TRATAT
DE
LINGVISTICĂ GENERALĂ

TRATAT
DE
LINGVISTICĂ GENERALĂ
EDITURA ACADEMIEI REPUBLICII SOCIALISTE ROMÂNIA
BUCUREȘTI
197 1
Colectivul de elaborare a lucrării: NADIA ANGHELESCU,
I. COJA, C. DOMINTE, acad. AL. GRAUR, FINUȚA HASAN,
AL. IONAȘCU, IULIA MARIAN, P. MICLĂU, G. MIHĂILĂ,
TEODORA POPA-TOMESCU, IOANA PRIOTEASA, ELENA
SLAVE, S. STATI, LUCIA WALD
Redactori responsabili:
acad. Al. Graur, S. Stati, Lucia Wald
Secretar științific :
C. Dominte
CUVÎNT ÎNAINTE
Trăsătura cea mai caracteristică pentru dezvoltarea pe care a luat-o
lingvistica în ultimii ani este extraordinara ei ramificare. Tot felul de disci-
pline noi, strict lingvistice sau la intersecția cu alte științe, au luat naștere,
și unele dintre ele au ajuns, la rîndul lor, să se ramifice. Astăzi sînt extrem
de puține persoane, în toată lumea, care să poată afirma că sînt informate
în toate aceste domenii.
Recentele congrese de lingvistică ținute în țara noastră au făcut clar și
pentru nespecialiști avîntul lingvisticii românești în ultimele decenii.
Bineînțeles, nu ne referim numai la creșterea numerică a cercetătorilor, ci și
la faptul că mai toate metodele și concepțiile noi sînt reprezentate și de lingviști
români -
Pentru a elabora un tratat de lingvistică generală, care prin definiție
trebuie să îmbrățișeze întregul domeniu, e nevoie de un colectiv larg, compus
din specialiști în diversele ramuri. Nu e deci de mirare că apar acum enci-
clopedii ale lingvisticii. Pe asemenea se publică în diverse țări {și la noi)
cărți de istorie a lingvisticii, adesea opere de colaborare.
Și pentru elaborarea lucrării de față s-a constituit un colectiv larg, al
cărui nucleu a fost catedra de lingvistică generală a Facultății de limba și
literatura română a Universității din București. Acest nucleu, chiar prin
definiție, cuprinde specialiști în diferite domenii ale lingvisticii. I s-au
adăugat cîțiva colegi din afara catedrei, aproape fără excepție legați într-o
formă oarecare, acum sau în trecut, de catedră.
Avem regretul să pomenim aici de faptul că Vasile Știrbu, conferen-
țiar la Institutul pedagogic din Baia Mare, după ce s-a angajat, în toamna
trecută, să redacteze cîteva capitole ale prezentului tratat, n-a apucat să închege
nici unul dintre ele sub o formă definitivă, fiind răpus de o boală fulgerătoare,
care a pus capăt speranțelor noastre, întemeiate pe începuturile strălucite
ale tânărului nostru coleg.
Am urmărit să prezentăm în paginile care urmează toate problemele
cercetate de lingvistică, punînd la începutul fiecărui capitol un scurt istoric
al concepțiilor. Desigur, nu toate problemele au fost tratate la același nivel
și cu aceeași adîncime. Un număr mare de autori {14), o diversitate de preo-
cupări, înglobate toate în lingvistica actuală, duc fatal la o oarecare diversitate
6
stilistică. Fără a încerca să anuleze personalitatea autorilor, fără a împiedica
plasarea lor pe poziții ușor diferite, după temperament și după subiectul
tratat, redactorii responsabili s-au străduit să elimine cel puțin diversitatea
de concepții. în ce măsură au reușit vor arăta recenziile, pe care le așteptăm
cu încredere.
Să-mi fie îngădîiit, în încheiere, să mulțumesc tuturor colaboratorilor
și în mod special colegilor S. Stati si L. Wald care nu și-au cruțat oste-
neala și mi-au dat un ajutor substanțial în munca de coordonare a
lucrării.
AL, GRAUR
I. Obiectul și istoria lingvisticii

Obiectul lingvisticii
1.	Natura și funcțiunile limbajului
a.	Limba — fenomen social
Pentru majoritatea lingviștilor natura socială a limbajului este
numai o premisă de lucru sau un adevăr prea evident, asupra căruia inves-
tigația noastră rar mai zăbovește, deși sîntem încă departe de a-i fi eviden-
țiat toate implicațiile, atît asupra limbii, cît și asupra societății.
în mod obișnuit ne mulțumim să demonstrăm că limba este un feno-
men social și, pentru aceasta, luăm în considerație originea limbii, depen-
dența ei de societate și funcțiunile limbii.
Metodologic însă, originea limbii nu poate fi atrasă în demonstrația
caracterului social al limbii, întrucît natura socială a limbajului este o
premisă, un punct de plecare al deducțiilor cu privire la originea limbii.
Ca atare, ipotezele asupra originii limbii nu le putem folosi pentru a argu-
menta și certifica natura socială a limbii, punctul de plecare al acestor
ipoteze.
„Dependența limbii de societate” a fost cu mai mult folos adusă în
discuție, deși s-a urmărit aproape exclusiv aspectul diacronic. Ilustrarea
acestei dependențe s-a făcut mai ușor în vocabular, compartimentul
limbii cel mai sensibil la determinările externe. Vocabularul unei limbi
oglindește destul de fidel și de prompt marile prefaceri din societatea
în cadrul căreia funcționează, constituind un rezumat sui generis al isteriei
poporului respectiv.
„Teza că vocabularul se îmbogățește în cursul istoriei datorită
dezvoltării culturii materiale și spirituale a vorbitei Hor a devenit un Jcc
comun în lucrările de lingvistică” 1 (subl. ns.).Tăcînd o cercetare de : ma-
nunt a vocabularului unei limbi, putem recunoaște în schimbările seman-
tice de-a lungul timpului, în expresiile uzuale (considerate tot din punct
de vedere semantic), în categoriile semantico-lexicale mai bine dezvoltate
tipul de civilizație dominant în istoria poporului respectiv.
Încercînd să demonstrăm în amănunt dependența limbii de socie-
tate cu fapte care nu țin de vocabular, ci de gramatică sau fonetică, vom
întîmpina numeroase și descurajante dificultăți, rezultate din conrplexi-
1 Wald, Progresul, p. 73.
IU
I. Obiectul și istoria lingvisticii
tatea determinărilor, a înlănțuirilor de cauze și efecte. Dar aceste dificul-
tăți sînt și promisiuni de investigare fructuoasă, oferite de un domeniu
lingvistic din păcate tot mai rar abordat.
în morfologie s-au cercetat categoriile gramaticale specifice unei
limbi sau unui grup de limbi, căutînd să se demonstreze că unele din aceste
categorii reprezintă o fază mai veche a gîndirii, a organizării lingvistice.
Rezultatele obținute astfel, prin compararea unor limbi diferite, nu sînt
totuși concludente.
în ce privește fonologia, ,,comparația, sub aspect fonologie, între
limbi tribale și limbi de civilizație nu e semnificativă. Sînt limbi citate
frecvent ca tipuri de idiomuri puțin evoluate, cu trăsături arhaice, ca,
de exemplu, boșimana din sudul Africii sau unele limbi australiene, care
au sisteme fonologice bogate și armonioase, mai echilibrate decît în unele
limbi moderne” 2.
Căutînd să demonstrăm în limitele unei singure limbi dependența
nivelului fonologie de determinările exterioare, sociale, despre cuvintele
șofer, coafor și sufleur, venite din franceză, putem spune că primele două
nu au păstrat vocala medie anterioară rotunjită (oe) din ultima silabă,
întrucît ajungînd să fie folosite în toate mediile sociale ele s-au adaptat
sistemului fonologie românesc, unde vocala respectivă lipsește. Cuvîntul
suflew mai este încă pronunțat cu vocala originară deoarece folosirea sa
este restrînsă la anumite medii culte. ,,Soarta” sa va depinde de socie-
tate, de mediile în care se va răspîndi, de nivelul cultural al acestora.
Desigur, exemplul nostru nu este prea convingător și chiar așa fiind
nu găsim multe exemple de acest soi. Putem conclude că ierarhia fonetică
— gramatică — vocabular reflectă și gradul mai mic sau mai mare de
dependentă directă a limbii de societate. Spunem ,,dependență directă”
avîndu-i în vedere pe cei care consideră că, în ultimă instanță, orice eveni-
ment lingvistic, orice schimbare se explică prin dependența limbii de
societate 3, ipoteză care, teoretic acceptabilă, încă nu a fost deplin demon-
strată. E un merit incontestabil al lingvisticii marxiste de a se fi ocupat
de această chestiune în chip programatic.
Mai există un impediment nu atît pentru demonstrarea depen-
denței limbii de societate, cît pentru faptul dependenței în sine : limba și
societatea nu au același ritm de evoluție, aceeași ,,viteză”. Societatea se
schimbă și se poate schimba relativ repede, pe cînd limba, pentru a rămîne
mijloc de comunicare, se schimbă mult mai încet, imperceptibil. B de bănuit
că în timpurile mai vechi nu era o diferență prea mare între cele două
„ritmuri” și că această diferență s-a mărit cu cît ne apropiem de epoca
modernă. Numai vocabularul a putut ține pasul cu ritmul prefacerilor
sociale.
Problema dependenței limbii de societate poate fi pusă nu numai
din punct de vedere istoric, ci și dintr-unul oarecum atemporal, căutînd
2 Wald, lucr. cit., p. 61 — 62.
3 Martinet, Elements, p. 181 — 182.
A. Obiectul lingvisticii
11
legătura obligatorie dintre însușirile fundamentale ale limbii (ale ori-
căreia, ale tuturora) și cele ale societății în genere. In felul acesta, în
discuția raportului limbă — societate lingvistica nu va mai interfera cu
etnologia sau istoria, nu va mai lua în considerație ,,elemente externe”,
va cîștiga, poate, în profunzime. Astfel, avînd în vedere că societate, în
cea mai elementară accepție, înseamnă mai mulți oameni, fiecare cu o
experiență de viață, personalitate etc. diferite de ale celorlalți, putem
pune în legătură societatea cu arbitrarul semnului lingvistic.
Vorbitori diferiți au percepții mai mult sau mai puțin diferite ale
aceluiași conținut, așa cum, să zicem, diferă de la un popor la altul cuvin-
tele onomatopeice sau interjecțiile cu sens identic (cf. rom. mac-mac și
rus. KpM — Kpm sau rom. ham-ham și germ, wau-wau). Dacă semnul
lingvistic ar fi motivat, n-am mai avea aceeași limbă pentru toți membrii
unei societăți. Așa însă, semnul arbitrar, nesatisfăcînd ,,logica” nimănui,
îi poate satisface pe toți.
Se poate, de asemenea, ușor demonstra că între creșterea caracterului
sistematic al limbii și sporirea numărului celor ce o folosesc există o strînsă
legătură. Acțiunea regularizantă a analogiei sporește și ea în raport direct
proporțional nu numai cu numărul elementelor sistemului, ci și cu numărul
vorbitorilor.
Acest fel de a privi lucrurile se justifică prin faptul că natura socială
a limbii nu este numai o însușire esențială, ci și izvorul, cauza altor trăsă-
turi ale limbii.
Orice act de comunicare se desfășoară între cel puțin doi vorbitori,
în faptul că la actul lingvistic participă cel puțin două persoane rezidă
esența socială a limbajului.
Subliniind natura socială a limbii, „sîntem tentați [. ..] să consi-
derăm limba printre instituțiile umane, și acest fel de a vedea lucrurile
are avantaje incontestabile : instituțiile umane rezultă din viața în socie-
tate ; acesta e și cazul limbajului, care se constituie în principal ca un instru-
ment al comunicării”4. Considerînd limba ,,instituție umană”, trebuie,
însă, să ne luăm anumite precauții, pornite de la faptul că limba este,
față de celelalte instituții, în cel mai înalt grad socială. De aici caracterul
ei obiectiv, sensibilitatea minimă la transformările social-politice sau ini-
țiativele individuale care pot afecta atît de profund celelalte instituții
sociale. Caracterul obiectiv al limbii decurge, așadar, cu necesitate din
natura sa profund socială.
Libertatea individului față de limba ce o are la dispoziție este minimă.
De aceea, poate, determinismul lingvistic, deși cel mai puternic dintre
constrîngerile exercitate de societate, este foarte puțin evident, oamenii,
vorbitorii obișnuiți nefiind conștienți de acest determinism, de lipsa
„libertății lingvistice”. Domeniul lingvistic este cel mai puțin prielnic
reformatorilor.
4 Martinet, lucr. cit., p. 12.
12
I. Obiectul și istoria lingvisticii
Natura limbii, caracterele esențiale ale oricărei limbi nu sînt date
de societatea în care este folosită, ci de faptul că este folosită într-o socie-
tate omenească. între o anumită limbă și o anumită societate există unele
legături, dar nu esențiale. Ideea că lucrurile ar sta altminteri, afirmată
uneori, riscă, urmărită consecvent, să ducă la exagerări de tip marrist.
Celor spuse mai sus pare că li se opune faptul că schimbările care se
petrec în limbă, inovațiile, apar prima oară la anumiți indivizi, că, deci,
aceștia transformă limba. De fapt vorbitorii inovează, transformă limba
în fiecare moment aproape, călcînd regulile acesteia într-o măsură mai
mică sau mai mare. Dar aceste ,,inovații” nu ating limba, nu se păstrează,
le uită chiar vorbitorul, dacă interlocutorul (deci societatea) nu le preia
de la vorbitor, căci ,,orice schimbare în limbă se datorează celui aflat în
fața vorbitorului: interlocutorul. [...] Nu numai că datorită interlocu-
torului apare posibilitatea stabilirii unor consensuri, dar el este și cel
care le « descoperă ». Numai interlocutorul poate să compar3 cele din mintea
sa cu cele din frazarea vorbitorului și astfel să sesizeze consensurile exis-
tente pe care apoi, ca vorbitor, le va respecta” 5. Explicînd apariția schim-
bărilor în limbă prin interlocutor, negăm caracterul individual al
acestora.
Limbajul, produs al societății umane, este o facultate exclusiv ome-
nească, o însușire definitorie a speței umane. Orice mesaj lingvistic este
emis de către oameni și adresat, de regulă, tot oamenilor. Faptul acesta
determină o configurație anumită, global sau în amănunt, a limbii, în
înfățișarea căreia la tot pasul recunoaștem amprenta umană. Caracterul
vocal și rațional al masajelor lingvistice face din limbaj un atribut emina-
mente omenesc. Sunetele limbii nu sînt produse involuntar și inconștient,
ci, dimpotrivă, cu intenția de a transmite un mesaj gîndit, rezultat al reflec-
ției, al gîndirii.
Consecința faptului că mesajele cuprind gînduri, că sînt expresia
rațiunii, a reflecției, o constituie organizarea limbii ca sistem de semne
dublu articulate. Folosindu-se de un număr restrîns de foneme, oamenii
le combină și obțin un număr mai mare de moneme din a căror recombinare
obțin un număr practic infinit de cuvinte, de mesaje.
E drept că dubla articulare a limbajului nu poate fi considerată ca
rezultat exclusiv al inteligenței, al unei ,,raționalizări” cît de cît delibe-
rate, ci și ca singurul mijloc de a realiza comunicarea în condițiile exis-
tenței unor limite ale capacității omenești de articulare și memorare. Dacă
oamenii ar fi putut produce sunete net distincte atît de multe cîte cuvinte
există într-o limbă sau dacă printr-un sunet distinct ar fi putut exprima
ceea ce exprimă de obicei printr-o înșiruire de cuvinte, comunicarea n-ar
mai fi avut un caracter linear, iar limba ar fi fost o sumă de semne diferen-
țiate net între ele, așa cum se pare că sînt organizate ,,limba jele” sărace
5 ion Z. Goja, Limba — fenomen social, RF XIV, 1967, 9, p. 1 033.
A. Obiectul lingvisticii
13
în termeni ale unor animale superioare. Linearitatea semnului lingvistic,
dubla articulare a limbajului se explică așadar și prin existența unor limite
omenești (de articulare, de memorare), repede depășite de sporirea
nevoilor de comunicare. Și omul are mereu sporite nevoi de comunicare
din momentul în care începe să raționeze, să gîndească, să devină elementul
cel mai dinamic din natură.
Așadar, natura socială și umană a limbajului determină caracterele
cele mai generale ale oricărei limbi : arbitrarul și linearitatea semnului
lingvistic.
Tot de natura limbajului ține și caracterul de sistem, prin care limba
se deosebește de alte mijloace de comunicare cunoscute în lumea animală.
Măsura în care valoarea elementelor lingvistice depinde direct de
alte elemente lingvistice, de relațiile cu aceste elemente — ceea ce le
conferă o anumită solidaritate și interdependență — o considerăm însu-
șirea limbii de a fi sistem închis. Ca exemplu de stabilire a valorii unui
element lingvistic prin raportare directă nu la realitate, la ,,desemnat”,
ci prin raportare la alte elemente lingvistice putem considera felul cum se
face precizarea nuanțată a sensului unui cuvînt în funcție de sinonimele
sale și de familia de cuvinte din care face parte. Metoda analizei distrîbu-
ționale (vezi mai jos, p. 126) în descrierea lingvistică este aplicabilă tocmai
în măsura în care limba este un sistem închis.
Măsura în care valoarea elementelor lingvistice se stabilește prin
raportare directă la realitatea extralingvistică face din limbaj un sistem
deschis. în propozițiile citește elevul cartea și citește cartea elevul, nici topica,
nici intonația, nici indicii morfologici nu ne ajută să distingem între
subiect și complementul direct, ci numai referirea la realitate, din care
știm că subiectul verbului a citi nu poate fi decît o persoană.
Aceeași situație întînlim în limba latină cu verbele dono, adspergo și
circumdo care cunosc două construcții:
a.	cu complementul direct în acuzativ și complementul indirect
în dativ;
b.	cu complementul indirect în acuzativ și complementul direct în
ablativ.
Cum unele substantive au la singular aceeași formă pentru dativ
și ablativ, se poate ajunge, folosind aceste substantive în funcția de comple-
mente directe, de exemplu, la construcții formal identice (substantiv în
acuzativ 4- substantiv în dativ = ablativ), dar în fapt deosebite. Deose-
birea n-o putem stabili decît prin referirea la realitate, la sensul substan-
tivelor. Astfel, in. donavit cornu Perseo ^idonavit Perseum cornu funcțiunea
de complement direct sau indirect rezultă numai din faptul că unul din
substantive este nume de persoană, iar celălalt de non-persoană.
Metodologic, această dublă natură a sistemului lingvistic se vădește
în posibilitatea de a formula teoretic unele metode formale de cercetare
a limbii și în imposibilitatea practică de a le aplica riguros, de a renunța
la considerarea sensului elementelor lingvistice (vezi și mai jos, p. 122).
14
I. Obiectul și istoria lingvisticii
Privind stratificarea limbii, am putea spune că limba este un sistem
care se deschide în direcția fonologie —> semantică și se închide în direcția
inversă.
în timp, atît ontogenetic, cît și filogenetic, limba trece de la un
sistem deschis (inițial numai proces) la un sistem închis. Dar limba
nu ajunge niciodată un sistem propriu-zis închis întrucît în ultimă
analiză orice valoare lingvistică rezultă dintr-o raportare (directă sau
indirectă) la realitatea extralingvistică. De asemenea, ca sistem închis,
finit deci, existent numai ,,în sine și pentru sine”, limba nu ar putea face
față nevoilor variate ale comunicării, aspectelor deseori inedite sub care
se înfățișează realitatea. Ca sistem deschis limba se poate adapta însă
necesităților infinite ale comunicării. „Adaptarea” se face prin faptul
că însăși realitatea, care formează obiectul comunicării, „însoțește” mesa-
jul lingvistic sub forma a ceea ce numim „context extralingvistic”. Orice
mesaj lingvistic se sprijină pe acest context extralingvistic, care, într-un
fel, putem spune, face parte din mesaj. Și nu puține sînt comunicările în
care cea mai mare parte a mesajului e cuprinsă în contextul extralingvistic,
ba uneori chiar întreg mesajul este evidențiat prin mijloace extralingvis-
tice, expresia lingvistică devenind cumva tautologică, de prisos. Vorbirea
de toate zilele ne oferă o sumedenie de exemple în acest sens.
Limba poate fi considerată și ca o sumă de cuvinte, categorii, reguli
etc., cuprinzînd în acestea și în organizarea lor o anumită interpretare a
realității, o concepție asupra acesteia. Învățînd să vorbească, oamenii
învață și să înțeleagă într-un anumit fel realitatea (nu ne interesează cît
de adecvată realității este această înțelegere), limba fiind prima care îi
ajută să depășească înfățișarea aparentă, senzorială, a acesteia. Ei capătă
noțiuni, deduc însușiri, acțiuni și relații între obiecte (substantive, adjec-
tive, adverbe, verbe, conjuncții, prepoziții etc.). într-o istorie a științelor,
a cunoștințelor și concepțiilor despre realitate, ar trebui arătat, măcar cu
titlu de curiozitate, că și filogenetic și ontogenetic limba este prima con-
cepție a realității la care ajung oamenii, conținută în categoriile limbii,
în organizarea acestora etc.
Acest adevăr, această „concepție” pe care o include limba în compo-
nentele sale, are un caracter tot social. Limba oferă, așadar, tuturor vorbi-
torilor nu numai un mijloc unic și complex de comunicare, ci și un mod
aproximativ identic de a percepe și organiza datele realității, un punct
de plecare comun în dezvoltarea conștiinței și inteligenței fiecărui vorbitor,
baza comprehensibilității mesajelor, garanția înțelegerii între vorbitori,
în condițiile de ambiguitate ale comunicării lingvistice (vezi mai jos, IIA 6).
Discutînd despre natura limbajului e necesar să stabilim, în înche-
iere, o distincție metodologică foarte utilă. Și anume, față de realitate lim-
bajul este discontinuu. Prin limbaj realitatea continuă este segmentată,
analizată în secvențe. Asupra realității limba proiectează — am putea
zice, în mod inevitabil — propria ei discontinuitate. Așa, de pildă, prin
limbaj, trecerea timpului — prin excelență continuitate — este analizată
în termenii discontinuității, prin cuvintele copilărie, tinerețe, maturitate,
A. Obiectul lingvisticii
15
bătrînețe etc. La fel, fluxul sonor continuu este analizat, prin foneme, în
unități distincte, discontinue. Faptul că limbile diferă prin forma și numărul
elementelor în care analizează realitatea confirmă opoziția continuitate —
discontinuitate care se poate stabili între realitate și limbaj (vezi amănunte
la capitolul despre formă și conținut). Pe de altă parte, limba este un dome*
mu al continuului față de lingvistică. Aceasta introduce, în analiza limbii,
distincții, clase de unități, categorii etc. Vorbim de pildă de verbe și locu-
țiuni verbale, fără ca această distincție tranșantă să aibă o acoperire
completă reală la fel de tranșantă. La fel sînt distincțiile vocale — consoane
sau morfologie — sintaxă și altele. Aceeași limbă poate fi analizată, descrisă
după criterii diferite, ajungîndu-se la rezultate (clase, categorii etc.) dife-
rite de la un lingvist la altul. Această pluralitate de soluții în descrierea
aceluiași obiect rezultă din natura continuă a fenomenului lingvistic.
b.	Funcțiunile limbii
Esențială pentru limbă este funcțiunea sa de mijloc de comunicare între
membrii unei societăți. Comunitatea de limbă este una din trăsăturile
definitorii pentru un popor și folosirea neîntreruptă a aceleiași limbi este
cea mai sigură dovadă (adeseori singura) a continuității istorice a unui
popor. Această funcțiune este strîns legată de natura socială a limbii, între
apariția limbii și a societății existînd raporturi de interdependență, de
condiționare reciprocă, păstrate și de-a lungul istoriei lor. Nevoia de comu-
nicare guvernează apariția, dezvoltarea și perfecționarea limbajului, iar
această necesitate apare și se accentuează numai atunci cînd ai cu cine
comunica, adică numai în societate.
Legată de comunicare este ^.funcțiunea denominativă, pentru a cărei
exercitare vorbitorii au la dispoziție un inventar de semne. în general,
aceste semne denumesc percepțiile gîndirii noastre, percepții care, odată
ce capătă nume, un reazem material, devin mai stabile, gîndirea putînd
să le manevreze cu mai multă ușurință. Limba funcționează, așadar,
ca instrument al gîndirii. „Filozofii au observat că orice percepție se
constituie printr-o judecată. Dar oare au subliniat ei destul că denumirea
este prima judecată și că ea este momentul decisiv al percepției V*6 (subl. ns.).
Prin cuvînt, prin limbaj, realitatea își poate prelungi existența în gîndirea,
în conștiința noastră. Prin cuvînt realitatea e „la îndemîna” meditației,
reflecției noastre. Sesizarea și exagerarea acestor lucruri explică de ce în
multe texte mistice (cele evanghelice, de pildă) se vorbește de creația
lumii prin cuvîntul spus de Dumnezeu, considerîndu-se și că un lucru nu
există înainte de a primi un nume 7. (Mai puțin greșit ar fi să spunem că
nu există pentru conștiința noastră.)
6 Brice Parain, La mature et Ies fonctions du langage, Paris, 1966, p. 21.
7 A. Moret, Le Nil et la ciuilisation egyptienne, Paris, 1926, p. 437 — 440.
16
I. Obiectul și istoria lingvisticii
S-au făcut unele experiențe interesante în legătură cu această func-
țiune a limbajului. în fața unor persoane au fost puse desene cuprinzînd o
încîlceală de linii curbe și frînte, fără nici o noimă. Printre aceste linii era
totuși desenat conturul unui obiect cunoscut, pe care persoanele respec-
tive nu l-au descoperit. în momentul în care li s-a spus numele obiectului,
cerîndu-li-se să-l caute în acel desen, ei au recunoscut imediat conturul
obiectului. Limbajul permite, așadar, gîndirii să fixeze datele căpătate
prin senzații și percepții. De aceea funcțiunea denominativă mai este numită
și constitutivă sau mentală. „Limba servește, desigur, nu numai comuni-
cării, ci și gîndirii” (funcțiunea mentală). Funcțiunea mentală este, din punct
de vedere pur lingvistic, o reprezentare (coordonarea unor mijloace lin-
gvistice cu o anumită semnificație sau un conținut anumit). Fiecare comu-
nicare presupune un act mental și o reprezentare, dar nu și invers” 8.
(în ce privește ultima afirmație, măsura în care gîndirea se poate dispensa
de suportul lingvistic, vezi mai jos, la p. 19, discuții mai detaliate, limi-
tînd această eventualitate, căci „limba servește [... ] de suport gîndirii
într-atîta, încît ne putem întreba dacă o activitate mentală căreia i-ar
lipsi cadrul unei limbi ar merita chiar numele de gîndire” 9.)
O altă funcțiune a limba jului este cea expresivă. Printr-un mesaj oare-
care vorbitorul comunică nu numai o idee, un gînd, ci și anumite informații
cu privire la propria persoană : sexul, vîrsta, starea sufletească sau chiar
atitudinea sa față de mesajul transmis. Mijloacele expresivității lingvistice
sînt felurite. Cel mai întrebuințat mijloc este intonația. Observația „plouă
afară” poate fi făcută cu diverse intonații care vor exprima bucuria, exas-
perarea, tristețea etc., provocate vorbitorului de acest fapt. Alegerea unui
anumit cuvînt din mai multe sinonime este legată de asemenea de persoana
vorbitorului. Despre aceeași persoană doi vorbitori diferiți pot folosi
termenul dobitoc sau prostuț, în funcție de atitudinea lor diferită față de
acea persoană.
Și procedee morfosintactice stau la dispoziția expresivității lingvis-
tice. Un exemplu, devenit clasic, îl poate constitui descrierea luptei de la
Călugăreni în Istoria românilor sub Mihai-Vodă Viteazul. După cum observa
Tudor Vianu10, Bălcescu folosește pentru acțiunile purtate de români
timpul prezent, iar pentru acțiunile turcilor timpuri trecute, creînd distanțe
diferite între interlocutor (cititor) și cele două tabere angajate în luptă.
Fără să-și declare formal simpatia și atașamentul față de oastea românilor,
Bălcescu își exprimă totuși aceste sentimente (intenționat sau nu) prin
jocul timpurilor verbale.
Dintre procedeele sintactice, ordinea cuvintelor este cea mai legată
de expresivitate, folosită atît în vorbirea curentă, cît și în literatura artis-
tică. (O bogată culegere și interpretare de material privitor la expresivi-
tatea lingvistică se poate găsi la lorgu Iordan, Stilistica limbii române,
București, 1944. Vezi și mai jos, p. IV A 1.)
8 K. Horălek, Les fonctions de la langue el de la parole, TLP 1, 1964, p. 43 — 44.
9 Martinet, lucr. cit., p. 13.
3® T. Vianu, Studii de stilistica, București, 1968, p. 211 — 212.
A. Obiectul lingvisticii
17
în mod eronat, funcțiunea expresivă a limbajului este uneori confundată
cu funcțiunea poetică. Datorită funcțiunii poetice, mesajele lingvistice pot
provoca la interlocutori emoții artistice, limbajul devenind forma de expresie
a artei literare, așa cum, pentru anumite calități, culoarea, sunetul au deve-
nit materialul altor arte. Ce însușiri ale limbajului îi permit să îndepli-
nească această funcțiune ? „Pentru a răspunde la această întrebare, trebuie
să reamintim care sînt cele două moduri principale de aranjament folosite
în comportamentul verbal: selecția și combinarea [...]. Selecția se reali-
zează pe baza unor principii de echivalență, asemănare sau deosebire,
sinonimie sau antonimie, pe cînd combinarea — construirea secvenței —
se bazează pe contiguitate. Funcțiunea poetică proiectează principiul echiva-
lenței de pe axa selecției pe axa combinării. Echivalența devine factorul
constitutiv al secvenței” u. Astfel, echivalența stabilită de poet între lună
și regină, luna fiind printre stele precum regina între celelalte femei,
devine factorul constitutiv în secvența :
Părea că printre nouri s-a fost deschis o poartă
Prin care trece albă regina nopții moartă (subl. ns.).
La interlocutor procesul se petrece invers : contiguitatea secvenței îl face
să stabilească echivalența de la care a plecat poetul. în descoperirea acestei
echivalențe inedite constă efectul poetic al mesajului. Cu cît echivalența
este mai inedită, mai neașteptată, cu atît efectul poetic este mai mare.
în aceeași lucrare, Roman Jakobson distinge încă două funcțiuni:
fatică („există mesaje care servesc în primul rînd la stabilirea comunicării,
la prelungirea sau la întreruperea ei; ele controlează cum funcționează
canalul și circuitul, atrag atenția interlocutorului sau confirmă faptul că
acesta rămîne în continuare atent” 12) și metalinguală („ori de cîte ori
transmițătorul sau receptorul său simt nevoia să controleze dacă folosesc
același cod, vorbirea se concentrează asupra codului” 13).
în ce privește teoriile sistematice cu privire la funcțiunile limbajului,
acestea sînt destul de puține încă. O încercare în acest sens a făcut G. Revesz,
amestecînd însă natura și funcțiunile limbajului: „limbajul comportă trei
funcțiuni capitale : imperativă, indicativă și interogativă” 14. Dar cele trei
„funcțiuni capitale” sînt de fapt caracteristice emițătorului mesajului, vă-
dind intențiile sale, încît pot fi mai curînd subsumate funcțiunii expresive.
O teorie sistematică asupra funcțiunilor limbajului, ulterior dezvol-
tată de alții, a expus K. Buhler 15, care „ a dedus principalele funcțiuni lin-
gvistice din cele trei părți componente ale vorbirii: subiect vorbitor, desti-
natar și comunicare. în fiecare act lingvistic aceste componente se reflectă
într-un anumit fel, dar ele pot fi scoase în relief într-un mod diferit. în
raport cu subiectul vorbitor, vorbirea poate fi concepută ca « expresie »...,
în raport cu destinatarul ca « apel»... ; în raport cu comunicarea «repre-
11 Roman Jakobson, Lingvistică si poetică, PS, p. 64.
12 Ibidem, p. 91.
13 Ibidem, p. 92.
14 G. Rev6sz, Origine el prihistoire du langage, Paris, 1950, p. 127.
15 K. Buhler, Die Sprachtheorie, Jena, 1934.
8 - c. 1213
18
I. Obiectul și istoria lingvisticii
zentare ». După această diviziune, Biihler stabilește apoi cele trei funcțiuni
lingvistice principale : expresivă, apelativă și reprezentativă” 16. După cum
se vede, K. Biihler face teoria funcțiunilor limbajului legîndu-le nu de natura
acestuia, ci de cele trei ,,părți componente ale vorbirii: subiectul vorbitor,
destinatarul și comunicarea”. în același fel procedează și Roman Jakob-
son, considerînd că studiul funcțiunilor limbii „necesită o scurtă trecere în
revistă a factorilor constitutivi în orice act de vorbire, în orice comunicare
verbală. [...]. Cel care se adresează («transmițătorul») trimite un mesaj
destinatarului («receptorul»). Pentru ca mesajul să-și îndeplinească func-
țiunea, el are nevoie de un context la care se referă (sau, într-o nomenclatură
mai echivocă, de un «referent »), pe care destinatarul să-1 poată pricepe și
care să fie sau verbal sau capabil de a fi verbalizat; de un cod întru totul
sau cel puțin parțial, comun atît expeditorului cît și destinatarului (sau,
cu alte cuvinte, comun celui care codează și celui care decodează;) în fine,
are nevoie de contact, conducta materială sau legătura psihologică dintre
cei doi, care le dă posibilitatea să stabilească și să mențină comunicarea.
Toți acești factori esențiali ai comunicării verbale pot fi schematizați după
cum urmează :
CONTEXT
MESAJ
TRANSMIȚĂTOR	DESTINATAR
CONTACT
COD
[...] Fiecare dintre acești factori determină o altă funcțiune a limbii” 17,
și anume :
„REFERENȚIALĂ
POETICĂ
EMOTIVĂ	CONATIVĂ
FATICĂ
METALINGUALĂ” 18
Funcțiunilor expresivă, apelativă și reprezentativă din teoria lui Biihler
le corespund la Jakobson funcțiunile denumite emotivă, conativă și referen-
țială. în teoria lui R. Jakobson apar în plus funcțiunile poetică, fatică și
metalinguală, prin luarea în considerație a unor chestiuni de amănunt,
mai puțin evidente în funcționarea limbii.
Apelul la „factorii constitutivi în orice act de vorbire” este fructuos
pentru o teorie a funcțiunilor limbajului, ajutîndu-ne să legăm funcțiunile
limbajului de natura acestuia, de caracterele esențiale enumerate mai sus.
în faptul că orice mesaj presupune un transmițător constă natura
umană a limbajului. Un mesaj oarecare este expresia transmițătorului,
iar limba ca întreg este expresia personalității umane in general.
16 K. Horâlek, art. cit., p. 41—42.
17 R. Jakobson, art. cit., p. 87 — 88.
18 Ibidem, p. 94.
A. Obiectul lingvisticii
19
Orice mesaj, pentru a fi înțeles, are nevoie de un context, iar limba
nu poate exista, și funcționa decît în măsura în care este sistem deschis,
în măsura în care se referă necontenit la realitatea exterioară limbii.
Prezența unui destinatar în orice act lingvistic justifică afirmația
că limba are un caracter social. Evident, transmițătorul trebuie să intre în
contact cu destinatarul, din aceasta rezultînd comunicarea.
Din existența codului, același la transmițător și la destinatar, pe care
nici unul nu-1 poate schimba fără acordul celuilalt, decurge caracterul
obiectiv al limbii.
în fine, ultimul element constitutiv, mesajul, este o proiectare a
sistemului, este procesul prin care se realizează acesta.
2.	Limba și gîndirea
Situată la intersecția a trei științe — filozofia, lingvistica și psiho-
logia —, problema raportului dintre limbă și gîndire, din cele mai vechi
timpuri și pînă în zilele noastre, a reținut atenția reprezentanților acestor
trei științe.
Interdependența limbii și gîndirii a părut evidentă cercetătorilor,
dar complexitatea relațiilor dintre aceste două fenomene nu a putut fi
întotdeauna sesizată, ceea ce a dat naștere unor concluzii eronate.
Soluțiile date acestei probleme încorporează o gamă deosebit de
întinsă : de la identitatea idealistă a limbii și gîndirii pînă la negarea orică-
rei legături între aceste două fenomene — un dualism nu mai puțin
idealist.
a.	Istoricul problemei
Se pare că primul exemplu de identificare a limbii și gîndirii îl
găsim la gînditorii greci, lucru atestat între altele și de termenul Xoyoc;,
care denumea atît gîndirea, cît și limba.
Ulterior, o dată cu dezvoltarea filozofiei în Grecia antică, problema
raportului dintre cuvînt, pe de o parte, lucru și idee, pe de altă parte,
problema naturii cuvîntului, a apariției limbii a fost abordată în lucră-
rile filozofice ale lui Heraclit, Democrit, Platou, Aristotel, Epicur și ale
altora.
Abordarea filozofică a fenomenelor de limbă (ceea ce presupunea,
înainte de toate, stabilirea influenței gîndirii asupra limbii), caracteristică
antichității, a fost preluată de întreg evul mediu european. Sub presiunea
scolasticii și dogmatismului, știința medievală nu a mai adus aproape nimic
no u în domeniul lingvisticii. în acea vreme, gramatica latină — creată de
romani pe baza materialului oferit de limba lor maternă, la care se adău-
20
I. Obiectul și istoria lingvisticii
ga se schema gramaticii împrumutată de la greci — era recunoscută drept
singura autoritate în materie.
Tratarea logică a fenomenelor gramaticale, caracteristică gramaticii
latine, a fost considerată în evul mediu drept singura cu putință 1.
în secolul al XVII-lea se naște gramatica filozofică sau universală 2,
la baza căreia se aflau ideile logico-gramaticale ale lui Aristotel. Autorii
acestor gramatici considerau că cuvintele și propozițiile oricărei limbi
servesc la exprimarea categoriilor logice (noțiuni și judecăți) și se subor-
donează legilor lor.
Un interes deosebit față de problema raportului dintre limbă și
gîndire găsim la Wilhelm von Humboldt, întemeietorul lingvisticii generale.
După părerea sa, ,,limba este nu produsul activității gîndirii, ci această acti-
vitate însăși” 3. Pentru prima oară, el caracterizează limba drept un instru-
ment al gîndirii (,,limba este organul care creează ideea” 4) și tot el semna-
lează esența ideală a gîndirii și cea materială a limbii. ,,Activitatea intelec-
tuală — în întregime spirituală, profund interioară și care se desfășoară
fără urme — prin mijlocirea sunetelor vorbirii se materializează și devine
accesibilă pentru percepția senzorială. De aceea, activitatea gîndirii
și limba reprezintă o unitate indisolubilă” 5. Ideea unității indisolubile
dintre gîndire și limbă este subliniată în repetate rînduri de lingvistul
german: ,,... în cuvînt întotdeauna este prezentă o unitate cu două
aspecte — sunet și noțiune” 6.
,,Forma sonoră este expresia pe care limba o creează pentru gîndire” 7.
Mai mult decît atît, Humboldt vede în raportul dintre limbă și gîndire
o unitate dialectică : ,,Din interdependența dintre idee și cuvînt reiese
limpede că limbile constituie nu numai mijloace de exprimare a realității
deja cunoscute, ci, mai mult, mijloace de cunoaștere a unei realități încă
neștiute” 8.
Humboldt a înțeles unitatea dialectică dintre limbă și gîndire :
unitatea lor indisolubilă și independența lor relativă. A pus în lumină fap-
tul că gîndirea, subiectivă prin natură, se obiectivizează cu ajutorul limbii.
De asemenea a relevat rolul limbii în formarea gîndirii. Dar, după cum s-a
arătat9, în această direcție autorul ajunge la unele exagerări și denaturări,
atunci cînd concepe limba drept forța spirituală care guvernează modul
de înțelegere a lumii.
O altă încercare de a explica legile evoluției limbii și gîndirii întîl-
nim la întemeietorul psihologismului lingvistic, H. îSteinthal. El a luat
1 Vezi Scurt istoric al concepțiilor lingvistice (I B 1).
2 Ibidem.
3 W. von Humboldt, Ober die. Xerschiedenheit des mcnscldiclum Sprachbaues . .., Berlin,
1936, p. 41.
4 Ibidem, p. 50.
5 Ibidem.
Ibidem, p. 74.
" Ibidem, p. 84.
s Ibidem, p. 60.
9 Vezi Scurt istoric al concepțiilor lingvistice (I B 1).
A. Obiectul lingvisticii	21
drept punct de plecare teza lui Humboldt despre forma internă a limbii
ca mijloc de adaptare a materialului sonor la exprimarea conținutului
-psihologic — mijloc specific fiecărei limbi. Potrivit opiniei lui Steinthal,
nsihicuî uman este riguros individualizat și legile lui trebuie să fie căutate
chiar în om, și anume nu în deosebirile de construcție a organului gîndirii
/creierul), ci în lumea lui spirituală, psihologică. La fel și sunetele care
Alcătuiesc expresia sonoră sînt produse individuale. în ce privește forțele
care asigură dezvoltarea limbii, ele sînt situate de Steinthal în psihicul
individual. Participarea gîndirii logice la apariția și evoluția limbii este
negată de el în mod categoric : ,,Categoriile limbii și cele ale logicii sînt
incompatibile și pot fi comparate între ele tot atît de puțin ca și noțiunile
de cerc și roșu” 10.
Foarte interesante sînt opiniile lui A. A. Potebnea cu privire la rela-
ția dintre limbă și gîndire. în lucrarea Mbicjib u hsuk a analizat în amănunt
^ele două fenomene, subliniind legătura lor indisolubilă. Ca și Humboldt,
a arătat că gîndirea se formează și se exprimă numai cu ajutorul limbii.
Potebnea a relevat unitatea și contradicțiile dintre cuvînt și noțiune, propo-
ziție și judecată, categorii gramaticale și categorii logice.
în secolul al XlX-lea, de o trecere destul de mare s-au bucurat ideile
-curentului logico-gramatic, ale cărui rădăcini istorice le aflăm la Aristotel,
în scolastica medievală și în gramatica rațională și universală de la Port-
Royal.
în esență, aceste idei se bazau pe transferarea legilor logicii asupra
limbii.
Reprezentanții acestei tendințe lingvistice văd legătura dintre
limbă și gîndire nu ca interdependență a acestor două fenomene, ci ca
subordonare a limbii față de gîndire. După ei gîndirea influențează și chiar
determină dezvoltarea limbii. Sînt elocvente în acest sens afirmațiile unuia
dintre reprezentanții acestui curent : A. Darmesteter : ,,Limba este materia
sonoră pe care gîndirea omenească o modifică pe neobservate, la nesfîrșit,
sub acțiunea inconștientă a concurenței și selecției naturale” n. „Situația
lexicului unui popor, în fiecare moment dat, corespunde situației ideilor” 12;
-și, mai departe, în § 8 al capitolului al II-lea : „cuvîntul este sluga ideilor ;
fără idee nu există cuvînt; altfel el n-ar fi decît un conglomerat sec de sunete.
Dar ideea poate exista fără gîndire. ..”. Darmesteter arată că schimbarea
'Cuvintelor are loc datorită activității gîndirii13.
Lingvistul care a reușit să se apropie foarte mult de soluționarea
justă a problemei corelației dintre limbă, gîndire și realitate a fost LA. Bau-
douin de Courtenay. Pornind de la teoria lingvistică a lui Humboldt, Bau-
10 H. Steinthal, Grammalik, Logik tind Psychologle. Ihrc Prinzipicn mul ihr Verhaltniss
zu einander, Berlin, 1855, p. 221 — 222.
u A. Darmesteter, La vie des mots eludiee dans leurs signi ficidions, Paris, 1889, Introducere,
§10.
12 Ibidem, cap. I, § 3.
13 Ibidem, cap. II, § 7 : ,,...la vie des mols vient de raction de la pensee”.
TL
I. Obiectul și istoria lingvisticii
douin de Courtenay, spre deosebire de acesta, a explicat legătura dintre
limbă și gîndire și evoluția lor nu prin „autodezvoltarea spiritului”, ci prin
evoluția formelor de reflectare, prin evoluția naturii, cu alte cuvinte, prin
evoluția realității obiective. El a subliniat caracterul social al limbii și a
văzut funcția ei principală în a fi mijloc de comunicare : „Atît în întregul
său cît și în toate părțile sale componente, limba are valoare numai atunci
cînd servește scopurilor comunicării reciproce între oameni”14.
Spre deosebire de Wundt, pe poziția căruia s-a situat, parțial, mai
tîrziu, Baudouin examinează evoluția psihică ca rezultat al influenței
societății, iar evoluția limbii o leagă nemijlocit de dezvoltarea societății
și numai în al doilea rînd de însușirile psihice.
Dintre școlile postsaussuriene, cea care a acordat o atenție mai mare
problemei raporturilor dintre limbă și gîndire a fost școala funcțională
geneveză. Astfel Ch. Bally a analizat rolul gîndirii afective, principala
cauză a expresivității lingvistice, iar A. Sechehaye a fost interesat mai
ales de factorul intelectual al gîndirii. In lucrarea Programme et methodes
de la linguistique theorique. Psyehologie du langage (Paris, 1908), el anali-
zează limba din punct de vedere psihologic și distinge în ea elemente care
țin de psihologia colectivă și altele, produse ale psihologiei individuale15.
în multe din lucrările sale el a pus în lumină înlănțuirea dintre factorul
intelectual și cel afectiv.
Școlile structuraliste europene, preocupate mai ales de metodologia
limbii, au neglijat în mare măsură raporturile limbii cu gîndirea, iar școala
descriptivă americană, influențată la începuturile ei de psihologismul
behaviorist, a identificat gîndirea cu vorbirea interioară și a inclus limba
printre formele de comportare.
De rolul limbii în structurarea gîndirii s-au ocupat reprezentanții
școlii etnolingvistice, Ed. Sapir și elevul său B.L. Whorf. Ca și Humboldt,
dar independent de acesta, Sapir și Whorf au inversat raportul real dintre
limbă și gîndire : în concepția lor, limba este un sistem închis de simboluri
care, în virtutea structurii ei, determină modul de gîndire și de compor-
tare al oamenilor 16.
Istoria lingvisticii a consemnat și teorii care susțin independența
gîndirii în raport cu limba, altfel spus posibilitatea existenței gîndirii și
în afara limbii. Poate fi citat în această privință lingvistul sovietic N.I.
Marr, creatorul „noi teorii a limbii”. După opinia sa, contactul dintre
oameni se poate realiza și fără limbă, cu ajutorul gîndirii libere de „materia
naturală” (upupo^nau Marepim) a limbii. Marr a creat o schemă a dezvol-
tării gîndirii și a raportului ei cu limba. Conform acestei scheme, la început
a existat gîndirea, fără limbă sonoră, fără limbajul cuvintelor. Această
14 I.A. Baudouin de Courtenay, HeKomopbie oâique 3aMeuaHu.fi o a3biKoeedeuHu u
asbiKe, ,.}KypHaji MnHHCTepcTBa Hapozțnoro npocBemeHHH" nr. 153, 1871, în H. A,
EodydH de KypmoHe, HsdpaHHbie mpydbi no odu^eMy a3biK03HaHUK>, voi. I, Moscova.
1963, p. 35.
15 Cf. Graur—Wald, Ist. lingo., p. 127.
16 Vezi și p. 72.
A. Obiectul lingvisticii
23
gîndire era însoțită de limba gesturilor și a fost denumită de Marr „gîndirea
manuală”. Dup^ părerea lui, „limba manuală”, în decursul a peste un
milion de ani, a dat oamenilor posibilitatea să-și exprime gîndirea, să
comunice și să parcurgă un drum enorm, drumul cîtorva culturi materiale.
Ulterior, mult mai tîrziu, odată cu apariția claselor, s-a intrat în a doua
fază a evoluției limbii — limba sonoră. în acest stadiu, clasele domi-
nante ar fi creat o gîndire formal-logică, în care limba a început să domine
asupra gîndirii. în sfîrșit, gîndirea formal-logică, ca un atribut al societății
împărțite în clase, a fost înlocuită prin gîndirea materialist-dialectică a
proletariatului, în care gîndirea a început din nou să domine limba. în
ultima fază a dezvoltării gîndirii într-o societate nouă, fără clase, conform
schemei lui Marr, trebuie să fie creată o gîndire eliberată total de orice
fel de „materie naturală” a limbii17.
Se știe că N.I. Marr a încercat să creeze o lingvistică marxistă, dar,
întrucît nu a ținut seama suficient de trăsăturile reale ale limbii și a folosit
dogmatic unele teze ale materialismului istoric, el s-a situat în multe
cazuri pe poziția idealismului.
Problema relațiilor dintre limbă și gîndire a~ stat în permanență în
atenția psihologilor, a logicienilor și a lingviștilor. în epoca contemporană
asistăm la o strînsă colaborare între specialiști în cadrul psiholingvisticii.
Abordarea acestei probleme sub aspect ontogenetic și filogenetic, în lin-
gvistica aplicată și în cercetările de patologie a limbii au lămurit multe
aspecte și au oferit materiale prețioase pentru sinteză și interpretare.
b.	Legătura dintre limbă și gîndire
Pentru a soluționa problema legăturii dintre limbă și gîndire este
necesar să se afle răspunsul la trei întrebări: Ce este limba ? Ce este gîn-
direa? Ce forță determină evoluția limbii și a gîndirii?
Această din urmă problemă filozofică a constituit, după cum am
văzut, pentru numeroși lingviști piatra de încercare în rezolvarea raportului
dintre limbă și gîndire.
Majoritatea cercetătorilor sînt astăzi de acord că principala cauză
a evoluției limbii și gîndirii se află în evoluția realității obiective. Creierul
uman este înzestrat cu capacitatea de a reflecta lumea înconjurătoare.
Conștiința este reflectarea lumii materiale, a realității. Și, întrucît formele
realității obiective sînt departe de a fi stabile, ele modificîndu-se în timp
și în spațiu, se schimbă, prin urmare, și limba, parte componentă a ciclului
unitar al relațiilor dintre conștiința umană și realitatea obiectivă.
Lingvistica contemporană cercetează relația dintre limbă și gîndire
ca pe o unitate între cele două categorii. Se înțelege prin aceasta că nu
poate exista o limbă care nu se sprijină pe gîndire și totodată că gîndirea,
la rîndul ei, nu se poate forma în afara formelor lingvistice.
17 N.L Marr, U36paHHbie npouseedeHun, voi. II, Moscova, 1948.
24
I. Obiectul și istoria lingvisticii
Din primul aspect al unității dintre limbă și gîndire decurge funcțiunea
primordială a limbii, aceea de a exprima gîndurile și, prin aceasta, de a
asigura posibilitatea schimbului permanent de idei între membrii societății.
Să analizăm, acum, cea de-a doua latură a unității dintre limbă și
gîndire : gîndirea se poate realiza numai în forme lingvistice.
Psihologia deosebește trei tipuri de gîndire : noțională, tehnică și
imaginativă18. Tipul de gîndire noțională operează cu noțiuni și se reali-
zează în procesul generalizării în forme lingvistice. Tipul de gîndire tehnică
se întîlnește în cele mai variate domenii ale activității umane și se reali-
zează în forme nelingvistice.
Cel de-al treilea tip de gîndire îl constituie gîndirea în imagini. Ca
și cea tehnică, gîndirea imaginativă se produce în afara formelor lingvis-
tice și atinge capacitatea cea mai înaltă de exprimare la cei ce se îndelet-
nicesc cu o activitate artistico-creatoare : sculptori, pictori etc.
Posibilitatea existenței unor forme de gîndire nelingvistică își găsește
explicația în învățătura lui I.P. Pavlov despre cele două sisteme de
semnalizare.
Lumea înconjurătoare este percepută pe două căi diferite : mai întîi,
cu ajutorul acțiunii nemijlocite a lucrurilor și fenomenelor asupra organelor
noastre de simț și, în al doilea rînd, indirect, sub influența cuvintelor
asupra gîndirii noastre.
Pavlov a numit totalitatea acțiunilor nemijlocite ale obiectelor și
fenomenelor și totalitatea senzațiilor omului primul sistem de semnalizare
a realității. Prin cel de-al doilea sistem de semnalizare, el înțelegea tota-
litatea acțiunilor mediate, verbale asupra omului.
Deosebirea principală dintre primul și cel de-al doilea sistem de
semnalizare constă în aceea că, în primul caz, realitatea obiectivă acțio-
nează asupra organelor noastre senzoriale, iar în al doilea, asupra
gîndirii noastre.
Aceste două căi de reflectare a lumii materiale conduc la rezultate
diferite. Realitatea obiectivă percepută cu ajutorul cuvintelor (al doilea
sistem de semnalizare) se găsește în contact nemijlocit cu conștiința
noastră, de asemenea obiectivă. De aceea, aceeași realitate determină, la
oameni diferiți, aceleași gînduri.
Primul sistem de semnalizare apelează la conștiință în mod indirect,
prin intermediul organelor senzoriale, care provoacă apariția anumitor
senzații. Senzațiile sînt de natură subiectivă. De aceea, aceeași realitate,
răsfrîngîndu-se prin prisma senzațiilor subiective, determină, la oameni
diferiți, idei diferite. Muzica trezește în noi anumite senzații, emoții.
Priveliști pitorești din natură, un tablou, un desen sînt capabile să deter-
mine imagini bine definite în conștiința celui ce le privește. Se înțelege că,
drept rezultat al perceperii vizuale sau auditive, apar ideile, gîndurile.
Dar aceste idei pot fi total diferite la oameni diferiți. Prin urmare, oricît
de mari ar fi posibilitățile de exprimare ale artelor plastice sau ale muzicii,
18 S.L. Rubinstein, ripuHi^unbi u nymu paseumua ncuxojioeuu. Moscova, 1959.
A. Obiectul lingvisticii	25
ele rămîn, totuși, limitate în comparație cu mijloacele limbii. Ele nu comu-
nica nici un fel de noțiuni sau idei, ci doar le trezesc pe baza imaginilor,
senzațiilor și reprezentărilor emoționale care iau naștere în conștiința
ascultătorului sau privitorului.
Numai în acest plan pot fi studiate tipurile de gîndire tehnică și
imaginativă, care reprezintă nu gîndire propriu-zisă, ci etapa premergă-
toare acesteia, etapa reflectării nemijlocite a lumii reale — senzațiile.
Astfel ajungem la concluzia că gîndirea se realizează întotdeauna în
forme lingvistice. Din acest al doilea aspect al unității dintre limbă și
gîndire decurge cea de-a doua funcție a limbii, aceea de a servi drept instru-
ment al formării ideii, de a participa nemijlocit la formarea ideii.
Dar unitatea dintre limbă și gîndire, existența lor în legătură indiso-
lubilă, specifică, nu înseamnă, desigur, identitatea lor. Prin gîndire se
înțelege capacitatea de a oglindi sau chiar procesul oglindirii realității
sub formă de noțiuni, judecăți și raționamente.
Limba este conștiința practică, realitatea nemijlocită a ideii. în legă-
tură cu aceasta trebuie precizat că termenii ,,gîndire” și ,,conștiință”
nu sînt echivalenți. Prin conștiință se înțelege, în primul rînd, capacitatea
omului de a reflecta realitatea sub formă de idei, sentimente sau stări
volitive, iar în al doilea rînd — însuși procesul de reflectare a realității,
sub formele amintite. în acest fel, rezultă că gîndirea rămîne, totuși, doar
parte constitutivă — fie ea și principală — a conștiinței.
Definirea de către Marx și Engels a limbii drept ,,conștiința practică,
reală” ilustrează faptul că limba oglindește realitatea nu numai a ideilor,
ci și a simțămintelor și voinței omului.
O altă deosebire între limbă și gîndire constă în aceea că gîndirea,
ca o însușire a materiei organizate într-un fel deosebit — creierul —,
este ideală. Ideea nu are atributele materiei. Limba, în schimb, este mate-
rială, în sensul că toate unitățile sale (propozițiile, cuvintele, morfemele
etc.) sînt prezentate sub formă de sunete. ,,« Spiritul» poartă în sine, de
la bun început, blestemul de a fi «împovărat » de materie, care aici apare
sub formă de straturi de aer în mișcare, sunete, pe scurt sub formă de
grai” 19.
Funcțiunile limbii și gîndirii sînt și ele diferite. Principalele funcțiuni
ale limbii, așa cum s-a arătat deja, sînt: de comunicare și de formulare
a gîndirii. Funcțiunile de bază ale gîndirii sînt: de reflectare generalizată și
abstractă a realității, de instrument al cunoașterii lumii și a legilor naturii
și funcțiunea de mijloc de transformare activă a lumii obiective.
în sfîrșit, o altă deosebire între limbă și gîndire o constituie dezvol-
tarea paralelă, dar nu și identică, a celor două categorii.
în procesul evoluției comune, gîndirea concretă, confuză și greoaie,
căreia îi corespunde o limbă de asemenea concretă, nesistematică și încîl-
cită, devine, treptat, capabilă să realizeze reflectarea generalizată și abstrac-
tă a lumii înconjurătoare. Pe baza dezvoltării gîndirii evoluează și limba,
19 K. Marx, F. Engels, Opere, ed. a Il-a, voi. 3, București, 1962, p. 31.
26
I. Obiectul și istoria lingvisticii
sistematizîndu-se tot mai mult, îmbogățindu-și fondul lexical cu cuvinte
avînd un conținut abstract etc.
Gîndirea este legată nemijlocit de realitate, este mai mobilă decît
limba și se transformă mai rapid. De aici rezultă neconcordanța dintre
conținut și formă. Această neconcordanță este cauza principală a progresu-
lui limbii, a continuei ei adaptări la noile necesități. în acest proces
de dezvoltare rolul liotărîtor îl are gîndirea 20.
Categoriile de care se folosesc limba și gîndirea sînt diferite, așa
cum diferită este și structura lor. Unitățile gîndirii sînt noțiunile, judecă-
țile, raționamentele. Limba este formată din sunete, cuvinte, propoziții.
Structura judecății și cea a propoziției nu numai că nu sînt identice, dar
nu corespund întotdeauna una celeilalte. în aceasta își și găsește expri-
marea dialectica raporturilor dintre ele. ,,Unitățile gîndirii și unitățile
vorbirii nu se suprapun. Atît un proces, cît și celălalt dau la iveală unitatea,
dar nu și identitatea. Ele . sînt legate prin complicate întrepătrunderi și
transformări, dar nu se confundă aidoma unor linii drepte trase una peste
cealaltă” 21.
c.	Noțiune și sens
După cum s-a văzut din cele de mai sus, realitatea obiectivă consti-
tuie elementul component al întregului lanț unitar al relațiilor dintre
limbă și gîndire. Tocmai de aceea, în rezolvarea problemei raportului dintre
cuvînt (ca unitate a limbii) și noțiune (ca unitate a gîndirii) este necesar
să ne orientăm și asupra unității corespunzătoare a realității obiective,
în acest fel, rezolvarea problemei constă în explicarea raporturilor dintre
cuvînt, noțiune și obiect.
Fiecare cuvînt reprezintă unitatea dintre latura sonoră și semnifi-
cație. Latura sonoră nu are nici o legătură necesară cu obiectul, determi-
nată de calitatea acestuia. Altfel, pe pămînt ar fi existat doar o singură
limbă (vezi cap. Arbitrar și motivat, II B 1 b). învelișul sonor nu este
imaginea, ci semnul obiectului. ,,Numai prima latură — complexul sonor
— este semn, și anume semn al înțelesului, acesta avînd la bază, de cele
mai multe ori, o noțiune” 22.
Stabilind, astfel, că latura sonoră a cuvîntului reprezintă semnul
noțiunii, analiza raporturilor amintite se va face ținîndu-se seamă de
cealaltă latură a cuvîntului — sensul lexical.
Problema relației dintre sensul lexical și noțiune a constituit, în
ultimii ani, obiectul a numeroase articole și cercetări de specialitate. Se
știe că noțiunea este forma logică a reflectării raționale a esenței lucru-
rilor 23. Această reflectare este rezultatul generalizării masei de fenomene
20 Cf. Wald, Progresul, p.43.
21 L.S. Vîgotskii, Mbiuuieue u peut, Moscova, 1934, p. 312.
22 Graur, Studii, p. 174.
23 Cf. Henri Wald, Elemente de epistemologie generală. București, 1967, p. 15.
A. Obiectul lingvisticii
27
singulare. în procesul acestei generalizări, noi facem abstracție de momen-
tele întâmplătoare, de însușirile neesențiale și formăm noțiuni, care reflectă
raporturile, însușirile esențiale, determinante ale fenomenelor, lucrurilor.
Pornind de la natura generalizatoare a sensului și apropiindu-1 de
caracterul sintetizant al noțiunii, lingviștii uneori pun semn de egalitate
între sensul cuvîntului și noțiune. Desigur, în majoritatea cuvintelor sensul
și noțiunea coincid, formînd o semnificație logico-concretă unitară, dar
acest fenomen nu se observă în toate cuvintele. Sînt totuși autori care
consideră că noțiunile pot fi aflate chiar și în interjecții24.
O asemenea identificare nu poate fi socotită justă. Pe de-o parte,
noțiunea poate fi exprimată nu numai printr-un singur cuvînt (dulap,
măr), dar și printr-o îmbinare de cuvinte (fier de călcat, mașină de spălat
rufe, trecerea transformărilor cantitative în transformări calitative).
Pe de altă parte, nu fiecare cuvînt comunică o noțiune. Acest lucru
se explică prin aceea că limba — această conțiință practică, efectivă —
reflectă nu numai unitățile logice, elaborate de gîndire (care este parte
componentă a conștiinței), dar și unitățile elaborate de celelalte elemente
constitutive ale conștiinței (volitive, estetice, emoționale și alte reflectări
ale realității).
Există cuvinte la care sensul exprimă doar noțiunea. Asemenea
cuvinte poartă denumirea de termeni tehnici (atom, nucleu, azot, morfem,
planetă, conștiință). Există și cuvinte al căror sens este legat doar de
sentimente, emoții (ah, vai). Majoritatea cuvintelor au sens noțional
care poate fi colorat afectiv în grade diferite 25.
Noțiunile nu pot fi identificate cu sensurile și pentru că ele repre-
zintă o categorie logică, care se supune legilor logicii. Astfel, la formarea
noțiunii participă două elemente : obiectul și gîndirea. Noțiunea elefant
încorporează totalitatea ideilor esențiale care pot fi exprimate în legătură
cu acest animal. Este un fel de ghem al raționamentelor despre elefant.
„Noțiunea, ca rezultat al cunoașterii obiectului, este nu pur și simplu
ideea despre însușirile distinctive ale obiectului, ea este ideea complexă
care însumează un lung șir de raționamente și concluzii, preliminare,
capabile să caracterizeze laturile esențiale, trăsăturile fundamentale ale
obiectului” 26.
Reiese că formarea noțiunii nu se produce fără ajutorul limbii. Dar
limba, în acest caz, joacă un rol auxiliar. Ea constituie un mijloc, un instru-
ment al gîndirii și nu conținutul acesteia. Noțiunea-concluzie se fixează
prin cuvînt (deși nu întotdeauna printr-un singur cuvînt) și astfel devine
element component al limbii. Ca oricare alt component al limbii, ea dobîn-
dește „calitatea structurală”, cu alte cuvinte, capacitatea unui sens (și,
prin acesta, a întregului cuvînt) de a intra în raporturi structurale cu alte
sensuri. Raporturile structurale existente între sensuri își găsesc expri-
4 F. Travnicek, HeKomopue saMeuauun o anaueHuu cjioea u noHMnuu, BR, 1, 1956.
25 Vezi Lexicul. Semantica (II G 4).
26 JIoeuKa, sub red. lui D.P. Gorski și P.B. Tavaneț. Moscova, 1956, p. 29 — 30.
28
I. Obiectul și istoria lingvisticii
marea în aceea că sensurile (și prin ele și cuvîntul însuși) se clasifică,,
între ele se stabilesc asemănări și deosebiri: sensurile directe și figurate,
sinonime și antonime, primare și derivate. Expresia materială a sensului
lexical o constituie totalitatea morfemelor care formează tema cuvîn-
tului. Dar fiecare cuvînt are și un sens gramatical, care se exprimă cu
ajutorul afixelor sau al altor mijloace lingvistice. Raportul cel mai evident
dintre limbă și gîndire poate fi urmărit în latura de conținut a limbii.
Dar și latura formal-structurală a limbii este legată de gîndire. în sistemul
sensurilor gramaticale, cantitativ mai limitat decît sistemul lexical, legile
gîndirii se manifestă într-o formă mai generală. Dificultatea stabilirii
acestor legități constă în aceea că legătura dintre noțiune și sensul gra-
matical este mai mediată, mai ruptă de obiectul reflectării decît legătura-
dintre noțiune și sensul lexical.
d.	Categoriile logice și categoriile gramaticale
După cum s-a arătat, raporturile dintre limbă și gîndire au fost puse
în lumină încă din antichitate prin paralelisme între categorii logice și
categorii gramaticale. Pentru Platou, propoziția era identică structural
cu judecata. Pe această bază el a deosebit numai două categorii de cuvinte :
ovo[ia (cuvînt care poate fi subiect al judecății) și (cuvînt care
poate fi predicat al judecății) — clase funcționale dar și formale, în
care partea de propoziție se identifică cu partea de vorbire. Deși ulterior
Aristotel și apoi stoicii au introdus în analiză și criterii lingvistice, punctul
de vedere logic a persistat în antichitate și în scolastica medievală și s-a»
continuat pînă în epoca modernă.
Logicismul gramatical duce la concluzia că, dincolo de varietatea
lor, limbile au o structură identică care are la bază categorii logice. Punctul
de vedere logicist și-a găsit reflectarea și în lunga serie de gramatici rațio-
nale și universale, al căror prototip a fost celebra Grammaire generale
et raisonnee de la Port-Royal27. Aici clasificarea cuvintelor se face, potrivit
logicii carteziene, în cuvinte care semnifică obiecte ale gîndirii și cuvinte
care semnifică moduri de a gîndi, iar propoziția e identificată cu judecata.
Interpretarea logicistă era încă puternică în prima jumătate a secolului
al XlX-lea. Fr. Bopp căuta să descopere în formele flexionare verbale
structura judecății logice. K.F. Becker, considerat întemeietorul școlii
logice în lingvistică, a reluat teza antică a coincidenței și identității catego-
riilor logice cu cele gramaticale 28.
Logicismul gramatical a fost supus unei critici nimicitoare de către
reprezentanții curentului psihologist, care au pus în lumină marea varie-
tate a limbilor rezultînd din varietatea psihologiei colective și individuale.
27 Vezi Scurt istoric al concepțiilor lingvistice (I B 1).
28 K. F. Becker, Organism der Sprache, Frankfurt am Main, 1841.
A. Obiectul lingvisticii
29
Antilogicismul dominant în epoca modernă a dus la negarea oricărui para-
lelism între logică și gramatică 29.
Fără îndoială că pozițiile extremiste sînt la fel de greșite. Categoriile
gramaticale nu se identifică cu cele logice, dar nu sînt în totală contra-
dicție cu acestea. Formele gîndirii logice sînt aceleași la toți oamenii, și
aceasta este una din cauzele existenței unor universalii lingvistice 20. Dar
limba, după cum s-a arătat, nu exprimă numai gîndirea logică, ci și alte
aspecte ale conștiinței. Ea își constituie categorii proprii, mai numeroase
decît categoriile logice și mai larg cuprinzătoare 31. Limba consemnează
nu numai categorii și relații din lumea obiectivă (ex. număr), dar și relații
între vorbitor și realitate (spațiu, timp, mod). Paralelismul logico-grama-
tical este încălcat și datorită faptului că aceleași categorii ale gîndirii pot
fi exprimate lingvistic prin mijloace variate. Ceea ce o limbă exprimă prin
categorii morfologice (de exemplu timpul sau numărul) altă limbă exprimă
lexical sau sintactic.
O dată încorporate în material lingvistic, categoriile logice devin
categorii lingvistice și se supun legilor generale de evoluție a limbii și
legilor fiecărei limbi, căpătînd, în acest fel, trăsături care le deosebesc de
categoriile logice corespunzătoare și caracteristici care le deosebesc de la
o limbă la alta. Acest fapt a fost clar formulat de lingvistul sovietic
V. A. Zveghințev:,,Cu toate că în sensul gramatical sînt concentrate elemente
propriu-zis logice, numai pe baza cărora e posibilă raportarea lui la cate-
goriile; obiective ale «lumii exterioare », el este, în virtutea faptului că
există numai în componența categoriei gramaticale în calitate de latură
,,interioară” a ei, un fapt pur lingvistic și, ca atare, trebuie să se deose-
bească inevitabil de cel logic. Cînd, de exemplu, avem de-a face cu timpu-
rile gramaticale, ne lovim nu de noțiuni pure ale timpului obiectiv. Noțiunea
de timp în cazul de față este numai substratul, baza pe care se elaborează
fenomenul propriu-zis lingvistic, în componența limbii el capătă « calitatea
de structură » în acea formă a sa care este caracteristică laturii grama-
ticale a limbii. Cu ajutorul formelor gramaticale temporale se redă succe-
siunea acțiunilor în timp — pornind de la noțiunea timpului obiectiv,
în structura limbii însă, formele temporale îndeplinesc, alături de aceasta,
și alte funcțiuni propriu-zis lingvistice, sistematizînd materialul lingvistic
și intrînd în raporturi logice existente în structura limbii. în acest caz,
deseori ele se împletesc atît de strîns cu alte categorii gramaticale,
îneît utilizarea uneia cere în mod obligatoriu acordul cu cealaltă” 32.
în ceea ce privește părțile de vorbire, se știe că ele au fost definite
și clasificate în lingvistica tradițională după criterii variate — logice și
semantice — care nu au dat întotdeauna rezultate satisfăcătoare. De
29 Cf. L. Șăineanu, Raporturile între gramatică și logică, București, 1891, și Ch. Servus,
Le parallelisme logico-grammatical, Paris, 1933.
20 Vezi și p. 40.
31 Cf. O. Jespersen, Logic and Grammar, Oxford, 1924.
82 V.A. Zveghințev, OnepKu no oâuțeMy a3iAKO3HaHuio, Moscova, 1962, p. 365 — 366.
30
I. Obiectul și istoria lingvisticii
aceea lingvistica structurală a propus criterii formale (de exemplu distribu-
ționale), care și ele nu s-au dovedit eficace în toate cazurile. Există și
aici încercări de referire la criteriul logic 33.
împotriva punctului de vedere structuralist, unii lingviști susțin
că punctul de vedere logic în analiza limbii va continua să se dovedească
util34.
e.	Judecata și propoziția
Unitatea limbii cu gîndirea ca și diferențele dintre ele se vădesc
și în analiza raportului dintre judecată și propoziție. Adepții logicismului
lingvistic au considerat că cele două unități concordă pînă la identificare,
că orice propoziție exprimă o judecată și orice judecată poate fi formulată
numai printr-o propoziție. Nu a lipsit nici punctul de vedere total opus
care vede între judecată și propoziție o legătură posibilă, dar nu obliga-
torie.
Deși problema raportului dintre judecată și propoziție a constituit o
temă frecventă de discuție printre lingviști și, mai ales, printre logicieni,
ea nu și-a găsit încă o rezolvare satisfăcătoare. Se admite că, de regulă,
judecata se formulează lingvistic în cadrul propozițiilor, că propoziția nu
este numai mijlocul de comunicare a unei judecăți, ci și mijlocul ei de
constituire 35. Dacă cercetătorii sînt de acord că propozițiile enunțiative
(afirmative și negative) exprimă judecăți, acordul încetează de îndată ce se
trece la discutarea celorlalte tipuri de propoziții (interogative, exclama-
tive, imperative). Astfel unii cercetători susțin că ele nu exprimă judecăți;
potrivit altui punct de vedere, propozițiile de acest tip, fără a conține
judecăți, nu sînt nici total independente de acestea, în sensul că „presu-
pun o judecată” sau „conțin parțial o judecată” sau „au drept răspuns o
judecată”. Există și părerea că orice propoziție reprezintă o unitate între
elementele de cunoaștere și cele afective, între forma logică și cea extra-
logică. în timp ce la propozițiile enunțiative pe primul plan se află forma
logică, la celelalte (interogative, exclamative, imperative) pe primul plan e
împinsă forma extralogică 36.
Rezolvarea satisfăcătoare a problemei presupune o analiză mai
profundă a celor două unități. Logicienii au încercat să găsească o formu-
lare mai largă a judecății, iar lingviștii să evidențieze trăsăturile comune
ale diferitelor enunțuri (declarative, interogative, imperative), care fac
ca ele să fie considerate aceeași unitate structurală 37.
33 Cf. V. Brondal, Les parties du discours, Copenhaga, 1928.
34 G. Ivănescu, Gramatica și logica, ,,Analele Universității din Timișoara”, seria Stiinte
filologice, I, 1963, p. 259-267; II, 1964, p. 193-219.
35 Henri Wald, Structura logică a gîndirii, București, 1962, p. 137.
36 Ibidem, p. 140.
37 M.N. Alekseev, G.V. Kolșanski, O coomHouieHuu JioeuuecKux u epaMMamimec-
kux Kameeopuu, BH 5, 1955, p. 9 — W.
A. Obiectul lingvisticii
31
Studiul comparativ al judecății și al propoziției evidențiază unele
paralelisme, dar^ totodată, și multe neconcordanțe. Forma judecății
logice este aceeași pretutindeni, în timp ce propoziția prezintă o mare
varietate de structură, nu numai în limbi diferite, dar și în cadrul aceleiași
limbi. Ca și alte unități ale limbii, propoziția nu exprimă numai latura
logică a conștiinței, ci și afecte, voință; în ea se includ particularități ale
procesului de comunicare, precum și caracteristici de ordin lingvistic.
în ceea ce privește problema raportului dintre termenii judecății și
membrii propoziției, rezolvările au fost diferite. Adepții logicismului
analizau propoziția după criterii logice și stabileau un paralelism perfect
între termenii celor două unități. Dar lingviștii au remarcat adesea că
propoziția are, pe lîngă subiect și predicat, și părți secundare (atribut,
complement). Unii au văzut în această neconcordanță o contradicție
serioasă între limbă și gîndire. Dar în fapt este vorba de un punct de
vedere diferit în analiză : analiza logică reduce judecata la un raport între
subiect și predicat, în timp ce analiza gramaticală are în vedere funcțiunea
cuvintelor. De altfel, analizele mai recente din gramatica transformațională
disting drept prime unități componente ale enunțului un grup al subiectu-
lui și un grup al predicatului.
3.	Importanța limbii ca mijloc de comunicare
Ființa umană, atributul umanității sînt greu de conceput în afara
comunicării dintre oameni. Produsele spirituale și materiale ale oricărei
activități omenești capătă valoare numai în procesul comunicării lor
către alte ființe umane, numai în măsura în care ajung la alți oameni,
într-un fel am putea spune că ceea ce nu este comunicat (sau nu poate
fi comunicat), înfățișat altora, nici nu există. Societatea capătă conștiința
de sine prin contactul, comunicarea existentă între membrii săi. Importanța
comunicării între oameni dă dimensiunile valorii pe care o are pentru noi
limba — cel mai important mijloc de comunicare.
Anumite situații excepționale sînt semnificative în acest sens.
Izolarea accidentală a unor ființe biologic umane (copii furați de animale)
le transformă în animale. Acești copii nu ajung să raționeze, să gîndească,
deși, cum spuneam, beneficiază de toată zestrea biologică ereditară.
Dar lipsa posibilității de a comunica cu alți oameni îi lipsește de posibili-
tatea de a învăța să vorbească și să gîndească.
De importanța limbii ca mijloc de comunicare în dezvoltarea indivi-
dului uman ne putem da seama și din faptul că, dintre orbi și surzi (din
naștere), mai bine se dezvoltă intelectual orbii. Deși lipsiți de simțul
văzului, îl au pe cel al auzului, care le permite să achiziționeze limbajul,
prin care „văd” mai mult decît cu ochii. Surzii, obligați la tăcere, inaccesi-
bili limbajului, evoluează greu din punct de vedere intelectual, nu ajung
să-și însușească instrumentele unei gîndiri abstracte complexe.
32
I. Obiectul și istoria lingvisticii
Limbajul nu e singurul mijloc de comunicare între oameni. Există și
alte coduri: codul Morse, „limbajul” surdo-muților, semnalele marinărești
sau de circulație, gesturile de politețe etc. Dar toate acestea se constituie
ca mijloace de comunicare pe baza limbii, transferînd asupra unor semni-
ficanți de altă natură, nu vocală, semnificații și procedee lingvistice. Chiar
„limbajul” gesturilor surdo-muților e de fapt un limbaj pe care vorbitorii
normali l-au inventat ca să se-nțeleagă cu surdo-muții și Lau inventat
calchiind limbajul natural, atît cît se poate face asta înlocuind sunetele
cu gesturile.
De aceea lingvisticii i s-a și rezervat în cadrul semioticii locul cel mai
important.
în timpurile moderne, încercarea de a crea limbaje artificiale forma-
lizate mai precise, mai riguroase (vezi mai jos, p. 35), de pildă limbajul
logic, matematic, nu s-a putut dispensa de calchierea în mare parte a limbilor
naturale. Prestigiul și utilitatea acestora provin din faptul că sistemul
lingvistic, exersat de-a lungul mileniilor, a ajuns adeseori la cele mai bune
soluții, modele de organizare internă, atît din punct de vedere al funcțio-
nalității, cît și al economicității. Baza oricărei teorii a comunicației este
constituită din rezultatele cercetării limbajelor naturale. Iar astăzi inter-
pretarea unor fenomene ca acte de comunicare este tot mai frecventă, în
acești termeni discutîndu-se chiar și faptele de.. . genetică.
Cum am văzut mai sus, limba, ca mijloc de comunicare între membrii
unei societăți, este influențată de societatea în cadrul căreia funcționează.
Dar raportul e și reciproc. Fiind cel mai important mijloc de comunicare,
limba, o anumită limbă pe care o cunosc numai unii oameni (de pildă
latina, greaca, franceza etc.), este elementul adeseori hotărîtor în constitui-
rea acestora ca grup separat, ca popor, națiune, stat. Distincția între popoa-
re și națiuni urmează geografic în mare răspîndirea în spațiu a limbilor respec-
tive, comunitatea lingvistică, faptul de a folosi cu toții același mijloc de
comunicare, fiind esențial definitoriu pentru comunitățile economico-
politice.
4.	Diversitatea aspectelor limbajului
Cercetarea limbajului pune pe lingviști în fața unei mari diversități
de aspecte din care cu greu ar putea spune ce trebuie să-i intereseze și ce
nu și de ce. Totuși, din punctul de vedere al lingvisticii, disciplină esențial
teoretică, credem că e foarte important acel punct de vedere din care dis-
tingem aspectul „parole” — vorbire de aspectul „langue” — limbă. Vorbirea
este concretă, procesul lingvistic ca atare, desfășurat în actul comunicării,
este un aspect individual, particular al limbajului. Limba, dimpotrivă, este
un aspect abstract, general, este, aproximînd, o sumă de deprinderi și
principii de organizare, este sistemul care guvernează orice act concret
de comunicare (vezi mai jos, II B 4). Constituindu-se istoric prin vorbire,
A. Obiectul lingvisticii
33
limba își subordonează vorbirea fiecăruia. Orice act de comunicare lingvis-
tică este o concretizare a limbii, deductibilă din mulțimea infinită a
frazărilor vorbirii. Vorbirea este domeniul infinitului, al variantelor,
limba este domeniul finitului, al invariantelor.
Lingvistica acordă, în genere, mai multă atenție studierii aspectului
limbă — „langue”, aspect supraindividual, eminamente social, prin care
limbajul poate funcționa ca mijloc de comunicare.
Unei elementare cercetări limbajul se înfățișează ca o suită de semne
sonore, vocale, așa-numitele ,,imagini acustice”, legate fiecare de un
concept, de o semnificație. Eelevăm astfel aspectul sonor, fizic al limbii și
cel semantic, ideal. Cele două aspecte (numite și planuri ale limbii) prezintă
caractere specifice în fiecare limbă, universală fiind legătura dintre cele
două planuri. Lingvistica le cercetează separat, dar și în relația dintre ele,
de reciprocă determinare.
Limbajul pare multora o sumă de elemente (cuvinte, morfeme) defi-
nibile în sine, prin raportare la semnificația dedusă din aspectele din reali-
tate pe care le denumesc. Studierea limbii ca simplu nomenclator se dove-
dește însă curînd insuficientă, valoarea elementelor ce o alcătuiesc depin-
zînd nu numai de semnificațiile înscrise într-un dicționar, de pildă, ci și de
relațiile dintre ele, în cadrul limbii, de frecvența folosirii lor etc. Studierea
acestor relații va dezvălui alte aspecte : aspectul relațional sau formal și
aspectul cantitativ (vezi mai jos, IB 2 c).
Orice act de comunicare cuprinde două momente foarte importante :
codificarea și decodificarea mesajului. Aceste acte se petrec în conștiința
vorbitorului. Transformarea ideii în semne și invers, folosind acest cod care
este limba, și cercetarea acestor două procese specific umane relevă aspec-
tul psihic al limbajului.
Cercetarea aspectului acustic al limbajului ne pune în fața actului
fiziologic al articulării și audiției mesajelor. Cercetînd acest aspect, lin-
gvistica are posibilitatea experimentării, atît de rar utilizabilă în cercetarea
altor aspecte ale limbajului.
Comunicarea se realizează nu numai oral, ci și prin scris. Apariția
scrisului, relativ recentă, are o mare importanță pentru limbă, el funcțio-
nînd în genere ca factor conservator. Deși scrisul trebuie să țină pasul cu
aspectul vorbit, oral al limbii, deși de cele mai multe ori aspectul scris e
determinat de cel oral, totuși uneori vom constata și o influență a scrisului
asupra vorbirii. De aceea avem în vedere și aspectul scris al limbajului.
De existența scrisului mulți lingviști leagă existența aspectului
îngrijit, literar, normat al unei limbi. Deasupra variantelor individuale ale
limbii, mai mult sau mai puțin divergente, se constituie prin prestigiu un
anumit aspect mai cristalizat, normat, model de exprimare pentru toți
membrii unei societăți. Aspectul literar nu trebuie însă confundat cu cel
scris (vezi IV A 1 b e).
Limbajul se diversifică în spațiu (limbi, dialecte, graiuri), în timp
sau în funcție de caracterele sociale ale vorbitorilor (jargon, argou, limbaje
tehnice etc.) ori antropologice (limbajul infantil, al femeilor etc.).
3 - e. 1213
34
I. Obiectul și istoria lingvisticii
5.	Limbajul ca obiect de studiu interdisciplinar
Complexitatea naturii și funcțiunilor limbajului, diversitatea aspecte-
lor acestuia fac explicabilă neputința, pe de o parte, a unei singure discipline
de a se ocupa de fenomenul lingvistic în întregime și, de altă parte, interesul
pe care, mai mult sau mai puțin, îl au alte științe pentru studiul limbajului.
Adeseori acest interes reprezintă și o perpetuare a unor legături de tradiție
dintre lingvistică și știința respectivă. Așa, de pildă, trebuie privită în
parte și legătura dintre lingvistică și filologie. Lingvistica a apărut și s-a
dezvoltat din filologie. „întreaga lor istorie e jalonată de încercări de
despărțire totală — pînă acum nereușite. [. .. ]
Filologia, în sensul restrîns al termenului, se ocupă de stabilirea textu-
lui exact al operelor literare, în special mai vechi, și de elaborarea de co-
mentarii critice ale lor. [.. . ] ... filologia are nevoie de cunoașterea fapte-
lor de limbă, căci trebuie să examineze modul de exprimare al autorilor,
felul în care ei știu să folosească posibilitățile oferite de limbă pentru a
exprima în chip original și sugestiv un conținut de idei, măsura în care
fiecare din ei a folosit procedee lingvistice preluate de la predecesori și în
care propriile lui creații lingvistice au fost adoptate de succesori”1.
Studiind operele literare, filologia își mai propune să releve specificul
imaginii artistice din literatură, din poezie mai ales. în această încercare
de a elabora o poetică completă filologia trebuie să facă apel la rezultatele
cunoașterii teoretice a limbajului, la rezultatele lingvisticii generale.
Teoria literară, stilistica literară, ca discipline filologice nu pot fi concepu-
te fără solide cunoștințe teoretice asupra limbajului, fără o conlucrare
strînsă cu lingvistica.
Cu rezultate deosebit de importante și spectaculoase s-a soldat apelul
istoriei la datele lingvistice, ceea ce a sporit mult prestigiul de știință al
lingvisticii. S-au obținut astfel informații sigure cu privire la epoci și
evenimente istorice asupra cărora nu știam aproape nimic. Numai datele
lingvistice rezultate din studiul limbilor cunoscute ne permit să vorbim de
o comunitate originară indo-europeană, aflată la baza marii majorități a
limbilor europene. Ba, mai mult, tot pe seama unor date lingvistice s-au
putut emite și unele ipoteze (mai mult sau mai puțin verosimile) cu privire
la „patria primitivă” a indo-europenilor.
Un caz exemplar îl oferă felul cum, pe baza datelor lingvistice, a
putut fi stabilită nu numai originea țiganilor, controversată multă vreme,
dar și momentul aproximativ al plecării din India, traseul urmat chiar.
O mulțime de fapte istorice au putut fi cunoscute sau confirmate prin
studiul limbajului. Istoria oricărui popor cuprinde asemenea exemple.
Datele rezultate din studiul limbajului ne pot informa nu numai
asupra unor evenimente istorice, dar ne ajută adeseori să reconstituim
1 Al. Graur, Filologie și lingvistică, L. Lit. VIII, 1964, p. 385.
A. Obiectul lingvisticii
35
aspecte ale felului de trai și de gîndire al unor populații asupra cărora
avem date insuficiente.
Importanța faptelor de limbă pentru istorie se datorează faptului că
istoria operează cu conceptul de popor, în alcătuirea căruia comunitatea de
limbă este un factor-cheie și, față de celelalte elemente constitutive (co-
munitatea geografică, economică, politică etc.), este cel mai stabil. Continui-
tatea lingvistică certifică identitatea unui popor de-a lungul istoriei sale
și este dovada cea mai sigură a menținerii sale în istorie.
Dată fiind legătura complexă dintre limbă și gîndire (vezi amănunte
mai sus, p. 23—26), logica, psihologia și filozofia sînt interesate în mod deo-
sebit de studiul limbajului. Delimitarea lingvisticii de cele trei discipline
pomenite se face cu greu (cf. termeni ca ,,psihologism lingvistic”, „filozo-
fia limbii”, „gramatici logicizante” etc.), interferînd cu fiecare.
încă de la începuturi, logica s-a arătat interesată de problemele
limbajului. Preocupările în acest sens, ale lui Aristotel și ale stoicilor,
continuate într-un alt moment important al interferenței celor două do-
menii și științe de către Descartes și Leibniz, sînt astăzi mai mult ca oricînd
în atenția logicienilor, preocupați să determine condițiile lingvistice ale
unei gîndiri corecte. Ceea ce-i interesează pe logicieni sînt problemele de
sintaxă și semantică, unde pot exista, din punct de vedere logic, corectitu-
dine și incorectitudine, echivoc și univoc. Și logicienii moderni au pornit
tot de la analiza unor paradoxuri a căror cauză au găsit-o a fi de natură
lingvistică, rezultat al imperfecției limbajelor naturale. Apar astfel sintaxa
logică și semantica logică, discipline ilustrate de cercetările unui B. Eussel,
L. Wittgenstein, A. Tarski, E. Carnap.
Logicienii se interesează de „condițiile generale pe care trebuie să le
împlinească o limbă (sau un limbaj) pentru a sluji construcțiilor logice
corecte (raționamente, teorii)” 2 în intenția de a crea acel limbaj care „dis-
pune de definiții univoce ale termenilor și operează univoc cu termenii” 3.
Se preconizează astfel construirea unui limbaj a cărui folosire să nu mai
poată da naștere contradicțiilor logice, instrument perfect de edificare a
teoriilor și demonstrațiilor. Iată, spre ilustrare, din regulile acestui limbaj,
două mai importante :
— „ceea ce în realitate este distinct să se desemneze distinct, ceea ce
în realitate este identic să se desemneze identic [... ]
— a vorbi despre obiect este ceva deosebit de a vorbi despre expresia
(numele) obiectului” 4.
La fel de firesc cu al logicii este interesul filozofiei pentru limbaj.
Cîteva din principalele întrebări filozofice („putem cunoaște lumea”?
etc.) sînt legate de considerarea și aprecierea rolului pe care trebuie să-l
acordăm limbajului. Și e semnificativ faptul că, în Europa cel puțin, pri-
mele preocupări lingvistice le-au avut filozofii. Disputa din antichitate cu
2 Gh. Enescu, Semantica logică, LLF, p. 159.
3 Ibidem, p. 163.
4 Ibidem.
36
I. Obiectul și istoria lingvisticii
privire la originea graiului este de fapt o dispută filozofică, iar cele două
răspunsuri date puteau fi socotite suficiente numai din acest punct de ve-
dere, căci nu ne lămuresc asupra limbajului în sine, ci asupra limbajului
privit ca însușire omenească, parte a ființei și destinului omenesc (vezi
Lingvistica pînă în secolul al XlX-lea, I B la).
Reflecții, mai mult sau mai puțin ample, asupra limbajului găsim
la toți marii filozofi, din toate epocile. Dar elaborarea unei filozofii a limba-
jului este o preocupare modernă (Humboldt, Vossler etc.), marcată de un
puternic interes pentru limbaj din partea filozofilor secolului al XX-lea.
Pozitivismul, una din direcțiile cele mai frecventate de gîndirea filozofică
a secolului nostru, a ajuns chiar să limiteze sarcinile filozofiei la analiza
logică a limbii. „S-a pornit de la teza că toate disciplinele teoretice sînt
expuse în formă lingvistică, că știința și filozofia se reduc la sisteme de semne
și simboluri. De aici concluzia că sarcina filozofilor constă numai în studierea
raporturilor dintre simbolurile lingvistice. [.. . ] ... reprezentanții diferite-
lor școli pozitiviste au susținut teza că filozofia ar trebui să fie constituită
din sintaxa și semantica limbajului științific și să se limiteze la regulile de
formare a unor propoziții științifice și de transformare a lor în propoziții
echivalente cu ele” 5. O asemenea concepție se bazează pe faptul că, folosită
de științele particulare, limba capătă un rol cognitiv însemnat. Procesul de
cunoaștere, însăși cognoscibilitatea lumii sînt chestiuni ce nu mai pot fi
discutate fără stabilirea rolului pe care îl are limba. Din instrument al
cunoașterii, aceasta devine obiect de cercetare al filozofiei, iar în concepția
unora unicul obiect al investigației filozofice G. „Filozofia este activitatea
prin care se constată sau se explică înțelesul enunțurilor. Filozofia explică
enunțurile, iar științele le verifică” 7.
„Filozofia trebuie înlocuită cu logica științei, adică cu analiza logică
a conceptelor și a judecăților științelor particulare, deoarece logica științe-
lor nu este altceva decît sintaxa logică a limbajului științei” 8.
„Limitele limbajului meu marchează limitele lumii mele” afirmă alt
filozof 9. Căci limba devine obiect al cunoașterii filozofice odată cu ipoteza
că limbajul nu numai că mijlocește relația gîndire — realitate, dar o și
modelează. Ba, mai mult, „istoricii filozofiei au descoperit certe influențe ale
limbii unor filozofi asupra concepției susținute de ei, iar în ultimul timp feno-
mene legate de un stadiu înapoiat de cunoaștere (cum sînt animismul, magia,,
totemul, mitul, tabuul) au fost interpretate ca « roade ale limbajului »”10.
Studierea limbajului este una din principalele căi de cercetare
a psihicului omenesc, iar interferența psihologiei cu lingvistica prezintă un
interes reciproc. Psihologia încearcă „să scoată din faptele lingvistice con-
5 Graur— Wald, Ist. lingv., p. 169.
6 Schaff, Semantică, p. 67.
7 M. Schlick, Die Wende der Philosophie, „Erkenntnis” I, 1930 — 1931, citat de Schaff,
lucr. cit., p. 73.
8 R. Carnap, The Logical Syntax of Language, p. XIII, citat de Schaff, lucr. cit.
9 L. 'Wittgenstein, Tractatus Logico-Philosophicus, Londra, 1933, citat de Schaff, lucr.
cit., p. 79.
10 S. Stati, Puncte de vedere în problema sensului, ,,Progresele științei” 4, 1968, nr. 8,
p. 362.
A. Obiectul lingvisticii
37
duzii interesînd psihologia generală (individuală sau socială) sau se în-
cearcă, dimpotrivă, ca plecînd de la analiza psihologică să căpătăm o mai
bună cunoaștere a limbii” u. Mai mult decît lingvistica, psihologia se inte-
resează de vorbire, nu numai ca act, dar și ca posibilitate de explicare prin
individual a faptelor de limbă, ceea ce nu înseamnă că alte fapte nu pot fi
explicate prin legile generale ale psihicului uman, dar acestea nu sînt
ignorate nici de lingviști.
E semnificativ pentru relația lingvistică-psihologie faptul că o
concepție psihologică cum este behaviorismul a avut atîtea urmări asupra
concepțiilor lingvistice americane12, sau locul ocupat de limbaj în teoria
pavlovistă a reflexelor.
Un loc important în psihologie îl ocupă studiul limbajului infantil, al
deprinderii acestuia, al evoluției sale, paralel cu limbajul cercetîndu-se
constituirea și dezvoltarea conștiinței la copil.
Multitudinea relațiilor dintre lingvistică și psihologie se vădește și în
apariția unei noi discipline, psiholingvistica. Aceasta se ocupă de relațiile
dintre mesaje și particularitățile vorbitorilor. Psiholingvistica este „sta-
diul modificărilor apărute în mesaj în curs^d actului concret al comunicării,
datorită relațiilor care se stabilesc între emițător și receptor cu tot ce presupun
aceștia ca labilitate psihică, influențe reciproce, influențe ale contextului
general în care se află etc.” 13. Psiholingvistica este ,,studiul științific al
proceselor de codificare și decodificare în actul comunicării, în măsura în
care caracteristicile mesajelor pot fi corelate cu starea sufletească a inter-
locutorilor (aici intră studiul influenței antecedentelor verbale și neverbale
asupra comportamentului verbal). Psiholingvistica îșipropune să determine
cu o cît mai mare precizie — și folosind metoda experimentală — rolul
contextului lingvistic și extralingvistic (« situația »), de aceea e firesc să se
preocupe de ceea ce Saussure numea parole” 14.
Deși ,,aportul psihologiei la înțelegerea limbii se găsește incontesta-
bil și înainte de orice pe plan sincronic” 15, psihologia a colaborat fructuos,
în secolul XIX mai ales, și cu lingvistica diacronică, fie prin degajarea
proceselor psihice care se manifestă în schimbările lingvistice, fie prin
explicarea evoluției lingvistice printr-un număr mic de teze psihologice.
Logica, psihologia și filozofia sînt interesate în studiul unor aspecte
ale limbajului apropiate între ele sau chiar aceleași (cel semantic, în primul
rînd), ceea ce face dificilă distincția între ,,psihologic”, ,,logic” sau „filo-
zofic” în cercetările asupra limbajului. încercările lingvisticii de a-și
defini punctul de vedere specific nu au reușit să convingă și e probabil ca
singura soluție pentru lingviști să fie buna cunoaștere a celorlalte puncte de
vedere, posibilitatea de a le aborda cu competență, numai așa putîndu-se
ajunge la o viziune de ansamblu, completă. Condiția lingvistului, poate mai
11 Malmberg, Nouv. tendanccs, p. 20.
12 Vezi Graur—Wald, lucr. cit., p. 145 — 146.
13 Slama-Cazacu, Psiholingvistică, p. 42—48.
14 S. Stati, ort. cit., p. 361.
16 Malmberg, lucr. cit., p. 306.
38
I. Obiectul și istoria lingvisticii
mult decît a altor specialiști, trebuie să fie deschiderea spre toate disciplinele
interesate în studiul limbii.
în mod firesc și antropologia se folosește de datele obținute prin stu-
diul limbajului. Nu se poate da o definiție cît de cît științifică a omului fără
a pomeni și defini limbajul, însușire exclusiv omenească. Una din problemele
importante ale antropologiei, a cărei rezolvare implică limbajul, este data-
rea apariției omului, a etapelor parcurse de evoluția sa pînă în perioada
istorică. în această chestiune sînt luate în considerație modificările anato-
mice datorate vorbirii, activității lingvistice.
Deși omul este singura ființă dotată cu grai, el nu posedă un organ
al vorbirii, așa cum are un organ al respirației, de pildă. Organele articula-
torii (limbă, buze, mandibule, bolta palatului etc.) le găsim și la animale,
cu deosebirea că la om, datorită funcției lor noi, au suferit anumite trans-
formări. Studiul anatomo-fiziologic al acestor modificări duce uneori la
rezultate foarte importante pentru lingvistică. Așa, de pildă, constatarea
faptului că centrii nervoși ai limbajului și ai mîinii drepte sînt situați în
același lob cerebral sprijină ideea că limbajul a apărut în procesul muncii.
Activitatea lingvistică e legată de anumiți centri nervoși, de anumite
organe articulatorii. Dereglarea acestora atrage după sine perturbări ale
activității lingvistice. Există o psihopatologie a limbajului, ramură a medi-
cinii, care se ocupă de tulburările de origine nervoasă (leziuni cerebrale)
ale limbajului cunoscute sub numele de ,,afazie”. în mare, aceste tulburări
pot fi de două tipuri: afazia expresiei, în care posibilitatea emiterii unui
mesaj este afectată uneori pînă la neputința de a emite cele mai simple
semnale vocale, articulate, și afazia sensului, în care recepția verbală este
alterată, mergînd de la neînțelegerea unor fraze mai complicate pînă la
neînțelegerea celor mai simple mesaje.
O altă disciplină medicală, logopedia, se ocupă de corectarea deficiențe-
lor articulatorii provocate de anomalii anatomofiziologice ale organelor
vorbirii.
Specialiștilor în aceste domenii le sînt absolut necesare anumite cu-
noștințe lingvistice teoretice.
Relevarea unor aspecte cantitative și formale ale limbajului face ca
studiul limbii să fie interesant și pentru matematică, ,,singura știință care a
elaborat metode perfecționate pentru studiul unor astfel de aspecte” 16.
Studiind limba „ca obiect cu care lucrează tehnica”17, finalitatea lingvis-
ticii matematice este în primul rînd de ordin practic. Apariția unei noi
discipline, teoria informației, care studiază elementele unui mesaj din
punctul de vedere al cantității de informație pe care îl aduce fie-
care element, a dus la cercetarea codului lingvistic cu mijloacele
precise de analiză și descriere ale matematicii, ale algebrei în pri-
mul rînd. O altă problemă practică aflată în atenția lingvisticii matema-
tice o constituie traducerea automată. Realizarea acestui proiect ridică nu
numai probleme inginerești, ci și mult mai grele, probleme de ordin lin-
16 Marcus —Nicolau — Stati, Lingv. mat., p. 42.
17 Ibidem.
A. Obiectul lingvisticii
39
gvistic. în acest:sens matematicieni lingviști se preocupă de stabilirea modu-
lui, a limbii în care omul se poate face înțeles de mașină. Această operație
necesită o anume prelucrare a limbilor naturale, de care se ocupă teoria
modelelor matematice ale limbii. Nu numai că anumite modele matematice
devin aplicabile în descrierea limbilor, dar din analiza organizării acestora
matematica deduce modele noi, îneît lingvistica matematică a putut fi
considerată (cu această îndreptățire) ca o ramură a matematicii.
Din cceleași motive cibernetica este și ea interesată în cercetarea
limbii, a sistemului ei complex de organizare și funcționare, în vederea
elaborării unor sisteme artificiale optime. Rezultatele la care a ajuns lin-
gvistica matematică, departe de a satisface idealul de formalizare al mate-
maticienilor, sînt în raport direct cu caracterul de sistem închis al oricărei
limbi naturale, caracter ce face aplicabile metodele matematice în limitele
impuse de caracterul de sistem deschis ale aceleiași limbi.
6.	Limbajul ca obiect al lingvisticii
în multe lucrări, expresia ,,știința limbii” e folosită ca sinonimă cu
„lingvistică”, de unde se poate deduce că obiectul lingvisticii este limba.
Definiția aceasta prezintă două mari neajunsuri:
a)	utilizează un concept care are el însuși nevoie de clarificări, din
pricina polisemiei cuvîntului limbă;
b)	așa cum s-a arătat în capitolul precedent, există și alte științe care
se ocupă de limbă.
La inconvenientele definiției de mai sus trebuie adăugat faptul — care
sporește confuzia — că o comparație a lucrărilor numite „de lingvistică”
elaborate în diversele etape ale istoriei disciplinei noastre dovedește că
obiectul lingvisticii a suferit mutații. Fenomenul nu e izolat în istoiia
științelor ; despre matematică, de exemplu, se spunea înainte că se ocupă de
cantitate, de latura cantitativă a fenomenelor, iar acum se afirmă că studiază
atît aspectele cantitative, cît și cele relaționale, structurale.
Dacă dificultatea de a defini obiectul lingvisticii era latentă în trecut,
astăzi ea e formulată explicit; lingviștii — și nu numai ei — sînt conștienți
de ea1.
Lingvistica studiază limbile naturale, rezultatul unui proces istoric
îndelungat. Limbile naturale sînt creația colectivă a popoarelor și exercită
o presiune socială asupra indivizilor. Dar lingvistica nu studiază toate
proprietățile limbilor naturale, ci descrie numai o parte din ele 2. [Această
1 Lingvistica nu are un obiect bine precizat, susține Slama-Cazacu, Psiholingvistică, p. 51.
2 De altfel, nici o descriere nu pcate epuiza obiectul. Așadar, în mod inevitabil, vor exista
totdeauna proprietăți ale limbilor naturale caie nu vor fi reflectate într-o descriere (vezi
Vasiliu, Semantică, p. 89).
40
I. Obiectul și istoria lingvisticii
poarte este o noțiune variabilă din punct de vedere istoric; este evident, de
pildă, că proprietățile acustice ale sunetelor limbii nu intrau în obiectul
lingvisticii din prim a jumătate a secolului trecut, așa cum analiza sensului
lexical în trăsături distinctive nu-i preocupa pe lingviști înaintea celui de-al
doilea război mondial. E tot așa de limpede că, foarte mult timp, obiectul
aproape unic al lucrărilor de lingvistică era varianta scrisă a faptelor de
limbă.
Sporirea interesului diverselor științe pentru problemele limbii a pus
în lumină anumite proprietăți ale limbilor naturale ignorate de lingviști;
se pune întrebarea dacă toate aceste proprietăți sau o parte din ele trebuie
integrate în obiectul lingvisticii. De exemplu, structura statistică a limbii
sau caracteristicile enunțurilor datorate împrejurărilor concrete, strict
individuale, cînd sînt rostite reprezintă probleme ale lingviștilor sau numai
ale matematicienilor, respectiv ale psiholingviștilor 3 ? Nuanțele semantice
subtile, diferențiate în analizele efectuate de logicieni (cînd se ocupă, de
pildă, de sensurile verbului copulativ a fi, ale conjuncției dacă ș. a.), fac
parte și din obiectul semanticii lingvistice? în stadiul actual, un răspuns
afirmativ ar fi tot atît de nejustificat ca și unul negativ. Limba este un
fenomen deosebit de complex, cu laturi multiple și eterogene; nu se poate
trasa o linie de demarcație netă între ceea ce le revine lingviștilor și ce ră-
mîne pentru psihologi, logicieni, matematicieni etc. Saussure observa că
,,lingvistica are relații foarte strînse cu alte științe, care uneori iau de la ea
date, alteori îi furnizează date. Limitele care despart lingvistica de aceste
științe nu apar totdeauna foarte limpede” 4. ,,Descrierea fizică și fiziologică
a sunetelor — preciza Hjelmslev — degenerează ușor în fizică și fiziologie
pure, iar descrierea psihologică și logică a semnelor (adică a cuvintelor și
propozițiilor), în psihologie, logică și ontologie pură, așa încît perspectiva
propriu-zis lingvistică a problemei dispare” 5. Acest din urmă citat arată
că delimitarea limbii ca obiect al lingvisticii era o dificultate și din punctul
de vedere al lingvisticii prestructuraliste. în zilele noastre, dificultatea s-a
accentuat; sînt atît de numeroase unghiurile de vedere din care poate fi
abordat studiul limbii, încît pare mai ușor să precizezi ce este limba ca
obiect de studiu pentru un logician sau un acustician, decît să definești
limba ca obiect al lingvisticii/
încercînd să găsească o soluție convenabilă, lingvistica structurală
adoptă principiul imanenței: limba trebuie explicată prin sine însăși6.
Glossematica ridică principiul studierii limbii în sine și pentru sine la rangul
de principiu suprem : ,,Lingvistica trebuie să facă tot posibilul pentru a ne
3 Psiholingvistica e studiai integral al faptelor de limbă, din punctul de vedere al emiță-
torului și al receptorului. Obiectul ei este vorbirea sau tot ce ține de realizarea concretă a limbii
(Slama-Cazacu, lucr. cit., p. 30, resp. 43).
4 Saussure, Cours, p. 20 — 21.
5 Hjelmslev, Prolegomena, p. 5.
6 ,,La linguistique a pour unique et v6ritable objet la langue envisag&e en elle-mâme
et pour ellc-meme” (Saussure, Cours, p. 317).
A. Obiectul lingvisticii
41
înfățișa limba nu ca un conglomerat de fenomene non-lingvistice (de pildă,
fizice, fiziologici, psihologice, logice, sociologice), ci ca un singur tot, inde-
pendent de orice factor străin, ca o structură sui generis. Numai în felul
acesta limba poate fi supusă unei cercetări științifice ca obiect în sine” 7.
Acestei soluții imanentiste i se pot obiecta următoarele :
a)	,,factorii străini” joacă un rol esențial; de vreme ce limba e un
mijloc de comunicare între oameni, nu e firesc să ignorăm, de pildă,
proprietățile unui enunț ce decurg din atitudinea emițătorului și din anu-
mite însușiri ale receptorului (de care emițătorul ține seama);
b)	chiar propunîndu-și să facă abstracție, în descrierea limbii, de
orice ,,factor extern”, lingviștii se văd în dificultatea de a distinge ce e intern
de ce e cu adevărat extern.
Urmînd exemplul lingvisticii tradiționale, care nu respinge din prin-
cipiu acțiunea factorilor extralingvistici asupra limbii, lingvistica actuală
își propune să descopere cît mai multe proprietăți ale limbilor naturale,
indiferent prin ce factori externi se explică ele.
Istoria lingvisticii dovedește că obiectul ei î.1 constituie nu numai
limbile naturale, ci și limbajul, ca facultate comună tuturor oamenilor
(limbile sînt realități particulare prin care se actualizează facultatea genera-
rală numită limbaj ) 8. Este inexact că limbajul e obiectul psihologiei și nu
al lingvisticii9; în realitate, de limbaj se ocupă ambele discipline — și nu
numai ele (trebuie adăugate aici și teoria cunoașterii și biologia).
. Limbile sînt concepute de lingviști ca sisteme de semne; o limbă
naturală ca obiect al lingvisticii este analizată în : un ansamblu de semne
(grupate în dicționare), un ansamblu de reguli de folosire a semnelor (aceasta
e gramatica), totalitatea regulilor semantice care asociază semnificații
semnelor și grupurilor (lanțurilor) de semne10, precum și un ansamblu de
foneme din care sînt alcătuite semnele.
Lingvistica se ocupă de structura limbii, pe care o descrie și o urmărește
geografic, comparînd vorbirea din locuri diferite, și istoric, comparînd texte
din epoci diferite. Ca obiect al lingvisticii, limba e decupată în mai multe
nivele, fiecare cu unitățile sale specifice (fonologice, morfologice, sintactice,
lexicale), între care există influențe reciproce, intercondiționare. Structura,
relațiile, unitățile pe care le distinge lingvistica sînt studiate atît sub
aspectul lor abstract (de invariante), cît și concret (de variante).
în concluzie, nu limba ca atare, ci o anumită viziune asupra ei, un
anumit tip de analiză (decupare, segmentare), anumite specii de distincții
constituie, împreună, limba ca obiect al lingvisticii, și obiectul acesta e
variabil în timp.
7 Hjelmslcv, Prolegomena, p. 6.
8 Benvcniste, Problemes, p. 19.
8 Cum susține Slama-Cazacu, lucr, cit., p. 19, 43.
10 Vasiliu, lucr. cit., p. 87.
•42
I. Obiectul și istoria lingvisticii
7.	Lingvistica — știință socială
în decursul timpului, o serie de școli au încercat să desprindă lingvis-
tica de științele sociale. în anii apropiați de noi, această atitudine a fo^t în
special sensibilă în unele ramuri ale structuralismului.
Lingvistica a apărut ca o ramură a filologiei, iar aceasta este de fapt
istoria culturii, deci o parte a istoriei societății. în ciuda diferitelor încercări
făcute de-a lungul timpului, lingvistica n-a putut fi complet desprinsă de
filologie. Pînă acum 100 de ani, lingviștii au lucrat aproape exclusiv pe
texte editate de filologi, și chiar prin aceasta se manifestă caracterul social
al lingvisticii.
în secolul trecut, unii filologi clasici au atacat violent lingvistica,
pentru că nu se ocupa în primul rînd de sintaxă și mxi ales pentru că punea
pe același plan limbile clasice, purtătoare ale unor literaturi strălucite, cu
limbile unor popoare mai puțin avansate. Pe de altă parte, lingviștii au
început cu timpul să dea atenție limbilor nescrise, deci fără miterial filo-
logic. Dar în linii mari lingviștii au fost și filologi, iar filologii n-au putut
ocoli complet lingvistica.
în a doua jumătate a secolului trecut s-a dezvoltat școala natu-
ralistă, care, concepînd limba ca un organism, tindea să transforme lingvis-
tica într-o știință naturală; bineînțeles, încercarea a eșuat. Psihologismul
lingvistic, manifestat cam în aceeași vreme, reclamă cercetarea lingvistică
pentru înțelegerea psihologiei colective. Este meritul neogramatieilor
că au insistat asupra istoriei limbii, care în aparență nu are nici o legătură
cu științele naturii, dar este silită să țină seamă de istoria societății. Aten-
ția acestei școli a fost îndreptată în principal spre fonetică, concepută multă
vreme numai ca istorie a sunetelor. Cînd s-au dezvoltat cercetările cu
aparate, fonetica și-a întărit legăturile cu fizica și cu fiziologia; deoarece
aproximativ aceleași tehnici se pot folosi pentru toate limbile, legătura
cu societatea care întrebuințează limba pierde din importanță. Trebuie
să spunem că cercetările fonetice, deși nu privesc decît un aspect al limbii,
sînt necesare, dar ele nu prezintă interes pentru lingvistică decît în măsura
în care luminează faptele de limbă, iar acestea nu pot fi rupte din contextul
lingvistic general, deci din ansamblul societății.
Unul dintre lingviștii care au subliniat caracterul social al limbii
și deci al lingvisticii a fost W. D. Whitney x. Dar atenția specialiștilor
asupra problemelor sociale în materie de limbă a fost atrasă mai ales de
Ferdinand de Saussure. Acesta, stabilind distincția dintre limbă și vor-
bire, a acordat celei dintîi interesul principal, ceea ce înseamnă că a pus
pe primul plan aspectul social al problemei. De aceea școala lui a și fost
numită sociologică. Este adevărat că fiecare individ vorbește altfel decît
1	Vezi Teodora Popa-Tomescu, Un strălucit precursor al lingvisticii moderne : William
Dwight Whitney, LR XIX, 1970, 3, p. 189 — 202.
A. Obiectul lingvisticii
43
toți ceilalți, dar aceasta nu interesează atît cît norma, care e impusă de
societate. Eolul principal al limbii este cel de mijloc de comunicare, rol
eminamente social. Cu aceste idei ne declarăm în întregime de acord.
Dar nici Saussure, nici urmașii săi structuraliști n-au tras toate conclu-
ziile care se impuneau, fiind fascinați de studiul sistemului în sine. Saussure
însuși socotește că sistemul limbii este imanent și imuabil, în sensul că e
dat dinainte și că omul nu-1 poate schimba. Această idee îndepărtează
lingvistica de filologie, care se interesează în primul rînd de contribuția
individuală a scriitorilor.
Fonologia a fost creată la timp casăreaducă atenția asupra utilizării
sociale a sunetului. Dar, deoarece își avea rădăcinile în concepția că
limba trebuie studiată în sine și pentru sine, nu putem socoti că fonologia a
dat atît cît ar fi putut.
în practică, fonologia se limitează la cercetări sincronice. Acestea
sînt, evident, utile și au reușit să aducă înnoiri în modul de a concepe
structura limbii, caracterul ei sistematic și prin aceasta servesc la o mai
bună înțelegere a limbii, ceea ce înseamnă implicit că dau un ajutor științei
societății. Dar nu numai că de obicei ele nu țin seamă de istoria limbii,
ci adesea sînt fără nici un raport cu situația societății în momentul dat.
Mulți specialiști declară chiar deschis că faptele sociale nu-i interesează,
căci ele nu privesc lingvistica. Dar a nu te interesa de evoluție înseamnă
de fapt a renunța, cel puțin parțial, la explicarea faptelor, după cum,
pe de altă parte, este imposibil să ajungi la explicații complete fără a
ține seamă de oamenii care folosesc limba și de situația în care trăiesc.
Iată un exemplu care va ilustra cele afirmate.
Verbele latinești se împart în două categorii, una la care cunoașterea
unei singure forme este în general suficientă ca să le putem construi corect
pe toate celelalte (-are, -aui, -atum sau -ire, -iui, -itum), și alta la care
fiecare formă trebuie învățată separat, căci există mereu mai multe posibi-
lități (-ere, -i, -sum-, -ere, -ui, -itum*, -ere, -si, -turn și foarte multe altele).
Este constatarea unei situații reale, dar atîta nu e suficient ca să înțelegem
bine lucrurile. Trebuie neapărat să introducem diacronia, adică să arătăm
că sîntem în fața a două atitudini față de conjugare, una mai veche,
devenită neproductivă (cea neregulată), alta mai nouă, singura productivă,
deci singura rămasă vie pînă azi (cea regulată). Prima își pierde treptat
unitățile, cea de-a doua și le înmulțește. Evoluția descoperită este în
raport cu dezvoltarea gîndirii, deci e legată de istoria societății.
Pe de altă parte, sincronia absolută este o iluzie. între diferitele gene-
rații ale aceleiași colectivități, care sînt contemporane într-o parte a vieții
lor, sînt totdeauna diferențe, pe care sîntem obligați să le mascăm dacă
vrem să ne ținem de sincronia strictă. Putem ușor constata că oamenii
de o anumită vîrstă întrebuințează unele cuvinte cu care s-au deprins
de mici, pe cînd cei mai tineri le evită, la rîndul lor aceștia din urmă folo-
sind cuvinte neacceptate de cei mai în vîrstă. De exemplu, cei mai bătrîni
dintre noi zic soi cu sensul de „fel”, ceea ce amuză pe cei mai tineri;
44
I. Obiectul și istoria lingvisticii
lingviștii noștri din ultimele generații folosesc verbul a flexiona, respins
de înaintași.
De asemenea, apar diferențe de înțeles al cuvintelor și chiar de
gramatică. Generația noastră mai veche folosește pe a umbla pentru
deplasarea periodică (umbla la școala) sau fără indicarea țelului {umbla
fără rost), iar pe a merge cînd e vorba de un țel precizat {merge la Ploiești);
cei mai tineri folosesc pe a merge și cu valorile lui a umbla {merge pe strada).
Prepozițiile au fost complet reorganizate în limba noastră în ultimele
decenii; bătrînii zic de exemplu cerere de locuință, haina de piele, iar
tinerii, cerere pentru locuința, haină din piele. Deci nu vorbesc exact aceeași
limbă, deși aparțin aceluiași strat sincronic: între ei sînt diferențe
temporale.
Trebuie să mai adăugăm faptul bine cunoscut că aceeași persoană,
în aceeași zi, poate face apel la elemente de dată și de perspectivă diferite,
ca să exprime aceleași idei. Aceasta înseamnă că studiul sincronic, oricît
de util ar fi, trebuie neapărat întovărășit de cel diacronic, iar diacronia
înseamnă legătura cu istoria societății.
De ce avem dreptul să punem semnul egalității între evoluție și
fenomen social? Pentru că inovațiile care rămîn individuale se pierd în
mod fatal, odată cu moartea inovatorului; nu se păstrează decît cele
acceptate de masa vorbitorilor, care și le transmit unii altora, de-a lungul
timpului, iar vorbitorii nu le acceptă decît pe cele care în ochii lor prezintă o
anume utilitate. Aceasta înseamnă că orice inovație este în realitate un fapt
colectiv. în același timp aceasta înseamnă că diferențele care prezintă
interes pentru lingviști sînt cele care caracterizează o regiune sau o
categorie socială.
Limba este, de la apariția ei, un fenomen colectiv. Ea devine o
formă care îmbracă gîndurile, chiar cînd nu sînt comunicate, dar acest
aspect nu poate fi decît secundar pentru lingvistică : ceea ce nu e comunicat
n-are nici o șansă de a se menține. Recunoaștem că faptele individuale
nu sînt lipsite de interes, dar cu o condiție : să poată fi repuse în ansamblul
din care au fost desprinse și să contribuie să-i înțelegem mai bine situația
și evoluția.
Studierea strict sincronică a faptelor de limbă are uneori drept
corolar tendința de a elimina din studiile noastre sensul cuvintelor și al
frazelor, ceea ce înseamnă ruperea tuturor legăturilor dintre limbă și
societatea omenească. V. I. Abaev a vorbit cu drept cuvînt de „dezumani-
zarea lingvisticii”2. De fapt, eliminarea înțelesului înseamnă mai mult
decît ruperea cu omenirea: nesocotirea întregii lumi în afara complexelor
sonore.
în zilele noastre se pregătesc texte pentru a fi traduse cu țmașina.
Este, evident, în primul rînd o problemă de tehnică. Lingviștii își iau
* B R, 3, 1965, p. 22-43.
A. Obiectul lingvisticii	45
sarcina să prezînte datele limbii în așa fel încît să poată fi prelucrate cu
mașina, ceea ce: îi va obliga, desigur, să privească într-un mod nou unele
fapte, dar fără să uite că limba îi interesează prin serviciile pe care le
aduce oamenilor în societate.
Lingvistica matematică va permite probabil să se exprime mai
strict și mai exact unele constatări privitoare la limbă. Dacă noile discipline
pomenite nu aparțin științelor sociale, ele nu sînt nici părți ale lingvisticii.
E foarte posibil ca ele să ajungă să lămurească unele laturi ale structurii
limbii; în acest caz ele vor avea, prin forța lucrurilor, un aspect social.
Dar, desigur, va fi vorba de lucruri accidentale.

B.	Concepțiile și metodele lingvisticii
1.	Scurt istoric al concepțiilor lingvistice
a.	Lingvistica pînă în secolul al XlX-lea
Concepția pe care o căpătăm la un moment dat despre un obiect
sau un fenomen depinde în primul rînd de cunoștințele pe care le avem
despre obiectul sau fenomenul respectiv.
Deoarece cunoașterea obiectelor și a fenomenelor nu se poate realiza
dintr-o dată, ci treptat, pe măsură ce se descoperă și se acumulează date
noi și din ce în ce mai bogate, și concepția despre obiectul sau fenomenul
cercetat se schimbă.
Putem spune, fără să generalizăm, că evoluția concepției se produce
în strînsă legătură cu dezvoltarea metodelor de cercetare, care face posi-
bilă’o cunoaștere mai aprofundată a fenomenului dat.
Lingvistica, avînd un obiect de cercetare atît de complex cum este
limba, a cunoscut, de-a lungul istoriei sale, un șir de concepții, care au
coexistat temporar ori s-au înlocuit parțial sau total pe măsură ce lingviș-
tii, dispunînd de metode din ce în ce mai adecvate, au pătruns cu observa-
ția tot mai adînc și au reușit să se orienteze mai bine în noianul de fapte
adunate.
în general, o știință evoluează de la cercetarea analitică la sinteza
datelor, pentru ca apoi să se treacă la treapta teoretizărilor și a conclu-
ziilor cu caracter general. Istoria lingvisticii ne oferă însă un exemplu
de abatere de la această direcție în evoluția unei științe. Observația se
referă la faptul că, în antichitatea greacă, cei dintîi gînditori care și-au
îndreptat atenția către fenomenul numit limbă au încercat să răspundă
la unele dintre problemele majore ale lingvisticii, ca : originea limbii,
diversitatea limbilor, ce este cuvîntul, dacă între cuvînt și obiect există un
raport natural și necesar, dacă sensul aparține cuvîntului prin natură
sau prin convenție. Interesul manifestat de greci pentru asemenea pro-
bleme, care țin de filozofia limbajului, mai înainte de a se fi ocupat de
chestiuni de gramatică pură, se explică prin faptul că primii lingviști din
antichitatea greacă au fost filozofii.
48
I, Obiectul și istoria lingvisticii
„Lumea exterioară sau natura și lumea interioară sau spiritul— spune
Max Muller — nu au pricinuit primilor filozofi o uimire mai mare decît a
făcut-o limbajul, unde natura și spiritul se reflectă împreună”1.
Din punct de vedere filozofic, antichitatea greacă, de altfel ca și
Orientul antic (Egiptul și Babilonul, India și China), se caracterizează
prin ciocnirea a două mari curente, idealismul și materialismul, curente
care, în forme diferite, își dispută valabilitatea de la apariția filozofiei și
pînă în zilele noastre.
Pentru antichitate însă, stadiul nedezvoltat al științelor justifică
concepțiile naive și interpretarea în spirit idealist a obiectelor și fenomene-
lor, a căror origine rămînea necunoscută.
Pe de altă parte, nevoile materiale și succesele obținute în activi-
tatea de producție au contribuit la acumularea cunoștințelor despre natură.
Aceste cunoștințe constituie punctul de plecare și în același timp izvorul
tuturor concepțiilor de orientare materialistă.
Lupta dintre materialism și idealism se reflectă și în modul cum a
fost concepută limba la începuturile preocupărilor lingvistice.
Înțelegînd prin limbă actul vorbirii, iar pe acesta reducîndu-1 la
redarea de cuvinte cu sens, filozofii greci s-au ocupat mai mult de această
latură a limbii — cuvintele privite ca nume ale obiectelor — și au emis
teorii în legătură cu originea și sensul lor.
Principalele concepții emise în legătură cu originea numelor obiecte-
lor încă din secolul al V-lea î.e.n. și care, într-o formă sau alta, s-au con-
fruntat pînă în secolul al XX-lea sînt următoarele două :
—	după părerea unora, numele obiectelor sînt date de la natură
(cpuasi), adică sînt așa fel create, încît există o legătură între aspectul
sonor al cuvîntului și însușirile obiectului denumit;
—	după alții, numele obiectelor au fost create de oameni în chip
arbitrar, pe baza unei convenții (Oeaei).
Deși, potrivit celor două concepții, filozofii s-au grupat în două
mari tabere, totuși în cadrul acelorași concepții există unele deosebiri
de nuanță, după școala filozofică la care aderă fiecare teoretician.
Astfel pitagoreii, stoicii și epicureii sînt adepții primei concepții
(9uaci), dar, în timp ce epicureii înțeleg prin apariția limbajului de la
natură faptul că natura omenească a dat naștere limbii, stoicii se referă
în această teorie la natura exterioară, care i-a învățat pe oameni rostirea
primelor sunete articulate 2.
Platon la început a fost adeptul teoriei naturale, pe care a încercat
să o demonstreze cu exemple din limba greacă, folosindu-se de onomatopee
sau cuvinte cu simbolism fonetic, pentru ca la sfîrșitul vieții — așa cum
reiese din una din scrisorile sale — să adere la teoria contractuală.
Sofiștii, ca și Democrit și ceva mai tîrziu Aristotel, au apărat teza
convenției.
1 Max Muller, La Science du langage, Paris, 1876, p. 99.
2 Pentru amănunte, vezi F. Vanț, Ciieva probleme de lingvistică și gnoseologie la filozofii
epicurieni, „Studii clasice” II, 1960, p. 178.
B. Concepțiile și metodele lingvisticii
49
Aristotel, ca de altfel toți apărătorii concepției contractuale, consi-
deră cuvintele simboluri fără vreo legătură naturală cu obiectele, iar
acestea sînt alcătuite din silabe, care la rîndul lor sînt formate din sunete.
Predominarea punctului de vedere filozofic în cercetările lingvistice
din antichitatea greacă se reflectă și în modul cum era concepută gramatica.
Filozofii-lingviști, fiind prin excelență logicieni, considerau că gramatica
trebuie să se supună logicii; categoriile gramaticale trebuie să corespundă
categoriilor logice.
Spiritului logicist care caracterizează tratarea problemelor lingvistice
în antichitatea greacă îi datorăm clasificarea cuvintelor în „părți de
vorbire” din limbile moderne care cu foarte puține excepții reproduce
schema stabilită pentru limba greacă.
Pentru Platon grupele esențiale sînt numele și verbul, la care Aristotel
adaugă conjuncția. Stoicii au dus mai departe analiza limbii prin prisma
categoriilor logice și, față de clasificarea lui Aristotel, adaugă încă o parte
de vorbire, articolul, care s-a păstrat în clasificările ulterioare. Completarea
acestei clasificări gramaticale a avut loc în perioada elenistică, cînd pe
primul plan se aflau cercetările filologice nu cele gramaticale, ceea ce i-a
împiedicat pe filologii alexandrini să ajungă la un studiu sistematic al limbii.
Prima gramatică a limbii grecești, datorată lui Dionysios Thrax,
stabilește următoarele opt părți de vorbire : articol, nume, pronume, verb,
participiu, adverb, prepoziție, conjuncție.
în această perioadă nu au fost neglijate nici problemele de teorie a
limbii. Vechea dispută dintre concepția naturală și cea convențională,
cu privire la originea cuvintelor, se continuă în perioada alexandrină sub
forma disputei dintre anomalie și analogie.
Observînd diferite forme neregulate și neconcordanțe între aspec-
tul semantic și cel morfologic al cuvintelor, anomaliștii susțineau că în
limbă nu se poate vorbi de reguli, pentru că sînt mai numeroase excep-
țiile decît cazurile care se conformează regulei. Abaterile de la regulă
erau explicate prin prisma concepției naturale cu privire la originea
cuvintelor : limba așa ne-a fost dată de la natură și omul nu poate interveni
in modificarea ei.
Analogiștii, fiind adepți ai teoriei convenționale cu privire la originea
limbii, considerau că, dimpotrivă, în limbă predomină regula și că omul
poate interveni în schimbările lingvistice și modifica limba în sensul
regularizării ei.
Activitatea lingvistică la romani începe și se desfășoară sub semnul
puternicei influențe exercitate de cultura greacă, care devine principalul
izvor al culturii latine.
Avînd unele merite în ceea ce privește originalitatea lucrărilor lor,
romanii s-au preocupat mai ales de transpunerea limbii latine în tiparele
imaginate pentru limba greacă. Inovațiile romanilor în studierea limbii
se reduc la detalii, ceea ce a făcut ca gramatica să înregistreze doar un
slab progres. Gramaticilor latini le datorăm termenul de propoziție folosit
în sensul său gramatical. Avînd unele puncte de vedere noi în analiza
<-•. 1213
50
I. Obiectul și istoria lingvisticii
limbii, ei s-au ocupat și de alte compartimente decît de morfologie, adică
de sintaxă și vocabular, și au creat gramaticile descriptive.
în Orient, în special în India, preocupările pentru limbă, mai vechi
decît în Europa, au caracter mai puțin filozofic, indienii manifestînd un
interes mai mare pentru gramatica propriu-zisă. O mențiune specială
merită gramatica lui Păți ini (secolul IV î.e.n.), în care limba sanscrită
este descrisă cu exactitate iar în analiza problemelor lingvistice se observă
unele asemănări cu structuralismul modern 3.
Evul mediu acordă gramaticii un loc important printre științele
umane4, considerînd-o mama științelor. Cu toate acestea, cercetările
de gramatică se mărginesc la studii care au drept scop învățarea limbii
latine, singura autorizată pentru redactarea operelor scrise și pentru
oficierea serviciului religios în Occident.
Din punct de vedere lingvistic, caracteristic pentru această perioadă
este interesul pentru filozofia limbajului. Faptul se explică prin confrun-
tarea celor două curente filozofice cunoscute sub numele de realism și
'nominalism. Aceste curente, întrucît se referă la raportul dintre concept
și obiect, au consecințe imediate pentru filozofia limbajului, mai exact,
pentru aspectul semantic al limbii, deoarece conceptele se exteriorizează
prin cuvinte.
Realismul reprezintă reînvierea teoriilor lui Platon sau ale neoplato-
niștilor, potrivit cărora ideile au o existență reală în afara lucrurilor.
Consecința lingvistică a unei astfel de teorii se referă la rolul limbii în
cunoaștere 5. Dacă conceptul face cuvîntul, înseamnă că existența cuvîntu-
lui implică existența conceptului, iar explicația trebuie să meargă de la
cuvînt la obiect.
Nominaliștii cred că, dimpotrivă, existență reală au numai obiec-
tele, iar conceptele nu sînt decît produsul conștiinței noastre. Cuvîntul
exprimînd conceptul, nu avem nici o certitudine în legătură cu autentici-
tatea conținutului său6. în concepția nominalistă se cuprinde ideea raportu-
lui convențional dintre forma sonoră a cuvîntului și concept.
Asemenea concepții explică interesul epocii medievale pentru proble-
mele semantice, iar gramaticile fundate pe o astfel de filozofie sînt califi-
cate drept gramatici speculative (de la lat. speculor = a cerceta).
Filozofia epocii și fărîmițarea dialectală care caracterizează limba
arabă explică interesul arabilor pentru gramatică și lexicologie, interes
concretizat într-un mare număr de lucrări de acest gen.
3 Vezi Kukenheim. Esquisse, p. 12, n. 1, și p. 113, n. 1 ; vezi, de asemenea, Sergiu Al.
George, Vinde antique. el Ies origines du structuralism.?., AGIL X, II, p. 235 — 240.
4 în evul mediu științele erau clasificate în triuium (ceea ce ar corespunde cu științele
umane de azi) și quadrivium (ceea ce ar corespunde cu științele exacte).
5 Ies realistes ont une confiance absolue dans la langue” (Kukenheim, lucr. cil.,
p. 18).
6 ,,le nominalisme est sceptique ă l’ăgard de la langue” (ibidem}.
B. Concepțiile și metodele lingvisticii
57
Preocupările semantice din evul mediu constituie un punct de ple-
care pentru unele probleme ale semanticii actuale.
în perioada Renașterii, idealul umaniștilor, descoperitorii adevăratei
antichități, este gîndirea și stilul autorilor antici și mai puțin limba ca
obiect în sine.
Secolele XVII și XVIII. în secolele XVII și XVIII, problemele
teoretice ale limbajului prezintă unele asemănări, ceea ce se explică prin
asemănările din filozofia generală a acestei epoci. în aceste secole, filozofia
limbajului este determinată de principalele curente filozofice: raționalismul
și empirismul.
în ceea ce privește teoria limbii, raționalismul și empirismul au în
comun faptul că, spre deosebire de realismul epocii medievale, limba e
concepută doar ca instrument al rațiunii, pentru empiriști, sau ca esență a
rațiunii, în cazul raționaliștilor. Limba ne permite să gîndim reducînd
totul la cuvinte, dar acestea nu sînt decît semne, al căror sens e în întregime
arbitrar.
Empirismul lingvistic, reprezentat de Bacon, Hobbes și Locke,
opunîndu-se raționalismului lingvistic, care subordonează lingvistica
logicii, consideră că faptul lingvistic trebuie studiat în sine; vorbirea nu e
în contact direct cu realitatea, ci cu noțiunile ; limbile oglindesc nu rațiunea
universală, ci instituțiile sociale și civile ale fiecărei colectivități lingvistice.
Concepția că faptul lingvistic trebuie studiat în sine reprezintă un început
al procesului de autonomizare a științei limbii.
'Reprezentanții raționalismului lingvistic (Descartes și discipolii
săi) consideră limba ca fiind o schemă rațională, care corespunde structurii
realității.
Ideile lui Descartes au stat la baza gramaticii raționale (filozofice,
logice sau universale) ilustrată de C. Lancelot și A. Arnauld prin Grammaire
generale e/miswmee de la Port-Royal (ed. I, 1660). Gramaticile raționale,
care constituie principalul obiectiv al cercetărilor lingvistice din a doua
jumătate a secolului al XVII-lea și din secolul al XVIII-lea, reprezintă
de fapt consecința reînvierii vechilor idei ale lui Aristotel și ale stoicilor,
care identificau limba cu gîndirea și categoriile gramaticale cu catego-
riile logice. De aici s-a tras concluzia că regula gramaticală trebuie fun-
dată pe rațiune și nu pe uzaj. De vreme ce gramatica este forma de
manifestare a regulilor rațiunii, iar gîndirea este aceeași la toate popoa-
rele ajunse la un anumit nivel de dezvoltare, înseamnă că s-ar putea
construi gramatici cu reguli valabile pentru toate limbile. în aceasta
consta conceptul de gramatică universală.
Potrivit concepției logiciste, limbile cele mai evoluate sînt cele mai
regulate; ele cunosc perioada de formare, apogeu și declin, după cum
se supun mai mult sau mai puțin rațiunii. Regulile trebuie fixate în
raport cu limba epocilor clasice, căci atunci ea se apropie de perfecțiune.
Logicienii forțează limba să se încadreze în niște tipare raționale,
dar sînt nevoiți să constate tot felul de excepții, pe care, încercînd să le
52
I. Obiectul și istoria lingvisticii
explice, nu ajung la scheme universale, ci doar la niște concluzii speciale.
Neglijînd faptul că fiecare limbă are legi proprii după care se dezvoltă,
tentativa logicienilor de a crea o gramatică universală a eșuat, după
aproape un secol de încercări.
Totuși eforturile raționaliștilor de a descoperi în limbă trăsături
general valabile găsesc astăzi un ecou în gramaticile transformaționale,
care, de pe alte baze științifice și într-un alt context de idei, încearcă o
■revalorificare a unor elemente din gramaticile raționale și universale 7.
Alături de reînvierea punctului de vedere logicist, în secolele al
XVII-lea și al XVIII-lea se observă preocupări pentru problema originii
limbii.
Eliberîndu-se de superstiții și prejudecăți, gîndirea filozofică se
ridică împotriva mitului biblic care a domnit în epoca medievală în legătură
'Cu originea limbii.
Filozofii materialiști Th. Hobbes și J. Locke (sec. al XVII-lea)
susțin că limba apare din nevoia de comunicare. Ideea că limba nu este
numai un instrument al gîndirii, ci și un mijloc de comunicare, se consoli-
dează mai ales în secolul al XVIII-lea și începutul secolului al XlX-lea, cînd
este recunoscută în mai multe lucrări (Court de Gebelin, Le Monde
primitif analyse et compare avec le monde moderne, — 9 voi., 1774 — 1782 ;
Destutt de Tracy, EUments d'ideologie — 5 voi., 1801—1815), deși o
analiză a funcțiunilor limbii se întîlnește încă la Hobbes.
O mențiune specială în legătură cu originea limbajului merită ideile
lui J. J. Rousseau (1712—1778), care admite că omul primitiv poseda un
strigăt natural instinctiv, iar cînd s-a dezvoltat gîndirea și oamenii și-au
înmulțit ideile, au simțit nevoia unui mijloc de comunicare și l-au creat
pe calea contractului social. Ideea că în crearea sa limbajul trece prin două
etape o găsim formulată în alți termeni la G. B. Vico și la E. B. Condillac.
G. W. Leibniz (1646—1716) și Condillac (1715—1780), filozofi de seamă,
deși se deosebesc prin principiile fundamentale ale filozofiei lor (Leibniz
ocupă o poziție intermediară între raționalism și empirism, pe cînd Condillac
este empirist), au, în privința limbii, unele idei comune. La ei apare ideea
că în limbă se reflectă specificul de viață al colectivităților lingvistice,
idee care în secolul al XlX-lea va fi reluată de către Humboldt.
De asemenea, ei recunosc autonomia lingvisticii, considerînd că ea
trebuie să plece de la materialul oferit de limbă și să se separe de logică.
.Amîndoi s-au ocupat de problemele semnului lingvistic, de caracterul arbi-
trar al semnului, iar Condillac vorbește și despre linearitatea semnului
lingvistic.
în ceea ce privește studiul concret al limbilor, în secolul al XVIII-lea
se continuă descrierea limbilor, apar dicționarele poliglote, iar lucrări ca
Mitliridates 8 de J. Ch. Adelung de la începutul secolului al XlX-lea, în
7 VeziN. Chomsky, Cartesian Linguistics (A chapter in the history of raționalist thought),
New York —Londra, 1966; idem. Language and mind, New York, 1968; S. Stati, Gramaticile
.raționale și lingvistica actuală, SCL XXI, 1970, 5, p. 517 — 527.
8 Berlin, 1806 — 1817, 4 voi. [Titlul vine de la numele regelui Mithridales cel Mare (123 —
«63 î.c.n.), care vorbea 22 sau 25 de limbi.]
B. Concepțiile și metodele lingvisticii
53
care curiozitatea erudiția se îmbină strîns, sînt foarte apreciate încă din
secolul al XVIII-lea.
Această curiozitate și erudiție au determinat observarea anumitor
asemănări între limbi, ceea ce a constituit un punct de plecare în clasifica-
rea limbilor. Ideea clasificării limbilor își face apariția încă de la sfîrșitul
secolului al XVI-lea (J. J. Scaliger, Diatriba de Europaeorum Linguis^
1599). Leibniz, în anul 1710, de asemenea a dat un proiect de clasificare
genealogică a limbilor.
Astfel secolul al XVIII-lea a pregătit cercetările istorice în domeniul
lingvisticii, cercetări rezervate de fapt secolului al XlX-lea.
b.	Lingvistica în secolul al XlX-lea
in prima jumătate a secolului al XlX-lea, studiul limbii și concep-
țiile lingvistice sînt rezultatul a două evenimente importante :
—	crearea metodei comparative-istorice, prima metodă științifică
de cercetare a limbii, și
—	dezvoltarea științelor naturale, care creează o anumită platformă
filozofică prin prisma căreia sînt concepute și explicate fenomenele.
Pasiunea pentru gramaticile raționale, care s-au bucurat de un
deosebit succes în secolele XVII și XVIII, cedează în secolul al XlX-lea
locul pasiunii pentru cercetarea istorică.
Romantismul, care caracterizează întreaga cultură a secolului al
XlX-lea, se reflectă în lingvistică în interesul pentru studiul celor mai
vechi limbi, în special al celor derivate din indo-europeana comună.
De la etapa erudiției și a curiozităților lingvistice se trece la etapa
științei. Anul 1816 marchează o cotitură în istoria lingvisticii. Apariția
gramaticii comparate a lui Fr. Bopp pune bazele metodei comparative,
care devine instrumentul principal în verificarea ipotezelor și formularea
concluziilor (vezi Metoda comparativă-istorică, IB 2 b a).
Etimologia, preocupările de limbă în general nu mai pot rămîne
jocuri ale fanteziei, la îndemîna oricărui diletant; ele capătă caracterul
unor adevărate cercetări, iar lingvistica se transformă dintr-o ,,știință
speculativă” într-o știință propriu-zisă.
După ce prima generație a lingviștilor comparatiști (Fr. Bopp,
S. Rask, J. Grimm, A. V. Vostokov, Fr. Diez) a aplicat metoda compara-
tivă la limbile indo-europene vechi și noi, se trece la o nouă etapă în evo-
luția lingvisticii, prin crearea gramaticii istorice. în această privință un
merit deosebit revine lui J. Grimm; începînd cu el, studiul istoric al
limbilor, în special al celor indo-europene, care erau mai bine cunoscute,
capătă o deosebită amploare.
în timp ce comparatiștii în principiu s-au ocupat de constatarea
raporturilor dintre limbile studiate, istorismul lingvistic face un pas
înainte, căutînd să explice filiația limbilor, să găsească cauzele transformă-
54
I. Obiectul și istoria lingvisticii
rilor. Această nouă tentativă a dus la descoperirea conceptului de lege
fonetică.
Primul care a formulat o lege fonetică este socotit R. Rask 9. El a
analizat mutația consonantică din limbile germanice, dar, pentru că/
J. Grimm a dus mai departe această analiză, regula mutației consonantice
este cunoscută sub numele de legea lui Grimm.
Istorismul care predomină acum în cercetarea lingvistică este influen-
țat în ceea ce privește concepția despre limbă de dezvoltarea științelor
naturii.
La sfîrșitul deceniului al patrulea al secolului al XlX-lea a avut
loc o revoluție în științele naturii, revoluție care a creat premisele naturalist-
științifice pentru noi generalizări filozofice, pentru interpretări ale feno-
menelor și obiectelor.
în această atmosferă de idei, cuceririle din domeniul lingvisticii și
în special conceptul de lege fonetică au favorizat apariția unei concepții
naturalist-vulgare despre limbă.
Reducînd întreaga vorbire la sunete, care erau considerate un
produs natural, adică fiziologic, asemănător cu alte produse pur fizice,
mulți lingviști au clasat limba printre fenomenele naturii, iar lingvistica
printre științele naturale. Limba este identificată cu un organism care se
naște, se dezvoltă și apoi decade și moare. La această concepție a dus și
ideea că, în timp ce fenomenele sociale au la bază factori subiectivi, feno-
menele care se dezvoltă după legi obiective sînt fenomene naturale. Lim-
bile, așa cum constată comparatiștii, se dezvoltă și ele după legi pe care
omul nu le poate modifica, deci ar fi fenomene naturale.
Aproape toți comparatiștii au conceput limba ca un fenomen natural,
dar cel care a făcut pentru prima oară o teoretizare a caracterului de
organism al limbii este August Schleicher (1821—1868). El este considerat
întemeietorul școlii numite naturalismul lingvistic.
în lumina acestei concepții, Schleicher definește limbile ca fiind
organisme naturale care, fără a putea fi determinate de voința oamenilor,
s-au născut, au crescut și s-au dezvoltat în conformitate cu anumite legi,
apoi îmbătrînesc și mor; și lor le este proprie acea serie de fenomene pe
care obișnuim să o cuprindem sub numele de viață10.
Istorismul lingvistic și concepția naturalistă zdruncină încrederea
lingviștilor în imobilitatea limbii și, odată cu aceasta, dau lovitura de
grație logicismului lingvistic, pentru că logica de fapt studiază legile
generale ale gîndirii și nu ale limbii.
Observațiile cu privire la mobilitatea limbii au făcut ca lingviștii
să-și pună probleme în legătură cu progresul limbii (vezi Progresul în
limbă, III C 3).
Avînd puncte de plecare diferite, în funcție de formația fiecăruia și
de concepția pe care o avea despre natura limbii, cu mici diferențe de
9 Vezi Kukenheim, lucr. cit., p. 52, n. 4.
10 August Schleicher, Die Danvinische Theorie und die Sprachivissenschaft, Weimar, 1873,
p. 7.
B. Concepțiile și metodele lingvisticii	55
periodizare 11 și cu unele deosebiri de interpretare 12, lingviștii din prima
jumătate a secolului al XlX-lea consideră că în istoria limbii pot fi deosebite
două perioade :
1.	perioada preistorică, în care limbile își formează flexiunea și se
dezvoltă;
2.	perioada istorică, care, după unele opinii, începe înaintea epocii
documentelor, pentru că nici o limbă nu este atestată la gradul său perfect
ideal, perioadă, în care limbile își pierd flexiunea, ceea ce pentru unii
lingviști înseamnă decădere sau degradare lingvistică.
Concepția naturalistă, care apare în cercetările lingvistice din
prima jumătate a secolului al XlX-lea, se reflectă și în încercările de
clasificare a limbilor în această perioadă. Este vorba, în primul rînd, de
clasificarea genealogică, ilustrată de Schleicher prin cunoscuta teorie a ar-
borelui genealogic („Stammbaumtheorie”), criticat mai tîrziu, în special
de J. Schmidt, autorul teoriei valurilor („Wellentheorie”), pentru schema-
tismul exagerat al diversificării limbilor indo-europene.
La rîndul ei, clasificarea morfologică a limbilor, ale cărei baze au
fost puse de către Fr. Schlegel (1772—1829), este interpretată de Schlei-
cher prin prisma acelorași concepții darwiniste. Astfel el stabilește că
limbile izolante reprezintă ,,specii arhaice”, limbile aglutinante ,,specii
de tranziție”, iar limbile flexionare reprezintă ,,speciile cele mai dezvoltate”.
în ciuda dominării, în prima jumătate a secolului al XlX-lea, a
punctului de vedere naturalist în conceperea și interpretarea fenomenelor
lingvistice, încă din această perioadă își face loc în lingvistică un punct
de vedere nou, care, în special din a doua jumătate a secolului al XlX-lea,
va ocupa un loc important în cercetarea limbii.
Noul punct de vedere se datorează lui W. von Humboldt (1767 —
1835), care ocupă un loc important în istoria concepțiilor despre limbă.
Humboldt poseda numeroase cunoștințe lingvistice (în afară de
limbi indo-europene cunoștea limbi amerindiene și limbi polineziene)
și in același timp avea o formație de filozof, ceea ce lipsea celorlalți lingviști
comparatiști. Acest lucru i-a permis să acorde problemelor de teorie a
limbii un loc important în opera sa, fapt pentru care posteritatea l-a
considerat creatorul lingvisticii generale sau al filozofiei limbajului, cu
toate că nici în epocile anterioare teoriile filozofice despre limbă nu au
lipsit.
Ideile lui Humboldt, adesea contradictorii și ambigue, au găsit
rezonanță în mai multe orientări de tip idealist și putem spune că și în
concepțiile actuale există unele reflexe ale teoriilor lui.
Avînd la bază filozofia lui Kant cu privire la conștiință ca izvor
aparte, independent de lumea materială și care se dezvoltă după legile
sale, Humboldt consideră că și limbajul e de natură spirituală.
11 J. Gri mm deosebea trei perioade : crearea rădăcinilor, formarea flexiunii și, ultima,
dezmembrarea flexiunii (Graur — Wald, Ist. lingv.. p. 38).
12 J. Grimm și, mai ales, Humboldt nu vedeau in pierderea flexiunii o manifestare a
decadenței limbilor (ibvdem, p. 38, 42).
56
I. Obiectul și isteria lingvisticii
Limbajul, după părerea lui, e o emanație involuntară a sufletului,, o
necesitate a inteligenței umane care s-a impus societății13. Spre deosebire
de limbaj, limbile sînt dependente de popoare, ele reflectă specificul lor și
dezvoltarea lor spirituală în epocile de progres și de decadență u.
în analiza limbii, Humboldt distinge două laturi : o latură externă
sau complexul sonor, și o latură internă, adică organizarea sensului, care
ar corespunde cu ceea ce întîlnim mai tîrziu la Hjelmslev sub numele de
forma conținutului. Discutînd despre cele două laturi, Humboldt ajunge
la concluzia că forma internă a limbii, sau, cu alte cuvinte, factorul psi-
hic, joacă un rol infinit mai mare decît sunetele, factor psihofizic. în
forma internă se reflectă specificul național al vorbitorilor, spiritul
poporului.
Humboldt e primul care a conceput limba nu ca ceva static, dat
o dată pentru totdeauna, ca un lucru (Ergon), ci ca activitate (Ener-
geia), ca ceva care se dezvoltă, care ,,devine”, ceea ce implică ideea că
permanent limbile sînt supuse mișcării și evoluției.
Noua concepție promovată de Humboldt și dezvoltată de unii
lingviști din secolul al XlX-lea, concepție potrivit căreia limba apare
ca un fenomen prin excelență psihic, stă la baza curentului numit
psihologismul lingvistic.
Nu întîmplător acest curent apare în Germania și are ca reprezentant
pe H. Steinthal (1823—1899), discipolul lui Humboldt.
Filozofia clasică germană de inspirație idealist-subiectivă (Kant?
Fichte, Schelling), care se dezvoltă la sfîrșitul secolului al XVIII-lea și
începutul secolului al XlX-lea și căreia, așa cum am văzut mai sus,
îi este tributară concepția lui Humboldt, explică apariția în Germania
a psihologismului lingvistic.
Continuîndu-1 pe Humboldt, Steinthal respinge afirmațiile naturaliste
despre limbă ca organism și, punînd accent pe conștiința individului^
arată că limba e o aptitudine și o activitate, o emanație a conștiinței de
sine, un produs al sufletului omenesc, de aceea ea nu poate fi studiată în
afara vieții psihice a vorbitorului15.
Pe urmele lui Humboldt și Steinthal se desfășoară activitatea lui
A. A. Potebnea (1835—1891), reprezentantul psihologismului lingvistic
din Rusia.
Caracteristic pentru lingviștii psihologist! este conceperea limbii ca o
sumă a actelor vorbirii. După părerea lor, existență reală are numai
vorbirea indivizilor, iar esența limbii se reduce la funcția de exprimare a
gîndirii, așa cum se realizează ea în vorbirea fiecărui individ.
în analiza limbii, psihologiștii acordă un loc important laturii de
conținut (forma internă), neglijată de naturaliști, care se ocupă numai de
latura materială, fizică, a limbii. Psihologiștii susțin că în forma internă a
13 W.von Humboldt, tjber die Verschiedenheit des menschlichen Sprachbaues,.., Berlin, 1936,
p. 5.
14 Ibidem.
15 H. Steinthal, Einleitung in die Psychologie und Sprachwissenschaft, Berlin, 1881, p. 42.
B. Concepțiile și metodele lingvisticii
57
limbii se reflectă factura psihică a poporului, spiritul poporului, ceea ce
face ca Steinthal să considere lingvistica drept cea mai bună introducere
la psihologia colectivă (Vblkerpsychologie).
Din analiza laturii de conținut a limbii se desprinde o altă trăsătură
pozitivă a concepției psihologiste. Atrăgînd atenția asupra faptului că în
limbă se reflectă gîndirea, psihologiștii (în special lucrarea MbicJtb u asm a
lui Potebnea) au distrus teoria greșită a celor două perioade în evoluția
limbii. Dacă limba reflectă spiritul poporului, înseamnă că dezvoltarea ei
depinde de dezvoltarea gîndirii. Potebnea susține (de altfel ca și W. von
Humboldt și J. Grimm) că pierderea flexiunii nu poate fi o marcă a regresu-
lui, întrucît limbile compensează pierderile dintr-un compartiment cu
achiziții în alt compartiment, așa încît, pe ansamblu, se constată că limba
reflectă un proces continuu de abstractizare a gîndirii16.
Interesul psihologiștilor pentru latura de conținut a limbii este
meritoriu și prin faptul că astfel se dovedește caracterul complex al
fenomenelor lingvistice. Acest lucru influențează concepția de ansamblu a
psihologiștilor cu privire la structura limbii. Humboldt observase că
limba nu reprezintă un conglomerat de elemente, ci un ansamblu organizat
pentru care el folosește uneori termenul de sistem. Acest lucru apare și la
reprezentanții curentului psihologist care vorbesc de structura limbii.
în strînsă legătură cu concepția psihologistă și-a dezvoltat activi-
tatea cea mai productivă școală din secolul al XlX-lea, școala neogramatici-
lor, care se constituie în Germania în al patrulea sfert al secolului al
XlX-lea.
Cînd vorbim însă de concepția lingvistică a neogramaticilor, trebuie
să facem precizarea că există deosebiri între declarațiile de principiu și
ceea ce se desprinde din activitatea lor practică.
Astfel, în acord cu concepția psihologist-subiectivă,neogramaticii
consideră că reală e numai vorbirea individuală, iar limba în general nu
există. Cu toate acestea, în practică, neogramaticii au cercetat diferite
aspecte ale limbii comune.
Teoreticianul principal al neogramaticilor este H. Paul (1846—1921).
Opera lui principală, Prinzipien ăer Spracligeschichte, Halle, 1880, a fost
considerată fundamentul doctrinar al neogramaticilor.
De la început autorul subliniază rolul factorului psihic în limbă,
afirmînd că ,,elementul psihic în limbă este factorul cel mai important în
orice dezvoltare și în jurul lui gravitează totul”17. De aceea plasează
limba între fenomenele psihice, iar lingvistica e considerată în primul
rînd o știință psihologică.
Evoluția limbii, care intră în atenția lingviștilor încă din prima
jumătate a secolului al XlX-lea, devine pentru neogramatici obiectul
principal al cercetării. Noutatea acestei școli constă însă în atitudinea
cercetătorilor față de legile lingvistice, care, de fapt, sînt înțelese de ei ca
niște corespondențe fonetice.
16 Graur — Wald, Ist. lingi)., p. 5 5.
17 H. Paul, lucr. cil., p. 1.
58
I. Obiectul și istoria lingvisticii
Concepute ca legi ale naturii, legile fonetice acționează „orbește**
și limba evoluează în afara voinței omului. Nimic însă nu se petrece în-
tîmplător, totul este explicabil.
Alături de conceptul de lege fonetică, potrivit concepției neogramatici-
lor, un rol important joacă în limbă analogia. Deși ei exagerează afirmînd
că „fonetica strică și analogia repară”, faptul că atrag atenția asupra
rolului analogiei este demn de remarcat.
Un alt merit al neogramaticilor constă în interesul lor, declarat^
uneori concretizat, pentru studiul limbilor vii. Neogramaticilor le datorează
lingvistica un număr important de lucrări privind studiul familiilor de
limbi moderne. Entuziasmul și încrederea în știință, care caracterizează,
filozofia pozitivistă dominantă la sfîrșitul secolului al XlX-lea, explică
volumul imens de date lingvistice adunate de adepții școlii neogramaticilor.
Fiind însă „mecaniciști” și „atomiști”, neogram aticii nu au reușit să vadă
legătura cauzală dintre fenomenele pe care le-au studiat și le-au tratat
în mod izolat.
In concluzie, putem spune că, pentru perioada cînd apare, concepția,
psihologistă asupra limbii, deși greșită, pentru că nu ține seamă de factorul
social în explicarea fenomenelor lingvistice, reprezintă totuși un progres
prin admiterea participării elementului psihic la producerea modificărilor
lingvistice și prin recunoașterea faptului că limba are o existență în și prin,
oamenii care o vorbesc.
Totuși, caracterul metafizic și mecanicist al concepțiilor neogramatici-
lor și mai ales limitarea cercetării lor numai la fonetică au atras critici
din diverse direcții.
Astfel, W. D. Whitney (1827—1894) are despre limbă o concepție
psihologistă din moment ce în lucrarea Life and Growth of Language ( 1874)
subliniază importanța factorului individual în dezvoltarea limbii. Totuși
pentru Whitney elementul individual nu este singurul care regizează
limba, el adaugă factorul social și economic, atrăgînd astfel atenția asupra
funcției de comunicare a limbii.
Influențat de concepția darwinistă, recunoaște și legătura lingvisticii
cu științele naturii, totuși, polemizînd cu M. Muller (Max Muller and
the Science of Language, New York, 1892), declară că „nu există nici o
ramură a istoriei care să se apropie atît de științele naturii ca lingvistica’\
în timp ce Muller afirmase că „printre științele naturale nici una nu este
așa de strîns legată de istoria umană cum este știința limbii”18. în felul
acesta, Whitney subliniază rolul factorului social și cu aceasta face
începutul unei orientări lingvistice care se va dezvolta mai ales în secolul
al XX-lea 19.
în 1879 M. Brâal publică opera sa Essai de Semantigue, în care concepe
limbajul ca un fenomen de ordin intelectual, iar faptele de limbă rezultînd
18 Max Muller, La Science du langage, Paris, 1876, p. 87.
19 Teodora Tomescu-Popa, în articolul Un strălucit precursor al lingvisticii moderne :
Williain Divight Whitney, LR XIX, 1970, 3, p. 189 —202, îl socotește pe Whitney, alături de
Humboldt, fondator al lingvisticii generale și, înaintea lui Saussure și Baudouin de Courtenay,
cieatorul lingvisticii moderne.
B. Concepțiile și metodele lingvisticii
59
dintr-un progres lent, realizat prin voința obscură a oamenilor care trăiesc
în societate 20.
Ocupîndu-se de domeniul semanticii, M. Breal găsește^ mai ușor
punctele slabe ale credinței neogramaticilor în legile oarbe. în această
latură a limbii caracterul inconștient al fenomenului lingvistic e mai
ușor de combătut, iar legile, dacă există, sînt mai greu de sesizat și oricum
mar acționa orbește.
în 1885 două voci se ridică împotriva neogramaticilor : G. Curtius
(Zur Kritik der neuesten Sprachforschung, Leipzig) și H. Schucliardt
( Vber die Lautgesetze — Gegen die Junggrammatiker), cel mai temut adversar
al neogramaticilor. Atacul acestora este îndreptat, în special, împotriva
^legilor fonetice fără excepție” și împotriva neglijării aspectului ideal al
limbii.
c.	Lingvistica în secolul al XX-lea
Din punct de vedere filozofic, caracteristica principală a epocii de
la începutul secolului al XX-lea este orientarea către ceea ce este ima-
terial.
Prin activitatea lui W. Windelband (1848—1915) și a continuatorilor
săi : Alexius Meinong (1853—1920), H. Rickert (1863—1936), H. Bergson
{1859—1941), B. Croce (1866—1952) și alții, filozofia idealistă, în prima
jumătate a secolului al XX-lea, își întețește lupta împotriva materialismu-
lui. Această filozofie condamnă metodele riguroase promovate de poziti-
viști, susținînd teza după care libertatea de a crea a omului, ființă inteli-
gentă, este incompatibilă cu fixitatea legilor.
Cam în aceeași vreme, fondatorul sociologiei, Emile Durkheim (1858 —
1917), formulează principiul,,reprezentărilor colective”, în care se cuprind
nu numai conceptele morale și religioase, ci și limbajul în întregime.
Influența lui E. Durkheim asupra lui Fr. de Saussure și A. Meillet
este neîndoielnică 21.
în ceea ce privește lingvistica, atacurile îndreptate împotriva neo-
gramaticilor pînă la sfîrșitul secolului al XlX-lea erau izolate și critica
ce li se aducea nu reușise încă să răstoarne edificiul concepției lor.
La începutul secolului al XX-lea are loc o nouă înviorare a studiului
limbii, prin îmbogățirea procedeelor de cercetare cu încă două metode noi:
geografia lingvistică și fonetica experimentală.
Lărgirea cîmpului de observație prin abordarea diverselor aspecte
ale limbilor vorbite a determinat crearea unor noi discipline lingvistice
(dialectologia, stilistica, semasiologia etc.), ceea ce duce la aprofundarea
cercetărilor lingvistice. Dezvoltarea foneticii și a dialectologiei a furnizat
argumente care loveau serios legile fonetice, conceptul de bază al neo-
gramaticilor.
20 Vezi A. Meillet, Michel Breal et la grammaire comparde au ColUge de France, Lingu.
hist. II, p. 226.
21 Kukenheim, Esquisse, p. 99.
fiO	I. Obiectul și istoria lingvisticii
Schuchardt și Ascoli, ca și discipolii lor, continuă să reproșeze
neogramaticilor că, ocupîndu-se de latura materială a limbii, au neglijat
aspectul ei psihic.
în această conjunctură, evidența necesității de a orienta lingvistica
pe un alt drum decît cel urmat de neogramatici nu mai poate fi tăgăduită.
Astfel, în secolul al XX-lea, paralel cu studiile istorice, al căror
material se îmbogățește prin publicarea a numeroase texte vechi, se dez-
voltă noi orientări, care, atacînd teoriile ce fuseseră la modă în secolul
al XlX-lea, fie că se situează pe o poziție antiistorică, fie că, realizînd o>
sinteză superioară a cuceririlor mai vechi și mai noi din lingvistică, au
dus mai departe știința limbii.
Principalele direcții lingvistice care se disting la începutul secolului
al XX-lea sînt două, cu mai multe orientări în cadrul lor :
a. direcția individualista și
p. lingvistica modernă. Această împărțire are la bază criteriul
conceperii limbii ca fiind organizată sistematic/nonsistematic.
a. Direcția individualistă. Direcția individualistă continuă orientarea
psihologică, adică acea orientare care, în explicarea fenomenelor lingvistice,
ține seamă de factori psihici.
Lingvistica psihologică nu reprezintă pentru secolul al XX-lea o
noutate. Prin reprezentanții curentului numit psihologismul lingvistic9
Steinthal și Potebnea, orientarea psihologică din studiul limbii urcă pînă
la Humboldt.
La începutul secolului al XX-lea însă, psihologia și lingvistica se
îmbină în mod egal în opera savantului W. Wundt (1832 — 1920), fonda-
torul psihologiei experimentale, a cărui operă monumentală V olherpsycho-
logie, apărută în zece volume, este publicată între anii 1904 și 1920.
Wundt este considerat ,,părintele interpretării psihologice a limbajului”,
interpretare adoptată și de J. van Ginneken în Principes de ling^iistigue
psychologique (1907), de H. Delacroix în Le Langage et la pensee (1924) și
de către alții.
Lingvistica psihologică caută explicația schimbărilor lingvistice în
factori de ordin psihic. Astfel schimbările fonetice nu se explică prin
comportamentul fiziologic al organelor vorbirii, ci prin ceea ce se petrece
în psihicul unui individ sau al unui grup de indivizi. Schimbările fonetice
și schimbările lingvistice în general sînt considerate ca rezultat al unei
anumite insatisfacții din partea vorbitorului față de situația limbii22.
Schimbările sintactice și semantice sînt de asemenea explicate prin
nevoia de claritate și expresivitate.
Lingvistica ,,individualistă” este lingvistică psihologică, dar nu
toată lingvistica psihologică este idealistă. Componentul psihic al limbii
este o realitate care nu poate fi neglijată de nici o orientare lingvistică
care admite categoria de sens.
22 Kukenheim, lucr. cit., p. 102.
B. Concepțiile și metodele lingvisticii
67
Lingvistica „individualistă” este promovată de două școli: a) școala
idealistă, întemeiată de K. Vossler (1872—1947), și b) școala neolingvistică^
cu trei reprezentanți principali: G. Bertoni (1878—1942), M. Bartoli
(1873—1946) și G. Bonfante.
Avînd aceleași izvoare filozofice, și anume ideile filozofului italian
B. Croce cele două școli, deși despărțite printr-o oarecare distanță în
timp 23, în esență au aceeași concepție despre limbă.
Principala caracteristică a lingviștilor din aceste școli este concepe-
rea limbii ca expresie a spiritului și reducerea tuturor explicațiilor cu
privire la modificările din limbă la una singură: spiritul.
Susținînd că în limbă totul depinde de individ, mai precis de stilul
individual, Vossler și neolingviștii ajung la aceleași concluzii ca și Schu-
chardt (1842—1928) cu privire la imposibilitatea admiterii în limbă a.
legilor, a generalizărilor.
După părerea lor nu există granițe nici între limbi și nici între
dialecte; ba, mai mult, neolingviștii sînt de părere că nu există granițe
nici între limbi neînrudite ; există numai indivizi și nu se recunosc decît
vorbiri individuale 24. Reprezentanții acestei direcții individualiste țin.
seama numai de vorbire ca act individual și nu înțeleg raportul din-
tre aspectul acesta concret — individual și cel abstract—general ca raport
între două aspecte ale unuia și aceluiași fenomen.
Explicînd totul prin forța spiritului, Vossler și neolingviștii consideră
că toate inovațiile din limbă pornesc de la indivizi, dar nu de la toți, ci
numai-de la indivizii talentați (aceștia posedă ,,spiritul teoretic al limbii”
pe cînd în indivizii obișnuită se găsește ,,spiritul practic”); de aceea ei
atribuie personalităților, în general, și scriitorilor, în special, un rol im-
portant în dezvoltarea limbii.
Pentru acest motiv, Vossler identifică lingvistica cu estetica și
concepe gramatica ca o parte a istoriei stilului și literaturii.
Cu toate limitele concepției lor individualiste, care conduce, în
ultimă analiză, la desființarea generalizărilor și la introducerea haosului,
cu alte cuvinte la agnosticism25, ,,individualismul” lingvistic are unele
merite în dezvoltarea lingvisticii. Menționăm în special eforturile pentru
înlocuirea schematismului rigid din gramaticile comparate cu un tablou
mult mai complex, mai bogat, cu nuanțe care, după expresia lui M. Leroy,
„face mai plăcut studiul limbii”26. Atenția acordată, în special de școala
lui Vossler, factorului estetic din limbă și intenția de a ridica lingvistica la
rangul ei de știință umană, în care problemele să fie rezolvate prin colabo-
rare cu celelalte științe paralele ca : istoria, arheologia etc., constituie
trăsături pozitive ale lingvisticii de inspirație crociană.
23 Principalele lucrări în care Vossler își fundamentează teoria sînt Positivismus und
Idealismus in der Sprachivissenschaft, Heidelbcrg, 1904, și Sprache als Schdpfung und Entwick-
lung, Heidelberg, 1905, iar manifestul școlii neolingvistice, Breviario di neolinguistica, apare
în 1929.
24 Graur—Wald, Ist. lingv,, p. 95.
26 Vezi Graur, Studii, p. 496 și urm.
26 Leroy, Lingu. moderne, p. 131.
62
I. Obiectul și Istoria lingvisticii
(	3 Lingvistica modernă. Lingvistica modernă se dezvoltă în trei
etape principale :
—	crearea bazelor lingvisticii moderne; lingvistica psihologică și
sociologică postsaussuriană;
—	lingvistica structurală;
—	lingvistica generativ-transformațională.
1)	. Bazele lingvisticii moderne au fost create, în special, prin activi-
tatea lui F. de Saussure (1857—1913) și Baudouin de Courtenay (1845 —
1929).
La aceștia trebuie să adăugăm numele lui Whitney, considerat și el
în prezent precursor al structuralismului (vezi n. 19); s-a arătat că
„ideile lui Saussure derivă foarte de aproape din cele ale lui Whitney”27.
Baudouin de Courtenay și F. de Saussure debutează în lingvistică
cu lucrări care se înscriu pe linia cercetărilor neogramatice, dar, reușind
să realizeze o sinteză superioară a acumulărilor obținute de lingvistică
pînă la vremea aceea, au creat premisele pentru înfăptuirea unui adevărat
salt în istoria lingvisticii.
Deși au lucrat independent, Baudouin de Courtenay și F. de Saussure
au ajuns să formuleze teorii asemănătoare, ceea ce ar putea fi interpretat
ca o dovadă a faptului că noile idei pluteau în aer; ele erau impuse de
stadiul de dezvoltare a lingvisticii. Era nevoie însă de o minte clarvăză-
toare care să strîngă aceste idei noi într-un tot, pe cît posibil unitar și
coerent.
Astfel, principalele concepte ale lingvisticii moderne, ca : sistem >
limbă, vorbire, sincronie, diacronie, lingvistică internă, lingvistică externă,
semnul lingvistic, se regăsesc în formulările celor doi autori, cu deosebirea
că, în timp ce Saussure le prezintă ca antinomii (limbă/ vorbire ; sincronie/
diacronie ; lingvistică internă / lingvistică externă), Baudouin de Courtenay
înțelege legătura strînsă dintre aceste aspecte.
Cu toată asemănarea care se constată între Saussure și Baudouin de
Courtenay, trebuie să admitem că pentru posteritate rolul lui Saussure
este mai important. Afirmația se bazează pe constatarea că ideile din
Cursul de lingvistică generală, apărut în 1916, poate tocmai pentru caracterul
revoluționar în care sînt prezentate (tratarea separată și în opoziție a
unor laturi care de fapt sînt foarte strîns legate) a stîrnit cele mai multe
critici și în același timp cele mai frumoase aprecieri28, iar în cele din
urmă Saussure e recunoscut ca părinte al structuralismului lingvistic.
27 T. Popa-Tomescu, art. cit., p. 190.
28 „Le plus bel hommage que l’on puisse rendre ă Foriginalitd et â la vigueur de la pensie
saussurienne est la simple constatation que, depuis lors, c’est ă discuter ses th^ses — pour
Ies approuver. Ies modifier ou Ies rejeter — que Ies linguistes ont ddpensd le plus clair de leurs
forces” (Leroy, Lingu. moderne, p. 64 — 65).
B. Concepțiile și metodele lingvisticii
63
în general influența filozofului E. Durkheim — creatorul sociolo-
giei — s-a resimțit în lingvistică prin acordarea unei atenții mai mari
aspectului social din limbă.
încercînd să stabilească locul factorului social în fenomenele ling-
vistice, Saussure a pus în relief dublul caracter al limbajului, dualitate
care constă, pe de o parte, în aspectul său individual — vorbirea (la parole)y
adică manifestarea concretă a tuturor posibilităților lingvistice ale unei
colectivități sau, cu alte cuvinte, actualizarea a ceea ce există virtual în
conștiința unei colectivități lingvistice, pe de altă parte, în aspectul social,
limba (la langue) 29 (vezi Limbă și vorbire, II B 4).
După ce formulează opoziția dintre lingvistica psihologică și lingvis-
tica sociologică, Saussure stabilește antinomia sincronie — diacronie
(vezi Raportul dintre sincronie și diacronie, III D) și optează pentru
aspectul sincronic, deoarece ,,pentru masa de vorbitori el este singurul
adevăr și singura realitate”30.
La baza teoriei lingvistice a lui Saussure stă ideea că limba e un
sistem de semne. Elementele lingvistice nu au valoare în sine ; valoarea lor e
dată de opoziția față de ceea ce le urmează sau ceea ce le precede.
Conceptul saussurian de semn lingvistic a fost de asemenea foarte
discutat și stă la baza teoriilor moderne despre semne (vezi Conținut și
expresie II B 1 a.
Neluarea în considerație a legăturii dintre dezvoltarea limbii și
dezvoltarea societății (,,lingvistica are ca unic și adevărat obiect limba,
studiată în sine și pentru sine”)31 l-a condus pe Saussure la o
altă antinomie: lingvistică internă / lingvistică externă. Obiectul lin-
gvisticii interne este ceea ce ține de sistem și de modificarea lui. Raportul
dintre limbă și celelalte fenomene sociale formează obiectul lingvisticii
externe.
Lingvistica externă, după părerea lui Saussure este interesantă,
dar nu indispensabilă, pentru că factorii externi nu ating mecanismul
sistemului unei limbi; sistemul este imuabil.
Cu toate limitele sale, justificate parte prin momentul apariției,
parte prin împrejurările speciale în care a fost editat 32 Cursul, concepția
lingvistică fundamentată de Saussure, concepție bazată pe interpretarea
limbii ca sistem de semne, a constituit un reviriment și a împins înainte
cercetările lingvistice.
în adevăr, principalele școli și curente care apar în lingvistică de la
Saussure încoace au ca punct de plecare o idee sau alta din Cursul de
lingvistică generală.
Independent de lingviștii din Europa, bazele lingvisticii moderne
au fost puse în America de către Fr. Boas (1885—1942), de la care pleacă
29 Saussure, Cours, p. 37.
Ibidem, p. 128.
31 Această frază, cu care se încheie cursul, nu este autentică (vezi Robert Godel, Les
sources manuscrites du Cours de linguistique g^rale de F. de Saussure, Gen^ve-Paris, 1957,
p. 181).
82 Reconstituit după notițele studenților săi și apărut postum.
64
I. Obiectul și istoria lingvisticii
două direcții: una antropologic-lingvistică, ilustrată de lucrările lui
E. Sapir (1884—1939), și alta structuralistă, ilustrată de L. Bloomfield
și urmașii săi. în lucrarea sa Language, Sapir a arătat că elementele compo-
nente ale limbii sînt structurate după anumite tipare sau modele imateriale, a
căror schimbare se produce foarte încet în raport cu transformările din
manifestările concrete ale acestor modele.
O contribuție valoroasă are Sapir în ceea ce privește analiza unor
probleme referitoare la sistemele fonologice 33. Ca și Saussure, Sapir a
observat că valoarea unui fonem este dată de relațiile pe care le contrac-
tează cu celelalte foneme în cadrul sistemului.
E. Sapir este de asemenea original printr-o serie de idei care aparțin
lingvisticii psihologice actuale.
Lingvistica psihologică și sociologică postsaussuriană. Una din orientă-
rile lingvisticii psihologice care, așa cum am văzut mai sus, are în atenție
procesul de concretizare a gîndurilor în forme lingvistice, sub influența
ideilor lui Saussure își restrînge obiectul la aspectul sincronic, în consecință
exclude istoria limbii pe motiv că individul vorbește fără să fie conștient
de această istorie.
Această orientare lingvistică, care se ocupă de felul cum funcțio-
nează o limbă într-o etapă dată a istoriei ei, a fost numită școala funcțională.
Reprezentanții principali ai acestei școli, Ch. Bally (1865—1947) și
A. Sechehaye (1870—1946), ca elevi ai lui F. de Saussure, au fost con-
tinuatori fideli ai maestrului lor.
Ocupîndu-se de legătura dintre limbă și gîndire, Bally a acordat
mai multă atenție factorului afectiv, pe care l-a numit gîndire afectivă, și
prin aceasta a înțeles participarea vorbitorului la cele enunțate.
Întrucît elementul afectiv este mai evident în limba vie a conver-
sației, în care latura afectivă e spontană, Bally s-a ocupat mai mult de
vorbire, completînd astfel o lacună a profesorului său, pentru care studiul
vorbirii nu ar intra în sarcina lingvisticii.
Principalele lucrări ale lui Bally (Precis de stylistique, Geneva, 1905 ;
Trăite de stylistique frangaise, Heidelberg, 1909 ; Le langage etla vie, Geneva-
Heidelberg, 1913) tratează probleme de stilistică și el e considerat înte-
meietorul unei stilistici lingvistice (vezi Stilurile limbii, IV A 1).
Studiind raportul dintre limbă și gîndire, A. Sechehaye, comple-
tîndu-1 pe Bally, a pus accent pe factorul intelectual din limbă, întrucît,
după părerea sa, rolul limbii e, în primul rînd, de a comunica idei, gîndire
obiectivă, și în al doilea rînd sentimente, stări afective 34. în lucrarea
Programme et methodes de la linguistigue theorique. Psychologie du langage
(Paris, 1908), Sechehaye arată că în limbă există elemente care țin de
psihologia individuală și elemente care sînt produsul psihologiei colective.
Atenția acordată psihologiei colective poate fi înțeleasă ca un reflex
.al unui interes mai larg, anume interesul pentru rolul factorului social în
limbă.
33 E. Sapir, Sound Patterns in Language, „Language” 2, 1925.
34 Graur—Wald, Ist. ling., p. 127.
B. Concepțiile și metodele lingvisticii
65
Ideea că limba e an fenomen social nu e chiar o inovație a lui Saus-
sure. Orientarea sociologică în interpretarea fenomenelor lingvistice o
găsim deja, după cum am mai amintit, la unii adversari ai neogramati-
cilor, care reproșează acestora din urmă tocmai desconsiderarea factorului
social. în special lingviștii care s-au ocupat de probleme semantice
(W.D. Whitney 35, A. Darmesteter 36, M. Brdal37) și-au dat seama că
unele modificări ale sensului cuvintelor se explică prin factori sociali.
Meritul sociologilor este, după cum spune A. Dauzat, de a fi arătat
că în limbă, alături de fenomene fonetice și psihice, există o a treia cate-
gorie : fenomene sociale 38.
Cel care dezvoltă concepția sociologică despre limbă în lumina teo-
riilor lui Saussure este în primul rînd A. Meillet (1866—1936) și apoi
elevul său J. Vendryes (1875—1960).
Limba, după părerea lui Meillet, are o realitate lingvistică și una
socială. Realitatea lingvistică constă în aceea că o limbă constituie un
sistem complex de mijloace de expresie în care toate elementele sînt strîns
legate între ele și de aceea o inovație nu-și găsește loc decît dacă este adap-
tată sistemului, adică dacă este în armonie cu regulile generale ale limbii 39.
Realitatea socială constă în faptul că limba este mijloc de comuni-
care pentru o anumită colectivitate și nevoia de înțelegere între membrii
aceleiași comunități lingvistice impune păstrarea, pe cît posibil, a iden-
tității lingvistice, de aceea libertatea de a modifica limba, de a inova este
limita’tă de nevoile de comunicare40.
De aici rezultă, cum constată I. Iordan, că inovațiile sînt mai degrabă
generale decît generalizate
Mergînd mai departe în această direcție, Meillet a corectat punctul
da vedere al lui Saussure în problema legăturii dintre limbă și societate,
arătînd că numai lingvistica externă este în măsură să dea lămuriri despre
cauzele care produc modificările în limbă. „Singurul element — spune
Meillet — la care putem recurge pentru a ne da seama de schimbările
lingvistice este schimbarea socială, în care variațiile limbajului nu sînt
decît consecințe uneori imediate și directe, dar cel mai adesea mediate
și indirecte 42.
Legătura dintre istoria limbii și istoria societății este un fapt recunos-
cut și de lingviștii din „școlile idealiste”, dar aceștia se mulțumesc doar
cu declarații goale, căci nu au tras din ele concluziile necesare. Deși Vos-
sler, de pildă, vorbește de „spiritul limbii”, înțelegînd, ca și Humboldt,
„spiritul poporului”, el nu dezvăluie legăturile intime dintre aspectul
35 Life and Groivlh of Language, 1874.
36 La vie des m)ts etuliee dans Iviri signific^tions, Paris, 1889.
37 Essai de semantique, Paris, 1897.
38 Vezi La philosophie du langage, Paris, 1917, cartea a IlI-a, p. 185.
39 A. Meillet, L’Etat actuel des etudes de linguistique generale, în Lingu. hist. II., p. 16 — 17.
40 Ibidem.
41 Iordan, Lingv. romanică, p. 307.
42 A. Meillet, L’Etat actuel des etudes de linguistique generale, în Lingu. hist. II, p. 17.
6 - c. 1213
66
I. Obiectul și istoria lingvisticii
fizic și cel social și reduce explicarea schimbărilor lingvistice la psihologia
individului.
Meillet însă și, pe urmele lui, Vendryes au reușit să înțeleagă că limba
depinde de oameni nu ca indivizi, ci ca membri ai unui colectiv, și că,
deși este strîns legată de viața socială, ea rămîne totuși un fenomen social
aparte, cu legi proprii.
Despre legile limbii, Meillet are un punct de vedere cu totul diferit
de neogramatici. Astfel el spune că „nu sînt nici legi fiziologice, nici legi
psihologice, ci sînt legi lingvistice, au caracter general și acționează în
limbă tot timpul” 43.
Legile limbii, după părerea lui Meillet, enunță posibilități care devin
realități în urma acționării anumitor factori și aceștia trebuie descoperiți
de lingviști.
El vorbește de tendințe lingvistice generale. Termenul tendință
este adoptat de Vendryes și în legătură cu schimbările fonetice, arătînd
că e mai potrivit decît noțiunea de lege fonetică, întrucît permite să se
determine și cauza schimbării fonetice.
A. Meillet și J. Vendryes au conceput limba în permanentă schim-
bare și transformare, iar felul în care pun problema progresului în limbă
(vezi Progresul în limbă, III C 3) reflectă, de asemenea, concepția lor
sociologică.
Problemele lingvisticii psihologice și sociologice devin mult mai
complexe și mai complicate, mai ales după crearea lingvisticii structurale.
2)	Lingvistica structurală. Prin crearea fonologiei la sfîrșitul dece-
niului al treilea44 al secolului al XX-lea, lingvistica structurală se consideră
constituită. Ea este rezultatul mai multor cuceriri care determină gîndirea
filozofică în general și cercetarea lingvistică în special.
Din punct de vedere filozofic, începutul decadei a treia din secolul
al XX-lea se caracterizează prin dominarea a două mari principii:
a)	prioritatea întregului asupra părții (ceea ce în psihologie s-a
numit „gestaltism”);
b)	neopozitivismul modern.
Primul principiu se referă la faptul că întregul nu este o sumă de
elemente, cu alte cuvinte nu este determinat de părți, ci, dimpotrivă,
întregul se descompune în părți. în alți termeni vorbind, obiectul este
conceput ca o totalitate, un ansamblu coerent a cărui formă e mai mult
decît suma părților.
Principiul priorității întregului își găsește aplicare în lingvistica
structurală, care de asemenea subliniază prioritatea ansamblului: limba
este cu totul altceva decît un repertoriu de cuvinte și sensul unei propoziții
e mai mult decît suma sensurilor membrilor săi.
Astfel structuralismul se opune net atomismului, care caracterizează
lingvistica din secolul al XlX-lea.
43 A.Meillet, L’Etat actuel des etudes de linguistique generale, în Lingu. hist. II, p.ll.
44 în 1928 a avut loc la Haga primul Congres internațional al lingviștilor, la care fonologia
a fost prezentată ca o nouă ramură a lingvisticii.
B. Concepțiile și metodele lingvisticii
67
Neopozitivismul, care caracterizează filozofia modernă, consideră
că ideea este inexistentă în afara cuvintelor. Din îmbinarea neopozitivis-
mului cu pragmatismul și behaviorismul s-a născut ideea că imperfecțiunile
limbii ne induc în eroare, de unde tendința neopozitiviștilor de criticare a
limbii. Admițînd că reale nu sînt decît senzațiile noastre și nu abstracțiile
(roșul nu există, ceea ce există sînt obiectele roșii), neopozitiviștii ajung
la concluzia că numeroși termeni (cei abstracți) trebuie înlăturați din
limbă.
O altă direcție a filozofiei neopozitiviste este aceea care consideră ca
date fundamentale „relațiile”.
Pe plan lingvistic această concepție duce la ideile de relație și structură,
de randament și economie etc. Obiectul central al lingvisticii trebuie să fie
funcționarea limbajului. Acest curent aistoric în Europa este în mare parte
posterior concepțiilor pragmatice și behavioriste care caracterizează opera
lui Bloomfield.
Un rol important în dezvoltarea lingvisticii actuale au avut ,,teoria
mulțimilor” și „logica matematică”, care și-au găsit numeroase aplicații
în studiul limbii. Tendința matematizării științelor, de altfel, e foarte
evidentă în această epocă. Teoria mulțimilor și logica matematică sînt
importante mai ales pentru lingvistica aplicată, în care un loc de seamă
ocupă traducerea automată (vezi Traducerea automată, IV B 7).
în ceea ce privește dezvoltarea lingvisticii, apariția structuralis-
mului a fost pregătită, așa cum am văzut mai sus, de teoriile lingvistice
ale lui E. de Saussure și Baudouin de Courtenay. Caracteristica principală
a lingvisticii structurale constă în conceperea limbii ca un sistem a cărui
structură lingviștii își propun să o cerceteze.
Această concepție se opune net lingvisticii nestructurale, care consi-
deră limba un conglomerat de elemente : „în timp ce lingvistica nestruc-
turală ia limba ca o infinitate de cazuri concrete pe care le clasifică recurgînd
la științe auxiliare, lingvistica structurală desparte imensitatea de exprimări
concrete, pe care o numește vorbire, de schema de organizare și de funcțio-
nare și numai acesteia din urmă îi dă numele de limbă” 45. în alți termeni
vorbind, se consideră că lingvistica tradițională se ocupă de sunete și
sensuri și de aceea are de-a face cu esențe de primul grad, iar lingvistica
structurală, ocupîndu-se cu elementele relaționale, al căror substrat sînt
sunetele și sensurile, are de-a face cu esențe de gradul al doilea.
Deși se vorbește de un curent lingvistic structuralist, trebuie să recu-
noaștem că, în realitate, există mai multe orientări care seamănă numai
în privința metodelor de analiză, dar se deosebesc esențial în ceea ce
privește concepția despre limbă.
Principalele orientări sînt:
a)	Structuralismul praghez;
b)	Structuralismul danez;
c)	Descriptivismul american.
45 I. Coteanu, în ELS, p. 8—9.
68
i. Obiectul și isteria lingvisticii
a)	. Cel mai apropiat de punctul de vedere marxist este structuralismul
praghez.
Reprezentat de un număr de lingviști cehi (V. Mathesius, V. Skalicka,
B. Havrânek, B. Trnka, K. Horâlek), ruși (N.S. Trubețkoi, S. Karcevski,
R. Jakobson), francezi (A. Martinet), structuralismul praghez pornește
de la conceperea limbii ca o structură cu două planuri:
—	planul fonic, alcătuit din foneme și diferențe fonologice și
—	planul semantic, alcătuit din sensuri și diferențe semantice.
Planul fonic e subordonat planului semantic, întrucît fonemele
și diferențele fonice marchează diferențe semantice.
în general praghezii admit distincțiile lui Saussure între limbă și
vorbire, sincronie și diacronie, lingvistică internă și lingvistică externă,
dar nu sînt de acord cu tratarea separată a acestor distincții.
De asemenea, sînt de acord cu înțelegerea structurii ca o rețea de
relații, dar iau în considerație și termenii relației.
O primă și importantă realizare a structuralismului praghez este
crearea fonologiei ca studiu al sunetelor privite din punctul de vedere
al funcției lor în sistem. Fonemele sînt definite de către unii (R. Jakobson
și A. Martinet) nu în spiritul lui Saussure (ca entități opozitive, relative
și negative), ci prin trăsăturile lor relevante.
Structuralismului praghez îi aparține și ideea că sistemul nu este
static, ci evoluează, de unde interesul pentru fonologia istorică46.
Principalele teze ale structuralismului praghez, care constau în:
îmbinarea punctului de vedere funcțional cu cel structural, înțelegerea
raportului dintre limbă și vorbire ca raport între general și individual,
cercetarea diacronică a sistemului limbii urmărindu-se tendințele lui
evolutive47 fără să lipsească nici înțelegerea legăturii dintre istoria limbii
și istoria societății, constituie baze de orientare pentru lucrări care vor
putea contribui la progresul lingvisticii generale. începutul a fost deja
făcut prin lucrările lui A. Martinet Flements de linguistique generale (Paris,
1960) și A Funcțional View of Language (Oxford, 1962).
b)	. Structuralismul danez, deși s-a desprins din cercul praghez și are
ca puncte de plecare aceleași idei din Cursul de lingvistică generală al lui
F. de Saussure, totuși, sub influența neopozitivismului, a luat o direcție
de dezvoltare destul de diferită față de structuralismul praghez.
în faza lui inițială cercul lingvistic din Copenhaga, reprezentat de
V. Brondal, nu se deosebește din punctul de vedere al concepției de structu-
ralismul praghez. în articolul Linguistique structurale48, V. Brondal a
expus ideile teoretice ale acestui cerc, care în esență sînt cele promovate
de praghezi.
46 O aplicare a principiului că sistemul fcnetic poate fi studiat și în evoluție este lucrarea
Econcmie des (hangements phcnetiques. Troița de phonolcgie diachronique, Berna, 1955, de A. Mar-
tinet.
47 Vezi Graur—Wald, Ist. lingv., p. 137.
48 Apărut în AL I, 1939, p. 1 — 10, și reprodus în Essais de linguistique gtntrale.
Copenhaga, 1943, p. 90 — 97.
B. Concepțiile și metodele lingvisticii
69
Ulterior însă, H.J. Uldall, L. Hjelmslev și J. Hoit, sub influența
neopozitivismului, au creat o nouă teorie a limbii.
Noua teotie poartă numele de „glossematică” și bazele ei au fost
puse în lucrarea lui L. Hjelmslev, Omkring sprogteoriens grundlaeggelse
(1943), tradusă în engleză sub titlul Prolegomena to a theory of language,
si în articolul lui H.J. Uldall, Outline of glossematics (apărut în TCLC XI,
1957).
Noua concepție pleacă tot de la considerarea limbii ca un sistem
sau ca o structură formată dintr-o rețea de relații, dar, spre deosebire de
pragliezi, glossematicienii nu țin seamă decît de relații fără termenii lor.
Ei răstoarnă raportul real și consideră termenii ca rezultat al relațiilor.
,,Obiectele — spune L. Hjelmslev—pot fi descrise, definite și înțe-
lese numai cu ajutorul acestor raporturi (de dependență). Raporturile în
discuție, pe care realismul simplist le consideră secundare, în sensul că
ele presupun existența prealabilă a obiectului, devin din punctul nostru
de vedere primare, în sensul că existența obiectului e considerată ca un
rezultat al existenței lor” 49.
Glossematicienii admit că limba este constituită din două planuri:
planul expresiei și planul conținutului, dar, potrivit concepției lor, fiecare
plan are două aspecte, și anume : forma expresiei și substanța expresiei,
forma conținutului și substanța conținutului.
Atît în cadrul fiecărui plan, cît și în relația dintre cele două planuri,
rolul principal revine formei. Semnul lingvistic, în această teorie a limbii,
este definit ca unitatea dintre forma conținutului și forma expresiei (vezi
Conținut și expresie, II B 1 a).
între aspectele fiecărui plan, pe de o parte, și între cele două planuri,
pe de altă parte, se stabilesc diferite relații, pe care glossematicienii le
reduc la trei tipuri: interdependența, determinarea și constelația. Aceste
tipuri de relații, care constituie limba considerată ca formă și nu ca sub-
stanță, pot fi studiate arbitrar prin diferite procedee sau pot fi identificate
cu alte structuri formale analoge.
Astfel limba va fi transpusă în formule de tip algebric în care sensul
cuvintelor nu interesează. Structura unei limbi naturale nu ar fi decît un
caz particular al unui obiect de studiu mai general, care este semiotica.
Glossematica nu este, așadar, numai o teorie despre limbă, ci și o
metodă de studiere a acesteia, metodă bazată pe formule și definiții mate-
matice, aplicabilă oricărui sistem de semne care are o structură analogă
cu aceea a limbilor naturale.
c)	Descriptivismul american s-a născut din întîlnirea concepției
mecaniciste cu filozofia behavioristă. Luînd ca punct de plecare teoria
comportamentului, L. Bloomfield (1887—1949) expune în language (1933)
mecanismul procesului de comunicare. Negiijînd domeniul conștiinței,
domeniu inaccesibil cunoașterii, Bloomfield nu admite pentru mecanismul
comunicării decît stimuli și reacții. Stimulii pot fi de natură extralingvistică
49 Hjelmslev, Prolegomena, p. 23.
70
I. Obiectul și istoria lingvisticii
dacă individul comunică fără să se folosească de limbă, iar dacă intră în
joc a doua persoană, poate interveni comunicarea lingvistică.
Un stimul care poate fi de natură extralingvistică provoacă la prima
persoană o reacție care constă, de exemplu, în articularea unui cuvînt;
a doua persoană, la rîndul ei, poate primi acest cuvînt ca un stimul care-i
determină o reacție. înlănțuirea dintre stimuli și reacții poate fi reprezen-
tată de formula S — r ... s — R, în care r și 5 reprezintă reacția și stimulul
lingvistic (vorbirea).
Din cele spuse reiese că Bloomfield admite ca singură funcțiune a limbii
funcțiunea de comunicare, iar pentru cea de fixare a gîndirii nu mai rămîne
loc în teoria lui. în felul acesta Bloomfield reduce limbajul la o sumă de
stimuli asemănători cu stimulii care dau reacții de răspuns și la animale.
De aceea descriptiviștii nu se ocupă de sens, ci numai de analiza formală
a limbii.
Această direcție în conceperea limbii a fost urmată de un grup de elevi
și urmași apropiați ai lui Bloomfield (Z.S. Harris, G.L. Trager, B. Bloch),
care au elaborat principii formalizate de analiză și descriere a unităților
lingvistice în fonologie și morfologie (vezi Metode moderne, I B 2 c).
3)	. Lingvistica generativ-transformațională sau gramaticile generativ-
transformaționale. Considerarea gramaticilor generativ transformaționale
ca pe o nouă etapă în dezvoltarea lingvisticii moderne se întemeiază pe
observația că, de fapt, modelul generativ-transformațional pleacă de la
critica făcută limitelor modelului structural și își propune să realizeze o
sinteză superioară a celor mai importante realizări din lingvistica tradi-
țională și structurală.
După părerea generativiștilor 50, principala limită a modelului struc-
tural constă în aceea că nu depășește stadiul pur al clasificărilor ; lingvistica
structurală este cu alte cuvinte o lingvistică taxinomică, în timp ce grama-
tica generativă își propune să creeze modelul explicit al limbajului în
general și al limbilor în particular.
Potrivit concepțiilor generativiștilor, teoria lingvistică generală are
două sarcini principale :
a)	de a determina forma gramaticilor particulare și
b)	de a stabili modelul mecanismului limbajului în general.
Premisa de la care pleacă teoria gramaticilor generative este con-
statarea că orice vorbitor adult care vorbește o limbă dată, în orice
moment, este capabil de a emite și de a înțelege un număr nelimitat
de propoziții, dintre care pe cele mai multe nu le-a auzit și nu le-a mai
pronunțat înainte. Această aptitudine a vorbitorului a fost numită
competenta lingvistică. Manifestarea concretă a competenței lingvistice
poartă numele de performanță lingvistică.
Gramatica generativă își propune să fie un model al competenței
lingvistice. în alți termeni vorbind, gramatica generativă este un ansamblu
50 Ruwet, Introduction, passim.
B. Concepțiile și metodele lingvisticii
71
finit de reguli care dă socoteală de un număr infinit de propoziții sau un
sistem de reguli care dau o interpretare semantică unui număr infinit de
secvențe acustice. Din cea de-a doua definiție reiese că gramatica generativă
are trei componente : un component central, componentul sintactic, care
stabilește pentru fiecare propoziție o descriere structurală; de o parte
și de alta a componentului sintactic există doi componenți „interpre-
tativi”, care „traduc” sau transformă componentul sintactic abstract
într-o formă concretă : componentul fonologie îl „traduce” în secvențe
de semne sonore, iar componentul semantic îi dă o interpretare se-
mantică.
Există mai multe tipuri de gramatici generative, dintre care mecklu
transformațional este apreciat ca cel mai adecvat.
Generativiștii, și în special Cliomsky 51, stabilesc o filiație între grama-
ticile raționaliste din secolele al XVII-lea și al XVIII-lea și gramaticile
generativ-transformaționale de azi. Ei consideră că în gramaticile rațio-
naliste se află în germene conceptele numite structură de profunzime și
structură de suprafață, care stau la baza gramaticilor transformaționale.
Lingvistica psihologică și sociologică după crearea lingvisticii structu-
rale, După crearea lingvisticii structurale, problemele psihologice și socio-
logice ale limbajului au continuat să preocupe pe psihologi, pe sociologi
și, bineînțeles, pe lingviști.
Din întîlnirea între cele două științe, psihologia și lingvistica, s-a
creat.o altă știință, numită psiholingvistică (vezi Limbajul ca obiect de studiu
interdisciplinar, I A 5), după cum din întîlnirea lingvisticii cu sociologia
s-a născut sociolingvistica.
Psihomecanica sau psihosistematica lui Gustave Guillaume (1883 —
1960) este de asemenea punctul de întîlnire a interesului pentru probleme
ale psihologiei și lingvisticii. După părerea lui Kutenheim, psihomecanica
„se interesează de fapt mai mult de ceea ce precede discursul decît de
discursul propriu-zis” 52. Totuși, obiectul psihomecanicii fiind „cercetarea
intimă a actului limbajului” 53, problemele lingvistice ocupă un anumit
loc în această disciplină relativ nouă.
O problemă foarte dezbătută, în analiza căreia nu poate să lipsească
un punct de vedere psihologic, este problema semnului lingvistic, mai
precis arbitrarul semnului lingvistic (vezi Conținut și expresie, II B la),
în strînsă legătură cu arbitrarul semnului lingvistic se află problema rapor-
tului cuvînt — concept și, pornind de aici, problema raportului limbă —
gîndire.
Continuînd un punct de vedere întîlnit în Europa încă la Humboldt
în legătură cu conceptul de formă internă, lingvistica structurală a confir-
mat ideea că «sisteme lingvistice diferite structurează diferit aceeași
realitate extralingvistică». Pornind de la asemenea constatări, s-a ajuns
61 Vezi nota 7.
62 Kukenheim, Esquisse, p. 140.
53 Ibidem.
72
I. Obiectul și istoria lingvisticii
la reinterpretarea raportului dintre limbă și gîndire. Omul gîndește în
limitele impuse de sistemul său lingvistic; limbajul predetermină viziunea
noastră despre lume, prin urmare limba determină gîndirea.
Punctul de vedere după care limba predetermină formele gîndirii,
întîlnit pentru prima oară la Humboldt, a fost redescoperit independent
de către Ed. Sapir, creatorul școlii etnolingvistice.
Ideea că limba ne impune un anumit mod de a gîndi a fost dezvol-
tată de B.L. Whorf, elevul lui Sapir, în spirit neopozitivist și teoria lor este
cunoscută sub numele de ipoteza Sapir-Whorf.
Lingvistica sociologică. Interesul pentru problemele limbajului legate
de psihologia colectivă nu este, de fapt, decît un aspect al lingvisticii
sociologice. în ciuda afirmației că limba trebuie studiată ,,în sine și pentru
sine”, care rezumă de fapt scopul cercetărilor structuraliste, se continuă
și după 1930 orientarea sociologică.
Această orientare, care concepe studiul evoluției limbii în strînsă
legătură cu evoluția societății, constituie principala caracteristică a
lingvisticii marxiste. Lingvistica marxistă consideră limba un fenomen
social, care a apărut o dată cu apariția primilor oameni, din nevoia obiec-
tivă de comunicare în procesul muncii colective.
Deși limba se dezvoltă în strînsă legătură cu evoluția societății, totuși
ea se dezvoltă după legi proprii, care nu pot fi cunoscute dacă nu se ține
seamă de condițiile sociale în care evoluează fiecare limbă.
în problemele de analiză a limbii, lingvistica marxistă pleacă de la
conceperea ei ca sistem de semne și se iau în considerație atît latura materială
a limbii, cît și cea ideală, atît relațiile dintre termenii sistemului, cît și
termenii lui.
Concepția despre limbă a lingvisticii marxiste nu e absolut nouă
în ceea ce privește principalele ei trăsături. Nouă este numai îmbinarea,
în lumina concepției materialist-dialectice, a celor mai importante cuceriri
din istoria lingvisticii.
Dintre lucrările călăuzite de o astfel de concepție amintim : M. Cohen,
Linguistigue et materialisme dialectigue (1948) și Pour une sociologie
du langage (1956); Al. Graur, Studii de lingvistică generală (1960), cele
cinci volume colective de Probleme de lingvistică generală (1959—1967),
precum și o serie de studii și articole din unele reviste și publicații
românești și străine.
în prezent, limba este domeniul a numeroase cercetări în care
accentul cade pe sincronie sau diacronie, în funcție de scopul urmărit?
și în care problemele de teorie (în special pentru aspectul sincronic al
limbii) sînt strîns legate de anumite aplicații practice menite să ușureze
munca omului și să stimuleze cercetarea lingvistică (vezi Lingvistica la
ora actuală, I B 4).
B. Concepțiile și metodele lingvisticii
73
2.	Metodologie
a. Metode comune cu alte științe
a Comunitate de obiect —comunitate de metodă. Datorită alcătuirii
sale complexe, aspectelor sale eterogene și contradictorii, limbajul este
obiect de meditație pentru specialiștii din sectoare diferite ale științei.
Faptul se constată încă din antichitate. De exemplu, logica lui Aristotel
conține numeroase observații de limbă și s-a afirmat că anumite distincții
logice stabilite de Stagirit se bazează pe particularități ale limbii grecești.
Emile Benveniste a consacrat un studiu dependenței categoriilor logice de
categoriile gramaticale ale elineix. „Sofismele de limbaj” discutate în Orga-
non* și reluate în toate manualele de logică postaristotelică sînt greșeli de
raționament explicabile prin fapte de limbă (polisemia, omonimia sintactică
ș.a.). Filozofii stoici ne-au lăsat o analiză foarte actuală a semnului ling-
vistic, operînd distincția tripartită semnificant (avjpLaivov) — semnificat
((77][iaiv6p.Evov) — obiect semnificat (Tuyxavov) 3.
în evul mediu, lucrările de logică abundă în considerații lingvistice;
de o atenție deosebită s-au bucurat cuvintele pe care azi le numim „fără
sens lexical deplin” (termenii sincategorematici}. în analizele semantice
se ajunsese la un mare rafinament, ceea ce-i face pe unii logicieni și ling-
viști să regrete că opusculele de logică medievală n-au fost încă revalori-
ficate
Un moment important în istoria relațiilor dintre lingvistică și alte
discipline îl marchează apariția Gramaticii de la Port-Eoyal (1660), primită
și judecată foarte favorabil imediat după apariție, tradusă în mai multe
iimbi, imitată, parafrazată și amplificată de nenumărate ori în secolele
al XVII-lea și a XVIII-lea 5. Această gramatică și cele de tipul ei („grama-
ticile raționale”) încearcă aplicarea în morfologie, sintaxă și vocabular a
aparatului conceptual al logicii6.
1	Benveniste, Problemes, p. 63 — 74.
2	Respingerile sofistice.
3	Sextus Empiricus, Adu. Math. VIII, 11. Vezi și F. Vanț, Probleme de limbă și gîndire
la filozofii stoici, LLit. II, 1956. în legătură cu concepția actuală despre sens, cf. Gak, La
langue et le discours dans un dictionnaire bilingue, „Langages” 19, 1970, p. 105 : structura
sensului e reprezentată în general ca o relație triplă între simbol (lanț de foneme), gîndire (con-
cept, significatum) și referent (lucru desemnat, denotatum).
4	E. Coseriu, Die Geschichte der Sprachphilosophie von der Antike bis zur Gegemuart. Teii
I : Von der Antike bis Leibniz, Tiibingen, 1969 ; Anton Dumitriu, Istoria logicii, București,
1969, p. 381 — 387 (în legătură cu conceptul semantic de „suppositio”).
5	Ecouri îndepărtate se semnalează pînă în a doua jumătate a secolului al XlX-lea, cf.
P. Burggraff, Principes de grammaire generale (ou exposition raisonnee des elements du langage),
Liege, 1863.
6	încercarea e apreciată ca foarte valoroasă, pînă tîrziu,în 1855 strălucită inovație
în știință. Pentru prima dată se exprimau în limba franceză adevărurile, azi comune, că, limbajul
fiind expresia gîndurilor noastre, iar operațiile spiritului pretutindeni aceleași, există principii
generale la care toate limbile sînt în mod natural supuse și a căror amprentă trebuie s-o poți
recunoaște sub infinita varietate a idiomurilor” (B. Jullien, cit. în P. Burggraff, lucr. cit., p. 584).
74
I. Obiectul și istoria lingvisticii
Metoda logică în abordarea fenomenului gramatical, criticată de
numeroși lingviști7, e încă prezentă în gramatica de tip tradiționalist:
expresia ,,gramatică tradițională” e pentru unii sinonimă cu ,,gramatică
logică” 8.
în cea de-a doua jumătate a secolului al XlX-lea, psihologii9 și
apoi acusticienii își manifestă interesul pentru unele aspecte ale limbajului,
în legătură cu aceștia din urmă, asistăm la încorporarea metodei experi-
mentale în metodologia lingvisticii. în secolele al XlX-lea și al XX-lea,
limbajul devine obiect de studiu pentru psihopatologi, neurologi, logopezi.
Secolul nostru marchează, și pentru lingvistică, inaugurarea etapei
matematice, cînd se instalează pe terenul faptelor de limbă metoda statis-
tică, calculul probabilităților, metoda modelării, folosite în numeroase
științe. De limbaj se ocupă acum și specialiștii în teoria comunicației,
informatică, cibernetică.
Desigur, orice disciplină își justifică existența numai dacă își poate
delimita obiectul, dar nu i se cere să elaboreze și metode exclusive (ci
numai unele procedee specifice, realizări particulare ale unei metode
cu caracter mai general sau chiar universal)10. Despre nici un fel de metodă,
indiferent de originea ei, nu se poate spune astăzi că — dinprincipi%v
•aprioric — nu-și are locul în lingvistică. întrepătrunderea diferitelor disci-
pline științifice duce în mod necesar și la întrepătrunderea metodelor lor,
la folosirea metodelor unei științe în altele 1X. Această apropiere între științe
— la care participă și lingvistica — este un însemnat factor de progres 12.
p Cerințe metodologice generale. De alegerea potrivită a căii de
cercetare a metodei depinde corectitudinea și valoarea cunoștințelor obți-
nute într-o investigație științifică. Trebuie discutate mai întîi unele
cerințe metodologice foarte generale, de care e normal să asculte și
lingvistica.
îndrumările carteziene âin Diswurs de la methode au o aplicabilitate uni-
versală: să se accepte ca adevărate numai ideile clare, inteligibile, fără grabă
și idei preconcepute ; orice problemă să fie fragmentată în probleme parțiale,
mai ușor de rezolvat; cercetarea să înceapă cu obiectele mai simple și să
treacă, treptat, la obiectele mai complexe; cercetătorul să se onreascădin
7 Logica ne-a dat o gramatică proastă și a lăsat limbajul fără inimă0 (J.R. Firth,
cit. de R.1I. Robins, General linguistics. An introductory survey, Londra, 1961, p. 89). LL clțiva
ani însă, fondatorul gramaticii generative a readus în actualitate, în termenii cei mai elogioși,
concepția și metodele gramaticilor raționale : Noam Ghomsky, Cartesian Linguistics (A chapter
in the history of raționalist thought), New York — Londra, 1936. Vezi S. Stati, în SL. p. 59 — 63.
8 ,,. . . Ies categories de la grammaire traditiomaelle, voire de la gram nairc logique. . . ”
(Roch Valin, Gramrnaire et logique : clu nouveau sur l’article, TLL V, 1967, 1, p. 73).
9 Sînt edificatoare titlurile a două cărți de H. Steinthal : Grammalik, Logik un i Psycho-
iogie. Ihre Prinzipien und ihr Verhăltniss zu einander, Berlin, 1855, și Philologie, GeschicMe und
Psychologie in ihren gegenseitigen Beziehungen, Berlin, 1864.
10 De exemplu, reducția variantelor la invariante este un aspect particular, lingvistic al
metodei abstractizării, universal valabilă.
11 Dialectica metodelor in cercetarei științifică, I, București, 1966, p. 39.
12 Roman Jakobson, Linguistics in its relations lo other Sciences, AGIL X., voi. I, B ieare^ti,
1969.
B. Concepțiile și metodeJe lingvisticii
cînd în cînd pentru a sintetiza cunoștințele obținute și să verifice dacă
n-a omis nimic Recomandări tot atît de generale face J. Stuart Mill,
în Logica sa, celor care recurg la experimente : atenția trebuie îndreptată
spre descoperirea concordanței, a diferenței, a variațiilor concomitente,
a reziduurilor.
Autorul celei mai ample gramatici raționale, Nicolas Beauzde14,
adept mărturisit al lui Descartes, consideră că principiile limbajului
trebuie studiate și tratate exact ca principiile celorlalte științe (fizica,
geometria), întrucît gîndirea este una singură și e supusă aceluiași meca-
nism — indiferent de obiectul pe care îl cercetează15. Beauz^e emite princi-
piul metodologic, valabil pînă astăzi, că o limbă nu trebuie descrisă cal-
chiind sistemul altei limbi16.
Făcîndu-se ecoul tezelor proclamate în diverse științe la acea dată,
Saussure urmează două principii metodologice în aparență contradictorii
(în realitate complementare) și care s-au dovedit de mare succes în lingvis-
tica postsaussuriană : fenomenele trebuie studiate avînd în vedere, deopo-
trivă, integrarea lor în structuri (,,principiul totalității”) și independența
lor (,,principiul imanenței” : limba trebuie studiată în sine și pentru sine)17.
Cerințe metodice generale, valabile și dincolo de granițele lingvis-
ticii, a formulat L. Hjelmslev : noncontradicția, simplitatea și exhaustivi-
tatea 18. Interesul pentru chestiunile de metodă a crescut în epoca contem-
porană în toate științele, ceea ce n-a întîrziat să se reflecte și în știința limbii.
Glossematica, dar mai ales descriptivismul, excelează în cercetările meto-
dologice 19.
Cerințele metodologice ale curentului filozofic neopozitivist, cerințe
cu ambiții de universalitate, au găsit adepți în diverse științe, printre care
și lingvistica. Și pe această cale se creează trăsături comune în metodo-
logia lingvisticii și a altor științe.
Reducînd cunoașterea la un complex de senzații subiective coordo-
nate prin sistemul de simboluri convenționale ale limbii, neopozitivismul
limitează obiectul de cercetare al oricărui domeniu științific la un sistem
de raporturi: ,,întreaga lume este văzută ca un sistem de raporturi fără
suporturi sau, cel puțin, de raporturi care definesc întreg conținutul
termenilor pe care îi unesc” 20. Ideea apare încă din 1929, în manifestul
,,Cercului de la Viena”, unde se arată că în descrierea științifică nu poate
13 O fcaite veche irdicație metodologică generală aparține lui Aristotel, care cere ca
metodele să se deosebească după obiectele cărora li se aplică și respinge ideea unei metode
unice, convenabilă pentiu toate obiectele, Topica I; Fizica II, 2.
14 Grcmmaire generale cu expositicn raisonnee des elements necessaires du Langage, pour
servir de fendement ă Vetude de tcuies Ies langues, Paris, 1767.
15 Ibidem, p. XVI.
16 Ibidem, p. XV.
17 Knud Togeby, Struciure in manerte de la langue franțaise, Paris, 1965, p. 5.
18 Prolegomena, p. 11.
19 ,.Cn se demar.de ă la lin s’il n’y a pas queJque gratuită dans ce deploiement d’exigences
n ctbcdclcgiqucs” (Ecnvcniste, Prcblemes, p. 11; aiitorul se referă la Z.S. Harris).
20 I cuis Pcugier, Trăite de la ccnnaissance, Paris, 1955, p. 245.
76
I. Obiectul și istoria lingvisticii
intra decît structura obiectului, nu esența lui21. Metodologia științelor
trebuie orientată, în consecință, spre descoperirea relațiilor și nu spre
cercetarea reiatelor, a ,,substanțelor”. La acest punct de vedere aderă
glossematica : „Ceea ce are o existență în sensul științific al cuvîntului nu
e substanța acelei totalități, ci numai raporturile ei interne și externe” 22.
Modul de elaborare a definițiilor trebuie orientat în același sens; defini-
țiile formale sînt singurele interesante pentru glossematică, ca și pentru o
mare parte din descriptiviști23. în sfîrșit, teoria limbii trebuie să capete
aspectul unui „sistem pur deductiv, în sensul că poate fi folosită numai ca
mijloc de prevedere și calculare a posibilităților care decurg din premisele
ei” 24, să fie prezentată ca o „algebră a limbii, care va opera cu entități
fără nume, adică cu entități numite arbitrar, fără nici o motivare natu-
rală” 25. O atare exigență reflectă concepția neopozitivistă : orice știință
se bazează pe o teorie formalizată, caracterizată prin axiome, care sînt
simple convenții de limbaj. Axiomele reglementează întrebuințarea terme-
nilor în cadrul teoriei formalizate, iar noțiunile alese (în mod arbitrar)
ca primare sînt, pentru neopozitiviști, niște simboluri nedefinite, ceva
lipsit de orice conținut intuitiv sau empiric 26.
După glossematica lui Hjelmslev, altă teorie lingvistică cu caracter
de sistem deductiv, formalizat este gramatica generativă, inspirată direct
din logica matematică27.
în ultimele două decenii, lingviști din țările socialiste au studiat
probleme generale și de detaliu utilizînd legile dialecticii materialiste.
Tezele de bază ale lingvisticii marxiste privesc în același timp obiectul
și metodologia lingvisticii: studiul limbii în unitatea ei cu gîndirea și ținînd
seama de caracterul ei sistematic; studiul limbii în mișcare neîntreruptă,
fiecare stadiu din evoluția ei fiind caracterizat printr-un echilibru instabil;
studiul limbii în strînsă legătură cu evoluția societății; căutarea legilor
interne de dezvoltare 28.
y. Ipoteza, inducția, și deducția. în metodologia științelor, ipoteza
e considerată ca o operație necesară, care de obicei precedă stabilirea
oricărui adevăr; ipoteza este în general concluzia unei inducții29. Pornind
de la unele observații, mintea noastră anticipează asupra rezultatului,
construind o explicație provizorie, care urmează a fi verificată (confir-
mată sau infirmată). Ipoteza e desigur „un produs al imaginației omului
21 L. Rougier, lucr. cit., p. 183.
22 Hjelmslev, Prolegomena, p. 14.
23 ,,Definițiile formale nu-și pun drept scop să dea o prezentare exhaustivă a obiectelor
din punctul de vedere al intensiunii lor, și nici să le delimiteze exact extensiunea”, aceste
definiții ,,caută doar să fixeze locul unor obiecte în raport cu alte obiecte” (ibidem, p. 12).
24 Ibidem, p. 8.
25 Ibidem, p. 50.
26 Vezi L. Rougier, lucr. cit., p. 42, 59.
27 Vezi, mai departe, p. 134 și urm..
28 Graur—Wald, Ist. lingv., p. 176 — 177, și, în acest volum, p. 72.
29 Henri Wald, Elemente de epistemologie generală, București, 1967, p. 128. „Cunoașterea
se ridică de la experiență la ipoteză printr-o inducție spontană, intuitivă” (ibidem, p. 201).
B. Concepțiile și metodele lingvisticii
77
de știință, dar mi un produs dezlegat de realitatea obiectivă, ci, dimpo-
trivă, cu atît mai valoroasă cu cit e mai puțin liberă, cu cît e mai depen-
dentă de fapte, cu cît surprinde și reflectă mai adevărat și mai plenitudinar
aspecte ale naturii sau societății” 30. Emiterea ipotezelor e de regulă
precedată de observarea unor analogii; se construiesc ,,raționamente
prin analogie”.
