* curs'' de PROCEDURA CIVILĂ (MipE MiMM, COIPEflŞ Şl PBOCEW OLl PROPRIU (ti) de GEORGE G. TOCILESCU laureat al facultate) dk drept din paris; profesor de procedura civila la universitatea din bucurescî, etc. „Optim* lex quae minimum jndlcto relinquit: optima» judex qui minimum wbl." Bmoh. PARTEA III-A PROCEDURA CIVILĂ PROPRIU piSA BUCURESCL TIPOGRAFIA GTJTENBERG, JOSEPH GOBl 23, Strada Doamnei, 25. 1893. , Digitized by Googk Digitized by PREFAŢĂ Ne-am propus încă din anul 1887 a da publicitate! un Curs de Procedura Civilă, coprincfend trei părţi: Partea I-a: Organisaţiunea judecâtorescâ; Partea ll-a: Competinţa juridicţiunilor civile; şi Partea Ill-a: Procedura civilă propriu disă. Cele două d'ântelu părţi au apărut deja în trei fascicole, cari adunate la un loc compun l-iul volum al lucrărel ntistre, în întindere de aprope 640 pagine, în 8°. Partea treia, începem acum a o da publicitate!; ea va coprinde trei volume, din cari primul volum este acesta. Noi nu am fi întreprins o asemenea întinsă şi grea lucrare, dacă nu am fî avut convingerea întinsă că aducem servicii reale: 1°) Tinerimel studiase. Studenţii de la Facultatea de Drept vor găsi în opul nostru, dictarea proposiţiunilor, a cărora desvoltare orală tre-bue a forma adeveralul inveţăment academic. El vor putea, prin ajutorul seu, nu numai să repeteze uşor lecţiunile deja făcute, der încă să se şi prepare pentru Digitized by — IV — lecţiunea viitâre, luând o ideie generală prin citirea* materiilor care vin imediat dup6 acelea ce le-au fost explicate. 2°) Magistraţilor şi avocaţilor, cari, familiari-saţl fiind cu precedura, vor putea extrage un îndouit folos: a) voind a'şl aminti de principiile generale şi de principalele corolaril ce decurg dintr'ensele; b) găsind sub titlul de: Curs de procedură, un: Tratat teoretic si practic de procedură civilă, prin propor-ţiunile ce pe nesimţite a luat, din câusa încurajărel ce am primit din partea lor. Metoda sciinţificâ, stilul, disecarea materiilor, mal ales prin cercetări istorice în dreptul roman, în dreptul francez şi in vechiul nostru drept, corriparaţiunile între disposiţiunile codicilor de procedură civilă Francez," Genevez şi ale altor State, cu cele coprinse în Codicele nostru, numer6sele cilaţiunl de autori şi de deci-siunl ale jurisprudenţel franceze şi române, vor nV credem, tot atâtea titluri de recomandaţiune. Bucuresdj 18 Decembre, 1892. Digitized by I I I I i TABLA DE MATERII la 'CURSUL DE PROCEDURĂ CIVILĂ VOLUMUL AL DOUILEA PARTEA III PROCEDURA CIVILĂ PROPRIU QISĂ Pagina Prefaţa................. ,....... COHSIDEBAŢIUin GENERALE Sumariit; § 1. Defini ţi unea procedurei. 2. Aplicabilitatea regule--lor de procedară civilă propria cţisă inaintea juridicţiunilor comerciale. 3. Distribuţiunea materiilor dupe Codicele de procedură civilă actual. 4. Divisiunea procedurrf în contendosd şi gracioaă şed voluntară. 5. -Ordinea şi distribuţiunea materiilor dupe Codicele de procedură civilă actual. 6. Ordinea şi distribuţiunea materiilor dupS planul acestui Curs. 6. bis. Caracterele şea principiile generale care .predomină In Codicele de procedură civilă Român, actual. 7. Retroactivitatea legilor de procedură............... 1 TITLUL I D1SFOSIŢIUN1 generale 8umariU:% 7-bis. Sancţiunile legilor de procedură: CAP. I. Despre Termeni fi perderî de drepturi 8. § I. Ce este termenul 9. % II. De când începe şi când expiră termenii însemnaţi cu «Jile, •aeptămâni, luni, ani s£tt ilele intermediare care curg în intervalul celor doue termene. Dile de scrbătorî legale, 4ile (le vacanfă. 11. § IV, Efectul expirare* termenilor. CAP. II. Despre Nulităţi. 12. § I. NuiităţT de fond seu de drept civil şi nulităţi de formă s6u de procedură civilă. 13. § II. Principiile şefi sistemele pe cari le-a putut avea în vedere legiuitorul în materie de nulităţi de procedură. 14. § III. Sistemul sed mai exact principiile consacrate de art. 735 c. pr. civ. 15. § IV. Violarea disposiţiunilor prohibitive atrage 6re nulitatea actelor de procedură, dacă nulitatea nu este formal pronunţata de lege ? Controversă. 10. § V. Violarea disposiţiunilor prohibitive prescrise de dreptul civil. 17. § VI. Omisiunea totală seâ parţială a unor elemente substanţiale seu forme constitutive ale actului. Nulităţi substanţiale sett forme constitutive ale actului Nulităţi substanţiale. 18. § VII. Art." 735 pr. civ. se aplică numai la nulităţile intrinsece iar nu şi la cqle extrinsece. 19. § VIII. Cine pote iuvoca nulitatea actelor de procedură. Nulităţi absolute şi nulităţi relative. 20. § IX. înţelesul maximei: nLes nullites ne sont pas comminatoires". 21. § X. Efectele nulitâţeî. 22. § XI. Observaţiunî CAP. III. Responsabilitatea agenţilor judecătoresc!. (§23)............ 10 TITLUL II procedura contencios v înaintea tribunalelor civile de judeţ Şl a curţilor de apel CAP. I Despre cereri şi citaţiuni Secţiunea I Despre cereri Sumariu: § 24. § I. Ce este cererea şi care este raţiunea el. 52. § II. Cine p6te face valabil o cerere şi figura In justiţie. (Trimitere). 26. §. III. Forma cerere! şi coprinsul ei. 28. § IV. Sancţiunea formalităţilor cerute de lege pentru formarea petiţiuneî. 28. § V. E-fectele cerere!........................ 45 Secţiunea II Despre citaţiuni Sumariu: § 29. — Citaţiunea şi regulele de observat pentru respectarea dreptului de apărare. 30. § I. Forma în care tcebue făcută citaţiunea. 31. § II. Coprinsul citaţi unei. 32. § III. Timpul şi locul Digitized by - VII - V agina îi» care trebue Bă se comunice citaţiunea. § IV. Formele predare! citaţiuner§i proba comunicăreî ei. 33. Diferitele moduri de chemare în judecată şi comunicare a citaţiuneî: la Romani, la Francezi şi la Români în vechime. 34. Diferitele moduri de comunicare prescrise de codicele de procedură civilă, actual. 35. Semnificarea la personă fin faciem). 37. Semnificarea la domiciliu se fi reşedinţă fad domumj. 37. Câte-va observaţiuni. 38. Urmare. 39. Semnificare prin publicitate. 40. § V, Domiciliul persdnelor individuale şi morale. 41. § VI. Cum se citeză personele incapabile şi cui trebue a . se comunica citaţiunea. 42. § VII. Priu cine şi în ce loc se citeză pers6nele morale sett civile: 1°) ca autoritate publică; 2°) fără caracter public. 43. § VIII. Cum se citeză obştea seu cetele moşnenilor (rezeşilor). Viue controversă. 44. § IX. Cam se citeză locuitorii împroprietăriţi dupo legea rurală. 45. § X. Cum şi unde se citeză persanele fără domiciliu soti. reşedinţă cunoscută în România. 46. § XI. Cum şi unde se citez:! persanele aflătore în străinătate, der cari au domiciliu în România seu în streinătate. 47. § XII. Sancţiunea omisiune! formelor prescrise de art. 74 şi 75 pentru comunicarea citaţiunilor. 48. § XIII. Termenul ce trebue să coprindă citaţiunea şi sancţiunea nerespectăre! lui............. 60 CAP. II Despre audienţe şi poliţia lor Sumariii: Secţiunea I. Despre publicitatea audienţelor. § 49. Principiul publicităţel audienţelor şi utilitatea sa. § 50. Excepţiunl la acest principiu pentru unele afaceri, g 51. Art. 86 c. pr. civ., se aplică 6re prin analogie în materie penală ? Secţiunea ÎL Despre poliţia audienţelor. § 52. Puterile acordate preşedintelui seu judecătorului care 'I ţine locul, şi, în general, orî-căruî funcţionar spre a menţine ordinea ori unde se instruesce o afacere. § 53. Procedura şi competinţa extraordinară a judecătorilor in cas de crimă, delict sefi contravenţiuue comise la audienţă.......... 127 CAP. III Despre introducţiunea şi instrucţiunea căuşelor SumariU : Secţjwma 1: Introducţiunea căuşelor. 54. § I. înscrierea la rend a căuşelor. 55. § II. Strigarea căuşelor şi înfăţişarea părţilor. 56. § III. Despre presentarea părţilor în judecată în pers6nă, prin mandatari convenţionali şi prin mandatari legali. Secţiunea II: Instrucţiunea căuşelor, 57. § L Diferite moduri de istrucţiune a Digitized by Google — VIU — căuşelor. 58. Instrucţiunea căuşelor la Romani. 59. Instrucţiunea căuşelor dupe" codicele* de procedură civilă Francez: instrucţiunea ordinară şi cea somară. 60. Inconvenientele divisiunel afacerilor în ordinare si somare, dl. Instrucţiunea căuşelor dupe codicele de procedură civilă Genevez. 62. Instrucţiunea afacerilor dupe codicele de procedură civilă Român, 6.'». § II. Cum se fac desbaterile orale seu pledările....................* ... 136 CAP. IV Despre excepţiunile ce se propun înaintea apărărel fondului § 64. Divisiunea excepţiunilor............... 167 Sbcticnba I Despre cauţiunea ce sunt de"lori a da streinii (Cautio judicatum solvi) SumariU: 65. § I. Originea cauţiune! judicatum solvi. 66. § II. Scopul sett raţiunea acestei cauţiuni în dreptul modern. 67. § III. Personele obligate a presta cauţiunea judicatum solvi, 68. § IV. Materiile in cari acesta cauţiune p6te fi cerută. 69. § V. Caşurile in cari streinii sunt dispensaţi de a depune cauţiune. 70. § VI. Persanele cari pot cere cauţiunea judicatum solvi. 71. VII. Când trebue a fi cerută acesta cauţiune. 72 § VIII. Ce trebue să garanteze cauţiunea judicatum solvi. 73. § IX. Ce trebue să coprindă hotărtrea care ordonă darea cauţiune!. 74 § X. Modul în care cauţiunea p6tefi prestată.................... 170 Secţiunea ii Despre strămutări siU excepţiuni decimatorii art. 108-no) Sumariă : 75. § I. Observaţiuni asupra rubriceî acestei secţiuni. 76. § II. Câte feluri de excepţiunî declinatoriî sunt. 77. Despre ex-cepţiunea de litispendenţă. 78. Despre excepţiunea de conexitate. 79. Observaţiune comună asupra excepţiunilor de litispendenţă şi de conexitate. 80. § III. Cine pdte propune declinatorul de necompetinţă, de litispendenţă şi de conexitate. 81. § IV. Când trebuesce propus acest declinator. 82. § V. Cum trebuesc judecate excepţiunile de necompetinţă, de litispendenţă şi de conexitate........ 196 Digitized by GQOQlc - IX - Pagina Secţiunea III Despre excepţiunea de nulitate (axt. lll si "«96 787 pr. civ.) Sumariu : 83. § I. Nulităţi de fond fi nulităţi de formă. 84. § II. Actele cărora se aplică excepţiunea de nulitate. 85. § III. Contra «ăror persone si de către oare persdne excepţiunea de nulitate p6te fi propusă. 86. § IV. Când si cum trebuesce propusă excepţiunea de nulitate. 87. Quid jnris când comunicarea citaţiune! nu s'a făcut conform art. 74 sett 75 cod pr. civ.; der partea s'a presintatinjustiţie la termenul conţinut în citaţiune si a ridicat excepţiunea de nulitate a citaţiune!? 88. § V. Judecata şi efectele hotărîrel care admite excepţiunea de nulitate. 89. § VI. Mijl6cele de atac contra hotărîrel date asupra excepţiunei de nulitate.......... 217 Secţiunea IV Despre chemarea garanţilor fi sub-garanţilor în caută siă despre excepţiunea dilatorie Sumariit: 90. § I. Ce se înţelege prin excepţiune dilatorie. 91. § II. Ce se înţelege prin garanţie şi câte feluri de garanţii sunt. 92. § III. Cum se exercită recursul în garanţie şi definiţiunea excepţiunei în garanţie. 93. § IV. Despre rolul garantului şi al garantatului în proces, seu despre garanţia formală şi garanţia simplă. Teoria franceză. Quid juri* în teoria codiceluî nostru de procedură civilă? Controversă. 94. § V. Cum şi contra cui se execută con-demnaţiunile 95. § VI. Tribunalul competinte a statua asepra recursului în garanţie. 96. § VK. Cari sunt termenii acordaţi garantatului spre a pune în caasă pe garant şeii sub-garant. 97. § VIII. Cum tribunului statueză asupra excepţiunei chemare! garanţilor în causă, asupra cerere! principale şi asupra cerere! in garanţie. 98. § IX. Caşurile în car! judecători! aii facultatea de a disjunge acţiunea principală, aşa ca să se pdtă judeca separat de cererea în garanţie. 99. § X. Cine p6te recurge în garanţie. 100. § XI. Caşurile în cari, de ordinar, se p6te cere respingerea excepţiunei de chemare a garanţilor în .causă. 101. § XII. Caşurile în car! persana chemată în garanţie, pe cale incidenţă, p6te cere ca tribunalul să se declare necompetinte de a judeca cererea în garanţie. 102. § XIII. Mal există şi alte oxcepţiun! dilatoril propria dise, de cât aceia a chemare! garanţilor în causă ?............. Digitized by - X — Pagina Secţiunea V Ordinea în care fxctj)ţiunile trebuesc propuse, incaş de concurs între densele (§ 103)...................... 249 CAP. V . D _ -din două cărţi. Acostă lege face parte integrantă din Codicele de procedură civilă, la care trebue a fi incorporată. Legiuitorul nostru ensă, sa abţinut de a face acesta: de 6re-ce ar fi trebuit să schimbe numerotaţiunea atât a cărţilor din Codice cât şi a articolelor; ceia-ce ensă nu împedică a p- 83 şi urm.). Desbaterile se fac oral, public si contradictor, de către părţile însăşi seă de către representanţiî lor. (art. 94—103 c. pr. civ.). Instrucţiunea scrisă şi secretă nu este admisă de codicele de procedură civilă actual de cât în mod cu totul excepţional, pentru căuşele simple, adică care nu presintă multe capete de cereri; ăer ea este facultativă pentru părţi, este facultativă si pentru judecători, căci eî au facultatea de a ordona, când vor crede de cuviinţă, ca afacerea să se judece oral şi public, conform reguleî de drept comun (art. 104 c. pr. civ.) 4°) Principiile generale ale procedurel aii un caracter comun: ele sunt aplicabile la t6te felurile de juridicţiunî, afară numai decă natura lucrurilor seU verî-un text special şi expres de lege na dispus alt-fel. Unele principii sunt relative la formele de a procede în justiţie, altele la adininistraţiunea chiar a justiţiei si, dintre acestea, unele proteg egalitatea cetăţenilor şi neviola-bilitatea domiciliului lor. D6eâ der, în general, legiuitorul nu a formulat aceste principii de cât când a tratat despre procedura înaintea tribunalelor civile de judeţ, causa este că procedura acestor tribunale formeză ceia ce se numesce regula seu dreptul comun, adică, că se aplică şi înaintea celor-lalte juridicţiunî, fie ordinare, fie excepţionale, în limitele arătate. Disposiţiunea art. 883 din cod. corn. din 1887, despre care am vorbit maî sus. nu este de cât o aplicaţiune a acestei maxime. 7. Principiul pus de art. 1 din codicele civil : «Legea dispune numai pentru viitor; ea nu are putere retroactivă», este in vig6re numaî când aplicaţiunea unei legi la fapte an-teriOre promulgaţiuneî şi publicaţiuneî seie ar vătăma drepturi câştigate. Nu se pote considera ca drept câştigat pentru justiţiabilî, organisaţiunea seu composiţiunea tribunalelor, regulele de competenţă si formele de procedură sen de inii Comparaţiunea sistemelor de instrucţiune a căuşelor admise de codicele de procedură civilă Român cu sistemele codicelor de procedură civilă Francez, Genevez şi al altor State, o vom face la timpul oportun, când vom trata materia Instrucţiune! căuşelor. strucţiune a căuşelor, căci acestea se stabilesc într'un interes de ordine publică. Justiţiabiliî nu aii drept de cât la constatarea verităţeî, adică de a pretinde ca dreptatea să se facă. Orî, când legiuitorul schimbă organisaţiunea juridicţiunilor, competinţă lor s£ii formele de procedură, nu face de cât să useze de un drept al sSu şi să'şi împlin&câ în acelaşi timp şi datoria, tocmai pentru că el crede că nouile juridicţiunî. rcgule şi formalităţi adoptate, vor fi maî bune, maî proprii, de cât cele vechi pentru descoperirea adevărului judecătoresc. Părţile nu pot fi admise a reclama menţinerea vechielor formalităţi, socotite inutile dacă nu şi vătămăt6re, căci atunci le ar fi permis chiar de a pretinde ca să continue de a funcţiona tribunale deja desfiinţate prin lege. Aşa der legile de procedură, de competinţă şi de organisaţiune a tribunalelor, neatingend fondul dreptului pus în contestaţiune, trebuesc aplicate din momentul chiar al promulgâreî şi publicare! lor ; ele aii putere retroactivă, în acest sens, că se aplică şi la formele de a procede (ordinatorimn), în privinţa drepturilor născute sub legea cea veche. Art. 738, 742, 743 şi 744 din cod. proced. civ., nu sunt de cât aplicaţiunea acestui principia !). i) Sic. Demolombe, t. I, No. 59 ; Aubry et Rau, t. I, § 30, p. 55 ; C. Ap. BucurescI, decisiune publicată în „Dreptul* pe 1878, No. 1 ; C. Ap. Crajova, II, No. 41 din 1876. In ce privesce regulele de competinţă, Curtea n6stră de Casaţiune, în Secţiuni-Unite (decis. 1 Martiti 1879), s'a pronunţat în favorea neretroactivităţet legilor nouţ, dicend că art. 742 c. pr. civ., care dă legel putere retroactivă, nu se referă de cât la formele de procedură ce urmeză a se îndeplini în instruirea unuî proces început sub legea veche, iar nu şi la ces-tiunile de competinţă şi de juridicţiune, şi că în lipsă de veri-o disposiţiune formală şi specială a legel, nu se p6te da art. 742 c. pr. civ., alt înţeles, fără a *e lovi în drepturile câştigate ale părţilor ţi a se viola, in acelaşi timp, principiul neretroactivităţet legilor înscris în Art. 1 din codicele civil. (Vedî tot în acest sens. Cas. Rom. I, 1 Martia 1876, în Buletin pe 1876, p. 89). Cu t6tă autoritatea impunătore a înaltei Curţi de Casaţiune, în Secţiunl-Unite, credem, că acesta jurisprudenţă este criticabilă. Ast-fel se şi explică pentru ce Curţile de Apel şi tribunalele din ţeră nu s'aâ su- Digitized by — 9 — Este de observat că Art. 1041 din cod. pr. civ. îr. dispune că: «Acest Codice va îi executat cu începere de la 1 Ianuarie 1807 ; prin urmare, 16te procesele cari se vor intenta dupe* acesta epocă, vor fi instruite conform disposiţiunilor seie» ; pre când art. 742 din codicele nostru de procedură civilă dispune că : «T6te procesele şi actele judecătoresc!, câte se vor afla pendinte la curţi şi tribunale, în momentul aplicare! a-cesteî leg! (1 Dec. 1865) se vor regula şi judeca după formele prescrise de ac4stă procedură». Aşa der, la noî, fără nici o îndouelă, legea nouă de procedură civilă este aplicabilă şi la t6te procesele cari eraft pendinte înaintea tribunalelor în momentul publicare! seie. Acostă regulă se aplică, de exemplu, la termenul de apel, la verificarea scriptureî dintrun înscris care a luat nascere sub legea vechie, la perempţiune, care se aplică şi la instanţele începute sub legea vechie, când Ansă afacerea a rămas în nelucrare timp de doui anî de la punerea în vig6re a noului codice de procedură civilă. Chiar la Francezi, cu t6tă disposiţiunea categorică a art. 1041 c. pr. civ. fr., totu'şi sad ivit dificultăţi şi un avis al Consiliului de Stat, din 16 Februarhl 1807, a adoptat opiniunea şi a decis că apelurile făcute, urmăririle, ordinile de coloca-ţiune şi de distribuţiune începute după 1 IanuariQ 1807, ar constitui tot atâtea procese nouî începute, cărora ar fi aplicabile regulele noului codice de procedură civilă francez din 1807. Până într'atât principiul retroactivitate! legilor de procedură a fost impins spre aplicare. pus autoritate! morale a acestei jm-isprodenţe ; ba, Curtea de Apel din Focşani (sub preşedenţia D-luî Dim. Hânţescu, astă-dl consilier la Casaţie) ca a doua instanţă de trimitere, a mers penă a nu se conforma acestei doctrinî a înaltei Curţi, de şi era obligată a se conforma de art. 39 şi 74 din legea organică a acestei Curţi. (Vedî acest cas citat de D-l Dim. Alexandresco, Dreptul civil român, t I, p. 34, nota I). — 10 — TITLUL I DISPOSIŢIUNI GENERALE Sumariu : % 7 bis. Sancţiunile legilor de procedură: CAP. I. Despre Termeni şi perderî de drepturi. 8. § I. Ce este termenul. 9. § II. De când încep şi când expiră termeni! Însemnaţi cu ile de serbatorl legale, , presumâ acesta unitate 2). Schimbarea de domicilitt se opereză prin locuinţa de fapt într'un alt loc, unită cu intenţiunea de a 'şî stabili acolo prin- i) Autorisarea prealabila, de 'si stabili domiciliul în România, nu este cerată de cât pentrn Dobrogea (art 9, legea din 9 Martiu 1880;. ji) Vedî cuvintele Ini Tronchet rostite în Consiliul de Stat (Locre, Ligielation civile, t II, p. 45). Digitized by Google — 84 cipala sa aşe4are : „Outn neque animus sine fado, neque fadum sine aninw, ad id sufficiat" l). Locuinţa fără de intenţiune constitue numaî o reşedinţă, iar intenţiunea fără faptul locuinţei, nu este de cât un proiect. Nu 'şî p6te strămuta cine-va domiciliul de cât strămutându'şî în realitate locuinţa în alt loc. Faptul seu realitatea nu este de cât o notorietate de constatat. Proba intenţiuneî se p6te face şi maî uşor încă, când acel care 'şî transferă domiciliul a urmat înţeleptul consiliu dat de lege, de a fi făcut o declaraţiune expresă, atât la primăria loculuî ce părăsesce, cât şi la aceia a localului unde voiesce a'şî strămuta domiciliul, (art. 89 c. civ.). Aceste decla-raţiunî însă, nu aii de efect schimbarea de domicilia, decă nu sunt urinate de o strămutare reală şi nu sunt făcute cu bună credinţă, ci în scop de a frustra pe ceî de al treilea. Judecătorii sunt suverani apreciatorî în acesta privinţă: frausom-nia corrumpit. Decă intenţiunea nu a fost manifestată în mod expres, a-tuncî ea p6te să resulte în mod tacit, dintr'o sumă de împrejurări, a căror apreciare este lăsată suveran la luminile judecătorilor, aşia că scapă de censura înaltei Curţi de Casaţiune. Judecătorii vor putea ţine în s6mă, maî ales locul unde cine-va şî are familia, 'şî plătesce contribuţiunile personale, unde are o casă seîi un fond de comercift, indicaţiunea locuinţei obicinuită în contracte, locul unde 'şî exercită drepturile politice, bine înţeles, când acest loc este deosebit de vechiul domiciliu civil. In cas de îndouielă, intenţiunea se explică prin faptul locuinţei, căcî faptul vorbesce. Decă este îndouelă a-supra faptului, trebue ca îndoutela să se interprete în îav6rea spiritului de reînt6rcere şi prin urmare, în fav6rea domiciliului de origină ; (art. 1169 c. civ.) ; căcî precum (Jice D'Ar-gentre: „Nec Ulysses totis duodecim annis sine domicilio fuit, cum Ilhacam semper cogitaret." i) D'Argentre. — 85 — Decă în cursul instanţei deja începute, una din părţî 'şî .schimbă domiciliul, fără a notifica celeî-l'alte părţî acesta schimbare şi declaraţiunile carî a trebuit a le face, conform art. 89 c. civ., este sigur că semnificările făcute la vechiul domicilia nu sunt maî puţin valabile şi că competinţă judecătorilor investiţi de afacere nu se schimbă. In adevăr: Nimenî nu p6te fi obligat a cerceta la fie-care pas, dacă nu cum-va adversarul s£ă 'şî-a stremutat domiciliul, când merge pe în-sâ'şî calea arătată de acel adversar spre a'l putea găsi. De .asemenea, ce ar însemna judecata, când un debitor de rea credinţă ar putea ridica tot-d'a-una competinţă juridicţiune! învestite strămutânduşî domiciliul? El nu ar maî putea fi judecat nicî-o-dată. De aci maxima romană: „Ubi acceptum est sumei judicium, ibi et ţinem habere debet" l). S°) Domiciliul legal, pe care unii '1 numesc şi necesariu, este acela pe care legea 'l determină, independent de voinţa omului. Domiciliul legal al minorilor neemanicipaţî se confundă cu domiciliul lor de origină. Pentru cele-ralte pers6ne, domiciliul legal implică tot-d'a-una o transferare de domiciliu. Domiciliul legal, adesea orî este o simplă ficţiune, precum vom vedea imediat, examinând ceşti unea unde este domiciliul femeilor măritate, al minorilor neemancipaţî, al majorilor interzişi, al funcţionarilor inamovibili, etc. a) Domiciliul femeilor măritate. Femeia măritată, în tot timpul căsătoriei, n'are alt domiciliu de cât acela al bărbatului eî (art. 196 c. civ.), chiar când de fapt ar părăsi domiciliul conjugal. Asia, de exemplu, în cas de proces de despărţire, femeia nu p6te părăsi domiciliul conjugal de cât numai cu autorisaţiunea tribunalului (art. 250 c. civ.). Decă ensă de fapt '1 va părăsi, unde trebue 6re a 'i se comunica citaţiunile, hotârîrile, etc? In ce privesce pe cel de al treilea, este evident, că procesul de despărţire neinteresându'î, domiciliul femeie! va fi tot la bărbatul eî, până la transcrierea hotărîreî de di- i) L. 30, Dig. De judiciis. — 86 — vorţ, căcî penă atuncî ea este tot măritată. Quid juris ansă. când este vorba de bărbatul eî şi în procesul de divorţ ? Unii,î) susţin că domiciliul de fapt al femeieî chiar neatorisat de-tribunal, trebue a fi socotit ca şi un domicilia legal, fiind-că a permite bărbatului ca să citeze pe femeia sa la propriul seu domicilia, ar fi mijlocul cel maî sigur ca în contra femeieî să obţină hotărîrî carî ar putea deveni definitive, fără ca ea să fi putut avea cunoscinţă de termene şea comunicări şi de a 'şl îi putut face apărările sele. Noî credem că acesta soluţiune este exactă, numai în cas când femeia a obţinut o prealabilă autorisaţiune de a părăsi domiciliul conjugal. Intr'o asemenea ipotesă, numaî domiciliul cel noii, cel provisoriii, este în adever legal, căcî legea nu recun6sce femeieî măritate de cât domiciliul legal, iar nu şi cel de fapt2). Chiar după desfacerea căsătoriei prin m6rte s6ă despărţire, femeia 'şî conservă domiciliul bărbatului eî, până când va dobândi un altul (art. 87 şi urm. c. civ.). In acest cas ansă, firesce că domiciliul femeie! va fi voluntar. 6) Domiciliul minorilor. Minorele neemancipat, legitim, are domiciliul la tatăl său, căcî acesta are puterea părintescă asupra sa. In cas de despărţire, copilul are domiciliul la soţul seii la pers6na căreia justiţia '1-a încredinţat, conform art. 282 c. civ. In cas de mârte a tatălui, domiciliul minoreluî neemancipat va fi acela al mamei sele, deca va fi tutrice legală, seu la tutorul numit (dativ), conform art. 346 c. civ. Minorele neemancipat, nelegitim seii natural, 'şî are domiciliul legal la mama sa, deca este cunoscută (art. 357 c. civ.). Minorii emancipaţi, de şi incapabili în parte, căcî nu aă de cât libera administraţiune a bunurilor lor (art. 427 c. civ.); 1) La noî, D-l Dim. Alexandresco, op. cit t. I, explicaţiunea art. 250" p. 192. Vedî şi p. 271 acelaşi op. Acest autor citeză ensă în fa-vorea opiniune! sole autori francezi, cart presupun că femeia a fost autorisată de tribunal a părăsi domiciliul conjugal. Ve<ţt Demolomber t. I, No. 358, p. 571 şi urm. citat de D-l Alexandresco. 2) Al. C. Şendrea, op. cit. No. 220, p. 236. — 87 — cu t6te acestea eî înceteză de a avea un domicilitt legal sett necesar, şi sunt liberi a 'şî stabili domiciliul orî unde ar voi. c) Domiciliul inter(ţisilor. Intercjişil legali, adică condemnaţiî la munca silnică şi la reclusiune, 'şi att domiciliul lor la curatorii lor (art. 13 cod. pen.). Cei condemnaţî la alte pedepse nu'şî perd domiciliul pe care'l aveatt maî înainte de condemnare. In ceia ce privesce interzişi! judiciari, distingem : Intercjişil pentru completă imbecilitate, smintelă sett nebunie cu furie, att domiciliul lor la epitropiî se& curatorii lor (art. 196 c. civ.). Intercjişii pentru slăbăciune numaî a usuluî raţiuneî, cărora Ii s'att numit un consilitt judiciar conform art. 445 cod. civ., şi intercjişii prodigi s6tt risipitori, cărora Ii s'a numit un consilitt judiciar conform art. 458 c. civ., 'şî conservă domiciliul lor propriii şi pot să'l schimbe întocmai ca minorii emancipaţi. d) Domiciliul legal al funcţionarilor. «Priimirea uneî funcţiuni pe vitţă, (Jice art. 92 c. civ., atrage dupe" sine strămutarea nemijlocita a domiciliului funcţionarului în locul unde este chemat a exercita acea funcţiune.» Prin funcţiuni pe vieţâ, trebue să înţelegem acelea care nu sunt nici temporarii nici revocabile; cu alte cuvinte, acelea carî sunt inamovibile şi irevocabile, precum sunt funcţiunile de profesor la Universitate, de membru sett preşedinte la Curtea de Casaţiune ori la Curtea de Compturî, orî la Curtea de Apel, seti de preşedinte de tribunal, sett de Mitropolit orî e-piscop eparhiot. Strămutarea domiciliului funcţionarilor inamovibili şi irevocabili are loc ipso jure, prin însă'şî forţa legel, independent de voinţa lor, sett dc faptul că 'şî-att strămutat orî nu domiciliul în realitate, şi din momentul chiar al acceptaţiuneî, adică al prestare! jurământuluil). Acesta ex- i) Nu admitem opiniunea D-luI Al. G. Şendrea (op. cit. No. 221, p. 236 ai 237) care, în ipotesa când domiciliul real al funcţionarului inamovibil nn ar fi în comuna unde el este chemat sâ'şî exercite funcţiunea, en. nu distinge; el dice.