SORIN TITEL
OPERE
II. Romane • Scenarii de film
ACADEMIA ROMÂNĂ
33
FUNDAŢIA NAŢIONALĂ PENTRU ŞTIINŢĂ ŞI ARTĂ
Colecţia „OPERE FUNDAMENTALE”
Coordonatorul colecţiei: acad. EUGEN SIMION
SORIN TITEL
OPERE
II. Romane • Scenarii de film
Text stabilit, cronologie, note, comentarii, variante şi repere critice de
CRISTINA BALINTE
Prefaţă de EUGEN SIMION
Editura Fundaţiei Naţionale univers enciclopedic pentru Ştiinţă şi Artă
Bucureşti, 2005
Coperta: PODALV Redactor: Elisabeta SIMION Tehnoredactor: Mariana MÎRZEA
Cartea a apărut cu sprijinul S.C. PETROM SERVICE S.A. Bucureşti şi al
COMPANIEI NAŢIONALE „LOTERIA ROMÂNĂ" SA.
Mulţumim Regiei Autonome „Monitorul Oficial", îndeosebi Doamnei Director General, ing. Eugenia Ciubâncan, pentru sprijinul acordat tipăririi acestei lucrări.
© Toate drepturile asupra acestei ediţii aparţin Fundaţiei Naţionale pentru Ştiinţă şi Artă şi Editurii Univers Enciclopedic
IISBN: 973-7934-50-4
ISBN: 973-637-112-3 973-637-114-x
CLIPA CEA REPEDE Roman
Nn e păcat Ca să se lepede Clipa cea repede Ce ni s-a dat?
EMINESCU, Stelele-n cer
PROLOG
1
—	Erau locuri cunoscute ori necunoscute acelea prin care
umblaţi, domnişoară? o întrebă Nuşca după ce domnişoara Ana îi povesti ciudatul ei vis.	5
—	Cunoscute, spuse domnişoara Ana. Şi nu eram cine ştie unde, eram chiar în satul meu, în care m-am născut şi am copilărit. Numai că toate cele din jur nu erau aşa cum le ştiam, ci altfel. Uliţele şi casele pe lângă care treceam îmi erau cunoscute şi totuşi parcă atunci le-aş fi văzut pentru prima w oară... Şi mă grăbeam, povesti ca în continuare, nu cumva să înceapă cununia fără mine, nu cumva să pierd ce-i mai frumos!
-	Şi nu v-aţi gândit, întrebă Nuşca mirată, că la nunta aceea nu aveaţi cum să fiţi? Că toate nu erau decât scorneli
şi înşelătorii, nimic nu era adevărat?	/5
-	Ba erau adevărate! spuse domnişoara Ana. Aşa arăta de parcă ar fi fost adevărate. Nu-i totuna oare?
—	Nu cred să fie totuna, spuse Nuşca. Nu-i nimic,
povestiţi, povestiţi mai departe! Nu mai pot de nerăbdare să aflu ce vi s-a mai întâmplat!	20
-	Mă grăbeam, spuse domnişoara Ana. Mă temeam ca nu cumva să întârzii şi să înceapă popa slujba. Când am ajuns, în uşa bisericii sta baba Iulia şi arăta cam supărată.
10
SORIN TITEL
-	Şi cine o fi baba Iulia, domnişoară? Nu ţin minte să-mi fi vorbit de ea până acuma.
-	O străbunică de-a mea, spuse domnişoara Ana. Nici eu nu mi-o amintesc prea bine. Când eram mică, mama nu mă
5 lăsa să intru în odaia unde zăcea - îi aşternuseră patul în casa de către drum -, dar eu eram neascultătoare: mă furişam fără ca ea să mă vadă, mă apropiam pe nesimţite de pat şi începeam să o trag de cârpă! îşi legase o jordiţă de marginea patului şi când o supăram şi nu reuşea s-o scoată la capăt cu mine, hârşti w cu jordiţa, de pe unde nimerea, nu-i părea rău... Şi înainte de a intra în biserică, baba Iulia a început să mă certe, n-am putut-o în nici un chip potoli: „Tu draga mea, zicea ea, dacă nu întârzii nu eşti sănătoasă, aşa eşti tu făcută! Nu ştiu cu cine poţi semăna, că eu n-am fost aşa. N-am fost ca tine, am avut /5 altă fire. Eu dacă am promis un lucru, m-am ţinut de cuvânt. Nu mi-a plăcut să-l fac pe om să mă aştepte şi eu să umblu vandra...“ Am intrat noi în biserică şi slujba de cununie părea a fi început de mult. Şi era aşa multă lume, că abia ne-am strecurat mai în faţă. Eram nerăbdătoare s-o văd pe mireasă 20 şi, când am văzut-o cum arată, mi s-a umplut sufletul de o mare bucurie. Nu cred să se fi aflat o alta mai frumoasă şi mai luminoasă la chip decât ea!... în biserică era destul de frig şi când răsufla îi ieşeau aburi din gură. S-a uitat la mine şi s-a luminat la faţă... Baba Iulia vorbea tot timpul, o clipă nu-i 25 tăcea gura. încet, în urechea mea, să nu audă şi ceilalţi ce spune. „Părintele - zicea ea - de-acuma-i gata, cum îi ţăstu. Abia dacă mai poate sta, săracu, în picioare, de câtă răchie a putut băga în el! Simon îi de vină, l-a tot îmbiat, nu l-a lăsat o clipită liniştit. Mai ia o gură, părinte, zice, că-i frig în biserică, 30 abia s-a desprimăvărat. Nu te uita că afară s-a încălzit timpul, din biserică n-a ieşit gerul de astă iarnă... O gură acuma, o gură după aia, şi aşa s-a întâmplat că s-a făcut părintele cum e lopta! De văzut nu se vede când te uiţi la el, se ţine drept, numai glasul a început a-i tremura...
CLIPA CEA REPEDE
II
Popa citea „Isaiia dănţuieşte“ în timp ce mirele şi mireasa se roteau în jurul mesei, cu privirile plecate, fără a se uita la lumea din biserică. Sunt tineri şi fericiţi amândoi şi pe domnişoara Ana o cuprinde o mare bucurie căci acum, iată, ea poate să vadă cum arătau părinţii ei atunci când s-au luat 5 unul cu altul, fericiţi pentru că din dragoste s-au luat şi s-au iubit mult.
Când mireasa a ridicat din nou privirea - cât s-au rotit în jurul mesei s-au uitat amândoi în pământ, ruşinaţi şi roşii la faţă - domnişoara Ana a putut să-i vadă ochii strălucitori io şi umezi. „Cât poţi fi de frumoasă, scumpa şi nepreţuita mea“, şi-a spus ea în gând şi a simţit cum bucuria o învăluie parcă din cap până în picioare...
- Şi dacă m-am uitat mai bine la mama, povesti în continuare domnişoara Ana, am văzut cum tremura, săraca, /5 de frig. Era numai într-o cămăşuţă din cele subţiri şi în biserică era răcoare; măcar că afară strălucea soarele şi înfloriseră merii şi perii, înăuntru era întunecos şi frig ca iarna. M-a cuprins părerea de rău dacă i-am văzut cum tremură amândoi. Erau doar părinţii mei, cum aş fi putut să-i las aşa?! M-am strecurat 20 afară, mi-am făcut cu greu loc, pentru că era lume multă, plină biserica - şi până acasă am ţinut-o mai mult într-o fugă. Nu doream alt lucru decât să ajung înapoi cât pot eu de repede, să mă întorc înainte de a termina părintele slujba. Cel puţin când or ieşi afară la aer, să aibă mama ce pune în spate, să 25 nu se îmbolnăvească, draga de ea, căci şi soarele, acum primăvara, e destul de înşelător: de pripit pripeşte, zici că-i cald, dar e mai mult o părere... Am ajuns acasă, am dat să descui uşa, dar aşa s-a întâmplat că s-a înţepenit cheia în broască; orice aş fi făcut, oricât aş fi tras de ea, n-am putut m) deschide. A trecut chiar atunci pe drum un om străin şi m-am rugat de el să-mi descuie. Am intrat şi am luat din casă pe ce am putut pune mâna mai repede, n-am stat să aleg. Intr-o fugă am făcut şi calea-întoarsă.
12
SORIN TITEL
Dacă am ajuns la doi paşi de biserică, m-am simţit cam ostenită şi m-am oprit să trag aer în piept. Când am ajuns la biserică, slujba era pe sfârşite. M-am apropiat de mama să-i dau cojocelul. „Scumpa şi nepreţuita mea - am şoptit eu şi 5 m-am ridicat pe vârfuri ca să i-1 pot pune pe umeri - ţi-am adus mantolul ăsta să nu-ţi fie frig“. „Aşa sunt de bucuroasă, mi-a zis ea şi mi-a strâns mâna. Avea dinţii albi ca mărgelele, dacă nu mai albi. Nu cred să fie pe lume alta mai bucuroasă decât mine“. „Mă tot uit la tine, mamă, i-am spus — şi între io timp parcă slujba se sfârşise, se făcea că în biserică am rămas numai noi amândouă - mă tot uit la tine şi nu mă mai satur uitându-mă“...
Apoi toate se îndepărtează. E ca şi cum n-ar fi rămas decât amintirea acelui glas şi acelei strângeri de mână. Se pierd într-o 15 ceaţă de nepătruns, prin care, iată, nu se mai poate umbla.
2
- Tu, draga mea, îi spuse Maria lui Goronuţ domnişoarei Ana într-o vară, eşti leită maică-ta, aşa o asemănare mai rar! Şi la mers şi la vorbă, una ca alta! Deschizi gura şi o aud pe 20 ea vorbind. Parcă am sta de vorbă amândouă, aşa cum am stat în tinereţea noastră, când eram vesele şi nepăsătoare... Să-ţi povestesc eu acuma, dacă nu te grăbeşti prea tare, şi ai timp să asculţi, cum a fost când s-au găsit unul cu altul, ea şi cu taică-tu:
25 într-o iarnă am fost noi la o nuntă, nu mai ţin bine minte la cine, la care givări au fost taică-tu şi Mitru a lui Dehelan. Şi taică-tu a fost aşa un om, căruia i-au plăcut tare mult cântările în tinereţea lui; ai fi tot stat să-l asculţi, aşa un glas frumos a avut!... Maică-ta a fost şi ea fată tinerică, nici nu M cred să fi împlinit şaisprezece ani... Şi la nunta de care îţi povestesc, după vreo două-trei cântări, a prins şi ea un pic de
CLIPA CEA REPEDE
13
curaj şi a început să-l secondeze. La început mai încet, pentru că nu-i frumos ca femeia să se ia la întrecere cu bărbatul. Ea trebuie să fie mai cu sfială. Mai mult îl îngâna, abia dacă i se auzea glasul. Sta cu ochii în pământ şi-şi cerea parcă iertare că are curajul să deschidă gura. Se mai şi încurca din când în 5 când la cuvinte, ori că le-a uitat, ori că nu ie-a ştiut bine niciodată: nu era adică atât de pricepută şi de învăţată ca el, să le ştie pe toate de-a fir-a-păr! Numai că taică-tu, de cum i-a auzit glasul, nu şi-a mai dezlipit ochii de pe faţa ei; mişca numai dintr-o sprânceană când trebuia să-i dea intrările — până w acuma a fost bine, n-ai greşit, ai curaj - îi spunea din priviri şi parcă ea atâta şi aştepta: începea să ridice glasul, dar nu prea mult, nu cumva să-l acopere pe al lui! Nici nu sfârşeau bine, că şi treceau la un alt cântec, ne şi miram de unde ştiau ei atâtea cântări... Mai spre dimineaţă, taică-tu dacă a băut un 7.5 pahar în plus, a prins şi el ceva mai mult curaj. S-a tras lângă maică-ta cu scaunul şi când a dat s-o ia de după cap, — aşa-i omul la un pahar, crede că lumea-i a lui, nu mai este, adică, nici un fel de piedică - i-a dat uşor peste mână şi s-a ferit într-o parte. „Stai blând“, i-a spus, dar încet, să nu audă nimeni 20 altcineva... In acelaşi an, mai spre toamnă, s-au şi luat amândoi, n-au mai vrut să aştepte...
3
- „Să vezi, mi-a spus mama, odată, când am fost la sapă amândouă şi ne-am aşezat o vreme pe un răzor, să ne mai 25 odihnim. Puţine au fost femeile acelea, zice ce-au avut parte de norocul pe care l-am avut cu. Căci ce au fost, zice, necazurile şi greutăţile!? Nimica toată, dacă mă gândesc bine, pe lângă cât am putut fi eu pe lumea asta de iubită şi de preţuită! Viaţa a trecut dc-acuma, a mai spus ea după ce a rămas o vreme pe .w gânduri. Dar să ştii că nici nu-mi pare rău! Fericirea trece şi
14
SORIN TITEL
ea, aşa cum se sfârşesc toate cele. Dar mie mi-a ajuns şi atâta cât a fost. Nu mă pot plânge: dacă aş sta să număr zilele bune, tot au fost mai multe la număr decât alea rele...“ Şi cât am rămas noi acolo, pe răzor, a început a cânta. Numai că era 5 un cântec trist şi ţin minte că am întrebat-o de ce nu cântă altul, mai vesel, dacă zice că-i aşa de bucuroasă. „Şi durerea, a spus ea atunci şi mi s-a uitat drept în ochi, e mai dulce, dacă are omul o lumină în el.“
-	Şi salba cu galbeni, pe care o poartă mama dumnea-io voastră la grumaz în fotografia asta, o mai aveţi, ori aţi
vândut-o cumva, domnişoară? întrebă Nuşca.
-	Stai şi ascultă, spuse domnişoara Ana, să-ţi povestesc ce şi cum e şi cu salba asta... Când a fost să-i punem pomană lui taica de şase săptămâni, şi după ce-a plecat lumea, numai
/5 ce-o văd pe mama că începe a scoate din ladă spăcelele şi laibărele pe care le-a purtat ea cât a fost nevastă tânără. Le-a înşirat pe unde a apucat, pe paturi şi pe scaune, unde a găsit ea loc, şi a început să se uite la fiecare în parte. „Uite modelul ăsta, zice către mine şi-mi arată o cusătură tare măruntă, nu 20 l-aş mai putea coase acuma, nici să mă omori! Mă mir şi eu ce ochi buni am avut altădată. O iarnă întreagă am migălit la el şi când a venit primăvara era tot neterminat. Intr-o Vinerea Mare, am stat şi am cusut toată noaptea. Vroiam să-l am gata de Paşti. Se crăpa de ziuă afară şi eu nu mai sfârşeam cu lucrul. 25 Pastele a căzut devreme în anul acela, pe la sfârşitul lui martie şi, cât a fost noaptea de lungă, au tot picurat streşinile... Taica striga la mine să mă duc să mă culc, să las amarului lucrul că doar n-o fi sfârşitul lumii dacă n-oi îmbrăca-o în ziua de Paşti. A strigat el cât a strigat, eu am tăcut mâlc, nu i-am răspuns 30 nimic, să nu-1 supăr, şi după un timp a adormit, m-a lăsat în pace. Când au început a cânta cocoşii, m-am uitat la ceas să văd cât mai am până se face ziuă şi atunci am văzut că ceasul se oprise, nu mai mişca nici o ţagără. M-am lăsat de la lucru, l-am tras şi l-am pus aşa, după ochi, cam cât mi s-a părut mie
CLIPA CEA REPEDE
15
că trebuie să fie. Mă grăbeam cât puteam eu de tare, să nu mă prindă lumina cu cămaşa neterminată... Eram tânără pe vremea aceea, fată neştiutoare... Modelul mi l-a adus Maria lui Chiş de la o văruică de-a ei, de la Mânăştiur. Lena lui Inişconi şi cu mine l-am avut cele dintâi în sat. în dimineaţa 5 aceea de Paşti, numai noi amândouă am fost cu modele noi. După aceea şi l-au făcut şi altele. Era şi frumos, modelul, a avut ce să le placă. Numai uită-te tu, zice mama, dacă ai mai văzut vreodată aşa o cusătură măruntă...
După aceea n-a mai spus nimica, s-a aşezat pe un scaun w în mijlocul odăii, parcă o văd. Sta cu mâinile în poală şi se uita liniştită la lucrurile scoase din ladă. Nu părea să fie întristată, dimpotrivă, se uita bucuroasă la ele, la fiecare pe rând, până s-a întunecat afară şi nu le-a mai putut vedea bine pe nicicare... „De-acuma e cam vremea să le punem înapoi, /5 la locul lor“, a spus ea încetişor şi a început să le strângă cu multă grijă, abia dacă le atingea cu mâna, şi să le pună înapoi în ladă. Deasupra de tot a aşezat salba cu galbeni care strălucea de-ţi lua ochii! Am rugat-o pe mama să şi-o pună la gât, să văd cum îi stă cu ea. „Las-că m-ai văzut tu şi altădată", a spus 20 mama supărată că-mi pot trece asemenea prostii prin cap. Mi-am adus aminte ca aşa se ruga de ea şi tata, când se duceau împreună la vreo nuntă ori la un botez, pe vremea când eram copilă mică. Stăm culcată în pat, cu pătura trasă până peste cap, şi-l auzeam cum o îndeamnă să şi-o prindă la gât. „Ştiu js că abia apuci să ţi-o pui, îi spunea el încetişor, să nu aud eu.
Nu te lăsa şi tu atâta îmbiată". „De-acuma, zicea ea, s-o poarte cele tinere, nu eu. Mie mi-a trecut vremea. Am şi purtat-o, 111-am fălit cu ea destul, pe unde am fost, nu mă pot plânge.
I-a trecut şi ei timpul", spunea mama... Se întunecase de-a 30 binelea, numai galbenii străluceau; mama şi-a trecut mâna prin ci şi a început să-i zornăie încetişor. „Uite aşa îmi săreau galbenii pe piept - a spus ea bucuroasă şi-i sclipeau ochii, parcă o văd! - uite aşa îmi săreau pe la petreceri, îţi era mai mare
16
SORIN TITEL
dragul să te uiţi la ei!“... Apoi mi-a arătat un galben care era uşor îndoit la un colţ. „Să-ţi spun eu acuma de ce îi aşa - zice: S-a întâmplat ca taică-tu să fie într-o noapte mai cu chef, am fost noi undeva şi am petrecut amândoi, nu mai ţin acuma 5 minte unde, şi, când am ajuns acasă, a început să se laude că el, dacă îşi pune mintea, una, două, rupe galbenul în dinţi; are aşa dinţi tari, zice, că nu există să nu-1 poată rupe! Numai că degeaba s-a lăudat, că abia dacă a reuşit să îl îndoaie puţintel! N-a fost aşa de uşor cum a crezut cl!“ a povestit mama şi a io început să râdă. Sta pe pat cu mâinile în poală, se uita la galbenul îndoit şi se prăpădea de râs. „Se vede şi acuma urma dinţilor, dacă te uiţi mai bine", mi-a arătat ea. A fost el îndoit şi mai tare, numai că eu m-am supărat şi l-am pus să-l îndrepte, şi atunci tot cu dinţii l-a îndreptat, să-mi facă voia“, mi-a spus /5 ea şi râdea, râdea, îi curgeau lacrimile din ochi de atâta râs.
-	Să vedeţi, domnişoară, spuse Nuşca, ce-a păţit o femeie de la noi, câte i s-au putut ei trage de la o salbă de galbeni! A jucat ea o noapte întreagă cu ucigă-1 toaca şi la început nici nu l-a recunoscut, nici n-a bănuit nimica. Când şi-a dat seama,
20 vă închipuiţi şi dumneavoastră ce-a fost în sufletul ei!
-	Poveşti din acestea cu draci, spuse domnişoara, ştiam şi eu câte vrei. Mă aşezam pe pragul grajdiului cu lămpaşul într-o mână şi moşu începea a povesti. „Astea nu s-au întâmplat acuma, zicea el, ci mai demult, când au fost oamenii
25 mai proşti"... într-o seară a bătut vântul mai tare şi s-a stins lămpaşul. Stăm în uşa grajdiului şi mă uitam la lună care era mare cât o lubeniţă şi tremuram de frică...
-	S-a întâmplat la o nuntă, într-o iarnă, începu Nuşca să povestească. Erau geruri mari, neaua până la genunchi, îngheţa
Mi răsuflarea. Când se deschidea uşa, de veneau gazdele cu mâncăruri, aşa erau de groşi aburii, că nu se vedea om cu om. Şi la nunta de care vă spun, mai la o parte, nu aşa la vedere, şedea un om pe care nu l-a ştiut nimeni cine e şi de unde vine, nimeni nu l-a văzut până atunci. Sta la un colţ de masă, unde
CLIPA CEA REPEDE
17
era lumina mai slabă. Aşa-i la nuntă, oameni de tot felul, nu poţi să-i iei la întrebări pe fiecare... Şi omul acela o vreme n-a intrat cu ceilalţi nuntaşi în vorbă, sta doar încruntat şi se uita în pământ. Nu s-a atins nici de băutură, nici de mâncăruri, arăta necăjit şi supărat. Vecinii de masă l-au mai îmbiat, au 5 mai ciocnit cu el câte un pahar. El închina cu ei, ducea paharul la gură, îl săruta, de formă, dar de atins nu se atingea de băutură. Dacă l-au văzut că se lasă atâta îmbiat nu i-a mai avut nime grija... Şi omul acela nu era nici tânăr, nici bătrân, nici frumos, nici urât, nu era nicicum! îl vedeai acuma, şi în io minuta următoare îl şi uitai, nu-1 mai ţineai minte, atât era de spălăcit şi de şters la înfăţişare! A doua zi, nici nu ţi-ai mai fi amintit c-a fost şi el la nuntă. Aşa ar fi fost dacă nu s-ar fi întâmplat să aibă, după un timp, o purtare curioasă. Mai întâi şi întâi, a început a juca, duduiau podelele sub picioarele lui. 15 Dacă ar fi fost, aşa, un copilandru, n-ar fi zis nimeni nimic, numai că el a fost mai bătrâior, între două vârste, nu-i sta lui bine să se ţină una cu tineretul, să se bage în rândul lui. Când îi omul mai copt, trebuie să stea başca de cei tineri, aşa-i frumos. Dar el nu, tot cu ei de după cap, tot cu ăi tineri îşi 20 punea mintea, la cei de-o seamă cu el nici nu se uita! Avea nişte cizme negre şi când bătea din călcâie, ieşeau scântei din ele. Pe la două noaptea, mirele s-a făcut tropa şi s-a dus să se culce, a uiat de mireasă. Era mai tinerel, neînvăţat cu băutura, şi i s-a urcat repede răchia la cap... Şi n-a fost mirele bine plecat, 25 că cel cu cizme - şi erau făcute, glanţ, luceau de-ţi luau ochii -drept la mireasă s-a dus şi a luat-o la joc. Muzicanţii au început să cânte mai cu foc, aşa cântau, de parcă ziceai că de-acuma, gata, nu mai rămâne nimic din arcuşuri, praf şi pulbere se alege din ele! Şi omul acela străin atâta a putut-o învârti pe 30 mireasă - ne miram şi noi, tânăr să fi fost, tot ar fi ostenit într-o vreme — că biata de ea s-a făcut o apă şi albă la faţă ca varul! Juca mireasa, n-avea ce face, şi galbenii săreau la ea pe piept, uite aşa zornăiau!... Şi-o să vedeţi, domnişoară, ce s-a
18
SORIN TITEL
întâmplat până la urmă cu galbenii ăia. Faceţi bine şi aveţi puţină răbdare. Toate la timpul lor... „Gata, destul, a zis după un timp mireasa, am ostenit de-acum, lasă-mă să mă odihnesc că nu mai pot". „Eu, a spus atunci omul acela străin, am făcui^ 5 armata cu bărbatu-tu, de-acolo ne ştim. Numai că de atunci a trecut ceva timp şi el nu m-a recunoscut... «Dacă o fi să mă însor, mi-a spus el într-o noapte, când am fost noi amândoi de planton, tu să nu mă ocoleşti cumva şi să dai dos de mine, că nu şade frumos. îţi dau eu de ştire când o fi, să n-ai grijă. io Nu cumva să lipseşti, căci atuncea mă supăr tare rău»... L-am ascultat şi am venit, numai că bărbatu-tu nici nu m-a băgat în seamă. Nici n-a văzut c-am venit şi eu. S-a uitat la mine ca la un străin". „Eu nu cred, a zis atunci mireasa, nu cred lucru’ ăla, că voi doi aţi fost de-o seamă la armată! Nu sunteţi 15 de-o vârstă, n-aţi avut cum face împreună milităria. Eşti mai bătrâior ca el, vede oricine". „Ţi se pare ţie, zice atunci omul acela cu cizme de box, că nu suntem de-o samă, e numai o părere de-a ta. Dacă arăt mai vârstnic, asta-i numai pentru că m-au îmbătrânit necazurile, nu din altă pricină. Sunt mai 20 trecut prin viaţă, mai încercat de greutăţi", zice şi-o trage într-un colţ întunecos să nu-i vadă faţa prea bine. „Nu cred, zice atunci mireasa şi ridică din umeri, am şi eu ochi, pe mine nu mă minţeşti, aşa să ştii!" „Ba nu, zice el, aşa-i cum îţi spun, degeaba nu vrei să mă crezi. Uite şi cizmele astea, zice, - erau 25 negre şi aşa luceau de-ţi luau ochii - le-am câştigat amândoi, eu şi cu bărbatul tău, de la un majur unguresc. Eram mari cărţaşi pe timpul ăla, amândoi; dacă se întâmpla să joace careva cu noi, s-a ars. Şi am jucat cu ungurul până s-a făcut lumină albă afară şi i-am luat toţi banii, nu i-am mai lăsat un forinţ.
5() Şi după ce l-am lăsat fără o leţcaie, i-am scos şi cizmele din picioare de s-a întors omul desculţ acasă, numai în ciorapi. Noi am împărţit câştigul pe din două: el a luat banii şi eu încălţările, aşa ne-am înţeles". „Poţi zice ce vrei, i-a spus din nou mireasa şi s-a uitat la el drept în ochi, căci eu tot nu cred
CLIPA CEA REPEDE
19
o iotă din tot ce-ţi iese din gură. Se vede de la o poştă că minţeşti, că vorbeşti aşa, ce-ţi trece ţie prin cap. Numai că nu-s eu femeia aia care să se lase prostită uşor. Toate-s minciuni şi bălicăreli de-ale tale. Nici o vorbă, minţi, zice din nou mireasa. Tu nu vezi ce cizme-s astea? - zice atunci omul acela 5 străin şi aşa vorbea de parcă nici n-ar fi luat în seamă vorbele ei - a dat să le încalţe, ca să le probeze, dar nu i-au încăput pe picioare44. „Iară nu-i adevărată44. „Când a văzut bărbatu-tu cizmele astea... Mai mari de-aşa, la număr, nici nu cred să existe altele! Şi tu o ţii întruna că nu i-au încăput în picioare!44 io „Aşa o femeie neîncrezătoare ca tine, până acuma nu mi-a fost dat să văd44, zice străinul şi arăta din ce în ce mai mânios. „Aia am putea face, zice mireasa, să mergem să i le încercăm! Să vedem dacă i-or încăpea ori ba44. „Să mergem, zice atunci omul acela, dar se vedea de la o poştă că începea să dea din colţ în /5 colţ. Să le încercăm, dacă eşti chiar aşa de neîncrezătoare, alta nu avem de făcut, decât să le încercăm...44 Se duc ei amândoi să încerce cizmele şi aşa a fost cum a zis mireasa: cizmele i-au intrat cu uşurinţă mirelui în picioare căci erau mari. Şi el dormea dus, nici n-a simţit când l-au încălţat cu ele. „Ti-am 20 spus eu că minţi, i-a zis ea atunci omului aceluia străin, ţi-am spus că nici o vorbă nu-i adevărată din tot ce îţi iese din gură!44 „S-au lărgit de-atâta purtat, a dat să îngaime străinul cu jumătate de gură. Le-am lărgit eu, c-am piciorul mai mare44... „N-ai pic de ruşine, aşa minţi. Alta ce să mai spun44, a zis 25 mireasa oftând. Şi străinul s-a întunecat la faţă şi n-a mai spus nimic; s-a aşezat la masă şi a început a goli, de supărare, pahar după pahar. Nu golea bine unul, că-1 şi umplea la loc, turna în el ca într-un butoi fără fund. In faţa lui, la masă, sta mireasa şi-l privea mânioasă. Şi după un timp a prins el din nou glas, 30 numai că vocea îi era parcă mai răguşită din pricina paharelor golite la repezeală. „Galbenii ăştia - zice el către mireasă şi arată spre salba de la gâtul ei - tot la cărţi i-am câştigat într-o noapte, eu şi cu bărbatu-tu. De la unul Kubicek, parcă aşa îl
20
SORIN TITEL
chema, dacă mai ţin eu bine minte. Era el negustor de cai şi i-a părut lui rău dacă i-a pierdut! Se ruga de noi să nu-i luăm banii, să-l păsuim. Da’ noi ne-am lăcomit la galbeni, nici nu l-am ascultat ce zice! I-am împărţit, eu şi cu bărbatu-tu, pe 5 din două. Au fost cincisprezece galbeni, unul era în plus şi pe ăla l-am tras la noroc. L-a câştigat el. Opt sunt, aşa-i ori nu-i aşa?“ zice şi începe a-i număra arătându-i pe rând cu degetul gros. „Nu mai minţi atâta“, a zis mireasa şi a început să râdă. Vorbele lui au înveselit-o, în loc s-o supere, cum ar io fi fost de aşteptat. „Minţeşti, zice, şi nu te mai poţi opri asta-i, ce să-i faci! Aşa-i omul mincinos, n-are ruşine nici de doi lei. Galbenii ăştia, zice, nu-s de-ai mirelui, galbenii ăştia îi am eu de la mama mea“. „Oi fi glumit, zice atunci omul şi-i face cu ochiul, o fi aşa cum spui. Dar tu nu te supăra pentru atâta 15 lucru, nu fi aşa de pricinaşă. N-am eu treaba lor, şi nici nu-mi pasă mie de unde îi ai! Să-i porţi sănătoasă şi să ai bucurie de ei, câte zile îi avea“. Lumea, cu nunta, nimeni n-a băgat de seamă cum se încontrează mireasa cu omul acel străin. în încăpere era cald şi după un timp mireasa şi-a făcut drum până 20 afară, să se mai răcorească. Iese afară, cum vă spun, şi n-a ieşit bine, că omul acela străin s-a şi luat după ea. S-a apropiat el încetişor, pe la spate, şi în vârful picioarelor. Când ea s-a întors să vadă cine-i, el şi-a repezit mâna spre pieptul ei şi a dat să-i smulgă salba cu galbeni! Ea l-a lovit peste mână. L-a putut 25 lovi cât a vrut, el nici vorbă să-şi ia mâna de la ea din piept. A dat să strige după ajutor, dar degeaba a strigat, din gură nu i-a ieşit nici un cuvânt, de parcă ar fi fost mută! A rămas aşa, fără glas!... Nici ea nu era o fată din cele lingave şi slăbănoage, aşa că nu s-a lăsat cu una-cu două! A început a-1 30 lovi cu amândoi pumnii peste faţă, cât a putut ea de tare... „Te pui tu cu mine, a zis străinul şi l-a cuprins un fel de veselie. Aşa crezi. Aşa-i femeia proastă, zice, şi nici în cap nu are mai multă minte decât o găină. Şi râdea ca un ţap, mai mult behăia. Trage-te la lumină, zice, şi te uită într-o oglindă, ori în ce
CLIPA CEA REPEDE
21
te-i uita, muiere proastă ce eşti“. Se trage la lumină, după cum i-a spus el, ia un ciob de oglindă, ori ce-o Fi găsit în graba ei, şi se uită. Şi mai mare i-a fost mirarea de ce-a văzut, la început nu i-a venit nici ei să creadă! Şi-a văzut galbenii de la grumaz care, din strălucitori cum au fost, s-au făcut negri şi cu rugina 5 groasă pe ei, cocliţi şi înverziţi!
-	Nefericită mireasă, spuse atunci domnişoara Ana. O Fi leşinat când a văzut ce i s-a întâmplat, s-o fi speriat rău?!
-	Nu mai ştiu, domnişoară, spuse Nuşca. Atât a fost povestea, atât v-am spus, nu mai mult. Asta a fost sfârşitul, io de ce să adaug altul de la mine şi să minţesc.
-A fost aicea şi un pic de răzbunare, eu aşa cred, îşi dădu cu părerea domnişoara Ana. Numai că din ce s-o fi tras ca, nu pot să-mi dau seama.
-	S-ar putea să fi fost într-adevăr o răzbunare, spuse Nuşca. yş Mai ales că mirele, cât a fost el la armată - am uitat să vă povestesc la început - se spune c-ar fi împuşcat, când a rămas într-o noapte de planton, pe un ortac al lui. A tras din greşeală
şi l-a nimerit drept în inimă.
-	Aşa parcă încep să aibă toate un înţeles, spuse domnişoara 20 Ana. încep să-mi dau seama şi eu despre ce e vorba.
-	Numai că mireasa, ce vină are? De ce a trebuit să plătească ea pentru greşelile altora? întrebă Nuşca.
-	Nu uita că era bărbatul ei. Dacă i-a fost dat să sufere, cum spui tu, a suferit pentru el. Când iubeşti poate că-i 2^ suferinţa mai uşoară.
-Aşa o fi, cum spuneţi dumneavoastră, spuse Nuşca şi o vreme au rămas amândouă pe gânduri.
4
-	Din întâmplarea pe care mi-ai povestit-o, spuse w domnişoara Ana, putem trage o mulţime de învăţături. Cum
22
SORIN TITEL
ar fi aceea că nu tot ce străluceşte e aur, precum şi altele la fel de folositoare.
-	Femeia îl păcăleşte şi pe dracul, tot o învăţătură ar fi şi asta, spuse Nuşca.
5	- Aşa se pare, spuse domnişoara Ana. Numai că tot de-aici
se poate trage şi o altă învăţătură mai plină de tâlc: şi anume că nici o ispită ivită în cale n-o poate întoarce pe femeie de la drumul ei, de vreme ce diavolul, cât a fost el de viclean, n-a putut-o păcăli în vreun fel pe femeia aceea. io - Cum s-o păcălească, domnişoară, nu pricep?! întrebă Nuşca. Ce credeţi dumneavoastră că s-ar fi putut întâmpla, dacă femeia s-ar fi arătat mai puţin vicleană şi s-ar fi încrezut în vorbele lui?
-	Glasul lui dulce, spuse domnişoara Ana, i s-ar fi putut 75 urca cu uşurinţă la cap. Şi-ar fi putut părăsi bărbatul şi să plece
cu el unde ar fi văzut cu ochii. Dracul şi-ar fi putut face batjocură de ea şi după aia s-o arunce, aşa cum arunci o haină veche şi purtată. Intr-un cuvânt, adăugă domnişoara Aii a, femeia ar fi putut cădea în ispită. Ispitele diavolului sunt 20 nenumărate şi de tot felul.
-	Orice întâmplare, spuse Nuşca mirată, ascunde întotdeauna o învăţătură din cele adânci. Cine ar fi crezut! Poţi trece pe lângă ea şi fără s-o vezi, fără s-o bagi în seamă. Aşa aş fi trecut şi eu acuma, dacă dumneavoastră, domnişoară,
25 nu mi-aţi fi spus să iau aminte.
-	Şi pe mama a vrut s-o ispitească un hoţ de cai, la un târg, la care s-a dus când a fost tânără. Numai că nu s-a lăsat, n-a fost proastă, nu s-a încrezut în vorbele lui... Sta ea, mai la margine, începu să povestească domnişoara Ana, pentru că
30 era înghesuială mare, să n-o calce unul, altul pe picioare. II aştepta pe moşu să se întoarcă. Se dusese şi el să vadă care-i preţul la vite, cum se vând porcii; plăcerea lui era să umble prin târg şi să le afle pe toate. Şi cum sta aşa, mai la fereală, a intrat cu ea în vorbă un străin. Unul înalt, cu ochii negri
CLIPA CEA REPEDE
23
şi alb la faţă. Cu o căciulă brumărie în cap şi cu un cojoc plin de găitane şi de înflorituri, până la genunchi; povestea mama că n-a văzut, de când era ea, om mai frumos; şi omul acela, nici una-nici alta, a întrebat-o dacă nu vrea să bea un cracăr ei amândoi. I s-a uscat cerul gurii, zicea, atâta îi poate fi lui 5 de sete! Un cracăr din cel verde, ori din cel galben, de care vrea ea, să-şi aleagă singură ce culoare-i place ei mai mult. Mama nu i-a răspuns, ce să-i răspundă, nu sta frumos să intre în vorbă cu un străin. Nu-1 cunoaşte, nu l-a văzut niciodată, n-are treaba lui. Şi-a întors numai frumos capul, s-a uitat în io altă parte. A aşteptat adică să plece, să-şi vadă de drum. Da’ el ce să plece, se uita la mama şi-o sorbea din ochi, aşa era de neobrăzat şi nesimţit!
-	Biata mama dumneavoastră, domnişoară, spuse Nuşca.
Ce să facă, gândesc. A trebuit să rabde, alta n-a avut de ales! 15 Strigi, şi te faci de miru’ lumii! încep să se strângă oamenii,
ca la urs!
-	Ar fi putut pleca, spuse domnişoara Ana. Numai că se înţelesese cu moşu să-l aştepte în locul ăla. Dacă ar fi plecat, n-ar mai fi găsit-o şi-ar fi început să se caute unul pe celălalt 20 prin tot târgul... De câte ori o rugam pe mama să-mi povestească întâmplarea asta, spuse domnişoara Ana, nu se lăsa mult îmbiată. îi plăcea să o spună, nu mai putea de râs, povestind-o. Dacă vedeam că are un picuţ de răgaz, o puneam s-o mai zică o dată. „Şi ce să vezi, povestea mama, omul ăla 2S străin nici vorbă să-şi vadă de drumul lui. «Dacă îţi spun anume - zice - cine sunt eu, mira-m-aş să mă crezi. Mai bine
să nu-ţi spun, zice. La ce să te sperii pe degeaba». «Nu-s eu chiar aşa de slabă din fire, zic, da’ tot fără să mă uit la el, cu capul într-o parte. Nu-s aşa sperioasă cum gândeşti!» El privea mi pe deasupra mea la lumea din târg, n-a mai spus nimica. Mă uitam cu coada ochiului, eram şi eu curioasă să văd ce fel de oniu-i. Dacă nu te uitai bine la el, nu-i dădeai anii pe care îi avea, ziceai că-i un flăcăiandru. «Eu sunt, zice, şi drept la mine
24
SORIN TITEL
se uită, vestitul hoţ de cai şi tâlhar, Coroambă, dacă ai a auzit de el». Când am auzit ce spune, mi s-au muiat picioarele şi mi s-a oprit răsuflarea de spaimă, dar nu m-am arătat în nici un fel; aşa m-am purtat, de parcă nici nu mi-ar fi păsat. «Cum 5 să nu aud, zic. A fost un hoţ din cei vestiţi. A spart el patru bănci la Timişoara şi două la Pesta! Aşa-i ori nu-i aşa?» De unde am avut eu curajul acela, cum au putut ieşi din gura mea aşa vorbe, asta nu pot să spun! Nici eu nu ştiu ce s-a petrecut atunci cu mine, destul că tot ce-ţi povestesc s-a io întâmplat fix aşa, şi nu altfel. «Aşa-i, zice, cum spui tu. Asta a fost tare demult. Nu mai sunt nici eu, zice, acela care am fost altădată. Cât am stat, după zăbrele, m-am muiat, mi-au mai trecut mânia şi arţagul. De-acuma gata, mi-o fi de ajuns! Oi intra şi eu în rândul omenirii.» «Bine faci» zic, şi am început n să tremur ca varga. îmi clănţăneau dinţii în gură, dar m-am ţinut cât am putut, nu m-am arătat că mi-i frică ori că-s speriată în vreun fel. «Şi uite aşa, zice, mi-am pus în gând să mă însor, să-mi iau o nevastă ca tot omul şi să mor liniştit... Aicea la târg, zice, asta caut, după ea umblu. De azi dimineaţă, 20 în toate părţile am umblat, da’ n-am găsit nici una potrivită, nici una care să-mi placă». «Mă mir, zic, târgu-i plin de fete tinere şi nemăritate. „Ai ce alege». «Ba nu, zice el, de-acuma nu mai am ce căuta, c-am şi găsit-o». «Norocul dumncatale, zic eu. Să fii fericit, eu asta-ţi doresc!» Şi atunci, ce să vezi, 25 el, împieliţatul, a prins curaj şi a dat să mă prindă de mână! Repede am sărit la o parte şi nu ştiu cum s-a întâmplat, c-am călcat într-o baltă şi m-am noroit toată. «Fii cuminte, zic eu furioasă şi m-am încruntat la el, nu pune, rogu-te mâna pe mine! Dacă mă atingi cumva, strig, şi atunci, gata s-a sfârşit .50 cu tine, vin jandarii şi te bagă înapoi, acolo de unde ai ieşit. Mai bine te-ai astâmpăra şi ai avea minte mai multă, să mă laşi în treaba mea!...» îţi povestesc, zicea mama, şi parcă nici nu-mi vine să cred c-am putut avea atâta curaj să mă pun în contra lui. Să-şi fi pus mintea cu mine, praf şi pulbere m-ar
CLIPA CEA REPEDE
25
fi făcut! Da’ ce să vezi, nu s-a supărat când a văzut cum mă răstesc la el, ba aş putea zice că i-a chiar plăcut. A zâmbit, aşa, mai mult din colţul gurii, şi mi-a făcut cu ochiul. «Numai să spui o dată da, zice, şi te scald în galbeni! Am fost eu la răcoare, e adevărat, dar câte ceva în chimir tot s-a mai păstrat. 5 N-am rămas cu punga goală, cum crezi tu. Nu-s mai vremurile, zice, când, dacă îmi puneam în gând, puteam cumpăra târgul ăsta cu tot ce-i în el. S-au dus timpurile alea, nu mai am atâta bănet, dar cât să-ţi facă ţie toate poftele, s-o mai găsi, fii fără grijă. Nu fi proastă, zice, şi nu da cu piciorul io la un noroc aşa mare. îţi dau bani cu vadra, te scald în galbeni, zice, numai să mă laşi să te duc la biserică şi să-ţi pun pirostriile pe cap, alta nu-ţi cer!...» Când a văzut că eu nu mă las cu una, cu două, a început să-mi promită câte în lună şi-n stele, să mă momească în fel şi chip! «Degeaba îţi baţi gura, i-am spus. /5 Pe o ureche îmi intră şi pe cealaltă îmi iese, nici nu ascult ce vorbeşti. Eu sunt fată cinstită, nu-s din acelea pe care să le cumperi tu în târg». «Bag sama, zice, că altul îi în sufletul tău. Altuia îi inima ta dată. Din pricina asta nu vrei să mă asculţi!» «Aşa-i cum spui, zic. Ai ghicit adevărul adevărat». Dacă a auzit 20 cum stă treaba, n-a mai spus nimica, a căzut numai pe gânduri şi s-a întristat la chip. «Bine - îl aud că zice după o vreme -aşa să fie, eu nu mă pun împotrivă. Numai că am o rugăminte şi fii bună să faci cum vreau eu. Să nu spui nu». «Mai întâi s^o aud, zic, până nu-mi spui despre ce-i vorba, nu promit 25 nimica.» «Uite ce vreau eu să te rog, zice, şi aşa să faci, că nu-i nici o pierdere din asta, ba aş putea spune că te alegi şi cu un câştig. Când o fi să te măriţi, zice, să-mi da mic un semnal.
Am eu un văr, acar în gară la Fârdea. îi trimiţi lui vorbă şi aşa am să aflu şi eu. Alta nu vreau, fii fără frică, decât să-ţi m) [ac un dar. Ai să vezi c-o să fie bine. N-ai de ce te speria, că nu-ţi doresc răul...»“
- Mi-a fost un picuţ de frică, povestea mama, la ce-aş minţi. Dar eu când am promis un lucru, mă ţin de promisiune,
26
SORIN TITEL
nu-mi place să mint. Aşa că i-am trimis vorbă prin acarul de la Fârdea că mă mărit şi că peste o săptămână-i nunta. Până-n ziua nunţii n-am primit nici un semn. „Are destule pe capul lui ca să aibă el grija mea, cine ştie dacă n-o fi şi uitat ce mi-a 5 promis, dacă n-o fi intrat cumva iară la ţuhaus", îmi ziceam, numai că n-a fost aşa cum am crezut. A venit ziua nunţii, s-a întins o petrecere mare şi când a fost petrecerea mai în toi, iacă vedem afară, în ocol, că se opresc nişte călăreţi... Caii albi, şi cu panglici din cele tricolore la căpăstru! Au intrat în casă io — dacă n-au fost zece inşi, n-a fost nici unul — şi lumea, când i-a văzut intrând, a încremenit de mirare! Nimeni n-a ştiut ce-i cu ei şi de unde vin. Şi ultimul a intrat pe uşă omul acela, cel întâlnit de mine în târg. Şi, după ce a intrat, drept la muzicanţi s-a dus, nici nu s-a uitat la noi şi le-a spus să cânte 75 o cântare care îi place lui cel mai mult. Ţiganii nu s-au lăsat rugaţi, i-au făcut voia. La început n-au putut cânta prea bine, le cam tremurau arcuşurile de frică... S-a desfăcut la cămaşă, a scos din sân un pumn de galbeni, şi a început a-i arunca în stânga şi în dreapta. „Eu altfel nu joc mireasa, zice, numa pe 20 galbeni! Să aibă pe ce călca, să nu se noroiască pe picioare!" Am jucat, ce alta să fac. „Aţi cântat cam moale, nu chiar pe gustul meu, zice după ce s-a sfârşit cântecul. Dar e bine şi aşa, mai rar şi mai legănat să nu ostenească mireasa prea tare!" Atât a spus, apoi a făcut semn flăcăilor care erau cu el, că-i 25 vremea de plecare. Şi nici nu s-a dezmeticit bine lumea, că ei au şi fost duşi... Asta-i întâmplarea cu galbenii — povestea mama şi începea să râdă. Aşa am fost eu în tinereţea mea, am avut căutare, spunea, şi nu mai putea de râs, uşor ruşinată de cele ce i s-au putut întâmpla. Jucam cu taică-tu pe la nunţi 30 şi botezuri şi săreau galbenii hoţului la mine pe piept, uite aşa... Dar să ştii tu, îmi spunea mama şi se uita drept în ochii mei, că numai pe taică-tu l-am avut în inimă şi numai pe el am să-l am, câte zile am să trăiesc. Da’ nici aceea nu-i femeie cu adevărat care să nu se bucure când vede cât e ea de căutată
CLIPA CEA REPEDE
27
şi de preţuită... La început, taică-tu, povestea în continuare mama, nu m-a lăsat să-i port. Când mă vedea că mi-i pun, se făcea negru de supărare. „Aştia-s bani furaţi, spunea. Nu-mi place să-i văd în casa mea“. „Lasă-1 amarului, îl îmbunam eu. Cine ştie pe unde o fi acuma. Cine ştie dacă nu l-au băgat î înapoi la ţuhaus şi acolo i-or putrezi oasele. Vai şi amar de cea care i-a dat viaţă, numai de necazuri şi supărări a avut parte". Şi atunci el se mai muia, se uita la salbă cum străluceşte şi se arăta tare bucuros. „Nici nu mă mir, spunea, şi zâmbea pe sub mustaţă, parcă-1 văd. Ce-i frumos, şi lui Dumnezeu io îi place. Şi muiere ca a mea nu cred că-s multe pe lumea asta, cât o fi ea de mare..."
Când am crescut, am început şi eu să mi-o pun pe la serbări. Mama, dacă mă vedea cu galbenii, nu mai putea de bucuroasă... Numai că eu dacă am băgat de seamă că ea ţine /5 morţiş să mă vadă cu ei, m-am obişnuit să strâmb din nas, să fac pe mofturoasa. „Sunt domnişoară, îi spuneam, nu mă mai port ca ţărăncile". Ea nu spunea nimica, se uita numai lung la mine şi strângea din buze. „Ştii tu mai bine ca mine, zicea, cum să te porţi, nu te învăţ eu. Faci cum crezi tu, nu 20 mă amestec".
Intr-o seară, povesti domnişoara Ana, stăm amândouă lângă foc şi aşteptam să fiarbă laptele. „Mie, zice către mine, tare mi-a mai plăcut, cât am fost tânără, să mă îmbrac cum îi mai frumos. Aflam de o cusătură nouă, şi nu mă lăsam până 25 nu mi-o făceam şi eu; nu dormeam noaptea de supărare, dacă nu izbuteam să-mi fac rost de ea. Odată, ţin minte, că m-am dus până la Coştei, după un model, atâta eram de pretenţioasă. Eram măritată de-acuma, tu erai năltuţă, ajungeai până la clanţa uşii, şi eu nu mă lăsam, mă purtam tot ca fetele mari! 30 O fi păcat mare, m-a întrebat ea şi a început să sufle în lapte, să nu se ducă în foc, o trebui să plătesc, odată şi odată, pentru asta, tu ce gândeşti?" Nu ştiam ce să-i răspund şi atunci mama a căzut pe gânduri — parcă o văd, jucau flăcările focului la ea
28
SORIN TITEL
pe faţă - şi n-a mai spus nimica... Cu ea semăn, spuse domnişoara Ana şi se privi în oglinda din faţa ei. Şi mie îmi plac podoabele de tot felul. Mă dau în vânt după mărgele. De inele nici nu mai vorbesc. Tare mi-ar fi fost drag mie, spuse 5 şi începu să râdă de un asemenea gând năstruşnic, să fiu un fel de prinţesă; să am cutii pline cu pietre scumpe de toate culorile şi de toate mărimile.
-	Pe Maria Tereza aţi văzut-o fotografiată? întrebă Nuşca. Are pe piept un lănţişor de aur, mai gros ca mâna mea şi la
io capătul lui e o piatră cât oul de găină. Ce piatră o fi, nu ştiu, că nu mă pricep. Albă şi străluceşte.
-	Câte zile oi trăi, am să-mi doresc un şirag de perle, spuse domnişoara Ana, cu hotărâre nestrămutată.
-	Cum arată perlele, domnişoară? întrebă Nuşca.
15 Domnişoara Ana era însă cu gândurile aiurea, nici nu-i auzi întrebarea.
-	„Temeliile zidului cetăţii, începu ea să spună cu ochii închişi - erau împodobite cu pietre scumpe de tot felul: cea dintâi temelie era din iaspis; a doua de safir; a treia de
20 holchedon; a patra de smaragd“.
-	Ce-i aceia safir şi holchedon, ce-i aia iaspis şi smaragd? întrebă Nuşca.
-	„A cincca de sardonix, declamă domnişoara Ana în continuare, fără să audă întrebarea fetei. A şasea de sardiu; a
25 şaptea de hrisolit; a opta de berii; a noua de topaz; a zecea de hrisopraz; a unsprezecea de iacint; a douăsprezecea de ametist“.
-	Şi porţile cetăţii cum erau? întrebă Nuşca, care era numai ochi şi urechi.
-	„Cele douăsprezece porţi - povesti domnişoara Ana -
M) erau douăsprezece mărgăritare. Fiecare poartă era dintr-un
singur mărgăritar. Uliţa cetăţii era de aur curat, ca sticla străvezie"
-	Nu mai povestiţi, spuse Nuşca. E prea frumos. Nici nu mai pot să ascult.
CLIPA CEA REPEDE
29
-Am vrut să ştiu şi eu cum arată pietrele nestemate, spuse domnişoara Ana: sardonixul, sardiul, hrisolitul, iacintul şi celelalte. Trebuie să le vezi însă cu ochii tăi, degeaba tot citeşti despre ele. Orice descripţie, cât ar fi ea de adevărată, e totuşi prea săracă.
-	Strălucesc de-ţi iau ochii, spuse Nuşca.
-	Trebuie însă să le vezi strălucind, spuse domnişoara Ana şi căzu pe gânduri.
II
5
Ţin minte că într-un an, când am fost noi cu dubele — povesti cel dintâi bătrân - eram nişte flăcăiandri, nici cu armata 5 făcută, abia dacă am scăpat de la şcoală şi unde mai pui că eram şi cu nişte pahare de vin în noi, căci pe unde am umblat, până ce n-am golit un pahar, nu ne-a lăsat nimenea să plecăm, ne îmbiau fetele să bem până la fund, şi noi le ascultam, nu mai rămânea un strop în pahar, ne arătam mari şi tari - ce io să vezi, când să trecem peste râu, văruţu nu, că el nu trece pe pod, ca toţi oamenii; el are poftă să probeze gheaţa, să vadă dacă ţine ori ba! Numai că, de cum a ajuns cam la mijloc, gheaţa a şi început a pârâi. Când ne uităm mai bine, îi era apa până la brâu! „Ai să vezi tu, îi zice văru Ionel după ce-a /.5 ieşit din apă, dacă nu ţi-or îngheţa ţurloaiele şi 11-ai să mai fii bun de nimic, dai tu de dracu! îngheaţă sămânţa în tine, rămâi fără sămânţă, ai să vezi tu ce păţeşti". Ce să se mai prindă cu noi în gură, că tremura ca varga, îi clănţăneau dinţii!... N-am mai ales, unde am văzut lumină acolo am intrat. S-a 20 întâmplat să nimerim la doi moşnegi. S-au cam mirat ei dacă ne-au văzut, numai la asta nu s-au aşteptat să le intre şi lor dubaşii în casă, în noaptea de Anul Nou! Moşu a căutat repede în ladă şi i-a găsit nişte cioareci de-ai lui, de pe timpul când a fost el tânăr, (îi ţinea, se vede, ca să-i dea de pomană după
CLIPA CEA REPEDE
31
ce l-or băga în pământ, şi i-a dat văruţului să-i îmbrace. „Trage-te lângă sobă, zice văru Ionel, tot în bătaie de joc, să ţi se dezgheţe ce ţi-o fi îngheţat". Se aşează văruţu mai lângă foc - duduia soba, bătrânii erau friguroşi, au băgat în ea la lemne câte or încăput, şi nu ştiu cum s-a întâmplat, a stat el 5 prea aproape, ori ce, că i s-au aprins cioarecii în spate. S-a făcut o gaură cam mărişoară, numai că lui nu i-a păsat, n-a avut nici o grijă; toată noaptea până s-a făcut dimineaţă albă afară, aşa a umblat cu ei. Pe unde intram, râsete din cele mari. Când am ajuns la capătul satului, văruţu nu ne-a lăsat până io n-am intrat la Lenuţa Boatcă. Să trecem şi pe la ea, zice, nu şade frumos s-o ocolim, ce ne pasă nouă de ce vorbesc oamenii. Vorba cântecului: „Haide, hai cu dubele, pe la toate curvele", zice el şi ne face cu ochiul. Intrăm noi, aşa, mai pre furiş să nu ne vadă nimeni şi Lenuţa dacă a văzut că nu dăm dos de /5 ea, n-o ocolim, n-a mai ştiut ce să facă, săraca, să ne intre în voie! Ne-a omenit cu ce-a avut ea mai bun şi ne-a dat şi câte un păhăruţ de răchie. Şi-a avut grijă şi de văruţu: a luat nişte aţă şi un petecuţ şi i-a cârpit cioarecii, acolo unde au fost ei arşi. Şi aşa de frumos i-a cârpit, că nici nu s-a mai văzut, oricât 20 de bine te-ai fi uitat, unde a fost gaura...
6
- Noi, povesti al doilea bătrân, am făcut milităria la unguri, la honvezi, aşa a fost pe timpurile alea. S-a întâmplat să ne ia pe amândoi odată, măcar că el e mai mic cu vreo doi ani 25 ca mine... Cât am fost la armată, n-am dus-o rău, 11-am de ce mă plânge. Eu ca eu, da’ văruţu pot spune că a dus-o ca-n rai! Şi-a găsit pe una Iulişca sau Erji, nu mai ţin bine minte cum a chemat-o. Dreaptă ca lumânarea şi mai înaltă ca văruţu cu un cap. Sta ea mai mult încruntată la început, dacă se 30 întâmpla să nu cunoască, dar după aceea, când se mai obişnuia,
32
SORIN TITEL
era numai zâmbet şi voie bună! Duminica, dacă primeam un pic frai, o ţineam prin oraş tot intr-un trap şi drept la ea ne opream, nu pierdeam timpul cu te miri ce! N-am mai fi plecat, aşa ne era de bine la căldură şi la trai bun, numai că armata 5 e armată, când sună goarna, smirnă, ce să-i faci!... Sta ea pe o uliţă întunecoasă, lângă o fabrică de sifoane, dincolo de gară. „Hova megi fiam?“ ne întrebau ceferiştii dacă ne vedeau cum ne grăbeam să trecem peste linie, nici nu ne uitam la trenuri, mare mirare că nu ne-a călcat vreun mărfar; râdeau cu gura io până la urechi şi dădeau din cap, ştiau ei că ne ducem la vreo mândră, bine faceţi, ziceau, sunteţi tineri, de ce să nu vă petreceţi, teşek şi kesenem, aşa şi pe dincolo, pe timpul acela nici nu mă cunoşteai că nu sunt ungur, aşa de bine ştiam vorbi; când am îmbătrânit am mai uitat, acuma dacă mă întrebaţi 15 nu mai ştiu mare lucru... Şi când ajungeam la Erji, masa pusă, cald şi bine, cum îi mai fain. Şi ne puneam pe beut şi pe mâncat. La început ea se arăta mai domnoasă, se uita la noi cam de sus, ce şi-o fi zicând, ia, nişte biete catane, vai şi amar de capul lor, puşca la umăr de dimineaţa până seara, drepţi 20 şi înainte marş, şi atunci văruţu, dacă o vedea că se ţinea ea mare, îşi trăgea scaunul mai aproape, o mai lua de după cap, o mai pişcă pe ascuns, ori ce-i făcea că nu vedeam noi, „stai blând, zicea ea, stai în pace, că acuma mă supăr. Ai puţin de astâmpăr cu mâinile alea, ţine-le şi tu în loc, să ştii că dacă 25 nu te ogoi, mă mut pe alt scaun!" Ce să se mute, ba îşi trăgea ea scaunul să fie şi mai aproape de văruţu, nici nu clipea din ochi, aşa-i plăcea; se făcea roşie la obraz, „nu mai pot de căldură, îi tare cald, zicea, ia să-mi dau eu sfetărul ăsta de pe mine", „lasă-1, draga mea, să fii mai uşoară", îi spunea văruţu 30 şi trăgea, cu ochiul să nu-1 vadă ea şi atunci se auzea uşa de la cuină, aveau ei un clopoţel la uşă, făcea cling-clang dacă intra careva, „n-avcţi de ce vă speria, zicea Erji, îi mama, cine altcineva să fie, la mine nu vine unul altul, cum credeţi voi; singură cum îi cucul, de se miră şi lumea. Nici cât am fost
CLIPA CEA REPEDE
33
la şcoală nu mi-a plăcut să mă joc cu alţii, numa singură, aşa-i firea mea ce să fac", şi în cuină bombănea a bătrână, o auzeam cum răsuflă greu, „mama a fost la mozi, spunea Erji, se duce în fiecare zi, nu lipseşte de la nici un film, simţiţi-vă bine, fiţi liniştiţi, nu are treaba noastră, ne-a făcut ea un gulaş extra, 5 până acuma nu cred c-aţi mâncat voi un gulaş făcut aşa cum trebuie, nu ca la cazan, stai cuminte odată, ţi-am mai spus, striga ea furioasă, astâmpără-tc, nu vă plăcu palinca asta ori ce-i, bag samă că nici n-aţi gustat-o, mai prindeţi puteri, căci acolo la armată, săracii de voi, tare mult vă mai freacă, parcă io eu nu ştiu cât trageţi"... Şi aşa era de miloasă şi de bună la suflet, că începea să lăcrimeze! „Lasă, nu mai plânge, îi spunea văruţu, vrei să ţi se înroşească şi să ţi se umfle ochii, ori ce vrei? Nu-i mai mare păcatul de aşa mândreţe de ochi?" „Ţi se pare, spunea ea, nu-s chiar aşa de frumoşi, am văzut eu 15 într-un film o artistă, avea ea nişte ochi, te săgeta drept în inimă când se uita la tine, mă înfior toată numai când mă gândesc! Ai mei sunt, e adevărat, destul de reuşiţi, şi ei, nu pot spune, dar aşa, mai obişnuiţi", zicea şi lăsa privirea în pământ ca să ne arate cât e de neînchipuită. „Obişnuiţi, 20 neobişnuiţi, spunea văruţu, dar mie îmi plac!" şi o săruta pe ochi de mai multe ori, nu numai o dată. După ce văruţu sfârşea cu sărutările, ea începea iară să ne căineze în fel şi chip, spunându-ne cât poate să-i fie de milă de noi, soldaţii, de soarta noastră cea prăpădită. „M-am şi certat rău cu un domn ofiţer, 2^ din pricina voastră, să mă credeţi, zicea. S-a întâmplat să ne plimbăm noi pe lângă un câmp unde făceau instrucţie soldaţii şi era un gradat care tot striga la bieţii copii, nu-i lăsa nici să răsufle, «sus, jos, la stânga şi la dreapta, cu pas alergător înainte marş». «Hai să mergem, draga mea, zice Giuri, aşa îl chema 50 pe ofiţer, «din astea văd toată ziua, sunt sătul de ele». «Ba nu, zic eu, lasă-mă să mă uit, să văd şi eu ce face animalul ăla cu sărmanii băieţi». «Aşa-i instrucţia, zice Giuri. Sunt soldaţi, nu-s domnişoare, cum ai vrea tu să se poarte cu ei?» «Se vede că
34
SORIN TITEL
tu tot aşa te porţi cu soldaţii tăi, zic, se vede că tu eşti tot ca gradatul ăsta, nu eşti mai bun». «Cum ai vrea să mă port, zice el, armata e armată, asta-i, nu-i cămin de domnişoare». «Şi nu-ţi pare rău, zic, nu-ţi pare rău când îi vezi, nu ţi se rupe 5 inima în tine?» «Aşa sunteţi voi, femeile, zice Giuri şi dă să mă ia de braţ, mai simţitoare. Armata nu-i făcută pentru voi». Şi atunci m-am înfuriat, mă credeţi, nici n-am mai vrut să ştiu de el, cu toate că arăta foarte bine, nu pot să spun, era negricios la faţă şi cu ochi albaştri exact pe gustul meu; nu io era prea înalt, e adevărat, dar bărbaţii prea înalţi sunt cam blegi şi cam lălâi, nici nu-mi plac. «Pleacă, îi zic, lasă-mă să mă întorc singură acasă, nici nu vreau să te mai văd, aşa de rău m-ai supărat tu acuma». «Dar, draga mea, stai să vezi», a dat el să-mi spună ce şi cum, dar eu nici n-am vrut să-l mai 15 aud, i-am întors spatele, şi gata, am plecat!... Aşa sunt eu, ceea ce cer eu de la om, întâi şi întâi, este să aibă suflet, restul prea puţin mă interesează", zice Erji şi în cuină gulaşul, dacă te luai după miros, părea să fie gata încălzit şi bun de mâncat. „O clipită, zice Erji, m-am dat cu vorba şi voi trebuie să fiţi, 20 săracii, morţi de foame. Mă iertaţi, zice, dacă nu-i o masă aşa, mai extra, ce s-a putut găsi şi pe la noi, mâncări de-ale noastre, voi nu cred să fiţi obişnuiţi cu ele". Şi începe a aduce pe masă, a tot adus, până s-a umplut masa...
Intr-o duminică s-a întâmplat ca văruţu să primească numai el singur frai, noi, ceilalţi, n-am ieşit din cazarmă. Norocul lui a fost cu un plutonier care ţinea tare mult la el, unul mic şi roşcat, cu o gură spurcată, şi cam crăcănat, dacă nu cumva se uita şi puţin în cruci, asta nu mai ţin minte; şi plutonierul acela nu ştia ce să-i mai facă, atât îi umbla în rând M) lui văruţu, de parcă el ar fi fost subalternul şi văruţu gradatul, aşa se purta cu el; unul Ioşca, aşa îl chema, era el de fel de pe lângă Abrud; şi Ioşca ăsta venea seara la noi în dormitor şi atâta se putea ruga de văruţu, se punea şi în genunchi, să mor dacă vă mint, numai să-l facă să joace ca pe la noi, îi plăcea
CLIPA CEA REPEDE
35
lui să-l vadă jucând şi să se uite. „Nu pot, zicea văruţu, m-au strâns azi tare rău cizmele, abia dacă pot umbla, barem să joc“. „Minţeşti, zicea atunci Ioşca, eu nu cred că te-a strâns nici o cizmă. îţi place să se roage omul de tine, aşa-i ori nu-i aşa?“ „Fără muzicanţi - zicea atuncea văruţu - cum vreţi, domnu’ 5 plutonier, să joc? Jocul are şi el o rânduială a lui, asta ştiţi şi dumneavoastră, nu trebuie să vă spun eu“. „Ziceţi şi voi o ardeleană, se ruga atunci şi noi începeam a-i cânta şi văruţu juca, aşa, numai în izmene şi în cămaşă, şi când se încălzea prea tare, scotea şi cămaşa de pe el. „Stau şi mă minunez, io spunea Ioşca şi se scărpina în cap, cum poţi tu mişca picioarele aşa de repede. Am încercat şi eu, dar n-am putut". „Secret“, zicea văruţu şi juca mai departe, nu se oprea. Şi, într-un târziu, ostenea şi el şi atunci se aşeza pe un scaun, lângă sobă, parcă îl văd, şi se ştergea cu cămaşa, căci era tot o apă. Ioşca îi dădea n o ţigară, noi stingeam lampa şi ei fumau pe întuneric, se vedea numai mucul de la ţigară. „La noi în sat, începea Ioşca a povesti, e unul care ştie face, aşa, ca vieţuitoarele ori ca păsările.
«Fă ca lupul», mă rugam de el şi începea să urle, atâta aştepta. Dacă închideai ochii şi nu-1 vedeai, ziceai că-i lup adevărat; 20 cel mai mult îi plăcea lui să-l pun să cânte ca mierla... Sunt fel de fel de oameni pe lumea asta. Numai eu, uite, zice, nu am nici un dar. Şi pe deasupra sunt şi urât ca dracul. Unul ca mine greu îşi găseşte o muiere care să-l vrea de bărbat. Numai că s-a întâmplat să am un picuţ de noroc. Am dat eu 25 peste una, Ani, care nici ea nu m-ar fi luat, dacă n-ar fi fost aşa cum a fost, adică n-a avut o faimă prea bună. A fost un notareş la noi în sat şi aşa i-au ieşit ei vorbe, c-ar fi trăit cu el, cât a fost fată mare. A fost ori nu aşa, or fi fost doar scorneli de-ale oamenilor, că şi lumea îi rea, nu ştiu de întrebat n-am w întrebat-o, mai bine m-am făcut că nu ştiu nimica! Ceva tot o fi fost, altfel nu-mi vine să cred c-ar fi luat ea un om urât ca mine; ar fi putut şi ea să-şi caute altul mai breaz... Şi să vezi ce noroc am putut avea. Şi aşa-i cum îţi spun, să nu crezi
36
SORIN TITEL
că mă laud. N-a trecut bine nici o săptămână după ce ne-am luat şi ea a şi început să se uite la mine ca la icoana de deasupra patului, parcă ar fi umblat careva cu vrăji, aşa arăta de pierdută. Stăm şi mă minunam singur, nu-mi venea nici mie să cred!“...
5 Uite aşa nu-i mai tăcea gura lui Ioşca şi văruţu săracu, să cadă de pe scaun de ostenit ce era. „De acuma gata, zicea într-un timp, o fi destul, mâine la cinci deşteptarea, dom’ plutonier. Să mergem şi noi la culcare". „Las’ că vorbesc eu cu felcerul -zicea atuncea Ioşca - să te scutească o zi, două; îi timpul urât, io cu ploile astea nu cumva să te betejeşti". Aşa că noi dimineaţa plecam la instrucţie şi văruţu cu Ioşca plecau şi ei la plimbare prin oraş, n-aveau treaba noastră; seara ne rugam de ei să ne povestească şi nouă ce-au văzut şi pe unde au fost; ori se lăudau cu drăguţele cu care s-au văzut prin oraş, ori spuneau c-au 15 fost la mozi şi-i puneam atunci să ne povestească şi nouă ce film au văzut. „Iubire din cele mari, ca la domni", zicea Ioşca şi-şi scotea cizmele, îl ruga pe văruţu să i le tragă şi se scărpina în talpă... Aşa că erau prieteni nedespărţiţi amândoi. In duminica aia tot el i-a făcut rând lui văruţu să poată pleca în 20 oraş. Şi să vedeţi ce i s-a întâmplat. Erji ştia că vine şi era pregătită ca de obicei. Pe masă o damigeană cu vin din cel roşu ca sângele! Şi văruţu şi-a pierdut controlul - era vinul dulce, cum îi plăcea lui - şi a golit prea multe pahare. Punea el paharul gol pe masă şi ea i-1 umplea repede la loc.
25 Când a dat să se ridice, ca lemnul, nici nu s-a mai putut mişca. Capul limpede, n-a avut nimica, picioarele în schimb, aşa i s-a părut lui că i-a turnat cineva plumb în ele, că i s-au lipit de podele! II ajută Erji să se scoale în picioare, face el un pas, nu mai mult, şi cade pe pat cât e de lat. Şi de cum a căzut .50 a şi început a sforăi. Ce să ajungă la cazarmă, seara, la raport, nici vorbă de aşa ceva! A putut trage biata Erji de el cât a vrut ea; ori trăgeai de un lemn, ori de văruţu era una! Erji, ce să facă şi ea, se aşază pe pat lângă văruţu şi începe a plânge. Noroc mare au avut ei cu a bătrână - a fost mai trecută prin viaţă,
CLIPA CEA REPEDE
37
mai învăţată. „Nu mai plânge ca o proastă, i-a spus ca lui Erji, mai bine m-ai ajuta să-l scoatem afară. Aerul îi mai rece şi-l limpezeşte la cap o ţârică“. II apucă amândouă cum pot, Erji îl ia de cap şi a bătrână de picioare. Dar degeaba l-au scos, văruţu dormea dus, nici măcar n-a trăscărit!... Mai întâi trebuie ş să vă povestesc că ele n-au fost nişte femei, aşa, ultimele; au avut şi ele o rânduială a lor. Casă frumoasă la drum, ocol mare, de puteai întoarce caru, şi în grajd au avut două vaci cu lapte. Din asta trăiau; ziua umblau cu contul pe la casele din Seghedin, laptele gros ca smântână, se băteau doamnele să io prindă cont la ele. Şi au mai avut, asta am uitat să vă spun, un mânz, jumătate era alb şi jumătate negru, îţi era mai mare dragul să te uiţi la el, atât era de mândru, şi o teleguţă... Ce s-a gândit a bătrână?! Să-l suie pe văruţu frumos în teleguţă şi Erji să-l ducă până la cazarmă. Şi când o ajunge cu el să n mi-1 dea mie în primire. Erji a început a da din colţ în colţ, că ea nu merge, că o văd vecinii şi se face de ruşine. „Nu fi proastă, zice a bătrână şi se încruntă la ea. N-are nime grija ta şi nici tu nu ai grija altora. Să-ţi intre bine în cap. Bate şi puţintel de vânt, îl mai ia cu răcoare, până ajungeţi voi la 20 cazarmă i se limpezesc creerii, cum îi mai bine“... Şi bătrâna a ştiut ce a ştiut, aşa a fost cum a spus ea. Nici n-au ieşit ei bine din oraş, că văruţu a început să-şi revină din întunericul în care a fost căzut. La început s-a cam mirat, dacă s-a văzut în căruţă lângă Erji, dar n-a spus nimic, s-a uitat numai la ea 25 dintr-o parte cum îndeamnă calul să meargă mai iute. „Degeaba te grăbeşti, draga mea, zice văruţu şi o apucă de mâna în care ţinea ea codorişca, s-o oprească să nu mai dea în bietul mânz că era tot o apă. Eu acuma tot nu mă întorc la cazarmă, aşa să ştii tu“. Şi Erji aşa s-a speriat de tare, că s-a 30 făcut la faţă roşie ca para focului. „Nici să nu te gândeşti, zice nici să nu-ţi treacă prin cap! Dacă dezertezi, vai şi amar de capul tău: te-or prinde şi te-or spânzura şi eu atuncea ce mă fac?! Eu cu cine rămân?!" „Mai bine o iau drept înaintea mea,
38
SORIN TITEL
unde văd cu ochii, zice văruţu şi începe a plânge. Nici nu ştii tu cât poate să-mi fie mie de urât tot printre cătane şi tot cu puşca la umăr... Şi acuma, zice, aşa de rău mă doare capul, atâta sunt de ameţit, că nimica nu-mi prieşte şi nici chef nu 5 am de nimica!... Aşa mă simt de fără vlagă, că-mi vine să mor, să sfârşesc odată cu viaţa asta! Să mă duc acolo unde nu-i nici durere şi nici întristare. Toate le văd tulbure, ca prin ceaţă, vai şi amar de capul meu... Nici pe tine nu te pot vedea cum trebuie, barem pe domnii ofiţeri. Şi pe deasupra, nici drept io nu pot sta şi nici puşca la umăr nu pot s-o duc, că-mi tremură mâinile, cum e mai rău“. Dă să se scoale în picioare şi fie că l-a hurducat prea tare teleguţa, fie că s-a învârtit lumea cu el, că repede a căzut în fund, lângă Erji. „Vezi tu, draga mea, zice, ce prost soldat sunt eu acuma. Cu unu ca mine pierd 15 ungurii toate războaiele şi nu mi-i de alta, da’ mi-i că se duce pe râpă imperiul ăsta al Iul Franz-IoseP. „Că grija imperiului o am eu“, zice Erji. Se repede la el şi începe a-1 săruta cu mult foc, aşa ca să-l mai îmbărbăteze, să-l facă să-i vină inima la loc, căci arăta tare întristat. Şi când a văzut el aşa o vâlvătaie, 20 s-a mai încălzit şi el, căci n-o fi fost de piatră. La început un picuţ şi după aceea din ce în ce mai tare. Şi s-a întâmplat c-au uitat amândoi şi de cazarmă, şi de Franz-Iosef şi de tot! Când s-au mai trezit şi s-au limpezit la cap au băgat de seamă că s-a făcut prea târziu şi-a intrat frica în amândoi. „Ei, acuma 25 ce-i de făcut? zice văruţu. Dacă mă întorc, ăia mă bagă la ţuhaus, dacă nu mă întorc, cum zici tu, gata, mă împuşcă! Să mă întorc, să nu mă întorc, să mă duc, să nu mă duc?“ „De împuşcat, nu te împuşcă pentru atâta lucru, dar nici la ţuhaus nu-i bine. Cât te-or ţine acolo, n-o să-mi fie uşor, o .w să-ţi duc dorul“. Şi iar încep a se săruta şi a se drăgosti, fie ce-o fi de-acuma! Şi numai bine trece un domn ofiţer călare pe lângă teleguţa lor; la început ei au fost prea înfierbântaţi şi nici nu l-au văzut şi când s-au mai dezmeticit, văruţu a sărit în picioare, în căruţă, aşa cum se afla şi a luat poziţie de drepţi.
CLIPA CEA REPEDE
39
Şi ofiţerul acela - prea mare în grad nu cred că era, căci arăta destul de tinerel - a început a-1 certa. Zicea că ţinuta nu-i reglementară şi mai ştiu eu ce. Norocul lui a fost că Erji l-a recunoscut pe domnul ofiţer — el la început nici nu s-a uitat la ea, n-a avut cum s-o recunoască, el cu văruţu avea ce avea. 5 „Servus, Giuri dragă, a zis ea. Tare te-ai schimbat de când nu te-am văzut, să nu te recunosc. Nu-mi place mustaţa asta a ta, e prea mare şi prea roşcată şi pe deasupra te şi îmbătrâneşte", zice şi cu mânuţa dă să-l prindă de mustaţă, aşa în glumă. „Servus, Erji, dragă, zice atunci domnul ofiţer io şi repede i s-a îndulcit faţa, cât pe-aci să nu te recunosc nici eu. Numai că tu te-ai făcut şi mai dulce decât erai, un adevărat trandafir din cei plăcuţi mirositori". „A trecut timpul, ce să-i faci, zice Erji şi numai aşa îşi rotea ca o diavoliţă ochii în cap!
A trecut timpul, nu mai sunt nici eu tânără ca odinioară. 75 Numai sufletul, dragă Giuri, zice, tot aşa de tânăr mi-a rămas.
Nu vrea să îmbătrânească şi pace! Eu mă rog de el, de-acuma gata, ajungă-ţi, zic, dar degeaba vorbesc, degeaba mă răstesc la el, nici vorbă să mă asculte". Şi Erji, dată dracului, când a văzut ea că domnul ofiţer s-a muiat şi poate face cu el ce vrea, 20 a început a se ruga să-l scape pe văruţu, să nu-1 bage la ţuhaus, ori, Doamne fereşte, să-l dea drept dezertor. „A fost cam beteag, zice, şi a trebuit să-l îngrijesc, nu l-am putut lăsa să se întoarcă la cazarmă oricum. E copilul mai mare - minte ea atuncea - al lui Iuli-neni, suntem cum s-ar zice veri primari"... 25 A crezut-o ori n-a crezut-o ofiţerul acela, aia nu ştiu - nu prea semănau ei, nu prea aduceau a veri primari - destul că i-a promis lui Erji că-1 scapă pe văruţu de închisoare. Trage el o minciună, găseşte el ceva până când or ajunge la cazarmă, una cu care să-i mintă şi pe cei mai mari ca el, să n-aibă ea nici .w o grijă că o să fie bine. Trei ani am stat acolo, printre străini, şi când ne-am întors, aşa nişte mustăţi lungi şi negricioase am avut amândoi, că cei de-acasă la început nici nu ne-au recunoscut...
40
SORIN TITEL
7
- Până a se însura a fost tare nărodatic, ca un mânz fără căpăstru, i-au plăcut serbările şi petrecerile peste fire! Intr-un an, de sfântul Ion, aflăm noi că degeaba aşteptăm muzicanţii 5 de la Deva, că n-au cu ce veni: sunt zăpezi din cele mari şi nu mai vine nici un tren. Stăm în primăria veche şi ne uitam unii la alţii. „Duceţi-vă la Unguraş să vă cânte el din trompetă - zice nu ştiu care. El ştie la marşuri din acelea, de pe timpul lui Franz-Ioscf. A fost el trâmbiţaş la honvezi şi de-acolo le-a io învăţat". „Marşuri ne trebuie acuma, de marşuri parcă ne arde nouă! Vorbişi şi tu ca să te afli în treabă. Mai bine tăceai", zice văruţu şi era negru de supărare. „Degeaba stăm şi aşteptăm - zic eu - gata, nu mai au cu ce veni! Mai bine ne-am duce pe la casele noastre!" Ionii s-au luat pe după cap şi-au 15 început a cânta. Se împrăştie oamenii, cum zic, care pe la Ioni, care pe la casa lui, la petrecere şi la trai bun, numai văruţu sta în mijlocul primăriei, se uita în pământ şi nu-1 trăgea aţa în nici un chip să plece acasă... Să vezi atunci ce i-a dat lui în gând: să luăm noi neaua şi gerul — şi era un vânt din cel 20 subţire, se strecura până la măduvă - în piept şi să ne ducem toţi patru până la Poieni. „Poienarii, zice, au muzicanţi de la ei din sat şi acolo trebuie să fie acuma o petrecere să duduie podelele. La Poieni, unde mai pui, sunt şi fete cu grămada, ai de unde alege, şi feciorii îs cam toţi la armată, lumea 25 noastră!" „Tu nu eşti întreg la cap, tu nu vezi ce ger s-a lăsat, zice văru-miu Irimie. Duceţi-vă voi, de aicea eu nu mă mişc. Eu după mintea ta nu mă iau". „Treaba voastră, zice văruţu, faceţi cum vreţi voi. Eu mă pot duce şi singur că doară ştiu drumul, numai să nu vă pară cumva rău. E drept că mult mai .50 frumos ar fi fost să mergem toţi patru, să se mire când ne-or vedea intrând". Dar dacă nu vrem să mergem, zice, nu-i nimic, el nu se supără pentru atâta lucru. Fiecare cum îi este firea. Se vede că nouă mai mult ni-i dorinţa să stăm după sobă, ca
CLIPA CEA REPEDE
41
muierile şi dacă asta îi plăcerea noastră, e bine şi aşa. îi pare rău numai de un lucru: el aşa a ştiut, că are trei veri primari care-s unul pentru altul, dar ce să-i faci, una gândeşti şi alta-i de fapt. Aşa că mergeţi voi în treaba voastră şi eu mă duc în a mea..." „Ba, că noi nu te lăsăm, zice atunci văruţu Ionel, 5 să faci prostia asta. Tu nu vezi ce-i afară?! Unde amaru să te duci pe aşa o vreme?" „Las’ că nu s-or termina acuma jocurile şi petrecerile. La Coştianţu sunt trei Ioni în casă. Vă spun eu că abia ne aşteaptă cu bocala cu vin pe masă şi cu carnaţii fripţi. Ne putem distra şi aici în sat, la căldură, nu trebuie să io ne luăm lumea în cap.“ „N-am grija voastră, zice văruţu şi se uita în pământ, nici nu se uita la noi, atât era de supărat, dar nu voia să ne arate, duceţi-vă unde aveţi poftă, eu nu vă opresc. Fiecare să-şi petreacă acolo unde îi place lui mai mult şi unde crede că-i mai frumos". „Te ştiu eu pe tine, zice atunci văruţu /5 Irimic, îţi cunosc firea. Tu eşti în stare să iei neaua asta de-a pârcu, numai aşa, ca să ne faci nouă în contra, să te arăţi mare. Semeni la fire cu moşu, numai el a fost aşa. Lui i-a plăcut să facă ce nu fac ăilalţi oameni, să fie mai ca ei! El şi în biserică a intrat cu căciula în cap şi când i-a spus popa să şi-o scoată"... 20 „Lasă-1 tu pe taica să se odihnească în pământ, zice văruţu.
Ne tânguim ca muierile şi pe degeaba, căci eu ce mi-am pus în cap, aia fac!" „Dacă îi aşa, zice atunci văru Ionel şi se uită la noi, să vadă ce spunem, care ar fi părerea noastră, mergem cu tine, nu avem de ales". „Cum vreţi voi, zice văruţu, dar 2^ nu cumva să vă pară rău mai târziu şi să spuneţi că v-am luat cu forţa. Dacă mergeţi, mă bucur foarte tare, dar şi fără voi, să ştiţi că tot m-aş fi dus"... Cum ieşim din sat, vântul a început să bată parcă mai avan; nu mai erau nici casele care să-i pună un pic de frâu. Ne lăcrimau ochii de ger şi îi ţineam mai mult M) închişi, aşa ne usturau de tare... Se auzeau câinii în urma noastră lătrând a pustiu şi când ne-am uitat înapoi, la casele din sat, ne-a părut rău că ne-am lăsat prostiţi şi nu ni-s şi noi la căldură ca tot omul. Vântul ridica zăpada şi drept la noi
42
SORIN TITEL
în ochi o azvârlea. „Hai să zicem o cântare, poate aşa ne-om mai încălzi, om mai prinde curaj", zice văru Irimie... Când ne-am apropiat de grădinile oamenilor, aşa cântam de tare că s-au stârnit câinii şi au început să latre. „V-am spus eu că 5 o să ne distrăm", zice văruţu, şi îi erau obrajii roşii, ca la fetele mari. Trosneau prunii de ger, şi a început a se întuneca. „Ce-ar fi, zice văru Irimie, să ne iasă nişte lupi drept în faţă, atunci să vă văd. Ţineţi minte ce povestea la târg un borlovean: c-au venit lupii ast-iarnă până la ei, în vatra satului. C-a intrat un w lup în biserică şi când a venit cantoru să facă focul, mai de dimineaţă, lupu în altar! Astea nu-s minciuni ce vă spun eu acuma!" „Nu te ştiam, zice văruţu, aşa de fricos. Stau şi mă minunez". „Oi fi eu fricos, zice văru Irimie, dar nici ca tine, fără nici o grijă în capul ăla al tău, nici aia nu-i bine!" Şi atunci 15 văruţu, să-i facă în ciudă, a început a urla ca lupii! Câinii atât au aşteptat, s-au stârnit mai tare!... Până la Poieni mai era un picuţ de mers. Fie că ne-am obişnuit cu frigul, fie că ne-am dat cu vorba, c-am ajuns mai iute decât am fi crezut noi. Nici n-am intrat noi bine în sat că a şi început a se auzi torogoata 20 lui I.Aiţă Ioviţă. „Au, sufletul meu, zice văruţu, dar frumos ştie să zică. O să vedeţi voi ce bine o să ne petrecem. O să vedeţi că n-o să vă pară rău!"... Jocul se ţinea la şcoală şi la uşă înghesuială mare: se buluceau babele să vadă care cu cine joacă, să aibă ce povesti o săptămână. Ne facem loc, intrăm frumos 25 înăuntru şi începem a ne uita de jur împrejur. Fetele mari, dacă ne-au văzut intrând, ne mâncau parcă din ochi nu alta, nu mai puteau de bucuroase că le-au venit de-acuma jucătorii. Noi, atât am şi aşteptat, am început să le şi alegem din ochi; aveai şi de unde alege, căci erau multe şi flăcăi puţini; aşa cum 30 a spus văruţu, au fost mai toţi plecaţi să-şi facă armata. Jucau fetele cu copilandrii, din cei neieşiţi nici de la şcoală, abia dacă ajungeau să le ţină de mijloc... Repede, am şi pus ochii pe trei surori, una mai mândră ca cealaltă, nu ştiai la care să te uiţi mai întâi. Drept la ele ne-am aruncat şi nici nu le-am mai
CLIPA CEA REPEDE
43
lăsat din mână. Petele astea - am aflat noi după aceea - erau orfane şi de mamă şi de tată, amândoi părinţii le-au murit de gripă spaniolă, când a fost bătaia a mare; alta nu aveau ele pe nime pe lume, decât o mătuşă mai bătrână, cam surdă, şi nici cu un ochi nu vedea ea prea bine. Şi surorile astea trei, 5 dacă s-au văzut ele singure pe lume, dacă n-a fost nimeni să le ţină-n frâu şi să le spună ce-i bine să facă şi ce nu, au cam pierdut controlul. Şi aşa le-au ieşit vorbe din cele urâte; ştia lumea şi ce n-au făcut, fără să mai vorbim de ceea ce au făcut cu bună ştiinţă, ba, aş zice, şi cu mare bucurie şi plăcere! Erau w ele vestite, n-a fost cineva să nu le cunoască. Dar de toate vorbele şi şuşotelile, lor nici că le-a păsat! Ele au mers mai departe pe drumul lor! Şi poate că au avut şi ele dreptate, cine ştie?! De viaţă s-au bucurat şi nu numai aşa pe apucate, ci din plin; au băut paharul până la fund, nu şi-au udat numai buzele 15 în el, ca să se răcorească un picuţ... Şi când am ajuns noi, erau mai vesele şi mai pornite pe petreceri ca oricând. Aşa că drept la ele ne-am azvârlit! Văruţu, la Mărişca, ea era cea mai mare dintre surori, iar noi trei am rămas cu celelalte două, cu Smărăndica şi cu Florica, dar nici ele, trebuie să recunosc, nu 20 erau chiar de aruncat. De cum am intrat, le-am pus la muncă, nu le-am lăsat să răsufle nici o clipită: le-am învârtit pe sub mână în toate felurile, duduiau podelele sub noi, aşa săream de tare! Babele numai şopteau pe de lături: „Parcă nu-i cunoşteam pe copiii ăştia, ziceau, ai cui or fî?“ „Ai îmbătrânit 25 tu, de unde vrei să-i cunoşti, s-a ridicat tineret! Ei au crescut şi noi, gata, ne ducem, ni-s cu un picior în groapă!“ ...„Taci, că nu-s de la noi din sat! Au venit şi ei să-şi petreacă, aşa-i tineretul, mort după distracţii, nu s-ar mai sătura!“ Când le auzeam cum ne laudă, nu mai ne încăpeam în piele de no bucuroşi, ne întreceam unul pe altul, arătam tot ce ştiam. De văruţu, ce să vorbesc, el era mai extra ca noi toţi: o ţinea pe Mărişca numai în figuri, dar nici ea nu se lăsa cu una cu două, nici ea nu era mai prejos ca el. Da văruţu să facă o figură, şi
44
SORIN TITEL
ea, repede parcă i-ar fi ghicit gândurile, făcea fix mişcarea care trebuia! Drept la el în ochi se uita, ca o şerpoaică: el numai ridica o sprânceană, ori clipea uşurel din gene şi ea dintr-atâta şi înţelegea ce vrea el. După comandă, nu crâcnea! Se vedea 5 că-i plăcea tare mult să fie aşa comănduită. II sfredelea pe văruţu cu ochii. „Au, putrădo, căţăloaneoK, a început a striga văruţu cât a putut de tare, mai mult ca să iasă fierbinţeala din el. Iţi dau bani cu vadra!“ a mai strigat o dată, ca să arate că o persoană aşa cum îi Mărişca nu-i plătită uşor: una ca ea io merită să fie scăldată în galbeni şi ţinută pe palme şi nici aşa nu-i de ajuns! „Taci, bolândule", i-a şoptit Mărişca şi l-a strâns uşurel de mână. „Nu mă fă de miru lumii". Faţa nu i s-a schimbat, se uita drept la el în ochi şi-i zâmbea din vârful buzelor, de parcă gândurile i-ar fi fost numai la joc şi singura /5 ei grijă ar fi fost să nu greşească paşii cumva. Şi, după un timp, dacă a văzut că văruţului nu-i tace gura, i-a şoptit iară şi l-a strâns de degetele de la mâna dreaptă: „Tu vrei să mă bagi în gura babelor, ori ce-i?“ Dar nu aveai cu cine vorbi, lui văruţu parcă i-a luat Dumnezeu minţile, nici n-a auzit-o ce zice. După 20 un timp, scoate de pe unde a ţinut-o el ascunsă o hârtie de-a de o sută, nou-nouţă, atunci ieşită de la bancă; o lipeşte primaşului pe frunte şi-i comandă o ardeleancă: „Aia să mi-o cânţi, zice, şi-i spune cântarea, da’ s-o zici aşa, cum scrie la carte, nu cumva s-o greşeşti!" Norocul nostru că poienarii erau 2.5 oameni mai răbdători, nu sar la bătaie din orice, ne-au lăsat să ne facem pofta, după cum am vrut noi. Căci nu şade frumos să comanzi în satul altuia, îi bine să te arăţi mai supus, mai cu ruşine, nu să zici că tu eşti mare şi ceilalţi sunt proşti. Or, văruţu era tare cruduţ, abia a fost ieşit de un an, doi, de la 30 şcoală, n-a fost umblat prin lume şi nici rânduielile nu le ştia. Lui nici nu i-a păsat că se află în loc străin, nu vedea pe nimeni, decât pe Mărişca lui. Aşa bine a ştiut ea să-l întoarcă şi nici nu era de mirare; era mai mare la ani ca el, mai coaptă, mai trecută prin ciur şi prin dârmon. Pe un copiluţ repede îl dai
CLIPA CEA REPEDE
45
gata, nu-i trebuia prea mult. Noi nu ne-am amestecat. L-am lăsat să-şi petreacă, n-am mai avut grija lui. Mai ales că Florica şi Smărăndica nu ne-au lăsat nici ele să ne îngrijim prea mult de alţii, trebuia să le umblăm şi lor în rând: abia dacă ne puteam ţine de ele, atât erau de focoase şi de nărăvaşe. Ei, şi 5 după un timp, îl căutăm noi din ochi pe văruţu, dar, degeaba, el parcă a intrat în pământ. „Şi tu, zice Smărăndica. N-o fi copil de ţâţă să-l ai în grijă şi să-l dădăceşti, Doamne, iartă-mă. îi şi el acuma om, face şi el după mintea lui, ce gândeşte şi ce are poftă". „Sora voastră, Mărişca, zice văru Ionel, văd că-i io şi ea dată dispărută“. „N-are nimănui a-i da raportul, zice atunci Plorica şi lasă ochii în pământ, că doar nu-i la armată.
Şi nu Fiţi blăstămaţi, să vă gândiţi la cine ştie ce, că atunci ne supărăm şi nici nu mai stăm de vorbă cu voi, aşa să ştiţi! Oamenii-s răi şi scot la vorbe, de te cruceşti nu alta. Voi să A nu fiţi proşti şi să vă luaţi după gura lumii. Că nici noi n-ascultăm ce zice unu şi altul! Pe o ureche ne intră şi pe cealaltă ne iese, nici că ne pasă! Cât e omul tânăr, să-şi petreacă; atunci când îmbătrâneşte s-au dus şi petrecerile şi cântările!
S-a sfârşit cu ele. Noi aşa credem că-i bine. Nu-i păcat să te 20 bucuri de toate care-s pe lumea asta; doară de Dumnezeu îs lăsate şi nu de dracu!“ Şi cât ne dăscălesc ele, amândouă, cum scrie la carte, Mărişca şi văruţu s-au şi întors. Ne uităm la ei şi ni s-a părut că ceva nu-i chiar aşa în regulă. Văruţu era roşu la faţă şi arăta cam ruşinat. A început el să strige şi să chiuiască, 25 nu cumva să se vadă. Mărişca zâmbea, dar mai mult din colţul gurii. Aşa arăta, de-ai fi crezut că vrea să ia pe cineva la bătaie...
Şi după ce au jucat un joc, două, văruţu a ieşit până afară. Noi amândoi după el. Am văzut atunci că îşi şterge lacrimile cu dosul palmei, repede să nu-1 vadă nime. De întrebat nu w l-am întrebat nimica, să nu-1 ruşinăm şi mai tare. Ce i s-a întâmplat, ce-o fi păţit, treaba lui, nu ne priveşte, are oricine dreptul să aibă şi secrete, nici aia nu-i frumos să te bagi, vrea omul nu vrea, în sufletul lui!... Numai bine lumea a început
46
SORIN XITEL
a se mai rări. Au rămas, după o vreme, mai mult tineretul şi babele; ele se arătau foarte curioase să vadă care cu cine joacă, să aibă ce să povestească cu nurorile. Somn noaptea, tot nu prea aveau, aşa că nu se grăbeau să plece la culcare! Cu timpul, 5 s-a mai îmbunat, şi Mărişca, iar văruţului i-a trecut şi lui întristarea. în şcoală, călduri din cele mari, ori om fi fost noi prea încinşi, destul că din când în când deschideam uşa, să se mai răcorească, şi babele strigau la noi, s-o închidem, altfel ele îngheaţă de frig. Afară e ger de crapă pietrele, vrem să le io băgăm în pământ, ori ce?!“...
N-a fost trecut cu mult de miezul nopţii, când s-a iscat un fel de îmbulzeală. „Foc, arde“, a început un copilandru să strige şi într-un minut lumea s-a şi împrăştiat, n-au mai rămas în şcoală decât muzicanţii şi babele care n-au putut fugi /5 aşa repede. Ne-am luat şi noi după ceilalţi, alergam de ne sfârâiau picioarele. N-ajungem bine în mijlocul satului, cam în dreptul primăriei, c-o auzim pe Mărişca văitându-sc în gura mare: „Vai şi amar de capul nostru, zicea ea, c-am rămas pe drumuri. Am eu un fel de presimţire. Casa noastră s-a aprins, 20 ascultaţi-mă ce vă spun că nu minţcsc". Şi aşa a fost cum a spus ea: casa lor a fost şi nu alta. De toate îmi aduc aminte de parcă ar Fi fost ieri, numai de focul acela cât a fost de mare, îmi amintesc, aşa, ca prin vis. Ţin minte numai că l-au stins oamenii destul de repede, dar degeaba l-au şi stins, casa lor 25 era de-acuma scrum şi pulbere, n-a mai rămas decât un morman de cenuşă din ea. Casă veche, lemn din cel putred, când îi dai foc arde într-o clipită, scrum se face... Fetele aveau o mătuşă bătrână, care lc-a crescut şi le-a îngrijit până s-au făcut mari, aşa că au dat a întreba în stânga şi în dreapta, dacă .w n-au văzut-o careva pe biata femeie. Nimeni nu ştia nimic de soarta ei şi atunci au început a o jelui şi a o plânge. „Ea ne-a crescut, ziceau ele, şi ne-a avut în grijă, şi acum gata, s-a sfârşit cu ea. Se rupe inima în noi de durere. Să ardă casa, dacă aşa ne-a fost dat, ziceau, numai pe mătuşica noastră s-o
CLIPA CEA REPEDE
47
ştim în viaţă". Şi când le-a fost jalea mai mare, se aude un glas ascuţit de fată, ori de copil, strigând, cum că ele degeaba plâng şi se jelesc, că mătuşa Persida nu-i moartă. Ce să fie moartă, strigă glasul acela de copil ori de fată, ce-a fost, c vie şi nevătămată, zice, numai că de arătat nu se poate arăta acum. „Păi de ce nu se poate arăta!? întreabă atunci surorile mirate. Noi vrem s-o vedem, zic ele, aşa cum o fi, arsă ori mai ştim noi cum, nu dăm dos de ea, dacă-i în viaţă şi a scăpat de foc". „Nu se poate arăta, strigă atunci glasul acela de copil ori de fată, ce-a fost, pentru că, săraca de ea, nu se poate ţine pe picioare". „Şi de ce nu se poate ţine pe picioare?" întreabă surorile neînţclcgând ce s-a putut întâmpla. „Nu se poate ţine, strigă atunci glasul acela care o fi fost, pentru că a turnat aseară prea multă răchie în ea. A bcut din cea înşelătoare, din cea îndulcită, s-a luat la întrecere cu Măria lui Dordea care dintre ele ţine mai mult la bcutură. Numai că amândouă s-au făcut loptă. Stau în pat una lângă alta, întinse de-a curmezişul, cu mâinile sub cap şi nici să se mişte nu-s în stare, nici să ţină ochii deschişi, aşa-s de amorţite de beutură". A râs lumea, aşa, mai pe înfundate, să nu audă fetele că nu şade frumos.. Mai ales acuma, când a dat peste ele o asemenea nenorocire... Văruţu mă ia la o parte şi era alb la faţă ca varu’. „Să ştii, zice, şi-i tremura glasul, abia dacă putea vorbi, să ştii tu că eu am lăsat ţigarea aprinsă când am fost cu Mărişca acasă. Am lăsat-o aprinsă pe scaunul de lângă pat şi din ţigarea aia s-a aprins casa, m-a bătut Dumnezeu". Mărişca ne-a auzit ce şoptim noi şi norocul nostru a fost că nc-a auzit, altfel văruţu, mult s-ar fi chinuit cuprins de remuşcări şi pe degeaba. „Tu eşti prost, ori ce-i?“ zice. „Tu ai uitat că nici nu ai avut cu ce să ţi-o aprinzi. M-ai pus pe mine să caut după chibrituri şi nu s-a găsit nici unul în toată casa. N-a fost nici un foc de la care să ţi-o poţi aprinde. Focul ăsta zice, îi pus de cineva anume, aşa să ştiţi. Blestemat să fie el în vecii vecilor, să n-aibă pace
48
SORIN TITEL
nici în mormânt", şi începe Mărişca a blestema, n-am mai putut-o opri.
După ce s-a stins focul, lumea s-a împrăştiat, s-au dus fiecare pe la casele lor. Surorile, ce să mai povestesc, îţi venea 5 şi greu să te uiţi la ele: „Ce ne facem acuma, ziceau, c-am rămas pe drumuri, vai şi amar de capul nostru. N-a fost destul că ne-a lipsit Dumnezeu de amândoi părinţii, n-a fost destul c-am rămas orfane de pe vremea când eram nişte copile neştiutoare. A trebuit pe deasupra să vină şi nenorocirea asta! Unde să ne io ducem? Ce să facem? Neamurile, după cum s-arată, nu prea se grăbesc să ne deschidă uşa şi să ne primească". Şi aşa plângeau de tare, că de piatră să fi fost şi tot te cuprindea mila când vedeai cât pot fi de nenorocite. Văruţu, după un timp, strigă la ele să tacă, şi să asculte ce le spune, că nu vorbeşte 15 prostii. „Nici o grijă să nu aveţi, zice, că pe drumuri nu rămâneţi. Vă duc eu într-un loc unde să puteţi sta liniştite; şi locul acela îi aşa, mai ferit, nimeni n-o să afle ce şi cum îi cu voi. Mergeţi cu mine - zice - şi să nu vă temeţi în nici un fel. Până la urmă, s-or găsi ei oameni miloşi să vă aibă-n grijă, 20 da’ până atuncea, când o fi asta nu ştiu, nici voi nu puteţi sta în mijlocul drumului, aşa-i ori nu-i aşa?" „Pedeapsă din cele grele", începe a se căina Smărăndica. Prea mult ne-am petrecut şi n-am avut grijă de nimic". „Ba, că eu m-am săturat să mă tot plâng şi să mă vait, zice Mărişca. Gata, acuma să sfârşim 25 cu văicărelile. Mi s-a şi acrit să mă tot uit la fumegoiul ăsta. Ce-a fost a fost! Mai bine să mergem şi să punem cruce la toate. Să ne grăbim până n-om îngheţa de frig". O luăm noi spre casă şi un câine din cei flocoşi se tot ţinea după noi. „Nu vă speriaţi", le linişteşte văruţu pe fete, care, când au văzut 30 câinele, au vrut să fugă. „Am eu grijă de el, nu aveţi de ce a vă teme". Şi se opreşte în mijlocul drumului şi începe să vorbească cu el, nu prea tare, de parcă ar fi şuşotit cu drăguţele. Şi, ce să vezi, câinele se uită cu ochii roşii la văruţu, mai mârâie un pic şi după aceea a început să dea din coadă. Văruţu a
CLIPA CEA REPEDE
49
fluierat încetişor, să nu-1 sperie, şi l-a chemat, tot pe şoptite, la el. Câinele s-a apropiat, un timp a stat nemişcat şi s-a uitat drept la văruţu şi după aceea a început să scheaune de plăcere. Văruţu îl mângâia uşor cu o mână, drept în creştet, aşa cum scarmeni o oaie. „Gata, i-a spus el, ţi-o fi acuma şi ţie de ajuns; 5 ţi-am căutat în rând destul". Dar câinele, dacă l-a momit, în felul ăsta, un timp nu s-a mai desprins de lângă el, se gudura şi i se băga tot timpul în picioare. S-a ţinut o vreme după noi, nu ştiam cum să ne scăpăm de el, dar când a văzut că văruţu nici nu se mai uită la el, s-a oprit şi a aşteptat să-l cheme, l-a io pus adică la încercare. Când a văzut că nu-1 cheamă, s-a întors singur înapoi...
S-a înnorat cerul şi n-a trecut mult şi a început să ningă. Abia ne vedeam unul de celălalt, aşa ningea de tare. „Dacă o ţine tot aşa, zice văru Ionel, nu-i bine. Ne-om înzăpezi înainte /5 de a ajunge acasă“. „Ba că mie îmi place. Tare-i mândru", zice Mărişca, şi voia ea să prindă fulgii cu limba, nu-i lăsa să cadă la pământ. Avea o limbă roşie ca un trandafir din cei îmbobociţi şi caldă, se topeau fulgii de cum o atingeau. O fi mândru, zice văru Irimie, negru la faţă de supărare, da’ să văd 20 eu când o ajunge neaua până la genunchi, atuncea ce-o să faceţi! Că noi în spinare nu vă ducem, aşa să ştiţi". „Cine v-a şi rugat, zice Mărişca îmbufnată şi cu limba tot după fulgi.
Şi să vreţi nu ne puteţi voi duce, cât sunteţi de slăbănogi şi de amărâţi", şi-mi face mie cu ochiul. O să vă vie vouă roaga, 25 zice văru Ionel care nu prea ştia de glumă şi era mai prostoloc de felul lui. Mai vorbim noi". „Ne-o feri Dumnezeu", zice Smărăndica şi un timp tot aşa ne-am încontrat cu ele, mai mult în glumă, căci supărate nu aveau de ce să fie, ba pot spune că ne mâncau din ochi (pe noi ca noi, da’ de văruţu nu mai 30 vorbesc!). Şi nu facem nici jumătate din drum, că fetele au şi început să se plângă după cum ne-am şi aşteptat. Ele nu mai pot merge, ziceau, îi zăpada prea mare şi aşa s-au udat la picioare, că nici nu le mai simt, de îngheţate ce sunt. „Am
50
SORIN TITEL
spus eu că o să vă vie roaga, zice văru Ionel. Acuma să vă ducem în spate, ori ce vreţi?“ „In braţe nu vă putem duce, zice văruţu, cum v-ar plăcea vouă. Alta nu-i de făcut numa să mergem noi în faţa voastră, să vă facem un picuţ de pârtie.
5 Şi când îi pârtia gata, voi veniţi încetişor după noi cum îi mai fain". Dar nici pârtia aia s-o faci nu-i chiar aşa uşor, destul că atunci când am ajuns la Sinteşti eram toţi o apă. Noi munceam din greu şi ele mergeau ca doamnele! Satul pustiu, aşa de dimineaţă numai babele care n-au somn dacă s-or fi io trezit. „Ce-ar fi, zic eu, să intrăm un pjcuţ în biserică, să ne mai încălzim şi să ne odihnim şi noi, c-am tras destul. Măcar în biserică nu ninge şi nu bate vântul tot îi mai bine decât afară". Aşa că intrăm în biserică şi nu suntem bine intraţi, şi surorile toate trei pe la icoane încep a se închina. Ne-am mirat, ;.5 nici nu ne-a venit a crede, când am văzut cât sunt de bisericoase. Se vede că una arată omul şi alta e în sufletul lui. Cât ele s-au închinat, şi numai cruci din cele mari făceau, să te minunezi nu alta, văruţu s-a furişat în altar. „Voi staţi aicea, zice, că mă descurc eu şi singur, n-am trebuinţă de voi". Şi 20 aşa a fost. Iese el în uşa altarului cu o damigeană de vin într-o mână, gata să-l îmburde, atâta era de grea, şi în ceaialaltă cu o pâine din cele mari, neîncepută. Ce-a mai rămas de la sărbători, de la cuminecătură! Se propteşte de uşa altarului, trage o înghiţitură bună, îşi şterge gura cu dosul palmei, oftează 25 o dată cât poate de tare şi după aceea întinde damigeana surorilor - care repede s-au strâns în jurul lui - „Gustaţi şi voi, zice, să mai prindeţi puteri". Ce să guste, parcă de gustat a fost vorba: ele prăpăditele, nu s-au făcut numai că duc damigeana la gură, cum credeam şi cum ar fi fost şi de aşteptat 30 şi după aceea: mulţumim, nouă ne ajunge, nu obişnuim. Nici vorbă de aşa ceva! Nu s-au săturat cu o înghiţitură, două! Aproape că le-am smuls damigeana, altfel, mira-m-aş să ne mai fi rămas şi nouă ceva pe fundul ei, aşa au fost de lăcomoase! Ziceai că ele au făcut pârtia prin neauă, nu noi, şi acuma beau
CLIPA CEA REPEDE
51
de ostenite ce pot fi! Aşa se arătau de setoase. Era un vin din cel gros, untdelemn să-l pui în candelă, nu alta. „Aveţi grijă, zice văruţu, să-i rămână şi lui popa un pic pentru cuminecătură. Purtaţi-vă şi voi mai cu ruşine", şi ne ia damigeana din mâini. Vinul a alunecat drept în picioare, le-a 5 făcut grele ca nişte butuci. Mai mult trăgeam noi acuma la somn decât să le facem surorilor pârtie... Şi unde mai pui că pe toate cele începeam parcă să le vedem cu alţi ochi, nu ni se mai păreau a fi chiar aşa de uşoare, cum ni s-au părut nouă la început. Ne-am luat noi după văruţu, după mintea lui io nărodatică şi acuma ce-i de făcut? Ne-am luat beleaua pe cap cu cele trei surori. Unde le-om duce şi ce-om face, cum ieşim cu faţa curată din aşa încurcătură mare în care am intrat ca proştii, de bună voie şi nesiliţi? Doar nu ne-om duce la părinţi acasă cu ele, căci acestea nu-s de scos cu inima împăcată la n vedere. Om avea noi părinţi răbdători, dar răbdarea are şi ea un sfârşit. Mare mirare dacă om scăpa nescărmănaţi; să ne mai ardă să umblăm prin cele sate după muieri, să le facem casa de ruşine... Şi până să ajungem acasă, greul tot noi a trebuit să-l tragem: neaua era mare şi se făcea tot mai mare, 20 mult nu mai avea până să ne ajungă la genunchi. Noi mergeam în faţă, făceam pârtia, şi surorile, ca doamnele, mergeau, pâş-pâş, pe pârtia gata făcută; şi pe deasupra se mai şi plângeau tot timpul, o clipită nu tăceau din gură: ba că le-a îngheţat degetul mic de la picioare, ba că au început să strănute, ba 25 ca le-a intrat neaua în ochi. „Ce aşteptaţi atuncea, să vă ducem noi în spate ori ce?“ strigă văru Ionel la ele şi era aşa de furios că mi-a fost frică nu cumva să le ia la bătaie. „Nu vedeţi -zice - cum ne chinuim în fel şi chip să vă facem vouă pârtie şi, în loc să ne rugaţi de sănătate, nu ştiţi alta decât să vă 30 plângeţi! Norocul nostru că nu mai avem mult, altfel, cine ştie, dacă nu ne-aţi fi pus să vă cărăm şi în spate, cât sunteţi de mofturoase. Nici nu m-aş mira!...“ «Să te văd, văruţule, îmi spuneam eu în gând, ce-ai să faci cu ele? Le-am luat cu
52
SORIN TITEL
noi, numai că acuma ce ne facem? Acasă la părinţii noştri nu le putem duce, n-avem noi curajul acela. Nici să le lăsăm aşa, în mijlocul drumului, nu se poate; rămâneţi adică sănătoase, că noi ne-am dus! Şi daca te uitai mai bine, îţi părea şi rău 5 să le laşi, să le părăseşti: aveau ele obrajii înroşiţi de ger şi le străluceau ochii ca la mâţe, cum să laşi o asemenea mândreţe să se prăpădească! Când ajungem la capătul satului, văruţu se opreşte şi ne îndeamnă să venim mai aproape de el, să-l auzim bine ce zice. El n-are de gând să vorbească de două ori: io o dată şi gata! Şi nici să strige în gura mare ca să răguşească n-are poftă. „Nu v-am spus nimic până acuma, - zice şi vorbea aşa de încet şi de rar că abia îl auzeai ce spune - dar dacă v-am luat cu noi, am ştiut ce fac, am avut ceva în cap. Ştiu eu un loc unde să staţi liniştite până s-o alege într-un fel. Şi acuma 75 la locul ăla vă duc, numai să fiţi cu grijă, nu cumva să ne vadă careva. Pentru că nimeni nu trebuie să ştie ce şi cum. E secret. De ascunzătoare, mai bine să nu se afle“. „Şi unde zici tu c-o fi locul acela?“ întrebăm noi, destul de neîncrezători, dacă l-am văzut cât poate fi de secretos. „A rămas casa lui Cărăbaş de 20 peste Icui goală, zice, ori cumva minţesc? Şi dacă îi goală, zice, de ce n-ar sta ele acolo, să nu le ştie nime, un timp? M-am gândit bine ori nu, spuneţi drept acuma? Dacă nu vă place, ziceţi, nu-i bine aşa, şi eu nu am de ce mă supăra<£... Dracu’ gol, văruţu ca să vezi ce i-a putut trece lui prin cap! Cum de 25 şi-a adus el aminte că a rămas goală casa după ce-au murit moşnegii... Ne strecurăm prin capătul grădinilor, pe sub pruni, ca hoţii, să nu ne vadă nime. Când dăm să intrăm, uşa la grajd înţepenită, cu greu ne-am putut strecura înăuntru. Grajdul gol, ca la casă părăsită, ocolul pustiu, nici tu câine să te latre, 30 nici tu găini pe sub grinzile de la şură, să înceapă a cotcodăci. Ni s-a cam strâns inima când am văzut atâta pustietate. Ca-n cimitir. Linişte şi nimic altceva! In casă neschimbate toate de la înmormântarea bătrânilor. Aşa-i când omul nu are pe nimeni pe lume. Şi dacă au murit bătrânii, au venit neamurile
CLIPA CEA REPEDE
53
mai îndepărtate, de-au pus pomană, la început la şase săptămâni, după aceea la şase luni, cum e obiceiul şi gata. Au luat ei de prin lăzi ce-a lăsat baba pentru odihna sufletului, au oprit ce-a fost mai de preţ, au dat de pomană la săraci ce-a fost mai vechi, mai purtat, şi nimeni nu le-a mai trecut pragul. 5 S-au întins peste tot păianjenii după cum le-a fost pofta. Surorile, când au văzut unde le-am adus, au făcut pe mofturoasele. „Nu stăm aicea, zice Mărişca, nici să ne tai! De urât şi de întristare o să ne dăm duhul, o să vedeţi voi dacă n-o fi aşa!“ „Vi se pare vouă, zice văru Ionel. Facem noi un 10 foc să duduie soba şi-o să fie ca-n rai. Patu-i larg, încăpeţi toate trei, vă culcaţi frumos şi dormiţi neîntoarse de cum puneţi capu’ pe pernă, parcă vă văd!“ „Ba că nouă nu ni-i mai somn acuma, nouă nu ne mai arde de dormit. îi şi păcat de timp, să-l petrecem dormind! Când om fi pe lumea aialaltă, 15 om tot dormi, ne-om sătura de somn“, zice Mărişca şi începe să râdă. Nu ştiu văruţu ce-a făcut atuncea, pe unde a căutat, prin pod ori prin cămară, destul c-a găsit o sticlă de răchie neîncepută, galbenă ca uleiul de veche ce era. Trage văruţu o duşcă mai mărişoară, tragem şi noi; surorile au început iar 20 a se îmbia, că ele nu beau, - cum au făcut la început şi în biserică - ele sunt fete cuminţi, nededate la beutură, aşa şi pe dincolo, mofturi! „Nu vă mai îmbiaţi şi voi atâta, zice văruţu. Gustaţi şi dacă nu vă place, bine, noi nu vă silim în nici un fel. Luaţi numai o gură". „Luăm, zic ele, ca să ne mai 25 încălzim, altfel nu ne stă în obicei". „A intrat frigul în noi, zice Mărişca şi se scutură toată, şi nici nu cred să mai iasă".
Şi aşa înfrigurate cum erau, stăteau toate trei cu ochii în pământ de ne-am mirat şi noi cât s-au putut face deodată de sfioase; aşa că ne-am dat mai aproape de ele, să le înveselim M) un picuţ; au început ele a ne lovi peste mâini; staţi liniştiţi, ziceau, astâmpăraţi-vă ce-i drept, mai mult cu jumătate de gură, altfel s-au luminat la faţă. Văruţu se uita la noi şi se încrunta, ceva nu i-a fost lui pe plac. „Eu plec, zice, voi dacă
54
SORIN TITEL
vreţi mai staţi, n-am nimic contra. Rămâneţi sănătoşii Când l-am auzit vorbind aşa, am rămas cu gura căscată. „Nici aia nu pricep, zice văru Ionel, tu să pleci când se arată a fi cel mai frumos“. „L-om fi speriat noi, cine ştie, zice Mărişca şi 5 începe să râdă, altfel nu văd de ce-ar pleca. Stai, dragul meu, zice şi-l apucă de mână. Stai că nu-ţi face nimeni nimica, n-ai de ce a te terne". Şi atunci el iar s-a roşit la faţă ca fetele mari şi nici n-a îndrăznit să se uite la ea în ochi. „Nu veţi fi voi din acelea de speriat oamenii, zice, Doamne fereşte! De ce io să-mi fie frică mie de voi? Numai că am o treabă şi acuma mi-am adus aminte, cât pe aci să uit de treaba asta şi să mă fac de ruşine". „Du-te, zice Mărişca, du-te, dragul meu, să nu zici după aia că din cauza noastră nu ţi-ai făcut treaba. Noi nu te opăcim în nici un fel!" „M-am dus", zice văruţu 15 şi repede iese pe uşă, nu cumva să-l oprim. O, săracu, zice Mărişca şi iar se porneşte pe râs, că tare-i fricos". Şi râde, râde, şi celelalte două nu s-au lăsat nici ele mai prejos. Şi mai tragem noi câte o duşcă de răchie din sticlă, să prindem curaj, să nu păţim ca văruţu şi să ne facem de ruşine; în casă cald şi bine, 20 ce să mai spun. S-a încins sângele în noi, mai din ţuică, mai ştiu eu din ce! Destul că până s-a întunecat afară, noi am tot petrecut, nu ne-am mai oprit. într-un timp le-a prins şi pe ele, săracele, osteneala, c-au dormit toate trei pe pat una lângă alta. Şi Mărişca a început chiar a sforăi subţirel. Sta ea cu o 25 mână sub cap şi cu alta peste ochi, să se ferească de lumină, iar surorile amândouă cu capul băgat în pernă, dormeau duse. „De-acuma o fi şi vremea să plecăm, zice văru Ionel, c-am petrecut destul, n-am ce să zic, de când sunt pe lume nu cred să mă fi distrat atâta“. Facem noi lampa mai mică, văru Irimie 30 suflă încetişor în ea, s-o stingă, şi am mai stat un picuţ pe întuneric, şi nu se auzea nimica alta, numai focul din sobă. Şi se mai auzea cum răsuflă ele liniştite şi cum ninge afară. Aşa o pace şi o linişte s-a lăsat... Plecăm noi şi când ajungem în ocol, ne despărţim, fiecare pleacă în treaba lui. Eu mă
CLIPA CEA REPEDE
55
gândesc s-o iau peste grădini, să ajung mai repede acasă. Dau să ies prin grajd, în grădină, când colo, ce să vezi!... ce vă povestesc eu acuma puteţi s-o luaţi, dragii mei, cum vreţi: adică puteţi să mă credeţi, dar puteţi zice şi că n-a fost aşa, că minţesc, ori că a fost un fel de părere, eu nu mă supăr. Omul 5 povesteşte şi cel ce îl ascultă, dacă vrea, crede, dacă nu, nu, cu forţa n-ai cum să-l faci să te creadă şi nici nu-i musai... Şi cum vă spun, când intru în grajd, mi-a fost mai mare mirarea s-o văd pe a lui Cărăbaş a bătrână (ea, săraca, era moartă de mulţi ani: când au îngropat-o, eu eram copil de şcoală; şi mi-au 10 dat atuncea, ţin minte, să mă îmbrac cu nişte haine cam mari; pe măsura mea n-au avut, ajungeau aproape până în pământ şi tot mă împiedicam în ele, oricât le-am sufulcat; eu le sufulcam şi copiii trăgeau de ele şi se desfăceau iară; până s-o bage în biserică, ne-am bătut cu grindurile, ne loveam, în fel 15 şi chip, mirare că nu ne-am scos ochii cu ele) - în mijlocul grajdului, se făcea că răneşte cu un furcoi şi părea tare mânioasă; tot cu spatele sta, nici nu se uita la mine. „Pari a fi cam supărată, zic eu mai mult ca să intru în vorbă cu ea, ori n-o fi aşa?“ Ea tace, se arăta numai grăbită să termine cât 20 mai repede cu lucrul. „Văd eu că eşti supărată, văd că nu vrei să prinzi vorbă în nici un fel“, zic, şi dau a-mi aprinde o ţigare. Trag eu din ţigare şi atunci ea s-a uitat o dată scurt la mine, şi aşa o privire a putut avea că m-a săgetat până în inimă. „Te-ai stricat, dragul mamii, zice ea mânioasă. Nu mai eşti copilul 25 care ai fost! Te-ai becherit tare rău. Se uită omul la tine cât de repede poţi goli paharul şi nu-i vine a crede. Tragi şi din ţigare ca un şarpe şi de-acuma văd că a început a-ţi mirosi şi a muiere. Aşa-i, cum spun eu acuma, ori mint?“ „Aşa-i, zic, cum spui dumneata. Dar pentru atâta lucru n-ai de ce a te 30 necăji. Căci mi-a venit şi mie rândul, mătuşă, cum îi vine la fiecare! Vreau şi eu să văd ce gust are lumea asta, am şi eu dreptul, aşa-i ori nu-i aşa?“ „Numai că tu n-ai gustat, cum spui, tu te-ai repezit la ea ca cei lăcomoşi, zice şi se încruntă
56
SORIN TITEL
mai tare. Şi lăcomia când e prea peste Fire nu-i bună, aşa să ştii tu. Ascultă-mă, ce-ţi spun, că-s trecută prin viaţă, nu vorbesc numai aşa, ca să nu tac“. „Aşa-s tinereţile, zic eu atuncea. Omul dacă îmbătrâneşte, uită cum era el când a fost 5 tânăr. Dacă n-ar uita, n-ar fi chiar aşa de împotrivă, s-ar arăta şi el mai răbdător!... Unde-i omul acela, cât îi tânăr să zică: de-acuma gata, destul! Ai uitat cum a fost, nu mai ţii nici dumneata minte". „Aşa crezi tu c-am uitat, zice, şi se încruntă şi mai tare. Numai că nu-i aşa! Am petrecut şi m-am înveselit, io e adevărat, nu zic nu, da’ am avut grijă să nu umplu niciodată paharul prea tare, ca să dea şi pe de lături. Or tu grija asta n-ai avut-o! Te-ai blăstămăţit, strigă ea atunci la mine... Acuma ce-ai făcut, zice, spune tu dacă-i frumos? Pe cine mi-aţi adus în casă, îmi poţi spune? Dreptu-i să mă supăr şi să te ocărăsc 15 în toate felurile, ori nu-i drept?" „Ai uitat, zic, văd eu c-ai uitat! Dragostea îi tare dulce, maico, numai că de când ai fost dumneata tânără îs ani mulţi, nu-ţi bag pricină că nu mai ţii minte“. Şi ea atunci s-a întors cu spatele la mine. „Lasă-mă, acuma, zice. Nici nu am eu grija ta, îţi faci cum vrei, cum 20 crezi tu că-i bine, eu nu te învăţ". Ii arunc eu din pod două-trei braţe de fân, să aştearnă la vite, şi după aceea m-aşez în gura podului să-mi sfârşesc ţigarea. Ea se tot foia prin grajd, iute de picioare ca una tinerică; bombănea supărată, dar vorbea încet, mai mult pentru ea, de sus nici nu înţelegeam bine ce 2.5 spune. „Văd că eşti tot supărată!" zic după un timp. „Sunt, zice ea, şi am şi de ce. Bag samă, zice, că-1 stricaţi şi pe văruţu vostru, care-i curat cumu-i floarea, nici început nu-i. îl purtaţi pe la mândrele voastre. îl învăţaţi cu cele rele". „Nu-s chiar aşa de rele cum crezi, .V. cu din gura podului şi încep a râde. m Am spus eu c-ai uitat, am spus eu că nu mai ţii minte nimica, ce şi cum a fost". „Nu-i treaba ta, zice, ce-am uitat şi ce nu. Numai că ajungă-vă, zice ea de parcă nici nu m-ar fi auzit ce spun. Pare-vă şi vouă rău de cel neîntinat! Voi nici n-aţi băgat de samă, zice, că el s-a speriat şi-a fugit!?" „A fugit el acuma,
CLIPA CEA REPEDE
57
zic, dar n-o fugi aşa până-i lumea. Căci timpul i-a venit şi lui, mătuşo, degeaba vrei dumneata să-i iei apărarea! Nici sămânţa../4 „Taci, începe ea atunci a striga la mine, taci, fii bun să nu te mai aud. S-a întors lumea pe dos, ori ce s-a putut întâmpla?! A ajuns adică să-l înveţe cel tânăr pe bătrân, aşa-i 5 acuma? Stricaţi-1 atunci şi pe el, stricaţi-1, dacă asta v-aţi pus voi în gând, eu nu am nimic împotrivă! Faceţi cum credeţi, zice, mai bine să nu mă mai amestec... Dar pe drăguţele astea ale voastre să nu le văd. Căci nu mi-o fi nici mie totuna, ce gândeşti, să le ştiu că se lăfăie în patul meu“. „Ţi-ar fi drag io şi dumneatale, zic dacă le-ai vedea cât de frumos ştiu ele dormi: răsuflă încetişor şi-i pieptul alb la ele ca floarea/4 „Ia, nişte prăpădite, zice atunci baba lui Cătăbaş furioasă. Ale nimănui pe lumea asta! Vai şi amar de capul lor. Cine vrea le poate lua, destul să întindă mâna!44 „Dumneata, o întreb, când ai /ş văzut pe câmp o floare din cele plăcut mirositoare, n-ai întins mâna după ea, nu ţi-a fost drag s-o ai, spune drept?44 „Am spus eu că eşti lacom, zice. Iţi place adică un lucru şi întinzi mâna, aşa crezi tu că-i lumea făcută? Ar fi bine să fie aşa, zice, numai că lumea e alta. Sufletul care se dăruieşte virtuţii seamănă 20 cu o fântâ?iă cu apă limpede şi liniştită, bună de băut, înviorătoare, care nu vatămă pe nimeni şi pe care toţi o râvnesc... Infrânează-ţi, dragul meu, patimile, nu te lăsa stăpânit de către ele .Nu poţi avea tot ce-ţi doreşti şi ce ţi-e drag, după poftă; ar fi fost bine să fie aşa, mi-ar fi plăcut şi mie, numai că lumea 25 nu-i aşa orânduită, ce să-i faci?44 Şi când m-am uitat la ea, de acolo de sus, din gura podului, părea mai mult tristă şi îngândurată decât supărată pe mine. „De-acuma, du-te, zice, de vorbit am vorbit destul, m-am dat cu vorba şi mi-a rămas lucrul nesfârşit44. Mi-am stins ţigarea, dacă am văzut că mă ^ alungă, şi am sărit din pod drept în mijlocul grajdului. Ea m-a împins încetişor către uşă, cu amândouă mâinile. Abia
Epictet - Manualul.
58
SORIN TITEL
mă vedea plecat. în graba mea, m-am împiedicat de furcer şi m-am proptit de grinda de la uşă, să nu cad... O iau pe lângă nucii din capătul grădinii, pe furiş, să nu mă vadă careva. Nu m-am îndepărtat prea mult şi m-am oprit de parcă cineva 5 mi-ar fi dat cu maiul în cap. „Asta nu se poate, zic, asta ce mi s-a întâmplat mie acuma! Cum adică să stau eu de vorbă cu a bătrână a lui Cărăbaş, când ea, săraca, e de mulţi ani pe lumea aialaltă, gura ei de mult e acoperită cu pământ! Cine ştie dacă nu cumva m-am făcut şi eu moroi dacă pot vorbi io după voie cu cei răposaţi? Asta n-a fost decât o închipuire de-a mea, aşa ceva nu s-a putut întâmpla", zic, şi m-a cuprins aşa o supărare că, tot bombănind în fel şi chip, am făcut calea-întoarsă. Am ţinut-o tot într-o fugă, nerăbdător să văd dacă baba lui Cărăbaş e tot acolo în grajd, cum am lăsat-o /5 eu, rănind la vite, dacă nu cumva a dispărut. Ce să fie acolo, grajdul gol puşcă! După ce mă mai liniştesc, o iau iar spre casă, fac calea-întoarsă. „Mai bine ar fi să taci mâlc, îmi spun. A fost ori n-a fost, ai stat ori n-ai stat de vorbă cu baba lui Cărăbaş, gata, pune cruce, nu te mai gândi la asta! Căci omul 20 dacă se gândeşte prea mult se strică la cap“... Şi uite aşa au trecut anii şi până acuma la nimeni n-am mai povestit ce şi cum a fost atunci, am ţinut în mine şi bine am făcut. Aprigă babă, era iute la picioare ca una din cele tinere şi-i mergea gura mai repede ca meliţa. M-a dăscălit în fel şi chip; e drept 25 că mie mi-a intrat pe-o ureche şi mi-a ieşit pe cealaltă!
O săptămână, cât au stat ele în casa lui Cărăbaş, nimenea nu le-a ştiut, afară de noi. Când începea a se însera, ne strecuram prin capătul grădinii, ne duceam la ele pe ascuns să nu se afle. Văruţu, oricât l-am fi chemat, oricât ne-am putut 50 ruga de el, un timp n-a vrut în ruptul capului să vină cu noi. „Tu le-ai dus acasă la Cărăbaş, ziceam noi, şi acuma dai dos de ele. Unde o fi şi ăla care să te priceapă, ce-o fi şi la tine în cap, zău aşa! Ţi-au făcut ele vreo supărare, ori ce s-a putut întâmpla?" îl întrebam noi. „Nici o supărare", zicea el şi se
CLIPA CEA REPEDE
59
încrunta şi altceva mai mult de la el nu mai puteam scoate, oricât am fi încercat, oricâte întrebări i-am mai fi pus. Surorile, dacă vedeau că venim fără el, începeau a râde. Mai ales Mărişca râdea cea mai tare, ştia ea ce ştia. „Nu te lăsa şi tu atâta îmbiat“, îi spuneam lui văruţu, dar oricât ne rugam de el, degeaba. „Nu 5 pot veni, zice. M-a rugat Dorel să-i fac o sanie şi până o gat, nu mă pot mişca. Eu, dacă am promis ceva, mă ţin de vorbă, nu-mi place să umblu cu minciuni. „Spuneţi-i să vină, zice într-o zi Mărişca. Să vină c-o să fie bine, aşa să-i spuneţi. Dar să vină cât mai repejor, nu cumva să mă răzgândesc.“ Şi îi 10 spunem noi a doua zi, dimineaţa, ce-a spus Mărişca, dar cuvânt cu cuvânt, aşa ne-a rugat ea, să nu lăsăm nimic pe dinafară, să nu rămână nici un cuvânt nespus. „Bine, vin, zice văruţu atuncea şi dă numai aşa din umeri, a lehamite de parcă cine ştie ce corvoadă i-am fi adus la cunoştinţă, ceva ce trebuie să /5 facă mai mult din silă, nu pentru că i-ar fi plăcut. „Numai că de data asta, zice, mă duc singur, fără voi. Vă mai odihniţi, că şi Dumnezeu după ce-a făcut lumea s-a odihnit o zi. Odihna e şi ea folositoare, voi ce credeţi?“ îl lăsăm noi să meargă singur, dacă aşa i-a fost dorinţa. Prea uşor nu ne-a fost. Ne învăţasem 20 şi noi ca ursul la miere, nu ne-am mai fi dezlipit. Era el, la ani, mai tânăr ca noi, mai cruduţ, dar aşa ne-am învăţat să nu-i ieşim din vorbă. Ne comănduia după cum vroia el... A doua zi, când ne-am dus la văruţu, ia-1 dacă ai de unde?! Dispărut fără urmă! Când începe a se întuneca ne furişăm noi 25 spre casa lui Cărăbaş şi, ca de obicei, dăm să intrăm; dar ce să vezi, uşa închisă şi lumina stinsă! Batem în uşă, ne uităm pe fereastră, degeaba, nici o mişcare!" „Or fi plecat, cine ştie, îşi dă cu părerea văru Ionel. S-or fi întors în satul lor. Le-o fi luat văruţu şi le-o fi dus înapoi. S-or fi săturat şi ele să stea io aşa, zăvorâte, ca la închisoare". Şi atunci ni s-a părut că răzbat dinăuntru nişte râsete înfundate. Tragem bine cu urechea şi se auzeau şuşoteli, şi sughiţuri de râs, dar de deschis nici vorbă ca cineva să ne deschidă; când am văzut o asemenea batjocură,
5
10
15
20
25
30
60
SORIN TITEL
am plecat, fierţi de supărare, acasă. Mai ales pe văruţu eram supăraţi, nu l-am fi putut crede aşa de nerecunoscător şi nici atât de lacom! Văruţu nici a doua şi nici a treia zi nu s-a întors acasă. Săraca maică-sa a început să se jeluiască şi să aprindă lumânări la biserică, ca după mort. Noi ştiam ce ştiam, dar degeaba, de vorbit nu puteam vorbi... Seara ne strecuram până la casa lui Cărăbaş şi ne rugam, ba de văruţu, ba de fete, să ne dea drumul şi nouă înăuntru. Nu primeam nici un răspuns, se auzeau numai şoaptele şi râsetele care ne scoteau din sărite! A trecut aşa, aproape o săptămână, până când, într-o sară, lui văruţu i s-a făcut, se vede, milă de noi şi nu s-a mai lăsat rugat, ne-a deschis uşa chiar el cu mâna lui. Fetele, dacă ne-au văzut cât ne arătam de supăraţi, şi-au dat silinţa să ne împace, să ne facă în vreun fel să ne treacă supărarea. Şi prea mult nu le-a trebuit, căci nu suntem nici noi de lemn: Numai că văruţu, de ostenit ce-o fi fost, a adormit, săracu, pe scăunuţul de lângă sobă! „Lăsaţi-1 să doarmă, a zis Mărişca, dacă a văzut că noi dăm să-l trezim. Să doarmă, zice, să mai prindă puteri. Nimic nu-i mai bun decât somnul, când eşti tare ostenit". „Mai bine l-am întinde în pat, zice Smărăndica. Doarme în picioare, nu vedeţi cum se chinuie, săracul, vouă nu vă pare rău de el?! Măcar să se odihnească mai ca lumea!" Şi-l iau ele încet, nu cumva să-l trezească - Mărişca îl ţine de cap şi celelalte două surori de picioare - îl întind frumos pe pat şi în timpul ăsta văruţu nici nu s-a mişcat; s-a întors numai cu faţa la perete şi a dormit mai departe, în aşa somn greu a fost căzut. „Cam trage de la fereastră, zice plină de grijă şi de blând Mărişca. Mai bine l-am acoperi cu ceva, nu cumva să-i fie frig şi să se betejească, bietul copil". îl acoperă ele şi o vreme s-au uitat la el cum doarme, îl sorbeau din ochi. După aceea, aproape că am uitat de văruţu, numai din când în când ele îşi aduceau aminte şi se repezeau la pat să vadă dacă are somnul bun, dacă nu s-a dezvelit cumva şi l-a luat cu frig; dar văruţu dormea
CLIPA CEA REPEDE
61
liniştit, nu ştia, n-avea de unde să ştie, de câtă grijă şi înfofoleală poate avea parte.
8
- Fotografia asta, spuse domnişoara Ana, şi Nuşca se aplecă deasupra albumului s-o poată vedea mai bine - mama o ţinea 5 după oglindă şi o preţuia mult. „Dacă stai şi te uiţi - zicea ea - tot se vede că suntem fraţi amândoi, că ne-a făcut aceeaşi mamă şi acelaşi tată. Măcar că el s-a potrivit să semene la chip mai mult cu taica. Eu în schimb am fost leită mama. A fost mai negricios la faţă şi nasul l-a avut, mă gândesc, cam mare, io dar altfel, a fost om frumos. Nu te lua tu după cum arată acuma, eu îţi spun cum a arătat când a fost tânăr... El a fost mai mic decât mine cu vreo doi ani şi mă preţuia mult; cât a fost de zăbunatic la fire, nu exista să nu mă asculte. „Ioane, îi spuneam, de-acuma ţi-o fi şi ţie destul. Mai astâmpără-te, /5 mai trage-te pe lângă casă. Nu umbla tot bitangă, că nu-i bine." „Nu fac la nime nici un rău şi nu supăr pe nime, zicea el. îmi petrec şi eu cât sunt tânăr şi cât e vremea mea. Nu vreau să-mi pară rău, nu vreau să spun mai târziu, când mi-or trece anii, că n-am ştiut să mă bucur de tinereţe". „Cine zice 20 să nu te bucuri, îi spuneam eu, dar ai şi tu o măsură. Nici aşa nu-i bine să n-ai nici o grijă, să fii aşa, ca un cal fără căpăstru, alta să nu ştii, numa să zburzi! Infrânează-ţipatimile, nu te lăsa stăpânit de către ele ". „Nu mai mă ocărî, surioară" îmi spunea el şi-i străluceau ochii, parcă-1 văd. Avea ochii verzi 25 şi când râdea i se lumina tot chipul. „Te dojenesc, asta fac, îi spuneam eu. Una e dojana şi alta e ocara. Căci dojana e binevoitoare şi prietenoasă, pe când ocara este aprigă şi jignitoare; cea dintâi îi îndreaptă pe cei ce cad în greşalâ, pe când cealaltă,
30
* Epictet - „Fragmente'
62
SORIN TITEL
doar îi îndârjeşte. „Vorbişi ca din carte, zicea el şi mă lua în braţe, mă strângea cu multă dragoste. Şi degeaba mă ocărăşti, căci dacă e pe aşa, la fire tot semănăm amândoi, orice ai zice tu“. „Ba, îi spuneam eu, nu-mi vine să cred să semănăm. Eu 5 ştiu să-mi pun frâu, ştiu că toate pe lumea asta trebuie să aibă o măsură". „Şi mie şi ţie, zicea el, ne-au plăcut petrecerile şi distracţiile, spune tu dacă nu-i aşa! N-am fost ca aceia care pe orice îşi aruncă ochii zic «asta nu-mi place», şi strâmbă din nas. Nouă ne-a fost drag tot ce-i frumos şi ce-a meritat să fie io preţuit, am ştiut să preţuim..." Abia s-a întors el din armată, din ungurime, de la Seghedin, şi aşa i se părea: că toată lumea îi a lui! Numai că, spuse domnişoara, el n-a avut parte de norocul pe care l-a avut mama. Cântecele şi petrecerile n-au ţinut mult, repede s-au sfârşit.
15	- Fericirea, spuse Nuşca, cât de multă o fi, n-ajunge fiecare
să se înfrupte din ea. De ce oare o fi aşa? Cine şi unde se hotărăşte care să fie fericit şi care să nu fie? Cine îi alege pe unii şi pe alţii?
-	Să-ţi povestesc mai bine ce mi-a spus taica mie într-o 20 seară, spuse domnişoara Ana. Vorbele lui ar putea să slujească
şi ca un fel de răspuns la întrebarea pe care mi-ai pus-o acuma. „Să ştii tu, zice el (şi era într-o joie mare, ţin minte de parcă ar fi fost azi, stăm amândoi pe scaunul de lângă biserică şi ne uitam cât de frumos ard lumânările; nu bătea pic de vânt şi 25 flacăra se ridica drept în sus, nici nu se mişca) - să ştii tu, zice, că aici pe pământ e şi raiul şi iadul, eu aşa gândesc cu capul meu prost. Numai că unora le e dat să trăiască în rai şi altora în iad. Asta-i deosebirea.
—	E tot o întrebare şi asta, spuse Nuşca. Nu prea seamănă 30 a răspuns. De ce unii au parte de bucurii şi alţii nu? De ce
unii beau vin, iar alţii aguridă?
* Epictet - „Fragmente"
CLIPA CEA REPEDE
63
-	Şi uite aşa s-a întâmplat, spuse domnişoara Ana, că-ntr-o zi s-au sfârşit toate.
-	Mânzul şi-a pus căpăstru, spuse Nuşca, n-a mai putut zburda unde şi cum a vrut el!
-	Taci şi ascultă, spuse domnişoara Ana. Am fost şi eu 5 de faţă, aşa că am ce povesti. Era într-o după-amiază, mai spre seară, şi în încăpere începuse a se face întuneric. Mama cosea
la o cămaşă şi şi-a tras scaunul mai aproape de fereastră; până se întuneca de tot, nu-i plăcea să aprindă lumina. Şi când el a intrat, ea a ştiut de unde vine şi ce-i în inima lui. Nu s-a io oprit din lucru şi nici privirea nu şi-a ridicat-o de pe cusătură; sta aplecată, împungea cu acul şi tăcea mâlc. El a închis încet uşa, de parcă mama ar fi dormit şi n-ar fi vrut s-o trezească; s-a aşezat pe un scăunel lângă sobă şi a început a se uita la ea. Abia puteam să-i mai zăresc aşa de întuneric s-a făcut în n încăpere. Mama s-a oprit din lucru şi mi s-a părut că-i văd cum se uită unul la celălalt, prin întuneric, tot fără să se mişte şi fără să scoată o vorbă. Şi într-un târziu l-am auzit spunând (în şoaptă, abia am înţeles ce zice şi-i vorbea mamei, surorii lui mai mari, pe care o iubea şi o preţuia mult): „De-acuma 20 gata, o făcui şi pe asta“. Şi din nou s-a lăsat liniştea, nici unul dintre ei 11-a mai scos un cuvânt; au mai stat un timp fără să se mişte şi fără să vorbească unul cu altul. Şi eram prea mică prea neştiutoare, ca să pricep ce se întâmplă: cum că hotărârea fusese de-acum luată şi nu mai era nimic de făcut! După 25 dorinţa părinţilor, îşi lua el nevastă, vrând-nevrând, trebuise să le facă voia! O făcuse şi pe asta! După un timp s-a pregătit de plecare. Mama nu s-a ridicat de pe scaun să-l petreacă şi n-a aprins nici lumina. A rămas la locul ei, lângă fereastră, cu mâinile în poală. Şi atunci eu m-am apropiat tiptil de ea, io de aproape am putut să-i zăresc chipul mai bine şi am văzut că din ochii mamei curgeau lacrimile ca dintr-o fântână! Am rămas amândouă pe întuneric şi o ascultam cum plânge. Până s-a întors tata din vecini, a tot plâns pe înfundate şi din când
64
SORIN TITEL
în când se ştergea la ochi cu dosul palmei. Ţinea mult la fratele ei, îl iubea din tot sufletul şi-i părea rău, i se rupea inima văzând cât poate fi el de lipsit de noroc.
-	Aşa că s-a însurat, alta n-a avut ce face? întrebă Nuşca.
5 A trebuit să facă voia părinţilor şfsă-şi ia nevasta după dorinţa
lor?
—	Nu, spuse domnişoara Ana, până la urmă nu s-a întâmplat aşa. Aşteaptă să-ţi povestesc ce-a fost mai departe... De-acuma era totul pregătit, peste o săptămână, cel mult două,
io urma să-şi pună pirostriile în cap, când s-a întâmplat să fie chemat la o nuntă toamai la Mânăştiur, unde aveam noi nişte neamuri. Se porniseră cazanele şi se ţineau nunţile lanţ. Au fost chemate şi alte familii din satul nostru şi era toată lumea curioasă să vadă cum sunt nunţile prin alte părţi, ce fel de 15 obiceiuri sunt, dacă-s aceleaşi ca pe la noi, ori nu. Şi 1a nunta aia s-a întâmplat să pună el ochii pe o verişoară de-a miresei, era ea chiar de acolo, din Mânăştiur. O chema Minodora şi era tare micuţă, abia dacă îi ajungea până la bărbie. Dar şi aşa, păreau ei făcuţi unul pentru altul, aşa de bine se potriveau. 20 în noaptea aceea au stat tot timpul împreună. Se uita la ea ca la o icoană, o mânca din ochi. Dimineaţa, când s-au întors acasă, a dat mama să intre cu el în vorbă, dar nu aveai cu cine vorbi, puteai spune orice, el de auzit nu te auzea. Da din cap, dar gândurile lui erau în altă parte! Taica, dacă l-a văzut aşa, 25 a început a se răsti la el, o lună întreagă au ţinut-o numai în certuri unul cu celălalt. O dată n-a lipsit mult să se ia şi la bătaie, noroc cu maica, s-a întâmplat să fie de faţă, aşa că a sărit şi i-a despărţit. „Mie nu-mi place, spunea taica, să-mi iau vorba înapoi. Eu ce-am promis odată, rămâne aşa cum M) am spus. Tu să nu mă faci de ruşine, c-atuncea n-ai pace cu mine, aşa să ştii!“ L-a certat taica, da ori vorbeai cu peretele ori cu el, era acelaşi lucru. Taica vorbea, şi el da din cap şi se uita pe fereastră şi din când în când ieşea afară şi începea să plângă de supărare. „N-am cu cine vorbi, spunea taica, copilul
CLIPA CEA REPEDE
65
ăsta s-a stricat la cap. Spuncţi-mi, rogu-vă, ce să mă fac cu el?!...“ Până la urmă a trebuit să-i facă voia. Numai c-a fost degeaba, nu i-a fost lui dat să aibă parte de Minodora, oricât a putut-o iubi. Vinovată a fost ea, pentru că nu a avut răbdare să-l aştepte, s-a grăbit şi din pricina asta a greşit foarte tare. ^ Ce-o fi fost în mintea ei, nu ştiu! I-a promis doar c-o să vină cât poate el mai repede s-o ceară de nevastă de la părinţii ei, dar se vede că ea nu l-a crezut; şi-o fi închipuit că vorbeşte numai aşa, la un pahar, şi până a doua zi uită! Aşa că atunci când s-a dus cu taica la Mânăştiur, ea era de-acum logodită io cu altul! Nu mai era nimic de făcut decât să se întoarcă acasă şi să încerce s-o uite. Şi-a dat seama, însă, că n-o poate uita şi că orice i s-ar întâmpla, o altă femeie n-o să mai fie în stare să iubească. Nu-i mai rămânea decât să-i stea în preajmă, câte zile i-o mai fi dat să trăiască. Chiar dacă ea era a altuia, lui /5 nu-i rămânea alt lucru pe pământ... Şi-a căutat atunci o nevastă tot din Mânăştiur şi a avut grijă să se afle cu casa cât mai aproape de cea a Minodorei. Aşa că de văzut se vedeau unul cu altul, nu trecea o zi să nu se vadă. „Poţi să fii liniştită, i-a spus el mamei când s-a întâmplat să se întâlnească odată cu 20 Minodora la Balta-Caldă. Nu-mi stă în obicei să intru în casa altuia şi să i-o stric. Cu mine gata, eu am pus punct"... Şi s-a ţinut de cuvânt. Şi-a găsit o femeie înţelegătoare. Ştia ce ştie toată lumea, dar nu s-a plâns. Iar dacă la vreo petrecere se întâmpla, totuşi, să joace el mai mult cu Minodora decât ar 25 fi trebuit, când se oprea jocul îi făcea semn cu mâna şi când el se apropia cu părul ud şi roşu la faţă de atâta joc îi vâra mâna sub cămaşă, la spate, să vadă dacă nu cumva s-a întâmplat să asude prea tare. în felul ăsta le arăta celorlalţi că, orişice ar fi şi s-ar întâmpla, ea era nevasta lui cu cununie M) şi pentru asta trebuia să-l îngrijească şi să-i caute în rând...
ANA
1
- Dimineaţa nici nu mă aşezam bine la război că mă şi trezeam cu Nuşca, cioc-cioc la fereastră. Bătea în ea cu o .5 crenguţă, ori cu un lemn, cu ce găsea, da’ nu prea tare, alta să n-o audă nime, numai eu; dacă se întâmpla să nu-i răspund, atuncea venea la uşă, o crăpa încetişor şi se uita înăuntru, nu cumva să mă fi scăpat adormită şi să mă trezească. „Intră, tu, ziceam, şi închide uşa, nu te mai lăsa atâta îmbiată", şi ea intra, io pâş-pâş, nici să n-o simt, să nu mă opăcească de la lucru şi se aşeza pe scăunuţul de lângă sobă; sta pe scăunuţ cu amândouă mâinile în poală şi nu zicea nimica, numai ofta. Ii plăcea ei să se uite la mine cum aleg modelele, să mă vadă la război, asta era bucuria ei. Devreme te sculaşi, îi spuneam, 15 nu mai putuşi dormi, draga mea, un picuţ. Eu dacă aş fi în locul tău, aşa fără griji, aş dormi neîntoarsă. Aş dormi, ziceam, numai că nu pot, pe mine nime nu mă lasă. Şi atunci o vreme se foia pe scăunuţ şi ofta de parcă ar fi fost la o sută de ani şi necazurile care-s pe lumea asta, toate, pe umerii ei ar fi stat. 20 „Cine te-a năcăjit, fată dragă, o întrebam, că oftaşi aşa greu?" „Nu m-a necăjit nime, zicea ea, numai că nu m-am prea putut odihni cât a ţintit noaptea. Taica s-a tot văitat că-1 dor picioarele, o clipită nu ne-a lăsat în pace. Cum închideam şi noi ochii, cum începea să strige şi să ne certe în fel şi chip.
CLIPA CEA REPEDE
67
Vouă nu vă pasă, zicea, poate muri omul şi voi dormiţi neîntoarse! Cine a mai văzut aşa nişte făpturi nesimţitoare! Vouă nu vi-i milă, să sufere omul cât o suferi, vi-i totuna!» Când a dat să se lumineze, atunci parcă s-a mai liniştit şi el şi a aţipit, ca un ceas-două, nu mai mult. Numai că de pe 5 noi a fugit somnul, ce să mai poată careva dormi, tot cu ochii în grindă am stat până s-a crăpat de ziuă“.
Plăcerea ei era să stea pe scăunuţul de lângă sobă, cum îţi spun, şi să se vaite ca un om mare. „Dacă ţi-i frig, îi spuneam, nici focul nu-i aprins de multă vreme şi n-a avut când să se io încălzească, deschide şi tu uşa de la sobă. Aşa pripeşte de bine, că-s lemne uscate, numai să te uiţi ce jar s-a putut face...“ Era cald lângă sobă şi-o prindea somnul. O lăsam să doarmă şi când se întâmpla să dau mai tare cu spata, tresărea; îşi trăgea nasul ori sughiţa, dar de trezit nu se trezea; ofta numai şi 15 începea să sforăie subţirel. „Mult nu mai avem, spunea de cum deschidea ochii, s-a sfârşit cu vremea bună, e timpul să se mai adune omul pe lângă casă. Acuş vine iarna şi îngheaţă curu de frig“. „Aşa-i, asta-i drept că îngheaţă, dacă nu şi-l ţine mai la fereala£, îi spuneam eu. „Verdele ăla, zicea ea după o vreme, 20 e tare frumos. E aşa ca iarba şi arăta spre ghemele de lână cu care se jucau mâţele când îi crudă, când abia dă frunza. O culoare mai frumoasă nici c-am văzut. Numai galbenul n-ar fi stricat să fie mai tare, când îl pui lângă verde pare mort, n-arată aşa viu“... Ne vorbeam amândouă cum să potrivim 25 mai bine culorile, ca să iasă mai frumoasă ţesătura şi îmi părea şi mie bine că am cu cine sta de vorbă, că am cu cine mă sfătui.
-	Tot stau şi mă minunez, spuse după un timp Persida şi o prinse pe Nuşca de mână, cum de a putut, draga mea,
să încapă în tine atâta ştiinţă de carte. Ferice de părinţii care .w tc-au avut şi te-au crescut c-au avut de ce se bucura.
-	Pe toate câte le ştiu, spuse atunci Nuşca, şi se trase cu scaunul mai în faţă, mai la lumină, numai de la ea le-am învăţat şi le-am aflat. Ei trebuie să-i mulţumesc. Acea fiinţă fără
68
SORIN TITEL
seamăn pe pământ, acea făptură minunată, la care ori de câte ori mă gândesc, ochii mi se umplu de lacrimi şi vorbele abia dacă prind a se înfiripa pe buzele-mi tremurătoare... Şi dacă aţi uitat-o cumva, dacă nu vă mai aduceţi aminte de ea, să 5 ştiţi că eu n-am putut-o uita. Şi n-am s-o uit câte zile am să trăiesc pe pământ.
-	Eraţi tot împreună amândouă, îşi aminti maica Ana, nu vă mai despărţeaţi. Pe unde se ducea, nu mergea singură, te lua cu ea. Nu făceaţi un pas una fără cealaltă. Când trecea
io dimineaţa la şcoală cu caietele şi cărţile sub braţ, îşi aminti maica Ana, ieşeau oamenii la poartă s-o vadă. îţi era mai mare dragul s-o priveşti, nu te mai săturai.
-	Săraca domnişoara Aia, spuse Nuşca. Ochii i se umplură de lacrimi şi se întunecă la chip. Ce mult a mai putut pătimi.
15 De mare şi grea suferinţă a avut parte. Să n-o uităm, de ea să ne aducem aminte veşnic.
-	Purta un cojocel cu blăniţă la gât, alb şi cu înflorituri, şi ghete din alea cu turiacul înalt, cum poartă măistoriţele de la Lugoj. Şi erau mici, aşa de mici că mă tot minunam, cum
20 de-i încap picioarele în ele. „Nu vă strâng, domnişoară?" o întrebam. „Ba, că sunt puţintel cam mari", îmi răspundea ea întotdeauna. Râdea şi-şi dădea capul pe spate.
-	De domnişoara care a stat la Şoca, de aia vorbiţi voi acuma? întrebă Persida. A stat la ei două veri şi o iarnă şi de
25 înţeles s-a înţeles tare bine cu Socăliţa. Tot de subsuori se ţineau, de parcă ar fi fost două surori... Când a venit iarna şi s-a lăsat frigul, Şoca ne-a întrebat dacă nu putem cumva să-i împrumutăm o sobă, că el nu şi-a pus până acuma în casa de către drum şi îngheaţă domnişoara lui de frig. Stă pe scaun
30 săraca - ne povestea el - şi-şi suflă în pumni să se încălzească şi alta nu face, numai plânge. Şi lui i se rupe inima; nu poate s-o vadă aşa supărată şi străină, fără suflet de om lângă ea, să-i poarte de grijă. El a auzit c-am avea noi o sobiţă pe care o ţinem în podrum, şi soba aceea rugineşte degeaba
CLIPA CEA REPEDE
69
nefolosită... Aşa că să facem bine şi să i-o împrumutăm lui, s-o pună în odaia domnişoarei.
-	Asta a fost într-o duminică, spuse Persida. Mai spre prânz, când iese popa de la biserică, Şoca a prins vitele la car, nu avea decât două vaci, şi a venit cu caru după soba voastră. 5 Numai că uşa la podrum era îngustă şi soba era mărişoară, cam greu aţi scos-o afară. Aţi urcat-o în car şi, când să porniţi, s-au speriat vacile, din te miri ce, şi-au luat-o hâşca, n-au ţinut drumul drept. Şi cum domnişoara sta şi se uita chiar în mijlocul drumului, gata a fost s-o doboare şi să treacă peste io ea cu carul. Norocul ei cu Şoca ăl bătrân c-a strigat la ea: „Feriţi, domnişoară, că vă calcă" şi atunci ea s-a dat repede mai către uşă, şi aşa a scăpat nelovită.
-	în iarna aia, îşi aminti maica Ana, n-am ieşit de prea multe ori din casă, mai mult am zăcut; din ce mi s-a tras, nu 15 ştiu; numai că de la o vreme când a venit primăvara şi a început
a se încălzi timpul mi s-a urât; de-acuma gata, mi-am zis, mi-a fost de ajuns! Pripea soarele, cântau păsărelele, cum era mai mândru, şi pe mine mă dureau oasele de atâta şedere în pat. M-am sculat, mi-am tras un scăunuţ la soare şi din ziua aia 20 mi-a luat parcă cineva cu mâna greumântul nimic n-am mai avut. Stăm la soare şi mă uitam la domnişoara cum trece pe lângă mine, cu braţele pline cu sânziene din cele albe.
-	Era tare copilăroasă şi veselă, spuse Nuşca. Râdea şi intra soarele în clasă, se făcea lumină. Primăvara, bucuria noastră 25 era să ne jucăm de-a prinsa: ne duceam în cimitir, că-i lângă şcoală, şi acolo ne fugăream tot timpul, o clipă nu stăm în loc. Erau pomii toţi o floare şi noi alergam care încotro şi strigam, şi râdeam, se auzea până în sat. „De-acuma, gata, destul", zicea domnişoara şi se aşeza pe scăunuţul din faţa 30 bisericii. Noi ne împingeam care să se aşeze mai aproape de ea, şi atunci domnişoara ne spunea cum se cheamă fiecare pom
şi fiecare floare din cimitir, le ştia pe toate, nu exista să greşească. Şi după aceea, ne jucam iară, ne ascundeam ba după
70
SORIN TITEL
un pom, ba după o cruce şi se scuturau florile când vântul bătea mai tare. După ploaie, când ieşea soarele, ne duceam cu domnişoara după melci. Ana Tona avea o cotoriţă cu fundul rar şi noi puneam melcii adunaţi în cotoriţă ei, dar 5 de ajuns nu ajungeam cu toţi melcii acasă, cei mai mulţi îi pierdeam pe drum. Erau lipicioşi şi băloşi, de n-aş fi pus mâna pe ei, nici moartă, şi copiii râdeau de mine că-s aşa urâcioasă. Mi-i puneau, să mă sperie, ba în trăistuţă, ba în penar şi atunci, de frica lor, mă albeam cum îi varu. Plângeam şi mi se făceau io ochii ca cepele, abia mă împăca domnişoara.
-	Avea ea o aluniţă pe obrazul stâng, îşi aminti Persida. Cred că a fost adevărată, nu cred să şi-o fi făcut-o cumva cu creionul, nu i-ar fi stat în obicei. La ea totul a fost natural, aşa cum a lăsat-o Dumnezeu.
/5	- Numai că norocul şi binele nu-s date cui le merită şi
ea n-a avut parte de noroc, spuse maica Ana şi o vreme s-a aşternut liniştea.
-	Odată, începu să povestească Nuşca, am trecut pe la domnişoara mai de dimineaţă, să-i duc nişte tătăişe. Ştiam
20 că-i plac florile şi voiam să-i fac o bucurie. Domnişoara sta pe pat, se uita în oglindă şi se pieptăna. Eu atuncea m-am apropiat încetişor, în vârful picioarelor să nu mă simtă, şi am mângâiat-o pe păr. Ea s-a întors spre mine şi, cum avea într-o sticlă nişte odicolon, mi-a turnat şi mie în palmă: „Să-mi spui 25 tu acuma, zice, cu ce floare seamănă parfumul ăsta la miros? Să te văd dacă ştii, dacă poţi să ghiceşti?" „Cu calomfîruP, zic eu repede, fără să stau prea mult să mă gândesc. „Nu-i calomfir", zice ea şi începe să râdă. „Cam aşa miros au, zic, goroniţele, vara, mai către seară, când sunt pălite un picuţ de 30 soare". „Nu, zice, nu-s nici narcisele, goroniţe, cum le spui tu. Şi nici n-ai de unde să ştii, pentru că-i o floare pe care nici tu, şi nici eu n-am văzut-o vreodată; eu doar am citit despre ea, prin cărţi... Şi mi-a spus numele unei flori, pe care eu acuma am uitat-o, n-o mai ţin minte..." „E un miros mai
CLIPA CEA REPEDE
71
special, nu-i aşa?“, m-a întrebat ea şi a închis ochii, ca să poată simţi mirosul mai bine, şi s-a făcut la obraz albă ca varul. „Tătăişele, zic, sunt cu rădăcină cu tot. Le-am adus anume aşa, ca să le puneţi în pământ. Acuma se prind cel mai bine, e timpul lor“. Nici nu mă auzea, gândurile îi erau tot la floarea 5 aceea, a ei. Şi atunci mi-a fost ciudă că nici nu se uită la tătăişele mele. „Are un nume urât floarea asta, de care ziceţi. Un nume urât cum nu s-a mai văzut“, i-am spus eu înciudată. „Floarea o iei după miros, a spus atunci domnişoara, nu după nume, şi a zâmbit. O floare fără miros, oricât de frumos i-ar fi numele io şi oricât ar fi ea de minunată, nu plăteşte nimic, nu are nici o valoare. Să ţii minte, draga mea, ce-ţi spun eu acuma", a mai spus şi după aceea am plecat amândouă să punem tătăişele în pământ.
- Cât a fost ea dăscăliţă, spuse Persida, serbările se făceau /5 în pădurea de la Turcoane, nu în sat. Serbări pregătite cum trebuie, nu făcute la repezeală. Aşa au fost de reuşite, că li s-a dus vestea prin toate satele şi împrejurimile! Au ales şi un loc frumos, o mândreţe de poiană, la intrarea în pădure. De jur împrejur au făcut copilandrii un gard de nuiele, aşa că fără 20 bilet nu putea nime intra. Erau şi din cei care săreau gardul dar nu prea mulţi. De ruşinea domnişoarei, nu îndrăzneau să-l sară, nu că le-ar fi fost greu. Domnişoara sta la uşă pe un scaun, lângă o masă acoperită cu un ştergar înflorat. Pe masă se afla o cană cu flori şi o cutiuţă de fier în care păstra banii. 25 Dădeai doi lei şi ea îţi rupea biletul, dar te ruga să-l ţii, nu cumva, să-l arunci din nebăgare de seamă. Biletul, zicea ea, nu-i numai pentru intrare, cu el poţi câştiga şi la tombolă, te miri ce... îi învăţase ea pe copii poezii din cele lungi, aşa că serbarea se prelungea până ce asfinţea soarele.	30
Luţă Ioviţă cânta din torogoată un marş, să se strângă oamenii, şi când Luţă sfârşea marşul, domnişoara se urca pe un scaun, ca s-o vadă lumea, şi striga numerele de la tombolă.
Cât striga numerele, se mai întâmpla să fie golomoz:
72
SORIN TITEL
copilandrii mai pişcau fetele, ori le spuneau cine ştie ce prostii la ureche; erau şi din cei care se cam întrecuseră cu beutura şi, din pricina asta, vorbeau mai mult decât trebuie. Şi atunci domnişoara se oprea şi ne ruga să facem linişte, căci altfel ea 5 degeaba strigă, că tot nimic nu se aude; oamenii se mai linişteau, săreau femeile cu gura la ei să-i potolească. In timpul ăsta, cât ţinea tombola, muzicanţii se strângeau la umbră şi se aşterneau pe mâncat şi pe beutură! După ce sfârşea domnişoara, se întâmpla ca şi ei să fie tropa. Aşa erau de betoci, io că uitau şi cântările, nu mai erau în stare să cânte altceva decât „Ţarina de la Abrud“... La tombola aia am câştigat şi eu odată un piglais şi o oglindă din cele de pus pe perete. Ată dată mi-a ieşit o carte cu poveşti, da’ tot n-am avut ce face cu ea, mai mult mă uitam la chipuri, aşa-i dacă literele nu le-am /5 învăţat... Ţin minte că m-am rugat de Petrică să-mi spună şi mie despre ce minciuni scrie în carte, să le ştiu şi eu. El se apuca să-mi citească, nu se lăsa îmbiat, dar se chinuia tare mult. Era într-a întâia la şcoală şi nu ştia nici el bine literele, se făcea roşu la obraz cum îi sfecla până le nimerea... Când îl vedeam 20 cum se chinuie, mă cuprindea mila şi-i luam cartea din mână...
- Câteodată, spuse Nuşca, dacă eram cuminţi şi se întâmpla să nu greşim la socotit, se îndura domnişoara de noi şi se apuca să ne cânte. Avea o carte cu coperţile groase şi-n cartea ei erau tot felul de cântări. Nu ne mai venea să plecăm 25 acasă, aşa de frumos le zicea; şi le ştia pe toate, n-a fost una pe care să n-o poată cânta, cât ar fi fost de grea. Glasul ei era cum îi vioara, dacă nu cumva chiar mai cristalin. Am fi ascultat-o la nesfârşit, nu ne mai săturam. Nu termina bine un cântec, că ne si rugam de ea să ne mai cânte unul. Şi fiecare M) părea mai frumos ca cel de dinaintea lui. Când se nimereau dintre cele mai uşor de ţinut minte, ne învăţa şi pe noi, copiii, să le cântăm. Cum da primăvara, ieşeam în ograda şcolii şi ne urcam sus, pe lemnele de lângă şură. Lemnele erau ude şi puneam cărţile sub noi, să nu ne tragă la fund - şi cântam.
CLIPA CEA REPEDE
73
Copiii mai mari, dintr-a patra, se urcau pe acoperişul de la şopronul de lemne, şi de-acolo urlau cât îi ţinea gura. Văruţu Ion, cât a fost copil — după aceea s-a dat cu beutura şi duhanul şi şi-a stricat glasul —, cânta aşa de mândru, că domnişoara nu mai putea de drag; îl punea să cânte şi se minuna. îi spunea 5 să coboare de pe acoperiş şi începeau numai ei doi să zică un cântec. Şi aşa de frumos cântau, că noi, ceilalţi copii, încremeneam parcă pe lemnele alea, nici nu ne mişcăm. „Eu zic s-o mai luăm o dată de la început, domnişoară, că de data asta tare a mai ieşit frumos", zicea văruţu Ion. Şi atunci cântau io încă o dată, văru Ion era primaşu, iar domnişoara îl secunda cu vocea ei subţirică.
- Când a venit pentru prima dată la noi, m-am întâlnit cu ea pe puntea de la moară, începu Cornel să povestească... puntea era cam şubredă şi ei la început i-a fost frică să treacă, o' „Fiţi fără teamă, zic — a ţinut ea şi oameni mai cu greutate, domnişoară, nu se rupe aşa uşor". După ce-a trecut puntea şi am ţinut-o eu de mână să nu-i fie frică, m-a întrebat dacă a luat-o bine, dacă nu s-a întâmplat cumva să greşească drumul. Vrea să meargă la Margina, zice, nu în altă parte, şi 20 îmi arată cu mâna, drept înaintea ei, cam unde vrea să ajungă. „Aşa cum ai arătat, domnişoară - zic - nu-i bine. Âla e Sinteştiul, care se vede pe deal, spre care arătaţi cu mâna, aia e biserica de la Sinteşti"... Era aşa un soare şi o lumină că se vedea ca-n palmă nu numai Sinteştiul, ci până spre Temereşti, 25 dacă nu şi mai departe. Se vedeau oamenii pe dealuri; care ieşiseră la secerat, care să strângă fânul, căci era vremea tare frumoasă - numai bună de lucru. „Margina nu-i acolo unde arătaţi dumneavoastră cu mâna. De-acuma am şi intrat în sat..." „Am avut noroc, zice, are cine-mi arăta drumul, nu mă w mai pot rătăci..." Şi o ia repede înaintea mea. Numai că avea un cufăr mare, mai mult îl ţâra pe jos, aşa era de greu. „Daţi-mi să vi-1 duc eu, zic, nu e de dumneavoastră". „Ba mai bine să-l ducem amândoi, zice. îl punem pe o bâtă mai groasă şi-l
74
SORIN TITEL
ducem împreună că-i mai uşor"... Găsesc eu un lemn mai noduros şi ea a avut grijă să pună cufărul la mijloc, să nu-mi fie mie cumva mai greu decât ei... II trag spre mine, da’ ea nu, să fie la amândoi greutatea egală, altfel îl duce singură, 5 n-are trebuinţă de ajutorul meu! Pornim noi, cufărul la mijloc, numai că mâna mea era mai lungă decât a ei, şi cufărul aluneca spre mine întruna, n-aveam ce să-i fac. Ea se oprea şi-l trăgea iute şi mă ruga să ne oprim, să ne mai odihnim. „Şcoala ai terminat-o?“ zice şi aşa o uitătură mi-a aruncat, c-am gândit io că de-acuma, gata, mă şi întreabă tabla înmulţirii şi mă fac de ruşine c-am uitat-o pe jumătate. „Am sfârşit-o cam de mult, domnişoară, zic, la toamnă o fi anul de când am gătat şi cu armata, nu mai sunt un copilandru cum gândiţi dumneavoastră*. „De însurat eşti însurat? zice. Ştiu că aşa e y.5 obiceiul, când se întoarce omul de la armată, se şi însoară". „Ba de însurat până acuma, zic, nu m-am însurat. Am timp, la ce să mă grăbesc, că după aia tot însurat oi fi. îmi mai petrec şi eu cât sunt tânăr, mai zburd înainte de-a intra în jug. Un an, doi, măcar, nu-i nici o grabă". „Şi cu şcoala cum a fost?" 20 zice ea şi iar trage cufărul care a alunecat către mine. „Cum să fie, bine, zic, premiant mă ştiu din prima până în ultima clasă, n-a existat altul să mă întreacă. Domnul director, nici să fi fost copilul lui, nu m-ar fi îndrăgit mai mult". „Şi cu cine spui c-ai învăţat la şcoală?" zice. „Cu cine altul, zic, decât 25 cu domnii’ director. El ne-a învăţat pe toţi din satul ăsta să citim şi să scriem. Şi ce ne-a învăţat, a fost bine învăţat, şi lecţiile de citire şi socoţile şi cântările, nimic din ce ne-a spus n-aş zice c-am uitat până acuma". „Da’ poezii, de învăţat v-a învăţat?" mă întreabă. „Ne-a învăţat, zic, cum să nu ne înveţe. .w Numai că mie, domnişoară, la ce să mint, poeziile nu mi-au prea plăcut. La poezii, fetele au fost cele mai ştiinţere. Le învăţau, le ştiau ca pe apă. Pentru ele erau şi făcute poeziile cu păsărele şi floricele - noi, copiii, mai mult la socoti am fost tari. Noi nu ne prea omoram nici cu poeziile şi nici cu
CLIPA CEA REPEDE
75
cântările; domnu’director se cam supăra şi care nu cânta frumos îl lovea cu rigla peste palmă... Nu cumva sunteţi chiar dumneavoastră nepoata a mai mare a doamnei preotese?“ o întreb, pentru că ştiam că preoteasa are o nepoată de soră care trebuie să fie cam de vârsta ei. „Eu sunt, zice ea, învăţătoarea s cea nouă, dacă eşti chiar curios să ştii cine sunt“. Domnişoara a dat să-mi mai spună ceva, dar s-a întâmplat de s-a ascuns chiar atunci soarele după un nor nu mai mare decât o palmă şi s-a făcut întuneric. Şi din întunericul acela, s-au speriat nişte găini în podul şurii lui Gherasâm Păpu; s-au pornit să io cotcodăcească, nişte porci au dat a guiţa, iar caii din grajdul lui Gherasâm nechezau de se auzea până în uliţă. S-a pornit aşa o hărmălaie mare, că nici o vorbă nu s-a mai putut înţelege.
Şi din norul acela, mai mic decât palma, a plouat cu nişte stropi mărişori, cât oul de găinuţă şi reci de parcă ar fi fost 15 iarnă. Noi ne-am tras sub poartă cu gândul să rămânem acolo până o sta ploaia... In podul grajdului, a bătrână a lui Gherasâm Păpu căuta găinile de ouă în cuibare. Dacă ne-a văzut ea, a fost curioasă să afle cine e domnişoara cu care stau eu de vorbă la ea sub streaşină. Şi atunci s-a făcut că scapă furcoiul din 20 mână - cu gândul să mă cheme pe mine să i-1 arunc înapoi, să nu mai coboare, să se opăcească de la lucru — după ce-a strâns ouăle avea ea de aruncat nişte fân din pod; cum l-a scăpat, s-a întâmplat să se înfigă drept în ceafă la un purcel. Porcul, de durere, a început să guiţe şi să fugă încotro a văzut 25 cu ochii! Atunci baba a dat să coboare cât a putut ea de repede. Când a ajuns la mijlocul scării, s-a împiedicat şi a venit rostogol până jos. A avut noroc şi a căzut pe un braţ de fân, aşa că 11-a păţit nimic. S-a ridicat iute, ca o fetişcană, şi a început a alerga după purceluş. Porcul, cu furcoiul în spinare, de durere fugea 30 în toate părţile ca un apucat! „Prinde-1, Cornele, rogu-te, că nu mai am putere să fug după el!“ striga ca din gură de şarpe, baba. Uşa la grajd era deschisă vraişte, şi purceluşul parcă atât a şi aşteptat: ţâşti în grădină, drept peste răsaduri, cu furcoiul
76
SORIN TITEL
în spate bălăngănindu-i-se în toate părţile! Şi cu cât se bălăngănea mai tare, cu atât guiţa mai amar! Din uşa grajdului baba striga să i-1 prind, să-i scot furcoiul din spinare, altfel moare porcul şi atunci, gata, a bătut-o Dumnezeu, c-o 5 snopeşte ginerele în bătaie! Şi începe din nou a fugi peste straturile din grădină. După o vreme, porcul n-a mai ştiut încotro s-o apuce şi a dat buzna înapoi în grajd, spre norocul nostru; l-am strâns într-un colţ şi aşa am reuşit să-l prindem. I-am smuls furcoiul din spinare şi sângele a ţâşnit parcă şi io cu mai multă putere. Baba, când a văzut atâta sânge şi din prea multă alergătură, a simţit că i se opreşte inima, în piept şi-şi pierde răsuflarea. „Eu mor, zice, cu mine s-a sfârşit! Amin". Şi nu zice bine, că se şi întinde, cât era de lungă, în şură, lângă cada de prune. Când deschidea un ochi, când îl n închidea la loc şi zicea că moare, ea nu mai are mult şi nici nu-i pare rău, c-a pătimit destul: sfârşească-se, ducă-se toate cele, c-aşa-i viaţa, ca şi lumânarea, îi destul să bată puţintel vântul că o şi stinge! Şi în timp ce baba se văita în fel şi chip, s-a întors şi Gherăsâm Păpu acasă. „De-acuma gata, zice el 20 de cum o vede pe a bătrână leşinată în mijlocul şurii, am scăpat, m-a uşurat Dumnezeu! De mişcat văd că nu mai mişcă şi nici de vorbit văd că nu mai vorbeşte, lumea mea!" „Ai vrea tu, zice atunci baba şi sare în sus ca o zvârlugă, într-o clipită i-a trecut leşinul. Numai că Dumnezeu, drăguţii, a 2> avut grijă de mine, zice şi se scutură de paiele de pe catrinţă, aşa să ştii tu şi nu m-a lăsat!" Şi, cum era ea bisericoasă, a început să-şi facă la cruci în fel şi chip, mulţumindu-i Celui-de-Sus c-a scăpat-o cu viaţă şi nevătămată. Abia după aceea Gherăsâm Păpu a văzut-o pe domnişoara care părea a 30 fi buimăcită şi speriată. „Domnişoara, i-am şoptit eu, o să înveţe copiii la şcoală. Ea o să fie în locul lui dom’ director. Are un cufăr plin cu bufare, cărţi şi cataloage, abia dacă le-am putut duce"... „Păi să vă îngrijiţi şi de Petrică al nostru, a spus atunci Gherăsâm Păpu. Şi dacă nu s-o purta după
CLIPA CEA REPEDE
77
cuviinţă, puneţi cureaua pe el, că noi nu avem nimic împotrivă. Vorba aia, unde dai creşte... Am avut grijă, începu el a se lăuda, să-i cumpărăm toate cele trebuitoare la şcoală: tăbliţă şi radie, grif şi caiete“. „Sunt nerăbdătoare, a spus domnişoara trecându-şi mâna prin păr. Abia aştept să vină toamna, să-i văd pe copii venind la şcoală, să-i învăţ carte!“...
„Dimineaţa, când pripea soarele, plăcerea cea mai mare a doamnei Letiţia era să stea la fereastră şi să se uite la copiii de pe uliţă. Gelu se lua la bătaie cu ei şi ea îl încuraja. „Ia-1 de jachetă, - striga, (cu orice ar fi fost copilul pe el, ea nu-i w zicea altfel decât «jachetă») — prinde-1 bine de jachetă! „Aşa striga, şi Gelu făcea cum zicea ea, nu-i ieşea din cuvânt... Mai spre prânz, pripea tare soarele şi o prindea somnul. Adormea cu capul pe marginea ferestrei, dormea un ceas, două... Când se trezea era supărată, nu-i plăcea ei defel că s-a lăsat furată /5 de somn. Copiii, în schimb, atât aşteptau; să n-o mai audă poruncind. Se duceau în altă parte, să se joace în voie, bucuroşi c-au scăpat de muştruleală. N-ar fi avut curajul să se îndepărteze de fereastră, cât era trează, aveau mare respect de ea. Când nu se luau la bătaie era tare bună cu ei. Le dădea 20 bomboane şi dacă nu era prea muiată săraca, de căldură, îi chema la fereastră să le spună poveşti despre Ber-Căciulă; cum s-a bătut el cu zmeii şi cum i-a băgat în pământ până la brâu când s-a luat la luptă cu ei. Asta era povestea care îi plăcea ei cel mai mult.	25
- „Vino, tu - îmi zicea soră-mea, şi alergam la fereastră s-o văd - că trece doamna directoare. Uită-te la ea, că abia le poate duce, aşa-i de încărcată, aşa multe daruri le-a luat la toţi“. Alergam repede, nu mai aveam răbdare, să văd ce lc-a cumpărat. Uşa era deschisă şi mă uitam şi eu. Stau toţi în 30 picioare, aşteptau să se desfacă pachetele; smirnă, unul nu mişca! Şi nu se mai sfârşeau, tot despachetau la ele; aşa erau de multe, că se umplea casa cu hârtii şi sforicele. Odată, i-a
78
SORIN TITEL
adus doamnei Veturia - ei îi aducea întotdeauna darurile cele mai scumpe - o pălărie din cele mari, cât roata la car! Când şi-a pus-o doamna Veturia pe cap, eu, de lângă uşă, am început să râd ca o proastă. Lui domnu’ Desideriu i-a adus, într-o 5 iarnă, un baston cu mânerul suflat cu aur. Plăcerea lui era să se plimbe, - când ne întorceam noi cu vacile din livadă - cu bastonul lui nou-nouţ într-o mână şi să-l învârtă, uite aşa, în toate părţile! Mai ţineţi minte, vara, când era timpul frumos, şi pe vremea când doamna Petiţia era sănătoasă, de putea io umbla pe picioarele ei, cum ieşeau, spre seară, cu toţii la plimbare, să ieie aer? O luau spre pădurea de la Turcoane; doamna Petiţia avea o umbreluţă galbenă din acelea cu care umblă doamnele ca să nu le ardă prea tare soarele, a doamnei Veturia era ca vişina coaptă. Domnul director purta cizme !5 cu tureac şi un baston mai gros decât al domnului Desideriu, cu mâner de argint şi cu un cui în vârf. Şi domnul Desideriu învârtea bastonul şi vorbea, vorbea, o clipă nu-i tăcea gura! Dintre toţi el a fost cel mai vorbăreţ... Se întorceau pe întuneric acasă, îi auzeam şoşotind când treceau pe lângă casa noastră, 20 numai domnul Desideriu vorbea tare şi doamna Veturia avea braţele pline cu flori din cele ce cresc prin fân; doamna Petiţia culegea în pădure ciuperci, pitonci ori crăiţe, ce găsea, se pricepea la ele, ştia să le cunoască pe cele bune de cele otrăvite, se întorcea cu coşul plin întotdeauna. Domnul director, cu 25 lula în gură, rămânea mai în urmă şi se ruga de ele să meargă mai încet că-1 dor picioarele. Doamnele mergeau în faţă, cu domnul Desideriu la mijloc, şi el venea în urma lor să poată trage liniştit din pipă. Doamna Petiţia nu putea suferi mirosul de tutun şi el avea grijă să n-o supere. Lulele alea, tot doamna ■j() Petiţia i le aducea de la oraş; domnul director le ţinea pe ferestrele de la coridor, orânduite frumos, după mărime, nu-1 lăsa doamna Veturia să şi le pună în altă parte, că-i miroseau urât...
CLIPA CEA REPEDE
79
— Doamna directoare sta sub caisul de lângă scări, povesti Cornel, parcă o văd, şi scotea sâmburii din caise pentru dulceaţă. Uneori domnul director mă lua cu el în grădină, să-l ajut să strângă strugureii ori să altoiască trandafirii. El îi altoia, şi eu îi ţineam forfecuţa ori mosorul cu aţă... Când era 5 prea cald, doamna Letiţia sta în sufragerie la răcoare, cu obloanele trase şi cu o bocală plină cu sirop de zmeură în faţă. îmi turna într-un pahar, mi-1 umplea vârf, şi după aceea îşi turna şi ei. Când începeam să mă obişnuiesc cu întunericul, îmi arăta fotografiile de pe pereţi şi-mi spunea cine sunt toţi io domnii fotografiaţi. „Asta e cutare“, zicea ea, şi-mi spunea ce şi cum e cu fiecare, ce om vestit e acela, că-1 ştie toată ţara. Neamuri de-a ei erau mai toţi care erau fotografiaţi! „Ăştia -zicea ea şi arăta spre nişte domni care stau într-o piaţă mare şi unul avea un tricolor în mână — au făcut România Mare... /5 Ăsta - spunea, şi arăta spre un altul cu o uniformă ca de general şi cu mustăţi groase şi răsucite în sus, ca ale domnului director - a fost cel mai vestit comandant de oşti în războiul cel mare. Numără-i, dacă vrei, decoraţiile de pe piept, numai aşa, ca să vezi câte are!“ Se întorcea spre fotografia în care se 20 vedeau domnii cu drapelul tricolor şi nu se mai putea stăpâni, începea să lăcrimeze. „Ce oameni mari au fost, ce suflet de viteji au avut în pieptul lor“, zicea şi-şi sufla nasul. Nu se lăsa până nu mă învăţa un cântec căruia îi zicea „La arme“; cânta şi ea cu mine şi când nu cântam frumos, prea bun la cântări 25 n-am fost, mă certa, zicea că nu-i bine; că nu şade frumos să-mi fac batjocură de un asemenea cântec sfânt; s-o ascult pe ea cum îl cântă şi după aia pot cânta şi eu. Are o melodie uşor de învăţat, se mira că-s atât de greu de cap şi nu-s în stare să-l învăţ. Ea avea o voce subţirică, un glas ca de fetiţă, îmi .w plăcea s-o aud cântând. După ce-a murit, treceam, aşa, din când în când pe la ei - am rămas cu obiceiul ăsta de pe vremea când trăia ea. Se rugau de mine, ba să le duc un sac la moară, ba să le cumpăr, de la Făget, te miri ce, nişte drojdie, ori ceva
80
SORIN TITEL
zahăr. Mă chema domnu’ director la el în dormitor când mă auzea că stau de vorbă cu doamna Veturia în bucătărie. Mă punea să-mi trag un scaun lângă patul lui şi mă îndemna să-i povestesc ce-i prin sat: care cu cine s-a însurat, care fecior s-a 5 întors de la armată şi ce babă ori moş a mai murit. îi povesteam. Vorbeam cât puteam eu de tare, să mă audă, căci era cam surd, şi de pe perete doamna Letiţia se uita parcă la noi; aşa mi se părea, că ascultă şi ea, curioasă şi nerăbdătoare, să afle noutăţile... Cât a trăit n-a fost femeie mai dornică să io le ştie pe toate decât ea; aşa că n-ar fi prea de mirare, mă gândeam, să tragă cu urechea şi acuma la ce-i spuneam eu lui domnu’ director! Eu povesteam şi doamna Letiţia da parcă tot timpul din cap şi din când în când ridica din sprâncene... Nu ştiu dacă mai ţineţi voi minte fotografia ei de deasupra 15 patului. Fotografia a fost făcută pe timpul când a fost ea nevastă tânără şi frumoasă: ochii mari şi sprâncenaţi, nasul cam lung, dar nu prea mare, şi drept; părul negru şi creţ, sprâncenele groase şi îmbinate... Sfârşeam de povestit, şi domnul director mă ruga să-i dau doctoria din sticla galbenă 20 de pe bufet; îmi mai spunea să fac bine să trag obloanele, că-i prea multă lumină şi-l supără la ochi...
Domnu’director, pe răzor, în grădină, cu căputul sub el, trăgea din lulă şi se uita la o găinuşă care ciugulea în iarbă. „Domnişoara, zic, dacă am văzut că se uită mirat la ea, acuma 25 a venit. Are o grămadă de cărţi în cufăr şi-i tare greu. Abia l-am putut duce amândoi". „Cărţi şi cataloage", zice domnişoara şi se trage mai în faţă s-o poată vedea domnul director mai bine. „Anul ăsta, zice domnul director, cea mai mare bătaie de cap am avut cu omizile. Am stropit pomii, J>o dar fără nici un folos, n-am putut scăpa de ele. Au venit cu ploile de astă-primăvară. De cum s-a topit neaua până la câşlegi, nu s-a mai oprit, a plouat întruna". Vorbea cu domnişoara de parcă s-ar fi cunoscut amândoi de când lumea.
CLIPA CEA REPEDE
81
„Bun, zice domnul director. De-acuma cred c-ar fi bine să mergem înăuntru. Cum se apropie seara, zice - şi se uită la soarele care mai avea cam o palmă bună până să asfinţească -începe să mă supere tot mai rău reumatismul. In vara asta nu m-am dus la băi la Herculane şi uite că se răzbună. Tu ai căzut 5 numai bine, se întoarce domnii’ director către mine. Doamna Veturia e la preoteasa în vizită şi n-are cine să ne taie cocoşul. Nevastă-mea nu pune mâna pe cuţit". „Mă iertaţi, zic, dar nu-s priceput, pentru aşa ceva nu-s bun. Acasă la noi, taica taie găinile, eu de ele nu mă ating". „Da’ cu puşca ai io tras la armată?" zice mirat domnul director. „Am tras, zic, cum să nu trag. Da’ una-i puşca şi alta-i cuţitul. Faceţi bine şi nu vă supăraţi pe mine, dar eu aşa ceva nu fac!" „Pot să-l tai eu, zice atunci domnişoara învăţătoare. Nu-i pentru prima dată."
Şi când m-am uitat la ea, aproape nici nu-mi credeam /5 urechilor de ce am auzit, repede şi-a lăsat ochii în pământ.
Nu numai că n-a tăiat în viaţa ei o găină, mă gândeam, dar nici la o păsărică cât de mică n-ar fi fost în stare să-i taie beregata! „Lasă, domnişoară, zic eu, mai mult ca s-o scap, că om găsi noi pe cineva, asta nu-i treabă pentru dum- 20 neavoastră..." „îl tai, zice furioasă că m-am băgat în vorbă şi se uită drept în ochii mei. Repede termin cu el!" Era gata parcă să-şi dea duhul înainte de a pune mâna pe topor ori pe cuţit!
O ţinea una, că-1 taie, ea îi obişnuită, aşa că am lăsat-o să facă ce vrea ea. N-am mai spus nimica, nu m-am mai amestecat! 25 „E un cocoş viclean, zice domnul director, nu cred să se lase prea uşor prins"... Norocul nostru că s-au răsturnat nişte căzi, aşa că n-am alergat prea mult, l-am putut prinde. „Ţine-1 dumneatale, zice domnişoara, că mie mi-e frică..." Aşa s-a gândit, zice, să-i taie capul cu toporul, nu cu un cuţit, că-i m> mai uşor şi sfârşeşte mai iute!... M-am supus, am făcut ce mi-a poruncit, dar să-i ţin cocoşului capul pe buturugă, n-am avut curajul, s-a putut ruga de mine oricât. Mi-a fost frică, spun drept, nu cumva să nimerească din greşeală drept peste degetele
82
SORIN TITEL
mele cu tăişul toporului şi să rămân schilav pe viaţă. Am legat cocoşul de o scândură, să nu fugă, am pus un pietroi pe scândură şi aşa, legat, i l-am dat în primire să facă ce-o şti cu el, căci eu nu mă mai amestec... Când a dat prima dată cu 5 toporul, a închis ochii, nici nu s-a uitat unde loveşte! A nimerit butucul pe care i l-am pus, pe cocoş nici pomeneală să-l nimerească. Şi aşa de tare a împlântat toporul, c-a trebuit să i-1 scot eu, ea n-a fost în stare să şi-l săpată singură! „Nu aşa, domnişoară, zic, uită-te mai bine unde dai, altfel pierdem io timpul pe degeaba". „M-am uitat, zice, cum era să nu mă uit, numai că toporul are coada prea scurtă şi nu-s obişnuită cu el“. I-am adus un alt topor cu coada lungă, aşa cum a poruncit, dar, când l-a ridicat, n-am mai avut curajul să mă uit. „Gata, am auzit-o că zice, l-am tăiat de-acuma! Ii ca şi mort"... Am ;.5 deschis ochii: cocoşul, cu capul tăiat, se mai zbătea în rumeguşul de sub capra de lemne. „N-a murit de tot", zice domnişoara şi se uita la el speriată cum se zbate. Ii curgeau lacrimile pe obraz, dar nu spunea nimica, strângea numai din dinţi. „Ce-i cu dumneavoastră, domnişoară, plângeţi, ori ce?" 20 o întreb eu. Şi atunci ea şi-a şters repede lacrimile, să n-o vedem că plânge. „N-am nimica, a zis. Numai că a curs mult sânge. Nici nu m-am aşteptat să curgă atâta, ca dintr-un izvor".
... O caisă coaptă a căzut lângă farfuria doamnei Letiţia 25 şi a pătat faţa de masă. „N-aţi cules caisele nici astăzi, a spus domnul director. Pentru dulceaţă, sunt numai bune, e păcat să le lăsaţi să se treacă. Chemaţi-1 pe Cornel să le strângă, dacă voi nu vă ajungeţi, dacă nu vă puteţi face puţin timp... S-a pornit, din senin, o pală de vânt şi lampa cu petrol de pe masă 30 a pâlpâit uşor. „Pare blândă, a spus domnul director, referindu-se la învăţătoarea cea nouă. Eu am fost mai aspru". „N-ai fost dumneata chiar atât de aspru, te lauzi acuma", a zis doamna Veturia şi cu un şervet a şters faţa de masă, acolo unde a căzut caisa coaptă. „Ii mai atingea tata, din când în
CLIPA CEA REPEDE
83
când", a recunoscut doamna Letiţia. „De cine vorbiţi?“ a întrebat domnul Desideriu care era, ca întotdeauna, absent. Chiar atunci s-a stins lampa: la început flacăra s-a făcut mică, a mai pâlpâit de câteva ori, ca după aceea să se stingă de tot. Noaptea s-a lăsat pe neaşteptate, de jur-împrejur se vedeau 5 licuricii zburând prin întuneric. în primul moment, întunericul li s-a părut celor din jurul mesei dens, de nepătruns, încet însă ochii li s-au obişnuit cu el şi au început să distingă lucrurile din jur. „Desideriu, a zis domnul director, du-te tu în cămară şi adu nişte petrol să punem în lampă. Dacă io damigeana de pe stălaj e goală, vezi că-i alta neîncepută, chiar lângă uşă. Toarnă din ea, dar ai grijă să nu-1 verşi pe jos, aşa cum ai făcut data trecută". „De-acuma la ce să mă mai duc, a zis domnul Desideriu căruia îi era întotdeauna lene să facă ceva, orice l-ai fi rugat. Tot am sfârşit de mâncat". „Trebuie /5 să răsară luna dintr-o clipă în alta, a spus doamna Veturia care era o fire romantică. Vine dinspre livadă un miros de fân proaspăt, nu simţiţi? Ce-ar fi să mai rămânem, e doar destul de devreme"... „S-a lăsat răcoarea, a spus doamna Letiţia. Sfetărul meu e cam subţirel şi mă ia cu frig. Am să strâng 20 farfuriile şi-am să mă duc să mă culc. Şi aşa am stat destul". Dacă voi vreţi, mai puteţi rămâne. „Nu-i chiar atât de târziu, a spus domnul Desideriu, obişnuit ca întotdeauna să-i contrazică. N-a trecut nici personalul de zece. în alte dăţi până la unsprezece nu s-a sculat nimeni de la masă". „E într-adevăr 25 o noapte splendidă, mai puteţi sta, n-am nimic împotrivă. Mie mi s-a făcut, însă, un somn teribil, spuse doamna Letiţia. Aşa mi se întâmplă întotdeauna când nu reuşesc să mă culc după-amiaza. N-am putut închide nici o clipă ochii din cauza muştelor. Am încercat să citesc câteva rânduri, mai mult să 30 mă liniştesc şi după aceea am pus capul pe pernă, cu gândul să aţipesc puţin. Nici pomeneală de aşa ceva! De când cu siropul de zmeură, ni s-a umplut casa de musculiţe. Se aşază peste tot, nu pot să le sufăr, sunt de-a dreptul îngrozitoare.