Metoda ipotezei duce pe omul de știință la emiterea unor previziuni;
„reflectarea anticipativă se cristalizează, în primul rînd, sub formă de
ipoteză” 31.
Din istoria lingvisticii pot fi amintite numeroase ipoteze; iată cîteva
dintre ele :
—	cele două ipoteze formulate în antichitate cu privire la originea
limbajului (teza contractuală și teza condiționării naturale);
—	ipotezele (susținute în secolul trecut) potrivit cărora orice limbă
trece obligatoriu prin anumite perioade sau stadii de dezvoltare 32.
Filozofia limbii din secolul nostru dezbate „ipoteza Sapir-Whorf” :
modul de percepere a lumii e condiționat de normele de exprimare ale
fiecărei limbi. Limbajul determină atît formarea categoriilor logice, cît
și, în general, a tuturor formelor culturii 33.
Dintre ipotezele valoroase, care au dus la progres în știința limbii,
cităm :
e — ipoteza unei limbi comune indo-europene și a unor limbi comune
intermediare între aceasta și limbile cunoscute din documente. (Exemple
de limbi comune intermediare : germanica comună, slava comună ș.a.)
Rolul analogiei ca metodă de raționament este evident: ipoteza
limbilor comune și a procesului de diversificare se bazează pe analogia
cu limbi comune și diversificări cunoscute din istorie (latina și formarea
limbilor romanice, de pildă) 34;
—	ipoteza că linearul B din Creta notează un dialect al limbii grecești
l-a dus pe Ventris la descifrarea, în 1953, a inscripțiilor redactate în acest
sistem de scriere.
Inducția constă în găsirea unui temei de explicare a fenomenelor
prin descoperirea unor legi35. Acestea se formulează ca urmare a studierii
unor fenomene accesibile observației, dar nu se aplică și fenomenelor inac-
cesibile sau care nu s-au produs încă. De la reflectarea realului se trece
la oglindirea posibilului 36. Bacon, de numele căruia se leagă impunerea
30 A. Joja, Studii de logici, II, București, 1966, p. 505.
31 Henri Wald, lucr. cit., p. 200.
32 Graur—Wald, Ist. ling». p. 36—38.
33 Vezi, mai departe, p. 72. Critica acestei ipoteze la V.A. Z/eghințev, In ,,Bonpoau
$hjioco$iiii’ ’, 1961, 12, p. 105.
34 Tot pe baza unor analogii se construiesc și astăzi ipoteze, de exemplu atunci clnd se
fac previziuni asupra dezvoltării limbilor actuale : schimbări mitologice, de vocabular, dispa-
riția de idiomuri.
35 ,,Inducția nu se poate justifici hi afara ipotezei, confirmată de o practică constrlngă-
loare, a existenței obiective a legilor naturii” (A. Joja, lucr. cit., p. 502).
36 Henri Wald, lucr. cit., p. 128.
78
I. Obiectul și istoria lingvisticii
metodei inductive, pornește de la „dubla supoziție că faptele sînt cîrmuite
de legi și că din cercetarea unui număr suficient de fapte este verosimil
să se desprindă legea care le guvernează” 37. Nu se poate spune cîte fapte
particulare sînt suficiente pentru a garanta soliditatea unei inducții ț
inducția este în mod firesc incompletă 38 (căci nu se pot colecționa toate
faptele particulare). Uneori sînt suficiente cîteva fapte; Engels scria că
o singură mașină cu aburi demonstrează tot așa de bine ca și zece mii
de mașini că mișcarea mecanică poate fi obținută din căldură 39. Spre
deosebire de certitudinea concluziilor deductive, concluziile inductive sînt
doar probabile (sau, cum scria Kant, ,,pe cît am observat pînă acum?
nu se găsește nici o excepție de la cutare sau cutare regulă”)40. Trebuie
respinsă teza că nici o afirmație nu poate fi socotită valabilă pînă nu se
va constata că ea se aplică la toate exemplarele unui tip existente pe lume ?
susținerea ei e o dovadă de agnosticism, mascat sub cerința, lăudabilă,
a exactității, a preciziei41. Nu mai puțin primejdios este excesul contrar :
efectuarea unor inducții pripite, sprijinite pe cîteva fapte nesemnificative.
Istoria științelor — a lingvisticii inclusiv — arată că formularea legilor,
descoperite prin inducție, e supusă totdeauna corectărilor (cf. legile fone-
tice), ceea ce nu infirmă cîtuși de puțin valoarea inducției ca metodă
generală de descoperire a adevărurilor.
Plecînd de la experiențe în număr necesarmente limitat — vom căuta
să le alegem cît mai variate cu putință —, determinăm prin calcul toate
posibilitățile imaginabile în cadrul anumitor limite. Ca să verificăm calcu-
lul nu trebuie să cercetăm dacă teoria se aplică într-adevăr la toate obiec-
tele existente. Trebuie numai să controlăm dacă calculul teoretic e în sine
lipsit de contradicții și exhaustiv 42. Numărul infinit de fapte studiate nu-i
dă lingvistului posibilitatea să-și formuleze conceptele de bază prin gene-
ralizare inductivă. De aici necesitatea folosirii deducției, deși, prin obiectul
ei, lingvistica e o știință inductivă 43. Descrierea lingvistică este inductivă
în dorința sa de a explica fidel realitatea obiectivă și este deductivă din
cauza necesității de a menține coerența modelului și de a ajunge la o generali-
tate coextensivă cu corpus-ul supus descrierii44.
Deducția, metodă care se găsește în unitate dialectică cu inducția45,
constă în străbaterea drumului invers, de la legi și principii la luminarea
fenomenelor particulare. La mijlocul secolului al XVIII-lea, Beauz(5e
37 A. Joja, lucr. cit., p. 501.
38 Hegel, Logica, București, 1962, p. 322.
39 Vezi F. Engels, Dialectica naturii, ediția a III-a, București, 1966, p. 206.
40 Henri Wald, lucr. cit., p. 115. Vezi și F. Bercelli, Note sull’interpretazione dei termini
„probabilită” e „induzione”, „Lingua e stile” III, 1968, 1.
41 Graur, Studii, p. 488. ,,Pretenția de a nu trage concluzii decît pe baza tuturor exem-
plarelor din lume ar duce la desființarea științei0 (ibidem, p. 400).
42 L. Hjelmslev, Le langage, Paris, 1966, p. 140 — 141.
43 LI. Revzin, Models in language, Londra, 1966, p. 2.
44 Greimas, Semantique, p. 68.
46 Henri Wald, lucr. cit., p. 137 — 170.
B. Concepțiile și metodele lingvisticii
79
susținea că gramatica generală este o știință, „pentru că are ca obiect nu-
mai speculația rațională asupra principiilor imuabile și generale ale limba-
jului” 46. în acest fel, „știința gramaticală este anterioară tuturor limbilor” 47
— afirmație care trebuie apropiată de teza hjelmsleviană a apriorismului
teoriei limbii. Se consideră la ora actuală că o disciplină oarecare e cu atît
mai științifică, mai exactă, cu cît are un caracter deductiv mai pronunțat,
(în sprijinul lingvisticii matematice s-a adus și argumentul că aplicarea
metodelor matematicii la studiul limbii e o condiție a progresului în lin-
gvistică, deoarece matematica e prin excelență o știință deductivă.)
Reconstrucția cuvintelor neatestate, pornind de la legile de evoluție
și corespondență fonetică, implică folosirea metodei deductive. Astăzi,
aplicarea cea mai discutată a metodei deductive în știința limbii este gra-
matica generativă, un tip de model logico-matematic 48.
într-un sens special, termenul deducție a fost folosit de Hjelmslev
pentru a denumi descompunerea unui obiect în părți tot mai simple,
pînă se ajunge la unități inanalizabile49. Fragmentarea fluxului sonor
în unități de diferite nivele (frază, propoziție, morfem etc.) este aplicarea
lingvistică a deducției înțelese în acest mod particular.
S. Observația și experimentul. Metoda observației este absolut obli-
gatorie în orice știință; ea premerge descrierea, comparația, clasificarea.
Opoziții de felul „științe descriptive sau de observație11 — „științe teoretice11,
uzuale în jurul anului 1900, au căzut în desuetudine (ca și distincțiile
„științe istorice și experimentale” sau „științe comparative și experimen-
tale”)50; s-a văzut că observația, descrierea, istoria, experimentul sînt
necesare tuturor disciplinelor. Observarea nu înseamnă contemplare pasivă;
a aplica metoda observației înseamnă a face o operație de selecție (trebuie
să știi ce să vezi) și un început de interpretare (e important cum vezi),
în antichitate, în toate științele observația era deficitară : materialul
acumulat era foarte sărac, iar valoarea lui era diminuată de unele inter-
pretări și teorii fanteziste. Observarea trăsăturilor fonetice, lexicale și
gramaticale ale unui text era dirijată spre descoperirea abaterilor de la
anumite norme. în evul mediu, în limbile moderne se căutau similitudini de
organizare lingvistică cu latina61. Gramaticii observau, sau credeau că
observă, o scădere a posibilităților expresive de la limbile clasice la idio-
murile moderne.
împletind o observație mai liberă cu comparația detaliată a francezei
cu latina, mai mulți filologi ai secolelor al XVII-lea și al XVIII-lea s-au
46 Henri Wald, lucr. cil., p. X —XI.
47 Ibidem, p. X.
48 Vezi, mai departe, p. 131 și urm.
49 Prolegomena, p. 13.
60 Dialectica metodelor, in cercetarea științifică I, București, 1966, p. 323.
51 Asemănările observate erau adesea rezultatul unor interpretări tendențioase.
80
I. Obiectul și istoria lingvisticii
pronunțat pentru egalitatea limbilor sau chiar pentru superioritatea celor
moderne 52.
Observațiile făcute de autorii de gramatici „universale” (vezi mai
sus, p. 51) erau și ele adesea tendențioase, căci trebuiau să sprijine ideea că?
în esență, toate limbile pămîntului se reduc la o singură structură gramati-
cală, deosebirile fiind de ordinul accidentelor : „Grammatica una et eadem
est secundum substantiam, in omnibus linguis, licet accidentaliter varie-
tur” 63.
Eliberată de constrîngeri de această natură, metoda observației va
da rezultate extrem de valoroase în secolul al XlX-lea, în colaborare cu
metoda comparativă-istorică54. în lingvistică, un rol însemnat are „obser-
vația internă” sau „autoobservația”, mai ales în cercetările de semantică;
la acest tip de observație apelăm cînd discutăm despre „sentimentul
vorbitorului”.
între observație și experiment legătura este foarte strînsă. Experi-
mentul „reprezintă observația științifică a unui fenomen provocat în condi-
ții cunoscute și care pot fi variate în conformitate cu scopul cercetării” 66.
La baza utilizării acestei metode stă ideea că „procesele și fenomenele
naturale din natura vie pot fi izolate și reproduse în laborator” 56. Progre-
sele mari ale medicinii moderne se datoresc introducerii de către Glande
Bernard a metodei experimentale (cunoști mai bine o boală cînd o poți
produce — la un animal), iar emanciparea psihologiei ca știință coincide
în mod semnificativ tot cu introducerea experimentului57.
Varietatea experimentelor de lingvistică este foarte mare, deși în
mod obișnuit metoda experimentală este concepută foarte îngust, ca un
auxiliar în studiile de fonetică articulatorie și acustică.
Efectuarea unei experiențe nu reclamă neapărat utilizarea unor
instrumente. Cel mai vechi experiment organizat pentru elucidarea unei
probleme de lingvistică pare să fie cel relatat de Herodot: ca să afle care
au fost primele cuvinte articulate la originea graiului, faraonul Psametih
a izolat de societate doi copii care nu învățaseră să vorbească și prin in-
termediul unui păstor urmărea felul cum începeau să comunice între ei.
în cele ce urmează, vom indica sumar domeniile actuale de aplicare
a metodei experimentale și obiectivele urmărite.
62 De exemplu, Du Bellay, Deferise et illustration de la langue franțaise, și opusculul lui
Frain du Tremblay (1703), edificator prin chiar titlul său : Trăite des langues, oii Von donne des
principes et des regles pour juger du merite ei de l’excellence de chaque langue, et en particulier de
la langue franțaise.
63 Formularea aparține unui predecesor al autorilor de gramatici „universale” : Roger
Bacon, citat de Robins, lucr. cit., p. 77.
64 „Lingvistica a devenit știință din ziua în care a încetat să impună reguli pentru a
observa faptele ” (Jean Cohen, Structure du langage poăique, Paris, 1966, p. 17).
65 Dialectica metodelor, tn cercetarea științifică, II, București, 1966, p. 219.
66 Ibidem, I, p. 323, unde se insistă asupra faptului că metoda experimentală nu trebuie
înțeleasă, în mod unilateral, ca cercetare pe baza manipulării unor aparate.
67 Vezi Al. Roșea și colectivul, Tratat de psihologie experimentală, București, 1963, p. 11 ;
Henri Eaiuk, I.a psgchcpctholcgie experimentale, Paris, 1964, p. 5 — 6.
B. Concepțiile și metodele lingvisticii
81
Experimentul s-a dovedit de o maximă utilitate în investigațiile
aflate la limita dintre lingvistică, psihologie, fiziologie și medicină : modul
de producere a sunetelor vorbirii, legarea complexului sonor de anumite
semnificații, învățarea limbii de către copii, patologia limbajului.
Studiile anatomo-clinice ale cazurilor de afazie au constituit punctul
de plecare al unor teorii asupra limbajului. Sînt cunoscute, de exemplu,
interpretările lingvistice date de E. Jakobson tulburărilor afazice și modul
în care a adus observațiile clinice în sprijinul doctrinei structuraliste58.
Concepția despre existența unor centri verbali preformați pentru limbaj a
fost infirmată de constatarea că distrugerea la copii a zonei limbajului din
emisferul cerebral stîng este urmată de preluarea de către emisferul
drept a funcțiunilor limbajului59.
Procesul de constituire a cuvîntului ca semnal independent în expri-
marea copilului a format obiectul a numeroase experiențe organizate de
psihologi. S-a văzut că, în a doua jumătate a primului an, cuvîntul acțio-
nează asupra copilului numai ca un component al unui stimul complex.
Treptat, diferitele componente neverbale ale stimulului complex (gesturi,
figura adultului, situația etc.) își pierd eficiența, iar componentul verbal
se întărește, pînă cînd, în cele din urmă, cuvîntul devine un semnal inde-
pendent 60. Valoarea comunicativă a limbajului crește pe măsură ce cuvîn-
tul se eliberează de situația concretă de care, inițial, era legat indisolubil.
Se știe că și în comunicarea dintre adulți cuvîntul acționează ca un com-
ponent al unui stimul complex (mimica, gesturile, situația), deci problema
nu privește numai însușirea limbajului de către copii61. înțelesul unui cu-
vînt sau al unei fraze e perceput mai repede și se evită ambiguitățile virtu-
ale cînd intervine situația extralingvistică, contextul lingvistic.
Tot psihologii sînt aceia care și-au propus să dovedească experimen-
tal că nu numai latura sonoră, ci și latura semantică a cuvîntului acțio-
nează ca un semnal. Se citează experiența lui G. H. S. Eazran, care a ela-
borat la subiecții săi (adulți) un reflex condiționat salivar la diferite cu-
vinte, apoi a încercat transferul reflexului asupra altor cuvinte, sinonime
și omonime. Acest transfer s-a efectuat mai ușor asupra sinonimelor. La
rezultate asemănătoare a ajuns și psihologul L. A. Șvarț, care a imaginat
următoarea experiență : după elaborarea unui reflex condiționat la cuvîntul
rus doktor, a urmărit dacă reacția se manifestă și la sinonimul vrac, la paro-
nimul diktor ,,crainic”, la echivalentul său dintr-o limbă străină cunoscută
de subiecți. Acestea și alte experiențe susțin concluzia că, în condiții nor-
male de funcționare a scoarței cerebrale, reacția față de aspectul acustic
al cuvîntului e dominată de legăturile de sens, iar în condițiile scăderii
68 Jakobson, Essais, p. 43 — 67. Pentru problema afaziei, cf. H. Hâcaen, R. Angelergues,
Paihologie du langage, Paris, 1965.
69 Dialectica metodelor..., II, p. 249 — 250.
60 Experiențele sînt relatate de Al. Roșea, lucr. cit., p. 240 și urm.
81 T. Slama-Cazacu afirmă (Limbaj și context, București, 1959, p. 296, 422) că între lim-
bajul situațional al copilului și cel contextual al adultului e cel mult o diferență de grad.
6 — c. 1213
82
I. Obiectul și istoria lingvisticii
capacității de muncă a scoarței cerebrale apar pe primul plan legăturile
sonore 62.
Sunetele vorbirii sînt cercetate cu ajutorul aparatelor din punctul
de vedere al articulării și al calităților lor acustice. Aparatura utilizată în
experimente este fie specifică pentru fenomenele lingvistice (de exemplu,
filmograful și filmofonulG3), fie proprie și unor cercetări de altă natură
(razele X folosite în lămurirea unor chestiuni de fonetică articulatorie,
spectrograful s. a.); vezi, mai departe, p. 247.
Despre experimentele de fonetică acustică specialiștii spun că au dat
rezultate foarte valoroase, unele neașteptate, dar că interpretarea lor lasă
de dorit; cercetările sînt încă în „faza de copilărie”. Cea mai amănunțită
analiză acustică a sunetelor se obține cu spectrograful64: spectrogramele
sînt adevărate fotografii ale sunetelor. Experiențele realizate cu ajutorul
spectrografului au arătat că nu toate vibrațiile care se produc cînd rostim
un sunet sînt necesare ca interlocutorul nostru să-l recunoască. Importanță
reală (funcție comunicativă) au numai tonul fundamental și primii doi
formanți 65, și anume nu valorile lor absolute (exprimate în cifre), ci contu-
rul formanților, distanța dintre ei sau numai anumite porțiuni din formanți66.
Spectrogramele fiind reprezentări vizuale atît de minuțioase ale vor-
birii, rezultatul transformării sunetelor în imagini a fost numit „vorbire
vizibilă” (engl. visible speech) G7. Deosebit de interesant e faptul că s-au
construit și aparate pentru retransformarea vorbirii vizibile în vorbire
audibilă. Acestea sînt așa-numitele „mașini vorbitoare”. Putem introduce
într-o asemenea mașină și spectrograme artificiale, adică desenate de cer-
cetător. Vorbirea obținută prin introducerea în „mașina vorbitoare” a
unor spectrograme artificiale se numește limbaj sintetic. Se pot obține
experimental sunete care ni se par identice cu cele emise de om, deși am
62 Al. Roșea, lucr. cil., p. 255 -261. Experimentul joacă un rol de seamă in psiholingvistică :
vezi Slama-Cazacu. Psiholingvistică, passim.
63 Realizate in laboratorul Centrului de fonetica și dialectologie din București al Acade-
miei Republicii Socialiste România ; vezi V. Șuteu, Gh. Abălașci, Noi mijloace ele cercetare In
fonetica expnLn.mt.iLi, SQL X. 1959, 3. Fdmjgraful e un aparat care transformă vibrațiile
sonore în impulsuri luminoase care se înscriu pe o peliculă. Astfel se obțin filmograme (,,sunete
filmate”). Introduse in filmofon, flimogramele se transformă din nou în sunete.
04 Primul a fost construit în 1910, în S.U.A. Aparatul a fost comercializat In 1948 sub
numele de Sona-Grapb.
65 Sau primii trei formanți, după părerea unora; vezi Valeriu Șuteu, Observații asupra
.structurii acustice a vocalelor românești, i, e, a, o și u, SCL XIV, 1963, 2, p. 179 — 198.
66 Perceperea unei vocale nu depinde de valoarea absolută a frecvenței formanților săi,
ci de raportul care există intre frecvența formanților acestei vocale și cea a celorlalte vocale
pronunțate de același vorbitor. Zona acustică de trecere de la un sunet la altul are o importanță
deosebită în identificarea consoanelor ; ea constituie ,,inima perceperii unei consoane”. O explozie
corespunzătoare frecvenței de 1 440 de perioade pe secundă e auzită ca un /p/ cînd e urmată
de /i/ și ca un 1^1 dacă trecerea se face spre /a/. Invers, explozii cu frecvențe foarte diferite sînt
interpretate auditiv ca fiind aceeași consoană. (Andr6 Rigault, La synth&se de ta parole, „Etudes
de linguistique appliquee”, I, 1962, p. 63 — 64.)
67 Lucrarea clasică în acest domeniu este R.K. Potter, G.A. Kopp, H.C. Green, Visible
speech, New York, 1947.
B, Concepțiile și metodele lingvisticii
83
introdus spectrograme foarte sumare, cu reprezentarea a mult mai puține
vibrații decît ale sunetelor naturale. De aici s-a tras concluzia că, pentru
identificarea unui sunet, nu e nevoie de prea multe vibrații concomitente.
(Celelalte vibrații produse la articularea sunetelor, de aparatul fonator al
omului, sînt deci redundante. Fonetica experimentală permite deci separa-
rea trăsăturilor fonetice pertinente de cele nerelevante.)
„Mașinile vorbitoare” se numesc și „sintetizori ai vorbirii” (în engl.
speech simulator s). Primul aparat de acest fel a fost inventat în 1791 de
Wolfgang von Kempelen și imita aparatul fonator al omului68. Alt tip de
aparat arăta ca un instrument muzical cu claviatură și pedale 69. Limbajul
sintetic e o realizare ideală pentru metoda experimentală : s-a putut con-
strui în laborator un aparat care produce același efect ca aparatul fonator
al omului, sunetele artificiale se confundă cu cele naturale.
s Metoda modelării. Lingvistica se apropie de celelalte științe nu
numai pentru că toate recurg la modelare, ci și pentru că un anumit tip
de modele (sistemele formale logico-matematice), verificat în matematică,
fizică, biologie ș. a., și-a găsit aplicări recente în știința limbii. Interpretă-
rile noțiunii de model nu sînt unitare 70, dar e cert că procedeele de modelare
aparțin gîndirii analogice. Modelul, în sensul cel mai larg, este un analogcn
care substituie obiectul cercetării; prin modelare obiectul acesta (numit
original] e supus unei investigații în mod mijlocit prin înlocuirea lui cu alt
obiect (numit model). Modelul este un obiect sau o construcție (materiali-
zată sau ideală) care reproduce, în condiții dinainte stabilite, alt obiect
sau proces și îl reproduce fie ca structură, fie funcțional71. Științele recurg
la această cale ocolită ori de cîte ori consideră necesară cercetarea unui
obiect cu metode care nu i se pot aplica direct. Scopul modelării este îmbo-
gățirea cunoștințelor despre obiectele modelate, modelele au o funcție
euristică 72.
în diverse științe, lingvistica inclusiv, termenul model apare adesea
cu o accepție îngustă, aceea de model matematic : se consideră anumite
mulțimi de obiecte și se definesc, în aceste mulțimi, anumite relații și
operații. Se aleg anumite proprietăți ale mulțimilor, relațiilor și operațiilor
considerate. Apoi, pe cale deductivă, se obțin proprietăți noi, care duc la
definirea unor noi mulțimi, relații și operații. Deoarece mulțimile, rela-
68 Descrierea lui la A. Rigault, lucr. cit., p. 55; Frances Ingemann, Simulated speech, în
Linguistics today, editat de A.A. Hill, New York—Londra, 1969, p. 207 — 208.
69 Francis Ingemann, lucr. cit., p. 208.
70 Vezi o enumerare de acepții în Yuen Ren Chao, Models in linguistics and models in
general, în Logic, methodology and philosophy of Science, Procccding of the 1960 Intern. Congr.
Stanford (California), 1962.
71 Materialismul dialectic (manual), București, 1963, p. 342.
72 Considerații generale asupra utilității aplicării în lingvistică a metodei modelării, la
N.D. Andreiev, Models as a tool in the development of linguistic theory, „Word”, 1962, 1— 2 ;
S. Stati, Modelarea in cercetarea lingvistică, în Materialismul dialectic și științele naturii, X, 1965 ;
M. Gross, L’emploi des modeles en linguistique, „Langages”, 9, 1968 ; cf. și L. Revzin, lucr. cit.,;
F. Kiefer, Mathe. linguistics.
84
I. Obiectul și istoria lingvisticii
țiile și operațiile considerente inițial an fost astfel alese încît să admită o
interpretare relativă la obiectul modelat, rezultatele obținute prin deducție
vor admite și ele o astfel de interpretare. Se știe că metodele deductive se
pot aplica numai în cadrul unor sisteme formale, iar faptele de limbă sînt
departe de a avea acest caracter. De aceea se procedează mai întîi la o
modelare nematematică a obiectului; uneori între un fenomen și un model
al său matematic se interpun mai multe descrieri intermediare 73. Ling-
vistica structurală a furnizat lingvisticii matematice mai multe modelări
nematematice care au pregătit calea modelării matematice.
O direcție urmată de modelare este simplificarea prin operații de
analiză, de abstractizare etc. Dacă modelarea chimică a unei molecule de
apă prin schema 74:
O
"11
are un caracter vădit simplificator, afirmația rămîne valabilă și pentru o
schemă ca
A
B C
I
D
simbolul structurii sintactice a propoziției acum respinge această propunere
unde cele patru litere notează concepte foarte abstracte : ,,Gramatica unei
limbi naturale este o structură postulată, care conține concepte foarte
abstracte, utilizate pentru a explica formarea de către vorbitor a enunțuri-
lor gramaticale ale limbii lui. Ea ( = gramatica) conține multe entități
care nu pot fi observate direct în structura fizică a nici unei propoziții, dar
care trebuie admise prin ipoteză ca o sursă din care pot fi derivate multe
enunțuri diferite” 75.
Un model diferit de cel al analizei fonetice și gramaticale tradiționale
este analiza în constituenți imediați, care prinde într-un mod nou jocul
raporturilor de subordonare în manifestarea lor paradigmatică și sintag-
matică. Modul în care creierul omenesc elaborează fraze din unitățile
păstrate în memorie a început a fi cercetat cu modele generative. Pro-
cesele de codificare și decodificare, ascunse observației noastre, nu pot
73 3Iarcus—Xicolau—Stati, Lingv. mat., p. 72 — 74.
74 V. Săhleanu, Despre valoarea teoretică și practică a modelelor, în Materialismul dialectic
și științele naturii, X, p. 407.
76 R. Lees, recenzie la N. Chomskj’, Synlactic Structures, „Language”, 1967, 3. Caracterul
de modelare (matematică) al schematizării structurii sintactice în modul arătat mai sus e discutat
de Paul L. Garvin, The definitional model of language, in Natural Language and the Computer,
editat de P.L. Garvin, California, 1963.
B. Concepțiile și metodele lingvisticii
85
fi studiate decît pe calea modelării. Un grup însemnat de modele sînt
cele probabilistice; ele descoperă legăturile cantitative dintre unitățile
lingvistice și se pretează uneori, prin sugestiile pe care le oferă, la inter-
pretări diacronice.
Modelele folosite în studiul limbajului se ierarhizează după gradul
de abstractizare al conceptelor propuse. în general, cele matematice ope-
rează cu abstracții de ordin superior, obținute nu în mod nemijlocit din
obiectele realității, ci prin intermediul altor abstracții.
Discuția modelelor matematice trebuie legată de problema mai gene-
rală a utilității metodelor matematice în lingvistică și a caracterului de
,,știință exactă7’ al disciplinei noastre. Lingviștii, ca și specialiștii în alte
domenii, rămîn adesea dezamăgiți de rezultatele obținute în urma aplicării
metodelor matematice. Explicațiile acestui fapt sînt următoarele :
—	matematicianul dă descrieri parțiale, iar cel care îl solicită aș-
teaptă de la el descrieri exhaustive;
—	matematicianul stabilește de obicei proprietăți pe care fenomenul
studiat le are în comun cu alte fenomene, în timp ce specialistul în feno-
menul studiat caută proprietățile specifice acestuia;
—	matematicianul nu se ocupă decît rareori de o problemă în forma
în care ea i se propune de către nematematician, ci o reformulează, o re-
structurează în așa măsură, încît nematematicianul n-o mai recunoaște 7C.
Către sfîrșitul secolului trecut destule voci proclamau caracterul de
știință exactă al lingvisticii și Hasdeu putea scrie : „Procedura lor [ = a lui
Pott, Curtius, Corssen, Ascoli] nu diferă mai întru nimic de a naturalismu-
lui celui mai exact, celui mai scrupulos în observațiunea fenomenelor curat
biologice” 77. Pentru Hasdeu, lingvistica este cea mai exactă știință „so-
ciologică”, a formelor sonore ca și a „sufletului limbii”, a variațiilor teri-
toriale și individuale ale sistemului lingvistic, ca și a relațiilor cu istoria
poporului. Criticile aduse neogramaticilor și afirmarea altor școli lingvis-
tice la începutul secolului nostru au zdruncinat atare convingeri.
în ultimele decenii, lingviștii, ca și specialiștii în alte științe antropo-
logice, avînd sentimentul că metodele „clasice” au valoare cognitivă redusă
și că lasă loc variatelor interpretări subiective, sînt tentați „să se agațe
de metodele științelor naturale, și chiar de certitudinea matematică.
Știință umană, lingvistica trebuie să scape de acest ajutor iluzoriu” 78. Nu
toți lingviștii împărtășesc însă acest punct de vedere.
C Statistica. Metoda statistică a fost, dintre toate metodele rigu-
roase ale științelor pozitive, cel mai ușor acceptată de numeroși lingviști,
în urma constatării că legile statistice guvernează comportamentul verbal,
76 Marcus, Poetica, p. 15.
77 13.P. Hasdeu, Cuvente den bălrlni, Istoria limbei române, partea I, voi. III, Principie
de linguistică, București, 1881, p. 14.
78 Leroy, Lingu. moderne, p. 178.
86
I. Obiectul și istoria lingvisticii
în aparență voluntar și conștient79. Statisticianul pune în lumină mediile^
tendințele, lăsînd la o parte detaliile, oricît ar fi de specifice; în consecință
cînd apelăm la metoda statistică, obținem o orientare generală și nu expli-
cația unui eveniment individual80. Dar simplificarea de tip statistic se
dovedește indispensabilă 81. Ca și despre biologia contemporană, se poate
susține despre știința limbii că „se găsește acum în faza cînd apar primele
explicații cantitative ale aspectelor calitative ale fenomenelor” 82. Metoda,
apropie lingvistica de numeroase discipline; de exemplu, două noțiuni de
bază ale statisticii provin din fizică : ergodicitatea și entropia. în analiza,
limbii, ergodicitatea se manifestă prin aceea că, în texte lungi, frecvențele,
fiecărei unități lingvistice se stabilizează și devin sensibil egale. (De pildă,
în două texte a trei rînduri o anumită literă poate apărea cu frecvențe
foarte diferite; în două texte a 50 de pagini fiecare, frecvența literei res-
pective va fi aproximativ aceeași.) Entropia măsoară nedeterminarea pe
care o elimină un mesaj lingvistic; ea este o măsură a dezordinii. Apariția
unei unități lingvistice într-un punct al unui text e rezultatul unei alegeri
efectuate între n unități, cu probabilități diferite, care ar fi putut apărea
în acel punct. Cu cît n este mai mare, entropia (nedeterminarea) este mai
mare. Dacă apariția unei anumite unități (fonem, morfem, cuvînt) este
previzibilă, unitatea se numește redundantă, iar nedeterminarea eliminata
de ea este nulă83.
Statistica a dat rezultate interesante în studiul lexicului și al sunetelor:
de exemplu, în engleză nu se rostesc mai mult de 10—15 cuvinte fără ca
unul dintre ele să se repete, deși în Oxford English Dictionary figurează.
500 000 de unități lexicologice. Frecvența unui cuvînt — arată legea lui
Zipf — e invers proporțională cu rangul său. De pildă, în Ulysses de Joyce,
un cuvînt cu rangul 10 e folosit de 2 663 de ori, un cuvînt cu rangul 100
apare de 265 de ori, iar un cuvînt cu rangul 1 000 e folosit de 26 de ori84*
Pentru limba română s-a făcut un studiu al frecvenței cuvintelor în operele
marilor scriitori pe baza a zece lucrări85. Textele însumează 50 000 de cu-
vinte, care reprezintă repetarea a 4 547 de unități lexicale diferite ; aproxi-
mativ a șaptea parte a corpus-ului constă numai din repetarea cuvintelor
de, și, el, avea. Pînă la rangul 27 inclusiv apar numai prepoziții, conjuncții,
pronume, adverbe primare și articole. La rangul 42 apare primul substantiv*
79 G.K. Zipf observă că, ,,din toate comportamentele omenești, limbajul e singurul
continuu care poate fi izolat cu un risc minim de deformare, care poate li determinat și studiat
statistic cu o mare exactitate’' (cit. de Georgc A. Miller, Langage et communication, Paris, 1956^
p. 112). O lucrare de bază privind statistica în lingvistică este Ch. Muller, La statistique linguis-
tique, Paris, 1968.
80 Alexandra Roceric-Alexandrescu, Fonostaiistica limbii române, București, 1968, p. 6.
81 A. Miller, lucr. cit., p. 112 — 113.
82 Dialectica metodelor..., I, p. 383.
83 Pentru aplicarea la studiul limbajului a teoriei informației, cf. Marcus — Nicolau— Stati A
Lingv. mat., p. 221 — 262, și lucrarea de popularizare, M. Rosenblatt-Roth, Teoria informației
pe înțelesul tuturor, București, 1966.
84 Malmberg, Nouv. iendances, p. 286 — 287.
85 V. Suteu, Observatii asupra frecventei cuvintelor în operele unor scriitori români, SCL
X, 1959, 3.
B. Concepțiile și metodele lingvisticii
87
Folosind statistica, exprimăm în formule unele adevăruri intuite
de lingviști, de exemplu : există o relație direct proporțională între nu-
mărul de sensuri al unui cuvînt și frecvența sa și o relație invers pro-
porțională între frecvența cuvîntului și. numărul de fonome din care
e alcătuit.
în mai multe limbi, mai ales în stilul conversației uzuale, predomină
monosilabele (în engleză, în vocabularul convorbirilor telefonice primele
30 de cuvinte clasate în ordinea descrescîndă a frecvenței sînt monosilabe;
surprinde că și germana, cu foarte multe cuvinte polisilabice, arată aceeași
preferință pentru monosilabe)80. în limba română, frecvența cea mai mare
o au cuvintele de o silabă (39,37%) și de două silabe (24,11%). Dintre cu-
vintele bisilabice, cele mai frecvente sînt de tipul (consoană + vocală) +
consoană + vocală) : CV — CV. Dintre cuvintele trisilabice, cele mai
frecvente au structura CV — CV — CV 87. în cercetarea cantitativă a
fonemelor s-a studiat diferența dintre consoane din punctul de vedere al
înclinării lor de a apăreți lingă vocala silabei (criteriu numit ,,aderență
silabică”) 8S. Calculul frecvenței sunetelor (izolate sau pe grupuri) ajută
la earacterizareti cantitativă a fizionomiei unei limbi — lucru observat încă
de Hasdeu ; frecvența cuvintelor e interesantă în studierea fondului princi-
pal lexical, a vocabularului fundamental, precum și în investigațiile stilis-
tice89. Poetica — se spune tot mai des în ultima vreme — poate deveni o
știință cantitativă, căci ,,stilistica e o știință a abaterilor lingvistice, iar
statistica e știința abaterilor în general” 90. Celor care contestă valoarea
metodelor exacte (printre care și statistica) în lingvistică, sub cuvînt că
aceasta operează foarte mult cu elemente ideale, subtile, necantif ic abile, li
se poate răspunde cu argumentele adepților unei poetici ,,exacte” 91:
(a) să nu confunde observația cu faptul observat. Poezia se opune științei
ca fapt, dar această opoziție nu prejudiciază cu nimic metoda de observare
adoptată. Diferența dintre astrologie și astronomie nu e în stele, ci în spiri-
tul oamenilor care le studiază; (b) faptul de a cunoaște mecanismele unui
fenomen nu împiedică de loc aceste mecanisme să funcționeze ca și înainte
de a le fi smuls tainele. Pămîntul a rămas imobil în ochii noștri și după
ce am aflat că se învîrtește92.
86 La 11 000 000 de cuvinle-text, 50 la sulă sînt monosilabice, iar cele tetrasilabice
repezintă numai 8,1%. Cifrele rczullă din calculele lui Kaeding, autorul primului dicționar
de frecvente, apărut la sfîrșitul secolului trecut. Pentru problema preferinței acordate
ricnosilabelor, vezi A. Miller, lucr. cil., p. 125.
87 A. Roceric-Alcxandrescu, lucr. cil., p. 153.
88 Bengt Sigurd, Rank order of C'msonaiils, ,,Studia linguistica” IX, 1955.
89 Stilul a fost definit ca ,,o abatere care se definește cantitativ in raport cu o normă”
(( V. Guiraud, ProbUmes el methodes de la slatislique linguistique, Paris, 1960, p. 19).
90 Jean Cohen, lucr. cil., p. 11. Vezi acum Marcus, Poelica.
91 Marcus, Poelica, p. 17—19.
92 Jean Cohen, lucr. cil., p. 2 1.
88
I. Obiectul și istoria lingvisticii
b. Metode specifice
a. Metoda comparativă-istorică. 1). Istoric. Creată la începutul
secolului al XlX-lea, metoda comparativă-istorică a rămas pînă
astăzi principalul procedeu de studiere a istoriei limbilor. Se afirmă
adesea că aplicarea ei a însemnat nașterea lingvisticii științifice,
în secolele precedente se alcătuiseră gramatici descriptive și normative
și se adunase un material bogat, dar inegal, din cele mai diferite
limbi. însă acest material era interpretat și clasificat mai ales din punct
de vedere geografic sau etnografic. încă din evul mediu s-a recunoscut
înrudirea limbilor semitice. în secolul al XVI-lea se formulează ideea
descendenței limbilor romanice din latină. Dar în cazul unor limbi separate
de multă vreme din trunchiul comun și prezentînd numeroase diferențe
de structură și de detaliu, ca cele indo-europene, pentru recunoașterea
înrudirii era necesar ca una din ele, prin caracterul ei mai arhaic, să indice
punctul de plecare și dezvoltarea dintr-o limbă de bază. O asemenea limbă
a fost, pentru grupul indo-european, sanscrita. Astfel se explică de ce
cunoașterea de către filologii europeni a limbii sanscrite, la sfîrșitul seco-
lului al XVIII-lea, a deschis calea spre înțelegerea raporturilor de înrudire
între limbile indo-europene.
Asemănări ale limbii sanscrite cu greaca și latina au fost relevate în
mai multe rînduri, dar explicarea lor prin descendența acestor limbi
dintr-un izvor comun a dat-o pentru prima oară W. Jones93. în 1786,
într-o comunicare ținută la Asiatic Society din Calcutta, el arăta că ase-
mănarea formelor din sanscrită, greacă și latină nu poate fi un accident
și că orice filolog, studiindu-le laolaltă, trebuie să creadă că ele se trag toate
dintr-o sursă comună, care probabil nu mai există. Se poate presupune că
din aceeași sursă provin și gotica, celtica și vechea persană. După cum s-a
remarcat, în afirmațiile lui W. Jones se cuprinde postulatul fundamental
al gramaticii comparate indo-europene și, totodată, al gramaticii compa-
rate în general. Este vorba de faptul că, pe baza unor asemănări constante
între cuvintele și, mai ales, formele morfologice a două sau mai multe
limbi, se deduce înrudirea lor, ceea ce permite explicarea formelor unei
limbi prin forme ale limbilor înrudite cu ea.
Cîțiva ani mai tîrziu, în 1799, a apărut lucrarea lui S. Gyarmathi,
Affinitas linguae hungaricae cum linguis fennicae originis grammatice
demonstrata, în care cercetătorul maghiar dezvăluia înrudirea limbii
maghiare cu fineza, estona și lapona, evidențiind asemănările lor lexicale
și sintactice, precum și corespondențe în flexiunea nominală. Cu această
lucrare se pun bazele gramaticii comparate ugro-finice.
Principiile aplicării metodei comparative-istorice au fost elaborate
de Fr. Bopp și R. Rask.
1946.
93 Franklin Edgerton, Sir William Jones, „Journal of the American Oriental Society“,
B. Concepțiile și metodele lingvisticii
89
Lucrarea lui Fr. Bopp Uber das Konjugationssystem der Sanskrit-
sprache in V ergleiehung mit jenem der griechischen, lateinischen, persischen
und germanischen Sprache (1816) este considerată actul de naștere al
metodei. în această lucrare, ca și în gramatica comparată a limbilor
indo-europene (3 volume) publicată între 1833 și 1852, Fr. Bopp a pus
un accent deosebit pe morfologie în demonstrarea raporturilor de înrudire
între limbile indo-europene (principiu rămas valabil pînă astăzi), a stabilit
schema corespondențelor morfologice, dar a neglijat studiul comparativ
al sunetelor, trecînd cu ușurință peste abateri de la concordanțele fonetice.
A dedus că limbile indo-europene se trag dintr-o limbă neatestată, ale
cărei trăsături s-au păstrat mai bine în sanscrită, dar a recunoscut unele
forme mai vechi decît cele sanscrite în greacă, latină sau avestică.
Independent de Fr. Bopp, E. Eask a folosit metoda comparativă-
istorică în lucrarea Undersogelse om det gamle Nordiske eller Islandske
Sprogs Oprindelse, apărută în 1818, dar compusă în 1814. Este cel dintîi
lingvist care a demonstrat trăsăturile indo-europene ale limbilor ger-
manice. Fondator al gramaticii istorice și al filologiei nordice, este
considerat, alături de Bopp, creator al gramaticii comparate indo-europene
și, alături de Gyarmathi, al celei ugro-finice. A stabilit principiul cores-
pondențelor fonetice — principalul punct de sprijin în aplicarea metodei
comparative-istorice.
Gramaticile comparate ale limbilor indo-europene ale lui Fr. Bopp
și E. Eask au fost completate de lucrările în domeniul etimologiei ale lui
Aug. Fr. Pott, care a publicat între 1833 și 1836 cele două volume Etymo-
logische Forschungen auf dem Gebiete der indogermanischen Sprachen.
Ulterior metoda comparativă-istorică a fost aplicată, mai ales în
scopuri istorice, la grupuri mai mici de limbi. Astfel e folosită de G. Curtius
în studiul limbilor clasice, de J. Grimm în gramatica limbii germane, A.
H. Vostokov o aplică la limbile slave, iar Fr. Diez pune bazele gramaticii
comparate a limbilor romanice.
Un rol important în perfecționarea și dezvoltarea metodei compa-
rative-istorice revine lui Aug. Schleicher. El a introdus principiul regulari-
tății absolute a schimbărilor fonetice (dar în practica cercetărilor a admis
numeroase abateri) și a acordat în comparație un loc însemnat limbilor
vii. în lucrarea sa Compendium der vergleichenden Grammatik der indoger-
manischen Sprachen — a doua lucrare de sinteză după cea a lui Bopp —
accentul cade pe reconstrucția limbii-bază, prin care istoria limbilor indo-
europene este prelungită pînă în preistorie. Aug. Schleicher a dat prima
fonetică comparată a limbilor indo-europene, a precizat criteriile de înru-
dire între limbi (arătînd că argumentul hotărîtor nu îl constituie asemăna-
rea structurală, ci identitatea materială a unităților comparate) și a for-
mulat principiile reconstrucției.
Eeprezentanții școlii neogramaticilor (K. Brugmann, H. Osthoff,
B. Delbriick, Aug. Leskien, H. Paul) au folosit metoda comparativă
pentru a completa datele istoriei limbii, au elaborat gramatici istorice ale
90
I. Obiectul și istoria lingvisticii
limbilor indo-europene și au respectat cu strictețe principiul regularității
schimbărilor fonetice.
Treptat metoda comparativă-istorică a început să fie aplicată la tot
mai multe familii de limbi cu tradiție scrisă mai îndelungată. In același
timp ea și-a îmbunătățit continuu procedeele. Merite însemnate în această
direcție revin lui F. de Saussure și elevilor lui. Cea mai valoroasă contribu-
ție a lui F. de Saussure la perfecționarea metodei comparative-istorice este
celebrul său Memoire sur le systeme primitif des voyelles dans Ies langues
indo-europeennes din 1878. Analizînd în această lucrare vocalele indo-
europene în relațiile lor reciproce, el a reușit să reconstituie o stare mar
veche din istoria limbii comune și a pus bazele procedeului reconstrucției
interne, fiind urmat în această direcție de J. Kurylowicz {Etudes indo-
europeennes, Cracovia, 1935) și de E. Benveniste, care a aplicat reconstrucția,
internă în morfologie (Origines de la formation des noms en indo-
europeen, Paris, 1935). Cu ajutorul acestui procedeu s-a creat posibilitatea,
stabilirii unei cronologii relative a faptelor reconstruite94.
A. Meillet a prelucrat principiile teoretice ale acestei metode (La-
methode comparative en linguistique historique, Oslo, 1925). El a urmărit
stabilirea unei perspective cronologice precum și a diferențelor dialectale
prin anterioare constituirii grupelor de limbi atestate, punînd la contribuție
cipiile geografiei lingvistice {Les dialectes indo-europeens, Paris, ed. I, 1908;
ed. II, 1922). Sceptic în ce privește realitatea formelor reconstruite, A.
Meillet a acordat principala atenție stabilirii de corespondențe. Metoda
comparativă este orientată la el spre scopuri istorice, iar în interpretarea,
datelor introduce considerații sociologice. în analiza faptelor a ținut
seama în mod consecvent că ele alcătuiesc un sistem. în felul acesta a
determinat limitele metodei în raport cu problemele istorice, arătînd că se
pot compara numai stări de limbă succesive, aflate într-o anumită coeziune
și care exprimă o formă determinată de civilizație95.
Neglijată sau respinsă în unele școli lingvistice moderne, care contestă
însăși noțiunea de înrudire a limbilor (de ex. neolingvistica), sau lăsată pe
plan secundar în școlile care se ocupă intens de descrierea limbii (de ex.
școlile structuraliste), metoda comparativă-istorică continuă să fie și
astăzi principalul instrument de lucru în lingvistica istorică și singurul
instrument de reconstituire a unor limbi neatestate. Datorită ei, limbile
indo-europene sînt cel mai bine studiate. Viabilitatea metodei comparative-
istorice se vădește și prin faptul că nu a putut fi înlocuită de noile
procedee de studiere a limbii, ci s-a perfecționat pe baza lor. Astfel
a folosit concluziile geografiei lingvistice, a avut de profitat de pe urma
creării fonologiei, pentru a diferenția variantele de invariante și a corecta,
astfel rezultatele obținute în domeniul foneticii; și-a reorganizat datele
prin introducerea noțiunii de sistem și a pus la contribuție analiza distribu-
țională a tipurilor de corespondențe. în prezent unele rezultate obținute
94 Vezi p. 100-101.
95 B.A. Terracini, L’heritage de la methode comparative, AL II, p. 1—2.
B. Concepțiile și metodele lingvisticii
91
prin aplicarea metodei comparative-istorice sînt corectate sau precizate
cu ajutorul metodelor statistice.
2)	. Principiile metodei. Există două tipuri de comparație între
limbi: comparația sincronică, între cele mai diverse limbi, pe baza căreia
se stabilesc tipuri de structură și se formulează legi generale ale limbii,
și comparația între limbi înrudite, făcută în scopuri istorice. Metoda
comparativă-istorică reprezintă un ansamblu de procedee care permit
ca, din compararea evoluției unor limbi înrudite, să se tragă concluzii
privitoare la perioadele pentru care nu există texte. Ea are drept material
limbile înrudite, pentru că numai în cazul limbilor provenind din același
izvor formele sînt comparabile în detaliile lor, iar asemănările au valoare
istorică.
Eorma materială de manifestare a înrudirii este asemănarea, cu
atît mai mare cu cît limbile s-au desprins de mai puțină vreme din limba-
bază. Nu este vorba de o asemănare generală, de structură, care se întîl-
nește la limbi fără nici o legătură istorică, ci de asemănări de detaliu, în
forma sonoră și în sensul rădăcinilor și al afixelor. Asemănarea cuvinte-
lor și a formelor gramaticale este un indiciu al originii comune a mai multor
limbi datorită unei trăsături specifice a limbii, și anume nemotivării formei
sonore în raport cu sensul exprimat sau caracterului arbitrar al semnului
lingvistic. Este vorba de faptul că, în limbi diferite și chiar în aceeași
limbă, același concept poate avea denumiri diferite 96.
Dacă în limbă nu ar domina acest principiu, toate limbile s-ar ase-
măna între ele. în condițiile arbitrarului formei sonore în raport cu conți-
nutul, cînd teoretic e posibil ca limbile să difere total una de alta, coinciden-
țele de formă și sens (de tipul rom. foc, fr. feu, it. fuoco, sp. fuego, sau rom.
soare, fr. soleil, it. sole, sp. sol. sau rom. cînta, fr. chanter, it. cantare, sp.
■cantar) se explică prin originea comună a limbilor. Eac excepție cuvintele
«onomatopeice, cuvintele infantile și împrumuturile, la care asemănarea
se explică prin alte cauze.
în cazul limbilor care provin din același izvor, numărul elementelor
asemănătoare este în general mare; mai important e faptul că asemănările
se întîlnesc la cuvinte din nucleul fondului principal (ca de ex. skr. pitâr-,
gr. KaTiQp, lat. pater, got. fadar, v irl. athir ,,tată” sau skr. trâyah, gr. Tpeu;,
lat. tres, v. irl. tri, v. sl. rpHJe „trei”) și la formele gramaticale. Cel mai
probant argument al înrudirii între două sau mai multe limbi îl constituie
asemănarea formelor neregulate (care prin însăși neregularitatea lor se
dovedesc a fi foarte vechi) la cuvinte dintre cele mai uzuale. Astfel nici
hazardul și nici împrumutul, ci numai originea comună poate explica pre-
zența în limbile indo-europene vechi a unor forme ca :
skr. âsti „este”
lat. est
got. ist
V.Sl.ieCTTK
sânti „sînt”
sunt	skr.	ahâm	„eu”
sind	av.	azom
C/Ktti	lat.	ego
măm „pe mine”
m^m
me
96 Vezi Arbitrar și motivat (II B 1 b).
92
I. Obiectul și istoria lingvisticii
got. ik	mik
V. sl. d3rh	AU
Așadar, pe baza asemănărilor la cuvinte din fondul principal și la
afixe gramaticale se pot stabili grupele de limbi înrudite. Aceasta este de
fapt o fază care precedă aplicarea metodei comparative-istorice. în etapa
următoare se delimitează fondul comun de elemente provenite și transmise
din limba-bază. Lucrul nu este ușor de realizat, căci există riscul de a se
considera drept material transmis din limba comună elemente create într-o
limbă sau împrumutate de ea de la o limbă aparținînd altei familii și care
s-au transmis ulterior întregului grup.
Stabilirea corectă a etimologiei este ajutată de faptul că modificările
produse în latura sonoră a limbii au caracter regulat și pot fi formulate ca
legi fonetice. Un cuvînt provenit din limba-bază dobîndește în cursul is-
toriei aspecte diferite în fiecare din limbile înrudite, dar în fiecare din ele
sunetele aflate în aceeași poziție se transformă în același mod. Datorită
regularității schimbărilor fonetice, într-un grup de limbi înrudite cuvin-
tele provenite din același etimon prezintă corespondențe fonetice, care se
repetă la sunete identice.
Asemenea concordanțe se observă la elementele latine din limbile
romanice :
lat. octo	rom. opt	it. otto	fr. huit	sp. ocho
lacte	lapte	latte	lait	leche
nocte	noapte	notte	nuit	noche
directus	drept	diretto	droit	derecho
Tratamentul grupului lat. - ct - în limbile romanice poate fi ex-
primat în formula de corespondență : lat. ct = rom. pt = it. tt = fr. it =
= sp. ch.
întrucît legile fonetice sînt limitate în timp, elementele împrumutate
nu mai suferă influența acelorași transformări. Cuvinte ca rom. direct
(lat. directus}, nocturn (lat. nocturnus) sau octogenar (lat. octogenariu^^
care păstrează grupul latin ct, se trădează prin forma lor ca împrumuturi.
Corespondențele fonetice se păstrează și în limbi care s-au separat
din trunchiul comun cu mii de ani în urmă. Este cazul limbilor indo-
europene, din care alegem un exemplu :
skr.	bhrătar	gr.	<ppaTiqp	lat.	frater	v. sl.	Eparpix	got.	bro4>ar
bhârami	cpepco	fero	sepj;	balran
bhânati	dor.	<pap	fari	buche
din care rezultă că skr. bh - = gr. ph = lat. f- = v. sl. b - = got. b -.
Se întîlnesc în limbi înrudite cuvinte asemănătoare sau chiar identice
ca formă și sens, dar care se dovedesc la o cercetare atentă că nu provin
din același etimon. Dovada o constituie faptul că fonemele componente
ale complexului lor sonor nu respectă concordanțele fonetice stabilite pe
baza comparării altor cuvinte. La prima vedere lat. deus și gr. 6e6<; „zeu”
par a avea aceeași origine. Dar concordanțele fonetice arată că unui th-
din greacă îi corespunde în latină f - : gr. Oiqp, lat. fera „fiară”; gr. 6v(z6q
„suflet”, „pasiune”, lat. fumus „fum”, „suflu”; gr. e-67)xa „am pus”,
B. Concepțiile și metodele lingvisticii
.93
lat. feci „am stabilit”, „am făcut” ; rezultă că dens și Gscc an, fiecare,
alt etimon indo-european. Tot conccrdanțele fonetice ne ajută să le sta-
bilim : lat. dens e din rădăcina care a dat în gr. , în timp ce gr.
priovine dintr-o rădăcină care a dat în latină pe feriae „sărbătoare”.
O situație analogă e la germ, babe și lat. Jiabeo, identice ca formă și
sens. Dar sînt numeroase exemple care arată că unui A - din germană îi
corespunde în latină o velară surdă (fapt explicat prin mutația consonanti-
că din germană), așa îneît găsim :
germ. hunder t lat.
Haupt
Haut
„sută”
„cap”
„piele”
centum
caput
cutis
Rezultă că lui babe trebuie să-i corespundă în latină un cuvînt care
începe cu o velară și acesta se dovedește a fi capio „a pune mîna pe ceva”,
„a apuca”.
Dacă asemănările prea mari în forma sonoră a cuvintelor nu pledează
în favoarea înrudirii lor, căci e normal ca în cursul istoriei cuvintele să-și
schimbe aspectul, diferențele fonetice dintre ele — oricît de mari — nu le
împiedică să provină din același etimon. Singura condiție este respectarea
concordanțelor fonetice. Iată un exemplu în acest sens : s-ar părea că arm.
erku „doi” are cu totul altă origine decît gr. 800. Dar se constată că și altor
cuvinte din armeană cu inițialele erk - le corespund in greacă cuvinte care
încep cu o dentală : arm. erkiwl „teamă”, gr. Sece ; arm. erkar „lung” și
gr. Szjpog „de lungă durată”. Forma atît de diferită a cuvintelor armenești
se explică prin mutația consonantică și prin alte schimbări fonetice proprii
acestei limbi.
Concordanțele fonetice permit să se descopere cazurile în care numai
unele limbi au păstrat un cuvînt din limba-bazâ, iar celelalte l-au dobîndit
prin împrumut97. Astfel, pentru noțiunea de „pedeapsă” limbile indo-
europene vechi din Europa folosesc termenii : gr. kolvv), lat. poena, v. irl.
pian, ahd. pina (germ. Pein), v. engl. pin (engl. pain), prea asemănători
ca sens și mai ales ca formă pentru a putea fi considerați ca transmiși din
limba comună. Analiza arată că prezența aceluiași fonem inițial p contra-
vine concordanțelor fonetice. Astfel în limbile celtice vechi p- dispare
în cuvintele moștenite din indo-europeană (cf. Jat. pater, gr. n^Y^,
v. irl. athir sau lat. pro, gr. 7cpo, v. irl. ro); în germană, în urma mutației
consonantice, p >f (cf. lat. pater, got. fadar; lat. pecu, got. fai Jiu, ahd.
fihu ; lat. nepos, got. nefo). Reiese că limbile germanice și celtice au împrumu-
tat cuvîntul din latină. La rîndul ei, limba latină a împrumutat cuvîntul
din greacă. Acest lucru apare evident dacă urmărim cuvîntul în celelalte
limbi indo-europene, unde are la inițială o consoană velară : av. kaena
„răzbunare”, lit. kaine „valoare”, „preț”, v. sl. „preț ” (cu ț provenit
din velară); analiza dezvăluie că în limba-bază cuvîntul începea cu o velară
care s-ar fi păstrat în latină, dacă aceasta ar fi moștenit cuvîntul, în timp
ce în greacă ea s-a transformat în labială (cf. lat. sequor, gr. £Tcc|zai,lat.
97 Meillet, Introduction, p. 364.
94
I. Obiectul și istoria lingvisticii
linquo, gr. lat. qîw, gr. -6-6sv), Și diferența de sens indică un împru-
mut în limbile de apus, căci sensul primar „preț pentru răscumpărarea
unei greșeli” s-a păstrat numai în greacă, balto-slavă și avestică.
3)	. Reconstrucția. Deci pe baza corespondențelor fonetice se poate
stabili fondul comun de elemente transmise din limba-bază limbilor care
derivă din ea. Cu ajutorul acestor elemente se poate reconstitui limba-
bază, în cazul în care nu este atestată (de ex. germanica comună, slava
comună sau indo-europeana), sau unele unități ale ei care nu s-au păstrat
în texte, precum și starea din epoca care separă ultimele atestări ale limbii
-bază de cele mai vechi date ale limbilor care derivă din ea, în cazul unei
limbi-bază atestate (de ex. latina). Procedeul poartă numele de reconstruc-
ție. El poate fi mînuit cu atît mai ușor și dă rezultate cu atît mai valoroase
cu cît perioada de timp care separă epoca diversificării limbii comune de
primele atestări ale limbilor care provin din ea este mai scurtă, căci în
acest caz unitățile păstrate sînt mai numeroase, iar diferențele dintre ele
nu sînt prea mari.
Pentru reconstrucția etimonului din limba-bază se aleg formele
cele mai vechi din limbile înrudite. Se compară învelișurile fonetice fonem
cu fonem; pentru a se decide care a fost forma din limba-bază se ține seamă
de legile fonetice ale fiecărei limbi, precum și de unele legi fonetice cu carac-
ter mai general (principiul schimbărilor fonetice uzuale )98. Astfel pe baza
formelor: skr. bhârami, av. baraimi, gr. cpepco, lat. fero, got. bairan,
ahd. beran, v. sl. se reconstruiește rădăcina i. e/bher — considerîn-
du-se că fonemele aspirate, mai greu de pronunțat, sînt mai vechi și că în
avestică și sanscrită *e și* o >a.
într-un mod similar, prin compararea fiecărui fonem din cuvintele
atestate : lat. decern, gr. ăexa, got. taihun, v. sl.	let. desimt, arm.
tasn, av. dasa, skr. ddsa, se reconstituie complexul sonor al numeralului
„zece” în limba indo-europeană în forma* dekm.
Se consideră că fonemul inițial a fost o dentală sonoră, care a asurzit
în germanică și armeană în urma mutației consonantice; al doilea fonem,
-6-, s-a transformat în a în cîteva limbi, potrivit legilor lor fonetice;
velara palatală fc s-a păstrat în limbile centum și s-a transformat
în spirantă în limbile satom (în sprijinul tezei că velara este fonemul mai vechi
pledează și poziția geografică a limbilor centum — limbi marginale —și
principiul schimbărilor fonetice uzuale, căci sînt mai frecvente și mai ușor
de explicat din punct de vedere fonetic cazurile de k >s decît cazurile
inverse); în sfîrșit, fonemul m poate explica forma finală a cuvîntului în
diverse limbi.
Pentru a nu se transpune în mod inutil în limba-bază trăsături
neesențiale și pentru ca ea să nu devină un amalgam de sunete și
forme de orice fel, la fiecare stadiu al cercetării e necesară o analiză des-
criptivă".
98 G. Bonfante, On Reconstruction and Linguistic Method, „Word” I, 1945, 1 —2, p. 85.
99 Robert A. Hali jr., The reconstruction of proto-romance, „Language” XXVI, 1950,
p. 22.
B. Concepțiile și metodele lingvisticii	95
Procedeul reconstrucției se folosește de mai bine de un secol.
Rezultatele dobîndite prin aplicarea lui s-au corectat mereu, pe măsură ce
s-au elaborat gramaticile istorice ale fiecărei limbi indo-europene, s-au desco-
perit texte în limbi indo-europene necunoscute (toharica, hitita), s-au
descifrat textele cretano-miceniene, iar geografia lingvistică a permis o
cronologie mai exactă a formelor în fiecare limbă.
Principala problemă care se pune în cazul reconstrucției este aceea a
realității formelor reconstruite. Valabilitatea procedeului a fost recunos-
cută în cazul unor forme latine descoperite în texte după ce fuseseră recon-
struite. Dar situația reconstrucției pe teren romanic e mult mai favorabilă
decît cea a altor limbi, datorită atestării în texte a limbii-bază. în cazul
unor limbi care s-au separat de mii de ani din trunchiul comun, ca cele
indo-europene, nu există siguranța identității între forma reconstituită și
cea care a existat în realitate, oricît de bogat ar fi materialul cu care se lu-
crează. Se poate admite că forma reconstruită aproximează în mai mare
măsură forma reală dacă ea s-a realizat pe baza unui material mai bogat.
Atunci cînd, prin forța lucrurilor, se operează cu cuvinte atestate numai
în două limbi, se cere ca ele să nu fie învecinate, iar cuvintele să concorde
nu numai ca sens și formă sonoră, dar și în ce privește locul accentului,
derivarea etc. Reconstrucție pe baza unui cuvînt păstrat într-o singură
limbă se face în mod excepțional, atunci cînd el nu poate fi explicat ca
împrumutat sau creat în limba respectivă și cînd tipul formării lui se întîl-
nește la. alte cuvinte din limba-bază.
Nu toate sectoarele unei limbi pot fi reconstruite cu egală probabili-
tate. Cu mai multă exactitate se reconstituie sistemul fonetic, deoarece
aici se operează cu unități monoplane, în număr relativ redus (cîteva zeci)
și care s-au transformat în fiecare limbă în mod regulat după anumite legi.
Greutăți numeroase se ivesc atunci cînd se încearcă să se determine
sensul rădăcinilor. Nu se pot stabili corespondențe semantice stricte,
pentru că numai rareori există coincidență a schimbărilor la cuvinte din
același cîmp semantic. Reconstrucția semantică nu se poate baza pe prin-
cipiul regularității schimbărilor 100; nu se pot formula legi ale evoluției
semantice, sensurile noi coexistă vreme îndelungată cu cele vechi. Pentru
a împăca sensurile adesea foarte diferite ale cuvintelor provenite din același
izvor, dicționarele de rădăcini indo-europene atribuie etimonului fie sensuri
foarte vagi și generale (deși o limbă vorbită în urmă cu mii de ani trebuie
să fi avut un lexic predominant concret), fie sensuri multiple (ca și cum
toate sau marea majoritate a cuvintelor ar fi fost polisemantice). Se poate
crede că în multe cazuri evoluția semantică s-a produs de la sensuri con-
crete spre sensuri mai abstracte. A. Meillet considera că trebuie să ne ima-
ginăm limba comună indo-europeană ca pe un idiom în care predominau
termenii cu sens concret și care notau detalii ale obiectelor uzuale, și sărac
în termeni cu sens generic 101. Acest punct de vedere, confirmat în multe
1C0 G.S. Klîcikov, 06 ocHoeHbix npueMax JiuHseucmuHecnvu peKOHcmpyKyu.u, BR,
6, 1961, p. 37-38.
101 Introduction, p. 382.
36
I. Obiectul și istoria lingvisticii
cazuri, nu trebuie aplicat în mod dogmatic. Se întîmplă uneori ca sensul
cel mai îngust și mai concret să nu fie și cel mai vechi. Iată un exemplu :
de la o rădăcină indo-europeană s-au creat în cîteva limbi cuvinte cu sensuri
concrete, și anume skr. daru, dru „lemn”, „arbore”, gr. Spu? „stejar” Sopu
„lance de lemn”, got. triu „lemn,, „arbore”, gali, derw „stejari”, v. sl.
Aîkko „arbore”, lit. dervi „lemn de pin”. Același etimon a dat în limbile
germanice termeni cu sensuri abstracte : v. isl. trua, ahd. tru(w) en, got. trauan
„a avea încredere”, v. isl. tru „respect”, trur „fidel”, v. isl. traust, ahd.
triuwa „încredere”, „fidelitate”. După H. Osthoff, evoluția sensului a fost
urxnătoarea : stejar -> tare ca stejarul-^ credincios. Dar sensul „stejar” se
mtilnește numai în greacă, e secundar, provenind de la sensul „arbore”. în
realitate, arată E. Benveniste 102, de la o rădăcină indo-europeană *der-
s-au creat două teme : I *der-u- și II *dr-eu-; sensul inițial a fost „tare”,
„solid”, atestat în multe limbi (skr. dhruva, av. drva, v. sl. c-hap^t», v.
irl. derb., lit. drâtas); din el derivă sensul specializat în sfera morală al
cuvintelor germanice, precum și sensurile „lemn” și „arbore”, care repre-
zintă o concretizare a sensului inițial.
în reconstrucția semantică se cere să se definească cît mai exact
sfera logică și valoarea funcțională a cuvintelor, urmărindu-se nuanțele
lor în textele cele mai vechi.
In ce privește morfologia, ea este un sector stabil și foarte puțin
penetrabil, așa încît oferă un material valoros pentru stabilirea înrudirii
limbilor și pentru reconstrucție. Dar în cursul istoriei dispar unele desinențe
sau sufixe, de aceea morfologia unei limbi dispărute nu poate fi reconstituită
în toate detaliile ei. S-a arătat adesea că, dacă am reconstitui latina pe
baza formelor romanice, nu am ajunge la aspectul real al unei forme ca
htpus, cîtă vreme -s nu s-a păstrat nicăieri (rom. lup, fr. loup, it. lupo,
sp. lob o); aceeași e situația cu -m de la acuzativ, slab pronunțat din
latină. Este adevărat că uneori desinențele se păstrează în cuvinte izolate :
fr.fils <\^.filius sau fr. rierb<.rem, dar nu am avea argumente să conside-
răm pe -5 din fils sau pe -n din rien ca foste desinențe dacă nu am
cunoaște situația flexiunii din latină.
Cele mai multe greutăți se ivesc la aplicarea metodei comparative-
istorice în general și a reconstrucției în special la sintaxă, datorită unor
trăsături specifice acestui sector al limbii.
în primul rînd, materialele sintactice nu sînt de ajutor în stabilirea
înrudirii dintre limbi, din cauză că îmbinarea de cuvinte este motivată
logic și, ca atare, formații sintactice cu caracter structural identic pot să
apară în mod independent, prin dezvoltări paralele, în cele mai diferite limbi.
în al doilea rînd, în cadrul unui grup de limbi înrudite, coincidența
între valorile sintactice este mai puțin precisă decît coincidența formelor
morfologice (funcția acelorași forme nefiind întotdeauna comparabilă),
în cazul unor construcții comune, de multe ori este greu de precizat dacă
ele își au sursa în limba-bază sau au fost create independent în fiecare
102 E. Benveniste, Problbm.es semantiques de la reconstruction., „Word” X, 1954, 2 — 3,
p. 259.
B. Concepțiile și metodele lingvisticii
97
limbă. Sub acest aspect există o situație mult mai puțin favorabilă decît
în morfologie.
Astfel, întrucît știm că nu este obligatoriu ca sensul gramatical al
nominativului să fie exprimat printr-un anumit complex sonor, atunci cînd
găsim în limbile indo-europene vechi la nom. lat. ouis, gr. 0%, skr. avih,
lit. avis deducem că desinența -s a fost preluată din limba-bază (fiind
excluse atît împrumutul, cît și coincidența alegerii independente a aceluiași
fonem). în cazul analizei unor formații sintactice, lucrurile sînt mult mai
complicate, după cum se poate vedea din exemplul următor.
în limbile indo-europene vechi se întîlnește construcția participiului
absolut: în latină ablativul absolut, în greacă — genitivul absolut, în san-
scrită — locativul și genitivul absolut, în gotică și slava veche — dativul
absolut. Originea acestei construcții a fost interpretată în moduri diferite.
După unii cercetători103, construcțiile participiale absolute au fost folosite
și în perioada limbii comune, după alții104 ele reprezintă o creație paralelă
independentă, ceea ce s-ar dovedi prin neconcordanța cazului folosit.
S-ar putea presupune și că tendința creării unor asemenea îmbinări apar-
ține limbii-bază, iar realizarea ei s-a făcut în moduri diferite, după specificul
funcțiilor cazurilor oblice în diverse limbi indo-europene.
în sfîrșit, sintaxa este o sferă penetrabilă, iar împrumuturile sînt mai
greu de identificat (nu se împrumută elemente materiale, ci tipuri de îmbi-
nare) ; de aceea, pentru separarea elementelor străine se cere să se ia în
considerare întregul sistem sintactic.
A apărut evident că metoda comparativă-istorică, creată pentru
compararea de forme și bazată pe principiul corespondențelor regulate, nu
poate fi aplicată cu bune rezultate în sintaxă. A reieșit astfel necesitatea
unei adaptări a ei la specificul materialului studiat. în cercetările sale, B.
Delbriick considera că trebuie să se plece de la ideea legăturii foarte strînse
între lexic, morfologie și sintaxă. El propunea să se descompună îmbinarea
sintactică în elemente componente și să se stabilească în fiecare din ele o
cronologie relativă a sensurilor. Stabilirea sensului celui mai vechi ar
putea arunca lumină asupra sensului originar al întregii îmbinări10S. Acest
procedeu a dat unele rezultate în stabilirea cronologiei valorilor sintactice,
dar nu oferă suficientă bază pentru separarea elementelor transmise din
limba comună de inovațiile paralele și de împrumuturi.
A. A. Potebnea preconiza ca obiect al sintaxei comparative-istorice
nu secvențe materiale, ci tendințe de evoluție. Acestea acționează pe o
perioadă foarte îndelungată, avînd punctul de plecare într-un trecut înde-
părtat, și constituie o sferă impenetrabilă106 (de regulă împrumuturile
întăresc tendințele de evoluție existente).
103 A. Meillet, J. Vendryes, Trăite de grammaire comparee des langu.es classiques, Paris,
1924, p. 553.
104 V.G. Adinoni, Paseumue cmpyKmypbi npocmoeo npedjWMceHUfi e uudo-eepo-
neucKux fisunax, B H X, 1960, 1, p. 25.
105 B. Delbriick, V ergleichende Syntax der indogermanischen Sprachen, I, Strasbourg,
1893, p. 1.
106 A.A. Potebnea, Hs sanucoK no pyccKOu zpaMMamiiKe, Moscova, 1958.
7 c. -1213
98
I. Obiectul și istoria lingvisticii
Și alți cercetători an adoptat acest punct de vedere, considerînd că
trebuie să se analizeze textele vechi, materialele dialectale pentru a se dez-
vălui tendințele convergente și divergente în evoluția unor limbi înrudite
iar în centrul cercetărilor să stea sintaxa relațiilor 107 sau analiza unităților
fundamentale ale sintaxei108.
Rezultate bune s-au obținut prin îmbinarea metodei lui B. Delbriick
cu cea a lui A. A. Potebnea. Astfel teza lui Potebnea după care limba
comună indo-europeană nu cunoaște subordonarea cu conjuncții își găsește
confirmarea în analiza semantică a conjuncțiilor subordonatoare din
limbile indo-europene vechi, care ne dezvăluie că într-o fază mai veche
ele erau particule, adverbe sau alte părți de vorbire.
S-au preconizat și metode mai eficace de studiere sistematică a func-
țiunilor sintactice în mai multe limbi înrudite. Dacă se pornește de la sens
spre forma de exprimare, prima operație este stabilirea inventarului de
sensuri, prin reducerea numărului foarte mare de nuanțe la un număr limi-
tat de modele și determinarea sistemului de categorii în fiecare din limbile
comparate. Se urmărește apoi echivalența sensurilor în aceste
limbi, pentru a se separa elementele semantic comune. în faza ulterioară
se descriu mijloacele de expresie, comune sau diferite (topică, acord,
flexiune etc.).
Există și procedura inversă, după care se analizează sistemul mijloa-
celor de expresie, se separă mijloacele echivalente și apoi se stabilesc
sensurile lor relaționale109.
în paginile precedente au fost amintite unele greutăți în apli-
carea metodei comparative-istorice — și în special a reconstrucției
— la diferitele sectoare ale limbii. Ținînd seama de aceste greutăți
ca și de lipsa de siguranță a exactității formelor reconstruite,
lingviștii din secolul nostru (spre deosebire de cei din secolul trecut) s-au
dovedit adesea sceptici în ceea ce privește valabilitatea rezultatelor do-
bîndite.
Astfel, după părerea lui A. Meillet, metoda comparativă-istorică nu
poate ajunge să reconstituie limba indo-europeană așa cum a fost vorbită,
ci numai un sistem de corespondențe între limbile care derivă din ea110.
S-a arătat că formele reconstruite sînt nereale, pentru că sînt atemporale
și adialectale U1. Dar scepticismul nu este întru totul justificat. Pe de o
parte, au apărut mijloace care ajută la determinarea formelor dialectale și la
stabilirea unei cronologii relative. Pe de altă parte, nu trebuie exagerate
diferențele dialectale. Ideea existenței prototipului e implicată în însăși
recunoașterea înrudirii mai multor limbi. Reconstrucția unei limbi-bază
107 I. Bauer, OcHoeHbie npc6jieMbi cpaeHumejiiHo-ucmopuuecKoeo uayueHUsi cuHmaK-
cucn cjiaesmcKux ^3biKoef B. R XII, 1963, 4.
108 N.E. Collinge, Some reflexions in comparative historical syntax, „Archivum linguisti-
cum” X, 1960, 2. p. 98.
109 Henry R. Kahane, Principles of Comparative Syntax, „Orbis” III, 1954, 2, p. 513.
110 Meillet, Introducticn, p. 47.
111 E. Pulgram, Proto-Indo-European reality and reconstruction, ,,Language” XXXV,
1959, 3. p. 123.
B. Concepțiile și metodele lingvisticii
99
reprezintă un model al unei limbi reale, care, fără a o reproduce în toate
detaliile, relevă însușirile ei esențiale. Modelul indo-european a variat în
cursul istoriei. în secolul trecut el reproducea în mare parte trăsăturile
sanscritei, considerată cea mai arhaică dintre limbile atestate. în epoca
noastră el s-a construit mai ales pe baza datelor din hitită, italică, germanică.
Pe măsură ce geografia lingvistică va elabora criterii mai precise pentru
a distinge fenomenele arhaice de cele mai noi, și modelul reconstruit pe
baza elementelor celor mai vechi se va apropia în mai mare măsură de
etimonul real.
După cum s-a arătat112, reconstrucția este folosită și pe teren ro-
manic, pentru a se deduce starea lingvistică care separă ultimele mărturii
ale latinei de primele texte ale limbilor romanice. Volumul al II-lea al
Tratatului de istoria limbii române conține reconstrucția limbii române
comune. Pentru a ajunge la această fază, cercetătorii au redus dacoromâna
și aromâna (în unele cazuri și meglenoromâna și istroromâna) la formele lor
primitive, eliminînd din discuție tot ceea ce nu avea șanse să fie comun
— adică transmis din latină sau preluat din substrat. Pe această cale s-au
degajat elementele esențiale și structura acelei faze care constituie puntea
de legătură între latina dunăreană tîrzie și primele texte românești.
4)	. Analiza fono-morfologică. Reprezintă restrîngerea la o limbă
atestată a procedeului comparației aplicat într-o familie de limbi. Postula-
tul inițial al analizei constă în a admite că toate variantele unui morfem au
aceeași origine (formațiile suple ti ve fiind excluse din materialul cercetat).
Prin compararea între ele a alomorfelor se stabilesc corespondențe regulate
între foneme. Pe baza unor anumite reguli (deex. corespondențele necondi-
ționate pozițional reprezintă continuarea aceluiași fonem) se reconstituie
componența fonologică a limbii respective într-o etapă mai veche a evoluției
ei. Rezultatele reconstrucției se confruntă cu acelea obținute prin compara-
rea cîtorva limbi din același grup 113. Așa, de exemplu, în limbile germanice
în alomorfele acelorași morfeme se observă alternanța vocalelor i și u cu
sonorele j și w, aflate față de ele în distribuție complementară. Prin analiza
fono-morfologică se reconstruiesc fonemele i și u (care coincid cu fonemele
restabilite prin compararea cîtorva limbi indo-europene). Analiza fono-
morfologică se aplică la materialele cele mai vechi ale unei limbi care,
uneori, e singura care le-a păstrat din limba-bază. în asemenea cazuri
lingviștii proiectează datele astfel obținute asupra limbii-bază. în felul
acesta a procedat, de exemplu, J. Kurylowicz114, cînd a restabilit sistemul
accentuai al indo-europenei pe baza reconstrucției stării mai vechi a accen-
tului în sanscrita vedică (accentuarea greacă și cea balto-slavă fiind conside-
rate inovații). Analiza fono-morfologică a fost utilizată și de L. Miche-
lenași A. Martinet pentru reconstruirea bascei preliterare.
112 Vezi p. 95.
113 G.S. Klîcikov, art. cit,, p. 36.
114 L’accentuation des langu.es indo-europ6enn.es, Cracovia, 1952.
100
I. Obiectul și istoria lingvisticii
5)	Reconstrucția internă reprezintă aplicarea analizei fono-morfologice
ța o limbă reconstruită. Cu ajutorul ei s-a putut stabili o cronologie relativă
a unor fapte din fonologie și morfologie.
Procedeul reconstrucției interne a fost folosit pentru prima dată de
F. de Saussure în analiza vocalismului indo-european. Elementul nou în
această analiză a fost considerarea fonemelor din punctul de vedere al
corelațiilor lor în sistem. Pe această bază autorul a descompus formulele
reconstruite în altele mai simple, considerate a fi mai vechi. Această meto-
dă structurală de analiză s-a dovedit ulterior aplicabilă la orice stare a
limbii.
Se știe că în indo-europeană principala alternanță fonetică era de
tipul e/ o/ 0. Pornind de la situația deosebită a vocalei a în cadrul sistemului
vocalic indo-european, Saussure a dedus că, în multe cazuri, ea provine din
transformarea unei sonante, realizată în mod diferit (lat. pater, gr. Trav/jp,
v. irl. athir, dar skr. pită, av. pita). Această sonantă se află în alternanță
cu vocalele lungi:
lat. semen / sătus
donum / dătus
stare / stătus
De aici rezultă că sonanta (notată de Saussure prin A și de alții prin d)
se comportă față de vocalele lungi ca sonantele față de diftong :
*	ei / *oi / *i
*	eu / *ou / *u
Alternanța vocalelor lungi se găsește astfel încadrată în tipul general
de alternanță, iar vocalele lungi pot fi descompuse în vocalele scurte cores-
punzătoare, urmate de sonantă:
*	e A/ *oA I *A
Pe baza acestei analize Saussure a dedus o stare mai veche a vocalismului
indo-european în care, alături de sonantele cunoscute l, r, m, n, i, u, mai
exista una, definită de el numai ca valoare în sistem. Veridicitatea recon-
strucției a fost confirmată ulterior prin fapte hitite (J. Kuryiowicz, E.
Sturtevant).
Pornind de la datele stabilite de Saussure, cercetătorii (A. Meillet,
H. Moller, J. Kuryiowicz, H. Pedersen) au căutat să determine numărul
exact al sonantelor existente în protoindo-europeană, precum și natura lor
fonetică (laringale după H. Moller și Kuryiowicz sau fricative posterioare
după A. Martinet). O acceptare mai largă a avut teoria lui Kurytowicz,
care a postulat trei laringale, notate d± d2 d3. în îmbinare cu vocala e ele
ar fi dat naștere vocalelor scurte și lungi, după formulele + e > e,
d2 *4“ e a, d3 -j- e o j e -j- d^ e, e -|- d^ a, e -|- d3 b.
B. Concepțiile și metodele lingvisticii	. 101
în morfologie metoda reconstrucției interne a fost folosită de E.
Benveniste. Analizînd cel mai vechi tip de flexiune nominală din limbile
indo-europene — flexiunea heteroclitică — în care se produce o alternanță
consonantică în temă (ex. lat. N. femur, G. feminis, gr. N. 7]7rap, G.
(a<n), skr. N. y alert, G. yalenâh, bit. N. watar, G. wetenas), el a dedus că
elementele în alternanță (n, r, l, i) provin din perioada preflexionară. Ele au
avut rolul de formanți, care marcau în frază multiple funcții ale unui
cuvînt și se regăsesc în componența unor „adverbe” primare, în realitate
teme amorfe împietrite (de tipul skr. vaiiar „în pădure”, heman „iarna”,
av. zamar „în pămînt”, gr. ?p.ap „în timpul zilei”, ovap „în vis”).
Benveniste a aplicat reconstrucția internă și la analiza rădăcinilor
indo-europene. Materialele consemnate în dicționare și stabilite prin com-
pararea limbilor indo-europene indicau prin marea lor varietate fonetică
formații din epoci diferite. Comparînd între ele aceste „rădăcini” cercetă-
torul francez a ajuns la concluzia că, într-o fază mai veche a indo-europe-
nei, și anume în perioada monovocalismului, rădăcina avea un aspect
uniform C V C (de tipul *pet „a zbura” sau *bher „a purta”). Rădăcinile
formate din două foneme s-au creat ulterior, prin fuziunea sonantei d cu
vocala e: *ag „a mîna” <d2eg (cf. leg); *po „a bea” <ped2-, * ed-
„a mînca” ed (cf. sed).
„Rădăcinile” alcătuite din patru foneme sînt de fapt teme în care
alături de rădăcină există și un sufix : de la rădăcina *zz^-s-a creat atît
*uer-g (gr. Fepyov), cît și *ur eg (gr. pe^co); de la *per, atît *per-k (lit.
persu), cît și *pr-ek (lat. precor), de la rădăcina *pet- s-au format, pe de o
parte,~ *pet-r (skr. patra), pe de alta *pt-cr (gr. KTspov) etc.
în felul acesta s-au creat posibilități de a se reconstitui sistemul unei
limbi neatestate în etape diferite ale istoriei sale.
p.	Geografia lingvistică. 1. O vreme îndelungată studiul limbilor s-a
limitat la aspectul lor literar. Se știe că gramaticii antici aveau în vedere
numai norma limbii clasice, iar observațiile lor asupra limbii vorbite erau
cu totul sporadice. în cursul evului mediu și al Renașterii atenția principală
a fost concentrată asupra limbilor clasice, iar studiul limbilor vii — consi-
derate vulgare — și-a făcut loc cu greu, în lucrări cu caracter aproape exclu-
clusiv practic.
Studiul limbilor vii înseamnă implicit cercetarea formelor lor dialec-
tale, căci pretutindeni limba vorbită se manifestă sub forma graiurilor și a
dialectelor. Exemplul cel mai ilustru în această direcție îl constituie lucra-
rea lui Dante, De vulgari eloguentia. Scrisă în vederea apărării drepturilor
limbii italiene ca limbă literară și oficială alături de latină, ea conține o
clasificare și o caracterizare a celor 14 dialecte italiene. Preocupări mai evi-
dente în ceea ce privește datele dialectale se întîlnesc în secolul al XVIII-
lea cînd, în mai multe țări, se fac culegeri de material, obținut mai ales prin
corespondență. Printre primele dicționare dialectale poate fi citat și cel
din 1767 cu materiale din limba sașilor din Ardeal115.
116 Sever Pop, La dialectologie, Louvain, 1950, p. XVIII.
102
I. Obiectul și istoria lingvisticii
Mult timp formele dialectale au fost privite drept greșeli sau abateri
de la norma literară. Dar la începutul secolului al XlX-lea curentul romantic
german propagă ideea culturii ca produs al sufletului poporului. Această
mișcare a stat la baza creării folcloristicii de către frații Jakob și Wilhelm
Grimm. Prin ei, ca și prin alți cercetători din aceeași vreme, studiul dia-
lectelor devine o anexă a etnografiei și a folcloristicii. în 1812 J. Grimm a
relevat importanța cunoașterii dialectelor pentru studiile de istorie a limbii;
în Deutsche Grammatik din 1819 el a dat prima descriere istorică a unui
grup de dialecte.
Cu vremea dialectologia, rămînînd legată de etnografie și folclor,
devine o ramură aparte a lingvisticii.
2.	Primele materiale dialect ologice au fost expuse în dicționare dia-
lectale și în monografii. Printre primele anchete prin corespondență se
citează cea din 1838, asupra graiurilor saxone din Transilvania, iar printre
primele anchete la fața locului, cea din 1857, realizată de Ion Maiorescu
în Istria 116.
Bazele dialectologiei se pun după 1870, odată cu începuturile școlii
neogramaticilor. Proclamînd necesitatea studierii limbilor vii, neogramaticii
din diferite țări au inițiat anchete și au strîns un material bogat. Alături de
glosare și de monografii, se alcătuiesc acum primele atlase lingvistice.
3.	Ideea notării pe hartă a fenomenelor lingvistice a fost preconizată
de Leibniz. în 1821 a fost publicată o hartă lingvistică a patois-urilor din
Franța. Cu vremea principiul hărților lingvistice cîștigă tot mai mult
teren. într-adevăr, glosarele și monografiile dau imagini izolate ale cîte unui
grai sau dialect, dar nu permit să se vadă relațiile dintre ele, nu conțin mate-
rial omogen și de aceea nu pot oferi o viziune de ansamblu a dialectelor. Ideea
atlaselor lingvistice a fost pusă sistematic în practică după 1880 și, cum este
de așteptat, de la un atlas la altul s-au realizat perfecționări ale metodei,
în cele ce urmează ne vom opri la cîteva atlase mai importante, relevînd
principiile folosite.
în anul 1876 lingvistul german G. Wenker a inițiat o anchetă prin
corespondență, cu ajutorul unui chestionar de 40 de fraze scurte, redactate în
germana literară și pe care învățătorii din circa 30 000 de localități urmau să
le traducă în graiul local. Pe baza celor 44 251 de răspunsuri a început publi-
carea atlasului. în 1881 a apărut prima fasciculă, cu 6 hărți, a lucrării, sub
titlul Sprachatlas von Nord- zmd Mitteldeutschland, auf Grund von syste-
matisch mit Hilfe der Volksschullehrer gesammelten Material aus circa
30 000 Orten, bearbeitet, entworfen und gezeichnet von Dr. G. Wenker,
Strassburg. Adept al neogramaticilor, autorul a acordat atenția principală
foneticii, foarte puțin morfologiei, iar lexicului de loc (considerîndu-1
schimbător în toate sferele lui). Totodată el împărtășea ideea, curentă
în vremea lui, că în dialecte — neatinse de influențe străine— legile fone-
tice au acționat fără excepții și de aceea între dialecte există limite precise.
Sever Pop, lucr. cit., p. XXXVI.
P. Concepțiile și metodele lingvisticii
103
Dar atlasul alcătuit de Wenker, a cărui publicare a continuat pînă în 1926,
a arătat, dimpotrivă, că în sens strict nu există limite dialectale și că
pretutindeni se observă amestec al vorbirilor.
De timpuriu; metoda anchetelor dialectale a fost folosită și în studiul
dialectelor românești. în 1885 Hasdeu a inițiat o vastă anchetă dialectală
bazată pe un chestionar de 206 întrebări, trimis în toate regiunile țării.
Răspunsurile la chestionar, care i-au servit la redactarea articolelor din
Etymologicum Magnum, adunate și clasate în 18 volume, constituie un
material valoros și în prezent.
Primul atlas al limbii române (și totodată primul pe teren romanic)
este opera lingvistului german G. Weigand, profesor de limba română
la Universitatea din Leipzig. Printre cei dintîi, el a folosit ancheta pe teren
pe baza unui chestionar prestabilit. între anii 1895 și 1901, G. Weigand a
cercetat graiurile românești din Banat, regiunea Crișurilorși a Mureșului,
a Someșului și a Tisei, din Oltenia, Muntenia, Moldova, Dobrogea și
Bucovina, cu un chestionar din 104 întrebări. Răspunsurile le-a publicat
în revista „Jahresbericht des Instituts fur Rumănische Sprache”. în 1900
materialul a fost cartografia! în lucrarea Linguistischer Atlas des daco-
rumânischen Sprachgebietes, alcătuită din 67 de hărți fonetice, dintre care
16 sînt hărți sintetice.
Un progres însemnat în metoda de cercetare a dialectelor s-a realizat
o dată cu alcătuirea atlasului lingvistic al Franței, de către J. Gillidron și
E. Edmont, ale cărui principii au fost ulterior adoptate în multe țări.
Ancheta pe teren realizată de E. Edmont — nespecialist — a folosit
un chestionar de 1920 de întrebări, referitoare la toate compartimentele
limbii, dar în special la lexic. Autorii au urmărit să obțină date privitoare
atît la păstrarea în dialecte a cuvintelor vechi, cît și la modul de pătrundere
a termenilor literari. Punctele de anchetă au fost stabilite geometric, la
distanțe aproximativ egale. Au fost anchetați în 639 de localități (din to-
talul de 37 000), atît în Franța, cît și în afara granițelor ei (graiuri franceze
din Belgia, Elveția, nordul Italiei), circa 720 de informatori de diferite
vîrste. Publicat între anii 1902 și 1910, Atlas linguistique de la France (alf)
a fost primit cu entuziasm de străini și cu unele rezerve în Franța. El a fost
urmat de numeroase lucrări de același gen.
Cîțiva ani mai tîrziu, au început la Cluj pregătirile pentru publicarea
Atlasului lingvistic român (alr), realizat, sub conducerea lui Sextil
Pușcariu, de Sever Pop, E. Petrovici și Șt. Pașca. Din 1926 a început o
anchetă de probă, prin corespondență, pentru alegerea judicioasă a puncte-
lor de anchetă. Din 1930 a început ancheta pe teren, cu doi anchetatori și
două chestionare : unul de 2 200 de cuvinte referitoare la noțiunile fundamen-
tale, celălalt cu 4 800 de întrebări referitoare la noțiuni de etnografie și
folclor. Pe baza răspunsurilor s-au publicat două volume (1,1938 și II, 1940)
ale atlasului, precum și Micul atlas cu hărți sintetice. Din anul 1956 s-a
reluat publicarea atlasului. Totodată s-au realizat anchete noi, care au
furnizat material pentru atlasul pe regiuni.
104
I. Obiectul și istoria lingvisticii
Mai amintim în acest scurt istoric atlasul lingvistic al Italiei și Elveției
meridionale, Sprach- und Sachatlas Italiens und Sudschweiz, 1928 — 1940
realizat de K. Jaberg și J. Jud, în 8 volume (1 705 hărți), pentru care s-au
folosit 3 chestionare, unul de 2 000 de întrebări (adaptat după cel al alf)?
altul în formă redusă, pentru orașe, și un chestionar de circa 4 000 de între-
bări pentru fixarea tezaurului lingvistic dialectal. Ca elemente noi se poate
remarca introducerea anchetei în orașe, predominarea lexicului față de
fonetică, raportarea materialului lingvistic la date culturale. Autorii au
comparat terminologia italiană și cea retoromană cu cea franceză sau
catalană, punînd astfel bazele unei geografii lingvistice comparate 117.
Se cuvine amintit aici și Atlasul lingvistic mediteranean (alm) la
care se lucrează în prezent. Rezultat al colaborării dialectologilor din mai
multe țări, acest atlas urmează să prezinte lexicul specific al marinarilor
și pescarilor din porturile Mediteranei, să pună în lumină particularitățile
acestui Roine lexical — produsul conviețuirii și contactului unor populații
cu limbi diferite.
în timp ce atlasele dialectale pornesc de la o presupusă unitate ling-
vistică pentru a evidenția diferențele în spațiu și stratificarea în timp,
alm urmărește procesele de convergență, de afinitate între limbi diferite
ca origine și ca structură. Ancheta are în vedere limbile romanice, unele
limbi slave, greaca, albaneza, araba, ebraica, dialecte berbere, turca.
Punctele de anchetă sînt porturile (în țara noastră Constanța, Sf. Gheorghe
și Sulina).
Chestionarul cuprinde întrebări referitoare la mare, meteorologie,
navigație și manevre de bord, ambarcațiuni, comerț, pescuit, fauna și
flora marină. Răspunsurile sînt date de cîte doi informatori — un marinar
și un pescar. Ele se vor referi la lexic, dar indirect vor consemna și fenomene
fonetice și morfologice.
Obiectivele deosebite ale acestui atlas, condițiile anchetei ca și meto-
dologia nouă, adecvată scopului vor deschide geografiei lingvistice ori-
zonturi noi118.
4.	Atlasele lingvistice conțin un material bogat, obținut cu o metodă
unitară, în care se reflectă trăsăturile caracteristice ale dialectelor. Acest
material este notat cu ajutorul transcripției fonetice și grupat în hărți
fonetice (înregistrînd variantele unui fonem), lexicale (cu denumiri pentru
același concept) și morfologice (cu alomorfe).
Alcătuirea de atlase lingvistice precum și interpretarea materialului
pe care îl conțin formează obiectul geografiei lingvistice, în prezent metoda
dialectologică cea mai răspîndită. Cu ajutorul ei se urmărește difuzarea
și distribuția spațială a formelor lingvistice ale unei limbi raportate nu
atît la geografia fizică, cît la cea umană și politică 119.
Hărțile lingvistice oferă un material neprelucrat, care urmează să fie
interpretat. Întrucît chestionarele nu pot fi exhaustive și, ca atare, nici
117 lordan, Lingv. romanică, p. 261.
118 „Bolletino dell’Atlante linguistico Mediterraneo”, Venezia-Roma, 1, 1959.
119 E. Goseriu, La geografia linguistica, ed. a IV-a, Montevideo, 1956, p. 10.
B. Concepțiile și metodele lingvisticii
105
hărțile nu cuprind întregul material lingvistic, se pune cu stringență pro-
blema găsirii celor mai adecvate mijloace care să permită alegerea a ceea ce
este mai caracteristic și mai esențial în limbajul unei regiuni într-o anumită
etapă istorică. De aceea s-a discutat și se discută în legătură cu procedeele
de strîngere a materialului dialectal, propunîndu-se soluții variate privitoare
la alcătuirea chestionarului, alegerea anchetatorilor și a informatorilor etc.
Experiențele de pe teren au arătat că este necesar să se abandoneze
pozițiile rigide și să se țină seama de specificul regiunii cercetate. în unele
probleme dialectologii au adoptat poziții comune, în altele încă se mai poartă
discuții.
a)	în legătură cu chestionarul se admite ca el să fie astfel alcătuit
încît răspunsurile obținute pe baza lui să poată da o imagine de ansamblu,
fie și elementară, a structurii fonetice și gramaticale, a lexicului fundamen-
tal și a terminologiei specifice ale dialectului studiat.
b)	Tipurile de interogare pot fi variate. Mijlocul cel mai util este de a
provoca conversații sau povestiri libere, care păstrează naturalețea și
spontaneitatea. înregistrate la magnetofon, asemenea texte oferă un
material bogat din toate nivelele limbii. Cel mai frecvent se recurge la
întrebarea indirectă, mai rar la cea directă, căutîndu-se, pe cît posibil, să se
evite influențarea subiectului. Un procedeu bun, posibil numai la vocabula-
rul concret, este utilizarea de desene, obiecte ; se obține adesea cuvîntul în
context, cînd informatorul povestește ceea ce vede. Cu subiecte bilingve
se recurge și la traduceri din limba literară.
c)	Fixarea punctelor de anchetă nu se mai face la întîmplare, intuitiv
sau printr-o împărțire mecanică, geometrică a teritoriului, ci după informații
prealabile pe principiile etnolingvisticii1£0.
d)	Spre deosebire de punctul de vedere al lui Gillieron, sînt preferați
anchetatorii lingviști, pe cît posibil originari din regiunea respectivă, cunos-
cători ai obiceiurilor, mentalității, graiului. Pentru uniformizarea rezulta-
telor s-a propus utilizarea a doi anchetatori care să realizeze anchete
paralele.
e)	în legătură cu alegerea infoimatorului s-a mers de la o extremă la
alta : unii (de ex. S. Pop) pun tot felul de condiții, alții preferă să-1 aleagă
întîmplător (K. Jaberg, J. Jud : regula este „să nu fie nici o regulă”).
S-a acceptat însă un număr de condiții obligatorii: informatorul să fie
din regiune, deci să cunoască bine graiul local, să fie inteligent și să aibă
o pronunțare corectă; să fie aleși bărbați și femei, de vîrste și ocupații
diverse. Unii dialectologi au propus anchetarea unui singur subiect, dar
practica a dovedit că nu e suficient.
f)	Discuții numeroase s-au purtat în legătură cu procedura chestio-
nării. Gilliâron nu s-a preocupat de o riguroasă uniformitate a chestionării,
în timp ce alții respectă în mod strict ordinea întrebărilor. S-a arătat că
12	0 G. Bottiglioni, Linguistic Geography : Achievements, Methods and Orientations, „Word”
X, 1954, 2 — 3, p. 382.
106
I. Obiectul și istoria lingvisticii
răspunsurile care nu sînt obținute în același mod nu sînt comparabile între
ele. Dar niciodată nu se pot obține răspunsuri total uniforme, căci variază
anchetatorii, informatorii, împrejurările etc.
După părerea unor dialectologi, primul răspuns este de preferat,
întrucît comportă maximum de spontaneitate, dar există obiecția că, în
acest fel, se procedează impresionist, nu se corectează erorile etc., iar
cercetătorii au nevoie de un material de sinteză a mediei areale a vorbito-
rilor 121.
5. Se consideră îndeobște că întemeietorul geografiei lingvistice este
J. Gillieron. Se pot cita desigur precursori, printre cei care au alcătuit
mai de mult hărți lingvistice. Poate fi pomenit și Joh. Schmidt122, care
a introdus în lingvistica generală teoria valurilor, precum și P.J. Bous-
selot123, care a evidențiat lipsa de unitate a vorbirilor individuale chiar
în sînul aceleiași familii. Dar J. Gillieron a dat primele interpretări
sistematice ale hărților lingvistice, evidențiind numeroase fapte puțin
cunoscute sau neglijate. Tezele lui, bazate pe materialul din alf, au
fost ulterior confirmate sau precizate de numeroși cercetători. Pretutin-
deni anchetele dialectale au dezvăluit că limba vorbită se prezintă sub
aspecte multiple, că diferitele variante se găsesc unite în raporturi com-
plexe și că, deci, imaginea pe care și-au făcut-o lingviștii despre o limbă,
pornind numai de la analiza textelor, era mult simplificată.
a)	Una din concluziile mult dezbătute ale geografiei lingvistice
se referă la problema granițelor dialectale. împotriva ideii curente, care
•considera dialectele drept unități clar conturate, cu limite precise, hărțile
lingvistice au pus în evidență faptul că fiecare fenomen dialectal are o
arie de răspîndire proprie, că isoglosele nu coincid aproape niciodată
(uneori nici chiar isoglosele aceluiași fenomen reflectat în cuvinte dife-
rite). Ele pot reprezenta epoci diferite, de la apariția diferențelor dialec-
tale și pînă la actuala difuzare. Există zone de vecinătate, cu caracter
mixt, în care isoglosele caracteristice unui grai se împletesc cu altele,
«caracteristice altor graiuri.
Asemenea constatări l-au dus pe Gillieron la concluzia că nu există
limite dialectale și nici dialecte, ci numai trăsături dialectale, care nu
•se organizează într-un sistem124. Această interpretare a lui Gillieron a
:fost combătută de mulți dialectologi. S-a arătat astfel că ea a fost for-
mulată pe baza materialului din alf, rezultat al unei anchete cu rețea
rară. S-a văzut că sînt cazuri cînd isoglosele nu sînt izolate, ci se adu-
nă în mănunchiuri, ceea ce permite o oarecare delimitare. Apoi mai este
•de reținut că nu toate isoglosele au valoare egală : mai importante sînt
121 G. Bottiglioni, art. cit., p. 385.
122 Joh. Schmidt, Die Verwandtschaftsverhăltnisse der indogermanischen Sprachen, Wei-
mar, 1872.
123 P.J. Rousselot, Les modifications phonetiques du langage etudiees dans le patois d’une
familie du Cellefrouin (Charente), Paris, 1891.
124 Această teză a fost susținută și înainte de apariția geografiei lingvistice de către
H. Schuchardt, în Ober die Klassificalion der romanischen Mundarten (1870), cf. Iordan, lucr,
•cit., p. 36.
B. Concepțiile și metodele lingvisticii
107
cele fonetice și gramaticale și chiar în cadrul lor trebuie făcută o selecție-
Dincolo de zonele mixte, create prin întrepătrunderea isogloselor, există
arii centrale cu aspecte clar conturate. Fiecare dialect se prezintă cu
o structură proprie.
b)	Neconcordanța isogloselor se datorește adesea faptului că o serie
de cuvinte trec și dincolo de ariile lor obișnuite125. Geografia lingvistică
a relevat faptul că cuvintele migrează, la distanțe uneori foarte mari,
odată cu oamenii și cu obiectele. Completîndu-1 pe Gillieron, LA. Candrea
a stabilit 4 căi de migrare a cuvintelor126 : iradiația (din centrul unei re-
giuni spre marginile ei), infiltrarea (lărgirea ariei unui cuvînt), revărsa-
rea (răspîndirea în formă de valuri) și suprapunerea (apariția în cadrul
unei zone dialectale compacte a unei insule lingvistice diferențiate de
rest). în cursul migrației, cuvintele circulă cu forma fonetică specifică
regiunii din care provin. Din punctul de vedere al legilor fonetice ale unui
dialect, cuvintele pătrunse prin migrație reprezintă abateri. Întrucît
ele sînt destul de numeroase, Gillieron a tras concluzia că nu se mai
poate vorbi de legi fonetice, că fiecare cuvînt are istoria lui, deosebită
de a celorlalte, că fiecare fapt lingvistic trebuie studiat separat. Se vede
că extremismul neogramaticilor (legile fonetice acționează fără excepție}
a fost înlocuit cu concluzia opusă și tot atît de extremistă (excepțiile
sînt atît de numeroase, încît nu se poate vorbi de legi). Se poate admite
desigur că fiecare cuvînt (ca și fiecare individ) are propria sa istorie, dar
aceasta nu neagă posibilitatea unei istorii a vocabularului (ca și a unui
popor). Există o regularitate a schimbărilor fonetice care cuprind, într-o
anumită perioadă, sunetele aflate în aceleași poziții în toate cuvintele
de pe ’un teritoriu dat; această constatare nu e contrazisă de migrația
cuvintelor, fenomen cu cauze social-culturale și care atinge cuvinte izo-
late. Materialul din atlase nu duce în mod obligatoriu la negarea legilor
fonetice, ci doar la recunoașterea și explicarea excepțiilor de la legi; el
arată că schimbarea fonetică nu se produce în mod mecanic și simultan
în toate cuvintele și la toți indivizii, ea fiind un fenomen istoric, nu fi-
zic. Datorită acestui fapt există zone cu schimbări uniforme și altele cu
schimbări neuniforme127.
c)	Unul din rezultatele migrației este lupta între cuvintele locale
și cele nou venite. Gillieron a urmărit îndeaproape acest fenomen, cău-
tînd să evidențieze cauzele dispariției și mecanismul înlocuirii cuvintelor.
El arăta astfel că înlocuirea unor cuvinte cu sinonime ale lor se poate
datora unor cauze extralingvistice. Se constată că, de regulă, cuvintele
venite din capitală se impun prin prestigiul lor în dauna cuvintelor loca-
le. Cu cît legătura unei localități cu un centru cultural este mai strînsă,
cu atît migrația cuvintelor se produce mai lesne; se observă totodată că
125 Coteanu, Dialectologie, p. 43.
126 I. A. Candrea, Constatări în domeniul dialectologiei, „Grai și suflet” I, 1924, 1.
127 E. Coseriu, lucr. cit., p. 35.
108
I. Obiectul și istoria lingvisticii
centrele economice sau culturale acceptă mai rapid cuvîntul nou (de
ex. o serie de cuvinte pariziene s-au încetățenit la Bordeaux, dar nu și
în localitățile mai mici dintre Paris și Bordeaux).
Intervin în acest proces și cauze de ordin lingvistic, intern care pro-
voacă slăbirea sau dispariția unor cuvinte. După părerea lingvistului el-
vețian, principalele „boli ale cuvintelor” sînt: omonimia, hipertrofia se-
mantică și scurtimea învelișului sonor.
Există omonimii suportabile și altele care provoacă confuzii. Gilli£-
ron consideră că, pe teritoriul Franței, multe cuvinte au dispărut din cauza
omonimiei. în această direcție exemplul citat frecvent este cel al lat.
gallus, care în regiunea gasconă a luat forma gat, intrînd în coliziune omo-
nimică cu gat provenit din cattus „pisică” ; rezultatul a fost că gat „cocoș”
a fost înlocuit cu begey < uicarius sau hazan < phasianus, Pentru limba
franceză se citează numeroase alte exemple, între care înlocuirea lui mou-
dre < mulgere cu trăire < trahere din cauza omonimiei cu moudre <molere ;
în italiană dispariția lui mancare < manducare „mînca” și înlocuirea lui
cu mangiare a fost atribuită coliziunii cu mancare „lipsi”. Și în ce privește
limba română s-a făcut apel la omonime, pentru a se explica, de exem-
plu, substituirea lat. lego cu a citi (din cauza lui lego < ligo „lega”), a
lui păcurar < pecorarius cu cioban (din cauza lui păcurar „vînzător de pă-
cură” etc.)128. Adesea s-a făcut abuz în legătură cu această explicație.
Omonimia poate fi uneori cauza dispariției unui cuvînt, dar existența a
numeroase perechi omonimice dovedește că ea este suportabilă
cîtă vreme cuvintele nu apar izolate, ci în context. Gilli6ron și alți dia-
lectologi au tras concluzii generale pornind de la situația din limba fran-
ceză, unde, în urma schimbărilor fonetice, procentul de omonime este
ridicat, ceea ce nu s-a întîmplat în alte părți.
Hipertrofia semantică constă într-o polisemie prea bogată, care
în anumite situații poate provoca confuzie. în acest mod explică Gillie-
ron dispariția cuvîntului fr. vaisseau, care în nordul Franței însemna
„oală”, „corabie” și alte obiecte cu formă similară și care în graiurile re-
gionale a căpătat și sensurile „stup”, „roi de albine”.
Alături de uzura semantică, o cauză frecventă a dispariției cuvin-
telor este considerată și uzura fonetică. în trecerea de la latină la limbile
romanice au dispărut numeroase cuvinte scurte. Astfel nu s-a păstrat
în franceza literară ef, e < apis, în română im < timus a fost înlocuit cu
noroi, nea < râmcu zăpadă, la < lauare cu spăla etc. Nu toate cuvintele
scurte sînt eliminate din limbă, dar ele au o existență precară, putînd
fi mai ușor expuse înlocuirii lor cu altele.
Există așadar o „patologie” verbală, în forme variate. Dar există
totodată și mijloace „terapeutice”, prin care limba caută să prevină
confuziile sau să întărească poziția cuvîntului. Astfel limba dispune de
posibilitatea diferențierii prin gen a omonimelor, ca în franceză le foie—la
Joi, le livre — la livre. Adesea se combate omonimia prin înlocuirea unuia
din cei doi termeni cu un fals diminutiv din aceeași temă. De exemplu,
128 Cf. Iordan, lucr, cit., p. 169 — 170.
B. Concepțiile și metodele lingvisticii
109
în urma modificărilor fonetice lat. nauis „corabie” ca și napus „nap”
> fr. nef-, limba a păstrat pe nef „naos”, iar pentru „nap” a recurs la
diminutivul naveț.
False diminutive sînt utilizate și pentru înlocuirea cuvintelor cu
corp fonetic redus. Astfel găsim în franceză pe soZeiZ<lat. sollculus,
abeille < apicula, oreille < auricula, aiguille < acucula, corbeille < corbicula
(față de formele latine clasice, sol, apis, auris, acuș, corbis). Uneori în-
tărirea corpului fonetic se realizează prin contaminare. Gillieron a ci-
tat cazul formei dialectale franceze cp < apis care, în contaminare cu
mouche, a dat forma *mouchep, transformată ulterior în mouchette „albi-
nă” în unele graiuri din nord-est.
d)	Un rol important a avut geografia lingvistică în explicarea mo-
dului în care se răspîndesc inovațiile, prin dezvoltarea teoriei valurilor
a lui Joh. Schmidt. Hărțile lingvistice au evidențiat faptul că inovațiile
pornesc dintr-un centru economic sau cultural (care, din punct de vedere
geografic, poate fi marginal, cum este Bucureștiul sau Buenos Aires).
Băspîndirea inovației depinde de factori geografici, de prestigiul centru-
lui, de intensitatea relațiilor dintre regiuni etc. Unele granițe fizice, cum
sînt munții, constituie obstacole, altele, ca, de exemplu, fluviile mari,
favorizează difuzarea. Mai importante decît granițele geografice sînt cele
administrativ-politice (în trecut și cele religioase). S-a observat că, în
multe țări europene, configurația dialectală concordă cu vechile împărțiri
teritoriale din perioada feudală.
Confruntarea pe hartă a ariilor de răspîndire a inovațiilor permite
stabilirea unei stratigrafii a formelor lingvistice. Astfel s-a remarcat că,
pe teritoriul Franței, noțiunea „iapă” a fost denumită succesiv prin trei
termeni: forma ive din termenul latin clasic equa a dispărut (în proven-
sală e ega); ea a fost înlocuită de cavale din forma latină cdballa; ulte-
rior, din regiunea pariziană s-a extins forma jument < lat. iumentum.
în prezent aria lui ega e laterală în raport cu cea a lui cavale, care, la
rîndul ei, e laterală în raport cu aria centrală a lui jument. Un alt exem -
piu din franceză : lat. faber a dat formele fabre, faure, fevre; o parte din
aria lor a fost ocupată de ferrier cferrarius, peste care s-a extins mai re-
cent forgeron, creat în franceză din forger < lat. fabricare129.
Cercetarea ariei unei inovații și stabilirea centrului ei de iradiere
permit să se formuleze unele concluzii de lingvistică comparată. S-a con-
statat astfel că regiunea italiană în care s-au produs transformările mb> m
și nd > n corespunde zonei populate în antichitate de umbrieni, samniți
și sabeli, ceea ce ar duce la concluzia unei influențe a substratului130.
Geografia lingvistică a dezvoltat, în special prin M. Bartoli, teoria
ariilor. Scopul cercetării este de a stabili, pe baza normelor areale, prin-
129 E. Coseriu, lucr. cit., p. 28.
120 Ibidem, p. 26.
110
I. Obiectul și istoria lingvisticii
cipii de cronologie relativă a formelor lingvistice. Ca și în geologie, din
stratificare se trag concluzii asupra perioadei de răspîndire a fenomenelor.
Admițîndu-se că în distribuția spațială a formelor lingvistice se reflectă
cronologia lor relativă, se cercetează difuzarea spațială pentru a se tra-
ge concluzii de ordin istoric.
în Introăuzione alia neolinguistica (Geneva, 1925), M. Bartoli a ex-
pus cîteva din normele areale :
a)	Norma ariei izolate (mai puțin expusă contactului) : aria izolată
păstrează, de regulă, o fază mai veche a limbii
Sardinia
Italia centrală
kras, domo, ebba	față de
(din lat. clas, cras, domus, equa)
domani, casa, cavalla
(din lat. tîrzie demane, casa,
caballa)
Pe teritoriul romanic arii izolate sînt Portugalia, Eetia, Veglia;
după Bartoli insulele sînt mai conservatoare decît continentele, munții
mai mult decît cîmpiile, satele mai mult decît orașele.
b)	Norma ariilor laterale. Dacă ariile laterale coincid între ele și se
opun ariei centrale, ele reprezintă o fază anterioară.
Iberia	Gallia	Italia	Dacia
hermoso	beau	bello	frumos
mesa	table	tavola	masă
hervir	bouillir	bollire	fierbe
dia	jour	giorno	zi
mas	plus	piu	mai
în Iberia și Dacia s-au păstrat formele latine mai vechi: formosus,
mensa, fervere, dies, magis, în timp ce Gallia și Italia au moștenit formele
latine tardive bellus, tabula, bullire, diurnus, plus.
c)	Norma ariei mai mari. Adesea aria mai mare păstrează forme mai
vechi :
Iberia	Gallia	I talia	Dacia
cosa	chose	cosa	lucru
mes	mois	mese	luna
abrir	ouvrir	aprire	deschide
y	et	e	Și
B. Concepțiile și metodele lingvisticii
111
d)	Norma ariei posterioare. Aria cucerită mai recent păstrează ade-
sea faze mai vechi :
	Provincii	Italia
sp.	corner	mangiare
fr.	oncle	zio
rom.	lingură	cucchiaio
spân.	nieto	nipote
rom.	duce	condurre
spân.	miedo	paura
Teoria ariilor a fost dezvoltată de o serie de dialectologi, între care
K. Jaberg (Aspects geographiques du langage, Paris, 1936). El a cerut ca
ariile să fie studiate din mai multe puncte de vedere (structură, situație
spațială etc.) și a introdus noțiunile de arie exclusivă, suprapusă, de con-
tact ; din punctul de vedere al limitelor distingea arii nete, f lotante, de tre-
cere, marginale, iar din punctul de vedere al evoluției fenomenelor ling-
vistice — arii progresive, regresive, staționare.
Fără îndoială că teoria ariilor este de ajutor în cercetarea istoriei
limbii, dar adesea s-a exagerat în utilizarea lor. încă Bartoli — și apoi
și alți dialectologi — a arătat că normele areale trebuie aplicate cu pru-
dență, că ele reprezintă indicii și nu legi obligatorii, că sînt relative și
comportă excepții131. De multe ori forme diferite cronologic coexistă ca
variante facultative sau stilistice. Bartoli observa că o formă ca passer,
mai „nouă”, dar păstrată în ariile laterale (rom. pasăre, sp. pajaro}, poate
să fi existat și în zona centrală alături de auis, cu o valoare semantică
distinctă. Există și cazuri de regresiune : în Spania, zona mai inovatoare
de la Burgos a primit în diferite rînduri forme cantabrice mai vechi, re-
nunțînd la inovații proprii. După cum observă E. Coseriu, o formă care
se substituie alteia poate fi la fel de veche : așa pare a fi cazul lat. ca-
ballus,^re, în mod absolut, nu e mai nou decît eg^ws132.
în legătură cu riscurile aplicării imprudente a normelor areale pen-
tru epoci îndepărtate din care nu avem texte a atras atenția V. Pisani133.
Cu referire la preistoria limbilor indo-europene el arată că aria izolată nu
trebuie înțeleasă în sens absolut, ci în raport cu dialectele aceluiași grup,
că o arie ,,expusă” poate fi conservatoare, că aria mai mare nu conține
obligatoriu forme mai vechi, ci poate fi rezultatul unei inovații. Concluzia
lingvistului italian era că, pentru preistorie, are valoare numai norma
ariilor laterale, cu limitarea că ea indică numai că faza marginală trebuie
să fi existat anterior și în zona centrală.
Mai este de adăugat că teoria valurilor nu se mai aplică la situația
actuală. Datorită marii dezvoltări a tehnicii comunicațiilor, odată cu
131 Iordan, lucr. cit., p. 279.
132 Lucr. cit., p. 40.
133 V. Pisani, Geolinguistica e indoeuropeo, în ,,Memorie della Academia dei Lincei”,
anno CCCXXXV1, serie VI, voi. IX, fasc. II, apud E. Coseriu, lucr. cit.
112
I. Obiectul și istoria lingvisticii
răspîndirea presei, a radioului și a televiziunii, inovațiile produse într-un
centru pătrund în toate colțurile țării, iar termenii tehnici sînt rapid
adoptați pe întreg globul134.
6.	Se recunoaște astăzi că metoda geografiei lingvistice reprezintă
una din marile cuceriri ale științei limbii din secolul nostru. Ea a pus la
îndemîna cercetătorilor un material bogat și a perfecționat procedeele
de cercetare directă a vorbirii. După cum releva E. Coseriu, interpretarea
hărților lingvistice a înlăturat dogme, a confirmat ipoteze și a pus în evi-
dență fapte noi135. Astfel, cu ajutorul lor s-a dovedit inexactitatea tezelor
neogramaticilor asupra limitelor nete dintre dialecte, asupra acțiunii
oarbe a legilor fonetice. Geografia lingvistică a dezvăluit cauzele psiho-
logice ale schimbărilor, rolul individului vorbitor, particularitățile ex-
presive pe clase, grupuri sociale, vîrstă, sex (nivelate la neogramatici), a
demonstrat legătura istoriei limbii cu factorii geografici și geopolitici136.
A evidențiat faptul că istoria limbii nu este istoria unui bloc unitar, ci
un joc permanent și nuanțat între inovație și conservare.
Geografia lingvistică este de mare ajutor în stabilirea căii de evoluție
a unui fenomen, a epocii apariției lui, a teritoriului inițial de răspîndire;
dar pentru aceasta e necesar să se studieze o dată cu răspîndirea lui te-
ritorială și istoria lui internă în toate varietățile, folosind și date din tex-
te137. Dezvoltarea dialectologiei și în special teoria ariilor s-a dovedit uti-
lă și în reconstrucție (cum reiese și din lucrarea lui A. Meillet Les dialectes
indo-europeens, ed. a Il-a, 1922, cu multe puncte de vedere noi față de
ediția din 1908).
Trebuie reținut însă că adesea meritele geografiei lingvistice au fost
mult exagerate. întemeietorii ei, și în special Gilliâron, considerau că ea
a revoluționat știința limbii, că a înlăturat toate concluziile predecesorilor
și că poate înlocui cu succes metoda istorică și pe cea comparativă-isto-
rică. în prezent dialectologii sînt mult mai moderați și recunosc limitele
geografiei lingvistice — o metodă de studiere a limbii și nu o concepție
nouă, care nu poate rezolva singură toate aspectele fenomenului lingvistic.
Materialul de care ea dispune — hărțile lingvistice — nu cuprinde
decît o mică parte a realității lingvistice într-o etapă dată a istoriei. El
ne oferă, incomplet, numai varietatea orizontală, teritorială a unei limbi.
Atlasele lingvistice, oricît de bogate, nu dau o descriere exhaustivă a
unui centru și nu pot suplini monografiile dialectale și nici studiul
textelor.
Este adevărat că geografia lingvistică a înlăturat unele dogme
puse în circulație de neogramatici, dar ea nu se opune total acestei școli.
Concluziile ei nu au dus la desființarea conceptelor de limbă, dialect, lege
fonetică, ci le-au aprofundat și precizat.
134 AL Graur, Wellentheorien, PLG V, 1967, p. 74.
135 Lucr. cit., p. 44.
136 G. Bottiglioni, lucr. cit., p. 387.
137 Bonpocu meopuu AumeucmuuecKou seospa^uu, sub redacția lui R.I. Avanesov„
Moscova, 1964, p. 25.
B. Concepțiile și metodele lingvisticii
113
Metoda geografică a corectat imaginea limbii ca un tot unitar,
postulată de neogramatici, dar totodată ea implică riscul de a acorda prea
mare atenție varietății, de a prezenta o imagine atomistică a limbii, ne-
glijînd unitatea, norma, legea138.
y. Dialectologia structurală și Iransîoimațională. S-a arătat în
paginile precedente139 că metoda geografiei lingvistice a pus în
lumină multe aspecte noi referitoare la variațiile teritoriale ale unei
limbi, a permis o mai exactă înțelegere a funcționării unei limbi și a
mecanismului transformărilor ei. Totodată, combătînd cu ajutorul aces-
tei metode dogmatismul neogramaticilor și interpretarea mecanicistă
dată de ei legilor fonetice, dialectologii au adîncit atomismul cercetării,
au evidențiat istoria diferită a fiecărui cuvînt și marea varietate a pro-
nunțării, chiar în cadrul unei familii.
Dar tendința, manifestată tot mai intens după apariția Cursului
de lingvistică generală al lui Ferdinand de Saussure și concretizată în ac-
tivitatea diferitelor școli structuraliste, de a se pune accentul în cercetare
pe limbă (langue), de a se separa unitățile invariante de variante și a se
dezvălui sistemul, a avut ecou și în cercetările dialectologice. Astfel la
scurtă vreme după constituirea Cercului lingvistic din Praga și apariția
primelor lucrări de fonologie, N.S. Trubetzkoy a publicat studiul Pho-
nologie und Sprachgeographie (TCLP, 1931), în care preconiza aplicarea
fonologiei (analiza inventarului fonologie, a tipurilor de opoziții) în rezol-
varea problemei atît de controversate a granițelor dialectale.
Multă vreme a părut că e foarte greu să se aplice metode atît de
riguros exacte ca cele structurale unei realități atît de complexe, de va-
riate și în continuă mișcare cum este limba vorbită. S-a observat astfel
că ele sînt mai ușor aplicabile în alcătuirea de monografii dialectale decît
în studiul relațiilor interdialectale și că pot fi utilizate numai cu referire
la dialecte sau graiuri cu limite clar conturate (în care caz nu există di-
ferențe esențiale între limbă și dialect). Cum însă în majoritatea cazurilor
granițele dialectale nu pot fi determinate cu precizie din cauza necoinci-
denței isogloselor aparținînd aceluiași teritoriu, unii cercetători au recurs
la construirea de granițe artificiale, prin deducerea de isoglose medii (pe
baza calculului statistic al sumei isogloselor) — procedură care înlătură
în mod arbitrar graiurile de tranziție140.
Dar greutățile de ordin metodologic s-au redus treptat în ultimele
decenii, pe măsură ce s-a renunțat la unele teze structurale extremiste
cum este teza incompatibilității conceptelor de sistem și mișcare, recunos-
cîndu-se că vorbirea este realizarea concretă și dinamică a sistemului lim-
138 E. Coseriu, lucr. cit., p. 44.
139 Vezi p. 112.
140 R.G. Piotrovski, CmpyKmypaMdM u xabiKoeeduecKaa npaKmuKa {BosMo^Ha jiu
cmpyKmypajvbHaa duaJieKmojiosun?), Efl 4, 1957, p. 30.
« - c. 1213
114
I. Obiectul și istoria lingvisticii
bii, teza că sistemele a două idiomuri pot fi sau identice sau non-identice,
dar nu parțial identice, teza că metodele structurale pot fi aplicate numai
la materiale strict omogene etc.
După ce au fost verificate prin aplicare la limba standard, metodele
structurale au început să fie folosite și în analiza limbii vorbite. Se con-
sideră că direcția unei asemenea cercetări a fost conturată în articolul lui
U. Weinreich Is a structural dialectology possible^. („Word” X, 2—3,
1954), care a constituit punctul de plecare a numeroase studii cu caracter
teoretic și aplicativ. Ele au pus bazele unei noi discipline, dialectologia
structurală, ramură a dialectologiei.
Dialectologia structurală se deosebește de dialectologia tradițională
mai puțin prin obiective, decît prin criteriile de grupare (separare) a uni-
tăților teritoriale.
După cum s-a arătat adesea, problema centrală a dialectologiei este
aceea a raportului dintre continuu și discontinuu. Dialectologia tradițio-
nală nu a ajuns la formularea unor criterii satisfăcătoare pentru a separa
continuum-ul lingvistic în unități distincte și se știe cum s-a trecut de la
extremismul neogramaticilor, care postulau limite nete între dialecte,
la extremismul neolingviștilor, care neagă existența oricăror limite, chiar
între limbi. încă de la primele studii de dialectologie structurală cercetă-
torii au urmărit să determine limitele dintre varietățile teritoriale și să
aprecieze gradul de asemănare dintre acestea. Aceste studii se deosebesc
de cele ale dialectologiei tradiționale prin criteriile folosite pentru separa-
rea continuum-ului lingvistic. Cercetătorii mai vechi au folosit în acest
scop diferențe fonetice, morfologice, mai rar lexicale sau sintactice, cu
valoare inegală, adesea alese în mod arbitrar, ceea ce a dus la impas pro-
blema limitelor dialectale și a creat uneori imagini false ale raporturilor
dintre dialecte.
Dialectologia structurală folosește materiale din diferite nivele ale
limbii, făcînd distincție între invariante și variante, și ține seama, alături
de criteriul inventarului de unități, și de acela al modului lor de organizare
într-un sistem. Întrucît metodele structurale au dat rezultate mai bune
în fonologie, dialectologia structurală se bazează în primul rînd pe cri-
terii fonologice. N.S. Trubețkoi a arătat că dialectologii au tratat dife-
rențele fonetice dialectale în mod nedistinct, dar de fapt ele se grupează
în mai multe categorii, fiecare reprezentînd pe hartă o altă imagine a ra-
portului dintre dialecte. Unele diferențe ating sistemul fonologie, altele
privesc numai realizarea fonetică diferită a unui fonem sau distribuția
lui în cuvînt. După părerea autorului, limite dialectale neprecise există
numai în ultimele două cazuri, iar zone de tranziție propriu-zise (conți-
nînd ambele tratamente ale unui fonem), numai la diferențele de distri-
buție. Ideea că în cazul diferențelor fonologice limitele sînt nete a fost
infirmată ulterior (vezi p. 106). în dialectologia structurală trebuie să se
țină seama de inventarul unităților și de distribuție. Materialul necesar
se obține pe baza hărților lexicale. S-a recomandat în acest scop să se
transcrie pe hartă întregul lexic dialectal și, după eliminarea variantelor
B. Concepțiile și metodele lingvisticii
115
individuale, să se degaje prin comutare unitățile invariante143. Hărțile
lexicale permit totodată să se deducă și distribuția fonemelor. Așadar,
se pornește de la hărți „atomistice”, dar în adunarea materialului tre-
buie să se țină seama de fapte de structură.
După ce s-a stabilit inventarul de unități, se trece la analiza tipuri-
lor de corelații și opoziții, a cazurilor de neutralizare etc. Adeseori dialecte
avînd același inventar fonologie diferă prin modul lor de a-1 organiza
în sistem. Cele două criterii de clasificare (inventarul de trăsături distinc-
tive și distribuția lor) pot da rezultate diferite, de aceea e necesar să se
aleagă unul dintre ele, în funcție de specificul domeniului studiat. Astfel
atunci cînd două arii lingvistice au inventar fonologie identic, criteriul
hotărîtor al delimitării devine distribuția fonemelor. Inventarul trăsătu-
rilor distinctive oferă posibilitatea grupării pe zone mai largi142.
Aplicarea criteriilor fonologice s-a dovedit de mare utilitate în
geografia lingvistică. în dialectologia tradițională un teritoriu lingvistic
era împărțit în arii numai după pronunțarea unui singur sunet, în timp
ce dialectologia structurală ține seama și de funcțiunea sunetului, de rapor-
turile lui cu celelalte sunete; de aceea hărțile fonologice „spun” mai mult
decît cele fonetice, care privesc sunetele numai din punctul de vedere al
substanței sonore143. Studiile fonologice s-au dovedit importante pentru
înțelegerea evoluției interne a unui sistem dialectal. în mod frecvent se
evidențiază neconcordanțe între aspectul fonetic și cel fonologie, în sen-
sul că zone omogene fonetic au isoglose fonologice și invers. (De exemplu
acolo unde e și e sînt variante, există două zone fonetice, dar o singură
zonă fonologică.)
în ceea ce privește materialele din celelalte nivele ale limbii, unii
cercetători consideră că ele pot fi cu greu puse la contribuție într-o cerce-
tare dialectală structurală. S-a arătat astfel că datele lexicale nu cores-
pund unei abordări structurale, întrucît au caracter nesistematic, reflec-
tînd condiții etnice, sociale, geografice sau culturale, iar datele gramati-
cale nu sînt suficient de utile întrucît, privite sub aspectul structurii,
sînt relativ uniforme pe arii întinse144.
Alți cercetători socotesc că datele lexicale și gramaticale pot fi uti-
lizate în dialectologie, dar prelucrate structural. Astfel, în semantică se
cere o prezentare onomasiologică a materialului sau compararea unor
structuri lexicale areale. S-a propus, de asemenea, ca pe hărțile lexicale
să se specifice raporturile semantico-stilistice între termenii care denu-
mesc aceeași noțiune; prin cartografierea unor asemenea raporturi s-au
putut contura în mod clar zone dialectale145.
141 J. Fourquet, Phonologie ei dialectologie, „Bulletin de la Facultd de Lettres de Stras-
bourg”, 35, 1957, 5, p. 293-294.
142 A. Avram, Despre dialectologia structurală, LR XI, 1962, 6,p. 625.
143 A. Avram, art. cit,, p. 621; cf. și U. Weinreich, art. cit., p. 393.
144 E. Stankiewicz, On discretness and continuity in structural dialectology, „Word” XIII,
1957, 1, p. 46.
146 R.G. Piotrovski, art. cit., p. 34 — 35.
116
I. Obiectul și istoria lingvisticii
în morfologie s-a preconizat urmărirea diferitelor realizări ale ace-
leiași scheme structurale, în sensul evidențierii opozițiilor categoriilor
morfologice și a modului lor de exprimare prin mijloace morfematice.
S-a arătat astfel că, de exemplu, pe teren romanic, analiza numelui dez-
văluie trei zone :
a)	aria unde numele are o singură formă și unde opoziția de număr
.se exprimă sintactic (franceza);
b)	aria în care opoziția de gen e tripartită M/F/N, iar numărul se
'exprimă morfologic (româna);
c)	aria cu exprimare morfologică a opoziției de gen M/F și cu opo-
ziție de număr (celelalte limbi romanice)146.
Așadar, ca și în studiul limbii standard, și în cercetările dialectale
metodele structurale cer o definire mai exactă a unităților, considerarea
lor sincronică și diacronică, presupun introducerea noțiunii de invariantă,
cer să se țină seama de funcțiunea elementelor și să se înlocuiască atomismul
•cu analiza relațiilor între elemente147. Criteriile folosite sînt, în primul
rînd, de ordin intern. în ceea ce privește utilizarea datelor extralingvis-
tice, se constată printre cercetători puncte de vedere diferite. Unii sînt
de părere că asemenea date sînt greu de definit și de mînuit, că ele ade-
sea nu concordă cu criteriile interne și introduc noi variabile. De aceea în
prezent unii dialectologi au renunțat la criteriile extrastructurale și pre-
feră în locul conceptului de dialect (Mundart) pe cel de arie lingvistică
{Sprachlandschaft). Alți cercetători însă consideră că studiile dialectale
nu se pot lipsi de criterii extralingvistice, că sociologia dialectală oferă
date ce pot fi corelate cu cele lingvistice. Ei înlocuiesc conceptul de dia-
lect discret cu acela de zonă culturală dinamică (geistiges Kraftfeld) și
pun accentul pe studiul ariilor concepute ca rețele de schimbări economice,
politice, culturale și lingvistice148. Mulți cercetători insistă asupra nece-
sității ele a se îmbina datele structurale cu cele extralingvistice, acestea
din urmă putînd explica atît factorii de divergență, cît și pe cei de unifor-
mitate. îmbinarea în cercetare a criteriilor interne și a celor externe per-
mite să se deducă cauzele reale care au contribuit la separarea continuumu-
lui limbii comune în unități teritoriale distincte.
Spre deosebire de dialectologia tradițională, care se ocupa numai de
diferențe, dialectologia structurală relevă și trăsăturile comune ale tra-
iectelor. O problemă centrală în dialectologia structurală este aceea a
grupării pe baza trăsăturilor lor comune a unor sisteme divergente, ală-
turate teritorial, în unități superioare numite diasisteme. Diasistemul nu
se identifică cu limba standard, care are la bază un singur dialect. El nu
reprezintă suma a două sisteme, ci ansamblul trăsăturilor lor comune,
este un sistem de un nivel mai înalt, construit din sisteme discrete și omo-
146 Andre de Vincenz, La methode structurate el la geographie linguistiqite, in Ades du X-e
Congres International de Linguistique el PhiLdogie Humanes, Strasbourg, 1962, voi. 111, Paris,
1965. p. 1022.
147 L. Hcilman, Per una dialdtologia slrulturale. In Communications el rapporls du Premier
'Congres International de Dialectologie generale, part. 1, Louvain, 1964, p- 91 — 97.
148 U. Weinreich, art. cit., p. 397 ; E. Stankiewicz. art. cit,, p. 16.
B. Concepțiile și metodele lingvisticii
117
gene. Diasistemul nu este o construcție total subiectivă a cercetătorului,
-existența lui obiectivă se verifică prin vorbitori bilingvi și corespunde no-
țiunii de sistem mixt.
Structura unui diasistem se poate stabili pe baza analizei echiva-
lențelor fonologice și gramaticale a două structuri vecine. Iată cum se
prezintă diasistemul stabilit pe baza sistemelor vocalice a două dialecte149.
A	B
/i~e-^a^o^-u/	/ i e ~ — a^Q^o^u/
diasistemul W ~	~ * B / 2% ~ u //
Dialectologia structurală este, prin excelență, cercetare de diasis-
teme. S-a arătat că scopul principal al dialectologiei structurale este de
a studia urmările structurale ale diferențelor parțial 3 în cadrul unor
-asemănări parțiale sau, altfel spus, asemănările și diferențele parțiale
între sisteme, precum și consecințele lor sincronice și diacronice150.
Introducerea noțiunii de diasistem reprezintă o corectare a princi-
piilor structuraliste extremiste (întrucît se compară elemente ce aparțin
unor sisteme diferite) și o problemă nouă a dialectologiei. Dar rolul diasis-
temului a fost mult exagerat. Întrucît oricare două sisteme, chiar neîn-
rudite, cu trăsături sincronic comune pot fi grupate într-un diasistem,
nu se poate spune că acesta reprezintă aspectele specifice ale raportului
dintre dialecte. Uuilizarea acestui concept se face mai ales din motive
de comoditate a cercetării151.
Deoarece consecințele diferențelor parțiale pot fi atît sincronice cît
și diacronice, dialectologia structurală are două ramuri. Dialectologia
structurală sincronică compară sisteme parțial diferite și analizează con-
secințele sincronice ale diferențelor. Dialectologia structurală diacronică
urmărește creșterea diferențelor parțiale pe seama asemănărilor și recon-
struiește stadiile mai vechi, mai asemănătoare (probleme de lingvistică
«comparată) sau, dimpotrivă, cercetează creșterea asemănărilor parțiale
pe seama diferențelor (studii de substrat, adstrat, bilingvism dialectal etc.)152.
După cum s-a arătat, dialectologia structurală a contribuit la o cu-
noaștere mai exactă a dialectelor prin folosirea unor criterii uniforme
.și obiective. Ea a permis să se stabilească nu numai inventarele de uni-
tăți ale diferitelor varietăți teritoriale, dar și funcțiunea și distribuția lor.
Metodele structurale au pus într-o lumină nouă problema zonelor de
tranziție, prin evidențierea elementelor marginale ale unui sistem fono-
logie (opoziții fonologice cu randament scăzut), a coexistenței a două
sisteme fonologice (bilingvism dialectal). Astfel unele opoziții fonologice,
149 A. Avram, art. cit., p. 619.
160 U. Weinreich, art. cit., p. 390.
151 A. z\vram, art. cit., p. 619.
162 U. Weinreich, art. cit., p. 395.
118
I. Obiectul și istoria lingvisticii
frecvente și obligatorii într-un dialect, pot fi rare sau neobligatorii sau
întîlnite numai la generația vîrstnică, în alt dialect. Ele nu pot fi omise
din descriere, căci servesc la comunicarea inter dialectală153.
în timp ce aplicarea criteriilor fonetice evidenția discontinuitatea,
folosirea limitelor fonologice, mai largi decît cele fonetice, a permis să se
dezvăluie continuitatea.
Se știe că în dialectologia tradițională, în general, trăsăturile mai
vechi au fost considerate mai importante decît cele recente. Cercetătorii
își selectau trăsăturile dintr-un stadiu mai vechi al limbii și consem-
nau pe hartă distribuția teritorială a formelor derivate din ele.
în opoziție cu ea, dialectologia structurală pune accentul pe analiza
sincronică a faptelor, dar deduce din compararea lor concluzii de ordin
istoric. Astfel studierea raportului dintre trăsăturile distinctive și cele
nedistinctive dezvăluie puncte de convergență structurală, rezultate în
cursul dezvoltării istorice comune și a contactelor interdialectale154.
Ca și în alte domenii ale lingvisticii, și în dialectologie metodele struc
turale nu neagă pe cele tradiționale, ci le completează. Se recunoaște ast-
fel că rezultatele dialectologiei structurale sînt fertile numai în îmbinare
cu cele ale dialectologiei tradiționale155. De fapt dialectologia structurală
lucrează cu un material adunat pe baza metodelor tradiționale (ceea ce
se cartografiază fonetic se interpretează fonologie). Se observă că în pre-
zent atît geografia lingvistică cît și dialectologia structurală pornesc de
la premise comune : primatul formei vorbite în raport cu forma scrisă,
recunoașterea caracterului sistematic al oricărei varietăți teritoriale,
accent pe analiza sincronică și pe rolul factorilor interni156. Apropierea
acestor metode se realizează treptat prin folosirea acelorași procedee,
care dau o imagine mai precisă a rezultatelor și, totodată, se adaptează
materialului studiat.
Prin folosirea unor metode mai precise dialectologia structurală a
încercat să depășească insuficiențele dialectologiei tradiționale. Dar,
dată fiind marea varietate și complexitate a raporturilor dintre dialecte,
ea nu a putut aduce soluții satisfăcătoare în toate cazurile. De aceea în
ultima vreme s-a făcut apel, și în acest domeniu, la principiile și metodele
gramaticii transformaționale. S-a arătat că, în studierea comparativă a
două dialecte, apelul la rețeaua de reguli generative duce la rezultate mai
eficiente față de compararea datelor primare, întrucît pe o asemenea bază
descrierea gramaticală a unui dialect poate fi convertită într-o descriere
adecvată a unui dialect înrudit, prin adăugarea, suprimarea sau reordo-
narea unui număr relativ mic de reguli157.
153 A. Avram, art. cit., p. 621.
154 E. Stankiewicz, art. cit., p. 56 — 57.
165 U. "Weinreich, art. cit., p. 400.
158 Raven I. Mc.David jr., Structural Linguistics and Linguisiic Geography, „Orbis”
X, 1961, 1, p. 38.
157 Sol Saporta, Ordered rules, dialect differences and historical processes, ,,Language,>
41, 1965, 2, p. 218-219.
B. Concepțiile și metodele lingvisticii
119
Se știe că în dialectologia tradițională există posibilitatea de a sta-
bili o ierarhie a trăsăturilor unui dialect (grai), dar nu există un criteriu
pentru alegerea uneia din multiplele ierarhizări posibile. De aceea, în ma-
joritatea cazurilor, s-a procedat în mod arbitrar și s-a ajuns la rezultate
neconcludente153.
Numai o ierarhizare stabilită pe baza unei teorii generale a limbii
permite o tipologie cu o mai mare putere explicativă. Modelul transfor-
mațional permite o asemenea ierarhie a trăsăturilor, întrucît el este cons-
tituit dintr-o rețea ordonată de reguli. O dată stabilită, ierarhia permite
repartizarea nearbitrară a dialectului (limbii) la un tip sau altul159.
Astfel, dialectologia tradițională nu a putut trata în mod satisfăcă-
tor diferența dintre clasificarea morfofonemică (sau gramaticală) a dia-
lectelor și clasificarea lor fonemică (sau fonetică), datorită lipsei unei teo-
rii generale, care să permită o ierarhizare a celor două criterii. Această
problemă, rămasă nerezolvată multă vreme, a primit o soluție satisfăcă-
toare în dialectologia transformațională, arătîndu-se că diferențele fone-
mice (sau fonetice) caracterizează varietățile de rang inferior, ce aparțin
unei varietăți de rang superior, caracterizată printr-o anumită particu-
laritate morfo-fonemică (sau gramaticală)160.
Dialectologia transformațională a adus și unele corectări rezulta-
telor obținute în dialectologia structurală.
Se întîmplă astfel ca două dialecte, identice din punctul de vedere
al inventarului lor fonologie și al caracteristicilor distribuționale, să difere
prin structura lor morfo-fonemică. Diferențele dintre ele nu pot fi expri-
mate prin mijloacele dialectologiei structurale. O asemenea ambiguitate
tipologică, imposibil de rezolvat în termeni de inventar și de relații dis-
tribuționale, se poate interpreta în termenii unui model tranformațional
prin ordine diferită a unor reguli identice aplicate la același alfabet fonetic^1.
Reiese că, în raport cu abordarea pur distribuțională, abordarea
generativă se dovedește mai eficientă, întrucît permite să se stabilească
o ierarhie între criterii de clasificare diferite; o asemenea ierarhie face
posibil ca, dincolo de diferențele distribuționale de suprafață, să se grupeze
laolaltă dialecte cu identități (sau asemănări) morfofonemice de pro-
funzime. Totodată, în termenii unui model generativ se pot detecta, în
prezența unei distribuții identice, reguli diferite.
E de remarcat de asemenea faptul că abordarea generativă pune în
evidență relațiile directe și coerente dintre schimbările istorice și impli-
cațiile lor sincronice, urmărind să desprindă toate consecințele structurale
care rezultă din ordonarea diferită în timp a schimbărilor162.
168 Em. Vasiliu, Considerations typologiques sur la phonologie transformationnelle des
parlers daco-roumains, CLTA IV, 1967, p. 259.
169 Em. Vasiliu, Transformational vs. Biunique Phonemic Typology (Toivards a Classifi-
nali on of Dacorumanian Dialects), în Phonologie der Gegemvart, 1967, p. 260.
160 Idem, Considerations typologiques..., p. 260.
161 Ibidem, p. 260.
162 Idem, Toivards a generative phonology of Daco-Rumanian dialects, ,, Journal of Linguis-
tics”, 2, 1, p. 96.
120
I. Obiectul și istoria lingvisticii
c.	Metode moderne
a Introducere. în istoria oricărei științe, una dintre măsurile pro-
gresului este perfecționarea metodelor, elaborarea de metode noi, mai pre-
cise, mai adecvate obiectului; uneori metodele noi sînt de fapt rezultatul
adaptării unor metode folosite anterior în alte științe. înnoirea metodologică
este în mod firesc corelată cu schimbările care se produc în teorie, precum
și cu cerințele practicii, cu variatele aplicații ale studiului științific al unui
obiect.
în ultimele cinci decenii, știința limbii s-a îmbogățit și s-a perfec-
ționat, ținînd pasul cu dezvoltarea celorlalte științe; lingviștii au ajuns
la o cunoaștere mai profundă și în același timp mai multilaterală a limbii163.
Cu toate că unele procedee noi sînt contestate de numeroși specialiști cu
autoritate, e deosebit de semnificativ faptul că progresul metodologic
realizat în lingvistică a ridicat mult prestigiul acestei științe în ultimul
timp și o recomandă ca model pentru alte discipline umaniste (de aici
epitetul de „știință-pilot”, pus în circulație în Franța, după 1950164).
Pe la mijlocul primei jumătăți a secolului nostru își face tot mai mult
loc în lingvistică ideea că limba este un sistem ale cărui elemente sînt strîns
legate între ele printr-o rețea de relații. Acest mod de organizare este numit
adesea structură™5, iar lingviștii care studiază limba în primul rînd din
punctul de vedere al relațiilor și structurii își spun structuraliști. Caracterul
sistematic al limbii, pus în lumină de F. de Saussure, presupune existența
raporturilor dintre elementele întregului și a raporturilor acestor părți
față de întreg. Elementele limbii sînt repartizate pe nivele și există o stra-
tificare și o ierarhie a nivelelor. Organizarea structurală a limbii se mani-
festă prin existența unui sistem de opoziții, precum și a mai multor tipuri
de relații în cadrul fiecărui nivel și de la un nivel la altul. Structură pre-
supune sistem, coerență, totalitate, dependența părților în raport cu
întregul, sistem de relații, totalitate ireductibilă la suma părților sale166.
Ideea că limba reprezintă un sistem e, desigur, o chestiune de concepție,
de teorie, dar ea impune elaborarea unor metode de analiză noi, subordo-
nate acestei teorii167. Așa cum s-a spus, ,,revoluțiile structuraliste nu da-
tează din momentul în care s-a înțeles că limbile, personalitățile, piețele^
163 Vezi capitolul Progresul in istoria lingvisticii (I B 3).
164 Greimas, Semantique, p. 5 ; S. Marcus, Lingvistica, știinld-pilot, SCL XX, 1969, 3.
165 E.P. Hamp, A glossary of American technical linguistic usage, Utrecht-Anvers, 1957,
s.v. Structure; Roger Bastide (ed.), Sens et usages du terme Structure dans Ies Sciences humaines
et sociales, Paris-Haga, 1962; Raymond Boudon, A quoi seri la notion de „structure” 2, Paris,
1968; E. Cassirer, Structuralism in modern linguistics, „Word” I, 1945; V. Brondal, în AL I,
1939.
166 R. Boudon, lucr. cit., p. 14. Structură înseamnă „organizare închegată a unor elemente
definite prin relațiile pe care le contractează reciproc” (Paul Miclău, Sistemul limbajului, SL^
p. 9).
167 A.G. Haudricourt, Methode scientifique et linguistique structurale, „L’ann^e sociolo-
gique”, 1959.
B. Concepțiile și metodele lingvisticii
121
societățile constituie sisteme, ci din momentul în care s-a imaginat un uti-
laj mental permițînd analiza, cu ajutorul unor teorii științifice, a acestor
sisteme ca sistem^”168.
Majoritatea .cercetărilor structuraliste — mai precis, cele anterioare
constituirii modelului generativ-transformațional — propun o metodologie
aptă să descopere repertoriul de unități caracteristice fiecărui nivel169,
să specifice relațiile dintre ele și să stabilească combinațiile care se reali-
zează la fiecare nivel. Modelele orientate spre aceste „descoperiri” sînt
denumite, cu un termen generic englez, discovery procedures. Concepția
pe care o sprijină „procedeele de descoperire” a fost numită de Chomsky
'model taxinomic al limbii170; i se mai spune și „structuralism clasic”.
Metodele structuralismului taxinomic își propun :
a)	Să dea o descriere a organizării sintagmatice, adică să încadreze
unitățile fiecărui nivel în tipare de combinare („tipare de coocurență”).
Orice unitate a limbii se studiază în toate variatele contexte în care poate
apărea și se caracterizează în termenii capacității ei de a apărea împreună
cu alte unități;
b)	Să dea o descriere a organizării paradigmatice, adică să grupeze
unitățile în clase și subclase. Orice unitate a limbii trebuie inclusă într-o
mulțime („grup”, „clasă”) care poate apărea în anumite contexte și, pen-
tru aceasta, trebuie caracterizată prin posibilitatea de a fi înlocuită cu
alte unități din acea mulțime171. în vederea degajării unităților, o problemă
căreia i s-a acordat o atenție specială în lucrările descriptiviștilor ame-
ricani este elaborarea unei tehnici de segmentare a enunțurilor în unitățile
diferitelor nivele.
€a toate procedeele structuraliste, ele se caracterizează și prin:
c) tendința de a formaliza descrierea limbii;
d)	distingerea generalului de particularul accidental, a lingvisticului
de nonlingvistic 172.
Fiind orientate spre descrierea organizării sistematice, procedeele
menționate :
e)	aparțin metodologiei lingvisticii sincronice și evită neajunsurile
metodologiei tradiționale, care amesteca punctul ele vedere descriptiv
cu cel istoric. Rezultatele pe care le furnizează pot fi utilizate și în studiul
diacroniei.
Prin aceste caracteristici, procedeele structuraliste își propun să
facă lingvistica modernă invulnerabilă la reproșul adresat de F. de Saussure
lingvisticii prestructuraliste și reluat de numeroșii săi discipoli (direcți sau
indirecți) : „în materie de limbă ne-am mulțumit totdeauna să operăm
•cu unități rău definite”173.
168 R. Boudon, lucr. cit., p. 159.
169 Vezi, mai jos, Unitățile limbii (II G 1).
170 Cf., de exemplu, Current issues in linguistic thcory, Ha ga, 1957, p. 11.
171 P.L. Garvin, J. Brewer, M. Mathiot, Predication-lyping : A pilot study in seminție
analysis, ,,Language” 43, 1967, 2, part. II, p. 1—2.
172 Guțu Romalo, Morfologie, p. 22.
173 Cours, p. 154.
122
I. Obiectul și istoria i-ngvisticii
Întrucît planul conținutului opune o rezistență considerabilă atît
la descrierea sintagmatică, cît și la cea paradigmatică și pentru că nu e
încă limpede cum trebuie pusă aici problema formalizării și ce este ling-
vistic și nonlingvistic, unii lingviști au crezut că dificultățile pot fi eludate
operînd cu metodele taxinomice numai în cîmpul expresiei și descriind
sistemul limbii fără referire la sensuri, ca și cum limba supusă cercetării
ar fi complet necunoscută cercetătorului. Lingvistul devine în aceste
condiții un fel de criptanalist care încearcă să descrifreze un mesaj bazat
pe un cod necunoscut174. Reacția împotriva acestui structuralism „ase-
mantic” a fost puternică și aproape unanimă, mai ales pentru că se ajungea
la o complicare extraordinară și inutilă a procedurii descriptive175.
Principiile de analiză structuraliste îmbină metoda deductivă cu
metoda inductivă. Dacă neogramaticii și numeroși alți tradiționaliști rea-
lizau acest lucru preferind totuși inducția, structuraliștii (mai ales glosse-
maticienii și generativiștii) înclină mai mult spre deducție176.
în discuțiile metodologice structuraliste se conturează două tendințe r
cea pe care am putea-o numi ,,realistă” (a structuralismului ,,clasic”,
minus glossematica) și cea ,,nominalistă” (a glossematicii și a structuralis-
mului generativist). Adepții primei tendințe, în căutarea acelor „discovery
procedures” amintite mai sus, consideră că analiza lor pune în lumină fapte
inerente realității limbii, ei descoperă structura limbii. Ceilalți afirmă că
analiza lor introduce ordine (pe baza unor criterii adoptate arbitrar) în-
tr-un ansamblu confuz de fenomene177. Proprietățile recunoscute în limbă
grație unor concepte ca ,,limbă — vorbire”, ,,sincronic — diacronic”,.
,,marcat — nemarcat” etc. nu sînt inerente obiectului studiat, care intră
imperfect în aceste categorii. Ele țin de metodologia utilizată. Nivelele
limbii nu sînt o proprietate a obiectului-limbă. Dacă le descoperim e pen-
tru că ele se găsesc în metoda însăși178. Contradicția dintre cele două ten-
dințe își are rădăcinile în contradicția dintre ontologic și gnoseologic, de care
trebuie să țină seamă toate științele. Nu este deci cazul să ne punem în-
trebarea : „Care dintre cele două tendințe e preferabilă?”, căci ambele
puncte de vedere sînt îndreptățite.
P Analiza funcțională. Descrierea lingvistică de tip structuralist
se caracterizează prin abstracție și generalitate, în opoziție cu cercetarea
concretului și particularului, pe care și-o propunea o mare parte din ling-
vistica tradițională179. Metoda de reducere a infinității datelor particulare
și concrete la un număr finit de unități generale și abstracte ar putea fi
denumită metoda analizei funcționale, deoarece în operația de analiză lin-
gvistică se caută ceea ce e pertinent (relevant, distinctiv) pentru realizarea
funcțiunei comunicative (funcțiunea principală a limbajului). Se acceptă
174 Guțu Romalo, Morfologie, p. 19.
175 Cf. Martinet, Elements, p. 33 — 34. ,,On se demande ă la fin s’il n’y a pas quelque
gratuite dans ce dSploiement d’exigences măthodologiques” (Benveniste, Probtemes, p. 11).
176 Vezi, mai sus, p. 79.
177 Lepschy, Linguistique, p. 172 — 173.
178 J. Dubois, Enonce et ânonciation, „Langages” 13, 1969, p. 102.
179 Lepschy, Linguistique, p. 23.
B. Concepțiile și metodele lingvisticii
123
și se dezvoltă o idee a lui K.Biîhler, după care nu toate caracterele fizice ale
semnului lingvistic sînt relevante pentru funcțiunea sa comunicativă (ideea
aceasta poartă nujnele de „principiu al relevanței abstractive”)180. Ele-
mentele concrete și particulare sînt variantele, iar cele abstracte și generale
sînt invariantele; analiza funcțională este deci metoda de reducție a va-
riantelor la invariante. (Unii lingviști americani o numesc „the allo- and
-eme principie”.) Variantele țin de s u b s t a n ț a limbii, iar invariantele
de forma limbii (în terminologia glossematicii.)
Invariantele sînt concepute fie, în spirit saussurian, ca elemente
sociale ale limbajului (exterioare individului, care nu le poate crea,
nici modifica), fie ca elemente abstracte, numite de unii constructe,
creații ale cercetătorului, elemente care nu aparțin limbii, ci teoriei lim-
bii181. Cel mai mult discutate au fost invariantele fonologice (fonemele).
Pentru unii, fonemele sînt unități „pozitive”, pe plan psihologic („repre-
zentări”, „engrame”) sau pe plan fonetic (clase de sunete). Pentru alții,
fonemele sînt unități negative și diferențiale — cum spune Saussure —,
adică sînt caracterizabile numai cu ajutorul ansamblului de raporturi (pa-
radigmatice și sintagmatice) pe care fiecare le contractează cu toate ce-
lelalte182. Pentru S.K. Șaumian și alții, fonemele sînt niște constructe,
care nu pot fi definite cu ajutorul observației directe, ci prin concepte ca
„distribuție’’, ,,comutare’’, ,,transformare’’, „echivalență”183. Concepția
curentă, valabilă și pentru invariantele celorlalte planuri, ar putea fi sin-
tetizată cu o frază a întemeietorului glossematicii: „Elementele structurii
limbii amintesc de mărimile cu care operează algebra : a, b, c, d, x, y, z
etc., mărimi cărora le putem substitui, în aritmetică, valori diferite și,
în calculul practic, numere diferite reprezentînd lucruri diferite”184.
Procedeul tipic de reducție a variantelor este comutarea185, baza
întregii teorii glossematice186, dar utilizată de toate școlile structuraliste
„clasice”. Comutarea constă în schimbarea unui segment cu altul în ace-
lași plan al limbii: mutarea unui segment din planul expresiei (conținu-
tului) în locul altui segment tot din planul expresiei, respectiv conținutu-
lui187. Dacă înlocuirea provoacă o modificare oarecare în planul opus,
segmentele înlocuite unul prin celălalt sînt realizări a două invariante (se
spune că cele două segmente „comută” sau „sînt în raport de comutare”);
180 P.L. Garvin, în Natural Language and the Computer, University of California, „Engi-
neering and Sciences extension series”, 1963, p. 10.
181 Elaborarea constructelor pornește, desigur, tot de la unele trăsături ale obiectului
cercetat. Vezi Dialectica materialistă, metodologia generală a științelor particulare, București,
1963, p. 185 — 186; Vasile Știrbu, Cu privire la sistemul morfologic, SL, p. 28.
182 Lepschy, Linguistique, p. 72.
183 Vasiliu, Fonologia, p. 37. Vezi și, mai jos, Unitățile limbii (II C 1).
184 Hjelmslev, Prolegomena, p. 66.
185 ,,Proba comutării ne permite să identificăm invariantele” (Hjelmslev, Prolegomena,
p. 92). ,,Proba comutării e singura care poate înregistra elementele sistemelor lingvistice (glosse-
mele) și variația infinită a vorbirii poate fi redusă astfel la inventarul definit al identităților limbii”
(J. Hoit, Contribution ă l’analyse fonctionnelle du contenii linguistique, „Langages” 6,1967, p. 59).
186 Einar Haugen, Directions in modern linguistics, ,,Language” 27, 1951, p. 359.
187 I. Coteanu, în ELS, p. 28.
124
I. Obiectul și istoria lingvisticii
dacă înlocuirea nu provoacă schimbări în planul opus, cele două segmente
sînt realizări ale aceleiași invariante (se spune că cele două segmente „nu
comută” sau că „sînt în raport de variație”). De exemplu, în românește
p comută cu b în perechea pară-bară, „feminin” comută cu „masculin’*
în perechea atent-atentă™.
S-a recurs la proba comutării în special în operația de descoperire
a inventarului fonematic al unei limbi : sunetele care, apărînd în mod al-
ternativ în unul și același context, mențin identitatea cuvîntului sînt va-
riantele aceluiași fonem. Sunetele care nu apar niciodată în același context
fonetic și sunetele care pot apărea în același context fonetic, dar care nu
contractează raporturi de comutare, sînt variante ale aceleiași unități?
care se numește fonem 189.
Existența unor invariante care delimitează și organizează o substanță,
lingvistică e prima dovadă că în limbă există structuri. Faptul că in-
variantele intră în relații de opoziție, adică formează grupuri parțial iden-
tice și parțial diferite (de pildă, p e oclusiv și labial ca și b, dar e surd?
în timp ce b e sonor), e a doua dovadă că în limbă există structuri120.
Analiza funcțională, verificată pentru fonemele s e g m e n t a 1 e
(invariantele corespunzătoare sunetelor), a fost extinsă și în domeniul
supraseg mental (accentele, intonația), unde n-a întrunit adeziunea
unanimă a fonologilor191. Altă extindere s-a produs în planul morfologic?
unde numeroși lingviști deosebesc morfemele (invariante) de akmorfe
(variante) : de exemplu, morfemul-rădăcină al verbului a învăța se reali-
zează prin alomorfele învăț, înveț-, învăț-. Paralelismul fonem/alofon —
morfem/alomorf nu este total și susținerea lui poate genera confuzii, de
aceea unii l-au respins; într-adevăr, alofonele au caracter individual?
concret, sînt „manifestări” ale fonemului, cîtă vreme alomorfele sînt
unități abstracte, fiind compuse din foneme. Alomorfele nu sînt „manifes-
tări” concrete ale morfemelor 192. Dintre lingviștii care mențin cuvîntul
printre unitățile limbii, unii au utilizat analiza funcțională și au făcut
distincția între lexeme (invariante) și alolexcme (variante). Titlul unui
articol de dicționar este simbolul lexemului; variantele sale sînt seman-
tice (corespunzătoare diverselor sensuri ale lexemului), morfologice (deose-
bindu-se între ele prin categoriile gramaticale : caz, număr, gen, mod?
timp etc.), fonologice (adălmaș-aldămaș)™. Toate aceste tipuri de variante
sînt abstracte, fiind alcătuite din foneme. (Pentru analiza funcțională a
morfemelor-rădăcină, vezi mai depaite). Alolexemele seamănă din acest
punct de vedere cu alomorfele. Tot astfel se prezintă variantele planului
sintactic, numai că aici există o ierarhie de invariante : partea de propozi-
188 Pentru obiecțiile aduse valorii, eficacității probei comutării, cf. I. Coteanu, lacr.
cit., p. 35 — 37; Chomsky, la Lepschy, Linguistique, p. 176.
189 Vasiliu, în ELS, p. 85.
190 E. Coseriu, Pour une semantique diachronique structurale, TLL II, 1964, 1.
191 Vezi, mai jos, Unitățile limbii (II G 1).
192 Lepschy, Linguistique, p. 169 — 170.
193 Stati, Sintaxă, p. 58 — 62.
B. Concepțiile și metodele lingvisticii
125
ție, sintagmemul (ale cărui variante sînt sintagmele), tipul (modelul) de
propoziție, sintaxemul (ale cărui variante sînt enunțurile)194. Analiza
funcțională, în sintaxă, e relativ puțin elaborată.
Discuții vii a suscitat posibilitatea aplicării analizei funcționale în
semantica lexicală, adică în studiul morfemelor rădăcină (din limbile
flexionare și aglutinante), al cuvintelor (din limbile izolante). Semnifica-
țiilor lexicale le este aplicabilă dihotomia invariantă-variantă ? Legată de
aceasta e întrebarea mai generală, care a figurat printre temele Congresului
al VUI-lea de lingvistică : „în ce măsură se poate spune că sensul e
structurat” ?
Existența unor invariante semantice lexicale analoge celor fone-
tice se poate susține în primul rînd pentru că elementele vocabularului
au valoare prin opoziție paradigmatică unele față de celelalte. „Un termen
dat e un fel de centru al unei constelații, punctul spre care converg alți
termeni... ”195, fiecare cuvînt e plasat în cîteva serii asociative (paradigma-
tice) prin care se definește. Sensul fiecărui semn e astfel înconjurat din
toate părțile și delimitat de cel al semnelor care îl înconjură. De aceea
structuralismul insistă asupra caracterului negativ al valorii care definește
semnul prin ceea ce nu este : „El e ceea ce rămîne, ceea ce nu sînt toate
celelalte la un loc’5196. Opozițiile trebuie căutate în interiorul unor sub-
sisteme lexicale (cum e acela al gradelor de rudenie, al terminologiei vesti-
mentare, al termenilor referitori la mobilă etc.) așa cum se procedează și în
fonologie sau în gramatică197. Paradigmele lexicale au fost studiate sub
denumirea de „cîmpuri” (cf. lucrările lui Jost Trier 198) și de „cîmpuri
morfo-semantice” (cf. lucrările lui P. Guiraud199). Teoriei „cîmpurilor”
i s-au adus critici: a) am avea dreptul să vorbim de un cîmp acolo unde
am putea fixa limite. în realitate însă lingviștii recunosc existența cîmpu-
rilor bazîndu-se pe fenomenul asociației, care ține de psihologie,
iar lanțul asociațiilor e virtualmente nelimitat 200 ; b) structurile lexica-
le propuse sînt de fapt structuri nelingvistice, domenii ale realității201; c)
în orice caz, adepții teoriei au putut invoca numai cîteva zone semantice,
favorizate în mod deosebit 202.
194 Vezi, mai jos, Unitățile limbii (II C 1).
196 Saussure, Cours, p. 174.
196 P. Guiraud, La grammaire, Paris, 1958, p. 76.
197 Nu vom opune invariante ca ,,virtute” — ,,copac” sau ,,bătălie” — ,,număr”, căci
nici în gramatică nu opunem ,,complementul direct” ,.perfectului simplu” (E. Coseriu, art. cit.,
p. 149). Aceeași idee la Graur, Studii, p. 24, nota 5, și p. 25.
198 Pentru expunere și critică, cf. S. Ohman, Theories of the linguistic field; P. Guiraud,.
La semantique, Paris, 1959, p. 73; W. Bahner, în LR X, 1961, 3.
199 Vezi BSL, 52, 1956 ; Le champ morpho-semantique des noms du chat, BSL, 61, 1966, 1.
200 B. Pottier, Vers une semantique moderne, TLL II, 1964, 1, p. 110.
201 Ibidem; E. Coseriu, art. cit., p. 144. „Fără ajutorul sistemelor extralingvistice este
imposibil de conceput un sistem al vocabularului” (I. Coteanu, în legătură cu sistemul vocabula-
rului, PLG, II p. 46).
202 A. Martinet, Structural linguistics, în Ai.thropology Today, ed. A.L. Kroeber, Chicago,.
1953, p. 582. Cf. și opinia critică exprimată de A. J. Greimas, Du sens, p. 17 : ,,Ce qu’il y a d’illu-
soire dans le projet d’une semantique syst6matique qui articulerait, ă la maniere d’une phono-
logie, le plan du signifid d’une langue donnăe”.
126
I. Obiectul și istoria lingvisticii
Sînt lingviști care susțin existența structurilor lexicale, arătînd că
limba în ansamblu e o structură și nu e posibil ca o parte a limbii să nu
fie structurată 203. De altfel nu există nici un comportament uman nestruc-
turat 204.
Existența opozițiilor lexicale se poate deduce și din constatarea
că apar fenomene de neutralizare, adică de suprimare a opozi-
țiilor în anumite contexte. De exemplu, așa cum în germană opoziția /t/ —
/d/ se neutralizează la sfîrșit de cuvînt, /t/ fiind termenul nemarcat, căci
apare în poziția de neutralizare, în franceză o opoziție ca dominer-maîtriser
sau dissiper — gaspiller se neutralizează în anumite contexte, domin er,
respectiv dissiper, fiind termenul nemarcat 205.
Mai aproape de fonologie se situează glossematicienii: conținutul, ca
și expresia, are o formă (invariantele) și o substanță (variantele). Invarian-
tele expresiei, cenematemele, sînt de două tipuri: foneme și prosodeme
(accente și modulații), analoge plerematemelor, și ele de două tipuri,
plereme și morfeme206. Invariantele conținutului lexical, pleremele, se
studiază în cadrul pleremicii, iar variantele corespunzătoare în cadrul
semanticii, Pleremica față de semantică e în același raport ca și fonologia
față de fonetică 207. Baza teoretică a unor atare afirmații este izomorfismul
nivelelor limbii, susținut și de lingviști care nu aparțin structuralismului
danez 208. Fără a infirma utilitatea generală a principiului — larg utilizat
în științele contemporane — al izomorfismului, trebuie să constatăm că
despre rezultate concludente ale analizei funcționale aplicate în semantica
lexicală nu poate fi vorba, cel puțin deocamdată.
Y Analiza distributională. Dacă analiza funcțională se aplică axei
paradigmatice, analiza distributională (sau distributivă) privește axa
sintagmatică, dar sprijină, așa cum vom vedea, și studiul paradigmelor.
Distribuția este proprietatea elementelor limbii de a apărea sau nu
în diferite contexte, în diferite vecinătăți, iar relevanța faptului lingvistic,
în cadrul analizei distribuționale, constă în ocurența sau nonocurența lui
într-un anumit punct al lanțului vorbit 209. Distribuție înseamnă deci
însușiri combinatorii, iar cercetarea distribuției este o parte importantă a
studiului relațiilor.
203 Graur, Studii, p. 25 : „Dacă sensul face parte din limbă, iar limba are caracter siste-
matic, ni se pare inevitabil să admitem că și semantica are un caracter sistematic”.
204 P.L. Garvin, art. cit., p. 1. Cf. și S. Abraham, Bazete unei semantici structuraliste,
SGL XVI, 1965, 5; O. Duchâcek, Strukturâlni metody v socuasne semantice, SaS, 30, 1969, 1.
205 E. Coseriu, art. cit., p. 151.
20fî J. Hoit, art. cit., p. 59 și urm. O interpretare nouă a relației variantă-invariantă,
pornind de la împărțirea cvadripartită hjelmsleviană, la Paul Miclău, lucr. cit., p. 11 și urm.
207 J. Hoit, Beitrăge zur sprachlichen Inhaltsanalyse, „Innsbrucker Beitrăge zur
Kulturwissenschaft”, Sonderheft 21, 1964, p. 12.
203 Atît în fonologie, cit și în „semologie” există un inventar de unități, fiecare dintre ele
fiind o siluetă abstractă proiectată într-un mod destul de difuz asupra universului experienței
(cf. W.L. Chafe, Language as symbolization, „Language” 43, 1967, 1, p. 63).
209 Guțu Romalo, în ELS, p. 38.
B. Concepțiile și metodele lingvisticii
127
Toate școlile structuraliste „clasice” utilizează analiza distribuțio-
nală, dar metoda a cunoscut o dezvoltare specială în descriptivismul
american 210.
Compararea unităților unui nivel al limbii din punctul de vedere al
contextelor în care apar a dus la descoperirea mai multor tipuri de distri-
buție :
a)	distribuția complementară: două unități sînt în distribuție
complementară dacă se exclud reciproc în toate contextele (unde apare
prima unitate nu poate apărea a doua, și invers; de exemplu, alomorfele
dorm și doarm-}. Variantele în distribuție complementară ale unei invariante
se numesc variante poziționale;
b)	distribuția defectivă : două unități sînt în distribuție defectivă
dacă în unele contexte se pot substitui una alteia, iar în celelalte contexte
se exclud. De exemplu, desinențele de plural -e și -uri se pot substitui
după morfemul chibrit, dar se exclud reciproc în num și caz-211.
Dintre toate contextele în care poate apărea o unitate a limbii, o
importanță particulară prezintă contextul diagnostic, contextul în care
apariția unei clase de elemente este unic determinată, contextul care admite
o singură clasă de elemente. De exemplu, în contextul engl. The — is
poate figura orice substantiv, dar verbul este exclus 212.
Distribuția unităților limbii se studiază pe clase de unități
(foneme, morfeme etc.) și nu pe unități individuale, Cînd e vorba de
ocurența unui membru al unei clase în vecinătatea unui membru al altei
clase se poate pune cel mult problema calculării probabilității de apariție 213.
De fapt, scopul urmărit de analiza distributivă este în ultimă instanță
delimitarea claselor de unități, evitînd criteriul substanțial (fonetic)
în planul expresiei și criteriul semantic în definirea unităților semnificative.
„Fiecare element al limbii intră într-o categorie determinată, definită
prin anumite posibilități de combinare determinate și prin excluderea altor
anumite posibilități de combinare ”214.
Analiza distributivă este implicată și în descrieri de factură tradițio-
nalistă. „Categorisirea, în gramaticile curente, a verbelor în predicative,
nepredicative, copulative și auxiliare reprezintă, într-un fel, o clasificare
bazată pe aspectul sintagmatic [...], avînd în vedere anumite posibilități
combinatorii ale verbelor. în locul acestui criteriu, de obicei ignorat, se
210 Termenul distribuție a fost utilizat pentru prima dată în lingvistică de M. Swadesh,
vezi „Language” 10, 1939, p. 117 — 129.
211 Pentru alte tipuri de distribuție, ca și pentru expunerea detaliată a analizei distributive,
cf. Guțu Romalo, în ELS, p. 38 — 58.
212 Z.S. Harris, Co-occurrence and Ir ans for mat ion in linguistic structure, „Language”
33, 1957, p. 531. Pentru contextele diagnostice ale cazurilor la substantivele limbii române,
vezi S. Stati, Contextele gramaticale în analiza structurală, LR XII, 1963, p. 3.
213 Z.S. Harris, Distributional Structure, „Word” 10, 1954, 2 — 3, citat după The structure
of language. Readings in the philosophy of language, J.A. Fodor, J.J. Katz (ed.), New Jersey,
1964, p. 34.
214 Hjelmslev, Prolegomena, p. 59.
128
I, Obiectul și istoria lingvisticii
dau definiții și criterii semantice, care, deoarece nu constituie baza reală a
clasificării, nu reușesc să delimiteze clar categoria”215.
în descrierea structuralistă, criteriul însușirilor combinatorii (sau al
„valențelor” cum li se mai spune) e utilizat în mod explicit și consecvent.
Analiza distributivă scoate în evidență slăbiciunile clasificării tradiționale a
cuvintelor în părți de vorbire.
O descriere recentă a pronumelor românești a arătat, de pildă, că:
a) pronumele e insuficient definit ca înlocuitor al substantivului (ceea ce
ar presupune că pronumele și substantivul au distribuție identică). în
realitate — și afirmația nu e valabilă numai pentru română — clasa
contextelor substantivului și clasa contextelor pronumelui sînt echipolente,
se întretaie 216; b) pronumele reprezintă o sumă de clase, și nu o
ierarhie de clase 217; c) subcategoriile de pronume nu sînt omogene
din punct de vedere distribuțional; cine, ce și care, la fel oricine, oricare,
se pot grupa la un loc numai în baza a trei trăsături distribuționale comune
(dar șapte valențe sînt diferite). Pronumele nehotărîte se dizolvă în mai
multe clase distribuționale 218.
Delimitarea claselor de unități pe baze distribuționale își păstrează
totuși un caracter aproximativ: membrii unei clase nu coincid total sub
raportul contextelor219; coincidența se limitează la anumite contexte,
considerate caracteristice 22°. De aici se ajunge la formularea unui principiu
general: clasele nu sînt net diferențiate una de cealaltă, ci au un ce n-
tru și o periferie care face trecerea spre clasa vecină221. Unii
admit și existența unor elemente despre care nu se știe cărei clase îi aparțin 222.
Analiza distribuțională a dat rezultate discutabile, controversate
încă, în semantica lexicală. Diferența semantică dintre un cuvînt și alt
cuvînt ar putea fi exprimată — după părerea unora — prin diferențe de
215 Guțu Romalo, în ELS, p. 291.
216 Cf., de exemplu, un copil vorbește — ★un el vorbește ; cine se scoală de dimineață ajunge
departe — ★Ion se scoală de dimineață ajunge departe.
217 M. Manoliu-Manea, Sistematica substitutelor din româna contemporană standard.
București, 1968, p. 21.
218 Ibidem, p. 166. Pentru clasificarea verbelor românești după criteriul sintactic al însu-
șirilor combinatorii, vezi Gutu Romalo, în ELS, p. 291 — 305. Pentru verbele germane, cf.
H. Seiler, Probleme der Verb-Subkategorisierung mit Bezug auf Bestimmungen des Ortes und der
Zeit, „Lingua” 20, 1968, p. 338 — 344. Detalii în legătură cu valențele considerate drept criteriu
în clasificarea cuvintelor românești în părți de vorbire și a fiecărei părți de vorbire în subclase
la S. Stati, Gh. Bulgăr, Analize sintactice și stilistice, București, 1970, p. 42 și urm.
219 „Dacă încercăm să formăm clase de morfeme în așa fel încît toate morfemele unei
anumite clase să aibă distribuție identică, adesea vom avea puțin succes” (Z.S. Harris, art.
cit., p. 244).
220 „Din faptul că o clasă de cuvinte e definită prin apariția sa într-un context caracte-
ristic (distribuție) și printr-o anumită relație cu acest context (selecție gramaticală) nu rezultă
că cuvintele aparținînd clasei respective apar exclusiv în acest context și în această relație.
Ele pot apărea (și apar de obicei) și în alte poziții și în alte relații, cu singura deosebire că
celelalte poziții nu sînt caracteristice pentru partea de vorbire respectivă, adică n-o diferen-
țiază de celelalte părți de vorbire” (Vasiliu, în ELS, p. 313 — 314).
221 Fr. Daneă, The relation of centre and periphery as a language universal, TLP II, 1966,
p. 10-11.
222 J.V. Neustupny, On the analysis of linguistic vagueness, TLP II, 1966, p. 45.
B. Concepțiile și metodele lingvisticii
129
însușiri combinatorii. Punctul de plecare îl constituie teze ca : „Sensul
cuvîntului se definește ca un potențial de combinări posibile cu alte
cuvinte [...]. Totalitatea acestor posibilități [...] condiționează în fapt
existența sensului dexical ca un fenomen obiectiv sau ca un fapt al lim-
bii”223. în consecință, se proclamă necesitatea descrierii „statutului
frazeologic” al fiecărui cuvînt, adică „totalul incluziunilor și excluziunilor
pertinente”224. De exemplu, studiind diferențele de statut sintagmatic al
cuvintelor fr. idee, concept, notion, esprit, pensee ș.a. legate prin arhisemul
comun „obiect sau funcție a gîndirii”, se vede că ele formează o serie
paradigmatică. „Aplicînd analiza distribuțională se degajează incluziunile
și excluziunile pertinente care leagă acești termeni”225. Structuraliștii
descriptiviști — în primul rînd Z.S. Harris —- au tras concluzia că analiza
lingvistică nu mai are nevoie de considerații semantice : diferențele de
sens sînt corelate cu diferențe de distribuție 226, două morfeme 227 cu sens
diferit diferă și prin distribuție, „subiect”, „obiect” sînt „denumiri seman-
tice pentru poziții distribuționale”228. Exagerarea importanței distribu-
ției a fost criticată în repetate rînduri 229, mai recent de către transformațio-
naliști. în principiu nu există unități ale limbii cu distribuție identică și
între două sensuri ale aceluiași cuvînt există și deosebiri de contexte, dar
descriptiviștii nu au putut arăta cum selectăm contextele prin care se
definește o opoziție semantică și cum se rezolvă problema sinonimiei, în
lexic și gramatică.
8	Analiza în constituenți imediati. Această metodă continuă și
dezvoltă ideea saussuriană de sintagmă: propoziția e descompusă în
„grup nominal” (echivalent al conceptului tradiționalist de „grup al
subiectului”) și „grup verbal” (= „grupul predicatului”, din terminolo-
gia tradiționalistă). Fiecare din cele două grupuri (constituenții imediați
ai propoziției) se împarte iarăși în cîte doi constituenți imediați și așa
mai departe, pînă se ajunge la morfeme, „constituenții ultimi” ai oricărui
enunț. De exemplu, elevul a citit cartea interesantă se descompune în
constituenții imediați elevul și a citit cartea interesantă; elevul se analizează
în constituenții imediați elev- și -ul, iar grupul verbal în a citit și cartea
interesantă etc. Organizarea enunțurilor ca o ierarhie de constituenți
223 I. Goteanu, Contribuții la o semasiologie sistematică, PLG I, p. 18.
224 H. Meschonnic, Essai sur le champ lexical du mot „idee”, „Cahiers de lexicologie” 9
extras, f.a., p. 59.
225 Ibidem, p. 57. Posibilitatea de a descoperi unele invariante semantice la nivelul ana-
lizei sintactice distribuționale și transformaționale e susținută și de Apresian, în B R, 1962, 3,
p. 38 — 47. Exemple românești care dovedesc legătura dintre sensurile unui verb polisemantic
și anumite contexte caracteristice diferite, la Guțu Romalo, în ELS, p. 302.
226 Z.S. Harris, art. cit., p. 43.
227 „Morfem” în accepția de unitate biplană.
228 Z.S. Harris, art. cit., p. 49.
229 Cf. J. Bar-Hillel, Logical syntax and semantics, ,,Language” 30, 1954, 2, p. 232 — 233.
9 — C. 1213
I. Obiectul și istorh lingvisticii
imediați e de obicei reprezentată schematic printr-un „arbore”230. Iată un
exemplu englez de analiză completă :
we established telegraphic communication
we
established
established telegraphic communication
telegraphic communication
•	i
establish	-ed
i
telegraphic
communication
telegraph- -ic comunicat-	-ion
tele- -graph-
Constituenții ultimi sînt deci : we, establish, -ed, tele-, -graph-, -ie,
communicat- și -ion 231.
Metoda analizei în constituentă imediați se întemeiază pe analiza
distributivă, care îi furnizează tehnica de segmentare : ca să împărțim un
întreg în constituenți imediați vom alege, din totalitatea împărțirilor
posibile 232, pe cea care dă naștere la două lanțuri morfematice cu cele
mai mari posibilități de înlocuire ; e preferată segmentarea din care rezultă
clasele de forme cu cei mai mulți membri. Deci se aleg drept constituenți
imediați segmentele cu distribuția cea mai bogată.
Criteriul bogăției claselor de forme nu e ușor de aplicat, căci, oricum
am face segmentarea, obținem de obicei secvențe cu posibilități foarte
230 Se utilizează și o notație simbolică pe orizontală, cu mai mul le feluri de paranteze,
de tipul; {[(a.b)] .c} . d. Ea corespunde schemei arborescente:
Aceste două procedee de reprezentare a structurii nu sînt singurele.
231	Exemplul e reprodus, cu modificări neînsemnate, din N. Chomsky, M. Halte. The
soimd pattern of English, New York-Londra, 1968, p. 8.
232	De pildă, merii din grădina noastră au înflorit iar (abedef) s-ar putea împărți în
(abcd) + (ef), dar și în (a) 4- (bedef) sau- (abede) 4- (f).
B. Concepțiile și metodele lingvisticii	131
mari de substituire. în practică nu se face un calcul complet 233 ; de altfel
uneori se poate’ ușor intui că o segmentare e preferabilă alteia. De exemplu,
dacă trebuie să determinăm constituenții imediați ai propoziției îmi place
muzica ușoară, segmentarea posibilă (îmi place muzica) + (ușoară) va
fi imediat abandonată în favoarea segmentării (îmi place) + (muzica
ușoară). E evident că determinanții care pot lua locul lui ușoară sînt mult
mai puțini decît clasa subiectelor virtuale ale lui îmi place (există mult mai
puține feluri de muzică decît lucruri care pot plăcea).
Prin segmentarea succesivă a unui text într-o ierarhie de constituenți
imediați, infinitatea enunțurilor unei limbi (rostite sau scrise vreodată,
ori numai posibile) se reduce la o serie de scheme (engl. „patterns”,
„models”). De exemplu, propoziția Ion declamă o poezie nouă se încadrează
în aceeași schemă cu Vlad aduce niște albume frumoase, cu el cumpără o
pălărie nouă etc. (în aceste exemple, analiza coboară numai la nivelul
cuvintelor.)
Numărul schemelor e, bineînțeles, foarte mare; descriptiviștii și-au
propus să-l reducă mult, pornind de la ipoteza că modelele descoperite sînt
construite, de fapt, pe un inventar mult mai mic de modele mai simple.
Se caută deci modele (scheme) cu o putere de generalizare superioară 234.
Bazîndu-se pe analiza distribuțională, descompunerea în constituenți
imediați și-a propus să evite dezavantajele analizei sintactice făcute după
criterii semantice. Rămîne însă de văzut dacă renunțarea la criteriile se-
mantice este într-adevăr posibilă. Unii descriptiviști răspund negativ.
După K. L. Pike, în cursul segmentării e indicat să tulburăm cît mai puțin
relațiile dintre sensul părților unui întreg și sensul acestuia; cu alte
cuvinte, trebuie să tăiem în așa fel textul, încît să se pară că sensul întregu-
lui a rezultat din combinarea înțelesului constituenților, plus cîteva sensuri
gramaticale 235. Rolul criteriilor formale, structurale, este de a confirma,
dar și de a corecta — unde e cazul — datele obținute cu criteriul semantic.
Această poziție rezonabilă în teorie nu e însă de loc ușor de aplicat în prac-
tică. Printre dificultățile metodei a fost semnalată și situația grupurilor
coordonative și a unor particule ca engl. now, therefore, germ, ja, nun,
also, docb, fr. en revanche 236.
233 Cf. B. Strâng, Theory and practice in morpheme Identification, în „Preprints of papers
of the Ninth International Congress of Linguistics”, p. 246 ; Emmon Bach, Linguistique struc-
turale et philosophie des Sciences, în Problemes du language. Paris, 1966, p. 132 : ,,Distribuția [.. . ]
este o noțiune confortabilă și reconfortantă pentru unii; servește la definirea cu mai multă
rigoare a tehnicilor care teoretic ar putea fi aplicate, dar care nu se aplică niciodată în practică”.
234 Un exemplu tipic în acest sens găsim la E.A. Nida, A synopsis of English syntax,
Oklahoma, 1960, care reduce propozițiile limbii engleze la aproximativ 150 de modele.Vezi
schemele și modelele de la p. XI—LVII.
235 Taxemes and Immediaie Constituents, în Readings in Linguistics, editat de M. Joos,
New York, 1958, p. 79.
236 H. Seiler, în „Word” XVIII, 1962, 1-2, p. 122.
132
I. Obiectul și istoria lingvisticii
Metoda de analiză în constituenți imediați este în continuare mult
utilizată în lingvistica americană, în primul rînd de cei care construiesc
gramatici generative 237.
s Analiza în trăsături distinctive. E cunoscută și sub denumirea,
mai puțin uzuală la noi, de ,,analiză componențială” 238. A fost elaborată
pentru fonologie și, mai recent, s-a preconizat aplicarea ei în semantica
lexicală. în morfologie și sintaxă, aplicațiile sînt sporadice 239. Analiza
componențială își propune descompunerea unei unități lingvistice în ele-
mente ireductibile, cuante lingvistice 24°.
în descrierea planului expresiei, fonemul e prezentat ca un fascicul
de trăsături distinctive, de exemplu rom. /b/ = ocluziune + oralitate +
+ labialitate + sonoritate. înlocuind una din aceste trăsături, se obține
un nou fonem, de exemplu înlocuind „sonoritate” cu „surditate” rezultă
fonemul /p/. în fiecare limbă, din combinarea cîtorva trăsături distinctive
se obțin cîteva zeci de foneme, ceea ce arată că în limbă acționează ca prin-
cipiu de organizare economia.
Deși limbile diferă mult între ele în privința sistemului fonologie
(a numărului de invariante, a tipului de opoziții), trăsăturile distinctive
sînt aproximativ aceleași. în metoda de analiză preconizată de R. Jakobson
și M. Halle, se susține că douăsprezece trăsături binare (de tipul „sonor/
nonsonor”) sînt suficiente pentru a explica orice sistem fonologie 241. Cele
douăsprezece trăsături sînt niște universalii lingvistice, comune tuturor
limbilor 242.
Prin analogie, conceptul de „trăsătură distinctivă” a fost introdus și
în descrierea planului semantic al limbii. S-a spus că sensul unei unități
lexicale nu e un întreg nediferențiat, ci e analizabil în „elemente conceptu-
237 Scurt istoric al metodei; primele indicații se găsesc în cartea lui Bloomfield, Language
(1933). Zece ani mai tîrziu, K.L. Pike publică un articol în care dezvoltă ideile expuse de Bloom-
field și formulează unele obiecții („Language” 19, 1943). Lucrarea rămasă pînă azi fundamen-
tală pentru cunoașterea analizei în constituenți imediați e expunerea lui R.S. Wells (Immediate
Constituents, trad. fr. în „Langages” 20, 1970. Corectări și adaosuri se datoresc lui Z.S. Harris
(Structural linguistics, Chicago, 1961), E.A. Nida (lucr. cit.), Ch. F. Hockett (A course in modern
linguistics, New York, 1958). O descriere amănunțită la S. Stati, Constituenții imediați, LR
XIII, 1964, 3.
238 Cf., de exemplu, W. Goodenough, Componential analysis and the study of meaning,
„Language” 32, 1956, p. 195 — 216; E.H. Bendix, Analyse componeniielle du vocabulaire general,
„Langages” 20, 1970. Denumirea apare și la J. Katz, P.M. Postai, An integrated theory of linguistic
descriptions, Cambridge, Mass., 1965, p. 28.
239 S-a spus, de exemplu, că în conținutul morfemului latin de adj. m. -us (ca în bonus)
se combină trăsăturile distinctive „singular”, „masculin”, „nominativ”. Analize de acest tip
la A.V. Isacenko, O epaMMamunecKOM auanenuu, B H 1961, 1, p. 34 ; Jakobson, Essais, p. 164.
Pe baza analizei componențiale au fost elaborate conceptele de noem (L.J. Prieto, Rapport
paradigmatigue et rapport syntagmatique sur le plan du contenu, în Omagiu lui lorgu Iordan,
București, 1958) și semantem (S. Stati, Analiza unităților de conținut, PLG IV, 1962).
240 S. Marcus, Lingvistica matematică, ed. a H-a, București, 1966, p. 36. Acest proces
de reducere e numit aici „proces de cuantificare”.
241 Grundlagen der Sprache, Berlin, 1960, p. 26 — 29.
242 Lepschy, Linguistigue, p. 41.
B, Concepțiile și metodele lingvisticii
133
ale minimale, legate între ele în anumite feluri ” 243. Acești constituenți
semantici minimali au fost denumiți seme Posibilitatea de a analiza
(fără rest) cuvintele în elemente diferențiale dovedește că lexicul are o orga-
nizare structurală 245.
Folosind analiza componențială, B. Pottier identifică în conținutul
substantivului fr. chaise următoarele seme : (1) pe care te așezi, (2) care are
picioare, (3) pentru o singură persoană, (4) cu spătar. Prin adăugarea se-
mului (5) ,,are brațe”, se obține un alt cuvînt: fauteuil 246. Analogia cu
modul de descriere a planului expresiei iese clar la iveală în tabelul care
arată cum se analizează semantic cuvintele franceze chaise, fauteuil,
tabouret, canape, pouf, cu ajutorul a șase seme (s):	= cu spătar, s2 = cu
picioare, unul sau mai multe, s3 = pentru o persoană, s4 = pe care se șade,
s5 = cu brațe, s6 = din material rigid 247 :
		 S1		S2	S3	S4		^5	S6
chaise	+	+	+	+	+	+
fauteuil	+	+	+	+	+	+
tabouret	—	+	+	+	—	+
canape	+	+	—	+	+	+
pouf	—	+	+	+	—	—
Substantivele	care denumesc	gradele de		rudenie pot		fi descrise în
mai multe limbi ca	rezultând din îmbinarea a			cinci	trăsături distinctive	
(care participă la opoziții binare) : (1) sex : masculin/feminin, (2) linie :
directă/colaterală, (3) tip de înrudire : naturală/socială, (4) direcție : as-
cendentă/descendentă, (5) grad : unu/doi (cf. opoziția cuvintelor tată/
bunic) 248. Alt exemplu de analiză componențială dă A. J. Greimas pentru
adjectivele fr. haut, bas, long, court, large, etroit, vaste, epais (se utilizează
243 Katz-Postal, lucr. cit., p. 14 ; cf. și E.H. Bendix, art. cit.; W. Goodenough, art. cit.;
F.G. Lounsbury, în „Language” 32, 1965, 1, p. 158 — 194; D.L. Bolinger, The atomization of
meaning, „Language” 41, 1965, p. 555 — 573 ; U. Weinreich, în Universals of Language, J. Grcen-
berg, ed., Cambridge, 1963 ; id., Lexicographic definition in descriptive semantics, în Problems
in Lexicography, F.W. Householder, Sol Saporta, eds., Bloomington, 1962; Apresian, în
JleKCiiKoepac^uHecKuu coopHUK, 5, p. 52 — 72.
244 B. Pottier, Vers une semantique moderne, TLL II, 1964, 1, p. 111. Termenul apare
încă înainte de al doilea război mondial, la VI. Skalicka, cf. Fr. Danes, J. Vachek, Prague
studies in structural grammar today, TLP I, 1964, p. 21.
Din combinarea cîtorva seme rezultă un semem, unitate structurală care corespunde cu
ceea ce în semantica tradițională se numește „accepție particulară a unui cuvînt polisemantic”
(A.J. Greimas, Du sens, p. 40). Prin urmare, dacă un cuvînt are trei sensuri, fiecare dintre ele
este un semem alcătuit din cîteva seme (dintre acestea măcar unul este în general comun celor
trei sememe).
246 E. Goseriu, art. cit., p. 153.
246 Art. cit., p. 122.
247 B. Pottier, Recherches sur l’analyse semantigue en linguistique et en traduction meca-
nique, în Publications linguistiques de la Faculte des Lettres et Sciences Humaines de l’Universite
de Nancy“ 1963, p. 16.
248 E. Goseriu, art. cit., p. 159. Pentru analiza componențială a numelor de rudenie, cf.
și A.F.G. Wallace, J. Atkins, The Meaning of Kinship Terms, „American Anthropologist”, 62,
1960, 1, p. 58-80.
134
I. Obiectul și istoria lingvisticii
șase seme, care participă la opoziții binare, de exemplu : „ + verticalitate”/
„—verticalitate”, ,,+perspectivitate” / ,,—perspectivitate” etc.) 249.
Cercetările sînt în faza tatonărilor de început: structura semantică
a fost pusă în lumină numai pentru cîteva serii de termeni; se obiectează
că în unele exemple (ca numele de rudenie) structura e extralingvistică :
anumiți semnificați rezistă analizei componențiale (numele de culori,
de pildă 25°). Izomorfismul dintre planul expresiei și planul conținutului —
pe care se întemeiază extinderea metodei discutate și la domeniul semanticii
lexicale — „e totodată sugestiv și periculos” 251. Descrierea vocabularului
ca o clasă foarte mare de invariante (iexemele) formate prin combinarea
unui număr mai mic de trăsături pertinente (semele) rămîne o ipoteză
care își așteaptă verificarea.
Metoda generativ-transîormațională. în seria modelelor, sintactice
moderne, cele numite „generativ-transformaționale” sînt cele mai recente
și mai mult discutate în ultima vreme 252.
Ideea că unele construcții sintactice pot fi transformate în altele
fără alterarea (sensibilă) a sensului e bine cunoscută din gramaticile tradi-
ționale 253. Două exemple sînt edificatoare :
?a) construcția activă se convertește în construcție pasivă aplicînd
celei dintîi următoarele operații: (1) verbul central trece de la diateza
activă la diateza pasivă; (2) subiectul (în nominativ) se transformă în
complement de agent (în acuzativ cu prepoziție); (3) complementul direct
se transformă în subiect. Prin urmare, structura N^- + VA + Nj;- > N^ + a
fi + V part + de^eătre) + Ni (explicația simbolurilor : Nn = nume în nomi-
nativ, NA=nume în acuzativ, VA =verb activ, V part=verb la participiu)254 ;
b	) sintagma amor Dei are două interpretări posibile, după cum
Dei este un genitiv subiectiv (între amor și Dei relația semantică este aceeași
ca între cuvintele propoziției Deus amat) sau un genitiv obiectiv (din punc-
tul de vedere al relației semantice dintre constituenți, amor Dei echivalează,
în acest caz, cu Deum amat).
249 Semantique, p. 35.
250 J. Cohen. Structure du langage poetique, Paris, 1966, p. 128—129.
251 B. Pottier, Recherches. . ., p. 8.
252 Bibliografia problemei e impresionanta și crește vertiginos de la un an la altul. Vezi
Ruwet, Introduclion; H. Krenn, K. Mullner, Bibliographie zur Transfurmations Grammatik,
Heidelberg, 1968, 262 p.); bibliografia din „Langages”, 14, 1969. p. 134 — 144. cuprinde
aproape numai lucrări ulterioare publicării cărții lui Chomsky, Aspecls (1965).
Ca lucrări de inițiere în prima variantă a doctrinei chomskiene, expusă, în 1957, de Chom-
sky, Syntactic structures cităm Lees, în „Language” 33,1957- Pentru varianta a doua, expusă
în 1965, de Chomsky, Aspects of the theory of syntax vezi lucrările introductive Ruwet, Intro-
duction ; și Ruwet în „Langages” 14, 1969, p. 3 — 6. Din literatura românească a problemei, vezi
în primul rînd Vasiliu-Golopenția, Sintaxa transformațională a limbii române, București 1969.
253 în legătură cu atare operații, se utilizează expresia „transformări naive”.
254 Prezentarea noastră e mult simplificată în raport cu modelul transformațional, pentru
care vezi Hinsuke Hasegawa, The passive construction in English, în „Language” 44, 1968, 2
(part 1).
3. Concepțiile și metodele lingvisticii
135
în gramaticile descriptive, ca și în manualele de limbi străine, întîl-
nim frecvent formulări ca : „Aceeași idee poate fi exprimată prin mai multe
construcții sintactice” sau „Construcția X este eliptică în raport cu Y”
sau „Construcția X este o condensare (concentrare, prescurtare) a construc-
ției y”. Atare formulări, ca și noțiunile de sinonimie sintactică și de echivoc
(amfibologie), trimit la fapte care se bucură de o tratare amplă în gramati-
cile generativ-transformaționale.
într-o primă formă, modelul transformațional este opera lui Z. S.
Harris 255 și se poate prezenta ca un tip de a n a 1 i z ă sintactică, deosebit,
și în același timp complementar, în raport cu analiza în constituenți ime-
diați și cu „analiza în lanțuri” 256. Analiza transformațională descompune
fraza în propoziții elementare k și operații elementare cp, care operează
asupra lui k și 9. De exemplu, un enunț ca : tînărul naturalist adună o
colecție de valoare se descompune în trei propoziții elementare : naturalistul
e tînăr, naturalistul adună o colecție, colecția are valoare 257.
Una din problemele tipice ale gramaticilor generativ-transformațio-
nale, echivocul (ambiguitatea construcțională), își găsește o primă tratare
la Z. S. Harris, cu exemple ca engl. they were seen by the front office 258.
Analiza transformațională prezintă — după părerea autorului ei
— un interes deosebit, pentru că poate fi descrisă și cercetată cu instru-
mente algebrice și pentru că oferă analize și distincții excepțional de subtile.
A doua formă a modelului transformațional aparține lui Noam
Chomsky și datează din 1957 (cînd se publică Syntactic Structures),
an de mare importanță în istoria sintaxei.
Spre deosebire de Harris, fostul său elev propune un model generativ,
deci, s i n t e t i c, nu analitic. Doctrina chomskiană se opune struc-
turalismului gramatical, prin aceea că nu urmărește să descrie un corpus
finit de texte, ci să explice faptul că orice vorbitor poate emite și înțelege
un număr infinit de enunțuri inedite — însușire denumită „creativitatea
vorbitorului”. O gramatică generativă este un model capabil să genereze
(să expliciteze) toate enunțurile corecte ale unei limbi și numai enunțuri
corecte. Această idee, ca și altele, vor caracteriza și modelul chomskian
din 1965, pe care îl vom înfățișa mai jos. Alte caracteristici ale modelului
din 1957, de exemplu prezentarea marii majorități a propozițiilor ca rezul-
tat al transformării unor propoziții nucleare (kernel sentences), precum și
respingerea considerentelor de semantică, au fost abandonate.
Vom expune sumar teoria generativ-transformațională pe baza
variantei ultime, din Chomsky, Aspects, insistînd nu asupra laturii tehnice,
ci asupra ideilor de bază, a orientării generale. Tocmai de aceea nu vom
utiliza decît o parte din terminologia, relativ bogată și necesitînd mereu
explicații, a doctrinei chomskiene.
256 Z.S. Harris, Co-occurrence and Transformations in Linguistic Structure, ,,Language’*
33, 1957 ; idem, Transformațional Theory (= Transf. Theory),,,Language” 41.
256 Harris, Transf. Theory p. 365.
267 ibidem, p. 364.
258 ibidem, p. 365.
136
I. Obiectul și istoria lingvisticii
Pentru a nu complica expunerea, am renunțat la semnalarea înnoiri-
lor permanente care se aduc prezentării din Chomsky, Aspects, ca și la
prezentarea divergențelor dintre elevii lui Chomsky. în schimb, vom repro-
duce principalele critici aduse modelului chomskian.
Spre deosebire de gramaticile structuraliste, cele generative nu-și
propun să „descopere” organizarea sistematică a gramaticii unei limbi 259,
ci „construiesc” sistemul. O gramatică generativă este o ipoteză, un sistem
ipotetico-deductiv 26°. Pentru aceeași limbă pot fi elaborate mai multe
asemenea ipoteze, dintre care cercetătorul o preferă pe cea care este mai
simplă și are o putere explicativă mai mare 261. Gramaticile generative nu
se proclamă ca adevărate, în opoziție cu alte teorii (tradiționale sau struc-
turaliste) care ar fi implicit false, ci numai își atribuie o putere explicativă
superioară.
Ca orice gramatică generativă, modelul transformațional este un
model al competenței vorbitorului emițător și receptor ; competență înseamnă
capacitatea de a rosti și înțelege un număr nelimitat de enunțuri, dintre care
numai o parte au fost percepute anterior și, eventual, memorate 262. Com-
petenței i se opune performanța, adică activitatea de rostire a propozițiilor
concrete, individuale. Domeniul performanței corespunde în linii mari cu
ceea ce Saussure a denumit „parole”.
Denumirea „generativă” a dat naștere la confuzii, unii crezînd că
noul tip de gramatici ar dori să explice în cel fel își construiesc vorbitorii
frazele (acesta e de fapt obiectul unei „gramatici a performanței”) 263;
gramaticile generative nu reprezintă o teorie a producerii enunțurilor de
către vorbitor 264.
într-adevăr, dacă ni se spune, de exemplu, că sintagma plecarea
trenului e rezultatul nominalizării propoziției trenul pleacă prin aplicarea
regulilor de (1) depredicativizare a verbului, (2) adăugare la verb a unui
sufix nominal și (3) trecerea subiectului la cazul genitiv, aceasta nu în-
259 Gramatica transformațională nu este, spun susținătorii ei, o „discovery proccdure”,
o tehnică a colecționării și clasificării faptelor; ea nu mai este obsedată, ca gramatica bloom-
fieldiană distribuționalistâ, de problema segmentării succesive a enunțului în constituenți tot
mai reduși, pînă se ajunge la constituenții ultimi, indecompozabili (Cf. Lees, art. cit., p. 379).
260 Una din sursele doctrinei chomskiene este teoria sistemelor formale din logica modernă.
„Gramatica transformațională urmărește să stabilească principiile după care pot fi construite
propozițiile unei limbi, aproape în același fel în care o teorie matematică formalizată poate fi
utilizată pentru a construi teoreme” (E. Bach, An introduction to transformațional gram-
mars, N. Y., 1964, p. 10).
261 Chomsky compară {Aspects) trei ipoteze generative, numite de el gramatica cu număr
finit de stări, gramatica cu constituenți imediați și gramatica transformațională.
262 N. Chomsky, M. Halle, The sound pattern of English,Nvw York —Londra, 1968, p. 249.
„Cînd învață o limbă, copilul nu memorează enunțurile pe care le aude; mai de grabă el utili-
zează aceste enunțuri ca să-și construiască o gramatică” {ibidem). Întrucît achiziționarea limba-
jului de către copii este una din temele de cercetare a psiholingvisticii, în ultimii ani s-au înmul-
țit contactele dintre această disciplină de graniță și teoria gramaticilor generative. Cf. prezen-
tarea chestiunii în introducerea scrisă de J. Mehler la culegerea de articole din „Langages” 16,
1969, p. 3-15.
263 Asemenea gramatici n-au fost încă elaborate. Psiholingviștii își propun, între altele,
acest obiectiv.
264 E. Bach, lucr. cit., p. 64 ; Ruwet, Introduction, p. 33.
B. Concepțiile și metodele lingvisticii
137
seamnă că efectiv așa procedează vorbitorii cînd construiesc sintagma ple-
carea trenului. De asemenea, afirmația că propoziția se spune ceva rezultă
din cineva spune ceva (regulile aplicate fiind eliminarea subiectului și tre-
cerea verbului la diateza reflexivă) 265 nu descrie procesul care se petrece
realmente în mintea celui care rostește enunțul se spune ceva. Transformă-
rile citate sînt construcții ale lingvistului, care exprimă formalizat relația
de sinonimie intuită de vorbitori în perechi de structuri ca plecarea trenului
— trenul pleacă sau se spune ceva — cineva spune ceva.
Enunțurile sînt corecte sau incorecte (din punct de vedere gramatical),
acceptabile sau inacceptabile (din punct de vedere semantic). Pentru a
decide asupra corectitudinii și acceptabilității se recurge la intuiția vorbi-
torului — în realitate la intuiția lingvistului, de obicei unicul informant
Tot intuiția este criteriul invocat atunci cînd se discută despre sinonimia
dintre construcțiile sintactice. Considerațiile lingvistului ,,trebuie, în
ultimă instanță, să explice și să satisfacă tocmai intuițiile vorbitorului.
Aceste intuiții sînt adesea revelatoare pentru fapte lingvistice care nu apar
la o analiză superficială, condusă numai în termenii diferențelor formale
și distribuționale’’7 267.
Gramatica transformațională nu urmărește să întocmească un inven-
tar de elemente invariante, cu specificarea variantelor lor contextuale, ci
formulează o serie finită de reguli din aplicarea cărora rezultă infinitatea
propozițiilor ce au fost sau ar putea fi oricînd formulate. în felul acesta,
Chomsky substituie ,,simplei descrieri a unei limbi încheiate (achevee),
finite, studiul unei limbi în plină funcționare, neîncheiate (non achevee).
Dar între cele două metodologii nu există discontinuitate. Analiza de-
scriptivă precedă stabilirea modelelor de generare” 268. într-adevăr, ar fi
greșit să se creadă că autorii de gramatici transformaționale n-ar proceda
la analize lingvistice minuțioase. Dimpotrivă, ei au nevoie de sub clasificări
foarte detaliate ale claselor de cuvinte și de construcții.
Gramatica chomskiană renunță nu numai la invariante, dar și la
ierarhizarea pe nivele, fiecare cu unitățile sale discrete și cu mecanismul
combinatoriu al unităților.
Nivelele (izomorfe) din gramaticile structuraliste sînt înlocuite cu trei
componente : sintactică, fonologică și semantică.
Criticînd distribuționalismul și pornind de la anumite intuiții ale
vorbitorilor, Chomsky introduce distincția dintre structurile de suprafață
și structurile de adîncime, distincție implicată sporadic în gramatica tradi-
țională :
engl. John is easy to please și John is eager to please (sau fr. Pierre
est difficile a vivre și Pierre est difficile ă comprendre 269) se reduc la același
265 Liliana lonescu, The generation of the constructions with undeterminate subject, RRL
XI, 1964, 4, p. 360.
266	Aceasta împrejurare explică de ce marea majoritate a lucrărilor de gramatică gene-
rativă au ca obiect limba maternă a autorului.
267	Lepschy, Linguistique, p. 187.
268	J. Dubois, Grammaire structurale du frangais, I, Paris, 1965, p. 8.
269	Ruw< t, Introduclion, p. 58. Cf. și Pierre a conseille ă Jean de consulter un specialiste
— Pierre a promis ă Jean de consulter un specialiste (ibidem, p. 149).
138
I. Obiectul și istoria lingvisticii
arbore de constituenți imediați, deși simțim că organizarea gramaticală e
diferită. Analiza în constituenți imediați e de asemenea incapabilă să ex-
prime echivalența semantică dintre construcția activă și construcția pasivă
sau ambiguitatea unor construcții ca alegerea lui Ion. Wici analiza sintactică
tradițională, nici modelele neclasice prechomskiene nu rețin multiplele
' legături de semantică sintactică pe care le contractează cuvintele în enunț.
De exemplu, în engl. what disturbed John was being regarded as incompetent,
cuvîntul John este în același timp obiect al lui disturb, obiect al lui regard
și subiect față de as incompetent 270.
Organizarea gramaticală, așa cum rezultă din reprezentarea printr-un
arbore de constituenți, este numai structura de suprafață a unui enunț,
înțelegerea textului presupune însă și intuirea structurii de adîncime (de
exemplu, relația semantică ,,actor-actio” dintre termenii sintagmei ple-
carea prietenului, opusă relației semantice „actio-patiens” care stă la baza
sintagmei lectura cărții, dar identică cu relația care apare în prietenul
pleacă). Distincția dintre cele două structuri e utilizată uneori în gramatica
tradițională : ,,în raport cu subiectul gramatical (subiectul în structura de
suprafață), subiectul logic este subiect în structura de adîncime. Un element
subînțeles este un element existent în structura de adîncime, eliminat prin
transformare din structura de suprafață. Elipsa este transformarea ca efect
al aplicării căreia dispar din structura de suprafață elementele recuperabile
ale structurii de adîncime” 27i.
în structura de adîncime există funcțiunile și relațiile gramaticale care
joacă rolul principal în interpretarea semantică a propoziției. Pentru fie-
care frază, o anumită categorie de reguli (anumite reguli de formare) gene-
rează un indicator sintagmatic (phrase-marker). De exemplu, engl. the
girl is here are următorul indicator sintagmatic 272 :
270 Chomsky, Aspecis, p. 70.
271 Sanda Golopcnția-Eretescu, Structura de suprafață și structura de adîncime în analiza
sintactică, PLG V, 1967, p. 155.
272 După Grunig, în ,,La linguistique” I, 1965 p. 17. Să se observe că acest arbore
nu e bazat pe analiza în constituenți imediați.
B. Concepțiile și metodele lingvisticii	139
Regulile de transformare convertesc un indicator sintagmatic în alt
indicator sintagmatic, prin rearanjarea, permutarea, eliminarea sau adău-
garea unor constituenți. Unele transformări sînt obligatorii, altele facultative.
Transformările nu modifică sensul elementelor structurii de adîncime
asupra cărora acționează, ele lasă neschimbat ,,conținutul informațional
al frazelor” 273 ; bazele lexematice se mențin, dar caracteristicile gramaticale
se pot schimba (de exemplu, diateza verbului, cazul substantivului). Trans-
formările nu pot suprima decît constituenți recuperabili 274 ; suprimările
recuperabile („recoverable deletions”) sînt transformări prin care îndepăr-
tarea unor constituenți atrage după sine introducerea altor segmente.
Pentru a explica formarea structurilor sintactice complexe, grama-
ticile transformaționale trebuie să conțină reguli recursive (reguli care pot
fi aplicate oricît de des, în aranjamente și combinări noi). O regulă recursivă
importantă e aceea de inserare a unei propoziții în alta : engl. John lefi apa-
re ca propoziție inserată („embedded”, „enchâssee”) în I was surprised
that John left275. Cf. și recursivitatea atributelor genitivale în sora soției
vecinului. Aplicarea unei reguli recursive nu e limitată teoretic, ci practic
(de factori ca memoria, atenția, condițiile în care se desfășoară comunicarea,
considerente stilistice etc.) și e o problemă de performanță, nu de com-
petență.
Ambiguitatea (omonimia sintactică) se explică prin faptul că aceeași
structură de suprafață poate fi uneori derivată din două structuri de
adîncime ; structurile ambigui au două ,,istorii transformaționale” diferite.
Lat. amor Dei rezultă fie din nominalizarea276 unei structuri de adîncime în
care subiectul e Deus (Dumnezeu iubește), fie din nominalizarea unei struc-
turi-de adîncime în care subiectul nu e Deus 277.
Modelul transformațional tinde să șteargă granița tradițională dintre
sintaxă și semantica lexicală, descriind conținutul cuvintelor și justificînd
combinarea lor în enunțuri prin metoda numită ,,analiză componențială”
sau ,,analiză în trăsături distinctive” 278 ; dintre aceste trăsături unele sînt
semantice (,,animat”, „uman”, „tînăr” etc.), iar altele sînt sintactice
(,,tranzitivitatea” la verbe) 279.
Modelul transformațional a fost primit cu rezerve, uneori cu critici
foarte severe 28°. O parte din obiecții au fost acceptate de autori și au dus
273 Ruwet, Introduclion, p. 227.
274 Chomsky, Aspecls, p. 222.
275 N. Chomsky, ?vl. Halle, lucr. cit.., p. 6.
276 Vezi definiția nominalizării Ia Ruwet, Introduction, p. 213.
277 Vezi, mai sas, p. 134.
278 Vezi, mai sus, p. 132 — 134.
279 Pentru semantica transformațională, vezi J. J. Katz, J. Fodor, The structure ofasemantic
theory, ,,Language” 39, 1963. U. Weinreich, Explorations in semantic theory, în Current Trends
in Linguistics III, Haga, 1966; J.J. Katz, Recent issues in semantic theory, „Foundations of
language”, 1967 ; J.D. McCawley, The role of semantics in a grammar, în Universals in Linguistic
Theory, ed. de E. Bach și R. Harms, New York, 1969 ; M. Bierwisch, On certain problems of
semantic features, ,,Foundations of Language” 5, 1969, 1.
280 Obiecțiile acestea nu surprind, deoarece validitatea lingvistică a procesului transfor-
mațio.ial e considerată, în majoritatea lucrărilor chomskiene, ca un adevăr evident. O prezen-
tare critică recentă: C.F. Hockett, The state of the art, Haga, 1968.
140
I. Obiectul și istoria' lingvisticii
la perfecționarea teoriei. Semnalăm în continuare cîteva opinii critice care
sînt încă valabile:
(a) Ideea că transformările nu afectează sensul întîmpină rezistențe
serioase, fie că e vorba de pasivizare 281, fie că se arată schimbările semanti-
ce pe care le antrenează nominalizarea 5 cf., de exemplu, engl. the touching
of the knees față de nenumăratele propoziții din care rezultă prin nominali-
zare (my right knee touched my left knee, my knee touched her knee, their
knees touched something etc. etc.) 282.
(P) Criteriul intuiției vorbitorului a suscitat de asemenea vii obiecții;
e cel puțin ciudat cum o teorie atît de riguros formalizată poate avea la
bază un concept atît de vag cum e sentimentul lingvistic 283.
(y) Ideea că structurile profunde ar fi universale n-a găsit adepți în
afara cercului chomskian 284.
(8)	Regulile de transformare, deși se formulează cu tot mai multă
precizie, lasă încă loc pentru contraexemple; se pare că dezideratul inițial,
acela de a elabora o gramatică capabilă să producă numai fraze corecte
(și toate frazele corecte) ale unei limbi, e încă foarte departe de realizare
7)	. Metodele matematice O expunere detaliată a metodelor matematice’
nu-și are locul în lucrarea de față, întrucît aceste metode nu aparțin
lingvisticii, ci matematicii. Elaborarea procedeelor și aplicarea lor revine
matematicianului, care preia de la lingvist o parte din problematica sa și
utilizează descrierile faptelor lingvistice așa cum le întîlnește mai ales în
lucrările structuraliste. La rîndul său, lingvistul ia de la matematician
rezultatele și le confruntă cu rezultatele obținute prin metodologia lingvis-
tică propriu-zisă. în situații limitate, se poate vorbi chiar de o colaborare
între specialiștii în cele două discipline, în sensul că lingvistul aplică el
însuși o metodă matematică sau sugerează matematicianului teme de inves-
tigație. Numărul personalităților științifice care sînt deopotrivă lingviști
și matematicieni este, pe plan mondial, foarte redus. Rezultatele obținute
prin procedura matematică de multe ori nu interesează pe lingvist, deoarece
posibilitățile de aplicare la descrierea limbii sînt nule (sau problematice).
Sînt destul de numeroase modelările matematice care nu reprezintă altceva
decît reformulări ale unor fapte binecunoscute 285 sau descriu proprietăți
foarte superficiale ale limbilor naturale 286.
Lingvistica matematică 287 studiază aspectele cantitative și relațio-
nale ale limbii, completînd în felul acesta cercetarea lingvistică pură. Au
281 Cf., de exemplu, P. Ziff, The nonsynonymy of active and passive sentences, „Philoso-
phical Review” 75, 1966 (și J.J. Katz, E. Martin Jr., The synonymy of actives and passives,
„Philosophical Review“ 76, 1967).
282 E.M. Uhlenbeck, Some further remarks on transformațional grammar, „Lingua” 17,
1967.