* a..6rî-care tribunal seă orî-care judecător..."; d) In fine, decă este ceva extraordinar a vedea o judecătorie- Digitized by — 135 — b) Decă faptul este calificat delict de poliţie corecţională, atunci tribunalul de judeţ, judecătorul delegat orî judele de instrucţiune, orî judele de ocol, orî judecătoria comunală, nu va judeca de cât cu drept de apel, pentru că hotărîrile în materie corecţională ale unuî tribunal de prima instanţă seă judecător de ocol nu sunt nicî-o-dată în ultima instanţă. Vecjî art. 516 c. pr. pen., art. 60 şi 61 leg. jud. com. şi de oc.]). c) Dacă faptul este considerat crimă, şi s'a petrecut înaintea unor judecători inferiori: judecători comunali, judecători de ocol, judecători de tribunale; eî se vor mărgini a încheia proces-varbal, a aresta pe culpabil şi al trimite înaintea autorităţilor competinte a instrui afacerea (art. 517 c. pr. pen.) Cu alte cuvinte, rolul lor se mărginesce în a face acte de o-ficerî de poliţie judiciară în caş de flagrant delict. d) In fine, d6că crima s'a comis în audienţa uneî Curţî de Casaţiune, uneî Curţî de Apel s6u uneî Curţî cu Juraţi2), a-tuncî aceste Curţî aă o deplină competenţă. Instrucţiunea se face public, îndată şi fără întrerupere, (etanşe tenante); acu-satul, martorii şi Ministeriul public sunt ascultaţi; avocatul a-les de acusat seă care i s'a numit din oficia de preşedinte presintă apărarea şi Curtea hotârasce (art. 518 pr. pen.). Der lucru demn de remarcat, este că, în acest cas, con-demnarea nu se va putea pronunţa de cât cu unanimitate de voturi; iar de nu se va putea obţine acesta unanimitate, atuncî urmăririle vor începe conform dreptidui comun, şi, decî, comerciali pronunţând pedepse, acesta nu este maî extraordinar de cât a vedea pe Curtea de Casaţiune, în acesta calitate, pronunţând condemnaţiunî penale, când se scie că suprema Curte, în caşurile ordinare, nu are asemenî atribuţiunî. 1) Apelul contra condemnaţiunilor la pedepse corecţionale pronunţate de judecători seu tribunale din ordinea civilă, se va adresa la tribunalele penale care formeză al douilea grad de juridicţiune în materie de poliţie corecţională 2) Crimele comise dinaintea uneî curţî cu juraţî se judecă de către secţiunea Curbei de Apel, din care face parte preşedintele Curţeî cu juraţi. (Comp. art. 519 c, pr. pen). Digitized by — 136 afacerea se va judeca de Curtea cu juraţi. De unde se nasce acesta fav6re extraordinară, căci, după regulele ordinare este suficientă majoritatea absolută ? Respunsul este simplu. Aci mi este vorba de cât de o crimă flagrantă comisă în şedinţă, în ochii Curţeî. Decă există o neînţelegere asupra condemnărei acusa-tuluî, în sânul chiar al membrilor Curţeî, este maî prudent şi just a lăsa ca afacerea să fie instruită şi judecată după reT gulele de procedură şi de competinţă ale dreptului comun, carî constituesc tot atâtea maî solide garanţii în contra u-neî judecăţî pripite. Justiţia trebue să fie maî puţin iute seă expeditivă, dacă ea nu voesce a ceda unor acţiuni nereflectate. Ultragiile şi atacurile violente comise asupra unuî magistrat, jurat, oficer administrativ orî judecătoresc, etc, în exerciţiul funcţiune! seă cu ocasiunea acestui exerciţiă, constituesc o circumstanţă agravantă legală şi atrag o pedepsă maî aspră (art. 182—189 cod. pen.). DESPRE INTRODUCŢIUNEA Şl INSTRUCŢIUNEA CĂUŞELOR Sumariu: Secţiunea I: Introducţiunea căuşelor. 54 § l. înscrierea la renii a căuşelor. 55 § 11. Strigarea căuşelor şi iuf'a-ţijarea părţilor. 56 § III. Despre pros_*utarea părţi or in judecata în persona, prin mandatari convenţionali şi prin mandatari legalf. Secţiunea II: Instrucţiunea căuşelor. 57 § I. Diferite moduri de instrucţiune a căuşelor. 58. Instrucţiunea căuşelor la Romani. 59. Instrucţiunea căuşelor dupe codicele de procedura civila Francez : instrucţiunea ordinara 31 cea somară. 60. Inconvenientele divisiuneî afacerilor în ordinare şi somare. 61. Instrucţiunea căuşelor dupe codicele de procedură civilă Genevez. 62. Instrucţiunea afacerilor dupe codicele de procedură civila Român. 63 § II. Cum se fac desbaterile orale seu pledările. cap. m — 137 — SECŢIUNEA I INTRODUCŢIUNEA CAISELOR 54. § I. înscrierea la rând a căuşelor. Introducţiunea căuşelor începe din momentul în care cererea în judecată s'a dat preşedintelui seă judecătorului care 'î ţine locul, şi acesta a pus data priimireî, adică a intrăreî, şi se finesce în momentul când ambele părţi litigante seă una din ele s'a înîăcişat la tribunal şi începe să desvolte propunerile în judecată. Tribunalele fiind chemate a statua asupra unui mare număr de afaceri, nu pot expedia procesele de cât pe rând (ă tour de râie). Fie-care proces trebuie să vină la rândul săă. «Procesele se vor înfăcişa înaintea judecatei după ordinea intrăreî lor, afară de cele declarate prin lege ca urgente,» (Jice art. 91 pr. civ. Prin ordinea intrăreî se înţelege după vechime; der în practică, la tribunale, procesele se înfăcişeză în general, după ordinea în care sunt înscrise pe tabloă *). i Părţile, (Jice Curtea de Casaţiune, trebuiesc să fie presente în instanţă, de la ora fixată prin citaţiune şi până când li se strigă procesul, neputându-se sci când anume se va cerceta causa; căcî ordinea tabloului este determinată pentru prima strigare a căuşelor înscrise iar nu şi pentru judecarea lor, ele putându-se din diferite motive legitime amâna, fie pentru aceiaşî (Ji, fie pentru alt termen, fără ca printr'acestă inter-vertire a rândului să se violeze legea2). Când ansă se va dovedi că nemotivat şi arbitrar Curtea de Apel a intervertit ordinea proceselor, causând părţeî absente de la înfăcişare un i) Pe la unele curţî, (de ex. cea din BucurescîJ, a început a se intra în lege şi a se judeca apelurile dupe rendul intrăreî seă al vechi- mel lor. 2) Cas. B. II, 1 Febmariă 1884; II, 12 Martie 1884. — 138 — prejudiciu prin răpirea dreptului de apărare, fi-va 6re motiv de casare ? Curtea de Casaţiune dice că, intervertirea ordine! proceselor, fiind o cestiune de fapt, nu se p6te face din neîndeplinirea formalităţi! art. 91 un mijloc de casare; cu alte cuvinte scapă de sub censura acestei Curţî'). Noî credem, din contra, că constituesce o injustiţie, o violare a art. 91, 92 şi 93 c. pr. civ., şi p6te chiar un fel de denegare de dreptate. «Este denegare de dreptate, dice art. 306 c. pr. civ., când judecătoriî nu voiesc a se pronunţa asupra unei cereri, s6ă negligez de a judeca căuşele care sunt în stare seă la rând de a se judeca». Justiţiabiliî nu trebuiesc a îi lăsaţi în voia sâă capriciul preşedintelui tribunalului seă al Curţeî, care ar putea să abuseze şi să judece o afacere prin surprindere, mai ales când o parte orî avocatul eî, nu s'ar bucura de o bună-voinţă particulară. Art. 91 este imperativ; el (Jice: «procesele se vor înfâcişa după ordinea intrăreî lor». In Francia, o veche ordonanţă, a lui Filip de Valois, din 1344 (Jice: nQue tautes mo-nieres de parties, selon ce que elles se seraient presentees, auraient droit d'Ure delivrees par Vordre des presentations, sans nul avantage de donner audience ă autre personne." In legea din 14 August 1790 de asemenea se citesce: „Toute prejerence pour le rang et le tour d'Mre juge* 4tant une in-justice, Ies affaires, suivant leur nature, seront jugees, lors-qu'elles seront instruites, dans Vordre selon lequel le juge-ment en aura ete* requis par Ies parties." Aceiaşî disposi-ţiune o găsim în legea din 21 ventâse anul 7: „L'usage des placets pour appeler Ies causes est interdit; elles ne pour-ront Vetre que sur Ies râles, et dans Vordre du placement", şi in decretul din 30 Martiă 1808. Aşa dâr, căuşele trebuiesc a h' judecate după ordinea în care au fost înscrise, după rol (per rotulum). «La începutul fie-câreia septâmânî. se va afige în sala i) Cas. R. II, 11 Septembre 1887. — 139 — audienţelor, căuşele puse în stare, ce att să se judece dupe rândul lor, (adică după rândul intrăreî lor şi cu precădere pentru cele urgente), în curentul acesteî septămânî.» (art. 92). Observăm că acesta disposiţiune, atât de utilă pentru împricinaţi şi avocaţi, nu se execută pe la unele tribunale, ca multe altele relative la buna administraţiune a justiţiei *). Observăm că înscrierea la rând a căuşelor nu se aplică de cât la actele de juridicţiune contencidsă, la procesele propria dise, iar nu şi la actele de juridicţiune graci6să, precum cerere de autorisaţiune din partea femeieî măritate; cerere de a înstrăina imobilele unuî minor sâă imobilele uneî succesiuni acceptate sub beneficia de inventaria, etc. 55. § II. Strigarea căuşelor şi înfăţişarea părţilor. După noua lege judecătorâscă din 31 August 1890, judecătorii de la tribunale şi de la Curţî sunt datori ca să intre în şedinţă la 11 ore precis. Maî înainte der de acâstă oră şedinţa, publică nu se p6te deschide, adică nu se p6te începe strigarea căuşelor. Grefierul este dator să facă o listă, de t6te afacerile care trebuesc a se înfăcişa în aceiaşî (Ji, păstrând negreşit ordinea în care se găsesc înscrise în registru de termene şi în tabloul septămânal, (rolul de audienţe), pe care listă o dă aprodului de şedinţă. La deschiderea şedinţei, aprodul anunţă causa şi strigă pers6nele citate2). Treî caşuri se pot întâmpla la strigarea căuşelor: a) ca păr- i) Ar fi de dorit ca pre lengă tabloul special fie-căreî secţiuni şefi camere, la tribunalele ei Curţile cu mal multe secţiuni, să se afişeze ţi un tablou" general de procesele ce aii a se judeca, în fie-care di, de t6te secţiunile. 2} In practică ansă, grefierul se dispenseză de a mal da aprodului lista de procese. Grefierul anunţă în întrul şedinţei causa şi face apelul părţilor, iar aprodul nu face de cât să repete la uşa salel de şedinţă numele pers6nelor chemate. Consecinţa acestei practice este-că aprodul, fiind în general cu puţină învcţătură, seă audind gre- — 140 ţile să nu respundă la apel; b) ca numaî una din părţi să respundă, şi c) ca tote părţile chemate să respundă. Câte-va cuvinte în privinţa fie-căruî cas: l-iul Cas. Părţile nu au respuns la apelul nominal. Art. 93 alin. 1, (Jice: «Decala chemarea causeî părţile lipsesc, causa va remânea cea din urmă la rând în acea din c. pr. civ., care (Jice: «Judecata va reîncepe, pentru caşul când părţile aă cerut suspendarea, s4u au lipsit, după o tiouă cerere ce se va face, şi după nouî citaţiuni». Orî, art. 250 fiind posterior art. 93 şi aşe JLi. 15 Dig. Qui satisdare non coguntur, 2) Sic, Dalloz, Repertoire Vn JSxceptions No. 50. 3) Vedî, Georges G. Tocilesco, Etu.de historique et juridique sur VEm-phyUose, (Paris 1883] p. 446 şi urin. — 182 — nul să justifice simplul fapt că posedă imobile în ţeră, de o val6re în present suficientă, seă trebuie ca streinul să garanteze şi pentru viitor acesta val6re, printr'o inscripţiune hy-pothecarâ în îavOrea pârâtului indigen. Interesul chestiune! este mare, căci decă se admite primul' sistem, atuncî streinul ar putea face ilusorie acesta garanţie vemjend seu hypothecând imobilul. Prima opiniune este susţinută în Francia de: Toullier Merlin 2), Duranton 8), Dalloz 4), Boncenne 5) şi atţiî. Cea de a doua opiniune este a luî Del-vincourt şi împărtăşită de Favart8), Pigeau 7) şi alţii. Cu tot gravul inconvenient ce presintă ântâia opiniune, credem ensă că acesta este singură fundată, cel puţin în legislaţiunea nostră. In adever, atât textul cât şi spiritul legeî este de a di spensa de cauţiune pe strein, prin simplul fapt alposesiunei unui imobil de o valdre suficientă, fără de a permite pârâtului d'a lua o inscripţiune hypothecară asupra acestui imobil. Legea a găsit că acest simplu fapt este îndestulător spre a lega pe strein de solul României, şi că este greii a presupune că streinul va consimţi uşor a se desface de imobilele sele în mod precipitat şi dolosiv; cu atât maî mult cu cât, în general, cauţiunea judicatum solvi nu se p6te urca la o sumă mare. Şi apoî, hypo-theca în acest cas nu ar fi de cât o cauţiune sub o altă formă. Acesta opiniune este cu atât maî fundată, cu cât, spre di-ferinţă de legislaţiunea francesâ, la noî nu există hypotheci judiciare (art. 2123 c. civ. fr.), ci numai convenţionale şi legale: deci, decă streinul nu. consimte la inscripţiunea hypothecară. judecătorii de la sine nu pot să o ordone. D£ră, admitem acesta rescrvă că, decă în cursul procesului imobilele socotit e- 1) Tom. I, p. 237, nota a. 2) Merlin, t. 16, p. 140. 3) Tom. I, p. 104, nota 2. 4 Dalloz, t. 7, p. 581. 5) Tom. 3, p. 194. 6; Tom. 2, p. 457. 7) Tom. I, p. 357. — 183 — la început suficiente diminueză în valorea lor, fie din causa vindere! seu hypothecilor consimţite de strein, fie pentru că a devenit obiectul unei revendicaţiunî admisă în justiţie, atunci pârâtul va putea cere cauţiunea, cu tote că nu a cerut'o în limine litis. 2-a Hypothesâ. Decă streinul reclamant consemnă o sumă equivalentă ou cheltuelile şi daunele interese. (art. 107 pr. civ.) Acesta este un non-sens al legeî, de 6re-ce, cum pote fi vorba de scutire de cauţiune, când streimd deja a depus'o într'o sumă equivalentă? Aceste cuvinte din art. 107 pr. civ., trebuesc suprimate, când se va revisui legea. Cauţiunea p6te fi depusă seu în bani, seu în e-fecte publice, precum bonuri de ale creditului fonciar rural, urban seu în amanet, seă în fidejusor, seu în inscripţiune hypothecară 3-a Hypothesâ. Decă materia este comercială. Seim deja care este motivul acestei excepţiunî;nu maî revenim aci. Este suficient ca materia să fie comercială, pentru ca streinul să fie dispensat de cauţiune, orî-care ar fi juridic-ţiunea care o judecă: comercială orî civilă. Aşa: Judecătoriile de oc61e au priimit de la noul codice de co-mercid competinţa de a judeca, în prima instanţă, afacerile comerciale a căror val6re nu trece peste 1500 lei; tribunalele civile de judeţ pot judeca afaceri comerciale când o poliţă, neprotestată la timpul oportun, degenereză într'o simplă creanţă civilă si, după opiniunea unor autori şi jurisprudenţa, sub imperiul vechiului codice de comerciu abrogat, în caşul când părţile ar fi consimţit mutual expres seă tacit de a fi judecate de un tribunal civil'). Unii autori ansă, susţin contrariul, (Jicend că i) Căci incompetinţa dupe acestî autori şi jurisprudenţa nu era considerată ratione materiae. Dupe noul codice de comercifi în vig6re «art 887), acest cas nu pote avea loc, căci incompetinţa este, de sigur, radicală şi absolută. • Digitized by — 184 — în acesta din urmă ipotesă, când afacerea comercială se judecă de un tribunal civil, va fi loc la cauţiune, fiind-că interesele celerităţeî judecare! afacereî nu maî există şi fiind-că streinul a renunţat tacit la beneficiul scutireî de cauţiune. Nu admitem acesta din urmă opiniune, de 6re-ce, nu din causa juris-dicţiunei s6ă a celerităţeî procedureî, ci din causa materiei sOă a naturei afacereî dispensa de cauţiune are loc *). Quid dacă afarea comercială este complicată cu o afacere civild? Decă cea comercială este principală, atuncî: „acce-sorium sequitur principale"; decî, nu va fi loc la cauţiune. 4-a Hypothesă. Decă există reciprocitate de executare a hotărîrilor judecătoresc! intre diferite State şi Statul român. Reciprocitatea p6te resultă din tratate diplomatice s6ă din legî. a) Reciprocitatea resultată din tratate diplomatice. Acostă excepţiune este aşa de naturală, în cât nu are nevoie de a fi exprimată. In Francia, uniî autorî susţin că trebuie ca dispensa să se găs^scă formal exprimată în tratat; că ea nu se p6te stabili prin inducţiune; de exemplu: din clausa că sentinţele executorii întro ţ6ră vor fi de asemenea executorii şi în cea-l'altă ţ£ră. Fără îndouelă, (Jic aceştî autorî, că ac6stâ clausă va facilita execuţiunea condcmnaţiunilor în ţ£ră streină, decă raţiunea pentru care legiuitorul a supus pe strein a da acesta cauţiune, nu este numaî de a ridica dificultatea ce ar avea indigenul de a executa sentinţa contra streinuluî ci şi aceia, de a da o garanţie în mâna indigenului, ast-fel ca să nu fie obligat de a merge departe, preste ţărî s6u mări, spre a discuta bunurile debitorului săă. Merlin 2), susţine ensă opiniunea contrarie, cu care ne unim si noî, că adică, dispensa de cau- i) Vedî Dalloz, Rtpertoire, V° Exception No. 75. D-l Al. C. Şendrea (op. cit. No. 566 p. 608 şi 603; susţine o opiniune contrarie celei pe care o profesăm no!. 2) Hopertoire, V Caution judicatum solvi, § 1. — 185 — ţiune p6te resulta şi din stipularea în tratate a reciprocitate! executare! hotărîrilor junecătoresci. Toţî autorii admit ensă opiniunea luî Coin-Delisle, că dispensa de cauţiune p6te resulta din clausa înscrisă într'un tratat internaţional în termen! generali: că locuitorii unei teri se vor bucura în cea-laltă ţeră de aceleaşi drepturi civile ca şi. pământenii1). b) Reciprocitate de executare a hotărîrilor judecâtorescl resultatâ din lege. Ea este prevăzută de art. 374 pr. civ. care modul şi limitele cum şi hotărîrile judecătorilor din România se execută în acea ţeră, şi după ce vor îi declarate executori! de către judecători! com-petinţî români.» Aşa deră, cauţiunea judicatum solvi fiind introdusă în scopul principal de a asigura executarea hotărîrilor judecâtorescî, când acesta executare este asigurată prin reciprocitate legislativă, cauţiunea se găsesce firesce de prisos. 5-a Hypothesă. Dacă există o lege a ţerei streinului prin care se dispenseză Români! de a da cauţiune, când ar fi reclamanţi in acea ţeră. Acest cas de dispensă este formal prevă Exceplions, No. 29 ; Foelix, Droit internaţional, No. 109; Colmet-Daage asupra luî Boitard, No. 323 No. 1; Tiib. Ilfov, Secţia IV, 19 Martiu 1890; secţ. III, 12 Aprilui 1890. găsesc în presenţă; — 189 — art. 106 pr. civ. sunt generale, nu disting decă pârâtul este-român seă strein. Ba, art. 106 pr. civ. conexitatea nu cere nicî ca cele două instanţe să fie inainloa 1) Cas. R. I, decis. No. 257 din 9 Iuniii 1873. [Bulet. p. 115.) 2) Dalloz, Repertoire, V<> Exceptions, No. 194. 3) Acest punct es+e contestat de uniî, care dic că este necesar spre a fi loc la excepţinnea de conexitate, ca cele două procese să fie între aceleaşi persane se"ti părţi. Nu admitem acesta opiniune : este destul ca raportul si legătura să fie intimă ţi necesară intre cele două procese, ast-fel în cât decisiunea dată asupra unuia să influenţeze neapărat asupra decisiuneî celul-l'alt. 4; Dalloz, loc. cit. No. 208 ; Al. C. Şendrea, op. cit. No. 593, p. 638. — 205 — a două tribunale diferite, adică se pOte ca ambele instanţe să fie pendinte chiar înaintea aceluiaşi tribunal. Dupe alţii ]) ensă, cu drept cuvent credem, nu pote fi vorba de excepţiune de conexitate, al căreia efect, când este admisă, este de a de-sinvesti pe tribunal de judecata afacere!. In acesta hypothesâ are loc juncţiunea celor două cause: d) Afară de aceste diîe-rinţe, declinatorul pentru conexitate, spre diîerinţă de cel pentru litispendenţă, nu este tot-da-una obligatoriu2)', e) In fine, maî diferă şi printracesta, că litispendenţă nu se p6te invoca de cât de pârât, pre când conexitatea pote îi invocată de ambele pârţî litigante, atât de pârât cât şi de reclamant. l)4r când există conexitate ? Cai t6tă definiţiunea dată de .Merlin, si care este cea maî bună, cestiunea în ce consistă raportul şi legătura între cele două afaceri este îărte greu de resolvat; de aceia este lăsată la suverana apreciare a judecătorilor. Eî vor decide, dupe împrejurările de fapt, decă există soft nu conexitate •). Se admite, în general, că există conexitate: aj Când ambele cause au aceiaşî fundament juridic seQ origină. Exemplu: acţiuni născute din aceiaşî delict, quasi-delict, din aceiaşî contract; b) Când ambele cause proced din acelaş raport juridic. Exemplu: au aceiaşî obiect (resiliarea contractului), seu de şi obiectele şi căuşele difer, procesele ensă sunt între aceleaşi părţi, c) Când o causă este principală şi cealaltă este accesorie numai. Ex. se revendică imobilul şi se cere şi fructele. Conexarea afacerilor, de şi neprevăzută de lege, ca şi juncţiunea instanţelor pentru litispendenţă; cu t6te acestea, esle necontestabil admisă de doctrină şi jurisprudenţa in interesul unei bune administraţiunî a justiţie!4). Observăm, că părţile au alegerea între excepţiunea de li- 1) Boitard, op. cit. p. 334. 2) Dalloz, No. 195 şi 213. 3) Caas. R. I. decis. No. 160 din 1876, Bulet. p. 212; Cass. R. 11, ' decis. No. 181 din 1876, Bulet. p. 512. 4^ Cas. R. I, decis. No. 443 din 1880 (Bulet., p. 415). — 206 tispendenţă pentru causă de conexitate şi regularea de cotnpetinţâ; şi chiar decă au propus excepţiunea de conexitate şi s'a respins, pot cere regularea de competinţă (art. 262 şi 263 pr. civ.); ceia ce. a făcut pe unii interpreţi') a (Jice, că acesta excepţiune nu există în procedura n6stră, precum aă (Jis că nu există nicî cea de litispendenţă. Excepţiunea de conexitate nu păte avea loc, de cât numaî între căuşele pendinte înaintea tribunalelor civile de acelaşi ordin şi cu aceleaşi atribuţiuni, iar nu şi între căuşele pendinte înaintea unor tribunale de diferite ordine şi cu competinţă specială. Aşa, conexitatea nu p6te avea loc de cât între tribunalele de judeţ judecând în materie civilă, între tribunalele de judeţ judecând în materie comercială, între judecătoriile de oc6le judecând în marginile atribuţiuneî lor, în fine, între judecătoriile comunale judecând în marginile atributiunilor lor 2). De asemenea, conexitatea nu păte avea loc decă cele două cause nu sunt pendinte înaintea a două tribunale de a-celaşî ordin şi tot de. odată de acelaşi grad de juridicţiune. ci o causă ar fipendintă la prima instanţă iar cea-laltă pendintă în apel de exemplu, căcî legea garantăză părţilor două grade de juridicţiune şi nu se p6te viola autoritatea lucruluî judecat. Conexarea nu p6te avea nicî-o-dată loc între causeb pendinte dinaintea tribunalelor penale si a tribunalelor civile, fiind-că: a) Tribunalele civile nu pot judeca afaceri penale: acţiunea publică; 6) Tribunalele penale nu pot judeca afaceri civile de cât acelea care 'şî iaă nascere dintr'o infracţiune la legea penală; şi c) Decă tribunalele civile sunt investite pe • cale principală de acţiunea civilă resultată dintr'o infracţiune, 1) D-l Dimitrie Tacu, Proceeura civile, p. 143. 2) Sunt ensă unit autori cart susţin, că conexarea ar putea avea loc în favorea tribunalelor civile de judeţ, fiind-că ele att plenitudinea de juridicţiune. Acesta opiniune este la not eronată, mal ales faţă cu art. 884 cod. com. din 1887, care declară că incompetinţa tribunalelor civile de judeţ de a judeca afaceri comerciale este ratione materiae, adică de ordine publică. — 207 — ele nu vor putea conexa acesta acţiune cu acţiunea civilă pendinte înaintea tribunalelor penale, ci vor trebui să aştepte terminarea judecatei acţiune! publice, adică a aîacerei penale, căcî conf. art. 8 c. pr. penală : „le p4nal tient le civil en 4latu, adică tribunalul penal ţine în suspensiune tribunalul civil. Connexarea nu se p6te face între două recursuri în casaţiune îăcute contra a două deosebite hotărîrî in caşul când, -după natura afacere! unul din aceste recursuri este de competinţa secţiuneî I şi altul de competinţa secţiune! II 79. Observaţiune comună excepţinnilor de litispendenţă şi de conexitate. Tribunalul care admite excepţiunea va trebui nu numai să se desinvestescâ pur şi simplu de judecata afacere!, ca în caşul de incompetinţa, ci va trebui să trimită causa în starea în care se află, înaintea primului tribunal sesisat seu înaintea celui care este investit cu afacerea cea maî importantă, spre a continua a o judeca. Aci avem un cas de stremutare seă de trimitere, pentru că se scie de mai înainte care este la tribunalul înaintea căruia afacerea este pendentă. 80. § III. Cine p6te invoca seu propune excepţiunea de necompetinţă, de litispendenţă şi de conexitate? 1°) In ce privesce excepţiunea de 'necompetinţă ratione materiae, ea fiind o regulă de ordine publică, este absolută, şi se pote invoca prin urmare de ambele părţi; chiar judecătorii şi ministeriul public sunt obligaţi a declina competinţa din oficiu (art. 109 pr. civ.) în cas de tăcere a părţilor, căcî părţile nu pot nicî expres nicî tacit resturna ordinea juri-dicţiunilor stabilită de lege (art. 5 c. civ). 2°) In ce privesce excepţiunea de necompetinţă ratione i) Cas. I, 17 Octombre 1890, decis. No. 347, (Bulet., p. 1122). - 208 — personale vel loci, ea fiind de ordine privată, adică stabilită maî mult in interesul privat al pârâtului, acesta are dreptul de a o invoca săă de a renunţa la densa. Necompetinţă socotită din acest punct de vedere este relativă', decă der pârâtul nu declină competinţă tribunalului, competinţă acestui tribunal se găsesce prorogată; avem un cas de prorogatio {ori din causa contractului judiciar intervenit între părţî: „inter consentientes fit juridictiou. Tribunalul este obligat a se desinvesti. Se pote ensă (lice, că necompetinţă ratione personae vel loci este stabilită şi într'un interes public, ca să se respecte competinţă teritorială a tribunalelor; de aceia, cestiunea decă tribunalul p6te din oficiu în cas de tăcere a părţilor să'şî decline singur competinţă este contraversată. Unii,l) susţin că tribunalul nu are facultatea de a declara din oficiu necompetinţă sa ratione personae vel loci; de 6re-ce acesta necompetinţă este de ordine pur privată, stabilită în interesul exclusiv al pârâtului. Mai mult încă, disposiţiunea art. 69 din legea judecătoriilor comunale şi de ocole (coresp. vechiului art. 16 c. pr. civ.), care permite părţilor a proroga competinţă judecătorului de pace săă de ocol şi obligă pe judecător a judeca causa, este aplicabilă tutulor tribunalelor iar nu numai judecătoriilor de oc6le. (Vedî şi art. 7 din vechia pr. com.). Alţiî, 2) susţin din contra, că tribunalul nu este obligat a judeca, ci chiar din oficiu are facultatea de a'sî declina competinţă. In adevăr, pr. civ. fr. (coresp. cu al. 2 de la art. 108 din pr. civ. a nostră); de ore-ce acostă necompetinţă este de interes pur privat1). b) Opiniune. Pot fi propuse si în urma altor exceptiuni, ensă înainte de orî-ce apărare asupra fondului-). c) Opiniune. Pot fi propuse in ori-ce stare a procesului, de 6re-ce sunt, cel puţin in parte, de ordine publica, adică sunt destinate a evita hotărîrî contradictorii3). d) Opiniune. Se lasă. la apreciarea părţilor a decide când este maî bine să le propună ; der ar fi mai bine a lc propune in limine litis. e) Opiniune. Se lasă la apreciarea tribunalului timpul când trebuesc a fi propuse. f) Opiniune. Jurisprudenţa franceză şi unii autori susţin. *) că se pot propune orî-când înaintea primei instanţe, chiar dupe apărarea asupra fondului, insă maî înainte de închiderea dezbaterilor si pronunţarea hotârîreî la prima instanţă: der nu se pot propune pentru prima oră în apel, pentru că nu sunt eminamente de ordine publică. Din tote aceste, nu maî puţin de şese opiniuni. mai raţională ni se pare opiniunea de a treia, adică, că excepţiunile de litispendenţă seu de connexitate pot fi propuse înaintea instanţelor de fond, in orî-ce stare a procesului, chiar pentru prima oră în apel. de exemplu, când se constată că 1) Dalloz, Repertoire, V° Exceptions, No. 188. 2) Carre, Lois de procedure cioite, No. 372. 3^ Boitard, t. I, p, 439 No. 440 ; Boncenne t. III p. 24£». Al. C. Şendrea, op. cit. la No. 602 şi No. 603, p. 650 şi la No. 038, p. 6C»9 dice, că atât litispendenţă cât şi connexitatea pot fi propuse înaintea orhcărel instanţe „in orhee stare a procesului*, iar la No. 638, p. 700 in fine, propune ca litispendenţă să p6tă ii propusă înaintea instanţelor de fond în tot cursul judecaţii, iar conexitatea înaintea orf-căret instanţe; prin urmare, şi înaintea Curţeî de Casaţiune. 