84
SORIN TITEL
Mă mir că pe voi nu vă supără?../* S-a auzit zgomotul, din ce în ce mai apropiat al trenului. Domnul Desideriu şi-a scos ceasul, s-a uitat la el, căutând să distingă arătătoarele prin întuneric şi a spus: „Are ceva întârziere, dar nu prea mare: 5 patru minute, după ceasul meu, dacă merge bine“. „Veturia, Desideriu, a spus domnul director ridicându-se de la masă şi acoperindu-şi căscatul cu dosul palmei, ajutaţi-o pe mama să strângă lucrurile şi să intrăm. Desideriu, nu mai gesticula, rogu-te, atât! Parcă văd că ai să răstorni lampa până io la urmă! A început să fie destul de frig, de-acuma ne-o fi de ajuns. Măcar că-i vară nu-i de stat afară chiar aşa de târziu. Mai ales tu, Desideriu, eşti numai în cămaşă, mira-m-aş să nu te îmbolnăveşti. Ţi-am spus să-ţi pui ceva pe spate, dar ori vorbesc cu peretele ăsta, ori cu tine, e totuna. Nu vrei 15 să mă asculţi"...
2
Seara, când nu era nimeni s-o vadă, Ana îşi făcuse obiceiul să umble prin grădină desculţă. Prunele putrede îi mânjeau picioarele cu mustul lor cleios. Mâzga lor, asemeni 20 unui sânge călduţ, nu reuşea să i le răcorească... Mai erau şi dovlecii, lăsaţi să putrezească în voie. Razele soarelui pătrundeau fără milă, asemeni unor cuţite fierbinţi, în carnea lor gălbuie, răscolindu-le cu brutalitate rana deschisă. Ana se apropia cu grijă de ei, îi întorcea pe toate părţile şi, 25 încercând să-i ferească de căldura necruţătoare, îi acoperea cu frunze de brusturi ori de sfeclă oblojindu-i ca pe nişte bolnavi neputincioşi... Uneori se simţea cuprinsă de un fel de nerăbdare; de parcă un anumit lucru de o mare însemnătate ar fi trebuit să i se întâmple şi, din anumite 30 motive necunoscute (nu numai o ploaie, care să răcorească pământul sau un vânt să încerce să clatine floarea şi iarba),
CLIPA CEA REPEDE
85
acel lucru întârzia totuşi nepermis de mult! Rămânea în mijlocul grădinii, gata în orice clipă să izbucnească în plâns, fără să aibă un motiv anume; privea cerul înalt pe care stelele limpezi începeau a se ivi, îndepărtate şi reci. Uitându-se la frunzele nemişcate ale copacilor (sau la tumorile deschise şi 5 purulente ale dovlecilor), o cuprindea o ameţeală uşoară. Copacii alergau în cerc în jurul ei şi, ca să nu cadă, se sprijinea de trunchiul vreunui prun bătrân, cu scoarţa scorojită şi aspră, uşor fărâmicioasă la atingerea palmelor ei transpirate. Furnici mari şi roşii începeau să i se urce grăbite şi pline de răutate w de-a lungul braţelor şi, în căutarea unui refugiu, i se ascundeau în adâncimea subsuorilor.
închidea ochii, lanuri de grâu se perindau pe dinaintea privirilor ei. Se legănau uşor, ca o mare de nisip galben; norii pribegi alergau încoace şi încolo, deasupra acestor valuri 75 dăunătoare; umbra lor, trecătoare, întuneca strălucirea spicelor. Fâşiile lungi, mereu în schimbare, ale norilor, şi unduirea - parcă ar fi fost apele mării într-un neliniştit şi totuşi blând foşnet continuu - a grâului copt!... In nopţile ei de nesomn nu-i rămânea decât să scormonească cu privirea 20 întunericul de nepătruns din faţa ferestrei. Buzele îi erau crăpate de Fierbinţeală. Şi, într-o astfel de noapte, i se întâmplă să aibă un vis ciudat, care o umplu nu numai de nelinişte, ci şi de mirare. Visă, aşadar, că se află în mijlocul unei grădini cu pomi roditori; cerul era spuzit cu stele, iar Nuşca arăta cu 25 degetul spre un izvor ce se afla chiar la picioarele ei. „Veniţi repede, repede, să vi-1 arăt, îi spunea Nuşca. Să ştiţi că, oricât ar fi seceta de mare, tot mai rămâne pe fundul lui un stropulcţ de apă“. Apa era limpede, se vedea muşchiul verde şi înspicat de pe fund... A doua zi, când Nuşca trecu pe la ea, domnişoara no Ana o întrebă de izvorul cu pricina, fără să-i povestească visul. „Cum să nu-1 ştiu, îi spuse fata. Cine nu ştie de izvorul ăla.“ („Aveţi poftă, puteţi bea fără grijă", îi spusese Nuşca în vis, îndemnând-o să se aplece deasupra apei şi să bea cât o avea
86
SORIN TITEL
ea chef.) „Odată, domnişoară - îi povesti ea - am văzut un şarpe strecurându-se prin iarbă, chiar acolo, lângă izvor M-am speriat, ce-i drept, şi am fugit, n-am avut curajul să mă mai apropii o săptămână! Mă trimitea mama după apă şi eu nu 5 voiam în ruptul capului să mă duc, oricât m-ar fi sfădit ea. Şerpii de apă nu-s veninoşi, ştiu, numai că mie şi aşa mi-i frică de ei“. Ana se feri să-i spună fetei că, în ceea ce priveşte şerpii, unul viu nu i-a fost dat să vadă niciodată; citise, e adevărat, despre ei o mulţime de lucruri, şi-i văzuse desenaţi prin cărţi. io In ciuda şarpelui, ascuns, probabil, undeva în preajmă, gândurile Anei zburau adeseori în aceste nopţi toride spre ochiul de apă atât de îmbietor al izvorului. Tot gândindu-se la apa lui rece, se trezea, uneori, umblând de una singură, fără să fie prea uimită de ce se întâmplă cu ea, prin grădinile 15 oamenilor. Dinspre Zorani se ridica o lună mare şi roşie. Privind-o, domnişoara Ana îşi amintea de Salomeia şi de capul sfântului Ioan, cel decapitat. Fiica lui Irod, Salomeia, l-ar fi luat în mâinile ei şi l-ar fi sărutat pe gură. Se pornea vântul, frunzele copacilor foşneau, în timp ce păsările erau încă 20 adormite în crengi. Pe crucile mari şi negre ale clopotniţelor, poposiseră nişte porumbei albi, cu penetul luminos ca zăpada! Ana auzea gânguritul dulce al porumbeilor. De altfel, toate i se păreau a fi cât se poate de apropiate, atât clopotniţele cele negre, cât şi porumbeii cei gânguritori! Bătea un vânt cald, 25 aducând cu el dogoarea fierbinte a unui incendiu, nu prea îndepărtat de vreme ce acolo, pe dealuri, cele două biserici începură să ardă şi atunci ea ştia că valurile de căldură de la pălălaia aceea vin! Păsările zburară, speriate de foc, care-ncotro, iar unele veniră şi i se adăpostiră la piept. Le mângâie, sperând 30 c-o să poată să le liniştească: abia scăpate de incendiu, cu penele lor arse... Până să se dumirească ce-i cu ele, mureau una câte una! Se întâmpla uneori să aibă penele umede, de parcă ar fi venit cine ştie de unde, străbătând ploi din cele mari! Se trezea atunci şi, în locul penetului de pasăre, îşi dădea seama că
CLIPA CEA REPEDE
87
strânge cu amândouă mâinile cearşafurile jilave. Şi cine ştie, poate că a căzut, între timp, iar într-un somn adânc, de ce se află acum din nou în grădină, (pentru a nu ştiu câta oară).
Se lăsase întunericul, luna dispăruse de pe cer. Nemaifiind în stare să găsească drumul spre izvor, a înţeles că s-a rătăcit. 5 Se afla într-o altă grădină, necunoscută poate chiar într-un alt sat, şi atunci a dat să se întoarcă - n-am ce căuta în grădina asta, şi-a spus, m-am rătăcit, am greşit drumul - şi-l greşise într-adevăr; mergea acum pe sub nişte nuci bătrâni ale căror ramuri ajungeau până la pământ; deodată un cuc a început io să cânte, şi un altul la celălalt capăt al livezii, a dat să-i răspundă; Ana i-a întrebat pe amândoi câţi ani mai are ea de trăit, şi atunci cel care cânta în apropierea ei a tăcut, iar cel din depărtare se auzea şi el parcă din ce în ce mai stins; atât de încet, încât la început a crezut că e doar ecoul celui dintâi. \s A mai cântat totuşi o vreme, apoi şi-a încetat şi el cântecul.
De numărat, Ana n-a mai numărat: „Cât oi trăi, oi trăi, şi-a spus ea. Mai bine să nu le ştii numărul anilor; oricât ar fi ei de mulţi, tot îţi par a fi prea puţini". A continuat să meargă pe cărarea îngustă şi plină de bălării; de data asta o ducea — 20 ştia de-acuma unde se află! — din nou spre grădina cu izvorul. Când a ajuns, în loc să se aşeze în iarba udă de rouă şi să se odihnească, a început să caute izvorul; îi spunea inima însă că n-are să reuşească să-l găsească în nici un chip, oricât l-ar fi căutat, şi că, de fapt, nu există nici un fel de izvor! Gândul 25 ăsta o sperie atât de tare, încât se trezi din somn; o trezise de fapt o pasăre, care voind, probabil, să iasă afară din încăpere, se lovise de fereastră, făcând mult zgomot. Trezirea fu de scurtă durată, aproape că nici n-o băgă în seamă şi din nou coborî în somn ca într-o apă adâncă, o apă neagră însă, care o învălui M) toată; sau, cine ştie, îşi spuse cu uimire, poate că abia de data asta se trezise cu adevărat şi zgomotul acela al păsării (ce se lovise de sticla geamului) fusese numai în vis: în vis sta ea în patul năclăit de năduşeală, în vis odaia încremenise în jurul
88
SORIN TITEL
ei, încinsă ca un cuptor, în vis ceasul bătu de trei ori făcând ca tăcerea care urmă după ce bătăile lui încetară să pară şi mai greu de suportat; da, în vis se întâmplaseră toate astea, în timp ce, mai trează decât oricând — atât de trează încât toate cele 5 ce se aflau în grădină primiseră un neaşteptat contur - căuta în neştire izvorul, fără să fie în stare să-l găsească în ciuda stăruinţei ei...
Sta de-acum lângă un cireş bătrân şi când s-a dezmeticit mai bine, a văzut că în pomul acela se aflau două păsări mari w şi negre: una din păsările acelea ciugulea cireşele, le lovea cu pliscul uşor; cealaltă, însă, sta nemişcată, nici nu se atingea de cireşele cele roşii ca sângele, se uita doar la perechea ei cum le ciuguleşte şi nimic altceva nu făcea, decât o privea. Ana fu cât se poate de mirată văzând toate astea; un timp, aşadar, 15 gândurile i-au stat doar la cele două păsări ortace, apoi începu din nou să privească jur împrejurul ei; n-a trebuit de data asta să caute prea mult, izvorul era chiar lângă bătrânul cireş în care se odihneau păsările. Apa îi secase, se vedea doar iarba înspicată de pe fund. Şi-a apropiat faţa de muşchiul verde şi 20 răcoros şi din nou a simţit perna udă de lacrimile ei. Izvorul cu apa lui limpede şi rece se afla departe, în mijlocul grădinii lui Vandu. Cu toate astea Ana nu se întristă în nici un fel, din contră, se simţi cuprinsă de o neaşteptată bucurie; ea vedea apa clar izvorând din izvor, vedea o stea mai îndepărtată şi 25 mai strălucitoare decât toate celelalte, pâlpâind, veşnic vie, în oglinda lui întunecată; o stea a cărei strălucire venea, deopotrivă, din înaltul cerului şi din adâncul izvorului... Şi vedea pasărea cum ciuguleşte cireşele roşii ca sângele, în timp ce ortaca ei nu se atingea de ele: nemişcată atât de nemişcată încât M) nici nu părea a fi pasăre adevărată; văzu, aievea, păsările ridicându-se de pe creangă, întâi pe cea care ciugulise cireşele, apoi pe cealaltă, le văzu pierzându-se în înaltul cerului înstelat, făcându-se nevăzute; doar fâlfâitul aripilor lor se mai auzi un timp în văzduh, apoi se stinse şi el...
CLIPA CEA REPEDE
89
Şi iată că, într-o dimineaţă, nişte fluturi mari şi roşii apărură, în lumina tulbure a zorilor. In ciuda culorii lor aprinse, aripile acestora semănau cu nişte petale de flori veştede, uitate în încăperi cu obloanele trase, văduvite de lumină şi de aer. Erau fluturi uriaşi, e adevărat, dar lipsiţi de 5 strălucire şi de frumuseţe! Apariţia lor o întristă pe Ana, în loc s-o bucure. Ei zburau leneşi prin aerul nemişcat — încremenită sta creanga, nici o frunză nu se mişca, păsările, toropite de căldură, uitaseră şi ele să cânte, cufundate într-un somn de moarte - şi erau atât de mulţi încât foşnetul aripilor 10 lor uscate aducea cu o ploaie de nisip. Aripi ca de sticlă, subţiri şi fragile: ar fi fost destul să bată uşor vântul ca să le spargă! Când răsări soarele, lumina lui orbitoare îi sperie parcă; zborul le deveni din ce în ce mai precipitat şi mai buimac, se loveau de crengi, precum şi de stivele de lemne, nu-şi mai găseau ys locul! Se înmulţiseră oare, sau din pricina mişcării lor neîntrerupte păreau atât de mulţi? în tot cazul, dinspre pădure veneau în roiuri din ce în ce mai compacte; obosiţi, după o vreme de zbor năuc, se refugiau în cotloanele urât mirositoare ale şurii. Apoi dispăreau cine ştie unde. Se întorceau din nou, 20 sau cei ce umpleau iarăşi ograda cu foşnetul aripilor lor erau alţii, cine ar putea şti? Ana nu îndrăznea să deschidă fereastra: ar fi năvălit înăuntru, ar fi umplut încăperea! Se temea de ei, nu-i făcea nici o bucurie să-i privească! Se loveau, ca beţi, de geamul închis, aripile li se frângeau în contact cu duritatea 25 sticlei... Numai după ce dispărură definitiv, Ana se hotărî să iasă în curte. Un miros greu rămăsese în urma lor, aerul, cald, era abia respirabil. Poposeau ceva mai mult pe acoperişul cuinei de vară, în grupuri compacte (o prelată subţire de mătase galbenă şi fremătătoare). Odihna lor nu dura mult, plecau în ;w roiuri dese, aşa cum au şi venit; câţiva se mai rătăceau, e adevărat, se foiau în jurul căzilor cu prune din şură, atraşi de umezeală şi de mirosul acrişor al borhotului, apoi dispăreau şi aceştia şi văzduhul se limpezea. O pasăre zbura, frunzele
90
SORIN TITEL
prunului din care se desprinsese, foşneau, smulgând-o pe Ana din toropeală. Foşnetul frunzelor se stingea, şi ea aştepta, în liniştea ce se lăsa, cântecul păsării care a zburat, aştepta ca, în aerul uscat de căldură, să se ridice, proaspăt, ca o apă de 5 izvor, acel cântec şi să împrăştie, cu trilurile lui de cristal, încremenirea din jur şi zăpuşeala! Dar cântecul păsării nu izbucnea, zadarnic îl aştepta cu sufletul la gură, aproape fără să respire, cuprinsă de o neostoită dorinţă şi de nerăbdare. Nici vorbă ca viersul luminos şi vesel să se facă auzit; de parcă io încremenirea şi zăpuşeala din jur l-ar fi înăbuşit, nelăsându-1 să se ridice, mândru şi triumfător, spre înălţimile cerului! Sau, cine ştie, îşi spunea Ana, pasărea a şi început să cânte acolo, în înalt, numai că trilul melodios al cântecului nu poate străbate aerul încremenit, de parcă ar fi trebuit să pătrundă 15 printr-un strat gros de vată. Şi pentru că viersul păsării nu se pornea, Ana simţea cum o durere adâncă, greu de suportat, îi cuprindea sufletul. Şi cum aşteptarea se prelungea - nici un foşnet, decât încremenirea din jur - i se părea adesea că acel cântec, atât de dorit, se afla undeva chiar înăuntrul ei, 20 ca într-o temniţă; îl simţea zbătându-i-se dureros în piept, şi ea se străduia să-l elibereze, să-l facă să iasă la lumină! Era chiar în gâtlejul ei cântecul, nu în al păsării! I se părea că se îneacă de-acuma cu el! Acestea erau momentele cele mai grele pentru Ana. Mai grele chiar decât nopţile ei de nesomn! Simţea o 25 greutate cum îi apăsă umerii şi pieptul, era bolnavă fără să priceapă ce se întâmplă cu ea. Suferea din pricina păsării necântătoare dinăuntrul ei, din cauza zborului năuc al fluturilor şi din o mie de alte pricini pe care nici ea nu le ştia bine! Uneori i se părea că ea însăşi e un fluture lingav, toropit 30 de căldură sau că-i o pasăre care şi-a uitat cântecul! „Ce anume se întâmplă cu tine, se întreba Ana, ce fel de boală o fi asta?" Suferea fără să ştie de ce suferă: nu trupul îi era bolnav, ci sufletul îi era atins de grea boală, dar de unde vine boala şi ce nume poartă, nimeni nu poate să-i spună, zadarnic se
CLIPA CEA REPEDE
91
frământa ea. Nimeni nu-i putea înţelege şi alina durerea, mai ales că nici nu era durere, era altceva, mai greu şi mai uşor ca durerea, ceva ce semăna şi a suferinţă şi a bucurie, şi a plăcere şi a neplăcere. Era ca şi cum un lucru ar fi fierbinte şi rece, dulce şi amar, alb şi negru în acelaşi timp! Dar astfel de lucruri, 5 care să arate aşa, nu există pe pământ, cum ai putea atunci să vorbeşti despre ele?
- Când mă gândesc la domnişoara, spuse Nuşca, nici nu-mi vine să cred c-au trecut atâţia ani - cine a stat să-i numere! - de când a plecat de la noi. îmi vin în minte zilele 10 de atunci, unele pline de bucurie, altele mai obişnuite, şi aşa o tristeţe mă cuprinde, că-mi vine să şi plâng. Nici surori să fi fost amândouă, n-am fi fost aşa una pentru alta! Nu eram decât o copiliţă, şi ea aşa se purta, de parcă am fi fost de-o seamă; în toate cele îmi cerea părerea, se sfătuia cu mine, nu /5 puteam una fără cealaltă. Nu ştiu ce-o fi, dar nu-i zi în ultima vreme în care să nu mă mai gândesc la ea. Mi s-a întâmplat un lucru tare curios pe care vreau să vi-1 spun şi vouă. Ieri, la sapă, când au fost căldurile mai mari, soră-mea s-a tras mai la umbră - aşa e ea, se cruţă, şi bine face - şi eu am rămas să 20 dau mai departe cu sapa; pământul tare ca piatra, spor prea mare nu aveam. Şi m-a cuprins atunci un fel de urât, m-am întristat şi m-am înnegurat toată, de parcă aş fi fost singură pe lumea asta, de parcă nimeni nu m-ar fi iubit şi preţuit; şi aşa de grea şi încărcată de lacrimi mi-a fost inima, c-am început 25 să plâng. Şi atunci - cine mă crede, bine, cine nu, nu-i musai -s-a arătat înaintea mea domnişoara Ana: păşea frumos peste arătură şi când a ajuns în dreptul meu s-a aplecat şi 111-a mângâiat pe obraz: „Ce-i cu tine, draga mea, mi-a spus, de ce eşti plânsă şi întristată?". Şi când am dat să-i răspund 11-am .w fost în stare să scot un cuvânt, curgeau lacrimile ca dintr-un izvor şi nici ea nu zicea nimica, numai mi le ştergea cu mâna ei albă ca smântână. „Nu mai plânge, zice, şi să ştii că eu nu
92
SORIN TITEL
te-am uitat“. „Frumos a fost, domnişoară, îi zic, tare mândru a fost pe timpul acela când am fost noi ca surorile amândouă; numai c-au trecut anii, repede au zburat, nici n-am băgat seama când s-au dus! M-ai lăsat fată de şcoală când ai plecat 5 şi acuma sunt muiere cu bărbat. Am avut şi un copiluţ, numai că anul trecut a dat oftica în el şi s-a prăpădit". Şi ea nu zicea nimica, numai mă mângâia pe obraz, şi când a auzit de copil c-a murit i s-au înlăcrimat ochii şi şi i-a şters iute cu mâna dreaptă... Dau eu să-i povestesc una-al ta, aveam destule să ne io spunem, amândouă, dar n-am avut vreme. Soră-mea de pe răzor, de la umbră, a început a striga la mine: „Ce-i cu tine, ai adormit cu sapa în mână ori ce-i? Vezi să nu te îmburzi, draga mea, de-a-n picioarele, că mult nu mai ai! Mai bine ai veni aicea la un pic de umbră, să ne odihnim amândouă, până 15 o trece fierbinţeala, ce hărnicie o fi pe capul tău". „Vorbii şi eu cu domnişoara", zic, şi m-am dus de m-am aşezat lângă ea, n-am avut ce face. Mă aşez, cum vă spun, pe răzor lângă soră-mea, îmi dezleg cârpa şi încep a plânge. Soră-mea nici nu cred c-o băgat de seamă că eu plâng. A adormit iară, n-a 20 avut ea grija mea. Stăm pe răzor, ascultam păsăretul cum cântă şi simţeam că nu mă mai pot opri, curgeau lacrimile fără voia mea, şuvoi. După un timp soră-mea a deschis ochii - era toată umflată de căldură - şi s-a uitat la mine mirată şi m-a întrebat de ce plâng. Mi-a intrat vreun spin în talpă, ori ce alta am 25 păţit, că m-am pus pe bocit, a zis ea. „Cum să nu plâng, i-am spus şi mi-am şters lacrimile cu dosul palmei, când tot ce-i mândru pe lumea asta piere de parcă nici n-ar fi fost. Azi îi şi mâine nu-i, cum să nu fiu întristată?" „Şi tu ce-ai vrea acuma, să schimbi lumea ori ce? Crezi că ce-a fost poate să mai fie M) iară, aşa crezi?" „Aia ştiu eu că nu se mai poate", am spus şi am căzut pe gânduri... Aşa mi-am adus aminte cum am fost cu trenuţul la Balta Caldă, de Sânt Ilie, când îi hramul mănăstirii şi cât de frumos ne-am putut distra şi cât de bine ne-am petrecut noi atunci. Stăm pe răzor cu mâinile în poală
CUPA CEA REPEDE
93
şi vedeam de-a fir-a-păr, amănunt cu amănunt, totul, aşa cum s-a întâmplat, nu altfel. Cum m-am trezit cu noaptea în cap cam după ce-a trecut trenul de Deva, şi era întuneric afară; de închis ochii nu i-am mai închis, de frică: nu cumva să adorm iară şi să plece trenuţu’ fără mine; cum m-am îmbrăcat cât am putut eu de repede şi am ieşit, în ocol, în vârful picioarelor. Stelele se albeau şi era cam răcoare; de auzit nu m-a auzit nime şi atunci m-am aşezat pe prispa casei şi am început a aştepta să se facă lumină. Cum m-a cuprins într-o vreme frigul şi mi-am pus un cojocel pe spate. N-am mai io aşteptat mult, n-am avut răbdarea aia să aştept să se facă ziuă şi am alergat într-un suflet s-o scol pe domnişoara la timp, să nu întârziem şi să pierdem trenul. Cum atunci când am ajuns eu, ea se spăla pe obraz. Şi cât ea s-a spălat şi s-a îmbrăcat, eu m-am dus în grădină după ceapă verde şi după pere din /5 cele văratice care îi plăceau domnişoarei. Intr-o coşară mică am pus ouăle, şunca, puiul fript, ceapa verde, două-trei pere şi ce-a mai fost să luăm. După ce domnişoara s-a terminat, am plecat, ne-am grăbit foarte tare să nu pierdem trenul. Mai întâi, am avut grijă să trecem pe la Florica lui Budac, aşa i-a 20 promis domnişoara, c-o ia cu noi. Bărbatul Floricăi era la armată şi n-ar fi stat frumos să meargă de una singură la Balta Caldă. Cine ştie ce vorbe i-ar fi ieşit, la ce să intre în gura lumii, fără rost... Când am ajuns în dreptul casei lui Pancan, numai tine c-am auzit trenul fluierând! „Să ştiţi că pleacă fără 25 noi“, a strigat domnişoara şi am luat-o toate trei la fugă. „Eu nu mă pot ţine de voi, zice după o vreme Florica; în starea mea de-acuma, nu prea pot fugi. Mai bine duceţi-vă fără mine". „Nu te lăsăm, împreună am plecat, împreună trebuie să ajungem, a zis domnişoara. Şi dacă îl pierdem, nu-i nimic. 30 Putem merge foarte bine pe jos. în mai puţin de două ceasuri ajungeam la Balta Caldă". „Eu, pe jos, nu prea am curajul să merg, zice Florica lui Budac. Nu-s acuma în stare să umblu prea mult pe picioare". Şi-a măsurat din ochi burta, care era
94
SORIN TITEL
numai un pic rotunjită, de parcă ar fi avut un pepene micuţ sub catrinţă... Baba Cuca, dacă ne-a văzut că ne grăbim aşa de tare - sta ea în poartă după cum avea obiceiul să vadă cine trece la tren - ne-a mai liniştit: „Acuma a fluierat mai 5 întâi şi întâi, ne-a spus ea, mergeţi încet, nu vă grăbiţi, dragile mele, că n-are nici un rost. Nu pleacă, până nu fluieră de trei ori, şi nici atunci nu pleacă de tot. Se mai opreşte o dată pe pod, să ia locomotiva apă, ascultaţi-mă pe mine ce vă spun. Şi numai după aia o porneşte cu adevărat. Nu vă io grăbiţi, că-i vreme destulă... Ai mei, că şi ei merg, de-acuma de-abia dacă s-or sculat... Petrică umblă prin ocol şi comandă, adu-mi aia şi aia, aşa e el învăţat. Trebuie să-i umble Lena în rând, dimineaţa e tare zăbăuc la cap...“ Baba Cuca şi-a scos din sân o cârpă înnodată cu trei noduri din cele /5 mari. Avea nişte lei ascunşi şi m-a rugat să-i cumpăr cu ei bomboane. „Trei lei am, zice, de trei lei să-mi cumperi, că mai mulţi n-am. Să aibi grijă, să nu fie din cele tari, că nu am dinţi în gură, cu ce să le sparg pe acelea, degeaba mi le şi iei. Să-mi cauţi, dacă găseşti, bomboane din cele iuţi şi 20 verzi, alea îmi plac mie cel mai mult". Am început să mergem cu un pas mai repejor, nu chiar aşa, ca la plimbare... „Ce-ai vrea tu, Nuşco, să fie - m-a întrebat Florica şi mâinile şi le ţinea împreunate amândouă pe burtă, de parcă ar fi vrut s-o potolească, nu cumva să se mişte prea tare - copil ori fată? 25 Ce gândeşti tu c-o să fac atunci când mi-o veni timpul, draga mea?“ „Fată, i-am spus fără să stau prea mult pe gânduri, că-s mai cuminţi şi mai iubitoare de părinţi". „Bine ar fi să fie aşa cum zici tu, mi-a spus Florica, pentru că eu tot fată îmi doresc. Nu mă iau eu după capu’ lui Simion, c-aşa-s taţii, 30 ei alta nu vreau decât numai feciori. Fată vreau, zice, numai că pe Simion nu ştiu cum l-oi îmbuna. Mă omoară, când s-o întoarce de la militărie, dacă o vedea că nu i-am făcut fecior, aşa cum a dorit el şi cum mi-a lăsat poruncă când a plecat", a zis ea şi o ţinea numai într-un râs, uşor ruşinată,
CLIPA CEA REPEDE
95
dar mai mult bucuroasă decât speriată; bucuroasă ori mai degrabă mândră, de ceea ce avea ea acolo, înăuntrul ei... Când am ajuns, trenuţu’ de-acuma era plin cu lume, om lângă om, greu am găsit un loc şi pentru noi. Domnişoarei i-au făcut femeile loc pe scaunul lor, au poftit-o să şadă. S-a înghesuit lângă ea şi Florica, iar eu am rămas în picioare. Când m-or durea picioarele, m-a îndemnat domnişoara, mă pot aşeza la ea pe genunchi. Abia ne-am urcat, şi locomotiva a fluierat a doua oară. „Nu cred să mai aibă mult până pleacă", şi-a dat cu părerea un flăcăiandru şi şi-a răsucit pe îndelete o ţigare. Pipăia cu degetele foiţa, în timp ce şi-o făcea, o rotunjea frumos măcar că avea mâinile mari ca două lopeţi, bune să tragă cu coasa. „Până o sosi domnul director Lidner cu doamna lui şi cu copiii nu cred să plece trenu>, şi-a dat cu părerea o femeie. Şi degrabă nu-i văd venind. N-or fi proşti domnii să se scoale când îi somnul mai dulce, ca ţăranii, cu noaptea în cap. O să se facă de opt şi noi tot aicea o să fim, o să vedeţi dacă n-o fi aşa cum vă spun eu acuma". „Din partea mea pot întârzia, nu-i nici o grabă", a spus după un timp un om negricios la faţă şi cu o pălărie verde în cap. „Vine şi de-acuma popor, nu vedeţi, nu ştiu unde s-or mai urca, unde or încăpea toţi. La întoarcere o să fie şi mai greu, că-i încărcat cu lemne. M-aş mira să se poată urca tot ometul ăsta", s-a băgat în vorbă flăcăul cu ţigara. „Nu ştiu dacă am făcut eu bine - începe a ni se plânge în şoaptă Florica, în aşa fel încât s-o auzim numai noi, eu şi domnişoara -, c-am plecat cam subţirel îmbrăcată, numai cu spăcelul pe mine. Nu mi-am luat nimic de pus pe umeri, dacă s-o schimba vremea. Şi prea pripeşte tare soarele, nu m-aş mira să ne prindă ploaia şi atunci ce mă fac?" „Aia nu strică, îşi dă atunci cu părerea omul cel negricios. Rea n-ar fi, că prea a aprins Dumnezeu lumea, ne mai răcorim un picuţ". „Noi ca noi, nu mă gândesc eu la asta, zice atunci o femeie grasă, cu o cârpă roşie în cap şi cam sprâncenată, da’ pământul s-o
io
15
20
25
30
96
SORIN TITEL
bucura săracul, că-i tare setos şi doritor de ploaie. Şi dacă n-o ploua degrabă, nici la toamnă n-om avea ce strânge, cu nimic nu ne alegem"... zice ea şi se uită încruntată la noi, de parcă noi am fi fost de vină că-i secetă mare. „M-au durut pe mine 5 picioarele, n-am închis ochii toată noaptea - se bagă în vorbă
0	babă - mira-m-aş să nu ne ude. Un strop, două, gândesc că tot o picura". „Ba, că şi mâine e zi, azi mai bine să fie timp frumos, a sărit cu gura o fetişcană toată mărgele la gât. Că destul tragem, săracele de noi, cât e săptămâna, măcar de Balta
io Caldă să ne putem bucura. Dumneata, de-acuma, eşti bătrână, ce-ţi pasă! Numai că nouă, la tineret, nu ne este totuna dacă plouă ori e timp frumos. Vrem şi noi să ne distrăm cât suntem tinere, să ne bucurăm de viaţă". „Da, a sărit atunci baba supărată foc, voi, tineretul, alta nu ştiţi, decât să vă petreceţi, 15 alta nu aveţi în cap! Noi cu cele grele şi voi numai cu cele uşoare, aşa aţi vrea!“ „Bine ar fi - a intrat în vorbă o altă femeie grasă şi cam mustăcioasă, care şi ea părea trecută de prima tinereţe — bine ar fi să nu îmbătrânească omul niciodată, să rămână mereu tânăr şi frumos, câte zile o avea! Ca floarea din 20 grădină, care abia dacă îi îmbobocită, aşa să se păstreze şi el. Numai că Dumnezeu n-a dat să fie aşa cum vrem noi. Ce-i verde trebuie să se usuce şi ce-i înflorit trebuie să se scuture, aşa a fost orânduit şi nu ne stă nouă în putere să schimbăm lumea, s-o întoarcem cu susul în jos. Floarea, cât îi ea de floare, 25 tot păleşte, şi iarba o fi ea verde primăvara, dar tot galbenă se face când cade bruma. Minţesc eu acuma, ori spun adevărul curat?“, ne-a întrebat ea şi a oftat cât a putut de tare, s-o auzim toţi. „Aşa-i cum zici tu - i-a răspuns muierea legată cu cârpă roşie la cap - numai că, vă spun drept, mie nu-mi place că-i 30 aşa! Dacă ar fi fost după mine, a zis ea şi a început să râdă de
1	se scuturau galbenii de pe piept, altfel ar fi trebuit să fie. Tare mi-ar fi fost mie drag — a mai spus şi ne-a făcut aşa, pe ascuns, cu ochiul, să n-o vadă bărbaţii, numai noi femeile să o vedem că ea mai mult glumeşte, nu vorbeşte chiar serios - tare
CLIPA CEA REPEDE
97
mi-ar fi plăcut mie, zice, să mă păstrez neschimbată, să rămân aşa cum am arătat eu când am fost fată mare şi nemăritată; gingaşă ca o floare din cele frumos mirositoare. Aşa, roşie la obraz ca atunci, aşa mi-ar fi plăcut mie, vă spun drept, să mă păstrez! Numai că nu s-a putut, asta-i, degeaba, 5 nimeni nu m-a ascultat!... N-a fost să fie aşa cum vrem noi, a adăugat ea după un timp în care toţi care s-au aflat în tren au râs: femeile mai subţire şi bărbaţii mai groscior. Că şi frumuseţea dacă s-ar afla, aşa, pe toate drumurile, nimeni n-ar mai preţui-o, n-ar mai avea nici o căutare. Omul frumos îi in lăsat de Dumnezeu şi cel urât de dracu. Dumnezeu face un om frumos şi atunci dracu se grăbeşte şi face zece din cei urâţi, nu se lasă... Mă uitai la dumneata, domnişoară - zice - mă uitai cât poţi fi de gingaşă şi de luminoasă la chip! Obrazul la dumneata cum îi piersica, nu mă mai satur să te privesc şi /5 să mă minunez"...
Trenul a fluierat pentru a treia oară şi întârziaţii au fugit repede să-l ajungă. Şi când trenuţu a pornit, lumea - şi copiii şi oamenii mari — a început să strige, se bucurau că de-acuma gata, plecăm. Când am ajuns pe pod s-a oprit să ia apă. în 2n râu erau nişte copilandri, adăpau caii şi păreau tare cătrăniţi că nu pot merge şi ei cu noi. Trenuţu a mai fluierat o dată -femeile s-au speriat, aşa de tare şi lung a fluierat - şi când a pornit, lumea a răsuflat uşurată şi bucuroasă. De-acuma plecăm, de aşteptat nu mai avem ce aştepta! Cerul era curat 25 ca lacrima, nu se zărea, oriunde te uitai, nici urmă de nor; se ridica numai un abur alb din pământ. Sânzienele miroseau tare frumos, te durea capul de atâta floare!
Când trenuţu încetinea, flăcăiandrii coborau şi mergeau pe lângă el, iar fetele îi îndemnau, speriate, să se urce, nu :w cumva trenul s-o pornească mai tare şi ei să rămână pe jos. Când trenul o pornea mai iute, flăcăii fugeau după el să-l ajungă şi ne dădeau şi nouă prune ori mere, ce găseau. Bune erau numai pentru sete, altfel nu aveau nici un gust, mai era
98
SORIN TITEL
până s-or coace. Şi când trenuţu a ajuns în dreptul crucii de la Breazova, a oprit să se urce şi brezovenii. „Ăştia unde s-or mai sui, a zis o femeie, nu ştiu unde or mai avea loc, că şi aşa suntem destul de înghesuiţi". „Las’ că aşa-i bine, mai la 5 înghesuială, nouă aşa ne place“, a strigat cât a putut el de tare un copilandru. „Ţi-o place ţie, nu zic - a sărit cu gura o femeie şi avea ea o faţă rotundă ca o lună - că tu, pe acolo pe unde ai făcut armata, ai învăţat toate blăstămăţiile". „S-a stricat tineretul, nu mai e cum a fost, a oftat cu un glas subţirel o io babă. Pe vremea mea - a început ea să turuie, dacă a văzut că lumea e de partea ei (atât a aşteptat, să prindă şi ea puţin loc, să poată spune ce are pe suflet) cei tineri aveau mai multă ruşine, alte vremuri au fost alea, dragele mele. Eu până m-am măritat, mă credeţi că ai mei, fie ei iertaţi şi odihniţi, acolo }', unde sunt, nu m-au lăsat să ies nici din ocol, fără altfel, decât cu ei împreună şi cu soru-mea mai mică de mână, aşa au ştiut ei să mă cruţe. Pe unde am umblat, unde m-am dus tot de mână ne-am ţinut amândouă! Pe vremea aceea erau oamenii mai cu ruşine, nu că m-aş lăuda c-aş fi fost eu altfel decât 20 celelalte fete de măritat. Vremurile alea s-au dus, acum sunt alte timpuri. Să vedeţi voi la Balta Caldă, dacă n-o fi plin de fete mari, să vă uitaţi la ele cum umblă singure şi de capul lor, fără tată ori mamă care să le aibă-n grijă. Cum umblă fără astâmpăr - doar şi-or găsi un drăguţ!"... Şi oamenii parcă atât 25 au aşteptat, — n-a fost cineva să nu râdă, numai fetele ce-au fost acolo şi-au auzit-o pe babă, cum le face în fel şi chip, şi-au lăsat ruşinoase ochii în pământ şi s-au făcut roşii la obraz ca para. „Domnişoara să ne ierte — a zis atunci baba şi a prins-o pe domnişoara cu amândouă mâinile -, mai vorbim ce nu .w trebuie, te miri ce prostii ne mai ies şi nouă din gură, ne mai îndulcim cu câte o vorbă, alta ce să facem, numai dumneavoastră să nu vă supăraţi, frumoasa şi mândra mea“. Şi, înainte ca domnişoara să poată să-i răspundă ceva, s-a şters la gură cu mâneca de la spăcel şi repede s-a aplecat spre ea şi
CLIPA CEA REPEDE
99
a sărutat-o pc obraz! „Glumim noi, zice atunci baba şi tot cu dosul mânecii o şterge pe domnişoara pe locul unde a sărutat-o. Alta nu ne-a rămas decât a glumi. Cu noi de-acuma gata, s-a sfârşit" — ziced oftând. O ia după aceea pe domnişoara de mijloc şi o strânge drăgăstos lângă ea. Numai că a strâns-o 5 un picuţ cam tare şi domnişoara a dat a striga de durere. „Pe noi ea ne aşteaptă de-acuma, zice, şi se porneşte pe râs cu gura ci mare şi ştirbă. Altcineva nu mai are cine a ne aştepta, săracele de noi, decât prăpădita aia, ştiţi voi care. Zăluda aia. N-aş mai vedea-o, că nu mai pot de urâtul ei! Aia cu coasa!" Lumea a io râs, cum să nu râzi, când te uitai la ea cât se arăta a fi de înfricoşată şi speriată! Baba, când ne-a văzut că ni-s toţi numai ochi şi urechi la ce bălicăreşte ea, atât a aşteptat, nu s-a mai oprit, îi mergea gura ca meliţa! „Numai că o auzi, cioc-cioc, zice, o auzi cum bate la uşă; şi altceva ce să faci, fugi şi tragi /5 zăvorul iute, să nu poată intra. Dacă vede una ca asta, nu se lasă nici ea aşa uşor; aleargă într-un suflet la fereastră, începe iar a ciocăni. Poţi să te ascunzi cât te-ai ascunde, de găsit tot te găseşte. Nu pleacă fără tine, fie ce-o fi!... Eu, zice, vă spun drept, acum de urâtul ei am plecat de-acasă; am eu aşa, ca 20 un fel de presimţire, că şi-a pus ea în gând ceva tare urât, ceva care mie nu-mi place; şi atunci mai bine, când s-o apleca pe fereastră şi s-o uita înăuntru, să nu vadă pe nimc! Să strige şi nimeni să nu-i răspundă, să caute peste tot şi pc nimeni să nu găsească! Nici eu nu vreau să mă las aşa cu una cu două! 25 Ea să poruncească şi eu să fac drepţi, aşa ar vrea ea. Numai că eu sunt contra, asta-i!“... „Ştiu eu o întâmplare cu o babă care l-a păcălit şi pe dracul, începe a ne povesti femeia cu obrazul rotund ca luna plină. Se zice că dracul a vrut s-o prindă pe babă şi s-o bage în ţăst. Şi atunci baba a zis că bine, ea nu M) are nimic împotrivă, ea intră unde vrea el, dar mai întâi de toate să-i arate cum să stea pe lopată că ea nu ştie cum. Şi dracul s-a pus pe lopată şi baba atât a aşteptat! Ţâşti cu el în cuptorul aprins, că s-a făcut dracul cum îi scrumul, de-a
100
SORIN TITEL
încălzit baba cuptorul cu el, nu i-au mai trebuit lemne"... Oamenii, când au auzit povestea cu dracul păcălit de babă, s-au distrat şi mai tare, nu s-au mai putut o vreme opri din râs. Numai babei, se pare, nu i-a prea plăcut defel povestea, 5 s-a încruntat şi nimica n-a spus. O ţinea numai pe domnişoara mea de mijloc, cu mâna ei uscată şi noduroasă, o strângea lângă ea, n-o lăsa o clipă; cu multă dragoste o ţinea, dar parcă şi cu un fel de răutate ascunsă; se arăta a fi numai lapte şi miere, dar ce era în mintea ei nimeni nu putea şti, ce io gânduri îi treceau prin cap. Domnişoara arăta ca un boboc de trandafir abia înmugurit, mai frumoasă pe pământ nu cred să fi fost alta! Şi când baba a dat s-o strângă mai tare, domnişoara s-a smuls din îmbrăţişare, s-a dat un picuţ la o parte, speriată şi sfioasă; a zâmbit către noi, şi aşa de luminos 15 i-a fost zâmbetul, că s-a făcut parcă lumină de jur împrejur! Trenuţu mergea foarte încet, abia se mişca; şi peste tot, unde îţi aruncai ochii, numai holde cu fân necosit şi plăcut mirositor, capul te durea de atâta miros de sânziene şi de alte flori! După un timp, locomotiva s-a încins prea tare şi 20 mecanicul a oprit să se mai răcorească. Oamenii s-au împrăştiat care-ncotro; copiii şi tineretul s-au repezit după prune, iar cei mai bătrâni au rămas lângă tren, nu s-au îndepărtat de frică să nu plece fără ei. Domnişoara şi cu mine am cules nişte flori care creşteau chiar lângă linia ferată. „Nu cred să existe altceva 25 mai frumos pe pământ, mai delicat şi mai gingaş", a spus domnişoara... Fochistul a dat drumul la signal şi a început să strige la noi să ne urcăm; el nu ne mai aşteaptă, pleacă, dacă ne lăsăm atâta îmbiaţi. „Uită-te la ele, a spus domnişoara după ce ne-am urcat şi trenuţu a pornit iară, au o formă specială, .w nici la miros nu seamănă cu cele ştiute. Sunt de un soi pe care îţi mărturisesc că nu-1 cunosc. Oare ce nume or avea?" „Din cele sălbatice, domnişoară. Nici nu cred să aibă nume toate câte cresc pe câmpuri, cine să-şi fi pierdut vremea să le numească". „Ba nu, zice ea, numai că nu ştim noi. Fiecare
CLIPA CEA REPEDE
101
lucru, cât ar fi el de mărunt şi neînsemnat, are un nume, nimic n-a rămas nenumit". Domnişoara strângea florile la piept şi din când în când îşi îngropa chipul ei frumos în ele, sorbea plină de nesaţ parfumul lor pătrunzător. Mă privea zâmbind fericită. Aşa era domnişoara! Sufletul i se umplea de o bucurie 5 curată ori de câte ori îi era dat să descopere frumuseţea lumii ăsteia!... Nu peste mult timp am ajuns la Balta Caldă. Lumea a coborât, oamenii s-au împrăştiat care-ncotro. Trenuţu a mai fluierat o dată, ca de rămas bun, şi a urcat în munţi, după lemne. „Aşa multă lume nu cred să fi fost şi în alţi ani", auzeam io pe unul şi pe altul spunând. Ce-i drept, era o înghesuială mare.
Eu eram tare bucuroasă: o zi întreagă, de dimineaţa până s-o însera, am să umblu cu domnişoara de mână, nime-n lume nu era ca mine!...
Nemţoaicele abia apucaseră să-şi pună mărfurile pe tarabe, /5 aşa că mare vânzare nu părea să fi fost până acuma. Oamenii se hotărau greu să cumpere, rar vedeai unde şi unde un cumpărător. Mai mult luau marfa şi o întorceau pe faţă şi pe dos, să vadă cum se prezintă; nemţoaicele se uitau la ei încruntate şi strângeau din buze. De aşa cumpărători, care 20 numai să răscolească marfa şi să nu cumpere nimic, nu aveau ele trebuinţă. Ii vreme destulă, timp berechet până seara, se gândeau oamenii, dacă ne îngrămădim de-acum, să luăm una-alta, se duc banii cât baţi din palme, mai bine avem răbdare; mai târziu lasă şi nemţoaicele din preţ, 11-au ce face, 25 că doar nu s-or întoarce cu marfa nevândută acasă. Trebuie să ştii cum să târgui, nu-i bine să te înghesui de la început... „Moşu m-a cinstit cu cinci lei, m-am lăudat eu către domnişoara. Cu cei de la taica, am numai bine şaisprezece. Ţincţi-mi-i, dumneavoastră, faceţi bine, nu cumva să-i pierd 30 ori să mi-i fure careva. Sunt şi din ăştia la Balta Caldă. Din cei care pentru asta au venit“. Domnişoara mi i-a pus la ca în poşetă, într-o despărţitură separată, să nu se amestece cu ai ei. „Rece şi dulce“, strigau nemţoaicele, cât puteau ele de
102
SORIN TITEL
tare. Ne-am plimbat un timp până ni s-a făcut sete şi după aceea ne-am oprit lângă o nemţoaică grasă, rumenă la faţă şi cu o pălărie de pai în cap, şi domnişoara i-a plătit din banii ei, n-a vrut să se atingă de ai mei, două pahare. Ea a băut din 5 cel roz şi eu din cel galben, care este culoarea mea preferată. Se urca repede cracărul pe ţeavă şi când nemţoaica lua degetul, se umplea paharul! „E puţin cam prea rece, şi-a dat cu părerea domnişoara după ce-a băut o înghiţitură din pahar. Deseară, o să fim răguşite amândouă, dacă nu cumva o să ne doară şi io gâtul". „Anul trecut, i-am spus eu, a fost parcă mai dulce; au pus zahăr cât trebuie, nu s-au zgârcit. Asta a fost numai rece, altfel n-a avut nici un gust, aşa, mai extra“... Am vrut să beau un cracăr din cel roşu şi domnişoara nu m-a lăsat. Dacă beau aşa, pahar după pahar, mi-a spus, chiar am să mă betejesc... /5 Ne-am plimbat peste tot, ţinându-ne de mână; abia te puteai mişca, aşa multă lume era adunată. Ne-am dus să vedem balta în care se scăldau femeile bătrâne şi bolnave; unele se scăldau, altele stăteau pe margine, fără cârpe pe cap* cu părul ud, strâns în conci; erau goale până la brâu, cu sumnele lipite 20 de trup; omul când e bătrân şi bolnav e urât, îţi vine şi greu să te uiţi la el... Ne-am mai plimbat noi un timp, am mai băut câte un cracăr ori câte un himper-şprit, şi după aceea ne-am oprit la o tarabă unde se afla adunată lume mai multă. Căscau gura la cei ce trăgeau cu puşca, dar de văzut nu prea 25 era ce să vezi, căci de nimerit nu nimereau defel. Scrâşneau ei tare din dinţi şi strângeau puşca în mâini, de ziceai că ţăndări se face, dar degeaba, gloanţele se duceau care încotro! Trebuie să fi fost o şmecherie la mijloc, altfel tot ar fi nimerit din când în când vreunul, dacă nu altfel măcar din întâmplare. Atunci 30 s-a prezentat un soldat şi a cerut şi el o puşcă. Nemţoaica i-a dat puşca şi el a rugat lumea să se dea la o parte, să-i facă loc, să fie adică, mai mult lărgământ, căci el altfel nu poate trage. Oamenii l-au ascultat şi s-au tras mai la o parte. Şi-a pus puşca la ochi, dar n-a tras din primul moment aşa cum am gândit
CUPA CEA REPEDE
103
noi. A probat-o un timp în fel şi chip şi tot se ruga să ne dăm la o parte, pentru că altfel nu poate trage. Nemţoaica, dacă a văzut ea că se foieşte atâta, şi-a pierdut răbdarea: „Mai repede, «fiom draga», a zis ea. Vreau să tragă şi alţii cu puşca, nu numai tu, ce gândeşti!** Să aştepte, că nu-i nici o grabă, i-a răspuns 5 soldatul încruntat şi nici nu şi-a terminat bine vorba, că a şi tras. Drept în mijlocul ţintei a nimerit, nu în altă parte! Să nu-ţi vină să crezi! Ceva mai frumos 11-am văzut de când sunt. Chipurile au început să se mişte, te uitai la ele şi credeai că-s vii. Şi erau aşa de comice, că nu m-am putut ţine să nu râd. 10 Un domn cu ochelari şi cu pălărie neagră în cap trăgea de măseaua unui moş cât putea el de tare! Moşul, dat dracului, ducea amândouă mâinile la falcă de durere şi ridica un picior! Domnul, cu o mână ţinea cleştele şi trăgea de măsea, iar cu cealaltă îşi ţinea pălăria, de parcă i-ar fi fost frică să n-o zboare 15 vântul. A fost frumos, nu pot spune, numai că, din păcate, n-a ţinut mult! Şi după ce s-a terminat şi maşinăria s-a oprit, nemţoaica s-a urcat supărată şi încruntată pe un scăunel, a luat de pe un raft obiectul cu numărul câştigat şi i l-a dat soldatului. Premiul era o piuliţă fără pisălog. Soldatul i-a cerut 20 şi pisălogul, nemţoaica i-a spus că pisălogul e separat, nu se dau împreună amândouă; soldatul nu s-a lăsat; atâta a bătut-o la cap în fel şi chip, că a trebuit să-i dea până la urmă şi pisălogul! Soldatul a pus, atunci, piuliţa şi pisălogul în bonetă, a aşezat boneta frumos lângă el şi a cerut puşca să mai tragă 25 o dată! Nemţoaica s-a făcut albă la obraz de supărare, dar a trebuit să i-o dea, n-a avut ce face... A tras de cum a pus mâna pe puşcă, dar cred că s-a grăbit prea tare, că de nimerit n-a nimerit de data asta. „Dă-mi puşca cealaltă, i-a zis el nemţoaicei. Puşca cu care am tras prima dată, cu aia sunt ;w obişnuit**. S-a cam codit nemţoaica, da’ până la urmă i-a dat-o, n-a avut ce face. Soldatul s-a încruntat şi a strâns din dinţi iară, dar de tras n-a tras de la început; a rămas, un timp, cu mâna pe trăgaci şi-şi tot potrivea puşca în umăr, să nu se mişte,
104
SORIN TITEL
să stea fix. Voia el mai mult să ne arate că nu fietecine poate trage cu puşca şi să şi nimerească; că-i ştiinţă grea, nu glumă, şi el acolo la armată unde e, asta învaţă: cum să şi-o potrivească mai întâi şi numai după aceea să tragă cu ea când 5 îi bine potrivită. îşi potrivea puşca şi se uita încruntat, când la noi, când la nemţoaică, de parcă şi noi, nu numai nemţoaica, n-am fi dorit altceva decât ca el să dea greş. După ce ne-a ţinut un timp aşa - nu îndrăznea nime să răsufle -s-a răzgândit parcă şi n-a mai vrut să tragă: a lăsat puşca lângă io el, şi-a scos o paclă cu tutun din buzunarul de la piept şi şi-a răsucit pe îndelete o ţigară, uitându-se pe sub sprâncene la nemţoaică. „Dacă nu mai tragi — i-a spus nemţoaica şi era roşie ca focul de supărată, ea se vede că atât ar fi aşteptat, ca el să renunţe, să nu mai tragă — dă puşca altuia şi-i fă loc, /5 nu ţine puşca tu degeaba14. „Ba trag, i-a spus atunci soldatul, numai că-s cam nervos. Sorb o dată din ţigare, să mă mai liniştesc, şi gata. Fiţi pe pace, că nu vă mai ţin mult. Nici cu n-am timp cu nemiluita, cum credeţi voi. Mă grăbesc, trebuie să mă întorc la cazarmă, nu pot întârzia la raport, 20 asta-i“, zice şi repede duce puşca la umăr, nu şi-o mai potriveşte, trage aşa, ca din întâmplare! Şi de nimerit, a nimerit fix în ţintă, acolo unde a trebuit. Şi de data asta a fost parcă mai frumos decât prima dată! O fată, cu o coadă ca de peşte, a început să-şi mişte coada în toate părţile şi 25 să-şi frângă mâinile de durere. Şi lângă fată era un vapor, care scotea aburi pe coş. Un prinţ - ori împărat ce-o fi fost, că avea un comănac aurit pe cap - mişca vâslele cu o mână şi cu cealaltă îi făcea fetei un semn, cum că el de-acuma pleacă şi-şi ia de la ea rămas bun! Făcea cu mâna - adio, te w părăsesc, rămâi cu bine - şi de vâslit, vâslea cât putea el de tare! Şi cu cât mişca el mai tare din vâsle, cu atât fata îşi mişca şi ea coada mai iute şi-şi frângea mâinile de durere să şi le rupă. Simţeam că nu mai pot îndura atâta suferinţă şi nenorocire, noroc că s-a sfârşit repede, n-a ţinut mult! Sirena
CUPA CEA REPEDE
105
a rămas nemişcată, cu mâinile pe piept şi prinţul sau împăratul, ce-o fi fost, a împietrit cu o mână pe vâslă şi cu alta pe coroană... De data asta premiul s-a întâmplat să nu fie prea mare - o sticlă de oţet din cel tare, de nouă grade - şi soldatul s-a cam supărat: a început să strige la nemţoaică, să-i dea un 5 altul mai potrivit pentru el, să facă bine să i-1 schimbe; cu sticla de oţet nu are ce face, n-o să se ducă la cazarmă cu sticla, să se facă de ruşine, să râdă camarazii de el! Numai că nemţoaica nu s-a lăsat nici ea cu una cu două: „Aşa-i premiul, eu 11-am ce să fac, zice. Cât noroc ai avut, atât ai câştigat! in N-am nici o vină". „Bine, a spus atunci soldatul. Pot să fiu şi eu al dracului, dacă mă superi tu. Numai să nu-ţi pară rău la sfârşit, aşa să ştii!“ Şi a cerut puşca să mai tragă o dată. Î11 loc să i-o dea nemţoaica a început să blesteme pe nemţeşte! „Nu mai sudui atâta, a spus soldatul, şi a dat dintr-o mână 15 cu lehamite şi cu cealaltă şi-a acoperit un căscat, că cu înţeleg dacă vrei să ştii, tot ce zici tu! Am un prieten la cazarmă, unul Friţ, şi el m-a învăţat toate suduielile voastre nemţeşti şi ungureşti, nu există una ca eu să n-o ştiu". „De trei ori — a strigat atunci nemţoaica şi a ridicat trei degete în sus - mai 20 mult nu se poate, aşa-i scris la regulament!" „Ia să văd şi eu regulamentul, a zis soldatul că la regulamente ne pricepem şi noi. Eu nu cred să existe un aşa regulament, tu vrei să mă minţeşti pe mine, numai că nu ţi-ai găsit omul, aşa să ştii!" „Degeaba ţi-1 arăt, a zis atunci nemţoaica, că tot nu ai cum 25 să citeşti nemţeşte, tot nu înţelegi nimic!" „îi treaba mea, dacă înţeleg ori nu, i-a răspuns soldatul. Aia nu te priveşte pe tine.
Tu să mi-1 arăţi, nimic alta nu-ţi cer"! Nemţoaica n-a avut ce să facă, a trebuit să recunoască faţă de toată lumea, că nu are nici un regulament şi i-a dat puşca. Soldatul a tras la M) întâmplare - atât era de furios - unde şi cum s-o nimeri! Şi ce rotiţă ori şurub a nimerit, nu se ştie; destul că toate chipurile au început să se mişte! De data asta a fost ceva de nepovestit. N11 ştiam la care să mă uit mai întâi: o turcoaică
106
SORIN TITEL
din cele grase îşi arăta ţâţele şi un turc, negricios la chip, ridica iataganul să i le taie; un vânător cu mustăţi din cele mari trăgea cu puşca într-un urs şi pana de la pălărie i se mişca în toate părţile de speriat ce era; capul lui Ioan Botezătorul sărea şi el 5 pe un blid şi sfântul când îşi deschidea un ochi şi-l holba roşu către noi, când şi-l închidea la loc; mai erau craii care se închinau până la pământ şi comănacele li se clătinau pe cap de bucuroşi ce erau; pruncul se uita la ei şi mişca din picioruşe! Un drac cu o furcă roşie împungea pe unde nimerea o muiere io păcătoasă şi femeia deschidea gura, striga de durere şi se trăgea cu amândouă mâinile de păr! O unguroaică, cu o panglică verde în cap, juca ccardaş şi-şi mişca aşa iute picioarele că abia i se vedeau; Genoveva, când intra în peşteră, când ieşea ca s-o vedem şi noi (domnişoara mi-a povestit cât a trebuit ca n să pătimească, sărmana, cum a stat ascunsă, în pielea goală, fără nimica pe ea, tremurând de frig acolo în peşteră, până a venit prinţul s-o ducă la castel). Doctorul a dat să scoată măseaua moşului, iar sirena cea întristată şi-a şters lacrimile cu amândouă mâinile. Noi nu ne mai săturam uitându-ne, 20 din partea noastră ar fi putut ţine oricât, dar nemţoaica a îngheţat de spaimă că i s-a stricat de tot maşinăria şi atunci, gata, s-a sfârşit cu şmecheria şi cu câştigul! A început să strige, să se ia cu mâinile de cap, să plângă şi să-l certe în fel şi chip pe soldat! Lovea pe unde apuca cu un ciocan mare, mă şi mir 25 că-1 putea ridica, doar-doar s-o opri într-un fel! Cu cât lovea ea cu ciocanul mai tare, cu atât mai repede se mişcau figurile, de oprit nici gând să se oprească, parcă ar fi fost un făcut! Soldatul nu zicea nimic, lui parcă nici nu-i păsa de tot ce se întâmplă, trăgea numai din ţigare şi nu-şi mai încăpea în piele M) de ce-a fost în stare să facă! Se uita când la nemţoaică, pe sub sprâncene şi cu un fel de zâmbet în colţul gurii, când la noi, şi se scărpina în cap! Intr-o vreme a dat Dumnezeu şi maşinăriile s-au oprit singure şi nemţoaica, de bucurie, ori de nervoasă ce-a fost, a început să plângă. „Pleacă, să nu te
CLIPA CEA REPEDE
107
mai văd, măgar şi ticălos", i-a spus ea soldatului, printre sughiţuri de plâns. „N-am ce face cu oţetul şi piuliţa ta, iar de pisălog nu duc lipsă, a spus soldatul şi i le-a pus pe tejghea pe amândouă. Ia-le înapoi şi să fii sănătoasă!" a zis el mai mult aşa, ca s-o împace. Nemţoaica se pare că atât a aşteptat; s-a 5 oprit din plâns într-o clipită. Le-a luat repede, s-a urcat iute ca o fetişcană, pe scaun şi le-a pus la locul lor, unde au stat ele înainte de-a fi fost câştigate şi mai întâi a avut grijă să le şteargă de praf cu o cârpă.
Soldatul, între timp, s-a întâlnit cu un consătean de-al lui. 10 S-au bucurat ei că s-au văzut, s-au îmbrăţişat amândoi şi soldatul a început să-l întrebe de una şi de alta, să afle noutăţi de la el de-acasă. S-a luat cu consăteanul lui pe după cap şi s-au pregătit să se ducă împreună să bea câte un himper-şpriţ. „N-ar strica nici o sticlă de bere, numai să fie rece, a zis i> consăteanul acela al soldatului. A descărcat Bublea butoaiele cu bere, eu de-acolo vin acuma", zice el şi au dat amândoi să plece; numai că soldatul şi-a adus parcă aminte de ceva şi s-a oprit. „Am câştigat eu, zice, o sticlă de oţet şi o piuliţă, chiar acum am luat premiul ăsta. Aşa că am să te rog să faci bine 20 să le iei cu tine şi să le dai cui am să-ţi spun eu. Am eu o drăguţă la Păget, zice, stă ea pe strada Lugojului, la numărul cinci. îi spui că le-am câştigat la Balta Caldă şi că i le trimit ei cu multă dragoste şi să ştie că eu 11-am uitat-o, tot la ea mă gândesc". Şi nemţoaica n-a avut ce face, s-a uitat ea urât, dar 25 a trebuit să le ia din locul unde le-a pus şi să i le dea înapoi.
Şi după aceea au plecat să-şi petreacă împreună, ţinându-se de după cap bucuroşi că s-au întâlnit...
Ne-am mai plimbat un timp; apoi ne-am îndreptat spre mănăstire, cu gândul că mai prindem din slujbă, dar mai ales mi să-i vedem pe călugări. Când am ajuns, slujba era cam pe terminate. Călugării aveau obiceiul să înceapă devreme, pe răcoare, să 1111-i prindă căldurile cele mari. în biserică ne-am întâlnit cu doamna Veturia, cu domnul Desideriu şi cu
108
SORIN XITEL
doamna preoteasă (cu cele două fete ale ei - erau ele eleve la Lugoj, la „Iulia Hasdeu", dar de învăţat nu învăţau bine, cea mai mare a rămas şi repetentă de două ori). „Ce ziceţi, câtă lume s-a mai putut aduna?" ne-a întrebat doamna Veturia 5 după ce am ieşit din biserică... „Un golomoz ca acuma, nu ştiu să mai Fi fost, a început să se vaite preoteasa şi cu o batistă se ştergea pe obraz. Şi aşa pripeşte soarele de tare, că-s toată o apă". „N-ar fi rea oleacă de umbră"... şi-a dat cu părerea şi doamna Veturia. „Pantofii ăştia-s teribil de incomozi şi mi io s-au umflat picioarele. Dacă nu mă aşez undeva simt că mor", a spus cu zăduf preoteasa. „E aproape ora prânzului", a spus doamna Veturia şi s-a uitat la soare, să vadă cât s-a făcut ceasul. „Am umblat destul, să căutăm un loc mai ferit să ne aşezăm puţin, ce părere aveţi?" „Aerul tare face poftă de mâncare", /5 a spus domnul Desideriu şi şi-a scos ceasul din buzunar să vadă exact cât arată... Coşurile erau pline cu de toate, dar cel mai încărcat dintre ele părea a fi cel al preotesei: fetele erau mâncăcioase, greu le săturai, dacă nu le dădeai să mănânce cât voiau ele, cereau de la alţii şi te făceau de ruşine... „Luaţi 20 şi voi, fetelor, coşul ăsta, mai simţiţi-vă un pic, doar pentru voi car", a început a le bruftului preoteasa. „Vi s-o părea uşor, nu zic, dar mie mi s-au lungit mâinile, fie-vă şi vouă! Simţiţi-vă!"... Fetele au luat coşul, n-au îndrăznit să zică nu. Preoteasa, cât erau ele de mari, le mai tupăia, aşa, din când 25 în când, altfel nu izbutea s-o scoată la capăt cu ele! îi ştiau de frică, nu îndrăzneau să-i iasă din vorbă, ce spunea ea era sfânt!...
Am mers pe lângă râu şi ne-am întâlnit cu tot felul de cunoscuţi. Ne-am încrucişat de câteva ori şi cu dintre cei ce M mergeau, aşa, mai pe două cărări, nu mai ştiau săracii să ţină drumul drept, o luau tot pâşca! Dacă au venit ei cu gândul să se facă praf, au avut timp să toarne în ei câtă bere a încăput de când a descărcat Bublea butoaiele! După un timp, domnul Desideriu a spus că s-a săturat de atâta umblat haidalcrca: „Să
CLIPA CEA REPEDE
109
ne oprim, că de-acuma am mers destul; să căutăm un loc mai ferit, la umbră şi să ne aşezăm. Şi de ce nu ne-am aşeza sub un nuc, oricare ar fi, un loc mai bun tot nu găsim în altă parte"... A luat la rând nucii, dar preotesei nu i-a plăcut nici unul, n-a vrut să se aşeze sub ei din pricina musculiţelor. „Sunt •> prea multe musculiţe, s-a văitat ea. Când le văd, simt că-mi trece pofta de mâncare!... Aşa am păţit şi anul trecut, nu mai ţineţi minte? Nu ne-a tihnit mâncarea din pricina lor". Ea aşa era, nimic nu-i plăcea, orice ai fi zis şi orice ai fi făcut, ea era pusă pe contra. „Steluţa are dreptate, a aprobat-o doamna io Veturia - şi nu ştiu dacă o fi fost chiar de părerea ei, ori a zis numai aşa, ca să-i facă în voie. Mai putem merge câţiva paşi ne mai îndepărtăm puţin. Aici e şi prea multă gălăgie, o să ne asurzească torogoata aia a lui Luţă Ioviţă, nu vă daţi seama? Acum doi ani, dacă vă mai amintiţi, am mers până când n muzica nu s-a mai auzit. Am dat şi peste un izvor cu apă rece. Dacă îl căutăm, imposibil să nu-1 găsim şi de data asta“... „Să ştii că regret că nu l-am luat şi pe Gelu cu noi, şi-a amintit domnul Desideriu cu părere de rău. Aici ar fi fost lumea lui, ce s-ar mai fi putut distra!“ „Tu n-ai vrut să-l scoli aşa de 20 dimineaţă, de ce pui, rogu-te, acuma vina pe mine?... Ţi-a părut rău să-l trezeşti, i-a zis, zâmbind uşor, doamna Veturia. Te-ai temut că nu-ţi doarme destul fecioraşu’". „E-adevărat, se întoarse domnul Desideriu, c-ar fi fost destul de obositor. Dacă n-am fi venit pe jos, şi am fi luat şi noi trenuţu, ar fi 25 fost cu totul altceva! Aşa însă, ar fi obosit repede şi ne-ar fi bătut la cap că nu mai poate merge. E totuşi un pic de distanţă.
Şi un copil nu are rezistenţa noastră<£. „Nu cred c-ar fi obosit, l-a contrazis doamna Veturia. Pe lângă pădure, tot pe la umbră e tare plăcut de mers. A fost o frumuseţe4*. „De întors poate .50 că ne întoarcem şi noi cu trenuţu, a spus preoteasa. Eu mă simt mult prea obosită să mă mai întorc pe jos. Pantofii ăştia aşa mă strâng de tare, că mi-e aproape imposibil!" „Dar ne putem descălţa, a spus încântată de idee doamna Veturia. Şi
110
SORIN TITEL
eu am de gând să merg desculţă. Iarba e ca mătasea, e o adevărată plăcere". „In trenuţ nici nu cred să ne putem urca. Nu văd unde să încapă atâta popor", a zis domnul Desideriu. „E într-adevăr multă lume, a spus doamna Veturia. Nu uita 5 însă că n-au venit toţi cu trenul. Sunt mulţi veniţi de la Româneşti, ori de pe la Luncani. Fără să mai vorbim de cei de la Curtea. Toţi ăştia se întorc acasă pe jos"...
Am dat peste izvor după un timp, numai că nu avea picătură de apă. „Se vede că tu ai uitat cum arăta izvorul lângă w care ne-am oprit noi anul trecut, i-a spus doamna Veturia domnului Desideriu. Era undeva lângă un cireş, îmi amintesc exact. Intr-un loc unde malul era mult mai înalt decât aici. Mai avem de mers"... „Nu cred să ne fi îndepărtat, totuşi, mai mult decât acuma", a contrazis-o domnul Desideriu şi cu un 15 băţ a dat la o parte frunzele care acoperiseră izvorul. „S-ar putea să fi trecut pe lângă el fără să-l fi observat", a spus preoteasa. „Mai bine ne-am întoarce şi am încerca să fim puţin mai atenţi, a spus domnul Desideriu. Nu se poate, e aproape imposibil să nu dăm peste el, doar nu-i un ac, zău aşa!"... „Anul trecut, 20 a spus doamna Veturia, am mers mai bine de jumătate de oră, până ce am ajuns la izvor. Am o memorie bună, rar mi se întâmplă să mă înşel"... „Bine, o fi cum spui tu, a mormăit domnul Desideriu, şi a luat-o îmbufnat înaintea noastră. Poteca era îngustă, abia încăpeam pe ea, unul în spatele 25 celuilalt.
Fata cea mai mare a doamnei preotese (cea care a rămas un an, sau doi, repetentă) a găsit izvorul, e adevărat că mai mult din întâmplare. Domnul Desideriu, care era destul de distrat de felul lui, a trecut pe lângă el fără să-l vadă! Fetele, w de cum l-au descoperit, au şi început să se certe între ele. Cea mai mare, repetenta, a fost de părere că izvorul e plin de broaşte. „Nici pomeneală, a spus cealaltă, e o apă limpede şi curată ca lacrima, mai mare dragul, tu nu vezi?" „Ba tu eşti chioară, a spus repetenta. E cât se poate de murdară! Broaştele-s
CLIPA CEA REPEDE
111
la fund, n-ai cum le vedea!" a strigat ea. Domnul Desideriu le-a dat pe amândouă la o parte şi după ce şi-a sufulcat manşetele pantalonilor, să nu se ude pe ele, şi şi-a scos vestonul, s-a aplecat să bea apă. Dacă n-a băut jumătate din apa ce era în izvorul acela, atunci n-a băut nimic! „Voi nu beţi? ne-a 5 îmbiat el. Cu aşa apă bună şi rece nu vă întâlniţi în fiecare zi". După aceea şi-a scos din buzunarul hainei o batistă frumos împăturită şi s-a şters cu ea la gură. „Vezi că te-ai udat pe cămaşă", a spus doamna Veturia. „Nu-i nici o nenorocire, a spus domnul Desideriu. E cald şi se usucă în câteva minute". 10 Domnişoara s-a apropiat şi ea de izvor şi cum s-a aplecat să bea apă i s-au desprins cozile şi i s-a udat părul. Când s-a ridicat, chipul aproape că nici nu i se mai vedea. Părul îi era negru ca pana corbului, des şi lung, de-i ajungea aproape până la genunchi. „Ce păr frumos ai, draga mea! a spus doamna n preoteasă. Nu-mi închipuiam că-i atât de lung". „Numai nouă nu vrei să ni-1 laşi să crească, mami! au strigat într-un glas repetentele. Vezi şi dumneata ce frumos îi părul când îl laşi şi nu-1 tai", s-au smiorcăit ele. „Nu vorbiţi prostii. Ştiţi că pe voi nu vă lasă la şcoală cu părul lung, le-a spus preoteasa. N11 mai 20 ţineţi minte că anul trecut, când nu-1 aveaţi reglementar, mi-a făcut observaţie doamna directoare Barbăroşie?! Cine să vi-1 îngrijească la internat! Vreţi să vă întoarceţi cu păduchi acasă!?" „Vrem şi noi să avem părul lung şi frumos ca domnişoara!" au strigat din nou surorile, dar nimeni nu le-a ascultat ce zic. „Mai 25 bine aţi bea apă şi n-aţi mai face mofturi, le-a spus preoteasa.
Cu o aşa apă minunată nu cred să vă mai întâlniţi degrabă!" „Suntem prea încântate, a spus una din fete. Ne mai odihnim puţin şi bem după aceea". „Unde ai pus păhărelul, mamă, a întrebat repetenta. Eu fără păhărel nu beau, a scâncit ea, că mă .w ud toată pe rochie". „M-aş mira să nu-1 fi uitat acasă", a spus preoteasa şi a început să caute şi ea după pahar...
Am găsit noi un loc mai umbros, doamnele au întins feţele de mese, albe cum îi spuma, şi după aceea am început să
112
SORIN TITEL
scoatem de prin coşuri mâncarea pe care ne-am adus-o cu noi. Domnul Desideriu a avut dreptate, aerul curat ne-a făcut poftă de mâncare: ne-am repezit la mâncare de parcă atunci am fi ieşit din post; numai fetele preotesei au făcut mofturi, la 5 început, dar după aceea s-au dat şi ele pe brazdă. „Un păhăruţ de ţuică nu strică, aşa, ca să deschidă apetitul", a spus domnul Desideriu, înainte de a începe să mâncăm. Doamna Veturia l-a refuzat, în schimb preoteasa l-a golit dintr-o înghiţitură, s-a scuturat toată, şi după aceea a cerut încă unul, şi cât ai io clipi din ochi l-a dat peste cap şi pe acela. Fetele s-au rugat să le lase şi pe ele să guste, numai aşa, să-şi ude buzele, nu mai mult. Dar degeaba s-au rugat ele, preoteasa nici n-a vrut să audă. „Nu şade frumos ca nişte domnişoare să pună gura pe beutură, le-a spus. Vi se va duce vestea de beutoare şi nu /ţ vă mai ia nimeni, nu vă mai măritaţi". „Din partea mea, a spus doamna Veturia, poate să nici nu existe. „Vreţi să ajungeţi ca doamna Polacek, dragele mele, ori ce aveţi de gând?!" şi-a întrebat preoteasa fetele. A dat gânditoare din cap, s-a înfiorat toată, numai când şi-a adus aminte de doamna Polacek: cum 20 sta ea la cârciumă şi bea de una singură ori cu un drăguţ mai tinerel - şi cum golea paharele de bere unul după altul! „Mult nici n-a trăit săraca, s-a prăpădit repede", ne-a spus preoteasa, după ce ne-a povestit şi nouă ce şi cum a fost cu doamna Polacek şi-a oftat lung ca să ne arate cât poate fi ea de miloasă, 25 cât de rău îi pare ei de toate făpturile Domnului; nu numai de cele curate ca lacrima, ci şi de cele păcătoase şi greu încercate. Aşa a învăţat-o pe ea părintele, şi cum a învăţat-o, ea aşa face şi aşa se poartă, nu-i iese din cuvânt, orice ar fi şi s-ar întâmpla... „Aţi observat voi, zice după un timp doamna 30 Veturia, că anul ăsta au slujit numai doi din cei trei călugări câţi are mănăstirea? Al treilea nici măcar nu s-a arătat. Ce s-o fi întâmplat oare cu el?" „Ce să se întâmple?! a spus domnul Desideriu. E bătrân sărmanul şi o fi bolnav. Dacă nu cumva, cine ştie, o fi şi murit între timp. într-un an se poate prăpădi
CUPA CEA REPEDE
113
omul, mai ales dacă a ajuns la o vârstă înaintată". „Călugărul cel bătrân, ne-a spus doamna preoteasă, se numea Terapon. Ăsta era numele lui bisericesc, căci de chemat îl chema altfel.
De cunoscut, trebuie să vă spun, că noi, eu şi părintele, l-am cunoscut bine. Intr-o primăvară, să fie nici trei ani de atunci, 5 al meu s-a întâlnit cu el la pretură la Făget. Au căutat ei, dar n-au găsit nici o căruţă de pe la noi; până la tren 11-a avut rost să rămână, aşa că s-au întors amândoi pe jos. La ce să înnopteze prin Făget şi să umble fără nici un rost. Când au ajuns la Margina, călugărul, Terapon, a intrat la noi să se 10 odihnească un picuţ, să mai prindă puteri. M-a rugat să-i aduc un pahar cu apă rece, că-i mort de sete şi până la Balta Caldă mai era de mers, altceva 11-a vrut să pună în gură. L-am servit şi cu o linguriţă de dulceaţă de cireşe amare, dar oricât am stăruit s-o guste, nu s-a atins de ea. Era-n săptămâna mare şi m ţinea post negru, afară de apă nu-i era permis să pună nimica în gură. Aşa-i la ei, strict! în schimb, s-a întins la vorbă cu al meu, era tare vorbăreţ. Până s-a făcut întuneric afară, el tot ne-a povestit şi din ce povestea, din ce noi ne minunam mai tare. Din când în când se mai oprea să-şi tragă sufletul, 20 închidea ochii, răsufla rar, şi după aceea se pornea din nou pe povestit... Numele lui adevărat este Dietrich Stoesel şi-i neamţ din Germania, nu-i de pe la noi. Pe mine aşa de tare m-a impresionat povestea lui, că n-am putut închide ochii toată noaptea, după ce a plecat, numai la asta m-am gândit. 2* Cică într-o noapte, când 11-a avut el nici douăzeci de ani împliniţi, a avut un vis: s-a arătat, în vis, un drum de ţară, şi drumul acela parcă nu se mai sfârşea, atât a fost de lung... Şi el s-a oprit lângă o fântână să bea un pic de apă, pentru că îi era foarte sete. Numai că fântâna aceea, lângă care s-a oprit, M) nu avea picătură de apă. Dacă a văzut aşa un lucru, a dat să plece, dar, ce să vezi, lângă fântână sta un moş şi se uita mânios la el. «Aşa arată şi inima ta, ca şi fântâna asta, dacă nu mai rău, a spus moşul şi a început a clătina din cap... T11 umbli
114
SORIN TITEL
bitangă, zice, nu-ţi mai aduni picioarele, şi cu rost şi fără rost, cum s-o nimeri, şi în timpul ăsta ştiu eu pe cineva care suferă şi se prăpădeşte de dorul tău». «Cine o fi fiinţa aceea, a întrebat el. Eu nu cred să se afle pe lumea asta cineva care să se uite 5 la mine cu drag. Singur mi-a fost mie dat să fiu şi singur am să rămân câte zile oi avea». «Ba că nu-i aşa, a zis atunci moşul. Numai că eu degeaba îţi spun ţie, zice, tot n-o să-ţi fie de nici un folos. Unde se află fiinţa aceea care să te iubească, până acolo n-ai tu cum ajunge». «Aia nu-i treaba ta, moşule, am-nu io am. Tu numai să-mi spui mie, dacă faci bine, unde se află şi cum se numeşte. Am eu grijă, după ce mi-i spune, ştiu eu ce să fac». Uite aşa şi pe dincolo, a spus atunci moşul acela şi iar a clătinat din cap; i-a spus totul de-a fir-a-păr adică, i-a spus numele şi i-a spus şi oraşul unde s-ar afla ea. Şi i-a mai o' spus cum să meargă până acolo, a avut grijă să-l sfătuiască în fel şi chip. Şi când s-a trezit din vis, a ţinut minte exact totul cum i-a spus moşul, nimic n-a uitat. Aşa că s-a pregătit de drum. Zis şi făcut, n-a mai avut ce aştepta, peste o săptămână, dacă nu şi mai puţin, s-a urcat în tren. Şi a trecut, cum vă 20 spun, dintr-o ţară în altă ţară, nici el nu mai ţine minte câte au fost ţările acelea prin care a călătorit. Destul că i-au trebuit pe puţin şase luni până să ajungă la destinaţie. A ajuns el într-un oraş care se afla lângă o apă mare. Şi era exact oraşul pe care i l-a spus moşul în vis. De îndată ce a ajuns, l-a apucat 25 un fel de sfârşeală. Aşa că, mai întâi şi întâi, s-a gândit să se odihnească un ceas, două, şi numai după aceea să se ducă s-o caute pe cea care i-a fost sortită. S-a aşezat într-un parc pe o bancă şi nici n-a pus bine capul pe scândură, că iute a şi adormit. Când s-a trezit, i s-a părut lui că cineva îi ţine capul :«) în poală şi-l mângâie pe păr. Aşa că a recunoscut-o imediat, de cum a deschis ochii. A luat-o frumos de mână şi drept la biserică s-au oprit, n-au mai aşteptat şi s-au rugat de popă să-i cunune şi până s-a făcut întuneric afară, au fost gata căsătoriţi, ce mai încoace şi încolo!... Ei, şi după nuntă, ea
CLIPA CEA REPEDE
115
nu făcea altceva, cât era ziua de lungă, decât scria poezii despre cât de mare era dragostea lor, cât era de fără seamăn pe pământ. Aşa s-a întâmplat că a ajuns cea mai renumită şi mai vestită poctă din ţara ei. Veneau oameni de la mare depărtare s-o vadă şi se rugau frumos de ea să scrie şi alte poezii, nu se mai 5 săturau. Şi atunci nici el n-a vrut să se lase mai prejos. S-a apucat să picteze ceea ce spunea ea în poeziile ei. Dacă vorbea ea despre o pasăre, ori despre o floare, el repede se punea să aştearnă pe pânză exact pasărea sau floarea descrisă de ea! Scria ea despre cârdurile de cocori care pleacă spre ţările calde, ori io despre înserarea care coboară plină de tristeţe deasupra lacului, sau despre frunzele copacilor care cad toamna şi acoperă pământul cu un covor în mii şi mii de culori, ori despre mai ştiu eu ce, şi după aceea te uitai la tabloul pictat de el şi vedeai că totul arată exact aşa ca în poezie, nu altfel. E adevărat că, /5 uneori, se mai întâmpla să schimbe pe ici, pe colo - şi atunci ea se supăra foc. «Aşa să faci calul, cum am scris eu în poezie, nu altfel! striga ea cât putea de tare. Eu am scris că frunzele pădurii au îngălbenit şi tu le-ai făcut albastre, cine să mai înţeleagă ceva», se plângea ea. Destul că au devenit foarte vestiţi 20 în toată ţara, aşa de renumiţi, c-a venit în cele din urmă şi regina să asculte poeziile şi să vadă tablourile. S-a întâmplat ca un tablou să-i placă reginei foarte mult, aşa că l-a cumpărat şi şi l-a pus la ea în dormitor, deasupra patului, să se poată uita la el în fiecare seară, înainte de a se culca! Dar fericirea 2^ nu ţine nici ea cât îi lumea. Helda, aşa o chema, s-a îmbolnăvit rău - o durea capul, nu putea să şi-l mai ridice de pe pernă -şi nu la mult timp după aceea a şi murit. Şi atunci el, de durere şi de părere de rău, s-a hotărât să se călugărească. Dar undeva în altă ţară, cât mai departe de iocurile acelea, ca s-o uite pe 30 aceea pe care a iubit-o şi alături de care a fost fericit! Şi aşa s-a întâmplat că şi-a schimbat şi religia şi a îmbrăcat haina de călugăr ortodox. A luat cu el, când a plecat, doar cărţile ei cu poezii. Seara, când nu are somn, i se mai întâmplă să
116	SORIN TITEL
citească din ele; numai că limba, cu timpul, a cam uitat-o, sunt atâţia ani de când n-a mai schimbat o vorbă cu nimeni şi în felul acesta şi înţelesul poeziilor se pierdea în mare măsură. Le citeşte, zice, dar nu mai înţelege mare lucru din slova lor.‘c
GRĂDINA
„N-am nimica, avea obiceiul domnul director să le spună. Bătrâneţea, asta-i tot. N-o să mă simt acuma ca unul de douăzeci de ani. Ce-aţi vrea voi?! La vârsta mea putea fi şi mai rău, slavă Domnului".	5
Se obişnuise să facă în cursul după-amiezii, mai spre seară, lungi plimbări pe sub nucii din grădină, până spre capătul satului, acolo unde începeau casele prăpădite ale ţiganilor. „Aţi ieşit să luaţi aer, dom’ director?" îl întrebau femeile de prin grădini, îndreptându-şi cu greu şalele. Săpau cartofii, ori io culegeau castraveţii sau fasolea verde şi erau bucuroase ori de câte ori se ivea câte un prilej de vorbă. Se mai odihneau şi ele puţin. „La altceva nu-s mai bun, atâta mi-a mai rămas", răspundea domnul director mai în serios, mai în glumă. „Las-că-i bine, de ce să nu vă plimbaţi?!" spuneau femeile ^ ştergându-şi cu catrintele frunţile asudate şi se apucau din nou de lucru — mai întâi se uitau la soare să vadă cât o mai fi până-n seară — oftând şi mormăind de unele singure. „Am face şi noi un şpaţir, glumeau ele, numai că nu e timp. Nici să răsuflăm ca lumea n-avem vreme, vai şi amar de capul nostru, lucru 20 şi iară lucru, de altceva nu avem parte. Nu mai prididim de dimineaţa până seara. Nu ne mai adunăm, săracele de noi, picioarele, se plângeau, nu atât din obidă, ci mai ales pentru
118
SORIN TITEL
că aşa sade frumos, când o femeie e gospodină la casa ei, să se vaite de lucru prea mult, nu cumva să se creadă c-ar fi dintre acelea care, cât e ziua de lungă, nu fac altceva numai cască şi stau cu mâinile în sân! „Las-că-i bine! Las-că-i bine, le aproba 5 domnul director şi dădea plin de îngăduinţă din cap. După ce-om muri, ne-om odihni, adăuga el. Aşa că nu te mai plânge". „Şi asta-i drept, spunea femeia. Aşa o fi lumea asta făcută! Cât eşti viu să tot trudeşti, să n-aibă omul pic de linişte. Ne-om odihni, după aia, cum spuneţi, ce să-i faci!", ofta ea io şi se apuca iar de lucru...
Şi îi plăcea să stea vreme îndelungată în grădină; acolo îşi găsea mereu câte ceva de făcut, ori vreun lucru de observat. Se apleca, sprijinindu-se în baston, deasupra tufelor de coacăze ori de agrişe, cercetându-le rodul cu multă atenţie. 15 „Sunt cam prea dese, mormăia supărat. N-ar fi stricat să le fi rărit puţin astă-primăvară". Se oprea în dreptul viei cu struguri văratici, curios să vadă dacă nu cumva au început să se coacă. „Ar fi cam timpul pe căldurile astea, îşi spunea el. Nu pricep cum de s-au întârziat anul ăsta toate". în alţi 20 ani - îşi amintea - de Sfântă Măria Mare, Veturia punea întotdeauna pe masă, la desert, câte o farfurie cu struguri, spre marea bucurie a domnului Desideriu. Se întâmpla, e adevărat, să nu fie prea copţi şi avea obiceiul s-o mustre ori de câte ori ea se grăbea să-i culeagă. „Iar te-ai lăcomit la ei, 25 îi spunea, tu nu vezi că-s verzi şi nu au nici un gust!" „E drept că-s puţin acrişori", recunoştea doamna Veturia, alegând boabele mai închise la culoare. „Risipă fără rost", spunea el şi se ridica de la masă supărat, fără să se atingă de struguri. îmbătrânea şi era tot mai pornit împotriva risipei. 30 Risipitor nu fusese niciodată, numai că, odată cu trecerea anilor, cumpătarea lui devenea cam exagerată. Ai casei se făceau, bineînţeles, că nu observă nimic. Doar Veturia, din când în când, nu mai suporta şi izbucneau unele mici certuri din această pricină...
CLIPA CEA REPEDE
IIP
Niciunde nu se simţea el mai bine, deci, decât în grădina asta a lui: merii şi perii, viţa-de-vie, tufele de coacăze şi de agrişe, cele de struguri, toate erau puse de el, îngrijite ceas cu ceas, ziuă de ziuă. Pala lui erau merele ranete din fundul grădinii, precum şi pergamutele din dosul grajdului - locul 5 nu fusese, e adevărat, prea bine ales, de mai multe ori intenţionase să mute părul în altă parte, se temuse însă ca nu cumva să se usuce din pricina asta şi ar fi fost, într-adevăr, mai mare păcatul, rodul era bogat în fiecare an, se aplecau crengile de încărcate ce erau. De obicei culegea singur, măr w cu măr, pară cu pară, să nu se „vatăme" cumva. In ultimii ani, însă, acceptă totuşi să aibă un „aghiotant", cum îi spunea el; Cornel, un nepot de-al lui, se oferise să-i dea o mână de ajutor. De cules le culegea singur, băiatul căra coşurile, pe măsură ce se umpleau. „Vezi că l-ai umplut prea tare, i-ai făcut /s un vârf prea ţuguiat, îi atrăgea atenţia domnul director, n-ai să-l poţi duce aşa. Mai goleşte din el şi pune şi în celălalt coş. Avem timp destul, n-ai la ce să te grăbeşti. Umblă încet cu ele, fii cu grijă". „Nu-i greu, spunea băiatul, pot să-l duc, nu vă temeţi. Sunt obişnuit. Am cărat eu şi altele mai grele. 20 Numai să-mi arătaţi dumneavoastră unde să-l golesc. Căci pe stelajul din cămară nu mai încap de-acuma“. „Roagă pe mătuşa-ta, pe doamna directoare, să-ţi găsească ea un loc potrivit. Descurcaţi-vă şi fără mine. Pe lada din coridor sunt nişte sticle goale. Urcă-le tu în pod, dacă în altă parte nu aflaţi un loc unde să le puneţi. Lada e chiar sub fereastră, cum e mai bine, se coc perele mai repede. Au nevoie de puţintel soare, şi ai să vezi că se fac moi şi dulci, ca zahărul... Spune-i doamnei directoare să pună nişte hârtie dedesubt, să nu le golească direct pe ladă. Să caute ea în dulapul unde îmi ţin lucrurile de şcoală, .w trebuie să fie acolo nişte hârtie albastră de îmbrăcat caietele.
Să se lase un minut, două, de la lucru şi să-ţi dea o mână de ajutor". Cât lipsea băiatul, el cobora de pe scară, se aşeza pe haina lui veche - o punea pe pragul grajdului, să nu-1
120
SORIN TITEL
tragă - şi-şi aprindea o ţigare. Cât putea fi de fericit domnul director în aceste clipe de răgaz şi de odihnă, cu ce nesaţ privea el cerul înalt, scăldat într-o lumină de aur, bucurându-se de uşoara adiere a vântului - la sfârşitul zilei se stârnea întotdeauna un 5 foşnet de vânt - de mirosul reavăn al pământului, de cel de piele argăsită şi putredă care venea din grajd, precum şi de cel dulce-acrişor al frunzei pălite de căldură. „Nu cred să existe alt rai, mai rai decât acela în care mă aflu eu acuma“, avea el obiceiul să spună. „Vă cheamă doamna directoare, striga io băiatul din mijlocul ogrăzii. Să veniţi numai o clipită, că nu se descurcă singură. Pe lada de pe coridor a pus sticlele cu dulceţuri, dumneavoastră se vede c-aţi uitat, şi nu-i loc!“ „La ce să mai vin, striga la băiat domnul director, cuprins de o neaşteptată lene. Dacă nu-i loc pe stelaj, puneţi-le direct pe /<? ciment, în cămară, ori pe coridor, unde doamna crede că-i mai bine. Numai să Fie mai la fereală, nu aşa în caie, să nu ne împiedicăm tot timpul de ele. Să se descurce cum o şti şi fără mine, că doară nu-i copil mic", spunea domnul director trăgând fericit din ţigare. Şi-i era aşa de lene, încât pentru 2o nimic în lume nu s-ar fi ridicat de jos. Nici să strivească furnicile — le simţea urcându-i-se pe piciorul stâng, una i s-a ascuns chiar la încheietura genunchiului - nu avea chef. „Lasă-le în plata Domnului“, îşi spunea simţind cum îl învăluie o uşoară oboseală somnoroasă; închidea ochii, o 25 secundă, două, reuşea chiar să aţipească şi prin începutul acela de somn pătrundea mirosul acrişor al cânepii din capătul grădinii, al socului pălit de soare şi mirosurile acelea îl trezeau; deschidea mirat ochii; frumoasă-i lumea, aşa cum a făcut-o cine a făcut-o, se gândea el, n-ai mai pleca din ea în vecii M) vecilor, atâta-i de frumoasă şi plină de lumină. „Ne-am cam lenevit amândoi, îi spunea copilului când acesta se întorcea cu coşurile goale. Ia să ne apucăm de lucru, că ne prinde noaptea cu perele neculese. Şi pe căldura asta, într-o zi-două, s-a sfârşit cu ele, le mănâncă păsările, nu-s mai bune de nimic".
CLIPA CEA REPEDE
121
„A zis doamna, spunea băiatul, că trebuie alese, care-s coapte, şi mai pătate, puse separat, nu la un loc cu celelalte. Alea ie foloseşte pentru compot ori pentru marmeladă, nu-i încă hotărâtă ce să facă din ele". „Treaba ei, nu mă mai amestec. Face ce vrea. Grija asta nu o mai am eu“, spunea domnul 5 director şi-l ajuta pe băiat să le aleagă. „Au mai rămas două-trei pere în vârf şi-i păcat de ele să le lăsăm acolo să putrezească. Alea-s cele mai dulci, că le-a bătut tot timpul soarele. Te urci tu după ele, ce zici? Ori ţi-o fi frică?" îl întreba pe băiat. „Mă urc, de ce să nu mă urc, spunea copilul, numai să ţineţi 10 dumneavoastră de scară, nu cumva să alunece"...
După ce reuşeau să le culeagă pe toate, îl trimitea până acasă, după o coşarcă. „Să-ţi aleg şi ţie nişte pere, să se îndulcească şi ai tăi", îi spunea. „Lăsaţi, dom’ director, că avem şi noi", se codea copilul. „Ştiu eu ce pere aveţi, nu-s totuna n cu ale mele... Las’ că-ţi pun în coşul ăsta, îi spunea, dar mâine dimineaţă să mi-1 aduci înapoi, că am trebuinţă de el". După ce băiatul pleca, îi plăcea să mai rămână o vreme singur în grădină: asfinţea soarele, se auzea în luncă tropotul cailor şi strigătele băieţandrilor care îi călăreau... Iată însă, că, de un 20 timp încoace, îl cuprindea tot mai des un fel de nemulţumire.
Nu mai era în stare să se bucure ca altădată de toate cele ce-1 înconjurau, de aici venea toată amărăciunea! îl năpădea, uneori, o foarte stranie indiferenţă, de parcă grădina ar fi încetat, pe nesimţite, să-i mai aparţină. între el şi merii şi cireşii jî lui - singur îi pusese în pământ şi-i altoise, îi văzuse crescând şi dând cele dintâi roade - părea să se pună o perdea străină; uneori o ceaţă uşoară şi transparentă, alteori tot mai deasă, mai greu de trecut, care îl despărţea, sau în tot cazul încerca să-l despartă de grădina lui dragă. Se învălmăşeau toate, grădina w începea să-şi piardă contururile precum şi reperele ei sigure: se trezea ducându-se spre fundul grădinii ca să culeagă pere, acolo unde nu erau decât nucii bătrâni şi uriaşi sau o apuca pe o potecă spre un cireş care nu mai exista de multă vreme.
122
SORIN TITEL
Un cireş - îşi amintea după aceea - care s-a uscat într-o vară, pe care l-a tăiat şi l-a înlocuit cu un cais; numai că nu i-a priit nici caisului locul, n-a crescut defel, a rămas pipernicit şi până la urmă a trebuit să renunţe şi la cais; l-a tăiat cu fierăstrăul, 5 îşi amintea foarte precis totul, într-o zi ploioasă de toamnă. „Te-a ajutat Desideriu, aţi făcut focul cu el seara, nu mai ţii minte?"
Şi totuşi, într-o zi, caisul uscat şi pus în foc să ardă - ieşise foarte de dimineaţă, în grădină, soarele abia răsărise, o io dimineaţă senină, strălucitoare şi blândă - se ivi din nou, mai mare îi fu mirarea, la locul lui, în mijlocul grădinii, cu crengile lui gălbejite şi sterpe! Un fel de nălucă ciudată a acelui cais aruncat în foc odinioară făcut de multă vreme cenuşă şi scrum; şi, în acelaşi timp, se auziră cuvintele spuse atunci lui Desideriu, 15 aduse parcă de vânt - în după-amiaza aceea ploioasă de toamnă: „S-o rugăm pe maică-ta să ne facă un ceai fierbinte cu rom, nu cumva să ne îmbolnăvim. Lasă-ţi cămaşa, să te frec pe spate cu un ştergar, că eşti tot ud, curge apa pe tine. Aşa-i dacă nu eşti obişnuit cu lucrul, drăguţii’ meu, repede 20 osteneşti", îşi auzi propria-i voce, venind de undeva din afara lui, vocea de atunci, mai tânără parcă şi mai melodioasă decât cea de acum, plutind, pentru o clipă, în văzduhul luminos al dimineţii de toamnă... Repede se spulberă însă totul, „fantoma" caisului dispăru de îndată ce cuvintele se risipiră 25 şi ele. Se gândi un timp la întâmplarea asta cu caisul - năluca acestuia, de fapt - apoi o uită.
Şi nu numai seara îl cuprindea tristeţea şi nepăsarea, ci uneori şi dimineaţa, în zori, când iarba şi arborii se ofereau luminii soarelui — încă blând, plin de îndurare — cu o bucurie 50 nestăvilită, când întreaga grădină era învăluită într-un abur uşor - era destul să sufli asupra lui ca să se destrame - când bucuria lumii acesteia se lăsa parcă strigată prin gureşa cântare a păsărilor, când, într-un cuvânt, nimic îngrijorător nu te-ar fi putut duce, de pildă, cu gândul la existenţa unor anumite
CLIPA CEA REPEDE
123
semne, pline de mânie şi neîndurare, de a căror realitate amară domnul director încetase de multă vreme să se mai îndoiască...
Şi totuşi i se întâmpla câteodată să uite de existenţa lor!
O cărare împrejmuită cu flori ducea până la capătul grădinii. Anul acesta crinii crescuseră mai înalţi şi mult mai frumoşi * decât în alţi ani. Mirosul proaspăt al florilor pătrundea până în străfundurile plămânilor, curăţindu-i de toate miasmele de peste noapte! Atingea, din greşeală, cu mâna ori cu genunchiul, o floare şi polenul i se scutura pe pantaloni ori pe pantofii uzi de rouă. Mai era şi soiul acela de trandafiri galbeni - un galben io străveziu şi pal ca de ivoriu - care abia în acest an dăduse rod bogat. Lângă trandafirii roşii, ca nişte flăcări fierbinţi, îi plăcea îndeosebi să poposească ceva mai mult. Cum ar putea să se despartă, prin urmare, de frumoşii lui trandafiri — se apleca deasupra lor, trupul, înţepenit, îl asculta tot mai puţin, şi cu /5 lăcomie trăgea în piept pătrunzătorul lor parfum. Gândurile îi erau însă din ce în ce mai împărţite, iar medicamentele şi injecţiile începeau să primească o tot mai mare pondere în preocupările lui zilnice. Gânduri de om bolnav, care nu-i făceau nici o plăcere şi se străduia chiar să le alunge, dar ele 20 reveneau fără voia lui, se strecurau pe nesimţite, dând dovadă de o extraordinară capacitate de insinuare şi pătrundere. Ele, gândurile, începuseră să-i miroasă a medicamente, la fel ca odăile neaerisite în care zac oamenii bătrâni şi suferinzi. „Trebuie s-o rog pe Steluţa, îşi spunea, să-mi facă ea injecţiile. 25 Să am grijă să nu-1 supăr pe doctor, bineînţeles. S-a oferit să vină el zilnic numai pentru asta, doar că e foarte neîndemânatic -se vede că, acolo, la facultate, nu au învăţat cum să împungă oamenii. ...La ce să vă deranjaţi, când fata e la un pas de noi, am să-i zic. E şi ora nepotrivită, după-amiaza, mai bine vă ;w odihniţi, pe căldurile astea... Are o mână uşoară, nici nu simţi. Numai în ziua aceea când i s-a rupt acul la seringă, s-a speriat rău, săraca de ea, s-a făcut albă la faţă cum e varul, mi-a fost şi frică, nu cumva să leşine. Pricepută, dar poate prea simţitoare
124
SORIN TITEL
pentru meseria ei; ţin minte că şi la şcoală când greşea ceva, ori nu-şi aducea aminte vreun răspuns, începea întotdeauna să plângă, abia reuşeam s-o împac... Trebuie să lipesc câte o etichetă pe fiecare sticluţă, s-au adunat la doctorii şi am început 5 să le încurc; mă îndop cu ele, fără să-mi pun prea multe speranţe în puterea lor tămăduitoare!... Ba îmi vine câteodată să le iau şi să le arunc frumos pe fereastră, să nu le mai văd. Bani cheltuiţi de pomană! Căci ce altceva urmăresc toţi medicii şi farmaciştii decât să-ţi bage mâna în buzunar, să te fure de io bani. Parcă nu i-aş şti! O apă şi-un pământ toţi! Unul nu-i mai bun ca altul!...
Da, domnul director nu poate să-i sufere! „Uite şi pe Bulic ăsta, cine ştie de pe unde o fi apărut, cu mutra lui caraghioasă, cum să te încrezi în el? Vine şi se aşază pe marginea patului /5 şi se loveşte cu un deget tot timpul peste nara dreaptă. El tace, eu tac. Se gândeşte acuma - îmi spun - ce să-mi mai facă, ce injecţii ori medicamente să-mi dea. Să-l las în pace să nu-1 tulbur"... Mai trece un timp, însă, şi doctorul prinde glas. Arătând cu degetul tabloul de pe peretele din faţa lui, îi spune 20 domnului director (care numai la reflecţia asta nu se aştepta): „Falnic june aţi fost, clasa întâi. Oftau fetiţele după dumneavoastră, nu-i aşa? Se amorezau dintr-o privire, mie îmi spuneţi?! Aşa-i, ori exagerez cumva?" „Se amorezau", accepta domnul director şi se încrunta uşor... în mod evident o astfel 25 de discuţie, extramedicală, nu-i făcea nici o plăcere! „Nici nu vă crescuse bine mustaţa, spunea doctorul şi începea să râdă ca o capră, şi vă şi mirosea a fustă. Ca să vezi!" Şi iar cădea pe gânduri, şi domnul director ar fi dat nu ştiu cât să ştie cam carc-s ideile ce se vântură, încoace şi încolo, dincolo de fruntea M) îngustă a doctorului Bulic. „Şi eu care îmi închipuiam — îşi spunea cu ciudă domnul director - că se gândeşte la boala mea! Un om mai neserios nici nu mi-a fost dat să văd. Ce să mă facă sănătos unul ca ăsta, dacă mă las pe mâna lui, mă bagă în pământ!"... „Sunt frânt de oboseală, spunea doctorul
CLIPA CEA REPEDE
125
şi căsca să-şi rupă fălcile. Am exagerat puţin aseară cu domnul notar Metcş, începea el să-şi povestească aventurile din seara trecută. Un pahar, două, în plus, şi s-a terminat. A doua zi nu-s mai bun de nimic! Am un organism teribil de fragil, trebuie să mă menajez. Numai că ispitele apar la tot pasul. 5 Şi, cum sunt slab de felul meu, cedez uşor. Unde mă cheamă — vreau să spun la un chefuleţ - acolo mă duc, chiar dacă a doua zi mă rod remuşcările... Doamna notar ne-a servit cu salată de vinete şi nu-mi priesc vinetele defel. Am arsuri din pricina lor. Când am plecat de la ei, pe la trei dimineaţa, ploua cu in găleata. Am ajuns acasă ud leoarcă11...
Intre timp se întâmpla să intre în odaie doamna Letiţia cu farfurioarele cu dulceaţă. De cum intra, doctorul începea să-i pună tot felul de întrebări stupide, care de asemenea îl enervau cumplit pe domnul director. „îmi închipui că soţul n dumneavoastră, stimată doamnă, a fost un mare cuceritor în tinereţea lui, relua el discuţia, ori cumva greşesc?“„Nu ştiu, răspundea doamna Letiţia şi zâmbea ca să-i facă plăcere doctorului. A trecut mult timp de atunci şi nu mai ţin minte". „Văd eu că nu vreţi să spuneţi. Ţineţi în secret, spunea 20 doctorul şi-i făcea cu degetul ca la copiii neascultători. Dar cu nu mă supăr. Fiecare cu ale lui, ca să zic aşa." Era cu un an înainte de a paraliza şi doamna Letiţia se bucura ori de câte ori îi venea vreun oaspete în casă. Nu-i displăceau nici vizitele doctorului, care oricui i s-ar fi părut, cel puţin aşa îşi 25 închipuia domnul director, teribil de plicticoase. „Sunteţi întruchiparea discreţiei, doamnă", spunea doctorul Bulic în timp ce lingea pe toate părţile lingura de dulceaţă. „N-am fost niciodată geloasă", spunea doamna Letiţia şi domnul director înceta să mai asculte, ştia că de-acuma o să înceapă o lungă mi discuţie cu privire la gelozie şi nenorocirile care se trag toate de la acest sentiment urât; ştia că cel ce va vorbi va fi mai ales doctorul, că exemplele pe care le va da vor fi dintre cele mai stupide şi mai fanteziste, trădând o flagrantă lipsă de experienţă
126
SORIN TITEL
erotică şi de cunoaştere a vieţii. „Doctorul ăsta, se trezea domnul director că-şi spune, trebuie să fie neînceput. îmi bag mâna în foc că n-a fost la femei până acuma. N-a gustat din măr“, îşi spunea el, cercetând, cu o umbră de zâmbet în ochi, 5 faţa doctorului, micuţă, cu trăsături moi şi inexpresive. „O femeie geloasă - îl auzea pe doctor că spune - mai trcacă-meargă, dar un bărbat cuprins de gelozie e de-a dreptul ridicol". „E neînceput, sută la sută“, îşi spunea domnul director şi se ruşina singur de gândurile care-i trec prin cap. „Am văzut io Othello, spunea doamna Letiţia, într-o iarnă la Cluj. Eram pe atunci elevă la Notre-Dame. Bineînţeles cu Nottara. O splendoare. L-aţi văzut pe Nottara, domnule doctor?" „Nu, spunea doctorul, sunt prea tânăr şi nu l-am prins. Regret foarte mult. Am auzit că era extraordinari..
/5 Dubioase sunt, se gândea între timp domnul director, şi reţetele lui, interminabil de lungi, încât poţi avea chiar impresia că, de fapt, trece în ele toate medicamentele de care îşi aduce aminte în clipa respectivă. Şi când îşi scria reţetele, avea de asemenea acelaşi tic: începea să se lovească peste nas cu degetul 20 mare, rămânea apoi cu tocul în aer, se încrunta şi cădea pe gânduri. „Aici trebuie să scriu ceva, zicea, şi vă spun sincer c-am uitat cum îi spune medicamentului. Are, aşa, un nume mai lung, mai complicat. Răbdare! spunea şi se uita în tavan, de parcă numele medicamentului s-ar fi aflat înscris acolo şi 25 el n-ar fi trebuit decât să-l copieze. Am din când în când nişte lapsusuri de-a dreptul îngrozitoare! Păţeam câteodată şi la examene chestii din astea. Memoria“..., începea el o lungă disertaţie, uitând oomplet de medicamentul pe care ar fi vrut să-l treacă în reţetă. Domnul director înceta din nou să-l mai 30 asculte, se lăsa cuprins de o uşoară toropeală, aţipea, în timp ce doctorul continua să pălăvrăgească.
Odată i se întâmplă să aibă un vis dintre cele mai caraghioase: îl visă, deci, pe doctor, stând pe scândurile alunecoase de la moară, în chiloţi de baie. De pe punte îl striga o femeie
CLIPA CEA REPEDE
127
voluminoasă cu o umbreluţă verde. Doctorul da să se apropie de ea, dar, la fiecare pas făcut în direcţia ei, aluneca pe scândură şi cădea în genunchi! Cât poate fi de penibil, îşi spunea domnul director în vis, iar când se trezi, îl văzu pe doctor în faţa lui, lingându-şi, după cum avea obiceiul, lingura cu dulceaţă... s Un tinerel, un băieţandru, dintre cei ce se maturizează târziu, ba se întâmplă uneori să rămână copilandri până la adânci bătrâneţi; oameni care ar fi trebuit mai curând să se facă advocaţi, ori actori, nici într-un caz medici!
într-una din zile, domnul director îl întrebă pe doctorul io Bulic dacă în tinereţea sa nu a vrut să se facă actor şi nu fu prea surprins când acesta îi mărturisi că, într-adevăr, a avut o astfel de intenţie în adolescenţă. încă de pe timpul când era în liceu a jucat într-o piesă, a uitat acuma cum o cheamă, în tot cazul el interpreta rolul prinţului Nenoroc. Era îmbrăcat o' în negru, purta nişte pantaloni foarte strânşi pe coapse şi o mantie lungă până în pământ, iar în piept avea un trandafir roşu! Versurile erau destul de lungi şi greu de ţinut minte, de câteva ori chiar s-a cam încurcat în ele. Din fericire n-a observat nimeni, nici măcar profesorul de română care se 20 îmbătase de altfel de emoţie. în starea în care se găsea, n-ar fi băgat el de seamă nici greşeli mai mari.“ în anul trei, am vrut să mă las de medicină şi să mă fac cântăreţ de operă, mărturisi apoi doctorul şi se roşi ca o fată mare, fâstâcit la culme. U11 an întreg, aproape, am luat lecţii de canto. Aveam o voce _75 frumoasă, dar prea mică, aşa că, până la urmă, am renunţat şi m-am întors la discipolii lui Esculap. N-aş fi ajuns, probabil, un mare cântăreţ, dar aş minţi susţinând acuma că nu-mi pare rău. Ar fi trebuit totuşi să încerc, dumneavoastră ce credeţi? Alta ar fi fost viaţa mea, cu totul alta“. „Chiar c-ar trebui să *0 vă pară rău! îşi dădea cu părerea domnul Desideriu, care se lăsa întotdeauna cel mai uşor şi primul cucerit de sporovăială doctorului. Viaţă de artist, ca să zic aşa! Pungă goală, dar femei cu caruT. „într-adevăr, spunea doctorul Bulic şi închidea o
128
SORIN TITEI.
clipă ochii, cum făcea şi atunci când uita numele vreunui medicament. Un artist ştie pentru ce trăieşte! Asta-i! spunea şi vocea începea să-i tremure, de parcă ar fi fost gata să plângă. Aşa mi-a fost soarta, adăuga şi se scutura tot ca să îndepărteze 5 întristarea. Să nu ne plângem!*4 „Până nu ne cântaţi, spunea atunci doamna Veturia, mai mult ca să-l împace, să ştiţi că nu scăpaţi de noi, nu vă lăsăm să plecaţi acasă". „Asta mai lipsea, se gândea revoltat şi speriat, totodată, domnul director, să înceapă acuma să şi cânte!... Dumnezeule sfinte, de unde o io mai fi apărut aşa un specimen de doctor, aşa o arătare!"... „Sunt răguşit după cheful de aseară, se codea doctorul. Altă dată. Nu vreau să vă faceţi o impresie proastă". Era emoţionat şi avea trac, dar, în acelaşi timp, ardea de nerăbdare să înceapă să cânte. Aştepta doar să mai fie rugat o dată. Cele două 15 doamne, Petiţia şi Veturia, stăruiră din nou. „N-o să iasă, parcă văd, cine ştie ce, spuse doctorul, totuşi am să încerc". Se ridică în picioare, se sprijini cu o mână de masă. Tuşi o dată sau de două ori, îşi drese, cum se spune, glasul şi începu să cânte serenada lui Toselli, — doamna Petiţia o recunoscu din prima 20 clipă. După ce termină de cântat se înclină grav, mulţumit pentru aplauze şi atacă o altă serenadă, la fel de celebră, cea a lui Scluibert. Se opri la jumătatea cântecului, însă, şi-şi şterse cu o batistă, nu tocmai curată, fruntea transpirată. „Am un glas astăzi, îngrozitor, se scuză el. Gata, nu mai cânt. Poate 25 mâine sau altă dată, când mi se mai repară puţin vocea". „Eşti prea pretenţios", spuse doamna Veturia cu multă blândeţe. „Ai cântat frumos. Ai luat-o, poate, prea sus, la început, dar după aceea ţi-ai revenit", îşi dădu cu părerea şi doamna Petiţia. „Să ştii că o să mai cânte o dată, imbecilul! se gândi cu spaimă M) domnul director în loc să mă consulte, să mă ajute să mă fac sănătos, el cântă, apucatul, face pe circarul, cine i-o fi dat ăstuia diploma de doctor!" Simţea că nu-1 poate suferi, îi venea să-l scoată pe uşă afară şi era supărat pe toţi, — pe nevastă, pe noră, pe Desideriu - care îi cântau caraghiosului în strună. Privind
CLIPA CEA REPEDE
129
însă faţa doctorului roşie de emoţie, mâinile care îi tremurau ca la un şcolar, îşi reveni; până la urmă, îl cuprinse chiar un sentiment aproape patern, îi păru rău de sărmanul tinerel, văzându-1 cum aştepta, ca un şcolar, cuvintele de laudă, aplauzele şi încurajările lor. Avu impresia că era nerăbdător 5 să afle părerea lui despre modul în care cântase. „Ai cântat ca la operă", spuse în sfârşit şi domnul director, apoi tuşi încetişor ca să-şi ascundă stânjeneala. Spera ca ceilalţi să nu-şi amintească un amănunt, defel măgulitor pentru el: nu fusese decât o singură dată la operă - se cânta „Rigoletto“ - şi el io dormise tot timpul, Letiţia reuşise cu greu să-l trezească la sfârşitul spectacolului. „Eu nu mă prea pricep, mărturisi el. Ncvastă-mea le ştie mai bine. Dacă ei i-a plăcut, atunci poţi fi mândru. Ea e tare pretenţioasă". „Glumiţi", spuse doctorul uitându-se fâstâcit în pământ şi, văzându-1 atât de intimidat, /î un sentiment de milă, de afecţiune chiar, îl cuprinse pe domnul director.
Doctorul îşi găsise publicul după care tânjea, răbdător, ba, uneori, chiar entuziast. Pericolul unei oarecare monotonii nu era totuşi în întregime exclus: bucăţile muzicale erau aceleaşi, 20 serenada lui Tosclli, prima jumătate a serenadei lui Schubert, -interpretului fiindu-i imposibil să-şi amintească cuvintele din a doua parte - precum şi celebra arie a ducelui din „Rigolctto" pe care o oferi ca „surpriză" spre sfârşitul săptămânii! „La donna e mobile" cânta doctorul cu vocea lui subţirică şi 25 melodioasă, transpirat de emoţie şi ameţit de succes, supărat la culme ori de câte ori lua câte o notă falsă. „Mi-am pierdut exerciţiul, am uitat aproape totul, nu mai ţin minte nici ce-am ştiut", se lamenta el şi se întuneca la chip de mâhnire...
Bineînţeles că toate aceste mici recitaluri nu exercitară nici M) o influenţă asupra stării sănătăţii domnului director. Aşa-zisul efect terapeutic al muzicii nu se făcu simţit. Din contră, doamna Letiţia avea impresia că în ultima vreme domnul director era tot mai slăbit. Transpira şi i se accelera teribil
130
SORIN TITEL
respiraţia, la cel mai mic efort: era destul să ridice un coş cu mere şi să-l mute dintr-un loc în altul şi broboane de sudoare îi apăreau pe chip. „Iar ai transpirat", spunea alarmată doamna Letiţia pipăindu-i cămaşa la spate.
5 „Năduşeala asta din orice fleac nu-i bună. Sunt tot mai îngrijorată cu tine“, zicea ea, mânioasă că, în ciuda tuturor măsurilor luate, boala încerca să pătrundă, aproape cu forţa, la ea în casă. începu să se vorbească, aşadar, tot mai des despre un anumit doctor din Lugoj, a cărui „oglindă" io nemaipomenită, adusă tocmai din Germania, făcea adevărate minuni, depista orice boală de plămâni, oricât de ascunsă ar fi fost, o invenţie nemţească dintre cele mai nemaipomenite. Şi cum cu plămânii domnul director se pare că nu sta tocmai aşa cum trebuie - nu era vorba, îşi dădea 15 cu părerea doamna Letiţia şi clătina din cap îngrijorată, numai de începutul de astm! - se luă hotărârea, întrunind sufragiile familiei întregi (cu excepţia domnului director căruia nu-i prea venea să se urnească de acasă), ca plămânii în cauză să fie supuşi controlului renumitului aparat al 20 doctorului Periau... Hotărârea fu luată cam în preajma Crăciunului, pe o vreme dintre cele mai păcătoase: o ploaie amestecată cu lapoviţă bătea în geamuri, vântul vuia în coşuri şi, din când în când, mai smulgea câte o ţiglă de pe acoperişuri. „Pe o vreme ca asta, nici un câine nu merită să-l 25 scoţi afară, în frig, mai mare păcatul", mormăia plin de nemulţumire domnul director. „Cât a fost vară şi frumos, m-aţi lăsat în pace, nici nu v-a trecut prin cap să mă purtaţi pe la doctori. Ce v-o fi căşunat deodată pe mine, nu pricep". „In vară, tati, îşi dădu cu părerea Veturia, nu oboseaţi aşa M) repede şi nici de respirat nu cred că respiraţi aşa de greu ca acuma. Mama are şi ea dreptate. Un control e necesar, nu strică în nici un caz". „Până la primăvară, se ţinu tare domnul director, o duc eu şi fără oglinda lor făcătoare de minuni! Oleacă de astm o fi, nu zic, dar altfel plămânii îmi sunt
CLIPA CEA REPEDE
131
sănătoşi, n-am fost de când mă ştiu bolnav de piept“. „N-ai nimica, n-ai nimica, o ţii aşa întruna, alta nu ştii, zău că m-am şi săturat! spunea furioasă doamna Letiţia, dacă îl auzea vorbind aşa. Parcă tu eşti doctor ca să ştii ce ai şi ce nu ai!“ „Păi, nu mă consultă zilnic cântăreţul vostru?“, îi răspundea 5 încercând s-o întoarcă pe glumă domnul director. „N-am eu cine ştie ce încredere în el, recunoştea atunci doamna Letiţia.
De cântat cântă frumos, dar mai multă medicină ca mine nu cred că ştie“. „Când îţi intră ţie, draga mea, ceva în cap nimeni nu-ţi mai poate scoate, spuse domnul director. Bine, io poartă-mă pe la doctori, uite că nu mai zic nimica, faci tot ce vrei tu, nu mă mai opun. Numai să nu mă întorc de la Lugoj — cu vremea asta — mai bolnav decât am plecat. Tot tu ai să dai atunci din colţ în colţ şi n-ai să ştii ce să-mi mai faci numai să mă vezi sănătos! Dacă nu te-aş cunoaşte şi nu n te-aş şti“...
Fu obligat, deci, să se supună hotărârii generale. Plecarea fu Fixată pentru ziua de joi, şaisprezece decembrie. Doamna Letiţia vru să-l însoţească ea, dar domnul director se opuse categoric: „Tu nu vezi ce şubredă eşti? Vrei să cazi la pat şi 20 să nu te mai scoli?! Lasă-1 mai bine pe Desideriu să meargă cu mine, îi cum îi calul şi abia apucă să mai vadă lumea". „Aşa crezi dumneata, tată, se revoltă domnul Desideriu fără să-şi ridice nasul dintr-o carte din colecţia «Femei celebre».
(O istorie romanţată a vieţii ţarinei Ecaterina cea Mare, un 25 roman în care accentul se punea mai ales pe iubirile «tainice» ale împărătesei.) îţi închipui că eu mă dau în vânt după distracţii, că abia apuc să plec, oriunde ar fi, numai să mă distrez". „Las’ că ştiu eu, spuse domnul director, că nu te vezi urcat în tren. Toată ziua în casă, cu bătrânii şi femeile. Ţi m) s-a urât şi ţie. A în dreptate ori n-am, spune drept?“ „Dacă nu m-ai lăsat să intru impiegat de gară! Dumneata ai fost împotrivă, spuse furios domnul Desideriu. Nici n-ai vrut să auzi. Treceau trenurile, mai vedeam şi eu o faţă de om străin.
132
SORIN TITEL
Cum să nu mă plictisesc? închis în casă cât e ziua de lungă!" „Dacă aş fi putut şi eu, cât am fost tânăr, spuse domnul director, să nu fac nimica, să lenevesc aşa, cum îi mai dulce! îţi spun drept că mie mi-ar fi plăcut şi nu m-aş fi supărat.
5 Diabetul nu-i o boală cu care să te joci, măi copile, spuse şi-l mângâie pe păr (un păr rar şi mătăsos: domnul Desideriu nu avea nici treizeci de ani şi începuse să chelească) — când îl văzu cum se întunecă la faţă, de parcă ar fi fost gata să plângă. Te faci sănătos şi te duci să lucrezi. Unde vrei tu, io acolo te duci. Nu te dă sărăcia afară din casă, aşa că nu-i nici o grabă. Dacă vrei impiegat la gară, foarte bine, eu nu mă opun, dacă asta îţi place. Numai că trebuie să ai răbdare..."
în ziua de şaisprezece, dimineaţa — ceasul sună la cinci fără un sfert. Domnul director era, dealtfel, treaz; nu închisese 15 ochii aproape toată noaptea, spre ziuă dacă aţipise puţin (nu mai mult de un ceas). Era emoţionat şi nervos. „Nu am nici o nădejde în Desideriu, îi spuse el doamnei Lctiţia. Parcă-1 văd că dă peste cine ştie ce prieten la Lugoj şi uită de mine". „Las’ că o să fie bine, spuse tot în şoaptă doamna Letiţia. Mai 20 stai în pat, n-ai la ce să te scoli până aprind eu focul. E vreme destulă". „Nu uita să-l trezeşti şi pe Desideriu la timp. îl ştii cât se moşmondeşte dimineaţa", spuse domnul director. îl scoi, n-avea grijă", spuse doamna Letiţia îmbrăcându-se în grabă şi înfrigurată. Domnul director aţipi din nou, şi, când 25 se trezi, în încăpere era caid, se auzea focul duduind în sobă. „Apa-i caldă, spuse doamna Letiţia. Poţi să te scoli şi să te speli". Şi în timp ce domnul director se spăla, doamna Letiţia scoase din dulap superbul palton din stofă neagră cu blană de astrahan la gât, pe care acesta nu-1 mai îmbrăcase de la M) nunta domnului Desideriu, de mai bine de opt ani de zile. Iată-i pe amândoi, pe domnul director şi pe domnul Desideriu, gata de plecare! Din păcate însă, paltonul - stofa era groasă şi pe deasupra mai erau şi cele două straturi de vatelină, „ca să ţină cald" — atârna greu ca plumbul, pe umerii
CLIPA CEA REPEDE
133
ascuţiţi ai domnului director. „O să mă omoare paltonul ăsta. Elegant, elegant, dar nu ştiu dacă am să-l pot duce, atât c de greu... Când o să mă vadă doctorul, îmbrăcat aşa, ca un prefect, o să mă creadă putred de bogat şi o să mă jupoaie de bani“, spuse domnul director, în timp ce, cu paltonul pe el, sta şi 5 se privea în oglindă. Slăbise mult în ultima vreme şi paltonul atârna în falduri largi pe trupul lui uscăţiv. Se privea, deci, în oglindă şi începea să se întristeze pe măsură ce se privea mai atent. „Am fost un munte de om, se plânse el către doamna Letiţia, şi uite ce-a mai rămas din mine. C-am slăbit io n-ar fi nimica, se spune chiar că ar fi sănătos, dar parcă ni-am şi împuţinat". „Omul din ce îmbătrâneşte descreşte, îi spuse doamna Letiţia, n-ai de ce te speria." „Mai e un pic şi ajung să mătur pământul cu poalele paltonului", glumi atunci domnul director şi-şi aminti de o colindă veche de când lumea, n de pe vremea când era el copil. „Cu fundul nădragilor, fac pârtia vacilor. Unde-i neaua mai mare, mă iau alţii în spinare. Unde-i drumul mai frumos, mai merg şi eu pe jos". Aşa ajunsese şi el, îşi spuse, privindu-se nemulţumit în oglindă:
Să facă „pârtia vacilor" cu poalele paltonului ăstuia păcătos!... 20 In timp ce se uita în oglindă, doamna Letiţia se învârtea în jurul lui şi, cu o măturică, îi curăţa paltonul. „Nu pot să sufăr stofele negre, spunea ea mânioasă. Sunt elegante, dar se prinde de ele orice. Aşa arată, de parcă ai fi dormit cu el în pene". „Las-că-i bine", mormăi domnul director exasperat 25 de-acuma de atâta periat. „Stai să-mi pun ochelarii, nu se lăsă doamna Letiţia. Fără ochelari nici nu văd dacă am reuşit să-l curăţ ori nu". „L-ai curăţat, l-ai curăţat", făcu enervat domnul director. „Nu ştiu cum e mai bine, spuse doamna Letiţia, şi-şi scoase ochelarii, îi puse în cutia lor de metal. Să-ţi dau mănuşile M) de lână ori pe cele de piele... Cele de piele sunt mai elegante, e adevărat, dar mă gândesc să nu-ţi fie cumva frig cu ele. Pe deasupra, cea stângă e puţin roasă de molii. Greşeala mea că le-am lăsat în cufăr, în loc să le ţin în dulap unde, oricum,
134
SORIN TITEL
până acuma n-au pătruns totuşi moliile sau şoarecii". „Draga mea, spuse domnul director tot mai plictisit, dacă ne mai ţii mult de vorbă, să ştii că pierdem trenul, nu mai ajungem la timp la gară". „Vezi, ai grijă, îi spuse doamna Letiţia domnului 5 Desideriu, să fiţi atenţi unde vă aşezaţi. Nu cumva să staţi lângă o fereastră defectă şi să vă tragă curentul"...
Când au ajuns la poartă, doamna Letiţia şi-a amintit c-a uitat să-i pună domnului director în buzunar o batistă curată. „Fug repede să-ţi aduc una din cele de mătase, se oferi ea. io Numai să le găsesc. Nu-mi amintesc acuma exact unde le-am pus" se agită ea. „Las’ că şi cea pe care o am îi destul de bună, spuse domnul director şi-i arătă batista, uitată cine ştie de când în buzunar, plină cu fărâmituri de tutun. Dacă m-am suflat o dată, ori de două ori în ea". „N-o să scoţi la doctor o batistă 15 murdară din buzunar, spuse doamna Letiţia. Ce impresie şi-ar mai face". Aşa că doamna Letiţia alergă să-i aducă o batistă curată, repede, ca o fetişcană. „Ia-ţi ceva pe tine, ai să răceşti aşa numai în capot", strigă în urma ei domnul director. Când se întoarse cu batista, domnul Desideriu îi spuse râzând: „Parcă 20 Lai trimite pe tăticu în peţit, atâta îl dichiseşti". „Nu mă învăţa tu pe mine ce şi cum să fac!" îl repezi doamna Letiţia. „Ei acuma, gata, duceţi-vă! spuse ea după ce îi mai inspectă o dată pe amândoi. Prea tare nu trebuie să vă grăbiţi. Aveţi mai bine de o jumătate de ceas până vine trenul. Unde mai pui că de 25 cele mai multe ori întârzie. Ii vreme berechet. Ai grijă, Desideriu, să n-o iei la goană, cum ai tu obiceiul, şi să-l oboseşti pe tăticu, îi dădu ea domnului Desideriu ultimele indicaţii. Să ştii că puiul fript l-am pus în geantă, învelit într-un şervet. Când umbli în ea, să nu le întorci pe toate cu fundul în sus. Şi să 30 nu veniţi cu el acasă nemâncat, să stricaţi banii pe la restaurante. Ca mâncarea de-acasă nu există alta mai bună". „Dacă ne-o fi cumva sete, spuse domnul Desideriu, om intra şi noi la «Dacia» să bem un şpriţ, ce zici, tăticule?", întrebă el. „Lasă tu şpriţurile, spuse doamna Letiţia furioasă. Tu nu vezi, că
CLIPA CEA REPEDE
135
taică-tu-i bolnav, tu crezi că de şpriţuri îi arde lui acuma?" Cei doi, tatăl şi fiul, îşi luară rămas bun, şi, în sfârşit plecară la gară.
Cum trenul întârzie mai bine de jumătate de oră, iar în sala de aşteptare era mai frig chiar decât pe peron, intrară în 5 biroul impiegatului de mişcare. Sobiţa mică, de tuci, se făcuse roşie de atâta foc, nu te puteai apropia de ea. Domnul director se grăbi să se dezbrace de palton. Răsuflă uşurat. Era greu şi-l dureau umerii din pricina lui. „N-ar fi schimbul meu, povesti Traian, impiegatul care îi era un fel de rudă mai îndepărtată, io Ar fi trebuit să intru în servici mâine la prânz. Numai că mâine îşi botează copilul o văruică de-a neveste-mi de la Temereşti. Fata mai mică a lui Filimon, dacă îl mai ţineţi minte, dom’ director, a murit el în război, la o lună după ce-a plecat. Am fost noi, eu şi cu el, de-o vârstă la şcoală, făcea el tot felul de 15 comicării pe la serbări, se prăpădea lumea de râs. Mira-m-aş să nu-1 ţineţi minte... M-am rugat de Ionaşcu să mă înlocuiască, dacă s-a întâmplat aşa. E ceva cheltuială, dar n-am ce face, trebuie să mă duc“. Cât impiegatul povesti cum e cu botezul, domnul director, — care se aşezase pe un scaun, aproa- 20 pe de sobă, să-şi scoată frigul din oase - aţipi. „Treziţi-vă, dom’ director, că vine trenul*, îl auzi el pe impiegat strigând cu vocea lui răguşită ca de femeie bătrână. în mare grabă îşi îmbrăcă paltonul şi-şi puse căciulă în cap. „De grăbit nu trebuie să vă grăbiţi aşa tare, spuse impiegatul, c-aveţi vreme. Ia apă şi stă 25 şapte minute aici, îi timp destul. Staţi să vă dau biletele, c-am uitat de ele".
Timpul se schimbase pe neaşteptate: ploaia, vântul şi lapoviţa încetaseră, un cer ca de lapte se boltea deasupra gării, deasupra trenului care se oprise pufăind supărat şi greoi; o m) ninsoare rară, la început, apoi din ce în ce mai deasă, începu să se aştearnă. Urcară în vagonul de-a treia. Din economie, dumnul director luase bilete la ultima clasă. La fereastră apăru
136
SORIN TITEL
chipul zâmbăreţ al impiegatului care îi făcu semn domnului Desideriu să coboare doar o clipită, că vrea să-i spună ceva. „Fiţi bun, se rugă el, dacă tot mergeţi la oraş şi aveţi ceva timp, luaţi-mi şi mie un clopot la vacă". „Cum să fie? Mai marc, 5 ori mai mic?" întrebă domnul Desideriu. „Aşa, potrivit, spuse impiegatul. Nici prea mare, dar nici mic de tot. Numai să aibă sunet frumos. îl ascultaţi şi dumneavoastră înainte de a-1 cumpăra, să vedeţi ce glas are. Ala pe care l-am avut l-a scăpat noră-mea pe ciment şi s-a crăpat la toartă. Sună dogit, nu-i io mai bun de nimica... Urcaţi-vă, îi spuse după aceea impiegatul domnului Desideriu, că de-acum îi dau drumul". „Ajungem cumva cu întârziere la Lugoj?" îl întrebă domnul Desideriu din uşa vagonului şi-şi scoase ceasul să vadă ce oră e. „Mai câştigă pe drum, n-aveţi grijă. Nu m-aş mira să 15 ajungeţi chiar la fix", spuse impiegatul, apoi ridică fanionul şi trenul, gemând din toate încheieturile, pufăind leneş, se puse în mişcare... „Mi-e tot timpul sete, spuse domnul director, de îndată ce fiu-su se întoarse în vagon. Ar fi fost bine să fi luat o sticluţă cu apă la noi, să avem pe drum"...
20 Domnul director aţipi din nou, în timp ce afară, dincolo de geamul aburit, ninsoarea se înteţi. O ninsoare molcomă, căreia nici nu-i păsa parcă de fuga bezmetică a trenului. Cu nasul lipit de geam, domnul Desideriu privea câmpul îngheţat; deasupra acestuia începea să se aştearnă stratul subţire şi 25 strălucitor al zăpezii... „Scoală-te, tată, spuse domnul Desideriu când trenul opri în gară la Lugoj. Dc-acuma am ajuns. Ţi-ai făcut somnul". Domnul director deschise ochii speriat, în primele momente nu-şi dădu seama unde se află. „Am avut un vis urât, îi spuse el domnului Desideriu, n-o să M) ne meargă bine azi, ai să vezi". Coborâră apoi pe peron şi, în timp ce se îndreptau spre ieşire, domnul director începu să-şi povestească visul: „Las’ că ţi l-oi spune altă dată, tot nu eşti atent", spuse el, văzând că fiu-su nu-1 ascultă. „Ba-s atent, spuse domnul Desideriu, spune-mi-1 dacă vrei. Te ascult". „Bine
CLIPA CEA REPEDE
E37
că ne-am luat ciorapi groşi de lână, spuse domnul director, schimbând vorba. Altfel ne îngheţau picioarele. La toate se gândeşte maică-ta asta. Zău că-i grozavă". Picioarele li se afundau în zăpada moale şi pufoasă; amândoi fură cuprinşi de o bucurie copilăroasă văzând fulgii mari care se aşterneau 5 leneşi deasupra gării şi a oraşului. „Numai că tu nu ţi-ai făcut pantofii", spuse domnul director şi arătă plin de reproş cu degetul spre pantofii domnului Desideriu pe care noroiul se uscase de multă vreme. Te-ai obişnuit să ţi-i fac cu, dar eu, uite, am îmbătrânit, de-acuma ar fi cam timpul să mi-i faci w tu mic, eu aşa cred", începu domnul director să-şi pisălogească fiul. Acesta mergea în faţa lui, rămăsese cu obiceiul ăsta să meargă puţin mai în faţă, de pe timpul când era copil, şi nu scotea o vorbă; de fapt nici nu era prea atent. „Of, Doamne, spuse el după un timp, nu mă mai bate atâta la cap!" „Trccem /5 pe la mătuşă-ta?" întrebă domnul director de îndată ce ieşiră din gară (în faţa lor se întindea strada care ducea spre centrul oraşului). „E prea devreme să mergem direct la doctor, îşi dădu cu părerea domnul Desideriu. Până la zece nu cred să deschidă cabinetul". N-avură mult de mers. Casa în dreptul căreia se 20 opriră părea a fi cufundată încă în somn. Văzând-o, domnul Desideriu avu o uşoară strângere de inimă: casa îmbătrânise odată cu stăpânii ei. In tot cazul se schimbase mult, cu totul altfel arăta pe timpul când era el copil! Sunară, dar de răspuns, nu răspunse nimeni, probabil soneria era stricată... Bătură la 25 fereastra dormitorului. La început se mişcă uşor perdeaua, apoi se auzi huruitul greoi al jaluzelelor şi faţa somnoroasă a unchiului Rubin apăru dincolo de geamul închis. Le dădu să înţeleagă prin semne că vine să le deschidă şi într-adevăr în scurt timp se auziră paşi grăbiţi, apoi zornăitul unui morman w de chei. Unchiul Rubin le încercă pe toate pe rând dar, din păcate, nici una nu se potrivi în broască. „Nu ştiu unde a pus Valeria cheia", răzbătu vocea lui supărată de dincolo de uşa încuiată. Apoi se auziră paşii, mai uşori, mai puţin apăsaţi,
138
SORIN TITEL
ai mătuşii Valeria. „Nu te mai chinui, c-am găsit-o, spuse ea. Tu ai pus-o în scrumiera de lângă noptieră. Ce să-ţi fac dacă nu mai ţii nimic minte... Pe toate le uită, nu-i zi să nu ne certăm din pricina asta, se plânse ea, în timp ce-i sărută cu 5 multă dragoste pe amândoi obrajii. Ştiu că v-a ţinut la poartă, îmi închipui c-aţi îngheţat de frig... Nu mai pot păstra curat ca altădată, mai spuse în timp ce ei se ştergeau pe picioare. Las’ că de-acuma v-aţi şters destul". Pătrunseră într-un hol în care se afla depozitată mai multă mobilă; cum jumătate io din casă era vândută, nu aveau unde-o ţine în altă parte. „Să aerisesc puţin, spuse mătuşa Valeria luând-o înaintea lor. Abia ne-am sculat şi n-am avut când." „Iarna asta, spuse la rândul său unchiul Rubin, am nimerit-o prost cu lemnele. Noroc că dormitorul e mic, altfel cred c-am fi îngheţat amândoi de 15 frig. Nu mi-i de mine, ci de mătuşă-ta, îi spuse el lui Desideriu. Ea îi tare friguroasă. îi obişnuită cu foc mare, să duduie soba. Cât am fost brigadier silvic a fost altceva, toată pădurea era a mea. Nu m-am uitat la lemne. Câte încăpeau în sobă, atâtea băgăm. Alte vremuri“. „Puteţi intra, strigă din cameră mătuşa 20 Valeria. Am făcut şi puţină ordine, să nu ne găsiţi cu paturile desfăcute".
Toate erau schimbate, nimic nu mai era ca altădată. în dormitorul în care intrară, lipsea în primul rând goblenul de deasupra patului - prinţi şi prinţese cu peruci albe, 25 plimbându-se printr-o grădină încărcată de trandafiri. „Te uiţi, Desideriu, după goblen, nu-i aşa? întrebă mătuşa Valeria şi ochii i se umplură de lacrimi, îi deveniră apoşi. El m-a făcut să-l dau, îi spuse ea arătând spre unchiul Rubin. Nu mi-a fost uşor“. Se pregăti să povestească, de-a fir-a-păr, cum s-a 30 întâmplat o asemenea nenorocire. „Lasă tu poveştile, îi spuse însă unchiul Rubin. Le spui mai târziu dacă vrei, c-avem timp. Acum pregăteşte ceva de mâncare, c-or fi rupţi de foame... Dimineaţa când mă trezesc să iau medicamentele numai bine aprind focul, începu să povestească unchiul Rubin. Ea doarme
CLIPA CEA REPEDE
139
neîntoarsă - şi arătă spre nevastă-sa - nici nu mă aude... Şi ce scandal am putut avea până am convins-o să dărâmăm teracota şi să ne luăm în locul ei o dobiţă. Cu lemnele pe care le am, cu altă sobă am fi îngheţat de frig"... „Şi voi cu ce treburi aţi venit la oraş?“ întrebă mătuşa Valeria în timp ce pe o tavă, 5 frumos aranjată, le aduse un dejun încropit în grabă. Domnul Desideriu nu putu să nu se bucure văzând cât de frumos era aranjată tava, văzând, de asemenea, că furculiţele de argint mai existau încă, precum şi frumoasele ceşti de cafea, pe care le ştia atât de bine de pe timpul când era un băieţaş, şi când w toate în casă arătau cu totul altfel. „Aşezaţi-vă la măsuţă, spuse mătuşa Valeria, şi vă rog să vă serviţi. Mare lucru nu-i, ce s-a putut găsi". „Şi cu ce treabă ziceţi c-aţi venit?“ întrebă unchiul Rubin. „Vrem să mergem la Perian, la cabinet, spuse domnul Desideriu. Să-l pună pe tăticu la oglindă. Să vedem dacă nu /5 are cumva ceva la plămâni". „Aşa am auzit şi noi c-ar fi doctor bun, spuse mătuşa Valeria. Nu ştiu dacă o fi chiar aşa, ori îi numai reclama de el". „Bani daţi de pomană, spuse supărat domnul director. Aşa se întâmplă când ai prea mulţi şi nu mai ai ce face cu ei: îi arunci pe fereastră". „Las’că nu-i chiar 20 aşa, spuse mătuşa Valeria. Omul e bine să-şi vadă din timp de sănătate. Noi nu ne ducem în fiecare vară la Herculane, la băi? Şi-ţi închipui că nu ne costă? Mai ales Rubin, aşa-i de cheltuitor, nici nu vă spun!... Dar n-avem de ales. Lui îi face bine la picior şi pe mine nu mă mai dor mâinile de când merg, 25 am mai scăpat de dureri. Uitaţi-vă la ele, să vă daţi seama cum s-au putut deforma, uitaţi-vă ce noduri s-au făcut. Mă trezeam noaptea şi până se făcea lumină afară, nu mai închideam ochii de durere... Mâncaţi, spuse mătuşa Valeria, abia dacă v-aţi atins de mâncare". „Am uitat să vă servesc cu un pahar de M) ţuică", spuse unchiul Rubin. „Nici nu obişnuim aşa de dimineaţă", spuse Desideriu. „Nu-i nimic, spuse unchiul Rubin, atunci om gusta-o când vă întoarceţi". „Ne ducem drept la gară, spuse domnul director, nu cred să mai avem
140
SORIN XITEL
timp să trecem pe la voi. Vrem să plecăm cu trenul de două, dacă l-om prinde, să ajungem de cu ziuă acasă, nu-mi place să orbecăi esc pe întuneric". „Asta nu se poate, să plecaţi nemâncaţi, nici să nu vă gândiţi că vă las", spuse mătuşa 5 Valeria. Aşa, în grabă, ce s-o găsi. Nu facem nu ştiu ce pregătiri speciale". „A avut grijă Letiţia să ne pună ceva în geantă, s-avem pe drum, spuse domnul director. Aşa că n-om rămâne flămânzi". „Suntem curioşi să aflăm, spuse unchiul Rubin, ce-a zis doctorul. Măcar să treceţi să ne spuneţi şi nouă"... io Cu o măturică mătuşa Valeria aduna firimiturile de pe masă. Toate se învechiseră, într-adevăr, numai baticul ei roz, din voal transparent, nu se decolorase cu trecerea timpului! Chipul i se zbârcise, îmbătrânind, dar rozul iui se păstrase tot atât de strălucitor! Asemeni unui steag, pe care cu vitejie îl purtase 15 neîntinat, străbătând cu el timpul cel plin de necruţare, fără să-i pese cât de repede trece clipa, cât de neîndurători se scurg anii şi se apropie de sfârşit...
Era un obicei vechi: ori de câte ori veneau la oraş treceau pe la unchiul Rubin şi pe la mătuşa Valeria; lăsau bagajele, 20 se spălau pe mâini, într-un cuvânt, făceau un scurt popas, înainte de a pleca după cumpărături. Copil fiind, domnul Desideriu se bucura teribil de aceste vizite matinale: vara se aşezau cu toţii pe verandă (pretutindeni în jur, ghivece cu flori, cactuşi ţepoşi, crengi agăţătoare de asparagos), perdelele erau 2> trase ca să ţină răcoare - nişte perdele nou-nouţe, bine apretate, în cele mai vesele culori - iar mătuşa Valeria îi servea cu dulceaţă de zmeură. Grădina strălucea proaspătă în lumina orbitoare a soarelui. „Ce aer curat, spunea unchiul Rubin, a spălat Dumnezeu lumea", şi prin uşa deschisă pătrundea M) mirosul răcoros al crinilor care abia înfloriseră! Din ce pricină dimineţile acelea au rămas pentru domnul Desideriu unice, fără seamăn pe lume, de ce se bucura deci într-o asemenea măsură, privind gardul proaspăt vopsit (micul gard din şipci
CLIPA CEA REPEDE
141
bine geluite care despărţea grădina de curtea acoperită cu un pietriş foarte fin), aleea (de o parte şi de alta a ei puteau fi văzute tufele de zmeură sau cele de agrişe), perdelele înflorate în care se oprea lumina soarelui, şerveţelele bine apretate de pe masă, sau chiar baticul, roz bonbon, cu care îşi lega 5 întotdeauna părul mătuşa Valeria... Apoi intrau cu toţii în casă, în sufragerie ori în dormitor, mătuşa Valeria era nerăbdătoare să le arate vreun obiect de curând cumpărat, o achiziţie proaspăt făcută. Toate cele din jur străluceau de curăţenie, păreau cu o clipă înainte spălate, frecate bine cu periuţa. Peste \o tot, pe mese, pe noptiere, pe bufete, erau aşezate vaze micuţe, scrumiere, coşuleţe din porţelan pline de graţie. Ce să mai vorbim despre goblcnclc de pe pereţi, pe teme religioase sau, dimpotrivă, profane (uneori chiar uşor lascive): cadâne stând întinse leneşe pe perne moi şi odihnitoare, doamne cu peruci /5 înalte şi cu decolteuri uriaşe, ţigănci cu ochi otrăviţi de dorinţă şi cu fuste în cele mai ţipătoare culori. Parchetul era atât de alunecos, încât trebuia să fii tot timpul atent nu cumva să aluneci şi să cazi! Străluceau gemuleţele vitrinelor, străluceau oglinzile! „Ce părere ai?“ întreba mătuşa Valeria scoţând din 20 vitrină o frumoasă statuetă, ori o scrumieră minusculă de cristal, splendid şlefuită. „Pe asta nu ţi-o ştiu", spunea doamna Petiţia. „N-aveai de unde s-o ştii, îi răspundea mătuşa Valeria.
Am cumpărat-o chiar săptămâna trecută de la Blomfield. La început mi-a cerut enorm, dar nici eu nu m-am lăsat. Mi-e 2î şi ruşine să vă spun cât am dat pe ea! Am luat-o aproape pe gratis". „Uite aşa risipeşte ea banii, începea să se plângă unchiul Rubin. Tot adună, nu se mai satură, mi-a umplut casa cu nimicuri". „Nu-i nici un păcat să-ţi placă ce-i frumos! Nu-i aşa, Desideriu? îl întreba ea şi ochii ei, de un albastru deschis w îl priveau cu seninătate. Tu mă înţelegi. Noi amândoi ştim preţui ce-i frumos..." Inima îi zvâcnea de emoţie: mătuşa Valeria avea perfectă dreptate: îi plăceau într-adevăr şi lui lucrurile frumoase, şi intra în casa ei cu evlavia cu care intră
142
SORIN TITEL
credincioşii într-o biserică. „Cât pe-aci să mă hotărăsc să cumpăr şi un cleşte, povestea în continuare mătuşa Valeria. Un cleşte micuţ, pentru spart nucile, foarte delicat, o plăcere numai să te uiţi la el; mi-a mai rămas inima la o garnitură de 5 argint, dar din păcate nu era completă, lipseau două piese, o lucrătură în filigran, extraordinară. Aş fi luat-o eu, nu m-aş fi uitat la bani, chiar aşa necompletă, până la urmă o scoteam, sunt sigură, destul de ieftin, dar crezi că aş fi avut linişte cu el! spunea, arătând mânioasă spre unchiul Rubin. „Luaţi-le, io doamnă, şi pe astea, m-a rugat Blomfield, cu o aşa ocazie nu vă mai întâlniţi! Gândiţi-vă lucrătura numai cât face!“ Ochii, atât de albaştri, ai mătuşii Valeria se măreau peste fire, vrăjiţi parcă de imaginea acelor linguriţe de argint, a cleştelui minuscul şi atât de delicat pentru spart nucile; o încântare 15 naivă, dar şi o dorinţă arzătoare se puteau citi deopotrivă în privirile ei cuprinse de o dulce ameţeală! „Ocazii din astea mai apar ele, spunea cu multă blândeţe unchiul Rubin, fii tu fără grijă. Să am eu atâţia bani în buzunar, câte au fost ele până acuma şi cât or să mai fie de-acum înainte. ...Dacă m-aş lua 20 după ea, se plângea unchiul Rubin, am ajunge la sapă de lemn**. Mătuşa Valeria le făcea un semn pe ascuns: nu ascultaţi la ce spune, lăsaţi-1 să trăncănească; să zică ce vrea! „Nu ştiu dacă aţi văzut voi goblenul din dormitor, de deasupra dulăpiorului, spunea ea întrerupând văicărelile plicticoase, 25 după părerea ei, ale unchiului. Nu-i mai mare decât o palmă, dar aşa o lucrătură fină, o minunăţie, mă întreb ce ochi or fi fost ăia care l-au cusut?!*4
Cam în vremea în care domnul Desideriu intră în adolescenţă, casa mătuşii Valeria cunoscu, ca să spunem aşa, perioada M) ei de apogeu: odăile fură înţesate cu obiecte de valoare, era aproape imposibil să te poţi mişca din pricina lor, să faci un singur pas fără să rişti să le spargi. Perioadă în care toate lucrurile din casă primiră, de asemenea, o strălucire atât de intensă, de orbitoare, încât te dureau ochii numai uitându-tc
CLIPA CEA REPEDE
143
la ele! Nu cred să fi existat undeva în lume un parchet mai strălucitor, sau vreun geam de vitrină să fi răspândit vreodată în jurul lui asemenea sclipiri! Atâtea vase de cristal pe o singură masă, atâtea goblene. (Chrişti şi cadâne, de-a valma, fără deosebire de sex sau religie) pe un singur perete! Cuprinsă de 5 delir, mătuşa Valeria îşi pierdu până la urmă capul! îşi dădea, într-un fel, seama de tentativa ei absurdă - nu poţi să aduni toate obiectele frumoase de pe lume! - şi totuşi era incapabilă să reziste ori de câte ori privirea îi cădea pe câte un lucru demn cât de cât de un minimum de interes estetic. Spiritul selectiv io i se toci însă şi ochiul încetă să mai discearnă ceea ce era într-adevăr frumos, de ceea ce doar imita, mima frumuseţea. Aşa că apărură în casă, pe lângă atâtea lucruri care meritau într-adevăr toată atenţia, şi altele ce te uimeau de-a dreptul prin inutilitatea şi absurditatea lor, de o jenantă şi întristătoare is urâţenie. Pe nesimţite cantitatea se substitui calităţii, fără ca ea să observe acest lucru. Pictura de gang, vasele de sticlă ordinară (încărcate de cele mai absurde ornamente: sirene planturoase, cariatide cu sâni imenşi etc., etc.), piticii din ghips colorat sufocară şi umbriră, prin prezenţa lor vulgară şi 20 agresivă, frumoasele obiecte care li se aflau în vecinătate. Cumpăra de-acuma totul (vânduse casa de la ţară a părinţilor, aşa că de bani nu ducea pentru moment lipsă), încât odăile se transformară pe nesimţite într-un fel de muzeu absurd, într-un opulent şi supraîncărcat magazin de „consignaţie", 25 burduşit până la refuz. „Acuş n-o să mai încăpem înăuntru", spunea unchiul Rubin cuprins de o îngrijorare sinceră. Opreşte-te, draga mea, nu ştiu, unde ai să ajungi". Era însă prea mare ameţeala şi delirul. Şi cine ştie când s-ar fi oprit, într-adevăr, dacă nu i-ar fi venit în ajutor o altă latură a m) caracterului ei. Reuşi să se salveze singură, fără ajutorul nimănui. Perioada de opulenţă greoaie fu, nu peste mult timp, depăşită. Să ne aducem aminte că mătuşa Valeria iubea din tot sufletul ordinea şi curăţenia: fiecare lucru era obligat să
144
SORIN TITEL
aibă un loc al lui, bine ştiut şi ales cu mare grijă. Cum ai putea, însă să te descurci în haosul de obiecte care te înconjoară?! Nu-ţi rămâne decât să le aşezi unele peste altele, de-a valma, altceva nu era de făcut! Aşa că pasiunea pentru ordine şi 5 curăţenie fu aproape mai puternică decât dragostea pentru frumos. Se văzu deci obligată să facă o selecţie dintre cele mai severe. Obiectele care meritau să fie păstrate fură separate de cele ce erau de prisos, lipsite de valoare, într-un cuvânt - cele de care te puteai dispensa fără să pierzi mare lucru. Dădu io dovadă, în reducţia pe care o făcu, de un bun-gust desăvârşit. Trebuie să spunem neapărat acest lucru, pentru ca nu cumva să aruncăm asupra mătuşii Valeria o lumină falsă şi nepotrivită. Piticii de ghips, vasele de sticlă proastă, colorate în verde sau galben, ţigăncile cu sâni opulenţi şi cu o floare 15 roşie în părul negru ca noaptea fură vândute şi încă la un preţ mai mult decât acceptabil (prostul-gust bucurându-se de multă trecere printre locuitorii oraşului, aceştia fiind oricând dispuşi să achiziţioneze cu mai multă plăcere o ţigancă dintre cele focoase, în locul unui goblen lucrat cu migală în culori palide, 20 de o lăudabilă discreţie, reprezentând, de pildă, o scenă de la curtea regelui Ludovic al XVl-lea!). Femeie simplă, fără prea multă şcoală, mătuşa Valeria avea, însă, ceea ce se cheamă gust. Intuiţiile ei artistice - exceptând perioada de delir, amintită mai sus, când şi-a pierdut, într-adcvăr, capul - erau sigure şi 25 în afara oricăror dubii. Simţea frumosul prin toţi porii şi nu greşea aproape niciodată atunci când trebuia să distingă un lucru frumos de altul urât...
Casa îşi recâştigă vechea splendoare. Intrai în sufragerie şi era imposibil să nu te bucuri văzând în jurul tău atâtea ;m) obiecte plăcute, aşezate cu pricepere, în aşa fel ca valoarea lor să iasă de la început în evidenţă. Fusese folosită o „sită“ deasă, fiind păstrate, într-adevEr, cele mai fine porţelanuri, cristalele cele mai de preţ. De pe perete te privea fie un Christ îngândurat, fie o odaliscă somnoroasă sau o ducesă cu obrajii
CLIPA CEA REPEDE
145
roşii şi cu o înaltă coafură rococo. De fapt, mătuşa Valeria se dădea în vânt, în primul rând, după tot ceea ce e graţios şi delicat; obiectele greoaie şi încărcate nu prea aveau la ea căutare. îi plăceau lucrurile fine şi cât mai simple. Prefera, de pildă, porţelanul chinezesc lucrat cu migală, cu peisaje 5 minuscule, care trebuiau privite de aproape ca să poţi vedea într-adevăr ce reprezintă, celui austriac, greoi şi mult prea încărcat pentru gustul ei. Numai în dormitor putea fi admirată o cană uriaşă şi borţoasă din porţelan - bogat ornamentată cu flori şi papagali - şi un lavoar aşijderea, în care nu se spăla, io bineînţeles, nimeni, fiind puse acolo doar de decor, să fie admirate, să-ţi bucuri ochii uitându-te la ele; aşezate chiar lângă pat, încât de cum se făcea ziuă, de cum deschidea ochii mătuşa Valeria putea să le privească în voie. E adevărat că lavoarul avea o mică crăpătură, numai de ea ştiută, pe care nu aveai /5 cum s-o observi dacă nu ţi se atrăgea atenţia, iar florile de pe vas erau, chiar lângă mâner, puţin şterse; altfel însă întreaga garnitură arăta ca nouă; proprietarul fusese, se pare, contele Telelei în persoană; într-un cuvânt, un lucru deosebit de valoros! în ceea ce priveşte toate aceste obiecte, singura ei grijă 20 era să le ferească de unchiul Rubin, fiinţă îngrozitor de greoaie, care adesea se împiedica în covoare, atingea cu mâna, din greşeală, o vază de flori, răsturnând-o - cât pe-aci să se spargă! -sau umbla prin sufragerie tropăind atât de tare din picioare, încât oricând exista pericolul ca obiectele din vitrină - care 25 zdrăngăneau în fel şi chip - să se facă ţăndări! „Umblă mai cu grijă, îl certa ea. Fii şi tu atent! Uită-te pe unde calci". Unchiul Rubin mormăia ceva cu totul nedesluşit, în realitate era nemulţumit la culme. Toate aceste obiecte preţioase îi limitau teribil libertatea de mişcare, trebuia să umble, în 30 propria lui casă, de parcă s-ar fi aflat într-o biserică; adesea se trezea chiar că vorbeşte în şoaptă. Or, toate astea erau de nesuportat! Se alcătuise un fel de „regulament", care trebuia respectat cu sfinţenie şi de la care, în ciuda enervării sale, nu
146
SORIN TITEL
îndrăznea să se abată. E adevărat că, uneori, îi venea să facă harcea-parcea severele instrucţiuni; greu rezistă tentativei de a da năvală în casă cu bocancii încărcaţi cu glod; tare i-ar fi plăcut să păşească zdravăn cu ei, mânjind cu noroiul din 5 grădină covoarele cele mătăsoase şi moi, peste care nu avea voie să calce altfel decât numai în pantofi de casă; niciodată, însă, nu îndrăzni să-şi ducă la îndeplinire un asemenea gând. Intr-un acces, firesc, de disperare, probabil că mătuşa Valeria l-ar fi strâns de gât, strangulându-1 cu propriile ei io mâini... Aşa însă, totul strălucea de curăţenie, casa îşi dezvăluia cu mândrie întreaga ei splendoare şi domnul Desideriu - ori de câte ori venea în vizită cu părinţii - era cuprins de emoţie şi de o neţărmurită fericire, trecându-i pragul. Prin mătuşa Valeria, prin casa ei, operă aproape desăvârşită, înţelese că /5 într-adevăr frumuseţea există, îi fu dat să-i descopere splendoarea şi să se bucure de ea... Toată viaţa scrise poezii tandre şi pline de gingăşie (nu le arătă nimănui niciodată, valoarea lor artistică nu fu, prin urmare, verificată în nici un fel). Versuri transcrise cu cerneală vişinie într-un caiet îmbrăcat 20 în mătase neagră şi în care era vorba, întotdeauna, despre unul şi acelaşi lucru: despre frumoasele obiecte adunate în casa mătuşii Valeria! De unde şi caracterul oarecum parnasian (domnul Desideriu habar n-avea bineînţeles, de existenţa unui astfel de curent literar!) al versurilor cu pricina: se vorbea în 25 ele de porţelanuri cu străluciri mate şi domoale, catifelate şi dulci, de cristaluri cu reflexe reci şi cristaline ca ale apelor limpezi de munte, de mătăsuri fine şi covoare moi, peste toate planând silueta măreaţă a casei atât de dragă lui odinioară... Din versurile lui nu lipseau nici dulceţurile ori şerbeturile 30 parfumate şi frumos colorate. Ştia, însă, cât de legate erau chiar şi aceste versuri - mai puţin reuşite, e adevărat, cu rime care şchiopătau din când în când (se chinuise o zi întreagă să găsească o rimă la cuvântul „coacăze", înlocuindu-1 până la urmă cu un altul, mai uşor de rimat, cu jucăuşul cuvânt
CLIPA CEA REPEDE
147
„agrişe") - de casa mătuşii Valeria, aşa cum arăta ea în copilăria lui. Pentru că strălucirea şi frumuseţea îşi dădeau mâna cu bunăstarea, nici nu se putea altfel! Cămara - era destul să-i deschizi uşa şi să-ţi arunci o privire - era burduşită cu borcane cu dulceaţă de zmeură, cireşe amare, caise, agrişe, struguri 5 coacăze (de unde şi necazurile legate de rimă), nuci etc., etc., pe rafturi abia încăpeau sticlele cu sirop, fără să mai amintim pe cele de şerbet, ori de jeleu, sau minunatul caş de gutui, păstrat într-un castron pe o măsuţă micuţă de marmură.
Orice apogeu este urmat, însă, de o perioadă de declin, io Schimbările ce apărură la început fură atât de lipsite de importanţă, încât, dacă n-ar fi fost domnul Desideriu (care în acei ani tocmai intra în adolescenţă), ele ar fi trecut, probabil, neobservate.
O casă poate să decadă, la fel ca un imperiu, şi domnul 15 Desideriu şi-ar fi putut spune şi el faimoasele cuvinte: „Sic transit gloria mundi", cu condiţia să fi ştiut un pic de latină şi mai multă istorie. Chiar şi aşa - celebra reflecţie cu privire la zădărnicia gloriei îi era întru totul necunoscută — ceea ce simţea el semăna destul de bine cu amărăciunea celui ce 20 scornise melancolica meditaţie.
Totul începu într-o zi ca oricare alta. Cu ocazia unei vizite. Aştepta ca de obicei în faţa uşii să vină unchiul Rubin să le deschidă. în fiecare an, de cum venea primăvara şi se putea ieşi afară „în talie", unchiul Rubin vopsea poarta. Găseau de 25 obicei o hârtie prinsă în mânerul de la clanţă pe care unchiul scria întotdeauna, cu un creion roşu, cu vârful tocit: „Proaspăt vopsit". De data asta însă, hârtia lipsea. Culoarea veche, pe alocuri murdară a porţii îl făcu pe domnul Desideriu să-l întrebe pe unchiul Rubin, care era pricina întârzierii. „Anul 30 ăsta nici n-o mai vopsesc, i se spuse, spre marea lui uimire.
O las aşa cum îi acum. Anul trecut, povesti el, mătuşă-ta n-a avut răbdare să se încălzească timpul. O zi întreagă, pe burniţă, am stat şi-am migălit la ea - când mă apuc de un lucru îmi
148
SORIN TITEL
place să-l fac ca lumea, să nu-1 fuşăresc - şi mă credeţi că mi-a căşunat în spate. Am umblat încârnit, nu ştiu cât timp n-am putut să mă îndrept. Şi uite aşa, m-am hotărât s-o las în plata Domnului. Poate să zică Valeria ce-o vrea! îmi bag degetele 5 în urechi şi mă fac că n-aud. Dacă te iei după ea nu mai termini cu lucrul".
Să fi fost acesta - uşa lăsată nevopsită, decolorată de ploi -primul semn de delăsare? Sau poate pantofii murdari, aruncaţi sub scaunul pe care mătuşa Valeria ţinea găleata cu apă io (acoperită întotdeauna cu un şervet alb, bine întins şi umflat numai într-o parte de mânerul polonicului), o pereche de pantofi vechi şi scâlciaţi al căror loc, bine fixat, era, desigur, în debara? Sau ceaşca de cafea rămasă nespălată pe masa de bucătărie?? Cu timpul apărură şi alte semne la fel de conclu-15 dente şi ele: cum ar fi ştergătoarea din faţa intrării, făcută praf, halatul aruncat neglijent pe pat, o anumită dezordine din camera de baie (hârtia de la w.c., tăiată cu multă grijă în pătrăţele egale, fusese înlocuită cu hârtie ordinară de ziar), începea casa să semene (după cum i se părea domnului 20 Desideriu, la urma urmei un băieţandru care nici nu înţelegea prea bine ce înseamnă cuvântul „decădere" sau „declin") cu un aparat al cărui mecanism perfect dădea semne de oboseală, precum şi cu atâtea şi atâtea organisme vii ce-şi pierd din vigoare pe măsură ce îmbătrânesc?
25 Toate aceste transformări îşi aveau punctul de plecare în vechiul conflict dintre mătuşa Valeria (partizană a frumuseţii şi a strălucirii) şi unchiul Rubin (fiinţă practică, cu picioarele pe pământ), conflict care se accentua pe măsură ce anii treceau; balanţa, din nefericire, se înclina tot mai mult în favoarea :îo acestuia din urmă. Timpul îi dădea câştig de cauză, spiritul său practic începea să-şi pună amprenta asupra casei. Şi mult mai târziu, când în fundul ogrăzii apărură scârboasele coteţe pentru găini, putu să se considere învingător. Utilitarismul cel mai grosolan câştigă prin urmare partida, în dauna
CLIPA CEA REPEDE
149
frumosului, susţinut cu atâta ardoare de mătuşa Valeria. Căci, în vecinătatea unor coteţe, frumuseţea îşi găseşte loc cu greu. Când unui copilandru i se pare că vede frumuseţea cu propriii lui ochi, imposibil să-i ştergi din minte imaginea ei! Orice atac împotriva acesteia se transforma într-o lovitură dureroasă, greu 5 de suportat! De unde să ştie un băieţandru că nimic nu poate fi păstrat pentru veşnicie, declinul fiind înscris chiar în legile firii? Cum să-l faci pe un copil să mediteze asupra unor astfel de lucruri, mai ales când înclinaţiile lui reflexive sunt şi aşa destul de reduse? In tot cazul, casa mătuşii Valeria se schimba io de la o vizită la alta, iar domnul Desideriu suferea din pricina asta.
Am fi totuşi nedrepţi şi am greşi profund, punând doar pe seama unchiului Rubin aşa-zisa înfrângere pe care o cunoscu mătuşa Valeria. Atâtea obiecte frumoase adunate la /5 un loc treziseră în pieptul nevârstnic al domnului Desideriu, aşa cum am mai spus, o admiraţie dintre cele mai puternice, dar nu-1 orbiră într-o asemenea măsură încât să nu observe complexitatea motivelor ce au contribuit la apariţia acelor modificări care, încetul cu încetul, schimbară atât de mult 20 aspectul casei, o făcură de nerecunoscut. Sămânţa răului trebuia căutată nu numai în afară. Căci dacă apetitul estetic al mătuşii nu scăzu defel odată cu trecerea anilor, ba am putea chiar spune că într-un fel se accentuă declanşând cele mai teribile obsesii (nu dormea nopţile, avea insomnii, ori de câte 25 ori vedea câte un obiect frumos), scăzu, în schimb, energia necesară pentru ducerea la bun sfârşit a unor acţiuni legate de impresionantul ei cult pentru frumos. Nu-i destul să doreşti un lucru, trebuie să şi lupţi pentru cucerirea lui; or, tocmai această putere de luptă se micşoră cu trecerea anilor. Ii fu dat, m) aşadar, mătuşii Valeria să vadă cum frumuseţea îi alunecă printre degete, iar ei îi lipseşte energia şi forţa de a o reţine.
Aşa că o frumoasă tabacheră de email rămase necumpărată (suma era derizorie!), precum şi un splendid sfeşnic de argint
150
SORIN TITEL
aurit nu mai fu smuls din „ghearele" domnului Blomfield pe un preţ de nimic, o scrumieră de cristal de Boemia fu şi ea altcuiva vândută! Cunoscu, în schimb, strania şi bolnăvicioasa plăcere a renunţării: ajunse să se bucure auzind că o vază de 5 cristal a fost cumpărată „aproape pe gratis", ori că s-au vândut douăsprezece linguriţe de argint la un preţ convenabil... Am greşi, desigur, închipuindu-ne că mătuşa Valeria nu şi-ar fi dorit din tot sufletul aceste obiecte splendide. Spre mirarea ei însă, o cuprindea o ciudată apatie atunci când ar fi trebuit io „să ia taurul de coarne". Oboseala se accentua tot mai mult, blocând şi anihilând orice încercare de a acţiona. Auzind că s-a vândut un obiect de valoare, i se întâmpla să spună, ea, care, altfel fusese atât de strângătoare: „Lasă să-l ia una mai tânără, să aibă timp să se bucure de el“... începuse, de fapt, 15 să-i fie frică (altfel, cum am putea explica aşa-zisa ei nepăsare?) că nu mai e timp: un lucru odată cumpărat, vremea trece şi nu mai ai când să te bucuri în tihnă de el... îşi făcuse obiceiul ca, în după-amiezile lungi de vară, (când unchiul Rubin sforăia în şezlongul din curte, încât nu avea cum s-o vadă) să se 20 furişeze în sufrageria înţesată cu cristaluri şi porţelanuri fine. Se aşeza pe un taburet în mijlocul încăperii şi începea să se uite, pe rând, la fiecare. îşi amintea foarte exact ziua şi împrejurările în care le-a cumpărat, se gândea la energia consumată ca să le smulgă din mâinile hrăpăreţe ale proprietarilor de 25 certurile iscate pentru fiecare obiect în parte. „Pe lumea ailaltă tot nu poţi să le iei cu tine. Odată va trebui să te desparţi de ele", îi spunea adesea unchiul Rubin fără s-o menajeze. Ea ştia însă că ceea ce va fi atunci, la sfârşit, nu va semăna nici intr-un caz cu o despărţire!
30 Să ne întoarcem, însă, la schimbările care au survenit de-a lungul anilor: la început destul de mărunte, încât dacă n-ar fi fost ochiul vigilent al domnului Desideriu ele ar fi trecut, aşa cum am mai spus, neobservate; apoi odată cu trecerea timpului, din ce în ce mai dese şi mai importante. Grădina
CLIPA CEA REPEDE
151
(se afla în spatele casei şi era împrejmuită de un zid înalt de cărămidă) nu fu nici ea scutită. Prima jumătate era rezervată zarzavatului (morcovi, salată şi ceapă verde, roşii şi fasole), iar în cealaltă jumătate mătuşa Valeria îşi cultiva florile: toate soiurile, nu numai trandafiri — de la crinii turceşti până la s veselele tufănele sau lăcrămioarele ale căror flori, albe şi delicate, umpleau aerul de o dulce mireasmă. Grădina de flori fu, însă, la un moment dat, micşorată, redusă aproape la jumătate: crinii turceşti, cu florile de un galben întunecat, dispărură, iar în locul lor fură plantate câteva tufe de io crizanteme, nu prea multe, care înfloreau toamna târziu. De asemenea se împuţinară soiurile de trandafiri şi celor rămaşi începu să le meargă din ce în ce mai prost... „Floarea e un lucru gingaş, spunea unchiul Rubin, în timp ce cu o foarfecă îi tăia doamnei Veturia nişte trandafiri galbeni - („Păcat de /5 ei, spunea domnul director, au să se ofilească până ajungem acasă.“) - trebuie să umbli după ea tot timpul, cere s-o îngrijeşti. Valeria înainte vreme mă trimitea cel puţin de două sau trei ori pe zi în grădină, să-i aduc crini ori trandafiri, să şi-i pună în vază. «Stau goale, zicea, şi grădina-i plină cu flori, 20 spune şi tu dacă nu-i păcat». Nu ştiu ce-o fi cu ea, dar a uitat parcă de ele. Nici nu se mai uită la flori“. „Nu-i adevărat, îl contrazisese mătuşa Valeria. Ce poate fi mai frumos pe lumea asta decât o floare. Luminează casa!...“ Spusese însă adevărul, rar se întâmpla să-l mai pună să-i aducă flori din grădină. Doar 25 atunci când acestea se ofileau în vaze şi începeau să răspândească în jur un miros urât, de putreziciune, îşi amintea de ele. Le arunca pe cele ofilite în găleata de gunoi, spăla bine vaza până când se pierdea mirosul neplăcut al florilor veştede şi-l ruga, în sfârşit, să-i aducă alţi trandafiri, ori crini proaspăt m) culeşi... Uşorul dezinteres faţă de florile din grădină se afla -ne referim, bineînţeles, la mătuşa Valeria - în strânsă legătură cu o tot mai accentuată oboseală. Se apuca dis-de-dimineaţă să facă „mare curăţenie", strângea covoarele, deschidea
152
SORIN TITEL
ferestrele, iar când curăţenia era în toi, o cuprindea, brusc, o asemenea sfârşeală, încât simţea că nu mai are chef de nimic, şi tare s-ar fi dus să tragă un pui de somn în dormitorul cu obloanele trase. Unde era intransigenţa ei de odinioară, 5 fanatismul cu care lupta împotriva prafului, a muştelor, plăcerea cu care lustruia ferestrele şi parchetul?!... Setea ei de frumos era direct proporţională cu marea ei pedanterie, cu neostoita ei hărnicie. Cât de bucuroasă era, de pildă, seara când, frântă de oboseală trecea în revistă munca de peste zi, io contemplându-şi casa care lucea, „ca un pahar“, de curăţenie! Prin urmare nu numai de oboseală era acum vorba, ci şi de o anumită nepăsare: praful de pe noptieră o lăsa indiferentă, muştele care bâzâiau în voie în sufragerie, aşezându-se pe cristaluri, n-o mai enervau ca odinioară, când, înarmată cu 15 un prosop de bucătărie (ajutată şi de unchiul Rubin), pornea la atac împotriva lor! Tot mai greu începu să i se pară să scoată covoarele afară şi să le bată (mai ales că unchiul Rubin refuza categoric să mai facă munca asta). Deasupra frumoaselor persiane (se afunda piciorul în ele când călcâi) fură aşezate 20 nişte carpete oribile - „Mi-e mult mai uşor să le scutur“, se scuzase ea. Ele fură întinse, de-a curmezişul, nu numai în dormitor, ci chiar şi în sufragerie, unde se umbla în general mult mai puţin. Apoi una din camere (i se spunea „camera de oaspeţi" - uneori, când pierdeau trenul seara, rămâneau 25 să doarmă acolo, în încăperea în care mirosea a mere, a gutui şi a cearşafuri bine apretate) fu închiriată unui ofiţer („curvar şi beţiv", spuse, în şoaptă, mătuşa Valeria, nu cumva să fie auzită de noul chiriaş). Din momentul în care îi trecu pragul, grija ofiţerului fu în permanenţă una singură: să urâţească 30 aspectul casei. Perdelele din ferestre fură înlocuite (ca să nu se vadă în stradă, spusese zâmbind cu subînţeles „chiriaşul" -de parcă n-ar fi putut fi trase jaluzelele pentru asta!) cu hârtie albastră de împachetat cărţile, iar holul de la intrare fu şi el transformat într-un fel de bucătărie improvizată (găteau în
CLIPA CEA REPEDE
153
ea, pe rând, tot felul de fetişcane, cam prea dezvoltate pentru vârsta lor, cu sâni opulenţi şi cu fundul mare, ofiţerului plăcându-i, după propria lui expresie, „muierile babane"). Era ca şi cum cineva ar fi venit şi ar fi smuls cu forţa - cel puţin aşa i se păru liceanului, adică domnului Desideriu - o mână s ori un picior dintr-un trup până atunci sănătos şi întreg, schilodindu-1 pe neaşteptate! Ciopârţită în acest fel, casa semăna din ce în ce mai puţin cu cea de altădată. Cum ofiţerul avea şi un câine (bătrân, chior de un ochi, o adevărată epavă), curtea (să ne amintim pietrişul ei alb la care nu se renunţase io încă) se umplu chiar din primele zile cu căcărezele acestuia. Unchiul Rubin înarmat cu un făraş încercă să le adune în fiecare dimineaţă, muncă destul de istovitoare, la care renunţă în cele din urmă. „Mult mai potrivită ar fi — mormăia el furios -nişte otravă: un cârnăcior şi am scăpat de căcăreze!“ N-avu /5 însă curajul să-şi ducă planul la îndeplinire.
Intr-o noapte, ofiţerul se întoarse beat-mort acasă, intră furios - cine ştie din ce pricină - în apartamentul bătrânilor, care aveau obiceiul să doarmă cu uşa descuiată, trecu prin dormitor fără să-i bage în seamă (buimăciţi, aceştia abia reuşiră 20 să sară din pat), se opri în sufragerie şi, după ce aprinse toate luminile, luă de pe masă uriaşa vază de cristal - cel mai preţios obiect achiziţionat vreodată - şi o trânti cu toată puterea de parchet! Mătuşa Valeria la început leşină, apoi când se trezi şi văzu vasul făcut ţăndări începu să plângă şi să strige ca din 2* gură de şarpe. Ofiţerul îşi reveni brusc din beţie, strigătele ei, probabil, îl treziseră la realitate, şi, speriat, dându-şi seama de ceea ce făcuse, îşi ceru cu lacrimi în ochi iertare. Apoi începu să culeagă, stând în patru labe, cioburile de pe parchet şi persian. Şi le puse în chipiu cu multă grijă, de parcă ar fi vrut <0 să le lipească la loc. „Am să vă cumpăr mâine alta, fiţi fără grijă, doamnă, spuse el spăsit şi începu să-i sărute în neştire mâinile, udându-le cu lacrimi de pocăinţă. Nici eu nu ştiu ce-mi veni, de ce făcui un lucru ca ăsta", spunea el printre
154
SORIN TITEL
hohote de plâns. „Băutura nu-i bună“, îndrăzni să spună unchiul Rubin, dând mustrător din cap. „Din partea dumneavoastră nu ne aşteptam la aşa ceva“, spuse şi mătuşa Valeria, care era albă la faţă ca varul şi nu reuşea în ruptul capului 5 să-şi revină...
Ofiţerul se ţinu de cuvânt, aduse chiar a doua zi o altă vază de cristal în locul celei sparte, mai preţioasă sau, în tot cazul, mult mai mare decât cea făcută ţăndări în noaptea trecută. Mătuşa Valeria se speriase, însă, mult prea tare, atât io de tare încât hotărî să vândă toate porţelanurile şi cristalele din casă, toate obiectele care ar fi putut fi sparte în cazul când ofiţerul ar fi fost cuprins de o nouă criză de demenţă (aşa fu categorisită de către unchiul Rubin comportarea tânărului chiriaş. Pricina: excesele etilice, precum şi cele sexuale). Greu 15 însă să-ţi închipui sufrageria fără frumoasele servicii de porţelan, fără cristalurile strălucitoare! Arăta ca o pădure care a fost tăiată şi n-au mai rămas decât cioturile, ca o livadă din care au fost smulse toate florile, ca o grădină devastată! Văzând-o, mătuşa Valeria fu cuprinsă ea însăşi de disperare. 20 Se aşeză pe un taburet, sfârşită, şi plânse trei zile încheiate. A patra zi se sculă cu noaptea în cap şi dispăru fără să spună o vorbă. Pe la prânz se reîntoarse, roşie la faţă, cu coafura în neorânduială - chiar baticul roz alunecase puţin într-o parte, subliniind neglijenţa-i vestimentară. „Vino cu mine, îi spuse 25 ea unchiului Rubin, să mă ajuţi să le aducem înapoi". „Şi dacă ţi le sparge iară?" întrebă unchiul, „Fie ce-o fi, spuse. Altfel, adăugă ea, şi vocea îi suna uşor alterată de suferinţă, mă bag în pământ de durere". „Să-i spunem atuncea să plece, propuse unchiul Rubin. Mi-e şi de câine. A umplut ograda..." Soarta M le veni, însă, în ajutor: se întâmplă ca una din fetişcane - cea mai slabă, mai subţirică dintre toate, mai fără sâni - să rămână însărcinată. Apărură părinţii fetei, se iscă un adevărat scandal, şi ofiţerul fu obligat - în urma unor ameninţări dintre cele mai drastice - să se însoare. Se mută cu soţia într-o casă
CLIPA CEA REPEDE
155
mare, pusă la dispoziţie de socri, oameni cu stare, bucuroşi să scape de unica odraslă, şi-şi luă cu el şi câinele. Aşa că porţelanurile — recuperate în mare parte — fură din nou în afara oricărui pericol, viaţa îşi reluă cursul normal, hârtia din fereastră dispăru, bucătăria improvizată redeveni hol, totul 5 începea să fie la fel ca înainte. Totuşi casa arăta ca după o boală, îşi revenea parcă cu greu.
Ca elev al liceului «Coriolan Brediceanu» — duminica, mătuşa îl invita la masă, după prânz îi călca pantalonii sau îi cosea câte un nasture la uniformă - domnului Desideriu i se io oferi prilejul să urmărească îndeaproape schimbările la care ne-am referit până acum, precum şi altele nu mai puţin îngrijorătoare. Casa, asemeni unei fiinţe inconştiente şi oarbe, incapabilă să opună vreo rezistenţă unui destin lipsit de îndurare, accepta, de bunăvoie, autodistrugerea şi mutilarea. /5 Căci de mutilare era desigur vorba, de vreme ce vechea ei deviză - totul să strălucească şi unde îţi arunci ochii să nu vezi altceva decât obiecte „de valoare" (din porţelan fin, din argint ori din cristal, neapărat de calitatea întâi!) - începea să fie, pe nesimţite, amendată, uitată până şi de mătuşa Valeria! 20 Parchetul - odinioară puteai „să-ţi faci într-adevăr mustaţa" în el! - îşi pierdu luciul. în sufragerie, unde se intra tot mai rar, un strat subţire de praf se aşternu deasupra mobilei, iar obiectele — porţelanurile, argintăria şi cristalele — atât de legate de ceea ce ar constitui personalitatea casei - se depersonalizară 25 parcă. Tot mai accentuat (şi mai împovărător) era sentimentul că nimeni nu mai are nevoie de ele, că au devenit aproape de prisos. „Cât de delicat e desenul de pe ceşcuţa asta", spuse într-o după-amiază de duminică domnul Desideriu, şi, aşezat în faţa ferestrei, ridică ceaşca în sus, oferind-o luminii soarelui, 30 în aşa fel încât mătuşa Valeria să o poată admira în voie. Se uită drept în ochii ei, o urmări cu multă atenţie. Odinioară, ori de câte ori i se întâmpla să-şi arunce privirea asupra unui obiect frumos, chipul ei se lumina de plăcere şi încântare. Iată
156
SORIN TITEL
însă că de data asta se uită la frumosul vas de cristal cu o privire opacă şi moartă, stinsă şi aproape indiferentă...
Nepăsarea şi indiferenţa, în forme atât de definitive, nu apărură decât mult mai târziu însă, în acele clipe în care 5 sfârşitul - al casei sau al celor doi bătrâni, pentru domnul Desideriu era aproape acelaşi lucru - începu să se apropie cu paşi repezi, punând deasupra lucrurilor un zăbranic sumbru şi cât se poate de întristător. Nu cumva - se întreba domnul Desideriu (de-acum era bărbat în toată firea, ca şi logodit cu io doamna Veturia) - toate acestea aveau totuşi un rost al lor? Nu devenea finalul mai puţin întristător şi despărţirea poate mai uşoară? Un fel de alunecare domoală, făcând ca totul să se petreacă aproape pe nesimţite. Mâinile se desprind cu uşurinţă, ochii privesc fără să mai vadă...
15 Dar să nu anticipăm. în ceea ce priveşte povestea noastră, din păcate prea mult nu mai avem de povestit. Să aruncăm, totuşi, o privire în urmă, să nu grăbim precipitând desfăşurarea evenimentelor. Să ne întoarcem la acea zi când unchiul Rubin o convinsese pe mătuşa Valeria să renunţe la florile din 20 grădină. „Mai bine am închiria cuiva partea cu florile - fusese el de părere - eu şi aşa nu mai sunt în stare să am grijă de ea şi rămâne grădina nelucrată. Am putea vorbi cu Bocotan, îi facem şi lui un bine, mai câştigă şi el un ban“... „Eu nu mi-aş face de lucru cu Bocotan, spusese mătuşa Valeria. Nu-i om 25 de încredere...“ „încercăm doar anul ăsta, spusese unchiul Rubin. Dacă n-om ieşi la cale cu el, poate la anul găsim pe altcineva mai de încredere"... Aşa că florile din grădină -mătuşa Valeria nu şi-ar fi închipuit că poate trăi fără ele — dispărură! în partea lui, Bocotan puse varză, ceapă verde, 30 ridichi de toamnă şi arpagic.
în după-amiezile călduroase de la sfârşitul lui iunie, mătuşa Valeria îşi făcu obiceiul să moţăie în şezlong, pe terasă, lăsând uşa spre grădină larg deschisă. Din când în când se trezea şi, buimăcită încă de somn, îl vedea pe Bocotan în grădina
CLIPA CEA REPEDE
157
văduvită de flori, plivind ceapa ori udând straturile de arpagic cu o stropitoare ruginită şi cu fundul găurit. Până ajungea cu ea la straturile cu răsaduri, stropitoarea era pe jumătate goală. Aplecat deasupra răsadurilor, mic, negricios, cu nişte pantaloni largi şi flenduroşi, legaţi cu sfoară, cu pantofii 5 scâlciaţi, se oprea din când în când din lucru, să se odihnească; rămânea pe răzor, cu palmele lipite de genunchi, cu capul în pământ, aplecat mult, într-o poziţie meditativă şi gata parcă în orice clipă să se răstoarne. Alteori, mai spre vară, când căldurile erau mari, îşi făcu obiceiul să se culce la umbra firavă io a cireşului din fundul grădinii; dormea direct pe pământ, cu capul pe o cărămidă, cu pălăria pe obraz, ca să-l apere de soare şi de muşte. Când soarele asfinţea şi se făcea răcoare, se trezea. „Eu sunt învăţat rău, se plângea el. Dacă nu am oleacă de băutură - nu multă, numai, aşa, s-o gust - n-am poftă de 15 nimica; mă cuprinde un fel de sfârşeală şi aş dormi tot timpul. Dacă trag o înghiţitură, imediat parcă-s alt om!“ „A mai rămas un pic de vişinată pe fundul damigenei, spunea atunci mătuşa Valeria, înţelegând aluziile bătrânului. Am stors-o într-un păhărel, dar, din păcate, e cam tulbure, aşa, ca de pe fund“. 20 „Las’ că-i bună, doamnă, poate fi şi mai tulburată, nu-i nici un păcat", spunea Bocotan şi i se lumina faţa. „Ţi-am pus paharul pe fereastră în bucătărie", spunea mătuşa Valeria. Fii bun şi ţi-1 ia singur. Am o indigestie, nu ştiu ce-o fi cu mine, mă crezi că abia mă mişc", se plângea ea. „Dar eu, doamnă, 25 spunea atunci Bocotan şi arăta spre pahar. De ce credeţi că folosesc? Asta e medicina mea, asta mă ţine pe picioare..." Mult mai târziu, în anii de după război - domnul Desideriu era bărbat în toată firea, tată al unui copil care era de-acuma elev la «Coriolan Brediceanu» - avu un vis ciudat, care îl tulbură 30 nespus de mult. în vis i se arătă casa (atât de dragă lui, odinioară) cuprinsă însă de flăcări, supusă unui bombardament nemilos. Avioanele, ca nişte păsări negre, se roteau deasupra ei, sumbre şi ameninţătoare. în vis apărură apoi mătuşa Valeria
158
SORIN TITEL
şi unchiul Rubin. Cine ştie prin ce întâmplare, însă, îşi făcu apariţia şi Bocotan cel mărunţel. El încerca să stingă focul, foindu-se tot timpul jur împrejurul lui, ajutându-se, neputincios şi speriat, de stropitoarea lui cu fundul ciuruit.
5 Unchiul Rubin şi mătuşa Valeria, în schimb, se uitau liniştiţi la casă, faptul că era cuprinsă de flăcări nu părea să-i tulbure în vreun fel. Pe chipul lor nu se putea citi nici părerea de rău şi nici întristarea. Flăcările incendiului luminau obrazul lor calm şi liniştit, aproape indiferent. Apoi mătuşa Valeria se io aplecă şi culese de jos o uriaşă cupă de cristal, o ridică, solemnă, cu amândouă mâinile, aşa cum îşi ridică sportivii trofeele, iar flăcările incendiului luminară cupa într-un mod neaşteptat. Ridicată aşa, deasupra capului, arăta ca un fel de floare uriaşă de sticlă, o floare dintre cele mai ciudate cu putinţă. Toţi trei /.5 se uitară la ea, apoi mătuşa Valeria, cu o uluitoare şi tulburătoare cruzime, o aruncă în flăcări! Se auzi cum pocneşte şi se face ţăndări şi zgomotul sticlei sparte îl trezi din somn pe domnul Desideriu...
La scurt timp după ce dispărură florile din grădină, soba 20 de teracotă din dormitor - plăcile erau de culoare verde, un verde închis, asortat perfect cu cuvertura galbenă de pe pat -fu înlocuită cu o dubiţă de tablă. „N-are nici un fason - spunea parcă scuzându-se mătuşa Valeria - dar e mai practică, se încălzeşte repede. Cât de ude şi proaste ar fi fost lemnele, ard 25 ca şi cele uscate.‘c O sobă foarte bună, aşa că vechea sobă de teracotă fu demontată bucată cu bucată, iar unchiul Rubin reuşi s-o vândă la un preţ bun. Se căscase un gol, însă, ce-o făcea pe mătuşa Valeria să tresară, ori de câte ori intra în încăpere. Când îşi pierduse în tinereţea ei verigheta, fusese 50 cuprinsă de un sentiment asemănător! Apoi frumosul pat dublu - o mobilă de toată splendoarea, (dormitorul fusese cumpărat de la fostul director al fabricii de pânzeturi, Moga) -fu şi el înlocuit. Era destul de incomod, acum, la bătrâneţe să doarmă în acelaşi pat amândoi - aşa că două paturi înguste,
CLIPA CEA REPEDE
159
aşezate la o oarecare distanţă unul de celălalt, fură aşezate în locul acestuia în încăpere. Ele nu se potriveau bineînţeles cu restul mobilei, până şi culoarea lemnului era alta. Erau doar două paturi în care se putea dormi şi atâta tot! Mătuşa Valeria încercă să le aşeze în aşa fel, încât să nu li se vadă urâţenia; s oriunde le-ai fi aşezat însă, ele arătau la fel de oribile. „în schimb sunt comode, căută s-o consoleze unchiul Rubin, încercându-le pe rând pe fiecare, ca să-i arate ce arcuri bune au. M-am odihnit şi eu o noapte ca lumea", spunea şi se aşeza pe pat, se întindea cât era de lung... Frumoasa garnitură de io porţelan - ligheanul şi cana cea înflorată - din pricina noului aranjament, fură mutate şi ele de la locul lor. Mătuşa Valeria le găsi totuşi şi acestora „un locşor", cam după uşă, e adevărat, spre marea disperare a unchiului Rubin, care trebuia să fie tot timpul atent, nu cumva s-o trântească prea tare şi din /5 nebăgare de seamă să se spargă cana sau ligheanul... Se întâmpla uneori, spre ziuă, ca mătuşa Valeria să se trezească brusc din somn şi să privească odaia văduvită de frumosul mobilier cu care era atât de obişnuită. Privirea i se împiedica de urâta sobă de tablă, care, în lumina cenuşie a dimineţii, 20 părea parcă şi mai sinistră! Căuta cu privirea frumoasa cană de porţelan - îi plăcea să urmărească meandrele desenului, crengile încărcate cu flori ce alcătuiau un fel de brocart somptuos şi de o indiscutabilă eleganţă - şi faptul că n-o găsea la locul ei bine ştiut, ales cu multă grijă, o umplea de tristeţe. 25 Se hotărî s-o aducă înapoi; o zi întreagă se chinui să-i facă loc, dar fu obligată să renunţe. „Garnitura" rămase în continuare după uşă, spre marea ei supărare şi întristare. „Suntem bătrâni de-acuma, căuta s-o consoleze şi să-i deschidă ochii unchiul Rubin. Trebuie să ne aranjăm în aşa fel viaţa, încât m să ne fie cât mai uşor"... Cam în aceeaşi perioadă apărură şi carpetele care o scutiră pe mătuşa Valeria de multe necazuri; persianele era incomod să le scoţi de fiecare dată când faci curăţenie şi pe deasupra se adună în ele şi prea mult praf;
160
SORIN TITEL
unchiul Rubin ar fi trebuit să le bată o după-amiază întreagă: „Tu nu vezi, îi spunea el mătuşii, dau de două-trei ori cu bătătorul şi abia răsuflu. Nu mai am putere, trebuie să te obişnuieşti cu gândul că nu mai suntem tineri. Şi nici la 5 plămâni, praful nu-i bun defel".