283 Vezi Grunig, art. cit., p. 84.
284 Gf., de exemplu, Larochette, în AGIL X II, p. 791.
285 Kiefer, Math. linguistics, p. 2.
286 Ibidem, p. 26.
287 O expunere de ansamblu: Marcus-Nicolau-Stati, Lingv. mat.
B. Concepțiile și metodele lingvisticii
141
fost puse la contribuție în acest sens metodele calculului probabilităților
(ale statisticii 288 în primul rînd) și, strîns legate de acestea, metodele teo-
riei informației. Metodele algebrei au fost de asemenea folosite de matema-
ticienii preocupați de analiza limbajului și de aplicații practice (traducerea
automată, mașinile de citit, de scris sub dictare, perfecționarea sistemelor
de telecomunicații etc.). Gramaticile generative, construcții lingvistice,
au fost puternic influențate de spiritul algebric (în cursul analizei se utili-
zează simboluri și se fac operații asupra acestor simboluri, reunite în
formule matematice 289).
Dintre toate metodele matematice, statistica se bucură de cel mai
mare credit în rîndul lingviștilor, deși aceștia au înțeles-o de multe ori
ca o simplă numărătoare 29°.
Ne-am ocupat într-un capitol aparte de statistică aplicată la studiul
sunetelor și al cuvintelor 291, în cadrul lingvisticii sincronice. Se întrevăd
și aplicații în diacronie. De mare utilitate în stabilirea liniilor de evoluție a
unui sistem lingvistic e examinarea sub aspect statistic a faptelor care se
află la un moment dat în raport de variație liberă 292. Semnalăm în sfîrșit
faptul că recent s-au făcut unele tentative de aplicare a calculului în ,,măsu-
rarea” semnificațiilor 293.
Calculul probabilităților, statistica stau la baza studierii limbii cu
mijloacele teoriei informației (informaticii). Scopurile introducerii meto-
delor informaticii sînt de natură aplicativă (îmbunătățirea procedeelor de
comunicare la distanță), dar interesează și teoria limbii, prin elaborarea
conceptului de redundantă lingvistică, util atît în cercetările sincronice,
cît și în cele diacronice 294. Fiecare unitate a limbii are o anumită probabili-
tate de apariție și o anumită probabilitate de a fi urmată de altă unitate de
același nivel. în anumite înlănțuiri, probabilitatea este 1, deci ocurența e
obligatorie și ca atare previzibilă. Unitățile cu probabilitate de apariție
1 se numesc redundante (acordul în gen, număr și caz al adjectivului cu un
substantiv precedent pe care îl determină e un fenomen de redundanță).
Cu cît apariția unei unități e mai puțin probabilă, cu atît cantitatea de
informație pe care o poartă e mai mare. în mesajele poetice se apelează
frecvent la unități cu mare cantitate de informație. Noțiunea de redundanță
a fost intuită de gramatica tradițională 295.
Lingvistica algebrică a elaborat modele matematice care rețin unele
aspecte relaționale ale fenomenelor de limbă. Rolul acestor modele nu e
numai de a sistematiza unele noțiuni și relații cunoscute, ci și de a descoperi
288 Vezi, mai sus, p. 85 și urm.
289 Lepschy, Linguistique, p. 202.
290 Recenziile făcute de matematicieni la lucrările de statistică lingvistică elaborate de
lingviști sînt de obicei foarte severe.
291 Vezi, mai sus, p. 86.
292 Gutu Romalo, Morfologie, p. 17.
293 Vezi Lepschy, Linguistique, p. 164, 181, nota 6.
294 Unii consideră că, în evoluția lor, limbile tind să realizeze cea mai mare economie
posibilă {ibidem, p. 213).
295 Marcus —Nicolau —Stati, Lingv. mat., p. 259—261.
142
I. Obiectul și istoria lingvisticii
relații și moduri noi de organizare, care nu ar fi putut fi puse în evidență
prin alte mijloace 290. Se pot cita cercetările matematice asupra opozițiilor,
cercetări care introduc într-un aparat matematic teoriile lingvistice ale lui
Saussure, Trubețkoi și Cantineau 287 ; în acest scop se folosesc metodele
teoriei mulțimilor.
Traducerea automată, despre care se spune adesea că nu prezintă
interes pentru lingvistica teoretică 298, a stimulat totuși descrierea struc-
turală a limbilor, obligînd pe lingvist să descopere toate caracteristicile
distribuționale ale unităților limbii, să definească aceste unități prin însușiri
formale. „Cercetările de traducere automată au servit pentru a sublinia
într-un mod dramatic și, trebuie să sperăm, fecund cît de departe ne aflăm
de o cunoaștere satisfăcătoare a funcționării limbii ” 2". Calculele, complexe
și foarte lungi, cu care se văd obligați să opereze matematicienii interesați
de traducerea automată vor furniza probabil „indicații foarte importante
asupra constituției interne a limbajului uman” și „asupra altor procese
psihologice” 30°. Se așteaptă ca cercetările de traducere automată să
aducă foloase și pedagogiei predării limbilor străine 301.
Glottocronologia. Statistica matematică a fost aplicată și în studiul
comparativ al limbilor înrudite sub forma glottocronologiei.
S-a arătat că metoda comparativă-istorică pune la îndemînă mijloace
pentru precizarea înrudirii limbilor, pentru stabilirea materialului transmis
din limba comună, pentru reconstituirea unei limbi-bază neatestate. Folo-
sind datele geografiei lingvistice, se pot trage unele concluzii privitoare la
configurația dialectală în cadrul limbii comune și la cronologia relativă
a separării limbilor înrudite. în ultimele două decenii a apărut și încercarea
de a se determina cronologia absolută a acestui proces cu ajutorul glottocro-
nologiei. Principiile acestei metode au fost formulate de M. Swadesh.
Este vorba de un procedeu de datare a diversificării unei limbi-bază cu
ajutorul statisticii lexicale. în esență, principiile glottocronologiei sînt
următoarele :
în vocabularul de bază al fiecărei limbi există un nucleu fundamental,
non-cultural, mai persistent decît restul vocabularului și identic în toate
limbile (de circa 100 sau 200 de cuvinte).
în toate limbile acest nucleu este înlocuit într-un ritm statistic
constant sau, cu alte cuvinte, există un indice constant de păstrare pe
mileniu a cuvintelor. Acest indice (sau rata de retentie) ar fi de 85% (după
alții 86%, 81% sau 93%).
Potrivit acestei metode, se consideră că, la 1 000 de ani de la separare,
două limbi înrudite ar conține în nucleul fondului principal lexical 85%
296 S. Marcus, Lingvistica matematică, ed. a II-a, București, 1966, p. 7.
297 Ibidem, p. 9 și urm.
298 Lepschy, Linguistique, p. 217.
299 Ibidem, p. 224.
300 M. Gross, L’emploi des modeles en linguistique, „Langages” 9, 1968, p. 7.
301 B. Quemada, La linguistique appliquee ă l’enseignement des langues vivantes, „Revue
de l’enseignement superieur”, 1967, 1 — 2, p. 61.
B. Concepțiile și metodele lingvisticii
143
din elementele moștenite din limba-bază, la 2 000 de ani de la separare,
fondul comun ar fi de 85% din 85 sau 72,25 % etc.
Pe această bază se face aplicarea în sens contrar : cunoscîndu-se pro-
centajul de cuvinte păstrate în comun, se calculează timpul separării lor
log* C
după formula T = ----------» în care T = timpul care s-a scurs de la
2 log r
separarea limbilor, C = procentajul de cuvinte înrudite păstrate, iar r =
rata medie de retenție.
Lingviștii au făcut apel la glottocronologie pentru a stabili epoca de
separare a limbilor care provin din aceeași limba-bază, pentru a formula
în procente gradul de înrudire a limbilor, pentru a stabili o clasificare
genealogică mai precisă.
Glottocronologia a fost creată în principiu pentru limbile fără ates-
tări istorice (amerindiene), dar verificarea ei s-a făcut la limbi indo-europene,
unde adesea rezultatele au contrazis fapte reale. Lipsa de eficacitate a aces-
tei metode se explică prin punctul ei de plecare. După cum s-a evidențiat 302,
lista de 100 de cuvinte alcătuită de Swadesh nu e aplicabilă tuturor limbilor,
pentru că fiecare își organizează noțiunile în alt mod.
Apoi nu se poate accepta ideea că în toate limbile există un ritm con-
stant de modificare, chiar la cuvintele cele mai frecvente și esențiale. Un
asemenea ritm constant nu se păstrează nici în istoria aceleiași limbi.
Interacțiunea limbilor înrudite după separarea lor are ca rezultat postda-
tarea acestui proces, în timp ce împrumutul unor elemente din alte familii
de limbă duce la antedatare. S-au încercat corectări ale formulei, folosirea
de coeficienți multiplicatori. Aplicarea metodei rămîne însă în continuare
nesatisfăcătoare, pentru că — după cum am văzut, principiile ei fundamen-
tale sînt greșite. Se pune și problema dacă în principiu scopul urmărit de
glottocronologie poate fi atins vreodată: procesul dezmembrării unei
limbi comune în limbi înrudite nu poate fi datat în cifre absolute, el durează
o vreme foarte îndelungată. Perioada de transformare a dialectelor în limbi
de sine stătătoare reprezintă un proces complex, care atinge toate nivelele
limbii și care se realizează în ritmuri diferite în funcție de numeroși factori,
interni și externi.
d. Comparația între metode
Procesul de înnoire metodologică și confruntare a metodelor se desfă-
șoară sub ochii noștri; lipsa perspectivei istorice împiedică considerabil
aprecierile și ierarhizările valorice. La aceasta se adaugă și lipsa unui
criteriu indiscutabil de comparație între metode; criteriul acesta variază
în funcție de ceea ce se apreciază ca scop al cercetării lingvistice. Mulți
lingviști resping în bloc metodele folosite în lingvistica matematică fiindcă
nu luminează istoria limbilor ; unii obiectează metodelor psiholingvisticii că
„studiază limba în realizările ei concrete, în mesaje [...], în raport cu
302 E. Goseriu, Critique de la glottochronologie appliquee aux langues romanes, în Ades
du X~c Congres International de Linguistique et Philologie Romanes I, Strasbourg, 1962, p. 92.
144
I. Obiectul și istoria lingvisticii
emițătorii și receptorii și cu diferitele situații în care se găsesc aceștia” 303
(obiecția pornește de fapt de la respingerea unei linguistique de la parole);
în sectorul mai limitat al modelării matematice se întîmplă adesea ca aceeași
metodă să fie apărată sau combătută în funcție de preferința specialistului
pentru rigoarea construcției teoretice sau, dimpotrivă, pentru eficiența
practică. (Se recomandă deci ca evaluarea unui model să se facă în funcție
de scopul sau 304.)
Utilitatea unei metodologii eterogene se justifică nu numai prin diver-
sitatea de scopuri. Se știe de mult că limbajul însuși e complex și eterogen,
astfel că pluralitatea și diversitatea metodelor corespund naturii obiectu-
lui (de aici rezultă, în mare parte, caracterul complementar 305 al metodelor)
și chiar dacă, studiind același obiect cu procedee diferite, ajungem la rezul-
tate diferite, situația nu e inacceptabilă. în lingvistica structurală a întru-
nit o largă adeziune principiul pluralității soluțiilor.
Apreciind global metodele introduse în lingvistică în ultimele patru
decenii, pot fi'subliniate câteva caracteristici comune, valabile atît pentru
metodele structurale, cît și pentru cele (logico-) matematice. în comparație
cu metodele ,,clasice”, cele moderne :
(a)	aduc mai multă precizie, rigoare, finețe și explicitează elemente
implicite din analiza tradițională. De exemplu, în legătură cu procedeul
substituției, Z. S. Harris precizează : principala lui utilitate constă mai
degrabă în caracterul explicit decît în noutatea metodei sau a rezultatului 306.
în același spirit s-a spus despre comutare că nu realizează decît ,,controlul
cunoștințelor obținute anterior pe cale intuitivă” 307. Formulele stabilite de
P. Guiraud în statistica lexicală dau o formă matematică (cu toate avan-
tajele ei) unor adevăruri empirice descoperite de lingviști: relația dintre
lungimea unui cuvînt și frecvența lui, dintre numărul sensurilor și frecvența
cuvîntului 308. Gramatica transformațională și-a construit un aparat logico-
matematic care surprinde în toată complexitatea sa omonimia și sinonimia
sintactică, cunoscute, dar tratate sporadic și nesistematic de gramaticile
tradiționale și structuraliste;
(b)	descoperă calități noi ale limbii sau aduc în centrul atenției laturi
subestimate și neglijate : relația variante-invariantă, trăsăturile distinctive,
opozițiile, neutralizarea lor, în genere importanța relațiilor în sincronie
și diacronie, existența analogiilor de structură dintre planurile limbii
(izomorfismul), structura statistică a enunțurilor, redundanța etc.;
(c)	fac posibile aplicații practice în realizarea cărora procedeele
,,clasice” n-au eficacitate. E limpede că un calculator electronic n-ar putea
efectua traduceri dacă programarea sa ar utiliza informațiile cuprinse în
gramatici de tip tradițional; tot astfel, o ,,mașină de citit” sau o ,,mașină
303 Slama-Cazacu, Psiholingvistică, p. 107.
304 Kiefer, lucr. cit., p. 8.
305 în teoriile științifice actuale se afirmă tot mai insistent principiul complementarității,
introdus mai întîi în fizică (Heisenberg). Umberto Eco, Opera aperta, Milano, 1967, p. 45.
306 From morpheme to utterance, „Language’" 22, 1946.
307 I. Goteanu, în ELS, p. 35.
308 Les caracteres siatistiques du vocabulaire, Paris, 1954.
B. Concepțiile și metodele lingvisticii
145
vorbitoare” ar fi de neconceput fără ajutorul datelor obținute de fonetica
experimentală prin analiza spectrografică 309 ;
(d)	apropiemetodologic lingvistica de alte științe (matematica,
științele naturii) „Utilizînd în fonetică metodele științelor naturale, ten-
dința experimentală, din ce în ce mai activă la începutul secolului, credea
că va putea face din lingvistică o știință de același tip cu științele natu-
rale” 31°. Substituția și comutarea sînt în fond două varietăți de experi-
ment (se examinează variația unui element într-un ansamblu în care restul
rămîne constant) 311; metoda experimentală utilizată de psiholingviști
(în legătură cu toate compartimentele limbii) se definește la fel cu experi-
mentul din fizică, biologie, psihologie etc. : provocarea intenționată a
anumitor fenomene și înregistrarea lor în condiții controlate 312. Gramaticile
generative reușesc să furnizeze o teorie lingvistică structurată din punct de
vedere logic ca și teoriile din științele exacte. Asemănările de structură
logică dintre teoriile a două sau mai multe științe fac posibile contacte
interdisciplinare rodnice și schimburi de metode. Introducerea matematicii
în studiul limbii apropie în mod vizibil lingvistica de numeroase alte disci-
pline.
Compararea metodelor preconizate de structuraliști duce la concluzia
că, în ciuda deosebirilor existente, în esență ele sînt complementare 313;
preferința acordată procedeelor de analiză sincronică, metoda analizei
funcționale, tentativa de a înlocui caracterizările tradiționale prin relevarea
laturii funcționale și formale a fenomenelor lingvistice — toate acestea
apropie considerabil școlile structuraliste și le conferă același „aer de fa-
milie”. Morfologia structurală elaborată de descriptiviști și, mai recent,
semantica structurală 314 au la bază procedee comune, sursa permanentă de
inspirație pentru toți structuraliștii fiind — mărturisit sau nu — fonologia,
domeniul în care metodele de bază ale lingvisticii moderne s-au verificat
cu maximă eficiență.
Diversitatea este considerabilă în sînul lingvisticii matematice, după
cum preferințele cercetărilor se îndreaptă spre calculul probabilităților,
teoria mulțimilor, topologie etc. Indiferent însă de tipul de model utilizat,
se poate spune că modelele se completează reciproc : pentru a formaliza
309 Malmberg, Nouv. tendances, p. 174 (,,Colaborarea spectrografiei moderne a sunetului
și a metodelor sintetice reprezintă punctul de plecare teoretic pentru construirea mașinilor de
notare mecanică a limbii vorbite și a mașinilor de citit”).
310 Ibidem, p. 154.
311 Gutu Romalo, în ELS, p. 57.
312 Slama-Cazacu, Psiholingvistică, p. 129.
313 Glosematica și descriptivismul american sînt apreciate în acest mod de Haugen,
Directions in modern linguistics, „Language” 27, 1951. între aceste două școli și metodologia
Cercului lingvistic de la Praga și a lui A. Martinet există de asemenea puncte ccmune, cf. Gutu
Romalo, în ELS, p. 56.
314 Vezi mai departe, p. 158; 271.
10 - c. 1213
146
I. Obiectul și istoria lingvisticii
limba în toată complexitatea sa sînt necesare modelări succesive, în re-
lație de complementaritate 315.
împletirea metodelor „clasice” cu cele structurale a dat rezultate
pozitive începînd cu Memoriul lui E. de Saussure consacrat sistemului
primitiv al vocalelor indo-europene (1878), unde, pentru a studia formele
multiple din care provine a indo-european, autorul a examinat „sis-
temul vocalelor în ansamblu”, iar operația aceasta a implicat luarea în
considerare a altor probleme de fonetică, precum și a unor probleme de
morfologie. Gramatica comparativă istorică a progresat în secolul nostru
și datorită metodologiei structuraliste; pot fi citate aici lucrările lui E.
Benveniste consacrate formării cuvintelor în indo-europeană (1935) și
numelui de agent (1948) 316. Apar tot mai multe studii ai căror autori
combină cele două tipuri de metode, într-un mod mai mult sau mai puțin
echilibrat 317. Chestiunea integrării metodologiei structuraliste în studiile
de romanistică — a căror „rămînere în urmă” a fost nu o dată semnalată —
a fost obiectul raportului prezentat de B. Pottier la cel de al XH-lea Congres
internațional de lingvistică romanică (București, 1968).
Un sector în care împletirea metodologică de care discutăm se află
încă la început e dialectologia; în ultimii ani 318 s-au publicat numeroase
studii care militează pentru o dialectologie structurală 319. în legătură cu
geografia lingvistică s-a subliniat necesitatea de a adăuga punctului de
vedere fonetic (tradițional) perspectiva fonologică: într-adevăr, zone
omogene din punct de vedere fonetic pot fi separate prin isoglose fonolo-
gice sau, dimpotrivă, o singură arie fonologică poate să corespundă la
două sau mai multe arii fonetice 320.^ „Dialectologia structurală nu poate
să o înlocuiască pe cea tradițională. între metodele lor nu există o contra-
dicție ; combinarea analizei structurale cu procedeele dialectologiei tradi-
ționale dă rezultatele cele mai satisfăcătoare” 321.
Colaborarea dintre lingviști și matematicieni întîmpină serioase
dificultăți mai ales din cauza diversității metodelor. Pe de altă parte,
rezultatele obținute prin procedura matematică cîteodată nu interesează
pe lingvist, deoarece posibilitățile de aplicare la descrierea limbilor naturale
sînt nule (sau problematice).
S-a putut reproșa altor cercetări de lingvistică matematică faptul
că duc la rezultate inacceptabile pentru lingviști: confruntarea cu
„metodele clasice” le favorizează, în atare situații, pe acestea din
urmă. Avem în vedere în primul rînd eșecul gloUocronologiei, metodă
de analiză cantitativă concepută de promotorii ei ca un auxiliar
315 Marcus —Nicolau — Stati, Lingv. mat., p. 73.
316 în acest din urmă studiu, Benveniste arată că faptele particulare trebuie explicate
prin integrarea lor în sistem.
317 Cf. Wartburg, Probi, et meth.
318 Dezbaterea a fost deschisă de U. Weinreich, Is a structural dialectology possiblel,
„Word” X, 1954, 2 — 3, p. 388 — 400. Vezi în lucrarea de față, p. 113 și urm.
319 Vezi notele lui A. Avram, Despre dialectologia structurală, ELS.
320 Ibidem, p. 185.
321 Ibidem, p. 191 — 192.
B. Concepțiile și metodele lingvisticii	147
al metodei comparative-istorice 322. De fapt, cu excepția statisticii, meto-
dele matematice n-au putut fi legate de metodele tradiționale de descriere
a limbii 323 ; s-a văzut că modelarea matematică trebuie să se sprijine pe
descrieri făcute cu procedee structurale.
Comparînd metodele ,,moderne” cu cele ,,clasice”, unii au reproșat
celor dintîi că generează o imagine falsă a obiectului studiat, că denatu-
rează realitatea, îndepărtîndu-se prea mult de ea. Sînt tipice afirmații ca
„în aceste construcții sistematice construite cu rigoarea teoriilor logico-
matematice și foarte frecvent cu ajutorul formulelor de tip algebric, apare
tendința de a considera limba ca un dat, ca o entitate în sine desprinsă de
contingențele umane” 324 sau „O atare metodă, raportîndu-se [...] la
caracterele formale ale sistemelor studiate, ar putea lăsa în umbră multe
aspecte, și dintre cele mai caracteristice ale limbajului uman” 325. în princi-
piu, pericolul absolutizării nu trebuie, desigur, minimalizat, dar rămîne
de văzut dacă nu cumva este la fel de reală primejdia de a vorbi de „dena-
turare” („neglijarea aspectelor esențiale” etc.) în raport cu ceea ce s-a
crezut a fi realitatea limbii, adică în raport cu o imagine limitată istoricește,
l*.
Confruntarea metodelor tradiționale, structurale și (logico-)matema-
tice trebuie făcută amănunțit pentru fiecare sector al lingvisticii (fonetică,
gramatică, lexic) și pentru diferite probleme generale ca: relația sincronie —
diacronie, langue — parole, limbă — dialecte etc. Aportul metodologiei
moderne e prezentat în lucrarea de față la capitolele care tratează aceste
probleme, iar paragrafele care urmează își propun numai să compare ten-
dințele metodologice cele mai recente. (Descrierea amănunțită a metodelor
moderne, mai sus, p. 120—143.)
Diferența dintre sincronie și diacronie, absolutizată în mod nejusti-
ficat de unii structuraliști, apare în lingvistica actuală ca o diferență meto-
dologică : ea există în lingvistică, și nu în limbă, din punctul de vedere al
observatorului și nu în obiectul însuși 326. De altfel chiar Saussure susținuse
că limbajul „în fiecare moment implică în același timp un sistem stabilit
și o evoluție; în fiecare clipă e o instituție actuală și un produs al trecutu-
lui” 327. Caracterul complementar al cercetării sincronice și diacronice e
adesea proclamat cu toată insistența : „Viitoarea știință a limbajului tre-
buie să aspire la un studiu care să unească cele două metode într-o comuni-
322 Vezi p. 143.
323 Această excepție a fost contestată. S-a spus, de pildă, că o condiție indispensabilă
a tratamentului statistic al anumitor fapte de limbă este efectuarea prealabilă a unei analize
structurale riguroase (vezi Malmberg, Nouv. tendances, p. 291).
324 Leroy, Lingu. moderne, p. 97.
325 Ibidem, p. 110.
326 Wartburg, Probi, et meth., p. 12. Vezi și G. Mihăilă, Cu privire la evoluția conceptului
saussurian de ,,sincronie" și „diacronie” in lingvistică, PLG V, 1907, p. 64 — 67, și, în ucrarea
de față, p. 349 și urm.
327 Cours, p. 24.
148
I. Obiectul și istoria lingvisticii
tate organică și să facă să reiasă cu toată claritatea dorită interdependenței
sistem-mișcare” 328.
Dihotomia saussuriană langue — parole este și ea o diferențiere meto-
dologică. Întrucît metodele „clasice” și „moderne” au fost aplicate cu pre-
cădere limbii, se pune la ora actuală problema găsirii unei metodologii
adecvate studiului vorbirii : în psiholingvistică, T. Slama-Cazacu
propune „metoda dinamic-contextuală” (aceasta culege faptele de limbă
ca realitate vie, în mesaje particulare) 329 ; în analiza semantică modernă
a enunțurilor se au în vedere sensurile contextuale ale cuvintelor și — ală-
turi de sensul expresiilor (signifie) — realitatea particulară desemnată
(denotatum). Analiza limbii și analiza vorbirii se completează și
se luminează reciproc.
în studiul expresiei, înnoirea metodologică este remarcabilă. Metoda
experimentală a evoluat în două direcții: (a) construirea de aparate noi,
care să surprindă cît mai exact aspectele fiziologice și acustice ; (b) apropie-
rea de fonologie, de analiza funcțională a unităților planului sonor : cerce-
tarea cu ajutorul aparatelor vizează separarea trăsăturilor relevante de
cele nepertinente (se construiesc aparate care să reflecte și să înregistreze
numai trăsăturile pertinente și aparate ce produc sunete la care urechea
să reacționeze ca la sunetele rostite de om) 33°. Se așteaptă de la aparate
noi, încă nerealizate, date privind aspecte esențiale, dar insuficient cunoscute,
ale învelișului sonor (melodia vorbirii, intonația) 331. Metoda analizei func-
ționale e tot mai insistent solicitată să explice schimbările de sistem;
asistăm astfel la elaborarea unei metodologii pentrufo^oZo^a diacronică.
Cercetărilor inițiale — devenite clasice — ale lui A. Martinet, care a intro-
dus noțiuni ca : „tendința spre economie”, „contextul sistemului”, „lanț
de tracțiune”, „margine de securitate” (între realizările a două foneme)332
li s-a obiectat că totuși n-au revelat cauzele evoluției 333. Explicații de tipul:
„într-o anumită epocă sistemul siflantelor era șchiop, exista numai surda,
de aceea în epoca următoare a apărut și perechea ei sonoră” sînt departe de
a fi o explicație cauzală satisfăcătoare, căci adesea sistemul rămîne șchiop
epoci întregi, fără a se completa, ba uneori, dimpotrivă, se descomple-
tează 334. în conformitate cu metoda de lucru a lui Martinet, schimbările
sistemului fonologie se explică prin anumite caracteristici de organizare
(„contextul sistemului”); la acest principiu explicativ A. Avram adaugă
328 Wartburg, Probi, et m^th., p. 148. Vezi și E. Coseriu, Sincronia, diacronia y historia.
El problema del cambio lingiiistico, Montevideo, 1958, p. 154 — 155.
329 Psiholingvistică, p. 124, 119.
330 Malmberg, Nouu. tendances, p. 164 — 170.
331 Dezideratul e formulat limpede de Slama-Cazacu, Psiholingvistică, p. 115.
332 Lingvistul francez continuă și dezvoltă preocupări ale membrilor Cercului lingvistic
de la Praga, cărora le datorăm primele elemente de fonologie diacronică.
333 M.I. Steblin-Kamenski, la C. Poghirc, Note asupra cauzalității în limbă, PLG V,
1967, p. 9. Aceeași obiecție la K. Togeby, Les explications phonologiques historiques sont-elles
possibles^, ,,Românce Philology” XIII, 1959 — 1960, 4; K. Baldinger, Traditionelle Sprachwis-
snschaft und historische Phonologie, „Zeitschrift fur romanische Philologie” LXXIX, 1963, 5 — 6.
334 G. Poghirc, art. cit., vezi și Em. Vasiliu, Fonologia istorică a dialectelor dacoromâne,
București, 1968, p. 11 și urm.
B. Concepțiile și metodele lingvisticii
149
„contextul diacronic” : fiind dată o stare de limbă, explicarea modului
în care ea se schimbă este mult ușurată dacă se ia în considerație și „moște-
nirea” din etapele precedente, dacă se examinează și aceste etape înseși.
Schimbarea urnii fonem oarecare nu se explică totdeauna numai prin
ceea ce el e s t o (din punct de vedere paradigmatic și sintagmatic), ci și
prin ceea ce el a fost mai înainte. Trebuie deci să ținem seama de presiunea
contextului diacronic, derivată din ceea ce autorul numește „continuitatea
evoluției fonologice” 335. Cea mai recentă achiziție metodologică a fonolo-
giei este metoda transformațională^ utilizată inițial în sintaxă 336.
în gramatică, orientările moderne urmează două direcții:
(a)	gramatica sintagmatică. Metodologia își propune aici cercetarea
faptelor, gruparea lor pe tipuri și descompunerea enunțurilor în segmente
care aparțin la diferite clase de elemente. Clasificarea entităților gramaticale
se face după caracteristici pur formale (de exemplu, distribuția,
posibilitățile combinatorii) — se postulează deci o descriere lingvistică
asemantică, preconizată de una din variantele descriptivismului
american („mecaniciștii”) și necesară pentru operațiile de traducere auto-
mată — sau combinînd criteriile formale cu cele semantice (descriptiviștii
„mentaliști”). Pe acest teren constatăm îmbinarea procedeelor structurale
cu unele modele (logico-)matematice. Acest tip de gramatică se bazează
înprimulrînd pe metoda analizei în constituenți imediați321 și corespunde unei
concepții taxinomice a științei 338.
(b)	gramatica generativă 339 este un model al „competenței” vorbi-
torilor, un „mecanism finit capabil să genereze un ansamblu infinit de
fraze”. Modelul generativ conține regulile pe care se bazează legarea uni-
tăților în fraze corecte, explică unele construcții ca transformări ale al-
tora (în acest cadru teoretic se rezolvă descrierea sinonimiei sintactice)
și justifică prin „istorii transformaționale” deosebite construcțiile ambigui
(omonimia sintactică). Cu toate obiecțiile de principiu îndreptate de școala
lui Chomsky împotriva structuralismului taxinomic (a gramaticii sintag-
matice), e clar că gramaticile generative sînt o continuare a celor sintag-
matice, pur descriptive. „între cele două metodologii nu există discon-
tinuitate : analiza descriptivă precedă stabilirea modelelor generative”340.
Teoria transformațională și-a încorporat în ultimii ani semantica.
Din punctul de vedere al metodei, aceasta aduce elemente noi, încă in-
suficient cristalizate, într-un contrast încă mai categoric cu gramaticile
sintagmatice : cuvintele se combină între ele (pentru a forma enunțuri)
potrivit așa-ziselor reguli de selecție; încălcarea lor duce la construcții
cu un grad redus de gramaticalitate (de exemplu, propoziția sinceritatea
îl admiră pe Ion, unde a fost violată următoarea regulă de selecție a unei
335 A. Avram, Principiul continuității in fonologia diacronică, PLG V, 1967, p. 198.
336 Cf. lucrarea de mari proporții N. Chomsky, M. Halle, The sound pattern of English,
New York, 1968.
337 Vezi, mai sus, p. 129 — 132.
338 în terminologia introdusă de N. Chomsky; cf. și N. Ruwet, Introduction, p. 11.
339 Vezi, mai sus, p. 134 — 140.
340 Ruwet, lucr. cit., p. 12.
150
I. Obiectul și istoria lingvisticii
clase de verbe tranzitive : ,, admit ca subiect numai persoane”). Prin ur-
mare analiza sintactică a unui enunț va cuprinde și examenul felului cum
au fost respectate regulile de selecție.
Așa cum gramaticile structuraliste au subminat diviziunea tradițio-
nală.- a gramaticii în morfologie și sintaxă, metodologia transformaționa-
listă estompează granița dintre gramatică și semantica lexicală.
Metodele utilizate în semantica modernă ne permit să vorbim de o
semantică funcțională și de o semantică transformațională.
a)	Pentru semantica funcțională sînt caracteristice reducerea varian-
telor la invariante (unități funcționale, diferite de la o limbă la alta, care
decupează ,,substanța conținutului”), stabilirea opozițiilor distinctive,
analiza invariantelor semantice în trăsături distinctive. Semantica func-
țională privește cuvîntul ca pe o microstructură, în care diferitele sensuri
se află în interdependență, iar lexicul unei limbi, avînd caracter de sis-
tem, e numit macrostructură. Evoluția semantică a cuvintelor și varia-
tele deplasări în relația signifiant — signifie pot fi explicate prin interde-
pendența din interiorul micro- și macrostructurilor. Această concepție
poate înlocui cu succes explicațiile din semantica istorică tradițională.
Metodele semanticii funcționale încep așadar să-și facă loc în lingvistica
diacronică341.
b)	Semantica transformațională e parte integrantă a gramaticii trans-
formaționale342. Punctul de plecare îl constituie analiza funcțională a
cuvîntului în trăsături semantice distinctive (pînă aici cele două metodo-
logii se suprapun), dar aspectul caracteristic îl formează includerea în-
sușirilor sintactice în conținutul unui cuvînt (al unei clase de cuvinte)343.
Constatările tradiționale referitoare la calitatea de unitate complexă le-
xico-gramaticală a părților de vorbire sînt relevate și adîncite cu multă
subtilitate. Sîntem îndreptățiți să vorbim de astă dată de caracterul com-
plementar al metodelor ,,clasice” și ^moderne”.
e. Raportul dintre concepții și metode
Asemenea altor fenomene, limba a fost și ea cunoscută multă vreme
numai empiric și intuitiv. Sub impulsul necesităților practice a luat naș-
tere lingvistica aplicată, sub forma alfabetelor, gramaticilor și dicționarelor.
Legătura cu practica nu a încetat niciodată; pentru a face față unor ce-
rințe tot mai complexe, lingvistica și-a perfecționat continuu mijloacele
de analiză. Deși cercetarea limbii a început încă din antichitate, despre o
metodă riguroasă de analiză se poate vorbi mult mai tîrziu, fapt explica-
bil prin aceea că orice metodă este ea însăși un produs teoretic. Constitui-
341 ,,Asociațiile formale și semantice care radiază în jurul unui cuvînt sînt susceptibile
de a-i influența evoluția’' (Wartburg, Probi, et meth., p. 168).
342 Bazele ei au fost puse de J. J. Katz și J.A. Fodor în articolul The structure of a semantic
theory, „Language” 39, 1963.
343 Vezi, mai sus, p. 139.
B. Concepțiile și metodele lingvisticii
151
rea unei metode adecvate unui obiect presupune cunoașterea prealabilă
a naturii lui și este condiționată atît de metodologia generală specifică obiec-
tului studiat, cît Și de sarcinile studierii lui.
în capitolele precedente s-a arătat modul în care, în cursul istoriei
lingvisticii și mai ales începînd cu secolul al XlX-lea, s-au creat diferite
metode de analiză a limbii. Succesiunea acestor metode nu s-a produs la
întîmplare, ci ea reflectă stadiul dezvoltării tehnicii și experimentului,
nivelul general al științei în fiecare epocă, relațiile lingvisticii cu celelalte
științe. Fonetica experimentală s-a putut constitui numai cu ajutorul apa-
ratelor capabile să dea date exacte asupra articulării și audiției sunetelor;
în epoca noastră, geografia lingvistică a realizat progrese însemnate prin
utilizarea magnetofonului. în ceea ce privește legătura lingvisticii cu alte
științe, s-a arătat că apariția metodei comparative-istorice trebuie pusă
în legătură cu rezultatele obținute de paleontologi la începutul secolului
trecut în reconstituirea speciilor344 *, j^rogresele din ultimele decenii în teo-
ria informației și cibernetică au determinat crearea de procedee noi de
analiză în lingvistică. Dar dacă metodele concrete de studiere a faptelor
de limbă sînt dependente de nivelul general al tehnicii și al științei în fie-
care epocă istorică, metodologia lingvistică, orientarea generală a cerce-
tărilor este în mare măsură determinată de concepția filozofică asupra
naturii limbii.
Se știe că, în orice știință, latura ontologic-teoretică și cea metodolo-
gică se află în strînsă interacțiune, se condiționează reciproc345. în funcție
de concepția asupra limbii adoptată de un curent lingvistic sau altul, s-au
creat.și metode corespunzătoare. S-a văzut că punctul de vedere raționalist
a dat naștere gramaticii generale. Sfîrșitul secolului al XVIII-lea și înce-
putul secolului al XlX-lea au impus concepția istoristă, cu specială aten-
ție la fazele trecute ale limbii. Căutările în această direcție au dus la for-
mularea principiilor metodei comparative-istorice. Ulterior înțelegerea
limbii ca sistem abstract de semne a dus pe adepții teoriei lui F. de Sau-
ssure la elaborarea metodelor structurale, care pun în lumină unitățile
invariante la fiecare nivel și relațiile dintre ele346.
Influența teoriei se manifestă în modul în care cercetătorii mînuiesc
metoda și, mai ales, în modul în care prelucrează și interpretează datele
obținute cu ajutorul ei. în cursul istoriei lingvisticii aceleași procedee sau
metode au căpătat aplicări sau interpretări diferite. Astfel adepții școlii
naturaliste, și în special Aug. Schleicher, au folosit metoda comparativă-
istorică mai ales în vederea reconstituirii limbii indo-europene, în timp ce
neogramaticii au aplicat-o pentru o cunoaștere mai precisă a istoriei lim-
bilor vechi și moderne. în ultimele decenii metodele structurale au fost
orientate diferit în diversele școli structurale, în funcție de modul în care
adepții lor interpretează rolul substanței limbii.
344 Cf. Georges Mounin, Histoire de la linguistique des origines au XXe sitele, Paris, 1967,
p. 158.
345 Dialectica materialistă, metodologia generală a științelor particulare, București, 1963,
p. 8.
346 Vezi p. 120 — 129.
152
I. Obiectul și istoria lingvisticii
în ceea ce privește rolul teoriei în interpretarea datelor, este semni-
ficativ modul în care au fost formulate concluzii pe baza rezultatelor ob-
ținute cu ajutorul geografiei lingvistice. Este știut că această metodă a
adus informații prețioase în cunoașterea mecanismului schimbărilor ling-
vistice și a contribuit în măsură însemnată la progresul dialectologiei 347.
Dar, datorită unei greșite înțelegeri a raportului dintre particular și ge-
neral, J. Gillieron și unii reprezentanți ai școlii neolingvistice au ajuns la
negarea existenței dialectelor și a legilor fonetice. Se mai poate cita
și un alt exemplu : în perioada de ascensiune a fascismului unii lingviști și
antropologi germani s-au folosit de datele obținute cu ajutorul metodei
comparative-istorice pentru argumente în sprijinul tezelor lor rasiste.
Legătura dintre teorie și metodă nu se manifestă însă numai într-o
singură direcție, prin influența celei dintîi asupra celei de-a doua, ci prin
condiționare reciprocă. Dacă, așa cum s-a văzut, viziunea asupra obiec-
tului cercetat determină principiile metodei, și aceasta, la rîndul ei, corec-
tează și precizează teoria. Este neîndoielnic că dezvoltarea, în ultimele
decenii, a metodelor structurale a. întărit concepția structuralistă asupra
limbii, după cum metodele matematice au furnizat datele necesare pentru
înțelegerea limbii ca un cod probabilistic.
Începînd din antichitate, timp de multe secole s-au formulat intui-
tiv teorii asupra limbii, fără verificarea lor metodologică, adesea aprioric,
în ultimele decenii, odată cu perfecționarea metodologiei lingvistice, s-a
manifestat tendința de a se introduce în studiul limbii metode tot mai
exacte și de a apropia, în acest fel, lingvistica de științele pozitive. Acest
fapt a dus uneori la supraestimarea rolului metodelor și la subestimarea
teoriei.
Astfel majoritatea reprezentanților școlii descriptive americane ne-
glijează problemele de bază ale teoriei limbii și în mod deliberat își limi-
tează cercetările la căutarea celor mai adecvate procedee de descriere for-
malizată a limbii. Glossematicienii au mers mai departe cu absolutizarea
operațiilor de lucru, încercînd să transforme metoda de cercetare a limbii
într-o teorie a cunoașterii348. Dar, chiar dacă într-o școală lingvistică lip-
sesc preocupările de teorie a limbii, orientarea teoretică e totuși prezentă,
și ea reiese din însuși felul în care este utilizată metoda, în care este adu-
nat și interpretat materialul.
De altfel asistăm în prezent la o restabilire a echilibrului. Noile ma-
teriale adunate cu procedee perfecționate devin obiect de studiu și gene-
ralizare. Se reiau în prezent, pe o bază superioară, toate marile probleme
ale teoriei limbii: originea vorbirii, raporturile dintre limbă și gîndire,
dintre limbă și societate, cauzele schimbărilor lingvistice etc.
347 Vezi p. 112.
348 Cf. V.A. Zveghințev, Heono3iimu6U3M unocjiedHiie JiUHzeucmtiHecKue HanpaeaeHu^
„BonpocH $iiJioco$nn, 12, 1961, p. 96.
B. Concepțiile și metodele lingvisticii
153
3.	Progresul în istoria lingvisticii
5>
Din cele expuse s-a putut observa că, din antichitate și pînă în vre-
mea noastră, studiul limbii a progresat continuu. Evoluția lui ascendentă
se manifestă prin îmbogățirea materialului supus cercetării, prin perfec-
ționarea metodelor de analiză, prin ramificația și specializarea discipli-
nelor lingvistice.
A crescut mult cantitatea și varietatea materialului lingvistic. Timp
de secole gramaticii s-au ocupat de limba lor maternă și numai sub as-
pectul ei literar, normat; formele limbii vorbite, dubletele dialectale erau
considerate abateri de la normă, care nu merită a fi cercetate. Limbile
de cultură ale antichității s-au bucurat de o atenție exclusivă și în cursul
evului mediu. Studiul unilateral al limbilor moartea dus la o viziune în-
gustă, statică asupra fenomenului lingvistic. în secolul al XVI-lea limbile
popoarelor din Europa încep să fie studiate, și aceasta a dat un impuls
spre atragerea în sfera cercetării și a altor limbi. Abia în a doua jumătate
a secolului al XVIII-lea formele dialectale încep să fie studiate în mod
sistematic, iar la sfîrșitul aceluiași secol materiale din mai multe limbi,
consemnate anterior numai în scopul ilustrării varietății vorbirii omenești,
sînt confruntate și comparate pe o bază științifică. în felul acesta^ se cre-
ează premisele necesare pentru constituirea lingvisticii științifice. într-ade-
văr, numai un material suficient de bogat a permis înțelegerea tipurilor
diferite de structură și constituirea primelor clasificări tipologice, după
cum compararea acelorași materiale a dezvăluit relațiile genetice dintre
limbi și a pus bazele metodei comparative-istorice. în prezent, nici o fa-
milie mare de limbi de pe glob nu a rămas în afara cercetării, deși nu se
poate spune că ele sînt la fel de bine cunoscute.
S-au înmulțit și s-au perfecționat în cursul istoriei procedeele și
metodele de analiză a limbii. O vreme îndelungată cercetările asupra limbii
s-au limitat la descrieri empirice, incomplete și cu un pronunțat caracter
normativ. Schemele descriptive elaborate în antichitate pentru greacă
și latină au fost ulterior aplicate și limbilor moderne, forțîndu-se adesea
materialul. Punctul de vedere descriptiv (deși izolat se fac și observații
istorice), a predominat pînă în secolul al XVIII-lea cînd, în urma preocu-
părilor tot mai frecvente de comparare a limbilor înrudite, ajung pe pri-
mul plan cercetările etimologice și de gramatică istorică. Astfel, paralel
cu reconstituirea istoriei limbii pe baza textelor literare, se realizează,
prin aplicarea metodei comparative-istorice prelungirea acestei istorii în
trecut, pînă la limba-bază, ajungîndu-se să se reconstruiască forme de limbă
neatestate. Un sprijin important în studiul istoriei limbii l-au dat și cer-
cetările dialectologice. Secolul al XlX-lea este epoca de dominație a isto-
rismului în lingvistică. Cercetarea istorică a limbii a dat un fundament
științific disciplinei noastre, a permis să se înțeleagă mecanismul evoluției
limbii și a dezvăluit legi ale transformării elementelor ei. Dar lipsa prin-
cipală a acestei epoci a fost persistența ,,atomismului”, studiul formelor
154
I. Obiectul și istoria lingvisticii
și al sunetelor privite în mod izolat. După cum s-a văzut, cercetarea isto-
rică a dobîndit un caracter exclusivist la neogramatici, care au proclamat-o
drept singura științifică.
Dar metoda descriptivă avea să cunoască o importantă reînnoire
odată cu acreditarea ideii că limba formează un sistem a cărui funcționare
se dezvăluie numai în sincronie. Reabilitată prin Cursul de lingvistică,
generală al lui F. de Saussure, analiza sincronică a limbii a început să fie
elaborată, sub forma unor procedee variate, în diferite școli structuraliste.
Aceste procedee au permis o delimitare mai strictă a invariantelor, o des-
criere mai precisă a lor, au stabilit o ierarhie clară a nivelurilor limbii.
Procedeele structurale au dat rezultate pozitive și în dialectologie și ele
vin în prezent și în sprijinul cercetărilor comparative-istorice. Lingvistica
modernă este predominant descriptivă, dar cercetările istorice tind să-și
transforme procedeele pentru a sesiza evoluția microsistemelor, a ansam-
blului și nu numai a unor elemente izolate ale lui.
Formalizarea limbii pe baza analizei structurale a permis, în ultimii
ani, aplicarea metodelor matematice. Folosite cu precădere în studiile de
lingvistică aplicată, metodele matematice au dezvăluit legități cantita-
tive și au pus în evidență unele aspecte mai puțin cunoscute ale limbii.
Un progres evident s-a realizat în ceea ce privește relațiile lingvisticii
cu alte științe. în tot cursul antichității și multă vreme după aceea, lin-
gvistica a fost parte integrantă a filozofiei și a filologiei. Datorită caracte-
rului complex al fenomenului lingvistic (fiziologic și psihic, individual și
social), chiar după separarea ei ca o știință aparte lingvistica a rămas sub
ordonată uneia sau alteia dintre științele cu care avea contingențe. în
prima jumătate a secolului trecut ea a fost încadrată printre științele na-
turii, fiind apropiată în special de biologie, ulterior a fost considerată ra-
mură a psihologiei. Totodată s-a acordat atenție exclusivă unor aspecte
ale limbii, negiijîndu-se altele, și s-au căutat analogii cu legile biologice
și psihice. în secolul nostru înțelegerea limbii ca fenomen social și apropie-
rea lingvisticii de sociologie au pus în lumină mecanismul schimbărilor,
în special în latura semantică. în sfîrșit, în ultimele decenii, încadrarea
lingvisticii în semiotică și în sfera teoriei informației a dezvăluit, pe calea
analogiei semnului lingvistic cu alte semne, aspecte esențiale ale mecanis-
mului comunicării.
în felul acesta lingvistica a beneficiat de descoperirile și realizările
obținute în alte științe, atît sub aspectul concluziilor teoretice, cît și al
cercetărilor cu ajutorul aparatelor. De la cilindrul inscriptor și palatul ar-
tificial al foneticienilor de la sfîrșitul secolului trecut și pînă la oscilogra-
ful electric și la sintetizorul care recompune sunetele vorbirii umane s-au
făcut pași însemnați, care au dezvăluit multe din mecanismele articulării.
Se poate observa și un alt aspect. A crescut în cursul istoriei nu nu-
mai ajutorul pe care l-a primit lingvistica de la alte discipline, dar și rolul
ei în ansamblul științelor. De la primele începuturi studiile de limbă au
avut un caracter aplicativ, au ajutat la rezolvarea unor probleme filolo-
gice sau filozofice. Ulterior, studiul istoric al limbii a completat sau a con-
firmat datele arheologiei și ale etnografiei. în epoca noastră, metodele
B. Concepțiile și metodele lingvisticii	155
structurale, aplicate cu succes la studiul fenomenelor limbii, au fost trans-
ferate și în poetică și antropologie. Am ajuns astfel la situația în care, re-
clamîndu-se ca știință independentă, cu metode proprii, lingvistica strînge
tot mai mult legăturile cu alte științe, dînd naștere unor discipline de gra-
niță cum sînt psiholingvistica, lingvistica matematică și altele.
îmbogățirea materialului, perfecționarea metodelor de cercetare,
legătura cu alte discipline au permis o cunoaștere tot mai profundă a fe-
nomenului lingvistic. Se observă că, din antichitate și pînă în epoca mo-
dernă, aceleași mari probleme teoretice s-au pus în fața cercetătorilor :
esența limbii, originea vorbirii, raporturile limbii cu gîndirea, cu societa-
tea, legile limbii. în fiecare epocă rezolvările au fost diferite, în funcție de
materialul cercetat și de ideile dominante. Pînă în secolul al XlX-lea pro-
blemele teoretice ale limbii au fost rezolvate mai mult speculativ, metoda
deductivă a fost folosită înaintea inducției, s-au dat răspunsuri la proble-
mele generale ale limbajului mai înainte de a se fi studiat multilateral
limbile.
Pozitivismul secolului al XlX-lea a readus pe primul loc cercetările
concrete, de amănunt. Reluate în epoca noastră de diverse școli, proble-
mele de teorie a limbii și-au îmbogățit conținutul; ele sînt tratate în toată
complexitatea lor, pe baza unui material variat, ținîndu-se seama de na-
tura sistematică a unităților limbii și de variabilitatea lor istorică.
Extinderea și aprofundarea cercetărilor lingvistice s-au reflectat
în continua ramificare și specializare a disciplinelor. S-a văzut că cele
mai vechi lucrări de lingvistică au fost gramaticile, care tratau în special
problenie de morfologie și fonetică, conținînd și unele observații nesiste-
matice privitoare la sintaxă. De timpuriu, alături de gramatică apare și
lexicologia, sub forma glosarelor și a cercetărilor etimologice. Treptat,
fonetica se desprinde ca o disciplină aparte; ea se dezvoltă o dată cu cer-
cetările experimentale. Studiile istorice și comparative-istorice au dus
la noi ramificații : alături de fonetica și gramatica descriptivă, se creează
și o fonetică și o gramatică istorică și comparativă-istorică. în cadrul le-
xicologiei se constituie ca ramuri aparte etimologia și semantica. Alături
de studiul limbii literare își face loc și cercetarea dialectelor. Aplicarea me-
todelor structurale a dat naștere unor discipline noi: alături de fonetică
a apărut fonologia, apoi morfonologia, semantica structurală, gramatica
structurală, urmată de gramaticile generative și transformaționale. A
fost supus analizei structurale și obiectul celei mai noi ramuri a lingvisticii,
stilistica. Asistăm astfel la o continuă specializare a cercetărilor, pe
discipline, și, în cadrul lor, pe familii de limbi și pe limbi. Această
specializare — semn evident al progresului în lingvistică ca și în alte științe
— presupune o creștere considerabilă a numărului de cercetători. în prima
jumătate a secolului trecut, centrul studiilor de limbă se afla în Europa,
în cîteva mari universități. în prezent nu există un singur centru, cerce-
tări lingvistice se fac pe întreg globul, există numeroase școli naționale
cu o mare varietate de orientări, oglindite în publicații de specialitate.
156
I. Obiectul și istoria lingvisticii
4.	Lingvistica la ora actuală
în capitolele și secțiunile acestui tratat va fi prezentat stadiul actual
al cercetărilor, concepțiile și metodele cele mai recente fiind raportate la
tradiția existentă în fiecare domeniu particular al lingvisticii și la proble-
matica viitoare a disciplinei noastre, așa cum se conturează ea în momentul
de față. Rostul acestui capitol este să desprindă din multitudinea direcțiilor
de cercetare cîteva care se află în centrul atenției lingviștilor și care par
să aibă cele mai mari șanse de dezvoltare. Dacă e relativ ușor de desco-
perit în ce probleme se lucrează mai intens, în schimb aprecierile cu caracter
de prognoză comportă riscuri evidente.
Dezbaterile teoretice, examenul critic al metodelor și concepțiilor,
precum și al metalimbajului lingvistic, se bucură astăzi de o atenție mai
mare ca oricînd. Este considerabil numărul studiilor în care lingviștii dis-
cută mai mult despre lingvistică decît despre limbă. Acest interes major
pentru fundamentele și structura științei lor este pentru lingviști un semn
de maturitate și în același timp situează lingvistica la nivelul multor știin-
țe avansate1. O înclinație specială spre discutarea și consolidarea bazelor
teoretice și metodologice ale lingvisticii caracterizează pe autorii de gra-
matici generative, care se inspiră din filozofia modernă a științelor și din
logică2.
în legătură cu această direcție de cercetare, trebuie amintite lucrările
consacrate reactualizării și revalorificării lingvisticii generale anterioare
secolului al XlX-lea. O întreagă literatură a înflorit în urma publicării
opusculului Lingvistica carteziană, al lui No am Chomsky, în care se discută
despre precursorii concepției generativiste asupra limbii. Au fost astfel
scoase din uitare gramaticile raționale și ideile despre limbă ale filozofilor
iluminiști. Lingviștii și-au descoperit interesul pentru filozofia limbajului,
din antichitate ca și din timpurile moderne, acordînd în studiile de lin-
gvistică generală un loc tot mai mare opiniilor exprimate de filozofi. O
teză filozofică de mare răsunet în știința limbii — în secolele al XVII-lea
și al XVIII-lea — a fost universalitatea limbajului (diversitatea idiomurilor
e accidentală, iar unitatea lor e esențială ; unitatea gîndirii
explică unitatea fundamentală a tuturor limbilor). Saussure preconizează
1 ,,Lingvistica a ajuns azi la acele orizonturi critice și la acea problematică epistemo-
logică ce sînt proprii de mult timp unor științe ca fizica, chimia, biologia, sociologia” (Vincenzi,
Logica e linguistica in Viggo Br^ndal, „Lingua e stile” II, 1967, 2, p. 228).
2 O caracterizare generală a teoriei gramaticilor generative, în J. Dubois, La grammaire
generative ; sa place dans la linguistique moderne, „Psychologie frangaise” 13, 1968, 2.
B. Concepțiile și metodele lingvisticii
157
și el căutarea „forțelor universale”, a „legilor generale”3, dar identifica-
rea universaliilor de limbaj a devenit o problemă centrală a lingvisticii
moderne abia de citi va ani4.
Se spune tot-mai des că unele idei considerate pînă nu de mult
ca proprii lingvisticii moderne au fost formulate — dar nu exploatate —
încă demult5 și că teoriile despre limbaj anterioare secolului al XlX-lea
au fost pe nedrept desconsiderate de lingviștii secolului nostru. Afirmații
— altădată curente — ca „adevărata lingvistică începe cu primul sfert
al secolului al XlX-lea” sînt privite de mulți ca nefundate.
Problemele teoretice care se discută astăzi în lingvistică sînt de fapt
probleme comune multor, eventual tuturor științelor. Există legi ale limbii,
și de ce natură sînt ele ? Funcționarea limbii în orice moment din istoria
ei și evoluția limbii de-a lungul secolelor sînt deopotrivă guvernate de legi ?
Lingvistica este sau poate deveni o știință deductivă ? Cum se elaborează
conceptele lingvisticii, constmictele ei, și care este puterea lor explicativă?
Care sînt cauzele schimbărilor în limbă și în ce raport se află ele cu condi-
țiile care favorizează mutațiile ?
Structuralismul actual pune problema evoluției limbii într-o lumină
nouă și critică istoricismul, tipic pentru teoriile lingvistice ale secolului al
XlX-lea, arătînd că acesta n-a fost capabil să explice schimbările.
Diacronia structurală evidențiază cauzele interne ale mutațiilor, presiunea
sistemului, tendința spre dezvoltarea caracterului sistematic în toate
compartimentele limbii. Distincția dintre centrul și periferia sistemului
servește integrării punctului de vedere diacronic în descrierea etapelor
succesive din evoluția unui idiom. Lingviștii de orientare filozofică marxistă
explică'istoria limbilor prin interacțiunea unui număr mare de factori ete-
rogeni, interni și externi, punînd în lumină contradicțiile interne și progre-
sul în spirală. Caracterul de fenomen social al limbajului lămurește atît
funcționarea codului lingvistic într-o perioadă dată, cît și transformarea
acestui cod de-a lungul secolelor, prin acumulări cantitative lente, urmate
de salturi calitative.
în problema constructelor asistăm la o controversă care preocupă
în cel mai înalt grad epistemologia modernă : structura exista în limbă,
rolul lingvistului fiind acela de a o descoperi, de a o degaja și de a o
descrie în modul cel mai fidel cu putință, structura nu aparține limbii,
ci e o ipoteză construită de lingvist, ipoteză căreia i se cere în primul rînd
coerență și simplitate6. Din teza a doua a rezultat principiul „pluralității
soluțiilor” : există mai multe modalități de a descrie structuralist același
3 Unul din scopurile lingvisticii e „să caute forțele care sînt în joc în mod permanent
și universal în toate limbile și să degajeze legile generale la care pot fi raportate toate fenomenele
particulare ale istoriei [limbilor]’' (Saussure, Cours, p. 20).
4 J. Greenberg (ed.), Universals of language, Cambridge, 1963; A. Martinet, Reflexions
sur Ies universaux du langage, „Folia linguistica” 1, 1967, 3 — 4.
5 Cf. însă: „E greu să combați senzația că vezi peste tot precursori” (G. Mounin, în
„Travaux de l’Institut de Linguistique de Paris” IV, 1959, p. 7—8).
6 Cf. Vasiliu, Semantică, p. 33 — 34.
158
I. Obiectul și istoria lingvisticii
sistem fonologie, există mai multe tipuri de gramatici aplicabile acelorași
fenomene gramaticale (între aceste tipuri există diferențe de putere expli-
cativă).
Progresul tehnic a permis dezvoltarea foneticii instrumentale, în
special a analizei spectrografice. Dintre rezultatele practice cele mai spec-
taculoase trebuie amintite aparatele de recunoaștere a sunetelor și „ma-
șinile vorbitoare” (limbajul sintetic). Tehnica vine în sprijinul teoriei:
noțiuni ca variantă și invariantă, pertinență și altele își găsesc un corespon-
dent concret, materializat.
Dintre ramurile lingvisticii, semantica e aceea unde nevoia de înnoire
se simte cel mai acut. Pentru stadiul actual, ca și pentru viitor, sînt sem-
nificative următoarele orientări :
— Descrierea lexicului ca o macrostructură, formată din „cîmpuri”,
în interiorul cărora cuvintele contractează felurite relații, analoge relațiilor
din fonologie și morfologie (domeniile lingvistice cele mai clar structurate).
Ca orice unitate a limbii, cuvîntul are valoare prin opoziție cu cuvintele
din același „cîmp” sau zonă semantică.
— Descrierea conținutului cuvîntului ca o microstructură, formată
din combinarea de seme, trăsături distinctive semantice. Analiza compo-
nențială din fonologie e astfel transplantată din fonologie în lexicologie.
— Granița rigidă — în doctrinele tradițională și structurală — din-
tre semantică și sintaxă tinde să se estompeze. Gramaticile generative
lărgesc considerabil sfera conceptului de gramatică, integrînd în modelul
transformațional componenta semantică. Semantica încetează astfel de
a mai fi o ramură a lexicologiei, căci nu tratează numai sensurile lexicale,
ci și conținutul gramatical.
— Semantica lingvistică se inspiră tot mai mult din semantica lo-
gică. Imixtiunea punctului de vedere logic în analiza semantică e ridicată
la rangul de principiu.
Ideea că limbajul e analizabil în nivele (straturi), moștenită de struc-
turaliști din lingvistica tradițională, n-a fost însă abandonată și se fac în
continuare eforturi de a delimita morfologia de sintaxă sau de a preciza
obiectul semanticii lexicale, dar imaginea sistemului limbii ca o ierarhie de
etaje suprapuse, fiecare cu unități specifice, formate din înlănțuirea unor
unități de rang imediat inferior, este concurată de „teoria integrată a limbii”,
promovată de generativiști. Concepția lor e departe de a fi cristalizată,
și deosebirea dintre „componentele” modelului transformațional și „ni-
velele” („straturile”) modelelor structuraliste e încă nebuloasă. E limpede
totuși că viitorul nu aparține izomorfismului fonologizant al structuralis-
mului clasic.
Se află în centrul atenției probleme ca : distincția dintre structurile
de suprafață și cele de adîncime, universaliile gramaticale și lexicale, gra-
dele de gramaticalitate și de acceptabilitate semantică ale enunțurilor. în
compensație, tind să cadă în desuetudine problemele — centrale pînă nu
de mult — ale segmentării, reducției variantelor la invariante, determi-
B. Concepțiile și metodele lingvisticii
159
nării contextelor diagnostice, alternativei de tipul „un fonem sau două
foneme?” (existentă mutatis mutandis și în morfologie, sintaxă și lexico-
logie).
Comparația genealogică continuă să fie practicată în spirit neogra-
matic, luminat deriziunea lui Antoine Meillet. încercările de modernizare
n-au lipsit (aplicarea unor metode structuraliste și glottocronologia—cri-
ticată deopotrivă în aspectul lingvistic și în cel matematic), dar impresia
de stagnare este dominantă. Rezistența la încercările de modernizare este
considerabilă la comparatiști, deși — cum arată G. Devoto, în raportul
prezentat la congresul de lingvistică din 1967 — prin introducerea noțiunii
de structură comparația devine mai riguroasă și reconstrucția mai sigură.
Cu totul alta este situația comparației tipologice, unde se studiază insis-
tent problema „universaliilor” și unde structuralismul și metodele mate-
matice au de spus un cuvînt hotărîtor.
Stadiul actual al dialectologiei este marcat de „tehnicizare” (înre-
gistrările pe bandă magnetică au intrat în practica curentă) și de consti-
tuirea dialectologiei structurale. Munca de elaborare a atlaselor lingvistice
ocupă forțele multor echipe de lingviști din diferite țări.
Menționăm, în sfîrșit, studiul contactului dintre limbi, al bilingvis-
mului, al limbilor mixte și teoria traducerii. La teme mai vechi, ca împru-
mutul lexical, calcul semantic și sintactic, influența bazei de articulare,,
s-a adăugat problema întrepătrunderii sistemelor lingvistice (se evidenția-
ză condițiile structurale care favorizează integrarea unor unități noi, din
altă limbă).
Problemele limbajului interesează categorii foarte variate de oameni
de știință : filozofi, logicieni, psihologi, esteticieni, antropologi, biologi,
medici, ingineri specialiști în telecomunicații, acusticieni, matematicieni.
Constatarea aceasta nu e nouă (filozofii se ocupă de limbaj încă din anti-
chitate, psihologii și acusticienii din secolul trecut, cercetătorii literaturii
artistice au fost obligați dintotdeauna să studieze posibilitățile de expresie
ale cuvîntului etc. în trecut relațiile dintre științele care se ocupă de limbaj
n-au format însă obiectul unei tratări sistematice, în care să se precizeze
locul și aportul fiecărei discipline. Lucrări ca Gramatică, logică și psihologie
de H. Steinthal s-au scris puține. De regulă s-au publicat studii intere-
sînd numai cîte două discipline : lingvistică și logică, lingvistică și esteti-
că etc. Lingvistica modernă a început prin a se delimita de celelalte științe
care includ în obiectul lor limbajul7 ; condamnînd doctrinele tradiționale,
care prezentau limba ca un conglomerat de fapte eterogene (fizice, fizio-
logice, psihologice etc.), structuraliștii au apărat puritatea lingvisticii, au
luptat pentru emanciparea ei. Autonomizarea științei limbii e înscrisă lim-
pede în programul tuturor școlilor structuraliste și a fost proclamată ca-
tegoric la primul congres internațional al lingviștilor (Haga, 1928).
7 Unul din scopurile lingvisticii este — după Saussure — „să se delimiteze și sa se defi-
nească pe sine însăși” (Cours, p. 20).
160
I. Obiectul și istoria lingvisticii
După al doilea război mondial, idealul suprem al lingvisticii nu mai
este autonomia (,,cercetarea limbii în sine și pentru sine”), ci integrarea
într-un sistem complex, format din cît mai multe științe. De aici necesitatea
împrumutului de metode de la o știință la alta (prestigiul structuralismului
a făcut ca lingvistica să devină o ,,exportatoare” de metode), necesitatea
ca anumite probleme să fie cercetate, în colaborare, de specialiști în mai
multe domenii și, în legătură cu aceasta, necesitatea creării unor discipli-
ne de frontieră. în acest mod a fost pusă problema relației dintre lingvis-
tică și alte științe la cel de-al X-lea Congres internațional al lingviștilor
(București, 1967), în raportul prezentat de B. Jakobson.
Lucrările de psihologie includ încă de la începuturile acestei științe
studii asupra unor probleme de limbaj : rolul limbajului în formarea și ex-
primarea gîndirii, influența limbajului asupra percepțiilor, formarea auto-
matismelor verbale etc. De asemenea, tot în secolul trecut, lingviștii și-au
dat seama de condiționarea psihologică a multor aspecte ale vorbirii, de
importanța analogiei, a mentalității vorbitorilor în explicarea schimbărilor
lingvistice. Exagerările în acest sens i-au dus pe unii lingviști la o orien-
tare care s-a numit „psihologismul lingvistic”. Structuraliștii au combătut
psihologismul, dar în ultima vreme s-a constituit o știință de frontieră nu-
mită psiholingvistica, ceea ce demonstrează că cele două discipline s-au
apropiat din nou una de cealaltă. (De fapt, psihologii s-au îndreptat spre
lingviști, spre problemele lingvisticii, iar lingviștii — structuraliști ori nu —
adoptă în general o atitudine rezervată.)
Problemele principale ale psiholingvisticii sînt achiziționarea lim-
bajului, limbajul copiilor, condiționarea psihică a faptelor de vorbire.
Un loc esențial în metodologia psiholingvisticii îl ocupă experimentul.
Altă disciplină de frontieră, în curs de formare, este lingvistica ma-
tematică. Ea studiază, cu metode matematice, aspectele cantitative și re-
laționale ale limbilor. Marea majoritate a celor care lucrează în acest do-
meniu interdisciplinar sînt matematicienii; ca atare, e firesc să se elabo-
reze multe studii cu rezultate nesemnificative din punctul de vedere al
lingvistului. Unii au încercat să selecteze din imensul material publicat
pînă în prezent ceea ce ar putea interesa pe lingviști (consolidînd, corec-
tînd, eventual chiar infirmînd unele concepții ale lor), dar operații de aceas-
tă natură sînt încă premature.
O aplicație a lingvisticii matematice, care s-a bucurat la apariția
ei de multă apreciere, dar care se află de cîțiva ani într-o perioadă de
criză — poate trecătoare —, este traducerea automată, care a legat lin-
gvistica de cibernetică. Un progres hotărîtor în această direcție reclamă
un mare efort din partea lingviștilor, căci dificultățile tehnice și matema-
tice au fost în principiu soluționate.
încercările de a face din lingvistică o știință pozitivă n-au deter-
minat pe toți cercetătorii să renunțe la ideea mai veche după care lingvis-
tica e o știință socială. Importanța factorului social în geneza, funcționa-
rea și transformarea limbilor este incontestabilă. Astfel se explică desigur
constituirea a încă unei discipline de frontieră, sociolingvistica, aflată abia
B. Concepțiile și metodele lingvisticii	161
la începuturile existenței ei8. Lingviștii de orientare marxistă, deși nu se
numără printre creatorii sociolingvisticii, sînt susținătorii fervenți ai
intercondiționării dintre lingvistic și social și încearcă să depășească ni-
velul prea elementar și simplist la care discută relația limbă-societate lin-
gvistica tradițională.
Patologia limbajului oferă încă un domeniu interdisciplinar, culti-
vat aproape exclusiv de medici. Vechimea preocupărilor e relativ mare,
dar cîștigurile pentru lingvistică sînt în continuare modeste (cu excepția,
poate, a cercetărilor consacrate afaziei, care s-au bucurat de prelucrarea
lingvistică a lui R. Jakobson).
Afirmarea disciplinelor de frontieră pune problema raporturilor din-
tre metodele proprii lingvistici și cele ale altor științe. în climatul actual,
în care domină spiritul de integrare, se vorbește despre complementaritatea
metodelor. (De altfel și în legătură cu metodele tradiționale și moderne ale
lingvisticii s-a arătat că între ele nu există incompatibilitate, contradicție,
ruptură.)
Rezultă că trăsăturile cele mai marcante ale lingvisticii de azi sînt :
consolidarea bazelor teoretice și metodologice în spiritul logicii moderne
a științelor, realizarea unei concepții care să integreze într-o viziune de
ansamblu, unitară, multitudinea eterogenă a faptelor de limbă, apropie-
rea de alte discipline prin crearea științelor de frontieră și schimbul de me-
tode. Aceste elemente unificatoare se desprind din activitatea unui număr
considerabil de cercetători, care au la dispoziție numeroase periodice și
sînt grupați în multe școli diferite. Acest aspect cantitativ trebuie de
asemenea înscris printre caracteristicile lingvisticii la ora actuală.
8 Cf. culegerea de articole și bibliografia din „Langages” 11, 1968.
li - c. 1213

II. Lingvistica sincronică

Procesul de comunicare
1.	Introducere
Procesul de comunicare, adică realizarea funcțiunii de comunicare a
limbii, a apărut în fața gînditorilor ca un fenomen deosebit de interesant.
Astfel, încă din antichitatea greacă, filozofi încadrați în diverse curente au
văzut destul de bine nu numai importanța comunicării1, ci chiar meca-
nismul acesteia. De exemplu, stoicii au înțeles rolul creierului, ca organ
de comandă, și al nervilor care conduc curentul pornit din creier pînă
la organele vorbirii. La acești filozofi apare încercarea de a face diferență
între ,,vocea’5 unui animal, adică o percutare a aerului produsă de un im-
puls firesc, și vocea omului, care este articulată și emisă din rațiune2. Ele-
mentul vocal sau sunetul e analizat ca un curent dinspre rațiune către fa-
ringe și limbă și celelalte organe speciale. Sunetul e definit ca activitate
a organelor vocale, acestea fiind laringele, mușchii care-1 pun în mișcare
și nervii prin care se propagă forța din creier. Articularea se realizează
cu intervenția organelor vorbirii, adică limba, nasul, buzele, dinții. Co-
municarea este analizată exact, ca înțelegere reciprocă a membrilor unei
colectivități. în cadrul acestui proces, al înțelegerii reciproce, sunetul e
considerat element material, corp, căci, arată filozofii stoici, tot ceea ce
exercită o acțiune este corp, iar sunetul exercită o acțiune, odată ce merge
de la cei care-1 emit la cei ce-1 aud3.
Epicureii afirmă posibilitatea comunicării bazată pe cunoașterea
limbii de întreaga societate (e recunoscută deci existența unui unic mijloc
de înțelegere, o limbă comună sau un dialect)4.
în filozofia epicureică se discută de asemenea condițiile pe care tre-
buie să le îndeplinească o comunicare pentru ca înțelegerea să se poată
1 Aristotel, în Politica, I, 11 — 12, 1253a, arată că vorbirea este proprie omului, prin
aceasta deosebindu-se [omul] de animale. Prin vorbire se exprimă ceea ce e folositor și ceea ce
e vătămător, ce-i drept și nedrept. Numai omul are simțul binelui și al răului, iar comunicarea
acestora constituie temelia familiei și a statului.
2 Diogenes Laertios, VII, 55, traducere din limba greacă de G. I. Balmuș, studiu
introductiv de A. Frenkian București, 1963.
3 Diogenes Laertios, VII, 56.
4 Ibidem, X, 76 : „Mai tîrziu oamenii au adoptat în comun numirile lor speciale pe fie-
care seminție, pentru a face comunicările lor unul față de altul mai puțin ambigue și mai scurt
exprimate. Iar privitor la lucrurile nemaivăzute pe care unii cunoscători ai lor le-au introdus
în comunitate, aceștia au fost siliți să pronunțe anumite sunete pentru a le asocia cu acele lu-
cruri, iar ceilalți oameni, adoptîndu-le prin rațiune, ca în majoritatea legăturilor cauzale, au
interpretat astfel sunetele asociindu-le de lucrurile respective’’.
166	II. Lingvistica sincronică
realiza : sunetele, cuvintele se propagă în spațiu; dacă distanța de la vor-
bitor la ascultător e mică, vocea (,,mesajul”) își păstrează forma ini-
țială și sensul cuvîntului e lesne de înțeles ; dacă însă distanții este mai mare,
sunetul se tulbură (n.b. ideea merită să fie reținută și să se facă o compa-
rație cu constatarea actuală a existenței ,,zgomotului de fond”), vorbele
se amestecă în drum, iar sensul devine confuz5.
Oamenii de știință — și mai ales filozofii — au fost preocupați și
în celelalte perioade de acest proces deosebit de important în viața omeni-
rii. Datele științifice s-au acumulat însă lent. Trebuie totuși menționate,
ca etape interesante, secolele XVII și XVIII, mai ales din punct de vedere
filozofic. Cunoștințele în domeniul neurofiziologiei (pe care se bazează
și comunicarea) se fundamentează abia în secolul al XlX-lea.
Au trebuit să treacă însă mai bine de două mii de ani de la posibi-
litățile de cunoaștere intuitivă ale antichității, ca să ajungem să explicăm,
pe baza numeroaselor date, strict științifice, acumulate masiv în ultima
perioadă, acest proces complex și interesant, care aparține numai omului
și pe care îl numim comunicare conștientă.
2.	Interpretarea pavlovistă și cibernetică
Prin procesul de comunicare înțelegem emiterea și primirea de mesaje1
între membrii unei colectivități care folosesc același mijloc de înțelegere
(respectiv aceeași limbă). Aspectele procesului de comunicare pot fi orale
sau scrise.
Activitatea de comunicare ocupă un loc foarte mare în viața
fiecărui individ — totodată membru al societății —, chiar dacă nu ne dăm
totdeauna seama de acest fapt. Astfel s-a constatat că, în perioada de veghe
a fiecăruia dintre noi, cam 70% din timp este atribuit comunicării lin-
gvistice, repartizat în : 45% audiere, 30% vorbire, 16% citire, 9% scriere.
După cum se vede, o mai mare pondere o are înregistrarea mesajelor de-
cît emiterea lor.
Dar nu aspectul acesta strict cantitativ — care nu trebuie nici el
neglijat — conferă procesului de comunicare o importanță aparte, ci
faptul că datorită lui ființa umană s-a format ca atare (și se formează,
pentru că, în definitiv, și în această privință ontogenia repetă filogenia,
cf. copii crescuți în alt mediu decît cel uman, care nu și-au putut forma
atributele specifice omului — limba și gîndirea — și care sînt, practic,
nerecuperabili).
5 Lucretius, De rerum natura, IV, 549 (citat parafrazat).
1 Mesajul c definit de Norbert Wiener (în capitolul introductiv din Cybernetics or control
and comunicat ion in the animal and the machine) astfel: „Mesajul este o succesiune discretă sau
continuă de evenimente măsurabile, repartizate în timp, adică tocmai ceea ce statisticienii
numesc o seric temporală’' (reprodus în Dialectica marxistă și științele moderne, voi. IV, 1963,
p. 15). Cu observația că mesajul lingvistic e totdeauna discret.
A. Procesul de comunicare
7 67
Rezultatul (sau conținutul mesajului) e informația2, adică un trans-
fer de cunoștințe fie complet noi, fie de dezvoltare a unor fapte cunoscute
puțin.
Mecanismul transmiterii și păstrării informației a început să fie
înțeles abia odată eu dezvoltarea neurofiziologiei, cu elaborarea teoriei
pavloviste a reflexelor condiționate și, mai nou, odată cu apariția și
dezvoltarea ciberneticii (care de altfel a pornit tot de la neurofiziologie,
este prin urmare un fel de continuatoare a acesteia).
Cibernetica consideră procesele fiziologice, psihologice sau de altă
natură sub aspectul dependenței lor reciproce, al raportului lor reciproc,
al conducerii și dirijării unui fenomen prin aceste procese și al mecanis-
melor respective de dirijare. Cibernetica se interesează în special de me-
canismele de dirijare care acționează între diferite procese și determină
formarea unor sisteme de procese care se desfășoară în mod curent ca pro-
cese globale de o natură mai complexă. De asemenea, cibernetica se in-
teresează de structura acestor sisteme, de funcțiunile care derivă de aici.
Prin urmare, tinde spre înțelegerea celor mai generale legi ale conexiunii
sistemelor dinamice. Era deci perfect normal să se ocupe și de problemele
vorbirii.
încă din anul 1943, electronica a oferit prilejul do a confecționa din
metal modele ale circuitelor și sistemelor neuronice (și mașina de calculat
depinde în întregime de îmbinarea succesivă a unor dispozitive)3. Analogia
între om și mașină este însă mult mai veche, vezi de exemplu comparația
făcută de Descartes. Mai aproape de noi, omul e considerat de Pavlov un
sistem cu autoreglare : „Omul reprezintă desigur un sistem (sau mai bine
zis o mașină) și, ca orice alt sistem din natură, el este supus legilor ei ine-
vitabile și unitare ; considerat însă prin prisma cunoștințelor noastre știin-
țifice actuale, acest sistem se prezintă unic în ce privește capacitatea de-
săvîrșită de autoreglare. Cunoaștem suficiente mașini create de mîna omu-
lui, cu variate proprietăți de autoreglare. Din acest punct de vedere me-
toda folosită în studiul omului considerat drept sistem este aceeași ca și
pentru oricare alt sistem, adică : descompunerea în părți, studiul rolului
fiecărei părți, studiul corelației cu mediul înconjurător și în cele din urmă,
pe baza tuturor acestor date, cunoașterea activității acestui sistem și
dirijarea lui, dacă ea stă în puterile omului. Sistemul nostru este însă
prin excelență dotat cu capacitățile de autoreglare, de autosusținere, de
restabilire, de reparare și chiar de perfecționare”4.
Ideile de bază ale neurofiziologiei și neurociberneticii sînt:
Neuronul, cu diferitele lui prelungiri, este capabil să primească in-
formația, să o stocheze, să o prelucreze și să o transmită. Neuronul este tot
atît de complex ca un calculator electronic (iar cortexul are 16 miliarde
de neuroni !), conexiunile posibile între neuroni întrec cifra de IO10 (lua-
2 Vezi și Metode moderne (I B 2 c).
3 N. Wiener, op. cit., p. 21 (în volumul citai).
4 în articolul Un fiziolog răspunde psihologilor, publicat în „Psychological Review”
39, 1932, 2 (reprodus în Opere alese, București, 1952, p. 444).
168
II. Lingvistica sincronică
tă ca prag minim). Puterea de înmagazinare a fiecărui neuron este echi-
valentă cu o cantitate de informație de IO14 biți (s-a calculat că, pînă la
70 de ani, un om normal înregistrează în memorie 15 miliarde de miliarde
de informații).
Neuronul nu funcționează niciodată izolat, ci într-o rețea întinsă
(localizarea mecanicist-îngustă a funcțiilor — Broca, Wernicke — con-
stituie la ora actuală o fază depășită).
Dat fiind că neuronul reprezintă un mic sistem de telecomunicații,
informația este transmisă, prin alternarea excitației cu inhibiția (analog
mașinii electronice, după principiul „tot sau nimic”), printr-un curent
bioelectric de-a lungul axonului (prelungirea neuronului cu rol de transmi-
tere). Curentul are tensiunea de 100 (iV și o viteză de ha 0,30 pînă la cîți-
va metri pe secundă, ceea ce, ținînd seama de dimensiunile corpului ome-
nesc, reprezintă o viteză uriașă5.
Punctele terminale ale axonului ating dendritele (= prelungiri re-
ceptoare) neuronului următor. Informația este propagată mai departe
pe baza unor modificări chimice care din nou produc semnale electrice
transmise prin axon etc. Cu alte cuvinte, după aprecierea lui I.P. Pavlov
(în Reflexul condiționat), „în sistemul nervos central există două aparate
centrale diferite : aparatul de conducere directă a curentului nervos și
aparatul de deschidere și închidere a circuitului”6.
Un rol uriaș în explicarea procesului de comunicare l-a jucat elabo-
rarea teoriei reflexului condiționat, adică fenomenul fiziologic de conexiu-
ne nervoasă temporară, de răspuns la un stimul extern. în cadrul acestei
teorii a reflexului condiționat a apărut definirea cuvîntului ca semnal
al semnalelor și ca element al celui de-al doilea sistem de semnalizare
(limba și gîndirea).
Desigur, e vorba de o diferență calitativă între cuvînt și alți stimuli,
cuvîntul e „semnal”, dar în același timp are un conținut, latura de ab-
stractizare a realității care a permis generalizările7.
A considera cuvîntul pe același plan cu oricare alt stimul înseamnă
în fond a denatura pavlovismul, a confunda pavlovismul cu behaviorismul.
Instalarea procesului de comunicare pe baza reflexelor condiționate
se poate demonstra foarte bine la copii. în jumătatea a doua a primului
an, începe să se dezvolte la copil limbajul pasiv; copilul începe să reac-
ționeze adecvat la stimuli complecși care au printre componente și cuvîn-
tul. în această perioadă, cuvîntul adultului nu acționează ca un stimul
5 La elaborarea diverselor probleme ale neurofiziologiei, o contribuție de seamă a avut
și activitatea unor savanți români, ca Gh. Marinescu, A. Kreindler etc. Astfel, în Materie, viață
și celulă (1914), Gh. Marinescu scria: ,,Energia nervoasă își are sediul nu numai în celulele
nervoase, dar se propagă în lungul fibrelor cu o viteză de vreo 12 m pe secundă ; viteza de propa-
gațiune variază cu felul scnzațiunii și cu temperatura. Această propagațiune este legată de cone-
xitatea organică a nervului” (reprodus în voi. Pagini alese, București, 1955). De asemenea, e
cunoscută contribuția lor la studierea reflexului condiționat.
6 I.P. Pavlov, Opere alese, București, 1952, p. 490.
7 Fapt studiat și de Pavlov în repetate rînduri, cf. Fiziologia activității nervoase supe-
rioare (1932), reprodus în Opere alese, București, 1952, p. 454.
A. Procesul de comunicare
169
condiționat independent. Beacția apare nnmai la întregul complex în
care este dat cuvîntul, adică numai dacă cuvîntul este rostit cu o anumită
intonație, dacă este însoțit de anumite gesturi, este pronunțat de o anumi-
tă persoană într:o anumită situație. Un rol covîrșitor îl joacă deci contextul
extralingvistic. în condițiile naturale ale vieții de toate zilele, stimulul
complex nu rămîne același, nu se repetă în același fel. Componenta cea
mai constantă este cuvîntul, pe cîtă vreme celelalte componente variază
continuu. Tocmai datorită acestui fapt procesul de excitație produs de
cuvînt devine tot mai puternic și mai concentrat, pe cînd celelalte
componente se inhibă treptat, sub influența inducției negative de la
componenta verbală8.
Procesul de comunicare presupune funcționarea normală atît a scoar-
ței cerebrale, cît și a aparatului vorbirii, a aparatului auditiv, a aparatului
vizual. Numai conlucrarea tuturor acestor elemente asigură atît emiterea,
cît și receptarea mesajelor. Dacă, de exemplu, aparatul auditiv nu funcțio-
nează, nu se realizează condiția sine qua non a emiterii, posibilitatea de
autocontrol și autoreglare, conexiunea inversă (ceea ce am pronunțat se
întoarce înapoi la creier pe calea senzațiilor auditive, iar acolo analizatorii
controlează corectitudinea emisiunii). Inexistența conexiunii inverse face
imposibilă comunicarea : surzii din naștere sînt în același timp și muți,
chiar dacă aparatul vorbirii e normal (surzii prin accident, care au avut
prin urmare creată conexiunea inversă, continuă să o păstreze, deci co-
municarea lor e posibilă, deși mult îngreuiată).
3.	Emiterea mesajului
Din ce s-a arătat pînă aici, s-au putut vedea procesele neurofiziolo-
logice și cibernetice care stau la baza comunicării, sub ambele ei aspecte, de
emitere și de recepție. Lingvistica structurală ,,clasică” făcea în general
abstracție de ele, socotindu-le extralingvistice. Structuraliștii luau faptele
de limbă ca ceva dat într-un corpus limitat; astfel, ei se plasau pe poziția
receptorului care nu face decît să analizeze, să decodeze mesajul transmis.
Acest punct de vedere a fost depășit în ultimii ani prin abordarea
unei perspective creatoare, care include și actul emiterii de enunțuri. Pen-
tru a emite, vorbitorul dispune de un număr finit de reguli cu care poate
produce și înțelege un număr infinit de enunțuri; este ceea ce se cheamă
competența lui lingvistică, dată în linii mari prin ereditate și dezvoltată,
rafinată prin educație. Capacitatea vorbitorilor de a produce efectiv un
8 Pentru întreaga problemă, Tratatul de psihologie experimentală, București, 1963,
p. 240 și 242. Pentru întregul capitol, vezi și Materialismul dialectic și științele moderne,
voi. XII, Determinism și cunoaștere, București, 1967 ; J. Guillaumaud, Cibernetica și materialis-
mul dialectic (traducere în limba română), București, 1967; Ed. Nicolau, Introducere în
cibernetică, București, 1964; Marcus —Nicolau—Stati, Lingv. mat.
170
II. Lingvistica sincronică
număr dat de enunțuri se numește performanță. Conceptele de competență
și performanță sînt introduse de gramatica generativă (vezi Metode moderne,
I B 2 c) și ele au rolul deosebit de important de a readuce analiza lingvis-
tică în cadrul procesului său natural care este comunicarea.
Din punct de vedere lingvistic, operația de emitere a mesajului
înseamnă o codificare a elementelor sale, care sînt o submulțime din mul-
țimea alcătuită de codul lingvistic. Acesta se prezintă ca un inventar de
elemente (foneme, moneme etc.) îmbinate conform anumitor reguli.
în urma unui stimul, vorbitorul selecționează din inventar elemen-
tele corespunzătoare mesajului pe care vrea să-1 transmită. Pe acestea le
organizează într-un enunț care va fi articulat în semnale succesive. Avem
aici a face cu trecerea de la axa paradigmatică la cea sintagmatică. De pildă,
pentru a articula enunțul elevul vine la școală, se selectează :
—	elevul, care este luat din cîmpul cuvintelor desemnînd pe cei ce
învață într-o instituție publică;
—	vine, selectat din cîmpul verbelor care arată o acțiune de deplasare ;
—	la, ales din grupa prepozițiilor care arată direcția 5
—	școală, selectat din cîmpul substantivelor care indică localurile de
învățămînt public.
Paralel cu selecțiile de mai sus, adică cu alegerea elementelor cerute
din paradigmele din care fac parte, se aplică regulile de determinare și de
îmbinare a lor. Elevul este articulat, vine capătă marca de persoana a
treia singular (se realizează acordul predicatului cu subiectul); la rîndul
lui, verbul cere prepoziția la care împreună cu școală alcătuiesc comple-
mentul circumstanțial de loc.
Enunțul cuprinde trei părți mari corespunzătoare celor trei unități
din mesaj : elevul/vine/ la școală. Fiecare este alcătuită din semne elementa-
re : elev-ul, vin-e, la școal-ă.
Semnele elementare sau grupurile complexe de semne, ca și enun-
țul în ansamblu, sînt înzestrate cu semnificație. Aceasta este organizată
ca un fascicul de trăsături distinctive, numit semantem (vezi Lexicul.
Semantica, II C4); semantemul cuprinde trăsăturile invariante, obținute
prin reducere de redundanță, prin abstractizare și generalizare : în elev,
de exemplu, avem printre alte trăsături pe aceea de ,,copil sau adolescent”
și „care învață într-o instituție publică”. Din punct de vedere logic, unui
astfel de semantem îi corespunde o noțiune.
Senine ca -ul și -e sînt numite modalități, alegerea lor fiind deter-
minată direct de felul cum concepem experiența pe care vrem s-o comuni-
căm1. în fine, un semn ca la este folosit pentru a preciza funcțiunea grupului
la școală în raport cu celelalte părți ale enunțului.
Baza unui enunț este judecata, prin care se afirmă sau se neagă ceva
despre ceva. în enunțul de mai sus se afirmă ceva despre elev. El apare ca
elementul cunoscut al judecății și este numit în logică subiect. Ceea ce se
afirmă despre ei, elementul nou, faptul că vine la școală, poartă numele de
predicat.
1 Vezi Martinet, Elements, p. 120.
A. Procesul de comunicare
171
Lingvistica tradițională studia enunțurile prin prisma categoriilor
stabilite de logică 5 de pildă, propoziția se definea curent prin intermediul
categoriei de judecată. Lingvistica structurală a respins categoric punctul
de vedere logic ca fiind extralingvistic, deci nepertinent pentru definirea
unităților și a îmbinărilor lor.
în ultima vreme însă s-a făcut o critică riguroasă structuralismului,
caracterului său prea rigid și schematic. Așa se face că pe mai multe căi
s-a revenit la un interes sporit pentru aspectul dinamic, creator al limba-
jului. De aici s-a constituit gramatica generativă, care a readus la ordinea
zilei probleme de interpretare logică a enunțurilor, prin intermediul noțiunii
de structură de adîncime.
într-o altă ordine de idei, așa cum s-a văzut chiar în acest capitol,
laturile dinamice ale limbajului sînt cercetate cu mijloace oferite de ciber-
netică. Noțiunea de vorbire nu mai este așa de categoric respinsă ca fiind
neinteresantă pentru lingvistică 2.
Se pornește de la distincția dintre enunțare constativă și performativă.
Prima se referă la afirmarea clasică, prin care un enunț poate fi adevărat
sau fals. A doua se referă la faptul că prin vorbirea însăși putem acționa
cumva. Enunțurile performative nu sint nici adevărate, nici false, ele
pot avea un efect sau asupra vorbitorului sau asupra interlocutorului
însuși. în mare, actele de vorbire cuprind trei aspecte : locuțiune = enun-
țarea de complexe sonore înzestrate cu înțelesuri; ilocuțiune = ansamblul
de indici din care să se vadă stările, actele aflate la baza enunțării; perlo-
cuțiune = efectul produs de enunțare asupra ascultătorului sau chiar a vorbi-
torului. Printre procedeele performative, foarte importante sînt verbe ca a se
scuza, a critica, a se opune, a aproba etc.; folosirea lor reflectă o atitudine
a vorbitorului și un efect asupra interlocutorului. în același sens sînt folo-
site și alte categorii lingvistice, ca pronumele, deicticele, apelativele etc.
Se vede din cele de mai sus că enunțurile exprimă întreaga gamă a
conștiinței, precum și manifestările concrete, practice ale ființei umane.
Se exprimă astfel noțiuni, judecăți, raționamente. Acestea reprezintă
esențialul din realitate, redat cu mijloace specifice de la o limbă la alta,
însă esența nu este ruptă de fenomen, iar vorbitorul de multe ori
nu transmite un conținut abstract, ci se referă la anumite aspecte
particulare : cînd spun dă-mi, te rog, cartea de pe masă, nu mă refer la o
carte abstractă în general, ci la un obiect individual, aflat pe masă. Evi-
dent, noțiunea de ,,carte'’ nu dispare într-un asemenea enunț, dar la ea
se adaugă percepția obiectului cerut, imaginea lui concretă. Există deci
o funcțiune referențială a limbajului, care permite introducerea în mesaj a
unor elemente de cunoaștere senzorială — senzații, percepții, reprezentări.
2 O schița a problemelor puse de cercetarea lingvistică a actului vorbirii, de așa-numita
enunțare, este oferită de numărul 17 (martie 1970) al revistei franceze „Langages”, intitulat
„L’enonciation”. Această direcție de analiză a emiterii mesajului pornește în mare de la lucră-
rile filozofului J.L. Austin. Este caracteristic în acest sens volumul How to do Thingswith Words,
tradus recent (1970) în franceză cu titlul Quand dire, c’est faire.
172
II. Lingvistica sincronică
La acestea se adaugă adesea stări afective, emoționale, impulsuri, atitudini
de voință, care fac să varieze teoretic la infinit procesul de enunțare.
Mecanismul îmbinărilor tuturor acestor aspecte este studiat de psi-
hologie. Interesant este că lingvistica actuală încearcă să valorifice unele
manifestări de limbaj ca fenomene de inconștient elucidate de psihanaliză.
Așa sînt lapsusurile, aluziile, unele repetiții obsesive și chiar funcționarea
unor enunțuri mai largi, ca glumele etc. Cînd cineva spune un cuvînt de
spirit se poate ca acesta să reflecte o stare refulată în inconștient. în plus,
povestitorul vrea să procure o plăcere ascultătorului; el știe însă că aceasta
este reciprocă, deoarece, o dată realizat efectul plăcut la ascultător, enunță-
torul va resimți el însuși reflexul reacției provocate la altul.
Pentru toate aceste fapte de conținut vorbitorul dispune de semne
pe care le codifică într-un enunț structurat. în concordanță cu ele, se dau
comenzi organelor de articulare, care transpun semnele în semnale acustice
sau echivalentele grafice etc. ale acestora. Semnalele sînt purtătoarele
fizice ale semnificației. Ele constituie singurul mijloc de a transmite toate
faptele de conținut pomenite mai sus. în mintea vorbitorului, acestea
sînt semnificate însoțite de un semnificant; în procesul articulării, numai
semnificatul este realizat fizic sub formă de semnale. însă limba avînd o
existență socială obiectivă, fiind aceeași pentru toți vorbitorii, ascultătorul
va percepe semnalele transmise, pe care le va codifica ca semnificante ale
acelorași semnificate de la care a pornit enunțătorul; amîndoi realizează
aceeași semnificație.
4.	Transmiterea mesajului
Informația cu ajutorul limbajului se poate deci transmite oral (direct
sau prin telefon, radio sau alte mijloace de telecomunicații) sau în scris
(prin poștă, tipar, telegraf etc.). Putem avea, de asemenea, transmisiuni
complexe, ca televiziunea, înregistrări pe discuri și benzi magnetice etc.
Orice transmitere de informații se realizează cu ajutorul semnalelor,
fie sonore, fie grafice. Aceste semnale sînt purtătoarele materiale ale infor-
mației.
Semnalele sonore se propagă sub forma unor vibrații sonore, caracte-
rizate acustic prin frecvență, amplitudine, durată, timbru.
Străbătînd canalul de transmisie (= spațiul cuprins între emițător
și receptor, fie că e aerul, fie firul de telefon etc.), semnalul poate fi alterat,
denaturat. în mod obișnuit, mesajele scrise sînt mai rezistente la perturbări
(deși și în acest caz se pot omite litere, pot apărea greșeli de tipar, cerneala
sau creionul se pot șterge etc.).
Mesajul sonor e cel mai supus acțiunii mai mult sau mai puțin nocive
pentru informație a zgomotelor ( = orice fel de alterări ale mesajului apă-
rute pe canalul de transmisie), fie că distanța de la emițător la receptor e
prea mare, fie că emiterea s-a făcut prea slab, fie că semnalul este ,,bruiat”
A. Procesul de comunicare
173
pe parcurs de alte surse sonore. S-a putut stabili că în orice situație, în
condiții oricît de bune, tot apar denaturări ale mesajului. Desigur că nu ne
dăm seama de acest lucru decît în cazul unor denaturări sau pierderi masive.
Dar limba își joacă și în acest caz rolul de mijloc de comunicare și mesajul
ajunge la destinație. Acest fapt se explică prin unele proprietăți ale limbii,
care o fac rezistentă la deformări. Astfel s-a constatat că alterarea sau
distrugerea vocalelor nu face imposibilă comunicarea, pe cînd alterarea
consoanelor distruge mesajul : trgsfbn poate fi înțeles ca „te rog să fii
bun”, dar e o ă i u nu mai spune nimic. (Ecoul e un fenomen obișnuit
de alterare, în care se păstrează de obicei vocalele — mai ales cele
finale.)
Orice parte a semnalului care poate fi „ghicită”, reconstituită ușor,
e redundantă. Redundanța funcționează în toate limbile, dar manifes-
tarea diferă de la o limbă la alta (și de la o perioadă la alta, în cadrul acele-
iași limbi). Redundanța nu funcționează decît dacă mijlocul de comunicare
e bine cunoscut, semnalele au fost înregistrate de repetate ori în întregul lor,
nealterate, astfel că diversele căi corticale au fost bine bătătorite. Dacă nu
s-au creat legături permanente în cortex, redundanța nu poate acționa
(de exemplu, dacă folosim o limbă străină pe care o știm mediocru sau
foarte puțin).
De asemenea, pentru păstrarea nealterată a mesajului și deci înregis-
trarea lui corectă, trebuie să se țină seama, în afara contextului lingvistic,
de contextul extralingvistic (problemă de care se ocupă foarte pe larg,
la ora actuală, psiholingvistica).
Prin urmare, procesul de transmitere a mesajului e un fenomen foarte
complex, în care, în afara elementelor fonematice, intervin așa-zișii „înso-
țitori permanenți ai vorbirii” (după expresia lui W. D. Whitney), unii
lingvistici, ca intonația sau accentul, alții extralingvistici, ca mimica, pan-
tomima (aparținîndînsă persoanei emițătoare); alți factori sînt „pasivi”,
dar pot fi determinanți în anumite ocazii: timpul și locul.
5.	Recepționarea mesajului
Presupunem că mesajul nedeformat a ajuns la „ adresant”, care-1
recepționează. Pe calea senzațiilor auditive (în cazul semnalului sonor)
sau pe calea senzațiilor vizuale (în cazul semnalului scris), respectiv de la
ureche sau de la ochi, nervii transportă influxul prin același mecanism de
excitație-inhibiție, din aproape în aproape, pînă la cortex, unde analizatorii
corticali intră în acțiune (s-a constatat că excitația cuprinde aproape
întreaga scoarță cerebrală). Acum are loc descompunerea mesajului primit,
respectiv decodificarea, adică, în urma analizei la care e supus mesajul, se
reține informația purtată de semnal, conținutul acestuia. Abia acum, pe
baza „memoriei”, a stocului de cunoștințe vechi, informația nouă e apreci-
174
!'. Lingvistica sincronică
ată, sistematizată, ierarhizată, într-un cuvmt, prelucrată. în urma acestui
proces se poate spune că mesajul recepționat a fost înțeles.
Pe baza cunoștințelor înmagazinate, decodificarea se poate face, iar
mesajul poate fi corect înțeles, chiar dacă a fost emis greșit (de exemplu
de un vorbitor care nu cunoaște bine limba respectivă) sau a fost deformat
de canalul de transmisie, datorită unor perturbări incidentale. în asemenea
situații, redundanța limbii ajută la completarea punctelor din mesaj care
au fost omise sau deformate (vezi punctul 1 al prezentului capitol).
în această analiză, respectiv în decodificare, se rețin numai trăsătu-
rile esențiale, neglijîndu-se particularitățile (de exemplu, de pronunțare
a sunetelor). Are loc, astfel, o reducere a variantelor la invariante. înțele-
gerea se stabilește pe baza acestor invariante, deși ascultătorul a reținut
și a analizat și alte fapte, fie cu referire la vorbitor (bătrin, copil, înalt,
scund, răgușit, pițigăiat etc.), fie Ia contextul situațional (poziția vor-
bitorilor, locul, timpul etc.).
Reprezentarea schematică a decodificării ar fi :
Transmiterea — percepere — decodificare informație
semnalului	recepționarea
De altfel, chiar din momentul emiterii mesajului avem a face cu
decodificarea, care e corelată cu codificarea. Am arătat Ia punctul 2 că
emiterea nu ar exista dacă nu ar interveni autocontrolul, conexiunea
inversă (numită și aferentație inversă).
înțelegerea între vorbitori, ca rezultat al decodificării, presupune
folosirea aceluiași cod, dar nu presupune același nivel de cunoștințe (chiar
utilizarea codului, performanța, diferă în funcție de vîrstă, pregătire
etc.). De asemenea, înțelegere nu înseamnă consens, vorbitorii pot să nu
fie de acord relativ la lucrurile comunicate (în fond, această ,,lipsă de
acord” a dus la dezvoltarea uriașă a științelor în zilele noastre).
Procesul de comunicare, fenomen obiectiv, constituie un tot cu două
fațete, care nu pot fi disociate fără a distruge însuși fenomenul în cauză.
Prin procesul de comunicare limba se manifestă cu adevărat ca realitate
nemijlocită a gîndirii, respectiv gîndirea se obiectivizează la rîndul ei.
Prin activitatea analizatorilor din scoarța cerebrală, în urma decodificării,
se ajunge la elaborarea, de data aceasta Ia receptor, a aceluiași mesaj, în
liniile esențiale, ca și la emițător. Comunicarea gîndirii este posibilă și
trebuie considerată ca atare.
6.	Limitele comunicabilității prin limbaj
Pe de o parte există limba — langue, codul, sistemul —, pe de altă
pai te, subordonate celor de mai sus, avem procesul, mesajul, vorbirea —
parole, mesaj, proces, între cele două serii stabilindu-se opoziția general —
A. Procesul de comunicare
175
particular, abstract —concret. Ca o expresie a contradicției dintre caracterul
particular, concret al oricărui mesaj și caracterul general, abstract al
codului folosit cște și faptul că prin limbaj oamenii nu pot transmite toate
datele experiențelor lor, sau, altfel spus, că există diferențe între mesajul
codificat și cel decodificat, că același cuvînt (să zicem, acasă) are unele
semnificații diferite de la un vorbitor la altul. Pentru fiecare, acasă în-
seamnă ,,la casa unde locuiești”, dar și altceva, în plus, deosebit de la
vorbitor la vorbitor, legat de casa anumită în care locuiești, întâmplările
petrecute în ea etc. Avem oare atîtea sensuri ale cuvîntului acasă cîți
vorbitori există? Și, dacă e așa, cum ne mai înțelegem între noi?
Pentru lingvistică asemenea întrebări sînt stimulatoare „prin pro-
blemele pe care le pun, insatisfacțiile pe care le creează, anomaliile pe care
le exploatează, chiar dacă le exagerează. Ar fi salutar să pierdem naiva
pretenție (...) că putem spune tot ce vrem și că tot ceea ce e bine
conceput se transmite în mod clar” 3. Căci cuvintele, „chiar cele mai con-
crete și mai clare, sînt departe de a deștepta ideile, emoțiile, amintirile
pe care le presupune cel care le pronunță” (Humboldt), iar „limbajul nu
este și nici n-a putut fi vreodată notația completă a ceea ce se petrece în
mintea noastră” (Breal).
Printre puținii lingviști care au studiat limitele comunicabilității
lingvistice, Bloomfield e cel care a făcut o analiză mai minuțioasă a fap-
telor, încercînd astfel să dea un răspuns celor care, pornind de la observații
ca cele de mai sus, ajunseseră să susțină imposibilitatea comunicării prin
limbaj. El folosește termenul conotație în legătură cu lărgirea semnifica-
ției unui cuvînt, lărgire datorată situației în care este folosit cuvîntul.
Valorile suplimentare pe care le capătă semnificația sînt numite conotații.
Dar, cum nu există două situații identice, rezultă că aceste valori sînt
mereu altele, deci și semnificația : „Varietățile conotației sînt nenumă-
rate, imposibil de definit și, în ansamblu, nu pot fi clar distinse de semni-
ficația denotativă”2, sau, cum spune Sapir, conotațiile aceluiași termen
„variază remarcabil de la un individ la altul și dintr-un moment în altul”.
Alături de conolație (termen altminteri destul de controversat, că-
ruia i se dau diverse accepții, cea de mai sus fiind numai cea mai frecventă
și mai interesantă pentru noi), există și termenul denotație, asupra căruia
există, în general, acordul celor care îl folosesc.
Denotația ar fi relația descrisă de Ferdinand de Saussure între un
semnificat și un semnificant, este „relația nou-cauzală stabilită prin con-
venție, între un semn și referentul ei, în mod special cînd acesta din urmă
este un lucru, un fapt, o proprietate, fizice”3 (subl. ns.).
Deși nu au existat niciodată două situații identice în care să fie
folosit același termen, comunicarea este totuși posibilă, întrucît aceste
situații și mesajele respective conțin, din punctul de vedere ale comunicării,
1 Mounin, Traduci ion, p. 171.
2 Bloomfield, Language, p. 155.
3 Colin Cherry, On human comnumication, New York, 1957, p. 303.
176
II. Lingvistica sincronică
două feluri de elemente : macroscopice (sau „trăsături semantice perti-
nente”), evidențiabile prin comutare, „care sînt în mare aceleași la diverși
vorbitori”, si trăsături „obscure, foarte variabile și microscopice (...),
foarte diferite, dar care n-au importanță socială imediată” 4.
Meillet a observat (fără să detalieze) același lucru atunci cînd a
spus că „sensul unui cuvînt nu se lasă definit decît printr-o medie a între-
buințărilor (sale) lingvistice”. Bally, inversînd, spune că „limbajul nostru,
fiind un fapt social, nu poate exprima din trăirile ființei individuale decît
fața accesibilă cunoașterii de către ceilalți indivizi”.
Precizări importante aduce în discuție Borgstrom5: „Postulatul
că mai mulți indivizi au experiențe asemănătoare nu are sens decît dacă
există un mijloc de măsurare, accesibil tuturor, prin care să putem să ne
punem de acord asupra experiențelor unora și ale altora. Mediul fizic, de
sub influența căruia nu putem scăpa, se presupune că ne dă acest mijloc
de a măsura; spunem că experiențele noastre sînt aceleași dacă decurg
din același fenomen fizic. în consecință, distingem între fenomene public
observabile și fenomene private”. Indivizii care comunică prin enun-
țuri (lingvistice) trebuie să se pună de acord asupra categoriilor de
experiențe (fenomene private) care trebuie să fie comunicate prin
diverse categorii de enunțuri. Dacă se admite ce a fost spus mai sus,
se pare că singura manieră de a se pune de acord asupra semnificațiilor
este „să se refere la fenomene public observabile”.
Așadar, conținutul unei semnificații se definește prin „verificări
practice și sociale : prin trăsături pertinente din punctul de vedere al
comunicării, adică prin referință la fenomene public confruntabile de către
vorbitor și auditoriul său, prin trăsături invariante, comune tuturor
întrebuințărilor unui semn, mereu prezente în semn, oricare ar fi vorbi-
torii, contextul și semnificatul particular al unui enunț”6. Pe această
cale, prin analize din ce în ce mai fine, se ajunge la concluzia că există
diverse nivele de realizare a comunicării, proces care se realizează deci
la diferite grade.
Ceea ce putem deduce și din definiția dată de Marx limbii: „Limba
este conștiința reală, practică, existentă și pentru alți oameni, și numai
astfel existentă și pentru mine însumi”7. Deci, din conștiință, limbajul
permite codificarea numai a „conștiinței practice”, „existentă și pentru
alți oameni”. Aplicînd legea „sau totul sau nimic” și constatînd că nu putem
comunica totul, unii au conchis că nu se comunică nimic, ajungînd la
solipsism : „aproape tot ceea ce mi se întîmplă este inexprimabil”, „în
fond și în mod sigur, în ceea ce privește esențialul, noi sîntem într-un fel
inexprimabil singuri” (Rilke), „sentimentele pe care le încearcă (oricine)
sînt incomunicabile, vorbele cu care sînt etichetate nu corespund aceluiași
4 Bloomfield, lucr. cit., p. 142 — 143.
6 G. Hj. Borgstrom, A problem of method in linguistic Science, „Norsk Tidsskrift for
Sprogvidenskap”, XIV, p. 191 — 192.
6 Ibidem.
7 K. Marx, F. Engels, Opere, ed. a II-a, voi. 3, București, 1962, p. 31.
A. Procesul de comunicare
177
conținut și, chiar dacă e vorba de același conținut, intensitatea și durata
sentimentului pot fi nesfîrșit de felurite (...), încît oricine iubește e ca un
călător singur în speța lui pe lume și nu are drept decît doar să bănuiască
aceleași sentimente și la alții, cîtă vreme nu corespondează cu ei decît
prin mijloace atît de imperfecte de comunicare, cum e cuvîntul“ (Camil
Petrescu).
Solipsismul lingvistic, variantă a celui filozofic, este la fel de fals
ca și credința că între oameni avem comunicare totală. E interesant de
urmărit impasul în care au ajuns cei ce au pornit de la această teză în
explicarea procesului de comunicare, a înțelegerii între oameni.
Unii s-au văzut nevoiți (W. M. Urban : „Dacă recunoaștem comuni-
carea autentică în opoziție cu cea pur aparentă, atunci «intuițiile trans-
cendentale » se dovedesc indispensabile” — subl. ns.) să invoce existența
unui „Eu” transcendental sau a unei „rațiuni universale” care include
toate rațiunile individuale, încît orice proces de comunicare, orice dialog
între două rațiuni individuale se desfășoară în cadrul acestui „Eu” trans-
cendental, este deci monolog. Reducînd la monolog orice comunicare,
transcendentaliștii rezolvă și explică „comunicarea autentică” totală.
Sau, altfel spus, întrucît și-au propus să explice o asemenea comunicare,
reducerea la monolog în cadrul „Eu”-lui transcendental le-a fost necesară,
în monolog, „vorbitorul” și „interlocutorul” fiind una și aceeași persoană,
nu există diferențe între mesajul „emis” și cel „recepționat”.
Alții, naturaliștii, susțin că ne putem foarte bine înțelege, comuni-
carea fiind un fapt cît se poate de banal, inutil mistificat de transcenden-
taliști, întrucît oamenii au aceleași structuri fizice și mentale, iar reali-
tatea’ cuprinsă în enunțuri este comună tuturor.
Transcendentaliștii resping premisa „similitudinii organismelor și
a ambianței”, avînd oarecare dreptate, tot așa cum numai parțial au drep-
tate și naturaliștii cînd reproșează adversarilor că în descrierea și expli-
carea procesului de înțelegere între oameni iau în considerare intelecte
perfect izolate.
Simplificînd lucrurile, se pare că fiecare din cele două poziții a luat
în considerare numai una din cele două situații în care se poate desfășura
o comunicare :
a.	vorbitorul și interlocutorul se cunosc, au mai avut de-a face unul
cu altul și fiecare cu obiectul despre care se comunică ceva prin mesaj,
avînd în legătură cu acest obiect experiențe, dacă nu identice, măcar ase-
mănătoare. Caz particular, dar destul de frecvent: comunicarea mesa-
jului se face în prezența obiectului mesajului;
b.	vorbitorul și interlocutorul nu se cunosc, codificarea și decodifi-
carea mesajului se fac fără apel la contextul extralingvistic, la experien-
țele comune anterioare, inexistente. Interlocutorul nu poate identifica,
ci numai aproxima, obiectul mesajului.
Desigur, în primul caz comunicarea se realizează mai ușor, înțele-
gerea dintre vorbitor și interlocutor este mai mare, aproape totală. în al
12 - c. 1218
178
II. Lingvistica sincronică
doilea caz, înțelegerea dintre conlocutori este parțială, în mod justificat,
explicabil.
Așadar, limba își îndeplinește întocmai rolul de mijloc de comuni-
care în activitatea practică, legată de fenomene fizice, „public observa-
bile”, intrate în experiența socială, cînd, adeseori, obiectul comunicării,
fizic, este prezent, cuvîntul putînd fi nu numai denominativ, ci și deictic,
prin prezența obiectului denumit, comentat în mesaj.
Ne amintim aici că limbajul apare în societate, în procesul muncii,
că a fost la început legat de fenomene fizice și publice, accesibile în mod
egal conștiinței fiecăruia, conștiinței sociale. Primele cuvinte au fost
folosite și înțelese în prezența obiectelor pe care nu atît le desemnau, cît
le indicau. în aceste condiții, comunicarea este aproape totală. Pentru
această fază un caz particular este acela în care obiectul denumit, deși
absent, este dinainte cunoscut de ambii conlocutori. Mai tîrziu, desigur,
se ajunge la situația în care semnificatul ('nu semnificația) unui cuvînt,
obiectul denumit, adică, nu este cunoscut de interlocutor. Expresia lin-
gvistică e incapabilă să suplinească contactul nemijlocit al interlocutorului
cu obiectul mesajului. Limbajul trebuie să facă față unei situații noi și
nu va reuși niciodată decît să aproximeze. în această situație apar pentru
prima oară diferențe între mesajul emis (vorbitorul cunoaște nemijlocit
obiectul comunicării) și cel recepționat (vorbitorul nu cunoaște obiectul
comunicării). Interlocutorul nu poate, condus de mesaj, decît să găsească
din experiența sa genul proxim al obiectului denumit. Această distanță
între vorbitor și interlocutor crește în timp pînă în zilele noastre. Litera-
tura ultimului secol este edificatoare în acest sens.
Legat de cele de mai sus, pe plan social se petrece un fapt poate
chiar determinant : apariția și dezvoltarea individualității, a personali-
tății fiecăruia, distinctă de a celorlalți, și, pe alt plan, dezvoltarea gîndirii
teoretice, a gîndirii care uzează de propriile sale date, nu numai de cele
oferite nemijlocit de realitate. Expresia acestei desprinderi (nu totală, ci
parțială și treptată în timp) este apariția gîndirii abstracte, activitate ome-
nească ce nu se mai săvîrșește în comun. Muncim în colectiv și construim
o casă, dar nu gîndim în colectiv elaborarea unei idei (nu are importanță
că apoi verificăm această idee în activitatea practică, eventual).
Dar, cum gîndirea nu este un continuu soliloc și întrucît omul ră-
mîne esențial o ființă sociabilă, rezultatele gîndirii au fost mai totdeauna
comunicate; apărută odată cu munca și limba, gîndirea își însușește,
treptat, ca mijloc de expresie în vederea comunicării, limbajul. Perfect
adaptat condițiilor în care a apărut (procesul muncii, contactul nemijlocit
cu realitatea, cu ,,semnificatul” mesajului), limbajul, ca unealtă a gîndirii
abstracte, este, în esență, o improvizație și, în anumite situații, devine
nesatisfăcător, insuficient. Evident, aceasta nu se întîmplă în cazul unei
gîndiri practice, care acționează asupra lumii materiale cu date luate din
activitatea practică și care își găsește în această activitate posibilitatea
de confruntare și corijare imediată.
Devenind o activitate relativ în sine, căci nu se rupe total de reali-
tatea practică (ceea ce ar fi imposibil), pe baza conceptelor deduse din
A. Procesul de comunicare
179'
aceasta, gîndirea abstracta construiește altele, de la acestea gîndirea ajun-
ge. prin procese exclusiv ale sale, la altele ș. a. m. d. Și cu cit conceptele
respective sînt mai îndepărtate de realitatea practică, socială, cu atît con-
sensul asupra lor (în lipsa unei posibilități de confruntare rapidă și precisă)
este mai aproximativ; adeseori șubred. De aceea nu e de mirare că cei mai
frecvent! (și, de fapt, singurii) solipsiști sînt filozofi sau poeți. Filozofii
caută să comunice concepte ce nu pot fi ușor verificate în practică, prin
contactul cu realitatea fizică. Iar poeții încearcă să comunice experiențe
strict personale, nepublice, nesociale, necunoscute interlocutorului, pentru
denumirea cărora nu există un cuvînt anumit. Insatisfacția pe care le-o
provoacă limbajul este deci justificată teoretic ! Și s-ar părea că au drep-
tul să împingă constatarea limitelor comunicabilității pînă la proclamarea
incomunicabilității, căci, ar putea replica oricare dintre ei, nu-i interesează
decît transmiterea acestor mesaje, pentru care folosirea limbajului se do-
vedește insuficientă.
în zadar ne-am întoarce la cele spuse de Bloomfield, căci poziția
„solipsiștilor” e diferită. Bloomfield și ceilalți pornesc nu de la obiect
(realitate) spre cuvînt (limbă), ci de la cuvînt spre obiect, demonstrînd
că prin cuvinte se comunică ceva, iar cuvintele există și au un conținut
tocmai fiindcă se referă la ,,fenomene public confruntabile”. Poeții și
filozofii pornesc de la realitate și constată că nu întreaga realitate poate
fi cuprinsă prin limbaj.
La observația că limbajul este social prin excelență, iar mesaj uly
poetic sau filozofic, este strict individual, că, deci, poeții și filozofii pretind
limbii să fie ceea ce nu e, aceștia ar putea, răspunde că tocmai acest
lucru este tragic.
Și totuși lucrurile nu stau chiar așa. Orice concept filozofic, cît ar
fi de inedit, de individual, este construit și dedus din altele, cunoscute
și care, la rîndul lor, în ultimă instanță, sînt construite pe baza unor feno-
mene fizice, ,,public observabile”. Depinde de priceperea filozofului scri-
itor și de explicitarea corectă a eșafodajului construcției abstracte ca între
filozof și conlocutor să se poată stabili comunicarea.
în ce-i privește pe poeți, ,,faptul că aceeași persoană se găsește alter-
nativ în postura de vorbitor și ascultător, în ce privește experiența acestor
stări afective, permite să se socializeze expresia din ce în ce mai fină a
tuturor trăsăturilor acestor stări afective care sînt comune la majoritatea
vorbitorilor”8.
Singurătatea (sau incomunicabilitatea) este relativă, durează pînă
cînd interlocutorul reușește să refacă (condus de mesaj sau de o mai adîncă
cunoaștere a realității, a propriilor mișcări sufletești) drumul parcurs de
filozof sau poet, experiența acestora. Solipsismul, sau dificultatea de a
comunica, este numai dificultatea (specifică domeniilor filozofiei și poeziei}
de a se impune a noului, care nu răsare din nimic și tocmai de aceea se
8 Mounin, lucr. cit., p. 183 — 184.
180
II. Lingvistica sincronică
poate, în cele din urmă, impune9. Evident, nu se impune totdeauna în
întregime, ci numai în măsura în care îi este verificată autenticitatea de
societate.
Cumva, cu cele de mai sus, ar concorda o observație generală : ori-
ce creație a imaginației noastre nu se poate detașa de realitate, de elemen-
tele ei. Nu putem imagina lucruri sau forme complet noi. De aici, orice
creație omenească este sortită înțelegerii (cel puțin parțiale) de către cei-
lalți oameni. Poeții, proclamînd caracterul unic și nerepetabil al experien-
țelor și sentimentelor fiecăruia dintre noi, au ajuns la solipsism. Dar nu
există această unicitate decît la periferia experienței. Poate mai adevărată
decît imposibilitatea comunicării este imposibilitatea de a fi unic, deci
singur, de asemenea motiv de disperare : tragedia neputinței de a fi sin-
gur. Din două ,,tragedii” posibile : de a nu putea comunica, de a fi sortit
deci la singurătate, și de a nu putea fi singur, unic, oamenii au sesizat-o
pe prima (,,tragedia limbajului”), au fost alarmați de această alternativă,
reacționînd astfel exemplar pentru niște ființe sociabile, dornice de co-
municare între ele.
în concluzia celor de mai sus se potrivește foarte bine comparația
filozofului Henri Wald, între cei ce se plîng de imposibilitatea unei co-
municări totale prin limbaj și porumbelul lui Kant, care-și închipuia că
dacă n-ar avea de învins rezistența aerului ar putea zbura mai repede
și mai sus, fără să-și dea seama că tocmai rezistența aerului face posibil
zborul său.
9 Dacă despre apariția „noului” în filozofie nu mai e cazul să vorbim (sînt diversele
concepte noi care apar aproape necontenit), în poezie „noul”, din punct de vedere lingvistic,
ar însemna sesizarea și descrierea unor stări sufletești inedite și comunicarea lor, introducerea
lor în circuitul social, fapt ce se materializează adeseori prin apariția unui cuvînt nou. E suficient
un exemplu: să ne gîndim numai la cîtă literatură a fost necesară pentru ca un cuvînt cum e
angoasă, practic inexistent (și cu acest sens) în urmă cu un secol, să fie azi de largă circulație,
de mulți înțeles, cunoscut, numai din literatură (ceea ce infirmă iar incoinunicabilitatea).
B.	Principiile analizei sincronice
1.	Analiza semnului lingvistic
a. Conținut și expresie
în lingvistica tradițională, precum și în cercetările structuraliste,
analiza celor două laturi ale limbajului, cea sonoră și cea ideală, ocupă un
loc foarte important. în lucrările structuraliste ele au fost consacrate prin
termenii de expresie și conținut, care pot fi păstrați dacă se precizează clar
ce înțelegem prin ei. în orice caz, anumite delimitări, măcar terminologice,
sînt necesare mai ales în raport cu suportul lor dialectic, așa cum vom
încerca mai jos.
Există în mare două aspecte ale analizei acestor categorii funda-
mentale ale lingvisticii generale : analiza expresiei și a conținutului în
cadrul unităților semnificative, al semnelor lingvistice; manifestarea
structurală a expresiei și a conținutului.
a. Expresia și conținutul semnului lingvistic. Studierea semnului
lingvistic în cadrul raportului dintre conținut și expresie este una dintre
problemele de bază ale lingvisticii actuale. în mai multe ramuri ale știin-
țelor umane este dezbătut caracterul semiotic al fenomenelor omenești
înzestrate cu semnificație. Gradul înalt de formalizare la care s-a ajuns
în asemenea domenii presupune o cercetare adîncită, atît a caracterului
lor semiotic, cît și a sistemelor de semne folosite în însuși procesul forma-
lizării. Ca urmare a dezvoltării formalizării a apărut necesitatea de sin-
tetizare, de interpretare a uneltelor cu care ea operează, adică a simboluri-
lor. Pentru a elucida natura semiotică a obiectului cercetat, pe de o parte,
precum și a simbolurilor folosite în analiză, pe de altă parte, a fost necesar
să se creeze o teorie generală a semnelor, o semiotică.
în cele ce urmează, interesează numai primul aspect al semioticii,
și anume caracterul de semn al unităților semnificative ale limbii. Pentru
prima dată acesta este dezbătut pe larg în Cursul de lingvistică generală
al lui F. de Saussure. în mai multe capitole ale acestui curs se vorbește de
caracterul de semn al cuvîntului, iar din ele se poate desprinde o teorie
semiotică foarte bine închegată. La Saussure se găsesc cele trei accepții
de bază date semnului lingvistic.
1S2	II. Lingvistica sincronică
1.	în accepția, curentă, semnul se reduce la complexul sonor al cu-
vîntului, la semnificant. De exemplu, cuvinte ca masă, casă, elev sînt semne,,
dar numai prin latura lor de expresie; înțelesul cuvintelor, ,,conceptul”,,
nu face parte din semn, întrucît, prin definiție, semnul trebuie să fie exte-
rior a ceea ce semnifică U
2.	Semnul este alcătuit de reunirea celor două laturi, semnificant
si semnificat; el cuprinde în acest caz și complexul sonor și înțelesul,
avînd un caracter bilateral. Această accepție este foarte răspîndită printre
lingviști și semiologi în general. Un semn ca ])at are așadar două laturi,,
una. de expresie, prezentată de complexul sonor (pat) și o latură de conți-
nut, înțelesul de ,,pat”.
3.	La un nivel mai abstract, semnul este redus la relația dintre
senmifk^ și semnificat. Tot ce se spune în acest caz despre un semn oare-
care este că cele două laturi ale sale se află într-o relație, și anume într-o
relație semiotică.
Prima teorie, aceea care reduce semnul la semnificant, este susți-
nută in primul rînd de acei specialiști care văd în limbaj un proces de
semnalizare; în conformitate cu doctrina lui I. P. Pavlov privitoare la
cele două sisteme de semnalizare, cuvîntul este considerat un semnal de
gradul al doilea, adică un semnal al semnalului. Caracterul bilateral al
semnului este cercetat mai ales de lingviștii structuraliști europeni, care
sînt nevoiți să ia în considerare, din înseși necesitățile metodei, ambele
laturi ale semnului. Accepția relațională a semnului lingvistic este pro-
movată de cei care-și consacră eforturile procesului de formalizare a stu-
diului limbii, folosind în acest scop procedee logice sau matematice.
Cele trei accepții ale semnului lingvistic nu se exclud, așa cum se
pare la prima vedere. Ele sînt oarecum complementare. Prima accepție
se aplică limbajului ca proces, considerat în aspectul lui dinamic. în pro-
cesul de transmitere a informației, elementele semnificative ale limbii
se realizează ca semnale, de obicei sonore, iar acestea nu cuprind în ele
însele semnificații. Semnalele sînt o categorie de semne, dar ele sînt uni-
laterale, alcătuite numai dintr-o singură latură, cea de expresie.
Semnul are două laturi, el este bilateral, în interiorul structurii
limbii ca atare, considerată în aspectul ei ,,static”. Orice limbă este alcă-
tuită dintr-o serie de unități semnificative, iar acestea se prezintă în struc-
tura. limbii cu cele două laturi, expresia și conținutul. Pentru a da o des-
criere completă a unui cuvînt ca semn trebuie să înfățișăm cele două laturi,
ale sale— semnificantul și semnificatul. Prin urmare, primele două accep-
ții ale semnului sînt complementare în sensul că prima se referă la aspectul
procesual, a doua la aspectul structural al limbajului. A treia accepție
prezintă un interes deosebit din punct de vedere metodologic; la un nivel
înalt de cercetare, putem face abstracție de laturile semnului, interesîndu-
ne numai de relația dintre ele. Din acest punct de vedere, seninul poate fi
interpretat doar ca o corespondență între expresie și conținut.
1 Vezi Graur, Studii, p. 170—175.
B. Principiile analizei sincronice
183
Toate școlile lingvistice mai noi au analizat mai mult sau mai puțin
adîncit natura semnului lingvistic. în raport cu accepțiile date mai sus,
trebuie menționate aici școala structuralistă americană și cea daneză.
Deși nu există uiiitate de vederi între ei, mulți dintre structuraliștii ame-
ricani reduc semnul lingvistic la un semnal de ordinul întîi (cf. Bloomfield,
Language). Interpretarea dată semnului lingvistic de americani se bazează
pe filozofia behavioristă și pragmatică, care reduce viața psihică la simple
comportamente. Semnificația este îndepărtată d.eci din semn și, mai mult
decît atît, din înseși preocupările lingvistice.
în schimb, școala daneză, glossematica, a elaborat o teorie a semnului
lingvistic foarte coerentă; L. Hjelmslev, principalul promotor al glosse-
maticii, analizează semnul lingvistic în legătură directă cu raportul dintre
conținut și expresie. Pentru el seninul este bilateral; această trăsătură
este cercetată de glossematicieni în principalele sale implicații; ei ajung la
un nivel destul de înalt de abstractizare, apropiată de interpretarea for-
malizată a relațiilor dintre semnificant și semnificat.
Seninele lingvistice sînt unități semnificative deosebite de foneme,
care sînt doar unități distinctive. Ca unități de bază ale limbii, seninele
se manifestă în cadrul primei articulări, așa cum este concepută aceasta
de A. Martinet (cf., de pildă, Elements, p. 13). Conform primei articulări,
lanțul vorbirii e segmentat în unități semnificative minimale, numite de
cele mai multe ori la noi, morfeme (vezi Gramatica, II C 5). într-un enunț
ca văd un student, fiecare cuvînt reprezintă o unitate semnificativă mini-
mală, un morfem, care e în ultimă instanță un semn. Această segmentare
e făcută automat în mintea vorbitorului, iar unitățile obținute sînt reali-
zate concomitent și ca semnificant și ca semnificat. în enunțul de mai sus,
semnele obținute prin segmentare sînt unități minimale, înzestrate cu o
anumită semnificație; ele pot fi numite senine elementare și în acest caz
corespund morfcmelor. Dar în șirul vorbirii există anumite secvențe des-
părțite printr-o pauză sonoră sau grafică, care sînt mai cuprinzătoare decît
semnele elementare. De pildă, dacă spunem elevul citește romanul, fiecare
din cele trei segmente este la rîndul lui alcătuit din două semne elementare
{elev-ul, cit-este, roman-ul). Aceste segmente sînt și ele semne, dar semne
complexe, analizabile. Avantajul noțiunii de semn constă tocmai în faptul
că ea cuprinde toate unitățile semnificative, analizabile sau nu, atrăgînd
atenția asupra alcătuirii lor la nivelul celor două planuri, expresia și
conținutul.
Din punctul de vedere al realizării semnelor și al raporturilor dintre
laturile lor, ele se caracterizează prin trei trăsături fundamentale :
1.	Semnul lingvistic este linear. Această trăsătură a fost relevată
de Saussure și de ea s-au ocupat după aceea și alți cercetători. Semnele
limbii se desfășoară neapărat succesiv, dacă ne gîndim la înșirarea lor
într-un enunț, dar și la modul de alcătuire a semnificantului ca atare;
în vorbire, unitățile din cadrul celei de-a doua articulări nu se manifestă
decît succesiv : un semn, cum e, de pildă, copil, este realizat prin succe-
siunea elementelor din a doua articulare — a fonemelor /c-o-p-i-1/. Dacă
184
II. Lingvistica sincronică
însă este evident că semnificantul cunoaște o manifestare strict lineară;,
nu același lucru se poate spune despre semnificat; deși mecanismul de
manifestare a acestuia nu este încă bine cunoscut, se poate spune totuși
că actualizarea lui este simultană, nelineară. între realizarea semnifi-
cantului și a semnificatului există deci o asimetrie : primul este linear,,
al doilea este nelinear. Această asimetrie caracterizează în genere raportul
dintre cele două laturi ale limbajului — expresia și conținutul; în fapt
însă, ea este o caracteristică a semnelor elementare, a morfemelor, cu excep-
ția morfemelor al căror semnificant este alcătuit dintr-un singur fonem.
De exemplu, fr. eau e alcătuit dintr-un semnificant care cuprinde o sin-
gură vocală /o/, care este realizat la fel de spontan ca și semnificatul „apă”.
Asimetria caracteristică celorlalte semne (alcătuite din mai mult
de un fonem) este un fenomen esențial pentru structura limbajului. Ea
este însă parțial corectată în cadrul semnelor complexe; într-un semn ca.
cumsecade există, de fapt, o înlănțuire de semne elementare : cum-se-cad-e.
Manifestarea globală a înțelesului de „cumsecade” este momentană,
nelineară; însă această semnificație globală este ea însăși segmentată,
realizată linear, prin succesiunea de morfeme arătate mai sus. în ase-
menea cazuri se introduce o simetrie parțială între expresie și conținut.
Trăsăturile fundamentale ale semnificației de „cumsecade” vor fi realizate
succesiv : mai întîi se actualizează înțelesul de „cum” exprimat prin
semnificantul cum, apoi semnificatul „se” redat de se și așa mai departe2.
2.	Strîns legată de linearitatea semnului este trăsătura informațio-
nală a sa. Limbajul este alcătuit din două laturi, expresia și conținutul,
din care prima servește la exprimarea celei de-a doua; caracterul său
semiotic provine tocmai din faptul că el este un mijloc de comunicare.
Cuvintele sînt semne, adică au o latură de semnificant și o latură de semni-
ficat numai pentru că ele au ca scop comunicarea unui mesaj. Această
comunicare se face prin manifestarea semnelor sub formă de semnale
lineare — acustice sau grafice.
Procesul de transmitere a informației cu ajutorul semnalelor ling-
vistice se realizează în două etape, de emitere și de recepție a informației,
în scopul transmiterii mesajului, semnele sînt organizate sub forma unui
cod din care se selecționează cele care corespund elementelor de mesaj
comunicat. Codificarea mesajului înseamnă tocmai trecerea de la semne
înzestrate cu conținut și expresie la semnale acustice unilaterale și lineare,
în transmiterea informației, cele două laturi ale limbajului sînt proiec-
tate pe una singură, reprezentată de subansamblul de elemente de expresie
corespunzătoare mesajului. în cadrul recepției, are loc operația inversă,
de actualizare a conținutului expresiei decodate. Așadar, într-un proces
informațional, vorbitorul pornește de la semne pe care le codează în sem-
nale, iar acestea la rîndul lor sînt decodate în semnele corespunzătoare
(pentru detalii asupra mecanismului informației, vezi p. 170 — 174.).
2 Vezi Sorin Stati, Analiza unităților de conținut, PLG IV, p. 41.
B. Principiile analizei sincronice
185
3.	Legătura dintre cele două laturi ale limbajului, expresia și con-
ținutul, poate fi pusă în lumină și de o altă trăsătură semiotică, de așa-
numitul arbitrar al semnului lingvistic (vezici Metoda comparativă-istorică,
I B2ba, și Arbitrar și motivat, IIB 1 b). între semnificant și semnificat
nu există o condiționare reciprocă, în sensul că un anume semnificant nu
cere cu obligativitate un semnificat determinat și invers. Aceasta se do-
vedește chiar în interiorul aceleiași limbi, prin existența sinonimelor
și a omonimelor.
Caracterul arbitrar al legăturii dintre expresie și conținut decurge
din trăsăturile de bază ale acestora. Semnificantul nu există ca fapt de
limbă decît în măsura în care e înzestrat cu un înțeles. El participă la al-
cătuirea unui inventar de semne, folosite ca semnale în procesul de co-
municare. La fel, semnificatul nu există decît în măsura în care este fixat
în mintea omului cu ajutorul unui complex sonor. El este rezultatul unui
proces de abstractizare prin care sînt reținute doar aspectele esențiale
ale unui obiect sau ale unei clase de obiecte. Din această cauză, semnifi-
catul nu poate avea drept suport trăsăturile individuale ale obiectelor
concrete reflectate; el poate reține trăsăturile invariante ale unei clase
de obiecte sau fenomene numai prin asociere cu un semnificant.
Elementele de expresie, semnificanții, sînt deci puncte de sprijin,
de fixare și de diferențiere a semnificațiilor în mintea omenească; în plus,
cum se știe, însăși activitatea de gîndire a putut fi elaborată numai în
cadrul unui proces de muncă practică care cerea cu necesitate o înțelegere
reciprocă. Vorbirea ca activitate lingvistică a fost și este singurul mijloc
de comunicare a gîndirii prin care s-a putut elabora conștiința socială.
Din toate aceste motive, legătura dintre cele două laturi ale limba-
jului, expresia și conținutul, semnificantul și semnificatul, are un caracter
necesar. Această necesitate însă se manifestă fie prin semne arbitrare,
nemotivate, fie prin semne complexe, motivate. Semnele motivate sînt
•organizate structural în mai multe categorii, după natura legăturii dintre
expresie și conținut. Dacă expresia reflectă direct conținutul, avem a face
cu ceea ce Saussure numea motivarea absolută (interjecții, onomatopee),
în opoziție cu aceasta, există motivarea relativă, care cuprinde semnele
complexe, analizabile (derivate — lucrător etc., compuse — bunăstare etc.,
sau figuri de stil — poalele muntelui etc.).
Din punct de vedere dialectic, legătura dintre cele două planuri ale
limbajului — expresia și conținutul — are un caracter necesar și în această
privință termenul de arbitrar pare nepotrivit. El se referă însă la aspectul
lingvistic al problemei, și anume la modul de manifestare concretă a
acestei necesități.
p. Manifestarea structurală a expresiei și a conținutului. L. Hjelm-
slev a analizat pentru prima dată în mod amănunțit raportul dintre cele
două laturi ale limbajului, expresia și conținutul. După el, fiecare latură
are două aspecte, și anume o formă și o substanță : există o substanță și
o formă a expresiei și, în mod analog, o formă și o substanță a conținutului.
186
II. Lingvistica sincronică
Limbii se reduce hu relația dintre forma expresiei și forma conținutului,
cele două substanțe corespunzătoare rămînînd în afara, limbii.
Cum se știe. Hjelmslev a dat o analiză profundă noțiunii de formă,
pe care a opus-o în mod categoric substanței. Forma, așa cum & ea înțeleasă
în glossematică, poate fi ușor asimilată cu categoria de formă din logica
dialectică. Nu același lucru se poate spune însă și despre substanță. Aceasta
nu este decît un mod de existență a materiei și nu se opune direct formei:
forma se corelează nemijlocit cu conținutul. Eaportul dialectic dintre
conținut și formă a fost dezbătut la noi mai întîi de acad. Al. Graur 3,
iar ulterior de I. Coteanu și Em. Vasilm4. Este evident că categoria dialec-
tică de conținut nu coincide cu noțiunea de conținut din glossematică :
dialectic vorbind, există atît un conținut al expresiei, cît și un conținut al
semnificației. Categoria de conținut trebuie să se interpună deci între aceea
de substanță și formă. în locul ierarhiei glossematice, care nu cuprinde decît
două nivele, se poate vorbi de o ierarhie pe trei nivele5, care se manifestă
atit în planul expresiei, cît și în acela al semnificației. Aceste nivele pot fi
analizate atît din punct de vedere dialectic, filozofic, cît și din punct de
vedere lingvistic, structural.
Nivelul substanței se realizează pe plan lingvistic sub forma varia-
țiilor de expresie și de semnificație. Variantele unităților de expresie, ale
fonemelor, au un substrat material, acustic și fiziologic și este evident
că acesta este un domeniu al substanței. Este vorba de o substanță concretă,
sesizabilă cu aparatele tehnicii acustice moderne, sub formă de frecvență,
amplitudine, durată, timbru. Varietatea infinită a substanței expresiei
este oarecum redusă la invarianță în cazul variantelor combinatorii ale
fonemelor, de tipul lui [o11] din montaj, care se realizează ca atare la toți
vorbitorii de limbă română.
De obicei se susține că substanța semnificantului este gîndirea, însă,
conform tritomiei propuse mai sus, putem socoti că substanța semnifica-
tului este dată de variația acesteia. Substratul ei este al doilea sistem de
semnalizare și, subordonat lui, primul sistem de semnalizare. Astfel, se
știe că există o mulțime de variații, de la reflexul cerebral al reacțiilor
cinestezice și al diferitelor impulsiuni de voință, de afectivitate, pînă la
nuanțele foarte dinamice ale noțiunilor și conceptelor. Variantele de sem-
nificație cuprind multiplele alunecări produse de actualizarea formelor de
cunoaștere la toate nivelele.
Aceste variații de expresie și de semnificație nu constituie o substanță
amorfă, așa cum pretindea Saussure. Fiecare posedă o organizare proprie,
care ține însă de domenii extralingvistice. Trecînd din domeniul fizic, res-
pectiv cognitiv, în acela al semioticii, cele două substanțe capătă un statut
deosebit, tocmai datorită jocului dintre cele două planuri: expresia și
semnificația. Meritul structuralismului constă tocmai în descoperirea
mecanismului acestui joc care este în fond principiul comutării. Grație
lui putem deosebi categoric între variațiile substanței și elementele semi-
3 Studii, p. 151-160.
4 Conținut și formă in limbă, PLG II, p. 9—18.
5 Paul Miclău, Sistemul limbajului, SL, p. 12 — 23.
B. Principiile analizei sincronice
187
otice înzestrate cu valoare distinctivă. Semiotica este tocmai domeniul de
ridicare a două substanțe la un nivel semnificativ, care comportă segmen-
tarea lor în elemehte distinctive.
Pe plan teoretic, general, este vorba de trecerea de la fenomen la
esență, iar aceasta este dată de acordarea de semnificație unei substanțe
care altfel nu are nimic comun cu ea. în acest scop, este necesar să se
opereze o transformare a variațiilor continue ale substanțelor în elemente
discontinue, susceptibile de regrupare în cadrul unităților semiotice bilate-
rale, alcătuite din semnificant și semnificat. Aceste elemente discontinue,
constante, formează nivelul invariantelor limbii.
Dialectic vorbind, elementele invariante alcătuiesc conținutul limbii
în ambele planuri — expresia și semnificația — și din acest punct de vedere
specializarea glossematică a termenului de conținut pentru planul semni-
ficației este nepotrivită.
Intră în conținutul invariant al limbii trăsăturile distinctive ale fone-
melor și ale sensurilor. De pildă, în /p/ distinctive sînt: oclusivitatea, care
îl opune lui /f/, labialitatea, care îl opune lui /t/, și surditatea, care îl opune
lui /b/; aceste trăsături sînt dovedite de comutări ca /par/~/far/~/bar/,
unde înlocuirea primului segment duce de fiecare dată la modificări în
planul opus, al semnificației. La fel stau lucrurile în planul semnificației:
în ,,creion”, distinctivă este, de pildă, trăsătura „mină de cărbune”, care
îl opune trăsăturii „cerneală” din „toc” și „pastă” din „pix” etc. Glosse-
matica însă nu face decît să descopere unitățile prin comutare; pentru a le
descrie ea nu recurge la trăsături distinctive, așa cum face școala de la
Praga,‘ci la distribuție6. Din această cauză, conținutul distinctiv al
unităților din cele două planuri este omis și substanța este pusă direct în
legătură cu forma. A descrie prin trăsături distinctive unitățile limbii nu
înseamnă însă a le înfățișa pur și simplu substanțial, întrucît conținutul
invariant înseamnă o proiectare a expresiei asupra semnificației și invers,
făcută printr-o prismă semiotică.
Modul de organizare a unităților de expresie și de semnificație alcă-
tuiește forma lingvistică, care este reprezentată de relațiile contractate de
aceste unități. în planul expresiei este evident că orice unitate se definește
prin relațiile de opoziție relevate de comutare : par „par” se opune lui bar
„bar”, gară „gară” se opune lui gheară/g'ară/ „gheară”.
Rezultă de aici că relațiile de opoziție semiotică au un rol fundamen-
tal în delimitarea unităților; așa se face că substanțe aproape identice se
organizează diferit de la o limbă la alta : lui /g’/ din limba română, care
este un fonem de sine stătător, îi corespunde o variantă fonologică în limba
franceză; nicăieri în limba franceză nu există cazuri de deosebire a semni-
ficației numai prin înlocuirea lui [g'] cu [g]. Și substanța semnificației este
organizată diferit de la o limbă la alta : francezii disting între pied și jambe, în
6 Acest punct de vedere este clar ilustrat în lucrarea lui Vasiliu, Fonologia.
188
II. Lingvistica sincronică
timp ce românii folosesc numai pe picior, fie că e vorba de membrul inferior
în întregime, fie de partea de la gleznă în jos.
De la asemenea situații s-a tras concluzia că în limbă nu contează
decît opozițiile, că forma este primordială față de substanță. Dacă punem
direct în legătură forma cu substanța, lucrul este adevărat; dar între ele
se interpune invariația semiotică, bazată pe interdependența dintre cele
două planuri: expresia și semnificația. Primordial este deci nivelul conți-
nutului invariant căruia îi este subordonată în mod natural substanța, așa
cum orice fenomen este subordonat esenței; la rîndul ei, forma ca mod de
organizare este și ea subordonată conținutului invariant.
Schematic, relațiile dintre substanță, formă și invarianță se prezintă
ca în tabloul de mai jos :
EXPR.
Formă
Invar.
I
Sub st.
SEMNIF.
Forma
Invar.
Subst.
Pentru glossematică și pentru cercetătorii preocupați doar de analiza
abstractă a limbii, interesează numai nivelul superior al formei; o asemenea
limitare poate fi justificată metodologic, dar aceasta nu înseamnă că limba
ca atare se reduce la formă. De altfel, limbajul este astfel organizat încît
unei organizări formale stricte dintr-un plan nu îi corespunde o organizare
dependentă de prima. De pildă, în planul expresiei, pare și bare se opun
pe baza corelației de sonoritate, reflectînd o organizare sistematică. Semni-
ficațiile lor însă nu mai fac parte dintr-o structură închegată, dimpotrivă,
ele aparțin nu numai la cîmpuri semantice deosebite, ci și la clase diferite.
Aceeași lipsă de corespondență se manifestă și dacă pornim de la planul
semnificației: student și școlar fac parte din aceeași structură semantică,
dar semnificanții lor nu au nici un fonem comun. Această asimetrie de orga-
nizare nu este un neajuns, ci este cerută de însăși funcțiunea de comunicare
a limbajului: unei diferențe minime dintr-un plan nu-i poate corespunde
o diferență minimă din planul opus; pentru a asigura transmiterea infor-
mației se cere, dimpotrivă, ca unui sistem dintr-un plan să-i corespundă
un nou sistem în planul opus. Ce s-ar întîmpla dacă opusul lui mare ar fi
redat prin semnificantul nare0!
Cele două forme sînt în raport la un nivel mai abstract, nu la acela
al diferențelor minime, ci în sensul existenței unei rețele de relații implicate
de orice unitate; de exemplu, /d/ din dar se opune lui /t/, lui /n/, lui /b/?
B. Principiile analizei sincronice
189
Semnificantul dar implică semnificatul „dar” care, la rîndul lui, se
opune lui „însă”, „iar”, „ci”, ca în schema :
Aceste implicații sînt subiacente, ele nu sînt actualizate de vorbitor,
ci rămîn la nivelul inconștientului, acolo unde sînt depozitate relațiile
structurale ale limbii.
Legătura dintre invarianța expresiei și invarianța semnificației este
mai explicită : invariantul semnificației este pus în relație directă cu invari-
antul semnificantului: într-un cuvînt ca ușă elementele de expresie se
realizează ca invariante, ca foneme (/u/, /ș/, /ă/) care sînt corelate cu trăsă-
turile invariante ale semnificatului „ușă”, acelea care o opun, de exemplu,
lui „poartă” sau „fereastră”.
Nivelul invarianției este fundamental pentru limbă; vorbitorii ope-
rează în fiecare clipă cu invariantele de semnificație și de expresie, care le
permit să comunice trăsăturile esențiale ale obiectelor și fenomenelor.
Cele două categorii de invariante se implică reciproc, în sensul că nu
există.trăsături de expresie care să fie consacrate ca invariante fără un
efect în planul semnificației, și reciproc. Aceleași relații de implicație carac-
terizează orice fapt semiotic.
Nivelul invarianței este proiectat și asupra aceluia al substanței;
ca domeniu al variației, acesta este subordonat invarianței: limitele de
variație ale trăsăturilor și unităților sînt impuse de conținutul invariant,
stabilit prin comutare. De pildă, primul e din mere poate cunoaște nenu-
mărate variații; ele însă nu pot ajunge la un grad maxim de deschidere,
pentru că s-ar produce confuzii cu mare, și nici la un minimum de închidere,
care ar duce la confundarea cu mire.
Evident, există o legătură directă între cele două tipuri de variații în
cazuri de tipul lui immppposibil!, în care variațiilor de expresie le cores-
pund variații de semnificație, rezultate din introducerea elementului
afectiv. Se poate întîmpla însă ca unei variații de expresie să nu-i cores-
pundă automat o variație de semnificație. Aceasta se întîmplă curent în
cazul variantelor combinatorii: variantei [en] din mentă nu-i corespunde
automat o variație de semnificat. Dacă sînt răcit și produc variații acci-
dentale în expresie, aceasta nu implică modificări în planul semnificației.
La fel, dacă se produce o variație de semnificație, ca de pildă în a subliniat
(o idee), aceasta nu cere neapărat o variație a semnificantului.
Se cere chiar, dimpotrivă, să existe o oarecare independență în rea-
lizarea variantelor dintr-un plan în raport cu planul opus. O astfel de inde-
190
II. Lingvistica sincronică
pendență asigură o mare stabilitate informației trasmise de unitățile din
cele două planuri : variația de expresie nu impietează asupra invarianței de
semnificație și, la rîndul ei, variația de semnificație nu cere un semnificant
nou. Interesant este că uneori nici nu știm dacă o semnificație oarecare
este o variantă realizată în cadrul aceluiași semnificant sau este o unitate
de sine stătătoare : diferitele sensuri ale cuvintelor acțiune, notă, operație
au statut de invariante sau sînt variante ale aceleiași unități de semnifi-
cație ?
Cele două substanțe, a expresiei și a semnificației, pot fi puse în
legătură numai în măsura în care se realizează ca variații lingvistice. Altfel,
nu există nici un raport între substanța fizică a expresiei și substanța
fiziologică a semnificației.
Am arătat principalele relații proprii limbajului conceput ca feno-
men semiotic, înzestrat cu două laturi. Relațiile cele mai interesante sînt
cele care se stabilesc pe orizontală și pe verticală. Cele de pe orizontală se
stabilesc în cadrul limbajului luat ca atare. Cele de pe verticală arată
primordialitatea dialectică a nivelului invariantelor atît față de formă, cît
și, mai ales, față de substanță.
Relațiile indicate de liniile oblice din figura de mai sus (p. 188) sînt
mai puțin importante, neavînd un caracter nemijlocit. Se înțelege că nu
putem pune în legătură polii extremi, sărind peste un punct intermediar ;
am văzut mai sus greșeala glossematică, și saussuriană de altfel, care constă
în opunerea formei față de substanță. Cu atît mai mult nu putem socoti
că sînt în relații directe forma expresiei cu substanța semnificației sau
forma semnificației cu substanța expresiei. Vom rezuma cele de mai sus
spunînd că relațiile ilustrate de limitele orizontale și verticale din schemă
au un caracter necesar, cele oblice sînt accidentale, iar cele dintre polii
extremi sînt imposibile în mod nemijlocit.
b. Arbitrar și motivat
De multă vreme oamenii și-au pus întrebarea : de ce cutare complex
sonor are cutare înțeles ? Găsim un prim ecou în celebra dispută oglindită
în dialogul Cratylos al lui Platon. Au fost atunci explicate unele cuvinte
prin valoarea expresivă a sunetelor din care sînt compuse, de exemplu în
grecește rheo înseamnă „a curge”, pentru că r e potrivit „ca să redea
mișcarea”. Și mai tîrziu s-au emis astfel de idei, de exemplu Leibniz
credea că r- exprimă o mișcare violentă, pe cînd l-, una blîndă 7, deși
recunoștea că sînt și cuvinte la care o asemenea legătură nu se poate
stabili8. Faptele au fost exprimate cu toată vigoarea de Karl Marx :
„Numele unui lucru este cu totul exterior naturii sale” 9.
7 Heinrich Junker, Sprachphilosophisches Lesebuch, Heidelberg, 1948, p. 28 — 29.
8 Luigi Rosiello, Linguistica illuminista, Bologna, 1967, p. 50 și urm.
9 Karl Marx, Capitalul, în K. Marx, F. Engcls, Opere, voi. 23, București, 1966, p. 115.
B. Principiile analizei sincronice
191
,, Arbitrarul semnului lingvistic” a devenit o formulă curentă înce-
pînd cu Cursul de lingvistică generală al lui Ferdinand de Saussure 10.
Expresia ar putea fi rău înțeleasă, de aceea este util să vedem în
primul rînd sensul care se dă aici cuvîntului arbitrar. Nu trebuie să înțe-
legem că vorbitorul ar fi complet liber să-și stabilească termenii și că, dacă
ar avea chef, ar putea să-i întrebuințeze altfel decît a auzit de la alții. O1
oarecare libertate exhtă, bineînțeles, și ea stă la baza stilurilor individuale.
Dar nu merge foarte departe. Dacă ne-ar veni ideea să înlocuim cuvintele
uzuale cu altele inventate de noi sau sale schimbăm înțelesurile tradiționale
cu altele cu totul diferite, cei din jurul nostru ar începe să se îndoiască
de plenitudinea facultăților noastre mintale și în orice caz ar fi puși în
imposibilitate de a ne înțelege. Sîntem obligați să ne folosim de cuvintele pe
care le cunosc și ceilalți, cu înțelesurile pe care le-am învățat, libertatea de
a ne abate de la norme fiind limitată la nuanțe neesențiale.
Se înțelege prin arbitrar faptul că în natura obiectului nu există elemen-
te care să oblige la folosirea unui anumit complex sonor și nu a altuia, ceea
ce se dovedește ușor cu argumentul că fiecare limbă folosește alt termen
pentru a exprima una și aceeași idee (de exemplu, ceea ce în românește se
numește git se cheamă în franțuzește cou, în nemțește Hals, în englezește
neck, în rusește șeia, în bulgărește vrat, în grecește trahilos, în maghiară
nyackj în turcă boyun, în chineză po tze etc. Asemănarea maghiarei cu
engleza este accidentală, mai cu seamă, că în engleza veche cuvîntul avea
forma hnecca). Chiar în aceeași limbă același obiect poate avea mai multe
nume (în bulgărește, „gîtul” se mai chiamă și șia, gărlo, gușa etc.) și același
cuvînt poate denumi obiecte diferite (de exemplu, în franțuzește/cu^
scris con, înseamnă ,,gît”, scris cout înseamnă „cost”, scris coup înseamnă
,,lovitură” etc.). De altfel, dacă structura fonologică a cuvîntului ar fi
dictată de sens, ar fi de neînțeles schimbările fonetice care au loc permanent
în toate limbile și, de asemenea, înlocuirea unui suport fonic cu altul.
Ferdinand de Saussure a subliniat faptul că arbitrarul, pe de o parte,,
interzice schimbarea cuvintelor, deoarece ne sînt date global (neputîndu-le
analiza, nu avem de ce să le modificăm), pe de altă parte permite schim-
barea lor, deoarece nu e obligatoriu ca un anumit înțeles să fie redat prin-
tr-un anumit complex sonor.
S-au căutat alți termeni, mai puțin echivoci, pentru a înlocui pe
arbitrar. De exemplu s-a propus convențional, care are însă defectul de a
lăsa să se înțeleagă că a avut loc o dezbatere pentru fixarea numelui (asu-
pra acestei idei vom reveni). Alții au vorbit de caracterul nemotivat sau
nedeterminat al cuvîntului, ceea ce de asemenea nu este cu totul lipsit de
ambiguitate; am putea răspunde că avem un motiv să folosim cuvîntul
gît, anume că numai în acest fel ne putem face înțeleși de cunoscuții noștri,
în realitate nimic pe lume nu se petrece fără un motiv. Ținînd seamă
10 Eugenio Coseriu, L’arbitraire du signe. Zur Spălgeschichte cines aristotelischen Begriffes,
în „Archiv fur das Studium der neuren Sprachen und Literaturen”, 119 (204,2), p. 81 — 112,
arată că de-a lungul secolelor, de la Aristotel încoace, s-a vorbit mereu de ,,arbitrar”. Saussure
a dat o interpretare proprie acestui concept.
192
II. Lingvistica sincronică
de faptul că un termen impecabil nu a fost încă găsit, vom folosi în conti-
nuare pe cei citați, fără să pierdem din vedere modul special în care trebuie
înțeleși.
Nu numai că există de fapt un motiv pentru alegerea oricărui complex
sonor în scopul de a denumi o idee, dar la originea graiului era obligatoriu
să existe o legătură determinantă între înțeles și corpul fonetic. Dacă ascul-
tătorul, cînd auzea un grup de sunete, n-ar fi ghicit ce i se spune, n-ar fi
existat nici o posibilitate să i se explice, nici prin traducerea în altă limbă,
nici printr-o perifrază în aceeași limbă. De fapt, graiul s-a născut atunci
cînd oamenii în devenire au căzut de acord, fără convenție prealabilă,
asupra unei legături permanente între un complex sonor și un sens, și
acest lucru nu s-a putut produce decît acolo unde sunetele, prin însăși con-
stituția lor, sugerau ideea care trebuia exprimată. După ce în numeroase
împrejurări același grup de sunete a produs aceeași reacție, omul a devenit
conștient de faptul că, scoțînd anumite sunete, o poate provoca la cei care
îl ascultă. Atunci a început să vorbească cu intenție și curînd a simțit
nevoia de cuvinte noi, care să denumească noțiuni inexistente mai înainte.
Deci a ajuns să creeze cuvinte cu intenția de a le crea. Au fost aceste cuvinte
motivate? Fără discuție, da. Omul nu poate inventa nimic care să nu
plece de la faptele reale cunoscute dinainte. Nici monștrii fabuloși nu sînt
născociți pe de-a-ntregul (himera avea cap de leu, trup de capră și coadă
de șarpe, dar cel care a imaginat-o văzuse lei, capre și șerpi). Nici autorii de
romane fantastice, deși în aparență se bucură de toate libertățile, n-au
izbutit vreodată să creeze lumi cu totul de alt tip decît cea pe care o cunoș-
teau din propria lor experiență.
Orice cuvînt nou a avut rădăcini pe de o parte în situația care cerea
prezența lui, pe de altă parte în materialul lingvistic care stătea la dispo-
ziția vorbitorilor. S-a presupus că în vremurile mai noi s-au format cuvinte
în mod arbitrar (înțelegînd acum prin aceasta că forma lor nu era legată
de nimic din ce exista anterior în limbă). S-au citat exemple ca gaz, rococo,
felibre, kodak, jingo n. Dar (cum arată autorul citat) exemplele acestea nu
sînt convingătoare, căci cuvintele în chestiune au apărut pe baza pro-
cedeelor tradiționale. Gaz ar fi o deformare a germanului Geist ,,spirit”
(mai de curînd s-a stabilit însă că e vechiul grecesc haos, în forma pe care
a luat-o în olandeză, creatorul cuvîntului fiind chimistul olandez van
Helmont, în secolul al XVII-lea). Rococo și kodak sînt onomatopeice (ulti-
mul evocă sunetele produse la declanșarea mecanismului la aparatul de
fotografiat; primul e explicat însă astăzi prin rocaille ,,pietricică”). Felibre,
numele dat în secolul trecut poeților provensali, nu este decît lat. fellebris
,,sugaci” (oarecum ,,copil crescut de muze”), iar jingo, folosit în argoul
studenților de la Oxford în loc de Jove „lupiter”, este o transformare a
unui termen din boscorodeala vrăjitorilor medievali (în genul lui hocus
pocus). Singurul dintre toate acestea care pare inventat, deși nu fără o
bază reală, este kodak.
11 J. Vendryes, Le langage, Paris, 1921, p. 269 — 270.
B. Principiile analizei sincronice
193
Aceasta nu înseamnă că ar fi imposibil să se creeze la un moment dat
cuvinte într-adevăr din elemente luate la întîmplare. Avem, se pare, un
exemplu autentic în nylon, format în America la un concurs. Pe baza lui
s-au creat apoi dralon, or Ion, perlon, silon etc., acestea nemaifiind întru
totul arbitrare. Totuși nu știm dacă creatorul lui nylon n-a pornit de la
vreun element real. Exemplul cel mai categoric este un nume de persoană.
Tatăl lingvistului francez Michel Breal, care purta un nume de origină,
străină, și-a ales în modul următor numele pe care avea să-1 facă cunoscut
fiul său : a tras la sorți cinci litere din alfabetul francez și le-a aranjat
într-o ordine acceptabilă din punct de vedere acustic. Dar trebuie să notăm
că a pornit de la inventarul fonetic existent în franțuzește și că a fixat
ordinea sunetelor după criteriile tradiționale (nu putea admite de exemplu
ordinea earlb). în orice caz, cu asemenea exemple nu sîntem încă aproape
de a fi dovedit existența, unor cuvinte formate fără un punct de plecare în
situația de fapt. Este evident că putem accepta un nume de persoană
fabricat, dar nu vom accepta, un nume fantezist pentru un obiect care are
de mai înainte nume.
Rezultă din cele arătate că, dacă facem abstracție de cazuri cu totul
excepționale, am zice chiar aberante, orice cuvînt a fost motivat cînd
a fost creat. De aceea se preferă explicația ,,arbitrarului” prin ,,neanaliza-
bil”, în sensul că masa vorbitorilor nu știe să explice de ce cutare cuvînt are
cutare înțeles (sînt cazuri cînd nu știu nici lingviștii). Chiar și printre nespe-
cialiști există în această privință grade de pricepere : pentru unii carburator
este un nume de instrument care poate fi legat de verbul a carbura, în
timp ce pentru alții, cave nu cunosc verbul, carburator este total inanali-
zabil. Pentru noi bicicletă este analizabil, deoarece cunoaștem pe bi-, pe
ciclu șl sufixul -etă. Pentru copilul care, în comuna Todireni, acum vreo
60 de ani, a fost auzit explicînd că ceea ce a trecut pe șosea nu e dracul, ci
o licipetă, cuvîntul era evident neanalizabil. Pseudonimul Reviga este
transparent pentru cine știe că purtătorul lui a trăit într-o comună cu
acest nume, pe cînd pentru ceilalți este inexplicabil.
Vom spune deci că orice cuvînt, cînd e creat, are o explicație, deci e
motivat. Există mai multe feluri de motivări; astfel se vorbește de moti-
vare internă și externă sau relativă și absolută12. Motivarea externă sau
absolută, cea mai solidă, dar și mai rar întîlnită, privește cuvintele care
prin sunetele componente sugerează înțelesul, deci onomatopeele, inter-
jecțiile, într-un cuvînt formațiile imitative sau descriptive. Cucurigu, chiar
dacă în fiecare limbă îi corespund forme ușor diferite, încearcă să reproducă
sunetele scoase de cocoș ; ah, produs adesea fără voia vorbitorului, pre-
zintă forma pe care o impune constituția noastră anatomică, aerul expirat
fiind dirijat printre obstacolele create de organele întîlnite. Prin urmare,
n-ar putea fi vorba să alegem altă interjecție pentru a o înlocui pe aceasta
(ușoare variații întîlnim totuși de la o limbă la alta). Aici motivarea este
cea mai clară, dar cuvintele care intră în cele două categorii sînt puțin
importante în limbă.
12 Paul Miclău, Le signe linguistique, Paris, 1970, p. 91 — 92.
13-c. 1213
194
II. Lingvistica sincronică
Prin motivare internă sau relativă înțelegem posibilitatea de a analiza
structura cuvintelor bazîndu-ne pe comparația cu alte elemente ale limbii :
derivare, compunere, transfer semantic. V.V. Levițki13 vorbește de moti-
vare morfologică (aici intră formarea cuvintelor), semantică (cu o variantă
morfologico-semantică) și fonetică. Socotim că trecător este analizabil prin
verbul a trece și sufixul -(ă)tor, primăvară prin primă și vară ; broasca de la ușă
este un cuvînt motivat prin faptul că seamănă cu animalul numit broască;
portărel este motivat pe de o parte prin faptul că e format cu sufixul -el,
pe de altă parte prin faptul că aduce aminte de portar, deși nu e nici
diminutiv, nici păzitor al porții.
Buyssens arată14, cu dreptate, că la compuse și derivate (putem
adăuga și expresiile figurate) e vorba numai de motivarea alcătuirii, căci
elementele componente rămîn arbitrare. Dar nu e mai puțin adevărat că
noțiunea, în aceste cazuri, este exprimată prin complexe inteligibile, de
exemplu un german care aude cuvîntul Seelwnd (literal „cîine de mare”)
află mai mult decît un român căruia i se spune cuvîntul focă. Vom vedea
mai departe că acest avantaj este ținut în cumpănă adesea de un dezavan-
taj paralel.
Motivarea, prezentă la orice nouă formație, se poate pierde cu timpul,
prin evoluție fonetică, prin pierderea existenței independente a unora din
elementele componente, prin schimbări de înțeles. Prin schimbări fonetice :
dacă în românește degetar rămîne analizabil prin deget, echivalentul fran-
cez de (< lat. digitale), violent comprimat, a pierdut legătura cu baza sa
(lat. digitus > fr. doigt; de observat că în franțuzește derivatul a rămas
mai scurt decît forma de bază). în latinește pigritor era analizabil prin
adjectivul piger ,,leneș” ; în românește, pregeta a devenit neanalizabil,
deoarece piger nu a fost moștenit; în latinește ex-quatere era analizabil, în
românește a scoate nu mai e analizabil, căci, dacă avem prefixul < ex-,
verbul quatere fără prefix nu s-a păstrat. Se poate totuși pierde legătura
numai pentru o parte a cuvîntului: lat. medius locus, devenit rom. mijloc,
e analizabil pentru noi în partea sa finală.
Unele cuvinte devin nemotivate prin pierderea unei figuri de stil:
legătura dintre a uita și a se uita (la origine acesta din urmă însemna „a
uita de sine”), dintre lamură și a lămuri nu mai e prezentă în conștiința
vorbitorilor, deci a se uita și a lămuri au devenit nemotivate. Cînd a fost
introdusă la noi planta zea mays, a fost numită porumb printr-o figură de
stil, pentru că știuletele seamănă cu pasărea care purta acest nume. Pentru
eliminarea omonimiei, pasărea a fost apoi numită cu diminutivul porumbel,
astfel că astăzi raportul dintre cele două cuvinte nu mai e simțit.
Se poate pierde și motivarea externă. Lat. pipio ,,porumbel” era
evident în raport cu sunetele scoase de pasăre; în franțuzește a devenit
pigeon și nu mai are caracter onomatopeic 15.
13 V.V. Levițki, Budbi MomueupoeaHHocmu cjioea, ux eaauModeucmeue u pojib g mk-
cuKO-ceMaHmuuecKiix U3MeHeHUHxt în MamepuaM ceMUHapa no npodJieMe Momusupo-
eaHHocmu aabiKoeoeo 3HaKa, Leningrad, 1969, p. 21 — 25.
14 Eric Buyssens, Le structuralisme et l’arbitraire du signe, SCL XI, 1960, 3, p. 404 —416.
16 Saussure, Cours, p. 102.
B. Principiile analizei sincronice
195
Pe de altă parte, elementele analizabile se întăresc prin analogie*
prin etimologie populară, prin înlocuirea sensului și, mai des, prin derivare
și compunere. AnMogia intervine pentru a restabili legătura unui derivat
cu baza sa și prin aceasta pentru a menține caracterul lui motivat : de la
mort s-a format în chip regulat verbul a amurți; forma analogică amorți,
generalizată în limba literară, permite o mai ușoară referire la baza eti-
mologică.
Prin etimologie populară, cuvintele neanalizabile capătă o familie
de care erau în realitate străine, totuși o familie : cârdășie, derivat de la
cardaș (turc, kardaș „frate”), a fost pus în legătură cu cîrd și a devenit
cîrdășie. înlocuirea sensului e tot un fel de etimologie populară, numai că
nu alterează forma : fortuit „întîmplător” e înțeles de unii ca ,,forțat”,
deci intră în familia lui forță.
Exemplele de derivare și compunere sînt atît de curente, încît nu mai
e nevoie^să le prezentăm aici. Dar trebuie să amintim că, în loc de împrumut
direct, se folosește adesea calcul, adică, după model străin, se formează
derivate și compuse cu elemente din fondul propriu, ceea ce întărește sec-
torul motivat al vocabularului: deznodământ după fr. denouement, unt-
delemn după bulg. dărveno maslo etc.
Rareori motivarea se întărește prin accentuarea caracterului imita-
tiv. F. de Saussure a citat16 cazul fr. fouet „bici”, cuvînt expresiv,
derivat de la fou „fag” ( < lat. fagus), lipsit de caracter imitativ. în româ-
nește a șuiera e mai expresiv decît originalul său latin sibilare. Mai răspîn-
dită, dar mai superficială, este intervenția simbolismului fonetic; se modi-
fică upul sau mai multe dintre fonemele unui cuvînt sau se adaugă foneme
pentru a da, chiar prin constituția lui, o idee asupra conținutului de
exprimat. Astfel mocan devine mocîrțan, sunetele adăugate arătînd că e
vorba de o persoană desconsiderată.
împrumutul, în materia care ne interesează, ocupă un loc interme-
diar : în principiu se introduc cuvinte noi neanalizabile, de felul lui ghivent
(originalul german este analizabil), batir (din turcă), borcan (în maghiară,
de unde provine, este compus) etc„ care măresc sectorul nemotivat; dar
se împrumută cuvinte din limbi înrudite și chiar din aceeași limbă (din
alt dialect), care măresc procentul motivat: a reduce (cf. a duce), a bălti
(mult folosit de ziare în timpul inundațiilor recente). în sfîrșit, în vremea
noastră se împrumută masiv termeni internaționali, de obicei de origine
latină, care-și găsesc ușor o familie, nu atît printre cuvintele moștenite
(deși se întîmplă și aceasta), cît printre cele împrumutate. Astfel cosmonaut
nu rămîne izolat, căci e pus în raport cu cosmos, cosmic, cu astronaut etc.
Cuvintele motivate și cele nemotivate au avantaje și dezavantaje.
Cuvintele nemotivate sînt de obicei scurte, ceea ce constituie un merit;
sînt adesea atinse de uzură fonetică, ceea ce înseamnă că se suprimă ele-
mentele redundante 17. Cuvintele nemotivate împrumutate au de obicei
sensul precis și strict pe care-1 stabilesc specialiștii (de exemplu oxigen).
16 Lucr. cit., p. 102.
17 P. Miclău, lucr. cit., p. 90.
196
II. Lingvistica sincronică
Pe de altă parte, fiecare din aceste cuvinte trebuie memorat separat, nu se
poate sprijini pe cunoștințe prealabile din aceeași limbă. Dacă toate cuvin-
tele ar fi neanalizabile, am avea nevoie de sute de mii de rădăcini, iar
fără polisemie, de multe milioane, ceea ce ar constitui o încărcare excesivă
a memoriei. Dar, dacă am admite că se poate evita polisemia, nu vedem cum
am putea scăpa de o masivă omonimie.
Cuvintele neanalizabile se pretează ușor la etimologii populare,
uneori absurde ; de exemplu stomatologie devine în gura unora stomacologie ;
hebdomadaire apare în franceza populară ca liebdroma^ după droma-
daire ,,cămilă”.
Cuvintele motivate se țin minte mai ușor. Fără să vorbim de cele
imitative, care nu sînt numeroase, cu ajutorul unui număr relativ mic de
rădăcini și de afixe, construim atîtea cuvinte cîte ne trebuie, ușor de fa-
bricat și ușor de înțeles. Dacă am avea nevoie să fabricăm în românește
cuvinte ca ordonanțabil sau microvehicul, n-ar fi necesar să le explicăm,
căci s-ar înțelege de la sine de cei care cunosc părțile componente. Deza-
vantajul cuvintelor analizabile este că sînt adesea lungi, cu elemente re-
dundante, și că analiza în părțile componente ne duce uneori la sensuri
străine de cele reale. Germanii, traducînd pe oxigen prin Sauerstoff, pot
avea impresia că e vorba de ,,materie acră”, pe cînd nouă oxigen nu ne
sugerează nimic altceva decît definiția din manuale.
Și acum se pune întrebarea : încotro merg limbile, spre înmulțirea
cuvintelor motivate sau a celor nemotivate? Părerile specialiștilor sînt
împărțite. în primul rînd trebuie spus că nu toate limbile se comportă la
fel. O limbă ca franceza, în care uzura fonetică este foarte mare și compu-
nerea joacă un rol redus, a mers desigur multă vreme către înmulțirea
elementelor neanalizabile. O limbă ca germana, care păstrează cuvintele
lungi și face mult uz de compunere, astfel că aproape oricare cuvînt poate
fi împreunat cu oricare altul, merge către înmulțirea elementelor analiza-
bile.
în ansamblu, trebuie să credem că în jurul unor cuvinte primare,
scurte, neanalizabile, se creează, prin derivare, compunere, polisemie, tot
mai mult familii largi, întărindu-se astfel caracterul sistematic al vocabu-
larului, că deci motivarea cîștigă teren asupra nemotivării, chiar dacă nu
se poate ajunge niciodată la eliminarea nemotivării, de vreme ce am admis
că elementele de compunere și derivare nu pot fi motivate decît intern,
iar motivarea internă nu poate merge prea departe.
2.	Planuri, nivele, stratificare
Scopul lingvisticii structurale este descoperirea unităților invariante,
descrierea și clasificarea lor, precum și analiza relațiilor dintre unități.
Pentru a descrie faptele de limbă, se pornește de la raportul funda-
mental care caracterizează structura limbajului, raportul dintre cele două
laturi: materială și ideală. Distincția dintre aceste două laturi, făcută de
B. Principiile analizei sincronice
197
multă vreme în istoria filozofiei și a lingvisticii, a fost exprimată clar de
F. de Saussure în capitolul despre natura semiotică a limbajului. El arată
că există două laturi, signifiant și signifie, legate indisolubil; acestea sînt
privite mai ales formal (în special în capitolul consacrat valorii lingvistice).
Analiza celor două planuri a fost adîncită mai ales în cadrul școlii
glossematice. însă glossematicienii, mai mult decît Saussure, s-au preocupat
de aspectul formal al laturilor limbii. Teoria ,,clasică” despre cele două
planuri a fost elaborată de L. Hjelmslev, care numește latura de signifie
conținut, iar cea de signifiant expresie (vezi Conținut și expresie, II B
1 a)’
Trebuie să precizăm că noțiunea de plan lingvistic are uneori un
sens mai larg, folosindu-se pentru nivelele limbii. De exemplu, J. Kury-
lowicz vorbește de plan fonetic și semantic, B. Trnka, de plan fonologie,
sintactic și suprasintactic1.
Planul expresiei reprezintă deci latura sonoră a limbii; el poate fi
abordat din punctul de vedere al substanței. Aceasta constituie obiectul
de cercetare al foneticii și se studiază cu metode experimentale etc. Dacă
substanța fonetică e privită din punct de vedere funcțional, se obțin
fonemele, studiate de fonologie.
Studierea planului conținutului este mult mai complexă, deoarece
există dificultăți chiar în privința definirii substanței conținutului. Aceasta
este socotită de multe ori procesul gîndirii; gîndirea nu există însă în stare
pură, ea capătă o organizare specială în cadrul sistemului semantic. Con-
ținutul limbii este reprezentat de structura semantică, iar unitățile care
constituie această structură sînt sensurile cuvintelor.
Cele două planuri ale limbii, deși alcătuite din substanțe total opuse,
au la bază aceleași principii de organizare. în ambele planuri, unitățile
sînt alcătuite din fascicule de trăsături distinctive. Aceste trăsături sînt
puse în lumină prin raportul de comutare, conform căruia o modificare
dintr-un plan atrage după sine o modificare în planul opus. Astfel, schim-
barea în planul expresiei din pat/bat atrage după sine schimbarea în planul
conținutului; invers, înlocuind pe ,,scaun” cu „masă”, prin schimbarea
din planul conținutului se produce implicit o modificare a expresiei.
în structura limbii, unitățile nu există în stare pură, ele se combină
pentru a putea exprima mesajul lingvistic. Această combinare nu se face
la întîmplare, ci conform unui principiu fundamental — stratificarea.
Conform acestui principiu, o unitate de un anumit rang este formată dintr-o
combinare de unități de rang imediat inferior sau chiar dintr-o singură
unitate. Rezultă din definiție că structura limbii se prezintă sub formă de
„etaje”, de nivele, organizate în mod ierarhic. Această ierarhie constă în
faptul că fiecare unitate superioară este diferită din punct de vedere func-
țional de o unitate inferioară. Totuși unitățile au și trăsături comune :
fiecare unitate inferioară este minimală în cadrul unității superioare sau
1 Vezi comentariul Ia V. Hofejăi, Les plâns linguistiques et la structure de l^noncâ, „Philo-
logica Pragensia”, 1961, nr. 4, p. 13.
198
II. Lingvistica sincronică
se poate identifica cu ea. Analizînd unitățile pe baza principiului stratifi-
cării, se constată că numărul unităților diferă de la un nivel la altul: cel
mai puțin numeroase sînt fonemele; pe măsură ce trecem de la un nivel
inferior la un nivel superior, numărul unităților crește : morfeme sînt mai
multe decît foneme, cuvinte mai multe decît morfeme, iar numărul enun-
țurilor este practic infinit.
Această ierarhizare a nivelelor limbii este rezultatul unei operații de
analiză, întrucît în șirul vorbirii unitățile nu apar în cadrul unei structuri
etajate, ci al unor relații de incluziune, unitățile de un anumit rang inclu-
zînd pe cele de rang inferior.
După manifestarea unităților pe planuri și nivele, ele sînt monoplane
sau biplane (unilaterale și bilaterale). De exemplu, fonemul este unitate
fundamentală monoplană care aparține planului expresiei. Ea poate fi
definită numai prin raportare la planul opus, adică prin corelarea cu
planul conținutului.
Nivelele de organizare a limbii pe baza principiului stratificării sînt
următoarele :
a.	Nivelul trăsăturilor distinctive
în planul expresiei este vorba de trăsăturile distinctive ale fonemului.
Acestea pot fi descrise substanțial. De exemplu, se poate arăta că p este
alcătuit din labialitate, surditate, oclusivitate. în planul conținutului se
vorbește din ce în ce mai mult de trăsături distinctive semantice, numite
seme. De pildă, o unitate semantică cum este „scaun” poate fi analizată
în trăsăturile : cu spate, cu picioare, pentru o persoană, pentru a se așeza,
fără brațe (vezi Unitățile limbii, II C 1). Trebuie arătat că trăsăturile
distinctive reprezintă ultimul rezultat al analizei lingvistice 2. Ele constituie
nivelul cel mai de jos al structurii lingvistice, care reflectă clar paralelismul
de organizare a celor două planuri. în nivelul trăsăturilor distinctive se
vede saltul de la substanță la invariante lingvistice. Datorită funcțiunii
limbii ca mijloc de comunicare, substanța capătă statut de trăsături
distinctive, care se stabilesc prin raportul dintre cele două planuri, expresie
și conținut, adică prin comutare.
b.	Nivelul unităților monoplane : fonemul și semantemul
în planul expresiei avem a face cu fonemele, care sînt unități alcătuite
din elemente aparținînd nivelului imediat inferior, adică din trăsături
distinctive. în planul conținutului, unitățile, la rîndul lor, sînt alcătuite
din trăsături distinctive semantice (seme). Pentru a desemna aceste unități
ca fascicule de seme, se folosește adesea termenul de semantem. în timp
2 Benveniste, Probi £mes, p. 119 — 131.
B. Principiile analizei sincronice
199
ce fonemele sînt mai mult sau mai puțin pe același plan, ca natură și ca
mod de organizare a trăsăturilor, semantemele cuprind trăsături foarte
diferite, avînd diverse grade de abstractizare.
Se disting două mari categorii de astfel de trăsături semantice: lexicale
și gramaticale. De Exemplu, semantemul„băiat” este alcătuit din mai multe
trăsături lexicale : comutînd trăsătura „sex masculin”, cu „sex feminin”,
ajungem la alt semantem, „fată”. Sensurile gramaticale sînt mult mai ab-
stracte. Pentru a desprinde trăsăturile invariante ale acestora, este necesară
studierea accepțiilor realizate în diferite îmbinări. De exemplu, se pot stabili
trăsăturile distinctive ale cazurilor, cum este acuzativul; acesta se definește
prin trăsătura de proiectare și prin absența trăsăturii de selecție, prezentă
în nominativ, precum și prin lipsa orientării existente în cadrul dativului3.
c.	Nivele biplane
a. Nivelul morfemelor. Morfemele sînt alcătuite din unități de rang
inferior. în planul expresiei, morfemele sînt un ansamblu de foneme {-se-
ca morfem al mai mult ca perfectului). Cînd morfemul este alcătuit dintr-un
singur fonem, nivelul imediat inferior este alcătuit din trăsături dis-
tinctive {-e ca morfem al pluralului). în planul conținutului, morfemele
lexicale sînt alcătuite din semantemele lexicale {lucr- din lucra înseamnă
„a face o anumită acțiune” etc.), cele gramaticale, din conținutul gramatical
corespunzător {-se- indică mai mult ca perfectul). în planul conținutului,
morfemele nu fac decît să preia semantemele.
Cînd unitățile sînt folosite într-un nivel imediat superior, ele se rea-
lizează, de obicei, sub formă de variante. Astfel, în cadrul morfemelor,
fonemele se realizează ca variante combinatorii4. De exemplu, într-un
cuvînt ca lingă, fonemul /n/ se realizează sub forma variantei velare [tj],
determinată de vecinătatea consoanei următoare, care este velară „prin
natură”. Acest fenomen este foarte important, pentru că el arată cum,
ridicîndu-se de la un nivel la altul, o unitate își pierde din individualitate
în ansamblul din care face parte. Vorbitorul acordă atenție complexului
sonor în întregul lui și realizează mai puțin alterările unităților componente.
Există un model normal de realizare a ansamblului, acela care se folosește
cel mai frecvent; în el unele unități inferioare se realizează în forma lor de
bază ca fonemul /!/ în lingă; vocala următoare este însă nazalizată [în],
la fel [7)] este velar, [g] și [ă] sînt normal apropiate de structura lor fono-
logică „pură”.
între cele două planuri există o deosebire importantă din punctul
de vedere al numărului de nivele manifestat pînă aici: pe de o parte, în
planul expresiei există trei trepte — trăsături distinctive, foneme, morfeme
ca expresie; pe de altă parte, în planul conținutului nu există decît două
8 Vezi P. Diaconescu, Le syst^me casuel en roumain, CLTA, p. 37.
4 Vezi E. Vasiliu, Limbă, vorbire, stratificare, SCL X, 1959, 3.
200
II. Lingvistica sincronică
trepte — trăsături distinctive și semantemele care reprezintă conținutul
morfemelor. Aceasta este~ valabil în procesul vorbirii, în care un morfem
prezintă un singur sens. în sistem însă, de multe ori, un morfem are mai
multe înțelesuri (drept „fără ocol”, drept „cinstit”), ceea ce face ca problema
stratificării să fie asemănătoare cu cea din planul expresiei. O altă deosebire
între cele două planuri constă în aceea că, în planul expresiei, morfemul
are o realizare lineară, este o înșiruire de foneme pronunțate succesiv, pe
cînd în planul conținutului avem a face cu o realizare simultană a tuturor
trăsăturilor. Se vorbește în astfel de cazuri de o asimetrie între cele două
planuri (vezi Conținut și expresie, II B 1 a).
Morfemele pot fi studiate din mai multe puncte de vedere. Latura
de conținut lexical e studiată de semantică, iar latura de expresie a mor-
femelor cu multiplele ei variații constituie, după A. Martinet 5, obiectul
morfologiei. De exemplu, în paradigma prezentului, variații de morfem ca
pot-, poț-, poat-, put- sînt studiate de morfologie.
p. Nivelul cuvîntului. Morfemele se combină între ele pentru a forma
cuvinte ca unități de rang superior. Existența cuvîntului ca unitate struc-
turală de sine stătătoare a fost mult discutată 6. Deși nu există o definiție
unitară, lingviștii continuă totuși să folosească acest termen. Așa cum un
morfem poate fi format dintr-un singur fonem sau din mai multe, tot așa
există cuvinte alcătuite dintr-un singur morfem (pat) sau din mai multe
(prelucrasem). Morfemele, în cadrul cuvîntului, se realizează prin variante.
Domeniul cel mai important al realizării morfemelor ca variante de expresie
ale cuvîntului e alcătuit de numeroasele alternanțe apărute în flexiunea
nominală și verbală (masă — mese, port — purtăm).
în cadrul cuvîntului, morfemele se prezintă într-o succesiune lineară,
atît în planul expresiei cît și în planul conținutului. Această succesiune
corectează asimetria de care s-a vorbit mai sus 7.
Conform tradiției, cuvîntul e studiat de lexicologie. Aceasta, în
general, face abstracție de morfemele gramaticale incluse în cuvînt, în
timpul vorbirii. De exemplu, în prelucrasem, un lexicolog vede numai
partea lexicală, neglijînd morfemele gramaticale (-a-, -se-, -m). în schimb,
el studiază partea lexicală în mod analitic, distingînd pre- ca prefix și
lucr- ca rădăcină, interesîndu-se de conținutul lor semantic, atît separat
cît și sintetic.
y. Nivelul enunțului. Problema nivelului superior cuvîntului este
foarte controversată. S-a propus ca unitate superioară sintagma, îmbinare
de cel puțin doi termeni semnificativi. Dar structura binară a sintagmei
contrazice principiul stratificării, conform căruia o unitate de un anumit
rang poate fi formată și dintr-o singură unitate. Tradițional, nivelul inter-
5 Vezi Martinet, Elements, p. 106.
6 Ibidem, p. 115 și urm.
7 S. Stati, Analiza unităților de conținut, PLG IV.
B. Principiile analizei sincronice
201
mediar între cuvînt și propoziție este partea de propoziție. Spre deosebire
de sintagmă, aceasta ar satisface principiul stratificării, prin aceea că o
parte de propoziție este alcătuită dintr-un șir de cuvinte sau chiar dintr-un
singur cuvînt.
Pentru a menține discuția în cadrul nivelelor de bază, putem socoti,
ca nivel superior cuvîntului, enunțul, și, în același timp, se poate admite
existența unor subnivele sau nivele intermediare, precum și a unora mai
cuprinzătoare.
Stabilirea exactă a nivelelor și a subnivelelor trebuie făcută pentru
fiecare limbă în parte, cele comune majorității limbilor fiind analizate
mai sus.
Din cele discutate, rezultă că ierarhia nivelelor limbii se prezintă
schematic astfel :
Expresie	Conținut
1. a. Tras. dist.	Tras. dist.
b. Fonem	Semantein
2.	c.	Morfem
d.	Cuvînt
e.	Enunț
Se constată că nivelele de sub 1 nu există singure în limbă : trăsăturile
distinctive sînt ultimul rezultat al analizei, iar fonemul se folosește izolat
numai cînd coincide cu un semnificant al morfemului; semantemul nu
există niciodată în stare pură. La nivelele de sub 2 expresia și conținutul
coexistă în aceleași ur^ăți.
în trecerea de la 1 la 2 se realizează deci un salt calitativ, prin apariția
nivelelor de unități bilaterale. Primele sînt morfemele, iar segmentarea
enunțului în astfel de unități este ceea ce A. Martinet numește prima arti-
culare. într-adevăr, vorbitorul este preocupat de acest nivel al segmentării
care cuprinde unități semnificative. Analiza morfemului în unități distinc-
tive de expresie, în foneme, este mai mult o operație de laborator ; ea este
ceea ce A. Martinet numește cea de-a doua articulare.
Nu putem epuiza aici toate problemele legate de trăsăturile proprii
unităților de un nivel sau altul (pentru aceasta vezi Unitățile limbii, II C 1).
Important este doar mecanismul stratificării, al producerii unităților din-
tr-un nivel din unități de rang imediat inferior, precum și participarea lor
la alcătuirea unor unități de rang imediat superior.
Pe acest principiu se bazează și analiza în constituenți imediați (vezi
Metode moderne., I B 2 c), care se redă sugestiv printr-un arbore de la nivelul
cel mai înalt pînă la nivelul semnificativ minimal al morfemelor. Structural,
202
II. Lingvistica sincronică
nivelele au o organizare arborescentă care merge mai departe decît analiza
în constituenți imediați:
unde: S
c
m
f
s
ts
= secvență, enunț
= cuvînt
= morfem
= fonem
(există
= semantem (
n
n
n
n
cuvinte într-o propoziție)
morfeme într-un cuvînt)
foneme într-un morfem)
semanteme într-un morfem
polisemantic)
= trăsături distinctive (există n trăsături distinctive într-un fonem
sau semantem).
3.	Sistem și structură
a.	în lingvistica secolului al XX-lea și mai ales în ultima perioadă se
folosește, alături de termenul de sistem, cel de structură. Importanța pre-
cizării conținutului celor doi termeni nu e o problemă de pură terminologie,
ci una teoretică, de stabilire a două categorii fundamentale pentru înțele-
gerea și studierea esenței limbii. De aceea nu e de mirare că la sfîrșitul dece-
niului al 6-lea a avut loc la Paris un colocviu asupra termenului structură
S-a observat cu această ocazie că există o mare divergență de păreri, nu
de la o știință la alta, ci în cadrul aceleiași științe, de exemplu în lingvistică,
astfel că, după o expresie, desigur ușor exagerată, a participanților la dis-
cuție, există ,,cîți autori, atîtea accepții”.
Discuțiile în jurul problemei au continuat și continuă, fără să se fi
ajuns la un consens. Astfel, există autori care folosesc ambii termeni, dar
1 Rezultatele acestui colocviu se află cristalizate în volumul de articole și dări de seamă
îngrijit de Roger Bastide, Sens et usage du terme structure dans Ies Sciences humaines et sociales,
Haga-Paris, 1962.
B. Principiile analizei sincronice
203
fără să arate dacă înțeleg să facă vreo diferență între ei2, după cum există
și glasuri sceptice relativ la utilitatea termenului structură 3. Cert este că
autori care în lucrări mai vechi foloseau indiferent fie sistem, fie structură,
pentru unul și același fenomen, în lucrările mai noi folosesc diferențiat cei
doi termeni4.
Precizarea e determinată nu numai de faptul că termenul a dat
naștere la. o serie de interpretări contradictorii, care opun structura ca
sistem de relații structurii ca parte sau nucleu al obiectului dat, structura
ca un cuvînt al limbajului comun, obișnuit, structurii concept tehnic speci-
fic, structura unică și structura articulată în unități ireductibile, structura
statică, sincronică și considerată în afara oricărui proces și structura care
înglobează dinamica și statica, mișcarea și repausul. Gravitatea constă în con-
cluziile de ordin teoretic-filozofic pe care le pot trage unii (presupunînd
chiar că ar fi de bună credință). Iată un exemplu : ,,Termenul structură
așadar, examinat în relație eu motivările care determină folosirile și semni-
ficațiile sale în actuala perspectivă structuralistă, dezvăluie falimentul
încercării de a obține, după prăbușirea sistemelor antice universale, o nouă
cunoaștere unitară și globală a realității” 5.
Cu atît mai mult se impune deci o rezolvare a precizării conținutului
perechii de termeni-cheie ai lingvisticii moderne sistem-structură.
b.	Din punct de vedere istoric, termenul structură a fost folosit cu
aplicare la limbă pentru prima dată în secolul al XVII-lea, însemnînd felul
de aranjare a cuvintelor 6. A fost folosit apoi pentru a desemna :
a) un ansamblu ;
•b) părțile unui ansamblu (sau ale respectivului ansamblu);
c)	relațiile acestor părți între ele 7.
După cum se poate observa, unele accepții coincid cu ceea ce am
denumi astăzi un sistem.
Deși înțelegerea limbii ca un tot organizat, în care elementele sînt core-
late prin diferite tipuri de relații, este foarte veche, de la indieni și greci,
termenii care să cristalizeze felul acestei organizări, respectiv sistem și
structură, sînt relativ noi (bineînțeles, în aplicarea lor la limbă). în secolul
al XlX-lea, trebuie remarcată folosirea deosebit de interesantă a ambilor
termeni, sistem și structură, de către W. von Humboldt8. Din diverse pasaje
2 Cf. A.G. Volkov, HabiK KaK cucmeMa SHaKoe, Moscova, 1966 (cap. IIoHfimue
^dbiKoeou cucmeMbi u cmpyKmupbi).
3 Cf. articolul lui Enzo Golino, Usi e abusi delta Struttura, ,,Tempo presente”, X, 1965,
nr. 11.
4 Cf. Vasiliu, Fonologia; Stati, Sintaxă.
5 Sergio Quinzio, Struttura dello strutturalismo, ,,Tempo presente’’, XI, 1966, nr. 2,
p. 63. Vezi și p. 59.
6 După Littre, citat de R. Bastide, Introduction ă Vetude du mot „structure” (v. nota 1).
7 Ibidem.
8 în lucrarea Uber die Verschiedenheit . .., mai ales la p. 81: ,,Relațiile generale aparțin
în cea mai mare parte chiar formelor gîndirii și formează ... sisteme închise”. Vezi și p. 96. La p.
191 vorbește despre ,,structura externă a limbii (în text „die aiisserliche Struktur der Spra-
che”). Aceleași idei, amplificate, la p. 193.
204
II. Lingvistica sincronică
ar rezulta că Humboldt înțelege prin sistem ceva generat de adîncime,
de domeniul logicului, iar structura se referă la îmbinări, la fenomen mai de
suprafață, dar e una din cele mai importante trăsături ale naturii limbii.
Mai tîrziu, de exemplu la Whitney, termenul de structură e folosit cu
sensul de îmbinări ale părților sistemului.
La începutul secolului al XX-lea, termenul de structură este uitat,
F. de Saussure nu-1 folosește niciodată, ci preferă termenul de sistem în
mod unic, pentru desemnarea organizării limbii (vezi mai jos, p. 206).
Pentru prima dată apare din nou perechea de termeni, în secolul al
XX-lea, în ,,Tezele” publicate la Fraga pentru primul congres al filologilor
slaviști din 1929 9. Se preconiza, în aceste teze, o metodă ,,capabilă să
permită descoperirea legilor de structură a sistemelor lingvistice și de
evoluție a acestora”. Noțiunea de structură era strîns legată de cea de
relație în interiorul sistemului10. De acum înainte, termenul a făcut o
carieră strălucită, devenind, după expresia lui E. Benveniste n, cel de-al
doilea termen-cheie (alături de sistem) al lingvisticii, chiar dacă definițiile
sînt foarte numeroase și adesea contradictorii.
Astfel de definiții apar și în dicționarele de oarecare circulație (uneori
două sau mai multe definiții în același dicționar). Conținutul termenului
structură e explicat a fi un șir de extrageri de clase lingvistice și inter-
relațiile acestora bazate pe o analiză distribuțională exhaustivă 12 sau este
echivalent cu complexul de fapte care se reduce la relația „cuvînt-frază”.
Este deci organizarea totală a frazei sau organizarea gramaticală a limbii
cercetate 13.
O definiție interesantă a limbii prin prisma conceptelor de sistem
și structură este propusă de E. Benveniste : ,,De la bază pînă în vîrf, de
la sunete pînă la formele de expresie cele mai complexe, limba este o aran-
jare sistematică a părților. Ea se compune din elemente formale articulate
în combinații variabile, după anumite principii de structură ... O limbă
nu cuprinde niciodată decît un număr redus de elemente de bază, dar
aceste elemente, puțin numeroase ele însele, intră într-un mare număr de
combinații ... Se înțelege prin structură : tipuri particulare de relații
articulînd unitățile unui anumit nivel” 14 (subl. ns.).
Alte definiții privesc structura ca ,,unitate de elemente eterogene în
limitele întregului” 15, iar sistemul ,,unitate de elemente de același fel con-
9 Titlul era ProbUmes de methode decoulant de la conception de la langue comme systeme.
lar ca subtiltu: Comparaison structurale et cornparaison genetique. Problema e discutată
de E. Benveniste în articolul „Structure” en linguistique (în volumul colectiv îngrijit de Bastide;
vezi nota 1).
10 „Un systeme phonologique n’est pas la somme mecanique des phonemes isoles, mais
un tont organique dont Ies phonemes sont Ies membres et dont la structure est soumise â des
lois” (N. Troubetzkoy, La phonologie actuelle, în Psychologie du langage, Paris, 1933, p. 245).
11 Benveniste, Probi emes, p. 21.
12 Eric P. Hamp, A. Glossary of American Technical Linguistic Usage, Chicago, 1966.
13 J. Vachek, Dictionnaire de linguistique de l'ecole de Prague, Utrecht-Anvers, 1966.
14 Lucr. cit., p. 21.
15 A.A. Reformatskij, Beedenue o MbinosnaHue, Moscova, 1960, p. 18.
B. Principiile analizei sincronice
205
diționate reciproc” 16, relațiile și corelațiile din cadrul structurii sînt înțelese
ca relații pe verticală, iar cele din sistem ca relații pe orizontală (foarte
probabil, idee inspirată din afirmația lui Saussure că sistemul ni se dez-
văluie numai în sincronie—deci pe orizontală, în reprezentarea lui grafică).
O definire a sistemului și a structurii în exclusivitate prin prisma
relațiilor apare foarte clară la școala londoneză (în special la M.A.K. Halli-
day), în lucrările căreia relațiile paradigmatice (sau ... sau ... ) alcătuiesc
sistemul, iar cele sintagmatice (și ... și ... ) formează structura,
în lingvistica românească, cei doi termeni sînt definiți și folosiți foarte
clar diferențiat pentru prima dată într-o lucrare de fonologie 17, dar afir-
mațiile pot fi extinse și la alte compartimente ale limbii:
„înțelegem prin sistem ansamblul unităților rezultate dintr-o opera-
ție de reducere a variantelor. Descrierea sistemului fonologie se face prin
definirea elementelor sale ( = unități rezultate din reducția variantelor) în
raport cu relațiile specifice pe care ele le contractează. Relevant în defi-
niția elementelor unui sistem este deci locul pe care aceste elemente îl
ocupă în ansamblul sistemului și nu natura lor fonetică” 18.
„înțelegem prin descrierea structurii fonologice o operație de sinteză
prin care se determină posibilitățile combinatorii și tipurile de combinații
posibile în limba dată pe baza cunoașterii unităților sistemului” 19.
e. Termenul de sistem, folosit din antichitate, a fost aplicat la limbă,
în diferite perioade, de diverși filozofi. E deosebit de interesant, de exemplu,
conceptul de sistem realizat de J. Locke (secolul al XVII-lea, începutul
secolului al XVIII-lea) referitor la limbă. Pentru Locke, limba e un sistem
de semne determinat de un sistem de noțiuni, deci strîns legat de cunoa-
ștere și de concepția despre lume a unei colectivități (după propria lui expre-
sie, limba e unul din marile instrumente ale cunoașterii, celălalt instrument
fiind ideile). E un sistem deschis, supus evoluției istorice, care are diferite
funcțiuni și care variază de la o colectivitate la alta. în concepția lui Locke,
sistemul lingvistic, înțeles ca o cristalizare a noțiunilor și experienței șiru-
rilor de generații, determină la rîndul lui felul de a gîndi al vorbitorilor
respectivei limbi.
în secolul al XlX-lea, termenul e folosit de data aceasta de lingviști
și aplicat la limbă în diferite accepții. La prima generație de comparatiști,
sistem e folosit, uneori, în alternanță cu organism, pentru desemnarea
16 A. A. Reformatskij, lucr. cit., p. 24. Aceleași idei sînt preluate și dezvoltate și de
V.A. Zveghințcv, Ouepnu no oomeMy MbiuosHaHuio, Moscova, 1962, în care lucrare, con-
•siderînd că termenul sistem arată ceva static, deci neadecvat pentru limbă, propune să fie
folosit pentru limba în ansamblu termenul de structură (p. 69).
17 Vasiliu, Fonologia.
18 Lucr. cit., p. 39. S-ar părea însă că în fond nu elementele interesează, ci numai rela-
țiile. E adevărat că, de exemplu, presiunea sistemului, deci relațiile, determină uneori apariția
unor elemente noi, dar nici o relație nu creează din nimic ceva. în fapt, relațiile depind de însu-
șirile, laturile elementelor care contractează respectivele relații.
19 Ibidem, p. 48.
206
II. Lingvistica sincronică
întregului, dar și pentru desemnarea părților din întreg 20, de pildă la
R. Rask.
Humboldt îl folosește, alături de structură, pentru desemnarea orga-
nizării limbii (vezi și paginile precedente).
La W. D. Whitney — fondator, în aceeași măsură cu Humboldt, al
lingvisticii generale și precursor al lingvisticii moderne — termenul de
sistem e utilizat atît pentru desemnarea limbii în întregul ei (definită ca
,,ansamblu de semne arbitrar și convențional de la origine”), cît și pentru
desemnarea diferitelor nivele (astfel se vorbește pentru prima oară de sis-
temul vocabularului, sistemul sensurilor etc.). Pentru Whitney, sistemul
se bazează pe unități care se opun între ele. Relațiile stabilite între aceste
unități decurg în mod necesar din însușirile caracteristice ale unităților,
deci cercetătorul trebuie să pornească cercetarea prin identificarea și des-
crierea acestor însușiri, pentru a putea înțelege corect relațiile 21.
în secolul al XX-lea, termenul e utilizat în primul rînd de Saussure,
care-1 aplică la definirea limbii (sistem de semne arbitrare, definibile la
rîndul lor numai prin prisma relațiilor, unitățile fiind punctele de între-
tăiere ale relațiilor). în această definiție se vede reflexul teoriei funcționa-
lismului (,,funcția creează organul”), predominantă în filozofia începutului
secolului al XX-lea.
Unitățile, în concepția lui Saussure, sînt opozitive, relative și nega-
tive, iar rețeaua de relații poate fi dezvăluită numai printr-un studiu sin-
cronic.
Relațiile, așa cum sînt discutate în Cours de linguistique generale,
se încadrează în cele două tipuri: asociative (numite mai tîrziu, în școlile
structuraliste continuatoare ale lui Saussure, paradigmatice} și sintagmatice.
Sistemul e considerat ca avînd un caracter închis, cercetarea trebuind
să se facă asupra limbii ,,în sine și pentru sine”.
în școlile lingvistice moderne, conceptul de sistem apare într-o plura-
litate de accepții, mai apropiate sau mai depărtate de teoria lui Saussure.
în școala pragheză, cele două serii de fapte lingvistice, unitățile și
relațiile, sînt deopotrivă de importante, unitățile fac parte din sistem în
mod permanent, deci inclusiv schimbările lor, care se raportează în mod
permanent la sistem.
Sistemul — unitățile cu relațiile lor—poate fi cunoscut atît în sin-
cronie cît și în diacronie.
Sistemul e considerat a fi deschis către realitățile extralingvistice, de
aceea trebuie studiat în mod constant în corelație cu aceste realități.
Școala daneză, inițial mai apropiată de tezele pragheze (la Brondal),
s-a îndepărtat de ele substanțial, sub aspectul glossematicii (delaHjelmslev).
Aceasta se arată a fi mai consecvent saussuriană (chiar decît însuși
Saussure !), interpretînd sistemul în exclusivitate prin prisma relațiilor,
ridicînd relația (forma, funcțiunea în terminologia glossematicii) la rang de
20 Cf. titlul primei lucrări de gramatică comparată a lui Fr. Bopp, Ober das Conjuga-
tionssystem..Frankfurt am Main, 1816.
21 Cf. The Life and Groivth of Language; an Outline of linguistic Science, New York, 1875.
B. Principiile analizei sincronice
207
principiu suprem. Aceasta a dus la formularea a numeroase critici, chiar
din partea propriilor adepți, care arată, de pildă, că în daneză fonemele
p și Ic intră în exact aceleași relații, deci ar trebui definite identic, ceea ce e
absurd.
După cum se știe, glossematica se bazează pe clasificarea elementelor
limbii în două tipuri, constante și variabile, pe care le putem găsi la toate
nivelele (vocale, rădăcini, regente = constante, față de consoane, desinențe,
subordonate = variabile) și care contractează între ele relații diferite :
de interdependență între două constante, de dependență între o constantă și
o variabilă și de constelație (raport facultativ) între două variabile (vezi
și Relațiile dintre tmitățile limbii, II C 2).
d.	Pe baza tuturor părerilor citate, se pot formula cîtera observații
—propuneri din care să reiasă trăsăturile caracteristice ale sistemului și cele
ale structurii.
Sistem înseamnă totalitatea invariantelor (a unităților obținute prin
reducerea variantelor) unei limbi identificate în fiecare nivel al limbii22 și
care contractează între ele relații de un tip special, de domeniul generalului,
numite cu un termen mai răspîndit relații paradigmatice 23. Aceste relații
izvorăsc din însușirile, atributele, laturile unităților, dar în același timp
valoarea fiecărei unități depinde de toate celelalte din sistem (e o corelație
foarte puternică), de aceea o schimbare într-un punct la un anumit nivel
atrage după sine un șir de schimbări (o ,,reacție în lanț”), modificîndu-se
valoarea termenilor 24.
.în procesul de comunicare, elementele sistemului sînt selectate,
scoase din relațiile lor paradigmatice și obligate să apară simultan, în același
enunț, de exemplu, în calitate de constituenți ai acestuia. De data aceasta,
relațiile încheiate se numesc sintagmatice și depind de posibilitățile de com-
binare a unităților limbii. Totalitatea posibilităților de combinare, respectiv
totalitatea relațiilor sintagmatice ale unităților în cadrul unei limbi, for-
mează structura limbii25. Relațiile sintagmatice sînt de un tip pe care l-am
putea considera de domeniul particularului 26.
Atît sistemul cît și structura aparțin limbii în mod obiectiv, dar sînt
în același timp abstracte 27, cercetătorul trebuie să le descopere și să le
22 Vezi, mai sus, Benveniste, lucr. cit., „elements de base” ; Vasiliu, lucr. cit.; Stati,
Sintaxă, p. 8 — 9.
23 Vezi la Stati, lucr. cit., trimiteri bibliografice relative la termen.
24 Graur, Studii, p. 19 și urm.
25 După unele accepții, orice enunț, format din unități lingvistice legate între ele prin
relații sintagmatice, formează o structură. Dar nu-i suficient de clar de ce e nevoie de doi
termeni pentru același lucru, in acest caz trebuie folosit — credem —numai termenul de enunț.
26 Benveniste, lucr. cit., p. 21 („des types particuliers de relations articulant Ies uni-
tes...); vezi și V. Nemoianu, Structuralismul, București, 1967, p. 27.
27 Stati, lucr. cit., p. 226 („Structura, ca și sistemul, este ceva abstract); și E. Vasiliu,
Nouvelles directions de recherche dans la linguistique el Ies problemes du roumain, RRL X, 1965,
1 — 3, p. 287 ( „Le systeme ainsi que la structure de la langue ne sont cependant pas des faits
directement observables, en d’autres termes, ils ne font pas pârtie du domaine des realităs
imm&diatement accessibles ă nos sens. Seuls Ies actes concrets de langue tombent sous la coupe
de Fobservation directe et ils sont, de droit, regis par Ies lois d’un systeme et par celles d’une
structure”).
208
II. Lingvistica sincronică
studieze în strînsă legătură, întrucît structura presupune sistemul în
momentul cînd se selectează unitățile îmbinate sintagmatic, iar sistemul
presupune structura, întrucît înseși unitățile sistemului se constituie și
sînt inventariate de cercetător pornind tot de la enunțuri reale, deci tot de
la posibilitățile de relații sintagmatice 28.
Atît sistemul cît și structura sînt dirijate de legi specifice 29, pe care,
de asemenea, cercetătorii trebuie să le identifice și să le studieze.
Sistemul și structura au caracter abstract, dar gradul de abstrac-
tizare diferă, de aceea le-am categorisit separat, întrucît socotim că sistemul
e mai abstract decît structura 30.
Atît sistemul cît și structura sînt specifice fiecărei limbi, datorită
lor putem identifica și recunoaște fiecare limbă. Ele reprezintă, pe plan
logic, realizarea concretului logic, ca rezultat al reflectării realității și al
abstractizării.
Diferențe de grad de abstractizare există în cadrul fiecărei limbi de
la un compartiment la altul (relativ la sistem, lexicul e mai puțin abstract
decît fonemele sau morfemele), cît și de la o limbă la alta : există limbi cu
sistem și structură mai puțin abstracte (limbi polineziene, limbi eschimose),
după cum există limbi care au ajuns la un grad de abstractizare (limbile
flexionare) mai înalt și de asemenea există trepte intermediare.
Atît sistemul cît și structura nu sînt categorii statice, nu reflectă o
imobilitate a obiectului-limbă, ci, dimpotrivă, dinamismul. Acesta poate
fi surprins chiar într-o cercetare sincronică, în măsura în care se poate
face diferență între elemente vii, care se pot dezvolta, și cele neproductive,
care pot dispărea treptat 31.
4. Limbă si vorbire
9
Dihotomia limbă — vorbire, care este deseori discutată atît în lucră-
rile de lingvistică avînd un caracter teoretic, cît și în lucrările cu caracter
practic care pun probleme de metodologie a cercetării, pleacă, în liniile
ei esențiale, de la Ferdinand de Saussure. Delimitări care pot fi puse în
legătură cu unul sau altul dintre criteriile de disociere stabilite de el au
existat cu mult înainte de apariția cursului său de lingvistică generală,
dar ele au fost scoase în evidență ulterior, cînd gîndirea unor lingviști
28 Benveniste, Problemes, p. 23 („C’est lâ ce qui fait que la langue est un systeme oii
rien ne signifie en soi et par vocation naturelle, mais ou tont signifie en fonction de Fenscmble
la structure confere leur «signification» ou leur fonction aux parties”).
29 Cf. Vasiliu, lucr. cil. mai sus; Benveniste, lucr. cit., p. 23, vorbește, despre „certains.
principes constants” ; Schaff, Semantică, p. 188, vorbește despre „legi structurale”.
30 în privința discuției dacă unitățile din cadrul sistemului trebuie să aibă un nume
diferit față de aceleași unități din cadrul structurii, credem că nu e necesară introducerea unui
termen nou. E ca și cum am încerca să denumin omul într-un fel în cadrul economic, altfel
în cel cultural, artistic, biologic etc.
31 Graur, Studii, passim; Stati, Sintaxă, p. 226 — 227.
B. Principiile analizei sincronice
209
premergători lui Saussure a fost reexaminată prin prisma unor raporturi
considerate esențiale de către acesta. Pare deplin plauzibil ca unele dintre
ideile pe care învățatul genevez își clădește teoria sa asupra limbajului să
aibă rădăcini în gîndirea unor teoreticieni, contemporani sau predecesori.
Scoțînd în evidență izvoarele multiple care au stat la baza distincției
limbă-vorbire în cursul lui Saussure, E. Coseriu insistă asupra importanței
influenței pe care a exercitat-o Gabelentz asupra lui Saussure Este impor-
tant de subliniat însă că azi teoria lui Saussure despre langue — parole a
devenit un punct de reper atît în judecarea unor păreri anterioare lui, care
s-ar putea lega de această dihotomie, cît și în teoriile ulterioare care pornesc
de la ea, fie pentru a o dezvolta într-o direcție sau alta, fie pentru a se de-
limita de ea.
Pentru Saussure, separarea limbii de vorbire este o idee centrală și,
în același timp, un prim demers fără de care lingvistica însăși nu este posi-
bilă. Pregătindu-se pentru cursul său de lingvistică generală, Saussure
avea în minte în primul rînd această idee, așa cum mărturisește chiar el
într-o discuție privitoare la planul viitorului curs 2. Ideile sale în legătură cu
opoziția limbă — vorbire n-au ajuns să se închege într-o teorie coerentă
și de aceea unele contradicții pot fi observate nu numai în diferitele versiuni
ale cursului său, aflate în manuscris, ci și în forma pe care discipolii săi au
utilizat-o pentru publicarea Cursului de lingvistică generală.
în versiunea tipărită a cursului lui Saussure, limba și vorbirea sînt
elemente opuse care aparțin limbajului. Definind limba, Saussure atrage
atenția că ea nu se confundă cu limbajul: „ea nu este decît o parte deter-
minată a acestuia, esențială, e adevărat. Ea este, în același timp, un produs
social al facultății limbajului și un ansamblu de convenții necesare adop-
tate de corpul social pentru a permite indivizilor exercitarea acestei facul-
tăți 3”. Și, mai departe : „Dacă am putea cuprinde suma imaginilor verbale
înmagazinate la toți indivizii, am atinge legătura socială care constituie
limba. Este un tezaur depus de practica vorbirii în indivizii aparținînd
aceleiași comunități, un sistem gramatical care există virtual în fiecare creier
sau, mai exact, în creierii unui ansamblu de indivizi, căci limba nu este
completă în nici unul, ea nu există perfect decît în masă” 4.
în opoziție cu limba, vorbirea este un act individual, în care, arată
Saussure, se pot distinge:
— Combinațiile prin care subiectul vorbitor utilizează codul limbii
pentru a exprima gîndirea sa personală.
— Mecanismul psiho-fizic care îi permite să exteriorizeze aceste com-
binații 5.
1 E. Coseriu, Georg von der Gabelentz et la linguistique synchronique, „Word” 23, 1967,
1 — 2 — 3 (Linguistic Studies presented to Andre Martinet), mai ales p. 99.
2 R. Godel, Les sources manuscrites du Cours de Linguistique generale de 1?. de Saussure,
Geneva —Paris, 1957, p. 30.
3 Saussure, Cours, p. 25.
4 Ibidem, p. 30.
5 Ibidem, p. 31.
14 - c. 1213
210
II. Lingvistica sincronică
Cum s-a observat, în teoria lui Saussure, definiția termenilor langue
și parole pornește de la două considerente : raportul social — individual
(sau, cum s-a mai spus, vorbirea ,,colectivă” și vorbirea ,,individuală”)
și raportul schemă — utilizarea schemei (sau formă — utilizarea formei).
Dintre cele două principii de la care pornește distincția conceptelor
de limbă și vorbire la Saussure, cea mai criticată pare să fie cea care face din
vorbire un fenomen pur individual. Arătînd că ,,nu există nimic colectiv
în vorbire” 6, Saussure a atras asupra sa critici provenind din diferite di-
recții.
După cît se pare, Saussure însuși nu a afirmat întotdeauna că,
în opoziție cu limba, fenomen social, vorbirea este un fenomen pur individual,
într-o primă versiune a cursului raportul este inversat: ,,Dintre cele
două sfere, sfera vorbire este cea mai socială, cealaltă este cea mai complet
individuală. Limba este rezervorul individual, tot ce intră în limbă, adică
în cap, este individual” 7. Chiar dacă această idee a fost revizuită ulterior,
ea rămîne semnificativă și trebuie să fim de acord cu R. Godel atunci cînd
spune : „Este remarcabil că, în momentul în care subiectul îi cerea să nu
înfățișeze vorbirea și limba decît din unghiul individului, el a afirmat
caracterul social al vorbirii” 8.
Concepția lui Saussure asupra raportului limbă — vorbire nu se re-
duce la opoziția social — individual, ci conține și alte sugestii importante,
care au constituit puncte de plecare pentru dezvoltări în direcții variate
ale teoriei sale. El a atras, de pildă, atenția asupra caracterului de esență
al limbii: Separînd limba de vorbire, se separă în același timp :
—	ceea ce este social de ceea ce este individual;
—	ceea ce este esențial de ceea ce este accesoriu și mai mult sau mai
puțin important9.
Saussure a insistat, de asemenea, asupra caracterului concret (feno-
menal, am putea spune, în opoziție cu caracterul de esență al limbii) al
vorbirii, arătînd chiar că, într-un fel, și limba este un obiect de natură
concretă. „Limba nu este mai puțin decît vorbirea un obiect de natură
concretă, și aceasta este un mare avantaj pentru studiu. Semnele lingvistice,
fiind în mod esențial psihice, nu sînt abstracții; asociațiile ratificate de
consimțămîntul colectiv și al căror ansamblu îl constituie limba sînt reali-
tăți care își au sediul în creier. în afară de aceasta, semnele limbii sînt,
ca să zicem așa, tangibile ”10.
Saussure mai atrage atenția asupra faptului că limba este un produs
pe care individul îl înregistrează pasiv, în timp ce vorbirea este un act de
voință care presupune, din partea subiectului vorbitor, o activitate de
selecție. Urmărind ideile lui Saussure, se poate trage concluzia că „el
6 Saussure, lucr. cit., p. 38.
7 R. Godel, lucr. cit., p. 145.
8 Ibidem, p. 147.
9 Saussure, lucr. cit., p. 30.
10 Ibidem, p. 32. Caracterul „tangibil” al semnelor lingvistice se referă la scriere.
B. Principiile analizei sincronice
211
înțelege prin termenul parole nu numai factorul individual, ci și interpre-
tarea sistemului” 11.
O problemă importantă pe care o pune delimitarea conceptelor de
limbă și vorbire este cea care se referă la caracterul combinatoriu al vorbirii,
idee asupra căreia Saussure a insistat în repetate rînduri. Există din acest
punct de vedere o opoziție între limbă și vorbire? Nu, ar rezulta din unele
sugestii ale lui Saussure, pentru că există și pe planul limbii o serie de
sintagme „figes”, o serie de propoziții care aparțin limbii, pe care individul
nu trebuie să le mai combine singur.
Obiecții importante a ridicat relația pe care Saussure o stabilește
între limbă și pertinență. Trăsăturile pertinente s-ar situa pe planul limbii
în timp ce toate variantele, inclusiv variantele combinatorii, s-ar referi
exclusiv la vorbire.