4) Vedî Dalloz, Ropertoire, V° Cas*athn, No. 1825. Henry Bonfils. op. cit. p. 586. — 212 — aceiaşi afacere este pendentă înaintea a două Curţii de Apel s6u că ele judecă în aceiaşî timp afaceri conexe. Este în adevăr, un interes de bună administraţiune a justiţiei ca să se admită declinatoriul, spre a se evita posibilitatea de hotărîrî contradictorii una alteia. Şi apoî, se întemplă adesea ca litispendenţă şi maî ales connexitatea, în loc de a eşila lumină de la început, să nu se descopere părţilor de cât în cursul desbaterilor de la prima instanţă seă în apel; în care cas, orî-ce justiţie ar fi făţişul violată dacă ar trebui să pretindem ca aceste exceptiuni să se propună in limine litis. Nicăiri legea nu prescrie o asemenea restricţiune seă perdere de drept, şi decîjea nusepOte presuma seă întinde prin analogie. Cestiunea nu face nici o dificultate, după noî, când cele două cereri identice (lUispendenţâ) seă connexe (conexitate) sunt pendinte înaintea aceluiaşi tribunal seă înaintea aceleiaşi Curţî, în care doue secţiuni seă camere diferite ar fi succe-sivamente sesisate. Atuncî are loc aceia ce, în mod special, se numesce joncţiunea căuşelor identice se*u connexe; fără a maî căuta să distingem decă cererea de juncţiune s'a făcut înainte seu după apărarea asupra fondului, la prima instanţă ori pentru prima 6ră în apel seu în casaţie l). Acesta con-stituesce o nouă diferinţă între declinatoriul seă excepţiunea de litispendenţă seă de conexitate şi juncţiunea instanţelor pentru causă de litispendenţă seă de conexitate. Iată în resumat diferinţele între declinatoriu şi juncţiune: a) Declinatoriul are loc numaî când afacerea seă afacerile sunt pendinte la două tribunale diferite. Juncţiunea are loc I) înaintea Curţii de Casaţiune nu se p6te propune aceste exceptiuni. Când în contra aceleiaşi hotărîrî s'a făcut două seii mal multe recursuri, seii s'a făcut recursuri contra a două hotărîrî date într'o afacere conexă, Curtea de Casaţie p6te face juncţiunea recursurilor; nu este aşa der cas de excepţiune de litispendenţă seii de conexitate, după opiniunea nostră, căcî recursurile nu sunt pendinte înaintea a două Curţî diferite. (Cas. R. secţ. civ., 18 Octombre 1866, Bulet., p. 587). — 213 — când afacerea seti afacerile sunt pendinte înaintea aceluiaşi tribunal; puţin importă decă secţiunile sunt diferite. b) Când declinatoriul este admis, efectul este că tribunalul se desinvestesce de judecata afacereî. Juncţiunea nu are acest efect. c) Gestiunea când declinatoriul păte fi util propus este viă controversată. Cestiunea când juncţiunea trebuie a îi propusă nu face nici o dificultate: puţin importă dacă s'a făcut înainte seă după desbaterea asupra fonduluî la prima instanţă săă pentru prima 6ră în apel seă în casaţiune. d) In fine, când declinatoriul a fost negligeat seă respins, partea în drept p6te recurge la Regulamentul de competinţă (art. 262 şi urm. pr. civ.), căcî există conflict de competinţă între două diferite tribunale săă Curţî; ceia ce nu există când este vorba numaî de juncţiune, căcî diferitele secţiunî ale unuî tribunal seă Curte nu constituesc un tribunal deosebit, ci unul şi aceiaşî tribunal seă Curte. 82. § V. Cum trebuesc judecate excepţiunile de necompetinţă, de litispendenţă şi de conexitate. 1°) In privinţa excepţiunilor de necompetinţă, fie ratione materiae, fie ratione personae vel loci, avem disposiţiunea expresă a art. 110 cod. pr. civ., care (Jice: «Cererea de strămutare se va judeca în mod sumariă şi se va regula maî înainte de orî-ce hotărîre asupra cestiuneî principale». Prin mod sumariu deja seim că, în procedura n6stră, trebue să înţelegem, că tribunalul trebuie a statua asupra incidentului imediat şi de urgenţa, adică cu precădere asupra altor cestiunî şi după regulele ordinare, iar nu ca în procedura franceză, după o procedură excepţionala, simplă săă sumară, în oposiţiune cu procedura ordinară săă complicată- Ce trebuie ansă să înţelegem prin cuvintele: „şi se va regula mai înainte de orî-ce hotărîre asupra cestiuneî principale ?* Păte 6re tribunalul, respingând declinatoriul, să oblige Digitized by — 214 — pe părţi a pleda fondul îndată şi în aceiaşî audienţă ? P6te el. statua printr'una şi aceiaşî hotărîre atât asupra declinato-riuluî cât şi asupra fondului ? 1- a Opiniune. Unii]), o* ic că trebuie a înţelege, că tribunalul nu pote să hotărască asupra fondului, p6nă ce nu va statua maî ântâiu asupra necompetinţeî, care statuare p6te avea locul chiur"*f?Mt£iMa desbaterllor asupra fondului procesului, căcî în prc)cedura"*ît6slră nu este oprit tribunalului, ca in procedura franceză (art. \72)^(te^server ni joindre au principal", adică de a reserva şi de a jiideca^otfatâ cu fondul propunerea de necompetinţă, printr'una şi acelaşi.hotărîre. 2- a Opiniune. Alţii, susţin că tribunalul nu p6te intra în desbaterî asupra fondului procesului maî înainte de a fi rezolvat propunerea de necompetinţă, căcî ar fi derisoriu din partea tribunalului de a trece în cercetarea fondului, adică dea exercita competinţa sa, chiar în caşul când însăşi acesta competinţa 'î este tăgăduită de pârât şi când pole că în definitiv tribunalul ar recunosce că nu o are. Afară de acesta, legiuitorul nostru nu a reprodus disposiţiunea art. 22 din Partea II a vechiei nost re proceduri comerciale abrogate, corespondentă cu aceia din art. 42r> c. pr. civ. fr.. care permite expres tribunalului comercial, în cas de nepriimire a excepţiuneî, de a statua asupra eî de-o-dată cu fondul printr'o singură hotărîre, ensă prin disposiţiunî osebite una de alta. Din contra, prin art. 110 c. pr. civ. se exprimă ast-fel: «se va regula mai înainte de ori-ce Iwtârîre asupra cestiuneî principale*; ceia ce este cu totul alt-ceva. In ceia ce ne privesce, credem, că ddcă fondul^procesulut este în stare de a fi judecat, tribunalul p^Jj^ifltra in cercetarea seă desbaterea~~fmîa'uTlrK^ scopul art. 110 pr- civ. nu este altul de cât jd^fs^mpedica ca decisiunea asupra excepţiuneî să fie ujiâfcliată pemKla darea decisiuneî asupra fondului. Afară de acesta, in uneia casurî, cestiunea de com- i) D-l Al. C. Şendrea, op. cit. No. 599 p. 6-1^ pelinţâ este atât do strins legată cu cesjjtfffeir principală seu de fond, in i,,rW*'nrnl "«^p^f^*^*™ pc cea d'ântâm fără a desbate şi constata î«ont^?a5M>e«alvă pe cea de a doua '). Nimic deră nu pâteJtfffSedica pe tribuna) ca. decă fondul procesului este îi^tare de a fi judecat, să intre în cercetare seu desbaterj^i asupra fondului cestiuneî principale, si în cas de respingere a declinatoriuhiî de. competinţă, tribunalul să ge^ronunţe prin aceiaşî hotărîre atât asupra declinatoriuluî cât şi asupra fonduluî procesuluî, ensă prin disposiţiunî distincte 2). Observăm că acesta cestiune este grav controversată şi în Francia 8), şi lucru demn de remarcat că. do şi în procedura civilă franceză există disposiţiunea expresă de la art. 172 care dice: „Toule demande en renvoie sera jugee sommai-rement, sans qu'elle puisse etre reservee ni jointe au principal", precum şi disposiţiunea expresă de la art. 42o care acordă, în mod necontestat, dreptul părţeî nemulţumite a îace imediat şi separat apel contra hotărîreî care respinge declinatoriul de competinţă; cu tote acestea, o mare parte din doctrina şi jurisprudenţă franceză admite opiniunea ce o pro- 1) Sic. Curtea de Apel din Naucy, 5 Iuliii 1837; Cas. Fr. 15 lanuariu 1839. 2) Obiecţiunea ce s'ar face contra acestei soluţiunî, pe motiv că în cestiunt de competinţă apelul are tot-d'a-una loc şi separat de apelul asupra hotărîreî fonduluî, în basa art. 325 c. pr. civ., ar fi cu deseverşire nefandată în legislaţiunea nostră; de 6re-ce, precum vom vedea imediat maî la vale, art. 325 nu are nicî de cum acest înţeles, ci cu totul altul şi decî, nu se p6te face apel asupra hotărireî de respingere a excepţiunei de necompetinţă de cât odată cu apelul contra hotărîreî date asuprs fonduluî procesuluî, 3 Vedî in sensul primei opiniuni, decisiunile. jurisprudenţeî franceze citate de Dalloz. V° Exceptions, No. 330 § I şi No. 331 ; Chauveau asupra luî Carro, quest. No. 735, nota; Pigeau, t. 1 p. 388; Cass. Fr. 27 Martiă 1822; 19 Apriliu 1852. Vedî în sensul celeî de a doua opiniuni, Dalloz, V° Exceptions, No. 229 şi 330 § 4; Boitard, t. I p. 337, la art. 172; Carre, quest. No. 375; Honcenne, t. III p. 258 şi urm.; Caen, 6 Juliă 1844 ; Rennes, 27 Apriliu 1847. — 216 — fesăm în legislaţiunea n6stră, unde nu avem a ne lupta cu asemeni texte de lege cari îac maî dificilă soluţiunea la francezi ly Tribunalul, judecând excepţiunea de necompetinţă, face din două lucruri una: Seă o găsesce întemeiată şi atuncî se desinvestesce de a-facere, declarând că este necompetinte de a judeca fondul. .»? Seă o găsesce neîntemeiată şi o respinge, şi atuncî procede ^ imediat la judecata fondului, căci se consideră bine investit cu "judecata acelei afaceri. Partea nemulţumită pe sentinţa tribunalului de respingere a excepţiuneî de necompetinţă, nu p6te face apel separat contra eî, pentru că apelul nu este permis asupra incidentelor din cursul instrucţiuneî de cât o dată cu apelul asupra fondului (vetjî art. 323 c. pr. civ.), şi pentru că nu se p6te face apel separat contra unei hotărîrî care nu desinvestesce instanţa seă care nu reîusă de a judeca afacerea supusă judecăţeî. Din contra, partea nemulţumită pe hotărîrea tribunalului care admite excepţiunea de necompetinţă, p6te face apel imediat, căcî nu maî p6te fi vorba aci de hotărîre asupra fondului, din momentul ce tribunalul s'a declarat necompetinte şi sa desinvcstit de judecata afacereî: judecata în prima instanţă se găsesce precurmată. Decă Curtea de Apel găsesce că reă tribunalul 'şi-a declinat competinţa, evocă singură fondul procesului, fără a'l mai trimite în judecata acelui tribunal, care reă s'a declarat necompetinte (art. 330 c. pr. civ.), căci fie-care tribunal este judecător al com-petinţeî sele: „Ejus est enim aestimare an sua sit jurisdic-liou şi apoî, ar fi ca să se oblige acest tribunal a reveni a-supra primei sele hotărîrî. Iar decă Curtea găsesce că rău i) Vedî autorităţile citate în prima parte a notei 3 de la p. 215. La o-biecţianea trasă din dreptul ce are în Francia partea de a face apel imediat şi separat contra hotărîrel date asupra decimatorului, doctrina şi jurisprudenţa franceză respund, că suspensiunea executare! uneî hotărîrî apelate este pronunţată de lege în contra părţeî ce ar voi să o execute prematur ; ea nu privesce pe autoritatea de la care emană hotărîrea. Digitized by — 217 — tribunalul s'a declarat competinte, respingând excepţiunea de necompetinţă, atuncî Curtea se va pronunţa numaî asupra acesteî cestiunî şi reformând sentinţa atacată cu apel, va lăsa ca fondul afacereî sS se judece de tribunalul competinte, re-mânând asupra reclamantului sarcina' de a sci care dintre t6te tribunalele este acel competinte (art. 335 pr. civ.) *). O disposiţiune remarcabilă găsim în privinţa apeluluî în materie de necompetinţă. Art. 325 «Jice: «Când va îi vorba de necompetinţă apelul se va priimi chiar de va fi hotărîrea în ultima instanţă». Aci avem o derogaţiune considerabilă de la art. 316, care ridică caracterul definitiv de lucru judecat ho-târîriior date în prima şi ultima instanţă de o dată asupra fonduluî; căcî, decă Curtea de Apel găsesce apelul fundat, adică că tribunalul răă sa declarat competinte, reformă hotărîrea şi lasă ca afacerea să fie judecată din nou în fond de tribunalul ce se va găsi că este competinte. Art. 325 c. pr. civ.» confirmă art. 38 din legea Curţeî de Casaţiune în acesta privinţă 2). Sumariu: 83. § I. Nulităţi de fond si nulităţi de formă. 84. § II. Actele cărora se aplică excepţiunea de nulitate. 85. § III. Contra căror persone $i de către care pers6ne excepţiunea de nulitate pote fi propusă. 86. § IV. Când si cu di trebuesce propusa excepţiunea de nulitate. 87. Quid juris când comunicarea 1) Observăm că art 335 pr. civ. se exprimă necorect când dice : „şi fondul se va trimite a se judeca de tribunalul competinte"; căci, precum am mal spus şi altă dată. nu Curtea seă tribunalul indică care este tribunalul competinte şi 'I trimite afacerea spre judecată; sarcina de a găsi tribunalul competinte o are reclamantul însu'şî. 2) Cas. R. 4 Septembre 1870. 3) Materia „Nulităţilor actelor de procedură*1 este deja tratată in Partea IlI-a a acestui Cur», la pag. 19 şi urm. SECŢIUNEA III DESPRE EXCEPŢIUNEA DE NULITATE 8) (Art. 111 şi 785—787 pr. civ.) — 218 — «•itaţimu'î du s'a tăcut conform art, 74 seu 75 coti. pr. civ., der partea s'a presiutat in justiţie la termenul conţinut in citaţiune şi a ridicat excepţiunea de nulitate a citaţiuneî"? 88. § V. Judecata ?i efectele hotărîreî care admite excepţiunea de nulitate. 89. 8 VI. Mijlo-ele de atac contra hotărîreî date asupra excepţiuueî de nulitate. Prin nulitate se înţelege atât starea unuî act care este nul şi neavenit, cât si viciul care împedică acest act sâ producă efectul seu M. 83. £ I. Nulităţi de fond ale dreptului civil şi nulităţi de formă ale codiceluî de procedură civilă. Se disting două mari categorii de nulităţî: Nulităţî do codice civil seă de fond ale dreptului si nulităţî de procedură civilă seu de formă exterioră seă de act. Se disting între densele: a) Cele de fond fac să cadă dreptul însu'şî, pre când cele de formă seu de procedură îac să dob6re numaî actul viciat care este nul; 6) Cele dc fond se pot invoca în mod util în orî-ce stare a procesuluî, cele de formă nu pol fi propuse în mod util de cât in Urnim litis. Exemplu: Primus cere contra luî Secundus plata unuî legat şi Secundus "î opune un testament prin care legatul a fost revocat. Acesta apărare în fond a luî Secundus nu 'î ridică dreptul de a opune in urmă luî Primus, chiar în apel, nulitatea primului testament. Acesta nulitate pote proveni, de exemplu, din causa incapacitate! testatorului seă din causă că testamentul este viciat in forma sa interioră, de exemplu : lipsa de autenticitate, orî nu esle datat când este în forma olographă; ensă nu este mal puţin adevărat că. şi în acest din urmă cas, este un mijloc dc nepriimire care isbesec si doboră de odată şi fără reîn-lorcere instanţa şi acţiunea, adică fondul dreptului chiar i) Merlin, Repertoire, V*. Xttllitc. - 219 — Acest o doua feluri de nulităţi formeză Teoria nulităţilor conţinute in Codicele civil şi in Codicele de procedură civile. Noî nu ne vom ocupa aci de cât de excepţiunea de nulitate despre care trateză art. 111 pr. civ. 84. £ II. Carî: sunt actele cărora se aplică excepţiunea de nulitate. Art. 111 pr. civ. elice: * Orî-ce causă de nulitate în privinţa eitaţiunilor seă actelor de procedură este stinsă, decă nu se propune înaintea orî-cărei apărări asupra fondului seu exceptiuni. afară de excepţiunile de incompetinţa.» Observăm că, acest articol vorbind numai despre nulitatea eitaţiunilor şi a actelor de procedură, omite nulităţile peti-ţiunilor. adică a actelor introductive de instanţă. Acesta omisiune provine din causă că redactorii codiceluî nostru au tradus reu cuventul exploit din art. 173 pr. civ. fr. care coprinde atât petiţiunea cât si citaţiunea: perdend din vedere că în sistemul admis deja de densiî aceste acte sunt cu totul diferite, separate. Nu este ensă nicî o indouelă că disposiţiunile art. 111 pr. civ. sunt de o potrivă aplicabile atât nulităţilor eitaţiunilor si actelor de procedură cât si petit lunilor introductive de instanţă 1). Deră ce înţelegem prin acte de procedură? Cuventul act are în limba dreptului două însemnări deosebite : el exprimă aci un fapt juridic, aci înscrisul destinat al constata 2). Asa. în primul înţeles se (Jice că un succesibil a făcui act de erede (art. (>89 cod. civ.), iar în al douilea înţeles se dice Art. 111 c. pr. civ., este aplicabil şi în materie de hotărnicii. ^Cas. R. I, 25 Noembre 1883, Bulet. p. 1073 ; I, 22 Ianuariu 1890, {Drept. No. 14/90). 2i Cuventul titlu de asemenea are acesta îndouită însemnare. (Vedî art 623, 624, 1895, 1897 cod. civ. în sens de fapt juridic; vedî şi art. 293, 295, 296, 1138, 1140, 1188etc. cod. civ., în sens de mijloc de probă). — 220 — <îă actul este autentic orî sub semnătură privată (art. 1171 şi 1176 cod. civ). Cuvântul act, are de asemenea aceste două înţelesuri în procedura civilă. Cuvântul act, în înţeles de fapt juridic, este o expresiune generală şi coprinde cererile, citaţiunile, actele judiciare, actele extrajudiciare şi în genere, tot ceia ce constituesce totalitatea procedureî. Acte judiciare sunt acelea ce se îac de judecător <;u concursul părţilor litigante şi se pot efectua sâă în instanţă sâu în afară de instanţă. Printre acestea putem enumera: mărturisirea făcută înaintea judecătoruluî şi consemnată în proces verbal; cercetarea cu marturî şi expertisa; mergerea la faţa loculuî; verificarea scriptelor, etc. De asemenea sunt acte judiciare şi hotărîrile judecătoresc!, ordonanţele preşedenţiale, comunicările de hotărîri şi actele de execuţiune carî se îndeplinesc după pronunţarea hotărîreî; dâră acâstă a doua categorie de acte nu sunt supuse regulelor prescrise pentru nulitatea actelor judiciare din ântâia categorie, şi a cărora nulitate trebue propusă în instanţă înainte de pronunţarea hotărîreî care precurmă acea instanţă. Acte extrajudiciare sunt acelea ce se fac de părţî cu concursul ag entuluî judecătoresc şi se efectuâză în afară de instanţă, înainte de judecată sâă în cursul judecâţeî sâă în urma judecăţeî, precum sunt: somaţiunile, notificările, protestele etc. 85. § III. Contra căror persane şi de către cari pers6ne excepţiunea de nulitate păte fi propusă. Se pate opune în contra ori-cârei persdne, fie chiar o persană incapabilă: minor, interzis orî o persană morală. Pârâtul ca şi reclamantul este pasibil de acâstă excepţiune în privinţa actelor comunicate de fie-care din eî. Persanele carî au drept a invoca excepţiunea de nulitate sunt, evident, acelea In privinţa cărora nulităţile au fost comise şi carî aă interes de a le opune. Exemplu: maî mulţî erecjî, din carî uniî re- — 221 — gulat citaţi, iar alţii neregulat citaţi. Aceştia din urmă numai,, aă calitatea şi interesul de a propune nulitatea citaţiunei. Autorul nulităţeî nu are calitatea de a invoca nulitatea, afară numai decă, temându-se ca adversarul seă să nul opună nulitatea, se desistă de la actul nul, pentru al comunica altul care să fie valabil. Art. 111 pr. civ. (Jicând, că orî-ce nulitate a actelor de procedură trebue a fi propusă înaintea ori-cărei apărări asupra fondului seă exceptiuni, afară de excepţiunile de necompetinţă, ne arată în destul că excepţiunea de nulitate nu pote fi propusă de cât de părţi şi că, decă părţile tac, nu p6te fi pronunţată din oficiu de către tribunale. Art. 736 alin. 1 pr. civ. confirmă în mod expres acesta interpretare; el $ice : * Nulitatea se va pronunţa numai dupe* cererea părţei în favorul căreia legea a admis'o, seu care va avea un interes a o opune.» Deră tot acest articol, prin alineatul său al douilea, coprinde o excepţiune nu useze de acâstă cale şi să se judece singur cu Tertius în procesul privitor la proprietatea imobilului şi, in cas de a perde causa, adică în cas de a îi evins, să exercite recursul sâu în garanţie contra luî Primus, printr'o acţiune în garanţie ale căreia principii sunt regulate de Codicele civil, spre al îndemnisa de prejudiciul suferit din causa evicţiuneî. Aci garanţia este propusă, este exercitată de persona urmărită în mod principal sâă pe cale de acţiune; decî, nu pate fi loc la excepţiunea de garanţie. Acâstă acţiune în garanţie este supusă regulelor ordinare al acţiunilor, care se introduc şi se instruesc precum am arătat maî sus, şi nu dau loc la o procedură specială. Cum vedem, excepţiunea în garanţie nu are loc, de cat când recursul în garanţie este exercitat pe cale incidenţă. Ast-fel vom presupune exercitat acest recurs în explicaţiunile ce vor urma. Care din aceste două căi este mai avânta giosă? Fără nicî o îndouâlă că cea d'ântâiă. In adevăr: aj Garantul, adică paratul în acţiunea principală diresă contra sa, nu va fi expus a'şî vedea respinsă cererea în garanţie intentată pe cale principală, prin excepţiunea rnali processus ridicată de garant, adică prin obiecţiunea că nu s'a apărat bine seu că judecătorii aă judecat reă acţiunea în revendicaţiune. Girantul va putea adesea, şi cu drept cuvânt, să Exceptions, No. 455). Digitized by -seii sub-garantul seii, nu a sesisat tribunalul printr'o cerere înscris contra garantului seu sub-garant ului. 99. § X. Cine pote recurge în garanţie. Art. 112 .onsciinţă. Faptul de a îi judecat strâmb din causa afecţiuneî, animosităţeî, interesuluî personal, de a fi priimit mită de la una din părţî spre a se pronunţa în favoarea eî, sunt îapte din cele maî grave pe care un magistrat le-ar putea comite (art. 305 c. pr. civ.). Legea merge până a evita chiar bănue-Ia despre parţialitatea judecătoruluî, şi de aceia 'î permite de a se rectisa şi singur (art. 278 c. pr. civ.); 3°) De a păstra cu religiositate secretul deliberaţiunilor; 4°) De a se mărgini în exerciţiul jurisdicţiuneî şi în limitele competinţeî sele teritoriale (art. 85 din leg. org. jud. 1890): 5°) In fine, de a nu interveni în afaceri sâă contestaţiunî. Principiul neintervenirei judecătorului consistă in următ6-rele treî regule sâă datorii ale judecătoruluî : a) De a nu procede din oficiu, adică maî înainte de a 'i se fi adresat cerere de una din părţî: ne procedat ex officio ; b) De a nu da seu hotărî inaî mult de cât sa cerut de părţî : ne eat ultra petita partium, şi în fine, c) De a se decide numai dupe resultat ele instrucţiuneî: aecundum alegată et probata, uir nu după cunoscinţele sâă convingerile sale personale, dobândite în aîară de instrucţiune. De la acest principiu fundamental al neintervenirei judecătorului, admis în maî t6te procedurile moderne ale Statelor •din Europa, legea face 6rercarî importante derogări. Aşa : a) Judecătorul are dreptul de a recurge din oficiu la t6te mijlo-cele de instrucţiune, pe care le crede de natură al putea lumina pentru descoperirea adevărului judecătoresc. Acest drept este scris în art. 159 care (Jice : «In toate căuşele în care Digitized by — 259 — îondul procesului nu se p6te judeca îndată, judecătorii pot să ordone, într'un mod preparator şi probator, verificarea scrip-telor, cercetări prin marturî, mergeri la faţa locului, raporturi de exeprţî, interogatoriul părţilor şi orî-ce alte operaţiuni preliminare, decă t6te acestea sunt îolosit6re pentru descoperirea adevărului şi permise de lege» Judecătorul păte din oficiu deferi jurământ uneia din părţi, în cas când cererea seă excepţiunea nu este pe deplin probată der nicî lipsită cu de-severşire de probe (art. 1220 c. civ. şi art. 237 şi urm. c. pr. civ.); b) Judecătorul are dreptul de a cere de la părţî, de la apărătorii lor, de la marturî şi de la experţi, tote explica-ţiunile verbale de carî are trebuinţă; c) Judecătorul p6te ordona din oficia o măsură provisorie ; d) Judecătorii pot din oficia să descindă în corp la iaca locului, adică completul tribunalului sâu al Curţeî (art. 222 pr. civ.); e) Judecătorul p6te propune din oficiu unele nulităţi ale actelor de procedură care intereseză ordinea publică, precum şi declinatoriul de competinţa ratione materiae; In fine, d) Judecătorul p6te de la sine completa seu suplini principiile seu argumentele de drept, carî nu aă fost invocate de părţî seu aă fost greşit invocate, şi a se întemeia pe alte texte de lege de cât cele invocate, de părţî, dupâ principiul din legea unică din codicele luî Justinian, care (Jice : «Nu este îndouelâ că judecătorul p6te, când liti-ganţiî seă împuterniciţii lor în afaceri ar fi omis ce-va, să completeze şi să invăce acelea ce sciă că este conform legilor şi dreptului public». Nu păte ensă judecătorul să'şî întemeieze hotărîrea pe mijloce noul carî nu aă fost desbătute de părţî (art. 72, leg. jud. corn. şi de ocale), căcî ar fi a viola principiul ne-intervenţiuneî judecătorului, principiul desbaterilor contradictorii şi s'ar da loc la surprinderi şi erori regretabile 2). t 1) Vedî ţi art. 211, 222, 227 c. pr. civ. 2) Expunerea detaliată a proceduref arată exact întinderea pricipiulut neintervenţiunei judecătorilor şi derogaţiunile ce legea face de Ia el. Aci nu am avut intenţiunea de cât de a da 6re-carî noţiuni gene- rale şi sumare. — 260 — CAP. VI DESPRE SENTINŢE SEU HOTĂRIRI SECŢIUNEA I NOMENCLATURA ŞI DIVISIUNFA SENTINŢELOR. 106. Ce se Înţelege prin sentinţă. Cuvântul sentinţă este amphybologic, adică susceptibil de diferite înţelesuri. In nu maî puţin de trei sensurî vom vedea că se întrebuinţeză: 1- iul Sens. Lato sensu, sentinţă însemnâză orî-ce statuare seu hotărîre emanată de la o autoritate judecătorescă: un tribunal orî un judecător, asupra uneî contestaţiunî seă unuî punct supus apreciaţiuneî sele. Sub acesta denominaţiune generală se aşe(Jă denominaţiunî seu distincţiunî multiple şi anume: cărţi de judecată, sentinţe propriu, qlise, decisiuni, ordonanţe, încheieri. 2- lea Sens. Intrun înţeles maî puţin larg dc cât cel d'ântâiăr' se înţelege prin sentinţă hotărîrile care se dau de completul unei judecătorii, unuî tribunal seu uneî Curţî, prin care se judecă o contestaţiune între două seu maî multe părţî. In acest înţeles, cuvântul sentinţă coprinde în sine treî categorii de hotărîrî: a) Cărţile de judecată, adică hotărîrile judecătoriilor comunale şi de oc61e. 6) Sentinţele propriu qlise, adică hotărîrile carî emană, de la completul unuî tribunal de judeţ: fie civil, fie comercial, fie penal orî arbitrai. c) Decisiunile, adică hotărîrile uneî Curţî: fie ale uneî Curţî de Apel, fie ale uneî Curţi cu juraţî, fie ale uneî Camere de punere sub acusaţiune, fie ale Curţeî dc Casaţiune J). i) Acesta triplă denominaţiune o găsim în art. 4 din vechia şi din noua lege aorg. jud.—Vedî şi art. 28 şi art.. 74 din leg. jud. corn. şi de oc6Ie. — 261 — 3-lea Sens. Prin sentinţe se înţeleg sentinţele propriu ^ise, sadică hot&rîrile cari emană de la completul tribunalului de judeţ, (fie civil, comercial, penal ori arbitrai), prin care statueză asupra uneî contestaţiunî. Sentinţele (senientiae, judecata), emană de la puterea judecătorului de a judeca o contestaţiune intre două seă mai multe părţi, (jus dicere, jurisdicţiei), adică -corespunde juridicţiuneî contenciose (jurisdictio contenciosa l). Prin ordonanţă se înţelege în special, o hotărîre seă un ordin dat asupra fondului uneî afaceri, nu de completul seă majoritatea unuî tribunal, ci de preşedinte numai seă de un singur judecător competent, specialmente determinat, în scopul de a lua, în general, ore-carl măsuri provisoriî şi urgente. Exemple: art. 89, 654, 621, 704 c. pr. civ., art. 407, 470 şi 471 c. pr. pen. Ordonanţele emană din dreptul judecătorului de a ordona, de a comanda: „imperium". Prin Incfieiere se înţelege, în general, orî-ce hotărîre seă lucrare emanată de la completul seu majoritatea tribunalului, pentru care legea nu a reservat o denumire specială. Acâstă denumire se aplică cu preferinţă la hotărîrile date de tribunal în camera de consilia, adică pe cale de juridicţiune gra-ciâsă sâă voluntară (jurisdictio voluntaria). Observăm ansă, că legea întrebuinţâză adesea, în mod indiferent, expresiunile de ordonanţă preparatorie şi de încheiere, spre a desemna o hotărîre emanată de la completul unuî tribunal, care hotărîre prepară fondul procesuluî, în oposiţiune •cu cuvântul sentinţă, decisiune sâu hotărîre, care statuâză definitiv asupra fonduluî afacereî, (ve Ori, încheierea care ordonă delaţiunea jurământului este, necontestabil, socotită în Francia ca o hotărîre interlocutorie care lâgă pe judecător. Alţiîl) susţin, şi cu drept cuvânt, că nu există în dreptul nostru acâstă sub-divisiune a sentinţelor preparatorii, şi că nu există nici un interes practic de a distinge între dânsele. In adevăr, distincţiunea între hotărîrile simple preparatorii şi hotărîrile interlocutorii făcută de art. 451 şi 452 c. pr. civ. fr. este chiar în Francia f6rte adesea prâ delicată şi pre subtilă de făcut în practică, după cum mărturisesc însă'şî cel maî eminenţi autori francesî *). 