Un timp, sufrageria rămase intactă. In ea se intra din ce în ce mai rar. Unchiul Rubin, de pildă, nu-i deschidea uşa decât la Crăciun şi la Paşti. Intra în dimineaţa de Paşti în sufragerie, se uita la ouăle roşii aşezate pe o tavă uriaşă în w mijlocul mesei, îşi turna un deget de ţuică într-un păhărel mai ordinar, de cele de cristal nu îndrăznea să se atingă — îşi tăia felii un ou, şi-l mânca punând pe el puţină sare, şi cânta apoi un „Christos a înviat" cu un glas uşor tremurat; un prilej să se bucure că mai are puţintică voce, într-un cuvânt să simtă 15 şi el că e sărbătoare! în cealaltă odaie o auzea pe mătuşa Valeria turnându-şi apă în lighean ca să se spele pe obraz. „Vezi, nu sta aşa mult în sufragerie, îl striga ea. Să nu răceşti. Măcar să-ţi fi pus ceva pe cap". „Fii liniştită, îi striga el. Mi-am luat căciula".
20 Apoi, într-o dimineaţă de vară, apăru o nepoată, „mai de departe", cum ţinu să precizeze unchiul Rubin. O chema Carolina, o fiinţă copilăroasă, fără vârstă aproape; ai fi zis că-i o fetiţă, care nu de prea multă vreme a renunţat să se mai joace cu păpuşile; dacă o priveai însă mai de aproape şi cu 25 mai multă atenţie, îi vedeai sbârciturile de pe obraz şi înţelegeai că te afli în faţa unei femei, trecută chiar de prima tinereţe. Carolina avea nişte ochi mari şi blânzi, de o concentrată candoare; nu de copil însă, ci mai degrabă amintind privirea, veşnic speriată, a unor sălbăticiuni aflate într-o continuă goană, 30 incapabile să-şi afle un loc al lor unde să se simtă în siguranţă. O privire de animal rănit, îşi spuse domnul Desideriu, care citise de curând pe Emil Gârleanu. Carolina părea aproape inconştientă de propria ei bunătate şi blândeţe. Trecea prin
CLIPA CEA REPEDE
161
lume fără s-o vadă, sau în tot cazul părea să vadă un singur lucru şi acel lucru o făcea să sufere.
Venea de două ori pe săptămână, îşi lăsa ghetele, bărbăteşti, lângă scările de la intrare, scotea carpetele afară şi începea să ie scuture. Era harnică şi pricepută, după plecarea ei casa 5 strălucea de curăţenie, la fel ca altădată. Mătuşa Valeria, încântată, o copleşi cu atenţii: o pălărie veche, dar încă foarte elegantă (oare ce face cu ea? se întreba domnul Desideriu. Cum ar arăta o asemenea pălărie pe un cap ca al ei!?), o pereche de pantofi cu tocurile scâlciate, dar altfel încă în bună stare, un 10 fular şi chiar un palton pe care mătuşa Valeria, de când se îngrăşase, nu mai putea să-l îmbrace, fură date în dar. Apoi Carolina dispăru, un timp plăpânda ei făptură nu mai putu fi zărită defel. Unchiul Rubin fu cuprins de panică: „N-o fi fost mulţumită de modul în care am răsplătit-o pentru muncă, /5 spuse el. Ţi-am spus să nu fii zgârcită. Trebuie să fim mai generoşi**. Nu avură însă mult de aşteptat. După o lună Carolina îşi făcu din nou apariţia. O bătuse cineva, avea faţa plină de vânătăi. „A încercat să se împace cu mine, spuse ea, referindu-se probabil, la un bărbat, de a cărui existenţă ei aflau 20 abia acum. Dar eu când spun una, rămâne spus, nu-i aşa cum crede el“, zise ea cu vocea ei subţirică şi, spre marea mirare a tuturor (nu te-ai fi putut aştepta la aşa ceva!), începu să cânte şi să frece parchetul plină de zel şi aproape veselă. „Să-ţi încălzesc puţină supă, spuse înduioşat unchiul Rubin. Supa 25 fierbinte linişteşte**, o asigură el... Până se lăsă întunericul nu vru în ruptul capului să se lase de la lucru şi, după ce sfârşi prima melodie de cântat, începu alta; cântece vesele, Carolina părând a fi cuprinsă, în ciuda vânătăilor de pe faţă, de o mare veselie şi exaltare. „Nu vă osteniţi, că eu îmi caut de lucrul m) meu**, spuse Carolina. Seara, bătrânii n-o lăsară să plece cu mâna goală, îi dăruiră o frumoasă cupă de cristal. Se codi la început: „Ce să fac cu ea, asta nu-i pentru mine**, spuse uitându-se la cupă, apoi o luă, o învălui într-o cârpă murdară
162
SORIN TITEL
şi plecă în mare grabă acasă, fâstâcită şi intimidată. Cum străzile erau prost luminate — din pricina camuflajului de război - călcă din greşeală într-o groapă şi scăpă din mână frumoasa cupă primită în dar. Se întoarse plângând ca un copil 5 şi-i povesti mătuşii Valeria şi unchiului Rubin cele întâmplate. Ca s-o împace, aceştia îi oferiră o altă cupă în loc. Mai mare şi chiar mai frumoasă decât prima. De data asta Carolina avu grijă să ocolească străzile prost pavate şi reuşi să ajungă acasă în bune condiţii... Cupele nu-i spuneau, de fapt, mare lucru; io nici nu înţelegea ea prea bine diferenţa dintre o cupă de cristal şi o alta de sticlă ordinară. „Sticla tot sticlă rămâne, îşi spunea în taină ori de câte ori era sinceră cu ea însăşi. Una, două, se face ţăndări şi nu te alegi cu nimic"... In schimb învesti în ele o tainică speranţă, atât de tainică şi de intimă, încât nu 15 îndrăzni s-o dezvăluie nimănui: cu ajutorul lor, al cristalurilor şi porţelanurilor primite în dar, Carolina îşi pusese de fapt în gând să-şi „momească" iubitul, să-l determine să se întoarcă definitiv acasă la ea. Pentru că adevărul era acesta, nu cel mărturisit mătuşii Valeria: Carolina îşi iubea bărbatul. El o 20 părăsise, e adevărat, dar ea îl iubea încă, cu o dragoste din ce în ce mai mare pe măsură ce timpul trecea. îl iubea aşa cum era el, fără degetele de la mâna stângă (se automutilase la începutul războiului şi făcuse din pricina asta un an de închisoare), zurbagiu şi beţiv, mincinos şi panglicar! Un om 25 de nimic şi care, pe deasupra, o snopea în bătaie, întotdeauna când se reîntorcea acasă. Dar om mai frumos ca el, să tot cauţi şi n-ai să găseşti (aşa gândea Carolina); imposibil să mai fie alt bărbat pe pământ cu nişte ochi albaştri şi la fel de limpezi ca ai lui! Când te privea, te săgeta la inimă, şi Carolinei i se M) părea că o lasă picioarele ori de câte ori privirea lui Ghcrman se oprea asupră-i. Era doar al ei, cât o trăi, altul pentru ea nu se mai află! Aşa că toate cadourile primite de la mătuşa Valeria - primi, bineînţeles, şi alte cupe de cristal - erau păstrate cu sfinţenie. Făceau parte din „zestre", obiecte de
CLIPA CEA REPEDE
163
valoare, nu glumă, iar Gherman, destul de sensibil atunci când era vorba de bani, nu va rămâne, nici vorbă, indiferent, văzându-le. Aşa gândea Carolina în timp ce ştergea praful sau spăla geamurile, freca parchetul ori curăţa cartofii în bucătărie... „Tare-i tăcută şi sperioasă, îşi spunea mătuşa 5 Valeria. Aş fi vrut să am un suflet mai vesel lângă mine, la bătrâneţe, dar n-am ce face, trebuie să mă mulţumesc cu ea, n-am de ales. Bine că s-a găsit cineva să aibă grijă de noi“. Pentru că mătuşa Valeria îmbătrânea parcă de la o zi la alta, până şi baticul roz, care părea să nu aibă moarte, începuse să io se decoloreze, să-şi piardă strălucirea; buclele ei blonde, oxigenate, se răriseră şi se arătau tot mai încâlcite şi mai puţin îngrijite. Era perioada în care reuşea să se despartă cu indiferenţă de obiectele atât de dragi odinioară. N-o mai interesau! Ba chiar i se întâmpla să uite de ele, de îndată ce 15 le dăruia. Numai când intra în sufragerie, din zi în zi mai deposedată de lucruri, simţea o uşoară strângere de inimă. Nu dura însă mult, o clipă sau două, numai atât...
Apoi, pentru că era război şi bani se găseau din ce în ce mai puţini, vândură jumătate din casă. Uriaşa sufragerie fu 20 împărţită în două, deocamdată cu ajutorul unui paravan, mobila fu cam îngrămădită, încât odaia semăna mai degrabă cu o cameră de debara.
Mătuşa Valeria îi mai dărui nepoatei un fotoliu îmbrăcat în catifea vişinie. Carolina şi-l închipui pe Gherman stând în 25 el, picior peste picior şi trăgând din ţigare, şi simţi că de emoţie îşi pierde respiraţia! între timp, aproape toate cristalurile, precum şi o bună parte din porţelanuri, se mutară în mica încăpere, de la demisol, a Carolinei. Şi iată că într-o zi Gherman - fără să fi aflat bineînţeles nimic de existenţa mi cristalurilor, dar având, în mod sigur, un fel de presimţire, de bănuială - îşi făcu apariţia! Era într-o dimineaţă şi el intră fără să bată la uşă - ştia unde ţine Carolina cheia — şi văzu cristalurile care zăceau împrăştiate peste tot; se holbă o vreme
164
SORIN TITEL
la ele, apoi arătă cu mâna stângă, cea fără trei degete (Gherman era şi stângaci), spre o vază de flori care se afla pe noptieră. „Ce-i cu asta?“ spuse şi Carolina fu de-a dreptul uimită văzând că întrebarea se referă la un singur vas, când încăperea era 5 înţesată cu astfel de obiecte! „Toate astea, spuse ea arătând spre cristalurile strălucitoare din jurul ei, sunt ale mele! De la mătuşica**. „Ce fel de mătuşică?** întrebă Gherman încruntându-se. Cât se poate de neîncrezător şi încruntat foarte se aşeză pe marginea patului. „Doi babalâci", îi explică atunci iu Carolina. Eu îi îngrijesc, şi ei mi-au făcut cadou tot ce vezi aicea. Fac o groază de bani**, se lăudă ea. „Sticlăria asta?! întrebă Gherman mirat şi de data asta arătă (tot cu mâna stângă, cea cu trei degete lipsă) spre toate obiectele împrăştiate prin odaie. Mizeria asta?! mai spuse, cu o voce uşor cântată din pricina 15 uimirii şi a indignării; apoi închise ochii şi căzu pe gânduri. Te-au prostit, spuse, şi vocea îi tremura aproape. Te-au dus de nas şi tu ia-i crezut, proasto!** Şi îşi deschise, în sfârşit, frumoşii lui ochi albaştri, în care se putea cu uşurinţă citi un dispreţ atât de profund, încât Carolina se simţi cuprinsă de 20 disperare. „Cristal de Boemia**, şopti ea, arătând spre vasul pe care Gherman îşi odihnea mâna şi ochii i se umplură de lacrimi. „De Boemia, de Boemia, o îngână el. Şi dacă nu fac două parale, atunci să te văd dacă îţi mai deschizi gura. Dacă o să mai ai poftă să cotcodăceşti". Carolina se îmbrăcă în grabă 25 (între timp Gherman sta în fotoliul vişiniu, picior peste picior, exact aşa cum şi-l închipuise ea); de îndată ce fu îmbrăcată plecară amândoi (luară la întâmplare un vas de cristal) în oraş, să verifice valoarea reală a obiectelor dăruite. Primiră, bineînţeles, pe vasul de cristal, un preţ mult peste aşteptările M) lor , spre marea satisfacţie a lui Gherman căruia îi era (după propria-i declaraţie) o sete cumplită. Setea şi-o astâmpără la „Dacia", întovărăşit, bineînţeles, de Carolina, emoţionată şi fericită; la insistenţele lui, goli şi ea câteva pahare. Băutura i se ridică însă repede la cap. Se uita, pierdută, drept în ochii
CLIPA CEA REPEDE
165
atât de albaştri ai lui Gherman, care, pe măsură ce paharele se goleau, îşi mai pierdură din strălucire. Se purtă însă frumos cu ea, iar la plecare, sprijinindu-se uşor de masă, îi sărută mâna ca unei adevărate doamne. Carolina îl luă de braţ — era cât se poate de mândră că se află alături de un bărbat atât de 5 frumos - şi văzu cum femeile întorc capul după el; Gherman însă nici nu le luă în seamă. „Muieri, comentă el, când ieşiră în întunericul de afară. Câtă frunză şi iarbă! Una nu-i mai bună ca alta!" Apoi Gherman fu cuprins, cu totul pe neaşteptate, de o neînţeleasă furie împotriva tuturor femeilor io care n-au alta în gând decât cum să te îmbrobodească şi să te amăgească mai bine. „Şi tu vrei să mă îmbrobodeşti! strigă el la Carolina. Parcă eu nu văd! Cu cristalele tale împuţite! Şi mânia împotriva femeilor acaparatoare se mută pe nesimţite asupra cristalurilor. Vrei să mă cumperi cu ele! ludo, strigă 15 de mai multe ori la ea cât putu el de tare. Să ştii că pe toate le sparg! Ţăndări le fac! Praf şi pulbere!"... Şi se ţinu de cuvânt: pătrunse val-vârtej în încăperea de la demisol şi, înarmat cu un ciomag, începu să lovească în stânga şi în dreapta, necruţând nimic, bucurându-se ori de câte ori vreun vas ceva 20 mai mărişor, se spărgea cu marc zgomot! Zadarnic încercă însă Carolina să-l oprească, agăţându-se disperată de el şi plângând în hohote. „Vrei să mă amăgeşti, striga el, vrei să mă cumperi, asta ţi-ai pus în gând! Numai că nu-s eu omul ăla, să mă las legat la cap cu una cu două, pe mine nu mă cumperi tu, cum 25 l-au cumpărat «fariseii» (?!) pe Christos! Nimic nu mai las!
Pe toate le sparg!" Şi, într-adevăr, reuşi să spargă, în mai puţin de jumătate de oră, cristalurile şi porţelanurile adunate de mătuşa Valeria în decursul unei vieţi întregi. Şi, la sfârşit, mulţumit de treaba făcută (supărarea şi furia îi dispăruseră 30 ca prin farmec), începu să surâdă, bucurându-se asemeni unui copil care a reuşit să facă o treabă bună. Apoi se strecură în pat, sub plapumă, lângă Carolina. Deşi plânsă şi destul de speriată, ea îl primi totuşi în braţele ei.
166
SORIN TITEL
Ninsoarea se oprise, cerul atârna foarte jos, se sprijinea parcă de clădirile înalte ale oraşului (primăria, şcoala pedagogică de fete, liceul de băieţi „Coriolan BrediceanuK). Picioarele se afundau în zăpada pufoasă. Când ajunseseră la 5 colţul străzii, domnul Desideriu îşi aminti că şi-a uitat mănuşile şi alergă repede după ele. „Le-ai lăsat în dormitor pe noptieră, stai să ţi le aduc“, îi spuse mătuşa Valeria. Domnul director îl aştepta la colţul străzii. „îmi îngheaţă picioarele în pantofi“, îi spuse el domnului Desideriu. La bătrâneţe şi io circulaţia sângelui se face mai greu, aşa că nu sunt numai pantofii de vină“. „N-ar strica să trecem pe la Rosenfeld să-ţi iei şi dumneata o pereche de bocanci", spuse domnul Desideriu. „Ne-am făcut şi aşa destulă cheltuială cu doctorul? spuse domnul director. Cine ştie cât o să ne ceară, am auzit 15 că-i tare lacom de bani. Şi prea mare nevoie nici nu am eu de bocanci. Unde mă duc eu, spune-mi tu, Desideriu, ca să am neapărată trebuinţă de ei? La biserică, duminica, şi asta doar aşa, din când în când, dacă e timpul frumos, iar în zilele obişnuite până la şură ori până la grajd, cam astea-s toate 20 plimbările mele. Pentru atâta drum, sunt bune şi ghetele, eu aşa gândesc. Mai ales că sunt extraordinar de comode. Erai tu la liceu, la «Brediceanu», când mi le-a cumpărat maică-ta, a dat o avere pe ele. O ştii cum e ea: când îi place ceva, nu se uită la bani. Piele de box. Ca o mănuşă".
25 Cabinetul doctorului Perian se afla pe strada principală, în apropierea cinematografului „Aida". Trecură pe lângă restaurantul „Dacia" şi domnul Desideriu, neputându-şi înfrâna curiozitatea, privi înăuntru. Restaurantul — era încă foarte devreme - era aproape gol. La o singură masă, lângă 30 fereastră, sta un bărbat singur cu o cafea şi o halbă de bere în faţa lui. Domnul Desideriu îl recunoscu pe Cerneţ, profesorul de istorie. Pe vremea când era elev, se temea de el, şi cu toate că au trecut mulţi ani de atunci, vechea frică nu dispăruse nici acum întru totul. II salută stângaci - Cerneţ,
CLIPA CEA REPEDE
167
neavând ce face, se uita pe fereastră şi aştepta să fie salutat de cei ce treceau pe stradă. „Eu, în locul tău, zău dacă l-aş mai saluta", spuse domnul director. „De ce să nu-1 salut?" întrebă domnul Desidcriu. „Păi ai uitat, spuse domnul director, că-n clasa a doua te-a lăsat corigent la istoria antică". „Şi pentru 5 asta trebuie să-i port neapărat pică?" întrebă domnul Desideriu. „Ţin minte, spuse domnul director, că într-un an am călătorit amândoi în acelaşi compartiment de tren până la Timişoara. Tu terminaseşi de-acuma şcoala. îl cunoşteam mai de mult, de când a făcut sfeştania bisericii ortodoxe din io Lugoj: atunci, la banchet, s-a nimerit să stăm la masă unul lângă altul: «Cum merge istoria, dom’ director?» îl întreb. Cum o fac oamenii», îmi răspunde şi începe să râdă... Orice l-ai fi întrebat, nu exista să nu aibă el un răspuns gata pregătit de dinainte."	15
Intrară într-o curte întunecoasă. La capătul acesteia se vedeau scările - acoperite cu un covor cam zdrenţuit — care duceau spre cele două etaje ale imobilului. Mirosea a lemn putred şi a vin prost; şi încă un miros tot mai pătrunzător pe măsură ce urcau scările. „Parcă ar mirosi a balegă udă de cal", 20 spuse domnul director. „N-aş locui aici pentru nimic în lume", spuse domnul Desideriu. Sunară. Uşa le-o deschise o femeie tânără încă. Părul roşu, tot buclişoare, îi era legat cu o fontă din catifea neagră. Din pricina fontiţei, în primul moment, li se păru a fi mult mai tânără decât era ea în realitate. Purta 25 o rochie dintr-un material lucios şi înflorat. Pe umeri îşi aruncase un halat alb şi nu prea curat. De altfel şi încăperea în care intrară - un fel de sală de aşteptare, cu litografii pătate de muşte pe pereţi, cu fotolii îmbrăcate într-o stofă roasă la colţuri - arăta destul de murdară. Femeia căscă, ochii îi erau w roşii şi umflaţi de somn. „Luci, se auzi din cabinet vocea unui bărbat. Vezi că a sunat cineva. Deschide". „Asta şi fac", spuse femeia şi le zâmbi; somnul şi moleşeala se risipiră ca prin farmec. „S-a făcut numai că ninge, ciripi ea veselă. Mare păcat.
168
SORIN TITEL
Iarna fără zăpadă n-are nici un chichirez". Aruncă o privire rapidă în oglinda murdară din faţa ei şi-şi aranjă o buclă rebelă. Zâmbi mulţumită de propria ei înfăţişare... „Pare destul de cumsecade. Şi frumoasă", îşi spuse domnul director în timp 5 ce încerca să-şi agaţe paltonul într-un cuier cam strâmb. „Mai bine să-l puneţi pe fotoliu, spuse femeia. E cam şubred cuierul şi paltonul pare a fi destul de greu. Mi-e teamă că n-o să ţină". In sfârşit, uşa cabinetului se deschise şi doctorul Perian îşi făcu apariţia. Un bărbat îngrozitor de urât - cel puţin aşa i se păru io domnului Desideriu - cu un cap nu mai mare decât pumnul — destul de şubred, cu mişcări însă repezite şi sigure. în lumina puternică din odaie, halatele celor doi - al doctorului şi al domnişoarei Luci - arătau a nu fi fost spălate de foarte multă vreme, ceea ce îl impresionă neplăcut pe domnul director, un 15 adevărat fanatic al curăţeniei. (La el acasă, şi în grajd era curat „ca în farmacie", cum îi plăcea să se laude.) „Ei, care-i necazul?" întrebă doctorul, uitându-se pe deasupra capului domnului director, de parcă ar fi aşteptat ca acesta să termine cât mai repede cu explicaţiile. Toţi bolnavii trăncănesc acelaşi lucru, 20 spuneau parcă ochii lui albaştri, de o vioiciune uşor forţată. Ştiu eu mai bine decât ei ce-i doare şi de ce suferă, la ce i-aş mai şi asculta... Doctorul Perian era, într-adevăr, un diagnostician bun şi aparenta lui nepăsare, modul distrat în care îşi asculta pacienţii nemulţumise, de-a lungul anilor de consult, 25 şi pe alţii, nu numai pe domnul director. „A fost frig în tren, nu-i aşa"? întrebă doctorul Perian, întrerupându-şi pacientul şi adresându-i-se domnului Desideriu. „Destul de frig", spuse domnul Desideriu, surprins de întrebare. O mare ticăloşie, spuse doctorul. Nu încălzesc defel trenurile... Săptămâna 50 trecută am fost la Cluj, la o conferinţă organizată de Facultatea de medicină. La întoarcere am crezut că ajung complet congelat acasă. Şi am călătorit cu clasa întâi! Mă întreb atunci ce-o fi la clasa a treia, dacă la întâia se călătoreşte în asemenea condiţii"... „Ajută-1 dumneata să se dezbrace", se adresă apoi
CLIPA CEA REPEDE
169
doctorul domnului Desidcriu. (Cât dură consultaţia, doctorul vorbi tot timpul numai cu domnul Desidcriu, ignorându-1 cu desăvârşire pe bolnav.) îl ciocăni, e adevărat, îl întoarse pe toate părţile, se purtă însă cu el de parcă ar fi fost un copil, ori o fiinţă alienată, căruia nu poţi să-i comunici direct nimic, 5 ci numai ajutându-te de un intermediar. Fapt care îl jigni profund pe domnul director şi-l înfurie într-o asemenea măsură, încât îşi simţi trupul întreg năpădit de sudoare. „Pantalonii nu trebuie să şi-i lase, spuse doctorul. Poate să rămână şi cu flaneaua de corp pe el să nu răcească. E destul io de frig, din păcate. Sobă de teracotă, se încălzeşte greu... întâi să vedem ce zice „oglinda" (doctorul folosi expresia populară, subliniind-o cu un zâmbet ironic) şi după aceea îi facem şi un mic consult. Să-l vedem pe tăticu, dacă e într-adevăr bolnav ori numai se preface... Altfel, se ţine bine, îi spuse el 15 domnişoarei Luci. Ce n-aş da să arătăm şi noi la vârsta lui aşa! Ce înseamnă viaţa la ţară. Aer curat, brânzeturile, fructele proaspete! Ce să mai vorbim! Uite aici ce muşchi are la vârsta lui" - spuse doctorul, pipăind braţele, destul de descărnate altfel, ale domnului director, care în acele clipe i-ar fi dat cu 20 ceva în cap.
Dezbrăcat până la brâu, domnul director tremura de frig, ori de enervare, nu-şi dădea nici el scama bine din ce pricină. Atât domnişoara Luci, cât şi doctorul începură să se învârtească în jurul aparatului care făcuse atâta vâlvă în oraş. 25 „Trebuie să aşteptăm puţin, spuse doctorul... Cam tremură de frig, pune-i ceva pe spate", adăugă el, aruncându-i pacientului o privire fugară. Apoi doctorul îi ignoră un timp pe amândoi, atât pe domnul director cât şi pe domnul Desidcriu. Conversaţia avu loc de astă dată în limba 30 franceză. I-ar fi plăcut domnului director să ştie despre ce vorbeau cei doi, ar fi vrut în primul rând să afle dacă discuţia are vreo legătură cu el, cu boala lui; greu, însă, să-ţi dai seama când nu cunoşti o boabă din limba respectivă! Nici el, şi nici
170
SORIN TITEL
Desideriu, care la liceu urmase cursurile de limbă germană, nu ştiau franţuzeşte. „Am citit destul de mult, nu-mi amintesc exact câte pagini, spunea domnişoara Luci. Trebuie să recunoşti că titlul nu are o prea mare legătură 5 cu romanul*4. „Ai aşteptat să apară «falsificatorii de bani», nu-i aşa?“ întrebă uşor amuzat doctorul. „Bineînţeles. M-am luat după titlu. De altfel trebuie să-ţi mărturisesc că toate romanele astea ale lui Gide mă plictisesc teribil. Peste tot e vorba despre adolescenţi refulaţi. Şi, pe deasupra, nu au io nici un fel de acţiune**. „Ai rămas la un nivel destul de primitiv de lectură, draga mea, pe care trebuie neapărat să-l depăşeşti**, spuse doctorul, uitându-se pe fereastră. „Nu înţeleg de ce vrei să faci din mine cu orice preţ o mare intelectuală! Vrei să ajung şi eu un fel de George Sand ori h ce vrei? Pentru târgul ăsta nenorocit în care trăim sunt destul de bună şi aşa cum sunt. Dacă le iei pe rând pe toate femeile din oraş cred că puţine au citit mai mult de cinci cărţi -ce cinci, prea multe, hai să zicem trei! - în viaţa lor. După ce m-ai obligat să citesc «Viaţa albinelor» — de când sunt 20 nu mi-a fost dat să citesc ceva mai plictisitor! - acuma mă chinui cu «Falsificatorii» ăştia. O adevărată nenorocire**... „Mai aşteptăm mult?** întrebă domnul director şi vru să mai adauge încă ceva, dar, când îşi auzi propria-i voce, fu atât de enervat încât preferă să tacă. Era atâta umilinţă în ea, 25 încât aducea cu bâlbâială unui băieţaş care îşi cere voie în timpul orelor, să iasă afară, ca să facă pipi. Un ciudat raport de subordo-nare se crease între el şi doctor! „Ar fi în stare s-o ţină aşa, îşi spuse domnul director, până mâine dimineaţă. Şi cine ştie dacă n-aş fi gata să accept până şi o io asemenea situaţie absurdă şi umilitoare!** se gândi el. Fusese în viaţa lui de puţine ori la medic: bolile nu-1 prea încercaseră, astfel se explica, probabil, panica şi enervarea de care se lăsase cuprins. „Intr-adevăr, spuse doctorul, l-ai pus (continua să vorbească despre el la persoana a treia!) să
CLIPA CEA REPEDE
171
se dezbrace prea repede", şi dispăru în spatele aparatului său atât de vestit... Simţi că-1 urăşte pe doctorul Periau! Ura lui se extinse şi asupra limbii franceze vorbite de cei doi. Fonfăită limbă, îşi spuse furios, numai potrivită pentru maimuţărelile unor filfizoni... Pantofii incredibil de mici (oare ce număr 5 poartă?), mâinile cu degete scurte şi boante cu pete de ficat, chelia ascunsă cu grijă, dar cu atât mai evidentă, gulerul boţit şi murdar al cămăşii, cravata soioasă, ochelarii cu dioptrii mari, negul din sprânceana dreaptă, iată doar câteva detalii din care era compusă fiinţa atât de antipatică a doctorului, observate io de domnul director. „Să se urce pe scăunel şi să stea cuminteK, spuse doctorul cu vocea lui spartă, adresându-se, şi de data asta, domnului Desidcriu. (între timp, domnişoara Luci făcuse întuneric în încăpere.) Bâjbâind, tremurând de frig, domnul director găsi cu greu scaunul indicat de doctor. Simţi, apoi, /5 cum mâinile reci şi moi ale femeii (asemeni unor perniţe umede) îl iau uşor de umeri şi încearcă să-l întoarcă în direcţia indicată de medic. „Nu v-aţi aşezat bine, îi spuse ea în şoaptă.
Cu faţa spre uşă“. „Unde-i uşa?" întrebă domnul director cu aceeaşi voce plângăreaţă de copil ce-şi cere voie până afară. 20 „Acum e chiar în faţa dumneavoastră", spuse femeia cu bunăvoinţă, în acelaşi timp uşor amuzată de încurcătura lui. Domnul director îi fu recunoscător atât pentru faptul că i se adresează direct, cât şi pentru modul prietenos în care îi vorbea.
O clipă, femeia se află foarte aproape de el, coapsa ei îl atinse 25 uşor. O emoţie stranie, şi cu totul neaşteptată, îl cuprinse. Ori de câte ori se întorcea de la şcoală, copil fiind, maică-sa îl lua în braţe cu multă dragoste (altfel era destul de zgârcită cu efuziunile sentimentale) şi ceea ce simţea el acum aducea, curios şi neaşteptat de mult, cu sentimentul încercat 10 odinioară, când trupul cald şi bun al mamei se lipea cu afecţiune de al lui. îşi apropie umărul, cu stângăcie şi timiditate, de această coapsă protectoare, călduţă şi moale, fericit să găsească un loc de refugiu în aceste momente în care
172
SORIN TITEL
se simţea părăsit şi lipsit de apărare. „N-ai oftică, spuse doctorul, adresându-i-sc lui, în sfârşit. Cu aşa plămâni se poate trăi o sută de ani“. Apoi domnişoara Luci trase perdelele şi lumina zilei invadă din nou încăperea. „Câţi ani are?“ întrebă -5 folosind din nou persoana a treia — doctorul. „Şaptezeci la vară“, spuse domnul Desideriu. Vorbea de parcă s-ar fi produs o ciudată răsturnare: fiul începu să joace rolul tatălui, un tată grijuliu şi deosebit de înţelept; domnul Desideriu îşi însuşi rolul rapid, în mod inconştient şi fără să depună eforturi. „Nici io nu arată, spuse doctorul, măsurându-1 din cap până în picioare. Se ţine bine bătrânul. Să dea Dumnezeu să arătăm şi noi aşa la vârsta lui“, spuse el pentru a doua oară; vorbe convenţionale, lipsite de orice conţinut real, pe care doctorul - se gândi domnul director şi antipatia lui crescu şi mai mult - le spune, 15 probabil, tuturor moşnegilor veniţi la consultaţie. „Până vă scrie reţetele, îi spuse domnişoara Luci - avea sentimentul că ea reuşeşte să citească în inima lui ca într-o carte deschisă; că înţelege perfect ce se petrece cu el şi-i fu recunoscător pentru asta -, durează puţin. Trageţi-vă scaunul mai aproape de sobă, 20 să nu vă fie frig... Focul l-am făcut cu noaptea în cap şi uite că nici acuma nu-i destul de cald“, se plânse ea. Domnul director se gândi, din nou, la discuţia lor în limba franceză: cum le mai mergea gura! Au discutat o mulţime de lucruri pe care el n-are să le afle niciodată, îşi spuse cu teamă. „De 25 cum a intrat pe uşă mi-am dat seama cât e de bolnav, o fi spus doctorul. I se vede pe faţă că nu mai are mult de trăit. Un an doi şi gata. Kaput“. Şi domnul director născoci atunci (nici nu era conştient de faptul că născoceşte, era ferm convins că s-a întâmplat chiar aşa) răspunsul domnişoarei Luci, 30 transformată pe neaşteptate într-un fel de înger păzitor: ea îi luă apărarea, deci, se opuse cu toată vehemenţa concluziilor, atât de catastrofale, ale doctorului. „Nu-i adevărat, spunea domnişoara Luci, în imaginara discuţie dintre ea şi medic, nu vezi ce culoare bună are în obraji? Dacă plămânii sunt sănătoşi,
CLIPA CEA REPEDE
173
mai poate trăi ccl puţin zece ani!“ Doctorul nu se prea lăsa convins, aprecierile, atât de optimiste, ale domnişoarei Luci, se loveau de scepticismul lui tare ca o stâncă; şi, atunci, asistenta - transformată, aşa cum am spus, într-un înger păzitor — începea să se roage de doctor în fel şi chip. „Dă-ţi toată silinţa, spunea ea. Fă şi tu tot ceea ce e posibil. Doar eşti doctor. Dă-i, măcar, zece ani! Zece ani nu-i chiar aşa mult!“ Cam asta ar Fi fost - după părerea domnului director, cuvânt cu cuvânt - discuţia dintre doctor şi domnişoara Luci, discuţie purtată, aşa cum am spus, în limba franceză. Şi cum în timpul conversaţiei se pronunţase de mai multe ori cuvântul «Gide», domnul director se strădui să-i găsească un echivalent în limba română. Ajunse în cele din urmă la concluzia că trebuie să însemne ajutor ori ceva asemănător. „Ajută-L, se rugase, aşadar, domnişoara Luci de doctor. „Am să-l ajut, Fii fără grijă", spusese în cele din urmă doctorul Periau, lăsându-se înduplecat. Acest Final de discuţie, pe care îl inventă singur, avu darul să-l liniştească. Când plecară, domnul director arăta destul de mulţumit şi de împăcat cu el însuşi.
DESIDERIU
...plouase sus la munte, apele veneau mari şi tulburi, pe cerul spălat parcă de ploaie alergau fără odihnă norii; înfloriseră castanii şi un miros pătrunzător, dar, în acelaşi timp, gingaş 5 şi dulce înfiora nările şi tu, Desideriu, alergai cât te ţineau picioarele, întorceai capul din când în când să vezi dacă urmăritorii tăi n-au rămas de-acuma în urmă. Nici vorbă însă de aşa ceva, ei sunt chiar în spatele tău, nu mai au mult până să te ajungă; simţeai parcă răsuflarea lor fierbinte în ceafă. Dacă io ai fi Ber-Căciulă, îţi trecu prin cap, în timp ce, cu un ultim efort, îţi înteţiseşi fuga, tare bine ar fi; ai arunca atunci o perie sau te miri ce, şi cât nici nu gândeşti, nici atâta cât ai clipi din ochi, s-ar şi ridica, fie un zid înalt, fie o pădure, şi atunci pas să te mai ajungă ei; să încerce numai să te mai prindă, ce s-ar mai rătăci prin pădurea aceea deasă, îţi spuneai şi mai întorceai o dată capul, şi acum ci sunt chiar în spatele tău: destul ca să întindă mâna ca să te apuce de uniformă şi să te oprească, numai că părintele Coriolan se împiedică, cât pe-aci să cadă. „Pun eu mâna pe tine, îl auzi strigând în spatele tău, 20 ai să vezi tu ce ai să păţeşti pentru câte nc-ai făcut. Pară-ţi rău de mătuşă-ta, anticristule, nu vezi că abia îşi mai trage sufletul, săraca, mai mă mir că o mai ţin picioarele cât ai putut-o alerga, măcar de ea să-ţi fie milă". „Ce să-i pară rău,
CUPA CEA REPEDE
175
auzi tu, în spatele tău, glasul întretăiat şi plângăreţ al preotesei, lui de nimenea în lumea asta nu-i pare rău. Aşa l-au crescut, aşa îl au“. „Stai, măi copile, intervine, în sfârşit, glasul împăciuitor al vărului tău Nicodim. Stai, că nime nu-ţi vrea răul, să ne înţelegem ca oamenii. întorci capul - te distanţaseşi din 5 nou destul de mult de ei, nu atât de mult, însă, încât să nu-i auzi ce spun - îţi vine să râzi când îi vezi cum aleargă: vărul Nicodim mai în faţă, părintele Coriolan în spatele lui şi mătuşă-ta mult în urmă; o strâng probabil pantofii, şchioapătă puţin, şi atunci ţi se face milă de ea şi te opreşti, abia io trăgându-ţi răsuflarea, te laşi prins, uiţi de Ber-Căciulă, de pădurea născută, aşa, pe neaşteptate, dintr-o perie, şi chiar în clipa în care te opreşti şi-i vezi cum se apropie, nerăbdători să pună mâna pe tine încep să cadă primele picături mari de ploaie caldă, care se transformă destul de repede într-un /5 adevărat ropot, şi atunci fugiţi toţi patru să vă adăpostiţi sub o streaşină. „Eu ţi-am atras atenţia - spune preoteasa - să nu plecăm fără parasol la noi, că ne prinde ploaia. S-a văzut de azi dimineaţă că timpul e schimbător... Dar tu nu şi nu, că-1 pierdem, îl uităm cine ştie pe unde şi-i păcat să rămânem fără 20 el. Bine ar fi să nu dea boala în noi. Ne udă bine ploaia asta şi de uscat 11-avem unde să ne uscănT, spune mătuşa ta, preoteasa de la Sinteşti, şi strănută nu fără o anumită ostentaţie. „Iacă, ne-a stropit un picuţ“, spune cu blândeţe părintele şi-şi şterge cu o batistă marc şi nu tocmai curată faţa udă de apă. 25 „Dintr-atât lucru n-ai să păţeşti nimic, fii fără grijă...“ „Tu nu mă auzişi strănutând? întreabă supărată preoteasa. Mie nu-mi trebuie mult, sunt teribil de slabă, una-două, m-am răcit. Mira-m-aş mâine să 11-am temperatură", spune ea şi-şi storcea batistuţa leoarcă de apă. „Mult necaz le-a făcut copilul m) ăsta“, spune atunci părintele Coriolan şi se întoarce spre tine.
Pe chip i se vede însă nu atât supărarea, ci mai curând un fel de mirare, de încurcătură, pricinuită de faptul că se simte incapabil să-ţi înţeleagă cu adevărat comportarea. „De ce-o
176
SORIN TITEL
fi atât de simţitor, cu cine o semăna?! Eu abia apucam să plec de-acasă la seminar - şi încă nu la o aruncătură de băţ, ci tocmai la Cernăuţi - să mă văd cu alţi copii de vârsta mea şi să scap de grija vacilor. Mă apuca şi pe mine dorul de cei de 5 acasă, din când în când, numai că nu mă ţinea mult. Dar copilul ăsta are altă fire", îşi spune părintele Coriolan, oftând, şi între timp ploaia se opreşte, un curcubeu, în cele mai felurite culori, se ridică deasupra podului de peste Timiş; se răsfrânge, mai şters, mai puţin strălucitor, în apa învolburată io şi murdară. „Ce să-i faci, spune preoteasa şi oftează. Poate ar trebui să-i caute taică-su o gazdă, dacă n-o scoate altfel la socoteală cu el. La amf să nu-1 mai dea la internat". „Dacă nu ne grăbim, spune vărul Nicodim, pierdem şi trenul de cinci. Dacă vrea unchiul o gazdă, spune el — vă îndreptaţi de-acuma, /< uşor zgribuliţi de frig, spre internat - să-mi spună mie din timp, să am vreme să mă interesez. Mă gândesc c-ar fi bine să vorbesc mai întâi cu cumnată-mea, Virginica. Poate s-o gândi să-l ia pe copil la ea. Ar fi tare bine, stau şi în centru, lângă Şcoala Normală, la ea ar fi ca acasă, nu i-ar mai fi aşa 20 de greu."
Aţi ajuns la internat, clipa despărţirii se apropie, devine de neînlăturat, şi în dreptul porţii - o poartă uriaşă, din fier, cu un lacăt greu şi ruginit, legat cu un lanţ gras, poartă care nu se deschide decât toamna, când trăsuri încărcate cu varză, 25 cu saci de fasole sau cu cartofi se descarcă în curtea internatului -pământul începe să se învârtească cu o mare repeziciune cu tine şi, înainte de a leşina, palmele tale simt fierul ruginit al porţii de care te sprijini, în cădere. S-au scurs de atunci ani destui, dar tu îţi aminteşti perfect clipa în care ţi-ai revenit 50 din leşinul uşor: vezi râul cu apele lui învolburate, vezi cerul pe care aleargă nori primăvăratici, vezi faţa blândă şi foarte suptă - viermele tuberculozei rodea pe dinăuntru fără ca el să ştie - a lui Nicodim, atât de aproape de a ta, încât îi zăreşti cearcănele din jurul ochilor, precum şi barba neagră, nerasă
CLIPA CEA REPEDE
177
de câteva zile, vezi chipul speriat al preotesei şi simţi degetele ei boante şi grăsuţe care încearcă fără succes să-ţi desfacă nasturele de la cămaşă, gâdilându-te uşor. Degetele ei ude aleargă în jurul gâtului tău, şi o picătură de apă călduţă îţi alunecă pe piept; descoperi, în acea trecătoare clipă a trezirii 5 din leşin, lumea cu splendoarea ei de nimic tulburată, veşnică şi nepieritoare - mai frumoasă, mai proaspătă, ca oricând. O bucurie nestăvilită te cuprinde, deci, în clipa reîntoarcerii tale din lumea somnului, a leşinului tău copilăros şi trecător. Palmele tale transpirate ajung din nou în contact cu fierul ud io şi rece al porţii - stai sprijinit de ea, de teamă să nu cazi din nou, în timp ce preoteasa îţi scutură uniforma, iar părintele Coriolan, cu aceeaşi batistă, nu tocmai curată, cu care se ştersese pe faţă, îţi curăţă cozorocul chipiului care, în cădere, îţi alunecase de pe cap. „Aşa ceva n-am crezut că păţim cu /5 tine, una ca asta să ne faci tu nouă, îţi spun drept că nu ne-am aşteptat”, mormăie părintele frecând cozorocul cu dosul mânecii. „Las* că nu-i nimic. (Cel care vorbeşte acuma e vărul tău, Nicodim.) Bine c-a trecut; dacă te loveai, Doamne fereşte, era mai rău. Mama, săraca, a leşinat şi ea odată, eram cu ea 20 la sapă şi era tare cald, şi cum a leşinat, a dat cu capul de pământ; i-a ieşit drept în frunte un nod mare, cât un ou de găină. Da’ tu eşti mai uşor, n-ai păţit nimic. Păcat de uniformă că s-a cam noroit la coate... Vezi că ţi-am pus nişte lei în buzunar, asta-i tot ce mi-a mai rămas, afară de cei puşi deoparte 25 pentru tren”, îţi şopteşte văru Nicodim şi te mângâie pe părul tuns chilug şi cele două hârtii de zece lei, pe care le scoţi din buzunar şi le pui în portmoneu, nu cumva să le pierzi, împrăştie în jur un miros plăcut de tutun, probabil vărul Nicodim le ţinuse la un loc cu ţigările; ai rămas aşa, cu 30 portmoneul — ţi-1 făcuse cadou domnul director şi erai tare mândru - într-o mână şi cu chipiul (era ud şi până s-o usca n-aveai la ce să ţi-1 pui pe cap) în cealaltă, şi atunci preoteasa s-a aplecat spre tine să te sărute pe frunte şi de data asta 11-ai
178
SORIN TITEL
mai plâns, ai simţit chiar un fel de nerăbdare: ai fi vrut ca ei să plece cât mai repede, să te lase singur. „Până la vară nu mai e aşa mult, trece timpul cât nici nu gândeşti, spune vărul Nicodim. Nici n-o să simţi, văruţule, ai să vezi ce iute 5 trece". „Trece, cum să nu treacă, cât ai bate din palme", spune şi părintele Coriolan şi se uită peste capul tău, în curtea internatului. „Cine ştie dacă până atuncea, a spus şi preoteasa, nu şi-or mai face şi ai tăi un drum la oraş. Poate om veni împreună de Rusalii, dacă s-o potrivi cumva să fie io timpul frumos". „Eu de venit, vin sigur, în dimineaţa de Rusalii m-am şi prezentat", spune vărul tău, Nicodim, şi te bate uşor pe umeri ca să te încurajeze. „I-am promis şi soră-mi că trec pe la ei de Rusalii, să-i aduc nişte carne de viţel, aşa că o să ne vedem neapărat". „Plecaţi, să nu pierdeţi 75 trenul", le spui tu, Desideriu, cu o voce în care nu se mai distinge nici urmă de părere de rău de-acuma; te îndepărtezi repede, fără să te mai uiţi în urmă - cu umerii căzuţi, dar cu paşi siguri — spre cea de a doua poartă a internatului, pe care intră şcolarii. „Să nu întârziaţi, mai strigi o dată în 20 urma lor, când ajungi în dreptul porţii, trenul nu aşteaptă după voi".
Vărul tău, Nicodim, vrea parcă să se întoarcă şi să-ţi spună ceva; se răzgândeşte însă, grăbeşte pasul şi-i ajunge pe ceilalţi din urmă. Şi acum, toţi trei merg pe sub castanii cu florile 25 ude de ploaie: vărul Nicodim e cu o palmă mai înalt decât părintele Coriolan, slab şi uşor aplecat în faţă, cu o pălărie verde, „vânătorească", în vârful capului, cu o uniformă tot verde, de brigadier silvic. Părintele Coriolan - care de-atâta alergătură, e tot o apă - şi-a scos pălăria din cap să-şi facă vânt 30 cu ea. Preoteasa nu spune nimic, oftează numai. Ea merge uşor şchiopătând din pricina pantofilor, cu care nu-i defel obişnuită. In mulţimea de pe pod mai zăreşti o clipă rochia ei neagră, decolorată de soare şi de prea mult spălat, apoi rămâi singur.
CLIPA CEA REPEDE
179
în odaia îngheţată a internatului, te afli acum, Desideriu, tremurând de frig sub pătura ruptă; în fereastră se văd zorii tulburi şi un vecin de pat, Mircea Dobrin, de la Coştei, vorbeşte prin somn („Se prăpădeşte, mamă, se prăpădeşte, nu-1 lăsa, rogu-te, nu-1 lăsa!!“) - apoi începe să plângă cu sughiţuri. 5 Dar dc-acuma, gata cu somnul, de-acuma domnul monitor e în pragul uşii, cu o faţă roşie care pare ori buimăcită de somn, ori îngheţată de frig; în privirile domnului monitor, care poartă o cravată nou-nouţă, de un portocaliu atât de strălucitor încât nici nu se mai observă cămaşa boţită şi nu tocmai curată, în io privirile lui încruntate şi severe nu se poate citi nici urmă de toleranţă pentru micii internişti, care tare ar mai zăbovi, măcar o jumătate, un sfert de minut, în patul încălzit de trupurile lor slăbuţe, tare ar mai sta sub păturile puturoase! „Număr până la cinci", strigă, aşadar, sever şi autoritar, domnul n monitor, şi în spatele lui şi-a făcut apariţia Feri-baci, care încearcă şi el să fie cât mai aspru cu putinţă; ochii săi, spălăciţi şi roşii, de alcoolic, greu să mai poată exprima altceva însă în afara unei neostoite pofte de băutură. „Asta nu-i istănă“, strigă Feri-baci în dialectul său româno-germano-croato-maghiar. 20 „Care-i situaţia, Feri-baci? Aveţi o plângere de făcut?" întreabă, foarte grav, domnul monitor, şi-şi închide un nasture la vestă.
„Ei intrat în ţimer, mâncat slănină şi brânză cu ceapă. Asta nu-i istănă", strigă Feri-baci. „Care are şperaclu? Cu ce-aţi descuiat uşa?" întreabă domnul monitor supărat foarte. „Nu 25 noi, domnu’ monitor, se aude de sub o pătură un glas înăbuşit (cu cât discuţia asta durează mai mult, cu atât se întârzie momentul neplăcut al îmbrăcatului în dormitorul îngheţat). Domnii dintr-a opta au rugat-o pe Piri-neni să deschidă".
Piri-neni, o fiinţă roşcovană şi cu un piept uriaş, era fata w lui Feri-baci; fostă prostituată la Bucureşti, ea era angajată împreună cu maică-sa, o nemţoaică grasă şi rumenă, căreia îi spuneau toţi tanti Tuţi, ca bucătăreasă. Amândouă erau foarte năbădăioase şi băieţii din clasele mai mari, cei mai
180
SORIN TITEL
descurcăreţi, mai puţin timizi, mai precoci nu se dădeau la o parte de la o „aventură" cu nemţoaicele. Ele, spre seară, când elevii învăţau în „silenţius", deschideau pe furiş uşile dormitoarelor. Băieţii îşi cereau pe rând voie, să meargă până 5 afară, unde întârziau însă nepermis de mult şi când se întorceau, transpiraţi şi roşii, în privirea lor se putea citi cu uşurinţă un fel de dispreţ superior faţă de cei care „toceau“ aplecaţi deasupra manualelor făcute ferfeniţă. Totul se petrecea cu aprobarea, oarecum tacită, a monitorilor - se bucurau, io bineînţeles, şi ei de farmecele celor două nemţoaice - până când mai mulţi elevi se îmbolnăviră şi cele două femei fură rapid concediate. Feri-baci plânse, se rugă în genunchi de conducerea internatului să nu-1 dea şi pe el afară, pentru că el nu ştia nimic, habar nu avea de ce fac „nenorocitele şi 15 dezmăţatele alea“. Şi, sub privirile amuzate ale elevilor, le bătu cu un făraş, în mod demonstrativ, pe cele două „coţofane", le ameninţă că divorţează, că nu mai vrea să audă de ele. Drinca, directorul internatului, nu se arătă însă prea impresionat nici de rugăminţile, nici de măsurile drastice luate 20 de bătrân, aşa că şi Feri-baci, spre marea satisfacţie a elevilor care îl urau, părăsi, vrând-nevrând, internatul şi se angajă portar la singurul hotel din oraş. Elevii îl vedeau adesea moţăind pe un scaun în faţa hotelului. Cei mai mari aflară că nemţoaicele nu se „cuminţiseră" defel în urma accidentului 25 şi că puteau fi vizitate acasă, nu înainte, însă, de a trece pe la Feri-baci, în mâinile căruia se depunea o sumă, e adevărat foarte modestă, de bani... Părul roşcat şi creţ al tinerei nemţoaice flutură asemeni unui steag pe dinaintea privirilor tale, Desideriu, vezi aievea pistruile roşcate de pe faţa ei albă 30 ca smântână, îi auzi râsul gros şi răguşit şi dinţii ei, cu strungăreaţă la mijloc, se zăresc pentru o clipă dezveliţi de buzele roşii şi cărnoase. „Linişte!" strigă domnul monitor şi glasul lui de băieţandru, încă în formare, glas de cocoşel, care se străduie însă să fie cât mai autoritar, răsună în încăpere...
CLIPA CEA REPEDE
181
Apoi simţi în gură gustul leşios al supei cu care eraţi hrăniţi dimineaţa: „Aimprem supa", cum îi spuneau cele două femei. Aproape de internatul vostru, se află internatul „Eforiei", şi uneori, seara, după ce se făcea întuneric, săreaţi gardul, străbăteaţi curtea largă a poliţiei, treceaţi încă peste un gard, din lemn, nu chiar aşa de înalt ca primul, mai uşor de sărit, şi interniştii „Eforiei", mai bine hrăniţi ca voi, vă aduceau resturi rămase de la masa lor: câte o bucată de pâine cu untură, cam râncedă, e adevărat, dar în tot cazul mult mai hrănitoare decât mămăliga cu marmeladă de prune, hrana voastră de fiecare seară.
Ii place să-şi spele trupul cu apă rece de la fântână, să-şi alunge somnul de peste noapte şi tu, din ascunzătoarea ta -stai chircit şi te uiţi prin crăpăturile gardului - îi urmăreşti fiecare mişcare; aplecată deasupra albiei, cu spatele uşor arcuit, cu umerii strălucitori, iar tu Desideriu, un copilandru, nu cu mult mai mare decât fetele ei, licean corigent în fiecare vară la matematică, o iubeşti în taină încă din vacanţa de Paşti, de la denii, când s-a întâmplat să vă duceţi împreună la cimitir, să aprindeţi lumânări la morminte. Bătea vântul, lumânările se stingeau repede. „Nu ştiu cum o faci tu să ardă, te-a întrebat ea şi pachetul cu lumânări s-a desfăcut, lumânările s-au împrăştiat prin iarbă. La mine cum o aprind se şi stinge". „Găsesc eu un loc, i-ai spus tu, mai la fereală". „Ai crescut, Desideriu, a zis ea în timp ce tu stai chircit şi păzeşti, cu mâinile făcute căuş, flacăra lumânării. Când te-am văzut sâmbătă, -veneai cu domnul director de la gară, aveaţi două geamantane mari, abia le puteaţi duce - cât pe-aci să nu te recunosc! Ce domn o fi, o întreb pe Steluţa, cine o fi venit pe gostie?" „Nu-i nici un domn, zice Steluţa, tu nu vezi că-i Desideriu?!"... „Aşa-i, îi zic, a crescut, s-a făcut om mare, nici nu l-am recunoscut la început". „I-a luat domnul director uniformă nouă şi-i stă tare bine cu ea, zice Steluţa. Nici nu mai are mult,
5
10
15
2(1
25
30
182
SORIN TITEL
acuş trebuie să termine şi el şcoala"... Şi iată că din pricina acestei iubiri, altfel cât se poate de nepotrivită, te frămânţi cât e ziua de lungă, nu poţi dormi nopţile, suferi cumplit, pentru că aşa eşti tu, Desideriu, un suflet mereu încercat de-a 5 lungul anilor de cele mai neobişnuite dureri şi nelinişti; mult mai normal ar fi fost, Desideriu, să te îndrăgosteşti, nu-i aşa, de fete de aceeaşi vârstă cu tine, ori tu eşti îndrăgostit până peste cap de o femeie în toată firea, o femeie pe care acum o urmăreşti uitându-te prin crăpăturile gardului, tremurând de io emoţie; femeia se întoarce, rămâne pentru o clipă nemişcată, apoi întregul trup i se destinde, îşi ridică leneşă braţele să-şi strângă părul în conciul care i s-a desfăcut, şi tu, Desideriu, poţi să-i vezi părul roşcat de la subţiori, sânii, cu sfârcurile maronii, zvâcnind obraznici în sus; corpul ţi se crispează, 15 cuprins de un fel de spasm, apoi o moleşeală dulce te cuprinde; trupul femeii, care, înainte cu o secundă numai, trezise în sângele tău de adolescent o atât de chinuitoare dorinţă, te umple, privindu-1 în continuare, de ruşine; obrajii şi urechile ţi se fac roşii ca sfecla; apoi lumea din jur prinde din nou 20 contur, păsările ciripesc în caisul din mijlocul curţii, un viţeluş, fătat nu de mult timp, îl auzi zbenguindu-se prin grajd; se aude, de asemenea, prin fereastra deschisă, maşina de cusut a doamnei Letiţia... Peste câteva zile femeia te strigă peste gard, te roagă să faci bine să-i spargi câteva ţăpligi pentru loc; ea 25 s-a tăiat la un deget şi nu poate ţine toporul în mână... Cât îi spargi lemnele — stă în gura şurii şi se uită la tine - nu scoţi o vorbă şi loveşti cu atâta furie cu toporul de parcă ai dori să te răzbuni pe cineva. „Nu ştiu ce-i cu tine astăzi, — spune femeia făcându-şi de lucru cu nişte seminţe de floarea-soarelui -50 dar nu pari în apele tale, nu eşti prea vorbitor. îţi scoate omul cu cleştele vorba din gură“. „Or fi destule ?“ întrebi tu după un timp făcându-te că nici n-ai auzit mustrarea prietenoasă a femeii. „Am pe-o săptămână, nu mă mai rog de nime... Numai că tu eşti tot asudat, spune ea şi-şi vâră palma lată,
CLIPA CEA REPEDE
183
bătătorită de muncă şi totuşi atât de plăcută, sub cămaşa ta udă de sudoare; alunecă uşoară, de-a lungul spatelui tău, abia dacă o simţi. „O minută, spune ea, să te şterg cu ceva pe spate. Dacă te-o vedea întorcându-te aşa doamna Letiţia, să vezi ce-mi face“. Stai aplecat, ţinându-te cu amândouă mâinile de 5 capră, în timp ce ea îţi şterge spatele cu un prosop aspru care miroase puternic a leşie. „Ţi se văd coastele, ţi le pot număra, aşa eşti de slab, spune femeia. De-acuma te-am frecat destul, nu mai e nici un pericol să răceşti", spune ea şi se aşază pe capra de tăiat lemne, cu mâinile amândouă în poală. Apoi îşi io acoperă cu dosul palmei un căscat. „Mă crezi că nu am poftă de nimic, se plânge cu o voce tărăgănată şi moale. Dacă ar fi după capul meu, m-aş duce acuma în grădină şi m-aş culca sub un prun. La răcoare, unde-i umbra mai deasă, acolo m-aş odihni. Aş trage un puişor de somn, până se întunecă afară /5 nici că m-aş mai trczi“! Te uiţi la ea descumpănit: nu-ţi dai bine seama dacă vorbeşte serios într-adevăr, sau glumeşte. „Eu, dragul meu, spune ea zâmbind somnoroasă, să ştii că-s tare leneşă din fire. Nu-s aşa cum arăt, alta mi-e firea cea adevărată... Cât e ziua de lungă, dacă ar fi după pofta mea, 20 aş sta întinsă în pat şi aş tot dormi, cum e mai plăcut! Numai că nu se poate... Mă scăpai şi-ţi spusei secretul ăsta al meu ţie, dar tu să ai grijă şi să nu-1 spui nimănui. Nu cumva să se afle!“... începe să râdă şi tu o priveşti, mut de admiraţie; te întrebi dacă vorbeşte serios, sau vrea doar să-şi bată joc de 25 tine... „Ştii cu cine semeni tu la fire, Desideriu?" spunea ea şi se uită drept în ochii tăi. „Cu cine?" întrebi tu, lăsându-te când pe un picior când pe celălalt, şi te uiţi încruntat în pământ. „Cu unu’ Giorgiuţ. Nu ai de unde să-l ştii, când a murit el, tu erai copilaş mic, te ţinea doamna Letiţia în braţe. .10 M-a iubit tare mult Giorgiuţ ăsta. Aşa se uita la mine, ca la o icoană! Numai că mie nu mi-a prea plăcut firea lui. Parcă i-ar fi plouat şi i-ar fi nins tot timpul, aşa era de întunecat. Când a murit mi-a părut rău şi am plâns dar în sufletul meu
184
SORIN TITEL
n-am putut să nu recunosc c-a fost mai bine că s-a întâmplat aşa. Altfel, dacă ar fi trăit, m-aş fi măritat cu el şi mi-ar fi părut rău câte zile aş fi avut. De câte ori mă uit la tine, îmi aduc aminte de Giorgiuţ... A fost el un om ascuns, nu puteai şti 5 niciodată ce-i în sufletul lui. Glumea şi râdea cu mine când, deodată, se întuneca la chip!" «Ce-i cu tine, Giorgiuţ? îl întrebam, ţi-a făcut cineva un necaz, ori vreun rău? Dacă ai vreo supărare, ziceam, spune-mi-o şi mie. Cine ştie dacă n-oi putea eu să ţi-o uşurez în vreun fel». «N-ai cu ce mă ajuta, io spunea el. Ţi s-a părut ţie că-s supărat, a fost o părere de-a ta. Sunt tot aşa cum am fost şi până acuma, nu-s altfel»... Uite, aşa eşti şi tu: ca şi Giorgiuţ, săracul, cel care a murit. Nimeni nu poate şti ce-i în sufletul tău. Eşti ascuns, las’ că ştiu eu ce spun, nu vorbesc pe degeaba; nu mai sunt nici eu una dintre 15 cele care nu ştiu ce-i viaţa, mă pricep şi eu un picuţ la oameni. Şi dacă spun că eşti ascuns, aşa e, cum spun eu, nu altfel"...
„Vreau să-mi iau un manşon pentru la iarnă. Şi ţie, Desideriu, ţi-aş cumpăra o căciulă brumărie de astrahan" spune doamna Letiţia. „Şi ce căutaţi voi la Făget? întreabă mirat 20 domnul director. Pe căldurile astea trebuie să fii nu ştiu cum, ca să pleci de-acasă". „Am vorbit cu Simon să pornim înainte să răsară soarele, pe răcoare", spune doamna Letiţia. „Pe Desideriu mai bine l-ai lăsa acasă să înveţe, spune domnul director. Nici două săptămâni nu mai are până la corigenţă". 25 „Şi aşa nu îngraşă el porcul într-o zi, spune doamna Letiţia. Şi singură nici nu-mi vine să mă duc". „O zi în plus sau în minus tot nu mai contează spui tu, Desideriu. Parcurg materia pentru a treia oară! O ştiu ca pe apă".
Dis-de-dimineaţă, afară nici nu s-a risipit întunericul, ■50 Simon bate cu codorişca în geam, să vă trezească. „V-aţi sculat, doamnă, că noi ni-s gata de-acuma. Grăbiţi-vă, să nu întârziem prea mult, să nu ne prindă căldura", îi spune el doamnei Letiţia care a deschis încetişor geamul. „Până prind eu caii faceţi bine
CLIPA CEA REPEDE
185
şi vă terminaţi", spune Simon. „Ce-ar fi să luăm o păturică la noi? Dacă o fi răcoare să avem cu ce să ne învelim genunchii", spune doamna Letiţia...
Trăsura aşteaptă în drum, gata de plecare, Simon le-a aruncat cailor un braţ de lucernă, să-i liniştească. „Ni-s gata 5 de mult, dar când să ieşim din casă, spune doamna Letiţia, mi-a fost imposibil să-mi găsesc ochelarii. Fără ochelari nu pot pleca la drum. Sunt ca oarbă fără ei... Se vede că mi-au alunecat aseară, au căzut după noptieră. Bine că mi-a venit ideea să-i caut şi acolo"... Doamna Letiţia se urcă în trăsură, w ajutată de Simon. „Puneţi piciorul aici, o îndeamnă Simon, nu vă fie frică, aşa mai cu nădejde". „Şi de stat, eu zic să staţi pe scaunul din spate, că e mai mult lărgământ. Am pus şi o pătură deasupra, să nu vă tragă. Pentru mătuşa Raveca s-o găsi un pic de loc lângă dumneavoastră, încăpeţi amândouă, /5 eu aşa cred. Desideriu poate sta în faţă, cu noi"... Nu te-ai trezit bine, eşti încă somnoros, cu ochii cârpiţi de somn. „Abia dacă l-am putut face să coboare din pat", începe să se plângă doamna Letiţia. „Nu-i obişnuit, spune Simon... Mă credeţi, doamnă - începe el să povestească - că rar s-a întâmplat, de 20 douăzeci de ani şi mai bine, de când sunt şi eu om în toată firea, să mă găsească soarele altfel decât numa în picioare". „Tu, Lucreţio, spune doamna Letiţia, stai mai mult pe loitră, nu stai bine. Lui Desideriu îi putem face loc în spate, să nu fii aşa înghesuită". „Aţi uitat-o pe mătuşa Raveca, aţi uitat 25 cât e ea de grasă?! Să fim bucuroşi dacă o încăpea lângă dumneavoastră", spune Lucreţia. „Dacă nu s-o fi răzgândit cumva şi nu mai merge, spune Simon. Dar, după câte o cunosc eu, n-aş crede. Nu ţin minte să fie vreun târg pe care ea să-l fi scăpat"... „Mă uit la tine, Lucreţio, spune doamna Letiţia .w cu admiraţie. Am impresia că tu nu ai de gând să îmbătrâneşti, draga mea! Pe zi ce trece te faci tot mai frumoasă. Câţi ani ori fi trecut de la nunta ta, că nu mai ţin minte?"
„La toamnă se împlinesc paisprezece ani", spune Simon. „Sunt
186
SORIN TITEL
cincisprezece buni, nu paisprezece. Mă făcuşi mai tânără cu un an, nu socotişi bine“, spune Lucreţia şi începe să râdă. „Paisprezece, cincisprezece, tot pe acolo-i, spune Simon în timp ce o ajută pe mătuşa Raveca să se urce în trăsură. N-am 5 stat să-i număr". „A fost nuntă frumoasă, spune mătuşa Raveca în timp ce se aşază răsuflând greu lângă doamna Petiţia. Toamnă lungă, era cald ca vara! Şi eu eram mai tânără pe timpul ăla şi nu arătam aşa grasă ca acuma... Ţin minte, Rusălin, săracul, a murit el la un an după aceea, se ruga de io mine să nu joc cu altul, numa’ cu el. Joacă şi tu cu din cele tinere, zic, mie mi-a fost destul pentru sara asta". «Nu, zicea, mie cu dumneata îmi place!...» Abia dacă am putut scăpa de el“. „Parcă ar fi fost ieri nunta, spune doamna Petiţia; arată exact ca atunci, dacă nu cumva s-a făcut şi mai frumoasă. S-a 15 împlinit puţin şi nu-i şade răuu. „Am avut eu grijă, doamnă începu Simon să se laude, mai în glumă, mai în serios. Dacă arată aşa cum arată, credeţi că eu nu am nici un merit?! Spune tu dacă am ori nu? Poate că pe mine nu mă crede doamna Petiţia, zice cumva că mint“. „Nu te mai lăuda că nu şade 20 frumos", spune cu falsă modestie Pucreţia şi-şi face încă un nod la basma, nu cumva, din pricina vântului, să i se desfacă. „Pa mine a dus-o bine, începe să-i spună Simon doamnei Petiţia, n-a avut de ce se plânge. N-a existat să vin vreodată beat acasă, ori să audă o vorbă urâtă din partea mea. Şi când 25 a fost greu, mai bine am pus eu umărul, decât să o las pe ea să se chinuiască. Am ştiut s-o cruţ"... „Nu ştiu ce să mă fac cu el, doamnă, începe să se plângă Pucreţia, aşa-i de lăudăros cum n-am mai văzut! Are şi cu cine semăna. Socru-miu, fie iertat, tot aşa-i plăcea să se laude". Nu-i nici o laudă. Dacă 30 nu-i aşa, spune, aici de faţă, nu mă supăr! Nu cred să fie bărbat care să-şi fi preţuit mai mult nevasta decât am preţuit-o eu". „Mai bine îţi luai şi tu un laibăr, să ţi-1 pui pe umeri, schimbă Pucreţia vorba. Bate vântul şi e cam răcoare. Uite, Desideriu a avut grijă şi şi-a luat sfetărul cu el". „N-a putut scăpa de
CLIPA CEA REPEDE
187
gura mea, n-a avut ce face, a trebuit să şi-l ia“, spune doamna Letiţia. „Tu, Desideriu, întrebă mătuşa Raveca, tot şcolar eşti şi acuma, ori ai terminat?" „Mai am un an şi termin" îi spui tu şi, brusc, te întuneci la faţă. Ţi-ai adus aminte de corijenţa de la matematică. „Prea multă şcoală nici nu-i bună, spune 5 mătuşa Raveca şi-şi şterge obrazul rumen şi bucălat, leoarcă de sudoare. Şcoala mai mult prosteşte, eu aşa cred“. „Nu ştiu cum o fi, spuse Lucreţia dar mie mi-a plăcut la şcoală, n-aş mai fi plecat acasă, aşa mi-a fost de drag. Când erau socoti mai grele, domnul director mă punea întotdeauna să le fac io eu. N-a existat vreodată să nu le ştiu face. E adevărat că erau, de cele ce se fac la şcoala primară. La liceu sunt altele, mult mai grele". „De regula de trei simplă, ai auzit?“ întrebi tu încruntat. „Nu cred să fi auzit“, mărturiseşte Lucreţia. „La ce spuneai tu c-ar fi mai greu, la geometrie sau la algebră?" /5 întreabă doamna Letiţia. „Depinde, spui tu, Desideriu. Dacă aş fi eu ministru, primul lucru pe care l-aş face, aş desfiinţa geometria", adaugi, apoi, cu multă patimă. „Despre catete se învaţă la geometrie sau la algebră?" întreabă Lucreţia. „La geometrie, bineînţeles, spui tu, Desideriu. Cateta şi ipotenuza 20 şi toate celelalte". „A fost unul, mai demult, nu acuma, nici eu nu l-am prins, începe să povestească mătuşa Raveca. Unul pe care îl chema Ionărel, şi care s-a prostit de prea multă învăţătură. Şi Ionărel sta cât era ziua de lungă cu cartea în mână, alta nu făcea decât citea tot timpul. «Ionărel, îi spunea 25 maică-sa, ia-ţi cartea şi du-te la umbră, nu sta, dragul meu, în mijlocul ogrăzii, să te bată soarele în cap». El nici 11-0 auzea, aşa era de pătruns de cele citite. Băga numai din când în când degetul în gură şi întorcea pagina, uite aşa, spuse mătuşa Raveca şi-şi vârî şi ea degetul în gură, voind pesemne să arate 30 cât mai exact modul în care Ionărel, cuprins de patima cititului întorcea pagină după pagină... Ori c-a citit prea mult, ori că l-a bătut prea tare soarele, destul că după un timp s-a smintit ia cap! Când a fost cam vremea să se însoare, nimeni nu s-a
188
SORIN TITEL
mai putut înţelege cu el. Nu s-a întâmplat să-l vadă cineva cu o fată, aşa cum umblau şi alţi copilandri de vârsta lui, el numai cu cartea, n-o mai lăsa din mână! Noaptea dormea cu ea sub pernă, nu se despărţea de carte nici mort. Fetele, dacă 5 au văzut ce fel de fire are, l-au lăsat în voia lui, nici nu s-au mai uitat la el. La început s-au mai rugat ele să le spună ce scrie în cărţi, numai că el aşa a fost, că degeaba îl întrebai ce-a citit, nu era în stare să ţină minte nimica. Citea şi, peste un minut, uita ce-a citit. N-a avut o minte prea bună... Ei, şi io Ionărel ăsta, cât a fost de sălbatic, din când în când se mai întâmpla să-i mai fugă şi lui gândul la o fată, n-a fost el chiar sfânt aşa, de tot. Da’ îi lipsea curajul să intre cu ele în vorbă. Când auzea torogoata, începeau a-i tremura picioarele, nu şi le mai putea ţine locului. S-ar fi dus şi el la joc, numai că nu /5 ştia cum să prindă vorbă cu fetele. Şi atunci ce credeţi că i-a dat lui în gând să facă? S-a ascuns în capătul grădinii, să nu-1 vadă careva, şi a început să joace de unul singur. Cânta muzica şi el juca de se rupea, nu avea treaba nimănui. Lua câte un snop de grâu şi juca cu el. II ţinea în braţe şi-l răsucea în fel 20 şi chip; de parcă ar fi jucat cu o fată, aşa-1 strângea de tare! Uite-aşa juca, spuse mătuşa Raveca, mă credeţi ori nu? şi se ridică în picioare. Ţinându-şi cu greu echilibrul încercă să arate cum juca Ionărel. Se mai întâmpla, câteodată, ca muzicanţii să zică mai încet, ori să bată vântul şi să nu se audă bine 25 cântările până la el, dar lui Ionărel nu-i păsa, n-avea el treaba muzicanţilor! Nu se oprea din joc, atât era de încântat! Fluiera şi juca singur, uite-aşa!“ spuse mătuşa Raveca şi, ţuguindu-şi buzele groase, începu să fluiere şi să joace ţinând parcă în braţe un snop închipuit. „Stai cuminte, îi spuse Simon. 30 Astâmpără-te, fii bună, că se sperie caii“. „Lasă-mă, - începu să strige mătuşa Raveca şi cu dosul palmei îşi şterse lacrimile care, din pricina râsului, alunecau pe obrajii ei roşii şi bucălaţi -să vă arăt şi vouă cum juca Ionărel, cum şi-a petrecut el singur, n-a avut trebuinţă de nime!“ spuse, continuând să
CLIPA CEA REPEDE
189
ţopăie de una singură. „Ne-ai arătat de-acuma, spuse Simon, ne-o fi de-ajuns. Spuneţi-i şi dumneavoastră, doamnă Letiţia, să stea cuminte". „A murit, săracul Ionărel, spuse mătuşa Raveca şi se aşeză răsuflând greu, lângă doamna letiţia. N-a avut parte de viaţă lungă. A avut Dumnezeu grijă să îl 5 ia, dacă a văzut că Ionărel tot nu ştie ce să facă cu viaţa lui...
A început să se plângă că-1 doare tare rău capul: «Nu mai văd literele, zicea, tremură când mă uit la ele»... Şi într-o zi s-a aşezat sub un nuc, la umbră, şi-a pus frumos cartea pe piept, a închis ochii, uite-aşa, şi nici n-a mai mişcat... Aşa a murit". 10 „Norocul nostru cu dumneatale, spuse Simon şi trase cu ochiul spre ceilalţi. Mai aflăm şi noi una-alta! Nu rămânem proşti". „Poţi tu să râzi de mine cât vrei, spuse mătuşa Raveca. N-am eu grija ta! Da’ să ştii un lucru de la mine şi aşa-i cum spun eu, nu vorbesc prostii. Cartea numai îl strică pe om şi-l 15 prosteşte la cap. Şi lui Ionărel tot de la carte i s-a tras. Aşa că tu, Desideriu, ai grijă şi mai las-o focului de învăţătură, nu te omorî cu firea. Doamna Letiţia să mă ierte că mă amestec şi eu ca proasta. Dacă oi greşi cumva şi 11-am dreptate, păcatul meu să fie". „Trebuie să termine şcoala, fie ce-o fi", spuse 20 doamna Letiţia şi-şi desfăcu umbreluţa privind soarele care se ridicase de câteva palme pe cer. „Şi pe tine, Desideriu, spuse Lucreţia, de dimineaţa până seara tot cu cartea în mână te văd. Ieri aşa de pătruns erai de cele citite, că nici nu m-ai văzut, n-ai ridicat ochii de pe carte, am putut eu să umblu prin 25 grădină cât am vrut. Te-am şi strigat să mă ajuţi să strâng nişte pere din cele scuturate, dar degeaba. Tu tot cu nasul în carte". „Las’ să înveţe, spuse severă doamna Letiţia (uşor intrigată de lipsa de simţ pedagogic al celorlalţi), dacă n-a învăţat atunci când a fost vremea". „îi şi el mare de-acuma, spuse Lucreţia m) şi începu să râdă. (Râsul ei, tare te mai răscoleşte, Desideriu!
Eşti gata să cazi din trăsură de emoţie. Te faci roşu la faţă ca sfecla, începi să tremuri, te ia cu frig!) îi zboară şi lui gândul în alte părţi. Dacă la Lugoj n-or fi fete frumoase şi pe ales,
190
SORIN TITEL
atunci nu cred să fie niciunde. Şi ce fete, nu aşa oricum! Din cele ce se ştiu purta, fete de oraş, ca să spun aşa. Domnişoare. Are de unde să aleagă". „E timp şi pentru ele, spuse doamna Letiţia. Deocamdată să-şi caute de învăţătură. Să nu-i zboare 5 capul la prostii". „Dumneavoastră, doamnă, spuse Lucreţia, îl ţineţi tot de copil mic. Nu vă puteţi obişnui cu gândul c-a crescut şi-i de-acuma om în toată firea. Aşa-s mamele. Eu cu fetele mele tot aşa mă port. Ele-s mari, dar degeaba, eu tot de copile le ţin". „La Lugoj, acolo, spuse mătuşa Raveca şi io ochii începură să-i lucească de bucurie, o avea şi Desideriu o drăguţă, nu se poate altfel. Una din cele cu părul ondulat şi cu sprâncenele îmbinate. Ştiu că ţi-e ruşine de doamna şi nu vrei să ne spui, aşa că mai bine nici nu te întreb". „Nu mi-am găsit nici un fel de drăguţă ori mai ştiu eu ce!" spui tu, ;5 Desideriu, revoltat. (Cea pe care o iubeşti e chiar lângă tine, dar ei n-au cum să bănuiască adevărul.) „Vacă de la Făget şi femeie din Lugoj să nu-ţi iei, spune Simon cu o voce domoală. Ai grijă, Desideriu, de zicala asta din bătrâni când o fi să-ţi găseşti o drăguţă". „Poţi să te păzeşti cât te-ai păzi, spune 20 Lucreţia, până la urmă tot nu-i nici o scăpare. Dacă nu le alegi tu, te aleg ele pe tine, azi aşa-i, nu-i cum a fost altădată. Au prins şi fetele curaj. S-au săturat şi ele să stea tot timpul deoparte şi să facă pe ruşinoasele. Te iau ele de mână, dacă tu eşti aşa mai ligăv. Spune tu, Desideriu, dacă n-am dreptate 25 şi dacă mint cumva!" „Nu ştiu, spui tu, Desideriu, şi te încrunţi foarte tare. întorci capul, nu vrei să te uiţi în ochii lor. Nici nu mă interesează şi-mi pare rău că vă închipuiţi cine ştie ce! Să vă spun sincer, mie nici nu-mi plac", spui tu Desideriu, şi te uiţi drept în ochii Lucreţiei şi pentru moment ai chiar 30 impresia că ea a înţeles absolut totul, nici nu e necesar să spui mai mult, ţi se pare chiar că zăreşti în străfundurile privirilor ei, un fel de luminiţă ironică şi tandră în acelaşi timp şi eşti bucuros că ceilalţi nu bănuiesc nimic, nu văd ascunsul, tainicul dialog (să fie de-adevărat sau e doar o nălucire a ta?) al privirilor
CLIPA CEA REPEDE
191
voastre. „Stricaţi copilul, spune doamna Letiţia. Cine ştie ce prostii îi băgaţi în cap. Deocamdată să mă asculte pe mine şi să înveţe, să-şi ia păcătoasa aia de corijenţă la matematică.
Să nu-i umble gândurile în altă parte. Să termine liceul, să aibă diploma în buzunar, şi după aceea poate umbla şi după 5 fete cât o vrea, cât o avea chef\ „Are doamna Letiţia dreptate, spune Simon. Aşa-i cum spune dumneaei. Şi mai lăsaţi copilul în pace, parcă v-aţi prostit la cap. Aţi tăbărât amândouă pe el, mă şi mir cum de mai face faţă. Că şi cine intră în gura voastră nu mai scapă întreg, să te ferească Dumnezeu! Tu, 10 Desideriu, lasă-le amarului, mai bine să n-asculţi ce spun. Dacă s-ar lua omul după ele, cine ştie unde ar ajunge". „Mai glumim şi noi, spune Lucreţia şi din nou în privirea ei se aprinde acea lumină jucăuşă - pe jumătate ironică, pe jumătate duioasă -care pe tine, Desideriu, te-a tulburat şi răscolit atât de mult. /5 Nu-i nici un păcat. Nu cred ca Desideriu să se supere dintr-atâta lucru". „N-am de ce să mă supăr, spui tu, Desideriu. Nu-s supărăcios de felul meu". „Nu mai pot de sete, spune mătuşa Raveca şi se foieşte neliniştită pe scaun. Şi s-a făcut cald, abia aştept să ajungem odată la Făget. Aş bea un cracăr 20 din cel rece, să mă mai răcoresc".
Spre marea ta părere de rău, la Făget rămâi doar tu cu doamna Letiţia, vă despărţiţi de Lucreţia, de Simon şi de mătuşa Raveca şi începeţi să umblaţi după cumpărături. îţi place atât de mult vânzoleala asta dintr-o prăvălie în alta, încât J5 uiţi repede de Lucreţia, precum şi de iubirea tainică pe care i-o porţi. Doamna Letiţia are o listă lungă, pe care o scoate din poşetă ori de câte ori intră într-un magazin, bifând lucrurile cumpărate, şi ţie îţi place s-o vezi cum se târguieşte cu vânzătorii, aprigă şi neobosită, bucuroasă ori de câte ori .io poate obţine un obiect la un preţ mai ieftin. Cum doamna Letiţia trebuie să cumpere mai multe cutii cu vopsea „Gallus", şi cum culorile cele mai potrivite nu sunt nici ele alese cât ai bate din palme, tu, Desideriu, poţi sta ceva mai mult în
5
10
15
20
25
50
192
SORIN TITEL
magazinul întunecos (la început, până ochii se obişnuiesc cu întunericul, abia se zăresc rafturile înţesate de vopsele, tejghelele doldora de marfă, precum şi siluetele, în halate soioase, ale vânzătorilor) în care mirosul pătrunzător al chimicalelor de tot soiul îţi produce o mare încântare. Un miros amestecat de vopsele şi de lemn putred, de motorină (duşumelele sunt unse cu motorină) şi de clei, atât de pătrunzător, încât aproape că-ţi taie respiraţia! Vânzătorii trag cu precauţie de sertăraşele care scârţâie uşor şi se contrazic cu doamna Letiţia. Ea e de părere că „farba“ pe care o vând e din an în an mai proastă: „Nici culori nu mai aveţi frumoase ca în alţi ani, spune, arătându-se nemulţumită. Caut un portocaliu, dar nu atât de viu, ceva mai mort, nu aşa de ţipător; să se potrivească, dacă e posibil, cu nuanţa asta de brun; să bată mai curând în galben decât în roşu... Nici vorbă, spune doamna Letiţia când vânzătorul, după ce a căutat prin tot felul de sertăraşe - cu ajutorul unei scări se urca şi cobora mereu, agitat la culme, fără să dea semne de oboseală - a scos la iveală o nouă nuanţă de portocaliu, cât mai apropiată după părerea sa, de cea solicitată de exigenta cumpărătoare. Lângă brunul pe care îl aveţi - ca să fiu sinceră nici de el nu sunt prea încântată - nu arată nimic. O culoare trebuie să iasă în evidenţă şi fără să fie neapărat ţipătoare. Discretă da, dar nu ştearsă... Poate găseşti totuşi ceva care să se potrivească mai bine, ce zici? S-ar putea să nu-ţi fi explicat eu destul de exact ce vreau“, spune doamna Letiţia în timp ce tu, Desideriu, aşezat pe un scaun rotund şi foarte înalt, adulmeci în continuare mirosurile atât de incitante ale dughenei...
Domnul director şi doamna Letiţia au plecat, te-ai despărţit de ei plângând, dar cum era întuneric, ei nici n-au băgat de seamă. Deocamdată te dezbraci cu multă sfială, atent să nu faci prea mult zgomot, în timp ce din cealaltă încăpere se aude patul scârţâind sub trupul uscat al domnului Grama.
CLIPA CEA REPEDE
193
Ţc-ai dezbrăcat de-acuma şi te strecori în patul cu cearşafuri reci şi jilave, cearşafuri care au însă un miros de-acasă — le-a adus doamna Letiţia: sunt spălate şi aprctate de ea. „Dă-mi, te rog, calendarul de pe noptieră, să-l răsfoiesc puţin înainte de a adormi", se aude din odaia alăturată vocea domnului s Grama, iar tu, Desidcriu, stai în patul străin cu ochii larg deschişi - nici vorbă să aţipeşti, nici vorbă să ţi se facă somn -şi prin geamul din faţa ta se poate vedea curtea albită de lună, cu pompa arteziană la mijloc, lujerii uscaţi ai crizantemelor, parii înalţi cu globuri de sticlă colorată în vârf; în bazinul fără io apă, la mijloc, se află îngerul de ghips, cu aripa stângă ruptă, căzut de pe soclul lui, deasupra se bolteşte cerul întunecat cu stele îndepărtate şi reci; şi când te trezeşti, din nou, ploaia bate în geam şi la început nici nu-ţi dai seama unde te afli, apoi, încetul cu încetul obiectele din încăpere încep să prindă n contur: dulapul, raftul cu cărţi, masa, unde tu, Desidcriu, îţi vei face de-acum înainte, nu-i aşa, lecţiile, chiar fluturii galbeni pot fi văzuţi stând ţepeni şi înfipţi în ace, în insectar, şi ce chin cumplit, să-ţi fie sete şi să nu îndrăzneşti să te scoli din pat, mai ales că luna, chiar în clipa asta, se ascunde după un 20 nor şi prin întunericul care se lasă, dacă ai încerca, de pildă, să te aventurezi până în bucătărie în căutarea găleţii cu apă, sau a robinetului, ar fi de mirare să nu răstorni - eşti doar destul de neîndemânatic - vreun scaun, ori să te împiedici chiar de prag, ori de alt obiect întâlnit în cale; s-ar face desigur 25 zgomot, doamna sau domnul Grama s-ar trezi din somn („după cum vezi, ar suspina doamna Grama, a şi început să ne deranjeze*4), aşa că încearcă mai bine să te gândeşti în altă parte; până când somnul o să te poarte din nou pe aripile lui dulci; spre dimineaţă însă, te trezeşti pentru a doua oară; nu .w numai obiectele din încăpere au de-acuma un contur mai ferm, ci şi tapetul, cu trandafiri roşii şi galbeni, legaţi cu câte o panglică verde, de pe perete; şi, dacă ţi-a trecut setea, o altă „trebuinţă" mult mai presantă începe să-ţi dea târcoale; cu
194
SORIN TITEL
roate că doamna Grama a avut grijă să-ţi pună o oliţă sub pat, s-o foloseşti la nevoie noaptea - la closet nu se poate ajunge decât trecând prin dormitor - nu-ţi prea vine să te grăbeşti, să recurgi la ea; îngrozit, te gândeşti la zgomotul pe care l-ai 5 face, acel ţârâit foarte penibil şi cât se poate de muzical în acelaşi timp; te faci roşu de ruşine numai la gândul că un asemenea indecent zgomot ar putea ajunge până la urechile noilor tale gazde; nu-ţi rămâne, deci, altceva, decât să strângi din dinţi simţind cum băşica ţi se umflă din ce în ce mai tare, io gata să plesnească, căci oricâtă rezistenţă îndârjită ai opune, fireasca şi atât de omeneasca necesitate nu poate fi înfrântă în nici un chip; iar în clipa în care îţi dai seama că nu mai e nici o scăpare, te năpusteşti din pat, înşfaci cu o mână ţucalul care se află dedesubt şi o mare fericire şi uşurare te cuprinde, /5 fericire care, din păcate, nu durează mult: îngrozit, constaţi că în loc să onorezi încăpătoarea oală de porţelan, faci direct pe covoraşul din faţa patului şi, cu toate că schimbi în grabă direcţia (în sfârşit, în oală se poate auzi susurul cel vesel), pe covor a avut timp să se întindă, deja, o pată destul de mărişoară, 20 care, cine ştie din ce pricină, pe măsură ce contururile i se precizează, începe să semene teribil de mult cu peninsula în formă de cizmă a Italiei... Aproape două ore trec - timp în care nu-ţi desprinzi privirea de pe pata cea ruşinoasă cu speranţa, absurdă, c-o să se usuce şi-o să dispară - până când 25 doamna Grama începe să trebăluiască în bucătărie — aprinde focul, dă drumul la robinet, zgomot făcut anume parcă să-ţi amintească de ruşinoasa faptă, stă de vorbă cu lăptărcasa („Cum să nu se răcească timpul, doamnă, dacă a căzut bruma azi noapte. De-acuma s-a sfârşit cu vremea bună. Nu m-aş M) mira să cadă şi un pic de ncauă“), curăţă ştergătoarea din faţa intrării, o bate cu o măturică, apoi începe să frământe nişte aluat pentru colţunaşi; şi, în tot acest timp, tu aştepţi să se facă ora la care va intra în odaia ta să te scoale; şi ce ochi buni are doamna Grama, cât de repede le observă ea pe toate; nici
CLIPA CEA REPEDE
195
n-a închis bine uşa în urma ei, că pata cea scandaloasă de pe covoraş a şi fost descoperită; zâmbetul sărbătoresc dispare cât ai clipi din ochi - se pregătea, probabil, să te întrebe dacă te-ai odihnit bine, ei, cum îţi place la noi, ar fi vrut ea să-ţi spună; dar înainte ca întrebarea să poată fi formulată, înainte ca ea 5 să se desprindă de pe buzele subţiri ale doamnei Grama, înainte chiar ca zâmbetul cel luminos să poată înflori în toată legea pe chip, pata în formă de cizmă - Italia cea de pe covor -sare în ochi cu o neruşinată lipsă de pudoare; se stinse aşadar, zâmbetul cel vesel, dispărură cuvintele de bucuroasă io întâmpinare!... Şi acum ar fi bine să trecem cât putem noi de repede peste acest neplăcut accident, să ne astupăm chiar urechile, nu cumva să auzim zgomotul palmelor trase pe obrajii roşii ca para; nici măcar bâlbâielile tale ruşinate să nu le mai auzim şi să lăsăm să mai treacă o săptămână, vreme în care /5 oala de noapte a putut fi folosită în cele mai optime condiţiuni: nici o picătură nu s-a mai întâmplat să se prelingă pe covor.
între timp ţi s-a oferit din plin prilejul să te lupţi cu faimoasele şniţele de viţel, atât de uriaşe, încât oricât ai mesteca şi ai înghiţi tu, tot degeaba, nu reuşeşti să le dai gata! Mesteci, 20 mesteci — ai rămas aproape fără salivă în gură de atâta mestecat - mesteci cu răbdare şi cu o tenacitate vrednică de lăudat, dar pe măsură ce mesteci şniţelele cresc, în loc să se micşoreze. Şi atunci începi să faci tot felul de mofturi, spre marca stupefacţie şi enervare a doamnei şi a domnului Grama. 25 „Partea asta e grasă şi nu-mi placc“, spui cu o voce plângăreaţă şi arăţi spre bucăţica de şniţel care ţi-a mai rămas în farfurie.
„La noi e obiceiul să nu se lase nimic în farfurie", spune doamna Grama. „E cu zgârci, nu intră cuţitul în şniţel", se aude din nou vocea ta plângăreaţă. „Până nu mănânci tot ce 30 ai în farfurie, n-ai voie să te ridici de la masă", decide cât se poate de hotărât domnul Grama şi se uită la tine cu nişte ochi reci şi îngheţaţi care te bagă în sperieţi. „E o bucată de friptură absolut splendidă", spune doamna Grama şi se ridică de la
196
SORIN TITEL
masă, începe să adune farfuriile şi tacâmurile enervată. Vreau şi eu să mă odihnesc puţin, spune ea, să mă culc măcar un ceas!"... Orice caznă are şi ea un sfârşit, iar tu, Dcsideriu, ai găsit, până la urmă, un mod de-a scăpa de şniţelele cele 5 interminabile: prinzi un moment când gazdele tale nu te observă - domnul Grama a aţipit un pic, tot aşteptând să termini de mâncat, iar doamna Grama s-a apucat să spele vasele - iar bucata de şniţel din farfurie dispare ca prin farmec sub masă, acolo unde se află Lord, care, complice versat, o io termină cât ai bate din palme... Intr-o zi însă câinele, cine ştie din ce pricină, uită de convenţia stabilită tacit între voi doi, iese de sub masă cu şniţelul uriaş în gură! Spre marea ta nedumeririe, însă, domnul Grama nu spune nimic, intră în dormitor, de unde se întoarce cu o coală albă de hârtie şi cu 15 un creion bine ascuţit. „Să mergem în camera ta", spune domnul Grama, păstrându-şi acelaşi calm imperturbabil, şi tu te ridici tremurând de pe scaun, îl urmezi înfricoşat, ştiind că nu trebuie să te aştepţi la nimic bun. Domnul Grama îţi zice să te aşezi la masă, îţi pune coala de hârtie în faţă şi-ţi 20 dă şi creionul. „Apucă-tc de scris“, spune el şi-şi trage un scaun cât mai aproaipe de al tău. „Nu ştiu ce să scriu", spui tu, Desideriu, şi te întorci spre domnul Grama, te uiţi nedumerit la el. „O scrisoare acasă", spune el şi-ţi trage scaunul mai în faţă, cu tine cu tot, ţi-1 potriveşte în aşa fel, încât să ai condiţii 25 optime pentru scris. „Am scris ieri", spui tu cu jumătate de gură şi te uiţi ruşinat în pământ, gândindu-te la tonul destul de plângăreţ al scrisorii expediate. „Dacă nu ai ce spune, ai să scrii ce-ţi dictez eu". Iei, aşadar, creionul şi începi să scrii după dictatre; abia ai scris primele cuvinte şi vrei să te opreşti, M) să te ridici de la masă, dar simţi pe umărul stâng apăsarea mâinii celui ce-ţi dictează, încât n-ai ce face, trebuie să scrii în continuare: „Dragii mei părinţi - scrii tu după dictare -aflaţi despre mine că sunt un mare ticălos. Domnul şi doamna Grama mă îngrijesc cu multă dragoste, eu, însă, în loc să le
CLIPA CEA REPEDE
197
mulţumesc pentru grija arătată, arunc bucăţile întregi de şniţel sub masă, unde se află câinele, Lord. Drept care v-am scris şi vouă ca să ştiţi şi voi“... Domnul Grama mai citeşte o dată cele scrise, îndreaptă o mică greşeală de ortografie care s-a strecurat din nebăgare de seamă, apoi ia răvaşul pune o sugativă < deasupra, atent ca scrisul să se păstreze frumos, să nu apară cumva vreo pată de cerneală... „Am s-o expediez azi după-amiază, spune el calm. Tot am drum până la poştă“... Undeva, la capătul străzii, se aude strigătul răguşit al unui geamgiu, iar în bucătărie, doamna Grama freacă de zor cuţitele w cu nisip şi îl ceartă pe Lord, care nu vrea defel să fie cuminte.
O fiinţă supusă pângăririi, siluită pe nedrept eşti în clipele astea tu, Desideriu, chiar dacă nu ştii şi nici nu înţelegi prea bine ce se întâmplă cu tine... încerci să-ţi faci temele la matematică, dar îţi vine destul de greu să te concentrezi asupra 15 regulei de trei simplă şi nici măcar cu fluviile cele mari din America de Sud nu ai mai mult noroc. Te simţi obosit, stors parcă de orice vlagă, aşa cum ţi se întâmplă să te simţi câteodată, vara după ce ai fost o zi întreagă la strâns fânul, ori ai bătut cu copiii mingea în livadă. Nici să plângi nu poţi, 20 nici să te arăţi întristat în faţa altora nu-ţi vine s-o faci. Numeri doar zilele, aşteptând ruşinat şi speriat reacţia celor de-acasă.
Nu trece, însă, nici o săptămână şi domnul director vine şi te ia de la familia Grama. Te ajută să-ţi împachetezi lucrurile, în timp ce afară a început să ningă. „Doamne, ce ninsoare 25 s-a putut porni“, spune domnul director, în timp ce străbateţi împreună oraşul, trăgând după voi geamantanele.
Tu, Desideriu, stai în bancă — eşti în clasa a treia de liceu — cu Korfanta Emeric, în penultima, lângă fereastră. Când lecţiile sunt prea lungi şi plicticoase, urmăreşti ce se întâmplă afară, M) în curtea uriaşă. Câte o pală de vint mişcă frunzele cireşului din faţa geamului. Cireş care poate oferi, de asemenea, cele mai neaşteptate satisfacţii curiozităţii tale: primăvara e
198
SORIN TITEL
încărcat cu flori, apoi, spre vară, în perioada tezelor şi a extemporalelor inopinate, cireşele se rumenesc de la o zi la alta tot mai tare! Ori de câte ori se întâmplă ca în faţa paginii albe a caietului de teză sau a foii de extemporal, să simţi o 5 imensă sfârşeală - izvorâtă din sentimentul că tot ceea ce ai ştiut, tot ceea ce te-ai străduit să-ţi bagi cu forţa în cap, s-a spulberat, deodată, ca prin farmec, s-a risipit, aşa că n-ar fi de mirare ca foaia să rămână albă până când se va auzi sunând clopoţelul - începi să numeri cireşele de pe fiecare creangă, io încercând să socoteşti în gând cam câte ar putea să fie în tot cireşul! Ai putea să copiezi, desigur, din carte - de la vecinul tău, Korfanta, slabă nădejde să te poţi inspira în vreun fel, pagina lui de caiet arătând, parcă, şi mai sfidător de albă decât a ta - dar un asemenea efort îţi repugnă în clipa de faţă, când 15 mult mai plăcut e să te uiţi la cireşele cele frumos rumenite, la cerul înalt şi albastru pe care zboară berzele, şi să te gândeşti, de pildă, la vacanţa de Paşti, de care te despart doar două săptămâni, la costumul cel nou, cumpărat săptămâna trecută de domnul director. (Cum o să te scoli, adică, dimineaţa şi 20 din pat ai să-ţi arunci privirea asupra costumului frumos împăturit, pe scaunul de lângă noptieră. Să fii îmbrăcat cu costumul cel nou, în timp ce te îndrepţi spre biserică, să treci pe lângă unul şi pe lângă altul şi toată lumea să se uite cu admiraţie la tine, poate exista o altă bucurie mai mare?! Şi o 25 şi auzi pe doamna Petiţia spunându-ţi: „Fii atent, Desideriu, să nu te aşezi cumva în iarbă cu el. Are o culoare sensibilă, imediat se înverzeşte! Şi la vopseaua de ouă să fii atent, că nu se mai duce. Fii şi tu mai cruţător!“) E foarte plăcut, nu-i aşa?, să te laşi în voia unor visări atât de minunate, în loc să-ţi 30 scormoneşti mintea ca să-ţi aminteşti nu ştiu care vârf din munţii Dinarici! Şi când te uiţi la caietul lui Korfanta, vezi că nici el nu s-a prea omorât cu ştiinţa: a scris, ce-i drept, două-trei rânduri, dar o pagină aibă e, oricum, mai de efect, mai misterioasă decât nişte rânduri de prostii înşirate
CLIPA CEA REPEDE
199
alandala! Triumfător şi sfidător în acelaşi timp, te îndrepţi spre catedră şi pui deasupra celorlalte teze caietul cel neatins! „Cum a fost?“ te întreabă profesorul de geografie. „Uşor, spui tu, nici nu ne-am aşteptat să ne daţi aşa de uşor“...
Nu tot timpul, însă, trebuie să te uiţi pe geam, să numeri s cireşele de pe o creangă, nu toate lecţiile sunt la fel de plicticoase! Să nu uităm că de două ori pe săptămână aveţi limba franceză cu domnul profesor Papavoin, venit tocmai de la Douville - frumosul oraş de pe malul mării, cu vestita lui plajă -, ca să vă înveţe limba lui Racine şi Moliere; domnul io Papavoin, care în tinereţea lui a fost boxer, amănunt aflat cine ştie cum, dar de un mare efect asupra voastră. Un fel de aureolă romantică înconjoară, din pricina asta, silueta cam durdulie acum a fostului boxer care vă învaţă verbele neregulate şi îngrozitor de dificile ale limbii franceze. Domnul Papavoin /> care, atunci când se supără, pune tuturor elevilor, de la primul până la ultimul din catalog, zero tăiat în patru, cu creionul însă ca să-l poată şterge mai uşor, de îndată ce-i trece supărarea şi iată-1 intrând în clasă, strigând catalogul, stâlcind numele elevilor în mod intenţionat, ca să vă ofere vouă prilejul să vă 20 distraţi; şi, în timpul ăsta, Korfanta îşi părăseşte locul lui din fundul clasei şi se aşază în banca întâi, bancă a cărei destinaţie e foarte precisă: în ea domnul Papavoin îi aşază pe „Ies turbulentsK, pe cei ce fac multă gălăgie şi-i bruiază lecţiile, îi izolează în felul ăsta de ceilalţi elevi. „Lcs turbulents!“ strigă 25 domnul Papavoin cu voce de tunet la începutul fiecărei ore şi-i numeşte pe cei în cauză. Iată însă că Emeric Korfanta nu mai aşteaptă să fie strigat; singur îşi ocupă locul din prima bancă şi, în timp ce domnul profesor continuă să-i treacă pe cei absenţi în catalog, făcându-se că nu-1 observă, a şi început ;m) să se pregătească pentru meciul a cărui desfăşurare aici în clasă e mai mult decât sigură; îşi scoate, prin urmare, haina, îşi sufulcă mânecile la cămaşă — apar două braţe subţiri şi pistruiate! —, îşi duce pumnii în faţă, aplecându-se mult peste
200
SORIN TITEL
bancă într-o poziţie gata de atac, şi încremeneşte aşa, privindu-1 Fix pe profesor, în timp ce acesta continuă să nu-1 bage în seamă. N-avem timp de prostii astăzi, spun parcă gesturile sale aferate, ne-aşteaptă, nu-i aşa, o mulţime de verbe 5 neregulate, nu ne arde nouă de box, ori de cine ştie ce alte prostii.
Korfanta ştie că rezistenţa îndârjită a domnului Papavoin se va topi aşa cum se topesc primăvara ţurţurii de gheaţă; el are răbdare şi aşteaptă, aplecat deasupra băncii cu pumnii în io poziţie de atac. „Les turbulentsa, strigă domnul Papavoin. „Ici!“ şi arată banca cu un gest măreţ, ignorându-1 în continuare pe Korfanta, vie şi foarte expresivă întruchipare, dacă se poate spune aşa a ispitei, a acelei ispite căreia domnul Papavoin caută să-i opună, încă, rezistenţă, s-o ocolească. 15 Ademenitorul îl cunoaşte însă mult prea bine pe cel ce urmează să fie sedus, el ştie că puterea de rezistenţă a profesorului are şi ea o limită; de altfel, privirile sale au şi început să alunece -aşa, numai cu coada ochiului, - spre boxerul cel mititel care, prinzând curaj, începe deodată să-şi mişte cu o mare 20 repeziciune pumnii prin aer, provocându-1 cu neruşinare: haide, nu te mai lăsa atâta îmbiat, spun parcă gesturile lui, un mic meci, aşa, scurt, scurt de tot, înainte de a trece la verbele neregulate. „Astăzi nu avem timp, spune domnul Papavoin, fără o prea mare convingere, avem nişte verbe foarte grele, şi 25 clasa întreagă simte că deja a început să cedeze, ispita fiind mult prea mare; aşa că de-acuma Korfanta poate ieşi din bancă, poate chiar să facă un pas spre catedră şi, după câteva mişcări rapide cu pumnii strânşi, spre profesor, să încremenească în poziţie de atac, uitându-sc fix la el. „Bine“, spune domnul M) Papavoin, moale, cedând, în sfârşit. „Dar numai cinq minuits, nu mai mult!“ Se uită la ceas, şi-l desprinde de la încheietura mâinii lui păroase, îl aşază pe catedră, deasupra catalogului, îşi scoase sacoul cadrilat şi în clipa în care domnul Papavoin a rămas numai în cămaşă - o cămaşă din mătasea
CLIPA CEA REPEDE
20.1
cea mai fină — Korfanta se şi repede la el, începe să atace cu toată puterea; prinzându-1 descoperit, domnul Papavoin îşi pierde o clipă cumpătul; îşi revine însă, aşa că meciul poate continua, fostul boxer fiind în permanenţă foarte atent ca nu cumva să-l lovească din greşeală prea tare pe puşti; în schimb, 5 Korfanta nu-1 menajează defel, loveşte pe unde apucă, chiar într-un anumit loc foarte sensibil, cu toate că regulamentul interzice, după cum bine se ştie, o asemenea lovitură. Jocul se întrerupe, un minut sau două, domnul Papavoin părăseşte clasa strigând în gura mare: „Cochon, cochon, merde". Se io reîntoarce repede înapoi şi partida continuă. întreaga clasă freamătă de emoţie, „periuţele" şi premianţii îl ovaţionează pe profesor, repetenţii şi „Ies turbulents" sunt alături de Korfanta şi-l aplaudă ori de câte ori reuşeşte să-l atingă zdravăn pe adversar. Bineînţeles că partida nu durează doar cinci o' minute şi atât verbele cele neregulate, cât şi „Capra domnului Scguin" sunt date cu desăvârşire uitării şi când sună clopoţelul, domnul profesor de franceză, partenerul său de joc şi de altfel întreaga clasă nici nu-1 aud, atât de înfierbântaţi sunt cu toţii, atât de prinşi sunt de spectaculoasa partidă de box 20 care pare a se termina, totuşi, în favoarea domnului Papavoin. Abia când sună a doua oară, de intrare, se dezmeticesc jucătorii.
Şi în timp ce întreaga clasă îl aplaudă pe învingător, acesta, transpirat şi fericit, îşi îmbracă vestonul cadrilat, din postav franţuzesc, şi părăseşte val-vârtej clasa, însoţit de urletele şi 2> tropăiturile elevilor aduşi într-o stare de excitaţie aflată la limita nebuniei.
în primele zile, Desideriu dormi în aceeaşi cameră cu domnul şi doamna Szabo; apoi în sufragerie se improvizează un fel de pat, destul de tare, la început. Noile tale gazde par M) a fi oameni cumsecade; nici vorbă să te oblige să mănânci mai mult decât ai tu poftă; ai scăpat, deci, de şniţelele care nu se mai terminau, şi viaţa se anunţă a fi mult mai plăcută şi mai
202
SORIN T1TEL
lipsită de griji. Cel mai frumos e seara, când doamna Anette, fiica domnului şi a doamnei Szabo, căsătorită doar de o lună cu domnul Carol Semnic, cântă la pian şi tu stai în spatele ei şi ai grijă să întorci pagina partiturii, ori de câte ori pianista 5 îţi face semn cu capul; uneori se întâmplă să cânte şi tânărul soţ la vioară; doamna Anette şi domnul Carol se iubesc foarte mult. De dimineaţă până seara, când sunt acasă şi nu la şcoală — tinerii însurăţei fiind învăţători amândoi - ei nu par a face altceva decât să se îmbrăţişeze şi să se sărute aproape tot timpul: io e destul să deschizi o uşă şi să dai peste ei, stând pe o canapea strânşi îmbrăţişaţi, să intri în bucătărie şi să-i descoperi sărutându-se lângă plita încinsă şi când o vezi pe doamna Anette, roşie la faţă, nu ştii dacă soba care pripeşte foarte tare e de vină, sau de vină sunt sărutările cele înfocate ale tânărului ;5 ei soţ. Iar în timp ce tu îţi faci lecţiile, ei se hârjonesc prin toată casa! Se trântesc uşi şi se scot ţipete scurte, lasă-mă, eşti îngrozitor, spune doamna Anette, m-ai strâns aşa de tare încât, uite, nici nu-mi pot mişca mâna din încheietură, eşti un prost, asta eşti; Desideriu, vino te rog şi ajută-mă să-l batem pe 20 domnul Carol, ţine-1 bine de mâini, că am eu grijă să lovesc pe unde trebuie; aţi înnebunit amândoi, v-aţi pus să mă desfiinţaţi, ori ce, spune domnul Carol printre hohote de râs; ce zici, spune doamna Anette, îl luăm şi pe Desideriu cu noi la film, îl trimitem pe el să cumpere bilete, prostule, m-ai pişcat 25 îngrozitor, uite că s-a şi învineţit; dacă e aşa, ce-ar fi să-l lăsăm pe domnul Carol acasă, să ne pregătească cina, şi dacă c băiat cuminte o să-i povestim şi lui filmul; ce zici de rochia asta, Desideriu, domnul Carol mi-a cumpărat-o, e minunată, culoarea, mai ales, e splendidă, şi e uşoară ca un fulg; mi-a 30 făcut o surpriză extraordinară, aseară, când a venit cu ea, nu mi-a spus nimica, a lăsat-o pe pat, aşa, ca din întâmplare.
Şi tu, Desideriu, îţi faci zilnic lecţiile pe măsuţa din faţa ferestrei, măsuţă pe care, în fiecare după-amiază de sâmbătă, domnul Szabo îşi pregăteşte predicile pentru a doua zi; se urcă
CLIPA CEA REPEDE
203
sus, în amvon, domnul Szabo şi de acolo îi ceartă ori îi povăţuieşte pe credincioşi, citind predica scrisă mărunt, pe un caiet cu pătrăţele; cum tu nu ştii ungureşte, n-ai cum să înţelegi ce spune, totuşi stai în biserică până se sfârşeşte slujba, când preotul, împreună cu credincioşii, cântă un imn; cel mai 5 mult îţi place însă să-l ajuţi pe domnul Szabo să cânte la orgă; tu apeşi cu piciorul pe pedală şi domnul Szabo spune: „Să cântăm acum ceva din Johann Sebastian Bach“ şi sunetele orgii te asurzesc aproape, aşa sunt de puternice; sâmbăta, deci, în timp ce domnul Szabo îşi pregăteşte predica pentru a doua io zi, tu, Dcsidcriu, faci baie, împreună cu domnul Carol în bucătăria din curte. E cald în bucătărie, ca într-o etuvă, şi în mijlocul ci tronează cazanul uriaş cu apă fierbinte; primul la rând e domnul Carol; se dezbracă şi intră în cazanul cu apă îngrozitor de fierbinte, trupul lui mare se face roşu, faţa i se /5 congestionează; poţi să pui puţină apă rece, e prea fierbinte, se roagă el de tine şi când iese din cadă, cu trupul şiroind de apă, te pune să-l freci bine pe spate cu prosopul; apoi apa e schimbată, e rândul tău de-acuma să te dezbraci, ceea ce şi faci uşor stânjenit, te cam ruşinezi să rămâi în pielea goală în 20 faţa unui străin; nu te ruşina, spune domnul Carol, suntem bărbaţi, ce dracu’; apa fierbinte deschide porii, îţi explică el, iese toată transpiraţia şi murdăria; la început e mai greu, apa e tare fierbinte, după aceea te obişnuieşti însă; uite cum au asudat ferestrele din pricina aburilor, spune domnul Carol, 25 nici nu se mai poate vedea afară; baia asta, adaugă el în timp ce se îmbracă, mi-a făcut o poftă teribilă de mâncare, sper că ne-a pregătit Anette ceva bun; nişte ficăţei de pui la tigaie, cu varză murată, ce zici, nu-i aşa că ne-ar prinde bine la burţile noastre lihnite; de-acuma ai stat destul, spune domnul Carol, M) ieşi şi şterge-te repede cu prosopul, să nu răceşti; freacă-te bine să se pună sângele în mişcare; dă-mi-1 să te frec eu pe spate cu el, aşa, băiatule, auleo, dar jigărit mai eşti, îţi poate omul număra coastele atât eşti de slab.
204
SORIN TITEL
Patul tău, Desideriu, c chiar în faţa ferestrei şi în nopţile de iarnă, spre dimineaţă, te trezeşti în camera friguroasă - soba de tuci se răceşte repede - şi te uiţi cum ninge afară. Fulgii se văd plutind uşor prin lumina tulbure, zidul cenuşiu al bisericii s le foloseşte drept fundal. In camera tinerilor căsătoriţi se aprinde lumina; poţi să-ţi dai seama de acest lucru după dunga luminoasă care se strecoară pe sub uşă, după şoaptele doamnei Anettc care nu-şi găseşte, ca de obicei, ciorapii, ce i-o spune ea pe ungureşte domnului Carol nu poţi să ştii, dar w încep amândoi să râdă pe înfundate, o glumă, probabil, puţin piperată, apoi tânăra soţie deschide încetişor uşa să nu te trezească, trece prin camera ta, numai în furou şi în vârful picioarelor, spre bucătărie, se aude apa la robinet curgând, apoi doamna Anette, tot în vârful picioarelor şi zgribulită de frig, /5 fuge înapoi spre dormitor; tu închizi repede ochii, te faci că dormi; uşa se deschide iarăşi, domnul Carol, în chiloţi negri de fotbal, trece la rândul lui prin odaie, din nou se aude robinetul în bucătărie, apoi uşa de la sobă şi tu, Desideriu, priveşti fulgii cei leneşi care continuă să cadă afară, din ce în 20 ce mai deşi şi mai năuci, asculţi cântecul vesel al focului din bucătărie şi o dulce, o foarte suavă şi delicată bucurie te încearcă; te ridici puţin în capul oaselor, să poţi vedea mai bine curtea acoperită de ninsoare, fântâna arteziană, siluetă neagră şi ursuză pe albul cel imaculat; gata îmbrăcaţi, tinerii însurăţei trec prin 25 camera ta, domnul Carol poartă o pălărie nouă şi un palton cu blană la gât, doamna Anette şi-a luat şi ea manşonul din blană de astrahan, şi-a pus de asemenea o căciulită nostimă şi o poşetă care se asortează perfect cu căciuliţa; nu uita, Desideriu, îţi spune doamna Anette în şoaptă, de îndată ce vede că eşti M) treaz, să iei bilete ia film, când ieşi de la şcoală, ţi-am lăsat banii pe masă, lângă scrumieră; uită-te, draga mea, ce frumos ninge, spune domnul Carol şi-i cuprinde umerii cu o mână, o trage spre ei şi amândoi rămân o clipă nemişcaţi, privind zăpada care continuă să cadă, cu fulgi tot mai mari şi mai deşi; poate ar
CLIPA CEA REPEDE
205
fi trebuit să-ţi pui bocancii, spune doamna Anctte, o să-ţi îngheţe picioarele în pantofi, sau cel puţin nişte ciorapi mai groşi, apoi pleacă, se grăbesc foarte tare amândoi, pe o vreme ca asta c mai bine să pleci din timp; Desideriu, strigă doamna Szabo din dormitor, cu o voce uşor plângăreaţă şi somnoroasă încă, e cam timpul să te scoli şi tu, vezi, dragul meu, dacă a pus Carol laptele la fiert, să nu curgă în foc; mă scol şi eu imediat să-ţi fac cafeaua, dar nu ştiu ce am astăzi că nu mă simt prea bine; mă cam doare capul, s-ar putea ca ieri, la biserică, să fi tras puţin curent; ce-i cu banii ăştia de pe masă, w intreabă doamna Szabo; sunt pentru bilete la film, îi spui tu, la „Venera oarbă“; nu-mi plac filmele triste, spune doamna Szabo, mă impresionează prea tare; de Paşti am fost la un film care m-a emoţionat în aşa un hal, c-a început să mă doară inima; ţi-1 povestesc, dacă vrei; nu cred că am timp, doamnă, h mi-e frică să nu întârzii la şcoală; ţi-1 spun în două cuvinte, spune doamna Szabo; e vorba despre o mamă care rămâne de timpuriu văduvă şi îşi creşte cu mare greutate fiul care e un băiat foarte neastâmpărat şi îi face numai necazuri; într-o zi pleacă cu o barcă pe râul din faţa casei şi se îneacă; ea 20 înnebuneşte de durere şi, la sfârşit, aleargă de-a lungul malului şi presară trandafiri, îi aruncă în apă unul câte unul; şi acuma, când îmi aduc aminte, mă înfior, uite cum mi s-a făcut pielea, spune doamna Szabo stând pe scaunul din faţa plitei din bucătărie; să văd dacă ţi-ai pus ciorapii groşi, nu m-ai ascultat, 25 constată ea supărată, o să-ţi îngheţe picioarele, ai să vezi; bocancii ăştia au o piele care absoarbe umezeala, i-am pus lângă sobă şi uite că şi acuma sunt umezi; nu mai am timp să-i schimb, dacă nu plec chiar acuma, am să întârzii; şi iată că în drum spre şcoală, te întâlneşti cu Korfanta care arc o mină ca m de înmormântare; ce-i cu tine, îl întrebi; s-au încleştat maxilarele, spune, nu pot să vorbesc, nu mai pune atâtea întrebări; şi mergeţi o vreme fără să spuneţi nimic, Korfanta e din ce în ce mai întunecat la chip şi când ajungeţi în dreptul
206
SORIN TITEL
cofetăriei lui Dordea, Korfanta şuieră printre buzele care abia i se întredeschid, tetanos, mor de tetanos, nu e nici o salvare; să mergem repede la un doctor, îi spui tu lui Korfanta, trebuie să te salveze; mi-a intrat un cui în picior, spune colegul tău 5 de bancă, şuierându-şi în continuare cuvintele, s-a infectat şi am făcut tetanos; să ne grăbim, spui tu, şi iată că urcaţi amândoi în grabă scările, sunaţi la soneria doctorului Goldiş; ce-i cu voi, întreabă doctorul, vreţi să chiuliţi de la şcoală ori ce, să vă dau un certificat medical; nu-i vorba de nici un certificat, io îi explici tu doctorului, prietenul meu are tetanos; mor, şuieră printre dinţi Korfanta şi se sprijină de tine care îl susţii să nu cadă; hai, intraţi, spune doctorul, intrigat şi amuzat în acelaşi timp; mi-au înţepenit fălcile, spune Korfanta cu o voce de înmormântare, nu pot să mi le mişc; i-a intrat săptămâna 15 trecută un cui în talpă, îi explici tu, în timp ce Korfanta a şi început să se descalţe; stai să văd, spune doctorul şi îl prinde de falcă; cu o mişcare rapidă i-o mişcă într-un anumit fel, încât durerea dispare ca prin farmec; lasă bocancii’, spune, la ce să-ţi mai miros picioarele, n-ai nimica, ai văzut o prăjitură şi ai salivat 20 prea mult; totuşi, hai să-ţi văd şi talpa piciorului, nu cumva să se fi infectat; n-ai nimica, spune, pentru timpul cât l-am pierdut cu voi, o să vă rog şi eu să-mi faceţi un serviciu: vă duceţi până la colţ şi-mi umpleţi sifoanelc astea, ce părere aveţi?
25 „Iar acum, spune doamna Anctte, o să-l luăm pe Desideriu cu noi; e păcat să nu facă şi el o plimbare cu sania; îşi termină lecţiile când ne întoarcem, n-o să stăm mult, mergem până spre Dealul Viilor, ieşim puţin din oraş; e într-adevăr splendid, chiciura parcă e o dantelă fină, nu-i aşa, Desideriu? spune .«) doamna Anette. Urcă-te în faţa mea, spune. Vino mai aproape să încăpem toţi, iar tu, Carol, ai un fund mare şi ocupi prea mult loc; cu cât ne înghesuim mai mult, cu atât o să ne fie mai cald“... Simţi cum îţi gâdilă uşor obrazul părul de culoarea grâului copt al tinerei doamne Anctte, simţi mirosul aspru şi
CLIPA CEA REPEDE
207
pătrunzător al buclelor ei care aproape că-ţi acoperă faţa; nu poţi vedea, din pricina părului ei, apa tulbure a Timişului peste care tocmai treceţi acum; ce cal splendid, spune doamna Ancttc şi, cum staţi pe sania lungă unul în poală la celălalt, trupul ei cald, precum şi cel din faţa ta, al domnului Carol, 5 te apără de şfîchiuirea aspră a vântului îngheţat; vânt care împrăştie în jurul vostru pulberea fină a zăpezii, încât sania pare înfăşurată într-o aureolă albă şi strălucitoare; ajungeţi, în sfârşit, la periferia oraşului, mergeţi de-acum pe străzi lăturalnice şi liniştite şi din ce în ce mai tare începe să bată w vântul, trece pe lângă urechile voastre roşii ca sfecla, ţiuind mânios şi întărâtat parcă, dar vouă nici că vă pasă; doamna Anette a început să cânte, în gura mare, aburul răsuflării ei îţi încălzeşte ceafa; căciula asta a ta, Desideriu, spune ea, a rămas prea mică, degeaba încerc eu să ţi-o vâr pe urechi, pot n trage de ea oricât, tot nu intră, am să ţi le încălzesc uite aşa, n-am să las să-ţi îngheţe şi să rămâi fără urechi, spune ea şi palmele ei calde îţi cuprind amândouă urechile; am eu o căciuliţă în poşetă, spune doamna Clarisa, care stă în faţă, chiar în spatele domnului Cornel, care mână calul, îl loveşte cu 20 necruţare peste crupele lui strălucitoare, roşcate, transpirate dc-acuma; ce fetiţă drăguţă, spune doamna Anette şi începe să râdă, uite ce bine îi stă cu căciuliţă; nu vă bateţi joc de băiat, spune domnul Carol, afurisite mai sunteţi, nu scapă nimeni de gura voastră; aerul curat, spune domnişoara Vera, mi-a făcut j?5 o foame de lup; poţi să mă mănânci pe mine, spune domnul Carol, eu nu mă supăr; vreau carne mai fragedă, spune domnişoara Vera şi începe să râdă, vai, strigă ea, mi-a intrat zăpadă în gură; aşa-i dacă nu stai liniştită şi nu te astâmperi, spune domnul Cornel; ce ziceţi, spune domnul Carol, de un păhărel cu ţuică fiartă, cu boabe de piper şi enibahar, fierbinte, fierbinte, să alunece pe gâtlej, aşa, ca uleiul; norocul vostru cu mine, spune doamna Anette, m-am gândit eu la toate, de ce credeţi că am luat termosul dc-acasă, ce credeţi voi că am
208
SORIN T1TEL
eu în termos; ceva cald şi dulce, spune domnul Carol; când ajungem la Dealul Viilor facem un scurt popas, spune domnul Cornel, să se odihnească şi calul, săracul de el; sigur că da, spune cu compătimire domnişoara Vera, e tot transpirat, prea am 5 ţinut-o într-un trap tot timpul; şi de-acum aţi ajuns la Dealul Viilor, coborâţi din sanie, vă dezmorţiţi picioarele; am înţepenit de tot, se plânge domnişoara Vera, uite că nici nu pot să mă mişc, şi nici nu-şi termină bine vorba şi devine ţinta vie a mai multor bulgări de zăpadă, nu vă sfătuiesc să vă puneţi cu mine, iu strigă ea furioasă, vă arăt eu vouă dacă e pe aşa, hai fetelor să-i facem harcea-parcea pe bărbaţii ăştia, prea şi-au luat nasul la purtare; tu, Desideriu, să treci de partea noastră dacă nu vrei să fii şi tu bătut măr şi, într-adevăr, treci în tabăra lor, îi trădezi pe bărbaţi; patru contra doi, nu-i drept, încearcă să spună /5 domnul Cornel, dar un bulgăre uriaş îi astupă repede gura şi iată-i în cele din urmă pe cei doi vajnici luptători de sex masculin trântiţi la pământ, făcuţi una cu zăpada, acoperiţi chiar de mormane de zăpadă, în timp ce femeile, roşii şi aţâţate foarte, ajutate fiind de Desideriu, nu-i cruţă defel; ei, de-acuma 20 o fi de ajuns, spune domnul Carol gâfâind obosit, ne dăm bătuţi; tu, Anette, vezi ce-i cu ţuica aceea cu care te-ai lăudat, nu te fă că ai uitat de ea; şi iată că termosul, din care ies aburii calzi, trece din mână în mână, în timp ce deasupra poienii în care vă aflaţi începe să cadă o fulguială uşoară; să ne întoarcem, 25 spune doamna Anette, într-un ceas, cel mult, se întunecă, n-are rost să întârziem prea mult; de ce să ne grăbim, spune domnişoara Vera, să mai stăm, e absolut splendid; uitaţi-vă numai la pomi, spuneţi dacă aţi văzut vreodată ceva mai magnific; dacă i-ai vedea pictaţi, spune domnul Carol, nu ţi-ar Mt veni să crezi că aşa ceva există cu adevărat; a început să mă ia cu frig, spune doamna Anette, zgribulindu-se, eu zic să ne întoarcem; Desideriu, spune domnişoara Vera, mai punc-ţi o dată, te rog, căciuliţa, îţi stă aşa de nostim cu ea; v-am spus să lăsaţi băiatul în pace, spune domnul Carol, să nu vă mai
CLIPA CEA REPEDE
209
legaţi de el; vai, spune doamna Clarisa, şi se sprijină de un pom care se scutură şi o acoperă de sus până jos de zăpadă, m-a ameţit ţuica voastră, au început toate să se învârtă cu mine, vă mărturisesc că sunt beată; să te iau în braţe, draga mea, spune domnul Cornel, să te duc până la sanie; nu te mai lăuda, sunt 5 prea grea să mă poţi duce, vorbesc serios, din toamnă până acuma m-am îngrăşat cu două kilograme; ai grijă, spune domnul Carol, să nu fie cumva vorba de altceva, poate la vară, cine ştie, ne inviţi la botez; nici pomeneală, spune doamna Clarisa şi începe să râdă, nu mă grăbesc, gândiţi-vă cum aş arăta 1 o cu burta mare, mă înfior toată numai gândindu-mă; haideţi de-acum, spune domnul Carol, mie au început să-mi îngheţe picioarele, a fost frumos, dar de-acuma e de ajuns; şi, în timp ce vă întoarceţi, ninsoarea se înteţeşte şi ea, vremea, în schimb, se face mai blândă; s-a înmuiat frigul, spune domnul Cornel, /5 nu mai e ger; dacă o ţine tot aşa, spune domnul Carol, până deseară se aşterne neauă serioasă; „Afară ninge liniştit, şi-n casă arde focul“, începe să declame, în gura mare, domnişoara Vera celebra poezie a lui George Coşbuc şi din nou treceţi pe uliţele cele dosnice şi liniştite, ajungeţi iar în centru, treceţi peste podul 20 pe dedesubtul căruia curge apa cea tulbure a Timişului, pe jumătate îngheţat, vă apropiaţi de casă; întâi ne oprim la noi, spune doamna Clarisa, să luăm o mică gustare, a pregătit mama nişte aperitive; nu e cine ştie ce, aşa, ceva de băgat în gură, am şi un vinuleţ bun, spune domnul Cornel; eu vreau vin fiert 25 cu scorţişoară, spune domnişoara Vera, am un chef teribil să mă îmbăt, să mă fac criţă, strigă ea în gura mare; nu cred, spune domnul Carol şi zâmbeşte uşor provocator; ai să vezi, ai să vezi dacă n-am să mă îmbăt, îl ameninţă domnişoara Vera; vai, spune doamna Anette, abia acum observ, Desideriu, ce urechi m) lungi ai; v-am spus să-l lăsaţi în pace, v-am spus să nu vă mai legaţi de băiat; sigur că da, spune domnişoara Vera, c protejatul meu, şi între timp sania continuă să alunece uşor, învăluită într-un nor alb de zăpadă.
CASA
îşi făcuseră obiceiul să se întâlnească în zori, la ceasul la care ziua se îngână cu noaptea. Bătrânul Goian îşi trăgea un scaun lângă patul lui şi rămâneau liniştiţi o vreme fără să-şi .5 vorbească. Fusese, de altfel, destul de greu să se obişnuiască din nou unul cu celălalt. Doar de foarte mulţi ani - aproape o jumătate de veac! — nu le fusese dat să fie împreună...
La început nici nu prea avură ce să-şi spună. Se măsurau numai din priviri, cu speranţa tacită că tăcerile vor spune mai io mult, decât ar fi putut spune cuvintele vreodată... Anii s-au dus, au zburat, el trebuie să aibă acum cam tot atâţia ani cât a avut bătrânul când s-a săvârşit, în toamna aceea friguroasă. Da, domnul director îşi aminteşte perfect: era la sfârşitul lui octombrie (abia terminase Şcoala pedagogică, tânăr învăţător, /5 însurat numai de câteva luni cu Letiţia), când se trezi că-i intră în clasă Mitru Cărăbaş şi se opreşte în dreptul uşii, aşteptând să se sfârşească rugăciunea („Doamne, doamne, ceresc tată, noi pe tine te rugăm, luminează-a noastră minte, lucruri bune să-nvăţăm“)--- Iar copiii se uitau miraţi, când la unul când la 20 celălalt, bucuroşi că vor avea o zi liberă... „Când a murit?“ îl întrebase el pe Mitru (în clasă se lăsase o linişte grea, şcolarii nu îndrăzneau nici măcar să respire). „Azi-dimineaţă, pe la nouă“, îi răspunsese Mitru trecându-şi încurcat mâna dreaptă
CLIPA CEA REPEDE
211
peste capul tuns chilug, cu părul de un deget numai şi cărunt. „Trecem pe la doamna s-o luăm şi pe ea. Să se odihnească numai caii, am ţinut-o tot într-un trap şi or fi frânţi de oboseală"...
Acum, stau din nou unul în faţa celuilalt, doi moşnegi, cam de aceeaşi vârstă amândoi. Bătrânul Goian s-a aşezat cu sfială pe o margine a scaunului, de parcă prezenţa lui pe tărâmul lumii acesteia ar fi fost cu totul surprinzătoare chiar pentru el şi, în acelaşi timp, cât se poate de inoportună. „Prea mult nici n-am să stau, spusese el încă la început, foindu-se neliniştit pe scaun. Şi aşa îmi pare rău că te-am sculat cu noaptea în cap, când îi somnul mai dulce... Pentru asta te-am şi dat la şcoală, spuse, şi începu să râdă înfundat, cuprins de o neaşteptată veselie, să poţi dormi cât ai poftă, ca domnii!" „S-au dus vremurile, se plânse domnul director şi oftă lung, bătrâneşte, când puteam dormi aşa, pe săturatelea. Acum, trei-patru ceasuri de somn, pe noapte, şi sunt mulţumit. Mă trezesc devreme şi până se face ziua albă afară, tot cu ochii în grindă stau, nu se mai lipeşte somnul, de ei, fie ce-o fi“... „Pară-ţi bine că eşti sănătos, spuse bătrânul Goian, mulţumeşte-te şi cu atât, nu fi aşa de pretenţios". „Nici nu mă plâng, spuse repede domnul director. De dus, o mai duc aşa patru-cinci ani"... „O duci şi mai mult, nu-ţi fie frică, îl încurajă bătrânul. Tu nu ai fost aşa muncit de copil ca mine... Nici n-am avut împliniţi cincisprezece ani când m-a dat tata la pădure, la făcut stânjeni, unde-i mai greu! Căram stânjenul în spate, dar de plâns nu m-am plâns, am tăcut mâlc... Mi-am făcut şi eu un rost după aceea, dar să ştii tu că nu m-am scăldat niciodată în bani... Când a început să-mi meargă bine, aţi crescut voi, v-am ţinut pe la şcoli, am avut cheltuială"... „Cu noi nu te ştiu purtându-te altfel, decât numai aspru", spuse domnul director fără pic de imputare însă în glas. „De răsfăţat, ştiu că nu v-am răsfăţat", recunoscu bătrânul şi se uită întrebător la domnul director, să vadă dacă îi mai poartă şi
5
10
15
20
25
.50
212
SORIN XITEL
acuma pică sau l-a iertat. Domnul director privea drept în tavan, pe deasupra capului său, şi faţa sa arăta obosită şi indiferentă. „N-am de ce mă plânge, spuse bătrânul cu glas moale. Nu vreau să-ţi fac nici un fel de mustrare*4. „Ba să-mi 5 faci!** strigă bătrânul Goian şi îşi trase scaunul cât mai aproape de patul celui culcat; se aplecă din nou deasupra lui, voind să-i vadă ochii mai bine, să ştie ce gândeşte. „Nu-mi place să vorbim despre lucrurile care s-au petrecut în ultimii ani, înainte de a te sfârşi, spuse domnul director. De multă vreme le-am w şi uitat**. „Nu trebuia să le uiţi**, spuse bătrânul, apoi se gârbovi şi se făcu mai mic, ros parcă de remuşcări, de dureroase păreri de rău. „M-am schimbat, ştii tu din a cui pricină**, recunoscu el; şi amintirea unor vechi, şi aproape uitate întâmplări, îl mâhni atât de mult, încât începu să lăcrimeze. Lacrimile îi 15 curgeau pe obraz; şi le şterse cu dosul palmei şi-i tremura capul. „Ţi-aminteşti, îl întrebă domnul director căutând să-l abată de la gândurile lui, cum ne strigai pe timpul când eram noi copii? Nu ne spuneai pe nume, pentru fiecare aveai o poreclă. Soră-mea era «fata», iar pe mine m-ai poreclit «ăl cu capul 20 mare». «Ăl cu capul mare, strigai, mai lasă cartea, tu nu vezi că nu-i nici un lemn tăiat? Cu ce vrei să facă mumă-ta mâncarea?» «Spune-i lu „ăl cu capul mare** să aprindă lampa. Ori văd că vă place să orbecăiţi pe întuneric» îi spuneai „fetei**... Nu cred c-a scăpat unul în sat pe care să nu-1 fi botezat. Ai 25 avut grijă să-i găseşti fiecăruia o poreclă**... „Aşa am fost eu -recunoscu bătrânul şi se înveseli aducându-şi aminte -, mai spurcat la gură**, spuse.
„înainte de a te sfârşi, începu să povestească domnul director, când s-au adunat vecinii şi o babă ţi-a pus o lumânare io aprinsă în mână, s-a apropiat de patul în care erai culcat Petrică al lui Făraş, pe care tu îl porecliseşi Mâţu. Şi când a văzut că eşti gata să-ţi dai obştescul sfârşit, Petrică s-a aplecat plângând deasupra patului şi te-a întrebat, printre sughiţuri, dacă îl recunoşti. Voia să vadă dacă nu ţi-ai pierdut minţile,
CLIPA CEA REPEDE
213
dacă mai eşti în stare să recunoşti pe unul şi pe altul. «Mă recunoşti, vecine?» a strigat Petrică cât a putut de tare şi se prăpădea cu lacrimile. încerca să te cheme înapoi, să nu te lase să pleci pe lumea cealaltă, să te mai ţină printre cei vii.
Şi atunci ţi-ai descleştat cu greu fălcile pe care moartea ţi le 5 şi înţepenise de-acuma; ai vrut, pesemne, să râzi, dar n-ai mai fost în stare; buzele ţi s-au încreţit şi s-au strâmbat. Ai bolborosit ceva, dar aşa de încet şi neclar, că nu s-a înţeles nimic din ce spuneai. Şi atunci Petrică s-a aplecat şi mai mult deasupra patului, şi-a lipit aproape urechea de gura ta; voia io cu orice preţ să afle ce vrei să spui: cine ştie ce taină o fi şi era mai marc păcatul ca el s-o scape şi să n-o afle! «Mâţu, Mâţu», ai şoptit drept în urechea lui, de mai multe ori la rând, nu o singură dată; şi te-ai străduit să vorbeşti clar, să se înţeleagă bine ce zici... După aceea, ai închis ochii şi te-ai sfârşit". „Mâţu /5 ăsta, îşi aminti bătrânul Goian, a fost un om curios. N-a avut noroc, toate muierile l-au lăsat, nici una n-a vrut să stea cu el mai mult de-o săptămână! O săptămână-două, cum îţi spun, şi închideau uşa pe dinafară, se făceau nevăzute, dispăreau de parcă ar fi intrat în pământ! Mâţu le căuta el, dar şi ele aveau 20 grijă să se ascundă, nu se lăsau prinse cu una cu două. Dacă vedea că nu-i chip să dea de ele, se aşeza pe un scăunel în faţa casei, îşi lua capul în mâini şi începea să plângă. «Ce viaţă o fi şi asta, zicea, şi se arăta foc de supărat. N-am mai pus capul pe pernă, unchiule, nici eu nu mai ţin minte de când. Fără 25 muiere, viaţa omului îi searbădă şi 11-are nici un rost. Decât un aşa trai, mai bine în mormânt». «Poate că n-ar fi rău, îi spuneam eu, să încerci, mă Petrică, şi cu a patra». «Aş încerca eu, zice el, numai că nu am curaj! N-am curaj, zice, pentru că asta, ultima, a fost tare pricinaşă. Ce-ţi povestesc eu acuma, m> unchiule, rogu-te la altcineva să nu spui». «Şi ce defect, aşa mare, a avut, îl întrebam, de te-ai putut speria aşa de tare?»
«A avut defectu’ acela, zicea el, că a fost cam beutoare. I-a plăcut răchia, cât de multă să fi fost, ea nu s-a dat la o parte».
214
SORIN TITEL
«Mă muiere, îi spuneam, tu de atâta beutură ai să te strici la cap! Eu nu zic să n-o guşti, dar aşa, mai cu măsură. Dacă pui paharul la gură, nu trebuie să-i vezi şi fundul!» «Tu să nu mă înveţi pe mine ce să fac şi cum, zicea ea. Eu nu-s obişnuită 5 să fiu comăndăruită. Nu eşti tu omul ăla să stau eu drepţi înaintea ta!»... Şi dacă îndrăzneam să mai scot o vorbă, ea şi sărea la bătaie! Da pe unde nimerea, nici nu se uita pe unde dă, aşa era de ticăloasă! Una mai neagră decât ea în cerul gurii, nici nu s-a mai văzut alta!... Nu mă mai însor, unchiule, zicea w el, să fie toată îmbrăcată în aur şi să se pună în genunchi în faţa mea! Moartă s-o văd şi n-o cred"... „Şi când îl auzeam văitându-se mie mi se părea că aud mieunând un mâţ! Aşa că l-am poreclit: «Mâţu» şi aşa a rămas. Şi acum, dacă aş mai trăi, tot Mâţu i-aş spune. Aşa s-a întâmplat c-am murit, dar /5 poreclele puse de mine oamenilor au rămas şi după moartea
Apoi se aşternu liniştea, bătrânii obosiseră, probabil amândoi de atâta sporovăială, altfel veselă şi uşoară, subiectele 20 neplăcute fiind ocolite, cu multă grijă... „Toţi s-au dus, spuse după un timp bătrânul Goian. Dintre cei care au fost pe vremea mea, puţini s-or mai afla în viaţă... De-acuma nici tu nu mai ai mult“... „Uite, spuse după un timp domnul director, reînnodând firul discuţiei, de câte ori mi se întâmplă să-mi 25 aduc aminte de „împăratul Traian" şi de lumea adunată la noi în crâşmă, îmi tot amintesc de unul căruia i se spunea Luigi Italianul; tu nu cred să-l mai ţii minte!"... „Eu n-am fost omul care să uite când cineva mi-a făcut un bine, spuse bătrânul Goian. Şi fără Luigi Italianul, la început, când au 30 mers toate mai greu, nu ştiu dacă aş fi scos-o la capăt". „Avea nasul mare şi ochii bulbucaţi, şi galbeni, ca la motani", îşi aminti de Luigi Italianul domnul director. „Şi un păr des şi roşu, spuse bătrânul Goian. Ca focul de roşu... Dacă tu eşti italian, îi spuneam, atunci eu sunt turc ori grec, la alegere" .
CLIPA CEA REPEDE
215
„Ştiu eu de ce vă miraţi, spunea el şi chipul i se încreţea, de parcă i-ar fi venit să râdă. N-aţi mai văzut până acum italian cu părul roşu şi cu ochii galbeni... Dar dacă am să vă spun că asta-i culoarea obişnuită a oamenilor din oraşul în care m-am născut, n-o să mă credeţi!... Duminica, la noi, la San 5 Giuliano, spunea, şi mă privea drept în ochi, nici nu vedeai altă culoare, afară de roşu. De parcă ar fi luat foc oraşul, aşa mult roşu era, pe unde te uitai!... Câte oraşe, spunea el şi clătina din cap plin de înţelegere, atâtea obiceiuri. Ce să-i faci... Dar un oraş ca San Giuliano mai rar, păcat că nu l-aţi văzut". m „Singurul oraş mai special în care am fost e Băile Herculane", îi spuneam eu. „Nici Băile Herculane nu-i un oraş urât, dar nu se poate compara cu San Giuliano", zicea el şi-şi scărpina părul roşu de pe piept... „Mă, tu nu eşti italian, strigam la el, nu mă mai puteam răbda, văzându-1 cum îndrugă la minciuni, /s Pe tine te cheamă Ioşca!"... Se supăra dacă mă auzea vorbind aşa, îmi întorcea spatele şi nici nu mai voia să stea de vorbă cu mine... Şi într-o zi, la târg la Făget, s-a apropiat de noi un militar. Şi când ne-a văzut, drept la Luigi s-a repezit, se vedea că se cunosc bine amândoi. A dat să-l îmbrăţişeze şi a început 20 a turui pe ungureşte. „Nu înţeleg ce vorbeşti", i-a spus Luigi şi s-a făcut la faţă alb ca varul. „Cum nu înţelegi, s-a mirat celălalt. Doară suntem fârtaci amândoi, cum amarii* să nu înţelegi ce spun!" a zis omul acela străin, şi a dat să-l ia din nou de după cap. „Mă iei drept cine ştie cine", a spus Luigi 25 şi s-a ferit, nu s-a lăsat ca celălalt să-l îmbrăţişeze. „Tu eşti Ioşca", a spus străinul şi s-a mai uitat o dată lung la el, apoi ne-a întors spatele şi a plecat... „Ţi-am spus eu, ori nu ţi-am spus, că te cheamă Ioşca! Vezi că n-am greşit!" îi spun, da el tace şi se uită încruntat la mine. „O fi, unul Ioşca, aia se poate, 30 care o şi semăna cu mine, dar acela nu sunt eu", zice după un timp, şi altceva n-am mai putut scoate de la el, oricât am încercat să-l descos. Când ajungem la jumătatea drumului, Luigi Italianul mă roagă să opresc un minut, nu mai mult,
216
SORIN TITEL
până coboară el. „De-acuma, zice, am plecat. M-oi duce unde văd cu ochii, drept înaintea mea! Lumea îi mare şi s-o găsi loc şi pentru mine în ea“. „Nu fi prost, stai cuminte şi ascultă-mă - zic, şi-l prind de o mânecă, nu-1 las să coboare -5 că-s mai bătrân, îs mai trecut prin viaţă, mai umblat. Mie nu trebuie să-mi spui, nu-i treaba mea şi nici nu mă interesează ce-ai făcut şi ce n-ai făcut... Tu ştii, eu nu mă amestec. Doar dacă ai omorât pe cineva, atunci n-ai ce căuta la casa mca“. „N-am omorât pe nime; aici să mă trăsnească, dacă te mint", io zice el si începe să plângă. Şi aşa de tare plângea, de s-au speriat caii şi au luat-o la fugă. „Potoleşte-te, zic, şi ascultă-mă, că n-am terminat... Mi-ai fost de ajutor, mă copile, zic, n-ai spus nu când a fost greu, aşa că de data asta sunt eu de rând. Nici nu şade frumos, să-ţi întorc acuma spatele... Tu în noaptea /5 asta să te pregăteşti de plecare, pentru că omul ăla din târg nu cred să te uite prea uşor. Să-ţi iei cu tine ce ţi-i lua, şi eu am să-ţi spun ce să faci şi unde să te duci. Până într-un loc, o să mergem împreună, să-ţi arăt drumul; mai departe ai să te descurci şi singur, eşti om în toată firea, nu eşti copil! Şi 20 oile nici nu-s aşa ştinţere, cum sunt oamenii: pentru ele ori te cheamă Luigi, ori ţi-i numele Ioşca, totuna-i... Şi lui Partenie să-i spui c-am zis eu că-i vremea să coboare în sat. I-am găsit o femeie numai potrivită pentru el, aşa că vreau să-l însor. Altfel i-o trece şi lui vremea, nu-1 mai ia nimeni... Ai înţeles 25 ce-am spus, ori ţi-au fost gândurile în altă parte şi-am vorbit de pomană?!" „Bine, zice el, aşa am să fac cum mi-ai spus dumneata"... Da’ nu s-a ţinut de cuvânt... Şi în noaptea aia, Ioşca, ori Luigi, cum l-o fi chemat, a încercat să-şi lege, amărâtul de el, ştreangul de gât... N-am povestit până acuma 30 nimănui, nici maică-ti, ca să n-o sperii, nu i-am suflat o vorbă. Am păstrat totul pentru mine. Mă culc, şi numai bine când trece personalul de Deva, sar deodată din somn. Aveam, aşa, un fel de neastâmpăr, mă tot răsuceam, nu-mi găseam parcă locul. Ceva mi se părea mie că nu-i chiar aşa cum trebuia să
CLIPA CEA REPEDE
217
fie! Cobor din par şi drept spre podul grajdului mă reped, acolo unde ştiam eu că dormea Luigi Italianul! Urc scara, într-un suflet - era lună şi se vedea ca-n palmă - şi când ajung în pod, să vezi şi să nu-ţi vină a crede: italianul, cu ştreangul la gât, potrivea nodul, îl făcea cât mai gros ca să-l poată ţine. 5 Dacă m-a auzit urcând, a dat să împingă scaunul cu piciorul, dar n-a mai avut vreme. M-am repezit cât am putut eu de repede şi dintr-o lovitură am tăiat ştreangul cu briceagul pe care îl aveam la mine... Uite aşa a scăpat italianul cu viaţă... Dacă aş fi întârziat un pic, gata, s-ar fi sfârşit cu el... „Acuma, io zic eu, şi-l aşez frumos pe nişte saci cu pene care se aflau acolo în pod, dacă tot nu te-am lăsat să mori, trebuie să am grijă de tine, alta n-am ce face". „Mai bine mă lăsai“, zice Luigi şi începe a plânge şi a tremura de frig, pentru că nu avea altceva pe el decât nişte izmenuţe din cele scurte. Era alb la faţă şi o' moale ca o cârpă. „Mă, îi spun, tu ai omorât pe cineva şi nu vrei să-mi spui?! Alta nu văd ce-i“. „Nu, zice, numai că acesta e un secret pe care de spus, n-am să-l pot spune câte zile oi trăi eu nimănui. Dar să fii liniştit că de omorât, n-am omorât nici un om“. „Bine, zic, o fi aşa cum spui tu. Nu avem timp 20 prea mult de vorbă, trebuie să plecăm până nu se luminează"... Uite aşa s-a întâmplat cu Luigi Italianul! Mă întrebaşi, aşa că ţi-am spus şi ţie, cum a fost cu el. Luigi ori Ioşca, cine ştie care o fi fost numele lui cel adevărat...
— Da’ pădurenii pe care i-am avut un timp la lucru, ţii j?î minte ce oameni de omenie au fost? întrebă Goian într-o altă noapte a taifasului lor prelungit până în zorii zilei. C11 ei am ridicat, casa, fără ei nu ştiu ce m-aş fi făcut. Umblau cu o pălăriuţă verde în vârful capului, parcă-i văd. Din cei cc-au lucrat la calea ferată. Până s-a lăsat frigul, au dormit în podul m> grajdului, dar de plecat n-au plecat nici după ce s-a făcut toamnă târziu şi-a căzut bruma; dormeau de-acuma pe unde apucau, ba la moară la Bosoancă, ba la mătuşă-ta, Aurora, în
218
SORIN TITEL
cuină - le-a aşternut ea pe jos o pricoviţă şi dormeau lipiţi unul, de altul, să se încălzească, să nu le fie frig. Mai ales de unul Vichentie, îmi aduc aminte; cum îl lua pe frate-tu în cârcă şi alerga prin ocol cu el. „Lasă-1, mă, Vichentie, îi 5 spuneam şi nu-ţi pune mintea cu el. Ţi-o fi greu să-l cari în spate, nu vezi cât îi găliganul". „Nu-ţi fie frică, zicea Vichentie, că nu-1 scap. Nu-i nici un pericol". „Nu mi-i mie că-1 scapi, îi spuneam. Mi-i că se dezvaţă să umble pe jos şi ne-o pune şi pe noi să-l ducem în spinare. Se învaţă rău". „îi uşor, zicea io el, nu cred să aibă mai mult decât o găină". „Nu-i chiar aşa uşor. De-acuma-i mare. Umblă la şcoală. îi pe clasa întâi". „Dacă ştii tabla înmulţirii, îi zicea Vichentie lui frate-tău, atunci spune-mi şi mie cât face şapte ori şapte, că eu sunt prost şi neşcolit, n-am de unde şti". Frate-tu se făcea roşu la faţă 15 şi se uita la maică-ta. „Mi se pare, zicea Vichentie şi ne făcea nouă cu ochiul, că pe tine degeaba te-au dat părinţii la şcoală, tu nu eşti prea bun la învăţătură, aşa gândesc. N-ai învăţat nimic din ce ţi-a spus dascălul. Aşa cred eu, că tu ai rămas repetent". „Ba n-am rămas!" prindea glas frate-tu, şi Vichentie 20 începea să râdă; îi plăcea lui să-l necăjească, glumea cu el. Un păcat a avut săracul, îi cam plăcea să tragă la măsea. într-o seară, dacă a băut un pahar în plus, s-a apucat s-o ţină întruna că el nu se lasă până nu ne arată şi nouă cum este jocul pe la ei în Ardeal. Se ruga de mătuşă-ta Sofia - era ea pe timpul 25 acela nevastă tinerică şi ruşinoasă - să joace cu el. Mătuşă-ta, nu, ea nu joacă, nu cumva să afle Corolian, la armată, cum îşi petrece ea în lipsa lui; atâta i-ar mai trebui! O ştii pe mătuşa-ta, încăpăţânată, dacă îşi pune ea ceva în cap, dintr-a ei n-o mai scoate nimeni. Vichentie, dacă a văzut şi-a văzut 30 că nu vrea în nici un fel, a jucat el singur, s-a rupt tot cu jocul. „Altfel îi jocul în Ardeal, îs oameni mai iuţi, asta-i“, zicea Vichentie. Când a sfârşit cu jocul şi-a scos cămaşa, şi-a stors-o de sudoare şi şi-a întins-o pe gard să se usuce. Mare noroc am avut cu pădurenii ăia, cum îţi spun. Dar şi eu m-am îngrijit
CLIPA CEA REPEDE
219
să fie de toate, nimic să nu lipsească. Seara, când se sfârşea lucrul, a putut bea fiecare atât cât a avut el poftă; soră-ta umbla de la om la om, şi, când vedea un pahar gol, repede îl umplea la loc. Pot spune că nu m-am scumpit! Soba am scos-o afară, în şură, şi maică-ta alta nu făcea cât era ziua de lungă, numai 5 pregătea de mâncare pentru lucrători. Toamna, când s-a sfârşit lucrul, n-a mai rămas în curte o găină netăiată. Dacă te puneam şi pe tine să tai un lemn, trăgeai la firiz, nu spuneai nu, dar nu mai puteai de urât! Nici nu te uitai, întorceai capul. „Mă, ziceam eu, tu ledăr ar fi trebuit să te faci. Numai ledării w stau cu capul, aşa, într-o parte, ca tine, să nu le pută pielea, când o gireg“. „Nici n-ar fi rău, zicea maică-ta. Cât poate câştiga un ledăr în timpurile de astăzi, e de neînchipuit! Face un laibăr şi ţi-a şi umflat o mie de lei! Nu-i dai o mie, nici nu se uită la om, aşa-s de domnoşi“.	/5
Când se lăsa întunericul, oamenii se opreau din lucru. Se spălau mai întâi pe mâini şi pe obraz, îşi turnau apă dintr-un cârceag (alţii îşi luau apă în gură şi se spălau singuri, lăsând-o să curgă în palmele făcute căuc). Unii se mai învârteau o vreme în jurul casei, nici aşa nu-i frumos, să te arunci repede pe 20 mâncare şi pe băutură. Mai bocăneau pe întuneric, ori la lumina lămpaşului, mai mult ca să arate cât pot fi ei de harnici. „Lăsaţi-vă şi voi, le striga mama. Mai e timp şi mâine. Până la iarnă e vreme destulă, de nins n-o să ne ningă în creştet, nu mi-i mie frică“. Se aşezau în jurul mesei şi mama le umplea 25 paharele pe măsură ce se goleau. „Tu fii mai cu grijă, îşi sfătuia vreo femeie mai tinerică bărbatul. Ştii că ţie prea multă nu-ţi face bine, spunea ea şi-i acoperea paharul cu palma. Din cei care nu mai găsesc drumul spre casă, mie nu-mi plac“, adăuga şi se uita mânioasă la ceilalţi... „Nici la vecin când nimereşti io nu-i rău, dacă are nevastă tinerică", spunea bărbatul certat şi începea să râdă cu subînţelesuri. „ Tu poţi să nimereşti unde ei nimeri, tot e fără de nici un folos, dragul meu! Ai face mai
220
SORIN TITEL
bine să nu te mai lauzi. în locul tău, eu aş tăcea mâlc", zicea femeia, nelăsându-sc mai prejos... Şi cei din jurul mesei începeau să râdă; femeile ruşinate, cu mâna la gură, bărbaţii gros şi cât puteau ei de tare. „Nu-1 iertaşi", zicea mama, cu 5 o voce potolită şi încercând să zâmbească în timp ce punea pe masă blidele cu scrob. Avea grijă să nu se vadă cât era ea de ostenită. Să nu-şi închipuie careva c-ar fi nerăbdătoare să-i vadă plecaţi acasă. „O fi destul de dulce scrobul? întreba ea. Ori m-am scumpit la zahăr şi n-am pus cât trebuie? Nici n-am io apucat să-l gust“. „Ba-i zahăr destul, răspundea vreo femeie. E mursă de dulce. îi şi prea mult". „Dacă o ţine tot aşa, să nu ne încurce cumva vremea, îşi dădea cu părerea bătrânul, până la Sfânta Mărie Mică, ajungem să-i punem şi acoperişul^.. Apoi se aşternea liniştea, se auzeau numai lingurile 15 lovindu-se din farfurii şi nechezatul cailor în grajd. „Nu ştiu dacă v-am spus eu, începea să povestească un lucrător mai vorbăreţ, ce-a păţit fratc-miu când a fost el la Seghedin într-o vară, să-şi vândă un cal... Intră el într-o crâşmă din acelea ungureşti, cu firanguri la ferestre, şi se aşază la o masă mai 20 lângă uşă. Nu se aşază bine, şi se şi apropie de el o fată şi-l întreabă ce doreşte. «Păi, zice frate-miu, să-mi dai aşa şi pe dincolo, o porţie de papricaş şi un ardei iute, altceva nu poftesc. De beut nu beau, zice, decât un păhărel de ţuică, dacă s-o găsi din acea prefiptă şi nimica mai mult». Aduce fata 25 papricaşul şi păhărelul de ţuică, aşa cum le-a comandat el. I-a mai adus o furculiţă şi o lingură, să aibă cu ce mânca: fie cu lingura, fie cu furculiţa, cu ce-o vrea el. Frate-miu, atuncea, nici nu s-a atins de ele, le-a dat numai uşor cu dosul palmei la o parte, să fie mai mult lărgământ, şi-a scos cuţitaşul din 30 buzunarul de la laibăr şi a început să mănânce papricaşul cu el. Lua câte o bucătură de pâine, o înfigea în cuţitaş, o muia în papricaş, şi uite aşa a mâncat tot ce-a fost în farfurie. Cu bucătură care i-a mai rămas, a şters-o frumos, a făcut-o lună, puteai să te şi vezi în ea. Numai că n-a ştiut şi nici n-a băgat
CLIPA CEA REPEDE
221
de seamă că, în timp ce el mânca fără să aibă treaba cuiva, ungurii care s-au aflat în birtul acela s-au oprit din mâncat ori din băut şi se minunau cum de poate el mânca papricaşul cu brişcă: se uitau la el cum o bagă în gură şi se mirau că nu-şi taie limba cu ea. Unii ziceau că şi-o taie, alţii că nu, şi atunci 5 au făcut un fel de înţelegere între ei. Au chemat-o pe ascunselea pe fată şi au pus-o să aducă încă o porţie de papricaş; aşa de mult le-a plăcut cum a mâncat papricaşul cu brişcă fără să se taie, c-au vrut să mai vadă o dată dacă îşi taie, ori nu-şi taie, limba cu ea. Frate-miu, când a văzut-o că vine cu farfuria plină w de papricaş, la început s-a cam codit. «De plăcut, mi-a plăcut, zice, nu spun nimica, dar mi-a ajuns o porţie. N-am eu bani atâţia ca să mănânc până mă satur». «Mănâncă liniştit, i-a spus fata, cât ai tu poftă, nu te gândi la bani». «Cum să nu mă gândesc, zice frate-miu. Să nu crezi tu c-aş fi din aceia pe care n să-i dea banii afară din casă! La mine îs număraţi». «Mănâncă fără grijă, zice fata, şi-i împinge farfuria cu papricaş mai în faţă. N-ai nimica de plătit, dacă îţi spun. E pe gratis...» Aşa nişte oameni cumsecade ca la birtul ăsta, nu s-or mai văzut pe lume, se gândeşte frate-miu; şi nu se lasă mult îmbiat, 20 începe a mânca.
El n-a avut grija celor din birt, nu s-a uitat decât în farfuria lui, 11-a băgat de seamă la cele ce se întâmplă în jur. Şi în timpul ăsta, toţi care au fost în birtul acela stau şi se uitau la el cu gura căscată, să vadă dacă îşi taie limba ori ba. Oameni 25 cumsecade cum nu s-a mai văzut, îşi spunea frate-miu, în timp ce ştergea bine farfuria cu un bruş de pâine. Unde s-a mai auzit asta, să-ţi dea să mănânci pe de gratis aşa o minunăţie de papricaş! Buni la suflet şi prietenoşi: au văzut ei că sunt străin, că nu sunt de prin părţile lor şi atunci ce şi-or fi spus: m) «Hai să-l gostim şi noi, să-l servim cu o porţie de papricaş, fără să-i luăm nici un îorinţ din pungă, dacă îi place aşa de mult. Să spună şi el acasă, să povestească, ce papricaş extra se poate mânca la birt la Seghedin». Şi când a terminat de
222
SORIN TITEL
mâncat şi a făcut lună farfuria, cei care au pierdut pariul au dat de băut la ceilalţi şi aşa s-a întins o petrecere mare... Cine ştie ce sărbătoare o fi - şi-a spus frate-miu, dacă a văzut cum îşi petrec ungurii - un sfânt ori vreo sfântă din cele de ale 5 catolicilor, n-am eu de unde să ştiu. Şi când a fost să plătească, fata i-a spus ce şi cum, adică din ce pricină s-a întins petrecerea, nu şi-a putut ţine gura. I-a spus ea de ce i-au dat ungurii să mănânce cea de a doua porţie de papricaş: «Vroiau să vadă, a zis fata, dacă te tai la limbă, ori nu. La noi aşa ceva nu s-a io mai văzut». «Cum să mă tai, s-a mirat frate-miu. Numai că nu-i sfătuiesc şi pe ei să încerce. Ar fi mare păcat, şi m-ar durea sufletul de părere de rău, să rămână cumva fără limbă... Acuma, zice frate-miu, dacă le-am făcut aşa o distracţie mare, fără să ştiu şi fără să vreau, spune-le că pot să dea de băut şi n ei un pahar de răchie, eu nu mă supăr». Şi până dimineaţa, când s-a făcut ziuă albă afară, nu s-a sfârşit petrecerea! Şi-au fost şi nişte muieri în cârciuma aceea, din cele petrecăreţe şi cu părul roşu. Mă ţineau de după cap - zicea frate-miu - şi se tot rugau de mine să mai mănânc o porţie de papricaş, să 20 se uite şi ele cum fac. «Noi, ziceau, n-am fost de faţă, n-ani văzut nimica şi ne pare foarte rău». Mai ales una, cu o aluniţă în bărbie şi cu sprâncenele negre şi îmbinate, atâta s-a ţinut de capul meu - zicea frate-miu - mă tot mângâia, în fel şi chip, nici nu mai ştiu ce nu nii-o fi făcut - aşa că n-am avut 25 încotro, am mai mâncat o porţie de papricaş, măcar că de-acuma nu mai încăpea. Şi atunci a încercat şi ea, dar nici n-a băgat brişcă bine în gură, că s-a şi tăiat la limbă! A curs un picuţ de sânge, i s-a roşit limba; şi şi-o tot scotea afară şi se ruga să i-o şterg cu batista, doar, doar s-o opri sângele şi M) n-o mai curge“...
După ce casa fu ridicată, iar cârciuma şi hotelul „La împăratul Traian“ fură deschise şi ele, se înmulţi şi numărul străinilor fără căpătâi; începură să roiască în jurul casei, aşa
CLIPA CEA REPEDE
223
cum se adună muştele seara şi dau târcoale lămpii aprinse. Dormeau pe unde apucau, în podul grajdului, ori în moara veche şi părăsită din capătul satului. Un fel de trupă internaţională: Fritz care se lăuda c-a fost artist la circul „Piccolini", Ghiuri, bărbierul, precum şi un sârb, un bărbat 5 de o extraordinară frumuseţe. Erau şi alţii, desigur domnul director nu-şi amintea, însă, nici numele şi nici chipul acestora. Toţi aceştia, prin urmare, îşi făceau de lucru în jurul cârciumii şi al „hotelului" „La împăratul Traian". Denumirea de „hotel" era desigur improprie, punând în evidenţă grandomania lui io Goian, căruia îi plăcea ca totul să arate „di granda" (termenul îi aparţine şi-l auzise, probabil, pentru prima dată în gura „italianului"). Deci, de hotel, în sensul cel mai strict al cuvântului, nu putea fi vorba în nici un caz; clădirea avea o singură cameră destinată eventualilor solicitatori. O cameră n e cam prea mult spus, de fapt un fel de mansardă, strâmtă şi atât de joasă, încât ajungeau cu capul până în tavan chiar şi persoanele mai scunde, fără să vorbim de cei înalţi, care erau obligaţi să umble tot timpul aplecaţi din spate. în camera aceasta, Goian reuşise să urce cu chiu cu vai un dulap cu o 20 oglindă bogat ornamentată, o adevărată operă de artă. U11 pat de tablă fusese şi el înghesuit în încăpere, un pat vopsit în alb, care scotea un zgomot de fier vechi la fiecare mişcare.
La căpătâiul patului, într-un medalion, era pictat chipul unei fetiţe bucălate cu obrajii rumeni şi cu părul roşcat şi tot 25 buclişoare, un fel de înger păzitor care zâmbea plin de nevinovăţie...
Pe frontispiciul casei scria cu litere mari „La împăratul Traian-Otel". Dedesubtul acestei inscripţii, cât se poate de impunătoare, se aflau, modelate din stucat şi uşor scoase în 30 relief, două păpuşi - un bărbat şi o femeie - care se ţineau de mână. Erau aproape identice, totuşi, dacă priveai mai atent, pe femeie o recunoşteai, mai ales, după ochi, mai mari şi mai rotunzi decât ai bărbatului. Sus de tot, deasupra acestor
224
SORIN TITEL
inscripţii şi podoabe, se putea citi anul în care fusese ridicată casa, precum şi numele proprietarului, Iosif Goian...
Ghiuri, bărbierul, îşi făcu apariţia cu o săptămână înainte de a începe lucrul la casă şi, cum era un om puternic şi vânjos, 5 fundaţia o sâpă aproape singur. Goian avu grijă să aibă o sticlă de rachiu tot timpul în preajma lui (îndulcit cu bomboane, lui Ghiuri neplăcându-i rachiul decât dacă era foarte dulce). Pe fundul sticlei bomboanele în formă de zmeură, se topeau greu şi Ghiuri se oprea din când în când din săpat, clătina io sticla, o ridica în sus să vadă dacă s-au topit sau nu, trăgea o înghiţitură lungă care parcă nu se mai sfârşea (te şi mirai că poate să-şi ţină aşa de mult respiraţia), apoi, în sfârşit, o lăsa de la gură, ofta, scuturându-se de plăcere, şi se apuca din nou de săpat... La prânz, când era căldura mare, se aşeza în iarba /5 din faţa casei şi dormea dus: în plin soare, cu picioarele larg răşchirate, cu amândouă mâinile sub cap, întins în iarba prăfoasă şi uscată, plină de găinaţuri, cu muştele zumzuitoare rotindu-se deasupra capului său cu vreo albină care i se aşeza pe o nară, sau cu găinile cotcodăcindu-i la picioare - câte una, 20 mai curajoasă, apropiindu-se chiar ca să-l ciupească de tălpile bătătorite şi crăpate - sforăind pe amândouă nările, în timp ce prunele putrede, ori numai prea coapte, cădeau din când în când, împroşcându-i obrazul negricios cu mustul lor dulce şi cleios. Seara, când termina cu lucrul, se dezbărca, îşi lepăda 25 hainele jegoase şi rămânea numai în izmene - nişte izmene vechi şi lungi până la pământ, cu şliţul desfăcut, ceea ce nu-1 supăra pe Ghiuri, care numai de pudoare nu suferea. Se apleca în faţă până la pământ, arcuindu-şi spatele negricios pe care muşchii se mişcau fără astâmpăr. Mama îl ajuta să se spele ao turnându-i apa fie pe spate, fie pe ceafă, cu polonicul. „Toarnă fără frică, îi spunea Ghiuri, fornăind pe nas şi împroşcând cu zoaie în jurul lui, nu te scumpi, măcar din asta e destulă"... Cu faţa plină de clăbuci, cu ochii închişi, începea să caute pe jos după aşchia de săpun care îi aluneca mereu printre degete.
CLIPA CEA REPEDE
225
Săpunul e din câine mort, ori din ce-i?" întreba el cu nevinovăţie în timp ce cu un prosop aspru îşi ştergea obrazul roşu de atâta frecat. La o asemenea întrebare neruşinată, mama se făcea roşie la faţă de supărare. „Dacă nu l-aş fi făcut eu, aş zice, dar aşa ştiu ce-am băgat în el, ştiu eu bine din ce-i făcut", 5 spunea ea furioasă. „Da’ şi eu, nu se lăsă Ghiuri - şi deschidea ochii plini de zoaie, se uita la ea înveselit foarte - mă pricep la săpunuri. Dacă un bărbier nu ştie să recunoască după miros care-i de un fel şi care-i de altul, atunci mai bine să se lase, înseamnă că nu-i bun de meserie! Le miros o dată şi pot să io spun exact ce-i cu el... Or dacă mă iau după miros, spunea, ducând săpunul la nas şi clătinând din cap a mustrare, ăsta-i săpun de câine, din altceva nu cred să fie făcut!"... închidea un ochi şi se uita la mama cu celălalt, aştepta să vadă ce spune; se strâmba în fel şi chip, arătându-se foarte îngreţoşat din pricina n mirosului! „Vorbă multă şi fără nici un rost, zicea mama şi ridica mânioasă din umeri, apoi îi întorcea spatele şi se îndepărta cu paşi mărunţi. La noi nu s-a auzit de lucruri din astea până acuma. întreabă pe cine vrei!" striga ea din mijlocul ogrăzii. „Bine că e de câine şi nu-i de om", spunea Ghiuri întinzând 20 coarda cât putea el de tare. „Nici nu mai stau să te ascult, striga mama. Ce prostii pot să-ţi iasă din gură, să te cruceşti nu alta!"
Şi atunci Ghiuri, ca s-o împace, începea să râdă cu gura până la urechi. „Glumii şi eu, mătuşo, nu te supăra, rogu-te, aşa de tare, n-am vorbit serios", spunea el, dar mama tot supărată 25 rămânea şi o zi, două, nici nu vorbea cu el.
- Nu ştiu ce-oi avea - se plângea Ghiuri - cu ce lipici oi fi uns, c-am aşa o trecere marc la muieri. Nici nu pot face faţă, aşa-i de mare căutarea! Ce-or fi găsit la mine, cu ce le-oi atrage, nu pricep! în ce mă priveşte sunt cam slab din fire şi 30 tare iute mă aprind: cum o văd că dă ochii peste cap, gata, parcă mi-a furat Dumnezeu minţile, nu mai ştiu nici cum mă cheamă, nici pe ce lume mă aflu, am uitat de tată şi de mamă,
5
10
15
20
25
30
226
SORIN TITEL
văd roşu înaintea ochilor! Foc şi vâlvătaic mă fac, nici cu o fântână de apă nu mă astâmpăr, aşa-s de pătimaş! Or ele-s ca mâţele, abia aşteaptă să fie mângâiate şi giugiulite! Tu le şopteşti, în ureche, iar ele nici nu se mişcă, încep numai a tremura şi a gânguri; te uiţi şi vezi cum li se moaie picioarele, nu-s mai bune de nimica, poţi face ce vrei cu ele, vai şi amar de capul lor... Ba de un timp încoace, îţi spun drept că m-am şi săturat! M-aş duce aşa în pustie, să nu le mai văd, ca pustnicii cei mari, undeva unde să n-aud de parte muierească, aşa mi s-a lăsat... De toate te saturi pe lumea asta, şi de trai bun te saturi şi de mâncăruri din cele alese şi de muieri! Aş posti, aşa, măcar o lună, două, să mă mai liniştesc... Norocul meu că la mine nu ţine mult, cum mă aprind, aşa mă şi sting de repede. Nu trece bine o săptămână, că am şi uitat cum o cheamă, cine a fost şi de unde a venit... Deschide uşa la pod, să le poţi vedea mai bine, spunea Ghiuri, iar trupul lui mare şi roşcovan începea să strălucească, împodobit în fel şi chip, acoperit peste tot cu „portretele" fiinţelor iubite. Tatuajele erau executate fie cu cerneală albastră, fie cu tuş negru, unul singur, în dreptul buricului, era cu tuş roşu, cine ştie din ce pricină. O „hartă a iubirii", destul de incompletă din lipsă de spaţiu, îi explicase Ghiuri. Unde să le mai pun, se văicărea el, şi aşa sunt destul de înghesuite! Artişti de tot soiul îşi dăduseră contribuţia, iar trupul lui Ghiuri se transformase într-o operă de artă dintre cele mai eclectice. O încrucişare spectaculoasă de stiluri, un adevărat Babilon! Unii manifestaseră, de pildă, o certă înclinaţie spre stilizare, optând pentru o viziune întrucâtva mai abstractă - corpul sau chipul femeii, fiind desenat doar din câteva linii trase cu multă precizie şi siguranţă, alţii, din contră, cuprinşi de voluptatea detaliilor, desenaseră cu migală, cu o certă comprehensiune pentru amănuntul revelator, femei planturoase, slabe sau dolofane, pe care orice pictor academic din zilele noastre ar putea să le privească de-a dreptul cu invidie. De pildă, artistul care i-o tatuase pe Irma pe umărul
CLIPA CEA REPEDE
227
stâng, se îngrijise să treacă în desen - conform explicaţiilor oferite cu multă generozitate de Ghiuri - până şi aluniţa de sub sânul drept al frumoasei şi roşcovanei circusante! „Irma -îi explicase Ghiuri - a fost pe timpul când m-am iubit cu ea, dresoare de pisici sălbatice. Cea mai renumită dresoare din sud-vestul Europei. In lumea întreagă nici nu cred să fie prea multe dresoare de pisici. Pisicile sălbatice sunt date dracului, nu-s ascultătoare defel, trebuie să-ţi baţi capul nu ştiu cât, până ce le aduci pe brazdă. Una-două, dacă nu le faci pe plac, te zgârie, şi scuipă mai abitir ca nişte moşnegi! Eu nici nu mă apropiam de ele, nu le prea sufeream. S-a întâmplat odată să ne certăm rău, eu şi cu Irma, şi atunci ea ca să se răzbune m-a încuiat cu pisicile acelea scârboase la ea în trăsurică. Am făcut eu o şmecherie, dar acuma nu-mi amintesc ce şi cum a fost, c-am scăpat cu viaţă, altfel cine ştie dacă nu m-ar fi făcut harcea-parcea afurisitele de pisici.
Sânii Verei fuseseră şi ei tatuaţi cu aceeaşi grijă pentru detalii. „Cei mai frumoşi din lume, aici să mă trăsnească dacă te mint! spunea Ghiuri şi-şi făcea cruce de mai multe ori la rând. Păcat numai c-a avut ea un defect la un picior, l-a avut adică mai subţire ca celălalt. Asta nu se vede, pentru că m-am rugat eu de pictor să-i facă amândouă picioarele la fel. E bine să ne amintim întotdeauna de ce are omul frumos, de cele urâte mai putem şi uita... Nu mai ţin minte - spunea Ghiuri şi cădea pe gânduri - dacă nu cumva o chema Dora, şi Vera n-o fi fost alta, cu care semăna ea un picuţ la păr: amândouă l-au avut, aşa, mai ondulat. Vera mi se pare c-a fost una care făcea de mâncare la un protopop şi s-a întâmplat ca o dată să uite posturile: i-a dat adică popii să mănânce de frupt (şi asta nu într-un post ca toate posturile, ci în postul mare) şi atunci popa - a fost el tare credincios, cât era ziua de lungă nu făcea altceva decât se ruga şi postea! - s-a supărat rău. A început să arunce după ea cu ce i-a căzut în mână şi s-o ocărască în fel şi chip. Din vina ei, zicea, a greşit şi a păcătuit,
5
10
15
20
25
30
228
SORIN TITEL
l-a supărat pe Dumnezeu! Când o fi să moară, i-o închide Domnul uşa raiului drept în nas!... Aşa s-a întâmplat c-a rămas Vera pe drumuri. Şi din pricina asta cel mai mult am avut eu de suferit. In vremea aia îmi făceam armata la „Călăraşi 5 cu schimbul", la Lugoj. Or, nu era zi ca ea să nu treacă pe la cazarmă, încărcată cu de toate. Ce găsea mai bun la protopop în cămară, aia îmi aducea". Pe Vera, pictorul avusese grijă s-o facă cu o cruciuliţă pe piept: ca să-şi amintească Ghiuri mai târziu că ea a fost bucătăreasă la o faţă preoţească, nu cumva io s-o încurce cu altele... Portretul ei fusese tatuat puţin mai sus de buric; ori de câte ori îl privea, Ghiuri îşi amintea cât de plină îi fusese burta în perioada în care fuseseră ei doi împreună...
In zilele ploioase se ascundeau în podul şurii şi acolo /.5 Ghiuri îi povestea pe îndelete istoria fiecărui tatuaj. Aşa se năşteau poveştile unor femei iubite din tot sufletul, spuse chiar de mai multe ori la rând. De fiecare dată, cursul povestirii apuca, însă, câte un făgaş nou; povestea Verei, de pildă, aşa cum fusese ea povestită la început, nu mai semăna defel cu 20 povestea relatată de Ghiuri a doua oară. Vera îşi schimba caracterul şi biografia de la o istorisire la alta, schimbările fiind, adesea, dintre cele mai spectaculoase: dintr-o „sfântă" împodobită cu toate virtuţile de pe lume, ea se transforma într-o femeie ticăloasă şi rea de muscă, plină numai de defecte. 25 Toate aceste istorisiri urmau un anumit itinerar, de la care povestitorul nu se abătea în ruptul capului: se începea cu desenele de pe mâna dreaptă şi, după ce se trecea la cele de pe partea dreaptă a pieptului, se cobora la cele de pe burtă, apoi la cele de pe fesa şi de pe piciorul drept. Apoi poveştile 30 urcau, din nou, pe celălalt picior, până la inimă (din pricina asta povestea Verei a fost aflată, de fapt, mult mai târziu). Itinerarul se încheia în dreptul unei fiinţe butucănoase, cu un nas mare şi cu buze groase, ca de negresă. Ghiuri refuza întotdeauna să reconstituie şi biografia acestei femei, în general,
CLIPA CEA REPEDE
229
lipsită de nuri. întrebat fiind, se mulţumea să spună doar atât: „suflet de aur“ şi schimba vorba...
Cu timpul, îşi făcură obiceiul să urce în pod şi alţi ascultători — dintre cei ce dădeau o mână de ajutor la ridicarea casei - mai ales flăcăiandri cu imaginaţia înfierbântată, dispuşi 5 să dea crezare celor povestite. Când îşi exprimau neîncrederea, povestitorul, ofensat, cobora din pod, începea să-şi facă de lucru în jurul casei şi un timp nimeni nu mai reuşea să scoată o vorbă de la el. O zi, cel mult două, după aceea Ghiuri se apuca din nou de povestit...	io
Zăpada era până la genunchi şi în şura lui Goian se tăiau porcii. Cu ochii roşii şi holbaţi, moşu Băiţa se uita la animalul împărţit în două; de beat ce era, cât pe-aci să se răstoarne peste masă, deasupra porcului însângerat! „Nu-1 mai ciopârţi aşa, taico, strigă atunci Ioţa la el, nu-ţi mai bate joc, că mă /5 îmbolnăvesc! Ia şi sticla cu dumneata şi du-te sănătos, lasă-1, să nu te mai văd!...“. Ioţa nu era prea înalt, dar avea un spate cât uşa şi nişte mustăţi care cu uşurinţă ar fi putut băga în sperieţi pe oricine. Aşa că moşul Băiţa dispăru cât ai bate din palme; nu-şi uită însă sticla; mai era rachiu în ea cam de două 20 degete... „Să vă arăt eu acuma, spuse atunci Ioţa, cum se taie porcii în Serbia şi Herţegovina!“ îşi lăsă cojocul — avea un cojoc alb cu blăniţă tot albă la gât, cu găitane şi înflorituri roşii şi verzi - îşi sufulcă mânecile la cămaşă şi se rugă de Goian să-i caute un alt cuţit, pentru că cel de care se folosise moşu Băiţa 25 era mai degrabă potrivit să tai o găină, nu un cogeamite porc. „Cuţite din cele speciale, ca la târgu de la Vârşeţ, spuse el, în timp ce-şi sufulca mânecile, nu cred să fie în altă parte. Sunt nişte zlătari daţi dracului, au ei un secret al lor şi nu-1 spun, poţi să te rogi de ei cât te-i ruga“. Aşa că porcul fu tăiat după ;w cum se cuvine, şuncile fură frumos rotunjite, „carmanalele“ scoase, toată împărţeaja făcută cum scrie la carte. Pe deasupra, sârbul lucră în aşa fel încât nici o picătură de sânge
5
10
15
20
25
30
230
SORIN ŢIŢEI.
nu-i păta cămaşa albă ca spuma, numai mâinile i se năclăiră până la cot. „Unde-i moşu să vadă şi el, sărmanii, cum se împarte un porc! Să ştie altă dată, să nu-şi mai facă batjocură. Altui la rând, taico“, îi spuse el lui Goian. Acesta îl îmbie cu un pahar de ţuică pe care sârbul îl puse pe un scăunel lângă el, fără să-l atingă. „Văd că şi pe la dumneavoastră, spuse, se pârleşte porcul înainte de a-1 tăia. Câte case, atâtea obiceiuri, adăugă plin de îngăduinţă. Intr-un fel se taie porcii la dumneavoastră, în Banat, şi altfel la noi în Serbia şi Herţegovina“...
Ioţa era de fapt originar dintr-un oraş care se chema Titel, aşezat la confluenţa Dunării cu Tisa. A rămas şi el pe lângă casă, bucurându-se în mare măsură, însă, de un regim ceva mai special - având în vedere atât calitatea sa de măcelar calificat, cât şi modul în care reuşise să se impună în ochii bătrânului Goian. Fu, de altfel, singurul căruia Goian nu-i găsi nici un fel de poreclă. Cum îi venea totuşi greu să-i spună cuiva pe numele lui adevărat, când sârbul nu era de faţă, întreba întotdeauna de el cam în felul următor: „Unde-o fi copilul ăla din Serbia şi Herţegovina“... O singură dată i se întâmplă să se înfurie. „Cine dracu a văzut cal verde şi sârb deştept", strigă el la Ioţa. „Dacă ai vreo supărare, taico, îi spuse Ioţa, uitându-se drept în ochii lui, mai bine să te socoţi cu mine, nu cu sârbii, pentru că eu tot nu-s din viţa lor. Mama a avut, ce-i drept, şi un pic de sânge sârbesc, da’ taica, săracul, a fost român. Ioţa mi-or zis sârbii la şcoală, de la ei am rămas eu cu porecla asta“.
într-una din zile apăru, cine ştie de unde, o femeie înaltă, cu părul cânepiu şi cu nişte ochi mari şi cenuşii. O femeie frumoasă, cu un chip blând şi resemnat, trecută de prima tinereţe. Seara, când Ioţa se întoarse acasă - fusese cu bătrânul la târg, la Făget, să cumpere nişte porci - şi-o văzu în mijlocul ogrăzii - sta pe un scăunel cu mâinile în poală şi se uita la copiii care tăiau lemne cu ferăstrăul, se arătă la început surprins, apoi începu să vorbească cu ea pe sârbeşte, în aşa
CLIPA CEA REPEDE
231
fel încât ceilalţi nu putură înţelege discuţia lor. Femeia îi răspundea calmă la întrebări. II privea şi ochii i se măreau parcă, se închideau la culoare. „Asta-i soră-mea, îi lănluri Ioţa pe ceilalţi care mureau de curiozitate să afle cine era femeia (de la ea, înainte de venirea lui Ioţa, nu reuşiseră să afle mare 5 lucru). A fugit de la bărbat, l-a lăsat, şi atunci unde să se ducă, în altă parte, dacă nu la fratele ei?“ întrebă Ioţa şi se uită pe rând la fiecare, să vadă dacă i se dă dreptate sau nu. „Aşa-i, spuse bătrânul Goian. Bine numai că te-a aflat. Nu i-o fi fost nici ei uşor să tot întrebe pe unul şi pe altul, până ce ţi-a dat io de urmă“... „Cum să nu-1 aflu, spuse atunci femeia şi se uită cu ochii ei mari şi cenuşii la ei. El mi-a mai rămas de-acuma. Atât mai am şi eu pe lumea asta"... „Din partea ei, spuse atunci Ioţa, n-aveţi la ce să vă faceţi griji. Am să-i aflu o maşină de cusut şi-o să vedeţi atuncea ce căutare o să aibă. Alta ca ea, /5 nu cred să fie mai pricepută"...
Rujiţa, aşa o chema pe sora lui Ioţa, îşi instală „atelierul de croitorie" în şura lui Goian: o maşină de cusut „Singer" nu fu aşa de greu de cumpărat. Două zile Ioţa meşteri la ea, apoi maşina fu pusă în funcţiune. Mergea de dimineaţa până 20 seara, fără întrerupere, iar femeile se obişnuiră să-şi aducă catrinţele să le tragă „sârboaica" la maşină. Rujiţa le cosea după modelul celor sârbeşti: mai largi şi mai creţe decât se purtau în sat... Se împrieteni apoi cu preoteasa. Rujiţa sta cât era ziua de lungă aplecată deasupra maşinii de cusut, în timp ce 25 preoteasa cea tânără cârpea ciorapii ori îi împletea părintelui un sfetăr gros de lână pentru la iarnă. Şuşoteau amândouă, îşi spuneau secretele una alteia. Nu suflau însă nimănui o vorbă despre cele discutate. Seara se plimbau ţinându-se de mână, mergeau până la capătul satului, se opreau în mijlocul podului w de peste Bega şi, în nopţile cu lună plină - era în iulie, nopţile erau calde, dinspre câmpuri venea miros de fân şi de sânziene -cântau amândouă. Vocea preotesei era cam subţirică şi destul de slabă, în schimb Rujiţa avea o voce puternică, care se auzea
232
SORIN TITEL
în tot satul. „E noapte senină, pe cer nu-i nici un nor / vezi barca pe valuri, cum pluteşte uşoru cântau ele. Apoi Rujiţa o învăţă pe preoteasă un cântec sârbesc şi se distra văzând cum aceasta stâlcea cuvintele cântecului. Rujiţa începu să poarte 5 sumne din ce în ce mai largi (aşa se poartă la Virşeţ, spuneau femeile din sat, altfel decât la noi), până când sarcina nu mai putu fi ascunsă. Cu toate că se despărţise de bărbat, sârboaica arăta a fi fericită că-i însărcinată. „La vârsta ei, şuşoteau femeile, nu se cade ca o femeie să rămână grea. Nu şade bine“... Rujiţa io întinerea însă, se făcea din zi în zi mai frumoasă. Când veni toamna şi după ce căzu bruma şi se făcu frig afară, îşi luă maşina de cusut din şura lui Goian şi se mută la preoteasă. Seara, deschideau larg fereastra, se aşezau în dreptul ei şi cântau amândouă cântece sârbeşti de răsuna tot satul... Rujiţa născu 15 într-o zi geroasă, la o săptămână după Crăciun. La un ceas după naştere, copilul muri. Rujiţa îi supravieţui doar o singură noapte...
Veni primăvara. „Trebuie să afli şi dumneata cine a fost femeia pe care am îngropat-o noi astă-iarnă“, îi spuse Ioţa 20 într-o zi bătrânului Goian. „Nu te grăbi, îi spuse bătrânul. Eu nu te silesc în nici un fel şi nici nu sunt curios să aflu“... „Vreau şi eu să-mi uşurez sufletuL, spuse Ioţa şi se albi la faţă. „Secret a fost, secret să rămână, spuse bătrânul. Las’ că-i mai bine aşa... Să aibă linişte cel puţin acolo unde-i acuma, spuse 25 Goian, dacă pe lumea asta n-a avut“. Apoi schimbă vorba.
Trei popi - părintele Balintoni de la Crivina, părintele Munteanu de la Tomeşti şi părintele Bujor de la Petroasa se apucau să joace cărţi la „împăratul Traian“ în zilele de târg. Se întorceau fie pe jos, fie cu trăsura de la Făget şi făceau un io scurt popas, care, nu de puţine dăţi, numai scurt nu era, se întâmpla să se prelungească până după miezul nopţii. Plecau în zori acasă, ruşinaţi foarte de patima lor, furioşi că şi-au cheltuit banii, cu poalele reverendelor sumese, ca să nu se ude
CUPA CEA REPEDE
233
de rouă... Uneori nici nu ajungeau până la târg: începeau jocul de dimineaţă — Goian avea grijă să le pregătească un „fluştuc“ consistent. „Nu-i plăcut să începi să freci cărţile pe inima goală“, spunea părintele Munteanu, uitându-se bucuros la cârnaţii care sîârâiau pe tigaia încinsă şi la căpăţânele de varză 5 murată... Loveau cărţile murdare şi flenduroase cu furie şi din când în când venea şi Goian - atunci când avea mai puţini vizitatori - să se uite la ei cum joacă. Se aşeza lângă părintele Balintoni. „Poate îţi port noroc, părinte, îi spunea - poate câştigi şi dumneata atâţia bani încât să-ţi poţi cumpăra io juninca după care pofteşti atâta. îţi vând eu una, să şti, dacă s-o întâmpla să câştigi, nu trebuie să te duci la târg. Vacă bună, cu ugerul mare şi cu laptele gros ca smântână", îl aţâţa, mai în glumă, mai în serios, Goian, şi părintele Balintoni se făcea roşu la faţă, ochii îi străluceau şi începea să lovească /5 cu încrâncenare cărţile. Asta era visul cel mare al părintelui Balintoni: să câştige aşa mult bănet, încât să-şi poată cumpăra o vacă. în ochii lui albaştri şi foarte spălăciţi mocnea în permanenţă flacăra unei credinţe naive şi de nezdruncinat. Se visa întorcându-se acasă, ţinând de lanţ 20 frumoasa junincă promisă de Goian, îi vedea aevea ugerul bălăbănindu-i-se doldora de lapte. îşi şi închipuia cum o să-şi trimită copiii — patru la număr — cu ea la păscut. O botezase, în mare secret, Lenea şi-i auzea de pe-acuma clopotul de la gât, a cărui sunet dogit venea, parcă, de la 25 mari depărtări, asemeni unui cântec al speranţei, dulce şi mângâitor pentru ureche!...
Părintele Balintoni se scula de cum începeau să cânte cocoşii de dimineaţă, cu mult înainte de a se ivi zorii cei trandafirii. Cobora din pat încetişor, să n-o trezească pe w preoteasă, şi începea să lipăie desculţ prin încăpere, orbecăind prin întuneric lovindu-se ba de un scaun, ba de colţul de la masă... într-o străicuţă, destul de soioasă, îşi punea o coajă
234
SORIN TITEL
de mălai, o ceapă şi o sticlă cu lapte să aibă la drum. Până la „împăratul Traian“ avea de mers (părintele ştia, de pe acuma, că la Făget, la târg, tot n-o să ajungă, nici nu-1 punea la socoteală) - aşa că-i mai bine să se grăbească, să nu înceapă 5 cumva ceilalţi jocul fără el!... Se întâmpla, uneori, să se trezească vreun copil, dintre cei mai micuţei, şi să înceapă să scâncească. Preoteasa, oricât ar fi bodogănit el şi oricât ar fi scâncit copiii, nu se trezea. Cel mult se întorcea cu faţa la perete şi-şi continua somnul sforăind încetişor, cu mâinile amândouă io ridicate deasupra capului... Căsuţele prăpădite ale cătunului erau uşor aplecate într-o rână şi văzându-le cât arată de sărmane, părintele Balintoni ofta din toţi rărunchii. Stelele străluceau limpezi pe cerul înalt. Se uita la ele cu duşmănie, profund nemulţumit atât de existenţa lui pe pământ cât şi 15 de cea a stelelor îndepărtate, care sclipeau indiferente şi reci, parcă ar fi - îşi spunea părintele cu năduf, dar şi cu o urmă de admiraţie, - „nişte bumbi de aur“ de pe reverenda nu ştiu cărui episcop. Ce le pasă stelelor că la Crivina e sărăcie lucie, ele, acolo sus, n-au cum să audă cât de tare îi chiorăie lui foalele 20 de foame, de dimineaţa până seara.
în faţa lui se deschidea perspectiva largă a văii, un hău întunecat la ceasul acesta de dinaintea zorilor, spre care el se îndrepta cu paşi repezi. încetul cu încetul, noaptea prinse să se destrame, iar din vale se ridicau ceţuri albicioase şi uşoare 25 ca nişte văluri. Reverenda i se udă de rouă, aproape până la genunchi. O simţea atârnându-i grea pe umeri. Picioarele îi îngheţară pentru că rouă era rece; bărbuţa, roşcată şi destul de rară, i se umezi şi ea de rouă. Cobora la vale prin lumina gălbui-albăstrie, semn că în curând soarele va răsări şi va încălzi 50 deopotrivă pământul şi oamenii, fără părtinire. Şi fâneţurile s-or bucura de căldura cea dulce a soarelui, îşi spuse părintele Balintoni privind florile de sânziene pe care picăturile de rouă străluceau ca nişte diamante. în astfel de clipe înceta să fie mânios pe lumea cea mare zidită de Dumnezeu („lumea
CLIPA CEA REPEDE
235
asta - avea el obiceiul să spună la supărare - e făcută cu curu şi pe întuneric") şi simţea cum îl cuprinde un fel de bucurie neîngăduită parcă unei fiinţe sărmane şi neînsemnate ca el.
N-alege, drăguţii’ de el — îşi spunea frecându-şi amândouă braţele, doar-doar s-o încălzi - pe toţi îi încălzeşte, fără osebire" 5 şi, în faţa acestei nesperate egalităţi, urca din străfundurile lui un tulbure şi abia încropit sentiment de recunoştinţă... Ceţurile se ridicau, valea se limpezea, strălucea „ca un pahar", se vedeau până şi coşurile din cărămidă roşie ale fabricii de la Margina, sprijinind parcă cerul. începură să cânte păsările, te asurzeau w aproape cu ciripitul lor! „Să se mai zbicească puţintel iarba, îşi spuse părintele, şi mi-oi lua şi eu fluştucul, ca domnii cei mari!"... Nu mai merse mult şi de îndată ce găsi un loc mai uscat, o moviliţă numai bună să se aşeze, scoase ceapa şi mălaiul din straiţă şi începu să mănânce cu multă poftă.	15
„N-ar fi fost rea nici o felioară de slănină, să ung un picuţ mălaiul, să alunece pe gât mai uşor, îşi spuse părintele, dar se simţea cu sufletul prea împăcat, prea mulţumit în clipa asta de toţi şi de toate, ca să se întristeze în vreun fel. Apoi duse sticla cu lapte la gură şi n-o lăsă până nu-i văzu fundul. Laptele 20 fu cam afumat, dar, cum îl bău dintr-o înghiţitură, abia la sfârşit băgă de seamă. Simţi cum creşte în el furia împotriva preotesei. „Iar a uitat laptele pe foc, prăpădita şi amărâta, îşi spuse, supărat foarte, uita-o-ar Dumnezeu s-o uite. N-a fost aşa de leneşă la început, când am luat-o, dar pe zi ce trece se 25 face parcă tot mai cu nărav! Ce să mă fac cu ea?" se întrebă el în timp ce-şi scutura de pe reverendă fărâmiturile de mălai, nu prea multe, e adevărat, avea întotdeauna grijă să nu facă risipă, dar destule, se gândi ca să se hrănească vreo pasăre din cele flămânde. După un timp drumul începu să coboare .w însoţind apa plăcut ropotitoare a râului. Ziua creştea şi tot mai fierbinţi erau şi razele soarelui. Era obişnuit cu drumurile lungi, nu simţea oboseala. Albia râului se mărea, iar valea, la rândul ei, se lărgea din ce în ce mai mult, pe măsură ce cobora.