Este evident că multe probleme pe care le pune distincția limbă —
vorbire au rămas nerezolvate în Cursul de lingvistică generală al lui Saus-
sure. La Saussure găsim însă, în germene, mai toate ideile care vor fi dezvol-
tate ulterior în legătură cu dihotomia sa, a cărei importanță și utilitate au
fost aproape general recunoscute.
Se poate constata, dacă urmărim diverse puncte de vedere ale repre-
zentanților unor tendințe în lingvistică contemporane cu Saussure sau
ulterioare, că, ori de cîte ori se pun probleme de metodă sau de obiect al cer-
cetării, revine în discuție problema relației dintre limbă și vorbire. Repre-
zentanții școlii sociologice franceze (mai ales A. Meillet și J. Vendryes) au
accentuat caracterul social al limbii și au discutat relația dintre aceasta și
vorbire din punctul de vedere al evoluției lor : modificările limbii sînt rezul-
tatul transformărilor din vorbire 12. Elevii lui Saussure aparținînd așa-
numitei școli funcționale au accentuat asupra importanței studierii limbii
în sincronie. în plus, Ch. Bally introduce categoria actualizării, pe care o
concepe ca mecanism de trecere a limbii în vorbire13.
Orientările structuraliste de diferite nuanțe au ca trăsătură comună
absolutizarea primordialității limbii, postulată de Saussure14. Ideea carac-
terului de sistem al limbii fiind cea de la care se pornește și la care trebuie
să se ajungă, o lingvistică imanentă trebuie să fie în mod necesar o lingvis-
tică a limbii în sens saussurian. Insistînd însă asupra ideii că se studiază
vorbirea pentru a se degaja limba, adică sistemul, reprezentanții diverselor
curente structuraliste au lăsat să se înțeleagă că vorbirea n-ar constitui un
sistem.
11 Wolfgang Motsch, Observații preliminare cu privire la distincția lui F. de Saussure intre
„Id-ngue” și „parole”, LR XII, 1963, 1, p. 20.
12 Vezi Graur—Wald, Ist. lingv. p. 117.
13 Ch. Bally, Linguistique.
14 Trebuie să remarcăm însă că, la Saussure, accentuarea caracterului primordial al
limbii în raport cu vorbirea înseamnă implicit accentuarea caracterului social, avînd în vedere
faptul că la el opoziția principală se stabilește între social și individual.
212
II. Lingvistica sincronică
Din punctul de vedere al lui Hjelmslev, vorbirea ca act concret nici
nu interesează lingvistica. Distincției dintre limbă și vorbire („o primă
aproximație importantă din punct de vedere istoric, dar imperfectă din
punct de vedere teoretic”)15, Hjelmslev îi opune distincția dintre schemă
și uzaj. Realizarea schemei este în mod necesar un uzaj, colectiv sau indi-
vidual, ceea ce suprimă opoziția social — individual așa cum a fost conce-
cepută de Saussure. Schema, adică limba ca formă pură, și uzajul — un
ansamblu de deprinderi — sînt văzute ca niște realități, în vreme ce un alt
concept, norma, înțeleasă ca forma materială a limbii, este văzut ca o
abstracție ,,extrasă din uzaj printr-un artificiu de metodă” 16.
O asemenea concepere pur formală a unei dihotomii care se inspiră
din teoria lui Saussure, dar nu o copiază nici din punctul de vedere al ter-
menilor și nici din punctul de vedere al criteriilor propuse pentru diviziune,
putea să ducă la o interpretare a raportului din perspectiva opoziției vari-
antă — invariantă. Utilizînd termenii lui Saussure, dar pornind de la
unele idei ale lui Hjelmslev, Em. Vasiliu stabilește o relație directă între
conceptul de invariantă și conceptul de limbă, pe de o parte, și între con-
ceptul de variantă și conceptul de vorbire, pe de altă parte : ,,Sistemul de
invariante (...) reprezintă schema, adică limba. Domeniul variantelor, adică
realizarea concretă, reprezintă uzajul schemei, adică vorbirea (...). Se
poate spune că un strat al limbii reprezintă domeniul vorbire în raport cu
sistemul sau schema unităților de rang inferior” 17. Limba și vorbirea
au fost raportate de Em. Vasiliu la categoriile de general și particular,
ceea ce l-a dus la concluzia că unitățile unui rang dat, fiind elemente
generale și individuale în același timp, pot fi, în mod simultan, elemente
de limbă și vorbire. Ca și în schema lui Hjelmslev, vorbirea concretă nu
își găsește aici nici un loc.
Sugestiile lui Saussure în legătură cu caracterul combinatoriu al
vorbirii în raport cu limba au constituit punctul de plecare al unor concepții
care identifică vorbirea cu axa sintagmatică. Din punctul de vedere al lui
G. Guillaume, unitățile limbii, unități potențiale, sînt elementele lexicale.
Unitățile discursului, unități de efect, sînt frazele 18. în limbă, G. Guillaume
vede un sistem de poziții, de la care discursul pornește pentru a crea jocuri
de opoziții. Dihotomia capătă o interpretare psihomecanică : discursul fiind
utilizarea unui sistem de reprezentări care este limba, el nu poartă aceeași
dată cu aceasta. O mișcare a gîndirii de la unitățile potențiale existente în
limbă către unitățile de efect existente în vorbire, realizată într-un anumit
timp — iată forma de manifestare a relației dintre cele două planuri ale
limbajului în concepția lui G. Guillaume.
Ideea unei vorbiri care aparține prezentului în opoziție cu limba care
aparține trecutului este o idee centrală și în teoria lui Alan Gardiner privind
această dihotomie 19. Subiectul și predicatul sînt unități de vorbire, nu de
15 L. Hjelmslev, Langue et parole, în Essais Hnguisliques, TCLC XII, 1959, p. 81.
16 Ibidem, p. 80.
17 Em. Vasiliu, Limbă, vorbire, stratificare, SCL X, 1959, 3, f>. 4G9.
18 G. Guillaume, Observalion el explication dans la scien.ce du langage, in Langage el science
du langage, Paris — Quebec, 1969, p. 275.
19 A. Gardiner, The Theory of Speech and Language, ed. a H-a, Oxford, 1951, p. 329.
B. Principiile analizei sincronice
213
limbă în concepția acestui autor, ceea ce probează încă o dată faptul că el
identifică vorbirea cu sintaxa,
Concepînd an felul acesta raportul, o separare între limbă și vorbire
care să se suprapună peste cea dintre lexical și sintactic nu mai apare de o
utilitate foarte evidentă, fapt remarcat de J. L. Pierson, care crede că toc-
mai opoziția dintre semnul lexical și semnul sintactic este cea pe care
Saussure a avut-o în minte atunci cînd vorbea despre langue și parole 20.
Observația că limba este în concepția lui Saussure doar un inventar
de elemente apare ca o critică formulată la adresa acestuia de către unii
reprezentanți ai gramaticii generativ' e. Aspectul creator apare la Saussure
localizat numai în vorbirea individuală, în vreme ce pentru Chomsky
creativitatea guvernată de reguli se plasează în limbă 21. Identificarea
conceptelor de competență și performanță ale gramaticii generative cu diho-
tomia limbă—vorbire pare posibilă numai dacă avem în vedere unele inter-
pretări ale distincției propuse de Saussure. Încercînd să se delimiteze de
concepțiile unor urmași ai lui Saussure care văd în frază un act de vorbire
prin excelență și pornind de la distincția stabilită de gramaticile generative
între structura de suprafață și structura de adîncime, Th. Ebneter concepe
un al treilea nivel, intermediar între cele două structuri, capabil să țină
cont de schemele ele enunțuri care sînt la dispoziția vorbitorului și în con-
formitate cu care acesta apreciază dacă o construcție este sau nu utiliza-
bilă 22. Acest nivel ni se pare că poate fi apropiat de normă, în felul în care
aceasta este definită de E. Coseriu.
Teoria lui E. Coseriu despre limbă și vorbire pornește de la o reexami-
nare‘critică a concepției lui Saussure despre această dihotomie, precum și a
unor teorii apărute după Saussure 23. O idee esențială, asupra căreia Coseriu
revine în mai multe lucrări, este că diviziunile introduse în cadrul limbaju-
lui sînt distincții utile din punct de vedere metodologic și că ele nu trebuie
să fie considerate în nici un caz realități autonome. Pornind de la premisa că
în mod concret un există decît activitatea lingvistică, Coseriu admite că în
cadrul realității unitare și indivizibile care este limbajul se pot introduce
delimitări din diverse perspective. Criteriile multiple care s-au propus
pentru diviziune (individual — social, psihofizic — psihic, uniformitate —
expresivitate, facultate — manifestare concretă, activitate — produs etc.)
pot fi justificate fiecare în parte 24. Important este ca atunci cînd termenii
sînt concepuți în calitate de contrarii, să se stabilească opoziții între planuri
20 J.L. Pierson, Langue-parole^ Signifiant-signifie-signe?, ,,Studia Linguistica”, XVII,
1963 p. 13.
21 Ruwct, Introduction, p. 51.
22 Th. Ebneter, La phrase dans le domaine de la langue, ACIL X, I, p. 431.
23 Vezi, mai ales, E. Coseriu, Sislema, Norma y Habla, ,,Revista de la Facultad de Huma-
nitas y Giencias” VI, Montevideo, 1952, nr. 9; idem, Delerminacion y Entorno, Dos problemas
de una linguistica del hablar, „Romanistisches Jahrbuch”, Sonderdruck VII Bând, 1955—1956,
și idem, Sistema, Norma e „Parola”, în Studi Linguistici in onore di Vittore Pisani, estratto,
Brescia, f.d.
21 Trebuie să observăm că, atunci cînd definim un obiect ca unitate a contra-
riilor, aceste contrarii pot fi privite din diferite perspective: ca exprimind o relație
general — individual, esență — fenomen sau calitate — cantitate.
214
II. Lingvistica sincronică
corelative. Sistemul, de pildă, nu se opune textului sau procesului și nici.
schema nu se opune uzajului.
Din punctul de vedere al lui Coseriu, dihotomia pe care o propune
Saussure este insuficientă. Dacă se adoptă criteriul gradelor diferite de
abstractizare, între sistem (termenul pe care Coseriu îl preferă limbii pentru
că acesta din urmă este un concept istoric) și vorbire se situează norma,
Norma este realizarea concretă a sistemului, care este considerat numai ca
o rețea de opoziții funcționale. în cadrul unei diviziuni a limbajului care
cuprinde vorbirea concretă, norma individuală, norma socială și sistemul
funcțional, sfera termenilor dihotomiei devenită tradițională langue —
parole depinde de criteriul de separare pe care îl adoptăm. Dacă opoziția
este, de exemplu, între concret și abstract, numai vorbirea concretă se
încadrează în parole; dacă opoziția este între social și individual, vorbirea
concretă și norma individuală se încadrează în parole, iar norma socială și.
sistemul funcțional în langue 25.
Conceptul de normă în interpretarea pe care i-o dă E. Coseriu a fost
discutat la noi în mai multe lucrări. Pentru fonologie și fonetică, teoria a
fost reluată și nuanțată de către A. Avram (în voi. Omagiu lui lorgu
Iordan, București, 1958) care prezintă următoarea ierarhie.
Limbă	I	Sistem	1. Arhifoneme	
			2. Foneme	Abstract
	II	Normă	3. Variante independente	
			4. Variante poziționale	
Vorbire	III	Vorbire	5. Sunete concrete	Concret
Relația dintre normă și frecvență a fost discutată de I. Dănăilă 26
și P. Miclău 27.
Din punctul de vedere al lui P. Miclău, norma, care reprezintă latura
socială a structurii, se referă la extinderea cantitativă a trăsăturilor, la
gradul de răspîndire a elementelor limbii pe plan social. Acest aspect poate
fi cercetat cu mijloace matematice 28.
Accentuînd caracterul abstract al împărțirilor propuse de Saussure
în cadrul limbajului, I. Coteanu atrage atenția asupra faptului că norma
reprezintă particularul și că deci nu poate fi pusă pe același plan cu limba
și vorbirea. Norma poate fi definită ca ,,limitarea funcțiunilor unui sistem
dat în condiții prestabilite” și este proprie fiecărei limbi în parte 29.
Trebuie să observăm că și la E. Coseriu opoziția principală se stabi-
lește tot între limbă și vorbire. Aceste două categorii sînt cele pe care le are
în vedere atunci cînd se referă la trecerea limbii în vorbire, la operațiile de
determinare care aparțin tehnicii vorbirii.
25 E. Coseriu, Sistema, Norma e ,,Parola“, p.251.
26 I. Dănăilă, Note despre conceptul de normă lingvistică, LR XII, 1963, 4, p. 325 — 334.
27 P. Miclău, Limbă și vorbire, ,,Analele Universității București”, Seria Științe
Sociale, Filologie, anul XIV (1965).
28 P. Miclău, lucr. cit., p. 247.
29 I. Coteanu, Dicotomie sau tricotomie lingvistică?, în Omagiu lui Alexandru Roselti,
București, 1965.
B. Principiile analizei sincronice
215
Unele dintre aceste operații sînt strîns legate de noțiunea de situație
sau de context, într-un sens larg. Vorbirea se referă totdeauna la anumite
circumstanțe, în: timp ce limba este acircumstanțială 30. Situația este spa-
țiul — timp al vorbirii. Raportarea se face însă și la un context care poate
fi idiomatic (raportarea unei părți a limbii la limbă în întregul ei), verbal
sau extraverbal sau la ceea ce Coseriu numea ,,uni versul discursului” :
literatură, mitologie, științe.
Legată de raportul dintre vorbire și situație, teoria despre pronume a
lui E. Benveniste ni se pare de o deosebită importanță pentru înțelegerea
relației dintre limbă și vorbire.
După cum remarcă Benveniste, în vorbire raportarea se face întot-
deauna la subiectul vorbitor. Pronumele de persoana întîi, care este un
element ca oricare altul în inventarul formelor limbii, introduce în vorbire
prezența persoanei, fără de care limbajul nu este posibil. Forme goale în
limbă, pronumele își capătă realitate și substanță numai în discurs 31.
Pronumele personal nu este unica formă de această natură : aceeași este
situația și pentru alți indicatori, mai ales pentru seria deicticelor.
Tot în raport cu vorbirea se caracterizează și timpul lingvistic, arată
Benveniste. Limbajul nu dispune decît de o expresie temporală — prezen-
tul, respectiv momentul care coincide cu vorbirea. Pornind de la această
axă se ordonează timpul lingvistic în orice limbă. Este important să reținem
una din concluziile lui Benveniste la analiza pe care o face, și anume că „în-
totdeauna experiența umană înscrisă în limbaj ne trimite la actul vorbirii”32,
în acest sens, nu ni se pare de prisos accentuarea caracterului concret
al vbrbirii și importanța acesteia pentru înțelegerea problemelor legate de
reflectarea realității în limbă. Limbajul este, prin vorbire, confruntat
mereu cu realitatea : „Înțelegînd că limbajul este un produs social, în legă-
tură genetică și funcțională cu ansamblul activităților practice ale omului
în societate, noi ne dăm seama, în același timp, că imaginea lumii impusă
de un anumit limbaj nu este arbitrară și nu mai poate să fie modificată
într-un mod arbitrar”33.
Utilitatea teoretică a distincției limbă — vorbire, indiferent de crite-
riile care au fost propuse pentru delimitare, cu greu ar putea fi negată.
Meditînd asupra limbajului, diverși teoreticieni au simțit încă înainte de
Saussure nevoia să separe latura esențială a acesteia de cea fenomenală —
activitatea lingvistică de produsul acestei activități. În ceea ce privește
utilitatea practică, ea depinde de metodologia diverselor școli sau a diver-
șilor lingviști. Faptul că dihotomia stabilită de Saussure n-a fost socotită
suficientă de unii lingviști, care s-au simțit îndemnați să adauge o a treia
entitate (variabilă în diferite teorii) sau să propună chiar o împărțire
cvadripartită 34 este departe de a proba inutilitatea distincției. E. Jakobson,
30 E. Coseriu, Determinacion. .p. 34.
31 E. Benveniste, Le langage et 1’experience humaine, „Diogene”, 1965, 51, p. 3 si urm.
32 Ibidem, p. 13.
33 Adam Schaff, Langage et realite, „Diogene”, 1965, 51, p. 157.
34 Vezi, de pildă, N. D. Andreev și L. R. Zinder, On the notions of speech, act speech,
speech probability and language, „Linguistics” 4, 1965.
216
II. Lingvistica sincronică
în diferite lucrări35 și A. Martinet36 au considerat că opoziția dintre limbă
și vorbire poate fi exprimată și prin termenii de cod și mesaj, luați din teoria
informației, ceea ce presupune, bineînțeles, o anumită interpretare dată
celebrei dihotomii.
Delimitarea dintre limbă și vorbire prezintă interes pentru soluțio-
narea unor probleme importante pentru lingvistică. Una dintre aceste
probleme este cea privitoare la modul în care se produce evoluția în limbă.
Se pare că însăși disocierea stabilită de Saussure ar fi pornit de la necesi-
tatea separării elementului mobil, transformator, de elementul static.,
conservator. Concepții individualiste pre- și postsaussuriene absoluti-
zează rolul individului vorbitor în evoluția limbii, evoluție care apare gu-
vernată fie de întîmplare, fie de sentimentul estetic al vorbitorului, fie de.
personalități. Dacă există un acord unanim asupra faptului că inovațiile
pornesc de la un vorbitor, avînd la început un caracter întâmplător,
ideea că factorul social are o importanță primordială în răspîndirea inova-
țiilor este cea care trebuie să fie accentuată în primul rînd 37.
în raportul limbă — vorbire, factorul cel mai mobil este fără îndoială
vorbirea. Limba este factorul permanent, care asigură stabilitatea rapor-
turilor dintre membrii unei comunități în cadrul unei anumite perioade
de timp.
în diviziunea tripartită prezentată de Coseriu, norma reflectă echili-
brul (instabil) al sistemului într-un moment determinat. Schimbîndu-se
norma, se schimbă echilibrul. Vorbitorul constituie punctul de plecare al
schimbărilor în sistem, care se leagă de necunoașterea normei. Schimbarea
fonetică, de pildă, arată Coseriu, constă în deplasarea normei către o
realizare acustică a unui fonem admis de sistem.
Se poate lesne observa relația care există între modul de a concepe
raportul limbă — vorbire și atenția acordată în practică unuia sau altuia
dintre cele două aspecte. Începînd de la Saussure încoace, obiectul principal
al atenției orientărilor structuraliste este la langue : ,,Studiul limbii com-
portă două părți : una, esențială, are drept obiect limba, care este socială
în esență și independentă de individ : acest studiu este numai psihic;
cealaltă secundară, are ca obiect partea individuală a limbajului, adică
vorbirea, înțelegînd și fonațiunea: ea este psihofizică”38. Degajarea
sistemului presupune însă și studierea vorbirii, așa că în practică nu se
poate renunța la acest obiect ,,secundar”.
Ca o reacție împotriva tendințelor de eliminare a vorbirii din sfera
de interes a lingvisticii, se poate observa o încercare de accentuare a impor-
tanței acesteia, venind din mai multe direcții. Pe de o parte, dezvoltarea
psiholingvisticii aduce cu sine o accentuare a importanței vorbirii, mai ales
sub aspectul ei oral 39. Particularitățile comunicării orale sînt cele chemate
35 Vezi Jakobson, Essais.
36 Martinet, Elemente, p. 45.
37 Vezi Graur, în Studii, p. 383.
38 Saussure, Cours, p. 37.
89 Vezi Tatiana Slama-Gazacu, Limbaj și context, București, 1959, și Psiholingvistică.
S. Principiile analizei sincronice
217
să stea în atenția cercetătorilor, cu atît mai mult cu cît ele n-au consti-
tuit pînă acunt o preocupare constantă40.
Pe de altă parte, dezvoltarea sociolingvisticii, care se interesează
de mijloacele și formele de realizare a comunicării între oameni, presupune
o accentuare a importanței vorbirii sub anumite aspecte ale sale : de pildă
studierea corelației dintre ceea ce se exprimă și modul cum se exprimă,
după expresia lui B. A. Budagov41.
O stilistică mai direct legată de lingvistică ar putea fi și ea interesată
de vorbire. Bemarcînd că gramatica de pînă acum se oprește, în general, la
studiul frazei, Tzvetan Todorov vorbește despre o știință a vorbirii care ar
constitui un nou tip de retorică. El își propune să construiască o tipologie
a discursului după tipurile de relații între fraze 42.
Dezvoltarea semanticii lingvistice aduce și ea o sporire a interesului
pentru vorbire prin atenția pe care o acordă relațiilor dintre semn și desig-
natum. Discutînd sinonimia sintactică, așa cum este înțeleasă de obicei,
8. Stati atrage atenția că uneori propozițiile sînt considerate sinonime
pentru că se acceptă identitatea referentului. Distincția dintre o sinonimie
a limbii și o sinonimie a vorbirii ar evita, după părerea autorului, unele
confuzii persistente 43. în practica cercetării, sarcinile lingviștilor se împart
în ceea ce privește studierea diferitelor aspecte ale limbii și vorbirii. Gardi-
ner considera limba drept sarcina lexicografului și gramaticului, iar vorbi-
rea drept sarcina editorului și comentatorului44. Coseriu vede gramatica
structurală ca știință a sistemului, gramatica despriptivă ca știință a normei
iar gramatica ,,erorilor” ca știință a vorbirii. Fonologia este știința siste-
mului, manualele de pronunție se ocupă de realizarea normei, iar fonetica
este știința vorbirii45.
Interesul practic acordat unui aspect al limbajului nu trebuie să se
transforme în postularea primordialității sale pe plan teoretic.
40 Tntiana Slama-Gazacu, L’etude du roumaine parle ; un aspect neglige — L'indicația
ad oculos”. ACLFR XII, I, p. 591-596
41 R.A. Budagov, Notes sur la ty polog ie de la parole, ACLFR XII, I, p. 186.
42 Tzvetan Todorov, Connaissance de la parole, în Linguistic studies presented to Andre
Martinet, „Word” 23, 1967, nr. 1-2-3, p. 509-510.
43 S. Stati, Synonymie de „langue” et de „parole”, ACLFR XII, I, p. 697 — 699.
44 A. Gardiner, lucr. cit., p. 440.
45 E. Coseriu, Sistema, Norma e „Parola”, p. 252.

C. Compartimentele limbii
1.	Unitățile limbii
a. Tipuri de unități
Compartimentarea studiului limbii în fonetică, gramatică, leșie duce
la evidențierea mai multor tipuri de unități lingvistice, fiecare cu specificul
ei calitativ. Lingvistica generală își pune în legătură cu unitățile limbii
întrebări de felul următor : Care sînt unitățile (de bază și secundare) ale
fiecărui nivel? Fiecare unitate funcționează la un singur nivel sau esistă
și unități pe care le găsim în două, eventual mai multe planuri? Toate
limbile cunosc aceleași tipuri de unități, sînt unitățile acestea universalii
lingvistice ?
Lingvistica structurală dă, la întrebările de mai sus, răspunsuri
variate1, dovedind pentru acest tip de probleme un interes mult mai mare
decît lingvistica tradițională.
în funcție de numărul nivelelor identificate și de anumite detalii
de concepție, studiile actuale propun diferite ierarhii de unități; cităm
aici numai cîteva:
—	fonem/morfem/cuvînt/parte de propoziție /propoziție/ frază 3;
—	fonem/morfem/cuvînt/îmbinare de cuvinte (sau „sintagmă”)/
propoziție/enunț 3;;
—	fonem/monem/sintagmă/enunt 4;
—	sunet/formă/sens 5;
1 C. E. Bazell, On the historical sources of some structural units, în Miscellanea Martinet.
2 Ierarhia aceasta apare explicit sau este implicată în numeroase lucrări de orientare
tradiționalistă, de exemplu, GLR. O încercare de a o integra într-o concepție structuralistă,
la S. Stati, Structura propoziției. SCL XIV, 1963, 2, p. 161 ; idem, La construction des chaines
linguistiques potentielles, CLTA II, 1965, p. 271 — 272.
3 Este așa-numitul model bloomfieldian, cf. W. L. Chafe, Language as symbolization,
,,Language” 43, 1967, 1, p. 87. Precizăm că, în această doctrină, un enunț nu trebuie să conțină
minimum două propoziții; unii consideră că există și enunțuri fără structură propozițională,
de exemplu Da.
4 Vezi Martinet, Elements, p. 372; A. Martinet, Afunctional view of language, Oxford,
1962, p. 383.
6 Nivelele corespunzătoare se numesc : fonologie, morfologie, semantică. G. L. Trager,
cit. de H. L. Smith Jr., The concept of the morphophone,,,Language” 43, 1967, 1, p. 307.
220
II. Lingvistica sincronică
— fonem/morfem/glosem/enunț 6;
— fonem/cuvînt/frază/enunț 7.
Problema se complică prin introducerea de către structuraliști a
unor concepte noi, fără echivalent în studiile tradiționale : arhifonem,
morfofonem, arhimorfem, sem, semem, noem, sintagmem (clasă de sintagme),
sintaxem ș. a. In schimb, sînt respinse , în multe lucrări, entitățile tradi-
ționale ,,cuvînt” și „parte de propoziție”. Pe de altă parte, în concepția
structuraliștilor care disting variantele de invariante (vezi mai departe)
numărul unităților se dublează : de exemplu, sunetului din lingvistica
tradițională îi corespunde perechea alofon — fonem; cuvîntului îi cores-
punde, la unii autori, perechea cuvînt — lexem etc.
în genere, structuraliștii (ca și tradiționaliștii) recunosc existența
mai multor tipuri de unități în cadrul aceluiași nivel, dar există dezacord
în ceea ce privește 'unitatea fundamentală a fiecărui nivel:
— în fonologie : fonemul sau trăsătura distinctivă ?
—	în morfologie : cuvîntul sau rnorfemul ?
—	în sintaxă : cuvîntul, sintagma, propoziția sau enunțul ?
La problema ierarhiei nivelelor se adaugă aceea a ierarhiei din fiecare
nivel8.
Ne vom referi în cele ce urmează la clasificarea din lucrările lingviști-
lor care se conduc după principiile : (a) stratificării, (p) analizei fără rest
în unități omogene, (y) izomorfismului.
1.	Principiul stratificării : o unitate a unui nivel anumit e formată
din mai multe unități de nivel imediat inferior, eventual din una singură 9.
în baza acestui principiu nu e permis să se vorbească de un nivel al sintag-
mei (cu sensul de „grup de cuvinte sau părți de propoziție în raport de
subordonare”), căci există propoziții (unitatea nivelului imediat superior)
care nu conțin nici o sintagmă.
2.	Principiul analizei fără rest în unități omogene (unii autori nu-1
combină cu principiul stratificării) : la indiferent ce nivel, din segmentare
trebuie să rezulte numai unități de același tip, denumite cu același termen.
Nu vom spune deci că un text se descompune în morfeme (unități gramati-
cale) și semanteme (unități lexicale, rădăcinile cuvintelor)10 și nici că anu-
mite propoziții sînt formate din părți de propoziție și din cuvinte care nu
sînt părți de propozițien.
3.	Principiul izomorfismului : toate nivelele au aceleași trăsături
generale de organizare (unitățile sînt fascicule de trăsături distinctive,
6 A. Dugas, Etudes de linguistique appliquee sur Ies structures syntaxiques du franțais
oral de Montreal (Canada) (these, Univ. de Grenoble), 1966. p. 10.
7 V]. HoFejSi, Les plâns linguistiques et la structure de renonct, „Philologica”, supl. la
CMF IV, 4, p. 195.
8 în terminologia engleză se face distincția dintre ierarhia „interlevel” și ierarhia
, Jnlra-level” (F. R. Palmer, Linguistic hierarchy, „Lingua” VII, 1957 — 1958, p. 228).
9 Vezi Planuri, nivele, stratificare (II B 2).
10 Acest principiu e implicat în argumentarea propusă de Al. Graur, Note asupra struc-
turii morfologice a cuvintelor, SG II, 1957, p. 3 — 5.
11 GLR II nu respectă acest principiu.
C. Compartimentele limbii
221
între unități există aceleași tipuri de relație, numărul infinit de realizări
din vorbire se reduce la un număr finit de invariante din limbă etc.).
Descrierea sistemului de unități al unui nivel și a structurilor formate
din aceste unități trebuie să facă apel și la fapte care aparțin altor nivele;
planurile limbii nu se bucură de o autonomie absolută, barierele dintre ele
sînt aproximative (dacă nu chiar iluzorii, în unele cazuri particulare).
Iată cîteva exemple de interferență :
—	trăsăturile fonetice suprasegmentale (accent, pauză, intonație)
sînt tratate de unii ca aparținînd nivelului fonologie, de alții ca formînd un
nivel aparte, al prosodiei 12. Trăsăturile acestea sînt calificate drept foneme,
respectiv prosodeme, dar li s-a conferit și valoarea de morfeme 13 și sînt
adesea discutate și în cercetările de sintaxă, ca mărci sintagmatice;
—	cuvîntul pune probleme foarte dificile, dintre care cea mai gravă
e poate aceea legată de distincția tradițională morfologie/sintaxă. Întîlnim
frecvent afirmația că cuvîntul se află la limita dintre morfologie și sintaxă,
că ține de ambele nivele 14 sau că aparține de trei straturi ale limbii, morfo-
logic, sintactic și lexical15.
b.	Variante și invariante
Calitatea de ,,variantă” sau de ,,invariantă” a diverselor unități
lingvistice prezintă o importanță primordială și a format obiectul multor
cercetări. Cel mai limpede se prezintă situația în planul fonologie. în baza
principiului izomorfismului, distincția „variantă/invariantă” a fost extinsă
și la celelalte planuri16, cu rezultate mult mai puțin clare și concludente.
Sînt de reținut următoarele elemente ale metodei de reducere a variantelor
la invariante :
Căutarea funcțiunii comunicative (adoptarea punctului de vedere
funcțional). Examinarea unui corpus foarte mare de enunțuri duce la obser-
vația că nu există repetiție identică : diferențele fonetice și semantice
dintre unități tind spre infinit. Dar comunicarea lingvistică n-ar fi posibilă
cu un număr infinit de unități; în realitate, limbajul operează cu un număr
finit de elemente, care se repetă, și-i revine lingvistului obligația de a le
descoperi în structura vorbirii. în felul acesta, adoptarea metodei de redu-
cere a variantelor la invariante se impune oarecum de la sine.
Invariantele sînt compuse din trăsături distinctive, mai puține decît
unitățile pe care le formează. Acesta e un aspect de bază al economiei
organizării lingvistice.
12 Martinet, Elements, p. 21 ; Pottier, Presentation.
13 Cf. Paula Diaconescu, Evoluția noțiunii de morfem și stadiul aciuai al analizei morfe-
matice, ELS, p. 105.
14 Un exemplu concludent: semnificația morfenvilui de caz este de natură sintactică.
16 De exemplu, J. Krâmsk^, Postaveni slova v systemu jazyka, SaS XXVIII, 1967.,
p. 373.
18 Lingviștii americani vorbesc despre ,,the -eme and all o- principie”.
222
II. Lingvistica sincronică
Invariantele trebuie astfel concepute și descrise, încît valoarea lor
să rezulte din relațiile de opoziție contractate cu celelalte invariante ale
nivelului respectiv. Aceasta presupune un studiu paradigmatic, la care se
adaugă studiul sintagmatic al comportării fiecărei invariante în structuri.
c.	Fonemele
Sunetele care nu apar niciodată în același context fonetic (care sînt
în distribuție complementară) și sunetele care pot apărea în același context
fonetic, dar nu contractează raporturi de comutare (sînt în variație liberă)
sînt variante 17 ale aceluiași fonem18. în mod obișnuit, alofonele sînt privite
ca unități concrete, individuale, ale vorbirii, în contrast cu fonemele, care
sînt abstracte, generale și aparțin limbii19. S-a arătat însă că există în
fonologie două niveluri de abstractizare : sunetele care sînt în variație
liberă într-un anumit context fonetic trebuie raportate la ceea ce Șaumian
numește un ,,fonem concret” (de exemplu, rom. n velar, înainte de
consoană velară). Fonemul concret, determinat de o anumită poziție,
împreună cu fonemele concrete determinate de celelalte poziții, se rapor-
tează la fonem, unitate mai abstractă decît fonemul concret20.
Eliminînd acele caracteristici ale sunetului care țin de poziția sa în
cuvînt și în frază, precum și caracteristicile care pot fi modificate fără a
afecta identitatea cuvîntului, se obțin trăsături pertinente (distinctive) :
conținutul fonemului e un fascicul de trăsături distinctive.
Dacă fonemul se definește ca o sumă de trăsături pertinente, arhifo-
nemul e ansamblul trăsăturilor pertinente comune pentru două sau mai
multe foneme 21. De exemplu, un arhifonem T e format din trăsături dis-
tinctive comune pentru /t/ și /d/, minus surditate/sonoritate. Construirea
acestor invariante e necesară numai pentru ,,contextele de neutralizare”,
acolo unde, de exemplu, se suprimă opoziția dintre consoanele surde și
cele sonore 22.
Una din dificultățile reducției sunetelor la foneme e o problemă de
segmentare a lanțului vorbit: ,,Un fonem sau două foneme?”. în stadiul
17 Variantele fonemului se numesc alofone, mai simplu sunete. Pentru variantele stilis-
tice ale fonemului s-a propus denumirea de diafone (H. L. Smith Jr., art. cit., p. 318).
18 Em. Vasiliu, Problema fonemului în lingvistica actuală, ELS, p. 84 — 85.
19 în lucrări mai recente, fonemul e considerat un „construct” (S.K. Saumian, Ilpoăjie-
Ma meopemuuecKoîi ^ohojiosuu, Moscova, 1962, p. 35), căci nu poate fi definit prin observație
directă, ci recurgînd la concepte ca distribuție, echivalență, transformare, comutare. în fiecare
idiom, există un ansamblu de reguli de corespondențe între construct și realitatea obiectivă
fonetică (vezi Vasiliu, Fonologia, p. 37); cf. și J. Krămsky, Some remarks on the problem of
the phoneme, în To honor Roman Jakobson, Haga, 1967, p. 1087.
20 Em Vasiliu, art. cit., p. 88. Fonemele concrete sînt, prin definiție, în distribuție com-
plementară.
21 Martinet, Elements, p. 77.
22 în limbi ca rusa sau germana, din moment ce consoana finală* nu poate fi decît surdă,
surditatea n-are rol fonologie. în această poziție e mai corect să vorbim despre arhifonemele
P, T, K etc. decît despre fonemele /p/, /t/, /k/ etc., în conținutul cărora figurează ca trăsătură
distinctivă surditatea.
C. Compartimentele limbii
223
actual al dezbaterii, se pare că trebuie să admitem că, cel puțin în anumite
limbi, o tranșă'sonoră anumită poate fi interpretată atît monofonematic^
cît și difonematic (cf. „diftongii” limbii române).
Fonemele suprasegmentale au fost clasificate în intensive (care
caracterizează o singură silabă; în românește numai accentul) și extensive
(care pot caracteriza un segment fonic cu o extindere mai mare decît o
singură silabă), adică intonația, definită ca „variația de înălțime în modul
de emitere a unei tranșe sonore” 23. Lingviștii descriptiviști din SUA sînt
autorii unor studii valoroase consacrate fonemelor suprasegmentale. în
engleza americană au fost evidențiate patru „pitcli phonemes”, căci o
vocală poate fi rostită la patru înălțimi diferite cu valoare distinctivă în
planul semantic. Denumirile „fonemelor de înălțime” sînt: jos, mediu,
înalt, foarte înalt24.
Mulți lingviști refuză să considere foneme faptele de intonație 25, de-
oarece respectă ideea că fonemul e element constitutiv, cu valoare distinc-
tivă, al morfemului sau cuvîntului, iar melodia frazei are valoare distinctivă
în sintaxă, în lanțurile de cuvinte. „Melodia frazei [.. . ], variațiile curbei
sale nu sînt susceptibile de a schimba identitatea unui monem sau a unui
cuvînt. Chiar dacă diferența dintre cele două curbe se manifestă numai
asupra unui cuvînt, e afectată nu valoarea acestui singur cuvînt, ci a unui
segment de expresie mai mare, care poate fi fraza întreagă” 26. Bineînțeles,
observațiile acestea nu infirmă valoarea fonologică, eventual calitatea de
fonem, a accentului de intensitate, cu valoare distinctivă în lexic și morfo-
logie- (în idiomurile cu accent liber) 27.
d.	Morfemele
în morfologie problema unităților specifice se complică, întrucît
intervine înțelesul, element inaccesibil observației și greu de definit, iar
termenul morfem e folosit în accepții variate 28. Dacă, în lingvistica tradi-
țională, în centrul preocupărilor morfologiei se afla cuvîntul, la majoritatea
structuraliștilor unitatea fundamentală a gramaticii devine morfemul29.
23 Vasiliu, Fonologia, p. 41 — 42, 67.
24 G.L. Trager, The intonation system of American English, în In Honour of Daniel JoncsT
Londra, 1964, p 267. Pentru română, vezi A. Roceric, S. Golopenția, Observații asupra intona-
ției în limba română, SCL XII, 1961, p. 29 — 34, și Vasiliu, Fonologia, p. 58 și urm., care distinge
patru accente de intensitate, reductibile la două invariante, accentul tare și accentul slab (p. 62),
și trei contururi terminale, descendent, neutru și ascendent (p. 74).
26 „Nu există absolut nici o utilitate în postularea unor foneme de accent (stress) sau
de înălțime (pitch)” (Hultzen, în voi. In Honour of Daniel Jones, p. 92).
26 Martinet, Elements, p. 85.
27 Pentru locul unităților de intonație în analiza nivelului sintactic vezi, mai departe,
p. 231-232.
28 Enumerarea și comentariul lor la Paula Diaconescu, art. cit.
29 Guțu Romalo, Morfologie, p. 6 (,,Pe cînd înainte lingviștii, utilizînd conceptul « mor-
fem » îl subordonau cuvîntului — morfemul era conceput ca o parte a cuvîntului —, de la un
moment dat, morfemul începe să fie definit independent de cuvînt, devenind unitatea funda-
mentală, iar cuvîntul este conceput ca o unitate derivată, subordonată, definită prin rapor-
tare la morfem, ca grupare de morfeme”).
224
II. Lingvistica sincronică
Accepțiile termenului morfem :
Un segment parte de cuvînt care are semnificație gramaticală:
aici intră desinențele și unele afixe. Tot morfeme sînt, după unii, verbele
auxiliare, prepozițiile, conjuncțiile, anumite cuvinte determinative, ad-
verbele utilizate în exprimarea analitică a gradelor de comparație. într-o
accepție și mai largă, morfem e orice mijloc de exprimare a unei semnificații
gramaticale, ceea ce explică expresii ca ,,morfem suprasegmental” (accen-
tul), „morfem tactic” (topica). Cînd în paradigma unui cuvînt forme cu
desinență sînt în opoziție cu forme fără desinență, despre acestea din urmă
se spune că au „desinența zero”; acesta este un „morfem-zero” 30.
A înțelege prin morfem o unitate minimă de expresie dotată cu sens
gramatical presupune o distincție netă între „sens gramatical” și „sens
lexical”, fapt contestabil 31.
— O unitate semantică de tip gramatical (concepțiaglossematică) :de
exemplu, -ă din masa conține două morfeme : „singular” și „nominativ”. Mor-
fem corespunde deci cu categoriile gramaticale din terminologia tradițională.
— Secvență fonică minimală dotată cu sens 32 sau „unitatea minimală
a limbii păstrînd funcțiunea de semn” ; un cuvînt se descompune fără rest în
morfeme. (Morfem este deci un termen generic care cuprinde și rădăcinile
și afixele 33.) Concepția aceasta respectă principiile stratificării și al analizei
fără rest în unități omogene. în această accepție, termenul morfem — prea
ambiguu — e înlocuit de funcționaliștii genevezi, de A. Martinet și de
alții cu monem.
Morfemele sînt, din punct de vedere paradigmatic, în relație de opo-
ziție și au variante (alomorfe) libere și poziționale. Reducția variantelor la
invariante se face tot după principiul comutării, dar, spre deosebire de
fonologie, în morfologie numărul variantelor libere este în general neglijabil
(cf. lat. Za'atZa'a-erunt = laudau-ew). Exemplu de alomorfe : pluralul
substantivelor neutre din limba română e redat prin alomorfele -e, -uri,
-i, -ă. în vorbire se constată fenomene de variație liberă (vise = visuri,
chibrite=chibrituri), dar majoritatea substantivelor neutre au în limba
română literară un singur alomorf de plural. Situații similare din engleză
au primit însă interpretări diferite : unii consideră că în shoes, houses, oxen
pluralul e marcat prin același morfem, cu alomorfele -z, -iz -n, după
alții am avea aici două morfeme : [z], cu alomorfele -z și -iz, și [n]. Cele
două morfeme țin de macromorfemul -Z 34.
Unii au încercat să transpună în morfologie analiza morfemelor (mai
exact a conținutului lor) ca fascicule de trăsături distinctive. Operația e
30 Despre morfem-zero”, la Galichet, Physiologie de la langue franțaise, Paris, 1964,
p. 134. Obiecții la W.H. Haas, Zero in linguistic descriplion, „Studies in Linguistic Analysis”,
Special volume of Lhe philological sociely, Oxford, 1962, p. 42 —43. Vezi și, mai departe, nota 36.
31 M. Manoliu, Morphemes lexicaux el grammaticaux, CLTA 1,1962, p. 89— 102 ; E.H. Ben-
dix, în „Langages” 20,1970, p 103.
32 Guțu Romalo, Morfologie, p. 7.
33 în ultimii ani, această accepție s-a impus și la noi, cf. Al. lonașcu, în LR XII, 1953,
4, p. 75 — 76; Al. Graur, art. cil., p. 3 — 5.
34 H.L. Smith Jr., ari. cit., p. 337.
C. Compartimentele limbii
225
simplă pentru morfemele gramaticale (unde constatăm existența unor
fascicule ca „geh” + „număr” + „caz”, cf. lat. -us din bonus), dar n-a
dat încă rezultate convingătoare pentru morfemele lexicale. Trăsăturile
distinctive ale acestor morfeme se numesc seme 35.
între conținutul și expresia planului morfologic există o lipsă de
paralelism (asimetrie) : raportarea fiecărei semnificații (de obicei gramati-
cale) la cîte un segment de expresie întîmpină adesea dificultăți în limbile
indo-europene. în această situație se introduce conceptul de morfem-zero
(de exemplu, rom. cînt- în opoziție cu cînt-ă 36), sau conceptul de „amalga-
mare” (de exemplu, în lat. cant-e-m, segmentul-e- cumulează valorile de
morfem de mod și morfem de timp, iar -m e morfem de persoană, număr și
diateză). Pe de altă parte, se întîmplă frecvent ca o singură semnificație
gramaticală a unui cuvînt să fie exprimată prin mai multe morfeme, apar-
ținînd la diferite cuvinte din enunț (de exemplu, pluralul în amicA fidel-es,
^n-erunt).
Se semnalează unele dificultăți în operația de segmentare a
textului în morfeme de tipul: fr. je chante conține două cuvinte sau două
morfeme ?
Lingviștii americani vorbesc și de „morfeme discontinue” și „de
înlocuire” (replacive morphemes ) 37. De exemplu, angl. foot șifeet ar conține
o rădăcină discontinuă [f.. .t] și un morfem gramatical reprezentat prin
variația [u ~ iy), care corespunde variației de conținut singular — plural.
Variația [u — iy], considerată „morfem de înlocuire”, este înglobată ca
alomorf al morfemului de plural, alături de —5, —s etc.38. Printre morfemele
discontinue se numără și cele ale căror foneme componente sînt
repartizate la cuvinte diferite din același enunț, de exemplu : [he.. . -s]
morfemul de pers. III sg. din engl. he sings 39.
O unitate de tip mixt, aparținînd simultan la două nivele ostemorfo-
fonemul, unitatea morfofonologiei40, ale cărui variante se numesc morfo-
fone 41. De exemplu, în structura verbului rom. port, o este un morfofon care,
împreună cu morfof onele oașiu, dmpoart-ă, purt-ăm etc., formează un morfo-
fonem [o]. înparadigma aceluiași verb e utilizat un morfofonem consonantic
cu morfofonele t și ț. în felul acesta se descriu alternanțele fonologice.
35 Vezi mai sus metoda Analiza în trăsături distinctive (I B 2 c e) și, mai departe.
Lexicul. Semantica (II C 4).
36 Dacă o considerăm în opoziție cu cintai, s-ar părea că forma cînt conține două mor-
feme-zcro, primul ca indicație a timpului, al doilea ca marcă de persoană și număr,
în felul acesta se poale ajunge și la lanțuri de trei (eventual mai multe) morfeme-zero, ceea ce
complică mult mecanismul descrierii.
37 E.A. Nida, Morphology. The descriptive analysis of ivords, ed. II, 1957, p. 55.
38 Gutu Romalo, Morfologie, p. 50 — 51.
39 P. Diaconescu, art. cit., p. 105. în fr. la grande montagne blanche, semnificantul genului
feminin este discontinuu: /a. . .d. . .s/ (vezi Martinet, Funcțional vietv, p. 51).
40 Se spune și morfonem, morfonologie. Pentru justificarea morfonologiei, vezi N.S. Trou-
bctskoy, Sur la morphonologie, TGLP I, 1929, p. 85 — 88.
41 H.L. Smith Jr., art. cit., p. 306 : morfofonemele sînt unități structurale între fonem și
morfem, unități de bază afe morfemelor.
15 - c. 1213
226
il. Lingvistica sincronică
Proprietatea termenului morfonologie a fost contestată: s-a arătat
că alternanța e strict morfologică, nefiind condiționată de factori fonetici
sau fonologiei42.
e.	Unități de conținut
Glossematică și-a propus să realizeze un mod de analiză a conținutului
analog descrierii fonologice, încercînd să reducă variantele la invariante, să
descopere acelea și relații ca în planul expresiei. Acest tip de studiu al con-
ținutului numit de Hjelmslev pleremică, se găsește față de semantica
tradițională în același raport ca și fonologia față de fonetică 43.
Izomorfismul perfect între cele două planuri ale limbii are puțini
adepți. Se obiectează în primul rînd faptul că unitățile semantice nu sînt
discrete; în planul conținutului nu există linearitate, ci simultaneitate. Pe
de altă parte e greu de dovedit existența unor paradigme a entităților sem-
nificative 44. Unități analoge fonemului, formate din trăsături distinctive
și în raport de opoziție, apar și în lucrările de semantică structurală45.
Lexemul, invariantă lexicală, are drept conținut sememul, format din seme,
trăsături minimale analoge trăsăturilor distinctive fonologice. Vocabula-
rul apare astfel ca un sistem de invariante obținute din combinarea unui
număr finit de seme.
f.	Cuvintele
Cu excepția unor structuraliști, toți lingviștii recunosc în cuvînt o
unitate lingvistică fundamentală (i se atribuie în genere însușirea de uni-
versalitate, ca și fonemului și propoziției). Cu toate acestea, natura sa
atît de complexă, apartenența sa la mai multe nivele explică dificultatea de
a formula o definiție satisfăcătoare46.
42 Martinet, Elements, p. 100.
43 J. Hoit, Beitrăge zur sprachlichen Inhaltsanalyse, „Innsbrucker Beitrăge zur Kultur-
wissenschaft”, Sonderheft 21, 1964, p. 12.
44 ,,Nimic nu pare să justifice existența unor unități lingvistice, pur semantice : nu găsim
o ierarhie semantică corespunzînd ierarhiei lineare a aspectului fonic al limbii” (J. Popela,
The funcțional structure of linguistic units and the system of language, TLP II, 1966, p. 74); cf.
și B. Siertsema, A study of glossematics, Haga, 1955, p. 171.
45 Vezi, mai sus, Metode moderne (I B 2 c) și, mai departe, capitolul Lexicul. Semantica
(II G 4). Alte încercări: Prieto, Noologie; S. Stati, Analiza unităților de conținut, PLG IV, 1962.
Unitățile de conținut propuse sînt noemul, respectiv semantemul.
46 Expuneri detaliate: A. Marty, Satz und Wort, Reichenberg, 1925; W. Porzig, Die
Einheit des Wortes, „Sprache, Schliissel zurWelt: Festschrift fur Weisgerber”, Diisseldorf,
1959; K. Svoboda, Pojem slova, „Listy filologicke” 67, 1940; K. Togeby, Qu’est-ce qu’un mot?,
TCLC V, 1949 ; A. Rosetti, Lemot, Copenhaga — București, 1947 ; F. Hiorth, On defining „word",
SL XII, 1958 ; J. Krâmsk#, The Word as a linguistic unit, Haga, 1969. în general, fiecare definiție
satisface un aspect particular al problemei: „Chaque definition vaut pour son propre
secteur” (A. Rosetti, Remarques sur la definition du „mot”, CLTA I, 1965, p. 261).
C. Compartimentele limbii
227
Cuvîntul există mai întîi ca invariantă și variantă a nivelului lexical,
ca unitate de denumire, cum se spune uneori, și aici apare corelat cu noțiu^
nile. Cu această primă accepție cuvîntul a fost numit în lingvistica modernă
lexem (invarianta), respectiv alolexem (varianta). Ceea ce definesc dicțio-
narele explicative ale unei limbi sînt lexemele, titlul unui articol de dicțio-
nar jucînd rolul de simbol arbitrar al unui lexem. Variantele lexicale sînt de
mai multe feluri: semantice (inferior „situat mai jos”, inferior
„de calitate mai slabă”), fonetice (variante libere: adălmaș și
aldămaș ; variante poziționale : it. il, lo și V) 47, g r a m a t i c a 1 e (fac,
faci, făcînd etc.). La baza definirii lexemului stau calitățile sale de conținut
(semnificat), care ies în evidență din analiza rădăcinii, a morfemului lexical
(în cazul cuvintelor flexibile și, în genere, al cuvintelor numite tradițional
„cu sens lexical deplin”). Analiza lexemului ca fascicul de trăsături distinc-
tive se confundă cu analiza morfemului lexical în seme 48. Unii autori nu-
mesc lexem tocmai morfemul lexical: fr. chambres se descompune în lexe-
mul chambre- și morfemul -5 (chambres este un monem 49).
Sînt vechi și încă actuale încercările de a defini cuvîntul ca unitate
în același timp lexicală și gramaticală50. Se spune că toate cuvintele au
semnificație gramaticală, la unele această valoare e dominantă (uneltele
gramaticale sau „cuvintele funcționale” : engl. function words), punînd
aproape complet în umbră a doua componentă a conținutului: sensul
lexical sau „funcțiunea semantică”. între cuvintele „cu sens lexical deplin”
și uneltele gramaticale nu există o limită tranșantă; deosebirea dintre cele
două‘categorii e de grad, nu de natură, lexicul formînd un continuum cu
tipuri intermediare51.
în lingvistica modernă s-a subliniat insuficiența concepției descrise
mai sus, arătîndu-se că în felul acesta nu se distinge suficient de clar
cuvîntul de morfem (e vorba, de fapt, numai de morfemul-rădăcină). Au
fost propuse în loc criterii sintactice, cu dezavantajul lor evident de a defini
cuvîntul numai la nivelul sintactic. Iată cîteva încercări de acest tip :
—	criteriul inversării morfemelor : dacă un lanț de două morfeme nu
admite inversarea, înseamnă că formează un cuvînt52;
—	criteriul permutabilității cuvintelor în enunț duce la definiții de
tipul: „cea mai mică unitate cu sens formată din foneme și permutabilă
în propoziție” 53 sau „unitate în interiorul căreia posibilitățile de inserare
47 VI. Hofejăi, Postaveni morfologie v mluvnici a jeji obsah, CMF 39, 2 — 3, p. 77.
48 Vezi, mai sus, p. 133.
49 B. Pottier. Vers une semantigue moderne, TLL II, 1964, 1, p. 109. Același autor, în
Presentation, p. 15 — 16, consideră că monemul e format din lexem + gramem, iar gramemele
sînt de două tipuri: independente (de exemplu, fr. le, et) și dependente (de exemplu, fr. -s, -ette).
50 E adesea citată definiția dată de A. Meillet: ,,Asocierea unui sens dat cu un ansamblu
de sunete, susceptibil de o întrebuințare gramaticală dată” (în „Revuc de metaphysique et de
.morale”, 21, 1913, p. 11).
51 Vezi H.A. Gleason, Linguistics and English grammar, New York, 1965, p. 187.
52 P.L. Garvin, A study of inductive method in syntax, „Word” 18, 1962, 1 — 2, p. 110.
53 B. Trnka, Autonomous and syntagmatic words, SCL XI, 1960, 3, p. 134.
228
II. Lingvistica sincronică
a elementelor sînt limitate 64 (dimpotrivă, între două cuvinte posibilitățile
de inserare sînt infinite55);
—	criteriul enunțului minimal, de largă circulație în lingvistica ame-
ricană : este cuvînt orice segment minimal de expresie dotat cu sens și
care poate fi rostit izolat cu valoare de enunț. Cuvîntul e deci definit
prin capacitatea sa de a forma singur o comunicare 56. în realitate, numărul
categoriilor de cuvinte care nu apar cu valoare de enunț, în condiții nor-
male, e destul de mare pentru a infirma valoarea definiției descriptiviste
citate. Nu lipsește nici poziția diametral opusă : cuvîntul nu este o unitate
sintactică, nu are nici o realitate sintactică57.
în orice caz, cuvîntul nu este numai o unitate a nivelului sintactic
(și poate că rolul sintactic nici nu este calitatea sa cea mai importantă,
specifică), dar cuvîntul este și o unitate sintactică, de aceea nu putem
face abstracție de el într-o analiză gramaticală. Se impune distincția între
cuvînt ca invariantă lexicală cu variantele sale și cuvînt ca element al
structurilor sintactice58.
g.	Unități sintactice
Cu rol de unitate sintactică minimală au fost considerate, afară de
cuvînt, partea de propoziție, nucleul59, sintagma60 și propoziția.
O ierarhie a unităților sintactice utilizată relativ frecvent conține
următoarele entități: cuvînt, sintagmă, propoziție, enunț, paragraf61.
Tentru V.G. Admoni, unitățileîle'bază’ale sintaxei sînt propoziția,^cuvîntul
și îmbinarea de cuvinte (Wortgruppe), dar există și alte unități sintactice :
părțile de propoziție, sintagmele, îmbinările de propoziții0 Sînt puține
studiile care abordează discuția unităților sintactice ca variante și inva-
riante.
54 G.L. Ebeling, Linguistic units, Haga, 1958, p. 134; J.H. Greenberg, Essays in linguis-
tics, ed. IV, Chicago, 1963, p. 14.
56 Există, evident, și excepții, de tipul rom. mă laudă.
66 L. Bloomfield, A set of postulates for the Science of language, „Language” II, 1926, p.
153; B. Bloch, G.L. Trager, Outline of linguistic analysis, Baltimore, 1942, p. 54.
57 Tesniere, Syntaxe, p. 48. Entitatea sintactică elementară, „celula constitutivă” a
frazei nu e cuvîntul, ci nucleul, termen sub care se ascunde binomul tradițional subiect-pre-
dicat (p. 45 — 46).
68 Vezi Stati, Sintaxă, p. 58 și urm., pentru propunerea de a numi functor cuvîntul
ca parte de enunț.
69 Vezi, mai sus, nota 57.
80 în accepția de „îmbinare de cuvinte”. Pentru numeroși structuraliști sintagmă în-
seamnă grup de două morfeme sau moneme.
61 J. R. Firth, A synopsis of linguistic theory, 1930 — 1955, „Studies in Linguistic Ana-
lysis”, Oxford, 1962, p. 18.
62 Der deutsche Sprachbau, ed. II, Moscova —Leningrad, 1966, p. 214.
C. Compartimentele limbii
229
Conceptul de parte de propoziție a găsit interpretări variate, care
se grupează în^două tendințe principale, după cum urmează :
Termenii propoziției sînt sau (a) cuvinte, sau (b) grupuri de cuvinte,
în structura cărora intră uneori și propoziții subordonate. O propoziție
oricît de lungă se reduce astfel la un tipar care conține două, trei, patru,
cel mult cinci părți de propoziție, fiecare fiind realizată prin unul sau mai
multe cuvinte. De exemplu, părțile propoziției fr. le maître punit Ies eleves
qui n^ont pas travaille sînt numai trei: le maître, punit și Ies Eleves qui
n^ont pas travaille™. Se poate face o apropiere între aceste tipare și no-
țiunea de invariantă sintactică, dar termenul nu e menționat în lucrările
care recurg la acest mod de analiză.
Enunțul se împarte mai întîi în propoziții, în așa fel încît fiecare verb
la mod personal să formeze centrul unei propoziții. în interiorul unei pro-
poziții, părțile ei se suprapun peste părțile de vorbire „cu sens lexical
deplin” și peste grupurile prepoziție + nume, verb copulativ + nume
predicativ. De aceea numărul părților de propoziție dintr-un text nu e cu
mult inferior numărului părților de vorbire. Predicatul e unic, subiectul
e fie unic, fie multiplu (format prin coordonare), dar părțile secundare pot
apărea în număr nelimitat. Această procedură de analiză e cea adoptată
și de tradiția gramaticală românească64.
Numeroși structuraliști renunță la terminologia tradițională a păr-
ților de propoziție (subiect, complement etc.), din cauza conținutului lor
vagx foarte greu — dacă nu imposibil — de definit în termeni pur lin-
gvistici65.
Gramatica tradițională și unele studii structuraliste încearcă să îm-
bine o analiză formală a propoziției, care ține seama de calitățile morfo-
logice ale cuvintelor și de marcarea prin flexiune a relațiilor sintagmatice
dintre ele, cu o analiză semantică (cf. concepte ca „autor al acțiunii”,
„rezultat al acțiunii” etc.). Acestor două modalități de analiză școala pra-
gheză le-a adăugat o a treia, numită „perspectiva sintactică funcțională” :
enunțul se descompune în doi constituenți: tema (ceea ce este cunoscut
sau evident în situația dată și de la care pleacă vorbitorul cînd își formu-
lează mesajul) și rema (partea care furnizează informația nouă, ceea ce
nu este cunoscut sau evident într-o situație dată)66. Lingviștii cehi obișnuiesc
să distingă în propoziție trei nivele de analiză : al structurii gramaticale
a propoziției, al structurii semantice a propoziției și perspectiva sintac-
tică funcțională. în studii mai vechi această tripartiție era anticipată prin
63 G. Galichet, Physiologie de la langue franțaise, Paris, 1964, p. 109. A. Martinet
limitează la cinci numărul părților de propoziție numite de el „funcțiuni primare”. Toate figu-
rează în următorul text: hier/le directeur de la banque/a dictd/ unelettre de quatre pages/ au
secretaire particulierqu'il avait fait venir (Elements, p. 118).
64 Cea mai completă ilustrare în GLR.
65 L. Hjelmslev, Principes de grammaire generale. Copenhaga, 1935, p. 33 — 35.
66 Autorul teoriei (1924) este Vilem Mathesius. O expunere succintă la J. Vachek,
The linguislic school of Prague, 1966, p. 88 — 94.
230
II. Lingvistica sincronică
triadele subiect gramatical, logic și psihologic, predicat gramatical, logic
și psihologic67.
Oricîte divergențe ar exista în problema sintagmei, concepția care
se conturează cel mai clar și pare să întrunească cele mai multe adeziuni
consideră sintagma o structură binară, formată dintr-un termen regent
și unul subordonat (termenii sînt cuvinte — după unii —, părți de propo-
ziție — după alții). Dacă convenim să înțelegem ca variantă o astfel de
îmbinare sintactică, putem propune subsumarea sintagmelor unei inva-
riante, numită sintagmem : de exemplu, lat. puella bona, puellae bonae,
puellam bonam etc. aparțin de același sintagmem68 (în ciuda deosebirilor
morfologice, sintagmele citate sînt construite pe aceeași relație între cons-
tituenți).
Discuția atît de îndelungată purtată în jurul conceptului de propo-
ziție™ nu mai suscită un interes major în literatura de după al doilea răz-
boi mondial. Eșecul a fost pus pe seama logicismului vechii gramatici,
mai precis a încercării de a stabili un paralelism logico-gramatical judeca-
tă-propoziție, de unde și ideea necesității structurii subiect-predicat în
orice propoziție. Propoziției i-a luat locul enunțul (engl. utterance, sentence,
fr. phrase, enonce), definit drept „comunicare de sine stătătoare”, care con-
ține un singur cuvînt sau oricît de multe cuvinte, legate direct sau indirect
de un nucleu numit în genere predicat70. în planul expresiei, enunțul
apare ca un corp fonetic precedat și urmat de pauze care se pot prelungi,
teoretic, la infinit71.
Majoritatea specialiștilor văd în enunț o unitate a vorbirii, o uni-
tate concretă, ireductibilă la o invariantă72. Totuși unii preconizează re-
ducerea enunțurilor sonore concrete la „tipuri prepoziționale de bază”73,
la scheme structurale în raport de opoziție74; acestea ar fi deci invariantele
corespunzătoare enunțurilor75.
67 P. Novâk, On the three-level approach to synlax, TLP II, 1966, p. 219.
68 După R. E. Longacre, Grammar Discovery Procedures, Haga, 1964, p. 21. Autorul
nu folosește însă termenii ,,variantă” și ,,invariantă”.
69 Expuneri de ansamblu: J. Ries, Was ist ein Salz^ Praga, 1927; E. Seidel, Ge-
schichte undKritikderivichtigsten Satzdefinitionen, Jena, 1935; S. Stati, Contribuții la studiul
definiției și clasificării propozițiilor, SCL. VIII 1955,3; I. A. Sizova, *Imo manoe cumnancuc^,
Moscova, 1966, p. 8 — 17.
70 Cf. definiția lui Martinet, Elements, p. 131.
71 Ch. C. Fries, The structure of English, New York, 1952, p. 23 ; R. H. Robins, Ge-
neral linguistics. An introductory survey, Londra, 1964, p. 191.
72 Enunțul nu este o clasă formală care ar avea ca unități niște „frazeme” delimitate
și opozabile între ele (Benveniste, Problemes, p. 129).
73 Robins, lucr. cit., p. 231 ; Admoni, lucr. cit., p. 230. Aceste ,,tipuri” sau ,.modele”
seamănă foarte bine cu schemele de părți pe propoziție (,,funcțiuni primare”), prezentate mai sus,
p. 229 și nota 63.
74 Fr. Danes, A three-level approach to syntax, TLP I, 1964, p. 230 — 235.
75 Rezervînd enunț pentru unitatea concretă (varianta), Stati, Sintaxă, p. 204, pro-
pune pentru invariantă denumirea „sintaxem” (termenulapare și la alți autori, dar în alte
accepții).
C. Compartimentele limbii
231
h.	Intonația în sintaxă
Un rol important, mereu subliniat în cercetările moderne, revine
intonației ca marcă a enunțului (propoziția are o intonație specifică, nu-
mită „predicativă” ; orice cuvînt și orice lanț de cuvinte din care lipsește
verbul la mod personal devin enunț grație intonației76, căci tonul joacă
rolul verbului”77) și ca expresie a unor semnificații proprii enunțului78:
„Orice modificare a curbei melodice antrenează o modificare paralelă și
proporțională a sensului enunțului”79, totuși „între contururile intona-
ționale și diversele categorii gramaticale (morfologice și sintactice) nu există
o legătură necesară”80. Rolul sintactic al intonației e demonstrat, printre
altele, de faptul că același lanț de cuvinte se analizează diferit din punct
de vedere sintactic, în funcție de termenul reliefat prin intonație, cf. lat.
fulmina louis lela erant / fulmina louis tela erant81.
S-au făcut încercări de a corela trăsăturile melodice ale frazei cu
anumite sensuri sau tipuri de sensuri și, mai ales, de a reduce varietatea
intonației la trăsături distinctive, numite de K.L. Pike „intoneme”, de
B. Pottier „prosodeme”, de a găsi invariantele sintactice de intonație (engl.
intonation patterns), numite și „contururi”82 sau „intonații prepoziționale
de bază”83. O atenție specială se dă „contururilor terminale”, reductibile
în română și în numeroase alte limbi la trei invariante : contur terminal
descendent, neutru și ascendent81. Unele păreri acreditate de mult sînt re-
vizuite. Astfel a fost criticată afirmația curentă că propozițiile interoga-
tive totale au intonație ascendentă. Examinînd un corpus de 2 561 în-
trebări totale, formulate în conversații uzuale și înregistrate fără știrea
vorbitorilor, Fries a constatat că 61,7 % aveau intonația descendentă
și conchide că, cel puțin în engleza americană, nu există un „question
76 Meillet, Lingu. hist. II, p. 3; S. I. Karcevski, Surlaphonologie de la phrase, TCLP
IV, 1931, p. 190.
77 în propoziții ca fr. Vous ! sau Du pain ! ,,le substitut actualisant qui tient le role
du verbe, c’est le ton” (G. Galichet, Methodologie grammaticale. Etude psychologique des
structures, ed. II, Paris, 1963, p. 101).
78 Deosebindu-se de majoritatea cercetătorilor, unii raportează semnificațiile exprimate
prin intonație la un nivel aparte. Interogația și emfaza, exprimate frecvent numai prin into-
nație, țin de nivelul ,,suprasintactic” (D. S. Worth, Suprasyntactics, în Proceedings of ihe
ninth International Congress of Linguists, Cambridge Mass., 1962).
79 Martinet, Elements, p. 22.
80 Vasiliu, Fonologia, p. 81.
81 M. Regula, Grundlegung und Grundprobleme der Syntax, Heidelberg, 1951, p. 42;
cf. și engl. films everbody enjoys, care, în funcție de intonație, are interpretările sintactice (a)
,,filmele care plac tuturor” sau ,,filmele plac tuturor” (M. Schubinger, The interplay and
co-operation of word-order and intonation in English, în In honour of Daniel Jones, Londra,
1964, p. 258).
82 Un ,.contur” intonațional acoperă în engleză dela una la douăsprezece silabe (Glea-
son, lucr. cit., p. 173). O expunere de ansamblu: D. Crystal, Prosodic systems and into-
nation in English, Cambridge, 1969.
83 Hultzăn, ari. cit., p. 86 — 87.
84 Vasiliu, Fonologia, p. 74.
232
II. Lingvistica sincronică
intonation pattern” (cum se credea) și nu există nici contururi intonațio-
naleale altor tipuri de enunț care să nu fie tolerate de frazele interogative85.
2. Relațiile dintre unitățile limbii
Importanța relațiilor contractate de fenomenele domeniului specific
de investigație a fost recunoscută de relativ mult timp în filozofie și în
diverse științe. Logicienii, începînd cu Leibniz, au dezvoltat o teorie a
relațiilor (neglijate de Aristotel), care îmbracă în ultimul secol un caracter
matematic, algebric. Auguste Comte considera că noțiunea de relație
se află la baza tuturor științelor pozitive; unii spun că în matematică re-
lația e un obiect de studiu de primă importanță, poate unicul obiect1.
în lingvistică se constată, din acest punct de vedere, o întîrziere re-
marcabilă, deși observații sporadice, nesistematizate, privind relațiile
dintre unitățile limbii nu lipsesc din nici o lucrare de gramatică, începînd
cu cele grecești. Lingvistica tradițională, „atomistă”, descrie fiecare ele-
ment și studiază evoluția lui fără a ține seama de legătura și interdepen-
dența cu celelalte elemente. Abia în secolul al XX-lea, o dată cu Saussure
și cu școlile structuraliste, problema relațiilor ajunge în centrul atenției,
fără a se bucura însă de o tratare unitară în diversele variante ale structu-
ralismului. Glossematică adoptă poziția cea mai categorică, cerînd — ca
și filozofia neopozitivistă — ca studiul obiectelor (al reiatelor, al „supor-
turilor”) să fie complet înlocuit de studiul legăturilor, al rețelei de raporturi
dintre obiecte. Relațiile n-ar fi deci secundare, în comparație cu obiectele
(pe care un „realism naiv” le consideră principale), ci, dimpotrivă, singu-
rul lucru despre care putem vorbi în mod științific.
Aspectele relaționale ale limbii sînt multiple; o mare parte din ele
sînt tratate în alte capitole ale lucrării de față, de exemplu relația limbă-
gîndire, limbă-societate (în general, legăturile dintre ce e intralingvistic
și factorii extralingvistici), limbă-vorbire, formă-conținut, interdependența
compartimentelor limbii, raporturile dintre ramificațiile teritoriale și
dintre stilurile unei limbi etc. în acest capitol avem în vedere numai re-
lațiile dintre unitățile limbii în plan sincronic.
85 Ch. C. Fries, On the intonation. of „^es-No" question in English, în In honour o
Daniel Jones, Londra, 1964, p. 251. Experiențe asemănătoare au pus în lumină varietatea
sintactică a propozițiilor care, în ciuda așteptărilor, se rostesc (sau se pot rosti) cu aceeași
intonație; de exemplu, engl. were they better se rostește la fel : (a) cînd înseamnă ..dacă ar fi
fost mai bune”, în fraza afirmativă were they better they’d be more acceptable, (b) ca enunț
interogativ (,,au fost mai bune?”), (c) cînd apare într-o frază interogativă ca were they better,
or worse, than you expectedl ,,au fost mai bune sau mai rele decît te așteptai?” (Hultzen,
art. cit., p. 87). Observații privind intonația ascendentă în limba română, la Vasiliu, Fono-
logia, p. 81. ,,Ridicarea vocii la sfîrșitul enunțului n-are o valoare bine determinată, care să se
opună unei valori bine determinate a coborîrii vocii” (Martinet, Elements, p. 22).
1 Viggo Brondal, Theorie des prepositions, Copenhaga, 1950, p. 8, 28.
C. Compartimentele limbii
233
Caracterizarea sistemului limbii, la oricare din nivelele sale, constă —
cum se arată, pentru fonologie, în Tezele Cercului de la Praga2 — în sta-
bilirea inventarului, a repertoriului de unități și în specificarea relațiilor
dintre ele. Se ridică astfel întrebarea, mult dezbătută, dacă un fonem (și
celelalte invariante) e caracterizabil exclusiv cu ajutorul raporturilor pa-
radigmatice și sintagmatice pe care le poate contracta cu toate celelalte
foneme3.
O direcție de cercetare inaugurată de Viggo Brondal, și rămasă
multă vreme fără ecou, își propune clasificarea relațiilor dintre unitățile
limbii după schemele și în terminologia oferite de logică. în ultimii ani,
ideea aceasta a găsit adepți noi, în cadrul unei concepții moderne despre
colaborarea interdisciplinară în general și aceea dintre lingviști și logicieni
în special.
Dacă legăturile sintagmatice, dintre elementele lingvistice in prae-
sentia, au format, încă de la originile gramaticii europene, obiectul unor
observații, se poate spune că relațiile paradigmatice sînt, cu puține ex-
cepții4, marea descoperire a structuralismului.
Folosind procedeul înlocuirilor și avînd în vedere funcția comuni-
cativă a limbii, structuraliștii reduc variantele (infinite ca număr) la in-
variante (ansamblu finit)5.
Invariantele se definesc prin relația de opoziție : la toate nivelele lim-
bii, fiecare unitate invariantă se opune tuturor celorlalte. Opoziția se ma-
nifestă diferit de la un nivel la altul, dar existența ei constituie un prin-
cipiu unificator al organizării lingvistice. între realizările aceleiași inva-
riante se stabilește o relație de variație (liberă sau combinatorie).
Studiul relației de opoziție este foarte avansat în fonologie și încă
destul de vag conturat în sintaxă, din cauza dificultăților obiective și a
divergențelor de opinii privitoare la degajarea invariantelor. Situația e
nesatisfăcătoare și în lexicologie, al cărei domeniu e mai puțin clar struc-
turat.
Opozițiile fonologice au format obiectul unei clasificări6 puțin uti-
lizate în descrierea gramaticii și a lexicului, deși unele analogii pot fi desco-
perite cu ușurință. în funcție de raporturile lor cu întreg sistemul, opozi-
țiile sînt bilaterale (dacă baza de comparație e proprie numai celor doi
termeni ai opoziției) sau multilaterale (în celelalte cazuri), proporționale
(dacă raportul dintre termeni e identic cu raportul dintre termenii altei
opoziții din sistem; exemplu: opoziția de sonoritate dintre /t/ și /d/) sau
izolate (în celelalte cazuri), privative (dacă marca opoziției caracterizează
unul din termeni și lipsește celuilalt), graduale (dacă termenii au în comun
2 Vezi TCLP I, 1929.
3 Lepschy, Lingaistique, p. 72, n. 18.
4 Vezi, mai departe, discuția despre sinonimie și omonimie. Afirmînd că pronumele e
cuvîntul folosit în locul unui nume, Dionysios Thrax vorbea implicit despre o relație paradig-
matică : substituția, o relație gramaticală. Vezi Ruth Crymes, Somc systems of substitution
correlations in modern American English, Haga —Paris, 1968, p. 15.
5 Pentru metoda reducerii variantelor la invariante, vezi II C 1 b.
6 N. S. Troubetskoy, Principes de phonologie, Paris, 1949, p. 68 — 93.
234
II. Lingvistica sincronică
o anumită particularitate, dar în grade diferite ; exemplu : opoziția de des-
chidere dintre /e/, /e/ și /i/) sau echipolente (dacă cei doi termeni sînt lo-
gic echivalenți), neutralizabile sau constante, în funcție de întinderea pu-
terii lor distinctive în sistem.
Suprimarea puterii distinctive a unei opoziții într-un anumit context
se numește neutralizare1, de exemplu, înainte de pauză („zero” fonic)
opoziția de sonoritate se neutralizează în limbi ca germana sau rusa. După
cum se vede, neutralizarea unei opoziții (relație paradigmatică) se mani-
festă pe axa sintagmatică (cf. expresia din definiție : „într-un anumit
context”). Neutralizarea trebuie deosebită de relația de fluctuație liberă;
se află în această relație două unități ale planului expresiei care în ge-
neral comută (deci sînt foneme), dar în cîteva cuvinte poate apărea ori-
care din ele fără ca înlocuirea lor reciprocă să antreneze o modificare în
planul conținutului, cf. rom. șurub, șurup*.
Opozițiile se neutralizează și în morfologie, sintaxă și lexic : (a) lat.
donum e în același timp nominativ, acuzativ și vocativ. Neutralizarea mor-
fologică e numită de unii autori omonimie morfologică9; (b) rom. cer cartea
profesorului e un exemplu de neutralizare a opoziției dintre schemele sin-
tactice [predicat + complement direct + complement indirect] și [pre-
dicat + complement direct + atribut substantival]. Neutralizarea sin-
tactică e numită și ambiguitate, omonimie construcțională sau omonimie
sintactică10; (c) opoziția lexicală dintre cuvintele românești a se încinge
„a se înfierbînta” și a se încinge (de pildă, cu o sabie) se neutralizează
la toate formele celor două verbe. Neutralizarea lexicală se numește omo-
nimie (lexicală).
Din exemplele date mai sus s-a putut vedea că neutralizarea morfo-
logică, sintactică și lexicală nu e limitată la o anumită poziție, nu se ma-
nifestă sintagmatic (cel mult, se poate spune că eventualele ambiguități
rezultate din confundarea de către ascultător a termenilor opoziției neu-
tralizate sînt practic evitate grație contextului, deci elementelor înveci-
nate pe axa sintagmatică). Întrucît aceasta constituie o deosebire radicală
în raport cu neutralizarea fonologică, unii consideră că în atare situații
e improprie extinderea termenului „neutralizare” în afara limitelor fo-
nologiei.
Extinderea termenului e mai ușor de admis în alte situații, unde
neutralizarea depinde de context11:
—	neutralizarea unei opoziții dintre semnificanți (cu menținerea opo-
ziției de conținut) : în lat. uideo Caesarem uenire, se suprimă opoziția din-
tre desinența -m și celelalte desinențe ale substantivului;
7 N. S. Trubetzkoy, Die Aufhebung der phonologischen Gegensătze, TCLP VI, 1936, p.
29—45; A. Martinet, Neutralisation et archiphonbme, ibidem, p. 46 — 57. Vezi Unitățile limbii
(II C 1).
8 Andrei Avram, Despre neutralizarea opozițiilor lingvistice, ELS, p. 141.
9 S. Stati, Omonimia morfologică, PLG II, 1960, p. 125 — 140.
10 Stati, Sintaxa, p. 212 — 218, cu referințe bibliografice. O atenție cu totul deosebită
se acordă ambiguităților sintactice în gramaticile generative.
11 Cf. A. Avram, art. cit., p. 142 — 146.
C. Compartimentele limbii
235
—	neutralizarea unei opoziții dintre semnificați (cu menținerea opo-
ziției de expresie) : germ, lăngs des Strandes și lăngs dem Strande, ambele
construcții cu -sensul „de-a lungul țărmului”. în această categorie intră
situațiile denumite în mod curent sinonimie;
—	neutralizarea unei opoziții dintre două semne lingvistice, cu am-
bele lor laturi: opoziția dintre o formă verbală la indicativ și alta la con-
junctiv e suprimată, în limba franceză, după anumite verbe cf. je sais quHl
est bon și il faut que je parte (după je sais se pune indicativul, iar după
il faut conjunctivul, dar aici nu există deosebire de semnificație între cele
două moduri).
Relația de opoziție și neutralizarea ei au fost prezentate pînă aici ca
o relație între două (mai multe) unități lingvistice discrete, succesive.
Dar se poate vorbi și despre opoziție între elemente lingvistice simultane,
adică elementele care nu apar pe axa sintagmatică separate unele de al-
tele. Ne referim la trăsăturile distinctive din fonologie (cele mai mici ele-
mente diferențiale, care apar combinate în fascicule; trăsăturile distinc-
tive sînt binare; fiecare trăsătură cere cu necesitate opusul său, fiind unic
caracterizată prin prezența sau absența unei anumite calități12) și din lexi-
cologie (semețe, degajate prin analiza componențială13).
în gramaticile transformaționale problema neutralizării sintactice
a apărut într-o lumină nouă. Două (mai multe) enunțuri diferite ca struc-
tură de suprafață dar identice prin structura de adîncime sînt sinonime,
de exemplu engl. it was yesterday that he came și he came yesterday (evident,
sinonimia nu e perfectă). Astfel analiza transformațională explică sino-
ninria (cognitivă)14. O relație semantică asemănătoare sinonimiei, dar im-
posibil de redus la o identitate a structurii de adîncime, există și între pe-
rechi de fraze ca engl. I liked the play — the play pleased me sau John
bought the book from Bill — Bill sold the book to John15.
Lingvistica tradițională a tratat unele probleme legate de relațiile
sintagmatice : a fost recunoscută importanța contextului, s-a discutat
îndeajuns despre influența exercitată de un sunet asupra sunetelor înve-
cinate, iar în sintaxă s-a vorbit despre coordonare, subordonare, relația
subiect-predicat.
Relația dintre două unități lingvistice învecinate a fost numită de
A. Martinet contrast™, spre deosebire de relația dintre două unități in
absentia, numită opoziție. Spre deosebire de opoziții, contrastele sînt di-
rect observabile.
în comparație cu gramatica tradițională, care definea relațiile prin
conținutul lor, gramaticile de inspirație structuralistă își propun să defi-
12 De exemplu : vocalic/non-vocalic, compact/difuz, nazal/ oral etc., în total 12 perechi.
Vezi, mai sus, p. 132.
13 Vezi, mai sus, p. 132 — 134.
14 Chomsky, Aspects. (Trimitem la traducerea românească de Paul Schweiger și James
E. Augerot, Aspecte ale teoriei sintaxei, București, 1969, p. 239.)
15 Ibidem.
16 Martinet, Elements, p. 27.
236
II. Lingvistica sincronică
nească relațiile prin forma lor, înțeleasă ca mod de organizare. O metodă
utilizată intens în acest scop este analiza distribuțională17, care cercetează
posibilitățile combinatorii ale unităților lingvistice și stabilește, în funcție
de acestea, clase de distribuție.
De exemplu, în studiul grupurilor binare de cuvinte, pentru a le
clasifica în funcție de natura relației dintre cei doi constituenți, se compară
distribuția grupului binar cu distribuția fiecăruia dintre termeni (în felul
acesta, o relație ca aceea dintre două cuvinte coordonate copulativ e ca-
racterizată prin identitatea : distribuția grupului = distribuția fiecăruia
dintre constituenți luat separat).
în ultima vreme se acordă o atenție sporită semanticii sintactice și,
prin aceasta, conținutului relațiilor gramaticale. Utilizînd noțiunea de
„structură de adîncime”, gramaticile transformaționale dau o imagine
mai complexă asupra variatelor legături contractate de cuvintele unei
propoziții18.
In combinația cuvînt regent — cuvînt subordonat acordat cu regen-
tul, acordul este o caracteristică formală, care exprimă două tipuri de re-
lație : de iterație (de repetare a unei informații gramaticale : gen, număr,
caz) și de referire sau conectare (repetarea unui morfem indică, de exemplu,
faptul că adjectivul se referă la nume)19.
Relația dintre pronume și cuvîntul căruia îi ține locul nu este nu-
mai o relație paradigmatică (între membrii a două părți de vorbire), ci
și o relație sintagmatică, întrucît substitutul se referă la antecedentul său
(uneori substitutul apare în lanțul vorbit după substituit)20.
Cu toate că, la prima vedere, legăturile dintre unități pe axa sintag-
matică diferă considerabil de legăturile existente între membrii unei serii
paradigmatice, cele două feluri de relații sînt izomorfe, deoarece ambele
admit o clasificare în trei tipuri fundamentale :
(a) interdependență (condiționare biunivocă). De exemplu, în limbi
ca româna, pe axa sintagmatică, la substantive cazul e întotdeauna în-
soțit de număr, și invers; pe axa paradigmatică, numărul singular presu-
pune numărul plural, și invers ;
(P) determinare (condiționare univocă). De exemplu, pe axa sintag-
matică, prepoziția pe cere totdeauna cazul acuzativ, dar acuzativul poate
apărea și neînsoțit de pe; pe axa paradigmatică, existența timpului vii-
tor presupune existența prezentului, dar invers nu (există limbi în care
verbele nu au viitor);
17 Vezi, mai sus, p. 126 — 129.
18 Vezi, mai sus, p. 138.
19 Maria Manoliu-Manea, Sistematica substitutelor din. româna contemporană standard.
București, 1968, p. 30.
20 Substitutele se referă la segmente care Ie precedă sau anticipă segmente care vor
urma (J. Dubois, Grammaire structurale du frangais, I, Paris, 1965, p. 96). Afirmația nu
acoperă însă și pronume ca : pronumele personale de pers. I și II, cineva, ceva, nimeni, nimic
(M. Manoliu-Manea, lucr. cit., p. 29). Pentru o analiză profundă a relației substantiv-pronume,
din punct de vedere paradigmatic și sintagmatic, vezi R. Crymes, lucr. cit., p. 18 — 34.
C. Compartimentele limbii
237
(y) constelație (noncondiționare). De exemplu, conjuncția dacă
se construiește cu optativul, dar și cu indicativul, iar modul optativ poate
fi legat și de alte’ conjuncții (pe axa sintagmatică); autonomia paradigme-
lor substantivului și ale verbului e un exemplu de noncondiționare pe axa
paradigmatică.
3. Fonetica și fonologia
a.	Chestiuni generale
Fonetica studiază latura materială a elementelor limbii, expresia
exterioară a lor. Natura acestei laturi materiale este complexă. Ea comportă
mai întîi două aspecte care se manifestă concomitent: unul fiziologic,
constînd din mișcările pe care le execută organele vorbirii, iar celălalt
acustic, reprezentînd vibrațiile aerului determinate de aceste mișcări,
care produc asupra urechii impresia sonoră. Prin urmare formulele de tipul
expresie sonoră, expresie fonică, expresie vocală etc., prin care se de-
semnează de obicei latura materială a limbii prin referire numai la aspectul
acustic, nu trebuie înțelese ad litteram. Ultimele două formule, datorită
etimologiei termenilor pe care îi cuprind (phone, uox) ar putea fi înțelese
ca privind în mod special vibrațiile glotale (vocea în sensul strict al cu-
vîntului). Prima ar fi mai puțin restrictivă, dacă prin sonor am înțelege
referirea la sunete în general. Avem însă și sonoritate ca termen care de-
semnează prezența vibrațiilor produse de coardele vocale. Situația poate
fi alta într-o limbă ca rusa, unde alături de termenul seyKoeou (,,referitor
la sunete”) există și seoHKuu (,,cu voce”, ,,sonor”). în lingvistica franceză
întîlnim, de exemplu, la M. Grammont termenul phoniyue1, iar A. Marti-
net folosește pentru denumirea realității complexe fiziologic-acustice
care reprezintă expresia exterioară a elementelor limbii mai ales terme-
nul vocal2, dar și pe acela de plionigue*.
Elementele fonetice pot fi descrise fie în termeni fiziologici (și atunci
studiul respectiv poartă denumirea de fonetică articulatorie sau fiziologia
vorbirii), fie în termeni acustici (fonetică acustică).
Deși strîns legate, cum e și firesc, de fiziologie și fizică (acustică),
aceste direcții de cercetare ale foneticii nu fac parte din domeniul știin-
țelor menționate, căci particularitățile articulatorii și acustice ale sunetelor
sînt investigate în strînsă legătură cu funcția pe care acestea o au de în-
deplinit în cadrul sistemului fonetic al limbii. Cu alte cuvinte fiziologia
și acustica vorbirii sînt subordonate studiului funcțional al unităților fo-
1 Grammont, Trăite, p. 24 ș. a.
2 Martinet, Elements, p. 10, 25 ș. a.
3 Ibidem, p. 20 ș. a.
238
II. Lingvistica sincronică
netice, studiu care poartă denumirea de fonetică funcțională sau fonologie.
(Despre fonologie se va vorbi mai pe larg într-un paragraf următor.)
Ca și celelalte ramuri ale lingvisticii, fonetica are un aspect sincronic,
reprezentând cercetarea învelișului fonetic al limbii într-un anumit moment
al existenței acesteia, făcînd deci abstracție de evoluția neîntreruptă a ei,
și altul diacronic, care investighează evoluția în timp a sistemului fonetic.
Cele două aspecte sînt numai moduri diferite de a privi realitatea fonetică ;
deosebirea dintre ele are un scop practic, fiind determinată de necesitățile
analizei. în realitate însă, relațiile sincronice și cele diacronice sînt indi-
solubillegate (în domeniul foneticii ca și în general în viața limbajului uman).
Pe de altă parte deosebim fonetica generală de fonetica specială, după
cum cercetarea are în vedere expresia fonetică a limbii în general sau a
unei limbi date. Fonetica comparată, în funcție de natura și scopurile sale,
poate fi mai apropiată fie de fonetica generală (atunci cînd comparația
urmărește stabilirea tipologiei faptelor fonetice din diverse limbi, fără să
se intereseze de istoricul lor), fie de fonetica specială (atunci cînd studiul
are caracter comparativ-istoric). (Vezi Clasificarea tipologică, IV B 3 și
Clasificarea genealogică, IV B 4.)
Adesea aspectul sincronic al studiului fonetic este numit și descrip-
tiv. Termenul nu este prea exact, deoarece lasă să se înțeleagă că în acest
domeniu cercetarea s-ar mărgini la descriere. De fapt atît sincronistul,
cît și diacronistul trebuie să se ocupe nu numai de descrierea fenomenelor
investigate și a relațiilor dintre ele, ci și de explicarea lor. în afara aspec-
tului descriptiv și a celui explicativ, trebuie avut în vedere și aspectul
normativ. Preocupările normative referitoare la domeniul foneticii sînt
cunoscute sub denumirea de ortoepie. într-un anumit sens, aspectul nor-
mativ al pronunțării este presupus de cel descriptiv și explicativ, căci
foneticianul se ocupă de trăsăturile fonetice ale tuturor ramificațiilor te-
ritoriale, sociale și funcționale ale limbii, inclusiv ale formei supradialec-
tale, cultivate, ,,literare” a acesteia. (Cf. Stilurile limbii, IV A 1.) Dacă
se scoate în evidență în mod special aspectul normativ, faptul se datorește
nu numai importanței practice a acestuia, ci și unor motive principiale :
aici cercetătorul nu se mai mărginește la înregistrarea și explicarea faptelor ;
bazîndu-se pe experiența sa științifică, el selectează uneori dintre mai
multe variante de pronunțare pe cea care îi pare mai corectă și o reco-
mandă spre a fi adoptată de toți (evident, cu riscul de a fi dezmințit de
evoluția ulterioară a normei ortoepice).
în lingvistica mai nouă a devenit predominantă concepția potrivit
căreia fonetica este o disciplină lingvistică aparte, independentă de gra-
matică. Acest punct de vedere este pe deplin întemeiat, căci, după cum
vom vedea într-un paragraf următor, deși fenomenele investigate de fo-
netică se referă la structura și legile de organizare ale vorbirii, este vorba
de o altă organizare decît aceea care constituie obiectul gramaticii. în unele
lucrări apare și punctul de vedere care înglobează fonetica în gramatică,
C. Compartimentele limbii
239
alături de morfologie și de sintaxă4. Faptul se explică pe de o parte prin
conceperea tradițională a gramaticii într-un sens foarte larg, iar pe de altă
parte printr-o anumită însușire a foneticii care o apropie într-adevăr de
gramatică, opunînd-o lexicologiei. Este vorba de caracterul strict siste-
matic al fenomenelor studiate de fonetică și de numărul relativ redus și
practic limitat al unităților elementare investigate de ea, în opoziție cu
gradul mai mic de organizare sistematică și cu numărul foarte mare —
practic nelimitat — al unităților care alcătuiesc vocabularul.
După unii autori cercetarea problemelor scrierii se încadrează tot
în fonetică5. După alții, dimpotrivă, studiul scrierii este o disciplină di-
ferită nu numai de fonetică, ci și în general de lingvistică6. După cum se
va vedea mai departe, cea de-a doua concepție este mai apropiată de ade-
văr. Oricum ar fi însă, problemele referitoare la scriere sînt strîns legate de
preocupările lingvisticii (mai precis, ale foneticii — în cazul sistemelor de
scriere alfabetice și silabice). Din această cauză, problemele scrierii vor
fi examinate într-unul din paragrafele capitolului de față.
Fonetica este tot atît de veche ca și lingvistica. Mai mult decît atît,
putem spune că latura fonetică (materială) a vorbirii a început să fie ana-
lizată în fond încă de cei care au imaginat reprezentarea prin senine con-
venționale mai întîi a silabelor, iar după aceea a sunetelor (fonemelor).
Desigur, la creatorii vechilor alfabete nu avem de-a face cu o teorie fo-
netică propriu-zisă, ci cu o analiză spontană, întemeiată pe simțul limbii.
Foarte de timpuriu au apărut însă și cunoștințele de fonetică teoretică :
la filologii vechi indieni (care au înțeles aproape tot ce era esențial în
legătură cu articularea sunetelor și au dat o clasificare a acestora accep-
tată, în linii mari, de fonetica modernă), la grecii antici, la romani și, ul-
terior, la arabi. Gramaticii elini erau peocupați în primul rînd de analiza
literelor (însăși disciplina lor se numea grammatike techne, adică știința
literelor) și numai indirect de studiul sunetelor, iar la acestea din urmă,
4 Acest punct de vedere se întîlnește, de ex., la Stoiko Stoikov, Veod e oweapcKama
^ouemuKa, Sofia, 1955, p. 8, după care „fonetica, împreună cu morfologia și sintaxa,
formează așa-numita gramatică a limbii... Separarea foneticii de gramatică nu se justifică. . . ”.
Gramatica structurală în concepția glossematicii (vezi, mai jos, nota 6)și gramatica transfor-
mațională (cf. N. C'homsky-George A. Miller, L’analyse formelle des langu.es naturelles, tradu-
cere de Ph. Richard și N. Ruwet, Paris, 1968, p. 42 — 43, și'N. Chomsky, Aspecte ale teoriei
sintaxei, traducere de P. Schweiger și James E. Augerot, București, 1969, p. 18), includ,
de asemenea, în componența lor, sistemul fonetic.
5 Vezi, de ex., L. R. Zinder, 06u^an fioHemw, Leningrad, 1960, p. 5, 14, 307.
6 După Malmberg, Phonetique, p. 5, fonetica e o ramură a lingvisticii care, „spre deo-
sebire de celelalte, nu se interesează decît de limbajul articulat și nu de alte forme ale co-
municării organizate (limbaj scris, semne ale surdomuților, semnale ale marinarilor
etc.)”. După A. Martinet, „Fetude de Fecriture represente une discipline distincte de la
linguistique, encore que, pratiquement, une de ses annexes” (lucr. cit., p. 11). L. Hjelmslev
consideră că sunetele reale folosite într-o limbă dată reprezintă numai unul din uzajele po-
sibile ale structurii imanente a expresiei acestei limbi, literele reprezentînd un alt uzaj ;
el postulează includerea fonologiei în gramatica structurală, ca parte componentă a acesteia,
dar exclude atît scrierea cît și realitatea fiziologic-acustică din lingvistica propriu-zisă (cf.
Le langage, Une introduction (traducere din daneză), Paris, 1966, p. 34, 64 — 67 ș.a.).
240
II. Lingvistica sincronică
spre deosebire de indieni, examinau nu atît pronunțarea, cît mai ales pro-
prietățile acustice.
Tradiția gramaticilor europeni în ce privește fonetica a fost, pînă
după descoperirea sanscritei și contactul cu lucrările de gramatică ale
vechilor indieni, cea elină, transmisă prin filieră romană. De aceea, pînă
în jurul anului 1835 filologii europeni — inclusiv întemeietorii lingvisticii
comparative-istorice — nu fac deosebiri între litere și sunete7. Cu toate
acestea cunoștințele de fiziologie și acustică a limbajului au cunoscut în
țările Europei o evoluție aproape neîntreruptă, din epoca Renașterii pînă
în a doua jumătate a secolului trecut, cînd putem vorbi de fonetică (nu-
mită uneori și fonologie) ca de o disciplină lingvistică pe deplin întemeiată.
La această evoluție au contribuit o serie de reprezentanți ai științelor na-
turii, de la Leonardo da Vinci (printre altele și fiziolog), de la care au
rămas planșe precise pentru cunoașterea laringelui și a coardelor vocale8,
pînă la naturalistul E. Briicke, care a analizat pronunțarea în principalele
limbi europene moderne9, fizicianul H.v. Helmholtz, autorul primei teo-
rii fizice a vocalelor10, și medicul J.N. Czermak, primul care a folosit
laringoscopul pentru a studia jocul laringelui și al coardelor vocale, pre-
cum și rolul mișcărilor produse de vălul palatului în legătură cu produ-
cerea sunetelor cu rezonanță nazală.
Datorită acestor contribuții și dezvoltării spectaculoase a lingvis-
ticii comparative-istorice, în ultimele decenii ale veacului trecut s-au creat
condiții pentru apariția unor lucrări de sinteză în domeniul foneticii, cum
sînt cele datorate lui Ed. Sievers, P. Passy și H. Sweet11. Tot în această
perioadă se dezvoltă rapid fonetica experimentală, domeniu în care se
înscriu, la loc de frunte, cercetările efectuate de abatele P.J. Rousselot
în Franța12, și se constituie fonologia (în sensul de fonetică funcțională)
ca disciplină aparte în cadrul foneticii. (Vezi, mai departe, paragraful con-
sacrat fonologiei 13).
b.	Articularea fonetică a limbajului
Prin articulare fonetică se înțelege însușirea laturii materiale a lan-
țului vorbirii de a fi analizabilă în unități din ce în ce mai mici, pînă se
ajunge la unitățile fonetice elementare.
7 Astfel filologul danez Rasmus Rask, care a formulat în linii mari legea mutației con-
sonantice în limbile germanice încă în anul 1814, vorbea de o mutație a... literelor (cf.
L. Hjelmslev, lucr. cit., p. 117 — 118).
8 Cf. Al. Rosetti, Introducere tn fonetică, ed. a III-a, București, 1963, p. 21.
9 E. Briicke, Grundziige der Physiologie und Systematik der Sprachlaute, Viena, 1856.
10 H. v. Helmholtz, Die Lehre von der Tonempfindungen, Braunschweig, 1862.
11 Ed. Sievers, Grundziige der Phonetik, Leipzig, 1876 ; Paul Passy, Les sons du fran-
gais. Leur formation, leur combinaison, leur reprâsentation, ed. a 4-a, Paris, 1895; H. Sweet,
A Primer of Phonetics, Oxford, 1906.
12 P. J. Rousselot, Principes de phonetique experimentale, Paris, 1902.
13 Cu privire la istoricul foneticii, vezi M. Grammont, lucr. cit., p. 11 — 15, și Al. Rosetti,
lucr. cit., p. 21 și urm.
C. Compartimentele limbii
241
Articularea fonetică trebuie privită în strînsă legătură cu caracterul
dublu articulat14 al limbajului, deși ea nu se confundă în întregime cu una
din cele două articulări la care se referă această formulă.
în primul rînd trebuie menționat faptul că analiza fonetică este pre-
zentă și în cadrul primei articulări, unde avem de-a face cu împărțirea me-
sajului (și a enunțurilor din care acesta este alcătuit) în unități biplane, de
conținut și expresie în același timp. De aici nu trebuie să se tragă concluzia
că latura formală a unităților primei articulări a limbajului ar privi numai
fonetica15, căci există și trăsături de expresie de felul ordinii elementelor
semnificative în cadrul enunțului, care nu au o legătură directă cu fone-
tica și, invers, structuri fonetice care sînt paralele cu articularea biplană
fără să coincidă întotdeauna cu aceasta (de ex., structurarea silabică față
de analiza în morfeme).
Prin urmare, între articularea biplană, integrală a limbajului și ar-
ticularea pur formală (care privește numai un plan al vorbirii și anume
planul expresiei)16 nu avem un raport simplu de continuare a primei ar-
ticulări cu cea de-a doua, ci și o anumită întrepătrundere a lor.
Pentru fonetică prezintă importanță și o altă distincție în cadrul
articulării limbajului, anume între articularea segmentată și articularea
longitudinală17.
Prima articulare are la început caracter segmentai: mesajul este
analizat în enunțuri succesive, aranjate într-o anumită ordine. Articularea
în continuare a enunțurilor presupune însă mai întîi o analiză de tip lon-
gitudihal, între linia unităților semnificative succesive (linia semnelor,
inclusiv a celor minimale — morfemelor, respectiv monemelor) și o linie
a particularităților suprasegmentale, care privește conturul melodic și
ritmul (linia prosodică). De exemplu, enunțul A venit copilul de la școală^
se analizează mai întîi longitudinal: (A venit + copilul + de la școală) +
(intonație interogativă + sublinierea prin accentul frazei a uneia dintre
cele trei părți componente ale liniei segmentale). în continuare linia seg-
mentală se descompune în elemente biplane: (a venit) + (copilul) + (de
la școală), care, la rîndul lor, pot să comporte încă o articulare integrală —
de ex. (copil -) + (- ul) și una formală longitudinală: (/co/+/pi/+/M/)
+ (accentul pe silaba a doua).
Cele arătate nu trebuie să ne facă să scăpăm din vedere că nucleul
analizei fonetice îl constituie de fapt articularea semnelor minimale în
unități de expresie elementare numite foneme. Este ceea ce se numește
îndeobște ,,a doua articulare a limbajului”, articulare a cărei importanță
14 Cf. Andr6 Martinet, La double articulation linguistique, TCLC 5 („Recherches struc-
turales”)» p. 30—37.
15 După L. R. Zinder (lucr. cit., p. 8), se poate spune, într-un anumit sens, că voca-
bularul și structura gramaticală alcătuiesc conținutul limbii, iar latura sonoră alcătuiește în-
velișul material al ei, forma ei fizică.
16 Cf. Martinet, lucr. cit., p. 18 — 19, 20, 22 ș.a.; Buyssens, Communication, p. 50 — 51,
132 — 134 și altele.
17 Cf. Buyssens, lucr. cit., p. 14 — 96.
16 - c. 1218
242
II . Lingvistica sincronică
constă în faptul că „face forma semnificantului independentă de valoarea
semnificatului corespunzător și asigură astfel o mai mare stabilitate for-
mei lingvistice”18.
Această a doua articulare a limbajului, pe lîngă asigurarea unei
economii suplimentare în folosul comunicării lingvistice, are menirea de
a lega soarta fiecărui component al semnificantului nu de specificul sem-
nificatului corespunzător, ci de soarta elementelor componente ale celor-
lalți semnificanți din limba dată. De aici, bineînțeles, nu decurge că su-
netul articulat nu se mai poate schimba, însă el se va schimba ca sunet,
adică independent de conținutul cuvîntului în care intră19.
în anumite limbi, de exemplu în chineză, articularea formală a sem-
nelor minimale adaugă la elementele segmentale (foneme) și elemente de
ordin prozodic (tonuri), expresia semnelor minimale avînd deci mai întîi
o articulare longitudinală, între linia melodică și linia segmentală (a fo-
nemelor).
în sfîrșit, caracteristic pentru limbajul articulat este faptul că el
împinge economia formală cel mai departe, unitățile segmentale elemen-
tare ale expresiei (fonemele) comportînd la rîndul lor o nouă articulare,
în trăsături distinctive20. Din această cauză mulți specialiști consideră că
unitățile elementare ale expresiei lingvistice nu sînt fonemele, ci trăsătu-
rile constitutive (distinctive) ale acestora. Uneori se vorbește chiar de „seg-
mentarea” fonemelor în trăsături distinctive21. în lumina celor spuse în
legătură cu necesitatea de a distinge articularea segmentală de cea longi-
tudinală este evident că atît fonemele, cît și trăsăturile distinctive sînt
în felul lor unități elementare, și anume fonemele reprezintă unitățile
ultime ale articulării segmentale, iar trăsăturile constitutive ale lor,
care sînt de regulă simultane, reprezintă rezultatul unei noi articulări,
longitudinale.
(O continuare a articulării segmentale printr-o nouă articulare, lon-
gitudinală, se întîlnește și în planul conținutului: cel puțin unele dintre
semnele minimale au un conținut care poate fi analizat în trăsături simul-
tane, amintind oarecum trăsăturile distinctive din planul expresiei22.)
18 Martinet, lucr. cit., p. 22. Vezi și Al. lonașcu, Morfemul și structura morfologică a
cuvîntului (Evoluția structurii cuvîntului si raportul între motivat si nemotivat), SCL VIII, 1957,
2, p. 145-146. ’
19 Martinet, loc. cit.
20 Buyssens, lucr. cit., p. 51.
21 Vasiliu, Fonologia, p. 31.
22 Cf. L. Hjelmslev, lucr. cit., p. 55, 136 — 138 ș.a. într-adevăr, ultimul element
component al unei forme ca rus. stolom, anume desinența -om, poate fi analizat atît pe planul
expresiei, în fonemele /o/ și /m/, cît și pe planul conținutului, în (singular) + (non-feminin) +
(instrumental). Acest fel de articulare caracterizează frecvent morfemele (monemele) gra-
maticale din limbile flexionare, pentru care este specific tocmai cumulul de funcțiuni, în special
în domeniul gramaticii. Analiza în trăsături constitutive a conținutului morfemelor (monemelor)
lexicale este, după cum rezultă chiar din exemplul folosit de Hjelmslev (loc. cit.), mai mult
decît discutabilă.
C. Compartimentele limbii
243
c.	Sunetele vorbirii și producerea lor
Definiția acustică a sunetului (mișcare vibratorie a unui mediu elas-
tic) este insuficientă cu aplicare la elementele de expresie ale limbajului,
deoarece aici are importanță nu numai impresia sonoră produsă la auditor,
ci și aspectul motor, producerea de către vorbitor a sunetelor. De aceea;
sunetul ca element al expresiei lingvistice, ca unitate fonetică, trebuie de-
finit prin raportarea concomitentă atît la natura sa acustică, cît și la cea
fiziologică.
Intr-un anumit sens, se poate chiar afirma că aspectul fiziologic este
mai important decît cel acustic, căci el este prezent întotdeauna cînd se
manifestă limbajul, chiar independent de aspectul acustic. Excitația ner-
vilor motori este foarte frecventă în cazul limbajului interior, ceea ce se
poate dovedi prin senzația de oboseală a organelor vorbirii și în special
a laringelui, care se constată după o lectură îndelungată sau după o medi-
tație intensivă23. Importanța dată aspectului fiziologic în cercetările fo-
netice din trecut se explică așadar nu numai prin accesibilitatea mai mare-
a acestuia în condițiile de atunci ale dezvoltării tehnicii de cercetare, ci
și prin importanța în sine pe care o are rostirea (articularea).
Mulți dintre foneticienii contemporani, alegînd drept criteriu al
descrierii fonetice trăsăturile articulatorii, procedează astfel nu numai
datorită înprejurării indiscutabile că fonetica articulatorie rămîne deo-
camdată mai familiară majorității lingviștilor, ci și faptului că, în general,
aceasta permite să fie înțeleasă mai bine cauzalitatea schimbărilor fone-
tice24.
Nu trebuie, desigur, exagerată nici importanța aspectului fiziologic,
căci impresia acustică rezultată din mișcările organelor vorbirii se produce
nu numai la auditor, ci și la vorbitor, care ,,se aude” nu numai din ex-
terior, ci și printr-un sistem special de transmitere a vibrațiilor din cavită-
țile supraglotale direct la ureche25.
în rîndurile care urmează nu ne vom ocupa prea mult de descrierea
și clasificarea sunetelor după criterii fiziologice26. Ne vom opri însă mai pe
larg asupra particularităților acustice, deoarece acestea au început să fie
studiate intens abia în ultimele decenii și stîrnesc cele mai multe discuții
în publicațiile de specialitate.
După calitatea lor acustică sunetele vorbirii se împart în vocale,
sonante, consoane sonore și consoane surde. Primele sînt produse numai de
23 Sapir, Langage, p. 25.
24 Martinet, lucr. cit., p. 45.
2S Necesitatea de a se auzi este mai mare la unii indivizi, care nu-și pot limpezi sufi-
cient gîndurile fără să discute cu voce tare, cel puțin de unul singur. (Poate fi citat aici eroul
principal din Moromeții de Marin Preda, care se retrăgea în grădină pentru a putea analiza
nu numai în gînd, ci și cu voce tare, problemele pe care le avea de rezolvat.)
26 Un exemplu de descriere și clasificare după criterii în general articulatorii cititorii^
poate găsi în Introducere, p. 50 — 56, 60 — 71.
244
II. Lingvistica sincronică
vibrațiile coardelor vocale (care au caracter periodic, deci reprezintă un
sunet muzical), iar ultimele reprezintă zgomote produse în cavitățile su-
praglotale. Sonantele și consoanele sonore reprezintă categorii interme-
diare, în care vibrațiile periodice se împletesc cu zgomotele.
/VVM
Fig. 1. — Curba unui sunet muzical (vi-
brații periodice) sus și a unui zgomot (vi-
brații neperiodice) jos. (După Al. Ro-
setti.)
Principalele însușiri ale sunetului simplu sînt înălțimea și intensi-
tatea. înălțimea sunetului este direct proporțională cu frecvența (numărul
de vibrații pe secundă), iar intensitatea depinde în principiu de amplitu-
dinea vibrației, dar și de frecvență. (Amplitudinea determină intensitatea
acustică fizică, iar frecvența influențează, direct proporțional cu valoarea
Fig. 2. — Cîmpul auditiv al
omului. în abscisă, diferitele
frecvențe, de la limita inferi-
oară (16 p/s) pînă la limita
superioară (circa 16 000 p/s);
în ordonată, intensitatea fi-
zică în wați pe cm2 și cea
subiectivă în decibeli. (Du-
pă Al. Rosetti.)
Frecvența în citii
ei, intensitatea acustică subiectivă. O vibrație cu frecvența de 30 p/s
trebuie să aibă o intensitate fizică de o mie de ori mai mare decît o vi-
brație cu frecvența de 1000 p/s pentru a da urechii aceeași impresie de
intensitate.) Sensibilitatea urechii omului la variațiile de intensitate sonoră
e foarte diferită după înălțimea tonului. Ea este optimă între 600 și 4000 p/s,
însă scade brusc în afara acestor limite.
Sunetele complexe se mai caracterizează și prin timbru, care rezultă
dintr-o împletire a tonului fundamental cu tonurile sale armonice. Tonurile
C. Compartimentele limbii
245
suplimentare, armonice, au frecvențe care reprezintă multiplii tonului
de bază și iau naștere datorită faptului că odată cu corpul încordat, în
întregimea lui, vibrează și părțile componente ale sale (jumătățile, treimile,
pătrimile ș.a.m.d.).
d
Fig. 3. — Originea tonurilor armonice. Vibrația coardei întregi (a), a jumă-
tăților (b) și a treimilor (c). (După B. Malmberg.) Vibrația coardei (d).
(După L. R. Zinder.)
Se știe că orice vibrație tinde să pună în mișcare corpurile elastice
care se află în calea undei sonore. Acest lucru se petrece atunci cînd frec-
Fig. 4. — Vibrație compusă (A)
din două vibrații cu aceeași
frecvență și aceeași fază (B
și C). (După B. Malmberg.)
vența proprie a corpului care urmează să fie inclus în mișcarea vibratorie
este aceeași sau asemănătoare ca valoare cu vibrația care acționează
asupra lui. Este fenomenul numit „rezonanță”. Rezonanța („ecoul”) scade
246
II, Lingvistica sincronică
pe măsură ce diferența între cele două frecvențe specifice crește, iar după,
anumite limite încetează de a se mai produce.
Dacă două vibrații de frecvență identică se combină, rezultatul va
fi o vibrație cu o intensitate mărită (prin adunarea celor două amplitudini)>
în cazul identității de fază, o vibrație cu intensitate micșorată (diferența,
dintre cele două amplitudini) în cazul unei defazări de o jumătate de pe-
rioadă și un compromis în cazul în care raportul între cele două vibrații
este mai neregulat.
Fig. 5. — Curba tonului la-
ringian (sus) înainte de pro-
ducerea efectului rezonator
al cavităților supraglotale
și același ton (jos) după am-
plificarea anumitor armo-
nice ale sale prin rezonanță.
(După B. Malmberg.)
Întrucît frecvența specifică a rezonatorului, ca a oricărui corp elas-
tic, depinde de forma și de dimensiunile acestuia, rezultă că prin fenomenul
Fig. 6. — Spectrul vocalei i (sus) și al vocalei a (jos). (După B. Malmberg.)
difica în diferite direcții timbrul oricărui sunet complex, amplificînd sau,
dimpotrivă, reducînd unele sau altele dintre componentele sale (tonul
fundamental, armonicele mai joase sau mai înalte). Se numește filtru acus-
tic un sistem de rezonatori menit să amplifice anumite frecvențe și să slă-
bească altele. Aparatul vorbirii omului, mai precis cavitățile supraglotale
ale acestuia (faringele, cavitatea bucală și cea nazală), care pot lua diferite
forme datorită deplasării în diferite direcții a mușchiului lingual, țuguierii
C. Compartimentele limbii
247
sau întinderii buzelor, ridicării sau coborîrii vălului palatal, constituie un
sistem complex de filtre acustice, care modifică vocea și dă naștere la o
diversitate de supete vocale.
Analiza acustică a unui sunet complex constă în determinarea nu-
mărului, frecvenței și amplitudinii componentelor sale și se poate face cel
mai bine cu ajutorul unui aparat de tipul filtrului acustic, numit spectro-
graf, care permite separarea și ordonarea după înălțime a acestor compo-
nente. Rezultatul poate fi prezentat în două tipuri de ,,spectru” și anume :
fie ca în figura 6 (dacă ne interesează structura sunetului la un moment
dat), fie ca în fig. 7 și 8 (dacă vrem să comparăm vizual mai multe sunete
în același spectru sau vrem să urmărim felul în care se schimbă sunetul
vorbirii în cursul duratei sale).
Fig. 7. — Spectrogramele vocalelor i (la stingă) și u (la
dreapta) din limba engleză. (După B. Malmberg.)
Fig. 8. — Spectrogramele diftongilor ai
(la stingă) și oi (la dreapta) din limba
engleză. Se vede cum trecerea de la pri-
mul element la al doilea se face succesiv.
Formanții se îndepărtează din ce in ce
mai mult unul de altul. Nu există un
veritabil i decît spre sfîrșitul celui de-al
doilea element. (După B. Malmberg.)
Spectrogramele de acest din urmă tip permit să se studieze modul în
care consoanele influențează începutul sau sfîrșitul emisiunilor vocalice
lîngă care se află și, la rîndul lor, sînt ,,colorate” de vocalele învecinate.
Fig. 9. — Spcctrograma grupuri-
lor ki (la stînga) și ku (la dreapta).
Zgomotul consoanelor capătă pe
spcctrograma formă de linii negre
neregulate (la stînga pe figuri). Se
vede net că zgomotul caracteristic
al lui k se află mult mai sus pe
scară în fata vocalei i (anterioară)
decît în fața vocalei a (pos terioară).
E vorba în realitate de două fe-
nomene acustice destul de dife-
rite, deși urechea le identifică.
(După B. Malmberg.)
{Vezi fig. 9 și 10.) Există motive să se presupună că modificările produse
de consoane în spectrul vocalelor ușurează identificarea celor dinții și
că de multe ori fazele tranzitorii singure pot să asigure identificarea con-
248
II. Lingvistica sincronică
soanelor, a căror durată este minimă și a căror intensitate sonoră este re-
dusă27 .
Rezultă din cele spuse pînă acum că, întrucît fiecare sunet al vorbirii
are un spectru specific, este în principiu posibil să se facă vizibilă vorbirea
cu ajutorul filtrelor acustice, este deci posibil ca aceasta să fie „citită”'
pe spectrograme. Aparatele speciale care analizează acustic vorbirea, fiind
Fig. 10. — Spectrograma grupurilor
sz (stingă) și su (dreapta). Se vede că
formanții vocalelor sînt deja net per-
ceptibili în zgomotul consoanei pre-
cedente, care are o coloratură deter-
minată de vocală. E vorba în reali-
tate de doi s diferiți, unul cu colo-
ratură de z, celălalt cu coloratură
de u. (După B. Malmberg.)
prevăzute cu ecrane pe care apar spectrogramele corespunzătoare, sînt
numite sonagrafe. Ele au fost construite la început în scop practic, pentru
a face limbajul sonor accesibil surdo-muților. în prezent această metodă,
numită ,,visible speech”, este principalul mijloc de analiză fonetică.
După cum se poate constata din ambele tipuri de spectru acustic,
diferitele frecvențe care compun sunetul sînt inegale ca intensitate; există
pe spectru anumite zone de frecvență cu intensitate maximă, altfel spus
zone de concentrare maximă a energiei sonore, care se disting de celelalte,
cu intensitate redusă. Aceste frecvențe cu intensitate mărită, rezultate prin
amplificare datorită rezonanței, se numesc formanți. Pentru timbrul fiecărei
vocale sînt caracteristici cel puțin doi formanți, care se datoresc acțiunii
rezonatoare a cavităților faringală și bucală.
Din moment ce spectrul acustic a rezultat din analiza sunetului com-
plex, este de la sine înțeles că tehnicienii pot recompune sunetul din compo-
nentele cunoscute, pot, cu alte cuvinte, să producă sintetic sunete ale limba-
jului, lucru care, într-o formă incipientă, s-a și realizat în ultimele decenii
în diferite țări, printre altele de un grup de foneticieni și tehnicieni în
S. U. A. 28. Sunetele sintetice reprezintă o metodă de verificare a datelor
electro-acustice ale foneticii, dar vor avea, fără îndoială, o mare importanță
și pentru dezvoltarea unor ramuri ale tehnicii cum sînt telefonia și transmi-
sia sonoră în general.
La producerea sunetelor vorbirii participă, într-un fel sau altul,
o serie de organe — care au și alte funcții în cadrul organismului uman :
plâmînii, bronhiile, traheea, laringele, faringele, gura, fosele nazale. Mișcările
efectuate de aceste organe (sau de părți ale lor) pentru producerea sunetelor
sînt dirijate și coordonate de sistemul nervos central.
Producerea sunetelor se numește — în fonetică — articulație. Apara-
tul articulator este compus din gîtlej (laringe și faringe), gură și fosele
27 Vez;i Malmberg, lucr. cit., p. 23.
28 Ibidem, p. 24. Vezi acum și Valeriu Șuteu, în SCL XXII, 1971, 1, despre o
realizare similară a Centrului de cercetări fonetice și dialectale al Academiei Republicii
Socialiste România.
C. Compartimentele limbii
249
nazale. în interiorul laringelui, care este situat la extremitatea superioară
a traheii, se află coardele vocale (un fel de cute, sau buzișoare, formate din
mușchi și învelite’cu o membrană mucoasă). Datorită structurii lor elastice
și mișcărilor pe care le pot face cartilajele de care sînt fixate, coardele
vocale se pot apropia și depărta, închizînd sau deschizînd orificiul dintre
ele, numit glotă. Vocea ia naștere printr-o modificare adusă, la nivelul
laringelui, actului expirator. în timpul inspirației și expirației normale
Fig. 11. —Organele vorbirii. Tăietură
longitudinală. A. Cavitatea nazală.
B. Cavitatea bucală. C. Faringele.
D. Laringele. E. Glota. F. Mușchiul
lingual (limba). G. Epiglota. H, H’.
Dinții. I. Maxilarul superior. F.
Maxilarul inferior. J. Palatul tare.
K. Palatul moale (vălul palatului).
L. Uvula. M. Cartilajul tiroid. (Du-
pă Al. Rosetti.)
coardele vocale stau depărtate și permit trecerea liberă a curentului de aer.
Cînd coardele vocale se apropie și închid glota, curentul de aer expirator
întîlnește un obstacol pe care trebuie să-l învingă. Acumulîndu-se în regiu-
nea subglotală, aerul deschide forțat glota și pune în mișcare vibratorie
coardele vocale. Frecvența vibrațiilor glotale poate varia între 81 p/s
(cea mai joasă voce de bas) și 1034 p/s (cea mai înaltă voce de sopran).
Momentul acesta, al producerii vocii, se numește fonațiune, spre deosebire
de articulația propriu-zisă (modificările aduse vocii și producerea zgomote-
lor consonantice în cavitățile supraglotale). în anumite împrejurări, vocea
e înlocuită printr-un zgomot specific rezultat din frecarea curentului de aer
expirator de pereții unei deschizături mici formate de coardele vocale;
acesta e graiul șoptit.
d.	Clasificarea sunetelor
Din punct de vedere fiziologic vocalele sînt sunete deschise, în sensul
că la producerea lor curentul de aer sonor (vocea sau zgomotul șoaptei)
care iese din laringe trece prin cavitățile faringală și bucală fără să mai
250
II. Lingvistica sincronică
întîlnească obstacole. Deschiderea gurii este maximă la articularea lui a
(vocală deschisă), intermediară la e, 29, X 30, o (semideschise) și minimă
la i, y 31, ui32, u (închise). Prin deschiderea gurii (numită de foneticieni
apertură) se înțelege nu atît depărtarea celor două maxilare, cît mai ales
depărtarea limbii de cerul gurii (palat). După cum limba se apropie de palat
în partea anterioară a cavității bucale (spre palatul dur, s^upalatulpropriu-
zis) sau în cea posterioară (spre palatul moale, sau vălul palatului) avem
seria vocalelor anterioare, sau (pre)palatale (i, e, y, 0) și seria vocalelor
posterioare, sau velare (ui, X, u, o). Atît vocalele anterioare, cît și cele poște-
Fig. 12. — Glota. Coardele vocale sînt fixate în față (în figură — sus) de
cartilajul tiroid, iar în spate (jos) de cartilajele aritenoide, mobile. A : respirație
normală; B : respirație profundă; C : graiul șoptit; D : poziția caracteristică
pentru fonațiune. (După Al. Rosetti.)
rioare pot fi labializate (altfel spus rotunjite, adică articulate cu buzele mai
mult ori mai puțin țuguiate : y, 0, u, o) sau nelabializate (i, e, ui, X)- Opozi-
țiile anterior — posterior și labializat — nelabializat sînt mai evidente la gra-
dele de apertură minimă sau medie, unde putem avea, în afara vocalelor
palatale și velare, vocale centrale (numite și mixte) precum și diferite grade de
labializare. O vocală centrală închisă nelabializată este ti din rusă (în tran-
scrierea fonetică internațională: i). Vocala semideschisă nelabializată din
aceeași serie se întîlnește în limba engleză, de exemplu în bird, girl, sir (în
transcrierea internațională : o). Vocale centrale rotunjite se întîlnesc în
limbile scandinave. De exemplu în norv. hus „casă” se pronunță o
vocală centrală, închisă și labializată, iar în sued. hund „cîine” — o vo-
cală centrală, semideschisă și labializată.
La pronunțarea vocalelor de care a fost vorba pînă acum, numite
vocale orale, sau pure, vălul palatului stă ridicat spre peretele posterior al
faringelui, oprind trecerea aerului prin nas. Vocalele articulate cu vălul
29 în transcrierea fonetică internațională, acest semn notează vocalele de tipul lui o
din germ, horen.
30 în transcrierea fonetică internațională, acest semn notează vocalele de tipul lui ă
din română.
31 în transcrierea fonetică internațională, y notează vocalele de tipul lui ii din germ.
iiber.
32 Semn folosit în transcrierea fonetică internațională pentru vocalele de tipul lui t
din română.
C. Compartimentele limbii
251
palatului coborît au în plus în timbrul lor o rezonanță nazală. în transcriere
se notează de'obicei cu semnul ~ pus deasupra literei care notează
vocala orală corespunzătoare : ă = a nazal. Vocale nazale ca sunete aparte
întîlnim în franceză, portugheză, polonă. Dintre limbile indo-europene
vechi poseda vocale nazale slava comună.
Figura de mai jos redă schematic raporturile dintre vocalele orale
după gradul de deschidere a gurii, direcția deplasării limbii și poziția
buzelor. Vocalele e, re, a și o (mai deschise decît e, y și o) sînt similare
celor rostite în fr. bref (e), fr. boeuf (re), engl. but (a) și germ. Wort (a).
Vocalele trecute după virgulă sînt labializate 33.
anterioare
centrale
posterioare
închise
t
t
y
LU
e
o
\l
y
a
€
oe
A
0
Deschise
\

La articularea consoanelor avem fie o închidere completă (ocluziune),
fie o apropiere considerabilă (constricție) a unor organe articulatorii, în așa
fel încît curentul de aer expirator întîlnește un obstacol pe care trebuie
să-l învingă. Consoanele sînt, prin urmare, sunete închise. Spre deosebire
de vocale, consoanele se mai caracterizează și printr-o mărire a intensității
curentului expirator, precum și prin concentrarea într-un singur punct
(în regiunea ,,locului de articulare”) a tensiunii. (Pentru pronunțarea voca-
lelor este caracteristică încordarea simultană și egală a tuturor organelor
articulatorii.) Clasificarea consoanelor se face după modul și locul în care se
produce obstacolul, precum și după prezența sau absența vibrațiilor glo-
33 Vocalele românești posterioare nelabializate (î și ă) sînt considerate de unii autori
(S. Pușcariu, Al. Rosetti și alții) centrale, datorită faptului că sînt ceva mai puțin posterioare
decît u și o. însă și vocalele labializate din seria anterioară sînt ceva mai retrase decît cele
nelabializate, dar sînt clasificate în aceeași serie cu acestea din urmă.
252
II. Lingvistica sincronică
tale. Consoanele pronunțate cu voce se numesc sonore, sau fonice ; cele fără
voce se numesc surde, sau afoQiice. După modul de formare avem oclusive
(cu închiderea completă), fricative, sau constrictive (cu constricție), și
semioclusive, sau africate, care au momentul inițial ca al oclusivelor, dar se
termină ca fricativele.
La clasificarea consoanelor după locul de articulare se deosebește
uneori organul activ de cel pasiv. (De ex., limba, organul activ, se apropie
de dinți, organ pasiv.) Dăm în continuare un tabel reprezentînd clasificarea
principalelor tipuri de consoane 34. în acest tabel sînt cuprinse și sonantele,
sunete care fac trecerea între consoane și vocale. Din punct de vedere
fiziologic sonantele se aseamănă cu consoanele propriu-zise prin aceea că la
articularea lor curentul de aer întîlnește un obstacol în drumul său, ceea ce
produce zgomotul consonantic. în același timp însă, într-un fel sau altul,
curentul de aer sonor trece liber, fie prin cavitatea bucală (la lichidele
laterale — pe laturile cavității bucale, în timp ce în partea mediană canalul
este închis, iar la cele vibrante — cu intermitență), fie prin cavitatea na-
zală (în cazul sonantelor nazale, care comportă o ocluziune în cavitatea
bucală, însă se articulează cu vălul palatului coborît). Sonante sînt conside-
rate și semivocalele : u comportă o țuguiere a buzelor mai pronunțată
decît u, așa încît se produce și un zgomot fricativ (nu însă așa de puternic
ca la fricativa P). La fel, pentru articularea lui i deschiderea e mai mică
decît la i, dar mai mare decît la fricativa j („yod”).
Față de unele scheme obișnuite, tabelul acesta se deosebește în urmă-
toarele privințe :
Consoanele fricative s și z sînt trecute fiecare în două rubrici, întrucît
sînt interpretate ca avînd două locuri de articulare („două strîmtori” 35,
una anterioară și alta posterioară). Acest loc dublu de articulare a fost
intuit de cei care, în ortografia germană și în cea engleză, au notat pe s
prin semnele care corespund fricativei anterolinguale și celei postero-
linguale (velare sau faringale) : sch, sh. Se înțelege că c și g, care au ca al
doilea element fricativele amintite, trebuie clasificate la fel.
Consoanele fricative h (de ex. din germ. Haus) și (sonora corespun-
zătoare, care se întîlnește, de pildă, în ucraineană) sînt trecute la „farin-
gale”, deoarece considerăm că se articulează prin acțiunea concomitentă
a rădăcinii limbii și a mușchiului constrictor inferior al faringelui, care pro-
duc constricția respectivă. Interpretarea lor ca laringale este în contradic-
ție cu faptul că alături de tipul afonic există și fonica corespunzătoare,
care implică aceeași poziție a glotei ca și la celelalte consoane sonore.
Clasificarea tradițională a sunetelor este rezultatul creației foneticie-
nilor din secolul trecut și din primii ani ai secolului nostru, cînd se ajunsese
la o cunoaștere relativ avansată a laturii fiziologice a sunetelor, dar faptele
34 După Introducere.
35 Această interpretare o dă, dintre lingviștii români, Sextil Pușcariu, Limba română,
voi. II. Rostirea, București, 1959, p. 22 — 24, care folosește acest termen. El localizează însă
a doua strîmtoare în regiunea palatală, ceea ce se potrivește numai pentru variantele pala-
talizate.
asȚz-njidojd 9ubosuo9
ațuBuos
9JBinoțv^ 9P inpoui ^dna
254
II. Lingvistica sincronică
acustice erau cunoscute sumar. Deosebirile stabilite în cadrul acestei
clasificări — între vocale anterioare și posterioare, închise și deschise,
rotunjite și nerotunjite etc., între localizarea labială, dentală, palatală și
velara, între articularea oclusivelor, fricativelor, africatelor etc. — au adus
și vor mai aduce încă mari servicii atît în explicarea unor fenomene de fo-
netică combinatorie și evolutivă, cît și în multe aplicații practice ale fone-
ticii (studiul pronunțării limbilor străine, corectarea greșelilor de pronun-
țare și a pronunțărilor dialectale sau vulgare, educarea deprinderilor de
vorbire la surdo-muți etc.).
Trebuie menționat că folosirea unor metode moderne în cercetarea
fiziologică însăși, cum sînt cele roentgenografice și cinematografice, a
înlăturat unele dintre concepțiile vechii fonetici articulatorii. S-a dovedit,
printre altele, că organele vorbirii, departe de a avea o poziție statică în
timpul,,duratei” unui anumit sunet, se află într-o mișcare constantă de la
un punct la altul al aparatului fonator. Pe de altă parte, încă de la început,
clasificarea tradițională n-a putut să nu țină seama de impresia acustică
pe care o produc sunete cu o articulație destul de diferită, sau de funcția
lingvistică (valoarea distinctivă) identică pe care o manifestă uneori specii
fiziologic-acustice deosebite. în multe cazuri talentații învățați din trecut
s-au lăsat deci influențați de urechea lor și de sentimentul lingvistic propriu,
care reflecta o anumită realitate funcțional-fonetică indiscutabilă.
Se poate pune totuși întrebarea : n-a sosit timpul ca pe baza datelor
acusticii moderne să înlocuim clasificarea tradițională a sunetelor cu una
radical deosebită, întemeiată pe criterii acustice?
Tentativa unei clasificări acustice amănunțite și complete a sunetelor
vorbirii a fost făcută abia în ultimele decenii. Ea a devenit posibilă dato-
rită continuării cercetărilor de acustică inițiate încă de Helmholtz, care s-au
intensificat în mod deosebit în anii celui de-al doilea război mondial ca
urmare atît a gradului înalt de dezvoltare atins de tehnica analizei electro-
acustice cît și, mai ales, a importanței pe care acestea o prezentau pentru
tehnica comunicațiilor. Este vorba de așa-numita teorie a trăsăturilor
distinctive elaborată de E. Jakobson, C. Gunnar M. Fant și Morris Halle 36,
potrivit căreia descrierea tuturor distincțiilor acustice (și articulatorii)
care pot avea relevanță (pertinență) fonologică în diverse limbi poate fi
făcută exhaustiv în termenii a 12 opoziții binare : 1. vocalic non vocalic ;
2. consonantic ~ non consonantic; 3. compact difuz; 4. încordat
relaxat (engl. tense ~ lax); 5. fonic ~ afonic ; 6. nazal oral (sau :
nazalizat non nazalizat); 7. întrerupt ~ continuu (engl. discontinuous
continuant); 8. strident mat (engl. strident mellow); 9. abruptiv
~ non abruptiv (sau : glotalizat non glotalizat); 10. acut grav;
36 R. Jakobson, C. Gunnar M. Fant, Morris Halle, Preliminaries to speech ana-
lysis, Mass., 1952; Roman Jakobson and Morris Halle, Phonology in relation to phonetics,
în Manual of phonetics, edited by L. Kaiser, Amsterdam, 1957 ; E. Colin Cherry, Morris
Halle, Roman Jakobson, Toward the loqical description of lanquaqes in their phonemic aspect,
„Language” 29, 1953, 1.
C. Compartimentele limbii
255-
11.	bemolat ~ non bemolat (engl. flat plain); 12. diezat ~ non diezat
(engl. sharp plain).
Importanța teoriei trăsăturilor distinctive, numită — în special de
criticii ei— și binaristă, sau dihotomică, constă în faptul că este prima
încercare de utilizare multilaterală a descoperirilor electroacusticii moderne
la clasificarea unităților elementare care se degajă în cadrul analizei expre-
siei materiale a vorbirii umane. Așa se explică larga circulație în lucrările
de fonetică și fonologie din ultima ™me a distincțiilor stabilite de Jakob-
son, Fant și Halle. Adversarii teoriei trăsăturilor distinctive s-au ridicat
în special împotriva absolutizării principiului binarismului 37. însă după
cum a arătat pe bună dreptate lingvistul sovietic V. Ivanov 38, acest prin-
cipiu este mai puțin esențial pentru teorie în ansamblu decît lasă să se
înțeleagă autorii ei. Descrierea în termenii trăsăturilor binare (care iau
valoarea de + sau —), indicată din punctul de vedere al descrierii formali-
zate pentru introducerea în calculatoare (care au o ,,logică” foarte simplă),,
nu este întotdeauna în acord cu relațiile obiective existente între foneme
sau între trăsăturile distinctive ale acestora. Dacă în ce privește clasifi-
carea consoanelor sistemul opozițiilor binare este evident în organizarea
corelațiilor de sonoritate, corelațiilor de timbru după prezența sau absența
palatalizării, labializării, aspirației, faringalizării etc. și chiar în ce privește
deosebirile între oclusivele și fricativele cu aceeași localizare, vocalele se
grupează destul de des în opoziții ternare, atît în ce privește seria, cît și
ca grad de apertură (ceea ce nu exclude și o organizare în opoziții binare
după serie sau după apertură într-o limbă sau alta).
Principalele categorii cu care operează autorii teoriei menționate la
clasificarea vocalelor sînt bazate pe distincțiile : sunete „acute” ~ sunete
„grave” și sunete „compacte” ~ sunete „difuze”. Potrivit primei opo-
ziții avem vocale acute, a căror formantă bucală este mult mai în-
altă decît formanta corespunzătoare a vocalelor grave. De exemplu,
vocala?’ (acută) are prima formantă (cea faringală) în jurul frecvenței
de 280 p/s, iar pe a doua în jur de 2500 p/s, în timp ce vocala u (gravă),
avînd o primă formantă tot în jurul frecvenței de 280 p/s, are o a doua
formantă de circa 800 p/s. Vocalele cu spectru „compact” se opun celor cu
spectru „difuz” printr-o concentrare a energiei sonore în partea centrală
a spectrului, deci prin apropierea între frecvențele celor două formante.
Astfel vocala a, cea mai compactă, are o primă formantă în jurul frecvenței
de 700 p/s și o a doua la circa 1100 p/s 39. Schema clasificării vocalelor după
criteriile menționate ar avea drept cadru următorul triunghi :
37 O critică principială a teoriei ,,binariste” sau ,,dihotomice” face Martinet, în Eco-
nomie, partea I, cap. III, § 14 și 15. Cf. și Bertil Malmberg, Qiiestions de methode en phone-
tique synchronique, ,,Studia linguistica”, X, nr. 1, 1956.
38 V. Ivanov, Teopus, (fioHOJioeuuecKUx pasAuuumeM-tbix npuauaKoe în voi. II din
seria Hoeoe e AUHseucmuKe, Moscova, 1962, p. 168.
39 Cifrele pentru frecvența vocalelor celor mai închise (i, u) și a celei mai deschise (a?
sînt date, în general, după Bertil Malmberg, Qiiestions de methode en phonetique synchronique'
256
II. Lingvistica sincronică
difuz A
âcut	grav
compact v
Aplicată la clasificarea consoanelor, gruparea după aceste două
opoziții ar putea fi reprezentată tot printr-un triunghi:
difuz A
compact f
sau, în situația în care se iau în considerație limbi în care există și palatala
corespunzătoare, printr-un dreptunghi:
P
difuz A
compact v
-----------------------------------
acut	grav
Multe dintre opozițiile binare stabilite de Jakobson, Fant și Halle
corespund distincțiilor cunoscute din clasificarea tradițională, uneori
aruncînd o nouă lumină asupra lor, care permite o înțelegere mai completă.
C. Compartimentele limbii
257
Acest lucru sînt nevoiți să-l recunoască și adversarii noii teorii40. în alte
cazuri însă, înghesuirea în opoziții binare a unor distincții de natură dife-
rită reprezintă; o evidentă violare a realității lingvistice obiective.
Opozițiile paralele vocalic non vocalic și consonantic ~ non con-
sonantic reprezintă unul dintre exemplele din ultima categorie. Potrivit
binarismului consecvent ar trebui ca fiecare sunet să se situeze la unul
dintre cei doi poli ai opoziției dihotomice, sau să fie indiferent în raport cu
ea. în practică însă avem o categorie de vocalice — non consonantice, o
alta de non vocalice — consonantice, dar și o categorie de vocalice și conso-
nantice în același timp (sonante), precum și o categorie de non vocalice —
non consonantice (oclusiva glotală și aspirata considerată tot laringală).
într-un fel similar se prezintă situația cu încadrarea în opoziții binare
a vocalelor românești posterioare nelabializate : a = compact; î = difuz;
ă = compact și difuz în același timp. în limba suedeză, după cum a re-
marcat Bertil Malmberg 41, există, pe lîngă vocala bemolată de timbrul u,
încă o vocală anterioară rotunjită, și mai retrasă, care ar trebui considerată,
în raport cu noțiunile teoriei trăsăturilor distinctive, dublu bemolată.
Soluția dată de autorii teoriei în cazul situației amintite din sistemul
vocalic românesc (de introducere a valorilor + și —• pentru același sunet)
nu este decît un artificiu care maschează incompatibilitatea relației fono-
logice obiective cu opoziția dihotomică.
în alte cazuri însă caracterul economic din punct de vedere general
lingvistic al descrierii dihotomice este evident. Astfel se prezintă opoziția
încordat relaxat, care poate include atît opozițiile consonantice intens ~
slab (fortis lenis) și aspirat neaspirat (categorii care nu coexistă în
aceeași limbă decît, cel mult, în distribuție complementară), cît și opozițiile
vocalice dintre lungi și scurte (germană, engleză) sau închise și deschise
(e-s, o-o în franceză). Același lucru se poate spune despre opozițiile
consonantice labializat r^nelabializat rși faringalizat nefaringalizat (care
acolo unde coexistă sînt în distribuție complementară) și despre aceea
între vocalele rotunjite ?și nerotunjite; toate aceste deosebiri se pot
reduce la opoziția bemolat'~ non bemolat*2.
40 De exemplu, Martinet, în Economie, cap. III, § 16, arată că noua teorie explică
satisfăcător raporturile strînse care există din punctul de vedere al fonologiei diacronice între
p și k, respectiv f și x (ex. rom. -pt- față de lat. -kt-, germ. Luft față de oland. Lucht etc.),
sunete destul de îndepărtate după categoria tradițională a locului de articulare, însă apropiate
prin trăsăturile grav (din punct de vedere acustic) sau periferic (din punct de vedere articula-
toriu) conform teoriei dihotomice.
41 Bertil Malmberg, Qiiestions de methode en phonetique synchronique.
42 Asupra opozițiilor diezat — non-diezat și bemolat ~ non-bemolat, cunoscute în cercurile
de specialitate din țara noastră din cadrul amplei discuții care a început cu studiile lui
E. Petrovici, Corelația de timbru a consoanelor dure și moi in limba română, SCL I, 1950, 2,
p. 172 — 220, și Corelația de timbru a consoanelor rotunjite și nerotunjite in limba română, SCI.
III, 1952, p. 127 — 185, nu considerăm necesar să ne oprim mai mult. Date bibliografice în legă-
tură cu această discuție se găsesc în Bibliografia fonologică românească a lui Andrei Avram,
publicată în Fonetică și dialectologie (începînd cu voi. III).
17 — c. 1213
258
II. Lingvistica sincronică.
e.	Fonetica combinatorie
Articularea (structurarea) unei unități fonetice complexe (analiza-
bile din punct de vedere segmentai), ca și articularea unui enunț complex,
depinde de doi factori: alegerea unităților de rang inferior din care se com-
pune și relațiile care se stabilesc între ele. în cazul articulării integrale a lim-
bajului inventarul unităților este reprezentat de vocabular, iar tipurile
de relații posibile între aceste unități în cadrul enunțurilor constituie struc-
tura gramaticală. în cadrul foneticii deosebim, de asemenea, în afară de
inventarul de unități distinctive (foneme), un ansamblu de reguli privind
distribuția fonemelor, îmbinarea lor în unități de rang superior. Este un
fel de sintaxă a sunetelor, care poartă denumirea de fonetică combinatorie.
(Termenul ,,fonetică sintactică” se referă, în mod tradițional, numai la
interacțiunea sunetelor în cadrul unităților superioare cuvîntului43.)
Unitatea fonetică superioară fonemului, silaba, este un fenomen de
ritm, ea constituind unitatea segmentală elementară a liniei prosodice,
de care am amintit mai sus. Faptul că în explicarea naturii silabei au existat
multă vreme divergențe se explică prin aceea că nu s-a pornit de la aspectul
funcțional, ci de la considerente fiziologic-acustice (gradul de deschidere,
intensitatea relativă a sunetelor, sonoritatea). Ca și celelalte funcții din
cadrul liniei prosodice, funcția silabică este în primul rînd contrastivă
(mai exact, culminativă — vezi, mai departe, paragraful consacrat proble-
melor fonologiei), nu distinctivă. Sînt silabice sunetele care pot forma
singure un segment ritmic elementar, numit silabă, și care formează întot-
deauna nucleul unui atare segment, iar nesilabice — acelea care nu pot
forma singure o unitate ritmică elementară, care „sună” numai împreună
cu un nucleu silabic (de unde denumirea de „consonantă”).
Opoziția silabic-nesilabic, deși nu decurge direct din însușirile fizio-
logic-acustice ale sunetelor, are o anumită legătură cu ele : unele specii
fonetice sînt de regulă silabice (vocalele, în special cele deschise), altele
nesilabice (consoanele momentane); există însă și categorii de sunete care
pot îndeplini — fără să-și modifice în mod simțitor natura fiziologic-
acustică — ambele funcții (vocalele închise și consoanele continue, în
special lichidele și nazalele).
în afară de funcția ritmică, culminativă, opoziția silabic-nesilabic
poate avea uneori, accidental, și funcție distinctivă : /stiucăvinde/ —
/stiucăvinde/ (știu că vinde — știucă vinde; din punct de vedere fonetic
cele două expresii se deosebesc numai prin repartizarea funcției silabice
între cele două vocale închise din primul segment de ritm).
Unitatea ritmico-intonațională superioară silabei este, de regulă,
cuvîntul. Ca unitate fonetică un cuvînt se caracterizează prin prezența
43 După J. Kurylowicz (La notion de Visomorphisme, în culegerea Esquisses linguisti-
ques, Wrociaw —Cracovia, 1960), în descrierea structurilor fonologice se pot folosi fără teamă de
echivoc termenii sintaxei și chiar ai morfologiei, puși între ghilimele (p. 27).
C. Compartimentele limbii
259
unui element culminativ (nucleu) reprezentat de o silabă accentuată 44n
Prin urmare după cum sunetele pot fi — în raport cu funcția prosodică —
silabice sau nesdabice, silabele pot fi accentuate sau neaccentuate. Silaba
accentuată poate forma singură un cuvînt fonetic (respectiv un grup
accentuai) și formează întotdeauna nucleul acestuia; silaba neaccentuată
nu poate forma singură un cuvînt fonetic; ea poate figura în cadrul cu-
vîntului fonetic numai ca element periferic, prezența ei fiind condiționată
de cea a unei silabe accentuate, care reprezintă nucleul indispensabil al
cuvîntului fonetic. Funcțiunea accentuală este, deci, ca și funcția silabică,
de natură culminativă.
Definirea curentă a accentului, ca reliefare a unei silabe din cadrul
cuvîntului în comparație cu celelalte silabe ale aceluiași cuvînt, poate ridica
pe drept cuvînt problema dacă pot fi accentuate cuvintele monosilabice 45.
De fapt definiția trebuie modificată în sensul menționării specificului sila-
belor neaccentuate, care au un grad mai mic de reliefare decît cele accen-
tuate. De aceea uneori se vorbește pe bună dreptate nu de silabe accentuate
și silabe neaccentuate, ci de două grade de accentuare : accent forte și
accent slab (= lipsa accentului) 46.
După poziția sa în cadrul cuvîntului fonetic accentul poate fi automat
(fix), adică întotdeauna pe prima, a doua ș. a. m. d. de la începutul sau de la
sfîrșitul cuvîntului, eventual pe două sau mai multe dintre acestea după
anumite considerente (cantitatea vocalei, caracterul deschis sau închis al
silabei etc.), sau liber. în primul caz, pe lîngă funcțiunea culminativă accentul
îndeplinește și o funcțiune demarcativă. în cazul din urmă, poziția lui poate
avea’ și funcție distinctivă. Fenomenul e frecvent, de exemplu, în engleză,
unde o serie de verbe se deosebesc de substantivele corespunzătoare ca
sens lexical numai prin locul accentului.
Unitatea accentuală, care a fost denumită mai sus cuvînt fonetic
sau grup accentuai, diferă de la o limbă la alta. în română (ca și în italiană,
spaniolă, rusă, bulgară etc.) ea este reprezentată în general de cuvintele cu
autonomie sintactică, singure sau împreună cu auxiliare de tipul prepozi-
țiilor, pronumelor conjuncte etc., care li se alătură la început (proclitice)
sau la sfîrșit (enclitice). în limba germană unitate accentuală este, în cazul
compuselor, fiecare dintre temele reunite. în franceză cuvîntul determinant
formează un singur cuvînt fonetic cu determinatul și din această cauză
numărul de accente în frază este în această limbă adesea mai mic decît
al cuvintelor autonome.
Accentuarea de care am vorbit pînă aici se realizează prin diferențe
de intensitate, de durată și de înălțime, adesea împreună; după unii specia-
liști, accentul „de intensitate” din cele mai multe limbi europene se carac-
terizează în primul rînd printr-o variație rapidă a curbei melodice. De accent
44 Întrucît cuvîntul propriu-zis nu coincide întotdeauna cu unitatea ritmico-intona-
țională caracterizată prin prezența unei silabe accentuate, unii lingviști preferă să vorbească
în acest caz de grup accentuai.
46 Al. Graur, Monosyllabes accen.tu.es'>, ,,Word” 23, 1967, 1—2 — 3 (Omagiu lui A.
Martinet, partea I), p. 208 și urm.
46 Vasiliu, Fonologia, p. 58 și urm.
260
II. Lingvistica sincronică
muzical se vorbește însă numai în cazurile în care accentul poate avea două
sau mai multe calități melodice, diferența dintre acestea avînd funcțiune
distinctivă. Aceasta este situația, de pildă, în suedeză, unde cuvîntul
komma cu ton simplu (,,accentul 1”) înseamnă ,,virgulă”, iar cu ton com-
plex (,,accentul 2”) înseamnă „a veni”.
Se vorbește de tonuri atunci cînd înălțimea sau conturul intonațional
caracterizează nu numai silabele accentuate, ci fiecare silabă (situație
care se întîlnește în multe limbi din Asia și Africa).
în sfîrșit, în limbile cu accent obișnuit, diferențele melodice caracteri-
zează frazele (enunțurile); frazele se mai pot caracteriza în plus prin accent
logic (sau accent al frazei), care reprezintă reliefarea prin accentuarea mai
puternică a uneia dintre unitățile accentuale.
f.	Fonologia (fonetica funcțională)
După cum s-a arătat în primul paragraf al acestui capitol, principalul
aspect al cercetării fonetice îl reprezintă studiul laturii materiale a vorbirii
din punctul de vedere al funcției pe care elementele acesteia o îndeplinesc
în sistemul limbii. Punctul de vedere funcțional a fost prezent de la început
în analiza fonetică, însă folosirea consecventă și — mai ales —conștientă
a lui este mult mai nouă.
în perioadele mai vechi problema relației între aspectele acustic
și fiziologic și cel funcțional nu se ridica, deoarece singurele deosebiri acus-
tice și fiziologice dintre sunete prezente în conștiința celor care întreprindeau
analiza erau, de regulă, cele care jucau un rol sau altul în sistemul
limbii. Cînd, ca urmare a observării mai atente a sunetelor și a pronunțării
lor, cercetătorii au început să ia cunoștință de numeroasele variante pe care
le prezintă „unul și același sunet”, ei au început să se preocupe și de ra-
porturile care există între aceste variante și ceea ce se înțelegea pînă atunci
prin „sunet aparte” al vorbirii.
O serie de foneticieni explicau unitatea dintre variantele amintite
prin asemănarea fonetică : am avea deci a face cu familii sau tipuri de su-
nete înrudite din punct de vedere acustic și fiziologic.
Primul pas spre crearea fonologiei îl reprezintă concepția lui
J. Baudouin de Courtenay 47. El a explicat într-o primă etapă unitatea vari-
antelor prin originea comună: datorită „coerenței” (adică coarticulării
în cadrul silabei sau al cuvîntului) unul și același sunet se scindează în sunete
„divergente”, care rămîn totuși „omogene” (identice din punct de vedere
genetic). Ceva mai tîrziu Baudouin folosește termenul fonem48 pentru
47 Vezi Lingvistica în secolul al XlX-lea (I B 1 b).
48 Baudouin de Courtenay a folosit acest termen (împrumutat de la elevul său, mort
de timpuriu, N. Krușevski) pentru prima dată în 1881. Tot atunci el a introdus și termenul
morfem, cu accepția pe care acesta o are în prezent în lingvistica rusă și în cea americană
(= fr. moneme). Precizarea o face Baudouin însuși în introducerea la varianta germană a lu-
crării sale despre alternantele fonetice (Versuch einer Theorie der phonetischer Allernationen.
Ein Kapitel aus der Psychophonetik, Strassburg — Cracovia, 1895).
C. Compartimentele limbii
261
desemnarea acestei unități etimologice a sunetelor aflate în alternanță
(într-una și aceeași limbă sau chiar într-un grup de limbi înrudite). Ulterior
el restrînge înțelesul termenului fonem, care se identifică în ce privește sfera
de aplicare cu accepția actuală; noua explicație pe care o dă unității dintre
fonem și variantele sale este însă psihologistă: fonemul este echivalentul
psihic al sunetului, reprezentarea fonetică unică rezultată prin contopirea
în conștiință a impresiilor produse de sunet49.
Teoria fonemului a fost preluată de la J. Baudouin de Courtenay
de adepții săi. Dintre aceștia L. V. Șcerba cel dintîi a părăsit concepția
psihologistă, înlocuind-o cu una funcțională : variantele fonemului repre-
zintă una și aceeași unitate lingvistică, pentru că sînt identice sub raport
funcțional. Fonemele ar avea funcția de a diferenția înțelesul cuvintelor
(de unde expresia rus. cMMCJiopasJiHuuTejibHan <țynKn,un)50. Ulterior
Șcerba revine asupra chestiunii, arătînd că fonemele diferențiază nu sen-
surile, ci cuvintele și formele acestora, legătura cu înțelesul fiind deci
mediată51.
în lingvistica europeană ideile privitoare la fonem și studiul funcțio-
nal al elementelor fonetice în general au fost introduse pe la sfîrșitul celui
de al IlI-lea deceniu al secolului nostru de N. S. Trubețkoi, R. Jakobson și
S. Karcevski, lingviști de origine rusă, adepți ai lui Baudouin și ai teoriei
lui F. de Saussure, care au activat în cadrul Cercului lingvistic praghez.
N. S. Trubețkoi, autorul unei lucrări fundamentale despre aceste
probleme52, a preconizat întemeierea unei discipline aparte, deosebită de
fonetică, fonologia, care să se ocupe de studiul funcțional al sunetelor (în
sarcina foneticii ar rămîne numai studiul proprietăților fiziologice și acus-
tice ale acestora). Separarea fonologiei de fonetică (în sensul acesta restrîns),
făcută evident sub influența teoriei saussuriene care recomandă separarea
studiului limbii („langue”) de studiul vorbirii („parole”), nu se justifică
din punct de vedere teoretic și este de neconceput în practică.
Nu putem face în mod serios fonologie decît ținînd seama de proprie-
tățile fiziologice și acustice ale sunetelor, printre care trebuie să descoperim
pe acelea care sînt pertinente, sau relevante adică indispensabile pentru
identificarea și deosebirea cuvintelor sau morfemelor, a frazelor și a sintag-
49 Foarte clar este expusă această concepție în articolul despre fonem redactat de Bau-
douin pentru Wielka Encyclopedia powszechna ilustrowana, t. 22, Varșovia, 1899, s.v. Fonema,
fonemat.
60 L.V. Șcerba, PyccKue sjtacHbie e KauecmeeHHOM u KOJiuuecmeenHOM omnouieHUu,
S. Petersburg, 1912. Gf. L.V. Șcerba, H36paHHue pa6omu no nsbiKosHaHuw u ^oHemune,
tom. I, Leningrad, 1958, p. 129, 134.
51 L.V. Șcerba, (ponemuKa ^paHifyscKoeo sisbiKa, ed. a IlI-a, Moscova, 1948, p. 19.
52 N.S. Trubetzkoy, Grundziige der Phonologie, TCLP 7, 1939.
262	HI. Lingvistica sincronica
melor. Acest lucru este azi recunoscut de tot mai mulți lingviști. S-ar părea că,
dimpotrivă, fonetica în sens strict se poate face și fără luarea în considerare
a laturii funcționale. E însă o iluzie, căci noțiunea de sunet aparte, prezentă
în orice cercetare fonetică, este în esență de ordin funcțional: omul nu ajunge
să perceapă discret sub raport sintagmatic și paradigmatic realitatea
fonetică nemijlocită continuă decît pe măsură ce își însușește limba res-
pectivă 53. B interesant de remarcat că J. Baudouin de Courtenay însuși,
care propunea să deosebim antropofonia (studiul realității fonetice nemijlo-
cite) de psihofonetică (studiul fonemelor), concepea aceste două discipline
ca ramuri ale aceleiași științe, fonetica. Legătura strînsă dintre fonetică
(în sens strict) și fonologie îl determină pe A. Martinet, unul dintre creatorii
fonologiei diacronice, să facă următoarea afirmație semnificativă : „Fone-
tica structural-funcțională, numită fonologie, nu este una dintre secțiunile
foneticii, ci întreaga fonetică, concepută în planul care, în stadiul de azi
al dezvoltării lingvistice, apare ca cel mai indicat pentru progresul rapid
al cunoașterii. Aceasta se referă atît la sincronie, cît și la diacronie” 54.
Funcțiunea elementelor expresiei lingvistice poate fi opozitivă(sau dis-
tinctivă), înțelegîndu-se prin aceasta distingerea într-un anumit punct al
lanțului vorbirii a fiecărui element fonetic, identificarea acestuia și deose-
birea lui de toate celelalte care ar fi putut apărea în același loc, și contrastivă
(sau configurativă), în sensul reliefării și delimitării fiecărui element fonetic
din lanțul vorbirii de cele învecinate. Prin urmare, atît funcțiunea opozi-
tivă cît și cea contrastivă se referă la unitatea (identificarea și diferențierea)
unităților fonetice, una în planul paradigmatic, cealaltă în planul sintag-
matic. Distincția între opoziție și contrast în sensul care rezultă din rîndurile
de mai sus a fost introdusă de A. Martinet și preluată deB. Malmberg;
acesta din urmă o justifică prin aceea că primul termen a fost folosit în
lingvistica europeană, care s-a ocupat în special de analiza paradigmatică,
iar al doilea aparține la origine descriptiviștilor americani, ale căror interese
s-au îndreptat cu precădere spre analiza sintagmatică (vezi și Relațiile
dintre unitățile limbii, II 0 2).
Opozițiile între elementele de expresie au fost clasificate în diferite
tipuri: privative, disjunctive, echipolente etc. Pentru explicarea funcționării
și evoluției limbii o mare importanță are deosebirea opozițiilor izolate de
opozițiile corelative. Astfel, opoziția între l (laterală) și r (vibrantă) în ca-
drul lichidelor apare ca o opoziție izolată în sistemul fonetic al limbii ro-
mâne55, în timp ce opoziția p^b este corelativă cu opozițiile t^d, k^g,
f~v, s^z, s^z, c^g. Atunci cînd în cadrul mai multor perechi de foneme
avem aceeași opoziție, vorbim de o corelație (în exemplul nostru, corelația
de sonoritate a consoanelor în limba română).
53 Vezi L.R. Zinder, O6vqasi (^OHemuKa, Leningrad, 1960, p. 11 și urm.
54 Martinet, Economie, cap. î, § 26.
55 Potrivit teoriei trăsăturilor distinctive, de care a fost vorba mai înainte, opoziția
lateral ~ vibrant se încadrează în opoziția binară întrerupt ~ continuu și, prin urmare, nu mai
trebuie considerată ca fiind izolată.
C. Compc.rtimer,tele limbii
263
Funcțiunea distinctivă („opozitivă”) are două aspecte strîns legate :
pe de o parte diferențierea unui element de toate celelalte, pe de alta —
identificarea variantelor aceleiași unități. Același lucru se poate spune și
despre funcția configurativă (contrastivă) : pe de o parte identificăm seg-
mentul (vorbim atunci de aspectul culminativ al funcției contrastive), pe
de altă parte îl delimităm de cele învecinate (aspectul demarcativ).
în legătură cu cele două funcții fonologice, unii lingviști deosebesc
fonematica sau fonemica, înțeleasă ca studiul fonemelor, care au în principal
funcție opozitivă, de studiul elementelor fonetice cu caracter prozodic,
care au în special funcție contrastivă (culminativă și demarcativă), ca două
discipline care se completează reciproc în cadrul fonologiei. însă, după cum
s-a arătat în paragraful anterior, elementele prozodice (de ex. accentul) pot
avea și funcție distinctivă, pe lîngă cea contrastivă. Pe de altă parte, unele
elemente în general distinctive pot avea și ele, concomitent, funcție con-
trastivă. De pildă, vocala, avînd o funcție distinctivă (în raport cu alte
vocale care pot apărea în același punct al lanțului), are întotdeauna și
funcție contrastivă (culminativă) : funcțiunea silabică. în limba engleză con-
soana h indică începutul cuvîntului; consoanele palatalizate — respectiv
prezența lui „pseudo i final” — în limba română înaintea unei consoane
indică sfîrșitul unui cuvînt sau, în orice caz, al unui element semnificativ
minimal: azi, cîțiva, pomi, oricum etc.; datorită acestei împrejurări sepa-
rarea fonematicii de studiul funcțional al elementelor prozodice (sau supra-
segmentale, cum mai sînt numite) nu poate fi realizată în practică.
în concluzie, se poate admite că fonologia este o disciplină științifică
autonomă, însă nu separată de fonetică, ci în cadrul acesteia. Ceea ce nu
trebuie niciodată scăpat din vedere este faptul că funcțiunea elementelor
fonetice și natura lor fiziologic-acustică sînt strîns legate, întrucît pentru a
se opune funcțional două sau mai multe elemente trebuie să se deosebească
și material în contextul respectiv, iar pentru a fi identificate ca reprezen-
tînd aceeași unitate funcțională trebuie ca însușirile lor fiziologic-acustice
care nu depind de contextul respectiv să fie identice50.
g.	Fonetica și scrierea. Ortografia
Deși se vorbește adesea de limba scrisă, de varianta scrisă a limbii,
punîndu-se oarecum această variantă pe același plan cu cea orală, există
motive de ordin principial care se opun introducerii studiului scrierii printre
disciplinele lingvistice propriu-zise.
Scrierea reprezintă de fapt un sistem de semne aparte, diferit de sis-
temul limbii, apărut și dezvoltat în strînsă legătură cu acesta. Scrierea
nu stabilește o legătură directă între unitățile sale și mesajul care urmează
să fie transmis, ci numai o legătură indirectă, prin intermediul unităților de
G Vezi, printre altele, Vasiliu, lucr. cit., p. 35 și urm.
264
II. Lingvistica sincronică
vorbire orală pe care acestea le reprezintă. Scrierea este o semie substitutivă.
Conținutul unităților scrierii îl reprezintă expresia unităților vorbirii. Un
sistem de semne de felul codului Morse reprezintă o semie substitutivă de
gradul al II-lea, întrucît conținutul unităților acesteia îl reprezintă literele,
care la rîndul lor substituie sunetele. Limbajul gesturilor folosit de trapiști,
întrucît cu ajutorul lui se înțeleg membrii acestui ordin din diferite țări,
este o semie directă. Tot caracter de semii directe au limbajele speciale
folosite de anumite științe (formulele matematice, formulele chimice etc.)
a căror transpunere în limbaj obișnuit este uneori tot atît de dificilă ca și
traducerea dintr-o limbă într-alta 57.
Scrierea propriu-zisă (adică dacă exceptăm sistemele de comunicare
picturală58 directă, care nu se bazează pe substituirea elementelor vorbirii)
poate avea caracter ideografic sau caracter fonetic. Scrierea ideografică
notează în general unitățile din prima articulare și de aceea are uneori
trăsături care o apropie de sistemele de semne picturale cu caracter de
semie directă. Astfel, vorbitorii unor dialecte foarte deosebite ale limbii
chineze pot comunica în scris datorită faptului că semnele corespund în
general conținutului morfemelor, același sau similar în diferite dialecte.
Tot din această cauză, în special în trecut, chineza în forma ei scrisă a servit
ca limbă de înțelegere supranațională în Extremul Orient.
Scrierea fonetică, la rîndul ei, poate nota silabele sau fonemele.
Trebuie menționat că cele trei principii pe care se bazează sistemele
de scriere menționate (ideografic, sau hieroglific, silabic și alfabetic sau
fonematic) se întrepătrund, în sensul că fiecare sistem, avînd la baza sa
un anumit principiu, poate folosi uneori trăsături care se bazează pe ce-
lelalte principii. Este cunoscut faptul că scrierii ideografice chineze sau
sistemului de hieroglife vechi egiptean nu le sînt străine și unele elemente
fonetice. Pe de altă parte, sistemele bazate pe principiul fonematic se înde-
părtează uneori de la acesta în direcția celui silabic sau a celui ideografic.
Astfel, în scrierea obișnuită a limbii române nu există semne speciale
pentru redarea africatei surde c și a sonorei corespunzătoare, ci numai
procedee de redare a silabelor din care acestea fac parte. La fel, în limba
rusă, caracterul palatalizat al consoanelor se indică, de regulă, în funcție
de poziția în care se află acestea față de centrul silabei.
în alte cazuri, scrierea noastră, ca și alte sisteme de scriere, similare,
redau deosebiri lexicale și gramaticale care n-au corespondent fonetic :
ea — ia; aceea — aceia, s-au — sau etc.; fr. comparait — comparait, mere
— mer — maire, cent — sans — sang etc. Tot caracter ideografic are și
începerea cu majusculă a numelor proprii în interiorul enunțului.
Prin ortografie se înțelege, din punct de vedere practic, scrierea co-
rectă. Ortografia este deci, din acest punct de vedere, un ideal spre care
trebuie să tindă scrierea curentă a limbii. Ortografia are la bază anumite
criterii care, spre deosebire de principiile sistemului însuși de scriere, nu
57 Cf. Buyssens, lucr. cit., p. 45 și urm.
58 Prin semne picturale se înțeleg toate semnele care se adresează văzului.
C. Compartimentele limbii
265
privesc redarea sunetelor și a relațiilor dintre ele în general, ci redarea
expresiei fonetice; a unor cuvinte, forme și expresii date. Aplicarea acestor
criterii, în măsura în care nu urmăresc redarea întotdeauna la fel a unei
anumite realități fonetice (cum este cazul cu ortografia sîrbo-croată sau
cu cea a limbii eline), duce în mod necesar la o anumită discordanță între
pronunțare și scriere, mai mică dacă este vorba de criterii de natură ideo-
grafică (,,principiul morfologic”, „principiul lexical”), mai mare dacă aceste
criterii se întemeiază pe tradiție și pe etimologie.
Spre deosebire de scrierea curentă (inclusiv ortografică), sistemele
de transcriere (sau transcripție) urmăresc să reproducă fidel realitatea fo-
netică, fiziologic-acustică (transcriere fonetică) sau funcțională (transcrie-
re fonologică). Prin transliterare se înțelege transpunerea unui text dintr-un
sistem de scriere alfabetică într-altul pe baza unui sistem strict de cores-
pondență între semnele celor două alfabete. Spre deosebire de translite-
rare, în cazul căreia un alfabet este în raport cu celălalt o semie substitu-
tivă, „transcrierea interpretativă” este o „traducere” într-un alt sistem
de scriere, care se vrea raportat direct la conținutul fonetic pe care îl re-
produce scrierea din care se „transcrie”59.
4.	Lexicul. Semantica
a.	Lexicologia este disciplina lingvistică care se ocupă de studiul
vocabularului. Cercetarea vocabularului cunoaște o lungă tradiție, ilus-
trată de o mare varietate de metode, de procedee de analiză, cît și de di-
ferite concepții asupra naturii cuvintelor și a vocabularului în ansamblu.
Spre deosebire de alte nivele ale limbii, vocabularul este mai întins;
astfel, sistemul fonologie al oricărei limbi cuprinde un inventar limitat
la cîteva zeci de foneme, el este, cum se spune, un sistem închis. Vocabu-
larul, în schimb, cuprinde zeci, chiar sute de mii de cuvinte; teoretic,
numărul cuvintelor este infinit, după cum infinite sînt aspectele realității
care trebuie desemnate. Practic, vocabularul nu este infinit, dar e imposibil
de stabilit cîte cuvinte cuprinde o limbă la un moment dat; de aceea se
spune că vocabularul este un sistem deschis.
Deși au existat preocupări teoretice privitoare la cuvînt, precum și
cercetări aplicate la diferite limbi, totuși o știință a vocabularului nu a
fost elaborată decît relativ tîrziu. La sfîrșitul secolului trecut se poate spu-
ne că a existat o lexicologie închegată în cadrul căreia s-au studiat aproape
toate aspectele principale ale vocabularului. Important este însă de ară-
tat că, deși tînără, lexicologia a reflectat cel mai bine tendințele lingvis-
ticii tradiționale.
59 Un important studiu cu privire la raporturile dintre diferite tipuri de scriere și limba
ora’^ a publicat Emilio Alarcos Llorach, sub titlul Les representations graphiques du langage,
in volumul Le langage, sub direcția lui Andră Martinet, Paris, 1967, p. 513 — 568.
266
II. Lingvistica sincronică
Elaborarea metodelor structurale în secolul nostru s-a făcut, cum
se știe, mai întîi în domeniul fonologiei, iar ulterior în acela a! gramaticii.
Lucrări structurale de lexicologie au apărut mai tîrziu și ele reflectă mai
degrabă carențele decît laturile pozitive ale structuralismului.
Așa se face că în prezent se dezvoltă în mod paralel o lexicologie
tradițională și unele încercări de abordare structurală a vocabularului.
Unitatea de bază a vocabularului este cuvîntul. în lingvistica tra-
dițională cuvîntul era luat ca atare prin intuiție, fără să se pună clar pro-
blema definirii și delimitării lui. în cercetările structurale noțiunea de cu-
vînt a fost supusă unor critici severe, ajungîndu-se pînă la urmă la con-
cluzia pesimistă a înlăturării ei din preocupările cercetătorilor. în această
privință este caracteristică poziția lui A. Martinet1. Totuși continuă să
apară lucrări, mai ales practice, în care noțiunea de cuvînt este utilizată
cu bune rezultate. într-o accepție pragmatică și oarecum superficială,
este cuvînt tot ce e separat printr-o pauză fonetică în vorbire. S-au putut
în cele din urmă stabili anumite trăsături structurale ale cuvîntului (vezi
Unitățile limbii, II C 1).
în Cursul de lingvistică generală al lui Saussure, cuvîntul e definit
în mod curent ca un semn; el are două laturi — o latură de expresie nu-
mită și semnificant și o latură de conținut numită și semnificat (pentru
analiza cuvîntului ca semn vezi Conținut și expresie, II B 1 a). Latura
de expresie a cuvîntului e cercetată în cadrul foneticii și al fonologiei și,
mai puțin frecvent, chiar în unele lucrări de lexicologie. în schimb, înțe-
lesul cuvîntului constituie obiectul de studiu al unei discipline de sine stă-
tătoare — semantica.
Lexicologia, ca studiu al ansamblului vocabularului, a ajuns la sta-
bilirea unei problematici foarte variate, care a fost cercetată amănunțit
în lucrările de lingvistică tradițională. Există trei mari categorii de pro-
bleme ale lexicologiei: 1. stabilirea categoriilor de cuvinte după structură,
2. cercetarea principalelor schimbări pe care le suferă vocabularul, 3.
studierea diferitelor sfere ale vocabularului.
(1)	. Din punctul de vedere al alcătuirii lor, există cuvinte simple,
alcătuite dintr-un singur morfem lexical (pat, casă), și cuvinte complexe,
alcătuite din mai multe morfeme lexicale. Acestea sînt de două feluri:
derivate (lucrător, mulțime, românește) și compuse (untdelemn, pierde-vară,
tîrîș-grăpiș).
Studiul procedeelor de formare a cuvintelor prin îmbinări de morfeme
constituie un capitol aparte, al cărui loc în cercetările de limbă a fost
de multe ori controversat. De fapt, analiza elementelor alcătuitoare (ră-
dăcini, afixe) ține de studiul morfemelor, adică de morfologie, iar cerce-
tarea cuvintelor derivate și compuse, ca unități ale vocabularului, aparține
normal, lexicologiei. Din punctul de vedere al schimbărilor de vocabular,
ele se împart, în mare, ca și cuvintele simple. Cînd studiem cauzele apari-
1 Elements, p. 116 și urm.
C, Compartimentele limbii
267
ției de cuvinte noi, cum ar fi dezvoltarea științei și tehnicii, putem pune
la un Ioc elemente ca sputnic, satelit artificial, aseleniza, făcînd abstracție
de modul lor de formare.
în ce privește raportul dintre cele două laturi ale cuvîntului, există
mai multe categorii care au fost cercetate teoretic și care sînt ilustrate
în majoritatea dicționarelor. Un anumit complex sonor poate exprima unul
sau mai multe înțelesuri. De exemplu, un cuvînt ca stradă are un singur
înțeles, acela de „drum (pavat) în interiorul unui oraș, de-a lungul căruia
se’înșiră, de o parte și de alta, casele” (DLRM), în timp ce cuvinte ca
piesă, a face etc. au foarte multe înțelesuri; piesă înseamnă „1. parte de-
montabilă din mecanismul unei mașini, 2. parte a unui tot, formînd ea
însăși o unitate, un întreg, 3. fiecare dintre actele, documentele, însemnă-
rile cuprinse într-un dosar sau într-o colecție, 4. obiect sau operă de artă,
expus într-un muzeu sau făcînd parte dintr-o colecție; exemplar, 5. operă
literară în care predomină dialogul, destinată reprezentării pe scena unui
teatru; operă dramatică”. Fenomenul existenței mai multor înțelesuri
exprimate prin același semnificant se numește polisemie. în cazul în care
semnificau ți diferiți exprimă aproximativ același semnificat avem a face cu
sinonime; de pildă, casă, locuință, clădire, imobil sau a spune, a zice, a
vorbi, a grăi, a se exprima au aproximativ același înțeles, dar complexe so-
nore diferite. Categoria inversă, a omonimelor, cuprinde cuvinte cu sem-
nificant identic, dar cu sensuri diferite. Așa sînt cuvinte ca: cer „firma-
ment” și cer „arbore”.
‘Nu totdeauna e ușor de stabilit limita dintre polisemie și omonimie,
mai ales în cazul în care ele sînt rezultatul îndepărtării unor sensuri mai
mult sau mai puțin apropiate la origine. De exemplu, între masa „mulțime”,
masă „corp solid” și masă „mobilă”, diferența e foarte clară, și ele sînt
socotite pe drept cuvinte omonime. în schimb, la ultimul (masă „mobilă”)
e trecut în dicționar al doilea sens, cel de „mîncare”, deși diferența se-
mantică dintre ele e foarte mare, dat fiind că fiecare face parte din serii
de înțelesuri destul de deosebite.
în unele limbi fenomenul omonimiei este destul de frecvent, ca în fran-
ceză. De exemplu, există serii omonimice bogate : sain „sănătos”, saint
„sfînt”, sein „sin”, seing „semnătură, cing „cinci”, (il) ceint „el se încinge
(cu cureaua)”, sau (le) ver „vierme”, (le) verre „sticla, (le) verre „paharul”,
vert „verde”, vair „blană de veveriță albă și gri”, (le) vers „versul”, vers
„către”. Cuvintele care au complexe sonore diferite și înțelesuri opuse se
numesc antonime : mare — mic, bun — rău, drept — nedrept.
(2)	. Dinamica vocabularului a fost amănunțit cercetată în cadrul
lingvisticii tradiționale, deoarece, cum se știe, aceasta avea un caracter
aproape strict diacronic. în acest domeniu sînt studiate două probleme
principale : apariția de cuvinte noi și dispariția de cuvinte. Vocabularul
este sectorul cel mai mobil al limbii; în permanență apar cuvinte noi,
ca urmare a modificărilor apărute în societate, în toate domeniile, de la
tehnica curentă pînă la domeniile cele mai abstracte ale științei. De obicei,
268
II. Lingvistica sincronică
cuvintele noi apar ca urmare a creării unor noi obiecte, procedee, achiziții
de cunoștințe. Cuvinte ca tractor, avion, cosmonaut, a ameriza, a aseleniza
au fost create pentru a răspunde noilor nevoi apărute în domeniul tehnicii
și al științei. Introducerea de noi cuvinte se face fie prin folosirea mijloa-
celor interne ale limbii (derivarea, compunerea etc.), fie prin împrumutul
din alte limbi.
Dispariția cuvintelor se explică mai întîi prin motive obiective, so-
ciale : odată cu dispariția unui obiect, fenomen, procedeu e normal ca și
denumirea lui să se piardă mai devreme sau mai tîrziu; așa au dispărut
din română cuvinte ca spătar, vornic, vistiernic. Există însă și motive de
ordin lingvistic. Astfel, una din cauze este uzura fonetică : cuvîntul la-
tinesc auris a avut la un moment dat un corp fonetic prea redus și de
aceea el a fost înlocuit prin diminutivul auricula, păstrat pînă astăzi în
diferitele sale forme din limbile romanice. Unele cuvinte dispar din cauza
uzurii semantice : din pricina folosirii lor curente, ele își tocesc înțelesul,
sînt din ce în ce mai puțin sugestive și în locul lor sînt preferate altele
mai plastice, mai expresive : de pildă, în locul cuvîntului latinesc equus
„cal”, s-a folosit echivalentul lui popular caballus „mîrțoagă”, păstrat în
limbile romanice. Mai puțin frecventă, dar interesantă este dispariția cu-
vintelor din cauza ciocnirii lor omonimice. Dacă două cuvinte ajung să
aibă același semnificant și dacă mai fac și parte din domenii semantice
apropiate, unul din ele sau amîndouă urmează să dispară. Această cauză
a fost de multe ori exagerată, dar ea reprezintă un factor de care trebuie
să se țină seama. De exemplu, formele de imperfect și de viitor ale verbului
latinesc esse „a fi” (eram, ero) ar fi ajuns în limbile romanice la aspecte
aproape identice; așa se face că în franceză, de pildă, ambele forme au
fost părăsite, în locul lor fiind preferate alte paradigme, păstrate pînă azi
(fetais, je serai).
(3)	. Cuvintele unei limbi nu sînt pe același plan : unele sînt foarte
frecvent folosite, altele mai puțin, în funcție de importanța semnificației
pe care o au și de rolul lor în limbă. Un vorbitor anumit poate cunoaște
teoretic un număr foarte mare de cuvinte, dar nu are ocazia să le folosească
pe toate. Ansamblul cuvintelor cunoscute de un individ sau altul poartă
numele de vocabular pasiv, opus vocabularului activ, care cuprinde cu-
vintele folosite efectiv de vorbitori. Se înțelege că și una și alta din ca-
tegorii diferă simțitor de la un vorbitor la altul, de la o categorie de vor-
bitori la alta.
în ultima vreme s-a delimitat un grup de cuvinte fundamentale
pentru limbă, cunoscute și folosite frecvent de toți, care constituie în ace-
lași timp baza funcționării limbii și a creării de noi cuvinte : este ceea
ce se numește fondul principal lexical, delimitat cu mijloace lingvistice
la noi de Al. Graur2. O ierarhie a importanței cuvintelor în limbă
în raport cu frecvența lor s-a putut efectua prin aplicarea metodei sta-
tistice. Astfel de cercetări s-au făcut pentru multe limbi, și ele dau de
2 Vezi AL Graur, încercare asupra fondului principal al limbii române, București, 1954.
C. Compartimentele limbii
269
obicei o listă d>e cuvinte aranjate în ordinea descrescîndă a frecvenței.
Cercetările care au ca scop să împartă vocabularul după importanța frecven-
ței cuvintelor aii dus la rezultate interesante atît din punct de vedere teore-
tic cît și practic. Nucleul vocabularului are trăsături proprii care îl deosebesc
de masa vocabularului; el este foarte important în anumite aplicații cum
ar fi, de exemplu, aceea a învățării unei limbi străine. Se stabilește în
acest scop un vocabular așa-numit fundamental, care e supus unei analize
pedagogice minuțioase, unei programări progresive, pentru ca metoda
pedagogică folosită să fie cît mai eficientă.
Analiza calitativă a vocabularului implică în primul rînd cercetarea
structurală a semnificației, care constituie obiectul capitolului următor.
b.	Semantica, disciplina lingvistică care se ocupă cu studiul sensului
cuvintelor, este o disciplină relativ nouă; ea s-a constituit în a doua jumă-
tate a secolului al XlX-lea, avînd ca reprezentanți principali pe Michel
Breal și A. Darmesteter. Chiar termenul s-a generalizat prin răspîndirea
cărții lui Breal, Essai de semantique. Science des significations (Paris, 1897),
o sinteză a felului în care era concepută semantica în acea vreme. La noi,
ea a fost cunoscută prin lucrările lui L. Șăineanu3.
Principala preocupare a semanticii a fost, la început, studierea mo-
dificărilor de înțeles. Observații asupra schimbărilor de sens s-au făcut
însă încă din antichitate. Studiul figurilor de stil a constituit o preocupare
importantă în retorica antică, interesată în găsirea celor mai potrivite
modalități de exprimare, în scopul impresionării auditoriului. Figura cen-
trală a retoricii antice, rămasă pînă azi în atenția cercetătorilor, este me-
tafora. Pentru primii semanticieni, tropii (în primul rînd metafora, sinec-
doca, metonimia) constituie mecanismul prin care se ajunge la cele două
mari categorii de schimbări de sens : lărgirea și strîmtarea sensului (la
care s-au adăugat deplasarea înțelesului, degradarea și înnobilarea sensu-
lui). însă simpla observare a lărgirii sau strîmtării înțelesului e puțin in-
teresantă, deoarece e concepută schematic, ca o simplă constatare a unui
rezultat; ea se mărginește la o analiză superficială, neglijînd factorii care
explică schimbările de înțeles, precum și relațiile dintre sensuri. De exem-
plu, latinescul passer ,,vrabie” a ajuns în română la înțelesul de ,,pasăre
în general”, invers, separare avea în latină înțelesul de „a despărți” și
a fost moștenit în franceză sub forma sevrer ,,a înțărca”.
în general însă, semantica tradițională a continuat și continuă pî-
nă azi să dea rezultate pozitive prin analiza minuțioasă a faptelor și a
dinamismului schimbărilor. Printre cercetătorii mai noi, care fac o sinteză
a achizițiilor semanticii concepută în acest fel, trebuie citați H. Kronas-
ser4, K. Baldinger5 și mai ales S. Ullmann6. Lucrările lor sînt prezentate
1952.
3 L. Șăineanu, încercare asupra semasiologiei limbii române, București, 1887.
4 Handbuch der Semasiologie, Heidelberg, 1951.
5 Die Semasiologie, Berlin, 1957.
6 The Principles of Semantics, Glasgow, 1951; Precis de semantique franțaise, Berna,
270
II. Lingvistica sincronică
succint și critic în cartea cunoscută a lui P. Guiraud, La semantique (Pa-
ris, 1964).
Evoluția înțelesului se explică prin mai mulți factori: (a). Sensul
unui cuvînt se poate schimba deoarece are loc o transformare în însuși
obiectul denumit sau în cunoașterea noastră asupra obiectului. Penița,
la origine, este un diminutiv de la^uwa, care indica pana de gîscă cu care se
scria; astăzi, penița este metalică, dar semnificantul a rămas același. Cunoș-
tințele noastre despre lună, cer s-au schimbat, ceea ce a dus la o modificare
a sensului.
(b	) Unele modificări de sens pot avea loc în cadrul unor condi-
ționări lingvistice. Un cuvînt care face parte dintr-o familie capătă un
înțeles independent detașîndu-se de grupul inițial. Astfel, netot, nebun au
în română înțelesuri foarte deosebite de sensurile lui tot și bun. Uneori un
context mai mult sau mai puțin stabil poate influența asupra unor cuvinte
folosite frecvent în cadrul lui: rien, pas, point, personne erau la început
substantive, în franceză, și au devenit astăzi instrumente de negație.
De asemenea, un cuvînt simțit de anumiți vorbitori ca izolat poate fi
încadrat într-o familie prin procedeul așa-numitei etimologii populare;
temerar „îndrăzneț” e interpretat ca „temător”, fiind legat de familia
cuvîntului teamă. Tot aici trebuie menționat calcul semantic : a prelucra,
după modelul cuvîntului din limba rusă nepepa6omamb a căpătat sensul de
„a lămuri pe cineva”. .
Printre modificările semantice mai importante trebuie pomenit
transferul de sens ; el se face de cele mai multe ori prin metaforă. In latină,
la gura se spunea os, dar în latina tîrzie vorbită pe teritoriul țării noastre
s-a preferat gula „bot de animale”; moștenit sub forma gură, el a fost
folosit la început metaforic, devenind ulterior un termen neutru. Un alt
mecanism prin care se explică schimbările de sens este metonimia, datorată
apropierilor în spațiu sau în timp a două obiecte, fenomene etc.; în enunțul
toată sala a aplaudat, cuvîntul „sala” capătă înțelesul de „spectatori”.
Pentru a explica schimbările de sens, semantica trebuie să recurgă
adesea la elemente din realitatea extralingvistică, să facă apel la date de
ordin psihic sau logic. E semnificativ în această direcție articolul
foarte cunoscut al lui A. Meillet, Comment Ies mots changent de sens 7,
în care schimbările sensului sînt clasificate în trei mari categorii, determi-
nate de cauze lingvistice, istorice și sociale. Se înțelege că, la diferiți autori,
predomină unul sau altul din punctele de vedere de mai sus, după cum la
alții se pot întrepătrunde. în general însă, cu anumite nuanțe, aceste trăsă-
turi sînt proprii întregii semantici istorice.
Preocupați mai ales de schimbările de înțeles, semanticienii au în-
cercat să lămurească natura însăși a sensului. întrucît lingvistica a fost
multă vreme subordonată logicii și psihologiei, a fost normal ca sensul să
sie confundat cu noțiunea. în acest caz se subliniază că în sensul cuvintelor
fînt reflectate trăsăturile esențiale ale obiectelor și fenomenelor. în sensul
cuvîntului masă sînt cuprinse într-adevăr trăsăturile esențiale ale întregii
7 în Lingu. hist., p. 230 — 271.
C. Compartimentele limbii
271
clase de obiecte desemnate de acest cuvînt. O mare parte a cuvintelor unei
limbi se bazează pe noțiuni, avînd un conținut de reflectare obiectivă a
realității. Trebuie arătat însă că de multe ori înțelesul cuvintelor nu exprimă
noțiunea ca atare, ele subliniază anumite laturi ale noțiunii, la care adaugă
nuanțe afective care depășesc cadrul logic propriu-zis. Un cuvînt ca fetiță
exprimă noțiunea de fată mică, la care se adaugă o valoare suplimentară
afectivă de drăgălășenie. Pe de altă parte, există cuvinte mai generale decît
noțiunile, și anume cele care exprimă raportul dintre noțiuni, cum sînt
prepozițiile și conjuncțiile. Diferiți cercetători au definit sensul în funcție
de metoda de cercetare adoptată, precum și de poziția lor filozofică 8.
în general însă, se vede preocuparea de a explica sensul ca unitate lingvis-
tică înzestrată cu un mod particular de organizare. Sensurile unui cuvînt
nu sînt pe același plan. Unele sînt mai importante decît altele, dar în
ansamblu ele sînt strîns legate între ele9. Toate aceste probleme capătă o
nouă interpretare în cadrul semanticii structurale.
Structuralismul clasic s-a ocupat mai mult de analiza expresiei în
cadrul fonologiei. Dintre toate școlile structurale, numai cea daneză a
ajuns la unele principii care acoperă cel puțin teoretic și planul conținutului.
Pentru structuraliști, aplicarea procedeelor fonologice la alte comparti-
mente ale limbii se bazează pe principiul izomorfismului.
Dar, dacă în planul expresiei unitățile nu sînt sesizate clar de
vorbitor, în planul conținutului, ele sînt percepute ca atare foarte ușor.
Aceasta se datorește faptului că fiecărei unități îi corespunde un complex
sonor, un cuvînt. Or, cuvîntul este realitatea imediată a vorbirii.
în mare, există însă unele analogii între semantică și fonologie; ele
au fost urmărite atent de E. Coseriu10, care subliniază asemănările și
deosebirile dintre cele două compartimente.
Atît în fonologie, cît și în semantică există un anumit mod de organi-
zare a substanței, în scopul alcătuirii unităților distinctive, pe baza cărora
se asigură funcționarea limbii: de exemplu, în spaniolă există un singur e,
pe cînd în franceză există e și g ; la fel în semantică, celor trei cuvinte lati-
nești senex, uetulus^ uetus le corespunde în spaniolă vieho. în aceeași ordine
de idei, poate fi pomenit exemplul devenit clasic pe care îl dă Hjelmslev
cu organizarea diferită a unităților din franceză bois „lemn”, „pădure
plantată”, foret „pădure” și germană Solz „lemn”, WM „pădure”.
La ambele nivele, unitățile au trăsături comune și trăsături deose-
bitoare; opoziției p/b i-ar corespunde o opoziție de tipul bătrîn/vechi, care,
pe lîngă trăsăturile identice se deosebesc, în mare, și prin diferența animat/
inanimat.
8 Vezi S. Stati, S. Marcus, Gh. Enescu, Al. Boboc, în LLF, p. 7 și urm.
9 I. Coteanu, Contribuții la o semasiologie sistematică, PLG I, p. 22.
10 Asemănările sînt discutate în Pour une semantique diachronique structurale, TLL,
1964, iar deosebirile în Les structures lexematiques, „Zeitschrift fur franzbzische Sprache und
Literator” (ZFSL), Heft 1, 1968, p. 3-16.
272
II. Lingvistica sincronică
în ciuda asemănărilor de organizare structurală a celor două comparti-
mente, sînt și deosebiri fundamentale, rezultate din însuși caracterul închis
al sistemului fonologie și caracterul deschis al lexicului. Există astfel deo-
sebiri în domeniul folosirii celor două substanțe, cea a expresiei și cea a
conținutului, din punct de vedere cantitativ. Substanța fonetică este redu-
să la un număr limitat de foneme : nu există decît cîteva zeci de foneme și
acestea sînt suficiente pentru a alcătui toate complexele sonore care se află
într-o limbă. în schimb, substanța aflată la baza vocabularului este mult
mai mult pusă în valoare în cadrul unităților. Cum s-a arătat mai sus,
p. 265, lexicul unei limbi este teoretic infinit, iar în practică nelimitat.
Dar chiar dacă un aspect al realității nu e consacrat ca atare într-o unitate
lexicală, el poate fi exprimat prin îmbinări mult mai puțin fixe : deși nu
există un singur cuvînt, putem exprima prin perifrază un conținut precis,
ca, de exemplu, candidat la concursul de admitere la Facultatea de limba
și literatura română a Universității din București.
O altă deosebire între vocabular și fonologie constă în aceea că o
unitate lexicală e susceptibilă de a funcționa simultan în mai multe ansam-
bluri, pe cînd în fonologie aceasta se întîmplă mai rar. Astfel, francezul
frais apare în cîmpul lexical al adjectivelor de tipul neuf, nouveau, vieux
și în acela al adjectivelor care se referă la temperatură (froid, chaud etc.).
Intuitiv, și în semantica tradițională au fost sesizate astfel de parti-
cularități. De asemenea, faptul că unitățile sînt alcătuite din trăsături
distinctive este oarecum presupus de dicționarele explicative corect făcute.
Cu ajutorul metodei structurale, acestea pot fi însă definite mai riguros,
pe baza opozițiilor luate în considerare. Majoritatea lingviștilor semantici-
eni11 consideră sensul cuvintelor ca fiind alcătuit din trăsături pertinente,
numite cel mai curent seme; unitatea constituită dintr-un ansamblu de
seme formează un semantem (vezi Unitățile limbii, II CI, Blanuri, nivele^
stratificare, II B 2).
Pe lîngă stabilirea inventarului de invariante în semantică, este nece-
sară determinarea structurii paradigmatice și a celei sintagmatice.
Pentru paradigmele semantice, teoria cea mai curentă este aceea a
cîmpurilor lexicale, organizate pe baza anumitor trăsături distinctive.
Această perspectivă structurală are la bază noțiunea de „rețea asociativă”
din Cursul lui Saussure (vezi schema la p. 175), pe care însă autorul n-a
dezvoltat-o suficient. J. Trier e acela care formulează pentru prima dată
o teorie închegată a „cîmpurilor lingvistice”12, urmărind schimbările
structurilor lexicologice ale grupului de cuvinte din limba veche germană
’Wîsheit, Kunst, List în raport cu schimbările vieții spirituale și morale.
Mai recent, M. Matore13, analizînd „cîmpurile noționale”, încearcă să
explice realitățile sociale prin prisma structurii vocabularului, dar nu din
punct de vedere filozofic, ca primul, ci în calitate de sociolog care se intere-
11 Vezi mai ales Greimas, Semantique, 1966.
12 Der deutsche Wortschatz im Sinnbezirk des Verstandes, Heidelberg, 1931.
13 La mâthode en lexicologie. Domaine frangais, Paris, 1950.
C. Compartimentele limbii
273
sează de substratul material, economic, politic al vocabularului. în aceeași
ordine de idei, pot fi pomenite preocupările lui Ch. Bally14, care vorbește
de „cîmpuri asociative”, și ale lui Pierre Guiraud15, care le numește
cîmpuri morfosemantice”; aceștia din urmă sînt preocupați de impli-
cațiile stilistice ale diferitelor asocieri între sensurile cuvintelor. în ultima
vreme E. Coseriu 16, ocupîndu-se de tipurile de structuri paradigmatice,
definește clar noțiunea de „cîmp lexical” : „un cîmp lexical este o struc-
tură paradigmatică formată din unități lexicale care își împart o zonă
de semnificație comună și care se găsesc în opoziție imediată unele față
de celelalte”. De exemplu, în latină, seria senex-uetulus-uetus este opusă
seriei iuuenis- nouellus-nouus.
La un nivel superior cîmpului lexical, se vorbește de clasă sau cate-
gorie lexicală, caracterizată printr-o trăsătură mai generală, ca : obiect,
animat, uman etc. Această trăsătură poate fi numită clasem sau categorem.
Dificultatea unor astfel de clasificări nu este atît de natură teoretică
cît practică. Or, în lucrările concrete, fiecare autor oferă o anumită grupare
după nevoile domeniului cercetat. Sînt cunoscute diferitele „cîmpuri se-
mantice” de la care pornesc dialectologii, influențați mai ales de metoda
„cuvinte și lucruri” și, mai nou, de onomasiologie17.
Cîmpurile semantice pot fi puse în legătură cu problema expresivității,
în acest sens sînt interesante cîmpuri ca : nume de animale, de păsări,
denumiri legate de corpul uman, denumiri de acțiuni, atitudini ale omului,
nume legate de obiecte din casă, din jurul casei, nume de meserii etc.
Astfel de cîmpuri semantice arată cum sînt tratați termeni din aceeași
sferă atunci cînd sînt folosiți într-o accepție specială. De exemplu, din sfera
animalelor pot fi citați termeni ca : dobitoc, bestie, cîine, maimuță, vulpe
etc., care la figurat capătă trăsătura „uman” și conotarea peiorativă.
Tot din gruparea cuvintelor în serii se vede că un fenomen ca derivarea
sinonimică, mecanism de bază al dezvoltării sistemului de metafore,
este mult mai răspîndit decît s-ar crede la prima vedere. De asemenea,
analiza termenilor în cadrul ansamblului din care fac parte arată că trans-
formările semantice nu au caracter mecanic, ele sînt însoțite în mare mă-
sură de imprevizibil. Chiar în serii de tipul celor de mai sus putem întîlni,
la unul și același termen, și nuanță peiorativă, și meliorativă, după context:
păpușă poate desemna pe cineva, în ambele accepții.
Fapte ca acestea arată dinamica structurii paradigmatice a nivelului
semantic în ansamblu. Ele cer însă o aprofundare serioasă din partea
cercetătorilor.
în planul sintagmatic, interesează relațiile de determinare dintre
unități. Pentru a preciza aceste relații, se poate porni de la teoria glosse-
14 Le franțais moderne, VIII, 1940.
15 Vezi bibliografia citată în La semantique. Paris, 1964, p. 89.
16 Lucr. cit., p. 8.
17 Pentru aceasta, vezi articolul lui U. Ricken, Observatii asupra onomasiologiei, LR IX.
1960, 4, p. 3-24.
18 o. - 1218
274
II. Lingvistica sincronică
matică a solidarității. Nuanțări interesante aduce în această privință
E. Coseriu18, care distinge trei tipuri de solidaritate:
a)	Afinitatea: „clasa determinantului funcționează ca trăsătură
distinctivă a termenului determinat”. De exemplu, raportul dintre clasa
„femeilor” și lat. nubor „a se mărita”, dintre clasa „ființe umane” și lat.
senex „bătrîn”.
b)	Selecția: „arhilexemul termenului determinant funcționează ca
trăsătură distinctivă în termenul determinat”. De exemplu, raportul
dintre germ. Schiff „vapor”, Zug „tren” și fahren-, cele două nume
aparțin arhilexemului „vehicul”, iar fahren are înțelesul de „a se deplasa cu
un vehicul”.
c)	Implicația : „întregul lexem determinant funcționează ca trăsătură
distinctivă în lexemul determinat”. De pildă, fr. alezan, it. baio, rom.
roib sînt unități adjectivale care determină termenul „cal”.
Avem în acest caz un model de analiză care se plasează, de fapt,
între planul paradigmatic și cel sintagmatic, întrucît relațiile de mai sus se
stabilesc între anumite serii paradigmatice. Se înțelege că ele se pot mani-
festa concret și în cadrul sintagmelor dintr-un enunț: astfel, în sintagma
căi roib are loc un fel de integrare a sensului adjectivului în acela al substan-
tivului, obținîndu-se un ansamblu semantic unitar, marcat prin trăsăturile
adjectivului.
în realitate, relațiile menționate mai sus pot fi înțelese mai profund
dacă le interpretăm din punct de vedere logic.
în primul caz (afinitatea), am avea de-a face cu o relație de inclu-
ziune ; notînd cu X clasa femeilor și cu Y aceea desemnată de nubor, avem
XcY
sau, grafic,
x y
în cazul al doilea (selecția), este vorba de intersecție : dintre trăsă-
turile lui Schiff, unele sînt comune cu cele ale lui Zug, și anume cele care se
referă la faptul că acestea sînt vehicule; se obține astfel arhilexemul
„vehicul”. Acesta, la rîndul lui, se intersectează cu lexemul fahren „a călă-
tori cu un vehicul”. Notînd cu X trăsăturile lexemului Schiff, cu Y pe cele
ale lexemului Zug și cu Z pe cele ale lexemului fahren, avem
(x n y) nz
18 Vezi TLL, 1964, și ZFrSL, 1968.
C. Compartimentele limbii
275
sau, grafic,

în ultimul caz (implicația), întîlnim relația de apartenență19: însu-
șirea de „roib” (x) aparține unor elemente din clasa „cailor” (X), adică:
X 6 X
Pentru a explica aceste relații, au fost folosite modelele generative, cu
ajutorul cărora a fost pusă în termeni noi problema interpretării semantice
a cuvintelor prezente într-un enunț. Se citează de obicei, în acest sens,
articolul lui J. J. Katz și J. A. Fodor : The structure of a semantic theory20.
Iată exemplul dat de autori:
tachelor
Human
Animal
degree]
'ciung)
[knighț- serving
under the stan-
dard of another
knight]
fur seal when without
a mate during the
breeding time]
(fără paranteze sînt reprezentate categoriile gramaticale, între paranteze
mici, categoriile semantice, iar între paranteze mari așa-numiții diferenția-
tori; categoriile gramaticale și diferențiatorii sînt mijloace prin care se
poate descompune semnificația unei unități lexicale în trăsăturile sale
distinctive).
1C Pentru descrierea acestor relații și a proprietăților lor. vezi, de exemplu, Glieorghe
Enescu, Introducere în logica matematică, București, 1965, p. 160 — 173.
20 „Language” XXXIX, 1963 (tradus și în limba franceză în „Cahiers de lexicologie”.
1966).
276
II. Lingvistica sincronică
Se constată că trăsăturile semantice sînt dispuse sub forma unui
arbore de dependență, conform căruia se face treptat o selecție pînă se
ajunge la trăsătura sensului cerut de context. Cu alte cuvinte, este vorba
de o operație de dezambiguizare a mesajului. în acest fel, vechile probleme
ale omonimiei și polisemiei sînt tratate aici din punctul de vedere al reali-
zării mesajului în ansamblu. în același timp, unitățile sînt luate în conside-
rare în cadrul raporturilor existente între trăsăturile lor. Aceste modele
oferă mai mult o interpretare semantică și mai puțin o descriere a unităților
de sens.
Analiza semantică este prezentă și în gramatica generativă propriu-
zisă. După ce se stabilesc indicatorii sintagmatici (arborii de dependență),
se introduce componentul semantic al gramaticii în scopul atribuirii unei
semnificații structurilor generate. Iată, în această privință, exemplul dat
de N. Euwet21:

+ Verbe
4----SN
+[+Anime]-
4- Nom
~ Anime
+ Masculin
defini
[le]
+ Nom
+ Masculin
* Humain
+ Maie
+ Jeune
Impff
C-ait]
+ Activite
+ Nutrition
defini
pe]
+ Cbjet
msnufeclune
+Comeshble
[garțon]
[manger]	gkîeu]
Cum se vede, unitățile sînt reprezentate sub forma unor fascicule de
trăsături din ce în ce mai restrînse, pînă se ajunge la cele care limitează
sfera la semantemul cerut de enunț. Unitățile astfel prezentate sînt date
nu numai ca fascicule de trăsături, ci și cu trăsăturile proprii cîmpurilor
și claselor din care fac parte.
Dar, de fapt, rolul componentului semantic este de a stabili semnifi-
cația enunțului plecînd de la elementele terminale; pentru aceasta se folo-
sesc așa-numitele „reguli de proiecție”. Ele se aplică „de jos în sus”, operînd
anumite integrări, amalgame cum se spune mai curent. „Amalgamul este
esențialmente o operație care combină semnificațiile a doi (sau mai mulți)
21 Introduclion, p. 333.
C. Compartimentele limbii
277
constituenti dominați de unul și același nod al indicatorului sintagmatic și
care atribuie semnificație constituentului corespunzător acestui nod”22.
De exemplu, le + garson combină sensul articolului cu acela al lui garson
si se obține un ansamblu superior și tot așa pînă la sensul global al propo-
ziției. Este de la sine înțeles că sensul global nu este o sumă mecanică a
sensurilor unităților, ci un fel de produs superior, rezultat din sinteza
acestora.
Din punctul de vedere al gradului de generalitate a sensurilor actuali-
zate într-un enunț, se stabilesc de obicei trei trepte :
a)	Sensul denotativ 23 e alcătuit din fasciculul de trăsături distinctive,
este, cu alte cuvinte, unitatea invariantă. Sensul denotativ al cuvîntului
are valoare obiectivă, el există independent de intenția vorbitorilor,
în linii mari, este ceea ce Saussure înțelegea prin concept.
b)	Sensul conotativ este valoarea suplimentară sugestivă, afectivă,
atmosfera etc. care însoțește un anumit cuvînt. Unele valori conotative
sînt consacrate ca atare de normă și ele sînt cuprinse în anumite stiluri
funcționale, cum sînt cel familiar sau popular : valabil capătă o coloratură
specifică cînd e folosit în anumite cercuri (vezi Stilurile limbii, IVA1).
Alte valori conotative sînt restrînse la situații mai particulare sau chiar
accidentale.
c)	Sensul referențial este dat de raportarea cuvîntului la realitatea
concretă, la desemnat. La un mare număr de cuvinte el trezește în plus
imaginea concretă a obiectului la care se referă. Aici generalul se exprimă
direct* prin individual.
în cercetările de gramatică generativă, sensul referențial are adesea
un rol hotărîtor în aplicarea regulilor de transformare. Em. Vasiliu înțelege
prin sens referențial al unui enunț (sau al unei părți dintr-un enunț) „ra-
portarea acestuia (sau acesteia) la o stare determinată a universului
extralingvistic” 24.
în anumite construcții, de pildă în cele coordonate, este necesar să se
facă raportarea la realitatea extralingvistică pentru a se vedea dacă trans-
formarea avută în vedere e posibilă. Altfel, se poate ajunge la fraze corecte
sintactic, dar incorecte din punct de vedere semantic. De exemplu, putem
avea fraze ca elevul silitor citește lecția și elevul leneș citește lecția. Fără referi-
re la realitate, prin transformare, se obține : elevul silitor și leneș citește
lecția, ceea ce e corect sintactic, dar incorect semantic. Pentru a înlătura
incorectitudinea, trebuie introdusă regula de pronominalizare, pentru a se
arăta că e vorba de doi indivizi diferiți: elevul silitor și cel leneș citesc lecția.
în concluzie, se poate spune că semantica tradițională a dat rezultate
valoroase mai ales în studierea dinamismului schimbărilor de sens, privite
de obicei izolat. Semantica structurală a îmbogățit cercetările lingvistice
mai ales la nivelul teoretic. Practic, principiile structurale pot contribui
22 N. Ruwet, Introduci ion, p. 334.
23 Vezi S. Raffaele, Per una semantica scientifica, „Lingua e stile”, 1966, nr. 3.
24 Em. Vasiliu, Sens referențial și reguli de transformare, PLG V, p. 109.
278
II. Lingvistica sincronică
la dezvăluirea organizării sensurilor ca unități distinctive și a ansamblurilor
semantice în planul paradigmatic și sintagmatic. Gramaticile generative
introduc o nouă perspectivă, creatoare, arătînd cum se realizează mesajul
concret pe baza regulilor gramaticale stabilite.
5. Gramatica
1.	Termenul gramatică este folosit cu trei accepții diferite : prin gra-
matică se înțelege structura gramaticală a unei limbi, alcătuită din
morfologie și sintaxă, și disciplina științifică care are ca obiect structura*
gramaticală. înțelesul cuvîntului este uneori mai larg, atît în timpurile
vechi (de exemplu, gramatică filologică), cît și în zilele noastre (de exemplu
gramatică transformațională), incluzînd, pe lîngă morfologie și sintaxă.,
fonetica și lexicul.
Gramatica, ca disciplină științifică, are o istorie foarte îndelungatăx.
Se citează gramatici filologice (conținînd explicații cerute de comen-
tarea textelor vedice) apărute în India înainte de anul 500 î. e. n.2. Dintr-o
epocă ceva mai tîrzie (secolul IV î. e. n.) datează celebra gramatică a lui
Pănini, gramatică cu caracter descriptiv, desprinsă de preocupările filo-
logice.
în Grecia antică, filozofii sînt aceia care manifestă interes pentru
gramatică, de exemplu Platou, dar mai ales Aristotel și stoicii. în concepția
acestora gramatica este subordonată logicii, propoziția și părțile ei fiind
adesea identificate cu judecata și părțile ei.
Studiul gramaticii ia un deosebit avînt în secolele al III-lea — al
ll-lea î. e. n., fiind determinat de dezvoltarea activității filologice alexan-
drine (axată pe analiza textelor homerice). Dionysios Thrax și Apollonios.
Dyskolos au pus bazele morfologiei (primul) și sintaxei (ultimul), pe care
gramatica tradițională le-a păstrat fără mari modificări pînă în zilele noas-
tre.
Latinii au preluat schemele gramaticii grecești pe care le-au adaptat
într-o oarecare măsură la limba lor. Unii gramatici latini au accentuat
caracterul normativ al lucrărilor lor.
în cursul evului mediu se continuă tradiția gramaticii greco-latine?
latina fiind limba literaturii și a învățămîntului. De-abia în epoca Renașterii
limbile indigene din Europa dobîndesc dreptul de a fi folosite ca limbi ale
literaturii scrise și încep a fi studiate. Cărturarii din această perioadă se
1	Pentru informații mai ample asupra concepțiilor gramaticale care s-au succedat în
decursul timpului, vezi N. Drăganu, Istoria sintaxei, București, 1945 ; Pierre Guiraud, La
grammaire, Paris, 1958, p. 7 — 11, 51 — 57, 78 — 81 ; lorgu lorgan, Valeria Guțu Romalo, Ale-
xandru Niculescu, Structura morfologică a limbii române contemporane, București, 1967, p. 29 — 41.
1 Cf. Graur—Wald, Ist. lingv., p. 9.
C. CoTipirtimentele limbii
279
străduiesc să descrie structura gramaticală a limbilor lor potrivit cu cate-
goriile și cu regulile gramaticii latine 3.
Pornindu-se de la Aristotel și de la ideea foarte răspîndită că limba,
în calitate de instrument al gîndirii, reflectă perfect gîndirea, s-a ajuns la o
concepție logicistă foarte netă, manifestată cu toată claritatea mai ales în
secolul al XVII-lea. în felul acesta ia naștere un nou tip de gramatică,
gramatica generală sau rațională. Din seria bogată de lucrări aparținînd
genului amintit, cea mai cunoscută este Grammaire generale et raisonnee de
Port-Royal (1660).
Autorii gramaticilor generale încearcă că descopere regulile gramati-
cale comune tuturor limbilor, reguli care coincid cu cele ale gîndirii, uni-
versale și ele. Abaterile de la fundamentul comun, adică specificul fiecărei
limbi, nu prezintă interes decît în măsura în care arată gradul de neconfor-
mitate a unei anumite limbi cu logica.
Paralelismul logico-gramatical apare într-o formă sau alta în foarte
multe lucrări din diverse epoci, privitoare la diverse limbi4. Din domeniul
limbii române pot fi citate în acest sens gramaticile lui Eliade Eădulescu
și Timotei Cipariu5.
Prima parte a secolului al XlX-lea reprezintă o etapă de o deosebită
importanță în evoluția concepțiilor și metodelor de studiere a structurii
gramaticale. Acum se constituie gramatica istorică și comparată, pe baza
unei metode adecvate (metoda comparativă-istorică) : gramatica devine o
știință.
Gramatica istorică modifică fundamental concepția despre limbă în
general și despre structura gramaticală în special. Ea demonstrează că
limba se schimbă în decursul timpului și că evoluția limbii are loc potrivit
unor legi proprii. Logica nu poate determina și explica toate schimbările
pe care le suferă limba ; unele transformări se datoresc într-adevăr legăturii
limbii cu gîndirea, altele însă, factorilor interni, exclusiv lingvistici.
Studiul istoric și comparativ al structurii gramaticale a dus la cunoaș-
terea aprofundată a categoriilor și a regulilor gramaticale din mai multe limbi
și, în același timp, a contribuit la o înțelegere mai deplină a etapei contem-
porane a limbii studiate (mai ales în ceea ce privește fonetica și morfologia).
Concepția istorică în studiul gramaticii domină în întregime secolul
al XlX-lea. Deși rezultatele ei sînt incontestabile, în prima parte a secolului
următor se mai afirmă puncte de vedere logiciste, pe lîngă care apar teorii
3 Cf. Garlo Tagliavini, Introduzione alia glottologia, voi. I, Bologna, 1963, p. 35—42.
4 Și este criticat în secolul al XlX-lea și în prima parte a secolului nostru de numeroși
cercetători, de exemplu de H. Steinthal (Abriss der Sprachwissenschaft, p. 32, ap. Lazăr Șăi-
neanu, Raporturile între gramatică și logică, București, 1891, p. 32), Lazăr Șăineanu (ibidem,
p. 21 — 33), O. Jespersen (The philosophy of grammar, Londra, 1924, p. 47), H. Delacroix (Le
langage et la pensee, Paris, 1924, p. 32). Pentru analiza acelor elemente ale gramaticii raționale
care se regăsesc în gîndirea lingvistică modernă și pentru filiația de idei care se poate stabili
între gramatica rațională și gramatica generativ-transformațională, vezi Sorin Stati, Gramaticile
raționale și lingvistica actuală, SQL XXI, 1970, 5, p. 517 — 527; idem, în jurul încercărilor de
recuperare a gramaticilor raționale, SL, p. 59—63 și bibliografia indicată acolo.
5 Cf. lorgu Iordan, Valeria Guțu Romalo, Alexandru Niculescu, lucr, cit., p. 31.
280
II. Lingvistica sincronică
psihologizante. Autori ca F. Brunot sau J. Damourette și E. Pichon.?
de exemplu, pornesc de la ideea că materialul lingvistic nu este numai
expresia gîndirii raționale, ci și a sensibilității, a afectivității omenești*
Lucrările lor conțin un inventar bogat al mijloacelor de expresie ale limbii
studiate (franceza), ordonat potrivit cu conținutul exprimat.
în secolul al XX-lea lingvistica (și implicit gramatica) se îmbogățește
cu concepții și metode noi de lucru. Mai ales după apariția celebrului
Cours de linguistique generale al lui Ferdinand de Saussure (1916), cercetă-
torilor le apar ca foarte importante o serie de aspecte nestudiate mai
înainte. Se pune problema felului cum se prezintă și cum funcționează,
limba într-o anumită etapă, care este mecanismul transmiterii ideilor de la
un individ la altul. Noul curent lingvistic, structuralismul (cu diversele
lui ramificații), concepe limba ca un sistem de elemente între care se stabilesc
anumite relații și care, datorită diferențelor și opozițiilor dintre ele, realizea-
ză comunicarea între oameni.
Una dintre tezele de bază ale structuralismului este diferențierea
studiului sincronic de cel diacronic al limbii, deoarece, potrivit afirmației
lui F. de Saussure, numai cercetarea limbii într-o etapă dată poate duce la
descoperirea sistemului ei. De aici decurge faptul că o serie de lingviști
s-au ocupat exclusiv de aspectul sincronic al limbii. Alți specialiști însă^
mai ales contemporani, caută să îmbine punctul de vedere sincronic cu cel
diacronic, urmărind felul cum un sistem lingvistic este înlocuit cu altul
în decursul timpului.
O altă distincție saussuriană, de asemenea foarte importantă, prelu-
ată de mulți cercetători, este distincția dintre limbă (sistem de semne ab-
stract) și vorbire (realizare concretă, individuală a comunicării). Ea a avut
ca urmare necesitatea stabilirii inventarului unităților (invariantelor) fie-
căruia dintre nivelele limbii. Structuraliștii preconizează metode noi de
analiză și de descriere a limbii, bazate pe concepția lor asupra obiectului
studiat: comutarea și substituția, distribuția, segmentarea în constituenți
imediați6.
Pornind de la ideea că analiza lingvistică nu trebuie confundată cu
cea logică, unii adepți ai structuralismului, în special descriptiviștii, înlă-
tură cu totul conținutul din preocupările lor, socotind că numai expresia
constituie obiectul lingvisticii. în ultima vreme însă (mai ales în gramatica
transformațională — pentru care vezi mai jos), se acordă din ce în ce mai
multă importanță semanticii.
Deoarece sistemul limbii nu este un fapt observabil direct, lingviștii
au preluat o metodă folosită și în alte științe : modelarea. Modelele lingvis-
tice sînt, după cum se știe, de două feluri: analitice (în esență morfologice,,
duc la indicarea elementelor constitutive ale unui text, a claselor în care
ele se grupează și a raporturilor dintre aceste clase) și sintetice sau genera-
tive (în esență sintactice, indică posibilitățile și restricțiile combinatorii
6 Cf., mai sus, Metode moderne (I B c).
C. Compartimentele limbii
T 281
ale elementelor rezultate din analiză 7). Dintre modelele generative, cel mai
ounoscut este gramatica transformațională a lui W. Chomsky.
Faptul ceritral de care trebuie să țină seama lingvistul este următorul:
orice vorbitor adult este capabil să emită spontan și să înțeleagă un număr
infinit de enunțuri (dintre care cele mai multe nu au mai fost emise sau
percepute vreodată). Această capacitate se datorește însușirii unui număr
finit de reguli care constituie, în terminologia lui Chomsky, competența
lingvistică. Aplicarea concretă a regulilor, enunțurile emise și înțelese,
reprezintă performanța lingvistică 8.
Gramaticile generative își propun definirea explicită a competenței
lingvistice. în vederea atingerii acestui scop sînt urmărite două obiective
fundamentale :
a)	generarea tuturor enunțurilor corecte într-o limbă și exclusiv a
acestora;
b)	descrierea structurală a enunțurilor generate9.
Gramatica generativă tinde să fie o gramatică cît mai simplă, gene-
rală și sistematică cu putință, ținînd totodată seama de maximum de fapte,
în felul acesta se încearcă înlăturarea principalelor deficiențe ale gramaticii
tradiționale, lipsa caracterului explicit și a sistematizării10.
O nouă direcție de cercetare, apărută în Statele Unite ale Americii
după 1950 și care a luat o serioasă amploare și în Europa după 1960 (mai
ales datorită activității Centrului de lingvistică aplicată din Washington),
o constituie așa-numita analiză contrastivă11.
'Gramaticile contrastive își propun să înfățișeze asemănările și mai
ales deosebirile dintre structurile a două limbi, în vederea atingerii unui scop
practic : ușurarea procesului de învățare a unei limbi străine, și unui scop
teoretic: aprofundarea cunoașterii structurii limbilor comparate12. Pe
baza analizei contrastive pot fi prevăzute și explicate dificultățile întîmpi-
nate de vorbitorii unei limbi în însușirea altei limbi, iar etapele predării
unei limbi străine se pot stabili în mod științific potrivit ierarhizării acestor
dificultăți13. Este de la sine înțeles că limbile comparate trebuie analizate
7 Cf. Em. Vasiliu. Gramaticile generative, LR XII, 1963, 3, p. 219 — 231.
8 Cf. No ani Chomsky, Aspects of the Theory of Syntax, Cambridge, Massachusetts, 1965,
p. 4 ; Jean Dubois, Grammaire generative et transformationnelle, „Langue fran^aise”, 1969, nr. 1,
p. 51.
9 Cf. E. Vasiliu, Sanda Golopentia-Eretescu, Sintaxa transformațională a limbii române.
București, 1969, p. 26.
10 Cf. Ruwet, Introduclion, p. 62. Vezi și, mai sus, Lingvistica generativ-transformațională
sau gramaticile ge nerat iv-transformațio nai e (I B lefi 3).
11 Cf. William Nemser and Tatiana Slama-Cazacu, A contribution to contrastive linguistics
(A psycholinguistic approach: contact analysis), RRL XV, 1970, 2, p. 101 — 128 și bibliografia
indicată acolo.