1) D-l Săndulescu-Nănovenu, op. cit. p. 752; Al. Şendrea, Ne. 646, p. 718. 2) Vecjî în Dalloz, V° Jugements d?avânt jaire droit, No. 16, critica de-finiţiunel date de art. 452 c. pr. fr. In privinţa hotărîrilor interlocutorii. El dice că: „autorii cari aii scris asupra procedureî a'atf aplicat toţi în a da reguli spre a recunosce hotărîrile interlocutorii de cele simple preparatorii" şi citeză pe : Favard, V° Appel, p. 165 ; Carre, No. 1616 ; Pigeau t. I, p. 509, şi Comment., t. II, p. 25 Hautfeuille, p. 254; Poncet, t. I, p. 127 ; Berriat, p. 246 ; Demiau, 325 ; Lepage; Thomine, No. 503. Favard resumă principiile dupe care so pcSte face acesta distinc-ţiune dicend, că tr«bue a examina cu îngrijire adevăratul punct al dificultate! de judecat şi influenţa ce hotărîrea p6te avea asupra decisiuneî definitive a procesului ; hotărîrea este preparatorie când ordonă o mesură de pură instrucţiune care nu are nicî o influenţă directă nici indirectă asupra modulul în eare fondul se va decide maî târdm; este interlocutorie când decide un punct necesar solu-ţiunel fondului, s6u lasă a se întrevedea direct şed indirect care va fi decisiunea definitivă. „Se înţelege uşor, adaogă Dalloz (ibidem), t6tă influenţa ce împrejurările particulare pot exercita asupra fie-că-reî cause, după natura procesului, dupe posiţiunea părţilor şi dupe mal marea seii mica insistenţă de a cere seâ a combate măsura care face obiectul hotărîreî anticipatorii (de Vavânt faire droitJu ! Maî — 273 — Chiar este imposibil de a indica regulele cu ajutorul cărora să se pătă, în mod sigur şi ă priori, a le distinge între dân-sele. Totul depinde de la circumstanţele de iapt: aceleaşi hotărîri sunt preparatorii seă interlocutorii după casurî.l) De asemenea, este îdrte dificil adesea de a distinge dacă o hotărîre este interlocutorie sâă este difinitivă. Totul depinde de la apreciarea în fapt dacă judecătorii numai prepară fondul, sâă 'I prejudeca, sâă 1 şi judecă chiar. Tocmaî pentru acest cuvânt, credem, că legiuitorul nostru imitând întru acâstă pe cel Genevez, a înlăturat pentru spirit de simplitate şi celeritate a procedureî acâstă divisiune a hotărîrilor preparatorii: în simple preparatorii şi interlocutorii şi le-a cuprins sub o singură denumire, aceia de ordonanţe se'u încheieri preparatorii, fără ca printr'acâsta să existe în fond veri-o deosebire între dânsele în ceia ce privesce efectele lor şi apelul asupra lor. Ele sunt revocabile, afară de o singură excepţiune prevăzută de art. 160 pr. civ., în ce privesce jurământul de-cisoriă. Orî: excepţiunea confirmă regula. Apelul contra lor mare elasticitate şi vag de cuvinte, nici oft te pote.—.Boitard, t. II, No. 687—690, p. 36—47, după ce arată în trăsuri generale dificultăţile care se legă de distincţinnea între hotărîrile preparatore şi hotărîrile interlocutore,—„dificultăţi pe cari, dice el, m'am mărginit a le atinge în grămadă şi fără a atinge vârfurileconchide că acesta distincţiune în loc de a simplifica, scurta procedurile, în l<ţc de a preveni desbaterile inutile, „este din contra, în multe casurî, un isvor de complicaţiunl de procese, pe cari le prevenea, de e-xemplu. disposiţiunea rigurosă a legel din 3 Brnmariâ. anul 11-Iea, (care interdicea apelul contra ori-cărei hotărîri anticipatorii, fără a distinge între cele pur preparatorii şi interlocutorii). Apoi adaogă: ,P6te că cu tâte inconvenientele disposiţiunel pre absolute ale a* ceste! legi, ar fi fost mult mal bine de a recuuosce, cel puţin In principia, şi afară de rari excepţiunî, că apelul contra unei hotărîri de instrucţiune, nedefinitive, nu pote fi admisibil înainte de hotărîrea definitivă", i) A se vedea mulţimea de exemple citate în Dalloz, V° Jugement» cTavânt faire droit, No. 23 şi următorii, şi în Journal du Pala!», V° Jugement» (Mat CirJ Ch. 2 Sect. II, No. 101 şi următorii. PARTEA III. 18 — 274 — nu se va putea iaee de cât după darea hotărîreî definitive asupra fondului, şi de-o-dată cu apelul în contra acestei hotărîrî definitive asupra fondului, conform reguleî dreptului comun de la art. 316. Mai mult încă, acesta prohibiţiune este formal prevăzută de art. 323 care (Jice: «In contra hotărîrilor preparatorii na se va putea forma apel de cât odată cu hotărîrea asupra fondului».l) Cât privesce argumentul tras din art. 38 al legei organice a Curţeî de Casaţiune, el cade în faţa art. 741 c. pr. civ. care (Jice: «Disposiţiunile legei Curţeî de Casaţiune, contrariî «disposiţiunilor acestui codice, remân abrogate». Afară de a-câsta, chiar art. 38 al leg. C. Cas. subordona hotărîrile interlocutorii la aceleaşi regule cu cele pur preparatorii, interzicând recursul separat de hotărîrea definitivă asupra fondului. In cât privesce art. 160 c. pr. civ., el este strein de ces-tiune, dupâ cum se va vedea din explicaţiunea ce vom da acestui articol maî la vale. Şi, apoi, chiar decă ar fi relativ la ccstiune, acest articol nu prevede de cât un singur cas în care hotărîrea preparat6re sâă interlocut6re ar lega pe judecător: caşul delaţiuneî jurământului. De unde urmâză, că în tăie cele-l'alte casurî aceste hotărîrî nu lâgă pe judecători: excepţiunea confirmă regula2). 1) Vedî şi explicaţiunea art. 323 şi art 336 pr. civ. In procedura ge-# neveză, (art. 307 şi art 328 aliniatul ultim), se permite a se face apel contra ordonanţelor preparatorii şi în mod separat de fond, când prin ele s'ar admite probe seii instrucţiuni pe cari legea nu le admite. In Francia, legea din 3 Brumarifi anul II (art 6) prohibise formal de a se face apel contra sentinţelor d'avânt foire droit: provisorii, preparatorii fi interlocutorii. Proiectul Codicelui de Ptocedură francez nu făcea nici o distincţiune Intre hotărîrile preparatorii şi interlocutorii; deră, asupra observaţiunilor tribunatulul şi reolamaţiunilor mal multor Curţi de Apel, s'a introdus art 451 care stabilesce di-ferinţa între densele în privinţa apelului. 2) Acesta cestiune a existenţei hotărîrilor interlocutorii, cu regule deosebite în privinţa putere! lucrului judecat şi a apelabilităţel lor de hotărîrile pur preparatorii, este tratată de noî în detalii! mal departe, cu ocasiunea materiei Apelului. — 275 — 3°) Sentinţe incidentale definitive, adică care statuâză asupra unuî incident strein de fondul procesuluî. Acest fel de sen- * tinţe nu sunt nici pur preparatorii nici interlocutorii, fiind-că nicî nu prepară, nici nu prejudeca soluţiunea fonduluî procesului; dâr nu sunt nicî definitive propria (Jise, fiind-că nu judecă fondul procesuluî, nicî nu desinvestesc pe tribunal de judecata luî. In acâstă categorie, pre lângă hotărîrile provisoriî despre carî am vorbit deja, intră şi hotărîrile carî sta-tueză asupra verî-unuî incident, precum este: excepţiunea declinatorie de competinţă, asupra nulităţeî acţiunei sâă asupra verî-unuî sfârşit de nevalâre sâă de nepriimire. Aceste hotărîri putem (Jice că sunt definitive, ,în acest sens, că nu se pot -retracta de judecătoriî cari le-aă pronunţat, şi că se pot apela îndată şi separat de hotărîrea definitivă asupra fonduluî. III. Sentinţe mixte. Unii autorîprintre hotărîrile definitive şi cele anticipatoriî disting şi hotărîrî mixte, adică carî coprind într'acelaşî timp disposiţiunî definitive, şi disposiţiunî preparatorii. Exemple: într'un proces se cere resiliarea contractului şi daune-interese. Tribunalul admite resiliarea contractului, iar pentru daune-interese ordonă a se face o exper-tisă. Sâă într'un proces se cere beneficiile resultate dintro societate şi se contestă de către pârât existenţa tovărăşiei. Tribunalul hotărasce că a existat societatea; dâr pentru a se calcula beneficiile ce se cuvin reclamantului ordonă ca pârâtul să dea so-cotâlă. Sentinţele mixte sunt 6re-cum definitive în. ceia ce •privesce partea de fond a cestiuneî principale resolvate (resiliarea contractului, existenţa societăţeî), căcî asupra aqesteî părţi există elementele lucrului judecat, judecătoriî nu pot reveni; dâră sunt în acelaşi timp anticipatorii sâă preparatoriî în ceia ce privesce cea-l'altă parte de fond a cestiuneî principale (daunele-interese sâă beneficiile), pe care nu a resolvat'o -definitiv, şi pentru a prepara soluţiunea eî tribunalul a ordo- x) Boncenne, op. cit. t. II, p. 361 şi 362; £. Garsonnet,. op. cit. t. III, § 434, nota 6 şi text p. 102 ; Al. C. Şendrea, op. ci{. No. 648. Digitized by - 276 — nat facerea unei proceduri preparatorii (expertisa seu darea socotelelor). Se p JugemenU (Matiere Civile), No. 667 et aeq. ; Boncenne, t. II, p. 380 j Contra, Boitard, t I, p. 274; Dalloa, V0 Jugement, cap. 3, secţia IV, § 2, No. 35 şi 36. PARTEA OI. 20 — 306 — să se anuleze instrucţiunea făcută de judecătorii ceî vechî şi să se încapă cu deseverşire alta nouă. Aîară de acesta, cum s'ar putea concilia 6re opiniunea contrarie cu principiul ro-taţiuneî anuale a judecătorilor la tribunalele şi Curţile cu maî multe secţiuni? Opiniunea contrarie este admisibilă şi exactă în caşul când într'una şi aceiaşi şedinţă s'a instruit afacerea şi s'a finit desbaterile procesuluî, fără ca să se fi întrerupt din causa verî-uneî amânări seă operaţiuni de instrucţiune; căcî atuncî, în regulă generală, judecătoriî nu se pot schimba în cursul desbaterilor. Dacă în intervalul de la desbatere până la pronunţarea sentinţei, judecătorul al căruia vot pentru formarea majoritate! absolute, necesare spre a se putea da o hotărîre, măre său este permutat orî destituit, sentinţa nu se maî păte da în mod valabil, de 6re-ce nu mai există majoritatea absolută a voturilor. In privinţa representantuluî M. public, după opiniunea unora, nu este necesar ca aceiaşî membru care a luat parte la des-baterî să ia şi conclusiunî. De asemenea, nu este prescris sub pedepsă de nulitate, ca aceiaşî membru al parchetului care a luat conclusiunî într'o afacere civilă să fi asistat la tăte audienţele în carî afacerea a fost pledată. Acesta este un efect al principiului indivisibilităţeî M. Public J). 124. § III.— Formarea decisiuneî să fie conformă cu legea. In acest paragraf ne vom ocupa de câte-va importante ces-tiunî şi anume: a) De modul deliberare! şi votăreî judecătorilor; b) De formularea cestiunilor şi votarea lor; c) De majoritatea voturilor cu care trebue dată hotărîrea; d) De împăţirea de opiniuni şi modul de a o curma. 125. 1°) Deliberarea judecătorilor şi votarea. Dup6 ce instrucţiunea s6ă desbaterile părţilor s'aă terminat îu şedinţă i) Journal du Palais, V° cit. No. 651. — 307 — publică începe lucrarea tribunalului :'i remâne a delibera şi a pronunţa. Deliberarea judecătorilor trebue tot-d'a-una să precedă formarea hotărîrei. Dâcâ faptele sunt clar stabilite şi aplicaţiunea legei nu pre • aintă nici o dificultate, ast-fel că se p6te întruni o majoritate legală de voturi, preşedintele culege voturile în şedinţă publică chiar (seance tenante) şi pronunţă îndată hotăi vea. Dacă ansă faptele sunt complexe, contestate, seu este trebuinţă de a examina titlurile, sâă de a căuta ăre-cari texte de lege, seu dacă este dificultate a se întruni majoritatea legală de voturi, cu un cuvânt, dacă causa are nevoe de o delibe-raţiune care nu se păte resolva imediat, tribunalul seă amână deliberaţiunea până la finele şedinţei, sâă se retrage în camera de consilia spre a delibera în secret, şi reintră in urmă îndată în şedinţă spre a pronunţa hotărîrea. Tribunalul ansă păte amâna pronunţarea eî pentru o altă audienţă apropiată, al căreia termen maximum este de opt (Jile, specificând causa acestei amânăril). In cas când deliberarea judecătorilor are loc în şedinţă publică chiar (sdance tenante), se nasce cestiunea dacă acâstă deliberare şi votare trebue să fie publică orî secretă. La Francezi, în evul media, deliberaţiunea şi votarea se făcea public şi cu voce tare. împricinatul putea provoca la duel pe judecătorul a câruî opiniune 'i se părea nedrâptă 2). i) Art. 10 1 pr. civ.; art. 138 ,i 141 leg. org. jad. 1890. . .2, Duelul judiciar era considerat ca un m-jloc de probaţiune a verităţeî. Impiiernatul nu avea alt mijloc de a face apel contra sentinţei pe care o credea nedreptă, de cât de a arunca o desfidere judecătorilor, dicendu-le ast-fel: , Vout avez fet jugement /aut et mauvet, comme mauvht que vout ette...u, adică a'ţî dat o hotărîre falsă, calomniosă şi rea, precum răi sunteţi... Dupe acesta desfidere seu mal exact injurie gravă, apelantul trebuia să se bată cu toţi membrii tribunalului, şi nu avea de cât acesta alternativă: seă de al învinge pe toţi, unul după altul, de la răsărittul penă la apusul s6relul, seă de a fi spânzurat (ptndu par ton col) în cas de a fi învins, seă de a •avea capul tăiat (U chief cope"), decă refusa de a se bate după ce - 308 — Acest obiceiă s'a păstrat penă la ordonanţele din 1334, 144$ şi 1453, carî aă introdus deliberaţiunea^ secretă. Legea din 3 Brumariă, anul II, a prescris judecătorilor de a opina în public şi cu voce tare; deră Constituţiunea din anul III (art. 208) a abrogat acesta disposiţiune şi a consacrat principiul secretului votuluî. In favăroa publicităţeî deliberaţiuneî Boncenne' (Jice: «T6te instituţiunile n6stre nu trăesc astă-(JÎ de cât prin publicitate, şi secretul opiniunilor în hotărîri este un fel de anachronism... Opiniunile cu glas tare par că decurg din principiile guvernului representativ. Aîacerile trebuesc, în general, a fi maî bine studiate, maî bine ascultate, maî bine judecate, de cât s'ar face cu votul secret. D6r se obiectâză resentimentele, urele şi pericolul răsbunărilor! Ohcerîî M. public nu'şî daă ore conclusiunile lor cu voce tare ? Judecătorul chemat a vida o diverginţă de opiniunî, nu 'şî face cunoscută opiniunea sa? Temutu-s'a 6re resentimentele şi răsbunările pentru judecătorii de pace ?... Cu totă opiniunea impunăt6re a luî Boncenne, Dalloz şi alţî autorî, se pronunţă în fav6rea secretului deliberaţiuneî şi a votuluî, care cu drept cuvânt este preferabil. In adevăr, hotărîrea nu este resultatul unuî vot ci a uneî deliberaţiunî; preparaţiunea eî este o operă complexă; ea coprinde punc- a apelat hotărîrea (fauee&U jugement). Nobilul sfidat se bătea călare ca armele sele, iar roturierul pe jos, în piciure, cu un baston şi cu o pavăză cu pele, fără fer sâă oţel. Spre a evita acesta tristă alternativă, de a se bate şi de a învinge pe toţi judecătorii cari aii dat sentinţa condemnat6re, sâă de a muri spânzurat ori cu capul tăiat, s'a permis reclamantului să aibă facultatea de a cere, ca fiecare judecător să'şî exprime opiniunea cu voce tare. Când cel d'ân-tâitt se pronunţa iar cel de al douilea VensuivaU, adică '1 urma sett opina în acelaşi sens ca cel d'ântâiă, atuncî era momentul de a apela, aruncând acel desfid injurios, dupo care apoi Începea lupta corporală numaî cu unul din acel judecători. In cas de învingere cădea hotărîrea; iar în cas de înfrângere, consecinţele grave şi triste pentru apelant eratt tot aceleaşî de maî sus. i) Boncenne, Thiorie de la proddure civile, t. II, p. 398 şi 399. Digitized by Google 309 — tele de îapt şi punctele de drept, motivele şi dispositivul. Fiecare din aceste părţi ale sentinţei pot coprinde maî multe articole. Sunt titluri, acte de examinat şi confruntat, texte de legi de căutat, socoteli de făcut, tctte aceste detaliuri se pot multiplica la infinit. Aceste elemente nu se pot cerceta şi prepara tot-d'a-una în public, şi îndată după ce desbaterile publice s'aă închis; opiniunile judecătorilor ar fi atât de variate în cât adesea ar îi imposibil a întruni o majoritate. Din contra, deliberaţiunea secretă, mai ales in camera de consilia, angajeză între judecători o discuţiune fecundă; t6te aspectele cestiunilor se luminâză în contrastul opiniunilor emise. Opiniunile opuse se apropie şi se conciliază forte adesea orî; redacţiunea sentinţei măcar că este, după unii, în sarcina unuî singur judecător, dâră redactarea considerantelor este supusă controlului completului, a căruia operă comună s6u colectivă „ devine (art. 140 leg. org. jud.). Decă acâstă discuţiune ar avea loc în public, s'ar reîncepe între judecători desbaterile pe carî părţile le terminaseră. Fie-care judecător 'şî-ar simţi amorul s6ă propria angajat spre a face sâ triumfe opiniunea sa, chiar în caşul când simte că a alunecat pe e falsă cale. Dis-cuţiunea în public ar da nascere la lungi pledoarii din partea -acelor judecători cari ar fi bunî oratori, der p6te falşi argumentatori; iar magistratul care ar fi un mediocru s6u reu orator, der un bun judecător, s'ar vedea adesea orî învins în luptă. Discuţiunea magistraţilor ar putea câte odată să se înferbinte, în cât să devină tot aşa de aprinsă ca şi aceia a părţilor litigante seă a apărătorilor lor. Ori, aceste lupte ar lovi în demnitatea tribunalului şi ar împedică pe judecător în, acţiunea sa, fără a da justiţiabililor maî multe garanţii. La noî, sub imperiul vechiei legî de organisaţiune judecăto-râscă din 1865, fiind-că legea tăcea asupra acestui punct, s'ar fi putut conchide că ea nu oprea ca deliberarea să fie publică orî secretă; der bunul simţ, maî tare adesea orî ca legea, a făcut a se adopta de t6te tribunalele obiceiul ca deliberaţiunea şi votarea să fie secrete. Prin noua lege de organisare - 310 — judecătorâscă din 1890 (art. 85) se prescrie ca îndatorire-pentru judecătorii şi auxiliarii lor de a păstra secretul deli-beraţiunilor. Deci, nu mai păte îi vorbă, credem, că delibera-ţiunile ar putea îi şi publice. Nicî Ministeriul public, nicî grefierul nu trebuesc să asiste la deliberaţiunile judecătorilor *). Judecătorii opinâză pe rând, începând de la cel maî tîn&r (art. 115 alin. I c. pr. civ.), adică de la cel maî noă numit sâu intrat în grad (art. 152 leg. org. jud. 1890). Acest mod de a culege voturile, împedică ca opminiunea celor mal nouî numiţî să fie influenţată şi chiar determinată de aceia a celor maî vechî numiţî. Cu tote acestea, în afacerile pentru care s'a făcut raport, judecătorul raportor, ori-care ar fi rândul numireî sale în grad, opinâză cel d'ântâiă (art. 115 alin. 2 pr. civ.),. pentru că, acesta având o cunoscinţă mai întinsă, maî complectă asupra afacereî, desvoltarea opiniuneî sale păte lumina pe ceî-l'alţî. Preşedintele opinâză cel din urmă (art. 115 alin. 3). 126. 2°) Formtdarea Gestiunilor şi votarea lor. Ceştiunile cari privesc excepţiunile, precum incompetenţa tribunalului, nulităţile petiţiuneî şi citaţiuneî, etc, precum şi acelea carî constituesc nisce finiturî de nevalâre, trebuesc neapărat a îi puse la începutul deliberaţiuneî, căcî judecătorii nu pot delibera asupra fondului procesului de cât după ce aă recunoscut că sunt competenţi de a judeca, sâă după ce au constatat că sunt învestiţi de o cerere în regulă, sâu părţile au fost citate în regulă, sâă partea are calitatea de a sta în proces, orî o-posiţiunea, apelul, recursul orî revisuirea sunt făcute în regulă şi în termen, etc. Deră în privinţa fondului, Gestiunile de drept trebuesc ore a fi propuse şi votate separat de cele de fapt, seu, din contra, este suficient a pune la vot numai o singură cestiune complexă asupra obiectului cererel, adică acâstă cestiune: Cererea este ea ori nu fundata ? In Francia, legea din 24 August i) Chauveau sur Carre, qaest. No. 488 ; Bioche, V° Jugements, No. 135; Journal du Palais, V° Jugements, No. 705 şi 707. — 311 — 1790 (Titlul V, art. 15) prescria că cestiunile de drept trebuesc votate în mod separat de cele de îapt şi că trebue a raporta în sentinţă, într'un mod precis, resultatul faptelor constatate prin instrucţiune. Legea organisăreî judacătoresci din 20 Apriliă 1810 şi codicele de procedură frances, nu aă reprodus aceste disposiţiunî; de unde s'a născut controversa decă tribunalele sunt obligate săă nu astă- cit. No. 158 si 160; Chauveau şi Carre, t. I, quest. No 595 bis. La noî, citirea sea expunerea principalelor motiye ale hotărîrilor, nu se obiclnuesce de cât pe la unele tribunale şi curţî, unde preşedinţii sunt bine pătrunşi de efectul moral ce produce pentru prestigiul judecătorilor şi autoritatea justiţiei. Hotărîrile nu trebuesc să aibă aparenţa unor oracole cădute din gura judecătorilor. PARTEA III. 32 138. § V. Redactarea sentinţe!. — 338 ar fi de altmintrelea idioma în us în localitatea unde aă fost date. Ast-fel. este nulă o sentinţă dată în limba turcă orî bulgară de un tribunal mahometan în Dobrogia l). Hotărîrea tribunalului pronunţată sub forma unuî proces-verbal seu minută (art. 118 pr. civ.) maî adesea nu coprinde diversele elemente din carî se compune redacţiunea definitivă a uneî adevărate sentinţe ; de aceia ea trebue a fi redactată maî în urmă în detalia. Acăstă redacţiune trebue să coprindă : 1<>) Numele, pronumele, domiciliul său reşedinţa părţilor, calitatea în care proced; numele, pronumele avocaţilor ; 2°) Re-sumatul actelor ce părţile aă înfăcişat spre a'şî susţine fiecare cererea săă propunerile ; 3°) Obiectul cerere! şi conclusiunile părţilor ; 4°) Menţiunea că Ministerul public 'şî-a dat conclusiunea, dacă el s'a pronunţat; 5°) Cestiunile de fapt si şi de drept; 0°) Motivele ; 7°) Dispositivul, adică ceia ce judecata ordonă în virtutea legilor (art. 123): 8°) Mărturirile, declaraţiunile, pr urnirile săă lepădările ce aă putut face părţile Ia înfâcişare verbal său înscris (art. 124) ; 9°) Termenul oposiţiuneî, apelului, revisuireî săă recursuluî în Casaţiune (art. 125); 10°) Termenul pentru executarea sentinţeî în caşurile în cari tribunalele pot acorda asemenea termene (art. 12 5); llu) In fine, menţiunea că hotărîrea este executorie provisoriă, în cas cănd s'a cerut de o parte şi s'a admis de tribunal (art. 129). In Francia, redacţiunea sentinţelor se divide în două părţî : O parte, coprinde numele judecătorilor, al procurorului, motivele şi dispositivul. Redacţiunea acestei părţî este încredinţată judecătorilor şi grefierului. Cea-Valtă parte, coprinde numele, profesiunea şi locuinţa părţilor, numele avuaţilor lor. rolul juridic al părţilor său calitatea în care proced, conclusiunile lor respective şi expunerea sumară a punctelor de fapt. şi de drept. Redacţiunea acestei părţî este încredinţată avuaţilor şi constituesce aceia ce se numesce într'un mod inpropriu : i) Legea org. jud. a DobrogieT, din 1886. — 339 — Calităţile sentinţei (Ies qualites du jugement). Reunirea acestor două părţî îorin6ză redacţiunea complectă a sentinţei. Acăstă a doua parte, adică calităţile, este redactatată după închiderea desbaterilor de avuatul care a câştigat procesul, căcî el este de ordinar maî grăbit a lua copie de pe hotărîre. Dăr dacă acesta este negligent, avuatul părţeî care a perdut procesul '1 p6te soma de a redacta calităţile penă în treî Art. 129 este copiat dupe art. 235 c. pr. fr. PABTEA III. 24 — 370 — de a se ridica peceţile imediat după ce aă fost puse, mai înainte de termenul de trei olile prescris de art. 688 pr. civ., de exemplu, când este nevoie a se scâte un act necesar spre a întrerupe o prescripţiune care este pe punctul de a se împlini Observăm că, în ceia ce privesce priimirea seă darea de cauţiuni, execuţiunea provisorie nu este facultativă, precum râă (Jice art. 129; din contra, ea este imperativă, adică este de plin drept executorie hotărîrea, conform art. 396 pr. civ. Afară de aceste casurî indicate de art. 129 pr. civ., legea, prin art. 156, prevede alte treî casurî în carî judecătorii aă facultatea de a acorda execuţiunea provisorie a sentinţei date în lipsă. Aceste casurî sunt: 1°) Gând este un titlu autentic ; pentru că acest titlu are forţă probantă până la inscripţiunea în fals (art. 1173 c. civ. şi art. 162 pr. civ.). 2°) Când este o promisiune recunoscută ; pentru că con-fessio in jure dă actuluî sub semnătură privată aceiaşî forţă probantă ca şi a titlului autentic (art. 1176 c. civ.). 3°) Când este pericol în întârziere. Ex.: debitorul face in-streinărî în frauda drepturilor creditorului, sâă este ameninţat de o insolvabilitate notorie (deconfitură) sâă de faliment, sâă averea luî se urmăresce de alţi creditori; mai pe scurt, în caşuri identice sâă analâge cu cele arătate de art. 129 pr. civ. 152. Caşurile din art. 129 şi 156 sunt ele limitative? Adică, executarea provisorie a un-jî hotărîrî pronunţate contradictoria nu se pate acorda de tribunal de cât în cele şase caşuri arătate de art. 129, iar executarea provisorie a hotărîreî date în lipsă nu se pate acorda de cât în cele trei casurî arătate de art. 156? Cestiunea este controversată: 1-a Opiniune. Caşurile din art. 129 şi art. 156 sunt Urni-tative, căcî ele sunt anume enumerate de lege. Din locul ce ocupă în codice resulta, că art. 129 este special pentru hotărîrile contradictorii iar art. 156 pentru cele date în lipsă. Maî Digitized by 371 — mult încă, art. 156 (Jice expres : «de cât în cas când... etc.* Aceste casurî sunt excepţiuni de la regula că termenul de oposiţiune şi de apel este suspensiv de executare. Orî, excepţiunile sunt strictissiniae interpretatione. 2-a Opiniune. Caşurile prevăzute în art. 129 pr. civilă sunt aplicabile atât în caşul când se dă o hotărîre contradictorie, cât şi când se dă în lipsa uneia din părţî, căcî nu există nici o raţiune care să justifice o asemenea deosebire între aceste sentinţe. Din contra, ubi eadem ratio, eadem jus esse debet. Aîară de acestea, în maî tăte caşurile, (decă nu în t6te) arătate de art. 129, este un pericol în întârziere; decî, ele intră în previsiunile caşului al treilea prevăzut-de art. 156. Vice-versa. Caşurile prevăzute de art. 156 sunt aplicabile prin a fortiori hotărîrilor date contradictoria. In adevăr, în ce privesce cele două d'ântâiă casurî: când este un titlu autentic sâă o promisiune recunoscută în judecată, este evident că, dacă chiar în lipsa pârâtului, adică fără a fi el present şi a putea discuta valărea acelor acte, tribunalul '1 păte condemna şi ordona executarea provisorie a sentinţei, cu atât mal mare cuvânt tribunalul va putea face acestea când pârâtul este present şi desbaterile sunt contraditoriî. In cât privesce cel de al treilea cas prevăzut de art 156 : «pericol în întârziere», este manifest că el coprinde în sine, ca totul partea, tăte caşurile prevăzute de art. 129 pr. civ. Aşa dâră, după acest al douilea sistem pe care 1' profesăm, art. 129 şi 156 se completă unul pe altul şi sunt în comun aplicabile atât la hotărîrile contradictorii cât şi la cele date în lipsă. Mai mult încă, noî credem, împreună cu D-l Şendrea, că chiar caşurile indicate şi completate de art. 129 şi 156 nu sunt limitative în procedura năstră. Motivele năstre sunt: a) Art. 131 (Jice: «Execuţiunea provisorie nu păte îi ordonată pentru cheltuelî de judecată,» de 6re-ce nu există urgenţă. Decî, legea arată o singură excepţiune, şi se scie că excepţiunea confirmă regula ; b) In procedura năstră, sentinţele provisoriî nu sunt de plin drept executorii provisoriă, în — 372 — lipsă de un text de lege care să le declare, seă de o decla-raţiune formală din partea judecătorilor. Deci, în tâte caşurile în cari judecătorii vor găsi de cuviinţă, după cererea părţeî, pot acorda execuţiunea provisorie a sentinţei 153. Observăm că executarea provisorie a sentinţei nu se păte cere pentru prima âră la Curte, dacă nu a fost cerută la tribunalul de prima instanţă. Motivul este, că art. 327 pro-hibesce, în principia, de a se face cereri nouî în apel. Dacă cererea de execuţiune provisorie s'a respins de tribunal, atunci Curtea păte, maî înainte de a intra în cercetarea fondului procesului, să ordone în mod separat executarea provisorie a sentinţei tribunalului, pentru unul din caşurile prevăzute de art. 129? Uniî susţin negativa, (Jicând că adevăratul sens al cuvintelor din art. 130, este că judecătorii în apel, hotărând asupra fondului pot să statueze în aceiaşî timp şi asupra execuţiune! provisorie respinse de tribunal. Dâr este evident că în acest cas, decisiunile pronunţate de Curte fiind în ultima instanţă, sunt definitive şi executorii prin ele însă'şî; decî, nu mal este nevoie şi ar fi derisoriu a maî ordona execuţiunea provisorie. Dreptul Curţeî de Apel de a statua în mod prealabil şi separat de fondul procesului asupra exccuţiunel provisorie a hotărîrei apelate, resulta, atât din art. 130 cât şi din art. 338 care, precum vom vedea imediat, autorisă pe Curte de a suspenda execuţiunea provisorie admisă de prima instanţă, maî înainte de orî-ce apărare asupra fondului. Orî, a admite opiniunea contrarie, atuncî nu am găsi nicî o raţiune pentru ce Curtea să păta suspenda inainte de fond, a-ceia ce ea însă'şî n'ar fi autorisată a ordona 2). Invers. Dacă execuţiunea provisorie s'a admis de tribunalul dc prima in- 1) Acest al doilea motiv, evident că nn se p6te invoca de acei ci»rî susţin, ca si D-l Şendrea, că tote sentinţele provisorii sunt executorii de plin drept, fără a 0 nevoie de un text de lege. 2) Vedî, C. Ap. Iaşi II, No. 100, din 10 Iuliu 1892 şi art. 458 c. pr. civ. francez. — 373 — stanţă, partea nemulţumită păte ea ăre îace apel şi cere de la Curte ca, îără să maî aştepte ca afacerea să fie pusă în stare de a, se judeca asupra îonduluî, să se pronunţe separat asupra suspendam execuţiuneî, în tot sâă în parte, sâă asupra supunereî părţeî adverse la dare de cauţiune, când a-castă parte a iost dispensată de tribunal de o asemenea cauţiune ? Evident că da. Dacă ar trebui ca să se ascepte (Jiua când causa ar fi în stare de a se judeca în fond, apoî art, 338 pr. civ. ar fi cu totul inutil şi răul causat părţei, prin execuţiunea provisorie, adesea ireparabil. SECŢIUNEA in DESPRE DESDAUNaRÎ Şl RESTITUŢlUNl DE FRUCTE. 