236
SORIN TITEL
Din când în când se oprea şi cerceta apa limpede a râului, bucuros ori de câte ori i se întâmpla să vadă câte un peşte săgetând-o şi tulburându-i curgerea lină. Reverenda era groasă, potrivită mai mult pentru vreme de iarnă, dar cum nu avea 5 decât una singură, o purta atât iarna cât şi vara. Apa „plăcut curgătoare şi limpede ca cleştarul" îl îmbie să se scalde, să se mai răcorească oleacă. „Măcar o dată să mă arunc în apă, că n-o fi foc“, îşi spuse părintele ştergându-şi fruntea leoarcă de sudoare. Găsi un loc mai ascuns, nu cumva să fie văzut de io cineva, şi-şi trase reverenda peste cap, o împături frumos, o puse pe o piatră, apoi îşi lăsă şi izmenele şi cămaşa şi rămase în pielea goală. Trupul lui slăbănog, bălan şi cu pistrui roşcate, primi cu bucurie căldura cea binefăcătoare a soarelui; rămase un timp nemişcat, apoi cu o mişcare bruscă şi neaşteptată, se 15 aruncă în apă. Era adâncă şi părintele nu ieşi de îndată la suprafaţă. Mai întâi şi întâi îi cercetă fundul ţinând ochii deschişi şi minunându-se de mulţimea de peştişori aurii care înotau în toate părţile. Apa era într-adevăr rece, îţi tăia răsuflarea; se obişnui, totuşi, destul de repede cu ea şi începu 20 să înoate, cu nişte mişcări repezite de băieţandru; apoi făcu pluta stând nemişcat pe spate, privind cerul înalt şi senin, pe care nu se zărea nici o scamă de nor, săgetat, din când în când, doar de zborul lin al păsărilor. Se lăsă de mai multe ori la fund, ţinându-se cu mâna stângă de nări, gesturi aidoma celor făcute 25 pe vremea când era copil şi când îi plăcea teribil să se bălăcească... Apoi descoperi că pe mal, chiar lângă piatra pe care se afla reverenda lui, stă un copilandru şi se uită la el cum se scaldă. „Mai jos, spuse copilul, e un gâldău mai mare. îi plin de peşti, spuse. Am băgat odată coşarca şi când s-o scot, :-io aproape că nici n-am putut-o ridica, aşa a fost de grea de peşte. Uite aşa de mari erau, spuse şi arătă cu mâna până aproape de cot... Ieşiţi? întrebă copilul, căci eu mă întorc cu spatele, nu mă uit“. Se întoarse într-adevăr şi părintele, tremurând de frig, se căţără cu destulă greutate pe malul abrupt, apoi
CLIPA CEA REPEDE
Toi
rămase un timp în bătaia soarelui să se usuce, să nu-şi îmbrace reverenda pe pielea udă. „Anul trecut, începu să povestească băiatul, veneam cu vacile aici în livadă, pentru că e iarbă din cea grasă, amestecată cu trifoi, cum îi mai bună. Ele păşteau liniştite şi eu mă scăldam ori prindeam peşti toată ziua. Numai 5 c-am avut o vacă dată dracului şi cât ne-am scăldat, a început să se împungă în coarne cu un bou al unui văruţ de-al meu... Staţi la soare, părinte, îi spuse copilul dacă îl văzu tremurând de frig. Piatra asta-i fierbinte, aşezaţi-vă pe ea, să vedeţi cât e de bine...“ După ce se încălzi, stând pe piatra încinsă de soare, io aşa cum îl sfătuise copilul, părintele Balintoni porni din nou la drum. Se grăbea, era nerăbdător să ajungă cât mai repede la „împăratul Traian“, nu cumva să se facă jocul fără el.
Şi părintele Bujor aştepta cu nerăbdare ziua de vineri, se scula şi el de cu ziuă, sărea plin de voie bună din pat, alerga n la fântână şi se spăla pe obraz, pe gât şi pe pieptul păros şi foarte alb (marmoră de Carrara, avea obiceiul să spună, lăudându-se cu pielea lui cea albă), îşi peria barba neagră (cu un pieptene de os care îi pătrundea destul de greu în părul încâlcit şi des, numai inele), apoi ieşea în mijlocul ogrăzii şi-şi 20 curăţa reverenda cea nouă de care era cât se poate de mândru, în timp ce şi-o peria cu o măturică, începea să cânte un cântec din cele bisericeşti, vreo priceasnă sau o molitvă, cu vocea lui gravă şi profundă de bas. Timbrul propriei lui voci îl umplea de încântare. Nu sunt în judeţul ăsta, îşi spunea cu mândrie, 25 mulţi preoţi care să aibă o asemenea voce, nu numai puternică, dar şi plină de dulceaţă, învăluitoare şi caldă, o voce care pătrundea până în cele mai ascunse unghere ale sufletului... Apoi se apuca de treburile gospodăreşti; îi plăcea lui ca, înainte de a pleca, să le lase pe toate orânduite după cum se cuvine, m Se îndrepta spre grajd - dar numai după ce termina de măturat în curte, - se apuca de rânit şi dădea nutreţ la vite, având grijă să coboare din pod câteva braţe plăcut mirositoare de fân. Era
238
SORIN TITEL
fericit să-şi vadă grajdul plin, să audă mugetul blând al vitelor, tropotul nerăbdător al cailor. „Intr-o zi, două, fată, nu mai are mult, săraca" - îşi spunea părintele şi mâna lui frumoasă, cu degete lungi, aluneca plină de grijă de-a lungul burţii 5 umflate a vacii. Maici se ivea şi ea în uşa grajdului, faţa ei micuţă şi veştejită era încreţită într-un fel de zâmbet copilăresc şi plin de voie bună, ochii ei de copil se uitau încrezători şi supuşi la el. „Stai cuminte", îi spunea părintele, şi-şi ducea repede mâna la spate, dacă o vedea pe Maici w repezindu-se să i-o sărute. „Ni-s în grajdi acuma, nu la biserică". Maici începea să umble sprinţară printre vitele care se mişcau greoaie; se apleca să le desfacă lanţurile, lovindu-le mânioasă, dacă se întâmpla să n-o asculte. „Fire-ai tu a dracului, ciripea ea cu vocea ei de copil, că mă lovişi cu capul 15 chiar în burtă, unde doare mai rău. Mă iertaţi, că vorbesc aşa, cu dumneavoastră de faţă", spunea Maici, care nici la trup, nici la minte - cu toate că în ultima vreme începuse să îmbătrânească, îi albise părul, şi faţa i se încreţise ca la o armonică - nu depăşise vârsta de zece ani. „Nu ştiu ce am 20 azi, părinte, - spunea ea din uşa grajdului şi se scărpina în cap cu codoriştea de la bici -, că mă simt tare slăbită, n-am parcă nici o putere în mine. Numai să mă atingă cineva cu mâna şi mă şi îmburd, aşa-s de fără forţă. Ştiu eu de unde mi se trage, să vă povestesc ce-am putut face ieri, cu capul meu 25 prost“... Şi începea o poveste lungă şi plicticoasă. Era, de altfel, singura femeie în preajma căreia părintele nu era cuprins de furie, singura femeie cu care, de un timp încoace, sta liniştit de vorbă. Pentru că părintele Bujor, bărbat tânăr şi în putere, se simţea într-o asemenea măsură de scârbit, încât nu le mai M) putea suferi în preajmă. De un an şi mai bine mâinile lui frumoase şi cu degete lungi nu mai mângâiaseră trup de femeie. De un an şi mai bine, preoteasa dormea singură, perpelindu-se în pat ca pe jeratic încins, cât era noaptea de lungă. O ura pe preoteasă şi ura aceasta se întinse cu timpul
CLIPA CEA REPEDE
239
şi asupra celorlalte femei, asupra tuturor femeilor din lume! „Toate-s la fel, toate ar fi gata să mă cumpere, aşa cum m-a cumpărat ea“, îşi spunea el. Căci se lăsase cumpărat, într-adevăr, de o femeie cu ochi vicleni, fiică de vlădică, dar cu suflet de slujnică, îşi spunea el turbând de mânie; se făcea 5 la chip galben ca ceara, ori de câte ori se gândea la asta. îşi aminti ziua în care se sfinţise biserica de la Coştei - mesele lungi acoperite cu feţe de masă albe, întinse în curtea şcolii, castroanele mari cu supă aburindă, sticlele cu rachiu golindu-se cât ai bate din palme, şi ei, seminariştii, tunşi chilug, w cu feţele gălbejite şi cam hămesiţi de foame, dând iama prin mâncărurile alese, purceluşi de lapte şi curcani frumoşi rumeniţi - (ce păcat că nu putem duce şi-acasă să avem şi mâine; înfulecă Sofronie, cu aşa ceva nu te mai întâlneşti tu degrabă; taci, mă, din gură că vorbeşte înalt-preasfinţitul şi n să auzim şi noi ce spune; parcă nu-1 auzi toată ziua, de dimineaţa până seara; decât să stai să căşti gura, mai bine te-ai uita la aia de lângă primpetoru, o fi nevastă-sa, dar nu cred, fiică-sa mai degrabă, numai uită-te ce ţâţe are; una ca asta te stoarce, mă, nu mai eşti bun de nimica; nu vorbi aşa că te-aude 20 Sebeştean şi ne spune, mâine ne cheamă iar la el să ne beştelească; nu mai pot eu de beşteleala lui, uită-te numa’ că i s-a făcut cald şi şi-a desfăcut năstureii; o fi văzut că ne uităm la ea şi a şi început să-şi dea ochii peste cap, căţăloaica; cred şi cu, cu unul ca primpetoru, dacă i-o fi bărbat; eu îţi spun 25 să te uiţi, şi tu parcă eşti chior, tot în altă parte îţi zboară ochii; nu ti-o fi rămas inima la slăbănoaga de lângă vlădica, aia gălbejită, cu pistrui în vârful nasului, n-o vezi, parcă-i leşinată, nu-şi dezlipeşte ochii, tot aici se uită, i-ai căzut cu tronc, dacă îţi spun...) — da, nepoata de soră a înalt-preasfinţitului îşi 30 pusese ochii pe el, îl alesese dintr-o sută, după ce-i cântărise pe rând pe fiecare, aşa cum faci când te duci la târg şi vrei să cumperi un armăsar de prăsilă... Şi el s-a supus, a aplecat capul, s-a lăsat prins! îl momise cu banii ei, îl cumpărase. Numai
240
SORIN TITEL
de dragoste n-au fost nopţile alea petrecute lângă trupul uscat al femeii înnebunite de dorinţă, lacomă şi nesăţioasă; ea care plătise şi-şi cerea acum drepturile, cu o netăinuită neruşinare! Şi, din pricina ei, părintele Bujor ajunse să le urască pe toate 5 celelalte... Duminica, în biserică, în timpul slujbei, privirile lor alunecau fierbinţi de-a lungul trupului său vânjos şi puternic, îmbrăcat în odăjdii strălucitoare şi aurite! Toate îl doreau, toate ar fi vrut să-l cumpere, la fel ca femeia urâtă cu care împărţea noaptea patul! îl cuprindea o asemenea furie, io încât le-ar fi alungat cu biciul din biserică, aşa cum îi alungase Christos pe farisei! Fugiţi, neruşinatelor, părăsiţi casa Domnului, iată ce ar fi strigat el în urma lor cu glas de tunet, făcând să răsune pereţii! De furie, vocea i se altera, îşi pierdea dulceaţa ei obişnuită, pe măsură ce se apropia de sfârşitul n slujbei. îl lăsa pe ţârcovnic să cânte de unul singur, cu vocea lui ascuţită de muiere şi întotdeauna în falset; în timp ce acesta spunea „CrezuT, el rămânea în altar, îngenuncheat în faţa crucii, tremurând din tot trupul, de parcă ar fi fost cuprins de friguri. Apoi, la sfârşit, femeile treceau rând pe rând prin 20 faţa lui, ca să ia anafură, îi sărutau mâna cu ochii plecaţi şi cu prefăcută evlavie. Buzele lor, lipicioase şi calde, întârziau pe mâna lui întinsă spre a fi sărutată şi erau atât de aproape de el, încât trupul le mirosea a lumânare şi a sudoare muierească.
Ca să scape de insistenţele soţiei care îşi revendica noapte 25 de noapte drepturile, părintele Bujor îşi mută „culcuşul" în podul cu fân - în timpul verii, bineînţeles. Copil sărac - al cincilea fiu al unui pădurean, dintr-un sat uitat de lume şi de Dumnezeu într-o văgăună de munte — părintele Bujor era obişnuit să doarmă pe unde apuca. Şi unde poate fi somnul .50 mai dulce decât într-un pod cu fân din cel plăcut mirositor. Nu aţipea bine, însă, şi în şură se şi auzeau paşi furişaţi; apoi, în capul scărilor se ivea preoteasa într-o cămaşă de noapte plină de floricele şi broderii. I s-a părut ei c-a intrat cineva în ogradă şi s-a speriat foarte tare, nici n-a adormit bine c-a trezit-o o
CLIPA CEA REPEDE
241
bătaie în fereastră şi nişte şoapte; să nu fie, Doamne fereşte, vreun hoţ, ori cine ştie ce om rău; ori a auzit paşi în pod, s-ar putea să fie o pisică şi ea să se fi speriat degeaba, dar dacă îi un lotru şi ea e o femeie slabă şi fără prea multă putere, o strânge de gât şi gata, s-a sfârşit cu ea! A apucat-o aşa, un tremurat, că nici nu se mai poate opri; se şi miră, cum de nu-i lui frig, acoperit numai cu o pătură din cele subţiri; nu de alta, dar nu cumva să se îmbolnăvească, să dea oftica în el... Şi atunci părintele cobora, umbla prin ogradă să caute hoţul, se urca în pod, ieşea în uliţă, se prefăcea, prin urmare, că nu înţelege ce voia ea; te-ai speriat degeaba, draga mea; nu e nimeni, ţi s-a părut ţie, ai somn uşor, eu dacă pun capul pe pernă nici să tragi cu tunul nu mă trezeşte nimeni. Aşa-s eu sperioasă, spunea ea, şi se lipea de el şi începea să tremure mai tare, dar nu de frică, aproape că-i leşina în braţe de dorinţă şi atunci îl cuprindea un fel de milă; hai de-acuma în pat, îi spunea, să nu răceşti, ai văzut că nu-i nimeni, aşa că n-ai de ce te teme... Aşa că începu să fie mai precaut. De câte ori se ducea să doarmă în podul cu fân, avea grijă, după ce se urca, să tragă scara; o ascundea acoperind-o cu un braţ de fân, apoi se culca liniştit. Aşa n-avea cum să se urce până la el. E adevărat că venea până la şură şi îl chema în şoaptă, să nu audă cumva vecinii; el se prefăcea că doarme dus şi începea să sforăie. II chema un timp, apoi i se făcea şi ei probabil lehamite de atâtea rugăminţi. Cuprinsă de un acces.de mândrie, îşi strângea cămaşa de noapte în jurul trupului care tremura în toată legea şi se îndepărta demnă spre dormitorul pustiu, spre patul în care urma să doarmă de una singură... Din pod, el vedea cum lumina în dormitor se stinge, cum întreaga casă se cufundă în întuneric. Se simţea răzbunat. Nu s-ar putea spune, însă, că preoteasa ar fi avut insomnii din pricina singurătăţii, patul larg şi foarte încăpător o predispunea mai curând la somn. Seara se culca odată cu găinile, iar a doua zi, în ioc să se scoale de dimineaţă, zăbovea în pat până spre prânz. Din pricina
5
10
15
20
25
M)
242
SORIN TITEL
somnului, trupul ei uscăţiv începu să se rotunjească; preoteasa se îngrăşa văzând cu ochii.
Ca să-şi cheltuiască într-un fel energia care clocotea în el fără să-şi poată găsi un liman, părintele Bujor începu să facă 5 drumuri lungi, străbătând împrejurimile în lung şi în lat. Sătenii se obişnuiseră să-l vadă umblând de unul singur, cu o neostoită grabă, cuprins parcă de o ciudată febră şi nerăbdare. Femeile ieşeau la poartă şi se uitau cu ochi mijiţi după popa cel frumos, se uitau la barba lui creaţă şi neagră ca tăciunele, io la obrajii lui roşii, la ochii întunecaţi, în străfundurile cărora lor li se părea că-1 zăresc pe diavolul. Putea fi văzut de asemenea colindând pădurile după bureţi, primăvara şi toamna. Bureţii de lemn îi punea la murat în nişte borcane uriaşe; se specializă în treaba asta şi în scurtă vreme casa se umplu de 15 murături pe care părintele le punea singur pentru că preoteasa dormea cât era ziua de lungă. De cum intrai în curtea popii, simţeai mirosul înţepător al oţetului, iar coridorul era înţesat cu borcanele care nu mai încăpeau în cămară.
Din pricina inactivităţii şi a statului în pat nepermis de 20 mult, preoteasa se transformă dintr-o fiinţă uscată şi stafidită, într-o femeie de peste o sută de kilograme! Pe măsură ce se îngrăşa, creştea şi nemulţumirea împotriva bărbatului pe care singură şi-l alesese. Nutrea, de fapt, speranţa secretă că printre ciupercile puse la murat să se găsească şi una care să fie otrăvită. 25 Decât un bărbat frumos, de care însă nu te poţi bucura, mai bine fără el! Aşa că nu se atingea în ruptul capului de ciuperci, oricât le-ar Fi lăudat părintele şi oricât ar fi fost ele de ademenitoare. în ceea ce-1 priveşte pe părintele Bujor, nu era vorba atât de ură, ci mai curând de un anumit sentiment al 30 libertăţii, o libertate recâştigată cu greu, e adevărat, dar cu atât mai ademenitoare. „Degeaba m-a cumpărat ea cu bani mulţi, îşi spunea fericit, în timp ce lega cu celofan sticlele cu murături, tot nu are parte de ce şi-a dorit. Mi-a luat minţile strălucirea aurului, m-am lăsat dus, o clipă de rătăcire mi-a fost de ajuns.
CLIPA CEA REPEDE
243
Femeia e ochiul dracului, dar uite că eu am început să mă feresc; se poate trăi liniştit şi fără ele!“ Mai erau, desigur, la mijloc şi banii preotesei, preţul vânzării, aşa că părintele puse la cale un fel de răzbunare: Găsi un mijloc să-i facă să dispară... începu să joace cărţi la „împăratul Traian“ cu popa Munteanu şi cu popa Balintoni. Un jucător ciudat era părintele Bujor, de vreme ce se bucura mai ales când reuşea să piardă, iar când, fără voia lui, se întâmpla să şi câştige, se negura la chip foarte şi începea să fluiere a pagubă! Dacă pierdea însă, nu-şi mai încăpea în piele de mulţumire. Se întorcea acasă cu chimirul gol, fluierând vesel; banii ei, şi nu ai lui, se duseră pe apa sâmbetei! Uite aşa o să-i toace pe toţi, un bănuţ n-o să mai rămână şi să vedem atunci cu ce o să-l mai ţină ea legat, ce căpăstru o să-i mai pună! Cânta de răsuna valea, cântecul lui preferat: „Vai săracu poenaru, cât de greu îşi face banul... Banii se fac la pădure, din topor şi din secure". Tâlcul acestui cântec îl umplea de satisfacţie şi cânta în gura mare, de se auzea până departe... Când se întâmpla să câştige, părintele Bujor făcea cinste şi se încingea la „împăratul Traian" o petrecere în toată legea; spre dimineaţă se întorcea acasă pe două cărări, cu reverenda boţită şi plină de scaieţi. Clătinându-se pe scara ai cărei fustei îi nimerea cu destulă greutate, se urca în podul cu fân şi nu cobora de acolo două-trei zile. Nu era însă băutor din fire, de obicei îi lăsa pe ceilalţi să-şi petreacă şi să golească pahar după pahar, preferând să rămână treaz şi să nu se atingă de băutură. în general, părintele Bujor se arăta dispus să întoarcă spatele plăcerilor lumeşti, de vreme ce nici femeile şi nici băutura nu aveau la el prea mare căutare. Şi, totuşi, diavolul îşi vâră coada, când te aştepţi mai puţin, aşa că nici părintele nu fu ocolit de ispitirile lui, după cum se va vedea în cele ce urmează... Era vineri, şi părintele se pregătise de cu seară să plece la târg, la Făget, să vadă care e preţul vitelor şi dacă nu cumva s-au scumpit, după cum s-ar fi auzit, porcii. Şi, tot ca de obicei,
5
10
15
20
25
30
5
10
15
20
25
30
244
SORIN TITEL
avea de gând ca la întoarcere să se oprească pe la „împăratul Traian“ să facă „o carte“, fiind aşteptat, după cum bine se ştie de părintele Balintoni (care nu-şi pierduse speranţa ca până la urmă să câştige atâta bănet, încât să-şi poată cumpăra o vacă) şi de părintele Munteanu... De data asta plecă mai de dimineaţă decât de obicei (pornea întotdeauna la drum după răsăritul soarelui); cerul era înnorat pentru că nu se vedea nici urmă de stea şi bătea un vântuleţ cam aspru, semn că toamna, de-acuma, nu mai era nici ea chiar aşa de departe. Satul era cufundat în întuneric, la o singură casă lumina era aprinsă şi, când trecu prin dreptul ei, cuprins de curiozitate, părintele se apropie de fereastră şi privi înăuntru. în mijlocul încăperii sta o femeie goală-puşcă. Se uita pe fereastră afară, fără să-l vadă, bineînţeles, şi părea a fi încă buimăcită de somn. La picioarele ei zăcea cămaşa de cânepă groasă cu care dormise în timpul nopţii. Dacă picioarele îi erau arse de soare şi crăpate de vânt, trupul ei bălan era de o neasemuită dulceaţă. Pielea albă şi catifelată îi era acoperită de o mulţime de pistrui roşcate care, la flacăra lumânării, străluceau ca nişte minusculi bănuţi de aur. Femeia nu avea de unde să ştie că-i privită. îşi trecu palmele pe dedesubtul sânilor opulenţi şi-i ridică uşor în sus, îndreptându-i cu sfârcurile spre fereastră, într-un gest de neruşinată şi totuşi somnoroasă dăruire, de parcă ar fi vrut să-i ofere celui ce adastă afară, în întuneric; cuprins nu numai de emoţie, ci şi de o copleşitoare dorinţă, părintele simţi cum i se înfige în moalele capului un cuţit ascuţit, străfulgerându-1 din creştet până în picioare, despicându-1 parcă în două. Se clătină şi, pentru o secundă, îşi pierdu cunoştinţa; ca să nu cadă, orbecăind prin întuneric în căutarea unui punct de sprijin, se propti de gard. Se trezi însă repede din uşorul lui leşin şi-şi îndreptă privirea hămesită spre fereastra care îi dezvăluise, într-un mod atât de neaşteptat, extraordinara frumuseţe a trupului femeiesc, frumuseţe pe care el o ignora de un timp cu bună ştiinţă, încercând să-i întoarcă pentru
CLIPA CEA REPEDE
245
totdeauna spatele... între timp, femeia suflasc în lumânare, iar casa, la fel ca toate celelalte, zăcea cufundată în întuneric... Cine ştie - îşi spuse părintele, apropiindu-şi cât mai mult obrazul de geamul orb -, poate că femeia (o văduvioară al cărei soţ murise cu un an în urmă, se prăvălise un stânjen peste 5 el) l-a zărit totuşi, şi anume a stins; să-l provoace, să-l oblige să bată în geam; iar ea să-i dea drumul pe întuneric, ca nu cumva, Doamne fereşte, să Fie zărită de cineva. Era singură şi se ferea; nu voia să-i iasă vorbe; şi dacă făcea un lucru mai nepermis, îl făcea pe ascuns, n-o Fi proastă să-l Facă în văzul io lumii. Părintele Bujor rămase o vreme cu Faţa lipită de geamul rece, mai mult ca să-şi potolească Fierbinţeala, pentru că nu se putea zări mare lucru. Bătu încetişor în geam, atât de încetişor, încât fu convins că nimeni n-o să-l audă; răzbi însă de îndată din interiorul casei zgomotul unei uşi deschise cu /s mare grijă, apoi se auziră paşi uşori, lipăind desculţi pe nisipul din curte. Şi atunci părintele, în loc să se apropie de poartă, de uşa care scârţâi abia auzit, întoarse spatele casei ce se arăta a fi atât de primitoare, o luă la Rigă de-a lungul uliţei cufundate în beznă, sumeţindu-şi reverenda, având grijă să nu se 20 împiedice în ea. „Nu mă las eu prins chiar atât de uşor", îşi spuse, mândru de tăria de care dădea dovadă. Se aşeză pe scaunul de lângă troiţa de la marginea satului să se odihnească puţin. Inima îi bătea în piept să se spargă şi nu ştia nici el dacă din pricina alergăturii ori din altă pricină. Un gând de-a 25 dreptul nebun îl străfulgera pe neaşteptate: „Ce-ar fi — îşi spuse şi simţi cum îl cuprinde o mare tulburare - s-o scald în galbeni pe muierea asta cu ţâţele mari! Pe nevastă-mea s-o las, adică, goală-puşcă, să-i fac praf şi pulbere banii la „împăratul Traian", iar cu ce-oi câştiga la cărţi s-o îmbrac pe astalaltă, pe .w văduvioară. Dulce i-o Fi carnea, parfumată i-o Fi răsuflarea", îşi spuse părintele şi din nou simţi cum îl cuprinde o mare tulburare; cerul spuzit cu stele începu să i se învârtească deasupra capului ameţitor de repede; o lumină mare i se
5
10
15
20
25
30
246
SORIN TITEL
aprinse în suflet şi o bucurie năucă îl cuprinse. Lumina se stinse însă, bucuria se spulberă şi ea cât ai bate din palme! „Ar însemna - îşi spuse părintele, în sufletul căruia sentimentul libertăţii îmbrăca forme atât de ciudate - să trec din robia uneia în a celeilalte! Ar însemna, îşi spunea el cu mânie, să intru slugă la dârloagă!“ Sub reverandă, părintele Bujor nu purta niciodată nimic, fie iarnă, fie vară. De data asta simţi că-1 ia cu frig şi-şi simţi trupul îngheţat. Grăbi pasul, doar, doar, o reuşi să se mai încălzească puţin. Singurul mijloc de a scăpa de tulburarea de care era cuprins şi din ghearele căreia, în ciuda eforturilor făcute, nu era în stare să se smulgă în nici un chip, era să-şi obosească trupul cât mai mult, procedeu folosit cu mult succes în ultima vreme. De data asta însă, nu se obţinură rezultatele scontate. Zadarnic o ţinu părintele mai mult într-o fugă până să ajungă la târg, neliniştea din trupul său răscolit de cele mai aprige pofte nu se risipi, după cum sperase el. Ba, s-ar putea spune că se mări într-o asemenea măsură, încât intră pe la ceasurile nouă în oraş aşa cum intră un taur înfuriat într-un ţarc, văzând, ca să spunem aşa, roşu înaintea ochilor! Nu se îndreptă spre târgul de vite, ca să vadă care le este preţul, aşa cum plănuise de-acasă, ci se trezi că umblă fără nici un rost prin micul părcuşor din centrul oraşului, în mijlocul căruia se afla biserica catolică; părcuşor prin care se plimbau, de obicei, în zilele de târg, fetele mari şi doamnele mai tinere din Făget, în căutarea vreunei mult sperate aventuri; loc de întâlnire, deci, pentru fanţii oraşului cu iubitele lor, sau, mai pe ascunselea, mai pe furiş, chiar pentru femeile măritate; cum se întâmplă pretutindeni în lume, nu toate femeile rămân absolut credincioase soţilor lor; mai calcă şi pe de lături, nu întotdeauna sunt ele uşă de biserică! Părintele Bujor începu deci, să se preumble printre tot acest coconet în căutare de aventuri şi dispus să-şi petreacă, dornic să mai greşească un pic, dacă nu altfel, măcar cu privirea, ori cu un zâmbet capabil să ascundă cine ştie ce
CLIPA CEA REPEDE
247
promisiuni secrete! Se găseau doar destui bărbaţi dispuşi să le cumpere „puiul târgului" la nevoie, ba chiar să le ofere o „crempită" la cofetăria lui Dimer, al cărei renume, din pricina asta, nu era tocmai bun; unde în faţa unei farfurioare cu prăjitură şi a unui pahar cu sirop de zmeură, se pot purta conversaţii mai destinse decât oriunde în altă parte, însoţite de unele mici aluzii, de vorbe în doi peri, de glume nu dintre cele mai nevinovate... Părintele Bujor îşi aminti de propria lui tinereţe, de timpul când, seminarist fiind, i se spunea în taină „ţapul", din pricina aventurilor „galante" pe care în vremea aceea nu numai că nu le ocolise, ci, din contră, le căuta cu mare şi neostenită insistenţă, asemeni unui tăuraş tânăr şi mereu la pândă, alergând încoace şi încolo în căutarea vânatului... îşi aminti, de asemenea, cum, surprins asupra faptului, încercase să sară pe fereastră (odaia se afla la parter, aşa că de păţit n-ar fi păţit nimica) şi cum subprefectul (un bătrân impozant, cu o falnică barbă albă, semănând bine cu Franz-Joseph) îl rugase cu lacrimi în ochi „să nu-i facă de ruşine casa": să facă bine să se îmbrace cât mai repede şi să iasă pe uşa din dos; să fie atent, să se furişeze în aşa fel încât să nu-1 vadă servitorii. îl condusese chiar el, deschizându-i politicos uşile, susţinându-1 de un braţ, atunci când, fâstâcit şi speriat cum era, se împiedicase de un prag ceva mai ridicat, îl vedea aievea pe domnul subprefect, stând în faţa patului, cu o mână sprijinindu-se de speteaza lui, în timp ce el încerca zadarnic să-şi acopere cu un cearşaf mototolit trupul gol-puşcă, cuprins de o stranie şi ridicolă, la urma urmei, pudoare. „Toate m-au cumpărat şi eu le-am dat ce-am avut eu mai bun", îşi spunea părintele Bujor, uitându-se pe sub genele lăsate în jos, la femeile şi fetele mari care treceau pe lângă el, bucuroase să se întâlnească în timpul „şpaţirului" lor cu un popă atât de frumos; un popă cu ochi negri ca smoala (care cu uşurinţă te pot băga în păcat), cu barba toată inele,
248
SORIN TITEL
în mijlocul căreia răsărea, asemeni unui fruct dulce, gura senzuală şi roşie.
*
„Nu ştiu ce-i cu frigul ăsta, părinte, spuse Sente, paracli-5 serul. Parcă-i toamnă, aşa-i de frig dimineaţa. Şi dacă mă gândesc bine, anul ăsta nici n-a fost vară de-adevăratelea. La începutul lui iulie, o săptămână s-a mai arătat soarele, dar după aceea a fost tot înnorat. Mă credeţi că toată vara n-am lăsat sfetărul de pe mine! S-a rugat nevastă-mea să i-1 dau să-l spele. io „Tu nu vezi că-i negru, zice, mă mir că nu ţi-i urât să-l porţi. Fii şi tu mai gingaş. Când te-am văzut cu el duminică la biserică, zău că mi-a fost ruşine, zice. Ce-o spune lumea, că te las să umbli oricum. Că nu te îngrijesc"... Sente spăla de zor duşumelele, iar părintele Munteanu avea grijă să-i schimbe 15 din când în când apa din găleată. Sente era „cantor“ la biserică de foarte mulţi ani şi mâna dreaptă a popii. Femeia care avea grijă de curăţenie se îmbolnăvise şi, cum se apropiau sărbătorile, cei doi, popa şi paracliserul, se apucaseră singuri să spele duşumelele bisericii. „Nu-i treabă chiar aşa de uşoară 20 nici asta, spuse Sente ridicându-se cu greu şi încercând să-şi îndrepte spatele. Abia dacă mă pot îndrepta". Mă laşi pe mine să spăl în altar, spuse părintele Munteanu. între timp te mai odihneşti şi dumneata, mai tragi din ţigare, mai răsufli un pic. Nu-mi strică nici mie oleacă de mişcare"... „Nu vă las eu pe 25 dumneavoastră, nici nu mă gândesc, spuse Sente şi începu să frece cu şi mai mult zel duşumelele. Nici nu avem de ce să ne grăbim. Până la Sfântă Mărie e timp destul"... „Am pus ştergătoarea s-o folosească oamenii înainte de a intra în biserică, da’ degeaba. Mai bine n-o cumpăram", se plânse părintele. „Nu ştiu ce sat o fi şi ăsta al nostru, dar nu-s oamenii bisericoşi ca prin alte părţi, spuse Sente. Mă gândesc că şi feţele bisericeşti care au fost înaintea dumneavoastră or fi fost de vină. N-au
CLIPA CEA REPEDE
249
avut ei o Fire care să-i atragă pe om, abia să apuce să deschidă uşa bisericii. S-a întâmplat să aibă fiecare câte un nărav: unul a fost beutor, altul curvar, ori prea strângător, nici unul n-a fost cum trebuie". „Să-ţi aduc mai bine peria ailaltă, spuse părintele Munteanu, care îl auzea nu ştiu pentru a câta oară 5 pe Sente plângându-se de preoţii care au fost înaintea lui. Are perii mai aspri, scoţi mai uşor mizeria din duşumele cu ea“... „Cu asta sunt obişnuit, spuse Sente. E mai mică şi o pot cuprinde mai uşor cu mâna... Ei, de-acuma, spuse el şi se ridică îndreptându-şi cu greu spatele, facem şi noi un mic repaus, 10 avem dreptul să tragem un fum, c-am frecat destul! Am să vă rog pe dumneavoastră, părinte, să-mi daţi o ţigare, căci eu le-am uitat pe ale mele acasă". Părintele îi întinse pachetul de ţigări, Sente îşi şterse mâna udă de turul izmenelor şi cu vârful degetelor, având grijă să nu le ude pe celelalte, îşi scoase /5 o ţigare din pachetul popii. „Sunt tare curios, spuse Sente, după ce se aşeză pe prag şi-şi aprinse ţigarea cu un amnar, dacă or nimeri mai bine cu muzica decât în alţi ani. Nu cumva or păţi şi acuma, să întârzie muzicanţii şi să nu poată începe „ruga14 din pricina lor. Anul trecut a fost păcat de cheltuială. 20 Au venit cu trenul de cinci şi până şi-au pregătit instrumentele şi au început a cânta, s-a făcut întuneric afară. Au cântat vreo două ceasuri şi au şi dat a spune că ei, gata, pleacă, au cântat destul pentru cât au fost plătiţi... Să vedem anul ăsta dacă Petrică s-o descurca mai bine. S-ar fi dus la Dobra după 25 muzicanţii care au cântat anul trecut la Sinteşti. Nişte copilandri, dar au ştiut toate cântările să le zică frumos şi au stat până dimineaţa, nu s-au grăbit să plece. Au cerut cam mult, dar barem au meritat... «Mă, Petrică, îi zic alaltăieri, să nu ne faci de ruşine şi să ne laşi fără muzică!». «N-avea grijă, m) să-mi spui ce vrei dumneata, dacă nu ţi-o place ce am să-ţi aduc!, zice. Ceva extra! Odată îi „ruga“ în an!»... Nu ştiu ce fire am, spuse Sente şi aruncă chiştocul ţigării în iarba din faţa intrării - crescuse înaltă şi părintele avea de gând să
5
10
15
20
25
30
250
SORIN TITEL
găsească un om s-o cosească - dar mă credeţi că şi la vârsta mea, când aud o torogoată parcă mă furnică la tălpi! N-aveţi de unde mă cunoaşte, dar mie tare mi-au plăcut, cât am fost tânăr, petrecerile şi distracţiile! Cu mine au început şi s-au terminat „rugile". Eu am fost baza!... Şi acuma îmi place să ajut tineretul să îngrădească de jur împrejurul bisericii, să pregătească locul pentru serbare, să facă frumos. Mă iau copilandrii cu ei la pădure, după crengi, să avem cu ce îngrădi, şi, vă spun drept, mă apucă un fel de neastâmpăr, de parcă ar fi „ruga" mea, nu a lor. «Nu pricep de ce te-ai făcut tu „cantor", zice nevastă-mea către mine. Tu numai bisericos nu eşti, tu ai altă fire. De birtaş ai fi fost bun, nu de cantor! Unde îi veselie mare şi petrecere, acolo îi locul tău!» O avea şi ea dreptate, nu-i bag vină... Mi-au plăcut şi muierile, părinte, dar e secret mare, despre asta ea n-are cum să afle", spuse Sen te, apoi se ghemui din nou şi începu să frece duşumeaua cu mai mult sârg, doar, doar, o reuşi să scoată murdăria din ea... „Nu cred, spuse părintele privind cerul înalt din pragul uşii, să avem anul ăsta o iarnă prea uşoară. Abia-i Sfântă Mărie şi păsările au şi început a pleca"... „Anul trecut, îşi aminti Sente, dacă a căzut un pic de neauă, la Crăciun. După aceea au fost geruri mari, pământul îngheţat bocnă, dar de nins n-a mai nins...
Şi, cu totul pe neaşteptate, în timp ce privea altarul împodobit cu sfinţi şi cu îngeri, părintele Munteanu simţi cum creşte în el o dorinţă vinovată... Căută să şi-o alunge, să-şi îndrepte gândurile în altă parte, dar cu cât lupta cu mai multă îndârjire împotriva ei, cu atât dorinţa devenea din ce în ce mai puternică!... I-ar fi plăcut lui să se afle acum în altă parte şi acel loc foarte drag, spre care i se îndreptau cu atâta fervoare şi tainică bucurie gândurile, îl ispiti într-o asemenea măsură, încât întoarse ruşinat privirea de la altar. Chipul senin al Fecioarei Maria se întunecă şi el şi o blândă mustrare părea că i se citeşte în priviri... Tare i-ar fi plăcut părintelui Munteanu, prin urmare, să se afle la „împăratul Traian" în
CLIPA CEA REPEDE
251
clipa asta, să stea adică la masă împreună cu părintele Balintoni şi cu părintele Bujor! Să amestece cărţile cele flenduroase şi subţiate de atâta joc, şi să urmărească aproape cu uimire cum se potrivesc între ele, aşezându-se frumos unele peste altele, nu la întâmplare însă, ci conduse de un fel de voinţă 5 implacabilă şi secretă, a cărei taină nu poate fi nicicând şi nicicum dezlegată... Părintele îşi iubea viciul - dintre toţi trei jucătorii el fiind, cu adevărat, singurul pătimaş (să ne amintim că părintele Balintoni nu juca atât de dragul jocului, ci, cum am mai spus, stăpânit de dorinţa secretă de a câştiga atâta bănet io încât să-şi poată cumpăra o vacă, iar părintele Bujor juca mai ales ca să facă praf şi pulbere banii spurcaţi ai nevesti-si). O mare bucurie îl cuprindea şi - lucru cu totul nepermis şi înspăimântător în acelaşi timp - ori de de câte ori se lăsa cuprins de patima jocului, i se părea că un înger, cu aripi mari 15 şi atât de subţiri încât păreau a fi din cea mai fină mătase, cu părul lung până la pământ şi tot buclişoare blonde, se apleacă peste umărul lui, arătându-i, pe ascuns, cărţile cu care să joace, în astfel de momente era aproape convins că patima vine de la Dumnezeu; că era vorba, deci, de un nărav în care dracul 20 nu-şi vârâse defel coada... Jucând cărţi, părintele Munteanu simţea cum între el şi Dumnezeu se realizează un fel de tainică legătură. Şi aşa şi trebuie să fie, îşi spunea, de vreme ce nebănuitele şi neştiutele lui căi sunt întotdeauna atât de legate de hazard şi de întâmplare! O mână nevăzută învârte roata 25 norocului şi mâna asta, care face întotdeauna ce vrea şi cum vrea ea, n-ar putea, oare, să fie chiar mâna lui Dumnezeu?!
E adevărat că uneori îngerul, în timp ce sta de veghe lângă el, începea să-şi schimonosească în fel şi chip faţa albă ca smântână (şi cu doi bujori rozalii pe fiecare obraz); alteori jo sootea chiar limba (o limbă roşie şi ascuţită la vârf, dar, altfel, teribil de drăgălaşă) sau îi făcea cu ochiul (ochii îşi modificau şi ei culoarea şi din albastru se schimbau în verde, verdele acela năclăit şi tulbure al bălţilor adânci şi stătute). Numai îngerească
252
SORIN TITEL
nu putea fi considerată o astfel de purtare neruşinată! Din care pricină, se trezea pe neaşteptate cuprins de cea mai neagră şi mai cumplită remuşcare, părăsit fiind de Domnul a cărui mână atârnase atât de binevoitoare deasupra capului său... îngerul 5 dispărea şi el, cât ai bate din palme, totul se arăta a nu fi fost decât înşelătorie şi minciună. începea să se afunde parcă într-un hău întunecat, în timp ce, în jurul lui, se lăsa întunericul de nepătruns...
Cam în aceeaşi perioadă în care părintele Munteanu trecea io de la certitudinile cele mai înălţătoare (cu privire la patima sau viciul său) la cele mai îngrozitoare îndoieli, Goian instală, în odaia din fund a cârciumii, un fel de ruletă, copie, e adevărat cât se poate de rudimentară, a celei văzute de Luigi Italianul (după propria sa mărturisire) într-un vestit oraş de pe ţărmul 15 Mediteranei... Pe o masă rotundă de brad, Luigi făcu tot felul de semne, la început cu creta, apoi, ca să se păstreze bine (mai ales că jucătorii, ori de câte ori pierdeau, le ştergeau furioşi cu dosul palmei), cu o vopsea specială de culoare roşie. Masa era prevăzută cu un ax la mijloc, în jurul căruia se învârtea o 20 roată cu spiţe subţiri („Italianul" o luase de la un cărucior şi o vopsise în verde). în primele zile, se jucă mai mult pe ţigări, noua invenţie a Italianului stârnind, cum era şi de aşteptat, o oarecare neîncredere. Apoi începu să se joace pe bani, nu prea mulţi e adevărat, dar ceva bănişori tot se puteau câştiga, 25 sau bineînţeles, pierde... Măsuţa îl entuziasmă şi-l cuceri din primul moment pe părintele Munteanu. El i se dărui cu tot sufletul; cărţile de joc, flenduroase şi murdare, fură uitate şi roata cea capricioasă - care se oprea unde voia ea, fără să-i pese de nimeni şi de nimic! — îl subjugă într-o asemenea no măsură, încât o visa ziua şi noaptea, o vedea învârtindu-se fără răgaz, deveni robul ei împătimit. Odaia, cel puţin aşa i se păru părintelui — se umplu cu îngeri care arătau cu degetul pătrăţelul exact unde să se oprească, îngeri cu părul roşu şi cu nişte ochi mari ca nişte ocheane, intervenind în joc cu nonşalanţa cu
CLIPA CEA REPEDE
253
care zeii se amestecau, în faimoasele epopei homerice, în luptele dintre greci şi atenieni. îngerii, cu timpul, umplură odaia, şi cu cât erau mai mulţi cu atât erau mai plini de bunăvoinţă!... Părintele căuta să fie atent la pătrăţelul indicat de degetele lor trandafirii, străvezii şi lungi - aşa cum sunt, s de obicei, degetele îngerilor... Ar fi vrut să ştie, însă, dacă îngerii aceştia, atât de binevoitori, i se arătau doar lui, sau părintele Balintoni şi părintele Bujor se bucurau şi ei de aleasa lor tovărăşie. O întrebare, în acest sens, ar fi fost lipsită de noimă, fără îndoială: amândoi popii ar fi negat cu îndârjire ajutorul io ceresc: „Noi nu avem nimic de ascuns, noi jucăm cu cărţile pe faţă: dacă pierdem, ori câştigăm, asta-i pe cinstitele, părinte.
Nu şi-a băgat nici un înger, ori mai ştiu eu cine, aripa, de altfel nici nu pricepem bine ce vrei să spui, ar fi zis ei amândoi într-un glas, mai mult ca sigur. Iar dacă, în ciuda tuturor /5 protestelor, el ar fi continuat să-i descoase, ei ar fi fost în stare să ajungă până acolo, încât să nege îngerilor orice fel de dumnezeire. îi ştia mult prea prinşi de cele lumeşti ca să se lase cu adevărat tulburaţi de apariţia divină a acestora. Ba mai mult, cârcotaşi cum erau, ar fi început să dea din colţ în colţ, 20 încercând să aducă îngerilor tot felul de învinuiri şi critici nedrepte: ba că s-a făcut prea mare strâmtoare din pricina aripilor lor, ba că tot arătând aşa, spre un pătrăţel sau altul, îngerii mai mult îi încurcă decât îi ajută... Ceea ce nu puteau ei să înţeleagă — şi de aici venea toată încâlceala — era acel mister 25 de nepătruns care patrona, de fapt, jocul, legile tainice şi ascunse ale hazardului şi ale întâmplării, la care, numai gândindu-se, părintele Munteanu se cutremura din creştet până în tălpi, legi pe care, în nopţile lui fără somn, încerca zadarnic şi fără nici o şansă de izbândă să le dezlege. Şi chiar w dacă îngerii s-ar fi arătat deopotrivă şi părintelui Balintoni sau părintelui Bujor, aceştia s-ar fi grăbit să-i transforme în nişte aghiotanţi ai lor: „Cum să fac, oare, să câştig?" ar fi întrebat părintele Balintoni. „Cum să fac, să pierd?" ar fi întrebat la
254
SORIN TITEL
rândul său părintele Bujor, iar îngerii, al căror ajutor era mult mai subtil - după cum putea să-şi dea seama foarte bine părintele Munteanu - ar fi clătinat cu mâhnire din cap, de îndată ce le-ar fi fost dat să audă nişte întrebări atât de 5 grosolane... Mult nu mai era până vineri, când adunaţi în jurul ruletei lui Luigi Italianul, îngerii şi cei doi preoţi (cel de la Româneşti şi cel de la Crivina) vor urmări cu sufletul la gură roata cea atât de capricioasă a norocului. Şi iată că Sente, fără să cunoască în vreun fel gândurile popii şi fără să ştie (nimeni io din sat nu ştia încă) cum îşi petrecea el ziua de vineri, în odaia din dos de la „împăratul Traian“, începu să povestească despre feţele bisericeşti de dinaintea lui. „Nu s-au nimerit să fie aşa ca dumneavoastră, părinte -, spunea el în timp ce freca de zor duşumelele - om liniştit şi aşezat, la casa lui; n-a fost unul 15 care să nu aibă câte un nărav. Nici n-au stat mult, un an-doi, şi cum au venit, aşa au şi plecat. Şi asta nu de-acuma, de când mă ştiu! Mă credeţi că a fost la noi un popă, taica mi-a povestit de el, eu nu l-am prins, care a folosit la cuminecătură ţuică în loc de vin. Şi încă din cea prefiptă, de şaizeci de grade! După 20 cuminecătură în ziua de Paşti, ieşeau oamenii din biserică pe două cărări. L-a chemat vlădica la el, să-l certe, dacă a auzit aşa o întâmplare de necrezut. «Aşa ceva nu se poate, părinte, ar fi spus vlădica. Vinul, şi nu ţuica, e sângele Domnului, ai făcut o greşeală, zice, de neiertat. «Ba că eu am făcut şi s-a 25 putut», ar fi spus popa şi atunci vlădica s-a supărat şi l-ar fi dat afară din cinul preoţesc... Fel de fel de oameni pătimaşi, dar nu cred eu să existe patimă mai rea decât beutura. Fură mintea omului, îl face neom“... „Mai sunt şi alte patimi tot aşa de rele, spuse părintele Munteanu mai mult ca să-l încerce 50 pe Sente, să vadă ce zice. Ce, parcă jocurile de cărţi şi alte jocuri de noroc sunt mai bune? îl lasă pe om gol-puşcă. Rămâne pe drumuri şi fără un sfanţ în buzunar, am văzut şi din ăştia", adăugă el şi se făcu roşu la chip de tulburare. Se retrase într-un colţ mai întunecat al altarului, să nu-1 vadă
CLIPA CEA REPEDE
255
Sente. Cel mai pornit părea a fi acesta împotriva patimii băuturii, aşa că nu luă în seamă tulburarea şi nici cuvintele părintelui. „Am prins şi eu pe unul din popii cam beutori, să nu le spun altfel, căci nu şade frumos să vorbeşti cine ştie cum despre un obraz preoţesc, începu el să povestească. Eram 5 pe timpul acela un copilandru şi umblam prin pădure să-mi caut un lemn, să-mi fac o codorişcă. Asta s-a întâmplat chiar în joia ori în vinerea mare, nu mai ţin bine minte, destul că Pastele cădea peste vreo două zile. Şi cu cine credeţi că mă întâlnesc unde era pădurea mai deasă şi mai întunecoasă, io umblând pe două cărări, şi ţinându-se de un copac, să nu cadă?
Cu părintele Boldea care, săracu’, a avut aşa multă răchie în el, încât nici nu m-a recunoscut. Şi încep eu să-l cert, aşa şi pe dincolo, «părinte, duminică îi Pastele şi dumneavoastră, mă iertaţi»... «Când o fi şi drăconiul ăsta?» zice el şi chiar atunci 15 s-a împiedicat şi-a căzut într-o groapă, de nu s-a mai putut ridica; abia am putut eu să-l pun pe picioare. Avea vreo optzeci de kile, pe puţin; ţin minte că nu mi-a fost uşor, m-am chinuit mult cu el ca să-l pot duce acasă. Mai mult în spate l-am dus, eram tânăr şi aveam putere pe timpul acela. Mă ţinea de după 20 gât, parcă-1 văd, cânta Prohodul şi mă săruta în ceafă!... Nu vă supăraţi pe mine, părinte, că vă povestesc prostiile astea, dacă nu v-aş şti ce om sunteţi, n-aş avea curajul acela, dacă nu v-aş cunoaşte cât sunteţi de curat şi nedat la rele. Şi aşa-i şi bine, omul să n-aibă patimi”, spuse Sente şi părintele 25 Munteanu se tulbură, şi mai tare. O puternică dorinţă de a se spovedi, de a mărturisi adevărul, de a spune şi altora patima vinovată de care era stăpânit şi din ghearele căreia nu putea să scape, i se trezi în suflet. „Şi eu sunt păcătos, îi spuse el lui Sente cu o voce înecată pe care nici el nu şi-o recunoscu. Nu 30 sunt curat ca lacrima”, spuse. Sente însă nici nu-1 ascultă, mult prea ocupat de duşumelele lui, ca să fie atent la vorbele lui, bâlbâite. „Ce m-o fi apucat, îşi spuse apoi părintele Munteanu supărat pe propria-i limbuţie, să mă bag singur în gura
256
SORIN TITEL
satului?" „Nimeni nu-i în faţa Domnului curat ca lacrima", adăugă el cu o ipocrită evlavie şi cu solemnitatea cu care ţinea duminica predicile în biserică. Sente continua încă să fie neatent la ceea ce spune. Istovit, se aşeză pe pragul de la altar. 5 Şi-ar fi aprins el o ţigare, dar ştia că-i interzis să fumezi în casa Domnului. „Dacă tot am făcut focul în sobă, spuse el, n-ar strica să frigem nişte cucuruz. Ia uitaţi-vă ce jar s-a făcut! Mă reped eu, să aduc măcar vreo doi-trei de gust. Păcat să-l lăsăm să se treacă degeaba." Părintele Munteanu simţi cum io tulburarea de care fusese cuprins cu o clipă în urmă se destramă, aşa cum se risipeşte fumul într-o zi însorită de primăvară. „Uite să zicem, spuse el şi dădu mustrător din cap, c-ai furat din holda altuia. Poţi să-mi spui a câta poruncă îi asta?" întrebă el în timp ce îngerii din altar îl priveau surâzători, /5 aidoma celor de la „împăratul Traian". „Nu ştiu, părinte, spuse cu nepăsare Sente. Au trecut ani de când am fost la şcoală şi între timp am uitat poruncile". „Nu-i bine", spuse părintele şi de data asta i se păru că unul din îngerii bucălaţi din altar îşi încreţeşte uşor buzele roşii ca sângele şi-i face, plin de 20 bunăvoinţă, cu ochiul.
GHERAN
1
în ultimul timp Gheran avea din ce în ce mai des de-a face cu poliţia, aşa că se obişnuise cu odăile murdare şi igrasioase, în care zăceau de-a valma borfaşii şi ţigănimea 5 oraşului, se obişnuise cu purtarea dispreţuitoare şi brutală a ofiţerilor de serviciu, cuprinşi de o acută antipatie de cum îl vedeau. O singură dată, în faţa unui ofiţer tânăr, mai puţin ostil decât ceilalţi, Gheran îşi dădu drumul la gură şi începu să-i povestească ce se petrece de fapt cu el. Din ce pricină, io adică, toate încercările lui de a înghiţi săbii erau tot mai des sortite eşecului; şi cum se întâmpla că, în faţa mulţimii aţâţate, care aştepta cu sufletul la gură spectacolul promis, nu găsea o altă alternativă decât să dea bir cu fugiţii, dovedindu-se a fi, din pricina asta, un mare mincinos; unul din cei ce promit n marea cu sarea şi până la urmă nu se ţin de cuvânt; un fel de escroc, gata să fugă cu banii celor păcăliţi. Urmărit de furia îndreptăţită a acestora şi prins de cele mai multe ori... Toate luau însă o astfel de întorsătură, - precizase Gheran - aproape fără voia lui. Nici prin gând nu-i trecea - la început de tot - 20 să-i înşele pe spectatorii adunaţi; de fiecare dată era aproape sigur c-o să-i reuşească la fel ca altădată, c-o să poată, deci, înghiţi săbii din nou! O făcuse doar în viaţa lui de atâtea ori, să ne amintim timpurile, nu tocmai îndepărtate, când el era
258
SORIN TITEL
renumitul „El Hakim“, de la circul „Piccolini", ştiut şi stimat de o lume întreagă - sabia cea strălucitoare, vârându-şi-o până la prăsele pe grumaz, uimind şi îngrozind sute şi sute de spectatori!... întotdeauna pornea aşadar la drum, cu cele mai 5 bune intenţii. Avea însă grijă să-şi pună pălăria lângă el şi târgoveţii - care voiau, el nu obliga pe nimeni - mai aruncau din când în când în ea câte un bănuţ. Zgomotul bănuţului azvârlit în pălărie constituia, însă, mai curând un fel de stimulent! De-acuma cetăţenii au plătit, îşi spunea, ca să vadă io cum înghiţi tu săbiile, fă-le şi lor o bucurie, nu te lăsa rugat! Avea nevoie însă de o scurtă încălzire, o sabie nu se poate înghiţi cât ai bate din palme, trupul trebuia să se obişnuiască, să fie într-adevăr pregătit să înghită sabia, să fie pregătit s-o primească! Aşa că, la început de tot, ţine în faţa celor adunaţi 15 un mic discurs, povestindu-le foarte amănunţit, ce şi cum o să facă, „Priviţi sabia asta, le spune, luaţi-o şi pipăiţi-o, să vedeţi şi voi cât e de ascuţită. Să vă convingeţi singuri că la mijloc nu se află nici un fel de înşelătoriei El nu-i sfătuieşte, însă, pe onoraţii spectatori — îşi continua el expunerea — să-i urmeze 20 exemplul; nu cumva, adică, să se apuce să şi-o vâre şi ei pe gât, pentru că există pericolul să rămână fără beregată... Fetele tinere, mai ales, sunt cele mai curioase; iau sabia şi o întorc pe toate părţile, nu le vine să creadă că un lucru atât de ascuţit şi de periculos poate fi într-adevăr înghiţit. îi încearcă tăişul 25 cu degetele lor fine şi dau din cap pline de neîncredere. „Daţi-mi-o înapoi, domnişoară, se roagă Gheran de ele, nu cumva să vă tăiaţi mânuţele, cu aşa ceva nu-i bine să umblaţi dumneavoastră". Câte o glumă nu strică, prin urmare, şi el glumeşte cu ele, în felul ăsta, întotdeauna, iar fetele, cu obrajii 30 ca para, lasă privirile în pământ şi-i întind speriate şi fâstâcite sabia înapoi. Folosea şi acuma, deci, vechile clenciuri şi găselniţe, spunea aceleaşi glume şi dădea aceleaşi explicaţii ca odinioară; regia, ca să spunem aşa, era aceeaşi; lipsea numai punctul final şi desigur cel mai important dintre toate:
CLIPA CEA REPEDE
259
înghiţirea săbiei. Şi oamenii râdeau la fel ca altădată la vechile glume, urmăreau cu sufletul la gură explicaţiile, devenind însă tot mai nerăbdători; voiau să vadă - doar pentru asta se adunaseră, pentru asta îşi dăduseră obolul, aruncând câte un bănuţ în pălărie - cum înghite Gheran sabia! Nu mai aveau 5 ochi decât pentru sabie, nu-şi mai desprindeau privirea de la ea, sabia exercitând asupra lor o miraculoasă atracţie. Haide odată, spuneau privirile lor rugătoare, nu ne mai face să aşteptăm atât, nu te lăsa aşa de mult rugat! Pe măsură ce vorbea, simţea cum creşte în el convingerea că o să-i reuşească io şi că nu în mod zadarnic s-a strâns mulţimea împrejurul lui. „Simţeam, domnule ofiţer, îi mărturisi el poliţistului, cum curajul urcă în mine, aşa cum urcă seva în rădăcinile copacilor, aveam chiar impresia că plesneam de atâta curaj!" Şi în acele momente de supremă surescitare, Gheran vâră sabia într-o 15 găleată cu petrol, îi dă foc, şi, aşa aprinsă, începe s-o învârtească în toate părţile! Am să izbutesc, îşi spune sieşi Gheran, fiţi fără grijă, dragii mei, o să-mi reuşească!" Spectacolul se prelungeşte însă nepermis de mult. „Las-o în plata Domnului, începe vreunul mai rău de gură să strige, c-ai învârtit-o destul, 20 ne-ai şi ameţit la cap cu ea. Inghite-o odată s-o vedem şi pe asta!" De-acuma coarda e atât de întinsă, încât e gata să plesnească; lui Gheran nu-i mai rămâne decât un singur lucru de făcut: să înghită într-adevâr sabia! Şi această foarte bruscă trecere, acest pas pe care el trebuie să-l facă acuma, în mod 25 cu totul neaşteptat şi surprinzător, simte că nu-i în stare să-l facă! E ca şi cum ar trebui să sari peste o prăpastie: ţi-ai făcut avânt, ai luat aer în piept, ţi-ai încordat muşchii şi deodată hăul cel adânc se lărgeşte neînchipuit de mult şi tu nu mai eşti în stare să sari! Exaltarea de care fusese cuprins, învârtind 30 sabia aprinsă pe deasupra capului, dispare ca prin farmec, şi ceea ce rămâne nu e decât un zaţ sălciu şi foarte negru la culoare; ceea ce rămâne nu-i decât o rece şi înfricoşătoare luciditate, imaginea jalnică a propriei lui neputinţe! Ochii
260
SORIN TITEL
i se umplu cu lacrimi de furie şi de durere, fălcile i se încleştează!
Cercul în jurul lui se strânge tot mai mult, tensiunea în rândurile spectatorilor creşte, ei fiind convinşi, în parte, că 5 spectacolul promis o să se ţină totuşi. Gheran încearcă, în schimb, un ultim subterfugiu: „Faceţi loc, le spune el cu o voce plângăreaţă, dacă staţi aşa de înghesuiţi n-o să vedeţi nimic". Oamenii se dau un pas înapoi, ascultându-1, şi se uită fix la sabie. „Ia-ţi sabia şi vâră-ţi-o odată pe gât!" urcă un glas io tainic din străfundurile lui Gheran, dar e o voce mai curând batjocoritoare şi ironică, o voce care ştie foarte bine cât de caraghios şi inutil e un asemenea îndemn, adresat unui om care, de-acuma, nu are altceva în gând decât cum să facă s-o şteargă mai repede; cum să-i deruteze pe „spectatori", ca aceştia /5 să nu observe dispariţia lui. Cu o voce răguşită, dă să le explice încă o dată cum o să înghită sabia, dar oamenii nu mai vor să-i asculte pălăvrăgeala: „Nc-am săturat de vorbele tale, ca de mere acre, strigă ei. Taci din gură şi înghite-o odată, nu te mai lăuda. Ni s-a urât să tot aşteptăm şi tu nimica!" încep 20 să se agite, supăraţi şi nemulţumiţi, şi Gheran simte cum îl cuprinde frica. „Ce să fac? se întreabă el. Unde să mă duc? Cum să scap de ei!?“ Aipoi îi vine o idee salvatoare: vâră repede sabia în găleata cu petrol şi brusc se face întuneric de jur împrejur. Orbiţi de lumină, spectatorii se obişnuiesc greu cu 25 bezna care s-a lăsat. „Şi în întunericul acela, ce altceva aş putea să fac, domnule ofiţer, îşi întreabă Gheran interlocutorul, decât să mă fac nevăzut?" Şi, într-adevăr, i se întâmplă, câteodată, să scape destul de uşor: are norocul s-o cotească pe vreo ulicioară mai lăturalnică, să pătrundă într-un coridor 30 întunecos unde să-şi piardă urma. Nu-i de felul lui prea îndemânatic însă, şi, de cele mai multe ori, urmăritorii reuşesc foarte repede să-l prindă... „Dacă văd ei că nu spun nimic, şi nici nu încerc să mă apăr în vreun fel, se mai potolesc şi mă lasă în plata Domnului", spuse Gheran. „Nu-s ei vinovaţi",
CLIPA CEA REPEDE
261
spuse poliţistul şi se uită drept în ochii lui, cu o privire scrutătoare şi în acelaşi timp dură, care-1 făcu pe înghiţitorul de săbii să regrete spovedania făcută. „Nu-i nimeni vinovat în afară de tine, spuse el şi îşi ridică privirea, uitându-se pe deasupra capului lui, la portretul regelui de pe perete. De ce * să învinovăţeşti pe alţii - adăugă zâmbind prietenos şi uitindu-se la el drept în ochi - de propria ta neputinţă?... De ce nu-ţi cauţi altă meserie adăugă, zâmbindu-i în continuare lui Gheran, dacă să înghiţi săbii nu mai eşti în stare?... Uite cum îţi tremură mâinile!" spuse ofiţerul şi arătă spre mâinile io lui care îi tremurau într-adevăr, aşezate cuminţi pe genunchi. „Voi, circarii, spuse el, şi-şi privi unghiile frumos rotunjite, de la o vreme, după câte ştiu eu, vă adunaţi pe lângă casă; n-o să vă scălâmbăiaţi toată viaţa. E adevărat că dumneata eşti încă tânăr, dar dacă nu mai eşti în stare să faci drăcovenia cu /5 înghiţitul săbiilor, cine ce vină are? Fă-ţi un rost şi renunţă să mai înşeli oamenii prin târguri, ascultă-mă ce-ţi spun, dacă nu vrei să ajungi rău de tot“, fu de părere ofiţerul şi iar îi zâmbi, voind probabil să-şi mascheze enervarea reală de care era cuprins.	20
Ne-am forma o imagine desigur greşită dacă ni i-am închipui pe toţi poliţiştii, cu care lui Gheran îi fu dat să ajungă în contact, la fel de dispuşi să-i asculte „spovedania", dând dovadă de o înţelegere şi o răbdare asemănătoare celei ce i-o arătase tânărul ofiţer. Gheran se temea, nu atât de cei 25 ce strigau şi urlau la el - atitudinea acestora, lipsită de orice echivoc, era mult mai uşor de suportat, - ci de ceilalţi, mulţi şi ei la număr spre surprinderea lui, cei ce îi arătau un asemenea dispreţ superior, încât nici nu catadicseau să stea de vorbă cu el (sau să-l certe în vreun fel), dar care, de fapt, îl urau mult m mai mult şi în asemenea măsură, încât ar fi făcut orice ca stirpea lui să dispară de pe pământ. De obicei aceştia erau nişte bărbaţi zdraveni, cu uniformele întotdeauna încheiate
262
SORIN TITEL
reglementar la toţi nasturii, gata să plesnească pe trupul lor vânjos şi robust, cu pulpele groase şi musculoase, bine strânse în cizmele atât de lustruite încât puteai „să-ţi faci mustaţa în ele", cu mersul apăsat şi sigur, şi cu gesturi precise şi exacte.
5 Pe aceştia numai gândul că pot exista pe lume oameni ca Gheran, fiinţe fără căpătâi şi care fac în mod cu totul inutil umbră pământului, îi îngreţoşa; se întorceau acasă, la familiile lor, la copii şi la nevasta la care ţineau ca la ochii din cap „cu stomacul întors pe dos". io „Ce bine-i de tine, draga mea - puteai auzi pe unul şi pe altul spunându-i nevestei, în timp ce ea, iubitoare şi plină de devotament, tocmai îl ajuta să-şi scoată cizmele - stai acasă cu copiii şi nu vezi ceea ce mi-i mie dat să văd în fiecare zi!... Astăzi ne-a venit unul care ştii ce face? Adună oamenii şi le 15 promite că o să înghită săbii! Ia banii, îi vâră în buzunar şi apoi pe-aici ţi-e drumul, se face nevăzut cu bani cu tot. Păi, pe unul ca ăsta, să nu te cruceşti că-1 mai rabdă pământul?!"
Gheran ajunse să-i cunoască din ce în ce mai bine pe poliţişti. La început ei îi apăruseră ca o masă nediferenţiată 20 şi compactă - de vină era, desigur, şi uniforma care îi nivela -, apoi „contactele" lui, tot mai dese, cu oamenii legii, îi înlesniră o cunoaştere mai profundă: descoperi cu uimire cât de puţin semănau între ei, ce distanţă uriaşă era de la unul la altul, cât de mare era mai ales diferenţa de la o „categorie" de poliţişti 25 la altă categorie!
Primii şi cei mai des întâlniţi erau cei ce aparţineau prototipului aşa-zis clasic; e vorba, după cum probabil poate ghici oricine, despre „omul de la poliţie", brutal şi grosolan, congestionat la faţă şi de o apăsată vulgaritate: „dintr-o bucată", 50 poliţistul cu pricina nu ştie să umble cu mănuşi. „Cu mine nu-ţi merge, îşi începe el de obicei peroraţia. Ţi-ai găsit naşul, aşa să ştii! Te fac eu să te saturi să mai umbli cu cioara vopsită! înghiţitor de săbii hai? Câte zile ai să ai tu, n-ai să mai pui
CLIPA CEA REPEDE
263
mâna pc ce nu-i al tău. Am mai învăţat noi minte şi pe alţii, mai ceva, nu eşti tu primul! Te aduc eu pe drumul cel drept, fii fără grijă! Banul trebuie muncit, trebuie câştigat cu sudoarea frunţii, ca să ştii să-l preţuieşti. Adică unul să muncească şi altul să umble numai aşa, cu celaina (adică să umble cu 5 înşelătoria). Noi, ce crezi tu că păzim?! De ce suntem noi puşi aicea?! De ce mâncăm pâinea de la Stat?! De ce mă aflu eu la poliţie, să mă scobesc în nas, sau de ce? Să stau cu fundul pe scaun, ca între timp tu şi alţii ca tine să vă puteţi face de cap?
Să promită oamenilor că înghit săbii şi mai ştiu eu ce fac, io numai aşa, ca să-şi poată băga mâna în buzunarul lor?! Să vină unul ca tine, un pârlit, şi să ia ce-i al meu, banul câştigat cu sudoarea frunţii?! Uite popa, nu e popa, în doi timpi şi trei mişcări! Aşa vrei tu, aşa ţi-ar place ţie?”... Furia, de altfel sinceră, a unor astfel de poliţişti, se consuma rapid, semănând /5 mai curând cu un foc de paie în grabă aprins şi repede stins. Maniheişti prin structură şi prin vocaţie, pentru aceştia totul era cât se poate de simplu: pe de o parte erau oamenii legii, a căror permanentă grijă este să se facă dreptate şi legea să fie respectată, iar pe de altă parte, era infractorul’ prins şi dat pe 20 mâna poliţiei, un ticălos care trebuie scărmănat bine, ca să se înveţe minte! Pentru aceştia, toţi cei aduşi la poliţie, dintr-o pricină sau alta, sunt o apă şi un pământ, reprezentând, de fapt, însăşi ideea abstractă de infracţiune! Dacă ar fi fost întrebaţi, de pildă, cum arată înghiţitorul de săbii, la cinci 25 minute după „eliberarea” acestuia, ar fi dat nedumeriţi din umeri.
Oamenii nu seamănă, în general, unii cu alţii şi poliţiştii cu atât mai puţin! Gheran avea grijă să se ferească îndeosebi de poliţiştii „curioşi”, cei care, de cum îl vedeau, mureau de 30 nerăbdare să afle cât mai multe lucruri despre meseria de înghiţitor de săbii, suferind de o indiscreţie aproape femeiască şi teribil de stânjenitoare... Aceştia erau mai ales băieţi veniţi de la ţară; în ciuda hainei îmbrăcate, rămâneau cu o curiozitate
264
SORIN TITEL
tipic ţărănească, moştenită din moşi strămoşi. Or, nu există o altă meserie care ar fi putut să le trezească mai aprig curiozitatea decât cea de înghiţitor de săbii! („La poliţie -povesteau ei şi se scărpinaţi în cap, întâlneşti fel de fel de 5 oameni. Rămâi cu gura căscată, aşa nişte mutre vezi. Nici nu-ţi vine a crede!“) Cea dintâi clipă de stupefacţie trece însă repede şi întrebările începeau să curgă cu duiumul asupra capului lui Gheran. Astfel, poliţistul cel curios voia să afle mai întâi de toate dacă înghiţitorul de săbii îşi chiar vâră sabia în el, sau io la mijloc se află cumva, totuşi, vreo înşelătorie. El, de pildă, -recunoştea plin de umilinţă omul legii - n-ar fi în stare să-şi atingă cu sabia, fără să se taie, nici măcar cerul gurii, barem s-o bage până la buric! Mă tot întreb, spunea el stupefiat, cum de reuşeşti să ţi-o vâri pe esofag?! Mai degrabă - spunea apoi, yş frământându-se neliniştit pe scaun - mi-am închipuit c-o fi vorba de o sabie specială: una care să se facă mică de tot, când ţi-o bagi în gură, să rămână numai atâtica!... Meşterită dintr-un fel de lame care se strâng, şi care intră unele în altele, aşa ca paharele de apă pentru excursie", spunea poliţistul, căutând 20 să-şi imagineze cât mai exact o sabie cu ajutorul căreia să fie înşelaţi oamenii... Curiozitatea lor îmbrăca cele mai neaşteptate forme: se întâmpla ca poliţiştii să se roage de Gheran să-i lase să-i pipăie burta - ca să vadă dacă e la fel făcut ca ceilalţi oameni. Iar unul dintre ei ajunsese până acolo, încât îl puse 25 să-şi lase jos pantalonii, să se convingă cu ochii lui că nu ascunde în ei vreun rudiment de coadă. Puse chiar mâna pe membrul viril al lui Gheran, şi fu de-a dreptul uimit constatând că-1 are la fel ca toţi bărbaţii!... Să-i mai amintim pe cei pe care meseria de înghiţitor de săbii îi înfuria peste 50 măsură, incapabili - şi prin aceasta se asemănau, totuşi, cu cei din categoria anterioară, - să facă vreo deosebire între un individ care înghite într-adevăr săbii, aflat deci în perimetrul legalităţii, şi un altul care se laudă numai că le înghite (cum ar fi Gheran) şi care ia, deci, banii spectatorilor pe degeaba.
CLIPA CEA REPEDE
265
Aceştia nu pe infractor îl urau, de fapt, ci pe circar, pe omul care înghite săbii, considerând meseria acestuia de o scandaloasă şi nepermisă inutilitate. „Ştii unde i-aş trimite eu pe ăştia ca voi?“ întreba un astfel de poliţist uitându-sc la Gheran cu o ură declarată şi făţişă. „La piatră, mă, la carieră, 5 să spargă piatră cu târnăcopul, acolo i-aş trimite! Să se înveţe şi ei cu greul, să nu creadă cumva, că tot ce zboară se şi mănâncă! Să afle că viaţa nu-i chiar atât de uşoară cum îşi închipuie ei... Uită-te numai la mâinile talc - îi spusese odată unul dintre ei, arătând spre mâinile lui Gheran care se odihneau io respectuoase pe genunchi - şi vezi cât sunt de nemuncite. Pune-le lângă ale mele şi-ai să-ţi dai seama de diferenţă", îl îndemnă omul legii şi Gheran îşi puse mâinile lui înguste, şi delicate cu degete lungi, lângă pumnii ca nişte ciocane, mari, roşii şi cu pielea asprită de vânt, ai poliţaiului. „Asta e mână /5 muncită, aşa să ştii tu, îi spunea poliţistul şi-şi desfăcea pumnii, întindea spre Gheran ambele palme, să le poată vedea mai bine.
De copil au fost obişnuite cu munca", adăuga el, apoi continua să-i arate pe larg deosebirile dintre ei amândoi: pe de o parte o fiinţă muncitoare, de nădejde, serioasă, obişnuită cu 20 greutăţile, iar pe de altă parte, un fel de fluturaş, o haidaleră plimbăreaţă, bun de pus să adoarmă copiii, un pârlit de înghiţitor de săbii! „Meserii şi meserii", spunea apoi poliţistul şi cădea brusc pe gânduri; îşi sprijinea capul în pumnul uriaş şi se uita cu nişte ochi somnoroşi la Gheran. „Tu ţi-ai ales-o 25 pe cea de înghiţitor de săbii - spunea el şi căsca, dc-acuma vădit plictisit, şi se uita cu o neţărmurită milă la Gheran - iar eu mi-am ales-o pe cea de poliţist. E, ca să spun aşa, o mică diferenţă!" adăuga el cât se poate de mulţumit.
„O splendoare de timp", îşi spuse Gheran vârându-şi 30 mâinile îngheţate în buzunarele rupte. Cerul era de un albastru străveziu, parcă ar fi fost de sticlă. Pe măsură ce se depărta de sediul poliţiei, unde fusese „reţinut" peste noapte, Gheran
5
10
15
20
25
.50
266
SORIN TITEL
simţea cum orice gând neplăcut se îndepărtează de el. Şi ceea ce rămâne e doar frumuseţea limpede a dimineţii de iarnă. E adevărat că umezeala care pătrunsese prin bocancii lui scâlciaţi îl mai trezi puţin la realitate aducându-1, atât la propriu cât şi la figurat, cu picioarele pe pământ. Totuşi nu poţi să nu te bucuri ascultând râcâitul lopeţilor de lemn făcând pârtii prin zăpadă, sau uitându-te pe ferestrele mari ale restaurantului „Dacia", la domnii care, liniştiţi şi la căldură, îşi beau cafeaua de dimineaţă! Poţi schimba chiar câteva vorbe cu femeile care mătură zăpada în faţa cinematografului, înfofolite, roşii la faţă, şi cu nasul mare ieşind în evidenţă de sub basmalele lor groase, înainte de a-1 „umfla" şi de a-1 duce la poliţie, Gheran n-a prea avut vreme să vadă oraşul; şi cum se află în el pentru întâia oară, face un fel de inspecţie generală, căscând gura la vitrine sau privind, mut de admiraţie, sfinţii de pe pereţii bisericilor. în mod special îl impresionează clădirea impunătoare a primăriei, cu ferestrele uriaşe şi cu statuia „Soldatului necunoscut" în faţa ei.
în noaptea petrecută la poliţie, Gheran luase o hotărâre cât se poate de importantă şi de decisivă pentru el: aceea ca, cel puţin până la primăvară, să-şi ia „un mic concediu" şi să renunţe, pe timpul iernii, la meseria lui de înghiţitor de săbii, „închidem şandramaua", îşi spuse şi gândul că o vreme nimeni n-o să mai alerge după el ca să-i ceară banii înapoi, că se va sfârşi de asemenea şi cu neplăcutele „reţineri" la sediul poliţiei, îl umplu de o foarte mare mulţumire şi satisfacţie. Se simţea ca un elev care pleacă în vacanţă: vesel şi cu inima uşoară. „O bucată de pâine - îşi spuse, privind globurile strălucitoare dintr-o vitrină şi uriaşul Moş Crăciun care se uita la el, făcându-i parcă semn cu ochiul - câştigăm noi şi fără să înghiţim săbii!"
Era ceasul la care se deschideau, în general, magazinele. Se auzea peste tot zgomot de obloane trase. în dosul tejghelelor, vânzătorii îşi ocupau zgribuliţi locurile, cu obrajii roşii
CLIPA CEA REPEDE
267
din pricina gerului şi tropăind din picioare în aşteptarea cumpărătorilor. Gheran intră într-o dugheană unde se vindeau vopsele „Gallus". O sobă de tuci trona în mijlocul prăvăliei şi un băieţandru, cu o claie de păr roşu (părul acestuia aducând foarte bine cu un fel de reclamă vie privind calitatea specială 5 a vopselelor vândute) sufla de zor în foc, chinuindu-se să-l aprindă. Gheran îl dădu cu multă blândeţe la o parte şi, aşezând aşchiile în sobiţă după o anumită orânduială, lemnele se aprinseră şi începură să ardă cu pocnete vesele.
Pe peretele din fund al dughenii se afla o oglindă! Uitându-se io în ea, lui Gheran îi fu greu să se recunoască în bărbatul tras la faţă, neras, cu ochii injectaţi de nesomn, cu pardesiul murdar şi cârpit pe alocuri (nepotrivit pentru timp de iarnă), cu pălăria boţită în vârful capului, cu bocancii scâlciaţi, într-un cuvânt îi fu greu să creadă că vagabondul care se uita din oglindă 15 speriat la el era una şi aceeaşi persoană cu el însuşi, fiinţă ce se afla, de altfel, într-o foarte luminoasă dispoziţie sufletească!
Pe deasupra, talpa de la bocancul stâng s-a desprins, iar pardesiul avea, chiar în dreptul inimii, o gaură cât un bănuţ de mare, pricinuită de un muc de ţigară - cine ştie ce vagabond 20 îşi stinsese ţigarea de pardesiul lui. „Mi-ar place teribil, îi spuse vânzătorului cu părul roşu, un fular de mătase cu motive turceşti!" şi se uită în oglindă, încercând să-şi închipuie cum ar arăta un asemenea fular, înfăşurat în jurul gâtului său subţire. Vânzătorul îi aruncă o privire încărcată de cea mai 25 veselă ironie. „Ai dreptate, spuse Gheran şi întoarse spatele oglinzii. Ce-i lipseşte chelului, nu-i aşa, tichie de mărgăritar! Numai că — îi spuse el roşcovanului şi se uită plin de îngăduinţă la el, aşa cum te uiţi la unul nevârstnic, netrecut prin viaţă şi care nu ştie bine cum stau lucrurile pe lumea asta - 30 aşa-i omul făcut. Cât trăieşte, tot timpul îşi doreşte câte ceva.
Ba una, ba alta", mai spuse şi părăsi dugheana însoţit de un tropăit vesel: roşcovanul sărea de pe un picior pe altul, să-şi mai încălzească un pic picioarele îngheţate.
268
SORIN TITEL
Dădu peste o străduţă liniştită şi începu să ia la rând casele, întrebând peste tot dacă nu sunt niscaiva lemne de tăiat. La a cincea poartă la care îşi încercă norocul, găsi, în sfârşit, ceea ce căuta. „Ai picat tocmai la tanc, îi spuse femeia care-i 5 deschisese. Taman acum mă gândeam, îi explică ea, că bărbatul meu a plecat azi-dimineaţă şi nu mi-a lăsat nici un lemn tăiat. Or eu sunt bolnavă, spuse femeia, sufăr de inimă, n-am voie să mă ostenesc prea mult".
Coborî în pivniţă. înainte de a se apuca de lucru, îşi aprinse io o ţigară şi o fumă până la capăt, tacticos, privind prin ferestruică - geamurile erau sparte şi pătrundea frigul prin ele -la rarii trecători; nu le vedea decât picioarele, încălţate în ghete sau bocanci călduroşi, făcând să scârţâie zăpada sub tălpile lor. Munca asta, trasul la ferăstrău, îi convenea foarte mult lui 15 Ghcran: nu-ţi dă prea multă bătaie de cap şi în timp ce o faci gândurile pot să alerge unde vor ele, slobode şi neîngrădite de nimic! Privind rumeguşul care se cernea la picioarele lui, asemeni unei ninsori zgrunţuroase şi aspre, Ghcran îşi aduse aminte de o poveste auzită de el în cine ştie ce împrejurări, 20 plină de tâlc însă, dacă te gândeai bine. Se arăta, în povestea cu pricina, cum într-o casă de oameni sărmani au intrat într-o seară doi moşnegi rebegiţi de frig şi frânţi de oboseală. Şi în casa aceea nu se afla nimic alta de mâncare decât o pâine din rumeguş, pe care gospodina o pusese în cuptor de cu seară, 25 ca să-şi minţi copiii cu ea. Dacă s-or trezi peste noapte, să aibă ce le arăta. Şi femeia fu cât se poate de întristată: nu avea nimic cu ce să-şi cinstească oaspeţii. „Scoate ce ai în cuptor“ ar fi spus atunci unul din bătrânei, şi femeia, ruşinată, a deschis uşa cuptorului. Şi, ce să vezi, în locul turtiţei din rumeguş se 30 afla în cuptor o pâine frumos rumenită, albă şi mare cât roata la car!... Gheran se aplecă şi luă în palmele amândouă rumeguşul cel aspru la pipăit care răspândea în jur un miros acru si pătrunzător. Rumeguşul rămâne rumeguş, îşi spuse el cu îndărătnicie şi cu furie aproape, şi i se păru că între
CLIPA CEA REPEDE
269
rumeguşul ţinut în palme - aspru, uscat şi cu miros înţepător -şi el însuşi, un înghiţitor de săbii, care nu mai era bun de nimic, se poate stabili o foarte potrivită asemănare. Apoi Firea lui cea fericită, optimismul său nesăbuit, dar în acelaşi timp atât de viu, încât nimeni şi nimic n-ar fi putut să-l zăgăzuiască 5 în vreun fel, ieşi şi de data asta triumfător. Şi începu să fie întru totul convins de cele ce se spuneau în povestea aceea naivă şi copilăroasă. Ar fi putut chiar să jure, dacă l-ar fi pus cineva, că turtită din apă cu rumeguş s-a transformat până ia urmă în pâine! Era atât de sigur că s-a întâmplat aşa, şi nu w altfel, încât simţi chiar mirosul pâinii calde şi proaspete, scoasă din cuptor, şi începu să tragă la fierăstrău cu şi mai mult entuziasm, cât pe-aci să-i sară acestuia toţi dinţii. „De ce nu s-ar transforma şi rumeguşul în făină de grâu; de ce ar trebui să rămână în vecii vecilor rumeguş? se întrebă el nedumerit, n Să nu existe, oare, nici o speranţă şi nici o lumină în lume? Atunci ce rost mai are să trăim, să facem umbră pământului ăstuia?!"... Nu, el ştia foarte bine că atât speranţa, cât şi bucuria există, şi nici chiar un ins în situaţia lui — un înghiţitor de săbii care nu mai e în stare de nimic - nu are dreptul să renunţe 20 la ele! „Să fim mulţumiţi că ne rabdă pământul", îşi spuse Gheran lui însuşi, uitându-se la rumeguşul care se aşternea, asemeni unui nisip foarte fin, la picioarele lui. „Nu-i puţin lucru", îşi mai spuse în timp ce trăgea la fierăstrău plin de ardoare. Şi asemenea exaltare îl cuprinse în beciul cel 25 întunecos, încât începu să tremure din tot trupul. U11 fel de bucurie dc-a dreptul prostească! Cel mai tare îi tremurau mâinile şi, din pricina tremurului, ferăstrăul o luă razna, ondulându-se în fel şi chip, vibrând parcă în concordanţă cu tremurul cel nestăpânit al trupului său, ai mâinilor incapabile 30 să-l mai ţină în frâu. Din pricina ondulaţiilor la care era supus, ferăstrăul scotea nişte sunete prelungi şi cu totul neaşteptate, începu să cânte, de fapt, spre marea surpriză a celui ce-1 mânuia... Cânta, oare, într-adevăr ferăstrăul, sau sufletul lui
270
SORIN TITEL
Gheran era cel care cânta, umplându-se cu seva cea dulce a speranţei, amintindu-şi întâmplarea cu turtită de rumeguş: cum se transformase acea turtită muiată în apă (e adevărat că femeia avusese grijă să adauge şi un pumn de sare ca să aibă .5 şi ea un gust) într-un colac de grâu curat din care moşneagul, călătorul cel misterios, rupsese plin de bunăvoinţă. Şi cum femeia, bucuroasă, îşi trezise din somn copiii flămânzi, ca să le dea să mănânce. Gheran îşi luă mâinile de pe ferăstrău, dar, spre marea sa uimire, ferăstrăul continuă singur să taie lemne, io scoţând sunetele acelea ciudate care semănau atât de bine cu un cântec şi împrăştiind de jur împrejur o ninsoare fină de rumeguş.
într-o dimineaţă de început de aprilie, în timp ce-1 aştepta pe domnul Cimpoca în librăria căruia lucrase ca vânzător în 15 timpul iernii, să se reîntoarcă de la Timişoara - singur şi zgribulit de frig pe peronul gării - Gheran înţelese că de-acuma traiul lui liniştit şi lipsit de griji se apropia de sfârşit. Va începe să umble iarăşi hai-hui prin lumea largă? Va înghiţi din nou săbii, huiduit de mulţime prin pieţele publice? Poate că nu, 20 poate că am să găsesc altceva, cine ştie ce-o să-mi mai treacă prin cap! îşi spuse el, jucându-se, capricios şi în acelaşi timp plin de încredere, cu propriul său destin... Ce anume va face, Gheran într-adevăr nu ştia deocamdată; totul era însă, ca să spunem aşa, pregătit, - nu se primenise oare şi pământul de 25 cu iarnă ca să primească sămânţa ce va încolţi, va creşte şi va da rod? — nu-i rămânea decât să aştepte şi să aibă răbdare... In lumina tulbure a zorilor, plopii se conturau negri, dincolo de linia ferată, pe dealurile care se aflau în preajmă, şi ramurile lor, lipsite de sevă, se loveau unele de altele cu zgomote seci 30 şi neliniştitoare, de parcă ar fi încercat să implore cerul, nelimpezit încă de ceţurile nopţii, înalt şi capricios. Cereau lumină şi căldură copacii şi Gheran îşi întoarse privirea de la ei, să nu se întristeze prea tare, văzându-i.
CLIPA CEA REPEDE
271
înainte de a răsări soarele, cerul se făcu roşu la orizont; şinele căii ferate se înroşiră şi ele: drepte, de parcă ar fi fost trase cu echerul, pierzându-se în depărtarea tulbure. Un copil se juca încercând să se ţină în echilibru pe şinele însângerate. j}Fii atent, tată! striga copilul bucuros către tatăl său. Fii atent 5 ce bine pot să merg!“ „Teribil. M-ai făcut praf*, spuse tatăl distrat şi plictisit; apoi veni trenul şi Gheran îl ajută pe domnul Cimpoca să coboare bagajele aduse. Toate pachetele şi pacheţelele fură transportate cu birja. Străbătură cu ea oraşul cuprins de febra şi vuietul specific celor dintâi zile de io primăvară — susurau streşinile, un vânt călduţ şi blând ridica pulpanele pardesielor ori rostogolea pe trotuarul ud pălăriile...
Tot timpul drumului, Gheran fu atent la sârmele de telegraf de pe margine, de pe care cădeau din când în când picături de apă - peste noapte plouase, abia spre dimineaţă /5 cerul se înseninase -, mici picături clipocitoare strălucind ca nişte mărgăritare în lumina dimineţii. Păsări într-o continuă vânzoleală, încercau să umble de-a lungul firelor alunecoase şi ude; în cădere se prindeau cu ghearele de ele, apoi îşi luau zborul abandonându-le cu nepăsare... Gheran îşi aminti, 20 făcând o foarte firească apropiere de copilul de la gară: la fel încercase şi el să-şi ţină echilibrul pe şinele muiate parcă în sânge, cu mâinile desfăcute larg în lături, cu trupul subţirel aplecându-i-se ba într-o parte, ba în alta, în căutarea unui echilibru precar şi de scurtă durată.	25
A doua zi vântul se înteţi. Gheran se uita pe fereastră cum încerca să smulgă rufele prinse în clame pe sârmele din curte. Cearşafurile se zbăteau în toate părţile, ca nişte aripi uriaşe, sub izbiturile capricioase ale vântului. Reuşi chiar să smulgă o cămaşă albă şi-o purtă fără milă prin noroiul din curte. „Mai 10 bine ar fi să le întindem în pod“, fu de părere doamna Cimpoca, şi-l rugă pe Gheran să-i prindă nişte sârme pe care să poată întinde rufele. „Acolo sunt scutite de vânt şi de ploaie", adăugă ea cât se poate de grijulie... Cu multă atenţie
272
SORIN TITEL
Gheran prinse sârmele, alcătuind cele mai încrucişate şi mai fanteziste trasee. Avu grijă să fie bine întinse şi le proba cu mâna înainte de a ie fixa definitiv. îi plăcea să le vadă vibrând ca nişte corzi groase de contrabas. Meşteri toată după-amiaza 5 la ele. Pe la orele şase începu să se lase întunericul şi el încă nu reuşise să lege toate sârmele: podul casei era destul de mare şi trebuia folosit fiecare colţişor. în lumina sângerie a amurgului, sârmele străluceau la fel ca şinele liniei ferate pe care băieţelul acela slăbuţ încercase să meargă, ţinându-şi cu io greu echilibrul. Zbârnâiau în fel şi chip, aşa cum zbârnâie sârmele de telegraf când îţi apropii urechea de ele purtând mesaje tainice şi necunoscute, de la un capăt la celălalt al pământului. Gheran le privea şi înţelese în sfârşit de ce pusese atâta zel să le lege. Se făcu, aşadar, lumină, şi fostul înghiţitor n de săbii îşi văzu viitorul profilându-i-se cu o nesperată claritate în faţă: îşi va schimba meseria, va începe să meargă pe sârmă! în dulce balans, într-un spectaculos şi impresionant echilibru, se va afla el undeva sus, pe sârma cea bine întinsă, încercând aerul cu mâinile la fel ca zburătoarele, la fel ca păsările cerului!
20 Deasupra liniei ferate, la o anumită distanţă de gară, trecea o pasarelă care lega oraşul de un mic cartier izolat de restul târgului. în zorii zilei, la ceasul când pasarela era mai puţin folosită, Gheran se căţăra pe marginea ei îngustă, şi, ţinându-şi la început cu greu echilibrul, reuşea să meargă de 25 la un capăt la celălalt. Se simţea minunat acolo sus, bătând aerul cu amândouă mâinile, trăgând în piept mireasma florilor - de-acuma venise luna mai şi cireşii şi prunii de pe dealurile din jur erau toţi înfloriţi.
Se aşeza, să se odihnească puţin, pe bordura îngustă a 30 pasarelei, uitându-se fericit la trenurile personale sau de marfă care se pierdeau în depărtarea fumurie. îşi ştergea mâinile transpirate de maioul năclăit de sudoare şi îşi aprindea o ţigare. îşi simţea trupul uşor, atât de uşor, încât i se părea că ar fi
CLIPA CEA REPEDE
273
putut să zboare cu el fără prea multă greutate... Continua să meargă pe bordura cea îngustă a pasarelei până când simţea că picioarele încep să-i tremure, nemaiascultându-1. Cobora atunci şi se întorcea la librărie, înviorat fiind de zilnicul şi atât de matinalul antrenament.	5
Dimineaţa, înainte de răsăritul soarelui, putea fi văzut străbătând oraşul în pas alergător, îmbrăcat într-un trening albastru; se întâlnea cu cei ce se întorceau de la gară, inşi ce călătoriseră toată noaptea cu trenul; frânţi de oboseală, nerăbdători să ajungă cât mai repede acasă, aceştia nici nu-1 io băgau în seamă.
Apoi pasarela fu schimbată cu bordura, mai înaltă şi de asemenea, mai îngustă, a unui pod aflat la periferia oraşului.
Un pod nu prea umblat, aşa că Gheran se putea antrena în voie, fără să fie stingherit în vreun fel. Dedesubt curgeau apele învolburate ale râului şi în lumina puternică a soarelui în amurg (Gheran îşi schimbase orele de antrenament: se exersa, de obicei, după-amiaza între orele cinci şi şase), umbra sa, mult alungită, se întindea peste râu, deasupra apelor tulburi. Soarele apunea şi umbra dispărea; rămânea doar sus, pe bordura înaltă 20 a podului, silueta lui Gheran, aflată tot timpul într-un echilibru nestabil, bătând cu mâinile aerul, la fel ca băieţelul de pe linia ferată. Erau exerciţii care îi solicitau mult atenţia, cerându-i calm şi siguranţă; apoi, după o perioadă de timp, începu să se antreneze direct pe sârmă...	25
2
- Până la urmă toate s-au rânduit altfel decât ar fi trebuit să se rânduiască. Iar noi acuma vorbim mai mult aşa, să nu tăcem, căci de schimbat nu mai avem ce schimba. Aşa i-a fost ei norocul, aşa i-a fost scris să n-aibă parte de fericire pe M) pământ.
274
SORIN TITEL
-	V-aş spune eu de ce s-au întâmplat toate cum s-au întâmplat şi să ştiţi că aşa-i cum vă spun eu şi nu altfel: din neştiinţa, din nepriceperea vieţii! Ea n-a fost umblată prin lume, să ştie să se ferească, să spună: asta nu-i bine şi de lucrul
5 ăsta trebuie să am grijă să nu mă ating! Ştiţi voi cum e floarea când e abia îmbobocită? E destul să bată o dată vântul şi o şi răpune.
-	I-a ieşit în cale un om care n-ar fi trebuit să-i iasă, spuse Persida, şi ea nu s-a dat la o parte, nu s-a ferit din calea lui:
io drept în braţele lui s-a aruncat, de parcă i-ar fi furat cineva minţile, de parcă n-ar mai fi fost cu ele întregi! De ce s-au petrecut lucrurile aşa şi nu altminteri, cine, rogu-vă, ar putea să-mi spună? De ce nu a lăsat ochii în pământ de cum l-a văzut, de ce drept la el în ochi s-a uitat şi drept spre el a mers,
15 fără să stea o clipită pe gânduri. Stai mă, să-şi fi spus mai întâi şi întâi că nu-i bine ce fac! Să nu mă grăbesc prea tare, că-i rău de mine. Or ea nici vorbă să facă aşa. Cu ochii închişi s-a dus spre prăpastie şi nimeni n-a mai putut-o opri în loc. Asta-i!
20	- Tot ce a făcut ea numai din milă a făcut, ascultaţi-mă
pe mine ce vă spun. Dar mai bine i-ar fi fost milă de ea. Vorba proverbului, îmi pare rău de tine, dar de mine îmi pare mai rău. Numai că ea aici a greşit cel mai tare: că n-a avut grijă de ea defel.
25	- Cine ne-o fi pus, oare, să mergem în ziua aia la târg,
spuse Nuşca, mai bine ar fi fost să fi rămas acasă! Şi mult n-a lipsit nici să nu ne ducem!... Când m-am trezit, mi s-a părut mie că dinspre Coşava se arată a fi un pic de nor. „Mira-m-aş să nu ne prindă ploaia“, i-am spus domnişoarei. „Cum să
30 plouă, zice ea, nu vezi cât poate fi de frumos! Pripeşte soarele, parcă-i vară!“... Voia cu orice preţ să meargă la târg, a început ea să-mi povestească, pentru că doreşte să-şi cumpere o rochie nouă de mătase. Se apropie zilele de vară, ori ea nu are nici o rochie mai uşoară care să fie potrivită când or veni căldurile
CLIPA CEA REPEDE
275
mari...“ „Trebuie să mă îngrijesc, zice, nu pot umbla îmbrăcată oricum!"... I-am adus aminte că are o rochie galbenă cu flori albastre, numai potrivită, dar nici n-a vrut să audă de ea. „N-ai văzut cât e de decolorată, zice, să n-o văd! N-aş mai purta-o pentru nimic în lume!"... Aşa că ne-am urcat amândouă în 5 căruţă şi am plecat la târg...
Tot timpul drumului, domnişoara s-a gândit numai la rochia ei. Mi-a spus ce fel de culoare o să aibă şi ce fel de guleraş o să-i pună. „O şi văd parcă exact cum o să arate zice. O am foarte precis înaintea ochilor. In schimb va fi destul de greu w să găsesc o croitoreasă care să fie într-adevăr pricepută. Una care să aibă şi puţină imaginaţie. Vreau ca rochia să arate puţin mai fantezistă, să fie ieşită din comun! Or, unde poţi găsi astăzi pe cineva care să se priceapă, poţi să-mi spui?"
Am ajuns la Făget şi am început să luăm la rând prăvăliile /5 şi să căutăm mătasea pe care şi-o dorea pentru rochie domnişoara. „Arată-mi-o pe aia şi pe aia", le spunea ea vânzătorilor, iar aceştia o ascultau, coborau de pe rafturi mătăsurile cerute de ea. Se uita la ele, îndrepta sulul spre fereastră ca să poată vedea mai bine culoarea, apoi îl întindea înapoi vânzătorului, 20 nemulţumită ori de culoare ori de material. „Nu-i ceea ce caut eu, le spunea mâhnită, îmi pare rău că v-am făcut deranj".
Mătasea pe care şi-o dorea ea am găsit-o într-o prăvălie mai dosnică de la marginea oraşului. „Cum poţi cere atât de puţin pe o asemenea splendoare?! - l-a întrebat pe vânzător, 25 care la început nici n-a înţeles bine ce spune. - Am să-ţi dau un preţ dublu, nu vreau să te înşel şi să-ţi pară rău după aceea că mi-ai dat-o prea ieftin. Vreau să fie o rochie care să-mi poarte noroc", i-a mai spus. Vânzătorul nu ştia ce să creadă, vorbeşte serios sau îşi bate joc de el. „Nu se poate, a spus el, io după ce a stat şi s-a gândit puţin. Preţurile eu le fac şi cât am cerut atâta şi face, eu nu mă tocmesc. Nu pot să vă iau mai mult decât îi preţul ei. Nici un ban în plus, sau în minus.
276
SORIN TITEL
-	Nu ştiu dacă n-ai uitat, spuse Persida, dar m-am întâlnit şi eu cu voi amândouă. Domnişoara căuta nişte mărgele care să i se potrivească, zicea ea, cu rochia pe care şi-a cumpărat-o. îşi pusese la gât un şirag din cele verzi şi se uita într-o
5 oglinjoară, să vadă dacă îi stă bine cu ele. Era înghesuială, oamenii se împingeau unii pe alţii şi se călcau pe picioare. Se uitau la domnişoara cum îşi încearcă mărgelele şi se minunau cât poate fi de frumoasă. „Nu mai stăm mult, i-am spus. De târguit, nu avem ce să târguim, aşa că plecăm acasă. Dacă vreţi io să vă întoarceţi şi dumneavoastră cu noi, puteţi, că mai avem un loc în căruţă. Poţi veni şi tu, Nuşco. Ne strângem un pic şi-ţi facem şi ţie loc. Dacă mai stăm o jumătate de ceas şi ne întoarcem acasă... Al meu s-a dus până la Curiac să cumpere nişte căpestre la cai. Acuş trebuie să se întoarcă". „Eu aş mai /5 sta, a spus atunci domnişoara, n-am la ce să mă grăbesc. Nici puiul târgului nu mi l-am luat până acuma, a spus ea veselă. Semăn cu mama, a mai spus, căci şi ei tare i-au plăcut în tinereţea ei târgurile" „De frumos e frumos, nu pot spune, numai că s-a adunat parcă lume prea multă şi-i un picuţ prea 20 cald. Ce-o fi în august, dacă acuma pripeşte soarele aşa". „Nu ştiu ce să fac cu mărgelele, m-a întrebat atunci domnişoara, să le iau ori ba?“ „Luaţi-le, domnişoară, am îndemnat-o eu. Sunteţi tânără şi vă stă bine cu ele, puteţi purta orice". „Sunt de sticlă, n-au nici o valoare, a spus domnişoara şi a început 25 să râdă din nou. Dar de frumoase-s frumoase, aşa că de ce nu le-aş cumpăra", a mai spus şi a scos banii din poşetă să plătească mărgelele, apoi a venit al meu cu căpăstrul şi-am plecat acasă.
-	Ne-am mai plimbat o vreme prin târg. Am lăsat-o pe M) domnişoara singură şi eu l-am ajutat pe taica să ducă până la
locul unde aveam noi căruţa un sac cu ovăz. El a fost operat de hernie şi i-a spus doctorul să aibă grijă să nu ridice greutăţi prea mari. M-am întors în târg, dar un timp n-am reuşit să dau de domnişoara. Mă întâlneam cu oameni de pe la noi
CLIPA CEA REPEDE
277
şi-i întrebam de ea. Unii îmi spuneau c-au văzut-o şi-mi spuneau unde, îmi arătau cu mâna; se uita la o tarabă cu turtite, ziceau ei, voia să-şi cumpere puiul târgului — şi eu repede alergam spre locul acela, dar ia-o pe domnişoara dacă ai de unde nici vorbă s-o găsesc! Nu cred să fi trecut pe aici, 5 îşi da cu părerea un alt om din sat, eu am văzut-o, uite cam pe acolo, şi-mi arăta un loc care se afla chiar la celălalt capăt al târgului. Zadarnic alergam în toate părţile, nici urmă de domnişoară, de parcă ar fi intrat în pământ şi aşa m-am speriat de tare că mi-a venit să plâng. „Nu plânge tu, nu fi proastă", w mi-a spus Ana lui Chiş, dacă m-a văzut că am ochii plini de lacrimi. „Domnişoara trebuie să fie la ringhişpiluri, acolo am văzut-o eu acum un sfert de ceas. Se uită şi ea la omul ăla, mi-a spus Ana lui Chiş. E şi ea curioasă". „Care om?" am întrebat-o eu. „Unul care a întins o sârmă, sus de tot — un 15 capăt l-a legat de un coş de casă, iar celălalt capăt de un stâlp de telegraf, dintr-o parte a uliţei până în cealaltă parte. S-a adunat lumea ca la urs să-l vadă cum umblă pe sârmă. Stau toţi cu gura căscată şi se minunează, nu le vine a crede".
- Se urcase el pe un scaun, îşi aminti Cornel care fusese 20 şi el de faţă, să-l vadă lumea mai bine, şi le spunea oamenilor cum o să fie când o să umble pe sârmă: le arăta cât de întinsă-i sârma şi la ce distanţă de pământ se află. Vorbea, vorbea, dar să înceapă să umble pe ea, aşa cum a promis, nici gând. „Nu te mai lăuda atât, au început să strige oamenii. Suntem şi noi 25 curioşi să vedem, căci de vorbărie fără rost suntem sătui până peste cap!..." Domnişoara sta aşa, mai la o parte, parcă o văd.
S-a apropiat, după un timp, şi s-a aşezat în faţă de tot; iar el vorbea, vorbea şi se uita la ea. „N-aş putea spune că nu-i periculos, turuia el întruna. Se poate întâmpla ca sârma să nu 30 fie destul de bine întinsă, ori cine ştie, să fie veche şi coaptă şi sub greutate să se rupă. Vă daţi seama ce nenorociri se pot întâmpla. E destul numai o mică neatenţie. în ce mă priveşte, spunea el, mie nu mi-e frică defel, n-o fac pentru prima dată,
278
SORIN TITEL
mă ştie o lume, o ţară întreagă m-a văzut şi m-a admirat!" Vorbea, vorbea, dar să se urce şi să umble pe sârmă după cum a promis, nici gând. Şi atunci lumea şi-a pierdut răbdarea. Unii au început să-l fluiere, alţii să-l huiduie, s-a făcut o 5 hărmălaie mare. El s-a tras mai către stâlp, dacă a văzut ce se întâmplă, şi se uita tot timpul la domnişoara, de parcă ar fi aşteptat de la ea cine ştie ce ajutor. Nenorocul lui a fost că printre oamenii adunaţi acolo s-a aflat şi unul Bimbu - era el mecanic de locomotivă şi de la Luncani de felul lui, bătăuş io mare şi vestit, ce să vă mai spun, îl ştiţi şi voi. N-a existat un târg, la care el să nu se ia la bătaie cu cineva! „Eu nu-s omul acela pe care să-l prosteşti tu, a strigat Bimbu, roşu la faţă de mânios ce era. Urcă-te odată pe sârmă. Şi cât poţi tu de repede, că n-am timp, mă grăbesc foarte tare". Când a auzit cum se 15 răsteşte la el, Gheran (parcă aşa îl chema, dacă ţin eu bine minte) s-a făcut ca varul la obraz şi a dat să-şi facă loc, a încercat adică să fugă. Bimbu atât a aşteptat. Intr-un minut l-a şi ajuns, i-a înfipt o mână în beregată şi a început să-l scuture. „Nici nu discut, s-a răstit la el, acuma să te urci! Nici nu vreau să 20 aud nimica! Să taci din gură, să nu scoţi o vorbă că-ţi crăp capul. Praful se alege din tine".
- Iar el se uita la mine, de parcă numai eu singură aş fi putut să-i vin în ajutor! Or, cum să-l ajut, când toţi cei adunaţi acolo erau împotriva lui? Nu-i minţise oare, nu-i dusese cu 25 vorba promiţîndu-le marea şi sarea?! Vedeam de jur-împrejur numai feţe întărâtate, mânioase, chipuri pline de ură! „Dă-i peste fleancă, Bimbule, învaţă-1 minte să mai prostească lumea şi altă dată", am auzit un glas de femeie strigând în spatele meu. Bimbu ezita încă, nu ştia ce să facă, să-l lovească sau 30 nu. îl zgâlţâia cu putere şi urla la el, acoperindu-1 de ocări. De frică eram aproape paralizată, apoi m-am uitat un timp în ochii celui ce-mi implora din priviri ajutorul - ce caraghios, mi-am spus, să te rogi tocmai de o femeie să te ajute! - şi cu
CLIPA CEA REPEDE
279
totul pe neşteptate frica a început să se destrame, să se risipească şi în acelaşi timp am simţit o imensă milă. Brusc, ochii mi s-au umplut de lacrimi! „Lăsaţi-1, am strigat, dar se pare că nimeni nu m-a auzit. Şi chiar în clipa în care am strigat eu, fochistul cel întunecat la chip l-a lovit cu pumnul lui uriaş 5 peste obraz şi atunci mi-am acoperit faţa cu amândouă mâinile să nu mai văd. „A fugit, a scăpat!" am auzit pe cineva strigând. ...Reuşise, într-adevăr, să-şi facă loc şi alerga, împiedicându-se din când în când, spre căluşeii aflaţi în repaus. „N-ai luat-o bine, unde fugi aşa?!“ i-am strigat eu, fără să am şansa, io bineînţeles, ca el să mă audă. Negriciosul a început să alerge după el, urmat de mulţimea întărâtată. Se învârteau cu toţii în jurul căluşeilor, cu Gheran în frunte. Şi pe măsură ce alergau, distanţa dintre fochist şi Gheran se micşora. Cineva, în mod intenţionat probabil, a dat drumul la căluşei şi lumea /5 s-a retras speriată, nu cumva s-o lovească lanţurile şi scaunele care se învârteau goale, fără oameni. Gheran s-a trântit la pământ dând dovadă de o prezenţă de spirit la care nu mă aşteptam; singur fochistul, pentru moment complet derutat, a rămas în bătaia, din ce în ce mai vertiginoasă, a caruselului 20 gol. Un scaun l-a lovit drept în piept şi l-a trântit la pământ. Lovitura l-a întărâtat şi l-a înfuriat şi mai mult. S-a ridicat înjurând de jos - „ţi-arăt eu ţie, nenorocitule, dai tu acum de dracu“ - a început să spună scrâşnind din dinţi şi, mai mult în patru labe, ca să se ferească de scaunele care continuau să 25 se învârtească pe deasupra capului său, s-a apropiat de Gheran care sta ghemuit şi înfricoşat, neîndrăznind să se mişte. Fochistul l-a tras de sub carusel, l-a luat de picioare şi l-a purtat aşa, cu capul în jos. Capul lui Gheran se bălăbănea în toate părţile pe iarba uscată şi aspră, călcată de picioarele mulţimii, 30 printre chiştocuri de ţigară şi hârtii murdare. Apoi şi-a înfipt din nou mâna în pieptul lui Gheran şi l-a săltat în picioare.
I-a periat, în bătaie de joc, hainele mototolite, murdare, cu intenţia de a da la o parte scaieţii şi iarba. Dar cu totul pe
280
SORIN TITEL
neaşteptate a început să-l lovească cu pumnii peste faţă şi cu o asemenea furie şi violenţă, încât râsetele s-au curmat brusc şi mulţimea a început să se uite la ei speriată. îl lovea mai ales peste cap şi, sub loviturile foarte rapide şi dese, Gheran şi-a 5 pierdut echilibrul şi a căzut. A căzut în genunchi, într-o poziţie dintre cele mai stranii, de parcă s-ar fi rugat, cu faţa descoperită, ridicată spre agresorul lui; de data asta pumnul acestuia a căzut în plin obraz şi din nasul zdrobit al celui lovit au început să curgă şiroaie de sânge; de durere, Gheran s-a io chircit la pământ, şi celălalt parcă atât a aşteptat, lovea cu şi mai multă furie, cu picioarele şi cu pumnii, fără să se uite, orbeşte, pe unde apuca; n-a mai râs nimeni, lumea de-acuma înfricoşată, s-a împrăştiat, răspândindu-se în toate părţile. Când m-am uitat în jurul meu, am văzut că nu mai era 15 nimeni. Eu, însă, nu vroiam să plec! Năucită, mă uitam la Gheran şi la cel care continua să-l lovească fără cruţare şi era ca într-un coşmar totul: aş fi vrut să strig, de pildă, şi nu eram în stare, aş fi vrut să alerg spre ei, dar, cine ştie din ce pricină, nu puteam să mă mişc din loc! După un timp se pare că bruta 20 a obosit şi ea: a încetat să-l mai lovească pe Gheran şi, transpirată şi cu ochii roşii, s-a uitat la mine, apoi brusc s-a întors pe călcâie şi a luat-o la fugă în direcţia gării.
Aşa că am rămas doar noi doi, eu şi cu Gheran, iar undeva, în spatele lui, era caruselul, învârtindu-se fără răgaz şi cu 25 scaunele goale. L-am văzut ridicându-se cu multă greutate de jos: Drept în picioare, clătinându-se uşor şi uitându-se la mine, cu aceeaşi privire de animal hăituit care îmi umplea sufletul de o milă neţărmurită! Hainele îi erau pline de praf şi mototolite, buza de jos îi era ruptă şi din ea curgea sânge, M) ochiul stâng îl avea umflat şi vânăt. Cred că nici nu era în stare să vadă bine cu el. S-a îndreptat împleticindu-se spre mine şi, când a ajuns foarte aproape, mi s-a părut că din nou se clatină uşor, că e gata să cadă. Nu l-am lăsat, l-am prins în braţe, silindu-1 să rămână în picioare. Apoi l-am cuprins
CLIPA CEA REPEDE
281
strâns şi ceea ce am simţit în clipele acelea nu mai era milă, cum aş fi putut crede, şi cum am şi crezut la început, ci o mare, o neţărmurită dragoste. Plângeam, şi lacrimile mi se amestecau cu sângele lui: sărate la fel ca sângele erau ele, lacrimile. Amândoi simţeam acelaşi lucru: nu numai durere, 5 ci şi bucurie, amestecate amândouă, încât nu puteam să le despărţim una de cealaltă... Sângele continua să-i curgă pe obraz, nu aveam cu ce să i-1 şterg şi atunci mi-am desfăcut părul şi i l-am şters cu el. Simţeam că nimeni nu a avut vreodată mai multă nevoie de ajutorul meu! Ce altceva mi-aş io fi putut dori? Toate s-au întâmplat exact aşa cum ar fi trebuit să se întâmple...
L-am ajutat să facă primii paşi sprijinindu-sc de mine. Am văzut-o pe Nuşca stând la marginea drumului şi aştep-tându-mă. „ Vino şi mă ajută", i-am spus fetei şi atunci ea y.5 s-a apropiat. „Unde vreţi să mergem cu el, domnişoară!" m-a întrebat speriată Nuşca.
„N-ai de ce te teme", îi spuse într-o bună zi domnişoara Ana lui Gheran. „Urcă-te pe sârmă şi umblă!"... Cuvintele ei semănau perfect cu cele ce i se spuseseră neajutoratului din 20 Biblic - şi nu se sculase acesta din morţi şi începuse să umble? -, dar Gheran care nu auzise în viaţa lui de cele ce se povesteau în cartea sfântă, nu avea cum să observe asemănarea.
El făcu însă la fel ca predecesorul său, nu se abătu de la vorbele ce i se spuseseră, stăpânit fiind de o credinţă oarbă - pentru 25 că, între timp, nefericitul de el, se îndrăgostise până peste cap de domnişoara Ana! - şi, într-adevăr, izbuti să meargă pe sârmă. Bineînţeles că nu totul se petrecu la fel ca în povestea străveche, dintr-o dată şi cât ai bate din palme: la început Gheran reuşi să facă doar doi, trei paşi, pe sârma cea bine m întinsă - şi aceia tremurători si nesiguri. De câteva ori, nu putem ascunde acest amănunt, îşi pierdu chiar echilibrul. Sârma nu era întinsă la o distanţă prea mare de pământ, fiind
282
SORIN TITEL
vorba doar de nişte simple exerciţii de antrenament. Căzând, se juli la un genunchi, aşa că accidentul trecu fără să fie băgat în seamă. Şi poate că şi-ar fi pierdut iarăşi curajul, dar domnişoara Ana, fiind de o extraordinară perseverenţă, i-a spus 5 pentru a doua oară să umble pe sârmă, îndemnându-1 să nu-i fie frică, şi din nou Gheran, cu sufletul străfulgerat de dragoste, cu inima cuprinsă de flăcările celei mai învolburate iubiri, reuşi să facă ceea ce îi spusese ea, ajungând, de data asta, să meargă până la jumătatea sârmei! Era o dimineaţă mohorâtă de io toamnă târzie, umedă şi friguroasă. „Aş fi putut merge până la capăt, îi spuse el domnişoarei Ana, dacă n-ar fi fost o zi atât de păcătoasă. Umezeala m-a pătruns până la oase, îmi simt picioarele înţepenite de frig“... Iar într-o zi frumoasă de la sfârşitul lui octombrie - cu un soare strălucitor care 15 transforma fiecare copac într-o flacără aprinsă şi cu un cer de un albastru atât de adânc şi de intens, încât te dureau ochii uitându-te la el - Gheran, cu mâinile amândouă larg desfăcute, cu întregul trup cuprins de o maximă concentrare, reuşi să parcurgă întreaga sârmă de la un capăt la celălalt! Fu atât de 20 răscolit de marele său succes, încât i se încleştară fălcile şi, mai multe ore în şir, nu fu în stare să scoată o vorbă. Doar privirile lui, încărcate de o recunoştinţă mută, precum şi de neţărmurită iubire, nu reuşeau să se desprindă de pe chipul frumos al domnişoarei Ana.
25 Apoi Gheran trecu prin cele mai cumplite chinuri: teama că domnişoara Ana îl va părăsi, lăsându-1 din nou pradă îndoielii, nesiguranţei şi singurătăţii, începu să-i tulbure nopţile. Sentimentul că tot ceea ce i se întâmpla, prezenţa miraculoasă a acestei fete tinere care îl iubea, nu putea fi de lungă durată, 30 că toate se vor sfârşi în foarte scurt timp, îl chinuia peste măsură. „Da, îşi spunea el cu amărăciune, nimic nu-i făcut să dureze, cine ştie ce ne aduce ziua de mâine...“ Domnişoara Ana, în schimb, era mirată şi nedumerită, neînţelegând neliniştea lui. „Cum să-l fac să înţeleagă — se întreba ea că mă simt într-adevăr
CLIPA CEA REPEDE
283
fericită alături de el, netulburată nici de cea mai îndepărtată umbră de părere de rău". Viaţa pe care el o obligase s-o ducă -unde erau frumoasele zile ale tinerei învăţătoare de odinioară! -era însă lipsită de dulcea pace a căminului, aspră şi teribil de obositoare. Dar când cu succesele sale legate de mersul pe 5 sârmă, Gheran cutreiera oraşele dând mici reprezentaţii în pieţele publice, în zilele de târg. (începu să cunoască, el, huiduitul şi alergatul de peste tot, bucuria succesului, aplauzele şi admiraţia mulţimii.) O astfel de viaţă nu era făcută - Gheran îşi dădea seama de acest lucru - pentru o fiinţă gingaşă ca io domnişoara Ana. Chipul i se ofilea de la o zi la alta, ochii ei minunaţi îşi pierdeau parcă din strălucire. Ea îl liniştea tot timpul, spunându-i că e fericită şi că nu are nevoie de nimic.
„Şi dimineaţa când te trezeşti aproape îngheţată - o întreba el - tremurând în vagoane murdare de clasa treia, atunci cum 15 te simţi? „Fericită", îi răspundea ea, privindu-1 plină de încredere drept în ochi. „Iar în sălile de aşteptare - continua el cu întrebările - neîncălzite sau cu sobe care afumă şi răspândesc în jur un miros greu de mangal, tot fericită eşti?" „Tot", îi răspundea ea, fără să clipească. „Şi în camerele de hotel 20 igrasioase, cu prosoape şi cu ligheane murdare, cu ploşniţe pe cuvertură şi cu gândaci care mişună prin întuneric pe duşumelele murdare?" întreba el din nou. „Tot fericită", îi răspundea ea imperturbabil. „Dar în cârciumile supraaglomerate în care se mănâncă în fugă şi cu paltonul pe spate, 25 pentru că o fereastră e spartă şi trage curentul, iar mâncărurile, ce au mai rămas din zilele trecute, sunt de neatins: supa sleită, papricaşul afumat, pâinea atât de tare încât poţi sparge capul cuiva cu ea"... o întreba el şi răspunsul ei era mereu acelaşi, orice întrebare i-ar fi pus, pentru că domnişoara Ana era 50 neclintită în dragostea ei. „Dar, îşi aminti el, când ni s-au terminat toţi banii şi timp de două zile a trebuit să ne mulţumim numai cu pâine uscată? Şi când în dimineţile umede şi friguroase, ne adăposteam prin gări, în vagoane trase
284
SORIN TITEL
pe linii lăturalnice aşteptând să se facă ziuă şi să răsară soarele? Sau când..." Ea însă îl oprea, îi închidea gura cu mâna ei albă şi subţire. „Şi atunci, şi atunci", spunea ea repede, căutând într-un fel să pună capăt frământărilor lui... Şi între timp 5 Gheran continua să umble pe sârmă. Oamenii îl priveau cu interes, ba s-ar putea spune, cu sufletul la gură, chiar dacă se mai găseau şi dintre cei care mai şuşoteau pe la colţuri. Ceea ce nu-i chiar aşa de mirare, de vreme ce, după cum bine se ştie, cârcotaşi se găsesc pretutindeni şi întotdeauna, inşi care io abia apucă să găsească vreun motiv pentru a strâmba din nas... Unii găseau, de pildă, că sârma fiind întinsă la o distanţă de pământ aproximativ mică, cel ce umblă pe ea nu se expune nici el unui prea mare risc. Alţii ar fi vrut ca programul să fie mai complicat. N-ar fi stricat, îşi dădeau ei cu părerea, să existe n şi unele figuri noi, ieşite din comun. „Nu se poate compara -auzeai pe unul şi pe altul spunând în şoaptă - cu ceea ce am văzut noi acum doi ani la Deva! Ala zic şi eu mers pe sârmă! Câte a mai putut face pe sârma aia, nici nu le mai ţin minte pe toate! Nu crezi că a şi mâncat pe sârmă - şi-a pus un scaun, 20 l-a potrivit să stea numai pe două picioare - şi după aceea s-a aşezat frumos, a luat un ou, l-a spart de colţul scaunului şi-a început să mănânce! Ce s-a mai distrat lumea, mai ales că oul a fost cam moale. Ne-am prăpădit de râs, nu alta. Şi ce să vezi, când a sfârşit de mâncat, a aruncat scaunul jos şi s-a ridicat 25 în amândouă mâinile; a stat pe sârmă în cap, fără să se sprijine, am îngheţat toţi de spaimă când au văzut ce-i în stare să facă, iar o femeie mai slabă de înger a şi leşinat de frică". „Şi eu am văzut o unguroaică la Oradea, povestea un altul, care juca ceardaş pe sârmă, uite aşa îi mergeau picioarele! Cânta dintr-o m muzicuţă, nici că-i păsa, şi între timp mişca din picioare, iute de tot". „Ce face ăsta acuma, ce ne arată nouă, nu mi se pare a fi chiar aşa un mare lucru", îşi dădea cu părerea vreo persoană mai sceptică de felul ei. „Aşa ceva, dacă mi-aş pune mintea, zău că aş putea face şi eu“... Erau şi dintre cei ce considerau
CLIPA CEA REPEDE
285
că trebuie să fie neapărat o şmecherie ia mijloc: „Nu umblă el pe sârmă fără să fie legat cu vreo sfoară, numai că noi, de aicea de jos, nu avem cum s-o vedem“ şuşoteau ei în urechile vecinilor lor.
Dar iată că Gheran, la rândul său, părea să fie nemulţumit 5 de micile şi neînsemnatele lui performanţe de până acum. Gânduri dintre cele mai îndrăzneţe începură să-i treacă prin cap, atât de teribile şi pline de curaj, încât, la început, nici nu se gândi că va veni într-adevăr ceasul când va trebui să treacă la îndeplinirea lor. Era însă din ce în ce mai îndrăgostit io de domnişoara Ana, cea care îi spusese să meargă pe sârmă şi la a cărei poruncă - pentru că de poruncă fusese într-adevăr vorba, o poruncă ce se născuse dintr-o prea mare iubire - ei, cu dragă inimă, s-a supus. Nu era, oare, acum de datoria lui să încerce mai mult? Să facă ceva care să fie peste aşteptările /5 ei? Timpul trecea, însă, şi Gheran se hotăra greu. De fapt aştepta vara şi vremea frumoasă (ca să poată să îndeplinească ceea ce îşi pusese în gând, timpul trebuia să fie prielnic). îşi propusese de fapt să lege un capăt al frânghiei de turnul bisericii catolice şi acolo, foarte sus, să treacă la executarea unui 20 exerciţiu complicat şi cât se poate de dificil. Tot ceea ce voia să facă nu avea decât un singur scop, după cum se pare că am mai spus: acela de a se prezenta în faţa domnişoarei Ana ca un ins care îi merită pe deplin dragostea. Ca orice bărbat adevărat, voia să-şi uluiască iubita. Şi iată că ziua mult visată 25 se apropia şi Gheran se considera întru totul pregătit sufleteşte pentru o astfel de zi. îşi simţea întreaga energie şi forţă concentrată la maximum, se simţea puternic şi invincibil, plin de încredere şi de speranţă. Hotărâse totul de dinainte: un singur spectator va fi de faţă! Doar ea, domnişoara Ana, îl va M) vedea, mergând sus, foarte sus, pe sârmă asemeni unei păsări uriaşe, ea singură va lua parte la marele lui succes. Şi era firesc să fie aşa, de vreme ce pentru ea era pregătit totul, numai şi numai pentru ea. De data asta nu-1 interesau şi nici nu avea
286
SORIN TITEL
nevoie de aplauzele altora. îi ajungeau aplauzele ei... Şi totul se petrecu într-o dimineaţă de sfârşit de aprilie, la o oră când oraşul era încă cufundat în somn. Sârma era întinsă de cu seară şi atât de sus, încât aproape că nici nu se vedea cu ochii liberi.
5	Ochii domnişoarei Ana străluceau de emoţie şi lui Gheran i se păru a fi mai frumoasă ca oricând şi se simţi îndrăgostit până peste cap. Bătea un vânt cald, aducând dinspre întinderile de la marginea oraşului, mirosul ierbii şi al pământului reavăn. Din turnul bisericii, Gheran îi făcu semn cu mâna w domnişoarei Ana... De acolo, de sus, de unde se afla el, se vedea asfaltul ud - în timpul nopţii plouase - albăstrui, lucind ciudat în lumina tulbure de dinaintea răsăritului. Fericit şi plin de încredere, Gheran începu să meargă pe sârmă...
Un pas greşit, un moment de neatenţie, o frântură de 15 secundă în care şi-a pierdut încrederea în posibilitatea de a o ului într-adevăr pe domnişoara Ana? Prăbuşindu-se cu capul în jos, cu mâinile bătând disperat şi fără rost aerul, Gheran oferi imaginea jalnică a unui zburător cu aripile frânte, căreia iubirea cea mare a domnişoarei Ana nu-i mai era de nici un 20 folos.
Mai trăi o secundă sau două, îndeajuns ca în privirea sa, încremenită pentru veşnicie, să rămână întipărit chipul cel frumos al iubitei sale; ea se aplecase deasupra lui, încercând să-i spună cuvinte încărcate de iubire şi de durere, dar cuvintele 25 ei ciudate şi de-acuma greu de înţeles, tot mai departe veneau, încercând să străbată oceanul cel de gheaţă, negrele pustietăţi, cele de nestrăbătut; apoi ele, cuvintele, se pierdură într-un fel de pâclă deasă, prăbuşindu-se într-un hău adânc şi fără fund -atât de adânc, încât nici măcar ecoul lor nu putu să mai ajungă 30 până la Gheran. între timp, sângele i se scurgea pe trotuar, şi de pe trotuar în rigolă, iar domnişoara Ana strângea fără rost în braţe trupul lui neînsufleţit.
DOMNUL DIRECTOR
Vremurile de demult au fost aproape uitate şi iată că după mai bine de jumătate de veac, ele reînvie cu o asemenea forţă, de parcă anii care s-au scurs de atunci nici n-au existat cu adevărat. Dar cât adevăr se află, oare, în toate aceste amintiri 5 smulse necruţătorului timp? se întreba, pe bună dreptate, domnul director... Din întuneric urcă spre lumină chipul rotunjor al lui Ion al lui Bosoancă! Stă lângă cortină, pentru că Ion a fost pus să tragă cortina când s-o termina piesa - cu capul puţin aplecat spre umărul stâng şi ridicat în sus spre io artişti, cu gura întredeschisă din pricina concentrării şi a uimirii, cu ochii holbaţi, pentru că cele ce se întâmplă pe scenă sunt aşa de nemaipomenite, minunăţii cum nu s-a mai văzut de când e lumea lume! Şi e atât de concentrat încât uită nu numai să închidă gura, ci şi de misiunea ce i-au încredinţat-o 75 artiştii: aceea de a trage cortina la sfârşit, când actorii, după ce şi-au spus flecare rolul, ies din nou pe scenă şi se închină în faţa publicului. Zadarnic fac aceştia interminabile plecăciuni până la pământ cu ochii la Ion, el nu vede şi ' aude nimic... „Trage, mă, firangu, că s-a terminat!** * spectatorii să strige. „Tu nu vezi, te-a orbit Dumnp£ ce-i cu tine, copile!**... şi abia atunci Ion se treze' iute de sfoară! Doar că de repede ce trage, aţa
286
SORIN TITEL
nevoie de aplauzele altora. îi ajungeau aplauzele ei... Şi totul se petrecu într-o dimineaţă de sfârşit de aprilie, la o oră când oraşul era încă cufundat în somn. Sârma era întinsă de cu seară şi atât de sus, încât aproape că nici nu se vedea cu ochii liberi.
5 Ochii domnişoarei Ana străluceau de emoţie şi lui Gheran i se păru a fi mai frumoasă ca oricând şi se simţi îndrăgostit până peste cap. Bătea un vânt cald, aducând dinspre întinderile de la marginea oraşului, mirosul ierbii şi al pământului reavăn. Din turnul bisericii, Gheran îi făcu semn cu mâna io domnişoarei Ana... De acolo, de sus, de unde se afla el, se vedea asfaltul ud - în timpul nopţii plouase - albăstrui, lucind ciudat în lumina tulbure de dinaintea răsăritului. Fericit şi plin de încredere, Gheran începu să meargă pe sârmă...
Un pas greşit, un moment de neatenţie, o frântură de 15 secundă în care şi-a pierdut încrederea în posibilitatea de a o ului într-adevăr pe domnişoara Ana? Prăbuşindu-se cu capul în jos, cu mâinile bătând disperat şi fără rost aerul, Gheran oferi imaginea jalnică a unui zburător cu aripile frânte, căreia iubirea cea mare a domnişoarei Ana nu-i mai era de nici un 20 folos.
Mai trăi o secundă sau două, îndeajuns ca în privirea sa, încremenită pentru veşnicie, să rămână întipărit chipul cel frumos al iubitei sale; ea se aplecase deasupra lui, încercând să-i spună cuvinte încărcate de iubire şi de durere, dar cuvintele 25 ei ciudate şi de-acuma greu de înţeles, tot mai departe veneau, încercând să străbată oceanul cel de gheaţă, negrele pustietăţi, cele de nestrăbătut; apoi ele, cuvintele, se pierdură într-un fel de pâclă deasă, prăbuşindu-se într-un hău adânc şi fără fund -atât de adânc, încât nici măcar ecoul lor nu putu să mai ajungă 30 până la Gheran. între timp, sângele i se scurgea pe trotuar, şi de pe trotuar în rigolă, iar domnişoara Ana strângea fără rost în braţe trupul lui neînsufleţit.
DOMNUL DIRECTOR
Vremurile de demult au fost aproape uitate şi iată că după mai bine de jumătate de veac, ele reînvie cu o asemenea forţă, de parcă anii care s-au scurs de atunci nici n-au existat cu adevărat. Dar cât adevăr se află, oare, în toate aceste amintiri 5 smulse necruţătorului timp? se întreba, pe bună dreptate, domnul director... Din întuneric urcă spre lumină chipul rotunjor al lui Ion al lui Bosoancă! Stă lângă cortină, pentru că Ion a fost pus să tragă cortina când s-o termina piesa - cu capul puţin aplecat spre umărul stâng şi ridicat în sus spre w artişti, cu gura întredeschisă din pricina concentrării şi a uimirii, cu ochii holbaţi, pentru că cele ce se întâmplă pe scenă sunt aşa de nemaipomenite, minunăţii cum nu s-a mai văzut de când e lumea lume! Şi e atât de concentrat încât uită nu numai să închidă gura, ci şi de misiunea ce i-au încredinţat-o 15 artiştii: aceea de a trage cortina la sfârşit, când actorii, după ce şi-au spus fiecare rolul, ies din nou pe scenă şi se închină în faţa publicului. Zadarnic fac aceştia interminabile plecăciuni până la pământ cu ochii la Ion, el nu vede şi nu aude nimic... „Trage, mă, firangu, că s-a terminat!" încep 20 spectatorii să strige. „Tu nu vezi, te-a orbit Dumnezeu, ori ce-i cu tine, copile!"... şi abia atunci Ion se trezeşte şi trage iute de sfoară! Doar că de repede ce trage, aţa se încurcă, se
288
SORIN TITEL
rupe şi cortina se prăbuşeşte (două covoare, aduse chiar de Ion de la el de-acasă) drept peste capul artiştilor!...
... Se îndreptau spre casa domnului notar, se înşiraseră de-a lungul uliţei şi păşeau alene, nu se grăbeau; „artiştii erau 5 fericiţi că li se oferea prilejul să stea de vorbă, ca de la egal la egal, cu notabilităţile satului; nu erau decât nişte tinerei, mai aveau câţiva ani până să termine liceul şi iată că se bucurau acuma de atenţia tuturor fără să mai pui la socoteală faptul că adunaseră şi ceva bănişori; aveau de gând să înjghebeze o io mică bibliotecă, să cumpere cărţi, pe care, deocamdată, să le ţină încuiate într-o ladă, în şură la Liviu Băian. Mai mare peste ei era Marcu, căruia nu-i ieşeau din vorbă; ascultau de el orbeşte, nu pentru că ar fi fost aspru cu ei, ci pentru că îl îndrăgiseră foarte mult; Marcu se străduise să înjghebeze echipa /.5 lor de teatru adunând liceenii din clasele superioare din mai multe sate. La început jucaseră mici scenete luate din calendare, ori dintr-o cărticică făcută ferfeniţă, fără coperţi şi cu mai multe pagini lipsă - adusă tot de Marcu. Scenete în care era vorba de întâmplări dintre cele mai vesele; cu precădere 20 aveau succes cele în care se povestea despre bărbaţi mai bătrâiori, înşelaţi de neveste tinere, focoase, şirete şi bune de gură, precum şi cele în care câte o babă lacomă, hapsână şi certăreaţă, reuşea să fie înşelată chiar de dracul în persoană; la sfârşitul piesei, Scaraoţchi o căra în spinare şi o ducea drept 25 în iad, să se perpelească în focul fără sfârşit al Gheenei! Nu lipseau nici piesele cu subiect istoric. Lui Marcu îi plăceau astfel de piese, susţinut fiind, mai ales, de cele două artiste ale trupei; ele se arătau încântate ori de câte ori Marcu hotăra să le încredinţeze roluri pline de dramatism şi simbolice: m Victoriei îi plăcea cu precădere să interpreteze rolul Corneliei, vestita mamă a Grahilor, rol pe care şi-l pregătise săptămâni în şir, stând nemişcată în faţa oglinzii. în fundul unei lăzi vechi, detscoperise un ciob de oglindă pe care îl ascunsese, fără să ştie nimeni, în podul şurii; acolo, în după-amiezile fierbinţi
CLIPA CEA REPEDE
289
de vară, exersa până cădea frântă de oboseală. Cu timpul — antrenamentul fu îndelungat şi chinuitor - învăţă să şi plângă cu uşurinţă: lacrimile ţâşneau din ochi ca dintr-un izvor, atunci când nefericita mamă îşi jelea fiii pierduţi. Faţa i se făcea pământie, ochii, neaşteptat de mari şi strălucitori, scăpărau 5 scântei... Tot ea interpretă şi pe mama lui Ştefan cel Mare... Doricăi îi plăcea, în schimb, să declame „Câinele soldatului": „Rănit în războaie, soldatul căzuse / Şi-n puţine zile chinuit nniri“... declama ca în şoaptă, cu vocea gâlgâind parcă de lacrimi şi de compasiune. Se lăsa o linişte de moarte, câte o io femeie, mai slabă de înger, începea - spre bucuria secretă a Doricăi - să bocească. La sfârşit era răsplătită cu ropote de aplauze. De cele mai multe ori era obligată să biseze. Făcea o grimasă plictisită — prin care vroia să arate cât mai clar că nu-i face nici o plăcere să spună încă o dată poezia - şi apoi, /5 cu aceeaşi voce tremurată, începea pentru a doua oară: „Rănit în războaie soldatul căzuse...“ etc. Nu întotdeauna ceda, însă, de la început; îi plăcea să se lase cât mai mult rugată de cei din sală. „Hai, Dorico, nu te îmbia şi tu atâta, ştiu că nu te doare gura, mai zi-o o dată, că n-o fi foc“, striga câte un flăcău 20 mai puţin obişnuit cu mofturile ei. în apărarea ei săreau atunci femeile, mai înţelegătoare. „Las-o şi tu, nu vezi că a ostenit, săraca fată. Nici ei nu-i uşor să plângă, la comandă. Tu crezi că apeşi pe buton şi gata! Aşa crezi tu, aşa îţi închipui, dar nu-i aşa!“ „Bine, zicea Dorica şi se legăna uşor, când pe un 25 picior, când pe celălalt. Da numai o dată, ajungă-vă“. „O dată, nime n-a avut pretenţia, s-o spui de mai multe ori“, ziceau oamenii. „Faceţi linişte, să spună fata poezia, striga cineva din fundul sălii - serbările se ţineau la şcoală, în clasa cea mare -să auzim şi noi, ăştia din fund".	30
Ceva mai puţin succes aveau fetele cu piesele inspirate din realitatea romană, care nu se bucurau, cine ştie din ce pricină, de aprecierea unanimă a spectatorilor. „Trebuie să ştii şi oleacă de istorie, altfel greu le înţelegi, spunea părintele oftând
290
SORIN TITEL
înţelegător. Ei, dacă ar fi avut toţi norocul acela să înveţe istoria cu renumitul şi fie iertatul Simu, alta ar fi fost mişcarea!... Plăcerea lui era să spui lecţia dintr-o suflare, fără să te opreşti: spuneai „poezia“ şi el bătea cu rigla în masă: „Dă-i să meargă 5 ca motoru, ca motoru, ca motoru“, striga el şi tu înşirai la împăraţi şi la împărătese, o clipă nu te opreai, ca să nu-1 superi... Aşa-i şi cu piesele astea, trebuie să cunoşti ce s-a întâmplat în vremea aceea de demult, altfel degeaba, n-are ce să-ţi placă. Asculţi şi nu pricepi nimic". Fetele, în schimb, io preferau astfel de roluri care ofereau talentului lor posibilităţi dintre cele mai strălucite. Inspirate, cele două eleve din clasa a şasea, fremătând din tot trupul, se opreau în mijlocul scenei şi aşteptau ca lumea să se liniştească. „E tare lungă piesa, întreba vreun băieţandru mai îndrăzneţ din fundul sălii, ori îi aşa, 15 mai scurtişoară?!“ „Ţine aproape un ceas“, spuneau fetele şi, descumpănite, se arătau dispuse să se târguiască, la o adică să nu rămână cu piesa nejucată. „Mai scurtaţi-o şi voi un picuţ", se rugau flăcăiandrii, care abia aşteptau să se termine „hâtrul" şi să înceapă jocul. „Dacă n-o scurtaţi, ziceau ei, ne pleacă 20 muzicanţii şi atunci ce ne facem, gândiţi-vă şi voi“. „Noi nu avem grija muzicanţilor voştri, săreau liceenii, în apărarea fetelor. Voi v-aţi tocmit cu ei, nu noi. Pot şi ei să aştepte, că n-o fi foc“...
Băieţii nu se prea dădeau în vânt după astfel de piese, în 25 schimb fetele - şi într-un fel şi Marcu - le preferau oricăror altora, cu toată „opoziţia" manifestată de spectatori; aceştia optau întotdeauna pentru piesele vesele, la care se putea râde. Cu cât râdeau mai mult, cu atât piesa era mai bună! („Păcat că n-aţi fost aseară, spuneau femeile, a doua zi după serbare. 30 M-am ţinut de burtă de atâta râs, aşa a fost de frumos!...“) Plin de măreţie şi dramatism era fiecare gest făcut de cele două artiste: cea mai neînsemnată mişcare a mâinii lor drepte, care tăia cu avânt aerul (cea stângă o foloseau mai puţin, o ţineau, de obicei, în şold sau lipită de trupul lor încă destul
CLIPA CEA REPEDE
291
de firav, de adolescente aflate în plină creştere), era încărcată de atâta nobleţe romană, încât greu reuşeai să rămâi de piatră şi să nu te emoţionezi, să nu te dai bătut, să nu uiţi până la urmă de muzicanţii care, între timp, până se sfârşea serbarea, o ţineau tot într-un chef.	5
îşi despleteau părul şi-l lăsau să le atârne pe spate, nu înainte însă de a şi-l încreţi cu fierul, împrumutat de la tânăra soţie a subnotarului. încingeau uneori fierul prea tare, îl uitau pe cărbunii aprinşi, şi în încăpere se răspândea un miros greu, de păr ars. „Ti-am spus să mă laşi pe mine să ţi-1 încreţesc, io îi spunea Dorica, Victoriei. N-ai vrut, n-am nici o vină. Tu cu mâna ta ţi l-ai ars“. „Nu-i nimic, spunea Victoria, că tot nu se vede. Numai că-i puţin mai roşu la vârfuri. Nici nu-mi pasă!“ „Nu ţi-o păsa ţie, dar prea bogat păr n-ai, e mai mare păcatul să-l arzi, căci şi aşa e puţin", spunea Dorica. Un uşor /5 dispreţ, ascuns nu cu prea multă grijă, întovărăşea spusele ei.
Ea avea părul lung, despletit îi atârna până la genunchi aproape. La o mişcare mai repezită îi acoperea chipul. Cu o falsă enervare şi supărare - oh, şi părul ăsta, spuneau parcă privirile ei, nu ştiu ce să mă mai fac cu el; o să mă supăr eu 20 odată şi o să-l tai! - îl arunca pe spate, netezindu-1 cu palma; părul rebel, însă, nu se domolea sub palma ei uşor transpirată. Dacă se întâmpla ca Victoria să părăsească odaia, Dorica alerga repede la fereastră - pe pervazul acesteia ţinea un ciob de oglindă în care chipurile se vedeau tulburi, ca prin ceaţă - 25 arunca o privire piezişă şi rapidă spre buclişoarele abia făcute cu fierul şi cu vârful limbii plescăia de încântare; aproape că nici ei nu-i venea să creadă că acel chip care semăna cu al unui „înger pictat", după propria ei expresie, îi aparţinea cu adevărat! Nasul îl avea ea cam mare, dar ce contează un simplu nas, 30 când ai un asemenea păr! îşi amintea cum toate fetele de la internat, seara, când îşi despletea cozile, se adunau în jurul ei, îşi amintea privirile lor pizmaşe şi, în timp ce se gândea la lucruri atât de plăcute, începea să fluiere încetişor, cântecul
292
SORIN TITEL
ei preferat: „Ciobănaş cu trei sute de oi“. Un chip drag - avea nişte ochi foarte, foarte melancolici! - şi, ce neaşteptată potrivire, îl chema şi Dorel - îi răsărea în faţă... I-a promis, şi-a dat cuvântul, că-n vacanţă face tot ce e posibil ca s-o 5 întâlnească, că va veni cu bicicleta, şi uite că vacanţa e pe sfârşite, a trecut, şi el tot n-a venit, a uitat-o în mod sigur! De la Mânăştiur e şi Ciocionica, colega ei de bancă, poate s-a îndrăgostit de ea, fata aia e în stare de orice; numai din invidie şi ca să-i facă ei în ciudă, e capabilă să-l cucerească pe io Dorel, fără să fie la mijloc vorba de un sentiment! Ochii i se umpleau de lacrimi şi când Victoria se reîntorcea în încăpere, se întâmpla s-o găsească plângând în toată legea. „Ce-i cu tine, ce-ţi veni aşa pe neaşteptate, că te-ai pus pe bocit?44, o întreba Victoria. „M-a muşcat o albină, răspundea ea. Şi nu mai pot /5 de durere, tare mă poate ustura41. „De unde te-a muşcat? o întreba Victoria mirată. Iţi spun drept că nu văd nici o umflătură44. „E un loc aşa, mai ruşinos, îi răspundea ea. Nu pot să-ţi arăt unde.44 „Udă o cârpă, îi spunea prietena ei, şi pune-o pe locul acela, să vezi ce repede îţi trece. Aşa m-a 20 muşcat pe mine anul trecut, când am fost cu fetele în pădure, o viespe din cele mari. Mi s-a umflat ochiul, mi s-a făcut cât pumnul, am crezut că mor de durere44... îşi făcuseră rochii fanteziste din hârtie creponată, lungi, şi pline de volănaşe, cu stele din staniol şi buline mari din hârtie lucioasă! Se întâmpla 25 ca băieţii din cursul inferior - în sat erau şi doi-trei copii care abia intraseră la liceu - să încerce să sfâşie cu beţele frumoasele toalete. Se văzură obligate să renunţe la ele şi începură să cotrobăiască peste tot, prin poduri şi prin lăzile de zestre păstrate cu sfinţenie; fără să ceară voie, pe furiş, se strecurau .io ele noaptea în cămară şi furau sumnele şi catrinţele vechi, roase de molii, frumos împăturite şi mirosind a busuioc. Dacă lipsea o catrinţă, n-aveau cum să bage de seamă bătrânele, şi aşa ele când le puseseră acolo, le uitaseră numărul şi felul. („Le-om da pentru cele ce ne-or spăla şi ne-or îngriji44, ziceau babele
CLIPA CEA REPEDE
293
oftând resemnate.) Se rugară de moaşa satului, care se pricepea şi la croitorie, să le croiască rochiile; de cusut, le-au cusut singure, stând în după-amiezile de duminică pe nişte scăunaşe mici în faţa casei, cu tot felul de panglici şi mosoraşe în jurul lor. Din când în când, li se întâmpla să se mai împungă 5 la câte un deget şi şi-l sugeau furioase, înjurând de mama focului. „Grăbiţi-vă, fetelor, că dacă tot aşa o lălăiţi, ziceau femeile din sat când treceau pe lângă ele, nu cred să le terminaţi până la serbare. Nici o săptămână nu mai e întreagă, s-a scurtat timpul, ca mâine e duminică14. „Voi mai aveţi mult? - întrebau w şi liceenii care lucrau cât era ziua de lungă la decoruri. - Noi, mâine, dacă o ţine timpul frumos, ni-s gata. A fost cleiul prost, altfel cine ştie dacă n-am fi terminat de multă vreme. Ne-a încurcat rău, n-am avut nici un spor“... Preoteasa îi împrumută Doricăi un ruj de buze: „Eu tot nu-1 folosesc, îi 15 spusese, părintele e de părere că o nevastă de preot nu se cade să-şi dea cu din astea, nu şade frumos44. Fetele folosiră rujul fără să se zgârcească prea mult. îşi făcură pe obraji — care erau, altfel, destui de rumeni şi aşa - două mingi roşii de toată frumuseţea. Sprâncenele şi le înnegriră cu cărbune şi în ochi 20 îşi turnară nişte picături - tot preoteasa le dărui şi picăturile -care măriră nespus de mult corneea, făcându-i strălucitori şi uşor lipicioşi, de parcă cineva i-ar fi înmuiat în clei. Semănau mai degrabă cu nişte păpuşi stranii şi neînsufleţite şi atunci când apăreau pe scenă, în rochiile lor negre din crepdeşin 25 (croite din sumnele păstrate în fundul lăzilor de zestre), împodobite cu tot felul de volănaşe şi floricele, nu erau lipsite chiar de o anumită măreţie. Reuşeau să cucerească publicul, cum se spune, minunatele lor rochii erau admirate cu gura căscată: aşa ceva nici nu s-a mai văzut, fetele astea n-au stat 30 degeaba la oraş, au avut ce învăţa acolo la şcoală, îşi spuneau spectatorii, şi dădeau buzna spre scenă — cei care stăteau în picioare - ca să vadă mai bine. Publicul era format din săteni, -stăteau mai mult în picioare, în faţă şi pe de lături, cum
294
SORIN TITEL
apucau - şi din intelectualii satului. în primul moment, toată răsuflarea încremenea, puteai auzi musca, aşa o linişte se lăsa! Era o primă victorie obţinută asupra sălii şi fetele o savurau cu încântare! De fapt, ceea ce abia începuse şi urma să se 5 desfăşoare era o luptă în toată legea; pe de o parte erau spectatorii: aceştia trebuiau să fie nimiciţi, făcuţi pulbere, într-un cuvânt lăsaţi cu gura căscată; pe de altă parte erau ei, artiştii, cu inima bătând în piept, să-l spargă nu alta, de emoţie şi de o extraordinară surescitare, la care se lăsau cu o atât de io mare bucurie supuşi...
Au trecut cincizeci de ani de atunci şi domnul director foindu-se în patul lui fără somn, simte din nou în piept acea spaimă dulce; acea emoţie gata să-l sufoce pe băiatul de odinioară, cel ce cu o mână îşi ţine barba - cleiul fusese prost, 15 barba din câlţi de cânepă se desprinsese pe jumătate -, iar cu cealaltă leagănă, plin de măreţie, toiagul lui Daniel Sihastru sau chiar pe cel al împăratului Traian (nu-şi mai aminteşte exact rolul pe care îl interpretase atunci). In nări simte din nou mirosul de pământ ud (sala era cu pământ pe jos şi, înainte 20 de începerea spectacolului, băieţii măturaseră şi udaseră pământul ca să nu se stârnească praful), de transpiraţie şi de clei prost, precum şi mirosul acrişor al vopselii (decorurile nu se uscaseră încă). „Tare am slăbit în ultimul timp, se gândi domnul director. îmi vine mereu să plâng, nu mai am pic de 25 putere", şi, cu dosul palmei, îşi şterse o lacrimă de pe obrazul zbârcit. „Din te miri ce îmi dau lacrimile, se vede că aşa se întâmplă cu bătrânii, îşi spuse el, sunt mai slabi de înger"...
Din păcate, acest prim şoc nu ţinea mult şi de îndată ce straniile apariţii începeau, încet-încet, a fi identificate, 30 „vraja" se destrăma şi tăcerea, care dăinuise o vreme în sală, se spulbera la rândul ei. Chipul bine cunoscut al celor două fete - de băieţi nu putea fi atât vorba, ambiţia lor de a nu fi identificaţi nu era aşa de puternică - începea să se desprindă, să iasă la lumină de dincolo de stratul gros de fard şi de
CLIPA CEA REPEDE
295
cărbune. Aceasta era lupta care se ducea: ambiţia cea mare a fetelor era aceea de a nu fi în nici un chip recunoscute, de a-şi construi o asemenea mască, încât nici un ins din sat să nu le poată identifica, nimeni să nu poată spune: asta-i Dorica, iar cealaltă e Victoria. întotdeauna le trăda însă dacă nu o 5 porţiune a feţei, neacoperită îndeajuns de fard, ori de cărbune, atunci un anumit gest, ori o anumită modulaţie a glasului; oricât se străduiau ele să-şi schimbe vocea, la fel ca şi chipul, s-o facă de nerecunoscut, „travestirea", din pricina anumitor scăpări, a unor neglijenţe care nu puteau fi evitate, rămânea io mereu imperfectă! De altfel,, sătenii erau mult prea obişnuiţi cu chipurile lor, ca să nu le recunoască; strădaniile lor ar părea absurde şi ridicole chiar, dacă n-am fi dispuşi să vedem şi cealaltă faţă a medaliei; dacă n-am observa, deci, şi ceea ce are în ea măreţ şi impresionant această dorinţă. Nu doreşte, 15 la urma urmei, orice actor să intre în pielea personajului pe care îl interpretează până la identificare totală? Atunci cum să nu le înţelegem pe cele două „artiste" (altfel, eleve la Şcoala normală din Lugoj) care doreau şi ele să intre în pielea personajelor, încât să nu le mai recunoască nimeni?... Dar, 20 aşa cum am mai spus, „recunoaşterea" avea întotdeauna loc şi, din păcate, nu la foarte mult timp după ce începea piesa. Publicul aproape că pândea acel mic gest, acea neaşteptată inflexiune a vocii care să le trădeze adevărata identitate. Cum în sat se vorbea cu i în loc de î, era destul ca una din fete să 25 spună cu glas poruncitor: „Treceţi riul, bravi oşteni romani" şi interpreta era imediat recunoscută, nu mai exista nici un fel de dubiu! Odată recunoaşterea realizată, interesul spectatorilor faţă de cele ce se întâmplau pe scenă scădea. Dar pe măsură ce creştea hărmălaia - plictisiţi la piesele serioase, 30 aceştia începeau să vorbească între ei, fără să le pese prea mult că în felul acesta nu-i lăsau pe cei interesaţi să asculte - fetele, întărâtate, îşi spuneau cu şi mai multă înfocare rolul, mişcându-şi furioase buclele în toate părţile (atât cele puţin
296
SORIN TITEL
cam arse ale Victoriei, cât şi cele bogate şi strălucitoare ale Doricăi). Ca să poată fi auzite, ridicau vocea şi continuau să joace, uitându-se de obicei în tavan, de parcă s-ar fi adresat nu atât publicului real, aflat în sală, ci mai curând altuia, unui 5 public ideal şi imaginar totodată, aflat însă undeva deasupra, foarte sus, la nivelul plafonului, pe care numai ele singure-1 vedeau, total invizibil muritorilor de rând. (Aşa cum şi eroii epopeilor homerice luptau nu numai cu copământenii lor, ci şi în faţa zeilor, aflaţi în Olimp - de unde urmăreau io desfăşurarea sângeroaselor bătălii - şi spre care, în puţinele clipe de răgaz, ridicau recunoscători privirea.) Cu cât zumzetul din sală se făcea mai mare, cu atât gesturile lor se încărcaţi cu mai multă măreţie şi grandoare!... Când o vedea pe mama Grahilor murind, lumea începea să aplaude 15 bucuroasă: însemna că de-acuma gata, s-a sfârşit piesa! „Gata, strigau sătenii nu fără o anumită ipocrizie, a fost frumos, ne-a plăcut, nu putem spune, nu ne pare rău după banii daţi. Aşezaţi-vă şi voi acuma pe un scaun şi trageţi o gură de răchie, c-o meritaţi pentru silinţa ce v-aţi dat-o“. Fetele coborau de 20 pe scenă, adânc rănite în amorul lor propriu, cu sentimentul amar că au rămas neînţelese. Se arătau la început supărate -degeaba ne-am străduit, greu e să fii apreciat pe lumea asta, spuneau privirile lor -, se resemnau, însă, destul de repede, îşi schimbau rochiile în care se împiedicau — nu erau obişnuite 25 cu rochii lungi - cu uniformele lor de la Şcoala normală, îşi strângeau părul în cozi şi dansau până în zori când cădeau frânte de oboseală.
în noaptea lui fără somn, domnul director văzu aievea scena prost luminată de cele două lămpi de petrol atârnate M în grindă, scenă pe care Dorica şi Victoria se închinau în faţa publicului - şi se ridică puţin pe pernă, de parcă ar fi dorit să le cerceteze mai de aproape chipurile: lumina tremurătoare a lămpilor joacă pe feţele lor mâzgălite cu funingine şi cu ruj
CLIPA CEA REPEDE
297
pe buze. Poate să le vadă chiar încruntarea sprâncenelor, atât de bine distinge fiecare amănunt, orişice detaliu! Ele încep amândouă să zâmbească şi domnul director întinde o mână de parcă ar fi vrut să atingă cu ea acele chipuri fragede şi delicate, de mult pierdute în negura timpului! „Cine ştie, dacă 5 mai trăiţi, cine ştie unde sunteţi voi şi dacă mai sunteţi*4, îşi spuse cu tristeţe şi-şi căută în pat o poziţie mai comodă, hotărât de-acuma să termine cu amintirile: la ce folosesc ele, ce rost are să-şi aducă aminte de lucruri petrecute cine ştie când, atât de îndepărtate şi de înceţoşate, încât ar fi foarte posibil ca ele io nici să nu se fi petrecut cu adevărat, nici să le fi inventat el, numai aşa, ca noaptea să poată trece mai repede; pentru că la vârsta lui insomniile sunt greu de suportat, nopţile sunt nesfârşit de lungi şi de plicticoase şi ele trebuie populate cu vise în stare de trezie, cu imagini născocite sau trăite - domnul /5 director nu mai are puterea şi nici curiozitatea să despartă ceea ce a fost trăit de ceea ce a fost născocit de el - trebuie neapărat umplute aceste nopţi întunecate, nopţi în care zăpuşeala este atât de mare, încât respiraţia devine grea, trupul zace într-un lac de sudoare lipicioasă şi nu prea plăcut mirositoare, ochii 20 ard şi sunt parcă plini de nisip, gura e năclăită şi o durere adâncă şi crudă urcă din măduva oaselor. Domnul director face încă un salt înapoi în timp, ei toţi sunt acuma elevi în prima clasă de liceu, ei toţi, adică în primul rând fetele, Victoria şi Dorica, apoi Caius Iovăncscu şi Ştefănuţ - pe Marcu nu 25 ajunseseră să-l cunoască, Marcu era mai mare ca ei, termina cursul superior al liceului din Deva şi începuse deja să se pregătească pentru facultate - şi ei sunt acum în septembrie şi au primit tocmai vestea — atât de îmbucurătoare — că liceele -şi desigur şi şcolile pedagogice — şi-au amânat începerea m) cursurilor cu încă două săptămâni. O astfel de veste trebuie sărbătorită într-un fel, aşa că elevii au hotărât să pregătească o petrecere la nivelul prestigiului lor cum s-ar spune şi aşa a luat naştere ideea de a organiza un bal al strugurilor.
298
SORIN TITEL
Balul se ţinu la şcoală şi pregătirile au fost cu totul deosebite: de plafon au fost atârnate din timp ghirlande cu struguri, băncile au fost date la o parte ca să fie loc pentru dans, iar Victoria şi Dorica au frământat ele singure o uriaşă 5 prăjitură de care însă e adevărat că nimeni n-a vrut să se atingă în primul moment; au fost necesare repetate invitaţii şi stăruitoare insistenţe şi numai mult mai târziu, când pe invitaţi i-a răzbit foamea, prăjiturile au fost în sfârşit consumate. E adevărat că unul din ei, şi anume Caius, s-a îmbolnăvit după io aceea de gălbinare, dar cine ar putea pune mâna în foc că prăjiturile fuseseră într-adevăr de vină, că din pricina lor liceanul a trebuit să zacă în pat mai multe săptămâni de zile?
Prăjitura aceea însă, nu prea bine coaptă, de o culoare gălbuie, care nu inspira nici o încredere, consumată, aşa cum /.5 am mai spus, mai mult sub presiune şi în lipsă de altceva mai consistent, pentru că numai cu struguri nu poţi să-ţi umfli burta - prăjitura îndeplinea acum, la mai bine de jumătate de veac de când ea a fost consumată, un rol asemănător cu cel al celebrei madlene a lui Proust: amintirile, de îndată ce 20 domnul director simţi în gură gustul neplăcut al acelei prăjituri, se limpeziră, primiră un contur mai clar. Aşa îşi făcu apariţia bătrânul învăţător Iovănescu (pe vremea aceea nici nu era atât de bătrân, dar copiii îşi văd părinţii şi pe părinţii prietenilor lor mult mai în vârstă decât sunt ei în realitate) 25 ţinând, la rugăminţile lor, locul orchestrei: sta în pragul uşii şi le cânta, din fluier — în tinereţea sa învăţătorul Iovănescu, înainte de-a merge la şcoala ungurească să înveţe carte, fusese cioban, păscuse oile pe coclauri şi acolo învăţase să cânte din fluier, doine şi cântece de jale - iar mai târziu valsuri celebre 30 cum ar fi „Valurile Dunării", „Dunărea albastră" sau „Amintiri de la Băile Herculane", melodioase şi numai bune pentru dansat. Din când în când domnul învăţător se oprea din cântat, cu o mână îşi ştergea fruntea de sudoare, iar cu cealaltă îşi scutura fluierul în care se adunase puţină salivă;
CLIPA CEA REPEDE
dansatorii se opreau şi ei şi se repezeau la struguri deasupra capului lor, să-şi potolească foamea şi setea. Cana oboseau, se aşezau în băncile de pe margini şi domnul Iovănescu le cânta atunci cântece româneşti interzise în imperiu, cu ochii plini de lacrimi. După o scurtă pauză, trecea din nou la valsuri. Elevii dansau cu înfocare, praful se ridica până la tavan. „Gata, spunea domnul Iovănescu, că am răguşit şi nu mai pot cânta! Aţi jucat destul, sunteţi toţi o apă, v-a fost de-ajuns, duceţi-vă frumos la culcare"...
„Ce-ar fi să începem să ne învârtim, spuse Dorica după ce domnul Iovănescu plecă. Să vedem care rezistă mai mult". „Eu pot să mă învârtesc un sfert de oră, fără să ameţesc defel", se lăudă Victoria şi începu într-adevăr să se învârtească de una singură. Şi domnului director i se pare că simte din nou ameţeala acelui vârtej, în timp ce chipurile copilăroase ale fetelor aleargă pe dinaintea ochilor săi. „Staţi odată, opriţi-vă!<£ strigă el cât poate de tare. Apoi se trezeşte iarăşi în odaia în care e singur - vede patul gol de lângă el, în care de un an şi mai bine nu mai doarme nimeni - doamna Letiţia murise, trecuseră două primăveri de când părăsise hotarul lumii acesteia - şi un copleşitor sentiment al zădărniciei răscoli sufletul său îndurerat. Se simţea singur şi părăsit, şi, cu toate astea, pentru nimic în lume n-ar fi vrut să moară!
„Ce zici, doctore, o mai duc aşa până la primăvara cealaltă?" se trezea el tot mai des că întreabă şi cu toate că privirea medicului nu-i inspira o încredere prea mare (e adevărat că, după ce doamna Letiţia încetase din viaţă, acestuia nu i se mai oferise prilejul de a se produce şi în calitatea sa de „cântăreţ") aştepta răspunsul cu o oarecare nelinişte. Din fericire, bâlbâială doctorului semăna foarte puţin cu un verdict! O persoană care dă din umeri, bolborosind nişte cuvinte cam lipsite de noimă, în timp ce-şi pipăie nasul şi-şi loveşte nara stângă cu degetul, nu poate înspăimânta pe nimeni, nici măcar pe un bolnav foarte suspicios, aşa cum era domnul director
5
io
15
20
25
30
300
SORIN TITEL
de la o vreme... Cel mai mult se temea el, de un răspuns care să sune franc şi categoric (de genul: „Nu mai e nici o scăpare" sau „Mâine, poimâine predai, s-a sfârşit cu tine, moşulică" etc.), brutal şi lipstt de menajamente, răspuns aparţinând 5 doctorilor — o categorie foarte nesuferită! — care sunt de părere că bolnavilor trebuie să li se spună adevărul în faţă, neavând nici un rost să-i îmbeţi cu apă rece şi să le torni la minciuni cu nemiluita! Domnul director nutrea o adâncă antipatie faţă de asemenea specimene lipsite de suflet şi deformate io profesional! Astfel de adevăruri, defel plăcute, el nu avea nici un chef să asculte! Făpturi din acestea care, de cum îţi intră în casă, se şi apucă de cobit, mult mai sănătos e să le dai pe uşă afară, decât să ai de-a face cu ele! Domnul director avea de altfel impresia că ea, moartea, atât şi aşteaptă, să tragă cu 15 urechea la ce spune doctorul, şi când acesta spune ceva „urât", ea se şi grăbeşte să se înfăţişeze! Aşa că era de preferat, de o mie de ori, un doctor de la care nu poţi afla mai nimica, decât unul de la care poţi afla, din păcate, prea multe lucruri! II prefera deci pe „cântăreţ", atâta timp cât acesta continua să 20 rămână în lumea generalităţilor plăcut învăluitoare, confuze şi chiar bâlbâite puţin. Or, doctorul nostru, până şi bolii de care suferea el, nu fusese în stare să-i găsească un nume exact şi când domnul director începu să stăruie voind să afle, totuşi, de ce suferă, dădu din colţ în colţ neştiind ce să-i răspundă. 25 „Nu-i vorba de o boală anume, spuse el în cele din urmă, în timp ce continua să-şi lovească nara stângă cu degetul. Bătrâneţea, asta-i buba!" O expresie populară foarte nimerită şi cât se poate de bine găsită, într-adevăr! Căci, trebuie să recunoaştem, cuvântul bătrâneţe, chiar dacă nu te face să te 30 gândeşti la cine ştie ce lucruri vesele, nu-i nici pe departe atât de neplăcut auzului cum ar fi, să zicem, enterită, uretită arterioscleroză, endocardită, tromboflebită, aligurie, hipocalcemie etc., etc., pe care domnul director le citise într-un dicţionar de specialitate - denumiri greu de pronunţat şi poate
CLIPA CEA REPEDE
301
şi mai greu de ţinut minte şi care te bagă în spericţi numai auzindu-le. Or, aşa, folosindu-se termenul generic de bătrâneţe (de care nu scapă nimeni, după cum bine se ştie), lucrurile se simplificau mult, iar boala devenea şi ea parcă mai uşor de suportat...
Pe măsură ce vremea se încălzea - venise între timp primăvara! - domnul director simţea, spre marea sa bucurie, cum prinde din nou puteri. Intr-o bună zi coborî din pat -era singur acasă, atât domnul Desideriu cât şi doamna Veturia erau plecaţi la târg la Făget - şi străbătu coridorul care ducea io spre bucătărie, oprindu-se din când în când ca să-şi tragă sufletul, apoi deschise larg uşa dinspre ogradă, să intre lumina cea călduţă şi binefăcătoare a soarelui. Fu cuprins de o asemenea fericire, încât ochii i se umplură de lacrimi. îşi aduse singur un scăunel din bucătărie, şi-l puse sub caisul din curte, n şi, până la ora prânzului, nu se dezlipi de pe scaunul lui, în timp ce în cais nu mai contenea zumzetul parcă năclăit de miere al albinelor, precum şi ciripitul vesel al păsărelelor, sus în înaltul cerului. îl cuprinse o teribilă poftă de a trăi. Voia cu orice preţ să mai zăbovească, să mai rămână, să mai întârzie, 20 atât cât era posibil, nemiloasa clipă a despărţirii! Cum să părăseşti un asemenea paradis, îşi spunea el, privind cerul cel albastru, fără umbră de nor. Scăldată în lumină strălucitoare, lumea se oferea neprihănită şi înduioşător de fragilă privirilor lui obosite; strângea uşor din pleoape, ochii lui - zăcuse doar
0	iarnă întreagă în pat - nefiind obişnuiţi cu atâta soare! încă doi ani, îşi fixă el singur o posibilă scadenţă, şi aceşti doi ani
1	se părură a fi nesfârşit de lungi, teribil de încăpători, ca un sac fără fund în care puteau să intre zile cu ghiotura şi tot neumpluţi să rămână. încă două primăveri luminoase prin M) urmare, două veri fierbinţi, două toamne încărcate de rod, două ierni în care să se poată bucura în linişte de sărbători. Domnul director simţea că ameţeşte numai gândindu-se la
o asemenea fericire! Şi în capul său începură să încolţească
302
SORIN TITEL
tot felul de planuri, unul mai năstruşnic decât altul; căuta cu înfrigurare un mijloc de a obţine mult dorita prelungire şi întârziere.
Şi cu ce se poate prelungi viaţa unui om, dacă nu cu un 5 trai bun, cum se spune, adică mâncând bine şi pe alese şi nerefuzându-ţi chiar, din când în când, şi câte un strop de băutură! Deveni pretenţios, iar doamna Veturia abia prididea făcându-i poftele. Curtea era plină de orătănii şi, în ciuda protestului medicului care îl îndemnă pe bolnav să nu-şi io încarce prea tare stomacul, zilnic aproape se tăia câte un pui sau câte o găină. „Trebuie să mă hrănesc ca lumea, îi explica el nurorii sale, ca să prind puteri. Parcă nici nu mă mai simt chiar aşa de slăbit ca astă-iarnă. Am reuşit să mă plimb prin ogradă mai bine de jumătate de ceas şi nu m-am simţit 15 ostenit", se lăuda către domnul Desideriu. „Traiul bun îl ţine pe om în viaţă", spunea cu gura plină, înfulecând pe ruptele, iar la sfârşit „stropea" prânzul cu câte un păhărel de vin, plescăind din buze de plăcere. Vinul îi plăcea într-adevăr, în schimb, poftă de mâncare nu prea avea; îşi impunea să 20 mănânce cât mai mult, pentru că aşa credea că-i bine, nu pentru că i-ar fi plăcut într-adevăr să mănânce atât; ficatul se revoltă: vreo două zile vomă fără întrerupere, iar durerile de stomac îl ţinură treaz nopţi în şir; aşa că doctorul, lovindu-şi nara stângă cu degetul arătător, - poc, poc, poc - îi prescrisese 25 un regim sever pe care trebui să-l respecte cu stricteţe. De data asta doctorul fusese mai categoric decât de obicei: „Un icter la vârsta dumneavoastră ar însemna o nenorocire", îl sperie el dând mustrător din cap. Domnul director sări atunci, ca să spunem aşa, exact la cealaltă extremă: începu să fie foarte *o atent cu ceea ce vâra în gură. O ruga pe doamna Veturia să-i gătească fără sare şi nu folosea nici un fel de condiment nici de frică. O perioadă de timp, fu partizanul înfocat al cartofilor fierţi (cu puţin foarte puţin unt, e adevărat), al rasolului de vacă sau de pui, al supelor limpezi (câteva linguri de supă,
CLIPA CEA REPEDE
303
nu mult, pentru că nu-i bine să-ţi încarci stomacul), al morcovilor (au foarte multe vitamine) şi al compotului, dacă se poate fără zahăr... Venea între timp vara, căldurile erau mari si, într-o zi, în timp ce se plimba prin curte - se forţase puţin, încercând să adune de pe jos merele - simţi că-1 cuprinde 5 ameţeala. Dacă nu s-ar fi sprijinit cu o mână de poartă - mărul era chiar lângă poartă - probabil că ar fi căzut. „Cine ştie dacă regimul ăsta prea sever nu m-o fi anemiat", îşi spuse el speriat; în zilele următoare se rugă de doctor să-i aducă nişte cărţi de specialitate în care să fie vorba de alimentaţia bolnavilor, şi w îşi pierdu ceasuri întregi studiindu-lc. Se aşeză la masa de scris din dormitor - de ani de zile nu mai fusese văzut stând acolo -si-şi notă într-un caiet cu pătrăţele - tot ceea ce îşi închipui el că merită a fi reţinut din cărţile acelea groase. Considerându-se doct dc-acuma, nu mai vru să asculte de sfatul nimănui, hotărât /5 să se hrănească numai şi numai după carte, raţional şi ştiinţific, nepermiţându-şi pentru nimic în lume să iasă din litera ei.
O urmărea pe doamna Veturia - îşi pierdea aproape toată dimineaţa în bucătărie - vrând să vadă în ce măsură îi sunt respectate preceptele. Apoi, obosit de atâta stat în picioare, 20 se ducea şi se trântea pe canapeaua din sufragerie (în timpul verii era odaia cea mai răcoroasă). Acolo, pe întuneric, în mintea lui încolţi gândul că toate măsurile luate (şi care se aflau, îndeosebi în legătură cu alimentaţia) rămâneau, totuşi, ineficiente şi teribil de superficiale. „Nu pot sta aşa, cu mâinile 25 încrucişate aşteptând să mor", îşi spuse supărat pe el însuşi, condamnându-şi inadmisibila-i indolenţă. Trebuie găsit altceva, desigur; dar ce anume, cum să se opună el acelui lucru pe care îl simţea apropiindu-se teribil şi necruţător? Iată întrebările care îl obsedau ziua şi noaptea şi la care nu se simţea m) în stare, deocamdată, să afle un răspuns cât de cât mulţumitor. Erau şi zile în care îl cuprindea un fel de stranie apatie şi pentru nimic în lume nu l-ai fi putut face în astfel de momente, îngrozitor de depresive, să coboare din pat. Ursuz şi supărat
304
SORIN TITEL
parcă pe toată lumea, refuza să răspundă la întrebări şi cu un gest hotărât dădea la o parte farfuria cu mâncare adusă de grijulia doamnă Veturia. „Tata se simte iarăşi rău“, îi auzea el vorbind în şoaptă; adevărul era însă că nu se simţea cu nimic 5 mai rău decât în alte zile, dar, sătul de atâta frământare fără rost, lua hotărârea să renunţe la tot; devenea indiferent în faţa propriei sale soarte şi i se părea că mintea i se goleşte de orice gând, ajungând să nu-i mai pese de nimeni şi de nimic! Intuia, însă, cât de periculoasă, la urma urmei, poate fi o astfel de w alunecare, ştia încotro duce, şi, adunându-şi ultimele resurse de energie, începea iarăşi să se frământe, cuprins de o şi mai mare nelinişte.
Apoi îi ajunse la ureche zvonul că la Făget s-ar afla, în refugiu, un vestit doctor din Iaşi; alungat de război din oraşul 15 lui, acesta ar fi în stare să facă adevărate minuni. „Te vindecă de orice boală“, îi spusese un vecin de la care aflase de existenţa lui. „Se uită numai o dată la tine şi în clipa aia şi ştie de ce boală suferi, nu-i trebuie mult până să-şi dea seama. Unii, nici pe picioare nu se pot ţine, aşa-s de bolnavi, şi pleacă acasă de 20 parcă n-ar fi avut nimic, sănătoşi tun. Are un fel de prafuri, nu există să nu te faci sănătos. Vin oameni să-l vadă de te miri unde; nici nu te poţi apropia, câte căruţe şi cât omenet se adună în fiecare zi. N-ar strica, eu aşa gândesc, să faceţi şi dumneavoastră o încercare", fu de părere vecinul...
25 Aşa că domnul director se hotărî să mai facă într-adevăr o încercare. Nu strica să-l vadă şi pe el doctorul cel vestit! Domnul Desideriu, în schimb, nici nu voi să audă şi se opuse cu îndârjire hotărârii lui de-a pleca de acasă. „Dumneatale, îi explicase el, îţi strică orice fel de oboseală, cât de neînsemnată 30 ar fi ea. N-ai voie să te osteneşti prea mult“. „Bani cu ce să-l plătesc am, îi spuse domnul director, mai în glumă, mai în serios, nu cer să-mi dai tu, aşa că lasă-mă să fac ce cred eu că-i bine." încercă să râdă, dar nu-i ieşi din piept decât un fel de hârâit care numai a râs nu semăna, şi îi arătă domnului
CLIPA CEA REPEDE
305
Desideriu portmoneul burduşit cu bani. „Treaba dumneatale, îi spuse domnul Desideriu, morocănos - în ultimul timp nu mai reuşeau să se înţeleagă unul cu altul dar eu nu sunt de părere să te duci..." „Ce-ar putea să-ţi facă, tinereţea tot nu poate să ţi-o dea înapoi", ar fi vrut el să adauge, dar îi fu 5 milă de bătrân, aşa că tăcu din gură.
2
Abia către seară domnul director ajunse să fie şi el văzut de doctorul cel vestit. „Gata, domnu’ director, putem de-acuma pleca?“ îl întrebă Sofronică, de cum îl văzu înapoindu-se; i io se urase, probabil, de atâta aşteptare - veniseră în zorii zilei şi de-acuma, uite, începea să se lase întunericul. „S-a făcut cam răcoare", spuse în timp ce prindea dârlogii la cai. „Mă credeţi că m-a prins frigul, stând aşa nemişcat şi aşteptându-vă pe dumneavoastră"...	/5
Nu-1 descusu însă, nu se arătă prea curios să afle şi el ce i-a spus şi mai ales ce i-a făcut doctorul şi domnul director, care pica din picioare de oboseală, fu bucuros că-i lăsat în pace şi că nu i se pun întrebări de nici un fel. „Inveliţi-vă cu şuba asta, puneţi-vi-o pe picioare, înfăşuraţi-o bine; o fi vară, nu 20 zic, da’ noaptea-i răcoare, ce gândiţi?! Nu cumva să vă fie frig şi să vă betejiţi, că ce-oi păţi atuncea cu domnul Desideriu şi cu doamna Veturia, numai eu ştiu!" spunea Sofronică învârtindu-se, cu rost şi fără rost, în jurul căruţei... îşi aduse aminte de domnul Desideriu, aşa că-şi vărsă focul, nu se putu 25 abţine să nu se plângă: „Şi-i bine asta, spuse, să mă lase să umblu singur pe la doctori, om bătrân. Să n-aibă grijă că de-acuma nu mai sunt nici eu aşa în putere. Copiii ăştia, mai bine să nu-i ai!“, şi de supărare şi enervare îi dădură aproape lacrimile. „Mai stăm o minută, două, s-o aşteptăm pe Cornelia, 30 spuse Sofronică. Zicea că se duce să cumpere nişte dantelă
306
SORIN TITEL
de la Curiac, dar nu ştiu ce s-o fi întâmplat că-ntârzie. îi mai bine de un ceas de când a plecat..Apoi, peste puţin timp, veni şi Cornelia. Domnul director fu mirat văzând cât de mult crescuse în ultima vreme. „Păi tu, de-acuma, Cornelio, eşti 5 fată de măritat”, îi spuse, mângâind-o părinteşte pe faţă. „Trece timpur, spuse fata şi se făcu roşie la faţă. „Mai ţii tu minte -îşi aminti domnul director - când ţi-â alunecat tăbliţa din straiţă şi ţi-a căzut pe ciment? Doamne, ce-ai mai putut plânge, abia te-am putut împăca!” „Sigur că ţin minte, spuse Cornelia io în timp ce căruţa se îndrepta de-acuma spre marginea orăşelului. Nu-s ani chiar aşa mulţi, ca să fi uitat. Parcă vă văd, domn’ director, începu ea să povestească, cum veneaţi dumneavoastră iarna, când cădea neaua, la şcoală: cu paltonul cu blană neagră la gât şi cu căciula de astrahan în cap! Aveaţi 15 nişte cizme din cele mari, da’ nu intraţi niciodată cu ele în clasă. Vă descălţaţi întotdeauna pe coridor şi aveaţi nişte papuci, moi şi uşori, pe care îi încălţaţi în locul lor. Şi cizmele alea, putea fi izolată afară, orice-ar fi fost, erau făcute glanţ!” „Aşa am fost eu, spuse domnul director. Mi-a plăcut să păstrez 20 lucrurile pe care le-am avut, am fost cruţător de felul meu“. îşi aminti cu plăcere de acele timpuri şi simţi cum, deodată, toată oboseala îi alunecă de pe umeri.,Aveaţi dumneavoastră un cântec, dom’ director, spuse Cornelia şi începu să râdă. Era tare mândru; ne rugam să ni-1 cântaţi. N-am să-l uit cât 25 oi trăi, atâta era de frumos! „Care cântec? întrebă domnul director. Ştiu eu mai multe cântece, dar nu ştiu de care îţi aduci tu acuma aminte...” „Ăla despre vaporul Titanic”, spuse fata şi începu să-l fredoneze încetişor:
„în lumea asta mare
.50	Pe Oceanul Pacific
Pleca în prima cursă Vaporul Titanic.”
CLIPA CEA REPEDE
307
„Cum să nu-1 ţin minte", spuse domnul director şi începu să cânte şi el, alăturându-se fetei, de îndată ce ea trecu la cea de-a doua strofă:
„Dar la a lui plecare
Nimeni nu se gândea	5
Că locul de plecare Nu l-or mai vedea. “
„Frumos, tare frumos, îşi dădu cu părerea şi Sofronică. Ţin minte că într-un an, la o serbare, aţi pus-o pe Sofica lui Coarcă să-l zică. Tare mult a plăcut la toată lumea!"... Domnul io director şi cu Cornelia cântau împreună; el îşi pierdu însă, de cum ajunseră la a treia strofă, suflul; Cornelia continuă cântecul singură:
„Şi el fuge, fuge
Cu viteză mare	/5
Fără ca să-şi ia Adio la plecare".
cânta fata şi vocea ei limpede şi cristalină căpăta o neasemuită dulceaţă în noaptea senină de sfârşit de vară. între timp ieşiseră din oraş, şi căruţa, hurducăind pe drumul desfundat, se 20 îndrepta spre casă. Cerul era senin şi spuzit cu stele şi un vânt călduţ şi abia simţit bătea dinspre Coşava. După ce sfârşiră de cântat, se aşternu liniştea şi nu peste mult timp domnul director aţipi. Alunecă puţin într-o parte şi, toropit de somn, îşi sprijini capul de umărul fetei. Ea nu se feri. „Săracul dom’ 25 director, o mai auzi el spunând înainte de a adormi. Repede osteneşte. Odată-i gata!“... Când se trezi, caii mergeau de-acuma la pas; se auzea foşnetul aspru al cucuruzului peste care trecea o boare abia simţită de vânt. „De când sunt, spuse Cornelia, nu cred să fi văzut atâtea stele pe cer ca în noaptea 30 asta. Sute şi mii, cine să le poată număra!" „Am luat-o pe o scurtătură, spuse la rândul său Sofronică. Nu ştiu dacă am
308
SORIN TITEL
făcut bine, adăugă el plin de năduf că drumul e tare rău. Numai gropi, mă şi mir de caii ăştia că mai merg. N-aş fi crezut să păţesc una ca asta“, mai spuse şi începu să-şi îndemne caii cu vorbe măsurate şi lipsite de orice asprime. Sofronică era 5 aşa un om, căruia foarte rar i se întâmpla să se mânie, ori să-l supere ceva...
Destul de departe încă de ei, putu fi văzută o casă ale cărei ferestre erau puternic luminate. „Nici nu ştiu unde am putut ajunge", îl auzi domnul director pe Sofronică bombănind. îl io lăsă însă să-şi macine de unul singur supărarea (căci, în sfârşit, se pare că şi el de-acuma, în ciuda calmului său proverbial, era, totuşi, destul de supărat), pentru că de îndată ce căruţa fu destul de aproape de casă, domnul director o recunoscu: în primul rând putu să citească inscripţia atât de cunoscută 15 lui, scrisă pe frontispiciul ei, „La împăratul Traian“ şi „Otel", în acelaşi timp văzu siluetele bulbucate ale celor două păpuşi -bărbat şi femeie - una cu ochii rotunzi, cealaltă cu ei oblici -de pe faţadă. Toate acestea erau atât de neobişnuite - în primul rând casa, ivită printre holdele de cucuruz, în plină câmpie 20 şi cu toate luminile aprinse! - atât de ciudate şi, în acelaşi timp, de neaşteptate, încât domnul director vru să dea buzna, să coboare din căruţă înainte de a se fi oprit caii şi, dacă nu l-ar fi sprijinit Cornelia, ar fi căzut în mod sigur. Coborî ajutat de fată, şi, fără să scoată o vorbă, o luă drept spre casă. „Faceţi 25 bine să nu staţi mult, îl mai auzi el pe Sofronică strigându-i din urmă, dar domnul director nu mai era atent la cele spuse de căruţaş.
De cum intră, îl izbi mirosul, atât de cunoscut lui al ceaiului fierbinte amestecat cu rom - jumătate ceai, jumătate M) rom, băutură cu care erau de obicei trataţi consumatorii, (obiceiul acesta se încetăţenise după ce se întorseseră prizonierii de război din Siberia). Aşa arăta cârciuma - îşi spuse, privind cu lăcomie împrejurul său - dimineaţa, când taica mă scula cu noaptea în cap şi mă punea să-i ajut să facă
CLIPA CEA REPEDE
309
orândulală... Se îndreptă spre odăile din fund, acolo unde paturile erau desfăcute şi lăsate în dezordine, de parcă cei ce au dormit în ele abia s-au sculat şi au trebuit să plece nemaiavând timp când să le facă. „Unde or fi plecat, într-o aşa de mare grabă?“ se întrebă domnul director, apoi trecu în cealaltă 5 încăpere, cea în care cei trei popi - părintele Munteanu, părintele Bujor şi părintele Balintoni - aveau obiceiul să joace cărţi, în secret, de dimineaţa până seara... Şi de data asta, ei erau acolo, nedezlipiţi de la masă, lovind cărţile cu patimă şi cu furie, atât de pătrunşi de joc, încât nici nu-1 băgaseră în w seamă!... Domnul director se uită pe rând la fiecare: îl văzu pe părintele Balintoni gândindu-se, ca de obicei, la vaca lui mult visată şi faţa lui ruptă, de om întotdeauna flămând, arăta mai suptă şi mai gălbejită, ca oricând; văzu cum părintele Bujor ar fi vrut cu orice preţ să-şi toace banii şi nu era în stare - n drept care îşi trecea nervos mâna, cu degete lungi şi foarte albe, prin frumoasa sa barbă neagră ca tăciunele, iar în ochii lui, strălucitori şi uşor umezi, se aprindeau din când în când flăcările unei ascunse enervări; îl văzu pe părintele Munteanu, cuprins de patima cea ucigătoare a jocului şi văzu chiar îngerii 20 stându-i în preajmă şi arătându-i cu degetul care anume carte să joace... „De-acuma gata, spuse părintele Balintoni, jucaţi singuri, că eu nu mai am cu ce. Am jucat tot ce-am avut. Vai şi amar de capul meu“, mai spuse şi-şi cuprinse capul în palme şi începu să plângă. Ceilalţi doi îl lăsară să plângă şi să se 25 văicărească, uitându-se în tăcere şi liniştiţi la el, apoi, după o vreme, părintele Bujor şopti vesel uitându-se pe fereastră: „Joacă, popo, joacă, am să te împrumut eu“. „Nici nu băgai de scamă când ni s-a terminat sticla cu vin“, spuse părintele Munteanu; luă sticla goală într-o mână şi începu s-o clatine w în toate părţile. „N-ar mai strica o litruţă, tare ar mai fi bună“, spuse părintele Bujor cu vocea lui cea plină de dulceaţă. Să-l rugăm frumos pe copilul ăsta să mai aducă unau, şi se întoarse zâmbind spre domnul director arătându-i sticla. „Du-te, copile,
310	SORIN TITEL
nu ştiu ce mai aştepţi că nu te duci“, spuse la rândul lui părintele Balintoni şi-l împinse uşor cu o mână. „Acuma mă duc“, spuse domnul director bâlbâindu-se puţin din pricina grabei. „Fiţi fără grijă - le spuse celor trei jucători care se uitau 5 la el mângâindu-şi bărbile - o să vedeţi ce repede o să mă întorc!" „Aşa, copile, spuse părintele Bujor şi dădu plin de îngăduinţă şi zâmbitor din cap. Intoarce-te cât poţi tu de repede, nu zăbovi, nu ne fă să te aşteptăm prea mult".
FEMEIE, IATĂ FIUL TĂU Roman
I
1.
In celălalt pat femeia bătrână continua să doarmă, şi numai liniştit nu era, numai odihnă nu se putea numi somnul ei bântuit de tot felul de vise ciudate... Se făcea că se află într-o ^ casă cu uşile larg deschise şi cu încăperile goale. Nu-i era întru totul străină casa aceea, şi-o amintea fără să-şi poată da seama însă de unde anume. Umbla buimacă din încăpere în încăpere, iar sub picioarele ci desculţe duşumelele erau umede şi reci; începuseră să putrezească şi se acoperiscră cu un muşchi verzui, io din care pricină îi era tot timpul frică nu cumva să alunece. Trecând aşa dintr-o odaie în alta, căuta parcă pe cineva fără să ştie prea bine pe cine caută. Şi pe cine ar putea anume să caute într-o asemenea casă lăsată de pripas?! îşi dădea seama că visează, că totul nu era decât o născocire, că nimic din ceea o' ce i se întâmplă nu era adevărat. Şi totuşi voia să rămână în lumea visului aceluia neliniştitor, să întârzie, atât cât îi sta în puteri, clipa trezirii. Când se trezi, fără voia ei, îi fu ciudă şi continuă să ţină ochii închişi, doar, doar o reuşi să adoarmă din nou, să se întoarcă, adică, la visul cel tulbure şi chinuit. 20 Simţea că se pregăteşte acolo, în vis, un anumit lucru de mare importanţă, ori ea se deşteptase chiar la începutul lui, întrerupându-i brusc desfăşurarea...
314
SORIN TITEL
între timp afară se făcuse ziuă albă, ploaia încetase, iar păsările îşi începuseră cântecul lor dulce. însurăţeii cei tineri, în patul lor încins de dogoarea dragostei, se liniştiseră, adormiseră amândoi de-acum, somn fără vise, un somn 5 împăcat. Femeia se cuibărise la subsuoara bărbatului, părul îi aluneca, în lumina tulbure a dimineţii, ca o apă neagră, de-a lungul cămăşii groase din pânză de cânepă. Bărbatul începu să sforăie cu gura întredeschisă, şi de pe chipul său adormit se ştergea încetul cu încetul acea expresie de mulţumire io orgolioasă, de fericire senină, cu care coborâse în somn...
Visul nu se sfârşise încă şi Sofia se reîntoarse pe meleagurile lui înceţoşate. Trebuia dus până la capăt, cu voia sau fără voia ei. Aşa că se află din nou în încăperile acelea pustii. Sufla vântul, prin ferestrele deschise răzbătea ploaia. Purta cu 15 ea o legătură grea de chei, le încerca pe fiecare, iar cu cele ce se potriveau descuia uşile. Pentru că, de data asta, visul era şi el puţin altfel decât cel de rândul trecut. Uşile nu mai erau lăsate vraişte, ca în primul ei vis. Dimpotrivă, erau încuiate cu lacăte grele. Şi odăile erau nenumărate, nu se mai sfârşeau, 20 şi ea trecea din una în alta, fără să-şi afle un rost. Nu-i era nici ei clar pe cine caută cu o aşa de mare nerăbdare, mai ales că toate încăperile erau pustii. Casa părea părăsită de vreme îndelungată, lăsată cu bună ştire în paragină, o casă a nimănui! O singură uşă nu fu în stare s-o deschidă. încercă pe rând 25 toate cheile şi nici una nu se potrivi în broască. Şi din nou se trezi, şi de data aceasta, cum era întoarsă cu faţa spre fereastră, văzu curtea mare în lumina vânătă a dimineţii. „Trebuie să mă scol şi s-o mătur*, avu ea totuşi timp să-şi spună înainte de a se întoarce la visul ei... „Astăzi e duminică 50 şi nu-i frumos să rămână nemăturată". Aşa îşi spuse, privind ograda pustie sub licărirea vineţie a începutului de zi. Apoi dispărură toate, dispăru ograda cu toate acareturile ei, de parcă nici n-ar fi fost, dispăru cuina de vară şi părul din mijlocul curţii, şoproanele şi gardul dinspre grădină şi, printre cheile
FEMEIE, IATĂ FIUL TĂU
315
acelea ruginite clin legătură, dădu peste una ce nu semăna cu celelalte, una mai mare decât toate, şi care, pe deasupra, era şi de lemn.
Cheia aceea de lemn o vârî Sofia în broască. O răsuci de două ori - aluneca uşor, de parcă ar fi fost unsă - şi cu ea 5 izbuti să descuie uşa.
Şi iat-o pe Sofia, cea din vis, stând în pragul uşii, uitându-se la femeia din încăperea încuiată cu cheia de lemn. Iar femeia aceea nu era alta, tot ea era! Doar că era fără maramă pe cap şi cu conciul despletit. Se uită o vreme uimită şi speriată la io celălalt chip al ei, de parcă i-ar fi fost greu să se recunoască, înţelegea că totul nu era decât vis şi nălucire, dar nu avea de ales, trebuia să-şi ducă visul până la capăt, alta nu era de făcut!
Pe duşumelele putrede era întins un băieţandru al cărui trup era însângerat, femeia aceea cu conciul despletit îi ştergea /5 obrazul cu un ştergar de cânepă şi plângea. Apoi femeia necunoscută, al cărei chip era aidoma cu al ei, şi-a ridicat privirea şi s-a uitat la Sofia fără să-i spună nimic. A clătinat numai din cap şi şi-a căutat mai departe de lucrul ei. „N-am eu vreme să stau la poveşti cu tine, n-am acuma grija ta! îi 20 spuse cu un glas mustrător. Tu nu vezi - eşti proastă ori ce-i cu tine - cât sunt de prinsă cu lucrul?“ Sofia s-a uitat mai atentă la tinerelul al cărui chip i-1 ştergea femeia cu ştergarul de cânepă, şi abia atunci l-a recunoscut. A dat să strige de durere. Din gură nu-i ieşi nici un fel de sunet, şi în spaima 25 de care a fost cuprinsă s-a trezit.
Din mijlocul încăperii Simion se uita la ea. „Ce ai, mamă, ce-i cu dumneatale? o întrebă el mirat. Aşa ai strigat de tare, îi spuse, şi cu o mână îşi scărpina părul creţ de pe piept, aşa ai răcnit, crede-mă, mamă, că ne-ai speriat! Ai visat urât, ori 30 din care pricină ai strigat aşa?u o întrebă el cu ochii umflaţi de somn. Apoi, numai în cămaşă şi izmene, ieşi până în cerdac.