12 O analiză a realizărilor și a limitelor gramaticilor contrastive face E. Coseriu, liber
Leistung und Grenzen der kontrastiven Grammatik, în Probleme der kontrastiven Grammatik,
,,Jahrbuch 1969 des Instituts fur deutsche Sprache”, Diisseldorf, 1970, p. 9 — 30, și Zusammen-
fassung der Ergebnisse, ibidem, p. 175 — 177.
13 Cf. D. Chitoran, Analiza contrastivă si procesul de predare și învățare a limbilor străine,
SCL XXI, 1970, 2, p. 241-248.
282
II. Lingvistica sincronică
în termenii aceleiași teorii lingvistice. Gramaticile contrastive apărute
pînă în prezent au fost elaborate fie în lumina structuralismului descripti-
vist american, fie în cea a generativismului chomskian14.
în ultimii ani, lingviștii au fost solicitați să răspundă la o serie de
probleme noi, ivite odată cu dezvoltarea unor ramuri ale tehnicii. Realiza-
rea mașinilor de tradus, în mod special, a făcut necesară descrierea formali-
zată a limbii, prezentarea limbii ca un sistem de simboluri. în acest scop
lingviștii au preluat anumite procedee din matematică, a căror aplicare
trebuie să ducă la o gramatică mai precisă și mai abstractă.
2.	încă din antichitate gramatica cuprinde două ramuri: morfologia
(care era numită analogie) și sintaxa 15. Gramaticile greco-latine studiau
în cadrul morfologiei părțile de vorbire, flexiunea și valorile formelor
flexionare; sintaxa avea ca obiect modul îmbinării cuvintelor (și ocupa un
loc mai puțin întins decît morfologia). Deoarece pentru gruparea cuvinte-
lor în părți de vorbire se folosea și un criteriu sintactic (care a avut ca
rezultat distingerea unor clase ca : adverbul, prepoziția, conjuncția), iar
în discuția despre îmbinarea cuvintelor se relevau și formele flexionare pe
care le luau cuvintele cînd intrau în anumite construcții, nu se putea face
o delimitare precisă între morfologie și sintaxă.
în secolele al XVIII-lea — al XlX-lea apar teorii sintactice noi,
potrivit cărora în analiză trebuie să se pornească de la propoziție și părțile
ei și nu de la cuvînt. Obiectul morfologiei se restrînge la studiul formei,
structurii cuvintelor, iar sintaxa preia studiul valorii formelor.
Pentru mulți gramaticieni această despărțire nu este satisfăcătoare,
dar poziția lor nu este fermă : în lucrările ulterioare sensurile unora dintre
forme sînt tratate la morfologie, iar sensurile altora, la sintaxă; uneori
aceleași valori sînt discutate de două ori, atît la morfologie, cît și la sin-
taxă.
Problema teoretică a necesității și a posibilității distingerii celor
două discipline gramaticale ca și aspectul practic al repartizării faptelor
la cele două capitole diferite au constituit în ultimele decenii o preocupare
de seamă a multor lingviști16.
Din numeroasele discuții purtate s-a putut desprinde ideea că stu-
diul morfologic, deosebit de cel sintactic, este justificat mai ales de nevoia
unei sistematizări a materialului și este cu atît mai necesar, cu cît limba
supusă analizei are o flexiune mai bogată. (Descrierea morfologică a unei
limbi de tip izolant, mult mai restrînsă decît a unei limbi flexionare, cu-
prinde analiza structurii cuvintelor-rădăcini, iar cea a unei limbi de tip
aglutinant, structura rădăcinilor, îmbinarea lor cu afixele etc.)
Pentru mulți lingviști apare clar faptul că discutarea formelor (atît
a formelor morfologice, adică a combinațiilor de morfeme în limitele cu-
14 Cf. Clement Mîrza, Aspecte teoretice ale analizei contrastive, SL, p. 51 — 57.
15 Pentru problemele discutate în acest paragraf, vezi Stati, Sintaxă, p. 27 — 37.
16 Cf. Ades du sixieme congres internațional des linguistes (Paris, Juillet 1948), Paris,
1949, p. 19-30, 261-302, 471-496.
C. Compartimentele limbii
283
vîntului, cît și a- formelor sintactice, adică a combinațiilor de cuvinte în
unități superioare) împreună cu cea al valorii lor are avantajul de ta păs-
tra unitatea semnului lingvistic, de a nu despărți planul expresiei de pla-
nul conținutului. Trebuie remarcat însă că, dacă combinațiile de morfeme
constituie obiectul unei singure discipline lingvistice, al morfologiei,
sensurile morfemelor aparțin atît morfologiei, cît și lexicologiei.
De asemenea, este evident pentru toți cercetătorii că între morfo-
logie și sintaxă nu se poate realiza o demarcație netă : unele morfeme nu
pot fi pe deplin clarificate fără a se face apel la sintagmele sau la propo-
zițiile în care apar, iar înțelegerea corectă a unor construcții necesită cu-
noașterea prealabilă a morfemelor pe care le cuprind.
Reprezentanții structuralismului caută să pună pe alte baze dis-
tincția morfologie — sintaxă sau să desființeze granițele dintre ele. La
L. Hjelmslev, de exemplu, materialul morfologiei și al sintaxei este cla-
sificat potrivit cu cele două planuri ale limbii, conținutul și expresia, și
eu cele două axe, paradigmatică și sintagmatică17. Aceste două axe
constituie și după părerea lui Andre Martinet fundamentul opoziției
dintre morfologie și sintaxă13. La V. Brondal faptele morfologice țin de
limbă, pe cînd cele sintactice, de vorbire19.
Punctele de vedere noi, vulnerabile și ele, au dat naștere la numeroase
controverse, care nu s-au încheiat încă.
Lucrările de gramatică apărute în țara noastră în ultimii ani, atît
cele de tip ,,tradițional” (cum este, de exemplu, Limba română contempo-
rană, de lorgu Iordan, sau Gramatica Academiei), cît și cele ai căror au-
tori sînt reprezentanți ai orientărilor noi în lingvistică (de exemplu : Mor-
fologia strucUirală a limbii române, de Valeria Guțu Romalo, Structură
și evoluție în morfologia substantivului românesc, de Paula Diaconescu,
Teorie și metodă în sintaxă, de Sorin Stati etc.), disting morfologia de
sintaxă, prima cuprinzînd studiul formelor flexionare și al valorilor lor,
ultima, studiul combinării cuvintelor.
3.	Despre unitățile celor două nivele care alcătuiesc gramatica s-a
vorbit într-un alt capitol (vezi p. 223 și urm.). S-a arătat acolo cît de multe
divergențe există între lingviști în legătură cu stabilirea numărului acestor
unități și cu definirea lor. în ce privește morfologia, situația este mai pu-
țin grea decît în sintaxă, deoarece, după părerea aproape unanimă, uni-
tatea minimală a nivelului morfologic este morfemul.
Morfemele, definite (de mulți specialiști de diverse orientări) ca „sec-
vențe fonice minimale dotate cu sens” (vezi mai sus, p. 224), pot fi clasi-
ficate din diferite puncte de vedere20: după posibilitățile de combinare,
morfemele sînt dependente sau independente. Morfemele dependente nu
pot apărea singure, ci numai combinate cu alte morfeme : de exemplu,
în limba română, -e sau -el apar numai împreună cu un alt morfem,
17 Ades du sixieme congres internațional des lingvisles, p. 478.
18 Ibidem, p. 294.
19 Cf. Stati, lucr. cit., p. 32—33.
20 Cf. lorgu Iordan, Valeria Guțu Romalo, Alexandru Niculescu, lucr. cit., p. 48 — 52.
284
II. Lingvistica sincronică
de pildă cu pahar (pahare, păhărel), cu scaun (scaune, scăunel). Dimpotrivă,
morfemele independente pot fi folosite și singure (sau combinate cu un
morfem zero), de exemplu, pahar, scaun, dulap. După conținutul lor, mor-
femele pot fi grupate în : morfeme lexicale : rădăcinile și afixele deriva-
tive, și morfeme gramaticale : sufixele și prefixele cu rol morfologic și de-
sinențele. Alte două categorii cuprind morfemele segmentale și supraseg-
mentale și morfemele continue și discontinue. Deoarece au fost definite mai
sus (vezi p. 223), nu mai stăruim asupra lor.
Ca unități sintactice au fost interpretate în decursul timpului: cu-
vîntul, partea de propoziție, îmbinarea de cuvinte, sintagma, propoziția,
fraza, perioada, enunțul și altele21. A existat și există încă o mare varie-
tate de păreri privitoare la recunoașterea uneia sau alteia dintre aceste
unități, la delimitarea lor și la atribuirea calificativului fundamentală uneia
dintre ele. Se pare că dintre unitățile sintactice enumerate mai înainte cele
mai frecvent acceptate în lingvistica contemporană sînt cuvîntul și enun-
țul (vezi discuția de mai sus, p. 228).
4.	Prin categoriile gramaticale ale unei limbi se înțeleg sensurile lo-
gico-gramaticale, deosebite de sensurile lexicale, exprimate prin mijloace
morfologice sau prin mijloace fonetice și lexicale gramaticalizate22.
Limbile se deosebesc între ele în ce privește numărul categoriilor
gramaticale (pentru că nu au dobîndit în toate limbile indici gramaticali
proprii, adică nu s-au gramaticalizat, aceleași categorii logice : aspectul,
de exemplu, este o categorie gramaticală în limbile slave, dar nu este și
în limbile romanice), valoarea acestor categorii (valorile numărului, de
exemplu, nu sînt identice într-o limbă care are numai singular și plural
cu cele ale unei limbi care, pe lîngă singular și plural, posedă și dual) și
mijloacele de realizare a categoriilor gramaticale (de pildă româna folo-
sește în anumite situații accentul ca morfem suprasegmental pentru ex-
primarea timpului, dar alte limbi nu au această posibilitate). Astfel, ca-
tegoriile gramaticale, alături de alte elemente, conferă unei limbi carac-
terul ei specific.
Categoriile gramaticale se manifestă în flexiune23 : în flexiunea no-
minală se realizează genul, numărul și cazul, în flexiunea pronominală,
la aceste trei categorii se adaugă și persoana, iar în flexiunea verbală,
numărul, persoana, uneori și genul, modul, timpul, diateza și aspectul.
Adjectivele și unele adverbe prezintă și grade de comparație.
Categoriile gramaticale au o istorie foarte îndelungată. Ele au apărut
și au evoluat treptat, odată cu dezvoltarea gîndirii, reflectînd capacitatea
omului de a se ridica de la concret la abstract. în decursul timpului s-au
modificat atît conținutul, cît și formele de exprimare ale categoriilor gra-
21 De exemplu nucleul, functorul (vezi, mai sus, p. 228).
22 Pentru concepția care stă la baza acestui paragraf și pentru detalii suplimentare asupra
chestiunilor discutate aici, vezi Introducere, p. 177—192; lorgu Iordan, Valeria Guțu Romalo,
Alexandru Niculescu, lucr. cit., p. 55 — 65.
23 Avem în vedere limbile indo-europene. Pentru caracteristicile gramaticale ale limbilor
neflexionare, vezi, mai jos, Clasificarea tipologică (IV B 3).
C. Compartimentele limbii
285
maticale : în categoria genului, de exemplu s-a trecut de la animat — ina-
nimat la masculin feminin — neutru; desinențe și sufixe care marcau
genul, numărul, cazul au fost înlocuite cu altele etc. Unele categorii grama-
ticale (mai concrete) au fost eliminate din toate limbile sau din mai multe
limbi, de exemplu trialul, dualul, altele, simplificate, de exemplu cazurile.
Schimbările care au avut loc nu s-au manifestat în toate limbile
în același fel: fiecare limbă prezintă particularitățile ei și în ceea ce pri-
vește transformările suferite de categoriile gramaticale. Engleza, de exem-
plu, tinde spre desființarea genurilor, iar polona dezvoltă un gen personal,,
limba rusă a dezvoltat aspectul etc.
în evoluția categoriilor gramaticale se observă în general, ca și în
celelalte domenii ale limbii, trecerea de la particular și concret la general
și abstract, de la complicat la simplu, de la nesistematic la sistematic.
5.	Potrivit cu comportamentul lor gramatical, cuvintele unei limbi
se grupează într-un număr limitat de clase, numite părți de vorbire. Uni-
tățile unei părți de vorbire se caracterizează prin aceleași categorii grama-
ticale și intră în aceleași relații sintactice cu celelalte cuvinte din contex-
tele în care apar.
Clasele gramaticale de cuvinte nu sînt identice în toate limbile glo-
bului. Gramaticile limbilor indo-europene enumera : substantivul, articolul'
pronumele, verbul, adverbul, prepoziția, conjuncția, cunoscute încă din
antichitatea greacă, interjecția, introdusă printre părțile vorbirii de gra-
maticii latini, adjectivul și numeralul, recunoscute drept clase distincte
în evul mediu (pînă atunci incluse în categoria numelui). La acestea tre-
buie adăugate particula și cocmosiHue (pentru limba rusă).
Clasificarea cuvintelor în părți de vorbire este una dintre problemele
lingvistice foarte viu discutate. Numeroasele critici formulate24 la adresa
clasificării tradiționale pornesc mai ales de la criteriile pe care se bazează,
această clasificare și în primul rînd de la faptul că ea nu rezultă din apli-
carea unui singur criteriu (cerință obligatorie a oricărei clasificări).
O greutate în clasificarea cuvintelor, recunoscută încă din antichi-
tate, o constituie faptul că nu există granițe fixe între părțile de vorbire
(ca, de altfel, între multe alte elemente și aspecte ale limbii), că un cuvînt
poate trece dintr-o clasă gramaticală în alta (fenomen cunoscut sub nu-
mele de conversiune).
Numeroasele clasificări mai vechi și mai noi (de exemplu, cea a școlii
descriptiviste), propuse pentru a înlocui clasificarea tradițională, nu sînt
nici ele pe deplin satisfăcătoare și unanim acceptate. Prin urmare, clasi-
ficarea cuvintelor în clase gramaticale, deși constituie o preocupare stră-
veche, continuă să rămînă o problemă deschisă.
în ce privește limba română, în stadiul actual al cercetărilor, poate
fi menținută o clasificare fundată pe criterii morfosintactice25.
24 Enumerate și discutate de Stati, lucr. cit., p. 47 — 48.
25 Vezi lorgu Iordan, Valeria Guțu Romalo, Alexandru Niculescu, lucr. cit., p. 66 — 68.
286
II. Lingvistica sincronică
Pe baza criteriului morfologic cuvintele limbii române se împart
mai întîi în flexibile și neflexibile. Cuvintele flexibile se grupează, avînd
în vedere caracteristicile flexionare proprii, în : substantiv, adjectiv, ar-
ticol, pronume, numeral, verb. (Unii lingviști contestă articolului calita-
tea de a constitui o singură clasă și o parte de vorbire de sine stătătoare26,
alții au aceste rezerve față de numeral27.) Cuvintele neflexibile se subdivid,
la rîndul lor, ținîndu-se seama de criterii sintactice, în : prepoziție, con-
juncție, interjecție și adverb (care este parțial flexibil, avînd grade de com-
parație). în limbile cu flexiune săracă, cum este engleza, criteriul princi-
pal folosit în clasificare este cel sintactic, deoarece cuvintele se deosebesc
mai puțin între ele prin indici morfologici și mai mult prin funcțiunea sin-
tactică pe care o îndeplinesc.
Criteriul semantic, atît de criticat (s-a arătat adesea că nu numai ver-
bele exprimă acțiuni: a fugi, a lupta, a ridica, a circula etc., ci și sub-
stantivele : fugă, luptă, ridicare, circulație etc., că nu numai adjectivele
exprimă însușiri: bun, proaspăt etc., ci și substantivele : bunătate, pros-
pețime etc.), servește de fapt și în gramatica tradițională mai mult la de-
finirea părților de vorbire, decît la clasificarea lor28. Caracteristicile mor-
fologice și sintactice sînt în strînsă legătură cu conținutul semantic al păr-
ților de vorbire, de aceea el este luat în considerație în definiții. în mod
deosebit, în cazul interjecției, care are, după cum se știe, o situație specială
între părțile vorbirii, indicarea laturii semantice (exteriorizează senzații,
sentimente, manifestări de voință sau reproduce sunete și zgomote din
natură29) este indispensabilă, pentru că altfel interjecția ar fi caracteri-
zată numai negativ : nu are flexiune, nu are rol sintactic în propoziție.
în afară de clasificarea cuvintelor în părțile de vorbire pomenite
mai sus sînt curente și alte clasificări. Astfel, pe baza criteriului semantic,
se vorbește de cuvinte cu sens lexical deplin sau de sine stătător (copil,
înalt, a învăța etc.) și de cuvinte fără sens lexical deplin (cu, însă etc.).
După modul de exprimare a realității, criteriu apropiat de cel precedent,
cuvintele exprimă și denumesc noțiuni (creion, albastru, a scrie etc.), ex-
primă dar nu denumesc senzații, emoții, manifestări de voință și zgomote
(ah!, pleosc! etc.), exprimă raportul dintre noțiuni (la, și etc.). Pornin-
du-se de la criteriul sintactic, sînt cuvinte care pot avea rol de părți de
propoziție și cuvinte care nu pot avea o asemenea funcțiune. Aceste cla-
sificări pot fi utile; ele au însă o importanță secundară.
Părțile de vorbire au caracter istoric. Ele au apărut treptat în diverse
etape de dezvoltare a limbilor, reflectînd procesul de abstractizare a gîn-
26 lorgu Iordan, Valeria Guțu Romalo, Alexandru Niculescu, lucr. cit., p. 68, 166—172,
unde se discută situațiile în care articolul poate fi considerat morfem (al determinării). Vezi
si Ion Z. Goja, Articolul — parte de vorbire sau morfem al determinării?, SGL XX, 1969, 2,
p. 167-181.
27 Vezi GLR I, p. 32; Sanda Golopenția-Eretescu, Delimitarea clasei numeralului, SGL
XVI, 1965, 3, p. 383 — 390; Viorica Florea, Numeralul. Analiză distributivă, LR XIV, 1965,
3, p. 333 — 343; Alexandrina Novac, Observatii asupra numeralului fractionar în limba română,
SGL XXI, 1970, 6, p. 669-672.
28 Gf. Stati, lucr. cit., p. 48.
29 Cf. GLR I, p. 421.
C. Compartimentele limbii
287
dirii și a limbii30. Felul cum au luat naștere unele părți de vorbire (de exem-
plu articolul, numeralul) și felul cum se șterg diferențele formale dintre
clasele de cuvinte'(de exemplu în limba engleză) au putut fi urmărite
de specialiști. Cu privire la istoria altor părți de vorbire se fac doar pre-
supuneri : astfel, se bănuiește că cele mai vechi părți de vorbire sînt nu-
mele și verbul, care au constituit o opoziție inițială. Printre cele mai noi
părți de vorbire se numără conjuncția și prepoziția (care au un conținut
foarte abstract).
6.	Interdependența compartimentelor limbii în sincronie
Legătura dintre compartimentele limbii, observată de multă vreme,,
a fost pusă în lumină, în mod deosebit, în secolul nostru.
Limba poate fi concepută ca un sistem alcătuit din patru compar-
timente, fiecare dintre ele cuprinzînd, la rîndul lui, un număr de elemente
organizate în mod sistematic. Acest punct de vedere a fost înfățișat la
noi de Al. Graur în Studii de lingvistică generală1.
Multiplele legături dintre compartimentele limbii, despre care se va
vorbi mai departe, se reflectă în primul rînd în dificultățile delimitării aces-
tor compartimente, fapt discutat de noi mai sus 2.
Baportul dintre fonologie, lexic și sintaxă este de interdependență,
în sensul că existența unuia depinde de existența celuilalt sau a celorlalte.
Fonologia nu poate fi concepută fără lexic și nici lexicul fără fonologie;
de sintaxă de asemenea nu poate fi vorba fără vocabular (și, evident, nici
fără fonologie), ceea ce se înțelege de la sine. Lexicul, ca totalitate a cu-
vintelor unei limbi, are desigur o existență independentă de sintaxă, dar
cuvintele izolate nu transmit în mod obișnuit idei, ele trebuie neapărat
îmbinate între ele potrivit regulilor sintactice, pentru a deveni mijloc de
comunicare. Situația morfologiei este mai complicată din acest punct de
vedere. în limbile flexionare, morfologia și sintaxa se condiționează re-
ciproc : cuvintele iau anumite forme morfologice pentru a se putea îm-
bina între ele, iar un conținut sintactic, pentru a fi exprimat, „cere” anu-
mite forme morfologice. în limbile amorfe sau radical-izolante însă, cu-
vintele nu-și modifică în general forma pentru a alcătui propoziții și fraze,
iar elementele vocabularului au aspectul unor rădăcini. După cum se știe,,
o limbă total radical-izolantă nu există : chineza și celelalte limbi de ace-
lași tip au afixe gramaticale și lexicale, chiar dacă ele sînt foarte puțin
numeroase. Pe lîngă aceasta, în chineză se pot recunoaște, după cît se
pare, cîteva părți de vorbire distincte. Teoretic însă s-ar putea admite
existența unor limbi complet lipsite de flexiune și de clase morfologice,.
30 Cf. Wald, Progresul, p. 120-152.
1 [București] 1960, p. 18 — 41.
2 Vezi și p. 283.
288
II. Lingvistica sincronică
în care raporturile sintactice dintre cuvinte să fie exprimate exclusiv prin
mijloace extramorfologice.
Legătura dintre compartimentele limbii poate fi ilustrată și prin
numeroase exemple care demonstrează că fapte dintr-un compartiment
sînt determinate de fapte din alt compartiment sau că elemente, mijloace
specifice unui compartiment sînt folosite și în alt compartiment3.
a.	Fonetica și morfologia4
Rezultatul unui proces fonetic, de exemplu, în română, transformarea
în a a vocalelor e și o accentuate (cînd în silaba următoare se află un a
sau un e, cu menținerea alterării consoanei precedente) sau modificarea
lui k urmat de e sau i în c, a ajuns să constituie o marcă morfologică (unică
sau suplimentară, pe lîngă desinențe) care diferențiază unele forme gra-
maticale (așa-numita flexiune internă) : singularul față de plural (seară —
seri, rac — raci), femininul față de masculin (frumos — frumoasă, drept —
dreaptă), o persoană verbală față de alta (leg — leagă, mor — moare, zac —
zaci) etc.
Schimbările de sunete de acest fel, datorate la început exclusiv cau-
zelor fonetice, pot fi provocate mai tîrziu, cînd legea fonetică respectivă
nu mai acționează, de morfologie, ca urmare a rolului gramatical al al-
ternanțelor : profesoară ca să se opună mai netlui^ro/^sor, pitorească, lui pi-
toresc, convoacă, lui convoc etc. (dar există exemple și fără modificările fone-
tice discutate : carnivor — carnivoră, burlesc — burlescă, invoc —invocă etc.).
într-o epocă veche, în limbile slave, între o consoană labială și un
iot următor se degajează un l, de exemplu, în rusește, la pers. I a verbu-
lui M)6umb, jiio6jiio. Cuvintele recente nu prezintă această particularitate,
deoarece legea fonetică amintită nu mai este în vigoare. Se întîlnesc to-
tuși exemple ca spatio (pers. Ia verbului epa^umb), unde^ a fost introdus
pentru a se respecta regula, devenită morfologică, a conjugării verbelor
de acest tip.
Alternanțele vocalice și consonantice nu sînt singurele elemente
de ordin fonetic folosite cu valoare morfologică. Lungirea și repetarea vo-
calelor, geminarea consoanelor pot constitui, în limbajul afectiv, o marcă
a gradului superlativ: rom. frumo^^să fată!, grozzzavâ idee!, fr. c^est
epțwuvantable !, terrrible ! Accentul, putînd să cadă în limba română pe di-
ferite silabe ale unui cuvînt, deosebește uneori două forme verbale : pre-
zentul indicativului, pers, a IlI-a singular (al unor verbe de conjugarea I),
de perfectul simplu, aceeași persoană : află — află, cîntă — cîntâ etc.
Există o legătură între armonia vocalică, fenomen în esență fonetic,
și caracterul aglutinant al unor limbi. Identitatea timbrului vocalelor din
3 Pentru exemplificări s-au folosit în special; Graur, Studii, p. 18 — 41; id., Influența
reciprocă a elementelor limbii, PLG III, p. 83 — 94; GLR I, p. 12—25, voi. II, p. 468—641;
Introducere, p. 207—214.
4 în acest paragraf, ca și în următoarele, materialul ilustrativ dovedește influența reci-
procă dintre compartimentele limbii: fonetica influențează morfologia, iar morfologia influen-
țează fonetica etc.
C. Compartimentele limbii
289
toate morfemele cu cel al vocalei din rădăcină este un semn al unității
cuvîntului, alcătuit în limbile aglutinante, după cum se știe, dintr-o ră-
dăcină și mai multe morfeme (unul pentru caz, altul pentru număr etc.),
destul de slab legate între ele.
b.	Fonetica și sintaxa
Accentul și intonația pot avea și rol sintactic. Cu ajutorul accentu-
lui se scoate în evidență un cuvînt (rar mai multe cuvinte) dintr-o propo-
ziție sau o propoziție dintr-o frază, elemente considerate mai importante
decît celelalte în comunicare. De exemplu, reliefînd prin accent unul sau
altul dintre cuvintele unei propoziții ca : Ion s-a întors ieri din străinătate,
transmitem de fiecare dată o idee întrucîtva deosebită : Ion s-a întors ...
(această persoană, nu alta), Ion s-a întors ieri ... (s-a înapoiat, nu a ple-
cat ieri), Ion s-a întors ieri ... (nu azi sau mai demult) etc. Aceeași este
situația și în cadrul frazei: a plecat unde a fost trimis (nu a refuzat să
plece), a plecat unde a fost trimis (nu în altă parte) etc.
Intonația are multiple întrebuințări în sintaxă : transformă un cu-
vînt sau un grup de cuvinte într-o propoziție, marchează unele raporturi
sintactice etc. (vezi și la p. 231).
Pauza, un alt element fonetic, are diferite funcții sintactice. De pildă,
separă între ele unități sintactice de diverse feluri: părți de propoziție,
propoziții, fraze. Pauza poate duce la deosebirea unor categorii sintactice,
de exemplu, a unor tipuri de atribute și de propoziții atributive de altele,
a propoziției interogative directe de interogativa indirectă (împreună cu
accentul și intonația) etc. Tot pauza suplinește uneori un predicat verbal
sau copula unui predicat nominal (Religia — o frază de dînșii inventată.
EMINE8CU).
îmbinările de cuvinte pot influența la rîndul lor asupra aspectului
fonetic al termenilor. Un exemplu sînt elidările și contracțiile : în română
d-aci-nainte, parc-aud etc., în franceză Vămi (le ami), Vamie (la amie),
în engleză Fm (I am) etc.
c.	Fonetica și vocabularul
în ce privește legăturile dintre fonetică și vocabular, poate
fi amintit simbolismul fonetic, în sensul că unele cuvinte sînt expresive
datorită prezenței în complexul lor sonor a unui sunet sau a unui grup de
sunete care sugerează obiectul, acțiunea denumită (rom. ciupi, fluture,
hohot etc., fr. foiiet, glisser lat. pipio^ etc.)6.
5 Cf. Saussure, Cours, p. 102. Cf. și Arbitrar și motivat (II B 1 b).
6 Cînd un sunet sau un grup de sunete sînt folosite în mod regulat,ca procedeu morfo-
logic pentru a crea formații expresive, avem a face cu un aspect al interdependenței dintre fone-
tică și morfologie (cf. Al. Graur, Grupuri simbolice tn fonetismul românesc, SCL X, 1959, 2,
p. 205-210).
19 c. —1312
290
II. Lingvistica sincronică
Un alt exemplu îl constituie raportul, constatat de specialiști, între
numărul fonemelor, în special al vocalelor, și lungimea cuvintelor dintr-o
limbă. în latină, de exemplu, pierderea distincțiilor cantitative dintre vo-
cale și, prin aceasta, micșorarea numărului fonemelor vocalice au avut
ca urmare lungirea cuvintelor (sau înlocuirea cuvintelor cuperifraze etc.)7.
d.	Morfologia și sintaxa
Unele forme morfologice, cele analitice, se realizează prin mijloace
sintactice, îmbinări de cuvinte. De exemplu în flexiunea verbală : rom.
am scris, voi scrie, să scriu, scrisoarea este scrisă etc., rus. a 6ydy nucamu,
germ, ich habe gefragt, ich werde fragen, engl. I shall caii, I am calling,
I am called etc. sau în comparația adjectivului: rom. mai larg, mai pu-
țin larg, la fel de larg, cel mai larg, foarte larg, fr. plus froid, aussi froid,
moins froid, le plus froid, tres froid, engl. more usual, most usual etc.
O categorie morfologică, cum e superlativul, se poate realiza în lim-
bajul afectiv printr-un procedeu sintactic, repetarea adjectivului sau a
adverbului: o femeie bătrînă, bătrînă; s-a înălțat sus, sus.
Caracterul liber sau fix al ordinii cuvintelor dintr-o limbă este strîns
legat de factori morfologici, și în primul rînd de flexiune. Limbile cu fle-
xiune bogată (de exemplu, latina) au topică liberă, deoarece formele
cuvintelor (prin desinențe) exprimă clar raporturile dintre termeni. Dimpo-
trivă, limbile a căror flexiune e săracă (de exemplu limbile romanice
occidentale) au nevoie de o topică relativ fixă, funcțiunea sintactică a
cuvîntului fiind adesea indicată prin locul lui în propoziție.
Se poate arăta și că unele caracteristici morfologice sînt legate de
ordinea cuvintelor. De exemplu, în română, într-un grup alcătuit dintr-un
substantiv și un adjectiv, articolul hotărît se atașează fie la substantiv,
fie la adjectiv, după cum adjectivul stă după substantiv sau înaintea aces-
tuia : fata frumoasă, frumoasa fată.
Exprimarea obligatorie sau facultativă a subiectului-pronume, fapt
sintactic, depinde de existența desinențelor verbale, fapt morfologic. Lim-
bile care posedă desinențe pentru diferențierea persoanelor verbale (cum
sînt româna, rusa) se pot dispensa de folosirea pronumelor, subiectul fiind
inclus în forma verbului (scriu, se înțelege eu, scrii, se înțelege tu, la fel
nuuty, nuuieuib etc.). în schimb, acolo unde nu există desinențe specifice
pentru fiecare persoană, întrebuințarea pronumelui-subiect este obliga-
torie (fr. je note, tu notes, il note, pentru că verbul este pronunțat la fel,
engl. I caii, you caii, we caii, they caii). în prima situație descrisă mai
sus, cînd exprimarea subiectului nu este obligatorie, pronumele sînt fo-
losite în împrejurări speciale : pentru a insista asupra persoanei, a o pre-
7 Cf. J. Herman, Thtorie de l’information et recherches diachroniques, ACIL XI,
p. 468 - 471.
C. Compartimentele limbii
291
ciza (eu l-am văzut), pentru a pune în lumină o persoană în opoziție cu
alta (noi plecăm, yoi stați acasă), pentru a reda diferite stări afective (ai
să vezi tu ce ai să pățești!) etc.
e.	Lexicul și morfologia
Legătura strînsă dintre aceste două compartimente ale limbii poate
fi demonstrată prin numeroase exemple.
Unele tipuri de cuvinte nu au toate categoriile morfologice carac-
teristice pentru partea de vorbire căreia îi aparțin din cauza sensului lor
lexical. Astfel, nu au plural o serie de substantive care exprimă însușiri,
stări fiziologice : cinste, curaj, lene, prudență, foame, sete, care sînt nume de
materie : aur, miere, sînge, unt, vată, mazăre, orez, piper, secară etc., care
denumesc sporturi și jocuri: box, fotbal, oină, șah, tenis etc.
Nu au singular nume de materie ca : bale, cîlți, alte nume comune cum
sînt: moaște, nuri, zale, zori etc. în toate aceste cazuri, datorită sensului
lexical, nu se simte nevoia exprimării opoziției de număr.
Cele mai multe nume de lucruri nu au vocativ, pentru că în mod
obișnuit aceste substantive nu constituie obiectul unei adresări (dacă apare
însă necesitatea, vocativul este creat cu ușurință).
Adjectivele exprimînd însușiri care nu pot exista în grade diferite
nu au grade de comparație, de exemplu : desăvîrșit, dreptunghiular, en-
demic, mimcitoresc, oral, perfect, pulmonar, veșnic etc.
Tot din pricina sensului lexical unele verbe nu au imperativ, ca :
a putea, a puți etc. sau nu au forme decît pentru o singură persoană,
ca : ninge, plouă etc. întrebuințarea perfectului simplu este potrivită
la verbele cu sens momentan, ca : adormi, căzu, plecă etc. Verbele cu sens
durativ se pot folosi la perfectul simplu numai dacă acțiunea este delimi-
tată printr-un determinant: alergă într-un suflet, stătu un ceas la pîndă
etc.
în schimb, alte cuvinte au categorii morfologice nespecifice pentru
partea de vorbire pe care o reprezintă. De exemplu, substantivele care
numesc stări (foame, sete, liniște, frig etc.) sau cele care numesc obiecte
considerate reprezentative pentru anumite însușiri (artist, filozof, copil etc.)
pot avea grade de comparație (mai copil, foarte copil etc.).
S-a observat tendința de a se distinge în limba română o categorie
morfologică, genul personal, caracteristică pentru substantive cu un anu-
mit conținut semantic : cele care denumesc persoane sau animale perso-
nificate8.
Cîteva mijloace morfologice (enumerate mai jos) sînt folosite pentru
diferențierea lexicală a unor cuvinte sau numai a sensurilor unor cuvinte.
8 Și în limba polonă genul personal e legat de conținutul semantic al substantivelor (cf.
Ion Gonst. Ghițimia, Genul personal în limbile polonă și română, „Romanoslavica” III, 1958,
p. 31—41).
292
II. Lingvistica sincronică
La substantiv : genul (masculin : curent — curenți, neutru : curent — ’cu-
rente), numărul (forme deosebite de plural: dată — date și dată — dăți,
corn — coarne și corn — cornuri; existența pluralului friguri, față de frig),
cazul (forme deosebite de vocativ : doamne și domnule, soro și soră); la
verb : diateza (diateze diferite : a uita — a se uita, a pleca — a se pleca),
conjugarea (forme deosebite : absolv — absolvesc, manifest — manifestez)^,
în sfîrșit, trebuie spus că fondul principal lexical, nucleul voca-
bularului, influențează structura morfologică în două sensuri contrare :
ca factor conservator (cuvintele care îl alcătuiesc își mențin neregularită-
țile de flexiune, fiind frecvent folosite nu se regularizează) și ca factor
inovator (unele tipuri de cuvinte din fondul principal sînt luate ca model
și generalizate, de exemplu, alternanța a/ă din rădăcina substantivelor
feminine : carte-cărți, scară-scări etc. este rezultatul generalizării tipului
de flexiune a cuvintelor din fondul principal: pradă-prăzi, țară-țări (în
Moldova și sară-sări), unde alternanța a/ă a apărut din motive fonetice10.
f.	Lexicul și sintaxa
Sensul lexical al cuvintelor ajută adesea la înțelegerea corectă a unor
construcții sintactice ambigue. O propoziție ca : o vină are această femeie,
confuză din punct de vedere sintactic (pentru că atît subiectul cît și com-
plementul direct nu au mărci specifice), este interpretată just de orice vor-
bitor al limbii române datorită înțelesului termenilor care o alcătuiesc.
în același timp, îmbinarea sintactică în care apare un cuvînt ajută
adesea la clarificarea semantică a enunțului, determinînd alegerea unuia
dintre sensurile cuvîntului polisemantic sau a unuia dintre mai multe
omonime. în repară broasca este evidentă referirea la mecanismul de me-
tal de la ușă, sertar etc., iar broasca orăcăie, la animalul amfibiu.
De sensul lexical depinde uneori funcțiunea sintactică pe care o
poate sau nu îndeplini un cuvînt: de exemplu, în mod obișnuit, nu apar
ca circumstanțiale de loc substantive care numesc însușiri (bunătate,
frumusețe, înțelepciune), stări fiziologice (foame, sete), sentimente (frică,
gelozie) etc., ca circumstanțiale de timp, numele de obiecte (cratiță, pan-
tof, ușă etc.), de plante sau de animale (ardei, crin; cal, tigru) etc. Deter-
minantul unui atribut subiectiv sau al unui atribut obiectiv trebuie să
aibă sens de acțiune (vîjîitul vîntului, pierdere de vreme), iar atributul
autorului trebuie să fie un nume de ființă sau un adjectiv derivat de la
un astfel de nume (florile lui Lucian, stil arghezian).
Posibilitatea care există în limba noastră de a se plasa adjectivul
atît în urma substantivului, cît și înaintea lui (chestiune de sintaxă) duce
în unele cazuri la o diferențiere semantică : adjectivul are un anumit sens
cînd stă după substantiv și alt sens cînd îl precedă. De exemplu : a folosit
9 Cf. Mioara Avram, Mijloace morfologice de diferențiere lexicală in limba română, SGL
IX, 1958, 3, p. 315-333.
10 Cf. Al. Graur, încercare asupra fondului principal lexical al limbii române, București,
1954, p. 168-178.
C. Compartimentele limbii
293
un nou procedeu procedeu decît cele folosite pînă atunci, dar existent,
cunoscut mai de: mult), și a folosit un procedeu nou (procedeu descoperit,
inventat acum, care nu exista mai înainte); mărfuri de diferite calități
(multiple calități, calități felurite) și mărfuri de calități diferite (calități
deosebite, neidentice) etc.
Omiterea unora dintre elementele unui enunț, parte de propoziție
sau propoziție (pe care vorbitorii le au în minte, fără să fi fost exprimate
mai înainte), dă naștere unor construcții sintactice cu caracter expresiv,
care, fiind folosite frecvent, ajung expresii curente ale limbii (de exemplu :
ți-ai găsit, cum (să) nu, da de unde, nici vorbă etc.). în felul acesta, un pro-
cedeu de natură sintactică, elipsa, are repercusiuni asupra lexicului.
Toate faptele înfățișate mai sus, departe de a epuiza lista exemple-
lor care se pot da, arată cît de numeroase și de complexe sînt legăturile
dintre compartimentele limbii. în capitolul de față a fost avut în vedere
modul cum funcționează limba la un moment dat. Perspectiva istorică
va forma obiectul unui alt capitol.

III.	Lingvistica diacronică

h. Nașterea și dispariția limbilor
1.	Originea limbajului
Problema originii graiului — cum, cînd, unde și din ce a apă-
rut? —i-a preocupat necontenit pe oameni. Dar lipsa aproape totală
de date sigure pe care să-și bazeze supozițiile a făcut ca multe din răspun-
surile date întrebărilor privitoare la apariția limbajului să nu mai poată
fi luate azi în considerație decît, cel mult, sub raport anecdotic.
Din mulțimea soluțiilor propuse, cele pe care bunul simț le acceptă
mai ușor ar fi, în ordinea verosimilității, teoria interjecțiilor, după care
primele cuvinte ar fi apărut prin transformarea strigătelor animalice in-
voluntare în semnale emise intenționat, cu conștiința efectului lor asupra
semenilor, și teoria onomatopeelor — primele cuvinte au putut fi înțelese
întrucît au fost motivate, au imitat prin sunete anumite însușiri ale obiec-
telor, .ființelor sau situațiilor denumite. Leibniz, Steinthal și alții, au sus-
ținut teoria imitației prin onomatopee. Epicur a emis primul teoria in-
terjecțiilor, reluată în antichitate de Lucretius și Vitruvius, iar în timpurile
moderne de Condillac, Darwin, Spencer, Jespersen și alții. Teoria transfor-
mării strigătelor animale în cuvinte omenești pare a fi cea mai plauzi-
bilă și este singura rămasă în atenția celor ce azi se interesează de origi-
nea limbajului, iar dezvoltarea în zilele noastre a studiilor de zoosemantică
este legată și de speranța că prin cercetarea ,,limbajului” animalelor su-
perioare vom putea căpăta noi puncte de sprijin pentru teoriile referitoare
la apariția limbajului \
S-a mai vorbit și despre rolul gesturilor în apariția limbajului, ca
suport sau chiar fază anterioară a primelor cuvinte (W. Wundt, în V ol-
kerpsychologie, Leipzig 1911), idee respinsă pe motivul că gesturile nu sînt
perceptibile decît de cei a căror atenție este deja îndreptată asupra obiec-
tului semnalizat, pe cînd cuvîntul, semnalul sonor, este capabil să atragă
atenția cuiva asupra unui obiect2.
Un moment important în cercetarea originii limbajului l-a constituit
teoria lui F. Engcls despre rolul muncii în apariția limbii și gîndirii. Ca
1 Th. A. Sebeok, The Comparison of human communication with animal communication,
ACIL I, p. 433 — 435.
2 Vezi critica acestei teorii la Al. Graur, „Limba gesturilor” și „limba strigătelor”, PLG
IV. Pentru celelalte teorii vezi amănunte la G. R6v6sz, Origine et pr^histoire du langage, Paris,
1950 (cu o bibliografie bogată a problemei).
298
III. Lingvistica diacronică
activitate conștientă, ca formă de adaptare la realitate prin transformarea
acesteia, munca face necesară și posibilă atît apariția limbii, cît și a
gîndirii. Comunicarea, existentă și la animale, capătă un conținut calita-
tiv nou în procesul muncii. Ea nu va mai fi reacție instinctuală, ci volun-
tară, intenționată. Iar omul, susțin antropologii3, devine apt psntru munca
în urma adoptării poziției bipede, care-i eliberează j mîinile, schimbă,
poziția capului în raport cu corpul și mediul înconjurător, ceea ce va
permite și chiar determina dezvoltarea cutiei craniene, a masei cerebrale.
în mod evident, soluționarea problemei originii limbajului depă-
șește posibilitățile lingvisticii, iar pentru unii nici nu este o chestiune ling-
vistică4.
Dar poate că rezultatele obținute în cercetarea apariției limbajului
sînt încă nemulțumitoare tocmai pentru că antropologii, psihologii, fiziologii
și lingviștii nu și-au conjugat cunoștințele, metodele și punctele de vedere.
Trebuie spus însă că lingvistica, mai mult decît celelalte discipline in-
teresate, nu și-a formulat un punct de vedere propriu, clar, în problema
originii limbajului, problemă care rareori a stat în centrul preocupărilor
vreunui lingvist.
Pornind de la una din deosebirile esențiale dintre limbajul omenesc
și mijloacele de comunicare între animale — faptul că primul este arti-
culat — s-ar putea susține că explicarea apariției dublei articulări, a ca-
racterului linear al limbii, este, pe lîngă altele, o chestiune rezolvabilă de
către lingviști.
Pînă acum, prin diverse raționamente și deducții, s-a încercat sta-
bilirea unei ierarhii în timp a apariției categoriilor gramaticale ori a păr-
ților de vorbire5. Așa, de pildă, unii au susținut că primele cuvinte au avut
valoarea unor propoziții, că n-au fost, deci, nici nume, nici verbe.
Cu argumente mai riguroase s-a încercat să se stabilească ordinea în
care au apărut opozițiile fonematice. S-a pornit de la ideea că sunetele
ce alcătuiau primele cuvinte au fost mai ușor de deosebit între ele, ar-
ticulîndu-se cît mai diferit, fiind și din punct de vedere acustic
mai ușor de diferențiat. S-au căutat aceste opoziții6 urmărindu-se dezvol-
tarea limbajului la copii, conform ideii că aceștia își însușesc mai repede
sunetele „mai ușoare”, adică mai simple din punct de vedere articulator.
Dar e greu de știut dacă nu cumva copiii își însușesc mai întîi sunetele care
sînt mai frecvente în limba adulților, iar acestea sînt poate mai frecvente
pentru că au apărut mai tîrziu în ordinea filogenetică.
3 Leroi Gourhan, Le geste et la parole, Paris, 1964.
4 Pentru Glande Levi Strauss problema originii limbii „este o problemă privind evoluția
creierului, ceva care s-a produs în sistemul nervos și care nu a existat înainte. Dacă problema
originii limbii poate fi rezolvată, ea va fi rezolvată de fiziologi” („Secolul 20”, p. 79).
° Vezi Wald, Progresul, — o dare de seamă completă asupra discuțiilor în această ches-
tiune.
1963 6 A* A* Leontiev, BosHUKHoeenue u nepeoHauaMHoe paseumue wm, Moscova,
A. Nașterea și dispariția limbilor
299
S-au comparat aceste rezultate cu cele la care ajunge fonetica arti-
culatorie și acustică privind diferențierea în sunete „mai ușoare” și „mai
grele”. Dar ce ne poate garanta că și acum 100 000 de ani, cînd se presupune
că a apărut limbajul, aceleași erau posibilitățile articulatorii omenești?
Aceeași obiecție se ridică și față de rezultatele deduse din cercetarea
afazicilor, în cazul cărora cam aceleași sunete dispar mai ușor (deci sînt
„mai grele”) sau se restabilesc mai repede (deci sînt „mai ușoare”).
De asemenea, din compararea limbilor cunoscute se poate constata
că unele sunete și opoziții fonematice sînt mai frecvente. Să le considerăm
pe acest motiv ca fiind mai vechi, primare chiar ?
Iată, cu titlu de exemplu, unele rezultate la care s-a ajuns în direc-
ția mai sus comentată7. în procesul dezvoltării auzului fonematic succesiu-
nea apariției distincțiilor între sunete ar fi următoarea :
sonante	—	consoane
oclusive	—	fricative
surde	—	sonore
șuierătoare —	siflante.
Iar ordinea apariției opozițiilor fonematice în vorbirea copiilor (deci
din punct de vedere al articulației sunetelor) ar fi destul de apropiată :
sonante	—	consoane
surde	—	sonore
oclusive	—	fricative
șuierătoare —	siflante.
Cele de mai sus definesc numai un început de drum, pe baze meto-
dologice mai rafinate decît cele utilizate pînă în secolul nostru. Stadiul
actual al dezvoltării lingvisticii e capabil să ofere și alte perspective noi
în problema apariției limbii. Așa de pildă, cercetarea universaliilor lin-
gvistice poate impune o direcție mai precisă și o rigoare mai mare ipotezelor
noastre, conform principiului că limbile se aseamănă mai mult prin ceea
ce moștenesc decît prin ceea ce inovează separat una de alta. Cu condiția
ca lingvistica, lingviștii deci, să se intereseze mai mult de originea limba-
jului, să o includă în problematica majoră a disciplinei lor.
2.	Nașterea si moartea limbilor
9	>
Se spune adesea că o limbă a luat ființă în cutare secol, ba de multe
ori se dă chiar un an precis (de exemplu franceza s-a născut în anul 842,
cînd a fost redactat vestitul jurămînt de la Strasbourg). De asemenea, se
fixează data la care o limbă a murit. Se înțelege că e vorba de date con-
venționale.
în primul rînd, problema nașterii limbilor cunoscute de noi trebuie
diferențiată de problema apariției graiului. în vremea îndepărtată cînd
7 A. A. Leontiev, BosHUKHoeeHue a nepeoHaucuibHoe paaeumue nabiKa, p. 98 — 99.
300
III. Lingvistica diacronică
oamenii în devenire și-au creat primele cuvinte, se poate spune cu adevă-
rat că s-a născut o limbă. De atunci încoace, fenomenul nu s-a mai repetat.
Limba română, ca să dăm un exemplu concret, nu s-a născut niciodată,
ea este forma luată de limba latină, după schimbări succesive și, consi-
derate fiecare în parte, neesențiale. Numai printr-o figură de stil se vor-
bește deci de nașterea unei limbi și această figură nu e lipsită de efecte
supărătoare. S-a crezut multă vreme și unii mai spun și azi că o limbă
s-a format pînă la un anumit moment, apoi a fost gata și nu i s-au mai
putut aduce modificări. Ideea era curentă în secolul trecut. Astfel C. Ne-
gruzzi (S.I. 267, citat după dlr s.v. noduros) scrie că limba română „era
gata urzită” și de aceea elementele slave n-au mai putut-o altera. Parcă
ar fi vorba de ciment1. în realitate, limba se „urzește”, se „încheagă” ne-
contenit și niciodată nu e gata. Se transformă lent, treptat, cu salturi fără
explozie, de aceea orice dată am stabili pentru trecerea de la o etapă la
alta este convențională.
Nu există nici un criteriu ferm, pe baza căruia să putem spune că
la data cutare s-a încheiat faza latină și a început faza română, cum se va
vedea și din Ramificațiile teritoriale (IV A 4). Și trebuie să mai ținem seama
de faptul că vorbitorii din aceeași generație se situează pe nivele diferite
atît în ce privește capacitatea de a adopta inovații cît și în ce privește
tendința de a menține arhaismele.
Tot ce putem face este să stabilim o perioadă, de obicei de cîteva
secole, în care transformările au fost mai adînci și poate mai rapide, astfel
încît, analizînd structura limbii la două date îndepărtate una de alta, con-
statăm că diferențele sînt mari și deci avem dreptul să vorbim de două
etape diferite sau chiar de două limbi diferite, dintre care cea de-a doua
este continuarea celei dintîi.
Dacă, paralel cu nașterea, vrem să tratăm despre moartea limbilor,
aici vom găsi o situație ceva mai complicată. Ceea ce am putea numi
„moarte” se prezintă sub cel puțin trei forme diferite.
a.	Prin transformări lente și succesive, un idiom ajunge foarte deo-
sebit de ceea ce era în trecut, în așa fel încît vorbitorii actuali, dacă nu
trec printr-un proces de instruire specială, nu pot înțelege un text redactat
în forma veche. Este soarta oricărei limbi care durează mult, deci aproxi-
mativ a tuturor limbilor. Zicem atunci că limba, în forma ei anterioară,
a murit. Astfel limba latină este numită „moartă”, deși în realitate ea con-
tinuă să trăiască sub forma limbilor romanice. Am văzut că nu există
o limită tranșantă pentru „naștere”, ceea ce înseamnă implicit, că nu există
nici pentru moarte, căci ar trebui să spunem că limba latină n-a putut
muri decît atunci cînd s-au născut limbile romanice, de vreme ce n-a
fost nici un moment în care urmașii romanilor să nu dispună de un
idiom propriu. Limba numită „moartă” este deci o fază trecută a limbii
actuale și nu una total diferită de aceasta din urmă. Aici sîntem în oare-
1 Iată și un exemplu recent: I.I. Russu, Elemente autohtone în limba română, București,
1970, p. 110, vorbește de ,,procesul de închegare” al limbii.
A. Nașterea și dispariția limbilor
301
care măsură înșelați de faptul că se schimbă numele : vorbim de greaca
veche, de greaca medie (sau bizantină), de greaca modernă, înțelegînd
că ne referim la diverse etape prin care a trecut aceeași limbă, luată ca o
entitate în transformare, pe cînd în cazul latinei, punem în opoziție româna,
italiana etc. Dacă pentru limba vorbită azi în Italia s-ar fi păstrat nume-
le de latină (modernă), n-am mai fi avut impresia că o limbă a murit și alta
s-a născut. Dar dacă locuitorii actuali ai Italiei nu sînt numiți romani
sau latini, ci italieni, aceasta nu are nici o legătură cu transformările su-
ferite de limba lor.
b.	Se întâmplă adesea ca o limbă să fie părăsită de cei care o vor-
beau, adoptîndu-se în loc alta. Aici este în adevăr vorba de moartea unei
limbi, numai că nici de astă dată nu ne aflăm în fața unei schimbări bruște.
Numai treptat și, la început, numai o parte a populației adoptă limba
străină. Unii locuitori vorbesc amîndouă limbile, alții numai pe cea veche
sau numai pe cea nouă. Trece de obicei foarte multă vreme, în orice caz
mai multe generații pînă cînd rămîne numai cea nouă.
Ce dată se atribuie dispariției limbii vechi? Momentul cînd a murit
cel din urmă cunoscător al ei; astfel se citează data de 10 iunie 1898 cînd
a murit Antonio Udina, ultimul vorbitor al limbii dalmate; anul 1777
cînd a murit Dolly Pentreath, ultima vorbitoare a limbii comice. Asemenea
datare are însă numai valoare anecdotică. Intr-adevăr, cu cine vorbeau
cei doi numiți, dacă nimeni altul nu mai cunoștea limba lor? Să nu ui-
tăm că limba este un mijloc de comunicare. Ar trebui să ne oprim la mo-
mentul cînd a murit penultimul vorbitor. Dar rămîne de văzut dacă acesta
era în’ relații cu cel care i-a supraviețuit, și chiar în cazul unui răspuns
afirmativ, ce fel de limbă poate fi aceea care e folosită numai de două
persoane ? în felul acesta am fi siliți să îndepărtăm mereu data la care a
murit limba.
Pe de altă parte, Udina, rămas singurul supraviețuitor, a fost în
stare să-1 informeze pe Matteo Bartoli, astfel încît acesta a putut alcătui
o descriere completă a dalmatei și a salvat-o de la uitare. Dar crîmpeie
din limba dispărută se mai păstrează de obicei multă vreme în gura populației
locale. De exemplu, în secolul al XlX-lea s-au mai putut aduna de la țărani
din Cornwall, care nu știau decît englezește, fragmente de rugăciuni și
înjurături în limba comică și încă în anul 1875 mai trăiau bătrîni care știau
să numere în limba comică pînă la 20. Astfel se dovedește că această limbă
nu murise încă în totalitatea ei. Prin urmare sîntem siliți să apropiem de
noi data la care o putem declara moartă.
c.	în sfîrșit, o limbă poate muri de moarte violentă, deci brusc, în
cazul unui cataclism care distruge întreaga populație, eventual în cazul
exterminării în masă de către un cuceritor, lucru care fără îndoială s-a
petrecut adesea în istoria mai veche. Numai în cazul acesta moartea este
databilă. Și încă este posibil ca unele elemente ale limbii să supraviețuiască,
dacă ele au fost consemnate în texte care dintr-un motiv oarecare au exer-
citat o influență asupra posterității.
302
III. Lingvistica diacronică
Că o limbă moartă poate reveni la viață s-a dovedit în ultimul timp
cu exemple concrete. Irlandeza, care la începutul secolului nostru mai era
vorbită de un număr infim de vorbitori, a cunoscut o oarecare prosperitate
de la cîștigarea independenței Irlandei de sud, căci, fiind introdusă obli-
gator în școală, tot tineretul a învățat-o, măcar ca o a doua limbă.
Mai concludent este exemplul ebraicei, care de multe secole nu mai era
vorbită de nimeni (servea totuși ca limbă a cultului, și uneori ca limbă
a științei, în mai mică măsură decît latina, dar în principiu la fel cu aceasta),
iar astăzi este limba oficială a statului Israel și sînt oameni care au
învățat-o ca limbă maternă și nu cunosc altă limbă. Se vede prin aceasta
că datarea cu preciziune a morții unei limbi nu este niciodată la adăpost
de eroare.
B.	Cauzele schimbărilor lingvistice
1.	Cauzele interne și externe
în mod obișnuit cercetarea cauzelor unui fenomen se face prin ex-
periențe. Din mai multe motive (principalul: caracterul unic în timp și
spațiu al fenomenelor lingvistice), adeseori experimentul nu poate fi
aplicat în lingvistică, mai ales în cercetarea schimbărilor lingvistice.
Observația — o altă metodă — este și ea greu de practicat, fie și numai
pentru că o schimbare lingvistică se produce într-o perioadă de timp
îndelungată, cel ce observă faptele de limbă putînd asista de cele mai
multe ori la răspîndirea unei inovații și nu la producerea ei.
Pentru aceste motive, ceea ce numim ,,cauze” ale schimbărilor ling-
vistice sînt de fapt niște ipoteze, adeseori necontrolabile, la care s-a ajuns
mai ales prin deducții, de obicei riguroase, iar uneori fanteziste ori sim-
pliste, mecaniciste.
Paralel, însă, cu încercarea de a găsi cauzele schimbărilor în limbă,
lingvistica a căutat și cauzele relativei stabilități lingvistice.
Stabilitatea limbii (vezi și Diversificare și [unificare, IV, A 3), mult
mai evidentă pentru vorbitori decît mobilitatea, se datorează în primul
rînd caracterului social al limbajului. Acesta fiind nu numai mijloc de
comunicare, dar prin aceasta și factor constitutiv al societății, producerea
unei schimbări cere acordul (evident, nu deliberat, nu conștient) al în-
tregii societăți. Cu cît o societate este mai numeroasă, cu atît ,,acordul”
asupra unei schimbări este mai greu de realizat. După cum vom vedea
mai jos, fărîmițarea unei societăți va favoriza apariția schimbărilor, care,
însă, nu se vor putea generaliza pe întreaga comunitate lingvistică, dez-
membrată ca societate, ci va duce la fărîmițarea limbii respective în graiu-
ri, dialecte și uneori limbi diferite.
în cadrul societății acționează tradiția, alt factor al stabilității. Cea
mai simplă, dar și principala formă a tradiției, o constituie coexistența
unor generații diferite de vorbitori și permanenta nevoie de comunicare
între acestea. Cu cît ne apropiem de timpurile noastre alți factori vin în
sprijinul tradiției lingvistice : școala, presa, radioul etc.
Caracterul sistematic al limbii este o altă cauză a stabilității. Orice
limbă este un întreg în care majoritatea elementelor componente sînt, la
diverse nivele, într-o dependență reciprocă, organizate în subsisteme sau
microstructuri solidare, astfel că apariția unui element sau dispariția
304
III. Lingvistica diacronică
altuia au de învins inerția unor relații existente 1. De aceea, o mare parte
din transformările petrecute într-o limbă, prin faptul că sporesc carac-
terul de sistem al acesteia, își găsesc și justificarea : măresc stabilitatea
limbii (vezi mai jos, p. 310).
în fine, arbitrarul semnului lingvistic explică și el stabilitatea limbii :
„căci pentru ca un lucru să fie pus în discuție, el trebuie să se bazeze pe o
normă rațională. Putem, de exemplu, discuta dacă forma monogamă a
mariajului este mai rezonabilă decît forma poligamă și putem aduce argu-
mente rezonabile pentru una sau alta dintre forme. Putem de asemenea
discuta un sistem de simboluri, deoarece simbolul are un raport rațional
cu lucrul semnificat (...), dar pentru limbă, sistem de semne arbitrare,
această bază lipsește și odată cu ea se destramă orice fundament solid al
discuției; nu există nici un motiv de a prefera pe soeur lui sister, pe Ochs
lui boeuf etc.” 2.
După unele opinii cauzele interne ar fi de fapt niște condiții, niște
factori pasivi, nu cauze propriu-zise, forța motrice, activă, reprezentînd-o
determinarea externă. Desigur, limba în întregul ei datorîndu-și existența
unor cauze ... nelingvistice, externe, orice fapt lingvistic poate (sau ar
putea) fi explicat în ultimă instanță la fel. Dar cum o asemenea întreprin-
dere este practic imposibilă, în lanțul de cauze lingvistice neputînd merge
prea departe cu investigarea, vorbim de cauze interne și externe, astfel
mărturisind și limitele cunoașterii noastre, dar și o situație de fapt: cerce-
tarea cauzelor unor fenomene lingvistice ne poate duce uneori direct în
afara limbii, alteori indirect, prin intermediul unor cauze interne, numai
acestea posibil de identificat.
Precizînd această distincție, A. Martinet propune „să vorbim de
cauzalitate internă atunci cînd deprinderile lingvistice proprii unei comu-
nități presupuse omogenă acționează unele asupra altora în cadrul unei
activități psiho-fiziologice considerată ca normală pentru ființa umană în
general ... Dar de îndată ce intervin condiționări particulare, ale unei
comunități anumite, datorate tradițiilor, constituției somatice a vorbi-
torilor, mediului ambiant sau contactelor cu alte comunități vom avea
de-a face cu factori diferențiatori, deci pertinenți, dar percepuți ca net
exteriori activității lingvistice normale” 3.
Distincția între cauze interne și cauze externe în evoluția limbii nu
trebuie făcută într-un mod prea tranșant, întrucît „avem de-a face cu
două categorii corelative, care se opun una alteia, dar se și influențează
reciproc și, în anumite condiții, una trece în cealaltă” 4.
Multe schimbări lexicale și semantice pot fi ușor explicate, îndeosebi
prin factori externi. De acestea lingvistica se ocupă mai puțin, fiind ches-
1 Martinet, Economie, p. 25 : ,,Putem deci spune că în fiecare punct al lanțului sistemul
exercită o presiune care tinde în mod normal să perpetueze articulațiile tradiționale, opunîn-
du-se presiunilor «laterale» exercitate de fonemele vecine din discurs”.
2 Saussure, Cours, p. 106 — 107.
3 Economie, p. 21.
4 Vezi Al. Graur, Le rapport entre Ies facteurs internes et Ies facteurs externes dans l’his-
toire de la langue, RRL X, 1965, 1 — 3, p. 71.
B. Cauzele schimbărilor lingvistice
305
tiuni relativ simple, rezolvate, și atunci cînd vorbim despre cauzele schim-
bărilor în limbă avem în vedere în primul rînd acele schimbări ale căror
cauze continuă să rămînă cel puțin parțial necunoscute.
în această situație sînt în primul rînd schimbările fonetice, ale căror
cauze au fost mar insistent căutate, mai ales că ,,anumite transformări nu
sînt decît consecința evoluției fonetice. Evoluția sistemului fonetic produce
prin distrugerea unor anumite distincții mari prefaceri în sistemele morfo-
logice și lexicale” 5.
a.	Cauze externe
Rasa (vezi și Ramificațiile antropologice, IV A 2). ,,Rareori lingviști
serioși fac apel la rasă direct: de obicei numai prin intermediul teoriei
substratului. [... ] ... schimbăm pronunțarea unui sunet, pentru că
strămoșii noștri au vorbit o limbă străină, pe care au părăsit-o la un moment
dat pentru a o adopta pe cea vorbită azi de noi, dar deprinderile pe care
le aveau ei în limba lor inițială străpung astăzi în limba noastră și o modifică.
Desigur, cine învață o limbă străină, poate ajunge să o vorbească cu
defecte, dar dacă admitem că o populație și-a însușit perfect o limbă, iar
peste o mie de ani urmașii o modifică în acord cu tendințele inițiale ale
strămoșilor, cădem inevitabil în rasism” 6.
Invocarea rasei drept cauză a schimărilor fonetice se bazează pe
ideea că între diverse popoare există diferențe în ce privește baza de articu-
lație. Această bază de articulație ar fi constituită din,,ansamblul deprinderi-
lor articulatorii înnăscute, determinate și acestea,în mare parte, de confor-
mația organelor articulatorii. Conformația organelor articulatorii nu este
aceeași pe tot globul, cum afirmă unii lingviști, ci ea diferă de la un idiom
la altul, de la un popor la altul. Pierzînd orice legătură cu o știință biolo-
gică cum e genetica, lingvistica contemporană s-a găsit în situația de a nega
total această realitate atît de importantă pentru lingviști — baza de
articulație a fiecărei limbi, a fiecărui dialect” 7.
Desigur, luarea în considerație a acestei ipoteze depinde de cercetarea
antropologică, de rezultatele ei ferme în acest sens, obținute prin cercetări
orientate în această direcție. în lipsa unor asemenea rezultate, a căror
obținere este îngreunată și de amestecul de rase și populații petrecut de-a
lungul istoriei, mai trebuie să avem în vedere și alte obiecții care se pot
ridica. Mai întîi, cum am putea pune pe seama bazei de articulație o schim-
bare petrecută la cîteva sute de ani după ce limba respectivă și-a schimbat
baza de articulație ? Ca răspuns la această obiecție se susține că ,,adaptarea
sistemului fonetic la noua bază de articulație nu se poate realiza prin trans-
miterea limbii la o singură generație ulterioară; acest fapt ar însemna o
adevărată revoluție a limbii, ceea ce ar împiedica înțelegerea între membrii
5 G. Ivănescu, Les lois fondamentales de 1’euolution linguistique, ACIL X, p. 249.
6 Graur, Studii, p. 276.
7 G. Ivănescu, lucr. cit., p. 247.
20 c. 1213
306
III. Lingvistica diacronică
colectivității lingvistice. în acest caz, adaptarea nu se poate realiza decît
eșalonînd schimbările fonetice necesare adoptării în cursul cîtorva generații.
După cum rezultă din istoria diverselor limbi, această perioadă
durează cîteva secole” 8.
O altă obiecție o ridică existența unor indivizi sau a unor grupuri
mari de oameni (negrii din S.U. A., de exemplu) care și-au însușit perfect ca
limbă maternă o altă limbă, mult deosebită de limba părinților, fără a
opera asupra acesteia modificări, deși baza lor de articulație ,,înnăscută”
este diferită. Se încearcă respingerea acestei obiecții prin considerarea că
în asemenea cazuri baza de articulație înnăscută nu se poate manifesta,
indivizii respectivi trăind în mijlocul unei populații a cărei bază de arti-
culație corespunde limbii respective, originară pentru această populație.
Prin comparație cu genetica se vorbește de un genotip și unfenotip. „Geno-
tipul nu se mai poate manifesta în cazul indivizilor izolați, care s-au inte-
grat într-o colectivitate lingvistică eterogenă ; genotipul se manifestă atunci
cînd o populație, schimbîndu-și limba, a acceptat un fenotip contrar bazei
sale de articulație” 9.
Cu toate progresele previzibile ale geneticii și antropologiei în general,
e greu de crezut că se va ajunge să se stabilească o legătură cauzală între
o anumită schimbare fonetică (de exemplu, rotacizarea lui l intervocalic
în latina vorbită în Dacia) și o anumită trăsătură anatomo-fiziologică a
aparatului fonator, mai ales că e greu, dacă nu chiar imposibil, de recon-
stituit cu atîta finețe baza de articulație a unor vorbitori de acum sute și
mii de ani chiar. De aceea, poate, această cauză va rămîne totdeauna o
ipoteză aproximativă și necontrolabilă, tot așa cum, din alte motive, este
necontrolabilă, să zicem, ipoteza cu privire la determinarea astrologică a
destinelor omenești.
Substratul (vezi și Substrat, s^bperstrat și adstrat, IV C 2). Pentru a
înțelege mai bine acțiunea substratului trebuie să avem în vedere faptul
că părăsirea limbii autohtone și adoptarea noii limbi, impusă de istorie,
nu se produc dintr-o dată și nici total, cel puțin două-trei generații trecînd
printr-o fază de bilingvism.
O persoană matură, învățînd o limbă străină, va deprinde în primul
rînd sistemul acesteia în ceea ce are mai bine organizat: cele mai frecvente
opoziții fonologice, cele mai folosite modele flexionare etc. Nedeprinzînd
în toate amănuntele limba nouă, dar folosind-o, vorbitorul este obligat să
generalizeze regulile cele mai frecvente ale acestei limbi și la cazurile abe-
rante. în aceeași situație se află și populația care adoptă o nouă limbă. Și
astfel — un exemplu — însușindu -și opoziția surd-sonor caracteristică
marei majorități a consoanelor din limba nouă, va crea și folosi perechile
surde (sau sonore) ale unor consoane sonore (sau surde) neîncadrate în
seriile opoziției surd-sonor. La fel, va regulariza paradigmele neregulate,
va renunța la modelele flexionare mai puțin folosite („va renunța” e un
fel de a zice, căci poate nici nu ajunge să le cunoască). Desigur, anumiți
factori interni și externi se opun acestor modificări dar fără să le poată
8 G. Ivănescu, lucr. cit., p. 248 — 249.
9 Ibidem, p. 251.
B. Cauzele schimbărilor lingvistice
307
împiedica întru totul. în plus, acești vorbitori păstrează anumite deprinderi
de care nu se vor putea debarasa în momentul cînd vor vorbi noua limbă,
mai ales că adoptarea acestei limbi se produce într-un mod neorganizat
și necontrolati Neobișnuit! cu pronunțarea unor sunete sau grupuri de
sunete ei vor avea tendința de a le înlocui sau modifica în conformitate cu
deprinderile pe care le au. De aceea putem spune că substratul,,desemnează
influențele pe care limba părăsită le exercită asupra celei nou adoptate” 10.
Din păcate, identificarea acestor influențe depinde de cunoașterea limbilor
părăsite, despre care însă avem informații foarte puține și nesigure.
în lipsa acestora ne putem sprijini pe comparația cu limbile vii
înrudite cu substratul. Astfel, cînd e vorba de substratul limbii franceze
putem face apel la comparația cu limbile celtice vorbite pînă azi, sau, pen-
tru română, la comparația cu albaneza, descendentă, după unii a limbii
trace, înrudită aceasta, dacă nu chiar aceeași, cu limba geto-dacilor. „Din
păcate, deoarece trecutul multor limbi este insuficient explicat, iar sub-
straturile acestor limbi sînt aproape cu totul necunoscute, există la unii
lingviști puțin scrupuloși tendința de a pune în seama substratului tot ce nu
știu cum să explice altfel, fără a-și lua în același timp sarcina de a dovedi
că substratul prezintă elementele necesare pentru a justifica rolul care i
se atribuie”11.
„Acțiunea substratului este posibilă în toate compartimentele limbii,
dar în morfologie exemplele sînt foarte rare, pentru că în general morfo-
logia e puțin penetrabilă. în materie de vocabular și de sintaxă, împrumu-
turile sînt frecvente și cazurile de influență a substratului nu sînt în fond
nimic altceva decît împrumuturi (...). Numai în materie de fonetică situ-
ația diferă : sunetele se împrumută foarte greu, dar se preiau foarte ușor
din substrat” 12. Tocmai pentru că sunetele se împrumută foarte greu,
vorbitorii păstrează sunetele limbii pe care o părăsesc și împrumută limba
nouă.
în ce privește morfologia nu este exclus ca acțiunea substratului să
se manifeste nu prin introducerea unor noi categorii și opoziții, ci prin
renunțarea la cele care diferă prea mult de categoriile și opozițiile carac-
teristice limbii părăsite. Dar aceasta e numsi o ipoteză plauzibilă, însă
greu de verificat.
Tot cu titlul de ipoteză, am putea vorbi de o influență a substratului
în semantică, substratul producînd schimbări de sens a unor cuvinte din
limba adoptată. Astfel, un cuvînt din această limbă avînd sensul A va
căpăta și un sens nou B datorită cuvîntului din limba părăsită care, pe
lîngă sensul A are și sensul B. Nu este exclus ca mai apoi sensul A să dis-
pară, păstrîndu-se numai sensul B ș.a.
Copiii (vezi și Ramificațiile antropologice, IV A 2 c). Printre lingviștii
de seamă care au dat atenție deosebită acestei cauze a schimbărilor lingvis-
tice a fost și A. Meillet care considera că „între limbajul pe care și l-a fixat
copilul, cînd s-a isprăvit perioada de ucenicie a limbii, și cel al persoanelor
10 Graur, Studii, p. 400.
11 Ibidem, p. 403.
12 Ibidem, p. 400 — 401.
308
III. Lingvistica diacronică
pe care le-a imitat exisxă deosebiri apreciabile” 13. Se pomenește în favoa-
rea acestei ipoteze faptul că toți copiii dintr-o generație introduc aceleași
modificări. în mod obișnuit acestea sînt corectate de părinți și ceilalți
factori ai stabilității limbii, ai tradiției. Abaterile lingvistice ale copiilor
pot deveni schimbări ale limbii — măcar teoretic — în perioadele de dezor-
ganizare social-politică. „Dar acestea nu ne explică nicidecum din ce cauză
se produc diferențele și nici de ce ele sînt identice la toți copiii dintr-o gene-
rație. Dacă faptele prezentate ar fi exacte, ele ne-ar arăta numai la ce
vîrstă se produc schimbările, nu și de ce se produc” 14.
Ce anume ar putea justifica ipoteza de mai sus și faptele invocate de
ea? Din păcate numai alte ipoteze. Astfel, la copii s-ar putea crede că
acțiunea genotipului (există?), a bazei de articulație înnăscute, ar fi mai
nestînjenită, s-ar manifesta mai vizibil. în al doilea rînd s-ar putea crede
că facultatea (ereditară) de a vorbi, de a învăța o limbă, cuprinde, ca o
sinteză filogenetică, un anumit simț abstract, formal, al simetriei, al orga-
nizării lingvistice sistematice. în confruntarea cu limba părinților acest dat
înnăscut al copiilor i-ar face să opereze anumite modificări în sensul sporirii
caracterului sistematic, regulat, simetric. Același rezultat îl are și faptul că
însușindu-și pînă la o anumită vîrstă incomplet limba părinților, deprin-
zînd numai modelele cele mai frecvente ale acesteia, copiii le vor folosi și
în situații pentru care limba părinților folosește un model mai rar folosit
(de exemplu, așa-numitele modificări prin analogie). Toate acestea ar
explica, e drept, nu prea convingător, de ce apar la copii aceste modificări
și de ce ele sînt aceleași la toți copiii dintr-o generație.
O altă ipoteză, și mai puțin controlabilă decît celelalte, dar nu pentru
asta acuzată de fantezism, propune ca explicație condițiile climaterice. Se
susține, de exemplu, că diferența dintre limbile germanice (cu un procent
mare de consoane) și limbile meridionale (italiana, spaniola) s-ar datora
diferențelor de climat. Clima nordică, rece, ar constrînge pe vorbitori să
folosească cu precădere consoane, și invers. Este în mod evident o ipoteză
naivă, mecanicistă. Respinsă pe diverse temeiuri, s-ar cuveni totuși să
amintim că obiecția cea mai frecventă, adusă de E. de Saussure, are un
viciu de argumentație. Saussure atrage atenția asupra faptului că lapona
este mai vocalică decît italiana, deși se vorbește mai la nord de limbile
germanice 15. Dar lapona nu face parte din aceeași familie de limbi cu ita-
liana și germana care, cîndva, au fost o singură limbă și s-ar fi diferențiat
datorită condițiilor climaterice deosebite. Comparînd lapona cu maghiara,
limbă sudică față de prima și înrudită cu ea, dar mai puțin vocalică, putem
respinge corect ipoteza care face din climă un factor al evoluției lingvistice.
A mai fost invocată și moda lingvistică. O anumită modificare, repre-
zentînd o abatere de la limba comună, împrumută prestigiul celui care o
săvîrșește în mod frecvent și începe să fie imitată, practicată de ceilalți
vorbitori. Desigur, e nevoie ca persoana sau grupul lingvistic respectiv să
se bucure de un prestigiu deosebit.
13 Meillet, Lingu. hist. I, p. 111.
14 Graur, Studii, p. 279.
15 Saussure, Cours, p. 203.
B, Cauzele schimbărilor lingvistice
309
Dar moda lingvistică nu explică producerea unei schimbări, ci numai
felul în care aceasta, apărută (din ce cauză ?) la un individ, se poate răspîndi
la ceilalți. Astfel, la un moment dat în Atena antică apăruse pronunțarea
l a lui r, după felul de a pronunța al lui Alcibiade.
în general însă, aceste modificări sînt puține și nu supraviețuiesc în
timp, ca orice modă, nelăsînd urme în limbă.
în discuțiile asupra cauzelor schimbărilor lingvistice se atrage de
obicei atenția și asupra epocilor defrămîntare și instabilitate politică. „Așa
s-ar explica — de exemplu — faptul că franceza a dobîndit o mare stabili-
tate fonetică la sfîrșitul evului mediu, spre deosebire de frămîntările suferite
în cursul secolelor anterioare” 16. „Cînd echilibrul politic încetinește evoluția
limbii, este vorba de o cauză pozitivă, deși exterioară, în timp ce insta-
bilitatea, al cărei efect este invers, nu poate acționa decît negativ. Imobi-
litatea, nemișcarea (”la fixation”) relativă a unui idiom poate proveni din
fapte exterioare limbii (influența unei curți, a școlii, a unei academii, a
scrisului etc.) care, la rîndul lor, sînt favorizate în mod pozitiv de echili-
brul social și politic” 17. Dar instabilitatea social-politică nu este propriu-
zis o cauză a schimbărilor lingvistice, ci mai curînd cadrul în care acestea
se pot mai ușor produce din alte cauze însă, enumerate mai sus și în con-
tinuare sau încă nedescoperite.
La cele discutate pînă aici ar trebui adăugate și alte cauze, oarecum
de la sine înțelese : evoluția societății, a gîndirii și cunoașterii, sporirea
nevoilor de comunicare. La un loc toate țin de determinarea externă a
evoluției limbii. în general, exceptînd împrumuturile de la o limbă la alta
(tot cauză externă), este foarte greu de indicat cu exactitate dusă pînă la
cele mai mici amănunte acțiunea unei cauze externe. în căutarea unor
explicații precise lingviștii „nu vor putea ajunge la o cît de mică precizie
decît dacă își vor limita cercetarea la o perioadă restrînsă a evoluției unui
idiom și se vor mulțumi să releve în limbă urmele influențelor externe
și să noteze reacțiile în lanț pe care acestea le-au putut determina, fără
să-i intereseze înlănțuirile prelingvistice ale cauzalității. Anumite trăsături
ale limbii studiate vor trebui cu necesitate considerate ca fapte date a
căror existență nu se poate justifica decît prin ipoteze neverificabile. în
acest caz, adevăratul obiect al cercetării lingvistice va fi studiul conflic-
telor care există în interiorul limbii, în ansamblul nevoilor permanente ale
ființelor umane care comunică între ele cu ajutorul limbii”18. Cu alte cuvinte,
lingvistica trebuie să acorde o atenție deosebită cauzalității interne.
b.	Cauze interne
Existența unei determinări interne a faptelor diacronice de limbă
se datorează caracterului de sistem al limbii (vezi Sistem și structură,
IIB 3). Solidaritatea elementelor lingvistice și complexitatea re-
16 Wartburg, Probi, et melh., p. 44.
17 Saussure, Cours, p. 206 — 207.
18 Martinet, Elemenis, p. 181 — 182.
310
III. Lingvistica diacronică
lațiilor pe care le contractează oricare din aceste elemente fac
ca o anumită schimbare să provoace la rîndul ei, ca un ecou repetat.,
o serie de reașezări ale relațiilor și elementelor, o serie de schimbări deci.
Producerea acestor schimbări nu se datorează atît impulsului inițial cît
cadrului în care se petrece aceasta : sistemul limbii, caracterul închis al
acestuia (vezi p. 13).
Minimul efort. ,,Evoluția lingvistică poate fi concepută ca fiind,
determinată de antinomia permanentă între nevoile comunicative ale
omului și tendința sa de a-și reduce la minimum activitatea mentală și
fizică. Aici, ca și aiurea, comportamentul uman este supus legii minimu-
lui efort după care omul nu-și irosește energia decît în măsura necesară
atingerii scopului propus. [... ] în fiecare stadiu al evoluției se realizează
un echilibru între nevoile comunicării, care cer cît mai multe unități
bine precizate, cu o frecvență în enunț mică, și inerția vorbitorilor, care
îi face să folosească un număr restrîns de unități, cu o valoare mai gene-
rală și mai des folosite”19. Așa se explică tendința de a înlocui pronunțări
dificile, complicate cu altele mai simple, mai comode. Dacă ar acționa
singură această tendință, s-ar ajunge, printr-o simplificare continuă, la
confuzia cuvintelor, la o serie de omonimii. Această tendință funcționează
în măsura în care nu îngreunează comunicarea între oameni, în măsura în
care redundanța este utilă în limbă.
Desigur, este mai convenabil ca elementele mai des întrebuințate
să aibă o pronunție ușoară, să fie scurte, ceea ce se și poate ușor con-
stata urmărind lista frecvenței cuvintelor din orice limbă.
Comoditatea explică reducerea unor grupuri consonantice, a unor
diftongi, asimilarea — unul din procesele fonetice cele mai frecvente.
Există, dar în număr mult mai mic, și cazuri contrare, de complicare a
pronunțării, ca un fel de reacțiune împotriva asimilării, pe baza cărora
s-ar putea vorbi, forțînd puțin lucrurile, de „o lege a maximului efort”20.
Trebuie să ținem cont și de faptul că ceea ce e comod pentru unii e inco-
mod pentru alții. Și poate că funcționarea legii minimului efort ar trebui
pusă mai mult în legătură cu baza de articulație a fiecărei limbi, în funcție,
de care ,,comoditatea” este o noțiune ce se concretizează în mod diferit
de la o limbă la alta.
Un exemplu care se dă des în legătură cu acțiunea minimului efort
este căderea silabelor postaccent în franceză, fenomen specific acesteia
printre limbile romanice. Acest fapt a fost pus în legătură cu intensita-
tea accentului în franceză, mult mai mare decît în celelalte limbi roma-
nice. Considerîndu-se că ,,orice ființă care vorbește are la dispoziția sa
o anumită cantitate de energie” și că „forța cu care articulează fiecare
silabă este deci în corelație cu consumul de energie necesar pronunțării
silabelor învecinate, putem stabili ca principiu universal că, cu cît accentul
19 Martinet, Elements, p. 182.
20 Graur, Studii, p. 280.
B. Cauzele schimbărilor lingvistice
311
se concentrează mai mult asupra unor silabe, cu atît cele care sînt mai
slab accentuate sau chiar deloc slăbesc sau chiar dispar”21.
Căutarea unor cauze interne, a unor explicații precise bazate pe
însăși rigoarea fantelor lingvistice, face un important progres odată cu
studiile de fonologie diacronică, de care se leagă activitatea școlii de la
Praga și a lingvistului francez A. Martinet. Posibilitățile fonologiei dia-
cronice ar fi: ,,1) să clasifice schimbările fonetice dintr-un punct de ve-
dere funcțional și structural; 2) să reinterpreteze anumite procese în ter-
meni noi și să evalueze importanța lor în evoluția sistemului fonologie ; în
fine, 3) să stabilească cauzele, sau măcar condițiile, anumitor schimbări
sau grupuri de schimbări”22.
în funcție de ,,punctul de vedere funcțional și structural” schimbă-
rile fonetice se împart în schimbări fonologice și extrafonologice. Primele
sînt schimbări care afectează inventarul de foneme. Ele se realizează fie
printr-un proces de defonologizare (prin pierderea unor opoziții distinctive,
cum este pentru latina tîrzie cazul pierderii distincției de cantitate care
diferenția unele perechi minimale ca populus — populus, edo — edo ș.a.)
sau de fonologizare (prin achiziția unor opoziții distinctive — în franceză,
opoziția vocale orale — vocale nazale, sau, în română, apariția unor fo-
neme noi: ă și 2).
Schimbările extrafonologice nu afectează inventarul de foneme și
nici opozițiile distinctive dintre ele. Astfel putem aprecia trecerea în se-
colul XVII a lui r apical la r velar în limba franceză.
în considerarea sistemului drept cauză sau cadru al schimbărilor
se operează cu unele principii specifice :
(1)	Randamentul funcțional al unei opoziții distinctive adică frec-
vența și rolul acesteia în economia limbii. Randamentul scăzut al unei
opoziții tinde să scoată din sistemul limbii opoziția respectivă. Opoziția
e — oe în franceză are un randament funcțional foarte scăzut (nu folo-
sește decît la distingerea cuvintelor hein — un, brin — brun, empreinte —
emprunte) și de aceea tinde să dispară în pronunțarea francezilor.
Uneori, însă, o opoziție poate avea un randament funcțional scă-
zut deoarece e abia pe cale de a se impune în limbă. E de presupus
că orice opoziție și-a început existența într-un sistem lingvistic prin a
avea un randament funcțional scăzut. Lingvistica trebuie să distingă
între opozițiile cu randament funcțional scăzut, pe cale de a se impune
și cele pe cale de dispariție.
(2)	Poziția în sistem. Contrastul între th surd și sonor din engleză
este foarte slab, avînd un randament funcțional scăzut. Opoziția se men-
ține datorită poziției sale în sistem, datorită faptului că se integrează în
corelația surd-sonor care are în engleză, ca și în alte limbi, o importanță
deosebită.
(3)	Atracția sistemului. „Dacă este adevărat că opozițiile integrate
într-o corelație sau un fascicul de corelații sînt din această cauză mai
21 Wartburg, lucr. cit., p. 37 — 38.
22 Ibidem, p. 53 — 54.
312
III. Lingvistica diacronică
stabile decît cele ce pot exista între foneme străine oricărei corelații sau
între un fonem al unei corelații și un fonem care nu aparține nici unui
grup corelativ, aceasta vrea să însemne că fonemele exterioare sistemului
integrat vor varia mult mai liber. Dacă, pentru a simplifica lucrurile,
presupunem o fixitate completă pentru fonemele corelative, și o neînce-
tată deplasare, la întîmplare, pentru fonemele non-corelative, va trebui
să concludem că într-un moment sau altul fiecare dintre acestea din
urmă va căpăta, pur și simplu prin hazard, o formă fonetică prin care va
putea deveni perechea altuia în cadrul unei corelații”23. Astfel este apre-
ciată apariția în limbile romanice a unor consoane perechi sonore ale lui
s și f. Se obișnuiește să se considere că prin apariția lui z și v s-au „um-
plut” niște căsuțe goale din sistem (cases vides, holes in tize pattern, ca-
sillas vacias). Și tot datorită atracției sistemului pot să dispară foneme
neintegrate : dispariția lui h în limbile romanice.
Și într-un caz și în altul rezultatul este același: sporește caracterul
sistematic al limbii.
Cu toate acestea, noțiunea de căsuță goală (case vide) e criticabilă^
dînd o idee prea mecanică cu privire la evoluția limbii. S-ar părea că exis-
tă un fel de horror vacui (teamă de vid) care obligă sistemul lingvistic,
să-și acopere lacunele.
Echidistanțarea fonemelor. Fiecare fonem cunoaște pronunțări va-
riate. Pentru ca fiecare fonem să rămînă distinct de fonemele învecinate
„variațiile vor fi frînate și oprite dacă se apropie prea mult de ceea ce
este norma altui fonem, și vor fi tolerate dacă nu expun niciodată pe
vorbitor riscului de a nu fi înțeles”24. Cînd aceste variații, din motive
care nu ne interesează aici, nu pot fi îngrădite și un fonem se va deplasa
spre altul, învecinat, se produce o deplasare și a fonemului vecin spre
alt fonem ș.a.m.d., într-o reacție în lanț, tocmai pentru păstrarea unei
distanțe egale necesare distingerii fonemelor. Același lucru se petrece și
atunci cînd un fonem se depărtează de celelalte. în primul caz avem un
lanț de propulsie (,,chaîne de propulsion”) iar în al doilea un lanț de
tracțiune (,,chaîne de traction”). Cel mai cunoscut exemplu ni-1 oferă
mutația consonantică în limbile germanice : oclusivele aspirate sonore
(dh, bh, gh) au devenit oclusive sonore (d, b, g), oclusivele sonore
păstrînd echidistanța, au devenit surde (t, p, k), iar oclusivele surde
indo-europene, din același motiv, devin fricative (P, f, h). La fel în
italiană grupul latin (kui devine kwi, ca în eccu(m h)ic > qui), lati-
nescul kwi devine ki (qui>chi) iar ki latin devine ci : ciuitatem (pronun-
țat kiuitatem)>cittă. Deci: kui>kwi, kwi>ki și ki>ci^.
Aceste explicații fonologice au fost, însă, criticate pentru tendința
lor teleologică : ,,există fonologi care ajung să postuleze tendințe teleo-
logice pentru a explica procesele fonice; ei au fabricat o întreagă mitolo-
gie a „atracției” structurale, a ,,căsuțelor goale”, a ,,armoniei” și „echi-
23 Martinet, Economie, p. 79.
24 Ibidem, p. 209.
25 Ibidem, p. 60-62.
B. Cauzele schimbărilor lingvistice
313
librului” sistemului, fără să se îngrijească prea mult de realitățile lin-
gvistice care se ascund în spatele acestor metafore”26.
Dar nu e mai puțin adevărat că fonologia diacronică introduce o
perspectivă nouă în explicarea evoluției lingvistice, noutate pe care nu
putea să n-o plătească cu unele exagerări ori simplificări.
2.	Rolul scriitorilor în dezvoltarea limbii
Cum se știe, veacul al XlX-lea a fost dominat de pozitivism și lin-
gvistica a stat și ea multă vreme sub influența acestui curent. Școala
neogramaticilor de la sfîrșitul secolului a dus la apogeu cercetările lin-
gvistice de tip pozitivist; lingviștii adunau un maldăr imens de fapte, pe
care le supuneau rareori sintetizărilor și, mai grav, nu le explicau din
punctul de vedere al elaborării și difuzării.
Ca și în alte domenii, lingvistica din acea vreme era înainte de
toate o știință istorică, preocupată nu atît de studierea naturii și funcțio-
nării limbajului cît de evoluția lui începînd cu epoci foarte îndepărtate.
La începutul secolului nostru, se face o critică acerbă neogramati-
cilor, îndreptată pe de o parte împotriva pozitivismului exagerat, și împo-
triva istorismului, pe de alta. Mulți învățați socot că limbile și istoria
lor au fost suficient descrise și că a venit vremea să se dea explicații pri-
vitoare la schimbări. Una din școlile care încearcă să lămurească factorii
de evoluție lingvistică este școala idealistă, promovată de Karl Vossler.
Acesta pune la baza schimbărilor de limbă spiritul creator al indivizilor
dotați; într-o variantă mai nouă, școala neolingvistică (creată în Italia)
pretinde că transformările limbii se explică prin intervenția elitelor, a
personalităților înzestrate, a scriitorilor, restul vorbitorilor neavînd decît
să imite creațiile lor.
Interesant este că aceste tendințe sînt legate de cercetarea stilis-
tică a operelor literare : entuziasmați de meritele artistice ale marilor
scriitori, unii cercetători le extind pe acestea și în domeniul limbii; dacă
cutare geniu își pune amprenta pe o anumită epocă, este normal să fim
tentați de a-1 socoti și un mare creator în materie de limbă. Este vorba
aici de un caz de exagerare romantică a rolului artistului, bazată pe cre-
dința în mitul geniului, invocat peste tot, chiar în domenii laterale acti-
vității lui principale.
Cultura noastră a fost și mai este încă tributară unei asemenea ati-
tudini ; puține sînt țările în care să se fi exagerat atît rolul scriitorilor în
26 Wartburg, lucr. cit., p. 53. (Cf. și Martinet, Economie, p. 80 — 81 : „On a severement
et ă juste titre critiquă la phonetique «sur le papier ». II serait egalement dangereux et repre-
hensible de jongler avec Ies symboles de tableaux phonologiques. Les phonemes isoles ne se
prăcipitent pas dans des lacunes structurales ă moins qu’ils n’en soient suffisamment pr^s
pour etre attires, et, qu’ils soient attires ou non, depend de divers facteurs qui meritent tou-
jours d’etre soigneusement examinăs”.)
314
III. Lingvistica diacronică
„făurirea limbii”. Acum cîțiva ani s-a angajat o polemică arzătoare în
jurul acestei probleme, întreținută de puzderia de studii de tipul „limba
și stilul” cutărui sau cutărui scriitor. Caracterul mai acut al discuțiilor
de la noi provine poate din faptul că limba literară modernă e de dată
relativ recentă și mulți dintre cercetători mai au încă vie în minte drama
elaborării ei. Astăzi, cînd spiritele sînt mai liniștite, chestiunea poate fi
discutată mai obiectiv, în contextul nou apărut în lingvistică și în teoria
literară.
Orice vorbitor are capacitatea de a emite și înțelege un număr
nelimitat de enunțuri pe baza unui număr limitat de reguli; este ceea ce
se cheamă în gramatica generativă competența lingvistică, dată indivi-
dului prin naștere și dezvoltată în procesul achiziției limbii materne. Po-
sibilitatea de aplicare efectivă a acestor reguli în enunțuri concrete se
cheamă performanță (vezi și p. 281). Se înțelege că între indivizi există deo-
sebiri în privința competenței, dar mai ales a performanței și că există multe
șanse ca scriitorii să fie cei mai înzestrați în dobîndirea și mînuirea rafinată
a mecanismelor limbii. La aceasta se adaugă capacitatea de plăsmuire a
operei de artă, care depășește categoric competența și performanța artis-
tică a celorlalți indivizi. însă tocmai lucrarea artistică face ca folosirea
limbii ca mijloc de expresie să fie supusă unor condiții deosebite.
în cele ce urmează se va discuta rolul personalității în general și
al scriitorilor în special în raport cu a) compartimentele limbii, b) cu ge-
nurile literare și c) cu epocile istorice.
a)	Există o ierarhie a compartimentelor lingvistice din punctul
de vedere al influențării de către personalități în funcție de posibilitățile
de ridicare de la structurile inconștiente la cele conștiente.
Se înțelege că planul expresiei — structura fonetică — alcătuiește
o structură plasată la nivelul fenomenelor de inconștient: vorbitorii folo-
sesc fonemele organizate într-un ansamblu complex de opoziții fără să-și
dea seama de mecanismul intim al structurii. Aceasta este subordonată
unor tensiuni între elemente aflate în opoziție care consacră trăsăturile
distinctive ca atare : vorbitorii sînt obligați să distingă pe p de 6, altfel
ar confunda, de pildă, pe pară cu bară etc. în ansamblu, structura fono-
logică este bazată calitativ pe principiul simetriei și, cantitativ, pe acela
al randamentului funcțional. Ele explică atît funcționarea limbii la un
moment dat, precum și dinamismul evoluției: în latina tîrzie apare un
v ca pereche sonoră a lui / și sistemul devine astfel mai echilibrat; în fran-
ceza actuală opoziția /e/ — /ce/ tinde să dispară, deoarece are un randa-
ment funcțional foarte slab (vezi p. 311). Așa se face că economia struc-
turii fonologice se bucură de o autonomie care duce la anumite tendințe
proprii și vorbitorii nu au decît să se supună lor.
Se arată uneori că anumite persoane cu prestigiu schimbă unele
sunete, iar vorbitorii din cercul lor încearcă să le imite. S-a arătat mai
sus că Alcibiade rostea l în loc de r; familia Beauharnais nu pronunța
sunetul r, de unde a apărut moda așa-numiților ineoyables1. Astfel de
1 Vezi comentarul la Graur, Studii, p. 385.
B. Cauzele schimbărilor lingvistice
315
accidente nu tulbură însă cu nimic structura fonologică, ele dispărînd
odată cu snobismul care le-a instaurat. Planul expresiei fonetice are deci
o mare autonomie .și el funcționează prin jocul dintre variații și economia
invarianței pomenită mai sus.
în cazul prelucrării artistice a planului expresiei, scriitorii și mai
ales poeții aduc contribuții hotărîtoare în dezvăluirea posibilităților pro-
zodice ale limbii. Ei nu creează intonații, ritmuri etc. noi, ci folosesc crea-
tor structura prozodică a unei limbi date. Fără această utilizare origi-
nală nici n-am putea să ne dăm seama de resursele latente ale limbii pe
care o vorbim. Este unanim recunoscut că Eminescu a avut un rol hotă-
rîtor în valorificarea armoniilor pe care le ascundea limba noastră. Prin
procesul de educație artistică, aceste armonii devin un bun al tuturor,
iar noile generații de artiști ai cuvîntului nu fac decît să le sporească.
Dar o astfel de evoluție este oarecum paralelă cu dezvoltarea limbii nepoe-
tice, deoarece aceasta nu va putea fi influențată de mijloacele specifice
versificației. Cel mult, unii vorbitori vor ajunge la o mai bună echilibrare
a fenomenelor prozodice în domenii tangente cu literatura, cu exprimarea
îngrijită. însă în vorbirea curentă ei vor fi ridiculizați dacă încearcă
să-și ,,balanseze” modul de exprimare ca în normele diferitelor tipuri de
literatură.
în materie de gramatică, limba funcționează și se dezvoltă conform
tendințelor inerente structurii, fără ca subiectul vorbitor să poată inter-
veni prin crearea de unități sau de reguli noi. Schimbările produse se
explică prin necesitatea întăririi caracterului sistematic al structurii gra-
maticale și prin influențele reciproce dintre aceasta și alte compartimente
ale limbii. Este cunoscut mecanismul analogiei, prin care se produc trans-
formări operate în sensul întăririi sistemului gramatical; însă cei care
aplică analogia nu sînt personalitățile, nici elitele, ci mai degrabă oamenii
neinstruiți sau copiii, care sînt repede cenzurați de conservatori.
în mod paradoxal, poeții sînt obligați uneori, din motive de versi-
ficație, să folosească fie construcții învechite, fie abateri de la normele
gramaticale, fenomene care au fost semnalate chiar la Eminescu.
Scriitorii și mai ales prozatorii sînt totuși un model de corectitu-
dine gramaticală, de competență și performanță lingvistică. Ca și în do-
meniul foneticii, ei pun în lumină posibilitățile structurale ale limbii,
de multe ori nebănuite. în special în domeniul sintaxei, scriitorii contri-
buie simțitor la dezvoltarea organizării cît mai coerente și diversificate
a frazei. Se citează în această privință rolul lui Odobescu care marchează
un moment important în evoluția frazei, acela al frazei arborescente,
riguros cadențate2. Cunoscuți în școală sau prin lecturi particulare, scriito-
rii îmbogățesc modul de exprimare al vorbitorilor mai ales atunci cînd
aceștia folosesc conștient limba îngrijită. însă și în acest domeniu, limba
curentă, spontană, se sustrage prelucrărilor artistice ale limbii.
Cel mai mult s-a discutat rolul personalităților, al scriitorilor în
evoluția vocabularului, care este compartimentul cel mai mobil al limbii,
2 Vezi Tudor Vianu, Studii de stilistică, București, 1968, p. 227 — 234.
316
III. Lingvistica diacronică
mai ales în sfera masei vocabularului. Apar mereu cuvinte noi, datorită
dezvoltării realității însăși, altele, legate de realități vechi, dispar mai
curînd sau mai tîrziu.
Acest du-te vino lexical caracterizează îndeosebi terminologia teh-
nică ; evident, cînd se creează un termen pentru un nou obiect, au precă-
dere cei cu simț lingvistic mai dezvoltat, instruiți în materie de limbă.
Cine a hotărît ca satelitul artificial să fie denumit sputnilc era superior
lingvistic celorlalți colaboratori, dar n-a devenit prin aceasta o vedetă.
Scriitorii nu se află în fața unor asemenea necesități; prin însuși
coținutul operelor lor, ei se limitează la o sferă lexicală mai restrînsă;
cazurile în care scriitorii creează cuvinte se numără pe degete și oricum,
ele n-au persistat, așa cum s-au menținut inovațiile specialiștilor sau vor-
bitorilor de rînd din alte domenii. Dimpotrivă, literatura nu vorbește
în general decît de lucruri cunoscute de toată lumea și din această cauză,
înainte de a intra în operele artistice, un cuvînt trebuie să facă un stagiu
în alte stiluri decît cele literare : cutare scriitor a putut folosi cuvîntul
nylon numai după ce el s-a încetățenit în limbă.
însă și în vocabular scriitorii oferă modele de limbă pentru restul
vorbitorilor prin folosirea corectă, judicioasă a materialului lingvistic,
în plus, se realizează îmbinări originale de cuvinte, se elaborează accepții
inedite. în Toamnă în suflet, Tudor Arghezi spune :
,,Zilele albe, iată, au început să plece,
Ca niște bărci tăcute, pornind fără lopeți”.
Aici zilele sînt văzute real și dinamic, asemenea unor obiecte supuse de-
plasării aleatorii; prin integrarea ansamblului celor două versuri se obțin
semnificații inedite ale cuvîntului zi, îmbogățit cu imaginea construită
de poet. Nimeni însă nu va vorbi ca în versurile de mai sus. Ele au ro-
lul, capital de altfel, de a face o educație, nu atît lingvistică, cît estetică
a vorbitorilor.
în același timp, marile personalități pot influența evoluția limba-
jului literar artistic : Victor Hugo se laudă de a fi pus o bonetă roșie ve-
chiului vocabular, în sensul că a dat drept de cetate unor cuvinte soco-
tite înainte ca vulgare. La noi, Arghezi a reabilitat cuvintele vulgare în
,,Flori de mucigai”, unde le-a acordat valori poetice autentice.
b)	între genurile literare există diferențe esențiale din punctul de
vedere al influențării limbii curente. Se poate stabili un principiu general:
cu cît producția literară este mai marcată de creativitatea artistului, cu
atît ea influențează receptorii mai mult prin conținut și mai puțin prin
expresie.
Polul extrem al realizării acestui principiu este, firește, creația poe-
tică. Cum s-a văzut și mai sus, ea constituie o prelucrare originală a expre-
siei fonetice a limbii, a mijloacelor gramaticale, în special sintactice, dar
mai ales a materialului lexical, chemat să contribuie la alcătuirea imagi-
nilor poetice. Acestea sînt de alt tip decît mesajele curente, ele intrînd
în clasa construcțiilor estetice. în poezia tradițională, imaginile apăreau
ca un surplus adăugat la o exprimare care nu se deosebea fundamental
B. Cauzele schimbărilor lingvistice
317
de limbajul prozei; cu totul altfel se prezintă lucrurile în creația poetică
modernă, unde imaginea capătă o mare autonomie și se extinde asupra
întregului enunț. Iată, ca exemplu, poezia Secol de Ion Barbu :
f Răsărit al crestelor de păsări,
’ Steme nicăiri în fîlfîit,
Bîntuie, cînd soarele voit
Arcuite pajurile cățări.
Seceri dintre secete-au sclipit !
Chemi zidul ars, cu ierburile cimbruri,
Anulare unor albe timpuri,
Sub arginții muntelui orbit.
Poemul este pus sub semnul dificultății integrării elementelor într-o
imagine atotstăpînitoare care, odată sesizată, răsplătește, prin forța ei
de radiere, greutatea închegării.
Se înțelege că în asemenea împrejurări, textul poetic se apleacă asu-
pra lui însuși și nu mai influențează pe receptor decît ca un tot integrat.
Este vorba mai ales de o inflență asupra atitudinii noastre estetice decît
asupra felului de a vorbi.
Cînd poezia se apropie de exprimarea curentă, se ajunge, în epoca
actuală, la efecte satirice, ca în acest fragment din bucata ,,Marea, o apă
folositoare” din volumul Unde fugim de acasă 1 de Marin Sorescu : „Cînd
marea are vreun necaz în familie, fulgeră și tună. Asta se cheamă «sezon
de furtună». Atunci pe plajă nu mai stai, sugînd dintr-o rază ultravio-
letă, ca dintr-un pai”.
a Proza literară tradițională a ajuns la apogeu în romanul realist din
secolul al XlX-lea, care a fost pînă nu de mult principala hrană spiritua-
lă a omenirii. Teoretic și practic, acest tip de lucrare literară își propune
să reflecte cît mai exact vorbirea curentă; un produs oarecum tardiv al
acestei metode se reflectă la noi în romanele lui Liviu Rebreanu. Cum
putea un asemenea curent să influențeze evoluția limbii în ansamblu ? Prin
consacrarea estetică a felului de exprimare al tuturor categoriilor de vor-
bitori, aceștia își regăsesc în romane propriul lor limbaj ridicat la un nivel
superior. De data aceasta, imitarea este posibilă : romanul nu-și permite
abateri lingvistice de la norma curentă decît în măsura în care ele nu
depășesc impresia de realism al expresiei, iar vorbitorii, regăsindu-se în
limba operei, își consolidează propria lor competență și, pe cale de edu-
cație mai mult ori mai puțin dirijată, își sporesc sensibil performanța lin-
gvistică. Este aici una din cheile succesului realismului ca metodă și curent
literar.
Dar cînd proza se poetizează, se abate de la norma epocii, ca în
cazul lui Sadoveanu, ea își va canaliza influența asupra atitudinii estetice
și mai puțin asupra exprimării curente. în romanul modern, structurile
epice se dezagregă, iar limbajul, la rîndul lui, este supus unor modificări
esențiale, care duc în cele din urmă la așa-numitul roman poetic.
Se poate conchide paradoxal, că în materie de proză, literatura are
influență asupra limbii curente atunci cînd nu se îndepărtează prea mult
318
III. Lingvistica diacronică
de aceasta; în acest caz, literaritatea provine din structurarea originală a
conținutului. Dacă opera în proză capătă trăsături de expresie care o
apropie de poezie, atunci influența asupra limbii curente se face indirect,
prin cultivarea estetică a vorbitorilor.
Producțiile de teatru se conformează și ele acestui principiu. în
perioadele mai vechi se făcea teatru în versuri; ca expresie, acesta ocupă
un loc intermediar între poezia tradițională și proza solemnă, dar ca reali-
zare scenică, el are posibilitatea de a acționa direct asupra publicului.
O astfel de posibilitate se realizează deplin în teatrul realist, care
simplifică expresia în favoarea redării veridice a conținutului. Din acest
moment, opera dramatică poate influența eficace exprimarea curentă,
în sensul romanului realist, dar mai pregnant decît el. La noi se ci-
tează în această privință comediile lui I. L. Caragiale, care continuă să
acționeze asupra publicului.
Dar Caragiale reprezintă un caz aparte, demn de semnalat. Cum se
știe, el a fost un bun cunoscător al limbii vorbite, pe care a notat-o cu
fidelitate exemplară; ceea ce a impresionat a fost mai ales reproducerea
limbii mahalalelor, care la vremea dramaturgului erau pe punctul de a-și
asimila aspectul modern al românei, stîlcind-o în toate chipurile. Oricum,
unele expresii din Caragiale au intrat în uzul comun; așa sînt cele de
tipul trădare, trădare, dar s-o știm și noi ! unde avem o îmbinare devenită
celebră prin situația dramatică în care e folosită. în alte cazuri, Cara-
giale a contribuit la difuzarea unor îmbinări curente la acea vreme, cum
e care va să zică. Mai interesant e că de la el s-au răspîndit și unele
cuvinte și expresii incorecte, încărcate cu conotația culturii superficiale :
cerneală violentă, întîiași dată și pentru prima oară, douăsprezece trecute
fix etc. Acestea merg mînă în mînă cu senzația de absurd, produsă
adesea de creația marelui scriitor.
Din acest punct de vedere, Caragiale este un precursor al teatrului
modern de factură ionesciană, caracterizat prin dizlocarea limbajului.
Evident, în acest caz influența dramaturgiei asupra vorbirii curente se
pune în alți termeni, fiind vorba mai degrabă de un act de sesizare a „tra-
gediei” limbajului (despre aceasta vezi Limitele comunicabilității prin
limbaj, II A 6); vorbitorul devine conștient de arbitrarul și rutina struc-
turilor lingvistice și urmează să le folosească mai circumspect.
în epocile mai noi, scriitorii au început să aibă preocupări mai
apropiate de exprimarea curentă, mai ales în domeniul ziaristicii. Aici ei
se pot comporta ca specialiști din alte sectoare decît literatura, contribuind
la difuzarea unor termeni noi. Este caracteristică în acest sens activita-
tea a doi cărturari români din secolul trecut: I. Eliade Eădulescu și M.
Kogălniceanu. Ca scriitori, ei nu-și permit să inoveze în materie de limbă,
însă ca publiciști, ca oameni politici, aduc contribuții prețioase la răspîn-
direa unor neologisme din stilul politic, oficial, științific. Ei reflectă mai preg-
nant rolul avut de ziaristică în general3, în perioada de elaborare a limbii
române moderne.
3 Despre aceasta vezi Gh. Bulgăr, Despre limba și stilul primelor periodice românești,
în Contribuții la istoria limbii române literare in secolul al XlX-lea, voi. II, 1958.
B. Cauzele schimbărilor lingvistice
319
c)	Rolul scriitorilor, al literaturii, în dezvoltarea limbii în ansamblu,
diferă de la o epocă istorică la alta.
în vremea cînd limba nu era notată în scris, literatura fiind difu-
zată pe cale orală, aceasta se distanța totuși de exprimarea curentă prin
forme consacrate. Dar elaborarea operei de artă se făcea mai mult sau mai
puțin colectiv, așa încît problema nu se punea dacă literatura influențează
vorbirea maselor, ci, dimpotrivă, era vorba de contribuția acestora la
însăși creația populară. Odată constituită, literatura populară putea
influența modul de a vorbi al ascultătorilor conform aceluiași principiu
ca și în cazul literaturii culte, adică în funcție de distanța dintre expri-
marea literară și cea curentă.
în antichitate, scriitorii se bucurau de un mare prestigiu și ei au
contribuit efectiv la stabilirea normelor limbii literare. Aceasta a căpătat
de acum înainte două aspecte opuse : cel scris și cel vorbit. Bazată pe tra-
diție orală și pe noile nevoi ale societății, limba literară scrisă se distan-
țează însă din ce în ce mai mult de limba neliterară, neîngrijită. în ace-
lași timp, cei care scriu ajung la un nou mod de a vorbi, îngrijit și el.
Apare deci o opoziție ternară între limba literară scrisă, limba literară
vorbită și limba neiiterară orală. Despre aceasta din urmă există destul
de puține mărturii literare : un caz ca SatiriconullvÂ Petroniu este rar în
literatura antică.
Limba literară curentă din acea vreme este influențată de activi-
tatea oamenilor instruiți printre care scriitorii sînt departe de a ocupa
ultimul loc. însă nu trebuie uitată nici activitatea lingvistică publică,
care avea un rol decisiv în cadrul cetății: este clar că un om ca Cicero
avea* o influență mai mare asupra contemporanilor prin manifestările
sale publice decît prin lucrările literare.
în evul mediu european, funcțiile limbii literare oficiale sînt prelu-
ate de latină în Occident și de vechea slavă bisericească în Orient și la
noi. La un moment dat apare însă literatura scrisă în limba vorbită de
popor și scriitorii depun eforturi mari pentru a fixa normele exprimării
artistice. Operele lor reflectă sinteza operată între limba populară vor-
bită, limba îngrijită a păturilor instruite și unele elemente preluate din
limba străină oficială. Această sinteză are o bază practică, dar nu e mai
puțin adevărat că modelul scris al limbii literare era foarte puțin ilus-
trat în afara operelor artistice. Fără a crea ei înșiși limba, scriitorii au
deci și în această perioadă un rol important în stabilirea normelor limbii
literare.
în Renaștere, limbile naționale încep să ia locul limbilor oficiale
străine, iar oamenii instruiți duc o activitate febrilă de apărare și îmbogă-
țire a lor. Se cunoaște rolul hotărîtor pe care La avut în această privință
DanteJîn f Italia, Pleiada în Franța, Luther în Germania etc. în toate
aceste cazuri, e vorba de mari personalități culturale care au influențat
soarta limbilor naționale, tocmai pentru că reflectau cel mai bine necesi-
tățile obiective ale societății.
320
III. Lingvistica diacronică
însă nu trebuie exagerat rolul lor ca scriitori : Eonsard rămîne mare
poet cînd folosește o limbă simplă, iar lucrările în care aplică mecanic
principiile Pleiadei sînt o parte caducă a operei sale.
Perioada clasică aduce un echilibru în cultivarea limbii literare, al
cărei model este dat de vorbirea de la curțile princiare și de limbajul
marilor scriitori. Exprimarea literară cea mai solemnă, reflectată în ma-
rile tragedii, se bazează pe serii întregi de cuvinte și construcții specifi-
ce, care o îndepărtează de limba curentă. Această tendință ajunge la
purism și degenerări de tipul jargonului ,,prețioaselor” din Franța. Numai
scriitori ca Moliere practică osmoza cu limba vorbită, spontană.
Cum s-a arătat mai sus, romanticii și ulterior realiștii se apropie de
limba vorbită ; de aici înainte e posibil un contact viu între operele litera-
re și limba curentă, care se realizează conform principiilor stabilite sub
a) și b).
Odată cu generalizarea învățămîntului apare un cult al marilor
scriitori, dar în același timp se face o instruire sistematică în domeniile
de folosire practică a limbii literare (știință, tehnică etc.). Acestea capătă
prioritate și absolventul oricărei școli va vorbi o limbă literară neartis-
tică, cate nu cuprinde decît ceea ce nu este specific marilor scriitori.
Astăzi literatura trece pe planul al doilea față de ,,mass media”;
foruri competente din diferite țări civilizate se plîng că se citește din ce
în ce mai puțin față de ,,consumarea” de televiziune, film, radio etc. Noua
literatură încearcă să se adapteze noilor mijloace, integrîndu-se în struc-
tura lor; rolul lor se conjugă cu acela al tuturor factorilor implicați în
procesul de influențare a exprimării curente.
în concluzie, rolul personalității literare în evoluția limbii trebuie
apreciat în funcție de compartimentele limbii, de genurile literare și de
epocile istorice. Meritul scriitorilor constă în alcătuirea de opere de mare
valoare estetică și nu în munca de pionierat lingvistic. O operă literară
este cu atît mai mare cu cît materialul ei se apropie de limba curentă,
prelucrată original. Această originalitate este de multe ori un obstacol
în procesul de influențare a vorbitorului prin expresie. E adevărat că, prin
valoarea ei, opera contribuie la educația estetică a vorbitorilor care vor
putea implicit să-și ridice competența și performanța lingvistică pînă la
nivelul prelucrării artistice. însă exprimarea obișnuită, de toate zilele,
este puțin influențată de literatură în raport cu celelalte domenii ale acti-
vității practice.
3.	Periodizarea istoriei limbilor
Lingvistica din secolul al XlX-lea era o știință esențialmente istorică,
încadrîndu-se în metodologia generală a cercetării din acea vreme, orientată
spre dezvoltarea obiectului cercetat, de la organisme pînă la abstracțiile
cele mai pure ale spiritului uman. Se crease o platformă ideologică comună,
B. Cauzele schimbărilor lingvistice
321
un cod de referință, care nu admitea drept criteriu al valorii cercetării decît
perspectiva evoluționistă. Această atitudine a fost foarte rodnică, în sensul
că a favorizat descoperirea unui număr imens de fapte care au luminat
retrospectiv dezvoltarea umanității pînă la puncte abisal de îndepărtate,
în lingvistică, cîștigul principal a fost reconstruirea unor limbi dispărute
și neatestate în scris, vorbite cu mii de ani în urmă.
Pentru a realiza un program de o asemenea anvergură, se cerea un
spirit riguros, îndrăgostit de exactitatea care să țină frîu fanteziei. Trezită
de romantici, aceasta a fost canalizată de doctrina pozitivistă spre desco-
periri autentice. în lingvistică, apogeul unui astfel de mod de a lucra l-a
constituit școala neogramaticilor.
Reacțiile împotriva acestora, apărute la răscrucea dintre două veacuri,
erau determinate mai mult de pozitivismul cercetării decît de perspectiva
istorică. Un Vossler2, de pildă, va continua să facă istorie, însă pe baze noi,
antipozitiviste. Interesează mai puțin aici că fundamentele lui erau și mai
șubrede decît ale predecesorilor.
într-o altă direcție, critica s-a îndreptat chiar împotriva istorismului
practicat de neogramatici; este vorba de poziția de tip saussurian, conform
căreia diacronia nu cuprinde sistemul, acesta neputînd fi descoperit decît
în sincronie. Cum scopul lingvisticii este tocmai dezvăluirea sistemului
limbii, urmează ca diacronia să fie abandonată. Este interesant de arătat
că chiar unii specialiști care, după negări radicale, au revenit la istorie,
socot că cea mai importantă dihotomie stabilită de Saussure este cea dintre
sincronie și diacronie.
în același timp, critica lui Saussure se îndreaptă împotriva pozitivis-
mului secolului al XlX-lea, el punînd accentul pe relațiile dintre termenii
lingvistici; limba nu mai este privită ca o substanță și tratată ca atare,
ci ca „o algebră cu termeni complecși, în care totul se leagă” (ou tout se tient).
Dintr-o asemenea teorie s-a născut metoda de analiză structurală,
care a devenit o unealtă excelentă de cercetare mai ales pentru sincronie,
însă chiar de la început au existat structuraliști preocupați de evoluția
limbii, iar unii dintre ei au devenit celebri (R. Jakobson, J. Kurylowicz,
E. Benveniste, A. Martinet).
Trebuie însă arătat că, în ciuda tuturor eforturilor depuse, structura-
lismul diacronic n-a ajuns la nivelul de adîncire, de abstractizare și de for-
malizare propriu analizelor sincronice. Vom încerca, în cele ce urmează, să
dăm cîteva elemente de abordare mai complexă a procesului de evoluție
a limbilor, integrînd, în măsura posibilului, unele achiziții ale secolului al
XlX-lea și descoperirile mai noi, de la interpretarea structurală pînă la
perspectiva dialectică. înseamnă că nu opunem mecanic structuralismul
și istoria, așa cum s-a făcut nu o dată în cadrul polemicii angajate între
marxism și structuralism. Cele două poziții nu se exclud neapărat; cerce-
tarea structurală a istoriei lămurește mecanismul schimbărilor, determina-
1	Vezi lucrarea lui de bază, Frankreichs Kultur im Spiegel seiner SprachentwicklLin.g,
Heidelberg, 1913.
21 - c. 1213
322
III. Lingvistica diacronică
rea lor relațională, în timp ce marxismul oferă o privire de ansamblu asupra
procesului, o apreciere a sensului evoluției.
S-au arătat mai sus factorii care stau la baza modificărilor lingvistice
(vezi Cauzele schimbărilor lingvistice, III B 1); urmează să se analizeze aici
cum se realizează schimbările. Trei sînt problemele care se pun în acest
sector : inovațiile, transformările calitative și, în legătură cu acestea, perio-
dizarea istoriei limbilor.
★
Inovațiile lingvistice au fost mult discutate încă din secolul trecut; la
acea vreme, învățații erau mai mult preocupați de modul cum se răspîndesc
inovațiile decît de factorii și împrejurările care determină însăși apariția
lor. Există trei momente principale în istoricul discuțiilor purtate în jurul
problemei răspîndirii inovațiilor.
a)	După elaborarea metodei comparative istorice, s-a încercat să se
arate cum s-a ajuns la tabloul prezentat de limbile înrudite. A devenit
clasică în această privință teoria arborelui genealogic — Stammbaum-
theorie — formulată de A. Schleicher. Conform acesteia, o limbă inițială se
transformă, prin sciziune, în mai multe limbi înrudite (vezi Clasificarea
genealogică, IV B 4); de pildă, limba indo-europeană comună s-ar fi despăr-
țit în două ramuri, iar acestea s-au scindat la rîndul lor, ajungîndu-se la
situația limbilor atestate în epoca istorică.
b)	După o perioadă de dominare a acestui mod de a vedea lucrurile,
s-a constatat că formula arborelui genealogic era prea schematică și s-a
propus un nou „model”, devenit și el clasic, sub forma binecunoscutei
teorii a valurilor — Wellentheorie — elaborată de J. Schmidt. El constată
că între limbile învecinate sînt asemănări mai mari decît între cele îndepăr-
tate ; de pildă, între germană și balto-slavă există mai multe asemănări
decît între germană și iraniană etc. De la asemenea fapte, Schmidt conchide
că trebuie renunțat la arborele genealogic; în realitate, inovațiile pornesc
dintr-un centru și se răspîndesc spre periferie, ca undele concentrice, provo-
cate de aruncarea unei pietre în apă.
Fără ca lucrurile să fi fost explicate clar în momentul apariției teorii-
lor de mai sus, se poate arăta că arborele genealogic este un model pentru
fenomenul scinziunii unei limbi inițiale în mai multe idiomuri, iar teoria
valurilor se referă mai degrabă la rezultatul scindării.
c)	Faptele sînt mai complexe, așa cum s-a văzut din cercetarea con-
cretă a dispunerii lor pe teren, în cadrul geografiei lingvistice. Sfera de răs-
pîndire a inovațiilor a fost mult restrînsă și lucrurile au putut fi observate
în adîncime. S-a arătat astfel că isoglosele se întretaie, că anumite cuvinte
au o istorie proprie, care contravine regularității schimbărilor; unele ino-
vații pornite din centru nu ajung întotdeauna la periferie, în arii laterale,
unde întîlnim adesea elemente arhaice, atestate în puncte îndepărtate :
dz din româna mai veche s-a modificat în z în centru, dar la periferie
(în Moldova și Banat) mai găsim forma veche în cuvinte ca brindză, dzîuă
(vezi Geografia lingvistică, I B 2 b Ș).
B. Cauzele schimbărilor lingvistice
323
Cercetările dialectale au mai atestat că răspîndirea inovațiilor se face
nu numai orizontal, pe un teritoriu, ci și vertical, pe pături sociale, pe vîrste,
pe sexe. în anumite perioade mai conservatori sînt oamenii inculți, bătrînii,
femeile; în altele, situația se schimbă : astăzi printre tinerii meridionali
francezi se întîlnesc băieți care vorbesc ,,cu accent”, în timp ce fetele se
adaptează mai repede modei de la centru.
în perioada modernă, inovațiile se răspîndesc vertiginos prin ava -
lanșa de informații zilnice, transmise prin presă, radio, televiziune etc.
Acum nu se mai respectă schema undelor continui a stratificărilor tradițio-
nale, a faptelor clasice de adaptare a unei inovații2.
Cum se vede, problema răspîndirii inovațiilor are implicații multiple,
de natură istorică, socială, antropologică. Ea a fost pusă în termeni în
general corecți, dacă restrîngem fiecare teorie la un aspect și la o anumită
perioadă. Oricum, extinderea inovațiilor poate fi observată prin anumiți
indici de cronologie, de structură a formelor considerate.
Altfel stau lucrurile în domeniul apariției însăși a inovațiilor. Aici
lingvistica mai veche s-a mărginit la conjecturi în funcție de sugestiile pe
care le putea oferi o știință sau alta. Teoretic, e normal să socotim o ino-
vație ca cevai hdividual, care apoi se răspîndește la grupuri din ce în ce mai
largi. Cum însă apariția unei inovații la un individ anume este greu și de
multe ori imposibil de sesizat, s-a introdus o noțiune mai laxă și anume
aceea de inovație colectivă, care subliniază faptul că inovația e simțită ca
atare numai cînd a devenit o trăsătură a unui grup de vorbitori3.
Pentru a putea aprecia dacă un element nou constituie într-adevăr
o inovație, precum și poziția pe care o ocupă în organizarea limbii, trebuie
stabilită o ierarhie a nivelelor de manifestare a acesteia, de tipul celei pro-
puse de E. Coseriu 4 în cadrul discuției raportului dintre limbă și vorbire
(vezi Limbă și vorbire, II B 4).
Nivelul cel mai general îl constituie sistemul de opoziții lingvistice;
de pildă, în majoritatea limbilor există opoziția de sonoritate, pe care o
putem lua în considerare doar ca o corelație, fără să ne intereseze prin ce se
realizează ea concret.
La un nivel mai jos, există unitățile distinctive, invariante, care
concretizează opozițiile prin serii mai mult sau mai puțin extinse. Vom
arăta la acest nivel că, de pildă, opoziția de sonoritate este extinsă în ro-
mână la perechi foarte numeroase, ceea ce înseamnă că ea are un mare
randament funcțional și implicit o stabilitate remarcabilă. Alte opoziții,
cum e în franceză cea dintre/e/ și /ce/, are un randament funcțional slab
și de aceea vorbitorii vor putea inova în sensul unificării celor doi termeni5:
h^ndi se pronunță de tineri ca [Isdi].
2 Pentru aceasta, precum și pentru critica teoriilor rezumate mai sus, vezi Al. Graur,
Wellentheorien, PLG V, 1967, p. 69-74.
3 lorgu Iordan, Inovații individuale și inovații colective, PLG IV, 1962, p. 9 — 15.
4 Vezi, de pildă, lucrările din volumul Teoria del lenguaje y lingiiistica general. Cinco
esludios, Madrid, 1962.
5 Cf. Martinet, Elemente, p. 258.
324
III. Lingvistica diacronică
Uustrînd o anumită opoziție, paralelismul poate fi totuși șchiop
într-un punct: slava avea sonora v, dar nu avea pe/, care a fost introdus
ulterior prin împrumuturi. Se vorbește în acest caz de tendința spre echili-
bru a sistemului, realizată fie prin eliminarea elementului izolat (cf. dispari-
ția lui h din latinește, care nu avea un corespondent sonor), fie prin apariția
celui de al doilea termen al perechii. O astfel de tendință are un rol impor-
tant, care merită să fie subliniat, cu condiția să nu devină o explicație
teleologică; nu trebuie să se înțeleagă că sistemul ar fi înzestrat cu necesi-
tatea internă a echilibrului, conceput oarecum estetic.
în inventarul de invariante ale limbii, apariția unui fonem sau a
altui tip de unități (morfeme, cuvinte etc.) constituie fără îndoială o ino-
vație importantă. Din punctul de vedere al sistemului, o astfel de inovație
nu este însă decît o modificare cantitativă atît timp cît nu afectează re-
țeaua de opoziții. Numai dacă apar sau dispar unele opoziții, se poate
spune că sistemul a suferit o schimbare calitativă. De pildă, în trecerea
de la latină la franceză, în franceza veche apare seria africatelor, care se
opune atît oclusivelor cît și fricativelor; aceasta este o schimbare calita-
tivă, și de inventar și de sistem fonologie. La fel, cînd dispare seria afri-
catelor, în trecerea de la franceza veche la cea mijlocie.
Unitățile se realizează sub forma variantelor în vorbire. De la Saus-
sure încoace, procesul vorbirii a fost interpretat unilateral, doar ca do-
meniu al variațiilor, uitîndu-se că ele se grefează pe trăsăturile invariante.
Totuși s-a observat că variațiile sînt sursa de modificare a unităților din
limbă, ceea ce e exprimat în formula concentrată : „Rienn’est dans la
langue qui n’ait ât6 auparavant dans la parole”.
Ideea exprimă o mare parte de adevăr și ea a fost întărită și de ana-
logii cu biologia : așa cum în natură există o mare variație care este pre-
misa selecției prin adaptarea la mediu, tot așa și în limbă apar variante
fără să aibă vreun scop, iar ulterior unele din ele pot fi folosite pentru a
exprima nuanțe noi6.
Care sînt factorii care determină variațiile în realizarea elementelor
limbii în vorbire ? Alte analogii sînt posibile, pentru a sugera mai clar ra-
portul dintre trăsăturile invariante și realizările lor accidentale. Trebuie
invocat aici un model probabilistic, folosit în diferite aplicații care presupun
variații în jurul unei valori ideale.
Există în acest sens un model abstract de realizare a unităților limbii,
care seamănă cu elementele stabilite prin calcul pentru un fenomen supus
variațiilor determinate de anumite condiții concrete. însă valoarea teo-
retică nu se realizează ca atare din cauza influențelor intervenite în cursul
efectuării procesului. Este cunoscut faptul că dacă se trag o sută de lo-
vituri cu aceeași armă și cu aceleași elemente, ele nu se vor realiza într-un
singur punct, ci într-o elipsă de împrăștiere cu majoritatea loviturilor
concentrate în jurul centrului, iar restul rarefiate uniform.
6 Graur, Studii, p. 141.
B. Cauzele schimbărilor lingvistice
325
Dată fiind această elipsă, se pot calcula șansele ca o lovitură să
cadă la o anumită distanță de centrul ideal. Trebuie deosebit în această
privință punctul ideal de punctul mediu plasat la limita zonei care cu-
prinde 50 % din punctele grupate în jurul centrului elipsei. Vom spune că
el reprezintă uzajul, în timp ce punctul central ideal e elementul de cod
abstract al normei, cel care reflectă absolut sistemul.
Realizarea în vorbire a unităților limbii e influențată de factori ca :
mesajul transmis, poziția organelor de articulare, distorsiunile intervenite
pe canalul de comunicare, precum și de însăși starea destinatarului. In-
tervenția unor astfel de factori face ca unitățile să fie articulate sub forma
unor abateri teoretic infinite, care se grupează în jurul abaterilor medii.
Ele se pot acumula cu timpul, iar la un moment dat antrenează deplasarea
abaterilor medii spre zonele de ,,gravitație” ale altor unități. Rezultă sau
confuzii de unități, de tipul fr. /ce/ > /e/, sau apariții de noi invariante.
De pildă, rom. a a fost la început variantă neaccentuată a lui a; cînd însă
a apărut un ă accentuat (cf. cînth) și a neaccentuat (ca în casa), ă s-a eli-
berat de condiționarea accentuală și s-a transformat în fonem. Aceasta
a schimbat inventarul de toneme ale limbii române, iar cînd a apărut și
fonemul /î/, a avut loc o modificare importantă în sistemul de opoziții: în
locul simplei opoziții anterior/posterior, apare o opoziție complexă ante-
rior /intermediar /posterior.
Inovațiile de acest tip apar deci în procesul vorbirii. în discuțiile
mai recente s-au stabilit distincții interesante în această privință ; s-a arătat
că există două tipuri de creativitate : care schimbă regulile și care este
guvernată de reguli. Prima este caracteristică doctrinei lui Saussure și ea
se plasează în vorbire; cu anumite nuanțe se poate spune că ei îi cores-
punde noțiunea de performanță introdusă de Chomsky. Cea de a doua
ține de competență, de capacitatea de a „crea” un număr infinit de fraze
pe baza unui număr finit de reguli7. De fapt, creativitatea guvernată de
reguli stă la baza celei care schimbă regulile, se proiectează pe aceasta din
urmă ; vorbirea conține limba, dar adaugă ceva în plus, adică variațiile care
sînt sursa inovațiilor. Un enunț este o materializare, o aducere la supra-
față a unui ansamblu de reguli. în același timp, fiecare unitate conținută
de el poartă un fascicol de relații de opoziție, existente între unitatea rea-
lizată și celelalte care ar putea figura în același punct al lanțului. Altfel
spus, enunțul nu este doar o realizare substanțială a limbii ca sistem, ci el
antrenează întregul ansamblu formal implicat de toate unitățile din
enunț (un exemplu schematic de un asemenea ansamblu e dat în Conținut
și expresie, II B 1 a).
*1
S-a arătat pînă aici cum se răspîndesc și cum apar inovațiile. S-a
precizat că ele reprezintă transformări calitative doar atunci cînd aduc mo-
dificări de inventar și, mai mult, cînd schimbă sistemul de opoziții.
7 Vezi comentarul la Ruwet, Introduction> p. 50—52.
326
III. Lingvistica diacronică
însă o inovație este o transformare calitativă în mic, care intere-
sează numai istoria fenomenului luat în considerare. La nivelul limbii în
ansamblu, trebuie avute în vedere convergențele de inovații, care duc la
schimbarea ei radicală într-o anumită perioadă istorică.
Din păcate, nu putem stabili exact cîte unități din inventar și cîte
modificări în sistemul de opoziții trebuie să intervină pentru a putea vorbi
de o fază calitativ nouă în istoria unei limbi. Specialiștii în diacronie au
ajuns totuși la delimitarea etapelor pe cale intuitivă, luînd în considerare
materialul lingvistic și unii factori din evoluția societății și a culturii.
Așa se face că istoria majorității limbilor cercetate este împărțită în peri-
oade ; unele au o perioadă arhaică atestată (cum e chineza), majoritatea
însă avînd istoria împărțită în faza veche, mijlocie și modernă.
Empiric se poate arăta că o limbă trece de la o perioadă la altă pe-
rioadă dacă vorbitorii nu mai înțeleg textele epocii respective : în 813 la
sinodul din Tours se constatase că vorbitorii nu mai înțelegeau latina în
biserică și s-a luat hotărîrea ca predicile să fie ținute în limba vorbită.;
putem fi deci siguri că la acea dată latina se transformase deja în franceză.
Nu peste mult timp, apare și primul text cuprinzător în noua limbă — Jură-
mîntul de la Strasbourg (842). în ansamblu, se poate afirma categoric că
trecerea de la latină la limbile romanice constituie o transformare cali-
tativă. Aceasta ilustrează de fapt însăși apariția unei limbi noi, mai bine-
zis a mai multor limbi înrudite din una singură. Implicit, se produce o mo-
dificare calitativă în condițiile de folosire a limbii pe un anumit teritoriu,
prin procesul de diversificare (vezi Diversificare și unificare, IV A 3).
Nu trebuie să se înțeleagă că limbile periodizate pe etape denumite
la fel (veche, mijlocie, modernă) se află la același stadiu de evoluție în ra-
port cu limba din care provin. Factori multipli explică diferențele de ritm
și de etape parcurse în istoria limbilor. Astfel, s-a constatat că ,,între
indo-europeana reconstituită prin comparație și limbile indo-europene
vorbite astăzi există deosebiri de structură adinei, care rezultă dintr-o
lungă dezvoltare autonomă. La fel de importante sînt deosebirile pe care
le constatăm între aceste limbi, de la una la alta și care se explică prin
varietatea acțiunilor pe care le-au suferit. Limba britonică din cele mai vechi
texte este în multe privințe mai evoluată decît irlandeza modernă. Idio-
murile iraniene de la începutul erei creștine se găsesc la un nivel lingvistic
pe care limbile romanice nu aveau să-l atingă decît cu zece secole mai
tîrziu. Invers, lituaniana, limbă rurală, ferită de marile curente de civi-
lizație, vorbită timp de secole de o populație stabilă pe un domeniu restrîns,
a păstrat arhaisme pe care greaca veche și latina le pierduseră. Aceste
împrejurări istorice explică faptul că între lituaniană și o limbă de civi-
lizație ca franceza sau engleza există o diferență de valoare, care atrage
după sine în mod necesar diferențe de structură” 8.
Periodizarea limbilor s-a făcut pe baza unui număr imens de fapte
și chiar dacă în trecut nu existau mijloace obiective pentru a decide dacă
o inovație este un element calitativ nou, totuși greșelile nu sînt prea mari;
8 A. Meillet și M. Cohen, Les langues du monde, Paris, 1952, p. G —7.
B. Cauzele schimbărilor lingvistice
327
astăzi, prin comutare, dovedim că un element nou e fonem de sine stă-
tător : înlocuind pe var cu văr obținem o modificare în planul conținu-
tului. însă și înainte se știa, în mare, că /ă/ a căpătat la un moment dat
alt statut decît a primitiv neaccentuat. De aceea, în general, se poate acor-
da credit periodizărilor făcute cu mijloace tradiționale.
Interesant este că uneori sincronia maschează o situație de limbă
care s-ar putea constitui ,,brusc” drept o fază nouă. în cursul istoriei sale,
latina căpătase un aspect popular, vorbit, sensibil diferit de aspectul clasic.
A. Meillet a arătat că în epoca imperială, latina devenise „o limbă nouă”9.
S-a întîmplat că, odată cu căderea imperiului, latina clasică n-a mai fost
cultivată susținut ca înainte și au căpătat prioritate formele ,,vulgare”,
în structura latinei populare nu au intervenit prea multe elemente noi,
dar ceea ce era o variantă stilistică s-a constituit ca fază istorică. E ca și
cum astăzi s-ar decide ca franceza populară să fie adoptată ca normă ge-
nerală și să se abandoneze franceza academică. Aici testul înțelegerii poate
fi aplicat într-un fel deosebit: un francez mijlociu cunoaște în mare am-
bele aspecte ale limbii, dar un străin care n-a învățat decît franceza aca-
demică, nu va înțelege pe cea populară.
Latina populară este mai clar o fază distinctă dacă o luăm în varietă-
țile ei teritoriale ulterioare (se vorbește astfel de o latină dunăreană 10),
într-adevăr, acestea constituie o transformare calitativă față de latina
clasică, întinzîndu-se pînă în secolele IV—V. Specialiștii în istoria limbii
române vorbesc de o perioadă ulterioară numită mai curent „româna comu-
nă” dintre secolele A' și XIII. în Apus însă, de pildă în Franța, se consi-
deră că a existat o fază intermediară între latină și franceză, numită „roman”
sau „gallo-roman”, de fapt, și ea o limbă comună, din care s-au despărțit
„langue d’oil” în nord și „langue d’oc” în sud.
Oricum, fazele intermediare ocupă o poziție aparte din punctul de
vedere al transformărilor calitative. Cum o limbă nu se schimbă ,,prin
explozie”, este normal ca între perioade categoric diferite calitativ să gă-
sim și unele etape de tranziție. Acestea diferă, dar au și puncte asemănă-
toare cu perioada anterioară și ulterioară.
Un exemplu clar de o asemenea etapă îl constituie franceza mijlo-
cie, care se întinde pe secolele XIV—XV—XVI. Ea cuprinde elemente și
din perioada veche și din cea modernă, ceea ce îi dă un caracter de tran-
ziție. Acesta este evident și prin faptul că limba era destul de instabilă.
Chiar contemporanii și-au dat seama că limba se schimbă repede în peri-
oada dintre secolul al XlV-lea și al XVI-lea. Vauclin de la Fresnaye se
exprimă clar :
„Car depuis quarante ans, cinq ou six fois deja,
La fagon a change de parler en frangois”.
(Art poetique, I.)
9 Meillet, Esquisse a une histoire de la langue laline, Paris, 1928, p. 270.
30 Vezi Istoria limbii române, II, secțiunea A, București, 1969.
328
III. Lingvistica diacronică
Orice perioadă este pregătită de schimbări petrecute într-o etapă
premergătoare. Pentru franceza medie această fază o constituie secolul
al XlII-lea. Iată cîteva schimbări caracteristice etapei care interesează
aici.
în materie de fonetică, în franceza medie se desăvîrșește procesul
de transformare a consoanelor africate în fricative, început de la sfîrșitul
francezei vechi. Astfel, ts>s, c>§, g>z. în plus, vechile fricative interden-
tale, care se mai găseau în franceza veche în unele cuvinte, dispar. Este o
schimbare de inventar, dar și de sistem opozițional.
Apar deosebiri și în ce privește distribuția unor foneme : s dispare în
fața consoanelor sonore și apoi în fața surdelor chiar în franceza veche,
în franceza medie continuă procesul de dispariție a consoanelor în finală,
înlăturînd din pronunție chiar lichidele finale. Datorită împrumuturilor
din latină, apar sunete în poziții în care latina vorbită din G-alia le pier-
duse : s înainte de consoane (guestion), fricative intervocalice : s (facile),
£ (fragile), oclusive intervocalice : t (natif), d (adorer), în felul acesta, re-
organizarea fonemelor capătă importanță nu numai în ce privește noile
opoziții apărute, ci și ca distribuție.
în sistemul vocalelor se petrece procesul, început mai înainte, de redu-
cere a diftongilor : ai >e, eu, ue >d și abia în secolul al XVI-lea aii >o. Astfel
se organizează mai bine sistemul vocalic (o se întărește ca pereche inter-
mediară a lui ii mai vechi); se întărește seria nazalelor prin trecerea lui
ai la e (începută probabil încă din franceza veche), fără ca statutul fono-
logie al nazalelor să fie consacrat deplin prin transformarea variantelor
în invariante.
în morfologie se sistematizează mai întîi declinarea substantivelor.
Sistemul defectuos din franceza veche (categorii multe de declinare, decli-
nare imparisilabică etc.) este înlăturat; la aceasta contribuie dispariția
lui s final încă din franceza veche. în secolul al XlV-lea declinarea cu două
cazuri nu se mai întîlnește ; 5 se generalizează ca marcă scrisă a pluralului,
pronunțat ca z la începutul cuvintelor cu inițiala vocalică. La adjective
se generalizează desinența e pentru feminin, dispar resturile de comparație
sintetică.
Se specializează și se reorganizează seria determinativelor. Modifi-
cări mai importante au loc la demonstrative și posesive, care ajung la sis-
temul actual din franceză, organizat pe baza opoziției dintre adjective deter-
minative și pronumele corespunzătoare.
Numeralul ordinal se formează de aici înainte regulat, vechile forme
devenind substantive (guart, guint(e)).
La verbe se sistematizează desinențele și radicalele. Cele două tipuri
de la conjugarea I (je chant și je dote) se reduc la unul singur pînă la sfîr-
șitul secolului al XV-lea. La perfect, din motive analogice și fonetice, se
reduc cele vreo opt tipuri existente în franceza veche, operîndu-se și aici
o puternică sistematizare.
în sintaxă se generalizează folosirea articolului hotărît (flexiunea
cazuală dispăruse), acesta pierzîndu-și valoarea demonstrativă pe care o
B. Cauzele schimbărilor lingvistice
329
avea uneori în franceza veche; de aceea, se extinde folosirea partitivului.
La fel, se generalizează prepozițiile pentru exprimarea funcțiilor, pronumele
personale pentru exprimarea persoanelor la verbe, negația ne—pas.
Dispărînd formele durative (est passantf încep să apară alte con-
strucții pentru a exprima nuanțele acțiunii, de tipul allerfaire. Se dezvoltă
locuțiunile prepoziționale, conjuncționale și relative (alors que, attendu que,
afin que, suppose que, de qîtoi).
Ordinea cuvintelor în frază se fixează, fenomen care merge paralel
cu dispariția declinării. Fraza își pierde așadar libertatea de construcție
pe care o avusese în franceza veche. în schimb, vechiul sistem de juxta-
punere este înlocuit cu o frază bogată în subordonare, dezvoltată după
tipul latinesc. Din această vreme datează regulile acordului participiului
trecut și ale concordanței timpurilor.
în vocabular se acumulează nenumărate elemente noi. Limba fran-
ceză literară se îmbogățește cu termeni dialectali din nord și din sud (ter-
meni din domeniul marinei, construcției, din muzică și din literatură).
Faptul capital îl constituie împrumutul masiv de latinisme, care contribuie
la o modificare calitativă, în sensul constituirii vocabularului abstract al
francezei. Uneori franceza veche avea termeni generali bine definiți, dar
chiar din aceștia unii au fost înlocuiți cu împrumuturi din latină. în ad-
ministrație, în operele științifice (de medicină și matematică), în filozofie,
în limbajul politic se preferă termenul latinesc celui francez. Une-
ori din manie, dar de cele mai multe ori din nevoie, vocabularul se
înnoiește. La împrumutul din latină se adaugă cuvinte venite din germană,
din spaniolă, dar mai ales din italiană, care dă francezei și sufixe (-ade,
-issime. Atît de mare a fost afluxul de termeni luați de peste tot, încît în
secolul al XVII-lea se va simți nevoia unei reacții împotriva îmbogățirii
vocabularului pe cale externă.
în ce privește mijloacele interne, se întăresc sufixele împrumutate,
care devin uneori productive. Apar cuvinte mai lungi decît în perioada
veche, ceea ce schimbă oarecum ritmul vorbirii. Se formează multe cu-
vinte prin compunere, prin schimbarea părții de vorbire.
De multe ori se păstrează paralel termenul vechi și cel nou, creîndu-
se astfel lungile serii de dublete specializate semantic. în același timp
dispar destul de multe cuvinte, mai ales cele legate de realitățile vechi
(modă, viață militară, relații feudale).
Dacă franceza medie este o etapă de tranziție și discutabilă ca peri-
oadă calitativă de sine stătătoare, în schimb franceza modernă (din seco-
lul al XVII-lea pînă astăzi) este oricum o perioadă care se deosebește ca-
litativ de franceza veche.
Periodizarea istoriei unei limbi trebuie să țină seama de toate tipu-
rile de etape și să sublinieze mai ales pe cele care sînt categoric calitativ
diferite. în domeniul romanic pot fi stabilite în mare etapele următoare,
realizate cu deosebiri notabile de la o limbă la alta :
330
III. Lingvistica diacronică
—	limba latină;
—	tranziție : gallo-romana, latina dunăreană etc. ;
—	limbile romanice vechi;
—	tranziție : limbile romanice mijlocii;
—	limbile romanice moderne.
Există multe șanse ca această succesiune să se întîlnească și în istoria
altor limbi, cum sînt limbile germanice, sau chiar în cadrul altor familii
decît cea indo-europeană.
C. Ritmul și sensul evoluției limbii
1,	Inegala penetrabilitate a compartimentelor limbii
Mobilitatea limbii se realizează în ritmuri diferite de la o limbă la
alta, de la o epocă la alta în evoluția aceleiași limbi și de la un nivel al
limbii la altul. Ritmul e determinat sau influențat de o serie întreagă de
factori : caracterul deschis al sistemului, orientat către fenomene extra-
lingvistice, sau, dimpotrivă, caracterul închis, natura și numărul ele-
mentelor componente, tipul structural.
Ritmul modificărilor lingvistice e direct proporțional cu numărul de
elemente dintr-un anumit nivel (de acest număr de elemente depinde în
mod nemijlocit gradul de organizare a nivelului respectiv) : aspect veri-
ficat și verificabil în numeroase limbiSistemul fonologie, alcătuit din
cîteva zeci de unități, se schimbă relativ încet, iar vocabularul, în care
unitățile pot ajunge la cîteva sute de mii, foarte rapid. între aceste două
extreme se află morfologia (cîteva sute de afixe împreună cu desinențele,
deci ritm moderat ) și sintaxa (cîteva mii de unități și reguli, ritm mai accele-
rat ca în morfologie). Dar cum nivelele sînt corelate în cadrul întregului
sistem al limbii, o transformare într-un punct atrage după sine un șir de
transformări (o adevărată „reacție în lanț”) în alte puncte, deci nivelele care
se schimbă cel mai rapid sînt elementul dinamic, nivelele care se schimbă
mai greu încetinesc mișcarea în general.
Chiar în cadrul aceluiași nivel există diferențe de ritm. Astfel, e cu-
noscut faptul că fondul principal lexical e mai puțin mobil decît masa vo-
cabularului, sau că în morfologia limbilor romanice și germanice declinarea
s-a schimbat mai mult decît conjugarea etc.
Transformările nu merg într-o singură direcție. Rezultatele pot fi
foarte diferite; datorită frecventelor compensări se ajunge la un anumit
echilibru, care însă e în permanență stricat și refăcut2.
Toate schimbările lingvistice mai importante sînt legate, direct sau
indirect, de schimbări social-istorice : o limbă se modifică mai rapid în
urma unei perioade de mari frămîntări sociale.
Un factor de care trebuie să se țină seama întotdeauna e contactul
dintre limbi, cu toate rezultatele lui 3. Interferența lingvistică apare în
1 Vezi J. Fodor, The Rate of linguistic Change. Limits of the Application of Malhematical
Methods inLinguistics, Budapesta, 1965, p. 18 —20 ; vezi și discuția la Wald, Progresul, p. 175-182.
2 ,,Permanent echilibru instabil’' — Graur, Studii, p. 26.
3 Vezi Contactul dintre limbi (IV C).
332
III. Lingvistica diacronică
toate compartimentele limbii, rezultatele nu sînt însă la fel de puternice
(se poate vorbi de o lege a inegalei penetrabilități4, care nu coincide cu legea
inegalei mobilități a compartimentelor limbii decît în anumite puncte);
astfel, în vocabular, partea cea mai mobilă a limbii, întîlnim și cele mai
numeroase elemente de împrumut, vocabularul fiind în același timp și
partea cea mai penetrabilă a limbii. în fonologie nu apar decît excepțio-
nal elemente explicabile printr-un împrumut obișnuit. Dar sistemul fo-
nologie poate fi afectat în urma unei conviețuiri de durată pe același
teritoriu, prin acțiunea substratului, de exemplu.
Ideea inegalei penetrabilități apare în prima jumătate a seco-
lului al XlX-lea. Astfel, Rask vorbește de caracterul greu penetrabil al
morfologiei. Ulterior W.D. Whitney, demonstrînd originea germanică a
englezei 5, arată că există diferite grade de împrumut : cel mai ușor se
împrumută substantivele și adjectivele, mai greu verbele, aproape de loc
prepozițiile și conjuncțiile, foarte puțin prefixe și sufixe și într-o proporție
infimă elemente de flexiune.
Deci chiar în cadrul aceluiași nivel există diferențe de penetrabili-
tate. în principiu, toate elementele de vocabular pot fi împrumutate
(deși în realitate nu este așa), dar nu cu aceeași frecvență : într-un studiu
asupra împrumuturilor în norvegiana și suedeza din S.U.A.6 sînt calculate
următoarele proporții:
substantive	71	- 75	%
verbe	18	- 23	%
adjective	3	- 4	%
adverbe	1 %
prepoziții	aproximativ 1 %
interjecții	1 %
în sistemul fonologie pot apărea modificări mai masive în urma ac-
țiunii substratului, altfel elementele de împrumut sînt destul de puține,
în morfologie pătrund elemente de împrumut numai în măsura în care
există în sistem o situație oarecum asemănătoare în cele două limbi care
înlesnește intrarea și încadrarea ,,intrușilor”. Referitor la limba estonă,
A. Sauvageot7 arată că, sub influență germană, sufixul posesiv a fost în-
locuit cu un posesiv prepus (imitarea nu e completă, ci e vorba numai
de asemănări) :
finlandeză	estonă
hotini	„casa mea”	minu kodu
hoțiși	„casa ta”	sinu hodu
Aceasta a fost înlesnită de faptul că există de la origine ceva asemănător :
expresia de emfază (folosită și azi în finlandeză) :
4 Graur, Studii, p. 264 și urm.
6 The Life and Growth of Language, New York, 1875.
6 E. Haugen, The Analysis of linguislic Borrowing, „Language”, 26, 1950, p. 221.
7 Ades du VIe Congres internațional des linguisles, Paris, 1949.
C. Ritmul și sensul evoluției limbii
333
minun kotini „casa mea proprie”
sinun kotini „casa ta proprie”.
De aceea, în cazul unor limbi cu structuri morfologice diferite, nu
se poate vorbi de acțiunea unei structuri asupra alteia decît dacă ultima
dispune de elemente care se pot adapta la o imitare (adesea incompletă) :
maghiara și-a creat un mai mult ca perfect din preteritul verbului de existență
plus preteritul unui verb : irtam volt „scrisesem”, dar cu valoare clară
numai pentru primele două persoane.
Prin urmare, din punctul de vedere al mobilității reduse, fonologia
ocupă locul întîi, iar din punctul de vedere al penetrabilității reduse morfo-
logiei i se cuvine întîietatea, fonologia ocupînd locul al doilea. Sintaxa
ocupă locul imediat următor, apoi fondul principal lexical și, în sfîrșit,
masa vocabularului.
2.	Interdependența compartimentelor limbii în diacronie
Interdependența dintre compartimentele limbii se manifestă nu nu-
mai în modul de funcționare a unui idiom la un moment dat al existenței
lui (așa cum s-a văzut mai sus, p. 287—293), ci și în felul cum evoluează un
idiom. Numeroase modificări care au loc într-un compartiment al limbii
(apariția ori dispariția unei unități, schimbarea aspectului ori a funcțiuni
unui element etc.) determină transformări apărute în alt compartiment.
Vom ilustra această idee cu exemple 1 din toate compartimentele limbii.
a.	Fonetica și vocabularul
Procesul firesc de creștere continuă a bagajului lexical al unei limbi
prin împrumuturi are ca urmare în unele cazuri îmbogățirea sistemului
fonologie, deoarece cuvintele noi pot conține foneme inexistente pînă
atunci în limba care face împrumutul. De exemplu, limbile slave au dobîn-
dit fonemul / prin cuvinte împrumutate din grecește, limba română a in-
trodus fonemul li prin împrumuturi din slavă etc.
Se întîmplă uneori ca o schimbare fonetică să atragă după sine o
modificare semantică. Cuvîntul românesc de origine slavă hirav „bolnă-
vicios”, devenind firav (formă hipercorectă, pentru a se evita pronunța-
rea cu considerată neliterară, ca în Mu, să hie etc.), capătă un alt în-
țeles, „subțire, delicat”, pentru că e pus în legătură cu fir 2.
1 Izvoarele principale au fost indicate la p. 288.
2 Cf. Graur, Studii, p. 198.
334
III. Lingvistica diacronică
b.	Fonetica și morfologia
Schimbările fonetice pot determina și transformări morfologice.
Corelația de timbru a consoanelor din română (tînăr—tineri, văd—vezi
etc.), de exemplu, a contribuit la existența categoriilor cu mai multe
mărci morfologice, ceea ce a constituit o complicare a morfologiei. Renun-
țarea la transformarea lui z în f la pluralul substantivelor și adjectivelor :
praghez—praghezi (nu pragheji, ca mai vechiul mînz—mînji) este însă o
simplificare a sistemului morfologic.
Ca urmare a faptului că i și u în poziție finală s-au redus în pronun-
țare cînd erau precedați de consoane, rolul morfologic al vocalelor a trecut
asupra consoanelor 3.
O transformare fonetică, reducerea diftongului (eu sau ei), a avut ca
urmare apariția formelor latinești de acuzativ diem, rem (din mai vechile
*dieum, *reim sau *reum), care au constituit, după cît se pare, punctul de
plecare pentru crearea unui nou tip de flexiune, declinarea a V-a4.
în franceză, o modificare a accentului a atras unele schimbări în
flexiune. Pînă în secolul al XVI-lea, în flexiunea verbului, accentul putea
sta atît pe ultima silabă, cît și pe penultima, dacă ultima era un e așa-nu-
mit „mut” („mut” din punctul de vedere al limbii moderne, dar silabic în
limba curentă din secolul al XV-lea). Această mobilitate a accentului era
însoțită la unele verbe de o alternanță vocalică : formele accentuate pe
rădăcină prezentau un vocalism diferit de al celor cu accentul pe desinență.
Astfel, de exemplu, indicativul prezent al verbului laver „a spăla” era :
je leve, tu leves, il leve, nous lavons, vous lavez, ils levent. Odată cu dispa-
riția lui e „mut”, accentul a devenit fix (pe silaba finală a tuturor cuvin-
telor), iar alternanța vocalică a dispărut și ea (formele verbului laver s-au
uniformizat : je lave, tu laves, . .,, nous lavons etc.) 5.
Sînt cazuri în care fonetica, morfologia, uneori și sin-
taxa, se întrepătrund : de exemplu, dispariția din pronunțare a artico-
lului hotărît masculin -Z. Aceasta este o problemă de fonetică, dar și de
morfologie, căci articolul masculin este acum u. Cauzele fenomenului sînt
și ele de naturi diferite. Fonetica a contribuit pe mai multe căi: u și i fi-
nali ai formelor nearticulate de singular și plural s-au scurtat, iar articolul
l de la plural, urmat de i, s-a muiat și a căzut. Ca urmare a acestor mo-
dificări fonetice paralelismul inițial existent între formele nearticulate și
cele articulate de singular și de plural (lupu—lupi, lupulu—lupili) a fost dis-
trus (ajungîndu-se la : lupu—lupi, lupulu—lupi), Sistemul morfologic (e
vorba deci de contribuția morfologiei) „cerea” refacerea paralelismului
prin suprimarea lui l și crearea unei noi opoziții între formele articulate :
lupu—lupi (cu u și i vocale pline) 6. Se pare că fonetica a mai avut un rol:
3 Cf. Al. Graur, Tendințele actuale ale limbii române, București, 1968, p. 33.
4 Cf. Istoria limbii române, I, București, 1965, p. 136.
5 Cf. J. Kurylowicz, Le changement accentuel dans la langue franțaise du XVI6
siecle, BL XIII, 1945, p. 39-45.
6 Cf. Graur, Studii, p. 35 — 36.
C. Ritmul și sensul evoluției limbii
335
s-a observat că articolul l nu se pronunță mai ales atunci cînd substantivul
masculin articulat enclitic este urmat în propoziție de un cuvînt care în-
cepe cu o consoană sau, mai des, cu un grup de consoane (și mult mai rar
cînd substantivul e urmat de un cuvînt care începe cu o vocală sau cînd se
găsește la finală absolută). Prin urmare, dispariția articolului l se datorește
tendinței de simplificare a grupurilor consonantice7. Deoarece ultima expli-
cație (care nu o anulează pe prima, ci se alătură ei) are în vedere fonetica
sintactică, se poate trage concluzia că în producerea fenomenului discutat
acționează atît factori de ordin morfologic, cît și factori de ordin fonetic
și sintactic.
c.	Morfologia și sintaxa
Legătura strînsă dintre aceste două compartimente ale limbii se
manifestă și într-un fapt cum e aglutinarea articolului, care depinde de
ordinea cuvintelor în propoziție. în limbile romanice occidentale artico-
lul s-a fixat înaintea substantivului, pentru că adjectivul, în fața căruia
s-a pus articolul, stă de obicei înaintea substantivului determinat, pe
cîtă vreme în română articolul se află în urma substantivului pentru că
adjectivul este așezat de cele mai multe ori după substantiv, iar articolul
prepus adjectivului s-a aglutinat la sfîrșitul substantivului 8.
în limba rusă suprimarea copulei a avut ca urmare folosirea aproape
obligatorie a pronumelui personal cu funcțiune de subiect (în română
putem spune este elev, fără pronumele subiect el, dar în rusește numai
oh ynumejib, cu pronume).
d.	Lexicul și morfologia
Schimbările petrecute în vocabular (dispariții și apariții de cuvinte)
atrag uneori modificări în structura gramaticală. Cînd sînt părăsite cu-
vintele care formau un tip morfologic, dispare și tipul morfologic ca atare ;
cuvintele împrumutate, aparținînd unui anumit tip morfologic, întăresc
sau introduc categoria în limba care împrumută. De exemplu, latina a
dobîndit o declinare greacă și semigreacă mai ales la nume proprii, care
apoi s-a extins și a lăsat urme, după cît se pare, în limbile romanice. Limba
rusă a pierdut vechile teme neutre în -men și are astăzi numai zece cu-
vinte (3peMH, epeMn etc.) care reprezintă rămășițe ale unei decli-
nări aparte. Tot în limba rusă însă a apărut, prin împrumuturi, o nouă
clasă de substantive neutre nedeclinabile, ca najibmo. De aseme-
nea, în română avem astăzi un număr sporit de adjective invariabile, ca :
havan, maro, atroce, perspicace, șic, cloș etc., și substantive care suferă mo-
dificarea accentului în cursul flexiunii: radio —radiouri, zero—zerouri etc.
7 Cf. Andrei Avram, Despre cauzele dispariției lui I final — articol holărît, SCL X, 1959,
3, p. 457-463.
8 Cf. Al. Graur, în BL V, 1937, p. 204-218.
336
HI. Lingvistica diacronică
e.	Lexicul și sintaxa
Există cuvinte care și-au schimbat înțelesul din cauza contextului
în care apar în mod obișnuit. Așa sînt, de exemplu, în franceză : pas,
point, rien, guere, mie, care au căpătat sens negativ, deoarece au fost în-
trebuințate de cele mai multe ori în contexte negative.
Cuvintele compuse sînt adesea la origine grupuri sintactice care,
fiind des folosite, au ajuns să se sudeze : rom. untdelemn, cumsecade,
binecuvînta, astăzi, dinainte, fr. gendarme, grand-pere, nouveau-ne, bien-
venu, va-et-vient, au-dessous etc.
Exemplele date mai sus, care s-ar putea înmulți, au urmărit să de-
monstreze marea varietate a aspectelor legăturii dintre compartimentele
limbii, privită din punct de vedere istoric.
3.	Progresul în limbă
1.	Teza evoluției progresive a limbii apare sporadic în cursul seco-
lului al XVII-lea, odată cu acreditarea ideii de progres social. în primele
decenii ale secolului al XlX-lea își fac loc teorii privitoare la direc-
țiile de evoluție a limbii. în această perioadă un loc preponderent ocupă
teoria celor două perioade de evoluție a limbilor. Ea s-a constituit pe
baza interpretării clasificării morfologice a limbilor (Fr. Schlegel, Aug.
Schleicher) și a analizei constituirii flexiunii nominale în limbile indo-
europene vechi (Ff. Bopp). Adepții acestei teorii considerau că limbile
progresează pînă își constituie flexiunea, după care urmează un proces
de decadență. Manifestare a degradării era interpretată trecerea de la
structura sintetică la cea analitică. Concepția naturalistă a lui Aug. Schlei-
cher a fundamentat teoretic această interpretare, evoluția limbii fiind com-
parată de el cu viața unui organism care se naște, se dezvoltă și după
aceea îmbătrînește și moare1.
Poziții diferite se întîlnesc în această epocă numai la lingviștii care,
ca J. Grimm, intuiesc legătura dintre nivelele limbii și înțeleg că redu-
cerile sistemului flexionar sînt compensate de achiziții în sintaxă. Conce-
pînd limba ca produs al spiritului poporului, W. v. Humboldt considera
că simplificarea formelor nu reprezintă o manifestare a decadenței, căci,
chiar dacă limba pierde din expresivitate, ea cîștigă în sistematizare 2.
în a doua jumătate a secolului trecut, lingviștii psihologiști, aducînd
în discuție și evoluția conținutului limbii, demonstrează inconsistența
teoriei celor două perioade (A. A. Potebnea).
1 Aug. Schleicher, Die darwin’sche Theorie und die Sprachivissenschaft, ed. II, Weimar,
1873, p. 7.
2 t)ber die Verschiedenheit..p. 8 — 9.
C. Ritmul și sensul evoluției limbii
337
Privind limba în întregul ei, W. Whitney cel dintîi stabilește o
diferență între simplificarea limbii și sărăcirea ei și scoate în evidență
echivalențele șt compensările care se produc în istoria limbilor,
remarcînd că, de regulă, procedeele noi, analitice, sînt superioare celor
vechi.
Problema progresului în limbă l-a preocupat în mod deosebit pe
O. Jespersen. Din punctul său de vedere, modificările unei limbi tre-
buie apreciate sub aspectul eficienței lor. Idealul limbii — ca mijloc de
transmitere a ideilor — este maximum de capacitate cu minimum de
efort. Întrucît trecerea de la structura sintetică la cea analitică înseamnă
trecerea la forme mai puține și mai regulate, rezultă că limbile moderne
sînt mai ușor de învățat, deci superioare celor vechi.
Greutățile în stabilirea unor criterii obiective de apreciere a progre-
sului limbii au dat naștere unor poziții sceptice 3 sau relativiste4. în
primele decenii ale secolului nostru se răspîndește ideea că, în orice
perioadă a istoriei lor, limbile sînt egale între ele, întrucît toate corespund
necesităților de comunicare ale colectivelor cărora le aparțin. Totodată
se susține că, funcționînd în condiții specifice, fiecare limbă ar trebui
apreciată după o unitate de măsură aparte.
Aceste poziții sceptice sînt în prezent în cea mai mare parte aban-
donate. Tot mai mulți lingviști sînt dispuși să admită, cel puțin teoretic,
că limbile progresează odată cu dezvoltarea vieții materiale și sociale.
Modificările unei limbi sînt apreciate astăzi din punctul de vedere al sis-
temului ei și al conceptului de economie.
2.	Nu se poate nega faptul că există o corespondență între nivelul
general de dezvoltare al unei limbi și nivelul de viață al vorbitorilor ei.
De aici nu rezultă că toate modificările sînt condiționate de factori externi
sau că toate contribuie la perfecționarea limbii. Există și schimbări care
înseamnă o dare înapoi, și altele care au caracter neutral. Progresul
unei limbi este rezultanta multor modificări de amănunt, produse în
toate nivelele, în cursul multor secole, după legi specifice fiecăreia.
Limba urmează un drum ascendent, pentru că este obligată să
corespundă în permanență necesităților de comunicare, și acestea nu
rămîn la același nivel, ci devin tot mai complexe. Se consideră în general
că izvorul principal al dezvoltării progresive a limbii îl constituie contra-
dicția, care se reproduce continuu, între resursele existente ale limbii
și ideile de exprimat, al căror nivel de abstractizare și grad de comple-
xitate cresc mereu.
Lingviștii sînt de acord că un loc important în explicarea schim-
bărilor lingvistice revine factorilor externi (înțelegîndu-se prin aceasta
nu numai elementele extralingvistice, dar și contactul între limbi). Fac-
torii externi acționează în limbă prin intermediul factorilor interni. Din
punctul de vedere al sistemului limbii cauza ultimă a oricărei schimbări
3 Cf. Charles Bally, Le langage et la vie, Berna, 1935, p. 50 și urm.
4 Cf. J. Vendryes, La langage, Paris, 1921, p. 412.
22- c. 1213
338
III. Lingvistică diacronică
este un factor extern, în timp ce cauza directă este întotdeauna un fac-
tor intern.
Criteriile de apreciere a evoluției limbii trebuie să rezulte din lua-
rea în considerare a funcțiilor ei specifice și din analiza materialului
lingvistic.
Limba este un fenomen social și, ca atare, ea are o valoare socio-
logică. Pentru a aprecia dacă limba progresează, este necesar să se sta-
bilească mai întîi căror necesități sociale le răspunde și în ce mod se
adaptează ea tot mai adecvat la aceste necesități. Dat fiind că limba
servește societatea ca mijloc de comunicare, rezultă că a urmări felul
în care progresează o limbă înseamnă, de fapt, a stabili felul cum ea
se adaptează la nevoile de comunicare.
Trebuie să fim de acord cu ideea că există între limbi o egalitate
relativă, în sensul că toate sînt construite, în esență, din aceleași elemente
și îndeplinesc în societate aceeași funcție.
Limbile sînt egale din punctul de vedere al potențialității lor, al
capacității lor de a se transforma, de a evolua odată cu societatea care
le vorbește. Dar, totodată, trebuie să ținem seama de faptul că nevoile
de comunicare ale diverselor colective nu sînt egale și, ca atare, nici
mijloacele care răspund acestor nevoi nu pot fi considerate egale. Ad-
mițînd ideea că limbile sînt în mod egal eficiente în raport cu nevoile
societăților în care funcționează, trebuie să admitem, totodată, că dife-
rențele de cultură între aceste societăți pot servi ca un criteriu extern
în aprecierea nivelului de dezvoltare a unei limbi5.
Formele de manifestare a progresului în limbă sînt determinate
de natura elementelor ei componente și de tipul relațiilor dintre ele.
în limbă se disting cîteva nivele alcătuite, fiecare, dintr-un inventar
de unități aflate într-o anumită organizare. S-ar putea deduce de aici că
evoluția progresivă a unei limbi se manifestă prin creșterea numărului
de unități, prin transformarea calitativă a conținutului lor și prin întă-
rirea caracterului sistematic al fiecărui nivel și al limbii în ansamblu 6.
Putem admite că unul din criteriile progresului lingvistic este sporul
cantitativ, cu condiția de a nu considera orice achiziție drept un cîștig.
Este evident că creșterea cantitativă în lexic nu este de același tip cu
aceea din fonetică sau gramatică.
Prin latura de conținut a unităților biplane, limba reflectă mersul
ascendent al gîndirii de la concret la abstract și apoi la concretul logic.
Totodată ea își îmbunătățește necontenit modul de organizare. Lingvis-
tica secolului nostru a demonstrat că orice limbă este un sistem de
sisteme. Organizarea sistematică se întîlnește în toate limbile, în forme
și grade diferite. Întrucît organizarea în sistem reprezintă avantaje din
punctul de vedere al economiei de material și al însușirii limbii, se poate
considera că întărirea caracterului sistematic este o formă de realizare
a progresului.
5 L. F. Brosnahan, Language and Evolution, „Lingua” 3, 1960, 1, p. 23.
6 Wald, Progresul, p. 48 — 50.
C. Ritmul și sensul evoluției limbii
33?
Se poate considera că progresul limbii se manifestă și în treptata,
dar continua ei autonomizare. Născută în procesul muncii sociale și aflată
multă vreme în ștrînsă dependență de el, limba se desprinde treptat, își
lărgește funcțiile, se constituie ca un sistem autonom, cu legi proprii
de evoluție, determinate nu numai de reflectarea vieții sociale și a legilor
gîndirii, dar și de natura materialului ei constitutiv și de modul lui
specific de organizare.
Creșterea gradului de autonomie poate fi observată în evoluția
fiecărui sector al limbii. Se știe astfel că, la origine, forma sonoră a cu-
vintelor era motivată de conținutul lor semantic, reproducînd însușiri
ale obiectelor realității. Cu vremea, caracterul motivat se pierde și
învelișul fonetic devine arbitrar, așa încît evoluția lui este numai în mică
măsură determinată de schimbările conținutului, majoritatea modifi-
cărilor fiind impuse de natura elementelor sonore care îl alcătuiesc și
de funcția lor în cadrul sistemului lingvistic.
în evoluția unităților semnificative ale limbii se observă rolul din
ce în ce mai mare pe care îl exercită poziția lor în sistem, relațiile para-
digmatice și sintagmatice contractate cu alți termeni, adică o creștere a
valorii (în sensul saussurian al termenului).
Pentru fazele mai vechi ale limbilor se observă mai ușor dependența
lor de structura socială și de legile gîndirii logice. .Așa se explică de ce,
pentru a demonstra relațiile limbii cu societatea și cu gîndirea, cercetă-
torii aduc de preferință exemple din limbi puțin evoluate. în cursul
istoriei reflectarea în limbă a legilor societății și ale gîndirii se face
tot mai mult prin intermediul legilor ei specifice.
Se poate aminti că autonomizarea crescîndă a elementelor limbii
își află o paralelă în evoluția sistemelor de scrierea, care — după cum
se știe — au trecut de la imitarea conturului obiectelor (în pictograme)
la reprezentarea simbolică a ideilor (în ideograme) și, în cele din urmă,
la notarea cu semnele arbitrare ale alfabetului a celor mai mici unități
sonore.
în cercetarea felului în care se manifestă progresul în limbă e nece-
sar să se țină seama în permanență de interacțiunea generalului și a parti-
cularului. Există o direcție generală ascendentă a fenomenului limbă,
determinată de evoluția generală a societății, și forme speciale de mani-
festare a acestei direcții, specifice fiecărui tip de structură și fiecărei
limbi. De asemenea, în limbă, ca și în alte fenomene, formele progre-
sului nu rămîn identice, ci se schimbă odată cu trecerea ei de la o
calitate la alta, de la o etapă istorică la alta. Nu trebuie să ne așteptăm
să găsim în toate fazele limbii aceleași forme de evoluție. Se schimbă
atît formele progresului, cît și ritmul în care el se produce. Se observă
că, cu cît limbile se află la un nivel mai înalt, cu atît modificările
sistemului lor se produc mai lent, datorită atît unor factori de cultură,
care mențin norma dată a limbii, cît și caracterului mai organizat al
structurii lor, care face loc cu greu fenomenelor noi. Așa se explică,
între altele, de ce lingviștii din prima jumătate a secolului trecut admi-
340
III. Lingvistică diacronică
teau progresul unei limbi numai pînă la constituirea categoriilor ei
gramaticale sau pînă la formarea limbii literare. Ei constatau că proce-
sele consemnate pînă la această fază nu se mai repetau ulterior.
3.	Evoluția progresivă se manifestă în mod diferit, în funcție de
specificul nivelelor limbii. Astfel se observă că în fonetică nu se pot
desprinde direcții constante de evoluție. Se poate considera că, în
faza de constituire a limbilor primare, creșterea numărului de foneme
a reprezentat un indice al progresului lor, dar acest criteriu nu se mai
verifică în etapele ulterioare. Se știe astfel că limba indo-europeană
avea mai multe foneme decît limbile care au provenit din ea. Pe mă'
sura constituirii sistemelor fonologice, mijlocul principal de îmbogățire
nu mai este achiziția de foneme cu totul noi (soluție neeconomica),
ci transformarea în corelații fonologice a diferențelor fonetice existente.
Se consideră 7 că, în cursul istoriei, stratificarea fonologică se reali-
zează în conformitate cu principiul contrastului maxim, trecîndu-se de
la opoziții cu contrast mai puternic (între fonemul cu închidere completă
a canalului articulator și vocala cea mai deschisă) la opoziții cu contrast
mai slab și deci mai greu de perceput (de exemplu opoziția de sonori-
tate). Dar e evident că simpla prezență sau absență a unui fonem sau a
unui tip de opoziție fonologică nu constituie un indice al nivelului unei
limbi, cîtă vreme unele foneme s-au putut pierde într-o epocă relativ
recentă.
Nu se constată o direcție constant ascendentă nici în evoluția siste-
melor fonologice. Se admite că, din punct de vedere teoretic, sistemul
fonologie cel mai bun este acela în care toate fonemele sînt integrate
în corelații sau fascicule, armonia sistemului fiind o condiție a stabilității
lui8. Dar, deși tendința spre integrare structurală acționează în per-
manență, sistemele fonologice nu-și pot menține echilibrul, deoarece
schimbările care au loc în lexic și gramatică se repercutează asupra lor.
De aceea nu se poate spune că, de la o epocă la alta, crește gradul
de integrare a fonemelor în sistem așa cum, să spunem, vocabularul spo-
rește în mod absolut sau morfologia se debarasează constant de formele
neregulate. Trecerea de la o stare de armonie a sistemului fonologie la
altă stare de armonie, prin faze de dezechilibru, de apariție a unor fo-
neme neintegrate, nu poate fi interpretată nici ca evoluție în cerc,
căci limbile nu revin la faza anterioară, și nici ca evoluție în spirală,
căci nu se poate demonstra că noua fază de echilibru e superioară celei
precedente.
4.	în cursul istoriei se schimbă raportul dintre forma sonoră a cu-
vîntului și sensul lui.
După cum s-a observat9, evoluția învelișului sonor al cuvintelor
e dirijată de antinomia dintre tendința spre economie și tendința spre
7 R. Jakobson, Les lois phonetiques du langage enfantin et leur place dans la phonologie
generale (1939), în Selected Writings, voi. I, Phonological Studies, Haga, 1962, p. 317 — 327, și A. A.
Leontiev, BosHUKHoeeHue u nepeouauaJibHoe paseumue &3biKa, Moscova, 1963, p. 94 — 100.
8 Martinet, Economie, p. 89.
9 P. Passy, Etude sur les changements phonetiques et leurs caract^res generaux, Paris,
1891, p. 229; Martinet, Elements, p. 182.
C. Ritmul și sensul evoluției limbii
341
claritate. în fiecare etapă istorică se stabilește un echilibru între nevoile
de exprimare, care cer unități mai numeroase, mai specifice și, propor-
țional, mai puțin frecvente, și inerția naturală, care îndeamnă spre folo-
sirea unui număr mai restrîns de unități, mai generale și mai frecvente.
Evoluția învelișului sonor al cuvintelor poate fi apreciată și în
corelația lui cu sensul exprimat. Este de presupus că, în faza cea mai
veche, complexul sonor era motivat, marea majoritate a cuvintelor pri-
mare avînd caracter onomatopeic. S-a remarcat că în limbile puțin evo-
luate există un procent înseninat de cuvinte imitative și cu simbolism
fonetic. în cursul istoriei, numărul cuvintelor cu formă motivată scade
în mod absolut și relativ. Forma arbitrară se creează prin modificări
fonetice, prin^ trecerea unei denumiri de la un obiect la altul, prin
împrumuturi. în stadiul izolant majoritatea cuvintelor au formă nemoti-
vată, ceea ce permite exprimarea de sensuri abstracte și apariția polise-
miei. în evoluția ulterioară, odată cu apariția compunerii și a deri-
vării, se trece la faza motivării relative a formei în raport cu conținutul
exprimat. E vorba de o motivare cu caracter intern și sistematic, carac-
teristică. limbilor cu structură aglutinantă și flexionară. Pe această treaptă
cuvintele, păstrînd capacitatea de a reda idei abstracte, pot fi ușor înțe-
lese și memorate. S-ar putea spune deci că, în cursul istoriei limbii, evo-
luția învelișului sonor al cuvintelor se produce ascendent, în forma unei
spirale 10.
5.	Progresul în vocabular se manifestă, în primul rînd, prin îmbo-
gățire, ca rezultat al dezvoltării culturii materiale și spirituale a vorbi-
torilor. Ritmul de creștere este inegal pe limbi și pe epoci, depinzînd
de factori extralingvistici. Paralel cu achiziția de cuvinte noi, are loc
o eliminare treptată de cuvinte din fondul existent. într-o limbă care se
dezvoltă, numărul cuvintelor noi întrece pe cel al cuvintelor eliminate.
Cercetarea istoriei limbilor ca și compararea lor sincronică au evidenți-
at faptul că, sub aspectul evoluției sensurilor, limbile trec prin aceleași faze.
Etapa cea mai veche este cea a sincretismului semantic, rezultat alunei re-
flectări globale, nedistincte a realității. Această stare își trage originea
din interjecțiile și onomatopeele polivalente, din cuvîntul-frază. Sincre-
tismul semantic caracterizează și faza incipientă a sensurilor abstracte
și pe cea a formării sensurilor gramaticale.
Pe treapta ulterioară are loc o delimitare treptată a sensurilor, se
trece la specificarea concretă, cînd fiecare detaliu al realității capătă
un nume. Faza aceasta e caracteristică multor limbi tribale actuale,
al căror lexic conține numeroase cuvinte cu sens concret și un număr
redus de termeni cu sens general — denotînd slaba capacitate a gîndirii
de a depăși analiza perceptuală pentru a se ridica la analiza logică.
Pe măsura creșterii complexității raporturilor dintre om și mediul
înconjurător și a evoluției gîndirii, se creează tot mai multe concepte
10 Wald, Progresul, p. 72.
342
Iii. Lingvistica diacronică
generale și abstracte. Evoluția semantică se prezintă astfel sub forma*
unei spirale : de la generalul nediferențiat și vag la notarea precisă a*
concretului și, de aici, la abstractul logic.
Vocabularul evoluează ascendent și sub aspectul organizării elemen-
telor lui, al formării și întăririi sistemului lexical. Astfel într-o fază veche
a limbii, cînd predominantă era structura izolantă, vocabularul era un
ansamblu de elemente neorganizat. Cuvintele noi se creau numai făcîn-
du-se apel la rădăcini diferite. începutul organizării mijloacelor de îmbo-
gățire are loc odată cu apariția cuvintelor compuse. Inițial, cuvintele
compuse reprezentau sintagme componente ale frazei. Tipul cel mai
vechi de compunere are elementele reunite în coordonare paratactică.
Ulterior, pe măsura dezvoltării raporturilor în frază, tipurile de compu-
nere devin mai variate; cu vremea, ele se autonomizează, dobîndind.
reguli proprii. O fază superioară din punctul de vedere al organizării și
al economiei de material este derivarea, care își trage originea din com-
punere. în cursul istoriei limbii, crește numărul de afixe derivative și se
perfecționează organizarea lor. Se poate observa că sistematizarea lexi-
cului devine tot mai necesară pe măsura creșterii inventarului de unități
și a tipurilor de sensuri exprimate cu ajutorul lor.
6.	în timp ce evoluția progresivă a vocabularului are forme comune
în toate limbile, cea a morfologiei are aspecte variate, determinate de
factori interni.
în istoria categoriilor gramaticale se observă treptata formare a
sensurilor gramaticale (prin emanciparea lor de lexic), evoluția lor de
la concret la abstract, precum și sistematizarea mijloacelor lor de exprimare.
Astfel de la clasele nominale (diviziunea lexicală pe criterii seman-
tice) se trece la gen. în limba indo-europeană opoziția lexicală animat —
inanimat se transformă în opoziție gramaticală, servind la diferențierea
subiectului de obiect (prin diferența de formă nominativ — acuzativ
la animate) în condițiile unei topici libere. Genul gramatical ia naștere
atunci cînd dobîndește un morfem propriu la cuvintele aflate în acord
cu substantivul (adjectiv, pronume, numeral). Evoluția lui ulterioară
are cauze interne, depinzînd în mare parte de tipul structurii limbii.
Și numărul a fost la origine categorie lexicală, în sensul că dife-
rența dintre un obiect și mai multe obiecte de același fel s-a exprimat
prin cuvinte diferite. Supletivismul a lăsat pînă astăzi urme în limbi
foarte înapoiate. în perioada constituirii claselor nominale, numele obiec-
telor la singular fac parte dintr-o clasă, iar cele ale obiectelor în grup
(colective) dintr-alta. în perioada gramaticalizării categoriei numărului,
afixul de colectiv devine adesea marcă a pluralului.
Categoriile verbale ale diatezei, modului, aspectului, timpului s-au
exprimat inițial prin mijloace lexicale, fapt care a lăsat urme în formele
supletive. în limbile mai puțin evoluate aceste categorii sînt mai numeroase,
mai concrete și mai puțin distincte. Diferențe clare între moduri, diateze
și aspecte nu existau nici în fazele vechi ale limbii indo-europene. Istoria
limbilor oglindește procesul constant de delimitare a acestor categorii,
C. Ritmul și sensul evoluției limbii
343
de gramaticalizare și de constituire a lor în sisteme. Mai ușor, pentru
că are loc în epoca istorică, poate fi urmărit procesul perfecționării acestor
sisteme, prin precizarea valorii termenilor și reducerea distincțiilor inu-
tile. în istoria limbilor indo-europene se observă adesea la verbe trecerea
spre opoziții binare : infectum — perfectum, activ — pasiv, indicativ
— non-indicativ.
Evoluție progresivă se manifestă și în istoria părților de vorbire.
Ea constă în treptata lor diferențiere semantică și formală, proces care
se reproduce în forme asemănătoare în cele mai diferite limbi. în cursul
istoriei se observă evoluția de la părți de vorbire cu conținut noțional
mai concret (nume — verb) spre părți de vorbire cu conținut mai abstract
(adjectiv, pronume, numeral) și de aici spre părți de vorbire cu conținut
relațional (articol, prepoziție, conjuncție). Evoluția conținutului este de-
pendentă de transformarea progresivă a gîndirii, iar gradul de diferențiere
formală depinde de tipul structural al limbii, fiind mai redus în limbile
izolante, mai marcat în cele flexionare.
Privit în ansamblu, sistemul morfologic se prezintă în fazele mai
vechi ale limbilor cu categorii numeroase și forme complicate de expri-
mare a lor. Perfecționarea gîndirii, îmbogățirea continuă a vocabula-
rului, înmulțirea raporturilor sintactice și a categoriilor gramaticale
impun morfologiei o sistematizare mai strictă, care se manifestă prin
tendința constantă de unificare și simplificare a formelor. Procesul sis-
tematizării paradigmelor nominale și verbale poate fi urmărit în istoria
limbilor indo-europene, semitice, ugro-finice.
7.	Asemenea vocabularului, sintaxa este, în mai mare măsură
decît morfologia, legată de formele gîndirii, ceea ce explică existența
acelorași faze de evoluție sintactică în cele mai diferite limbi. Progresul
în sintaxă se manifestă prin creșterea inventarului de unități și
prin transformarea calitativă a conținutului lor sub aspectul organi-
zării. Se admite în general 11 că fraza primară a fost monomembră,
fiind reprezentată de cuvîntul-interjecție, ulterior de un cuvînt cu sin-
cretism semantic la care tonul, gestul și contextul extralingvistic com-
plineau și specificau ideea.
Fraza bimembră, impusă de cerințele crescînde ale comunicării, s-a
creat prin introducerea subiectului ca termen marcat. Cronologia re-
lativă a apariției ei nu poate fi stabilită cu precizie, dar este de pre-
supus că e vorba de epoca anterioară diviziunii primare a părților de vor-
bire. în etapa ulterioară se constituie propoziții plurimembre. Acest tip
de propoziție se prezenta inițial ca o succesiune de cuvinte legate sintac-
tic și semantic, dar insuficient diferențiate formal. Ea se caracteriza
prin slaba coeziune și prin lipsa unei subordonări stricte, singura legă-
tură între membrii principali și cei secundari fiind apoziția. Atributul
era un nume alăturat altui nume, funcțiunea lui determinativă reieșind
din confruntarea sensului lui cu cel al cuvîntului determinat, obiectul di-
n Hugo Schuchardt-Brevier, Halle, 1928, p. 209; A. Meillet, Remarques sur la the or ie
de la phrase, în Lingu. hist,, II, p. 2.
344
III. Lingvistică diacronică
rect era diferit de subiect prin topică, complinirile circumstanțiale erau
exprimate prin cuvinte al căror sens lexical le predispunea pentru ase-
menea funcțiuni, după cum reiese din analiza adverbelor primare, care,
în faza cea mai veche a limbilor, reprezintă tema pură a numelui.
în cursul istoriei, frecvența unor raporturi sintactice impune consti-
tuirea flexiunii și treptata separare a părților de vorbire, ceea ce a avut
drept urmare centralizarea propoziției și delimitarea membrilor subor-
donați de cei regenți.
în cele mai vechi texte ale limbilor indo-europene, trăsătura domi-
nantă în propoziție este autonomia cuvintelor, manifestată în aceea că
părțile secundare exprimă prin forma lor funcțiunea în propoziție, dar nu
și dependența lor față de alți termeni, fiecare membru constituind o
unitate în sine. în epocile următoare coeziunea propoziției se întărește,
relațiile sintactice dobîndesc un rol predominant în raport cu sensurile
lexicale ale cuvintelor, membrii secundari gravitează spre cei principali,
se generalizează recțiunea și se creează în propoziție grupuri stabile.
Legătura dintre membrii propoziției devine mai strînsă și organizarea
lor mai strictă, pe măsura constituirii categoriilor gramaticale și a para-
digmelor. în acest fel evoluția ascendentă a propoziției constă în trecerea
de la simplu la complex și de la autonomia cuvintelor la reguli stricte
de subordonare 12.
Opoziția dintre propoziție și frază se întîlnește în fazele mai evo-
luate ale limbilor. Se admite că în multe limbi fraza cu propoziții sub-
ordonate s-a creat prin dezvoltarea unor părți de propoziție, pe baza
construcțiilor gerunziale, participiale, infinitivale; construcțiile de acest
tip au lărgit limitele propoziției, menținînd unitatea ei. Ele au fost
înlocuite ulterior de propoziții secundare.
Corespunzător apoziției în propoziție, în frază cel mai vechi tip
de legătură a fost parataxa. Trecerea de la parataxă la hipotaxă a fost
impusă de creșterea complexității propozițiilor și de sporirea gradului
lor de centralizare. în limbile indo-europene, ugro-finice ș.a., conjuncții
coordonatoare s-au creat adesea din adverbe, iar subordonatoare din
pronume, adverbe sau particule.
Evoluția progresivă a sintaxei prezintă unele puncte comune cu
aceea a vocabularului și a morfologiei, precum și trăsături proprii. Prin-
cipala formă a progresului în sintaxă este creșterea complexității unită-
ților sintactice (cuvînt—propoziție, propoziție bimembră, propoziție
plurimembră, frază). La nivelul propoziției și al frazei se observă tre-
cerea treptată de la exprimarea implicită a raporturilor sintactice la ex-
primarea lor prin mijloace specializate. Organizarea mai strictă este
impusă de creșterea numărului de raporturi, de varietatea și frecvența
lor. în cursul istoriei limbii raporturile sintactice devin mai autonome
față de formele logice pe care le exprimă și față de sensurile lexicale
pe care le leagă, ajungînd să influențeze, la rîndul lor, atît semantica
12 A. Meillet, J. Vendryes, Trăite de granunaire comparee des langu.es classiques, Paris,
1953, p. 573, 598.
C. Ritmul și sensul evoluției limbii
345
(prin transformarea unor cuvinte noționale în instrumente gramaticale),
cît și morfologia (prin impunerea creării categoriilor gramaticale și a
părților de vorbire).
Spre deosebire de vocabular și morfologie, unde vechiul se menține
la periferie, sub formă de relicte, în sintaxă un procedeu nou nu scoate
din uz pe cele anterioare, ceea ce face ca, pe plan sincronic, să existe mai
multe posibilități de exprimare a unei idei. Se constată astfel că pro-
poziția plurimembră n-a scos din uz propoziția monomembră, că fraza
verbală coexistă cu cea nominală, că hipotaxa nu a înlăturat parataxa.
în prezența noilor procedee, cele vechi își modifică conținutul și dobîn-
desc coloratură stilistică.
8.	Evoluția progresivă se realizează în ritmuri diferite în fiecare
nivel al limbii, în funcție de natura și numărul elementelor componente
și de condiționarea lor mai mult sau mai puțin directă de fenomene
extralingvistice. S-a observat13 că ritmul modificărilor lingvistice este
direct proporțional cu numărul elementelor între care se stabilesc relații,
în sensul că cele mai rapide schimbări se produc în vocabular, iar cele
mai lente în fonetică; de asemenea sintaxa se schimbă mai repede decît
morfologia. Varietatea de ritm se datorește și faptului că fonetica și
morfologia au sisteme cu o organizare mai strictă, iar elementele lor
sînt în mai mică măsură dependente de factori extralingvistici variabili.
Întrucît nivelele limbii funcționează în interdependență, nivelul care se
transformă mai repede antrenează dezvoltarea mai rapidă a celorlalte,
în timp ce nivelul cu cele mai lente modificări joacă rolul de frînă (vezi
și p. 331).
‘Diferențele de ritm în evoluția nivelelor limbii au caracter legic.
Acolo unde se încalcă legitatea ritmului ne aflăm în prezența unei evo-
luții anarhice, semn al degradării limbii.
Se observă diferențe de ritm în evoluție de la o limbă la alta și
în istoria aceleiași limbi, după epoci, ca urmare a inegalității ritmului
de dezvoltare a vieții sociale. între factorii care intervin în evoluția limbii,
un loc principal revine celor culturali, care influențează dezvoltarea canti-
tativă și calitativă a lexicului și a sintaxei. Evoluția limbilor e influen-
țată și de diversele cauze care provoacă contactul între limbi, precum
și de factorii geografici, adesea corelați cu cei demografici.
în evoluția unei limbi intervine un complex de factori, obiectivi și
subiectivi, externi și interni, și ponderea lor variază în funcție de epoca
istorică și de specificul structural al limbii și al fiecărui nivel al ei. Se
desprinde constatarea că, pe măsură ce societatea umană a evoluat,
a crescut tot mai mult rolul intervenției conștiente și dirijate în limbă,
a unei intervenții care ține seama de necesitățile de comunicare și de
tendințele de evoluție ale fiecărei limbi, în fiecare epocă istorică. în
epoca noastră, rolul factorului subiectiv a crescut mult, datorită înseși
condițiilor vieții sociale. Dezvoltarea impetuoasă a mijloacelor de trans-
13 J. Fodor, The Rate of Linguistic Change. Limits of the Application of Mathematical
Methods in Linguistics, Budapesta, 1965, p. 18 — 20.
346
IIL Lingvistica diacronică
port și de comunicare (telefon, telegraf, radio) ușurează legăturile între
regiuni și țări, făcînd să scadă tot mai mult ponderea factorului geogra-
fic, înlăturînd izolarea lor culturală și lingvistică. Instituțiile culturale
intervin activ, accelerînd procesul de unificare teritorială a dialectelor
prin răspîndirea limbii literare. Se duc campanii active pentru recunoaș-
terea drepturilor unor limbi (franceza în Canada, valona în Belgia),
în țările eliberate de robia colonială are loc un proces intens de normare
a limbii literare pe baza unui idiom local și de îmbogățirea ei cu cuvinte
internaționale. S-a reușit chiar să se reintroducă în uz ca mijloc curent
de comunicare limba ebraică — moartă timp de 2000 de ani.
Epoca noastră este perioada unor rapide transformări în știință
și tehnică, care antrenează mari prefaceri și în viața de toate zilele.
Orice invenție nouă își găsește aplicări rapide și se răspîndește în cele
mai îndepărtate regiuni. S-au realizat totodată pași însemnați în strîn-
gerea legăturilor dintre popoare, în numeroase forme de colaborare.
Aceste transformări nu rămîn fără urmări asupra limbii. A început
să se contureze pe plan mondial tendința — manifestată la începutul
epocii moderne în granițele fiecărui stat — de unificare lingvistică,
începutul acestui proces se observă, cum este și firesc, în lexic. Astfel
vocabularul se îmbogățește tot mai mult pe seama termenilor internațio-
nali. Se constată de asemenea că, dincolo de trăsăturile specifice, se mani-
festă unele tendințe comune și în gramatică (simplificare, trecere la forme
analitice), mai vizibile în cadrul unei familii de limbi.
O limbă progresează numai pe măsura creșterii necesităților de co-
municare, limita superioară a dezvoltării ei fiind aceea de a le cores-
punde pe deplin într-o etapă dată a evoluției. Acest nivel limba nu îl
atinge niciodată, căci în permanență necesitățile comunicării cresc mai
repede decît posibilitățile limbii.
Progresul este o lege generală, obligatorie pentru toate limbile. EI
are în diverse limbi trăsături comune, explicabile prin direcțiile generale
in evoluția societății și a gîndirii, prin funcțiunile identice ale limbilor și
prin trăsăturile lor structurale asemănătoare. Dar formele lui de mani-
festare sînt variate în diverse limbi și epoci, datorită atît specificului în
evoluția istorică a fiecărei limbi, cît și trăsăturilor ei structurale proprii.
Trăsături comune se întîlnesc mai ales în evoluția conținutului, iar tră-
sături specifice, mai ales în forma de exprimare și organizare.
9.	în istoria unei limbi se produc și transformări care contravin
direcției ei generale progresive. Uneori, prin jocul factorilor interni apar
modificări de amănunt care strică echilibrul sistemului sau îl complică
în mod inutil. Este vorba de apariția unor foneme neîncadrate în sis-
tem, de pierderea legăturilor etimologice între cuvinte, de crearea de for-
mații hibride sau de apariția de noi paradigme (de exemplu deci, a V-a
latină, conjugarea rom. în -î) etc.
Condiționarea socială a limbii se vădește și în faptul că, de regulă,
perioadele de decadență economică și culturală a unor comunități sînt
urmate de fenomene de degradare a limbii. O asemenea perioadă de re-
C. Ritmul și sensul evoluției limbii
347
greș a caracterizat limba latină la sfîrșitul imperiului roman. Separată de
limba scrisă, care menținea artificial normele limbii clasice, latina vorbită,
folosită numai în conversația curentă, își reduce treptat vocabularul,
transformă multe cuvinte abstracte în concrete, sporește numărul cuvin-
telor polisemantice. Se observă acum ezitări în ortoepie, instabilitate a
normei gramaticale, adîncirea diferențelor dialectale.
O limbă încetează de a progresa și atunci cînd, datorită, unor cauze
•social-politice, toate sau o parte din funcțiile ei sînt împiedicate de a se
exercita. Printr-o asemenea perioadă de regres a trecut limba engleză în
vremea dominației normande în Anglia. Bedusă la rolul de limbă a conver-
sației familiale, engleza a suferit un puternic proces de diversificare dia-
lectală, și-a dezorganizat formele, a împrumutat masiv elemente străine
acolo unde putea utiliza capacitățile derivative interne.
Faza extremă a decadenței unei limbi este dispariția ei, în urma
unui proces de bilingvism. întreaga perioadă care precedă moartea unei
limbi este caracterizată prin continuă sărăcire și degradare, pierdere a
productivității, penetrabilitate a structurii, reducere a funcțiilor sociale,
într-o asemenea stare se află în prezent limbile istroromână și iudeospaniolă.

D. Raportul dintre sincronie și diacronie
Distincția dintre sincronie și diacronie, cu alte cuvinte dintre starea
(și studiul) limbii la un moment dat al funcționării ei (de obicei, cel actual)
și istoria ei (respectiv, studiul acesteia), a fost pusă în lumină cu toată
claritatea de Ferdinand de Saussure, în cunoscutul său Cours de linguis-
tique generale.
Întrucît în această ,,antinomie”, formulată de Saussure, între lin-
gvistica sincronică și cea diacronică este vorba de metodele generale de
cercetare a sistemului și elementelor limbii, este necesar ca ea să fie
privită în perspectiva celor două metode generale ale cunoașterii reali-
tății — metoda metafizică și cea dialectică. ,,Modul de gîndire metafi-
zic” — spune Engels — este ,,justificat și chiar necesar... în anumite
domenii, mai mult sau mai puțin vaste, după natura obiectului”, dar,
dincolo de anumite limite, el ,,devine unilateral, mărginit, abstract...
pentru că în fața lucrurilor izolate uită de legătura dintre ele, în fața
existenței lor uită de devenirea lor, de nașterea și de pieirea lor, din cauza
nemișcării lor (temporare, aparente — n.n.) uită de mișcarea lor...”1.
Prin urmare, marxismul nu respinge metoda metafizică în bloc, ci îi arată
limitele gnoseologice și istorice : considerarea unui obiect în afara con-
textului său istoric este justificată și necesară în anumite limite, potrivit
naturii obiectului studiat, potrivit scopurilor pe care și le pune cerceta-
rea. Dincolo de limitele respective, această metodă generală, oricît de
perfecționată ar fi, devine unilaterală, își epuizează posibilitățile2.
Aplicînd această constatare generală la studiul limbii, putem con-
chide că, în anumite limite, atunci cînd se studiază un fenomen lingvistic
izolat sau o stare anumită a limbii, de exemplu, cea actuală, punctul de
vedere static (starea = moment al evoluției) este pe deplin justificat și
dă rezultatele așteptate. Așadar, lingvistica sincronică sau statică este o
parte, un aspect absolut necesar al studiului limbii, ea nu este însă unica
metodă de cercetare. Cu alte cuvinte, noi putem și, în anumite condiții,
chiar trebuie să privim limba în mod static, într-un anumit moment al
evoluției sale, în starea de repaos relativ, și să facem abstracție de faptul
că ea se află în permanentă — fie și imperceptibilă — mișcare. Așa se
procedează în fonetica experimentală, în fonologia statică, în gramatica
1 F. Engels, Anti-Duhring, ed. a IV-a București, Edit, politică, 1966, p. 27.
2 Vezi Materialism dialectic, de un colectiv sub redacția prof. T. Bugnariu, București,
1964, p. 17-20.
350
III. Lingvistica diacronică
descriptivă, în lexicologia și lexicograf ia limbii actuale, în geografia lin-
gvistică și, în funcție de exactitatea investigației, se obțin rezultate excelente.
în ceea ce privește metoda dialectică, ca metodă generală a cerce-
tării, aplicabilă deci și în studiul limbii ca fenomen social, aceasta „con-
cepe lucrurile și imaginile lor mintale în conexiunea lor, în înlănțuirea
lor, în mișcarea lor, în nașterea și pieirea lor... în natură toate se petrec,
în ultimă instanță, în mod dialectic, și nu în mod metafizic”3.
Prin urmare, limba, ca fenomen social, al cărui mod de existență
este continua mișcare, dezvoltare, trebuie cercetată în ultimă instanță
dialectic, în apariția și evoluția ei, ținînd seama de trecerile impercepti-
bile de la o stare la alta, de conexiunea elementelor ei în starea actuală
și în evoluție etc. Așa se procedează nu numai în lucrările de istorie a
limbii, fie că este vorba de anumite elemente ale ei, fie de întreg sistemul,
ci și în lucrările care descriu sistemul actual, conexiunea și interdepen-
dența reciprocă a elementelor limbii la un moment dat.
în aceste condiții, modul de cercetare sincronic, static, nu se opune
categoric cercetării istorice, evolutive, diacronice, ci apare ca o comple-
tare necesară, obligatorie chiar, a acesteia, atît din motive teoretice, cît
mai ales practice. Vom vedea că pentru o astfel de sinteză a celor două
lingvistici se pronunță numeroși lingviști actuali, după ce — pe bună drep-
tate — Saussure delimitase cele două puncte de vedere, ca o etapă nece-
sară în evoluția lingvisticii.
,,în jurul anilor 1880—1900 nu se înțelegea prin știința limbii decît
partea istorică și comparativă a acesteia. Or, contrar acestui punct de
vedere, Saussure a demonstrat că atît studiul istoric al limbilor, cît și
cel descriptiv sînt accesibile metodelor științifice. în particular, el a opus
cu cea mai mare vigoare lingvistica descriptivă lingvisticii istorice”4.
După cum se știe, Saussure distinge două planuri sau, mai precis,
două axe pe care pot fi plasate faptele lingvistice : 1) „axa simultanei-
tăților (AB), cuprinzînd raporturile între obiectele coexistente, unde orice
intervenție a timpului este exclusă”, și 2) „axa succesivităților (OD), pe
care nu vom putea lua în considerație decît un obiect de fiecare dată,
dar pe care sînt situate toate obiectele de pe prima axă cu modificările lor”5.
Deși schema lui Saussure are forma
C
A----------------B
v
D
3 F. Engels, Antî-Duhring, ed. cit., p. 28.
4 Wartburg, Probi, et meth., p. 8.
6 Cours, p. 115.
D. Raportul dintre sincronie și diacronie
351'
din cele spuse mai sus rezultă că fiecare element de pe axa AB își are
propria sa axă CD.
Mai mult, spune el % „în legătură diacronică, unitățile nu sînt fixe,
ci variabile. Ele se mo/lifică în fiecare moment. Pentru unitatea diacronică
ar fi falsă figura
ca și cum unitatea ar fi fost deja delimitată. Dimpotrivă, ele [unitățile]
se stabilesc de la un moment la altul, în virtutea acestei înlănțuiri”.
,,S-ar putea crede — adaugă Saussure — că, descriind stările succe-
sive ale limbii, aceasta este studiată după axa timpului; pentru aceasta
ar fi nevoie să se cerceteze separat fenomenele care fac ca limba să treacă
de la o stare la alta” 7. Deși formulează această teză cu rezervă și nu o
dezvoltă mai departe, Saussure anticipează aici pe promotorii fonologiei
diacronice și, în genere, pe lingviștii care studiază sistemul limbii în evo-
luție^ pe baza mai multor secțiuni sincrone. Evident, elementele siste-
mului nu se modifică concomitent, dar schimbarea unuia (sau unora)
atrage, de cele mai multe ori, după sine transformarea altora sau, cel
puțin, modificarea locului pe care îl ocupă în sistem.
Este adevărat însă că această idee n-a fost dezvoltată de Saussure
în Cursul său și că, postulînd construirea celor două lingvistici — una
statică sau sincronică și alta evolutivă sau diacronică —, el a ajuns la
concluzia că opoziția dintre ele este „absolută și nu suportă nici un com-
promis” 8, căci numai în sincronie fenomenele sînt organizate în sistem^
în timp ce în diacronie modificările n-ar atinge sistemul în bloc, acesta
neputînd fi deci cercetat în evoluția sa generală. „Modificările, neexer-
citîndu-se niciodată asupra sistemului în bloc, ci asupra unui sau altui
element al lui, nu pot fi studiate decît în afara lui. Fără îndoială,
orice modificare are un efect asupra sistemului (subl. ns.); dar faptul
inițial s-a produs asupra unui singur punct9; el n-are nici o legătură
internă cu consecințele care pot decurge de aici pentru ansamblul siste-
mului. Această diferență de natură între termenii succesivi și termenii
6 Cours de linguistique generale (1908 — 1909). Introduction, în CFS 15, 1957, p. 53.
7 Ibidem, p. 117.
8 Ibidem, p. 119.
9 Dar ce înseamnă fapt inițial în evoluția limbii? Practic vorbind, avem de-a face cu
un lanț neîntrerupt de transformări, legate adesea prin cele mai complexe relații.
352
III. Lingvistica diacronică
coexistența între faptele parțiale și cele referitoare la sistem, ne inter-
zice să facem din ele obiectul unei singure științe” 10.
Observăm, așadar, că în ceea ce privește axa simultaneităților,
Saussure concepe lucrurile în mod dialectic, în interdependența lor reci-
procă, subliniind caracterul de sistem al limbii în funcțiune n. în aceasta
constă unul din marile merite ale lui Saussure, și tocmai această latură
a fost dezvoltată ulterior nu numai de structuraliștii propriu-ziși, ci și
de alți cercetători, care, fără să se declare ca atare, au aplicat cu succes
noțiunea de sistem la studiul limbilor contemporane.
Saussure concepe fenomenele în mod dialectic și atunci cînd subli-
niază necesitatea studierii fenomenelor lingvistice izolate în succesiunea
lor istorică, în evoluția lor individuală. în această privință, el se află
pe linia neogramaticilor 12, la a căror teorie adusese o contribuție însem-
nată în lucrarea sa de tinerețe, Memoire sur le systeme primitif des
voyelles dans Ies langues indo-europeennes (Leipzig, 1879). Este interesant
de observat acum că, așa cum a arătat R. Godel, în lecțiile sale Saus-
sure considera că lingvistica diacronică trebuie să servească drept intro-
ducere la lingvistica sincronică 13 și că, de fapt, Saussure era în primul
rînd un diacronician 14. Mai mult chiar, E. Buyssens 15 afirmă că Saus-
sure a ajuns la noțiunea de sistem tocmai studiind evoluția fonetică
a limbilor indo-europene și că aici el continua și dezvolta o idee ce fusese
schițată (e drept, fără toate concluziile teoretice) încă de J. Grimm,
care în Deutsche Grammatik (voi. I, ed. 2, 1882) a reunit toate trans-
formările oclusivelor indo-europene în conceptul sau legea mutației
consonantice {legea lui Grimm).
Dar Saussure, definind în Memoire vocalele primitive indo-europene
nu prin conținutul lor pozitiv (care nici nu poate fi sesizat de cercetătorul
actual), ci prin raporturile lor reciproce, ajunge la concepția pe care o
va formula cu toată claritatea în Cursul său : ,,Limba este un sistem de
valori pure, pe care nimic nu le determină în afara stării momentane
a termenilor săi”16.
în evoluția concepției sale de la Memoire la Cours, Saussure a ajuns
la concluzia că ,,funcționarea sistemului nu aparține diacroniei, deși a
fost pus în relief de faptele istorice” 17.
10 Cours, p. 124.
11 Cf. Lucia Wald, Structuralismul, PLG II, 1960, p. 144.
12 Cf. R. Jakobson, Remarques sur revolution phonologique du russe comparee ă celle
des aulres langues slaves, TCLP 2,p. 13 (reprodus în Selected Wrilings, I. Haga, 1962, p. 17).
13 Les sources manuscrites du Cours de linguistique generale de F. de Saussure, Geneva —
Paris, 1957, p. 33, 55, 77, 186. Chiar titlul uneia din părțile celui de-al doilea Cours este :
Apercu de la linguistique indo-europeenne comme introduction ă la linguistique generale (ibidem,
p. 74); vezi E. Buyssens, Origine de la linguistique synchronique de Saussure, CFS 18, 1961,
p. 17.
14 Saussure era „orientat mai ales spre limbile vechi indo-europene" (R. Godel, Les
sources manuscrites..., p. 141).
15 Lucr. cit., p. 18 — 20.
36 Lucr. cil., p. 165.
17 Buyssens, lucr. cit., p. 21.
D. Raportul dintre sincronie și diacronie
353
Așadar, concepînd lingvistica sincronică bazată pe noțiunea de sistem,
Saussure a considerat că era necesar să opună categoric sincronia dia-
croniei18. Astfel, el ajunge să nege interdependența elementelor sistemului
în evoluție, considefînd că modificările nu pot atinge sistemul în ansamblu
și nici decurge din contradicțiile interne ale acestuia. ,,Limba este un
sistem, iar toate părțile lui pot și trebuie să fie considerate în solidari-
tatea lor sincronică. Modificările, neatingînd niciodată întregul sistem,
ci numai unul sau altul din elementele sale, nu pot fi studiate decît
în afara lui”19. Se știe însă că acest punct de vedere al lui Saussure a
fost corectat de unii urmași ai lui și chiar de unii contemporani, deși
pe alocuri în mod unilateral (vezi mai jos). E adevărat însă că tot el spune
la un moment dat: ,,Pentru a arăta autonomia și totodată interdependența
(subl. ns.) dintre sincronic și diacronic, putem compara pe cel dintîi cu
proiecția unui corp asupra unui plan” sau cu o secțiune transversală
într-un trunchi de copac 20. Dar această afirmație a rămas izolată în
sistemul de argumentare al lui Saussure și n-a fost dezvoltată în conti-
nuare în sensul interdependenței menționate. El are însă perfectă drep-
tate cînd afirmă : ,, ... Cu cît un sistem de valori este mai complex
și mai riguros organizat, cu atît mai mult este necesar, din cauza acestei
complexități, să fie studiat succesiv pe cele două axe” — și tocmai
acesta este cazul limbii. De aceea, ,,multiplicitatea semnelor deja in-
vocate pentru a explica continuitatea limbii ne interzice în mod absolut
să studiem simultan raporturile în timp și pe cele în sistem” 21, cu alte
cuvinte să amestecăm cele două planuri.
Tot așa constatăm existența și a altor teze formulate în Cours, care
contrazic, de fapt, unele din ideile devenite ulterior ,,clasice”, rele-
vînd în mare măsură o gîndire dialectică, dar fără a se trage toate
concluziile ce decurgeau de aici. De exemplu : ,,De fapt, imobilitatea
absolută nu există (...); toate părțile limbii sînt supuse schimbării;
fiecărei perioade îi corespunde o evoluție mai mult sau mai puțin consi-
derabilă ..., fluviul limbii (subl. ns.) curge fără întrerupere”22.
în sfîrșit, Saussure și unii elevi de-ai săi exagerează afirmînd că
aspectul sincronic primează asupra celui diacronic numai pentru faptul că,
pentru vorbitori, el este adevărata și singura realitate23. Lingvistul
nu se poate plasa, în explicarea fenomenelor, numai pe punctul de vedere
al vorbitorilor, foarte util într-o serie de cazuri, dar absolut insuficient
pentru studiul limbii în ,,totalitatea” sa ca fenomen social-istofic.
în același timp, trebuie să precizăm că Saussure însuși a căutat
să prevină unele din criticile adversarilor sincroniei „pure”, care susțin
18 Cf. Graur, Studii, p. 83 și urm.; Graur—Wald, Ist. lingv., p. 113 — 114.
19 Cours, p. 124.
20 Ibidem, p. 124, 125.
21 Ibidem, p. 116.
22 Ibidem, p. 193.
23 Ibidem, p. 128.
23-c. 1213
354
III, Lingvistica diacronică
că nu este posibilă o secționare absolut liniară a limbii24 : lingvistul
genevez a precizat că termenul de sincronie este întrucîtva nedeterminat;
mult mai potrivit este termenul de idiosincronie, prin care cercetarea
este restrînsă la o limba anumită, la un dialect sau grai (și, adăugăm noi,
chiar la un anumit stil lingvistic)25.
Am arătat mai sus că unele din tezele lui Saussure, printre care
și cele referitoare la sincronie, au fost corectate și chiar combătute de
unii contemporani ai săi (de ex., de H. Schuchardt) și de cercetători
din generația următoare. Trebuie să adăugăm însă că, în epoca res-
pectivă și chiar înainte, astfel de idei au fost formulate parțial și de alt
premergător al structuralismului, I. A. Baudouin de Courtenay, e ade-
vărat, fără a constitui un corp de doctrină de natura Cursului lui Saus-
sure. ,,In prezent — arată V. V. Vinogradov — începe să-și facă loc
convingerea că F. de Saussure cunoștea lucrările lui Baudouin de Cour-
tenay și că în expunerea Cursului de lingvistică generală nu a fost li-
ber de influența teoriilor acestuia” 26.
Astfel, încă în 1870, vorbind despre sistemul limbii, Baudouin de
Courtenay găsește în el nu numai corelațiile dintre elementele sincro-
nice, ci și faptul că acestea reprezintă rezultatul evoluției anterioare și,
în același timp, baza dezvoltării ulterioare: ,,Mecanismul limbii și,
în general, structura și elementele sale într-un anumit moment repre-
zintă rezultatul întregii istorii anterioare a ei, a întregii evoluții și, in-
vers, acest mecanism, într-un anumit moment, condiționează evoluția
ulterioară a limbii”. Și mai departe : ,,Studiind în mod detaliat limba
în anumite perioade, cercetătorul are sarcina să determine starea ei
în aceste perioade și numai după aceea să arate cum din cutare structură
și elemente ale epocii precedente s-au dezvoltat cutare structură și ele-
mente ale epocii următoare” 27.
24 Cf. de pildă, B. V. Hornung, EduHcmeo cuhxpohuu u duaxpoHUU KaK cjiedcmeue
cneyutfiuKu A3biKO8ou cmpyKmypbi, în O coomHomeHuu cuHxpoHHOSo anajiusa u ucmopuuecKoeo
usyuenun nsbiKoe, Moscova, 1960, p. 16; R. A. Budagov, CucmeMa n3biKa o censu c paszpa-
iiuueHueM eao ucmopuu u coepeMeHHoeo cocmonHun, BH VII, 1958, 4, p. 45. Vezi însă și
capitolul Ferdinand de Saussure și lingvistica epocii noastre, în cartea aceluiași autor,
HsbiK, ucmopuu u coepeMeHHocmb, Moscova, 1971, p. 42 — 63.
25 Cours, p. 128. Cf. în Cours, Introduclion, CFS, p. 52: „Le terme de synchronique
( = ce qui appartient â un instant d6tennin6 de la langue) est un peu ind6termin6. II semble
supposer que tout ce qui est simultani constitue un mâme ordre. On ferait donc mieux dire :
idiosynchronique (= dans l’ordre special correspondant â une langue dâterminăe). La sepa-
ration ira en principe jusqu’au dialecte et au sous-dialecte dans la mesure oii il sera n6cessaire
de prendre â part ces divisions de la langue”.
26 V. V. Vinogradov, studiu introductiv la : I. A. Baudouin de Courtenay, H36paHHbie
mpydbi no oăiqeMy x3biK03HaHUK>, t. I, Moscova, 1963, p. 12. „Nu e de mirare... că atunci
cînd elevii lui I. A. Baudouin de Courtenay au făcut cunoștință cu Cursul de lingvistică gene-
rală al lui F. de Saussure, multe din ideile lui nu li s-au părut noi” (N. D. Arutiunova,
CmpyKmypHaa jiumeucmuKa, în TeopemuuecKue npo6jieMbi coeemcKoso nsbiK03HaHun, red.
resp. F. P. Filin, Moscova, 1968, p. 154 — 155; cf. L. V. Șcerba, Msăpaimbie pa6onibi no
pyccKOMy MbiKy, Moscova, 1957, p. 89).
27 I. A. Baudouin de Courtenay, HeKomopbie oăzque daMeuaHux o asbiKoeedeHuu u o
rtdbiKe (1870), în lucr. cit., t. I, p. 68.
D. Raportul dintre sincronie și diacronie
355
Mai mult chiar, Baudouin de Courtenay se dovedește în mod cate-
goric un premergător al fonologiei diacronice, stabilind metodica cerce-
tării în acest domeniu : „Se fixează două perioade bine definite în evolu-
ția limbii și se încearcă apoi determinarea direcției în care au evoluat
anumite categorii de sunete și sistemul fonetic în ansamblu (subl. ns.).
Aceasta reprezintă caracterizarea limbii, pe baza evoluției ei, a căilor parcurse
de latura fonetică a limbii respective, în trecerea de la o perioadă la alta” 28.
Și, în sfîrșit: „Nu există repaus în limbă... în limbă ca și, în
genere, în natură, totul trăiește, totul se mișcă, totul se transformă.
Liniștea, oprirea, stagnarea sînt fenomene aparente, reprezintă un caz par-
ticular al mișcării, în condițiile unor modificări minime. Statica limbii este
numai un caz particular al dinamicii sau, mai bine zis, al cinematicii ei”29.