154. § I. Despre desdaunări. Daunele-interese pot fi de treî feluri: judiciare, convenţionale şi legale. 1°) Daunele-4nterese judiciare, adică, carî sunt. o consecinţă directă şi necesară a neexecutăreî obligaţiuneî debitorului sâu a unuî îapt dăunător sâu a procesuluî orî a judecatei. Nu numaî despre aceste daune se ocupă codicele de procedură civilă in art. 138 care (Jice: «Orî-ce hotărîre juecătorâscă care va condemna la daune-interese, va arăta şi cifra la care se urcă aceste despăgubiri, sâă dupe actele existente, sâă după o prealabilă cercetare ce s'a făcut asupra acestor cifre.» Daunele-interese judiciare sunt datorite, ca şi cele legale, în virtutea principiului general înscris în art. 998, că, cel ce cau-sâză altuia un prejudicia pe nedrept este dator a'l repara-Reparaţiunea prejudiciului, pentru ca să fie complectă, trebue să represinte paguba suferită (damnum emergens) şi câştigul de care a fost lipsită partea vătămată (lucram cessans) (art. 1084 c. civ.). Judecătoriî când recunosc existenţa acestor daune-interese provenite, fie din causa judecatei pentru vexaţiunile, injuriile sâă trâgănirile făcute în cursul judecatei, fie din Digitized by - 374 — causa neexecutăreî obligaţiune! din partea debitorului, fie din alt fapt dăunător, sunt datori, ca prin însă'şî sentinţa prin care condamnă la daune, să fixeze şi cifra la care se urcă aceste despăgubiri, fie după actele existente, fie după o prea-labila cercetare ce vor fi făcut asupra acestei cifre !). Codicele nostru, prin art. 138, opresce formal pe judecători ca printr'una şi aceiaşî sentinţă să statueze asupra fondului procesului, iar pentru fixarea quantumuluî daunelor-interese să ordone a se face o expertisa său o cercetare locală. Motivul este că, dacă ar permite acâstă, ca în Francia, atunci tribunalul, după facerea expertiseî, va trebui să dea o a doua sentinţa care să fixeze quantumul acelor daune; prin urmare am avea două procese în loc de unul. Maî mult încă, se pate întâmpla ca experţii să constate că nu există daune, şi atuncî ce se va face cu hotărîrea tribunalului care a admis o dată, în principiu, condemnarea la daune ? Jurisprudenţa în Francia este silită a recurge la expedientul puţin serios ca să condamne pe parte la daune-interese ridicole, de un leu sâu cinci-<}eci bani! Utilitatea acestui mod de procedură francez de a statua printro hotărîre că, în principia daune-interese sunt datorite, iar printr'alta da fixa sâu lichida quantumul lor este: a) că partea va putea în virtutea primei hotărîrî care conţine o con-demnaţiune nelichidă să cârâ o terţie poprire, până la concurenţa uneî sumeî ce se va evalua de preşedintele tribunalului, căcî pentru terţia poprire nu se cere titlu lichid ; 6) mai există şi acest interes, că sentinţa primă atrage o ipotecă judiciară asupra avere! condemnatuluî2). La noî, acest al doui-lea interes nu ar putea exista, de 6re-ce nu avem ipoteci judiciare în legislaţiunea năstră. 1) Trebue ensă ca partea în drept să fi cerut formal tribunalului o condemnare a părţeî adverse la daune-interese judiciare seO procesuale, căcî, decă nu s'a cerut de parte daunele şi s'au acordat din oficii! de judecător, atunci va fi ultra petita, deci, cas de revisuire a sentinţei, conform art. 288 No. 3 pr. civ. 2) Boitard, op. cit. t. I, No. 273, p. 232. 375 — Daunele-interese trebuesc a fi lichidate, adică fixate în banî de judecători prin sentinţă, căcî într'alt-îel, suma nefiind lichidă, sentinţa nu se va putea executa (art. 378 pr. civ). Partea care este condemnată la daune-interese p6te fi con-demnată şi la cheltuell de judecată (art. 140 şi 146 pr. civ.). 2°) Daunele-interese convenţionale sunt acelea determinate maî dinainte de părţî prin convenţiune, adică printr'o clausă penală. Despre acest fel de daune se ocupă codicele civil (art. 1066-1072 şi art. 1087). Legea din 26 Febr. 1879 a modificat art. 1087, acordând judecătoruluî facultatea d'a reduce clausa penală, când cifra eî 'i s'ar părea exagerată, pră uşurară. Observăm, de asemenea, că legea din 20 Febr. 1879 a modificat art. 1089 cod. civ. adăogându'i următorul alineat: «Clausa prin care de maî înainte şi în momentul îormăreî uneî convenţiunî, alta de cât o convenţiune comercială, se va stipula dobândă la dobânzile datorite pentru un an, sâă pentru maî puţin orî maî mult de un an, sâu la alte venituri viităre, se va declara nulă.» 3°) Daunele-interese legale sunt acelea determinate de lege pentru neexecutarea la timp a obligaţiunilor cari aă de obiect o sumă de banî, în caşul când părţile nu aă fixat quantumul lor. Despre ele se ocupă codicele civil în special. Aceste daune-interese, după vechiul art. 1589 cod. civil eraă de 10°/0 pe an, sub titlul de dobândă legală. Astă-(Jî ansă, în urma legeî din 9 Decembre 1882, dobânda legală este redusă la 5 °|0 pe an pentru afacerile civile şi la 6 °|0 pentru afacerile comerciale. Aceste daune-interese legale sunt datorite, fără ca credito-rele să fie ţinut a justifica despre verî-o pagubă suferită; şi nu sunt datorite de cât din (Jiua cerereî în judecată, afară de caşurile în carî după lege dobânda curge de drept (art. 1088 c. civil). 155. § II. Despre restituţiuni de fructe şi despre lichidaţiunea lor. De multe orî se întâmplă ca o parte să fie condemnată la restituţiuni de fructe civile, industriale sâu naturale. Exemple 376 — de acest îel se găsesc destule în codicele civil: Art. 112,485, 737, 762, 854, 899, 1280 şi 1324 c. civ. Trebue ansă ca partea să ii cerut de la tribunal restitu-ţiunea fructelor, căci într'alt-fel va fi uUra petita (art. 288 No. 3 pr. civ.). Restituţiunea fructelor civile se face tot-d'a-una în bani, de 6re-ce aă fost priimite în bani. Deci, nu este nici o dificultate, în privinţa fructelor industriale sâu naturale, afară de regulele prescrise de codicele civil, codicele de procedură civilă coprinde 6re-cârî disposiţiunî speciale, prin art. 139, care este presupus că a vândut fructele sâu că le-a consumat; acâstă presumpţiune încetâză pentru anul din urmă; el este socotit că le-a conservat în natură. Der care este anul cel din urmă? Este anul care precedă cererea în judecată, sâă anul care precedă condemnaţi-unea, sâă anul care precedă executarea hotărîreî ? 1- a Opiniune. Uniî ;) dic că este anul caro a precedat cererea în judecată; de 6re-ce paratul este presupus că trebue să aibă încă în natură fructele anului care a precedat cererea in judecată, iar fructele culese dupâ acâstă cerere a trebuit să le păstreze în natură, spre a le restitui eventual tot în natură. 2- a Opiniune. Noî credem, că este anul care a precedat cererea în judecată când procesul nu a durat maî mulţi anî, iar anul care a precedat condemnaţiunea şi execuţiunea, când procesul a durat maî mulţî anî. In adevâr, în acest din urmă cas, este evident că anul cerere! în judecată nu este «anul din urmă,» căcî judecata durând maî mulţî anî, se vor cere fructele şi pentru acei ani. Numaî în anul care a precedat executarea se pate raţional admite că fructele s'ar găsi încă i) Boitard, op. cit. t. I, No. 274, p. 234. Mourlon, op. cit. p. 123. — 377 — în natură. Anul din urmă al execuţiuneî p6te să coincidă cu anul cerereî în judecată, săă cu anul condemnaţiuneî, dâră păte să fie şi diferit, să nu coincidă, şi în acest cas soluţiunea dată este singura care ni se pare raţională şi echitabilă. Dacă ansă restituţiunea în natură va fi cu neputinţă a se face, din causă că fructele au fost consumate orî înstrăinate, evident este că restituirea se va face prin echivalent în banî, *căcî presumţiunea de conservare încetâză în faţa realităţeî aptelor (art. 139 alin. 2). Lichidaţiunea se face de Tribunal după actele existente sâă prin experţi. SumariU: § 156. Ce se înţelege prin cheltuell de judecată şi care este coprinsul lor. 157. Care este natura seă principiul cheltuelilor de judecată. 158. Judecătorii sunt obligaţi a condemua partea care a perdut prpcesul la cheltueli de judecată? 159. Ministeriul public pote fi condemnat la cheltuell'? 160. Cheltuelile nu se pot acorda din oficiu de judecători. 161. Condemnarea la cheltuelî când sunt mai multe părţi sâă maî multe persone carî compun aceiaşi parte, având acelaşi interes. 162. Părţile pot fi dispensate in tot sân în parte de cheltuelî. 163. Judecătorii pot, în unele casurî, a compensa in tot sâu în parte cheltuelile făcute de părţile împricinate. 164. Mandatarii legali, judiciari si în general administratorii averilor altora pot fi condemnaţî personal la cheltuelî. 165. Cum se face lichidarea cheltuelilor de judecată. 156. Partea care a că Frai» etdipen», No. 53). Sunt autori (Boncenne, Boitard, Bonfils, etc.), cari exprima dorinţa ca ar trebui ca M. public, când lucrâză pe cale principali, să p6tă fi condemnat la cheltuell cari să fie în sarcina Statului. 383 — vilă (prise ă pârtie); afară de caşul de crimă orî delict; orî, M. public, de şi este pasibil de acesta acţiune (art. 114 şi 304 . pr. pen.), se cere ansă o autorisaţiune prealabilă şi instanţa care să judece trebue să fie superiâră. (VeiJI art. 308, art. 309 şi art. 310 pr. civ.) 160. Cheltuelile de judecată nu se pot acorda de judecători din oficia (art. 140). Aci găsim iară'şî aplicaţiunea principiului că judecătorii nu pot acorda părţeî de cât aceia ce ea a cerut {şecundum allegata et probata) şi nimic maî mult; eî nu pot hotărî: ultra petita (art. 288 No. 3 pr. civ.) Dacă partea a omis seă negligeat de a le cere în cursul instanţei, credem că nu va avea dreptul de a le cere printr'o acţiune principală l). 161. Dacă sunt mai multe părţî condemnate într'un proces, .seă maî multe persane carî compun aceiaşî parte având acelaşi interes, cheltuelile se vor împărţi între ele după capete, dacă interesele lor sunt egale, şi după interese, în cas când sunt mal ' multe părţî cu interese diferite, sâă în cas când în sânul aceleiaşi părţî persanele carî compun o parte aă interese diferite. Exemplu: maî mulţî debitorî conjuncţi; fie-care va fi condemnat pentru porţiunea sa virilă. Când creanţa este datorită la origine de un singur debitor care măre, atuncî cohere). Dispensarea în total însemnâză că fie-care parte este nevoită a suporta tâte cheltuelile făcute de ea. Dispensarea in parte are loc atuncî când una din părţî este condemnată a suîeri o parte din cheltuelile făcute de adversar. Motivul acesteî dispensări totale sâu parţiale este, că legiuitorul a voit să menţină pacea şi li-niscea în familie; nu a voit ca sâ arunce un germen de discordie dând rudeî care a câştigat procesul un complect câştig i) Cas. Fr. 5 Ianuarifi 1881, (Sirey, 1881, 1, 345). Digitized by — 385 — de causă. Cheltuelile de judecată ar atinge amorul propria al rudei care a perdut procesul şi păte ar face-o să' fie strivită de greutatea lor. *). O singură excepţiune face legea, prin art. 799 cod. civ., când un fiă atacă împărţirea făcută de ascendentele săă şi procesul se angajâză între el şi fraţii ori surorile s4le. Dâcâ fiul cade învins în acţiunea de rescisiune a împărţeleî, cheltuelile de judecată nu vor putea fi compensate, căci s'ar viola art. 799 cod. civ., şi hotărîrea ar fi casabilă. Dâr dacă, din contră fiul a eşit victorios, firesce că compensa-ţiunea de cheltuelî despre care vorbesce art. 143 pr. civ., va putea avea loc, căcî regula de drept comun 'şî reia imperiul eî. Observăm, că în caşul art. 143 pr. civ. de care ne ocupăm, nu este vorba de o compensaţiune, pentru că compensaţiu-nea există atuncî când ambele părţi sunt creditare şi debitare in aceiaşî timp una către alta (art. 1143 c. civ.)2) Ori, în specie nu există de cât un singur debitor, partea care a perdut, şi un singur creditor, partea care a câştigat. Art. 131 pr. civ. fr., răă dâră întrebuinţâză în acest cas cuvântul de compensaţiune. Art. 143 pr. civ., este corect redactat căcî (Jice : «Gondemnatul va putea îi dispensat...u 163 Când într'un proces părţile aă făcut una contra alteia deosebite capete de cererî, judecătorii aă facultatea de a admite compensaţiunea în tot se% în parte a cheltuelilor, dacă părţile sunt condemnate respectiv una către alta asupra unor capete de cereri (art. 144.) Legiuitorul consacră aci o regulă de justiţie absolută, căcî, dacă condemnarea la cheltuelî este reparaţiunea pagubei cau-sate printr'o reclamaţiune nefundată sâă printr'o resistenţă ne- 1) Art. 143 pr. civ. nu prevede ei pe descendenţi, spre deosebire de art. 131 pr. fr. si art 118 proced. genev. De şi acesta pare a fi o simpli omisiune, ensă fiind-că excepţiunile sunt de strictă inter-pretaţiune, na se pot Întinde prin analogie. Enumeraţiunea tăcută de art. 143 este limitativă. 2) nC(Jmpen8alio est debiti et crtditi inter se contributio", şi: „Melius est non solvere quam solutum repetere.* PARTEA 111. 25 — 386 — drâptă, apoî ea trebue Kresce să se împărtăşea între împricinaţii deopotrivă culpabili: unul fiind-că a făcut cererî pe care nu trebuia să le facă, iar cel-l'alt fiind-că a resistat în faţa unor cererî pe carî trebuia să le încuviinţeze şi să le satisfacă. De aceia, compensaţiunea cheltuelilor va putea avea loc, nu numai când cererea coprinde maî multe capete asupra cărora părţile aă câştigat săă perdut în mod respectiv una către alta, precum ar părea că resultă din textul art. 144, dâră şi când cererea, de şi coprinde un singur capăt, ansă una din părţi cere maî mult de cât i se cuvine, sâă oferă mal puţin de cât dâ-toresce; căci, este evident că ambele părţî sunt în culpă una faţă de cea-l'altă şi că, în economia legeî, acâstă ipotesă face compensaţiunea posibilă. De asemenea, în cas când hotărîrea dând în aceiaşî timp dreptate şi nedreptate fie-căreia din părţî, nu se păte (Jice că verî-una a câştigat sâă a perdut; sâă, când ambii împricinaţi sunt de rea credinţă ori şicănăiori unul către altul, sâu când ambii aă concurat la violarea legel său aă dat nascere unuî proces din causa unei erori care le este comună Aci avem o adevărată compensaţiune de cheltuelî, pentru că, intervenind între două persane cari sunt în acelaşi timp creditare şi debitare una alteia, ea stinge datoria fie-eăreia din ele prin creanţa ce o are una contra celeî-ralte. Când compensaţiunea este întrâgă şi pentru Iote cheltuelile, atunci se numesce simplă ; fie-care parte suferă cheltuelile făcute de dânsa, fără a avea verî-un recurs contra celei-l'alte. Când compensaţiunea nu are loc de cât în parte, atuncî se numesce proporţională ; partea care a triumfat asupra celeî maî mari părţî din capetele de cererî este admisă a fi indem-nisată de o fracţiune : ~ sâă J sâă ~, etc, din cheltuelile făcute ; iar cea-l'altă parte nu este admisă a priimi nicî o in-demnisaţiune de cheltuelile făcute de dânsa. De şi avem aci o compensaţiunc propria (Jisâ. asemănată cu i) Carre et Chauveau, quest. 558 ; Bioche, V° Frais, No. 182; Gar-sonnet, op. cit t. III, S 455, p 188, text şi nota 10. I — 387 — cea prevăzută de codicele civil (ârt. 1143 şi urm.), totuşi, diferă între densele din maî multe puncte de vedere : a) Compensaţiunea din codicele civil are loc ipso jure, de plin drept (art. 1144 c. civ). Compensaţiunea cheltuelilor de judecată nu are loc de cât în virtutea unei decisiuni a judecătorului. De aceia, prima se numesce compensaţiune legală, iar cea de a doua compensaţiune judiciară. b) Cea d'ântâiă nu are loc de cât între datorii lichide. O datorie este lichidă când se scie că există datorie şi cât este detoria : *an el quamdebeatur* (art. 1145 c. civ). Cea de a doua, din contra, nu este subordonată aeesteî condiţiunî: cheltuelile şi când nu sunt lichide se pot compensa între ele. c) După codicele civil, compensaţiunea ordinară nu se face când două datorii sunt inegale, de cât penă la concurenţa celei maî mici din ele; cea-l'altă datorie remânând seu subsistând pentru prisos (art. 1145 in fine, c. civ). Compensaţiunea din art. 144 pr. civ. de care ne ocupăm, p6te, din contra, stinge in aceiaşî cas ambele datorii în întregul lor'). 164. Când o parte pledâză printr un mandatar legal, convenţional seă judiciar care o represintă în proces, dacă remâne învinsă în proces, este ea care trebue a fi condemnată la cheltuelî iar nu representantele săă. Prin excepţiune ansă cu totul exhorbitantă, mandatarul legal seă judiciar, când*este constatat că prin culpa sa, adică printr'o judecată său urmărire manifest injustă sâă răă îndreptată, a compromis interesele administra-ţiuneî sale, cu alte cuvinte ale persanei în numele căreia figurâză in proces, p6te fi condemnat personal, în numele săă la daune interese, precum şi la cheltuelî de judecată către partea adversă, şi fără drept de repetiţiune, adică de a cere cheltuelile înapoi de la partea pe care a representat'o în proces. Acâstă disposiţiune se a-plică tutorilor, curatorilor, succesorilor sub beneficia de inventaria, sindicilor şi în genere tutulor administratorilor averilor altora. i) Boitard, op. cit. asupra art. 131 c. pr.civ. fr.—Mourlon, op cit. No. 258. Digitized by — 388 — Condemnaţiunea păte fi pronunţată de tribunal din oficial sâă după cererea Ministerului public, decă a luat parte la proces, şi trebue a fi formal pronunţată prin sentinţă, fără de care aceşti diferiţi mandatari ar putea face ca acele cheltuell săă daune să figureze în compturile gestiuneî lor în prejudiciul persanei pe care aă representat'o. 165. Lichidarea cheltuelilor de judecată se face de către ' părţî înaintea tribunalului sâă Curţeî, îndată după desbaterile asupra fonduluî. Art. 147 (Jice: «O listă de cifra şi specificarea cheltuelilor de judecată se va putea presentă judecatei de fie-care parte, cu alte acte probatdre, îndată după pledarea fonduluî. Fie-care parte va avea dreptul de a discuta lista presentată de partea adversă. Judecătorii vor da un termen părţeî care va cere a aduce dovedi spre a combate cheltuelile arătate de cea-l'altă parte. Copie de pe acâstă listă se va anexa la finele hotărîreî» I). SECŢIUNEA V despre investirea sentinţelor cu formula executorie 166. Art. 36 din Constituţiune (Jice că puterea judecătorescă se exercită de Curţî şi tribunale, iar decisiunile şi sen- i) Disposiţiunile acestui articol nu se aplică în piactică, în general, nici de părţi, nici de judecători. Tribunalele ţi Curţile adjudecă cheltuelile de judecată dupe* libera lor apreciere, fără de a mal cerceta şi ţine gemă care este, dupe" lista si actele presentate, cifra lor. Usul a stabilit un fel de tarife. Aşa: 50 lei pentru judecata unul apel sett recurs la tribunalul de judeţ; 50 lei penă la 100 lei pentru judecata unei acţiuni sea oposiţiunl la tribunalele de judeţ; lOOlel penă la 200 leî pentru judecata unul apel la Curte sefl recurs în Casaţiune. Tribunalele şi curţile useză în mod arbitrar de facultatea ce aii de a aprecia şi de a fixa quantumul cheltuelilor de judecată. Decisiunile lor, însi, în acesta privinţă, scapă dc sub censura Curţeî de Casaţiune, din nefericire. (Cas. li. II. 13 Septembre 1876, In tivlet. p. 512.) Digitized by — 389 — ţintele lor se pronunţă în numele legei si se execută în numele Regelui. Aşa dâr Regele nu judecă şi nici păte a se amesteca sâă a interveni în ori-ce mod în administraţiunea justiţiei (art. 93 din Constit.). Dâr alt-ceva este sentinţa şi alt-ceva este ordinul de executare ce se coprinde în ea. Numai depositarul putereî executive este în drept a da ordine agenţilor forţei publice ca să execute sentinţa, precum numai judecătorii pot aplica legea între părţile litigante. Formula executorie fiind ordinul de executare al Capului Statului, dat prin delegaţiune chiar de lege tribunalelor, nicî o hotărîre sâă act autentic nu pot fi aduse la îndeplinire forţată, dacă nu vor fi investite cu formula executorie următâre: «Noî (numele Regelui) cu mila luî Dumnezeu şi voinţa naţională, Rege al României; la toţî de faţă şi viitori sănătate.» Acâstă parte a formulei se pune în capul expediţiuneî sâă copiei de hotărîre, după care urmâză textul hotărîreî. Şi apoî se pune acâstă a doua parte a formulei executorie : «Dăm ptitere şi ordonăm agenţilor administrativi să execute acâstă decisiune sâă sentinţă; procurorilor să stăruâscă pentru a eî aducere la îndeplinire. Spre credinţă presenta sentinţă sâu decisiune s'a subsemnat de. . (urmâză subscrierea judecătorilor.) Art. 135 pr. civ. Formula executorie va trebui să se pună asupra tutulor sentinţelor sâă decisiunilor definitive şi executorii, — afară numai de sentinţele preparatorii, sentinţele provisorii declarate expres de lege executorii provisoriă şi de sentinţele declarate de judecători executorii provisoriă J) (art. 373). Formula executorie va trebui să se pună nu numaî pe sentinţe şi decisiunî, dâră ancă şi pe titlurile seu actele executorii (art. 371 lit. 6 pr. civ.; arg. din art. 860 c. civ. şi din legea din 7 Octombrie 1859 pentru înfiinţarea secţiune! III a Trib. Ilfov)2). 1) Cât despre ordonanţe propriu dise (date de un singur judecător), ele sunt imediat executorii, fără a se acesta espres într'ensele, si fără a se învesti cu formula executorie. 2) Vedî în acest sens şi Cas. R. I, 13 Ianuarie 1870. Digitized by 390 Magistraţii şi agenţii forţei publice neputând asculta de cât de ordinul Capului Statuluî, urmâză că nu se pot investi cu formula executorie, nicî se pot executa de agenţii judecătoresc! alipiţi pre lângă tribunale, hotărîrile pronunţate în ţeră de tribunalele consulare l\ nicî hotărîrile pronunţate în ţeră streina de către tribunalele străine 9). O dată investită expediţiunea cu formula executorie se maî păte 6re revoca de către însă'şî tribunalul sâă instanţa care a pronunţat'o? Cestiunea este viă controversată. 1- a Opiniune. încheierea de investire a uneî hotărîri cu formula executorie, fiind un supliment al hotărîreî, împărtă-şesce caracterul el de irevocabilitate din partea instanţei care a pronunţat'o, şi orî-ce contestaţiune ivită asupra eî nu păte fi resolvată de cât de instanţele superiăre. Instanţa care a pronunţat'o este devestită şi nu maî pdte să o revâce, fără de a comite un exces de putere 8). 2- a Opiniune. încheierea de investire a uneî hotărîri cu formula executorie, departe de a avea caracterul uneî hotărîri, nu constitue de cât un ordin de a executa şi ca atare este tot-d'a-una revocabil, când, de exemplu, se constată că din erăre s'a investit4). Jurisprudenţă Curţeî năstre de Casaţiune a variat adesea ori, când într'un sens când într'altul. Acum pare a se fixa definitiv în acest din urmă sens, care ni se pare cel maî conform cu spiritul legeî. Nu se investesc cu formula executorie de cât acele hotărîri carî aă fost comunicate conform art. 137, şi cari sunt definitive şi executorii. 1) Cas. R. I. 1874, decis. No. 347, Balet. p. 171. Vedl si acest Cwrs, voi. I, Partea II, p. 329. 2) Vedî acest <7ur#, voi. I. partea II, No. 213 si urm. p. 318 şi urm. şi Cas. Rom. Secţiuni Unite, 16 Martie 1872, In Bulet. p. 115. 3) Cas. Rom. 17 Iunie 1869; 7 Octombre 1874. 4) Cass. R. 5 Maitt 1872; 6 Noembrie 1874. 391 — Numaî părţilor ce aă câştigat procesul seă representanţilor lor se păte libera expediţiunea sâă copia investită cu formula executorie (art. 136 alin. 1). Prin representanţî se înţelege atât procuratorii părţilor carî aă priimit expres puterea de a priimi sentinţele săă decisiunile investite cu formula executorie, cât şi representanţiî legali, precum: tutorii, curatorii, moştenitorii, cesionarii, etc. Cei streini de causă nu au nicî un interes de a se înarma cu puterea executorie pentru o hotărîre care nu 'î privesce. Pe aceia li se refusă acest drept. Tribunalul nu este dator să cheme pe părţi în contradictoria când e vorba de investirea uneî hotărîrî cu formula executorie !). Tribunalul ensă păte se refuse investirea cu formula executorie când crede că există veri-o contestaţiune asupra hotărîreî, sâă că nu ar fi definitivă şi executorie. Grefierul este dator ca să însemneze, atât pe expediţiune cât şi în originalul hotărîrei, persana căreia sa dat expediţiunea executorie (art. 136 alin. 2). Partea care a priimit deja o expediţiune investită cu formula executorie va putea cere şi obţine alta nouă, în cas când pretinde că a perdut pe cea veche, fără a fi nevoie de prealabila chemare a părţilor, ca în codicele de procedură al Cantonului de Geneva (art. 112); de âre-ce, codicele nostru nu a repredus disposiţiunea acestui codice şi nu a oprit prin nicî un text liberarea unei a doua expediţiunî executorii. Remâne ansă, bine înţeles, deschis dreptul părţeî vătămate de a face contestaţiune la executarea hotărîreî, dacă hotărîrea din noă investită cu formula executorie a fost deja executată în totul săă în parte, conform art. 399 şi urm. c. pr. civ.2). 1) Casa. R. 19 Maiu 1872. 2) Examenul şi des voi ţările cestiunilor privitdre la investirea sentinţelor cu formula executorie, le vom face când vom trata despre re-gulele generale ale execuţiunel silite a hotărîrilor şi actelor autentice executorii. — 392 — CAP. VIII LIBERAREA COPIELOR DE SENTINŢE ŞI COMUNICAREA I/OR 167. § I. Liberarea copielor de sentinţe A libera copie de pe o hotărîre însemneză a se libera de grefier o expediţiune de pe originalul ei (art. 123 şi 124 pr. civ.). A scâte copie de pe o hotărîre însemneză a cere o expediţiune '). Hotărîrile nu sunt făcute spre a remânea secrete ; grefierii, carî sunt conservatorii şi păzitorii lor, sunt datori ca să libereze copii de pe original : * a) Persanei care a câştigat procesul şi care voiesce a procede la executarea hotărîreî, ori voiesce a face să curgă termenul de oposiţiune, de apel, de revisuire său de recurs în casaţiune. 