„Ai gemut de câteva ori, gânguri nora din pat, apoi ai ţipat; cred că s-a auzit până la celălalt capăt al satului, aşa tare ai
316
SORIN TITEL
strigat, mai spuse tânăra femeie şi-şi apăsă cu amândouă palmele pieptul mare şi alb. Uite, şi acum îmi bate inima, spuse. La început n-am ştiut ce-i, n-am ştiut cine strigă aşa!“ „Tare urât l-am visat, spuse Sofia în şoaptă - între timp Simion 5 se întorsese în încăpere şi se urcase în pat lângă nevastă-sa, urât de tot, nici nu pot să vă spun!“ „Pe cine, mamă, pe cine anume ai visat?“ o întrebă Simion. „îi curgea sângele pe obraz, povesti în continuare Sofia, şi eu îl ştcrgeam cu un ştergar de cânepă... Doamne, ce vis am mai putut avea?!... făcu ca mirată. 10 Dau eu să deschid uşa şi, ce să vezi, uşa era încuiată, şi de potrivit nu s-a potrivit nici o cheie, afară de una de lemn..." „Pe cine să vezi?“ întrebă din nou Simion neînţelegând o iotă din tot ce-i spunea mama lui. „Urât vis", spuse Sofia, fără să audă întrebarea lui Simion. Apoi se întoarse cu faţa la perete, i*> de parcă n-ar mai fi vrut să-i vadă şi s-ar fi pregătit să adoarmă şi să viseze din nou.
2.
Cel de al doilea vis veni la scurtă vreme după primul.
Nu trecu, prin urmare, nici o săptămână încheiată când 20 iarăşi i se arătă în vis cel mai nevârstnic dintre fiii ei. Noaptea era senină şi liniştită, luna, uriaşă şi rotundă pe cerul înalt şi boltit, făcea să fie lumină afară ca ziua. Cerul era fără stele, străbătut doar de nişte firişoare subţiri de nori, un fel de spumă albă răsfirată pe bolta luminată.
-5 în celălalt pat, Simion, fiul ei mai mare, dormea cu faţa întoarsă la perete; înghesuit, lipit aproape de peretele alb, în timp ce femeia lui, nora Sofiei, cuprinsese cu trupul ei mare şi bălai patul întreg; aruncase pătura de pe ea, cu toate că vremea era destul de răcoroasă - se aflau abia la sfârşitul lui aprilie, când nopţile sunt încă reci, bântuite de vânturi încărcate de umezeală, dormea cu cămaşa ridicată deasupra
FEMEIE, IATĂ FIUL TĂU
317
genunchilor rotunzi şi albi; sânii mari îi ieşiseră din cămaşă şi, în lumina ca de var a lunii, li se vedeau sfârcurile întunecate; gura umedă îi era întredeschisă, o gură cu buzele groase, umflate de somn.
„Ea a avut mai mult noroc ca mine, îşi spuse Sofia 5 privindu-şi nora cum doarme. La anii ei, când se lumina de ziuă, eu eram sculată de mult, îmbrăcată şi spălată pe obraz, tocmai bună să mă apuc de corvoadă. Nu m-ani prea putut bucura de somnul cel dulce de dimineaţă... Mă trezeam, şi dacă mă uitam pe fereastră şi vedeam că-i lumină afară, săream io din pat ca arsă, nu cumva să se scoale soacrele, căci trăiau toate trei pe timpul ăla, înaintea mea şi să mă găsească dormind!**
Sofia îşi privi din nou nora: continua să doarmă cu genunchii ridicaţi spre gură, strânşi unul lângă altul. Privindu-i genunchii albi şi rotunzi, gura umedă şi roşie, chipul tineresc /5 şi rotunjor, Sofia se gândi la propria-i tinereţe. Aproape că nici nu-i venea să creadă că a fost şi ea aşa, la fel de crudă şi neştiutoare, netrecută prin greutăţile vieţii. Fără invidie îşi privi însă nora, fără să tânjească în vreun fel după tinereţea ei rumenă. Ce-a fost a trecut, ce-a fost verde s-a uscat: ea-i 20 de-acum o femeie bătrână. Primii trei feciori ai ei sunt oameni în toată firea, aşezaţi la casele lor; îşi luaseră de-acum zborul. Chiar dacă vieţuia cu unul dintre ei sub acelaşi acoperământ, se rupseseră pentru totdeauna de ea, aparţineau femeilor lor şi copiilor cărora le dăduseră viaţă (primii trei aveau la rândul 25 lor copii mari, ba cel mai mare avea o fată care se apropia de vremea măritişului)... Numai cu cel mai mic lucrurile stăteau puţin altfel, numai cel mic (cu care avusese ea un vis atât de neliniştitor) nu se rupsese de ea, aşa cum făcuseră ceilalţi trei, făcea încă parte din ea, legat printr-o nevăzută placentă, carne 30 şi sânge din carnea şi sângele ei.
Un copil nedorit, pe care nti-1 mai aştepta nimeni. îl născuse înainte de a-i veni sorocul să-l nască. îl crezuse la început mort, fără viaţă în el, şi fusese mirată că trăieşte, mirată,
318
SORIN TITEL
nu bucuroasă; cât a fost cu burta la gură a umblat mai mult cu ochii în pământ de ruşine. Nu se cădea ca la anii ei să mai rămână grea, anii drăgostelilor trecuseră; femeile o priveau lung, chicotind pe ascuns, pipăindu-i cu ochii burta din ce 5 în ce mai mare şi mai rotunjoară; iar ea se făcea că nu le vede, se făcea că nu pricepe râsul şi batjocura din privirile lor; suferea însă pe ascuns, ştia ea foarte bine ce se cade şi ce nu se cade, ştia ce stă şi ce nu stă frumos...
Aşa că cel de-al patrulea copil al Sofiei veni pe lume fără
10	să fie dorit la mai bine de zece ani după primii trei. Ca să mai scurteze puţin din ruşinea mamei, se născu la şapte luni, ieşi din burta maică-sii mai repede decât ar fi trebuit s-o facă. Un copil firav şi tare gălbejit, nu mai mare decât o sticlă de bere! Ea, care îi născuse pe primii în cele mai cumplite dureri,
11	nu avu nevoie la cel de-al patrulea de nici un ajutor. II aduse pe lume neaşteptat de repede: până a venit moaşa, plodul era lepădat, se odihnea lângă mama lui, înfăşurat în scutecele în care fuseseră înfăşuraţi şi primii trei. „Cât un mâţ, atâta-i de mic", spusese moaşa rânjind cu gura ei ştirbă, şi cu ochii pe
20 paharul de ţuică. (Urmărea să vadă dacă soacra Sofiei i-1 umple ca lumea sau i-1 lasă mai mult gol.) „Pune, pune, nu te zgârci", îi spusese moaşa, şi cu o mână - zbârcită, cu degete lungi şi noduroase, degete ce scormoniseră de-a lungul anilor prin măruntaiele multor femei - apăsă pe cealaltă mână, la fel de 25 veştejită şi plină de zbârcituri, cu unghii negre şi murdare; mâna celeilalte femei aplecă încă o dată sticla cu rachiu deasupra paharului, apoi o ridică şi o îndreptă spre fereastră, nerăbdătoare să vadă cât a mai rămas. „Umple-1 ca lumea, îi spuse aşadar moaşa, nu fi aşa scumpă, că de bucurat ai de ce no te bucura. La bătrâneţe o avea cine să-ţi caute în rând... Numai pe mine m-a bătut Dumnezeu, că n-am pe nime în lumea asta, numai eu sunt necăjita necăjitelor", spusese moaşa; cu o mână continua să ţină paharul întins spre sticla ce, cu încăpăţânare, nu voia să se aplece mai mult, iar cu cealaltă
FEMEIE, IATĂ FIUL TĂU
319
prinse un colţ de catrinţă, îl duse în grabă la ochi şi-şi şterse lacrimile nevăzute, frecându-şi amândoi ochii cu colţul murdar al pânzei; se uită din nou, întristată, la paharul doar pe jumătate umplut şi, Fie din această pricină, Fie din pricina soartei nemiloase - pe care, iată, are din nou prilejul s-o privească în faţă -, lacrimile ţâşniră în sfârşit, potop de lacrimi, picurară pe duşumeaua murdară; de data asta le lăsă să cadă, nu le mai şterse cu catrinţa. „Numai eu ştiu ce-i în sufletul meu“, spuse ea cu o voce lipsită de putere şi tremurândă. Durerea şi întristarea dispărură însă ca prin farmec din privirile ei lăcrămoase, când văzu cum paharul i se umple după voia inimii ei - de plin ce era, băutura dădea pe de lături, şi jos, pe duşumea, părea să se amestece cu lacrimile sărate picurate din ochi. Cu o extraordinară repeziciune şi dexteritate - nu se mai vărsă nici o singură picătură - duse paharul la buzele ei groase şi lacome, ţuguindu-le de plăcere.
Şi nu era chiar greu de văzut că nu era primul pahar golit în dimineaţa aceea, mai umblase moaşa şi prin alte părţi! Aşa era ea, moaşa, cu cât golea mai multe pahare cu atât era mai lăcrimoasă, cu atât îşi aducea mai repede şi mai bine aminte de soarta care o vitregise foarte tare: o Fiinţă plăpândă (avea peste o sută de kilograme!), lăsată de izbelişte pe lume.
în felul ăsta se născu cel de-al patrulea copil al SoFiei şi fu moşit cu mai multe pahare de ţuică — pentru că moaşa, după ce goli dintr-o răsuflare cel dintâi pahar, mai ceru unul, şi nu se ruşină să-l ceară şi pe cel de al treilea! „Tu nu mai ajungi acasă, vai şi amar de capul tău, îi spuse stăpâna casei. Eu îţi mai pun, mie nu-mi pare rău. Din partea mea poate să nici nu Fie, mă crezi că nici n-am gustat-o pe cea de anul ăsta, să văd dacă-i bună...“ „Ba că mie îmi place, la ce să mint, spusese moaşa, şi de-acuma limba i se cam împleticea în gură. De-aia a lăsat-o drăguţul de Dumnezeu, să Fie beută. Să Fie cât de multă, că eu nu mă supăr...“
320
SORIN TITEL
Şi în timp ce moaşa golea pahar după pahar - de-acuina cine să le mai ţină minte numărul, cine să le mai socotească? -pe fundul sticlei dacă se mai afla un deget sau două de ţuică -copilul începuse să plângă. „Uite că a prins glas, strigă moaşa 5 rânjind cu gura ei mare şi ştirbă. Să vă trăiască şi să vă bucuraţi de el“, mai spuse, apoi se şterse la gură cu dosul palmei şi se pregăti de plecare.
în noaptea ei fără somn - noapte în care avea să-l viseze pe cel de-al patrulea fecior pentru a doua oară - Sofia se lăsă io din nou cuprinsă de iubirea ei târzie. Afară, pe măsură ce zorile se apropiau, se lăsa un fel de pâclă lăptoasă; luna, din ce în ce mai ştearsă, mai străvezie, pe cerul fumuriu, abia dacă mai putea fi zărită. Din pat, prin fereastra îngustă, Sofia văzu cum, la vecini, se aprinde lumina la fereastra din mijloc. „N-are /5 somn Cărăbaş, bătrânul, îşi spuse uitându-se la fereastra luminată. Aşa face în fiecare noapte, când de durerea de la picior nu poate aţipi. Se scoală şi aprinde lampa, i se pare că timpul trece mai repede cu lumina aprinsă. E putred pe jumătate sărmanul, i-au putrezit amândouă picioarele, şi 20 putreziciunea i se urcă, dc-acum, tot mai sus; când o ajunge la inimă, gata, s-a sfârşit cu el!“ Ea, Sofia, şi-l aminteşte pe bătrânul Cărăbaş cum cânta în strană în dimineaţa de Paşti: dădea răspunsurile, cu vocea lui tunătoare de bas, glasul îi răsuna în toată biserica de se zgâlţâiau ferestrele. Mare şi falnic 25 sta el în strană, cu mustăţile albe ca neaua răsucite în sus, cu ochii lui albaştri şi limpezi, uşor bulbucaţi, ochi de om tânăr, şi nu de moşneag, cu obraji roşii, uitându-se ţanţoş la muierile din biserică... Şi acum stă în pat şi putrezeşte încetul cu încetul şi de durere aprinde lumina: i se pare lui că timpul trece mai M) repede, cu lumina aprinsă; şi aşa, cu lampa aprinsă, se uită în grădină şi aşteaptă să moară... Intr-o vreme se stinse lumina la vecini... Cărăbaş, bătrânul, o fi izbutit să adoarmă, sărmanii de el! Anişoara, noră-sa, o fi intrat la el în încăpere, să vadă
FEMEIE, IATĂ FIUL TĂU
321
dacă n-arc trebuinţă de ceva, şi-o fi suflat în lampă, căci petrolul e destul de scump şi e păcat să ardă lumina fără rost...
...Cu tot mai mare limpezime pot fi zărite lucrurile în lumina albăstrie a dimineţii de primăvară. Un val de frig s-a lăsat deasupra pământului. Scânteietor şi fără rost parcă, 5 străluceşte luceafărul de dimineaţă deasupra satului adormit. Sofia aude glasul nurorii venind din celălalt pat, o şoaptă grăbită şi uşor mânioasă: „Ogoieşte-te odată, îi spune ea bărbatului ci. Ai şi tu un pic de astâmpăr, că ne-aude mama“. „N-are cum ne auzi", şopteşte la rândul său bărbatul. „Ba ne io aude, ştiu eu că ne-aude“, îşi mai aude Sofia nora, apoi coboară din nou în somn ca într-o apă adâncă şi tulbure.
Şi în vis iată că se apropie de ea Persida, ţiganca. Şi Persida ţine ceva ascuns sub catrinţă. Merg amândouă pe un drum pustiu şi noroios. Bate vântul şi cade un fel de lapoviţă. n „Arată-mi şi mic ce ai acolo ascuns", se roagă Sofia de ea. „Ai şi tu răbdare, îi spune ţiganca, nu fi aşa de grăbită..." Şi din nou se arată casa din celălalt vis. Sofia o recunoaşte după pereţii scorojiţi şi murdari, după uşile deschise vraişte, după ferestrele sparte. Iar ţiganca scoate la vedere de sub catrinţa 20 murdară aceeaşi cheie mare de lemn, ştiută de Sofia din celălalt vis şi i-o întinde, privind-o cu un fel de curiozitate răutăcioasă. „Ia-o, îi spune, că eu tot nu am ce face cu ea! Ţie, în schimb, ţi-o fi de trebuinţă, cu aşa gândesc. Dar ai grijă, învârte-o uşor, nu cumva să se înţepenească şi, tot trăgând de ea, să se rupă. 25 Fii cu mare băgare de seamă când o întorci..." Sofia ia cheia şi o vâră în uşa cea încuiată cu lacătul, o răsuceşte cu mare grijă, învârteşte uşor - cum a sfătuit-o ţiganca, şi cheia alunecă în broască de parcă ar fi unsă.
... înăuntru era întuneric, ferestrele erau acoperite cu tablă M) şi bătute-n cuie. Fiul ei era acolo, în încăperea aceea întunecoasă. Sofia ar fi vrut să-i vadă chipul, era curioasă să afle dacă s-a schimbat ori ba de când umblă singur prin lume. Când a plecat era un copilandru, ori acuma trebuie să fie şi
322
SORIN TITEL
el om în toată firea! începu, aşadar, să-i vorbească, bucuroasă să-l ştie în preajmă, chiar dacă nu-1 poate vedea - şi când îl auzi răspunzându-i cu vocea lui de totdeauna, fu atât de speriată, încât se sprijini de perete, temându-se nu cumva să 5 leşine şi să cadă. „Scumpa şi nepreţuita mea, îl auzi zicând, ce altceva îţi pot eu spune decât să nu te mânii pe mine dacă ţi-am făcut vreun rău, ori dacă ţi-am pricinuit vreo supărare..„Care supărare, de ce fel de supărare vorbeşti tu acum?" se răsti la el. El însă vorbi în continuare, de parcă nici io n-ar fi auzit întreruperea ei, cu o voce plină de dulceaţă şi de căldură: „Să faci bine şi să mă ierţi, aşa cum îţi zic, şi să nu-mi porţi nici un gând rău. Pentru că aşa-i bine, o mamă să fie iubitoare cu fiul ei şi să-i ierte lui toate greşelile, atât cele de voie, cât şi cele fără de voie". Şi din nou fu bucuroasă şi mândră 15 — aşa cum era pe vremea când se afla în preajma ei cu adevărat, nu numai în vis - auzindu-1 cât de frumos ştie să potrivească vorbele, cum ştie glăsui ca din carte...
între timp ochii i se mai obişnuiră cu întunericul, silueta fiului, subţire şi gingaşă, aşa cum i-o ştia dintotdeauna, se 20 distingea dc-acuma mult mai bine. Numai chipul, spre marea ei părere de rău, nu putea să i-1 vadă. Şi cât ar fi vrut ea ca măcar în vis să-l vadă la chip! „Lasă, mamă, îi spuse el, parcă ghicindu-i gândurile, nu fi şi dumneata atât de nerăbdătoare, c-o să-ţi fie dat să mă mai vezi, nu-ţi fie frică, şi nu numai 25 aşa pe întuneric, ci şi când o să fie ziuă albă afară; ai să vezi că o să mă ţin de cuvânt... Iar acuma du-te, rogu-te, c-ai stat destul", îi spuse şi începu s-o împingă cu amândouă mâinile spre uşă. Uşor o împingea el şi cu multă dragoste. „N-am la cine să mă duc, se plânse ea cu lacrimi în ochi, n-am la cine .w să mă grăbesc..." şi vru să se întoarcă, să-l cuprindă cu braţele ei încă puternice, încă în stare să-şi apere fiul, să-l ocrotească, numai că el se feri din cale şi nu se lăsă îmbrăţişat. „Lasă, mamă, îi spunea, lasă, şi nu te mai frământa şi chinui atâta, că se rupe inima în mine când te văd aşa." „Aş tot sta, dragul
FEMEIE, IATĂ FIUL TĂU
323
meu, îi mărturisi ea în pragul uşii descuiate cu cheia de lemn, n-aş mai pleca..şi simţi deodată cum o lasă iarăşi puterile, se sprijini de uşă, se lipi de ea, să nu cadă. „Las’ că ştiu eu cât de gureşă eşti, îi spuse el râzând. Când începi a vorbi, nu te mai opreşti! Numai că, draga şi nepreţuita mea mamă, adăugă 5 el, şi de data asta vorbea rar şi apăsat, iar zâmbetul îi dispăru de pe chip, e bine c-am putut sta de vorbă şi atât cât am stat, nici aşa nu-i rău...“
Sofia se trezi atât de brusc din visul ei, încât în primul moment nici nu fu pe deplin sigură că se află din nou pe io tărâmul lumii adevărate. Prin fereastra deschisă pătrundeau însă razele de aur ale răsăritului şi o lumină veselă şi sărbătorească umplea încăperea. Apoi, la fel ca în fiecare dimineaţă, îl auzi pe Petrică trecând prin dreptul porţii, şontăcăind din piciorul lui de lemn. Petrică era paznic de noapte la fabrică şi de cum începea să se lumineze afară trecea şi el spre locul lui de muncă. Directorul fabricii îi dăduse un costum vechi de haine şi, din ce trecea timpul, hainele îi erau tot mai flenduroase: Petrică era însă mândru de „ţoalele" lui, şi cu sticluţa cu lapte cald sub braţ mergea vorbind de unul 20 singur, după cum îi era obiceiul, prin dimineaţa friguroasă. Odată i se întâmplase să spargă sticla cu lapte chiar pe piatra din faţa casei lor. Sofiei i se făcuse milă văzându-1 cu lacrimi în ochi şi-i dăduse o altă sticlă în loc. Acum ascultă paşii şontâcăiţi ai omului, îl aude îndepărtându-se. Fericită şi 25 speriată în acelaşi timp, începe să se gândească la cel de-al doilea vis al ei.
3.
Trei săptămâni trecură şi în tot acest timp Sofia nu reuşi să-şi regăsească liniştea; orice ar fi făcut şi oriunde ar fi mers, M) gândurile i se îndreptau mereu spre băiatul ei mai mic. Se
324
SORIN XITEL
trezea vorbind de una singură, dar în aşa fel de parcă s-ar fi aflat lângă ea şi-ar fi putut s-o audă ce spune. Şi auzind-o ar fi putut trage folos şi învăţătură din vorbele ei! „Tu bagă sama, îi spunea, aşadar, ea, iar privirile îi alunecau pe deasupra ^ lucrurilor din încăpere, oarbe la cele din jur, dar întâlnindu-se într-un spaţiu ideal şi îndepărtat, abstract şi ireal, cu chipul atât de îndrăgit al fiului, şi nu fi aşa încrezător şi buimac cum eşti de obicei.u „Lasă, mamă, îi răspundea el, râzând şi bătându-şi joc de îngrijorarea ei, nu mă mai dăscăli atât, de io parcă nu mi-ai cunoaşte firea, de parcă n-ai şti ce fel de om sunt eu! Şi ca s-o sperie, adăuga: Pe o ureche îmi intră şi pe cealaltă îmi iese, n-am cu acuma timp să te ascult! Căci dacă te-aş asculta, nici aia n-ar fi bine." „De ce să nu fie bine?! se mira ea. Eu ştiu că un copil trebuie să asculte de părinţi, care /*> i-au dat viaţă, căci aşa şade frumos! Sunt şi din aceia, spunea, şi de furioasă ce era începea să trântească oalele pe foc, ştiu şi din aceia care n-au ascultat de părinţi, au făcut ce-au vrut ei, şi de ajuns n-au ajuns bine. Vai şi amar de capu lor.u Şi-l ocăra în fel şi chip, până băga de seamă că-i singură cuc, şi 20 atunci înţelegea că degeaba îl sfădeşte, tot nu are cum s-o audă, tot nu are cum să ţină seama de sfaturile ei. Strecura laptele şi punea oalele cu lapte la fiert; sta, o vreme, tăcută pe un scăunel lângă foc, apoi, tot gândindu-se la el, începea să-i vorbească cu un glas mult mai potolit şi mai calm: „Tu fă cum 25 vrei, îi spunea, nu te silesc în nici un fel; dacă vrei, mă asculţi, dacă nu, nu, poartă-te cum crezi tu că-i mai bine. Eşti om în toată firea, nu mai am eu ce şi cum să te învăţ... De-acuma singur, cu capul tău, trebuie să judeci: asta-i bine să fac, să-ţi spui, şi asta nu-i bine!" „Lasă, mamă, c-o să fie bine!" spunea M) el şi începea să râdă, cu râsul lui nepăsător, lipsit de grijă, râs de copilandru, de om nevârstnic, râs curat şi limpede ca lacrima, râs care avea darul mai mult s-o sperie decât s-o liniştească; numai auzindu-1 cum râde îşi dădea ea seama cât poate fi de necopt la minte şi de crud la suflet; şi cu toate că
FEMEIE, IATĂ FIUL TĂU
325
îi clădea dreptate, promiţându-i că aşa va face cum îi spunea ea, neicşind în nici un fel din poveţele ei, ştia foarte bine că toate promisiunile lui nu sunt decât vorbe de clacă, cuvinte bune de împrăştiat în vânt; în clipa când le spune, le şi uită, nici nu îi stă de fapt mintea la ceea ce îi iese din gură; vorbeşte 5 inai mult ca să nu tacă, în timp ce gândurile îi sunt cine ştie unde. „Taci, striga atunci, nu mai da atâta din gură, că m-ai ameţit la cap! Nu-s eu proasta aia, să stau să te ascult şi pe deasupra să te şi cred!44
Şi iarăşi începea să-l sfătuiască; nu se mai răstea însă, de io parcă ar fi vrut să nu-1 supere. îi spunea doar de cine să se ferească şi ale cui vorbe să nu le asculte. Apoi ea începea să plângă înfundat, pe tăcute, să n-o audă nimeni. Dragostea pentru fiul ci era ca o povară grea, ca o cruce pe care abia o mai putea duce. Se aşternea liniştea, aştepta să-i audă din nou /5 glasul, dar el tăcea, şi tăcerea asta a lui era parcă plină de învinovăţiri grele şi nespuse. începea să aibă remuşcări: într-adevăr, prea mult l-a dăscălit, avea de ce să fie mânios! „Dacă sunt aşa de îngrijorată, îi spunea, cerându-şi iertare, e pentru că am avut un vis tare urât. Se făcea...“ şi se apuca să-i 20 povestească visul, pe primul sau pe-al doilea, şi după ce termina de povestit rămânea pe gânduri cu coatele sprijinite de genunchi, cu capul în palme. „Şi uite, de atunci, de când te-am visat, n-am pace şi linişte, adăuga după un timp, tot la tine mă gândesc, nu cumva să ţi se întâmple vreun rău, acolo, 25 printre străini, că atunci, iacă, ne-a bătut Dumnezeu/4 „Ştii, mamă, îi spunea el cu râsul lui de copilandru pe care de câte ori îl auzea simţea o împunsătură în inimă, de parcă un fel de ameninţare îndepărtată, un fâlfâit înfricoşător de aripă s-ar fi făcut auzit, tare îi frumoasă lumea şi tare mi-ar place mie w să mă pot bucura de ea... Numai că degeaba-i frumoasă, adăuga el după un timp cu tristeţe în glas, dacă eu o vreau şi ea nu mă vrea, dacă eu o iubesc şi ea nu mă iubeşte! Degeaba îi mândră, dacă mie tot nu mi-i de nici un folos../4 „Cine nu
326
SORIN TITEL
te vrea? întreba ea din ce în ce mai mânioasă. Vorbeşti aşa, de parcă ai fi un om prost, şi nu unul cu minte, cum te ştiu. Mai bine ai tăcea, dragul meu, decât să spui vorbe ca astea pe care le-ai spus!“ „Degeaba cauţi acuma să te minţi şi să te amăgeşti, îi spunea el cu tristeţe în glas, ştii şi tu că-i chiar aşa cum spun eu şi nu altfel. Şi de plâns cui vrei să mă plâng dacă nu ţie, care eşti mama mea cea care m-ai născut şi m-ai crescut?! Că-i tare greu, mamă, aşa să ştii, nu-i defel uşor să fii ca mine: străin în tot locul şi neîmpăcat cu lumea! Căci om mai singur şi mai fără noroc nu cred să fie altul, oricât ai căuta şi oricât ai umbla"... Şi dacă îl auzea vorbind aşa, se întrista în adâncul sufletului ei. Se pierdea toată şi nu mai ştia ce să-i spună... Căci ea dorea fericirea copiilor, şi mai ales a acestui fiu mai mic, cel mai drag dintre toţi. încerca să-l îndrume, cu multă înţelepciune; nu degeaba trăise până acum, învăţase şi ea câte ceva. îl povăţuia vorbind de una singură şi arareori îşi da seama că toate vorbele astea, ale ei, sunt fără rost, apă de ploaie. Tot n-au cum să ajungă până la el...
*
Când o femeie are un bărbat în preajmă, greutatea se împarte pe din două şi povara e mai uşor de purtat. Când o femeie e singură, în schimb, pe umerii ei apasă tot greumântul. Şi ce-i mai rămâne alta decât să îndure şi să tacă! Poţi să te plângi copiilor, care şi ei sunt de-acum oameni în toată firea, numai că mult mai înţelept e să păstrezi totul zăvorât bine în inima ta; mult mai bine e să-ţi pui lacăt la gură, să taci mâlc! Căci lor, dacă le spui, tot degeaba! Ajutor la ei n-ai să găseşti! Se fac numai că te ascultă, şi cu gândul sunt în altă parte, la ale lor! Mai ales că nici nu-1 prea preţuiau, nu-1 aveau la inimă pe fratele lor mai mic. De câte ori îl vedeau se întunecau la faţă, se uitau strâmb la el şi dintr-o parte, cum te-ai uita la un străin, nu la unul care e din acelaşi sânge cu
FEMEIE, IATĂ FIUL TĂU	327
tind Când da să spună o vorbă, ridicau palma să-i astupe gura. „Tu eşti crud şi neînvăţat, nu te amesteca", se răsteau la el, certându-1 din te miri ce.
Sofia înţelegea cât de mult suferă el ştiindu-se neiubit de fraţii mai mari. Se ascundea în podul grajdului şi acolo plângea având grijă să nu-1 vadă nimeni. îl aflase în ascunzătoarea lui strâns covrig, tremurând, cu faţa scăldată în lacrimi. „Eu pe nimeni nu am, mamă, pe lumea asta, îi spunea printre sughiţuri. Pe mine m-a bătut Dumnezeu! Dacă nici fraţii care sunt din acelaşi sânge cu mine, născuţi din aceeaşi mamă, nu mă iubesc, atunci cine să mă iubească?!" încercase să-l liniştească, fără să izbutească însă; nu se lăsa în ruptul capului potolit.
Aşa, într-un an, de Sfântă Mărie mică, fraţii mai mari i-au promis celui mai mic - împlinea de-acuma unsprezece ani -că-1 iau cu ei să vadă cum sunt petrecerile prin alte sate. Dar când au fost gata de plecare au început dintr-o dată să dea dos de el şi să strâmbe din nas: ce caută mucea ăsta cu noi, ziceau, nici n-a ieşit de pe băncile şcolii şi vrea să se ţină una cu cei mari... Din bucuros ce-a fost, îşi amintea Sofia, deodată s-a întunecat la chip şi oricât a încercat ea să-l împace n-a izbutit. „Sta în mijlocul ogrăzii - povestea Sofia - cu pălăria nouă în cap, îmbrăcat cu hainele de sărbătoare, albe cum îi spuma, cu privirile în jos. Cu un picior scobea pământul de parcă cine ştie ce comoară ar fi căutat... «Zii şi tu ceva, i-am şoptit, roagă-te de ei să te ieie, că dacă nu scoţi nici o vorbă, ei pleacă fără tine şi după aceea o să-ţi pară rău.» «Poate să se roage cât s-o ruga, au sărit ăi mari cu gura dacă m-au auzit cum îl îndemn să facă, de luat nici nu ne gândim să-l luăm cu noi. Să mai crească, să-şi şteargă mai întâi mucii de la nas, şi după aceea om mai vedea, om mai sta de vorbă, dar nu acuma», se dădeau ei mari şi erau atât de nesuferiţi umflându-se aşa în pene că nici nu aveam ochi să-i văd! Ala micu tot cu ochii în jos, scormonea pământul cu piciorul de parcă alta n-ar fi avut în cap decât cum să găsească comoara
5
10
15
20
25
W
328
SORIN TITEI,
aceea ascunsă în pământ. Nici vorbă să-i roage ori să încerce să-i înduplece! Să zică măcar o dată: «Faceţi bine şi mă luaţi şi pe mine cu voi, nu vă ţineţi aşa mari. Vă sunt şi eu frate bun, nu vă sunt un străin. Şi-o să vedeţi că nu vă fac de ruşine.
5 Pe unde ne-om duce şi om umbla, o să vă miraţi cât de frumos mă ştiu purta! Şi de ascultător am să fiu ascultător, n-o să vă ies din vorbă nici atâta, numai să mă luaţi.» Aşa ar fi trebuit să vorbească, încercând să-i înduplece, îşi spunea Sofia, şi cine ştie dacă până la urmă nu s-ar fi lăsat înduplecaţi. Numai că io de la el nu puteai scoate o vorbă, parcă ar fi fost mut, ca şi când şi-ar fi scos din minte toate vorbele oamenilor. Şi fraţii lui mai mari atât au şi aşteptat, au plecat fără să le pese dacă e supărat ori nu, s-au grăbit să ajungă cât mai repede la Sinteşti, nu cumva să înceapă petrecerea şi ei să nu fie de faţă! Nici 15 nu s-au uitat la el când au plecat. «Noi ne ducem, mi-au spus. S-a mai răcorit vremea, nu mai pripeşte soarele chiar aşa de tare. E cum e mai frumos!» «Pară-vă şi vouă rău de fratele vostru, le-am zis. Nu vedeţi cât suferă văzându-vă cum daţi dos de el», dar ei s-au făcut că nici nu aud, s-au îndepărtat şi 20 mergeau toţi trei pe uliţa mare a satului, ţinându-sc de după cap şi chiuind de mama focului, anume, aşa gândesc, ca să-i facă celui rămas acasă în ciudă...
Au lăsat uşa la drum larg deschisă şi l-am îndemnat să alerge după ei, căci n-or avea inima aia să-l întoarcă înapoi. 25 Părea că nici nu ascultă şi nici nu aude ce spun, şi atunci l-am împins cu o mână, dar el nici nu s-a clintit din loc. Ţin minte că m-am supărat, dintr-o dată, când l-am văzut aşa de pierit. «Tu nu auzi ce-ţi spun, i-am zis şi l-am împins iarăşi uşor, numai că degeaba l-am împins, el nici nu s-a clintit, du-te, M) că după aceea o să te doară sufletul că nu te-ai dus! Fugi repede şi ajunge-i din urmă!"
Şi atunci şi-a ridicat privirea şi s-a uitat drept în ochii mei, şi îi erau ochii parcă mai deschişi la culoare decât îi are de obicei, deschişi la culoare şi plini de un fel de mirare; nu
FEMEIE, IATĂ FIUL TĂU
329
pricepea el, îi era tare greu să priceapă, cum de pot fi ei atât de fără suflet; erau fraţii lui din aceeaşi mamă şi acelaşi tată făcuţi, şi se purtau cu el cum te porţi cu un străin. Nu-1 iubeau, şi el ştia asta. Şi cât era de tânăr şi de nepriceput întru ale lumii, înţelegea cât de greu e să nu fii iubit de proprii tăi fraţi, 5 înţelegea, şi în acelaşi timp se mira foarte tare că aşa ceva poate să se întâmple! «Nu mă duc», a spus încet, şi iar şi-a lăsat privirile în jos şi a început să scormonească pământul cu piciorul. După aceea a fugit, s-a ascuns cine ştie unde, după vreo claie de fân, ori după nucii din capătul grădinii, şi nici io la vremea prânzului nu s-a arătat, degeaba l-am căutat peste tot; numai spre seară, când am urcat în podul grajdului, l-am găsit acolo cu faţa scăldată în lacrimi şi aşa de alb la faţă, de parcă ar fi fost mai mult mort decât viu...“
Nu-i fu uşor să se împace cu gândul că numai ea îl iubeşte, n Şi multă vreme după aceea descoperirea asta o chinui şi o făcu să sufere...
*
„Nuntă, mă!“ răcnea Simion cât putea el de tare, în timp ce nevasta, învârtindu-se ca un titirez în jurul lui, încerca 20 zadarnic să-l potolească. „Taci, muiere, şi nu mă mai otrăvi", îi răspundea el suflându-i în ureche; se sprijini cu o mână de umărul ei, să nu cadă, şi, ca să-i arate că nu-i pasă de sfaturile ei înţelepte, urlă încă o dată din toţi bojocii: „Nuntă, mă!"
De la fereastră, Sofia putea să-i vadă cum se învârteau prin 2^ curte, unul în jurul celuilalt. Bănui că nici noră-sa nu era chiar trează de tot.
„Vai şi amar de capul tău, îi spunea noră-sa cu o voce ascuţită şi certăreaţă, bărbatului. Nu se mai poate omul înţelege cu tine, zău aşa! Degeaba te-am tot tras de mânecă să plecăm, M) tu nu şi nu, că nu şade frumos să fim primii! Că doar un văruţ ai şi o dată se însoară! Un pahar, şi plecăm, aşa m-ai tot dus
330
SORIN TITEL
cu vorba, şi eu, proasta de mine, te-am crezut! Paharul ăla s-au făcut tare multe, cine a mai stat să le numere câte au fost?!" sporovăia ea, tot învârtindu-se în jurul bărbatului, sprijinindu-1 să nu cadă, gata, când se lăsa prea tare în braţele ei, să se 5 răstoarne de asemenea. El n-o băga în seamă, continua să strige, hotărât să scoale întreg satul, să-l facă să ia parte la bucuria lui: „Nuntă, mă!“
Cu capul plecat, de parcă s-ar fi ruşinat deodată de propria lui purtare, îşi lăsă femeia în mijlocul ogrăzii şi se îndreptă io cu paşi cam nesiguri, în ciuda dorinţei lui de a fi cât mai hotărâţi, spre scările ceardacului. Se sprijini cu o mână de unul din stâlpi, îşi recâştigă echilibrul şi, umfiându-şi pieptul, se pregăti să strige din nou; se răzgândi însă şi făcu un semn de lehamite. încercă să urce scările - cele trei sau patru trepte 15 câte erau —, dar se opri, de teamă să nu cadă, cam la jumătatea drumului, şi atunci nevastă-sa se apropie repede de el, îşi vârî ascultătoare capul sub braţul său întins anume ca să ceară ajutor, făcându-1 în felul acesta să-şi recâştige echilibrul. El o cuprinse cu amândouă braţele, trăgând-o drăgăstos la pieptul 20 lui şi începu să-i umble cu o mână prin păr, mângâind-o cu stângăcie. Atât de tare o strânse, încât ea îşi pierdu răsuflarea. Apoi îşi aduse aminte de bucuria aceea care era în el şi care musai trebuia să iasă afară, să o ştie toată lumea, s-o afle întreg satul, aşa că o lăsă din braţe — din pricina strânsorii ea îşi simţi 25 trupul vlăguit şi în acelaşi timp pătruns de o oboseală dulce -şi se întoarse cu faţa spre ogradă, gata să strige din nou: „Nuntă, mă!!!“... Numai că femeia izbuti să-i astupe gura cu mâna, şi strigătul, pornit cu toată tăria, se întrerupse la jumătate.
30 „Urât te porţi cu mine, muiere, tare urât, o certă el şi se propti pentru mai multă siguranţă de stâlpul pridvorului. Pricinaşă cum n-am mai văzut! N-am dreptul să mă bucur, aşa crezi tu?! Nu-mi dai voie, adică?! Nu mă laşi! îţi place să mă comăndăruieşti, văd că asta-i plăcerea ta a mai mare!
FEMEIE, IATĂ FIUL TĂU
331
Numai că nu ţi-ai găsit omul căruia să-i porunceşti, aşa să ştii! Nu-s eu ăla, degeaba!... Uite că strig! Na! Numai aşa ca să-ţi fac în ciudă. Să văd ce-o să zici acuma?!44... Şi strigătul, încărcat de bucuria sărbătorii, izbucni din nou şi cu toată puterea: „Nuntă, măăă!!...“. „Bine, spuse femeia, faci cum crezi că-i 5 bine, nu mă mai amestec. Mâine dacă o să-ţi povestesc ce-ai făcut, o să te minunezi de prostia ce-o fost în capul tău... M-a apucat somnul, mă duc să mă culc.“
După plecarea ei, Simion se aşeză pe prispă şi-şi prinse iarăşi capul în mâini. îi pieri deodată parcă tot cheful, vorbele io femeii fuseseră ca o găleată de apă rece turnată drept în moalele capului. Rămase un timp nemişcat, uitându-se încruntat în pământ şi scuipând din când în când cu năduf. „Muierea-i tot muiere, mormăi el. Să văd eu omul acela care să-i poată umbla în rând după cum vrea ea!“ Apoi deodată îşi aminti 15 de ceva anume, se înveseli iarăşi, făcu un semn cu mâna dreaptă de parcă ar fi vrut să alunge cu ea toate gândurile întristătoare. „Vremea îi acuma să ne înveselim, nu să ne întristăm!44 hotărî el, şi cu vocea din ce în ce mai răguşită începu să cânte. „M-aş duce şi eu la nuntă - cânta cuprins 20 de o bucurie neaşteptată - Dar mi-i nevasta urâtă. Mă uitai la finii mei...44 Se ridică de pe prispă şi se apucă să joace de unul singur, duduiau podelele ceardacului sub paşii săi săltăreţi, apoi tăcu brusc, se opri şi din ţopăit şi, împleti-cindu-se uşor, se îndreptă spre uşa în spatele căreia îi dispăruse 25 nevasta, o deschise larg şi din pragul ei se porni s-o laude, uitându-se la ea cu nişte ochi umezi şi drăgăstoşi: „Nevastă ca mine nu are nimeni mai ştinţără, spunea el, legănându-se când pe un picior, când pe celălalt. Când m-am însurat, am ştiut eu ce mi-am luat, n-o schimb şi n-o dau nici pe o ladă 30 de galbeni...44 Femeia îl privi mânioasă, arătându-se total nereceptivă la vorbele lui. Se dezbrăca, aşezându-şi hainele cu grijă pe scaunul de lângă pat. Se întoarse cu spatele, bodogănind supărată. „Dacă a băut un pahar mai mult, parcă
332
SORIN T1TEL
i-a furat Dumnezeu minţile", îi spuse ea soacrei, apoi, lipăind în picioarele goale, se îndreptă spre patul înalt. Cuprins de sfârşeală, Simion se prăbuşi pe un scaun. „N-am putut să mă bucur la nunta lui văruţu meu, tot aşa mi-a făcut, i se plânse 5 maică-sii. I-a umblat gura ca o meliţă, nu i-a stat o clipită..." „Las’ că nu ţi-a făcut nimica, îi spuse Sofia lui Simion. N-au toţi norocul ăla să aibă o nevastă ca a ta, fii mulţumit şi nu te plânge ca un prost. Zii mai bine mulţam. Tu, dragul meu, eşti un dezmierdat, asta eşti!" spuse ea, apoi se întoarse cu faţa io la perete, pregătindu-se să adoarmă din nou. Măcar un ceas voia să mai lenevească în pat, acum când nu mai erau soacrele - cele trei - care s-o certe...
Simion se potoli pe neaşteptate. I se închideau ochii de somn. în pat, însă, femeia se lipi drăgostoasă de el şi oboseala 15 cc-l cuprinsese, amorţindu-i trupul şi gândurile, se risipi dintr-o dată; cu mare greutate femeia reuşi să-l potolească, şoptindu-i la ureche vorbe liniştitoare, spunându-i adică de ce nu se poate acuma ceea ce vrea el. Simion nu înţelegea prea bine ce-i spune, dar vorbele ei şoptite îi gâdilară plăcut urechea 20 şi la zumzetul lor dulce căzu într-un somn greu, ca de plumb.
Sofia nu avu parte de o odihnă liniştită - cc-i mai dulce decât somnul de dimineaţă! -, dimpotrivă, somnul îi fii bântuit de vise încurcate şi tulburi, cărora la început nu fu în stare să le dea de capăt; se zvârcoli în aşternut, încercă să strige după 25 ajutor - nişte oameni străini se ţineau după ea s-o ajungă, şi ea alerga, nu voia să se lase prinsă; se aflau parcă în pădurea de la Turcoane şi bătea un vânt îngheţat şi aspru, se scuturau crengile copacilor de ploaie şi de lapoviţă. Se împiedica în nişte crengi uscate şi se ridica iară, străinii aceia veneau din urmă, .56' şi după aceea se făcea că nu se mai află în pădure, se făcea de-acuma că-i fată nevârstnică şi se întoarce de la şcoală cu străicuţa plină cu cărţi. „Grăbcştc-tc, nu întârzia, îi spunea domnul director în vis, drept acasă să te duci, că te-aşteaptă mumă-ta să te trimeată cu mâncare la lucrători." Şi ea se
FEMEIE, IATĂ FIUL TĂU
333
grăbeşte, se grăbeşte, nu cumva să întârzie şi să rămână oamenii pe ţarină nemâncaţi din vina ei...
Dar şi visul ăsta se sfârşi; mai fură şi altele, vise amestecate şi întrerupte înainte de-a prinde vreun înţeles. Apoi apele visului se limpeziră, Sofia încetă să se mai zbată şi să se mai frământe prin somn. Şi abia atunci îl visă, a treia oară, pe fiul
II
1.
Portăreasa se afla deja la datorie, în cămăruţa ei din faţa intrării, de sub scară. Avu loc obişnuitul schimb de saluturi 5 şi, ca de obicei, femeia prelungi vocalele finale ale cuvintelor, cântându-le uşor, după obiceiul parizienilor, ceea ce îi provocase lui Marcu, în primele săptămâni ale şederii sale la Paris, multă bătaie de cap: nu reuşea să priceapă aproape nimic din sporovăială lor repezită, apoi se obişnuise, începuse chiar w să-i placă acest fel de a vorbi. Cu cât oamenii erau mai puţin instruiţi, observase el, cu atât conversaţia era mai „muzicală**, cuvintele mai vârâte unele în altele, revenindu-i, celui ce ascultă, sarcina de a le despărţi; dar cum Marcu era aproape de un an la Paris, avusese suficient timp să se obişnuiască atât 15 cu modul acesta de a rosti vorbele, cât, mai ales, cu politeţea parizienilor, cam îngheţată, care, de asemenea, în primele zile, îi displăcuse profund.
Aşadar Marcu părăsi imobilul - la ultimul etaj al căruia se afla cămăruţa închiriată de el, chiar sub acoperiş —, o 20 cămăruţă în care stăruia în permanenţă un înccăcios miros de gudron, de lemn putred şi de igrasie (avusese timp să se obişnuiască şi cu mirosul de-a lungul chinuitoarelor sale insomnii, în nopţile când afară ploua, iar răpăitul ploii, sacadat,
FEMEIE, IATĂ FIUL TÂU
335
sau monoton se auzea pe acoperiş...), şi cum locuia chiar lângă Sacre-Coeur, aruncă o privire grăbită spre impunătoarea construcţie, atât de greoaie şi lipsită de gust, dominând, de la înălţimea unde se afla, Parisul. Zăbovi chiar câteva clipe pe terasa din faţa catedralei, ca să privească oraşul. Ca un nou 5 Rastignac, am putea spune, dacă n-am şti cât de străine erau gândurile tânărului nostru de faimoasele vorbe ale ambiţiosului erou al lui Balzac... Nici pomeneală să-l încerce o asemenea orgolioasă dorinţă! Atunci ce căuta la Paris, dacă nu era stăpânit de ambiţia de a-1 cuceri? La o asemenea întrebare am io putea, desigur, răspunde, dar preferăm să nu dezvăluim chiar de la început gândurile eroului nostru.
Dimineaţa era senină. O pâclă uşoară plutea deasupra oraşului. Putea fi zărită Sena, unduind ca un şarpe uriaş, prin ceaţa lăptoasă şi albăstruie; impunătoare şi solemnă se contura /5 catedrala Notre-Dame, învăluită de asemenea în fâşii fumurii de ceaţă; undeva, în imediata vecinătate a gării Montparnasse, se ridica, sfidând parcă perfecţiunea oraşului atât de armonios construit, uriaşul bloc din beton şi granit.
In timp ce cobora, grupuri de turişti treceau pe lângă el, 20 grăbindu-se spre Sacre-Coeur, spre pitorescul Montmartre, despre care citiseră şi auziseră fel de fel de lucruri; acum, în sfârşit, aveau prilejul să-l vadă. Câţiva japonezi, în costume de culoare închisă, priveau cu gravitate catedrala ce se ridica în faţa lor, sus, pe colină, atenţi s-o prindă, din toate unghiurile 25 şi de la toate distanţele, încât nici un detaliu să nu le rămână necunoscut. Urcau spre Sacre-Coeur - îşi începeau ziua turistică de dimineaţă în mod temeinic, mânuind complicate aparate de fotografiat, cu nasul vârât în ghidurile lor voluminoase. Nişte copii blonzi, însoţiţi de o învăţătoare m> severă, urcau la rândul lor colina. Vorbeau nemţeşte între ei, se strigau unul pe celălalt cu voci subţirele şi armonioase, iar învăţătoarea le dădea tot felul de explicaţii în engleză, o engleză de manual compromisă de un uşor accent străin.
336
SORIN TITEL
Luă metroul îndreptându-se spre Cartierul Latin. Lângă el, un bărbat chel citea cu nesaţ un articol dintr-o revistă ilustrată. Marcu îşi aruncă privirea asupra titlului scris cu litere de-o şchioapă: „Viaţa sexuală la plante". Cum subiectul nu-1 5 interesa, îşi mută privirea spre geamul orb al vagonului. Va fi o zi ca şi celelalte, îşi spuse: va hoinări un timp fără un scop precis prin librăriile de pe bulevardul Saint-Michel, se va urca până la ultimul etaj la Gilbert Jeune, zăbovind ore întregi în faţa rafturilor cu cărţi cu preţ redus. Va descoperi iarăşi o carte io interesantă, ezitând dacă s-o cumpere sau nu; îşi va face rapid socoteala banilor din buzunar, sperând c-o să-i rămână pentru o cafea la Dcux-Magots, pe terasă... îşi va alege o poziţie cât mai comodă, sprijinindu-se, cu un umăr sau cu spatele, de raftul tixit de volume plăcut mirositoare; se va cufunda în 15 lectura cărţii luată din raft cu gândul de-a o răsfoi, plăcându-i în acelaşi timp uşoara forfotă, zumzetul permanent al librăriei, conversaţia cu voce scăzută a celor din jur, un zgomot de fond ideal pentru lectură... Poate citi liniştit, nimeni n-o să se uite urât la el. Vânzătorii se obişnuiseră cu astfel de cititori. Vreun 20 tânăr îşi va face loc spre coşurile încărcate cu cărţi ieftine din spatele lui, ccrându-şi scuze cu vocea şoptită, un „iertaţi-mă, domnule" abia auzit. Marcu va ridica privirea de pe filele volumului, o privire absentă, aflându-se încă în lumea cărţilor - din care pricină pare chiar uşor mioapă -, bolbo-roşind la rândul său două-trei cuvinte de scuză, fără să-l vadă, de fapt, pe cel căruia i se adresează, privind undeva pe deasupra capului acestuia; îşi va relua lectura - după această scurtă şi deconectantă întrerupere. în acest fel se scurgeau dimineţile lui Marcu, şi dimineaţa care îl aştepta nu va fi, probabil, cu io nimic deosebită de celelalte.
Marcu îl zări pe tânărul spaniol; acesta îşi câştiga existenţa cântând prin cafenelele de pe Buf Micii’ ori de pe Saint-Germain-des-Prcs. Sta chiar în faţa lui, pe genunchi cu o micuţă cutie neagră; îşi ţinea flautul în ea. Marcu îl
FEMEIE, IATĂ FIUL TĂU
337
antipatiza. îl enerva nu numai privirea lui apoasă sau insistenţa cu care îşi revendica bănuţii - stând cu şăpcuţa de catifea neagră întinsă spre cel solicitat până când acesta se îndura să-i arunce ceva în ea nu acestea erau principalele motive ale lipsei sale de simpatie faţă de un tânăr cam de aceeaşi vârstă 5 cu el, venit la Paris cine ştie din care colţ mai mult sau mai puţin îndepărtat al pământului să-şi încerce norocul. Similitudinea de destin, ca să spunem aşa, ar fi trebuit, din contră, să-i apropie. îi displăcea tânărul, întâi de toate pentru că nu ştia să cânte la flaut. Cânta atât de fals, încât Marcu, io care avea o bună ureche muzicală, suferea teribil. Sunetele chinuite ale instrumentului îi zgâriau auzul. într-una din zile tânărul flautist se oprise să cânte lângă masa a două portugheze. Scena se petrecea la Cafe Apollinaire, Cea mai în etate dintre ele - diferenţa de vârstă nu era atât de mare 15 încât să fie mamă şi fiică, mai curând două prietene: tânăra nu părea să aibă mult peste douăzeci şi cinci de ani, iar cealaltă se apropia de frumoasa vârstă de patruzeci - cea mai în etate, deci, de îndată ce tânărul îşi termină cântecul, i se adresă cu o voce răguşită, complimentândti-1 pentru modul în care 20 cântase. Tânărul îi mulţumi pentru „amabilele cuvinte", fără să pară însă a le lua în serios. Doamna vru să-i afle atunci ţara de baştină şi tânărul îi mărturisi că era spaniol. Marcu avu impresia că minte. Semăna mai curând a grec sau a sârb, îşi spuse, privindu-i faţa prelungă şi măslinie. Avea nasul mare 25 şi buzele groase, iar ochii îi erau injectaţi de oboseală şi de nesomn. Continuară să vorbească într-o franceză cam nesigură, cu toate că spaniola ar fi fost poate mai potrivită, atât pentru cele două doamne din Portugalia, cât şi pentru el. „Doamna e poetă, interveni în discuţie cea mai tânără, jo Trăieşte de mult timp în Franţa. Aproape de o viaţă... Spania n-a văzut-o niciodată, adăugă ea visătoare. Acum, după moartea lui Franco... La iarnă, sau cine ştie, amânăm până la vara viitoare, nu-i aşa, nu-i aşa, Candida?" „Poetă?" întrebă
338
SORIN TITEL
tânărul flautist căutând să se arate impresionat. „Da, spuse tânăra, a publicat un volum la Flammarioii, chiar în vara asta." „Trebuie să văd neapărat Spania", spuse, în sfârşit, doamna mai în vârstă, întrerupând-o, şi-şi ridică amândouă braţele ca 5 să-şi aranjeze părul. „Neapărat, neapărat", o aprobă tânărul, apoi se aşeză la masă lângă ele, fără să fie invitat. „Muzician", le informă el arătând spre flaut ca spre un simbol al profesiei sale. „Da, da", adăugă cu toată convingerea dând de mai multe ori din cap. „Poetă, spuse silabisind cpvintele ca să fie mai io bine înţeles, iar eu sunt compozitor" - şi se bătu de mai multe ori cu flautul în piept, vrând să sublinieze apropierea dintre cele două profesii. începu să vorbească în spanioleşte. Vorbea foarte repede şi cuvântul poesia revenea mereu în frazele lui încâlcite. Doamnele dădeau din cap aprobându-1 cu toată /5 convingerea. Apoi tânărul se ridică de la masă - doamna mai în vârstă îi întinse o mână plină de brăţări —, şi după ce-şi luă rămas bun de la ele, se îndreptă spre cafeneaua „Deux Magots", ca să-i delecteze şi pe cei de-acolo cu sunetele în falset ale flautului său.
20 Acum erau în metrou şi se uitau unul la celălalt. Spaniolul nu-1 recunoscuse. Surprinse însă privirea lui Marcu, încărcată de resentimente, şi se uită la el mirat. „Ce-ai cu mine? Cine eşti, nu te-am văzut în viaţa mea!" citi în ochii flautistului. Lui Marcu i se făcu în sfârşit ruşine. Era întru totul nejustificată 25 ostilitatea asta a lui. Era vorba doar de un necunoscut cu care nu schimbase în viaţa lui un singur cuvânt. în singurătatea în care trăia de aproape un an de zile - la Paris, Marcu nu cunoştea multă lume, era tot timpul singur -, trebuia căutată cheia modului său straniu de a se purta. Ajunsese să aibă cu 50 inşi necunoscuţi - aceştia nici măcar nu-i bănuiau existenţa! -conversaţii dintre cele mai bizare; tot felul de discuţii imaginare - îndelungate şi întortocheate - (uneori se transformau în adevărate certuri) cu persoane întâlnite întâmplător pe stradă, şi ele umpleau cu zarva lor închipuită
FEMEIE, IATĂ FIUL TĂU
339
existenţa singuratică a eroului nostru: un vecin de masă de la Cafe Apollinaire, o tânără vânzătoare de la Gilbert Jeune, un bătrân domn ce trecea grăbit peste podul Alexandru erau partenerii lui de conversaţie. Şi Marcu îi ura sau îi iubea, interpretându-le, după bunul său plac, cele mai insignifiante 5 gesturi sau cuvinte. Erau suficiente frânturi de fraze, surprinse în mers, pentru ca „discuţia" să înceapă. Şi dacă în cazul spaniolului exista un motiv oarecum concret să-l antipatizeze, mobilurile iubirilor şi antipatiilor lui erau, de cele mai multe ori, inventate.	io
Coborî din metrou la Hotel de Viile, dar în loc să se îndrepte spre librăriile de pe bulevardul Saint-Michel, Marcu o luă de-a lungul cheiului, îndreptându-se spre Luvru.
Puternic scoasă în relief de reflectoarele care o luminau din toate părţile, dar şi de lumina lunii - o lună mare, rotundă n de sfârşit de august - Sacre-Coeur semăna cu o uriaşă fantomă albă. Turlele sale rotunde se ridicau pe un cer verde şi sticlos ca de sticlă. Perechi grăbite de îndrăgostiţi luaseră cu asalt spaţiile verzi din faţa catedralei, culcaţi în iarba înaltă, fără să le pese de turiştii gălăgioşi care le treceau prin preajmă, 20 urcând sau coborând faimoasa „colină". Nu erau, de fapt, îşi spusese Marcu trecând, de asemenea, pe lângă perechile înlănţuite în iarbă, decât nişte turişti şi ei, mult mai îndrăzneţi, e adevărat, mai lipsiţi de prejudecăţi, convinşi că la Paris orice poate deveni posibil: chiar să faci dragoste, având ca decor 25 undeva, în fundal, faimoasa catedrală de pe colină.
Marcu îi promisese portăresei - căreia nu-i fusese greu să afle că e pictor, îl văzuse doar de atâtea ori cu cutia cu vopsele şi tot felul de pânze şi cartoane sub braţ — un tablou cu subiect religios; voia să şi-l pună la cap, deasupra patului. „Voi, pictorii 30 de astăzi - îi spusese -, nu mai pictaţi aşa ceva, ştiu, dar pentru mine, dragă domnule, poate faci totuşi o excepţie..." Când Marcu o întrebă cam ce anume ar vrea să-i picteze,
340
SORIN TITEL
portăreasa opta pentru Răstignirea lui Iisus. „Să mă facă să plâng, atât de tare să mă impresioneze...'spusese ea. Era grasă, sentimentală, catolică convinsă, şi suferea, probabil, de astm, pentru că respira greu. „Şi să nu uiţi să mi-o faci - îi atrăsese ^ atenţia în timp ce urca gâfâind scările în urma lui - şi pe Fecioara Maria. Numai pe ea singură, n-are rost să te mai încurci şi cu apostolii... Şi s-o pictezi în aşa fel, îi ceruse ea, încât să i se vadă chipul cât mai bine. Să se vadă cum suferă după fiul ei iubit“, adăugase cu lacrimi în ochi şi zăngănindu-şi io legătura cu chei... Ascultând-o, Marcu avu o idee năstruşnică. Renunţă, însă la ea de îndată, convins c-ar scandaliza-o teribil pe sărmana femeie. Ea îşi dorea un tablou cuminte, de bună seamă. S-o picteze pe Maria cu burta la gură, asistând, înlăcrimată, la moartea celui răstignit, a propriului ei fiu, iată 15 ce-i trecuse prin minte lui Marcu. Sau, de ce nu, cu pruncul în braţe?!... Luă totuşi destul de în serios „comanda“: începu să colinde muzeele, atenţia fiindu-i reţinută mai ales de pânzele ce reprezentau Răstignirea lui Iisus. In minte îi revenea mereu o „Răstignire" a lui Bosch văzută de el vara trecută la Bruxelles. 20 Bosch reuşise să introducă în scena Răstignirii un element lugubru şi grotesc. Cu toata evlavia cu care îngenunchease în preajma celui ucis, micul apostol arăta cam ridicol, cu nasul lui lung şi cu pantalonii vărgaţi! Nu, nu are însă de gând, îşi spusese Marcu cu o urmă de zâmbet pe chip, s-o sperie pe 25 portăreasă: îi va face o Răstignire după tot tipicul, cuminţică şi cum scrie la carte, copiind de ici şi de colo, fără să adauge nimic, ferindu-se de orice interpretare prea personală, de orice detaliu scandalos! Va face ceva care să-i umezească puţin ochişorii sărmanei femei astmatice!...
Nu-i venea să urce în cămăruţa lui şi să se culce, prea frumoasă era noaptea şi prea mare veselia din jur: erau tinerii unguri îngânând pe scările catedralei melodii de-ale lor, din pustă, aspre şi de un sălbatec orgoliu; apoi mexicanii, cu
FEMEIE, IATĂ FIUL TĂU
341
poncho-urilc viu colorate, cu pălării uriaşe, cântând din chitară şi dintr-un fel de fluiere lungi, semănând cu cele ale ciobanilor din Transilvania. („Mândru ciobănel, tras ca prin inel", îşi aminti Marcu versurile baladei, în timp ce asculta melodiile vesele şi săltăreţe ale tinerilor cu pletele lungi şi unsuroase, 5 cu feţele măslinii, cu ochii negri şi languroşi, de-o imensă melancolie...)
Mai erau, apoi, cei doi negri, cu bluginşi vechi şi flen-duroşi, cu torsul gol lucind de sudoare, prinşi în ritmul unui dans nebunesc, dans ce părea a nu se mai sfârşi niciodată. îşi aruncaseră cămăşile de pe ei, se înfierbântaseră tare de tot, înconjuraţi de sticle de berc Tuborg. Cu ajutorul acestora construiseră un fel de ring de jur-împrejur, în aşa fel încât ceilalţi - mulţimea de gură-cască - să rămână la o oarecare distanţă. Cântau cu voci din ce în ce mai răguşite, acom-paniindu-se la nişte banjouri minuscule care arătau teribil de caraghioase în mâinile lor mari. Şi în timp ce dansau păreau cuprinşi de o asemenea bucurie liberă şi luminoasă, cum lui Marcu nu-i mai fusese dat vreodată să vadă. Din când în când, se opreau şi se îndreptau spre sticlele de bere - cele pline într-o 20 parte, cele goale în cealaltă parte, să nu se încurce între ele, doar că cele pline erau din ce în ce mai puţine, iar numărul celor goale creştea! -, luau de jos o sticlă şi, după ce-şi ştergeau de sudoare faţa udă leoarcă, o goleau pe nerăsuflate. Se întorceau pe „ring" cu paşi nu prea siguri. De cum intrau în 25 ritm, însă, îşi recâştigau siguranţa. Dansau împreună, coordonându-şi perfect mişcările, de aceeaşi înălţime amândoi, semănând bine între ei, până când, obsedaţi de ritmul înnebunitor al jocului, uitau unul de celălalt. Din nou unul dintre ei părăsea pista de dans, îndreptându-se cu paşi şovăitori .w spre sticlele pline cu bere, împiedecându-se în ele; berea începea să curgă pe jos, se repezea atunci şi ridica sticla, mai mare păcatul să se risipească lichidul, o ducea la gură rânjind către mulţimea adunată, văzând-o, de fapt, abia acum... Se
5
10
15
20
25
30
342
SORIN TITEL
învârteau de mama focului, hăpăind din picioarele lor lungi, bătându-şi coapsele cu palmele, cu capul dat pe spate, ca în transă, mişcându-şi, cu o infinită graţie, braţele puternice şl musculoase; se duceau pe rând să urineze în boschetele din spatele lor, iar la întoarcere se împleticeau din ce în ce mai rău; intrând în ritm, îşi recâştigau siguranţa mişcărilor, întregul trup li se supunea iarăşi...
Marcu rămase timp îndelungat pierdut în mulţime, cucerit de splendoarea dansului. Era curios să vadă când au să se oprească şi dacă într-adevăr au să se oprească vreodată. Numărul sticlelor golite era impresionant - Marcu le numără, erau peste cincizeci! -, pline, rămăseseră una sau două, aşa că dansatorii nu se mai opreau decât ca să urineze pe rând în boschete, e adevărat din ce în ce mai des, pentru că berea abia acum începea să-şi facă efectul; dansul îşi păstră însă ritmul său îndrăcit, nu se întrevedea în mişcările celor doi dansatori nici cea mai mică oboseală. Dansau bucurându-se de propriul lor trup, în stare să-i imprime acestuia o neostenită, permanentă şi luminoasă mişcare!
Marcu avu ciudata senzaţie că nicicând nu s-a simţit mai apropiat de cineva decât de aceşti doi dansatori fericiţi şi că niciodată sufletul lui nu a cunoscut o mai intensă comuniune cu un alt suflet decât în clipele astea. I se păru că aude chemări îndepărtate la al căror vuiet ar fi vroit să rămână surd! Abia într-un târziu se hotărî, totuşi, să plece, fiind din ce în ce mai convins că dansul nu se va mai sfârşi niciodată. Se smulse însă cu greu, de parcă el însuşi ar fi fost vrăjit şi fermecat. Se îndepărtă doar câţiva paşi şi i se păru că îl cuprinde o foarte curioasă sfârşeală. Se identificase, oare, într-o asemenea măsură, cu dansatorii, încât ceea ce trăia el acuma era chiar oboseala dansului? Picioarele îi fură atinse de febră, ca după un efort îndelungat şi susţinut. Şi braţele îl dureau, iar trupul îi fu învăluit de năduşcala caldă şi plăcută. Şi deodată Marcu simţi cât de îngrozitor e să mori! I se păru că-i vede pe dansatori ridicându-se ameninţători
FEMEIE, IATĂ FIUL TĂU
343
în faţa lui, cu trupurile încremenite, însă, şi nemişcate, asemeni unor statui înspăimântătoare: dansul lor se sfârşise, mişcarea se oprise şi ea, ritmurile înnebunitoare încetaseră definitiv! Iar trupurile lor îşi pierduseră strălucirea: carnea le atârna moale pe braţe şi pe coapse, pielea lor - 5 întunecată şi atât de vie - se uscase şi se zbârcise îngrozitor: două păpuşi de ceară a căror frumuseţe se risipise dintr-o dată. Muzica se oprise, şi o cumplită şi grea tăcere coborâse parcă peste colina Montmartre. Doar catedrala, ca o fantomă uriaşă de var, ca o înspăimântătoare şi ireală Moby-Dick, io îşi ridica turnurile albe spre cerul întunecat. Străluceau de asemenea pupilele albe ale negrilor, gura le era închisă însă, strânsă pungă şi dinţii nu li se vedeau... Viziuni de coşmar, desigur; nu durară decât o singură clipă şi Marcu se trezi, din nou, în mijlocul mulţimii vesele şi petrecăreţe, auzi iarăşi /5 cântecele din pusta maghiară, chitarele şi fluierele mexicane - silueta unui ciobănaş subţirel i se năzări o clipă înaintea ochilor: îl văzu ca prin ceaţă, dispăru foarte repede - îi descoperi pe americani cu complicatele lor aparate de fotografiat -, doamne în vârstă cu inele, cercei, brăţări şi 20 lănţişoare de aur, domni cu trupuri uscate, în pantaloni albi, de tenis, „profesionistele" de-acum obosite, hotărâte să coboare colina dar mai ales tinerii, într-o mişcare continuă, gălăgioasă, sălbatici şi tandri în acelaşi timp. Era şi el, Marcu, unul de-al lor? Reuşise să-şi găsească un loc printre ei? Nu, 25 lui 1111-i rămânea decât să se îndrepte spre mansarda de la ultimul etaj, chiar de sub acoperiş, şi să adoarmă cât mai repede cu putinţă! Ceea ce şi făcu, întorcând spatele mulţimii gălăgioase.
2.
M)
Sofia era mamă a trei copii la o vârstă la care nici nu s-ar fi putut spune că era femeie în deplinul înţeles al cuvântului.
344
SORIN TITEL
Era de fapt încă o copilă, neîmplinită nici la trup — în cei dintâi ani de după nuntă continuase să crească —, şi nici la minte, o fetiţă căreia i se mai întâmpla să se joace cu păpuşile. Se juca pe ascuns cu ele, având grijă să n-o afle vecinii. S-ar fi 5 mirat, probabil, văzând-o atât de copilăroasă. îşi făcuse, aşadar, o păpuşă dintr-un cocean de porumb şi se ascundea cu ea în podul şurii. O îmbrăca în hăinuţele rămase de la copii, o legăna şi o mângâia şi, în general, era mult mai drăgăstoasă cu mogâldeaţa aceea de cocean decât cu propriii ei fii. Pentru io că nu numai bucuria dragostei, dar nici pe cea a maternităţii Sofia n-o descoperise încă. Ea îşi crescu feciorii ajutată fiind de cele trei femei din casă - mama, bunica şi străbunica bărbatului ei —, trei soacre care se îngrijiră toate trei de prunci, neîndrăznind să-i lase pe mâna unei mame atât de necoapte /5 la minte. Ele fură trei mame speriate ori de câte ori feţii boleau cine ştie din ce pricină - ba se îmbolnăviseră de vărsat de vânt, ba se molipsiră unul de la celălalt de variolă, ba aveau diaree -, şi bătrânele se învârteau în jurul patului sau al leagănului lor, cuprinse de îngrijorare: chemau babele să le facă descântece, 20 îi doftoriceau cu leacuri ştiute de ele din bătrâni, tot felul de fierturi din ierburi culese pe lună ori înainte de a cădea rouă: nici o hotărâre în ceea ce îi priveşte nu fu luată de Sofia; dimpotrivă, ele erau cele ce aveau grijă de toate, rostul ei fiind doar acela de a-i alăpta, ceea ce nu era defel greu, devreme 25 ce sânii îi erau doldora de lapte. Când să-şi înţărce feciorii, tot ele hotărâtă, şi chiar dacă lucrul ăsta se petrecu prea devreme cu primul - din care pricină ea se plânse de durere de piept - şi mult prea târziu cu cel de-al doilea (care, încăpăţânat, nu voia să se lase înţărcat, deşi începuseră să-i .w crească dinţii şi o muşca de sâni), ele erau mult prea sigure că ceea ce făceau era bine făcut, aşa că nu ţinură scama de părerea ei. „Las’ că ştim noi mai bine ca tine, îi ziceau. Am mai crescut copii, nu ne înveţi tu pe noi!“ Sofia fu deci mai mult născătoare de copii: rostul ci era doar acela de a-i zămisli
FEMEIE, IATĂ FIUL TĂU
345
împreună cu bărbatul luat de ea prin cununie, de a-i aduce pe lume, iar de toate celelalte, se îngrijeau ele, bătrânele.
Băieţii îi erau dc-acum măricei - în primele clase primare toţi trei — când ea începu să se simtă femeie cu adevărat. O î femeie în stare a se bucura de plăcerile împreunării cu bărbatu ei, care şi el, cu timpul, dintr-un băieţandru neîndemânatic şi stângaci, deveni bărbat în toată firea, priceput în a răscoli sângele înfierbântat al femeii, dar şi în a-i domoli fierbinţeala.
Firea ci copilărească nu se schimbă însă cât ai bate din io palme şi i se întâmpla adeseori să-şi privească fiii cu mirare, nevenindu-i să creadă că-s feciorii ei aceşti copii îndesaţi şi voinici (semănau, toţi trei, cu bărbatul ei), născuţi de o niamă-copil. Şi când nu erau de faţă cele trei soacre, s-o vadă şi s-o certe, se apuca să se joace cu ei. Lua parte, deci, la zbenguielile lor de copilandri şi se simţea asemeni lor, uşoară şi fără nici o grijă. Se lua la întrecere cu ci, fugărindu-i şi fugărind-o la rândul lor, se juca „de-a prinsaK, se învârtea, până când ameţea pe după câte vreun prun mai măricel. Era plină de zgârieturi şi julituri ia genunchi şi la coate, şi când se spăla 20 o usturau rău de tot; se vindecau însă repede, tot atât de repede ca şi la copiii ei. Se juca „de-a baba oarba", ascunzându-se în dosul căzilor mari din şură, pline cu prune ori cu borhot. Se lega la ochi cu vreo maramă mai zdrenţuită de-a bătrânelor şi începea să-i caute, bâjbâind cu amândouă mâinile întinse 25 în faţă: se împiedica fie de loitrea de la car, fie de plugul sau grapa din şură, iar copiii râdeau văzând-o atât de neîndemânatică. Se ruga de ei s-o ridice de jos şi s-o dezlege la ochi. „Nu vrem, dezleagă-te singură", îi răspundeau cu nepăsare; căci se purtau cu cruzimea şi lipsa de milă cu care se poartă .w de obicei băieţii atunci când fetiţele se amestecă în jocurile lor... Apoi se jucau „de-a ascunsa". Ea dibuia tot felul de cotloane de-ale casei, neştiute de ei. Se ascundea în podul grajdului, sau în cămară, în dosul lăzilor mari de făină, al
346
SORIN TITEL
damigenelor borţoase, pline cil ţuică, şi, cu inima bătând foarte tare - atât era de pătrunsă, de prinsă de joc! -, cu obrazul arzând ca o flacără, sta pitită în ascunzătoare şi tăcea mâlc! Se ţinea cu o mână de gură, să nu râdă, să nu se dea de gol, 5 văzându-i cum trec neştiutori pe lângă locul unde era ascunsă. „Puteţi să mă căutaţi cât aţi vrea, îşi spunea uitându-se din ascunzătoarea ei cum o caută, de găsit nu aveţi cum să mă găsiţi. Aş putea să stau aici până mâine dimineaţă, tot n-aţi da de mine! Şi mai ştiu eu un loc, unde, dacă mă ascund, n-o io să mă aflaţi în vecii vecilor!" se lăuda, şi atunci copiii o rugau să se ascundă acolo unde zice: ei au s-o caute şi până la urmă tot au s-o găsească, asta-i sigur! „Mă găsiţi voi pe amaru, spunea ea sastisită de siguranţa lor. Pe cât facem părămaş că nu mă aflaţi? La ce să şi pierdem vremea de pomană...“ „Atunci 15 arată-ne măcar unde ai vrut să te ascunzi, îi spuneau, să ştim şi noi locul altădată." „Ce-mi daţi să vă arăt!" îi întreba, şi ei îi promiteau marea şi sarea, numai să le arate ascunzătoarea aia aşa de grozavă, unde ei n-ar fi fost în stare, oricât ar fi scormonit, s-o găsească! Ea nu voia însă, se lăsa greu 20 înduplecată, şi un timp copiii se gândeau fermecaţi la acel loc tainic, neînţelegând de ce mama lor nu voia în ruptul capului să li-1 spună; o priveau cu un anumit respect, erau gata să-i accepte superioritatea, chiar dacă, altfel, nu voiau în ruptul capului să i-o recunoască.
25 Căci, de cele mai multe ori, uitau cu desăvârşire că e mama lor, cum şi ea uita la rândul ei că le este mamă: se trezea certându-se cu ei din te miri ce, pentru un lucru lipsit de importanţă, strâns legat însă de regulile jocului; ei, fie că nu le respectau, fie că le ignorau în vâltoarea alergăturii. Nu le ao trecea cu vederea nici micile şmecherii, încercările naive de a o trage în piept! Când se uitau de pildă printre degete, la „de-a v-aţi ascunselea“, îi obliga să reia jocul de la început. „Mie nu-mi place să vă ştiu mincinoşi, dragii mei“, le spunea, apelând într-un chip cu totul nepotrivit la autoritatea ei de
FEMEIE, IATĂ FIUL TĂU
347
mamă; ei însă n-o prea luau în seamă, nu prea se arătau impresionaţi de mustrările ei materne: pe o ureche le intra, iar pe cealaltă le ieşea tot atât de repede.
Jocul se relua după aceste mici întreruperi şi accidente, cu şi mai mare plăcere, până când ea îşi aducea aminte, într-un târziu, c-a uitat oalele cu lapte pe foc: pentru asta o lăsaseră soacrele acasă, îşi amintea ea, să mulgă vacile şi să fiarbă laptele, iar după aceea să pregătească mâncarea la lucrători; or, uitase nu numai laptele, ci şi oala cu varză şi cu afumătură pe foc, scrum s-or fi făcut toate, de când fierb. Soarele e deasupra capului şi din pricina ei rămân lucrătorii la holdă nemâncaţi, îşi spunea înfricoşată. De data asta Simion n-o mai iartă, tot i-a făgăduit el o bătaie din acelea „rupte din rai“. Aşa că lăsa jocul baltă şi alerga valvârtej în cuina de vară: găsea mâncarea prinsă, laptele afumat, focul în sobă stins. Se lua cu mâinile de cap, de supărare, arunca laptele în cazanul cu fiertură pentru porci şi mai gusta o dată mâncarea prinsă, să vadă dacă n-o poate drege în vreun fel. Din uşa cuinii de vară, băieţii se uitau tăcuţi şi curioşi la ea... Ce-or să mai meliţe din gură cele trei soacre, ce-or să mai sară la ea toate trei! Se simţea ca un copil care a făcut o prostie şi care se teme amarnic de oamenii mari. începea să plângă, stând pe scaunul din mijlocul cuinii, cu mâinile pe genunchi, simţind cum lacrimile sărate îi cad - stropi mari şi grei - în poală şi-i udă catrinţa. Copiii o aşteptau să se întoarcă la jocurile lor, stând un timp cuminţi în pragul uşii şi privind-o cum plânge; apoi nu mai aveau răbdare, dădeau buzna în bucătărie şi începeau s-o tragă de poale şi s-o roage să vină. „Credeţi că eu sunt ca voi - le spunea ea amintindu-şi că-i mama lor şi că-i femeie în toată firea -, aşa, fără nici o grijă! Nu, dragii mei, spunea clătinând cu înţelepciune de mai multe ori din cap. Căci femei mai chinuite şi mai muncite ca mine nu cred să fie multe altele! Şi cu o singură soacră pe cap traiul nu-i uşor, dar cu trei, câte am eu!“, iar copiii se uitau miraţi la ea: nu înţelegeau ei prea
5
10
15
20
25
30
348
SORIN TITEL
bine ce spune, şi din care pricină, din veselă cum a fost tot timpul, se schimbase pe neaşteptate...
Jocurile se rcluau peste o zi sau două, toate supărările erau repede uitate. Cobora din nou la mintea lor, lăsându-se 5 cuprinsă de plăcerea alergăturii şi, la rândul lor, ei uitau că fata asta veselă care se joacă, lipsită de griji, cu ei le este mamă. Râdeau dacă o vedeau neîndemânatică şi nu puteau să înţeleagă de ce nu poate sări la fel de bine ca ei peste un muşuroi de furnici, ori peste o groapă ceva mai măricică! Dacă io i se întâmpla să alunece şi să cadă - primăvara, iarba e uneori udă şi aluneci uşor! - ci, în loc s-o ajute să se ridice, ori să fie cuprinşi de îngrijorare, se prăpădeau de râs. Odată i se întâmplă să se lovească destul de rău la cap. în prima clipă nici nu fu în stare să se ridice de jos. „Hai scoală-te odată, 15 strigă la ea băiatul ei mai mare. O împiedecată şi o mototoală ca tine rar s-a mai văzut!" Aşa că se ridică singură de jos, ruşinată şi în aceiaşi timp furioasă. „Jucaţi-vă fără mine, le spuse. Dacă aşa ştiţi să vă purtaţi cu mama voastră! Am şi de lucru, nu-s fără griji! Acuş se face vremea prânzului, şi vaca 20 e tot nemulsă, ce ştiţi voi!“ Intr-adevăr, se auzea vaca mugind flămândă în grajd, şi tânăra mamă se întorcea la treburile ei gospodăreşti bombănind furioasă...
Cu totul pe neaşteptate, însă, jocurile lor copilăreşti încetară s-o mai atragă. Zadarnic se rugau copiii să vină să se 25 joace cu ei. Degeaba îi spuneau, privind-o cu ochi rugători, că ştiu un nou joc, pe care sunt nerăbdători să i-1 arate. „Voi nu vedeţi, le spunea ea, dându-i la o parte din calea ei, cât sunt de prinsă cu lucrul, nu vedeţi câte au rămas aici, acasă, pe capul meu? De jocul vostru îmi arde acuma? Aşa vă M) închipuiţi, că eu sunt ca voi, fără nici o grijă, aşa credeţi? Ce vă pasă, puteţi alerga dacă aveţi poftă, nu vă ţine nime socoteala. Puteţi tropăi cât e ziua de lungă, ca mânjii fără frâu şi fără stăpân! Or, câţi stăpâni am eu, mirare că mai pot face faţă!“... Aşa le spunea, plângându-se, ca de obicei, de lucru
FEMEIE, IATĂ FIUL TĂU
349
prea mult, de prea multă bătaie de cap, precum şi de cele trei soacre: pricina pentru care nu voia să se mai joace cu ei era însă mult mai simplă: nu-i mai făcea plăcere! Firea ei copilăroasă se schimbă pe nesimţite, şi în străfundurile ei toate începură să capete o altă înfăţişare.	5
Aruncându-şi într-o zi ochii în oglindă, Sofia aproape că nu se mai recunoscu. Rămase mult timp în faţa oglinzii încercând să se obişnuiască cu chipul cel nou, străduindu-se, totodată, să înţeleagă cât mai bine taina schimbării survenite: trupul i se împlinise, formele i se rotunjiseră, gura îi era mai in cărnoasă şi mai roşie, ochii mai limpezi şi în acelaşi timp de un negru parcă mai întunecat. Până şi mersul i se schimbase, simţea ea. Avea o călcătură sigură, mai puţin şovăitoare. Sofia devenea, în sfârşit, femeie, şi toate acestea i se întâmplau la mai bine de zece ani după măritiş.	15
Copiii simţiră această schimbare. Se înstrăinară de ea, şi dacă i se mai întâmpla să se amestece în jocurile lor copilăreşti, de data aceasta ei erau cei care se plângeau nemulţumiţi că le strică jocul. încetase să mai fie de-a lor, era de-acuma femeie, nu avea ce să mai caute printre ei.	20
Abia în aceşti ani de deplină înflorire a tinereţii ei, Sofia începu să-şi iubească într-adevăr bărbatul. Asemeni unei flăcări mistuitoare, izbucni dragostea. Era de-acuma oarbă şi surdă la tot ceea ce se întâmpla în afara dragostei ei. Umbla buimacă, spre marea supărare a soacrelor care nu pricepeau ce se petrece & cu ea. O întrebau una, alta, şi ea uita să le răspundă. I se întâmpla nici să nu le audă ce spun, era cu gândurile aiurea, în cu totul altă parte! Se uita la ele fără să le vadă. Da din cap, că aşa va face, cum zic ele, fără să priceapă însă o boabă din sfaturile lor. De două-trei ori trebuiau să spună bătrânele un lucru, ca să ajungă în sfârşit până la ea. Se învârtea prin casă uşoară şi sprintenă, ori se apuca să râdă de una singură, şi dacă bătrânele o întrebau, încruntate şi ursuze, ce-a păţit c-a apucat-o aşa râsul pe neaşteptate, se făcea că nici nu aude
350
SORIN TITEL
întrebările lor răutăcioase. Totuşi, avea grijă să nu le supere prea tare. Poruncile lor fuseseră întotdeauna pentru ea literă de lege. Cu toată bucuria care îi cuprinsese deopotrivă sufletul şi trupul, cu toate că se simţea, în sfârşit, în stare să stea pe 5 propriile-i picioare, Sofia nu ieşi, şi nici nu încercă să iasă, de sub tutela celor trei femei; rămase în continuare o noră ascultătoare. îşi apăra dragostea de privirile lor curioase şi pline de invidie, şi-o ascunse, făcu în aşa fel încât bătrânele să nu priceapă nimic din ce avea ea pe suflet. io Reuşi de asemenea să-şi prindă bărbatul în vârtejul iubirii şi fu bucuroasă văzând cum, la rândul lui, el era din ce în ce mai îndrăgostit de ea. Dacă femeia e scânteia, bărbatul e focul care arde. Aşa că se aprinse o flacără mare de tot. Cum să nu vadă bărbatul, doar nu-i orb, că femeia i se face din ce în ce 15 mai frumoasă! Ca un trandafir era ea, ca o floare dintre cele plăcut mirositoare. Se deschidea în frumoasa zi de mai, şi în văzduh se ridica până la cer mirosul ei cel îmbătător!
Un bărbat poate fi, însă, cuprins de griji văzându-şi femeia de la o zi la alta mai frumoasă. Căci ce-i frumos vrei să păstrezi 20 numai pentru tine, nu-ţi prea vine să dai şi la alţii! I-ar fi plăcut lui Simion să ridice în jurul femeii sale un gard înalt, în aşa fel ca nimeni să n-o vadă şi nimeni să n-o poată atinge! Un astfel de gard însă e greu de ridicat. La ce-i frumos, toată lumea se uită cu lăcomie, ori tocmai această lăcomie a oamenilor nu 25 putea s-o sufere! Să ştie toată lumea că nevasta asta e numai a lui şi nimeni altul nu are dreptul a se bucura de frumuseţea ei, afară de el! Iată de ce se înfuria dacă vedea vreo privire mai pofticioasă. Din care pricină, nu de puţine ori, ca să-şi mai astâmpere necazul la vreo petrecere, i se întâmpla să golească 50 un pahar în plus. Dar paharele acestea, golite pe nerăsuflate, în loc să-i mai domolească supărarea, îl înfierbântau şi mai tare. Din te miri ce îl cuprindea harţagul. De câteva ori fu chiar gata să sară la bătaie, aşa, din senin, fără vreo pricină
FEMEIE, IATĂ FIUL TĂU
351
anume; dacă nu s-ar fi aflat în preajmă prieteni buni care să-l domolească, cine ştie în ce buclucuri ar fi intrat!
Toate ar fi fost cum ar fi fost, dar Sofia avu de suferit de pe urma acestor bănuieli neîntemeiate şi de-a dreptul prosteşti. Se întorceau noaptea de la vreo petrecere, şi el, în 5 joc să pună capul pe pernă şi să doarmă, începea s-o chinuie cu întrebările, unele mai neroade decât altele; nici nu ştia ce să-i răspundă, atât erau de lipsite de noimă: ba că s-a uitat, wcum nu şade frumos să se uite o femeie măritată şi cu trei copii pe deasupraa, la nu ştiu ce copilandru, ba că a întors-o io pe sub mână cu prea mult foc neisprăvitul acela de ginere al lui Dordea; ba că i-a ţinut calea mucosului ăluia, care nici armata n-o are făcută; a văzut bine, nu-i aşa prost cum îşi închipuie ea, de-aceea are ochi în cap, să vadă! „De mine n-ai cum te ascunde, n-ai cum să te fereşti, toate le ştiu, striga 15 Simion şi scrâşnea din dinţi. Parcă n-am văzut cum te ţinea Ion al lui Bosoancă de degetul mic! N-am zis nimic, ca să nu te fac pe tine de miru lumii, aşa-s eu, am ruşine, da-mi venea să-i crăp capu lui prăpăditul ăla! Pară-ţi bine că m-am stăpânit!“ Aşa-i vorbea, şi până se făcea ziuă albă afară nu mai 20 termina, cu toate că ei i se închideau ochii de somn.
... Se întorceau acasă de la o nuntă, dintr-un sat vecin -începea a se lumina de ziuă, mirosea tot câmpul a floare de-ţi era mai mare dragul! - când Simion s-a oprit pe neaşteptate în mijlocul drumului. S-a uitat o dată lung - încruntat şi alb 25 la faţă ca varul -, şi înainte ca ea să poată înţelege ce se întâmplă, ce anume l-a apucat aşa din senin, a lovit-o peste obraz... A dat să se ferească de loviturile lui, a încercat chiar să fugă. A ajuns-o însă repede din urmă şi a continuat s-o lovească, dând cu năduf şi cu sete, pe unde apuca, de parcă 30 ar fi vrut să se elibereze de toată supărarea şi mânia adunate în el cine ştie din ce pricină. De data asta nu s-a mai ferit, a stat liniştită, fără să se opună în vreun fel loviturilor, fără să-i spună o vorbă cu toate că se ştia nevinovată, negreşindu-i nici
352
SORIN TITEL
cu gândul, nici cu fapta. în timp cc o lovea, s-a uitat cu milă la el: „Săracul de tine, ţi-a furat Dumnezeu minţile, dragul meu, mă loveşti, fără ca eu să am vreo vină! Mare păcat îţi faci batjocorindu-mă în felul ăsta. Căci dacă nu te-am iubit 5 şi nu te-am preţuit eu, atunci nu te-a iubit şi nu te-a preţuit nimeu... Toate astea i le spunea, fără să-i vorbească, numai din priviri. Cu milă şi cu mirare se uita la el, cu acea uimire care se naşte în sufletul femeii ori de câte ori e pusă faţă în faţă cu felul de a reacţiona al bărbatului, cu modul acestuia io de a judeca lucrurile, mult mai simplu, mai rudimentar, mai grosolan; el nu ştie sau mai bine zis nu poate, nu-i în stare să se elibereze de toate chinurile şi îndoielile din el altfel decât lovind orbeşte cu pumnul... îi primi, aşadar, loviturile fără să crâcnească; apoi, când renunţă să mai dea în ea, plecă, 15 singură, cu capul în jos şi. cu umerii căzuţi printre florile câmpului, lăsându-şi bărbatul năucit şi în acelaşi timp speriat şi ruşinat de cele făcute. Nu se întoarse să vadă cc face, aproape că nici nu-i păsa dacă el vine sau nu în urma ci...
Cui poţi să te plângi, cine te poate înţelege mai bine decât 20 părinţii care te-au născut şi tc-au crescut? Altora zadarnic le povesteşti, tot nu-s în stare să priceapă ce-i în inima ta! Ei, părinţii, pot să-ţi vadă lacrimile, faţă de ei n-ai la ce să te ruşinezi! Aşa că se treziră cu Sofia la poartă, în dimineaţa aceea de sfârşit de mai plânsă şi roşie la faţă. La început, nu putu 25 să scoată o vorbă din pricina lacrimilor. în cele din urmă reuşi să le povestească totul, nu le ascunse nimic: cum o bătuse bărbatul, cum sărise din senin la ea, fără ca să se ştie vinovată în vreun fel; dacă n-a fost o femeie credincioasă şi la locul ei, atunci nici nu ştie unde anume se află pe lume femeie mai M) supusă şi mai ascultătoare decât ea; nu i-a ieşit din vorbă nici atâtica; numai că nu-i vinovată de prostiile din capul lui, nu arc nici o vină dacă el s-a stricat la cap! Şi ce credeţi, aşa cu putere i-a dat cu pumnul în piept, că în prima clipă a crezut
FEMEIE, IATĂ FIUL TAU
353
că i sc opreşte inima în loc, şi-a pierdut răsuflarea şi a început să se învârtească lumea cu ea, aşa tare a putut-o lovi! „Eu la el nu mă mai întorc, fie cc-o fi“, a hotărât, şi cu dosul palmei şi-a şters ochii plini de lacrimi. Să nu-1 mai vadă cât o trăi, să nu mai audă de el; nu-i de pe drumuri adunată să fie 5 batjocura lui...
Miloasă, mama a început să-şi amestece bocetele cu cele ale fiicăi. Plângeau dc-acuma amândouă, de parcă s-ar fi luat la întrecere, una în braţele celeilalte... Printre lacrimi, cu coada ochiului, Sofia începu să se uite la taică-su: el îi ocolea însă io privirea; fără să scoată o vorbă, azvârlea câte un gătej pe foc, să nu sc stingă... „Lasă şi tu lacrimile, a spus el după o vreme nevesti-sii, şi vocea îi era cumpănită şi liniştită, de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat. Mai bine i-ai da fetei ăsteia ceva să mănânce, că i-o fi foame.'“ Mama sări ca arsă, îi puse în faţă /5 o farfurie plină cu mâncare.
Sofia era însă prea supărată ca să se poată atinge de ceva, oricât o îmbie mama, învârtindu-se iubitoare şi supusă în jurul ei. „Ei, acuma, dacă ai mâncat şi te-ai săturat, îi spuse tatăl cu aceeaşi voce liniştită - nici măcar nu băgase de seamă că 20 nu se atinsese de mâncare! — atunci fă bine şi te du acasă! Grăbcşte-te cât poţi tu de tare, o sfătui cu blândeţe - şi abia acum, pentru prima dată, se uită la ea -, că te-o aştepta bărbatu; nu-i frumos să-l faci să te aştepte!14 Sofia încercă să-i răspundă, el o opri, însă, de cum deschise gura. „Ascultă-mă 2^ pe mine cc-ţi spun, nu mai sta, nu mai zăbovi, că şi aşa ai întârziat prea mult, şi nu şade frumos! Şi nu te mai opri din drum, cum ai tu obiceiul, să prinzi grai cu cine îţi iese în cale...
Ia-o mai bine drept peste grădini, să scurtezi din drum. C11 cât ajungi mai repede la bărbatul şi la copiii tăi - ştii şi tu, M) nu eşti proastă, eşti o muiere care are ceva în cap, are ceva aicea, îi spuse el, şi-şi bătu de mai multe ori fruntea cu degetul, că aia e casa ta, nu asta! -, cu atât e mai bine pentru toată lumea..." Aşa că Sofia se întoarse acasă, luând-o peste grădini,
354
SORIN TITEL
să ajungă mai repede, după cum fusese povăţuită... A fost singura dată când Simion a ridicat mâna s-o lovească; un moment de rătăcire, o clipă în care Dumnezeu i-a întunecat minţile! Cu timpul înţelese că femeia asta — frumoasă cum 5 nu sunt multe, poţi umbla lumea de-a curmezişul, alta ca ea n-ai să găseşti! - era a lui şi numai a lui. El avea dreptul, prin sfânta cununie, de a se bucura de carnea ei dulce, ceilalţi se pot uita la ea cât poftesc, cu atât se aleg şi cu nimic mai mult. Aşa începu să-şi spună Simion, şi de câte ori ieşeau în lume io împreună, nu-şi mai încăpea în el de mândrie. Se uita de sus la toată suflarea din jur. „Arătaţi-mi voi o nevastă care să poată sta lângă a mea, şi mă închin în faţa voastră“, spuneau privirile lui.
De altfel erau porniţi pe petreceri amândoi: nu era o' sărbătoare, nuntă sau botez la care ei să lipsească; şi cât ţinea jocul, Simion nu-şi lăsa nevasta din braţe; din când în când, ea îşi trecea mâna dreaptă prin părul lui, să vadă dacă nu a asudat prea tare, şi i se uita drept în ochi; şi aşa o uitătură avea, încât lui Simion i se părea că-şi pierde răsuflarea, simţea 20 cum i se moaie genunchii. Se întorceau în zorii zilei de pe la petreceri şi de pe la nunţi, se clătinau ca beţi, abia dacă se mai puteau ţine pe picioare de oboseală, dar sufletul le era plin de o asemenea bucurie luminoasă, încât oboseala se risipea dintr-o dată, aşa cum se risipesc ceţurile, dimineaţa, când răsare 25 soarele. Pe Sofia o cam strângeau încălţările, picioarele i se umflascră de atâta joc, şi în timp ce se apropiau de casă, se opreau din când în când, şi ea se sprijinea cu o mână de gâtul lui cald şi puternic, iar el era cuprins de un fel de fericire năucă.
Rămâneau întotdeauna printre ultimii la petreceri şi .w Simion se certa cu muzicanţii ori de câte ori aceştia, obosiţi de atâta cântat, îşi strângeau instrumentele şi nu mai voiau să cânte; îi ruga să mai zică măcar o cântare! „Numa una, că n-o fi foc, să-mi mai întorc o dată muierea pe sub mână“, le
FEMEIE, IATĂ FIUL TĂU
355
spunea, şi ţiganii, încruntaţi şi supăraţi foarte, mai ziceau un cântec, nu aveau ce face...
Afară se făcuse ziuă albă, mult nu mai era până să răsară soarele. Un singur taragotist le cânta neobosiţilor jucători: un vlăjgan, deşirat, tras la faţă si chior de un ochi. înnebunise parcă ţiganul, intraseră toţi dracii în el: cu capul dat pe spate, cu taragotul ridicat în sus, de parcă ar fi vrut să împungă cerul cu el, cu singurul lui ochi bun privind speriat vârfurile uşor clătinătoare ale plopilor înalţi din faţa lui, zicea o melodie ce nu se mai sfârşea; se oprea o clipă să-şi mai tragă sufletul, scuipa cu năduf saliva adunată în gură, şi iar o lua de la început, fără să-i pese dacă jucătorii mai sunt în stare să se ţină după el; melodia devenea din ce în ce mai îndrăcită, ritmul tot mai nebunesc; ţiganul îşi închidea şi singurul ochi sănătos, cobora în noaptea adâncă plină de vârtejuri ameţitoare a simţurilor lui răscolite, biciuite de cântec; şi cu cât cântecul se prelungea mai mult, cu atât şi plăcerea îi era mai mare. Doar două mai erau perechile în stare să se ţină de taragotist, ceilalţi, câţi mai erau, cei ce nu plecaseră încă acasă, împătimiţii jocului, se prăbuşiseră pe unde apucaseră. „Opreşte-te, mă Trifule, de-acuma gata, ai cântat destul!" începuseră să strige la el; dar cu cât strigau ei, cu atât ţiganul, parcă împotriva lor, cânta mai cu foc, holbându-şi foarte tare ochiul sănătos... Apoi îşi întrerupse cântecul, îl reteză parcă, în plină desfăşurare. îşi puse instrumentul sub braţ şi, fără să spună nimic, vlăguit, se întoarse deodată cu spatele la dansatori. Se îndepărtă, o luă spre casă cu paşi mărunţi şi repezi; cei rămaşi răsuflară uşuraţi. Nu-1 strigară şi nici nu-1 rugară să mai cânte.
Cântecul se întrerupsese deci, şi Sofia îşi privi mirată bărbatul. „E cam vremea să plecăm acasă", şe auzi spunând cu vocea răguşită de oboseală; la început nici nu-şi recunoscu glasul, atât suna el de străin şi schimbat. Chipul lui Simion era alb ca varul. „Ai dracului, se miră, ce-a mai putut cânta"... „Numai noi şi copilandrii ăştia, nevârstnici, am mai rămas,
356
SORIN TITEL
spuse ruşinată deodată Sofia. Tu nu te mai saturi de petreceri”, îşi certă ca bărbatul supărată nu atât pe el, ci pe ea însăşi.
Vara era în toi şi dimineaţa era caldă, cu toate că un vânt răcoros bătea dinspre Coşava, un vânt care aducea cu el 5 mirosurile aspre ale câmpurilor: cel al ierburilor arse de soarele zilelor de iulie, precum şi mirosul dulce al grâului copt, al spicurilor gata să plesnească; răcoarea dimineţii făcea să se risipească oboseala din trupurile lor. Se furişară spre casă prin grădinile oamenilor, asemeni unor hoţi, având grijă să nu fie io văzuţi, să nu li se scornească vorbe c-o ţin aşa, numai în petreceri, la vârsta lor, cu copii mari acasă... Iarba era udă de rouă, păsările ciripeau, şi deasupra satului se ridica un soare mare şi roşu. îi aştepta o zi grea de seceră, lucrătorii tocmiţi cu ziua erau pe câmp de-acuma. Se grăbeau ei şi totuşi nu se /s grăbeau prea tare, gândurile le zburau şi în altă parte, nu numai la lucrul câmpului... Simion o iubi pe Sofia în dimineaţa aceea pe pământul tare şi ud de rouă dimineţii, lângă un stog de fân; dragoste pe furiş, şi cu atât mai dulce; se iubiră nu ca un bărbat cu femeia lui, ci ca doi îndrăgostiţi încă tineri şi 20 neînvăţaţi, neştiutori întru ale dragostei; se iubiră de parcă atunci se luaseră şi o făceau pentru prima dată. Şi aşa s-a întâmplat că Sofia a rămas însărcinată pentru a patra oară.
Sofia se simţea cuprinsă de un fel de nelinişte bucuroasă. Nu-şi potolea o clipă picioarele, doar, doar i s-o domoli în 25 vreun fel neastâmpărul. Nu era vorba însă numai de neastâmpăr, ci de un fel de uimire permanentă faţă de tot ceea ce vedea şi i se afla în preajmă. Se oprea din lucru şi se uita în jur de parcă s-ar fi trezit chiar în acele clipe dintr-un somn adânc şi greu. „Soacrele" o priveau mirate, dar de spus nu 30 aveau ce să-i spună: era nora asta a lor cam petrecăreaţă - şi nu e numai vina ei, ci şi a lui Simion, prea o poartă pe la toate nunţile, rar să sară ei o petrecere, - dar de harnică se făcuse harnică, nimeni nu putea zice nimic... Aşa o vedeau ele, trei
FEMEIE, IATĂ FIUL TĂU
357
femei bătrâne şi uscate care uitaseră pesemne cum e tinereţea, uitaseră că, odată şi odată - e adevărat că trecuseră mulţi ani de atunci - fuseseră şi ele tinere...
Nu mai ţineau minte nimic, babele, altceva nu ştiau decât să se plângă de propriile lor beteşuguri. Când se schimba 5 vremea, se văicăreau de durere de oase, toamna, când cădeau ploile nesfârşite, începeau să strănute, se îmbolnăveau de guturai pe rând, zăceau în pat şi se plângeau pe întrecutele, care mai de care: ba o fulgera pe una un junghi în spate, ba se şloguia de un picior alta, ba stăteau în curent şi sufereau io de durere de urechi, ba mâncau prea mult seara, lăcomoasc cum erau, şi gemeau toată noaptea de dureri de burtă. Pe una o durea capul, celeilalte i se zbătea un ochi, ceea ce nu poate fi decât semn rău... Nu, nu-i defel uşor să fii noră la trei soacre. Sofia avea grijă să nu le supere, le umbla în rând, şi ce ziceau /5 ele, aia făcea, căutând să le mulţumească pe toate trei. Doar atunci când una zicea un lucru şi cealaltă zicea tocmai pe dos, îi era mai greu. îi porunceau uneori toate trei deodată şi fiecare avea o altă poruncă, iar ea nu ştia pe care s-o asculte: una o trimetea să mulgă vaca, iar cealaltă să facă focul în cuina de 20 vară; una îi spunea să rânească în grajd, iar cealaltă să aleagă fasolea ori să bată untul, nu cumva să se acrească smântână şi să nu se mai poată alege. „Du-te şi strânge dovlccii", îi comăndăruia una. „N-avem făină cernută pentru pită", îi spunea cealaltă. „S-au gătat lemnele", se plângea una. „Stai 25 lângă lapte, nu cumva să dea în foc", îi spunea cealaltă. „N-ai măturat ocolul", o certa baba Raveca. „N-ai golit sacii ăia cu făină în ladă, şi acuma n-are Simion cu ce să se ducă la moară, că alţi saci nu avem", se plângea baba Livia. „Au scăzut sarmalele şi nu mai am picătură de apă să pun pe ele", M) bombănea baba Ana. „Cine ştie de când n-ai mai căutat prin cuibarele alea, şi-or fi pline de ouă..." Şi aşa treceau zilele, şi ea trebuia să alerge tot timpul, să le facă poftele, nu avea o clipă de răgaz. Iar cea mai bătrână dintre ele, străbunica lui
358
SORIN TITEL
Simion, era din zi în zi mai beteagă. I se întâmpla rar să se mai scoale din pat. „Ajută-mă să mă întorc pe partea stângă, se ruga de Sofia, parcă mi-i mai uşor aşa... Ridică-mi tu pernele la spate, pune-le cu grijă, să nu alunece", şi Sofia făcea exact 5 cum îi poruncea bătrâna, nu-i ieşea din cuvânt.
Sofia plecă să ducă mâncarea la lucrători. Când ajunse cam la jumătatea drumului - până în „peri“, unde aveau ei pământurile, avea o bună bucată de mers -, văzu pe mutu lui Milan îndreptându-se spre ea. Venea pe cărare, io bălăbănindu-şi mâinile uimitor de lungi în toate părţile şi sărind când pe un picior, când pe celălalt. Era un băieţandru ajuns la anii la care cei de-o vârstă cu el îşi fac armata, numai că mutu lui Milan era lăsat la vatră: unul ca el numai să apere ţara nu era în stare: mintea lui nu era mai mare decât a unei /5 păsărele din cele ce zboară în înaltul cerului sau decât a unui copilaş ce abia începe să înveţe a umbla. Altfel, era un zdrahon de aproape doi metri, cu un chip rotofei, trandafiriu şi spân. Era blând şi supus, pentru nimic în lume n-ar fi făcut cuiva vreun rău. Arăta, de data asta, cât se poate de vesel, mutu lui 20 Milan! Mormăia un cântec, nu se putea înţelege din el mare lucru: un fel de litanie lălăită şi monotonă. încă de departe o văzu pe Sofia şi, dând semn c-o recunoaşte, îi făcu cu mâna. începu să alerge spre ea. Se bucura nespus de mult de o asemenea întâlnire fericită; singurătatea din jur îl neliniştise 25 probabil şi îl speriase. Sofia intră cu el în vorbă, îl întrebă de unde vine, şi el arătă spre Sinteşti. Da, de acolo se întorcea, încuviinţă mutu, dând de mai multe ori din cap, şi încercă să-i spună Sofiei ce-a căutat în satul vecin, folosind o mulţime de cuvinte ciopârţite şi lipsite de vreo noimă. într-un pumn M ţinea strâns nişte seminţe de floarea-soarelui. O îmbie şi pe Sofia cu ele. „Ia, ia“, îi spuse privind-o cu ochii lui apoşi şi senini, iar Sofia încercă să-i spună că nu-i trebuie, ei nu-i plac seminţele, aşa că-i mult mai bine să şi le mănânce singur. „Sunt
FEMEIE, IATĂ FIUL TĂU
359
bune“, spuse idiotul şi de data asta înţelese cuvintele lui bâlbâite. „Sunt tare bune", repetă el cu vocea lui gravă şi nesigură, vârându-i pumnul în piept. „Nu-mi trebuie, îi spuse Sofia, vorbindu-i foarte tare şi făcându-i în acelaşi timp tot felul de semne ca să priceapă. Ţine-ţi-le, să-ţi ajungă până 5 acasă.“ „Sunt tare bune", spuse din nou mutu lui Milan, cu glasul lui fonfăit şi foarte gros, apoi cu un gest grăbit şi cât se poate de neaşteptat, atât de neaşteptat încât Sofia nici nu avu măcar timp să se ferească, să se dea în lături, îşi puse mâna lui mare, cu degete groase şi lungi, pe burta Sofiei. Scăpă din io mână seminţele şi acestea se risipiră pe jos.
Spre marea ei uimire însă, gestul n-o sperie, poate şi pentru că nu avea nimic agresiv în el. Pe chipul celui sărac cu duhul, în timp ce mâna i se odihnea pe burta Sofiei, se citea un fel de bucurie copilăroasă, amestecată cu o neţărmurită n curiozitate; o privire concentrată, de parcă ar fi vrut să asculte un anumit lucru ce se petrecea acolo, înăuntrul femeii. O privire foarte atentă şi în acelaşi timp uimită şi surâzătoare, care semăna, probabil, cu privirea îngerilor, atunci când sună din trompetele lor de aur. Apoi făcu de mai multe ori semn 20 cu capul, cum că a priceput ce a priceput, dar că ceea ce ştie ţine numai pentru el, nu spune şi la alţii! Apoi se îndepărtă repede, şi Sofia, mai mult uimită decât speriată, îl urmări o vreme: bălăbănindu-şi mâinile lungi, sărind asemeni unui cocostârc, intra direct în băltoace cu picioarele lui desculţe 25 şi, cum apa era călduţă, se oprea şi lipăia un timp cu ele, stropind de jur-împrejur şi scoţând ţipete de plăcere.
Când Sofia înţelese că e însărcinată, se ruşină foarte tare: avea de-acum copii mari, nici aşa de tânără nu mai era, şi când colo, ea e iarăşi cu burta la gură! Nu suflă o vorbă nimănui, .w Dacă totul nu-i decât o părere de-a ei? Ce rost avea să intre în gura lumii de pomană? Dar nici atunci când fu sigură că sarcina era în afara oricăror dubii, Sofia nu-şi deschise gura. Nu-i dădea inima ghes să-i spună bărbatului, şi cu atât mai
360
SORIN TITEL
puţin soacrelor, că c din nou cu burta marc! Păstră secretul un timp, poate şi din dorinţa ascunsă — nici măcar ei mărturisită — de-a încerca să lepede copilul.
Era o babă în sat care se ocupa pe ascuns cu astfel de 5 îndeletniciri. Sofia se învârti, ca din întâmplare, în jurul casei acesteia, fără să fie însă în stare să-şi ia inima în dinţi şi să-i bată la uşă. Repede ar putea să scape şi ar avea grijă ca Simion să nu afle nimic... Căci nu-i uşor pentru o femeie care se bucură de preţuire în faţa lumii, pentru o muiere căreia nimeni io până acuma nu i-a putut scoate o vorbă, nu-i uşor să se ştie deodată arătată cu degetul. Nu-i este ei totuna să-şi audă suratele şuşotind în spatele ei: „Uită-te la ea, a început să toarne la copii... nu se mai opreşte! Aşa-i cu cele nesătule de bărbat: când nici nu te aştepţi sunt cu burta la gură!“ Şi n-ai ce-i face, /5 gura lumii n-o poţi opri în nici un fel!... Totuşi, nu-i deschise uşa baborniţei, dar nici celor dc-acasă, soacrelor sau bărbatului, nu le dezvălui noutatea. Aştepta, şi nici ea nu ştia de fapt prea bine ce mai aşteaptă. Se ruşina oare să le spună, mai spera într-o minune, sau încerca doar să se obişnuiască 20 cu gândul că va fi mamă a patra oară?
Cu totul pe neaşteptate începu să se intereseze de copii. Ei erau de-acuma mari, umblau la şcoală şi luau note bune, iar învăţătorul îi îndrăgise. Cum fusese la rândul ei bună la socoţi, încercă să înveţe împreună cu ei, certându-i ori de câte 25 ori se încurcau la socotit sau uitau, de pildă, anii când a domnit cutare sau cutare domnitor ori împărat. Şi chiar dacă nu-i venea să se mai joace ca altădată cu ei, se străduia să fie mai prietenoasă şi mai drăgăstoasă decât fusese în ultima vreme, începură ploile şi cum veneau de la şcoală, copiii aruncau no străicuţele şi începeau să alerge prin casă, întorcând-o cu susul în jos. Ca să-i potolească, Sofia le fierbea într-o oală mare de pământ boabe de porumb cu apa îndulcită - avea grijă să pună mult zahăr, de scumpit nu se scumpea defel. Le punea la toţi trei porţii egale. Ultimul căruia îi turna în blid era însă cel
FEMEIE, IATĂ FIUL TĂU
361
mai norocos: zahărul rămânea la fund şi fiertura era mai dulce...
Dragostea pentru cei trei fii ai ei rămânea o dragoste egală, potolită şi calmă, neumbrită de nici o tresărire de nelinişte, netulburată de vreo îndoială. Iar ei nu-i dădură prilejul să-şi ? facă prea multe griji din pricina lor. Erau nişte copii ca toţi copiii, nici mai buni, nici mai răi, nici mai deştepţi şi nici mai proşti decât alţii. De bolit boliră puţin, iar pocinoage prea mari, ca să le dea de furcă părinţilor, nu prea făcură. Creşteau pe nesimţite, fără să supere pe cineva cu creşterea lor. Şi iată io că cel de-al patrulea fiu se pregătea să vină pe lume cu o întârziere atât de mare, încât nimeni nu-1 mai aştepta şi nimeni nu-1 mai dorea...
Burta Sofiei creştea de la o zi la alta, aşa că nu mai avu ce face, trebui să dea în vileag secretul pe care îl ţinuse atâta /5 vreme ascuns. După ce află vestea, Simion ieşi încurcat din încăpere. Prin uşa întredeschisă, îl văzu cum îşi aprinde o ţigară şi se uită în pământ, roşu la faţă de tulburare...
3.
Se apropia sorocul şi Sofia avea o burtă mare şi rotundă 20 de parcă ar fi purtat doi gemeni în ea. Abia se mai mişca, legănându-se şi târându-şi picioarele, neobişnuită fiind să ducă o greutate atât de mare. Obrazul i se lăţise şi-i apăruseră pe el nişte pete urâte la vedere; dacă cineva ar fi văzut-o cum arată, fără s-o fi cunoscut de dinainte, greu şi-ar fi putut închipui 2^ că fusese vreodată o femeie frumoasă...
în după-amiaza aceea de sfârşit de martie, ea era singură acasă. Cele două bătrâne - cea de a treia, cea mai bătrână dintre ele, străbunica bărbatului ei, se sfârşise chiar la începutul acelei ierni - erau la o înmormântare, şi pomana de după mort se .w prelungise se vede ceva mai mult, pentru că de întors nu se
362
SORIN TITEL
întorseseră încă. Sofia şi le închipui venind uşor ameţite de băutură, pentru că aşa e la înmormântare, bea şi omu un păhăruţ în plus, să mai uite de necaz, mai ales atunci când e în etate şi ştie că în curând şi pe el o să-l aştepte ce-a văzut 5 în cimitir - nici el nu mai are mult de pătimit şi de tras... De câteva ori i se păru că aude uşa de la drum, apoi îşi dădu seama că o uitaseră deschisă şi vântul o trântea mereu; în sinea ei se bucura de întârzierea asta a soacrelor; cu cât întârziau mai mult, cu atât era mai bine; îi plăcea în ultima vreme să stea aşa io singură-singurică, să se gândească la una şi la alta, fără să-i aibă nimeni grija. Bărbatul îi era tot la înmormântarea aceea, pentru că cel ce murise fusese un om cam de-o seamă cu el, un văr de-al lui ceva mai îndepărtat - se stinsese tare repede, nu zăcuse decât o lună sau două... Sofia sta pe un scăunuţ 15 lângă sobă. Lăsase dinadins uşa deschisă ca s-o pripească focul. Mâinile şi le ţinea în poală. Aproape că aţipise, aşa de bine şi de cald era acolo lângă foc. Şi iată că, pe neaşteptate, şi spre marea ei bucurie, copilul se mişcă înlăuntrul ei. 11 simţi mişcându-se, aşa că îşi apăsă burta cu amândouă mâinile, de 20 parcă ar fi vrut să-l liniştească. Copilul nu se linişti însă, dimpotrivă, începu s-o lovească cu picioruşele şi cu o asemenea putere, încât Sofia ţipă de durere. „Au, nu mă lovi aşa, îi spuse ea speriată, pară-ţi şi ţie rău de maică-ta, c-o doare, nu fi aşa de neastâmpărat, dragii meu. Mi-a stat inima în piept, aşa de 25 tare m-ai speriat, ce gândeşti... Ştiu că eşti nerăbdător, ştiu că abia aştepţi să ieşi afară la lumină, să vezi adică ce şi cum, numai că nu e încă vremea. Trebuie să mai aştepţi un picuţ...“ Şi atunci, spre marea ei nedumerire şi mirare (aşa ceva nu auzise să li se fi întâmplat vreodată şi altor femei!), copilul se 30 porni să vorbească. în prima clipă nu înţelese de unde vine vocea aceea groasă şi înfundată (de parcă ar fi vorbit de undeva dintr-un butoi, aşa se auzea), se uită în jur şi nu văzu pe nimeni, apoi înţelese că glasul acela venea chiar dinlăuntrul ei. „Nici nu mă grăbesc, spuse copilul, lovind-o încă o dată,
FEMEIE, IATĂ FIUL TĂU
363
dar mult mai încet, cu piciorul. La ce m-aş grăbi, spuse, dacă aicea, unde mă aflu eu acum, îi bine şi cald! Stau la fereală şi la scutcală, zise el cu un glas dulce, nici nu-mi pasă mie că afară îi frig. Iţi spun drept, mamă, tare bine mă simt!“ „Da, de unde ştii tu cum îi afară?“ îl întrebă ea. (Şi era bucuroasă 5 că-i aude glasul. De mirat nici nu se mai mira, prea era nerăbdătoare să-l audă vorbind ca să mai aibă timp şi pentru altceva.) „De unde ştii, îl întrebă aşadar, de vreme ce de născut nu te-ai născut, ca să vezi cum îi pe lume, dacă plouă, ninge, ori e vreme frumoasă?... Mai bine taci din gură şi aşteaptă să-ţi m vină sorocul să te naşti. Ţi s-o fi urât şi ţie, acolo, la întuneric, unde stai, nu-ţi bag vină, dar mai aşteaptă un pic, pentru că nu-i după cum vrei tu.“ Apoi fătul se linişti, nu se mai mişcă şi nici n-o mai lovi cu piciorul. Liniştea asta a lui o umplu de mirare, aşa că îi vorbi din nou, nerăbdătoare să-l audă iarăşi is vorbind: „Nu cumva ţi-a trecut pofta şi nerăbdarea de a te naşte? Nu cumva te-a apucat frica dintr-o dată? spuse, şi vocea îi era încărcată de o nelinişte surdă. Ţi-o place mai mult aşa, ca mâţele, pe întunerec şi cu ochii închişi?!...K, îl certă ea cu o voce aspră. Iar el simţea stând acolo, în pântecele femeii, 20 frica şi teama de care era ea, de fapt, cuprinsă — teamă şi frică pentru el, cel nenăscut încă, iar frica aceasta îl tulbură atât de tare, încât nu mai vru să se nască. Aşa că ea îl născu, îl aduse pe lume înainte de termen - cuprinsă de o grabă izvorâtă din marea ei îngrijorare - fără voia lui...	25
4.
Marcu îi cunoscuse pe Micheline şi pe Vasco la o expoziţie a lui Chagall, organizată de către fundaţia Meght. Erau expuse pânzele pictate de bătrân în ultimii doi ani. Temele erau însă neschimbate: violonişti în caftane fluturândc continuau să M) zboare pe deasupra vechilor izbe ruseşti, ţapi, din profil, şi
364
SORIN TITEL
cu un singur ochi, mestecau aceeaşi străveche melancolie iudeo-rusească; nu lipseau nici mirescle, cu rochiile lor lungi, nici mirii galanţi, nici florile din stepa cea înmiresmată, peste care se suprapunea, uneori, câte un bizar turn Eiffel. Marcu — 5 în cel mai bun costum al lui şi cu cravată — nu-şi găsea locul; se simţea teribil de provincial; încerca să arboreze o mină dezinvoltă, fără să fie în stare. Toată spuma Parisului - cel puţin aşa îşi închipuia tânărul nostru erou - părea să fie prezentă! II recunoscu pe Aragon — cu fotografia acestuia, pe io vremea când era pionier, împodobise un fotomontaj intitulat „Prieteni dragi de peste hotare11 - sta de vorba cu un bărbat urât, tuciuriu la chip şi cu o faţă boţită ca de maimuţă; datorită urâţeniei, nu prea ştiai ce vârstă să-i dai: ar fi putut să aibă foarte bine treizeci de ani, dar în acelaşi timp nu era exclus 15 să fi împlinit optzeci! Din şuşotelile celor din jur, Marcu află că negriciosul era Serge Lifar, cunoscutul balerin de origine rusă. Intr-adevăr trebuia să fie foarte în vârstă: numele lui era legat de „baletele rusc“ ale lui Djaghilev, de Bakst şi de Picasso, de „Sacre du printemps" şi de Nijinski (despre a cărui stranie 20 existenţă Marcu citise, cândva, o carte scrisă de nevasta dansatorului, o contesă de origine maghiară). Galeria Mcght se afla pe bulevardul Kleber, ştiut de toată lumea, desigur — dar cum Marcu era venit la Paris nu de prea multă vreme, oraşul îi era încă necunoscut, aşa că îi trebui destul timp până 25 s-o găsească. Ajunse cu oarecare întârziere şi, spre marea lui părere de rău, nu reuşi să-l vadă pe Chagall. Bătrânul — după cum aflase - se retrăsese după deschiderea expoziţiei. Se afla într-o mică încăpere din faţa intrării, nu plecase încă, accesibil doar unor aleşi. Aceştia intrau şi ieşeau tot timpul, trăgând .50 după ei, încetişor, cu veneraţie, uşa ce despărţea publicul de marele artist...
în faţa unui tablou - Chagall pictase o femeie tânără, în măruntaiele căreia se afla un copil cu un buchet de flori în braţe - Marcu zăbovi ceva mai mult, atras de straniul subiect
FEMEIE, IATĂ FIUL TĂU
365
al pânzei. Se trezi că intră în vorbă cu o pereche de tineri: băiatul era brunet, cu părul scurt şi creţ, cu faţa măslinie şi cu nasul mare, o figură de grec sau italian; fata era blondă, cu un păr auriu şi lung, strâns la spate, cu nişte ochi mari, splendizi, de un verde luminos, cu tenul roz-alb şi foarte 5 delicat. Ii aminteau un film văzut recent şi care îi plăcuse mult, „Fecioara şi ţiganul", ecranizarea unui roman de Lawrencc: semănau bine cu perechea de pe peliculă... „E frumos, nu-i aşa?" spuse fata, iar tânărul ţinu să-i atragă atenţia asupra copilului din burta femeii; avea un chip mai degrabă de om io matur, cu toate că poziţia în care sta era bineînţeles cea a fătului. „Nu-mi plac la Chagall, spuse atunci negriciosul, istorioarele astea naive. Denotă o mentalitate cam infantilă. Vrea să spună cu orice preţ o poveste. Ne crede pe toţi copii, aşa cum el, probabil, a rămas." „E minunat şi aşa", spuse atunci /5 fata cu toată convingerea. „Sunteţi pictor?" îl întrebă negriciosul. „Da, recunoscu Marcu... Oarecum. Dumneavoastră, de asemenea, nu-i aşa?" „Eu? Nu, nici vorbă", spuse tânărul, şi începu să râdă, părându-i-se teribil de caraghios gândul c-ar putea fi luat drept pictor. „Micheline, adăugă, arătând spre 20 frumoasa făptură de lângă el, încearcă din când în când." „Deocamdată nu prea iese mare lucru", mărturisi fata. „Până să-l ajungă pe Chagall mai are, spuse tânărul; o cuprinse cu braţul stâng şi o trase uşor spre el. Fata îşi pierdu echilibrul, apoi, recâştigându-1, se strânse drăgăstoasă la pieptul lui. 21 Făcură, în sfârşit, cunoştinţă: pe ca o chema Micheline, terminase filologia, secţia de spaniolă, şi acum se apucase tam-nesam de pictură. „Cam târziu, într-adevăr, recunoscu ea. Nu ştiu ce-o să iasă", adăugă oftând. Pe el îl chema Vasco, nu era francez de origine, părinţii lui erau sârbi, stabiliţi în mi Franţa însă de foarte multă vreme, înainte de război. Muncitori. Locuiau la Roucn şi erau o familie foarte numeroasă. „Şapte fraţi, băieţi toţi", preciză Vasco, arătându-i pe degete numărul fraţilor. El era cel mai mic, avea douăzeci
366
SORIN TITEL
şi doi de ani. Studia dreptul... Toate astea îi fură relatate lui Marcu dintr-o răsuflare, cu acea înclinare spre flecăreala dezinvoltă, tipic franţuzească. Apoi tânărul îi mărturisi c-ar vrea un autograf de la Chagall, dar că nu se simte în stare să 5 dea buzna peste bătrânul ascuns în mica odăiţă, păzit cu străşnicie de liota admiratorilor. El e mult prea timid — de Micheline să nu mai vorbim, ar leşina de emoţie! Poate că Marcu, în schimb, are mai mult curaj!? Nu e vorba de un simplu autograf, îi explică Vasco, ci de atestarea unui mic io desen, descoperit de el, pe taraba unui buchinist; ar câştiga, desigur, în valoare, dacă ar purta semnătura bătrânului maestru... îi pare foarte rău, le spuse Marcu, dar nu e mai bun ca ei în privinţa asta, nici el nu-i îndrăzneţ. Nu-i nimic, spuse fata, nu-i nici o nenorocire; de altfel nu c întru totul 15 convinsă de autenticitatea desenului, aşa că e mult mai bine să renunţe decât să se pună într-o situaţie penibilă...
Trecură din nou prin faţa tablourilor, se opriră în dreptul unora ca să le vadă încă o dată, apoi plecară împreună. Vasco îl invită pe Marcu la o cafea. Putem lua metroul şi să mergem 20 în Cartierul Latin, fu el de părere. La «Flore» sau la «Deux Magots»“. Micheline ştia însă o cafenea care se afla bineînţeles tot în Cartierul Latin; o să le placă şi lor, e convinsă de asta.
în metrou îl întrebară pe Marcu dacă rămâne la Paris pentru mai mult timp, şi el le răspunse că nu ştie încă; în tot 25 cazul o să stea până la sfârşitul anului, deoarece bursa c pentru un an de zile. îl mai întrebară dacă îi place Parisul, iar el le mărturisi că-i place într-adevăr foarte mult, dar că, din păcate, a ajuns puţin prea târziu. Cum prea târziu? făcură ci, miraţi. Nu-i vorba de vârstă, le explicase Marcu, la urma urmei anii M) nici nu contează! Poţi să ai optzeci de ani, ca Chagall, şi să te simţi teribil de tânăr - ori „tinereţea" moşului e indiscutabilă, altfel n-ar mai picta aşa, la anii lui, cu atâta prospeţime, de parcă pe toţi ţapii ăia i-ar face acum pentru prima dată -nu-i vorba de vârstă, deci, ci de cu totul altceva... Dacă lc-a
FEMEIE, IATĂ FIUL TĂU
367
spus că a ajuns prea târziu la Paris nu la ani s-a referit; fiecare, atunci când vine la Paris, are în primul rând de gând să-şi desăvârşească măiestria, să vadă ce se face, ce se poartă, care e mişcarea, nu-i aşa, şi să înveţe câte ceva; or, din păcate, încă din clipa sosirii lui aici, la Paris, hotărârea de a nu mai picta 5 fusese deja luată. O hotărâre fermă şi de neclintit!
în micuţa cafenea unde îi purtă Micheline era mare înghesuială. îşi făcură cu greu loc la o masă ocupată de doi japonezi. Aveau părul lung, strâns în spate într-un coc minuscul, iar unul dintre ei purta în urechea stângă un inel io de argint. Cel cu inelul le spuse - dând de mai multe ori din cap şi surâzând politicos - că celelalte scaune de la masa lor erau într-adevăr libere, apoi îşi continuară amândoi discuţia, fără să-i mai bage în seamă. La un moment dat li se alătură o fată - înaltă, ciolănoasă, cu trăsături aspre, masculinizate, n îşi trase un scaun lângă micuţii japonezi şi începu să sporovăiască în limba lui Goethe. Japonezii vorbeau o germană perfectă, dar impresia pe care ţi-o lăsau era că vorbele li se lipeau mai degrabă de buze, fără să le spună neapărat ceva anume, de parcă s-ar fi pus în mişcare, undeva în gură, o 20 perfectă maşinărie mecanică.
îşi făcu apoi apariţia o persoană dintre cele mai stranii: în ciuda siluetei sale tinereşti, precum şi a îmbrăcăminţii uşor extravagante, era un ins în vârstă. Slăbănog, cu o faţă pergamentoasă de om suferind, încălţat cu nişte sandale 25 stâlcite - şi le luase direct pe piciorul gol -, cu pantaloni de pânză, deschişi la culoare, soioşi; purta o cămaşă cu mâneci scurte, lăsând să i se vadă braţele descărnate, muşchii flasci ai antebraţelor. Cămaşa nu era însă în mod sigur bărbătească: de mătase, cu volănaşe la gât şi cu nasturi din sticlă colorată... w Marcu îl urmări o vreme: bărbatul se apropia pe furiş de mesele consumatorilor - cu precădere de cele la care se aflau fete tinere — şi cu o mişcare rapidă, neaşteptată, azvârlea drept în faţa acestora un şarpe de plastic, lung şi unduios, o imitaţie
368
SORIN T1TEI.
atât de reuşită, încât părea adevărat. Tinerele ţipau înspăimântate, spre marea satisfacţie a oribilului personaj; cu nişte paşi uşori, ca de balerin, trecea de la o masă la alta, pândind momentul potrivit ca să-şi încerce din nou 5 „păcălcala“. In ochii iui galbeni şi apoşi se putea citi un fel de bucurie vicleană şi răutăcioasă... „Dacă aş încerca să-mi imaginez moartea, spuse Micheline, uitându-sc la bătrânul cel jalnic, aşa mi-aş închipui-o, semănând la chip cu bătrânul ăsta. Aşa arată ea, nu altfel, adăugă cu toată convingerea fata: o fiinţă io soioasă şi murdară, încercând să te surprindă, pe neaşteptate! Şireatăşi promiscuă! O urăsc, teribil o urăsc*, spuse, şi frumoşii ei ochi azurii se întunecară, se umplură de furie. „Ei, lasă, lasă, spuse Vasco şi începu să râdă. Iată un subiect despre care nu-mi place să vorbesc. Moartea nu există!" adăugă el cu toată /5 convingerea. Intre timp, bătrânul, folosindu-se de tertipurile lui obişnuite, izbuti să se apropie pe furiş de masa lor. îşi pusese în gând s-o sperie şi pe Micheline cu şarpele lui de plastic. Vasco îl urmărea însă cu coada ochiului, şi în clipa în care bătrânul, cu o mişcare furişă şi rapidă, dădu drumul la şarpe, 20 reuşi să i-1 smulgă din mână. Trase de el, întinzându-l ca pe o praştie, cu speranţa că o să reuşească să i-1 rupă. Vociferând furios, cuprins de disperare, bătrânul încercă, fără succes, să şi-l ia înapoi de la Vasco. Apoi văzând că ameninţările lui nu fac nici o impresie asupra tânărului, schimbă tonul, renunţă 25 de-a mai fi agresiv şi începu să plângă cu lacrimi mari, ce i se scurgeau de-a lungul chipului pergamentos; îşi împreună amândouă mâinile - pe o mână purta o mănuşă soioasă, retezată la degete, încât i se vedeau unghiile lungi şi murdare-, rugându-1 să i-1 dea înapoi. Căzu chiar în genunchi în faţa 30 lui Vasco, îşi dădu ochii peste cap, gata să leşine; scârbit, tânărul îi înapoie şarpele, cu condiţia să părăsească de îndată cafeneaua. Bătrânul îl luă repede, îl făcu să dispară într-un buzunar, şi în mai puţin de un minut se făcu nevăzut. „Sinistru personaj", spuse Vasco scârbit. Micheline era palidă. „Te-ai
FEMEIE, IATĂ FIUL TĂU
369
speriat?" o întrebă Vasco râzând. O cuprinse tandru de după umeri. „Sper că n-o să mai apară din nou", spuse Michelinc contrariată. Numai tinerii japonezi, se pare, nici nu-1 observaseră pe nebun. Continuau să vorbească între ei. Să se certe, sau, cine ştie, să-şi spună cuvinte prietenoase...	s
5.
E încă foarte de dimineaţă şi oraşul în care au intrat pare pustiu. Soarele se reflectă ca într-o oglindă în ferestrele închise şi cu perdelele trase. Atmosferă idilică desprinsă parcă dintr-un basm de Perrault: case cu un singur etaj, geamuri cu perdeluţe io viu colorate, ghivece cu flori. Cocoşul de tablă de pe turnul bisericii luceşte în lumina matinală a soarelui. Un tânăr, cu un şorţ alb în faţă, încarcă nişte bidoane cu lapte într-o furgonetă şi-i zâmbeşte Michelinei, arătându-şi dinţii albi. Michcline opreşte maşina în centrul oraşului, unde pare a fi 1s ceva mai multă animaţie. în faţa barurilor, abia deschise, se foiesc deja cei dintâi consumatori. Un tonomat, dat la maximum, şi Johnny Halliday se agită într-un rock de prin anii şaizeci. Câţiva bărbaţi, trecuţi de prima tinereţe, cheli şi cu burtă, discută, adunaţi în cerc în mijlocul străzii, meciul 20 de fotbal de duminica trecută. Cu toată animaţia care domneşte în grupul lor, au priviri placide şi uşor somnoroase. Aşteaptă să treacă timpul şi să se facă ora prânzului, masa la care n-au să-şi refuze nici două-trei pahare de vin. Prin ferestrele mari şi larg deschise ale unei popicării poate fi zărit 2 un bărbat solid, cu cămaşa transpirată la subsuori, pregătindu-se să arunce popicele. Din cauza vocii răguşite a cântăreţului, zgomotul ţintelor lovite nici nu poate fi auzit. Apariţia Michelinei nu rămâne neobservată. Bărbaţii îşi întrerup pentru moment discuţia, capetele lor, unele cărunte .w sau chele, se întorc în direcţia fetei, care nu-i bagă însă în
370
SORIN TITEL
seamă. „Poate vrei să bei ceva?“ îi spuse ea lui Marcu în timp ce amândoi se îndreaptă spre barul prin uşa deschisă a căruia se revarsă melodia îndrăcită a rock-ului, înlocuit apoi cu o melodie lentă şi languroasă. Cocoţate pe scaunele înalte din 5 faţa barului, două „profesioniste"; părul oxigenat, cizme negre peste genunchi, arborând cu curaj moda „mini", scoasă din uz cam de multă vreme. Poşetuţele li se odihnesc pe genunchii ascuţiţi. Şuşotesc între ele şi, din când în când, izbucnesc în râs, cu voci stridente şi răguşite. în faţa barului, w câteva măsuţe scoase în stradă. Micheline comandă două pahare de Calvados. „Profesionistele" coboară de pe scaunele din faţa barului şi trec, legănându-se pe tocurile înalte, pe lângă masa lor. Se uită amândouă la Micheline cu vădită ostilitate. Chelnerul revine cu paharele cu 15 Calvados. Are astm şi respiră cu greutate, de parcă ar fi alergat până să ajungă la ei, venind de la mari depărtări. Micheline, binevoitoare ca întotdeauna, conversează cu el. Aşa află chelnerul că Marcu n-a băut niciodată Calvados. „Ştie de existenţa lui doar din cărţi", îi explică ea. Dezvăluirea fetei 20 nu-1 lăsă indiferent pe barman. „O, atunci e cu totul altceva, spune el, cu totul altceva." îl roagă pe Marcu să aştepte puţin, deoarece vrea să-i aducă altă marcă. Revine cu o sticlă borţoasă, prăfuită şi cu eticheta îngălbenită de timp. „Asta e tot ce am mai bun", se scuză, respirând greu. „Cincisprezece 25 ani", adaugă şi arată apoi pe degete vechimea Calvados-ului, în aşa fel încât să priceapă şi Marcu, despre care îşi închipuie, probabil, că nu ştie franţuzeşte. Se chinuie însă mult fără să reuşească să destupe sticla. Când, în sfârşit, reuşeşte, îşi toarnă din abundenţă, fără să se zgârcească, pe dosul păros M) şi pistruiat al palmei late. „Ce părere ai? îl întrebă pe Marcu întinzându-şi mâna, vârându-i-o sub nas, să i-o miroasă. Un Calvados cum scrie la carte." Apoi, cu multă grijă să nu se mai risipească de data asta nici măcar o picătură, toarnă în păhăruţul din faţa lui Marcu. Aşteaptă apoi ca Marcu să guste
FEMEIE, IATĂ FIUL TĂU
371
şi să-şi dea cu părerea. „O băutură, într-adevăr, extraordinară", spune Marcu plescăind din limbă ca să-şi arate încântarea. De pe scaunele lor înalte, din interiorul barului, „profesionistele", se întorseseră la locul lor, cu nişte chipuri obosite şi indiferente, urmăresc scena. II strigă pe 5 barman: vor şi ele o picătură de Calvados, din sticla aceea adusă special pentru Marcu. „Minunat, nu-i aşa, domnule? îl întrebă barmanul pe Marcu, fără să le bage în seamă. Sunt convins că nici eroii din cărţile dumneavoastră n-au băut un Calvados mai bun! Trebuie însă să-l daţi pe gât dintr-o io dată, numai aşa i se simte cu adevărat parfumul." Lăsă nota de plată, strecurând-o cu multă discreţie sub farfurioară, apoi plecă bodogănind pe picioarele sale scurte şi pufăind din greu. „Neaşteptat de amabil, spune Micheline surprinsă. Un francez care să-şi risipească în halul ăsta Calvados-ul, aşa ceva 15 nu s-a mai văzut!"
Părăsiră apoi micul oraş îndreptându-se spre Rouen, unde îi aştepta Vasco. Vor face un mic popas în oraşul unde a fost arsă pe rug fecioara din Orleans şi vor vizita, bineînţeles, faimoasa catedrală. Micheline îi vorbi de părinţii lui Vasco, 20 care trăiau la Rouen: tatăl lucrase o viaţă întreagă ca muncitor, la o mare uzină metalurgică. Se pensionase abia în toamna trecută. Mama fusese angajată şi ea un timp ca vânzătoare la un magazin de flori artificiale. Copiii, şapte la număr, se risipiseră prin lume. Un frate era docher la San-Francisco, un 25 altul actor de circ în Germania Federală, o soră lucra la telefoane la Licge, o alta era profesoară undeva lângă Nisa; un alt frate, cel mai descurcăreţ, cum îl caracterizase Vasco, era expert în cursele de cai şi câştiga binişor. Cel mai mare murise într-un accident de maşină. „N-am ajuns să-i cunosc mi pe toţi, îi explică Micheline. Cei pe care i-am cunoscut însă nu seamănă cu Vasco. Au cu totul altă fire. Mai realişti, bineînţeles". „într-adevăr simpatic tipul cu Calvados-ul, spuse Marcu. Foarte, foarte amabil." Aducea mai curând a italian
372
SORIN TITEL
decât a francez. Şi pe deasupra avea şi un astm de toată frumuseţea...'“ „La Deauville, îi spuse Michelinc, o să mergem la un mic restaurant specializat în Calvados. întotdeauna cu Vasco...“ şi discuţia continuă pe tema Calvados-ului.
5 Micheline conducea cu o singură mână; părul auriu îi acoperea ochii. Şi-l strânse într-un coc la spate după ce avu grijă să arunce chiştocul ţigării pe fereastră. îl răsuci cu o mână - cu cealaltă ţinea volanul - şi înfipse în el o agrafă de argint. Chipul fetei, de cum îşi schimbă coafura, primi o cu io totul altă înfăţişare: semăna, acum, cu un puşti obraznic, cu nasul în vânt, cu ochii mari şi luminoşi.
6.
La Roucn se întâlniră cu Vasco la cafeneaua „Fecioara din Orleans". Litografiile de pe pereţi reprezentau scene din viaţa 15 fecioarei: Ioana pe câmp, o fetiţă cu o coroniţă de margarete pe capul bălai, înconjurată de nişte vaci stângaci desenate -animalele nu păreau să fie specialitatea pictorului —, Ioana la Rcims (întreaga splendoare a încoronării), şi, în sfârşit, Ioana pe rug; litografia din urmă era aşezată deasupra intrării, a uşii 20 larg deschise ce da chiar spre piaţa unde, cu secole în urmă, fecioara fusese arsă.
Marcu îşi aminti un film al lui Dreyer, nu cel despre Ioana, un altul; era vorba în el tot despre o pretinsă vrăjitoare: regizorul filmase în aşa fel încât se putea vedea cum trupul 25 sănătos, încă tânăr şi robust al „vrăjitoarei", era cuprins, încetul cu încetul, de flăcările nemiloase. Dar nu zvârcolirea trupului îl impresionase atunci, ci chipurile celor ce luau parte la execuţie. Şi nu atât cei ce o judecaseră şi o condamnaseră, nu în primul rând ei (surâzători şi sătui, satisfăcuţi şi vicleni), ci 30 ceilalţi, mulţimea adusă în mod expres ca să vadă execuţia şi să tragă învăţămintele necesare. Chipuri de oameni simpli,
FEMEIE, IATĂ FIUL TĂU
373
pe care nu se putea citi părerea de rău sau compasiunea pentru cea supusă unor astfel de oribile cazne, nici despre o justificată oroare nu era vorba (de revoltă sau furie cu atât mai puţin!), ci de o foarte naivă, aproape copilărească (defel perversă, nici pomeneală de aşa ceva!) curiozitate: voiau adică să vadă, 5 simţind dogoarea flăcărilor pe propriii lor obraji, cum arde trupul femeii - un spectacol într-adevăr nemaivăzut de ei până atunci: cum se rumeneşte pielea, cum se usucă, apoi, şi crapă şi se face din ce în ce mai neagră; veniseră doar sa vadă, numai atât, numai şi numai pentru asta; un spectacol „tare“, un fel io de happening, cum i s-ar spune astăzi, de toată frumuseţea şi splendoarea! Marcu le descrise prietenilor săi scenele din film; aceştia nu-1 văzuseră, în schimb îi vorbiră de un alt film al lui Dreyer, Micheline se apucă să-l şi povestească, în timp ce Vasco comandă câte un Calvados pentru toţi trei. Băură, de asemenea, o cafea fierbinte. „Trebuie să vă puneţi pe picioare, spuse Vasco, îmi închipui că drumul a fost destul de obositor.“ Micheline relată întâmplarea cu Calvados-ul. Şi cum îl încercase proprietarul barului vărsându-şi o cantitate, deloc neglijabilă, pe dosul palmei. „Aproape imposibil, făcu 20 foarte mirat Vasco. Un francez să-şi risipească băutura e un lucru într-adevăr de necrezut.” „Nu-1 asculta, spuse Micheline, uitând că la rândul ei spusese cam acelaşi lucru. Are o părere îngrozitoare despre noi. S-a născut în Franţa, e aproape francez, chiar dacă îl cheamă Vasco Iremici, şi totuşi nu pierde prilejul 25 să ne critice.” „Un popor zgârcit, decretă Vasco. Tu eşti din Normandia, căută s-o îmbuneze pe Micheline. Normanzii au altă fire, nu seamănă cu francezii”, spuse el în concluzie şi, ca s-o împace pe Micheline, începu să-i mângâie părul. „Nu sunt toţi la fel, încercă să-l contrazică Marcu. Ioana, de pildă”, M) spuse şi arătă spre litografiile de pe pereţi. „Bineînţeles, rânji Vasco, doar că-i bine că ne amintim că a fost arsă pe rug.” „Englezii au ars-o, nu francezii, iar încurci lucrurile”, spuse Micheline revoltată. „Şi ce-a mai rămas astăzi din Ioana voastră? întrebă triumfător Vasco. O reclamă pentru turişti...”, .55
374
SORIN TITEL
adăugă întinzându-şi picioarele lungi, în bluginşi decoloraţi, drept în faţa lui, în aşa fel încât oricine ar fi încercat să treacă pe lângă ei s-ar fi încurcat în ele... Plătiră consumaţia şi părăsiră cafeneaua. Ieşiră în stradă. Faimoasa piaţă era puternic 5 luminată de soarele zilei de vară. „Ia priveşte în jur“, îi spuse Vasco lui Marcu, arătând cu o mână spre firmele magazinelor şi cafenelelor aflate în piaţă. Intr-adevăr, aproape toate apelau la numele Ioanei d’Arc sau purtau un nume legat, cât de cât, de istoria ei. In timp ce un mic magazin de cosmetice, de pildă, io se numea „Rugul", o librărie cu cărţi de artă, foarte luxos tipărite şi teribil de scumpe, expuse cu multă pricepere în vitrină, purta un nume ceva mai sofisticat: „Vocile Fecioarei..." Un elegant magazin cu lenjerie de damă se numea cât se poate de direct „La Fecioara din Orleans," cu toate că era destul de y.5 greu ca cineva să şi-o imagineze pe austera luptătoare purtând astfel de desuuri scumpe... Singurul care nu îndrăznise să apeleze la prestigiosul nume era un mic magazin cu un profil ceva mai special, în vitrina căruia erau expuse câteva fotografii, selectate cu grijă pentru toate gusturile, decupate 20 dintr-o revistă sexy. Se alesese, aşadar, un alt nume, nu de mai mică rezonanţă însă, şi la fel de celebru, e adevărat că dintr-un cu totul alt domeniu şi dintr-o altă epocă. Pe firma de neon care îşi trimitea umbrele roşii până în mijlocul străzii scria „Calipso". Totuşi cel ce concepuse reclama nu rezistase 25 până la capăt tentaţiei de a o implica pe fecioara atât de prezentă altfel în toată piaţa: el improvizase un fel de rug din tuburi de neon - se stingeau şi se aprindeau cu intermitenţă -în mijlocul cărora era gata să ardă nu „fecioara", conform tradiţiei, ca să spunem aşa, ci o fiinţă superbă, cu şolduri largi 30 şi generoase, cu umeri laţi, ca de luptător, purtând un foarte sumar, aproape inexistent costum de baie. Flăcările n-o deranjau se pare prea mult pe frumoasa Calipso; altfel, cum s-ar fi putut explica surâsul, nici pe departe mistic, de pe chipul ei transfigurat de plăcere?
FEMEIE, IATÂ FIUL TĂU
375
Şi totuşi Marcu era emoţionat, privind piaţa uncie fusese arsă Ioana. Simţi prezenţa ei, cea adevărată, în ciuda reclamelor din jur. „Sunt obosită, îi spuse Micheline lui Vasco, nu vrei să conduci tu în locul meu?“ Vasco trecu la volan. Părăsiră piaţa. Opriră în dreptul unui magazin, specializat în 5 vinuri greceşti şi italiene. „Vreau să-i facem o bucurie bătrânului, le explică Vasco. Cine ştie, poate izbutim să-l mai înveselim un pic... I s-o fi urât singur, începu el să povestească. Mama e mai tot timpul plecată. Are un frate la Torino, s-a dus să-l vadă la începutul lunii mai, şi sunt aproape w sigur că n-o să se întoarcă până la toamnă. Aşa a fost întotdeauna, plimbăreaţă, spuse Vasco oftând în timp ce aranja sticlele cu vin în portbagaj... Tata, în schimb, nu se dezlipeşte de casă; aproape că nu mai vede, săracu, dar nu vrea să poarte ochelari dintr-un fel de cochetărie ridicolă. Singur, cum să /5 nu i se urască, cum să nu-1 omoare plictiseala? Am, de altfel, impresia că s-a ramolit în ultima vreme.„E foarte drăguţ, nu-1 mai bârfi“, spuse Micheline uşor absentă. „Nu-1 bârfesc, spuse Vasco. Adevărul e că noi doi, eu şi bătrânul, ne-am înţeles întotdeauna bine. Dintre toţi fraţii, probabil că la mine 20 a ţinut cel mai mult. Sunt singurul cu care, în momentele lui de bună dispoziţie, îi place să vorbească în limba lui de-acasă. De altfel, ceilalţi nici nu ştiu bine sârbeşte. Fraţii mei au fost tare leneşi, au învăţat câteva cuvinte sârbeşti, apoi au renunţat. Mai ales că mama nu i-a încurajat. Toată viaţa ei a avut o singură grijă: să semene cât mai bine cu oamenii în mijlocul cărora trăia, să nu se afle cumva că nu-i franţuzoaică, chiar dacă numele de fapt o trăda. A încercat să şi-l schimbe, dar s-a lovit de împotrivirea categorică a tatei.
A ascultat-o el toată viaţa, dar când a fost vorba de nume s-a w opus cu încăpăţânare. S-au certat îngrozitor, ţin minte, eram de-acuma mare, aşa că am înţeles perfect discuţia lor. Tata i-a tras vreo două palme, şi îmi amintesc că m-am bucurat în sinea mea, nu mi-a părut rău.. De altfel, ori de câte ori
376
SORIN TITEL
s-au certat, am fost întotdeauna de partea lui. Nu nc-am iubit prea mult, eu şi mama. N-am reuşit niciodată s-o înţeleg. In nici o situaţie n-am putut să fiu de acord cu ea... Am încercat să vorbesc zilele astea sârbeşte cu el. Ştiam că-i face plăcere.
^ A reacţionat însă cu totul altfel decât mă aşteptam: de câte ori îi spuneam o vorbă, chipul i se întuneca, şi-mi răspundea în franţuzeşte, exact cum făcea mama când eram mic... Totuşi l-am făcut să vorbească până la urmă. Intr-o seară i-am dat să bea un pahar de vin în plus. Şi abia atunci am înţeles, în io sfârşit, de ce a evitat el tot timpul să vorbim în limba noastră de-acasă: începuse să uite limba sârbă. îşi amintea cu greu unele cuvinte mai rar folosite, se bâlbâia până le găsea, ba căpătase parcă şi un pic de accent străin! Mai mare hazul, să vezi un bătrân muncitor sârb, cu mustăţi fioroase şi cu nasul 15 coroiat, stâlcind cuvintele în propria-i limbă, făcând dezacorduri inadmisibile, ca unul ce abia începe să înveţe limba şi nu-i sigur de ce spune! S-a enervat când a înţeles că-mi dau perfect seama de ce i se întâmplă şi, ca să-mi arate că cu mi-am format o părere cu totul greşită, a început să lălăiască nişte 20 cântece vechi din Iugoslavia; era vorba în ele despre suferinţele pricinuite de amor, de răzbunare şi de iubiri infidele. Nu i se potriveau, bineînţeles, bătrânului şontorog! Melodii vechi de pe timpul tinereţii lui îndepărtate.... I le-o fi cântat chiar mamei, cine ştie, sau mai degrabă altor femei, 25 cu care s-a iubit în tinereţea lui. Nu, nu cred să-i fi cântat el mamei astfel de cântece pătimaşe şi deocheate, chiar dacă i-a făcut o droaie de copii; n-a iubit-o niciodată aşa de mult. Nu pentru ea fuseseră cântecele acelea; auzindu-lc, mama şi-ar fi bătut joc de ele, sunt sigur; chiar pe vremea aia, când era foarte Mi tânără şi când nu era chiar un sloi de gheaţă, aşa cum a devenit mai târziu, nu i-ar fi făcut nici o plăcere să le audă... Orice cuvânt însoţit de melodie se păstrează, se pare, mult mai bine în memorie: cât a cântat, nu a făcut nici o greşeală de pronunţie, nici un dezacord. Am cântat şi eu, secondându-1,
FEMEIE, IATĂ FIUL TĂU
377
mă ameţisem la rândul meu. I-am propus să facem vara viitoare o excursie pe coasta dalmată. «Ba, am putea chiar să mergem — mi-am dat cu părerea - prin ţinuturile pe unde ai copilărit tu, să-ţi revezi locurile natale! Ar fi, într-adevăr, o călătorie deosebit de frumoasă, ar merita toată osteneala!» «Nici 5 să nu te gândeşti, a strigat el furios, nici să nu-ţi treacă prin minte aşa ceva! Vrei să mă fac de râs - mi-a spus -, să râdă sârbii de mine auzindu-mă cum le stâlcesc vorbele? Să le dau copiilor gumă de mestecat, cum am văzut într-un film că fac americanii? Să umblu şi eu cu un aparat de fotografiat agăţat w de gât şi să mă dau marc, ţi-ar plăcea, nu-i aşa?!» Mi-am dat seama, atunci, că nu mai ducea dorul Iugoslaviei, aşa cum mi-am închipuit. Pur şi simplu se plictisea, asta era tot! Vechii lui tovarăşi din uzină se împrăştiaseră care încotro. Nu mai avea cu cine să schimbe o vorbă, era mai tot timpul singur. 15 înainte de a mi se strica vederea, mi-a mărturisit el într-o zi, mă duceam după-amiezile la cinematograf- mă certa maică-ta, biletul de intrare c destul de scump, dar nu-mi păsa... Timpul trecea mult mai repede: până ajungeam acasă - mă întorceam întotdeauna pe jos, alegeam cinematografele cele mai 20 îndepărtate ca să dureze drumul mai mult - se lăsa seara... Mai fumam o ţigară, mă mai certam cu maică-ta, între timp se făcea întuneric şi mă băgăm în pat! începeam să citesc ziarul şi de cele mai multe ori adormeam cu el în mână, maică-ta mi-1 lua şi-l aşeza pe noptieră. Acuma, însă, de când nu mai 25 văd, e mult mai greu. Mi se face un fel de gol în minte, stau aşa, cu ochii pe pereţi, toată ziua şi nu am la ce să mă gândesc.
Şi ăsta e lucrul cel mai afurisit dintre toate: când nu ai la ce să te gândeşti... Golul ăsta, pricepi?»"
Ajunseseră si, spre marea lor surpriză, bătrânul nu era M) singur. Două fetişcane se învârteau în jurul lui şi se pregăteau să aşeze masa în sufragerie. „A început să plouă cu oaspeţi", spuse bătrânul, şi Marcu înţelese că cele două fete -cam prea dezvoltate pentru vârsta lor, cu pieptul proeminent,
378
SORIN TITEL
cu şoldurile mari şi lipsite de graţie - erau nepoatele acestuia, de fapt fiicele băiatului său cel mai mare; veniseră să-l vadă şi să aibă grijă de el „până s-o întoarce bunica"...
Lui Marcu i se păru însă că bătrânul arată mult mai 5 înfloritor decât îl descrisese Vasco. Se ţinea bine, nici vorba să fie o „căzătură", după cum te-ai fi aşteptat, luându-tc după vorbele fiului. Destul de apatic, e adevărat: nu se bucură văzându-i, şi când Micheline sărise să-l îmbrăţişeze, aproape că-i întorsese spatele. Marcu nu fu chiar atât de surprins: era io obişnuit ca în străinătate oamenii să aibă cu totul altfel de reacţii, uneori de-a dreptul bizare... Sticlele de vin aduse de Vasco îl bucurară însă. Se uită la ele cu ochii mijiţi, încercând să le citească etichetele scrise în greceşte. Fetele ciripeau neobosite; îşi mişcau trupurile lătăreţe cu o neaşteptată 15 vioiciune prin încăpere, în timp ce aşezau tacâmurile şi farfuriile pe masă. Prezenţa lui Marcu nu le era indiferentă, erau curioase să afle ce-i cu el şi în acelaşi timp păreau uşor intrigate, deoarece tânărul nostru nu le prea băga în seamă. Vorbeau amândouă deodată, în gura mare, lăudând ciorba 20 de peşte gătită de bătrân. începură să spună o poveste lungă despre un vecin de-al lor de la Trouville: cum acesta a reuşit să prindă un peşte uriaş, de un soi cu totul şi cu totul special; şi ce fel de pescar priceput era vecinul acela, şi cum ele s-au rugat să le ia într-o zi la pescuit; dar el n-a îndrăznit din cauza 25 nevesti-sii, o femeie rea şi mult mai mare ca el, o baborniţă, şi pe deasupra teribil de geloasă; aşa că sărăcuţul nici nu îndrăzneşte să stea de vorbă cu ele, numai să n-o supere pe femeia aia cicălitoare... Marcu nu le asculta, se uita la bătrân cum îşi punea în farfurie cocoloaşe de pâine, la fel ca bunicul 50 lui, ca să se răcească ciorba mai repede. Foarte preocupat, prins de ceea ce făcea, neascultând pălăvrăgeala nepoatelor, nebăgându-le în seamă... Se obişnuise să trăiască fără să aibă grija celor din jur. Vasco avea desigur dreptate. Era vorba tot de un fel de senilitate. „Puteţi să vă mai serviţi, am
FEMEIE, IATĂ FIUL TĂU
379
destulă", spuse bătrânul fără să-şi ridice nasul din farfurie, apăsând cu lingura bucăţelele de pâine, ca să se moaie. Apoi începu să fie ceva mai volubil. „Ciorba de peşte, dacă n-o potriveşti bine, le explică el uitându-sc mai ales la Micheline, de parcă abia acum i-ar fi descoperit prezenţa, nu-i cine ştie 5 ce de capul ei." Petele şuşoteau privindu-1 pe furiş pe Marcu: un anumit lucru în ţinuta lui vestimentară se pare că nu era chiar aşa cum trebuie - cămaşa sau cravata, cine ştie?! Vorbeau în şoaptă, bârfindu-1, desigur, se răzbunau şi ele cum puteau pentru totala lui indiferenţă. Vasco, profitând de vioiciunea w bătrânului, de interesul manifestat faţă de cei de la masă, încercă să i-1 susţină, atrăgându-1 şi pe el în discuţie. „Un prieten din România, arătă spre Marcu. Sunt sigur, îi spuse el, că ai cunoscut români în tinereţea dumitale. Sârbii şi românii sunt vecini unii cu alţii, nu-i aşa, au vieţuit multă 15 vreme împreună... Nu m-aş mira să fi ştiut chiar şi câteva cuvinte româneşti..." „Sigur c-am ştiut, spuse bătrânul, şi pentru o clipă chipul îi deveni foarte preocupat; căuta, probabil, să-şi amintească vreo vorbă românească. Nu reuşi însă, se enervă şi, de supărare, se apucă să-şi fărâmiţeze pâinea, 20 să facă din nou cocoloaşe şi să le moaie în ciorbă. Deveni iarăşi apatic şi indiferent, ncmaiinteresându-1 decât farfuria din faţa lui. „O femeie te poate învăţa limba ei cât ai bate din palme, spuse Vasco. Nu nega, tată, îl ameninţă el cu degetul, cu o româncă tot te-ai iubit dumncatale, cât ai fost 25 tânăr! Ţi-o fi spus şi cu ce cuvinte s-o mângâi, ţi-o fi zis ce vorbe dulci să-i spui! Hai, nu da din colţ în colţ, şi nu te ruşina, pariez dacă vrei c-a fost aşa! spuse, şi bătrânul îşi ridică nasul din farfurie şi se uită zâmbind la Vasco. îşi adusese el aminte de ceva anume - vreo amintire încântătoare - sau M) zâmbea doar aşa, ca să răspundă într-un fel la glumele şi tachinările afectuoase ale fiului lui? Ceva tot îşi amintea însă, de vreme ce, uitându-se de data asta la Marcu, de parcă ar fi vrut să-i ceară încuviinţarea şi în acelaşi timp să se asigure
380
SORIN TITEL
că nu greşeşte — spuse: „Târgurile de la Vârşeţ“. Apoi tăcu, semănând perfect cu un oracol care, după ce a formulat o frază misterioasă şi greu de descifrat, ajunge parcă să regrete şi puţinul spus şi se întoarce la tăcerea lui impenetrabilă... „Ce-i 5 cu târgurile de la Vârşeţ?“ întrebă Vasco, şi atunci bătrânul îi răspunse, uitându-i-se drept în ochi. „Nu mai ţin minte.“ Vocea îi era „albă44, indiferentă, fără nici o umbră de părere de rău în ea: o constatare ca oricare alta şi atât. Se întoarse apoi liniştit la farfuria lui cu supă. „Mi-ai povestit de atâtea io ori, cum nu mai ţii minte?‘c îl întrebă Vasco, ncmaiîncercând să-şi ascundă iritarea. Aproape că ţipa. „Nu mai ţin minte, şi gata“, mormăi bătrânul fără să-şi ridice privirea din farfurie. „Cum te lua bătrânii la târg la Vârşeţ să vindeţi piei de capră... Adormeai, stând lângă el, în iarba de pe marginea drumului. 15 Şi îţi dădea ţie să-i ţii punga cu dinari până ce îşi aduna taraba... Cu coada ochiului te urmărea tot timpul, se temea să nu-ţi smulgă careva punga aia atât de preţioasă! Zdrăngăneai încetişor dinarii, îţi plăcea să-i auzi cum sună, şi atunci bătrânul te certa. «Nu-i bine să prindă oamenii de veste că avem aşa 20 mulţi bani», îţi explica el... Vă duceaţi apoi la un restaurant din centrul oraşului, ştiam şi numele restaurantului, dar l-am uitat. Ţie îţi lua o îngheţată, şi el comanda şampanie vieneză! Până nu golea singur o sticlă nu se lăsa, se făcea roşu la obraz, începea să-şi răsucească mustăţile şi vorbea cu chelnăriţele în 25 sârbeşte ori în ungureşte, le pişcă de fund când treceau pe lângă el, şi cine ştie ce le mai spunea şmecherul bătrân, pentru că ele chicoteau pe înfundate şi-l loveau supărate peste mână... Toate astea mi le-ai povestit dumneata, tată, altfel nu aş avea de unde să le ştiu...44 „Ţi-oi fi povestit, îl aprobă bătrânul dând 30 încetişor din cap, nu spun că nu ţi le-am povestit.*4 Cuvintele lui Vasco nu avură, se vedea de la o poştă, nici un fel de ecou. I se terminase ciorba şi acum îşi umplea farfuria din nou. De parcă ar fi vrut, se gândi Marcu, să umple cu ceva golul fără fund care era în el. „Şi cum în serile în care era vreme urâtă -
FEMEIE, IATĂ FIUL TĂU
381
povesti Vasco în continuare când ploua ori burniţa afară, nu te lua în târg, să vinderi împreună pieile alea şi să tremuraţi de frig amândoi, te cruţa bătrânul, îi părea rău de tine. Era un hotel chiar la marginea târgului, sub un deal înalt, mi-ai şi spus cum îi zicea: «La puţul fecioarei». Şi pe tine te lăsa la 5 hotel, te da în grija unei femei tinere pe care o chema Rujiţa. Bătrânul ăsta al tău, cât era el de bătrân, se iubea cu femeia aia... îţi plăcea să rămâi acolo, la hotel. Rujiţa juca domino cu tine până se înapoia bătrânul din târg. Staţi amândoi lângă sobă, pe nişte canapele de catifea roşie. Plăcile de teracotă erau w pictate: nişte călăreţi, cu săbiile scoase şi cu mustăţi lungi... Jucaţi domino, şi lângă voi, pe masă, se afla o farfurie cu prăjituri şi două pahare cu sirop de mure. Vă luaţi la întrecere -care reuşeşte să mănânce mai multe prăjituri - şi Rujiţa câştiga întotdeauna pariul. La a patra prăjitură ţie ţi se făcea greaţă /5 şi te opreai... Mi-ai mai povestit cum îl punea pe Gheorghi, portarul hotelului a cărei proprietăreasă era ea, să spargă nuci şi să scoată sâmburii, să nu vă pierdeţi voi vremea. Şi uneori rămâneaţi peste noapte la hotel; te culcau într-un pat cu Gheorghi, şi el îţi spunea tot felul de poveşti, şi întotdeauna 20 adormea înaintea ta, aşa că sfârşitul poveştii nu-1 aflai niciodată. Dimineaţa vă sculaţi devreme, înainte de a se face ziuă afară. Bătrânul era încruntat şi posomorât tare. îl durea sufletul să plece, să se despartă de Rujiţa cea tânără!... Abia după ce dispărea dealul acela înalt de deasupra oraşului, cula 25 Vârşeţului, cum i se spunea, i se dezlega limba şi începea să vorbească. Te întreba cum te-ai distrat şi câte prăjituri ai mâncat şi dacă a fost dulce siropul de mure, dacă ţi-a plăcut... Toate astea de la tine le ştiu“, spuse Vasco, şi se uită întrebător la bătrân, doar, doar o reuşi să-l facă să-şi amintească şi el câte %> ceva. „Dacă ţi le-am povestit, probabil că aşa s-au şi întâmplat14, spuse bătrânul jucându-se cu firimiturile de pe masă, încurcat, dar şi agasat de prea marca insistenţă a fiului. Spuse ceva în sârbeşte. Vasco îi răspunse supărat în aceeaşi limbă.
382
SORIN TITEL
Arăta ca un copil bosumflat căruia părinţii i-au refuzat un lucru la care el ţinea foarte mult. Marcu se uită la ochii bătrânului: erau uşor împăienjeniţi şi lipsiţi de strălucire. Bunicul lui, îşi aminti Marcu, îi avusese la fel, un an sau doi înainte de-a muri.
5 Simţi abia perceptibilul fâlfâit de aripă al morţii, şi cu toate că în ultima vreme Marcu se obişnuise să-i trăiască în preajmă, de data asta avu o acută reacţie de respingere. îl speria mai ales golul din capul bătrânului. Un creier prin care bătea vântul, asemeni unei încăperi pustii, cu toate uşile deschise io vraişte. Nimic nu se păstrează, nimic nu rămâne înăuntru... îl mira în acelaşi timp şi încăpăţânarea acestuia: nu mai voia oare să-şi aducă aminte chiar de nimic?... Aşa, fără amintiri, fără memorie, semăna perfect cu un fel de păpuşă de ceară. Nu, în clipele acestea, el, Marcu, era incapabil să se simtă 15 asemeni bătrânului: la fel de gol pe dinăuntru, la fel de neînsufleţit ca şi el. I-o luase înainte sârbului ăsta cu părul cărunt, se afla deja în anticamera morţii, acolo unde el, Marcu, năzuia de atâta vreme să ajungă. Nu se putea în nici un caz compara cu el... Şi deodată toate deveniră mult mai 20 complicate decât şi le-ar fi putut închipui Marcu, şi pentru prima dată — cine ştie de când! — gândul morţii nu mai fu învăluitor şi dulce, asemeni unui cântec liniştitor de flaut, asemeni unei melodii tainice şi numai de el auzită, ci dimpotrivă: ceva dinăuntrul lui i se opunea cu toată forţa, 25 trupul lui de om tânăr se revolta într-o asemenea măsură, încât simţi că i se face rău. Se ridică repede de la masă şi se îndreptă spre baia care se afla la doi paşi de bucătărie. Senzaţia de vomă dispăru, însă, de cum închise uşa în urma lui. Se aşeză pe marginea căzii, şi ca să se izoleze într-un fel de ceilalţi, dădu 30 drumul la robinet. Lăsă apa să curgă. Zgomotul făcut de apă îl linişti. în acelaşi timp se simţi pe neaşteptate golit de toate certitudinile cu care plecase la drum. încercă să pună o oarecare ordine în învălmăşeala din capul lui, dar nu fu în stare. Un om mort l-ar fi tulburat mult mai puţin decât acest ins viu,
FEMEIE, IATĂ FIUL TÂU
383
care vorbea, umbla, mânca tot ce-i puneai în farfurie, clar din care viaţa plecase pe furiş, se retrăsese clin trupul îmbătrânit, încetul cu încetul, fără ca el să bage de seamă. Pentru prima dată moartea nu-i mai apăru lui Marcu drept unica soluţie cum în ultimul timp îi plăcuse să creadă. „Să fii în felul ăsta «golit», ce lucru cumplit şi jalnic, ce teribilă sărăcie! îşi spuse el. Ca o coală albă de hârtie pe care nu mai scrie nimic! Poate fi ceva mai înspăimântător? O mare moartă şi întunecată, «oceanul cel de gheaţă», un pustiu fără margini! Mizerabilă privelişte, într-adevăr...“ Era şi el, Marcu, „golit“ de toate amintirile, la fel de fără trecut, de amnezic, ca şi bătrânul tată al lui Vasco?... închise robinetul, se spălă pe faţă ca să-şi revină, şi se reîntoarse în încăperea în care fetele tocmai puneau pe masă un uriaş tort de mere, operă culinară care le aparţinea în întregime şi de care erau foarte mândre. îl pedepsiră pe Marcu (pentru lipsa lui de „sensibilitate", pentru faptul că refuzase să răspundă în vreun fel la avansurile lor atât de evidente) tăindu-i o felie subţirică. Bătrânul adormi la masă şi nepoatele făcură mare haz. Apoi îl ajutară să se ridice şi-l duseră la culcare...
7.
Ajunşi la Deauville, lui Marcu i se dădu o odăiţă la mansardă, special amenajată pentru oaspeţi. Se zugrăvise nu de multă vreme, pereţii miroseau încă a var proaspăt. Printr-o ferestruică se putea vedea strada care dădea spre marc, şi chiar marea se putea zări, în lumina roşietică a apusului... Camera era modest mobilată, un pat cu un fel de baldachin caraghios, o carpetă în faţa patului, un fotoliu uriaş, îmbrăcat într-o catifea maronie şi roasă de vreme, contrastând ciudat cu austeritatea încăperii; încă un scaun aşezat lângă pat, ţinând loc de noptieră. Pe scaun se aflau o lumânare pe jumătate
384
SORIN TITEL
consumată, o cutie de chibrituri şi o carte veche de rugăciuni, pusă dinadins sau uitată, cine ştie de cine, acolo; de o altă persoană care zăbovise înaintea lui în aceeaşi încăpere, cu toate că - poate din pricina zugrăvelii proaspete - impresia 5 pe care ţi-o lăsa încăperea era atât de neutră şi impersonală, încât cu greu ţi-ai fi închipuit că a mai găzduit şi o altă fiinţă omenească. Se mai afla în odaie şi un „lavoir“ vechi şi foarte demodat, semănând uimitor de mult cu cel de la ei de-acasă, din bucătărie. Ia unul asemănător se spălase şi Marcu în fiecare io dimineaţă înainte de a pleca la şcoală, în copilăria şi în adolescenţa lui nu chiar aşa de îndepărtate... Marcu deschise ferestruica şi se auzea marea, vuietul ei neîntrerupt. Urcase până sus, ca să-şi pună costumul de baie.
Vasco, Micheline şi surorile acesteia îl aşteptau să 15 coboare, li intrigase în mod special cea mai mare dintre surori, o fată cam ciudată, pe care o găsiseră la sosirea lor citind, făcută covrig, într-un fotoliu; îi salutase ridicând doar o mână, fără să se întrerupă din lectură, indiferentă la toate cele ce se petreceau în jurul ei; apoi, când Micheline încercă să i-1 20 prezinte pe Marcu, îi întinse mâna aruncându-i o privire rapidă, veselă şi chiar prietenoasă, ca în secunda următoare să se cufunde din nou în lectură şi să uite de ei. Citea un roman poliţist. I se spunea „Momo“ şi reprezenta o problemă, după cum îşi dădu seama Marcu, pentru întreaga familie...
25 Până la odăiţa lui Marcu se ajungea pe o scară de serviciu foarte îngustă. Coborî. Ceilalţi îl aşteptau nerăbdători. „Dacă ne grăbim, mai prindem un pic de soare“, spuse Micheline. „Putem pleca?“, întrebă Vasco, uşor enervat de toată tărăgăneala asta. „Momo, grăbeşte-tc, stăm toţi după tine. Eşti 30 îngrozitoare../4 Şi, în sfârşit, Momo îşi făcu apariţia, îmbrăcată într-un fel de costum de plajă care îi scotea în evidenţă trupul slăbănog, picioarele subţiri şi pieptul aproape fără sâni, ca de băiat; şi totuşi Momo răspândea în jurul ei o stranie feminitate; mişcările repezite şi stângace îi erau în acelaşi timp
FEMEIE, IATĂ FIUE TĂU
385
graţioase; feminitatea ei izvora, după părerea lui Marcu, din marea ei fragilitate, precum şi din modul încăpăţânat în care încerca să-şi reprime o sensibilitate excesivă. „Nu eu v-am pus să mă aşteptaţi", spuse ea cât se poate de neprietenoasă. „Puteai s-o laşi acasă, o certă Micheline arătând spre cartea pe care Momo şi-o ţinea sub braţ. N-o să ai timp să citeşti pe plajă." „Ce-ar fi să nu-mi porţi de grijă?" spuse Momo morocănoasă, în timp ce se înghesuiau cu toţii în maşină. Cealaltă soră era încă elevă de liceu: blondă, micuţă şi cam rotunjoară, cu un veşnic surâs pe buze. O fată ca atâtea altele. Nu supăra şi nu incomoda pe nimeni...
Se învârtiră o vreme în căutarea unui loc unde să parcheze maşina. Coborâră. în dreapta lor se zăreau marile hoteluri, în ferestrele cărora se reflecta lumina roşcată a soarelui gata să apună. Micheline îi arătă Cazinoul, apoi un hotel din preajmă, unde, îi explică ea, trag de obicei marile vedete. îi indică fereastra camerei Brigittei Bardot. „Nu-mi place", spuse Momo, referindu-se la marea vedetă care fusese zărită uneori la fereastra cu pricina. „Dumnezeule, există o fiinţă pe lumea asta să-ţi placă ţie?" o întrebă Micheline iritată. „Nu există!" decretă Momo cu o voce răsunătoare, ridicându-şi dispreţuitoare, dar şi uşor înfrigurată de briza răcoroasă a mării, umerii înguşti şi ascuţiţi. „N-am nici un chef să vă aud iarăşi certându-vă“, spuse Vasco sastisit.
Trecură pe lângă terenurile de tenis şi pe lângă jucătorii îmbrăcaţi în alb. Majoritatea, bărbaţi greoi şi cu burtă, nu se maj aflau la prima tinereţe; erau însă dornici să se ţină în formă, să slăbească, eventual, două, trei kilograme. Se dezbrăcară în mare grabă şi intrară în mare. Apa i se păru lui Marcu rece. Ceilalţi erau însă obişnuiţi cu ea, erau doar în nord, şi o decretară caldă. Momo rămase singură pe plajă. După ce se înfofoli, punându-şi pe umeri bluza Michelinei, precum şi geaca lui Vasco, îşi reluă lectura. Trebuiră să intre adânc în mare până să ajungă la o apă bună pentru înot. Apoi
5
10
15
20
25
30
386
SORIN TITEL
apa se adânci în spatele lor mergând mult spre plajă. începea fluxul. Marcu, nefiind un înotător prea grozav, se întoarse. Vasco rămase un timp în preajma lui. „Să-mi spui când nu mai poţi“, îl avertiză el. Se îndreptară spre ţărm până când 5 Marcu simţi din nou pământul sub picioare. Nu era speriat, ci numai uşor obosit. De-acuma soarele arunca un val de sânge în ferestrele elegantelor hoteluri. Ieşiră din mare şi o regăsiră pe Momo cufundată în lectură, zgribulită, cu picioarele adunate sub ea. „N-ai terminat-o?“ o întrebă Micheline 10 disperată. Fata nu se obosi să-i răspundă... Marea fu un timp de culoarea laptelui, apoi, când soarele ajunse la asfinţit, se coloră în roşu. Momo îşi ridică în cele din urmă privirea de pe paginile cărţii. Se uită un timp încruntată şi cu ostilitate parcă la băltoaca de sânge din faţa ei. Apoi îşi continuă lectura fără să spună nimic.
8.
Marea nu-1 lăsă să doarmă pe Marcu: pătrundea în somnul lui agitat, tulburându-i visele. Se trezi în timpul nopţii de mai multe ori la rând. Cu lumina stinsă, în întuneric, îi asculta 20 vuietul neîntrerupt. Şi-o închipui, o văzu parcă, desfăşu-rându-şi pustietăţile nesfârşite si negre, într-o permanentă şi neobosită mişcare, lipsită de orice sens, absurdă, biciuită de vânturi îngheţate şi neprietenoase... Moartea, care de obicei în imaginaţia destul de limitată a oamenilor ia înfăţişarea unor * fiinţe omeneşti - apărându-le când în chip de tânără fată surâzătoare, când ca doamnă cernită sau, Intr-un mod mult mai înfricoşător, ca un schelet cu o coasă uriaşă în mână -, moartea căpătă deodată o cu totul altă înfăţişare: Marcu şi-o închipui substituindu-i-sc mării. Moartea erau chiar aceste w întinderi nesfârşite de apă, marea cufundată în beznă, colcăind de fiinţe acvatice monstruoase, o mare fără ţărmuri, marea
FEMEIE, IATĂ FIUL TĂU
387
de la începutul lumii, nestrăbătută de corăbiile oamenilor, pustie... Marcu se trezi dimineaţa obosit şi agitat, ca după o noapte de nesomn. Coborî şi găsi în hol un bilet lăsat de Michelinc: „Am plecat la Honfleur. Ne-a părut rău să te trezim atât de devreme. Mâncarea e în frigider"... Plecaseră de altfel 5 cu toţii, cu excepţia lui Momo. O găsi în sufragerie, stând în acelaşi fotoliu ca în ziua precedentă, cu picioarele adunate sub ea, citind. Pe domnul Piotier, de altfel, Marcu îl auzise dis-de-dimineaţă scoţându-şi maşina din garaj. Lucra la o policlinică, la Trouville, şi pleca întotdeauna foarte devreme, io „Mama şi Eugenie - îi explică Momo lui Marcu privindu-1 cu acelaşi zâmbet uşor amuzat, de parcă ar fi vrut să-l ia tot timpul în răspăr - sunt probabil la coafor. Eugenie are un păr splendid, cu toate astea ţine să şi-l strice săptămânal: vine acasă cu nişte coafuri imposibile, inventate de ea. îi stă /5 bineînţeles îngrozitor", îi explică, aşadar, Momo, trecându-şi mâna subţire şi palidă prin părul încâlcit care nu văzuse, cine ştie de când, un pieptăn. îl mai cercetă o vreme prin ochelarii ei cu dioptrii multe, apoi îşi continuă lectura: era un volum din colecţia „Scrie noire" nou-nouţ, abia dacă reuşise să citească 20 primele pagini. Marcu îşi prepară un sandvici uriaş cu şuncă. Inversând oarecum rolurile, făcu el pe gazda şi-o întreba pe Momo dacă nu vrea şi ea o cafea. Momo era atât de cufundată în lectură, încât Marcu trebui s-o întrebe de mai multe ori la rând, până când ea catadixi să-i răspundă. „Mulţumesc, îi 25 spuse Momo, ncridicându-şi ochii din carte, dar n-am voie. Sunt bolnavă de inimă..." Apoi, în timp ce Marcu îşi bea cafeaua, trecu pe lângă el cu romanul din colecţia „Serie noire" sub braţ, înaltă, incredibil de slabă, cu părul ciufulit, cu ochelarii ei cu dioptrii multe prin care priveau nişte ochi foarte m> mari, absentă şi probabil inconştientă de frumuseţea ei stranie, semănând mai curând cu o pasăre rară şi ciudată decât cu o fiinţă omenească. Trecu, aşa cum ar trece o somnambulă, fără să-l bage în seamă, de parcă Marcu nici n-ar fi fost de faţă.
388
SORIN TITEL
El o urmări de la fereastra încăperii. Momo îşi scoase bicicleta din garaj, ieşi apoi pe poartă, se îndreptă spre mare, pedalând de-a lungul străzii pustii...
Marcu rămase, aşadar, singur. Singur într-o casă străină, 5 dintr-un oraş străin, de pe malul unei mări străine. Din fotografiile de pe pereţi îl priveau miraţi şi indiferenţi nişte inşi de asemenea necunoscuţi: nu ştia cine sunt şi nici ce nume poartă. Bunici, unchi şi mătuşi, rude mai mult sau mai puţin apropiate, de-ai Michelinei? „Aceştia trebuie să fie bunicii", io îşi spuse Marcu, luându-se după îmbrăcămintea tinerei perechi ce se uita veselă la el dintr-un portret de familie: o tânără doamnă cu o pălărie cu boruri mari şi cu penaj bogat, într-o rochie de dantelă închisă la culoare, şi un domn cu mustăţile răsucite în sus; se voiau fioroase, dar privirea bărbatului era 15 nu numai blândă, ci şi uşor copilăroasă; un fel de băieţandru ale cărui mustăţi păreau mai curând desenate pe obrajii bucălaţi decât adevărate, puse acolo ca să sperie lumea. Un lanţ gros de aur îi străbătea în diagonală vesta şi încerca să dea o oarecare gravitate figurii sale imberbe. Ţi-1 şi poţi închipui pe acest tânăr 20 domn luând o mină cât se poate de gravă, scoţându-şi cu multă demnitate ceasul, de buzunar, ca să vadă cât e ora! Ceasul nu se poate însă vedea, e ascuns în buzunarul vestei, oprit pentru totdeauna la o oră ce nu se va repeta niciodată, dintr-un îndepărtat deceniu, dintr-o vreme trecută şi uitată... Iar aceştia 25 sunt părinţii Michelinei. Bineînţeles că nici ei nu mai sunt astăzi identici cu cei din fotografia aşezată pe cămin: tânărul zvelt, în costum de baie, e desigur domnul doctor Piotier. Cu trecerea anilor şi-a mai pierdut însă din zvelteţe, a făcut şi un pic de burtă. Surâsul ironic din colţul gurii i-a rămas .50 neschimbat. Ironic şi puţin sceptic, un surâs de medic, un produs al profesiunii sale. Mama Michelinei s-a păstrat mult mai bine decât soţul ei; a reuşit să-şi conserve frumuseţea, să iasă învingătoare din necruţătoarea luptă cu timpul... Dintr-o altă fotografie o tânără femeie, într-o splendidă rochie de bal,
FEMEIE, IATĂ FIUL TĂU
389
se uita la Marcu şi-i zâmbea. Femeia aceea străină, cu surâsul ei luminos, probabil că nici nu mai există, îşi spuse el îngândurat. Apoi interesul i se mută de la fotografie la încăperea în care se afla, la salonul îmbrăcat cu huse de culoare roz, la perdelele de catifea, de la geamuri, trase acum, ca să pătrundă 5 lumina puternică a zilei, o lumină parcă restituită pământului de către mare.
Stând în mijlocul încăperii luminate de soare, Marcu îşi aminti o frază citită cu ani în urmă, într-un roman al lui Faulkner: „Cantitatea de singurătate pe care poţi s-o suporţi w fără să mori are şi ea margini”. Spuse apoi de mai multe ori la rând, cu voce tare, cuvântul singurătate. „Se poate muri din pricina singurătăţii?” se întrebă şi spuse încă o dată cuvântul singurătate, apoi spuse moarte, şi cele două cuvinte sunară destul de straniu lovindu-se de lucrurile care se aflau în jurul 15 lui, în salonul doctorului Piotier. Şi chiar atunci se auzi soneria, în primul moment avu de gând să nu răspundă. Cine să-l caute? Se afla, doar, într-o casă străină! Zgomotul soneriei se repetă însă, aşa că se hotărî să se ducă să vadă cine sună.
Tânărul care se afla în faţa uşii, la intrare, cam de aceeaşi 20 vârstă cu Marcu, cu bocancii rupţi în picioare, cu un fel de hanorac pe el, decolorat şi inutil, desigur, pe o vreme atât de frumoasă, cu nişte bluginşi flenduroşi şi roşi de timp, părea a fi unul din acei vagabonzi - rămăşiţele ultime ale unei adevărate armate de hipioţi - cu care Marcu se întâlnise nu 25 de puţine ori de când se afla în Franţa. îi ceru un franc. Marcu îi răspunse scurt că n-are şi vru să închidă uşa. Tânărul nu se lăsă. Cu o voce legănată şi obosită, privindu-1 cu insistenţă drept în ochi, îşi repetă rugămintea. încurcat, Marcu începu să se caute prin buzunare. îşi uitase portofelul în odăiţa de 30 la mansardă, aşa că îi spuse tânărului să-l aştepte un moment. Reveni cât putu el de repede. între timp străinul nu se sfiise să intre. învinovăţindu-sc pentru imprudenţa de care dăduse dovadă, lăsând uşa deschisă, Marcu dădu buzna pe urmele
390
SORIN TITEL
lui. îl găsi în bucătărie în dreptul chiuvetei. îşi băgase capul sub robinet şi lăsase apa să-i curgă prin părul soios. „Poate aşa reuşesc să mai alung din oboseală", îi explică el cu voce înăbuşită, în timp ce continua să-şi ţină capul sub duşul 5 improvizat. îşi scoase apoi capul ud de sub robinet şi îi surâse. „O baie în mare ar fi mult mai bună, nu-i aşa?u îl întrebă prietenos, apoi îi ceru un prosop, ca să se şteargă pe faţă, şi, eventual, să încerce să-şi usuce şi părul. Chipul i se însufleţise şi nu mai arăta chiar aşa de nenorocit şi de amărât ca la început. io „Fii fără grijă, spuse ghicindu-i parcă gândurile, nu sunt spărgător sau mai ştiu eu ce bandit, cum probabil îţi închipui.
0	să ne înţelegem foarte bine. Ai să vezi. Şi e şi firesc să ne înţelegem, adăugă după o scurtă pauză, în care părea că se gândeşte la ceva anume. Şi nici de mâncare n-am să-ţi cer,
15 reluă el discuţia, văzând că Marcu doar se uită la el fără să-i spună nimic. Sunt ghiftuit! Trei cornete de cartofi prăjiţi cu maioneză!". Ridică amândouă mâinile încercând parcă să se apere de orice tentativă a lui Marcu de a-i da de mâncare, cu toate că acesta nu făcuse nici un gest în acest sens. Căuta 20 tânărul să fie cât mai dezinvolt cu putinţă, doar că oboseala
1	se aşternu din nou pe chip. Cu toată voia-bună, ostentativă şi cam stridentă, pe care o afişa, privirile îi rămăseseră obosite şi teribil de abătute. „Iartă-mă, spuse. N-am să te mai sâcâi, plec chiar acuma. Am cam dat buzna peste tine. Să ştii că aşa,
25 în general, nu am obiceiul ăsta!" Şi atunci Marcu se trezi că-i spune, tam-nesam, să mai rămână. Uitând, pentru moment, că nu se află acasă la el, ca să poată invita pe cine pofteşte... Uitând că din clipă în clipă ai casei ar putea să se întoarcă. Şi n-o să fie prea plăcut surprinşi, fără îndoială, când îl vor 30 găsi stând de vorbă, în casa lor, cu un străin. Un vagabond care nu prezintă nici o încredere.
Stăteau, de-acuma, unul în faţa celuilalt. Străinul începu să vorbească din nou, să trăncănească vrute şi nevrute. Un timp Marcu nici nu-1 ascultă. Observă, însă, spre marea lui uimire
FEMEIE, IATĂ FIUL TĂU
391
şi nedumerire, că străinul, despre care nu ştia mai nimic -nici ce hram poartă şi nici de unde vine! —, îi semăna incredibil de mult. îl cercetă, aşadar, o vreme uitându-sc la el prin oglindă: acelaşi nas drept, ochii puţin îndepărtaţi unul de celălalt, gura cam mare, dar frumos rotunjită, aceeaşi bărbie, 5 aceeaşi frunte, toate semănau de minune! E adevărat că străinul era ceva mai închis la culoare decât el: ochii cenuşii, părul maroniu, faţa măslinie. Din care pricină, probabil, asemănarea nici nu ieşea la iveală din prima clipă. Puteau fi observate şi alte deosebiri: avea un trup îndesat, de om obişnuit cu munca in fizică; faţa îi era ridată, din cauza oboselii şi a privaţiunilor îndurate. Mâinile îi erau muncite: cu degete scurte, cu unghii boante, cu palma lată şi musculoasă...
în timp ce-1 cerceta în oglindă, străinul îl urmărea cu coada ochiului, surâzând stânjenit; între timp, observase şi el n asemănarea, şi nu ştia, probabil, ce ar fi trebuit să spună şi nici cum ar fi trebuit să se comporte, pus aşa, pe nepusă masă, în faţa unei situaţii atât de neaşteptate. Semănau aşa cum seamănă doi fraţi gemeni între ei: incredibil şi jenant de mult în acelaşi timp. Or străinul nu avea cum să-i fie frate, îşi spuse 20 Marcu, o astfel de alternativă era întru totul exclusă, ceea ce făcea ca asemănarea sa pară cu atât mai curioasă şi mai greu de înţeles. E adevărat că viaţa îţi poate rezerva o mulţime de surprize, totuşi o astfel de potrivire prea era de tot şi din cale-afară. Şi nici o explicaţie logică, oricât ar fi căutat Marcu 25 una, nu putea fi găsită. Se uitau deci, prin oglindă, unul la celălalt: Marcu îl privea cu un fel de curiozitate avidă, străinul, în schimb, doar pe furiş, ridicând din când în când privirea spre cel ce-i semăna într-o asemenea nepermisă măsură. Apoi, prinzând curaj, îl privi la rândul său drept în ochi. 30 Privirile luară de fapt locul cuvintelor, şi ceea ce spuneau ele era greu de acceptat de o minte care vrea să rămână în limitele firescului, care nu vrea în ruptul capului să o ia razna...
392
SORIN TITEL
Dar străinul, al cărui chip se potrivea atât de bine cu al său, nu-i semăna numai lui: părea mai curând a fi copia aproape perfectă a unui unchi al său, fratele bunicului dinspre tată, pe care Marcu îl ştia dintr-o fotografie îngălbenită de 5 vreme. II chema tot Marcu. întreaga familie fusese odinioară destul de tulburată de asemănarea dintre ei doi. „Numai firea lui să n-o ai“ îi spuseseră. „De ce să nu semăn cu el ?“ întrebase Marcu. „N-a fost un om norocos** i se spusese şi apoi schimbaseră vorba, şi Marcu a înţeles atunci că mai mult tot io n-o să fie în stare să scoată de la ei. Totuşi stărui, povestea celui asemănător lui la chip ar fi vrut s-o ştie până la capăt. „A fost un om, i se explicase, altfel decât ceilalţi.“ Şi din nou dăduse buzna cu întrebările. Amănuntele pe care le află fură însă disparate şi confuze, chipul străbunului rămânând neclar, 15 învăluit într-un fel de pâclă. Le era teamă ca asemănarea să nu aibă unele înţelesuri mai grave, să nu se limiteze, adică, doar la o simplă potrivire exterioară... Vorbeau despre celălalt cu vădită neplăcere şi cu neascunsă enervare. Şi pe neaşteptate fotografia dispăru, fu sustrasă cine ştie când şi de cine... 20 Trebuia, se vede, cât mai repede uitată, ştearsă din memoria tuturora! Povestea îi rămase spusă doar pe jumătate. O poveste fără cap şi coadă, greu de reconstituit pe dc-a-ntregul. La întrebările puse de el, răspunsurile le erau în mod intenţionat în doi peri, mai mult mormăite decât spuse cu toată gura. Nu 25 ştiau nici ei bine care a fost viaţa celui din fotografie...
Şi iată că un străin apărea acuma, cine ştie de unde, un străin care era un fel de copie ciudată a amândorura: tânărul acesta în hanoracul lui jerpelit şi cu blugii decoloraţi de vreme, semănând la chip atât cu el, cât şi cu „unchiul** acela din 50 fotografia făcută probabil bucăţele şi aruncată la coş, numai să nu se mai ştie nimic de el!
„Poate îmi faci totuşi o cafea**, spuse străinul uitându-se tot prin oglindă la Marcu. Se vedea la rândul lui „copiat** şi tot sângele îi năvălise în obraz de tulburare; se pierdu cu firea
FEMEIE, IATĂ FIUL TĂU
393
şi începu să-şi frece amândouă palmele de hanoracul murdar. „Mi se închid ochii de oboseală", spuse, ca să rupă într-un fel tăcerea, şi Marcu, de parcă abia ar fi aşteptat să se desprindă din faţa oglinzii în care cele două chipuri, atât de asemănătoare, aproape identice, se reflectau, trecu în bucătărie. „Am mers s mai mult pe jos decât cu autostopul, îl auzi pe tânăr povestind, în timp ce el îi pregătea cafeaua. Rar să oprească maşina careva.
Au în felul lor dreptate. Cine sunt eu, la urma urmei? N-am o mutră chiar să sperii oamenii, e adevărat... dar mutra omului poate fi înşelătoare. Nu-i aşa?"	io
Marcu reveni în încăperea în care se afla tânărul şi asemănarea dintre ei îl tulbură din nou într-o asemenea măsură, încât fu gata să scape ibricul cu cafea din mână. „Cum te cheamă?" se trezi că-şi întreabă oaspetele în timp ce acesta îi luă ceaşca şi, pradă, probabil, aceleiaşi stranii emoţii, fu cât /5 pe aci s-o verse pe covor. „Roger." Ochii lui, de o altă culoare decât ai lui Marcu, se însufleţiră. „Azi-noapte am dormit într-o magazie, la o fermă, începu să povestească. Mi-a intrat frigul până în măduva oaselor. îmi simt şi acuma trupul amorţit." îl lăsă să vorbească, urmărindu-1 cu toată atenţia. Auzindu-1 20 cum povesteşte tot felul de întâmplări din existenţa sa nesigură de vagabond, Marcu încerca să se convingă de realitatea acestei fiinţe asemănătoare lui. Fu tentat să întindă mâna, să-l pipăie, să vadă dacă există cu-adevărat! Avea într-adevăr nevoie de certitudinea existenţei „în carne şi oase" a acestuia. Voia să 25 fie sigur că lumea nu şi-a ieşit din ţâţâni, că nimic în afara firescului nu începe, aşa, pe nepusă masă, să se întâmple aici, la Deauville... „O potriveală cu totul întâmplătoare", îşi spuse, aşadar, Marcu, încercând să se liniştească. Dându-şi perfect seama de „riscurile" nefirescului, Marcu se trezi că îl înlătură 30 cu o foarte promptă şi fermă hotărâre. Aproape că nu se mai recunoscu, nu pricepea ce se întâmplă cu el: iată că nu-1 voia pe celălalt, pe străinul acesta care-i semăna nepermis de mult, altfcl"decât un om ca toţi oamenii, o fiinţă vie şi adevărată.