Am stăruit mai mult asupra acestor idei, pentru a arăta că, la
sfîrșitul secolului al XlX-lea, necesitatea depășirii istorismului excesiv al
multor reprezentanți ai școlii neogramatice se conturase și pentru alți
lingviști, Saussure fiind însă acela care a dezvoltat într-un corp de doc-
trină noile idei. Dar formulîndu-le prea categoric, uneori chiar paradoxal30,
și neavînd posibilitatea de a-și fi definitivat el însuși tezele, Saussure și-a
atras critici chiar imediat după apariția postumă a Cursului. Astfel,
H. Schuchardt, în recenzia la cartea lui Saussure, scria : „Și mai multe
obiecții decît prima împărțire {langue — parole — n.n.) întîmpină cea de-a
doua împărțire propusă de Saussure, și anume separarea limbii {langue}
în sincronie și diacronie”. După cum vedem, Schuchardt respinge în
întregime această teză justă și productivă a lui Saussure, dar în alte
afirmații ale sale are totuși dreptate, adoptînd, ca și Baudouin de Oour-
tenay, un punct de vedere dialectic : „Repausul și mișcarea (aceasta
din urmă, în cel mai larg sens al cuvîntului) în limbă, ca și oriunde în
altă parte, nu constituie opoziții; numai mișcarea e reală, repausul e
aparent. Repausului îi corespunde fotografia momentană, mișcării — suc-
cesiunea pe care o observăm, de pildă, la cinematograf” 31. Aceasta
28 Oâospeuue cjiaexHCKoao Mupa 8 cenau c dpyauMU apuoeeponeucKUMU (uudozep-
MaHCKUMu) MdbiKaMU, lecție de deschidere, 1883 ; apărută în limba germană la Leipzig, în 1884
(lucr. cit., t. I, p. 133).
29 HeKomopbie ua o6iqux nojiootceHuu k KomopbiM doeejiu EodyoHa ezo Ha6jijodeuua u
ucc^edoeaHun nejiemiu nsbiKa, în lucr. cit., t. I, p. 349.
30 R. Godel (Les sources manuscrites.. ., p. 247) a subliniat preferința lui Saussure
pentru paradox, și chiar cuvintele paradox, paradoxal, apar adesea în expunerea sa (ibidem,
p. 66, 70, 91, 92). Gf. Buyssens, lucr. cit., p. 31, care, printre cele patru paradoxuri ale Iul
Saussure, menționează două referitoare la sincronie și diacronie : ,,G’est bien un paradoxe que
de prăsenter la linguistique diachronique comme une introduction ă la synchronique, alors
qu’on prătend que cette derniere est ind^pendante. .. G’est un troisieme paradoxe que de
d6finir la linguistique synchronique par opposition ă la diachronique, alors qu’on en fait l’etude
du systeme linguistique”.
31 Recenzie la : F. de Saussure, Cours de linguistique generale, „Literaturblatt ftir ger-
manische und romanische Philologie”, XXXVIII, 1917, nr. 1 — 2; reprodusă parțial în:
Hugo Schuchardt-Brev ier. Ein Vademecum der allgemcinen Spracluvissenschaft, Halle (Saale),
1922, p. 266 (ed. a Il-a, Halle, 1928). Alte recenzii apărute în anii 1916 — 1923, apartinînd
lui A. Meillet, A. Sechehaye, Ant. Gregoire și J. Marouzeau, sînt reproduse de G. Mounin,
Saussure ou le structuraliste sans le savoir. Presentation, choix de textes, bibliographie, Paris,
1968, p. 161-181.
356
III. Lingvistica diacronică
însă nu infirmă justețea distincției între sincronie și diacronie, introdusă
de Saussure.
Moștenirea teoretică a lui Saussure în problema sincroniei și diacro-
nici a fost dezvoltată în două direcții: 1) unii lingviști au pus accentul
pe lingvistica sincronică, neglijînd lingvistica diacronică (reprezentanții
școlii geneveze, ai structuralismului danez etc.); 2) alți lingviști au căutat
și au reușit în bună măsură să extindă noțiunea de sistem și la evoluția
limbii, cu alte cuvinte să arate că sistemul limbii evoluează în ansamblul
său (A. Meillet și alți comparatiști, Cercul lingvistic de la Praga, A. Mar-
tinet etc.) și că între sincronie și diacronie nu există bariere de netrecut,
ci, dimpotrivă, ele se întrepătrund reciproc (A. Meillet, Cercul lingvistic
de la Praga, în particular B. Jakobson, unii lingviști sovietici care dez-
voltă ideile structuraliste etc.).
Să ne oprim pe scurt asupra principalelor teze ale celor două grupe
de continuatori ai lui Saussure.
1)	,,.. .Majoritatea « structuraliștilor » — spune A. Martinet — se
interesează foarte puțin de evoluția limbii: unii împărtășesc, în mod
conștient sau inconștient, punctul de vedere saussurian potrivit căruia
metodele structurale pot fi aplicate numai în lingvistica statică, deoarece
structura nu există decît în sincronie...” 32.
Astfel, Ch. Bally, unul din elevii direcți ai lui Saussure, a dezvoltat
din metoda maestrului său, în primul rînd, ideea lingvisticii sincronice
sau statice 33. După părerea lui, metoda lingvisticii statice nu are nimic
comun cu metodele de cercetare ale lingvisticii istorice. Explicînd feno-
menele limbii actuale, lingvistul trebuie să uite — după părerea lui
Bally — istoria limbii, care nu poate decît să-l deruteze în explicațiile
sale. Ca și Saussure, el consideră că istoria limbii studiază numai feno-
menele izolate, în timp ce lingvistica statică sau sincronică încearcă să
studieze sistemul în ansamblu 34. E adevărat însă că Ch. Bally subli-
niază cu foarte multă finețe una din ,,contradicțiile” fundamentale ale
limbii. ,,în primul rînd — spune el —, limbile se modifică neîncetat, dar
pot funcționa numai dacă nu se schimbă. în orice moment al existenței
lor, ele sînt produsul unui echilibru temporar. Acest echilibru este rezul-
tanta a două forțe opuse: pe de o parte, tradiția, care frînează modifi-
carea, ce este incompatibilă cu întrebuințarea normală a limbii, iar pe
de altă parte, tendințele active, care împing această limbă într-o anumită
direcție” Și mai departe : „Ideea stării este o abstracție, dar o abstrac-
31 Economie, p. 11.
33 Cf. R. A. Budagov, studiu introductiv la : Ch. Bally, Linguistique, trad. rusă, Moscova,
1955, p. 6. Despre lingvistica sincronică cf. și B. Malmberg, Systeme et methode, Lund, 1945,
p. 32.
34 O chestiune aparte este tratată de A. Sechehaye, al doilea reprezentant de seamă al
școlii geneveze, în articolul Les trois linguistiques saussuriennes, ,,Vox Romanica” V, 1940,
p. 1—48; pe lingă lingvistica sincronică și cea diacronică, autorul preconizează lingvistica
vorbirii organizate.
86 Ch.. Bally, lucr. cit., p. 18. Vezi Iordan, Lingv. romanică, p. 329 și urm.
D. Raportul dintre sincronie și diacronie
3 57
ție necesară și naturală, căci vorbitorii unei limbi nu-i percep evolu-
ția” 36. Dar, de aici Ch. Bally ajunge la o concluzie unilaterală, exage-
rată : ,,A lega limba franceză actuală de diversele ei faze anterioare și a
încerca să explici flecare fenomen lingvistic prin faptul sau faptele care
au dus la apariția aspectului său actual constituie mijlocul cel mai sigur
de a falsifica perspectiva și de a da, în locul unui tablou al stării actuale
a limbii, o caricatură a ei...” 37. Cauza principală a unui astfel de rezul-
tat nedorit constă — după părerea lui Bally — în aceea că ,,.. .pentru a
explica un fapt lingvistic și a-1 urmări pînă la origine, metoda istorică
este nevoită să-1 cerceteze în afara asociațiilor sincronice, datorită cărora
el capătă întreaga sa valoare pentru vorbitori; aceasta este o metodă
care procedează prin izolare, în timp ce statica operează pe calea
asociației sincronice” 38. Dar aceasta este, de fapt, o critică a a t o mi s -
m u 1 u i neogramaticilor și nu infirmă prin nimic teza că și în diacro-
nie pot și trebuie să fie descoperite raporturile dintre elementele siste-
mului. Fără îndoială că, pentru a descrie sistemul actual al limbii,
facem abstracție de istoria ei, dar nu pentru motivul arătat de Bally,
ci pentru a obține pe baza unor metode exacte tabloul funcționării ei,
dezinteresîndu-ne de originea și de evoluția fiecărui element și a siste-
mului în totalitatea lui. într-adevăr, în plan sincronic, limba este ,,o
structură, o schemă sau un cod, adică o vastă și multilaterală interde-
pendență de fenomene mai mult ori mai puțin particulare...”39. Des-
crierile ,,pur” statice sînt necesare atît din punct de vedere teoretic
— ca formă a cunoașterii științifice, singura capabilă să ne prezinte
limba în funcționarea ei la un moment dat —, cît și din punct
de vedere practic, în învățarea limbii materne în școală și în însușirea
limbilor străine, în programarea limbii la mașina de tradus, în aplicările
lingvistice ale teoriei informației și în alte domenii ale lingvisticii aplicate 40.
Întrucîtva asemănătoare, în această privință, sînt ideile profesate
de reprezentanții structuralismului danez, cu observația că de la ideea
sincroniei , mai precis, a constantei în limbă, se ajunge la ideea
pancroniei sau a c r o n i e i, din care factorul timp și evoluție sînt
excluse cu desăvîrșire. Astfel, în articolul programatic al acestei școli,
Linguistique structurale, publicat în 1939, de V. Brondal, se afirmă deschis :
,,... Lalande41 a renunțat pe bună dreptate la iluziile evoluționiste,
în realitate, important pentru orice știință este elementul permanent, cons-
36 Ch. Baily, lucr, cit., p. 22.
37 Ibidem.
38 Ibidem.
39 I. Coteanu, Dicotomie sau tricotomie lingvistică? (Limbă — vorbire — normă), în
Omagiu lui Alexandru Rosetti, București, 1965, p. 153. Vezi, în acest plan, și ELS, iar cu
privire specială la sintaxă: Stati, Sintaxă (cu o bogată și utilă bibliografie generală).
40 Cf. N. D. Andreev, IIojiuxpoHun u maymoxpoHun, în O coomnouienuu cuHxpoHHoeo
anajiuda u ucmopuuecKoso usyueHua nsbiKoe, p. 55 ; V. V. Ivanov, intervenție la discuții,
ibidem, p. 80.
41 Este vorba de Andr£ Lalande, filozof francez, redactor-șef al cunoscutului Voca-
bulaire technique et critique de la philosophie, 1925.
358
III. Lingvistica diacronica
tant, identic... De altfel, evoluția (dacă există) nu este nici pe departe uni-
formă : sistemele aici se simplifică, aici se complică. Trebuie, în sfîrșit, să re-
cunoaștem caracterul evident discontinuu al oricărei modificări esențiale”42.
Caracterul metafizic al unor astfel de afirmații nu mai trebuie, credem, să
fie demonstrat, ele constituind, evident, un pas înapoi față de Saussure.
în deplină concordanță cu aceste idei, autorul apelează — pe lîngă s i n-
cronie și diacronie — la noțiunea de „p a n c r o n i e sau a c r o-
n i e , adică factori general umani, care persistă de-a lungul istoriei și
care se manifestă în structura oricărei limbi” 43. Ideea este interesantă
(ni se pare însă mai potrivit termenul pancronie) și are meritul
de a sublinia elementele general umane ale structurii tuturor limbilor
globului, dar dacă evidențierea elementelor pancfonice ale structurii unei
limbi nu este însoțită și de cercetarea celor variabile, care constituie
esența diacronici, viziunea asupra istoriei limbii va fi nedialectică, unila-
terală. Este adevărat că autorul însuși admite că timpul „se manifestă
și înăuntrul sincroniei, unde trebuie să distingem elementul static de
cel dinamic”, dar adaugă imediat că timpul (adică evoluția) este o „mare
piedică pentru raționalitate” 44.
Ideea pancroniei sau a c r o n i e i și-a găsit o dezvoltare
completă în lucrările lui L. Hjelmslev, creatorul teoriei glossematicii
(opusă categoric lingvisticii „tradiționale”). Potrivit glossematicii, limba
este considerată ca un sistem de relații pure, aflate într-un singur plan
sincronic sau, mai precis, pancronie (sau acronic); aceste relații nu sînt
deduse din structura concretă a limbilor, ci sînt stabilite aprioric, și
abia după aceea se încearcă aplicarea lor la limbi concrete45. Căutînd
să ducă ideile lui Saussure pînă la capăt (fapt pentru care teoria lui
este numită uneori „neosaussurianism”)46 și bazîndu-se pe concepțiile logice
ale lui A. N. Whitehead, B. Russel, R. Carnap, Hjelmslev ajunge să afirme
că „unitățile lingvistice reale nu sînt nicidecum sunetele sau semnele
grafice și semnificațiile; unități lingvistice reale sînt elementele core-
lațiilor, reprezentate de sunete sau semne” 47.
42 AL I, 1939, p. 3 (articolul a fost reprodus în volumul Essais de linguistique gene-
rale, Copenhaga, 1934, p. 90 — 97).
43 Ibidem, p. 8.
44 Ibidem.
45 Lucrările fundamentale ale lui L. Hjelmslev sînt: Prolegomena to a Theory of Lan-
guage, Baltimore, 1953 (ediție completată de autor față de textul original danez : Omkring
sprogteoriens grundlaeggelse, 1943; trad. rusă după ediția engleză, în Hoeoe e jiumeucmuKe,
I, Moscova, 1960, p. 264 — 389 ; studiu introductiv de V. A. Zveghințev, p. 215 — 243); Memod
cmpynmypHoeo anajiusa 6 Jiumeucrnune, ALVI, fasc. 2 —3, 1950 —1951, p. 57 —67, și altele.
Cf. și H. J. Uldall, Outline of Glossematics, TCLC XI, 1957 (tradus în rusă în voi. Hoeoe
6 JiUHzeucmuKe, I, împreună cu un articol al lui E. Haugen și cu critica lui A. Martinet, publi-
cată inițial în BSL 42, 1946).
46 Milka Ivic, lucr. cit., p. 124.
47 Memod cmpyKmypuoeo anajiuea e jiumeucmuKe, p. 57 (reprodus în: V. A. Zveghințev,
Kcmopusi H3biKO3HaHun..II, p. 103). Asupra ideilor lui Hjelmslev vezi, de asemenea, Al.
Rosetti, Despre glosematica lui L. Hjelmslev, LR XIII, 1964, 6, p. 543 — 551 (cu indicații
bibliografice); V. P. Murat, rjiocceMamuuecKan meopun, în OcHoeHbie HanpaejieHua cmpyK-
mypajiusMa, Moscova, 1964, p. 127 — 176; Graur-Wald, lucr. cit., p. 138 — 144.
D. Raportul dintre sincronie și diacronie
359
Un punct de vedere sensibil reînnoit, ținînd seama și de teoriile
celorlalte curente structuraliste — deși cu o preferință vizibilă pentru
cercetarea sincronică —, a fost expus relativ recent de B. Malmberg,
în raportul Synchronie et diachronie^ prezentat la cel de-al X-lea Congres
internațional al lingviștilor (București, 1967) 48, precum și în unele lucrări
ale sale anterioare49. în special, merită să fie reținute : ideea „sistemului
maximum și a sistemului minimum” (în fonologie) la un moment dat
(în sincronie); caracterul arbitrar al ,,stratului” sincronic, ,,profunzimea”
sa în timp, spațiu și chiar din punct de vedere social50.
Spre deosebire de lingviștii ,,sincroniști”, care pun accentul pe
studiul descriptiv al sistemului limbii la un moment dat, de regulă cel
actual51, sau chiar conceput în afara timpului, opunîndu-1 istoriei limbii
(ori chiar negînd-o pe aceasta), alți continuatori ai lui Saussure au subli-
niat, dimpotrivă, legătura intimă care există între cele două aspecte
— sincronic și diacronic — ale studiului limbii.
Astfel, la numai doi ani după publicarea Cursului lui Saussure,
A. Meillet 52 sublinia că nu există o poziție ireductibilă între gramatica
istorică și cea descriptivă. ,,Gramatica se realizează în două feluri: ea
este sau descriptivă, sau istorică. în primul caz, cercetătorul se limitează
la expunerea uzului lingvistic al unui anumit grup de oameni, într-un
moment și loc anumit. în al doilea, se expun modificările în uzul [lingvis-
tic] survenite între două epoci mai mult sau mai puțin îndepărtate
una de alta” 53. Cele două gramatici — descriptivă și istorică — nu diferă
esențial una de alta. Pe de o parte, spune Meillet, orice descriere este
într-o anumită măsură istorică, căci fiecare generație dintr-o societate
dată (considerată într-un anumit moment) aduce unele inovații, iar alte
generații mențin anumite arhaisme. Așadar, ,,orice descriere precisă și
completă a unei situații lingvistice la un moment dat implică într-o
48 Publicat, mai întîi, sub o formă rezumativă în broșură, București, 1967, iar apoi
în ACIL X, I, 1969, p. 15-24.
49 Ibidem, p. 25.
50 Ibidem, p. 20; M. Cohen, Synchronie (Beitrăge zur Sprachivissenscha.fi, Volkskunde
und Literaturforschung), Berlin, 1965. Mai puțin clar a fost prezentată ideea că ,,factorul timp
este extralingvistic” (p. 17), ceea ce a atras o serie de observații și completări utile, formulate
de VI. Gheorghiev, Tatiana Slama-Cazacu ș.a. (ACIL X, I, p. 25 — 36).
51 Preferința pentru studiul sincronic al limbii este caracteristică și pentru structuralis-
mul englez (Școala lingvistică de la Londra), al cărui reprezentant principal a fost J. R. Firth
(cf. articolul său General linguisiics and descriptive grammar, în Papers in linguistics, Londra, 1957,
p. 222). Vezi E. S. Kubriakova, Ha ucmopuu amjiuucKoao cmpyKmypajiuaMa, în OcHOOHbie
HanpaeJieHun cmpyKmypajiuaMa, p. 307 — 353.
52 în prefața primei ediții a volumului său Linguistique historique et linguistique ge-
nerale (Paris, 1921), caracterizînd gramatica medievală și a sec. al XVIII-lea ca o „prelun-
gire a logicii”, iar pe cea a sec. al XlX-lea ca pe un „ansamblu de fapte”, culese pe baza
observației (ca și în științele fizice și naturale), adăuga : „Mais jusqu’ici ces faits ne sont gu&re
coordonnes. Les notes du cours de F. de Saussure, ădit6es sous le titre de Cours de linguis-
[ique generale, ont indiquâ comment on y pourrait mettre un commencement d’ordre. Mais
U reste ă faire un grand travail pour ordonner les faits linguistiques au point de vue de la
langue meme” (citat după ed. a Il-a, Paris, 1926, p. II).
53 Linguistique historique ei linguistique generale (articol care a dat chiar titlul
volumului), publicat în „Scientia” IV, 1918, nr. VIII, reprodus în ed. cit., p. 44.
360
III. Lingvistica diacronică
anumită măsură evoluția, ceea ce este inevitabil, căci o limbă care este
vorbită nu se află niciodată în stare de stabilitate completă” 54.
Pe de altă parte, mijloacele de investigație ale gramaticii istorice
nu permit o descriere absolut continuă a curbei evoluției. Prin urmare,
,,de fapt și practic vorbind, gramatica zisă istorică constă în a juxta-
pune gramaticile descriptive ale mai multor epoci succesive și în a con-
stata că unui fapt a din prima epocă îi corespunde un fapt b din a doua,
un fapt c din a treia și așa mai departe” 55.
Meillet subliniază cu multă finețe, așadar, că în sincronie trebuie
luat în considerație elementul dinamic 56, iar că, pe de altă parte, prac-
tic vorbind, studiul istoric, diacronic, nu reprezintă decît compararea
mai multor stări sincronice, deși ideal ar fi să se poată urmări curba
evoluției în toate detaliile ei. Concluzia lui este deci că ,,în fond, nu
există, .. .în ceea ce privește studiul pozitiv al limbilor particulare,
decît o singură disciplină gramaticală, în același timp descriptivă și
istorică și care doar pune în evidență latura descriptivă sau cea istorică,
în funcție de scopul special al cercetării întreprinse” 57.
Meillet, totuși, n-a fost un ,,structuralist”, deși a aplicat noțiunea
de sistem în studiul comparat al limbilor indo-europene, fiind princi-
palul promotor al modernizării] lui în primele decenii ale secolului
nostru.
Extinderea cu mai multă consecvență a noțiunii de sistem la isto-
ria limbilor, în primul rînd în domeniul fonologiei, a fost făcută, după
cum se știe, de reprezentanții Cercului lingvistic de la Praga, ai struc-
turalismului funcțional58, care în același timp au subliniat nu o dată
non-opoziția categorică față de lingvistica ,,tradițională”, în primul rînd
comparativ-istorică.
Din acest punct de vedere sînt semnificative cuvintele lui V. Mathe-
sius, unul din fondatorii Cercului lingvistic de la Praga, la deschiderea
Reuniunii fonologice internaționale de la Praga (1930) : „Ceea ce trebuie
să dea lingvisticii funcționale și structurale, dezvoltată din ideile lui
Saussure în Vest și ale lui Baudouin de Oourtenay în Est, locul în dez-
voltarea generală a lingvisticii este posibilitatea de care dispune de a
uni rigoarea metodică a școlii lui Bopp (evident, în forma ei modernizată
de comparatiștii de la sfîrșitul sec. al XlX-lea și din sec. al XX-lea —
— n.n.) cu prospețim3a de vederi și noțiunea de interdependență a fap-
54 A. Meillet, Linguistique historiqae et linjuistique generale, „Scientia” IV, 1918,
nr. VIII, p. 45.
55 Ibidem.
56 Asupra dialecticii staticului și a din amicului, a unității dintre continuu și discontinuu,
Meillet a revenit în articolul Le developpe me nt des langues, publicat în Conținu et Discontinu
(Paris, 1929), reprodus în Linjuistique historique et linguistique generale, II, Paris, 1936 (ed.
2, 1952, cf. p. 83).
37 Ibidem, p. 48. Gf. Graur—Wald, lucr. cit., p. 118.
53 Sublinierea acestei trăsături a teo riei Cercului lingvistic de la Praga și a deosebiri-
lor dintre aceasta și structuralismul danez este făcută de V. Skalicka în articolul, Kodaăsky
strukturalismus a „Prazska Skola”, SaS X, 1948, 3 (reprodus în : V. A. Zveghințev, Hcmopun
A3UK03HaHUSl .... II, p. 147 — 154).
D. Raportul dintre sincronie și diacronie
361
telor gramaticale a școlii lui Humboldt... Noi nu voim o ruptură de
tradițiile lingvistice, ci întinerirea și sinteza lor organică” 59.
După cum se știe, ideile fundamentale ale Cercului lingvistic de
la Fraga (V. Mathesius, V. Skalicka, B. Havrânek, N. S. Trubețkoi,
S. Karcevski ș. â.) au fost formulate cu conciziune și claritate în renu-
mitele Teze (operă colectivă), prezentate Primului Congres interna-
țional al slaviștilor (Praga, 1929), teze care exprimă linia generală a
curentului, orientarea lui teoretică.
Vorbind despre sarcinile cercetării sincronice și despre raporturile
dintre aceasta și cercetarea diacronică, autorii Tezelor spun: „Cea
mai bună modalitate de a cunoaște esența și caracterul unei limbi este
analiza sincronică a faptelor actuale, care, ele singure, oferă materiale
complete, ce putem să le percepem direct” 60. Prin urmare, și structura-
liștii de la Praga pun în primul rînd accentul pe analiza faptelor sincro-
nice, în studiul cărora nu se face apel la explicația istorică diacronică.
Dar, în continuare, autorii extind, pe bună dreptate, noțiunea de sistem
și la istoria limbii, respectiv la studiul diacronic, ceea ce este considerat
ca una din cuceririle fundamentale ale structuralismului praghez 61. „Con-
cepția despre limbă ca un sistem funcțional — spun autorii Tezelor —
trebuie aplicată, de asemenea, și la studiul stărilor trecute ale limbii,
fie că e vorba de reconstruirea lor, fie că e vorba de a constata evolu-
ția lor. Nu pot fi puse bariere de netrecut între metoda sincronica și cea dia-
cronica (subl. ns.),așa cum face Școala de la Geneva. Dacă în lingvistica
sincronică elementele sistemului limbii sînt cercetate din punctul de vedere
al funcțiunilor lor, cu atît mai mult modificările suferite de limbă nu pot fi
apreciate fără a se ține seama de sistemul care este atins de aceste modificări.
Nu este logic să presupunem că modificările lingvistice nu constituie
decît intervenții distructive, datorite întîmplării, și eterogene în raport
cu sistemul. Schimbările lingvistice vizează adesea sistemul, stabilitatea
sa, refacerea sa etc. Prin urmare, studiul diacronic nu numai că nu exclude
noțiunile de sistem și de funcțiune, ci, dimpotrivă, dacă nu ținem seama
de aceste noțiuni, este incomplet” 62.
Mai mult chiar — și aici Tezele reiau una din ideile lui A. Meillet,
reprodusă mai sus — „descrierea sincronică nici nu poate exclude
59 Travaux du Cercle Linguistique de Prague. 4. Reunion phonologique internaționale
â Prague, Praga, 1931, p. 292.
60 Theses presentees au Premier Congres des philologues slaves, TCLP, I, 1929, p. 7;
reproduse acum, în urmă, în A Prague School Reader in Linguistics. Compiled by Josef Vachek,
BÎoomington, 1964, p. 33 — 34. Pe lîngă această crestomație sistematică, care cuprinde nume-
roase studii ale lingviștilor praghezi, J. Vachek a publicat lucrarea The Linguistic School
of Prague. An Introduclion to its Theory and Practice, Bloomington-Londra, 1966. O antologie
similară a publicat și N. A. Kondrașov : IIpa^ccKuu jiimeeucmuHecKuil KpyucoK. CbopiinK
CTaTeît, Moscova, 1967. Vezi și T. V. Bulîghina, IIpaMccKaa auHeeucmwiecKaa lUKOJia, în
OcHoeHbie HanpaejieHun cmpyKmypajiusMa, p. 46 — 126.
61 Vezi T. V. Bulîghina, lucr. cit., p. 50; Graur—Wald, lucr. cit., p. 133.
62 Theses, p. 7 — 8 (respectiv, p. 34).
362
III. Lingvistica diacronică
absolut noțiunea de evoluție, căci chiar într-un sector considerat sin-
cronic există conștiința stadiului aflat pe cale de dispariție, a stadiului
prezent și a stadiului în curs de formare; elementele stilistice percepute
ca arhaisme, iar în al doilea rînd distincția dintre formele productive
și neproductive sînt fapte de diacronie, ce nu pot fi eliminate din ling-
vistica sincronică” 63.
în timp ce în expunerea lui Saussure static era egal cu sincronic,
R. Jakobson a atras atenția asupra faptului că ,,ar fi o greșeală serioasă
să se considere statica și sincronia drept sinonime” ®4. Așadar, în dihoto-
mia formulată de Saussure (sincronie - diacronie) se introduc o serie de
precizări, menite nu numai să expliciteze teoria lui Saussure, ci și s-o
îmbogățească, transformînd-o într-o concepție consecvent dialectică. Teza
privind sistemul în diacronie a fost aplicată în primul rînd la fonologie,
de ex., în lucrările lui R. Jakobson însuși, Remarques sur VevoMion phono-
logiquc du russe comparee a celle des autres langues slaves (TCLP, II, Praga,
1929) și Prinzipien der historischen Phonologie (TCLP, IV, Praga, 1931,
p. 247—267)65, și ale altor cercetători aparținînd aceluiași cerc.
Idei asemănătoare profesează în domeniul fonologiei A. Martinet,
autorul cărții Economie des changements phonetiques. Trăite de phonologie
diachronique (Berna, 1955), în care metodele lingvisticii structurale sînt apli-
cate cu consecvență la studiul diacronic al limbii, la evoluția acesteia, ținînd
seama nu numai de relațiile, ci și de elementele aflate în anumite raporturi în
cadrul sistemului. ,,Printre « structuraliști » — spune Martinet — sînt pe
deplin pregătiți pentru cercetările de fonetică evolutivă funcțională și struc-
turală numai acei lingviști care în nici o etapă a analizei lor n-au exclus
din preocupările lor substanța fonică, iar printre aceștia — numai cei
care prin realismul lor au știut să se abțină de la orice apriorism de
efect...” 66.
63 Thtses. Un exemplu elocvent de gramatică scrisă în acest fel este PyccKuu MbiK,
a acad. V. V. Vinogradov (Moscova, 1947), în care analiza sincronică a faptelor de limbă ac-
tuale este însoțită de ample considerații asupra formelor productive și neproductive, asupra
valorilor stilistice etc. Cf. V. M. Jirmunski, O cuhxpohuu u duaxpoiiuu e M3biKO3H,aHUUt
BR VII, 1958, nr. 5, p. 44, 47-48.
64 Prinzipien. der historischen Phonologie, TCLP IV, 1931, p. 264 (Principes de phono-
logie historique, în Selected Writings, I, Haga, 1962, p. 218).
66 Tradusă în franceză, sub titlul Principes de phonologie historique, ca anexă la cartea
lui N. Troubetzkoy, Principes de phonologie, Paris, 1949 (originalul, Grundzuge der Phonologie,
a apărut în TCLP, VII, 1939). Ambele lucrări împreună cu alte studii de fonologie, au fost
reproduse în : R. Jakobson, Selected Writings, I. Phonological Studies, Haga, 1962.
66 Economie, p. 11 — 12. Vezi, de asemenea, articolul său mai vechi, La phonologie syn-
chronique et diacronique, ,,Revue des Cours et Confărences”, 408 ann6e, 1939, nr. 4, p. 323 —
340, și expunerea sistematică a concepțiilor sale în EUments de linguistique generale. Paris,
1960 (trad. în limba rusă în Hoeoe e jtumeucmuKe, III, Moscova, 1963, p. 366 — 566, cu un
studiu introductiv de V. A. Zveghințev, p. 347—365); ed. a Il-a, Paris, 1961 (expunerea teo-
retică despre sincronie și diacronie la p. 34 — 35). Vezi acum și ediția românească: Ele-
mente de lingvistică gznerală, traducere și adaptare la limba română de Paul Miclău,
București, 1970, p. 49 — 51.
D. Raportul dintre sincronie și diacronie
363
Evident, structuralismul diacronic a fost extins la întregul sistem
al limbii67, deci și la gramatică 68 și lexicologie 69, precum și în dialecto-
logie în gramatica comparativă-istorică a familiilor de limbi 71.
în mod special" rețin atenția considerațiile lui E.I. Avanesov, care
— trăgînd concluziile necesare din precizarea lui Saussure asupra idio-
sincroniei — subliniază că, de fapt, trebuie să avem în vedere modifi-
carea limbii nu numai în timp, ci și în spațiu (dialectele și graiurile
unei limbi) și că, în acest caz, cercetătorul are de-a face cu patru feluri
de sisteme : 1) sistemul (microsistemul) lingvistic monocrome monotipic
(al unui singur grai unitar); 2) sistemul (macrosistemul) lingvistic mono-
crome politipic (al unui grup de graiuri sau al dialectelor unei limbi,
luate în ansamblu); 3) sistemul (macrosistemul) lingvistic policrome
monotipic (al unui singur grai în evoluția sa istorică între două sau mai
multe secțiuni sincronice); 4) sistemul (macrosistemul) lingvistic poli-
crome politipic (al limbii cu variantele sale dialectale în evoluția lor)72.
Aceste considerații teoretice constituie baza dialectologiei și geografiei
lingvistice structurale, precum și a dialectologiei istorice structurale.
în mod eu totul logic, principiile structuralismului diacronic au
fost extinse de la ,,limbile dialectale” la familiile de limbi înrudite (pro-
venite din dialecte ale unei limbi unice), cu alte cuvinte au fost aplicate
la studiul comparativ-istoric, în primul rînd în fonologie, dar și în morfo-
logie, lexicologie etc. în particular, rezultate însemnate au fost obținute
în domeniul slavisticii73 și, într-un plan mai larg, al gramaticii com-
parate indo-europene 74.
67 Cf. R. Jakobson, The phonemic and grammatical aspects of language in iheir interre-
lations, în Ades du Sixieme Congres International des Linguistes. Rapports, Paris, 1949,
p. 5 — 18 (tradus în franceza, în Essais de linguisiique generale, Paris, 1963, p. 161 — 175).
68 Asupra lucrărilor de gramatică structurală ale Cercului lingvistic de la Praga vezi
T. V. Kubriakova, lucr. cit., p. 92 — 114.
69 Cf. E. Coseriu, Pour une semantique diachronique structurale, extras din TLL II,
1, 1964, p. 139-186.
70 Cf., de exemplu, R. I. /ivanesov, OnucamejibHan duajieKmojioau^ u uemopun nabiKa,
în CjiacfiHCKoe si3biK03Hanue, Moscova, 1963, p. 293 — 317 (raport prezentat la Al V-lea Con-
gres internațional al slaviștilor, Sofia, 1963).
71 în acest sens pot fi citate, de exemplu : OuepK cpaeHumejibuou apaMMamuKU
caasxHCKuz xsbiKoe de S. B. Bernstein (Moscova, 1961; trad. rom.: Gramatica comparată a
limbilor slave, București, 1965); Introducere, de Iordan și Manoliu, și alte lucrări.
72 Lucr. cit., în special, p. 295 — 302. Vezi si S. K. Șaumian, CmpyKmypHan jiuHzeucmuKa,
Moscova, 1965, p. 34 — 35. Evident, aici nu se ia în considerație limba literară nici în plan
sincronic, nici în plan diacronic, ea avînd specificul ei în raport cu ,,limba dialectală"
(duaaeKmHbiu h3wk) .
73 Vezi, de exemplu, răspunsul colectiv al lui B. Havrânek, K. Skali&ka și P. Trost la
întrebarea pusă participanților la Al IV-lea Congres internațional al slaviștilor (Moscova, 1958),
publicat în C6opHUK omeemoe Ha eonpocbi no fiabiKOSHaHUfo (K IV MeMcdyHapdHOMy cbeady
CTiaeucmoe), Moscova, 1958, p. 50 — 53 (tradus în engleză de J. Vachek, în A Prague School
Reader in Linguistics, p. 463 — 467); la p. 53 — 58 răspunsurile lui VI. Gheorghiev, M. Komârek,
S. K. Șaumian. La Al V-lea Congres internațional al slaviștilor (Sofia, 1963), o întreagă secție
și-a consacrat lucrările lingvisticii comparative-istorice și tipologice slave (vezi Cjiae.wcKa
^ujiojioausi, t. VII, Sofia, 1965, p. 75 — 206).
74 O încercare de ,,reconciliere" între meioda comparativă ,,clasică" și curentele actuale,
în particular structuralismul, a fost făcută de G. Devoto, în raportul II metodo comparativa
classico e le correnti linguistiche attuali, prezentat la Cel de al X-lea Congres internațional
364
ill. Lingvistica diacronică
Așadar, în lingvistica actuală este un adevăr general recunoscut
că teoria saussuriană a delimitării dintre sincronie și diacronie
a fost îmbogățită prin cîteva idei fundamentale : 1) extinderea noțiunii
de sistem și ia istoria limbii; 2) introducerea noțiunii de dinamic în
cadrul sincroniei și diferențierea lui de static 75 și, invers, recunoașterea
existenței staticului în timp76; de aici, 3) unitatea dialectică dintre
sincronic și diacronic, și 4) faptul că opoziția dintre sincronic și diacro-
nic se referă mai degrabă la lingvistică decît la limbă însăși. Din acest
punct de vedere este elocventă lucrarea lui E. Coseriu, Sincronia,
diacronia ehistoria. El problema del cambio linguistico (Montevideo, 1958)77.
Una din sarcinile fundamentale pe care și le-a pus E. Coseriu în
cartea sa constă în a arăta că ,,antinomia sincronie — diacro-
nie nu trebuie raportată la planul obiectului, ci la planul cercetării:
ea nu se referă la limbaj, ci la lingvistică” ; în al doilea rînd, că ,,nu
există nici o contradicție între « sistem » și «istoricitate », ci, dimpotrivă,
istoricitatea limbii implică caracterul său sistematic” ; în al treilea rînd,
că „îu planul cercetăm antinomia sincronie — diacronie poate
fi înlăturată numai în istorie și cu ajutorul istoriei” etc. 73 într-adevăr,
în ceea ce privește primii aspect al problemei, ,,independentă de dia-
cronie este descrierea sincronică și nu starea reală a
limbii, care este totdeauna un «rezultat» al stării precedente și
chiar pentru Saussure este un « produs al factorilor istorici »” 79.
Trăgînd concluziile la considerațiile sale referitoare la sincronie,
diacronie și istorie în capitolul al Vll-lea al lucrării sale,
E. Coseriu face o apreciere critică a poziției teoretice a lui Saussure în
problema fundamentală pusă de el în lumină: ,,Preocupat să fundamen-
teze sincronia și să deosebească punctul de vedere sincronic de cel dia-
cronic, Saussure nu observă că deosebirea dintre ele constă doar în
perspectiva adoptată și nu încearcă să împace aceste două puncte de
vedere. Dimpotrivă, el transformă deosebirea de tratare într-o antinomie
al lingviștilor (AGIL X, I, p. 123 — 135), idee subliniată cu mai multă consecvență de unii
participanți la discuții (VI. Gheorghiev, G. Poghirc ș.a., p. 131 — 149).
75 GL și S. K. Șaumian, CmpyKmypHan auHseucrnuKa, p. 16, unde însă noțiunilor de
static și dinamic li se dă întrucîtva o altă accepțiune.
76 „La permanence, la statique dans le temps — spune R. Jakobson — devient un pro-
bleme pertinent de la linguistique diachronique, tandis que la dynamique, le jeu de diffe-
rents sous-codes ă l’interieur du systeme total d’une langue, se revele etre une question cru-
ciale pour la linguistique synchronique” (Les etudes typologiqu.es et leur contribution ă la lin-
guistique historique comparee, raport prezentat la Al VUI-lea Congres internațional al lingviș-
tilor, Oslo, 1957, reprodus în Essais de linguistique generale, Paris, 1963, p.77).
77 Tradusă în limba rusă, în volumul Hoooe o jiumeucmuKe, III, Moscova, 1963,
p. 143 — 343, cu un studiu introductiv de V. A. Zveghințev, p. 125 — 142. Vezi: N. C. W. Spence,
Toivards a Neiv Synthesis in Linguistics : The Work of Eugenio Coseriu, „Archivum Linguis-
ticum”, voi. 12, 1960, nr. 1 — 34; recenzia lui A. A. Leontiev, în CmpyKinypHO-munojio-
zwiecKue uccaedocaHun. CoopHUK cmameu (AH CCCP. KHCTHTyT cjiaBHHOBejțeHiifl),
Moscova, 1962, p. 206 — 210; Iordan, Lingi), romanică, p. 302 — 303.
78 Sincronia. . ., p. 9.
79 Ibidem, p. 11.
D. Raportul dintre sincronie și diacronie
365
inacceptabilă, fără să observe că «faptul diacronic» este în realitate
produsul unui «fapt sincronic » și că «modificarea » și «reorganizarea
sistemului» nu sînt fenomene diverse, ci unul singur”80.
Arătînd că dintre continuatorii lui Saussure, numai Școala fonolo-
gică de la Praga și cei care i-au dezvoltat principiile (de ex., Martinet)
au depășit antinomia formulată de lingvistul genevez, creînd teoria istoriei
structurale a limbii, E. Coseriu subliniază : ,,Prin urmare, din punct de
vedere teoretic, antinomia saussuriană poate fi depășită definitiv numai
prin conceperea limbajului ca	? adică prin înțelegerea schimbării
nu ca o simplă modificare a unui sistem dat, ci ca o creare continuă a
sistemului”81. Și mai departe: „...Dacă în fiecare moment limba este
un sistem și dacă de fiecare dată «o găsim modificată », înseamnă că ea
se schimbă ca sistem, cu alte cuvinte, se creează în mod sistematic” 82.
Așadar, diferența dintre sincronie și diacronie nu con-
stituie în realitate o „contradicție”, ci doar o deosebire între punctele
de vedere, cum spusese încă Meillet, între funcționarea și crea-
rea limbii. în termeni conciși, Coseriu afirmă că „limba funcționează
sincronic și se constituie diacronic” (subl. ns.). „Dar acești termeni
— adaugă el — nu sînt antinomici, nici contradictorii, fiindcă constituirea
se realizează în vederea funcționării” 83.
Este adevărat însă, pe de altă parte, că nu orice modificare în
diacronie este sistematică : încă neogramaticii au arătat că, în istoria
limbilor, unii factori acționează împotriva sistemului, sînt „distructivi”,
în timp ce alții tind la refacerea sistemului, la perfecționarea lui84. în
acest plan, o direcție specială o prezintă aceea privind „progresul” (even-
tual „regresul”) în limbă, din punctul de vedere al sistemului ei85. Pri-
vind lucrurile mai de aproape, se poate constata că în planul vorbirii
apar inovații individuale (de cele mai multe ori, ele apar însă la mai
mulți vorbitori, dintr-un anumit mediu social), fie că este vorba de o
deformare, de o modificare sistematică, de econo-
mie funcțională, fie de împrumut8^. în sfîrșit, cercetătorii
actuali disting modificările din planul expresiei de cele din planul con-
ținutului 87.
Păstrîndu-și fiecare individualitatea, studiul sincronic al limbii și
cel diacronic se completează reciproc 88. Dacă pentru disocierea lor, mai
80 E. Coseriu, Sincronia..., p. 148.
81 Ibidem, p. 153.
82 Ibidem, p. 154.
83 Ibidem, p. 154 — 155. Cf. lorgu Iordan, Lingv. romanică, p. 302.
84 Cf. Graur, Studii, p. 18 — 41 ; I. V. Stepanov,OcwoebJ nsbiKOdHaHun, Moscova,1966, p.227.
85 Vezi Wald, Progresul, în special capitolele : Problema progresului din punctul de vedere
al antinomiilor lingvistice și Regresul în limbă, p. 175 — 198 ; la p. 205 — 214, o utilă bibliografie,
Începînd cu celebra carte a lui O. Jespersen, Progress in Language (ivith special Reference to
English), Londra, 1894. Vezi și expunerea clară și concisă a lui R.A. Budagov, IIpo6jieMbi
paseumun nzbiKa, Moscova-Leningrad, 1965.
86 E. Coseriu, lucr. cit., p. 45; I. V. Stepanov, lucr. cit., p. 228 — 229.
87 Cf. I. V. Stepanov, lucr. cit., p. 230 — 243.
88 Vezi și R. A. Budagov,, BeedeHuee Hayny o MbiKe, ed. 2, Moscova, 1965, p. 151 — 155.
366
III. Lingvistica diacronică
precis pentru ridicarea descrierii sincronice a sistemului
limbii la nivelul de știință teoretică, alături de studiul istoric al
limbii, a fost nevoie de teoria lui Saussure, ca o etapă necesară în dez-
voltarea lingvisticii moderne, dacă ulterior noțiunea de sistem a fost
extinsă și la diacronie, ca un corolar necesar al teoriei saussuriene, abia
schițat, dar nedezvoltat în cadrul acesteia, cercetările recente au subli-
niat întrepătrunderea dialectică a celor două aspecte — sincronic și
diacronic—, evidențiind, pe de o parte, dinamicul (opus sta-
ticului) în cadrul sincroniei, iar, pe de altă parte, ,,compunerea”
diacroniei (a studiului diacronic) din mai multe stări sincronice succesive?
care trec una în alta 89.
Așadar, în vederea unei noi sinteze teoretice, a fost necesară o
analiză, disocierea sincroniei de diacronie, ca două procese diferite de
cunoaștere în domeniul lingvistic. Prin urmare, nu s-au creat două ling-
vistici opuse, și au dreptate acei lingviști care, asemenea lui A. Meillet,
subliniază unitatea lingvisticii ca știință90. Sau, folosind cuvintele lui
E. Coseriu : ,,Descrierea, istoria și teoria nu sînt operații antitetice sau
contradictorii, ci complementare, constituind o singură știință. în special,
nu se exclud reciproc, din punctul de vedere al obiectului, descrierea
și istoria; ele se exclud reciproc doar ca operații, adică sînt operații
diferite” 91.
Putem conchide deci că în urma unei activități creatoare teoretice,
desfășurate de numeroși lingviști din diverse țări în decursul unei jumă-
tăți de secol, s-a ajuns la o îmbogățire și o precizare sensibilă a teoriei
saussuriene a sincroniei și diacroniei. Dar, cu toate că — așa cum s-a
subliniat nu o dată — această teorie n-a fost și nici nu putea fi elabo-
rată pînă la capăt de autorul ei, distincția introdusă de Saussure s-a
dovedit a fi — asemenea altor teze fundamentale din Curszil de lingvis-
tică generală — una din ideile cele mai productive ale lingvisticii moderne.
Fiecare nouă etapă a lingvisticii secolului nostru a completat această
teorie, uneori prin ,,negarea negației”, chiar prin unele ,,exagerări”
necesare, dar totdeauna cu profit real pentru teoria limbii și practica
cercetării. Căci, în fond, deși se părea la început că este vorba de opo-
ziții ireductibile, în realitate, lingvistica s-a îmbogățit cu noi metode de
cercetare, mai exacte și mai suple, care nu înlocuiesc vechile metode
verificate de practică, ci le completează și contribuie, în același timp,
la perfecționarea lor.
89 Cf. V. N. Toporov, intervenție la discuții, în O coomuoweHuu cuHxpoHHozo aHaauaa
. .., p. 85 — 86; B. Malmberg, Synchronie et diachronie, p. 15 — 19.
90 Cf. A. Martinet, The unity of linguistics, în Linguistics Today, New York, 1954?
p. 125; Wartburg, Probi, et mith. p., 148.
91 E. Coseriu, Sincronia..., p. 16.
IV Ramificațiile și clasificarea limbilor

A. Ramificările limbii
1.	Stilurile limbii
a.	Istoric
Multă vreme stilistica a fost considerată o disciplină literară
menită să explice în ce constă realizarea artistică a textelor beletristice.
Chiar în prezent nu există o concepție unanimă asupra obiectului și
metodelor stilisticii; mulți o socot o știință interdisciplinară, ceea ce
corespunde tendințelor moderne de elaborare a unor discipline aflate la
granița dintre domeniile tradiționale de cercetare.
Stilistica nu este însă o știință alcătuită prin reunirea unor domenii
cercetate separat mai înainte. Ea are un obiect bine determinat — fap-
tele de stil (vezi p. 372); varietatea orientărilor stilistice vine mai curînd
din diversitatea metodelor aplicate decît din eterogeneitatea obiectului.
Or, bogăția de procedee de analiză nu este un neajuns pentru știință, ci,
dimpotrivă, o premisă pozitivă pentru viitoare sinteze.
Dat fiind că faptele de stil au o organizare diferită după funcția pe
care o îndeplinesc în comunicarea obișnuită sau în cea artistică, există
două ramuri principale ale stilisticii: stilistica limbii și stilistica literară.
Ele vor fi tratate separat în cele ce urmează.
Trebuie însă arătat că limita dintre aceste diviziuni nu a fost și
nu este încă clar stabilită; după epoci și țări s-a dat mai multă sau mai
puțină importanță stilisticii literare, din care a rezultat o stilistică ling-
vistică. în prezent, cînd lingvistica a devenit, cum se spune, o știință-
pilot, stilistica literară este subordonată celei lingvistice.
Cea mai veche formă atestată a stilisticii este retorica. Cum se știe,
retorica s-a constituit în antichitate din nevoi practice ca un ansamblu
de sfaturi destinate alcătuirii unui discurs îngrijit. Curînd ea a devenit
un aparat tehnic bine pus la punct pentru aprecierea alcătuirii artistice
a operelor literare. Pentru a ilustra procedeele retoricii și modul lor de
analiză, dăm mai jos un pasaj din romanul Nicoară Potcoavă (cap. XXII)
de Mihail Sadoveanu :
,,—Eușinea asta nu-i a zarafului Costa Luli; rușinea asta, mări-
ților domni și fraților, e a noastră a tuturor și mari și mici. Eușinea-i
a părinților noștri și a bunicilor noștri. Căci întăi bunicii și părinții
noștri au lăsat să li se lenevească săbiile și n-au dat îndărăt de la hota-
24 — e . 1 213
370
IV. Ramificațiile și clasificarea limbilor
rele creștinătății pe ismailiteni; iar rușinea noastră e că și noi facem
ca și părinții și bunicii noștri, lăsîndu-ne căleați în picioare de necre-
dincioși”.
O analiză chiar sumară, făcută cu mijloacele retoricii, dezvăluie
valoarea textului, rezultată din procedeele folosite cu măiestrie de autor.
Astfel, se poate constata adresarea directă — măriților domni și fraților,
repetiția unor cuvinte semnificative pentru tonalitatea ,,discursului”, ca
rușinea-, în continuarea textului apar alte repetiții sugestive, ca iată
cetățile mării..., iată marea închisă etc. Legată de repetiție este enume-
rarea celor vinovați de starea de lucruri evocată (bunici, părinți, contem-
porani), a teritoriilor ocupate de turci, a efectelor ocupației. Scriitorul
întrerupe apoi textul prin întrebări retorice, de pildă : „Cine se ridică
împotriva celor care ne strîng de gît?”. Unele cuvinte capătă un trata-
ment deosebit prin semnificația dobîndită în context: turcii sînt numiți
ismailiteni, necredincioși. Oînd se spune săbiile lenevesc, verbul este supus
personificării, iar substantivul e folosit metonimic : în loc să se spună că
cel care mînuiește sabia lenevește, acțiunea umană este transpusă asupra
obiectului inanimat.
Asemenea procedee au fost analizate cu mare finețe; cercetătorii
au descoperit cîteva sute de ,,figuri de stil”, pe care le-au clasat minu-
țios, le-au explicat alcătuirea și au sugerat valoarea efectelor produse
de ele. Analiza a fost făcută cu mijloacele lingvisticii tradiționale, moș-
tenite de la gramaticii antici și rafinate cu unele observații inedite pri-
vitoare la limbile moderne.
Retorica stilului a fost de la început lărgită prin observații de
natură estetică și filozofică, ilustrate de Poetica lui Aristotel. în cultura
românească, retorica filozofică a fost studiată de Tudor Vianu, ale cărui
considerații despre metaforă oferă o imagine cuprinzătoare asupra impli-
cațiilor estetice și de cunoaștere a procedeelor stilistice x.
Și totuși, retorica a cunoscut în epoca mai nouă o decădere, ale
cărei cauze sînt prezentate succint de Pierre Guiraud 2. Fără a relua
aici toată discuția, trebuie reamintită discreditarea retoricii clasice prin
reacția violentă a romanticilor. Dar, rupînd cu tradiția clasică, romanticii
au creat o nouă retorică, așa cum se întîmplă cu toate negațiile curente-
lor literare. Aceasta însă nu s-a mai bucurat de atenția cercetătorilor
filologi: tot datorită romanticilor, lingviștii și-au îndreptat atenția spre
trecutul limbilor; studiind bazele limbilor înrudite, învățații din prima
jumătate a veacului al XlX-lea au inaugurat în același timp tratarea
foarte detaliată, pozitivistă a faptelor de limbă.
Ga o reacție împotriva studiilor pozitiviste elaborate în vastul
program al gramaticii comparate, apare, în secolul nostru, preocuparea
1 Vezi studiul despre metaforă din volumul Problemele metaforei și alte studii de sti-
listică, București, 1957.
2 Cf. La stylistique, Paris, 1963.
A. Ramificațiile limbii
371
de cercetare a expresiei operei literare, însă cu mijloacele precise ale
lingvisticii. în ultimii ani, ca urmare a influenței lingvisticii, este în
curs de elaborare o nouă stilistică literară, numită în general poetică,
b.	Stilistica limbii
Eeacția cea mai categorică împotriva studiilor de istoria limbii a
fost celebrul Cours de linguistiqtie generale al lui Ferdinand de Saussure.
Unul din elevii acestuia, Charles Bally, a devenit creatorul stilisticii
lingvistice. Ca și Saussure, Bally pornește de la principiul că perspectiva
istorică falsifică înțelegerea limbii, luată ca stare la un moment dat.
Importanța lucrărilor lui Bally constă în faptul că ele au dezvăluit un
domeniu propriu stilisticii lingvistice; într-adevăr, Bally arată că stilul
scriitorului constituie un fenomen deosebit prin prelucrarea conștientă,
intenționată a materialului limbii în scopuri artistice. în schimb, faptele
de stil din limba comună au un caracter general, fiind consacrate ca
atare de colectivitate. Tocmai ele constituie obiectul stilisticii.
Principala lor trăsătură este afectivitatea, spontaneitatea. De aceea,
domeniul stilisticii îl formează limba vorbită, în care individul își exprimă
fără prea multă supraveghere emoțiile, sentimentele. Cele două volume
ale lucrării lui Bally, Trăite de stylistique frangaise (Paris, ed. nouă,
1951) au devenit un model clasic de tratare a stilisticii limbii comune.
Aducînd problema ,,la zi”, acad. lorgu Iordan a cercetat faptele de stil
ale limbii române în binecunoscuta lucrare Stilistica limbii române
(București, 1944). Sînt tratate rînd pe rînd elemente de fonetică, grama-
tică și vocabular, consacrate pentru exprimarea stării afective a vor-
bitorului.
Scriitorul care a reflectat la cel mai înalt nivel limba populară
vorbită este la noi Ion Creangă. Opera lui este un tezaur de fapte colo-
rate afectiv, care se încadrează în noul domeniu al stilisticii inaugurate
de Bally. Iată cîteva exemple luate din Amintiri din copilărie. în dome-
niul foneticii sînt de semnalat cuvintele motivate prin semnificant, ca
interjecțiile, onomatopeele : ei, oi, zvîr etc. Vocabularul cuprinde cuvinte
colorate ca pui de ger, pui de bodaproste, am pîrlit-o (la fugă) etc. Mor-
fologia înregistrează forme specifice ca în construcția cît mi ți-i băietul,
(înghețat) Mt-bine etc. în sintaxă se remarcă repetiții, inversiuni ca eu
m-am dusu-m-am.
O astfel de cercetare a cîștigat repede teren și chiar și astăzi există
mulți specialiști în limbă sau literatură care socot că domeniul stilisticii
este alcătuit tocmai de faptele care se abat de la exprimarea intelectuală,
seacă. Ele ar fi încărcate de expresivitate — trăsătură fundamentală a
stilului.
S-a obiectat pe bună dreptate că există și o expresivitate intelec-
tuală, de tipul accentului de insistență, în cuvinte ca inevitabil. Mai
importantă este însă obiecția că faptele marcate prin afectivitate expre-
372
IV. Ramificațiile și clasificarea limbilor
sivă trebuie incluse în descrierea de ansamblu a fenomenului lingvistic :
în tratatele de fonetică, de gramatică, de vocabular, inclusiv în dicționare
e necesar să se includă formele specializate pentru redarea stărilor afec-
tive — emoționale etc. în mare parte, Gramatica Academiei Republicii
Socialiste România a realizat acest lucru. Ar rezulta de aici că stilistica
se topește în descrierea generală a limbii. Totuși într-un tratat de gra-
matică, de fonetică sau de lexic, elementele afective nu pot fi analizate
exhaustiv, ci ca variante în cadrul unei categorii. Indiferent de reflec-
tarea procedeelor afective în tratatele consacrate diferitelor comparti-
mente ale limbii, gruparea lor la un loc rămîne interesantă ca descriere a
vorbirii familiare. Dar un asemenea punct de vedere implică o nouă
accepție a stilisticii, care nu era decît schițată în lucrările bazate pe
concepția lui Bally.
Deși elev al lui Saussure, Bally n-a dus mai departe învățătura
dascălului în sensul în care avea să evolueze lingvistica. Această dez-
voltare a fost înfăptuită de Școala de la Praga, prima manifestare a
curentului structuralist. Printre Tezele din „Travaux du Oercle linguistique
de Prague”, I (1929) se găsesc unele cu referire directă la structura stilis-
tică a limbii. Lingviștii praghezi s-au ocupat de distincția dintre limba
literară și cea populară, dînd o nouă orientare cercetărilor de stilistică.
Conceptul de limbă literară a fost pe larg dezbătut de lingviștii
sovietici, care au ajuns la concluzia că aceasta cuprinde în general lim-
bajul îngrijit — artistic sau neartistic. Ou această ocazie s-au adus și
precizări privitoare la domeniul stilisticii. Contribuții numeroase au fost
publicate în revista Bonpocu HSbiKosHauu^ din anii 1954—1955, care
au găsit ecou și în publicațiile noastre de specialitate. Din păcate, păre-
rile emise n-au fost racordate la metodologia analizei structurale, care
putea oferi mijloace precise de tranșare a unor chestiuni controversate.
Oricum, stilistica a fost îndreptată într-o nouă direcție care a fost lămu-
rită măcar în principiu; este regretabil că noua perspectivă nu a fost
și nu este încă suficient cunoscută în Occident, unde stilistica tradițională
a rămas în genere la nivelul Bally, iar cercetările mai noi se restrîng la
stilistica literară. Vom încerca mai jos să schițăm structura stilistică a
limbii și mijloacele de cercetare a ei.
Obiectul oricărei stilistici este stilul. Acesta poate fi definit ca un
ansamblu de procedee care caracterizează vorbirea unui grup de indivizi,
sau chiar a unui singur individ. Exprimarea proprie unui grup de vorbitori
mai este numită uneori limbaj; alteori, pentru a deosebi stilul individual
de cel colectiv, se folosește pentru acesta din urmă denumirea de stil
funcțional, care subliniază rolul stilului unui grup, corespondența cu
anumite necesități practice. Pentru cea mai largă diviziune stilistică se
folosește însuși termenul de limbă; astfel, există o ,,limbă” literară, adică
îngrijită, care se opune ,,limbii” neliterare, numită adesea și ,,limbă”
populară.
A. Ramificațiile limbii
373
în studiul Structura stilistică a limbii 3, I. Coteanu dă o ierarhie
sumară, dar concludentă a nivelurilor stilistice, începînd cu limba comună,
pînă la variantele cele mai specializate inclusiv stilul individual (idiostilul).
în general, se vorbește de stiluri funcționale ca stilul familiar, stilul știin-
țific, stilul liric etc. Pentru a vedea cum se prezintă ansamblul stilurilor,
este necesar să stabilim măcar sumar criteriile de delimitare a lor. în
mare, se pot utiliza trei criterii de delimitare a stilurilor : a) criteriul
social-cultural, P) criteriul informațional, y) criteriul structural.
a) Criteriul social-cultural are în vedere apartenența socială a
vorbitorilor care folosesc cu precădere anumite procedee lingvistice, în
funcție de nevoile lor specifice, de gradul lor de cultură. Anumite domenii
de activitate practică sau de existență cotidiană impun o selecție a mij-
loacelor limbii, în scopul asigurării unei eficiențe maxime a comunicării.
Din acest punct de vedere, stilurile au o valoare obiectivă în sensul că,
o dată angajat într-un domeniu, vorbitorul este obligat să se supună
regulilor codului specific acelui domeniu. Altfel, el riscă să se facă greu
înțeles sau să devină ridicol. Nicăieri mai mult decît la nivelul stilului
nu se simte mai pregnant caracterul coercitiv al limbii ca instituție
socială, așa cum îl întrezărise Saussure sub influența sociologului francez
E. Durkheim. Dar nu trebuie uitat că, o dată respectate regulile „jocu-
lui”, stilul poate deveni desfătare, fie prin folosirea mijloacelor proprii
domeniului în cauză, fie prin incursiuni deliberate în alte domenii.
Conform criteriului de față, se disting două mari grupuri de stiluri :
stilurile limbii neliterare și stilurile limbii literare. Primele se folosesc
de către vorbitorii care n-au avut acces la cultură, n-au beneficiat de
instrucția oferită de școală — instrumentul cel mai eficace de îngrijire
a exprimării.
în grupul stilurilor neliterare, cel mai răspîndit este stilul familiar,
al conversației cotidiene între vorbitori incapabili sau neinteresați să
recurgă la o formă îngrijită a comunicării. Acesta este stilul fundamen-
tal al limbii neliterare, aspectul standard nelegifefat oficial. Bl are în
principiu două variante — cea țărănească și cea orășenească, proprie
mahalalelor.
Legat de stilul familiar există stilul vulgar, caracterizat printr-o
mai mare distanță de limba îngrijită. El este mai mult un stil de situa-
ție decît de grup social; totuși, stilul vulgar e folosit cu precădere de
anumite pături aflate la marginea societății prin nivelul de trai și de
cultură. De multe ori, el e întrebuințat în mod conștient ca bravadă
sau ca protest social.
în sfîrșit, tot în acest grup trebuie încadrat stilul argotic sau, mai
precis, argoul; el e propriu unor categorii de indivizi interesați în ela-
borarea unui limbaj secret, neînțeles de autoritatea publică : delincvenți,
elevi, soldați etc. Caracteristic este argoul celor certați cu justiții. în
3 în volumul ELS, p. 211 — 221.
374
IV. Ramificațiile și clasificarea limbilor
cazul argoului, caracterul codificat al stilului este mai evident, deoarece;
elementele sînt alese deliberat pentru ca vorbitorii să nu fie înțeleși de
superiori, de organele represive.
Elementele folosite în stilurile din grupul neliterar sînt încărcate,
în grade diferite, de o anumită coloratură, o anumită atmosferă care
evocă mediul lor specific. Ele sînt susceptibile de a trezi ceea ce Bally
numea efecte prin evocare. Se numește conotație indicele de apartenență
a unui element lingvistic la un anume mediu, capabil să trezească o
anumită atmosferă. Cuvinte ca gagiu, haios, mișto sînt specifice stilului
vulgar : atmosfera proprie mediului care le folosește în mod ,,natural”
intră în conotațiile lor. Evident și unele cuvinte literare pot dobîndi
o conotație vulgară, cum este cazul lui valabil.
Opuse stilurilor neliterare sînt ramificațiile stilistice ale limbii lite-
rare, îngrijite. în interiorul acesteia există două grupuri: cel al stiluri-
lor limbii literare neartistice și cel al limbii beletristicii, despărțite prin
rolul lor — comunicare obișnuită în primul caz și estetică în al doilea.
Din grupul stilurilor neartistice face parte în primul rînd stilul
conversației îngrijite sau ceea ce I. Coteanu numește ,,limbaj literar
mediu sau standard”, care ,,reprezintă vorbirea și scrierea nespecializată”4.
Este vorba de ansamblul de procedee care caracterizează comunicarea
obișnuită a oamenilor instruiți în viața de toate zilele, cînd nu sînt obli-
gați să recurgă la elementele proprii specialității pe care o profesează.
Modelul acestui stil variază după epoci și țări; în perioada contemporană,
el este susținut de școală și difuzat prin mijloacele tehnice, mai ales prin
radio, televiziune, prin așa-numitele ,,mass media”.
Cînd o anumită pătură cultă vrea să se distingă printr-un mod
propriu de exprimare, deosebit de cel al restului vorbitorilor, se ajunge
la o ramificație aparte numită jargon; el a fost practicat de unele cercuri
ale aristocrației și ale marii burghezii, dornice să se delimiteze de popor,,
dar și de restul vorbitorilor din propria clasă socială.
Apropiat de stilul îngrijit, standard, al comunicării curente, s-a
dezvoltat stilul publicistic, așa cum îl găsim în ziare și reviste, în articolele
propriu-zis jurnalistice, cuprinzînd comentarii cu privire la evenimentele
interne și internaționale. El este răspîndit și prin presa vorbită, care capătă
o importanță din ce în ce mai mare. Evident, faptul că un ziar cuprinde,
pe de o parte publicații literar-artistice și pe de alta științifice, nu dis-
truge unitatea stilului publicistic, determinată de importanța jurnalis-
tului în epoca modernă. Acest stil a preluat multe din atribuțiile vechiului
stil oratoric, ilustrat atît de magistral de antici. Există totuși un stil al
vieții publice, al manifestărilor politice; el este caracteristic dezbaterilor
în cadrul diferitelor organizații politice și de masă.
Organizarea vieții sociale într-un cadru juridic și administrativ
este reglementată de anumite documente redactate într-un stil propriu,
stilul juridico-administrativ sau oficial. în el sînt redate textele de legi
4 I. Coteanu, lucr. cit., p. 215.
A. Ramificațiile limbii
375
și alte materiale juridice precum și diferitele tipuri de decizii, hotărîri
administrative etc. Tot în acest stil se adresează cetățenii diferitelor organe
de stat. Este un stil de ale cărui particularități vorbitorii sînt foarte con-
știenți prin împrejurările care îi duc în fața diverselor instanțe publice.
în sfîrșit, din grupul stilurilor literare neartistice face parte stilul
tehnico-științific, folosit în diferitele domenii de specialitate ale tehnicii
și științei. Activitatea de cercetare, din ce în ce mai dezvoltată în perioada
contemporană, precum și aplicațiile ei practice, au dus la specializarea
instrumentului lingvistic la un nivel fără precedent. în ciuda diversifi-
cărilor, există totuși un stil tehnico-științific unitar, practicat de specia-
liștii din diferitele domenii. Dincolo de această bază lingvistică comună,
în fiecare ramură se folosește o terminologie proprie. Este ceea ce numim
de obicei limbajele profesionale, caracteristice domeniilor particulare
ale științei și tehnicii: matematică, fizică, chimie, filozofie, lingvistică etc.
în toate stilurile enumerate pînă aici predomină necesitățile de comu-
nicare impuse de însăși viața reală, desfășurată într-un domeniu sau altul,
de la existența banală de zi cu zi la abstracțiunile cele mai înalte ale științei,
în opoziție cu acestea, există al treilea grup de stiluri, proprii literaturii
artistice. Ele corespund nevoii de transpunere artistică a realității. Nu
trebuie uitat că acțiunea de mînuire a artei literare comportă, ca orice
altă activitate, o latură practică ale cărei rezultate s-au cristalizat în
diferitele stiluri beletristice. Din cauza numeroaselor răsturnări literare,
produse mai ales în secolul nostru, este greu de stabilit profilul stilistic
exact al limbii beletristicii.
Cu toate acestea, se poate vorbi de un stil liric sau într-un mod mai
general de stilul poetic, caracteristic producțiilor în versuri, tradiționale
sau libere, precum și în proza poetică. El reprezintă forma cea mai ela-
borată a expresiei literare : cu ajutorul unor mijloace proprii, poetul
creează imagini inedite pentru a reda bogăția de sentimente de care e stă-
pînit. Dar, deși creația literară tinde spre originalitate personală, există
totuși un ansamblu de procedee comune tuturor poeților, care legitimează
existența unui stil liric.
în scrierile narative se folosește stilul epic; cum acesta era propriu
epicii versificate, decăzută în timpurile mai noi, e mai bine să vorbim
de stilul narativ, caracteristic prozei de relatare artistică a unor evenimente
de obicei închipuite. Ca sferă de răspîndire, stilul narativ este mai des
cultivat decît stilul liric.
în sfîrșit, în grupul stilurilor artistice trebuie menționat stilul dra-
matic, propriu producțiilor teatrale de toate felurile.
în interiorul fiecărui stil literar există ramificații determinate de
specificul fiecărei specii în parte : o odă este altfel scrisă decît un poem
de dragoste, o schiță altfel decît un roman, o tragedie altfel decît o comedie.
Dar aceste subîmpărțiri nu au în general statut aparte de stil funcțional,
ele aflîndu-se în același raport cu stilul genului cum sînt limbajele profe-
sionale față de stilul tehnico-științific.
376
IV. Ramificațiile și clasificarea limbilor
Criteriul social-cultural permite deci să ne facem o imagine asupra^
structurii generale a limbii în raport cu structura societății și a nevoilor
ei pe ramuri de activitate. El este însă un criteriu destul de sumar, întru-
cît nu spune prea mult despre natura însăși a stilurilor proprii diferitelor
domenii de activitate abordate. Avem a face cu un criteriu extralingvistic,
care explică determinarea faptelor de stil, dar nu intră în însăși structura
lor internă. Această determinare ține mai degrabă de substanță, înțeleasă
ca variație lingvistică impusă de activitatea practică. Aplicînd doar
punctul de vedere social-cultural nu putem descoperi nici structura inva-
riantă și nici, cu atît mai mult, cea formală a stilurilor. în schimb, el este
pertinent pe planul social-lingvistic, demonstrînd strînsa legătură dintre
societate și limbă. Studierea stilurilor neliterare are implicații inedite
pentru etnologie, ca ramură a sociologiei; la polul opus apar probleme
de sociologia artei, printre care consacrarea stilistică a expresiei literare
trebuie să ocupe un loc important.
Ș) Criteriul informațional presupune un punct de vedere inter-
mediar între cel extralingvistic și cel strict lingvistic. în binecunoscutul
articol Lingvistică și poetică5, R. Jakobson tratează succint funcțiunile
limbajului, printre care și funcția poetică, dînd unele sugestii privitoare
la alte fapte de stil decît cele poetice. în ce privește delimitarea stilurilor,
vom aplica criteriul informațional restrîns la două aspecte principale :
conținutul mesajului și efectul produs.
Există astfel două mari categorii de stiluri: spontane și nespontane.
Sînt spontane stilul familiar și cel vulgar, adică în general celei care apar-
țin limbii neliterare, neîngrijite. Aceasta se explică prin conținutul adesea
afectiv, emoțional al comunicării, transmise ca atare, fără o supraveghere
prea strictă. însă contrar teoriei lui Bally, o astfel de spontaneitate nu
produce automat expresivitate; este vorba, dimpotrivă, de un surplus
adus conținutului logic, care nu impresionează în mod deosebit pe ascul-
tători în contextul lor familiar. Aici intră procedee ca schimbarea de accent,
accelerarea ritmului, repetiția. Din contra, un element specific unui stil
mai intelectualizat produce un efect deosebit în stilul familiar, cum ar
fi de pildă excelent. în genere, se poate spune că efectul produs prin trans-
plantarea unui procedeu dintr-un stil în altul este o dovadă peremptorie
de procedeul respectiv nu aparține stilului în care se realizează efectul
că conotație. Este vorba de fapt de funcționarea practică a raportului
lingvistic de comutare, cu specificarea că nu trăsăturile denotative
ci cele conotative sînt cele care intră în joc.
Există totuși elemente expresive în interiorul oricărui stil, fără ca
ele să fie aduse din afară, în primul rînd cuvintele figurate. Pentru cine
vorbește vulgar, mișto nu e expresiv, în timp ce metafore ca vacă, porc,
cîine folosite pentru a califica un individ sînt expresive prin imaginea
trezită. Cînd o astfel de imagine este transpusă într-un stil îngrijit, ea
devine dublu expresivă — prin ea însăși și prin conotație.
5 în volumul Probleme de stilistică, București, 1964, p. 83 — 125.
A. Ramificațiile limbii
377
Argoul ocupă o situație specială din punct de vedere informațional:
în mod voit argotizanții folosesc cuvinte și expresii cunoscute numai de
ei și neînțelese de superiori; înseamnă că sfera comunicării e mult res-
trînsă cînd se recurge la astfel de elemente, creîndu-se un obstacol pentru
înțelegerea lor de către cei din afara comunității. Dar chiar în cadrul
său natural trebuie distins, ca și mai sus, între cuvinte neutre și expresive.
Astfel, în argoul francez, multe cuvinte se obțin prin deformare, adăugare
de sufixe : vioque pentru vieux „bătrîn, șef”, mezigue pentru moi ,,eu”.
Acestea nu produc efect expresiv; însă unele cuvinte sau expresii ca
accoucher sau se mettre ă table cu sensul de „a mărturisi” nu sînt indiferente
nici pentru argotizanți. E adevărat că rolul lor principal este comunicarea
obiectivă, dar imaginea este reală; alteori, ca în pension ,,pușcărie”,
pe lîngă plasticitatea expresivă, apare o nuanță de protest, de tristă
ironie, care permite să se preia cuvinte inocente în accepții brutale. Aceasta
este baza trecerii terminologiei argotice în alte stiluri, unde se încarcă
cu conotații care evocă atmosfera socială carateristică mediului de origine.
în grupul stilurilor limbii literare neartistice funcțiunea principală a
procedeelor este transmiterea unui conținut intelectual. Cu excepția
stilului curent, al conversației îngrijite și într-o oarecare măsură a stilului
publicistic, se poate spune că afectivitatea este exclusă la acest nivel
de comunicare. Aici procedeele specifice au ca scop să favorizeze o înțele-
gere cît mai precisă, fără ambiguități. în stilul științific, de exemplu,
apar, pe lîngă terminologia proprie, construcții menite să ușureze asimi-
larea mesajului adesea foarte complex, de tipul în primul rînd, în al doi-
lea rînd.
Limbajul figurat nu este însă absent nici din acest stil. Facem
abstracție aici de cuvintele figurate, folosite în literatura de popularizare.
Chiar denumirile din diferitele limbaje profesionale au de multe ori la
bază termeni figurați luați din alte stiluri: în lingvistică se folosesc astfel
de termeni ca rădăcină, cîmp (semantic), asimilare, proteză etc. Desigur
că aici funcția de denumire are prioritate; însă imaginea se păstrează,
deși capătă repede un caracter intelectualizat. După cum una sau alta
din științe domină epoca, limbajul propriu ei tinde să se extindă în alte
discipline, unde e înzestrat cu o anumită putere de evocare. Așa s-a întîm-
plat în secolul trecut și cu lingvistica, care a preluat din științele naturii
numeroase elemente. S-a vorbit de înrudire, de limbă-mamă, limbi-surori,
de lupta pentru existență dintre sinonime etc. Ulterior, psihologia a fost
cea care a dominat ansamblul științelor umane, iar în prezent lingvistica
și-a luat revanșa : terminologia ei a invadat pînă și limbajul psihanalizei,
în toate aceste cazuri există un efect expresiv rezultat din imaginea
evocată sau din conotație. în critica literară actuală, termenii lingvistici
aduc o atmosferă ,,scientistă”, acceptată de unii, repudiată de alții, dar
evidentă pentru toți, întrucît contrastează izbitor cu limbajul tradițional,
impresionist.
în stilurile literar-artistice mesajul este organizat conștient pentru
a produce efect asupra cititorului sau ascultătorului. Aici conținutul
378
IV. Ramificațiile și clasificarea limbilor
este prelucrat în scopul trezirii emoțiilor, al sensibilizării „interlocutorului”*
în afara mijloacelor afective preluate din alte stiluri, scriitorul și mai
ales poetul recurge la imagini pentru a da iluzia de autentic, de profund
trăit. Mai mult decît în orice alt stil al limbii, în stilul liric astfel de pro-
cedee trebuie să asigure surpriza. Altfel spus, el este stilul care asigură
cea mai mare cantitate de informație prin ineditul termenilor, al con-
strucțiilor, al imaginii. Fie, de pildă, versul următor din frumosul poem
Tămîie și fulgi de Blaga :
„Prin sat trec sănii grele de tăceri”.
Mesajul pare simplu, descriptiv, doar ca un element de decor în
care se desfășoară un probabil episod de dragoste. Ultimul termen răs-
toarnă însă întreaga perspectivă : el este cu totul neașteptat, aducînd
o extrem de mare cantitate de informație. însă comunicarea poetică nu
se oprește aici: tăceri ne obligă să redecodăm celelalte elemente. Obținem
astfel o imagine unitară sănii grele de tăceri; tăcerea este materializată
și ea traversează satul, devenind așa dar un element dinamic și atotstă-
pînitor; însă deși sănii este o metaforă, sensul propriu nu dispare, ima-
ginea săniilor care parcurg satul persistînd și după integrarea impusă
de tăceri. Eezultă deci o ambiguitate informațională, căutată de altfel
de poet, care se bazează pe raportul de intersecție dintre sfera semantică
„sănii” și sfera „tăcerii” ; sinteza obținută prin intersecția „tăceri grele
ca săniile care alunecă încet” reprezintă miezul imaginii conținute în
versul de mai sus.
în stilul narativ expresia lingvistică are mai puțină importanță
în transmiterea informației. Opera epică trebuie să dea iluzia realului
și tocmai prin aceasta produce efect. Informaționale în ea sînt elementele
care alcătuiesc pseudo-realul: decor, situații, personaje, întîmplări;
surpriza este asigurată prin dozarea măiestrită a acestor elemente.
Altfel spus, avem a face mai mult cu o informație de conținut decît de
expresie, ceea ce ar distinge stilul liric de cel narativ.
Senzația de real este și mai importantă în stilul dramatic; și aici
contează în primul rînd informația de conținut, dar ea este purtată nu
numai de text ci și de fapte și oameni reali. Semnificația nu mai poate
fi lămurită direct de autor, ci de desfășurarea însăși a spectacolului. Eezul-
tă că stilul este cît mai impersonal în raport cu autorul, dar cît mai adec-
vat la situație și la personaj. De aceea, teoretic, într-o operă dramatică
pot figura elemente din toate stilurile limbii. Amestecul dintre sublim
și grotesc a fost chiar unul din principiile dramei romantice, opusă cate-
goric lucrărilor clasice, distinse pe specii, atît în conținut cît și în expresie :
tragedia avea mijloacele ei proprii, deosebite de cele ale comediei, fără
putință de amestec stilistic între ele.
Criteriul informațional deosebește deci stilurile după trăsăturile
generale ale conținutului vehiculat, după efectul produs de procedee în
funcție de contextele caracteristice fiecărui stil. Pentru lămurirea acestor
aspecte, au fost necesare unele referiri la însăși natura procedeelor.
A. Ramificațiile limbii
379
y) Criteriul structural trebuie să fie principalul instrument de deli-
mitare și de descriere a stilurilor limbii, bazat pe accepția structurii lin-
gvistice ca ansamblu de dependențe interne, de opoziții.
Imaginea globală a structurii stilistice a limbii poate fi redată în
termeni de teorie a mulțimilor. Fie astfel:
A = {argotic, vulgar, familiar; curent îngrijit, publicistic, oficial,
științific}; este ansamblul stilurilor neartistice.
B = {curent îngrijit, publicistic, oficial, științific; liric, narativ,
dramatic}; este ansamblul stilurilor literare (îngrijite).
C = {curent îngrijit, publicistic, oficial, științific} este ansamblul
stilurilor literare (îngrijite) neartistice.
D = {argotic, vulgar, familiar} este ansamblul stilurilor neliterare
(neartistice).
E = {liric, narativ, dramatic} este ansamblul stilurilor artistice
(îngrijite).
Relațiile dintre aceste stiluri sînt ilustrate de figura :
Se vede că trăsăturile cele mai larg reprezentate sînt ,,neartistic”
și ,,literar (îngrijit)”. Cele două mulțimi care cuprind stilurile caracteri-
zate prin trăsăturile corespunzătoare se află în raport de intersecție :
Rezultatul intersecției este tocmai mulțimea C, care cuprinde sti-
lurile literare (îngrijite) neartistice. Această mulțime se află în raport
de complementaritate cu mulțimea D a stilurilor neliterare (și implicit
neartistice), ceea ce se redă simbolic prin :
(AQB) CaD
La fel, mulțimea E a stilurilor artistice se află în raport de comple-
mentaritate cu O, adică :
(Af|B) CbE
Rezultă că ansamblul stilurilor se organizează pe baza unor tră-
sături mai mult sau mai puțin generale. Luînd ca dominantă trăsătura
de conținut practic neartistic, reunim două grupuri de stiluri: neîngrijite
380
IV. Ramificațiile și clasificarea limbilor
și îngrijite neartistice (mulțimea A); am avea de-a face cu o „arhitrăsătură”.
însă la un nivel mai adîncit de analiză luăm în considerare opoziția neîn-
grijit ~ îngrijit și obținem două grupuri distincte (O și D). La fel operăm
și în cealaltă sferă (B), unde luăm întîi ca „arhitrăsătură” cea de „literar”
(îngrijit), iar apoi facem să funcționeze opoziția neaftistic~aftistic, obți-
nînd grupurile C și E. în interiorul fiecărui grup funcționează opozițiile
dintre stiluri, atît pe plan socio-cultural și informațional cît și, mai ales,
pe plan structural: comutînd un element din stilul familiar, de pildă,
cu altul din stilul vulgar se obține un efect de conotare, ceea ce dovedește
apartenența la registre diferite : valabil este o unitate distinctă de mișto.
Ar fi mai bine să se mențină termenul de „limbă” pentru grupurile
de stiluri (la diferite nivele de generalizare), iar acela de „limbaj” pentru
a desemna variantele sub care se realizează stilurile. Am obține o imagine
în trei trepte, analoagă manifestării elementelor fonologice :
LIMBA
stiluri
limbaje
Toate elementele limbii trebuie să se grupeze fără rest măcar la al
doilea nivel, acela al stilurilor, care corespunde nivelului unităților dis-
tinctive din analiza structurală clasică. Cu alte cuvinte, limba în ansam-
blu se prezintă ca un inventar în care fiecare unitate are un indice de
apartenență stilistică.
Cum pot fi descrise unitățile limbii din punct de vedere stilistic ?
Cu ajutorul celor două moduri fundamentale ale analizei structurale : ca
fascicole de trăsături distinctive și ca distribuție.
Evident, nu toate unitățile au aceeași încărcătură stilistică, însă
toate conțin cel puțin o trăsătură care le cataloghează într-un registru
sau altul. Trăsătura pertinentă care determină apartenența unei anumite
unități la un anume stil poate fi numită stilem. Prin extindere, termenul
este aplicabil și unității în ansamblu.
Stilemele aparțin tuturor planurilor și nivelelor limbii: expresie,
semnificație, lexic, gramatică. în domeniul foneticii sînt de amintit feno-
mene ca lungirea vocalelor (maaare), accelerarea ritmului etc., caracteris-
tice stilului familiar.
Stilemele care alcătuiesc unități de sine stătătoare se realizează
la nivelul primei articulații, aceea a unităților semnificative : morfeme
și cuvinte. De pildă, un cuvînt ca gagiu are o netă trăsătură stilistică
care îl include în stilul vulgar ; în opoziție cu individ, el reprezintă termenul
marcat prin stilemul vulgar.
A. Ramificațiile limbii
38Î
Nu trebuie să se înțeleagă de aici că structura stilistică este organi-
zată întocmai ca structura fonologică; este vorba doar de un izomorfism
luat în sens larg. Tipurile de opoziții fonologice, mai ales binarismul se
regăsesc cu ușurință în domeniul stilisticii, însă complexitatea faptelor
de stil depășește cu mult principiile structurii fonologice. în lexic nu este
nevoie să avem corespondențe stricte între un termen și opusul său mar-
cat stilistic; se întîlnește curent situația cînd unui stilem îi corespunde
opozițional o perifrază. Dacă în sfera aprecierilor umane găsim serii sti-
listice opuse, în alte cazuri cum e terminologia științifică, nu putem corela
o serie cu alta opusă și nici chiar termeni izolați cu opusul lor, dar putem
totuși evidenția opoziția prin perifraze : oricine își dă seama că impene-
trabilitate aparține stilului tehnico-științific, chiar fără a-i găsi un cores-
pondent imediat ,,neștiințific”. Se poate spune că astfel de termeni se
opun stilistic propriei lor definiții redate în cuvinte curente : ,,însușirea
de a nu putea fi pătruns”.
Și gramatica oferă stileme delimitate prin opoziție; în morfologia
limbii române este de amintit în acest sens viitorul cu cele trei nivele
ale sale : literar pretențios : voi face; curent : am (o) să fac și spontan
familiar : oi face.
Analiza structurală permite deci să stabilim cu precizie care este
statutul stilistic al unităților limbii. Prin comutații descoperim care sînt
stilemele limbii, prin relevarea trăsăturilor pertinente, urmînd ca apoi
să stabilim corelațiile stilistice mai mult ori mai puțin întinse și riguroase.
Stilemele au grade diferite de complexitate. Cele mai puțin marcate
sînt unitățile pe care le-am putea numi arhistileme, adică acele elemente
care pot figura în orice stil fără a aduce o informație stilistică; intră
aici majoritatea elementelor de relație, ca prepozițiile, conjuncțiile;
de, la, cu, și n-au nici o coloratură stilistică, ele au suferit o neutralizare
a trăsăturilor stilistice, care cu siguranță au existat la origine.
Urmează o categorie de elemente care sînt caracterizate stilistic
doar prin apartenența la un anume stil, fără ca în alcătuirea lor să intre
alte trăsături suplimentare ; este vorba de tipul mișto, gagiu, haios. Acestea
aparțin stilului vulgar fără altă trăsătura decît consacrarea într-un ase-
menea registru; am putea numi o asemenea trăsătură cu termenul de
stilem de registru.
în sfîrșit, cele mai încărcate stilistic sînt unitățile care, pe lîngă
indicele de apartenență la un anume registru, includ trăsături de moti-
vare expresivă, obținută mai ales prin așa-numitele figuri de stil. Cuvinte
ca bou, măgar, folosite în stilul vulgar, se caracterizează printr-o imagine
expresivă, bazată pe metaforă.
Rezultă că într-unul și același stil găsim două categorii de elemente :
neutre și expresive. Primele au o simplă coloratură de registru, în timp
ce celelalte au o încărcătură stilistică ridicată la pătrat. Aceasta provine
din faptul că la trăsătura conotativă (cea de apartenență la un anume
382
IV. Ramificațiile și clasificarea limbilor
registru) se adaugă modificările de denotare aduse de metaforă : măgar
desemnează în stilul vulgar un individ, însă la transpunerea denotativă
se adaugă imaginea sensului propriu. Aici opoziția este ternară, stabi-
lindu-se între măgar la propriu și individ, îmbogățit prin imaginea figurată,
pe de o parte, între acesta din urmă și individ simplu, pe de altă parte.
Grafic, această opoziție poate fi redată prin figura :
in divid
Se vede că în centrul opoziției se află termenul marcat prin ima-
gine, spre care converg termenul propriu ca sursă a imaginii și termenul
nemarcat. între individ și măgar am trasat o linie punctată care sugerează
doar punctul de plecare diacronic al întregii structuri.
Am văzut pînă aici cîteva aspecte legate de folosirea procedeului
comutării în analiza stilistică. Tangențial am pomenit și de celălalt pro-
cedeu structural și anume de distribuție. Acesta are o importanță covîr-
șitoare pentru stabilirea configurației stilistice a limbii; dacă distribuția
fonemelor sau a morfemelor gramaticale este doar o repartiție mecanică
a variantelor în funcție de contexte precise, distribuția stilistică este
însuși suportul folosirii variate a limbii în diferite împrejurări de viață.
La nivel stilistic socotim contextul ca fiind dat de însuși stilul,
atît ca fapt de context în sens larg, situațional, cît și ca ansamblu de
elemente care admit în vecinătatea lor stileme de un anumit nivel. Este
greu în această privință să se stabilească contextele diagnostice pentru
fiecare stilem. E mai simplu să pornim de la anumiți indici de frecvență
și să spunem că elementele foarte frecvente dintr-un stil pot alcătui indici
contextuali de posibilitate a apariției altor elemente specifice, dar mai
rare : într-un text de fizică atom permite ocurențe multiple dintr-un
cîmp întreg, pe care îl domină : electron, neutron, izotop etc.
Pe axa sintagmatică, alcătuiește contextul imediat acel element
care aduce primul informații referitoare la registrul de realizare a lanțu-
lui vorbirii; în „bă, e simpatic gagiul” contextul pentru gagiul nu este
simpatic care cere alte elemente ca băiatul etc., ci bă a cărui trăsătură
vulgară concordă cu gagiul.
A. Ramificațiile limbii
383
O descriere stilistică a unei limbi trebuie să cuprindă tablourile
de distribuție a termenilor echivalenți semantic, dar diferiți ca registru
de manifestare. Fie, de pildă:
Stiluri Unități	Curent	Familiar	Vulgar	Argotic
a pleca		—	—	—
a se căra	—	+	—	—
a o întinde a o șterge	—	—		—
a se ușchi	—	—	—	+
Tabloul arată o serie de termeni care înseamnă același lucru, dar cu
distribuție diferită de la un stil la altul; ei constituie o clasă de echivalență,
ai cărei membri se află în distribuție complementară. în interiorul clasei,
a pleca are o situație aparte, în sensul că el poate fi folosit în locul celorlalte,
dar nu invers ; fiind mai frecvent ca distribuție, el reprezintă deci termenul
nemarcat față de ceilalți, care sînt termeni marcați prin conotația sau
imaginea trezită.
Mai interesant este însă că și celelalte unități cunosc o distribuție
analogă : a se căra poate fi folosit în stilul vulgar și argotic, a o întinde și
a o șterge în argou, iar a o ușchi se restrînge la argou. Este ușor de văzut că
faptele de stil cunosc o frecvență cumulată, după cum ocurența lor depă-
șește limitele unui stil. Am putea numi acest fenomen legea distribuției
cumulative a stilemelor.
Frecvența cuvintelor a fost folosită chiar ca criteriu de dovedire
a existenței unor stiluri, de caracterizare a lor cantitativă. La noi s-a făcut
lucrul acesta pentru stilul publicistic. Gh. Bolocan a stabilit un fond
principal de cuvinte propriu acestui stil6; acesta ar cuprinde 660 de unități.
Foarte multe însă se regăsesc în toate stilurile, mai ales elementele de
relație (de, și, care etc.); abia la rangul 22 apare primul cuvînt caracteristic
stilului publicistic : partid.
Pentru stabilirea profilului lexical al unui stil trebuie deci să se rețină
mai întîi acele fapte care nu cumulează ocurențe din mai multe stiluri.
Apoi sînt de menționat cele care figurează într-un număr restrîns de stiluri
și așa mai departe. Altfel spus, un stil cuprinde un nucleu de elemente
proprii lui, în jurul căruia se suprapun sfere concentrice din ce în ce mai
largi, după gradul de cumulare progresivă, pînă la arhilexemele relaționale,
gramaticale, fonetice.
6 Gh. Bolocan, Unele caracteristici ale stilului publicistic, SCL XII, 1961, 1, p. 35 — 68.
384
IV. Ramificațiile și clasificarea limbilor
Din prezentarea succintă a criteriilor de delimitare a stilurilor, rezultă
că criteriul structural nu numai că permite stabilirea limitelor stilistice,
dar el oferă în același timp și cele mai eficace mijloace de descriere atît a
unităților izolate, cît și a ansamblurilor stilistice.
c.	Stilurile și varietățile lor
Stilurile limbii alcătuiesc un tot organizat, poziția fiecăruia dintre ele
depinzînd de relațiile contractate cu celelalte. Ca și unitățile structurale,
stilurile se definesc prin opoziții: există un stil științific numai în măsura
în care se opune celorlalte stiluri ale limbii literare neartistice și artistice,
precum și stilurilor neliterare.
Stilurile sînt mai mult ori mai puțin apropiate între ele. Putem stabili
astfel perechi alcătuite de stilurile opuse imediat, de pildă : argotic — vul-
gar, liric — narativ etc. Aceste cupluri depind de trăsătura luată în conside-
rare : dacă plecăm de la predilecția pentru anumite procedee, formează un
cuplu argoul și stilul poetic, deși funcțiile lor sînt diferite. Pentru a scoate
mai bine în evidență anumite trăsături, se opun uneori stiluri foarte înde-
părtate, cum ar fi stilul științific (mai ales limbajul matematic) și cel
poetic 7.
între stiluri nu există limite precise, așa cum nu există nici între
ramificațiile teritoriale — dialectele și graiurile; este vorba mai degrabă
de anumite zone de tranziție de la un stil la altul. Baza lor o constituie
folosirea unor elemente comune în mai multe stiluri, precum și posibilitatea
transpunerii unor elemente dintr-un stil în altul.
Ca ansambluri lingvistice, stilurile constituie sisteme deschise;
consacrate social și organizate structural în consecință, ele presupun tot
din motive sociale și structurale o permanentă fluctuație a elementelor de
la un ansamblu la altul. însă cînd trece dintr-un stil în altul, un fapt de stil
este recunoscut ca străin în noul context; este ca și cum un străin s-ar
remarca prin pitorescul său, care contrastează cu particularitățile locuitori-
lor țării pe care o vizitează. în stilistică un asemenea contrast este chiar
dovada că elementul,,intrus” aparține altui stil decît cel în care e transpus.
Structural vorbind, acest efect este rezultatul indicelui de conotare, care
marchează orice unitate stilistică și o însoțește evidențiind-o ca un izotop
detectabil în orice mediu s-ar afla (vezi mai sus, p. 374).
Se poate deci spune că fenomenul de fluctuație stilistică constituie
chiar o probă a pertinenței trăsăturii relevate de efectul prin evocare; avem
a face în realitate cu proba comutării realizată practic de vorbitori. Se
spune de obicei că procedeul comutării este o operație de laborator, făcută
de specialist pentru a determina ce este pertinent și ce nu într-un fapt de
limbă. Dar comutarea mai este înțeleasă și ca un raport și în acest caz este
7 Aceasta e opoziția de bază de la care pornește Solomon Marcus în lucrarea sa recentă
Poetica matematică, București, 1970.
A. Ramificațiile limbii
385
evident că ea reprezintă un fenomen obiectiv : vorbitorii utilizează pe p
și b ca unități de sine stătătoare, pentru că au dovada capacității lor distinc-
tive, manifestate în enunțuri comparabile ca mă duc să cumpăr pere / bere.
Este neîndoios că un asemenea raport se plasează la nivelul inconștientului
care este sediul structurii limbajului, precum și al altor fenomene de viață
psihică. însă comutarea realizată cu ajutorul efectului prin evocare se
plasează între nivelul inconștientului și acela al realizării conștiente a
limbajului; dovada e furnizată de efectul prin actualizarea indicelui de
conotare, care acționează ca un stimul de gradul al doilea.
în ce sens se produce această fluctuație stilistică? Răspunsul la
această întrebare trebuie să aibă o fundamentare în însăși structura stilis-
tică a limbii, ca ansamblu ierarhizat în mai multe subansambluri plasate la
anumite paliere. Sugestiv ne putem închipui stilurile limbii ca alcătuind o
piramidă : la bază se află varietățile cele mai curente, iar cu cît urcăm spre
vîrf cu atît întîlnim stiluri și varietăți tot mai specializate; la fiecare nivel
coexistă mai multe stiluri, ca în imaginea de mai jos :
curent
Am notat prin inițiale stilurile limbii: f = familiar ; p = publicistic;
d = dramatic ; v = vulgar ; o = oficial; n == narativ ; a = argotic;
ș = științific; 1 = liric.
25 - e. 121 3
386
IV. Ramificațiile și clasificarea limbilor
Modelul piramidei stilistice are avantajul de a sugera ierarhia stilu-
rilor din punctul de vedere al specializării lor. Astfel, cel mai larg este
stilul conversației curente standard, de la care pornesc în sus paliere de
stiluri tot mai restrînse ca domenii și specializare și în ultimă instanță și ca
volum de elemente specifice. Modelul piramidal reflectă și legea distribuției
cumulative a stilemelor, în sensul că în stilurile inferioare se acumulează
elementele proprii lor, dar care pot fi folosite și în cele superioare. De altfel,
un stil nu poate funcționa decît prin adăugarea, la propriile sale elemente,
a altora făcînd parte din stiluri inferioare. Am putea numi procedeul
puțului folosirea unor fapte de stil luate din zone inferioare stilistic față de
nivelul la care se desfășoară vorbirea.
în răspunsul la întrebarea pusă mai sus trebuie să se specifice deci
că fluctuația stilistică se desfășoară normal în sens ascendent. însă urcarea
stilemelor în ierarhia stilistică nu produce un efect deosebit, existînd, în
general, o toleranță a includerii unor elemente dintr-un stil în altul superior.
De pildă, în argou se poate vorbi vulgar, în textul științific un ton oficial
nu este strident, în poezie se acceptă elemente ,,prozaice” și așa mai.
departe.
Invers stau lucrurile cînd e vorba de sensul descendent al trans-
punerilor de stileme : se produce în acest caz un fenomen pe care l-am putea
numi efectul de coborîre ; un cuvînt argotic ca a mangli a produs efect prin
evocare în mediul vulgar, iar, o dată generalizat aici, are un efect deosebit
cînd apare în vorbirea familiară.
Sensul vertical al deplasărilor în cadrul piramidei stilistice propuse
comportă deci efecte mai ales cînd ele sînt coborîtoare; se înțelege că este
vorba aici de cele trei grupuri de stiluri aparținînd limbii neliterare, literare
neartistice și literare artistice. în interiorul unui grup trecerile sînt posibile,
iar cînd ele sînt coborîtoare, produc un efect pe care îl putem numi expre-
sivitate.
însă transferurile se pot efectua și în sens orizontal, la nivelul paliere-
lor stabilite în piramidă; în cadrul primului grup trecerile sînt fără efecte
prea mari; la al doilea (v — o — n), orice transfer implică un efect remar-
cabil și, în sfîrșit, în al treilea efectele sînt și mai puternice, dată fiind
,,altitudinea” la care e plasat acest palier. Se poate afirma că intensitatea
efectului este direct proporțională cu înălțimea la care se află palierul în
cadrul căruia se produc deplasări orizontale de stileme. Evident, interpre-
tarea efectelor depinde și de modelul propus, dar avantajul acestuia este
tocmai de a sugera anumite trăsături și fencmene care, altfel, ar rămîne
mai greu de sezisat.
Am schițat principalele sensuri ale deplasărilor stilistice, menționînd
efectele obținute ; se pot produce însă și transferuri în alte sensuri, să zicem
oblice, în interiorul piramidei. în principiu, elementele unui stil pot trece
A. Ramificațiile limbii
387
în orice alt stil; am redat acest fenomen în tabloul de mai jos, în care cele
două intrări cuprind toate stilurile desprinse cu ajutorul criteriilor discutate
mai sus.
Unele explicații sînt necesare cu privire la felul în care se poate citi
tabloul: unicul sens de deplasări stilistice este cel vertical. De pildă, vrem
să știm-dacă se produc sau nu efecte prin introducerea elementelor specifice
din toate stilurile în stilul curent; în acest caz se iau pe rînd coloanele și
se vede rezultatul în prima linie c ; semnul + arată într-adevăr că introdu-
cerea majorității stilurilor în cel curent e însoțită de efecte expresive.
Numai stilul dramatic și narativ nu frapează în cel curent, bineînțeles
dacă le luăm în accepția de dialog sau povestire standard.
Tabloul dă și sensul invers al transferurilor : dacă, de pildă, linia a
arată cînd se produc efecte în argou prin introducerea unor elemente
străine lui, sensul invers, adică al efectelor obținute prin intrarea elemente-
lor de argou în alte stiluri este dat de coloana a, care trebuie citită vertical
în raport cu liniile corespunzătoare stilurilor. Se vede că stilurile inferioare
argoului (c, /, v) nu izbesc în context argotic, în timp ce argoul produce
efecte în orice stil ar intra. Se poate conchide că fluctuațiile stilistice nu au
caracter simetric. Chiar în cazul stilului liric unde constatăm efecte expre-
sive peste tot, acestea nu sînt de aceeași natură. A introduce lirismul în
stilul vulgar sau argotic înseamnă a ridica aceste stiluri la nivelul creației
poetice, cum se întîmplă în unele poeme de Tudor Arghezi sau Miron Eadu
Paraschivescu. Invers stau lucrurile dacă într-un stil liric standard se
introduc elemente vulgare sau argotice : se produce un mare contrast
cu restul contextului, un efect expresiv deosebit. La fel este situația
stilului narativ: folosit în stilul vulgar sau argotic duce la creații
388
IV. Ramificațiile și clasificarea limbilor
stilistice la nivelele respective. Elementele din alte stiluri care intră în el
au valoare de „citat”, ca în Moromeții de Marin Preda sau Groapa de
Eugen Barbu.
Nu se pot justifica aici toate transferurile marcate în tablou; com-
plexitatea lor arată cît de importantă este distribuția pentru structura
stilistică a limbii: ea este un mijloc de descriere a statutului combinatorie
al unităților, precum și a trăsăturilor lor inerente în sensul includerii indi-
celui de conotație.
Dacă transferurile între stiluri produc de cele mai multe ori efecte
expresive, nu același lucru se întîmplă prin interferențele dintre varietățile
unui stil. Acestea se comportă ca variantele unei unități structurale în
general: prin înlocuirea lor reciprocă într-un plan nu se produce nici o
schimbare în planul opus.
Astfel, la baza piramidei, stilul curent are cel puțin tot atîtea varie-
tăți cîte secțiuni verticale am operat : de la fiecare pornește cîte un grup
de stiluri: cel al limbii vorbite neîngrijite, cel al limbii literare neartistice
și cel al limbii beletristice. La fel, dacă luăm un stil sau altul din primul
palier : stilul familiar are varietăți după cum e folosit în mediu orășenesc
sau la țară; am asistat la țară la interferențe între stilul familiar al unor
militari și vorbirea populară a localnicilor. Țăranii au preluat unele elemente
ca ei face necunoscute în graiul lor ; dacă acestea i-au impresionat este doar
pentru că unii militari aveau o condiție intelectuală superioară lor, altfel
transpunerile se făceau într-o parte sau alta fără efecte expresive.
Printre varietățile stilurilor limbii vorbite o poziție aparte o ocupă
jargonul8, adică acel fel de exprimare elaborat de vîrfurile aristocrației
sau burgheziei, folosit în mod deliberat pentru semnificarea distanței față de
popor. Există două feluri de jargoane, după procedeele utilizate :
a)	Jargonul bazat pe mijloace interne apare în perioade marcate de
purism lingvistic, cînd împrumuturile din alte limbi sînt condamnate.
Este caracteristic în această privință jargonul prețioaselor din Franța
secolului al XVII-lea, satirizat de Moliere în Les precieuses ridicules. Men-
ționăm cîteva procedee în traducere românească, ele păstrîndu-și savoarea
în orice limbă. Ca în orice limbaj bazat pe mijloace interne, unele cuvinte
capătă accepții deosebite : astfel dezarmat înseamnă „lipsit” : „dezarmat
de bani”, „pălărie dezarmată de pene”. Se folosește antifraza, adică denu-
mirea unui lucru prin contrariul său : un servitor este ceva „necesar”, dar
poate fi numit un „inutil”. Multe cuvinte sînt luate în accepție metaforică :
o inimă „defrișată” este una care a iubit, evantaiul este un „zefir”. Carac-
terul artificial, snob și parazitar al acestui tip de jargon rezultă și dintr-o
preferință foarte acuzată pentru perifraze : ochii sînt „oglinzile sufletului”4
iar oglinda „sfătuitoarea grațiilor”, fotoliile se numesc „comoditățile con-
versației”, iar obrajii „tronurile pudorii”.
8 Termenul de jargon e folosit uneori în accepția de ,,limbaj profesional” (cf. „jar-
gonul medicilor” etc.).
A. Ramificațiile limbii
389
b)	Jargoanele alcătuite prin mijloace externe caracterizează clasele
cosmopolite, care, din ploconire servilă față de unele țări, împrumută
cuvinte și expresii din limba acestora. Așa a existat la noi jargonul greci -
zant, iar ulterior cel franțuzit. Pentru ilustrarea acestuia din urmă se dă
curent ca exemplu piesa lui Costache Faca Como di a vremii sau Franțu-
zitele, scrisă în 1833 și jucată în 1835. Iată un pasaj caracteristic, în care
elementele de jargon sînt foarte numeroase :
„în jurnalu după urma, e ceva deosebit,
D’abor o demoazela, cîn se află an vizit,
Este de bonton la modă să aibă capot deschis,
în mînă cu portofeliu, și cu beiader închis”.
Jargoanele reprezintă deci variante ale stilului conversației curente
și anume varianta cea mai îngrijită. Avem însă aici un exemplu de îngrijire
dusă la exces, care se transformă în contrariul ei; de aceea, jargonul impre-
sionează cînd depășește limitele de folosire ,,naturală”, el produce un efect
expresiv, dar contrar celui așteptat, adică un efect negativ, ridicol.
Tot o poziție aparte printre stilurile limbii vorbite ocupă și argoul
pe care l-am menționat de altfel în mai multe rînduri în cele de mai sus.
Eămîne ca aici să fie caracterizat și pozitiv, nu numai diferențial, și anume
prin procedeele pe care le utilizează cu precădere.
Ca orice ramificație socială, argoul recurge la procedee interne, cel
mai important fiind acela al acordării unor accepții inedite cuvintelor din
limba comună. Cum unul din cele mai vechi și mai bine studiate dintre
argouri este cel francez, se vor da cîteva exemple din acesta.
Astfel, multe epitete capătă semnificații aparte : le bavard („palavra-
giul”) înseamnă „avocatul”, le curieux („curiosul”) desemnează ironic pe
judecător. într-un grad mai pronunțat decît în alte stiluri se folosesc figuri
de stil, care, așa cum am arătat, au o dublă funcție : nominativă și expresivă:
la menteuse („mincinoasa”) este „limba”, la neige („zăpada”) înseamnă
„cocaina”, piano se folosește pentru a desemna „serviciul amprentelor
digitale”.
Necesitatea de elaborare a unui limbaj specific, secret duce la utili-
zarea unor procedee mai mult sau mai puțin sistematice; în sectorul
figurilor de stil se menționează de obicei derivarea sinonimică : un obiect
sau fenomen e denumit printr-un cuvînt oarecare, iar apoi cu o întreagă
serie de termeni care fac parte din aceeași sferă semantică. Plecîndu-se
de la poire („pară”) cu sensul de „cap”, s-a trecut la folosirea unor termeni
echivalenți ca pomme „măr”, cassis „coacăză”, citron „lămîie”, coloquinte
„citrullus colocynthis”, calebasse „tigvă”, tomate „roșie”, patate „cartof”,
ciboule „ceapă lungă” 9.
Se ajunge astfel la recorduri de zeci de cuvinte pentru a denumi
noțiuni „cheie” pentru argotizanți, cum sînt banii, femeile prostituate etc.
9 Cf. Pierre Guiraud, L’argot, Paris, 1966, p. 56.
390
IV. Ramificațiile și clasificarea limbilor
Interesant este că se recurge și la procedee sistematice de formare a
cuvintelor, de pildă la unele sufixe proprii: de la pardessus („pardesiu”) se
obține pardingue prin înlocuirea terminației cu un sufix; de la bureau
(„birou”) se derivă, burlingue, directeur („director”) devine dirlot, jaloux
(„gelos”) dă jalmince etc.
Cum în mediile argotizanților se află de multe ori străini, se ajunge
la împrumuturi din limba lor,» care se încetățenesc în argou și ulterior în
stilul vulgar și chiar familiar. La noi sînt foarte numeroși termenii argotici
de proveniență țigănească ca a ciordi, a mangli ; în argoul francez mai vechi
se găseau cuvinte de origine provensală, iar în prezent, în urma pătrunderii
anglicismelor și a răspîndirii lor prin diferite mijloace, se ajunge la „consa-
crarea” unora în argou și în vorbirea familiară : job „muncă”, bisness
„meserie”, „prostituție”, driver „a conduce mașina”.
Dacă jargoanele sînt o excrescență efemeră, fără urmări importante
pentru configurația stilistică a limbii, argourile au un statut de stil funda-
mental, de sine stătător, cu mare forță de pătrundere în alte stiluri, mai
ales în cele vorbite. Există chiar o literatură fie scrisă direct în argou, fie
influențată puternic de acesta; a apărut chiar un snobism al argoului, care
este premisa răspîndirii lui în însăși vorbirea unor oameni instruiți.
Printre stilurile limbii literare neartistice merită să fie luat în conside-
rare, pentru multiplele varietăți pe care le are, stilul științific. într-adevăr,
datorită evoluției fără precedent în epoca modernă a tehnicii și a științei,
s-a ajuns la o diversificare a stilului științific într-un mare număr de
limbaje, cam tot atît de numeroase cît sînt ramurile fundamentale ale cer-
cetării contemporane. Am arătat mai sus că aceste limbaje funcționează
ca varietăți și nu ca unități stilistice de sine stătătoare. Baza lor comună
este ansamblul de elemente generale în stilul științific, care figurează în orice
limbaj profesional. La acestea se adaugă elemente specifice ramurilor
fundamentale ale tehnicii și științei.
Printre limbajele profesionale, cel matematic are o poziție interesantă,
în sensul că el recurge atît la elemente din stilul curent, din cel științific
în ansamblu, la care adaugă elemente specifice limbajelor artificiale și
anume cele necesare construirii de sisteme formale : simboluri precise
pentru anumite noțiuni, relații, operații. Studiind opoziția dintre limbajul
poetic și cel matematic, S. Marcus dă și o descriere a acestuia din urmă,
enumerînd unele forme verbale mai frecvente : reflexivul (se observă),
pasivul (este notat), conjunctivul (fie) etc., precum și unele fenomene lexicale
legate de constituirea terminologiei matematice moderne 10.
Aspectele care caracterizează mai pregnant limbajele profesionale se
regăsesc în domenii unde apar mereu obiecte și fenomene noi, a căror denu-
mire este necesară. Iată în acest sens un pasaj dintr-un text de chimie :
,,Modificarea cristalinității policaprolactamei prin măcinare vibratorie
în medii lichide. Modificarea structurii supramoleculare a polimerilor s-a
urmărit rontgenografic și pentru distracția mecanică prin măcinare vibra-
torie în medii lichide. S-a studiat astfel influența naturii mediului de măci-
10 S. Marcus, lucr. cit., p. 74 — 75.
A. Ramificațiile limbii
391
nare, a duratei de distrucție și a cantității de lichid asupra reducerii crista-
Unității polimerilor. Rezultatele se prezintă comparativ cu ale polimerului
inițial (care n-a suferit distracția), măcinat în mediu inert” n.
Se observă aici folosirea unor termeni chimici specifici ca polimer,
policaprolactamă. Aceștia se grefează pe o terminologie științifică generală,
ilustrată de cuvinte ca : modificare, structură, mecanic, vibrator, mediu,
lichid etc. Alți termeni sînt comuni doar unor ramuri ale științei și tehnicii,
fără a fi generali în stilul științific : supramolecular, rontgenografic, crista-
Unitate. Evident, întîlnim și elemente din stilul curent, cum este a urmări,
la care se adaugă cuvintele gramaticale; interesant este că un cuvînt
general ca distrugere este înlocuit cu o variantă : distrucție.
Am văzut pînă aici care sînt mijloacele de delimitare a stilurilor,
relațiile dintre ele, precum și unele probleme legate de constituirea lor pe
baza anumitor procedee ; s-au luat cu acest prilej în discuție și unele aspecte
ale stilurilor literaturii beletristice. Cercetarea lor, precum și a realizării ope-
rei literare ca atare, intră în sarcina stilisticii literare.
d.	Stilistica literară
Problematica stilisticii literare este foarte complexă datorită atît
obiectului ei — opera literară — ca lucrare artistică, cît și metodologiei
folosite. Totuși în prezent lucrurile sînt mai clare, întrucît caracterul de
știință pilot al lingvisticii se manifestă și în acest domeniu. în acest paragraf
interesează tocmai procesul de lingvisticizare a stilisticii literare; celelalte
aspecte, cum sînt estetica și critica literara, nu vor fi luate în discuție decît
în măsura în care recurg la un model lingvistic.
Există trei sectoare de aplicare a lingvisticii la stilistica literară :
a) studierea stilurilor literar-artistice ca ramificații ale limbii comune,
b) analiza structurală a narațiunii și c) fundamentele lingvistice ale lim-
bajului poetic.
a)	Am, văzut în paragrafele precedente care sînt împrejurările social-
culturale ale folosirii stilurilor literaturii artistice, mecanismele informațio-
nale care intervin în comunicarea literară, precum și unele probleme legate
de caracteristicile structurale ale stilurilor limbii artistice.
Trebuie arătat că aceste stiluri sînt luate aici în conformitate cu
trăsăturile literaturii tradiționale. în perioada clasică a existat o separare
foarte netă a genurilor literare și implicit a stilurilor specifice lor. Nu se
admiteau nici interferențe, trecerea unor elemente dintr-un stil în altul
fiind condamnată categoric de partizanii purității genurilor. în ciuda
negațiilor intervenite în epocile următoare, poezia și-a păstrat un stil al
său, proza s-a consacrat în romanele secolului al XlX-lea, iar teatrul,
părăsind forma versificată, și-a găsit un stil propriu, apropiat în genere de
limba vorbită.
11 Cristofor Simionescu, Cleopatra Vasiliu Oprea, Mecanochimia compușilor macromole-
culari, București, 1967, p. 181.
392
IV. Ramificațiile și clasificarea limbilor
Literatura modernă pornește de la principiul că formele tradiționale
sînt artificiale prin însăși specializarea lor; astfel, limbajul poetic e socotit
perimat și se încearcă o poetizare a tuturor elementelor limbii. Romanul
tradițional este complet dezarticulat prin experiența ,,noului roman”,
iar în ultima vreme se vorbește tot mai mult de romanul poetic. în teatru
este pusă sub semnul întrebării însăși funcția limbajului ca mijloc de co-
municare. în aceste împrejurări este normal ca stilurile limbii literaturii să
fie substanțial modificate, limitele dintre ele să fie mult mai labile decît
în trecut, iar interferențele să fie nu numai o posibilitate, ci chiar o regulă.
Totuși nu rezultă de aici că stilurile limbii artistice ar fi dispărut,
s-ar fi contopit într-un mod unic de exprimare. S-ar putea să aibă loc o
tendință de restructurare a lor, o nouă diviziune, operată după alte criterii
decît în trecut, să zicem, de pildă, după încărcătura semantică a termenilor
și după jocul indicilor de conotație.
Deocamdată, ar fi suficient să se dea o descriere măcar a stilurilor
literaturii tradiționale. în afara unor exemplificări mai mult sau mai puțin
întinse, nu există în prezent descrieri ample sau monografii ale acestor
stiluri. La noi se citează de obicei articolul lui G. Ivănescu, Limba poetică
românească 12, în care stilul poetic este privit din punctul de vedere al con-
stituirii lui în epoca modernă.
Există două direcții de cercetare a stilurilor limbii artistice : studiul
limbajului nefigurat și cel al limbajului figurat. în toate există un fond
comun alcătuit din elemente ale acestor două limbaje, iar fiecare se carac-
terizează apoi prin elemente proprii și printr-o anumită proporție dintre
elementul nefigurat și figurat. Toate aceste aspecte necesită însă studii
adîncite și exhaustive. Iată, de pildă, cîteva exemple din inventarul întins
de cuvinte aparținînd literaturii române : alean, ambrozie, aureolă, azur,
candid, cleștar, dalb, diademă, falnic, flamură etc.
Raportul dintre limbajul nefigurat și cel figurat în poezie poate fi
urmărit într-un poem caracteristic ca Păreri de răii de Mihai Beniuc13 :
O, poate-am fost întîia dată
Întîiul vierme de mătasă
Ce-ar fi țesut vrăjit o haină
Pe trupul tău, cea mai aleasă,
Profund albastră, numai visuri
Ca cerul nopților de stele,
Scăldată-n ploi diamantine
Din toate lacrimile mele.
12 în L. lit., II, 1956.
13 Culegerea Cîntecele inimii, București, 1960.
A. Ramificațiile limbii
393
Pe fruntea ta senină, pală,
Puneam o candidă cunună
, Ce-am făurit-o pentru tine
Din cel dintîi pătrar de lună.
în ochi ți-aș fi topit lumina
Din mările verzui — fiorul
Ce-nvăluie nostalgic unda,
Născînd în oameni pururi dorul.
Furam zăpezii frăgezimea,
Căldura primăverii-întîie,
Să năvădesc poema blîndă
A mînii tale ce mîngîie.
Petale roșii de mușcată
Ți-aș fi-nflorit pe gura caldă,
Un nufăr era orice zîmbet
Pe-o apă vie ce tresaltă.
Este interesantă aici abundența elementelor poetice nefigurate,
consacrate de tradiția literară, de pildă : trup, pal, candid, nostalgic, pururi^
mîngîia. La acestea se adaugă cuvintele care alcătuiesc figuri de stil:
vierme de mătasă, vrăjit, nopți de stele,ploi diamantine, a topi,a fura, a năvădi,
a înflori. Evident, există, o împletire strînsă a celor două categorii de ele-
mente, ceea ce contribuie la ridicarea tensiunii lirice. Dat fiind însă, că și în
limbajul figurat apar uneori cuvinte tot consacrate poetic, se poate spune
că, în ansamblu, poemul stă sub semnul dominării retoricii tradiționale,
ajunsă la apogeu în astfel de creații.
în stilul narativ se folosesc elemente ale limbii curente, îmbogățite
cu cele necesare relatării faptelor inerente țesăturii lucrării literare. Am dat
mai sus (p. 369—370) un pasaj din Nicoară Potcoavă de Mihail Sadoveanu, în
care s-au văzut mijloacele retoricii tradiționale folosite de scriitor. Proza
mai nouă renunță la ele în favoarea unei scriituri albe, așa-numitul stil zero.
Dar în acest caz capătă preponderență structurarea conținutului. Aceasta
este cercetată cu ajutorul modelelor oferite de lingvistică, așa cum reiese
din punctul b.
Stilul lucrărilor de teatru se apropie și mai mult de limba curentă,
la care se adaugă cele necesare dezvoltării tensiunii teatrale, ca în acest
pasaj din Danton de Camil Petrescu (tabloul VIII) :
,,DANTON : Ea e aici? (Gîfîind îngrozit, crispat din cap pînă în picioare :)
Nu. .. e cu neputință ! (Și ars de friguri, halucinat, o strigă pe nume, ca și
cînd ar aștepta un răspuns :) Gabrielle . . . Sînt eu. . . Danton... (Așteaptă,
pe urmă se întoarce către ceilalți, cerînd cu privirea să fie lăsat singur. Toți
se retrag.) Gabrielle, trebuie să-mi vorbești... sînt între noi lucruri (rămîne:
394
IV. Ramificațiile și clasificarea limbilor
cu ochii ficși) nelămurite. . . (Rămîne cu capul în piept, rece, blînd, simplu;
după un timp :) G-abrielle, te-am înșelat și nu te-am înțeles... Tu ai fost
totuși aproape de sufletul meu... Mi-ai dat copiii mei. (Sumbru și înduio-
șat:) Gabrielle, iartă-mă...”.
Elementele de limbă vorbită sînt aici pline de semnificație : întrebări,
exclamații, ezitări, întreruperi. în plus, se adaugă fapte esențiale de drama-
tism, ilustrate de atitudinea personajului, care este magistral precizată
de autor în indicațiile scenice, piesele lui Camil Petrescu fiind celebre din
acest punct de vedere.
Stilurile limbii literare artistice sînt deci ramificații ale limbii co •
mune, evident de altă natură decît celelalte stiluri. Fiecare stil al limbii
beletristice are o structură proprie bazată pe elemente mai mult ori mai
puțin ,,literaturizate” și pe proporția dintre diferitele tipuri de expresie și
de conținut. De asemenea, conform schemelor distribuționale stabilite
în paragraful precedent, fiecare din stilurile artistice poate primi elemente
din alte stiluri, cu efectele de conotare corespunzătoare; în același timp,
elemente specifice stilurilor artistice pot fi folosite în alte stiluri unde evocă
atmosfera care le este proprie.
b)	Stilistica literară a cunoscut o dezvoltare considerabilă în ultimii
ani ca urmare a aplicării la literatură a metodelor de cercetare lingvistică ;
s-au publicat volume valoroase, au avut loc întîlniri internaționale. Printre
alte școli de critică și teorie literară se vorbește și de cea structurală și e
clar că în acest caz se are în vedere folosirea modelului lingvistic de analiză
structuralistă.
Noua direcție este cunoscută mai mult sub numele de poetică, dar
termenul este extins la întreaga producție literară. Ea este rezultatul unei
lungi evoluții de cercetare a expresiei literare. Cea mai veche și lungă peri-
oadă a acesteia este retorica, adică studiul mijloacelor, al ,,figurilor”
necesare alcătuirii unui discurs sau al operelor literare. A doua fază a fost
marcată de studierea ,,limbii și stilului” scriitorilor, care se rezuma de
multe ori la inventare de forme lingvistice (arhaisme, regionalisme, neolo-
gisme etc.), însoțite sau nu de catalogarea principalelor procedee expresive,
inclusiv a figurilor vechii retorici. Pentru relevarea aspectelor lingvistice
ale expresiei sînt cunoscute la noi lucrările acad. lorgu Iordan (în special
cercetările consacrate lui Creangă și Caragiale), iar pentru lămurirea
valorii literare a procedeelor sînt de reținut cercetările lui Tudor Vianu 14.
Poetica actuală se vrea însă o tipologie generală a structurilor literare ;
pornind de la anumite opere reprezentative, cercetătorii încearcă să stabi-
lească unele modele generale, care dau impresia de a fi alcătuite deductiv.
Impulsul poeticii a fost dat de interpretarea lingvistică a fenomenului
literar și de preluarea rezultatelor analizelor formaliste ale folclorului narativ.
Lucrările formaliștilor ruși au fost cunoscute în traduceri străine15 și ele
14 Vezi în acest sens Studii de stilistică, București, 1968.
16 Recent a apărut și în traducere românească cartea lui Vladimir Propp, Morfologia
basmului popular, București, 1970.
A. Ramificațiile limbii
395
au fost confruntate cu noile procedee introduse de semantica lingvistică,
de alte ramuri ale științei limbii și ale semiologiei în ansamblu. De aceea,
modelele poetice cuprind elemente de lingvistică, de logică simbolică
și chiar de matematică.
Pentru a ilustra metoda noii poetici aplicată la studiul structurilor
narative, dăm mai jos un exemplu din lucrările unuia din cei mai de seamă
reprezentanți ai ei, Tzvetan Todorov. Printre încercările izbutite ale aces-
tuia se numără și analiza făcută povestirilor lui Boccacio 16. Este vorba
într-adevăr de o gramatică, în sensul că sînt preluate sistematic din teoria
gramaticală concepte ca nume propriu, adjectiv, verb, negația și opoziția,
comparativul, modurile, unele tipuri de îmbinări sintactice. Acestea sînt
modele care sintetizează tipurile de personaje, acțiuni, înlănțuiri de eveni-
mente ; de pildă, există trei categorii de verbe : a modifica, a păcătui și
a pedepsi, care explică transformările narative de bază din nuvele. Printre
acestea farsele au o structură mai simplă, alcătuită dintr-o inversare de
atribut. ,,Toate pot fi povestite în felul următor : Calandrino (sau jupîn
Simone etc.) este prost, zgîrcit etc. și Bruno (Buffalmacco, Nello etc.) ho-
tărăște să-1 pedepsească; el născocește o farsă la sfîrșitul căreia Calanclrino
va fi umilit, nenorocit etc. Am putea s-o codăm astfel:
XA + XB => (X - A) opt y => ¥a => X - A
unde	X Calandrino	A fericit
¥ Bruno	B prost” 17
a travestirea unei situații
• Se vede că formalizarea este destul de simplă, ea comportînd unele
simboluri pentru personaje și însușiri, unele relații ca implicația, negația,
unii operatori ca optativul, travestirea.
Modelul este destul de fecund și el poate explica situații narative mai
complexe. Deocamdată el este aplicat la proza nepsihologică, nesimbolică,
adică la narațiuni pur predicative, în care lucrurile doar se întîmplă, iar
eroii nu sînt decît niște termeni într-o ,,gramatică” generală, ale cărei
reguli și combinații le ,,generează” destinul.
Oricum, el poate fi aplicat și în alte genuri, după cum el poate fi în
același timp adîncit ca formalizare; în acest sens trebuie menționată con-
tribuția lui Solomon Marcus, care a alcătuit un model matematic pentru a
lămuri unele aspecte ale structurii teatrului18.
Literatura modernă și mai ales poezia cer însă cercetări orientate
în altă direcție și anume în direcția expresiei poetice care se supraordonează
conținutului.
c)	Al treilea domeniu al stilisticii literare este fundamentarea lin-
gvistică a studierii limbajului poetic. Și în acest domeniu se încearcă o
sinteză a modelelor oferite de analiza structurală, de logică și matematică,
16 Vezi cartea intitulată Grammaire du Decameron, Haga —Paris, 1965.
17 Tzvetan Todorov, lucr. cit., p. 75.
18 Solomon Marcus, lucr. cit., p. 257 — 327.
396
IV. Ramificațiile și clasificarea limbilor
precum și de semiotică în ansamblu. Dacă însă în cercetarea formală a
conținutului narațiunii există o convergență metodologică, în p.tudiul poe-
ziei situația este mai complicată în primul rînd din cauza complexității
fenomenului poetic. Se pot stabili totuși cîteva sectoare de cercetare a
stilisticii poeziei.
Unul din ele este analiza structurală a figurilor poetice, de tipul
comparației, metaforei. în acest scop s-a încercat să se dea o interpretare
semantică a lor în termeni de trăsături distinctive. Există două tipuri de
metaforă : explicită, dacă termenul propriu coexistă cu cel figurat în
enunț, și implicită, dacă termenul figurat e singur, relația lui cu cel nefigurat
realizîndu-se in absentia. Pentru metafora explicită se poate găsi un exem-
plu în poemul de M. Beniuc, citat mai sus : „Un nufăr era orice zîmbet”.
Termenul nufăr se aplică lui zîmbet pentru a îmbogăți semnificația acestuia
cu o imagine plastică; de fapt, nufăr este transferat asupra lui zîmbet
mai ales cu acea trăsătură semantică care e capabilă să evoce o reprezen-
tare a florii gingașe, în timp ce trăsătura abstractă a termenului figurat e
lăsată pe planul al doilea. Același mecanism intervine și în cazul metaforei
implicite; în exemplul de mai sus am face să dispară termenul propriu
zîmbet^ iar din context ar urma să decodăm pe nufăr cu sensul termenului
propriu îmbogățit prin imaginea florii. Interpretarea structurală înseamnă
o rafinare a analizei trăsăturilor distinctive și a relațiilor dintre cei doi
termeni.
Problema care se pune este dacă analiza în trăsături distinctive poate
într-adevăr să explice complexitatea structurii imaginii poetice. în prin-
cipiu, aceasta nu se reduce la simpla reunire a unor trăsături pertinente
într-un fascicul semantic, ci cunoaște o ridicare la un nivel superior de sin-
teză semantică.
Integrarea într-un tot unitar a elementelor din enunț reprezintă al
doilea sector al studierii imaginii poetice. Diferite modele sînt posibile
pentru a explica această operație; ne-am oprit însă la un model logic
verificat cu alt prilej19.
Termenii care intră în alcătuirea unei imagini poetice au un fascicul
de trăsături semantice abstracte și un fascicul de trăsături concrete, repre-
zentabile. De pildă, în exemplul de mai sus, zimbri cuprinde un fascicul
abstract (a) și unul concret (b), iar nufăr la fel, respectiv (c) și (d). în struc-
tura de adîncime se pornește de la un mesaj de tipul: „zîmbetul este delicat
așa cum este nufărul de gingaș”. Asupra fasciculelor desfășurate analitic
în acest mesaj, acționează operatorii: identificator, repetitor, permutator,
compozitor și eliminator.
Prima transformare ar fi deci:
a b c d —>a c (b d),
ceea ce înseamnă că se ajunge la un mesaj intermediar de tipul „zîmbetul
este un nufăr, delicat și gingaș”. De aici, prin permutare și o nouă
19 Cf. Paul Miclău, Le signe linguistique, Paris, 1970, p. 115 — 126.
Ramificațiile limbii
397
compunere se ajunge la șirul terminal, reperat la Beniuc : „un nufăr era
orice zîmbet”, adică :
a c(b d) —> c d(a b)
In metafora implicită apare în plus operația de eliminare a fascicur
lului abstract din termenul figurat, fie :
a b c d -> a c(b d)
a c (b d) —> a (b d)
în sinteza totală nufăr = zîmbet, termenul propriu nu dispare decît
ca semnificant, în timp de din termenul figurat dispare fasciculul abstract,
înlocuit de acela al termenului propriu, aplicat pe cele două fascicule con-
crete ale ambilor termeni.
Acesta este mecanismul alcătuirii imaginii elementare. însă de multe
ori în poezie apar structuri foarte complexe care cer operații de integrare
aborioasă, ca în aceste versuri din Oraș medieval de Arghezi:
O casă-și lasă pleoapa, o turlă își îndreaptă
Ceasornicul cu clopot aproape de ureche.
Aici avem a face cu un adevărat tablou ale cărui părți componente
cer fiecare o integrare aparte, iar apoi din trăsăturile sintetice se obține,
printr-un sistem de proiecții, imaginea globală. Cercetările în acest domeniu
sînt însă abia în faza de început, în care tatonările sînt inerente.
în sfîrșit, stilistica poeziei comportă o cercetare a structurilor proprii
expresiei, a prozodiei în general și a versificației în special.
La aportul tradițional se adaugă studiile efectuate cu mijloace mo-
derne. Pe plan experimental pot fi menționate lucrări ca cele ale lui Henri
Morier de la Universitatea din Geneva.
într-o altă direcție, expresia poetică poate fi cercetată cu ajutorul
modelelor matematice bazate pe structurile probabilistice, informaționale.
Informația adusă de elementele de prozodie și versificație se calculează
prin probabilitate și entropie, adică prin suprimarea unui anume grad de
incertitudine după realizarea unui element. La entropie se mai poate adăuga
și o noțiune nouă și anume energia informațională, care este dată de va-
loarea medie a probabilităților din sistemul considerat20.
Cu cîțiva ani în urmă s-a discutat mult la noi despre profilul celor
care trebuie să se ocupe de stilistica literară — lingviștii sau literații — iar
problema a fost pusă în termeni polemici. Practica a arătat că avem în
față două mulțimi în raport de intersecție : în prezent, stilistica literară
este domeniul specialiștilor în lingvistică, logică, matematică etc. care au
cunoștințe și „gust” literar și a literaților care au cunoștințe de lingvistică,
matematică etc. Viitorul așteaptă pregătirea unor specialiști a căror preo-
cupare de bază să fie cercetarea literaturii cu toate mijloacele oferite de
știința modernă.
20 Pentru toate aceste probleme vezi Solomon Marcus, lucr. cit., p. 187 — 210.
398
IV. Ramificațiile și clasificarea limbilor
2.	Ramificațiile antropologice
în cadrul acestui capitol vor fi luate în discuție următoarele probleme :
—	Raporturile dintre limbă și rasă
—	Particularitățile lingvistice în graiul femeilor și
—	Particularitățile lingvistice în graiul copiilor.
a.	Limba și rasa
Legătura limbii cu oamenii care o vorbesc a fost un adevăr recunoscut
de cercetători de la primele lor observații asupra limbilor. însăși ideea
monogenezei limbajului a pornit de la tezele biblice asupra creației omului.
Asemănările ca și diferențele dintre limbi erau explicate prin asemănările și
diferențele dintre cei ce le vorbeau. Și dacă pentru un număr redus de limbi,
ale căror asemănări erau ușor de descoperit (de exemplu cele semitice sau
romanice) gruparea s-a făcut pe bază de trăsături lingvistice, lucrul a părut
mai greu de realizat atunci cînd lingviștii s-au aflat în posesia unor ma-
teriale foarte variate, adunate din majoritatea limbilor de pe glob. în cău-
tarea unor criterii simple de clasificare s-a făcut uneori apel la factorul
rasial. Trebuie citat în această direcție lingvistul austriac Fr. Muller, care a
încercat să dea prima clasificare genealogică completă a limbilor cunoscu-
te b Adoptînd teza poligenezei limbajului, autorul stabilește 78 de gru-
puri lingvistice independente. Clasificarea lor e făcută potrivit diviziunii
antropologice a lui Haeckel, care distinge patru tipuri umane în funcție
de aspectul părului. Fiecărui tip îi corespunde un număr de rase și limbi.
Astfel limbile indo-europene sînt grupate laolaltă cu cele semitice, hami-
tice, caucaziene și basca și sînt raportate la rasa mediteraneană (caracteri-
zată prin păr moale, ondulat).
Deși Fr. Muller susține că tipurile rasiale constituie numai punctul
de plecare al clasificării sale lingvistice, el se lasă totuși influențat de clasi-
ficarea antropologică — ea însăși neștiințifică — și separă limbi din aceeași
familie atunci cînd vorbitorii lor aparțin unor rase diferite 2.
încercări similare găsim la începutul secolului nostru în lucrările lui
F. N. Finck. In Die Klasstfication der Sprachen (Marburg, 1901) el propune
o clasificare a limbilor prin raportarea lor la tipurile temperamentale (sang-
vin, choleric, flegmatic, melancolic) ale vorbitorilor. Ulterior, în Die
Spraclistămme des Erdkreises (Leipzig, 1909) el raportează grupurile ling-
vistice la patru rase : caucaziană, mongolă, americană, etiopiană.
Rasei caucaziene i-ar corespunde limbile indo-europene și ibero-
caucaziene, celei mongole — limbile din Asia, celei americane — limbile
1 Fr. Muller, Grundriss der Sprachivissenschaft, Viena, 1876 — 1888.
2 Cf. Al. Trombetti, Elementi di gloitologia, Bologna, 1923, p. 14.
A. Ramificațiile limbii
399
amerindiene, iar rasei etiopiene — limbile indigene din Africa și Oceania.
Se vede cum aici alături de tipul rasial intervine și criteriul geografic.
Lingvistica științifică a renunțat la criterii extralingvistice în clasifi-
carea limbilor. Așa cum observa A. Meillet, raportarea tipurilor sau a
familiilor de limbi la o anumită rasă sau la un anumit tip antropologic nu
adaugă nimic util la noțiunea de înrudire lingvistică sau adaugă erori 3.
Se cunosc încercările eșuate ale unor lingviști și antropologi germani de a
dovedi că limba indo-europeană comună a fost vorbită inițial de reprezen-
tanții rasei ariene — caracterizată prin craniu dolihocefal, păr blond și
piele albă — păstrată în stare pură numai la germani.
Atît în prezent cît și în trecut, cît de departe putem ajunge cu cerce-
tarea, se constată un număr variabil de limbi și de tipuri umane. Numărul
lor nu concordă și e firesc să fie așa, cîtă vreme limba și rasa sînt fenomene
diferite ca esență și manifestare. Oamenii se grupează în rase în funcție de
o serie de factori fiziologici: forma craniului, culoarea pielei, aspectul
părului etc. Trăsăturile rasiale se transmit ereditar. în absența unor căsă-
torii mixte, chiar în cazul unei migrații descendenții păstrează caracteris-
ticile rasiale ale strămoșilor.
Limbile nu sînt fenomene biologice sau fiziologice, ci instituții sociale,
ele nu se moștenesc prin naștere, ci se învață. Orice copil poate învăța orice
limbă, oricît de diferită față de cea a părinților și strămoșilor lui. Nu există
predispoziții înnăscute spre o anumită structură lingvistică sau fonetică,
în mediu lingvistic francez sau englez, copiii negri învață la perfecție fran-
ceza sau engleza. Asemenea indivizilor, și colectivitățile umane pot aban-
dona limba maternă adoptînd altă limbă. Dar, așa cum bine s-a observat,
dacă șe poate învăța o altă limbă în afara sau în locul celei materne, aceasta
înseamnă că se estompează nu numai granițele dintre popoare, ci și acelea
dintre rase 4.
Analiza actualei difuzări a limbilor pe glob ca și cercetarea istoriei
multora din ele a dus pe lingviști la concluzia că nu există o legătură nece-
sară între o limbă și tipul rasial al oamenilor care o folosesc 5. Ariile lin-
gvistice nu coincid cu cele rasiale. Această constatare poate fi dovedită cu
numeroase exemple : populațiile scandinave seamănă ca tip rasial cu finezii,
dar vorbesc limbi cu altă structură și de altă origine, în timp ce finezii au
aceeași limbă cu laponii, care sînt de altă rasă. Sub aspect lingvistic scandi-
navii sînt mai aproape de indieni, de care însă se deosebesc foarte mult sub
aspect antropologic. Araba este astăzi limba multor popoare nesemitice etc.
Situația lingvistică actuală este rezultatul istoriei de milenii a omeni-
rii, în cursul căreia limbile s-au înmulțit prin diversificare, multe au dispă-
rut, cele mai multe și-au modificat aria de răspîndire, abandonate de unele
populații, adoptate de altele. Se știe că indo-europeana comună a fost la
3 A. Meillet, Les langues dans 1’Europe nouvelle, Paris, 1918, p. 81.
4 ,,Da man eine Sprache lernen kann, so werden damit nicht nur die Vdlkergrenzen,
sondern auch die Rassengrenzen verwischt” (Theodor Kluge, liber den Zusammenhang zwi-
schen Sprache und Rasse, „Orbis” IX, 1960, I, p. 69).
5 ,,11 est d’exp^rience courante qu’il n’y a pas de lien năcessaire entre une langue et
la „race” de ceux qui la parlent” (A. Meillet, lucr. cit., p. 81). Gf. și Leroy, Lingu. moderne, p. 36.
400
IV. Ramificațiile și clasificarea limbilor
început limba unei populații tribale puțin numeroase; în cursul migrației,
triburile indo-europene au impus limba lor unor populații de rase foarte
diferite, ale căror limbi au fost eliminate. Un exemplu similar îl oferă în
epoca istorică latina, care a devenit limba maternă a unor populații foarte
deosebite sub aspect rasial. în contactul dintre limbi unele dispar și fac
loc altora care se impun nu atît prin calități interne, cît prin sprijinul
unor factori extralingvistici6.
în tot cursul existenței sale o limbă își păstrează apartenența gene-
tică ; aceasta este un fapt istoric,dat o dată pentru totdeauna. Spre deosebire
de limbi, rasele în contact se amestecă și se modifică, produc tipuri noi.
Se vorbește uneori de rasa anglo-saxonă, dar denumirea aceasta nu se jus-
tifică. Populațiile germanice de limbă anglo-saxonă s-au amestecat (seco-
lele V—VI) pe teritoriul Angliei cu populațiile celtice sosite aici cu cîteva
secole mai înainte, cu danezii și normanzii (secolul al Xl-lea). Amestecuri
de populații s-au produs necontenit și ele trebuie să fi fost și mai frecvente
în preistorie. în aceste condiții trebuie acceptată ideea că nu există rase
pure — decît în mod cu totul excepțional — și că e greșit să se vorbească
de rase pornindu-se de la limba pe care o vorbește o colectivitate sau alta.
Se poate admite că în Europa există un tip lingvistic slav, german
sau romanic, dar nu și un tip rasial slav, german sau romanic. Cu atît mai
puțin temei avem să acceptăm ideea unei rase latine sau indo-europene.
Dar dacă în epoca istorică nu găsim concordanță între limbi și rase,
poate că ea a existat în trecut. Este foarte greu de spus cum s-au petrecut
lucrurile la originea vorbirii. Desigur că om și limbaj sînt noțiuni ce se
presupun reciproc. Dat fiind caracterul singular al procesului care le-a dat
naștere, se poate admite ipoteza monogenezei. Dar cum procesul de for-
mare a omului trebuie să fi durat sute de mii de ani, unitatea primară s-a
scindat și s-au creat curînd diferențieri lingvistice 7. Chiar pornite din
același punct, limba și rasa n-au evoluat în același ritm și în aceleași con-
diții 8. Așadar admițînd că primele tipuri rasiale aveau, fiecare, limba sa
caracteristică, situația aceasta n-a durat multă vreme. Antropologii au
reconstituit, pe baza scheletelor, istoria omului primitiv. Lingvistica poate
însă să reconstituie, în liniile esențiale, numai unele limbi comune vorbite
în urmă cu cîteva mii de ani și care au dat naștere principalelor familii
de limbi.
Este, deci, simplist și greșit să se raporteze limbile la însușirile fizio-
logice ale rasei celor ce le vorbesc. Unii cercetători au atras atenția asupra
faptului că rasele se caracterizează și prin anumite însușiri spirituale, care
trebuie să-și găsească expresia în limbă. în istoria lingvisticii s-a făcut în
mai multe rînduri afirmația că fiecare limbă corespunde unei anumite
mentalități; dar e greu de dovedit că o mentalitate diferită are la bază un
creier diferit și mai greu încă de găsit criterii pentru caracterizarea menta-
6 Vezi Contactul dintre limbi (IV C).
7 Th. Kluge, art. cit., p. 71.
8 Vezi Diversificare și unificare (IV A 3).
A. Ramificațiile limbii
401
lității la cei de aceeași rasă 9. Au fost totuși autori care au încercat să
stabilească legături între anumite caracteristici lingvistice și însușirile
spirituale ale raselor. După părerea lui Gabelentz fiecare rasă umană și-a
făurit caracteristici proprii ca rezultat al unor factori geografici și istorici
durabili. Aptitudinile spirituale ale raselor ar putea fi deduse din limbă,
ceea ce s-ar demonstra prin trăsăturile proprii ale marilor familii de limbi.
Autorul remarcă astfel unele trăsături lingvistice comune limbilor semitice
și celor malaeze (de exemplu topica în propoziție) și crede că ele s-ar explica
prin unele însușiri spirituale comune celor două rase, cum ar fi capacitatea
lor de a asimila culturi străine și a le transmite și altora. Lingvistul german
trăgea concluzia că ceea ce e comun în limbile semitice și malaeze și se
întîlnește numai la ele s-ar baza pe elemente componente comune în struc-
tura spirituală a vorbitorilor lor — elemente care ar explica și unele para-
lelisme istorice 10.
E greu de admis că trăsăturile spirituale de care vorbește autorul
sînt caracteristice numai acestor două tipuri rasiale dar, chiar dacă ar fi
așa, cu ce se poate dovedi că tocmai ele sînt cauza unor fenomene morfo-
logice sau sintactice ? Dacă topica, așa cum e foarte probabil, a fost în tre-
cut alta, iar însușirile spirituale s-au păstrat?
Introducerea, ca termen mediu, între limbă și rasă a conceptului
gîndire sau spiritualitate nu ne duce prea departe. Desigur că limba cores-
punde gîndirii, este forma ei de expresie, dar n-avem cum dovedi că fiecare
rasă are forme specifice de gîndire. Nu-i de crezut că gîndirea depinde în
mai mare măsură de starea somatică, de factorii ereditari, stabili decît de
influența schimbătoare a mediului.
Spiritualitatea unei colectivități se manifestă în cultură. Dar ariile
lingvistice nu coincid cu ariile culturale, iar acestea din urmă nu concordă
cu ariile rasiale. După cum observa E. Sapir 11 ariile rasiale, culturale și
lingvistice se întrepătrund, istoria fiecăreia urmează alt curs. Populații
cu același tip rasial aparțin unor culturi diferite, populații de rase diferite
au caracteristici culturale comune.
Un grup lingvistic nu corespunde unui grup cultural sau rasial.
Vorbitorii limbii amerindiene athapasca aparțin la patru arii culturale12.
Dar nu trebuie să se tragă de aici concluzia că limbile nu sînt legate
de modul de viață și de gîndire al vorbitorilor lor. Fiecare limbă este expre-
sia însușirilor spirituale ale colectivității — trib sau popor — care o folosește
ca mijloc obișnuit de comunicare. însușirile spirituale ale unei societăți, fac-
tura ei psihică, ceea ce Humboldt numea,,,spiritul poporului” se făurește în
cursul istoriei din îmbinarea unor trăsături moștenite și a unora dobîndite
sub influența împrejurărilor. Acolo unde, din cauza izolării, nu au avut loc
amestecuri etnice, rasă și popor coincid. Pasa, cultura și limba eskimoșilor
9 J. Vendryes, Le langage, Paris, 1921, p. 276.
10 Georg von der Gabelentz, Die Sprachivissenschaft, ihre Au/gaben, Methoden und bis-
herigen Ergebnisse, Leipzig, 1891, p. 388 — 392.
11 Sapir, Language, cap. X.
12 Ibidem.
26 - c. 1213
402
IV. Ramificațiile și clasificarea limbilor
sînt net distincte de cele alte altor popoare; în sudul Africii limba, cultura
și rasa boșimanilor prezintă un contrast evident cu cele ale vecinilor lor
de limbă bantu. în alte cazuri concordanțele dintre limbi și tipuri etnice
se datoresc faptului că limbile de astăzi rezultă din evoluția divergentă a
unui număr mai redus de limbi din preistorie, iar condițiile geografice și
istorice au determinat repartiții de limbi și rase care duc uneori la concor-
danțe areale. După cum sublinia A. Meillet, nu pentru că sînt de rasă
bantu negrii de la sud de ecuator vorbesc limbi bantu, ci pentru că limbile
bantu s-au extins aici desființînd limbile tribale locale. Același lucru
s-a întîmplat cu ramurile limbii indo-europene în Europa 13.
Amestecul de popoare și rase lasă urme vizibile asupra limbilor, mai
ales în vocabular. în componența și structura limbii engleze se distinge
atît substratul celtic cît și superstratul romanic. în lipsa unor documente
istorice, etnologii recurg la date lingvistice. Se știe că diviziunea etnologică
a amerindienilor are cel mai adesea la bază clasificarea lingvistică. Astfel
dacă datele rasiale nu aduc explicații în probleme de limbă, datele lingvis-
tice pot ajuta etnologia și antropologia.
b.	Limbajul femeilor
Așadar, caracterul social al limbii se vădește și în dependența ei de
grupul social care o vorbește. Ea reflectă stratificarea din interiorul acestui
grup, stratificare cu atît mai complicată și mai rigidă, cu cît mergem mai
mult în trecut.
în societățile tribale diferențierile după sex, vîrstă, grade de rudenie
de care se leagă și diviziunea muncii — au avut un rol important. Urme
ale acestei stări se mai păstrează și azi în cîteva regiuni de pe glob. Limbajul
unor triburi din Polinezia și Australia cunoaște forme speciale corespun-
zînd relațiilor de rudenie dintre interlocutori, în special la pronumele
personale și la formulele de adresare. La unele colectivități umane din de-
șertul sudic al Australiei de vest, chiar o parte din vocabularul uzual variază
după cum vorbitorul se adresează cumnatului sau altcuiva 14. La unele
triburi australiene există o limbă specială folosită de bărbat în adresarea
către socrii lui, cu particularități lexicale și fonetice. Tot în Australia, în
Arnhem Land s-a constatat existența unui limbaj al verilor, în care termenii
obișnuiți sînt înlocuiți cu cuvinte dialectale sau de împrumut15.
Dar mai importante, pentru că sînt mai răspîndite și mai persisten-
te, sînt particularitățile lingvistice observate în graiul femeilor, care au
atras atenția multor cercetători16. Analiza arată că problema prezintă
mai multe aspecte. Există unele particularități care se datoresc unor dife-
13 Meillet, lucr. cit.9 p. 86 — 87.
14 A. Gapell, Sludies in Sociolinguistics, Haga, 1966, p. 86.
15 Ibidem., p. 89.
16 Cf. ancheta organizată de revista „Orbis” și răspunsurile publicate în voi. I, nr.
1-2, 1952.
A. Ramificațiile limbii
403
rente fiziologice. Femeile pronunță sunetele cu o energie articulatorie
mai slabă, pe un ton mai înalt și mai melodios, au un debit mai rapid
din cauza capacității pulmonare mai mici și a frecvenței mai mari a res-
pirației 17. Asemenea particularități, însă, în genere rareori afectează
limba, ele rămîn la nivelul vorbirii. în fapt, așa cum s-a observat18, dife-
rențele în pronunțarea femeilor se datoresc nu atît naturii diferite a orga-
nelor lor articulatorii, cît felului cum sînt ele folosite, și această folosire
e controlată de normele și convențiile sociale. Aceeași cauză — situația
femeii în familie și în societate — explică particularitățile fonetice, lexi-
cale și gramaticale consemnate adesea de dialectologi. în trecut pretu-
tindeni și în prezent mai ales la țară și în societățile patriarhale femeile
stau mai mult pe lîngă casă, trăiesc într-un cerc limitat, care adesea nu
depășește limitele satului, au nivel cultural mai scăzut. Ele vorbesc limba
așa cum au învățat-o în copilărie. Departe de viața publică și ferite de
contacte externe, ele adesea refuză elementele străine. Totodată, lipsite
de influența școlii și a normei literare, introduc inovații proprii. Așadar?
cauzele sociale dau naștere unei mentalități manifestată prin aspecte con-
trarii : conservatorism spontan și inovație conștientă19.
Sînt numeroase referirile la aspectul mai arhaic al vorbirii la femei,
ele se întîlnesc chiar din antichitate. Astfel Platon consemnează faptul
că femeile păstrează o pronunțare mai veche 20. O observație similară
găsim la Cicero, care explica fenomenul prin viața mai retrasă a femei-
lor 21. Se cunoaște la noi remarca lui D. Cantemir din Descriptio Molda-
mae despre palatalizare ca fenomen specific femeilor de la țară 22. După
două secole, datele din ALE arătau că femeile și copiii sub 7 ani palatali-
zează mai mult decît bărbații, care călătoresc mai mult și cunosc limba
literară 23.
Observații similare în legătură cu palatalizarea mai persistentă
la femei s-au făcut și în alte părți (în limba rusă, algonquină) 24. S-au sem-
nalat și cazuri cînd femeile păstrează forma veche a cuvîntului fără
eliziuni sau contrageri.
Anchetele făcute în epoca noastră observă că, în unele cazuri, femeile
— indiferent de vîrstă — seamănă în modul de a vorbi cu bărbații în vîrstă25.
Totodată, în alte cazuri, s-a notat că generațiile mai tinere de femei își
însușesc în prezent norma literară 26.
17 G. Straka, Quelques observations phoneliques sur le langage des femmes, „Orbis’’ I?
2, 1952, p. 355.
18 A. Capell, lucr. cit., p. 101.
19 Carlo Tagliavini, Modificazioni del linguaggio nella pariata delte donne, în Scritli im
onore di Alfredo Trombelli, Milano, 1938, p. 93.
20 al vuxaîxeț al’Kep [zaXiSTa ttjv apyaLay <pcoV7)v oco^ouai, Kratylos, 418 B.
21 Cicero, De oratore, III, 12.
22 Descriptio Moldaviae, P. III, cap. IV, De lingua Moldavorum.
23 Sextil Pușcariu, Limba română, I, București, 1940, p. 347.
24 A. Capell, lucr. cit., p. 101.
25 B. Cazacu, Despre procesul de diferențiere în graiul unei comune (Meria — reg. Hune-
doara), SCL VII, 1956, 3-4.
26 Gregorio Salvador, Fonetica masculina y fonetica femenina en el habla de Vertientes.
y Tarifa (Granada), „Orbis” I, 1952, 1, p. 19 — 24.
404
IV. Ramificațiile și clasificarea limbilor
Conservatorismul limbajului feminin e vizibil și în vocabular. Feme-
ile învață mai greu neologismele tehnice, iar în vocabularul comun pre-
feră termeni locali. Anchetele dialectale în țările de limbă arabă din nordul
Africii au semnalat păstrarea la femei a cuvintelor vechi din folclor. S-a
remarcat aici preferința lor pentru denumirile arhaice ale numeralelor
(ex. în loc de hemsa ,,cinci” spun afus „mînă”, iar pentru „șase” spun
yun-d-ufus „unu și o mînă”). Au forme arhaice și pentru numele lunilor,
cunoscute și de bărbați, care însă nu le folosesc 27. Aspecte arhaice în
lexicul femeilor au fost semnalate și în limbi amerindiene. Tendințele
conservatoare, ale căror cauze le-am văzut, iau forme mai evidente și mai
accentuate în regiunile în care idiomul respectiv e amenințat să dispară
sub influența altui idiom. Datorită bilingvismului bărbații pierd mai
repede particularitățile locale, în timp ce femeile le mențin conștient, se
opun pătrunderii de elemente străine, considerate inferioare, și contri-
buie astfel la păstrarea graiurilor izolate și la încetinirea procesului de
bilingvism. Aspectul acesta a fost pus în evidență la macedoromânii din
Pind 28 și la fîrșeroții din Albania29, la vorbitorii limbii ladine și ai dialec-
tului franco-provensal din Usseglio30.
Ca purtătoare ale unui limbaj mai arhaic, femeile sînt adesea alese
ca informatoare în anchetele dialectale. S-a observat, însă, că deși dau
spontan formele dialectale, sînt mai puțin sigure pe ele, spre deosebire
de bărbați, care, cunoscînd limba literară, au mai clară conștiința dialec-
tului pe care-1 folosesc 31.
Alături de cei care au analizat aspectul conservator al limbajului
feminin, nu puțini sînt și autorii care au pus în lumină tendințele lui ino-
vatoare. în lucrarea sa Language) its Nature, Development and Origin (Lon-
dra, 1923), O. Jespersen citează un gramatic englez din secolul alXVI-lea
care observa că pronunțarea femeilor e mai avansată decît cea a bărbați-
lor. Pe la 1550 un gramatic nota inovații în pronunțarea pariziencelor,
între care tendința de zezayement care a dus la schimbarea lui chaire în
chaise (același fenomen al trecerii lui r în z a fost remarcat în epocă și în
pronunțarea femeilor norvegiene). Fr. Boas a remarcat că, la unele tri-
buri eskimose, bărbații pronunță distinct oclusivele surde p t k q , în timp
ce femeile le transformă in mmn n și că în unele regiuni această pronun-
țare a fost însușită și de bărbați 32. Inovații fonetice la femei s-au mai
semnalat și în japoneză, în limbile amerindiene etc. Unii cercetători
27 Arsene Roux, Quelqu.es notes sur le langage des musulmanes marocaines, „Orbis”,
I, 1952, 2, p. 378.
28 V. Recatas, L’etat actuel du bilinguisme chez les Macedo-Roumains du Pinde et le
role de la femme dans le langage. Paris, 1934, p. 29 — 33.
29 Th. Capiclan, Les Macedo-Roumains. Etnographie. Histoire. Langue, București, 1943 ;
cf. și M. Garagiu-Marioțeanu, Influența dacoromână asupra graiului unei familii aromâne din
R.P.R., ,,Fonetică și dialectologie’', I, 1958, p. 79 — 112.
30 Garlo Tagliavini, lucr. cit., p. 92.
31 P. J. Maertens, Le point de vue de la femme uis-ă-vis des dialectes, ,,Orbis” I, 1952,
1, p. 41-42.
32 Gf. G.Tagliavini, lucr. cit., p. 105.
A. Ramificațiile limbii
405
văd în asemenea particularități numai capriciile unei mode (ex. A. Ter-
racher, J. Serech), alții cred că femeile inovează mai mult decît bărbații
și că influențează în acest fel limba (de exemplu L. Gauchat) 33.
în ceea ce" privește lexicul, în ansamblu cel al bărbaților e mai
larg. Dar vocabularul femeilor conține adesea o terminologie mai bogată,
legată de ocupații specifice. E probabil că lor li se datorează și crea-
rea unor expresii figurate, devenite un bun al limbii de tipul a descoase
pe cineva, a depăna (a toarce) un gînd, a urzi ceva împotriva cuiva, a îndru-
ga vrute și nevrute 34.
Există și alte aspecte. S-a remarcat că femeile folosesc mai frecvent
diminutivele (ca unele care cresc copiii) 35, se exprimă cu repetiții și hiper-
bole. Folosesc mai rar termenii de ocară și de argou, recurg mai frecvent
la eufemisme.
în unele societăți în care ocupația principală este vînatul și pescu-
itul femeile nu au voie să pronunțe numele unor animale și le înlocuiesc
cu alte cuvinte sau le modifică fonetismul. Astfel la laponii din Kolta
numai bărbații pot folosi cuvîntul kuobds „urs”, în timp ce femeile îi zic
âijaz „moșneguț”, „bunic” sau kâmmayaz „papucel”. în alte regiuni
ursul e numit kuobdza de bărbați, iar de femei nobodza. în multe regiuni
din Africa femeile nu au voie să pronunțe numele soțului și al socrilor (și
nici numele comune omofone) și folosesc în locul lor arhaisme, forme cu
fonetism modificat sau expresii perifrastice.
Situația inferioară a femeii în societate a dat naștere în unele părți,
unor forme speciale de limbaj al politeței, specific femeilor, ale cărui urme
s-au păstrat pînă azi. Ele sînt mai des întîlnite în limbile popoarelor din
Extremul Orient, unde stratificarea socială a fost mai complexă și a durat
mai mult. în japoneză existau forme speciale la pronume, adjective și
verbe care marcau gradul politeței, în funcție de sexul și rangul social al
vorbitorului sau interlocutorului 36.
în limba thai există variate forme pronominale, după sexul vorbi-
torului și al ascultătorului: de ex. eu (B) se zice phom, iar eu (F) dV chăn,
în conversație politicoasă, între oameni de același rang. Tot aici există
și particule de politețe (ry pentru bărbați, Ichâ pentru femei) așezate la
sfîrșitul frazei. Fiind foarte frecvente, ele colorează în mod specific vor-
birea reprezentanților celor două sexe.
S-a observat că formele cele mai dezvoltate ale unui limbaj specific
feminin se întîlnesc la amerindieni. Ele au fost descrise pe larg de E. Sapir
33 G. Straka, art. cit., p. 336.
34 Sextil Pușcăria, lucr. cit., p. 345.
35 S-a semnalat în unele limbi folosirea de către femei a unor sufixe diminutivale nu
numai la substantive, dar și la adjective, numerale, verbe, ceea ce nu se observă la bărbați,
V. Ruke-Dravina, Einige Beobachtungen iiber die Frauensprache in Lettland, ,,Orbis” I, 1952,
1, p. 55-73.
36 Willem Grootaers, Differences entre langage masculin et feminin, „Orbis” I, 1952,
1, p. 84 — 85.
406
IV. Ramificațiile și clasificarea limbilor
și alți cercetători. în unele cazuri diferențele sînt manifeste numai în
lexic, în altele cuprind și gramatica. în koasati, limbă muskogi vorbită
în sud-vestul Louisianiei există forme specifice de conjugare, folosite
astăzi numai de femeile bătrîne și cele adulte; copiii sînt învățați să
vorbească potrivit sexului lor, dar fetele tinere vorbesc acum ca bărbații37.
Diferențierea lingvistică după sex este în regres și în această regiune,
formele specific feminine sînt cunoscute numai de bătrîne sau păstrate în
folclor. în trecut diferențierea trebuie să fi fost mult mai mare. La unele
adunări ale tribului bărbații foloseau un limbaj neînțeles de femei. S-a
consemnat și faptul că tribul chaco din Paraguay a cerut misionarului
să țină predica separat, întîi în limbajul bărbaților, apoi în cel al femeilor,
căci nu se putea adresa într-un fel care să fie înțeles de toți. Totuși era
vorba mai mult de diferențe fonetice 38.
S-au citat particularități ale limbajului femeilor în diferite sfere ale
limbii. A existat undeva un caz în care reprezentanții fiecărui sex să aibă
propria lor limbă și să cunoască pasiv limbajul celorlalți? Se citează
mereu în acest sens un singur exemplu ce a primit interpretări diferite : în
1665 Rochefort semnala că la unele populații caraibe din Antile femeile
vorbeau o limbă total diferită de cea a bărbaților, ceea ce s-ar explica
prin invazia populațiilor caraibe venite de pe continent asupra unei regiuni
de limbă arawak. Bărbații ar fi fost uciși, iar femeile, contractînd căsătorii
cu invadatorii, au continuat să-și păstreze limba. Desigur o asemenea
situație nu putea dura mai mult de o generație. Dar încă la sfîrșitul secolului
al XlX-lea femeile caraibe mai păstrau în limbajul lor forme specifice
provenite din arawak.
Așadar particularitățile de limbaj la femei au la bază cauze sociale.
Diviziunea naturală după sex a avut drept consecință diviziunea de stare
socială.
Reflexe ale situației sociale inferioare a femeii în societate (fapt vi-
zibil și în teatrul indian antic unde bărbații vorbesc sanscrita, iar fe-
meile — pracrita) particularitățile lingvistice ale femeilor se șterg treptat,
rămînînd doar unele aspecte la nivelul vorbirii.
c.	Limbajul copiilor
Literatura de specialitate a consemnat și particularități lingvistice
la copii. Există numeroase studii privitoare la felul în care copiii achizi-
ționează limbajul 39. Interesul pentru această problemă începe să se mani-
feste de la sfîrșitul secolului al XlX-lea, mai întîi din partea psihologilor,
apoi și a lingviștilor, care urmăreau să obțină pe această cale unele date
utile în rezolvarea unor probleme de lingvistică generală.
37 Mary R. Haas, Men’s and ivomen’s speech in Koasati, „Language” 20, 1944, p.
142 — 145.
38 A. Capell, lucr. cit., p. 103.
39 Vezi bogata bibliografie adunată și comentată de Tatiana Slama-Cazacu în SCL XX,
1969, 2 — 5, sub titlul Studiile europene asupra limbajului copilului. Pentru literatura apărută
în SUA vezi bibliografia de la sfîrșitul articolului lui Susan M. Erwin și Wick R. Muller, Lan-
guage development, în Readings in the Sociology of Language, Haga —Paris, 1968.
A. Ramificațiile limbii
407
Într-o primă fază s-an făcnt cercetări de amănunt. Datele adunate
în diferite țări au permis stabilirea unor legități în însușirea unei limbi și a
limbajului în general, mai ales în latura fonetică. Concluzii interesante
în acest domeniu găsim în studiile, devenite clasice, ale lui Eoman Jakob-
son 40. El arată că; după prima perioadă de viață, cînd copiii emit o gamă
largă de sunete, unele foarte complicate, pe care le recîștigă ulterior cu
eforturi, altele inexistente în limbajul adulților, se trece de la bogăția
fonetică la restricția fonologică. Sistemul fonologie activ începe la copil
o dată cu primele cuvinte, pe care le distinge prin contraste sonore. în faza
inițială, limbajul infantil parcurge aceleași trepte, indiferent de colecti-
vitatea lingvistică căreia îi aparține copilul. Ordinea achiziției opozițiilor
fonologice se realizează în conformitate cu principiul contrastului maxim,
treeîndu-se de la simplu la complex și de la omogen la diferențiat. Astfel
prima opoziție fonologică este aceea dintre A — vocala cea mai deschisă —
și oclusiva labială — consoana produsă prin închiderea completă a cana-
lului articular (p/a), apoi aceea dintre consoana nazală și orală (p/m papa,
mama) între labială și dentală (p/t papa, tata). Ulterior copiii dobîndesc,
pe rînd, fonemele limbii materne. R. Jakobson a remarcat că minimul fono-
logie în ontogenie coincide cu minimul fonologie pe planul descrierii sin-
cronice a limbilor, în sensul că ceea ce dobîndesc toți copiii pînă la o anu-
mită vîrstă se întîlnește obligatoriu în toate limbile, indiferent de gradul
lor de dezvoltare. Și în fazele ulterioare ordinea de însușire este direct
proporțională cu gradul de răspîndire a opozițiilor. Astfel opoziția dintre
oclusive și fricative sau africate apare mai tîrziu, ca și distincția între
surde și sonore. Totodată se observă că disoluția fonemelor în cazurile de
afazie se produce în ordinea inversă aceleia a achiziției lor.
Cercetări ulterioare au confirmat și completat tezele lui R. Jakobson.
S-au pus în evidență factorii care explică succesiunea în achiziția treptată
a opozițiilor fonologice : factori articulatori (gradul complexității articula-
torii a unui fonem), vizuali (posibilitatea copilului de a urmări articularea
de către adult a fonemelor), acustici (gradul de dificultate în percepere),
mărimea vocabularului41 etc.
Numeroasele cercetări concrete au permis să se formuleze unele con-
cluzii și cu privire la modul în care se constituie lexicul și sistemul grama-
tical al copilului. Vocabularul copiilor prezintă structuri specifice : cuvinte
scurte, adesea formate prin reduplicare. în perioada de început, în condi-
țiile unui sistem fonologie redus, multe cuvinte sînt omonime (în limbajul
activ, căci copilul adesea percepe în limbajul adulților semnificanți diferiți
pe care sistemul lui articulator nu-i poate reproduce corect)42. Creșterea
numărului de învelișuri sonore se realizează prin crearea de cuvinte bisila-
40 Cf. Les lois phoniques du langage enfantin et leur place dans la phonologie generale
(1939), în Selected Writings I, Phonological Studies, Haga, 1962, p. 317 — 327 și Kindersprache,
Aphasie und allgemeine Laulgesetze (1941), ibidem, p. 328 — 401.
41 Susan M. Erwin și Wick R. Muller, art. cit., p. 71 — 74, Emilio Alarcos Llorach,
L’acquisition du langage par l’enfant, ,,Le langage”, 1968, p. 345-347.
42 Emilio Alarcos Llorach, lucr. cit., p. 346.
408
IV. Ramificațiile și clasificarea limbilor
bice și prin lărgirea tipurilor de opoziții fonologice. Mărimea vocabula-
rului variază pentru aceeași vîrstă de la un copil la altul în funcție de capa-
citățile proprii și de mediul ambiant. în general ritmul e mai lent pînă
la doi ani, după care devine foarte rapid.
Cum e și de așteptat, sînt însușite întîi cuvinte cu sens predominant
concret, desemnînd obiecte, persoane și animale, și mult mai tîrziu nume
de acțiuni, relații, noțiuni abstracte. Primele semne au o mare variabilitate
semantică; sensurile se precizează pe măsura creșterii vocabularului. în
achiziția vocabularului de către copil se manifestă unele trăsături remarcate
și în evoluția limbilor : apariția de unități noi prin îmbinarea imitației și
a creației, însușirea în prima etapă a unui fond lexical esențial, predominant
concret, trecere de la unități cu conținut semantic sincretic la semne cu
sensuri clar limitate 43.
S-a observat că, la copii, prima articulare a limbajului e însușită
mai tîrziu decît cea de a doua articulare și progresează mai încet44. La
începutul perioadei lingvistice copiii recurg la cuvîntul-frază, unitate sin-
cretică, modulată enunțiativ, apelativ sau interogativ prin intonație.
Ulterior copiii observă limite în perceperea secvențelor sonore ale adulților,
pe care încearcă să le reproducă. Către doi ani semnul sincretic e înlocuit
de secvențe bimembre și cu aceasta apare sintaxa. Ca și în evoluția generală
a limbajului fraza bimembră are inițial ca unică formă a legăturii — juxta-
punerea, iar funcția fiecăruia din cei doi termeni este imprecisă și pluri-
valentă. După această primă fază însușirea schemelor sintactice și a struc-
turii morfologice diferă de la o limbă la alta, dar se realizează în toate prin
creșterea treptată a gradului de complexitate a secvenței de semne, prin
înlocuirea succesivă a semnelor simple cu semne complexe și prin analiza
unor semne — inițial percepute ca simple — în combinații de elemente
semnificative.
Dezvoltarea enunțului are ca urmare separarea claselor funcționale
de cuvinte, deci apariția morfologiei. Ele se constituie prin sciziunea clasei
unice de semne și sînt marcate întîi prin topică, apoi prin morfeme. Cuvin-
tele cu rol funcțional (articol, prepoziție) preexistente în vorbirea copilului
în aglutinare cu cuvîntul noțional (ex. fr. Io = l’eau) sînt recunoscute
ca unități aparte după separarea clasei verbului și a numelui.
Se pare că nu există o ordine generală în însușirea categoriilor morfo-
logice. Se memorează mai ușor paradigmele regulate și categoriile grama-
ticale clar diferențiate și întărite prin exprimare redundantă45. S-a
sugerat46 că ordinea însușirii unor categorii gramaticale depinde și de
motivarea lor semantică (ceea ce ar explica greutățile în însușirea corectă
a genului în limbile unde diviziunea după gen nu are justificare semantică).
43 Cf. Wald, Progresul, p. 77-80.
44 Emilio Alarcos Llorach, lucr. cit., p. 330.
45 Ibidem, p. 354-358.
46 A. H. Gvozdev, (PopMupoeaHue y peOeHKa epaMMamuuecKoso cmposipyccKoeonsbiKa*
Moscova,. 1949.
A. Ramificațiile limbii
409
Existența unui sistem gramatical în limbajul copilului se manifestă,
în cele mai diferite limbi, prin tendința analogică de regularizare a unor
forme neregulate (de exemplu rom. eu esc, engl. pl. foots sau mans, goed și
breaked) și de trecere a unor forme la paradigmele mai regulate și mai pro-
ductive (ex. rom. am întelegut, te-ai rădat— te-ai ras,fr. batter=battre, vier—
rire)47.
Studiul limbajului la copii implică o mare varietate de probleme.
Concluzii cu caracter general vor putea fi obținute numai prin analize
realizate pe baza unor procedee unitare. Progresul metodologiei lingvistice a
avut consecințe pozitive și în acest domeniu. în prezent gramaticile transfor-
niaționale oferă noi procedee exacte și formalizate pentru înțelegerea modului
în care se formează competența lingvistică a copilului. Studiile compara-
tive ar putea evidenția în ce măsură structuri lingvistice diferite condi-
ționează modele diferite de însușire a lor.
în primii ani ai vieții copilul își făurește un limbaj specific, cu
trăsături fonetice și semantice proprii, numit în literatura de specialitate
baby talk sau baby language. Particularități ale acestui limbaj nu se pierd
definitiv odată cu achiziția corectă a lexicului și a gramaticii limbii materne,
ci se mențin prin însușirea lor de către adulții din jur. Cuvintele infantile
(nursery words) caracterizează, cum s-a văzut, limbajul femeilor și devin
un bun al limbii. După unii autori 48 copiii ar avea un rol și în modifică-
rile fonetice ale unei limbi, datorită imposibilității lor de a reproduce
exact pronunțarea adulților.
Despre limbaje speciale ale copiilor, în fazele mai tîrzii după achiziția
limbajului, se poate vorbi doar cu referire la unele tipuri de argou, în genul
limbii • păsărești practicate de elevi.
3.	Diversificare și unificare
Se presupune că graiul articulat a apărut într-un singur loc, în regi-
unile subecuatoriale, și că de acolo oamenii s-au răspîndit pe toată supra-
fața pămîntului, iar limba primei comunități s-a diferențiat într-o puzderie
de varietăți foarte deosebite între ele.
De ce răspîndirea pe teritorii depărtate între ele a atras diferențierea
limbii ? Tot cu atît interes se poate pune întrebarea : de ce oamenii din
același grup social vorbesc la fel?
în primul rînd trebuie precizat că membrii aceleiași comunități nu
vorbesc toți exact în același fel. Mai categoric : nu există doi oameni care
să vorbească absolut la fel. Cercetarea cu aparate dovedește că fiecare
persoană își are modul ei de articulare, deosebit de al tuturor celorlalte. Și
cu aceasta încă nu am spus totul: nici același individ nu pronunță, nu poate
47 Susan M. Erwin și Wick R. Muller, lucr. cit., p. 81.
48 Vezi Cauzele schimbărilor lingvistice (III B).
410
IV. Ramificațiile și clasificarea limbilor
pronunța de două ori la rînd același cuvînt exact în același fel: traseele
obținute cu ajutorul inscriptoarelor mecanice diferă, la același individ, de
la o clipă la alta. Lucrul este de înțeles, dacă ne aducem aminte că diver-
sificarea este absolută în lume, că nu există două unități sau două manifes-
tări care să nu se deosebească prin nimic una de alta.
în foarte multe cazuri însă diferența nu este perceptibilă pentru
ureche și în mai multe cazuri oamenii nu dau atenție unor foarte mici
diferențe de pronunțare pe care sînt în stare să le perceapă. Deosebirile
nu se limitează, bineînțeles, la fonetică, ci ele ating și gramatica și vocabu-
larul. Fiecare clintre noi își are particularitățile sale, cuvintele pe care le
afecționează, fiecare vorbitor atașează alte nuanțe, alt colorit afectiv
f iecărui cuvînt , în raport cu experiența pe care a acumulat-o, cu evenimentele
prin care a trecut (vezi Limitele comunicabili^^ limbaj, II A. 6). Aici,
foarte adesea lucrurile nu se petrec fără a atrage atenția societății. Ne este
relativ ușor să indicăm particularitățile caracteristice ale felului în care vor-
besc cunoscuții noștri. Dar nici aceste diferențe nu pot merge prea departe.
Funcțiunea esențială a limbii este aceea de instrument de comunicare ;
limba se naște în societate și pentru a răspunde nevoii pe care o simt
oamenii de a schimba idei între ei. Dacă modul de a vorbi al unuia ar fi
foarte deosebit de al celorlalți, comunicarea ar deveni imposibilă. La oa-
menii normali, care formează același grup teritorial, acest lucru nu se
întîmplă niciodată. Este indispensabil și obligator ca ascultătorii să înțe-
leagă ce vrea să spună vorbitorul, altfel n-ar mai putea exista societatea.
Apare deci o frînă care nu lasă diferențierea să devină prea adîncă : acolo
unde, din cauza unor modificări, se produc neînțelegeri, practica vieții ne
constrînge să luăm măsuri de îndreptare. Modificările individuale, sau sînt
adoptate de ceilalți, sau dispar odată cu vorbitorul care le-a creat.
Prin urmare nevoia de a se înțelege între ei silește pe oamenii din ace-
eași comunitate să vorbească aproximativ la fel. Aceasta nu înseamnă că
limba nu se schimbă. Ea este obligată să se schimbe necontenit. Dacă
pînă astăzi nu sîntem în stare să explicăm de ce la un moment dat un
sunet, pus în anumite situații (sub influența sunetelor înconjurătoare, în
raport cu locul accentului, cu plasarea la începutul sau la sfîrșitul cuvin-
telor) evoluează într-un anumit fel (de ce, pentru a da un exemplu, în evul
mediu orice l intervocalic a devenit r în românește), în schimb sîntem în stare
să explicăm multe dintre modificările de gramatică și mai toate cele de vo-
cabular (vezi Cauzele schimbărilor lingvistice, III B). Un sunet sau un grup de
sunete au fost eliminate pentru că și fără a le pronunța cuvîntul sau forma
gramaticală avea înțeles clar ; altfel vorbind, s-a realizat o economie de energie
prin reducerea corpului cuvîntului. Un sunet sau un grup de sunete s-au
adăugat, sau au fost modificate, pentru că forma de exprimare de pînă
atunci preta la confuzie sau nu permitea legarea cuvîntului de altele cu care
era sau cu care părea înrudit; deci nevoia de precizare a înțelesului a obli-
gat la un supliment de efort. Noțiuni noi au silit oamenii să caute noi denu-
miri, noțiuni vechi, fiind eliminate din mintea vorbitorilor, au antrenat
pierderea treptată a cuvintelor care le denumeau; mai putem face respon-
sabilă moda, politica și așa mai departe, pentru unele schimbări de vocabu-
A. Ramificațiile limbii
411
Iar. Bar trăind în aceeași comunitate, oamenii învață unii de la alții tot ce
e nou în viață și, prin aceasta, și în limbă. Deci limba se diferențiază față
de formele ei anterioare, dar nu se creează prin aceasta deosebiri marcante
între reprezentanții aceleiași generații (cu o rezervă, aceea a diferențelor
profesionale, de căre vom vorbi mai jos).
Atunci de ce limba comună primitivă s-a scindat în atît de numeroase
idiomuri, de ce e mai ușor, pe suprafața globului, să găsești oameni cu care
să nu te înțelegi, decît oameni care vorbesc aceeași limbă cu tine ?
Cei care au creat graiul articulat și-au cîștigat, chiar prin aceasta, o
mare superioritate asupra celorlalți antropoizi și, bineînțeles, asupra
celorlalte animale. Ei și-au dat asistență unii altora, s-au putut mai bine
apăra contra agresiunilor și prin aceasta și-au prelungit viața și au putut
să se înmulțească mai repede. Dar mijloacele de existență pe teritoriul
restrîns pe care locuiau erau în mod fatal limitate : nici vegetalele, nici
animalele de vînat nu erau în cantitate suficientă pentru noile dimensiuni
ale omenirii. A fost deci obligatorie răzlețirea, la început pe teritorii apro-
piate, iar cu timpul din ce în ce mai depărtate. Mijloacele de comunicare
rudimentare, în primul rînd mijloacele de circulație (mersul pe jos pe teri-
torii unde pîndeau fel de fel de primejdii), au dus curînd la întreruperea
legăturilor între cei care plecaseră și cei care rămăseseră pe loc. Se creau
astfel, cu timpul, comunități diferite, fără nici o legătură între ele.
Limba evolua între timp, în ambele feluri de care am pomenit,
pronunțarea relativ unitară a unui grup devine mult diferită de a celui-
lalt grup, împrejurările noi în care se găsesc cei plecați îi silesc să creeze
nume pentru noțiuni pe care mai înainte nu le avuseseră (forme de te-
ren, plante, animale etc.), astfel că, dacă în fiecare dintre grupuri se
păstrează coeziunea, între un grup și altul se pierde posibilitatea de înțe-
legere. Procesul s-a repetat de sute și mii de ori, între diversele grupuri
de oameni se creează distanțe de mii și chiar de zeci de mii de kilo-
metri, iar din unitatea inițială nu mai rămîne nimic perceptibil pentru
cineva neinițiat în istoria limbilor.
Uneori diverse împrejurări fac ca triburile răzlețite să se adune
din nou : interesele apărării contra altor neamuri, invadarea unor teri-
torii străine etc. Dacă limba nu ajunsese să se diferențieze foarte mult,
dacă vorbitorii din două grupuri se mai puteau înțelege între ei, reuni-
rea politică ducea adesea la restabilirea unității lingvistice.
Se pot stabili relații foarte strînse și între grupuri care vorbesc idio-
muri complet diferite. Acesta este cazul în primul rînd cînd un trib este în-
frînt în luptă : bărbații învinși sînt omorîți, iar femeile și copiii sînt pri-
miți în tribul învingător. Atunci, cu timpul, se produce o unificare, nu
în sensul contopirii celor două idiomuri, ca în cazul dialectelor, ci în
sensul că minoritatea sau cel puțin cei mai slabi politicește învață limba
celorlalți.
Oricum, nevoile procurării de mijloace de subzistență și slabele
mijloace de circulație fac ca în societatea primitivă să predomine diver-
sificarea asupra unificării.
412
IV. Ramificațiile și clasificarea limbilor
In perioada sclavagistă, situația se schimbă. în primul rînd învinșii
nu mai sînt exterminați, de obicei sînt ținuți în viață și obligați să mun-
cească pentru învingători, iar cu timpul adoptă limba acestora ; în al doilea
rînd se creează mari imperii, în care trăiesc populații de origine diferită;
cu timpul acestea, cel puțin parte dintre ele, adoptă limba cuceritorilor
(chiar dacă cu diferențe dialectale). Apare și o variantă socotită oficială,
de obicei cea folosită în capitală, și aceasta elimină, măcar parțial, dia-
lectele.
în evul mediu predomină din nou diversificarea. Marile imperii
sclavagiste se sfărîmă, pe bazele unei singure limbi se formează acum
mai multe (ca exemplu pot servi limbile romanice provenite din latină);
dar și statele rezultate din scindarea imperiului se fărîmițează, fiecare
senior este suveran pe moșia sa, țăranii sînt legați de pămînt, deci nu
pot circula și nu au legături cu vecinii din alte feude, ceea ce duce la
diferențieri foarte adînci. în țările apusene, la cîteva zeci de kilometri
departe de-acasă, un țăran nu se mai poate face înțeles în graiul său
natal. La noi lucrurile n-au mers atît de departe, pentru că boierii nu
s-au bucurat de atît de mare independență față de domn ca seniorii
feudali din apus și nici n-au avut atît de mare putere asupra țăranilor :
legătura de pămînt s-a legiferat abia la sfîrșitul secolului al XVI-lea,
cînd feudalismul era în evident declin. De aceea dialectele noastre nu
sînt atît de deosebite între ele ca cele din țările apusene.
Perioada capitalistă aduce din nou unificarea. Burghezia propagă
naționalismul, urmărește desființarea barierelor vamale din interiorul
țării, circulația liberă a mărfurilor, și dorește să fie posibilă înțelegerea
printr-un grai unic cel puțin pînă la frontierele statului. Pentru a ob-
ține funcții publice, trebuie să cunoști limba oficială, deci minoritățile
naționale și de asemenea cei care foloseau dialecte aberante își părăsesc
treptat idiomul în favoarea celui mai puternic. Se dezvoltă știința de
carte, cultura în general, predată în limba literară, adică în cea oficială,
care nu mai e o limbă străină ca în evul mediu. Se dezvoltă și mijloacele
de circulație, care ajută la menținerea sau la crearea coeziunii lingvistice :
se creează șosele, care permit circulația mai comodă cu vehicule trase
de cai.
în socialism se acordă libertatea de a folosi la școală graiul matern,
ceea ce ușurează însușirea culturii elementare; dar se învață și limba
majorității, pentru că minoritățile au interesul să o facă. în orice caz,
dialectele și graiurile locale sînt în rapidă scădere și în țările capitaliste,
din cauză că se perfecționează mijloacele de comunicare. Pe de o parte
dezvoltarea vehiculelor mecanice (vapor, tren, automobil, avion), pe
de altă parte presa, cinematograful și radioteleviziunea ajută la stabilirea
de relații strînse cu toți conaționalii, difuzează cuvîntul, scris și rostit,
în varianta literară și duc la unificarea lingvistică rapidă.
Dar se apropie momentul cînd situația aceasta nu va mai putea
fi socotită mulțumitoare. Va fi nevoie în curînd de o posibilitate de
înțelegere pe scară internațională. în oarecare măsură, a fost nevoie
A. Ramificațiile limbii
413
și în trecut. Limba greacă comună (koine), creată după cuceririle lui
Alexandru cel Mare, a deservit un timp întregul bazin al Mediteranei;
apoi a venit rîndul latinei, care, mai tîrziu, ca limbă a științei, a permis
înțelegerea în tdată Europa apuseană. în orient, araba, în răsăritul
Europei slavona, :în extremul orient chineza (aceasta mai mult în scris)
au servit de limbi internaționale. Mai tîrziu au căpătat prestigiu deosebit
unele limbi vii, care au fost învățate de oameni din țări cu limbă di-
ferită : întîi franceza, în Europa centrală germana, iar în vremea noastră,
în multe locuri, engleza, rusa. Bineînțeles, aceste forme de înțelegere,
mai ales în trecut, au atins numai un anumit nivel al populației.
încă din evul mediu se agită problema unei limbi universale, care
după mulți ar fi trebuit să fie artificială. Dintre numeroasele încercări
făcute în această direcție, nici una n-a avut succesul dorit.
în vremea noastră are loc un nou fel de unificare lingvistică, pe
de-asupra frontierelor naționale, fără constrîngere și folosind verificarea
neîncetată în procesul comunicării, deci pe cale naturală. Grație îmbună-
tățirii necontenite a mijloacelor de comunicare, grație colaborării între
oamenii de știință pe plan internațional, terminologia (și nu numai cea
profesională) devine unitară în toată lumea. Noțiunile noi capătă de
la început nume internaționale, luate de cele mai multe ori, direct sau
indirect, din latinește (iar acolo, adesea, din greacă). Vocabularul de
care se servește un om plecat de-acasă este aproape în întregime ace-
lași în toată lumea : cuvinte ca hotel, restaurant, teatru, șofer, avion etc.
sînt înțelese peste tot. Gramatica, din ce în ce mai analitică și mai sim-
plă, nu mai face mari dificultăți pentru înțelegere. Astfel se poate crede
că nu peste mult timp se va vorbi peste tot o singură limbă, naturală,
dar nu identică cu vreuna din cele vorbite azi, ci o sinteză a lor, cu
nucleu lexical latin.
Întorcîndu-ne la cele spuse la începutul acestui capitol, amintim
că unificarea absolută nu e posibilă. Se adîncește acum alt fel de diver-
sificare, pe stiluri ale limbii și pe profesiuni. Dacă, de bine de rău, oa-
menii care trăiesc în aceeași societate recunosc amănuntele din principa-
lele stiluri ale limbii, în schimb termenii profesionali pot fi complet
necunoscuți celor din afara meseriei. Ce se întîmplă cu acești termeni?
Nu cumva se creează limbi diferite, pentru fiecare profesiune o limbă
aparte? Nu, pentru că pe de o parte mulți dintre termenii profesionali
au o existență foarte scurtă (să ne amintim de numele medicamentelor
care circulau acum cîțiva ani iar astăzi tineretul nu le mai cunoaște),
pe de altă parte cei care se mențin ajung să fie cunoscuți de marele
public. în orice caz, acest fel de diferențiere nu atinge esența limbii.
Creată ca mijloc de comunicare, limba rămîne unitară, se dez-
membrează, se reunifică, după cum vorbitorii păstrează sau pierd con-
tactul între ei, deci după cum au sau nu ocazia să comunice prin limbă.
41 4
IV. Ramificațiile și clasificarea limbilor
4.	Ramificațiile teritoriale
Prezentul capitol este consacrat descrierii și definirii ramificații-
lor sau unităților teritoriale ale limbii, cunoscute și sub numele de
aspecte sau variante teritoriale.
a.	Care sînt ramificațiile teritoriale
Lingviștii sînt, în general, de acord cu stabilirea, cel puțin teore-
tică, a unităților teritoriale și a raporturilor dintre ele ; astfel, aspectul
general, abstract, cea mai largă unitate geografică, locală, căreia i se
subordonează celelalte varietăți teritoriale, este limba comună a întregului
popor. Ei i se subordonează imediat ierarhic dialectele, acestora li se sub-
ordonează subdialectele, iar acestora din urmă — graiurile. Reprezentarea
sumară și schematică a acestor dependențe este următoarea :
Limba comună
Dialect
Subdialect
Subdialect
Subdialect
Subdia/ect
Dialectul e definit ca un ,,aspect particular (regional) al limbii
întregului popor, caracterizat printr-un minimum de trăsături specifice” \
iar graiul este și el „un aspect particular (local) al limbii întregului popor,
caracterizat printr-un minimum de trăsături specifice, care însă se sub-
ordonează în mod necesar unui dialect, după cum acesta se subordo-
nează în mod necesar limbii întregului popor” 2.
Dacă, din punct de vedere teritorial, dialectele se vorbesc, de obicei,
pe mari porțiuni spațiale, care coincid în general cu vechi diviziuni
administrativ-politice (în cazul teritoriului românesc : vechile principate
sau provinciile istorice), graiurile sînt varietăți locale mai restrînse ca
extindere, ele vorbindu-se într-un grup de sate învecinate sau chiar în
cîte un singur sat.
1 Coteanu, Dialectologie, p. 58.
2 Ibidem, p. 58 — 59.
A. Ramificațiile limbii
415
De notat că, pentru unii lingviști, termenul de subdialect (introdus
la noi de către Al. Pliilippide 3, S. Pușcariu 4 și E. Petrovici) și cel de grai
sînt sinonime. Astfel, după unii cercetători, idiomul (acesta fiind termenul
generic pentru toate subdiviziunile) dacoromân, sau ceea ce se înțelege
în mod curent prin limba română, cuprinde între unitățile sale imediat sub-
ordonate ierarhic, dialectul muntenesc (limitat la teritoriul dintre Dunăre,
mare și un mic teritoriu la nord de Carpații meridionali — județele Sibiu
și Brașov), iar acesta din urmă numără, printre alte subunități, și sub-
dialectul (sau graiul) oltenesc.
b.	Scurt istoric al dialectologiei
Preocupările pentru studiul varietăților teritoriale ale limbii apar
încă din antichitate.
Școala filologică din Alexandria (secolele III-II î.e.n.) se rezuma
la comentarea și explicarea elementelor dialectale din textele scrise (în
speță, epopeile homerice). E interesant de observat că dialectele grecești
se fixaseră, diferențiat, ca ,,limbi” literare ale diverselor genuri literare,
după modelul primelor opere aparținînd acestor genuri: dialectul eolic
devine limba poeziei epice, a epopeei incipiente și a liricii poeților din
Lesbos; dialectul ionic stă la baza limbii homerice, caracterizînd epopeea
în forma ei desăvîrșită; în dialect doric, influențat și de limba homerică,
se scria lirica corală. Proza este scrisă, la început (pînă prin sec. al
Vl-lea î.e.n.), în dialect ionic, iar în epoca de înflorire a literaturii eline,
în dialect atic, pe baza căruia se și formează, în epoca elenistică, limba
comună — koine.
Tot din antichitate începe să se acorde atenție dialectelor vorbite,
nu numai formelor lor mai vechi, consemnate în scris. în secolul I î.e.n.
filologul lan-Siun alcătuiește o lucrare specială consacrată dialec-
telor chinezești, în care consemnează corespondențe lexicale între dia-
lecte, făcînd și referiri la ariile lor de răspîndire. Arabii fac un pas
înainte, atît prin dicționarele de sinonime dialectale arabe, cît și prin
atenția acordată dialectelor turce, vorbite în limitele imperiului arab :
opera reprezentativă a direcției din urmă este Divanul limbilor turce,
al lui al-Kașgari (secolul al Xl-lea), în care nivelul lexical e depă-
șit, schițîndu-se și o gramatică comparată a dialectelor turce 5.
în Europa medievală interesul filologilor era, în general, îndreptat
spre studiul limbilor clasice, limbile vii, vorbite, fiind neglijate — cu rare
excepții (Dante, De vulgari eloquentia, manifestul Pleiadei).
Raționalismul secolelor al XVII-lea și al XVIII-lea orientează lingvistica
spre studiul limbilor vii, eăutînd însă ceea ce este comun în ele, universal.
3 Originea românilor, voi. II, Iași, 1927, p. 395.
4 Studii istroromâne, voi. II (1926), voi. III (1929), București, passim.
6 Cf. Graur —Wald, Ist. lingv., p. 10, 15 — 16.
416
IV. Ramificațiile și clasificarea limbilor
Abia odată cu începutul secolului al XlX-lea, prin apariția metodei
comparative-istorice, se acordă din nou atenție diversificării limbilor
— reînnodîndu-se firul cu ideea, uitată, a lui Varro, că limba evoluează
— , dar studiul se face și acum tot pe baza textelor păstrate din limbile
clasice. Curentul naturalist, la jumătatea aceluiași secol, preluînd sugestii
din științele naturale, foarte avansate în acel moment, repune în drepturi
ideea evoluției și a diversificării, militînd pentru studiul fenomenelor
pe baza limbilor vii, prin reprezentanții săi de frunte A. Schleicher
și, mai ales, Max Miiller.
Dar adevăratul întemeietor al dialectologiei — disciplină lingvistică
auxiliară, al cărei obiect îl constituie ramificațiile teritoriale ale limbii
— este italianul Graziadio Isaia Ascoli (1829 — 1907), părinte
al dialectologiei italiene și al celei romanice, în general6. El fi-
xează principiile și metodele de lucru ale dialectologiei în studiul său
„L’Italia dialettale”, apărut în revista „Archivio glottologico italiano”,
voi. VIII (1882—1885), în care subliniază și importanța pentru lingvis-
tica generală a studiului limbilor vii, al graiurilor populare, a căror obser-
vare atentă poate duce la desprinderea unor concluzii cu caracter gene-
ral privind modificările petrecute ,,în fazele anterioare ale unui idiom
oarecare”. După apariția foneticii instrumentale și — îndeosebi — a
geografiei lingvistice, la începutul secolului al XX-lea, ipoteza lui Ascoli
a fost în mod strălucit confirmată: A. Meillet întemeiază dialecto-
logia indo-europeană, prin aplicarea rezultatelor obținute în studierea
dialectelor actuale, în lucrarea sa Les dialectes indo-europeens (ed. I,
1908, ed. a Il-a, 1922).
Fundamentată științific la jumătatea secolului trecut, dialecto-
logia se constituie ca o importantă disciplină auxiliară a istoriei limbii,
care urmărește fenomenul de diversificare a limbilor 7. De-abia după cel
de-al doilea război mondial studiul unităților teritoriale ale limbii începe
să se facă cu ajutorul metodelor moderne structurale 8.
în România preocupările dialectale au rădăcini vechi, ele datînd
de pe vremea cînd studiul ramificațiilor lingvistice teritoriale nu fusese
constituit ca disciplină științifică. Meritul pionieratului în această privință
îi revine lui Dimitrie Cantemir, care în Descriptio Moldaviae (1716) amin-
tește cîteva din deosebirile, mai ales de ordin fonetic, dintre dialectele
moldovean și muntean.
De cercetări propriu-zise de dialectologie se poate vorbi, la noi,
numai din a doua jumătate a secolului al XlX-lea, de cînd se pot re-
ține numele unui Ion Maiorescu {Vocabular istroromân, în ,,Convorbiri lite-
rare”, 1874) sau al unui Miron Pompiliu {Graiul românilor din Biharia, în
,,Convorbiri literare”, 1886). B. P. Hasdeu acordă un loc însemnat deo-
sebirilor dialectale în monumentalul său Etymologicum magnum Roma-
niae (1886—1898.)
6 Iordan, Lingu. romanică, p. 16.
7 Vezi și Diversificare și unificare (IV A 3).
8 Vezi mai sus, Dialectologia structurală și transformațională (I B 2 by).
A. Ramificațiile limbii
417
La sfîrșitul secolului al XlX-lea și începutul actualului secol o
deosebit de rodnică activitate dedicată cercetării dialectelor limbii ro-
mâne depune lingvistul german Gustav Weigand, ale cărui lucrări,
alături de cele ale colaboratorilor și elevilor săi, între care se afla și
Sextil Pușcariu, apar în „Jahresbericht des Instituts fur Bumănische
Sprache” (Leipzig), începînd din anul 1894. Weigand este și autorul
primului atlas lingvistic al limbii române : Ling^listischer Atlas des daco-
rumănischen Sprachgebietes (1909), depășit astăzi și cu destule erori.
După primul război mondial dialectologia românească este reprezen-
tată mai ales prin școala de la București (Ov. Densusianu, L-A.
Candrea), a cărei activitate se concretizează într-un număr de monografii
dialectale, și prin școala de la Cluj, care acordă un deosebit interes geo-
grafiei lingvistice (S. Pușcariu, E. Petrovici, S. Pop), realizînd al doilea atlas
lingvistic român9, fără să neglijeze însă nici monografiile ^dialectale (Theo-
dor Capidan: Meglenoromânii, voi. I, 1925, voi. al II-lea, 1928, voi.
al III-lea, f.a.; Aromânii, 1932).
în ultimii ani preocupările dialectologilor noștri cunosc o diversi-
ficare și o specializare accentuate; mulți dintre ei își desfășoară activi-
tatea de cercetare științifică în cadrul Centrului de cercetări fonetice
și dialectale de pe lîngă Academia Bepublicii Socialiste Bomânia (înfiin-
țat de acad. Al. Bosetti), unde se editează și periodicul ,,Fonetică și dia-
lectologie” (începînd din 1958).
c.	Modalități de studiere a ramificațiilor teritoriale
Studiul subdiviziunilor teritoriale ale limbii implică două etape
importante : informarea și interpretarea materialului dialectal.
Informarea este activitatea desfășurată în vederea culegerii datelor
lingvistice necesare descrierii unei anumite subdiviziuni teritoriale; ea
se poate face prin două procedee : prin observație și prin anchetă.
Observația este procedeul cel mai simplu de informare și constă
în culegerea datelor lingvistice prin urmărirea continuă a graiului unui
individ sau al unui grup de indivizi vorbitori dintr-o regiune anumită,
în cele mai diverse împrejurări. în acest caz este necesar ca cercetătorul
să se integreze în colectivitatea pe care o observă din punct de vedere
lingvistic. Avantajul de a se obține, astfel, date lingvistice autentice este
umbrit de faptul că cercetătorul trebuie să piardă multă vreme pentru
a obține o imagine a idiolectului, respectiv a graiului pe care îl urmărește,
precum și de situația întrucîtva pasivă a cercetătorului în raport cu su-
biectul anchetat, care nu satisface totdeauna exigențele implicite ale
primului. Datorită acestor dezavantaje procedeul observației a fost pără-
sit în cercetarea dialectală; totuși, psiholingvistica tinde să-l readucă
9 Amănunte cu privire la acesta se pot găsi în Geografia lingvistică (I B 2 b P).
27 - p. 1213
418
IV. Ramificațiile și clasificarea limbilor
în actualitate, militînd pentru aplicarea unei metode dinamic-contcxtuale
în studiul varietăților teritoriale ale limbii10.
Ancheta dialectală este o cercetare pregătită în prealabil, implicînd
un scop bine determinat și efectuîndu-se cu mijloace speciale. Ea poate
avea în vedere numai unul sau cîteva, compartimente ale idiomului stu-
diat, dar poate fi orientată și spre urmărirea elementelor specifice din
toate compartimentele acestuia (fonetică, morfologie, sintaxă, lexic).
Procedeul anchetei cunoaște, la rîndul său, două variante. Cea mai veche
este ancheta prin corespondenți (utilizată de G. Wenker și B. P. Hasdeu),
abandonată astăzi, pe de-o parte din cauza prejudiciilor pe care le-ar
putea aduce cercetării subiectivitatea sau incompetența coresponden-
ților, pe de alta pentru că un asemenea tip de anchetă este pretabil,
la un singur compartiment al limbii — la vocabular. Varianta cea
mai răspîndită, generală actualmente, este ancheta pe teren, care implică
deplasarea cercetătorului în mediul a cărui vorbire o cercetează. Ea a
fost aplicată de către Weigand și de către dialectologii din școlile
bucureșteană și, mai ales, clujeană. Ancheta pe teren se poate
efectua de către un singur cercetător (nelingvist, ca E. Edmont, anche-
tatorul lui Gillieron; lingvist: G. Weigand), de către un grup, mai larg
sau mai restrîns, de anchetatori, care anchetează subiecții vorbitori din
zonele care le-au fost repartizate spre cercetare (școala sovietică de dia-
lectologie antrenează în cercetare chiar colective foarte mari de lingviști)11.
Pentru o înregistrare cît mai obiectivă a materialului dialectal se folosesc
astăzi aparate moderne — în special magnetofonul.
Problemele speciale ale anchetei pe teren sînt: stabilirea rețelei
de puncte anchetate (care poate fi mai rară sau mai deasă, în cazul
din urmă evitîndu-se totuși cercetarea a două puncte învecinate
sau foarte apropiate, deoarece graiurile celor două localități pot prezenta
puține particularități relevante sau chiar nici una) și alegerea subiec-
ților (informatorilor) — a căror situație lingvistică, rezultată din datele
lor biografice (originea, vîrstă, starea civilă, ocupația, știința de carte),
trebuie să fie amănunțit cunoscută de către dialectolog, și care trebuie
să aibă o ,,dicțiune” corectă, pentru a fi capabili să ofere o imagine au-
tentică, nealterată, a idiomului local.
Indiferent de varianta adoptată pentru anchetare, o problemă aparte
rămîne aceea a chestionarului, care este o listă de întrebări dinainte stabi-
lite, în raport cu specificul local și cu scopurile anchetei, întrebări alcă-
tuite în așa fel, încît răspunsurile date de subiecții anchetați sădezvăluie
aspecte ale tuturor compartimentelor idiomului respectiv. întrebările
pot fi de mai multe tipuri: cel mai frecvent este acela al întrebării indirecte
(prin perifrază), prin care se pot obține și date de morfosintaxă, nu numai
de lexic. întrebările indirecte pot fi însoțite sau completate de întrebări
directe, de indicarea obiectului (cînd se urmărește obținerea unor date
10 Cf. Slama-Cazacu, Psiholingvistică, p. 177 și urm.
11 Pentru alte date privitoare la anchetă, vezi și Geografia lingvistică (I B 2 b P).
A. Ramificațiile limbii
419
lexicale; un caz particular al acestui tip de cercetare fiind metoda
numită „cuvinte și lucruri”, inițiată de E. Meringer și H. Schuchardt:
studiul cuvintelor în strînsă și directă relație cu obiectele denumite și cu
părțile componente* ale acestora, cu circuitul obiectelor respective într-o
anumită zonă de cultură) sau de indicarea imaginii obiectului (desen,
de obicei; un caz aparte al acestui tip de întrebare îl constituie procedeul
denumit PLIM 12, inițiat de lingvistul american Stanley Sapon).
Consemnarea în scris a rezultatelor anchetei, a datelor lingvistice
obținute, încheie informarea. Notarea acestor date se poate face direct,
în momentul în care ele sînt obținute, sau indirect — prin transcriere
după înregistrările magnetice. Există două tipuri principale de notare :
unul nealfabetic, operînd cu „formule” alcătuite din semne grafice spe-
ciale care consemnează trăsăturile articulatorii ale sunetelor, altul — al-
fabetic, în care fiecare semn grafic notează cîte un sunet. Primul tip
(cu o variantă datorată lingvistului danez Otto Jespersen și cu alta — lui
Baudouin de Courtenay) este foarte complicat, greoi și neeconomic,
fiind complet părăsit din aceste motive în cercetările dialectale actuale.
Tipul al doilea a fost inaugurat de către Asociația fonetică internațională,
în 1881, pentru transcrierea fonetică a limbii engleze sau a altor limbi
cu ortografie etimologizantă. El constă din folosirea literelor alfabetului
latin, în alte variante adăugîndu-se și cîteva caractere grecești, pentru
notarea unor sunete speciale (mai ales spirante interdentale) sau semne
diacritice pentru notarea accentelor sau a variatelor nuanțe ale sune-
telor. în dialectologia românească se cunosc patru sisteme principale
de notare. Cel mai vechi aparține lui G. Weigand, următoarele două au
fost folosite de școala de la București (unul, utilizat în revistele „Grai
și suflet*’ și „Buletinul societății filologice”, conduse de O. Densusianu,
cuprinde circa 20 de semne grafice în plus față de alfabetul oficial al
limbii române, celălalt — promovat de Laboratorul de fonetică experimen-
tală din București și de revista „Bulletin linguistique”, e alcătuit din 14
semne speciale pentru vocale și 16 pentru consoane, la care se adaugă
un număr de semne diacritice), iar ultimul — cel mai complex și mai
nuanțat — alcătuit din 94 de caractere și 25 de semne diacritice, a fost
folosit de către școala de la Cluj pentru „Atlasul lingvistic român”.
Dacă informarea se face în vederea alcătuirii unei monografii
dialectale (studiu constînd din descrierea și explicarea faptelor lingvistice)
ea se poate încheia aici, dacă însă interpretarea urmează să fie întreprinsă
cu mijloacele geografiei lingvistice, între informare și interpretare își face
apariția o etapă intermediară : cartografierea, adică notarea pe hartă a
fenomenelor lingvistice din diferite puncte anchetate. Un pas avansat
spre interpretare îl constituie asa-numitele hărți sintetice speciale, pe
care se sintetizează unele elemente consemnate pe hărțile analitice
12 „Piclorial Linguistic Interview Manual”. Constă din prezentarea în fața subiecților
a unor planșe cu desene a căror complexitate crește treptat, pentru a se obține din răspunsurile
lor, pe rînd, date de fonetică apoi de lexic, în sfîrșit de morfosintaxă. Procedeul a fost apli-
cat și la noi; cf. Paul Lăzărescu în RRL XI, 1966, 1, p. 85 — 100.
420
IV. Ramificațiile și clasificarea limbilor
(acestea- din urmă cuprinzînd toate răspunsurile obținute de la subiecți,
repartizate pe compartimente ale limbii). Pentru facilitarea inter-
pretării datelor, hărțile se adună în atlase lingvistice13.
A doua etapă importantă a cercetării dialectale o constituie in-
terpretarea care poate urma o cale clasică, aceea a monografiei, sau calea,
relativ mai nouă, a geografiei lingvistice. Monografia se bazează pe descrie-
rea unității teritoriale cercetate, completată cu comparația acesteia cu
limba comună, cu varianta ei literară sau cu alte unități teritoriale,
supraordonate, subordonate sau de același nivel cu unitatea în cauză,
ori cu faze mai vechi ale acestora. Calitatea monografiei este că ea pre-
zintă o anumită unitate lingvistică teritorială ca pe un ansamblu de
particularități în toate compartimentele, ansamblu urmărit atît din
punctul de vedere al funcționării lui la un moment dat cît și din punctul
de vedere al evoluției sale. Monografia, ca modalitate de interpretare
a dialectelor, a fost o vreme eclipsată de metoda geografică, prin marea
bogăție de date pe care ultima le poate pune la dispoziția cercetătorilor,
în ultimul timp, atlasele regionale se apropie de caracterul monografiilor
prin restrîngerea sferei de interes la teritorii de dimensiuni reduse, iar
dialectologii conced că atlasele lingvistice și monografiile dialectale se
completează reciproc14.
d.	Factorii care duc la apariția ramificațiilor teritoriale15
Pot fi grupați în două categorii: factori extralingvistici și factori
lingvistici.
Factorii extralingvistici au, de obicei, o mai mare pondere în die
versificarea idiomurilor. între aceștia se numără dispersia pe o mare
suprafață teritorialăa populației care folosește un idiom unitar, dispers ie
a cărei cauză nu poate fi decît de ordin social-economic (cazul migrației
popoarelor, al cuceririlor militare, al colonizărilor de teritorii străine);
la acest factor, în același timp ca o consecință a lui, se poate adăuga
relieful (obstacolele fizico-geografice) suprafeței teritoriale pe care s-a
dispersat o anumită populație, care uneori poate împiedica reluarea con-
tactului între diferitele grupuri de vorbitori, alteori o poate facilita —
în funcție de acestea diferențele idiomatice pot apărea mai repede și
pot fi mai profunde sau dimpotrivă, unitatea idiomatică inițială poate
fi menținută 16.
în diversificarea idiomului originar își spune cuvîntul și contactul
cu idiomuri alogene, interferența dintre sisteme lingvistice diferite, con-
13 Vezi Geografia lingvistică (IB 2b Ș).
14 Pentru detalii privind studiul ramificațiilor teritoriale ale limbii se poate consulta
Coteanu, lucr. cit., p. 23 și urm.
15 Vezi și Cauzele schimbărilor lingvistice (III B.)
16 Vezi și Diversificare și unificare (IV A 3).
A. Ramificațiile limbii
421
gecință a amestecului total sau parțial de populații de origine etnică
diferită 17.
Factorul lingvistic de o deosebită importanță în apariția diversi-
ficărilor teritoriale îl constituie arbitrarul semnului lingvistic :
întrucît relația dintre complexul sonor și concept nu este motivată în epoca
istorică a evoluției limbilor, nimic nu împiedică faptul ca un anumit
complex sonor să denumească alt (sau și alt) concept, tot așa cum un
concept anumit poate căpăta un nou complex sonor. în felul acesta iau
naștere sinonimele dialectale, omonimele.
Diversificarea unui idiom nu se produce însă numai prin acțiunea
unui singur factor dintre cei amintiți; toți factorii concurează, în măsură
mai mare sau mai mică, la grăbirea sau intensificarea procesului de diver-
sificare, care se accentuează odată cu trecerea unei perioade îndelun-
gate de timp de la momentul scindării grupului inițial de vorbitori.
însă, oricît de adînci ar fi diversificările, și oricît de generale
(atingînd, adică, toate compartimentele lingvistice), ramificațiile terito-
riale ale limbii nu vor putea fi delimitate cu rigurozitate în spațiu, ceea
ce se poate constata și din studiul hărților lingvistice, pe care isoglosele,
care marchează aria de răspîndire a anumitor particularități fonetice,
lexicale sau de altă natură, în loc să se suprapună perfect se întretaie
în numeroase puncte. Dar nu se poate nici conchide că ramificațiile
teritoriale ale limbii n-ar avea o existență concretă. Interferențele, co-
existența particularităților foarte variate într-un compartiment sau altul
se constată în zonele de graniță ale teritoriilor pe care se vorbesc dialec-
tele, realitatea lor concretă fiind evidentă în zonele centrale ale terito-
riilor Respective. Iată o mostră de vorbire din zona de contact a dialec-
tului muntean cu cel moldovean (fragment dintr-un text cules din comuna
Bogza, Eîmnicu-Sărat, în 1927) :
„Și-acuma hai sâ-i dăm ploconu, da iei: nu, câ nu primești; da
hincâ le-am adus, hai câ le cumpăra iei; și-a scos și ni-a dat ni doi
lei și zumati pă toati ouli și lu Banciu cinci lei pă cucoș”18.
Se pot surprinde următoarele particularități fonetice :
—	moldovenești: închiderea lui -ă final : sâ, câ, hincâ, cumpârâ;
închiderea lui -e final: priniești, t^ati, ouli ș.a.
—	muntenești: păstrarea lui -e final: le;
păstrarea africatei c : cinci;
particularități morfologice muntenești:
auxiliarul a al perfectului compus (hi-a dat),
prepoziția pă (în alte texte din aceeași zonă cu fone-
tism moldovenesc: pâ, iar în prepoziția compusă
„de pe”, cu fonetism mixt: di pă).
17 Cf. Substrat, superstrat, adstrat (IV G 2).
18 Extras din I. I. Stoian, l'exte folclorice din Rîmnicul-Sărat, „Grai si suflet”, III,
p. 110.
422
IV. Ramificațiile și clasificarea limbilor
Se întîmplă chiar ca în interiorul aceleiași unități lexicale să coexiste
particularități fonetice ale celor două dialecte. în textul de mai sus se
întîlnește cuvîntul zumati, în care apare fonemul muntenesc z (cores-
pondentul moldovenesc fiind #), dar a cărui terminație este moldove-
nească (în dialectul muntean -e final păstrîndu-se intact). Forma cuvîn-
tului, rezultată prin haplologie fumate < zumatate^ este tot munte-
nească.
e.	Criterii de delimitare a limbii de dialect
Procesul de diversificare a idiomurilor cunoaște diferite trepte :
mai întîi sciziunea este superficială, cînd diferențierea atinge numai voca-
bularul și fonetica, într-o mai mică măsură structura gramaticală, iar
varietățile care iau naștere în urma acestui fapt păstrează un strîns
contact între ele, influențîndu-se reciproc. Este vorba de faza dialec-
tală a diferențierii idiomului respectiv. Maitîrziu, prin concursul facto-
rilor amintiți mai înainte, deosebirile dintre dialecte se adîncesc atin-
gînd structura morfo-sintactică. La factorii lingvistici se adaugă cei
extralingvistici — dispersia pe o suprafață teritorială, mai mare sau mai
mică, dar în măsură să împiedice contactul între masele de vorbitori,
încadrarea vorbitorilor în formațiuni administrativ-politice diferite, in-
trarea lor în relații lingvistice, culturale, politice strînse cu vorbitorii
altor idiomuri etc. Cu timpul se poate vorbi de limbi diferite (aparți-
nînd aceleiași familii), care s-au născut din dialectele epocii anterioare.
Astfel, germenii diversificării unui idiom în dialecte se găsesc în graiu-
rile sale, după cum germenii limbilor care alcătuiesc aceeași familie
lingvistică se află în dialectele idiomului primar.
Care este însă limita exactă dintre limbă și varietățile sale locale,
cînd se poate vorbi de limbi înrudite (dar diferite) și cînd de dialectele
aceleiași limbi? Problema este de o deosebită importanță pentru lin-
gvistica generală, implicit pentru dialectologie, însă este în cea mai mare
măsură o chestiune extralingvistică, cu un pregnant caracter social
politic (dat de apartenența unei populații la un anumit grup etnic,
de apartenența la un anumit teritoriu de stat sau la altul, de unitatea
sau diversitatea de tradiții și civilizație etc.). Lingvistica a căutat s-o
rezolve cu argumente lingvistice, care nu s-au dovedit totdeauna sufi-
ciente, ceea ce a dus pe unii cercetători la concluzia că o clasificare a
idiomurilor în limbi și dialecte este nu numai dificilă, dar chiar impo-
sibilă. Motivată este numai dificultatea unei asemenea clasificări, dacă
se face doar cu argumente lingvistice, fondul chestiunii fiind de natură
extralingvistică. în cele ce urmează vor fi analizate cîteva criterii
propuse pentru soluționarea acestei probleme complexe.
A. Ramificațiile limbii
423
a. Criteriul genealogic19 susține, pe bună dreptate, că dialec-
tele sînt idiomuri care au aceeași proveniență, dar aceasta înseamnă
— implicit — numai o delimitare a sferei în care se pune problema diso-
cierii limbii de dialect: sfera idiomurilor înrudite.
Asociat cu’ punctul de vedere istoric asupra evoluției limbilor,
acest criteriu demonstrează că toate limbile unei familii date au fost
la originea îndepărtată dialecte ale unui idiom-bază, dar nu mai poate
stabili cînd și de ce se poate vorbi de limbi distincte și nu de dialecte.
Să urmărim un exemplu concret: latina s-a scindat — datorită vasti-
tății Imperiului roman, împărțirii sale administrativ-teritoriale, substra-
tului diferit de la o regiune la alta și apoi destrămării sale de către po-
poarele migratoare — într-o serie de dialecte orientale și occidentale,
între care : ibero-romana, galo-romana, daco-romana etc., din care provin
actualele limbi romanice : spaniola, franceza, româna și celelalte. Conform
criteriului în discuție s-ar putea admite cu ușurință că limbile romanice
actuale nu sînt decît dialecte ale limbii latine.
[3. Criteriul structural 20 — fiind luat în considerație de către unii
cercetători în strînsă legătură cu precedentul, sub denumirea comună
de criteriu genetic-stribctural — a fost propus într-o formă interesantă
de către lingvistul ceh Vâelav Polâk 21.
într-o primă formă, criteriul se referă la asemănarea fondului prin-
cipal lexical și a structurii gramaticale a două idiomuri. în cazul în care
ele se aseamănă am avea a face cu dialecte ale aceleiași limbi, în caz
contrar — idiomurile sînt limbi distincte. Dar criteriul structurii nu
spune’ cît de mari trebuie să fie asemănările ca să se poată vorbi de
dialecte și cît de adînci deosebirile ca să poată fi vorba de limbi. Există
dialecte ale aceleiași limbi foarte diferite între ele (în Italia, Germania),
pe cînd limbi diferite cunosc o asemănare mult mai mare (limbile slave
în particular cele de răsărit); nu se vede, în limitele aplicării acestui,
criteriu, de ce unele dialecte italiene n-ar putea fi considerate limbi,
iar limbile slave de est — dialecte. în formularea de mai înainte cri-
teriul discutat se apropie de acela al înțelegerii între vorbitorii a două
idiomuri, la care se vor face referințe mai jos.