6) Persanei care a perdut procesul, care voiesce a studia ea însăşi hotărîrea său de a face ca să fie studiată de consilierii săă avocaţii săi, spre a putea sci dacă trebuesce a o ataca sâă maî bine de a o executa. c) Ori-cărei persane interesate, sâu care ar crede că este interesată, a'şî procura textul uneî hotărîri la care nu a luat parte. Articolul 134 pr. civ. este formal în acâstâ privinţă. El (Jice: «Hotărîrile pronunţate în audienţă publică, având caracterul de acte publice, ori-cine are dreptul de a scâte prin grefier, Cu a sa cheltuâlă, copii de pe hotărîri subscrise de judecători ; afară numai de pe hotărîrile cari s'aă dat în urma unor desbaterî ce au avut loc în şedinţă secretă (art. 80, 99 şi 134 pr. civ.). Copii de pe aceste din urmă hotărîri nu se pot da de cât părţilor cari aă figurat în proces sâă celor ce le re-presintă ; alte persane streine nu pot obţine copii de pe asemeni hotărîri de cât cu autorisaţiunea specială a preşedintelui (art. 134 pr. civ.). Motivul acestei restricţiunî este de ordine publică; legea i) Bioche. Dictionaire, K° Lever jugement. Digitized by 393 voiesce .a garanta 6re-cum secretul discuţiunilor şi reclamaţi-unilor de familie carî nu trebuesc a fi divulgate. Grefierul nu p6te să libereze copiî de pe o hotărîre care nu este subscrisă de toţi judecătorii cari aă pronunţat'o şi subscrisă de grefierul seu ajutorul săă, care a luat parte la şedinţă când s'a dat acea hotărîre. Sancţiunea acestei prohibi-ţiunî este, după art. 133, că grefierul va putea fi urmărit ca falsificator, ca unul ce a atestat existenţa legală a unuî act, care, legalmente vorbind, nu există încă. Copia de pe hotărîre, spre a fi valabilă trebue a fi contrasemnată de grefier sâă de ajutorul săă, sub pedâpsă de nulitate '). 168. § II. Comunicarea copielor de sentinţă. A comunica hotărîrea este a notifica, prin intermediul portăreilor, o copie acelor persane carî, având un interes de a o cunâsce, trebuesc a fi puse în posiţiune de a o studia. Comunicarea uneî sentinţe are două obiecte: a) de a prepara execuţiunea acelei sentinţe; căcî fără de a fi de maî înainte adusă la cunoscinţă nu pate fi executată; b) de a face, în-general, să curgă termenile căilor prescrise de lege pentru atacarea hotărîreî. Motivul pentru care este trebuinţă de comunicarea copiei de pe sentinţă este că: pre de o parte, simpla pronunţare a sentinţei în audienţă publică nu păte da de cât o ideie prâ imperfectă şi maî ales fugitivă despre acea sentinţă, chiar dacă partea a fost presentă la pronunţarea eî; iar pre de alta, că cea mai mare parte din împricinaţi sunt puţin iniţiaţi în sciinţa dreptului şi a procedureî. In adevăr, eî nu cunosc care i) Vedî art. 91 leg. org. 46 lag. org. jud. 1865 si art. 49 leg. org jud. 1890. Der, după art 3 din Regulamentul Portăreilor din 31 Maiu 1866, ar resulta că portăreii sunt competinţl a legalisa copiile dupe* hotărîrile originale ce li se trimit de grefieri spre a le comunica părţilor. — 394 — este natura sentinţei; dacă trebuesc a se mulţumi pe densa seă de a. o ataca; în cas de atacare, pe ce anume cale, şi în ce anume termen; numaî forma orî şi fondul eî trebuesce a fi atacat; ce reserve trebuesc a fi făcute. La t6te aceste întrebări numaî comunicarea sentinţei păte pune pe parte în po-siţiune de a respunde. Observăm că, se comunică copie nu de pe procesul-verbal sâă jurnalul tribunalului încheiat conf. art. 118 pr. civ., ci copie de pe hotărîrea redactată, ast-fel precum cere art. 123 pr. civ.; bine inţeles, când procesul-verbal sâă minuta nu sa redactat în formele şi condiţiunile prescrise de acest articoL Nu tâte sentinţele sunt supuse formalităţeî comunicăreî, ci numai sentinţele propriu cjise. Aşa, nu se comunică copie de pe sentinţele preparatorii, nicî de pe încheierele de amânare ale afacereî pentru alt termen, sâă pentru causă de divergenţă de opiniunî, nicî de pe încheierile de juridicţiune graciăsă. Aceste hotărîri, conţinând un ordin, care din natura sa este îârte simplu de înţeles, sunt executorii şi fără a mai fi nevoie de a fi prealabil comunicate i) In ce privesce hotărîrile preparatore, cestiunea decă trebuesc a fi comunicate este contraversată, dupe unit. Aşa: Pentru afirmativă se inv6că art. 154 şi 155 din codicele de procedură genevez şi art. 153 c. pr. civ. romen, care reduce la şase efectele principale produse de sentinţe, în generai. Din aceste efecte, unele se produc între părţile carî s'aă judecat, iar altele faţă cu tribunalul seă curtea care a judecat afacerea. Efectele sunt următârele: 1°) Sentinţa desinvestesce pe judecători. Hotărîrea asupra fondului dată in mod contradictoria este definitivă, adică termină procesul, în cât nu maî pate fi reînceput sâă continuat înaintea aceleiaşi instanţe şi desinvestesce pe judecătorii carî au pronunţat'o. Decă ânsâ sentinţa este dată în lipsă, atunci ea nu desinvestesce instanţa, de cât daca partea a lăsat să expire termenul de oposiţiune fără de a o face, seă, daca făcând oposiţiune 'i s'a respins. Judecătorii, vom vedea maî departe, sunt chemaţi nu numaî în cas de oposiţiune, dâr şi în cas de revisuire, şi, câte o-dată, chiar în cas de contestaţiune la executarea silită, a reveni asupra fondului procesului. De aceia aceste căî se numesc căî de retractaţiune a hotărîrilor; ele sunt o derogaţiune de la principiul desinvestireî judecătorilor sâă de la maxima: „Lată sententiâ judex desinit esse judex.u 2°) Sentinţa produce autoritatea Ucrului judecat. Hotărîrea definitivă, pre cât timp nu a fost desfiinţată prin verî-una din căile legale de atac, este presumată că exprimă între părţile care s'au judecat sâu representanţiî lor (leurs ayants cause) principiul verităţeî şi ai justiţiei: „res judicată pro veritate habetur" (art. 1200 c. civ.), adică, că, nici partea câştigătâre nicî partea condemnată nu pot reîncepe din noă procesul, căci ar fi respinse prin excepţiunea lucrului judecat (exceptio rei judicatae). Acâstă presumţiune este de jure, adică provisorie, pre cât timp sentinţa pate fi atacată prin căile ordinare sâă extraordinare de atac: este juriset de jure când sentinţa nu maî pate fi atacată pe nicî o cale. In acest sens doctrina distinge autoritatea lucrului judecat de puterea-lucrului judecat. Cu tâte acestea, în limbagiul legei, se înţelege — 398 prin hotărîre care are puterea lucrului judecat, o hotărîre care nu maî păte fi atacată pe nici o cale ordinară: oposiţiune sâu apel, de şi ar putea fi atacată pe căile extraordinare: revisuire şi recurs în casaţiune. Nu se bucură de nerevocabilitate, adică de presumţiunea „res judicata pro veritate habetur": sentinţele provisoriî, sentinţele preparatorii, încheierile făcute în camera de consilia şi ordonanţele preşedenţiale. Aceste sentinţe, încheieri şi ordonanţe nu produc efectul -de a desinvesti pe judecători de afacere: Nu se lovesce principiul nerevocabilitate! sentinţei când judecătorii, după cererea părţeî interesate, îndreptâză erorile materiale strecurate în sentinţe asupra numelor, calitate! şi conchisiunilor părţeî sâă asupra erorilor de calcul strecurate în dispositiv. Pentru aceste erori calea revisuireî este închisă, conform art. 293 pr. civ. care (Jice, că ele se pot îndrepta, în urma uneî simple cererî, în marginea sâă în josul copieî originalului hotărîreî, fără a se putea cere revisuirea. De asemenea, nu se atinge principiul nerevocabilitate!, când judecătoriî usâză de dreptul lor de a interpreta părţile obscure sâă indouiâse ale hotărîrilor lor pe calea revisuireî, conform art. 288 No. 1 pr. civ.; cu acâstă condiţiune ansă, ca nu tribunalul, sub pretext de a interpreta hotărîrea sa, sâ dea o alta, adică să violeze principiile desinvestireî instanţei si au-toritâţei lucrului judecat. 3°) Sentinţa transformă prescripţiunile scurte în pres-cripţiuni de 30 ani; cu a'te cuvinte, crează în profitul reclamantului o nouă acţiune, deosebită de aceia pe care o avea maî înainte. Sentinţa dată dă nascere acţiunei numite în dreptul roman adio judicati, care are de obiect execuţiunea disposiţiunilor ce ea coprinde. Acâstă acţiune durâză '30 ani, cu tâte că acţiunea primitivă, adică dreptul pe baza căruia s'a dat hotărîrea, ar fi fost de natură a se prescrie sâă stinge prin trecerea de maî mult timp (art. 404 pr. civ.). 4°) Sentinţa produce efecte retroactive din dioa cerereî in — 391» — Judecată. In acest sens se (Jice că hotărîrile sunt, în general, declarative de drepturi iar nu atributive seă constitutive de drepturi. Sentinţele sunt declarative, adică recunosc, constată nisce drepturi preexistente, precum: când pronunţă între două per-s6ne că una din ele este proprietară sâă că cea-l'altă este debitare. Drepturile recunoscute de aceste hotărîrî sunt socotite că aă existat tot-da-una, şi hotărîrile ce le constată aă efect retroactiv din (Jioa cerereî în judecată. Legea ensă, în unele casurî, ia 6re-carî precauţiunî în interesul terţielor persane contra pericolelor acestor retroactivităţi. (Ve(JÎ art." 834 cod. civ.). Prin excepţiune Ansă de la acest principia general, legea acordă âre-căror hotărîrî puterea de a crea drepturi seă mai bine (Jis situaţiunî nouî. Aceste hotărîrî nu aă efect retroactiv •din (Jiua cerereî în judecată, şi sunt acelea care pronunţă divorţul, sâă separaţiunea de bunuri, seă interdicţiunea seă numirea unuî consilia judiciar. Hotărîrea care pronunţă divorţul •crează o situaţiune nouă din momentul înscrieri eî în registrul stăreî civile, conform art. 270 cod. civ. Hotărîrea care pronunţă separaţiunea patrimoniilor are în adevăr efect din (Jioa în care s'a format cererea, dâr fără ca să pată să se întindă la actele de administraţiune ale bărbatului, făcute în urma cerereî şi maî înainte de darea hotărîreî (art. 1203 cod. civ.). Hotărîrea care pronunţă interdicţiunea sâă numirea unuî consilia nu 'şî produce efectul de cât din (Jioa publicăreî eî, conform art. 448 cod. civ. 5°) Sentinţa care dă dreptate pârâtului nimicesce efectele cerereî în judecată, întru cât sunt favorabile reclatnantului; prin urmare: a) nimicesce întreruperea prescripţiuneî (art. 1805 si 1808 cod. civ.); b) opresce în viitor şi anulâză în trecut interesele moratorii*). ()°) Sentinţa are puterea executorie, adică atrage execn- \) Vom vedea maî departe consecinţa în materie de perempţiune. — 400 — ţiunea silită, bine înţeles, când este definitivă şi executorie, şi prin ă fortiori când este irevocabilă în mod suveran, adică când nu maî pdte fi atacată pe nicî o cale ordinară săă extraordinară. La Francezî sentinţele maî produc şi acest efect, că atrag ipotecă generală judiciară asupra bunurilor părţeî condem-nate, care ipotecă consistă într'un drept de preferinţă şi de urmărire care apasă, de La data inscripţiuneî sale (art. 2134 cod. civ. fr.) tâte imobdele sale presente şi viitâre. In legisla-ţiunea năstră nu există asemenî ipotecî judiciare, pentru că nu se păte justifica dreptul de preferinţă ce acordă credito2-rilor chirograîarî carî le-a obţinut, faţă de ceî-l'alţî creditori chirograîarî cărora păte nicî li se va putea imputa veri-o ne-gligenţă în urmărirea drepturilor. lor '). Abia maî este nevoe de a observa, că o sentinţă, fiind un act autentic, îace credinţă până la inscripţiunea în fals, în ce privesce enunciaţiunile ce ea coprinde. Despre puterea executorie a sentinţelor, care derivă din principiul autoritate! lucrului judecat, ne vom ocupa pe larg când vom trata importanta materie a: execuţiunei silite. CAP. X TEORIA PROBELOR 170. Legiuitorul nostru, imitând pe cel francez şi acesta pe Pothier, a tratat în codicele civil şi codicele comercial despre tot ceia ce privesce condiţiunile de admisibilitate ale probelor, forţa lor probantă, întinderea aplicaţiunilor şi a efectelor lor. Acâstă ansă nu este un cuvânt a ne face să credem că codicele de procedură civilă este strein de materia probelor; de i) Aubry et Rau, op. cit. t. III, p. 250; Comp. Colmet de Santerre, op. cit. t. IX, No. 86 bis -II. - In Belgia, de asemenea, nu există ipoteci judiciare; ele aii fost desfiinţate de legea din 16 Decembre 1851, art. 43. (Vedî Laurent, op. cit. t. XXX, No. 190) Digitized by i — 401 — 6re-ce acest codice trateză despre modul de administraţiune al probelor şi despre formele de urmat spre a le produce. Maî mult încă, locul natural al materiei probelor este chiar codicele de procedură civilă, decă, precum 7 cod. civ.). — 410 — ce se traduce: «în cutare moment am fost în cutare loc.» Alt exemplu: «Primus nu a contractat în mod liber, fiind-că consimţământul luî a fost smuls prin violenţă»; ceia ce se traduce: «Primus a contractat fiind sub presiunea violenţei,» etc. Sunt fapte sâă proposiţiuni carî în adevăr nu se pot proba; dâră imposibilitatea provine nu pentru că faptul alegat este negativ, căcî acâstă imposibilitate pate să existe şi când faptul este positiv sâă afirmativ; ci pentru că faptul sâu proposi-ţiunea este indefinită (non quia negativa, sed quia indefinita). Exemple : «Nu mă am despărţit tată viaţa mea de cutare persană; cu alte cuvinte, am fost în tată viaţa mea nedespărţit de cutare persană»; sâă «nu am fost nicî-o-dată la New-Jork sâă la Constantinopol»; sâă «ara purtat tot-d'a-una acâstă haină sâă acest inel», etc. Ast-fel fiind, din două lucruri una: sâă proba este posibilă, şi atunci nici un motiv nu păte dispensa de a o face; sâă proba este imposibilă, şi atuncî cererea sâă excepţiunea trebuesc a fî respinse, căcî într'alt-fel ar îi prâ uşor de a câştiga un proces alegând fapte imposibile de probat, şi pretenţiunile cele maî absurde şi nefundate ar fi cele maî sigure de câştig. Cu tâte acestea, unii vechi comentatori îrancesî şi unii practicanţi, chiar până astănjî, susţin că faptele negative nu se pot proba şi că, deci, când e vorba de un fapt negativ, sarcina de a proba incumbă celui care afirmă iar nu celui care nâgâ; cu alte cuvinte, pârâtului iar nu reclamantului. Eî interpretă în acest sens maxima: „Onus probandi ei incumbit, qui dicit, non ei qui negat'1, şi un rescript al luî Diocleţian şi Maximinian, care formâză legea 23 din Cod: De probationibus. Acâstă interpretaţiune ansă este cu desevâr-şire eronată 1). i) Iată ce dice acest rescript: „Actor, quod adteverat probare se non poue profitendo, reum neceeritate monttrandi contrarium non ad-etringit, quum per rerum naturam făctum negantis probatio HuJLl Bit.* Acestft lege este departe de a vorbi despre un fapt negativ» a căruia probaţiune reclamantul o ar arunca asupra pârâtului; din Digitized by — 411 — Opiniunea acestor comentatori*) şi practicanţi este contrarie nu numaî raţiuneî deră şi legeî, care prin art. 101, 102, 678, 679 şi 680 din codicele nostru civil, corespunantâ a depunere! marturilor. 193. Procedura chemărel mari urilor. 194. Sancţiunea nepresentâreî marturilor. 195. Persone dispensate de a marturi*!. 196. Ascultarea marturilor si garanţiile sinceritate! deposiţiunitor lor. 197. Dreptul de a face contra-cerce ta re cu marturî. 188. In ce casurî cercetarea cu marturi p6te fi ordonată ? Proba testimonială era, la origină, singurul mijloc de a proba contractele înaintea tribunalului. Chiar după ce s'a introdus usul scrisârei în actele vieţei civile, mărturia 6menilor a fost încă mult timp preferită mărturieî scrise sâu probeî scrise. Tâte drepturile: libertatea, proprietatea, starea familiei, viaţa chiar, depindeau numai de la vocea marturilor. Dâr scrisele remân, pre când memoria âmenilor este necredinciâsâ, slabă; mărturii sunt expuşi a se înşela în reproducţiunea faptelor şi se lasă câte o-dată a fi orbiţi de o parţialitate nedrâptă. De câte orî nu s'aă ve i) Cas. Fr. Req. 5 Ianuarie 1875 (D. P. 77, 1.39.) - 437 — ast-fel de gravitate, în cât să se p6tă priimi admiterea dove- printr'acâsta chiar arată că regulele dreptului comun trebuesc a îi aplicate în acest cas. In Francia, este adevărat că art.-42 c. pr. civ. îr., autorisă pe judecătorul de pace care îace o descindere locală să judice, adică să'şî dea hotărîrea chiar la laţa locului, (sans desemparer): dâr acâstă disposiţiune este excepţională; ea nu se aplică la tribunale şi la Curţî. 206. Fiind-că cercetarea cu marturî, expertisa şi descinderea locală necesitâză cheltuelî, pe carî legea le ţine în sâraă (art. 146 No. 2) părţeî ce le a făcut şi le pune în sarcina părţeî care a perdut procesul (art. 140), legiuitorul, prin art. 746 lit. 6 din codicele de procedură civilă, a dispus facerea unui regulament, care să stabilâscă regulele necesare în acâstă importantă materie. Credem că aducem un serviciu real magistraţilor şi avocaţilor mai ales, reproducând aci acel regulament, ca un apendice necesar la secţiunea III, IV şi V de sub acest capitol X. REGULAMENT de cheltuelî pentru experţi, martor! şi cercetări in faţa locului, prin judecători misionaţi de tribunale şi curţi in materii civile (Decretat la 22 Martie 1868—promulgat la 28 Martie 1868) CAP. I Justiţia de pace Tarifa marturilor şi experţilor Art. 1. Se va taxa marturului, care are o profesiune âre-care, .şi care va fi ascultat de către judecătorul de pace, o sumă Digitized by echivalentă cu o ; Bellot, op. cit. ediţ. II din 1837, (Paris-Genâve), decis. Ni- 52, p. 147. 2) Cas. E. I, 18 Febmarie 1880, Bulet. p. 109 ; I, 3 Iunie 1888, Bulet. p. 151; 1,2 Maitt 1890, Bulet. p. 582; I, 27 Martie 1891. Bulet. p. 328. 474 — către Curtea de Casaţiune; ansă jurisprudenţa cea maî recentă,, şi care pare a se fixa, este în sensul celeî de a doua opiniunî de maî sus, pe care noî o credem maî juridică şi maî echitabilă. Mărturisirea tîare resulta din interogator, fiind o adevărată mărturisire judiciară, este indivisibilă, în acest sens, că în faţa uneî declarat iuni complexe prin care o parte amestecă la recunâscerea unuî fapt alegat contra eî, afirmaţiunea unuî alt fapt care 'î este favorabil, adversarul mi pote a o despărţi, reţinând ceia-ce este în avantagiui seă şi respingând ceia-ce 'i este contrariu. Indivisibilitatea mărturisireî ensă nu se aplică, cănd mărturisirea este făcută asupra a două sâu maî multe fapte absolut distincte *)• Mărturisirea nu pote fi revocată, de cat dâcâ se va proba că a fost făcută din erâre de fapt (art. 1206 c. civ.). Sumariu: 215, § I. Noţiuni asupra jurământului în general Diferitele sole specii: Jurământ: afirmativ şi promisoriă, voluntar seu extrajudiciar si forţai sâu judiciar; decisoriă şi supletoriă. 216, § II. Jurămentul decisoriii. Condiţiunile ce trebue să în-plinescă delaţiunea sa. 217. § III. Formele ordinare ale pres-taţiunei jurământului decisoriii. 218, § IV. Jurâmenteul more ju-daico. Obligativitatea sa. (Controversă). 219. Forma jurământului persanelor a cărora religiune le opresce de a jura, invocând ca martură divinitatea. 220. § V. Efectele prestare! şi refusuluî de a presta jurământul decisoriu. 221. § VI. Jurământul supletoriă. 222. Jurământul in litem sâu Zenonian. 223. Observaţiunî critice asupra jurământului judiciar in general. i) Vedî asupra principiului indivisibilităţeî mărturisireî judiciare şi a excepţiunilor de la acest principia, Aubry et Rau, op. cit. t. VIII, p. 175 şi urm.; Colmet de Santerre, op. cit. t. V. No. 334 bis — I si urm.; Bonnier, op. cit. t. I. No. 356; Cas Fr, Req. 11 August 1875 (D. P. 76. 1. 82). SECŢIUxNEA VII JURĂMENTUL JUDICIAR DEFERIT UNEI PĂRŢI. — 475 — 215. § I. Noţiuni asupra jurământului în general. Diferitele s&e specii Origina jurământului este fârte veche; ea se perde în timpurile cele maî primitive ale omenireî. Jurământul se găsesce la tâte popârele antice. Popârele necivilisate, ca de exemplu locuitorii din Sumatra, jură pe osemintele părinţilor lor; Arabii jură pe iuţâla cailor lor şi pe vântul care suflă de la munte !). Dâră jurământul judiciar al popârelor civilisate se adresâză tot-d'a-una luî Dumnedeă2). îndată ce omul 'şî-a creat ideia uneî fiinţe supreme căreia să'î dea absolută supunere, el a căutat să ea acâstă fiinţă supremă drept martură pentru tâte faptele maî importante ce sevârşea. Jurământul, fără deosebire admis pentru tâte actele civile şi politice, era tot-d'a-una însoţit d^ marî solemnităţi religiose şi superstiţiâse; credinţa sa era fârte respectată şi legea positivă prevedea pedepse severe contra sperjurului. Justinian ne dă un specimen de formula jurământului în Novela X, tit. 3, care (Jice: *Sivero non haec onmiaita servavero: recipiam hic et in futuro saeculo, in terribili judicio magni Domini Bei, et Salvatoris noştri Jesu-Christi: et habeam partem cum Juda, et lepra Giezi,et tremore Cain: insuper et poenis ipiae lege eorumpietatis, continentur ero subjectus." Aşa dâr, la Romani, atât legea civilă cât şi cea religiâsă era invocată: caracterul jurământului era dâr mixt: civil şi religios; de şi, trebue să reeunâscem, împreună cu toţi autorii, că, caracterul jurământului în anti-citate era pur religios şi apoi 'i s'a adăogat caracterul civil3). Jurământul este luarea solemnă de martură a divinităţeî în sprijinul şi meritul uneî declaraţiunî a omului. Acordând o extremă importanţă jurământului legislaţiunea nâstră profesâză 1) Bonnier, op. cit. t. I, p. 510, nota 1. 2) Hommer a mers pena acolo, încât 'şî-a pus chiar zeii lui să jure pe Styx. 3) Dalloz, V° Serment, No. 40; Edm. Benoit-Levy, £tude historique et juridique tur le serment more judaico. Digitized by — 476 — implicit, dâră în mod fârte formal, credinţa în existenţa lui Dumnezeu şi în nemurirea sufletului, credinţa în justiţia sa supremă pe pământ şi în ceruri; cu alte cuvinte, credinţa în-tr'un D-zeă care este şi de bunătate şi de resbunare. Dacă doctrinele materialiste sâu positiviste ar predomina verî-o dată, nu ar maî fi alt mijloc de a fortifica declaraţiunea omului liber cugetător de eât apelul la onârea sa, la consciinţa sa. Dâră onârea presupune o âre-care educaţiune, şi de aceia ea nu este simţită de cât la âre-carî pături din societate; pre când religiunea vorbesce tuturor aceiaşî limbagiă, bine înţeles, într'o societate religiâsă în care este sădită temerea de Dumnezeu. Sunt maî multe speciî de jurământ. Principala divisiune a jurământului, care îmbrăţişâză pe tâte cele-l'alte, este: jurământ afirmativ, când declaraţiunea omului se raportă la trecut, şi jurământ promisoriu, când declaraţiunea omuluî se raportă la viitor, precum este jurământul funcţionarilor, al experţilor, al marturilor >). De acest din urmă fel de jurământ ne am ocupat deja când am vorbit despre administraţiunea probelor prin experţi şî marturî. Nu ne vom ocupa aci, dâr, de cât de jurământul afirmativ, pe care codicele civil (art. 1207) şi codicele de procedură civilă (Cart II7 Sect. VI) '1 califică judiciar. Se disting două feluri de jurământ afirmativ: 1°) Jurământul voluntar sâu extrajudiciar (jus jurandum voluntarium) care nu se prestâză înaintea justiţiei. Delaţiunea lui ca şi acceptaţiunea luî este voluntară iar nu obligatâre 2). 1) Jurămentul promisoriu" n'are nici un efect în dreptul civil. Excepţiune face art. 543, în ceia ce privesce usufructuarul căruia 'i se lasă 6re-carî mobile pentruusul seu personal; legea prescrie în acest cas a presta o cauţiune juratorie. La Romani, din contra, avea efect şi în dreptul civil (L. 1 Cod. „St adv. vend.u) / căcî excludea restituţiunea in întregime a minorilor de 25 anî. 2) Jurământul extrajudiciar (extra jm seii extra judicium) este forte rar în moravurile n6stre. La Roma, din contra, era des întrebuinţat, 477 — Jurământul extrajudiciar nu este de cât o pură transacţiune, şi, prin urmare, o convenţiune ; de unde resulta: a) ea exige consimţimântul ambelor părţî, şi decî, ea nu lâgă pe partea căreia jurământul 'i s'a deferit de cât daca a consimţit a i se deferi, şi nu expune pe partea care a refusat de a jura de cât la presumpţiunile defavorabile ce ar putea resulta contra eî; b) proba acestei convenţiunî trebue a fi făcută conform dreptului comun, şi nu este priimită prin marturî de cât dacă există un început de dovadă scrisă, ca şi pentru mărturisirea extrajudiciară (art. 1204 c. civ. Despre jurământul extrajudiciar nu avem a ne ocupa, fiind că el nu dă nascere la un incident de procedură: el este prestat fără ca în mod prealabil să fi fost ordonat printr'o hotărîre judecătorâscă. 2°) Jurământul forţat sâu judiciar, care este prestat înaintea justiţiei, şi care, decă este refusat sâu ncreferit adversarului, atrage ca consecuenţă inevitabilă perderea procesului (art. 1207 şi 1211 c. civ.). Ambele aceste feluri de jurăminte deferite şi acceptate sunt, precum vedem, un fel de transacţiune: «jusjurandum speciem transactionis continet", cjice jurisconsultul Paul (Dig. 1. 2, De-judiciis (12—2.) Cea de a doua diferă de transacţiunea ordinară printr'acâsta, că esle forţată, adică, că adversarul trebu-esce sâu să o primâscă, sâu să fie considerat că recunâsce faptele despre carî 'i se cere mărturia consciinţeî. Ne vom ocupa aci numaî de jurământul judiciar. Jurământul judiciar pâte fi decisoriu sâu supletoriă. Jurămentul decisoriă, seu litis decisoriu, este acela care este deferit de o parte ccleî-l'alte, spre a face să depindă hotărîrea causei (art. 1207 No. 1 c. civ.). Jurămentul decisoriă pâte fi judiciar sâu extra-judiciar 1). pentru a da loc la o acţiune specială, juris jurandi (Instit. § 11, De aetionibus; Dig., De jure jurando sive voluntario sive necessario (12-2). i) De aceia Pothier reservă numirea de rf'uramentum judiciale'1 numai jurămenlulul supletoriă. Jurământul supletoriu este acela care este deîerit din oficia de judecătorî uneia din părţî, când cererea sâu excepţiunea nu este nicî pre deplin justificată, dâră nicî cu totul lipsită de probă, adică când este semi-probă sâă probă necomplectă (art. 1207, No. 2 şi 1220 c. civ.). Precum vedem, se numesce supletoriu, fiind-că completâză o probă sâă un început de probă prexistentă. Jurământul, ca şi interogatorul, este un apel făcut la consciinţă adversarului; aă, aşa dâră, între dânsele multă afinitate. Dâră în interogator partea nu era de cât un martur; în jurământ ea devine propriul eî judecător, prin jurământul ce 'î este deferit sâu referit. Acâstă schimbare de roluri atrage, precum vom vedea, schimbări în soluţiunile procedureî de urmat. Deferirea de jurământ este un apel mai energic făcut la buna credinţă, la conseciinţa împricinatului de cât interogatorul. 216. § II. Jurământul decisoriu. Condiţiunile ce trebue sâ împlinescâ. Jurământul este admisibil „în orl-ce ţel de contestaţiune," (Jice art. 1208 c. civ., adică în materie reală sâă personală şi ori-care ar îi valorea litigiului, şi chiar când faptele ar fi de natură a vătăma aceluia care ar face mărturisirea l). Dâră disposiţiunea art. 1208 c. civ. nu este şi nicî nu pate fi absolută. Condiţiunile de admisibilitate ale jurământului judiciar le putem resuma în număr de patru: a) Faptele asupra cărora se cerc a jura trebuesc să fie susceptibile de a forma obiectul uneî Uansacţiunî. Aşa, jurământul nu pate fi deîerit în cestiu.» de ordine publică şi chiar de interes privat, carî nu pot fi regulate prin consimţimântul părţilor, precum: jurământ că sa desfăcut căsătoria, ori-că comerciantul se află în stare de faliment, ori-că bărbatul vergft ad inopiam în proces de separaţiune de patrimoniă (art. 1256 şi 1258 c. civ.), orî în materie de contestaţiune a legi- 0 „Jusjurandum el ad pccivnias et ad omnes res locum habeta, Dig., 1. 34, pr. Dejurej. 