394
SORIN TITEL
Cu bună ştiinţă, Marcu întorcea, deodată, spatele atâtor obscure şi ciudate chemări la care aplecase cu bună ştiinţă urechea.
„Spuneai că te cheamă Roger. Roger şi mai cum?“ îl întrebă 5 pe străin. între timp, acesta reuşise să-şi termine de băut cafeaua. „Roger La Fon taine", îi răspunse tânărul, şi prin aceeaşi oglindă aşezată în faţa lor îl privea uşor încurcat pe Marcu. „La Fontaine?" se miră acesta. „O simplă potrivire de nume, fără îndoială", spuse tânărul şi încercă să râdă. „Cu toate io că fabula «Greierele şi furnica» ar putea într-un fel să mi se potrivească şi mie. Căci dacă ne-am lua strict după ea, aş putea fi şi eu un fel de greiere, ca ăla al lui La Fon taine. Cu toate că n-am trândăvit chiar toată vara şi nici acuma nu-mi prea vine chiar să cânt... Când e vorba să câştig un bănuţ, începu 15 el să-i povestească lui Marcu, prefer s-o fac în Germania. Nemţii plătesc mult mai bine. Metroul din Miinchen cu mâinile astea a fost făcut", se lăudă el arătându-şi palmele bătătorite de muncă. Sporovăia cu uşurinţă despre una şi despre alta. Vorbea de teamă ca nu cumva Marcu să-l dea pe 20 uşă afară? Voia să-i câştige bunăvoinţa şi prietenia? Era oare chiar omul - se întrebă Marcu cuprins din nou de nelinişte - drept care se dădea că este, sau îşi luase această identitate de împrumut - Roger La Fontaine, ce nume, cum ar putea să se numească într-adevăr cineva aşa? - doar ca să nu-1 sperie 25 prea tare? Şi lui Marcu i se păru că-i apare aievea înaintea ochilor „unchiul" acela al lui, i se păru că-1 vede bătând drumuri străine de-a lungul şi de-a latul, la fel ca străinul ăsta cu care semăna — cu care ei amândoi semănau de fapt atât de bine -, colindând lumea, nemaifiind în stare să-şi găsească 50 drumul spre casă, străin pretutindeni, fără acoperământ deasupra capului oriunde... Iată-1 deci pe Marcu pendulând între două lumi - neştiind pe care s-o accepte şi în care dintre ele să rămână. „Metroul ăla de la Miinchen, povestea Roger în continuare, e făcut mai ales cu străini - italieni, greci, sârbi,
FEMEIE, IATĂ FIUL TĂU
395
algerieni. Nemţii, în special tinerii, nu mai prea vor să pună mâna pe nimic..Roger se lansase de-acuma, îşi dădea cu părerea, făcea politică înaltă, cafeaua caldă îl pusese pe picioare. Marcu nu mai era în stare să-şi desprindă privirea de pe faţa celuilalt. „Te-am supărat cu ceva?" îl întrebă acesta 5 întrerupându-se brusc din povestit. „Nici vorbă, îl linişti Marcu. Pii fără grijă. Te ascult.“ Aşa că Roger îşi expuse pe larg părerile sale despre „problema germană", care erau în majoritatea lor copia fidelă a unor emisiuni televizate sau a unor articole din Le Figaro sau Le Monde, citite însă mai mult io în fugă şi, uneori, înţelese de-a-ndoaselea. Se vedea de la o poştă că problemele respective nu-1 interesau peste măsură, vorbea mai mult ca să spună ceva şi ca să nu se lase cumva din nou acea neplăcută tăcere. Vorbind, însă, voia în acelaşi timp să-l cucerească pe Marcu, să-i câştige simpatia şi prietenia, n Şi Marcu simţi cum urcă în el, într-adevăr, un val de afecţiune pentru cel aidoma lui. „Iarna trecută, povestea, am stat în pensiune la o bulgăroaică, doamna Stanev, undeva aproape de Gara de Est. O femeie în vârstă şi teribil de bună la suflet.
O ajutam, dimineaţa, la cumpărături, făceam piaţa împreună, 20 îi duceam coşniţa pentru că era bolnavă şi nu avea voie să poarte greutăţi. Era de vreo cincisprezece ani la Paris, şi nu ştia o boabă franţuzeşte! N-a vrut în ruptul capului să înveţe. Incredibil, nu-i aşa?! Se adresa vânzătorilor întotdeauna în limba ei de-acasă, convinsă că aceştia o să înţeleagă perfect 2^ tot ceea ce zicea ea. Se obişnuise însă să cumpere din acelaşi loc, încât vânzătorii, vrând, nevrând, memoraseră câteva cuvinte bulgăreşti. Ştiau de-acuma cum se spune la ceapă, ia cartofi, la morcovi sau la pătrunjel în limba bulgară! Se mai întâmpla, e adevărat, să le mai încurce; doamna Stanev cerea, w de pildă, morcovi, şi vânzătorii îi puneau în coş un kilogram de varză de Bruxelles... Când aveau loc astfel de neînţelegeri, buna femeie se înfuria şi se apuca să se certe cu ei; se făcea roşie la faţă de mânie. «Morcovi, morcovi, nu varză de Bruxelles!»
396
SORIN TITEL
striga supărată, iar aceştia, fâstâciţi, se uitau la ea nemaipricepând nimica. Boaba de bulgărească învăţată le ieşea complet din minte. «Tare sunt grei de cap francezii ăştia, îmi spunea, arătând dispreţuitoare şi furioasă spre unul din vânzători care 5 se holba la ea. Eu îi cer morcovi, şi el îmi cântăreşte un kilogram de varză! Să încurce varza cu morcovii! Aşa ceva! De neînchipuit!» se mira luându-mă pe mine martor al enervării ei. «E un vânzător nou, doamnă Stanev, încercam eu să-i explic. Lucrează doar de o săptămână aici, n-a avut când să io înveţe bulgăreşte...» «Dacă n-ai ce face, îmi zicea, vino să ne uităm împreună la televizor...» Intr-o seară s-a dat «Taras Bulba». Doamna Stanev, emoţionată, a plâns tot timpul filmului. Cu o batistă mare şi roşie îşi ştergea mereu lacrimile. Iar când cazacul îşi omoară feciorul, mă trezesc că doamna 15 Stanev cade din fotoliu. L-am chemat atunci prin telefon pe fîu-su, care era medic. A venit. Un preinfarct, al doilea sau al treilea!... O s-o vizitez de îndată ce mă întorc la Paris. Sunt curios dacă mai trăieşte../4 Se aşternu din nou tăcerea. Roger se uita la Marcu prin oglindă. „Te-am plictisit", îl întrebă el. 20 „Nici vorbă, îl asigură Marcu. Ba chiar îmi face plăcere să te ascult. Numai că, în curând, spuse, uitându-se la ceasul de pe perete, se vor întoarce stăpânii casei. Vrând, nevrând...", „Va trebui să plec... Plec, plec, fii fără grijă, cu toate că o fac cu o oarecare părere de rău. îmi eşti simpatic..." spuse tânărul 25 mimând în mod intenţionat o anumită frivolitate, şi-l bătu protector pe umăr. Protector şi în acelaşi timp foarte familiar, de parcă s-ar fi cunoscut cine ştie de când. „Nu eşti francez, nu-i aşa?" „Nu, spuse Marcu. După ce ţi-ai dat seama?" „în primul rând, francezii, îi explică Roger, te ţin mai la distanţă. 30 Te împrieteneşti greu cu ei. Iar noi de-acuma suntem aproape prieteni. în tot cazul nu mai suntem străini unul pentru celălalt, de asta sunt aproape sigur." Modul în care tânărul pe care abia îl cunoscuse, un fel de vagabond despre care ştia, deocamdată, foarte puţine lucruri, îi solicita prietenia, îl uimi,
FEMEIE, IATĂ FIUL TĂU
397
dar nu îi displăcu. îl miră în acelaşi timp felul în care vorbea despre francezi, de parcă n-ar fi fost el însuşi francez — şi încă unul pe care îl chema Roger La Fontaine! - moştenind numele unuia care a însemnat o glorie a Franţei. „Din pricina asta evit — povesti Roger în continuare, îndreptând spre Marcu o 5 privire naivă şi încrezătoare — pensiunile sau hotelurile ţinute de francezi. Sunt de preferat italienii. Te primesc de parcă ai fi fiul risipitor în persoană, care tocmai se întoarce acasă, cine ştie de pe unde! Ca pe unul de-al lor. E adevărat că acum doi ani am dat peste un italian cam ciudat. Un bătrânel pirpiriu, io înconjurat de pisici bolnave; venea aproape zilnic medicul veterinar să le trateze. Mai toate pisicile erau oarbe, iar un motan avea Zona Zoster! M-am contrazis cu bătrânul, el susţinea că pisicile nu se pot îmbolnăvi de Zona Zoster. «Nu-i o boală de pisici», zicea. Avea dureri cumplite însă, exact ca /5 la Zona Zoster, boală pe care am avut-o şi eu, aşa c-o ştiam foarte bine. Mieuna toata noaptea, era îngrozitor, iar celeilalte pisici, când îl auzeau mieunând, începeau şi ele, se luau la întrecere cu motanul! Un vacarm de nedescris! N-am rezistat mai mult de o săptămână şi m-am mutat în altă parte... 20 Am nimerit într-un fel de locantă ţinută de nişte greci din Salonic. O familie numeroasă, şi foarte de treabă. Aveau însă şi o oaie neagră în familie, o fată care făcea trotuarul în Pigalle.
Nu îndrăznea să vină acasă decât duminica dimineaţa, când capul familiei, domnul Cristide, era plecat la biserică, să se 25 roage. în absenţa acestuia se întindea un chef în toată legea. Irena, aşa o chema pe fată, aducea de băut şi se goleau mai multe sticle de whisky şi de şampanie. Când domnul Cristide se întorcea de la biserică, casa puţea a whisky de la o poştă. Domnul Cristide simţea mirosul, dar nu spunea niciodată M) nimic, cu toate că ştia foarte bine ce se întâmplă de fapt în absenţa lui. Numai că într-una din duminici biserica greacă a intrat în renovare, şi cum domnul Cristide nu simţea nevoia să se roage la o altă biserică, s-a întors acasă mult mai devreme
398
SORIN XITEL
decât o făcea de obicei. Petrecerea abia începuse, sticlele de whisky abia se destupaseră. Irena tocmai îşi încerca nişte ciorapi negri, de faţă cu noi., pe care îi primise cadou de la maică-sa. Bărbaţii îi admirau picioarele bine făcute, puternice 5 şi musculoase. Ca să scape de furia dezlănţuită a domnului Cristide, Irena a sărit pe fereastră de la etajul întâi. A scăpat destul de uşor, doar cu o uşoară fractură la piciorul drept. Nu s-a tras însă nici o învăţătură din toată întâmplarea asta: Irena s-a făcut sănătoasă în două sau trei săptămâni, biserica io grecească s-a redeschis cam tot în acelaşi timp. Petrecerile duminicale s-au reluat ca şi când nu s-ar fi întâmplat nimic. Noi ne făceam că nu ştim unde «lucrează» Irena. «Angajată la un bar de noapte», spunea doamna Cristide. «Cu talentul ei!»“ adăugă ea mâhnită, lăsând în acelaşi timp să se înţeleagă /5 că locul i-ar fi fost cu totul în altă parte, eventual la operă! «Să cânte sau să danseze?» întrebau chiriaşii. «Şi una şi alta», spunea doamna Cristide. «Un talent complex», ţinea ea să precizeze../4 Cuvintele lui Rogcr erau încărcate de tandreţe. Se ataşase de casa domnului Cristide, se vedea de la o poştă. 20 Nici o urmă de ironie nu i se putea citi în glas, şi nici dorinţa de-a lua pc cineva în răspăr. „Irena avea un frate bucătar, povesti în continuare. Lucra ia un mare restaurant, undeva nu departe de turnul Eiffel. Mă lua uneori cu el să-l ajut, să mai câştig un ban. Lucram toată noaptea şi ne întorceam 25 dimineaţa, foarte devreme, acasă. Câteodată începea să fulguiască uşor. Mergeam pe jos o vreme de-a lungul Senei, fratele Ircnei avea reumatism şi în dimineţile geroase se plângea de dureri de genunchi. Treceam pe lângă muzeul de artă modernă. Un domn cu nişte rotile în picioare făcea piruete ■ffl pe terasa mare din faţa muzeului, ocolind sculpturile care aveau cu toatele un fel de căciuli de ninsoare. «Cine l-o fi scos pe ăsta aşa de dimineaţă de-acasă?» mă întreba Costas, iar bătrânelul, dacă ne vedea că ne uităm la el, era fericit şi îşi lua şi mai mare avânt pe rotilele lui. Dădea un fel de spectacol,
FEMEIE, IATĂ FIUL TĂU
399
special pentru noi, bucuros că se găseşte cineva ca să-l bage în seamă. Cineva care să-i admire talentul! Se învârtea pe terasă, realizând adevăraţi paşi de dans, ridicând, aşa cum fac balerinii în «Lacul lebedelor», când un picior, când celălalt. Costas îşi bătea joc de el, încurajându-1: «Bravo, moşule, îi spunea, eşti bun, să ştii că-mi placi!» «Nijinski!» striga bătrânul. Eu am fost «partenera Iui Nijinski.». «Cum partenera? spunea mirat Costas. Clei mult partener. Parteneră n-ai avut cum să-i Fii!» izbucnea el în râs. «Parteneră, parteneră!», se încăpăţâna bătrânul, care, sărmanul, nu era întreg la minte, dezgolindu-şi gingiile fără dinţi într-un fel de zâmbet afectat, ca de ingenuă. «Bravo, bătrâne, prin urmare partenera lui Nijinski! Zgiobiule», îi spunea Costas bătându-şi joc. «Să mergem, îl rugam pe Costas. Te-ai plâns că ţi-au îngheţat picioarele. Hai să luăm metroul, să ajungem mai repede acasă». «Bravo, Nijinski!» striga Costas luându-şi rămas bun de la bătrân. După aceea plecam, îl lăsam în plata Domnului, să se tot învârtească pe rotilele lui, nefericitul... Avea un fular vechi şi zdrenţăros, foarte lung şi în toate culorile, răsucit în jurul unui gât subţire, cu un mâr al lui Adam imens, nişte pantaloni vărgaţi ca de clovn şi o şapcă de jokeu în cap..A „Chiar îţi părea rău de el?“ îl întrebă Marcu pe Rogcr, uitându-se la el tot prin oglindă. „Nu ştiu dacă e părere de rău, spuse Rogcr. Dar lumea ar arăta altfel, fără oameni ca cl!“ „Da, da, ar arăta mult mai binett, spuse Marcu repede, apoi rămase pe gânduri. Şi-l văzu parcă aievea pe bătrân valsând pe rotilele Iui caraghioase... 11 văzu şi pe Costas, bătându-şi joc de el, şi se întristă şi mai tare. „Crezi că suferinţa trebuie suportată până la capăt?*1 îl întrebă pe Roger, iar tânărul se uită surprins la Marcu. Era o întrebare la care nu se aştepta. Se fâstâci chiar, se făcu roşu la chip, vru să spună ceva, dar renunţă în cele din urmă. „Sigur că da“, spuse în sfârşit Roger. Viaţa trebuie dusă până la capăt, e singura soluţie pe care o avem“, adăugă el cu toată fermitatea. „Eşti convins de lucrul ăsta?** îl întrebă
400
SORIN TITEL
Marcu. „Da, sunt convins, sunt convins!" îi răspunse Roger strigânde-şi cuvintele, voind probabil în felul acesta să-încredinţeze şi pe Marcu de adevărul spuselor lui...
III
1.
„... De cum dau a mă dezbumba Ia cămaşă, începi să ganguri, să-ţi mişti mâinile şi să dai din picioruşe; apuci repede sfârcul cu gura lipicioasă şi-l scapi din gură, îţi fereşti întruna 5 capul, nu vrei să stai în loc; doar când ţi se umple gura cu laptele dulce şi cald te linişteşti; şi mă uit cum ţi se fac ochii de mari şi de rotunzi: îţi place, nu te mai saturi, ai tot suge; începi să plângi, eşti supărat că laptele nu mai curge, că s-a oprit; te-apucă somnul cu ţâţa în gură, numai buzele ţi se mai w mişcă prin somn; şi dacă nu am grijă să ţi-o scot încetişor, te îneci cu laptele şi începi să tuşeşti; nu mă laşi, abia dau să mă mişc, şi te-ai şi trezit şi iar dai a suge; ţii ochii închişi, ţi-i lene să-i mai deschizi, dar de treaz eşti treaz; căci laptele tot e mai bun decât somnul; şi eu îs bucuroasă că eşti aşa de ascultător ;5 şi-ţi place ţâţa; mă dor sânii de lapte, am şi pentru copiii altora, nu mă pot plânge; când i-am născut pe cei dintâi, pe Petre, pe Pavel şi pe Simion, n-am avut lapte destul, eram prea micuţă, gândesc. Când s-a născut primul dintre ei, nici paisprezece ani împliniţi; pieptul nu-mi crescuse defel; l-am 20 înţărcat repede, ce alta să fac?... Sugi cu lăcomie, deschizi ochii, îmi vine să râd când te văd aşa, fără gene; ochii tăi n-au până acuma nici o culoare, nici nu ştiu cum or să fie, negri, albaştri
402
SORIN XITEL
sau verzi? Verzi nu pot fi, nu ştiu să fi fost careva în familiile noastre cu ochii verzi, dacă nu cumva m-am mirat la unul cu ochii verzi cât am fost grea cu tine; dacă te miri la unu, cât eşti cu burta mare, copilul seamănă leit cu el, aşa se zice, 5 dar eu nu cred; a început să-ţi crească pe cap un picuţ de păr, câte un fir unde şi unde; mi-i şi frică să ţi-1 apăs prea tare, aşa-i de moale; mai ales la spate, unde oasele n-au apucat să se întărească; şi ai ceafa teşită, ca la taică-tu; nici nu-i de mirare, eşti copilul lui, nu al altuia; de-acuma ţi-o fi destul, pe tine io dacă te las, ai suge întruna, nu te-ai mai opri, atât eşti de lacom; pricep eu că eşti sătul, dar nici aia nu-i frumos să loveşti cu capul, dacă nu-ţi mai trebuie; mă doare şi pe mine, ce, crezi că nu mă doare, că nu-s şi eu om? Uită-te că-s toată vânătă, şi asta numai de la datul tău cu capul mi se trage; tare prost 15 obicei, să loveşti aşa, trebuie să fiu tot cu băgare de seamă, tot cu grijă; ştiu că-ţi place să te joci cu ţâţa, cum să nu-ţi placă, văd că nu vrei s-o laşi din gură; are poftă de joacă boieru, acuma dacă s-a săturat; ai răbdare, că ţi-o dau iară, să trag mai la o parte oalele, să nu dea în foc, nu vrei s-o laşi, îi dulce 20 şi lipicios şi bun, ştiu eu că-ţi place; ţine-1 aşa, strâns, cu mânuţele, să nu-ţi scape, nu-1 lăsa; e al tău, la ce să-l laşi, nu el te hrăneşte şi te ajută să creşti mare? E tare şi umflat, pentru că e plin cu lapte, da tu prea tragi de el şi pe mine mă doare; văd că nu-ţi pare rău de maică-ta, o chinuieşti în fel şi chip; 25 nu întoarce capul, prostule, eu ţi-1 dau să-l prinzi, să-l iei în gură, şi tu îţi mişti capul în toate părţile; şi dacă n-aş şti cât eşti de rupt de foame; aseară n-ai vrut să sugi, mă gândesc că ţi-o fi fost somn; ei, dar acuma ce-i cu tine, ce ai că nu vrei să fii cuminte, eu ţi-1 dau, şi tu întorci capu; de înţărcat tot n-am .50 să te înţărc, degeaba, faci pe mofturoşii, am lapte pentru şapte, nu numai pentru un lingav ca tine; n-o fi laptele bun, că nu-ţi place? Dacă ar fi după capul tău, ar trebui să te las să mori de foame, asta ai vrea; vezi că-i bun, prostule? Săracu de tine, erai rupt de foame; nu ştiam de ce plângi atâta; cât eşti de prostuţ,
FEMEIE, IATĂ FIUL TĂU
403
nici tu nu ştii bine ce-ţi trebuie; acuma stai uşurel, nu te repezi aşa, iară ai să te îneci, parcă văd; eşti bucuros, văd eu că eşti bucuros; te-am stropit şi în ochi cu el, vezi ce păţeşti dacă nu eşti cuminte; stai să ţi-i şterg, uite că şi urechea stângă şi perna s-au umplut de lapte, să ţi-o schimb mai bine, să-ţi pun una 5 uscată, ridică numai capul, altfel nu am cum ţi-o schimba; caut şi eu să pricep de ce plângi acuma: de schimbat te-am schimbat, şi nici de strâns nu ţi-am strâns aşa tare picioruşele, ca să te doară; păi dacă nu ţi le strâng, rămâi cu ele strâmbe, şi nu-i frumos ca un fecior să aibă picioarele strâmbe, să râdă io fetele de el ori ortacii, când s-o duce la armată: uită-te cât sunt de drepte şi de frumoase; te-am scăldat, ţi-am dat să sugi cât ai vrut, acuma fă bine şi nu mai plânge, că m-ai ameţit la cap; ştiu eu de ce plângi, ţie îţi este somn: dar cât eşti de prostuţ, nici tu nu ştii prea bine ce vrei; când ai alege-o pe /5 una, când pe ailaltă; ba ai plânge, ba ai dormi; ţi s-au închis ochii, îi mai deschizi o dată, te pomeneşti că iar ţi-ai adus aminte că vrei să plângi, ba nu, nici vorbă de aşa ceva, ochii ţi se închid înainte de a plânge, somnul şi laptele, dulci şi moi amândouă, căci din asta trăieşti tu, din somn şi din lapte; asta-i 20 tot, atâta-i lumea."
„Te-a trezit de-acuma ploaia, te-ai speriat când ai auzit-o, tropa, tropa, pe acoperiş; aşa-s ploile de aprilie, una-două s-au şi pornit; cald şi bine, şi deodată s-a întunecat şi se porneşte răpăiala; parcă se sparge cerul, aşa plouă, măcar că nu ţine 25 mult; s-a mai potolit, nu se mai aude aşa de tare; s-a pornit iarăşi, aş ieşi până afară să mă uit, da să stai liniştit, să nu plângi după mine; îs picături din cele mari, cât oul de găinuşă, şi-i deasă, nu se poate vedea nimic de ploaie; când o sta, ne-om duce să ne uităm, cât s-a umflat Icuiul, cât a crescut apa de 30 mare; spală Dumnezeu lumea, şi nici nu strică să fie cât de multă; am schimbat cada de sub streaşină, am pus una mai mare, să avem când o fi să spălăm; altfel se albeşte cămaşa cu
404
SORIN TITEL
apă de ploaie, o datini de două-trei ori, şi se face ca neaua; îţi place şi ţie cum ropoteşte, numai că mi-i frică să nu bată grindina, că dacă-i grindină s-au dus pomii, s-a sfârşit cu pometul pe anul ăsta, nu se mai face nici un rod; stai proptit 5 în pernă să nu cazi, să-ţi aducă mama o pietricică din cele albe şi frumoase; care o fi mai mare, pe aceea ţi-oi aduce-o; ţine-o în mână, nu-ţi fie frică, te-ai speriat că-i aşa de rece şi de alunecoasă; îi căzută din cer, de-aia e albă şi curată; uite că ţi se topeşte în palmă, vezi cât a rămas acuma de mică? io degeaba plângi, alta n-am de unde să mai iau, dacă nu mai plouă, s-au topit şi acelea care au fost... gata, de-acuma a stat ploaia, norocul nostru că n-a bătut piatra mai tare; măcar aşa, pe lângă casă, n-o fi ajuns să lovească; când s-or coace perele, alea timpurii, de Sân’ Petru, ţi-o da şi ţie mama o feliuţă; sunt ;5 atât de dulci şi de bune, se topesc în gură. S-a mutat ploaia de-acuma spre Nimişeşti, s-a luminat ceru, mira-m-aş dacă n-o ieşi soarele; degeaba te-ai speriat, prostuţule, nici nu cred să fi fost aproape, cine ştie pe unde o fi trăsnit; se luminează când trăsneşte, nu-i aşa că-i tare frumos? Stai liniştit, să 20 deschidă mama uşa, să intre aer curat; miroase frumos după ce-a stat ploaia - aşa mi-i de drag să trag aerul în piept! Şi pământul îi altul, a avut grijă Dumnezeu să-l spele; te îngraşi numai cu mirosul, altceva nici nu-ţi mai trebuieşte; ţi-am spus că iese soarele, şi dacă o să pripească aşa de tare, s-o zbici şi 25 fânul care ne-a rămas nestrâns; s-a dus soarele, s-a făcut răcoare, aşa-i după ploaie; să-ţi trag leagănul mai aproape de foc, să nu-ţi fie frig; prea eşti lângă uşă, şi să deschidă mama uşiţa la sobă, să vezi şi tu cât de frumos ard lemnele, aşa arde focul, dacă-s lemnele uscate şi-i soba bună; mai aproape nu-i voie, M că frige, ăsta-i foc, ăsta arde; tu ai pune mâna cât eşti de nepriceput şi prostuţ...
... Te-a trezit soarele, când a răsărit te-a bătut drept în ochi şi te-ai sculat; nu-1 lăsaşi nici pe taică-tu să doarmă, săracu, toată săptămâna a făcut la stânjeni, măcar duminica să poată
FEMEIE, IATĂ FIUL TĂU
405
lenevi în pat mai mult; alea-s cireşe la care te uiţi tu acuma, abia au început să se înroşească un pic, să le pripească soarele măcar o săptămână, şi să vezi ce roşii se fac, numai bune de mâncat; n-a ajuns să bată grindina aia de astă-primăvară peste tot; au fost şi pomi mai feriţi, unde n-a putut ajunge, aşa că s s-a mai făcut, unde şi unde, câte un fruct; ţi-o adus mama şi ţie cireşe în străicuţă, stai cuminte să scot sâmburele, să nu te îneci cu el...
... Şi nu-ţi place nici ţie căldura, cât eşti de mic şi de neştiutor; s-a aprins lumea, aşa călduri nu mai ţin minte să io fi fost; s-au uscat toate, nici un fir de iarbă n-a mai rămas; mă întreb ce-o să ne facem dacă o ţine mult timp aşa; noroc cu cireşu, ne mai apără; se îngrijeşte mama de tine, stai să pun şi un snop de grâu în partea astalaltă, ca să ai de ce te sprijini, să nu te îmburzi; ţi se închid ochii de somn; dacă te las acuma, 15 într-o clipită ai şi adormit, te-a dat gata căldura, ce crezi; suntem numai noi: eu, taică-tu şi bună-ta, şi până se întunecă afară trebuie să terminăm aicea la Turcoane, ca mâine să ne putem muta la locul de peste Icui; taică-tu seceră, bună-ta face legăturile şi eu leg snopii; noi două, săracele de noi, abia 20 dacă ne-om putea ţine în urma lui; uită-te şi tu câţi snopi au rămas nelegaţi; m-am rugat de taică-tu să ne facă el legăturile să fie mai bine strânse; lui bună-ta i s-au slăbit mâinile, legăturile se desfac de cum încerc a lega un snop cu ele; pierd mai mult timp cu strânsu şi răsucitu lor decât cu legatu; numai 25 musculiţele astea să-ţi dea pace să dormi; degeaba le împrăştii eu cu mâna, ele iară se strâng; am avut mare noroc cu tine astăzi de cum te-am aşezat sub păr; ai dormit întruna, 11-am avut grija ta; ce n-aş da să fiu în locul tău, să stau la umbră ca un paşă, să 11-am ştire de nimeni şi de nimic! Numa că eu .w nu-mi mai adun picioarele, de cum începe a se lumina, până se face întuneric afară; mai ales acuma, când atâta-i de lucru, că nu ştiu cum o să terminăm la timp; când o fi vremea aia,
406
SORIN TITEL
să te trimit după apă la fântâna lui Vandu, cât o mai fi până să te văd şi pe tine mare...
... Pot lucra liniştită, cât te ştiu că dormi şi nu te aud plângând; de-acuma s-a mai răcorit, nu mai pripeşte soarele 5 aşa tare; te-a trezit foamea, altfel cine ştie când te sculai; ăla-i uliu, care fură găinile de prin grădinile oamenilor, ăla după care te uiţi tu; iar pasărea aia e un cocostârc de baltă; vezi ce picioare lungi are? Cred că e beteag, l-o fi lovit careva că şchioapătă şi la aripă pare a fi lovit, cine ştie ce-o fi păţit; eu io când văd o pasăre ori un animal chinuindu-se, parcă mă întristează mai tare decât un om care suferă; pentru că animalul, ce vină are? Omul se mai plânge, dar el, săracu, nu spune nimica; tace şi suferă; mare noroc am avut cu cireşul pe o aşa căldură; nu are cine ştie ce coroană şi nici umbra nu-i 15 deasă, dar tot te mai apără...
... Eşti atât de toropit de căldură, încât nici măcar să plângi nu mai poţi; priveşti, fără a înţelege ceva, cu mintea ta care abia începe a face osebirea între căldură şi frig, între ce înseamnă a fi flămând şi ce înseamnă a fi sătul, între lumină 20 şi întuneric; priveşti cerul înalt care se bolteşte deasupra şi din care vin valuri-valuri fierbinţi, sau mai degrabă asculţi cele ce se petrec în jurul tău, amestecându-le pe toate, fără a le putea despărţi între ele; asta o fi o pasăre care se aude bătând din aripi, sau o fi foşnetul frunzelor atinse de o pală de vânt, 25 căci de îndată ce începe a coborî soarele, se porneşte şi vântul -nu poţi tu defel înţelege de unde vine zgomotul: din copac sau chiar de sus, din cer, sau poate nici de sus şi nici din mai sus, poate că e doar grâul care cade retezat de cum îl atinge tăişul fierului; dar tu n-ai de unde să le ştii, pentru că nu le 50 poţi despărţi încă pe unele de celelalte; te uiţi în sus, îţi întorci capul la stânga şi la dreapta; dacă s-ar opri foşnetul ar fi o schimbare care te-ar cam speria şi ai începe să plângi; dar de oprit nici vorbă să se oprească, acel ceva foşneşte, nu se lasă; chiar dacă mintea ta abia de-acuma începe să se plămădească,
FEMEIE, IATĂ FIUL TĂU
407
de ascultat tot asculţi cu urechile tale acel zgomot neîntrerupt; încerci să te ridici, în timp ce umbra copacului se mişcă încet, încet, după soare, şi se roteşte domol în jurul pomului sub care stai; timp în care atât copacul, cât şi tu rămâneţi nemişcaţi - sau, cine ştie dacă nu cumva vă mişcaţi şi voi fără să băgaţi de seamă; şi dacă o fi după cum spune domnul director la şcoală (care şi el le ştie de prin cărţi), atunci precis vă mişcaţi, vă învârtiţi neîntrerupt, fără a băga de seamă; iar odată cu umbra care se roteşte încetişor în jurul tău şi în jurul copacului, stelele vă dau şi ele ocol, Carul Mic şi Carul Mare, luceafărul de ziuă şi cel de seară, soarele şi luna se rotesc, se rotesc, fără odihnă şi fără întrerupere jur-împrejur, se mişcă toate, aşa cum umbra se mişcă uşurel, uşurel, în jurul părului, dându-i ocol; şi văzându-le aşa, învârtindu-se toate, mai că te-ai crede un fel de buric al pământului, împlântat chiar la mijloc, aşa te-ai crede; dar cine ar putea să spună ce crezi şi ce simţi cu adevărat, cu mintea ta încă tulbure şi amestecată, în care nici un gând nu a pătruns până acum; mintea ta, asemeni unui boţ de humă nefrământat, în care întunericul domneşte încă, în care n-au răsunat până la ceasul de faţă vorbele Domnului: «Să se facă lumină!»... Bine că nu plângi, bine că nu trebuie să-şi piardă mama timpul cu tine, mai ales că ziua e pe terminate, şi nici vorbă să gătăm azi, ne rămâne şi pe mâine destul, aşa că tu, dragul meu, stai cuminte şi n-o mai opri pe mama ta de la lucru, fii ascultător...“
... Aşa-i după Sfântă Măria Mare, poate să pripească soarele, apa îi rece. Cum se zice din bătrâni: la Sfântă Maria Mare se pişă cerbul în apă. Păi ar trebui s-o facă mai caldă, nu s-o răcească, ăla-i cald, tu! Nu ştiu dacă o fi cald ori nu, pentru că nu l-am probat, tu ştii mai bine decât mine cum e. Din ce creşte, seamănă mai mult cu tine, şi la ochi şi la bărbie şi la nas; la păr pare a fi mai deschis la culoare, dar i se mai închide, ai să vezi, aşa l-a avut şi taică-su, dacă n-a fost
5
10
15
20
25
30
408
SORIN TITEL
şi mai galben, şi ai văzut acuma ce negru i s-a făcut; se mai schimbă, nu rămâne aşa. N-am aşa de multe de spălat, ce s-a mai strâns de la sărbători până acuma; mi-am spus că dacă e timpul frumos, cine ştie cât o ţine, mai bine să vin să le spăl 5 în râu, căci se limpezesc şi se albesc ca lumea. N-ai ales bine locu, îţi ia scăunuţu apa, tu nu vezi cât e de repede acolo unde stai? Vino mai spre mine, că-i loc destul, aşa, acuma-i bine, vezi că stă? Pot să-l las singur cu ceasurile, nu am grija lui, aşa-i de cuminte, numai după ţâţă plânge când îi este lui foame io şi eu uit să i-o dau, altfel nu-i aud gura, şi noaptea ne lasă să dormim, săptămâna trecută dacă ne-a sculat de vreo două ori: i-a ieşit un dinte şi a fost mai plângăcios; să vă povestesc eu ce mi s-a putut întâmpla săptămâna trecută: dacă vă spun, ziceţi că mint, n-o să vă vină să credeţi c-a fost fix aşa, cum îs vă spun: vin eu cu Mărioara lui Dehelean, n-aveam decât o pătură de spălat, mai mult aşa de drag, să mai stăm de vorbă amândouă, şi nici nu apuc bine a lovi cu maiu... Dacă o începe a umbla, atunci o să-ţi fie mai greu, nu poţi să i le fereşti pe toate din cale... Am eu grijă să nu-ţi ia apa scaunul până goneşti 20 tu vaca de lângă copil; s-o fi speriat de ea şi de-aia plânge, uită-te, bat-o amaru, cum stă şi se uită la el; dacă o tai nu te alegi decât cu un car de oase, te-ai găsit cine să se îngrijească de vite, Moatăr, vai şi amar de capu lui, şi n-a fost aşa, de când a plecat de la nevastă s-a înrăit, deţu şi paharu, alta nu 25 ştie... Măcar să fi făcut fată, da’ uite că nu-i pe ales, a venit şi al patrulea; nici să ai patru feciori nu-i rău; las’ că fetele... ai mai multe griji cu ele, ai griji, nu zic nu, dar ai şi bucurii: fetele-s mai iubitoare de părinţi, sunt mai apropiate, eu, vă spun drept, numai fete mi-ar fi plăcut să am... şi tu asculţi io cum rupe vaca iarba cu gura ei mare şi umedă, degeaba a alungat-o mama, ea s-a apropiat iarăşi de tine, dar de-acuma nu te mai sperii de ea, poate să pască liniştită, ba încerci să faci de mai multe ori ca ea, mu, mu, întinzi mâinile ca spre un lucru pe care l-ai vrea cât mai aproape, şi vaca îi şi ea
FEMEIE, IATĂ FIUL TĂU
409
curioasă, nu mai paşte, stă şi se uită, vă uitaţi unul la celălalt la fel de fără gând amândoi, măcar că în mintea ta se înfiripă un început de gând, pricepi tu ceva mai mult decât animalul care te priveşte, tu poţi face ca el, să-i imiţi mugetul, dar iată că ea, vaca, nu poate să plângă ca tine, staţi şi vă uitaţi unul la celălalt, apoi vaca se apucă din nou de păscut şi tu începi iarăşi să plângi, plângi un timp, apoi te linişteşti, îţi place cum luceşte apa cu tot soarele revărsat în ea... oricc-aţi spune voi, fetele-s iubite de părinţi, în schimb băieţii te chinui cu ei ca să-i creşti, şi după aceea, când îs mari şi nu mai au nevoie de w ajutorul tău, îţi întorc spatele, nici nu mai vor să audă de tine, căci dacă nu-s eu păţită, dacă nu m-am chinuit eu cu ei, să-i cresc şi să-i îngrijesc, c-am rămas singură, fără bărbat, şi pentru asta n-am primit de la ci nici un mulţam; or fi ai voştri mai iubitori, nu zic, ai mei, n-am la ce să mă laud cu n ei, că nu am cu cine, ba că de când s-a însurat şi ăl mic, nu îmi mai trece nimenea pragul, singură-s de dimineaţa până seara, stau şi mă uit la pereţi, n-aş vrea să fiţi în locul meu şi să suferiţi aşa cum sufăr eu, la nimeni nu-i doresc; cum i-am crescut aşa-i am, eu îs de vină, n-am la ce mă plânge; să mă 20 întrebe şi ei, uite, mamă, vine de-acuma iarna, ţi-a trebui şi dumneatale un car cu lemne, când o fi gerul mare, să ai cu ce te încălzi; nici nu se gândesc; de când s-a prăpădit Petrică, să-mi zică, ai rămas şi dumneatale singură, nu are cinc-ţi căuta în rând; aşa ar trebui să se poarte cu mine, aşa ar fi frumos, 25 dar te-ai găsit de la cine să aştepţi recunoştinţă, nu ştiu amândoi - nu-i unul mai bun ca celălalt - decât să vină să-mi ceară una, alta: ba o seceră că la a lor s-a rupt mânerul, ba o cadă, ca nu mai au unde pune prunele, aşa multe s-au strâns; şi când au luat un lucru, e bun luat, nu-1 mai văd în vecii 10 vecilor; nu cred să-l fi adus careva vreodată înapoi... dai să te ridici în picioare, să te apropii de vaca cea mugitoare, numai că nu te prea ţin ele, picioarele, sunt tare moi; cazi înapoi; balele de la botul animalului care s-a oprit din păscut atârnă
410
SORIN TITEL
asemeni unor fire lungi şi lucitoare; ce frumos lucesc cu culorile curcubeului în ele, şi cum întoarce capul se rup şi atârnă pe crengile lăstărişului; mu, faci tu spre animalul cel necuvântător, încerci să stai de vorbă cu el, încerci să-i spui, în felul tău, 5 ceva, dar ce anume nici tu nu ştii, pentru că la tine în creier nici un gând pe care să-l spui altuia nu s-a plămădit până acuma; e vorba, mai curând, de un fel de bucurie, dar de ce te bucuri, nici tu nu pricepi... o fi rău cu ei, aşa cum spui, dar să nu-i fi avut, să fi văzut atuncia cât e de rău; uitaţi-vă io la Maria lui Chiş, pe unde n-a fost şi pe unde n-a umblat să poată avea un copil: au îndopat-o cu leacuri, dar nu i-au fost de nici un folos... gura umedă a vacii rupe iarba, altă grijă nu ai decât să asculţi, şi mai e şi vuietul apei, o auzi cum curge, au dat de-acuma drumul la roata de la moară, ce zgomot mai /5 poate face apa, altceva nu se mai aude decât vuietul valurilor care te sperie, nu ştii prea bine ce să faci, să asculţi ori să începi să plângi... la unii nu-i bună sămânţa, la alţii altceva nu-i bun, ştiţi voi ce; căci sunt şi din aceia care păţesc ca Torni; ce-a păţit Torni, spune-ne şi nouă, că noi nu ştim; cum ce-a 20 păţit, parcă n-aţi auzit că s-a însurat cu una de şaisprezece ani: a adus-o de la Făget, a lăcomit la una tânără... mama s-a oprit şi vaca s-a îndepărtat, nu se mai aude cum rupe cu gura ei umedă iarba uscată... şi de ce nu s-ar lăcomi, de câştigat, câştigă bine, împunge cu acu şi-i ies sutele şi miile, m-aş mira să nu 25 aibă un sac de bani; de băut nu bea, n-a avut pe ce să-i strice; aşa că, dacă şi-a pus el ochii pe una cruduţă, a putut lua ce i-a plăcut; când ai atâta bănet, poţi alege ce-i mai mândru şi mai frumos: asta îmi place, şi întinzi mâna; o fi frumoasă, nu spun că nu este, numai că nu se prea potrivesc: ea-i de două 50 ori cât el, pe puţin; Torni stă drepţi, nici nu crâcneşte în faţa ei, l-a pus la respect; ei să fie mulţumiţi; şi cine ştie dacă nu i-o plăcea lui aşa: ea să comăndăruiască şi el să execute, să nu-i iasă din vorbă; sunt şi bărbaţi din cei supuşi şi ascultători, n-or fi toţi ca ai noştri; şi s-o fi săturat, săracu, să tot împungă cât
FEMEIE, IATĂ FIUL TĂU
411
c ziua de lungă cu acu, i-o fi şi lui drag să mai împungă şi cu altceva; să mai schimbe şi el; păi aici e toată problema, aici e toată hiba, nu pricepeţi că de împuns ar împunge, nu spun nu, dacă ar avea cu ce! i-ar fi şi lui drag, nu zic nu, numai că...; a dracului ce limbă poţi avea, să nu intre cineva în gura 5 ta că praf şi pulbere se alege din el; ce ţi-o fi făcut, bietul om, că-1 vorbeşti aşa de rău; mie, vă spun drept, îmi place de el; nu există vreodată să treacă fără să-ţi dea bună ziua, e tare respectuos; o fi respectuos, cum spui, da’ numai cu respectul, tot degeaba... de-acuma vaca a început să se frece cu spinarea io de prunul de lângă tine, un prun cu tulpina subţire, şi tu asculţi ropotul prunelor scuturate; dar ce-ţi pasă ţie de prunele cele dulci şi zemoase, tot nu ştii încă ce gust au ele; prunele sunt coapte, trecute de coapte, şi împrăştie de jur-împrejur zeama lor dulce; te-au împroşcat cu zeamă pe obraz şi iarăşi îţi vine /5 să plângi... trage Feri-baci cu urechea la uşă, era curios şi el să ştie cum se poartă Torni cu nevasta, cât e de drăgăstos, şi numai ce-1 aude pe Torni spunând: au ce-ţi fac eu, mami dragă, şi atunci Feri-baci nu se mai poate răbda, se apleacă el şi se uită pe gaura cheii, dar de văzut tot nu are ce să vadă; 20 că Torni mai mult da din gură, degeaba aştepta femeia să-i facă ce i-a promis; Torni, nimic; cum îi lemnul; întrebaţi-1 pe Feri-baci dacă pe mine nu mă credeţi şi ziceţi că minţesc şi vă spun prostii... de-acuma te priveşte soarele prea tare, de-acuma ar trebui căutat un loc mai la umbră; te-ai ridicat 25 în picioare, vrei să vii la maică-ta, văd eu, numai că nu îndrăzneşti şi se învârte roata morii, nu se aude ce sporovăiesc ele, dar chiar dacă s-ar auzi, tu tot nu le-ai înţelege; vorbele care ar ajunge până la tine ar semăna unele cu altele... Tot de Torni vorbiţi, ori de-acuma l-aţi luat pe altul la rând; mai w râdem şi noi, să treacă vremea; şi să nu vă închipuiţi c-aş avea ceva cu el, îi şi el cum l-a lăsat Dumnezeu, treaba lui, povestii şi eu ce-am auzit, ce mi-a spus şi mie Feri-baci; nu credeţi că mi-a făcut un laibăr anul trecut de Paşti; tot mă măsura cu
412
SORIN TITEL
metărul peste piept şi-mi spunea că nu ajunge materialu, îi prea puţin; dacă nu m-a măsurat de vreo trei, patru ori nu m-a măsurat niciodată; ori eu atunci aşa am crezut, că are alte gânduri, că mă tot măsoară; umbla uite aşa, cu mâna la mine 5 pe ţâţe, punea metărul în toate felurile de-a pârcul şi de-a latu, numai că acuma abia înţeleg că el, săracu, n-a avut nici un gând ascuns atuncia, l-am bănuit degeaba; el era cu gândul la material şi la măsurat, nu în altă parte... nici nu-ţi pasă ţie ce vorbesc femeile, şi nici nu le auzi ce spun din pricina io vuietului apei, şi chiar dacă le-ai auzi, tot nu ai putea pricepe înţelesul cuvintelor lor; vorbele până acum n-au pentru tine nici un înţeles, un cuvânt e la fel ca celălalt: cuvântul scaun nu se osebeşte defel de cuvântul apă, nici cuvântul bărbat de cuvântul femeie, nici cuvântul prun de cuvânul cal; între 15 vorbele femeilor, pornite pe taifas, şi vuietul apei, ori loviturile maiului, tu nu poţi face, cu mintea ta crudă de prunc, nici o deosebire, toate îţi intră pe o ureche, şi aşa cum au intrat ies pe cealaltă; lumea nu ajunge altfel la tine decât sub forma unui vuiet neîntrerupt al cărui înţeles îţi scapă; şi acum iată 20 că Florica se apropie — sumna i s-a udat şi i s-a lipit de pulpele groase (abia-i măritată de o lună şi se prăpădeşte după copiii altora, moare de dragul lor) - te ia şi te ridică în sus, hop-aşa, o dată şi încă o dată - are ea grijă să te prindă la timp - şi ţie tare-ţi place: palmele ei sunt alunecoase, ude şi reci dar te 25 ţine, strâns cu ele, nici vorbă să te scape; l-aş uda măcar pe picioruşe, să se răcorească, spune Florica; e caldă şi e bună apa, ai să vezi tu cât e de caldă şi de bună — şi tu repeţi după ea apa, apa, de mai multe ori la rând, îţi plac braţele ei rotunde, apoi i te ghemuieşti la piept, trupul ei are alt miros decât al .50 mamei, şi e mai pietros, nu aşa de moale; iar Florica intră în apă până la genunchi, ţinându-te strâns în braţe, n-a prea umblat ea cu copilaşi şi e cam stângace, îi e teamă să nu te scape cumva, Doamne fereşte, îi e frică să nu alunece pe pietrele care aici, lângă mal şi în preajma morii, unde apa e mai puţin
FEMEIE, IATĂ FIUL TĂU
413
curgătoare, au prins un fel de muşchi şi sunt alunecoase; le pipăie la început cu talpa şi cu degetele de la picioare, abia apoi calcă pe ele cu toată nădejdea; ai grijă, tu, să nu-1 scapi; întinzi picioarele rotunde ca nişte cârnăciori şi cu gropiţe, nu spre apă - a cărei oglindă lucioasă nu-ţi spune, deocamdată, 5 nimic -, aşa, aiurea, voind parcă să scapi de îmbrăţişarea asta străină; şi Plorica te lasă să atingi cu picioruşele suprafaţa verzuie a apei, tu ţi le retragi însă repede, speriat foarte; abia ai atins-o şi te-a săgetat în creştet (alta e apa de-acasă pe care ţi-o scoate taica în jgheabul din care se adapă vitele şi-o lasă io s-o încălzească soarele, alta e apa aceea cu miros de muşchi şi de lemn putred - loveşti cu mâinile în stânga şi în dreapta şi apa se face tulbure), îţi retragi picioarele şi le întinzi iarăşi chiar dacă nu ţi-a plăcut; ai vrea să mai simţi o dată săgeata aceea rece care te-a străbătut până în creştet; Florica te-a ridicat /5 cu amândouă braţele sus de tot, zadarnic întinzi picioarele, tot nu mai poţi ajunge cu ele până la apă; uitaţi-vă la el cum trage la apă, spune Plorica, şi te bagă cu picioarele în apa rece, mult prea rece; te-ai speriat şi începi să plângi; nu-ţi fie frică, îţi spune Florica, pare ea rece la început, dar după ce te 20 obişnuieşti e tare bună, uitaţi-vă cât poate să-i fie de frică de apă, aşa, vezi că-i bună, vezi că nu mai pare atât de rece, nu-ţi fie frică, nici n-ai de ce, aşa-i apa, spune ea, şi tu repeţi apa, apa; îi udă, cum să nu fie, spun femeile din râu şi încep să râdă şi să lovească mai avan cu maiul, se întorc la lucrul lor; 25 fii cu băgare de seamă, nu cumva, Doamne fereşte, să-ţi alunece din mâini şi să-l scapi, într-o minută se îneacă; şi de plătit nu ai cu ce să mi-1 plăteşti, să-mi dai pe el tot aurul din lume şi nu-i de-ajuns; îl ia apa şi-l duce, am auzit şi întâmplări din astea; doar n-oi fi hăbăucă să-l scap, n-avea nici o grijă; x) a început să-i placă, uită-te cum îşi întinde iarăşi picioruşul, vrea să şi-l bage în apă, s-a obişnuit de-acuma cu ea; dacă m-ai lăsa, aşa l-aş muia măcar o dată în râu; noi am stat tot timpul cu picioarele în apă şi ne-am răcorit şi aici îi şi umbră, de la
414
SORIN TITEL
moară, ori aia nu se cheamă umbră care-i acolo, sub pruni: unde şi unde câte o frunză; şi nici nu-i rece apa, puteţi să-mi spuneţi voi cât vreţi că s-a pişat de Sfântă Măria cerbu în ea, e cum îi mai bună; se vede că n-ai avut copii şi nu ştii cât 5 sunt ei de gingaşi; nici cu o floare să nu-i atingi, din orice încep să bolească; nu ştii ce-i doare la început, te trezeşti numai cu ei plângând, şi degeaba încerci să-i împaci, poţi să le umbli în rând cât le-ai umbla, ei tot nu se liniştesc; nu-s ca oamenii mari, să spună mă doare aia şi aia, cu ei e mult mai greu; să-i io mai moi picioruşele o dată şi gata; am ieşit, te ascult, nu cumva să se betegească şi să pui vina pe mine; a început să dea din picioare, îi place, nu vrea să-l scot afară; nu mai are mult mama, acuşa îi gata, şi plecăm acasă; ba că eu nu mă grăbesc, spuse Florica, fie ce-o fi, mă arunc o dată în apă, puteţi zice 15 voi de mine ce vreţi, nu mă las până nu mă moi un picuţ; parcă m-am aprins toată, aşa mi-i de cald! Nu te băga, tu, acolo, că-i apa mare şi te îneci; ştiu înota, nu am cum să mă înec; a învăţat-o Corneluţ, înainte de-a merge cătană; dar ea nu are cum să le audă pentru că între timp s-a pornit iarăşi 20 moara şi vuietul apei îneacă vorbele femeilor, doar din când în când vocea mai ascuţită a vreuneia se ridică peste acest vuiet şi între timp Florica a început a înota pe spate, cu sânii mari şi pietroşi ridicându-se deasupra apei, mişcând leneşă din picioare ca să se poată ţine la suprafaţă; rămâne o vreme 25 nemişcată, „face pe moarta“, cu braţele larg desfăcute, şi chiar în acea clipă un nor se aşază în dreptul soarelui şi apa capătă un luciu întunecat. Florica simte că o cuprinde frigul, se răsuceşte în apă şi începe a înota cu mişcări grăbite, se îndreaptă spre ţărm; ieşi, tu, că ţi-o fi dc-ajuns cât ai stat, încep 50 femeile s-o strige; fata asta-i tare nebună, are cu cine semăna, aşa a fost şi maică-sa, bârfesc femeile; tare s-ar fi scăldat şi ele, tare le-ar fi plăcut să se răcorească, numai că ceea ce poate face una tânără şi fără minte, unei femei mai coapte nu-i şade bine să facă; şi Florica iese din apă, trupul ei mare şi alb
FEMEIE, IATÂ FIUL TĂU
415
străluceşte ud în lumina soarelui care s-a ivit din nou de sub norul nu mai mare decât o frunză; a fost numai bună apa, spune ea întinzându-se în soare ca o pisică mare, nici prea caldă şi nici prea rece, cum e mai fain; vezi tu, să nu vină careva şi să te vadă aşa, în pielea goală, să te faci de miru lumii, o 5 ceartă femeile; să mă zbicească un picuţ soarele, spune Florica; şi ce-i dacă mă vede, spune ea întinsă leneşă în iarba uscată, cu picioarele larg desfăcute, dacă are şi el muiere acasă, a mai văzut-o, n-o vede acuma pentru prima dată; şi dacă s-o ruşina prea tare, pun şi eu mâna s-o ascund, şi gata, nu se mai vede io nimica, spune ea cu neruşinare, dar femeile n-o mai ascultă, nu mai au grija ei; se aude doar zgomotul maiului lovit cu sete de rufele aşezate pe piatră; iar Florica şi-a adunat din nou părul într-o coadă groasă şi-l stoarce de apă; s-a îmbrăcat între timp, ruşinându-se deodată, şi cămaşa i se lipeşte de trupul ^ ud; se apropie de tine şi-şi stoarce părul deasupra ta, ca să te răcorească; îţi plac picăturile acelea reci de apă şi începi să râzi; apa, apa, spui tu din nou, amintindu-ţi şi întinzând amândouă mâinile spre Florica.
2. 20
Tata împingea ferăstrăul în faţă, strângând mânerul în pumnul lui mare, apoi îl trăgea spre el cu toată puterea; şi între timp rumeguşul cade peste maldărul adunat sub ferăstrău, peste maldărul de rumeguş, uscat şi aspru la pipăit; ferăstrăul pătrunde adânc în lemn, dă de un nod tare, şi lama i se îndoaie; 25 lama ferăstrăuiui ondulează atunci când mişcarea mâinii devine prea grăbită, smucită sau nesigură, din încheietură; se vede tot mai puţin, pătrunde din ce în ce mai adânc în lemnul tare şi noduros; dacă lemnul e ud, iar rumeguşul e roşcat, în jurul tăieturii se formează o spumă albicioasă din ce în ce mai mare 30 se face grămada de rumeguş; bucata tăiată din lemn cade în
416
SORIN TITEL
rumeguşul umed, se rostogoleşte, se acoperă de rumeguş; tata are un pumn uriaş care se strânge pe mânerul ferăstrăului; îl împinge şi îl trage spre el cu mişcări sigure. „Vezi să nu cadă copilul, strigă mama din cuina de vară, să nu se îmburde lemnele cu el...“ Cu o toporişcă al cărei mâner e scurt, crapă dovlecii galbeni şi borţoşi, te uiţi la ea de pe stiva de lemne, unde te-a aşezat tata; îi atinge doar, şi ei se crapă, aşa-s de copţi, iar pe jos s-a umplut de seminţe albe; sunt galbeni şi se crapă mult mai repede decât lemnele pe care tata le despică w acum cu toporul; le aşază pe butuc, icnind; îţi place cum icneşte el, o dată, scurt, şi în secunda următoare se aude lovitura; s-a nimerit un buştean noduros, loveşte tata cu toporul cât poate de tare, icneşte cu năduf, scuipă în palme şi apucă toporul cu amândouă mâinile, îl ridică deasupra /î capului şi îl lasă să cadă ca un trăsnet, mai icneşte o dată şi iarăşi loveşte, toporul s-a înfipt adânc în nodul lemnului, tata încearcă să scoată toporul, dar nu poate, îi tot o apă, aşa de tare s-a ostenit. „Uitaţi-vă cum îşi râde de taică-su“, spune mama. „De cine râde?“ întreabă tata; toporul s-a înfipt adânc 20 în nodul cel tare, îl întoarce pe toate părţile, dar tot degeaba. „De tine râde, nu vezi, râde că ţi s-a înţepenit toporul", spune mama. „Uite, că l-am dat gata", spune tata triumfător; îţi face cu ochiul şi îşi şterge fruntea de năduşeală. „Ştiu c-a scos din mine untul lemnul ăsta", spune, şi se aşază pe butuc; îşi x răsuceşte o ţigară, mâinile îi tremură încă din pricina efortului; degetele îi sunt ţepene şi cu greu răsucesc ţigara; trage din ţigară şi se uită la mama, care adună dovlecii sparţi într-o coşarcă; în cazanul mare şi negru din cuina de vară fierb lăturile pentru porci cu plescăituri rare şi leneşe.
... unde mă duc se ţine după mine, tot în picioarele mele stă, nu ştiu ce să mă fac, spune mama, în timp ce, cu o mişcare rapidă, vâră fuiorul fumuriu încă o dată în gura de lemn a meliţei; loveşte cu toată puterea, ţac, ţac face meliţa şi-i răspund
FEMEIE, IATĂ FIUL TĂU
417
altele din vecini şi de mai departe; trece fuiorul de mai multe ori de-a lungul meliţei, să-l cureţe de paie, fuiorul e aspru, sar de jur-împrejur paiele albicioase; îl scutură cu o mână, iar cu cealaltă ridică din nou meliţa şi iarăşi loveşte; fuiorul e de-acum mai moale şi mai unduios, mama îl scutură de mai 5 multe ori; loveşte cu meliţa firele tari de cânepă şi din când în când le udă cu apă din ulcior; fuioarele de cânepă au un miros dulce şi sunt moi şi mătăsoase la pipăit.
... maica umple coşul cu porumb, „ia mânuţele să nu te lovesc“, spune ea; mama ridică singură coşul, şi abia reuşeşte io să-l ducă până la gura podului, aplecată deasupra lui, legănându-se în mers; îl propteşte de scară şi îl aşteaptă pe tata să coboare cu coşul gol din pod; tata îl dă mamei şi-l ia pe cel plin. „Am nimerit un soi bun, spune tata. De-acum înainte numai dintr-ăsta am să pun. Mi-a spus Mitru când /5 mi l-a dat: Ia-1, şi dacă nu ţi-o place să vii să-mi spui la toamnă... Să-mi fac şi eu o ţigară, spune tata, că n-o fi foc.“ „Las-o amarului de ţigară, spune maica, tu nu vezi că începe a se întuneca afară.“ Nu vezi cât mai avem!“ „Sunt şi eu om, nu-s animal de povară", spune tata şi trage din ţigară. „Taică-tu 20 11-a fost aşa. El când a fost de lucru, a lucrat, nu s-a ferit, şi când a fost să-şi petreacă, atunci şi-a petrecut! A avut altă fire", spune maica nemulţumită... Stă în vârful grămezii de porumb, cu mâinile în poală şi cu marama desfăcută şi într-o dungă; i-a alunecat, şi îi ascunde o parte din obraz, falca şi 21 ochiul stâng. „Aşa mi-i de sete, se plânge ea. Mi-i gura uscată şi simt, aşa, un fel de amăreală... Aş bea nişte sigir..." „De-acuma gata, strigă tata, v-aţi odihnit destul!" Tata se urcă în pod, cu coşarca plină cu coceni de porumb; şi-o pune pe umărul drept şi se apleacă sub greutatea ei; are tălpile mari, w crăpate şi negre, iar în talpa stângă are o tăietură mai adâncă; tăietura străbate de-a curmezişul întreaga talpă; când piciorul
418
SORIN TITEL
se lasă cu toată greutatea pe fuşteiul scării, tăietura, neagră la culoare, se cască până la os.
3.
„Vorbeşte şi dumneata, mamă, mai încet, să nu se trezească * ăla micu“, spune Sofia, şi tu ţii ochii închişi, strângi din ei cât poţi de tare, să nu vadă că eşti de-acuma treaz; ţii ochii închişi şi auzi cum uşile se trântesc în jurul tău; e foială mare, toată casa e în picioare, până şi maica cea bătrână de tot s-a sculat din pat; abia îşi târăşte picioarele desculţe prin încăperea io cu pământ pe jos, o auzi văitându-se încet şi oftând „Nu mai am nici o putere, spune ea, din partea mea să nu vă aşteptaţi la cine ştie ce ajutor.“ „Să se trezească, spune tata, să vadă şi el cum se taie porcu; şi aşa, când o începe a guiţa... Las-o pe mama să le spele singură, tot nu-i nici o grabă, până om ajunge 15 să ne folosim de ele, îi timp destul; mai bine ai face să vii să-mi ajuţi să coborâm troaca aia mare din pod, de ea avem cea mai mare trebuinţă, întâi şi întâi; nu ştiu ce-i cu dumneata, mamă, tot în picioarele melc stai", spune tata. „Ziceam să vă ajut şi eu", spune maica cea bătrână. „Ba mult mai bine ar fi fost să 20 fi stat cuminte în pat, ni-s destui şi aşa..." Poţi deschide liniştit ochii, la ce te-ai mai preface că dormi, ci sunt mult prea prinşi cu lucrul lor, ca să te bage în seamă; e încă noapte, prin uşa care e uitată deschisă vezi cerul spuzit cu stele; stelele sclipesc foarte tare pe cerul negru ca smoala şi în încăpere pătrunde 25 mirosul gerului de-afară; în pat, sub pătura aspră, e cald şi bine; lemnele sunt ude, pline de zăpadă, îngheţate bocnă, şi nu ard, degeaba suflă maica în foc, doar, doar s-or aprinde. „Aşa-i când e ger, n-ai ce să-i faci, spune maica, nu trage coşul defel.“ „Nu ştiu unde ar fi mai bine să-l tăiem, în şură ori în w ogradă?" întreabă tata. „In ogradă, spune mama, că-i loc mai mult." „Dar dacă se schimbă vremea, întreabă tata, dacă începe
FEMEIE, IATĂ FIUL TĂU
419
să ningă, atunci ce ne facem?" „E drept că în şură e mai lărgământ", recunoaşte mama. „Dumneata, mamă, ajut-o pe Sofia să coboare troaca a mare, dar aveţi grijă cum umblaţi cu ea. Aşa îmi amintesc eu de anul trecut, că-i spartă." „Dacă ai împrumutat-o... spune maica. Ti-am spus să n-o dai ăstora; 5 şi arată cu capul înciudată spre casa vecinilor, cufundată în beznă. Lor, ce le dai, nu ştiu decât să strice! Le împrumuţi un lucru bun şi ţi-1 aduc înapoi stricat! Umblă cu lucrul altora de parcă ar fi al lor! Nu au nici o grijă: mă, să spună, cu ce îi al meu fac ce vreau, dar dacă am împrumutat un lucru, io trebuie să mă îngrijesc de el, să nu-1 stric!... La aşa ceva să nu te aştepţi!" „Lasă, mamă, că a fost crăpată de dinainte, nu ei au stricat-o. Oamenii n-au nici o vină." „M-aş fi mirat să nu le iei apărarea, spune maica. Pe tine cine vrea şi cine nu vrea te duce de nas." „Lasă-mă, acum, aşa cum spui dumneata că n sunt, prost, şi apucaţi-vă de lucru. Nu mai staţi cu mâinile în sân. Serafim când vine nu aşteaptă după voi... Şi cu atâta apă vrei dumneata să-l opărim?!" „Mai pun o oală, dacă ziceţi că nii-i destulă, spune maica şi-şi întreabă nora din priviri. Numai să am unde-o pune." „Inghesui-le şi dumneata, că 20 încap, spune tata şi începe a mişca oalele pe foc. Uite, că-i loc berechet!" Chiar dacă nu înţelegi de ce se foiesc atât, eşti şi tu cuprins de toată această agitaţie febrilă şi ţi-o manifeşti aşa cum poţi: începi să plângi. „Vedeţi ce are copilul că plânge", spune tata. Dar nimeni nu-1 aude, nimeni nu are timp 25 acuma să se uite la tine, şi când vezi că nu te bagă în seamă, oricât ai plânge cu lacrimi şi sughiţuri dintr-acelea care ar înduioşa şi o inimă de piatră, te opreşti, şi tot acest du-te vino, toată această forfotă începe să-ţi placă: ba se deschide uşa şi se vede cerul vânăt al dimineţii geroase de iarnă, cerul pe care M) stelele dau să pălească, şi un val de frig pătrunde în încăpere, ba tata umblă cu nişte cuţite pe care le ascute cu cu tea şi le încearcă apoi cu vârful degetului, să vadă cât sunt de ascuţite, ba maica a bătrână trece, şontâc-şontâc, de la un pat la altui,
420
SORIN TITEL
şi când ajunge în dreptul mesei se sprijină cu o mână de masă, să-şi mai tragă sufletul „Fii bună, maico, şi nu te băga tot timpul în picioarele mele, ţi-am spus să stai liniştită în pat: dumneata mai mult ne încurci decât ne ajuţi", spune tata;
5 gâfâie din greu, şi se uită cu nişte ochi mari şi apoşi la tine, de parcă ar vrea să-ţi ceară ajutor. „A îngheţat apa în fântână, abia-am spart-o cu vadra, spune mama cu obrajii roşii de ger. Bate vântul, te trăsneşte, nu alta! Tot în şură ar fi mai la scuteală, nu te pătrunde ca la loc deschis." „Eu am aşternut io paiele de-acum, spune tata. Să-mi fi zis când v-am întrebat."
Intre timp a venit Serafim să taie porcu, finu Serafim, cum îi spun ai casei; stă în mijlocul odăii, îşi freacă mâinile, e aşa de înalt, încât dacă ar fi cu căciula în cap ar atinge grinda cu ea. „Ziceţi că toate-s pregătite, de-acum? întreabă, frecându-şi 15 mâinile. Eu aş fi venit mai devreme - se întrerupe din când în când din vorbit ca să tuşească numai că o ştiţi pe Lcdea, ce fire are: când dau să ies din casă..." Nu-1 asculţi ce spune, îţi este foame, nu mai poţi răbda. „Ce-are copilul, că plânge?" întreabă finul Serafim. „Potoleşte-1 odată, că ne-a ameţit la 20 cap!" spune tata supărat. „Cuţitul ăsta — spune Serafim şi lama cuţitului străluceşte în lumina tulbure a zorilor - mi l-a dat mie - să fie vreo şase, şapte ani de atunci - Dehelean ăl bătrân: oţel bun, aşa ceva nu se găseşte ia noi, poţi căuta orişicât; i l-a adus ginere-su de la Seghedin, când s-a întors din armată, 25 ceva extra! Brici, nu alta... Serafim îşi priveşte încă o dată mica oştire, şi-o trece în revistă; se scarpină cu o mână în cap, iar cu cealaltă îşi strânge pumnul pe prăselele cuţitului, tuşeşte, iar trupul lui lung şi slăbănog se zbuciumă cumplit din pricina tusei, apoi spune cu o voce încă înecată de tuse: „Trece timpul 50 repede, cum nici nu gândeşti! Şi mie nu-mi place să mă prindă noaptea şi să-mi fac de lucru pe întuneric, aşa că-i mai bine să ne grăbim. Şi să vină şi copiii, să ne dea o mână de ajutor, doar, doar om izbuti împreună cu toţii să-l prindem. Să se îmbrace ceva mai grosuţ, că-i ger şi a început să bată şi un
FEMEIE, IATĂ FIUL TĂU
421
pic dc vânt... Putem să ieşim?" Ai rămas singur de-acum, afară se aude vocea lui Serafim, poruncitoare, întreruptă, din când în când, de tuse. în sobă, focul s-a aprins vâlvătaie; s-a luminat de ziuă şi mama a stins lampa: pe pereţi - şi pe grinzile tavanului - joacă umbrele neastâmpărate ale focului. în contrast cu liniştea şi pacea care domnesc în încăpere e vânzoleala din ogradă: guiţatul porcului şi tropotul paşilor pe zăpada îngheţată bocnă. Stai cu nasul lipit de fereastră; din când în când sticla se abureşte de respiraţia ta şi o ştergi cu mâna. Şi iată-1 pe Serafim, care ţâşneşte drept în faţa porcului, se aruncă asupra lui, îl prinde de picioare; porcii’ e însă mai viclean decât el, îi scapă din nou, speriat, dă buzna spre mijlocul ogrăzii. „De-aia te-am pus eu acolo, vere?“ strigă Serafim la tata, ca un general la un militar care a lăsat să pătrundă inamicul în zona în care e pus s-o apere... S-a făcut cald, vâlvătaia din sobă s-a mai liniştit, limbile focului, umbrele acestuia, joacă din ce în ce mai molcome şi mai potolite pe grinzile afumate şi pe pereţi; pentru că de-acuma s-a luminat de-a binelea, în încăpere; lumina zilei, albă, strălucitoare, îngheţată, a pătruns până şi în cel mai ascuns ungher; şi brusc se potolesc vânzoleala şi tropăitul bezmetic din ogradă; liniştea care se lasă te sperie până şi pe tine, care tot nu pricepi mare lucru din tot ce se întâmplă; din nou îţi apropii obrazul de geamul care s-a acoperit cu floricele de gheaţă - ca să poţi vedea trebuie să faci cerculeţe cu degetul — prin care te uiţi ca printr-un fel de ochean; stau cu toţii adunaţi, buluc, în mijlocul ogrăzii şi deodată izbucneşte - sfâşiind în mod violent această linişte care n-a ţinut mai mult decât o clipă sau două, dar care ţie ţi s-a părut nesfârşit de lungă — guiţatul cumplit al porcului înjunghiat. Nu se mai termină, parcă e tot mai puternic; îţi astupi cu mâinile amândouă urechile, să nu-1 mai auzi; apoi, încet, încet, îşi pierde din intensitate, un grohăit din ce în ce mai slab şi mai gâfâit; maica a bătrână şi cu buna dau buzna în cuină, apucă amândouă cazanul cu apă fiartă.
5
10
15
20
25
30
422
SORIN TITEL
„E cam greu, şi nu ştiu dacă-l puteţi duce, îşi dă cu părerea mama. Staţi o clipită, să mai arunc nişte uscături în foc, să nu se stingă.“ „Te-ai uitat să vezi cum taie uica Serafim porcu?“ te întreabă maica a bătrână. Un colţ al basmalei şi-l vâră în 5 gură, iar de celălalt trage grăbită cu o singură mână: de atâta alergătură i s-a desfăcut basmaua şi vrea să şi-o strângă, să nu-i alunece din cap. „I-o fi foame, săracu, spune maica a bătrână... Las’ că-ţi aduce maica codiţa purcelului, tu ai dinţi buni, ai cu ce s-o rozi, nu ca mine", spune ea şi-şi arată gura ştirbă... io Opintindu-se amândouă, au ridicat peste pragul înalt cazanul cu apă fiartă pentru năpârlit porcul.
Eşti prea micuţ ca să le poţi fi de vreun ajutor şi nici nu înţelegi prea bine tot ceea ce se petrece în ograda în care lumea se foieşte în toate părţile; căşti gura la zăpada îngheţată bocnă, 15 murdară de atâta alergătură, înroşită de sângele porcului. II vezi pe unchiul Serafim cum, cu un cuţit mare cu lama strălucitoare, despică porcul în două, vezi măruntaiele pline de sânge. I le scoate afară cu mâinile roşii de sânge până la cot... „Să ştiţi că n-a fost aşa de gras cum m-aş fi aşteptat, spune 20 el. Acum să faceţi bine şi să-mi arătaţi cum să vi-1 potrivesc, câte şunci şi câte carmanale să vă las. Cum porunciţi, aşa fac, nu cumva să-mi spuneţi mai târziu că nu am avut grijă să vă întreb“... Se aşază pe un scaun, a ostenit să stea în picioare; ia de pe cada de prune paharul cu ţuică. Mama dă să i-1 umple 25 din nou, el o opreşte însă acoperind paharul cu dosul palmei. „Las’ că-mi ajunge, spune, după aceea mi se urcă la cap şi cine ştie cum vi-1 ciopârţesc. Trebuie să am mintea limpede când fac împărţeala... Ia-o de aici, cum îţi spun, ia şi sticla, să nu se spargă, mai ajunge careva cu cotul ori cu mâna şi-i păcat 50 de băutură. Şi aveţi grijă să am apă caldă tot timpul, să nu-mi lipsească../' Te uiţi la balta de sânge care se scurge până în mijlocul ogrăzii, la paiele arse pe care e aşezat de-acuma porcul despicat în două. Mirosul de sânge amestecat cu cel de cenuşă îţi gâdilă nările. „Du copilu de-aicea, că i-o fi frig", spune maica
FEMEIE, IATĂ FIUL TĂU
423
a bătrână. „Las’ să vadă şi el, să ştie cum se taie porcul", spune tata. „Cât e de micuţ, tot nu pricepe mare lucru, spune unchiul Serafim. Nu staţi aşa aproape, că vă stropesc", mai spune şi se pregăteşte să împartă porcul.
„De-acuma e mare, a spus mama mâncându-1 din ochi şi 5 cu o palmă a întins pătura şi l-a pus pe frate-miu în picioare pe pat, şi el a dat s-o prindă de mână, asta de speriat ce-a fost, da’ mama nu l-a lăsat s-o prindă. Stai aşa, a zis ea, că nu te lasă mama să te îmburzi, şi s-a îndepărtat de el cu amândouă braţele întinse în faţă. Hai cu mama, nu-ţi fie teamă, fricosu io lu mama, uitaţi-vă la el cât poate fi de speriat, sărăcuţu, hai frumuşel la mama... şi atunci el a dat să vină repede spre ea şi de grăbit ce-a fost i s-au împleticit picioarele şi-a căzut foştomoc. Las’ că-i bine, hop-aşa, încă o dată, i-a zis mama şi l-a ajutat să se ridice în picioare, şi atunci el, ca o raţă, cu /5 picioarele strâmbe şi bălăbănindu-se, repede a venit spre ea.
Se pare că i-a plăcut şi lui că poate să se ţină pe picioare şi să umble, c-a început să gângurească ca un hulub... De-acuma e mare, a spus mama şi s-a aplecat să-l mângâie cu multă dragoste. Dragu lu mama, zice, că-i părul la el tot inele"... şi 20 eu îmi făceam de lucru, răscoleam cu un făraş focul, doar, doar s-o aprinde, şi-o auzeam pe mama cum îl răsfaţă pe frate-miu mai mic... „De-acuma ai crescut, zice, trebuie să-ţi facă mama şi ţie un lăibăruţ", iar eu nici n-o mai ascultam ce spune, să-l dezmierde şi să-l răsfeţe cum o vrea ea, eu le 2s aveam pe ale mele: credeţi că-i uşor să înveţi pe de rost tabla înmulţirii cu şapte şi cu opt, a mai grea dintre toate! „Adă, mă, un tolcer, îşi bătea taica joc, să-i facem cu sfredelu o gaură în cap, cine ştie, poate om băga şi un pic de învăţătură în el, dacă altfel 1111-i chip..." Pavel şi Petru au trecut de tabla 30 înmulţirii, lor le venea uşor să râdă şi să zburde! De ce a fost mai greu, ei au scăpat. „Aşa crezi tu, zice Pavel, să-ţi spun eu atunci o problemă, să văd dacă ştii s-o faci?!..." Şi începe să-mi
424
SORIN TITEL
povestească de un tren care pleacă dintr-o gară, şi un alt tren pleacă din altă gară (şi parcă şi vedeam cum merg, cu locomotivele în faţă). „Acuma să-mi spui tu mie, zice frate-miu, şi se uită drept în grindă, apoi îi face semn lui Petru, 5 nu cumva să-l pună dracu şi să-mi şoptească, unde, în care gară, ori hai să zicem, haltă, se întâlnesc ele?“ „Nu ştiu, zic, noi până acuma din astea n-am învăţat la şcoală...“ „Poţi să înveţi cât ai învăţa, zice scârbit frate-miu Pavel. Tot degeaba. Nu pot eu s-o fac, care mai am ceva în cap, barem tu!“ „Bine io ci eşti tu mare şi tare, zic. Ştinţerul lumii", şi m-am întors la ale mele, la tabla înmulţirii, la şapte ori opt şi la şapte ori şapte, care cel mai greu îmi intrau în cap, oricât m-aş fi chinuit. Căci domnul director nu glumea defel: mă şi vedeam a doua zi încurcându-mă la răspunsuri, mi-1 şi închipuiam pe domnul /.5 director răstindu-se şi punându-mă să ţin palma! Are o riglă dom’ director lungă, de aproape un metru: întind eu palma, domnul director ridică şi el rigla; ca trăsnetul coboară rigla spre palma care stă întinsă cu curaj drept în faţă. Numai că atunci când rigla ajunge în dreptul palmei, mâna, a dracului, 20 să vezi şi să nu crezi!, se retrage singură. Nu mai vrea ea în ruptul capului să mă asculte şi să stea întinsă. Domnul director nimereşte în gol. Aşa că domnul director îşi închipuie că îmi bat joc de el, că anume îmi trag palma în ultima clipită, ca să râdă clasa de noi amândoi. Nu vrea să priceapă că mâna 25 ne păcăleşte şi pe mine şi pe el... Dată dracului rigla, se îndoaie, dar de rupt nici pomeneală să se rupă! Şi parcă-i foc, aşa ustură! Ţi se umflă palma, nu mai poţi apuca creionul cu degetele, ţi se face ca pita de umflată!...
... Şi dacă n-ar mai fi şi frate-miu, ăsta micu! Când noi 30 nu ne mai ajungem, cât de mult avem de învăţat! N-avem de ales, ne întrerupem de la învăţătură, ca să-i facem toate voile. Căci muierile din casă îs prinse cu lucrul, n-au vreme să-i caute în coarne. Maica a bătrână mai mult zace, de la ea
FEMEIE, IATĂ FIUL TĂU
425
nu te mai poţi aştepta la cine ştie ce ajutor. Buna, cât e ziua de lungă, de dimineaţa până seara, dă cu spata la război, o clipită nu se odihneşte. Nici mama nu pot spune că stă degeaba, acuma iarna are de făcut de mâncare la atâta potop de oameni, ce gândeşti! Aşa că tot noi trebuia să-i purtăm de 5 grijă! Şi dacă n-ar fi fost atât de plângăcios, mai zic, dar aşa, ajungem de nu-1 mai putem suferi! Ce nu i-am da, numai să-l facem să-şi ţină gura: „Taci, mă, că acuma te omor! îl bruştuluieşte frate-miu, Petru, dacă vede şi vede că n-o scoate altfel la capăt. Acuma îţi crăp capul! Vezi tu pumnul ăsta, îl io vezi, ori nu-1 vezi?!...“ Dar n-ai cu cine vorbi. Când îl vede cu pumnul ridicat, se porneşte şi mai tare pe plâns. Eu am încercat să-i astup gura cu palma. „Nu fi prost, m-a certat Pavel, care e mai înţelegător şi mai blând din fire ca noi, vrei să-l sufoci, ori ce dracu ţi-ai pus în gând să-i faci?!... în cine /5 vrei să dai? sare apoi cu gura la Petru. Nu te uiţi că nu ai în cine lovi?! Asta numai dacă îl atingi un pic, din greşeală, nu cu dinadinsul, gata, îşi şi dă duhul... Mie nu-mi vine să cred, zicea, uitându-se cu mare milă şi cu un fel de scârbă la ăl mic, c-am fost şi noi aşa ca el, nişte mormoloci. Numai uitându-mă 20 cum arată, cum îi de prăpădit, cum îi curg mucii, cum se pişă pe el şi nici că-i pasă — ba îi şi place, cred, să stea în udătură, că-i mai cald! -, mă apucă un fel de lehamite de toate alea.
Aşa om fi fost şi noi, nu zic nu, numai că nu-mi place să mă gândesc c-am fost aşa. Când încerc să-mi închipui adică... 25 „Te-ai pişat şi tu pe tine, n-avea grijă, crezi că tu ai fost altfel?
Tu, adică, n-ai umplut scutecele, aşa îţi închipui?" zic. „Să vină odată mama ori buna, să-l schimbe, că aşa pute a pişat, că nu mai putem răsufla!" ne plângem noi către cine are timp să ne asculte. „Să-l schimbe şi să-l ia de aicea repede de tot!" M) Şi atunci ăla micu, parcă ar înţelege cât de urât ne e nouă de el, abia îl vedem dus, că începe să plângă şi mai tare... Şi într-una din zile s-a răzbunat cum a putut, chiar dacă a făcut-o fără voia lui, fără să ştie că se răzbună. A pus mâna pe sticla
426
SORIN TITEL
de cerneală şi înainte ca noi să avem timp să i-o luăm a vărsat-o peste cărţile şi caietele noastre de şcoală. Dacă n-ar fi venit mama să ni-1 smulgă din mâini, nu ştiu dacă ar mai fi scăpat cu viaţă, nu pot, acuma, să-mi dau seama ce s-ar Fi ales din 5 el!... „Uită-te, mamă, ce a putut face! am început a striga toţi trei într-un glas. Spune şi dumneata cum o să mai avem curajul să ne arătăm în faţa lui dom’ director, cu cărţile şi caietele aşa cum sunt ele acuma!" „Nu trebuia să lăsaţi cerneala în calea lui, ne-a spus mama, mai mult pe noi supărată decât pe el. io Puteaţi să fiţi cu mai multă grijă.“ „Adică tot noi suntem de vină, aşa crezi", s-a răstit frate-miu, Petre, la ea. Dumneata, mamă, orice-ar face prăpădiţii ăsta, vina tot pe noi îţi place s-o dai!... El adică nu are nici o vină, asta vrei să spui?" „Nu ştiu, dragii mei, de ce îl urâţi aşa de tare. Parcă nu v-ar Fi frate 15 bun, aşa îl duşmăniţi." „Păi dumneata nu vezi ce-a făcut?" o întrebăm arătând spre băltoaca de cerneală. „Ce v-a făcut şi ce nu v-a făcut, nu despre asta e vorba, spune atunci mama cu o anumită sfârşeală în glas. Chiar dacă nu v-ar Fi făcut nimica - vorbea rar, de parcă ar fi citit dintr-o carte -, de urât 20 tot l-aţi fi urât, tot nu l-aţi Fi ţinut în drag, lângă inima voastră, aşa cum trebuie să se ţină şi să se iubească fraţii între ei." începea să ni se moaie şi nouă inima când o vedeam întristată şi întunecată la chip. „Doamne fereşte, ce poate să-ţi treacă prin cap, zău aşa? Cum să nu-1 iubim pe fratele nostru mai 25 mic? ne dezvinovăţeam. Dar asta nu înseamnă că trebuie să-i înghiţim şi să ne placă orice lucru rău pe care îl face. Ai Fi vrut, poate, să-l gratulăm, pentru ce-a făcut astăzi? Uită-te la cărţile şi caietele noastre cum arată, şi atunci să te mai miri că ne-am pierdut o dată răbdarea, cât ni-i el de frate, şi oricât M) de drag l-am avea." Mama nu ne-a răspuns nimic, s-a uitat numai lung, pe rând la Fiecare, ca şi când ar Fi vrut să citească până în străfundurile noastre, dorind să afle care ne sunt cele mai ascunse gânduri; încerca să înţeleagă, adică, ceea ce poate că nici noi nu puteam pricepe şi înţelege prea bine, nu puteam
FEMEIE, IATĂ FIUL TĂU
427
citi ori vedea... Ni s-a părut că are o clipă de şovăială - „n-o fi aşa, şi-o fi spus, îmi trec şi mie prin cap tot felul de gânduri care n-au nici un rost şi nici o socoteală" - apoi am văzut-o cum şi-a dat iute o şuviţă de păr la o parte, de parcă ar fi vrut să îndepărteze, cu mişcarea mâinii şi cât mai repede, orice gând 5 liniştitor, învinuindu-sc singură pentru o aşa de mare uşurinţă şi delăsare. Chipul i s-a întunecat şi i s-a îngândurat iarăşi, faţa i-a devenit aspră şi îndârjită, şi orice urmă de zâmbet, toată lumina i s-a scurs de pe obraz. „Las’ că ştiu eu că nu-1 aveţi la inimă, ştiu eu că nu-1 iubiţi, a zis ea în şoaptă, ca şi când io şi-ar fi spus vorbele astea ei însăşi, nevrând să le audă decât ea. Puteţi să-mi spuneţi că nu-i aşa, că eu tot nu vă cred!" Glasul ei era atât de hotărât, încât orice împotrivire a noastră ar fi fost de prisos...
„De-acuma poate dormi cu voi într-un pat, ne-a spus /5 într-o bună zi mama... După ce am ajutat-o să urce leagănul lui ăla micu în pod, a început a se învârti bucuroasă prin odaie. Parcă îi mai mult lărgământ, a spus, privind de jur-împrejur, mai are omu loc să se mişte. Şi aşa-s plină de vânătăi, întruna m-am tot lovit, s-a plâns ea şi şi-a ridicat un picuţ sumna, să 20 vedem şi noi cât e de lovită. Până unde ajungea sumna, picioarele mamei erau înnegrite de soare, iar de la sumnă în sus erau albe cum e smântână! Genunchii îi avea rotunzi şi mici, ca la fetele mari! Iar pe genunchiul stâng se vedea, de la leagăn, o vânătaie mare cât o alună...	25
... „De-acuma îi mare, poate dormi cu voi în pat, a spus mama iar, după ce au urcat leagănu lui ăla micu în pod. Tu ai somnul liniştit şi nu te răsuceşti atâta, ca fraţii tăi, mi-a mai spus ea şi l-a pus în pat lângă mine. De tine nu mi-i teamă, că-1 omori..." Ala micu dormea noaptea cu gura întredeschisă M) şi gângurea prin somn, iar mie (n-am închis ochii o clipită, de frică să nu-1 înăbuş), dacă îl vedeam aşa, liniştit şi nepăsător, îmi venea parcă să urlu de supărare. Mi se întâmpla să nu mă
428
SORIN TITEL
pot stăpâni, îl pişcam de ciudă, şi frate-miu se trezea şi începea să plângă. „Ce-i cu frate-tu că plânge?" întreba mama din celălalt pat. „Nu ştiu, îi răspundeam eu cu o voce somnoroasă -mă prefăceam că abia m-am trezit -, l-o muşcat vreun purice, 5 ori cine ştie ce-o fi păţit!"
I se mai întâmpla lui frate-miu, ăla micu, să facă pe el, şi mă trezeam dimineaţa într-o baltă caldă şi puturoasă, că-mi venea să-mi iau lumea în cap, aşa îmi era de scârbă. „Eu nu mai dorm cu el, mă plângeam mamei. Culcă-1 unde l-ai culca, io dar cu mine în pat să ştii că nu-1 mai primesc," îi spuneam... Mă spălam dimineaţa, mă frecam cu săpun, dar tot degeaba: puteam de ia o poştă a scutece de copil mic!... Aşa că într-una din zile mă trezesc cu Corneluţ a lui Bosoancă, colegul meu de bancă, că se ridică în picioare şi spune că el nu mai vrea /5 să stea cu mine. II roagă frumos pe dom’ director să-l pună în altă bancă, unde l-o pune, el nu are nici o pretenţie, numai să-l mute! „Şi de ce, mă rog frumos, îl întreabă mirat dom’ director, nu mai vrei tu să stai în banca unde te-am pus eu la începutul anului?! Ştii doar că o dată pe an se fac aşezările 20 în bancă, în prima zi de şcoală, nu altcândva." „Nu vreau să stau, zice atunci Corneluţ, pentru un lucru pe care mi-i ruşine să-l spun!" „Haida, dă-i drumul, zice atunci domnul director, şi nu-ţi fie ruşine. Cine ştie, poate ai tu o pricină serioasă pentru care vrei să te muţi. Să vedem despre ce e vorba", zice. 25 „Păi de serioasă e serioasă, îi răspunde Corneluţ. Numai că mi-i ruşine s-o spun, asta-i.“ „Hai, dă-i drumul odată şi nu te mai codi atâta, zice domnul director, că m-ai făcut şi pe mine curios." „Păi pricina e asta...", zice atunci Corneluţ, dar când să spună ce şi cum, se scarpină în cap şi se opreşte. Se 30 uită mirat la domnul director şi se face roşu la obraz ca para focului. Aşa era Corneluţ, ruşinos ca o fată mare! El nu era ca ceilalţi copii, să spună porcării ori să suduie. în pauză sta în bancă şi mânca pâine cu unsoare şi nu se juca niciodată cu noi. „Dacă vreţi, zice atunci Corneluţ, vă spun numai
FEMEIE, IATĂ FIUL TĂU
429
dumneavoastră, să nu audă copiii.'“ „Bine, spune dom’ director, fie şi aşa, poţi să-mi spui numai mie, dacă aşa vrei tu!“ Şi se duce Corneluţ la dom’ director, se ridică în vârful picioarelor, ca să-i ajungă până la ureche. Şi chiar dacă n-am auzit, eu am ştiut ce i-a spus: că nu mai stă cu mine în bancă pentru 5 că put a pişat... Dom’ director s-a încruntat şi s-a arătat supărat dacă a auzit ce-i spune Corneluţ. „Mă copii, zice, ce v-am învăţat eu să faceţi dimineaţa, mai ţineţi minte, ori se vede că aţi uitat?" „Ţinem minte, cum să nu ţinem, au răspuns toţi copiii într-un glas." „Şi tu, Simioane, ţii şi tu minte, zice dom’ io director, şi se întoarce spre mine, ori nu prea?“ „Cum să nu ţin minte“, spun eu cu jumătate de gură, şi de ruşinea care m-a cuprins am început să plâng. „Ia vino până aicea la mine, zice dom’ director, şi dacă m-a văzut plângând, i s-a mai muiat parcă glasul; aşa era domnul director milos, numai când nu n ştiam lecţiile se înfuria şi ne lovea cu rigla. Vino, zice, să văd dacă azi dimineaţă te-ai spălat pe mâini şi pe obraz, aşa cum v-am spus." Ies la inspecţie, domnul director îmi ia amândouă mâinile şi se uită pe rând la ele, îşi pune şi ochelarii, ca să poată vedea mai bine, îmi prinde capul şi mi-1 întoarce 20 spre fereastră, la lumină, se uită pe după urechi... N-a avut ce spune, mă şurluisem dimineaţa cu săpun, n-a găsit nici un locşor care să nu fie bine frecat, „Ia vino mai aproape, zice atunci dom’ director, să te miros un picuţ." Se apleacă dom’ director şi începe a mă mirosi... „Mă, zice, tu miroşi a scutece 25 de copil mic. Abia acum te-a înţărcat maică-ta, ori ce-i?“ Şi când a zis aşa, toată clasa s-a pornit să râdă; ăia mai mari, din fundul clasei, au început să miaune ca mârtanii, până s-a înfuriat dom’ director şi s-a răstit la ei; a lovit cu rigla cât a putut el de tare, c-au tăcut toţi, nimeni n-a mai mişcat. „Nu M) mai vreau să stau cu el în bancă, dom’ director, sare atunci Corneluţ (dacă a văzut că şcolarii abia aşteaptă să se distreze pe socoteala mea, a prins glas, n-a mai fost ruşinos). Nu mai stau, zice, pentru că pute a pişat..." Clasa s-a pornit iarăşi să
hohotească, a strigat domnul director la ei să se liniştească, dar nimeni nu i-a mai putut opri. Când s-au mai potolit, îl văd pe frate-miu, Petre, că se ridică în picioare să-mi ia apărarea. „Păi dacă ăl mic se pişă pe el, cum să nu pută?!" zice 5 el din fundul clasei, unde îi era locul, pentru că era cel mai înalt dintre toţi copiii. „Mă, zice dom’ director, voi mai frumos nu ştiţi să vorbiţi?! Cum v-am învăţat eu să spuneţi, aţi uitat?" „Al mic, zice iarăşi frate-miu, îşi face necesităţile în pat, dom’ director, se scapă noaptea, ca să zic aşa. Şi-l udă şi pe frate-miu, io care doarme lângă el. Se trezeşte dimineaţa tot pişat, să iertaţi că-i spun aşa, dar am uitat cum se cheamă altfel..." „Urină, îi spune dom’ director. V-am mai spus eu şi altă dată, numai că nimic nu ţineţi minte!" „Şi atunci cum să nu miroasă?!" întrebă Petrică, cu vocea lui groasă, şi-şi desface amândouă n mâinile în lături, a mirare; îşi holbează ochii, şi-i face cât cepele; se întoarce spre copii, ca să le ceară încuviinţarea. Şi dacă i-a văzut pe toţi ţinându-sc de burtă de râs, a trecut repede de partea lor. Râdea toată clasa, şi eu stăm cu capul plecat, lacrimile cât pumnul îmi udau cămaşa, şi-mi venea să intru 20 în pământ de ruşine. Domnul director m-a aşezat singur în banca întâi, lângă uşă - „să te bată un pic de curent", mi-a spus. Şi nici un copil n-a mai vrut să stea cu mine în bancă...
„Culcă-1 unde l-ai culca, i-am strigat mamei de cum ni-am întors acasă. Eu cu el nu mai dorm, fie ce-o fi!" Tata, dacă 25 m-a văzut răstindu-mă la mama, s-a supărat şi a început să mă alerge prin ogradă. Degeaba m-am plâns, n-am găsit nici milă şi nici înţelegere. „Dacă eşti puturos, ce vrei să-ţi fac, a râs tata. Du-te la fântână şi te spală. îi apă destulă, n-ai de ce te plânge..." Mă spălam dimineaţa, mă frecam cu o perie so până mi se înroşea pielea. Ba am găsit după grindă nişte fire de busuioc, şi mă frecam cu busuiocul ăla pe gât şi pe la subţiori. Miroseam de-acuma ca fetele mari, mai mare dragul! Numai că totul era în zadar, orişice aş fi făcut, de faima cea rea nu aveam cum să scap! Miroseam eu a busuioc ca
fetişcanele, da’ copiii tot a pişat ziceau că put; se apropiau de mine ca să mă amiroasă, şi se făceau că-i apucă greaţa: scoteau limba de un cot, îşi dădeau ochii peste cap; făceau la scălămbăieli de tot felul! Eu le eram distracţia, eram batjocura şi râsul lor! Şi de plâns nu aveam cui mă plânge!... 5 Aşa că am ajuns să nu-1 mai pot suferi pe ăl mic. Noaptea rămâneam treaz şi când simţeam cum ceva ud şi cald începe să se prelingă sub mine, cleios şi urât mirositor, repede săream din pat. Mă aşezam pe un scăunuţ lângă fereastră, şi acolo rămâneam până se făcea ziua albă afară. Mă uitam la el cum w doarme, nepăsător, şi-mi venea să-i crăp capul de ciudă! Nu ca la un frate mă uitam, ci ca la un duşman! Doar din pricina lui am ajuns de râsul lumii. Din pricina lui nimeni nu mai voia să se joace cu mine, toţi mă ocoleau, de parc-aş fi fost ciumat.	/*>
Alerga prin ogradă ca să prindă găinile şi raţele, cotcodăceau şi măcăiau, proastele, se speriau de un asemenea năpârstoc! în schimb, de gâşte îi era frică, nu îndrăznea să se apropie de ele: un gâscan l-a trântit pe pietroiul din faţa porţii; dacă nu săream eu să-l scot, îl ciupelca rău de tot gâscanul ăla. Când 20 îl vede fugind aşa, ţupa, ţupa prin ocol, mama nu mai poate de bucurie; se uită la el de parcă aşa ceva nu s-a mai văzut, de parcă ar fi a opta minune a lumii, nu un copil ca toţi copiii!
Nu ştiu ce-o fi cu ea, i-au plecat minţile cu sorcova, s-a stricat rău de tot la cap în ultimul timp: poate sta cu mâinile în poală 2^ ceasuri întregi şi să se uite la el cum aleargă în toate părţile, nu se mai satură privindu-1. Ştiu că o mamă trebuie să fie cu dragoste faţă de copiii ei şi n-aş putea spune că nu s-a îngrijit, de noi, până ne-a văzut mari, n-aş putea spune că n-a fost o mamă bună şi iubitoare, numai că acuma e prea-prea; tot după Mi el stă, nu cumva să i se întâmple ceva, nu cumva să-i păţească odoru te miri ce! „Lasă-1 şi dumneata, mamă - îi spuneam, dacă o vedeam aşa -, că 1111-i nimica dacă mai cade, dacă se
432
SORIN TITEL
mai loveşte. Se învaţă cu lumea, se obişnuieşte cu durerea şi suferinţa...", şi vorbeam cu ea de parcă am fi fost nişte oameni bătrâni, trecuţi prin viaţă, iar ea, mama noastră, o fată tânără şi nepricepută. Vorbeam cu ea ca pe timpul când ne jucam 5 împreună de-a „baba oarba“ şi-o certam când nu izbutea să-şi găsească un loc unde să se ascundă. („Foştomoacă mai eşti, mamă, îi spuneam atunci. Ascunde-te mai repede, oare nu vezi că stăm după tine?!“). „Parcă noi n-am căzut când am fost mici, îi aduceam aminte, ba am căzut mai rău decât a io căzut el acuma, şi încă de câte ori - eram tot ciolăviţi pe la genunchi! Şi de-aia n-a fost nimica, am crescut mari şi tari, sănătoşi şi zdraveni, nu te poţi plânge de noi. L-ai văzut pe Petru cât a putut să se facă, nu-i altul mai mare ca el în toată şcoala!"
15 Auzindu-ne vorbind aşa, îşi întorcea privirile, se uita în altă parte, de parcă n-ar mai fi avut nici un rost să lungească vorba. „O fi un Făt-Frumos cu stea în frunte!" o îngâna Petru, care a fost întotdeauna mai pornit decât noi toţi pe fratele nostru mai mic, şi scuipa cu năduf în mijlocul ogrăzii: dădea 20 din mână, a lehamite, şi se ducea în grajd să dea ovăz la cai, ori să rănească, numai să n-o mai audă vorbind aşa. Noi nu ne lăsam, voiam să-i deschidem capul cu orice preţ. Când o vedeam tremurând de spaimă că ăl mic a căzut şi s-a lovit, încercam s-o aducem pe pământ: „Lasă, mamă, că n-a păţit 25 nimic, s-a lovit, şi ce-i cu asta?! Creşte altă carne la loc, n-ai de ce să fii atât speriată!" „Ba am", zicea ea şi strângea din buze, privindu-ne cu duşmănie, supărată că nu vrem defel să pricepem ce-i în sufletul ei...
De crescut creştea fratele nostru văzând cu ochii, creştea 30 într-o zi cât cresc alţii într-un an. Nici în pat nu-şi mai dădea drumul, aşa că am scăpat de pătimit, de-acuma mă puteam odihni noaptea. De priceput pricepea orice i-ai fi spus: îl trimiteai după un lucru şi alerga repede să ţi-1 aducă. Numai
FEMEIE, IATĂ FIUL TĂU
433
că un necaz tot am avut cu el: la început, când a fost mic de tot, a mai gângăvit un cuvânt, două, numai că, într-o bună zi, fălcile i s-au încleştat dintr-o dată; n-a mai vrut să vorbească, ori n-a mai fi putut, cine poate să ştie! Degeaba îşi pierdea mama timpul, zicându-i cum se spune ba la un lucru, ba la 5 altul, arătându-i-1 şi spunându-1 de mai multe ori; se uita la ea, dar să repete ce i-a spus, cum fac copiii când sunt mici şi învaţă să vorbească, nici pomeneală! Se vedea din ochii lui că înţelegea ce-i spune, dar gura îi rămânea închisă. „Zii, spune după mine“, îl îndemna mama, şi el întorcea capul în altă parte io ori i se uita drept în ochi, nu-şi ferea privirea, dar să repete, aşa cum fac toţi copiii, nici nu-i trecea prin cap. Stăm ascunşi după uşă şi ne uitam, fără ca ea să ne vadă, cum se chinuie să-l înveţe a vorbi. Ar fi făcut orice numai să-l audă glăsuind. Noi am prins repede toate vorbele, la doi ani am ştiut vorbi. 15 N-a pierdut nimeni vremea ca să ne înveţe! Şi uite-1 acum pe „ăl cu stea în frunte" cât e de împiedicat la limbă! Cum tace şi nu-i iese nici un cuvânt din gură! Aşa-i dacă s-a fălit prea tare cu el. Şi a avut cu cine se făli. Cu mutul muţilor! A avut cu cine se lăuda, zău aşa!...	20
„Are un fel de încăpăţânare - o liniştea tata -, din pricina asta nu vrea să vorbească. Ai să vezi tu că până la urmă..." Numai că el nici la trei ani nu putea scoate o vorbă din gură.
De priceput pricepea, te înţelegeai cu el ca şi cu un om mare: „Mă copile, îi spuneam, fă bine şi adu-mi pălăria, c-am lăsat-o, 25 mi se pare, pe scăunuţu de după uşă, în cuină", şi el alerga repede să mi-o aducă, se ducea glonţ drept la locul unde i-am spus c-am uitat-o, căci, altfel, era de felul lui ascultător. Nu, nu era sărac cu duhul, putea să vadă oricine; arăta mai deştept, mai ascuţit la minte decât alţi copii de-o seamă cu el. De pildă, M) simţea că avem un dinte împotriva lui şi-ar fi fost în stare să facă orice, numai să ne intre în voie şi să ne facă pe plac. Şi cum ne purtam frumos, cum pricepeam că nu mai poate de
434
SORIN TITEL
bucurie! Era aşa, ca un câine: îl alinţi, şi-l vezi cum începe a se gudura pe lângă tine...
4.
De-acuma era vară. După-amiezile plecam cu vitele la 5 păscut. Fratele nostru mai mic a început să se ţină după noi... Strigam să se ferească din calea noastră, ba îl şi pocneam dacă vedeam că altfel n-o puteam scoate la» capăt.Văzând că noi, fraţii lui mai mari, nu prea ne omoram de dragul lui, ceilalţi copii ne cântau în strună. „Dă-te la o parte, mă mutule, îl io bruftuiau, nu mai sta în picioarele noastre!.. Când ne jucam „de-a baba oarba“ se ascundea împreună cu noi, pe după rugii încărcaţi cu mure, se zgâria pe mâini şi pe obraz, dar nu se plângea niciodată; orice ar fi păţit, el n-ar fi zis nimic, atât de mult dorea să fie cu noi. Ne obişnuiserăm să-i poruncim, la 15 fel cum porunceşti unei slugi care trebuie să te asculte şi să nu-ţi iasă din vorbă. Stăm la umbră şi-l trimiteam să ne întoarcă vitele ori să ne aibă grijă de cai. „Mă mutule, îl strigam, du-te şi vezi ce-i cu boul ăla care a intrat în cucuruz. Dar nu te apropia prea tare de el, că are un nărav rău şi 20 împunge. Nu cumva, mototol cum eşti, să te ia în coarne... Vezi tu vaca aia care a intrat în fâneaţă la Mitru lui Făraş, grăbeşte-te şi mi-o scoate până nu vine stăpânu fâneţei şi mă trezesc că am vorbe cu el. M-aş duce eu, dar mi-a intrat un spin în talpă şi abia pot păşi.“ Şi el alerga într-un suflet, avea 25 grijă să facă întocmai cum i-am poruncit. Căuta să ne intre în voie ca să fim mai prietenoşi cu el.
într -una din zile, tot alergând după vitele unuia şi ale altuia, s-a împiedicat de o rădăcină şi când a căzut s-a lovit cu capul de o piatră. A început să curgă sângele, aşa de rău 30 s-a lovit. Ori că l-a durut, ori că s-a speriat din pricina sângelui, că s-a pornit pe plâns. Sta cu genunchii amândoi la gură şi
FEMEIE, IATĂ FIUL TĂU
435
plângea de mama focului; se uita la noi, aşteptând o vorbă bună, un cuvânt de mângâiere. Iar noi, atât fraţii lui mai mari, cât şi ceilalţi copii, îl vedeam cum plânge, dar nu ştiu din ce pricină nici unuia nu i-a fost milă de el. Ba ne şi bucuram văzându-1 cum suferă şi cum geme de durere... Şi el plângea 5 pe muteşte, căci de vorbit nu ştia încă să vorbească. Suferea, aşa, pe tăcutele, fără să spună şi altora ce-1 doare. Numai că lacrimile ni-1 făceau şi mai nesuferit, aşa că am început să strigăm la el să tacă din gură...
„C-un frate vitreg, spuse Florica, zic să te porţi aşa, se mai io întâmplă ca fraţii care nu sunt dintr-o mamă şi dintr-un tată să nu se sufere între ei, dar ăsta e fratele vostru şi atunci frumos vă şade?! Frumos vă stă să vă purtaţi cu el aşa cum vă purtaţi? Când vă văd stând la umbră şi şuşotind între voi, vă spun drept că-mi vine nu ştiu ce să vă fac, nu vă pot suferi! Las’că ştiu 75 eu bine ce spun, nu vorbesc doar aşa, să mă aflu în treabă, dacă nu v-aş fi auzit, mai zic, dar am auzit cu urechile mele ce prostii vorbiţi, cu astea amândouă! Cum necum, e secret, e treaba mea! Ce, eu sunt de vină că nu m-aţi văzut ?! Am avut grijă să stau într-un loc mai ferit, să nu daţi cu ochii de 20 mine. Am fost curioasă să aflu ce trăncăniţi voi când noi, fetele, nu suntem de faţă, ce vă umblă vouă prin cap. Vă luaţi la întrecere între voi, unul se lăuda mai tare ca celălalt, îmi venea să mor de râs numai ascultându-vă. Nicicare nu voia să se lase mai prejos, cum că el a făcut şi a dres, aşa şi pe dincolo, te şi 25 mirai auzind la câte şi mai câte vă pricepeţi, vă dădeaţi mari toţi, numai că se vedea cale de o poştă că voi, săracii, eraţi tare nepricepuţi la toate cele şi neştiutori. Ăl mai tare îi da cu pliscu Ionăruţ, uite-aşa îi ieşeau minciunile din gură, nu se mai sfârşeau. Pe voi vă prosteşte oricine uşor, voi aşa vă $) închipuiţi, cât sunteţi de cruduţi, că tot ce zboară se şi mănâncă. Staţi şi vă uitaţi la Ionăruţ ca la o icoană, cu gura căscată... După mintea voastră a fost fix aşa, cum se lăuda el.
436
SORIN TITEL
Şi-a şi găsit proştii care să-l creadă... Mira-m-aş să fi scăpat vreo fată din satul nostru şi din împrejurimi neporcăită de voi. Las’ că te-am auzit şi pe tine, Simioane, n-ai fost nici tu mai bun decât ei, toţi o apă şi un pământ! Vă dădeaţi mari 5 şi în timpul ăsta sărmanu copil alerga prin cucuruz după vitele voastre. Şi când s-a aşezat şi el pe un bolovan să-şi mai tragă sufletul, aţi şi început să-i porunciţi care mai de care: «întoarce, mă, vacile, nu vezi că au şi apucat-o spre casă? Şi-i soarele de-o palmă pe cer, mai e ceva timp până se întunecă. A fost iarba io bună şi s-au săturat, dar nu-i vremea să plecăm... Fugi după ele până nu se îndepărtează prea tare. Bagă-le în păduricea aia, să stea la umbră, dacă nu mai vor să pască»... Uite aşa, ăla micu, fugi încolo, vino-ncoace, abia dacă ajungea să se ţină de poruncile voastre.
15 Şi dacă vreţi să ştiţi, continuă Florica, are şi el un nume, ca tot omul, îl cheamă Marcu, dar dacă voi, fraţii lui buni, nu-i spuneţi pe numele mic, atunci cine vreţi să-i spună? Şi cât de urât mi-a fost ieri de Ionăruţ nici nu pot să vă povestesc! «Mă mutule, zice, stai aicea lângă mine şi mă scarpină în talpă.» 20 Copilul, ascultător, s-a apucat să-l scarpine, cum i s-a fost spus. Şi atunci dacă am văzut de ce sunteţi în stare şi până unde mergeţi cu nesimţirea, mi s-a urcat sângele la cap şi n-am mai putut răbda! M-am stăpânit destul, n-am mai vrut să tac. «Mă, da al dracului te-ai făcut! îi zic ăluia. Te scarpină altul în talpă, 25 că la tine e prea mare burta, nu poţi să te apleci singur să te scarpini. Are moşneagul o sută de ani, i-au înţepenit oasele, ce crezi.» «M-a muşcat o albină, a început Ionăruţ să mi se plângă - de lene abia îi ieşeau vorbele din gură - m-a pişcat de talpă şi mi s-a umflat, mi s-a făcut piciorul cât e pita. Dacă M) încerc să mă prind în el mă străfulgeră până în creieri, aşa de tare mă doare. Am intrat în Icui aseară, am ţinut piciorul în apă să se mai tragă umflătura, dar tot degeaba. De durut nu mă mai doare, numai că m-aş scărpina, nu m-aş mai opri din scărpinat.» «Şi dacă te mănâncă, zic, ţi-ai plătit om care să-ţi
FEMEIE, IATĂ FIUL TĂU
437
umble în rând şi să-ţi poarte de grijă?» S-a făcut roşu la obraz de ruşine şi a strigat la ăla micu să nu-1 mai scarpine, că se poate scărpina şi singur, nu mai are trebuinţă de ajutorul lui.
«Ia cârpa asta mai bine, i-a spus, şi mi-o udă, să mi-o pun pe umflătură.»	5
Aşa îi porunciţi cu toţii şi el vă ascultă, se străduieşte să vă intre în voie, iar voi nici nu băgaţi de seamă cât vă este de supus şi de ascultător. Aproape că nici nu-1 priviţi ca pe un om, nici nu vă gândiţi că are şi el un suflet, căci dacă v-aţi fi gândit, altfel v-aţi fi purtat. Pentru voi ori el, ori tufa asta din io faţa mea, aproape că-i totuna!... Şi că străinii se poartă aşa, nu-i de mirare, în schimb nu mă pot împăca defel cu gândul cât de fără suflet sunteţi toţi trei. Cu ce v-a supărat, ce rău v-a putut face, că sunteţi atât de porniţi împotriva lui? în loc să-i luaţi apărarea când ceilalţi copii sar cu gura la el şi-l iau /5 la bătaie, să nu lăsaţi pe nimeni să-i zică o vorbă de ocară — îi fratele nostru mai mic, să le spuneţi tuturora, cine dă în el e ca şi cum ar da în noi - voi sunteţi cei dintâi care vă repeziţi cu vorba ori cu pumnul ori de câte ori vi se pare că nu-i destul de ascultător... Lasă, mai bine taci din gură şi nu te mai apăra! 20 La ce să-ţi cheltuieşti vorbele de pomană... Păi eu dacă aş avea un frate - sau măcar o soră mai mică - numai în braţe i-aş ţine, nimeni n-ar îndrăzni să se atingă de ei... Eu aş şti să-i preţuiesc, nu m-aş purta ca voi.
Şi acuma fă bine şi te dă mai la o parte, nu vezi că te-ai 25 pus drept în lumină şi nu mai văd din pricina ta să împung unde trebuie cu acul, nu mai văd bine cusătura. Şi nici atât de aproape de mine nu ai Ia ce să stai, că aud foarte bine ce zici şi mai de departe. Cum să nu te aud, că doar nu sunt surdă! Din pricina ta m-am şi împuns la deget - uită-te, dacă 30 nu mă crezi! Aşa-i sângele meu, un pic să mă tai şi nu se mai opreşte. Şi nu ştiu ce fel de sânge o fi, că nu-i sărat ca la toţi oamenii, e dulce, de parcă-i cu zahăr în el, şi e închis la culoare, pare aproape negru, aşa-i de închis. Dacă spui că şi al tău e
438
SORIN TITEL
tot atât de dulce, asta-i bine, de ce să fie rău, înseamnă, eu aşa cred, că ne potrivim amândoi la sânge. Suge acuma şi tu, să vezi cât e de dulce la gust! Aşa-i sângele de fată mare, dar ce să-ţi povestesc ţie, tu te pricepi la toate, pe toate le ştii, aşa 5 te-ai lăudat! Las’ că te-am auzit eu cum te dădeai mare, ca tine nu-i nime, şi uite că nici să sugi un pic, ca să vezi cât e de dulce, nu îndrăzneşti! Şi mâine, poimâine, parcă văd că o să începi să te lauzi şi cu mine, că mi-ai făcut şi mi-ai dres, aşa şi pe dincolo... Şi când vine vorba să prindă o fată în braţe, io mai ca lumea, stă ca lemnu, nu ştie de unde s-o apuce... Tu ai început a tremura, dragu meu, ţi-o fi frig, ori ce-i cu tine?... Trage-te atuncia mai la soare, dacă ţi-i răcoare, mai ales că s-a pornit de-acuma să bată vântul. Eşti o apă, săracu de tine, mai bine să-ţi şterg spatele cu batista, parcă văd că începi a 15 strănuta!... Nici aşa, dragul meu, prea te-ai făcut de tot nărăvaş, prea te-ai aprins, şi pe degeaba! Stai frumos şi liniştit, la locul tău! Aşa sunteţi voi, vă întinde omul, mai mult din milă, un deget şi vă şi repeziţi să-i apucaţi toată mâna! Spune şi tu, frumos îi asta?! Măcar să-ţi fie ruşine de ăl mic, uite cum stă 20 şi se uită la noi. Vrei să-i pun catrinţa pe ochi, să nu vadă, ori ce vrei? Sigur că sunt ruşinoasă, doar nu sunt din alea, ştii tu care! Chiar dacă îi mic şi nu pricepe mare lucru, de uitat tot se uită, şi atunci nu pot să nu mă ruşinez. Stai liniştit când îţi spun, nu vezi că sperii copilul, nu vezi că-i gata să 25 plângă?... Aşa-s eu, fierbinte, aşa-i sângele în mine, cald! Nu-1 trimiţi tu nici unde, n-o fi sluga ta să-i comăndăruieşti tot timpul, lasă-1 să şadă aici, ce-ai cu el! Mai bine te-ai duce până la fântână, să te speli pe obraz, să te mai răcoreşti, căci prea eşti înfierbântat. îar pe frate-tu îl iau cu mine să culegem mure. .50 Cum să nu fie coapte, sunt şi trecute de coapte ce-s, şi-s tare dulci anul ăsta, c-a fost vreme frumoasă, de plouat n-a plouat, aşa că le-a bătut mult soarele. N-ai la ce să vii, îi plin de şopârle din cele verzi prin tufişuri, şopârle şi guşteri, şi te pot muşca de picioare! Când o să te vadă aşa fricos, ai să vezi că drept
FEMEIE, IATĂ FIUL TĂU
439
la tine o să se repeadă! Mai bine stai la umbră şi te odihneşte; n-ar strica să tragi un pui de somn să mai prinzi ceva puteri.
Nu ţi-ar face rău defel, cât te văd de sfârşit... De şopârle mă feresc şi singură, nu trebuie să vii să mă fereşti tu. E adevărat că aşa, prin iarbă, şi printre rugi, le vezi destul de greu, culoarea 5 lor e una cu frunza, dacă nu bagi de seamă, uşor poţi să le calci pe coadă; atunci ce să facă, săraca şopârlă, se apără şi ea cum poate. Te muşcă, de speriată ce-i, nu din altă pricină! Până o asfinţi soarele, umplem bliduţu ăsta, eu aşa cred! Bine, vino, ajută-ne şi tu, dacă tot nu ai alta de făcut...“	io
„Copilul e normal, mi-a spus doctorul, dar cine ştie din care pricină nu vrea să se grăbească cu vorbitul. Şi nu-i nici o grabă, cât o trăi o tot vorbi. Are timp. Şi din cele adevărate, şi din cele mincinoase, de tot felul!“ Le zicea întotdeauna ca din carte, puteai să-l asculţi oricât, aşa frumos ştia să le spună. /5 Dar mie, povesti Sofia, nu-mi sta mintea la vorbele lui, eram prea îngrijorată din pricina copilului meu nevorbitor. „Şi când o să vorbească, dom’ doctor? l-am întrebat. Ii mare, de-acuma, la Sfântă Mărie Mică împlineşte patru ani. Alţii.„Ai răbdare, zice doctorul. Aşteaptă... Lasă-mă acuma, rogu-te frumos, 20 să-mi iau fluştucul de dimineaţă, zice. V-aţi făcut obiceiul prost să veniţi cu noaptea în cap. Nici să bage omu ceva în gură nu mai are timp...“ Şi cu o mână m-a împins pe uşă afară. Numai că a avut dreptate doctorul. De vorbit a început să vorbească, aşa cum mi-a spus el, mult n-a mai trebuit să 25 aşteptăm.
Am avut noi un plaţ nu prea mare, la un cot al Icuiului, unde-s sălcii din cele bătrâne şi bunget mult, şi ca să nu mă duc singură, am luat şi copilul să-mi ţină de urât. Cât am săpat cucuruzul (de făcut n-avea cum să se mai facă, dar era mai m mare păcatul să rămână pământul nelucrat) - am lăsat copilul să se joace în râu cu nişte pietricele albe şi frumos rotunjite de apă. Apa era mică, abia dacă îi ajungea până la glezne...
440
SORIN TITEL
A stat liniştit, şi-a făcut de lucru cu pietricelele lui, nu i-ani avut grijă. Când am gătat cu lucrul l-am strigat şi am pornit-o împreună spre casă. I-am tras pălăriuţa mai în faţă, să-i ţină umbră, să-i rămână pielea albă, să nu se facă tuciurie ca la ţigani.
5 Am făcut bine că i-am luat pălăria, altfel îl bătea soarele drept în creştet, cum e mai rău. Se apropia toamna, dar soarele frigea ca în luna lui cuptor. Mult nu mai avem, mi-am spus uitându-mă la frunzele pălite ale porumbului, într-o săptămână cel mult ne apucăm de cules. Nu ne-am îndepărtat prea tare io de râu că fecioru-miu a început să-mi facă semne că-1 dor picioarele, rugându-mă, aşa, pe muteşte, să-l iau în cârcă. «Eşti mare de-acuma, i-am spus, mai mare ruşinea să te ducă mama în braţe ca pe ăia mici şi neînţărcaţi... Tu nu vezi că eşti greu cum îi piatra, abia te mai poate mama ridica.» Numai că el nu 15 s-a lăsat, mă tot trăgea de sumnă, aşa că nu am avut ce face, a trebuit să-i fac voia... Ca să mai scurtăm din drum, am tăiat-o prin grădinile oamenilor şi am mers un timp cu el în spinare pe sub prunii ale căror frunze începuseră a se păli şi a se usca. Şi cum mergeam noi aşa prin grădinile oamenilor, ferindu-1 20 ca nu cumva să-l lovească vreo creangă, nu ştiu cum s-a întâmplat că i s-a aninat pălăriuţa de o cracă, i-a rămas spânzurată într-un prun. Eu n-am băgat de seamă şi nu m-am oprit să i-o iau înapoi. Şi atunci l-am auzit spunându-mi (şi aşa de clar a vorbit că mi-a stat înima în loc de bucurie, mi-am 25 pierdut răsuflarea): «Pălăria... Am rămas fără pălărie.» Arăta cu o mânuţă spre pălărie şi cu cealaltă mă ţinea de gât să nu cadă... «Mutu lu’ mama, i-am spus. Mă mutule, mutule, vorbişi...» I-am prins capul cu amândouă mâinile şi i le-am lipit de ceafa mea caldă şi am început să plâng ca o proastă. «Să-mi iau pălăria M de pe crenguţă», mi-a spus copilul şi cu o mânuţă arăta spre pălărie şi vorbea de-acum ca un om mare. L-am lăsat să şi-o ia singur şi când am dat să mă uit la prunul de crengile căruia i se aninase pălăria, nu l-am putut vedea bine de lacrimi.
FEMEIE, IATĂ FIUL TĂU
441
Noi, fraţii lui mai mari, am încuiat uşile bisericii, să nu mai aibă pe unde ieşi când o încerca să plece. Am luat cheile cu noi şi ne-am urcat în podul bisericii pe ascuns, fără ca el să ne simtă. Frate-miu, Pavcl, s-a repezit să tragă clopotul mare, dar nu l-am lăsat, nu cumva să afle ăla micu, să ne ştie că 5 suntem în pod, să creadă că am plecat acasă şi l-am lăsat singur şi să se sperie. Ne uitam prin crăpăturile duşumelelor la el, să vedem ce face... Ce frică i-o mai fi, ne-am spus, când l-o vedea pe dracu zugrăvit pe uşa bisericii! De frică o să încerce să fugă, numai că n-o avea unde! O să dea buzna, să iasă cât io mai repede afară din biserică, dar degeaba, c-am avut noi grijă să încuiem uşile amândouă, să răsucim cheile în broască de două ori, să fim siguri că-s încuiate bine, aşa că s-o strădui în zadar! Şi acolo, pe pereţi, o să-l vadă pe dracu în persoană, pe Scaraoţchi, ăl mai mare şi mai tare peste toţi dracii, /5 starostele lor, cu coadă de cal şi cu coarne de ţap, cu ochii roşii ca două lămpaşe, slobozind flăcări pe gură!... Şi pe ceilalţi draci o să-i vadă, de toate soiurile şi de toate mărimile, mari şi mici, cu cozi din cele îmbârligate şi încârligate, mai groase şi mai subţirele (pentru că nici dracii nu sunt toţi de-o seamă: 20 şi la ei e după mărime şi după rang!). Care sunt mai mari au şi coada mai groasă şi mai răsucită, care-s mai mici o au dreaptă şi subţirică. Să-i vadă pe draci chinuind sufletele celor care nu vor ajunge niciodată să se bucure de luminile raiului! Ale celor ce vor avea parte doar de focurile fără sfârşit ale Gheenei! 25 De cazanele cu smoală clocotită! Şi ce-o să se sperie, ăla micu, când s-o uita la toate astea, cum o să vrea să fugă din biserică, numai că n-o să aibă unde şi cum. Pentru că noi am avut grijă să închidem bine uşile. Poate să tragă de clanţă cât o trage, degeaba!... Focurile din iad erau şi ele zugrăvite pe pereţi, M) arzând pălălaie. Ardeau acolo, de-a valma, cei cu credinţă slabă şi necredincioşii, păcătoşii din toate ţările pământului, grămezi de oameni din care n-a mai rămas mare lucru: unde şi unde mai puteai zări câte o mână, o coastă ori un picior cu pielea
442
SORIN TITEL
jupuită de se vedeau oasele albe; care nici ele n-or să scape, şi ele au să fie cuprinse de flăcările mistuitoare...
... Stăm toţi trei şi ne uităm printre scândurile rare, nici nu răsuflăm, aşa de nerăbdători suntem să-l vedem speriindu-se 5 pe ăla micu. Numai că, după cât se pare, lui nici nu-i pasă de nerăbdarea noastră. Nu-i pasă şi nici nu are ochi să vadă dracii şi cazanele cu smoală de pe pereţi! S-a aşezat în mijlocul bisericii, pe podele, şi cu o piatră sparge la nuci. Nucile sunt verzi, s-a înnegrit pe cămăşuţă şi pe mâini cu ele; le desface io cu multă grijă, scoate sâmburele alb, iar pe cele găunoase şi fără miez le aruncă. A umplut biserica, peste tot unde îţi arunci ochii numai coji şi nuci sparte... Ori noi am fi vrut să caşte gura la chipurile de pe pereţi, nu să spargă la nuci. Şi e mai mare păcatul să nu se uite la ele, căci de văzut ar avea ce să 15 vadă şi de ce să se sperie! Nu numai dracii cei îmbârligaţi, ci şi şarpele din grădina raiului, cel ce-o ispiteşte pe Eva cu un măr, cât mâna de gros; şarpele răsucit pe tulpina mărului, cu coada lungă, atârnându-i pe iarba verde a raiului, cu limba despicată şi şuierătoare, cu nişte ochi mari ca de sticlă. O dată, 20 o singură dată, nu mai mult, să se uite la el, şi i-o îngheţa inima de spaimă! O încerca atunci să fugă, dar n-o să aibă unde!... Fără să-i mai punem la socoteală pe ăi morţi, care şi ei sunt zugrăviţi acolo, pe pereţi: cei ce în ziua Judecăţii de Apoi ies din groapă, cu pământ pe ei, stau în picioare cu 25 trupurile descărnate, în mormintele deschise, şi-l aşteaptă pe Mântuitor ca să-i învieze!
Şi pe uşa din dos a bisericii, pe uşa pe care intră duminica femeile, îi zugrăvită ea, ticăloasa a mai mare dintre toate câte-s pe lumea asta: moartea cu coasa într-o mână! Ţine coasa uşor 50 aplecată, gata să reteze floarea pământului cu ea. Calcă nepăsătoare, nici nu se uită pe unde, priveşte drept în faţa ei, să vadă dacă mai sunt mulţi dintre cei pe care trebuie să-i ia şi să-i ducă. Păi când s-o zgâi la ea, când o vedea cum arată
FEMEIE, IATĂ FIUL TĂU
443
moartea cea descărnată şi urâtă, atunci să vezi ce s-o speria şi-o încerca să fugă şi n-o avea unde!...
Sparge nucile verzi, împrăştiindu-le pe podelele albe şi frumos spălate. I s-au înnegrit mâinile de cojile lor şi cămaşa aşijderea. Numai că lui nu-i pasă, scoate miezul dulce şi alb 5 şi-l bagă în gură. Când e câte una mai găunoasă, o aruncă; nici nu ştie de dracii şi morţii de pe pereţi care îl pândesc din toate părţile... Nu ne rămâne alta decât să-l speriem noi, dacă el nici nu le vede şi nici nu se sperie de chipurile alea urâte! Dacă nici Scaraoţchi, şi nici ăia cu coarne nu-1 pun pe fugă, w om încerca atunci noi să-l înspăimântăm într-un fel. Să-i băgăm frica în oase, pentru că prea e de tot şi de tot nepăsător!... Şi atunci frate-miu Pavel începe să miaune ca mâţele, eu să urlu ca un câine apucat de turbare, Simion să scoată un fel de croncănituri, ca de corb. Ne uităm iarăşi prin îs crăpăturile scândurilor şi îl vedem pe ăla micu speriindu-se de-acuma, îl vedem cum se ridică iute în picioare - nucile i s-au împrăştiat toate pe jos, s-a umplut biserica -, îl vedem repezindu-se spre cea dintâi din uşile încuiate de noi cu cheia, încercând s-o deschidă fără să izbutească, îl vedem repezindu-se 20 spre cea de a doua, tot fără nici un folos şi, după aceea, lovind cu pumnii în ferestruicile care au drugi de fier, aşa că nu are cum să iasă prin ele, îl auzim strigând după ajutor: chemându-ne pe noi, fraţii lui mai mari, să sărim şi să-l scăpăm; numai că noi în loc să-l apărăm, aşa cum ar vrea el, 25 ne tăvălim pe jos de râs văzându-1 aşa de speriat. începem din nou a mieuna, a lătra şi a croncăni, şi-l auzim, din podul bisericii, cum trage de clanţele uşilor, doar, doar s-or deschide şi-o putea să iasă afară; cum loveşte cu pumnii în ele; pumnii lui sunt prea micuţi şi prea neputincioşi ca să poată sparge 30 uşile grele şi vechi, ferecate toate. Tare ne mai bucurăm, uitându-nc prin crăpăturile scândurilor, cum dă din colţ în colţ! Cum ne roagă cu lacrimi în ochi: „Fraţii mei dragi, strigă ca din gură de şarpe, veniţi şi scăpaţi-mă, daţi-mi o mână de
444
SORIN TITEL
ajutor!“ Iar noi suntem surzi, nici nu-1 ascultăm ce zice, sau mai bine zis ne facem că nu-1 ascultăm... Tropăim de parcă acolo în pod ar fi o herghelie de cai nărăvaşi şi turbaţi, lovim cu drugii de fier în pereţi şi în ce nimerim; mă întreb, acuma, 5 cum de n-au ieşit morţii din mormânt, câtă hărmălaie am făcut! Şi din ce lovim cu mai multă poftă, din ce strigă el mai avan!
Intr-un târziu le-am spus fraţilor mei să se liniştească. Acum o fi destul, ajungă-vă, m-am răstit la ei. Am coborât io toţi trei din pod şi l-am găsit pe fratele nostru mai mic leşinat în mijlocul bisericii. L-am stropit cu apă - am găsit noi o căntuţă cu apă stătută în altar - şi, după ce şi-a revenit în simţiri, am plecat toţi patru spre casă.
IV
1.
Mama rămânea o vreme nemişcată, aştepta ca respiraţia copilului să se liniştească, să reintre în normal, să treacă agitaţia pricinuită de sunetul strident al ceasului deşteptător. îşi auzea 5 bărbatul mormăind ceva cu privire la nenorocitul ăla de ceasornic, care aşa sună că-i în stare să scoale şi morţii din morminte, întorcându-se în pat pe partea cealaltă, pregă-tindu-se să-şi continue somnul. Respiraţia lui era mai greoaie, mai precipitată şi mai întreruptă decât cea a copilului din io pricina unui început de emfizem... Şi când toate se linişteau, mama tot mai rămânea - nu prea mult, doar câteva minute -în pat, acesta era răsfăţul ei. închidea ochii şi asculta liniştea calmă, de nimic tulburată, a casei. în blocul de pe strada Narciselor, mama era cea dintâi fiinţă trează, încât lumina /5 aceea tulbure ce se strecura prin jaluzelele trase - vara, când zorii erau timpurii - îi era dat numai ei s-o vadă. Trecea un tren de marfă şi fluieratul, asemeni unui ţipăt sfâşietor, al locomotivei, apoi zgomotul de fierăraie veche al vagoanelor pătrundeau în atmosfera calmă a încăperii fără s-o tulbure prea mult. 20
Se gândea la copil când mulţumită, când cuprinsă de o uşoară nelinişte. „A crescut mult în ultima vreme şi-i tare slăbuţ", îşi spunea ea: s-a uitat ieri la el, pe când îl spăla pe
446
SORIN TITEL
cap în lighean. Se obişnuise să-l spele în lighean, cu toate că aveau baie şi duş. Deasupra ligheanului copilul se apleca fie râzând - îl apuca dintr-o dată pofta să se joace cu ea fie făcând tot felul de mofturi. Cât era de slăbuţ, puteai să-i 5 numeri coastele, şi era subţirel ca o nuia. „Sunt mare de-acuma, căutase el s-o convingă, pot să mă spăl singur, nu trebuie să mă speli tu. Mă şi zgârii cu unghiile tale, freci de parcă ai freca parchetul, n-ai pic de milă“, se plângea el. Pe cap doar o mai păsuia să-l spele, căci pe restul trupului, de mai bine de un io an de zile, nu mai voia să se lase spălat. Când îl punea să facă un duş - în serile de vară, când se întorcea de la joacă plin de praf şi murdar până peste urechi — sau sâmbăta când întreaga familie făcea baie în cadă, copilul închidea uşa cu cheia, nimeni nu avea voie să intre înăuntru. „E şi el un fel 15 de bărbătuş de-acuma, îşi spunea mama înduioşată, a crescut în ultimele luni, tare a mai crescut"... După Anul Nou i se inflamaseră din nou amigdalele, termometrul pus sub braţul copilului care dogorea arăta temperatură mare: o liniuţă sub patruzeci de grade. în cursul nopţii începuse să delireze, să 20 vorbească aiurea, să spună vorbe fără şir, lipsite de orice înţeles. Se speriară când îl văzură sărind din pat de parcă l-ar fi gonit cineva din urmă; oprit în mijlocul încăperii, îşi privea părinţii cu nişte ochi goi şi buimaci, lipsiţi de expresie, apoi începu să vorbească de o apă foarte mare, care iată creşte şi vine peste 25 el şi el încearcă să fugă din calea ei, dar de scăpat nu are cum să scape! „Mă înec, striga cu lacrimi în ochi şi mişcându-şi în neştire amândouă mâinile, scapă-mă, mămico, scapă-mă şi nu mă lăsa! Mă prăpăd", şi cuvântul ăsta din urmă, deşi suna destul de caraghios în gura lui, ei, mamei, nu-i venea 30 să râdă, atât era de speriată şi de îngrijorată... Avea o cămaşă albă, lungă, din pânză de in; cu nişte gesturi repezite şi dezordonate îşi aruncă furios cămaşa şi rămase în pielea goală, un trup firav şi slăbuţ de băieţaş de treisprezece ani, şi mama, privindu-1, se simţi uşor ruşinată de ruşinea lui - îl ştia doar
FEMEIE, IATĂ FIUL TĂU
447
cât era de pudic. Scapă-mă, mamă, şi nu mă lăsa, striga copilul şi se repezi în braţele ei, de parcă singură ea ar fi putut să-l apere, alungându-i coşmarurile. Se sperie într-o asemenea măsură încât începu să plângă. „Moare copilul, spuse privindu-şi bărbatul cu teamă şi deznădejde. Fă ceva, pentru 5 Dumnezeu, de ce stai şi te uiţi la mine şi nu faci nimic?“ Şi tatăl se îmbrăcă în grabă, îşi puse paltonul, căciula şi bocancii şi plecă, valvârtej, după doctorul Chimet; erau prieteni, şi doctorul locuia foarte aproape de ei.
După plecarea tatălui, copilul se mai linişti; mama îl ajută io să se îmbrace; îi trase pe cap cămaşa de noapte, în schimb mânecile fură mai greu de nimerit. „Stai cu mama”, îi spuse ea strângându-1 la piept, şi Marcu se potoli, într-adevăr, încetă să mai vorbească aiurea, să dea din mâini şi să umble fără rost prin încăpere. Acceptă să să culce şi se lăsă acoperit până sub /5 bărbie cu pătura; trupul continua să-i ardă însă ca un cuptor. „Ce ne-ai putut speria“, îi spuse mama, şi Marcu încercă să-i zâmbească. Mama aduse lampa de pe noptieră lângă patul lui, şi cu ea aprinsă i se uita în gură. „Parcă nu mai sunt chiar atât de inflamate ca azi dimineaţă”, spuse. „Nu pot înghiţi, 20 îi şopti Marcu, şi se apucă să se agite. Mă doare gâtul rău de tot, se plânse, ţinând-o pe după cap cu amândouă mâinile.
Fă ceva, mamă, se rugă el, nu mă lăsa să mă doară aşa!” „Cum crezi tu că nu ţi-aş face dacă aş fi în stare?! spuse mama cu o voce chinuită. Dar nu ştiu ce-aş putea să-ţi fac. Nu sunt doctor 25 şi nu mă pricep...” Când veni, în sfârşit, doctorul, îl găsi adormit. „Amigdalele astea sunt destul de păcătoase, spuse doctorul Chimet, întotdeauna fac temperatură mare şi produc o mulţime de tulburări în organism. Dar liniştiţi-vă, nu-i nimic grav! La primăvară i le scoatem, n-are nici un rost să mai .w amânăm. Altfel o să aveţi tot timpul necazuri cu copilul... încercaţi să-l treziţi, să fie, adică, treaz complet, nu cumva să se înece cu picăturile pe care i le dau...”, spuse doctorul, şi mama, ca să fie convinsă că s-a trezit, îl întrebă pe Marcu titlul
448
SORIN TITEL
ultimului roman de Jules Verne, pe care l-a citit. „Un milion de leghe sub mări, spuse copilul, ba nu, se corectă el repede, ultimul pe care mi l-a adus tata şi nu l-am citit decât pe jumătate e Căpitan la cincisprezece ani“...
5 „Trebuie să i le scoatem la primăvară", hotărî mama cu privire la amigdalele lui Marcu şi sări sprintenă din pat; îşi trase un capot gros peste cămaşa subţire, din milaneză, şi se îndreptă spre camera de baie. Cineva folosea duşul, la un etaj mai sus, semn că nu mai era singura fiinţă trează în blocul io de pe strada Narciselor: marţi era ziua când bătrâna învăţătoare, doamna Prodan, pleca la Mănăştiur - făcea naveta - cu primul tren. Doamna Prodan era văduvă de mulţi ani. „Aproape c-am şi uitat c-am fost vreodată măritată", îi mărturisise ea mamei... Era o fiinţă micuţă şi aparent ştearsă, în realitate însă deosebit 15 de inteligentă şi de cultă. Cu ea mama avea uneori lungi discuţii pe palier; vorbeau despre cărţile citite în ultima vreme, despre filmele văzute la cinematograful din cartier (la „Marile Speranţe" au fost să vadă filmul împreună), precum şi despre tot felul de treburi gospodăreşti. Deşi singură, 20 doamna Prodan era o gospodină de prima mână: mama copiase dintr-un caiet gros şi cartonat al acesteia o mulţime de reţete de prăjituri; de asemenea îi fuseseră de un real folos sfaturile în legătură cu conservarea gogoşarilor. Sticlele cu gogoşari puse vara de mama prindeau floare încă de pe la 25 Crăciun, în schimb ale doamnei Prodan se păstrau în perfectă stare până la Paşti... îi împrumuta de asemenea mamei cărţi de citit, învelite cu multă grijă în hârtie albastră. „Sunt cărţi rare - îi explicase ea, arătând spre volumele din Cronin şi Maugham -, aşa ceva nu se mai reeditează astăzi... Am trecut 30 săptămâna trecută pe la biblioteca oraşului, îi povesti ea mamei, şi nu-ţi mai spun c-am fost obligată să plec cu mâna goală. Clasicii ruşi i-am citit şi recitit, iar scriitorii ăştia noi prea se ocupă numai şi numai de război! Unele romane sunt scrise bine, sunt, ca să zic aşa, palpitante, dar mie nu-mi plac.
FEMEIE, IATĂ FIUL TĂU
449
O carte, îi explica ea mamei, trebuie să-ţi ofere şi ceva mai deosebit: o descriere de natură, un peisaj, puţină dragoste, adăuga ea zâmbind uşor nostalgică. Nu pot spune că mă dau în vânt după romanele de dragoste, nu mai sunt la o asemenea vârstă, dar oricum într-un roman trebuie să se întâmple şi ceva 5 care să fie altfel decât în viaţa de fiecare zi... Uite, pe mine necazurile nu m-au ocolit, ba, dimpotrivă, odată, când o să ai mai multă vreme, o să-ţi povestesc prin câte am trecut, şi totuşi nu-mi plac cărţile care descriu numai ceea ce e urât în viaţă. Ai citit Germinai de Emile Zola?“ „Nu, n-am citit-o“, w recunoscuse mama. „Nici să n-o citeşti, e o carte îngrozitoare1*, se revoltase doamna Prodan, ale cărei convingeri cu privire la menirea literaturii erau foarte ferme, aproape de neclintit, în bucătărie mama se apucă să spele vasele rămase din scara trecută; frecă bine tacâmurile cu Tix până le făcu să strălu- /5 ceaşcă. Puse fiecare lucru la locul lui, în bufet. De-acuma era ziuă albă afară. Deschise geamul, îl crăpă puţin, nu prea mult, atât cât să se poată aerisi bucătăria. Aerul rece, lovind-o drept în faţă, reuşi să îndepărteze şi ultimele rămăşiţe de oboseală, acea dulce moleşeală ce mai zăboveşte un timp în oase, după 20 o noapte de somn.
Afară începuse să fulguiască - fulgi mari şi rari, unde şi unde câte unul. Fereastra da spre şantierul care — după ce blocul fusese construit - nu apucase încă să-şi adune materialele ncfolosite. Risipite prin curte sau depozitate într-un 25 fel de şopron, se deterioraseră în mare parte. Ţevile, peste care plouase toată toamna, prinseseră rugină, scândurile începuseră să putrezească. Şopronul era acoperit cu o prelată veche, desprinsă într-o parte; ziua şi noaptea o bătea vântul. în şopron se aflau, puşi de-a valma, sacii de ciment şi găleţile cu var stins. M) Sacii cu ciment se spărseseră, aşa că cimentul se risipise prin şopron; luat de unul şi de altul pe tălpile picioarelor, purtat prin curte; privite de sus, de la fereastra unde se afla mama, urmele tălpilor, de diferite mărimi, ocoleau cu multă grijă
450
SORIN TITEL
băltoacele şi gropile cu noroi (peste cele mai adânci, ca să se poată trece, se puseseră nişte scânduri înguste şi nu tocmai sigure). Băltoacele din curte prinseseră o pojghiţă subţire de gheaţă; deasupra ei se aşeza zăpada albă şi pufoasă. Nu exista, 5 cel puţin deocamdată, pericolul ca totul să se transforme în noroi.
Mama o văzu pe doamna Prodan — mai avea un an, doi până la pensie - străbătând curtea. In paltonul ei cu guleraş de blană, pe cap cu o căciulă de astrahan, cu nişte bocanci io uriaşi în picioare (cu talpă groasă de crep), mergea uşor aplecată într-o parte, din pricina servietei burduşite până la refuz, plină, probabil, cu caiete de şcoală, cu teze şi extemporale, precum şi cu alte materiale didactice de care nu se despărţea niciodată. Ocolea grijulie băltoacele, bănuind cât de periculos putea fi /'5 gheţuşul de sub stratul subţire de zăpadă, mai ales pentru un om bătrân ale cărui reflexe nu mai sunt chiar atât de sigure. Totuşi, la un moment dat, fu gata să alunece şi să cadă. Ca să-şi menţină echilibrul se folosi de taşca cea burduşită cu caiete şi extemporale, care primi în aer o traiectorie dintre cele mai 20 ciudate şi neaşteptate. Se încruntă, îşi ţuguie, enervată, buzele subţiri. Se uită speriată la ceasul-brăţară de pe mână: până la sosirea trenului în gară mai erau doar cinci minute. Dacă nu se grăbeşte - gara era foarte aproape, la o aruncătură de băţ -, riscă să păţească la fel ca săptămâna trecută, să piardă din 25 nou trenul, tocmai astăzi, când ţine atât de mult să ajungă la timp: le promisese celor dintr-a şaptea, clasă la care era dirigintă, să le facă proiecţii, tema lecţiei de dirigenţie fiind „mari pictori români". Undeva, e adevărat foarte departe, se auzi fluieratul prelung al trenului, şi doamna Prodan :îo începu să alerge. La vârsta ei, un astfel de cros nu era, bineînţeles, prea indicat - inima îi era slăbită, iar despre tensiune să nu mai vorbim!
Aşa făcea mama în fiecare dimineaţă: îi urmărea cu privirea pe ce-i ce plecau în zori; străbăteau curtea ocolind băltoacele
FEMEIE, IATĂ FIUL TĂU
451
ori trecând cu multă grijă pe scândurile înguste, punţi improvizate, şi nu tocmai sigure; era într-un fel preocupată de soarta fiecăruia şi nu era vorba de o curiozitate meschină, nici pomeneală de aşa ceva, ci mai curând de un mod afectuos şi tandru de a privi lumea din jur, oameni asemănători ei cu 5 care mama se simţea - poate chiar fără să-şi dea seama, fără să fie adică întru totul conştientă de acest lucru — solidară...
O lume teribil de limitată, e adevărat, lumea unor oameni obişnuiţi, cum se spune, de fapt singura pe care mama ajunsese s-o cunoască şi s-o îndrăgească. Exista oare şi o altfel de lume io şi altfel de oameni? Iată o întrebare pe care ne simţim obligaţi să ne-o punem şi să ne întrebăm, în acelaşi timp, cum s-ar fi purtat mama cu acei „altfel de oameni“ pe care i-ar fi întâlnit? Cunoscându-i, ar fi ieşit la lumină şi alte laturi, mai aspre, mai colţuroase ale caracterului ei, nesupus probelor de foc, /5 necruţătoare şi aspre, ale cunoaşterii? Cum s-ar fi purtat mama, de pildă, cu ticăloşii cei mari? Pe lângă cei mărunţi, singurii cu care ajunsese în contact - aceştia nici nu erau chiar ticăloşi, ci nişte sărmani, hai să zicem, găinari, porniţi pe şmecherie şi învârteală -, mama trecea aproape indiferentă, fără să-i bage 20 în seamă; cel mult o umbră de dispreţ superior ascuţea gura ei frumoasă, ori de câte ori era înşelată la Alimentara sau la Aprozar. Cum s-ar fi purtat ea, care i-ar fi fost sentimentele, dacă ar fi ajuns în legătură cu ticăloşii cei mari, nu avem cum să ştim, de vreme ce lumea mamei era atât de mică. Mă 25 gândesc că Sartre - oricând gata să sufere pentru fiecare nedreptate comisă la mii de kilometri depărtare de cafenelele de pe Saint-Gcrmain de Preş — n-ar fi fost în stare s-o înţeleagă pe mama. Ea, care se arăta a fi mult mai afectată de amigdalele băiatului ei decât de o criză de guvern din Indochina! Ştia .w atât de puţine lucruri despre marile holocausturi ale istoriei! Mult mai preocupată era, deci, să găsească ulei de floarea-soarelui sau făină de porumb, să se aprovizioneze din timp cu cartofi pentru la iarnă, decât de dramele cumplite şi
452
SORIN TITEL
strigătoare la cer întâmplate peste mări şi oceane. Am putea s-o certăm aspru pe mama — ni-1 şi închipuim pe marele filosof gata s-o facă harcea-parcea, privind-o cu necruţare prin ochelarii lui cu multe dioptrii - pentru incapacitatea ei de a ^ se ridica la un nivel mai înalt de abstracţiune - dar nu vrem s-o facem (chiar cu riscul de a-i supăra pe toţi adepţii lui Jcan Paul Sartre!), nu vrem s-o atingem pe mama nici cu o floare, cum se spune. Din ce pricină suntem atât de atenţi să n-o supărăm şi să nu ne ridicăm împotrivă-i? Pentru că suntem io convinşi că fiinţe asemeni mamei duc tot greul lumii acesteia şi fac, în acelaşi timp, ca lumea să continue să existe, să fie posibilă viaţa noastră, oricât de necruţătoare ar fi calamităţile de tot felul - vânturile, ploile, grindinile -, care încearcă să tulbure pacea şi liniştea pământului. In faţa privirilor critice 15 şi foarte severe - şi, de ce nu, chiar uşor dispreţuitoare - ale gânditorului francez, mama, sărmana de ea, ar putea în orice clipă să se piardă! Are ea oare ce să ofere în schimbul atâtor idei înalte şi profunde, atâtor teorii splendid desfăşurate, logice si fără nici-o fisură şi de o impresionantă coerenţă, poate, adică, 20 mama să facă faţă unor atât de teribile confruntări? Decalajul de forţe e atât de mare, încât s-ar putea crede că nu-i rămâne mamei nici o altă alternativă decât să tacă, să se retragă, ruşinată de propriile ei limite şi îngustimi, într-un colţ, continuând să cârpească ciorapi şi să se gândească la masa de prânz, să se 25 întrebe, adică, dacă nişte oscioare pot ţine locul cărnii şi să facă destul de gustoasă supa cu tăiţei (pregătită, aşa cum ştie ea, cu morcovi mulţi şi cu verdeţuri). Această existenţă măruntă, umilă şi neînsemnată, să fie oare tot ceea ce poate să-i opună mama celui ce a scris Fiinţa şi neantul? Nu-i oare M) mult prea puţin? Atunci de unde totuşi această siguranţă a mamei, certitudinea că în acest „schimb de păreri“ oricum tot ea va ieşi până la urmă învingătoare? Curajul nebunesc, curajul de a-1 înfrunta, contrazicându-1, ncfiind adică de acord cu el, pe cel mai mare filosof francez de la Voltaire încoace
FEMEIE, IATĂ FIUL TĂU
453
(cum va fi denumit, şi pe bună dreptate, la moartea lui), trebuie să mărturisim că ne nedumireşte şi pe noi, şi în acelaşi timp, de ce să n-o recunoaştem, ne umple de bucurie. Alteori, ce-i drept, ne vine s-o oprim pe mama, până nu-i prea târziu, s-o tragem de mânecă (bineînţeles cu cea mai mare discreţie) 5 înainte de a se face de râs, s-o sfătuim să capituleze şi să depună armele în faţa argumentelor de o zdrobitoare evidenţă, constituite într-un sistem unitar şi coerent, ale gânditorului, să-i arătăm, deci, cât de nebunească şi la urma urmei copilăroasă e hotărârea ei de a-1 înfrunta pe Sartre. Ne-am amintit, io înfricoşaţi, de uluitoarele lui polemici şi de modul în care a reuşit, întotdeauna, să-şi facă knock-out adversarii! O să fie un adevărat măcel, ne-am spus cu cea mai mare îngrijorare. Urmărim cu sufletul la gură, deci, duelul care are loc, duel care poate semăna perfect cu un complicat joc de cărţi, şi cartea /5 pe care mama o pune pe masă cu o mână sigură şi defel tremurătoare e o adevărată chintă regală, cartea cărţilor, întotdeauna câştigătoare, imposibil de atacat! Aşadar, când marele filosof francez desfăşoară apelând la foarte dense şi concludente citate din operele sale, un întreg sistem filosofic 20 - „Ca să vezi, îi spune el mamei, cât de mult mă îngrijorează soarta omenirii" -, ea începe să-i vorbească uşor încurcată şi cu fraze nu tocmai ca din carte despre băiatul ei care, iată, tocmai săptămâna trecută s-a îmbolnăvit de scarlatină! „Sunt îngrijorată, nu cumva să facă vreo complicaţie", spune mama 25 şi Sartre zâmbeşte pentru că îngrijorarea lui e mult mai mare şi mai generală; pe el îl preocupă doar, îl îngrijorează soarta întregului mapamond! „întreaga omenire e bolnavă" spune filosoful. „Suferi într-adevăr? îl întreabă mirată mama pe marele filosof. Şi ce înseamnă asta, să suferi aşa în general?" M) mai întreabă ea, şi într-o balanţă (cum şi de unde a apărut balanţa cu pricina ar trebui s-o întrebăm pe ea, care le pregătise pe toate din timp, dând dovada unei mari abilităţi şi şmecherii), într-o parte aşază iubirea pentru fiul care i s-a
5
10
15
20
25
30
454
SORIN TITEL
îmbolnăvit de scarlatină, iar în cealaltă parte Sartre îşi pune iubirea pentru întregul glob pământesc; şi iată că balanţa se apleacă mult înspre partea mamei. „Ştiam că aşa o să fie, spune mama, şi-i zâmbeşte triumfătoare lui Sartre. Atârnă mult mai greu la cântar*, îi spune ea, şi încearcă să-l convingă pe filosof că la mijloc nu se află nici o înşelătorie; filosoful însă, cu tomurile sub braţ, groase, scrise de propria lui mână, se îndepărtează.
Mamei, după dispariţia în neant a filosofului nu-i rămase decât să se întoarcă la grijile ei mărunte şi neînsemnate: îşi aminti că tocul de la un bocanc a lui Marcu se desprinsese, îşi aminti de rufele pe care le avea de spălat, de laptele pus la fiert şi care, din pricina discuţiei, mult prelungite, cu Sartre, probabil că dăduse în foc. „Să mă grăbesc, mai spuse. Mă aşteaptă o zi dintre cele mai grele şi uite că eu stau la pălăvrăgeală cu filosofii... îşi aminti că în jurul orei prânzului s-ar putea să se aducă la măcelărie carne de porc. Mă luai cu vorba, îşi spune mama în chip de imputare, şi era să uit lucrul cel mai important/*
2.
Blocul avea opt apartamente - patru cu două camere, iar celelalte patru cu trei. La parter, pe partea stângă a palierului, locuia familia Constantinescu. Bărbatul era vânzător la „Vânătorul şi pescarul**, iar soţia lui se ocupa cu croitoria. Cum nu avea autorizaţie, lucra clandestin şi numai la persoane demne de toată încrederea. El era un bărbat negricios şi masiv, cu o voce răsunătoare, de bas. Ochii îi avea blânzi şi copilăroşi şi se îmbrăca, cine ştie din ce pricină, întotdeauna în negru; nevastă-sa era mărunţică, slăbuţă, zglobie şi teribil de vorbăreaţă. Se întindea la vorbă, uita de ea. Cu mâna pe clanţa uşii o deschidea din când în când din nebăgare de seamă -
FEMEIE, IATĂ FIUL TĂU
455
şi gest reflex - o închidea repede la loc. Era întotdeauna la curent cu ceea ce se întâmplă în oraş. Veştile rele - un deces, o boală, o tentativă de sinucidere - n-o deranjau prea mult.
Ii croise şi mamei o rochie, dar cum era mereu grăbită şi nu avea răbdare să măsoare înainte de a se apuca de lucru, spre 5 marele ghinion al mamei, greşi croiul. Se oferi să-i cumpere, în loc, alt material; dar pentru că, în general, cu vecinii e bine să păstrezi relaţiile cele mai bune cu putinţă, mama nu vru să primească nici un ban de la ea. Pe partea dreaptă a palierului, tot la parter, într-un apartament cu două camere, locuia un io inginer chimist. Era neînsurat, şi fetele cu care apărea în fiecare seară pe „corso“ erau nişte fiinţe emancipate, gata „să rupă gura târgului“, cum se spune. Purtau fuste fie prea lungi, fie prea scurte, după cum era moda, părul fie prea oxigenat, fie prea închis la culoare; erau amatoare de twist sau de 15 rock-and-roll - magnetofonul inginerului urla în permanenţă melodii la modă, spre nemulţumirea vecinilor, care nu puteau din pricina asta să se odihnească. Erau foarte bronzate vara (întrebate cum s-au disţrat la mare, începeau să povestească, oricui avea timp să le asculte, aventurile lor nenumărate). 20 într-un cuvânt, „fete de viaţă“, pe care inginerul le schimba mereu, „le rula“, cum declara el prietenilor, incapabil să se fixeze asupra uneia singure. Fără îndoială că inginerul era ceea ce se cheamă un excentric; îi plăcea să facă încă pe tinerelul (împlinise patruzeci de ani), iarna umbla cu o scurtă de piele 25 la care nu renunţa niciodată, vara putea fi văzut cu aceiaşi pantaloni de catifea (marcă străină); purta de asemenea cămăşi viu colorate, la gât avea un lănţişor de aur (fără medalion). Vara putea fi văzut cu nişte şlapi în picioare îndreptându-se, pe bicicletă, spre ştrandul cu apă termală, deschis de curând. 30 Părul începuse să-i cărunţească şi, ca să nu se observe, şi-l purta tăiat foarte scurt...
în partea dreaptă a palierului, la etajul întâi, locuia o familie numeroasă şi destul de gălăgioasă din pricina copiilor,
456
SORIN TITEL
patru la număr, care alergau neobosiţi; tropăiau pe scări fără încetare ori băteau mingea în faţa blocului. Erau patru băieţi între zece şi cincisprezece ani, cu părul roşu-aprins, toţi patru (mama copiilor era unguroaică, o chema Beji, şi se potriviseră 5 să semene la păr cu ea). Cum nu ştia româneşte bine, repeta mereu în chip de scuză „Răii, răi, copii, copii“. Era o femeie altfel teribil de atrăgătoare şi de veselă. Soţul, mult mai în vârstă decât ea, se întorsese din război fără o mână şi era portar de noapte la un depozit. La al doilea etaj, într-un apartament io de două camere, locuia un şofer bătrân - mai avea vreo doi-trei ani până la pensie -, împreună cu soţia şi băiatul lor, un tânăr frumos şi înalt, foarte tăcut şi retras. Se însurase la scurt timp după ce se întorsese din armată cu o fată urâţică şi bondoacă, pe care o chema Minodora. Se grăbise cu însurătoarea, căci /5 de înţeles — după certurile care izbucneau la orice oră din zi şi din noapte, făcând să răsune tot blocul - nu păreau a se înţelege. Glasul lui Dorin — aşa îl chema pe tânăr — e adevărat că nu prea se auzea, în schimb vocea Minodorei, ascuţită şi deosebit de penetrantă, trecea prin pereţii subţiri şi nu tocmai 20 bine izolaţi, ai imobilului, de la parter până la ultimul etaj. „îl mănâncă de viu, vipera“, îşi dădeau cu părerea bărbaţii din bloc, clătinând, plini de înţelegere şi milă, din cap: un bărbat Dorin ăsta, şi nu printre ultimii, şi ca să vezi cum e şi cu norocul, tocmai el să nimerească peste o asemenea muiere, 25 vai şi amar de sufletul lui! Nici femeile nu erau de partea Minodorei, ţineau şi ele cu tânărul însurăţel, învinovăţindu-1 de un singur lucru: că prea era de tot şi de tot bleg, prea se lăsa călcat în picioare... „Au, să facă ea cu mine aşa!“ ziceau bărbaţii clătinând din cap şi strângând din buze, desolida-50 rizându-se, cu toţii, de tânărul cel chinuit într-o asemenea măsură de nevastă. „De ce credeţi voi că se poartă aşa? se întrebau femeile. Pentru că are cu cine! la să fi fost al meu în locul lui Dorin, atunci s-o fi văzut eu că are curaj...“ Certurile încetară, însă, cu totul pe neaşteptate. „Aşa-i cât a
FEMEIE, IATĂ FIUL TĂU
457
fost sita nouă. S-au mai rodat şi de-acuma s-au mai obişnuit unul cu celălalt", îşi dădură cu părerea locatarii blocului, respirând, în sfârşit, uşuraţi. Se săturascră cu toţii de atâtea scandaluri, aveau nevoie de pace şi de linişte. Tânărul soţ pleca dimineaţa în zori la scrvici - lucra la depoul căii ferate, era 5 lăcătuş de meserie -, însoţit de privirile pline de înţelegere şi compasiune ale celorlalţi locatari. Când a dat omul de necaz -şi poate exista un necaz mai mare decât o femeie rea şi cicălitoare?! - e bine, considerau ei, să-i arăţi că eşti alături de el, că-i înţelegi suferinţa şi chinul. înţelegerea asta îl io stânjenea însă pe tânărul soţ. începu să-şi ocolească vecinii.
Ca să-i evite, se obişnui să plece la depou cu noaptea în cap, numai să nu dea ochii cu ei. Pe deasupra el o iubea pe Minodora şi ostilitatea celorlalţi, în ceea ce o priveşte, îl nemulţumea... Nu numai că certurile se potoliră, după cum /5 am mai spus, dar şi Minodora — care era vânzătoare la un magazin de coloniale - trecu printr-o neaşteptată metamorfoză. Din posomorâtă şi încruntată, cum fusese tot timpul - ostilă faţă de toată lumea, preferând să se uite pe deasupra vecinilor, numai ca să nu fie obligată să-i salute -, 20 deveni o fiinţă amabilă şi foarte veselă. Ea, care se îmbrăca întotdeauna cum se nimerea, se transformă într-o femeie deosebit de preocupată de aspectul ei exterior. începu să poarte pantofi cu tocuri înalte, bluze de nailon, viu colorate, ciorapi de mătase, într-un cuvânt, era aproape de nerecunoscut! Fu 25 văzută cum urcă scările blocului zâmbind de una singură sau chiar fredonând melodii la modă! Nu numai caracterul, ca să zicem aşa, părea a i se schimba de la o zi la alta, ci şi înfăţişarea (şi de data asta nu ne referim la îmbrăcăminte); chiar dacă nu se făcu neapărat frumoasă peste noapte (astfel 30 de metamorfozări se întâmplă doar în poveşti, şi nu în viaţa cea de toate zilele), Minodora era, în tot cazul, mult mai puţin urâtă: atât chipul, cât şi trupul ei primiră o anumită feminitate, străină înfăţişării ei mai vechi. Aşa cum arăta acum putea trezi
458
SORIN TITEL
interesul unui bărbat. Privind-o cu mai multă atenţie, descopereai, de pildă, că are picioare frumoase şi că mijlocul îl are suficient de subţire. Era evident efortul ei de a scoate la iveală tot ceea ce avea cât de cât frumos. De parcă ar fi vrut 5 să pornească o adevărată ofensivă împotriva tuturor celor care, din încăpăţânare, nu voiau să-i recunoască tot mai evidentele calităţi feminine. Reuşise oare Dorin să trezească femeia din Minodora? Dezlănţuise el seria atâtor neaşteptate transformări? Am fi gata să zicem că da, împreună cu toţi locatarii blocului, io dacă nu ne-ar fi ajuns, totuşi, la ureche unele zvonuri cărora, vrând, nevrând, a trebuit să le acordăm un oarecare credit. Ele aruncară o cu totul altă lumină asupra surprinzătoarelor transformări la care ne-am referit. Minodora era într-adevăr îndrăgostită (nici nu s-ar fi putut altfel), dar nu de propriul 15 ei soţ, cum ar fi fost de dorit şi de aşteptat, ci de un bărbat străin. Trebuie să spunem că insul ales de Minodora, cel asupra căreia îşi revărsa întreaga iubire dezlănţuită, era un bărbat trecut de prima tinereţe, un tip, ca să zicem aşa, bătrâior şi nu prea arătos: grăsuliu şi cu o chelie pronunţată, mic de 20 statură şi cu picioarele foarte scurte. Tipul, care nu era deci un Adonis, era însurat, cu trei copii mari, încât numai de amant - capabil să trezească feminitatea adormită a Minodorei -nu părea a fi potrivit! Fuseseră în tot cazul văzuţi luând masa împreună la „Hanul cu tei“, un restaurant deschis de curând 25 (datorită preţurilor ridicate, era mai tot timpul gol) şi Marius -aşa îl chema pe directorul cinematografului „Modern", amantul Minodorei - comandă, la sfârşitul unei mese udată din belşug cu vin roşu, şampanie şi clătite cu dulceaţă de caise! Se stinse lumina, muzica intonă marşul triumfal din Aida, şi .50 clătitele fură purtate de chelner până la masa lor, învăluite într-o flacără albăstruie şi misterioasă! Când lumina se aprinse din nou, fură chemaţi lăutarii să-i cânte Minodorei la ureche romanţele ei preferate. Cum romanţa Cruce albă de mesteacăn solistul n-o ştiu în întregime, Minodora cântă singură ultimele
FEMEIE, IATĂ FIUL TĂU
459
strofe cu lacrimi în ochi şi cu o voce cristalină, care trezi entuziasmul tuturor. Cinematograful „Modern" se afla peste drum de magazinul de coloniale, şi Minodora îşi lăsa de mai multe ori pe zi colega singură — tot nu era o prea mare afluenţă de cumpărători - şi „dădea o fugă" până vizavi, să vadă „ce s film o să ruleze săptămâna viitoare". Cel puţin aşa îi spunea ea Mihaelei - o fată înaltă, slabă şi cu coşuri pe faţă. Se întorcea tulburată - după mărturisirile colegei îmbujorată la faţă şi cu părul răvăşit. Aceeaşi colegă observă că ori de câte ori oferea solicitatorilor - după ce aveau loc astfel de vizite - sticluţe io cu apă de colonie şi cu loţiune pentru spălat părul, mâinile îi tremurau... Aşa cum se întâmplă de obicei, ultimul care află toată tărăşenia fu bărbatul Minodorci, tânărul lăcătuş Dorin. Spre surprinderea tuturor celor din bloc, nu avură loc nici certuri şi nici strigăte în gura mare. Nu fu nimic altceva decât /5 că, într-o bună zi - a doua sau a treia zi după ce tânărul luă cunoştinţă de întreaga poveste - Minodora dispăru din bloc pentru totdeauna. Dispăru de parcă nici n-ar fi fost, de parcă n-ar fi existat niciodată, nici certurile din primele săptămâni de după nuntă, nici bluzele viu colorate din lunile imediat 20 următoare, nici pantofii cu tocuri cui bocănind pe scări şi nici melodiile fredonate încetişor. Şi nu putem decât să ne bucurăm de această dispariţie! Chiar dacă nu avem nici pe departe intenţia să facem din blocul cu patru etaje în care locuia mama un mic paradis cu oameni buni, o lume fără întunecimi şi 25 umbre - nu, o asemenea abordare edulcorată nu ne stă în intenţii! -, nu putem totuşi să nu observăm că izbucnirile isterice ale Minodorei din prima perioadă precum şi pasiunea ei din cea de a doua aduceau parcă un accent prea puternic, adăugau o culoare stridentă unui tablou în care nu au ce căuta, .io în general, tonurile violente!... Mai greu cu necazurile care îi căzuseră pe cap se împăca mama tânărului lăcătuş. O vreme nici nu se arătă în lume, şi când ieşea după cumpărături -cineva tot trebuia să le facă - avea ochii plânşi şi căuta să nu
460
SORIN TITEL
intre în vorbă cu vecinele. Adeseori tatăl şi fiul plecau împreună, fiul la depou, şi tatăl (când se nimerea în schimbul de dimineaţă) la garajul de unde urma să-şi ia maşina în primire. Fiecare avea sub braţ un mic pacheţel cu mâncare, 5 învelit în hârtie de ziar. Erau cam de aceeaşi înălţime şi semănau bine unul cu celălalt, doar că şoferul era ceva mai îndesat la trup, iar părul pe la tâmple începea să-i albească...
La acelaşi etaj, în apartamentul vecin, locuia un medic stomatolog. Trecuseră doi ani de la moartea soţiei acestuia, io se iubiseră mult şi nu se putea împăca în nici un fel cu gândul pierderii ei. II chema Cristian Foiaş şi în fiecare după-amiază -pe la orele cinci — făcea lungi plimbări prin parcul din centrul oraşului; seara avea masa lui rezervată (într-un colţ mai retras şi cât mai departe de muzică) la restaurantul „Central". îşi 15 golea în linişte, şi fără să accepte vreun „intrus" la masă, sticla cu vin (şpriţuri „decolorate", după propria lui expresie, mai mult sifon decât vin), şi când orologiul din turnul bisericii (care se afla peste drum de restaurant) bătea orele unsprezece, chema chelnerul, făcea nota (aceeaşi de fiecare dată) şi părăsea 20 restaurantul. Se stabilise în orăşel cu vreo trei ani înainte de a se pensiona. Se zvonise c-ar fi făcut şi ceva închisoare, din motive politice, de ştiut nu se ştia nimic precis însă, doctorul nu prea avea prieteni cărora să li se confeseze; era un foarte bun medic dentist, solicitat de toată lumea - în faţa cabinetului 25 său, înainte de a se pensiona, se stătea întotdeauna la coadă -, lucra bine şi lua bani puţini: „Cât câştig îmi ajunge. Să zicem c-aş câştiga bani mulţi! Ce dracu să fac cu ei!? Lăcomia de bani, astăzi, e semn de prostie. Lacomi sunt mai ales oamenii mediocri, inşii mărunţi, cei lipsiţi de inteligenţă. Uitaţi-vă în M) jur şi spuneţi-mi dacă n-am dreptate, dacă nu-i aşa. Chiar la noi, la policlinică, am observat lucrul ăsta. Cu cât un medic e mai prost, mai lipsit de imaginaţie, mai mediocru, cu atât e mai lacom de bani! Dacă se întâmplă să aibă şi alte preocupări, să citească o carte, să asculte un disc sau pur şi
FEMEII:, IATĂ FIUL TĂU
461
simplu să fie pasionat de profesia de medic - banii îl interesează mai puţin. Să-i luăm pe rând şi să vedeţi că am dreptate../4 Acesta era „crezul" doctorului, pe care îl spunea, ori de câte ori se ivea prilejul, pacienţilor, surorilor, colegilor (celor pe care îi aprecia), chelnerilor - când făcea la restaurant nota de s plată -, vecinilor de bloc, când se întâmpla să stea cu ei la taifas, primăvara, în faţa imobilului. Doctorul Foiaş citea romane franţuzeşti în zilele însorite, stând pe aceeaşi băncuţă din parc, din dreptul chioşcului de ziare, trezind în felul ăsta suspiciunea şi antipatia autorităţilor: se grăbiră să-l califice de io „reacţionar" (erau şi zvonurile tulburi cu privire la anii de detenţie) şi de cosmopolit, care nu iubeşte în suficientă măsură realităţile zilelor noastre. Pasiunea lui pentru muzică fu descoperită ceva mai târziu, când împreună cu chirurgul oraşului, doctorul Miiller, şi profesorul de muzică Coriolan Bădcscu, un tip care cam trăgea la măsea, dar, altfel, cu o ureche muzicală extraordinară, cu domnişoara Liliana Comis, o fată bătrână, cultă, şi cu nasul mare, înjghebară un cvartet şi se produseră cu el chiar în public — cântând Păstrăvul lui Schubcrt -, spre marea plictiseală a spectatorilor; aceştia 20 veniseră din curiozitate, în număr mare, dar nu puteau să suporte, nici de frică, muzica grea...
Etajul trei era ocupat de tineret: în stânga palierului locuia Mimi, o coafeză îmbrăcată întotdeauna cu lucruri din străinătate — avea un unchi la Vicna, fratele mamei, care îi 25 trimitea lunar pachete: vindea o parte din rochiile şi bluzele primite, dar de cele mai de preţ îi era greu să se despartă. Le ţinea pentru ca, şocând pe toată lumea cu eleganţa ei, nici mai mult, nici mai puţin decât vieneză. Mimi era o fiinţă topită după distracţii. Nu se ţinea petrecere sau „jur" şi ca să nu fie m invitată! Fusese cea dintâi dansatoare de rock şi de twist din oraş. Era oricând dispusă să te iniţieze în misterele noului dans, plină de răbdare şi solicitudine. Nu era neapărat frumoasă, de vreme ce trăsăturile chipului îi erau destul de comune, avea
462
SORIN TITEL
în schimb un trup bine făcut, pe care îl jinduiseră mulţi făcând, bineînţeles, avansurile de rigoare, fiind, de altfel, convinşi că merg la sigur! Mimi se purta însă în mod egal cu toţi insistenţii, dând de înţeles bărbaţilor prea exaltaţi că, cel puţin 5 deocamdată, nu au nici cea mai mică şansă, ea preferând să danseze, să se distreze adică, nu să se culce cu ei... Nu era ceea ce se cheamă o „călugăriţă", şi au fost, probabil, şi dintr-aceia care au avut noroc. Toate se făceau însă cu multă discreţie -condiţie impusă de Mimi cu maximă fermitate şi hotărâre: io Mimi ţinea la reputaţia ei, era o fiinţă lucidă, defel sentimentală. O singură dată, întorcându-se de la mare, bronzată şi cu părul platinat de soare, declarase în gura mare că pur şi simplu „şi-a făcut de cap“! „Aventuri, draga mea, peste aventuri", spusese ea cu ochii strălucitori. O ieşire pe 15 care o regretă după aceea: oraşul parcă abia aştepta să o audă făcând astfel de declaraţii! Şuşoteli de tot felul se împrăştiară cu iuţeala fulgerului. Se răspândi chiar zvonul c-ar fi rămas însărcinată, zvon întru totul aiurea şi neîndreptăţit. Mimi avea acelaşi mijloc subţire, care nu voi în ruptul capului să se 20 rotunjească, după cum ar fi dorit unii răuvoitori. Aventurile acelea de la mare, despre care vorbise cu o atât de mare încântare şi plăcere, nu avură, spre marea părere de rău a multora, fiinţe răutăcioase şi meschine, nici un fel de urmări.
Celălalt apartament era ocupat de o pereche tânără de 2* însurăţei - familia Roca -, profesori amândoi, ea de limba română, iar el de matematică. Aveau şi un copil, o fetiţă teribil de drăguţă, elevă de-acuma, în clasa întâi primară. Dimineaţa plecau împreună, fetiţa bocănea pe scări, sărind două trepte deodată. „Oamenii se odihnesc, căuta tânăra mamă s-o M potolească vorbindu-i în şoaptă. Ţopăind aşa, ai să scoli tot blocul..." Iarna o duceau la şcoală cu săniuţa; înfofolită şi roşie în obraji, semăna cu o păpuşă vie. Era vorbăreaţă şi prietenoasă şi se lăsa cu plăcere răsfăţată de locatari. Când se îmbolnăvi de oreion - o formă gravă şi cu tot felul de complicaţii —,
FEMEIE, IATĂ FIUL TĂU
463
blocul întreg fu în alertă. Doctorul veni de mai multe ori pe zi, urca, răsuflând greu, avea un început de astm, până la etajul trei, ajuns în dreptul apartamentului suna cu o mână, iar cu cealaltă îşi ştergea transpiraţia de pe obraz cu batista. „Nu aveţi de ce să fiţi atât de speriată, doamnă...", se mai auzea vocea 5 doctorului, apoi uşa se închidea în urma lui... Intr-una din zile se întâlni pe palier cu Mimi; tânăra coafeză se întorcea de la poştă cu un nou pacheţel sub braţ, trimis, bineînţeles, de unchiul de la Viena — şi acolo pe scară, luându-i părinteşte mâna în mâna lui zbârcită de om bătrân, doctorul îi comunică io acesteia vestea cea bună, care făcu ocolul întregului bloc, după aceea: „Se însănătoşeşte, îi spusese doctorul. De acuma nu mai e nici un pericol. Am pus-o pe picioare..." La ultimul etaj, apartamentul lor se învecina cu cel al doamnei Prodan, învăţătoarea... Aceasta era lumea în care trăia mama, o lume cu /5 oameni de tot felul şi totuşi asemănători între ei. Priviţi mai de aproape - aşa cum am încercat s-o şi facem —, asemănările încep să se estompeze şi deosebirile îşi spun cuvântul. Căci ne va fi greu să găsim vreo asemănare, de pildă, între excentricul şi petrecăreţul inginer, cel înconjurat de femei 20 frumoase, şi domnul Constantinescu, ins mult mai şters şi mai neînsemnat, dar care, în schimb (în chip de compensaţie probabil), era posesorul unei voci profunde şi teribil de impresionantă (să ni-1 amintim spunând cu vocea lui bubuitoare „Bună dimineaţa, vecine..."), singurul în stare să 25 dea fiecărui cuvânt rostit un caracter solemn şi ceremonios. Nici Mimi, cu modul ei de a trăi liber şi în afara oricăror prejudecăţi, nu seamănă nici pe departe cu doamna învăţătoare Prodan, cea care în fiecare marţi pleacă la Mănăştiur cu primul tren ca să ajungă la timp la lecţia de M) dirigenţie. Nici domnul Foiaş, care trecuse prin multe în viaţă, fără să se ştie foarte exact prin ce anume trecuse (să ne amintim doar pasiunea lui pentru muzica lui Schubert), nu s-ar putea spune c-ar fi semănat în vreun fel cu tânărul profesor de
464
SORIN TITEL
matematică, un bărbat masiv şi cam greoi, care în timpul liber juca şah la clubul Casei de cultură şi era - fără nici un motiv, desigur - teribil de gelos pe micuţa profesoară de română, nevasta lui, o femeie blondă şi spălăcită, nu prea frumoasă, 5 după opiniile unora, dar care, conform aceloraşi opinii, avea în schimb ceea ce se cheamă „şarm“...
Se ştie doar că numai priviţi de la o anumită depărtare -din avion, de pildă, de undeva „de sus“, în tot cazul - oamenii se aseamănă între ei; priviţi mai de aproape de la distanţă, ca io să zicem aşa, obişnuită, nu seamănă defel. Şi nu-i oare datoria noastră, a celor ce aşternem pe hârtie aceste rânduri, să-i privim totuşi foarte, foarte de aproape?! In centrul acestui mic univers, univers alcătuit din oameni atât de diferiţi (ne place, deci, să privim imobilul cu pricina ca pe un mapamond în miniatură), 15 să încercăm s-o aşezăm pe mama, care, cât noi am făcut această lungă digresiune, nu s-a dezlipit de lângă fereastră şi nici n-a terminat de cârpit ciorapii. Să aşteptăm să-i termine de cârpit, s-o urmărim cum rupe aţa cu gura (are dinţi albi şi sănătoşi, de femeie tânără) şi cum după ce aşază cutia cu nasturi, 20 papiote şi ace de cusut într-un sertar al bufetului, intră în dormitor să-şi trezească „bărbaţii" (îi place să le spună aşa, folosind acest singur cuvânt încărcat de toată tandreţea). Soţul, deja treaz, în chiloţi şi maieu, stă pe marginea patului, se freacă la ochi, face eforturi să se trezească de-a binelea. Dă să-şi tragă, 25 căscând îndelung, ciorapii în picioare. „Lasă-i pe ăia, îi spune mama. îţi dau alţii curaţi. Ar fi trebuit să-ţi schimbi şi rufăria de corp. Fac spălătură marc..." „Vezi ce face copilu, îi spune el cu o voce somnoroasă şi continuînd să caşte. I-am spus nu ştiu de câte ori să se scoale. Poate pe tine te ascultă. Nu mă io pot înţelege cu ei...“ „Trebuie să repeţi poezia", îi spune mama cu o voce categorică şi severă, care nu suferă contraziceri. Gândul la poezia care nu se lasă memorată decât cu mari eforturi îl obligă pe Marcu să sară din pat. Nevoi presante îl fac să dea buzna în baie. După un timp, se aude apa de la
FEMEIE, IATĂ FIUL TĂU
46$
closet. Mama îl ajută să se încalţe şi, ca de fiecare dată, piciorul stâng intră foarte greu în pantof. Tot trăgând de el, au obosit amândoi, atât mama, cât şi Marcu, şi transpiraţi, răsuflând cu greutate, se aşază pe lada cu încălţăminte veche din bucătărie. „Mai pune-1 o dată să repete poezia, înainte de a 5 pleca“, spune tata. „Las’ c-a spus-o destulK, spune mama şi izbucneşte în râs. „De ce râzi?!" o întreabă soţul mirat. „Cum să nu râd, spune mama, de când sunt nu mi-a fost dat să citesc o poezie mai tâmpită! Eu n-aş fi fost în stare s-o ţin minte, nici să mă omori. Şi mie - îşi aminteşte mama - mi-au plăcut io întotdeauna poeziile: Luceafărul şl ElZorab le ştiam pe de rost. Nici acum nu le-am uitat, dacă mă concentrez puţin, aş putea să vi le spun în întregime..." „Bine, bine, spune tata, ai să ni le spui când ne întoarcem de la şcoală. Trebuie să plecăm chiar acuma, altfel n-ajungem la timp."	15
Plecară amândoi, tatăl şi fiul, spre şcoala care nu se afla la prea mare depărtare de casa lor: după ce-o coteşti pe strada principală, în câteva minute ai şi ajuns. In dreptul şcolii se despart: tata se îndreaptă spre şcoala veche, unde se află clasele mici (tata e învăţător la clasa a treia), şi Marcu spre clădirea 20 nouă a şcolii, construită doar de un an de zile, unde sunt clasele ciclului doi...
Mama îşi începe ziua ei obişnuită de femeie „casnică": trebăluind prin bucătărie, spălând rufele, pregătind mâncarea pe aragaz. Un aragaz micuţ, cu două ochiuri, încât uneori 25 recurge şi la primusul vechi şi afumat pe care tata nu poate să-l sufere. Simte după mirosul de petrol că a fost iarăşi adus din cămară primusul cu pricina şi începe cearta. „Am să ţi-1 arunc pe fereastră într-o bună zi", îi spune el mamei furios... în ciuda tuturor ameninţărilor şi protestelor, ea continuă să-l .w folosească. Mai ales când se hotărăşte să facă de mâncare pentru mai multe zile, nu poate să nu se „ajute" un pic şi de primusul cel urât mirositor. Are grijă să-l facă nevăzut cu mult înainte
466
SORIN TITEL
de întoarcerea tatei de la şcoală. Deschide larg ferestrele, mirosul e însă mult prea persistent nu dispare cu una cu două.
De cum intra în bucătărie, tata îşi dădea imediat seama că iarăşi a fost adus primusul. „Văd că tot la sărăcie tragi“, îi 5 spunea el supărat. Primusul îi amintea de primii ani de după război, când obiectul acesta urât mirositor şi producător de fum nu lipsea din nici o bucătărie. Pe astfel de primusuri -mai mult sau mai puţin afumate decât cel folosit de mama -se fierbeau veşnicele supe de cartofi şi de* roşii, fasolea sau varza, io precum şi macaroanele, hrana zilnică a fiecăruia. Mirosul primusului - fila de obicei - se amesteca adesea cu cel al mâncării prinse pe fundul cratiţei, amestec atât de neplăcut încât reuşea, oricât ai fi fost de înfometat, să-ţi taie pofta de mâncare. Tata parcă îi şi vedea plutind prin bucătărie, funigeii 15 de la primusul care „filaa, aşezându-se, asemeni unei ninsori negre şi rău prevestitoare, peste tot, pătrunzând (spunea tata cu disperare) până în adâncul sufletului. Intr-adevăr, îi găseai când şi unde nu te aşteptai: în laptele fiert din ceaşcă sau în batista cu care îţi ştergeai nasul, noaptea în pat pe faţa 20 imaculată a pernei — cine ar fi putut să spună cum de reuşiseră să ajungă până acolo? - sau în dulceaţa de vişine, rămânând pe limbă după ce gustul acrişor al vişinelor dispărea, ascuţiţi ca o pilitură de fier, lipindu-se de cerul gurii, un adevărat coşmar! Primusul îi amintea tatei, de asemenea, de cozile la 25 petrol, din dimineţile întunecate şi friguroase de iarnă. De zarva gospodinelor care, aşteptându-şi rândul, îşi spuneau păsurile; izbucneau în râs din când în când, la câte o glumă mai pipărată, tropăind din picioare, ca să nu le îngheţe de frig.
Ar trebui de-acum să ne întoarcem cu câţiva ani în urmă, 50 la o perioadă ceva mai veche, la acei ani când Marcu nu exista încă, la timpul, deci, când un tânăr învăţător cu studiile de curând terminate şi cu armata făcută - numai bun de însurătoare, cum se spune - ia de soţie o fată din comuna Marginea, şi ea foarte, foarte tânără - să fie trei ani, nici aceia
FEMEIE, IATĂ FIUL TĂU
467
împliniţi de când a terminat şcoala o fată subţirică şi deosebit de gingaşă, care de dragul lui îşi schimbă portul şi se face „doamnă"... Schimbarea nu a fost nici pe departe uşoară, căci nu numai despre schimbarea portului era vorba -adică în locul spăcelului şi al opregelor o rochie lucrată la 5 cea mai bună croitoreasă de la Făget, cu pliuri multe şi cu guleraş de dantelă -, ar fi fost mai puţin greu dacă totul s-ar fi redus doar la atât: modificările erau mult mai adânci. Una e să fii o fată lipsită de griji, căreia toată lumea îi spune pe nume, şi alta-i să fii de-acum „doamna învăţătoare", soţia io dascălului din sat! Trebuia schimbată nu numai pieptănătura - în locul cozilor groase, împletite în trei, buclişoare semănând cu nişte cârnăciori cum se purta pe timpul acela - ci trebuiau schimbate şi gândurile. Cum să apari însă în faţa oamenilor, a celor ce te ştiu atât de bine, /5 ca o persoană întru totul nouă?! Şi asta aşa, repede de tot, cât ai bate din palme. Şi chiar dacă mama reuşi să-şi construiască într-adevăr o nouă identitate - o ajută, desigur, acel mimetism cu care toate femeile sunt înzestrate -, o făcu, totuşi, cu o anumită stângăcie. Nu era de felul ei foarte timidă, 20 dar nu era nici ceea ce se cheamă o fiinţă cu tupeu; chiar dacă avea uneori un anumit aplomb, acesta era şi el cu măsură.
Aşa că la scurt timp după măritiş îşi convinse bărbatul să-şi ceară transferul în altă parte. Hotărârea tânărului soţ trezi nedumerirea autorităţilor de care depindea respectivul 25 transfer. „Dacă vrei, îi spusese inspectorul de la învăţământ -fuseseră amândoi colegi de şcoală pedagogică patru ani de zile şi se ştiau bine -, eu îţi dau transferul, dar după părerea mea faci o mare prostie: în loc să stai cu socrii, să prindeţi şi voi un pic de cheag, ei sunt încă tineri şi vă pot ajuta - 30 i-am văzut la nuntă şi par a fi oameni de treabă şi cu o anumită stare -, tu vrei să pleci, într-un sat nenorocit, la dracu în praznic! Gândeşte-te că acolo nu s-a introdus nici lumina electrică! Şi pe deasupra la cincisprezece kilometri de linia
468
SORIN TITEL
ferată... Aşteaptă până la anu - dacă tot ai de gând să te muţi -şi dacă mai rămân inspector, dacă nu mă schimbă până atunci, îţi promit să-ţi găsesc ceva mai ca lumea. Ceva care să merite într-adevăr..." Discuţia respectivă avu loc la grădina de vară 5 din centrul oraşului, în faţa unor sticle de bere şi a unor mititei foarte gustoşi. Inspectorul fu cât se poate de convingător, tata se păstră însă pe poziţii. „Nu, îi spuse ştergându-se cu dosul palmei la gură de spuma de bere, dacă poţi să-mi oferi ceva mai bun acuma, ar fi foarte bine, dacă nu, mă duc şi acolo, ’o n-am de ales. N-o fi dracu chiar atât de negru, cum spui tu, or fi şi la Bârna oameni, doar nu mă duc la capătul pământului, n-am la ce să mă sperii chiar atât de tare." „Te pomeneşti că nevastă-ta te bate la cap să plecaţi", spuse inspectorul, ghicind, cu totul din întâmplare, adevărul. „Mai 15 luăm o halbă, ori te grăbeşti?" schimbă vorba tânărul învăţător. „Nu mai luăm nici o halbă", spuse inspectorul uitându-se neliniştit la ceas. Şi aşa am cam întârziat la şedinţă. Sper c-o să întârzie şi alţii, aşa că n-o fi bai...", spuse el ridicându-se de la masă. „Eu mai rămân, spuse tata. O aştept 20 pe nevastă-mea. E dusă la probă la o croitoreasă." „Eşti ca mutat, îi spuse inspectorul înainte de a se despărţi bătându-1 amical pe spate. Dar ascultă-mă pe mine ce-ţi spun: Faci o greşeală şi-o să-ţi pară rău mai târziu, ai să vezi." „Bineînţeles că fac o prostie, îşi spuse tata în sinea lui, urmărindu-şi fostul 25 coleg cu privirea. Dar dacă ea ţine la treaba asta, n-am ce face, trebuie s-o ascult..."
Părinţii mamei nu aflară niciodată adevăratul motiv al plecării la Bârna. Fură convinşi că „oameni răi" îi lucraseră şi bănuielile li se îndreptară împotriva unuia şi a altuia din 50 sat, invidioşi pe norocul fetei lor. Erau atâţia doar dintre cei cu fete rămase nemăritate care şi ei l-ar fi vrut de ginere pe tânărul învăţător. „îi plină lumea de oameni pricinaşi, n-ai loc de ei nici să răsufli, fură ei de părere dând cu obidă din cap. O vorbă spusă acolo unde trebuie, pe timpurile astea, şi
FEMEIE, IATĂ FIUL TÂU
469
ţi-ai şi găsit beleaua. Până se vede dacă îi adevărată ori nu vorba aia, trece vremea...“, ziceau, necăjiţi nevoie marc.
Se apucară, aşadar, de împachetat: să începu cu sufrageria, cumpărată de părinţii mamei de la nepoţii fostului director al fabricii. Dormitorul din lemn de nuc se bucură de aceeaşi 5 grijă deosebită... „Atenţie mare la oglinzi", îl avertiză mama referindu-se atât la oglinda de cristal de la bufetul din sufragerie, cât şi la cea din sticlă, ceva mai ordinară, a toaletei din dormitor. Când totul fu învelit în hârtie groasă, întregul calabalâc îl încărcară într-un vagon de marfă. Mobilierul fu io coborât în gară la Bujorul Bănăţean şi transportat mai departe, până la Bârna, cu căruţele, cu cea mai mare grijă. Mamei nu-i fu uşor să se despartă de satul în care trăise până la vârsta de şaisprezece ani, dar se strădui să nu se vadă prea tare.
De plecat n-au plecat cu trenul, ci cu căruţa încărcată până h la refuz atât cu unele obiecte uitate în graba împachetării -de pildă un frumos cuier din lemn de nuc, precum şi lavaboul alb împodobit cu flori şi cu păsări primit ca dar de nuntă de la colegul de bancă al tânărului mire-, cât şi cu lucrurile mai de preţ, cele ce nu fuseseră trimise cu trenul de teamă ca nu 20 cumva să se spargă: un servici de vin care, chiar dacă nu era de cristal, era totuşi dintr-o sticlă foarte fină, tot dar de nuntă, de la nişte verişori ai mamei. (Paharele aveau piciorul înalt, aşa că pericolul de a se sparge era şi mai mare: mama le împachetă în nişte şerveţele subţiri de culoare roz şi le aşeză 25 într-o cutie de carton; cutia o legă cu o sfoară groasă de cânepă.) Tot în căruţă, pe un braţ de fân, să nu se zdruncine, fu pusă şi lustra cu mai multe braţe — aparţinuse lui Kubicec, fostul proprietar al sufrageriei din lemn de trandafir sculptat şi cu o garnitură de aramă (ca s-o facă să strălucească, mama jo lustruise la ea o săptămână). Nu fură uitate nici cele două figurine de porţelan; una reprezenta o japoneză cu o umbreluţă cochetă deasupra capului, cealaltă, tot exotică, era perechea celei dintâi: un lapon gras şi foarte nostim, cu nişte
470
SORIN TITEL
nasturi strălucitori pe piept şi cu o decoraţie, primită, probabil, pe timpul războiului ruso-japonez; cu nişte ochi oblici, albaştri şi teribil de copilăroşi. Laponul ţinea în braţe un peşte uriaş, dar, din păcate, coada acestuia era uşor ciobită, ceea ce îi 5 scădea, bineînţeles, din valoare... Bibelourile, porţelan din cel mai fin de Boemia, mama le primise, dar de nuntă, de la un unchi al ei, un chirurg renumit şi foarte bogat. Pe acestea mama nu le puse lângă celelalte obiecte - în ultimul moment mai fusese descoperit un taburet şi un suport de flori, cărora io li se găsi cu mare greutate un loc în căruţa supraîncărcată -, ci îşi exprimă dorinţa de a le ţine ea personal în braţe. „Sunt cel puţin sigură că nu au cum să se spargă", spusese cu toată fermitatea. „O să-ţi amorţească braţele, nu uita că avem drum lung de făcut... Aproape treizeci de kilometri", îi atrăsese 15 atenţia bărbatul. „Mă descurc eu, fii liniştit", îl asigură mama, hotărâtă şi plină de curaj, şi în sfârşit unchiul Coriolan, cel ce urma să-i transporte pe însurăţei până în satul unde tânărul învăţător urma să-i înveţe pe copii tabla înmulţirii şi teorema lui Pitagora, se urcă în căruţă, aruncând chiştocul ţigării în 20 mijlocul ogrăzii. Se adunaseră părinţii şi rudele; femeile plângeau, ştergându-şi cu catrinţele ochii umflaţi de atâtea lacrimi, în schimb bunicul lui Marcu - Marcu nu se născuse încă, mama era gravidă cu el în luna şasea -, fiind un om aspru, se pierdea cu firea rar... şi atunci ştia să se stăpânească, o 25 urmărea încruntat şi cu un fel de supărare ascunsă. Bănuia oare că fiica-sa era cea care pusese la cale toată povestea asta cu mutatul? In tot cazul, mama îi ocolea privirea, fiindu-i din nou frică de el, ca pe vremea când era copilă mică. (Pe timpul acela ori de câte ori făcea vreo prostie, nu scăpa fără bătaie.) 50 Apoi îşi aminti că de-acuma nu mai era o fetiţă, ci o doamnă, soţia învăţătorului, o femeie în toată firea, măritată şi la casa ei. îşi ridică ţanţoşă capul şi-şi înfruntă părintele. Acesta se uită la ea mirat văzând-o atât de hotărâtă şi neînfricată şi, lucru curios, mânia i se risipi dintr-o dată. îşi privi fata cu un fel
FEMEIE, IATĂ FIUL TĂU
471
de nepăsare şi uşor batjocoritor. „Ajungeţi voi la vorba mea, o să vă pară vouă rău, vedeţi voi pe dracu!", spuneau parcă ochii lui cu genele aproape albe şi deschişi la culoare.