Vâelav Polâk arată că dialectele sînt variante cu aceeași structură
lingvistică dacă ele se bazează pe același sistem morfosintactic (în alți
19 Susținut, în lingvistica românească, de către acad. Al. Rosetti, D. Macrea și
B. Cazacu. Cf. B. Cazacu, Studii de dialectologie română. București, 1966, p. 18 — 19. Criteriul nu
întrunește adeziunea unanimă a lingviștilor, cf. Graur, Studii, p. 295, și Introducere, p. 279.
20 Vezi B. Cazacu, lucr. cit., p. 20 — 21 ; și valabilitatea acestui criteriu este infirmată.
Pentru discuție vezi Graur, lucr. cit., p. 300, și Introducere, p. 280.
21 Vezi Contribulion ă Vetude de la notion de langue et de dialecte, „Orbis” III, 1954,
fasc. 1, p. 89 — 98.
424
IV. Ramificațiile și clasificarea limbilor
termeni: structură gramaticală) — cel mai stabil și mai caracteristic
domeniu al unei limbi. Variațiile care apar în interiorul unui idiom sînt
numai de domeniul lexicului și al foneticii și ele dau naștere la ceea ce
Polâk numește „variante orizontale” și „variante verticale”. Variantele
orizontale sînt unitățile teritoriale ale limbii — dialectele, iar cele verti-
cale sînt aspectele sociale — limba literară, jargoanele etc. S-ar părea
că această clasificare ar permite delimitarea, pe plan structural, a lim-
bilor de dialecte, dar rezultatele ei nu concordă întotdeauna cu reali-
tatea. „Aplicată în perspectivă sincronică la domeniul slav, ea autori-
zează pe autor să considere ceha, slovaca, poloneza, rusa și sîrbo-croata
ca variante regionale (« orizontale »), adică dialecte; independența acestor
limbi slave ar fi — după V. Polâk — aparentă și s-ar datora existenței
variantelor verticale (limbile literare), create prin condiții extralin-
gvistice (politice, culturale etc.)” 22.
în concluzie, criteriul genetic-structural este utilizabil numai la sta-
bilirea filiației, a înrudirii idiomatice, ducînd la constatarea că — în inte-
riorul oricărei familii de limbi — fiecare limbă a fost la un moment dat
al istoriei sale dialect al unui idiom comun, de bază, după scindarea
căruia devine limbă independentă, dar nu permite nici precizarea mo-
mentului cînd un dialect devine limbă, nici diferențierea prin vreun
mijloc oarecare a dialectului de limbă.
y. Criteriul verigilor intermediare23. Acest criteriu se referă la dis-
persia spațială a idiomurilor înrudite, față de precedentul — care ape-
lează în primul rînd la factorul timp. După unii lingviști, datorită
diferențelor foarte mari dintre idiomurile, înrudite, din cîmpia Chinei,
ar fi vorba de mai multe limbi chineze, nu de dialecte. Prin aducerea
în discuție a „verigilor intermediare” se demonstrează că, dimpotrivă,
dată fiind trecerea treptată de la un idiom chinez la celălalt, fără li-
mite abrupte, este vorba totuși de dialecte chineze diferite și nu de
limbi distincte. Dar limite laxe nu există numai între dialecte, ci și
între limbi independente (trebuie făcută însă observația că numai în
cazul apartenenței lor la aceeași familie de limbi) — între franceză și
italiană, între bulgară și sîrbă, slovacă și polonă, rusă și bielorusă.
Criteriul discutat aici mai e cunoscut și sub numele de criteriul
continuității teritoriale 24, cînd se referă la diviziunile teritoriale ale unei
limbi vorbite neîntrerupt pe o porțiune spațială. Astfel, dialectele daco-
române (muntean, moldovean, bănățean, crișean, maramureșean) se
află unul în continuitatea celuilalt. La fel, dialectele spaniolei (castihan,
leonez, aragonez ș. cl.) și ale multor altor limbi; în aceste cazuri dia-
lectele respective se învecinează teritorial și trecerile de la unul la celă-
22 B. Gazacu, lucr. cit., p. 21.
23 Vezi comentarea lui în Graur, lucr. cit., p. 297.
24 Cf. Introducere, p. 280.
A. Ramificațiile limbii
425
lalt se fac pe nesimțite, dînd naștere unor zone mixte din punct de vedere
dialectal, a căror situație a fost comentată încă la începutul secolului
de către G. Wșigand, care introduce termenul de tîbergangsăialekt
(categorie în care include două subtipuri: Mosaikdialekt și Mischdialekt)
ceea ce ar corespunde ariilor suprapuse din terminologia lui K. Jaberg
(în cazul cărora două sau mai multe fenomene lingvistice se întîlnesc
pe suprafețe care se suprapun în întregime sau în parte) și ariilor inter-
mediare, de tranziție sau de trecere din aceeași terminologie (zone în inte-
riorul cărora are loc un permanent amestec între fenomenele lingvistice
specifice pentru două dialecte sau mai multe).
Dar sînt și situații în care continuitatea teritorială — implicit
verigile intermediare — nu se realizează : așa se întîmplă cu dialectele
săsești din România față de germană, cu dialectul ciangăilor față de ma-
ghiară. Aceeași problemă se pune și pentru idiomurile romanice sud-dună-
rene față de dacoromână și în raporturile dintre ele, ca și față de limbile
romanice occidentale; la fel, pentru maghiară în raport cu cele-
lalte limbi fino-ugrice etc. Continuitatea teritorială a idiomurilor poate
fi întreruptă fie prin interpunerea populațiilor de alte origini în
mijlocul unui mediu etnic și lingvistic omogen (în felul acesta slavii
și maghiarii au întrerupt, la un moment dat, continuitatea spa-
țială a idiomurilor romanice din Peninsula Balcanică), fie prin desprin-
derea unei populații dintr-un anumit mediu etno-lingvistic și stabilirea
ei la mari distanțe de teritoriul originar (detașarea maghiarilor de cele-
lalte popoare fino-ugrice). Urmarea este evoluția independentă și — prin
concursul factorilor extralingvistici — transformarea în limbi de sine
stătătoare a idiomurilor astfel izolate de masa idiomatică omogenă
inițială. într-o situație similară se află și limbile slave, opoziția nefă-
cîndu-se numai între grupurile de est și vest, pe de-o parte, și cel de
sud, pe de alta (izolate între ele de către română și maghiară), ci și
în interiorul fiecărui grup în parte, dar mai ales pe baza unor criterii
extralingvistice.
Idiomurile romanice sud-dunărene sînt apropiate structural de daco-
română, dar nu numai existența unor trăsături fonetice distincte, a
unor fonduri lexicale cu caracteristici specifice, ci și amprentele mai
puternice ale unei influențe balcanice și faptul că de un mileniu și ju-
mătate ele au fost despărțite și repartizate în state diferite, duc la con-
cluzia că aromâna, meglenoromâna și istroromâna sînt limbi romanice
diferite de dacoromână, alcătuind reminiscențele sudice ale romanității
orientale. Toate, împreună cu dacoromâna, au fost dialecte ale limbii
române primitive comune, cu al cărei studiu s-au ocupat G. Weigand,
S. Pușcariu și în ultima vreme I. Coteanu.
A le considera și astăzi dialecte ale limbii române, ar însemna să
cădem în eroarea pe care o făcea I. Heliade Rădulescu în prima juma-
426
IV. Ramificațiile și clasificarea limbilor
tate a secolului trecut, reducînd româna și italiana la situația de dialecte
ale limbii latine.
încercările de dacoromânizare a idiomurilor romanice sud-dună-
rene s-au dovedit infructuoase; de natură pur livrescă fiind, ele nu s-au
deosebit cu mult de încercările de latinizare forțată a dacoromânei,
inițiate de către latiniști.
3.	Criteriul posibilității de tranziție sau de transpunere25. Se bazează
pe existența corespondențelor, în primul rînd fonetice, între idiomuri,
în cazul în care vorbitorul unui idiom poate transpune particularitățile
acestuia în particularități ale altui idiom, se consideră că este vorba de
dialecte. Astfel, bănățeanul își dă seama că unui din idiomul său
(unde), îi corespunde în muntenește d (unde), iar lui e (din frace) îi cores-
punde t (munt. frate) etc.; operînd cu aceste corespondențe, vorbito-
rul bănățean poate vorbi corect muntenește, fără prea mare greutate.
Criteriul este valabil mai ales pentru fonetică; pentru morfologie
exemplele de posibilitate a transpunerii sînt mai rare; pentru a vorbi
muntenește sau moldovenește un oltean trebuie, între altele, să renunțe
la folosirea perfectului simplu — specific idiomului său — și să adopte
perfectul compus. E de observat că astfel de transpuneri, în fonetică
înainte de toate, ar putea permite considerarea unor idiomuri ca rusa și
bielorusa drept dialecte ale aceleiași limbi (pentru că unui d rusesc
urmat de vocală anterioară îi corespunde un dz în bielorusă ș.a.m.d.).
Pentru luarea în considerare a acestui criteriu este neapărat nevoie
ca vorbitorii celor două idiomuri (din care se transpune și în care se
transpune) să se înțeleagă între ei, ceea ce înseamnă că trebuie comple-
tat criteriul discutat aici cu altul, acela al înțelegerii, despre care se
va vorbi mai jos.
z. Criteriul extinderii funcțiunilor sau filologic 26 apare în lucrările
mai noi ale unor lingviști din apus : C. Tagliavini, W. von Wartburg.
Ei susțin că se poate considera limbă un idiom ale cărui funcțiuni devin
foarte complexe în epoca modernă și care este utilizat în toate dome-
niile de activitate umană, ca limbă națională și literară. Factorul carac-
teristic al unei limbi ar fi funcțiunea ei literară. Spre deosebire de
limbă, dialectul e utilizat în domeniul vieții cotidiene, de multe ori
el se reduce la medii restrînse, servind ca mijloc de comunicare pentru
grupuri foarte mici de vorbitori.
în antichitate au existat așa-numitele dialecte literare, dar ele erau
limitate la operele și genurile beletristice. în epoca modernă prin carac-
ter literar al limbii se înțelege că aceasta are un aspect îngrijit, normat
și unitar, varianta cu aceste trăsături fiind mijloc de comunicare în toate
mediile sociale și profesionale.
Desigur, limba literară are o anumită bază dialectală; pentru
dacoromână ea este dată de dialectul muntenesc, limba literară italiană
25 Vezi discutarea lui în Graur, lucr. cit., p. 303 — 304, și în Introducere, p. 280.
26 Cf. B. Cazacu, lucr. cit., p. 27 — 28.
A. Ramificațiile limbii
427
derivă clin dialectul toscan (florentin), spaniola literară — din dialectul
castilian etc. Dar și unele dialecte pot avea o variantă „literară”; li-
teratura populară însăși este caracterizată printr-o „limbă” deosebită
de aceea a conversației cotidiene din mediile populare 27. Criteriul enunțat
mai înainte ar fi; dificil de aplicat la disocierea limbii de dialecte în do-
meniul unor idiomuri exotice 28, vorbite de către populații pentru care
nici nu se pune problema existenței națiunii.
în cazul națiunilor moderne, pentru care existența unei limbi unice
este o trăsătură caracteristică, sub influența limbii literare încep să se
șteargă treptat deosebirile dintre dialecte, pe de-o parte pentru că ter-
meni și construcții literare pătrund în medii populare, vorbitoare de
dialecte, pe de alta pentru că limba literară achiziționează — prin limba
literaturii artistice — noi elemente regionale, dialectale, îmbogățindu-se,
ceea ce dă naștere unei tendințe spre unificarea idiomatică teritorială.
Această tendință stă la baza altui criteriu de disociere între limbă și
dialecte, criteriul posibilității de contopire, despre care va fi vorba mai
departe.
C Criteriul înțelegerii29 susține că dacă vorbitorii a două idiomuri
diferite se înțeleg între ei fără efort și fără alt intermediu (varianta
literară), atunci vorbesc dialecte ale aceleiași limbi, dacă nu se înțeleg
— vorbesc limbi diferite. Criteriul este valabil uneori, dar există și sufi-
ciente cazuri în care nu se mai poate aplica. Pe de-o parte există idio-
muri atît de diferențiate între ele, încît nu permit înțelegerea vorbitorilor
decît prin intermediul unei variante literare și care sînt totuși consi-
derate dialecte. Este situația unor dialecte italiene (un italian din nord,
un piemontez de pildă, și un sicilian, vorbitor al unui dialect sud-ita-
lian, nu se pot înțelege între ei fără ajutorul italienei literare), a unor
dialecte germane, a dialectelor chinezești: un chinez din Pekin și unul
din Șanhai se înțeleg bine în scris, hieroglifele fiind panchineze, dar crai
nu mai pot comunica; deosebirile dintre dialectele chineze sînt atît de
mari încît ating și elementele limbii considerate în general foarte sta-
bile, cum e pronumele (persoana întîi singular a pronumelui sună wo la
Pekin, dar a-la la Șanhai). Pe de altă parte există idiomuri ai căror
vorbitori se înțeleg foarte bine între ei și totuși ramificațiile respective
sînt considerate limbi (e situația limbilor slave, deja amintite). De altfel,
în foarte rare situații, și vorbitorii de română se înțeleg cu cei de italiană,
27 Cf. Graur, lucr. cit., p. 317 și urm.
28 Vezi L. Wald —E. Slave, Ce limbi se vorbesc pe glob?, București, 19G8, p. 11.
29 A fost introdus în discuție la începutul secolului nostru de către G. Grober și preluat
de către K. Vossler. în lingvistica românească, la acest criteriu aderă D. Macrea (vezi LR
V, 1956, 1, p. 17 — 18, și 4, p. 72; cf. și Probleme de lingvistică română, București, 1961,
p. 59 — 61). La bibliografia românească a problemei se pot adăuga : B. Cazacu, lucr. cit.^
p. 22 — 23, Graur, lucr. cit., p. 296 — 297, și Introducere, p. 279.
428
IV. Ramificațiile și clasificarea limbilor
destul de bine, fără ca idiomurile respective să fie considerate astăzi
dialecte 30.
L. Eonjat 31, apelînd și la criteriul continuității teritoriale, afir-
mă că dacă oamenii dintr-o localitate se înțeleg cu cei din altă locali-
tate (în speță, vecină) este vorba de același dialect, dacă nu se înțeleg
— dialectele sînt diferite — ceea ce, de asemenea, nu se probează tot-
deauna. în atari situații criteriul nu aduce nimic nou în problema deli-
mitării limbă/dialect.
7)	. Criteriul apartenenței la același stat 32: dacă două sau mai
multe idiomuri se vorbesc în interiorul granițelor aceluiași stat — ele sînt
dialecte ale unei limbi unice, dacă se vorbesc în state diferite — sînt
limbi deosebite. Intervine însă o condiție : ca idiomurile vorbite între
granițele aceleiași țări să fie dialecte, trebuie ca în mod necesar să fie
înrudite nemijlocit. Eelația limbă-stat nu este totdeauna perfectă.
Inconvenientele aplicării acestui criteriu la rezolvarea chestiunii „limbă
sau dialect?” sînt multiple și evidente.
în primul rînd limba și diviziunile sale teritoriale sînt preexistente
statului, ca și națiunii. Limbi cu dialecte se cunosc încă din antichitate,
cînd organizațiile statale nu erau riguroase sau nici nu existau. De-a
lungul istoriei granițele de stat au fost foarte fluctuante, în funcție de
interese politice în primul rînd, fără luarea în considerație, cu suficientă
consecvență, a unor entități etnice sau lingvistice. Este drept, pe de altă
parte, că în epoca burgheză se manifestă tendința realizării unei unități
pe baza relației limbă — națiune — stat.
în al doilea rînd există cazuri în care aceeași limbă se vorbește
în mai multe state : engleza, de exemplu, este limba națională a Angliei,
a Statelor Unite, a Australiei și limbă oficială a Uniunii Sud-africane;
spaniola se vorbește în Spania și în statele Americii Centrale și de Sud
(cu excepția Braziliei). Invers, există state în care se vorbesc mai multe
limbi, înrudite sau nu direct: în Elveția — patru (franceza, italiana și
retoromana, toate trei romanice, la care se adaugă germana), în Ceho-
slovacia—două (ceha și slovaca, ambele slave), în Belgia — două (fran-
ceza — romanică și flamanda — germanică) etc. Mai mult decît atît,
se vorbește de limbi (înrudite) și nu de dialecte, în interiorul granițelor
aceluiași stat — este cazul Cehoslovaciei, al Indiei. în India se vorbesc
astăzi limbile indiene moderne : hindi — care a devenit și limbă oficială
30 Unele manuale românești de italiană recurgeau, pentru partea de inițiere, la exer-
ciții în care lexicul și gramatica celor două limbi erau mai apropiate, dînd propoziții întregi
de felul următoarelor : „Mamma crede chc tu dormi. La vacca mugge. Dai monte si vede il
mare. II vino caldo fa bene. Tu ieri hai avuto tre pere” etc., etc. (cf. Enzo Loreti, La
lingua italiana, volume primo, Brașov, 1941, p. 16).
31 Apud Graur, lucr. cit., p. 297.
32 Introdus în discuție de către Romulus Todoran, Cu privire la o problemă lingvistică
in discuție: limbă și dialect, ,,Cercetări de lingvistică” I, 1956, p. 91 — 101; cf. și Graur, lucr.
cit., p. 298 — 300; idem, Limbă, dialect, stat, ,,Viața românească” 3, 1958, p. 98 — 102; Intro-
ducere, p. 279.
A. Ramificațiile limbii
429
a întregului stat —, oriya, assami, marathi, gujarati etc. Pornind de la
considerente politice și religioase, după al doilea război mondial s-a
creat statul Pakistan, a cărui limbă oficială a devenit una dintre lim-
bile indiene modefne — limba urdu. Celelalte limbi indiene se folosesc
mai departe între granițele statului indian.
E adevărat că, de obicei, atunci cînd o unitate etnică organizată
într-un singur stat se divide ca urmare a destrămării statului, variantele
lingvistice vorbite de populația respectivă, inițial dialecte, devin limbi
odată cu formarea națiunilor organizate în noi unități administrativ-
teritoriale. Cauza diferențierilor mai adînci sau mai superficiale între
idiomuri este extralingvistică și în acest caz și ține de caracterul social-
politic al formațiunii statale, de caracterul economiei sale. înEomania
occidentală diferențierile între dialecte sînt adînci datorită îndelungatei
fărîmițări feudale și economiei strict închise a principatelor respective, cel
puțin în timpul evului mediu. Diversele regate și domenii ale rajahilor din
India, a căror existență se prelungește parțial pînă în statul modern indian,
explică în mod similar situația lingvistică a marelui stat din sudul Asiei. în
privința țărilor românești nu se poate spune același lucru, pentru că feu-
dalismul a fost aici mai slab decît în Occident, centralizarea administrativ-
politică a fiecărui principat fiind o preocupare de căpetenie a fiecărui
voievod; de aceea diferențele dintre dialectele dacoromânești sînt mici
și au apărut relativ tîrziu.
&. Criteriul conștiinței. Criteriul de mai sus trebuie neapărat com-
pletat cu acela al conștiinței vorbitorilor 33 că vorbesc o limbă comună
și că aparțin aceleiași entități etno-lingvistice. Tot în acest cadru se
poate adăuga tradiția culturală în folosirea unui idiom sau a altuia de
către o anumită populație. De aceea idiomurile săsești din Eomânia
sînt numai dialecte ale limbii germane, sașii avînd totdeauna senti-
mentul că sînt germani și folosind ca limbă literară germana. Cît de-
spre idiomurile romanice sud-dunărene trebuie făcută precizarea că aro-
mânii, meglenoromânii și istroromânii au pierdut în cursul istoriei
sentimentul unității lor etno-lingvistice cu dacoromânii, acest sentiment
fiind resuscitat pe cale livrescă; el nu s-a infiltrat în conștiința acestor
populații.
u Criteriul posibilității de contopire. în legătură cu ultimele două
criterii se poate invoca în rezolvarea disocierii limbii de dialect criteriul
posibilității de contopire 34, conform căruia se înțeleg prin dialecte acele
idiomuri care se pot contopi sau se pot vărsa, estompîndu-și deosebirile
33 Luat în considerație pentru prima dată de către A. Meillet, Le probleme] de la pa-
rente des langues, Lingu. hist. I, p. 8 și p. 104 și La methode comparative en linguistique his-
torique, Oslo —Leipzig—Paris —Londra —Cambridge, 1925, p. 82. Vezi și D. Macrea,
Probleme..., p. 67, B. Cazacu, lucr. cit., p. 24 — 27, Introducere, p. 280 — 281.
34 Propus de către Graur, Studii, p. 304 — 305.
430
IV. Ramificațiile și clasificarea limbilor
în limba națională unică. Evident, nu toate dialectele se contopesc. Feno-
menul se produce, de obicei, în cazul acelor idicmuri strîns înrudite care
se vorbesc în limitele aceluiași stat; în cazul acesta — în alți termeni
— e vorba de dialecte convergente. în cazul în care continui-
tatea teritorială, lingvistică între dialecte și limba căreia i se subor-
donează este întreruptă, dialectele sînt divergente (a ti p i ce) 35 — ele
pot deveni limbi (așa cum s-a întîmplat cu dacoromâna, aromâna etc.)
sau pot chiar să dispară, fiind înlocuite cu idicmul populației în mijlocul
căreia trăiesc vorbitorii lor (cazul istrcrcmânci, al idiomului ciangău).
x. Criteriul subordonării36 este indispensabil definirii dialectului
în raport cu limba, între ele fiind un raport de subordonare ierarhică.
Dialectele sînt unități ierarhic inferioare limbii, după cum graiurile sînt
unități teritoriale subordonate dialectului, de rang inferior față de acesta.
Prin prisma acestui criteriu au fost definite ramificațiile teritoriale ale
limbii la începutul capitolului de față.
în concluzie, din punct de vedere dialectal, limba este o categorie
generală, căreia i se subordonează dialectele. Ramificațiile teritoriale re-
zultate din sciziunea unui idiom inițial sînt dialecte, și nu limbi separate,
dacă ele manifestă o tendință centripetă, de estompare a diferențierilor
dintre ele, în toate compartimentele, sub tutela limbii care le subor-
donează. O astfel de tendință, ca și aceea centrifugă (de separarea
dialectelor în limbi distincte) depinde de concurența unui număr de
factori extralingvistici, între care conștiința vorbitorilor că aparțin
aceleiași entități etnice și politice, sau — dimpotrivă — la entități dife-
rite, este cel mai important.
36 R. Todoran, art. cit.; cf. și A. Martinet, Dialect, în ,,Românce Philology” VIII, 1954 —
1955, p. 1-11.
36 Adus în discuție de către Al. Graur, lucr. cit., p. 305 — 309, căruia i se alătură Go-
teanu, Dialectologie, p. 58 — 61. Vezi și D. Macrea, lucr. cit., p. 66 — 67.
B.	Clasificarea limbilor
1.	Limbi artificiale
Problema „babilonismului” a trezit în mintea gînditofilor din cele
mai vechi timpuri ideea unei limbi artificiale care să fie înțeleasă de toată
lumea.
După cum arată Svadost, încă Platon spunea că zeii au fericit ome-
nirea dăruindu-i o limbă comună h Oamenii însă nu au așteptat acest dar
de la zei și au încercat sa născocească ei o limbă înțeleasă de toți.
în evul mediu, ideea limbii artificiale devine din ce în ce mai frecven-
tă. în secolul al Xl-lea, partizanul ei este șeicul Maxiedin, care ar fi
inventat un sistem de comunicare intertribală.
în secolul al XlII-lea filozoful Eamon Lull în tratatul -Ars magna
(1280), a dat un sistem de limbă scrisă pentru comunicarea între popoare.
Necesitatea unei limbi artificiale internaționale se impune, din ce
în ce mai mult, către mijlocul secolului al XVII-lea, cînd limba latină începe
să fie înlocuită, și în mediile științifice, cu limbile naționale.
Întrevăzînd pierderea, ele către limba latină, a privilegiului de care se
bucura (singura limbă pentru științe), filozoful umanist Juan Luis Vives (1492
— 1540), în tratatul De Disciplinis, scria : ,,Ar fi fost o fericire dacă ar fi exis-
tat o singură limbă cu care să se înțeleagă toate popoarele. Va muri latina și
atunci va pătrunde dezbinarea în toate științele și se va naște primejdia
ruperii relațiilor între popoare” 2.
Limba latină a murit, dar relațiile dintre popoare nu s-au rupt, ci,
dimpotrivă, firele care le leagă sînt mai numeroase și mai puternice. Limba
universală nu este cauză, ci efect al relațiilor strînse dintre popoare.
Primul document care ni s-a păstrat și care conține programul tuturor
limbilor artificiale create de atunci încoace este scrisoarea lui Descartes, din
20 noiembrie 1629, către abatele Mersenne. După opinia lui Descartes,
greutatea principală în înțelegerea vorbitorilor de limbi diferite este
dată de lipsa unei gramatici comune construită după legile logicii.
Bl și-a exprimat încrederea în posibilitatea creării unei limbi în care
să nu fie decît o conjugare, o declinare și un singur procedeu de formare
a cuvintelor; o gramatică fără forme defective și neregulate, în care
flexiunea verbală și nominală se rezolvă cu ajutorul afixelor. Gîndirea va
1 A. Svadost, KaK eo3HUKHem eceoâuțuu tistiK? Moscova, 1968, p. 76.
a Ibidem, p. 77.
432
IV. Ramificațiile și clasificarea limbilor
reforma gramatica sau mai degrabă va crea una nouă, pe care „les esprits
vulgaires” să o poată învăța în mai puțin de cinci-șase ore3. O astfel de
gramatică aplicată la rădăcinile limbilor naturale ar face posibilă comuni-
carea între vorbitori de limbi diferite.
Descartes a imaginat însă și un vocabular filozofic, propunînd să se
definească mai întîi toate ideile simple, din a căror combinație se formează
idei complexe. Ideile simple erau asimilate cifrelor și numerelor, iar combi-
nările lor erau considerate analoge operațiilor aritmetice. După cum cineva
poate învăța să numească și să scrie într-o zi toate numerele într-o limbă
necunoscută, tot astfel, cu ajutorul unor sisteme de notare prin combinații
de litere a ideilor simple, din care se compune tot ce gîndesc oamenii, se va
crea o limbă universală ,,foarte ușor de învățat, pronunțat și scris și, ceea
ce e mai important, care va reprezenta așa de distinct toate lucrurile, încît
ar fi aproape imposibil să ne înșelăm” 4. Descartes arată că o asemenea
limbă depinde de filozofie, pentru că vocabularul ei se stabilește în funcție
de datele cunoașterii, iar Leibniz remarcă că o astfel de limbă universală
va permite eliminarea controverselor în materiile care depind de judecată ;
a vorbi, a judeca sau a calcula va fi de acum înainte același lucru 5.
Ideile lui Descartes despre un vocabular filozofic și o gramatică regu-
lată cuprind în germene principalele sisteme de limbi artificiale care s-au
creat începînd de atunci.
Ținînd seamă de raportul lor față de limbile naturale, limbile arti-
ficiale sînt clasificate în trei tipuri de bază :
a.	Limbi apriori, adică limbi artificiale fără vreo legătură cu limbile
naturale.
b.	Limbi mixte, adică limbi artificiale care au trăsături comune cu
tipul apriori dar au și elemente extrase din limbile naturale.
c.	Limbi aposteriori, adică cele create pe baza uneia sau a mai multor
limbi naturale.
în continuare vom da exemple de fiecare tip, oprindu-ne atenția
numai asupra cîtorva dintre numeroasele idiomuri care în majoritate au
murit înainte de a se naște.
a.	Limbi artificiale apriori
Limbile apriori sînt filozofice și nefilozofice. Cele filozofice se bazează
pe clasificarea logică a tuturor ideilor noastre, în timp ce sistemele apriori
nefilozofice au la bază o clasificare empirică a ideilor.
Primul care a concretizat într-un sistem apriori ideile lui Descartes
despre analogia dintre numere și combinațiile numerice, pe de o parte,
și ideile simple și combinațiile dintre ele, pe de altă parte, este filozoful
3 L. Conturat și L. L6au, Histoire de la langue universelle, Paris, 1907, p. 12.
4 Ibidem, p. 13.
6 P. Burney, Les langues inlernalionales, Paris, 1964, p. 19.
B. Clasificarea limbilor
433
Leibniz. Raționamentul care stă la baza sistemului lui Leibniz este urmă-
torul : ideile complexe rezultă clin combinațiile de idei simple la fel cum
numerele compuse’ sînt formate din numere primare. Formarea de idei
complexe e analogă înmulțirii din aritmetică, iar descompunerea unei idei
în elemente simple e analogă descompunerii unui număr în factorii săi
primi.
De aici urmează că se pot reprezenta ideile simple prin numere pri-
mare, iar ideile complexe prin produsul numerelor primare corespunzătoare
ideilor simple. în acest fel orice raționament se va reduce la un calcul numeric.
Pentru ca acest calcul logic să se transforme în limbă e suficient să
traducem numerele prin cuvinte pronunțabile după următoarea metodă :
Se vor reprezenta cele 9 cifre semnificative prin primele 9 consoane
(b, c, d, f, g, h, 1, m, n), iar unitățile zecilor (1, 10, 100, 1 000, 10 000) prin
cele 5 vocale (a, e, i, o, u).
Pentru a enunța sau a scrie un număr e suficient să enunțăm sau să
scriem numărul de unități al fiecărui ordin marcîndu-1 prin consoana care
corespunde cifrei și vocala care corespunde ordinului de zeci, sute etc.
De exemplu, numărul 81 374 se va scrie și pronunța : mubodilefa, iar 53 476
se va scrie și pronunța gudofileha.
Această corespondență între litere și cifre reprezintă o primă idee
despre limba universală așa cum a conceput-o Leibniz. Realizarea ca atare
a unei astfel de limbi universale presupunea însă elaborarea unui voca-
bular și a unei gramatici.
Pentru formarea vocabularului era necesar să se întocmească un
catalog complet al ideilor primare, iar pentru crearea gramaticii era
necesar să se stabilească, pe baza studierii limbilor naturale, diversele
relații dintre idei exprimate prin mijloace gramaticale.
Această dublă cercetare privind analiza logică a cuvîntului și a for-
melor gramaticale constituie premisa de la care se pornește pentru alegerea
elementelor ce compun limba universală și ea l-a preocupat toată viața
pe Leibniz, dar niciodată nu a fost realizată. Astfel limba sa filozofică a
rămas la stadiul de proiect.
Alte limbi apriori filozofice se bazează pe principiul simbolului lite-
relor. Un proiect de acest fel a construit John Wilkins (1614 — 1672).
Proiectul său cuprinde 6 clase și 40 de subclase. Fiecare clasă și subclasă
e simbolizată printr-o anumită literă (fonem). începutul complexului sonor
al unui cuvînt se formează din consoană + vocală, de exemplu : ba-,
be-, bi-, do-, de-, di- etc. Precizarea semnificației cuvîntului se realizează
cu ajutorul unui sunet așezat la începutul complexului sonor. De exemplu :
dab = spirit, iar antonimul său e adab = corp ; dad = rai și adad = iad.
Un proiect de tip apriori nefilozofic care la vremea respectivă a
stîrnit un oarecare interes este limba muzicală universală inventată de
Fr. Sudre și botezată solresol.
Autorul acestui proiect folosește ca elemente ale limbii universale, în
loc de sunetele diferite și variabile ale limbilor naturale, cele șapte
— c. 1213
434
IV. Ramificațiile și clasificarea limbilor
note muzicale — semne invariabile și universale. Aceste note se pot folosi
în moduri diferite (se scriu sau se enunță numele lor internațional, se repre-
zintă prin primele 7 cifre arabe sau prin cele 7 culori, se pot cînta la un
instrument etc.) și de aceea limba solresol poate fi pe rînd vorbită, scrisă,
mută (prin gesturi) și secretă.
Lexicul în întregime apriori nu se bazează ca în limbile filozofice pe
clasificarea logică a ideilor. Cuvintele au de la una pînă la cinci silabe după
cum sînt formate din una pînă la cinci note. Combinațiile de una și două
silabe sînt cuvintele mai uzuale : adverbe, pronume și conjuncții: si =
= da; do = nu; re = și; sol — dacă; dore = eu, domi = tu etc.
Gramatica, de asemenea, e foarte simplificată. Femininul se formează
de la masculin prin repetarea vocalei din nota finală, iar pluralul este marcat
de repetarea consoanei din nota finală. De exemplu : sisol = domn, iar
sisol (citit sisoo-1) = doamnă; dofă (citit dofaa) = ea, iar doffâ = ele.
Cazuri nu sînt decît trei, și ele-se diferențiază cu ajutorul articolului,
iar modul și timpul sînt marcate prin particule ajutătoare.
Cu toate că solresol a fost apreciată de unele personalități politice
și culturale marcante din epoca aceea, totuși succesul este vremelnic și
proiectul, criticabil6 mai ales pentru posibilitățile reduse de exprimare,
este repede înlocuit cu un altul.
Indiferent de particularitățile fiecărui idiom, limbile apriori au în
comun faptul că se prezintă ca niște idiomuri absolut noi. Cuvintele sînt
formate din rădăcini care nu amintesc cu nimic de limbile cunoscute, iar
gramatica e în întregime sistematizată și regulată, deși nu totdeauna sufi-
cient de simplă.
în ciuda scopului urmărit, cele două trăsături nu sînt totuși de natură
să facă practicabile limbile apriori. Caracterul absolut nou face ca aceste
sisteme artificiale să fie mai greu accesibile decît o limbă naturală.
Avînd la bază clasificarea logică a ideilor, limbile filozofice pleacă
de la premisa implicită că datele cunoașterii ar fi imuabile. Aceasta însă
nu concordă cu ideile noastre despre relativitatea adevărului. Încorporînd
în denumirea obiectului definiția sa, nomenclatura ideologică nu mai e
valabilă dacă pe baza unei cunoașteri mai profunde a obiectului se mo-
difică definiția lui. Acest neajuns e valabil și pentru limbile apriori nefilo-
zofice (solresol), care, pentru formarea nomenclaturii, au ca punct de
plecare tot o clasificare a ideilor, dar una empirică și arbitrară, deci cu
atît mai subiectivă și mai precară.
b.	Limbi artificiale mixte
După mai bine de două secole de încercări neizbutite devine evidentă
imposibilitatea adoptării unei limbii de tip apriori.
În 1885, Ch. ÎJenouvier a scris un articol despre limba internațională
în secolul al XlX-lea în care critică proiectele apriori pe motiv că limba
6 „Le solresol prâsente, a un degrâ supreme, tous les d6fauts pratiques des langues phi-
losophiques, sans en avoir les avantages thSoriques” (L. Gouturat și L. L6au, lucr. cit., p. 37).
B. Clasificarea limbilor
435
internațională trebuie să fie filozofică în ceea ce privește gramatica, dar nu
și vocabularul. '
Gramatica să se conducă după analiza logică, iar vocabularul să fie
extras din limbile naturale. Acesta a fost în genere principiul limbilor
aposteriori. între tipul apriori și tipul aposteriori se situează limbile arti-
ficiale mixte. care întrunesc trăsături comune tipurilor apriori și aposteriori.
Primul proiect care s-a bucurat, pentru scurt timp, de un mare
succes aparține tipului de limbi artificiale mixte și a fost numit volapiik 7.
Autorul acestui proiect este Joliann Martin Schleyer, un preot care
cunoștea foarte multe limbi (după unii 50, după alții 83) și care pretindea
că ar fi creat proiectul său în timpul unei inspirații aproape miraculoase
survenită în noaptea din 31 martie 1879.
După cum declară autorul ei, limba volapiik are ca punct de plecare
în formarea vocabularului ,,în primul rînd limba engleză, pentru că e
vorbită de circa 100 milioane de oameni” 8, dar și alte limbi de largă circu-
lație (latina, germana, franceza) își dau concursul în selectarea rădăcinilor
pentru vocabularul volapiik.
Cuvintele extrase din lexicul limbilor naturale nu se mențin ca atare,
ci sînt supuse unor transformări menite să faciliteze pronunțarea și folosi-
rea lor. Se preferă în general rădăcinile monosilabice, pentru ca derivatele
să nu fie prea lungi. Cuvintele care se declină nu se termină niciodată în
siflante țj, 5, sj, pentru a putea primi la plural desinența -5. „Bădăcini-
nile împrumutate din limbile vii — spun Conturat și Leau 9 — suportă
deformări și mutilări adesea considerabile, care au ca, rezultat reducerea
lor la silaba centrală”. De exemplu : lat. sap icnii a devine în volapiik
sap ; terra devine tal, engl. speak devine puk, fr. difficulte devine ficul,
propagation devine pak ș.a.m.d. Unii au cerut să fie prescurtate chiar
și cuvintele internaționale : de exemplu, filozofie să devină fizop, literat
să devină Urat. Derivarea și compunerea sînt procedee foarte uzitate pentru
formarea cuvintelor în volapiik. Sistemul de prefixe și sufixe este în
întregime arbitrar.
gi — indică repetarea acțiunii : mekon = a face
gimekon = a reface
-	av = sufix care indică o știință : stei = stea
stelav = astronomie ș.a.m.d.
Cuvintele compuse sînt adesea foarte lungi, formate și din trei rădă-
cini : volapiikatidel = profesor de volapiik; tedatidastid = școală comerci-
ală (ted = comerț, tid = învățămînt, stid = instituție).
Gramatica volapiik seamănă cu gramatica limbilor filozofice în
sensul că flexiunea e în întregime arbitrară, fără nici o legătură cu flexiunea
7 Denumirea volapiik este creată pe baza cuvintelor engleze worid și speak.
8 Apud L. Conturat și L. Leau. lucr. cit., p. 135.
9 Ibidem.
436
IV. Ramificațiile și clasificarea limbilor
din limbile naturale. Există o singură declinare cu patru cazuri marcate
cu ajutorul desinențelor :
N = zero; G = - a; D = -e; Ac =-i {dom, doma, dome, domi). La plural
se adaugă pentru fiecare caz desinența-s (aceeași peste tot).
Verbele au o singură conjugare absolut regulată. Categoriile grama-
ticale (diateză, timp, mod, persoană) sînt marcate cu ajutorul afixelor.
De exemplu :
-	b = sufix pentru pers. I singular
-	o = sufix modal — indicativ.
ă- = prefix pentru imperfect. De la rădăcina Ibf (a iubi) se formează :
lofob = iubesc și ălofob = iubeam.
Sintaxa e de asemenea arbitrară și complicată.
Volapiik are meritul de a fi oferit prima probă practică de folosire
(în scris și în vorbire) a unei limbi artificiale. Pentru studierea și răspîn-
direa acestui sistem artificial s-au publicat 316 lucrări în 25 de limbi10.
De asemenea, 25 de jurnale (reviste) au fost consacrate acestui idiom,
dintre care 7 au fost redactate în întregime în volapiik. S-au ținut trei
congrese internaționale, iar la cel de-al treilea, organizat la Paris în 1889,
s-a vorbit exclusiv în volapiik. Triumful a fost însă de scurtă durată.
Caracterul artificial și subiectiv al vocabularului și al gramaticii a dus la
complicații cu atît mai mari, cu cît autorul limbii volapiik a pretins de la
proiectul său posibilități de exprimare mai largi decît ar fi impus o comu-
nicare pe teme comerciale. După 1890 eșecul idiomului volapiik este evident
și toate speranțele se îndreaptă, pentru moment, către limbile artificiale în
întregime aposteriori.
c. Limbi artificiale aposteriori
Începînd cu a doua jumătate a secolului al XlX-lea, proiectele de
limbi aposteriori au fost din ce în ce mai numeroase, iar căile pe care
au mers autorii lor ne permit să clasificăm limbile aposteriori în două
categorii:
[1]	— Limbi schematice, care au ca principii structurale simplitatea
și regularitatea.
[2]	— Limbi de tip natural, care după gradul de subiectivitate (inter-
venție conștientă) ar putea fi considerate limbi semiartifieiale.
(1)	Limbile schematice și cele de tip natural sînt numite, în ultima
vreme, limbi auxiliare, precizîndu-se astfel scopul pentru care sînt adop-
tate n.
10 în 1887, la Iași, a apărut un manual de volapiik pentru români.
11 Nu pentru a înlocui limbile naturale, ci ca să folosească la comunicarea internațio-
nală, în anumite domenii de activitate (știință, comerț, turism etc.).
B. Clasificarea limbilor
437
Trăsătura esențială a limbilor auxiliare schematice este caracterul
mai logic și mai regulat al acestor sisteme, în comparație cu limbile natu-
rale.
Metoda folosită în producerea vocabularului de tip schematic se
bazează pe stabilirea deliberată a unui sistem regulat de formare a cuvin-
telor 12.
în ceea ce privește gramatica, se ia ca model gramatica unei limbi
naturale (de exemplu gramatica engleză, considerată ca fiind mai simplă
decît gramatica altor limbi indo-europene), dar se merge mult mai departe
în sensul simplificării și al sistematizării.
Un exemplu de limbă auxiliară schematică este esperanto. Această
denumire este dată după pseudonimul pe care și l-a luat creatorul ei,
medicul polonez L.L. Zamenhof.
După anul 1878, pe cînd mai era la gimnaziu, Zamenhof a elaborat
o „lingwe universala” pe care a început să o pună în practică în conversa-
țiile cu colegii săi. în timpul celor șase ani de studii universitare și-a perfec-
ționat proiectul, exersînd în secret încercări de compuneri originale și tra-
duceri. Abia în anul 1887 a publicat prima broșură cuprinzînd noul sistem
de limbă universală, care în scurt timp va ajunge cea mai răspîndită limbă
artificială din cîte au existat pînă în prezent. Mai întîi s-a răspîndit în
Rusia, apoi în Germania, în Anglia, în Franța și în foarte multe țări.
S-au publicat manuale de esperanto în foarte multe limbi și în multe
țări s-au organizat cursuri pentru predarea limbii experanto. Au apărut
jurnale și reviste redactate parțial sau integral în esperanto, s-au făcut tra-
duceri în proză din opere clasice. S-au compus, în această limbă, chiar
și opere originale în proză și în versuri.
Succesul de care s-a bucurat și se mai bucură încă esperanto se
explică, desigur, prin calitățile pe care le are. în primul rînd vocabularul
este format din rădăcini selecționate din limbile naturale, și anume din
limbile romano-germanice.
Selecționarea rădăcinilor s-a făcut după principiul gradului de inter-
naționalitate. în primul rînd au fost alese rădăcinile internaționale care
există în toate limbile europene (atom, fosfor, vagon), apoi o categorie de
rădăcini parțial internaționale (s-a luat rădăcina care există în cele mai
multe limbi europene) : fior (engl., fr.,it., sp.), flag (germ., engl., rus.), glas
(germ., engl.) și, în sfîrșit, o a treia categorie de rădăcini, naționale, alese
în general din principalele limbi germanice și slave, pentru că cele latine
sînt reprezentate în majoritate în primele două categorii: bird, flug, knab
(germanice), hrav, vost (slave).
Un astfel de vocabular, după cum remarcă Beaufront13, nu
este opera individuală a unui ins, ci este opera colectivă a popoarelor euro-
pene.
12 I.A.L.A., General Report, 1945, p. 30.
14 Apud L. Conturat și L. Leau, lucr. cit., p. 321.
438
IV. Ramificațiile și clasificarea limbilor
Formarea cuvintelor este în întregime regulată. Cuvintele se for-
mează fie cu ajutorul terminațiilor gramaticale (cuvinte simple), fie cu
ajutorul afixelor (cuvinte derivate).
Toate substantivele se termină în -o, adjectivele în-u, adverbele
în -e, iar verbele la infinitiv în -i.
Prin urmare, de la o temă ca parol - se formează : parolo = vorbă,
parola = oral, parole = verbal, paroli =a vorbi.
Derivatele cu sufixe și prefixe se deosebesc de cele din limbile natu-
rale, în primul rînd, prin faptul că, într-o familie de cuvinte, rădăcina
rămîne fără nici o modificare. De la același radical se formează cuvinte
cărora în limbile naționale le corespund echivalente provenind adeseori
de la rădăcini diferite : -in, sufix pentru feminin : viro = bărbat,
iar virino = femeie; patro = tată și pairino = mamă, bovo = bou și
bovino = vacă.
Esperanto folosește 25 de sufixe și 6 prefixe, care permit marcarea
a 2 650 de cuvinte pornind de la un număr restrîns de rădăcini.
Gramatica e construită în același spirit schematic. Nu există decît
articolul definit la, care este invariabil. Pluralul e totdeauna marcat
prin - j. Există o singură conjugare regulată. Timpul și modul se formează
cu ajutorul desinențelor și al unui singur verb auxiliar — a fi, care e regulat.
Prin combinarea a 20 de forme se pot exprima diferitele nuanțe de timp
și de mod.
Posibilitățile de exprimare de care dispune esperanto au entuziasmat
pe admiratorii săi în așa măsură, încît unii au ajuns să spună că esperanto
va deveni superioară limbilor naturale 14.
în adevăr, faptul că a trecut aproape un secol de la apariția ei și
esperanto n-a sucombat merită toată atenția. Nu numai că se sprijină
pe numeroase organizații răspîndite în întreaga lume și întrunește în fie-
care an în congrese internaționale 2 000 — 3 000 de delegați din diverse țări,
nu numai că se folosește în activitatea științifică, comercială, turistică, în
editarea unor cărți, buletine și reviste, dar, după cum afirmă H.P. Burney15,
esperanto „a devenit chiar limba cotidiană a anumitor familii, limba maternă
a anumitor copii” și, mai departe, „se pare că « altoiul lingvistic » consti-
tuit de limbile artificiale e perfect susceptibil de a prinde” 16.
în ciuda acestor aprecieri, esperanto nu e considerată de către toți o
limbă ideală. Și ei i s-au găsit defecte și chiar Zamenhof a propus un
proiect de reformă în anul 1894. S-a reproșat sistemului esperanto, în
primul rînd, lipsa de consecvență față de principiile stabilite17 și în curînd
14 „C’est une langue capable de vivre, de se developper, et de depasser en richesse,
en souplesse et en variete les langues naturelles” (L. Conturat și L. Leau, lucr. cit., p. 363).
15 Les langues internationales, Paris, 1964, p. 94.
10 Ibidem.
17 Autorul a făcut concesii inexplicabile germanei, adoptînd un cuvînt german acolo unde
toate celelalte limbi sînt de acord să întrebuințeze alt cuvînt; a admis declinarea cu 2 cazuri,
ceea ce constituie o complicație inutilă (Graur, Studii, p. 412).
B. Clasificarea limbilor
439
apar noi proiecte. Un prim concurent îl constituie idiomul ido (1907 ?,
1927 ?), care de fapt nu e decît o variantă nouă a sistemului esperanto.
Neajunsurile semnalate pentru limbile artificiale de tip schematic
i-au făcut pe cei preocupați de problema unei limbi auxiliare internaționale
să caute o cale prin care să rămînă mai aproape de limbile naturale.
(2)	în cadrul limbilor artificiale de tip natural sau semiartificiale
se pot distinge mai multe grade de artificialitate :
(a)	Eeînvierea unei limbi moarte.
(b)	O limbă naturală simplificată.
(c)	Un amestec conștient și metodic de elemente aparținînd mai
multor limbi naturale18.
(a)	încercările de reînviere a unei limbi moarte se referă în special la
două cazuri care totuși nu pot fi puse pe același plan. E vorba de reînvi-
erea limbii ebraice și a limbii latine.
Ebraica este în adevăr o limbă vorbită în prezent de națiunea izra-
elită. Succesul acțiunii lingvistice de reînviere a unei limbi moarte se
explică, în acest caz, prin nevoia unei limbi comune care să asigure înțelege-
rea izraeliților veniți din lumea întreagă. Ebraica modernă nu este pur și
simplu vechea ebraică reînviată. Limba e strîns legată de societate, și
diferențele între societatea din epoca cînd ebraica nu murise încă și socie-
tatea din prezent, pe care o deservește această limbă, impun, de la sine
înțeles, o întreagă acțiune de adaptare la nevoile actuale de exprimare.
De aceea se afirmă că ebraica modernă „e un limbaj reconstruit mai
degrabă decît un descendent natural al vechii ebraici” 19.
încercările de reînviere a limbii latine se fac însă cu alt scop și în alte
condiții decît în cazul ebraicei. în timp ce ebraica e o limbă națională,
prin latina vie, cum e numită în prezent tentativa de reînviere a latinei,
se urmărește rezolvarea comunicării internaționale.
Partizanii latinei vii au organizat mai multe congrese internaționale
unde participanții au vorbit în general în franceză, dar au existat și inter-
venții și improvizații în latinește. La ultimul congres ținut la București
în august 1970 s-a vorbit exclusiv în latinește.
Unii au înfățișat învățarea latinei ca pe un trunchi cu două ramuri:
o ramură ar constitui direcția clasică și literară tradițională, iar alta ar
reprezenta direcția nouă a latinei utilitare.
Există tentativa de a simplifica gramatica latinei. La congresul din
1956 s-a stabilit să se adopte o pronunțare unică a latinei, și anume să se
pronunțe ca în epoca lui Cicero.
Grele și numeroase sînt însă problemele de vocabular. Foarte multe
obiecte nu au corespondent în vocabularul latin și invers : multe cuvinte
latinești denumesc obiecte dispărute. Se recomandă, alături de derivare
și compunere, pornind de la latină sau greacă, procedeul „latinizării” unui
termen modern consacrat prin uzul general ”.
18 H. P. Burney, în lucr. cit., p. 23, clasifică ca limbă semiartificială și amestecul spontan
a două sau mai multe limbi, cazul pidgin care de fapt trebuie considerat o limbă naturală mixtă
(vezi Limbi artificiale mixte IV B 1 b).
19 H. P. Burney, lucr. cit., p. 81.
440
!V. Ramificaiiiie și clasificarea limbilor
Partizanii reînvierii latinei se află în următoarea dilemă : dacă se
respectă structura latinei cu toată bogăția și complicația ei, se ajunge la
o limbă grea, care nu corespunde nevoilor practice pentru care e reînviată ;
dacă se simplifică latina, se va ajunge la o limbă relativ eficace, dar aceasta
nu va mai fi latina, ci o limbă modernă.
Cei mai realiști dintre adepții latinei vii au înțeles să restrîngă pre-
tențiile lor la folosirea acestui idiom ca limbă auxiliară destinată mai ales
schimburilor științifice.
(b)	Tentativa de a crea o limbă internațională prin simplificarea
unei limbi naturale a fost concretizată, nu fără oarecare succes, în limba
numită basic.
Creată în 1930 de Ogden și Eichards, basic este considerată o ,,simpli-
ficare și în același timp o degradare a limbii engleze, cu scopul de a o face
mai ușor accesibilă străinilor” 20. Vocabularul se reduce teoretic la 850
de cuvinte, între care doar 18 verbe, ca : get, give etc.
Principiul care stă la baza selectării listei de cuvinte nu este frecvența,
ci intenția autorilor de a exprima cît mai multe lucruri cu cît mai puține
cuvinte.
în aparență simplă, basic-english prezintă totuși inconveniențe-
Lista de 850 de cuvinte e, de fapt, completată cu mii de cuvinte numite
internaționale, care, după remarca lui M. Pei 21, nu sînt chiar așa de inter-
naționale (beer corespunde germ. Bier, fr. biere, it. birra, dar în rusă se
spune nueo, sp. cerveza, portugheză cerveja).
în ciuda pretenției pe care o au autorii, basic nu este ,,engleza nor-
mală”. Diferența dintre basic și engleza normală este bine surprinsă în
afirmația lui M. Gougenheim, care spune că „cei care au învățat basic-
english au impresia că sînt prizonierii unei limbi artificiale și nu pot să
ajungă la engleza autentică” 22.
După modelul limbii basic-english, în ultimele decenii o comisie
a creat o f ranceză elementară cu un vocabular de 1250 de cuvinte, care nu e o
basic-french, ci ,,o franceză de primă urgență degajată în mod esențial din
statistica de frecvențe ” 23, ceea ce nu e același lucru cu basic-english.
în ultimul timp experiența lui Ogden și Eichards pare abandonată.
(c)	în prezent, în problema limbii auxiliare, se acordă un interes
mai mare construirii unui idiom pe baza materialului extras în întregime
din limbile indo-europene de mare civilizație (engleză, franceză, italiană,
portugheză și spaniolă).
Metoda folosită pentru crearea unui vocabular de acest tip se bazează
pe recunoașterea semnificației unui cuvînt din context de către o persoană
familiarizată cu una sau mai multe limbi din care e extras vocabularul24.
20 Graur, Studii, p. 415.
21 Apud P. Burney, lucr. cit., p. 78.
22 Ibidem, p. 79.
23 P. Burney, lucr. cit., p^ 77.
24 I.A.L.A., General Report, 1945, p. 30.
B. Clasificarea limbilor
441
în ceea ce privește gramatica, în general se adoptă procedeele de
flexiune și de derivare mai răspîndite în limbile de control25.
Există mai multe proiecte de limbi semiartificiale aparținînd tipului
cfrmundolingua, latina fora flexioni etc.), dar cel care se bucură de un inte-
res mai mare în lumea contemporană este idiomul occidental botezat mai
tîrziu interlingua.
Interlingua este opera unei asociații americane,,Internațional Auxiliary
Language Association” (I.A.L.A.), creată pentru a rezolva, în mod
științific, problema limbii internaționale.
Interlingua este fundată, în esență, pe 10 000 de termeni comuni
în limbile indo-europene de mare civilizație (engl., lat., fr., sp., it., port.,
rus.). Principiul după care pretind că s-au condus creatorii acestui idiom
a fost să nu admită nici un cuvînt inventat sau deformat. Totuși oarecare
regularitate a fost introdusă în formarea cuvintelor.
Gramatica pleacă, de asemenea, de la structurile naturale, dar se
pretinde că, spre deosebire de tipul schematic, nu se împinge prea departe
efortul de sistematizare. Totuși interlingua nu are nici un gen gramatical,
nici acord, nici declinare. Articolul definit este le în toate cazurile, fără
deosebire de gen și număr, iar cel nedefinit e totdeauna un.
Pluralul se marchează cu desinența -s (sau -es, după consoană)etc.
Conjugarea e perfect regulată, ca în esperanto, dar caracteristicile
de timp, în loc să fie arbitrare, se inspiră după limbile naturale. Există
trei tipuri de infinitiv (domina. r, reside. r, puni. r, și astfel se poate
vorbi de trei conjugări regulate, în loc de una ca în esperanto).
Principiul care a stat la baza creării idiomului interlingua, și care con-
stă în selectarea din limbile indo-europene a elementelor comune, duce ade-
sea la complicații care nu sînt în concordanță cu scopul practic urmărit de o
limbă artificială. Nu se poate spune că dacă o trăsătură este comună unei
familii de limbi (în cazul de față comună limbilor indo-europene) înseamnă
că e și indispensabilă pentru un stadiu al dezvoltării spirituale. Uneori
e chiar dimpotrivă, pentru că trăsătura comună poate fi o rămășiță care
se menține numai datorită tradiției. De aceea ,,limba artificială n-ar trebui
să respecte din limbile actuale decît elementele vii” 26.
Interlingua, căutînd să rămînă cît mai fidelă limbilor naturale,
admit3 fluctuații și variante care constituie un punct de plecare pentru
divergențe ulterioare.
S-a mers cu scrupulele pînă la respectarea ortografiei etimologice,
ceea ce face ca uneori să fie mai greu de scris în interlingua decît într-o
limbă naturală (în it. filosofici, iar în interlingua philosophia).
Dacă la problemele de ordin ortografic adăugăm că regulile de pronun-
țare sînt puțin stricte și că accentul, după respectarea formelor naturale,
nu este chiar fix, înțelegem de ce interlingua, „așa de ușoară de înțeles și
de citit, e mai puțin ușoară de scris și de vorbit” 27.
25 Limbile de control sînt limbile naturale din care este extras materialul lexical și
gramatical.
26 Graur, lucr. cit., p. 414.
27 P. Burney, lucr. cit., p. 102.
442
IV. Ramificațiile și clasificarea limbilor
Totuși interlingua a început să se răspîndească în mediile științi-
fico. A fost admisă ca limbă oficială la mai multe congrese internaționale,
iar în 1960, 25 de reviste științifice publicau regulat articolele lor originale
rezumate în interlingua.,,Spectroscopia moleculară”, o revistă americană,
a fost în întregime redactată în acest idiom.
Judecind după realizările de care se bucură interlingua pînă în pre-
zent, nu putem spune că e mai rea sau mai bună decît alte proiecte care,
mai mult sau mai puțin, au trecut de la stadiul de teorie la practică (cum
ar fi de exemplu esperanto).
Din prezentarea, în paginile precedente, a principalelor tipuri de
limbi artificiale (uneori insistînd, prin exemplificările făcute, asupra parti-
cularităților de structură) se desprind, în primul rînd, două probleme esen-
țiale în legătură cu rezolvarea ,,babilonismuluiu pe calea unei soluții
artificiale.
a)	Care este scopul creării limbii artificiale și ce trebuie să aștep-
tăm de la posibilitățile ei de exprimare?
b)	Care este tipul de limbă artificială mai adecvat scopului urmărit?
în legătură cu scopul creării limbilor artificiale, trebuie spus că, deși
inițiatorii unui astfel de mijloc de comunicare au pornit de la premisa,
formulată teoretic, că o limbă artificială ar putea să întreacă în perfecțiune
o limbă naturală, totuși nici unul dintre sistemele artificiale nu a pretins
că e destinat să înlocuiască limbile naturale. Dimpotrivă, încă din 1794,
Delormel, autorul unui proiect de tip apriori, făcea remarca că ,,nu în-
țelege prin aceasta (limbă universală) o limbă care să suprime și să înlocu-
iască pe altele” 28.
Cu excepția unor utopiști care au crezut că o limbă ca esperanto ar
putea să se substituie chiar limbilor naturale locale, partizanii adoptării unei
limbi artificiale pentru comunicarea internațională o concep, mai ales în
ultima vreme, ca un mijloc auxiliar de comunicare.
Așadar, existînd alături de limbile naționale, limba artificială uni-
versală este chemată să rezolve problema comunicării internaționale.
Găsirea unui mijloc de comunicare care să fie înțeles de toată lumea
s-a impus ca o necesitate din ce în ce mai mare pe măsură ce dezvoltarea
civilizației 29 a înlăturat obstacolul pe care factorul distanță l-a ridicat
vreodată în calea legăturilor de pe diferite puncte ale globului pămîntesCo
Piedicile în comunicare create prin existența de limbi diferite obligă,
în condițiile unei civilizații cu o rețea foarte deasă de legături internaționale,
la enorme cheltuieli,,lingvistice”, care sînt în general acceptate ca un „rău
necesar”.
Pentru a putea ști în ce măsură limba artificială face față scopulu
pentru care este creată, ar trebui stabilit în prealabil între ce limite se
pretinde să fie rezolvată problema comunicării internaționale.
28 Apud A. Svadost, lucr. cit., p. 107.
29 Vezi și Limbi internaționale, limba unică a viitorului (IV G 5).
B. Clasificarea limbilor
443
Există o comunicare internațională izvorîtă din probleme pur prac-
tice, cum ar fi comunicarea comercială, turistică etc. Dar partizanii unui
mijloc universal de comunicare nu s-ar declara satisfăcuți de un sistem
așa de sărac în ceea ce privește posibilitățile de exprimare. ,,Cerințele
comerțului și ale voiajului nu sînt decît unele din cele mai vizibile simptome
ale internaționalizării spiritului uman și ar fi o gravă eroare dacă s-ar cere
așa de puțin unui organ internațional” 30.
Adepții unei limbi auxiliare internaționale pretind ca un astfel de
sistem să satisfacă comunicarea ,,tuturor tipurilor de exprimare a spiri-
tului uman care nu sînt de un interes exclusiv local” 31. Dar experiența
furnizată de existența mai mult sau mai puțin efemeră a unor idiomuri
artificiale, care, depășind stadiul teoretic, au făcut dovada unor posi-
bilități de folosire în practică, arată că simplitatea și regularitatea
limbilor artificiale sînt, am putea spune, în raport invers proporțional
cu bogăția mijloacelor de exprimare și de nuanțare a conținutului
comunicat.
Se afirmă însă că problema creativității, de altfel foarte importantă
în orice limbă, nu constituie un argument împotriva limbii artificiale, întru-
cît ,,toate limbile, chiar cele mai primitive, sînt în măsură de a crea, cînd
nevoia se face simțită, cuvinte și ansambluri de cuvinte noi” 32.
O astfel de argumentare se pare că ignorează o diferență esențială
dintre limbile primitive în discuție și o limbă artificială. Primele satisfac
nevoile unei anumite comunități lingvistice, în timp ce limba artificială
universală trebuie să răspundă unor necesități care nu sînt peste tot aceleași
și, în această situație, ce garanție mai există pentru păstrarea caracterului ei
unitar? Inovînd în diferite puncte de pe glob și în funcție de cerințe dife-
rite, limba artificială, unitară la început, riscă să se transforme în mai
multe limbi.
Cu toată creativitatea, limitele posibilităților de exprimare ale unei
limbi artificiale nu pot fi neglijate cînd se discută pînă unde o astfel de
limbă ar putea satisface cerințele comunicării internaționale. în special
elementul afectiv, atît de important în creația literară, nu-și găsește mijloace
de exprimare într-o limbă artificială, logică. ,,Limba artificială — remarcă
Al. Graur — are de ales : ori renunță să redea toate nuanțele unei limbi
naturale și se mulțumește cu un singur înțeles abstract pentru fiecare
cuvînt și cu o morfologie și o sintaxă simplificată, și în cazul acesta ea este
ușoară, ce e drept, dar neîndestulătoare ; ori încearcă să fie tot atît de îndes-
tulătoare ca limbile tradiționale, să îmbrățișeze toate nuanțele pe care
acestea le pot exprima, și în cazul acesta, devenind tot atît de grea ca cele-
lalte limbi, nu mai prezintă nici un avantaj practic“ 33.
Urmează de aici că limba artificială universală ar putea satisface
comunicarea internațională numai în anumite limite, adică în domeniile
30 E. Sapir, Linguistique, Paris, 1968, p. 102.
31 Ibidem, p. 101.
32 Ibidem, p. 110.
33 Graur, lucr. cil., p. 416.
444
IV. Ramificațiile și clasificarea limbilor
în care se operează cu noțiuni exacte (în știință) sau acolo unde ne putem
permite o înțelegere bazată pe date sumare (comerț, turism etc.).
Restrîngînd folosirea limbii artificiale auxiliare la anumite domenii
de activitate, putem spera în îndeplinirea scopului său.
în ceea ce privește adecvarea structurii unui sistem artificial la
nevoile comunicării internaționale trebuie să recunoaștem în mulțimea
proiectelor propuse dovada unor căutări neizbutite. în timp ce numărul
limbilor artificiale este estimat la 500 — 600 de proiecte, doar cîteva au
ajuns la stadiul de experimentare practică.
Numărul mare de proiecte și sisteme de limbi artificiale este de natură
nu să sprijine, ci, dimpotrivă, să submineze acțiunea de a rezolva pe cale
artificială problema limbii internaționale. ,,în astfel de chestiuni — spune
Al. Graur — e mult mai bine să existe un singur sistem chiar cu defecte,
decît mai multe, oricît de bune ar fi ele. Schismele sînt fatale oricărei
grupări” 34.
Procedeele folosite în crearea diferitelor idiomuri artificiale, în măsură
mai mare sau mai mică, sînt și ele variate, dar nu așa de deosebite ca să
nu putem clasa limbile artificiale în cîteva tipuri.
în general, se observă că, cu cît sistemele artificiale sînt mai îndepăr-
tate de limbile naturale, cu atît experimentarea lor practică e mai greu
de realizat (cazul limbilor apriori dintre care nu s-a experimentat nici
una).
Trebuie să arătăm însă că principiul clasificării logice a ideilor, care
stă la baza limbilor apriori filozofice, nu a fost în întregime abandonat.
E reluat într-un mod mai precis și aplicat într-un cadru mai restrîns
la crearea metalimbilor^ actuale care cuprind doar sectoare limitate ale
realității și ale gîndirii.
Pe măsură ce autorii de limbi artificiale au început să țină seama de
datele și de modelele limbilor naturale, s-a realizat depășirea stadiului
teoretic și s-a făcut dovada posibilității de folosire practică a unui idiom
artificial (volapuk, basic english, esperanto, interlinguă).
O limbă artificială, nefiind supusă jocului irațional al uzajului,
într-adevăr poate și trebuie să aibă o structură calitativ superioară limbilor
naturale, în sensul că, fiind logică, e mai regulată. Dar e foarte greu ca
același idiom să întrunească toate calitățile unei limbi ideale (să se scrie
și să se pronunțe ușor, să poată fi învățat repede și să fie capabil să exprime
toate producțiile spiritului uman) pentru că, așa cum am văzut, dorind
să fie simplu, devine neîndestulător. De aceea o limbă artificială care să
devină practicabilă nu poate să fie în întregime artificială. Tendința lim-
bilor artificiale de a-și extrage vocabularul și structura gramaticală din
limbile naturale de circulație mai largă s-a dovedit eficace și s-a extins în
limbile artificiale de tip natural din ultima vreme (vezi interlinguă').
Pe lîngă alte calități, limbile de tip natural prezintă avantajul că se
pot răspîndi mai ușor, pentru că în însușirea unei astfel de limbi vorbi-
34 Lucr. cit., p. 412
36 Vezi și Traducerea automată (IV B 7).
B. Clasificarea limbilor
445
torii găsesc un punct de sprijin în cunoașterea uneia sau a mai multor
limbi naturale pe baza cărora a fost concepută limba artificială dată.
Răspîndirea unei limbi artificiale este o chestiune de prim ordin,
pentru că ea poate servi la comunicarea internațională numai în măsura
în care este cunoscută în diferite state. Alături de natura tipului de limbă
artificială și de ameliorarea mijloacelor moderne de comunicare (telefonul,
radioul, cinematograful vorbitor etc.), răspîndirea unei limbi artificiale poate
fi înlesnită de anumite măsuri stimulatorii venite din partea conducerii
statelor.
2.	Diversitatea limbilor
1.	Varietatea limbilor a fost un fapt constatat din cele mai vechi
timpuri, de la primele contacte între colectivitățile umane. Astfel, cu
multe milenii înainte de a căuta cauzele diversității lingvistice, oamenii
s-au lovit de consecințele ei practice — imposibilitatea înțelegerii prin
limbaj sonor.
Una dintre primele încercări de explicare — poate cea mai veche — o
găsim în Biblie, în mitul turnului Babei, ,,una din imaginile poetice cele
mai grandioase ale dramei comunicării între oameni”
2.	în antichitate, din constatarea varietății limbilor se trag uneori
concluzii- asupra inegalității lor valorice. Se știe astfel că pentru grecii
antici oamenii de altă limbă erau Pappapoi, indivizi care bolborosesc, nu
vorbesc — și între acești ,,barbari” erau și perșii, care vorbeau tot o
limbă indo-europeană.
Multă vreme (și situația aceasta nu a dispărut total nici astăzi) mem-
brii unei colectivități umane au trăit cu impresia că numai limba pe care
o vorbesc ei, limba lor maternă, e „normală”, „naturală”, iar celelalte
limbi nu au justificare, fiind forme aberante.
3.	înțelegerea naturii diferite a unei limbi străine a început să apară
o dată cu constatarea transformărilor istorice ale limbii materne, care au
drept consecință (între altele) și varietatea dialectală. Dar recunoașterea
diversității limbilor n-a însemnat și recunoașterea egalității lor în drep-
turi. Pînă în primele decenii ale secolului al XlX-lea mai domnea ideea
că demne de a fi studiate sînt numai limbile clasice. Pentru Aug. Schlei-
cher limbile indo-europene moderne, cu o structură analitică, reprezen-
tau forme degradate ale limbilor vechi, cu flexiune bogată 2. Și aceasta
după ce încă în primul deceniu al secolului al XlV-lea Dante, în De vul-
gari eloguentia, arătase în mod convingător că meritele limbii italiene nu
sînt mai prejos de cele ale latinei, iar în 1549 Du Bellay susținuse în mani-
1 G. Mounin, Ilistoire de la linguistique des origines au XX-e sitele, Paris, 1967, p. 83.
a Aug. Schleicher, Uber die Bedeulung der Sprache fur die Naturgeschichte des Menschen,
Jena, 1864, p. 30.
446
IV. Ramificațiile și clasificarea limbilor
festul Pleiadei, Defense et ilhistration de 'la langue franșaise, superioritatea
limbii franceze față de latină.
Se constată însă că în a doua jumătate a secolului trecut își face loc,
cel puțin la unii lingviști, un punct de vedere mai obiectiv. El se manifestă,
cum este și de așteptat, la cercetătorii care au studiat și alte limbi în afara
celor indo-europene. Astfel, pentru Wilhelm von Humboldt, care studiase
un bogat material lingvistic, toate limbile sînt demne de a fi studiate,
toate sînt perfectibile; din punctul lui de vedere, ^fiecare limbă și fiecare
stadiu din istoria unei limbi au o valoare unică. în ceea ce-1 privește pe
M. Miiller, el afirma că pentru lingvistică limba lui Homer nu prezintă
mai mult interes decît dialectele hotentote 3. în forma cea mai explicită,
ideea egalității valorice a limbilor a fost formulată de J. Vendryes, care
susținea că toate limbile pot fi caracterizate prin termeni ca suplețe, cla-
ritate, armonie, că toate sînt la fel de bune, do vreme ce fiecare corespunde
nevoilor de comunicare ale colectivului pe care-1 servește. Limba greacă
l-a servit la timpul ei pe Homer, după cum engleza secolului al XVI-lea
l-a servit pe Shakespeare4.
4.	Recunoașterea egalității în drepturi a tuturor limbilor, indiferent
de tipul lor structural și de nivelul dezvoltării lor, a îndreptat atenția lingviș-
tilor în direcția cercetării formelor sub care se manifestă diversitatea lim-
bilor și a cauzelor care i-au dat naștere.
Limbile se deosebesc între ele prin toate laturile lor : fonetică,
lexic, gramatică.
O privire superficială asupra unei limbi străine, mai ales a uneia tran-
scrise în același alfabet, poate duce la concluzia că ea are, în general, aceleași
foneme ca și limba maternă, cu unele sunete în plus sau în minus. Bar în
realitate diferențele fonetice dintre limbi sînt destul de mari. Pe de o parte,
aceleași sunete au, în limbi diferite, valori diferite, pe de altă parte, aceleași
foneme se realizează diferit din cauza diferențelor în baza de articulare.
Variate sînt apoi — de la limbă la limbă — regulile de îmbinare a fone-
melor în cuvînt. în condițiile arbitrarului formei în raport cu sensul, în-
velișurile sonore ale cuvintelor pentru noțiuni identice sînt extrem de va-
riate.
în ceea ce privește semantica, există, desigur, în limbi diferite con-
ținuturi identice, ceea ce și face posibilă traducerea. Se creează uneori
impresia că traducerea se reduce la înlocuirea învelișului fonetic al unui
cuvînt cu alt înveliș fonetic. Bar limbile au trăsături specifice și în seman-
tică — fapt care se evidențiază tot cu ocazia traducerii. Chiar dacă în
două limbi aflate pe aceeași treaptă de evoluție inventarul sensurilor ar fi
aproximativ același, ele s-ar deosebi prin modul specific în care le organi-
zează, ca și prin nuanțele diferite, care creează în jurul fiecărui cuvînt
o anumită atmosferă. Nu e vorba aici numai de cuvinte sau expresii in-
traductibile — existente în fiecare limbă — , dar chiar de termeni echi-
valenți prin sensul lor fundamental.
3 M. Miiller, Lectures on the Science of Language, ed. a V-a, Londra, 1866, p. 54.
4 J. Vendryes, Le langage, Paris, 1921, p. 412.
B. Clasificarea limbilor
447
Diferențe între limbi se manifestă și în structura, gramaticală. Ele
sînt mai puține în ceea ce privește sintaxa, fapt explicabil prin natura
logică a categoriilor sintactice. Unitățile fundamentale ale sintaxei, ca și
principalele tipuri de raporturi, se întîlnesc în toate limbile aflate pe aceeași
treaptă de evoluție.
în schimb, sînt mari diferențe între limbi în formele morfologice, în
mijloacele gramaticale de exprimare a sensurilor sintactice. Aceleași funcții
sintactice se pot exprima în limbi diferite prin mijloace diferite; același
caz gramatical are în diverse limbi valori fundamentale comune (de exem-
plu, acuzativul — obiect direct), dar și multe nuanțe specifice.
Varietatea lingvistică se manifestă și în legile interne de evoluție.
Se știe că, în afara unor legi cu totul generale decurgînd din trăsăturile
limbajului, legile lingvistice diferă de la o familie de limbi la alta, de la
limbă la limbă și chiar în cursul isteriei aceleiași limbi. Fiecare limbă
transformă într-un mod propriu materialul transmis din limba-bază.
5.	Varietatea actuală a limbilor de pe glob se explică prin mai mulți
factori : descendența din limbi-bază diferite, specificul dezvoltării is-
torice a colectivelor de vorbitori etc. S-a formulat ipoteza că limbajul a
apărut pe glob într-un singur punct; faptul că antropologii au găsit urmele
omului primar, în diferite etape ale existenței lui, în mai multe regiuni
axată că procesul formării limbajului a durat o vreme foarte îndelungată
și în tot acest timp grupurile s-au scindat mereu. Aflate la mari distanțe
între ele, colectivele umane și-au făurit mijloace de comunicare sonore
specifice. în lunga perioadă a comunei primitive procesele de diversificare
au avut o deosebită intensitate. în această epocă au luat naștere marile
familii de limbi de pe glob. Odată cu formarea statelor, diferențierea
lingvistică scade în intensitate, fără a înceta însă. Unele familii de limbi—
ca cea romanică — iau naștere în epoca istorică, la sfârșitul antichității,
în societățile tribale separarea limbilor în dialecte și transformarea
acestora în idiomuri de sine stătătoare se produc pînă în ultimele secole,
după cum se constată din studiul limbilor amerindiene.
Limbile care se trag din același izvor au trăsături comune, dar evo-
luează în direcție centrifugă datorită condițiilor specifice ale istoriei lor :
sînt diferite, de la caz la caz, substratul, superstratul, ocupațiile vorbi-
torilor etc. în explicarea specificului lingvistic s-a făcut adesea apel la
condițiile naturale și spirituale de viață ale colectivelor umane. Problema
a fost pusă în discuție încă din secolul al XVII-lea, cînd se introduce
conceptul de geniu al limbii, înțelegîndu-se prin această formulă partea din
gramatica unei limbi care nu se încadra în sistemul logic universal. în
secolul următor problema aceasta a fost analizată de Condillac, pentru
care le genie de la langue înseamnă, într-o interpretare mai lingvistică, un
sistem particular de reprezentare semantică a raporturilor logice și gno-
seologice dintre idei. Geniul limbii este pentru el un produs al geniului po-
porului și se manifestă mai ales în organizarea semantică5. în concepția
5 „Tout confirme donc que chaque langue exprime le caractere du peuple qui la parle”,
(Essai sur Porigine des connaisscinces’hum.ain.es, Paris, 1746, p. 454).
448
IV. Ramificațiile și clasificarea limbilor
lui. G. Vico, caracterul poporului își pune amprenta mai ales pe aspectul
sonor, în timp ce după M. Cesarotti geniul limbii se manifestă cu precă-
dere în modul specific de organizare a elementelor ei6. Atît Vico cît și Con-
dillac consideră că factorii naturali determină o anumită organizare so-.
cială care, la rîndul ei, condiționează specificul limbii. în Germania, Herder
caută să explice diversitatea fonetică a limbilor prin condițiile naturale
de viață ale poporului, menționînd influența climei, hranei, băuturii asupra
organelor articulatorii. Formula ,,the genius of language” e întîlnită și în
lucrările iluminiștilor englezi. Astfel, după J. Harris, fiecare națiune își
organizează în mod specific, prin limba sa, idei specifice. Geniul sau spi-
ritul limbii corespunde spiritului național7. Acest paralelism dus pînă la
identificare a fost preluat de întreaga direcție idealist-romantică în lingvis-
tică, dezvoltată în special în Germania. El ocupă un loc central în lucră-
rile lui Wilhelm von Humboldt, care a relevat raportul dialectic dintre
limbaj — ca formă generală de activitate umană — și varietatea limbilor
concrete, dintre unitatea laturii de conținut a tuturor limbilor (manifes-
tare a unei forțe unice îndreptată spre același scop) și specificul laturii
sonore și a sensului (produs al spiritului fiecărei națiuni).
Ca forme de manifestare a limbajului, limbile au funcțiuni și scopuri
comune, pe care însă le realizează în forme diferite. Multitudinea limbilor
arată modul variat în care fiecare colectivitate percepe aceleași obiecte
ale realității. Limbile sînt diferite — spune Humboldt —pentru că diferite
sînt și particularitățile spirituale ale popoarelor8. Fiecare limbă reprezintă
o concepție ideologică specifică (eine eigentumliche Weltansicht). Spe-
cificul național se manifestă, după Humboldt, în forma internă a limbii,
care e alcătuită din ansamblul sensurilor lexicale și gramaticale. Diferen-
țele în forma internă se explică, pe de o parte, prin faptul că forța creatoare
a limbajului se manifestă în grade diferite, pe de altă parte, prin inter-
venția sentimentelor și a fanteziei. Cuvintele nu reprezintă imagini ale
obiectelor, ci impresiile produse de obiecte asupra spiritului fiecărei colec-
tivități. Dar, mai mult decît prin latura internă, limbile se deosebesc între
ele prin latura lor fonetică, iar aici îmbinările sonore pot varia la infinit.
Concluzia lingvistului german era aceea că, întrucît diferențele în forma
internă nu sînt destul de mari, iar cele în latura sonoră sînt prea mari,
singurul criteriu potrivit pentru clasificarea limbilor rămîne cel propus
de Fr. Schlegel — flexiunea.
Pe urmele lui Humboldt, și alți lingviști au insistat asupra specifi-
cului național al limbilor, ajungîndu-se uneori la interpretări rasiste9.
6.	Diferențele dintre limbi se manifestă, după cum s-a arătat, din
epocile cele mai vechi. Ele s-au accentuat în anumite perioade și s-au ate-
nuat în altele10. Epoca modernă se caracterizează prin tendința spre uni-
6 L. Rosiello, Lingvistica illuminista, Bologna, 1967, p. 80, 87.
7 Hermes or a philosophical inquiry concerning universal grammar (1751).
8 Uber die Verschiedenheit des menschlichen Sprachbaues und ihren Einfluss auf die
geistige Entivicklung des Menschengeschlechts, passim.
9 Vezi p. 399.
M Vezi Diversificare și unificare (IV A 3).
B. Clasificarea limbilor
449
ficare lingvistică, nu numai pe plan național, dar și internaționalu. Este
vizibil procesul de: formare a unui vocabular internațional, ca rezultat al
dezvoltării impetuoase a științei și tehnicii. Relațiile tot mai strînse dintre
popoare, comunicarea tot mai ușoară permit rapida difuziune a unor no-
țiuni și a termenilor corespunzători. Păstrînd în scris (aproape) aceeași
formă, asemenea cuvinte se identifică ușor și în vorbire, chiar dacă se pro-
nunță diferit de la o colectivitate la alta. în ceea ce privește morfologia,
s-a semnalat tendința comună spre analitism a limbilor indo-europene,
răspîndite astăzi pe toate continentele.
7.	Marea varietate a limbilor de pe glob ascunde însă în sine o dublă
unitate — de structură și de origine. Unitate de structură pentru că, in-
diferent de gradul lor de dezvoltare, limbile trebuie să îndeplinească aceleași
funcțiuni, să exprime aceleași procese logice ale gîndirii. Ținînd seama de
funcțiunile limbii în societate E. Sapir sublinia că, din punctul de vedere al
structurii, nu există diferențe tranșante între o limbă de civilizație și o
limbă primitivă, întrucît și una și cealaltă posedă însușirile esențiale ale
limbajului: sistem fonetic, asocierea elementelor sonore cu un concept,
capacitatea de a exprima formal raporturi12. într-adevăr, se observă că
varietatea lingvistică comportă grade diferite, în funcție de nivelul de ab-
stractizare. Ea se manifestă cel mai mult la nivelul vorbirilor individuale
sau al uzului și mult mai puțin la nivelul abstract al sistemului.
Limbile sînt construite toate dintr-un material sonor care, în virtu-
tea conformației însăși a aparatului articulator, nu este și nu poate fi
total diferit de la o colectivitate la alta. Au, toate, un număr variabil de
cuvinte, prin care desemnează noțiunile, și un număr variabil de procedee
gramaticale, prin care exprimă relațiile dintre noțiuni.
Unitate de origine —pentru că e neîndoielnic că limbile actuale de-
rivă dintr-un număr redus de limbi primare, aparținînd primelor comuni-
tăți umane.
Observarea asemănărilor (maiales din secolele XVII—XVIII) adus
la primele grupări ale limbilor, care s-au transformat ulterior în princi-
palele clasificări lingvistice — cea tipologică (morfologică) și cea genea-
logică.
3.	Clasificarea tipologică
a.	Scurt istoric
Compararea limbilor și clasificarea lor au preocupat pe învățați
la început în mod sporadic și întîmplător. Aceasta se explică prin
aceea că numărul limbilor studiate era, chiar cu numai cîteva secole în
urmă, restrîns, iar cazurile în care una și aceeași persoană se îndeletnicea
11 Al. Graur, La langue de Lavenir, în To Honor Roman Jakobson, 1967, Hague,
p. 792 — 798.
12 Sapir, Language, p. 22.
29 - c 1213
450
IV. Ramificațiile și clasificarea limbilor
cu cercetarea mai multor limbi erau extrem de rare. în epoca mai nouă,
o serie de factori, printre care trebuie să amintim în primul rînd triumful
limbilor naționale în statele europene, intensificarea relațiilor internațio-
nale, contactul lumii europene cu popoarele din regiunile exotice și, în
mod special, intrarea în circuitul științific european a limbii sanscrite, au
determinat creșterea treptată a preocupărilor pentru compararea și cla-
sificarea limbilor.
Compararea limbilor presupune stabilirea atît a elementelor identice,
cit și a celor diferite — sub anumite raporturi — din două sau mai multe
limbi, pentru a se putea trage concluzii cu privire la gradul de afinitate
a lor. Studiul comparativ al limbilor — altfel spus, lingvistica comparativă
— apare ca o continuare firească și necesară a cercetării monografice a
fiecărei limbi în parte. Căci lingvistica, la fel cu celelalte științe, trebuie
să tindă spre o sinteză a datelor stabilite în analiza diferitelor comparti-
mente ale domeniului său de cercetare, reprezentat de limbajul uman în
general, iar studiul monografic al limbilor, oricît s-ar dezvolta în adîncime
și oricîte limbi noi ar include în sfera sa, nu se poate transforma prin însuși
acest fapt în lingvistică generală.
Există două criterii principale care pot fi puse la baza comparării
limbilor: afinitatea genetică (materială) si afinitatea structurală (formală),
Întrucît dintre acestea primul era mai ușor de sesizat, încercările de clasi-
ficare a limbilor făcute înainte de secolul trecut se bazează în general pe
înrudirea material-genetică a limbilor, iar autorii acestora pot fi consi-
derați precursori ai lingvisticii comparative-istorice.
Adesea se afirmă că lingvistica comparativă-tipologică (bazată pe
comparația limbilor sub raportul afinității formal-structurale) este cel
puțin tot atît de veche ca și lingvistica comparativă-istorică. Afirmația
nu este total neîntemeiată. într-adevăr, în timp ce prima dintre operele
care au pus bazele lingvisticii comparative-istorice, aceea a lui Franz
Bopp, a apărut în 1816, opera lui Friedrich Schlegel (jber die Sprache
und Weisheit cler Indier, considerată a sta la temelia lingvisticii compara-
tive-tipologice, datează din 1808. Chiar și lucrarea Observations sur la
langue et la litterature provengales (Paris, 1818), a lui August Wilhelm
Schlegel (fratele mai mare al lui Friedrich), în care principiul clasificării
tipologice, devenită ulterior tradițională, este expus mai complet și cu
mai multă claritate, datează din aceeași epocă de cotitură a lingvisticii.
Totuși, în timp ce metoda comparării și clasificării limbilor pe baza
criteriului înrudirii material-genetice a dus la constituirea, la începutul
veacului al XlX-lea, a lingvisticii comparative-istorice ca disciplină știin-
țifică autonomă, devenită pentru aproximativ un secol direcția princi-
pală în care s-a dezvoltat știința limbii, clasificarea tipologică pe baza prin-
cipiului structurii morfologice a cuvîntului, stabilită de frații Schlegel,
deși a avut numeroși adepți (printre care și o personalitate de talia lui
Wilhelm von Humboldt) și a fost în mai multe rînduri precizată și dezvol-
tată, a rămas în fond o preocupare izolată (deși frecventă) în lingvistica
B. Clasificarea limbilor
451
veacului al XlX-lea și a primelor decenii ale secolului nostru, care nu
a putut fi încadrată în mod organic în aceasta din urmă.
Explicația situației precare a comparației tipologice a limbilor în
acea perioadă trebuie căutată în primul rînd în evoluția însăși a lingvisticii
speciale (monografice), și anume în istorismul ei exclusivist, care nu a fa-
vorizat elaborarea unor principii și metode adecvate pentru descrierea
sincronică satisfăcătoare a sistemelor lingvistice și a structurii vorbirii
corespunzătoare acestor sisteme. Or, fără o atare descriere, comparația
tipologică a limbilor nu a ajuns să-și definească în mod riguros premisele
și să se impună prin rezultate concludente. Din această cauză clasificarea
tipologică apare în lucrările multor lingviști numai ca o digresiune în in-
teriorul lingvisticii comparative-istorice, fără consecințe deosebite pentru
doctrina de ansamblu. Acesta este cazul unor învățați ca Franz Bopp și
August Schleicher, și chiar al lui Friedrich Schlegel, care, în lucrarea la
care ne-am referit, se ocupă în primul rînd de înrudirea genealogică dintre
sanscrită și alte limbi indo-europene (aducînd ca dovadă numeroase para-
lele din domeniul vocabularului și al gramaticii), iar distincția tipologică
pe care o face o leagă strîns de istoria și genealogia limbilor la care se referă
în cursul expunerii.
Trebuie remarcat, de asemenea, că între rezultatele celor două me-
tode de comparare și clasificare a limbilor există o deosebire esențială.
Clasificarea morfologică are un caracter relativ; categoriile (,,tipurile”)
structurale pe care le distingem în cadrul ei sînt oarecum ideale, cutare
limbă reală fiind doar mai mult sau mai puțin izolantă, mai mult sau mai
puțin aglutinantă etc., analitică în raport cu anumite limbi, dar sintetică
în raport cu altele ș.a.m.d.; spre deosebire de acestea, categoriile clasifi-
ficării genealogice (,,familiile”, ,,ramurile”, ,,grupurile” de limbi înrudite)
au caracter absolut: o anumită limbă nu poate fi decît indo-europeană
sau non indo-europeană, germanică sau non germanică, fino-ugriană sau
non fino-ugriană ș.a.m.d. Pe de altă parte, în timp ce o limbă poate în de-
cursul istoriei sale să-și modifice în mod esențial tipul de structură și să
devină, de pildă, aglutinantă din flexionară, analitică din sintetică (vezi
mai jos, p. 479), ea este și va rămîne mereu indo-europeană, germanică,
fino-ugriană etc. cît timp va exista, deoarece elementul aflat la baza aces-
tei grupări îl constituie originea comună, care nu poate fi negată de evo-
luția ulterioară a idiomurilor în discuție x.
1	Eventuala existentă a așa-ziselor limbi „mixte” (vezi mai jos, Limbi mixte, IV C
6) nu poate constitui un argument împotriva acestei afirmații. Să presupunem că, în urma
unui contact intens și prelungit, elementele împrumutate de idiomul a din idiomul x au
ajuns să fie egale nu numai ca proporție, ci și ca importanță cu elementele moștenite de a
din idiomul y sau chiar să le covîrșească. înseamnă aceasta că idiomul a a devenit „mixt”
din punct de vedere genealogic sau că a căpătat o altă origine? Răspunsul nu poate fi decît
negativ, căci originea idiomului ca atare și originea elementelor sale componente sînt lucruri
diferite. Este drept că uneori determinarea locului cutărui idiom în clasificarea genealogică
este o problemă dificilă sau chiar insolubilă. Faptul se explică prin limitele metodei compara-
tive-istorice. Dacă însă, cu ajutorul acesteia din urmă, am stabilit că a reprezintă continuarea
neîntreruptă a lui y, problema originii limbii a a fost rezolvată, iar ponderea pe care au căpă-
tat-o elementele provenite din alte limbi nu mai contează.
452
[IV, Ramificațiile și clasificarea limbilor
Nu trebuie deci să ne mirăm dacă tipologiei lingvistice, trecută de
obicei pe planul al doilea în preocupările lingviștilor, i-a fost contestată
uneori orice valoare teoretică și practică. Pe această poziție se situa, de
exemplu, cunoscutul lingvist francez Antoine Meillet, după care ,,faimoasa
clasificare în limbi izolante, aglutinante și flexionare” nu poate fi apli-
cată în mod riguros și, de asemenea, în măsura în care este posibil să fie
formulată, este lipsită de valoare științifică și de utilitate practică 2. Dintre
aprecierile mai recente de acest fel — făcute însă de regulă tot de adepți
ai lingvisticii tradiționale comparative-istorice— poate fi menționată
următoarea (aparține lingvistului italian Carlo Tagliavini) : ,,Fiind demon-
strată insuficiența sistemelor de clasificare morfologică și psihologică,
unicul sistem de clasificare lingvistică întemeiat pe baze solide și care să
răspundă exigențelor științifice este clasificarea genealogică; în cadrul
acesteia nu se iau în considerație numai anumite caracteristici externe
sau interne ale limbii care, în măsura în care pot fi manifeste (ca mono-
silabismul, aglutinarea, încorporarea etc.) sînt în general accidentale și
trecătoare, ci o caracteristică imanentă, invariabilă, care e condiționată
de realitatea istorică” 3.
în ultima perioadă, atitudinea față de tipologia lingvistică s-a schimbat
simțitor, în special ca urmare a dezvoltării impetuoase pe care o cunoaște
lingvistica descriptivă. în aprecierile mai noi făcute asupra tipologiei se
pun pe primul plan posibilitățile nelimitate în anumite privințe ale inves-
tigațiilor tipologice în comparație cu limitele firești ale cercetării compa-
rative-istorice 4. (Cu ajutorul metodei comparative-istorice se compară
numai elemente ale sistemelor, și nu sistemele în ansamblu; elementele
comparate sînt privite unilateral, numai sub aspectul originii, fără legă-
tură directă cu funcția lor în sistemul limbii; se pot compara numai lim-
bile provenite din aceeași limbă etc.) Tot ca o schimbare determinată de
avîntul lingvisticii descriptive trebuie privite și încercările care se fac pentru
extinderea comparației tipologice de la morfologie la celelalte laturi ale
sistemului limbii și pentru elaborarea unor criterii care să permită, dacă
nu o clasificare tipologică completă (s-a văzut că o atare clasificare nu
poate fi decît relativă), cel puțin o caracterizare tipologică riguroasă5.
b.	Clasificarea morfologică tradițională
Creatorii tipologiei lingvistice au intuit importanța deosebită pe care
o au procedeele folosite la exprimarea raporturilor gramaticale pentru
determinarea specificului structural al limbilor. Primul dintre ei, Friedrich
2 A. Meillet, Introduction ă la classification des langues, în Lingă, hisl. II, p. 53.
3 Carlo Tagliavini, II linguaggio generale e la classificazione delle lingue, în Renato
Biasutti, Le razze e i popoli della terra, voi. I, Torino, 1959, p. 474.
4 L. Hjelmslev, Le langage. Une introduction, traducere din limba daneză, Paris, 1966,
p. 107 — 128.
5 T. Milewski, npednocbiJiKU munojioeuuecKoeo nabiKOsnauusi, în IIccjiedoeaHua no
cmpyKmypHou munojtoeuu, Moscova, 1963, p. 3 — 31.
B. Clasificarea limbilor
453
Schlegel, pornește de la constatarea că există două moduri de exprimare a
„ideilor accesorii care servesc la determinarea semnificației cuvîntului” :
—	flexiunea, adică modificarea interioară a „sunetului” (înțelegîndu-
se, desigur, complexul sonor) radical;
—	adăugarea unui cuvînt propriu „care să enunțe aprioric și prin
sine însuși multitudinea, timpul trecut, o necesitate viitoare sau o altă
relație de același gen”.
Exemplu remarcabil de limbă fără flexiune ar fi chineza; asemănă-
toare cu ea este malaeza ; limbile amerindiene intră tot în această categorie,
întrucît ele indică toate raporturile prin cuvinte și particule care, chiar
dacă se alipesc la „cuvîntul radical”, au o semnificație a lor proprie, care
se adaugă la semnificația cuvîntului. Faptul că particulele se alipesc la
începutul cuvîntului (prefixare), la sfîrșitul lui (sufixare) sau se inserează
în cuvînt (infixare) nu modifică principiul: gramatica se formează cu
ajutorul unor adăugiri exterioare și nu prin flexiune.
Limbi cu flexiune sînt considerate numai sanscrita, greaca, latina
și alte idiomuri vechi indo-europene, căci numai în acestea, spune Fr.
Schlegel, rădăcinile sînt într-adevăr ceea ce trebuie înțeles prin acest
termen, adică nu simple „agregațiuni mecanice”, ci formațiuni care cu-
prind „un germene de viață și de dezvoltare” 6. în ierarhia pe care o sta-
bilește Fr. Schlegel, cu chineza pe treapta cea mai de jos și indo-europeana
pe treapta cea mai înaltă, araba și ebraica se situează în imediata vecină-
tate a acesteia din urmă.
A.W. Schlegel modifică schema propusă de fratele său, prin sepa-
rarea tipului izolant de tipul aglutinant:
1.	limbi „amorfe”, fără nici o structură gramaticală (autorul re-
duce astfel structura gramaticală la structura morfologică !);
2.	limbi care se folosesc de afixe;
3.	limbi flexionare (sintetice sau analitice).
Limbile cu structură de tipul 1 implică, după părerea lui A.W.
Schlegel, mari obstacole în calea dezvoltării facultăților intelectuale ale
poporului. (Scrierea chineză „silabică” ar fi în mod artificial complicată
pentru a suplini oarecum simplitatea primitivă a limbii.) Limbile cu afixe
(care se atașează la radical, dar au sens complet și luate aparte) ar pre-
zenta avantaje față de tipul 1, în ciuda imperfecțiilor carele sînt proprii.
Limbile flexionare, în care se folosesc ca procedee gramaticale „silabe”
fără semnificație dacă le luăm separat, alternanțele de sunete în
radical și augmentele, au avantajul prezentării sintetice : enunțarea într-un
singur cuvînt a ideii principale, adesea deja foarte modificată și foarte
complexă, cu un întreg cortegiu de idei accesorii și relații variabile 7.
6 Fr. Schlegel, Essai sur la langue el la philosophie des Indiens (traducere din germană).
Paris, 1837, p. 50 — 65.
7 A. W. Schlegel, Observations sur la langue et la litterature provengales, în culegerea
(aceluiași autor) Essais litteraires el hisloriques, Bonn, 1842, p. 211 — 228.
454
IV. Ramificațiile și clasificarea limbilor
Atît Friedrich, cît și August Wilhelm Schlegel văd opoziția princi-
pală între tipul izolant și aglutinant (sau izolant-aglutinant), pe de o parte,
și tipul flexionar, pe de altă parte.
în măsura în care structura izolant-aglutinantă se definește prin
separarea (sau cel puțin deosebirea) netă în vorbire a elementelor care ex-
primă diferite valori lexicale și gramaticale, iar cea flexionară prin expri-
marea într-un întreg bine sudat atît a conținutului lexical, cît și a ideilor
gramaticale aferente, această opoziție principală se stabilește, după pă-
rerea noastră, între tipul structural analitic (limbile izolante și agluti-
tinante) și tipul sintetic (limbile flexionare). Nu aceasta este însă semnifi-
cația cuplului de termeni analitic—sintetic în tipologia tradițională. Opo-
ziția dintre structura analitică și structura sintetică este formulată ex-
plicit de A. W. Schlegel numai ca o distincție secundară, în interiorul lim-
bilor de tip flexionar. în concepția lui, analitice sînt unele limbi indo-eu-
ropene moderne (limbile romanice, engleza ș. a.) care au pierdut în bună
parte elementele gramaticale ale tipului flexionar sintetic și au căpătat
trăsături noi cum sînt: folosirea articolului înaintea substantivului; fo-
losirea pronumelui personal înaintea formelor verbale; folosirea în con-
jugare a unor verbe auxiliare; suplinirea prin prepoziții a lipsei desinen-
țelor cazuale; exprimarea gradelor de comparație ale adjectivelor cu aju-
torul unor adverbe ș.a.m.d. Toate acestea sînt trăsături care au apărut
treptat : în greaca din perioada clasică avem deja articol; latina cunoaște
folosirea prepozițiilor alături de desinențe cazuale, folosește verbe
auxiliare în anumite conjugări și uneori adverbe la formarea gradelor de
comparație; gotica avea deja în germene articolul ș.a.m.d.; prin urmare,
între limbile sintetice și cele analitice nu putem trasa o limită rigidă 8.
Wilhelm von Humboldt 9 este primul care folosește denumirea de
„aglutinante” pentru limbile care folosesc afixe cu o individualitate
bine marcată, cu un anumit grad de autonomie în cadrul cuvîntului10;
tot el adaugă, la tipurile stabilite de" frații Schlegel, limbile incorporante,
caracterizate prin aceea că în ele cuvintele (avînd în general structură de
tip aglutinant) tind să ia proporții de propoziție. Fenomenul este frecvent
în limbile indienilor americani, în care forma verbală include adesea în
sine complinirile acțiunii verbale, nu numai sub forma unor indici pro-
nominali, ci și prin înglobarea temelor substantivale.
8 A. W. Schlegel. lucr. cil., p. 226-228.
9 Guillaume de Humboldt, De Corigine des formes grammalicales el de leur influence
sur le deueloppement des idees. . . (traducere din limba germană), Paris, 1859, p. 19 și urm.
10 Carlo Tagliavini (lucr. cit., p. 472) contestă această prioritate lui Humboldt; ar fi
vorba de o eroare a lui August Schleicher, care a afirmat că termenul a fost lansat în intro-
ducerea la Uber die Katuisprache auf der Insei lawa (Uber die Verschiedenheit des menschli-
chen Sprachbaues und ihren Einfluss auf die geistige Entivicldung des Menschengeschlechts),
apărută în 1836. Schleicher a confundat însă numai opera, nu și autorul: Humboldt folosise
termenul în lucrarea citată de noi în limba franceză, care a apărut în versiune germană (Ueber
das Entstehen der grammatischen Formen und deren Einfluss auf die Ideenentiuicklung) încă
în 1822.
B. Clasificarea limbilor
455
August Schleicher11 extinde distincția analitic—sintetic și la limbile
aglutinante; prin analitism el înțelege existența unor trăsături de tip izo-
lant în structura unei limbi care rămîne (dacă nu predominant, cel puțin
în parte) aglutinantă, respectiv flexionară.
Deosebirea dintre limbile izolante și cele numai analitice este prin
urmare de ordin cantitativ. întrucît însă proporția mai mică sau mai mare
de elemente izolante ( =analitice) nu se putea stabili în mod obiectiv, ci de-
pindea adesea de simpla impresie a lingvistului, folosirea paralelă a celor
două perechi de termeni nu avea o justificare. S-a arătat pe drept cuvînt
că limbi de același tip structural (cele fără morfologie) sînt considerate
izolante sau analitice, după cum e vorba de limbi din Asia, Africa sau Ame-
rica, ori de limbi din Europa 12.
Notînd prin A cuvintele cu semnificație pur lexicală, prin A1 cu-
vintele cu rol pur gramatical, prin Aa, aA și a formele cu sufix, prefix sau
infix, prin Aa pe cele cu ,,flexiune internă” (alternanță de foneme în
temă cu funcțiune gramaticală), avem deci, după A. Schleicher :
1° limbi izolante (A ; A + A1)
2° limbi aglutinante
(	Al
a)	sintetice Aa; aA ; I
b)	analitice (Aa + A1; aA + A1)
3° - limbi flexionare
a)	sintetice (aAa ; Aa° ; Aa)
b)	analitice (aA° + A1; Aaa + A1).
Anumite modificări în schema de reprezentare a clasificării tipologice
au făcut și alți lingviști (H. Steinthal13, Fr. Misteli14, Fr. N. Fink15).
Astfel s-a distins, în interiorul flexiunii, flexiunea internă de cea externă,
iar în cadrul tipului izolant subtipul care cunoaște afixe derivative, de sub-
tipul care nu cunoaște nici un fel de afixe. Aceste subtipuri au fost numite
tematic-izolant și radical -izolant, din cauza asemănării care există între cu-
vintele din limbile respective și temele, respectiv rădăcinile, din limbile
flexionare. în interiorul tipului aglutinant s-a făcut o deosebire între limbile
coordonante, care cunosc acordul adjectivului și verbului cu substantivul
după clasa din care acesta face parte (de exemplu limbile bantu), și cele
subordonante, care nu cunosc fenomenul acordului decît, eventual, al verbu-
11 A. Schleicher, Compendium der vergleichenden Grammatik der indogermanischen Spra-
chen, Weimar, 1861 — 1862.
12 S. E. Iahontov, O Mop^o/ioeuuecKou KJiaccufiuKayuu nabiKoe, în Mop^ojioeuuecKan
munojioeun u npo6jieMa KaaccufiuKaițuu si3biKoe (Mop^ojioeu^ecKan munojioeua), Moscova-
Leningrad, 1965, p. 93 — 99.
13 H. Steinthal, Die Klassification der Sprachen, dargestellt als die Entwicklung der
Sprachidee, Berlin, 1850; Charakteriștik der hauptsăchlichsten Typen des Sprachbaues, Berlin,
1860.
14 Fr. Misteli, Charakteristik der hauptsăchlichsten Typen des Sprachbaues, Berlin, 1893.
15 Fr. N. Fink, Die Strukturtypen des Sprachbaues, Leipzig, 1909.
456
IV. Ramificațiile și clasificarea limbilor
lui, în ceea ce privește numărul gramatical (limbile turanice, fino-ugriene
etc.). în sfîrșit, limbile flexionare au fost subdivizate în 3 subtipuridupă
cum flexiunii îi este supusă rădăcina (de ex. araba), tema (de ex. greaca)
sau un grup întreg de cuvinte (de ex. georgiana).
în cadrul acestui paragraf am lăsat, în mod intenționat, la o parte
acele elemente din concepția creatorilor tipologiei lingvistice care au fost
ulterior înlăturate de însuși mersul progresiv al dezvoltării științei noastre.
Aceasta deoarece considerăm că ele nu își au locul decît într-o lucrare de
istorie a lingvisticii. De asemenea, nu ne-am oprit asupra unor scheme care,
sub nume noi, reproduceau în fond scheme cunoscute din perioadele pre-
cedente. De exemplu, a fost lăsată la o parte clasificarea ,,stadială” a limbilor
în diferitele sale variante, propusă de N.I. Marr și unii dintre adepții săi,
întrucît în afară de rolul deosebit care se acordă în cadrul acestei clasifi-
cări limbilor iafetice (= caucaziene), celelalte idei sînt cunoscute din lucrările
anterioare16. Deși teoria tipologică a lui E. Sapir face parte tot din clasi-
ficarea morfologică tradițională, importanța ei ne-a determinat să-i acor-
dăm în continuare un paragraf aparte.
c.	Teoria lui Edward Sapir
Schemele de clasificare tipologică a limbilor de care ne-am ocupat
în paragraful precedent, deși pornesc de la deosebiri reale existente între
diferite idiomuri, au totuși, într-un anumit sens, caracter aprioric. Un
cusur important al lor constă în faptul că se bazează pe criterii care au
rezultat din compararea — așa cum putea fi făcută în condițiile stării de
atunci a lingvisticii descriptive — a unui număr restrîns de limbi, dar
aplicarea urmează să se facă la toate limbile existente. Din această cauză
de cele mai multe ori includerea în anumite rubrici ale acestor scheme a
cutărui sau cutărui idiom era discutabilă sau chiar arbitrară. Întrucît sis-
temul fiecărei limbi este de regulă deosebit de complex, cuprinzînd diferite
principii și tendințe structurale aflate într-o interacțiune specifică, nici
chiar limbile-model, exemplele caracteristice pentru fiecare dintre tipurile
stabilite, nu se încadrau în întregime în acestea din urmă.
Din această cauză mulți lingviști au ajuns în mod treptat la con-
cluzia că important este să nu se forțeze fiecare limbă să intre într-o anumită
rubrică a schemei de clasificare, ci să se elaboreze o metodă îndeajuns de
suplă ca să permită situarea fiecărei limbi în raport cu altele, potrivit cu
trăsăturile sale structurale. în acest fel, de la concepția clasificării tipo-
logice, s-a ajuns la aceea a caracterizării tipologice. Pentru o caracterizare
cît mai completă (cel puțin sub raportul trăsăturilor esențiale, predomi-
16 T. S. Șaradzenidze, CmaduajibHaa KJiaccufluKayua sidbiKOB H. H. Mappa, în IIpo-
mue eyjibzapusaițuu u uaepaitfeHun MapKCusMa 6 asbiKOBHaHuu, qacTB II, Moscova, 1952,
p. 111 — 135; P. I. Skorik, Teopux, cmaduajibHOcmu u UHKopnopai^ux 6 najieoasuamcKUX
MbiKax, ibidem, p. 136 — 156; Garlo Tagliavini, Iticr. cit., p. 472.
B. Clasificarea limbilor
457
nante) a fiecărei limbi, schema tradițională cu trei (eventual patru, cinci)
tipuri structurale era insuficientă. Diferitele completări ale schemei tra-
diționale făcute în decursul timpului (cum sînt, de exemplu, cele datorate
lui H. Steinthal și lui Fr. N. Fink), care erau menite anume să permită
includerea în clasificare a unui număr cît mai mare de limbi, permiteau
totodată și o caracterizare tipologică mai completă a fiecăreia dintre ele,
cu toate că, fiind axate tot pe criteriul structurii morfologice a cuvîntului,
nu puteau lua în considerare o serie de alte aspecte importante ale struc-
turii lingvistice. Ultima și cea mai importantă dintre completările schemei
clasificării tipologice tradiționale îi aparține lingvistului american Edward
Sapir. Acesta a elaborat o clasificare tipologică bazată pe trei criterii di-
ferite, dintre care, după cum se va vedea mai departe, două provin din di-
ferențierea criteriului structurii morfologice a cuvintelor, preluat din cla-
sificarea tradițională, iar al treilea, care nu fusese luat în considerare decît
în mod cu totul întîmplător în încercările anterioare, a fost formulat pentru
prima dată de el17.
Criteriul tradițional al clasificării morfologice era reprezentat în
primul rînd de caracterul legăturii dintre elementele cu valoare lexicală
și cele cu valoare gramaticală în cadrul cuvîntului: cînd între acestea se
constata o sudură, structura era numită flexionară; dacă legătura era
mai slabă, dar elementele lexicale și gramaticale se uneau totuși în cadrul
cuvîntului, se vorbea de aglutinare, iar dacă raporturile gramaticale se
exprimau numai prin cuvinte auxiliare, autonome, sau prin alte mijloace
sintactice (topica, intonația), structura era numită izolantă (uneori
amorfă). “
E.	Sapir a propus să se țină seama, pe de o parte, de ,,gradul de sin-
teză” (extensiunea mai mică sau mai mare pe care o poate lua cuvîntul
în limba respectivă), iar pe de altă parte de ,,tehnica sintezei”.
în conformitate cu primul criteriu avem : limbi analitice, în care nu se
pot exprima diferite concepte în limitele aceluiași cuvînt (chineza) sau
acest lucru are loc, însă într-o măsură redusă (engleza, franceza); limbi sin-
tetice (latina, araba, finlandeza); limbi polisintetice (pe care W.v. Humboldt
le numise incorporante), în care cuvîntul are o structură și mai complexă,
între aceste clase însă nu se pot stabili limite precise. De exemplu, în
limbile polisintetice, spune E. Sapir, nu găsim nimic care să nu existe (mă-
car în germene) în structura limbilor sintetice celor mai familiare18.
Potrivit celui de-al doilea criteriu, limbile pot fi izolante (atunci cînd
elementele lexicale și cele gramaticale apar fără legătură formală între
ele), aglutinante (cînd relațiile sînt exprimate prin afixe care apar unite între
ele și cu rădăcina, însă această legătură este slabă), fuzionante (atunci
cînd între rădăcină și afixe, precum și între acestea din urmă avem o su-
pură strînsă) și simbolizante (cînd pentru exprimarea relațiilor gramaticale
17 Sapir, Langage, p. 115 — 139.
18 Sapir, lucr. cit., p. 122.
458
IV. Ramificațiile și clasificarea limbilor
se folosesc diferite variații ale elementului lexical: alternanțe fonemice,
deplasarea accentului, reduplicare etc.).
în sfîrșit, al treilea criteriu, introdus de E. Sapir, se referă la carac-
terul ,,conceptelor”, al semnificațiilor care pot fi exprimate în cadrul cu-
vîntului19. (Din această cauză unii numesc clasificarea propusă de lin-
gvistul american conceptuală.) Tipurile de noțiuni care se exprimă în limbă
sînt fie de ordin lexical, și anume (I) concepte lexicale „de bază” și (II) con-
cepte „derivative”, fie de ordin gramatical, împărțite la rîndul lor în (III)
concepte relaționale concrete (genul, numărul gramatical etc.) și (IV) concepte
relaționale pure (cum ar fi cele exprimate de categoria gramaticală a cazu-
lui).
în toate limbile există procedee gramaticale speciale care servesc la
exprimarea raporturilor gramaticale din grupul IV, pe cînd noțiunile cu-
prinse în grupul III nu sînt obligatorii în structura gramaticală; în cazul
în care nu există procedee gramaticale corespunzătoare, aceste noțiuni se
exprimă numai atunci cînd se simte absolută nevoie, prin mijloace lexicale.
Prin urmare, după cum exprimă prin mijloace gramaticale și noțiuni din
grupul III sau numai pe cele din grupul IV, limbile se împart în (1) ,,limbi
cu raporturi sintactice mixte” și (2) „limbi cu raporturi sintactice pure”.
în ce privește exprimarea noțiunilor de ordin lexical, putem stabili
de asemenea două tipuri morfologice, căci, în timp ce conceptele lexicale de
bază se exprimă pretutindeni prin mijloace lexicale, conceptele lexicale
„derivative” (II) pot fi exprimate adesea prin mijloace gramaticalizate.
De aici, o nouă opoziție, între „limbi complexe” (cu derivare) și „limbi
simple” (care nu folosesc, sau folosesc într-o măsură neînsemnată, deri-
varea).
Îmbinînd aceste două opoziții, avem:
A.	(I + IV) Limbi simple cu raporturi sintactice pure;
B.	(I + II + IV) Limbi complexe cu raporturi sintactice pure;
C.	(I + HI + IV) Limbi simple cu raporturi sintactice mixte;
D.	(I + II + HI + IV) Limbi complexe cu raporturi sintactice
mixte.
Kotînd apoi cu literele mici a, b, c și d „tehnica” izolantă, aglutinantă,
fuzionantă și simbolizantă, caracterizarea tipologică a limbilor după cele
trei criterii propuse de E. Sapir se poate face ca în schema următoare (p.
459). Atunci cînd pentru exprimarea aceluiași grup de noțiuni deriva-
tive sau gramaticale (II, III sau IV) se folosesc tehnici diferite, ordinea
simbolurilor a, b, c, d exprimă ponderea acestora; cînd aceasta este foarte
mică, simbolul este trecut între paranteze.
19 Sapir, lucr. cit., p. 98.
459
Exemple de limbi			| chineză, anamită	ewe (Coasta Guineei)	tibetana modernă		polineziană	’ - *	haida	cambogiană	turcă	yana (California de nord)			tibetana clasică	sioux		i de sud-		shilluk (Nilul superior)	bantu	franceză (putea fi trecută	și la B)	ouver) 1 C)		chinook (bazinul inferior al Columbiei)	algonquină	engleză	latină, greacă, sanscrită		takelma (Oregonul de sud- vest)		semitică (arabă, ebraică)
																							nootka (insula Vanc<	(apropiată de tipu								
																	salinan (Californiî	। vest)														
1 Caracterul limbii । după ,, gradul de sinteză”			1 analitică	-	*			polisintetică	analitică	sintetică	|	polisintetică			ușor sintetică	sintetică (ușor po-	lisintetică)	sintetică		analitică	sintetică	1	analitică		polisintetică		ușor polisintetică	polisintetică	analitică	|	sintetică		sintetică		( sintetică	|
Caracterul limbii după tehnica ^predominantă			I izola ntă	izolantă (ușor aglutinantă)	aglutinantă (ușor	aglutinant-fuzionantă)	aglutinant-izolantă	•	fuzionant-izolantă	aglutinantă	|	aglutinantă (cu nuanță	simbolizantă)		fuzionant-a glutinantă (cu nuanță simbolizantă)	aglutinant-fuzionantă		fuzionantă		simbolizantă	aglutinantă	fuzionantă		aglutinantă (cu nuanță	simbolizantă)	fuzionant-a glutina nt ă	fuzionantă	fuzionantă	|	fuzionantă (cu nuanță	simbolizantă)	fuzionantă (puternic	|	simbolizantă)	simbolic-fuzionantă	|
o	junilor puri	[grupul IV	C*	£	a, b, c			a, (b)		43	43				q	Q		o		| p (P	1			Q		1	1		1		1		2
o o o 'a	imarea no iiferite gru	grupul III	1	1	!' i		1	1	1	1	(q)			1	1		1		s	43	1		43			(q) (‘P)a	c, d	c, d		P ‘a		nd
43 O H	la expr din <	grupul II |	1		(b)			(p) ‘q		î Q	Q	b, d			c, d(b)	43		o		d, c		(C)		b, c, d		c(d)	I c(d)	I	o	P ‘a		c, b, d		o
Tipul conceptual l				(limbi simple cu rapor- turi sintactice pure)							C	3	(limbi complexe cu ra- porturi sintactice pure)							O	(limbi simple cu rapor-	turi sintactice mixte)	D (limbi complexe cu ra- porturi sintactice mix- te)									
460
IV. Ramificațiile și clasificarea limbilor
d.	Cercetările tipologice și analiza cantitativă
Deși metoda caracterologică corespunde mai bine caracterului relativ
al clasificării tipologice, ea nu putea, în forma dată de E. Sapir, să satis-
facă exigențele de precizie caracteristice lingvisticii contemporane. După
cum se poate constata din schema pe care am reprodus-o, autorul însuși
ezită, de pildă, să lase limba franceză la tipul C. El recunoaște, de ase-
menea, că între tipurile C și D deosebirea nu este întotdeauna ușor de
stabilit.
Aceasta se datorește faptului că, deși E. Sapir a căutat să țină seama
de latura cantitativă a fenomenelor (însăși formula „gradul de sinteză”
fiind grăitoare în acest sens), rezultatele sînt totuși aproximative, bazate
pe impresie, care este în mod fatal subiectivă. Caracterizările de felul
„ușor aglutinantă”, „ușor polisintetică”, „cu nuanță simbolizantă” etc.
au meritul de a prezenta situația mai adecvat decît în lucrările predeceso-
rilor lui Sapir, care neglijau uneori trăsături la fel de caracteristice ca și
cele pe care le luau în considerare la clasarea limbii într-un tip sau altul.
Totuși, justețea acestor caracterizări rămîne, în principiu, mereu sub
semnul întrebării, atîta vreme cît ele nu se întemeiază pe un criteriu
strict obiectiv.
încercările de determinare precisă a aspectului cantitativ al trăsă-
turilor structurale ale limbilor nu au lipsit în ultima perioadă de timp,
căreia îi este specifică în general tendința spre cuantificare și matematizare.
Dintre acestea, cea mai interesantă îi aparține lingvistului american
Joseph H. Greenberg, care a încercat să dea o expresie cantitativă în spe-
cial aspectelor structurale pe care se bazează clasificarea morfologică tra-
dițională 20.
Alegerea anume a acestor aspecte este motivată de J.H. Greenberg
prin faptul că principiul pus la baza tipologiei de frații Schlegel, Fr. Bopp,
W. v. Humboldt ș.a. la începutul secolului trecut are o importanță cardi-
nală pentru caracterizarea generală multilaterală a limbii21, ceea ce nu se
poate spune despre celelalte criterii posibile (de pildă, cele fonologice).
Metoda folosită de Greenberg este bazată pe analiza statistică a tex-
tului (a vorbirii) și nu a sistemului limbii. Deoarece însă forma vorbirii
este determinată de sistemul lingvistic respectiv, rezultatele se referă,
desigur, și la acesta din urmă.
De exemplu, indicele de sinteză se poate stabili conform formulei
M/W (M = morphem; W = word), adică împărțind numărul total de
20 Joseph H. Greenberg, A quantitalive. approach lo the morphological tijpology of language,
,,International Journal of American Linguistics” XXVI, 3, July, 1960, p. 178 — 194.
21 După cum s-a văzut mai sus, el se referă nu numai la aspectul morfologic, ci și,
într-o anumită măsură, la sintaxă și la vocabular (formarea cuvintelor).
B. Clasificarea limbilor
461
morfeme 22 la numărul total de cuvinte 23; rezultatul va fi x = 1 (posibil
în mod teoretic, dacă nici unul dintre cuvinte nu s-ar compune din 2 ori
mai multe morfeme) sau x > 1 (în practică totdeauna).
Indicele de aglutinare se stabilește după formula A/j (A = junctură
de tip aglutinant; j = junctură), indicele de compunere după formula.R/TK
(B = rădăcină), indicele de derivație după formula JD/W (D = morfem
derivativ) ș.a.m.d.
Prin două probe făcute în perioade diferite pe texte în limba en-
gleză de cîte 100 de cuvinte, autorul a stabilit, de pildă, următorii indici :
în 1951	în 1958
M/W	1,62	1,68
A/j	0,31	0,30
Bl W	1,03]	1,03
Diferența ușoară dintre cele două serii de rezultate se explică prin
scurtimea textului. Se știe însă că de la o anumită dimensiune a textului
indicatorii statistici rămîn constanți.
Cercetînd în felul acesta texte suficient de lungi din limbile a căror
structură ne interesează, putem ajunge la formule mult mai precise decît
cele pe care le-am văzut la Sapir.
De asemenea, cu formule similare se poate stabili precis, de pildă,
frecvența silabei deschise, a grupurilor consonantice, a vocalelor în raport
cu consoanele, dimensiunile morfemelor radicale și afixale (exprimate
în număr de foneme) etc.
e.	Critica noțiunilor tipologiei tradiționale
Paralel cu elaborarea unor metode și criterii noi, cercetările tipologice
din ultima perioadă au urmărit supunerea la o analiză riguroasă a noți-
unilor cu care operează tipologia tradițională, pentru definirea cît mai
exactă a lor.
Se discută încă și azi despre opoziția aglutinant-flexionar care nu
este înțeleasă întotdeauna la fel. în special produce derută termenul fle-
xionar, legat în mod organic de flexiune. Căci, dacă prin flexiune înțelegem
modificarea gramaticală a cuvintelor pentru exprimarea raporturilor din
cadrul vorbirii, nu se vede de ce formele gramaticale de tip aglutinant nu
ar putea fi numite și ele flexionare. Iar dacă sîntem de acord să numim
flexionare numai limbile cu flexiune internă (sau cu simbolism, în termi-
nologia lui E.Sapir), atunci sînt flexionare în primul rînd limbile semitice,
22 în lingvistica americană, după cum se știe, prin termenul morphem se înțelege unitatea
semnificativă minimală (rădăcina, afixul, desinența sau cuvîntul neanalizabil), adică entitatea
numită de unii lingviști de limbă franceză mon^me.
23 Deși definiția și delimitarea cuvîntului este una dintre problemele controversate în
lingvistică, pentru analiza statistică în discuție nu e nevoie de rezolvarea ei, ci se pot lua cuvin-
tele care apar ca atare (adică separate) în limba literară scrisă.
462
IV. Ramificațiile și clasificarea limbilor
iar dintre cele indo-europene numai unele (și nici acelea în întregime !).
Un anumit progres l-a marcat introducerea de către E. Sapir a termenului
fuziune, care e menit să desemneze un tip de afixare deosebit de cel aglu-
tinant printr-o sudură și o întrepătrundere a elementelor care constituie
cuvîntul. Prin/umme trebuie avută în vedere nu atît sudura și întrepătrun-
derea fonetică, caracteristică într-o anumită măsură și pentru limbile
aglutinante (armonia vocalică de tip turanic și fino-ugrian, armonia vocali-
că după gradul de apertură din limbile paleoasiatice 24, diferite tipuri de
asimilare consonantică, fixarea accentului pe o anumită silabă a cuvîn-
tului etc.), cît mai ales o anumită fuziune interioară.
Această fuziune interioară se caracterizează în primul rînd prin ceea
ce se numește de regulă —- în mod impropriu — polisemantism al afixelor.
Este vorba, în fond, de faptul că principiul general lingvistic al corespon-
denței biunivoce dintre elementele din planul conținutului și cele din planul
expresiei, care privește în general orice semn lingvistic, se referă și la semne-
le minimale (morfeme în terminologia descriptivă și a școlii sovietice și
moneme în terminologia lui A. Martinet și a altor lingviști de limbă fran-
ceză) în cazul structurii izolante și aglutinante, dar este aplicabil de regulă
numai la cuvinte luate în ansamblu în cazul celei flexionare 25. în limbile
flexionare întîlnim ceea ce lingvistul polonez Tadeusz Milewski26 definește,
printr-un termen adecvat, cumul de funcțiuni. Cumulează (adică exprimă
concomitent) mai multe valori gramaticale desinențele. Astfel, în timp ce
în planul expresiei într-o formă de tipul rus. Zenam avem, în afara mor-
femului radical (cu semnificație lexicală), un singur morfem afixal, desi-
nența -am, în planul conținutului acestui segment de expresie îi cores-
pund două valori distincte : numărul plural și cazul dativ. Acest soi de
cumul nu se limitează la afixele gramaticale, ci privește și rădăcina, în
special în cazurile în care avem 1) „simbolism” (alternanță fonetică, joc
al accentului sau reduplicare cu rol gramatical etc.) sau 2) ceea ce se nu-
mește de regulă „semn zero” (de fapt „morfem — respectiv monem —
— zero”). în acest din urmă caz nu este vorba de prezența misterioasă
a unui segment de expresie imaterial, ceea ce ar fi absurd, ci de faptul că
tema pură, fără afix gramatical, se caracterizează, prin însăși această lipsă
a afixului, ca purtătoare nu numai a sensului lexical, ci și a valorii grama-
ticale corespunzătoare formei respective, prin urmare avem și aici cumul
de funcțiuni.
Părerea că fenomene similare s-ar întîlni și în cazul structurii aglu-
tinante a cuvîntului se bazează pe cîteva argumente care nu rezistă unui
examen mai atent al faptelor. în primul rînd cumulul de funcțiuni trebuie
24 Cu privire la acest tip de armonie vocalică, vezi A. I. Jukova, AzzjiiomuHai^usi u.
cuH2apM0HU3M e nsbiKox uyKomcKO-KaMuamcKou epynnbi, în MoptfoaozuuecKasi munojioeun*
p. 238-245.
25 S. E. Iahontov, O MopfioaozuuecKOU KJiaccufiuKayuu stdbiKoe, în Mop^ojtozuue-
CKaR munojiosufi, p. 93 — 99.
26 T. Milewski, npednocbiJtKU munojiosuuecKozo n3biK03HaHUX, în riccjiedoeaHua na
cmpyKmypHoil munojiozuu, p. 26.
B. Clasificarea limbilor
463
distins de polisemia afixelor. Polisemia afixelor se întîlnește, intr-adevăr
și în cadrul structurii aglutinante. De exemplu, în limba eschimoșilor asia-
tici același afix exprimă valoarea de augmentativ într-o formă nominală
și o valoare diferită (deși asemănătoare) într-o formă verbală27. în limba
maghiară, prin afixul -nek se poate exprima fie un raport posesiv (în
unele din cazurile în care substantivul determină un alt substantiv), fie
obiectul indirect al verbului. însă aici nu avem cumul, căci nu se exprimă
concomitent două valori distincte. în ceea ce privește exprimarea conco-
mitentă a persoanei 1 sau 2 și a numărului singular sau plural în formele
verbale din multe limbi cu structură aglutinantă (fino-ugriene, turanice
etc.), trebuie menționat că la formele personale ale verbelor, ca și la pronu-
mele personale, nu avem o opoziție obișnuită între singular și plural. Se
știe că noi nu înseamnă niciodată eu + eu + eu ..., iar voi, în mod obiș-
nuit, nu înseamnă tu + tu + tu ... prin urmare, formulele „pers. 1 sg.”,
„pers. 2 pl.” etc. nu implică analiza conținutului formelor respective în
„pers. 1 + singular”, pers. 2 + plural” etc. și, în orice caz, sînt mai puțin
indicate decît formulele : „pers.l”, „pers. 2”, „pers. 3”, „pers. 4”, „pers.5”,
„pers. 6”, care se folosesc, de altfel, destul de des în limbajul de specialitate.
Este interesant că la pers. 3, unde avem într-adevăr identitatea ei = el +
+ el + el .. ., limbile aglutinante prezintă o situație cu totul deosebită,
și anume adăugarea la plural a unui afix care lipsește la singular și care ex-
primă numai numărul. Mai trebuie menționat că în limbile flexionare
desinența persoanei verbului poate exprima concomitent și alte valori
(timpul, modul, diateza etc.), ceea ce nu se întîlnește în limbile aglutinante.
în sfîrșit, în ciuda părerii curente28, prezența frecventă în cadrul structurii
aglutinante a formelor fără desinență nu poate fi identificată cu „morfemul
zero” din cazul structurii flexionare. în limbile aglutinante avem de
fapt numai folosirea de sine stătătoare a temei, căci acolo așa-zisele „forme
cu afix zero” reprezintă întotdeauna forme absolute, adică nemarcate din
punctul de vedere al conținutului (deex., singularul, nominativul, prezentul,
pers. 3, indicativul, eventual gradul pozitiv ș.a.m.d.), iar acestea din urmă
se caracterizează întotdeauna prin lipsa afixului, sînt adică nemarcate și
din punctul de vedere al expresiei. în limbile flexionare putem avea însă
„desinență zero” la forme marcate sub raportul conținutului (de ex., gen.
pl. slav de tipul slov, zen etc., pluralul românesc de tipul șoareci, dîici, regi
etc.) și desinență propriu-zisă, pozitivă, la formele nemarcate (de ex.
nom. sg. slav slovo, zena etc., rom. sg. șoarece, duce, rege etc.). Pe de altă
parte, în limbile flexionare așa-zisele forme „absolute” sau „nemarcate”
sub raportul conținutului sînt numai mai puțin (dar tohiși) marcate, căci
singularul românesc, de exemplu, nu se identifică cu așa-numitul singular
din maghiară, care se folosește întotdeauna după numerale și după alte
cuvinte care exprimă prin ele însele ideea de pluralitate, iar „nominativul”
27 G. A. Menovșcikov, MoHOceMun ey^^uKCoe 8 H3biKe asuamcKUX 3ckumoco8, în
MopdjojiozuuecKan munojiozun, p. 202.
28 Vezi, de ex., V. N. larțeva, O npunyunax onpedejieHun Mop^ojiozuuecKoso muna
fiabiKa, în Mop$ojio3wiecKan munojtozua, p. 113.
464
IV, Ramificațiile și clasificarea limbilor
din maghiară, care poate fi nu numai subiect, ci uneori și obiect direct, atri-
but substantival, și se folosește de regulă împreună cu postpozițiile, reprezin-
tă cu totul altceva decît nominativul dintr-o limbă cu structură flexionară.
Prin urmare, putem spune că în limbile aglutinante folosirea autonomă a
temei nu reprezintă un cumul de funcțiuni, ci numai lipsa unui afix gra-
matical corespunzătoare lipsei unei valori gramaticale determinate, ceea
ce nu contrazice principiul corespondenței biunivoce de care am amintit
la început29.
în al doilea rînd, fuziunea interioară de care a fost vorba se mani-
festă în diversitatea de mijloace pe care le folosesc limbile flexionare
pentru exprimarea uneia și aceleiași valori gramaticale, față de caracterul
standardizat, regulat, pe care îl are structura gramaticală în limbile aglu-
tinante. în limbile flexionare adesea unitatea dintre un anumit procedeu
gramatical și o anumită valoare gramaticală este dependentă de unitatea
dintre afix și o anumită categorie (uneori restrînsă) de teme lexicale. Astfel?
în românește pluralul se poate exprima prin -e (case, lemne, nume), prin
-uri (cîmpuri, mărfuri), prin „zero” (cuci, fagi) etc., iar -e poate exprima
în unele situații pluralul, ca în exemplele de mai sus, dar alteori singularul
(iepure, lume, parte). Situația este principial diferită de cea din limbile
aglutinante, unde un anumit afix are întotdeauna aceeași valoare gra-
maticală, iar o anumită valoare gramaticală se exprimă întotdeauna prin
același afix.
Se înțelege că pentru motivele arătate structura cuvintelor este mult
mai transparentă în cadrul tipului aglutinant. Formele de tip flexionar
sînt într-o anumită măsură idiomatice, ele trebuie învățate ca atare îm-
preună cu alte elemente ale sistemului limbii, căci, de exemplu, nimic din
semnificația cuvintelor cîmp șiogor nu justifică folosirea, pentru formarea
pluralului, într-un caz a desinenței -uri, iar în celălalt a desinenței -e.
în limbile aglutinante, dimpotrivă, fapte de limbă reprezintă, în prin-
cipiu, numai morfemele și regulile îmbinării lor, iar formele concrete se
creează la nevoie, în procesul vorbirii, tot așa de ușor ca și îmbinările
de cuvinte.
Pentru aceleași motive se poate afirma pe bună dreptate că, în timp
ce șirul vorbirii se împarte în mod firesc în cazul structurii lingvistice izo-
lante în morfeme, cel construit după principiul structural aglutinant
poate fi analizat la fel de ușor în morfeme ca și în cuvinte, iar în cazul
limbilor flexionare împărțirea firească este în cuvinte, nu în morfeme 30.
Tot din această cauză unii lingviști au negat existența cuvintelor nu
numai în limbile izolante, ci și în cele aglutinante. De exemplu, în schema-
tipologică propusă de lingvistul german Fr. Misteli la sfîrșitul secolului
trecut întîlnim termenii nichtwortig („fără cuvinte”), scheinwortig („cu
29 Pentru opoziția aglutinant — flexionar în privința formelor fără desinență, vezi AL
lonașcu, AsejiJomuHamueHLiu u ^jieKmueHbiu cmpou c mouKu apeuusi ucnojibaoeaHua Hyaeeou
^^ckcuu 6 Mopc^ojioauu UM6Ht AGIL X, III, p. 565 și urm.
30 Vezi S. E. Iahontov, lucr. cit.; A. Martinet, Des limites de la morphologie, în Omagiu
lui Alexandru Rosetti la 70 ani, București, 1965, p. 535 — 538
B. Clasificarea limbilor	465
pseudo-cuvinte”) și echtwortig („cu cuvinte autentice”) pentru carac-
terizarea tipurilor izolant, aglutinant și flexionar 31.
Opoziția sintetism — analitism a fost formulată de A.W. Schlegel?
după cum am arătat mai înainte, numai pentru a exprima deosebirea
structurală dintre limbile indo-europene clasice și anumite limbi indo-eu-
ropene moderne care și-au pierdut în parte formele gramaticale ale cuvin-
telor. Este vorba, evident, de o evoluție în direcția tipului izolant, însă
limbile respective nu au devenit izolante, căci păstrează încă multe tră-
sături ale tipului flexionar. Dacă sîntem de acord că structura analitică
se situează undeva la jumătatea drumului între tipul caracterizat prin
flexiunea gramaticală a cuvintelor și tipul izolant, atunci ar trebui să fim
de acord și cu A. Schleicher, care a extins, după cum am văzut, opoziția
sintetic — analitic și la limbile aglutinante, în care gradul de sinteză poate
fi de asemenea diferit.
Prin formație analitică se înțelege însă și o noțiune ceva mai res-
trînsă; în acest caz se are în vedere nu orice exprimare analitică, ci numai
forma analitică a unui cuvînt, care se definește ca formă (și nu ca îmbinare
de cuvinte) prin faptul că intră în aceeași paradigmă cu forme sintetice, adică
cu forme propriu-zise. De pildă, viitorul în limba română este o formă anali-
tică,pentru că avem perfectul simplu, imperfectul și mai mult ca perfectul?
forme propriu-zise. Altfel, dacă am avea numai prezent, perfect compus-
și viitor, caracterul morfologic al acestor două timpuri din urmă ar fi dis-
cutabil. S-ar putea, de pildă, considera că e vorba de construcții în care
avem cuvinte ajutătoare și cuvinte cu sens lexical propriu-zis. Formarea
gradului comparativ cu ajutorul unui adverb nu este propriu-zis o formă
gramaticală în limba latină, deși în această limbă aceeași semnificație se
exprimă și sintetic (printr-o formă gramaticală); avem pur și simplu si-
nonimie între o formă și o îmbinare de cuvinte. Aceeași este situația în
limba rusă. Cu atît mai mult trebuie considerate îmbinări de cuvinte for-
mațiile românești cu mai sau foarte, căci ele nici nu intră în paradigme cu
forme propriu-zise, nici nu prezintă sinonimie cu asemenea forme 32.
(Prin urmare, părerea curentă potrivit căreia o parte dintre adverbele
limbii române ar fi cuvinte flexibile, deoarece cunosc gradele de comparație 33?
trebuie părăsită.)
Un sens mai larg decît cele două discutate pînă acum are opoziția
analitic — sintetic în concepția unor lingviști sovietici (E.D. Polivanov?
A.A. Eeformatski) 34, care corespunde în linii mari opoziției inițiale sta-
bilite de Fr. Schlegel între limbile flexionare și cele neflexionare.
31 Fr. Misteli, lucr. cit.
32 Existența formațiilor împrumutate de tipul superior, inferior nu poate fi luată în
considerație, căci acestora nu le corespunde la „pozitiv” un adjectiv anumit cu semnificațiile
lexicale respective. Apoi, dacă examinăm denumiri ca „înalta Curte de Casație”, „Consiliul
Superior al Agriculturii” și „Tribunalul Suprem”, ne dăm seama că înalt, superior și suprem
exprimă în cadrul lor aproape același grad de comparație.
33 Vezi de ex., GLR I, p. 30.
34 E. D. Polivanov, PyccKan spaMMamuKa e conocmaejteuuu c ya6eKCKUM aabiK0M9
Tașkent, 1933, p. 52; A. A. Reformatski, AaajnamuHauu.^ u ^jyaun KaK dee meitdeH'quu
zpaMMamuuecKoeo cmpoenun cjwea, în Mop^onoaunecnan munojioaun, p. 64—92.
30 - C 1213
466
IV. Ramificațiile și clasificarea limbilor
Clasificînd limbile după „gradul de sinteză” în analitice, sintetice și
polisintetice, E. Sapir este aproape de prima dintre accepțiile discutate
ale termenului analitic, aceea pe care i-au dat-o A.W. Schlegel și A. Schlei-
cher. Deosebirea constă în faptul că el nu consideră limbile analitice ca
fiind numai apropiate de tipul izolant, ci identifică, sub raportul gradului
de sinteză, limbi ca chineza, pe de o parte, și engleza, pe de altă parte.
Limbile izolante au mai fost numite, în special în secolul trecut,
amorfe sau monosilabice. Termenul amorfe avea o anumită justificare
dacă prin el s-af înțelege numai faptul că limbile respective nu cunosc
flexiunea gramaticală a cuvintelor (morfologia); el poate sugera însă și
lipsa de formă în general, lipsa organizării gramaticale a vorbirii (accepție
dată de primii învățați care l-au folosit) și de aceea trebuie evitat. în ce
privește monosilabismul, acesta caracterizează într-adevăr multe dintre
cuvintele limbii chineze (pe toate cele neanalizabile în elemente semnifi-
cative mai mici), însă nu reprezintă o trăsătură generală nici a acestei limbi
$i cu atît mai puțin a limbilor izolante în general.
E. Sapir a procedat just scoțînd limbile polisintetice, sau incorpo-
rante, din cadrul opoziției izolant—aglutinant—flexionar 35, căci elementele
constitutive ale cuvîntului complex de tip incorporant sînt unite, ca și ele-
mentele cuvintelor din celelalte limbi, fie după principiul aglutinant (cazul
cel mai frecvent) 36, fie după principiul flexionar.
în ce privește delimitarea fenomenului încorporării între specialiști
nu există încă un consens. Cunoscutul specialist în studiul limbilor amerin-
diene F. Boas37 considera specifică pentru încorporare includerea în
forma verbală a elementului care desemnează obiectul acțiunii, acest ele-
ment putînd fi atît de ordin lexical (temă nominală), cît și un afix prono-
minal. Alți amerindianiști, precum și majoritatea lingviștilor sovietici care au
cercetat limbile polisintetice din Siberia (grupul paleoasiatic) exclud din
discuție elementele pronominale, întrucît ele nu se deosebesc principial de
afixele din limbile sintetice obișnuite 38. într-adevăr, în limbile din familia
bantu (Africa), care nu sînt considerate polisintetice, forma verbală in-
clude de regulă indici pronominali corespunzători subiectului și obiectu-
lui. Avem indici pronominali incluși — într-o anumită măsură — în forma
verbală și în limba română, care este mai degrabă analitică : l-am văzut
pe Gheorghe, i-am spus lui Petre, văzînă-o pe Ileana etc. Unii lingviști so-
vietici considera tot încorporare și fenomenul includerii determinantului
în forma numelui, însă acest fenomen, destul de larg răspîndit și în limbi
neincorporante (de pildă în germană), trebuie considerat compunere de
cuvinte obișnuită.
Cu privire la natura cuvintelor complexe polisintetice există de
asemenea două concepții, care par diametral opuse. în timp ce uniiînvă-
35 Vezi mai sus, p. 457 — 458.
38 P. I. Skorik, O coomnozuenuu aesjiwmuHayuu u UHKopnopayuu, în Mopfio-
jioeuuecKCM munojioeusi, p. 225 — 238.
37 F. Boas, Handbook of American Indian Languages, part 1, Washington, 1911, p. 74.
38 P. S. Kuznețov, lucr. cit.
B. Clasificarea limbilor
467
țați (inclusiv E. Sapir) reduc încorporarea la compunere, alții (printre care
și cunoscutul lingvist sovietic I.I. Mescaninov) 39 o consideră un fenomen
sintactic, care stă ^lături de alte procedee de exprimare a subordonării
sintactice, cum sînt acordul, recțiunea, aderarea (rus „npnMBiKamie”).
„Complexul incorporant — spune P.I. Skorik, specialist în limbile paleo-
asiatice — se încheagă,~ca și cuvîntul, prin armonie vocalică40, alternanțe
consonantice, afixare. însă, spre deosebire de cuvînt, complexul incorpo-
rant, ca și îmbinarea de cuvinte obișnuită, nu este dat în limbă sub formă
de unitate gata constituită, ci se construiește de fiecare dată în procesul
vorbirii. Temele incluse în cadrul lui sînt componente mobile, al căror nu-
măr și a căror topică se determină de fiecare dată de contextul enunțului”41.
Deosebirea asupra căreia insistă autorul cade de la sine, dacă luăm în con-
siderație faptul că și în limbile care folosesc pe scară largă cuvintele com-
puse acestea nu sînt totdeauna date ca atare în sistemul limbii, ci se pot
forma la nevoie în procesul vorbirii. De pildă, în nici un dicționar al limbii
germane nu vom găsi un cuvînt de felul lui Aktienbrauereidirektorswitwe
(„văduvă a unui director de braserie pe acțiuni”), însă acest cuvînt este
înțeles cu ușurință de orice cunoscător al limbii germane, în care sînt date
elementele componente și modul de îmbinare a lor. Din punct de vedere
formal, fenomenul încorporării trebuie net deosebit de subordonarea mar-
cată prin acord, recțiune sau aderare, căci în cadrul complexului polisintetic
adesea componentele nu sînt cuvinte de sine stătătoare, ci doar teme, care
în afara complexului sînt lipsite de autonomie gramaticală, nu pot juca
rol de parte de propoziție. Ca și în cazul compuselor din limba germană,
care pot fi substituite prin îmbinări de cuvinte, paralel cu complexele in-
corporante pot exista și construcții sintactice propriu-zise, cuprinzînd ace-
leași elemente lexicale, dar exprimînd nuanțe de conținut diferite. Iată un
exemplu din limba ciukotă42: Mbiin-KUMiimKbi-ebmpam	„păzim
marfă(ne ocupăm de paza mărfii în general)” Mbim-ebmpum-bipKbiH-KUMum'b-
bm „păzim marfa (dată)”.
în cazul încorporării avem, prin urmare, extinderea folosirii com-
punerii de cuvinte asupra unor sfere care în mod obișnuit sînt deservite
de procedee sintactice. Fenomenul este paralel cu extinderea folosirii unor
procedee sintactice în domeniul lexical. (Se știe că în multe limbi, în mod
deosebit în cele cu structură analitică, vocabularul se îmbogățește și pe
calea fixării unor îmbinări de cuvinte : rom. untdelemn, floarea-soarelui,
a da bir cil fugiții etc., fr. pomme de terre, arc-en-ciel etc.43.)
39 I. I. Mescaninov, AeejiwmuHayun u UHKopnopupooaHue, în Mop^ojiozuuecKaR
munojionun, p. 246 — 248.
40 în limbile incorporante paleoasiatice la care se referă autorul (limba ciukotă ș.a.)
sînt supuse asimilării toate vocalele, atît în cadrul cuvîntului, cît și în complexul incorporant,
indiferent de caracterul morfemului din care fac parte vocalele (rădăcină sau afix). Asimilarea
constă în adaptarea vocalelor la gradul de apertură al celei mai deschise (sau al celor mai
deschise) dintre ele.
41 P. I. Skorik, lucr. cit., p. 233.
42 După P. I. Skorik, lucr. cit., p. 232.
43 Vezi Al. lonașcu, Cu privire la aspectul social al elementelor limbii, PLG IV, p. 184 — 185.
468
IV. Ramificațiile și clasificarea limbilor
f.	Criterii fonologice, sintactice și lexicale în tipologie
Pentru ultimele decenii sînt caracteristice și încercările de extindere
a sferei tipologiei în sensul cuprinderii unor aspecte structurale care nu
erau luate în considerație de clasificarea morfologică tradițională.
Majoritatea studiilor de acest fel urmăresc compararea și caracte-
rizarea tipologică a limbilor după structura fonologică. Criteriul cel mai
eficient din cele care au fost propuse pare a fi compararea sistemului fo-
nologie al fiecărei limbi cu un sistem ideal, care cuprinde numai articula-
țiile fonetice cele mai simple și, din această cauză, cele mai răspîndite în
toate limbile. Stabilirea acestor articulații urmează să fie făcută nu numai
pe baza comparării sistemelor fonologice cunoscute, ci și prin urmărirea
evoluției sistemului de opoziții fonologice la copiii care își însușesc limba
maternă și la suferinzii de afazie. Atît însușirea vorbirii de către copii, cît
și uitarea ei de către afazici se produce în funcție de caracterul opozițiilor :
se însușesc la început opozițiile cele mai simple, iar celelalte ulterior, în
ordinea specificității crescînde; în cazul afaziei opozițiile simple se pierd
ultimele44 (vezi și Limbajul copiilor, IV A 2 c). Aceste opoziții, mai
răspîndite și mai ușor de însușit și de păstrat, au fost numite opoziții fono-
logice primare, spre deosebire de celelalte, numite secundare. Sistemul
fonologie bazat numai pe opozițiile primare ar arăta în felul următor45:
2 consoane nazale : m și n
1 consoană lichidă : l sau r
1 consoană fricativă : s (eventual cu varianta z)
3 consoane oclusive : p, t, k
3 vocale : a, i, u
Avem în total 7 foneme consonantice și 3 foneme vocalice, prin urmare
raportul cel mai firesc între numărul de consoane și vocale în sistemul fo-
nologie ar fi de 7/3 (adică : 70 % consoane, 30 % vocale). Făcînd acest
raport și pentru sistemele fonologice reale ale diverselor limbi, putem con-
stata că în unele dintre ele ponderea consoanelor în sistem depășește 70 %,
iar în altele, dimpotrivă, vocalele depășesc 30 %. Primul tip de structură
fonologică a fost denumit consonantic, al doilea — vocalic. Sub acest as-
pect au fost cercetate, de pildă, limbile slave de către A. Isacenko, care
a construit o scară avînd la o extremitate limba sîrbo-croată, cu sistemul
fonologie predominant vocalic, iar la cealaltă rusa și polona, cu sistem
predominant consonantic 46. în același sens a întreprins cercetări lingvistul
polonez Tadeusz Milewski asupra limbilor amerindiene, stabilind în cadrul
acestora trei grupuri: 1) grupul atlantic, în care predomină vocalele și
consoanele nazale, iar consoanele orale au o pondere mai mică; 2) grupul
44 Roman Jakobson, Kindersprache, Aphasie und allgemeine Lautgesetze, Uppsala, 1942.
45 După Tadeusz Milewski, lucr. cit., p. 7 — 8.
46 A. V. Isacenko, Versuch einer Ty polog ie der slavischen Sprachen, „Linguistica
Slovaca” I, 1939 — 1940, p. 64 și urm.
B. Clasificarea limbilor
469
dinspre Pacific, cu pondere mare a consoanelor orale; 3) grupul interme-
diar, în care cele două categorii de foneme sînt dezvoltate relativ la fel47.
în domeniul structurii morfologice s-au mai comparat limbile (în
special cele europene) după raportul dintre morfologia numelui și a verbu-
lui. Se poate stabili astfel o categorie de limbi ,,neverbale”, cu sistemul
de declinare dezvoltat, dar cu conjugarea simplificată (de ex. rusa și alte
cîteva limbi slave), și limbi ,,verbale”, în care, paralel cu o declinare foarte
simplificată (sau cu lipsa declinării) se constată o morfologie bogată a
verbului (limbile romanice, limbile germanice, bulgara). S-au mai făcut
încercări de comparare a limbilor după sistemul de cuvinte deictice (care
poate fi în principal binar, adică să indice numai apropierea ori depărtarea
de vorbitor, sau ternar, indicînd apropierea de vorbitor, apropierea de con-
locutor și depărtarea de fiecare dintre ei) 48, după sistemul de numărare
(care poate avea la bază numărul 10, ca în sistemul cel mai obișnuit, sau
5, 20 etc.).
în ce privește sintaxa, dintre numeroasele criterii propuse mențio-
năm ca exemplu pe acela care stabilește dacă unul și același procedeu gra-
matical cumulează sau nu exprimarea mai multor raporturi sintactice.
De pildă, considerînd că principalele raporturi din cadrul propoziției sînt
cele care se stabilesc
1° între subiect și predicatul exprimat printr-un verb care nu cere
complinire;
2° ‘între subiect și predicatul reprezentat de un verb a cărui acțiune
se răsfrînge asupra unui obiect;
3° între obiectul acțiunii și verbul-predicat și
4° între determinant și determinat,
obținem următoarele șase tipuri, răspîndite în diverse limbi49 (literele
a, b, c notează, în cadrul fiecărui tip, respectiv fiecărei limbi, mijloace gra-
maticale diferite) :
raportul	tipul	I	II	III	IV	V	VI
1°		a	a	a	a	a	a
2°		a	b	a	b	a	b
3°		b	a	b	a	b	a
4°		c	c	b	b	a	a
47 Tadeusz Milewski, Comparaison des systemes phonologiques des langues caucasiennes
et americaines, „Lingua Poznaniensis” V, 1955, p. 136 — 165.
48 H. Frei, Systemes de deictiques, AL IV, 1944, 3, p. 111 — 129.
49 T. Milewski, La structure de la phrase dans Ies langues indigenes de l’Amerique du Nord,
,,Lingua Poznaniensis” II, 1950, p. 162 — 207 ; Typologia syntaklyczna jtzykoiv amerykanskich,
„Biuletyn PTJ” XII, 1953, p. 1-24.
470
IV. Ramificațiile și clasificarea limbilor
Tipul I este foarte răspîndit în limbile indo-europene, în care avem
de regulă identitate gramaticală între subiectul acțiunii tranzitive și cele-
lalte tipuri de subiect. Limbile caucaziene, în care subiectul acțiunii tran-
zitive este exprimat în mod obișnuit printr-un caz aparte, ergativul, iar
celelalte tipuri de subiect se exprimă prin același caz cu obiectul (absolu-
tivul), intră în tipul II. în următoarele două tipuri, III (de ex. limba amerin-
diană hopi) și IV (de ex. limbile eschimoșilor), cele patru raporturi se exprimă,
prin două procedee, unul caracteristic pentru subiectul verbului care nu.
cere complinire, celălalt pentru determinantul atributiv (subiectul și obiec-
tul verbului cu acțiune care se răsfrînge asupra unui obiect fiind reparti-
zate, cîte unul, tot acestor două procedee). La ultimele tipuri (V și VI),.
caracteristice pentru limbi ale indienilor nord-americani, avem tot cîte'
două procedee pentru exprimarea celor patru raporturi, însă în fiecare
tip unul dintre cele două procedee cumulează exprimarea a trei raporturi
din cele patru. Este interesant de reținut faptul că singura opoziție
formală care se păstrează în toate aceste tipuri este aceea dintre subiectul,
și obiectul acțiunii verbului cu complinire.
Cel mai dificil este să găsim criterii de comparare și caracterizare a
limbilor după structura vocabularului. Aceasta deoarece, spre deosebire-
de sistemul fonetic și de structura gramaticală, vocabularul nu a putut fi
descris prin metode lingvistice riguroase. în timp ce procedeele fonetice
și gramaticale sînt limitate ca număr și reprezintă sisteme bine conturate^
vocabularul se prezintă ca o masă difuză, cu un număr infinit de elemente
și cu limite imprecise. Așa se explică faptul că nici lingvistica descriptivă
și nici tipologia structurală (care se dezvoltă, după cum am arătat, pe baza
celei dintîi) nu au făcut progrese simțitoare în domeniul semantic-lexical,
deși s-au făcut numeroase încercări50.
în legătură cu alcătuirea dicționarelor ideologice, sau noționale, s-a
urmărit elaborarea unor principii generale de clasificare a semnificațiilor
cuvintelor, însă din încercările făcute nu se poate reține nimic pentru
lexicologia descriptivă și tipologia lexicală, căci schemele propuse se în-
temeiază în fond pe considerații nelingvistice, apriorice, care nu rezultă
din faptele lexicale înseși.Aceasta nu înseamnă că rezultatele acestor căutări
sînt lipsite de valoare în general. Ele pot interesa, de pildă, pe lexicografi ?
însă nu pe lexicologi, care urmăresc să surprindă structura internă a voca-
bularului.
Cu cîteva decenii în urmă a fost elaborată de J. Trier teoria ,,cîmpu-
rilor” semantice; cîmpurile semantice reprezintă secțiuni ale vocabu-
larului închegate sub raport semantic, ale căror elemente componente
își definesc reciproc limitele și acoperă împreună sfera unei anumite no-
țiuni generale. Fiecare cîmp reprezintă o anumită structură semantică
bine conturată, oferind o privire specifică a realității și o ierarhie a va-
50 Cf. L. Hjelmslev, Dans quelle mesure les significations des mots peuvent-elles efre con-
siderees comme formant une structure ?, în Reports for the Eighth International Congress of
Linguists, Oslo, 1957, p. 268—286.
B. Clasificarea limbilor
471
lorilor care diferă atît de la o limbă la alta, cît și de la o epocă la alta 51.
Deși metoda a fost strălucit folosită la descrierea anumitor cîmpuri de
Trier și de unii adepți ai săi, de la ea nu se poate aștepta nimic deosebit
pentru descrierea sistemului lexical, căci este aplicabilă cu succes numai la
grupuri de cuvinte care corespund unor sfere ale experienței precis de-
limitate (independent de o limbă sau alta), cum ar fi, de exemplu, cu-
lorile curcubeului, lunile și anotimpurile ș.a.m.d. Și, în afară de aceasta,
chiar dacă s-ar ajunge ca întregul material lexical al unei limbi să fie treptat
repartizat într-un cîmp sau altul, ar mai fi necesară o reducere a acestor
microsisteme semantice la un sistem general al vocabularului, care nu s-a
arătat cum ar putea fi efectuată (vezi și Lexicul. Semantica, II C 4).
O metodă interesantă pentru compararea structurii semantice a lim-
bilor a propus St. Ullmann 52, care a folosit în mare măsură experiența lui
Ch. Bally din cunoscuta lucrare Linguistique generale et linguistique fran-
^aise. Metoda lui Ullmann, spre deosebire de celelalte amintite, pornește
de la faptele de limbă ca atare. ,,Dimensiunile” semantice care ar urma
„să stea la baza descrierii sistemelor lexicale și a comparării lor sînt
următoarele :
a)	raportul dintre cuvintele motivate și cele nemotivate;
b)	raportul dintre cuvintele cu sens special și cele cu sens general;
c) mijloacele de exprimare a nuanțelor emoționale;
d)	organizarea și repartizarea resurselor sinonimice ;
e)	frecvența relativă a polisemiei; formele ei; mijloacele de învingere
a echivocului care poate fi provocat de polisemie;
f)	frecvența relativă a omonimiei; mijloace de depășire a conflic-
tului dintre omonime.
Prin unirea concluziilor obținute pe baza acestor criterii, în special
a celor de la a, b, e, și f, se obține încă un criteriu : autonomia semantică
a cuvîntului, rolul care revine contextului în precizarea semnificației cuvin-
telor.
Comparînd între ele cuvinte franțuzești cu cele germane corespun-
zătoare, constatăm că unor cuvinte nemotivate din prima limbă le cores-
pund cuvinte motivate în a doua :
d6 — Fingerhut
gant — Handschuh
entrer — hineingehen
patin — Schlittschuh
divorce — Scheidung etc.
51 J. Trier, Der deutsche Wortschatz im Sinnbezirk des Verstandes, Heidelberg, 1931 ;
Dar Sprachliche Feld, ,,Neue Jahrbiicher fur Wissenschaft und Jugendbildung” 10, Leipzig
und Berlin, 1935; Deutsche Bedeutungsforschungen (Germanische Philologie. Festschr. ftir Olto
Behaghel), Heidelberg, 1934, Sprachliche Felder, „Zeitschrift fur die Bedeutungslehre”, 8, 1932.
52 Stephen Ullmann, Descriptive Semantics and linguistic Typology, „Word” 9, 1953,
3, p. 225 — 240.
-472
IV. Ramificațiile și clasificarea limbilor
în același sens, cînd în limba franceză se impune folosirea unui cuvînt
care prin natura semnificației sale ar trebui derivat de la altul existent
în limbă, se preferă un cuvînt savant:
aqueux, aquatique (eau)
urbain (viile)
oral (bouche)
scolaire (ecole)
eccUsiastique (eglise)
episcopal (dveque)
hebdomadaire (semaine)
hepatique (foie) etc.
Este drept că unele dintre aceste derivate savante sînt înrudite din.
punct de vedere genealogic cu cele simple corespunzătoare (episcopal,,
ecclesiastique etc.), însă acest fapt nu trebuie luat în considerație, căci
vorbitorul care nu cunoaște latina și istoria limbii franceze nu face nici o
legătură etimologică între cele două serii de cuvinte.
Pe de altă parte, în limba germană sînt frecvente cazurile de cuvinte
care exprimă nuanțe de sens cu caracter de detaliu, pe care limba franceză,
le neglijează sau le exprimă prin alte mijloace (de pildă, cu ajutorul con-
textului). Astfel în germană există perechi de verbe de felul arbeiten —
bearbeiten, schreiben—niederschreiben, brechen—zerbrechen, wachsen—heran-
wachsen, cărora în franceză le corespunde cîte un singur cuvînt (travailler,
ecrire, casser, grandir). în franceză nu se face distincția presupusă de exis-
tența în mod paralel în germană a unor adverbe ca herein și hinein, heraus
și hinaus (în care se ține seama de locul în care se află vorbitorul). Verbului
francez aller îi corespund în germană gehen, reiten, fahren, iar corespunzător
cu mettre germana are setzen, stellen, legen și hangen . Cf. de asemenea germ.
sitzen, stehen, liegen, hdngen, pentru care în franceză se folosește numai
verbul etre (etre assis, debout etc.).
Lăsînd la o parte considerațiile pe care le face apoi Ullmann aplicînd
celelalte criterii (c, d, e,f), credem că examinarea limbilor franceză și ger-
mană din punctul de vedere al raportului dintre motivat—nemotivat (vezi
Arbitrar și motivat, II B 1 b) și special—general este suficientă pentru ca
să ne dăm seama că Ch. Bally a avut dreptate să considere franceza limbă
prin excelență abstractă.
Rezultatele, evidente și după o examinare sumară, ar putea fi și mai
convingătoare dacă s-ar elabora mijloace de apreciere cantitativă, de măsu-
rare, de pildă, a gradului de autonomie a cuvîntului în franceză în raport cu.
germana.
g.	Tipologia sistematică și universaliile lingvistice
Interdependența dintre trăsăturile structurale care există în sistemul
unei limbi date a constituit o altă preocupare de seamă în cercetările tipo-
logice din ultimele decenii. Fiind date ca premise, pe de o parte, caracterul
sistematic al limbilor, iar pe de altă parte coexistența în sistemul aceleiași
B. Clasificarea limbilor
473
limbi (în diferite proporții) a unor trăsături reprezentând tipuri structurale
diferite, era neceâar să se stabilească ce fel de relații există între aceste
elemente structurale.
Cel mai mult pot contribui la rezolvarea problemei menționate
cercetările tipologice multilaterale, de felul celor întreprinse de lingvistul
cehoslovac Vladimir Skalicka 53, privind trăsăturile structurale ale limbilor
uralo-altaice și indo-europene și în mod deosebit compararea rezultatelor
la care se ajunge în urma cercetării unor grupuri care erau în mod tradi-
țional incluse în același tip, însă prezintă deosebiri importante (de pildă :
limbile semitice față de limbile indo-europene ; limbile bantu față de cele
uralo-altaice; limbile paleoasiatice în comparație cu limbile amerindiene
și, în parte, cu limbile ibero-caucaziene etc.).
în această problemă este bine să se țină seama de faptul că relația
„a coexistă cu b în același sistem” poate reprezenta mai multe feluri de
condiționare : fie că fiecare element presupune în mod obligatoriu prezența
celuilalt, fie că prezența unuia este condiționată de prezența celuilalt, dar
nu și invers, fie că între cele două elemente nu există relații de acest fel.
Astfel mulți cercetători au stabilit pe bună dreptate o legătură între armo-
nia vocalică (din limbile uralo-altaice, de exemplu) și tipul structural aglu-
tinant. S-a stabilit că prezența armoniei vocalice este condiționată de
caracterul aglutinant al tipului structural; ea se întîlnește numai în limbi
aglutinante, iar limbile fino-ugriene care au căpătat trăsături flexionare
(mordvjna, estona) au pierdut parțial sau în întregime armonia vocalică,
însă tipul structural aglutinant nu presupune în mod necesar armonia
vocalică. Există limbi aglutinante care nu cunosc acest fenomen. Rolul
armoniei vocalice, acolo unde se întîlnește, este de a contribui la constitu-
irea formală și delimitarea cuvintelor, în condițiile autonomiei relative
a morfemelor și gradului de sinteză (în sensul lui E. Sapir) relativ înalt.
Limbile aglutinante care nu cunosc armonia vocalică recurg la alte pro-
cedee în acest scop. De pildă, limbile bantu folosesc prefixele claselor,
care în afara rolului lor sintactic îl au și pe acela de a semnaliza începutul
cuvîntului. Acordul cu substantivul după clasa din care acesta face parte
este, spre deosebire de acordul în gen cunoscut limbilor indo-europene,
mult mai sistematic, străbătând, ca și armonia vocalică din majoritatea
limbilor aglutinante din Eurasia, întreaga structură a limbii. De exemplu,
în limba swahili din familia bantu se formează cu prefix clasual, respectiv
cu indice pronominal al clasei, nu numai substantivul, adjectivul, pronumele,
numeralul și verbul, ci și unele cuvinte ajutătoare, cum ar fi particula
posesivă -a (care apare, din cauza prefixului inclus, în variantele wa,
ya, la, cha, vya, za, kwa, mwa) sau particula relativă (reprezentată prin
variantele -ye-, -yo-, -o-, -lo-, -oho-, vyo-, -zo-, -ko-, -po-, mo-; vezi schema
pliată).
53 V. Skalicka, Zur ungarischen Grammatik, Praga, 1935 ; Uber die Typologie der Ban.-
iusprachen, „Archiv Orientâlni” 15, 1946, p. 93 — 127; Sur la typologie de la langue chinoise
partee, ..Archiv Orientâlni”, 15, 1946, p. 386 — 411; Sur le role de la flexion interne dans
(a langue, „Linguistica slovaca”, 4 — 6, 1946 — 1948, p. 13 — 22; Typ cestiny, Praga, 1951,
474
IV. Ramificațiile și clasificarea limbilor
Delimitarea morfologică mai pronunțată a părților vorbirii în limbile
flexionare coexistă de obicei cu o topică relativ liberă, în timp ce lipsa
unei atare delimitări, caracteristică pentru tipul aglutinant, presupune o or-
dine a cuvintelor și a elementelor constitutive ale acestora mult mai fixă,
în limbile fino-ugriene și turanice, cu structură tipic aglutinantă, elementul
modificator (determinant) se situează totdeauna înaintea celui cu sens mai
general, pe care îl determină : în interiorul cuvintelor avem pe ultimul loc
afixele gramaticale (cele mai abstracte), înaintea lor se situează afixele
derivative (mai speciale), în continuare avem tema (care are o semnificație
și mai specială); în caz că tema reprezintă un compus presupunînd o
relație de determinare, determinantul se situează înaintea determinatului.
Tot din această cauză în aceste limbi se folosesc postpoziții, care, avînd
sens mai abstract decît cuvintele ale căror raporturi le desemnează, se
situează în mod firesc la sfîrșitul acestora. în ce privește ordinea cuvintelor
în frază, poziția este totdeauna una și aceeași : determinantul înaintea
determinatului. La fel se prezintă situația în limbile bantu, unde însă
ordinea este inversă : afixele gramaticale (cu excepții neînsemnate) stau
înaintea temei, iar determinantele se situează în frază în urma determina-
telor. Situația opusă, caracteristică pentru limbile flexionare, o găsim în
română : predomină sufixele (prefixe mai puține, numai cu rol lexical),
însă cuvintele ajutătoare sînt, de regulă, pre-, nu postpoziționale. Adjec-
tivul se plasează după substantiv, dar poate sta și înainte; pronumele
posesiv e de regulă postpus, însă cel demonstrativ este și antepus; nume-
ralul cardinal stă totdeauna înaintea substantivului, cel ordinal poate
ocupa ambele poziții etc.
în strînsă legătură cu problema interdependenței caracteristicilor
structurale aflate la baza comparării tipologice a limbilor se află și aceea
a ,,universaliilor lingvistice” (engl. „language universals”), adică a trăsă-
turilor comune tuturor limbilor, sau, cu alte cuvinte, limbii în general
(vezi p. 495). Există atare trăsături? Și, dacă există, sînt ele numeroase
și importante?
Iată ce ne spune în această privință cunoscutul lingvist francez
Andre Martinet: ,,O limbă este un instrument de comunicare în confor-
mitate cu care experiența umană se analizează în mod diferit în fiecare
comunitate, în unități care comportă atît conținut semantic, cît și expresie
fonică — monemele; această expresie fonică se articulează la rîndul său
în unități distinctive și succesive, fonemele, în număr determinat în fiecare
limbă, a căror natură și ale căror raporturi reciproce diferă și ele de la o
limbă la alta. Aceasta implică în primul rînd, că rezervăm termenul de
limbă pentru a desemna un instrument de comunicare dublu articulat și
de manifestare vocală și, în al doilea rînd, că, în afară de această bază
comună, nu există nimic propriu-zis lingvistic care să nu poată diferi de la
limbă la limbă ; în acest sens trebuie înțeleasă afirmația că faptele de limbă
sînt ,,arbitrare” sau „convenționale”54.
64 Martinet, Elements, p. 25.
ACOi- IXiM Ck-ASct-c	iH UylV^A SW^hM (Familia 3ar#M
Numărul clasei			1		2,3		£							i	*			6		7	8 i			
			j Sg.	PI.	Sg.	PI.	Sg.	PI.	sg. ; pi.		| Sg.	1 P1-	Sg. I PI.					
Prefixele substantivelor			m-, mw-	wa-, w-	m-, niw- m-, mw- u-	mi- mi-		ma- ma- ya- -ya-	ki-, ch- ki-, ch- ki-	vi-, vy- --- ; Vi,- V\-	| n-, ny-, I m-, - i n-, ny-, 1 m-, -	' n-, ny-, m-, -, n-, ny-, m-, - zi-	! u-, w- 1 I-	- j m-, law- j	-	. -	- i u- -u- wa wangu wako wake wetu wenu wao huu	n> ny- i m-, - I n-, ny-, 1 ni-. - i Z*~ ! , -zi-	1 I za	ku- ku- ■klt. 1	(Pa-)	(ku-)	1 (mu-) |
Prefixele adjectivelor			m-, mw-	wa-, w- 1 tu- 2 in- 3 wa-			ji-											
Indici (pronomi- nali) pentru acordul verbului după clasele no- minale	ai subiec tului		1 ni- 2 u- 3 a-			i-	li- .				i vi-	i-						pa- -pa-	ku- -ku-	mu-
	ai obiectu- lui		1 -ni- 2 -ku- 3 -m- wa wangu wako Wake Wetu wenu Wao	1 -tu- 2 -in- 3 -wa-	-u- wa wangu wako wake wetu wenu wao	-i- ya yangu yako yake 	! yetu yenu yao hii hiyo ile	j yote	|	-li- la langu lako lake		-ki-	-vi-		i i -i- ya	-zi- za zangu zako zake zetu zenu zao hi zi						-mu-
Particula posesivă				wa wangu wako wake wetu wenu wao hawa hao wale wole wapi				ya yangu yako yake ye tu yenu yao haya hayo yale-	cha changu chako chak^ । chetu 1 chemi chao hiki hicho	1 vya vyangu vyako vyake vyetu vyenu vya o hi vi					kwa kwangu kwako kwake	Pa	kwa	mwa
											yangu yako yake yetu yenu yao hii			zangu zako zake zetu zenu zao hizi		pangu pako pake		
Pronumele posesive Pronumele demonstrative i	Sg.	1 1 2 3															kwangu kwako kwake	m wangu mwako mwakc
	PI-	1 3					letu lenu lao hili hilo Iile								kwetu kwenu kwao buku	petu penu pao	kwetu kwenu kwao	mwetu mwenu mwao
	de apropiere anaforic de depărtare		huyu		huu huo											hapa	huku	humu
			huyo yulc							hivyo	hiyo	liizo	huo	hizo	huko	hapo	huko	humo
					ule wote upi				kile chote	vile	ile	zile	ule wote	zile	kule	pale	kule	inie
Pronumele generalizator (tot, toți, toată, toate)			wole yupi				| Iote	yote		vyote	yote	zote		zote	kote	pote	kote.	moțe
Pronumele interogativ								ipi	lipi 1	1 yapi	kipi	vipi	ipi	zi pi	upi	zipi	-ko-	—	—	—
Particula relativă			-ye-	-0-		 -0-	।	-yo	-lo-		-yo-	-cho-	-vyo-	-yo-	-zo-	-0- ’	i	-zo- i		-po-	-ko-	-mo-
dupâ Kamusi va kiawahili-kirusi. Cvuxujiu — pyccKuii cAQeapb, Ed. de atat pentru dicționare străine ei naționale.
Moecovfc; 1961.
B. Clasificarea limbilor
475
Acest punct de vedere, potrivit căruia lingvistica generală ar trebui
In fond să se limiteze la a explica manifestarea vocală a limbii și principiul
arbitrarului, care stă la baza dublei articulări a acesteia, este, desigur,
exagerat. Este adevărat că atît analiza experienței umane în tiparele cate-
goriilor lingvistice biplane cît și articularea substanței vocale în tipare
fonetice diferă de la o limbă la alta. însă diferențele nu exclud prezența
unor trăsături comune în organizarea lingvistică.
Trăsăturile comune de care este vorba nu sînt de natură materială
«(ca în interiorul grupurilor de limbi înrudite genealogic), ci de ordin relați-
onal (structural)55. Am văzut mai sus (p. 469) că, în diverse limbi, anu-
mite raporturi sintactice pot să se exprime diferit sau identic, însă între
subiectul verbului cu complinire și această complinire însăși există opoziție
formală în cadrul tuturor tipurilor de structură sintactică cunoscute.
Aceasta este, prin urmare, o trăsătură universală. Universaliile lingvistice
au cel mai adesea, după cum am arătat mai sus (p. 473), caracter de impli-
cație („Prezența lui a implică prezența sau, dimpotrivă, absența lui &”)56.
Astfel, prezența fonemelor consonantice fricative sau a africatelor nu con-
stituie o lege lingvistică universală, însă prezența unei africate în sistemul
fonetic dat este condiționată de prezența fricativei corespunzătoare;
prezența vocalelor labiale anterioare într-o limbă implică prezența seriei
posterioare corespunzătoare; există limbi fără silabe cu inițială vocalică
.sau cu finală consonantică, însă silabele cu inițială consonantică și cele cu
finală vocalică sînt prezente în toate limbile cunoscute ș.a.m.d.
Cercetările tipologice sînt, astfel, menite, după cum scria L.
Hjelmslev, să stabilească legile generale referitoare la categoriile pe care
o limbă poate să le aibă și la cele pe care trebuie să le aibă, la corelațiile de
implicație („corrâlations de prâsupposition”) — unilaterală sau reciprocă
— și la cele fără implicație, în care se află categoriile limbii57.
Acest program schițat de învățatul danez se referea la viitor, deoa-
rece după părerea lui lingvistica tipologică nu va putea să se dezvolte cu
adevărat și să se situeze în centrul lingvisticii generale decît după ce de-
scrierea structurală a fiecărei limbi în parte va fi atins un nivel corespun-
zător. Ar fi însă nerațional să se amîne din această cauză eforturile care
urmăresc să descopere legile generale ale limbii, căci încă de multă vreme
lingvistica generală și cea specială au evoluat paralel și s-au stimulat reci-
proc. în orice caz, este mai bine — după cum aprecia în mod întemeiat
Eoman Jakobson în raportul citat58, evocînd o idee exprimată cîndva
de cunoscutul fonetician francez M. Grammont — să avem o lege lingvis-
tică pe care cercetările viitoare o vor modifica, decît să nu avem nici o
lege. De aici noțiunea și termenul de cvasiuniversalii (engl. near universale)
lingvistice, înțelegîndu-se trăsăturile comune marii majorități a limbilor.
55 Roman Jakobson, Typological studies and Iheir contribulion to historical comparative
linguistics, în „Proceedings of the Eighth internațional Congress of Linguists”, Oslo, 1958, p.
17-25.
56 Ibidem, p. 21.
57 L. Hjelmslev, Le langage. Une introduction, Paris, 1966, p. 141 — 142, 148 — 149.
58 R. Jakobson, lucr. cit., p. 21.
476
IV. Ramificațiile și clasificarea limbilor
în afara universaliilor absolute și a cvasiuniversaliilor, este uneori
important să cunoaștem și trăsăturile structural-lingvistice care, fără a
avea gradul de generalitate al celor dinainte, sînt, statistic vorbind, pre-
dominante în activitatea de comunicare prin limbă a societății umane.
Problema acestor trăsături lingvistice, congruente cu o mezofuncțiune de
ordin statistic, a fost pusă de lingvistul sovietic N.D. Andreev59, care a
arătat, printre altele, că plasarea în frază a determinantului adjectival îna-
intea cuvîntului determinat este caracteristică pentru aproximativ 77 % din
populația globului, a predicatului după subiect — pentru 85% etc. Gradul
mai mic de generalitate al unor atare caracteristici, care se află în mod
evident într-o măsură mai mare sub imperiul principiului arbitrarului
faptelor de limbă, face ca importanța lor teoretică să fie mai redusă decît
cea a universaliilor și a cvasiuniversaliilor 60.
h.	Relații și implicații ale tipologiei
Deosebirile structurale dintre limbi au fost puse în legătură cu dife-
rite fenomene lingvistice și extralingvistice, fără însă să se fi demonstrat
existenta reală a unor atare legături (Vezi Ramificațiile antropologice,
IV A 2).
Stabilirea unor relații între tipul de structură morfologică a cuvîn-
tului într-o anumită limbă și tipul psihic al poporului care o vorbește este
caracteristică în special pentru primii reprezentanți ai tipologiei lingvistice,
în concepția unora dintre aceștia (W. von Humboldt, H. Steinthal,
Fr. Misteli, Fr. N. Fink) aprecierile cu privire la psihologia purtătorilor lim-
bilor luate în discuție ocupă un loc atît de important, încît lingvistul italian
C. Tagliavini61 consideră indicat ca, alături de clasificarea morfologică și
de cea genealogică, să vorbească și de o „clasificare psihologică” a limbilor,
în ce privește sensul raporturilor cauzale dintre cele două serii de fapte —-
lingvistice și psihice —, teoriile înclinau uneori spre determinismul lingvis-
tic, alteori spre cel psihologic. Nu au lipsit nici încercări de a explica atît
59 N. D. Andreev, MauiuHHbiu nepeeod u npo^jteMa nabiKa-nocpedHUKa, BR, 1957, 5,
p. 117-121.
60 De altfel N. D. Andreev însuși are în vedere considerente de domeniul lingvisticii
aplicative. Pornind de la necesități impuse de traducerea automată (realizare care părea pe
atunci multor lingviști iminentă), acest autor a propus construirea unei limbi internaționale
auxiliare de referință, din care și în care să se traducă. în acest fel, în loc de circa 10 000 de
algoritme necesare pentru traducerea în și din aproximativ 100 de limbi, ar fi fost suficiente
numai circa 200. Pentru ca această limbă auxiliară de referință să fie cît mai accesibilă majori-
tății locuitorilor planetei noastre, ea trebuia să fie cît mai congruentă cu instrumentele de
comunicare lingvistică predominante în lume. Măsurarea gradului de congruență, respectiv
noncongruență, a unei trăsături lingvistice se face prin simpla adunare a procentelor din popu-
lația globului pe care le reprezintă vorbitorii limbilor caracterizate prin acea trăsătură, avîn-
du-se în vedere următoarea evaluare, foarte aproximativă : limba chineză — 24%, hindustani
— 18, engleza — 10, rusa — 8, spaniola — 5, japoneza — 4, germana — 3, portugheza— 2,
franceza — 2, swahili — 2, italiana — 2, limbile turanice — 2, slave occidentale — 2, iraniană
— 1, coreeană — 1, hausa — 1, slave meridionale — 1, vietnameză — 1, thai — 1, birmană —
— 1, română — 1, scandinave — 1 etc.
61 Carlo Tagliavini, lucr. cit., p. 472 — 474.
B. Clasificarea limbilor
477
trăsăturile structurii lingvistice, cît și particularitățile de factură psihică
presupuse în spatele acestora, direct — sau indirect — prin factori de ordin
biologic. Din astfel de încercări s-au inspirat autorii unor teorii tipologice
de orientare rasistă 62.
Aprecierile de natura celor menționate mai sus, adesea de loc măgu-
litoare la adresa purtătorilor unor limbi (în special dintre cele neeuropene),
sînt azi de domeniul trecutului. Totuși nu se poate trece cu vederea că se
mai afirmă uneori și în timpul nostru că cutare tip de structură lingvistică
ar fi superior altora. Se susține acest lucru, de pildă, despre structura ana-
litică a englezei. S-a văzut însă că, la o analiză mai atentă a noțiunii de
analitism, se impune concluzia că în fond sînt analitice toate limbile în care
avem o corespondență biunivocă între conținut și expresie manifestată la
nivelul morfemelor (deci limbile izolante și limbile aglutinante).
O anumită relație între tipologia limbilor și ideologie (respectiv,
formațiunea socială) vedeau N.I. Marr și unii dintre adepții săi, care pre-
supuneau în mod neîntemeiat că sistemul de exprimare a subiectului ver-
bului cu complinire (printr-un ergativ opus absolutivului sau printr-un
nominativ opus acuzativului) ar exprima moduri diferite de înțelegere a
activității sociale. De aici nu trebuie trasă concluzia că ideologia predomi-
nantă și orînduirea socială în general nu influențează, în afară de vocabular,
și unele sectoare ale structurii limbii. E vorba însă de fenomene mai mult
sau mai puțin izolate, care nu afectează sistemele ca atare. Astfel sînt
unele fapte referitoare în special la clasele nominale și la genuri63, inclusiv
la constituirea opoziției animat—inanimat și a genului personal, respectiv
masculin—personal în limbile slave 64.
Legarea tipului morfologic de gradul de dezvoltare a civilizației este
de asemenea greu de susținut. Caracterul abstract al vocabularului este
considerat de obicei un semn de dezvoltare a gîndirii, iar în limbile „pri-
mitivilor” ar exista numai cuvinte cu conținut concret; unele distincții
gramaticale, de exemplu între inclusiv și exclusiv la pronumele cu semnifi-
cația „noi”, sistemul deictic ternar etc. ar caracteriza numai popoarele
foarte înapoiate. Dar faptul că distincția între trei forme deictice caracte-
riza latina și caracterizează azi spaniola sau sîrbo-croata este o dovadă că
presupunerile de acest fel nu se potrivesc cu realitatea. în ce privește
caracterul abstract al vocabularului, poate fi menționată următoarea
împrejurare semnificativă: pentru limba franceză P. Guiraud a stabilit,
analizînd texte care cuprind în total 50 000 de cuvinte de diferite grade de
frecvență, că primele 100 (cele mai frecvente și, deci, cele mai abstracte,
căci frecvența și gradul de abstractizare sînt direct proporționale)
acoperă 60% din text, primele 1 000 — 85%, primele 4 000 — 97%, iar
restul (46 000) numai 2,5%.
62 Vezi Vladimir Skalidca, O soucasnim stavu typologie, SaS XIX, 1958, 3, p. 224 și urm»
63 Ibidem, p. 225.
64 Vezi I. C. Ghițimia, JIuuHbiu pod e nojibCKOM u pyMUHCKOM nabiKax, RL V, 1960, 1.
Explicația sociologică a unor fapte legate de genitivul —acuzativ din paleos.lavă a dat-o
inițial A. Meillet.
478
IV. Ramificațiile și clasificarea limbilor
Savanții sovietici care s-au ocupat de descifrarea scrierii hieroglifice în
limba maya, studiind vocabularul cărții Chi l am Bal am (copiată cu litere
] aține în această limbă în sec. XVI), au constatat că primele 70 de cuvinte
(e drept că dintr-un total de cuvinte mai mic) acoperă 90% din text; prin
urmare această limbă „primitivă” este cel puțin la fel de abstractă ca
franceza65.
Desigur, există un anumit fel de dezvoltare a vocabularului și chiar
a sintaxei (de ex. în domeniul hipotaxei) care depinde de gradul de dez-
voltare a civilizației, a culturii, literaturii (vezi Progresul în limbă, III C 3).
Dar această dezvoltare nu afectează tipul ca atare. Pe drept cuvînt
E. Sapir aprecia că „opiniile curente despre sărăcia extremă de
expresie a limbilor primitive sînt simple fabule” 66, iar L. Hjelmslev
era de acord cu amerindianiștii care au subliniat că limbile amerin-
diene „ar fi apte ca oricare altă limbă să exprime civilizația occi-
dentală, chiar dacă ele, în slujba civilizației indiene, n-au avut ocazia să
furnizeze semne pentru o mulțime dintre conceptele noastre;... imediat
ce s-ar simți nevoia ele ar putea forma astfel de semne într-un mod perfect
adecvat” 67. Este interesant de semnalat că un punct de vedere similar
întîlnim încă la W. von Humboldt (deși el se află în contradicție cu alte
opinii ale aceluiași autor):	. .în cercul de noțiuni și în limba fiecărui
popor, chiar și necivilizat, este prezentă o anumită sumă de idei care cores-
punde posibilităților nelimitate ale progresului uman, din care se poate
extrage fără ajutor extern tot ce e necesar pentru omenire” 68. în sfîrșit se
mai poate menționa punctul de vedere al lui N.G. Cernîșevski, interesant
tocmai pentru că emană de la o personalitate din afara lingvisticii: „...
foarte adesea se acordă importanță teoretică deosebirii de limbă, imagi-
nîndu-se că prin particularitățile gramaticii pot fi definite particularitățile
calităților mintale ale poporului. Este o fantezie deșartă... Deosebirea
esențială între limbi este constituită numai de bogăția sau de sărăcia
lexiconului, iar componența acestuia... nu atestă decît cunoștințele
poporului, gradul lui de cultură, ocupațiile zilnice, modul de viață și, în
parte, contactele lui cu alte popoare” 69.
Cele mai multe implicații ale tipului structural privesc modul de
funcționare și evoluție a limbii însăși și din această cauză investigațiile
tipologice se află în interacțiune cu lingvistica monografică (descriptivă și
istorică) și cu cercetările comparative istorice. în paragraful anterior am
văzut că universaliile lingvistice, prin caracterul lor de „implicații”, pun
în lumină o serie întreagă de relații existente între diferite trăsături struc-
65 Tadeusz Milewski, npednocbuiKu munoaozuuecKoso K3biK03HaHun, în HccAedoeauua
no cmpyKmypHou muno^oduu, Moscova, 1963, p. 12.
66 E. Sapir, lucr. cit., p. 29.
67 L. Hjelmslev, lucr. cit., p. 63 — 64.
68 W. von Humboldt, Uber die Verschiedenheit... (traducerea în limba rusă
în XpecmoMamufi no ucmopuu n3biK03HaHua, întocmită de V. A. Zveghințev), Moscova,
1956, p. 70.
69 N. G. Cernîșevski, Ilojinoe co6pauue couuneHuu, t. X, p. 890 (citat după E. B.
Agaian, BeedeHue 6 K3biK03HaHue, Erevan, 1960, p. 565 — 566).
B. Clasificarea limbilor
47?
turale ale limbilor. Nu mai puțin importante sînt aceste legi universale pen-
tru lingvistica istorică. Cunoașterea tipologiei lingvistice ne permite să
stabilim care fapte reconstruite prin metoda comparativă-istorică sînt
probabile și care îndoielnice sau improbabile. S-a arătat că multe teze mai
vechi ale gramaticii comparate indo-europene (de exemplu, cea referitoare
la prezența în sistemul fonetic al limbii-bază a unei singure vocale), care
s-au dovedit mai tîrziu greșite, erau în contradicție cu legile generale pe
care le stabilește tipologia modernă 70.
Uneori însă se exagerează importanța tipologiei, uitîndu-se că și
comparația genealogică își are sfera sa de aplicabilitate, în care nu poate fi
înlocuită. O astfel de exagerare este caracteristică concepției lui N. S.
Trubețkoi71, care considera că pentru stabilirea apartenenței la familia
indo-europeană a unui idiom au mai mare importanță anumite trăsături
structurale decît coincidențele materiale, despre care nu se știe cît de mari
trebuie să fie pentru a fi probante. însă trăsăturile structurale (în număr
de șase) avute în vedere de Trubețkoi se pot întîlni și aiurea. Em.
Benveniste 72 menționează prezența lor în descrierea făcută de E. Sapir
idiomului amerindian takelma 73, ceea ce confirmă teza cunoscută potrivit
căreia între grupurile de limbi înrudite prin origine și tipul de structură
lingvistică nu există un paralelism absolut. Limbi neînrudite genealogic pot
ajunge la un moment dat asemănătoare din punct de vedere structural —
în special în urma unor contacte prelungite —, iar limbile înrudite pot
evolua divergent sub raport tipologic (vezi și p. 482—483). Cei mai mulți
lingviști sînt de acord cu E. Sapir, care — în lucrarea citată — aprecia
că, dintre' criteriile care stau la baza caracterizării tipologice propuse de
el, cel mai ușor se poate schimba gradul de sinteză (limbile romanice,
bulgara și engleza constituind în acest sens exemple strălucite de
evoluție de la sintetism la analitism), în al doilea rînd se situează ,,tehnica
legăturii” dintre morfeme (în această privință un bun exemplu fiind,
tot în cadrul indo-european, armeana, devenită, din flexionară, aglu-
tinantă) 74, iar tipul ,,conceptual” evoluează cel mai lent.
70	R. Jakobson, lucr. cit., p. 20 și urm.
71	N. S. Trubetzkoy, Gedanken liber dus I ndogermanenproblem, AL I, 1939, p. <81
și urm.
72	Emile Benveniste, La classificalion des langues, în Conferences de VInstitut de linguis-
tique de r Universite de Paris, XI, 1952 — 1953, Paris, 1954, p. 33 — 50.
73	E. Sapir, The Takelma language of South-Western Oregon, în „Handbook of American
Indian Languages” II. Cele șase trăsături sînt : lipsa armoniei vocalice, prezența alternanțe-
lor vocalice, prezența alternanțelor consonantice, identitatea grupurilor consonantice la ini-
țiala cuvîntului cu cele care apar în poziție intervocalică, prezența prefixelor (alături de infixe
și sufixe), construcția nominativă (respectiv, absența celei ergative).
74	Declinarea numelor în armeana contemporană este perfect comparabilă cu cea din
limbile uralo-altaice :
	singular	plural
Nom :	hay ,,armean”	hay-er
G.-D. :	hay-u	hay-er-u
Instr. :	hay-ov	hay-er-ov
Abl. :	hay-e	hav-er-e
(După L.	Hjelmslev, lucr.	cit., p. 126.)
480
IV. Ramificațiile și clasificarea limbilor
4.	Clasificarea genealogică
în antichitate și în evul mediu, oamenii nu și-au pus științific pro-
blema numărului limbilor, nici aceea a asemănărilor și deosebirilor dintre ele.
Numai în Renaștere, în noile condiții economice, sociale și culturale,
s-a început studierea mai aprofundată a limbilor. Pe de altă parte, cuceri-
rile europenilor în alte continente (Asia, Africa, America, Oceania) și nevoile
de înțelegere cu indigenii au^dus la crearea de dicționare, gramatici, lucrări
teoretice. Misionarii au fostjaceia care, călătorind în țările coloniale, au
alcătuit pentru prima dată astfel de lucrări. Multă vreme, scrierile lor au
constituit singurele izvoare pentru cunoașterea diferitelor limbi.
în secolul al XVI-lea a apărut prima încercare mai riguroasă de sta-
bilire a unui grup de limbi înrudite; aceasta aparținea lui I. Scaliger, care,
în lucrarea Diatriba de^Etiropaeorum linguis, arată că există 11 limbi de
bază. în secolul al XVIII-lea, filozoful german Leibniz împarte limbile
cunoscute de el în două mari familii. Cu toată rigiditatea schemelor pe care
le stabilește, clasificarea făcută de Leibniz are unele idei corecte. în același
secol, M. V. Lomonosov|emite o serie de ipoteze, valabile pînă astăzi, cu
privire la asemănările dintre limbile slave și alte limbi din Europa.
Tot în secolul al XVIII-lea (în a doua jumătate), problema înrudirii
limbilor indo-europene se apropie în cea mai mare măsură de adevărul
științific,Tcînd W. Jones, studiind manuscrisele sanscrite și comparîndu-le
cu limbile indiene contemporane, a arătat apropierea dintre sanscrită, greacă,
latină, limbile germanice, celtice, iraniene (vezi Metode specifice, și I B 2B).
Dar numai în secolul al XlX-lea, prin elaborarea metodei compara-
tive-istorice, cu ajutorul căreia s-a făcut un uriaș salt în cercetarea lin-
gvistică, s-au stabilit relații clare de înrudire între limbile indo-europene.
Prima lucrare de gramatică comparată aparține germanului Fr. Bopp.
Apoi, independent unii de alții, germanul J. Grimm, danezul R. Rask și
rusul A. H. Vostokov au publicat și ei lucrări importante de gramatică
comparată1.
La jumătatea secolului al XlX-lea, A. Schleicher a contribuit în
mod substanțial la precizarea criteriilor pentru determinarea înrudirii. El a
formulat așa-numita teorie a arborelui genealogic — Stambaumtheorie —
pentru a explica exact felul în care au evoluat limbile indo-europene. Limba-
bază indo-europeană s-ar fi scindat mai întîi în două ramuri: 1. slavo-
germană (în nordul Europei), care ulterior a evoluat în germană și slavo-
lituană și 2. ario-greco-italo-celtică, care apoi s-a scindat în ariană (asi-
1 Pentru întreaga problemă, a clasificării genealogice, vezi Andr£ Martinet, Le langage,
Paris, 1968, p. 814 și urm.
B. Clasificarea limbilor
481
atică), greacă-albaneză și italo-celtică; ulterior, slavo-lituana, ariana și
italo-celtica s-au separat din nou. Schema arborelui genealogic, concepută
de Schleicher, este următoarea :
S-a‘obiectat pe bună dreptate că teoria lui Schleicher este prea
rigidă: pe de o parte, nu ne putem imagina un proces continuu de diver-
sificare, fără să existe și perioade de unificare; pe de altă parte, limba este
un fenomen social-istoric complex, iar arborele genealogic e sugerat de
științele biologice.
Punctul de vedere al lui Schleicher a fost combătut de J. Schmidt;
după părerea lui, fiecare limbă este înrudită mai mult cu limbile vecine.
Explicația stă în felul în care se extind inovațiile lingvistice : ele se răspîn-
desc în cercuri concentrice, ca undele pe care le face o piatră aruncată în
apă. Elementele arhaice rămîn în părțile extreme, în care nu au pătruns
inovațiile, în așa-numitele arii laterale. Schmidt a tras concluzia pe baza
faptului că, între limbile aflate la mari distanțe, deosebirile sînt mult mai
mari decît între limbile apropiate geografic; de exemplu, între germană și
iraniană, deosebirile sînt mult mai mari decît între germană și slavă. La
aceeași idee a ajuns în mod independent și romanistul H. Schuchardt. Teoria
undelor are și ea o serie de neajunsuri. în principiu, nu se poate admite
ideea că există un punct fix de la care să pornească inovațiile. Plecînd de la
critica schematismului teoriei lui Schleicher, teoria undelor ajunge, prin
exagerare, tot la schematism; în cadrul ei, se confundă critica unor amă-
nunte din teoria lui Schleicher cu ideea justă că o limbă apare prin trans-
formarea alteia. De fapt, cele două teorii nu se contrazic în mod absolut;
în primul caz se arată cum un idiom unitar se poate scinda prin diversi-
81 - e. 1213
482
IV. Ramificațiile și clasificarea limbilor
ficare în idiomuri înrudite, în celălalt caz, se poate urmări evoluția graiu-
rilor subordonate aceleiași limbi2.
în orice caz, cercetătorii care au încercat să analizeze procesul for-
mării limbilor indo-europene, deși în amănunte n-au avut un punct unitar,
în linii generale au fost totuși de acord că înrudirea limbilor se explică
prin scindarea unei limbi comune. Cu toate acestea, unii lingviști n-au
acceptat ideea diversificării ca premisă a apariției unui grup de limbi
înrudite. N. S. Trubețkoi3, pornind de la teza că orice clasificare genea-
logică este și tipologică, prin aceea că există o structură formală și grama-
ticală proprie unei familii de limbi, acordă prioritate caracteristicilor
structurale, drept criteriu de stabilire a unei familii de limbi. Pentru el,
noțiunea de ,,familie de limbi” nu presupune neapărat o limbă-bază care
prin evoluție ulterioară să fi dat naștere altora. Prin familie se înțelege un
grup de limbi care prezintă concordanțe fonetice, gramaticale, semantice.
Astfel de corespondențe însă nu se explică neapărat prin origine comună,
ele pot apărea și prin împrumut. Trubețkoi consideră că această latură nu
trebuie neglijată și că în fond nu este obligatoriu să atribuim limbii indo-
europene tot ce este comun. Este posibil ca, la origine, limbile indo-euro-
pene să fi fost deosebite, iar apropierea dintre ele să se explice printr-un
contact ulterior, de lungă durată. Întrucît nu totdeauna corespondențele
materiale sînt concludente (uneori nu se găsește același cuvînt în toate
limbile indo-europene, alteori lipsesc corespondențele fonetice, multe
elemente din morfologie apar și în limbi neindo-europene etc.), autorul
arată că probante sînt asemănările de structură. Pentru limbile indo-euro-
pene, el găsește șase trăsături structurale comune. Trubețkoi observă că
fiecare din aceste trăsături se întîlnește și în limbi neindo-europene, dar
toate la un loc apar numai în cele indo-europene. Deoarece tipul structural
al unei limbi se schimbă, după părerea autorului, o limbă poate deveni cu
vremea indo-europeană, și anume cînd capătă cele șase trăsături structu-
rale. Este posibil ca în aceeași vreme mai multe limbi să fi devenit indo-
europene. Astăzi, retrospectiv, le considerăm dialecte ale limbii-bază, dar
logic nu este obligatoriu să le socotim ca provenind dintr-o limbă comună.
Putem porni de la premisa că între ele a existat un contact geografic strîns.
De pildă, limbile ugro-finice și cele samoede sînt legate la origine, din punct
de vedere geografic, cu limbile altaice, acestea cu coreeana și prin coreeană cu
japoneza; pe de altă parte, limbile altaice sînt legate teritorial cu limbile
tibeto-birmane. în Africa, de asemenea, se poate observa un lanț asemă-
nător, format din limbile semitice, hamitice, berbere și kușite cu limbile
negroide etc. Astfel se poate formula teza continuității primitive, a lanțului
neîntrerupt4. Tot pe baza celor șase trăsături structurale, Trubețkoi
2 în acest sens, vezi comentariul făcut de Al. Graur în articolul Wellentheorien.,
PLG V, 1967, p. 69-74.
3 Gedanken liber das Indogermanenproblem, AL I, 1939, 1, p. 81 și urm.
4 E. Benveniste socotește că acest tip de clasificare, ,,înrudirea prin înlănțuire (termen
împrumutat din botanică) este singurul posibil în cazul marilor unități lingvistice ; vezi Ben-
veniste, Problbmes, p. 104 și urm.
B. Clasificarea limbilor
483
încearcă să stabilească și domeniile lingvistice între care erau situate lim-
bile devenite indo-europene : pe de o parte, limbile uralo-altaice și ugro-
finice, pe de altă parte, limbile caucaziene și semitice.
Teoria lui Trubețkoi nu rezistă criticii. Cea mai gravă obiecție este
aceea că termeni ca indo-european, semitic etc. arată în același timp și
filiația istorică a unei limbi și înrudirea tipologică ; dar nu se poate explica,
aistoric, precizează Benveniste5, ceea ce se păstrează într-un anumit
cadru istoric. Limbile indo-europene au trăsături structurale comune, dar
acestea nu sînt suficiente pentru a încadra o limbă în familia indo-euro-
peană. Trăsăturile structurale comune pot proveni fie din înrudire, fie din
evoluție în afara înrudirii (vezi Clasificară tipologică, IV B 3).
Cam pe aceeași linie cu Trubețkoi se plasează teoria lui N. I. Marr,
care n-a fost de acord cu ideea că limbile înrudite au la bază o limbă co-
mună. El răstoarnă arborele genealogic, socotind că s-a plecat de la o
multitudine de limbi care cu cernea s-au apropiat, căpătînd astfel cali-
tatea de limbi înrudite. înrudirea genealogică se bazează pe încrucișarea
dintre limbi (de exemplu, din limbile autohtone și latină s-au format
limbile romanice). Toate limbile de pe pămînt, în evoluția lor, trebuie să
treacă prin aceleași stadii, trecerile fiind determinate de schimbările din
societate. Indo-europeana, după Marr, înseamnă un ansamblu de elemente
disparate care se pot înlocui. El nu ține seama de faptul că limba este un
sistem organizat și, ca atare, indo-europeana nu putea fi alcătuită din
elemente eterogene, luate din diferite limbi. Pe de altă parte, nu se poate
concepe o limbă care să fi trecut de la o familie lingvistică la alta.
Atît concepțiile lui Trubețkoi, cît și cele ale lui N. I. Marr n-au
găsit ecou în lumea oamenilor de știință, deoarece ele nu se bazau pe o
situație lingvistică care să le justifice.
O altă încercare de negare a conceptului clasic de înrudire și
implicit a clasificării genealogice aparține neolingviștilor. G. Bonfante %
de pildă, susține că în limbă totul se poate împrumuta, ajungîndu-se
la un amestec lingvistic eterogen, la limbi mixte. Astfel, româna ar fi
albaneză romanizată și ar fi putut deveni o limbă slavă. O asemenea
teorie e însoțită de critica legilor fonetice și a tehnicii de cercetare com-
parativă-istorică, în special a reconstrucției. Avem a face cu o poziție
extremistă, care se încadrează în tendința generală de combatere abu-
zivă a neogramaticilor și a rezultatelor cercetărilor lor.
în schimb, o teorie mai veche, cea a lui Schleicher, este confir-
mată în liniile ei generale de fapte reale; de exemplu, este foarte evi-
dent că limbile romanice s-au format prin diversificarea limbii latine etc.
O bună clasificare genealogică nu este posibilă fără ca în prealabil
să avem o descriere științifică a limbilor luate în considerare. Este impor-
tantă nu atît revizuirea principiilor fundamentale ale clasificării genealo-
gice, cît folosirea la maximum a noilor procedee de analiză lingvistică
5 Lucr. cit., p. 110.
6 The Neolinguistic Position, „Language” XXIII, 1947, 4, p. 344 — 375.
484
tV. Ramificațiile și clasificarea limbilor
a căror aplicare la studiul diacronic al limbilor și-a dovedit de nenu-
mărate ori eficacitatea. Astfel, din contribuția lui Trubețkoi interesează
nu atît criticile sale aduse clasificării genealogice, cît faptul că prin lucră-
rile lui și ale continuatorilor lui s-a ajuns la un nou mod de a aborda
fenomenul lingvistic, și anume cel structural, care, aplicat cu rigurozi-
tate, poate împinge înainte cunoștințele noastre privitoare la limbile
înrudite și la limba-bază. în literatura de specialitate, se citează de obi-
cei Memoriul lui Saussure, care a reușit, pe baza intuiției caracterului
sistematic al limbii, să descopere sistemul vocalic al indo-europeneu
Ulterior, cu ajutorul metodei structurale, asemenea fapte au fost și mai
riguros cercetate. Se cunosc în această privință contribuțiile lui E. Ben-
veniste, J. Kurylowicz, R. Jakobson, A. Martinet (vezi Metoda compa-
rativ ă-istorică, I B 2 b a).
Aprecierea gradului de înrudire se poate face și cu procedee de
analiză cantitativă. încă de multă vreme s-au dat rezultate statistice
privitoare la compoziția etimologică a vocabularului diferitelor limbi?
care reflectă în mare măsură gradul de înrudire. Cercetările mai noi,
bazate pe frecvența cuvintelor, au adus precizări interesante referitoare
la înrudire, privită din punctul de vedere al importanței cuvintelor în
limbă. La noi pot fi menționate lucrările privitoare la fondul principal
lexical7. S-a stabilit astfel caracterul predominant latin al nucleului
limbii noastre (mai mult de 60% din elementele lui sînt de origine
latină), dar și gradul mare de influență străină, mai ales slavă. Astfel
de observații pot fi precizate cu ajutorul interpretărilor statistice.
Pentru prima oară, în anul 1928 antropologul polonez J. Czekanovski
a aplicat metoda diagnosticului diferențial, folosită anterior cu bune
rezultate în antropologie și etnografie. Această metodă se bazează pe re-
cunoașterea unor trăsături izolabile și definibile a căror prezență sau
absență poate fi determinată în entități numărabile. Se alege un număr
de trăsături, se urmărește felul cum s-au transmis și apoi se calculează
coeficientul de asemănare pe grupuri de limbi, ajungîndu-se la o clasi-
ficare a treptelor de înrudire sau la stabilirea de tipuri lingvistice în
interiorul unei familii. Avantajul acestui procedeu este acela că se lu-
crează simultan cu un mare număr de trăsături.
Ulterior, coeficientul de asemănare dintre limbile indo-europene
a fost calculat după formule mai precise, însă, indiferent de formula folo-
sită, rezultatele au fost destul de apropiate. Se pare că mai importantă
decît alegerea formulei este alegerea criteriilor. Întrucît nu toate trăsătu-
rile au o valoare egală, trebuie decis care dintre ele sînt mai semnifi-
cative. Desigur că, pentru a obține rezultate exacte, este bine să se ia
în considerare un număr cît mai mare de trăsături. Rămîne însă difi-
cultatea distingerii trăsăturilor moștenite din limba-bază de inovațiile
paralele.
7 Vezi Al. Graur, încercare asupra fondului principal lexical al limbii române, București,
1954.
B. Clasificarea limbilor
485
Se pune deci problema valabilității datelor statistice. După cum
s-a arătat, ceea ce,poate fi supus calculului sînt trăsăturile de asemănare
sau de concordanță, dar nu gradul de înrudire în sens genetic. Asemă-
narea dintre limbi se poate datora și influenței reciproce, posterioară
dezmembrării din trunchiul comun. Atunci cînd două limbi au origine
comună și cînd pierderea trăsăturilor originare se realizează în aproxi-
mativ același ritm, proba de asemănare și cea de interdependență duo
la rezultate satisfăcătoare. Concluzia unor cercetători este că nici o sta-
tistică nu poate măsura gradul de înrudire ca atare. în ce privește mă-
surarea gradului de asemănare, rezultatele sînt în funcție de materialul
utilizat. Desigur că acest risc există și la aprecierile intuitive. Diferența
este că, în cazul aprecierilor intuitive, bazate pe date empirice, referirile
se fac la o realitate concretă, în timp ce în statistică legătura cu faptele
concrete există numai la începutul cercetărilor, ulterior totul bazîndu-se
pe calcul abstract și pe deducții. Este de presupus că metodele statistice
vor putea fi de mai mare folos în viitor cu condiția perfecționării atît a lor
înseși, cît și a materialului lingvistic supus calculului.
Cu toată nesiguranța care intervine uneori, referitoare la integrarea
exactă a unei limbi într-un anumit grup, toți cercetătorii admit că exis-
tă grupuri de limbi legate printr-un grad mai mare sau mai mic de înru-
dire. Sînt astfel două categorii de limbi : limbi înrudite și limbi neînru-
dite. în orice limbă există, alături de elementele moștenite, și elemente
împrumutate. Pentru a demonstra înrudirea, nu contează proporția dintre
ele. Se poate întîmpla ca numărul elementelor împrumutate să depășească
uneori pe cel al elementelor moștenite. De exemplu, jumătate din voca-
bularul limbii engleze — limbă germanică — este de origine romanică;
limba persană, limbă indo-europeană, conține mai mult de jumătate
elemente arabe. Demonstrarea înrudirii se face pe baza corespondențelor
de amănunt, în fonetică, gramatică, vocabular 8. Pe baza acestora, se
poate stabili cu precizie gradul de înrudire genealogică. L. Hjelmslev9
subliniază în acest sens că ,,lingvistica genetică poate fi socotită absolut
exactă și poate este domeniul cel mai exact din științele umane”.
Noțiunea de înrudire nu se confundă nici cu legăturile etnice dintre
popoare, nici cu rasa. Limbi de diferite origini (și tipuri structurale)
se pot însuși de orice fel de populații; de aceea nu se poate vorbi de
determinarea mecanică a naturii limbii de către trăsăturile biologice ale
vorbitorilor sau de către mediul geografic în care ei trăiesc. Astfel,
limba latină, vorbită inițial pe un mic teritoriu, s-a răspîndit la populații
foarte deosebite de cele din Latium. Astăzi, limba engleză este răspîndită
în toate continentele, la populații aparținînd unor grupuri etnice diferite.
Teoriile lingvistice mai noi10 arată că individul se naște cu un ansamblu
de aptitudini lingvistice, cu o anumită competență care se referă la
8 Vezi Meillet, Lingu. hist., p. 88 și urm.
9 Vezi Le langage, Paris, 1966, p. 120.
10 Vezi Noam Chomsky, Le langage et la pensee, Paris, 1969, p. 108 și urm.
486
IV. Ramificațiile și clasificarea limbilor
capacitatea de a învăța cu șanse egale orice limbă. Prin procesul de învățare?
această competență se aplică la limba maternă (vezi și Limba și rasa, IV A2a).
înrudirea nu are legătură obligatorie nici cu vecinătatea teritorială.
De exemplu, basca ocupă o poziție izolată în Spania și Franța, fără ca
nici măcar originea să nu i se fi putut stabili cu exactitate ; maghiara?
limbă ugro-finică, este înconjurată de limbi indo-europene; spaniola este
vorbită pe teritoriul unde s-a constituit, în Spania, numai de vreo 30
de milioane de oameni, în timp ce un număr foarte mare de oameni
— peste 60 de milioane — o vorbesc în America de Sud și Centrală.
Pentru a se defini în termeni cît mai puțin preciși rețeaua foarte
complexă a tipurilor de filiație, în afara termenului de familie, se folo-
sesc termenii ramură, grup, subgrup, pentru subîmpărțiri din ce în
ce mai mici, delimitate după gradul de înrudire. De exemplu, în inte-
riorul marii familii de limbi indo-europene, se vorbește de ramura lim-
bilor romanice, a limbilor slave etc. Limbile germanice, la rîndul lor, se
împart în grupul limbilor germanice de răsărit, de nord și de apus.
Grupul de nord, sau scandinav, cuprinde subgrupul de vest (islandeza și nor-
vegiana) și subgrupul de răsărit (suedeza și daneza). (Se poate preciza însă
că această terminologie convențională nu este respectată de toți lingviștii,
în primul rînd, termenul de familie se folosește în mod obișnuit și pentru
grupări mai mici; se vorbește de pildă, de familia limbilor indo-europene,
dar și de familia limbilor romanice; nici ceilalți termeni nu sînt folosiți
foarte riguros.)
Acest caracter foarte complex al posibilităților de grupare genealo-
gică a determinat pe unii lingviști să considere imaginea ramifica-
țiilor unui trunchi ca prea săracă pentru a reda plastic multiplele posibi-
lități de combinare. După părerea lui V. Pisani11, realitatea faptelor
lingvistice poate fi sugerată mai degrabă printr-un sistem hidric compli-
cat : un fluviu adună apă din torente și rîuri, la un moment dat se ames-
tecă cu alt fluviu, apoi se bifurcă, fiecare din cele două brațe continuă
să se amestece cu alte cursuri de apă etc.
într-adevăr, situațiile care pot apărea în cadrul unei clasificări
genealogice sînt foarte diferite. Uneori, alături de ramuri bogat reprezen-
tate, figurează limbi izolate. în limbile indo-europene, alături de marile
ramuri arătate mai sus există limbi izolate —greaca, armeana, albaneza,
care nu pot fi grupate cu altele și care nu s-au diversificat în idiomuri
înrudite. Alteori, grupurile sînt foarte diferit reprezentate. Limbile cel-
tice cuprind două grupuri: grupul continental, reprezentat printr-o
singură limbă, galica (de altfel dispărută) și cel insular, format din două
subgrupuri: gaelic și britonic.
Cea mai comodă analiză genealogică este aceea dintre limbile înru-
dite îndeaproape : de exemplu, limbile slave care se împart în slave,
de răsărit, de apus și de sud pot fi studiate în cadrul celor trei
grupuri separat; apoi, problemele comune tuturor limbilor slave pot fi
explicate prin slava comună, iar aceasta la rîndul ei, prin indo-europeană
11 Vezi Parente linguistique, „Lingua” 1, 1952.
B. Clasificarea limbilor
487
Rezultă de aici că există o gradație continuă care ne permite să stabilim
diverse trepte de înrudire pînă la ultimul stadiu al cunoștințelor posibile.
Se înțelege că putem compara și două limbi ca franceza și indiana, dar
aici apar o serie de complicații pe care le evităm dacă alegem în preala-
bil ca termen de comparație o limbă romanică, înrudită mai îndeaproape
cu franceza. Cînd diferențele dintre limbi sînt foarte mari, comunitatea
de origine este aproape imposibil de recunoscut; de pildă, dacă n-am
compara decît franceza, bulgara, armeana, ca reprezentante ale limbii
indo-europene, ar fi greu de stabilit înrudirea celor trei limbi12. Greu-
tăți serioase în clasificarea genealogică sînt determinate și de alți factori.
Astfel, unele limbi nu pot fi grupate, cum e cazul limbii basce; multe
limbi au dispărut (etrusca, mesapica, veneta), alte limbi sînt cunoscute
insuficient, ca, de pildă, limbile din Africa etc.
Eiincl vorba de fapte de înrudire cu tratament istoric supus unor
tipuri diferite, este normal ca și clasificarea genealogică să nu fie omo-
genă. Definiția noțiunii de înrudire a limbilor a fost elaborată mai ales
pe baza studiului limbilor indo-europene. Este adevărat că în domeniul
indo-european se observă, în mare, același tip de fapte; în alte familii,
situația este mai complicată. Savanții au reușit să distingă, printre miile
de idiomuri vorbite pe glob, un număr restrîns de familii, care se gru-
pează după criteriul înrudirii dintre ele.
Dacă luăm în considerare situația lingvistică de pe diferite conti-
nente, observăm că în Europa majoritatea limbilor sînt indo-europene;
acestea sînt împărțite în grupuri mai mari sau mai mici, la care se adaugă
și unele* limbi izolate, ca greaca, armeana, albaneza.
în Asia există o mare diversitate de familii lingvistice : indo-euro-
peana, turcica, chino-tibetana, dravidiana și multe limbi a căror aparte-
nență este foarte discutată (ainu, munda, coreeana, japoneza etc.).
în America, în afara limbilor autohtone (amerindiene), clasificate
geografic, nu genealogic (din cauza insuficientei lor cunoașteri), se vor-
besc limbi aduse de colonizările europenilor (spaniola, portugheza, franceza,
engleza).
în Africa, cele mai numeroase sînt limbile negro-africane; alături
de ele, sînt folosite limbi semito-hamitice și cîteva limbi indo-europene,
aduse de coloniști (olandeza, engleza, portugheza, spaniola, franceza,
italiana); în Oceania au fost grupate genealogic limbile indo-europene,
polineziene, australiene și papuase.
Este greu să se dea un tablou exact al limbilor care se vorbesc
pe glob ; în general, se admite clasificarea genealogică făcută de A. Meillet-
M. Cohen în voluminoasa lucrare Les langues du monde.
Cea mai mare întindere dintre toate o are familia limbilor indo-
europene, singura răspîndită în toate continentele. Limbile indo-euro-
pene sînt vorbite aproximativ de 1 miliard și jumătate de oameni (cam
jumătate din populația globului). Ele s-au bucurat de atenția deosebită
a specialiștilor, care le-au supus unor studii amănunțite, reușind să
12 Vezi Meillet, lucr. cit., p. 93.
488
IV. Ramificațiile și clasificarea limbilor
dezvăluie trăsăturile lor caracteristice pe o perioadă foarte lungă, de circa
3500 de ani. în această mare familie intră ramurile limbilor indo-iranie-
ne, germanice, romanice, slave, armeana, albaneza, greaca etc. Tot
din limbile indo-europene fac parte unele limbi descoperite de cîteva decenii
— hitita și toharica —, de o mare importanță pentru cunoașterea limbilor
indo-europene, prin marea lor vechime. Une^ limbi indo-europene au
dispărut, ele fiind cunoscute prin urme foarte vagi: mesapica, veneta,
ilira, traca, frigiana etc. Ca număr de vorbitori, în zilele noastre, limbile
indo-europene sînt reprezentate, în mare, de principalele ramuri — lim-
bile germanice, circa 400 de milioane de vorbitori, limbile indiene vorbite
de aproape 400 de milioane de oameni, limbile romanice, aproape 370
de milioane și cea a limbilor slave, aproape 270 de milioane de vorbitori.
Limbile semito-hamitice acoperă un domeniu vast, întinzîndu-se
în Peninsula Arabică și țările care o înconjoară la nord, precum și în tot
nordul Africii. Ele sînt reprezentate prin ramurile semită, kușită, berberă,
ciadă, egipteană. Cea mai importantă este araba (care face parte din
limbile semite); după chineză și engleză, ea ocupă al treilea loc ca răs-
pîndire pe glob.
Limbile uralo-altaice cuprind ramura uraliană (scindată la rîndul
ei în limbile ugro-finice și samoede) și ramura altaică în care intră
limbile turcice, mongole și tunguse.
O altă mare familie este aceea a limbilor chino-tibetane care
cuprinde ramura tai-chineză și tibeto-birmană. Din această familie,
chineza este cea mai importantă, ea numărînd circa 700 de milioane de
vorbitori. Unii lingviști au încercat să claseze în această familie coreeana și
japoneza, dar cercetările recente au arătat că acestea nu sînt înrudite
nici cu alte limbi, nici între ele.
Limbile caucaziene, socotite de unii ca formînd, cu basca, familia
limbilor ibero-caucaziene, sînt împărțite în ramura de vest, de sud și
de est.
Limbile dravidiene, vorbite în partea de sud și sud-est a Indiei,
ocupau întreaga Indie înainte de venirea triburilor de origine indo-euro-
peană.
Există și unele familii mai puțin importante și mai puțin studiate :
munda, ainu, mon-khmer etc.