12—2. — 479 — limitatei unuî copii. Nu se p6te deîeri jurământ aceluia care invâcă autoritatea lucrului judecat, orî proba legală care resulta dintr'un act autentic. Nu se pâte înlocui prin delaţiune de jurământ un act solemn precum: contractul de căsătorie, contractul de donaţiune între viî, etc; pentru constarea acestor îapte legea cere acte scrise, ad solemnitatem. Nu se pâte admite delaţiunea jurământului asupra unor îapte petrecute sub imperiul uneî legi care nu admitea un asemenea fel de probaţiune ]). De asemenea, nu se pâte deferi jurământ aceluia care in-vâcă prescripţiunea; afară numai de micile prescripţiunî pre-vâ(Jute de art. 1903 penă la art. 1905 c. civ., în carî casurî legea admite jurământul numit de credibilitate (art. 1906 c. . civ.) în scopul de a corobora efectul presumpţiunel de plată a datoriei. b) Faptele trebuesc să fie personale aceluia căruia s'a deferit orî referit jurămentul, iar nu streine de dânsul sâă de consciinţa luî, (art. 1209 şi 1212 c. civ.). Nu se pâte deferi jurământ uneî persane morale, fiind-că ea nu are consciinţa. Jurământul de credibilitate (art. 1906 c. civ.) uniî dic că este personal, pentru că se cere ca partea căreia 'i se deferă să jure, dacă ea nu scie că cutare lucru sâă sumă este în realitate datorită. Din principiul că jurământul trebue să fie personal resulta, că, prin excepţiune de la regula generală, jurământul nu pâte fi referit adversarului când faptul al căruia obiect este, pur personal părţeî căreia 'i s'a deferit (art. 1212 c. civ.), şi că jurământul nu pâte fi referit de cât unei părţî, iar nu aceluia ce o represintă, sâu care nu figurâză în proces de cât spre a o autorisă; acela nu pâte să jure asupra unor fapte personale părţeî, şi, dacă refusă de a jura asupra unor îapte carî sunt i) C. Ap. Buc. 4 Februariu 1875 (Dreptul, No. 56 din 1875). In privinţa cestiunet decă se pâte deferi jurământ asupra unor fapte ruşinase seă ilicite, vedî, Demolombe, t. XXX, No. 609; Aubry et Rau, t. VIII, p. 189; Digitized by - 480 — personale luî, acest reîus nu p6te îi oposabil părţeî şi nu a-trage în contrai condemnaţiunea sa. c) Faptele trebuesc să fie concludente în causă, adică în stare de a curma contestaţiunea ca şi o hotărîre 1). Faptele concludente implică în sine şi ideia de pertinente 2). d) Părţile trebuesc să aibă capacitatea transige asupra dreptului pus în litigiă, adică de a'l înstreina. Acâstă capacitate se cere atât din partea celui care deîerâ jurământul, cât şi din partea celuî care'l acceptă sâă referă8). Gând partea pledâzâ prin mandatar, jurământul nu se pâte deferi de cât de un mandatar investit cu o procură sâă putere specială. Aşa, tutorul nu pâte deferi jurământ în numele minorului, de cât asupra unuî lucru de care pâte dispune şi fără autorisaţiunea consiliului de familie. Aceste patru condiţiunî fiind întrunite, se nasce cestiunea dacă judecătorii au facultatea de a reiusa sâu de a admite jurământul decisoriu deferit uneia din părţî, 1-a Opiniune. Afirmativa se susţine in basa art. 237 pr. civ. care (Jice : „vor putea". In caşul când judecătorii găsesc că resulta din acte sâu alte împrejurări că faptul asupra căruia se deferă jurământul, este pe deplin probat, constant, eî, aven-du'şî deja formată convincţiunea, pot reîusa delaţiunea jurământului decisoriu ; de âre-ce devine inutilă acâstă probă. Jurisprudenţa în Francia şi la noî, în general, se pronunţă în favorul acestui sistem ). De asemenea se pronunţă în acest sens, când jurămentul este deferit în spirit de râutate şi de vexaţiune, căci: „malitm non est indulgendum". Prin abusul ce partea face de un drept, perde dreptul de a usa de damul legalmente 5). 1) Cas R. I. 13 Ianuariu 1878; I, 2 Noembre 1884. 2) Vetjt supra, No. 175, p. 406. 3; Ca». R. L 14 Februarie 1870; Aubry et Rao, t. VIII, p. 184 şi 185. 4) Cas. Fr. 11 Martie 1884; 19 Aprilie 1870; Cas. R. I, lanurie 26 1880; 8 Februarie 1878; II, 10 Octombre 1873 ; 7 Martie 1879. 5) Larombicre, ep. cit. t. V, art. 1301, No. 7 ; Aubry et Rau, op. cit — 481 — 2-a Opiniune. Nu se p6te refusa proba jurământului deci-soriă, pentru că, legea (Jice că jurământul decisoriu pate fi dat în „ori-ce fel de contestaţiune" (art. 1208 c. civ.), adică, cu tâte că nu există nicî un început de dovadă (art. 1210 c. civ.1), sică partea căreia s'a deîerit jurământul este obligată: sâu săi presteze sâu să'l refere adversarului (art. 1211 c. civ.). Obligaţiunea impusă de art. 1211 c. civ. aşa dâră, este resultatul voinţei părţilor carî convin a se face singure judecătâre diferendului lor. Părţilor, iar nu magistraţilor, legea le-a acordat facultatea de a deferi jurământul decisoriu. Din momentul ce jurământul întrunesce condiţiunile cerute, judecătorii trebuesc să'l admită; ei nu pot să'l respingă nicî chiar sub cuvânt că e vexator2); afară numaî, bine înţeles, cănd partea face o simplă propunere de jurământ, fără de al formula şi de a determina anume faptele sâă obiectul luî, căcî atuncî judecătoriî nu sunt obligaţi a se pronunţa asupra uneî asemenea propuneri3). Dupe acest sistem cuvintele „vor putea" din art. 27:3 pr. civ., sunt privii ore numaî la jurământul supletoriu *). 217. $ III. Formele ordinare ale prestaţiuneî jurământului decisoriu. Jurământul este, în general, un act prin care invocăm pe D-zeu ca martur al verităţeî unuî fapt sâu al unuî angagia- t. VIII, ed. IV), p. 101-192; Curtea dc Apel din Ia&T, Secţia 11-a, 27 Martie 1881, (în Drept. 1832, No. 4, p. 24). î) După codicele Caragea, Part. VI, cap. II, art. 45, jurăuiuntul deci-sor nu putea avea loc, de cât docă există un început de dovadă (Cas. K. I, 1 Martiil 1871 ; C. Ap. Bucurescî, II, 4 Februariu 1875, în Dreptul, No. 56'1875. 2) Cass. R. I, 7 Noembrw 1879: I, 18 Noembre 1881; 17 Februarie 1876; Demolombe, t. XXX, No. 5**3 et eeq.— Laurent, Principis dt droit civil, t. XX, No. 259 et seq. şi Curtea de Casaţie din Belgia. 3) Cas R. I, 25 August 1879. 4) Bonnier, t. I, No. 413. p. 521. PARTKA 111. 31 — 482 — ment şi ca resbunâtor al credinţei jurate (al sperjurului); cu alte cuvinte, el are de obiect de a pune declaraţiunile aceluia care'l prestâză sub paza sentimentelor sale religiOse, şi de a înlocui probele ce el nu p6te aduce, printr'o declaraţiune sprijinită pe temerea de a comite un sperjur şi de a atrage a-supra luî resbunarea divină. Jurământul având dâră de obiect de a da o sancţiune re-ligiâsă (temerea de D-zeă) unei afirmaţiunî, trebue să se facă după îorme'e solemne adoptate de religiunea aceluia ce'l prestâză. Preşedintele, în audienţă publică, expune părţeî, maî înainte de a se săvârşi jurământul, faptele asupra cărora are să jure, şil aduce aminte pedepsele contra sperjurului (art. 238 pr. civ. şi art. 293 cod. pen.). Acâstă exhortaţiune sâă admonestaţiune este urmată de un interval. Jurământul, afară numai decă este urgenţă, nu se va presta îndată, la aceiaşi audienţă, ci la audienţa următdre. Se chiamă partea a'şî lace reflexiunile sale. Nu se pune ast-fel partea în mod brusc între consciinţa sa şi temerea de a retracta alegaţiunile sale făcute maî înainte. «Precipitaţiunea, sentimentid uneî false ruşinî, când a prescris forma in care jurământul trebue să se presteze, să nu ţină socotâlă de tradiţiune, adică de formele usi-tate mai înainte în România pentru jurămentul istraeliţilor. Orî, dâcâ consultăm vechia nâstră jurisprudenţa sâă practică judiciară, găsim că istraeliţiî aă fost tot-d'a-una supuşi a presta jurămentul more judaico, în Sinagogă, pe tablele luî Moise. Anaforaoa Logofeţiei Lreptâţel din Moldova, din 1844, Iuniu 13, sub No. 4013, aprobată de Domn, arată tâte formalităţile solemne ce aă a se păzi, precum şi formularul jurământului more judaico 2). Noî credem, că primul sistem se pâte susţine cu o ore-care 1) Consultă, C. Gabrielescu, Natura jurămentulut şi jurămentul more judaico, (Craiova, 1889. în 8°). Acostă monographie face on6re tânărului magistrat. 2) Vedî infra reproducerea acelei Anaforale cu anexele eî.—In Colecţia Sc. Pastia, p. 519—532. Digitized by — 490 — tărie în Francia, (de şi, chiar acolo cestianea este viii controversată), !) unde formula jurământului ordinar este f6rte simplă; ea consistă în a ridica mâna dreptă în sus şi a (Jice: „Jur". Orî, o asemenea formulă de jurământ nu repugnă is-raeliţilor; decî, se pate (Jice, până la un 6re-care punct, că nu li se pate refusa dreptul de a presta jurământ în forma ordinară. La noî, ansă, legiuitorul a atribuit maî multă importanţă solemnitate! jurământului; de aceia a prescris nisce forme exteriâre şi cuvinte sacramentale proprii religiuneî creştine. De unde urmâză, că precum nu pot fi obligaţi la dânsele ceî de rit necreştin, când religiunea lor repungă asemeni ceremonii sâă formalităţi religiâse, fără a se viola libertatea conştiinţei şi a cultului, de asemenea, eî nu pot fi dispensaţi de a îndeplini pe acelea carî sunt proprii rituluî lor, fără a li se crea un privilegia. Este de observat că, chiar in Francia, nu toţi istrailiţiî sunt dispensaţi de a presta jurământul more-judaico. Aşa, israeliţiî din Algeria, (chiar istrailiţiî judecători şi membrii consistorielor din Algeria), sunt supuşi acestui rit solemn de a jura împrumutat de la Talmud, care nu este alt ceva de cât codicele religios al istrailiţilor sâă comentariul legilor luî Moise 2). De asemenea, istrailiţiî din Alsacia. Lorena şi alte provincii de Nord, unde eî au păstrat in totă curăţenia cultul lor Mosaic 8). t 1) Bonnier, op. cit, t. I, p. 529 şi 530. 2) Curtea din Alger, 18 Iunitt 1845 ; Decret, din 2 Septembre 1835 ; Ordonanţa din 9 Nocmbre 1845* 3) Dalloz, V° Serment, No. 25, care citeză în acest sens şi o circulare Ministerială către procurorul imperial din Mayence. Ve formalitate. Nu împărtăşim opiniunea acestui mare jurisconsult, pentru-că: a) ea presupune că toţi atheiî au în acelaşi grad sentimentul moralităţei şi al onestităţeî, şi că o simplă afirmaţiune-pe onăre şi consciinţa l-ar lega faţă de eî însă'şî şi de societate; ceia ce nu este adevărat; b) pentru că Laurent, fiind unul din partisaniî înfocaţi aî opiniuneî că, natura jurământului judiciar în legislaţiunea franceză şi belgiană, este pur civilă, logica trebuia să '1 conducă la conclusiunea diametral-mente opusă. In adevăr, la Francezi, la Belgianî, etc, formula tradiţională a jurământului fiind: Jur," fără a maî adăoga: „înaintea lui D-zeu,a evident este că acel cuvânt: „juru nu implică afirmaţiunea sâu credinţa în existenţa luî D-zeă, decât pentru ceî care cred într'ânsa; numai ceî carî cred în D-zeu au dreptul de a vedea în rostirea acelui cuvânt un act religios *). Prin urmare, nimic nu opresce, dupe noî, în Francia şi în Belgia pe cine-va, orî-cât de atheu ar fi, de a presta acel jurământ, şi refusul de a '1 presta sub pretext de atheism-trebue să atragă consecinţa prevăcjută de art. 1361 c Napo- adică, decă nu avea certificate de la prot seO duhovnic că 'şî-a îndeplinit detoriile religi6se regulat, un timp 6re-care, (a postit, s'a spovedit, s'a grijit, etc.) Aceste calităţi erau cerute de pravila bisericescă. îndreptarea legeî, cap. 24, zeceala 5, p. 17 şi de Canonul 127' al Soborului de la Cartegena, i) In Francia, un proiect de lege propus de Guvern în 1882, şi amendat de Camera Deputaţilor, suprimase de la jurămentul juraţilor cuvintele : „Înaintea lui D-zeu şi înaintea dmenilor," cart implicaţi ere dinţa in existenţa lu! D-zeu, şi adăogase la jurămentul marturilor cuvintele: „pe onârea şi consecinţa mea," care, dupe părerea Camerei, excludea aceiaşî afirmaţiune în existenţa luî D-zeu. Der Senatul Francez a adoptat prima parte a proiectului şî a respins pe cea de-a doua, tocmai pentru că a considerat de inutilă acea adăogire de cuvinte. Cuventul „Jur' a fost considerat de Senat ca neimplicând afirmaţiunea în existenţa luî D-zeu, de cât pentru ceî care cred într'ânsa. (E. Garsohnet, op. cit. t. II, § 335, p. 528 text şi nota 17,. 13 şi 19). — 503 — leon (sâă art. 1211 cod. civ. rom.), adică, căderea în pretenţiu-nea sâă în propunerea sa de apărare. Jurisprudenţă şi doctrina, franceză şi belgiană, în general, se pronunţă în acest sens. Demolombe, de şi partisan al natureî mixte: civilo-religi6să a jurământului, comite aceiaşî neconsecenţă, credem, când susţine că şi chiar ceî recunoscuţî de atheî, decă refusă de a jura după formula ordinară, trebuesc să sufere consecinţa prescrisă de art. 1361 c. civ. fr.l). Opiniunea nâstră conciliază, ni se pare, maî bine libertatea, consciinţeî cu obligaţiunea legală de a presta jurământ. Nu se va putea opri o persană de a jura, după forma prescrisă de lege, sub pretext că este atheă; nicî dacă a jurat, a nu se pune temeiă pe afirmaţiunile sale, ca sub imperiul legeî Caragea. Observăm că, dacă se referă jurământul adversarului nu se pate schimba formula luî, adică trebue referit în aceiaşî formă în care s'a deîerit; în cas când se referă asupra altor puncte, art. 1211 c. civil este aplicabil, căcî ecuivalâză cu un reîus de a jura2). 220. § V. Efectele prestare! şi refusului jurământului decisoriu. Jurământul decisoriă odată prestat, presupunând valabilă transacţiunea pe care se basâză, are de efect de a termina în mod irevocabil contestaţiunea. Aceiaşî efect '1 are şi refusul părţeî adverse de a jura. Acela care a săvârşit jurământul ce 'i s'a deferit câştigă procesul, iar acela care nu a referit jurământul ce 'i s'a deferit, orî a refusat de a jura, perde procesul, conform art. 1212 c. civ. Jurământul decisoriă nu este de cât un fel de transacţiuno condiţională, prin care, cel care'l deferă, (Jice âre-cum adversarului săă: 1) Demolombe, op. cit. t. XXX, No. 657. 2) Cas. R. I, 3 Iunie 1872, Di: 1873, No. 2 p. 2. — 504 — «Jură, că eşti creditorul meă, şi 'ţi plătesc; că nu eşti debitorul meă, şi te socotesc achitat; că lucrul care este obiectul procesului este al tăă, şi ţi '1 las pentru tot-d'auna»; iar cel care'l referă (Jice adversarului săă: «Jură tu însu-şî că eşti creditor, că eşti proprietar, seă că nu eşti debitor.» Este just şi logic ca acela care jură, adică care primesce apelul făcut de adversar la consciinţa sa, să câştige causa, iar acela care a deferit seu refusat jurământul să cadă în cererea sâă excepţiunea sa. Jurisconsulţii romani se exprimaă ast-fel asupra efectelor deîerireî şi prestăreî jurământului: . Iz mir anderş der krist N. N. nit şildig.....rendlih oder . . . tuler, azoî vi eh zug. 10. Hot anderş der krist N. N. baî mir nit genemen . . . rendlih . . . tuler . . .die zahen, azoî vi eh hob ghezugt. 11. Hot anderş der krist N. N. baî mir iber ghelost . . . azoî vi er zugt. 12. Hoc eh anderş dem kristen N. N. nit antlighen . . . rendleh . . . tuler. 13. Hob eh anderş baî dem kristen N.|N. nită iber ghilost . . . tuler . . . rendleh. 14. Bin eh anderş demelt dorten ghivezen, azoî vi me zugt auf mir. 15. Hob eh anderş dem . . . ghizeen, oder hob eh epis ba .... ghinemen: oder hob eh.....behalten, azoî vi me zugt auf mir. Evreeşte cu litere române 525 — Tălmăcirea lor 1. De am ascuns eu lucrurile mele, seii banii meî. 2. De am eu maî mulţî banî, pre cât saă găsit la mine*. 3. De nu sunt baniî şi giuvaerurile ce s'aă găsit Ia mine zestrea îemeieî mele. 4. De nu este aşa precum (Jic eă, sâă de (Jic eă minciuni şi nu adevărul. 5. De sunt dator creştinului N. N. atâtea banî cât (Jice el. 6. De am luat aceştî banî, seă lucruri. 7. De n'am plătit eă chreştinuluî N. N. toţî baniî precum am (Jis. 8. De n'am prăpădit aceştî banî la creştinul N. N. în casă în dughenă, în ogradă, aşa precum zic eă. 9. de nu-mî este dator acest creştin N. N. . . . galbenîr seu leî, aşa precum zic eă. 10. De nu au luat de la mine creştinul acesta N. N.... galbinî.... leî... lucrurile acestea aşa precum — conchide de la asemănarea »eti noaseuiâiiai'ea mai multul' scrieri, care suni şi care nu sunt făcute de aceiaşi mână. ()bservăm. că acest mod de verificare nu pote avea loc din partea judecătorilor, col inaî.eurend. de cât la a treia audienţă fixată prin hotărîrea prepaiatore. In adever: In cea d'ântâiu audienţă tribunalul aplica art. R'4—172. In cea de a doua audienţă aplică art. 17:>. 174. 17"», 17C> si 17H. In cea de a treia audientă aplică art. 177. 179 si urm. Pe lângă proba prin comparaţiune de scripturi, judecătorii pot admite prin aceiaşi ordonanţă si proba prin marturî pentru faptele ce se invocă de părţî (ari. 17.*> alin. tf -l Carî sunt actele care pot servi de piese de comparaţiune V Art. 17."». 170 şi 177 respund la cestiune. Părţile trebuesc mat ântâiă să încerce de a se învoi asupra acestor acte de comparaţiune. şi deca se invoesc. atuncî judecătorii nu pot admite altele de cât cele indicate de părţî, tari. 17.V). Decă părţile nu se invoesc, judecătorii nu pol priimi ca acte de comparaţiune de cât următorele: a) Actele autentice; h) Actele private recunoscute de părţî;3} şi c) Partea din act care nu este defăimată seu tăgăduită, când numaî o parte din act s'a defăimai sen s'a tăgăduit. Tot o actele de comparaţiune se depun la grefa, dupe ce se subscriu de preşedinte şi de părţî (art. 17n>. i) Cas R, II, 18 Decembre 1870; 28 Martie 1872, No. 17, îu Bulit. I». K>:>. 2 Ca». R. I, 14 Maiu 1880, Bulet. p. 4H$. 3 Observăm că legea cere ca actele private să tie ncioiu.*attc părţi; ceia ce exclude actele private, carî deja, de maî înainte, intr'un proces între aceleaşi pilrţî «»> t'o.*f verificate in justiţie, fi nvttnva-rute prin hotărîre că emană d<: la partea căreia sf opune. Motivul pentru care legiuitorul a derogat aci de la regula rea judicată pro veritate habetitr, peutm care nu a acordat actului deja verificat un grad îndestulător de credinţă eft este adevdrat, sincer, este nesiguranţa iu arta experţilor, a căror artă este adesea conjecturală, precum nume-nW şi celebre exemple aîl dovedit Acesta restrieţiune este inaplicabila când pftrţile sunt de acord asupra «criptelor de compara[iune. — 547 — In cas do lipsă complectă s£u nenjungere a actelor de com-paraţiune, partea căreia se atribue scrierea seii subscrierea p6te îi îndatorai fi de preşedinte ca să scrie înaintea sa, s£ii sub dictarea sa. Kefusul de a scrie pote, dupe împrejurări, a fi considerat ca o recunoseere tacită a verităţeî actului contestat (art. 177). Verificarea prin comparaţiunea scriptelor se îace de către insa si judecători (art. 17i>. Legiuitorul nostru a imitai si aci pe cel Genevez tari. 250 c. pr. Gen.) si a înlăturat sistemul cod. pr. civ. Francez uirt. liHJ), care nu se încrede in luminile proprii ale judecătorilor si 7 oblir/ă de a numi experţî. La noî si la Genevezî, numaî d6eă judecătorii află de cuviinţă pot ordona ca acesta verificare să se facă de către omeni experinientaţî seu experţî (art. 180 »). 1/ Gas. R. ], 20 Februariu 1*91, Bulei, p. 194. Iată cum liellot justifică acesta inovaţiune seu preferinţă acordată luminilor proprii alo judecătorilor: „Fără a recurge la acele casurî devenite celebre prin erorea experţilor, la evenimentul întâmplat in Armenia, care a făcut ca Justinian să ia, pi iu No voia 73, nouî precauţiunî, seii la acelea ale călugărilor din Beauvais si la acela al vicaruluî Jouarre, pe carî ui le citeză juriştii moderni, (urjt Repertoire, dc jurispru* dence, V° Caut pa va ison d'îcrUuresj, experienţa baroului ne-a probat totă noînsemnătatea, inutilitatea, absurditatea chiar a raporturilor acestor maeştrii de scriere îmbrăcaţi cu autoritatea de experţi. A descrie minuţios, în limbagiul arteî, forma si posiţiunea literilor, a grămădi copilâresce expresiunî tcehnice, a pretinde la rigorea uueî demonstraţiuiiY fără a conchide, a întuneca prin eontradicerile lor maî mult de cat a lumina priu raţionamentele lor, iată ceia ce am vecjut, nu numaî într'o singură afacere, der in maî tote acelea unde, prin viţiul legeî, judecătorii au fost ohli, lit. b pr. civ.), decă se procede în viitor, intralt proces ivit intre aceleiaşi părţî. la o none" verificare de scripte şi nu va putea fi atacat pe calea falsului. Actul verificat, din contra, nu va putea servi de act de comparaţiune şi va putea fi a1a-«*at pe calea falsului într'un alt proces. Găsim aci o derogaţi un e de la regula „res judicata pro veritate habetur". ci Decă actul autentic seii sub semnătură privată a fost a-tacat-în fals si nu sa stabilit falsitatea luî, atuncî tribunalul priimesce artul şi\ consideră ca recunoscut. Actul sub semnătură privată defăimat, dobendesee o forţă probantă egală cu aceia a unuî act autentic (art. 117t> e. civ.). Spre diferinţă de caşul precedent, acest act defăimat va putea servi ca aci de comparaţiune într'un alt proces între aceleaşî părţî. Aci va trebui să facem aplicaţiunea reguleî „res judicata pro veritate habetur." d) Decă, din contra, se slabilesce că actul defăimat este in adevcr fals. atuncî tribunalul declară actul respins şi ia me-surî ca. să nu se maî facă us de densul în viitor, adică liotă-rasce suprimarea seii reformarea actuluî (art. 18*2 pr. civ.). Suprimarea este nimicirea seu distrugerea materială a actuluî: pre când reformarea este un fel de nimicire morală seu legală a actuluî, care resultă din declaraţiunea tribunalului că este fals şi lipsit de orî-ce forţă probantă. Reformarea se face inscriindu-se hotărîrea pe marginea actului recunoscut de fals. Ea are loc în caşurile în carî suprimarea materială a actuluî este oprită de lege. Exemplu: este vorba de un act al stăreî civile, seu cand deţinetorul actuluî este necunoscut. Suprimarea şi reformarea se fac de către grefier. Fiind ensă că aceste mesurî sunt de natură a causa o pagubă ireparabilă purtătorului actuluî, legea, prin art. 183 pr. civ., dispune că hotărîrea nu se va putea executa de cât dupe ce va fi dobândit „autoritatea lucrului judecata Aceste cuvinte lasă ensă — 552 — a înţelege, că s'ar putea face suprimarea şi când hotărîrea este dată în ultima instanţă. Credem ansă, că nu se va putea executa, până ce nu vor expira şi căile extraordinare de atac contra hotărîreî, adică: revisuirea şi recursul în casaţiune; căcî, într'alt-fel, s'ar causa părţeî care deţine actul un preju-diţiă ireparabil, în cas când s'ar casa orî revisui decisiunea pronunţată în ultima instanţă. Când a fost cas de suspendare a instanţei civile penă la judecarea falsului de instanţele penale; ceia ce a putut avea loc în caşul arătat: de articolul 170 procedura civilă, de articolul 462 procedura penală, precum şi în caşul când preşedintele sâu Ministeriul public găsesce, în cursul procedureî ve-riîicăreî scriptelor, indicii carî ar bănui cine este autorul orî complicele falsului şi acesta ar fi în viaţă, (art. 181 pr. civ., art. 405 pr. penală), — atuncî, după ce juridicţiunile penale statuâză definitiv asupra falsului, juridicţiunile civile, carî suspendaseră cursul procesului în care s'a ivit falsul incident civil, reîncep a da curs acestui proces principal. 229. § V. Care este influenţa hotărîrei juridicţiunei penale date asupra falsului, în ceia ce privesce soluţiunea afacere! civile, în cursul instrucţiune! căreia s'a ivit falsul incident Acâstă cestiune nu este de cât o iasă a uneia din cele maî viuî şi controversate cestiunî în sciinţa dreptului, şi anume, aceia de a se sci: care este influenţa hotărîrei penale asupra diverselor acţiuni şi cestiunî civile; s4u a penalului asupra civilului, în general. Maî ântâiă, să înlăturăm din discuţiune caşul când persana vâtămată printrun delict, un fals de exemplu, s'a constituit parte civilă în procesul penal. Este evident că atuncî acţiunea civilă ea însă'şî a fost în mod irevocabil judecată de tribunalul penal. Să presupunem acum că Ministeriul public a deschis acţiunea publică, şi că partea vetâmată nu s'a constituit parte — 553 civilă. Aci se nasce dificila cestiune de a se sci, decă hotărîrea dată pentru seîi contra acusatuluî, trebue a avea efect în privinţa acţiunei civile şi carî sunt limitele acelui efect. Maî multe sisteme se găsesc în presentă. Nu vom expune aci de cat două, carî ni se par maî acreditate. l-iul Sistem. Se p6te formula ast-fel: In tesă generală, hotărîrea penală are autoritatea lucruluî judecat asupra diverselor acţiunî civile, carî resultă din aceleaşî fapte, precum şi asupra diverselor cestiunî civile ridicate de acţiunea publică, şi carî aii fost judecate prin hotărîrea juridicţiuneî penale, cu condiţiunea numaî ca acesta juridicţiune să fi fost competentă. DupS acest sistem, judecătoruluî civil nu 'î este permis, fără a comite un exces de putere, de a nu recunâsce, tle a nu admite ca constant, de a contrazice, aceia ce a re-nias ca judecat de juridicţiunile penale, în ceia ce privesce urmât6rele treî cestiunî: a) asupra existenţei orî neexistenţeî faptului; b) decă prevenitul este orî nu este autorul seu complicele; c) decă faptul 'î este orî nu imputabil. Aşa deră, dupe acest sistem, autoritatea hotărîreî penale în privinţa intereselor private seii civile nu este nemărginită seă absolută; ea nu se aplică de cât la cestiunile de fapt, cari aii fost în realitate şi necesarmente judecate de juridicţiunea penală. Maxima: „Le Oriminel emporte le Civil" (penalul are autoritate asupra civilului), este deră circumscrisă în aceste limite. Acest sistem se baseză pe următ6rele motive : a) Acţiunea publică fiind exercitată de M. public, care re-presintâ Societatea, şi care urmăresce în numele ei represiunea infracţiuneî, ceia ce este judecat faţă cu Societatea, trebue a fi considerat ca adeverat pentru toţi cetăţenii, căcî toţî ati fost parte în proces. b) Este mare interes pentru Societate ca hotărîrile date în materie penală (care este de ordine publică) să nu fie contrazise, combătute în materie civilă (care este de interes privat) de juridicţiunile civile. c) Autoritatea publică. M. Public, avend mai multe mijlOce — r>:>4 — la disposiţiune spre a face proba infracţiune?, hotărîrea dată de o juridieţiune penală, asupra eestiunilor relative la existenta faptului si culpabilitatea agentului, va fi dată cu mai multă cunoscinţă de causă, şi prin urmare va oferi mai multă garanţie de cât hotărîrea pronunţată asupra aceloraşi cestiunî de juridieţiunea civila. d) Judecătorii penali sunt judecat orii nat urali aî acestor cestiunî, fiind-că sunt specialmente însărcinaţi a le judeca. o) In fine, principiul că hotărîrea penală are autoritatea lucrului judecat asupra acţiuneî civile, care resulta din acelaşi fapt, este consacrat in termeni nu formali, este adevărat, dâră virtuali (impliciţi) prin legi, carî 1 recunosc aplieându'l in diferite ocasiunî. (Art. 180. 217 c. civ. \\. corespondent cu art. 1<>8 şi 253 c. civ. Fr. si Bclg.). Partisanii acestui sistem ensă. sunt de acord a face o dis-tincţiunc pentru aplicarea sa exactă. Eî disting hotărîrile penale motivate, de hotărîrile penale nemolivate: 1°) In ceia ce privesce hotăririle motivate (de ordinar ale tribunalelor de poliţie şi tribunalelor corecţionale), ele au o autoritate absolută in privinţa tutulor eestiunilor de fapt, pe cari necesarmente judecătorul penal le-a rcsolvat şi inserat în sentinţa, spre a putea ajunge la motivarea hotărîreî sele de culpabilitate seu de neculpabilitate penală. Acesta autoritate este absolută iu privinţa tutulor persanelor (erga omnes), fără a distinge decă au figurat seu nu Ca parte in procesul penal. 2") In ceia ce privesce hotărîrile nemotivate, carî se mărginesc in a declara numai că inculpatul seu acusatul este seu nu culpabil, precum sunt tot-d'a-una verdictele juraţilor, şi ar trebui să fie une-orî sentinţele tribunalelor de simplă poliţie şi de poliţie corecţională, o sub-distincţiune se face în privinţa terţ iilor, intre hotărîrea de condemnare ide culpabilitate) si hotărîrea de achitare (de neculpabilitate). Hotărîrea de condemnare are puterea dc lege nu numai contra condemnatuluî. dâră si în privinţa terţiilor cari nu au - w -- ;>,>o - fost şefi. carî in lipsă de calitate, nu aii putut îi părţî in procesul penal. Kxemplu : când acusatul a fost condemnat pentru fals în scrierea unui testament, legatarii nu maî pot veni înaintea juridicţiuneî civile spre a presintă ca adeverat aceia ce juridicţiunea penală a declarat că este fals. cu tote că el nu au fost chemaţi ca parte, adică a ti fost streini de desbaterile procesuluî penal. Articolul 4f>i> pr. penală (coresp. cu art. 40:» e. instr. crini. fr. şi bolg.) si art. lS2pr.civilaieoresp.cn art. 241 pr. civ. fr.), cu tută diferinţa de expresiuni întrebuinţate în ambele texte, au acelaşi înţeles, adică, că Imlărirea juridicţiuneî civile seu penale, care ordonă ca actele declarate de false să fie restabilite, şterse seu reformate, are o autoritate absolută, orga omnes. De asemenea, decisiunea dc eondem-nare a acusatuluî pentru că a falsificai seu distrus proba ce-lebraţiuneî legale a uneî căsătorii, constată existenţa legală a acestei căsătorii, si. inscripţiunea sa in registrele stâreî civile, asigură căsătoriei, din dioa celebrăreî sele, tote efectele civile, atât in privinţa soţilor cât şi în privinţa copiilor născuţi din acea căsătorie. (Art. lHOe, civ. coresp. cu ai-t.lSWe.civ.fr. si belg.). Puţin importă decă părţile interesate la existenţa orî neexistenţa căsătoriei aă figurat orî nu în instanţa penală. Hotărî rea de achitare a acusatuluî. de exemplu, pentru crima de fals seu de distrugere a probei legale a căsătoriei, implicând numaî negaţi unea orî-căreî intenţiunî criminale din partea agentului, fără a decide ceva asii pro verităţeî, sinceritate! actuluî atacat in fals. nu are nicî o autoritate în privinţa terţiilor carî nu aii figurat ca părţî in procesul penal, cari aii fost streinî de acest proces i) Sic. J. J. Haus, Principe* gâniraux du droit penal be\«/e, t. It, Nn-. 