Unchiul Coriolan aruncă o privire de jur-împrejur, asemeni unui general a cărui oştire e de-acuma gata să plece 5 la atac. „Dacă mai aveţi ceva de pus în cocie, puneţi până mai e vreme", îi îndemnă el stând cu biciul ridicat şi uitându-se pe rând la fiecare. „De uitat tot s-a uitat una-alta, nu se poate altfel, ziseră femeile într-un glas. Las’ că ne-om aduce aminte după aia şi vi le trimitem", îi liniştiră ele. „Atunci pot pleca?" io întrebă încă o dată unchiul Coriolan. „Dă-i drumul, spuse bunicul lui Marcu, şi să fie într-un ceas bun..." „Atunci eu am plecat", spuse unchiul Coriolan cu multă fermitate şi dădu bici cailor; căruţa, supraîncărcată, se urni cu greu, lucrurile, deşi aşezate cu grijă, începură să zdrăngănească în fel şi chip; 15 mai ales lavaboul de tablă făcea un zgomot cu totul nesuferit. Unchiul Coriolan, abia ieşit pe poartă, se apără nemulţumit de toată zdrăngăneala asta şi opri căruţa din nou. „Nu m-aţi lăsat pe mine să vi le aşez, spuse el supărat, şi acum vedeţi ce s-a întâmplat?! Le-aţi aruncat cum v-a venit vouă 20 la mână, nu v-aţi gândit să le puneţi cu o anumită socoteală! V-am rugat să mă chemaţi când le orânduiţi, să nu le încărcaţi fiecum, da nu m-aţi ascultat! Acuma ce ne facem, puteţi să-mi spuneţi? Mă, eu când spun o vorbă, nu vorbesc prostii! spuse el roşu la faţă de supărare şi căruţa se urni iarăşi din loc, făcând 25 un zgomot de-a dreptul infernal. Aşa-s muierile, dacă laşi un lucru pe seama lor, vai şi amar, decretă el cu voce tare, şi nimeni nu îndrăzni să-l contrazică. Sări sprinten din căruţă şi încercă să lege cât mai strâns lavoarul, care, singur, făcea mai mult zgomot decât toate celelalte obiecte luate la un loc. .10 De-acuma gata, am plecat, hotărî el. Fie ce-o fi, de oprit nu mă mai opresc. Altfel ne prinde noaptea pe drum, spuse clătinând nemulţumit din cap, dacă stăm şi ne tocmim atâta.
Şi mie pe întuneric nu-mi place să merg..." Aşa că plecară,
472
SORIN T1TEL
rudele şi părinţii, cu lacrimi în ochi şi cu gura plină de tot felul de sfaturi, rămaseră în urmă, şi abia după ce ieşiră din sat (se lăsase o ceaţă umedă, ca de toamnă, cu toate că erau în luna martie) mama începu să plângă. „A fost dorinţa ta să 5 plecăm, să nu te aud că-mi boceşti", îi spuse tata cu asprime, şi vorbele lui o determinară să plângă şi mai avan. Auzind-o plângând atât de nestăpânit şi cu o aşa de mare convingere, viitorul tată al lui Marcu se lăsă înduioşat, era doar femeia lui, tânăra lui nevestică, şi el o iubea mult! Unde pui că era io şi însărcinată, nu mai avea mult până să nască (după socoteala lor, nici trei luni încheiate), şi o femeie într-o asemenea stare nici nu-i bine să se supere prea tare! „Plângi de parcă am pleca la capătul lumii, îi spuse el mamei. Te întorci tot la ei după ce naşti, ai uitat?“
15 Unchiul Coriolan privea din ce în ce mai îngrijorat cerul: se înnorase spre Făget şi se pregătea de ploaie. „Mult nu mai are până începe să picure, spuse clătinând din cap. Pare a Fi din cele scurte, adăugă el ca să-i liniştească. Ploaie de primăvară. Nu cred să ţină mult." „De udat tot ne udă, cât 20 de scurtă ar Fi ea“, spuse tata. „Să mă uit după ploier până nu începe", fu de părere mama.
Scotocind prin căruţa arhiplină, mama dădu cu chiu, cu vai de umbrela salvatoare.
Ploaia se porni abia pe drumul Mânăştiurului. O ploaie 25 măruntă şi persistentă, care nu prea arăta a ploaie de primăvară. Unchiul Coriolan îşi puse o pătură pe umeri, să nu-1 pătrundă prea tare. Tinerii însurăţei se strânseră unul în altul sub umbrelă. „Nu are de gând să se oprească, spuse unchiul Coriolan uitându-se la cerul de culoarea cenuşii. O ţine 50 întruna, nu se astâmpără", adăugă el înciudat clătinând din cap, şi îşi şterse cu o mână obrazul, aspru şi foarte ridat, de ploaie.
Tata avea grijă să ţină umbrela în aşa fel încât mama să Fie cât mai Ferită de ploaie, dar oricum ar Fi ţinut-o, stropii,
FEMEIE, IATĂ FIUL TĂU
473
parşivi, îşi schimbau mereu direcţia - băteau când dintr-o parte, când din alta -, încât până la urmă rochia mamei - în ziua aceea o îmbrăcase pentru prima oară - fu toată muiată de ploaie.
Pe la vremea prânzului ploaia se opri totuşi, şi peste lanurile 5 verzi - de un verde gingaş şi foarte fraged - se ridică un curcubeu multicolor; cobora undeva în depărtare spre pădurile de un verde de asemenea proaspăt, un verde totuşi ceva mai intens decât cel al grâului pe lângă care treceau. Norii se risipiră cât ai bate din palme şi soarele apăru în întreaga i0 sa strălucire şi splendoare primăvăratică. Din pământul udat începură să iasă aburi calzi. Era, totuşi, un soare cu dinţi, cum se spune, nici pomeneală să-i încălzească. Atâta tărie avu, totuşi, el, soarele, încât, ajutat şi de o pală uşoară de vânt, să zbicească îmbrăcămintea călătorilor noştri. Iar vântul acela abia n pornit - bătea dinspre pădurile cele verzi - aducea cu el un miros delicat de iarbă şi de frunză udă... Miroseau al naibii de tare spinii înfloriţi de pe marginea drumului! Un miros greu şi în acelaşi timp gingaş.
Cei doi însurăţei, viitorii părinţi ai lui Marcu, mai puţin 20 unchiul Coriolan, această hoaşcă bătrână şi nărăvită fiind mai greu de clintit, păreau uşor ameţiţi, de parcă cine ştie ce rachiuri tari ar fi băut, făcându-i să-şi piardă limpezimea minţii... Mama simţi cum o ia cu frig şi începu să tremure; îngrijorat, bărbatul încercă s-o încălzească, frecând-o încetişor 25 pe spate. îi puse pe umeri o păturică, iar mama se arătă îngrijorată din pricina copilului. „Să nu păţească cevatt, îi şopti ea tatei. „N-are ce păţi, spuse naivul tată, căci acolo, înăuntru la el, e cald şi bine. vŞi oricum, a fost scutit de ploaie, nu l-a ajuns...“ „Mi-i de zdruncinăturile astea14, spuse mama, şi se w zgribuli la pieptul protector al bărbatului ei. „E drumul tare prost, se plânse unchiul Coriolan. L-au desfundat ploile de primăvară, e numai hârtoape şi n-am cum să le ocolesc, cât
474
SORIN TITEL
de cu grijă aş „Bine c-a stat ploaia”, spuse viitorul tată al lui Marcu.
Care Marcu, datorită drumului prost - hârtoapele şi gropile, pe măsură ce se apropiau de sfârşitul călătoriei, erau 5 din ce în ce mai dese şi mai adânci, mai ales că de la Bujorul Bănăţean o apucară pe un drum de ţară - se născu înainte de vreme, la şapte luni (la fel ca acel îndepărtat străbun al lui cu care se nimeri să semene şi în alte privinţe). Neaşteptând, însă, să-i vină sorocul, el semăna cu un fruct io doar pe jumătate copt şi pârguit, un fruct cules de timpuriu, cu sămânţă încă verde înăuntrul lui, dăruit lumii şi vieţii prea devreme.
La scurt timp după ce născu (de cum se putu ţine singură pe picioare), cu pruncul înfăşurat în scutece, păzit cu multă 15 grijă de curent - nu cumva, Doamne fereşte, să-l îmbolnăvească! -, mama se reîntoarse acasă... Era încă îngrozitor de slăbită după naştere. Nu reuşea să-şi revină, spre marea îngrijorare a părinţilor ei, care nu ştiau ce să-i mai facă. Timpul trecea, mama sta cu copilul în grădină (în fundul grădinii, 20 sub nucii cei mari şi bătrâni), cu mâinile în poală, fără să se gândească la nimic, uitându-se la umbrele pomilor cum se alungeau după soare. Trecu încă o lună şi începură să se coacă strugurii, precum şi pepenii galbeni. Se nimerise a fi un an bun, mai ales pentru pepeni. Aceştia erau parcă mai dulci, 25 mai zemoşi, mai parfumaţi decât în alţi ani, şi doctorul îi recomandă mamei - ca să se întremeze - o cură „serioasă” cu pepeni galbeni şi cu struguri. Sta, prin urmare, în grădină, cu pruncul în braţe, la umbra groasă a nucilor bătrâni; copilul plângea, dar nu prea tare, şi nici prea mult, ca ea să aibă vreun 30 motiv de îngrijorare; adormea cu degetul în gură, sugea din el cu nădejde, nu voia în ruptul capului să şi-l scoată, oricât ar fi încercat ea să-l dezveţe de năravul ăsta, apoi se trezea iarăşi, îl punea la piept să-i dea ţâţă şi-i schimba scutecele, şi în aerul plăcut mirositor al după-amiezii de vară (mirosea a grâne
FEMEIE, IATĂ FIUL TĂU
475
coapte, un miros dulceag şi greu, a iarbă pălită de căldura zilei, apoi erau celelalte mirosuri dintre cele mai amestecate, al dovlecilor copţi - începuseră unii să putrezească -, al prunelor târzii — de coapte ce erau, cădeau din când în când, împroşcând pământul cu zeama lor dulce; merele măşance parfumau şi 5 ele aerul, un parfum abia simţit şi răcoros; apoi - era mirosul acrişor al roşiilor uriaşe, cât nişte dovleci; câte o pală de vânt aducea din când în când şi miros de bălegar sau, dinspre livadă, mirosul uscat al grâului treierat, „sforăitul" batozei însoţea liniştea mamei) se răspândea mirosul înţepător al scutecelor io schimbate, miros de copil mic, ceva mai pătrunzător în zilele când fătul avea diaree şi mult mai puţin penetrant în cele când, spre marea îngrijorare a mamei, era constipat. După ce-1 alăpta, copilul se liniştea, se oprea din plâns şi începea să gângurească vesel, uitându-se după muştele care îi zburau prin apropiere /5 ori după vreo păsărică (îşi făcuse obiceiul să se zburătăcească pe deasupra capului lui), uimindu-1 foarte tare şi intrigându-1 în acelaşi timp. Şi cât sta el liniştit şi gângurea, mama tăia câte o felie de pepene galben plăcut mirositor şi rece ca gheaţa, felia de pepene i se muia în gură şi simţea cum, încetul cu 20 încetul, prinde iarăşi puteri. Ciugulea câte un strugure cu boabele negre şi dulci, ori muşca dintr-o pară pergamută, lăsând mustul să i se prelingă în voie pe bărbie. Se uita la copil cum creşte de la o zi la alta.
Niciodată mama n-a fost şi nu va mai fi atât de împăcată cu ea însăşi ca în acele zile de sfârşit de vară (zile calme şi teribil de monotone, cu o lumină melancolică şi uleioasă curgând peste lucruri şi fiinţe), sigură că întreaga ei existenţă va fi aşezată după o bună orânduială. îşi privea fiul plină de încredere, era convinsă că va avea parte numai de noroc în viaţă. Mama nu .w avea de unde să bănuiască - era mult prea tânără şi prea nepricepută într-ale vieţii - cât de grea, de complicată, de împovărătoare e legătura aceasta, aparent simplă, de vreme ce e cea mai firească dintre toate, dintre mamă şi fiu. Nici o
476
SORIN TITEL
îndoială şi nici o umbră nu i-au tulburat liniştea cât a stat în după-amiezele acelea de sfârşit de vară sub nucul bătrân din capătul grădinii. Semăna ea, mama, cu acele madone ale lui Botticelli sau mai curând cu cele ale lui Perugino, care, aplecate 5 deasupra pruncului lor, arătau la fel de senine şi de liniştite. Pentru că şi ele erau tot atât de tinere şi de neştiutoare ca şi mama - şi gingaşe în tinereţea lor luminoasă: se apleacă asupra pruncului şi surâd, şi surâsul lor e plin de lumină şi de cea mai adâncă pace...
io La sfârşitul verii aceleia, pe la începutul lunii octombrie, mama se întoarse, în sfârşit (întru totul întremată), la bărbatul ei. Cura de struguri şi de pepeni galbeni dăduse cele mai bune rezultate. Mama înflori (oricine ar fi privit-o ar fi asemănat-o cu o floare, încât verbul „a înflori“ se potriveşte de minune), 15 într-un cuvânt, se făcu mai frumoasă. De fapt mama se ruşina încă de propria ei tinereţe, şi când îşi spunea vârsta avea grijă să adauge câte un an-doi în plus. înainte de a adăuga anii aceia care nu existau încă avea un scurt moment de ezitare. Atât de mică era ezitarea cu pricina, încât persoana căreia 20 mama îşi spunea vârsta nici n-o băga în seamă. Nici nu sesiza faptul că mama apăsa puţin pe anii adăugaţi, ca să-i facă mai credibili. Dacă cineva s-ar fi uitat la ca cu mai multă atenţie ar fi observat însă cum, în astfel de situaţii, îi răsare pe chip un zâmbet şăgalnic, mult mai demascator decât ezitarea aceea 25 micuţă: mama îşi spunea de fapt vârsta neadevărată mai mult în glumă - cine s-e prinde, bine, cine nu, să fie sănătos! -însoţind-o cu o abia perceptibilă şi în acelaşi timp puţin complice clipire din ochi. Respira o dată lung, de parcă i-ar fi trebuit şi un pic ele curaj pentru acel adaus, mincinos, la io numărul anilor...
Mama făcu, în sfârşit, cunoştinţă cu notabilităţile satului. Primul pe care îl cunoscu fu părintele Cristinoiu, un bărbat roşcovan şi cu o bărbiţă ca de ţap, tată a patru fete, căsătorit cu o femeie mai în etate ca ei. în realitate, era mai mare doar
FEMEIE, IATĂ FIUL TĂU
477
cu vreo trei, patru ani. Arăta însă mult mai în vârstă, din pricina masivităţii, a părului cărunt adunat într-un coc uriaş, dar mai ales datorită chipului, pe jumătate adormit. In ciuda aerului ei somnolent, cu soţul era teribil de autoritară. Se purta cu el aşa cum te porţi cu un copilaş aiurit şi cu capul în nori, 5 gata în orice moment să facă o prostie, dacă n-ar fi fost ea, pregătită din timp să ia toate măsurile. „Taci din gură, popo, că nu te pricepi!" striga cu vocea ei răguşită, groasă şi poruncitoare şi popa tăcea mâlc, iar bărbuţa roşcovană începea să-i tremure de frică. Mototoală şi adormită cum era tot io timpul, te mirai, într-adevăr, văzând cât de hotărâtă izbutea să fie când era vorba de propriul ei soţ. „Lasă, mamă, că n-o fi chiar aşa cum spui tu, nu mai exagera", erau cam singurele cuvinte de împotrivire care ieşeau din gura părintelui Cristinoiu ori de câte ori nevasta începea să-l certe cu vocea n ei tunătoare (chiar dacă chipul îi era pe jumătate adormit) în văzul tuturor. Asculta deci cu sfinţenie toate comenzile şi toate poruncile ei, de parcă ar fi fost ale Domnului, al cărui slujitor era. Dădea din cap ascultător, şi când ea îl ruga ceva mişcându-se leneşă prin încăpere (târându-se mai mult, de 20 la un scaun la altul, de la pat la canapea, sta de obicei întinsă cu o farfurioară de dulceaţă lângă ea, cu un pahar de apă lângă farfurioară şi cu amândouă mâinile sub cap, uitându-se în tavan), îl şi vedeai pe omul acela subţirel şi roşcovan, cu barbă ca de ţap, tropăind din picioare ca un căluţ, nerăbdător şi plin 25 de zel să ducă cât mai grabnic la îndeplinire poruncile somnoroasei lui soţii... „Să te ia dracu, părinţele, că iar te-ai îmbătat", îi spunea cu vocea ei groasă, clipind ameninţător din ochii ei galbeni ca de pisică, ori de câte ori părintele (avea „plăcerea băuturii", dar nu era ceea ce se cheamă un beţiv; se w bucura mai degrabă să stea la un pahar cu prietenii, să discute cu ci „politică") golea câte un pahar în plus... Nu avea nici un fel de ezitări, şi oriunde s-ar fi aflat el, îl lua cu forţa, şi „pe sus", cum se spune, îl obliga să se întoarcă acasă, trăgându-1
478
SORIN TITEL
de reverendă. „Măi femeie, nu mă fă, rogu-te, de râs“, spunea părintele cu jumătate de gură, şi ţăcălia roşcovană începea să-i tremure de enervare. Ea nici nu asculta ce zice, îl împingea în continuare (din somnoroasă cum era de obicei se transfor-5 ma într-o adevărată tigroaică) până ce reuşea să-l urnească din loc. îl zgâria cu unghiile ei ascuţite, care pătrundeau prin stofa groasă a reverendei, până la sânge...
Instinctul matern al preotesei concentrându-se într-o asemenea măsură asupra soţului, pentru cele patru fete io (roşcovane toate patru şi cu părul creţ, semănând leit cu părintele, subţirele şi înalte ca nişte prăjini) nu prea rămânea mare lucru. Aşa că fetele creşteau mai mult de capul lor: arătau de parcă ar fi fost mereu flămânde (şi de cele mai multe ori erau chiar flămânde, de vreme ce preoteasa „uita“ să facă de 15 mâncare, cuprinsă fiind de obişnuita ei moleşeală), erau gureşe şi certăreţe şi, spre deosebire de mama lor, de o energie explozivă. Murdare şi cu părul în neorânduială, plin de iarbă ori de flori de câmp, se uitau cu nişte ochi provocatori la toată lumea şi se scobeau în nas... După cea dintâi vizită - fiind 20 noi-veniţi în sat, o astfel de vizită era, ca să zicem aşa, obligatorie -, mama înţelese că o prietenie prea strânsă nu are cum lega cu preoteasa.
Făcură cunoştinţă şi cu inginerul agronom, un bărbat încă tânăr şi foarte frumos, care îşi pierduse un picior pe câmpul 25 de luptă şi fusese demobilizat înainte de sfârşitul războiului. Se întorsese de pe front - şchiopătând uşor şi sprijinindu-se într-un baston - însoţit de o fată tânără, blondă, pe care o chema Tamara. Tamara cânta la chitară cântece vechi şi melancolice. Exista însă un anumit contrast între vocea M) profundă a tinerei femei şi privirea ei, privire care îi rămânea, oricât de pătimaşe şi triste ar fi fost cântecele, rece şi indiferentă. Ochii, dacă te uitai mai cu atenţie la ei, nici nu se bucurau şi nici nu se întristau vreodată, muriseră parcă pentru totdeauna. Războiul se terminase doar de doi ani. Amintirile
FEMEIE, IATĂ FIUL TĂU
479
agronomului fiind încă vii, făcea ce făcea şi se întorcea tot timpul la ele. îl chinuiau cumplit şi, povestind, încerca să se descarce, să se elibereze probabil. Când îşi dădea seama că a început să-i plictisească pe ascultători, se oprea brusc din povestit, uneori chiar la mijlocul frazei; începea să vorbească 5 despre altceva sau o punea pe Tamara să cânte. „Pe asta v-am mai spus-o, se scuza el şi zâmbea stânjenit. Gata, nu vă mai plictisesc..." De cele mai multe ori însă tăcea, uitându-se în neştire la Tamara sau jucând şah cu notarul, un bărbat gras, căruia îi murise soţia de curând, fără să pară din pricina asta iu prea întristat (nu se înţeleseseră: de câteva ori notarul încercase să divorţeze, iar în ultimul an, înainte ca femeia să moară, stătuseră o vreme despărţiţi).
în vacanţa de iarnă îşi făcură apariţia fraţii Hegheduş, amândoi elevi în ultimii ani - unul la liceu, iar celălalt la şcoala 15 pedagogică —, precum şi domnişoara Virginica, o fată blondă, cu breton până pe ochi şi teribil de veselă. Domnişoara Virginica era elevă la liceul „Iulia Hajdeu“. De Anul Nou, la agronom se organiză o mică petrecere, care lăsă în sufletul mamei o amintire de neşters.	20
Agronomul avea un patefon vechi - şi-l luase, povestea el, înainte de război, pe timpul când era încă student la Cluj -şi doar două plăci, una cu muzică populară, o învârtită şi un joc de doi, iar cealaltă cu arii din opere. Se valsa, aşadar, pe faimoasa arie a ducelui din Rigoletto şi pe o arie, numai bună 25 pentru dans, din Traviata. Inginerul agronom - cu un singur picior nu avea cum să danseze - schimba mereu placa, punând-o când pe o parte, când pe cealaltă. „Am dansat destul pe vremea studenţiei, mi-am făcut plinul", le spuse el uitându-se pierdut la Tamara. Î11 rochia ei de mătasă roz, cu w flori mari, de un roşu-întunecat, era mai frumoasă ca oricând. Marcu lua şi el parte la petrecere, ca să zicem aşa, înfofolit în scutece şi aşezat pe patul dublu din dormitorul agronomului. Mama intra din când în când în odaie şi se apleca
480
SORIN TITEL
asupra lui să vadă dacă doarme. Lumina era stinsă, se auzea focul duduind în sobă şi limbile flăcărilor jucau pe pereţi şi pe tavan... Să se fi păstrat oare în memoria lui Marcu această amintire îndepărtată? Fără îndoială că nu, era mult prea mic 5 ca să poată avea amintiri. Simţea însă că era o noapte deosebită de celelalte, de asta îşi dădea el seama cât era de mic şi de nepriceput - dădea din mânuţe, gângurea tot timpul, se uita cu nişte ochi mari şi rotunzi la flăcările jucăuşe de pe tavan, asculta cântecul focului din sobă — şi, de câte ori se deschidea io uşa, auzea şi el ariile lui Verdi; de plâns nu plângea, se simţea bine, aşa cum trebuie să te simţi într-o zi de sărbătoare. Prin geamurile mari se vedea cerul îngheţat al nopţii de iarnă. Bucuroasă că-1 găseşte dormind, mama părăsea dormitorul în vârful picioarelor şi se întorcea în sufragerie, unde petrecerea 15 era în toi. Fetele mai mici ale preotului, din lipsă de parteneri, dansau între ele. Nu ştiau încă bine paşii de vals şi se împiedicau una în picioarele celeilalte. „Fii şi tu mai atentă", urlau ori de câte ori se călcau reciproc pe bombeurile pantofilor. „Dacă nu sunteţi cuminţi, le certa preoteasa (dansul 20 reuşise s-o scoată şi pe ea din obişnuita-i somnolenţă şi se învârtea de mama focului, ţinută cu nădejde în braţe de unul din liceeni, roşu la faţă şi cucerit de dans), vă trimit pe amândouă acasă şi am terminat cu voi! Să nu vă mai aud pliscul, m-aţi înţeles?!" se răstea autoritară. „Asta-i englişvals, 25 nu se dansează atât de repede. Ce te învârti ca o nebună? îi explica cea mai mică dintre fete surorii ei mai mari. Faci un pas, şi te ridici în vârful picioarelor, uite aşa. Of, Doamne, n-ai pic de graţie, tare mai eşti ţeapănă, spunea ea sastisită, dăscălindu-şi sora care era cu un cap mai înaltă...
50 Părintele, ca faţă bisericească, nu dansa nici el; sta la masă cu farfuria cu prăjituri în faţă, bătea tactul cu piciorul şi se uita atent la dansatori. Tot el avea grijă şi de foc, şi soba, îndopată cu lemne, dogorea îngrozitor, era aproape imposibil să te poţi apropia de ea. „Crapă puţin uşa aia, altfel murim,
FEMEIE, IATĂ FIUL TĂU
481
dragă, îl ruga preoteasa ori de câte ori trecea, valvârtej, prin dreptul lui. Sunt o apă toată, nu mai pot, se plângea ea. în pauzele dintre două valsuri, se apuca să-şi cicălească bărbatul:
Tu las-o mai încet cu paharul, nu exagera! Ştii tu ce-ai păţit data trecută...“	5
Soba dogorea într-adevăr prea tare, dar altfel în odaie era cald şi bine. Mâncare fusese din belşug, ca la sărbători, se tăiaseră porcii de curând, mezelurile erau proaspete, plăcut mirositoare şi apetisante; nu lipseau nici castraveciorii bine muraţi. Să mai amintim faimosul doboş-tort făcut de mama; 10 chiar dacă glazura nu îi reuşise prea bine, tortul avu totuşi un mare succes. Se bău ţuică fiartă cu piper şi scorţişoară şi aburii calzi înfiorară plăcut nările. Ţuica făcu o deosebită poftă de mâncare tuturora. Toată lumea se văită c-a mâncat prea mult şi inginerul recunoscu că de multă vreme Tamara 11-a /5 făcut nişte lucruri atât de reuşite la gust.
Apărură în geam zorii tulburi ai dimineţii de iarnă, cea dintâi dimineaţă a anului 1947, un an bogat în evenimente de tot felul şi nimănui nu-i venea să plece acasă, dimpotrivă, petrecerea părea să fie încă în toi. Dar fetele mai mici ale 20 părintelui dădură la un moment dat, pe la orele cinci dimineaţa, semne de oboseală; se retraseră în dormitor şi se trântiră amândouă, aşa îmbrăcate cum erau, lângă Marcu (acesta continua să doarmă dus, ca un copil cuminte ce era), în celălalt pat, şi în scurtă vreme adormiră şi începură să sforăie 25 încetişor şi subţire pe o singură nară...
Nimeni nu se simţea obosit sau sătul de-acuma de petrecere, dar nici de amabilitatea gazdelor nu poţi abuza la nesfârşit! Oaspeţii se pregătiră, aşadar, de plecare. Cele două surori, fetele mai mici ale părintelui, fură trezite cu greu .w (preoteasa trebui să tragă mult de ele până să le facă să stea pe propriile lor picioare), Marcu fu bine înfăşurat în scutece, ca să nu pătrundă nici o fărâmă de frig până la el, şi când toată lumea fu îmbrăcată - căciulile şi căciuliţele doamnelor
482
SORIN TITEL
fuseseră bine trase pe urechi, fularele cu nădejde înfăşurate în jurul gâtului (se lăsase ger mare şi aerul părea de sticlă în dimineaţa limpede de iarnă - oaspeţii îşi luară rămas bun de la gazde, mulţumind pentru tot, spunând de mai multe ori 5 la rând că „a fost absolut minunat", apoi, învioraţi şi înveseliţi de aerul rece, se îndreptară spre casele lor. Când ajunseră la puntea îngustă de peste râul îngheţat, tata susţinu sus şi tare că el poate s-o treacă singur, fără ajutorul nimănui! „O trec, cum să n-o trec", spuse cu un zâmbet cam pierit în colţul gurii io şi cu o voce moale şi uşor cântată, dar în acelaşi timp foarte încăpăţânată, care nu suporta nici o contrazicere. Ştiu eu ce vorbesc, nu mă contrazice, se răsti el, când mama încercă să-l aducă la realitate (cum le spuse ea celorlalţi), explicându-i că era mult prea băut, iar puntea prea îngustă şi prea şubredă 15 ca s-o poată trece singur. Dacă mă cicăleşti, spuse tata uitându-se cu acelaşi zâmbet cam aiurit la mama, uite, fac pariu c-am s-o trec singur, da’ şi fără să mă sprijin de nimica. Mă credeţi, ori nu mă credeţi?" „Ţine-te de mine - îl îndemnă mama, făcându-se că nici nu i-a auzit lăudăroşeniile - dacă 20 vrei să nu cazi în apă!" „Eu să cad în apă?! întrebă tata în culmea indignării şi a mirării. Despre mine eşti capabilă să afirmi tu aşa ceva?! îţi spun drept, draga mea, că nu mă aşteptam să te porţi în felul ăsta. Să ştii că mă mir foarte tare..., şi cu un gest energic tata dădu la o parte mâna mamei, 25 pregătită să-i ofere ajutor. Ţi-am spus că n-am nevoie de ajutorul nimănui!" zise îmbufnat, şi, cu paşi siguri şi fermi, păşi pe puntea îngheţată şi alunecoasă, merse, fără să se clatine, până la mijlocul ei, apoi, deodată, spre marea spaimă a tuturora (Tamara a scos chiar un strigăt, atât de cumplită fu emoţia), 50 tata îşi pierdu brusc echilibrul. Făcu o uşoară fandarc în stânga, apoi una, la fel de uşoară, în dreapta, un picior se ridică în aer, apoi se ridică şi celălalt picior, şi căzu în râul îngheţat şi negru de dedesubt. Nu atât de îngheţat, ca să nu se spargă sub greutatea unui trup de aproape o sută de kilograme (sau
FEMEIE, IATĂ FIUL TĂU
483
poate chiar peste o sută; în ultimul timp, de când se însurase, tata pusese câteva kilograme în plus), dar din fericire nu chiar aşa de adânc - apa dacă ajungea până la genunchi - încât urmările căderii să fie prea grave...
Tata rămase un minut sau două nemişcat în mijlocul 5 râului, neînţelegând prea bine ce i se întâmpla. Din pricina şocului aburii băuturii se risipiră însă cât ai bate din palme. Treaz de-a binelea, auzi, de undeva, de sus, vocea popii, plină de înţelegere şi de blândeţe: „Să cobor, dragul meu, să te ajut să ieşi din râu?“ „Parcă eu nu pot ieşi?“ spuse tata fără să-şi io fi pierdut băţoşenia, stând încă destul de nedumerit în apa îngheţată care îi ajungea până la genunchi. Apoi simţi cum îi îngheaţă picioarele, se sperie şi, revenindu-şi întru totul, reuşi să iasă din apă. Din fericire erau destul de aproape de casă, aşa că nu-i degerară picioarele, în schimb se alese cu o răceală 15 zdravănă...
Fu o iarnă lungă şi de neuitat. Ninsese mult în anul acela, iar zăpada se păstră pe dealuri până spre mijlocul lui aprilie.
Un vecin le meşteri tinerilor însurăţei o sanie cu tălpi groase şi foarte încăpătoare — la nevoie se puteau urca în ea 20 trei persoane - şi în fiecare după-amiază (tata se întorcea de la şcoală pe la orele unu şi mâncau în grabă, să nu piardă timpul, mai ales că după-amiezile de iarnă sunt atât de scurte: nu trece bine de patru şi s-a sfârşit ziua, începe a se întuneca afară!) urcau dealul de deasupra bisericii, însoţiţi fiind de 25 agronom (deşi şchiop de un picior era mare meşter la conducerea săniei) şi de femeia acestuia, Tamara. Uneori venea şi preoteasa, urcând cu greu dealul de deasupra bisericii - se întâmpla, adesea, să se oprească la mijlocul urcuşului gâfâind de oboseală -, în schimb fetele, toate patru, bineînţeles, erau .w întotdeauna prezente. Aveau şi ele o sanie, cu tălpicile mult prea groase (o meşterise popa cum ştiuse el) şi care mergea până la jumătatea pârtiei, apoi se afunda în zăpadă. E adevărat
484
SORIN TITEL
că nici fetele nu ştiau să conducă bine; le era teamă şi, ori de câte ori se întâmpla ca sania să prindă viteză, îşi înfigeau tocurile ghetelor (toate patru aveau număr mare la pantofi şi purtau nişte ghete făcute de pantofarul din sat - un ţigan chior de un ochi - nişte ghete cu un aspect cât se poate de fantezist) în pământ, iar sania se oprea brusc, proiectându-le, ca pe nişte ghiulele, în troienele înalte. Se întâmplă odată ca cea mai lungă dintre ele să rămână înfiptă cu capul adânc în omăt (dăduse peste o groapă în care zăpada avea o adâncime de aproape doi metri) şi cu picioarele în aer. Surorile se uitau, vesele şi speriate în acelaşi timp, cum bate disperată din picioare, îngropată în ninsoare până la brâu. Datorită izbiturii umblă o vreme cu gâtul uşor răsucit într-o parte, orice încercare de a şi-l îndrepta producându-i dureri îngrozitoare. Nu mai avură curajul să se urce singure. Se urcau, pe rând, în sania tatei şi în cea a agronomului. în faţă se aflau bărbaţii, care conduceau, apoi mama sau Tamara, şi ultimele se urcau fetele. La câte un hop mai mare se întâmpla adesea să le piardă pe pârtie. Strigau vesele din urmă, învăluite într-un vârtej de zăpadă...
Nu se îndurau să plece acasă nici după ce afară începea să se întunece, atât de mare era plăcerea de a aluneca uşor pe zăpada strălucitoare, simţind în faţă muşcătura plăcută a gerului. Sania pornea cu toată viteza din vârful dealului, se năpustea spre hăul întunecat şi adânc, afară se întunecase de-a binelea, şi se auzeau ţipetele speriate ale fetelor, râsetele şi strigătele lor. Uneori, aşa, pe întuneric, sania se răsturna cu ei toţi. E plăcut să rămâi o clipă întins pe spate în zăpadă, să priveşti stelele, pe cerul negru ca smoala! „Nu-mi găsesc manşonul!“ se auzea vocea sonoră a Tamarei. „Mi-am pierdut mănuşile şi căciuliţa“, răzbătea prin întuneric vocea limpede, de soprană, a mamei.
Erau zile când ninsoarea era atât de abundentă, încât urcau cu greu până în vârful dealului. Prin fulgii mari şi atât de deşi, încât satul din vale dispărea aproape în vălurile albe şi
FEMEIE, IATĂ FIUL TĂU
485
mătăsoase ale ninsorii, sania reuşea să prindă viteză. „Aveţi grijă, fetelor, să ţineţi gura închisă! Trăgeţi-vă căciuliţcle în faţă şi păziţi-vă ochii cu ele“, le striga preoteasa, care sta proptită de zidul bisericii, la capătul de jos al pârtiei, şi-şi sufla în mâini, să şi le încălzească, sau tropăia din picioare, să nu-i 5 îngheţe în bocanci... „Ţineţi-vă bine de sanie şi nu vă fie teamă, că nu vi se întâmplă nimica dacă sunteţi cu mine, le liniştea agronomul pe surori, care erau teribil de sperioase. Aţi văzut cât de grozav ştiu să conduc?" se lăuda el vesel ca un băicţandru, în timp ce sania se avânta spre hăul de dedesubt... w Erau foarte tineri toţi, cea mai mare se pare că era Tamara, care împlinea douăzeci şi opt de ani - şi se întorceau pe întuneric acasă orbecăind pe uliţele satului, vorbind cu glas tare, agitaţi, luându-şi unul altuia vorba din gură. „Nu ştiu cum v-o fi vouă, spunea tata, da mie ştiu că mi-i o foame că 15 nu vă văd...“
Pe Marcu îl lăsaseră în grija unei vecine, o femeie blândă şi foarte evlavioasă - bărbatul îi murise în război şi nu avea copii. îl îngrijea - îi dădea de mâncare, îl spăla şi-i spăla scutecele - ca şi pe propriul ei fiu. Mama avea remuşcări: prea 20 mult îl neglijase pe Marcu, aproape că uitase de el, cuprinsă de plăcerea de a se da cu sania! Aprindea focul în bucătărie şi reîncălzea supa de cartofi sau fasolea, rămase de la prânz.
Pe la sfârşitul lui martie - după cum am mai spus, iarna fu în anul acela lungă, părea a se fi aşezat definitiv, nici un 25 semn în aer prevestitor de primăvară -, Tamara dispăru fără urmă într-un mod bizar şi cu totul neaşteptat... Dacă până atunci nimeni n-ar fi putut-o convinge să meargă la oraş -teama de a nu fi „descoperita4 luând pentru ea proporţiile unui adevărat coşmar! —, în ultimul timp vorbea mereu de o .w călătorie la Timişoara, invocând, ca pretext, dorinţa de a-şi face o rochie nouă. „Mi s-au învechit cele pe care le am, în curând n-am să mai am ce pune pe mine", îi spunea ea inginerului. Acesta se opusese categoric, încercând să-i scoată
486
SORIN TITEL
din cap gândul unei astfel de călătorii. „Merit şi eu o rochie de ziua mea!“ îi spusese Tamara răsfăţându-se uşor... într-una din acele zile Tamara împlinea douăzeci şi opt de ani, aşa că argumentul cu rochia nouă părea cât se poate de 5 convingător. Cu lux de amănunte îi explică inginerului modelul rochiei cu pricina: „Am visat-o, îi spuse ea veselă, am văzut-o în vis, te rog să mă crezi. Are un guleraş alb şi un cordon albastru cu multă broderie. Cum mi s-a arătat în vis, exact aşa am să mi-o fac, n-am să adaug nimic în plus, n-am io să schimb nici atâtica." Aşa că plecă să-şi facă rochia „visată" într-o dimineaţă de joi. Când inginerul vru să o însoţească, Tamara se opuse în mod categoric. „Nu-s copil, îi spuse ea, pot să mă descurc şi singură. Fiind împreună n-am face altceva decât să atragem atenţia asupra noastră." îşi luă rămas bun 15 de la el arătându-se în continuare preocupată de rochia ei, numai ochii îi erau mai puţin îngheţaţi ca de obicei, plini de nelinişte, de parcă ar fi fost gata să cadă şi ar fi căutat un punct de sprijin, fără să-l poată găsi; erau privirile unei fiinţe fugărite şi speriate de moarte; inginerul, care era atent la fiecare reacţie 20 a ei, de data asta nu observă nimic; nici măcar strălucirea intensă a ochilor. De la Pavel, omul de serviciu al ocolului, care o dusese cu şareta până la gară, cam beţivan, dar altfel harnic şi muncitor, află inginerul cum „doamna inginăreasă a ţinut-o într-un plâns până la gară, ai fi zis că-şi dă sufletul 25 aşa de tare plângea." El, Pavel, a întrebat-o de ce plânge, iar ea i-a răspuns c-o doare capul, o doare tare rău şi nu se poate stăpâni, nu se mai poate opri din plâns, oricât ar vrea să nu plângă... Şi atunci el a fost de părere să se întoarcă înapoi, că nu-i bine să plece la drum, nici măcar până la Timişoara, cu 50 durere de cap. „Numai că ea nu m-a ascultat, povestea Pavel, uitându-se speriat la inginer, a ţinut-o într-un plâns şi mă ruga pe mine să mân mai repede, nu cumva să ajungem prea târziu la tren. «Dacă îl pierdem pe ăsta, doamnă, aşteptăm să vină altul, nu-i nici un bai», i-am spus. «Ba este», zice, şi când i
FEMEIE, IATĂ FIUL TĂU
487
s-a părut că nu mă uit la ea, că-s mai mult cu ochii la cai, că-i îndemnam să meargă mai repejor, şi-a şters ochii cu o batistuţă şi după aceea şi-a ascuns batista în poşetă. Dacă suferă aşa de tare de durere de cap, îmi spuneam, mai bine ar fi să pierdem trenul şi să aşteptăm să vină un altul. «Dacă nu vă lasă durerile, 5 poate vă răzgândiţi, i-am spus doamnei, şi ne întoarcem frumos acasă...» Am ajuns fix când a intrat trenul în gară şi doamna Tamara s-a rugat de domnul şef să-l mai ţină un pic, să nu-i dea plecarea, până îşi cumpără un bilet. Şi-a luat biletul şi domnul şef a ajutat-o să se urce în tren şi după ce s-a urcat io i-a mulţumit. «Cât oi trăi, n-am să vă uit cât de frumos v-aţi purtat», i-a spus. A plecat trenul şi am mai văzut-o cum ne face cu mâna, mie, la domnu şef şi n-am putut să-mi dau sama bine, căci trenul era de-acuma departe, dacă plânge ori ba... Seara când m-am dus s-o aduc înapoi - aşa mi-aţi spus /5 dumneavoastră, că se întoarce cu trenul de opt - m-am uitat în toate vagoanele după ea, dar degeaba m-am uitat că din tren n-a coborât nici o persoană. Am stat în gară până a luat locomotiva apă, ar fi avut timp să coboare... Ba am mai stat şi după ce a plecat trenul: mi-am spus că, cine ştie, din greşeală, 20 doamna o fi coborât pe cealaltă parte, o fi adormit un pic şi aşa, zăpăcită de somn, n-o fi bagat de seamă pe ce parte coboară. Nu 111a înduram, va spun drept, să mă întorc acasă fără doamna. Mă gândeam la dumneavoastră, că vă necăjiţi rău dacă mă întorc fără ea. Domnul şef, dacă m-a văzut că 25 nu mai plec, m-a trimis acasa. «Degeaba aştepţi, zice, până mâine dimineaţă n-am nici un tren» «Telefonaţi mai bine la Mânăştiur, zic, nu cumva doamna să se fi dat cu vorba şi să fi uitat să coboare. Când o fi băgat de seamă o fi fost prea târziu. Aşa c-o fi mers încă o staţie.» Şeful m-a ascultat, a vorbit 30 la telefon, dar nici la Mânăştiur şi nici la Făget n-a coborât nici o doamnă din tren.“
A doua zi inginerul plecă la Timişoara s-o caute pe Tamara: Pavel îl aşteptă toată după-amiaza să se întoarcă, stând
488
SORIN TITEL
pe capra căruţei şi răsucind la ţigări din hârtie de ziar. Inginerul se întoarse singur, cu ultimul tren. Era o seară frumoasă de primăvară. Ciripitul gureş al păsărelelor îi însoţi tot timpul drumului. Stânjenit, Pavel se uita drept în faţa lui să nu-1 vadă 5 pe inginer plângând. „Ii bolnavă doamna, ori ce-i?" îndrăzni, totuşi, să întrebe când ajunseră cam pe la mijlocul drumului, dar inginerul nu-i răspunse. îi fu ruşine de întrebarea pusă şi schimbă repede vorba: „Miroase a primăvară, ţi-i mai mare dragul", spuse, şi dacă văzu că nici de data asta inginerul nu-i io răspunde se mai foi o vreme pe capra căruţei apoi îşi căută de ale lui. Când ajunseră în dreptul unui râuleţ, inginerul îi spuse să oprească; coborî şi se spălă pe obraz în apa limpede şi rece a râului. Se trânti apoi în iarbă şi rămase un timp cu faţa îngropată în pământ. „îi pământul ud, domnu inginer, 15 îi spuse Pavel, ridicaţi-vă, vă rog frumos, şi haideţi să plecăm". „De ce n-am murit atunci, de ce am rămas în viaţă ca să sufăr atât?" îl întrebă inginerul printre hohote de plâns şi Pavel se pierdu cu firea, nu ştiu ce anume să-i răspundă. „Şi până la urmă — povestea Pavel a doua zi -, mai mult cu forţa l-am 20 făcut pe dom’ inginer să se urce în căruţă: s-a lăsat deodată moale în braţele mele de-ai fi zis că-i mort; când m-am aplecat să-i ascult inima, am văzut că bate, aşa că m-am mai liniştit. De plâns nu mai plângea şi nici de spus nu mai spunea nimica, doar gemea încetişor. Numai că l-a apucat un fel de tremur, 25 îi clănţăneau dinţii în gură, vă spun drept, doamnă (îi povestea el mamei, stând în bucătărie cu un pahar de ţuică în faţa lui), că m-a prins frica dacă l-am văzut aşa! Dacă se prăpădeşte, zic eu ce mă fac?! S-au văzut şi din astea, doamnă, să stea inima în pieptul omului din prea multă durere ori supărare, 50 dumneavoastră nu credeţi, dar eu ştiu ce vorbesc, eu nu vă spun prostii! L-am ţinut în braţele mele până s-a mai liniştit, şi era, nu ştiu dacă mă credeţi, ca un copil mic. Şi abia după aceea, după ce s-a mai liniştit, ne-am îndreptat spre casă..."
FEMEIE, IATĂ FIUL TĂU
489
Au fost intr-adevăr anii aceia cei mai frumoşi din viaţa mamei? Da, fără îndoială că da, în privinţa asta nu mai există nici o îndoială! Dar de ce anume? Iată o întrebare căreia i s-ar da cu greu un răspuns mulţumitor. Din ce pricină, adică, ori de câte ori mama încerca să-şi amintească de acele zile de 5 demult (cu timpul, o uşoară ceaţă reuşi să mai şteargă din contururi, întâmplările de atunci pierzându-şi din limpezime) inima ei începea să bată cu putere şi cu emoţie, iar sufletul i se umplea de o foarte proaspătă bucurie... Nu toate fuseseră, doar ştim bine, chiar atât de vesele şi de frumoase - n-am uitat, io de pildă, dispariţia fără urmă a Tamarei, apoi cea a soţului ei, inginerul - pe deasupra erau şi ani grei, ani de inflaţie; să ne amintim: te duceai la oraş cu sacul plin de bani şi ceea ce căpătai pe ei încăpea într-o geantă, şi totuşi erau ani minunaţi, şi nimic şi nimeni nu va putea umbri vreodată strălucirea /5 veşnică a acelor zile de neuitat!
Mama reuşi să se obişnuiască dc-acuma să se îmbrace cu rochii vesele şi înflorate, pantofii cu tocuri înalte n-o mai stânjeneau ca în primele zile când îi încălţase, dimpotrivă, îi purta cu o anumită graţie, legănându-se uşor în mers, iar de 20 ziua ei primi de la tata o pălărie splendidă de culoarea grâului copt, cu boruri largi, cum era moda pe acele timpuri. Ii stătea bine cu pălăria cea nouă, o făcea să nu mai arate atât de copilă, să fie într-adevăr o doamnă, soţia învăţătorului din sat. O vulpe întreagă, cu coadă cu tot, îi împodobea paltonul nou-nouţ 25 (bunicii lui Marcu vânduseră un porc gras ca să i-1 poată cumpăra), o vulpe cu părul înspicat, înfăşurând, protector, gâtul subţirel al mamei, un gât graţios, ca de lebădă. Se învăţase să poarte ciorapi de mătase (chiar dacă nu de cea mai bună calitate, ce se putea găsi pe acele timpuri), şi era mereu atentă ;w nu cumva să i se tragă un fir... Am greşi însă dacă ne-am imagina-o doar în rochia ei de mătase naturală plisată mărunt (pliurile plecau de sus, de la guler, şi se desfăceau, ca o adevărată corolă)... Iat-o pe mama, legată cu un şorţ în faţă,
490
SORIN TITEL
îmbrăcată într-o rochie modestă de celofibră (de învechit, nu avusese când să se învechească), bătând covoarele cu nădejde, ba chiar cu un anumit entuziasm, cu o anumită bucurie de vreme ce e atât de îmbujorată la chip. S-a urcat, desculţă, pe 5 pervazul ferestrei şi şterge geamul murdar cu un ghemotoc de hârtie sau spală pe jos cimentul din cămară, duşumelele din dormitor sau pe cele din sufragerie... S-o urmărim (chiar dacă n-am fost de faţă, ne-o putem închipui) vopsind credenţul din bucătărie - într-o mână ţine pensula şi în cealaltă bidonul io cu vopsea. II cercetează cu o privire critică şi strângând din buze - semn la ea de mare concentrare, nu cumva să fi rămas vreo muche ori vreun colţ nevopsit... Aplecată deasupra plitei, plită veche, dar mama are de gând s-o facă să arate ca nouă, freacă de zor şi s-a înnegrit pe frunte şi pe nas cu funingine. 15 Trage singură (tata e la şcoală şi nu are cine s-o ajute) de patul din dormitor; vrea să schimbe locul mobilierului: când tata o să intre în încăpere aproape că n-o s-o mai recunoască. Tot mama e tânăra femeie care sapă în grădină cu o săpăligă a cărei coadă nu e numai prea scurtă, ci şi şubredă, răsădind trandafiri. 20 A stat prea mult aplecată şi o dor şalele, se îndreaptă greu, şi, cu mâinile murdare de lutul lipicios, se uită la soare, să vadă dacă mai e mult până la asfinţit, dacă are prin urmare timp să termine de pus trandafirii în pământ... In după-amiezile târzii de vară ia cu o lingură de lemn spuma de pe dulceaţa 25 de caise sau de zmeură şi la începutul fiecărui trimestru dă cu motorină pe jos (nu-i place mirosul motorinei, şi după ce termină şi cu treaba asta o doare întotdeauna capul) în cele două săli de clasă (pentru că George, omul de serviciu al şcolii, umblă mai mult beat, şi cineva trebuie să facă şi treaba asta). .50 Tot ea spală, bineînţeles, şi scutecele lui Marcu într-o albie mică plină cu clăbuci de săpun...
Faptul că munceşte până cade frântă de oboseală o determină oare să fie mai puţin fericită? Fără îndoială că nu, şi e destul să facem puţină linişte ca s-o auzim, în timp ce
FEMEIE, IATĂ FIUL TĂU
491
bate covoarele, cântând cu vocea ei frumoasă de alto (voce cu care îl seconda pe tata la petreceri, zâmbind uşor ruşinată de atâta îndrăzneală) romanţe vechi şi uşor tărăgănate, contrastând cu ritmul sacadat al bătătorului... „Frumoasa mea cu ochii verzi / Ca două mistice smaralde" (cânta mama o 5 romanţă ceva mai nouă), şi cântecul plutea prin odaia în care toate lucrurile erau întoarse cu susul în jos şi cu josul în sus, ieşea prin ferestrele deschise. In zilele acestea marea curăţenie de primăvară e în toi şi mama trebăluieşte cu atâta râvnă şi plăcere, încât nu simte nici urmă de oboseală; o clipă nu-i io stau mâinile sau picioarele şi singura supărare intervine doar atunci când, din nebăgare de seamă sau din prea mare grabă, sparge câte ceva, de pildă splendida vază de cristal din sufragerie: a aşezat-o, grăbindu-se nevoie mare, pe un colţ al bufetului, şi când s-a ridicat de jos a atins-o doar un pic cu /5 cotul, destul însă ca vaza să alunece pe podele şi să se facă ţăndări. Cu ochii plini de lacrimi - picură pe duşumelele făcute lună, strop cu strop - adună cioburile mărunţele în făraş, şi după ce le-a adunat pe toate, nu se mai poate stăpâni, izbucneşte iarăşi în plâns, hohote şi sughiţuri din cele grele - 20 i-a trecut şi cheful de lucru, nu mai are spor -, şi cu ochii roşii şi umflaţi, îl aşteaptă pe tata, neştiind la început ce hotărâre să ia: să-i spună sau să nu-i spună, şi chiar dacă se hotărăşte să-i ascundă totul (tata nu-i atât de atent - se consolează ea - ca să observe din primul moment dispariţia 25 vazei), când îl vede intrând pe uşă, senin, fără să bănuiască nimic, nu se mai poate stăpâni, lacrimile ţâşnesc din ochi ca dintr-un izvor - chiar dacă a avut grijă ca înaintea sosirii lui să şi-i tamponeze cu o batistă, udă, ca să nu se observe cât de mult a plâns. Aşa că iese totul la iveală, nimic nu mai poate 30 fi ascuns: tata o întreabă de ce plânge, iar ea nu îndrăzneşte să-i spună dintr-o dată „nenorocirea". Tata stăruie, presează cu întrebările, până când cuvintele ţâşnesc de pe buzele umflate de atâtea lacrimi. „S-a spart vaza de cristal", spune jeluindu-se
492
SORIN TITEL
de-a binelea, ca după mort. Uneori reuşeşte, totuşi, să se prefacă şi să nu-i spună din primul moment. Şi când tata o întreabă ce s-a întâmplat („Parcă nu se vede de la o poştă c-ai plâns, îi spune el, hai nu te mai preface, ştii că eu te recunosc 5 de îndată, oricât ai încerca să te ascunzi!“), născoceşte o minciună oarecare, prima care îi vine în minte: „Mi-a căzut piuliţa pe degetele de la picioare, minte ea, şi m-a durut.. şi tata îi ridică uşor bărbia cu mâna şi o obligă să i se uite drept în ochi: „Nu ţi-a căzut nici un fel de piuliţă pe picioare", io îi spune el, mai bine zii odată, nu mă mai duce cu vorba. De ce umbli cu tot felul de subterfugii?" Şi atunci mama, văzându-1 atât de grav şi de serios, şi pe deasupra folosind cuvinte radicale, cum ar fi cuvântul „subterfugii", nu se mai poate stăpâni, izbucneşte în plâns şi spune în sfârşit totul: „Am 15 vrut să termin măcar bucătăria, până vii tu, îi mărturiseşte, şi m-am grăbit foarte tare. N-am fost atentă, şi din pricina asta s-a spart!" „Lasă, nu mai plânge, spune tata, cam cu jumătate de gură însă, pentru că spargerea respectivului obiect l-a atins şi pe el, nu l-a lăsat indiferent... Nu-i nici o pagubă", 20 spune, şi cuvintele lui sună puţin convingător, lucru pe care mama îl observă, aşa că începe iarăşi a boci. „Cum să nu fie, spune printre lacrimi, crezi că nu sunt conştientă, îmi dau seama cât e de scumpă o asemenea vază, cine ştie când o să ne mai putem cumpăra alta în loc." „Las’ că putem noi trăi 25 şi fără vaza aia! spune tata, eliberându-se, în sfârşit, de orice urmă de părere de rău, revenindu-şi, depăşind adică şocul veştii atât de puţin plăcute. De vreme ce-ai spart-o, n-o mai putem lipi la loc, aşa că nu are rost să plângi, vine el cu argumente dintre cele mai fireşti şi mai logice, dar care nu au, totuşi, nici 30 un efect asupra mamei, de vreme ce continuă să bocească. Mai bine mi-ai da să mănânc, că-s rupt de foame!" spune tata, şi abia la vorbele astea ale lui mama începe să-şi revină, să se reîntoarcă, din lumea întunecată a durerii după vaza pierdută pentru totdeauna, la treburile de fiecare zi, la datoriile de soţie,
FEMEIE, IATĂ FIUL TĂU
493
care nu are dreptul - orice s-ar întâmpla! — să-şi ţină soţul flămând. In timp ce pune mâncarea pe masă îşi uită durerea, doar priveliştea cioburilor aruncate în găleata de gunoi o face să-şi aducă aminte din nou şi să izbucnească, iarăşi, în plâns.
„Cât am fost de prostuţă, îşi spune ea privindu-se 5 retrospectiv, totuşi am ştiut să mă descurc!" De fapt îi place să-şi amintească de primii ani de după măritişul ei (fie cu mirare, fie cu încântare), şi anumite întâmplări din acele timpuri o fac să izbucnească în râs, să nu se mai poată stăpâni. „Tare mai eram nepricepută şi copilăroasă", îşi spune ea. Au io trecut nişte ani buni, dar nu atât de mulţi încât mama să fie cuprinsă de melancolie sau să tânjească după vremurile de odinioară. Pentru că mama e şi acuma o femeie foarte tânără: n-a împlinit vârsta de treizeci de ani. N-a renunţat încă la obiceiul de a spune cu un an mai mult decât anii pe care îi 15 are în realitate. Spune că are douăzeci şi nouă, când noi ştim foarte bine că are doar douăzeci şi opt! O femeie, deci, de douăzeci şi opt de ani, încă tânără şi frumoasă, stând în faţa ferestrei blocului de pe strada Narciselor, într-o dimineaţă de iarnă. Uitându-se la cunoscuţii din bloc, urmărindu-i, de la 20 fereastră, cu privirea, cum străbat curtea, începându-şi ziua lor obişnuită. Şi între timp poate să mai treacă un an (treisprezece ani, deci, de la cele povestite de noi în paginile anterioare, şi paisprezece ani de la nuntă), şi în acest ultim an mama şi-a schimbat şi modul de viaţă: a intrat ca 25 funcţionară la poştă, e telefonistă - prin urmare. De trei ori pe săptămână e de serviciu noaptea, turele cele mai obositoare pentru ea, care nu prea are obiceiul să se odihnească ziua.
Chiar şi în dimineaţa aceasta o putem vedea ieşind din clădirea poştei, îndreptându-sc, grăbită şi cam zgribulită de îo frig, spre casă. E uşor palidă din pricina oboselii. Da, e într-adevăr ostenită, chiar dacă noaptea nu a fost dintre cele mai grele: telefonul n-a sunat decât o singură dată, şi ea a făcut legătura pe jumătate adormită, fără să fie prea atentă la vocile
494
SORIN TITEL
care strigau una la alta (îndepărtate şi totuşi apropiate), în pâlniile telefonului. După acest telefon nocturn a adormit cu capul pe masă, mai bine zis pe perniţa adusă de ea de-acasă (în timpul zilei şi-o ţinea ascunsă în dulap) şi chiar a sforăit 5 încetişor, cu obrazul îngropat în puful moale al perinii. Se trezise abia în zori, prin ferestrele înalte şi prăfuite se strecura o lumină tulbure, dinspre partea ţărănească a oraşului se auzeau zdrăngănind căruţele care se îndreptau spre piaţă - era zi de târg şi încă de cu noapte începuseră să sosească în oraş ţărani io din satele din împrejurimi; se auzea ticăitul uniform al ceasului de pe perete, un ceas mare şi vechi, cu pendulă; şi cu toate că lua cunoştinţă de cele din jurul ei, mama nu reuşea să se dezmeticească de-a binelea; clasicii marxism-leninismului de pe perete se uitau la ea uşor mustrători, de parcă ar fi vrut 15 s-o certe pentru somnul ei nelegal din timpul serviciului; cuprinsă de sentimentul usturător al vinovăţiei, se trezi în sfârşit, căscă o dată lung, îşi întinse în faţă amândouă mâinile, gesturi nu dintre cele mai frumoase, dar cum tot nu era cine s-o vadă în afara portretelor de pe pereţi (trează de-acuma, 20 nu le mai confunda cu nişte fiinţe vii, în carne şi oase), nu avea la ce să se mai ferească.
Şi între timp se făcuse cam frig în încăperea cu plafonul pictat (fusese casa nu ştiu cărui comerciant neamţ) şi cu îngeraşi în relief în cele patru colţuri ale tavanului. Oricât ar 25 fi îndesat mama soba de teracotă de cu seară, oricâte lemne ar fi pus în ea, după miezul nopţii se lăsa cu frig... începu să-şi frece trupul înţepenit, să umble, tropăind uşor, prin încăpere; se opri în dreptul geamului, privind strada pustie, cu ferestrele caselor de peste drum îngheţate. Un câine rebegit .50 de frig, iată, trece strada. Nişte ciori negre stau nemişcate (or fi îngheţat şi ele, se gândeşte mama) în copacii înalţi şi golaşi din faţa ferestrei. Bine că s-a mai păstrat oleacă de jar, îşi spune mama scormonind tăciunii din sobă cu un făraş şi punând deasupra cărbunilor încinşi nişte surcele uscate (şi le pregătise
FEMEIE, IATĂ FIUL TĂU
495
din timp). Soba era într-adevăr excelentă şi focul se aprinse din nou. Cu paltonul pe umeri, încă zgribulită de frig, mama stă cu spatele lipit de cărămizile de teracotă ale sobei, care mai iradiază un pic de căldură, nu s-au răcit de tot. între timp s-a făcut ziuă. Oraşul se trezea. Se porniră să sune telefoanele... s
în calitatea ei de telefonistă, mamei îi era dat să ajungă în contact cu fel de fel de oameni. Greşit spus „în contact“, pentru că toţi aceşti oameni nu erau nişte fiinţe în adevăratul înţeles al cuvântului, erau doar nişte voci, nişte glasuri (blânde sau aspre, îngâmfate sau umile, vesele sau triste, certăreţe sau io politicoase), care veneau pe fir, abstracte şi totuşi teribil de vii şi de concrete, de vreme ce mama afla, vrând, nevrând, o mulţime de amănunte despre ele (chiar dacă din discreţie n-ar fi vrut să le afle, ea le auzea fără voia ei). De fapt mama descoperi, uşor speriată şi nedumerită totodată, cât de mare /5 şi amestecată e lumea, cât putem fi de neasemănători, în ciuda tuturor egalităţilor asemănărilor. Cât de diversă-i lumea, prin urmare, şi câte se mai pot întâmpla numai urmărind vocile care „pleacă“ sau „vin" într-un orăşel ca al lor. Deschiderea asta spre lume o dădea gata. Asculta astfel, teribil de 20 emoţionată, discuţia dintre doi însurăţei (el e student la „fără frecvenţă" la Facultatea de Matematică, în anul întâi, a dat primul examen, la geometria plană - „închipuieşte-ţi că l-am luat cu nouă!" —, ea e educatoare la grădiniţa de copii: „Săptămâna asta au fost foarte răi, mi-au mâncat sufletul!"), 25 despărţiţi pentru o săptămână sau două, nerăbdători să fie iarăşi împreună, ca în clipa următoare — abia a închis telefonul proaspătul student, că a şi trebuit să facă o nouă legătură -, să fie pur şi simplu aruncată într-o cu totul altă direcţie; vocile nu mai sunt tinere şi nici pline de bucuria dragostei: „Şi să .w vedeţi, domnu doctor, spune o voce răguşită şi uşor nesigură de femeie bătrână, are nişte dureri îngrozitoare şi, ce-i mai rău, nu vrea să mănânce aproape nimic. Mă rog de el să pună
496
SORIN TITEL
ceva în gură, chiar aşa, dacă nu are poftă, da degeaba, a devenit nemaipomenit de încăpăţânat acum la bătrâneţe, nu mă ascultă, orice i-aş spune şi oricât m-aş ruga de el. Sunt îngrijorată, domnu doctor, dacă l-aţi vedea cât a slăbit 5 săptămâna asta, v-aţi speria şi dumneavoastră! Ştiu că nu-i face bine şi că-1 oboseşte drumul, dar nu pot sta aşa, cu mâinile în sân, dom’ doctor, şi să mă uit la el cum moare, spuneţi şi dumneavoastră../4, şi vocea aceea uşor răguşită şi aspră, voce de femeie în vârstă şi sătulă de viaţă, se îneacă într-un fel de io plâns, ultimele cuvinte abia dacă se mai înţeleg... Toate aceste treceri brutale şi neaşteptate mama le suportă greu. Nu-i uşor să sari de la suferinţă la bucurie, şi când te crezi, ca să zicem aşa, pe culmile fericirii, să te afli, pe neaşteptate, din nou aruncată în cea mai neagră şi mai cumplită deznădejde! Pentru 15 că mama nu poate să rămână pe dinafară, nu poate asculta, indiferentă cuvintele care îi ajung, vrând-nevrând, la ureche. „Trăgând cu urechea44, mama se implică poate prea mult, dar aşa e firea ei, în privinţa asta nu putem să-i dăm nici un sfat şi nici să-i fim de vreun ajutor...
20 O femeie a descoperit că soţul ei o înşală şi stă de vorbă cu amanta acestuia: vocea soţiei e stridentă, încărcată de ură, a celeilalte însă, a celei ce i-a luat bărbatul, e calmă, liniştită, uşor dispreţuitoare chiar. Vorbeşte cam de sus, şi, mai ales, cu multă eleganţă. Când cealaltă, cu lacrimi în glas, începe s-o insulte, râde - e adevărat că râsul sună cam. forţat - şi închide telefonul... Sunt şi altfel de voci, sigure pe ele, grave, voci obişnuite să comunice unele hotărâri (fără să ridice prea mult tonul) şi folosind adesea modurile şi timpurile impersonale. („Ar trebui44, de pildă, sau „Se prevede ca...44), M) precum şi formulări cum ar fi „Noi suntem de părere44 sau „Considerăm necesar să se facă44, şi la care se răspunde de obicei cu un „Am înţeles44, scurt şi hotărât, relevând spirit de iniţiativă, dinamism şi o mare forţă şi poftă de a duce la îndeplinire sfaturile primite. Aceleaşi voci, cele ce folosesc mai
FEMEIE, IATĂ FIUL TĂU
497
ales modurile şi timpurile impersonale, pot fi însă surprinse şi într-un dialog mai intim, relevând şi o altă faţetă, mult mai personală a celor în cauză. Cât de divers poate să fie omul, se gândeşte mama, recunoscând vocile cu pricina mai mult după timbru decât după ton, acesta fiind întru totul schimbat: 5 „Vezi să nu uiţi că deseară avem bilete la teatru - se spune, -vin ăia de la Tănase, l-au adus şi pe Tomazian cu ei. Parcă trebuie de fiecare dată să-ţi pui o rochie nouă! Te îmbraci şi tu cu una dintr-alea făcute în ultima vreme. Las’ că ai destule, nu te poţi plânge!... Bine, dragă, acum lasă-mă, că am de lucru w până peste cap, nu mă mai ţine la telefon... N-am uitat ce mi-ai spus, fii liniştită, am vorbit cu Ncdelcu să se ocupe el de problema asta, nu uită, cum să uite dacă l-am rugat eu...“
Fiecare avea o altă veste, o altă întâmplare de spus celui de la capătul firului!... într-o zi mama ajunse să-şi pună 15 întrebarea dacă veştile bune transmise prin telefon depăşesc din punct de vedere cantitativ pe cele rele. Numărul oamenilor fericiţi (aşa cum se dezvăluiau ei în timpul unor astfel de discuţii telefonice) era oare mai mare sau mai mic decât al celorlalţi, al celor ce oftau sau plângeau în pâlnia 20 telefonului - iată o întrebare căreia i-ar fi fost destul de greu să răspundă... Toate aceste veşti bune sau rele treceau însă -putem spune acest lucru fără să ne fie teamă că greşim - direct prin inima ei. Mama era un bun conductor de durere şi de bucurie, şi uneori, dimineaţa sau seara, când îi venea 25 „schimbul", o găsea cu ochii plânşi, plină vârf, ca să spunem aşa, de suferinţa altora.
Căci dacă mama era incapabilă să sufere pentru „omenire" în general, aşa cum suferea, de pildă, Sartre, cea mai mică neplăcere, cel mai neînsemnat necaz şoptit în pâlnia 30 telefonului reuşea s-o indispună. Intra în pielea celui — sau a celei - ce-şi spunea păsul într-o asemenea măsură, încât uneori era chiar ea femeia (ţăranca aceea care, neştiind să vorbească la telefon şi fiind în acelaşi timp speriată de modul acesta
498
SORIN TITEL
nefiresc de a vorbi, ţipa cât putea ea de tare în pâlnie, atât de tare, încât nici nu se înţelegea bine ce spune) care vorbea cu bărbatul ei aflat undeva pe un şantier, departe de casă, în Moldova, ca să câştige un ban. („Ne-am apucat şi noi, mai 5 bine nu ne-am fi apucat de casa aia; şi ce gândeşti, doamnă, îi explicase ea mamei, o casă n-o faci astăzi uşor; aşa că l-am lăsat să plece, n-am fost contra să facă un ban. Ce, parcă strică?!")... îi spunea bărbatului care - fie din cauză că ea ţipa mult prea tare, fie că era mare gălăgie acolo de unde vorbea io el - nu pricepea ce spune, o punea să repete fiecare cuvânt. Nu înţelesese, de pildă, cine s-a îmbolnăvit - vaca ori copilul lor ăl mai mic - şi nici dacă a primit banii pe care el i-a trimis prin poştă, nici dacă ea e de părere să vină de sărbători acasă, ori îi mai bine să rămână acolo, unde se afla acuma, să nu 15 strice banii fără folos... Fu, aşadar, o convorbire din care -nici dintr-o parte, nici din cealaltă — nu se pricepu mare lucru. După portul foarte înflorit al femeii şi după marama ei galbenă cu flori mama îşi dădu seama că trebuie să fie de undeva „de la munte", de la Crivina, de pildă, ori cine ştie din ce altă 20 văgăună, unde nici lumina electrică n-a pătruns până acuma, iar de telefon, nici pomeneală. „Au, Ioane, că nu-i bine!" striga muierea în pâlnia telefonului şi parcă ar fi strigat cu gura mamei, atât de pătrunsă era ea, mama, de durerea acelei femei. Aceasta repetă cuvintele de mai multe ori la rând, şi la celălalt 25 capăt al firului bărbatul ei tăcea încurcat, neştiind ce să-i răspundă, pentru că, în sfârşit, strigătul femeii îl auzi şi-l înţelese exact aşa cum trebuia înţeles şi cum s-o ajute. Şi chiar dacă ar fi vorbit şi ar fi sfătuit-o, ea nu de sfaturile lui avea de fapt nevoie...
30 Mama trecea, de la un telefon la altul, prin cele mai neaşteptate schimbări şi metamorfozări. Fu nu numai femeia aceea care, la sfârşitul convorbirii, începu să se roage totuşi de bărbat să se întoarcă acasă („Lasă-i amarului de bani, că ori cu ei, ori fără ei, totuna-i; că tot nu ni-s noi oamenii ăia
FEMEIE, IATĂ FIUL TĂU
499
care să ne umplem de bani; nu se lipesc de noi, aia ştii şi tu...“), ci şi fiul care vorbeşte de undeva, de pe coridoarele spitalului, şi încearcă să-şi liniştească mama („Nu fi atât de speriată, mamă, sunt perfect refăcut, crede-mă. Cel mult două săptămâni, dacă mă mai ţin doctorii aicea, şi mă întorc acasă! 5 Aşa de tare m-am îngrăşat, că sunt sigur că n-ai să mă mai recunoşti! Sâmbătă să fii acasă, te sun iară. Acum închid, pentru că a lăsat cineva uşa deschisă şi-i curent pe coridor.
Te sărut, mamă...").
Veştile bune nu lipsesc nici ele, şi mama face tot ce-i stă io ei în putinţă ca glasul acela, de la sute de kilometri depărtare, să se audă cât mai clar. „Tăticule, am reuşit la examen!", şi mama îl şi vede pe băiatul acela aflat într-o cabină telefonică şi care îşi stinge ţigara de geamul cabinei şi tropăie fericit, în timp ce viitorii colegi îi fac semn să termine odată: i-a spus /5 babacului c-a reuşit, gata, la ce s-o mai lungească? - şi-l vede şi pe tatăl tânărului aceluia trecut pe lista celor „admişi" la examen, cum se pierde la celălalt capăt al firului, tuşeşte de parcă s-ar fi înecat, nu ştie ce să spună. „Cu care tren te întorci, ca să te aştept la gară?" întreabă, în sfârşit, cu o voce cam 20 nesigură. „Nu ştiu, spune fiul uşor evaziv — şi le face semn celor care se hlizesc la el şi bat în cabină ca să termine mai repede -, dacă găsesc bilet mă întorc mâine cu rapidul..." şi asemeni unui actor foarte complex, capabil să interpreteze roluri dintre cele mai diverse, mama e pe rând fiul din cabina 25 telefonică şi tatăl care primeşte vestea cea bună, iar telefoanele zbârnâie tot timpul cât ţin examenele de admitere, sunt într-adevăr suprasolicitate. Veştile cele bune se întretaie cu cele proaste; ascultă pe rând argumentele celor ce au „luat" examenele, şi justificările şi explicaţiile amănunţite ale celor 30 care au căzut...
Mama n-a rămas pentru mult timp telefonistă, tata a reuşit să-i găsească, în cele din urmă, un alt serviciu, mai uşor. La
500
SORIN TITEL
Casa de cultură era mare nevoie de o casieriţă - prin oraş treceau „în turneu" o mulţime de trupe de teatru şi cineva trebuia să se ocupe atât de plasarea biletelor în întreprinderi, cât şi de vânzarea lor. Aşa că o încadrară în postul respectiv 5 cu o jumătate de normă. Mamei i se oferi prilejul să pătrundă în templul vrăjit al artei, sau mai bine zis să stea la intrarea acestuia. Cunoscu o mulţime de vedete, le văzu de aproape. Cu multă răbdare ascultă păsurile artistelor, în timp ce numerota biletele. Deveni confidenta celor mai sentimentale io (de toate vârstele) dintre ele. Le lăsa să vorbească, fără să le întrerupă, despre noile lor roluri, să se laude cu răsunătoarele lor succese. Cântăreţele de muzică populară şi cele de muzică uşoară îi spuneau melodiile bisate la cererea publicului, „închipuieşte-ţi, draga mea, le-am dat trei bisuri, şi tot nu le-a 75 fost de-ajuns!“ povesteau ele făcându-şi vânt cu programul de sală. „La al patrulea bis am mai scurtat-o, frântă de oboseală, nu-ţi mai spun că era un curent pe scenă, şi eu, îmbrăcată în rochia aceea subţire de voal! Mă şi mir că nu m-am îmbolnăvit!...“ Reveneau după o lună sau două cu un 20 „spectacol nou" (în general era vorba de „şuşanele" organizate de ţipi „descurcăreţi", bărbaţi între două vârste, cu cravate viu colorate şi cu degetele încărcate de inele false), se repezeau la mama s-o sărute, cabotine şi sentimentale în acelaşi timp, îşi manifestau bucuria de a o revedea cu voce tare, apoi, luându-şi 25 una alteia vorba din gură, începeau să pălăvrăgească vesele, sau să se plângă de dureri de cap. îi cereau un antinevralgic şi îi vorbeau despre condiţiile „groaznice, de nedescris", în care fuseseră obligate să întreprindă „turneul ăsta nenorocit!". Dacă ar fi ştiut ele, oh, dacă ar fi ştiut ce le aşteaptă, dar au fost 30 pur şi simplu minţite, da, ăsta-i cuvântul exact, minţite, n-ar fi acceptat pentru nimic în lume să facă un un asemenea turneu ucigător! Li s-a promis marea şi sarea, şi când colo de ce mizerie au avut parte! „în asemenea condiţii, orice s-ar spune, nu se poate face artă!" strigau, dându-şi ochii peste cap,
FEMEIE, IATĂ FIUL TĂU
501
cu vocile voalate de oboseală. „Am o migrenă îngrozitoare -se plângea marea vedetă, capul de afiş, cea care făcea săli pline, «steaua», adusă cu mari sacrificii de la Bucureşti -, nu cred că o să pot intra pe scenă într-un asemenea hal de oboseală, mă simt ca un cadavru ambulant, scumpo, caută te rog mai 5 bine în poşetă, poate găseşti totuşi ceva pentru durerile astea înfiorătoare. Nu, în halul ăsta n-o să aveţi cruzimea să-mi pretindeţi să intru în spectacol!" spunea ea şi se ruga de un băiat mai tânăr din orchestră să dea o fugă până la farmacie,
„şi poate îmi iei şi un covrig, dar vezi să aibă sare, te rog“... io „Sunt golită pe dinăuntru", i se plângea mamei, şi mâna ei, încărcată de inele, uşor zbârcită, cu pete de ficat, ţinea captivă, în semn de mare afecţiune şi prietenie, mâna micuţă a mamei. Lasă-mă să mă încălzesc olecuţă se ruga cu o voce sfârşită, lasă-mă să-mi revin... Şi tâmpitul ăsta de şofer - povestea ca /5 în continuare obsedată de călătorie -, imposibil să te poţi înţelege cu el. «Trebuie să mă grăbesc, zice, altfel nu ajungem la timp, coană mare!» «Ei şi dacă nu ajungem?! Să ştii că m-ai dat gata cu asta! Pot şi ăia aştepta, că n-o fi foc! Stau cu curul pe scaun şi aşteaptă, de ce să nu aştepte?! Nici să ne nenorocim, 20 să intrăm într-un stâlp de telegraf ori într-un pom, cu graba asta că...» «Cu mine n-ai la ce te teme, coană mare», se laudă idiotul, anume parcă să mă enerveze!... şi continua să povestească palpându-şi cu degetele înnegrite de nicotină tâmplele. Era trecută cu mult de prima tinereţe, de fapt o fostă 25 celebritate, pe jumătate uitată Î11 capitală, dar încă destul de cunoscută în provincie, căreia i se oferea, în sfârşit, prilejul s-o vadă şi s-o admire. Se îngrăşase, avea un început de bazedov şi doctorul — tot la trei, patru luni se ruga de doctorul Mihalcea, internist cu o anumită faimă şi prieten din tinereţe, M) să-i facă un mic consult - îi găsise „zahăr în sânge". Bolnavă de diabet cum era, se omora după dulciuri şi avea poşeta burduşită cu cutii de bomboane şi ciocolată - o servea şi pe mama -, din care ronţăia înainte de a intra pe scenă. Respirând
5
IO
15
20
25
30
502
SORIN TITEL
cu greutate, îi vorbea mamei despre condiţiile vitrege ale turneului: hotelurile erau în general proaste şi neîncălzite, closetele murdare, iar despre mâncare, să nu mai vorbim, o adevărată catastrofă. „N-am mai mâncat o ciorbă caldă nu mai ţin minte de când. Şi pe deasupra ciorbele astea cu rântaş, cum se fac la voi în Banat. îţi dai seama ce înseamnă asta pentru stomăcelul meu, se plângea ea cu o voce sfârşită. O lingură de ciorbă, nu mai mult de o lingură, şi sunt o femeie terminată! Şi de obicei mâncarea e veche, rămasă de pe o zi pe alta, sălcie şi fără gust! Uite şi acuma, nu se vede, dar sunt teribil de balonată. Am înghiţit un carbocif şi parcă încep totuşi să-mi revin... Ce vrei, bătrâneţea, dragă, tare e urâtă bătrâneţea4, recunoştea ea, într-un acces de sinceritate şi clătina de mai multe ori din cap, copleşită de propria-i stare. Şi se uita la mama cu duioşie, pentru că în ciuda gurii ei spurcate, a vanităţii de artistă şi a faptului că avea tot timpul o neobosită poftă de ceartă, era o femeie bună şi sentimentală, bunică de mai mulţi ani (fotografiile nepoţilor, doi băieţaşi de toată frumuseţea, le purta peste tot cu ea şi i le arătase şi mamei, spunându-i şi cum îl cheamă pe fiecare). Rochia neagră de şaten îi scotea şi mai bine în evidenţă pieptul imens, pe care se odihneau mai multe rânduri de mărgele - perle adevărate sau doar nişte imitaţii foarte reuşite, cine poate şti? „Du-te în sală, îi şoptea mamei înainte de spectacol, şi să vii la sfârşit, să-mi spui cum am cântat...“ Se prezentară pe scena Casei de cultură şi câteva piese jucate de trupe mai modeste, aflate în turneu. De un mare succes se bucurară piesele lui Muşatescu Titanic vals şi ...Eseu, precum şi foarte populara piesă a lui Victor Eftimiu Omul care a văzut moartea. Mama reuşi să facă săli pline. La spectacolele mai puţin, reuşite, la matineu, erau aduşi militarii în termen de la garnizoana din centrul oraşului, precum şi elevii din clasele mari. Cum peste un ceas trebuia să înceapă un nou spectacol, femeia de serviciu abia prididea să măture. Avea grijă să ude bine duşumelele, să nu se facă
FEMEIE, IATĂ FIUL TĂU
503
prăfăraie prea mare. Un succes deosebit avu Floarea purpurie, un basm despre un fiu de împărat transformat de o vrăjitoare în monstru. Plăcură mai ales decorurile viu colorate, iar când la sfârşitul piesei monstrul îşi recapătă chipul uman, un tânăr cu ochi albaştri, cu buclişoare blonde şi teribil 5 de subţirel, publicul aplaudă îndelung şi cu entuziasm...
între matineu şi spectacolul de seară, slujitorii scenei se plimbau prin oraş ronţăind la covrigi sau mâncând îngheţată; căscau gura la vitrine sau intrau prin magazine şi-şi cumpărau tot felul de fleacuri. Până în ziua spectacolului mama reuşea w să vândă de obicei toate biletele, şi în după-amiezele ploioase sau friguroase cele mai în vârstă dintre actriţe se adunau în biroul ei. Stând lipite de soba uriaşă de teracotă, ciripeau neobosite despre una şi despre alta - de obicei îi bârfeau pe cei care nu erau de faţă sau îi cereau mamei reţete de prăjituri. /5 Reţetele se transcriau cu toată seriozitatea în nişte carneţele minuscule şi, ca să se revanşeze într-un fel, dar şi ca să-i arate mamei cât sunt ele de emancipate, îi spuneau bancuri porcoase, tot felul de glume fără perdea. Mama le asculta, încerca să râdă şi se străduia să nu roşească prea tare. Mânate 20 de dorinţa de a o năuci pe mama, o fiinţă simpatică şi foarte plăcută, dar, după părerea lor, mult prea provincială, îi povesteau aventurile lor din tinereţe. Adevărate romane dintre cele mai picante şi mai palpitante: cum îşi schimbaseră între ele soţii sau amanţii, fugind după unii, părăsindu-i pe ceilalţi! 25 Toate acestea s-au întâmplat, bineînţeles, cu ani în urmă: „Aşa-i tinereţea, simpatică doamnă, faci la nebunii, nu stai să te gândeşti prea mult. Dar nu regret nimic - «Rien de rien, je ne regrette rien», cum spune Edith Piaf într-un şanson al ei, l-ai auzit, imposibil să nu-1 fi auzit, splendid. Experienţele, 30 ca să zic aşa, prin care am trecut mi-au îmbogăţit sufletul. Am suferit uneori, viaţa nu m-a cruţat, am fost trei ani cu Cristian Ionescu, marele actor, eram ca şi căsătoriţi, locuiam împreună în garsoniera lui, pe Romană, nu prea era spaţiu, dar pentru
504
SORIN TITEL
doi porumbei cum eram noi atunci - era mai mult decât destul! Iţi dai seama ce lovitură pentru mine când am aflat că e însurat...“ Da, voiau s-o dea gata pe mama, vorbindu-i despre „nebunatica" lor tinereţe, dar în acelaşi timp o făceau 5 şi ca să-şi umple timpul, după-amiczile triste şi ploioase de toamnă, nesfârşit de lungi şi de plicticoase, să-şi alunge tristeţea care pătrundea în suflet odată cu frigul şi cu lapoviţa iernii.
Sala de spectacol era mică — în restul zilelor, o sală obişnuită de cinematograf-, şi cum duşumeaua era prea puţin înclinată, io cei ce aveau ghinionul să aibă biletele în spate nu reuşeau să vadă mare lucru. Mai exact, posesorii biletelor din ultimele rânduri nu vedeau nimic! Toată lumea se bătea, deci, ca să obţină bilete cât mai în faţă, şi pentru procurarea lor se ducea o adevărată bătălie. Mama fu asaltată din toate părţile şi din 15 toate direcţiile, încât e într-adevăr de mirare că pusă în faţa unei astfel de situaţii nu-şi pierdu capul. Dimpotrivă, ieşiră la iveală, ca să zic aşa, virtuţile ei deosebite de strateg şi - ceea ce la o primă vedere ar fi putut să pară de-a dreptul de necrezut -reuşi să împace pe toată lumea. Dădu cezarului ceea ce era 20 al cezarului (notabilităţile oraşului îşi aveau locurile lor în primele rânduri), dar în acelaşi timp se îngriji şi de prieteni (instituind, ce-i drept, un adevărat regim protecţionist). Pe aceştia din urmă, „oamenii ei", îi amestecă printre ceilalţi, cei „oficiali", şi o făcu cu o asemenea măiestrie şi discreţie, încât 25 lucrurile nu bătură la ochi. într-un cuvânt, izbuti să-i mulţumească pe toţi, nimeni să nu se plângă, nimeni să nu aibă ceva de obiectat. Iar dacă cineva, cu totul străin de oraşul nostru, ar fi vrut să aibă o cât mai exactă privire (ierarhii şi mărimi) a acestuia, i-ar fi fost destul să privească sala într-o 50 seară de spectacol. Ar fi putut afla cine e mai mare în oraş -rândul din faţă, locurile din mijloc, şi fiind vorba de o familie destul de numeroasă - soţia, doi copii mari, elevi la liceu în ultimele clase, un frate, director administrativ la şcoala de şapte ani din noul cartier denumit, după numele vechi al mahalalei,
FEMEIE, IATĂ FIUL TĂU
505
„Pipirig*, o soră, şefă de cadre, precum şi soacra, casnică, dar mare amatoare de spectacole de muzică populară -, aceştia ocupau aproape tot rândul... Deşi criteriile de ierarhizare erau destul de diverse, ele erau respectate cu cea mai mare grijă.
Să aruncăm, de pildă — spre exemplificare —, o privire ceva 5 mai atentă asupra rândului trei: directorul spitalului de copii, Pavelescu (un chirurg cu „o mână* foarte bună, slobod la gură, de unde şi cei trei ani la „canal”, pe care îi făcuse, mare amator de cafele tari şi strălucit jucător de şah), cu familia - mai puţin numeroasă: soţia îmbrăcată întotdeauna în negru, şi un singur io copil, încă la grădiniţă, dar prezent la toate spectacolele, doctorul ncavând cu cine să-l lase seara acasă — ocupând, deci, trei locuri - sta lângă directorul liceului numărul doi, care, fiind văduv, nu ocupa - spre marea satisfacţie a mamei, care putea, în felul ăsta, să-i „rezolve* şi pe alţii - decât un singur i* loc; lângă acesta mama avusese grijă să plaseze un „protejat* cu soţia (familia învăţătorului Meteş, cu care se aflau în relaţii de strânsă prietenie). După această neînsemnată şi uşor de trecut cu vederea derogare, legile stricte ale ierarhiei erau iarăşi respectate cu sfinţenie: lângă familia Meteş sta directorul 20 fabricii de acetonă (şi alte produse chimicale extrase din lemn) de la Margina, Botcanu (se întorcea acasă cu trenul de la zece şi un sfert şi uneori, când spectacolul se întâmpla să fie ceva mai lung, pleca înainte de sfârşit, ccrându-şi politicos scuze de la cei pe care îi deranja). Locul imediat următor era ocupat 25 de bătrânul Goian, o persoană cam surdă, care sta tot timpul cu mâna la ureche ca să audă ce spun actorii pe scenă, şi de prea mare concentrare rămânea mai întotdeauna cu gura deschisă. Altfel era un domn foarte distins, cu lavalieră, îmbrăcat cu acelaşi costum gri închis - stofa, de prea mult m purtat, primise un oarecare luciu -, cu nişte pantofi cu botul ascuţit cumpăraţi de la Viena, probabil la începutul veacului; era ultimul vlăstar încă foarte lucid şi defel ramolit al unei familii care se bucurase în trecut de un mare prestigiu în oraş:
506
SORIN TITEL
unul dintre strămoşii bătrânelului, avocat celebru, ajunsese ministru, altul, mare biolog, se stabilise, încă de dinainte de război, în Franţa, cărţile sale de specialitate Fiind cunoscute în toată lumea etc. Aşezându-1 pe bătrânul Goian - un „fost“, 5 cum se spunea în limbajul epocii - lângă actualul director al fabricii de acetonă, putem să ne dăm seama că, în general, criteriile ierarhice ale mamei, deşi ferme, erau totuşi destul de amestecate, şi, de ce n-am spune-o, lipsite de ceea ce se înţelegea atunci prin orizont politic. Trecându-i în revistă pe io cei de mai sus, suntem convinşi că cititorul a putut să-şi facă o părere cât de cât exactă asupra modului cum erau distribuite biletele - cum şi în ce fel se ocupau locurile din sală - şi preferăm să ne oprim aici.
Şi iată că peste ani şi ani mama îşi va aminti sala de 15 spectacol aşa cum arăta pe acele timpuri. îşi va aduce aminte de chipurile spectatorilor (cufundate în întuneric, nemişcate, cu privirile îndreptate spre scena puternic luminată de reflectoare), şi din neant se va desprinde chipul cunoscut al vreunui „protejat", strecurat cu multă dibăcie printre cei 20 „oficiali". Pe ecranul minţii ei va apare - aplaudând cu frenezie, râzând cu poftă (la nu ştiu ce replică din Titanic vals sau din Doamna ministru de Nuşici) sau cu lacrimi în ochi (când pleacă veselii, petrecăreţii ofiţeri şi cele „trei surori" rămân singure) - cutare sau cutare prieten despre care nici o 25 veste nu s-a mai primit de multă vreme. „Unde o fi el acuma şi cine ştie dacă o mai fi...“, se întreabă mama cuprinsă de o firească melancolie. îşi va aduce aminte de bătrânul Goian, cum sta el aplecat uşor în faţă ca să audă mai bine, cu gura întredeschisă şi cu mâna dusă la urechea bleagă, îşi va aminti 50 cum înainte de spectacol îi aducea întotdeauna fie o floare, fie o cutie de ciocolată: „Fac şi eu puţină curte la doamne, şi ce-i cu asta?! spunea, şi repede ducea mâna la ureche, nerăbdător să audă răspunsul mamei. La vârsta mea, adăuga oftând cu părere de rău, nici un pericol, n-are cine la ce se
FEMEIE, IATĂ FIUL TĂU
507
teme, zău aşa. Glumesc şi eu, doamnă, cu mata, nu mi-o lua în nume de rău... Bomboanele astea în schimb sunt de-a dreptul delicioase, ia numai una, te rog, le-am descoperit cu totul din întâmplare, după aspect n-ai zice, nu-i aşa? E o piesă grea, sunt şi eu curios cum o să fie jucată, închipuieşte-ţi mata 5 c-am văzut-o cu Nottara, Doamne, ce actor, ce actor! Avea o dicţie extraordinară, stăm în ultimul rând la galerie, eram pe vremea aia, fireşte, student, şi se auzea fiecare cuvinţel, fiecare şoaptă... Iar în scena finală era de-a dreptul extraordinar. Şi ce voce, puternică şi totuşi foarte melodioasă, io era o încântare să-l auzi, o adevărată încântare...".
3.
în anul în care mama a primit bilet la mare prin sindicat, vremea s-a menţinut frumoasă - într-o singură după-amiază cerul s-a acoperit cu nori, ba au căzut şi câteva picături de h ploaie în marea deosebit de calmă şi de liniştită; sezoniştii au început, bineînţeles, să se agite: „S-au dus zilele frumoase, ziceau ei, am dat banii degeaba, şi când te gândeşti că mai avem o săptămână până la sfârşitul seriei...", sperietură inutilă, panică fără rost: n-a trecut mult, şi cerul s-a înseninat, soarele, 20 la asfinţit, arunca de-a lungul mării razele lui viu colorate şi piezişe, lumea a ieşit bucuroasă să se plimbe pe faleză, ba câţiva tineri, mai îndrăzneţi, şi-au pus slipurile şi au intrat în mare. Idee cu adevărat admirabilă: apa era călduţă, nu-ţi mai venea să ieşi din ea, încălzită probabil de acei puţini stropi de ploaie, 25 mari şi grei, care apucaseră să cadă în timpul după-amiezii... Mama ocupa aceeaşi cameră - aşa fusese repartiţia - cu încă două persoane: o fată tânără, funcţionară la bancă, de felul ei din Turda, şi o profesoară de limba rusă între două vârste, o doamnă distinsă şi deosebit de blajină, cu care mama s-a m împrietenit repede...
5
10
15
20
25
50
508
SORIN TITEL
După-amiezile, spre seară, ieşeau să se plimbe împreună pe faleză. Cumpărau cărţi poştale de la chioşcurile întâlnite în cale, intrau în vreo cofetărie, unde, în faţa unui pahar de limonadă călduţă, le completau în grabă cu pixul şi le expediau acasă.
Noaptea profesoara avea insomnii. îşi adusese cu ea o lampă de noptieră cu un bec minuscul. Cu ajutorul unui cleşte, lampa se prindea de coperta cărţii; lumina cădea direct pe filele acesteia încât colegele ei de cameră nu erau deranjate din pricina lecturilor ei târzii. Uneori, spre ziuă, când mamei i se întâmpla să se trezească pe neaşteptate după o noapte bună de somn, o găsea pe profesoară cu cartea în mână, cufundată în lectură.
într-o seară mama băuse un ceai prea concentrat şi-i pierise somnul: se trezise în miez de noapte; se răsucise o vreme în pat, doar, doar o reuşi să aţipească din nou; profesoara citea, aşa că în cele din urmă se apucaseră să pălăvrăgească în şoaptă, nu cumva s-o trezească pe tânăra fată, care dormea liniştită, sforăia chiar. Era o fiinţă singurică foarte. Se gătea în fiecare seară şi, după cum le spunea colegelor de cameră, se ducea „să se distreze". îşi punea nişte bluze brodate (de ea singură), foarte ingenios croite, făcea risipă de apă de colonie, îşi încălţa pantofii cu tocuri de culoarea prazului (avea numărul la pantofi mare, patruzeci şi unu sau patruzeci şi doi) şi pleca veselă, plină de optimism, fredonând un cântec, să cucerească lumea; se întorcea însă, peste cel mult un ceas sau două, tristă şi îngândurată; intra direct în baie, „să facă un duş“. Rămânea mult timp acolo, şi atât mama, cât şi profesoara nutreau vaga bănuială că în baie, în timp ce duşul curgea, fără să fie folosit, biata fată plângea de una singură. Nu era urâţică, ci mai curând „ştearsă" şi insignifiantă. Nu se prea grăbiseră flăcăii să o invite la dans; speranţele ei, reînnoite seară de seară, primeau, de fiecare dată, o grea lovitură; mândrie avea şi ea, bineînţeles, de suferit suferea mai ales că, după cum le-a mărturisit
FEMEIE, IATĂ FIUL TĂU
509
colegelor ei de cameră, avusese loc, nu cu mult timp în urmă, şi o mică dramă „personală". Fusese „aproape logodită" cu un student de la Cluj, de la medicină, un băiat foarte bine şi inteligent; se înţelegeau perfect amândoi, nu ţinea minte să se fi certat vreodată, nici nu exista vreun motiv să se certe; el era dintr-o familie foarte bună, taică-su era inginer agronom la o fermă de stat de lângă Cluj; până când ea a avut nefericita idee să-i prezinte o colegă de serviciu, o bună prietenă de-a ei, erau în acelaşi an, la fără frecvenţă, amândouă, la ştiinţe economice. Le-a făcut, aşadar, cunoştinţă, era doar prietena ei cea mai bună - de unde să bănuiască ea ce-o să i se întâmple! Când şi-a dat seama era mult prea târziu: colega ei de servici rămăsese însărcinată („închipuiţi-vă, doamnelor, când am auzit, am crezut că înnebunesc, nu alta"), aşa că prezumtivul ei soţ a trebuit s-o ia de nevastă! „Şi când vă gândiţi că s-au cunoscut datorită mie! Cât am putut fi de proastă şi de naivă!"
Deci profesoara de limba rusă şi cu mama au ieşit în dimineaţa aceea împreună să vadă răsăritul. Amândouă se plimbau pe faleză, vorbind despre una şi despre alta. Luate însă cu vorba, uitaseră de răsăritul de soare, când întâmplarea a făcut ca mama să-şi ridice ochii şi să vadă cum marea ardea pălălaie. Era atât de surprinzător acest spectacol, încât a scos un ţipăt de uimire şi de spaimă, speriind-o şi pe profesoară. Totul n-a durat decât o secundă sau două. Până să se dumirească şi prietena ei despre ce anume era vorba, marea, strălucitoare şi arzândă, şi-a reluat înfăţişarea ei obişnuită; aşa că s-ar putea spune că numai mamei i-a fost dat să vadă răsăritul acela cu totul ieşit din comun. Un astfel de spectacol nu poate fi văzut oricând, i s-a explicat mamei mai târziu: doar atunci când cerul este foarte curat, fără urmă de pâclă sau nor. Altfel, soarele apare doar după ce se ridică mai bine de o palmă pe cer, şi adevăratul lui răsărit (cel pe care îl văzuse mama) nu poate fi admirat...
510
SORIN TITEL
Profesoara de limba rusă, de felul ei din Deva („tot de prin părţile noastre", după cum ţinea să precizeze bucuroasă mama), avea doi băieţi, studenţi amândoi, unul în anul întâi la politehnică şi celălalt, studentul de la medicină, trecea în 5 ultimul an. „Inchipuiţi-vă, doamnă, că vrea să se însoare la toamnă; în principiu, nu am nimic împotrivă, doar că e atât de tânăr, un copil, nu-1 văd capabil, nu-i aşa, să întreţină o familie. “
Seara, tânăra funcţionară le găsi pe amândouă „bătrânele", io cum le spunea ea în gând, deşi mama era încă o femeie destul de tânără, stând, ca de obicei, de vorbă: mama la masă, şi profesoara cocoţată în vârful patului. De data asta nici tânăra funcţionară de la banca din Turda nu se grăbi să intre în baie ca să-şi plângă - în linişte şi nevăzută de nimeni - nenorocul 15 şi singurătatea. Povestea pe care o spunea profesoara părea mult prea pasionantă ca să te mai poţi gândi la propriile tale griji şi necazuri... „Vara, ca să mai câştig un ban - începuse profesoara să povestească cu mult înainte de-a sosi tânăra fată -, mă angajam la O.N.T. în calitate de ghid. Nu era vorba 20 numai de bani, cu toate că şi de bani aveam nevoie, cu doi copii nu-i uşor, îmi făcea pur şi simplu plăcere: cunoşteam oameni noi, unii dintre ei erau deosebit de interesanţi. Pot spune c-am reuşit chiar să-mi fac câteva prietene bune cu care continuu şi astăzi să corespondez. Ei, şi uite-aşa, într-un an 25 am însoţit la mare - şi aici voiam de fapt să ajung - două cete de turişti, foarte deosebite între ele. Un grup era format din intelectuali: scorţoşi şi foarte distanţi. Nu aveam nici o problemă cu ei, apăreau întotdeauna la masă la ora fixată, erau de acord cu programul propus de mine şi erau foarte interesaţi 30 să nu piardă nimic din ceea ce poate fi văzut. Mă rugau să-i duc seara cu autocarul până într-o staţiune învecinată, la vreun film despre care auziseră ei că-i foarte bun, îşi cumpărau discuri cu muzică simfonică şi volume cu reproduceri de artă, într-un cuvânt, oameni la locul lor, dar, în acelaşi timp, cam plicticoşi.
FEMEIE, IATĂ FIUL TĂU
511
O singură pereche mă cam călca pe nervi, un bărbat şi o femeie trecuţi amândoi bine de prima tinereţe, dar care trăiau, lăsau ci să se înţeleagă, momentele unice ale unei mari iubiri. El era un tip care se apropia de cincizeci de ani, ea trecuse de patruzeci, dar se purtau ca nişte adolescenţi aflaţi la vârsta 5 primelor tulburări sentimentale. Tristan şi Isolda, care băuseră din greşeală din filtrul oprit, din băutura fermecată: mergeau de mână, se priveau ceasuri în şir în ochi, într-un cuvânt, cam ridicoli, dar în acelaşi timp, de ce nu, în felul lor, înduioşători. Cum nu erau căsătoriţi, nu puteau locui în aceeaşi cameră, w aşa că pe ea am pus-o într-o încăpere cu o farmacistă, pe el, cu un tânăr, foarte tânăr, nu cred să fi avut mai mult de optsprezece ani, tractorist, un băiat blond şi îngrozitor de timid, un ins «simplu», rătăcit, cine ştie prin ce întâmplare, în grupul lor de intelectuali. Ce să vă povestesc, teribil de /5 stângaci, se făcea leoarcă de sudoare ori de câte ori scotea o vorbă din gură să mă întrebe ceva... La un moment dat am observat că tânărul meu turist - ajunsesem să-l simpatizez foarte tare, ca profesoară am avut întotdeauna o deosebită slăbiciune pentru elevii neajutoraţi, din păcate n-am avut parte 20 de aşa ceva, băieţii mei sunt îndrăzneţi, au tupeu, uneori sunt chiar obraznici - dă semne de mare oboseală, adoarme în maşină în timpul excursiilor, abia dacă se mai poate ţine pe picioare. într-o zi mi-a adormit pe plajă, spre marele haz al intelectualilor, pentru care tânărul devenise un permanent 25 prilej de glume şi de ironii de tot felul... «Ce-i cu tine? l-am întrebat într-o bună zi. Din ce pricină eşti atât de obosit? Care-i problema?...» La început n-a vrut să-mi spună, a îngăimat doar nişte cuvinte din care nu se prea înţelegea mare lucru; m-am ţinut totuşi de el, până când l-am făcut să-mi M) mărturisească adevărul. După-amiaza, matura pereche de îndrăgostiţi se retrăgea în camera bărbatului (şi inclusiv a tractoristului meu) să joace şah, şi se aşezau, ca din întâmplare, pe patul tânărului, aşa că, ori de câte ori acesta
512
SORIN TITEL
intra în încăpere, găsea odaia şi patul ocupat. Ba, mai mult, se uitau în aşa fel la el, încât să înţeleagă că-i oricum de prisos şi să plece. Aşa că-i lăsa să joace şi părăsea camera. Se juca şah până spre miezul nopţii pe patul băiatului aşa că nu-i 5 rămânea acestuia altceva de făcut decât să se plimbe pe faleză până se stingea lumina în cameră - semn că femeia s-a dus la culcare - şi atunci se întorcea şi el din plimbările lui de unul singur. Cum nu era obişnuit să se culce aşa de târziu, nu mai reuşea să adoarmă defel. «Caută să ajungi în încăpere io înaintea lor, i-am spus. Ei pot juca foarte bine şah şi pe celălalt pat.» într-una din zile, în care băiatul meu a ajuns într-adevăr înaintea şahiştilor, s-a gândit să facă un duş, până la sosirea lor. S-a dezbrăcat, dar şi-a lăsat toată îmbrăcămintea în cameră, a uitat să şi-o ia în baie cu el, ca să aibă cu ce să se îmbrace 15 când termină de făcut duşul. Intre timp, perechea îndrăgostită şi mare amatoare de şah s-a întors, şi obişnuita partidă a început, ca de obicei, pe patul tânărului tractorist. Tânărul, timiditatea i-a făcut festa şi de data asta, n-a îndrăznit însă să crape uşa şi să-şi roage colegul de cameră să-i dea îmbrăcă-20 mintea uitată în încăpere; a rămas sub duş - pe care cei doi nu l-au auzit curgând, prinşi cum erau de vraja dragostei, sau, cine ştie, de pasiunea pentru jocul de şah - vreme îndelungată, lăsând apa să curgă, până când, obosit cum era, a adormit. Au dat peste el doar când pasionatul jucător de şah a avut 25 nevoie de baie. Dormea în timp ce apa continua să-i curgă în ceafă. Era deja răcit cobză, iar seara termometrul s-a ridicat la patruzeci de grade. Am chemat în grabă doctorul, făcuse dublă pneumonie, şi dacă n-ar fi fost organismul lui foarte sănătos - era un tânăr vânjos, crescut şi trăit în aer liber, înalt 50 de aproape doi metri, cu o construcţie, cum se spune, de fier -ar fi dat precis ortul popii. După ce s-a făcut bine, întregul grup s-a distrat grozav pe socoteala lui, mai ales binecunoscuta pereche s-a arătat teribil de amuzată: auzi, să adoarmă în baie sub duş, aţi mai auzit o asemenea prostie! Cei doi îndrăgostiţi
FEMEIE, IATĂ FIUL TĂU
513
şi jucători de şah nu îmi erau simpatici, îţi dai seama, doamnă, şi nici după grupul de intelectuali fini nu mă prea omoram, cu excepţia tânărului tractorist, care îmi devenise deosebit de drag. Şi poate că m-aş fi plictisit în vara aceea, dacă n-ar fi fost şi celălalt grup, format numai din femei, nişte ţărănci dolofane şi plesnind de sănătate, vesele şi petrecăreţe, cu care stăteam noaptea şi cântam împreună până ne prindeau zorile. Despre ele voiam de fapt să-ţi povestesc şi despre istoria pe care mi-a spus-o una într-o noapte. O poveste într-adevăr extraordinară. Dar mai întâi, să vă istorisesc, dragă doamnă, împrejurările în care s-a ajuns la ea, pentru că e o poveste lungă şi e bine s-o iau de la capătul ci. Prin urmare, aşa cum v-am spus (de-acuma profesoara se adresa nu numai mamei, ci şi tinerei funcţionare cu care împărţeau amândouă camera), cel de al doilea grup de turişti era format, în exclusivitate, din femei, femei de la ţară, vorbăreţe şi rumene la faţă. îmi erau, aşadar, simpatice. Şi, atât cât îmi sta în putinţă, preferam să rămân în compania lor. Se obişnuiseră cu mine şi mă pomeneam cu ele povestindu-mi păsurile, de parcă aş fi fost una de-a lor. Printre ele se afla şi o femeie cu burta mare. Sarcina era foarte înaintată, mă uitam la ea şi mă gândeam că, din clipă în clipă, s-ar putea s-o apuce durerile facerii. Femeia m-a liniştit însă, asigurându-mă că după socotelile ei mai are nu mai puţin de-o lună până să nască. Celelalte râdeau de ea: mai mult ca sigur o să facă doi gemeni, îi spuneau, prea-i de tot mare burta, nu se poate altfel! «Mai am trei acasă, şi ăia-s mari, nu am grija lor; unde-au crescut trei, mai pot să crească doi, nu e nici o problemă», le liniştea ea; şi uite aşa se distrau pe socoteala femeii gravide, doar că de ce mi-a fost frică - mă gândeam la toată bătaia de cap pe care o asemenea «stare de urgenţă» mi-ar fi pricinuit-o - n-am scăpat! Abia ne-am întors într-una din după-amiezi dintr-o excursie la Adam-Clisi, că pe femeia mea au apucat-o durerile facerii. A fost chemat, bineînţeles, doctorul, femeia a fost
io
15
20
25
50
514
SORIN TITEL
transportată la spitalul staţiunii, şi copilul a venit pe lume seara pe la orele opt; femeia a născut uşor şi repede, fără să apară vreo complicaţie sau vreo problemă specială. Nu era însă vorba de o naştere prematură, fătul se născuse normal, chiar atunci 5 când îi sosise sorocul; şi, bineînţeles, nu fusese din partea femeii nici un fel de neştiinţă sau de nepricepere: nu încurcase ea zilele sau săptămânile, aşa cum lăsase să se creadă. Dar dacă ar fi spus adevărul curat - m-a întrebat privindu-mă drept în ochi când m-am dus s-o văd la spital -, n-ar fi pierdut ea io frumuseţe de excursie, de călătorie în străinătate? Şi n-ar fi fost mai mare păcatul ca tocmai ea să nu se bucure de o asemenea ocazie rară?... Oricum, evenimentul trebuia sărbătorit, şi O.N.T.-ul, pus în temă cu privire la fericita întâmplare, m-a însărcinat să-i cumpăr femeii un dar; a fost 15 afectată o sumă specială în acest sens, şi, într-adevăr, i-am cumpărat ceva, nu mai ţin minte acuma exact ce anume, un obiect util. A venit şi un tip de la ziarul local, i s-a făcut femeii o fotografie cu copilul în braţe, alăptându-1, şi fotografia a apărut, însoţită de un scurt comentariu, în ziarul cu pricina. 20 Lăuza avea un organism de fier, în câteva zile a părăsit spitalul, perfect restabilită, şi chiar dacă nu s-a putut întoarce odată cu tovarăşele ci de călătorie acasă, mult timp nu şi-a mai prelungit şederea... Colegele au ţinut însă s-o sărbătorească în lipsă - naşterea unui copil, şi încă în asemenea condiţii, nu-i 25 un lucru oarecare pe care să-l poţi trece cu vederea! -, aşa că au pus mână de la mână, au cumpărat băutură, cu precădere şampanie, dar şi ceva «tărie» pentru bărbaţi, şi-au invitat la festin grupul «intelectualilor»: aceştia au venit la petrecere nu fără să afişeze o anumită morgă - «evenimentul» trebuia 30 consemnat oricum, proaspăta mamă era doar şi compatrioata lor -, dar până la urmă s-au cam cherchclit cu şampanie şi şi-au dat drumul, a ieşit o petrecere în toată legea. Au făcut rost - s-a vorbit în acest sens cu responsabilul vilei şi i s-a dat şi lui ceva - de un pickup, de discuri cu valsuri şi tangouri
FEMEIE, IATĂ FIUL TĂU
515
argentiniene şi s-a dansat până după miezul nopţii: «Intelectualii», într-un târziu, s-au retras şi au rămas numai femeile singure, învârtindu-se de mama focului printre scaunele şi mesele din cantină, apoi, cuprinse de oboseală, s-au pus pe taifas. Şi-au amintit de vremea - cele mai multe erau trecute de prima 5 tinereţe — când ele însele fuseseră însărcinate şi cât de greu le-a fost în timpul sarcinii. Şi-au adus aminte de felul în care născuseră: cât s-au chinuit de tare, cât de lungi, de nesfârşit de lungi au fost clipele în care ele s-au zbătut în chinurile facerii; se mirau singure cum de-au putut face faţă, cum de-au io supravieţuit; îşi aminteau fie locul unde au fost cuprinse de dureri - la câmp, ori în timp ce mulgeau vitele, stând de vorbă cu vreo surată, în poartă, ori la vreo şedinţă -, fie doctorul ori moaşa care le-a ajutat să nască. Şi printre femeile acelea era una, mai ştearsă şi mai urâţică decât toate celelalte, şi poate 15 şi ceva mai în vârstă decât ele, care, cât au sporovăit ele, n-a scos un cuvânt. «Ce-i cu tine, au întrebat-o femeile, că nu ne spui nimica? Ori eşti din cele sterpe, care nu au copii, de n-ai ceva şi tu de spus?!» «Povestea mea, a spus femeia, e puţin mai lungă. Nu ştiu dacă aveţi răbdare să mi-o ascultaţi. Ne 20 prinde dimineaţa dacă încep să v-o povestesc... Mai bine să lăsăm pe altă dată. Om găsi şi alt prilej», a spus femeia şi a început să râdă. Eu însă am devenit pe loc foarte curioasă, femeia avea în ea ceva deosebit, ceva care mă intriga foarte tare. Aşa că m-am trezit intervenind în discuţia lor, am rugat-o 25 să-i dea drumul şi să ne istorisească despre ce era vorba... «Oricum, vreau s-o ştiu şi eu, i-am spus. Poate că altă dată n-o să mai fiu de faţă şi mi-ar părea rău să n-o aud...» «Mai bine aş uita-o, mi-a spus femeia şi a început iarăşi să râdă încurcată. S-a făcut roşie la chip şi şi-a dus mâna la gură să-şi 30 ascundă râsul. Nici mie nu mi-e uşor să mi-o amintesc, a adăugat. Am o fetiţă, a adăugat ea după o altă scurtă tăcere în care s-a văzut că se pregăteşte de povestit, mare şi frumoasă, sărăcuţa de ea, luna trecută, la douăzeci iunie, a împlinit
516
SORIN T1TEL
unsprezece ani... Şi dacă vă povestesc cum s-a născut fetiţa asta a mea, n-o să vă vină să credeţi, cu toate c-aţi trăit şi voi timpurile acelea, puteţi foarte bine să vă daţi seama că nu pun de la mine, că nu spun minciuni...» «Nu te mai lăsa rugată», 5 au încurajat-o femeile, şi s-au strâns în jurul celei care se pregătea de povestit, umezindu-şi buzele şi privindu-ne pe rând curioasă să ştie cum o să primim noi istorisirea, dacă o să-i dăm crezare sau nu... «Era în primii ani de după război, a început ea în sfârşit să povestească... i-aţi trăit şi voi, ştiţi cum io a fost, doar că la noi a fost mai greu ca oriunde în altă parte... Căci prin părţile noastre — povestea femeia — au rămas sate întregi fără bărbaţi, i-a secerat războiul pe toţi. Unde îţi aruncai ochii nu vedeai decât femei, tinerele şi bătrâne, de toate vârstele. Mai erau şi moşnegii şi copiii, încât nu aveai de 15 umărul cui să te sprijini, toate poverile le duceam noi, femeile, nu era de ales. Vedeai femeile călărind, pe câmp cu tractoarele ori la volanul camioanelor, mai dihai ca nişte bărbaţi! Şi toate ar fi fost cum ar fi fost, munca cea istovitoare -cădeai, seara, din picioare, frântă de oboseală (îşi amintea cum 20 i se întâmpla uneori să-i cadă la cină lingura din mână în farfurie sau adormea cu capul pe masă, în timp ce mama sau bunica o ţineau de vorbă), toate ar fi mers cum ar fi mers, dacă n-ar fi fost un necaz mai mare decât toate celelalte la un loc: şi necazul acesta era că în satul lor, de patru ani de zile, 25 nu se născuse nici un copil. Femeia fără bărbat, după cum bine se ştie, n-are cum face copii! Or, de bărbat duceau ele lipsă, soiul lor dispăruse de tot prin acele locuri... Şi să nu-şi închipuie ele acuma, a ţinut femeia să precizeze uitându-se drept în ochii fiecăreia, că femeile din acel sat se gândeau numai no la plăcerea lor, semănând doar cu nişte iepe pofticioase şi cuprinse de călduri; au fost şi din acelea, fără îndoială, şi s-au întâmplat, de ce-aş minţi, şi lucruri pe care îmi vine greu acuma să le povestesc; s-au văzut şi femei coapte, trecute bine de anii tinereţii, cu experienţă, cum se spune, dând târcoale
FEMEIE, IATĂ FIUL TĂU
517
unor copilandri cărora abia dacă le mijea mustaţa, făcând tot ceea ce le stătea în puteri ca să-i ademenească; doar că băieţandrii - ne-a spus femeia şi a început să râdă amintindu-şi întâmplările acelea penibile - mai mult se speriau decât să se lase prinşi în mrejele lor; fugeau unde vedeau cu ochii, o luau 5 la sănătoasa, încă nu erau ei la vârsta la care să li se facă de femeie! Ea nu nega, prin urmare, că au fost şi astfel de întâmplări; trupul îşi cere drepturile lui, nu poţi să nu i te supui, doar că nu despre acest lucru era, în primul rând, vorba. Altul era, mai ales, păsul acelor femei: absenţa copiilor, lipsa io de moştenitori, pericolul stingerii unui întreg neam. Cele mai vârstnice, cele ce apucaseră să aducă pe lume copii, povesteau, cu ochii strălucind de mândrie şi de orgoliu nemăsurat, cum este atunci când eşti însărcinată, ce anume simte o femeie într-o astfel de situaţie binecuvântată. De obicei adăugau de n la ele tot felul de înflorituri; neplăcerile legate de sarcină -greutatea cu care te mişti, greţurile, ameţelile, durerile care surveneau uneori - erau trecute, cu bună ştiinţă sau nu, sub tăcere. Femeile nu voiau să vadă decât partea frumoasă a procesului respectiv, idealizându-1. Istoriseau cât de bine se 20 simţeau ştiindu-se pline de rod. Cum ieşeau duminica să se plimbe pe uliţă, fălindu-se cu burţile lor mari şi rotunde pe care abia şi le mai puteau duce, păşind leneşe, legănându-se uşor în mers, ţinute de braţ de câte vreun soţ respectuos şi plin de atenţii. «Ai grijă, draga mea, să nu te osteneşti prea 2* tare», numai ce îi auzeai spunând. Mergeau ele, aşa, pe uliţă, cu capul sus şi împungând aerul cu burta lor ţuguiată şi când nici nu te aşteptai, pruncul începea să se mişte, acolo, înăuntrul lor, şi ele îl linişteau pipăind partea aceea, unde au simţit mişcarea, cu mâna. îşi aminteau cum zăceau leneşe, în încă- .w perile răcoroase - era vară, se aprindea lumea de căldură! -şi mai aţipeau din când în când, căci aşa se întâmplă, când eşti însărcinată, îţi vine tot timpul să dormi, nu te mai saturi de somn... «Nu există lucru mai plăcut şi bucurie mai mare»,
518
SORIN XITEL
spuneau clătinând cu multă înţelepciune din cap şi rămâneau pe gânduri; se străduiau să retrăiască cu întreaga lor fiinţă acele momente unice şi se lăsau copleşite de amintiri, sub privirile încărcate de invidie şi pline de curiozitate ale celor care nu 5 apucaseră să cunoască o asemenea stare unică. «Şi ce preţ aveam pe unde ne duceam şi pe unde ne arătam», adăugau, exagerând, bineînţeles, totul transformându-se într-un basm frumos care, pe măsură ce trecea vremea, devenea din ce în ce mai preţuit de toată suflarea... Povesteau femeile din casa io noastră, pe rând, cum a fost când au născut ele. Bunica şi-a adus aminte de toate cele trei naşteri ale ei, ce i s-a întâmplat când i-a născut pe cei doi băieţi şi cât de lungă i s-a părut ei noaptea când a născut-o pe mama. Mama nu s-a lăsat nici ea mai prejos şi mi-a povestit cât de uşor i-a fost ei cât a fost 15 însărcinată cu mine, cum ea nu s-a îngreunat la trup ca celelalte femei, dimpotrivă, a rămas uşoară şi sprintenă încât chiar înainte cu o zi sau două de a mă aduce pe lume a încărcat singură un car cu fân; îşi aminteşte cum sta în vârful carului cu burta la gură şi cum a sărit sprintenă jos când carul a fost 20 plin, ceea ce i-a grăbit naşterea. Şi cum a născut înainte chiar de a veni moaşa. Taică-tu, povestea ea, a stat lângă mine şi te-a moşit. Alb la chip, tremura, sărăcuţul, de spaimă; îmi era o milă de el, ce să spun, dar nu aveam ce face, n-aveam de ales, de moşit tot trebuia cineva să mă moşească, şi nu eram 25 în toată casa decât noi amândoi... El cu mâinile lui te-a scos, s-a ţinut tare până când te-a văzut adusă pe lume, după aceea s-a muiat dintr-o dată, şi mă trezesc cu el că-mi pică lat, a căzut jos pe duşumea de frică. Linişteşte-te, i-am spus, nu fi atât de speriat, că eu am născut şi nu tu... De-acuma trebuie M) să sosească moaşa şi o să aibă ea grijă de toate cele câte mai sunt de făcut... Nu ştiu de ce-o fi aşa de roşie la faţă..., mi-a şoptit el, şi se uita speriat la tine, parcă-1 văd... Şi mama începea să râdă, amintindu-şi de acele timpuri, dar se întrista repede, din râs trecea pe neaşteptate în plâns. îşi aducea aminte că
FEMEIE, IATĂ FIUL TĂU
519
tata nu mai e pe lumea asta - a murit pe front ca să mă vadă fată mare şi ajunsă la vârsta măritişului... Eram eu într-adevăr fată de măritat, numai că nu avea cine mă lua, nici nu mai ţineam minte de când nu s-a mai văzut picior de bărbat în satul nostru. E adevărat că de tinerică eram încă 5 tinerică, aproape o copilă, măritişul nu-mi bătea atât de stăruitor la uşă ca la altele; acelea începuseră deja să se treacă şi nici o lumină nu le apărea în faţă de nicăieri. De altfel eram încă necoaptă la minte, îmi umbla gândul la tot felul de jocuri şi distracţii copilăreşti, ba m-aş mai fi jucat şi cu păpuşile, io recunosc, dacă nu mi-ar fi fost ruşine de vecini; alergam ca o zvârlugă prin ogradă şi râdeam tot timpul; din partea mea, sinceră să fiu, puteau nici să nu fie pe lume bărbaţi. Eu eram cum eram, copilăroasă cum vă spun, dar bunica şi mama nu gândeau la fel ca mine: ele altceva nu mai aveau în cap decât /5 măritişul meu, şi nu atât mama, căci ei i se mai întâmpla să se uite la mine ca la un copil, ci mai ales bătrâna era cea mai nerăbdătoare să mă ştie căpătuită. îşi dorea cu orice preţ - şi cât mai repede - un nepot, ziua şi noaptea tot la lucrul ăsta se gândea; frica ei cea mai mare era ca nu cumva să închidă 20 ochii înainte de a-şi vedea visul împlinit... Şi cum de bărbaţi nici urmă, ce altceva le rămânea celor două femei decât să-mi plângă de milă, gândindu-se, amândouă, c-or să mă vadă împletind cosiţă albă, c-o să rămân fată bătrână, stearpă, lipsită de rod!	2.5
Şi iată că la orizont s-a arătat, ca din senin, o luminiţă -povestea în continuare profesoara de limba rusă - s-a deschis o mică breşă în situaţia care părea să nu aibă nici o ieşire. Şi anume s-a luat hotărârea de către conducerea obştei ca fetele şi femeile care se osteniseră muncind de dimineaţa până seara M) să fie trimise, pe cheltuiala obştii, bineînţeles, în concediu de odihnă, la mare. Bucuria fu neasemuită, gândurile tuturora îndreptându-se, de fapt, într-o singură direcţie. Căci marea, ca marea, nu de mare le ardea lor, cu toate că de văzut nu
520
SORIN TITEL
apucaseră s-o vadă vreodată, nici după plaja cu nisip de aur, nici după razele Fierbinţi ale soarelui sau după valurile înspumate nu tânjeau ele. Nu bronzate şi relaxate ţineau să se întoarcă din renumitele şi mult râvnitele staţiuni de pe malul 5 mării, ci cu un pruncuşor în pântece, asta voiau, căci acolo, la mare, nu se poate altfel, s-or găsi ceva bărbaţi şi pentru sufleţelul lor. Apăruse, în tot cazul, o şansă, o portiţă deschisă, o rază de lumină, şi femeile şi tinerele fete s-au legat cu dinţii de şansa asta.
io Bun, pleacă prima - cea mai muncitoare şi mai harnică dintre toate — la mare. Satul întreg o conduce la gară, nu numai femeile, ci şi bătrânii şi copiii, ce să zic, o sărbătoare în adevăratul înţeles al cuvântului!... Cele mai cu experienţă, mai trecute prin viaţă, se dau pe lângă ea, sfătuind-o în fel şi chip. 15 «Ai grijă, îi spun ele, şi nu Fi proastă, Fii femeie deşteaptă şi cu scaun la cap! Mai toată nădejdea în tine ne-o punem, după cum bine ştii şi tu, aşa că nu-ţi rămâne decât să faci tot ceea ce îţi stă în putere şi să nu ne dezamăgeşti.» Privite în mod superFicial şi din afară, fără o cunoaştere aprofundată a situaţiei, 20 sfaturile binevoitoarelor femei pot părea cam bizare, puţin pe invers decât cele ce se dau de obicei: nu cum «să te fereşti», cum «să ai grijă să nu dai de bucluc», o sfătuiau, ci, dimpotrivă, cum să cauţi «buclucul» cu lumânarea, la o adică, şi mai ales cum trebuie făcut ca să te alegi cu ceva din tot buclucul ăsta, 25 cum poţi să dai o mână de ajutor, pentru ca toate cele petrecute acolo, pe malul însorit al mării, să nu Fie chiar degeaba, să nu te alegi doar cu oleacă de bucurie, şi ea trecătoare, ci cu un lucru mult mai important pentru o femeie cu cap; cum să faci, într-un cuvânt, să nu te întorci de la mare cu mâinile .50 goale!...
Prima care a fost trimisă în concediu — aleasă şi ea cu cea mai mare grijă - a fost o femeie îndemânatecă şi descurcăreaţă foarte, una din acelea, cum spune proverbul, care scoate apă şi din piatră seacă; măcar să ştie şi ei că n-o trimit de pomană,
FEMEIE, IATĂ FIUL TĂU
521
că nu cheltuie obştea banii degeaba eu ea! întregul sat, nu numai femeile de toate vârstele, ci şi copilandrii şi bătrânii au aşteptat cu sufletul la gură reîntoarcerea femeii, şi în ziua în care s-a împlinit termenul, erau cu toţii pe peronul gării; şi când femeia a coborât din tren, după zâmbetul ei misterios 5 şi mândru nevoie mare, au înţeles că ceea ce trebuia să se întâmple pe malul mării - albastru şi însorit - s-a întâmplat, în sfârşit, totul era în regulă, stirpea bărbătească n-a dispărut chiar de tot de pe pământ, nu degeaba o aleseseră, într-o femeie ca ea se poate avea toată încrederea, nu era dintre acelea care io să piardă timpul fără rost; e drept că n-a fost chiar de tot uşor, lăsa ea să se înţeleagă, clipind cu multă şiretenie din ochi, nici acolo pe malul mării înspumate nu umblă câinii cu colaci în coadă, dar, oricum, amănuntele sunt de prisos de vreme ce totul s-a sfârşit, cum se spune, în cele mai bune condiţiuni.
Au urmat săptămâni lungi de aşteptare, întregul sat era nerăbdător să vadă dacă tot ceea se petrecuse la mare — amănunte nu se ştiau, discretă, femeia le păstrase doar pentru ea (în general era o femeie căreia nu-i făcea nici o plăcere să se laude cu ce-a făcut şi ce-a dres, una dintre acelea care tace 20 şi face, cum se spune în popor!) - a fost cu vreun folos sau ba. Moştenitorul mult aşteptat aparţinea de-acuma întregului sat, nu numai femeii care se plimba printre consătenii ei aparent indiferentă — era şi foarte mândră, nu lăsa să vadă toată lumea ce-i în sufletul ei -, în realitate însă cumplit de speriată, 25 conştientă de marea ei răspundere în faţa obştei. Dacă, de pildă, totul a fost zadarnic, aşteptarea fără rost şi speranţele spulberate?!... «Noi, fetele mai tinere, povestea femeia, o pândeam stând ascunse în dosul ferestrelor, ori al uşilor abia crăpate, şi ea mergea pe uliţă cu privirile în pământ, foarte 30 concentrată, ascultând, mă gândesc eu acum, la ce se întâmpla înăuntrul ei, căutând semne plăcut prevestitoare, ştiindu-se pândită şi urmărită de toată suflarea; până când într-o dimineaţă am văzut-o trecând cu capul sus, uitându-se,
522
SORIN TITEL
provocatoare şi mândră, jur-împrejurul ei; văzând că nimeni nu i se iveşte în cale să-i pună întrebări - noi, din ascunzătoarea noastră o urmăream cu sufletul la gură, dar nu îndrăzneam să-i ieşim în cale şi să-i tăiem drumul - şi-a smuls basmaua 5 din cap şi a început să joace pe uliţă de una singură, ba să şi chiuie ca un bărbat, şi atunci au ieşit celelalte femei de după porţi (unde stătuseră la pândă) şi au început cu toatele să joace şi să chiuie. Rămăsese grea, ce mai încoace şi încolo! întregul sat a avut încredere în ea, şi uite că nici ea nu i-a înşelat, io ducându-i cu vorba, o să se nască un copilaş şi în satul lor urgisit să rămână fără bărbaţi, o să vină pe lume un prunc, după atâta amar de vreme...» Şi femeia a povestit în continuare cât de greu au trecut cele nouă luni pentru tot satul şi cum, de la o lună la alta, burta celei însărcinate se rotunjea tot mai 15 tare şi cum umbla ea pe uliţă mândră nevoie mare, legănându-se uşor - cu timpul începuse să meargă ca o raţă, aşa cum merg de fapt toate femeile însărcinate -, cu amândouă mâinile pe burtă, uitându-se cu trufie jur-împrejurul ei. Cel mai greu a trecut ultima săptămână. Trei moaşe din satele vecine şi-au oferit 20 serviciile lor, dorind să fie prezente la naştere. O săptămână au dormit prin vecini, ca să fie aproape de lăuză, şi când primul urlet de durere al femeii s-a făcut auzit, au alergat într-un suflet - cine ştie dacă n-au stat tot timpul cu urechea la pândă - să dea o mână de ajutor. A fost, însă, o naştere grea. S-a pus 25 problema unei cezariene şi doctorul şi-a pregătit instrumentele necesare. Noroc cu o moaşă mai în vârstă şi foarte experimentată; ea i-a fost femeii de mai mare ajutor chiar decât doctorul. A condus fătul în aşa fel - ajutată fiind şi de mama care se supunea întru totul poruncilor ei, ordinelor răstite şi M) categorice - încât copilul s-a născut fără să se mai apeleze la cuţitul doctorului... Spre dezamăgirea tuturora, noul-născut era o fată! Chiar aşa micuţă - nu avea mult peste două kilograme - şi boţită la chip cum era, merita, totuşi, să te bucuri! în sat se născuse primul copil, după mai mulţi ani şi
FEMEIE, IATĂ FIUL TĂU
523
în inimile tuturora se ivise, ca să zic aşa, o speranţă nouă...
In cea mai mare grabă a mai fost trimisă o femeie să se relaxeze şi să se odihnească pe malul mării însorite. Şi la fel ca şi prima a fost condusă de satul întreg; i s-a şoptit şi ei în ureche, de către cele cu mai multă experienţă şi i s-au dat sfaturile şi 5 preceptele de rigoare. Şi de astă dată rezultatele concediului au fost mulţumitoare; femeia, de bine, de rău, a ştiut să se descurce bine acolo, pe ţărmul însorit al mării, şi la nouă luni în satul fără bărbaţi s-a născut, în sfârşit, un băiat de trei kilograme, frumos şi rumen... Apoi au plecat la mare un lot io întreg de femei şi tinere fete; fetele, aflate la vârsta măritişului, au fost date însă în grija celorlalte, a celor cu mai multă experienţă, ca să aibă grijă de ele, să nu fie lăsate de capul lor. Anotimpul însorit dc-acuma trecuse, iarna bătea la uşă, dar şi pe timp de iarnă marea tot mare rămâne, n-o mută nimeni /5 de la locul ei! Şi oricum, spuneau femeile din sat, încurajându-le, vă mai distraţi, schimbaţi aerul, nu strică să mai vezi cum e şi prin alte părţi. Se stabilise un fel de consemn; să nu se vorbească despre motivul principal al trimiterii lor la mare; nu pentru că ar fi fost lucru de ruşine şi tulbure, la mijloc, 20 nici pomeneală de aşa ceva, ci pentru că acesta era mult prea important, prea sfânt, ca să fie mereu amintit, să se stăruie tot timpul asupra lui... N-am s-o uit niciodată, îi spune mamei profesoara (mamei i se adresa în primul rând, cu toate că de faţă era şi tânăra funcţionară de la bancă). Nu era o femeie 25 frumoasă, după cum v-am mai spus, s-ar putea spune chiar că era aproape urâtă - avea un nas lătăreţ, o gură mare, ochii înguşti şi foarte îndepărtaţi unul de celălalt, începuse pe deasupra să se îngraşe - şi totuşi nu era o femeie pe care s-o poţi uita uşor! îi curgeau lacrimile din ochi; nu le băga în 30 seamă, nici nu-i păsa de ele, povestea mai departe! «A venit, în sfârşit, primăvara şi m-am trezit la rândul meu programată să plec în concediu la mare. Ştiam de ce anume sunt trimisă şi ce se aşteaptă de la mine, dar cum eram foarte tânără şi
524
SORIN TITEL
copilăroasă, nici nu mă speriasem prea tare şi nici nu ştiu cât de bucuroasă nu eram. Mie îmi era parcă totuna - gândurile cine ştie pe unde îmi zburau - dacă o să fiu mamă sau nu. In schimb celelalte femei din casa noastră înnebuniseră 5 amândouă. Nu vorbeau decât despre pruncul care, în urma acestei călătorii, se va naşte cu siguranţă sub acoperişul casei lor; ele ştiau de pe acuma că va fi un băiat; începuseră să-i împletească şi să-i croiască hăinuţe, îi pregătiseră scutecele, ba coborâseră din pod un leagăn vechi, în care dormise bunica, io pe vremea când fusese fetiţă mică şi neînţărcată; pe mine mă bufnea râsul văzând toate aceste pregătiri. «Dacă s-o întâmpla ceva, o să fie vreme şi pentru hăinuţe, prea vă grăbiţi, prea sunteţi de tot nerăbdătoare», le spuneam, căutând să le liniştesc; mai ales pe bunică-mea, care, sărmana, tremura la 15 gândul că o să i se nască un nepot, unul care să-i ducă spiţa mai departe; se fâţâia tot timpul, nu-şi mai găsea liniştea, se învârtea prin casă ca un titirez. «Stai locului, strigam la ea, nu te mai răsuci şi învârti atât, că m-ai ameţit la cap!» Nu doream decât un singur lucru, să plec cât mai repede şi să scap 20 de gura, de sfaturile şi de cicălelile lor... Şi uite-aşa, într-o dimineaţă mi-am luat cufărul - cu rochii noi, croite şi cusute de o soră a mamei special pentru călătorie —, le-am făcut din tren cu mâna celor ce-au ţinut să mă conducă la gară - şi se strânsese ceva lume pe peron -, le-am dat tuturor să înţeleagă 25 că ştiu foarte bine ce aveam de făcut, acolo, în staţiunea de pe malul mării, şi abia când trenul s-a pus în mişcare şi iubiţii mei consăteni au dispărut din faţa privirilor mele, m-a cuprins un fel de teamă şi îndoială: dar dacă, mi-am spus, n-o să fac faţă nobilei misiuni care mi se încredinţase, şi m-am simţit, M) ceea ce eram de fapt, o fată cam prostuţă şi tare nepricepută, una care aşa, pe nepusă masă, trebuia să se descurce în nişte treburi în care nu-i chiar atât de uşor să te descurci... în sfârşit, am ajuns la capătul călătoriei, pe ţărmul însorit al mării. Mă uitam cu gura căscată la bărbaţi, eram bucuroasă văzându-i
FEMEIE, IATÂ FIUL TĂU
525
cum se mişcă şi cum stau de vorbă unii cu alţii, dar de fapt uitasem de ce anume am fost trimisă la mare; mai era şi marea - călduţă, cu vălurcle mici şi jucăuşe... O boare uşoară, abia încreţind oglinda albastră a mării - şi mai era şi soarele — şi ce era mai minunat decât să stai întinsă pe nisipul fierbinte, 5 privind cerul albastru de deasupra ta şi zborul pescăruşilor... Uitasem, vă mărturisesc, cu ce scop fusesem trimisă şi când mi-am adus aminte, concediul era pe sfârşite, mai aveam doar două zile; două zile pe care însă nu aveam dreptul să le pierd fără rost. Nenorocul meu era că arătam mai nevârstnică decât io eram — aduceam mai degrabă cu o şcolăriţă trimisă la mare pentru bunele ei rezultate la învăţătură - încât zadarnic mă uitam eu la bărbaţi cu toată insistenţa de care mă ştiam în stare, ei treceau pe lângă mine fără să mă vadă sau să mă bage în seamă; ce-aş fi putut să fac, nu mă puteam agăţa de braţul 15 lor tam-nesam, şi chiar dacă aş fi încercat s-o fac din disperare, nu ştiu în ce măsură m-ar fi luat în serios! Cuprinsă de panică, am văzut cum trece, în mod inutil, şi ultima mea zi de concediu fără să se întâmple nimic. M-am urcat în tren şi m-ani întors acasă. Nimeni nu ştia, din fericire, cu ce tren o 20 să mă întorc, aşa că nu am fost aşteptată la gară. Am coborât pe furiş, şi ca să nu mă vadă careva, m-am ascuns în W.C. şi am stat tupilată o vreme până când peronul s-a golit de lume. Când am ajuns acasă şi le-am spus că nu s-a întâmplat «ceea ce credeau ele», au sărit amândouă, şi mama şi bunica, să mă 25 bată. S-au potolit însă repede şi au început să plângă şi una şi cealaltă ca după mort.
Un an întreg am muncit cu mult sârg ca să-i fac să mă trimită din nou la mare şi, într-adevăr, cam la sfârşitul verii următoare, în septembrie, am fost trimisă pentru a doua oară. 30 Intre timp satul se umpluse de cărucioare frumos împodobite, din care răcneau, cât îi ţineau bojocii, copii dolofani. Mamele se plimbau mândre, duminica, pe uliţa mare, intrau în vorbă cu unul şi cu altul, erau fala noastră, ca să zic aşa.
526
SORIN TITEL
De data asta n-a condus-o - povestea femeia - nimeni la gară; singură s-a urcat în tren şi şi-a ocupat un loc lângă geam; abia s-a pus trenul în mişcare şi şi-a scos din valijoară oglinda şi s-a uitat multă vreme în ea. «Cum ar putea una care arată 5 ca mine să atragă un bărbat?» s-a întrebat speriată, şi de disperare şi de amărăciune a început să plângă. Şi tot aşa, într-un plâns, a ţinut-o până când trenul a ajuns din nou pe malul mării albastre şi însorite. Când s-a prezentat ca să-şi ia în primire repartiţia, chipul îi era umflat de atâta plâns. Se io simţea însă nu numai pătrunsă de o mare ambiţie, ci simţea în acelaşi timp cum o încearcă o dorinţă nouă şi necunoscută până atunci, dorinţa de a avea un copil, de a fi şi ea mamă; între timp, în anul care trecuse, se maturizase, nu mai era fetiţa neştiutoare şi nătângă din anul trecut. Doar că bărbaţii pe 15 care-i întâlnea nu vedeau, erau parcă orbi, nici schimbarea şi nici maturizarea ei atât de evidentă şi neaşteptată! Tot ca la un copil se uitau la ea şi-i vorbeau pe un ton patern. Unul, pe care l-a urmărit un timp cu multă insistenţă, văzând că nu mai reuşeşte să scape de ea, i-a oferit, înţelegând într-un 20 mod cu totul greşit insistenţa ei, o punguliţă cu bomboane. Şi din nou s-a apropiat sfârşitul concediului, mai erau doar două zile de şedere pe malul însorit al mării, şi tot cu mâna goală trebuia să se întoarcă acasă. De disperare nu ştia încotro anume s-o apuce şi, purtată de gânduri, neatentă la cele din 25 jur, s-a trezit dintr-o dată undeva pe câmp, în afara staţiunii. Şi spre marea ei bucurie a văzut pe mirişte, lângă un tractor, un băieţandru cam de-o seamă cu ea, care se chinuia să-şi repare tractorul stând întins pe spate, sub roţile mari şi încărcate de noroi. Era un tânăr urâţel şi slăbănog, care la Mi început s-a speriat văzând-o; gata, gata s-o ia la sănătoasă, doar că ea, dintr-o dată, a devenit foarte înţeleaptă: a ştiut să-l ia cu vorbe blânde şi învăluitoare, l-a întrebat de pe unde e şi dacă e mulţumit de meseria pe care o are; s-a oferit chiar să-i dea o mână de ajutor: i-a ţinut sculele în timp ce el meşterea,
FEMEIE, IATĂ FIUL TĂU
527
i le-a dat pe rând, una câte una, pe măsură ce avea nevoie de ele, încât băiatul a prins curaj, n-a mai fost chiar atât de timid ca la început; i-a spus cum îl cheamă şi că stă într-un cămin împreună cu alţi tractorişti ca şi el, dar că de-acuma s-a săturat să fie tot singur, teleleu, şi c-ar vrea, de fapt, să se însoare, 5 numai că aşa nearătos cum este, nici o fată nu vrea să-şi pună mintea cu unul ca el, toate-s cu nasul pe sus; s-a arătat surprinsă; e de mirare, a spus ridicându-şi sprâncenele neîncrezătoare, ea e convinsă că el anume face pe modestul ca să-şi bată joc de ea, nu se poate să nu-şi fi găsit până acuma w o fată pe măsură; se vede că n-a căutat în mod temeinic, a căutat doar aşa, de mântuială, să nu se spună cumva c-a stat cu mâinile în sân; căci fete, câtă frunză şi iarbă, lumea-i plină de ele, iar bărbaţii se pare că sunt din ce în ce mai puţini. «Se înghesuie la câte unu, s-a plâns tractoristul, de parcă ar fi uns /5 cu miere, iar la altul, băiat bun şi de viitor, serios şi nebăutor, care câştigă bani buni şi pe deasupra are şi o meserie de aur, nici nu se uită!» «Nu cred», a spus ea din nou ridicându-şi sprânceana, înseamnă că prin părţile astea, pe ţărmul însorit al mării, cât o fi el de însorit, sunt nişte fete cam fără minte, 20 nişte fiinţe care nu au nimica în cap, păcat de ele... Păi ea dacă ar fi în locul lor... Şi şi-a dus repede mâna la gură, ruşinată de propriile ei cuvinte. Şi atunci flăcăiandrul, din timid ce era, a prins curaj şi a întrebat-o ce anume ar face, dacă ar fi adică ea în locul lor, şi aşa, din vorbă în vorbă şi cu cel mai mare tact posibil, conducând discuţia spre făgaş urile dorite, toate s-au întâmplat în chipul cel mai firesc cu putinţă, tractoristul cel slăbănog şi urâţei s-a trezit c-o cere de nevastă, stând amândoi sub roţile încărcate de noroi ale tractorului; iar ca nu avea de gând să facă mofturi; şi el i-a promis c-o w urmează în cel mai scurt timp, renunţând de dragul ei la valurile albastre ale mării şi la ţărmul cel însorit... «înfăptuisem - eram conştientă de asta - mult mai mult decât toate celelalte femei de dinaintea mea, mă întorceam în sat
528
SORIN TITEL
cu un bărbat al meu, cu un soţ... Am citit în viaţa mea - ne-a spus femeia, şi din nou ochii i s-au umplut de lacrimi — o mulţime de poveşti - pe când eram copilă mică, mă dădeam în vânt după ele -, dar nu cred să existe vreun sfârşit de poveste 5 mai frumos decât cel pe care vi-1 spusei eu acuma». «Şi eşti tot cu el şi astăzi?» am întrebat-o noi după ce ea a sfârşit de povestit. «Dar cu cine aţi vrea voi să fiu?! ne-a întrebat mirată. Am cu el o fetiţă, a împlinit toamna trecută unsprezece ani şi s-a umplut satul şi de băieţi între timp, aşa că grija c-ar io rămâne fată mare şi nemăritată n-o mai am...» «O poveste frumoasă şi plină de învăţăminte», a spus mama. «Nu-i aşa, doamnă? a întrebat-o profesoara. Spune şi dumneata dacă nu merita să ţi-o povestesc...» La sfârşit şi-a scos salba cu mărgele de chihlimbar de la gât şi mi-a dăruit-o: «Când o să ai o fată, 15 să i-o dai ei», mi-a spus. Doar că eu n-am avut decât băieţi - şi păstrez salba şi acuma...“
V
1.
Picioarele viţelului sunt şubrede, nu se poate prinde bine în ele, tremură şi se uită la tine de parcă ar vrea să-ţi ceară ajutor. Ceea ce simţi seamănă cu un fel de dragoste: te gândeşti 5 mereu la el, nu poţi dormi noaptea din pricina lui; ziua îi dai tot timpul târcoale, faci ce faci să i te afli în preajmă... Intr-o noapte ţi s-a întâmplat să-l visezi: se făcuse că cineva l-a lovit cu un topor în frunte, şi viţelul, în urma izbiturii, s-a clătinat ca beat şi s-a prăbuşit pe picioarele lui nesigure. A ţâşnit io sângele, în visul tău era de un roşu întunecat, aproape negru -, paiele pe care sta culcat s-au năclăit de sânge, iar tu ai strigat, de spaimă, prin somn. Şi din strigătul acela te-ai trezit şi te-a cuprins teama, că viţelul a fost ucis într-adevăr. N-ai aşteptat chiar atunci, în miez de noapte, să vezi dacă trăieşte ori ba.
In graba mare te-ai împiedicat de un scaun şi s-a trezit unul din fraţi, cel cu care dormeai în acelaşi pat. „Care eşti acolo, mă, care orbecăi pe întunerec şi nu mă laşi să dorm?“ a întrebat el. A adormit însă din nou înainte de-a se trezi de-a binelea; ai mai aşteptat un timp şi numai când ai văzut că 20 începe iarăşi să sforăie, ai ieşit pe furiş din odaie. Te-ai îndreptat spre grajd, străbătând ograda cufundată în întunericul atât de compact, încât ai fi putut să-l tai cu cuţitul.
530
SORIN TITEL
Şi tot întuneric era şi în grajd; şi ca să vezi dacă viţeluşul e viu,te-ai apropiat de locul unde ştiai că doarme, orbecăind cu mâinile amândouă, şi când ai dat, în sfârşit, peste el - trupul îi era cald şi viu, îl simţeai respirând -, ai început să-l mângâi ^ cu o singură mână, iar cu cealaltă l-ai luat drăgăstos de după cap...
S-a făcut întuneric afară, a trecut încă o zi în care nu te-ai dezlipit de lângă el. Se bucură când te vede, loveşte cu capul în burta vacii şi-i atât de nepriceput, că nici nu ştie bine să io prindă ugerul cu gura lui băloasă şi caldă. „Da’ prost mai eşti, n-am mai văzut aşa un prost“, îl cerţi tu, dar cu multă dragoste, şi când încearcă să se ridice şi nu poate, ai vrea să-l ajuţi, mai mult din milă, numai că vaca dă din picioare, nu te lasă să te apropii, îl apără cum poate şi cum ştie ea. Nici părul lui /5 nu mai e aşa de umed şi de năclăit cum arăta miercurea trecută când a ieşit din burta vacii: cu ochii lipiţi, ca mâţele, şi cu picioarele ca două beţe jumulite!... S-a făcut între timp întuneric beznă. Lumina flăcării lămpaşului atrage bondarii şi fluturii de noapte; se lovesc, orbi şi năuci, de sticla lămpii; 20 sticla e fierbinte şi îşi ard aripile fragile şi viu colorate...
„Fă flacăra mai mică, să nu se spargă sticla, strigă mama din uşa cuinii de vară. Şi vino şi te culcă! Nu ţi s-a urât să te tot uiţi la el? Lasă-1 în plata Domnului de viţeluş!... încerc să pătrund ca un hoţ în sufletul tău; descopăr o iubire chinuită 25 şi plină de nelinişte, dragostea pentru un viţeluş neajutorat, care nu poate să se ţină încă pe picioarele lui! Fleacuri şi mofturi sunt toate astea în ochii tuturora, nimeni nu poate să le priceapă. Doar eu, strănepotul tău, încerc să le înţeleg identificându-mă cu tine. Am să reuşesc vreodată să te cunosc M cu adevărat? Nu-s toate simple născociri, nu le-am inventat eu în cele din urmă!? Văd într-adevăr fluturii de noapte care se lovesc de lampă, sau mi se pare numai că-i văd?...
FEMEIE, IATĂ FIUL TĂU
531
... Nici n-ai bănuit ce se pune la cale fără ştirea ta; nu ca să-ţi facă în necaz, nu înadins, numai că atuncea când se vinde un viţel ori un mânz nimănui nu-i trece prin minte să întrebe un copil; aşa că seara, când te-ai întors acasă şi ai dat buzna să vezi ce face viţeluşul, grajdul era pustiu, locul unde sta el 5 era gol; rămăseseră doar paiele pe care îi făcuseră culcuşul, un braţ de paie murdare şi târnosite, pentru că atunci când l-au luat s-o fi zbătut, nu s-a lăsat cu una cu două smuls din cotlonul lui şi dus cine ştie unde...
„Scoală copilul, spune tata, se crapă de ziuă, s-a făcut io vremea să plecăm. Până prind eu caii, dă-i să bage ceva în gură..." „Şi dacă îi viu şi trăieşte - te întrebi cuprins de nerăbdare -, i s-o fi lăţit de-acuma steaua albă pe care o are în frunte?" „Ia-ţi cojocelul, spune mama, şi grăbeşte-te, nu te mai învârti, cu rost şi fără rost, căci ne aşteaptă taică-tu! 15 Şi ştii că lui nu-i place să aştepte..."*
Drumul ţi se pare lung, nu se mai termină; şi chiar dacă ai aţipit puţin, sprijinit de umărul tatii, din pricina gropilor -căruţa se hurducăie în toate părţile - te trezeşti. Tragi în piept mirosul înţepător al frunzelor veştede şi-ţi pătrunde până în 20 cerul gurii un iz de muşchi umed şi de ciuperci (au ieşit crăiţele, şi mama vine în urma căruţei cu poala plină de crăiţe şi de pitonci)... Te gândeşti la el de parcă te-ai gândi la un om, şi nu la un amărât de viţeluş pe care părinţii l-au vândut încă de pe timpul când abia izbutea să se ţină pe picioare. „M-o 25 recunoaşte, te întrebi, ori m-o fi uitat de atâta amar de vreme?
Şi când o să mă vadă, o să se bucure ori ba?..." Mama îţi arată o crăiţă culeasă, aproape cât o pălăriuţă de mare... Mergeţi şi mergeţi, prin pădurea bătrână, până când ajungeţi în dreptul unui lăstăriş prin care străbat, în sfârşit, razele soarelui. „Nu 30 mai avem mult până-i dăm de capăt", spune mama. „Aşa-i în pădure, răcoare, spune tata. Cum vrei să se încălzească aerul, dacă nu pătrunde lumina?!"
532
SORIN TITEL
Intraţi în sat şi mama îţi pune pălăriuţa pe cap, să nu te pripească soarele. „Ce-i cu copilul? întreabă tata uitându-se la tine nemulţumit. N-a avut astâmp'ăr, cât am mers prin pădure, întruna s-a foit. N-a stat în loc o clipită!" „Tu nu ştii, 5 dar aşa o ţine de-o săptămână, spune mama. I-a fost frică că pleci fără el! Că te superi din te miri ce, şi să nu mai vrei să-l iei cu tine la Groşi... «Dacă o începe a ploua, zicea, tata se răzgândeşte şi nu mai plecăm! Nu scoate el caii pe vreme urâtă... Un pic să mizgure, şi nu-1 mai clinteşti de-acasă...» io Aşa s-a văicărit de dimineaţa până seara, şi s-a tot uitat la cer: nu cumva să se ivească vreun nor şi să trebuiască să rămânem acasă... “
„Dragul mamei, cât se poate el frământa pentru toate alea... Cât e sufletul lui de chinuit şi de zbuciumat", spune mama, n şi cuvintele ei cad greu în liniştea care s-a lăsat deodată. Tatăl tău nu le aude, el îşi îndeamnă caii cu vorbe potolite. Căruţa se hurducăie pe uliţele satului... Pot însă să-mi dau seama câtă suferinţă şi premoniţie se află în vorbele mamei. Singurul care tresar, auzindu-le, sunt eu, aşadar, strănepotul tău de 20 departe... Mama dă să te strângă în braţe, de parcă ar fi vrut să te apere (de cine anume nici ea nu ştie prea bine) - pălăria îţi alunecă din cap, şi tata domoleşte caii; cobori după pălăria care ţi s-a rostogolit în şanţul din marginea drumului.
Şi acuma, eu, strănepotul tău, pentru că strănepot îţi sunt 25 de vreme ce tu ai fost fratele mai mic al străbunicului meu dinspre tată, caut să-mi închipui scena reîntâlnirii voastre: de nerăbdare, te-ai împiedicat de pragul grajdului şi mă fac că nu bag de seamă lacrimile pe care ai grijă să ţi le ştergi, ruşinându-te de propria ta slăbiciune. Arunci o privire spre 30 uşa deschisă, nu vrei ca ei să te vadă — de prezenţa mea, nu ai cum să ai cunoştinţă -, apoi te repezi spre obiectul iubirii tale nesăbuite, îi cuprinzi grumazul cu braţele subţiri, de băieţandru, şi rămâi un timp aşa, încremenit de emoţie. Iţi auzi bătăile inimii şi-l ţii strâns, nu-ţi mai vine să-l laşi.
FEMEIE, IATÂ FIUL TĂU
533
Viţelului nu-i place însă strânsoarea, îşi mişcă furios capul, dă din picioare, şi dacă nu tc-ai fi dat la o parte, te-ar fi lovit de bună seamă! Se propteşte bine în ele, nu-i mai sunt atât de slăbănoage cum i le ştiai. De altfel, s-a schimbat mult, dacă 11-ar fi fost steaua albă din frunte (a crescut între timp, şi s-a 5 lăţit), probabil că nu l-ai mai fi recunoscut. Pare a fi din ce în ce mai supărat şi mai furios. încerci să-l cuprinzi din nou cu braţele pe după grumaz, el nu te lasă, însă; se repede spre tine gata să te lovească. Te revoltă lipsa de memorie a animalului şi îţi vine să plângi. încerci să-l îmbunezi aşternând io sub el nişte paie proaspete; te străduicşti să te minţi pe tine însuţi, spunându-ţi că-1 iubeşti încă, dar între timp, în cele câteva minute câte s-au scurs de când ai intrat în grajd, iubirea ta a murit, s-a stins ca o flacără în care cineva a suflat dintr-o dată şi cu toată forţa. Iar viţelul te priveşte cu ochi goi, de i*> animal neştiutor, şi tot din placiditate - nu ca să te pedepsească ori să se răzbune — se balegă la picioarele tale.
2.
... într-o după-amiază s-a pornit un vânt mai tărişor. „Cătăneţu“ se afla în mijlocul ogrăzii şi vântul l-a izbit de uşa 20 cuinii de vară, a dat cu el de pământ. S-a înfuriat - te uitai prin spărtura din gard, îl urmăreai cu sufletul la gură - şi a încercat să se îndrepte ţanţoş (ridicând cât mai sus picioarele, ca şi cum ar fi bătut pasul de front) spre mijlocul ogrăzii; mergea de parcă nici nu i-ar fi păsat de vânt. Acum îl ia, îţi 25 spuneai tu înfricoşat, îl umflă pe sus — „cătăneţu" nu era mult mai greu decât o găină -, dă cu el de stâlpii cămării, ori de poartă, şi dacă îl izbeşte o dată puţintel mai tare, nici că se mai ridică; dar „cătăneţu“ se ţinea bine pe picioarele lui subţiri ca nişte beţe; îl îndoia vântul când într-o parte, când în cealaltă, M) picioarele se înfipsescră însă - subţirele cum erau - în pământ,
534
SORIN TITEL
nu se dădeau bătute cu una, cu două; îl vedeai cum strânge din măsele, gata să sară la bătaie; dacă ar fi avut cu cine să se bată, s-ar fi bătut, desigur, da’ te poţi mânia pe vânt, poţi să-l sudui în gura mare ori mai încetişor sau în gând, dar cu atât 5 te alegi, cu nimic mai mult!
Când a ajuns în şură, la scuteală, şi-a răsucit în linişte o ţigară, uitându-se sfidător la vântul care se rostogolea prin ogradă, şi care nu avea de gând să se liniştească! Apoi a încercat să-şi aprindă ţigara - ferindu-şi flacăra amnarului de palele io de vânt.
Vântul a suflat însă o dată, mai tare, flacăra s-a stins, şi ţigara i-a rămas neaprinsă! „Mă, al dracului te mai făcuşi! Nu te mai astâmperi! a strigat «cătăneţu», clătinând din cap şi ameninţând cu degetul. Da’ ţi-oi găsi ac de cojoc, cu mine 15 nu-ţi merge!...“ Vântul dacă a văzut cum îl ceartă „cătăneţu", de supărare i-a smuls pălăria din cap şi i-a aruncat-o într-o băltoacă din mijlocul ogrăzii. După ce i-a terfelit-o prin noroi, i-a aninat-o de o creangă, în părul de lângă cuina de vară. Pălăria se clătina pe creangă în toate părţile, parcă anume să-i 20 facă în ciudă „cătăneţului". „Pot să-mi cumpăr alta nouă. Nu-i nici o pagubă, şi aşa o port de nu mai ţin bine minte de când, mi s-a urât de ea“, a zis „cătăneţu", mai mult pentru el, dar, la o adică, să-l poată auzi şi vântul ce spune... „Stă pe creangă şi se zbiceşte, cum e mai bine!" Vântul a smuls pălăria de pe 25 creangă, a mai purtat-o o vreme prin aer, apoi i-a azvârlit-o la picioare! „Bine făcuşi că te astâmpăraşi, e de părere «cătăneţu», apoi îşi ia pălăria şi şi-o pune în cap, aşa udă şi terfelită cum e, îndesând-o bine cu amândouă mâinile, să nu i-o mai poată nimeni smulge. Am ştiut eu, îi spune vântului, 3Q că tot la vorba mea ajungi. Altfel nu se poate, altfel nu-i bine. Capu ăsta, mă - şi «cătăneţu» îşi loveşte de mai multe ori fruntea cu palma, subliniind cele spuse —, glagoria asta nu-i proastă, ştie ea ce face!..."
FEMEIE, IATĂ FIUL TĂU
535
Şi după ce vântul se potoleşte, treci prin spărtura din gard în ograda „cătăneţului", care trage liniştit din ţigară. Eşti nerăbdător să afli ce-o să spună despre întâmplarea prin care a trecut, cum o s-o întoarcă pe toate părţile. „Văzuşi cât fu de al dracului?!“ se întreabă el, vorbind despre vânt ca despre 5 o persoană cu care tocmai a avut o mică neînţelegere. „Rabdă omul cât rabdă, dar nici aşa!“, şi scuipă cu multă scârbă în rumeguşul de sub capra de tăiat lemne, un scuipat gros, amestecat cu tutun prost. „Asta nici n-a fost vânt (şi tu te aşezi pe capră şi te pregăteşti să-l asculţi), pe lângă acelea care aveau io obiceiul să bată în tinereţea mea - un fleac pot spune, o nimica toată... Te luau din toate părţile: şi din faţă, şi din spate, şi din stânga, şi din dreapta! Numai că de când mă ştiu, am fost de felul meu tare încăpăţânat: când băteau vânturile din faţă, mă întorceam cu dosu la ele. Şi pe timpul ăla - se pornea el n să povestească - nu eram ca acuma! Eram mare şi tare, ca un bou! Bubuia pământul sub picioarele mele pe unde călcam... Carnea s-a dus, după cum se vede, adăuga «cătăneţu» după ce rămânea o vreme pe gânduri, da’ în schimb au rămas oasele - şi se lovea cu amândouă mâinile peste braţele subţiri 20 ca nişte vrejuri. Şi ele-s pe primul loc, ele-s ce are omul mai de preţ! Cu oasele rămâne, la o adică, ele nu se împuţinează, nu se fac nici mai mari, nici mai mici, nici mai subţiri, nici mai groase! Uite şi eu cu câte oase am intrat în spital, fix cu atâtea m-am întors acasă...“	25
Venise de la spital îmbrăcat într-o uniformă militară veche, de pe timpul războiului din *77. „Mi-a lăsat-o ca amintire — povestea el cui voia să-l asculte — un «regheţean», unul pe care l-au desfăcut doctorii să vadă ce-i înăuntrul lui, şi-a murit sub cuţit, pe masa de operaţiei.. înainte de a-1 opera, l-ar fi chemat 30 pe „cătăneţ" lângă patul lui de bolnav - „cătăneţu" se numea pe timpul acela, Rădulescu Ion - şi i-ar fi spus: „Dacă mor cumva, uniforma ţi-o las ţie, să ai o amintire plăcută de la mine, când n-oi mai fi...“ Aşa că Rădulescu Ion s-a întors din
536
SORIN TITEL
spital îmbrăcat în uniforma celui decedat - şi noul nume, „cătăneţu“, s-a lipit de el cât ai bate din palme; şi era şi firesc să se lipească, de vreme ce numele vechi nu i se mai potrivea, acum când întreaga lui persoană era alta, schimbată şi de 5 nerecunoscut!
în timp ce face elogiul oaselor, „cătăncţu" îşi desface mundirul şi îşi arată pieptul, strălucitor de alb, cu pielea aproape străvezie - coastele i se văd prin piele, pot fi numărate una câte una. „Ele-au rămas cum au fost, nici n-au scăzut şi io nici nu s-au înmulţit, îşi continuă el ideea. Le-am numărat şi tot atâtea-s la număr... Păi ce-ar fi fost dacă de atâta suferinţă prin câtă am trecut eu, să zicem că s-ar fi dus şi ele, cum s-a dus carnea de pe mine - atuncea cu ce mai rămâneam? Mă terminam chiar de tot!... „Şi „cătăneţu“ se prăpădeşte de râs, 15 un râs fără „sonor", mai mult din ochi. Se mai vede că râde după mişcarea fălcii lui proeminente.
îl sfătuise - unul care zăcuse la spital într-un pat lângă el - să bea sânge proaspăt, de animal, ca să-şi recapete puterea, să se pună pe picioare, să adauge puţină carne la oasele lui 20 atât de îndărătnice. Aşa că ori de câte ori se tăia în sat vreun animal - oaie, vită sau porc -, „cătăneţu“ era de faţă; îşi umplea paharul cu sângele cald al animalului abia tăiat şi-l dădea pe gât dintr-o răsuflare! Fusese o iarnă lungă şi grea, cu ninsori neîntrerupte, şi în mijlocul ogrăzilor ninse putea fi zărit 25 „cătăneţu", cu paharul plin cu sânge, de un roşu aprins, în mâna dreaptă, povestind tot felul de întâmplări de prin spitalele pe unde zăcuse... Iar tu îl însoţeai peste tot, te aflai mereu în preajma lui („cătăneţu" e singur, l-a lăsat nevasta de cum s-a întors din spital, şi e bucuros că are cu cine schimba 30 o vorbă, chiar dacă cel ce-i ţine de urât e un copil...).
Ninge cu nişte fulgi mari şi rari. Voi doi staţi în casă la căldură. „Cătăneţu" povesteşte: „Au făcut doctorii cu mine ce-au vrut: mi-au ciuruit pielea, că-i toată flendurită de atâtea împunsături. Şi când au băgat cuţitu, au tăiat după pofta lor,
FEMEIE, IATĂ FIUL TĂU
537
nu s-au făcut numai că taie. Sta unu tânăr, parcă-1 văd, cu urechea la mine pe piept, să vadă dacă-mi mai bate inima, dacă nu s-a oprit cumva, dacă n-a stat de tot. Altul ţinea un cleşte în mână, cât cel cu care scoţi cuiele din podele de mare, şi de atâta tras curgeau apele de pe el. L-a rugat atunci pe un coleg să vină să tragă în locul lui, că nu mai poate... M-au tăiat şi m-au cârpit la loc şi s-or fi mirat şi ei, gândesc, că nu vreau să mor... Atâta suferinţă câtă am îndurat eu - îmi spun câteodată — nu poate fi adevărată. Oi fi visat-o, o fi vreo închipuire de-a mea... Caut să mă mint în felul ăsta, şi atunci io oasele încep să strige, să se mişte pe sub piele, supărate că încerc să le duc cu vorba; ele, săracele, ştiu cât am pătimit, pe ele nu le pot minţi oricât aş încerca! Suferinţele au intrat înăuntrul lor şi nu ies cu una, cu două! Aşa-s oasele, păstrătoare!" spunea „cătăneţu", şi râdea, cu râsul ăla al lui, fără „sonor": râdea din /5 ochi şi din fălci numai; râdea şi cu oasele, întregul trup i se zguduia de râs, şi ţie ţi se părea că le auzi cum se loveau unele de altele.
Pe „cătăneţu" au început să-l bată neamurile la cap, să-l îndemne să-şi caute o altă femeie în locul celei ce l-a părăsit. 20 „Eşti încă bărbat în putere, ziceau, n-o să rămâi singur toată viaţa! Una să-ţi umble în grijă, să te spele şi să-ţi facă de mâncare. Omul, dacă-i singur, e vai şi-amar de capu’ lui..."
La început „cătăneţu" s-a împotrivit, nici 11-a vrut să audă de însurătoare. „Mi-a fost destul, le spunea celor ce-i dădeau ghes. 25 Am avut o nevastă şi m-a lăsat, m-a făcut de ruşine. Ori vreţi şi cu a doua să păţesc la fel?... Şi cine o mai fi şi aia să-şi pună mintea şi cu unu ca mine? Voi nu vedeţi că seamăn mai mult cu o arătare decât cu un om?" „Cătăneţu" încerca, prin urmare, să scape de însurătoare, neamurile însă nu se lăsară cu una 30 cu două, se ţinură de capu lui, aşa că în cele din urmă, vrând-nevrând, s-a supus voinţei lor. I-au adus în casă o muiere dintr-un sat vecin, trecută bine de prima tinereţe, văduvă la rândul ei, ursuză şi întunecată la chip. Vinerea se urcau
538
SORIN TITEL
amândoi în trăsură şi se duceau la târg. Femeia mâna caii şi „cătăneţu“ sta lângă ea, cu mâinile în poală şi cu ochii pierduţi în zare. Oasele, care îi ieşeau parcă din pielea întinsă, primiseră o strălucire fosforescentă... Femeia îi spăla rufele, îi deretica 5 prin casă, mulgea vaca, fierbea la porci, mătura prin curte; în preajma sărbătorilor spăla ferestrele şi freca duşumelele în casa de către drum. Vorbeau rar unul cu celălalt şi fiecare avea grijă ca răspunsul să fie mai scurt decât întrebarea şi invers. Femeia dormea pe prispă afară şi se scula cu noaptea în cap. 10 Bătea untul stând pe un scăunel, cu sumna ridicată deasupra genunchilor osoşi. înainte de a mătura curtea lua apă în gură ca să aibă cu ce-o stropi; făcea nişte rotocoale mari în praful încins de căldură si numai după aceea se apuca de măturat, îţi vorbea uneori despre boala bărbatului ei, căci în felul ei, 15 ursuz şi aspru, ţinea la „cătăneţ“. „Săptămâna viitoare mă duc la doctor cu el, spunea stând pe scaunul din faţa casei şi uitându-se supărată în pământ. Să-l asculte la inimă. Să vadă dacă s-a mai înzdrăvenit. Şi să-i dea şi nişte leacuri pentru stomac; şi-a cam pierdut pofta de mâncare", îţi spunea şi ofta 20 plină de îngrijorare.
3.
Când n-a mai rămas decât o săptămână până la plecare, fraţii tăi mai mari ţi-au pus cufărul de lemn lângă pat, să dai cu ochii de el de cum te trezeşti dimineaţa. Să-l vezi şi să-ţi 25 spui de fiecare dată: uite că a mai venit o zi şi o să treacă la fel cum au trecut şi celelalte şi eu nu mai am mult de numărat până plec la cătănie.
Petrică şi cu Simion se urcaseră după cufăr în podul grajdului şi când au dat să-l deschidă un şoarece a ţâşnit speriat 50 afară. Simion, care sta pe scară în gura podului, a alergat după el să-l prindă, dar şoarecele s-a făcut nevăzut printre
FEMEIE, IATĂ FIUL TĂU
539
hamurile vechi şi putrede... Petrică a şters cu o mână cufărul vechi, cu încheictoarele ruginite şi a bătut cu palma în tabla de lemn. „Marfă, clasa întâi!, şi-a dat el cu părerea. S-a mai stricat de când am fost noi la armată, dar nu-i nimic, am eu grijă să-l fac să arate ca nou.“ Şi după ce l-au coborât din pod şi l-au aşezat în mijlocul şurii, aşa plin cu paie şi prăfuit cum era, şi-au adus aminte de timpul când au făcut ei armata şi au început să-şi spună unul altuia comenzile pe ungureşte ori pe nemţeşte, aşa cum le-au învăţat. Unul striga o comandă şi celălalt se grăbea s-o execute. (Pavel nu era de faţă.) Ba unul era cătană proastă şi neinstruită şi superiorul se răstea la el, îl muştruluia de mama focului, pierzându-şi răbdarea şi ridicându-şi ochii la cer („Io; iştenem, mein Gott, tu soldat prost, io băgat pe tine la ţuhaus, ia, ia“), ba celălalt, cu rândul; şi cu cât superiorul striga mai tare, cu atât era cătana parcă mai grea de cap! Se întorcea la dreapta când i se comanda să facă stânga împrejur, încât el, superiorul, nu avea ce face, se lua cu mâinile de cap de supărare: „La ţuhaus!“ urla el, arătând spre uşa larg deschisă a grajdului. „Sus, culcat, sus, culcat!" poruncea Petrică, iar Simion (de data asta el fiind în rolul de cătană proastă) executa ordinul, roşu la faţă şi asudat. „Aşa îi armata, îţi spuneau ei după ce osteneau de atâta alergătură şi se aşezau pe loitrea căruţei, ce-ţi porunceşte superiorul aia execuţi, nu-i ca în civilie cu «nu-mi place» şi «nu vreau»! O dată să îndrăzneşti să spui nu şi puşcăria te mănâncă!"...
„A fost şi la noi în regiment — începu a povesti Petre — unul care se ţinea în gură cu gradaţii, se dădea mare... De ce aşa şi nu altfel? Eu cred că asta nu-i bine cum aţi spus dumneavoastră..., îl auzeai tot timpul spunând. Numai că domnii ofiţeri n-au stat să-i arate de ce-i aia şi nu-i aia şi dacă l-au văzut că nu-i mai tace gura l-au băgat la ţuhaus! Da el nu s-a lăsat nici după ce i-au dat drumul; era galben cum îi lumânarea şi cred că dacă ai fi suflat o dată mai tare îl şi doborai la pământ, aşa era de slab, numai că n-a tras nici o învăţătură
5
10
15
20
30
540
SORIN TITEL
din toate necazurile pe care le-a avut. Din clipa în care i-au dat drumul de la răcoare a şi început a strâmba din nas: Ba că mâncarea nu-i mâncare, aduce mai degrabă a lături de aruncat la porci, ba că-1 strânge o cizmă, ba că-1 roade rău 5 mundiru. «Astâmpără-te, mă Ioşca - aşa-1 chema, Ioşca Kicsi -astâmpără-tc odată, căci dacă nu te astâmpări şi o ţii întruna aşa, mă, tu dai de dracu! Armata-i armată şi cătănia îi cătănie, n-ai ce face. Trebuie să stai smirnă, n-ai de ales. Pricepe măcar atâta lucru, că nu eşti prost!» Ne părea şi nouă rău de el văzând io câte necazuri are numai pentru că nu vrea să-şi ţină gura în nici un chip. Până la urmă singur şi-a făcut-o, singur, pot zice, că şi-a căutat-o cu lumânarea. 'Poate necazurile i s-au tras de la un ofiţer, unul pe care îl chema Silagy: subţirel şi sprâncenat, frumos ca o domnişoară. Şi Silagy, ăsta se arăta a fi ruşinos /5 din fire: dacă scăpăm noi o vorbă mai porcoasă, se făcea cum e para la obraz, dădea ochii peste cap şi ne lovea peste mână aşa ca să ne arate că nu-i frumos ce-am zis... Şi într-o zi, noi, răcanii, săpam la tranşee - şi Silagy sta pe un dâmb mai năltuţ şi se uita prin ochean. Cât am săpat noi tranşeca aia, adâncă 20 de doi metri, el nu şi-a dezlipit ocheanul de la ochi. Se uita şi ofta din când în când, da tare, ca să-l auzim şi noi cum oftează... Şi lui Ioşca nu i-a tăcut gura. «Trebuie să fie ceva minunat, zice, dacă vă uitaţi prin ochean cu aşa mare poftă.» Silagy a început să râdă ruşinat şi aşa râdea de urât de parcă 25 ar fi nechezat un cal. Am început şi noi să râdem, care mai de care, căci aşa-i la armată, cătana trebuie să se ia după superior. «Mă, răcanilor, zice atunci Silagy, şi se uită de sus, de pe tăpşan, la noi, vai şi amar de capul vostru, râdeţi ca proştii fără să aveţi de ce râde şi de ce vă bucura! Eu dacă râd, 50 zice, barem am de ce, am ce vedea şi de ce să mă bucur, nu ca voi»... Şi-l cheamă pe Ioşca, îi face un semn cu degetul, uite aşa, să vină adică să se uite şi el prin ocheanul acela, prin care se vedeau fel de fel de minunăţii. Şi când Ioşca şi-a pus ocheanul la ochi, parcă i s-a lipit de obraz, nu şi l-a mai putut
FEMEIE, IATĂ FIUL TĂU
541
lăsa. Până i l-a smuls domnul ofiţer din mână, el s-a tot uitat... Am aflat şi noi după aceea la ce s-au uitat ei amândoi cu o aşa mare poftă, ce anume au văzut prin ochean: nu chiar aşa de departe curgea o apă mai mărişoară şi nişte fetişcane se scăldau, goale cum le-a făcut mama lor, în râu, fără să le treacă 5 prin minte că le-ar vedea cineva. Din când în când ieşeau să se încălzească la soare, căci era pe la sfârşitul lui august şi apa era destul de rece... Aşa că domnul ofiţer ar fi vrut să ştie pe care dintre fetele acelea şi-ar fi ales-o Ioşca, dacă ar fi fost pe ales. Ioşca şi-a mai dus o dată ocheanul la ochi, îi era destul w de greu să aleagă dintr-o dată, nu se putea hotărî uşor... «Aia din stânga, domn’ ofiţer», zice Ioşca şi-i dă lui Silagy ocheanul să vadă pe care anume şi-a pus el ochii, care i-a plăcut mai mult. Ofiţerul s-a pornit să râdă, dar de data asta nu mai necheza ca un cal, ci behăia încetişor, ca o căpriţă. «Aia, zice, /5 nu-i bună, răcan prost şi nepriceput ce eşti! Se vede că nu te pricepi. Aşa râdea, de parcă l-ar fi gâdilat cineva sub subţioară.
Aia cu sânii mari, aia care intră acum în apă, aia e lux a’ntâia!... Numai că un mârlan ca tine, zice, nu are de unde să ştie ori să se priceapă.» Şi atunci lui Ioşca nu i-a putut tăcea gura, 20 nu s-a lăsat nici el: «Pentru aia, zice, n-aveţi dumneavoastră, donm’ofiţer, muniţie. Şi fără muniţie, zice, degeaba. Nu ia foc puşca şi nu face poc! Face fâs, aşa face...» Ofiţerul, dacă l-a auzit vorbind aşa, să turbeze, nu alta. Aşa s-a mâniat de tare, că de furie a început să-l lovească pe unde apuca, nu se 25 uita pe unde dă, cu tocul revolverului. Şi cât s-a ţinut Ioşca până atunci de mare şi tare, nu s-a aplecat în faţa nimănuia, dintr-o dată l-am văzut cum se moaie. Se ruga de domnul ofiţer să-l ierte, pentru că el a glumit şi nu s-a gândit ia nimica rău. Silagy a fost un om hain la suflet şi din răutatea asta a jo lui i s-au tras lui Ioşca toate cele. L-a purtat prin judecăţi, nici nu vă mai povestesc cât i-a fost dat lui Ioşca ăla să pătimească! Cică ar fi spus despre armata cezaro-crăiască aşa şi pe dincolo, că nu are muniţii şi că puştile nu-s bune de nimic, că poţi
542
SORIN TITEL
trage cu ele oricât, tot degeaba... Noi, care am fost de faţă, ştiam bine la ce fel de muniţie s-a gândit Ioşca, atunci când i-a dat Silagy ocheanul să se uite prin el. Dar chiar dacă ştiam, în zadar, nimeni nu se uita în gura noastră ca să ne afle părerea 5 şi să asculte ce spunem noi... Aşa că la armată e întotdeauna cum spune superiorii. Nu trebuie să te pui contra...“
„Ce fel de cătană ai să mai fii şi tu? se întrebau fraţii. Nici nu te putem vedea cu puşca la umăr şi bătând pasul de front! Păi tu, după un marş mai lung, hai să zicem unul de io douăsprezece ceasuri, nu de douăzeci şi patru sau de patruzeci şi opt cum au fost ălea pe care le-am făcut noi, îţi dai sufletul, cu tine s-a sfârşit... N-ai tăria aia să taci din gură şi să mergi drept înainte fără să crâcneşti.“
O fi duios cântecul pe care îl zice Luţă Ioviţă cu vocea 15 lui răguşită şi hârâită, mamele şi fetele de măritat pot lăcrăma cât vor ele, vouă, de-acuma, după ce aţi mai tras o înghiţitură, două din sticla cu ţuică îndulcită (pe fundul căreia se pot vedea bomboanele rozalii în formă de smeură), nu vă mai arde de oftaturi şi nici de lacrimi muiereşti: mult mai 20 bine le stă unor tineri să arate că lor nici nu le pasă, să-şi petreacă până se împlineşte sorocul plecării şi al despărţirii, să chiuie cât pot de tare, să se audă în sat, să afle tot omul cum că ei, recruţii, au chef de petrecut şi de cântat. Mai au o săptămână până pleacă la armată şi cât le-a mai rămas o 25 ţin în petreceri şi în chefuri şi să vadă ei pe cineva care are inima aceea să se pună împotrivă! Sunteţi una acum toţi şapte sau opt. Vă ţineţi de după cap ca nişte tovarăşi de suferinţă şi prieteni buni ce vă aflaţi, şi când Luţă Ioviţă vrea să schimbe cântecul, să cânte unul mai vesel (celorlalţi li s-a urât să stea 50 şi să se uite la voi cum vă legănaţi şi vă lălăiţi), v-aţi şi repezit cu gura la el, gata să-l luaţi la bătaie. Acuma voi sunteţi stăpânii, voi porunciţi! Să facă bine, ei, muzicanţii, nu cumva să iasă din vorba voastră. (Nu înţeleg ei cât e sufletul vostru
FEMEIE, IATĂ FIUL TĂU
543
de negru şi de îndurerat? Sunt orbi, ori ce-i cu ei? O să vadă ce-o să păţească, dacă nu vă ascultă şi nu vă respectă, dacă sunt împotriva voastră...)
Se face târziu, iar mamele care au rămas cu voi până când afară s-a făcut ziuă albă (cu toate că ochii li se închideau de 5 somn, cu mare greutate izbuteau ele să şi-i ţină deschişi, ba li se mai întâmpla să le cadă capul în piept, cât pe aci să se răstoarne de pe scăunelele de pe margine!) au început să vă îndemne - cu vorba bună, una n-ar fi avut inima să ridice glasul - să plecaţi pe la casele voastre, c-aţi petrecut destul... io „N-aveţi la ce să ne mai aşteptaţi, le sfătuiaţi cu ochii roşii de băutură şi proptindu-vă unul de celălalt, noi rămânem să ne mai petrecem un pic, căci atâta ne este nouă toată distracţia şi petrecerea, de-acuma am pus punct la toate cele, de-acuma s-a sfârşit cu noi!“ Şi după ce mamele s-au dus la culcare, aţi /5 rămas voi de voi şi aţi început să vă plângeţi unul altuia: nu-i defel uşor să te desparţi de tot ce ai mai drag pe lumea asta, de fraţi şi de surori, de părinţi şi de satul mult iubit... Câtă durere s-a adunat în inima voastră, mai mare minunea că aţi putut-o îndura, că n-aţi murit de atâta suferinţă grea. Cine 20 ştie cum o fi acolo şi bine nu are cum să fie, căci armata e armată, cu ea nu te joci: ori de viaţă, până în clipa de faţă, nu puteţi zice că v-aţi bucurat de-ajuns şi-i mai mare păcatul. Abia aţi început să-i simţiţi gustul şi dulceaţa, şi toate s-au sfârşit...	25
Vă îndreptaţi toţi şapte (sau opt) spre casa Floricăi, iar când ajungeţi în dreptul casei, ortacii tăi (aşa v-aţi înţeles) mai au vreme să se ascundă după nucii bătrâni din faţă, înainte ca tu să te apropii de fereastră şi să baţi încetişor în ea de două ori. După ce-ai bătut, aburii băuturii s-au împrăştiat pe :w neaşteptate. „Ce m-am apucat să fac?!“, mai ai vreme să te întrebi, şi între timp lumina se aprinde în casă, prin dreptul ferestrei se vede trecând tânăra femeie, care a fost trezită din somn, apoi o umbră mişcându-se prin ceardac, paşi desculţi
544
SORIN TITEL
pe nisipul din ogradă, un câine care dă să latre şi o voce de femeie care îl potoleşte cu vorbe blânde: „Taci, mă, nu lătra, că n-or fi oameni răi“, spune un glas subţirel şi plin de dulceaţă, şi câinele ascultă de sfatul stăpânei lui, se opreşte din lătrat, 5 şi tu tare ai mai lua-o la sănătoasa, doar că ţi-i cam ruşine de cei ascunşi după nucii bătrâni, pe care îi şi auzi chiuind înfundat, şi iată că poarta se crapă încetişor, numai puţintel, cât să încapă un trup subţirel de femeie tânără, şi te apropii ca s-o poţi vedea mai bine pe cea care stă în dreptul porţii. io Florica, într-o cămăşuţă subţire şi albă, cu părul negru ca noaptea, despletit şi lung până aproape de călcâie, stă proptită de stâlpul porţii şi se uită somnoroasă şi mirată la tine, doar că tu ţi-ai pierdut curajul, nici nu îndrăzneşti să ridici privirea spre obrazul alb ca smântână şi spre ochii negri şi luminoşi. 15 „Nu ţi-o fi frig?“ întrebi prosteşte, şi ea se porneşte să râdă încetişor, îşi duce mâna la gură ca să-şi ascundă râsul, să nu se audă cumva, să se scoale vecinii şi s-o vadă că stă în poartă cu un om străin. „De-aia mă trezişi, mă, copile, spune, şi se uită mirată şi întrebătoare la tine, să mă întrebi dacă mi-i frig? 20 Pentru asta venişi să-mi baţi la fereastră şi să mă scoli cu noaptea în cap? Numai pentru atâta lucru?‘c, te întreabă, şi iarăşi începe să râdă încetişor, fără să mai ducă însă mâna la gură şi să-şi mai ascundă râsul, arătându-şi un dinte, chiar în faţă, strălucitor, de aur... La întrebările Floricăi nu prea ştii 25 ce-ai putea răspunde, te uiţi doar la ea cum tremură de frig în cămăşuţă subţire de borangic; tânăra femeie aşteaptă să te audă vorbind, privirea ei e întrebătoare şi uşor mirată, tu taci însă în continuare şi te uiţi în pământ, şi atunci Florica se schimbă şi ea dintr-o dată: o femeie serioasă şi la locul ei care .50 a fost sculată cu noaptea în cap. „Te ştiam copil cuminte, spune ea cu o voce blândă şi plângăreaţă, da te-ai stricat şi tu, nu mai eşti ăla care ai fost. Du-te, mă puiule, îţi spune cu un glas dintr-o dată batjocoritor şi certăreţ, du-te mai bine şi te culcă.“ Paşii ei desculţi se aud lipăind prin ogradă, apoi
FEMEIE, IATĂ FIUL TĂU
545
zgomotul uşii trase, al zăvorului pus. Lumina din încăperea Lloricăi se stinge şi se aşterne liniştea şi întunericul. Rămâi o vreme în dreptul ferestrei închise, apoi, te întorci spre ortacii tăi, pe care îi ştii ascunşi în spatele nucilor. „Ieşiţi, îi strigi, nu mai aveţi la ce să sta ti ascunşi, c-a plecat! S-a dus să se culce. Zdcca că-i moartă de somn“, doar că ei nu mai au cum să te audă, s-au împrăştiat care încotro, s-au dus la casele lor, şi-ai rămas singur în mijlocul uliţei luminate de primele raze ale soarelui.
... în vagon s-au urcat nişte nemţi dintr-un sat vecin, şi w c şi un acordconist printre ei, un băieţandru pirpiriu şi roşcovan. După ce încearcă de mai multe ori clapele acordeonului, începe un cântec vesel şi săltăreţ. Tinerii cântă împreună cu acordeonistul şi cu o şvăboaică, probabil iubita unuia dintre ei, slabă şi înaltă, ca o scândură! Apoi acordeo- /5 nistul se apleacă şi spune ceva la urechea femeii. Femeia se supără dintr-o dată, se înfurie peste măsură. Vrea cu orice preţ să-l dea pe tânărul cel obraznic jos din tren, îl împinge cu amândouă mâinile (se suflecase la mâneci ca să aibă mai mult spor). Tânărul nu vrea să se lase chiar atât de uşor dat afară — 20 cu o mână se ţine de bancă, iar cu cealaltă îşi apără acordeonul de loviturile femeii, care dă pe unde nimereşte; aşa că se produce o hărmălaie şi o vânzoleală de nedescris...
„Aşa am fost eu ordonanţă - începe unchiul Filimon să povestească, dar de ascultat singur tu îl asculţi (fiii-su se uită pe fereastră, mărul lui Adam i se ridică în sus, şi zâmbeşte în neştire) -, la unul Perene Laszlo. Şi ce să vezi, Feri ăsta era român după mamă, aşa că vorbea cu mine româneşte, da mima când eram noi doi şi nu ne auzeau şi ceilalţi domni ofiţeri: nu voia să se afle cumva la cazarmă. Era din Oradea, şi taică-su, <1, ungurii, a avut un birt chiar lângă gară, undc-i devâr mare...
Şi Perene Laszlo, ofiţerul, era o mândreţe de bărbat, leşinau doamnele şi domnişoarele din Seghcdin după el. Ieşea
546
SORIN TITEL
duminica pe Corso, la plimbare, şi nu umbla pe jos, nici gând: ori călare, ori cu birja, şi la ferestre, unde te uitai, vedeai numai fete mari lăcrimând şi oftând de doru lui. Dar el aşa o fire a avut, că nici nu se uita la ele, de parcă nici n-ar fi fost! El cu > caii mai mult şi-a pierdut vremea. Şi până la urmă tot de la un cal s-a întâmplat să i se tragă nenorocirea, ce gândiţi"...
La Mănăştiur trenul rămâne în gară aproape un ceas. Recruţii coboară, dau buzna la fântâna arteziană şi se împroaşcă unii pe alţii cu apă. Şi-au găsit o distracţie până io pleacă trenul. Un ţigan, ud din cap până în picioare, desculţ şi cu ţoalele flenduroase şi murdare atârnându-i pe trupul uscăţiv, face fel de fel de comicării, spre hazul tuturora: se scutură ca un motan (picurii de apă sar stropindu-i pe cei ce i se află în preajmă), dă ochii peste cap şi se vaită că moare 15 de cald; aruncă furios cămaşa cât colo şi rămâne numai în izmene. Trupul lui negru şi uscat pare de lemn ars. Un tinerel căruia abia i-au dat câteva tuleie blonde aleargă cu găleata plină cu apă să-l ude din nou. Ţiganul fuge, legănându-şi şoldurile ciolănoase, ca o domnişoară, scoate nişte sunete subţiri şi io isterice de fetişcană, spre hazul tuturora: al acarului care râde cu gura până la urechi, legănându-şi felinarul ca pe o cădelniţă popească, al şefului de gară, rotofei, roşu la faţă şi cu chelie (de atâta râs îşi ţine pântecele cu amândouă mâinile), al unor fetişcane, apărute cine ştie de unde (venite şi ele să vadă 25 recruţii). Fetişcanele râd cu mâna la gură, strânse una în alta, de parcă ar fi vrut să facă faţă, formând un zid compact, unor agresiuni oricând posibile: „pentru că nu se ştie niciodată cu recruţii ăştia"...
Aţi coborât şi voi - unchiul Filimon a rămas în tren să Mi vă aibă grijă de cufere. între timp, vânzoleala s-a mai potolit. Ţiganul ud leoarcă s-a întins pe banca din faţa peronului, să se usuce la soare; trage din ţigară şi se vaită de frig, în gura mare. Doar că de-acuma şi-a făcut numărul, şi nimeni nu-1 mai bagă în seamă... Acordeonistul, prietenul şvabilor şi care
FEMEIE, IATĂ FIUL TĂU
547
şi-a pus în gând să-şi petreacă ortacii până la centrul de recrutare, cântă o ardeleană; nişte flăcăiandri s-au luat de după cap şi-au început să joace. Cel din capul şirului are în mâna stângă o sticlă cu ţuică; o ţine ridicată în sus, ca pe un steag, iar ceilalţi chiuie bătând pământul cu picioarele lor încălţate < cu opinci. Li s-a alăturat o femeie nu chiar tinerică, dar încă în putere, cu şolduri late şi cu sânii mari. (Nu vrea să se lase, nu vrea să coboare steagul cu una, cu două! Dacă a ştiut să se bucure de viaţă până acum, de ce, atunci, nu s-ar bucura şi de-acuma înainte!) O muiere dată dracului: ar vrea ea să-i w bage în boală pe recruţi, s-o ţină minte acolo, la cazarmă, unde s-or duce, noaptea să ofteze de dor, gândindu-se la ea, să-şi piardă liniştea şi somnul din pricina ei!... Trupul ei mare şi mătăhălos e extraordinar de sprinten, picioarele groase şi arse de soare aproape că nici nu ating pământul! Marama roşie i /5 s-a desfăcut în timpul jocului. O flutură pe sub nasul tinerilor, o năframă care miroase a năduşeală, îmbolnăvindu-i. I s-a desfăcut părul negru, prins într-un conci, la spate. Ştie fel de fel de strigături deocheate, pe care le strigă în gura mare, nu se sfîcşte, spre distracţia celor din jur. Recruţii râd, cu nişte 20 râsete pe care anume şi le îngroaşă, ca să pară bărbaţi în toată firea... N11 pare a obosi, se învârteşte de mama focului. Aruncă o privire rapidă de jur-împrcjur, cântărindu-i pe rând pe fiecare, şi-l alege pe cel mai chipeş dintre ei; îl trage de-o mână, să intre în joc, şi încep a se învârti împreună cu o neostoită plăcere şi încântare.
In spatele gării e o baltă acoperită cu papură. Pe margini sunt stânjcnci de un albastru strălucitor. Până la tine ajung râsetele celor de pe peronul gării, acoperite de orăcăitul broaştelor din baltă. Câteva broaşte au ieşit la mal şi te privesc .w cu ochii holbaţi. Balta străluceşte ca o tipsie sub lumina soarelui care coboară spre asfinţit...
548
SORIN TITEL
Se pot vedea, lucind prin întuneric, capetele tunse chilug, unele lângă altele, aşezate aproape simetric, mai toate acoperite cu pătura până sub bărbie. Oricât de caldă ar fi noaptea, în încăperile astea - care seamănă mai curând cu nişte 5 hangare - e aproape întotdeauna răcoare. Umezeala pătrunde în oase, încât recruţii dorm strânşi covrig, cu genunchii la gură, cu capul între umeri, folosindu-se de propriul lor trup ca de singura sursă de căldură.
Şi printre atâtea capete tunse, semănând toate între ele, io nu reuşesc să-l descopăr uşor pe al tău. Mă opresc în dreptul unui pat, convins că am dat în sfârşit peste tine; ca apoi să-mi dau totuşi seama că nu tu eşti flăcăul acela care doarme cu gura larg deschisă, cu capul dat pe spate, cu mărul lui Adam bulbucat şi proeminent, icşindu-i prin pielea delicată a gâtului, n cu pătura căzută jos, lângă pat, cu picioarele şi mâinile larg desfăcute, într-un fel de abandon total şi lipsit de speranţă... Nu eşti nici băiatul de lângă el, unul micuţ şi grăsuliu, cu mâinile scurte, aşezate pe obrajii rumeni ca de fată - cine ştie dacă nu cumva o fi plâns şi l-o fi prins somnul în timp ce 20 încerca să-şi şteargă lacrimile cu palmele -, nici găliganul numai oase şi piele, cu capul ţuguiat ca un pepene verde, gemând prin somn, chinuit fiind de cine ştie ce coşmar, un plâns sacadat şi întrerupt, aducând cu un fel de chelălăit de câine...
25 E un aer greu în încăpere. Miroase a trupuri tinere şi nespălate (abia mâine, în zori, o să vă ducă la vizita medicală şi înainte de vizită o să vă bage sub duşurile fierbinţi, să vă lăsaţi „jegul" cu care aţi venit de-acasă). Unul dintre voi a băut prea mult şi a vomitat lângă soba de tuci, aplecată într-o rână, Mi în care nu s-a făcut foc cine ştie de când...