Un mare număr de limbi sînt încă grupate geografic, deoarece nu
se poate stabili o înrudire genealogică între ele. Așa sînt limbile amerindine
și negro-africane; la acestea din urmă înrudirea este dovedită în cazul
limbilor bantu, boșimane și hotentote.
Pe lîngă această clasificare curentă, există și încercări de clasificări
mai cuprinzătoare, adică de regrupare a familiilor. Astfel, L. Hjelm-
slev13 stabilește șase mari familii (pe care ie împarte în clase, grupuri,
ramuri) : indo-europeană, hamito-semitică, bantu, uraliană, altaică,
sino-austriană (în care introduce chino-tibetana, malaio-polineziana,
munda, monkhmer și vietnameza).
13 Lucr, cit., p. 97 și urm.
B. Clasificarea limbilor
489
S-au făcut încercări de apropiere genealogică între limbile indo-
europene și cele semito-hamitiee (danezul H. Moller), între limbile semito-
hamitiee și bantu (L. Homburger), între limbile uraliene și cele indo-
europene (H. Pedersen). Socotind că înrudirea între toate acestea a fost
demonstrată suficient, L. Hjelmslev reduce și mai mult numărul familiilor,
stabilind numai trei mari diviziuni : 1. familia nostratică, în care intră
limbile indo-europene, semito-hamitiee și poate bantu; 2. familia sino-
austriană și 3. familia altaică. în afara acestor mari familii vorbite
de <8/9 din toată populația de pe glob, autorul admite și existența
unor limbi izolate din punct de vedere genealogic sau care formează
familii foarte restrînse (coreeana, japoneza, limbile ainu, caucaziene,
dravidiene, australiene, amerindiene etc.). Afirmațiile lui Hjelmslev refe-
ritoare la posibilitatea grupării majorității limbilor în trei mari cate-
gorii sînt însă prea categorice ; dovedirea apartenenței familiilor actuale
la unități mai largi necesită încă cercetări aprofundate, aflate în prezent
doar într-o fază incipientă.
Din cele arătate rezultă că valoarea clasificării genealogice nu poate
fi contestată, chiar dacă pe baza cunoștințelor actuale nu se poate da
un tablou cuprinzător și exact al familiilor de limbi existente. Așa cum
subliniază E. Benveniste, ,,singurul mijloc de a păstra pentru clasificarea
genealogică un sens lingvistic este acela de a considera «familiile » ca
deschise și relațiile dintre ele ca supuse totdeauna revizuirii” 14. Același
autor subliniază patru trăsături de bază ale limbilor, din punctul de vedere
al înrudirii lor : (a) Fiecare membru face parte dintr-un ansamblu de
clase ierarhice și aparține fiecăreia din ele la un anumit nivel, (b) Cla-
sele se găsesc în raport de incluziune : fiecare dintre ele include pe cea
care urmează și este inclusă în cea care precedă, (c) Studierea claselor
aflate la același nivel nu facilitează cunoașterea lor reciprocă, a uneia
prin cealaltă; de exemplu, caracteristicile limbilor italice nu furnizează
relații cu privire la natura limbilor slave. Prin urmare, clasele de la un
anumit nivel nu se află în raport exact de complementaritate, întrucît
ele nu epuizează ansamblul din care fac parte : ne putem aștepta oricînd
la noi clase care să se adauge acelora de la nivelul luat în considerare.
Deoarece o clasificare integrală cere o cunoaștere aprofundată a
limbilor, e necesară analiza serioasă a trăsăturilor lor fundamentale și
a relațiilor diacronice dintre limbile înrudite. Marea importanță a clasi-
ficării genealogice e aceea că ea, fiind istorică, dă o imagine de ansamblu
asupra procesului de evoluție lingvistică. înrudirea limbilor arată că
ele aparțin la o unitate de origine și că, în ciuda vicisitudinilor istoriei,
această unitate este aproape de nezdruncinat.
14 Benveniste, Problkmes, p. 116.
490
IV. Ramificațiile și clasificarea limbilor
5.	Echivalenta idiomurilor
$
Multitudinea idiomurilor care se vorbesc pe suprafața pămîntului
și deosebirile uneori foarte mari dintre diversele sisteme lingvistice au
făcut să se nască întrebarea dacă tot ceea ce exprimă o limbă poate sau
nu să fie redat cu mijloacele altei limbi. Cu alte cuvinte, în ce măsură
se poate admite că limbile sînt echivalente.
Ideea că există limbi mai dezvoltate și limbi înapoiate a fost intu-
ită încă din antichitate, și la greci ea este cuprinsă în credința acestora că
limba greacă e cea mai avansată, iar celelalte popoare se bîlbîie, vorbesc
grosolan, de aceea grecii au numit barbari pe toți care vorbeau altă limbă
decît greaca.
Cu toate acestea, pe măsură ce s-au înmulțit contactele dintre dife-
ritele colectivități lingvistice, s-a putut observa că și alte limbi deser-
vesc tot așa de bine societățile în care sînt vorbite. Pornindu-se de aici și
pe baza unei concepții naive despre limbă, văzută ca repertoriu 1 de cuvinte
corespunzînd fiecare unui anumit lucru, s-a ajuns la o înțelegere simplistă
a echivalenței idiomurilor. Pînă la Humboldt, în mare parte echivalența
idiomurilor se baza pe credința în caracterul universal ai conceptelor.,
credință izvorîtă, pe de o parte, din identitatea structurii spiritului uman,
pe de altă parte, din identitatea universului.
în lumina concepțiilor din lingvistica actuală, problema echivalenței
idiomurilor capătă o nouă fundamentare teoretică. Analizată de pe poziția-
teoriilor din lingvistica modernă, echivalența idiomurilor devine o ipoteză
pe cît de greu de admis, pe atît de greu de respins. Există argumente;
și pro și contra, iar analiza lor trebuie să conducă la găsirea unei soluții
care, pe cît posibil, să fie conformă cu realitatea obiectivă.
Concepția naivă pe care s-a bazat credința că limbile sînt echiva-
lente a fost zdruncinată de ideile lui Humboldt cu privire la forma internă.
a limbii, în care se reflectă specificul național al unui popor.
Influențat de filozofia lui Kant, Humboldt formulează teza după
care spiritul unui popor (națiune) este individualizarea unuia și aceluiași
spirit divin.
Pe de altă parte, între limba unui popor și spiritul său există un
raport de dependență : ,,Limba unui popor este spiritul său, în timp-
ce spiritul unui popor este limba sa ”2. ,,Fiecare limbă descrie un cerc
în jurul poporului căruia îi aparține și nu se poate ieși din acest cerc decît
intrînd în altul ” 3. Deci aceste cercuri pe care limba le trasează în jurul
poporului nu pot fi transpuse unele în altele. După părerea lui Humboldt,.
fiecare limbă reprezintă un sistem finit; ea exprimă mentalitatea unui.
1 Vezi : Saussure, Cours, p. 97 ; Martinet, Elem.en.ts, p. 14.
2 W. von Humboldt, Uber die Verschiedenheit des rnenschlichen Sprachbau.es und ihrem
Einfluss auf die geistige Enhuicklung des Menschengeschlechis, Berlin, 1936, p. 37.
3 Ibidem, p. 59.
B. Clasificarea limbilor
491
popor sau a altuia.și e imposibil de a traduce această mentalitate prin mij-
loace proprii altei mentalități.
Aceste idei, care la Humboldt sînt uneori insuficient de clare, au
fost reluate și interpretate, iar astăzi toți lingviștii sînt de acord cu fap-
tul că, pe de o parte, într-o oarecare măsură fiecare limbă decupează din
realitate aspecte diferite, iar, pe de altă parte, aceeași realitate este struc-
turată diferit în limbi diferite. Astfel Martinet, combătînd noțiunea de
limbă-repertoriu, arată că „ea are la bază ideea simplistă că întreaga
lume se ordonează, anterior viziunii umane, în categorii de obiecte total
distincte, fiecare primind obligatoriu o desemnare în fiecare limbă” 4.
„De fapt — spune mai departe autorul — fiecărei limbi îi corespunde o
organizare proprie a datelor experienței. A învăța o altă limbă nu înseamnă
să pui noi etichete pe niște obiecte cunoscute, ci să te obișnuiești să
analizezi altfel obiectul comunicării lingvistice”5.
La ideea că aceeași realitate se structurează diferit în limbi dife-
rite conduce și teoria lui Hjelmslev despre semnul lingvistic.
Concepînd semnul lingvistic ca relație de solidaritate între două
forme (a conținutului și a expresiei), Hjelmslev susține că diferențele din-
tre limbi se datorează celor două forme care decupează altfel substanța
(a conținutului și a expresiei), aceeași peste tot.
Pentru acest motiv, cînd este vorba de stabilirea echivalențelor
între idiomuri diferite, trebuie să avem în vedere că a, b, c ca termeni ai
unui sistem care denumesc obiectele A, B, C nu pot fi transpuși prin ter-
menii a’ b' c' ai altui sistem, deoarece, deși aceștia se referă la aceeași
realitate, totuși este o realitate văzută altfel, adică nu ca A B C, ci ca
A’B’C’. Altfel spus, a b o =/= a1 V c' pentru că ABC =/= ^^C\
Teoretizînd punctul de vedere după care aceeași realitate este struc-
turată diferit în limbi diferite, lingvistica modernă pare să dea apă la
moară unei idei care de la Humboldt și pînă astăzi nu a încetat de a fi
susținută cu mai mult sau mai puțin succes; este vorba de concepția că
limbile nu sînt echivalente pentru că termenii lor și structurile lor în gene-
ral nu sînt echivalente.
Intr-adevăr, chiar și numai o comparație superficială este sufici-
entă pentru a observa că ceea ce într-o limbă este exprimat într-un anu-
mit fel în altă limbă îmbracă o altă formă. Astfel ceea ce în românește
este redat în forma Citi ani ai? în alte limbi se spune altfel: fr. Quel
âge as-tu?, engl. How old are you ?, rus. Ckom>ko me6a Jiem ? etc. Dar
în ce măsură constituie acest lucru un argument împotriva admiterii
echivalenței idiomurilor ? Trebuie să recunoaștem că aceeași realitate
poate fi structurată în mai multe feluri chiar în una și aceeași limbă. Dacă,
de exemplu, spunem că lupul mănîncă oaia sau că oaia este mîncată de lup
nimic nu-4 împiedică pe interlocutorul nostru să înțeleagă unul și același lucru.
4	Martinet, Elements, p.15.
6 Ibidem, p. 16.
492
IV. Ramificațiile și clasificarea limbilor
Privită prin prisma echivalenței idiomurilor, comparația pe care
o face Hjelmslev între cuvintele : germ. Baum^ Holz, Wald și fr. arbre,
bois, foret pentru a demonstra că aceeași zonă a realității extralingvistice
este divizată în mod diferit în germană și în franceză 6 dovedește, în ulti-
mă analiză, nu că limbile nu ar fi echivalente, ci mai degrabă justifică
greutățile care stau în calea stabilirii corespondențelor între termenii dife-
ritelor sisteme lingvistice.
Așadar, faptul că limbi diferite structurează diferit aceeași reali-
tate nu e decît aparent o dovadă a lipsei de echivalență între idiomuri.
Echivalența sau nonechivalența idiomurilor trebuie apreciată nu după
„cum exprimă”, ci după „cît exprimă” limbile în comparație. Ceea ce
într-o limbă se exprimă printr-un cuvînt, în altă limbă se poate exprima
prin mai multe cuvinte sau printr-o perifrază; ceea ce într-o limbă se
redă cu ajutorul unui cuvînt, în altă limbă poate fi redat printr-o desi-
nență. Aceste deosebiri dintre limbi, care sînt determinate de tipul struc-
tural căruia îi aparține limba dată, nu pot constitui dovezi ale non-echiva-
lenței idiomurilor. Din punctul de vedere al echivalenței idiomurilor,
important e faptul că ceea ce exprimă o limbă poate fi exprimat și în
altă limbă, indiferent de deosebirea dintre mijloacele folosite de o limbă
sau alta.
Partizanii ideii că limbile nu sînt echivalente aduc însă și alte
argumente. Neohumboldtienii nu se opresc la constatarea, pînă la un punct
întemeiată, că aceeași realitate este structurată diferit în limbi diferite,
ci merg mult mai departe. Reînviind tezele susținute de Humboldt cu
privire la legătura dintre limba și spiritul unui popor și atribuind limbii
un rol demiurgic, neohumboldtienii ajung să răstoarne raportul real dintre
limbă — gîndire — realitate. Limba nu mai este forma de exprimare a gîndi-
rii, care la rîndul ei reflectă realitatea, ci o forță care impune omului un
anumit mod de a înțelege lumea. „Lumea nu este numai înțeleasă și gîn-
dită de om cu ajutorul limbajului; viziunea lui despre lume și modul de a
trăi în această viziune sînt deja determinate de limbaj” 7.
Punctul de vedere humboldtian cu privire la limbă ca forță care
creează o anumită viziune a lumii a fost redescoperit independent de către
E. Sapir și B. L. Whorf. Potrivit ipotezei Sapir-Whorf, limba ajută omu-
lui nu numai la comunicarea ideilor; ea creează tiparele în care sînt mode-
late datele experienței individului: ,,... noi disecăm natura — spune
Whorf — urmînd linii trasate dinainte de limbile noastre materne”8.
Considerînd că în raportul dintre realitate, ca obiect al reflectării,
și limbaj, ca mijloc de exprimare, factorul determinant îl constituie limbajul,
neohumboldtienii și adepții ipotezei Sapir-Whorf ajung să susțină că noi
6 Fr. bois se referă la o zonă care în germană constituie o parte a domeniului de
referință din cuvîntul Holz, iar altă parte a domeniului de referință din cuvîntul Wald; germ.
Wald are ca domeniu de referință atît o parte a domeniului fr. bois, cît și o parte a domeniu-
lui de referință fr. forel.
7 E. Gassirer, Pathologie de la conscience symbolique, „Journal de psychologie”, 1929,
p. 29.
8 B. L. Whorf, Language, thought and reality, New York, 1958, p. 213.
B. Clasificarea limbilor
4*3
percepem și înțelegem lumea în funcție de limbile materne, care ne cre-
ează și ne impun o anumită imagine asupra lumii.
G. Mounin arată9 că, din punctul de vedere al neuhumboldtianis-
mului, elementele realității unui limbaj nu revin niciodată sub aceeași
formă în altă limbă și nu sînt o copie directă a realității. Ele sînt reali-
zarea lingvistică și conceptuală a unei vederi a realității care procedează
ca o matriță structurală unică, care în mod continuu compară și opune,
unește și separă datele realității. Observația este valabilă și pentru ipo-
teza Sapir-Whorf.
Concepția etnolingvistică, care susține că există ,,modele lingvis-
tice” diferite de la o limbă la alta și că aceste modele, creații ale ,,geniului
limbii”, influențează felul de a gîndi al oamenilor sau ,,viziunea diferită
asupra lumii’ ’ pe care neohumboldtienii o explică prin diferențe dintre
limbi, în ultimă analiză, pledează împotriva echivalenței idiomurilor.
Rasismul lingvistic, care își are rădăcinile în concepțiile mai sus
amintite ale neohumbolditienilor, susține de fapt inegalitatea dintre limbi,
admițînd că există limbi superioare și limbi inferioare, după cum există
rase superioare și rase inferioare.
Constatarea că aceeași substanță fizică poate accepta descrieri
semantice diferite după cum aparține unei civilizații sau alteia (dovadă
descrierea spectrului solar care nu are în toate limbile același număr de
culori sau descrierea zăpezii care la eschimoși deosebește pînă la 30 de
nuanțe diferite) dovedește că limba condiționează, dar numai într-o anu-
mită măsură, viziunea noastră despre lume.
îp această ordine de idei, amintim pe Adam Schaff, cu articolul
Langage et realite 10. Autorul arată că pentru a combate pe cei ce susțin
că limbajul e forța creatoare a realității e suficient să le punem problema
originii limbajului. Creatorul ,,imaginii lumii” (limbajul) e în același
timp un produs creat de această lume. Cînd spunem că eschimoșii disting
30 de feluri de zăpadă, că deci au o altă viziune a aceleiași realități, nu
înseamnă că ei fabrică în mod arbitrar diferitele feluri de zăpadă; ele
există în mod obiectiv, dar noi le-am neglijat pentru că ne-am concentrat
atenția asupra trăsăturilor comune ale acestor feluri de zăpadă : culoare,
temperatură etc.
Distincția pe care eschimoșii o fac între diferitele feluri de zăpadă
este pentru ei o chestiune de viață și de moarte, și evoluția limbajului
în sensul marcării acestei distincții este impusă de practica socială n. Ca
dovadă că nu se poate merge prea departe în interpretarea diferențelor
dintre limbi ca izvor al viziunii diferite asupra lumii ar putea servi și
observația că exemplele de deosebiri frapante care se aduc în astfel de
discuții sînt puțin numeroase și de obicei cam aceleași. Probabil că ase-
mănările dintre limbi în ceea ce privește viziunea asupra lumii sînt mai
numeroase decît deosebirile.
9 Mounin, Traduction, p. 45.
10 Apărut în revista „Diogene”, nr. 51, 1965.
11 Schaff, art. cit., p. 157.
49 4
IV. Ramificațiile și clasificarea limbilor
Pare întemeiată remarca că ipoteza Sapir-Whorf este fundată pe
un cerc vicios : se postulează diviziunea diferită a lumii pentru că există
structuri lingvistice diferite, apoi se explică că aceste structuri lingvistice
sînt diferite pentru că ele reflectă viziuni diferite asupra lumii12.
O altă ipoteză cu implicații pentru problema echivalenței idiomurilor
este aceea a „multitudinii civilizațiilor ”sau„ a culturilor”.
Mult timp s-a crezut în identitatea universului terestru, dar dezvol-
tarea antropologiei și a etnografiei au dovedit că nu întotdeauna struc-
turile lingvistice exprimă aceeași „lume”, ci „lumi” sau „culturi” dife-
rite. Diferențele de structuri lingvistice provenite din diferențele existente
în realitatea obiectivă nu trebuie confundate cu neconcordanțele dato-
rate modurilor diferite de a exprima aceeași realitate.
Deși locuiesc pe aceeași planetă, oamenii nu se află peste tot în ace-
leași condiții de viață. Există deosebiri în formele de relief însoțite de
diferențe de climă, de floră și faună, după cum există deosebiri și în cul-
tura materială, ceea ce accentuează ruptura între „culturile” umane. La
toate acestea trebuie să adăugăm deosebirile din cultura socială și deo-
sebirile în domeniul culturii ideologice.
Întrucît există un acord în privința admiterii diferențelor de cul-
tură sau de civilizație, devine legitimă întrebarea dacă nu cumva aceste
deosebiri de cultură generează inegalitatea idiomurilor. Intr-adevăr, lim-
bile se deosebesc mai mult prin ceea ce nu exprimă decît prin ceea ce ex-
primă, deși cu mijloace și în moduri diferite. Româna de exemplu nu mar-
chează prin termeni diferiți deosebirile de înțeles pe care engleza le redă
prin cuvintele grandson și nephew. Dacă însă într-un context sau altul
se simte nevoia de a preciza despre ce fel de nepot este vorba, româna
recurge la perifrază și redă sensul cuvintelor din engleză prin nepot de
fiu și respectiv nepot de frate sau de soră. Limba maya nu are
cuvinte pentru a exprima noțiunile frate și soră, în schimb are termeni
distincți pentru frate mai tînăr și frate mai în vîrstă13.
Deosebirile de acest fel apar cu atît mai evident cu cît limbile în com-
parație sînt purtătoare ale unor civilizații de nivel diferit.
De aceea, cînd vorbim de echivalența idiomurilor, trebuie să avem
în vedere că există grade diferite de echivalență, după cum există civili-
zații de nivele diferite. Limbile popoarelor aflate pe aceeași treaptă de
dezvoltare sînt echivalente într-o măsură mai mare decît limbile purtătoare
ale unor civilizații de nivele diferite.
Pentru a înțelege posibilitățile reduse în stabilirea echivalenței
între limbi care exprimă civilizații de grade diferite, ar fi suficient să ne
gîndim la greutățile pe care le-ar ridica tentativa de traducere a unei
cărți de filozofie într-o limbă care nu are încă vocabular științific.
Diferența dintre civilizații nu justifică negarea totală a echiva-
lenței idiomurilor. Chiar în cadrul aceleiași civilizații, între diferite gru-
12 Mounin, lucr. cit., p. 264.
13 Pentru exemple, vezi Mounin, lucr. cit., p. 66.
B. Clasificarea limbilor
495
puri sociale, din cauza diferențelor de cultură, există neconcordanțe între
termenii folosiți pentru denumirea unei anumite realități. De exemplu,
acolo unde citadinul vede iarbă în general, țăranul distinge cîteva soiuri
de iarbă, avînd termeni deosebiți pentru fiecare soi. Această neechiva-
lență dintre diferite limbaje din cadrul aceluiași sistem lingvistic nu con-
stituie însă un obstacol de neînlăturat în calea comunicării între diferitele
grupuri speciale ale aceleiași colectivități lingvistice. Păstrînd anumite
proporții, observația este valabilă și pentru posibilitățile de comunicare
între sisteme lingvistice care exprimă civilizații diferite. Punctul de ple-
care în admiterea echivalenței idiomurilor trebuie să-1 constituie concep-
tul despre ,,universaliile limbajului”, care este independent de gradul sau
tipul de civilizație.
în ciuda diversității sub care se prezintă limbile naturale, faptul
că toată omenirea locuiește pe aceeași planetă face ca pentru limbaj, în
general, semnificația referențială de bază să fie aceeași. Sistemul logic
care se află la baza gîndirii ca mijloc de cunoaștere a realității este de ase-
menea același pentru toate popoarele.
Cu alte cuvinte, există universalii cosmologice la care trebuie să
adăugăm universaliile biologice, fiziologice, psihologice și sociologice,
toate constituind un vast cîmp de trăsături comune care au permis ling-
visticii moderne să fundeze o noțiune relativ nouă, aceea a universaliilor
limbajului14.
După definiția lui I. F. Varduli, universaliile limbajului sînt trăsă-
turile lingvistice relevante sau raporturile dintre trăsăturile lingvistice
existente în toate limbile15.
Reiese din această definiție că, în stadiul actual de dezvoltare, ling-
vistica postulează nu numai un ansamblu de universalii formale (adică
reguli valabile pentru toate limbile), ci și un anumit număr de universalii
substanțiale.
14 Nu există un acord general cu privire la definirea acestui concept, ceea ce se re-
flectă și în folosirea a doi termeni care nu sînt perfect sinonimi : universaliile limbii (limbajului)
și universaliile lingvistice.
După una din teorii, universaliile lingvistice sint „teze rezumative despre caracteristici
sau tendințe împărtășite de toți vorbitorii. Ca atare, ele constituie tezele cele mai generale
ale lingvisticii’' (LH. Greenberg, Ch.E. Osgood și J.J. Jenkins, Memorandum Concerning Language
Universals, în Universals of Language, Cambridge, 1966, p. XV).
Concepute astfel, universaliile lingvistice au în vedere doar cîmpul tradițional al ling-
visticii, adică limbile naturale. Autorii Memorandum-uXiu arată că din punct de vedere logic
universaliile lingvistice pot fi definite ca afirmații de tipul : „în toate limbile există X" sau
„în toate limbile există sau X sau Y”, adică afirmații care se referă la existența sau absența
în toate limbile a unui clement sau afirmații care se referă la probabilitatea unui element, de
tipul : „X, sau o valoare a lui X, c mai probabil decît Y”.
în acord cu teoria susținută de Hockett, universaliile limbajului sînt acele trăsături care
se găsesc în toate limbile (The Problem of Universals in Language, în Universals of Language,
p. 1).
în această accepție termenul de universalii ale limbii (limbajului) acoperă un cîmp mai
larg, întrucît, în afară de limbile naturale, poate avea ca domeniu de referință și alte sisteme
semiotice.
15 în art. Hec.KOJibKO saMenanuu e censu c asbiKoebiMii yHueepcajiutiMU, în Ceuuo-
muKa u eocmouHbie nsbiKU, Moscova, 1967, p. 107 — 112.
496
IV. Ramificațiile și clasificarea limbilor
Premisa necesară în determinarea pe cale empirică a universaliilor
limbajului este dată de descrierea mai multor (poate a tuturor) sisteme ling-
vistice. Din compararea mai multor sisteme lingvistice cunoscute sînt deduse
trăsăturile sau relațiile lingvistice universale.
Se încearcă determinarea universaliilor la diferite nivele ale limbii:
fonetică, morfologie, sintaxă, semantică. Cu cît este mai sistematic nive-
lul limbii, cu atît e mai ușor de descris și deci mai ușor de desprins ceea
ce este universal pentru acel nivel și invers.
Pentru acest motiv cel mai ușor de determinat vor fi universaliile
la nivel fonologie, iar cel mai greu, la nivel semantic.
De exemplu, toate limbile au vocale și consoane, iar organizarea
vocalelor și a consoanelor prezintă unele caracteristici universale 10. Univer-
saliile fonologice, concepute ca trăsături distinctive inerente, au fost rele-
vate de R. Jakobson17, care stabilește 12 opoziții binare, din care fiecare
limbă alege și îmbină diversele trăsături distinctive în funcție de speci-
ficul ei.
în materie de semantică, greutatea descoperirii legilor generale nu
trebuie să conducă la negarea lor. Observînd că în toate limbile lumii
există aspecte comune ale transferului ăe sens, ca : metafora, metonimia
etc., F. M. Berezin consideră că trebuie să acceptăm presupunerea unei
logici interioare coordonatoare care se manifestă în transformarea sen-
sului cuvintelor18. Rezultă de aici că, cel puțin în măsura în care depind de
logică, modificările semantice au caracter universal.
Referitor la morfologie, universaliile sînt parțial implicate în discu-
țiile care s-au făcut în legătură cu faptul că cea mai mare parte a limbilor
admit opoziția verbo-nominală19.
în cadrul verbului, opoziția temporală : prezent — trecut — viitor
este generală, chiar dacă mijloacele de marcare a ei diferă.
în cercetarea universaliilor sintactice o direcție nouă reprezintă ana-
liza structurală a limbilor.
S-a încercat relevarea universaliilor sintactice pe baza analizei struc-
turale urmînd 3 căi:
a)	Hjelmslev reduce toate tipurile de relații sintactice la trei tipuri
generale : relații de solidaritate (interdependență), relații de dependență
și relații de constelație.
16 F. M. Berezin arată că, în ceea ce privește consoanele, universale sau aproape
universale sînt 4 rînduri de consoane (guturale, apicale, labiale și siflante). (Vezi art. K noc-
manoeKe npoâjieMbi nauKoebix yHueepcajiuu, în CeMuomuKa u eocmouHbie aabiKU, p. 120.)
17 Cele 12 opoziții universale despre care vorbește R. Jakobson, în mai multe rînduri^
sînt: 1) vocalic/non vocalic; 2) consonantic/non consonantic; 3) compact/difuz; 4) cu ten-
siune/fără tensiune; 5) sonor/surd; 6) nazal/oral; 7) discontinuu/continuu; 8) strident/mat;
9) blocat/non blocat; 10) grav/acut; 11) bemolizat/non bemolizat; 12) diezat/non diezat (vezi
Giulio Lepschy, La linguistique structurale, Paris, 1968, p. 132 — 133).
18 F. M. Berezin, art. cit., p. 120.
19 Martinet, Reflexions sur le probleme de l’opposition verbo-no minate, ,,Journal de Psy-
chologie normale et pathologique” XIII, 1950.
B. Clasificarea limbilor
497
b)	Studiul părților de vorbire pe baza analizei distribuționale poate
să conducă la descoperirea relațiilor existente între aceste părți de vor-
bire. G. Mounin arată că E. A. Nida tinde să găsească în toate limbile lumii
cinci mari „părți de vorbire” sau „clase” (cuvinte pentru obiecte, cuvinte
pentru evenimente, abstracte, modificatori ale primelor două clase și relațio-
nale), iar relațiile dintre aceste cinci clase de termeni ar schița o sintaxă
generală mai precisă lingvistic decît cele trei tipuri de relații ale lui
Hjelmslev 20.
c)	O a treia cale de relevare a universaliilor sintactice este repre-
zentată de modelul gramaticilor transformaționale.
în cadrul gramaticilor transformaționale, N. Chomsky consideră
că se poate stabili pentru o limbă (engleza) un mic nucleu de propoziții
după modelul cărora se poate construi corect orice propoziție în limba
respectivă. Gramatica transformațională ar fi pentru o limbă ceea ce
algebra este pentru aritmetică. în cadrul acestei formalizări se creează
posibilitatea de a face comparații cu sintaxa altor limbi sau a tuturor lim-
bilor și de a degaja universaliile sintactice.
Pornind de la conceptele : structură de adîncime și structură de supra-
față, care se află la baza modelului transformațional, partizanii gramatici-
lor transformaționale pun mari speranțe în posibilitatea acestor modele
de a dezvălui universaliile limbilor (limbajului).
Se apreciază că „cea mai mare parte — probabil întreaga structură
de adîncime — este universală” 21.
Demonstrarea unei astfel de ipoteze rămîne însă în sarcina de viitor
a lingvisticii.
Universaliile limbii constituie o problemă deschisă și nu este aici
locul pentru amănunte. Pentru echivalența idiomurilor este suficient să
menționăm că lingviștii admit că există universalii în limbă în ciuda fap-
tului că, fiind puțin studiate, nu dispunem încă de mijloacele necesare
pentru determinarea lor și nu avem posibilitatea să le inventariem.
Tocmai existența, în varietatea extremă sub care ne apar limbile,
a unei baze comune a sistemelor lingvistice asigură o anumită echivalență
a idiomurilor și explică posibilitatea traducerii.
6.	Posibilitatea traducerii
Istoria omenirii dovedește că diversificarea lingvistică nu a consti-
tuit un obstacol de neînlăturat în calea comunicării între vorbitori de limbi
diferite.
Nevoile vieții sociale, care au impus anumite contacte între comuni-
tăți lingvistice diferite, au făcut necesară căutarea echivalenței de înțeles
între enunțuri aparținînd unor sisteme lingvistice diferite.
20 Mounin, lucr. cit., p. 255.
21 Ruwet, Introduction, p. 357.
32 - c. 1213
498
IV. Ramificațiile și clasificarea limbilor
Operația prin care înțelesul unui enunț aparținînd unui anumit sis-
tem lingvistic este redat cu mijloacele altui sistem poartă numele de tra-
ducere.
Activitatea de traducere este generată de existența pe glob a mai.
multor limbi și va fi necesară atît timp cît omenirea nu va dispune de o
limbă unică pentru comunicare.
Izvorînd dintr-o necesitate practică imediată, activitatea de tra-
ducere a avut la început caracter oral, așa-numita ,,interpretare” sau
„tîlmăcire”. Apoi traducerea s-a extins la texte scrise.
Practica traducerii depindea de textul ales. Astfel traducerea unui
text religios (considerat sacru) nu trebuia să adauge, și nici să omită
ceva față de originalul despre care se credea că are origine divină. Tradu-
cerea unui text laic era mai degrabă o imitație sau o adaptare, care une-
ori mergea pînă la schimbarea personajelor și modificarea subiectului.
Scopul urmărit în asemenea traduceri era în primul rînd de natură estetică.
Din îmbinarea celor două atitudini față de original s-au născut
caracteristicile traducerii literare moderne, care a luat de la traducerea
religioasă respectul și scrupulozitatea față de original, iar de la tradu-
cerea de imitație și adaptare a păstrat grija pentru aspectul estetic al
traducerii.
Greutățile izvorîte din nevoia de fidelitate față de original, nevoie
obligatorie pentru traducerile religioase, au condus la necesitatea teoriei
traducerii.
Pînă în vremea din urmă o teorie ca atare nu a fost însă posibilă,
datorită stadiului de dezvoltare al științelor de la care se cere o contri-
buție mai mare sau mai mică, ca : lingvistica, logica, psihologia, pedago-
gia etc. Luări de poziție au existat încă din antichitate și în primul rînd
de la cei care făceau traduceri. Ele se refereau mai ales la modul cum tre-
buie înfăptuită o traducere : să se facă textual, chiar dacă e în dauna
conținutului de idei și cu încălcarea normelor limbii în care se traduce,
sau să se redea conținutul originalului într-o formă adaptată la limba
care traduce ? ; cu alte cuvinte, să se traducă mot ă mot sau liber ?
Referitor la posibilitatea traducerii, de-a lungul istoriei s-au confrun-
tat două opinii care au ajuns pînă în zilele noastre.
1.	Pe de o parte, pornindu-se de la o concepție naivă cu privire la
identitatea idiomurilor, s-a ajuns la principiul teoretic că se poate traduce
orice și în întregime. Punctul acesta de vedere are o răspîndire mai largă
în special pînă la perioada Renașterii și este justificat de stadiul de dez-
voltare al cunoștințelor lingvistice.
2.	Pe de altă parte, dezvoltarea activității de traducere din peri-
oada Renașterii, cu interesul ei pentru antichitate și mai ales noile cerințe
pe care le pune în fața traducerii perioada de trezire a conștiinței națio-
nale scot în evidență greutățile practice ale traducerii. Tendința de a
păstra culoarea locală și nevoia de a-1 transpune pe cititor într-o altă țară
și în altă epocă, subliniind totodată întreaga originalitate a operei traduse,
aduc pe traducător în fața unor probleme noi și uneori foarte greu de rezol-
B. Clasificarea limbilor
499
vat. Pe plan teoretic conștiința acestor greutăți a generat ideea că o tra-
ducere completă niciodată nu este posibilă. Ideea aceasta apare din ce
în ce mai des în formulări de felul acestora : traducătorul este pentru autor
un rival sau un dușman; traducerea înseamnă moartea unei opere; tra-
duttore traditore etc.
De la aceste formulări s-a trecut ușor la poziția extremistă cu pri-
vire la imposibilitatea traducerii, poziție care, pe baza ideilor lui Hum-
boldt, capătă o justificare teoretică prin introducerea punctului său de
vedere cu privire la deosebirile ireductibile dintre limbi (vezi Echivalența
idiomurilor, IV B 5).
Dacă pînă nu de mult problemele traducerii erau de obicei ridicate
și uneori rezolvate în mod empiric mai ales de către scriitori, care adesea
erau și cei mai buni traducători, în lingvistica actuală teoria traducerii
a devenit o problemă de interes mai larg, preocupînd în egală măsură pe
lingviști și pe literați. Problemele traducerii constituie obiectul de studiu
a numeroase lucrări și articole, iar revista ,,Babei”1 este în întregime con-
sacrată confruntărilor de opinii despre traducere.
în general există trei modalități de abordare a problemei traducerii:
1.	De pe pozițiile lingvisticii, considerînd traducerea o operație
care necesită cunoștințe strict științifice și un mod specific de analiză
lingvistică. Punctul acesta de vedere e reprezentat de lingvistul sovietic
A. Fedorov 2 și a fost împărtășit de J. Vinay și J. Darbelnet 3.
2.	De pe pozițiile esteticii, considerînd traducerea o artă care nu
poate fi redusă la o analiză științifică de lexic, morfologie și sintaxă. Această
accepție* a traducerii e susținută în primul rînd de E. Cary4, dar și
de alții, în special scriitori care s-au opus punctului de vedere formu-
lat de A. Fedorov. Considerînd traducerea o artă, scriitorii sovietici au dez-
lănțuit în cadrul Congresului al II-lea (1954) o puternică contraopinie
față de poziția lui A. Fedorov în legătură cu traducerea. Cele două poziții
(lingvistică și estetică) în abordarea problemei traducerii își trag rădă-
cinile din constatarea că dificultățile practicii traducerii diferă în funcție
de natura textului: traducerea unei opere literare ridică probleme mult
mai grele și mai complicate decît traducerea unei opere științifice.
Cei care neagă posibilitatea traducerii au în vedere mai ales tradu-
cerea operelor literare. în această ordine de idei amintim pe filo-
zoful estetician Benedetto Croce (1866—1952), care arată că tradu-
cerea înțeleasă ca ,,trecerea unei expresii într-alta, ca a unui lichiddintr-un
vas într-un altul de o formă diferită”5 este o operație imposibilă.
Croce susține că, în ceea ce privește expresia operei literare, traducătorul
se află în fața următoarei dileme : sau păstrează expresia originalului și
realizează o traducere inestetică, care ,,diminuează și strică” din valoarea
1 ,,Revue internaționale de la traduction”, UNESCO, Bonn.
2 Beedeuue e meoputo nepeeoda, Moscova, ed. I, 1953, ed. a Il-a, 1958.
3 Stylistique comparee du franqais et de l’anglais, Montreal, 1958.
4 La traduction dans le monde moderne, Geneva, 1956.
6 B. Croce, Estetica privită ca știință a expresiei și lingvistica generală (trad. rom.),
București, 1970, p. 139.
500
IV. Ramificațiile și clasificarea limbilor
operei, sau creează o nouă expresie, dar expresiei noi îi corespunde și un
conținut nou, și atunci traducerea este estetică, dar mai mult sau mai
puțin se îndepărtează de original6.
Întrucît realizarea unei noi expresii pentru opera literară presu-
pune din partea traducătorului nu numai cunoștințe lingvistice, ci și talent,
reiese că traducerea literară nu poate fi redusă la operația lingvistică de
stabilire a echivalențelor dintre două idiomuri.
3.	De aceea, alături de poziția lingvistică și estetică, există și al
treilea mod de abordare a problemei traducerii, cel adoptat de G. Mounin,
care împacă cele două tendințe (lingvistică și estetică) și consideră tradu-
cerea o operație cu două aspecte : ,,Traducerea rămîne o artă — spune
Mounin 7 — , dar o artă fundată pe o știință. Problemele puse de operația
de traducere și de posibilitatea sau imposibilitatea ei pot fi lămurite în
primul rînd numai în cadrul științei lingvistice”.
Cu alte cuvinte, legitimitatea traducerii sau limitele în care reali-
zarea ei este posibilă trebuie rezolvate în lumina cuceririlor mai puțin
contestate ale lingvisticii actuale.
într-o anumită măsură, problemele teoretice ale traducerii se con-
fundă cu teoriile despre echivalența idiomurilor. Este de la sine înțeles
că, teoretic vorbind, posibilitatea traducerii este subordonată gradului
de echivalență dintre limbile în comparație. Pentru acest motiv argu-
mentele invocate de cei care susțin că idiomurile nu sînt echivalente
(vezi cap. Echivalența idiomurilor, IV B 5) prezintă, pentru o teorie a
traducerii, cel puțin același interes pe care trebuie să li-1 acorde analiza
problemei echivalenței idiomurilor.
Privite din punctul de vedere al posibilității traducerii, aceste argu-
mente nu pot fi însă apreciate global. Astfel, în timp ce viziunea
diferită asupra lumii constituie un argument în sprijinul imposibilității
traducerii integrale, structurarea diferită a aceleiași realități justifică doar
greutățile mai mult sau mai puțin mari în efectuarea traducerii.
în primul caz, limitele operației de traducere sînt determinate de
cauze obiective; în al doilea caz, caracterul parțial al traducerii ține de
motive de ordin subiectiv. Se poate spune că în al doilea caz este posi-
bilă o traducere integrală, dar realizarea ei depinde de cunoștințele sau
de talentul traducătorului.
De pildă, între enunțurile mă doare capul din română și cores-
pondentul j'ai mal ă la tete din franceză sau mi-e foame și fai faim există
o echivalență de înțeles greu de contestat cu toate că diferența de struc-
tură dintre enunțurile românești și cele din franceză este evidentă.
Cînd însă deosebirile dintre limbi provin din viziunea diferită asu-
pra realității, dificultățile în traducere sînt cam de același grad cu cele
generate de diferența de cultură sau de civilizație.
Cel care are în limbă termeni doar pentru 2 culori ale spectrului
solar, în loc de 7 sau de 11 cum există în alte limbi, se află, în ceea ce
6 B. Groce, lucr. cit.
7 Mounin, Traduclion, p. 16 — 17.
B. Clasificarea limbilor
501
privește traducerea, cam în aceeași situație cu cel care trebuie să traducă
niște noțiuni, dintr-o anumită limbă în care ele au o bază concretă, într-o altă
limbă în care realitatea obiectivă nu oferă o astfel de bază. De exemplu :
cum se va traduce noțiunea de deșert într-o limbă vorbită de locuitorii
din pădurile Amazonului sau noțiunea de munte sau mare pentru vorbi-
torii din regiuni unde nu există astfel de realități?
între argumentele care conduc la negarea posibilității teoretice a
traducerii se numără și unele teorii din lingvistica modernă în legătură
cu noțiunea de sens al unui enunț lingvistic.
Partizanii posibilității traducerii integrale pleacă de la ideea că
limba este o sumă de nume pentru tot atîtea obiecte, iar traducătorul n-ar
avea de făcut decît să schimbe etichetele și eventual să le îmbine după
normele gramaticale ale fiecărei limbi.
Atrăgînd atenția asupra caracterului complex al limbajului, F. de
Saussure, în Cursul de lingvistică generală, combate părerea după care
limba e concepută ca , ,o listă de termeni corespunzînd la tot atîtea lucruri’ ’8.
Teoria lui Saussure despre valoarea conceptuală a scos în evidență
faptul că semnificația unui cuvînt nu este același lucru cu valoarea lui.
Făcînd parte dintr-un sistem, conținutul cuvîntului nu este determinat
decît prin raportarea la ceea ce există în afara lui9. Pentru acest motiv,
două cuvinte aparținînd unor sisteme lingvistice diferite pot avea ace-
eași semnificație, clar nu și aceeași valoare.
Astfel fr. boeuf și rom. bou au aceeași semnificație, dar în franceză
același termen se folosește și pentru a denumi o bucată de carne de vită,
ceea ce nu este cazul corespondentului românesc. Prin urmare, cei doi
termeni în discuție au valori diferite în română și în franceză.
Teoria lui Saussure despre valoarea conceptuală este o argumen-
tare științifică a unei probleme care în mod empiric fusese semnalată
încă de Cicero, anume că traducerea mot ă moi este întotdeauna sortită
eșecului.
Conceptul de valoare din lingvistica modernă nu justifică însă impo-
sibilitatea traducerii, ci numai caracterul complex al operației de traducere.
O altă concepție despre noțiunea de sens care poate conduce la
concluzii pesimiste în legătură cu posibilitatea teoretică a traducerii este
concepția behavioristă inaugurată în lingvistică de către L. Bloomfield
cu lucrarea Language, Londra, 1933 (vezi Lexicul. Semantica, II C 4).
Definind sensul ca sumă a reacțiilor la un stimul, L. Bloomfield recm
noaște că sesizarea lui este științific imposibilă, pentru că ar trebui să
se cunoască toate situațiile de folosire a unui enunț și toate reacțiile de
răspuns, ceea ce practic nu e posibil.
O concluzie asemănătoare în ceea ce privește posibilitatea cunoașterii
sensului se desprinde și din concepția glossematică. Fiind prin ea însăși
o masă amorfă înainte de a fi turnată în tiparul formei, substanța conți-
8 Cours, p. 97.
9 Ibidem, p. 160.
502
IV. Ramificațiile și clasificarea limbilor
mitului sau sensul scapă oricărei analize și, prin urmare, nu poate fi cu-
noscut 10.
Așadar, avînd la bază puncte diferite în conceperea sensului lingvistic,
Bloomfield și descriptiviștii americani, pe de o parte, și L. Hjelmslev, pe
de altă parte, nu neagă de fapt existența lui, dar ajung la aceeași concluzie
care interesează în problema traducerii, anume că mijloacele de care dis-
pune lingvistica nu epuizează studierea sensului. Sensul unui enunț rămî-
nînd necunoscut, nu vom reuși niciodată să-i stabilim echivalentul într-o
altă limbă.
Trebuie menționat că nici Hjelmslev și nici Bloomfield și descrip-
tiviștii americani nu au tras din teoriile lor despre sens concluzii în legătură
cu imposibilitatea traducerii. Alții însă au arătat cum aceste teorii pot fi
interpretate în sensul negării posibilității teoretice a traduceriin.
Eezumînd cele de mai sus, se poate spune că teoriile din lingvistica
modernă despre structurarea diferită a aceleiași realități, viziunea diferită
asupra lumii, multitudinea civilizațiilor și diferitele interpretări ale noțiunii
de sens, atrăgînd atenția asupra dificultăților pe care le ridică traducerea,
au respins concepția naivă că se poate traduce orice și integral, dar au creat
totodată pericolul de a cădea în extrema cealaltă, anume că nimic nu se
poate traduce.
Totuși lingvistica modernă oferă și argumentul teoretic care legiti-
mează posibilitatea traducerii. Această posibilitate își găsește justificarea
teoretică în conceptul relativ nou de universalii ale limbii (vezi. p. 495—497).
Există universalii semantice, morfologice și sintactice a căror traduc-
tibilitate nu poate fi negată de nici o ipoteză. Cel puțin pentru ceea ce
este universal, adică comun tuturor limbilor, universalii formale și univer-
salii substanțiale, posibilitatea traducerii integrale este teoretic justificată.
Elementele semnificației „public observabile” pot fi ușor detașate
și transpuse în altă limbă. „în ceea ce privește denumirea — spune Bloom-
field — , tot ce se poate spune într-o limbă dată poate, fără îndoială, să
fie spus și în altă limbă12. în felul acesta este subliniată traductibilitatea
sensului denotativ al oricărui enunț lingvistic.
Cu toate discuțiile de principiu, dezvoltarea activității de traducere
dovedește că, dincolo de limitele sale teoretice, traducerea nu numai că
este posibilă, dar, pentru stadiul actual al științelor, progresul nu poate
fi conceput în afara colaborării internaționale, cu alte cuvinte, în afara
comunicării, pe calea traducerii, între colectivități lingvistice diferite.
Teoriile lingvistice invocate de cei care neagă posibilitatea teoretică
a traducerii au la bază, în adevăr, o serie de greutăți care stau în calea
stabilirii echivalenței de înțeles a unor enunțuri ce aparțin la sisteme lingvis-
tice diferite, dar aceste greutăți se prezintă diferit de la o pereche de limbi
la alta și de aceea soluțiile concrete nu țin de teoria generală a traducerii,
ci de o teorie care trebuie stabilită pentru cîte o pereche de limbi. Dar și
10 Mounin, Traduction, p. 37.
11 Ibidem, cap. III, p. 21—41.
12 Language, p. 277.
B. Clasificarea limbilor
503
în acest caz rezolvarea problemelor nu poate merge pînă la stabilirea de
rețete exacte pentru fiecare caz de neconcordanță între limbi. După cum a
arătat A. Fedorov13, întotdeauna există mai multe variante posibile, din
care traducătorul alege pe cea pe care o consideră mai potrivită. Acest
lucru justifică într-o anumită măsură afirmația că o traducere nu epuizează
niciodată originalul.
De pildă, observația că aceeași realitate este structurată diferit în
limbi diferite atrage atenția, în efectuarea unei traduceri, asupra unor
greutăți privind : normele de compunere sau derivare a cuvintelor, mijloa-
cele de redare a categoriilor gramaticale care nu au corespondență formală
în limba în care se traduce (de exemplu cum se exprimă categoria aspectului
cînd se traduce din rusă sau din engleză în română), mijloacele folosite de o
limbă pentru redarea semnificației unor părți de vorbire ce nu există în
limba în care se traduce (de exemplu cum se va reda în rusă valoarea artico-
lului definit din limbile romanice și germanice sau valorile din sfera tre-
cutului).
De asemenea există probleme în legătură cu sintaxa îmbinărilor,
cu topica cuvintelor.
Viziunea diferită asupra lumii și multitudinea civilizațiilor creează
traducătorului o serie de greutăți în ceea ce privește mijloacele de exprimare
a unor semnificații din limba originalului inexistente în limba în care se
face traducerea. Aceste greutăți nu sînt de neînlăturat, pentru că oamenii
pot să-și reprezinte lucruri pe care nu le-au văzut niciodată, dar care le sînt
descrise, cu ajutorul altor noțiuni cunoscute de ei.
Greutățile generate, pentru cîte o pereche de limbi, de viziunea
diferită asupra lumii și de multitudinea civilizațiilor sînt micșorate sau
înlăturate pe măsură ce contactul dintre limbile respective capătă o tradiție
mai îndelungată. Traductibilitatea diferitelor culturi este asigurată de
faptul că sistemele lingvistice nu sînt închise și, dacă nu este altă soluție de
stabilire a unui corespondent, se împrumută termenul din original14.
Critica pe care lingvistica modernă o face în jurul noțiunii de sens
de asemenea atrage atenția asupra unor greutăți în practica traducerii,
cum ar fi, de exemplu, diferența dintre limbi în ceea ce privește sinonimia
lexicală : ceea ce o limbă exprimă prin mai mulți termeni alta poate să
redea printr-unul singur sau ceea ce o limbă redă printr-un cuvînt alta
exprimă printr-un grup de cuvinte.
O altă chestiune legată de noțiunea de sens, importantă pentru
problema stabilirii echivalențelor între termenii unor limbi diferite, este
aceea a delimitării lui, pe de o parte, în sens denotativ și conotativ 15, pe de
altă parte, în sens eidetic și sens operațional16, ambele tipuri de delimitări
apărînd mai întîi în logică, de unde au trecut în lingvistică.
13 A. Fedorov, lucr. cit., p. 160 — 161.
14 La început termenul este explicat și apoi se încetățenește. De fapt așa se petrec
lucrurile cu toate neologismele împrumutate.
15 Ch. Morris, Foundation of the Theory of Signs, 1938 ; vezi și Stati, Sintaxă, p. 210 — 211.
16 Vezi M. Bochenski, The Methods of Contemporary Thought.
504
IV. Ramificațiile și clasificarea limbilor
Sensul denotativ, fiind conceput ca parte a sensului unui enunț
determinată de realitatea obiectivă, este ușor de sesizat, iar atunci cînd
se compară două sisteme lingvistice, corespondențele pentru sensul deno-
tativ se pot stabili relativ ușor. Este cazul tuturor domeniilor științifice.
Sensul conotativ, într-o accepție mai largă, este latura sensului care
se referă la exprimarea trăirilor subiective, ansamblul de valori subiective
atașate la același enunț (vezi Lexicul. Semantica, II C 4). Avînd caracter
subiectiv și fiind foarte complex, sensul conotativ al unui enunț este
greu de sesizat chiar în comunicarea monolingvă (vezi Limitele comunica-
bilității prin limbaj, II A 6). De aceea, în traducere, echivalențele la nivelul
sensului conotativ scapă posibilității perceperii și transpunerii cît de cît
exacte dintr-un sistem lingvistic în altul. ,,Analiza sensului conotativ —
spune G. Mounin — pune în evidență în mod științific de ce « atmosfera
afectivă » care învăluie cuvintele rezistă la o traducere” 17.
Sensul operațional se referă la regulile de folosire sintactică a unui
semn și este important pentru practica traducerii atunci cînd echivalentul
sensului referențial (eidetic) e mai greu de stabilit sau ne scapă momentan.
Cunoașterea sensului operațional ne ajută să știm cum să operăm cu un
anumit semn fără a cunoaște care este semnificația lui.
Din semnalarea unor categorii de greutăți pentru care traducătorul
trebuie să găsească o soluție mai mult sau mai puțin adecvată, în funcție
de măsura în care cunoaște limbile în comparație, dar și de talentul său
de traducător, reiese că, de la o limbă la alta, limitele în stabilirea echiva-
lențelor de înțeles depind, pe de o parte, de natura textului tradus (știin-
țific sau literar), pe de altă parte, de tradiția legăturilor dintre cele două
iimbi.
Cantitativ vorbind, ceea ce nu se poate traduce reprezintă o parte
infimă în raport cu partea traductibilă, care este totdeauna și partea esen-
țială, pentru că ține de latura obiectivă a semnificației mesajului dat.
Așadar operația de traducere pune semnul egal între două mărimi
care nu se suprapun perfect. în acest sens poate fi luată și afirmația că
,,nimic nu este intraductibil, nimic nu se poate traduce fără o cît de ușoară
abatere” 18.
Activitatea de traducere cunoaște o continuă dezvoltare și putem
spune că nu există domeniu de activitate umană în care să nu fi pătruns
traducerea.
Dezvoltarea activității de traducere are o dublă consecință : con-
tribuie la apropierea culturilor, în special pentru popoarele care au ajuns
la același nivel de dezvoltare, iar la rîndul ei această apropiere a culturilor
duce la o apropiere a limbilor, ceea ce constituie premisa formării pe cale
naturală a unei limbi unice. Pînă acolo însă este o distanță destul de mare,
iar în parcurgerea ei nu ne putem dispensa de traducere. Mai mult chiar,
necesitatea de a traduce mult și repede a dus la crearea mijloacelor pentru
traducerea automată.
17 Mounin, Traduction, p. 167.
18 AI. Graur, Traducerea este posibilă?, în Scrieri de ieri și de azi, București, 1970^
p. 17.
B. Clasificarea limbilor
505
7.	Traducerea automată
a.	Scurt istoric
Prima invenție legată de o încercare de traducere automată aparține
savantului rus Smirnov Troianski și datează din anul 1933. Se afirmă că
aparatul conceput de S. Troianski ar fi permis să se traducă „simultan și
la distanță în mai multe limbi” x.
La vremea respectivă, această invenție a rămas însă fără ecou atît
în ceea ce-i privește pe lingviști, cît și pe tehnicieni. Abia în 1946 englezii
A.D.Booth și Warren Weaver au abordat în ansamblu problema traducerii
cu ajutorul calculatoarelor electronice.
S-a pornit de la constatarea că un calculator numeric poate să în-
magazineze în memorie un număr suficient de date care ar permite efec-
tuarea unei traduceri moi ă mol. Pentru început nu au fost ridicate pro-
bleme de morfologie sau de sintaxă și nici măcar nu a existat pretenția de a
traduce mecanic toate cuvintele dintr-un text dat. S-a considerat că în
domeniul unui subiect cunoscut e de ajuns să pui sub ochii unui savant o
suită de mvinte-ckeie pentru a-1 ajuta să înțeleagă conținutul unui text
științific dintr-o limbă străină.
în anul 1948, englezul Richens adaugă la ideea traducerii mot â
mot pe aceea a însoțirii cuvintelor cu date privind analiza lor morfologică,
de exemplu: works „munci” subst., pl., nom., iar works „muncește”
ind. prez. pers, a 3-a sing.
Doi ani mai tîrziu, Reifler începe să publice o serie de studii care con-
stituie prima tentativă serioasă a unui lingvist de a analiza pregătirea de
texte scrise pentru traducerea cu un calculator.
La începutul anului 1950, MIT 2 a convocat prima conferință comună
a lingviștilor și electroniștilor, care au discutat probleme de lexic, dar și
probleme de morfologie și sintaxă privind traducerea automată, precum și
aspecte tehnice ale dicționarelor electronice și ale problemelor de morfo-
logie și sintaxă.
în 1954, Dostert și P. L. Garvin, de la Universitatea din Georgetown,
au efectuat prima experiență de traducere automată dintr-o limbă într-
alta — în cazul amintit din rusă în engleză. Experiența a fost făcută cu
ajutorul calculatorului IBM 701, pe baza unui dicționar de 250 de cuvinte
și 6 reguli de sintaxă.
La scurt interval după aceasta, în 1955, la Institutul de calcul al
Academiei U.B.S.S. s-au făcut mai multe experiențe care au dus la con-
cluzia că traducerea automată este posibilă.
La noi în țară, prima traducere automată a avut loc în aprilie 1962
la Timișoara, sub conducerea lui Gr. O. Moisil. Traducerea s-a făcut din
1 Marcus, Nicolau, Stati, Lingv. mat., p. 203.
2 MIT = Massachusetts Institut of Technology.
506
IV. Ramificațiile și clasificarea limbilor
limba engleză în limba română pe baza unui algoritm elaborat de E. Do-
monkoș.
Susținută de rezultatele bune ale primelor experiențe, ideea tra-
ducerii automate cîștigă din ce în ce mai mult încrederea lingviștilor și a
electroniștilor și capătă adepți în tot mai multe țări. Pe măsură ce a crescut
numărul țărilor interesate în general de problemele automatizării cerce-
tărilor lingvistice și în special de automatizarea traducerii (Statele Unite
ale Americii, Uniunea Sovietică, Anglia, Franța, Italia, dar și state mai
mici, ca Olanda, Cehoslovacia și altele), a devenit evidentă necesitatea co-
laborării internaționale pentru cheltuirea mai rațională a energiei în ve-
derea soluționării unor dificultăți.
Prima conferință internațională pe tema traducerii automate a fost
organizată de MIT în octombrie 1956. Au urmat și alte conferințe națio-
nale și internaționale, care au marcat o evoluție substanțială a concepțiilor
privind traducerea automată.
Astfel, de la ideea inițială a unei traduceri cuvînt cu cuvînt cu aju-
torul unui dicționar electronic s-a ajuns, puțin cîte puțin, la aceea a tra-
ducerii corecte din punct de vedere gramatical. Această evoluție a fost
posibilă, pe de o parte, datorită înbunătățirii rapide a calculatoarelor elec-
tronice, pe de altă parte, datorită dezvoltării analizei sistematice a faptelor
lingvistice, analiză întreprinsă după metode matematice.
Traducerea automată este un domeniu în care activitatea lingvistu-
lui și cea a inginerului electronist trebuie să se împletească strîns.
b.	Calculatorul electronic și traducerea automată
Procesul de traducere' automată implică cercetări în două domenii
pe cît de diferite, pe atît de indispensabile.
1.	Domeniul tehnic, în sarcina căruia intră crearea unui aparat ca-
pabil să execute, după un program dat, o suită de operații necesare pentru
a stabili o echivalență între două secvențe aparținînd unor sisteme lingvis-
tice diferite.
2.	Domeniul lingvistic, de care ține găsirea unei metodologii capa-
bile să ducă la o analiză și o sinteză exhaustivă a unei limbi, precum și a
raporturilor dintre două limbi în comparație pentru a stabili o echivalență
de sens între sistemele lingvistice care se compară.
Domeniul tehnic. Din punct de vedere tehnic, nu e nevoie de
construirea unei mașini făcute special pentru traducere. Dezvoltarea
științei și a tehnicii contemporane a dus la apariția unor tipuri noi de ma-
șini care au capacitatea de a prelucra informația. în această categorie
intră calculatoarele electronice.
Calczdatond e un dispozitiv capabil de a realiza, prin funcționarea sa,
o suită de operații condiționate logic. Perfecționările tehnice ale calculatoa-
relor au dus la o dezvoltare considerabilă a posibilităților de exprimare ale
acestor mașini privite din punctul de vedere al informației detaliate și ex-
B. Clasificarea limbilor
507
plicite pe care o pot comunica prin organele lor de ieșire. Efectuarea ope-
rațiilor centrale (calculul aritmetic, identificarea de date primite la intrare
cu date conservate în memorie și alte operații logice) este proprie mași-
nilor electronice, care prin perfecționarea vechilor mașini de calcul au
permis execuția de programe din ce în ce mai complexe și mai variate,
ajungînd să efectueze operații ale spiritului uman. Un astfel de calculator
electronic este capabil de a executa algoritmul unei traduceri automate.
în linii mari vorbind, părțile esențiale ale unui calculator electronic
sînt: 1. organele periferice — dispozitive de intrare și de ieșire și 2. orga-
nele centrale sau memoria mașinii.
Dispozitivul de intrare. Pentru a înțelege rolul dispozitivului de in-
trare, trebuie să ne gîndim la faptul că mașina electronică nu poate lucra
decît cu impulsuri electrice. Dacă aceste impulsuri corespund unor cifre,
calculatorul lucrează ca mașină aritmetică, dacă impulsurile sînt puse în
legătură cu alte simboluri, de exemplu cu litere, putem considera calcu-
latorul ca mașină de tradus.
Datele inițiale și programul de lucru trebuie traduse în semnale
accesibile mașinii. Această operație, care poartă numele de codare^ este
efectuată de dispozitivul de intrare. La unele mașini perfecționate, dispo-
zitivul de intrare permite citirea directă a datelor dactilografiate. La ma-
joritatea calculatoarelor este însă necesară o etapă intermediară, în care
datele inițiale se codează într-un limbaj intermediar (perforații pe o bandă
sau carțe din material electro-izolant sau porțiuni transparente și opace pe
o peliculă cinematografică). Aceste semnale sînt traduse de dispozitivul de
intrare în semnale electrice care sînt interpretate de mașină. Atît cifrele
de la 0 la 9 cît și literele alfabetului pot fi reprezentate cu ajutorul unui
cod care nu comportă decît două semne : 0 și 1 sau — și +. Acesta e
codul binar folosit de majoritatea calculatoarelor.
Pentru ca prin îmbinări de semnale 0 și 1 sau — și + să se poată
reprezenta toate literele alfabetului, fiecare literă este pusă în corespon-
dență cu un grup de cinci cifre, de exemplu : a = 00001; b = 00010 ; c=
= 00011. Literele astfel codificate intră în mașină ca părți componente ale
cuvintelor. în felul acesta cuvîntului ac. de exemplu, îi corespunde în lim-
bajul mașinii succesiunea de impulsuri 00001 00011.
Dispozitivul de ieșire. La ieșirea datelor din calculator are loc un pro-
ces opus procesului de codificare. Din impulsuri electronice dispozitivul de
ieșire trebuie să decodifice informația într-o formă accesibilă receptorului
(om sau mașină). De cele mai multe ori dispozitivul de ieșire cuprinde și
o mașină de scris electronică care imprimă rezultatele.
Organele centrale sînt partea calculatorului care efectuează operațiile
interne, al căror rezultat nu devine perceptibil decît la ieșire. Componen-
tele de bază ale organelor centrale sînt memoria mașinii și unitatea centrala
a calculatorului a cărui nomenclatură variază cu mărcile și cu concepțiile
fabricanților.
Memoria mașinii este ,,magazinul” de date înregistrate sub formă de
perforații pe cărți sau benzi ori sub alte forme corespunzînd tehnicii de
508
IV. Ramificațiile și clasificarea limbilor
intrare, în care, intr-un timp mai mult sau mai puțin scurt, putem găsi
ceea ce căutăm ca într-un clasor sau ca într-o bibliotecă.
,,Memoriile intermediare” au ca scop nu să înregistreze datele în
permanență, ci fie să le întîrzie transmiterea pentru a interveni la momentul
potrivit, fie să le conserve în timpul unei operații în curs.
Unitatea centrală a calculatorului conține organele (comparatorul
și calculatorul logic) care combină datele primite la intrare cu cele din
memorie. Comparatorul permite să se compare cuvinte aparținînd unor
sisteme lingvistice diferite pentru a se găsi corespondentul cuvîntului din
limba-original în limba-imagine 3.
Calculatorul logic efectuează operații logice și calcule după instruc-
țiuni date. Dacă, de exemplu, un cuvînt englez ca work e substantiv, ma-
șina îl va traduce în românește prin muncă, dacă însă e verb îl va traduce
prin a munci la ind. prez. pers. 1,2 sing. sau 1,2, 3 pl. în acest caz programul
traducerii va fi comandat de o instrucțiune privind identificarea rolului
gramatical al cuvîntului ,,substantiv sau verb” și a indicelui morfologic,
instrucțiune conținută în memorie.
Comparatorul identifică cuvîntul, apoi rolul său gramatical și in-
dicele, apoi echivalentul cuvîntului, urmînd indicele apropiat. Instruc-
țiunile pentru a executa această suită de operații vor fi date de calculatorul
logic pînă la identificarea cuvîntului corespunzător originalului și indicelui
său.
Datorită jocului codului binar, calculatorul poate să primească date
numerice și alfabetice, precum și instrucțiuni sub o formă unică; datorită
unităților lui centrale, poate combina datele sale în calcul numeric sau
calcul logic, cu scopul de a rezolva probleme complexe. El poate oferi la
ieșire rezultatele muncii sale sub o formă lizibilă. Calculatorul electronic
e capabil de operații mult mai complexe decît traducerea de tip simplu
dintr-o limbă în alta.
Domeniul lingvistic. Dacă din punct de vedere tehnic
traducerea automată găsește o soluție optimă în utilizarea calculatoarelor
electronice (a căror îmbunătățire continuă, mai ales în ceea ce privește
creșterea vitezei de executare a operațiilor și sporirea capacității memoriilor),
în prezent accentul cercetărilor este pus pe rezolvarea problemelor lingvis-
tice pe care le ridică traducerea automată.
Mașina de tradus e un automat care nu gîndește, în sensul propriu
al cuvîntului, și de aceea nu știe să rezolve decît problemele pentru care
a primit suficiente instrucțiuni.
Pentru acest motiv, problema care se ridică este de a ști c e și c î t
trebuie să dăm mașinii pentru ca ea să poată face față greutăților pe care
le implică acțiunea de traducere.
în acest scop este necesar să dispunem, pe de o parte, de inventarul
lexical și de regulile gramaticale privind analiza și sinteza, fără excepție,
a oricărei situații care apare sau poate să apară, pe de altă parte, să dis-
3 Limbă-original = limbă din care se traduce, iar limbă-imagine = limba în care se
traduce (vezi Marcus, Nicolau, Stati, Lingi), mat., p. 204).
B. Clasificarea limbilor
509
punem de inventarul raporturilor dintre două limbi în exprimarea ace-
luiași fapt sau concept. în vederea realizării acestor două deziderate,
cercetarea lingvistică își ia metodele de la una dintre cele mai exacte
științe, cum este matematica și sînt puse în joc cele mai moderne teorii
statistice și întregul aparat al teoriei informației.
Întrucît traducerea are ca punct de plecare un conținut redactat
într-o limbă dată, iar ca punct de sosire același conținut redactat în altă
limbă, efectuarea ei implică 3 faze importante :
a)	Analiza datelor care alcătuiesc textul în limba A.
b)	Traducerea, adică găsirea corespondențelor date în limba B.
c)	Sinteza, adică trecerea de la datele limbii B la textul în această
limbă.
Dintre aceste etape ale procesului de traducere, în special etapele
a și c presupun efectuarea unor cercetări pentru strîngerea unui volum
așa de mare de date, care dacă ar fi adunate cu mîna ar necesita atîta
timp și energie încît nu ar mai fi justificat interesul nici pentru automa-
tizarea etapei c,
De aceea în stadiul actual al cercetărilor pentru traducerea auto-
mată accentul se pune pe automatizarea procesului de analiză și sinteză
a faptului lingvistic. în acest sens E. Delavenay arată că ,,această ana-
liză nu se va face decît cu ajutorul mașinilor electronice, capabile de a
trata rapid și fără greșeală masa de date de detaliu și de a degaja de aici
caracteristicile comune’ ’4.
Folosirea calculatoarelor electronice în analiza și sinteza proce-
selor lingvistice este sprijinită atît de ameliorarea tehnică a acestor cal-
culatoare, cît și de dezvoltarea cercetărilor de formalizare a studiului
limbii.
Un rol important în automatizarea proceselor lingvistice îl joacă
noțiunile de algoritm, program și modelare.
Algoritmul este o succesiune de operații și de condiții logice care,
pornind de la o anumită informație inițială, elaborează o informație de
răspuns. De exemplu, algoritmul rezolvării omonimiei morfologice într-o
limbă dată sau algoritmul găsirii corespondentului unui cuvînt din limba
A în limba B5.
Vom alege, cu titlu ilustrativ, algoritmul rezolvării unei probleme
mai simple, anume găsirea corespondentului românesc pentru cuvîntul
englezesc example. Vom întîlni următoarele operații și condiții logice :
Oj = citește cuvîntul anterior,
Cx = verifică dacă este și cuvîntul for.
în cazul afirmativ,
O2 = alege cuvintele românești ,,de pildă” și încheie cercetarea.
4 E. Delavenay, La machine ă traduire, Paris, 1963, p. 17.
5 Vezi descrierea unor exemple de asemenea algoritme în Marcus, Nicolau, Stati,
lucr, cit., p. 142 — 148.
510
IV. Ramificațiile și clasificarea limbilor
în caz negativ,
O3 = alege cuvîntul românesc ex&nplu și încheie cercetarea.
Schema logică a găsirii corespondentului românesc pentru cuvîntul.
englezesc example poate fi reprezentată astfel:
0^10^03,
1
în care săgeata de indice 1 îndreptată în sus ne arată că, dacă condiția
Cx se verifică, trecem la aplicarea operației situate imediat la dreapta,,
adică O2. Dacă nu se verifică, atunci săgeata de indice 1 îndreptată în
sus ne atrage atenția că nu se aplică operația imediat următoare, adică
O2, ci se trece la aplicarea operației situate imediat la dreapta săgeții
de indice 1 îndreptate în jos, adică O3.
Fiecare problemă rezolvată cu ajutorul unui calculator își are algo-
ritmul său, iar descrierea problemei în vederea rezolvării ei de către
mașină poartă numele de descriere algoritmică.
Programul. Algoritmul nu este comunicat direct mașinii, ci prin
intermediul unui program. Programul este șirul de instrucțiuni date
mașinii în vederea realizării materiale a algoritmului. Deci mașina execută
șirul de operații cerute de algoritm după instrucțiunile înscrise în program.
Programarea unui algoritm la o mașină depinde atît de structura
algoritmului, cît și de proprietățile mașinii. întrucît programul unei
mașini nu poate să rezolve decît procese care se pretează la o descriere
algoritmică, rezultă de aici că poate fi transferată mașinii, poate fi
deci automatizată, numai acea parte a muncii lingviștilor care acceptă
o descriere algoritmică.
Modelarea. Deoarece operațiile și condițiile logice ale unui algoritm
trebuie să fie lipsite de ambiguitate, alcătuirea algoritmului de rezolvare
a unei probleme trebuie să fie precedată de un proces de formalizare
a problemei date. Astfel, algoritmii pentru rezolvarea diferitelor procese
de analiză sau de sinteză lingvistică și în general algoritmii de traducere
automată se bazează pe descrierea formală a limbii.
în acest sens, între lingvistica structurală și modelarea matematică
a limbii, pe de o parte, și crearea algoritmilor de traducere, pe de altă
parte, există o legătură de dependență reciprocă. Descrierea algoritmică
a proceselor lingvistice are la bază rezultatele cercetărilor de formalizare
a limbii și, la rîndul lor, stimulează aceste cercetări.
Descrierea algoritmică a unui proces lingvistic nu este reproduce-
rea exactă a acestui proces, ci doar una aproximativă; ea presupune
o prealabilă modelare a procesului.
între noțiunea de algoritm și cea de model există o dependență
de ordin calitativ : cu cît modelul care stă la baza algoritmului reproduce
mai exact procesul lingvistic, cu atît rezultatul executării unui algoritm
va corespunde mai bine.
întrucît automatizarea proceselor lingvistice este condiționată
de posibilitatea descrierii algoritmice a acestor procese, traducerea auto-
B. Clasificarea limbilor
511
mată presupune , soluționarea unor probleme privind automatizarea
analizei și a sintezei la nivelul fiecărui compartiment al limbii. Volumul
și varietatea acestor probleme depind de specificul fiecărei limbi.
c.	Cîteva probleme de analiză și sinteză în traducerea cu mașina
O traducere dintr-o limbă în alta este o tentativă de a reconstitui
cu mijloacele sistemului B sensul unei propoziții sau al unei suite de
propoziții enunțate în limba Av Dar fiecare cuvînt are sau poate avea
mai multe valori semantice sau gramaticale, fiecare cuvînt poate intra
în diverse îmbinări sintactice cu repercusiuni în perceperea sensului.
Traducerea adecvată nu este posibilă decît grație unei analize a tuturor
elementelor lingvistice care constituie sensul, adică valoarea semantică,
flexiunea și valoarea gramaticală, valorile sintactice care se găsesc incluse
în cuvînt sau în raporturile lui cu alte cuvinte.
Această analiză este urmată de o sinteză a elementelor lingvistice
ale limbii B. Sinteza în limba-imagine presupune o alegere între mai
multe posibilități care permit exprimarea aproximativ a aceluiași conți-
nut prin mijloacele ce funcționează după legi proprii limbii de ieșire
— limba B.
Traducătorul om face această muncă cu mai multe sau mai puține
dificultăți. înlocuind acest traducător cu o mașină automată, se cere să
fie prevăzute toate operațiile de analiză și sinteză de care se ține seamă la
întocmirea programelor și a subprogramelor mașinii electronice, programe
pe baza cărora se efectuează transpunerea conținutului unui text din limba
A în limba B. în această muncă de pregătire a programelor și subprogramelor,
lingvistului îi revine sarcina de a face inventarul tuturor mijloacelor
de expresie din limbile A și B, precum și de a stabili raporturile existente
între cele două sisteme de expresie.
E clar că, cu cît mijloacele de expresie ale limbilor A și B se aseamănă,
cu atît programele pentru traducere vor fi mai simple, cu cît structura
morfologică și sintactică a două limbi este mai deosebită, cu atît mai nu-
meroase și mai complicate vor fi programele și subprogramele. Se poate
spune că economia programelor depinde de gradul de înrudire structurală a
două limbi puse față în față. Programele și subprogramele trebuie să re-
zolve problemele de analiză și de sinteză care se pun la fiecare nivel al
limbii de intrare și de ieșire.
La nivel lexical. Orice traducere comportă în mod necesar consultarea
unui dicționar și e natural ca primele discuții să se fi purtat asupra princi-
piilor de pregătire a unui asemenea dicționar și asupra depistării automate
a cuvîntului din limba B, echivalent cu un cuvînt dat din limba A. Mașina
nu poate lucra decît cu un dicționar electronic în care impulsurile electrice
corespund literelor, care, la rîndul lor, alcătuiesc cuvinte. Dicționarul
electronic este conceput ca un dicționar de rădăcini, nu de cuvinte flexio-
nate.
512
IV. Ramificațiile și clasificarea limbilor
Redus la forma cea mai simplă, dicționarul automat furnizează fie
unul, fie mai multe echivalente în limba B ale unui cuvînt din limba A.
Prin simpla depistare a acestor echivalente, cuvîntul din limba A ajuns la
intrare e comparat cu o listă de cuvinte din memorie, adică cu cuvinte din
dicționar. Cînd semnele unuia din aceste cuvinte coincid cu cele ale cuvîn-
tului primit la intrare, mașina primește comanda de a lovi literele cuvîn-
tului din limba B care traduce cuvîntul din limba A. Dacă acest cuvînt nu
are decît o singură semnificație sau dacă toate sensurile acestui cuvînt
coincid cu toate sensurile corespondentului din limba B, va fi echivalență
perfectă și unitatea semantică din limba A care reprezintă cuvîntul dat la
intrare va fi reprezentată la ieșire de asemenea printr-o unitate semantică
din limba B. Foarte adesea lucrurile nu se prezintă însă așa de simplu, și
traducerea este îngreuiată de diferite cazuri de ambiguitate.
Ambiguitatea este lipsa de claritate dată de situația în care o expresie
în limba A comportă mai mult decît o expresie corespunzătoare în limba B
sau de situația cînd nu e suficient să se ia în considerație izolat cuvîntul
sau grupul de cuvinte, ci îmbinări ale lor.
Sub aspect semantic ambiguitatea poate fi lexicală (cînd sensul
noțional nu e univoc) sau lexico-gramaticală (cînd analiza lexicală și gra-
maticală e susceptibilă de mai multe interpretări).
La rîndul lor, ambiguitatea lexicală și cea lexico-gramaticală pot
să fie de mai multe tipuri în funcție de specificul structural al fiecărei
limbi.
în cazul traducerii făcute de om, ambiguitatea nu reprezintă o pro-
blemă ; omul poate alege între mai mulți echivalenți în funcție de contextul
dat. Traducătorul om se poate ajuta și de contextul situațional pentru a
identifica exact o anumită semnificație. De exemplu telegrama Ship sails
to-morrow^ poate fi înțeleasă în două feluri: corabia pleacă mîine sau expedi-
ați pînzele mîine, după cum telegrama este adresată unui pasager sau unui
fabricant de pînze. Mașina însă nu poate utiliza contextul situațional. De
asemenea, în anumite cazuri, pare imposibil de a stabili mecanic care sînt
factorii în vecinătatea unei ambiguități care contribuie să o rezolve univoc.
Pentru un mare număr de forme din limba A e greu de generalizat alegerea
semnificației în mod mecanic și e cu atît mai greu de făcut generalizări
pentru clase de forme. Pentru a efectua o traducere corectă, trebuie rezol-
vate dificultățile ridicate de cazurile de ambiguitate, iar algoritmii soluțio-
nării lor nu sînt aplicabili decît pentru fiecare pereche de limbi.
Deși cazurile de ambiguitate depind de structura fiecărei limbi,
totuși anumite tipuri au un caracter mai general. între cele mai obișnuite
tipuri de ambiguitate lexicală distingem :
Polisemia. Este știut că în cazul polisemiei unul și același cuvînt
este susceptibil de mai multe accepții. Mașina trebuie să stabilească în mod
mecanic care este accepția într-un caz dat. Astfel s-a ajuns la ideea creării
6	Vezi A. Yaniotis, Harry H. Yosselton, La polysâmie dans la traduction auto mat ique,
în Traduction automatique et linguistique appliqute, Paris, 1964, p. 159.
B. Clasificarea limbilor
513
subprogramelor de ’ explorare a contextului imediat permițând alegerea
traducerii unui cuvînt cu sensuri sau valori multiple. Pentru rezolvarea
polisemiei este important de precizat zona acoperită de semnificația fiecă-
rui cuvînt. De exemplu, cuvîntul englez pig va avea o traducere într-un
articol despre creșterea animalelor (pig = porc) și cu totul alta într-un
tratat de sociologie sau într-o operă literară (blind pig = debit clandestin
de băuturi).
Prin urmare, o cale de rezolvare a polisemiei este luarea în conside-
rare a domeniului în care se folosește cuvîntul. Această rezolvare este
folosită mai ales în cazul stabilirii așa-numitului lexic documentar.
O altă cale strîns legată de prima este luarea în considerație a vecină-
tății cuvîntului dat. Considerațiile privitoare la context țin de domeniul
probabilității, iar mașina are nevoie de reguli fără excepție. De aceea, sub-
programele de explorare a contextului imediat trebuie să cuprindă reguli
de felul următor : cuvîntul X din limba A are traducerea Y în limba B cînd
e realizată una din condițiile Cx... C2 .. . C3.. .Cn. O condiție Cj poate
fi formulată astfel: Cuvîntul X din limba A are înțelesul Y din
limba B dacă îi urmează sau îl precedă un membru al clasei de cuvinte
W5. De exemplu : rus. caedyem= rom. e necesar dacă îi urmează un infini-
tiv, în rest se traduce cu urmează.
Omonimia lexicală. După cum se știe, sînt omonime două sau mai
multe cuvinte care au același complex sonor, dar conținuturi diferite. Pri-
vită din unghiul ambiguității, omonimia lexicală ridică aceleași probleme
ca polisemia, deoarece în cazul analizei cu mașina ea apare tot ca formă cu
mai multe înțelesuri. Din punctul de vedere al programului de rezolvare
automată a omonimiei lexicale, ca și în cazul polisemiei, nu interesează
aspectul istoric și de aceea nu e nevoie de distincție între polisemie și omo-
nimia lexicală.
Sinonimia. Faptul că într-o limbă există mai multe semne pentru
aproximativ același conținut ridică problema selectării cuvintelor pentru
dicționarul electronic. Mai ales pentru că în domeniul tehnic este posibilă
sinonimia absolută, se pune problema de a alege între două sau mai multe
cuvinte pentru un sens dat. Această problemă a selectării sinonimelor se
rezolvă în general pe baza calculului statistic, ținînd seamă de criteriul
frecvenței: dintre două sinonime va fi reținut cel cu frecvență mai mare în
domeniul din care face parte textul dat.
Deci selectarea sinonimelor e necesară în cazul lexicului documentar,
dar pentru traducerile care nu se limitează la domeniul științific e ideal
ca memoria mașinii să poată înmagazina inventarul lexical integral al unei
perechi de limbi — deci toate sinonimele. în acest sens amintim așa-numita
metodă a tezaurizării1, după care analiza semantică e gîndită ca trecere de la
cuvinte-text la indexuri pe grupuri tematice în care intră cuvîntul dat.
7	Vezi V. I. Rosențveig, MamuuHbtu nepesod, în TeopemuuecKue npoâ^eMbi cosem-
ckoso MbiKOSHaHua, Moscova, 1968. p. 186.
33 - c. 1213
514
IV. Ramificațiile și clasificarea limbilor*
La nivel morfologic; separarea afixelor. în afară de sensul lexical?
unitățile semantice au și un sens gramatical. Pe lingă sensul noțional,
cuvîntul lucrasem include în el anumiți indicatori ai valorii gramaticale :
-a sufix pentru tema de perfect? -se sufix pentru tema de mai mult ca
perfect și -m desinență de persoana întîi singular. Alteori tocmai absența
unui indicator este purtătoarea unui sens — cazul morfemului zero.
Omul înțelege sensul unei fraze interpretând instantaneu acești indi-
catori sau semnale? dar mașina trebuie să fie învățată ca să le identifice.
S-a pus problema ca dicționarul bilingv automat să fie completat
cu elemente care dau posibilitate mașinii să recunoască toate semnele ce ne
permit să percepem în mod inconștient care sînt? de exemplu? valorile
gramaticale ale cuvîntului lucrasem într-o propoziție dată din limba ro-
mână. Pentru aceasta mașina trebuie să efectueze operația de separare a
radicalului de afixe. Pentru formele regulate separarea în radical și afixe
se face relativ ușor, întrucît în dicționarul electronic cuvintele sînt trecute
sub formă de rădăcini. După ce a fost identificat radicalul? mașina anali-
zează restul? afixele. în cazul formelor neregulate, pentru a nu complica
lucrurile, regula generală este următoarea : cînd derivatele unui cuvînt
nu sînt formate prin simpla adăugare de afixe, radicalul fiecărui derivat
trebuie să fie obiectul unei rubrici distincte, de exemplu : lat. reg-; rex;
rect-; germ. Bruder și Brilder, rom. sînt, ești etc.
Dacă dicționarul nu va cuprinde echivalentul unui cuvînt dat la
intrare, mașina caută segmentul de lungime maximă a acestui cuvînt
care corespunde la o rubrică din dicționar. Această comparație se face de la
stânga la dreapta și reîncepe după identificarea unui prim segment, con-
tinuînd astfel pînă la identificarea tuturor segmentelor cuvîntului dat.
Astfel românescul lucrasem va fi descompus în următoarele segmente :
lucr-
- a-
-se-
-m
Această metodă nu rezolvă problema unităților semantice formate din
mai multe cuvinte de tipul fr. ne.. .pas ; ne...gue. De aceea, mașina are ca
instrucțiune să nu traducă primul membru al unei unități semantice de
doi termeni decît după ce ajunge la al doilea termen.
Această metodă a separării radicalului și a afixelor joacă un rol
important în economia mașinii de tradus. Astfel, pornind de la structura
unei forme intrate în mașină, se poate stabili în mod automat care sînt
indicii gramaticali ai formei date (analiza), dar și invers : pornind de la un
radical însoțit de anumiți indici gramaticali om : dativ, sing., mașina poate
reface forma corespunzătoare (sinteza), în cazul dat: omului.
Separarea radicalului și a afixelor se face mai degrabă după norme
practice decît după legile istoriei limbii, pentru că e vorba nu de știință
pură, ci de știință aplicată.
Indicatorii valorilor gramaticale sînt concretizați în anumite semne
sau litere : -5 = desinență de plural în engleză, -i desinență de plural
B. Clasificarea limbilor
515
în română. Dar s-a văzut că semnele convenționale ale alfabetului și sem-
nele de punctuație nu materializează în mod explicit toate valorile lingvis-
tice, pe care vorbitorul le distinge în mod inconștient. Astfel același semn
poate marca valori diferite în contexte diferite (-s în engleză e marcă de
plural la substantive, dar și desinență de pers, a 3-a sing. la verbe, iar -i
din română este desinență de plural la substantive, dar și de persoana a
2-a singular la verbe). Alteori o valoare morfologică e marcată de absența
unui semn (cînt e la pers. 1 sing. pentru că lipsește desinența).
Pe de altă parte, nu e nici o echivalență între sistemele semnaliza-
torilor din limbile A și B și omisiunile lor nu coincid. De aceea Reifler, în
perioada primelor încercări de traducere automată, a arătat că ar fi necesar
să se creeze în mod arbitrar, pentru mașină, semne grafice distincte care
vor completa pe acelea ale ortografiei obișnuite. Cu alte cuvinte, s-a ajuns
la ideea preeditării textului, adică să fie date mașinii ,,texte explicate în
mod concret din punct de vedere grafo-semantic” prin suplimentarea sem-
nelor din ortografia obișnuită.
Preeditarea era urmată de posteditare, adică textul ieșit din mașină
urma să fie pus la punct pentru a deveni accesibil cititorului obișnuit.
îmbunătățirile aduse ulterior calculatoarelor electronice au făcut
ca metoda preeditării și posteditării textului să aibă doar valoare istorică.
Devenind capabilă de operații mai complexe, mașina de tradus re-
zolvă o serie de probleme ale ambiguității fără o suplimentare a semnelor.
Dintre ambiguitățile morfologice cele mai obișnuite, amintim omoni-
mia lexico-gramaticală și cea gramaticală.
Omonimele lexico-gramaticale sînt forme identice care aparțin la
mai multe clase de cuvinte, în engleză de exemplu omonime substantiv —
verb (subst. N. sing. și verb la toate persoanele afară de pers, a 3-a sing.)
(the) work = munca
(I,you, we, they) ivork = muncesc, muncești, muncim, munciți, muncesc)
rusă KpysoM = subst. la cazul instrumental
— adverb
—	prepoziție
rom. poartă — subst. fem. nom. sing.
—	verb, ind. prez. pers, a 3-a sing.
Radicalele omonimelor lexico-gramaticale aflate în dicționarul mașinii
sînt însoțite de mai mulți indici gramaticali corespunzători numărului
de clase la care aparține radicalul dat. Întrucît sensul lexical este în strînsă
legătură cu categoria gramaticală din care face parte cuvîntul, mași-
na nu va ști dacă radicalul work, de exemplu, trebuie tradus prin muncă
sau prin muncesc, decît numai după ce a determinat care este indicele
gramatical potrivit în cazul respectiv. Pentru aceasta, programul mașinii
trebuie să aibă un capitol separat, programul de selecție a indicelui
necesar pentru distingerea omonimiei lexico-gramaticale.
în algoritmul de traducere se vor indica o serie de operatori și de
condiții logice, care au drept scop distingerea omonimelor lexico-gramati-
516
IV. Ramificațiile și clasificarea limbilor
cale. Operatorii și condițiile logice care alcătuiesc algoritmul de distin-
gere a omonimelor lexico-gramaticale fiind fixați pe baza datelor furni-
zate de structura fiecărei limbi, rezultă că fiecare limbă trebuie să aibă
algoritmul sau algoritmii săi de rezolvare a omonimiei lexico-gramaticale.
Astfel, pentru rezolvarea omonimiei lexico-gramaticale din limba
engleză a fost propus un algoritm potrivit căruia o serie de omonime
sînt distinse pe baza utilizării datelor morfologice oferite de limba engleză,
iar o altă serie pe baza criteriilor sintactice8.
Omonimia gramaticală ridică probleme asemănătoare cu cea lexico-
gramaticală, numai că, în acest caz, mașina nu are nevoie să aleagă între
mai multe sensuri lexicale. Omonimele gramaticale sînt forme identice
din paradigma aceluiași cuvînt9, de exemplu în română substantivul
la G. D. și N. Ac. sau verb la conj. I pers, a 3-a sing. și a 3-a pl. ind.
prezent.; în engleză conj. activă pers. 1, 2, sing. și 1, 2, 3 pl.
în asemenea cazuri, mașina trebuie să aibă în programul său un
capitol pentru rezolvarea omonimiei gramaticale și un algoritm pe baza
căruia va stabili pentru fiecare dintre formele identice care este sensul
gramatical în propoziția dată.
N econcordanțe între categoriile gramaticale a două limbi. Întrucît •
limbile au structuri gramaticale diferite, deseori se întîmplă ca, în cazul
unei traduceri, o categorie gramaticală să nu aibă corespondent direct
în altă limbă. De exemplu rusa are o singură formă pentru trecut, în timp
ce româna are la indicativ patru forme (imperfect, perfect simplu, perfect
compus și mai mult ca perfect). Cînd traducerea este realizată de om,
asemenea situații se rezolvă de la caz la caz, alegînd soluții diferite de la
un traducător la altul, accentul punîndu-se pe păstrarea cît mai exactă
a conținutului. Mașina are însă nevoie de reguli precise pentru rezolvarea
neconcordanțelor dintre categoriile gramaticale, de aceea dicționarul
bilingv trebuie să înregistreze toate modalitățile de redare a unui sens
gramatical pentru care limba pereche nu are corespondent, iar în cazul
cînd mașina trebuie să aleagă între două sau mai multe posibilități, există
programe speciale care conduc la soluția cea mai potrivită în cazul dat.
La nivelul sintaxei. Un loc important în rezolvarea unei traduceri
corecte îl ocupă analiza și sinteza sintactică. Adevărata traducere începe
de-abia atunci cînd mașina face saltul de la traducerea cuvînt cu cuvînt
la traducerea corectă din punct de vedere gramatical. Or, fiecare cuvînt
poate fi asociat sintactic cu alte cuvinte în diferite feluri. Analiza sintactică
trebuie să determine toate asociațiile care fac ca un ansamblu de valori
lexicale unite cu un ansamblu de valori morfologice să dea o anumită
comunicare. Pentru aceasta istoria traducerii automate cunoaște deja
o serie de tipuri de algoritm10 privind analiza sintactică, dar încă nu se
8 Vezi T. N. Moloșnaia, Problema distingerii omonimelor in traducerea cu mașina din
limba engleză în limba rusă, în „Analele româno-sovietice”, seria Matematica-FIzică, nr. 3/1959.
9 S. Stati, Omonimia în sistemul morfologic, PLG 11/1960.
10 Vezi V. I. Rosențveig, art. cit. p. 176 — 179.
B. Clasificarea limbilor
517
poate spune că s-a ajuns la o soluție satisfăcătoare. După cum arată
V. I. Rosențveig11. insuficiențele algoritmului de analiză sintactică locală
au dus la ideea de a-1 înlocui cu o analiză integrală, în care pentru fiecare
cuvînt se descriu toate legăturile ipotetice, iar apoi se verifică care din ele
există în realitate în propoziția dată. Pentru aceasta se folosesc o serie de
reguli, filtre sui-generis, care privesc construcția sintactică a propoziției,
în felul acesta analiza sintactică constă în trecerea de la textul introdus
în mașină la configurații ale acestui text12. Urmează apoi traducerea,
adică trecerea la configurațiile limbii în care se traduce. Procesul con-
tinuă cu sinteza, care constă în trecerea de la configurațiile limbii în care
se traduce la textul în această limbă. în faza analizei, mașina trebuie
să rezolve o serie de probleme privind determinarea unităților sintactice
sau omonimia sintactică, iar în faza sintezei apar probleme de topică,
care e diferită de la o limbă la alta.
Gramaticile generative, care au drept scop stabilirea regulilor de
creare a enunțurilor corecte într-o limbă dată, vor găsi probabil soluția
pentru rezolvarea unor probleme sintactice ale traducerii automate.
Trebuie arătat că, cel puțin pentru stadiul actual, teoria și tehnica
traducerii automate sînt încă departe de rezolvarea tuturor problemelor
pe care le ridică analiza și sinteza lexicală și gramaticală.
Interlimbă. Cercetările întreprinse pentru ușurarea pregătirilor
de programe în vederea realizării traducerii automate au adus în discuție
ideea unei limbi intermediare sau interlimbă « care să poată servi de inter-
mediar comun, de verigi centrale într-un lanț de traduceri din orice limbă
în orice limbă».
Există două direcții care conduc la ideea de interlimbă, aceea a unei
interlimbi stabilită aposteriori rezultînd din cercetările întreprinse asupra
a numeroase cupluri de limbi analizate în vederea traducerii automate
și aceea a unei interlimbi construită apriori ca un program universal
de traducere aplicabil la toate limbile; pentru prima direcție, interlimbă
e un punct de sosire; pentru cea de-a doua, e un punct de plecare.
Ideea unei interlimbi este în corelație cu aceea a unui program uni-
versal de traducere automată. Cercetările au dovedit însă că o limbă
artificială care să ușureze trecerea unei limbi A într-o limbă B complică
lucrurile. Elaborarea unui program A->B e mai ușoară decît a unui pro-
gram A—>M->B și B—>M->A (unde M = interlimbă). Se preferă A->B
B—>A.
O interlimbă care să aducă foloase pentru traducerea automată
nu poate fi realizată decît tot pe baza comparării mai multor programe
binare A->B și B->A. De aceea construirea unei interlimbi trebuie să fie
precedată de stabilirea unui număr mai mare de programe binare.
Metalimbă. Din cele spuse mai sus reiese că interlimbă este o ches-
tiune de viitor mai îndepărtat. Ceea ce constituie însă o problemă de
31	V. I. Rosențveig, p. 179.
32	Configurațiile nu sînt grupe de cuvinte, ci combinații de reprezentanți ai claselor
de cuvinte.
518
IV. Ramificațiile și clasificarea limbilor
actualitate este construirea unei metalimbi pentru specialiștii în traducerea
automată. După cum a reieșit din paginile precedente, trecerea automată
de la limba A la limba B nu se poate face decît după un sistem riguros
de instrucțiuni (programul) date mașinii ale cărei operații (algoritmii)
se fac după coduri numerice reprezentând diferite aspecte ale faptului
lingvistic (cuvinte, forme gramaticale, raporturi sintactice). Analiza și
sinteza faptelor lingvistice necesită un inventar precis al acestor fapte
cu toate problemele pe care le implică, iar acest inventar trebuie făcut
în termeni care să poată fi reduși la o descriere algoritmică. Pentru aceasta
specialiștii în traducerea automată au simțit nevoia unui sistem limitat
de semne pentru desemnarea în scris a elementelor pe care le implică o
comunicare într-un sistem lingvistic dat.
Acest sistem limitat de simboluri exprimînd elementele lingvistice
și raporturile dintre ele, precum și comenzile operațiilor care corespund
programelor, sistem care are drept scop facilitarea procesului de activi-
tate pe care omul îl comandă mașinii, a fost numit metalimba.
Metalimba poate fi considerată un limbaj-instrument folosit în
cercetarea limbajului obiectiv.
Concepută astfel, metalimba nu se poate substitui unei limbi natu-
rale, dar ea permite introducerea rigorii necesare în activitatea mașinii.
Metalimba e o limbă accesibilă numai specialiștilor, nu și neinițiaților.
Ea permite acestor specialiști să înlăture ambiguitățile și să declanșeze
operațiile care corespund programelor și subprogramelor. în acest fel
metalimba este un fel de limbaj al mașinii care, după comparația lui
E. Delavenay13, are în traducerea automată rolul pe care-1 au formulele
în chimie.
Limbi informaționale. în strînsă legătură cu traducerea automată
se află un alt aspect al lingvisticii aplicate, și anume tratamentul automat
al informației științifice. în acest scop au fost create așa-numitele limbi
informaționale sau limbi documentare.
în memoria mașinii sînt înmagazinați anumiți termeni și reguli
de clasificare, indexare etc., pe baza cărora are loc extragerea documen-
tării din textul științific introdus în mașină. Așadar, limbile sau limbajele
informaționale sînt ansambluri de cuvinte și de convenții care determină
natura formelor de a prezenta sau de a indexa documentările14.
Pe măsură ce reprezentările de texte științifice se îmbogățesc în
favoarea unor ulterioare cercetări mecanice, se impune întocmirea de
adevărate lexicuri documentare, adică de dicționare în care să fie consem-
nați toți termenii tehnici folosiți într-o anume disciplină sau domeniu
și susceptibili de folosire ca cuvinte-eheie15.
13 Lucr. cit., p. 58.
14 I. C. Gardin, Etat el iendances actuels de la documentation automatique, ,,La traduction
automatique” 3, 1964, p. 4.
15 Cuvin le-cheie sînt cuvintele pe baza cărora se poate reconstitui conținutul unui
text dat.
B. Clasificarea limbilor
519
Limbile informaționale se caracterizează nn numai prin lexic anume
selecționat, ci și prin reguli gramaticale. Numărul regulilor gramaticale
pus la baza limbilor informaționale diferă după concepția autorilor.
Limbile informaționale în perspectivă sînt folosite la cercetarea
automată a bibliografiilor.
Tratamentul automat al informației științifice răspunde unei cerințe
în primul rînd a oamenilor de știință și a documentariștilor, care trebuie
să fie la curent cu bibliografii din ce în ce mai vaste pentru fiecare domeniu
al științei și chiar pentru fiecare subiect al cunoașterii.
De altfel și traducerea automată se impune ca o necesitate deter-
minată în primul rînd tot de nevoile informației științifice. Pe de altă
parte, textul științific are o anumită precizie pe care nu o putem pretinde
textului literar, de aceea se încearcă ca problemele traducerii automate
să fie rezolvate în primul rînd pentru textele științifice. Problemele tra-
ducerii literare sînt mult mai grele și pînă în prezent nu s-au efectuat
traduceri automate de texte literare.
Fiind chemată să rezolve contradicția dintre caracterul universal
al gîndirii și caracterul național al limbii, traducerea automată are evident
în primul rînd o importanță practică. Dar soluționarea problemelor pe
care le ridică transpunerea cu mijloace mecanice a informației dintr-un
sistem lingvistic în altul face din traducerea automată și o chestiune de
importanță teoretică.
Pentru lingvistică, importanța teoretică a traducerii automate
constă în stabilirea metodelor adecvate, pe de o parte, pentru descrie-
rea completă a sistemului gramatical și lexical al unei limbi, pe de altă
parte, pentru analiza structurilor comparate ale limbilor.
Importanța teoretică a traducerii depășește însă domeniul lingvisticii.
Cercetările tehnologice asupra transmiterii informației, studiile teoretice
despre legile matematice ale semnelor și mesajelor, studiul psihologiei
limbajului, toate aceste domenii își au locul lor în ansamblul cercetărilor
care vor duce la traducerea automată.
C. Contactul dintre limbi
1.	Introducere
a.	Fenomen de mare importanță, contactul dintre limbi are ca urmare
interferența1, influența reciprocă a limbilor —în anumite condiții și cu
anumite grade de intensitate, datorate acestor condiții.
Cercetările au demonstrat și demonstrează în continuare că nu există
limbă izolată, ,,ferită” de atingerea cu alte limbi, deci ferită de diferite
influențe. Chiar acolo unde datele lingvistice lipsesc (e vorba de perioade
preistorice sau de ținuturi în care nu a fost folosită scrierea), datele arheo-
logice dovedesc cu prisosință că diferitele colectivități umane au intrat în
relație unele cu altele, prin urmare e imposibil ca limbile să fi rămas în
afara acestor relații, nesuportînd consecințele lor. Sîntem, așadar, în fața
unei situații care a apărut aproape în zorii omenirii.
Contactul dintre limbi e rezultatul unor fenomene extralingvistice :
amestec de populație, conviețuire (de durată sau vremelnică) pe același
teritoriu, relații culturale, economice, politice ale unor populații de pe
teritorii diferite.
Rezultatele sînt la fel de variate pe cît de variate pot fi aspectele
acestor fenomene extralingvistice : de la preluarea completă a uneia dintre
limbi (în caz de amestec de populație) pînă la cîteva elemente de influență
foarte slabă — aceștia sînt polii între care se află o serie întreagă de trepte
intermediare.
O problemă care a preocupat și preocupă intens pe cercetători este
determinarea direcției influenței: care limbă o influențează pe care?
Părerea unanimă este că existența anumitor factori extralingvistici con-
feră uneia dintre limbi un anumit prestigiu (care decurge deci dintr-o anu-
mită superioritate culturală și economică, politică ori chiar pur numerică).
Dar nu se pot da formule universal valabile, ci pentru fiecare caz
în parte trebuie examinate toate condițiile și inventariați toți factorii care
pot interveni, întrucît realitatea lingvistică este extraordinar de complexă,
unul și același factor nedînd același rezultat 2.
Oricare ar fi aspectul interferenței ca urmare a contactului dintre
limbi, punctul de pornire este întotdeauna un anumit stadiu de bilingvism3.
1 Interferență ,,termen comod, al cercului lingvistic din Praga” — discutat ca atare
de H. Vogt, în Acles du Vl-dne Congres internațional des linguistes, Paris, 1949, p. 33.
2 în subcapitolele următoare se vor da diverse exemple.
3 Vezi Bilingvismul (IV C 4).
C. Contactul dintre limbi
521
De aceea în mod practic „două sau mai multe limbi pot fi considerate
în contact dacă sînt folosite alternativ de aceleași persoane. Indivizii vor-
bitori reprezintă locul contactului” 4.
Fenomen al sferei „vorbire”, îndepărtarea de normele unei limbi x
sub influența limbii y — fapt caracteristic vorbirii bilingvului — se poate
extinde pînă devine un fapt obișnuit, fixat, nemaidepinzînd de bilingvism.
Vorbitorii învață să folosească elementul „intrus” (cuvînt, construcție
etc.), pentru că l-au auzit unii de la alții; de foarte multe ori nici nu-și dau
seama că de fapt e o îndepărtare de la normele limbii proprii.
Interferența, în afară de faptul că prezintă aspecte deosebit de in-
teresante pentru cercetător, oferă posibilitatea de a aplica o metodă ori-
ginală de studiere a structurii limbajului, de verificare a caracterului siste-
matic al limbii, pentru că „orice îmbogățire sau sărăcire a unui sistem atrage
în mod necesar reorganizarea tuturor opozițiilor anterioare, distinctive, ale
sistemului. A admite că un element e pur și simplu adăugat sistemului care-1
primește, fără urmări pentru respectivul sistem, ar distruge însăși noțiunea
de sistem” 5. Totodată, se poate înțelege mai profund caracterul penetrabil
sau impenetrabil al diferitelor părți din sistemul lingvistic 6.
Există cazuri (și nu puține) de modificare a unor elemente din sis-
tem care realmente nu pot fi înțelese și explicate corect decît dacă se ține
seamă de relațiile sistemului respectiv cu alte limbi.
Contactul lingvistic se poate stabili între orice fel de limbi, total di-
ferite ca structură sau asemănătoare, legate sau nelegate genetic, în funcție
de relațiile colectivităților umane. Gradul de interferență e însă direct in-
fluențat de factorii lingvistici structură și origine. Astfel, două limbi înru-
dite genetic îndeaproape sau cu structură foarte asemănătoare se vor in-
fluența reciproc mult mai puternic decît două limbi neînrudite genetic
sau tipologic.
b)	Deși e vorba de un aspect foarte important din viața limbilor,
contactul lingvistic și interferența nu au stat în preocupările savanților
decît relativ tîrziu, respectiv în secolele al XVII-lea și al XVIII-lea și numai
sub aspect negativ, de condamnare a cuvintelor străine (declarate „barba-
risme”), cf. Fr. Malherbe, J. Swift, G.W. Leibniz. (Interesant totuși de
semnalat studiul întreprins deVarro asupra elementelor împrumutate în
latină. Dar e o excepție.)
La începutul secolului al XlX-lea, se atrage atenția asupra contac-
tului și interferenței indirect, prin afirmarea și demonstrarea impenetra-
bilității unora dintre compartimentele limbii (cf. afirmațiile lui E. Eask
referitoare la morfologie).
4 U. Weinrcich, Languages in contact, New York, 1953, p. 1 : ,,two or more languages
will be said to be IN CONTACT if they are used alternately by the same persons. The
language-using individuals are thus the locus of the contact”.
6 H. Vogt, lucr. cit., p. 35 ; ,,Tout enrichissement ou appauvrissement d’un systeme
entraîne necessairement la reorganisation de toutes les anciennes oppositions distinctives du
systeme. Admettre qu’un 616ment donn6 est simplement ajoutâ au systeme qui le re^oit,
sans consăquences pour ce systeme, ruinerait la notion meme de systeme”.
8 Vezi și Inegala penetrabilitate a compartimentelor limbii (III C 1).
522
IV. Ramificațiile și clasificarea limbilor
Din a doua jumătate a secolului al XlX-lea, începe să se atragă atenția
și asupra convergenței limbilor, nu numai asupra divergenței lor (W.D.
Whitney, H. Schuchardt, Joh. Schmidt — creatorul teoriei valurilor — ,
I.G. Ascoli, V. Thomsen etc.).
Dacă examinăm istoria lingvisticii în continuare, aproape că nu e-
xistă cercetător care să nu se fi ocupat de relațiile dintre limbi, unii exa-
gerînd rolul și importanța acestor relații, alții privindu-le cu scepticism sau
dispreț. între aceste poziții extremiste există teza moderată, de fapt
singura realistă — deci adevărată —, de a se cerceta în mod amănunțit
faptele lingvistice, fără idei preconcepute și fără etichetarea lor rigidă și
absolută.
2.	Substrat, superstrat, adstrat
Categoriile respective sînt principalele efecte ale contactului lingvis-
tic, reprezentînd trei aspecte ale interferenței — și care se manifestă în
toate limbile pămîntului.
a)	Substratul1 este unul din rezultatele amestecului de populație, al
conviețuirii de durată 2 a două (sau mai multe) colectivități, dintre care
una e băștinașă pe teritoriul devenit comun (sau „mai veche”), iar cea-
laltă venită mai tîrziu în regiunea respectivă, prin cucerire sau dislocări
de grupări umane. Pe plan lingvistic, situația se reduce la faptul că vorbi-
torii unei limbi anumite vin în contact cu vorbitorii altei limbi. Cum
nevoile vieții determină nevoia de comunicare, se poate ca limba străină
să intre și ea în uz, apărînd astfel bilingvismul, mai mult sau mai puțin ex-
tins. Perioada de bilingvism se soldează, în anumite cazuri, cu eliminarea
uneia dintre limbi. Dacă limba eliminată e cea a băștinașilor, aceasta for-
mează substratul limbii care continuă să fie folosită 3. Eliminarea nu se
face brusc (și nici nu se poate face, în conformitate cu caracterul limbajului
și al psihicului uman), ci, de la vorbitor la vorbitor, din aproape în aproape,
are loc o extindere de sferă a uneia dintre limbi în detrimentul celeilalte,
deoarece „contactul [limbilor] naște imitația și imitația naște convergența
lingvistică” 4.
Dar sistemul limbii care se extinde ca uz nu rămîne neatins, ci pri-
mește o serie de elemente din limba înlocuită. Aceste elemente care re-
prezintă influența limbii părăsite asupra celei adoptate sînt denumite tot
substrat. De exemplu : locuitorii Daciei și-au părăsit limba strămoșească
și au învățat latinește, generațiile tinere mai ușor și mai repede, bătrînii
mai încet, cert e că latina a învins în cele din urmă. Dacii, imitînd civili-
1 Termen creat de I. A. Ascoli, care atrage primul atenția asupra fenomenului.
2 Cf. V. Brondal, Substrat et emprunt en roman et en germanique, București, 1948.
3 Graur, Studii, p. 399 — 400 : ,,limba părăsită, din care mai apar în cea nouă, ici și
colo, unele elemente, poartă numele de substrat”.
4 A. Martinet, prefața la Languages in contact, a lui U. Weinreich, p. VIII.
C. Contactul dintre limbi
523
zația romană, superioară lor, au ajuns în final să ,,imite” și limba cea nouă,
care s-a extins pe un substrat dacic, preluînd anumite fapte din limba uitată.
în Gallia, unde latina de asemenea a învins, substratul e celtic. Im-
punerea latinei s-a datorat aceluiași factor ca și în Dacia : superioritatea
civilizației (care de altfel a intervenit și în Spania, unde limbile „euska-
riene” 5 ale băștinașilor au fost reduse la stadiul de substrat).
Influența exercitată de substrat e posibilă, cel puțin teoretic, în
toate compartimentele, chiar cele considerate închise, ca morfologia și fo-
netica. Acțiunea substratului poate fi sprijinită de anumite puncte slabe
ale sistemului, acolo unde sistemul este șchiop.
Din păcate, limbile „substrat” sînt într-o situație neavantajoasă
pentru studierea lor, pentru că de obicei lipsesc sursele directe de cunoaștere
(texte literare, inscripții etc.). De aceea cunoașterea e indirectă, cu aju-
torul metodei comparative — istorice6, de exemplu, pentru studierea
substratului dac, s-a recurs la compararea cu albaneza 7. Desigur că rezul-
tatele se rezumă mai mult la supoziții decît la certitudini8.
Un lucru e cert, asupra căruia au căzut de acord toți cercetătorii, și
anume că faptele de substrat nu pot fi neglijate fără primejdia de a nu în-
țelege clar viața unei limbi: sistemul fonologie spaniol, atît de diferit
și față de latină și față de celelalte limbi romanice, nu poate fi explicat
strict prin context lingvistic, intern, sistemul fonologie latin, ci trebuie să
se țină seama și de contextul extralingvistic, contactul dintre popoare, care a
dus la contact și interferență lingvistică (și în cazul spaniolei s-a recurs la
comparația cu limba bascilor, presupusă a fi înrudită cu limbile „euska-
riene”).
Stabilirea elementelor de substrat e dificilă și pentru alte considerente:
interferența s-ar fi putut exercita între limbile studiate încă înainte ca
acestea să se fi întîlnit pe același teritoriu, de exemplu știm precis că lati-
nescul carrus e un celtism, dar mult mai vechi decît înfrîngerea limbii
celților pe teritoriul Galliei (dovada e că după afirmațiile din Thesaurus Un-
guae latinae (III, p. 499), prima atestare a lui carrus e la L. Cornelius Sisenna
(119-67 î.e.n.),Hist. 91.Cuvîntul era cunoscut deci cu mult înaintea cuceririi
Galliei și se întîlnește în toate limbile romanice.
Substratul, dat fiind că se manifestă cu multă putere mai ales în
fonetică, contribuie în bună măsură la foimarea specificului unei limbi :
anumite sunete, anumit fel de a pronunța sunetele, anumit fel de a accen-
5 Denumire arbitrară folosită de R. Mencndcz Pidal și reluată de Martinet în Economie.
6 Vezi Metoda comparativă istorică (I B 2 b a).
7 Inițiatorul acestui studiu la noi a fost B. P. Hasdeu. Pentru amănunte vezi și C. Po-
ghirc, B. P. Hasdeu, lingvist și filolog, București, 1968, p. 166 — 193.
8 Uneori limbile vii ne ajută să înțelegem acțiunea substratului. Astfel, limbile dravi-
diene, autohtone în India, conțin consoanele numite „cerebrale”. Apariția unor asemenea
consoane în limbile indiene (indo-europene) nu se poate explica altfel decît prin influența
substratului. Astfel, o concluzie trasă dintr-o situație prezentă ne ajută să extindem rațio-
namentul și asupra trecutului.
524
IV. Ramificațiile și clasificarea limbilor
tua etc. Acest specific nu e ereditar, nici nu depinde de rasă, ci se învață9,
ca de altfel întregul limbaj. De aceea se manifestă în grupurile compacte de
vorbitori ai unei limbi și poate dispărea din vorbirea unei persoane, dacă
aceasta e izolată în mijlocul unei colectivități de altă limbă (poate învăța
în schimb această limbă foarte corect).
Fenomen — inițial — în sfera ,,vorbire”, substratul poate rămîne mult
timp (și secole) limitat la grupuri mai restrînse (= vorbitorii limbii părăsite),
apoi să se extindă, cuprinzînd și pe vorbitorii de mai înainte al limbii
adoptate, care sînt și ei tentați să imite pe conlocutorii lor. în felul acesta
se explică de ce fenomenele de substrat,,răbufnesc” la distanțe foarte mari
— în timp — de perioada cuceririi unei regiuni și de desființarea limbii
regiunii respective10, în fond începutul desființării limbii respective.
Nu e vorba, prin urmare, de o revenire, de o întoarcere în timp, ca și
cum limba și-ar fi „adus aminte” de fapte de mult dispărute. Dimpotrivă,
e vorba de elemente care nu au murit niciodată, care au existat în perma-
nență în anumite regiuni și care au putut fi identificate și înregistrate în
regiunile respective (uneori chiar fără ca sfera lor de răspîndire să se fi
extins).
b)	în cazul cînd bilingvismul se sfîrșește cu dispariția limbii „mai noi“,
urmele lăsate de influența acesteia asupra limbii autohtonilor poartă
numele de superstrat u. De exemplu, e cazul limbii francilor, care a dis-
părut după cîteva generații de la venirea lor în Franța, sub presiunea limbii
romanice purtătoare a unui nivel cultural superior. Elementele germanice
se pot recunoaște în vocabular și probabil există urme în morfologie și
sintaxă, deși e dificilă identificarea lor, ca și în fonetică 12.
Prin urmare, superstrat e termenul care denumește fenomenul opus
substratului. Din punctul de vedere al sistemului lingvistic care suferă
influența, respectiv limba care iese învingătoare („stratul”), substratul
și superstratul reprezintă introducerea din afară a unor elemente 13.
c)	Adstratul14 este termenul care desemnează influența unei limbi ve-
cine din punct de vedere geografic și care, nefiind înrudită sau înrudită de
aproape, nu a dat naștere unor dialecte intermediare : influența maghiarei
asupra cehei și invers, influența germanei asupra italianei etc. Avem a face
deci cu un simplu contact, regulat și constant în același timp.
9 Gel dinții care afirmă cu tărie acest lucru este W. D. Whitney (cf. cap. 2 din Life
and Growth of Language, 1874), conform concepției sale asupra limbii ca cea mai importantă
instituție socială.
10 Vezi și explicația Graur, Studii, p. 407. Ceva asemănător prezintă și A. Meillet in
Sur une periode de bilinguisme en France, din Lingu. hist., voi. II, p. 110 și urm.
11 Termen creat de W. v. Wartburg.
12 Malmberg, Nouv. tendances, p. 30.
13 Graur, Studii, p. 402 : ,,elementele de substrat se datoresc păstrării trăsăturilor
obișnuite...”. Aceste trăsături obișnuite sînt, firește, ale limbii părăsite, trăsături care
intră deci din afară în limba adoptată. Nu trebuie puse pe același plan două fenomene dis-
tincte, vorbitorii și sistemul lingvistic. La p. 401 se arată că (așa cum e și normal) ,,cazurile
de influență a substratului nu sînt în fond nimic altceva decît împrumuturi”.
14 Termen creat de M. Valkhoff.
C. Contactul dintre limbi
525
Cei trei termeni (substrat, superstrat, adstrat) desemnează cu foarte
multă precizie limbile ,,donatoare”, deci pot fi determinate relațiile aces-
tora cu limba care suferă influențele. Sfera largă a împrumutului ( efectul
tuturor influențelor din afară asupra unei limbi) poate fi în acest fel mai
ușor studiată și înțeleasă din punctul de vedere al sistemului lingvistic
,, primitor”.
3.	împrumutul1
Este o categorie necesară și foarte bine reprezentată în toace limbile,
ca rezultat al relațiilor reciproce în ansamblu ale limbilor (relații determi-
nate de cele extralingvistice). împrumut înseamnă „o formă de expresie
pe care o comunitate lingvistică o primește de la altă comunitate” 2, dar
nu numai atît, pentru că se pot introduce și semnificații noi dintr-o limbă
în alta. Aspectele sub care se manifestă împrumuturile sînt destul de va-
riate, de aceea de multe ori vorbitorii obișnuiți nu-și dau seama că au în
fond a face cu niște ,,intruși”. Dar uneori și savanții întîmpină greutăți
în identificarea atît a elementelor de împrumut 3, cît și a surselor din care
provin (directe, în cazuri fericite, dar adesea sînt indirecte, un cuvînt
luat, de exemplu, din cehă e refăcut după model francez sau latinesc).
în- general, se consideră împrumut tot ce intră (din afară) într-o
limbă în diferite perioade (de exemplu, pentru faza nouă a latinei orientale,
tot ce a intrat în limbă după perioada sec. III —VI e.n. e împrumut).
Teoretic, s-ar putea admite că în limbă totul poate fi împrumutat.
Și uneori se consideră că nu există limite pentru ceea ce poate fi împru-
mutat. Realitatea contrazice însă această considerare. Categoria respectivă
e foarte larg întîlnită în vocabular, apoi în sintaxă4. în celelalte comparti-
mente apare în mod indirect, prin intermediul vocabularului, respectiv,
pentru elemente gramaticale (afixe) sau foneme, primul stadiu îl reprezintă
introducerea de cuvinte străine și numai după ce cuvîntul-purtător de
afixe străine sau de foneme noi ajunge să fie mult răspîndit, folosit de ma-
rea masă a vorbitorilor, se poate spune că se introduc și afixele sau fo-
nemele noi, dacă acestea pot fi desprinse din contextul cu care au intrat
și sînt utilizate pentru alte formații5.
1 Termen puțin confuz, care înseamnă și acțiunea de a împrumuta, și lucrul împru-
mutat (aici, fapte de limbă). L. Deroy (L’Emprunt linguistique, Paris, 1956, p. 18) îl consideră
nepotrivit, pentru că e un ,,împrumut” fără știrbire a limbii donatoare și fără restituire.
2 V. Pisani, Linguistica generale e indeuropea, Milano, 1946, p. 55. Definiția unilaterală
duce și la interpretări unilaterale.
3 Nu întotdeauna metoda comparativă (vezi Metoda comparativă-istorică, I B 2 b a)
ușurează studiul și ajută la rezolvarea problemelor, pentru că uneori cuvintele împrumutate
dau aceleași rezultate fonetice ca și cuvintele moștenite.
4 Vezi și Inegala penetr abilitate a compartimentelor limbii (III CI).
5 Camionagiu, după pastramagiu, în românește din turcă.
526
IV. Ramificațiile și clasificarea limbilor
în vocabular, proporția dintre elementele împrumutate și cele moște-
nite e net în favoarea primelor. Se citează astfel exemple de limbi în care
cuvintele neîmprumutate au o sferă foarte restrînsă: albaneza cuprinde
doar 600 6, restul fiind împrumutate din latină, limbi romanice, limbi
slave, greacă, turcă.
Aspectele sub care se manifestă împrumutul sînt: introducerea di-
rectă a unor semne noi, adaptarea la fonetismul limbii care împrumută,
calcul (semantic și de traducere).
Limbile se disting și prin felul cum sînt primite elementele de îm-
prumut, respectiv există limbi care acceptă relativ ușor ,,intruși”, altele
sînt însă refractare (cf. limba germană). Cert e că și în astfel de limbi se
impune exprimarea unor realități noi (obiecte, elemente de cultură etc.),
iar aceasta se realizează fie prin calc — mai adesea —, fie prin introducerea
de cuvinte străine. De exemplu : „universitate” e redat în maghiară
prin egyetern, cuvînt derivat de la egy „unul”, ca și universitas de la unus;
dar „telefon” se spune pînă și în arabă — limbă foarte refractară la îm-
prumuturi — telifun, deci destul de apropiat de cuvîntul respectiv inter-
național.
Fiind vorba de elemente de limbă, firește că nu se poate explica tot-
deauna și în toate limbile, în mod strict logic, de ce au fost sau nu introduse7,
dar studiul împrumutului contribuie în largă măsură la identificarea ten-
dințelor generale ale limbilor, respectiv direcția (sau direcțiile) convergenței.
De altă parte, împrumutul, fenomen al diacroniei, servește la eluci-
darea anumitor fapte din limbile donatoare, referitor la perioadele pentru
care nu există texte 8, este prin urmare un ajutor prețios studiilor de istorie
a limbii și de comparatistică.
4.	Bilingvismul
Prin bilingvism (numit de unii cercetători și dualism lingvistic) se
înțelege capacitatea unui individ sau a unei populații de a utiliza în comu-
nicare două sisteme lingvistice diferite. Se mai cunoaște și fenomenul de
multilingvism (engl. multilingualism) sau plurilingvism (fr. plurilinguisme)^
6 L. Hjelmslev, Le langage (trad. din daneză), Paris, 1966, p. 91.
7 ,,En revanche, combien d'emprunts n’ont pas de justification pratique et repondent
seulement â un besoin affectif... Ce sont de pures raisons de coeur qui font employer des
mots 6trangers pour rehausser ou ennoblir une notion, pour evoquer plus finement des
nuances d61icates de la pensee et du sentiment, pour satisfaire un souci litteraire d’expres-
sivite, pour paraître ă la mode et se distinguer du commun, enfin pour dânigrer Fdtranger
et le tourner en derision” (L. Deroy, lucr. cit., p. 341).
8 E calea urmată, de exemplu, de Vil. Thomsen, care a arătat că finlandeza, limbă
refractară la împrumut, a trebuit totuși să împrumute în perioada preistorică un număr im-
portant de cuvinte, mai ales din limbile germanice. O parte din aceste împrumuturi sînt?
prin forma lor, mai apropiate de formele germanice comune decît cuvintele din oricare limbă
germanică actuală (problema e discutată de L. Hjelmslev, lucr. cit., p. 92 — 93).
C. Contactul dintre limbi
527
prin care se denumește capacitatea de a întrebuința, la fel de bine, în mod
curent, trei sau mai multe limbi în procesul de comunicare.
Aceste fenomene interesează deopotrivă psihologia și lingvistica.
Psihologia se ocupă, pornind de la studiul bilingvismului, de achizițio-
narea unei limbi noi de către copii — pentru stabilirea vîrstei propice la
care se poate deprinde folosirea corectă a limbilor străine — , de metodica
predării acestora (prin intermediul psihologiei pedagogice), de fenomenele de
afazie, înscriind uneori în preocupările sale și unele probleme — cum ar fi
chestiunea dedublării personalității indivizilor bilingvi — a căror vala-
bilitate e infirmată de o cercetare mai aprofundată.
Lingvistica se interesează de bilingvism în legătură cu interferența
sistemelor lingvistice, cu evoluția unui idiom dat în urma contactului cu
alte idiomuri, încercînd să explice structura eterogenă a unor limbi, cu
chestiunea limbilor ,,mixte”, ca și cu alte probleme mai speciale, cum ar fi
mecanismul de creare a calcurilor lingvistice etc.
Studiul fenomenului a luat o amploare deosebită în secolul al XX-lea
mai ales în ultimele decenii, cînd bilingvismul e cercetat chiar în centre
internaționale special închinate acestuia 1 și cînd problemele ridicate de
el sînt dezbătute la colocvii internaționale a căror tematică i se consacră
în mod expres.
Bilingvismul este, în ultimă instanță, o formă a contactului dintre
limbi și în ansamblul său trebuie să distingem, de la bun început,
două aspecte —bilingvismul vorbitorilor culți, filologi sau nu, pe de-o
parte, și bilingvismul vorbitorilor obișnuiți, pe de alta. Primul aspect mai
este denumit de către unii cercetători diglosie sau diglotism 2 și se referă la
achiziționarea celei de-a doua limbi în mod conștient, prin studiu (așa-
numitul ,,stadiu optim de bilingvism”), în opoziție cu bilingvismul în
sens larg (stadiul „cel mai elementar” al bilingvismului), în cazul căruia
achiziționarea limbii alogene se face aproape involuntar, inconștient, în
condiții de mediu etnic și lingvistic eterogen. Așa stînd lucrurile, diglosia
nu este altceva decît un caz particular de poliglosie (poliglotism).
Cercetătorii disting chiar grade diferite și tipuri diferite de biling-
vism în interiorul fiecăruia dintre cele două aspecte. Gradele diferite ale
intensității bilingvismului depind de asemănările sau deosebirile dintre
cele două coduri lingvistice care se întîlnesc în procesul de comunicare între
aceiași indivizi, de modul de achiziționare a celei de-a doua limbi etc.
(vezi și mai jos) 3. în ceea ce privește tipurile de bilingvism, cel mai impor-
tant constă în posibilitatea de a utiliza în comunicare două limbi diferite ;
1 Cum ar fi cel de pe lingă Universitatea Laval, din Quebec (Canada), condus de pro-
fesorul W. F. Mackey.
2 în special de către profesorul belgian Van Loey și de către sociolingviștii americani
(vezi Armând Boileau, L’acte de langage chez l’individa bilingue, în Melanges Fohalle, Gem-
bloux [1969], p. 53).
3 Se distinge un bilingvism (respectiv un diglotism) pasiv, în cazul cînd a doua limbă e
numai înțeleasă de către individul bilingv, care n-o folosește în comunicare, și un bilingvism
activ, în situația în care vorbitorul bilingv folosește ambele idiomuri în procesul de comunicare.
528
IV. Ramificațiile și clasificarea limbilor
alt tip se referă la capacitatea de a folosi două dialecte ale aceleiași limbi
sau un dialect și varianta literară a limbii respective (cf., în Belgia, circu-
lația dialectului valon alături de franceza literară); în sfîrșit, se cunoaște
și tipul combinat de bilingvism : folosirea unui grai (chiar a două graiuri)
concomitent cu una sau cu două limbi de cultură (de ex., tot în Belgia,
cazul unor vorbitori care folosesc valona, franceza și flamanda).
Bilingvismul vorbitorilor cultivați este un fenomen, în general,
izolat și el duce la contactul mediat, superficial, între două limbi date.
Influența limbii savante sau de circulație internațională asupra limbii ma-
terne a cărturarilor este redusă la domeniul lexical și, într-o măsură mai
mică, la acela al sintaxei. Acest contact mediat, de ordin livresc, este un
fenomen secundar din punct de vedere lingvistic, servind ca suport pentru
relațiile culturale, ideologice, politice între popoare de limbi diferite, ser-
vind deci ca suport al interferențelor de suprastructură. El atinge în
primul rînd stilul științific al limbii literare și limbajele profesionale, ne-
avînd repercusiuni asupra sistemului lingvistic în ansamblu, decît prin
intermediul interferenței dintre stiluri.
Alta este situația contactului imediat dintre limbi diferite. El se
produce în cazul în care bilingvismul ia proporții de masă, fiind — de cele
mai multe ori — însoțit de amestecul populațiilor care vorbesc cele două
limbi. ,,Fizionomia” limbii învingătoare, în urma unui asemenea contact,
apare schimbată, aceasta îmbogățindu-și chiar fondul principal lexical, nu
numai vocabularul în ansamblu, iar modificările ating parțial și domeniul
fonetic, ca și structura gramaticală.
E de observat că bilingvismul colectiv este cunoscut mai cu seamă
în epocile vechi ale istoriei (în antichitate, în evul mediu), cînd unele po-
poare își întindeau stăpînirea asupra altora prin forța armelor sau le co-
pleșeau prin prestigiul culturii, ori în cazul migrației popoarelor, cînd se
ajunge la amestecuri etnice — implicit, la bilingvism. Bilingvismul co-
lectiv sau de masă e un fenomen mai rar astăzi; el se manifestă în cazul
enclavelor etnice — respectiv lingvistice — în sînul unor populații majoritare
de altă natură etnică și care vorbesc o limbă diferită. Este cazul istroro-
mânilor în mijlocul populației slave, al ciangăilor din Moldova, al coloniș-
tilor sau emigranților din Lumea veche în Statele Unite ale Americii etc.
Spre deosebire însă de situația acestor insule lingvistice, cele mai
multe dintre ele sortite pieirii, înghițirii de către idiomul majoritar, din care
achiziționează tot mai multe elemente la toate nivelele, reproducînd la o
scară mai redusă rezultatul bilingvismului colectiv din epocile mai vechi
(impunerea, cu fizionomie schimbată, a unuia dintre cele două idiomuri),
în epoca modernă se mai întîlnește așa-numitul bilingvism extern sau
oficial4. Este bilingvismul populațiilor din statele moderne de tip fe-
derativ — cum este Elveția — , unde două sau chiar mai multe limbi sînt
ridicate la rangul de limbi oficiale și folosite de aproape toată populația
țării. Acesta este un caz particular de bilingvism oficial — caracterizat
4 în terminologia lui W. F. Mackey (apud A. Boileau, lucr. cit., p. 50 — 51).
C. Contactul dintre limbi
529'
prin coexistența maselor etnice diferite, ale căror limbi se folosesc oficial
în egală măsură, între granițele aceleiași țări. Alt caz de bilingvism extern,
este acela al noilor state africane, unde, pe lîngă limba autohtonă, se folo-
sește în mod oficial și o limbă de circulație internațională (de regulă, limba
foștilor colonialiști). Urmările acestui tip de bilingvism contemporan nu se
vor concretiza în dispariția unuia dintre idiomuri, nici prin „amestecul”
acestora, așa cum s-a întîmplat în epoci istorice anterioare, sau, astăzi, în
cazul enclavelor. Este vorba de un bilingvism conștient și voluntar acceptat^
unanim, din necesități practice de natură social-politică și culturală, im-
puse de dreptul la autodeterminare al națiunilor și popoarelor sau de in-
tensitatea și extensiunea circulației valorilor spirituale și materiale în
epoca modernă. Se creează astfel niște zone sau regiuni oficial bilingve
(zona francofonă, zona anglofonă etc.), rezultatul fenomenului concreti-
zîndu-se în plan lingvistic prin crearea și, mai ales, prin extinderea ac-
centuată a unui lexic internațional.
Lingvistica mai veche (Șcerba, Meillet ș.a.) era interesată în special
de aspectul colectiv al bilingvismului; astăzi atenția cercetătorilor este
atrasă și — sau în primul rînd — de cazurile de bilingvism individual
(livresc, sau diglotism) — preocupare de căpetenie a tinerei discipline de
graniță psiholingvistica, de pildă. Studiile cu privire la bilingvismul indi-
vidual, concretizate în simple note sau în volume de proporții întinse, aduc
de multe ori lumină în explicarea fenomenului în ansamblu.
Vom trece în revistă, pe rînd — în cele ce urmează —, trei aspecte
ale fenomenului în discuție :
a.	Bilingvismul colectiv, care are drept urmare schimbarea fiziono-
miei unei limbi.
b.	Bilingvismul în cazul enclavelor lingvistice.
c.	Bilingvismul individual.
a.	Bilingvismul colectiv
Bilingvismul colectiv are drept consecință modificarea fizionomiei
unei limbi, și nu a structurii ei. înțelegem prin aceasta că transformările pe
care le suferă o limbă dată în urma contactului masiv cu alta, chiar dacă
aceste transformări ating toate sau aproape toate nivelele limbii date, nu-i
alterează acesteia structura genetică, originară.
Bilingvismul galoroman-germanic sau cel dacoromân-slav n-au dus
la crearea unor limbi mixte, ci, chiar dacă franceza, respectiv româna, au —
— mai mult sau mai puțin — altă structură tipologică decît latina (fapt
explicabil în primul rînd prin tendințele interne de evoluție ale latinei popu-
lare), rezultatul s-a concretizat în două limbi în esență tot romanice.
Pornind de la A. Meillet, care vorbea de două perioade de bilingvism
în istoria limbii franceze 5, se poate admite prezența acestor perioade în
formarea tuturor limbilor romanice.
5 Sur une periode de bilinguisme en France, în Lingu. hist., II, p. 92.
34 - c. 1218
530
IV. Ramificațiile și clasificarea limbilor
Se distinge, astfel, mai întîi bilingvismul substrat-strat 6.
în urma acestui contact latina populară, vorbită de armata de ocu-
pație și de coloniști, achiziționează elemente de substrat în mai toate com-
partimentele — în primul rînd în lexic (cuvinte celtice moștenite în fran-
ceză, ca berceau ,,leagăn”, cliarrue „plug” etc.; cuvinte iberice, în spaniolă :
i^quierdo „stîng”, zorro „vulpe” etc.; cuvinte trace, în română: mal,
mînz, țap ș.a.)7. Un rol important în achiziționarea acestor elemente de
către latină l-a avut faptul că băștinașii au început să vorbească limba cu-
ceritorilor.
Urmările acestei perioade de bilingvism în fonetica limbilor ro-
manice sînt controversate. Explicațiile, mai vechi, cu privire la trecerea
lui u lat. la /u/ în Gallia ca urmare a influenței celtice 8, sau la evoluția
lat. f-la h- în Spania sub imperiul substratului iberic9 sînt abandonate
de către unii romaniști actuali, în favoarea explicațiilor prin evoluția in-
ternă sistematică a limbilor romanice10. Pentru română, unele ipoteze —
— neacceptate unanim — consideră că fonemul h, pierdut în elementele
latinești moștenite, își face apariția numai datorită elementelor de sub-
strat (de felul lui hames și al derivatelor lui — în număr foarte redus) care
îl conțineau u. Cu toate acestea nu se poate nega total influența substra-
tului în fonetica stratului, dar pentru dovezi concrete trebuie să depășim
domeniul romanic.
în morfologia și sintaxa limbilor romanice efectele bilingvismului
substrat-strat sînt reduse. Se citează, pentru franceză, sistemul vigesimal
de numărătoare, moștenit de la galii, sau modificările sistemului prepozi-
țional latin în Gallia, în urma confuziei dintre sensurile prepozițiilor prin
calchierea unor construcții celtice12.
Se pare că efectele bilingvismului strat-superstrat — al celei de-a
doua perioade de bilingvism, după Meillet — au fost mai adînci în limbile
romanice. Dacă ne referim la Eomania orientală, bilingvismul slavo-român
a contribuit la îmbogățirea sistemului fonetic al limbii române prin achi-
6 Pentru conceptele de strat, substrat, superstrat, cf. și capitolul precedent. Înțelegînd
prin substrat limbile populațiilor băștinașe de pe teritoriile cucerite și ulterior romanizate,
iar prin strat — limba învingătoare, latina, prima perioadă de bilingvism se referă la dualis-
mul lingvistic : celtic-latin (pe teritoriul Franței), iberic-latin (în Spania), tracic-latin (în Dacia).
7 Pentru elementele lexicale de substrat în franceză, vezi A. Dauzat, Tableau de la langue
frangaise, Paris [1967], p. 11 — 23 ; în română I. I. Russu, Limba traco-dacilor, București, 1967,
p. 203—204 și 215 — 216; mai recent, idem, Elemente autohtone în limba română, București,
1970.
8 A. Meillet, Sur les effets de changementes de langue, în voi. cit., p. 109, și Wartburg,
Probi, et meth., p. 4.
9 Ipoteză susținută de Ramdn Menendez Pidal și H. F. Mullcr.
10 Pentru prima evoluție amintită: A. Juilland și A. Haudricourt, Essai pour une his-
toire structurale du phonetisme frangais, Paris, 1949, p. 40 și urm., pentru a doua : B. Malm-
berg, La structure phonetique de quelques langues romanes, în „Orbis” I, 1962, p. 160 —162.
11 Vezi Gr. Brîncuș, Originea consoanei h din limba română, SGL XII, 1961, 4.
12 Pentru cea de-a doua trăsătură vezi Al. Graur, Ab, ad, apud et cum en latin de
Gaule, în BSL, tome XXXIII, fasc. 2, Paris, 1932, passim.
C. Contactul dintre limbi
531
ziționarea unor sunete (de pildă, consoana li}13 sau prin modificarea pro-
nunțării altora (preiotarea vocalei e-, la inițiala absolută sau silabică)14.
în morfologia limbii române se citează ca fiind de origine slavă :
structura numeralelor de la 11 la 19 inclusiv (rom. unsprezece, cf. v. sl. jedinu
na desete}, existența vocativului feminin în -o, întărirea și dezvoltarea
genului neutru la substantive (nu la categoria numelui, în general — pentru
că adjectivul și pronumele l-au pierdut) și a formelor reflexive în flexiunea
verbală15. în sintaxa românei se pot cita : întrebuințarea auxiliarului
după verb, sub influență slavă 16, sau unele construcții precum la noi în
țară în loc de „în țara noastră”.
în ceea ce privește lexicul românesc, influența slavă este considera-
bilă : un număr relativ mare de cuvinte slave și calcuri după model slav
au pătruns în vocabularul activ și chiar în fondul principal lexical al limbii
române — denumind noțiuni importante (substantive : gît, obraz, trup;
ciocan, clește, coasă; brazdă, ogor, plug; cocoș, gîscă, rac etc.; verbe : grăi,
trăi ș.a.; adjective, adverbe și interjecții). Formarea cuvintelor în română
beneficiază de afixe de origine slavă (prefixe: ne-, po-, pre-, răs-;
sufixe: -ac, -aci, -iște etc.). De asemenea, onomastica și toponimia
românească au suferit o destul de puternică influență slavă 17.
în Occidentul Eomaniei, rolul superstratului l-au jucat idiomurile
vechi germanice (franc — pentru franceză, vizigot — pentru spaniolă?
ostrogot, longobard —pentru italiană). Dar fonetica limbilor romanice
occidentale n-a achiziționat foneme germanice, cel mult le-a adaptat la
sistemul respectivelor idiomuri, întărind poziția fonemelor originare18.
Urme mai adînci ale influenței germanice, cum e și firesc, se găsesc
în vocabularul tuturor limbilor romanice occidentale (fr. gagner, it. gua-
dagnare etc.)19.
Structura gramaticală a idiomurilor neolatine din apus a avut mai
puțin de suferit în urma bilingvismului germanic-romanic. Se citează
apariția pronumelui impersonal fr. on < lat. homo, cf. germ, man, sau a
adverbului fr. nendat. rem, cf. germ, nicht <ni wiht „non rem” (v. germ.
wihti „lucru”) ori topica inversă (predicat—subiect) în cazul propozițiilor
interogative, față de aceea a afirmativelor (subiect- predicat) : fr. vient-il ? ?
cf. germ, kommt er % 20.
Peste tot unde o limbă este înlocuită cu alta se produce fenomenul de
bilingvism 21, care formează conținutul perioadei de trecere de la folosirea
13 După cei mai mulți lingviști, cf. Florica Dimitrescu, Introducere în fonetica istorică
a limbii române, București, 1967, p. 103.
14 Modificare și nu achiziționare a unui nou fonem (i).
13 Vezi Al. Rosetti, Influența limbilor slave meridionale asupra limbii române, 1954,.
p. 31—35, și Graur, Studii, p. 124.
16 Eugen Seidel, Elemente sintactice slave în limba română, București, 1958, p. 45 — 46.
17 în privința împrumuturilor lingvistice, cf. mai sus, împrumutul (VI C 3).
18 Meillet, lucr. cit., p. 94.
19 Vezi Iordan—Manoliu, Introducere, cap. ,,Elementul germanic”, p. 270 — 277.
20 Meillet, lucr. cit., p. 95 și 97.
21 Ibidem, p. 91.
532
IV. Ramificațiile și clasificarea limbilor
unei limbi la folosirea alteia. Nu vom analiza aici în detaliu factorii care
duc la predominarea în cele din urmă a unei singure limbi dintre cele două
vorbite de o populație dată — ei sînt, în esență, de ordin extralingvistic :
stăpînire militară și administrativă îndelungată, colonizare, raporturi
de clasă, prestigiu cultural etc. — dar, în cazuri particulare, pentru impu-
nerea unui anumit cuvînt (fie din strat, fie din substrat sau superstrat), a
unei anumite flexiuni sau construcții sintactice, își spun de multe ori cu-
vîntul și factorii lingvistici (rezolvarea coliziunii omonimice rezultată din
convergență fonetică, neutralizarea unor opoziții sistematice și necesitatea
refacerii lor etc.). (Vezi și p. 535 și urm.)
Prin factori sociali se explică, de pildă, dubletele swinelpork, sheep/
mutton din engleză. Primele sînt cuvinte ,,băștinașe”, de obîrșie anglo-
saxonă, celelalte au fost aduse din franceză de către cuceritorii normanzi,
care au constituit un timp și clasa dominantă în Anglia medievală. S-au
menținut ambele perechi, dar între elementele lor au intervenit opoziții
semantice, ca urmare a unor amprente sociale, de clasă : termenii anglo-
saxoni, cu o coloratură ,,populară”, la început, rămîn să denumească ani-
malele respective („porc”, „oaie”), iar cei normanzi se referă la carnea
acestor animale, folosită pentru consum.
Inițial, cele două limbi angajate în procesul de bilingvism sînt vor-
bite în egală măsură de către fiecare dintre populațiile care constituie ames-
tecul etnic, dar fiecare populație cunoaște relativ superficial limba celei-
lalte (cunoașterea se rezumă la familiarizarea cu structura gramaticală
și la mînuirea fondului principal lexical); faptul duce, prin numeroase
fenomene de analogie, la extinderea anumitor modele de flexiune în dauna
altora, în limba achiziționată, la calcuri semantice ori de structură sau la
modificări fonetice în pronunțarea limbii achiziționate.
Astfel, apariția consoanei h în limba română sau preiotarea lui e-,
ca și opoziția dur/muiat în sistemul consonantic se datoresc, după cei mai
mulți lingviști, pronunțării idiomului dacoromân de către masa de slavi
care conviețuiau cu populația romanizată a Daciei.
Cît despre apariția unor modele noi de flexiune, a unor tipuri para-
digmatice, un exemplu la îndemînă îl constituie tipul substantivelor din
aromână cu pluralul în -adz% ca urmare a bilingvismului aromân-grec :
inițial, această desinență apare numai la pluralul substantivelor de origine
grecească, cu rădăcina în dentală (grec, appag, pl. appaS&; > ar.
amira, pl. amiradzî „împărat”), se extinde apoi la alte împrumuturi grecești,
fără dentală în temă (ar. yrambo, pl. yrambadzi „ginere”), pentru a trece
apoi la unele substantive autohtone, care n-au nimic a face genetic cu
greaca (ar. Dumnidză, pl. Dumnidzadzi „Dumnezeu”) 22.
22 Vezi Graur, lucr. cil., p. 526. Alt exemplu : ,,Les Roumains qui ont emprunte
Ies premiers verbes turcs etaient des bilingues, parlant rouinain et neo-grec. Ainsi ont-ils eu
devant Ies verbes turcs la meme attitude que Ies Grecs, c’est-ă-dire qu’ils ont traduit du
turc en grec et ensuite du grec en roumain. Cela explique pourquoi ils ont pu ensuite em-
prunter des verbes directement au turc, en leur rattachant le suffixe grec -is-” (Al. Graur,
Notes sur le bilinguisme, BL VII, 1939, p. 180).
C. Contactul dintre limbi
533
b.	Bilingvismul enclavelor lingvistice
Autorii care au urmărit bilingvismul enclavelor lingvistice au în-
cercat să extragă din studiul acestuia concluzii cu privire la bilingvismul
colectiv, discutat mai înainte 23.
în cazul enclavelor sau insulelor lingvistice limba maternă este de
multe ori abandonată sau pe cale de dispariție, cedînd teren în favoarea
limbii majorității înconjurătoare. Așa se întîmplă, de pildă, cu istroromâna.
Alteori, ambele limbi sînt folosite — cu deosebirea că limba maternă
se specializează ca mijloc de comunicare numai în relațiile familiale și su-
feră o puternică influență mai ales în lexic și în sintaxă, din partea celei-
lalte limbi — cum se întîmplă cu soraba în mediu german, cu idiomul cian-
găilor în Moldova și cu cel al huțulilor în Bucovina și, într-o măsură mai
mică, cu idiomul friulanilor colonizați în Eomânia, de exemplu. Nici morfo-
logia acestor idiomuri periferice nu este scutită de influențe, iar în voca-
bular — alături de împrumutul masiv — funcționează și calchierea seman-
tică sau de structură a elementelor lexicale din mediul lingvistic majori-
tar, ajungîndu-se uneori pînă la calchierea unor unități frazeologice și
expresii, ceea ce înseamnă, la urma urmei, influență în sintaxă.
în fonetică, exemplele de influență din partea idiomului majoritar
sînt mai rare. Astfel, în idiomul ciangăilor vocalele românești ă și î, din
împrumuturile mai vechi, au fost adaptate în conformitate cu sistemul
fonetic ciangău și cu armonia vocalică (rom. ă > ciang. a, â, a, o, e, iar
rom. î > ciang. e, e, b, a sau u), iar în împrumuturile recente, ele au fost
chiar împrumutate fără modificări24. în fonetica idiomului friulan vorbit
în Eomânia, dimpotrivă, n-a pătruns nici un fonem românesc.
Morfologia suferă și ea modificări, deși este compartimentul cel
mai puțin sensibil la influențe exterioare. De pildă, în vorbirea cian-
găilor, sufixele -bol, -bol (= din), -ba, -be (=în), -toi, -toi (=de la),
-nai, -nel ( = la) încep să fie folosite după modelul prepozițiilor româ-
nești: pattoktat a kezibbl (,,pocnește din mîini”, în loc de... kezivel},
veszink a magazintol („cumpărăm de la magazin”, în loc de.. . a maga-
zinbol). Fiindcă în română există o singură prepoziție care exprimă poste-
rioritatea, atît spațială cît și temporală („după”), tinde să dispară mbgbtt
(„după” spațial) și să fie generalizată peste tot utân („după” temporal) :
uz ajto utân („după ușă”, în loc de az ajto mbgbtt). Mai adînci sînt influen-
țele românești asupra morfologiei friulane, unde apare infinitivul precedat
de prepoziția a : a nuli una roze „a mirosi o floare”, iar viitorul fiind format
din auxiliarul voie + infinitivul, în locul viitorului sintetic friulan. E in-
23 L.V. Șcerba, Vostocnoluzickoje narecije (1915), apud Meillet, Lingu. hist., p. 90 — 91 ; vezi
și C. Racoviță, Notes sur le bilinguisme, BL VI, 1938, p. 238 — 242; Mârton Gyula, Aspecte
ale bilingvismului maghiaro-român la ceangăi, SGL XII, 1961, 4; Maria Iliescu, Observații
asupra limbii friulanilor din România, SGL XVIII, 1967, 2, și Radu Flora, Despre inconsis-
tența graiurilor periferice și izolate, SGL XVIII, 1967, 3.
24 G. Mârton, ari. cit., p. 594.
534
'IV Ramificați le și clasificarea, limbilor
teresant de observat că friulana din România achiziționează chiar instru-
mente gramaticale românești, caz destul de rar : conjuncțiile dar, daca,.
prepoziția pe25. Soraba se mulțumește numai să calchieze folosirea prepo-
zițiilor din germană, nu recurge la împrumutarea lor (sorab. wot și za pen-
tru germ, von și fur)26.
Sintaxa este mult mai penetrabilă : dacă în maghiară după mennyi
se folosește singularul, în idiomul ciangăilor el capătă sens de plural sub
influența românei, schimbînd forma cuvintelor din frază prin acord : ciang.
mennyi emberek votak itt a hgzba ! („cîți oameni au fost aici în casă !”,.
față de magh. mennyi ember vo{l)t. . .). în locul infinitivului după verb,
apar construcții conjuncționale : ciang. szeretem, hogy beszejjek (cf. rom.
„îmi place să vorbesc”, față de magh. szeretek beszelni). Verbul lehet („e
posibil, se poate”) tinde să devină auxiliar de modalitate, după model
românesc, înlăturînd derivatele verbale cu -hat, -het, atît de frecvente
în maghiară 27. în huțulă, comparativul sintetic slav a dispărut, cedînd
locul celui analitic, format cu mai (!), adverb împrumutat din română,
în ucraineană, comparativul sintetic e păstrat, dar e precedat totuși de
către mai, la unii vorbitori bilingvi28.
Efectele bilingvismului în vocabularul idiomurilor discutate sînt
și mai mari: istroromâna este invadată de cuvinte slovene, chiar în vorbirea:
familiară. în idiomul ciangăilor pătrund cuvinte românești din cele mai
diferite domenii semantice (părțile corpului omenesc, bolile și vindecarea
lor, casa și anexele, agricultura și creșterea vitelor, pomicultura, țesutul^
cusutul, fenomenele naturii, tehnica, administrația) — în proporție de
circa 1/4 — și nu este vorba numai de substantive, ci și de adjective, verbe,
chiar de prepoziții (într-un idiom aglutinant!). Unii termeni circulă para-
lel : evet/veverica, sok/mult (mult ido = sok ido „mult timp”), în unele ca-
zuri apar diferențieri semantice între cuvîntul ciangău și (cvasi) sinonimul
românesc împrumutat : kalapâcs („ciocan de dimensiuni reduse”)lcsokân
(„ciocan mai mare, baros”), lepedd („cearșaf, în general -> cearșaf mai
gros”)]csărsăf („cearșaf mai subțire”). Calchierea sensului funcționează
masiv : astfel, la ciangăi, beka „Frosch” capătă și sensul „SchloB”, după
modelul rom. broască-, se folosește virâggyermek „copil din flori” în loc de
fattyu etc. La friulanii din România, canut „cîine” capătă alt sens în sin-
tagma canut di ây „cățel de usturoi”, cf. rom.; mango „a mînca” achizițio-
nează din română și sensul „a produce o senzație de mîncărime”, iar parint,
pl. parinc, corespunzător italienescului parente („rudă”), capătă și sensul
românescului părinți, devenind sinonim cu genitors.
25 M. Iliescu, ari. cit., p. 164.
26 Șcerba, apud Meillet, lucr. cit., p. 91.
27 G. Mârton, art. cit., p. 155.
28 C. Racoviță, art. cit., p. 239.
C. Contactul dintre limbi
535
. c. Bilingvismul individual
în ultimul timp au apărut lucrări speciale consacrate bilingvismu-
lui individual, care urmăresc fenomenul în detaliu, „redus sub lentila
microscopului” — am putea spune — pentru a se încerca obținerea unor
concluzii de ansamblu 29.
Cercetarea, în acest caz, este deosebit de dificilă; cele mai bune re-
zultate sînt consemnate în „confesiunile” bilingvilor, care studiază feno-
menul pe baza propriei lor experiențe lingvistice.
Distingem aici o multitudine de situații: indivizii bilingvi pot stă-
pîni la fel de bine ambele limbi vorbite, cînd structurile sistemelor ling-
vistice utilizate în comunicare nu se alterează una sub influența celeilalte;
în cazul altora, limba maternă, mai bine cunoscută, duce la modificări în
folosirea celei de-a doua limbi. Dar se cunosc și situații cînd individul bi-
lingv folosește mai des, în cele mai intime ocazii, ca idiom „principal”,
altă limbă decît cea maternă.
Desigur, inovațiile individuale, sub influența bilingvismului, în
folosirea unei limbi nu pot altera structura ei de ansamblu. (Vezi, cu pri-
vire la raportul dintre limbă și personalitate : Rolul scriitorilor în dezvol-
tarea limbii^ III B 2.) Modificările apar numai în planul parole (în termeni
saussurieni) și — în rare cazuri — se pot extinde la conlocutori (cînd nici
pentru ei limba folosită nu este cea maternă), schițîndu-se astfel un prim
pas spre generalizare, care — în funcție de diferiți factori — se poate opri
la un număr limitat de vorbitori sau se poate propaga în vorbirea unei
mase mai mari. Aceste cazuri interesează, întrucît ele pot explica baza de răs-
pîndire a unor modificări ale structurii lingvistice (în planul langue), în
urma fenomenului de bilingvism.
Cum apar astfel de inovații? De cele mai multe ori ele sînt erori de
limbă sau creații personale după modele date. De pildă, un vorbitor al
limbii române, știind că expresiilor românești de tipul a-i fi frig, a-i fi frică,
a-i fi foame le corespund în polonă construcții cu verbul a avea (pol. miec),
ajunge să creeze expresia pol.* miec wstyd („a-i fi rușine”, lit. „a avea rușine”),
neglijînd faptul că în polonă se utilizează curent verbul wstyzic {sie) „a
(se) rușina”. Invers, pentru că în română este cunoscut verbul „a nădăjdui”
(< „nădejde”), el este tentat să construiască în polonă un verb *nadziegc,
deși există acolo expresia miec nadzieje30. Toate cazurile amintite constituie
calcuri din limba maternă în limba străină.
Cînd un bilingv aflat în sînul unei comunități etnice străine recurge,
ivindu-se prilejul potrivit, la limba maternă, a doua limbă se dovedește
a fi tutelară, fiindcă e de ajuns ca vorbitorul să pomenească un cuvînt, o
29 Gf. de pildă, J. H. S. Bossard, The bilingual as a person, ,,American Sociological,
Review” X, p. 45 ; R. A. Hali, Bilingualism and applied linguistics”, Zeitschrift fiir Pho-
netik” IV, p. 52; A. Boileau, lucr. cit., ș.a. citate în acest capitol.
30 FI. Dimitrescu, Note asupra interferenței dintre limbi, in cursul achiziției unei limbi noi,
SCL XI, 1960, 3, p. 469.
536
IV. Ramificațiile și clasificarea limbilor
expresie sau un nume propriu în limba străină și comunicarea „deraiază’5,
pe neobservate, îmbrăcînd expresia acesteia din urmă31. Condiția este
ca a doua limbă să fie foarte bine cunoscută, pentru ca o simplă sugestie, ac-
ționînd asupra subconștientului, să declanșeze o asemenea deviere.
Se cunosc și cazuri cînd vorbitorii minorității lingvistice comunică,
între ei amestecînd fraze sau fragmente de fraze din limba maternă și din
limba străină, în diferite proporții, dar niciodată nu vor ajunge să rea-
lizeze o comunicare integrală pe baza fondului lexical aparținînd complet
uneia dintre cele două limbi, însă cu structura gramaticală a celeilalte.
Asemenea monstruozități nu există.
în încheiere, cîteva observații generale cu privire la bilingvismul in-
dividual, extrase din constatările vorbitorilor bilingvi care s-au auto-
studiat.
în primul rînd interferențele nu se pot produce, la bilingvi, decît
între o limbă bine cunoscută, de obicei limba maternă, și limba nou achi-
ziționată, ele accentuîndu-se atunci cînd aceasta din urmă este utilizată
în mediul specific. Se constată că se asimilează cu mai multă ușurință,
sistemul lingvistic al unui idiom complet diferit genetic de cel matern,,
decît sistemul lingvistic al idiomurilor înrudite 32. Cu alte cuvinte, pentru
cunoașterea pasivă e mai ușor de învățat o limbă asemănătoare, dar pen-
tru cunoașterea activă e mai ușor de învățat una diferită 33.
Cu privire la gradul de penetrabilitate al diferitelor compartimente
ale limbii se constată că cel mai bine rezistă la influențe străine morfo-
logia limbii materne; tendința este în acest caz ca vorbitorul să introducă
deprinderile (în special ortoepice și sintactice) ale limbii materne în uti-
lizarea idiomului străin (în primul rînd — simplificarea sistemului fonetic).
Cauza este că „multe fapte de influență reciprocă între limbi se datoresc
«legii minimului efort»” 34. Fluctuațiile cele mai mari se manifestă în fo-
losirea prepozițiilor și a topicii, domenii în care și vorbirea unilingvilor
cunoaște oscilații de amplitudini variate.
în ceea ce privește intensitatea interferenței dintre limbile folosite
în comunicare de către unul și același vorbitor, cercetătorii constată că
ea este direct proporțională cu înaintarea în vîrstă. Gradul de intensitate
al acestei interferențe este extrem de redus, aproape nul, în primii ani ai.
copilăriei — vîrsta maximă pînă la care se consideră că poate fi perfect
deprinsă o limbă străină fiind aceea de 16 ani 35.
31 Al. Graur, Notes sur le bilinguisme, BL VII, 1939, p. 179.
32 FI. Dimitrescu, art. cit., în SGL XI, 1960, 3, p. 472 — 473.
33 Maria Iliescu, Pe marginea unor lucrări recente despre bilingvism, SGL XV, 1964, 2,
p. 251-252.
34 Veroboj Vildomec, Multilingualism, Leyden, 1963 (apud M. Iliescu, art. cit.).
86 Th. Elwert, Das Zweisprachige Individuum. Ein Selbstzeugnis, Mainz, 1960 (apud
M. Iliescu, art. cit.).
C. Contactul dintre limbi
537
5.	Vocabularul internațional
Categoria împrumutului uu este reprezentată în aceeași măsură în
toate limbile ; așa cum s-a văzut din capitolele anterioare, există limbi care
primesc mai ușor elemente străine și limbi care sînt mai rezistente la influ-
ențe. Proporția diferă deci de la limbă la limbă.
In perioada contemporană, și mai ales în ultimele decenii, asistăm la
o convergență foarte puternică a limbilor, datorită convergenței spirituale
sau de altă natură a națiunilor. în Europa, și mai ales în partea occiden -
tală, se tinde către o uniformizare 1 manifestată nu numai în vocabular, ci
chiar în structură (în special în sintaxă). Această uniformizare nu se explică
numai prin comunitate de origine, ci și prin relații multiple și influențe
reciproce.
S-a ajuns ca „omul de pe stradă”, care odinioară nu s-ar fi înțeles
(lingvistic vorbind) cu un străin dacă nu-i cunoștea limba, azi să posede,
în vocabularul său, un număr crescînd de cuvinte comune cu alte limbi,
fără să cunoască neapărat o limbă străină. Poștă, telefon, telegraf, radio,
televiziune, tramvai, troleibuz, autobuz etc. sînt azi cuvinte curente în marea
majoritate a țărilor (și nu numai din Europa).
Grație mai ales foarte numeroșilor termeni grecești și latinești din
care constau în mare măsură cuvintele internaționale, limbile în care apar
capătă un fel de „aer de familie” 2, iar apropierea e înlesnită și mai mult.
Chiar în cazul cînd forma expresiei sau anumite note de conținut
diferă în amănunt, vorbitorul poate să înțeleagă fără dificultate fr. com-
binaison, it. combinazione, sp. combinacion, port, combinagâo, oland. com-
binație, germ. Kombination, engl. combination, rus. K0M6uHaqua, ca
fiind unul și același cuvînt. Datorită acestei realități, vocabularul inter-
național a fost considerat de mulți cercetători ca nucleu al unei viitoare
limbi internaționale, pe care oamenii o pot sprijini în mod conștient, voit,
să apară, pentru a-i grăbi acțiunea, fără să se aștepte formarea ei pe cale
naturală, obiectivă, dar de durată 3.
6.	Limbi mixte
Conceptul de limbă mixtă a apărut în secolul al XlX-lea, mai exact
în a doua jumătate, odată cu clarificarea ideii că realitat ea lingvistică nu
poate fi neglijată, iar această realitate arată că limbile se influențează
reciproc, fie că e vorba de contact direct, fie că e vorba de propagarea la
1 Fapt surprins la începutul secolului nostru de savanți ca A. Meillet, Kr. Sandfeld și
aUii. Pentru perioada mai recentă Malmberg, Nouv. tendances.
2 După expresia lui A. Meillet.
3 Vezi și Limbi internaționale; limba unică a viitorului (IV C 8).
538
IV. Ramificațiile și clasificarea limbilor
distanță a acestei influențe (idee concretizată în W ellentheorie a lui Johannes
Schmidt, vezi și p. 55).
Ideea amestecului de limbi — cel puțin surprins în fenomenul „vor-
bire” — este însă mai veche, de exemplu Leibniz, în opera lui, discută
despre un caz de mixtură a francezei cu engleza, mixtură pe care o denu-
mește franglais (Nam nouae facile linguae nascuntur mixtura et corrup-
tione caeterarum, et nobilem feminam Anglam saepe audire loquentem
memini, quae in Gallico Anglice, in Anglo Gallice dicebat) b De asemenea,
discută clar și pe larg despre formarea oricărei lingua franca. Aceste limbi
sînt definite de Leibniz ca mijloace de comunicare speciale în relațiile
diferitelor popoare, care apar fie amestecînd indiferent idiomuri care au
oarecare asemănare, fie (și aceasta, după părerea autorului citat, se întîm-
plă mai des) se ia o singură limbă ca bază, corupînd-o și introducînd în ea
elemente străine.
în secolul al XlX-lea, părerile asupra limbilor mixte au fost concen-
trate în două direcții diametral opuse : admiterea existenței lor (formulată,
de exemplu, în opera lui H. Schuchardt) și combaterea ideii (la A. Schlei-
cher, M. Miiller și mai ales la W. D. Whitney).
în literatura de specialitate se strecoară o contradicție : se afirmă,
de exemplu, că „noțiunea de limbă mixtă a fost mai întîi formulată de
H. Paul în Prinzipien der Spracligeschichte^ 1880” — cf. L. Deroy, L'emprunt
linquistique, p. 326 — , dar această noțiune a fost combătută de specialiști
care au scris cu mult înaintea acestei date, de ex. de Whitney, încă din 1867,
în Language and the Sludy of language (citat de asemenea de L. Deroy).
în secolul al XX-lea, problema limbilor mixte a preocupat în bună
măsură pe cercetători, a fost dezbătută și în cadrul mai multor congrese 2.
O poziție originală în formularea ei, dar cu foarte multe greșeli de
concepție, a fost orientarea marristă relativ la contactul dintre limbi și
așa-zisa „încrucișare”, care afirmă că din întîlnirea a două limbi ia naștere
a treia, limbă nouă, care prezintă caracterele combinate ale primelor.
Aceasta e de fapt problema-cheie : ce se poate înțelege prin „limbă
mixtă” și care-i diferența dintre limba mixtă și amestec de limbi (contact,
împrumut, interferență), în ce măsură, pînă la ce punct, amestecul poate
fi considerat creatorul unei limbi mixte. De la admiterea adevărului — care
nu mai poate fi contestat de nimeni —că toate limbile au fost și sînt supuse
influențelor din afară și pînă la admiterea existenței limbilor mixte este
însă o distanță.
Din punct de vedere teoretic, se poate admite existența unei limbi
care să aibă vocabularul de o origine și structura gramaticală de alta sau
care să aibă jumătate din elementele structurii gramaticale de o origine
diferită. Astfel s-a afirmat că engleza e romanică după vocabular și germa-
1 Nouveaux essais sur V entendement humain, III, Paris, 1900, p. 236 — 237.
2 Astfel la cel de-al Vl-lea Congres Internațional al lingviștilor s-a pus în dezbatere
tema „Dans quelles conditions et dans quelles limites peut s’exercer sur le systeme mor-
phologique d’une langue Faction du systeme morphologique d’une autre langue?”. Vezi și
Inegala penetrabilitaie a compartimentelor limbii (III C 1).
C. Contactul dintre limbi
539
nică după structura gramaticală. Falsitatea acestei teorii a fost arătată
încă din secolul trecut. W.D. Whitney a demonstrat pe bază de statistică
faptul că nu numărul absolut de cuvinte determină caracterul unei limbi,
ci felul cum sînt utilizate. Deși 5/7 din totalul cuvintelor sînt împrumutate
din limbi clasice și romanice și numai 2/7 sînt germanice, în limbajul obiș-
nuit nu apare deloc această proporție, cuvintele uzuale, cu cea mai largă
folosire, sînt germanice, ca și structura limbii.
Alt exemplu celebru e limba țiganilor din Armenia, prezentată
pentru prima oară de Fr. N. Finck ca avînd structura gramaticală armeană
și vocabularul țigănesc (caz considerat de L. Deroy ca ,,insolubil”). Dar
cercetînd cu atenție materialul prezentat de Finck se poate vedea că sînt
de origine sigur armeană cuvinte ca ,,eu”,,,sînt”, „și”, „seară”, „noapte”,
„dimineață”, „azi” 3. Acest lucru arată că vocabularul nu trebuie luat în
bloc, ci trebuie să se facă distincție între fondul principal și masa vocabu-
larului. în cazul citat, un studiu atent al faptelor ar arăta că limba țiga-
nilor are structura gramaticală împreună cu fondul principal de origine
armeană, cu îmbogățirea firească pe baza materialului țigănesc 4.
Și celelalte cazuri de limbi citate ca mixte, de exemplu limbile creole,
prezintă în fond probleme mai puțin studiate, de^ aceea se trag adesea
concluzii pripite, pornindu-se de la puține fapte. (în ultimul timp cerce-
tarea a cîștigat în profunzime.)
E adevărat că în vorbire apare mai adesea „contaminarea^ siste-
melor. în Finlanda, vorbitorii suedezi care locuiesc acolo sînt bilingvi. De
aceea în vorbirea lor se remarcă foarte des fenomenul de trecere de la
suedeză la finlandeză, în cadrul aceleiași propoziții. Dar cuvintele suedeze
se declină și se conjugă după regulile suedezei, cele finlandeze după regu-
lile finlandezei, cu păstrarea particularităților fonetice ale ambelor limbi5.
Și în alte cazuri putem constata folosirea concomitentă a elementelor
din două limbi6 : în jargon (de observat folosirea acestuia în literatură,
pentru caracterizarea personajelor, cf. Franțuzitele a lui Constantin Faca),
în literatură pentru ironizarea unor personaje (cf. Guliță : învîrtision,
furculision etc.), în jocuri de cuvinte7, toate evidente utilizări sporadice,
din sfera „vorbire”. (Chiar dacă unele jocuri de cuvinte au o sferă ceva mai
largă.)
Un caz special îl constituie perioada care precedă morții unei limbi,
perioadă care coincide cu regresul limbii proprii, ultima fază pînă la adop-
tarea în mod unic a unei limbi străine. Aceasta e, de exemplu, situația
3 Vezi discuția în art. încrucișarea, de T. Tomescu, „Cum vorbim” 5, 1952. p. 2.
4 Concluzie în acest sens și în Graur, Studii, p. 435.
5 Vezi Paul Ariste, A case of language sluft, SFV 4, 1968, nr. 2, p. 81 — 84.
6 Cf. conferința (nepublicată) ținută de prof. Alf Lombard (9 oct. 1969, București)
•despre „Importanța limbii române pentru slavistică” : „Certains chercheurs acceptent la forme
zapadu, avec u scurt”. Sau „J’ai reuni dans un cahier tras la gestetner quelqucs textes paleo-
slaves”. Ar însemna să considerăm că a apărut o nouă limbă mixtă, „romeeza” sau „froinâna” ?
Vezi în aceeași problemă, Al. Graur, Scrieri de ieri și de azi, București, 1970, p. 51—60.
7 Cf. „Si non fecit gazda focum, ardunt gardum cotețumque” (apud Al. Graur, lucr.
cit., p. 52).
540
IV. Ramificațiile și clasificarea limbilor
istroromânei8, limbă a unei comunități mici, o insulă romanică într-o mare
slavă. De aceea vorbitorii împrumută numeroase elemente lexicale (fapt
care nu prezintă nimic neobișnuit), dar și forme morfologice, categorii
morfologice inexistente în limbile romanice : aspectele verbale.
Dar de fapt procesul „morții” înseamnă părăsirea treptată de către
vorbitori a istroromânei și trecerea conștientă și radicală la slavă, proces
care poate dura și sute de ani9, în situația cînd limbile nu sînt în raport
de egalitate, asupra uneia exercitîndu-se presiunea celeilalte.
în realitate, nu se poate vorbi de transformarea structurală a limbii
respective, de la structura romanică la structura slavă, ci de părăsirea ei.
Dacă, dintr-un motiv oarecare, presiunea limbii străine dispare, iar idiomul
„mixt” ar fi lăsat să evolueze în voie, e foarte probabil că s-ar elimina
elementele străine și ar reveni la structura primitivă.
7.	Dialecte intermediare
Dacă limita dintre două limbi de origine diferită e în principiu abruptă
și din punct de vedere spațial, și din punct de vedere structural (facem
abstracție de regiunile bilingve, care totuși nu înseamnă regiuni de apariție
a unor limbi mixte), între două limbi înrudite și vecine nu există limite, ci
zone de trecere, dialecte intermediare, adevărate mănunchiuri de trăsături
amestecate ale celor două limbi: de exemplu între velicorusă și bielo-
rusă, franceză și provensală, franceză și italiană, sîrbă și bulgară, polonă și
slovacă, spaniolă și portugheză. Această trecere lentă a și provocat contesta-
rea existenței separate a unor limbi, de exemplu provensala sau catalana
O astfel de zonă de trecere e alcătuită de dialectele franco-provensale7
vorbite în ținuturile Franche-Comte, Savoie, Dauphine (Franța), Val
d'Aosta (Italia), în cantoanele Geneve, Vaud și Neuchâtel și în părți din
cantoanele Valais, Fribourgși Berne—Elveția 2. Grupul de dialecte e alcă-
tuit din: a) 1 i o n e z , b) dauphinois, c) fribourgeois,
d) n e u c h â t e 1 o i s , e) vaudois, f) savoyard,g) valai-
s a n 3, după regiunile unde se vorbesc.
8 Cf. I. Coteanu, Cum dispare o limbă (istroromâna), București, 1957.
9 Vezi discuția Ia Graur, Studii, p. 438.
1 G. Rohlfs, în ,,Archiv fur das Studium der neueren Sprachen”, CLXXV, 1939,
p. 271. consideră că teritoriul lingvistic catalan nu-i decît o zonă de trecere de la dialectele
ibero-romanice la cele galo-romanice, pentru că proporția pe elemente e următoarea: 70%
provensale, 20 % spaniole și numai 10% pur catalane. Vezi discuția la Iordan — Manoliu,
Introducere.
2 După Iordan, Introducere, p. 54.
3 Ibidem, p. 55.
C. Contactul dintre limbi	54^1
Iată cîteva particularități ale unui astfel de dialect4 :
articolul definit: sing. Io (mase.), lă (fem.)
pl. Io	le
nedefinit: sing. o	nâ
pl. de
forme compuse cu prepoziția ă :
u (a Io) sg. și pl. = ca în provensală; cu prepoziția de :
du (= de Io) sg. și pl. = ca în franceză
(interesant e că în fața unei vocale ambele capătă un z : uz- sau duz-)..
Substantivele cunosc diferențe masculin-feminin : șvd-kavala = „cal-
iapă” (și fonetismul e interesant, primul ca în franceză, al doilea ca în
provensală).
Opoziția de număr e nemarcată la majoritatea substantivelor mascu-
line : omo „om, oameni”, șvd „cal, cai”.
La substantivele terminate în a accentuat, pluralul are desinența.
-e : wa, ibe „ou, ouă”.
De remarcat că, uneori, pluralul se formează cu ajutorul unui z pro-
clitic șefă = zenfants, cu funcție de vocativ, influența formei corespunză-
toare ‘din franceza populară.
La feminin, opoziția de număr e marcată: -a, -e: fe”nă, -e
„femeie, femei”.
Pronumele personal, forme neaccentuate : I. subiect se, obiect me
II. subiect te, obiect te.
III.	mase, iți (sg. și pl.), fem. 1^1 (sg. și pl.) neutru ețe -y obiect o/o -y.
obiect acuz. Ib/l'/lds la/V/les
dativ li/l
pl. lau/laus — ambele genuri
Pronume forme accentuate :
I și II, subiect și obiect sg. m^ t^, pl. no vo
III subiect și obiect sg. libi (m) lai (f)
pl. Ier o lere.
Verbul are infinitivul în â : șătâ „chanter”, iar viitorul șăt-ărăi (ca
în franceză).
Proverbul „Tarde que tarde, le printemps viendra toujours” sună în
dialectul respectiv : tarde ke tarde, Io prete vedra torso.
4 Citate după A. Duraffour, Description morphologique avec notes syntaxiques du parter
franco-prouențat de X’aux (Ain), Grenoble, 1932.
542
IV. Ramificațiile și clasificarea limbilor
După cum se poate observa, sînt destul de clare trăsăturile ,,în ames-
tec” ale dialectului respectiv. Din păcate, nici din punct de vedere descrip-
tiv faptele nu sînt studiate în întregime. Interpretarea lor, compararea cu
limbile din care provin urmează să se realizeze. Dar asemenea dialecte
,,mixte” constituie o realitate lingvistică, iar acesteia trebuie să i se acorde
un loc larg în cercetare. Dialectele de tranziție sînt o demonstrare ,,pe viu”
a inexistenței salturilor bruște în materie de limbă.
8.	Limbi internaționale ; limba unică a viitorului
Pe suprafața globului se vorbesc foarte multe limbi; după unele
statistici, numărul lor este de 2 000 — 3 000. între acestea există mari
diferențe în ce privește numărul de vorbitori, gradul de dezvoltare, de
expansiune etc. Astfel, unele limbi sînt vorbite doar de cîteva sute de vor-
bitori (cîteodată chiar de mai puțini), altele, de zeci sau chiar de sute de
milioane. De asemenea, există limbi folosite pe teritorii foarte restrînse,
altele sînt răspîndite cu mult peste granițele în interiorul cărora se vorbesc
ca limbi materne.
Limba, cel mai complex instrument de comunicare, constituie mijlocul
de transmitere a mesajelor, atît între membrii aceleiași comunități, cît și
între comunități lingvistice diferite. De-a lungul vremurilor, s-a recurs la
cele mai variate modalități de înțelegere între oameni care vorbeau limbi
diferite : de la folosirea unor limbi naturale la aceea a unor idiomuri hibride
(sabirurile, pidginurile etc.) și pînă la încercarea de creare a unor limbi arti-
ficiale, ca mijloace de înțelegere universală (vezi Limbi artificiale, IV B 1).
Desigur, cele mai mari șanse de expansiune le-au avut totdeauna
limbile naturale. încă din cele mai vechi timpuri au existat limbi care au
avut o largă răspîndire. De pildă, în Asia, accadiana 1 a fost limbă a diplo-
mației cu mult în afara Mesopotamiei, datorită atît expansiunii imperiului
asiro-babilonean, cît și prestigiului acestei limbi de mare cultură (cu o
literatură bogată încă din mileniul al doilea î.e.n.). Treptat, accadiana a fost
înlocuită de arameeană (între secolele IV —VII), care s-a substituit și altor
limbi semitice — feniciană și ebraica 2. Începînd cu secolul al Vll-lea,
arameeana, la rîndul ei, a fost înlocuită cu araba, cea mai importantă limbă
semitică de azi. între limbile hamito-semitice a căror expansiune a fost
concurată de arabă poate fi pomenită și egipteana, care în aceeași perioadă
și-a redus mult aria de răspîndire, continuînd să fie folosită numai ca limbă
de cult pentru creștini.
1 Marcel Cohen, în Pour une sociologie du langage, Paris, 1956, p. 383, explică suc-
cesul limbilor accadiana și arameeană prin asemănările mari dintre limbile semitice.
2 Pentru toate limbile menționate în acest capitol, se poate consulta Lucia Wald,
Elena Slave, Ce limbi se vorbesc pe global, București, 1968.
C. Contactul dintre limbi
543
Araba literară (clasică, coranică) este una din cele mai importante
limbi de cultură ale lumii, care s-a răspîndit mai ales ca limbă religioasă
în Africa, Orientul Apropiat și îndepărtat, pînă în Mongolia. în Europa,
civilizația arabă a fost cunoscută prin intermediul Spaniei (stăpînită de
arabi între secolele VIII și XV); drept urmare, s-au păstrat din
arabă o serie de termeni științifici care au căpătat o circulație
internațională: algebră, alcool, azimut, cifră, zero etc. Limba literară
modernă, bazată pe araba clasică, e adaptată în permanență la nevoile
moderne, prin crearea de cuvinte noi, pe baza vechilor rădăcini arabe.
Araba literară e folosită azi ca limbă cultă, ca limbă de redactare a operelor
de tot felul de oameni cu naționalități diverse, a căror limbă vorbită nu e araba.
Pentru antichitatea clasică, trebuie menționată în primul rînd latina.
Prin expansiunea imperiului roman, limba latină s-a răspîndit atît în
apusul, cît și în răsăritul Italiei. Venind în contact cu popoare mai puțin
dezvoltate, romanii și-au impus limba din Italia pînă în Peninsula Iberică
și în Dacia. Cînd dezmembrarea imperiului roman a determinat apariția
treptată a limbilor romanice, latina a continuat să se mențină ca limbă
savantă și a cultului religios. în evul mediu, latina era limba de cultură
cea mai practicată din Occident. Emanciparea limbilor naționale, apariția
tiparului, Reforma au fost principalele cauze care au dus treptat la înlo-
cuirea latinei, ea nemaicorespunzînd nevoilor practice și culturale ale noii
societăți. Totuși, a continuat să fie folosită în scris, mai ales la redactarea
opereloț științifice, pînă în secolul al XlX-lea (în Germania, ea s-a păstrat
pînă la sfîrșitul secolului al XlX-lea). încercările de reînviere a latinei ca
limbă internațională sînt sortite eșecului, fie că se preconizează însușirea ei
în forma clasică, fie că se încearcă să se adapteze noilor cerințe, prin crearea
de termeni noi, prin simplificarea structurii gramaticale etc. (vezi Limbi
artificiale, IV B 1).
Deși mai veche ca limbă de cultură, limba greacă n-a avut în cursul
istoriei aceeași răspîndire ca latina; ea s-a extins mai întîi ca urmare a
cuceririlor lui Alexandru Macedon, sub forma unificată koine (secolele
IV -—III î.e.n.), bazată pe greaca atică, a cărei literatură era cea mai
strălucitoare. în perioada elenistică, greaca a fost limba universală a bazi-
nului mediteranean. Chiar după decăderea politică a Greciei, limba greacă
s-a menținut, ea fiind prima limbă indo-europeană a unei civilizații de
mare prestigiu în Europa. Deși cuceritori ai Greciei, romanii și-au însușit
limba și cultura greacă, care au influențat toate domeniile vieții spirituale
romane : retorica, filozofia, literatura etc. Greaca bizantină (secolele VI —
XV) a fost limba oficială a imperiului din Orient pînă la cădera Constantino-
polului sub turci (1453). După secolul al XVI-lea, limba greacă s-a folosit nu-
mai în Grecia continentală și insulară. Spre deosebire de latină, care s-a
menținut de-a lungul secolelor, ca limbă unică a cultului religios, greaca
n-a fost singura limbă pentru creștinii din Orient. Prin urmare, condițiile
politice și religioase neprielnice au restrîns mult sfera de acțiune a limbii
grecești. în schimb, dusă de savanții refugiați din Bizanț în Europa occiden-
tală, ea a fost răspîndită ca limbă savantă. Așa se face că pînă azi greaca,.
544
IV. Ramificațiile și clasificarea limbilor
alături de latină, oferă cea mai bogată sursă de creare a terminologiei
științifice internaționale.
în cursul evului mediu, rolul limbii latine în apusul Europei a fost
îndeplinit în răsărit de limba slavă veche (slava bisericească). în aceas-
tă limbă călugării Metodiu și Chirii au tradus texte religioase din greacă,
în a doua jumătate a secolului al IX-lea. Ea a devenit limba oficială și
religioasă a popoarelor slave din răsărit și din sud, precum și a poporului
român.
în perioada modernă, s-au impus ca mijloace de înțelegere internați-
onală limbile romanice (spaniola și mai ales franceza), iar mai recent,
limbile germanice (mai ales engleza).
Limba spaniolă e vorbită ca prima sau a doua limbă de peste 90 de
milioane de oameni, dintre care numai 30 de milioane în Spania. Vorbitorii din
aproximativ douăzeci de state din America de Sud și Centrală folosesc spa-
niola ca limbă maternă. în plus, poziția ei în America latină este susținută și
de portugheză, vorbită în Brazilia, vorbitorii celor două limbi putîndu-se
înțelege fără greutate. în urmă cu vreo douăzeci de ani, spaniola a fost
admisă la ONU, ca limbă oficială, alături de celelalte.
Limba franceză e folosită în Franța de peste 50 de milioane de vorbi-
tori, la care se adaugă cei care o întrebuințează ca limbă maternă, oficială,
înalte țări (Belgia, Elveția etc.); ea a fost pînă nu de mult cea mai impor-
tantă limbă de cultură și a relațiilor diplomatice. Ascensiunea ei începe încă
din secolul al XlII-lea, ajungînd la apogeu în secolul al XVII-lea, secolul
clasicismului, care impune franceza ca cea mai importantă limbă a elitelor,
a diplomației, a culturii superioare. în secolul al XlX-lea, franceza continuă
să se mențină (mai ales în răsăritul Europei), fără să aibă însă răspîndirea
și strălucirea de odinioară, cînd era folosită aproape în exclusivitate în
cercurile culte și în relațiile diplomatice dintre state 3. Azi, franceza e con-
curată de spaniolă, germană, dar mai ales de engleză.
într-adevăr, în prezent, cea mai răspîndită limbă de pe glob este
engleza, vorbită sau înțeleasă, după unele statistici, de 600 — 700 de mili-
oane de oameni. La răspîndirea ei a contribuit constituirea imperiului bri-
tanic, iar în ultima vreme poziția Statelor Unite ale Americii. Așa se face
că și în diplomație, unde franceza deținea monopolul, engleza a ajuns la
supremație, fiind folosită, de pildă, la ONU, mai mult decît franceza. Acest
cîștig ca limbă internațională e însoțit însă de un regres al limbii engleze
ca limbă oficială în fostele colonii. De exemplu, în India, după un secol și
jumătate de dominație engleză, imediat după cucerirea independenței,
s-a pus problema promovării ca limbă oficială a limbii naționale hindi.
Dintre limbile germanice, mai poate fi pomenită germana, răspîndită
mai ales în a doua jumătate a secolului al XlX-lea, ca urmare a prestigiului
științei, tehnicii și economiei germane.
3 Pentru o expunere detaliată a soartei limbii franceze dincolo de granițe, vezi A. Meillet,
Les langues dans VEurope nonvelle. Paris, 1928, p. 163 — 175, și mai ales P. Burney, Les lan-
gues iaternationales, Paris, 1962.
C. Contactul dintre limbi
545
După cel de-al doilea război mondial, o expansiune din ce în ce mai
mare o au rusa și chineza. Limba rusă este vorbită ca limbă maternă de
vreo 114 milioane de oameni, iar ca a doua limbă oficială, de toate popoarele
Uniunii Sovietice. Datorită rolului important al Uniunii Sovietice pe plan
mondial, limba rusă este una din cele mai importante limbi internaționale,
folosită la congrese, conferințe internaționale etc. Chineza, folosită ca
limbă maternă de cel mai mare număr de vorbitori de pe glob (circa 700 de
milioane), e limba unei culturi milenare. Ea a fost un mijloc internațional
de comunicare timp de secole, în Asia de sud-est, mai ales sub forma
scrisă, care permite înțelegerea, înciuda diferențelor de pronunțare. Dezvol-
tarea economică actuală, precum și ascensiunea Chinei ca mare putere
politică, întăresc din ce în ce poziția limbii chineze pe plan internațional.
Din cele arătate, rezultă că în istoria omenirii a devenit tot mai
imperios contactul dintre oameni care vorbesc limbi diferite. Anumite
condiții de prestigiu politic, economic, cultural, religios etc. fac ca o limbă
să cîștige poziții solide prin răspîndirea și cunoașterea ei de către alte
popoare. Pe cale firească, de-a lungul vremurilor, necesitatea înțelegerii
reciproce a determinat adoptarea unei limbi sau a alteia. Dacă în antichi-
tatea clasică latina și greaca erau suficiente pentru statisfacerea nevoilor
într-un anumit spațiu geografic, în perioada modernă, limbile de mare
circulație sînt mai numeroase, cu o sferă mai largă de răspîndire, au crescut
vertiginos posibilitățile de comunicare la mari distanțe prin mijloacele
actuale de informație 4.
în perioada contemporană, călătoriile în străinătate sînt tot mai
frecvente, relațiile internaționale se desfășoară mai intens. Pe plan lin-
gvistic, procesul tipic al epocii actuale este acela de convergență, atît la
nivel național, cît și internațional. Pe de o parte, se dezvoltă și se conso-
lidează limbile naționale, pe de altă parte, există o tendință vădită de
folosire a unui mijloc comun de înțelegere 5.
Printre domeniile care cer un astfel de mijloc trebuie menționată, în
primul rînd, activitatea științifică. în prezent, „lumea științifică” formează
o unitate care nu cunoaște bariere geografice, cercetarea științifică fiind
rodul eforturilor desfășurate de oameni din diferite țări. Mijlocul cel mai
frecvent folosit astăzi pentru însușirea cunoștințelor exprimate în diferite
limbi îl constituie traducerile. Dar consumul de energie cerut de această
operație este prea mare; chiar dacă se tinde către traducerea rapidă,
automată, aceasta nu va putea înlocui niciodată dialogul direct, cel mai
eficient mijloc de comunicare.
Există unele mjiloace de comunicare nelingvistice, ca cifrele arabe,
simbolurile matematice, astronomice, chimice etc., sistemul notării muzi-
cale, sistemul metric (parțial), care sînt înțelese de oamenii de pretutin-
4 Despre astfel de factori, vezi M. Pei, One language for ihe worid, New York, 1958.
5 Vezi E. Sapir, Linguistique, Paris, 1968, p. 97.
35 - c. 1213
546
IV. Ramificațiile și clasificarea limbilor
deni. într-un domeniu mai apropiat de cel lingvistic, și anume în scri-
ere, se observă adoptarea tot mai largă a caracterelor latine și, în sub-
sidiar, o ortografie fonetică internațională.
Unificarea propriu-zis lingvistică se manifestă cel mai evident în
vocabular, prin răspîndirea unor termeni comuni pe plan mondial, mai
ales din domeniul științei și tehnicii. Indiferent prin ce limbă se răspîndesc,
majoritatea termenilor comuni de azi provin din cele două mari limbi de
cultură ale antichității, latina și greaca, fie că sînt luați ca atare, fie că sînt
formați din elemente latinești, grecești sau chiar combinate. Pornind de la
două pasaje alese la întîmplare din două limbi germanice, engleza și ger-
mana, Al. Graur citează termeni ca germ, objektiv, klassisch, Faktor,
Natur, Rektor, Universitate Professor, engl. institute, agriculture, education,
expression etc. etc. care sînt latinești la origine (în nouă rînduri de text
englezesc apar 23 de cuvinte latinești)6. Ceea ce este specific perioadei
actuale este faptul că în toate limbile sînt împrumutate aceleași elemente,
spre deosebire de trecut, cînd fiecare limbă suferea influențe diferite. Pe de
altă parte, în trecut, împrumuturile se făceau într-un timp mai îndelungat
decît astăzi, cînd un cuvînt nou se răspîndește vertiginos de repede în
lumea întreagă.
Desigur că, din punctul de vedere al vocabularului internațional,
se pot constata mari apropieri între limbi. Dar, privit în ansamblu, procesul
de apropiere între limbi este foarte lent. E. Sapir7 subliniază că limbajul
este fenomenul cel mai independent, cel mai rezistent la influențele sociale ;
el poate fi mai degrabă eliminat decît transformat în esența lui. In aceeași
ordine de idei, J. Vendryes 8 menționează că necesitatea de comunicare
îi obligă pe vorbitori la sacrificii pentru a se putea înțelege cu cei cu care
vin în contact. Tocmai această „independență” a structurii fiecărei limbi
explică situația paradoxală de astăzi, cînd, pe de o parte, limbile naționale
cîștigă în stabilitate și dezvoltare proprie, pe de altă parte, nevoia de înțe-
legere pe scară mondială este tot mai acută.
Problema contactului între limbi și a rezultatelor care decurg de aici
a preocupat pe cercetători chiar fără să aibă în vedere desfășurarea lui
într-un viitor mai mult sau mai puțin îndepărtat. Pe baza unor astfel
de observații9 și pe baza situației care se petrece sub ochii noștri, se pot
prevedea unele linii directoare cu privire la evoluția lentă și treptată a
limbilor actuale.
Tendințe comune de dezvoltare se observă, așa cum e și normal, mai
ales în limbile înrudite; se vorbește astfel de „aerul de familie” care de la
limbile romanice s-a extins la limbile germanice și apoi la cele slave, ajun-
gîndu-se la crearea unei „mentalități europene”. Tot în Europa se constată
trăsături lingvistice comune limbilor din Peninsula Balcanică10, explica-
6 Vezi Al. Graur, La langue de Pavenir, în To honor Roman Jakobson, voi. I, Haga-
Paris, 1967.
7 Langage, p. 202.
8 Le langage, Paris, 1968, p. 321.
9 L. Deroy, L’emprunt linguistique. Paris, 1956, p. 333 și urm.
10 K Sandfeld, Linguistique balkanique, Paris, 1930.
C. Contactul dintre limbi
547
bile prin legăturile de secole care au existat între popoarele din această
zonă. Tot în Peninsula Balcanică se vorbește de „comunitatea limbilor
slave”, care are la bază atît nivelul aproximativ egal de dezvoltare al lim-
bilor slave, cît și asemănările dintre ele. Interacțiunea se constată nu numai
în cadrul limbilor înrudite, ci și în al celor neînrudite, care au venit în
contact.
Contactul dintre limbi determină interferențe la toate nivelurile :
lexical, fonetic, gramatical, cele mai evidente fiind, bineînțeles, cele lexicale.
Desigur, și aici trebuie să se țină seama de diferențele dintre limbi, care
determină un anumit grad de acceptabilitate a elementelor străine. Există
astfel limbi care preferă calcul în locul împrumutului direct. Dar chiar în
aceste limbi se observă, în ultima vreme, acceptarea unui mare număr de
termeni internaționali. De asemenea, în formarea cuvintelor, tendința
de universalitate se manifestă prin răspîndirea acelorași sufixe, chiar în
limbile refractare față de împrumuturi; sufixe ca -ism, -ist, -iza sînt
folosite din ce în ce mai mult în toate limbile n.
Deși în fonetică și în gramatică procesul de interferență este mai
lent, se găsesc totuși suficiente exemple care demonstrează și la aceste
niveluri extinderea unor trăsături comune. Cum se știe, sintaxa limbilor
europene nu este așa de diferită încît să împiedice înțelegerea, iar în morfo-
logie se pot vedea germenii unor modificări convergente, în primul rînd
în sensul simplificării flexiunii verbale și nominale.
Pe baza acestor premise, ne putem întreba care sînt perspectivele
de viitor ale limbilor de mare circulație și dacă procesul de internaționa-
lizare se va încheia printr-o limbă unică. în general, problema limbii unice
a viitorului este analizată mai rar de cercetători, mai frecventă fiind discuția
în jurul limbii internaționale artificiale.
Din punct de vedere teoretic, E. Conturat12 socoate că o limbă unică nu
va apărea prin evoluție spontană, întrucît limbile naționale sînt prea etero-
gene pentru a se putea contopi. Chiar dacă s-ar realiza o astfel de fuziune,
va exista un idiom simplu, comod, dar neregulat, ilogic, ca un fel de sabir
sau lingua franca. Omul este dator să îndrume, să corecteze procesul
spontan și, ca atare, această limbă trebuie să fie dirijată pentru a fi bine
elaborată. Cam în același sens discută această problemă și E. Sapir 13,
subliniind că limba internațională (artificială sau națională) trebuie să
fie nu numai simplă, regulată, logică, ci și bogată, dotată cu posibilități
creatoare, întrucît spiritul modern nu va fi satisfăcut de o limbă în care să
existe imperfecțiunile limbilor particulare. De aceea, paralel cu acțiunea
practică de a face să fie admisă ideea unei limbi internaționale, trebuie
întreprins un studiu comparat, pentru a se alege structurile cele mai adec-
vate. Un punct de vedere realist pare avea în această privință M. Pei14 :
11 Vezi Graur, Studii, p. 433.
12 Per la lingua internaționale, Coulommiers, 1906.
13 Lucr. cit. p. 110.
34 Histoire du langage, Paris, 1954, p. 295.
548
IV. Ramificațiile și clasificarea limbilor
el afirmă că, în principiu, s-ar putea forma o comisie care să aleagă o limbă
naturală sau artificială, urmînd ca ea să fie învățată în toate școlile elemen-
tare din lume, alături de limba națională; în zece ani, ar apărea o nouă
generație care ar cunoaște o astfel de limbă. Greu este însă să se rezolve
practic această alegere, întrucît majoritatea popoarelor nu sînt dispuse să
admită o altă limbă mai presus de a lor. O limbă valabilă pentru toate
popoarele se va realiza progresiv; treptat, se vor pune în evidență valorile
culturale ale națiunilor existente și foarte lent se va cristaliza o limbă
unică, care, datorită posibilităților de comunicare, va avea un caracter
unitar.
Intr-adevăr, se poate spune că această limbă unică va fi rezultatul
firesc al dezvoltării omenirii; ea se va forma pe cale naturală, ca orice
limbă, prin contopirea treptată a limbilor actuale, atunci cînd va exista
o unitate de civilizație omogenă. Deocamdată asistăm la un evident proces
de convergență națională, manifestat prin contopirea dialectelor, și inter-
națională, manifestat mai ales prin universalitatea relativă a vocabularului
științific.
Sigle și abrevieri
I.	Periodice:
A CIL X	Ades du Xe Congres International des Linguistes. Bucarest 28 Aout - 2 sept. 1967, voi. I, II, III, IV, Bucarest, 1969-1971.
ACLFR XII	Actele celui de-al Xll-lea Congres Internațional de lingvistică și filologie romanică, București voi. I, 1968; voi. II, 1970.
AL BL	Acta Linguistica, Copenhaga, 1939 — 1952. Bulletin linguistique, public par A. Rosetti, Paris —București, 1933-1948.
BH	Bonpocu H3biKO3HaHun, AHajțeMMH HayK CCCP, lÎHCTHTyT H3i>iKO3iiaHHH, Moscova, 1952 și urni.
CFS CLTA	Cahiers Ferdinand de Saussure, Geneva 1941 și urm. Cahiers de linguistique theorique et appliqute, Bucarest, 1962 și urm.
Cmf „Langages” „Language’"	Casopis pro moderni filologii, Praga, 1966 și urm. Langages, Didier-Larousse, Paris. Language, Journal of the linguistic Society of America, Balti- more, 1958 și urm.
L. Lit.	Limbă și literatură, revista Societății de științe istorice filo* logice din Republica Socialistă Română, București, 1955 și urm.
LR	Limba română, Academia Republicii Socialiste România, București, 1951 și urm.
„Orbis”	Orbis, Bulletin internațional de documentation linguistiques, Louvain, 1952 și urm.
PLG	Probleme de lingvistică generală, redactori responsabili: acad. Al. Graur și prof. I. Coteanu, București, voi. I, 1959; voi. II, 1960; voi. III, 1961; voi. IV, 1962; voi. V, 1967.
RF	Revista de filozofie, Academia Republicii Socialiste România. București, 1950 și urm.
RRL	Revue Roumaine de Linguistique, Academie de la Râpublique Socialiste de Roumanie, Bucarest, 1964 și urm.
RL SaS SCL	Revue de Linguistique, Bucarest, 1956 — 1963. Slovo a Slovesnost, Praga, 1939. Studii și cercetări lingvistice, Academia Republicii Socialiste România, București, 1950 și urm.
SG	Studii de gramatică, redactori responsabili: acad. Al. Graur și prof. Jacques Byck, București, voi. I, 1956; voi. II, 1957, voi. III, 1961.
TCLC	Travaux du Cercle Linguistique de Copenhague, Copenhaga, 1945 și urm.
550
Sigle și abrevieri
TCLP TLL	Travaux du Cercle Linguistique de Prague, Praga, 1929 și urm. Travaux de Linguistique et de Litterature, publiee par le Centre de philologie et de litteratures romanes de l’Universite de Stras- bourg, Strasbourg, 1963 și urm.
TLP „Word”	Travaux de Linguistique de Prague, Praga, 1966 și urm. Word, Journal of the Linguistics Cercle of New York, 1944 și urm.
II.	Volume
Bally, Linguistique	Ch. Bally, Linguistique generale et linguistique francaise, ed. II, Berna, 1950.
Benveniste, Probl&ines Bloomfield, Language Buyssens, Communication	E. Benveniste, Problemes de linguistique generale, Paris, 1966. L. Bloomfield, Language, Londra, 1955. E. Buyssens, La communication et Tarticulation linguistique, Bruxelles —Paris, 1967.
Biihler, Sprachtheorie Coteanu, Dialectologie	K. Buhler, Die Sprachtheorie, Jena, 1934. I. Coteanu, Elemente de dialectologie a limbii române, București, 1961.
Engels, Rolul muncii	Fr. Engels, Rolul muncii în procesul de transformare a maimuței în om, în K. Marx, F. Engels, Opere, voi. 20, București, 1966.
ELS	Elemente de lingvistică structurală, redactor responsabil I. Co- teanu, București, 1967.
GLR	Gramatica limbii române, ediția a Il-a revăzută și adăugită, București, 1963.
Grammont, Trăite Graur, Studii Graur — Wald, Ist. lingv.	M. Grammont, Trăite de phonetique, Paris, 1933. Al. Graur, Studii de lingvistică generală, București, 1960. AI. Graur, L. Wald, Scurtă istorie a lingvisticii, ediția a Il-a revăzută și adăugită, București, 1965.
Greimas, Semantique Guțu Romalo, Morfologie	A. J. Greimas, Semantique structurale, Paris, 1966. V. Guțu Romalo, Morfologie structurală a limbii române, Bucu- rești, 1968.
Hjelmslev, Prolegomena	L. Hjelmslev, Prolegomena to a theory of language, Baitimore, 1953.
Introducere	Introducere in lingvistică, de un colectiv sub conducerea acad, prot. Al. Graur, ed. a Il-a, București, 1965.
Iordan, Lingv. romanică	I. Iordan, Lingvistica romanică. Evoluție. Curente. Metode, București, 1962.
Iordan—Manoliu, Introducere Jakobson, Essais Kukenheim, Esquisse	Introducere în lingvistica romanică, București, 1965. R. Jakobson, Essais de linguistique generale, Paris, 1963. L. Kukenheim, Esquisse historique de la linguistique frangaise, Leyden, 1966.
Kieffer, Mathe. linguistics	F. Kieffer, Mathematicallinguistics in estern Europe, New York, 1968.
Leroy, Lingu. moderne	M. Leroy, Les grands courrants de la linguistique moderne, Paris,
1964.
Sigle și abrevieri
551
Lepschy, Linguistique
LLF
Malmberg, Phonetique
Malmberg, Nouv. tendances
Marcus, Poetica
Marcus — Nicolau — S tati,
Lingv. mat.
Martinet, Economie
Martinet, Elements
Martinet, Elemente
Meillet, Iniroduction
Meillet, Lingu. hist.
Mounin, Traduction
PS
Pottier, Preseniation
Rosetti, Fonetică
Ruwet, Iniroduction
Sapir, Language
Sapir, Langage
Saussure, Cours
Schaff, Semantică
SL
Slama-Cazacu, Psiholing-
vistică
Stati, Sintaxă
Tesniere, Syntaxe
Vasiliu, Semantică
Vasiliu, Fonologia
Wald, Progresul
Wartburg. Probi, et meth.
G. C. Lepschy, Linguistique structurale. Paris, 1968.
Limbaj, logică, filozofie, București, 1968.
B. Malmberg, La phonetique, ed. a Vil-a, Paris, 1968.
B. Malmberg, Les nouvelles tendances de la linguistique, Paris,
1966.
S. Marcus, Poetica matematică, București, 1970.
S. Marcus, Ed. Nicolau, S. Stati, Introducere în lingvistica
matematică, București, 1966.
A. Martinet, Economie des changements phonetiques. Trăite de
phonologie diachronique, Berne, 1955.
A. Martinet, Elements de linguistique generale, Paris, 1960.
A. Martinet, Elemente de lingvistică generală, traducere și
adaptare la limba română de Paul Miclău, București, 1970.
A. Meillet, Iniroduction ă Tetude comparatif des langues indo-
europeennes, ed. a VH-a, Paris, 1934.
A.	Meillet, Linguistique historique et linguistique generale,
voi. I, 1921, voi. II, 1936, Paris.
G. Mounin, Les problemes theoriques de la traduction, Paris,
1963.
Probleme de stilistică, București, 1964.
B.	Pottier, Preseniation de la linguistique (Fondaments d’une
theorie), Paris, 1967.
Al. Rosetti, Introducere în fonetică, București, 1957.
N. Ruwet, Iniroduction ă la grammaire generative, Paris, 1967.
E. Sapir, Language, New York, 1921.
E.	Sapir, Le langage. Iniroduction ă Tetude de la parole, Paris,
1953.
F.	de Saussure, Cours de linguistique generale, Paris, 1960
și 1968.
A. Schaff, Introducere în semantică, București, 1966.
Sistemele limbii, redactori responsabili: prof. dr. I. Coteanu,
membru corespondent al Academiei R.S.R. și conf. dr. Lucia
Wald, București, 1970.
T. Slama-Cazacu, Introducere în psiholingvistică, București, 1968.
S. Stati, Teorie și metodă în sintaxă, București, 1967.
L. Tesniere, Elements de syntaxe structurale, Paris, 1959.
Em. Vasiliu, Elemente de teorie semantică a limbilor naturale,
București, 1970.
Em. Vasiliu, Fonologia limbii române, București, 1965.
Lucia Wald, Progresul în limbă, București, 1969.
W. v. Wartburg, ProbUmes et methodes de la linguistique, Paris,
1963.

Sumar
I. OBIECTUL Șl ISTORIA LINGVISTICII
Fag,
Cuvînt înainte (AL Graur)...................................................................... 5
A. Obiectul lingvisticii
1.	Natura și funcțiunile limbajului (I. Coja)................................................ 9
a.	Limba — fenomen social............................................................. 9
b.	Funcțiunile limbii................................................................ 15
2.	Limba și gîndirea (lulia Marian)	19
a.	Istoricul problemei................................................................ 19
b.	Legătura dintre limbă și	gîndire................................................. 23
c.	Noțiune și sens.................................................................... 26
d.	Categoriile logice și categoriile	gramaticale..................................... 28
e.	Judecata și propoziția............................................................. 30
3.	Importanța limbii ca mijloc de comunicare (I. Coja)...................................... 31
4.	Diversitatea aspectelor limbajului (I. Coja)............................................. 32
5.	Limbajul ca obiect de studiu interdisciplinar (I. Coja).................................. 34
6.	Limbajul ca obiect al lingvisticii (S. Stati)............................................. 39
7.	Lingvistica — știință socială (Al. Graur)	42
B.	Concepțiile și metodele lingvisticii
1.	Scurt istoric al concepțiilor	lingvistice (Ioana Prioteasa).............................. 47
a.	Lingvistica pînă în secolul al XlX-lea............................................. 47
b.	Lingvistica în secolul	al XlX-lea	53
c.	Lingvistica în secolul	al XX-lea.................................................. 59
a. Direcția individualistă, p. 60. <0> [3. Lingvistica modernă, p. 62.
1) Bazele lingvisticii moderne, p. 62.	2) Lingvistica structurală, p. 66.
a) Structuralismul praghez, p. 68. O b) Structuralismul danez, p. 68.
c) Descriptivismul american, p. 69. <0* 3) Lingvistica generativ-trans-
formațională sau gramaticile generativ-transformaționale, p. 70.
554
P».
2.	Metodologie........................................................................   73
a.	Metode comune cu alte științe (S. Stati)....................................... 73
a Comunitate de obiect — comunitate de metodă, p. 73. <> p. Cerințe
metodologice generale, p. 74. O Y- Ipoteza, inducția și deducția, p. 76
<£> 3. Observația și experimentul, p. 79. <0 e. Metoda modelării, p. 83.
O Statistica, p. 85.
b.	Metode specifice (Lucia Wald)................................................. 88
a. Metoda comparativă-istorică, p. 88. 1) Istoric, p. 88. <> 2) Principiile
metodei, p. 91.	3) Reconstrucția, p. 94. <> 4) Analiza fonomorfo-
logică, p. 99. O 5) Reconstrucția internă, p. 100. p. Geografia lin-
gvistică, p.l01.<>Y Dialectologia structurală și transformațională, p. 113.
c.	Metode moderne (S. Stati) .................................................... 120
a. Introducere, p. 120. O p. Analiza funcțională, p. 122. <> y. Analiza
distribuțională, p. 126. <0 8. Analiza în constituent! imediați, p. 129.
<> e. Analiza în trăsături distinctive, p. 132. <>£. Metoda generativ-trans-
formațională, p. 134. O 7). Metodele matematice, p. 140. <> fr. Glottocro-
nologia (Lucia Wald), p. 142.
d.	Comparația între metode (S. Stati) .........................................   143
e.	Raportul dintre concepții și metode (Lucia Wald)	150
3.	Progresul în istoria lingvisticii (Lucia Wald)	153
4.	Lingvistica la ora actuală (S. Stati)............................................... 156
II. LINGVISTICA SINCRONICĂ
A.	Procesul de comunicare
1.	Introducere (Teodora Popa-Tomescu).................................................  165
2.	Interpretarea pavlovistă și cibernetică (Teodora Popa-Tomescu)...................... 166
3.	Emiterea mesajului (P. Miclău) .  .................................................. 169
4.	Transmiterea mesajului (Teodora Popa-Tomescu)	172
5.	Recepționarea mesajului (Teodora Popa-Tomescu)...................................... 173
€. Limitele comunicabilității prin limbaj (I. Coja)	174
555
Pag.
B.	Principiile analizei sincronice
1.	Analiza semnului lingvistic ......................................................... 181
a.	Conținut și expresie (P. Miclău).............................................. 181
a. Expresia și conținutul semnului lingvistic, p. 181. <0 p. Manifestarea
structurală a expresiei și a conținutului, p. 185.
b.	Arbitrar și motivat (AL Graur)...............................................  190
2.	Planuri, nivele, stratificare (Elena Slave).......................................... 196
a.	Nivelul trăsăturilor distinctive.............................................. 198
b.	Niveiul unităților monoplane : fonemul și semantemul.......................... 198
c.	Nivele biplane................................................................ 199
a. Nivelul morfemelor, p. 199.0 p. Nivelul cuvîntului, p. 200. <> y. Ni-
velul enunțului, p. 200.
3.	Sistem și structură (Teodora Popa-Tomescu)	202
4.	Limbă și vorbire (Nadia Anghelescu)...............................................    208
•C. Compartimentele limbii
1.	Unitățile limbii (S. Stati).......................................................... 219
a.	Tipuri de unități............................................................. 219
b.	Variante și invariante ....................................................... 221
c.	Fonemele...................................................................... 222
d.	Morfemele..................................................................... 223
e.	Unități de conținut........................................................... 226
f.	Cuvintele....................................................................  226
g.	Unități sintactice ........................................................... 228
h.	Intonația în sintaxă.......................................................... 231
2.	Relațiile dintre unitățile limbii (S.	Stati)..........................................232
3.	Fonetica și fonologia (Al. lonașcu).................................................. 237
a.	Chestiuni generale............................................................ 237
b.	Articularea fonetică a limbajului ............................................ 240
c.	Sunetele vorbirii și producerea	lor........................................... 243
d.	Clasificarea sunetelor........................................................ 249
e.	Fonetica combinatorie......................................................... 258
f.	Fonologia (fonetica funcțională)	260
g.	Fonetica și scrierea. Ortografia.............................................. 263
4.	Lexicul. Semantica (Elena Slave)..................................................... 265
5.	Gramatica (Finuța Hasan)............................................................. 278
6.	Interdependența compartimentelor limbii în sincronie (Finuța Hasan).................. 287
556
Pag»
a.	Fonetica și morfologia ........................................................ 288
b.	Fonetica și sintaxa............................................................ 289
c.	Fonetica și vocabularul........................................................ 289
d.	Morfologia și sintaxa.......................................................... 290
e.	Lexicul și morfologia.......................................................... 291
f.	Lexicul și sintaxa............................................................. 292
III.	lingvistica DIACRONICĂ
A.	Nașterea și dispariția limbilor
1.	Originea limbajului (I. Coja)......................................................... 297
2.	Nașterea și moartea limbilor (Al. Graur).............................................. 299
B.	Cauzele schimbărilor lingvistice
1.	Cauzele interne și externe (L Coja) .................................................. 303
a.	Cauze externe.................................................................. 305
b.	Cauze interne.................................................................. 309
2.	Rolul scriitorilor în dezvoltarea limbii (P. Miclău).................................. 313
3.	Periodizarea istoriei limbilor (Paul Miclău).......................................... 320
C.	Ritmul și sensul evoluției limbii
1.	Inegala penetrabilitate a compartimentelor limbii (Teodora Popa-Tomescu) ....	331
2.	Interdependența compartimentelor limbii în diacronie (Finuța Hasan)................... 333
a.	Fonetica și vocabularul........................................................ 333
b.	Fonetica și morfologia ........................................................ 334
c.	Morfologia și sintaxa.......................................................... 335
d.	Lexicul și morfologia.......................................................... 335
e.	Lexicul și sintaxa............................................................. 336
3.	Progresul în limbă (Lucia Wald)....................................................... 336
D.	Raportul dintre sincronie și diacronie (G. Mihăilă).................................. 349
IV.	RAMIFICAȚIILE Șl CLASIFICAREA LIMBILOR
A. Ramificațiile limbii
1.	Stilurile limbii	(P. Miclău).......................................................... 369
a.	Istoric	...................................................................... 369
b.	Stilistica	limbii.............................................................. 371
a. Criteriul sociaLculturaL p. 373. <> p. Criteriul informațional, p. 376.
<> y. Criteriul structural, p. 379.
557
Pag.
c.	Stilurile și varietățile lor........................................................... 384
d.	Stilistica literară.................................................................... 391
2.	Ramificațiile antropologice (Lucia Wald)...................................................... 398
a.	Limba și rasa....................................................... 398
b.	Limbajul femeilor .................................................. 402
c.	Limbajul copiilor................................................... 406
3.	Diversificare și unificare (Al. Graur)..................................................... 409
•L Ramificațiile teritoriale (G. Dominte)................................................... 414
a.	Care sînt ramificațiile teritoriale................................................... 414
b.	Scurt istoric al dialectologiei ...................................................... 415
c.	Modalități de studiere a ramificațiilor teritoriale .................................. 417
d.	Factorii care duc la apariția ramificațiilor	teritoriale.............................. 420
e.	Criterii de delimitare a limbii de dialect............................................ 422
a.	Criteriul genealogic, p. 423. O p. Criteriul structural, p. 423. O y. Cri-
teriul verigilor intermediare, p. 424.	3. Criteriul posibilității de tran-
ziție sau de transpunere, p. 426. <$> e. Criteriul extinderii funcțiunilor
sau filologic, p. 426. O C Criteriul înțelegerii, p. 427. O 7). Criteriul
apartenenței la același stat, p. 428.0 -9. Criteriul conștiinței, p. 429. <0*
L. Criteriul posibilității de contopire, p. 429.0 x. Criteriul subordonării,
p. 430.
!B. Clasificarea limbilor
1.	Limbi artificiale (Ioana Prioteasa)........................................................... 431
a.	Limbi artificiale apriori............................................................. 432
b.	Limbi artificiale mixte............................................................... 434
c.	Limbi artificiale aposteriori......................................................... 436
2.	Diversitatea limbilor (Lucia Wald)........................................................... 445
3.	Clasificarea tipologică (Al. lonașcu)........................................................ 449
a.	Scurt istoric......................................................................... 449
b.	Clasificarea morfologică tradițională................................................. 452
c.	Teoria lui Edward Sapir............................................................... 456
d.	Cercetările tipologice și analiza cantitativă......................................... 460
e.	Critica noțiunilor tipologiei tradiționale............................................ 461
f.	Criterii fonologice, sintactice și lexicale în tipologie ............................. 468
g.	Tipologia sistematică și universaliile lingvistice...................................  472
h.	Relații și implicații ale tipologiei.................................................. 476
4.	Clasificarea genealogică (Elena Slave)....................................................... 480
5.	Echivalența idiomurilor (Ioana Prioteasa).................................................... 490
6.	Posibilitatea traducerii (Ioana Prioteasa)................................................... 497
558
Pag-
7.	Traducerea automată (Ioana Prioteasa)............................................ 505
a. Scurt istoric...................................................................... 505
b.	Calculatorul electronic și traducerea automată............................. 506
c.	Cîteva probleme de analiză și sinteză în traducerea cu mașina............... 511
C. Contactul dintre limbi
1.	Introducere (Teodora Popa-Tomescu)............................................... 520
2.	Substrat, superstrat, adstrat (Teodora Popa-Tomescu)............................. 522
3.	împrumutul (Teodora Popa-Tomescu)................................................ 525
4.	Bilingvismul (C. Dominte)	526
a.	Bilingvismul	colectiv...................................................... 520
b.	Bilingvismul	enclavelor	lingvistice....................................... 533-
c.	Bilingvismul	individual.................................................... 535
5.	Vocabularul internațional (Teodora Popa-Tomescu)................................. 537
6.	Limbi mixte (Teodora Popa-Tomescu)............................................... 537
7.	Dialecte intermediare (Teodora Popa-Tomescu)..................................... 540
8.	Limbi internaționale ; limba unică a viitorului (Elena Slave).................... 542
Sigle si abrevieri................................................................... 549
Sumar
553
RECTIFICĂRI
Cititorii smt rugați ea la lectura c&rțH să facă ^ruiâW"
r»lle rectificări: la p. 87 r. 4 de sus să citească: foneme; hi p. IM
a. 115 de sus să înlocuiască Roin6 cu koină; la p. 113 r. 1 de jos
4& citească: BH; la p. 127 r. 15 de sus să înlocuiască num en num-
ia p. 134 r. 24 de jos să înlocuiască eu : -a !’• r* ^'5
i&s să citească: etc.); la p. 191 r. 21 de sus să citească: nyak; la
p» 204 r. 2 de sus să citească: fenomene; la p. 213 r» 19 de jos să
•‘Mltească: nu există; ia p. 270 r. 4 de jos să înlocuiască sie cu fie,
iar la r. 3 de jos fînt cu sînt; la p. 327 r. 2 de jos să citească;
d^ane histoire; la p. 329 r. 19 de jos să înlocuinsvă-U’s/me. cm
■tssime)*; la p, 363 r. 17 de jos să citească: cjiatwHCKux ; la p- 376
r, U de jos să înlocuiască pe de cu că, iar la r. 30 de jos pe că eu
de; Ia p»457 r. 3-4 de jos să citească: sudură: la p. 491 r.8dejqw
•;ă înlocuiască cu meâe; ia p. 492 r. 4 de jos să citească;: de
referință al; ia p. 498 r» 19 de jos să citească: ia cei, nu: de ia cei.,
547 r. 5 de jos să citească: parea avea, iar la r.3 de jos m^er''
nazionale; la p. 550 r. 4 d® jos să înlocrahiscă extern eis tastern
Tratat 'iiiguiMiică generală
Redactor: ECATERINA IONAȘCU
Tehnoredactor: VICTORI A-EUGENIA UNGUREANU
Bun de tipar 22.10.1971. Hîrtie scris IA, format 16/700 x 1000 de 80 G/m\
Coli de tipar. Planșe 1. C.Z. pentru biblioteci mari 41 (021) = 59. C.Zt
pentru biblioteci mici 41
întreprinderea poligrafică Informația, București, stn Brezoianu nr.23—25
Republica Socialistă România