1247. Vedî fi No. 1243, unde dă aceiaşi soluţiune pentru ac naţiunea de paricid, de bigamie, în ce privesce raportnl de filiaţiune, seu existenţa ori neexistenţa a două căsătorit. Ye7:> c. civ., dupe can», convenţiunile n'aîi efect de cât intre părţile contractante; si b) prin principiul pus în ari. !>74 c. civ., dupe care,, creditorii pol alaca în numele lor personal actele făcute de debitori in frauda drepturilor lor: -2°) Decă este vorba d<> ho-tdrh'iy legea paralizoză seu neulraliseză efectele S'£tăinăt6re pentru terţii prin două mijloce, carî suni corelative acelor carî att de scop de a neutraliza consecinţele uneî convenţiuni: «i prin finele de nepriimire contra autoritate! judecatei în care nu a figurai ca parte, fine de nepriimire înscris implicit in art. 1201 : „res inter al tos judicata alteri neque nocere, neque prodesse potestu; b) printro acţiune tindend la anularea hotărîrel chiar, adică terţia oposiţiune seu 'contestaţiune la executarea hotărîreî (art. 2ÎM» şi urm. pr. civ.); —;>°) Decă e*b> vorba dc nn proces deja început, încă pendinte, legea permite unuî al treilea de a interveni in acel proces (art. 247 2V2 pr. civ.). Decî. avem două mijloce reparatorii si unul preventiv. Nu ne vom ocupa aci de cât de intervenţiune. adică de acest mijloc preventiv. 231. lntervcnţiunea este o cerere făcută in cursul uneî instanţe principale de către un al treilea, (un terţiu, seu un aifant causeî care are interes în contest alunea ce se urmeză între alte persone şi la (.'are el nu a fost chemat '). Scopul ii Cererea de intervenţiuno este o cerere principala, in ace«t sens că, dă nascere uneî judecăţi şi are loc iotro persone care nu aveau judecaţii, adică pentru prima oră se judecă asupra acel ut drept. Este o cerere lncîdtnttf, fiind-că se na.tce în cursul unuî judecăţî în- eî eslo do a se recunosce un drepl de proprietate seu de creanţa., pe care forţa executorie a sentinţei '1 va respecta. Intervenţiunea trebue a fi distinsa de conteslaţiunea seu opo-siţiunea la executarea uneî hotărîrî, despre care trateză, art. Mim si urm. pr. civilă: cu tote că amendouâ se pot face de către aceleaşi persone. Intervenţiunea se face în cursul chiar al procesului ce se urmeză între alte persone. şi înainte ca să se fi dat hotărîrea care ar putea votanta drepturile intervenient uhu (mijloc preventiv), (lonleslaţiunea seu oposiţiunea la executare [la tierce opposition) din contră, nu se face de cât dupe ce procesul sa terminat si s'a dat hotărîrea, si se invocă maxima: „res inter alios judicată alieri îieque no-cerr. ueque prorfesse potest" ca mijloc reparator1)- Intervenţiunea se ptite face de toţi acei cari aii un interes născut si direct la sOrla. contestaţi uneî ce se urmeză între alţii, cărora le-ar vetăma sentinţa viitore. din causă că ar putea crea un preiudoţ defavorabil seu implica recunoseerea unui drept ne-compatibil cu acela ce eî pretind că aă. Acesta este regula generală. Aceste persone pot fi un terţiă seu un ayant cause 2). Intervenţiunea pole avea loc: a) In interesul reclamantului şi al seu. Exemplu: Yendăto-rul intervine în procesul de revendicaţiune al unuî imobil. cepute. Prin urmare, intervenţiunea apare ca incidenţă iu privinţa instanţei, «Icră ca principală în privinţa dreptului şi a părţilor. 1) Uonnier eu drept cuvânt dice, că terţia oposiţiune este o interven-ţiune ; d«'ră o intervenţiune apres eoitp. 2) Terţii, adică pers). De şi legea (Jice că trebue să se facă prin act scris, totuşi, nu se p6te contesta că ea se p6te îace şi verbal înaintea tribunalului; căci, judecătorii luând act do declaraţiunea părţilor, atestaţiunea lor ţine loc de acel act cerut pentru a constata consimţământul lor; destul numaî ca părţile litigante să declare categoric că cer închiderea procesului închiderea apare 6nsă şi sub forma unei desistări. perempţianeî şi a termenilor unor acte judecătoresc! într1o parte a ţereî, din causa operaţiunilor rSsboiulu! Ruso-Româno-Turc din 1877 ; legea din 19 Februarifi 1830 pentru suspendarea prescripţi-unilor, perempţiunel şi a termenilor, de la 15 Ianuariu 1880 pduă la Martie 1880, înaintea Curţeî şi a Tribunalul ut din Ia^î, din causa incendiere! Pliatului de justiţie şi administrativ din Ia?t; legea din* 1889, din causa incendiere! localului tribunalului din Brăila, etc. ii Cas. R. 14 Ianuaritt 1880. In vechiul nostru drept, în Moldova, în-c/iiderea avea loc cân). In adevăr, când este temere că liniştea publică va fi tulburată de o parte din locuitorii comunei unde se află reşedinţa tribunalului, fiind-că eî se găsesc interesaţi în proces, seu personal, seu pentru că se află în raporturi de rudenie cu una din părţile care se judecă, pentru ce strămutarea s'ar admite-in materie penală şi s'ar refusa în materie civilă? Ordinea publică este tot atât de mult în pericol de a fi tulburată şi într'un cas şi într'altul; interesul, pentru buna administraţiune a justiţiei, ca judecătoriî să nu he bănuiţi de parţialite este aceiaşî şi într'un cas şi într'altul. D6r cine p6te face cererea de strămutare? Distingem: a)< Deca este vorba pentru causă de nesiguranţă publică, Ministeriul public singur are dreptul de a provoca stămutarea;derâ cererea seă recursul trebue sâ '1 adreseze Ministrului justiţiei, şi, numai acesta, apreciând motivele, p6te ca să ceră de la i) Curtea ndstră de Cacaţiuue, prin o decisiune a sa din 1892 a admis strămutarea procesului civil, supranumit nal milionelor", dintre Principele Gr. M. Sturza, Dim. M. Sturza şi Principesa Gorceacoff, de la Curtea de Apel din Iaşi la Curtea de Apel din Bucurescî». Cităm acest cas: exempli gratia. — 597 — ♦Curtea de Casaţie strămutarea (art. 539 comb. art. 541 c. pr. -pen.). Motivele nu sunt de natură a fi definite: Guvernul le -apreciază şi le indică, iar Curtea de Casaţie le examineză şi le «cântăresce; 6) Decă este vorba pentru suspiciune legitimă, cererea se p6te face atât de partea interesată, cât şi de către M. public -de-a dreptul la Curtea de Casaţie (art. 539 şi 541 pr. pen.). Motivele de suspiciune sunt de asemenea nedefinite. Dâr cine va judeca cererea de strămutare pentru legitimă suspiciune sâu nesiguranţă publică? Unii,J) susţin că judecătorul cempetinte va fi tribunalul .imediat superior tribunalului asupra căruia planeză bănuiala. Argument de analogie din art 262 şi 263 pr. civ. relativ la regulamentul de competinţa. Alţii, susţin că va trebui să se aplice regulele de competinţa şi de procedură trase de art 266 şi urm. pr. civ., pri-vitâre la cererea de strămutare pentru causă de rudenie sâă >de afinitate, şi prin urmare, cererea se va judeca de către însă'şî tribunalul seu Curtea de Apel investită cu judecarea procesului principal. Noî credem că va trebui să se aplice, prin analogie, disposiţiunile art. 539 şi urm. pr. penală. Afară de acesta : a) Art. 36 din legea: Curţeî de Casaţie (Jice că cererile de .strămutare pentru suspiciune legitimă şi siguranţă publică se vor judeca de acâstă Curte, fără a distinge daca pricina este penală ori civilă. Jj) Art. 262 şi 263 pr. civ., nu sunt relative la cestiune. c) Art. 266 şi urm. pr. civ. nu se pot aplica prin analogie, ele 6re-ce, ele regulâză procedura pentru o cerere de strămutare care urmâză să fie cercetată maî ântâiă de judecătoria •care este investită cu judecarea chiar a procesului principal, şi a căreia hotărîre pentru strămutare este supusă apelului sâă recursului în Casaţie. i) Cas. Fr. 2 Iulitt 1845 (Sirey, 45, 1, 487); Colmet-Daage, sur Boitard, t. I, No. 562, p. 541; 8ăndulesea-Nănoveanu, op. cit. p. 601. — 598 — • d) In fine, Curgea de Casaţie are competinţa generală de-a determina instanţa care are să judece o afacere, ori de-câte-ori printr'o lege specială nu se determină care este autoritatea competinte de a o judeca. Aşa dâr, după acâstă opiniune, care este împărtăşită şi de jurisprudenţa Curţeî de Casaţie,l) cererea de strămutare pentru suspiciune legitimă şi siguranţă publică se judecă de acâstă supremă Curte. Dacă cererea este admisă, procesul se va trimite în judecata uneî alte juridicţiunî de aceiaşî grad sâă calitate cu juridicţiunea care fusese maî înainte investită. In cas când toţi membriî urtuî tribunal sâă Curţi vor fi recusaţî, sâu în aşa număr, în cât ceî-l'alţi să nu maî pată fi în număr suficient de a judeca, şi prin urmare cursul justiţiei s'ar găsi întrerupt, va îi loc la strămutare a procesului, căci recusarea implică în sine un motiv de legitimă suspiciune, şi dâr, procedura credem că va fi aceiaşî. Curtea, de Casaţiune singură va indica tribunalul sâă Curtea de Apel de trimitere iar nu tribunalul imediat superior2). In acest cas nu pâte îi vorba de recusaţiunea propria $isă, despre care ne vom ocupa imediat. Observăm eă cererea de strămutare se pâte face în mod util, în orî-ce moment s'ar nasce causa de suspiciune legitimă, de nesiguranţă publică sâă imposibilitatea de a judeca. Cererea de strămutare pâte avea loc şi în cas de supre-siune a tribunalului sâă Curţeî, sâă de separaţiune de teritoriu, căci şi atuncî este imposibilitate de a judeca; cursul jus- 1) Mourlon, op. cit. p. 303, nota ; Cas. R. I, 9 Octombre 1874, Bulet. p. 223. Contra, Cas. secţ. civ. 1868 decis. 190, Bulet. p. 358. 2) Cas. R. II, 1871, decis. No. 250, Bulet. p. 62 ; II, 1891, decis. Ne. 137, Bulet. p. 256. Vedî si art. 19 din legea org. jud. actuale, care-acordă Ministrului justiţiei dreptul de a delega unul s6tt mal mulţi' judecători de la un tribunal vecin seă limitrof, în cas când numărul judecătorilor nu se pdte complecta din causă de vacanţă seu\ ^circumstanţe analoge", în care pot intra recusaţiunile, abstenţiunile» maladiile fi orî-care altă împedicare legitimă. Digitized by — 599 — tiţiei se găsesce întrerupt. Se vor aplica der aceleaşî regule, afară numaî decă verî-un text special de lege ar decide contrariul. CAP. XV DESPRE RECUSAŢIUNE Sumariu: 255. Ce este recusaţiunea propriu ). Dacă între judecător, femeia sa, descendenţii ori ascendenţii săi, său afinii săî, de aceiaşi linie, şi una din părţi, orî soţia şi rudele sale in linie drâptâ, a fost o judecată criminală în decurs de cincî anî înaintea recusăreî (art. 275 No. 3). Fiind-că inimiciţia care resulta dintr'un proces criminal este maî gravă de cât aceia care nasce din resentimentul uneî a-gresiunî, injurii său ameninţări, de aceia legea a fixat un termen mai lung duratei presumate a uneî pasiuni maî viuî. Observăm de asemenea, că pe când in caşul precedent legea nu se preocupă de cât de o agresiune, injurie sâă ameninţare din partea judecătorului, personală, aci legea consideră ca o causă de recusaţiune un proces criminal chiar între rudele sâu a-, liaţiî judecătorului şi acelea ale părţeî, cel puţin în linie directă. Prin judecată criminală, credem că legea a înţeles judecată penală, adică, în materie de crime, delicte şi contravenţiunî. IV-a Categorie. Came de recusaţiune fundate pe amorul propriu al judecătorului Aceste cause sunt în număr de patru şi anume: 1°) .Dacă judecătorul a pledat sâă 'şî-a dat opiniunea înscris în acel proces (art. 276 No. 6). In acest cas judecătorul» identificându-se cu causa pe care o susţine prin cuvântul şi condeiul săă, 'şî înstreinâză libertatea judecatei şi devine recusabil. Cu tâte acestea, nu trebue a exagera aplicaţiunea a-cestuî principia. Legea face recusabil pe judecătorul care a scris asupra procesului actual. Dacă teoriile sâă opiniunile judecătorului s'aă manifestat deja asupra uneia sâă maî multor cestiunî de drept, identice cu acelea ridicate de procesul pendinte înaintea Tribunalului, prin veri-o scriere sâă disertaţiune a sa, ca jurisconsult sâă ca profesor, imparţialitatea judecă- FARTKA 111.' 89 — 610 — torului nu a rămas maî puţin întrâgă; fiind-că o opiniune teoretică consemnată într'o carte săă disertaţiune juridică, nu este de cât o nobilă sforţare de a descoperi veritatea, risipind nuoriî sâă umbrele ce o înconjâră. Scopul ce şî propune a atinge jurisconsultul este prea nobil, pentru ca să compromită demnitatea şi independenţa 'magistratureî. A decide alt-fel, âr îi a priva Tribunalul de luminile magistraţilor celor maî instruiţi şi laborioşî. 2°) Decă a maî luat parte la acest proces ca judecător, arbitru sâă expert (art, 276, No. 7). Judecătorul nu va fi recusabil de cât dacă a dat hotărîre în aceiaşî proces, sâă în aceiaşî cestiune, în contra părţeî care '1 recusă, căcî nu maî atuncî pâte îi presumat că se consideră deja legat prin hotărîrea dată maî înainte. Acâstă causă de recusaţiune se va aplica, când printre judecătorii de la tribunalul de Apel s'ar găsi veri-unul, care a statuat în prima instanţă în contra părţeî care 1 recusă, sâu când la. tribunalul înaintea căruia Curtea de Casaţiune va trimite afacerea, spre a îi judecată din nou, va fi verî-un membru care a contribuit la darea hotărîreî ce s'a casat. :i°) Decă a depus ca martur în aceiaşî cestiune sâu proces (art. 276, No. 8). Judecătorul care a depus sub prestare de jurământ ca martur, asupra unor îapte relative la procesul care se desbate înaintea luî, chiar sub o altă formă, este recusabil, pentru că amorul său propria, este angagiat. Legea a trebuit să garantâze, atât pe judecător contra orî-căreî pre-ocupaţiunî personale în stare de a atinge libertatea opiniuneî sale, cât şi pe împricinat în contra bânueleî de parţialitate a judecătorului, că nu va judeca: secundum aîîegata et probata. 4°) Dâcâ 'şî - a manifestat public opiniunea sa mai înainte ile a pronunţa hotărîrea (art. 276, No. 9). Acest cas de recusaţiune esle împrumutat de la legea de organisaţiune judecat orâscă a Cantonului de Geneva (art. 104, No. 5); el nu există în legislaţiunea actuală Franceză, de şi exista sub imperiul Ordonanţei din 1667 (art. 6). Un vechia jurisconsult Digitized by — Cil — francez, Maynard, citat de Boncenne, spune, că în timpul sSâ, se afla în Parlamentul din Tulusa un consilier care, spre a determina maî uşor pe împricinaţi să se împace, nu lipsea nicî-o-dată de a (Jice unuia: «afacerea ta nu este bună,» iar celuî-l'alt: «aî să per(Jî procesul,» şi de ordinar, dacă amen-douî împricinaţi! se aflau în faţa luî, de a le (Jice: «sunteţi nisce cârcotaşi, şicanatorî seu târâie-brâii (des brouiltetirs et cliicaneurs). Fiind-că acest obiceiu al acestui judecător era cunoscut de intregul Parlament, orî de câte orî verî-un împricinat propunea recusaţiune contra luî basată pe acest motiv, că 'şî-a manifestat deja public opiniunea sa, Parlamentul sâu Curtea admitea recusaţiunea, fără ca să'şî maî dea osteneala de a verifica deca faptul era adeverat orî nu. Secţiunea Tribunatuluî propusese de a se reproduce asupra acestui punct textul Ordonanţei din 1M7, (tit. 24, art. <>), der acest amendament la art. 378 c. pr. civ. fr. nu a fost priimitl). Legiuitorul nostru, ca şi cel Genevez, a admis acest motiv de recusaţiune, hind-că este fundat pe amorul propriu al judecătorului care s'a pronunţat în public asupra procesului, maî înainte de a se fi judecat. In adevâr, este gravă bănuială ca, spre a nu fi blamat, deconsiderat de către însă'sî colegii sol şi de public, 'şi va menţine opiniunea sa; cu t6te că pote din instrucţiunea causeî, din desbaterile ce ar urma, ar fi trebuit să. aibă o opiniune contrarie de cea exprimată in public. A-fară de acesta, legea a trebuit, pe de o parte, să dea o sancţiune efectivă principiului fundamental in materie de distri-buţiune a justiţiei, că judecătorul trebue să judece: secundum allegata et probata, iar pe de alta, să pună o stavilă obiceiului unor judecători de a se amesteca în afacerile litigiose ale altora, de a servi de consilieri părţilor litigante, de a'şî exprima opiniunea lor, sub forma unuî oracol, asigurând că ea va'fi de sigur împărtăşită de colegii lor, graţie, negreşit, va-loreî seu influenţei lor personale. i) Boncenne, op. cit. t. 5, p. 500 ; Locre, Esprit du code de procedare. t. II. p. 52. — 012 — Nu trebue ca onârea judecătorului, consciinţa sa, să aibă. cea mai mică pată, nicî ca reputaţiunea sa personală să prii-mâscâ cea maî mică atingere, nicî chiar când ea ar veni de la colegii seî. Respectul şi ascultarea ce justiţiabiliî datoresc jud 'catoruluî sunt fundate tocmai pe încrederea ce comandă inte.;rilatea* sa, delicateţea sentimentelor sele, puritatea moravul-..or sale şi sânţenia vieţeî sale. Magistraţii trebuesc să se abţină nu numaî de la orî-ce act imoral, nepermis sâă pedepsit de lege, der şi de la tâte acele acte permise de lege, prin ele însăşi, ensă carî ar arunca o bănuială de cupiditate, de rea credinţă, dc imparţialitate asupra lor şi ar compromite onârea corpului din care fac parte. Cu Lote acestea, nu trebuesc exagerate lucrurile. O opiniune superficial exprimată într'o conversaţiune, care ensă nu are aerul uneî consultaţiunî, şi, adesea, asupra unor noţiuni necomplete, nu pâte înlănţui libertatea de cugetare şi de acţiune a judecătorului. In acest cas el nu va putea fi recusabil; cel mult, 'î recomandăm de a se abţine proprio motu. O observaţiune importantă mai avem de făcut, spre a termina cu motivele de recusaţiune a judecătorilor. Părţile nu pot exercita dreptul de recusaţiune de cât numai în caşul când judeeătorul, care are cunoştinţă că în persana sa există o causă de recusaţiune, nu a apucat mai înainte şi nu s'a recusat el însuşi. Legea, prin art. 278 pr. civ., impune judecătorului datoria de a declara însu'şî, tribunalului din care face parte, situaţiunea sa, şi completul judecătorilor va decide dacă trebue să se abţină. Numaî dacă a lipsit de a iace acâstă declaraţiune, sâă dacă nu cunâsce bănuelele carî apasă asupra luî, sâă dâcâ tribunalul nu a priimit cuvintele sale de abţinere, părţile pot exercita dreptul de recusaţiune conform legeî. Acâstă facultate o aă, chiar când judecătorul recusabil va fi manifestat intenţiunea şi ar fi luat an-gagiamentul de a nu lua parte la judecată. Acâstă îndatorire luată, în afară de formele prescrise de art. 274 şi urm. pr-civ., şi în împrejurări în cari convenţiunile dintre particulari 613 — sunt nule şi de nul eîect (art. 5 C. civ.), nu pote îi o pedică recusaţiuneî. D6r, din contra, judecătorul p6te să se abţină, cu aprobarea colegilor sâî, chiar în caşurile în carî el nu ar îi recusabil; el ensă nu este obligat de a se abţine când nu este recusat, şi, decă va îi luat parte la judecată, hotărîrea nu va îi nulă. Abstenţiunea este faptul spontaneă al judecă-• torului, care recunâsce în persana sa că condiţiunile de imparţialitate 1 lipsesc. Recusaţiunea este faptul justiţiabilului, care refusă de a avea de judecător în procesul seu pe acela care, după regulele ordinare de organisaţiune judecătorâscă şi de competinţă, este chemat de a'l judeca. Observăm că judecătorul recusabil va putea lua parte la proces, dacă tâte părţile cari figurâză în proces, şi car! vor îi capabile de a contracta prin ele însă'sî, vor declara direct, sâă prin un împuternicit special pentru acâstă, că prihnesc al avea de judecător. Hotărîrea trebue sâ facă menţiune despre acâstă (art. 279). Desistarea sâă renunţarea pe care o face o parte care este în drept de a recusa pe judecător, este în realitate un fel de transacţiune, care pate să'l fie pre-judiţiabilă. De aceia, ea nu se va putea legalmente face de -cât in formele prevăzute de art. 413 şi 1706 aiin. 2 cod. civ. 257. Care sunt persanele supuse recusaţiuneî ? Sunt: a) Judecătorii titulari sâă supleanţî; b) avocaţii chemaţi a complecta tribunalul sâă Curtea; c) membrii parchetului, când Ministeriul Public este parte alăturată; căcî, dacă este parte principală, nu se pate recusa, precum nu se pate recusa orice împricinat ordinar; ar fi fârte comod pentru o parte, de a scăpa de adversarul ei, recusându'l. Oficerul M. Public ansă care scie că există asupra sa o causă de recusaţiune este obligat de onârea, consciinţă şi delicateţea sentimentelor sale de a se abţine el singur; d) In fine, grefierii. In legea franceză grefierii nu sunt recusabilî, pentru motiv că preşedintele .sâă judecătorul delegat, trebuind a semna hotărîrile şi procesele-verbale, părţile nu aă a se teme că grefierii vor altera — «14 — a 'le vărul. Afară de acâstă, greutatea pedepselor ce legea pre--srrie pentru verî-o alteraţiunc, pentru orî-ce fals comis in exerciţiul funcţiunilor lor, sunt socotite ca tot atâtea garanţii iii lestulâtâre a regularităţei actelor lor. Din nenorocire, experienţa a probat contrariul, cel puţin la noî şi la Genevezî, şi d(» aceia, bine a făcut legiuitorul de a prevăzut recusaţiunea. grefierilor. Câte adăogiri, mărturisiri, omisiuni e în stare a face un grefier interesat seu de rea credinţă, maî ales într'o hotărîre, care, fiind un act autentic, partea prejudiţiată trebue să se înscrie în fals, spre a putea doborî neexactitatea sâu falsitatea. Câte cheltuelî şi sdruncinărî! Alteraţiunea ade-veruluî de către grefier, la noî, este cu atât maî de temut, cu cât judecătorii aă un fel de repulsiune pentru a redacta eî însă'şî hotărîrile şi, prin urmare, de a controla pe grefieri, de şi sunt obligaţi a face acâstă de noua lege de organisaţiune judecătorâscă. Trebue să recunâscem ensă că reala garanţia stă şi astă-(}î în integritatea, consciinţa grefierilor, şi că prea puţinî au abusat de încrederea ce li s'a acordat. 258. Când trebue propusă recusaţiunea ? Dacă judecătorul nu s'a abţinut sâă nu a fost autorisat a se obţine de către colegii seî, părţile au dreptul de a propune recusaţiunea: maî înainte de începerea desbaterilor asupra fondului, în procesele cari se judecă cu pledărî (art. 280 alin. 1), şi maî înainte ca partea să 'şî fi depus in scris memoriile şt actele ce'î servesc de mijlâce de apărare, în căuşele cari se judecă fără pledărî (art. 104). Dâr daca căuşele de recusaţiune s'aă ivit dupe începerea procesului, partea interesată va putea propune recusaţiunea îndată ce le va cunâsce (art. 280 alin, 2). De exemplu: procesul s'a amânat pentru altă di spre a se continua desbaterile, sâă pentru a se asculta conclusiunile M. Public. Dacă în acest interval s'a ivit veri-o causă de recusaţiune, va putea fi util propusă, căci nu se pote presuma . că partea a renunţat, când acea causă nicî nu avea fiinţă. () recusare tardivă este considerată ca |neavenită, şi, chiar - — 615 — judecătorul recusat va putea să participe la hotărîrea care respinge propunerea de recusare '). 259 Procedura şi hotărîrea asupra recusaţiunei. Efectele sile. Recusaţiunea se va propune printr'un act scris, dat preşedintelui, sâă daca ea este îndreptată în contra sa, dat judecătorului care 'î va ţine locul. Acest act va fi subscris de partea care propune recusarea seă de împuternicitul săă (art. 281). I^gea nu cere ca procuratorul să aibă o procură specială pentru a face recusaţiunile pe cari le crede necesarii2). Motivele de recusare trebuesc a fi clar indicate sâă articulate, îăcându-le plausibile 3). Actul de recusaţiune se comunică judecătorului recusat, care va respunde în scris săă verbal în camera de consilia. Nu se va face nicî un alt act de procedură (art. 272). Partea care a propus recusaţiunea nu este admisă a face verî-o desvoltare său observaţiune orală relativă la recusaţiune, pentru că s'ar atinge prestigiul judecătorului discutându-se în public asupra integritate! său on6reî sale; căcî orî-ce s'ar (Jice, orî-ce motiv de recusaţiune este ceva blesant, ofensator pentru judecătorul recusat4). Legea ne determinând modul cum se va îace probaţiunea căuşelor de recusare, în cas când judecătorul recusat contestă faptele alegate şi partea nu are verî-o dovadă scrisă de pre-sentat, credem că s'a referit asupra acestui punct la suverana apreciere a judecătorilor. Tribunalul sâă Curtea înaintea căreia s'a propus recusarea, va delibera asupră'î, după ce va asculta şi conclusiunile M. public, bine înţeles, dacă procesul este din acelea în carî conclusiunile M. public sunt obligatoriîfi). Judecătorul recusat nu va putea lua parte la acâstă deliberare 6). încheierea asupra 1) Cas. R. II, 12 Decembre 1879. 2) Cas. R. II, 10 Februarifi 1887, Bulet. p. 159. 3) Cas. R. II, 12 Decembre 1879. 4) Cas. Fr. 24 Decembre 1869 (Dall. 1870, 1, 139). 5) Vedî legea din 26 Octombie 1877, pentru atribuţiunile M. public. 6) Cas. R. II, 1 Februaritt 1884.. — 616 — recusaţiuneî se va putea citi în şedinţă publică (art. 283), numai decă causa recusaţiuneî e maî uş6ră contra demnităţeî judecătoruluî recusat. D6că recusaţiunea s'a priimit, judecătorul recusat se va retrage, şi nu va putea sub nicî un fel de cuvânt asista în cameră de consiliu la deliberările judecătorilor asupra procesuluî (art. 284), sub pedepsă de nulitate sâii casare a hotărîreî ce s'ar pronunţa; căcî este de temut, că judecătorul recusat a putut să influenţeze asupra colegilor sâî la darea hotărîreî şi prin urmare, scopul legeî nu a fost atins. Dacă recusaţiunea a fost respinsă, se procede imediat la judecata procesuluî în fond (art. 283). Apelel şi recursul aci numai suspendă judecarea îonduluî ca cererea de strămutare (art. 270). Observăm că procedura prescrisă de art. 280, 281, 282 şi 283 nu va avea loc, când este însă'şî judecătorul care se recusa în basa art. 278. In acest cas, nicî un proces-verbal nu se va redacta şi nicî verî-o hotărîre nu se va pronunţa, fiindcă autorisarea de abstenţiune este o simplă mâsură de disciplină şi de ordine interiâră a instanţei. Este suficient a se face menţiune în hotărîrea ce se va da asupra fondului despre ab-slenţiune, pentru a se putea ast-fel motiva presenţa judecătoruluî sâu avocatului cu care s'a completat tribunalul sâă Curtea. 260. Mijldcele de a ataca hotărîrea pronunţată asupra recusaţiuneî. Nu există drept de oposiţiune, pentru că acâstă cale nu este deschisă de cât când legea a admis desbaterî publice şi contrarii; orî, procedura somară de la art. 282 şi 283 nu permite părţilor asemenea desbaterî şi, decî, ele nicî că se pot consi- Quid juris în privinţa dreptului de apel ? In ce privesce partea care a propus recusarea şi 'i s'a respins, nu este, nicî o îndouâlă că pate îace apel, în basa art. 283 alin. 3, combinat şi cu art. 285. dera ca absente. — 617 — In ce privesce judecătorul contra căruia s'a propus recuzarea, nu este iarăşi nicî o îndouâlă că el nu va putea face apel, numaî în scopul de a remânea judecător şi de a pleda asupra onorabilităţeî sale. Dificultatea se ivesce numaî în ce privesce pe partea adversă recusantuluî; din causă că art. 283 vorbesce în general despre dreptul de apel, fără a exclu4e veri-o parte. Noî credem că acâstă cestiune trebue a fi resolvată în sensul că, partea adversă rocusantuluî nu are drept de apel. Motivele sunt: a) Art 285 (Jice : «Numaî respingerea recu-săreî»; de unde resulta că numaî reclamantul în recusaţiune păte apela sâu face proces de recusaţiune; b) In zadar se pretinde, că şi partea adversă recusantuluî păte avea interes legitim de a conserva pe un judecător, în luminile căruia 'şî-a pus tată speranţa. Dacă acest argument ar avea verî-o valâre, atuncî legea ar fi trebuit să'î admită în primul grad presenţa şi conclusiunile sale, ceia-ce nu a făcut1). Dâr când şi în ce termen partea recusantă pâte exercita dreptul de apel ? Legea tace asupra acestei cestiunî. De aci controversă: 1-a Opiniune. Uniî