Printre atâtea capete chiluge - pentru că v-au tuns de cum aţi ajuns la cazarmă, cu nişte foarfece mari, apoi cu maşina, bâz-bâz, aşa cum se tund oile, nişte caporali roşcovani, cu obrajii rumeni, plesnind de sănătate, stând în spatele vostru,
FEMEIE, IATĂ FIUL TĂU
549
crăcănaţi pc picioarele lor cu coapsele groase ca nişte butuci, pe care postavul stă atât de întins încât e gata să plesnească -printre atâtea capete semănând, aşadar, între ele, îmi va fi destul de greu să-l recunosc pe al tău. Dcscopcrindu-te, în sfârşit, chiar lângă uşa larg deschisă, am o uşoară strângere t de inimă, de parcă acolo, în hardughia în care dorm recruţii, aş fi dat, absolut din întâmplare, peste propria-mi fiinţă (niciodată n-am avut într-o asemenea măsură revelaţia asemănării noastre), cufundată într-un somn greu şi fără vise. Privindu-te, mi-am amintit o fotografie pe care mi-am făcut-o io în timpul concentrării şi pe care i-am trimis-o mamei într-un plic de culoare roz. Cu boneta într-o mână, ca să mi se vadă capul tuns chilug, în timp ce mâna dreaptă mi-o ţin pe umărul unui coleg, aşa cum am văzut eu că se fotografiau cătancle odinioară... Da, capetele noastre tunse la zero seamănă teribil /5 între ele: mai înguste în faţă şi foarte bulbucate în spate, la ceafă, ceea ce nu se poate vedea decât dacă suntem tunşi „nulaK, altfel părul ascunde forma cu totul specială a craniului. Capul, fiind puţin prea mare, nu c perfect proporţionat cu corpul.
Luna, mare şi roşie, se ascunde după un nor. Dormitorul 20 se cufundă în întuneric. Printre recruţi e unul care visează urât. „Ajutor, mă înec, strigă, săriţi şi nu mă lăsaţi...44 Coşmarul continuă, începe să plângă, ca un copil, prin somn. „Taci, mă, dracului, îi şopteşte vecinul de pat, trezit de urletele lui. Te-ai stricat la cap, ori ce-i cu tine?! Potoleşte-te odată, că acuma 25 îţi trag una peste gură.44 „Care eşti lângă el, frate? spune un altul cu vocea înăbuşită şi îngropată în pernă. Ia-1 pe mârlan de piept şi-l scoală, altfel trezeşte tot dormitorul../4
Te ridici în pat încă buimăcit de somn; în vârful picioarelor părăseşti hardughia. Te îndrepţi spre privată care se află în mi spatele cazărmii. Te întorci după un timp, iar umbra ta uriaşă joacă pe peretele alb.
Un recrut trage dintr-o ţigară, ghemuit într-un colţ, lângă uşă. Ai fi trecut pe lângă el fără să-l bagi în seamă, dacă nu
550
SORIN TITEL
te-ar fi prins de-un picior, oprindu-te aproape cu de-a sila. „Stai, nu te grăbi aşa, îţi spune el în şoaptă şi-ţi face prietenos cu ochiul. Mai schimbăm şi noi o vorbă. Ori ţi-o fi teamă că te ţin de poveşti şi nu te las să-ţi faci somnu?... Ai şi tu dreptate, 5 căci de mâine s-a gătat cu odihna, de mâine intrăm la şmotru! Numai că eu, frate - spune el şi îşi aruncă chiştocul aprins în mijlocul curţii (amândoi urmăriţi traiectoria luminoasă a mucului de ţigară) -, eu degeaba pun capul pe pernă, la mine e fără nici un rost... (Vorbeşte în şoaptă şi atât de aproape de w urechea ta, încât îi simţi răsuflarea caldă.) A mai mare prostie, spune, şi se uită în ochii tăi, să vadă ce părere ai, iar faţa lui e atât de aproape de a ta, încât îi vezi ochii întunecaţi strălucindu-i sticloşi, în lumina lunii, a mai mare prostie, cum îţi spun, repetă el şi-şi apropie obrazul şi mai mult de al tău, aproape 15 că ţi-1 atinge, iar privirea lui, chinuită şi disperată, se roagă parcă să-l ajuţi, cu toate că e convins că nu ai cum, e să te însori cum m-am însurat eu, cu armata nefăcută!" (Răsuflarea lui caldă îţi gâdilă urechea. îşi mai aprinde o ţigară şi-ţi face semn să-ţi iei şi tu una dacă vrei.) „Nu-s duhănaş", îi spui, 20 respingând cu dosul palmei pachetul mototolit pe care el ţi l-a întins cu o mână tremurătoare. „N-am astâmpăr, spune nefericitul însurăţel (începe a se foi pe prag, şi-i atât de aproape de tine, încât îi simţi prin cămaşă umărul fierbinte), nu-mi găsesc pacea şi liniştea!" adaugă şi izbucneşte în plâns. Lasă 25 lacrimile să-i curgă şiroaie, abia într-un târziu şi le şterge cu nişte pumni uriaşi şi bolovănoşi... (Orice i-ai spune, încercând să-l împaci, tot n-ar fi de nici un folos, aşa că mai bine taci.) „Nici nu ne-am obişnuit bine unul cu celălalt, că a şi venit despărţirea cea dureroasă şi grea..., spune flăcăul, şi 30 din nou izbucneşte în plâns, un plâns aspru însă, scrâşnit. Şi dacă ai şti, măi frăţioare, peste ce muiere am avut norocul să dau - pâinea lui Dumnezeu, nu alta! De-ai şti cât e de bună la suflet! Cât poate fi de ascultătoare şi de răbdătoare!... Şi când a fost mai frumos şi mai mândru, s-a sfârşit!..." Sta atât
FEMEIE, IATĂ FIUL TĂU
551
de aproape de tine, încât lacrimile-i din ochi au început să se prelingă pe obrajii tăi, fierbinţi şi sărate. Te-ai ridicat, şi el s-a lăsat să alunece moale pe prag, şi a rămas acolo ghemuit şi plângând. Te-ai îndreptat spre patul tău, de lângă uşă, si te-ai culcat, trăgându-ţi pătura peste cap. După plecarea ta, 5 însurăţelul a rămas zgribulit pe prag. L-ai mai auzit o vreme trăgându-şi nasul, înghiţindu-şi lacrimile.
4.
„... Te pomeneşti că tu ai un secret al tău şi-l ţii ascuns, nu-1 spui nimănui. Tu nu vrei să îmbătrâneşti, aşa bag eu sama! io îi spunea Sofiei bărbatul ei, Simion. Au crescut copiii, s-au făcut mari şi ţie nici că-ţi pasă! Tot tânără ai rămas!“ „Aşa ţi se pare ţie, aşa mă vezi tu, dragu meu, şi-i bine că mă vezi aşa, aş minţi zicând că nu-mi place. Numai că eu aşa cred, că nu-i aşa cum spui tu. Căci de îmbătrânit am îmbătrânit, /5 nu mai sunt cum am fost în tinereţea mea! Numai eu ştiu că nu-s toate cum au fost înainte../4 „N-ai de ce te plânge. Ar vrea multe care îţi sunt de-o seamă să arate ca tine. La vară sunt optsprezece ani de când ne-am luat unul cu celălalt şi tu tot ca o fată mare arăţi../4 „Ne-om fi luat noi de multă 20 vreme, dar de cunoscut văd că tot nu mă cunoşti. Tu te uiţi ca un străin, numai la ceea ce se vede, la ce-i pe dinafară, şi ce-i în sufletul meu, aia nu vezi. Degeaba arăt eu tânără, cum spui, dacă sufletul a îmbătrânit, dacă inima nu îmi mai zburdă cum zburda altădată, şi nici nu se mai bucură cum a ştiut a 25 se bucura... Adu-ţi tu aminte cum îmi plăcea mie să umblu prin târguri şi să mă uit la tot ce-i frumos. Şi cum îmi poftea inima ba una, ba alta, cum mă bucuram de cele văzute şi le doream numai pentru mine, căci eram lăcomoasă de felul meu!
Te rugam să mi le cumperi, nu mă lăsam până nu mă întorceam M) acasă încărcată cu toate cele, cu ce nici nu gândeşti, că ne certa
552
SORIN TITEI.
maica, mai ţii minte, c-am risipit banii. «Banii nu-i greu să-i dai, ne spunea ea, la aşa ceva se pricepe oricine. Om îi acela care ştie să-i cruţe şi să-i păstreze. Căci de cheltuit e uşor, de făcut bani îi mai greu...» Nici nu auzeam bine ce ne spune, 5 pe o ureche ne intra, şi de ieşit ne ieşea pe cealaltă! Ea nu se lăsa cu una, cu două, o ţinea pe-a ei, căci era tare strânsă şi se mira cât putem fi noi de cheltuitori. «Nu ştiu cu cine semeni tu, Simioane, că nici cu şi nici taică-tu n-am fost aşa...», bombănea maica, şi noi o lăsam să vorbească, nici nu ascultam w bine ce zice; eram bucuroşi de cumpărăturile pe care le-am făcut, nu ne păsa nouă că s-au dus banii, că am rămas fără ei... Se făcea întuneric şi noi tot am mai fi umblat prin târg, nu ne lăsa parcă inima să ne întoarcem acasă... Or acuma, de nimic nu mă mai simt atrasă, rar de tot mi se mai întâmplă să mă bucur când văd un lucru frumos, aşa de mult m-am putut schimba../4 „Las’ că nu te-ai schimbat tu chiar aşa de tare, nu te mai plânge, că nu te cred!“ „Poţi zice ce vrei, dacă îţi spun că nu mai sunt aia care am fost... Până şi cizmele alea cu tureac, mai mult de gura ta le-am luat, să nu zici că nu te 20 ascult, dar dacă ar fi fost după mine, cine ştie dacă m-aş fi şi atins de ele. Şi cum le-am luat, în ladă au rămas, nu cred c-am ajuns să le încalţ de două, trei ori. Ori cu ele, ori fără ele, aproape că mi-i totuna... Cât am fost fată nemăritată, ţin minte c-o luam pe Ana lui Inişconi cu mine şi împreună băteam 25 târgurile, scotoceam prin toate dughenele, nu ne lăsam până nu dam de un lucru care să ne fie drag. Pipăiam pânzeturile şi mătăsurile cu mâna, luam vigul şi ne duceam cu el la fereastră, la lumină, să se vadă mai bine culorile... Ne înţelegeam tare bine amândouă... Ne târguiam pentru te miri m ce cu nemţii şi cu jidovii, îi făceam să mai lase din preţ. Prea s-au întrecut cu preţurile, săream noi cu gura, şi nu de alta, da’ noi suntem femei sărace, nu avem atât bănet cât ar vrea ei. Prea erau de tot lacomi. Asa-i omul, ziceam şi clătinam cu înţeles din cap, nu se mai satură de bani. Şi să-i vezi atunci
FEMEIE, IATĂ FIUL TĂU
553
cum sc puneau să jure în fel şi chip cum că atâta face, cât cer, şi că n-au cum să facă alt preţ, pentru că nici ei nu pot să vândă în pierdere, numai aşa, ca să ne facă nouă voia. Ba Hollinger, ca să ne facă să-l credem, s-a aruncat la pământ şi a început să se jure pe nevasta şi copiii lui că pe el l-a costat de trei ori mai mult decât ne-o vinde nouă! «Nu te mai jura, fii bun, că noi tot nu ne uităm în gura dumncatale», zicea Ana lui Inişconi. «Aşa eşti dumneata, săream eu atuncea, nu te laşi până nu iei şi pielea de pe orn!» Şi Hollinger era o apă de supărare. Cu lacrimi în ochi, de părere de rău, mai lăsa din preţ vreo câţiva lei, un picuţ. Mai mult de dragul nostru, zicea, nu-i el în stare să ne ţină piept, pentru că suntem femei tinere şi frumoase. «încă multe ca voi, şi dau faliment», se tânguia ştergându-şi lacrimile cu dosul palmei. Şi noi abia atunci începeam să facem mofturi, să spunem că marfa nu-i chiar aşa de bună cum ni s-a părut la început şi că ne poartă gândul să n-o mai cumpărăm. «Dumneata nu vezi, se răstea Ana lui Inişconi, că-i coaptă? Cine ştie de când stă şi-a bătut-o soarele şi de cumpărat n-a cumpărat-o nime! Şi nici nu mă mir că n-a cumpărat-o, strâmba ea din nas, căci nici un luciu prea frumos nu are şi nici culoarea, dacă m-am uitat bine, parcă nu-mi mai place chiar aşa de mult cum mi-a plăcut la început. Pare cam moartă.» «Mi-ar fi fost şi mai drag, săream şi eu cu gura, să fie un picuţ mai aprinsă la culoare. Acuma, dacă am promis c-o cumpărăm, o luăm, nu avem ce face», spuneam amândouă într-un glas, şi oftam arătându-ne tare nemulţumite. «Ba să n-o luaţi dacă nu vă place! zicea atunci Hollinger, nu se lăsa nici el. Clientul trebuie să fie mulţumit, noi altă dorinţă nu avem!» închidea amândoi ochii, de parcă s-ar fi rugat, ne spunea să aşteptăm, poate află el ceva în magazin care să ne placă nouă. Acum, zicea, a înţeles mai bine cam ce căutam, cam de ce fel de marfă avem trebuinţă, cam ce anume ne-ar place. Şi până nu găseşte marfa aia, nu sc lasă, căci din prăvălia lui nimeni n-a plecat neservit aşa cum trebuie
Hi
15
20
25
.Mi
554
SORIN TITEL
ori nemulţumit. Aşteptam aşa cam un sfert de ceas şi se întorcea cu un vig de mătase cum nici nu s-a văzut alta mai frumoasă. îşi freca mâinile de plăcere când ne vedea cât suntem de bucuroase. «Să poftiţi şi săptămâna viitoare, ne îmbia. Am 5 să primesc ceva extra, de la Timişoara.» «Nu mai venim, îi răspundea Ana lui Inişconi, făcând pe îmbufnata. Prca-i mare scumpetea la dumneata. Dacă ai mai fi lăsat din preţ, cine ştie, dar aşa...» «Las’ că ştiu eu c-o să mai veniţi!» zicea atunci Hollinger, şi ne făcea cu ochiul. «îmi şi place mie să vând la io aşa neveste tinere şi frumoase...», se linguşea pe lângă noi, şi atunci ne încruntam amândouă, ne uitam urât la el şi dam buzna afară din dugheană, până nu apuca a se obrăznici prea tare.
«Nu-mi pare rău să dau banii pe un lucru, dacă-i frumos!» 15 spunea Ana lui Inişconi, şi grăbea pasul, nu cumva Hollinger să se răzgândească, să-i pară rău c-a vândut prea ieftin şi să ne strige înapoi. Abia mă ţineam de ea, aşa repede mergea! «Da să ştii c-am stat, zicea ea cuprinsă de remuşcări, ce-or zice ai noştri că i-am făcut să aştepte atât.» De găsit vă găseam, 20 nu era greu să vă găsim, ştiam noi unde vă trage pe voi aţa, ştiam unde vă place să vă petreceţi cât noi cutreieram dughenele după cumpărături. Ce să ne aşteptaţi afară în frig, când mult mai bine şi mai plăcut, nici vorbă, era în birt la Dimer, la căldură! Intram amândouă în birt şi ne opream lângă 25 uşă, şi vă strigam să terminaţi mai repede ce aveţi în pahar, că altfel ne prinde întunericul înainte de a ajunge cu bine acasă, în ruptul capului nu voiam să intrăm, şi atunci voi vă apucaţi să vă rugaţi de noi să luăm şi noi un picuţ de loc la masă, să ne încălzim - «a îngheţat inima în voi de cât aţi umblat numai M prin ger», vă puneaţi să ne plângeţi şi să ne căiniţi. Ne îmbiaţi să gustăm - o înghiţitură, nu mai mult, că n-o fi foc! - din paharul vostru, dar noi nici nu voiam să auzim de aşa ceva, vă împingeam mâna, cu pahar cu tot, la o parte. «Noi suntem femei cuminţi, noi nu suntem beutoare, ca Solomia
FEMEIE, IATĂ FIUL TĂU
555
Bimbului.» «Aşa-s de îngheţată, că abia mai pot vorbi, mi s-au încleştat fălcile», se plângea Ana lui lnişconi. «Nu te mai plânge, îi spunea bărbat-su Petrică. Dacă n-aş şti cât de mult îţi place ţie să umbli după târguieli, dacă nu te-aş cunoaşte! Până acuma nu te grăbişi, îi zicea, acuma la spartul târgului 5 te-a apucat graba...»
Săptămâna trecută s-a rugat Ana lui lnişconi de mine să ne ducem împreună la târg, cum am mers în tinereţea noastră;
«să mai umblăm prin dughene, cum umblam altădată», zice. M-am dus cu ea mai mult ca să nu se supere, nu pentru că io mi-ar fi fost cu adevărat drag să mă duc... Şi cât am umblat prin Făget, mă crezi sau nu mă crezi, abia am apucat să mă văd întoarsă acasă. Nu mai simţeam nici o plăcere să mă târguiesc cu unul şi cu altul, să mă iau în gură cu Hollinger şi să-l fac să lase la preţ, cum îmi plăcea mie pe vremea când i*> eram mai tânără... Şi când omul nu mai e în stare să se bucure, nu se cheamă că a îmbătrânit şi i s-a uscat sufletul, cum se cheamă oare lucrul ăsta?!... Aşa că nu te mai lua nici tu numai după ceea ce se vede! Căci şi un măr poate fi frumos pe dinafară, să-ţi placă să te uiţi la el - să fie rumen şi roşu - şi pe 20 dinăuntru să nu mai fie bun de nimic..." „Lasă, lasă, şi nu te mai plânge! Căci nu ţi s-a uscat sufletul, aşa cum pretinzi. îţi place şi-acum la joc să te învârţi pe sub mână, parcă nu te-am văzut..." „N-ai băgat de seamă, nu te-ai uitat bine! Jocul e şi el pentru oameni tineri, nu pentru bătrâni. Ca să se bucure 25 tineretul, pentru asta sunt făcute jocurile şi petrecerile... Nu voiam eu să mă las, mă învârteam pe sub mână ca şi cele tinere, numai că oricât m-aş fi învârtit, nu mai eram ca ele! Nu mai era bucuria aia în mine care a fost altădată. Păi când eram fată mare şi auzeam torogoata lui Luţă lovită, picioarele mi începeau să se mişte singure, nu mă mai ascultau, uite-aşa îmi bătea inima, nu mai puteam s-o opresc. Or azi, nu ştiu dacă mă crezi, da’ abia aştept să gate Luţă Ioviţă de cântat, să mă aşez pe scaun şi să mă odihnesc lângă babele cele de pe margini.
556
SORIN TITEL
Alea care stau cu căputurile pe de lături şi se uită la jucători. Şi cred că mult nu mai am până să le iau locul, căci omul nici nu bagă de scamă când viaţa i-a trecut, şi din tânăr, cum a fost, se trezeşte bătrân. Or noi trebuie să ne obişnuim, vrem, 5 nu vrem, cu gândul că nu mai suntem tineri, dragii meu... Nu-i defel uşor, ştiu, cum să nu ştiu, dar nu avem ce face...
5.
...Mă uitam la Sofia cum doarme cu capul pe braţul meu drept, cu părul negru ca pana corbului desfăcut pe pernă. I w se ridica numai pieptul, uşor, nici nu se auzea cum răsuflă. După o vreme mi-a amorţit mâna pe care îşi ţinea ea capul, şi atunci mi-am tras-o încetişor, nu cumva să se trezească. Şi cum mi-am tras eu mâna, capul i s-a înfundat în pernă. Răsufla cu greutate şi mi-a spus pe jumătate adormită: „Nu ştiu ce-i /5 cu mine că nu mai pot de cald...“ Şi şi-a desfăcut cu o mână cămaşa, la piept; de adormită ce era, s-a chinuit un timp până s-o desfacă; i se vedeau la lumina lunii ţâţele albe, cu bumburucul negru la mijloc. După aceea luna s-a ascuns după clăile de fân din grădină şi s-a făcut afară întuneric beznă. A io adormit iară înainte de a fi trează de tot. Şi am adormit şi eu, cu o mână trecută peste trupul ei cald, şi când m-am trezit, afară era ziuă albă...
Mă trezeam întotdeauna înaintea ci şi-i ascultam răsuflarea, îi puneam mâna pe piept, abia dacă o atingeam, 2:> îmi plăcea să-i simt inima cum îi bate la mine în palmă, şi mă minunam ce maşinărie poate să fie şi inima asta, cum ticăie de frumos, ca un ceas, şi din gândurile ce-mi treceau prin cap, fel de fel, adormeam din nou. Dimineaţa ne trezea răcoarea, dormeam afară, pe prispă, ne sculam devreme, înainte de a M) se lumina de ziuă. Era somnoroasă, nu-i plăcea să sară din pat dintr-o dată, mai zăbovea, îşi vâra capul sub subsuoara
FEMEIE, IATĂ FIUL TĂU
557
mea şi se lipea de mine să se mai încălzească un pic. Mă uitam la cer cum începea a păli dinspre Zorani. Mă făceam iarăşi că dorm, şi atunci cobora din pat încetişor, să nu-mi strice somnul. Sta o vreme pe marginea patului, îşi strângea concilii la spate cu o mână, iar cealaltă şi-o trecea peste sâni. Mă 5 întorceam pe spate, ca să creadă că dorm dus, şi ea umbla în vârful picioarelor, o auzeam cum se spală pe obraz şi vorbeşte de una singură în şoaptă. Obiceiul ăsta l-a prins în ultima vreme, îşi punea tot felul de întrebări, şi tot ca singură răspundea la ele. îşi spunea lucrurile pe care le arc în ziua aceea w de făcut, unde trebuie să meargă şi ce trebuie să facă, să nu uite cumva cutare şi cutare lucru. Şi între timp începea să se facă ziuă. îmi puneam mâinile sub cap şi mă uitam la ea cum trebăluieştc prin cuină, o vedeam cum aprinde focul în sobă şi cum suflă în el să se încingă, cum strecoară laptele şi-l pune o' la fiert, cum cerne nişte făină de grâu într-un trocuţ de lemn; mă întindeam în pat cât eram de lung, îmi plăcea să ascult cum îmi pârâie oasele; vedeam cum încep stelele a păli, cum se sting una câte una; o auzeam pe nevastă-mca cum umblă cu oalele, cum le tot mişcă pe sobă, ca să le facă loc. Şi când 20 a răsărit soarele, s-au luminat ţiglele de pe acoperişul grajdului, una câte una, şi după aceea au început a luci clăile cu fân din grădină. Străluceau de parcă ar fi luat foc. Mă uitam la Sofia, umbla prin şură, cine ştie ce căuta ea şi nu reuşea să găsească; trăgeam liniştit din ţigară, simţeam că mă încălzeşte pe 25 dinăuntru, şi mă gândeam cât îi de harnică, cum nu-i stau picioarele o clipită, şi aşa mi s-a părut, că muiere ca a mea nu are nime; că nu-i alta mai lucrătoare şi mai ascultătoare ca ea! Vorbea singură, după obiceiul ci mai nou, prin cuina de vară; se certa parcă cine ştie cu cine, aşa cum fac muierile m) când au multe griji şi nu le mai pot ţine înăuntrul lor: trebuie să le zică şi ele cuiva, să le spună măcar pereţilor, dacă altcuiva tot nu au cui. „Cc-i cu tine, ncvasto, cu cine te sfădeşti aşa?“ apucam s-o întreb mai mult în glumă, şi săream din pat, căci
558
SORIN TITEL
de-acum trândăvisem destul. „Am şi eu grijile mele, nu mă mai întreba“, îmi spunea, şi parcă se ruşina c-am auzit-o vorbind singură. „Credeam că te-a supărat cineva, îi răspundeam. Nu ştiam cu cine te cerţi." „Nu mă cert cu nime", mă liniştea. „Las’ că-i bine, las5 c-aşa-i frumos", îi spuneam. „Am şi eu pe ale mele, nu-mi avea grija, şi se înfuria văzându-mă c-o iau peste picior. Intoarce-te mai bine pe partea aialaltă şi mai dormi un pic. C-aşa-i somnul dimineaţa, dulce, îi păcat să-l pierzi!" „Bine că ai cui te plânge, nu mă lăsam eu, îi bine şi aşa!... Mă bucur că are cine să te asculte!"
VI
1.
Lucrurile sc petrccură în felul următor: în biserică era mare înghesuială şi cu chiu, cu vai cele două femei - mama şi mătuşa Ştefania - reuşiră să-şi facă loc în faţă. Voiau cu orice preţ s să-i vadă pe călugări: doi bătrâni cu barbă albă şi rară, slăbănogi şi tare jerpeliţi, precum şi un călugăraş foarte tânăr, căruia nu-i crescuse încă barba, cu nişte ochi negri strălucitori şi umezi, pe care şi-i ţinea mai mult în pământ, ocolind privirea credincioşilor. Se vedea că-1 stânjeneşte foarte tare curiozitatea io acestora, era ruşinos şi transpirat. Vocea îi era însă puternică, o voce limpede şi frumoasă de tenor, contrastând cu glasurile hârâite, bătrânicioase şi tremurătoare ale celorlalţi doi.
Marcu urmări un timp foiala călugărilor — când intrau în altar, când ieşeau din nou cădelniţând; se învârteau parcă fără ^ nici o treabă în jurul icoanelor, făceau totul după un tipic anume, al cărui rost lui îi era greu să-l înţeleagă. Atenţia îi fu reţinută mai ales de cădelniţa din mâna veştejită şi noduroasă, cu vene groase, a unuia dintre ei: o urmări cum se leagănă în toate părţile, învăluită în fumul înecâcios de tămâie. Icoanele 20 erau afumate, şi chipurile sfinţilor nici nu sc vedeau bine. Una singură strălucea - nouă-nouţă - în nişte culori vii şi foarte vesele. Marcu îşi concentră un timp întreaga atenţie asupra
560
SORIN TITEL
icoanei aceleia: Maica Domnului îşi ţinea inima cu amândouă mâinile. Inima sfintei — cum o fi reuşit să şi-o scoată? se întrebă copilul — semăna foarte bine cu un măr mare şi roşu. Degetele îi erau trandafirii şi încărcate de inele de aur, bătute în pietre 5 scumpe. Te dureau ochii, aşa tare străluceau! îşi făcu loc mai în faţă, s-o vadă mai bine. „Stai locului44, auzi în spatele lui şoapta mătuşii Ştcfania. Se făcu însă că n-o aude.
Se trezi în preajma unor femei bătrâne, a căror respiraţie era împiedecată şi hârâită. I se păru că bătrânele acelea au un w fluier în piept, aşa şuierau. Răsuflarea părea că li se întrerupe din când în când - sufereau probabil de astm se înecau şi horcăiau, şi Marcu se îndepărtă de ele. îşi făcu loc prin înghesuială, călcă pe picioare o femeie tânără, care mirosea de te trăsnea a „odicolon44. „Unde te înghesui aşa, mă, copile?44 15 îi şopti femeia şi-l trase de mânecă. Nici el nu ştia însă prea bine încotro vrea să meargă, dar de vreme ce se pornise să se înghesuie prin mulţime, nu-i mai venea să se oprească; până când simţi, în ceafă, o mână grea de bărbat care îl obligă să stea locului. îi cuprinsese capul în căuşul palmei, încercând 2o să-l domolească. „Te-am prins. Gata! Să te văd acuma ce faci!44 spuse bărbatul şoptindu-i în urechea stângă cu o voce răguşită de om care a fumat şi a băut mult în viaţa lui; degetele îi ţineau capul strâns, ca într-o menghine, şi totuşi drăgăstoasă şi nu ştiu cum protectoare era atingerea lor; încerca de fapt să se 25 joace cu el, şi Marcu intră în jocul omului cu toată râvna: îneepu să se învârtească, şi capul i se răsucea de parcă ar fi vrut să se înşurubeze sub palma aspră şi bătătorită a bărbatului, îşi ridică privirea ca să-l vadă mai bine - degetele, nestrân-gându-1 chiar aşa de tare, îi permiscră o asemenea mişcare -, M) şi văzu doi ochi cenuşii şi plini de râs în ei, privindu-1 cu blândeţe, şi nişte mustăţi uriaşe şi roşcate; cu toate că arătau cam fioroase, nu-1 speriară prea tare. „Uită-te la părinte, îi spuse omul în şoaptă, zâmbind, pentru asta eşti în biserică, nu să te uiţi la mine44, şi-i răsuci capul în direcţia altarului. îşi ridică
FEMEIE, IATÂ FIUL TĂU
561
apoi mâna, îl lăsă să plccc, şi Marcu ţâşni ca din puşcă, se avântă cu capul înainte, bucuros că şi-a recăpătat libertatea.
Ocoli o femeie îngenuncheată, trecând peste picioarele ei încălţate în nişte opinci de gumă şi pline de noroi... vSe afla acum foarte aproape de altar, şi mirosul lumânărilor — atât 5 al celor din ceară de albine, cât şi al celor de stearină - era foarte puternic. Uşile erau închise şi cu perdelele trase: călugării intraseră în altar; între timp un ţârcovnic spunea crezul, cu o voce ascuţită şi plângăreaţă. Apoi călugării traseră perdelele (se auzi iarăşi clinchetul uşor al inelelor) şi ieşiră din altar cu io cărţile de rugăciuni îndreptate spre mulţime. Marcu ar fi vrut să ştie ce anume se ascunde în altar, cum arată, adică, locul acela unde călugării intrau şi ieşeau după bunul lor plac şi unde nimeni altcineva nu avea voie să intre. Altarul şi-l închipuia tixit de icoane, frumos împodobit, încărcat de /5 odăjdii scumpe, de cădelniţe aurite atârnând din tavan...
între timp slujba se sfârşi, şi mulţimea începu să se adune în jurul călugăraşilor, după anafură. Marcu profită de toată această forfotă şi înghesuială. Se strecură până în preajma altarului, fără să-l observe sau să-l vadă careva, împinse cu 20 multă grijă uşa - între timp fusese închisă de călugări - (ruginită fiind, lăsată în paragină, scârţâi prelung, dar, spre norocul lui, nimeni nu-1 băgă în seamă) - şi se strecură înăuntru.
Călugării, fiind singuri - iar doi dintre ci foarte bătrâni -, nu se omorau cu curăţenia; nu se mai măturase cine ştie de 25 când, iar praful se aşezase, gros de un deget, peste tot; ferestrele erau atât de murdare, încât soarele pătrundea înăuntru cu greu. Odăjdiilc atârnând în nişte cuie groase şi ruginite arătau vechi, zdrenţuite şi nu tocmai curate. Intr-un colţ al altarului zări un scaun cu un picior rupt - ca să poată sta în echilibru, era M) proptit de perete —, iar pe scaun un lighean albastru, cu smalţul sărit. U11 coltuc mare de săpun de rufe, de culoare vineţie, urât mirositor, era pus lângă lighean. Ligheanul era plin cu o apă murdară şi cu zoaie de săpun. Aşezat direct pe podea,
562
SORIN TITEL
se mai afla un reşou în priză, cu un ibric, pe fundul căruia mai fierbea puţintică apă.
Marcu cercetă cu atenţie altarul şi descoperi pe peretele din fund un calendar bisericesc, decolorat şi pătat de muşte.
5 Intr-un colţ al acestuia, cineva desenase o călimară cu o pană de gâscă în ea, şi dedesubtul călimării scrisese ceva cu litere chirilice. Marcu avea un creion chimic, cam neascuţit, într-un buzunar al pantalonilor. Cu creionul acela făcu un desen dedesubtul călimării: desenă, aşadar, o casă cu ferestrele mari io şi cu acoperişul ţuguiat. Cei ce locuiau în casa aceea aprinseseră focul în sobă, un foc straşnic şi în toată legea; se vedea după rotocoalcle groase de fum care ieşeau pe coş, cât de cald şi de bine era înăuntru! Se uită un timp la desen şi i se păru neterminat; îi făcu atunci şi pe stăpânii casei, şi îi desenă în 15 aşa fel de parcă ar fi fost o casă de sticlă şi s-ar fi putut vedea prin pereţii ei. Nu uită nici câinele - casa trebuia doar păzită de hoţi şi de bandiţi! Dulăul îi luă ceva mai mult timp, nu-i fu prea uşor să-l deseneze; trebuia să arate fioros, să sperie pe toată lumea. Să nu aibă nimeni curajul să se apropie, mai ales io noaptea, când stăpânii dorm şi n-au cum să-i audă pe răufăcători... îl făcu deci, cu părul zbârlit, cu o gură fioroasă şi larg deschisă, năpustindu-se parcă spre nevăzuţii duşmani, în spatele casei desenă nişte coline acoperite cu brazi — de acolo vin bandiţii şi hoţii, se gândi, stau ascunşi în pădurile acelea 25 unde nu-i vede şi nu-i ştie nimeni... Mai desenă un copac cu mere mari şi roşii, câte două mere pe fiecare creangă; făcu şi o grădiniţă cu flori în faţă; cel mai mult timp îl pierdu cu florile: le desenă cu grijă, un fel de margarete cu petalele mari; făcu şi un coteţ pentru găini, iar în spatele colinelor o vulpe 50 vicleană cu o coadă uriaşă, ţinând în gură o găină jumulită... Desenul, în ciuda faptului că era atât de bogat în detalii, nu-i luă, totuşi, prea mult timp. Tocmai se pregătea să-i adauge un ultim amănunt - să mai facă o potecă, un drumeag care să plece din faţa casei şi să se piardă, având tot felul de
FEMEIE, IATĂ FIUL TĂU
563
întortochieri, sus în munţi când auzi paşi în spatele lui. Se întoarse şi-l văzu pe călugăraşul cel tânăr, cel cu ochii negri şi strălucitori, îndreptându-se spre el. Părea mai curând uimit că-1 vede acolo în altar, decât supărat. „Nu e voie să intre nimeni aicea“, îi spuse călugărul cu o voce liniştită şi calmă. 5 Se aplecă să vadă desenul făcut de Marcu. „Pe deasupra te-ai apucat să ne mâzgăleşti calendarul", spuse cu o urmă de mustrare în glas. „Călimara n-am făcut-o eu“, se scuză Marcu. „Dar casa? Cine a făcut-o?“ întrebă călugărul. Marcu n-avu ce face, trebui să-şi asume paternitatea desenului. „Păi vezi?! w spuse călugărul. Ai merita să te urechesc acuma, spune dacă n-ai merita?!... Numai că pe noi domnul nostru Iisus Cristos aşa ne învaţă: să iertăm greşelile greşiţilor noştri! Aşa că ce pot face eu alta, spuse călugărul şi-l mângâie pe cap (mâna acestuia, spre deosebire de cea a omului din biserică, era uşoară, abia 15 dacă îl atingea), decât să te iert?!“ îi spuse el în şoaptă.
Slujba se terminase, şi lumea, câtă mai rămăsese în biserică, se îngrămădea în jurul celor doi călugări. Printre femeile care aşteptau să le ajungă rândul - fie la anafură, fie la spovedit - 20 Marcu nu-şi văzu mama şi nici pe mătuşa Ştefania n-o zări.
Se repezi afară din biserică şi lumina puternică a soarelui, în contrast cu întunericul de dinăuntru, îl orbi. îşi căută părinţii cu privirea prin toată mulţimea aceea care se afla de jur-îm-prejur. Femeile care ieşeau din biserică, cu anafura în batistuţă 25 ori într-un fel de şerveţel de hârtie, treceau pe lângă el şi-l priveau înduioşate. „Ce-i cu copilul şi al cui o fi? S-o fi pierdut de părinţi, săracu... Nici nu-i de mirare că s-a pierdut, cu atâta golomoz“, îşi ziceau ele, iar una, mai miloasă, se apropie de Marcu şi începu să-l descoasă. Se interesă cine îi sunt părinţii 30 şi când şi unde s-a despărţit de ei. Apoi îl îndemnă să intre în biserică şi să-i aştepte acolo: Marcu îi ascultă sfatul. între timp, biserica se golise. Doar două, trei femei mai adăstau încă să le vină rândul la spovedit. Vorbeau repede şi precipitat, cu
564
SORIN TITEI.
capul vârât sub patrafirul călugărilor, una dintre ele plângea, i se auzeau suspinele întrerupte de sughiţuri de plâns. în bisericuţă mirosea a lumânări de ceară, a tămâie, a lemn putred şi a sudoare omenească. îl văzu pe călugărul cel tânăr; se oprea 5 în faţa lumânărilor şi le stingea pe rând. După ce le stinse pe toate — şi în biserică se făcu parcă şi mai întuneric decât fusese — dispăru în altar. Perdelele de la uşile altarului — vechi, zdrenţuite şi nu tocmai curate — erau trase. Marcu intră în altar. îl află pe călugăr stând pe vine în faţa reşoului. Aruncase io tot felul de ierburi în apa care dăduse în clocot şi se uita atent la ele cum fierb. Nu se arătă surprins că-1 vede, nici nu-1 întrebă - cum ar fi fost firesc - dacă şi-a găsit părinţii ori ba. Era mult prea preocupat de ceaiul lui şi de propria lui boală ca să se mai poată gândi şi la altceva. începu, prin urmare, /5 să i se plângă lui Marcu cu o voce puternică şi uşor cântată, nu tocmai potrivită pentru văicăreli: „Cât a durat slujba, spuse, abia m-am putut ţine în picioare, atâta-s de beteag! Aşa mă doare aicea - şi arătă spre stomac, care se ghicea mai degrabă, scobit sub reverendă -, că nu te văd! De azi-dimineaţă, de 20 când am deschis ochii, m-a apucat! M-a chinuit întruna, nu m-a lăsat nici să răsuflu! De vreo două, trei ori am fost gata să scap cădelniţa din mână, de durere"... spuse el şi dădu din cap de mai multe ori la rând. îl apucă duioşia în faţa propriilor lui suferinţi şi ochii i se umeziră. „Cu fiertura asta, 25 dacă o da Domnul, şi m-o mai lăsa... Ierburile din străicuţă, arătă ei pe săculeţ, mi le-a dat o maică, la Radna, anul trecut, când am fost cu sfinţirea mănăstirii. Beau o înghiţitură, două, nu mai mult, şi parcă îmi ia cineva durerea cu mâna, aşa-s de bune! Ce ierburi or fi, nu ştiu, nu pot să spun. O fi un 50 secret al ei, că n-a vrut să-mi zică ce-i cu cle“, spuse călugărul şi, ţuguindu-şi buzele, să nu-1 frigă, sorbi din fiertura fierbinte. „Se pare că tot mai bune sunt leacurile băbeşti, adăugă el după ce rămase un timp pe gânduri şi în aşteptare - voia să vadă dacă îl mai lasă durerea ori tot la fel îl
FEMEIE, IATĂ FIUL TĂU
565
ţine! —, decât doctoriile astea de-acuma. Şi câţi bani am putut cheltui cu doctorii - la care n-am umblat! - nici nu-ţi mai spun! Noroc mare am avut cu soră-mca, săraca; dacă n-ar fi fost ea, de unde bani? Ea mi-i toată nădejdea, ea mă ţine... Din economiile ei, sărmana, îmi trimite bani să mă îngrijesc, 5 să-mi caut de sănătate. Ştie că-s bolnav cu stomacul şi nu trece luna să nu-mi trimită o sumă frumuşică. Până s-o mărita, căci după aia, Dumnezeu cu mila...“ „Vă mai doare, ori v-a lăsat?" întrebă Marcu curios. începu să-l preocupe într-o asemenea măsură durerea de stomac a călugărului cel tânăr, încât uită, in pentru moment, că c un copil care s-a rătăcit de părinţii lui. „M-a lăsat, cum să nu mă lase, spuse călugărul iradiind de mulţumire. Asta-i minune curată, spuse, arătând plin de admiraţie spre licoarea din ccşcuţă. Săptămâna trecută, povesti el în continuare, bucuros că avea cui să-şi spună păsurile (fiind /5 un ins teribil de obsedat de propria lui boală), săptămâna trecută, cum îţi spun, am fost la Lugoj la unu Bunca: am auzit că-i ăl mai bun medic, îi vestit în toată ţara... Se uită Bunca la mine, mă pune la oglindă, şi după aceea începe a mă muştrului: «Voi, călugării, zice, o ţineţi prea mult în posturi, 20 iar atuncea când nu postiţi, altceva nu ştiţi să băgaţi în voi decât zamă de varză... Şi cu zama aia acră, cum dracu să nu vă îmbolnăviţi?! E normal, nu-i aşa?!» - «Lăsaţi, domnu doctor, dau eu să-l liniştesc, că de sărbători mai tăiem şi noi câte o găinuşă» «Care găinuşă? sare doctorul. Las’ că vă ştiu eu cât 25 sunteţi de strânşi la pungă! Şi mai ştiu de ce o ţineţi în posturi, crezi că nu ştiu?» «De ce, domnu doctor», fac cu mirat. «V-aţi pus în gând - zice - să ajungeţi în rai cu orice preţ, drept acolo vreţi să vă duceţi. Postiţi tot anul, şi atunci vii la mine şi te plângi că te-ai îmbolnăvit de ulcer!» «Nu-s chiar aşa de jo rare sărbătorile, domnu doctor, zic, căci dacă vă uitaţi în calendarul bisericesc, îi plin de sărbători din cele creştineşti.»
«Şi dumneata, mă întreabă doctorul, şi se uită la mine, mă măsoară de sus până jos - aşa 1111 om neîncrezător şi curios
5
10
1.5
20
25
30
566
SORIN TITEL
nici n-am văzut -, poţi să-mi spui de ce te-ai făcut călugăr? Nu te supăra că te întreb, zice, dar uite, sunt curios.». «Unde să mă mai fi dus în altă parte?» îl întreb. «Păi acuma, zice el, îi plin de şcoli peste tot.» «Să ştiţi că m-ar fi primit!» îi zic eu doctorului. «Şi de ce să nu te primească? mă întreabă el. O fi tata dumneatale chiabur, ori ce?» «Şi încă ce chiabur, zic eu. Din ăi mari! Noi n-am fost aşa, oricine, încep a mă lăuda, noi am fost oameni bogaţi, domnu doctor. Nu taică-mcu, că el a murit în război, la Bug i-au rămas oasele, taica ăl bătrân, el a fost cu averea. A avut vreo cincizeci de iugăre de pământ, pe puţin! Şi dacă a scăpat de Bărăgan, ăsta a fost norocul lui, căci altfel nu pot să-i spun. Căci să vedeţi cum s-a întâmplat, domnu doctor: chiar în noaptea când au venit maşinile să-l ia şi să-l ducă în Bărăgan, chiar în noaptea aia s-a şloguit! Aşa ţeapăn - nici nu putea să se mişte din pat -, ce să facă cu el acolo?! L-au lăsat în plata Domnului, nu l-au mai luat. Şi numa bine n-a trecut săptămâna, c-a şi murit, săracii, s-a culcat sara, şi dimineaţa a şi fost pe lumea ailaltă... Şi atunci, tot la popi îi mai bine, i-am spus eu doctorului, barem la ei nu mă întreabă nimeni câte iugăre am avut, ce şi cum...». «Ia prafurile astea, zice doctorul, şi peste o lună, dacă nu te faci bine, dacă te mai doare, vii iarăşi la mine să vedem ce-i de făcut.» «Numai să nu mă tăiaţi, domnu doctor, zic, căci mă tem de cuţit.» «Şi dacă te tăiem, ce-i? zice. Te adormim şi nu simţi nimica.» «Mai bine mor, îi spun eu, decât să mă las să mă tăiaţi!» «Dumneata nu vrei să te faci sănătos? mă întreabă atunci doctorul. Eşti om tânăr. Nu-i păcat să fii robul propriului dumitale stomac? Şi de la voi din sat, mă întreabă după aceea doctorul, - şi-a vorbit în şoaptă, măcar că la ei în cabinet nu avea cine să ne audă - au fost mulţi pe care să-i ducă în Bărăgan?» «Destui», îi spun eu. «Păi atunci bătrânul tău a avut noroc, zice doctorul. A scăpat de necazuri. A paralizat, şi gata! N-a mai avut parte de suferinţă...» O fi avut şi el pe cineva în
FEMEIE, IATĂ FIUL TĂU
567
Bărăgan, căci atunci când am plecat şi am dat să-i plătesc, n-a vrut să primească nici un ban de la mine. «Să te fac întâi sănătos, zice, şi după aceea stăm de vorbă amândoi...» Leacurile le-am primit pe de gratis, dar nici bine cu ele nu m-am făcut! După altele, când le-am gătat, nu mai m-am 5 dus. Mi-a fost teamă, nu cumva să mă pună pe masă şi să mă taie fără voia mea. Orice, numai de cuţit să nu aud... Aşa că tot ierburile călugăriţei de la Radna au fost mai de preţ! Sorbi de două, trei ori din Fiertură şi parcă ţi-a luat durerea cineva cu mâna...“	io
Sorbea fiertura cea miraculoasă dintr-o ceaşcă micuţă şi fără mâner, ţuguindu-şi buzele, ca un prunc. Boala îl obseda într-o asemenea măsură încât îşi spunea toate necazurile, fără să ţină seama că se află în faţa unui copil, mult prea nevârstnic şi prea crud la minte, ca să poată pricepe mare lucru din ce-i n spune el... După ce goli cam jumătate din fiertură, puse ceaşca pe marginea ferestrei, făcându-i loc printre lumânări şi sfeşnice. Marcu îl privea îmbufnat, şi când călugăraşul încercă să-l mângâie pe obraz, se feri din calea lui. Vocea foarte sonoră, de tenor liric şi în acelaşi timp plângăreaţă, a călugărului, 20 obrazul lui gălbejit şi neras, reverenda murdară, ochii apoşi şi obosiţi treziră pe neaşteptate în sufletul copilului o antipatie pe care nici măcar nu încercă să şi-o ascundă. Călugărul, dacă îl văzu atât de neprietenos, încercă să-l distreze. „Ia să văd eu, cam câte chile are gânsacuL, spuse el şi-l ridică în braţe, 25 săltându-1 de la pământ înainte ca Marcu să poată avea timp să se împotrivească. îl ridică până în tavanul scund al altarului şi-l ţinu un timp aşa, apoi îl lăsă cu repeziciune, îl scăpă, sau se făcu numai că-1 scapă, din braţe, înainte de a ajunge cu el jos. „Mă, da’ greu eşti! spuse. Te scăpai, nu te mai putui ţine. 30 Nu mai am putere în braţe defel, nici eu nu mă mai recunosc1, începu iarăşi să se plângă. Apoi uită de boala lui şi-l privi pe Marcu cu multă atenţie, de parcă abia atunci s-ar fi trezit la realitate. „Ce caută copilul ăsta aici, în altar?“ spuneau privirile
568
SORIN TITEL
lui mirate şi nedumerite. „Du-te, copile, şi îl împinse uşor cu o mână, obligându-1 să se urnească din loc. Ai tăi te-or căuta mult şi bine, ţie nici că-ţi pasă cât or Fi ei de îngrijoraţi şi de speriaţi! Du-te, dragii meu, şi-i linişteşte", îi spuse cu o voce 5 mieroasă, popească, vocea cu care se adresa de obicei femeilor venite să se spovedească şi să-i sărute pulpana reverendei. Apoi îl împinse ceva mai tărişor, văzând că Marcu nu vrea să plece cu una, cu două, încât copilul se împiedică în covoraşul din faţa altarului.
io Ieşi din altar bucuros că scapă de prezenţa neplăcută a călugărului. Biserica se golise. Călugării cei bătrâni se apucaseră dc-acuma de curăţenie: măturau pe jos şi îşi făceau de lucru pe la icoane. Se uitară miraţi ia copil cum dă buzna afară din biserică. „Al cui o fi băieţelul?" întrebă cel mai bătrân dintre /5 ei. „Cine ştie, spuse celălalt, cel care avea un pic de guşă, s-o fi pierdut de-ai lui. Şi nici nu-i de mirare, câtă lume a fost astăzi în biserică. Nici nu-i de mirare să se piardă...", spuse călugărul şi-o luă, şontâc-şontâc, spre altar. Trase perdelele care zornăiră cu zgomot de Fier vechi. „Mă ustură pieptul de 20 atâta fum", se plânse el din uşa altarului. „Aer greu", aprobă celălalt, oftând. „Şi uite-aşa, de cum ies la aer curat, îmi trece", spuse primul. „Păi sigur, aprobă cel mai bătrân. Aerul curat nu se poate să nu-ţi facă bine..."
Zboară prin aer fete şi flăcăi, copii şi părinţi, fără să se 25 ajungă unul pe celălalt; cel mult vreun băieţandru mai îndrăzneţ trage cu putere spre el lanţurile scaunului din faţă, le răsuceşte prin aer; apoi le lasă, şi scaunul, cu fetişcana care strigă, dc plăcere sau de spaimă, nu se înţelege prea bine, o porneşte razna, se avântă spre înaltul cerului, tot rotindu-sc, M) încât inima lui Marcu se opreşte în ioc, încetează să mai bată, liniştindu-sc abia când scaunul, cu făptura speriată care îl ocupă, revine la locul lui, intrând din nou în cercul cel rotitor. Ţipetele fetişcanei, nu neapărat înspăimântate de vreme ce
FEMEIE, IATĂ FIUL TĂU
569
exprimă şi un fel de plăcere al cărui mobil ascuns Marcu, mult prea nevârstnic, nu are cum să-l priceapă, se potolesc pe măsură ce viteza căluşeilor scade şi ea. „Uf, bine că s-a gătat, să-mi dau sufletul de spaimă, nu alta!" spun fetele în timp ce coboară, nctezindu-şi cu palmele sumnele înfoiate şi boţite de <-„ringhişpir, cam nesigure pe picioare, legănându-se uşor. Alţii se reped să prindă un loc, şi Marcu se uită cu jind la toată această forfotă. Abia acum îşi aminteşte din nou de ai lui şi începe a-i căuta din ochi — vrea să-i găsească repede de tot, să-i plătească biletul, să se poată urca şi el în căluşei.	io
Flăcăii au grijă de fetele ce se arată a fi cam speriate: „N-are la ce să-ţi fie frică, urcă-tc liniştită, că-s eu în spatele tău", spun ei cu voci groase şi bine cumpănite, şi motorul, pufăind şi făcând mare zgomot, porneşte, caruselul începe a se învârti, la început încet, apoi din ce în ce mai tare... „Ţi-ar place şi ţie să te dai în ringhişpil ?!“ îl întreabă un străin pe Marcu şi el îi răspunde, dând afirmativ din cap, că într-adevăr i-ar face plăcere. „Nu-mi spune tu acuma că nu ţi-ar fi teamă, chiar deloc! îl zgândăre omul privindu-1 întrebător. Mă, da’ curajos te-o făcut maică-ta! Unde stă ascuns curajul, să vezi şi să nu 20 crezi!" se miră bărbatul. Lui Marcu omul i se pare prea de tot vorbăreţ şi pe deasupra nici nu-i place că-1 ia aşa în răspăr, îi întoarce spatele, vrea să plece, să-şi caute de ale lui... „întrcabă-1 pe taică-tău dacă te lasă în ringhişpil cu mine", îl îndeamnă omul. Marcu este însă nerăbdător să se urce cât mai jî repede, aşa că nu se gândeşte prea mult, îi toarnă o minciună: „Mă lasă, spune el, m-a lăsat şi altădată, de ce să nu mă lase?!"
Se urcă amândoi în carusel, omul pe un scăunel în spate şi Marcu în faţa lui. De emoţie şi de bucurie inima îi bate în piept foarte tare, să iasă afară şi simte un nod mare în gât. Se w învârtesc în cerc ameţitor deasupra lumii adunate la Balta Caldă; ba îi este frică, ba îşi simte întregul trup scăldat într-o fericire fără margini... „Şi al cui copil zici că eşti?" îl întreabă ţăranul după ce coboară amândoi. Marcu îi spune în timp
570
SORIN TITEL
ce caută să se obişnuiască pe pământ. Picioarele îi sunt destul de nesigure şi genunchii îi tremură. Toate cele din jur continuă să se învârtească. „Unul înalt şi cu nasul mare? aude el întrebarea celuilalt după ce îşi spune numele. „11 cunosc, îi 5 spune omul. De când au venit să ne bage în colectivă, de atunci îl ştiu. A fost şi el cu echipa, numai că a tăcut din gură, n-a fost aşa de vorbitor ca ăialalţi. A stat de-o parte, nu s-a amestecat. Altora aşa le-a mers gura de parcă au fost în colectivă de când i-a făcut mama lor... La plecare domnul învăţător s-a io apropiat de mine şi m-a rugat să-i fac şi lui o arteziană ca a mea, că s-a uitat bine la ea şi i-a plăcut cum arată... Să-i spui că n-am uitat promisiunea şi, dacă mă cheamă, vin să-i fac şi lui una la fel... Apa e tot rece şi bună la gust, aşa să-i spui, numai că anul ăsta n-o să prea avem după ce s-o bem. Ţii 15 minte ori ba?“ „Ţin, cum să nu ţin?“ spune Marcu. „Să mă caute când o avea timp, că mă găseşte uşor. Mi-a plăcut de el că nu a fost aşa de vorbitor şi de ştiinţăr ca ăilalţii. Acum du-te, că te-o aştepta, şi să nu uiţi să-i spui că te-ai dat în ringhişpil cu George Poenaru din Temereşti, ăl cu arteziana... 20 Ai să ţii minte, mă copile, ori ba?“ îl întrebă el pentru a nu ştiu câta oară, şi Marcu îi promite c-o să ţină minte.
După ce mulţumi, se pierdu în mulţimea care continua să umble încoace şi încolo, oprindu-se în faţa tarabelor, după cumpărături. Se trezi din nou singur, ca un copil fără căpătâi, 25 umblând haidalera prin târgul de la Balta Caldă... Prins de toate cele pe care le vedea în jurul lui, uită să-şi mai caute părinţii. Căscă o vreme gura la tarabele cu turtă dulce şi cu bomboane. „Nemţoaicele" îl priveau încruntate. „Ce-o fi cu copilul, se întrebau, nu are părinţi, să-i poarte de grijă?“, şi .50 cu toate că Marcu se cam temea de ele - cu pălăriile lor de paie aşezate peste maramele pestriţe, purtând mai multe rânduri de fuste unele peste altele, strigându-şi în gura mare marfa şi uitându-se urât la cei ce-o răvăşeau numai, fără să cumpere, şi de astfel de curioşi e doar plină lumea - arătau
FEMEIE, IATĂ FIUL TĂU
571
chiar de temut, le înfruntă dând dovada unui curaj neaşteptat: întrebă „cât costă” bomboanele rozalii, în formă de zmeură, arătându-le cu mâna, şi dacă văzu că nu i se răspunde, mai întrebă o dată. „La ce întrebi dacă tot nu cumperi?” se răsti o „nemţoaică” mustăcioasă, uitându-se mânioasă ia el. 5 „Cumpăr, cum să nu cumpăr”, spuse Marcu, şi o privi drept în ochi. Pe chipul lui, minciuna se citea de la o poştă, şi „nemţoaica”, după ce se dumiri întru totul în ceea ce îl priveşte - „la ce să mai pierdem vremea degeaba?” spuneau privirile ei încruntate -, îi întoarse spatele şi începu din nou io să-şi strige marfa cu o voce ascuţită şi neaşteptat de penetrantă...
Scufiţa Roşie nimerise în plin târg şi căsca gura, la fel ca el, la bomboanele rozalii şi verzi (de atâta stat la soare începuseră să se topească), plăcându-i cioburile de oglindă, înfipte în mijlocul inimioarelor de turtă dulce, cioburi în care /5 chipul ei drăgălaş şi îmbujorat se reflecta din când în când.
Nu se arătă prea încântată de modul foarte direct în care Marcu intră cu ea în vorbă - şi se uită la el încruntată şi neprietenoasă, răspunzând doar cu jumătate de gură la întrebările lui indiscrete. „Mi-a spus mama, îi zise, privindu-1 20 de sus şi cu dispreţ, să nu stau de vorbă cu oameni străini şi necunoscuţi. Dacă mă întreabă ceva, să fiu surdă, aşa mi-a spus, să le întorc spatele şi să-mi caut de ale mele.” „Mai ales cu lupu, să ai grijă, nu cumva să discuţi!” spuse Marcu speriat şi în acelaşi timp bucuros c-a întâlnit-o pe Scufiţa Roşie. „Care 25 lup? întrebă fetiţa şi începu să râdă. Tare mai eşti prost, adăugă ea cu toată convingerea, măsurându-1 pe Marcu din cap până în picioare. Eşti cam tralala”, mai spuse, şi arătă cu degetul spre capul lui Marcu, cum că acolo lucrurile nu sunt aşezate chiar aşa cum trebuie, de vreme ce-i ies din gură asemenea M) prostii. „Las-o pe bunica în plata Domnului, spuse Marcu cu toată convingerea, şi nu te mai duce astăzi la ea. Amână pe altă dată, că n-o fi foc.” „Care bunică?!” întrebă fetiţa, care nu mai pricepea nimica. Şi atunci Marcu izbucni, nu se mai
572
SORIN XITEL
putu abţine, urlă la Scufiţa Roşie, vrând s-o trezească la realitate cu orice preţ: „Te mănâncă lupu, proasto!", şi ca s-o Iacă să priceapă, începu să o zgâlţâie cu amândouă mâinile cât putu de tare. „Mamă! strigă atunci Scufiţa Roşie ca din gură de 5 şarpe, copilul ăsta nu mă lasă-n pace!" şi se smulse din mâinile lui Marcu, îmbrâncindu-1 mânioasă şi o luă la fugă. „Eu i-am atras atenţia, îşi spuse Marcu încercând să se disculpe, i-am spus să se ferească/1 Şi totuşi se cutremură numai gândindu-se la cele cc-or să se întâmple: îl văzu pe lup, acolo, în pădure, io stând la pândă, cu ochii roşii şi strălucitori, aşteptând-o! Şi-o închipui pe fată ghemuită în burdihanul lupului. „O înghiţi-o el — se gândi Marcu -, nu zic că n-o înghite, întreagă aşa cum e, dar de zgâriat tot o zgârie cu un dinte mai ascuţit. Nu se poate să n-o zgârie../' Şi din zgârietura aceea, făcută /*> de dintele lupului, se prelingea pe obrazul fraged al fetei o şuviţă subţire de sânge. Marcu se înfioră.
Se afla de-acuma la marginea târgului. Flăcăii aleseseră un loc mai ferit, cât mai aproape de râu; împletiseră un gărduleţ din crengi de salcie şi făcuseră un fel de ţarc. Deasupra intrării 20 bătuseră în cuie o scândură pe care unul dintre ei scrisese cu nişte litere frumos desenate „Bine a-ţi venit". Dedesubt, cu litere mai mici şi cu mai puţine înflorituri, aceeaşi persoană scrisese de data asta cu cretă albă: „Cinci lei pentru cine joacă, doi lei pentru cine stă şi se uită". Greşeala - linia despărţitoare folosită unde nu trebuie - aparţinea, probabil, unui copilandru, obsedat, cât ţinuse şcolarizarea, de respectiva regulă gramaticală, încât ajunsese să folosească liniuţa peste tot, unde trebuie şi unde nu trebuie. „Mai bine, îşi spunea el, s-o foloseşti în mod greşit decât să se creadă cumva că habar nu ai de m existenţa ei!" Marcu, care era abia în clasa întâia la şcoală, nu observă unde se greşise, chiar dacă citi de trei ori atât invitaţia, cât şi indicaţia cu privire la preţul biletului. Trecu pe lângă băiatul care rupea biletele la intrare - acesta era mult prea
FEMEIE, IATĂ FIUL TĂU
573
ocupat cu numărarea banilor încasaţi ca să-l observe - şi se opri lângă uşă, cuprins de o neaşteptată timiditate. Nimerise în timpul pauzei. Muzicanţii se mai răcoreau cu câte o halbă de bere, jucătorii aşijderea, mai ales flăcăii. îndemnau fetele s-o guste - măcar o înghiţitură, să vadă cât e de rece şi de 5 bună. Ele întorceau capul când vreun flăcău, mai insistent, le apropia halba de gură. „Hai, tu, că-i bună, nu fi aşa mofturoasă", spunea flăcăul cu pricina, fără să aibă însă succes. Cele mai tinerele, mai neînvăţate cu lumea, se odihneau pe genunchii mamelor lor; grijulii mamele le făceau vânt cu w catrinţa, să se mai răcorească - de atâta joc se încinseseră foarte tare, le ardeau obrajii ca para focului şi din când în când, ca să se mai tragă roşeaţa aceea, şi-l apăsau cu palmele. „Uf, nu mai pot! ziceau. Parcă a aprins Dumnezeu lumea, nu alta!" şi atunci mamele mişcau mai abitir din catrinţe. flăcăii se A adunaseră ciorchine în mijlocul locului de dans, pământul era bătătorit de-acuma de picioarele jucătorilor, îşi spuneau unul altuia tot felul de glume porcoase, destul de tărişor însă, să audă şi cei de pe lături, dacă aveau poftă să tragă cu urechea la vorbele lor. Erau aţâţaţi de dans, porniţi pe petrecere - 20 pentru asta veniseră la Balta Caldă, să se distreze! Sudoarea li se prelingea şiroaie de-a lungul tâmplelor. „Nici aşa s-o ţineţi tot într-o pauză nu-i frumos, începură ei să strige la muzicanţi. V-am plătit cât aţi cerut, nu ne-am scumpit, dar atunci fiţi domni, purtaţi-vă ca lumea!" „Fiţi corecţi!" le strigă cel mai :?5 în vârstă dintre jucători, unul în haină de piele, căruia flăcăii îi spuneau Mişu şi de care ascultau ca de un conducător, 1111-i ieşeau pentru nimic în lume din vorbă.
Mişu fusese într-adevăr un fel de şef — nimeni nu ştia exact cam ce funcţie avusese — la Oţelul Roşu. îl dăduseră afară, w probabil, căci de vreo trei-patru săptămâni se întorsese acasă, în satul lui. De la întoarcere o ţinea întruna numai în petreceri, plătind la toată lumea după pofta inimii, neuitându-se la bani, încât chefliii se ţineau de el, cum se ţin muştele de borcanul
574
SORIN TITEL
cu miere. „Cât am, plătesc, le spunea, când n-o să mai am, îmi plătiţi voi mie... îmi plătiţi voi pe dracu, se corecta singur. O să-mi întoarceţi spatele, nici n-o să vă mai uitaţi la mine! Cât eşti mare eşti bun, după aia, când te-aruncă jos, nimeni 5 nu mai dă pe tine o ceapă degerată! Parcă eu nu ştiu! Dacă n-aş fi trăit-o pe pielea mea, zic să mă contraziceţi, dar aşa nu admit nici un vot contra! Cine e pentru, cine e împotrivă?** întreba dintr-un fel de deformaţie profesională, şi după aceea comanda chelnerului încă un rând pentru toată io lumea... Câteva fete mai emancipate - eleve la liceu la Deva şi la Lugoj - cerură să se cânte un tangou ori un vals, şi cântăreţii atacară cu succes Balada Siberiei, cam ieşită din modă, e adevărat (după părerea fetelor, care strâmbară din nas), dar interpretată, în schimb, cu multă simţire. Cum flăcăii 15 nu ştiau să valseze, fetele dansară între ele. Se trecu după aceea la un vals ceva mai repejor, opregele şi poalele fetelor se ridicară (de sărbători chiar şi liceenele umblau îmbrăcate în „costum naţional**; „nu ne lăsăm portul nostru din străbuni**, declarau ele, în timp ce-şi îndreptau cu o mână bretonul - ultima 20 modă - de pe frunte), li se vedeau genunchii albi, picioarele subţirele (mâncarea la internat era proastă, varză, cartofi, fasole, acasă se aflau doar de câteva săptămâni şi nu avuseseră când să se întremeze, să mai prindă puţin cheag). Apoi orchestra se pregăti să cânte un tangou, flăcăii însă protestară: se 25 săturaseră până peste cap de asemenea miorlăială. „A fost destul, strigară către muzicanţi, le-aţi făcut pofta, ziceţi-i mai bine o învârtită" şi ţiganii parcă atâta ar fi şi aşteptat: trecură repede la o cântare din cele înfocate! Sub picioarele lor pământul mustea de apă, un pământ galben şi lutos; se lipea 50 de încălţări, dar jucătorii nu ţinură seama de astfel de piedici, lipsite de importanţă, picioarele li se mişcau cu o extraordinară sprinteneală; flăcăii frământau pământul cu paşi mărunţi, îndesaţi şi fermi, paşii fetelor erau în schimb uşori: parcă zburau, purtate de braţele vânjoase ale partenerilor, fustele li
FEMEIE, IATĂ FIUL TĂU
575
se ridicaseră până deasupra genunchilor, nici nu atingeau cu picioarele pământul cel lutos şi mustind a apă.
Marcu îşi făcu loc cu greu printre dansatori. Un val de sudoare şi în acelaşi timp de pânzeturi scrobite, mirosind a leşie şi a săpun, îi gâdilă nările. „Mă copile, ce te bagi în 5 picioarele mele, vrei să te răstorn, ori ce-i cu tine?!“ auzi vocea supărată a unui flăcău. Aşa că se retrase într-un colţ - cu toate că tare i-ar fi plăcut să facă parte din acel vârtej neîntrerupt şi ameţitor! Ca orice copil, s-ar fi băgat în picioarele jucătorilor, căci nimic nu poate fi într-adevăr mai plictisitor decât să stai w aşa, deoparte, cu fetele urâte pe care nu le ia nimeni la joc (stau ele mofluze şi supărate pe lângă gard) şi cu babele.
După un timp muzicanţii făcură o scurtă pauză — nu puteau să cânte fără întrerupere, cum ar fi vrut dansatorii -şi Marcu se trezi în poala unei fetişcane, fiind răsfăţat în fel /s şi chip. O chema Domnica, şi celelalte fete, prietenele ei, văzând-o cum îl alintă, se întrecură cu glumele. Cu toate că Marcu se strădui să fie foarte atent la vorbele lor, nu pricepu prea bine felul acestora de a se purta: era destul să spună una o vorbă, că celelalte parcă atât şi aşteptau, se şi porneau pe 20 râs. „Ce li s-a părut lor chiar aşa de vesel?" se întrebă Marcu uitându-se pe rând la fiecare, mirat şi foarte nedumerit. „Să ştii că-ţi seamănă, dacă mă uit bine, zici că..., spuse, aşadar, una dintre fetele acelea, şi celelalte nici măcar nu aşteptară să-şi termine ea vorba, să vadă, adică, ce anume vrea să spună, 25 că se şi porniră pe râs. L-ai fi făcut cu cine ştie cine şi n-ai spus la nimeni, ai tăcut mâlc!" „Aşa-i cum spui tu, fix aşa, îi răspunse Domnica, cu toată seriozitatea, prietenei ei şi-l mângâie pe Marcu, ca o mamă drăgăstoasă, pe cap. Şi ce-i de-aia? întrebă ea arătându-se a fi foarte nedumerită şi .w uitându-se pe rând la fiecare. L-am făcut şi eu cu cine mi-a fost mie drag, cu un om frumos!... El frumos, eu frumoasă, a ieşit cum îi mai bine!...‘c „Când te măritaşi, tu, de nu ne chemaşi la nuntă? o zgândăriră atunci fetele. Făcuşi nunta fără
576
SORIN TITEL
noi, ai uitat de prietenele tale44, iar răspunsul Domnicăi veni prompt, de parcă l-ar fi ştiut de dinainte: „Mă grăbii foarte tare, am fost şi eu nerăbdătoare să mă bucur de dulceaţa măritişului, le spuse, aşa că n-am avut vreme când să vă chem.
5 A fost, aşa, în grabă, la iarbă verde, cum îi dragostea mai dulce! Ne văzurăm şi ne plăcurăm! Iute am hotărât, n-am mai stat la discuţii!../4 „Taci, fato, nu vorbi aşa, că nu-i frumos, se vârî atunci în vorbele fetelor o femeie mai bătrână, speriată fiind de cuvintele lipsite de ruşine, după părerea ei, ale fetişcanelor. io Ferească sfântul de aşa ceva! Tu nici nu ştii ce spui, eu aşa cred, şi dai drumul mima la gură! Vorbeşte gura fără tine. Dacă v-ar auzi vreun străin, ce părere şi-ar face de voi, puteţi să-mi spuneţi?! De copilul ăsta de v-ar fi ruşine, măcar... spuse revoltată femeia, un fel de mătuşă de departe de-a Domnicăi, 15 venită cu ca la Balta Caldă ca să-i ţină cojocclul (la noapte, pe răcoare, când s-or întoarce acasă o fi numai bun!) şi să se uite la jucători, să aibă ce povesti babelor toată săptămâna. Dacă nu te-aş şti cât de ruşinoasă şi de mută eşti de felul tău... spuse ea mirată. Nici nu te recunosc! Nu te-am mai auzit 20 vorbind aşa! De-ar afla mumă-ta, s-ar cruci, nu alta!...“ Fetele se mai potoliră ascultând cum îi muştruluită Domnica de propria ei mătuşă. Lăsară ochii în jos, făcură pe ruşinatele, le trecu cheful să mai râdă. „Glumii şi eu, mătuşico, şi dumneatale o luaşi în serios! îi spuse Domnica, şi o lovi 25 prietenoasă peste mână. Mă ştii doară cum sunt şi că numai gura e de mine! Ne distrăm şi noi cum putem, că pentru asta am venit la Balta Caldă/4 „Şi lasă copilu ăla din braţe, spuse mătuşa tot atât de ursuză şi de supărată - dacă a auzit asemenea glume neruşinate, nu poate chiar atât de uşor să-i iasă din cap! mi Nu vezi că-i mare, îi spuse ea. îi cât îi calul!44 „Spune-i, mătuşo, se băgă în discuţie un flăcău, că mai bine ar face să mă ţină pe mine în locul copilului.44 „Te-aş ţine, dacă ai fi aşa de uşor ca el44, spuse fata, care, cu toată mustrarea mătuşii, nu avea, se pare, de gând să se potolească. „Ba nu-s greu defel, spuse
FEMEIE, IATÂ FIUL TĂU
5 77
flăcăul. Sunt ca un fulg de uşor...“ „Să te ţină în braţe cine te-a mai ţinut, nu cu“, spuse Domnica, şi întoarse capul sătulă de atâta vorbă fără rost. „Cine m-a ţinut o dată, m-ar tot ţine, nu m-ar mai lăsa, se lăudă flăcăul, şi cine m-a iubit nu s-a mai putut dezvăţa!“ „Din astea am mai auzit noi până acuma, 5 ni-s sătule de ele, nici nu ştii cât suntem de sătule!... Te băgaşi în vorba noastră, îi spuse apoi Domnica şi se uită încruntată la flăcău, şi ne stricaşi toată distracţia! Aşa nu-mi place mie de cei care îşi bagă nasul peste tot.“ „Ai, n-ai trebuinţă de ei, gata, s-au şi prezentat.“ „Nu fi aşa de aspră cu el, interveni o io prietenă a Domnicăi, omul nu ţi-a spus nimica rău, n-ai la ce te supăra...“ „Norocul lui că sărişi tu să-l aperi, spuse Domnica, arătând din ce în ce mai supărată, căci fără ajutorul tău se prăpădea micuţu de el. Nu vezi cât îi de slăbuţ, sufli o dată şi se îmburdă...“ „îmi place cum ştie să le întoarcă, spuse /5 flăcăul. Al dracului să fiu dacă mint, dar când o văd cum se repede la mine cu gura, mor de drag!“ „Bine că-ţi place, spuse Domnica ursuză şi-l lăsă pe Marcu din braţe; cu o mână îşi aranjă poalele cămăşii, care se cam mototoliseră. Vorbim şi noi ca să mai treacă vremea, să ne mai distrăm, căci pentru 20 asta am venit la Balta Caldă“, spuse. Apoi oftă lung, un oftat prefăcut şi în acelaşi timp cât se poate de sincer, prin care voia să spună de fapt o mulţime de lucruri. („Arăt eu veselă, spunea oftatul acela al Domnicăi, dar ce anume e în inima mea, nimeni în lumea asta nu ştie şi nici n-o să afle vreodată. Căci 25 nu-s veselă cum par, nu-i cum se vede. Unde s-o afla fiinţa aia care să poată citi ce-i ascuns în sufletul meu, să vadă şi ce-i înăuntru! Nu numai ce-i afară. O caut, dar degeaba o caut, căci după cum vedeţi şi voi de găsit nici vorbă s-o găsesc.“) Muzicanţii începură să cânte din nou, flăcăul care se ţinuse M) în gură cu Domnica o luă la dans. Chipul fetei era palid şi uşor absent. Jucau „cu figuri“ amândoi: fata trecea pe sub mâna băiatului, se învârtea pe loc cu paşi mărunţi şi uşori; flăcăul voia să-i arate cât de mult se pricepe, ce jucător bun e el, şi
578
SORIN TITEL
nici Domnica nu voia să se lase mai prejos. Se întreceau unul pe celălalt, şi tânărul o privea din când în când drept în ochi, voind parcă să-i spună din priviri că oftatul acela prelungit al ei nu-1 lăsase nepăsător şi nici nu trecuse neobservat, cum 5 îşi închipuise ea. Drept în sufletul ei neînţeles vrea el acuma să pătrundă, fie ce-o fi, pentru asta se uită aşa la ea, şi nu din alte motive. Domnica se făcea însă că nici nu-i observă privirile încărcate de subînţelesuri; se închisese în ea însăşi, chipul îi semăna cu un fel de mască neînsufleţită, dincolo de care nu io se putea zări aproape nimic. Se supunea doar mişcărilor lui, pline de cea mai năstruşnică fantezie, anticipându-le într-un mod uimitor; era destul ca el să facă o mişcare, ca ea să ghicească exact ceea ce vrea, gândurile îi erau însă parcă în altă parte, şi flăcăul nu avea cum să ajungă până la ele...
/5 Se îndepărtase de locurile unde era aglomeraţie mai mare, de tarabele de dulciuri şi de cele unde era expusă marfa de tot felul - de la încălţările de gumă, până la feştilele de lampă; de la fustele plisate, până la atât de preţuitele lodene, care, de altfel, dispăruseră de pe tarabele cu pricina la primele 20 ceasuri, ale dimineţii; fuseseră luate cu asalt de îndată ce marfa fusese descărcată din camioane. Marcu se trezise, aşadar, la marginea târgului, acolo unde adăstau căruţele celor veniţi la Balta Caldă, păzite, unele, de vreun moşneag, altele lăsate dc-a dreptul fără stăpân; unde şi unde puteai zări câte un copil cam 25 de aceeaşi vârstă cu el, dacă nu şi mai mic, dormind în căruţă, pe un maldăr de fân; cu gura larg deschisă, cu pălăria pusă pe obraz, să nu-1 bată prea tare soarele; vreo bătrână, doborâtă de atâta umblet prin târg, se odihnea stând la umbră sub căruţă, culcată pe-o parte, cu amândouă mâinile puse sub cap, ■50 în loc de perină. Marcu trecu pe lângă o astfel de bătrânică şi o auzi sforăind, un sforăit subţirel, aproape melodios. Ca să n-o bată soarele, o băbuţă mai grijulie îşi împlântase o umbrelă de soare în pământ; de când dormea ea, însă, soarele
FEMEIE, IATĂ FIUL TĂU
579
îşi schimbase locul pe cer, iar umbra lăsată de umbrelă, pusă deasupra capului ca s-o apere, se mutase, între timp. Aşa că dormea în plin soare, habar nu avea că umbrela îşi arunca de-acuma umbra pe pământul gol. Marcu se uită o vreme la cai şi-i plăcu mai ales un căluţ roib care mişca neliniştit din s picioarele-i lungi şi nervoase. Ar fi vrut să-l mângâie, dar nu îndrăzni să se apropie de el, de teamă să nu-1 lovească. Printre atâtea căruţe rămase în părăsire, Marcu încercă s-o descopere pe cea cu care veniseră ei la târg - a unchiului Arion -, o căruţă cu un scaun de piele, încăpător, cu spătarul înalt şi cu două w iepe negre, una mai focoasă ca cealaltă... Căută o vreme, dar, văzând că nu-i chiar atât de uşor s-o găsească, se lăsă păgubaş.
Mai la margine, aproape de şosea se afla un camion cu prelată - cu el veniseră muncitorii de la fabrica de sticlă din Tomeşti, de cum ieşiseră din tură. Şoferul lăsase dinadins i* amândouă uşile cabinei larg deschise — „Să se facă oleacă de curent", îi explică el lui Marcu. De cum se văzură, se şi plăcură, cum se spune, şi intrară în vorbă unul cu celălalt. Şoferul, căruia i se urâse să stea singur, fu bucuros că şi-a găsit un interlocutor: fie şi un copil, nu contează, trece timpul mai 20 repede când ai cu cine schimba o vorbă! Ar fi putut umbla prin târg, „ca toată ţărănimea asta, care nu se mai satură de căscat gura", dar cu ce folos? îl întrebă el pe Marcu, a cărui părere se pare că voia cu orice preţ s-o afle. „N-ai ce vedea şi ce cumpăra, mă băiatule, îi spuse el, şi scuipă cu dispreţ drept 25 în faţa lui, apoi şterse scuipatul cu talpa piciorului. Te înghesui, te omoară căldura, şi toată prăfăria asta - şi pentru ce, poţi să-mi spui? Măcar că ai la ce!... Ia să văd eu cum ţi-ar sta ţie la volan", îi spuse, apoi şi-l ridică de jos, îl prinse ca într-un fel de menghine în palmele lui mari şi bătucite de muncă şi-l M) aşeză în faţa volanului.
La început, din timiditate, Marcu nu îndrăzni să pună mâna pe volan. Se uită doar intimidat şi fâstâcit la şofer. „Te las să conduci în locul meu, ce părere ai? îl întrebă şoferul
580
SORIN TITEL
şi-i făcu cu ochiul. Meserie bună, şi gagici câte vrei! Să mai creşti oleacă şi vii la mine să te învăţ, fac din tine om, m-ai înţeles?!" îi promise el cu toată seriozitatea. Marcu dădu din cap fără prea mare entuziasm - meseria de şofer nu-1 atrăgea 5 în mod deosebit. Şoferul nu observă însă cât de puţin se arăta el dispus să se facă şofer şi începu să-i povestească — în timp ce-1 ţinea în braţe şi mişca volanul când în stânga, când în dreapta, de parcă ar fi mers - o poveste lungă şi plicticoasă, pe care Marcu nu se osteni s-o urmărească: „Uite, aşa are io directorul nostru - povesti el - un copil cam de vârsta ta, dacă nu cumva cu un an, doi mai mărişor, şi flăcăul ăsta nu crezi că-i mort după maşină?! întruna o ţine că el alta nu vrea, când s-o face mare, decât să înveţe de şoferit. «Nu vreau să mă fac doctor, zice, eu vreau sa mă fac şofer! Nene, învaţă-mă, zice, /5 că dacă mă înveţi, îi spun lui tata să-ţi dea o primă!». Auzi, al dracului, ce i-a putut trece prin cap, cu ce a vrut el să mă cumpere... «S-a lipit de dumneata, zice directorul, ai mare cârlig la el!» «Aşa-s copiii dom’ director, îl liniştesc eu, trag la meseria asta a noastră cât îs mici. Vreau să se facă şoferi. 20 Am păţit şi cu alţii...»".
... Marcu e gata-gata să aţipească în timp ce priveşte fotografiile tăiate de prin reviste şi lipite de pereţii cabinei: Gina Lolobrigida, cu minunaţii ei sâni, în Fanfan la Tnlipe, Sophia Loren în Frumoasele nopţii, îmbrăcată şi ea destul de 25 sumar, precum şi alte artiste, mai puţin celebre, dar la fel de despuiate; nu lipsesc nici boxerii şi nici fotbaliştii de înaltă clasă: unul cu balonul încercând să dribleze, şi un boxer negru arătându-şi dinţii albi în timp ce îşi face harcea-parcea adversarul.
„Cu directorul care a fost înaintea ăstuia de acuma -M) povestea în continuare şoferul - s-a întâmplat să fiu coleg de şcoală profesională, la Orăştie. Era mai mic decât mine cu un an, dar de ştiut îl ştiam bine. Şi cine nu-1 ştia?! Pot să spun că era cunoscut în tot oraşul. Aveam noi, elevii, o orchestră a noastră, şi el era ăl mai bun dintre toţi. Zicea
FEMEIE, IATĂ FIUL TĂU
581
din clarinet de te tăia la stomac, aşa de frumos cânta! Seara îl puneam în dormitor să ne cânte. Venea pedagogul şi urla la noi să stingem lumina şi să ne culcăm, şi atunci cânta mai departe cu lumina stinsă; uneori, mai ales primăvara, ne prindea dimineaţa ascultându-1. Zicea cântare după cântare, 5 nu se mai oprea, şi ne miram de unde ştie atâtea! Aia de la liceu se rugau să le cânte şi lor. Numai că directorul nu prea voia să-l lase. «întâi învăţătura, şi după aceea clarinetul», zicea directorul nostru... De cum l-am văzut l-am recunoscut, cum era să nu-1 recunosc?! Numai că la început n-am ştiut ce să io fac şi nici cum să mă port: să-i aduc aminte cum cânta el la clarinet la întrunirile noastre tovărăşeşti - ţin minte că o dată l-a tuns directorul, a aflat că le-a cântat, fără aprobarea lui, ălora de la liceu -, ori să mă fac mai bine că nu-1 cunosc?! Dacă nu-i convine? îmi spuneam. Ce-a fost, gata, a trecut, 75 acuma e mare, nu mai e tot ăla care a fost altădată... Aşa că în prima dimineaţă, când m-am dus să-l iau cu maşina de acasă ca să-l duc la fabrică, eram, ca să zic aşa, încurcat, nu ştiam cum e mai bine să mă port... L-am aşteptat cam vreun sfert de oră, şi mă tot frământam în sinea mea. Şi când l-am 20 văzut venind, cu un corn într-o mână şi cu servieta de piele, lux a-ntâia, în aialaltă, pot spune că m-am fâstâcit şi mai tare. Mă, să ştii că ăsta nu-i Drinca al nostru, se vede după călcătură, ăsta îi alt om, precis. «Dumneata ai fost şoferul directorului de dinaintea mea, nu-i aşa?» mă întreabă, în timp 25 ce se urcă în maşină. «Eu am fost, tovarăşii’ director, îi zic.
De patru ani la directorii care au fost până acuma, tot eu le-am fost şofer.» «Bravo, zice, înseamnă că au avut încredere în dumneata şi că ai fost om de omenie. O să ne înţelegem şi noi amândoi, ce părere ai? Doar că eu ţin la disciplină, w zice, ca la armată», şi s-a uitat o dată lung la mine şi pe chip i-a apărut zâmbetul pe care i-1 ştiam bine: în felul ăsta ne zâmbea el când îl rugam să ne mai cânte încă o dată Caravana. Era un zâmbet şiret, de «băiat de comitet», cu
582
SORIN XITEL
care ne dădea gara pe toţi. Şi iarăşi mi-am amintit cum ne cânta din clarinet, cum ne rugam să ne cânte câte un swing, şi cânta swingurile alea numai după ce pleca directorul acasă, pentru că altfel nu era admis decât valsuri şi tangouri, 5 celelalte erau cântece din cele decadente... Şi el ne cânta, ne făcea pe voie... Avea însă grijă să pună un elev din anul întâi de planton, să-l anunţe dacă s-o întâmpla cumva să se întoarcă directorul. «Şase!» striga elevul din uşă, şi el din swing trecea repede la Balada Siberiei sau la Valurile io Amurului... Se descurca, nici vorbă să nu se descurce, pentru că era un băiat isteţ! «Am înţeles, tovarăşe director», i-am spus, şi cam asta a fost tot. Nu ştiu nici acuma dacă m-o fi recunoscut sau nu. Doi ani de zile a stat, nu mai mult, şi n-aş putea spune că oamenii au avut de ce să se plângă de 15 el. Cât a fost director s-au ridicat cantina şi blocurile alea două pentru burlaci. Numai că au fost bani puţini şi n-au ieşit chiar aşa cum trebuie, da’ bine că s-au făcut şi aşa. «Vreau să rămână ceva după mine dacă plec, să nu mă înjure oamenii, să nu spună că nu m-am interesat de nimic», zicea 20 şi se uita zâmbind la mine, cu zâmbetul lui, vesel şi şmecheros, cu care da gata pe oricine... «Păi cum, tovarăşii director, aveţi de gând să plecaţi, să ne lăsaţi?!» mă arătam eu mirat. «Nu mă îngrop eu aicea, fii fără grijă», îmi spunea şi se uita zâmbitor pe fereastra maşinii. «Asta aşa-i cum spuneţi, îi 25 cântam în strună. Noroi mult, şi unde te uiţi în jur nu ai cu cine schimba o vorbă... Lume modestă, tovarăşu director.» «Şi noi, tot muncitori, tot clasă muncitoare suntem, îmi tăia el vorba. Mă băiatule, mă, zicea şi se uita zâmbind la mine, fără să arate a se fi supărat de prostiile care îmi ieşeau din M gură, ai grijă şi mai citeşte şi tu, mai ridică-ţi nivelul! Fii mai atent cum te exprimi...»
Şi aşa a şi făcut, cum şi-a pus în gând: când s-au împlinit doi ani, a plecat de la noi. La Cluj ori la Sibiu, nu mai ţin bine minte acuma unde s-a dus... M-a rugat nevastă-sa s-o
FEMEIE, IATĂ FIUL TĂU
583
ajut să împacheteze, şi o săptămână încheiată am tot împachetat amândoi. Am luat-o şi pe nevastă-mea cu mine ca să ne ajute şi să terminăm mai repede... Şi uite aşa, când am fost aproape gata cu împachetatul, într-un dulăpior am dat peste clarinetul din vremea şcolii. De cum l-am văzut l-am 5 şi recunoscut! «Asta al cui e, doamnă?» am întrebat-o pe nevastă-sa, cu toate că ştiam foarte bine al cui e clarinetul şi cine anume a cântat la el. «E al soţului meu», mi-a răspuns ea uşor încurcată. «Cum, tovarăşul director ştie să cânte la clarinet?» am întrebat-o. «Da, mi-a răspuns ea, n-ai idee cât w e de talentat!»
Şoferul, văzându-1 pe Marcu pe jumătate adormit, îl săltă cu amândouă mâinile şi-l dădu jos din maşină. „Uite aşa, spuse el, stăm amândoi de vorbă, nici nu ne pasă, şi între timp ai tăi te caută speriaţi prin tot târgul. Ce părere ai?“... „Tata vrea 15 să-mi cumpere o căciulă de astrahan", începu Marcu, tam-nesam, să se laude. „S-a gândit el bine, fu şoferul de acord, vara căciulile au alt preţ, le poţi cumpăra pe nimica, să zic aşa. Iarna cer mocanii nişte preţuri, nici nu îndrăzneşti să te apropii de ele.“ „Una brumărie, se lăudă în continuare Marcu. 20 Blonzilor, zice mama, le stă bine culoarea gri“. „Bine, blondule, spuse şoferul, şi-i ciufuli părul. Du-te acuma şi-ţi caută părinţii. Dacă cumva nu dai de ei, te întorci aicea la mine, m-ai înţeles? Printre atâta lume te poţi pierde uşor."
Vru să se îndrepte mai întâi spre inima târgului, spre 25 locurile acelea unde era înghesuială mare, apoi se răzgândi, întoarse spatele mulţimii ce se agita cu rost şi fără rost; umblase destul, i se făcuse lehamite de atâta vânzoleală, şi o luă de-a lungul râului, atras de susurul neîntrerupt al apei: o apă cristalină şi limpede, nu prea adâncă (intrând în ea abia dacă M) îi ajungea până la glezne), săltând veselă peste pietrele albe şi lucioase, frumos şlefuite, sau acoperite cu un muşchi verde şi catifelat; atât apa, cât şi pietrele albe ca nişte oase sau
584
SORIN TITEL
muşchiul îmbibat de apă ca un burete străluceau în lumina grea a soarelui de după-amiază; din când în când, apa era biciuită de zborul razant al unui păstrăv, care, cu o mişcare capricioasă şi cu totul neaşteptată, o tulbura vălurind-o uşor;
5 era asemeni unui cuţit, păstrăvul, rapid şi foarte ascuţit; un bisturiu care tăia apa strălucitoare ca o oglindă. Marcu o luă de-a lungul potecii care însoţea râul cel vesel şi plăcut susurător. Era curios să vadă unde anume duce cărăruia cu pricina (orice cărare ascunde un mister şi orice copil e întotdeauna io nerăbdător să-l dezlege). Tot mai îndepărtat, mai puţin clar, mai confuz se auzea vuietul târgului; din ce în ce mai clar şi mai plăcut pentru ureche era, în schimb, şopotul vesel al apei -în curgerea ei lină, defel grăbită, sălta zglobie peste pietricelele râului -, precum şi cântecul păsărelelor (într-un tufiş, de pe 15 margine, auzi o mierlă şi se opri s-o asculte), zumzăiala albinelor şi cea a unui bondar care îi dădea tot timpul târcoale. Se arătară fineţurile cu fânul înalt, numai bun de cosit, cu florile albe şi cele galbene ale sânzienelor, cu margaretele cu petale de un alb strălucitor - „mă iubeşte, nu mă iubeşte", 20 ultima petală dezlegând marele mister! -, precum şi nişte flori delicate, de culoare albăstruie, semănând cu nişte clopoţei foarte fragili, legănându-se uşor ori de câte ori pe deasupra lor trecea câte o pală de vânt. Marcu se trânti în fânul cel mătăsos, uitându-se fix la cerul senin până începură să-l usture 25 ochii şi să-i lăcrimeze, apoi îi închise, rămase aşa, doar cu zgomotele din jurul lui: cu foşnetul abia auzit al ierbii înalte, cu apa cea săltăreaţă şi zglobie, cu bâzâitul albinelor care alergau din floare în floare, cu toate miresmele care îi erau în preajmă: cea dulce-acrişoară a ierbii, cea foarte tare şi io înecăcioasă a sânzienelor şi, cum nu departe de locul unde era culcat se afla un tei cu florile trecute şi în mare parte scuturate, cu cea plăcut învăluitoare a florilor de tei, mai puternică, totuşi, decât toate celelalte; şi ca într-un vers de Eminescu, mirosul acela de flori de tei îl adormi. Nu numai
FEMEIE, IATĂ FIUL TĂU
585
mirosul, desigur, ci şi oboseala: sculatul foarte devreme de dimineaţă (ba din pricina emoţiei - nu te duci în fiecare zi la Balta Caldă! —, nici nu dormise ca lumea, se trezise în timpul nopţii de mai multe ori la rând), drumul în zori cu căruţa, ţinut fiind în braţe de mama, pentru că, altfel, n-ar fi fost loc s pentru toţi, în sfârşit, hoinăreala de unul singur prin târg, toate acestea îl obosiseră peste măsură; aşa că adormi buştean, cum se zice, în timp ce vântul continua să foşnească prin iarba înaltă; albinele nu-şi întrerupseră nici ele zumzăitul şi nici păsărelele nu încetară să cânte; toate acestea se petreceau w oarecum pe deasupra lui Marcu, nu pătrundeau până în somnul lui liniştit, chiar dacă, într-o anumită măsură, greu de stabilit cu precizie, îl influenţau, făcându-1 să curgă domol, îndepărtând visele urâte şi coşmarurile...
Un fluture mare şi galben se rotea deasupra capului lui /5 Marcu, apoi i se aşeză pe o nară; copilul îl alungă cu o mână, fără să se trezească, aproape că-i atinse o aripă, şi fluturele, speriat, se mai roti o dată, în semn de rămas bun, apoi îşi continuă zborul, o luă spre fineţurile care se pierdeau în zare, împreună cu liota celorlalţi fluturi de toate soiurile şi de toate 20 culorile, şi Marcu nu se trezi nici atunci când prin preajma lui trecu, fără să-l vadă, o pereche care îşi căuta un culcuş ascuns pentru dragostea lor vinovată - o femeie nu tocmai tânără, dar încă plină de nuri, cu un dinte de aur în faţă, şi un soldat înalt şi slăbănog, pe care uniforma militară atârna 25 ca de pomană; soarele, de-acuma, coborâse mult pe cer, mai avea două palme până să apună, când Marcu se trezi şi, cuprins de panică, nu ştiu, în prima clipă, unde se află. Se văzu singur, în plin câmp. Habar nu avea încotro s-o apuce, se ridică în picioare şi se scutură de ierburile şi de pământul de pe ;w pantaloni, de pe cămaşă şi din păr, şi o luă de-a lungul râului, pe potecă, făcând calea întoarsă; îndreptându-se, adică, spre viermuiala târgului, al cărui zgomot se auzea din ce în ce mai
586
SORIN TITEL
clar, pe măsură ce se apropia. Era încă năuc de somn, încă destul de speriat: între târgul de dinainte de-a fi adormit şi cel de acum se interpunea somnul, un timp mort care întrerupea într-un mod brutal, aproape înfricoşător, scurgerea 5 firească a vremii. Iată, nu mai era mult până să apună soarele, şi timpul acela „întrerupt" făcea parcă şi mai lungă despărţirea lui de părinţi. Deveni nepăsător la toate cele din jurul lui, nu-1 mai interesară nici şopotul apei limpezi şi plăcut curgătoare, nici fluturii galbeni care zburau pe deasupra sânzienelor io (acestea semănau cu nişte lumânări albe!), plângea în toată legea de-acuma, cu sughiţuri, aşa cum plâng copiii mici şi pierduţi de părinţii lui. „Mamă!" începu el să strige în gura mare. Ştia însă că ea nu are cum să-l audă, şi atunci o luă la goană, nerăbdător să ajungă cât mai repede printre oamenii 15 aceia din târg, ca s-o caute.
în târg vânzoleala era mult mai mică decât la vremea prânzului; se mai rărise lumea, unii, cei din satele îndepărtate, care aveau mai mult drum de făcut, plecaseră spre casă cu căruţele ori chiar pe jos. Cei din satele învecinate, de la Curtea, 20 de la Coşava ori chiar de la Româneşti, mai zăboveau încă, nu se îndurau să plece înainte de a asfinţi soarele. Cei ce aveau drum lung de mers şi veniseră pe jos o porniseră încetişor spre casă, de îndată ce căldura se mai potolise, imediat după prânz, încă de pe la ceasurile trei, când soarele nu mai are chiar atâta 25 putere şi nici drept în creştetul capului nu te mai bate.
De cum ajunse în târg, neliniştea lui Marcu se risipi cât ai bate din palme. Târgul nu mai era însă acelaşi, arăta cu totul altfel decât îl lăsase el în clipa când o luase de-a lungul râului spre fâneţele încărcate cu flori. O oboseală şi o lâncezeală no întristătoare puteau fi întrezărite oriunde ţi-ai fi aruncat ochii. Atât bucuria, cât şi dorinţa oamenilor de a petrece cu orice preţ se risipiseră, se spulberaseră în aerul îmbibat de praf, în zăpuşeala stătută a zilei de vară. Toate se năclăiseră, se
FEMEIE, IATĂ FIUL TĂU
587
murdăriseră uşor, nimic nu mai strălucea ca înainte! intr-un cuvânt, arătau exact ca la spartul târgului...
Mai la margine, în locuri mai ferite, unde nu riscai să fii călcat în picioare de mulţime, întinşi pe câte o pătură, special adusă de acasă, sau stând întinşi în iarba prăfuită şi arsă de 5 soare, se odihneau, sforăind încetişor sau dimpotrivă, scoţând sunete de o impresionantă sonoritate, o bună parte din cei care „săriseră peste cal“, fie golind prea multe sticle de bere, fie mâncând prea mulţi mititei sau cârnăciori la grătar. Excesul acesta îi moleşise peste fire mai ales pe târgoveţi, mai puţin io obişnuiţi cu petrecerile la iarbă verde... Un ţăran trebuie să fie mort de beat, într-adevăr, ca să se tolănească şi să doarmă în văzul lumii şi în amiaza mare. Târgoveţii, în schimb, numai în maieu şi cu curelele desfăcute la pantaloni, de mult o trăseseră „pe-o parte“, păziţi fiind de nevestele lor grijulii, 15 destul de obosite şi ele: cu feţele congestionate de căldura de peste zi, cu năframele sau pălăriile alunecate într-o parte, cu părul în neorânduială, moţăiau lângă bărbaţii lor. Se uitau la cei ce le treceau prin preajmă cu nişte priviri încărcate de un fel de curiozitate ostilă şi răutăcioasă, gata, cu toatele, mai 20 curând să critice şi să cârcotească, decât să se bucure de cele văzute în târg. Mâncaseră prea mult şi râgâiau uşor, stând într-o rână, sprijinite într-un cot; se descălţaseră, pentru că picioarele li se umflaseră de atâta umblet.
O parte din vânzători se apucaseră să-şi strângă marfa 25 rămasă nevândută, alţii, mai încăpăţânaţi, mai lacomi de câştig, nu se lăsau duşi cu una, cu două. Rămâneau pe poziţii, fie ce-o fi; până ce-o asfinţi soarele şi până or pleca şi cei din urmă cumpărători, nici vorbă să se grăbească! Puteau fi văzuţi stând în faţa tarabelor, cu braţele încrucişate, punându-şi de fapt toate speranţele în cei ce se hotărau mai greu, strânşii la pungă şi cârpănoşii, cei pe care nu-i faci uşor să scoată banul din buzunar. Dar şi când îşi dau drumul, atunci să vezi şi să te ţii, îşi spuneau ei încercând să se îmbete cu apă rece, uitându-;>e
588
SORIN TITEL
nemulţumiţi la lume, la cei ce treceau prin faţa tarabelor fără să arunce măcar o singuă privire la marfa expusă. E adevărat însă că nici marfa nu mai arăta în aşa fel încât să te atragă cu orice preţ: fusese ea frumos potrivită la începutul târgului, 5 fiecare lucru aşezat la locul lui, să încânte ochiul şi să atragă privirea. Dar cum arătase la început şi cum arăta acuma nu mai era nici o asemănare! Ce să te faci cu cei ce vin, se uită, întorc fiecare lucru pe toate părţile, şi când crezi că-s gata şi s-au hotărât să-l cumpere, se răzgândesc, îl aruncă la loc şi io pleacă; zice-se la loc, căci îl pun unde se nimereşte; lasă obiectul cu pricina cuprinşi de lehamite, de parcă pur şi simplu le-ar fi scârbă să-l mai şi ţină în mână. Nu-i marfă s-o cumperi -numai bună de aruncat, cam asta vor să spună oboseala şi plictiseala de pe chipul lor, şi se îndepărtează repede, nu stau 15 să asculte, se fac chiar că nu aud ocările celor din dosul tarabelor. „Dacă tot n-ai avut de gând s-o cumperi, atunci de ce mă făcuşi, mă omule, să pierd vremea cu tine?!“ se răsteşte, aşadar, vânzătorul, iar cel ce a intenţionat (sau n-a intenţionat, s-a făcut numai) să cumpere, fie că nici nu 20 catadixeşte să răspundă, fie că, dimpotrivă, atâta şi aşteaptă, plăcerea lui cea mai mare fiind să se prindă în gură cu stăpânul mărfii. Are el un fel de ranchiună pe acesta, prea se scaldă în bani! - ce gândeşti, cu atâta marfă! -, în timp ce el, şi alţii ca el trag mâţa de coadă, abia o duc de la o zi la alta. „N-are 25 voie omu să se uite, al dracului te mai făcuşi, mă loji (căci de cele mai multe ori stăpânul mărfii şi falsul cumpărător se cunosc între ei). Tot la câştig îţi stă capul! Aşa mai zic şi eu trai: câştig uşor şi muncă ioc.“ „Nu-i marfa mea, îi a statului, spune loji cu un fel de amărăciune demnă în glas. (Intre timp 30 a terminat cu «sectorul particular» şi s-a făcut vânzător la magazinul de stat). Ce-mi dă statul eu aia vând.“ „Adică vrei să spui - se miră ţăranul -, vrei să spui că ţie îţi este totuna dacă îţi cumpăr eu bocancii ăştia, ori dacă nu ţi-i cumpăr?! spune ţăranul, şi întoarce pe toate părţile bocancul, îi încearcă
FEMEIE, IATĂ FIUL TĂU
589
pielea răsucind-o, să vadă dacă nu cumva îi coaptă. Salariul, adică, merge?!" „Merge, de ce să nu meargă?!" se miră loji, şi-şi arătă dinţii galbeni într-un râs larg. „Bravo, mă loji, mă bucur că te văd şi pe tine om cu salariu, spune virtualul cumpărător şi-l bate protector pe umeri. Norocul tău c-au s venit timpurile astea noi şi te-au făcut şi pe tine om! Ştii tu cui trebuie să-i mulţumeşti pentru asta?" „Cui?" întreabă loji în timp ce interlocutorul lui îi întinde bocanul să-l aşeze la loc. „Lui Stalin, lui să-i mulţumeşti. Căci dacă nu era tătucu, tot feştile de lampă ai fi vândut şi acuma." „Iesus Maria, ce io prostii vorbeşti, nici nu mai stau să te ascult, se miră loji făcând pe supăratul. Care feştile de lampă? Săpun de damă, extrafin, asta mi-a fost marfa, numai că tu nu mai ai ţinere de minte! Ai uitat, ori mă ici drept cine ştie cine... Şi lui tătucu cum vrei tu să-i mulţumesc, dacă a murit?! Acum să te văd n ce răspuns îmi dai!" spune loji legănându-se când pe un picior, când pe celălalt. „îi scrii şi tu o scrisoare, de ce să nu-i scrii?
Ori îi trimiţi o telegramă, că ajunge mai repede!" „Io, iştenem, se miră loji şi-şi dă ochii peste cap de mirare, în timp ce părul, roşu ca para focului, i se zbârleşte în cap. Dar unde, rogu-te, 20 vrei să i-o trimit, dacă a încetat din viaţă?! Dacă a decedat?!"
„Şi ce?" întreabă ţăranul neînţelcgând prea bine neologismul folosit de loji. „A decedat, îi explică loji, adică a murit." „Kaput?" se miră ţăranul şi face un semn adecvat cu mâna, ca să sublinieze mai bine ceea ce vrea să spună. „Kaput", spune 25 loji, şi din nou începe să râdă cu dinţii lui galbeni, hlizându-se la ţăran. „Mă, eu nu cred..., spune ţăranul neîncrezător. Nu cred că-i aşa. Poţi tu să-mi spui ce mi-ai spune, eu tot nu te pot crede!" „Ce nu crezi?" întreabă loji, în timp ce începe să-şi împacheteze marfa. „Nu cred că-i kaput, c-a murit, asta nu M cred, îi explică el lui loji. Când s-o scula din groapă şi te-o beli, atunci să vezi tu ce-o să fie, spune ţăranul şi începe să râdă văzând spaima, mai mult prefăcută decât sinceră, de pe chipul lui loji. Ascultă-mă pe mine, şi nu fi aşa de bucuros."
5
10
15
20
25
30
590
SORIN TITEL
„Care groapă? întreabă loji care e mare cititor de ziare şi nu poate fi prostit aşa, cu una, cu două. Vrei să spui din mausoleu! Căci el stă acolo, în mausoleu, ce ştii tu!“ „Păi din mausoleu e şi mai uşor de ieşit decât din groapă, e de părere ţăranul care a citit şi el ziarele şi ştie foarte bine ce-i aia mausoleu... Dai frumos uşiţa la o parte, tragi zăvorul, apeşi pe clanţă, şi gata, ai şi ieşit afară la aer curat. Nu-i nici un greumânt.“ „Mă, al dracului! face loji mirat şi încântat în acelaşi timp. Ce-ţi poate trece prin cap! Recunosc că nu m-am gândit la una ca asta. Te pomeneşti că de-aia i-au îmbălsămat, să poată ieşi afară, la aer, mai uşor?!“ „De bună seamă, spune ţăranul şi începe din nou să râdă. Mă bucur că ţi-a venit şi ţie mintea la loc. Şi când o ieşi, aşa îmbălsămat şi te-o beli, atunci să vezi. Numai că nu treaba ta o are el, eu aşa cred şi bănui. Cine ştie dacă nu s-o apuca să te laude. Bravo, loji, îl şi aud zicând, bine că terminaşi cu sectorul particular. Mira-m-aş să nu-ţi dea şi o decoraţie...“
Marcu a ascultat toată discuţia dintre ei fără să înţeleagă mare lucru; i-a plăcut însă cum îşi luau unul altuia vorba din gură şi i-a mai plăcut cum, la urmă, după ce au stat de vorbă, ţăranul şi-a scos dintr-un portmoneu vechi, ros de timp, banii şi i-a plătit lui loji încălţările de gumă...
Pe tarabele cu dulciuri, bomboanele şi bastoanele de caramel se topiseră din cauza căldurii, dar chiar şi aşa, topite, îi făceau cu ochiul. Se uita cu jind la ele... Minunatele lodene, atât de râvnite de toată lumea, dispăruseră, după cum am mai spus, de multă vreme, în schimb nu se bucurară de o prea mare căutare pelerinele de ploaie din pânză gudronată, de culoare verzulie: zăcuseră toată ziua în plin soare, din care pricină căpătaseră un miros urât; cumpărătorii ocoleau încă de departe tarabele respective sau, dacă totuşi treceau prin preajma lor, se ţineau de nas. Cine ştie din ce pricină nici pulovăraşele din lână angora nu avură mulţi cumpărători. Nevândute au rămas de asemenea şi căciuliţele sau manşoanele
FEMEIE, IATĂ FIUL TĂU
591
din blană de iepure. Dictonul înţelept, după care e bine să-ţi cumperi iarna pălărie şi căciulă vara, fusese, se pare, uitat cu desăvârşire! Cei ce veniseră la Balta Caldă ca să târguiască nu ţinură seama de el.
Un miros nu tocmai plăcut aveau şi încălţările de gumă, 5 câte mai rămăseseră, dar ele se bucuraseră de un surprinzător succes. Cumpărătorii dăduseră năvală asupra tarabelor cu încălţări, se înghesuiseră să ajungă mai în faţă, şi le smulgeau din mână unul altuia, într-un cuvânt vânzătorii nu mai pridideau să mulţumească pe toată lumea. Cei ce se w înghesuiseră să şi le cumpere ştiau ei ce ştiau: erau bune de purtat atât iarna, cât şi primăvara şi, pe deasupra, ieftine şi rezistente, te ţineau o viaţă! Cooperativa care le producea, însă, cine ştie din ce motive, pusese în vânzare numai numere mari -de la patruzeci şi doi în sus - încât cei cu numere mai mici 15 la pantofi zadarnic le răsuciră în fel şi chip sau se rugau de vânzători să mai caute - cine ştie, spuneau ei, dacă nu s-o fi rătăcit o pereche mai mică printre cele cu număr mare; fură obligaţi, în cele din urmă, să renunţe şi să plece cu buzele umflate, uitându-se cu jind la cei ce aveau labele la picioare 20 mari şi care, cu încălţările de gumă sub braţ, mândri nevoie mare, se plimbau ţanţoşi prin târgul de la Balta Caldă. Lumea venită să se distreze se trezi, tam-nesam, împărţită în două tabere distincte şi potrivnice, şi pe deasupra ncegalc între ele, numărul celor cu pantofi sub patruzeci şi doi fiind, 25 bineînţeles, mult mai mare. Beneficiarii se făceau, însă, că nu înţeleg nemulţumirea celorlalţi: „găseşti la Balta Caldă ce vrei şi ce nu vrei, tot ce-ţi doreşte sufletul, declarau ei în stânga şi în dreapta, numai bani să fie, că ai ce cumpăra**, ziceau plini de admiraţie, încercându-şi, pentru a nu ştiu câta oară, M) încălţările şi mirându-se cât pot fi de uşoare şi plăcute la mers!
Cu toată afluenţa de cumpărători, o bună parte rămăseseră, totuşi, nevândute şi zăceau acum, grămezi negre şi urât mirositoare, pe tarabele improvizate...
592
SORIN TITEL
Ar mai trebui amintite - ca să dăm o imagine cât mai completă a târgului de la Balta Caldă, aşa cum arăta el în vara acelui an - paltoanele grele de stofă, agăţate pe umeraşe în bătaia vântului (nu se vânduse, trebuie s-o spunem cu tristeţe, 5 nici măcar un singur palton), din stofă reiată, de calitate superioară (la un preţ destul de ridicat), precum şi tarabele cu flori de hârtie colorată, lucrate cu o reală măiestrie de vreo cooperativă locală. Mai la marginea târgului se aflau carele cu oalele de pământ ale moţoganilor - blide şi ulcele io împodobite frumos, de toate formele şi mărimile -, puse direct pe pământ. Librăriile îşi expuseseră şi ele marfa, romane ce se bucurau în general de mare trecere, cum ar fi Defăimarea lui Paganini de Vinogradov sau Doi căpitani de Kaverin. Lumea nu venise, însă, la Balta Caldă să cumpere cărţi, oricât /5 de atrăgătoare ar fi fost ele. Stând la soare, coperţile se scorojiseră şi te frigeau ca nişte cărămizi încinse, de îndată ce puneai mâna pe ele, cu gândul să le răsfoieşti. Nu lipseau nici caietele de şcoală, maculatoarele şi creioanele colorate, compasurile şi stilourile, toate acestea amintind, acum, în plină 20 vacanţă, când vara era încă în toi!, într-un mod mai mult decât neplăcut, de şcoală, de coridoarele umede şi răcoroase ale liceelor (aşa cum te primeau ele toamna), de sălile de clasă proaspăt vopsite, de teze şi extemporale şi de alte lucruri la fel de puţin atrăgătoare şi pe care, cât ţine vara, e mult mai 25 bine să le uiţi. Cel mai mult îi plăcu lui Marcu să caşte gura la păpuşile de ghips, expuse pe nişte etajere de lemn în dreptul chioşcului de tras la ţintă. Ochitorii nu prea dădeau năvală şi puştile zăceau nefolosite. Marcu se uită o vreme la femeia grasă şi mustăcioasă care ţinea taraba. Aproape că adormise no stând cu coatele sprijinite de tejghea, cu capul în mâini; ochii i se închideau, capul îi aluneca, gata să se lovească de tejghea cu fruntea; se trezea însă la vreme, cu o smucitură îşi ridica, hotărâtă, capul, căsca, să-şi rupă fălcile, arătându-şi dinţii ascuţiţi, măselele de aur. „Io iştenem, vorbea ea de una singură,
FEMEIE, IATĂ FIUL TĂU
593
holbându-se la soarele care sta să apună, e cam vremea să strâng şi să plec, dacă vreau să nu mă prindă noaptea aici la Balta Cal dă... “
Tot umblând aşa, fără să aibă vreo ţintă, Marcu se trezi iarăşi la marginea târgului. O apucase pe o cărare îngustă, care 5 cobora spre râu, şi când ajunse lângă mal începu să arunce cu pietricele, aşa cum îl învăţase tata, în apa râului; soarele nu mai avea mult până la asfinţit şi-şi revărsa aurul greu, compact, în apă - pietricelele albe atingeau apa, săreau în jur stropi albi şi strălucitori, şi zburau mai departe: îşi pierdură io din greutate, păreau ele însele un fel de păsări mici şi albe.
Marcu auzi un sforăit prelung şi precipitat venind de undeva din imediata lui apropiere. Nu-şi dădea bine seama de unde s-aude, apoi îl descoperi pe pădurar: sta întins în iarba înaltă, cu picioarele răscrăcărate, cu cămaşa mototolită şi boţită n ieşită din pantalonii desfăcuţi. Haina de „brigadir‘c silvic era aşezată, împăturită frumos, la picioarele lui, iar nasturii de aramă străluceau în lumină. Se descălţase, şi încălţările, toate petice, ca vai de ele, cu talpa numai găuri, zăceau la o anumită distanţă.	20
Marcu îl cunoştea bine, era „moldoveanul" pe lângă a cărui căsuţă, aflată la marginea satului, dincolo de „ţigănie", trecea ori de câte ori se ducea, împreună cu părinţii, în pădurea de la „turcoane", să culeagă ciuperci. „Moldoveanu", aşa-i spuneau oamenii din sat, şi omul era într-adevăr moldovean 25 din cei veniţi în timpul refugiului, al secetei cumplite din Moldova din *45. Se aciuase în satul lor. îşi făcuse o casă de chirpici la marginea comunei şi urmase o vreme o şcoală de „brigadiri" silvici. Patima lui era însă băutura, şi Marcu îl zărise mergând adesea pe două cărări pe uliţele satului. Copiii se 30 ţineau scai de el, poreclindu-1 în fel şi chip - „moldoveanu" era însă blând din fire şi nu se înfuria niciodată. La provocările lor răspundea vorbindu-le „moldoveneşte", cuvintele îi
594
SORIN TITEL
ieşeau îndulcite şi uşor cântate din gură, spre marea distracţie a puştanilor, cărora felul acesta de a vorbi, altfel decât în satul lor - singurul mod atestat de-a vorbi după părerea lor, de la Adam şi Eva, fiind cel uzitat de către cetăţenii din satul 5 Margina -, li se părea teribil de nepotrivit şi caraghios. „Şturlubaţilor şi şugubăţilor“, strigau copiii în gura mare, imitându-1, şi „moldoveanul" se simţea vinovat, de mai multe ori vinovat: în primul rând pentru că patima asta a băuturii îl făcuse să ajungă de râsul copiilor, iar în al doilea rând - şi io acesta era, desigur, păcatul cel mai mare - pentru că firea lui de vagabond, de om care nu-şi află niciunde locul, îl determinase să rămână printre străini, în loc să se întoarcă, împreună cu ceilalţi moldoveni, după ce seceta şi foamea trecuseră, acasă. Acolo unde îi era locul şi unde era un om /5 respectat şi preţuit de tot satul, nu o „venitură“, cum îl socotea - chiar dacă nu i-o arătau, el era convins că oamenii aşa îl consideră - lumea, încât până şi copiii ajunseseră să râdă şi să-şi bată joc de el.
„Moldoveanu" se îmbătase şi de data asta, se făcuse criţă 20 şi acum dormea dus. Iarba înaltă era mototolită în jurul lui, semn că înainte de a adormi se răsucise şi se tăvălise prin ea o vreme, fără să-şi găsească locul. Marcu se uita la el cum doarme, bucuros că a dat peste un om cunoscut. Brigadierul deschise, în sfârşit, ochii - nişte ochi albaştri, tulburi şi roşii 25 încă de băutură - şi începu să mormăie supărat. Nu se înţelese, la început, un cuvânt din ceea ce spune, era mai mult un fel de bâlbâială lipsită de orice noimă; părea a fi pornit pe toată lumea şi se uită cu vădită ostilitate la Marcu. In acele clipe chiar un îngeraş din cer dacă i s-ar fi arătat, el ar fi fost la fel io de mânios. „Nu poate omul să se odihnească de voi", mormăi el; se apucaseră să-i strice lui somnul cel dulce, când se ştie cât de neplăcută e trezirea de după beţivăneală; cât de tare te poate durea capul, cât de aspră e limba în gură, ca şi când ar fi de şmirghel, şi mai ales capul cât de greu îţi vine să ţi-1 ridici,
FEMEIE, IATĂ FIUL TĂU
595
de parcă ar fi plin de firicele de nisip ori de rumeguş de lemn; şi la fiecare gest nisipul şi rumeguşul se mişcă şi apasă pe creier, cum e mai rău! Fără să mai punem la socoteală durerea din oase ori cea din încheieturi: cât de greu îţi vine să mişti o mână sau un picior... Şi când vorbi, folosind cuvinte de-ale lui, de 5 acasă, parcă mai mult ca oricând, lui Marcu i se păru că „moldoveanu“ seamănă perfect cu Ivan Turbincă.
între cele ce-i umblau lui Marcu prin cap, trăsnăi şi fantezii de tot felul, şi lumea aşa cum era ea, graniţa despărţitoare nu era trasă cu atâta fermitate, încât cele două tărâmuri, cel real io şi cel închipuit doar, să nu se încurce între ele, să nu treacă unul în celălalt, fără să le mai poţi deosebi sau distinge. Lui Marcu i se păru - ceea ce nu era de mirare - că în faţa lui se află chiar Ivan Turbincă în persoană, şi nu brigadierul silvic cel beţivan, „moldoveanu" cu casa de chirpici de la marginea /5 satului. Ivan Turbincă se ridică, aşadar, din culcuşul lui de iarbă în care dormise toată după-amiaza, cu pantalonii verzi de „brigadir“, cu cămaşa mototolită, desculţ şi cu părul plin de iarbă şi de floricele de câmp, şi se holbă la Marcu fără să-l recunoască la început... Se îmbătase, de fapt, încă de la primele 20 ore ale venirii lui la Balta Caldă. Colegii lui de la şcoala de brigadieri silvici, oricând amatori de bere ori de un şpriţ rece, îşi manifestaseră cu voce tare bucuria de a-1 revedea; îl îmbrăţişară, bătându-1 pe spate: „Uitaţi-vă numa la moldoveanu nostru, spuseseră ei privindu-1 cu mare bucurie. 25 Nu s-a schimbat de când nu l-am văzut, a rămas cum îl ştim, băiat de viaţă, ce ziceţi?!" Afecţiunea pe care i-o arătară îl făcu să se simtă minunat. Era doar unul de-al lor. îi ofereau acea intimitate şi căldură după care el tânjise. Or, o atât de mare fericire trebuie neapărat udată cu o bere rece, nu se putea altfel! 10 Aşa că primul rând de halbe îl comandă el, cu chipul strălucind de bucuria revederii. „Bine că ne reîntâlnirăm sănătoşi, şi să dea Dumnezeu, când o fi mai rău, tot aşa să fie!“ îşi spuseră ei ciocnind halbele unele de altele, să se spargă nu alta. Se
596
SORIN TITEL
alăturară cu timpul şi vreo doi-trei flăcăi din satele din împrejurimi, verişori şi alte rude de-ale brigadierilor, încât grupul petrecăreţilor se mări încetul cu încetul. Verişorii aceştia, se simţiră obligaţi însă să facă şi ei cinste cu un rând, 5 apoi cu încă unul, iar când brigadierii vrură să plătească, se opuseră cu toată energia. „Altădată! Acuma ni-s noi de serviciu, data viitoare nu vă refuzăm", spuseră ei făcând pe largii şi pe galantonii. Un brigadier nu se lăsă însă mai prejos şi-şi puse nevasta - am uitat să spunem că majoritatea îşi aveau nevestele io cu ei, ele nu se amestecau însă, se ţineau mai la o parte, supuse şi ascultătoare - la coadă la mititei. Când femeia ajunse la rând, săriră mai mulţi s-o ajute şi se certară cu vânzătorul, care se zgârcea la muştar. „Pune, mă, mai mult, strigară la el, doar nu dai de la tine." „Aşa se face avere, îl bârfiră în gura mare, 15 cu ţârâita: azi un leu, mâine un leu, nu m-aş mira să-l văd şi pe ăsta că s-a ajuns: Trece cu motocicletă pe lângă tine, nici nu se uită." întregul grup se simţea însă excelent, micii, plăcut mirositori şi foarte gustoşi, dispărură cât ai bate din palme... Cei dintâi care părăsiră grupul dispus să petreacă, lăsându-1 20 de izbelişte - bineînţeles că ceilalţi protestară de mama focului, făcându-i de trădători, inşi mai mult decât jalnici, aflaţi la cheremul muierilor, sub papucul propriilor neveste - fură bineînţeles, cei însuraţi. Căci nevestele, de cum văzură că petrecerea se prelungeşte într-un mod îngrijorător, îşi dădură, 25 ca să zicem aşa, arama pe faţă, încetară să mai fie mute şi retrase şi se apucară, în mod deschis, fără să se mai ascundă sau să se prefacă, să-şi cicălească şi să-şi bată la cap bărbaţii. „Las’că v-a fost destul, spuseră ele. Vă mai întâlniţi şi altă dată, că doar n-o fi sfârşitul lumii. Aflaţi şi alte prilejuri să vă vedeţi, 50 nu ne facem gânduri din pricina asta..." împotriva tuturor încercărilor - cam timide - de a rămâne pe poziţie, ele reuşiră să-şi smulgă bărbaţii din braţele, ca să zicem aşa, petrecăreţilor. Mai de voie, mai de nevoie, mormăind înciudaţi ori chiar certându-se pe faţă cu femeile cele cicălitoare, aceştia părăsiră
FEMEIE, IATĂ FIUL TĂU
597
până la urmă „locul de pierzanie", rămânând să petreacă, în continuare, nestingheriţi de nimeni, doar cei ce avuseseră gândul cel bun să-şi lase femeile acasă, lângă oalele de pe cuptor, adică acolo unde era locul lor, precum şi cei neînsuraţi (un flăcău tomnatic, cu un nas mare şi roşu de băutură, slab 5 şi scofâlcit la faţă, cam urât şi lălâu, de vreme ce nu se găsise o femeie care să-l ia de bărbat, măcar din milă, dacă nu din altceva) şi doi „văduvoi" (unul dintre ei fiind chiar „moldoveanul" nostru), cărora le muriseră nu de multă vreme nevestele, încât se puteau ţine de petreceri fără să le mai aibă nimeni io grija.
Pe măsură ce ziua de vară se apropia de amiază — soarele se ridica pe cerul albastru, fără urmă de nor -, mintea celor porniţi pe chiolhan se aburea. Lucrurile din jur începură să plutească într-o ceaţă uşoară, plăcută însă, liniştitoare, /5 timpul părea să curgă după cu totul altfel de legi decât cele ştiute de toată lumea: când prea repede, când teribil de încet, până când nu mai vru să curgă defel, se opri în loc; soarele încremeni pentru totdeauna pe cer, iar ei stăteau de-acuma de o veşnicie în faţa halbelor cu bere care se goleau repede, 20 şi tot atât de repede venea un nou rând, fără să se ştie exact cine şi când l-a comandat, acum când legăturile între toate cele erau cu totul altele decât cele obişnuite: mai uşoare, desprinse de tot ceea ce le ţinuseră strânse la un loc până atunci, şi, în acelaşi timp, teribil de încâlcite şi de greu de 25 priceput. Chiar oamenii păreau a fi alţii: erau când nişte străini, când nişte oameni foarte apropiaţi; când nişte inşi pe care aveai impresia că nu i-ai văzut niciodată, când cei mai vechi şi mai buni prieteni, cunoscuţi de când lumea; îţi venea ba să te uiţi urât la ei şi să îi iei la bătaie, ba să-i îmbrăţişezi cu multă M) dragoste, ca pe nişte fraţi iubiţi. „Mare bucurie pe capul nostru — să le spui acestor prieteni de-o viaţă — să ne revedem aici la Balta Caldă şi să petrecem împreună, nu-ţi mai vine să pleci, zău aşa! Bine că suntem teferi şi încă în putere, şi
598
SORIN TITEL
tare frumos ar fi să rămânem tot aşa cum am fost până acum." Şi când auzi asemenea cuvinte pornite din toată inima, cum să nu-ţi vină să mai comanzi un rând?
„Acum eu sunt de serviciu", se aude ca prin ceaţă o voce 5 răguşită, şi tu o recunoşti, nu se poate să n-o recunoşti, chiar dacă lucrurile au devenit tulburi şi teribil de încurcate în jurul tău. Şi nici nu ai timp să te dumireşti ca lumea, nici nu ai vreme să spui - ca unul mai bătrân şi mai trecut printr-ale vieţii - o vorbă mai cumpătată, cum că de-acuma a fost destul, io pentru că nici ce-i prea mult nu-i sănătos, chefurile pe lumea asta au şi ele o măsură, că halbele cu un frumos guler de spumă au şi sosit, stau înşirate pe iarbă unele lângă altele, de ţi-i mai mare dragul să le priveşti, şi aşa cum stau, drăguţele, abia aşteaptă să-ţi moi buza înfierbântată în spuma lor răcoroasă, 15 să-ţi mai astâmperi amaru, să-ţi mai răcoreşti sufletul...
Un lucru începe însă să nu-ţi prea placă ţie, un lucru te mâhneşte foarte tare; dacă dai să te uiţi în jurul tău vezi cu întristare că din câţi aţi fost la început, puţini aţi rămas, s-a făcut un fel de gol de jur-împrejur.
20 „Unde s-or fi dus, unde or fi dispărut atât de repede, n-au putut să mai stea şi ei oleacă, mai ales că nu se întâmplă în fiecare zi să fim împreună. Astfel de prilejuri sunt rare, şi atuncea - ceea ce nu pot eu să pricep, cu capul ăsta al meu prost - de ce s-au grăbit aşa de tare? Dacă au avut muierile 25 cu ei, de ce a trebuit să li se uite în gură?! - «Mă muiere, să fi spus, tu nu te amesteca, tu acasă să porunceşti dacă aşa-i lăsat ca tot găina să cânte, nu cocoşul, nu aicea, unde mai schimb şi eu o vorbă, dacă tot ne-am întâlnit, cu prietenii de la şcoala de brigadieri; la ce să ne grăbim, că doară n-o fi foc, 50 avem vreme destulă să umblăm şi prin târg, aşa cum vrei, ce-ţi doreşti, aia îţi cumpăr, numai să mă laşi acuma în pace, să nu mă mai baţi la cap, rogu-te, nu de alta, dar te văd oamenii cum mă cicăleşti, şi te judecă. Aşa crezi tu, că nu te judecă? Crezi că ei nu văd cum dai cu gura, parcă-i meliţă, aşa-ţi
FEMEIE, IATĂ FIUL TĂU
599
umblă, fă bine şi taci până nu mă supăr eu, căci atuncea să vezi!...» Aşa ar fi trebuit să se poarte ei cu femeile cele cicălitoare, nu să se uite în gura lor! Au zis ele o vorbă, şi ei, gata, au şi făcut drepţi! E adevărat că mai sunt şi din aceia care nu prea ţin la băutură: dintr-o halbă, două s-au şi predat, 5 o întorc pe o parte, cum se spune, nu mai sunt buni de nimica; dacă stau şi mă gândesc, nu ştiu dacă nu-i mai bine aşa, nu-i mai bine c-or plecat; în felul ăsta am rămas numai noi, care nu ne dăm bătuţi, ba pot spune, fără să mint, că mie abia acuma mi s-a deschis pipota, abia acuma pot şi eu zice că încep io să beau; nu că m-aş lăuda, dar afară de noi doi, Cornele, ăştia nici n-au fost oameni cu care s-o ţii la drum lung, s-o iei mai pe îndelete, mai cu încetişorul; ţie îţi pot spune, n-am la ce să mă ascund, ne cunoaştem, ca să zic aşa, de-o viaţă: mie nu-mi place să dau paharul peste cap şi să plec; ainţ, ţvai, drai, /5 cum spune neamţu; păi la noi în Moldova, când se porneau toamna iarmaroacele, o ţinea omul într-un chef cu lăutari toată iarna; până dădea spicul şi se desprimăvăra, nu se mai trezea nimeni; erau nişte unchieşi, parcă-i văd, roşii la faţă, înalţi şi drepţi ca brazii, păi uncheşilor acelora nu li se întâmpla să li 20 se mai desprindă buza de pahar; moartea îi căuta acasă, şi ei la iarmaroc, benchetuiau cu tineretul, nu aveau grija ei! Aceia zic şi eu c-au fost oameni, nu cei de-acuma, care nu-s buni de nimic! Uite, dacă respect pe cineva, pe ei pot spune că-i respect!...“ „Să ştii că-mi plăcu tare mult cum povestişi", spuse 25 Cornel, şi de-acuma se ţineau amândoi de după cap, cu fruntea unuia proptită de cealaltă frunte. „Adică moartea îi căuta acasă, zici?!" „îi căuta, de ce să nu-i caute?! Le venise şi lor vremea; dacă n-aveau o sută de ani bătuţi pe muche, fiecare." „Ai naibii sunteţi voi moldovenii, nu vă lăsaţi..."	m
Şi Cornel începe să cânte, cu fruntea proptită de cea a prietenului lui „de-o viaţă", „moldoveanu". Apoi trece la un alt cântec, un cântec despre tricolorul românesc, şi „moldoveanu" îl opreşte, îi astupă gura cu palma. „Taci, mă, că ne
5
10
15
20
25
50
600
SORIN TITEL
închid!" îi spune cl, şi în clipa următoare uită ce i-a spus, cântă amândoi în gura mare, de se aude în tot târgul cântecul cel care nu-i voie de cântat. „Tăceţi, oameni buni, că vă aude careva şi vă ridică", ie spune o femeie, şi tac amândoi deodată, ca la comandă; uită însă repede ce le-a spus femeia, dau iarăşi să cânte, se opresc însă după prima strofă a cântecului şi-i apucă aşa o milă de ei înşişi, că încep să plângă cu frunţile sprijinite una de alta, lacrimile unuia cad pe faţa celuilalt, şi nici ei nu ştiu prea bine de ce plâng, dar simt în adâncul sufletului lor o durere adâncă şi surdă, şi durerea aceea nu poate fi potolită altfel decât prin lacrimile lor fără rost - şi după aceea nu mai există nimic decât o ceaţă tulbure şi lăptoasă, dispar toate, sunt absorbite de ceaţa aceea, de întunericul ce se lasă peste creier, semănând bine cu un fel de moarte; rămâne pe pământ doar trupul, şi el continuă să meargă o vreme, gura să vorbească — e adevărat că mare lucru nu se înţelege din ce spune! -, picioarele să umble -un mers uşor legănat, cam nesigur şi fără să aibă o ţintă anume -, în timp ce sufletul - sau ceea ce se înţelege prin suflet de obicei -lipseşte, sufletul e făcut harcea-parcea de băutură; ea pătrunde în el şi-l îneacă sau, ca să ne exprimăm în termeni chimici, îi dizolvă substanţa, i-o alterează şi i-o anihilează; ca două fantome fără suflet umblă ei o vreme prin târg - Cornel o porni într-o direcţie, iar „moldoveanu“ în alta. Drumurile lor nu se mai încrucişară; picioarele nu mai erau nici ele bune pentru umblat, singura scăpare fiind de-acuma somnul... Şi „moldovcanu" se trezi din somnul care îl doborâse pe malul râului abia după-amiază, târziu, cu un copil în faţa lui. Şi sub privirile uşor intrigate ale acestuia, lumea cea reală căpătă din nou un înţeles, o consistenţă pe care era cât pe-aci să şi-o piardă.
Copilul îl priveşte mirat şi uşor intrigat, cum am mai spus, şi-l aseamănă cu un personaj dintr-o poveste cu Ivan Turbincă. Şi, la urma urmei, nici nu greşeşte prea mult. „Parcă te cunosc şi nu ştiu prea bine de unde să te iau?" spune „moldoveanu", în timp ce, încă destul de nesigur pe propriile
FEMEIE, IATĂ FIUL TĂU
601
lui picioare, se ridică de jos; clătinându-se uşor, se îndreaptă spre râu, se apleacă, gata să cadă cu capul înainte, spre apa cea limpede şi rece ca gheaţa, şi îşi spală faţa încinsă de căldură şi buhăită de băutură. „Mă, copchilule, spune, - de-acuma pornit să filosofeze -, să ştii tu de la mine, care se poate zice, că-s trecut 5 prin viaţă, nu-s de ieri, de alaltăieri, băutura nu-i bună — şi între timp îşi stropeşte faţa cu apă, doar, doar o reuşi să se dezmeticească -, e adevărată nenorocire la casa omului! Cine a născocit-o n-a avut alt gând decât unul, şi acela rău: să-şi bată joc de om şi să-l facă neom; să mă fac aşa şi pe dincolo dacă io oi minţi, căci ce trebuinţă are omul de băutură, poţi să-mi spui? Trage vreun folos de pe urma ei? II face mai deştept ori mai ştiu eu cum?... Nu-1 face, nici pomeneală de aşa ceva! tună el şi fulgeră împotriva băuturii. Cel-de-sus a făcut lumea plină de toate minunăţiile, şi atunci, de supărare, dracu, dacă a văzut /5 lucrarea şi zidirea lui Dumnezeu, şi-a băgat şi el coada, dinadins ca să striceK, spune „moldoveanu", şi pe măsură ce vorbeşte, pe măsură ce capul i se limpezeşte şi mahmureala se risipeşte la rândul ei, pare din ce în ce mai convins de cele spuse. „Şi aceea e drept, îşi îndulceşte puţin judecata prea aspră şi prea 20 lipsită de îndurare — că aşa, un piculeţ, hai să zicem, un pahar, nu mai mult, nu are ce strica! Te mai întremează oleacă atunci când se întâmplă să fii prea de tot ostenit, îţi mai dă puteri! Când vin necazurile peste om, atunci pot spune că nu-i chiar fără de folos..." Şi „moldoveanu", în timp ce stă pe malul râului 25 şi se spală pe obraz, e gata să retracteze toate cele spuse în prima parte a cuvântării lui antialcoolice, iar cuvintele acestea din urmă — cel puţin aşa i se pare lui Marcu, a cărui lectură din Jvan Turbincă e de dată recentă - aduc cu felul de a gândi şi a vorbi al celui întâlnit de Dumnezeu şi de Sfântu Petru pe un drum io de ţară, al soldatului întors de la oaste. încât Marcu, uitându-sc la moldovean în timp ce acesta îşi continuă peroraţia proalcoolică, pe malul râului, în ciuda faptului că-1 cunoaşte foarte bine, e tot mai convins că se află, de fapt, chiar în faţa
602
SORIN TITEL
lui Ivan Turbincă în persoană; se apucă să caute cu privirea sacul cu pricina, straiţa în care e închisă Vidma, legată fedeleş cu un brăcinar gros, nu cumva să izbutească să iasă afară la lumină... N-o vede însă, şi e cât se poate de convins că „moldoveanu" -5 adică Ivan Turbincă - a reuşit s-o uite cine ştie unde, umblând prin târg. „Ce-ai făcut cu turbinca, nu cumva ai pierdut-o?" întreabă şi „moldoveanu" nu se arătă a fi prea mirat de vorbele copilului, nu spune, deci, care turbincă, holbându-se la el, aşa cum ar fi de aşteptat. „Nu ştiu eu pe unde o fi, pe unde-oi fi io lăsat-o! Trebuie să hie pe acilea...“, adaugă el făcându-i cu ochiul lui Marcu, de parcă ar fi vorba de un secret ştiut doar de ei doi. S-a luminat la faţă şi i-a trecut ca prin minune toată mahmureala. N-are copii şi se dă în vânt după ei. „Am legat-o cobză, spune, şi am atârnat-o într-un prun. S-o zbătea de-acuma 15 să scape, dar tot fără folos: nu are cum." „Ai legat-o strâns, strâns?" întreabă Marcu cât se poate de bucuros. „Foarte strâns, îl asigură «moldoveanu». I-am făcut vreo două, trei noduri, din cele măricele. N-are aşa mare putere să se dezlege, fii fără grijă." „Şi dacă trece cineva pe lângă ea, o aude strigând, îl apucă mila, 20 şi-o dezleagă?" întreabă Marcu speriat. „N-are cum să strige, c-am legat-o la gură cu o batistuţă", îl asigură „moldoveanu", şi Marcu respiră uşurat.
Nu puteai şti niciodată dacă „moldoveanu" glumeşte sau vorbeşte serios, şi Marcu avusese timp să se obişnuiască cu felul 25 lui de a fi. Primăvara dădea şi el o mână de ajutor la săpatul grădinii şcolii - un lot mare, la care lucrau, de cum se desprimăvăra, atât părinţii, cât şi elevii din ultimele clase - şi copiii se adunau în jurul lui, dornici să-l audă povestind. Povestea vrute şi nevrute, întâmplări de la el de-acasă, din 50 Moldova. Cum a fost cu seceta cea mare de după război, cum au murit oamenii atunci pentru că nu au avut ce mânca; i-a murit un copil şi lui - abia împlinise un anişor: după ce l-a înţărcat maică-sa, n-a mai avut cu cel să-l hrănească - şi cum după moartea copilului, ca să mai uite de durere, şi-au pus ei
FEMEIE, IATĂ FIUL TĂU
603
în gând, el şi muierea lui, să plece, să-şi ia lumea în cap: unde or vedea cu ochii, numai să scape de foamete şi de sărăcie! Copiii ascultau, atraşi de modul de-a povesti al moldoveanului; înţelesul vorbelor lui — aproape că nici nu-1 luau în seamă. Cum au mers două zile şi două nopţi cu un vagon de marfă, au 5 străbătut toată ţara, dintr-un capăt la celălalt capăt; şi când au ajuns la Simeria, li s-a spus să coboare — nu erau singuri, mai erau cu ei şi alţi „refugiaţi" -, că trenul nu mergea mai departe; şi ei au coborât, buimăciţi de nesomn şi cu oasele înţepenite de atâta mers; s-au uitat în jurul lor şi au văzut oameni străini io şi locuri străine. „Ce căutăm noi aicea, poţi tu să-mi spui, bărbate?" l-a întrebat muierea şi a început a plânge. „Taci, femeie, şi nu mă mai înnebuni de cap, că şi aşa le am eu pe ale mele", a certat-o el, dar degeaba, nu aveai cu cine vorbi: o ţinea într-o văicăreală şi se scutura cămaşa pe ea de atâta plâns. /5 Ori vorbeai cu ea, ori cu peretele, nu era nici o osebire!"...Eu unde mă duc acuma, încotro s-o apuc? s-a răstit ea la mine.
Am greşit foarte tare când m-am luat după gura ta, zice. Ştiam şi eu de un rost, dar aşa?! «Care rost?! mă răstesc la ea. Să murim de foame, aşa ţi-ar fi plăcut, muiere apucată şi fără minte!... 20 Nu ai nimic în capul tău, tu nu judeci?!...» De supărare, auzind-o vorbind aşa, îmi venea s-o omor! Dar m-am ţinut bine: am tăcut din gură şi m-am uitat numai la ea o dată lung: a fost destul şi atâtica, s-a speriat şi n-a mai scos o vorbă... De la gară porneau mai multe poteci spre satele din împrejurimi 25 şi m-am uitat un timp, neştiind pe care drum s-o apucăm, încotro să ne îndreptăm. Era dis-de-dimineaţă, abia începea a se lumina afară. Până la urmă ne-am hotărât, fie ce-o fi de-acuma, şi-am apucat pe o potecuţă de-a lungul liniei ferate.
De ce am ales chiar cărarea aceea şi nu alt drum, nu mă M) întrebaţi, căci nu pot să vă spun! Am mers aşa, o vreme, pe lângă linia ferată, şi muierea venea în urma mea, pâş-pâş; o auzeam suspinând încetişor, dar mă făceam că nu aud nimica; şi numai bine că între timp a răsărit soarele şi a început a se
604
SORIN TITEL
încălzi afară; eram doar în prima săptămână a lunii lui august, de căldură nu se putea spune că duceam lipsă; şi nu ne îndepărtăm bine de gară, că încep lanurile de grâu, de floarea-soarclui şi de păpuşoi, unde îţi aruncai ochii îţi era mai 5 mare dragul să te uiţi, nu te mai săturai! Nu-mi venea să cred! Faţă de ce era la noi în Moldova, aicea era raiul pe pământ! Se uita muierea la păpuşoi, se uita la grâu, pârguit bine, numai bun de secerat, galben ca aurul, şi să nu-ţi vină a crede, se porneşte pe bocit! îi curgeau lacrimile din ochi ca dintr-o io fântână din acelea fără fund. Se uita la păpuşoi, se uita la grâu şi plângea, plângea, nu se mai putea opri! Am lăsat-o să plângă, să-şi descarce sufletul, doar, doar s-o mai linişti. Dar ea nici pomeneală să se liniştească. «Acuma ţi-a fost destul, îi spun eu după o vreme. Ai plâns, te-ai uşurat, hai să mergem să ne 15 găsim un acoperământ deasupra capului, căci în mijlocul câmpului, cât o fi el de mănos, nu putem rămâne...» Şi uite-aşa am ajuns umblând din sat în sat, până acilea, în satul dumneavoastră... La început a fost greu, până nc-am făcut un rost, ne-am ridicat o căsuţă, să nu ne plouă deasupra capului. 20 Ea, sărmana, n-a avut când a se mai bucura, a mai trăit doi anişori şi s-a prăpădit. A tras-o în pământ copilaşii, a chemat-o la el. Dacă ar fi trăit, spunea el în încheiere, oftând cu zăduf, şi viaţa mea ar fi fost altfel orânduită şi aşezată!... Dar aşa...“, şi scuipa punând în scuipatul acela toată fierea care i se adunase 25 în suflet, tot amarul şi tot necazul de care ar fi vrut să scape, ştiind în acelaşi timp foarte bine că un asemenea lucru nu era cu putinţă...
„Cu greu s-a mai lăsat prinsă vidma aia, spuse în timp ce împreună cu Marcu umblau prin târgul de la Balta Caldă în 50 căutarea părinţilor. S-a ţinut tare, afurisita de ea, ce gândeşti! Ea hoaţă, dar şi eu hoţ, şi-a găsit ac de cojocul ei. «Ivan Turbincă, o aud că se roagă, cu un glas subţirel ca de fetişcană, fă bine şi lasă-mă să răsuflu şi eu, nu mă mai persecuta!» «Ba am să te persecut!» mă stropşesc eu la ea. Am legat-o cât am
FEMEIE, IATĂ FIUL TĂU
605
putut eu de strâns, cum ţi-am mai spus, şi am atârnat-o de o cracă, nici n-am ascultat rugăminţile ei! «Lasă-mă slobodă, Ivane, că ţi-oi face şi ţi-oi drege», se ruga de mine, dar mie parcă mi-a pălit Dumnezeu amândouă urechile, nici n-o auzeam ce zice».
Noua variantă a poveştii lui Ivan Turbincă, născocită ad-hoc de moldovean, îi plăcu lui Marcu, ba mai mult, o crezu aproape adevărată: se uita cu atenţie la toţi prunii pe lângă care treceau, cu speranţa că va da cu ochii de turbincă; şi-o închipuia pe vidmă zbătându-se de mama focului să iasă la lumină, strigând disperată după ajutor, când furioasă, proferând tot felul de ameninţări, când linguşitoare foarte, îşi aminti cartea din care citise povestea, cea în care putea fi văzut Harap Alb zburând foarte aproape de un soare care râdea cu o gură până la urechi, sau o altă ilustraţie, la fel de atrăgătoare: dracul ieşea dintr-o băltoacă şi Dănilă Prepeleac se uita hâtru la el; îi plăcuse, de asemenea, desenul cu fata moşneagului cea cuminte înconjurată de vulpi, urşi, iepuri şi şerpi îmblânziţi... Cel mai mult îl atrăgea însă ilustraţia ce însoţea povestea lui Ivan Turbincă. Mai ales moartea îl făcea să râdă pentru că era incredibil de caraghioasă! Lividă şi scofâlcită la chip şi pe deasupra legată la cap cu o basma roşie, cu o fundă în creştetul capului ei ţuguiat. O fiinţă sărmană şi de tot hazul, de care îţi era mai curând milă decât frică. Modul cum îi va apărea însă moartea în coşmarurile lui de mai târziu nu-i va mai aminti în nici un fel de acea fiinţă slabă de minte şi ridicolă căreia soldăţoiul cu inimă bună izbutea, prin fel de fel de şiretlicuri, să-i strice planurile ticăloase ţinând-o captivă, fără voia ei, în traista lui fermecată...
VII
1.
Ivo Filipovac îi scria soţiei de-a doua a tatălui său: Dragă mamă, prin urmare m-am obişnuit să-ţi spun aşa, chiar dacă 5 la început cuvântul marnă, pe buzele mele, mi s-a părut că sună cam ciudat: un cuvânt pe care nu l-am rostit până la vârsta de douăzeci de ani niciodată. Nu aveam cum să-l rostesc, de vreme ce mama mea cea adevărată, după cum ştii şi tu, a murit chiar în momentul când m-a adus pe lume (copilul io „salvat", iar mama „sacrificată“, cum spun doctorii ori de câte ori naşterea unui copil ia o astfel de întorsătură tristă)... N-am avut, aşadar, când şi cum să-l rostesc, iar acuma, adresându-mă ţie în felul ăsta, simt o uşoară tulburare. Pe de altă parte o fac şi oarecum în joacă, îmi place atât de mult să mă joc cu o orice, încât situaţia nouă care s-a ivit în familia noastră - tata căsătorit la foarte mulţi ani după încetarea din viaţă a primei soţii! - îmi oferă un cu totul insolit prilej de-a mă juca, făcându-mă să simt şi să gust din plin noutatea situaţiei. Un joc în care nu toate piesele se potrivesc de minune, nu se 20 ansamblează între ele: doamna Filipovac, mama cea nouă -se poate spune oare „mama cea nouă"? — nu-i mai mare decât „fiul" (tot „nou“ şi el) decât cu vreo zece ani — şi la zece ani, n-ar fi avut cum să-l nască, nu-i aşa? - din punct de vedere
FEMEIE, IATĂ FIUL TĂU
607
„medical" şi „ştiinţific", o femeie trebuie să împlinească o anumită vârstă ca să poată naşte un copil! Şi se vede că nici mama mea cea „veche" n-a avut chiar vârsta potrivită -cincisprezece ani, şi nici aceia împliniţi! - şi cine ştie dacă nu cumva vârsta şi-a spus cuvântul, fiind principala cauză a 5 decesului ei neaşteptat. în tot cazul, în fotografiile care s-au păstrat, nu aduce defel a mamă - iată de ce nici măcar în gând n-am încercat vreodată să-i spun „mamă", o mamă arată cu totul altfel decât fetiţa aceea dulce chiar dacă, să zicem, în unele pânze ale lui Filippo Lippi, de pildă, precum şi în cele ale lui io Perugino, sau chiar în cele ale lui Rafael, „fecioarele" sunt şi ele mai curând nişte copile decât mame în toată puterea cuvântului, din care pricină o foarte stranie maternitate le transfigurează chipul, mamele acelui copil unic fiind absolvite, în viziunea pictorilor, însufleţită de cea mai profundă pietate, /5 de păcatul cărnii... Cuvântul mamă nu l-am spus, deci, niciodată şi nici n-am simţit nevoia să-l spun privind fotografiile acelea rămase de la mama mea. Ţin minte că de câte ori le vorbeam bunicilor despre ea (pentru că până la şase ani tata m-a lăsat în grija lor), îi spuneam „fata voastră", şi 20 chiar când ei stăruiau să-i spun mamă, ocoleam, făcându-i fără voia mea să sufere, respectivul cuvânt. încât ţie, dragă mamă, pot acum să ţi-1 spun liniştit, fără să am sentimentul vreunei impietăţi faţă de o altă persoană, fără a uzurpa un drept care ar aparţine, în realitate, altcuiva, de vreme ce sentimentul filial, 25 al legăturii indestructibile dintre mamă şi fiu, acel nevăzut cordon ombilical, nu m-a ţinut strâns legat niciodată. Pot, aşadar să mă joc liniştit „de-a mama şi copilul", un joc nu chiar atât de gratuit, totuşi, de vreme ce simt, de ce nu ţi-aş mărturisi acest lucru, că el umple un gol, încercind, poate mult tt) prea târziu, să corecteze, mai bine zis să mi absolve, de un ciudat complex pe care l-am purtat cu mine peste tot şi de care n-am putut să scap, complexul de a te simţi nenăscut dintr-o mamă, neieşit din pântecele cuiva, un produs, ca să
608
SORIN TITEL
zic aşa, mai curând făcut, decât zămislit cu adevărat. Simţind, instinctiv, lipsa de protecţie a mamei, aveam în permanenţă senzaţia că sunt „descoperit", asemeni unui soldat aflat de unul singur pe un câmp golaş, expus, în fiecare moment, tirului 5 inamic, nebeneficiind, în caz de primejdie, de nici un boschet unde să mă „camuflez", singur, aşadar, pe un teren drept ca-n palmă, fără vreo fundătură în care, în clipa când ar fi apărut pericolul, m-aş fi putut, la nevoie, ascunde... îmi lipsea, de fapt, amintirea protectoare a pântecului în care m-am născut! io Trebuie de asemenea să-ţi mărturisesc că înjurăturile de mamă ale copiilor nu mă jigneau prea tare: nu aveam sentimentul oribilei profanări, sentiment încercat de fiecare copil atunci când e trimis, prin vulgarele cuvinte, la origine...
Prin urmare, am să încerc să-ţi spun mamă, punând în 15 cuvântul respectiv toată tandreţea de care mă simt în stare -pentru că mi-am dorit şi eu o mamă, cum era să nu-mi doresc? —, dar numindu-tc aşa, sunt convins că totul, la urma urmei, nu-i decât un joc la care mă dedau de bunăvoie şi cu cea mai mare plăcere. îmi place să mă mai joc şi astăzi, când nu mai 20 sunt, de multă vreme, un copil: în septembrie, pe data de şaisprezece, am împlinit douăzeci şi unu de ani (evenimentul a fost sărbătorit la „Casino", s-a băut şampanie şi s-a cântat „mulţi ani trăiască" în trei limbi: germană, sârbă şi maghiară). Dacă vorbesc de colegii mei cu o anumită delăsare, „draga 25 mea mamă", să nu-ţi închipui cumva că-i invidiez în vreun fel ori că le port vreo pică. Cu toate că stăm împreună în aceeaşi garnizoană, mâncăm la aceeaşi popotă şi frecventăm aceleaşi localuri şi, de ce nu, câteodată, acelaşi stabiliment (al veselei, durduliei şi atât de prietenoasei Şari-neni), nu sunt .50 unul de-al lor, şi ei simt foarte bine lucrul ăsta. Şi eu îl simt, bineînţeles, şi încă poate mai mult decât ei. N-o spun cu orgoliu, te rog să mă crezi, iubită mamă,, dar trebuie să-ţi mărturisesc că nici nu sufăr prea mult! Nu simt nevoia - şi nici nu doresc în vreun fel - să mă primească printre ei! Nu
FEMEIE, IATĂ FIUL TĂU
609
pot, totuşi, să nu mă întreb de ce sunt altfel, de ce, adică, le semăn atât de puţin, şi explicaţia pe care mi-am dat-o e tot în legătură cu naşterea mea. Născuţi dintr-o mamă, ei nu aveau cum să fie ca mine, cel care îşi numea mama „fata voastră" (adresându-se bunicilor, bineînţeles). Uneori, în serile lungi ^ de iarnă, în încăperea prost luminată şi supraîncălzită a popotei, mult după ce în cazarmă suna stingerea (sunetul prelung şi melancolic al trompetei îmi aducea întotdeauna lacrimi în gâtlej, tuşeam, prefăcându-mă că m-am înecat, încât ceilalţi să nu observe cât sunt de emoţionat), se porneau să io vorbească despre mamele lor, lăudându-se cu ele, cu educaţia „aleasă" pe care au primit-o. Fiecare ţinea să precizeze că mama lui e o doamnă, o femeie respectabilă şi foarte distinsă, şi ca să confirme acest lucru căutau în portmoneele din buzunarele de la piept şi, cu gesturi grijulii, prinzându-le cu delicateţe, 15 doar cu două degete, scoteau la vedere câteva fotografii uşor îngălbenite de timp. Fotografiile treceau din mână în mână, fiecare avea de zis câte vreo vorbă plină de respect în legătură cu femeia din fotografie (poza reprezentând-o fie singură -sprijinită de vreo coloană de marmoră, în picioare, sau stând, 20 maiestuoasă, în vreun fotoliu, cu un căţeluş în braţe, sau cu un buchet de flori -, fie în grup, cu întreaga familie, cu o mână pe umărul soţului, copiii fiind în faţă, în picioare sau în genunchi, în funcţie de cât erau de mari), stabilind eventualele asemănări. Fotografia ajungea până la mine, o lăsam însă să 25 treacă mai departe, aproape că nici nu mă uitam la distinsa doamnă care mă privea cu o nesfârşită milă - ştii cum se uită mamele la copiii orfani —, îmi era teamă să nu mă „deconspir", să las să iasă la iveală un lucru ţinut de mine în cea mai mare taină. Căci, draga mama (aproape că m-am şi obişnuit să-ţi 30 spun aşa), făceam tot ceea ce îmi sta în putinţă să nu mă deosebesc în nici o privinţă de ei. Mă gândesc c-ar putea să-ţi vină să râzi de excesiva mea sensibilitate, atât de copilăroasă, la urma urmei (ţi-am mărturisit că sunt aproape incredibil
610
SORIN TITEL
de copilăros!), de modul cum îmi fac probleme aproape din orice. Fraza asta ar putea să-ţi aparţină, mi-o şi închipui desprinzându-se de pe buzele tale, adresându-te, de fapt, tatălui meu - amândoi stând unul în faţa celuilalt la micul dejun — aud chiar clinchetul * linguriţelor de argint lovindu-se de marginea paharelor de cristal, şi această mică scenă de familie - dejunul în doi, în timp ce vă oferiţi unul altuia borcănaşul cu dulceaţă de coacăze ceremonioşi şi schimbând zâmbete politicoase - mă emoţionează până la lacrimi. Cu toate că nu particip la această io scenă, sunt într-un fel de faţă, de vreme ce se vorbeşte cu o atât de mare îngrijorare despre mine. (Despre fiul de la care vin, din când în când, scrisori lungi şi afectuoase.) „Oare de ce s-o fi făcut ofiţer, îl aud pe tata, meseria asta nu i se potriveşte", şi, depăşit de întrebare, ridică privirea spre tânăra 15 sa soţie, de parcă ar aştepta de la ea un răspuns. (Un răspuns ce nu poate veni. Ai nevoie, totuşi, de timp ca să mă poţi cunoaşte cu adevărat.) Toate aceste întrebări (în ceea ce mă priveşte, tata şi-a pus întotdeauna o mie de întrebări, cărora n-a fost în stare întotdeauna să le dea un răspuns) revin mereu 20 în discuţiile voastre şi nu pot să nu observ cu cât sârg şi cu câtă bună-credinţă şi seriozitate îţi asumi tu rolul de mamă. Cât de îngrijorată te arăţi de problemele şi necazurile fiului tău adoptiv! De fapt trebuie să-ţi mărturisesc că din prima clipă în care tc-am văzut mi-am dat seama că eşti într-adevăr 25 o femeie bună. Mai ţii minte? Ningea afară, şi tu purtai un manşon mare şi alb de angora, eu îmi făceam lecţiile, aveam de rezolvat o problemă de matematică, o problemă foarte grea, şi tu ai intrat în odaie (tata era emoţionat, îşi făcea tot felul de griji, neştiind cum o să decurgă întâlnirea noastră), şi te-ai .w aplecat peste umărul meu (crispat de emoţie, am continuat să lucrez la problemă, făcându-mă că n-am băgat de seamă c-ar fi intrat cineva) şi, uitându-te la smângălelile din caietul meu, m-ai întrebat dacă reuşesc să mă descurc. Chiar aşa m-ai întrebat, ţin minte: Te descurci cu problemele astea încurcate,
FEMEIE, IATĂ FIUL TĂU
611
Ivo?“... Am devenit prieteni din primul moment, şi în toţi aceşti ani care s-au scurs de la această primă întâlnire a noastră n-am făcut nici un efort ca să-mi revin din buimăceala de care am fost cuprins atunci, descoperindu-ţi bunătatea. Am ajuns, în schimb, să mă întreb, cunoscându-te mai bine, dacă tu însăţi 5 ştii cât eşti de bună...
Pe măsură ce te-am cunoscut mai bine am înţeles că niciodată un bărbat nu poate fi bun la modul absolut, aşa cum sunteţi voi, femeile; îi lipsesc anumite elemente care ţin de natura sa intimă, de felul cum e conceput. Animalul egoist io din el e oricând gata să strice totul. Mult mai introvertit decât voi, mai preocupat de complicata-i fiinţă, predispus să-şi contemple la nesfârşit buricul, bărbatul poate fi cel mult bun cu propria lui persoană, tot timpul gata - vai de capul lui! -să-şi oblojească rănile, fără să mai fie atent şi la ale altora. Ori /5 bunătatea - cuvânt luat de mulţi în râs, dar nu e ea, bunătatea, un fel de osie a lumii?! — înseamnă, nu-i aşa, o privire îndreptată, mai ales, în afară. Aşa că bunătate s-ar putea numi, de pildă, felul cum te uiţi tu la mine (nu cu milă, nici pomeneală de aşa ceva, mila, la urma urmei, m-ar jigni peste 20 măsură), ci cu un fel de luciditate blândă... Aveţi, voi femeile, o comprehensiune cu totul specială, în faţa nefericirii altora, a bărbaţilor care, cine ştie din ce pricini anume şi greu de descifrat, parcă nu-şi găsesc locul pe pământ. Aşa aţi fost întotdeauna, aţi încercat, chiar dacă n-aţi ajuns de multe ori 25 la nici un rezultat, să înţelegeţi singurătatea bărbaţilor. îţi aminteşti, iubita mea mamă, cântecul lui Solveig din Peer Gynt, sau îţi aduci aminte de Ofelia? Cum stă ea cu capul în poala nefericitului prinţ şi atât de mult încearcă să-l priceapă, atât de mult îşi frământă creierul ca să înţeleagă ceva, încât M) şi-l abureşte de tot şi nu mai pricepe chiar nimica!... Efort zadarnic, dar în acelaşi timp nobil, nu-i aşa? Zadarnic, de vreme ce unicul lucru al cărui înţeles n-o să-l puteţi pătrunde niciodată e singurătatea noastră! Căci ea e mult mai veche decât
612
SORIN TITEL
voi, e, ca să zic aşa, de dinaintea voastră! Singurătatea acelui bărbat, călcând desculţ iarba de mătase a demult uitatelor grădini, singurătatea de început de lume! Şi chiar dacă voi aţi fost făcute anume ca bărbatul să nu se mai simtă singur, 5 singurătatea i-a intrat mult prea adânc în oase pentru ca din când în când să nu răzbească la lumină, cuprinzând cu suflarea ei îngheţată sufletul şi trupul unui bărbat, deopotrivă, asemeni unei boli cumplite, „galopantă** şi neiertătoare! Orice bărbat ţi-ar spune, buna mea mamă, exact cuvintele pe care ţi le spun w eu acuma, cuvinte încărcate de orgoliu - frazele unui bărbat „neînţeles** au răsunat pe pământ de atâtea ori şi în atâtea feluri...
Oricât ne-am împotrivi noi, voi, femeile, nu vreţi să renunţaţi cu una, cu două la dreptul vostru de a ne obloji 15 rănile... Şi nu oblojit mă las eu, la urma urmei, scriindu-ţi scrisori interminabile! Asta pentru că am o fire îngrozitor de copilăroasă, aşa cum ştii şi tu, şi ce face un copil când se loveşte în vârtejul jocului altceva decât să fugă în grabă să-i spună mamei şi să-i arate locul unde s-a lovit?! Şi mama suflă ca să-i 20 treacă, şi dacă rana e ceva mai mărişoară, i-o bandajează frumos, având grijă, la început, să-l ungă cu tot felul de alifii ca să se vindece mai repede.
Aş vrea acum, din dorinţa de a-ţi spune, în sfârşit, şi ceva vesel, să mă întorc spre anii copilăriei mele, şi în primul rând 25 spre ceea ce numesc - şi am să-ţi explic îndată de ce îi spun aşa - matriarhatul sărbătorilor de Crăciun. O sărbătoare ce vă aparţine aproape în mod exclusiv vouă, femeilor, nu numai pentru că se prăznuieşte o naştere şi pentru că un copil într-o iesle şi o femeie ţinând în braţe un prunc sunt, după cum bine ffl se ştie, personajele principale — mai sunt şi craii, îngerii şi păstorii, şi în unele litografii sau în unele pânze celebre apare şi Iosif, dar ei toţi, fiinţe de parte bărbătească, cu excepţia îngerilor, bineînţeles, cărora nu li se poate stabili cu precizie sexul, neştiindu-se exact cam ce hram poartă, ocupă un loc
FEMEIE, IATĂ FIUL TĂU
613
oarecum de fundal ci şi pentru că în copilăria mea, în care femeile au fost în mare măsură absente - locuiam doar noi singuri, tata şi cu mine, după cum bine ştii, într-o casă mare şi mohorâtă, unde iarna era aproape întotdeauna frig, sobele, mereu înfundate, împrăştiau în jurul lor o căldură 5 aproximativă, — sărbătorile Crăciunului, pe care le petreceam la o mătuşă, soră mai mare a tatei, într-un orăşel încântător de munte, aduceau în jurul meu o mult râvnită forfotă feminină, însemnând o evadare din austerul program al convieţuirii în doi. O ieşire abia aşteptată, după care tânjeam w din tot sufletul, din lumea bărbaţilor (mereu aceleaşi, monotonă, tăcută mai ales, pentru că tata, îl cunoşti doar, nu e prea vorbăreţ din fire), o abandonare, de scurtă durată, e adevărat, a plictisitoarei noastre existenţe de fiecare zi, era vizita în casa mătuşii mele. Casa era plină de femei, mătuşa având /5 nu numai trei fete (una de la primul ei soţ, şi celelalte două de la al doilea, cea mai mică fiind cam de-o seamă cu mine, iar cea mai mare pregătindu-şi pe-atunci trusoul pentru măritiş), ci şi o soră mai mare, văduvă, care, fiindu-i urât să trăiască de una singură, prefera să-şi ducă existenţa sub acelaşi 20 acoperământ cu ea. Văduva împletea tot timpul, stând într-un fotoliu, surâzătoare şi indiferentă la vorbăraia din jurul ei (era un pic cam surdă). Eram într-o casă de mode (după cum se putea citi chiar pe firma aşezată deasupra uşii de sticlă, pe care ori de câte ori o deschideai, făceai să sune un clopoţel, un sunet 25 muzical şi foarte vesel, un fel de invitaţie prietenească, semănând cu o vorbă caldă de bun sosit, care, mi se părea atunci, de o extraordinară feminitate), o foarte distinsă croitorie de dame, bucurându-se în oraş de stima unanimă şi fiind totodată teribil de solicitată - protipendada oraşului ţinea cu .10 orice preţ să coasă la doamna Roza, printre clientele mătuşii mele aflându-se şi o contesă: în fiecare vineri, în faţa „croitoriei de dame“ oprea un feacăr de toată splendoarea, cu un vizitiu cu mănuşi albe sus pe capră (posesorul unor mustăţi uriaşe
614
SORIN TITEL
de un roşu aprins), şi o doamnă între două vârste (înaltă, uscată şi îngrozitor de urâtă după părerea mea de atunci) cobora din trăsură, respirând greu din pricina astmei, plângându-se, cu o voce ascuţită, de neajunsurile călătoriei - drumul prost şi 5 desfundat, iepele, două iepe de toată splendoarea, puturoase şi încăpăţânate, obişnuite să zacă în grajd la căldură şi la trai bun... Şi contesa îşi făcea la mătuşa Roza o mulţime de rochii, cam prea viu colorate şi excentrice pentru vârsta ei înaintată. „Croitoria de damă" făcea, deci, ca centrul monden şi feminin io al oraşului să fie casa mătuşii Roza, şi într-adevăr zilnic se perindau prin atelierul larg şi spaţios doamne dintre cele mai distinse şi mai strălucitoare. Le priveam mut de admiraţie. Nu se ruşinau de mine, eram doar un copil; nu de puţine ori se dezbrăcau în faţa mea rămânând doar în „desu urile" 15 dantelate şi albe ca o spumă, răspândind în jurul lor un parfum suav, care mă ameţea. Privirea mea rămânea curată cu lacrima, nici un gând obscur sau suspect n-o tulbura. Admiraţia mea pentru ele nu avea nimic erotic, şi totuşi simţeam, cu întregul meu suflet de copil neştiutor, că voi, femeile, sunteţi altfel, 20 cu totul altfel decât noi, bărbaţii, şi că o lume fără voi, fără strălucitoarea, uluitoarea, luminoasa voastră prezenţă, nu poate fi decât urâtă, cenuşie şi tristă; simţeam acest lucru, înainte de a descoperi, deci, ceea ce se cheamă „atracţia sexuală", până când într-o zi a venit în atelierul mătuşii mele, pentru o probă, 25 o fetişcană - să fi împlinit cel mult şaisprezece primăveri -, şi văzându-mă că mă joc cu verişoara mea, m-a întrebat câţi ani am şi cam ce anume aş vrea să-mi aducă Moş Crăciun; vorbea cu mine aşa cum vorbeşti cu un copil, apoi m-a întrebat dacă accept să primesc de la ea un mic cadou şi mi-a dăruit M) o ilustrată cu cei trei magi aflaţi în drum spre Bethleem; apoi a trebuit să-şi probeze rochia. „Ieşi puţin afară, până mă dezbrac", mi-a spus ea fâstâcindu-se uşor şi ţin minte şi acuma că am fost foarte uimit atât de „invitaţie", cât şi de obrajii ei roşii: nu înţelegeam de ce doreşte ea să ies afară, de ce nu
FEMEIE, IATĂ FIUL TĂU
615
acceptă să fiu de faţă atunci când se dezbracă! îţi povestesc toate astea ca să-ţi dai seama cât eram de neştiutor şi totuşi cât de mult mă bucurau cele două săptămâni petrecute în casa plină de femei a mătuşii. Cel mai insignifiant amănunt, fiecare obiect se încărca parcă de feminitate, spre marea mea încântare. 5 Era o casă unde mâna femeii se simţea pretutindeni (or, în casa noastră regretam în fiecare clipă absenţa unor astfel de mâini, de la felul cum era aşternut patul, dimineaţa, cu perniţele puse în neorânduială, peste cuvertura nu tocmai curată, până la modul cum atârnau hainele în dulap, aruncate io alandala, încât niciodată nu găseai - mai ales atunci când te grăbeai foarte tare - ceea ce îţi trebuia)... Puteai urmări, de pildă, cum sunt asortate culorile în încăperea în care dormeam eu (de fapt, un mic salonaş cu mobilă „stil“, foarte gingaşă, încât îţi era şi teamă să te aşezi pe fotoliile micuţe, îmbrăcate /5 în satin roz, din jurul mesei rotunde, cu un singur picior.)
Aş începe chiar cu culoarea fotoliilor, roz-bombon, care mi se părea atât de feminină, apoi mi-aş opri privirea asupra franjurilor de mătase (ori de câte ori se deschidea uşa sau fereastra şi se făcea un pic de curent, aceştia se mişcau, 20 imperceptibil, foşnind încetişor), puşi să atârne la draperiile grele de catifea de la ferestre. (Draperiile stăteau mai mult trase ziua, să nu pătrundă lumina soarelui şi să decolereze tapetul mobilierului şi covoarele.) Un ochi feminin alesese, în mod sigur, nu numai franjurii şi catifeaua perdelelor, ci şi gobclinul 25 de deasupra canapelei (cam micuţă - cu greu încăpeam noaptea în ea, stând adunat covrig -, dar chiar micimea asta a canapelei nu era oare teribil de feminină?), reprezentând un ciobănaş (de fapt o fetiţă cu obrajii rumeni şi cu o aluniţă deasupra ochiului stâng, cântând dintr-un fluier), un gobelin M) imaginat, lucrat (o şi vedeam pe femeia necunoscută stând aplecată deasupra lui, zile şi nopţi de-a rândul, împungând ghergheful cu acul, cu privirea concentrată şi fixă, dând dovada unei migale specific feminine!) şi cumpărat după gustul unei
616
SORIN TITEL
femei. Al mătuşii mele, sau poate al surorii mătuşii mele (cea care stă toată ziua intr-un fotoliu şi face macrameuri), dar oricare ar fi fost dintre ele, se vedea foarte bine că o femeie şi-l dorise şi-l cumpărase, încântată fiind nu atât de subiect, *> cât de execuţie... Până şi cearceafurile cu care mă înfăşuram noaptea arătau cu totul altfel decât cele de-acasă (ale noastre miroseau întotdeauna a leşie şi a săpun prost). Erau nişte cearceafuri bine apretate şi plăcut mirositoare, răspândind în jurul lor un parfum suav de levănţică (de la mătuşa am aflat io cum i se spune florii respective). Perna avea într-un colţ o monogramă cusută cu fir de mătase! îmbrăcămintea de plapumă avea şi ea un R. mare de toată splendoarea. Acelaşi R. era brodat şi pe şerveţelele de masă - mai micuţe, e adevărat -, precum şi pe prosoapele din baie. R. însemna 15 pentru mine nu numai monograma mătuşii mele Roza, ci litera aceasta, pe care o vedeam brodată peste tot, era un fel de amprentă şi emblemă ale feminităţii însăşi, un simbol al ei, o pecete de cea mai mare importanţă şi gravitate.
Iată-mă deci, la nouă ani, intrat în acest „paradis“ feminin! 20 îmi amintesc perfect călătoria cu trenul - mă însoţea tata, care cât a durat drumul a citit tot timpul dintr-o carte al cărei titlu era Campaniile din Africa ale lui Alexandru Macedon. Era o după-amiază de iarnă, soarele sta gata să apună, şi razele lui luminau ferestrele îngheţate ale trenului, dând strălucire florilor 25 de gheaţă. Apoi soarele a asfinţit, şi fereastra compartimentului şi-a pierdut strălucirea, contururile florilor s-au şters, a rămas pe geam doar caligrafia lor de gheaţă, şi tot uitându-mă la ele, am aţipit. Am simţit cum la un moment dat tata trage de mine să mă trezesc, spunându-mi că am ajuns, şi când am coborât 30 am văzut munţii acoperiţi de zăpadă din spatele gării. De cum am coborât pe peron, femeile - o trupă întreagă, gălăgioasă şi veselă, tandră şi învăluitoare — m-au luat în primire. M-au sărutat pe rând, iar eu le adulmecam (nu găsesc alt cuvânt mai potrivit, dar s-ar putea să se potrivească şi ăsta)
FEMEIE, IATĂ FIUL TĂU
617
parfumurile; atât fetele, cât şi mătuşa şi sora ei se parfumaseră în cinstea sosirii mele. Şi în acelaşi timp mă uitam încântat la rochiile lor pline de volănaşe şi pestriţ colorate. Am intrat, aşadar, încântat la culme într-o lume care din primul moment m-a cucerit şi m-a fascinat.	s
Era o casă plină de femei, în care, după plecarea tatălui meu, singurii bărbaţi am rămas doar eu şi unchiul Cazimir. Dar cum el, ca brigadier silvic, era mai tot timpul pe la „pădurarii lui“ (cum spunea mătuşa Roza uitându-sc pe fereastră, de parcă ar fi aşteptat ca în clipa următoare unchiul io să apară prin ninsoare, îmbrăcat în uniforma lui verde), rămâneam doar eu să reprezint partea masculină a clanului aceluia ciripitor şi în continuă mişcare. Mă simţeam asemeni unui paşă (citisem şi eu, ca toţi copiii, nişte prelucrări după 0 mie şi una de nopţi), stăpân peste un harem care, de altfel, /<; îmi şi făcea toate voile. Fetele descoperiră, la scurtă vreme după sosirea mea, părul meu foarte aspru şi inelat, şi le lăsam, trântit pe canapea, cuprins de o lene „orientală^, să se joace cu el după cum le era pofta; simţeam cum mâinile lor îndemânatice îmi improvizau tot felul de coafuri complicate. Mă obligau 20 să mă uit în oglindă să văd „ce bine arăt“, dar buclişoarele, prea măiestrit aranjate, mă enervau şi mi le stricam furios, făcându-le, dinadins, să plângă de ciudă. Cum îmi plăceau uniformele încă de pe atunci (din care pricină mi-am ales, probabil, cariera de militar, cu toate că, după cum bine ştii, 2^ mi se potriveşte atât de puţin!), mă îmbrăcam aproape zilnic cu costumul meu de marinar, de care eram foarte mândru (îmi dădeam seama că un marinar printre atâtea femei nu poate să nu facă impresie). Pe fete încercam să le „momesc“, atrăgându-le spre jocurile noastre, ale băieţilor. Le promiteam w marea şi sarea, nu mă dădeam la o parte să le ofer titluri măreţe, fiind însă convins că nu le merită... împărţeam ranguri şi onoruri cu nemiluita! Verişoara mea mai mare (deşi ajunsă la vârsta măritişului, se juca adesea cu noi) fu numită mareşal
618
SORIN TITEL
al forţelor armate de uscat, cea mijlocie se trezi cu rangul de amiral! Bătăliile pe mare mă atrăgeau cu precădere, le consideram mai spectaculoase, mai dramatice şi mai greu de organizat decât cele purtate pe uscat; uneori, exasperat de lipsa 5 de imaginaţie şi de simţ militar a verişoarei mele, „luam conducerea" din mâinile ei; în felul acesta am ajuns să mă lupt, dând dovada unui curaj de-a dreptul nebun, cu „invincibila armată", pe care, folosind o strategie complicată, am reuşit s-o distrug; cu cea mai mare satisfacţie am văzut cum falnicele io vase de război ale spaniolilor se scufundau pe rând sub rafalele repetate ale focului meu necruţător. Am văzut vajnici căpitani dispărând în valurile înspumate, cu mâna pe cârmă şi privirile ridicate spre cerul întunecat şi orb, am văzut cum marinarii, cuprinşi de cea mai îngrozitoare panică, încercau să se salveze, 15 agăţându-se de vreun catarg înclinat, gata să se scufunde şi el în adâncuri, şi aş fi putut, desigur, să-i scap, să le întind o mână de ajutor acelor nenorociţi, care aveau o mamă sau o soţie iubitoare şi se aflau în floarea vârstei - eram însă un conducător de oşti, de armate şi flote, necruţător, cu o inimă 20 de oţel în piept, neînduplecat şi crâncen cu duşmanii, nimeni şi nimic nu putea să mă înduplece! Sora cea mai mică rămânea întotdeauna aghiotantul meu, mâna mea dreaptă, colaboratorul meu cel mai apropiat, şi cu toate că îşi dădea silinţa (îmi era cea mai credincioasă) dintr-un foarte curios capriciu 25 n-o înaintam în grad. îmi plăcea să comand, să-mi aud vocea urlând „Foc!" şi să văd cum, la porunca mea, armele îşi începeau tirul lor necruţător; şi cu toate că duşmanul era de-acum la pământ, nu comandam încetarea focului decât în clipa când cea din urmă cazemată era distrusă, ultimul duşman 50 ucis; îmi plăcea să mă plimb cu mâinile la spate (inspirat fiind de Napoleonul descoperit într-o carte de istoric a tatei) printre duşmanii care se dădeau de ceasul morţii ccrându-mi ajutor (urechea mea rămânea însă surdă la implorările lor), pe câmpia fumegândă încă, îmbărbătându-mi ostaşii, lăudându-i — dacă
FEMEIE, IATĂ FIUL TĂU
619
era cazul - pentru curajul şi vitejia de care dăduseră dovadă, bătându-i părinteşte pe umeri, închizând ochii muribunzilor, spunându-Ic c-au luptat şi au murit ca nişte adevăraţi eroi! De cele mai multe ori, însă, realitatea opunea o brutală şi dură rezistenţă proiectelor mele atât de îndrăzneţe. Nu-mi ieşeau toate cum scrie la carte şi de vină erau în primul rând fetele, cu stângăcia lor penibilă, care mă scoteau din sărite. Se încurcau în fustele lor lungi, se împiedicau şi cădeau când îţi era lumea mai dragă, spre marea mea exasperare! îmi venea să turbez de furie şi nu le cruţam. „Cât puteţi fi de neîndemânatice, cu cine trebuie să-mi fac de lucru", le spuneam, şi chiar mă luam cu amândouă mâinile de cap; mă retrăgeam din mijlocul unei bătălii crâncene, ofensat şi supărat, aşa cum te retragi dintr-un salon când o anumită persoană te-a jignit prea tare. Deveneam indiferent şi concesiv: din pricina capriciilor mele se pierdea un imperiu, iar fetele, mult mai raţionale, mai cu picioarele pe pământ, mă rugau să continuu lupta, să nu mă dau cu atâta uşurinţă bătut! începeam atunci să le cert, punând vina înfrângerii pe umerii lor, căci, dacă n-ar fi fost ele, mamă Doamne, ce victorii aş fi câştigat; m-aş fi luptat ca un leu paraleu. Primeau criticile mele fără să crâcnească, se arătau speriate şi supuse; în realitate erau nişte fete drăguţe şi foarte bine crescute, iar cu fiind oaspetele şi verişorul lor, se străduiau din răsputeri să-mi facă pe voie... Odată, în învălmăşeala luptelor, s-a spart o splendidă vază de cristal, şi fetele şi-au dat arama pe faţă, s-au purtat ca nişte femeiuşti ce erau: au început să plângă! „O să ne certe mătuşa, era vaza ei", mi-au spus printre suspine şi hohote de plâns...
N-am păţit nimic: îngăduitoare, mătuşile au închis ochii; ne-am ales doar cu o mică restricţie; ni s-a interzis să ne jucăm -„de-a războiul" în salon: „Jucaţi-vă afară în curte, aveţi loc destul, siavă Domnului", ni s-a spus, în timp ce frumoasa vază de cristal, făcută ţăndări, a fost aruncată la lada de gunoi.
620
SORIN TITEL
Erau nişte zile de iarnă senine şi calme, aşa că am început să ne jucăm afară, în grădina din spatele casei, o grădină nu prea mare, cu rondouri cu trandafiri (pe vrejurile uscate ale acestora strălucea, diamantină, zăpada) şi cu globuri de sticlă 5 viu colorate, înfipte în vârful unor pari înalţi (trebuia să avem grijă, nu cumva, în vârtejul luptelor, să le spargem!). Cu toată alergătura, fetele se plângeau de frig; dezertau de pe câmpul de luptă şi dădeau buzna în bucătărie, să se încălzească. Le-au îngheţat picioarele, îmi spuneau, nu mai rezistă... Mă striga io Frâu Grete, bucătăreasa, să beau un şodou fierbinte, şi, pe jumătate îngheţat, intram în bucătăria uriaşă, unde mă aştepta o ceaşcă aburindă, mirosind plăcut a vanilie şi scorţişoară... După atâtea lupte şi bătălii, intrarea în bucătărie aducea cu un fel de reîntoarcere într-o Itacă domestică, dominată, în 15 primul rând, de geniul culinar, o redescoperire, de fapt, a universului feminin - uitat cu desăvârşire în timpul luptelor de pe uscat şi de pe mare, care ma fascinaseră şi mă absorbiseră într-o asemenea măsură -, un mic regat în miniatură peste care trona Erau Grete, cu un polonic uriaş în mână, în locul 20 sceptrului. Domnea acolo, în bucătărie, o opulenţă flamandă (pânzele flamanzilor pe care am ajuns să le admir mult mai târziu, îmi vor aminti de bucătăria mătuşii mele Roza), cu mesele încărcate cu hălci de carne şi cu legume de tot felul, cu mirosul tare al condimentelor, cu oalele dând în clocot 25 pe plitele încinse, iar Erau Grete, stăpâna locului, aducea mai curând cu un mic dictator, decât cu o regină (îi lipsea calmul şi liniştea majestuoasă cu care, după părerea mea de atunci, o regină trebuie neapărat să se înconjoare). Necruţătoare cu subalternii, Ghiuri şi Ilonca, frate şi soră, veniţi de la ţară, M) dintr-un sat unguresc — altă limbă nu ştiau să vorbească, şi Frâu Grete se înţelegea cu ei mai mult prin semne sau ajutată de cele câteva cuvinte ungureşti pe care reuşise să le înveţe voluminoasa bucătăreasă blondă, cu pletele ei groase împletite ca nişte şerpi în jurul capului lunguieţ, înconjurată de aburii
FEMEIE, IATĂ PIUE TĂU
621
din bucătărie, de mirosurile cimbrului şi ale pătrunjelului, de efluviile penetrante ale atâtor şi atâtor condimente folosite de ea cu mare pricepere şi ştiinţă (încât comparaţia cu un alchimist care în laboratoare ultrasecrete face tot felul de amestecuri dintre cele mai misterioase n-o consider a fi 5 deplasată), ia, în mintea mea, înfăţişarea unei adevărate mater mumii, mamă a noastră a tuturora, cea care hrăneşte, le dă de mâncare tuturor copiilor (căci ce altceva suntem noi toţi decât nişte plozi, la urma urmei!) aflaţi pe pământ, cu amândouă mâinile, manevrând cratiţe şi făcând să se mişte w pe sobele încinse de căldură oalele uriaşe, gustând de ici şi de dincolo, mestecând cine ştie ce bunătăţi preparate de ea, cu un polonic uriaş. „Cine vrea puţină măduvioară să ridice două degete în sus!“, ne spune, şi din ciolanul uriaş, scos din oala cu supă, alunecă într-o farfurie măduva tremurândă, şi Frâu n Grete o întinde repede, până nu se răceşte, pe feliile de pâine puse la prăjit special pentru noi, şi iată-mă gata să-mi găsesc liniştea şi pacea (după ce am cucerit pe toate mările lumii fregatele şi vasele de război inamice), stând pe scăunelul de lângă soba din bucătărie, uitându-mă la oalele cu supă şi cu 20 papricaş de pui, care dau în clocot pe plita încinsă.
Frâu Grete ridică un capac de pe o oală şi după ce aburii se împrăştie pot vedea supa aurie, de o extraordinară limpezime, în care morcovii portocalii aduc, cum se spune în pictură, o pată de culoare cât se poate de potrivită. Erau 25 apoi găinile cu gâtul tăiat şi cu picăturile de sânge scurgându-se pe ciment, hălcile de carne din care Frâu Grete tăia cu un cuţit uriaş felii pentru foarte gustoasele ei şniţele vieneze, peştii, păstrăvi de obicei, zbătându-se încă vii pe măsuţa de lângă chiuvetă, racii roşii din oala în care apa nu M) se oprise încă din clocot, un adevărat masacru, o lume făcută din carne şi sânge, şi totuşi un univers domestic şi lipsit de orice cruzime, un univers, ca să zic aşa, sută la sută feminin, pe care Frâu Grete, această mater mundi, cum i-am mai spus,
622
SORIN TITEL
reuşise, prin simpla ei prezenţă, să-l îmblânzească şi să-l transforme, încât nici măcar sângele scurs nu te mai putea impresiona în vreun fel; era destul să auzi focul care duduia în soba de tuci, să priveşti plita încinsă, ca să-ţi dai seama că 5 totul e în regulă, nu-i vorba de nici o fărădelege sau cruzime; e vorba doar de hrană şi atâta tot; e cât se poate de firesc ca masa să fie încărcată de hălci de carne şi sângele să se scurgă încă din găinile fără cap (capetele au fost puse în oala cu supă, la fiert, precum şi labele iar bietele găini arată destul de io caraghioase, aşa, decapitate), e în ordinea firii, şi Frâu Grete zâmbeşte ştergându-şi fruntea transpirată - e foarte cald în bucătărie, mai ales când stai tot timpul lângă plita încinsă -, iar faţa ei concentrată — mai sunt doar atâtea de făcut! — se destinde când îşi aminteşte de noi. „Gata, de-acuma duceţi-vă /5 şi vă jucaţi, nu mai staţi în picioarele mele, pentru că spun pe voi la doamnaa, ne ameninţă ea vorbind uşor stâlcit, cu un accent nemţesc, aşa cum vorbeşte întotdeauna când e grăbită şi nu are timp să-şi aleagă prea mult cuvintele.
Uneori unchiul mă lua cu el la „pădurarii lui“ şi în astfel 20 de cazuri părăseam, pentru o zi întreagă, universul feminin, în care eram atât de răsfăţat, ca să-l regăsesc seara şi să-i simt şi cu mai mare intensitate dulceaţa. Plecam în zori amândoi, mergeam fie cu droşca, fie pe jos, şi de cum ieşeam din orăşel, natura îşi dezvăluia întreaga ei splendoare şi măreţie; unchiul 25 Cazimir îmi arăta urmele de iepuri pe zăpada strălucitoare, câte o vulpe roşcată fugea din calea noastră ascunzându-se în pădurea adâncă şi tainică. „Când ai să creşti mai mare am să te învăţ să tragi cu puşca“, mi-a spus el, şi de fapt aceasta a fost singura frază rostită în ziua respectivă; de obicei îmi indica, M) arătându-mi cu un deget, un lucru care merita să fie văzut -ar fi fost mai mare păcatul să trec pe lângă el fără să-l observ —, de pildă o vizuină făcută de nişte bursuci lângă un stejar trăsnit sau niscaiva urme de urs - mă uitam fermecat, şi el dădea din cap, cum că aşa-i în pădure, sunt tot felul de minunăţii, am
FEMEIE, IATĂ FIUL TĂU
623
şi la ce să casc gura şi să rămân mut de uimire, nu degeaba, lăsa să se înţeleagă, şi-a ales el meseria de brigadier silvic; şi nici atunci când mă vedea că sunt gata să cad jos de oboseală nu mă întreba nimica; era între noi o relaţie absolut bărbătească; înfofoleala şi dădăceala n-aveau ce căuta! Nu sade 5 frumos ca un bărbat să întrebe alt bărbat dacă te doare aia sau aia, fiecare îndură de unul singur şi tace mâlc, şi când o fi să nu se mai poată, abia atunci om vedea noi ce-om face, n-o să te las în drum, fii fără grijă, îmi dădea unchiul să înţeleg strângându-mi cu putere braţul, şi strânsoarea aceea, nu lipsită w de o oarecare tandreţe, îmi dădea curaj, paşii mei, împleticiţi de osteneală, deveneau ceva mai siguri şi mai puţin ţepeni, eram din nou în stare să ţin drumul drept, până la casa pădurarului, unde urma, spre marea mea bucurie, să facem un scurt popas, „să punem ceva în gură şi să ne udăm şi oleacă /5 gâtul cu ce s-o mai găsi“, cum spunea unchiul făcându-mi cu ochiul, complice, aşa, ca între bărbaţi. De altfel casa era plină cu trofeele de vânătoare ale unchiului meu: coarnele de cerb împungeau aerul cu vârfurile lor ascuţite, aducând în atmosfera atât de feminină a casei înţesată de bibelouri şi de 20 gobelinuri elementul viril, absolut necesar pentru ca totul să nu pară prea siropos şi prea lânced. Un astfel de pericol exista, desigur; uneori mă simţeam sătul până peste cap de moliciunea covoarelor, de efluviile de mirosuri care veneau din cămară sau din bucătărie ori de câte ori se deschidea vreo 2î uşă care ducea într-acolo, de caracterul suav şi delicat al culorilor care mă înconjurau. Până şi şervetele de masă erau roz-bombon, cu lăcrămioare albe! Culorile „bărbăteşti" - cum ar arăta ele nu-mi dădeam seama prea bine! — erau parcă în mod intenţionat excluse. Cu toate că mă gândisem un M) semestru întreg la casa mătuşii - un cămin autentic, o împărăţie a intimităţii şi a tandreţii feminine, o oază a afecţiunii materne după care tânjeam atât -, ajungeam în scurt timp să duc dorul casei noastre, mohorâte şi austere, cu pereţii
5
10
1.5
20
25
30
624
SORIN TITEL
goi, cu o singură fotografic, a mamei, în sufragerie, cu scaune tari şi aproape fără covoare pe jos (tata vedea în covoare un parşiv depozit de praf şi de microbi - cine să le scuture şi să le bată? —, aşa că le făcea sul şi le depozita în baie, lăsând doar unul singur, ros de vreme şi cu culorile şterse, în faţa patului meu, ca dimineaţa, când mă scol, să nu-mi pun picioarele direct pe duşumelele reci şi să mă îmbolnăvesc). Trofeele de vânătoare ale unchiului Cazimir puneau, deci, stavilă valurilor de feminitate care pur şi simplu ameninţau să înece casa. De pildă, uriaşa blană de urs din dormitorul mătuşii, cu capul mare, cu ochi ficşi, de sticlă, şi cu colţii rânjiţi îmi provoca o frică amestecată cu veneraţie: splendidul animal, din care nu mai rămăsese decât capul şi blana, mă fascina. Intram tiptil, când nu era nimeni, în odaia mătuşii, dădeam ocol blănii uriaşe, neîndrăznind s-o calc cu piciorul, de parcă ursul ar fi fost încă viu şi m-ar fi putut simţi; mă lăsam în genunchi în faţa capului, îmi apropiam cu frică mâna de colţii lui fioroşi; îi încercam cu buricele degetelor, să văd cât sunt de ascuţiţi; mi-i închipuiam sfâşiind căprioarele, şi de emoţie şi spaimă (o spaimă plăcută însă, căreia nu încercam să mă susă trag) simţeam cum mă cuprinde ameţeala...
Una din marile mele descoperiri au fost cărţile ungureşti ale mătuşii (preferam să citesc în limba pe care o învăţam la şcoală decât în sârbă), volumele acelea aurite şi legate în piele pe coperţile cărora scria cu litere de-o şchioapă Verne Gyula. Mă lăsam smuls cu brutalitate, datorită lor, din cuibul cald, purtat pe nevăzute aripi cât mai departe de casă, sustras lumii în care eram înfofolit şi răsfăţat; mă trezeam, dintr-o dată, în cea mai cumplită insecuritate, bătut cu necruţare de vânturile tăioase ale stepelor cazace (de cum îmi asumam rolul lui Mihail Strogof), urmărit de neîndurătorii cazaci care voiau cu orice preţ să-mi scoată ochii - iată-mă, în sfârşit, în peştera întunecată, fumul înecăcios al torţelor aprinse îmi umple ochii de lacrimi; acele lacrimi mă vor salva, desigur, dar
FEMEIE, IATÂ FIUL TĂU
625
deocamdată nu am de unde să ştiu, să cunosc fericitul epilog, deocamdată sunt tot numai transpiraţie, oroare şi frică; descopăr, bucuros de data asta, cât de imensă e stepa rusească, şi o străbat zile în şir, fără să-i dau de capăt; mă aflu foarte departe de casă şi de Europa, printre vulcani stinşi sau încă 5 în erupţie; deasupra capului meu se rotesc vulturii; aud cuptoarele submarinelor pulsând cu putere, de parcă ar fi bătăile unei inimi uriaşe; când nu sunt urmărit de duşmani, hotărâţi să mă omoare, intervin elementele naturii, dezlănţuite, cu nimic mai blânde sau mai pline de îngăduinţă; furtuni pe io o mare răscolită de valuri înalte cât turnul bisericii, în timp ce vasul pe care mă aflu, jucărie neputincioasă şi fragilă, e gata să se facă harcea-parcea: se pare, de altfel, că unul din motoare a încetat să funcţioneze, că s-a produs o mică şi neînsemnată, la început, fisură, care se lărgeşte însă din ce în ce mai tare /5 (fără ca marinarii sau căpitanul vasului să bănuiască ceva); se pare că unul din catarge stă să se prăbuşească (s-a auzit o pârâitură suspectă), se pare că busola a început să indice cu totul aiurea nordul şi sudul; au dispărut toate reperele, ne înecăm, vasul se lasă într-o parte, simt apa îngheţată (ne aflăm 20 undeva în Oceanul îngheţat de Nord!) cum mi se ridică până la glezne; noaptea am stat de veghe, fără să închid o clipă ochii, pe muntele golaş, împreună cu un savant nebun, colecţionar de fluturi exotici; la picioarele noastre se deschid hăurile adânci şi întunecate; orice aşezare omenească e la mare depărtare, 25 ne-ar trebui săptămâni întregi, până să ajungem la ea, iar noi am pierdut drumul, datorită unor ploi torenţiale, hărţile noastre s-au transformat într-un adevărat terci nu mai sunt bune de nimic; până şi singura busolă pe care am avut-o cu noi ne-a alunecat din buzunar şi-am pierdut-o; nu ştim, habar mi nu avem încotro s-o apucăm; în sfârşit mi se făcea frică, spaima de spaţiul nesfârşit şi necunoscut care se întindea în jurul meu îmi tăia răsuflarea, neînfricatul aventurier redevenea un copil plângăreţ, care vrea acasă. Şi ce bine e, la urma urmei, să te
626
SORIN TITEL
trezeşti dintr-o dată în „poala bunicii", sau dacă nu chiar în poala ei, ceea ce ar fi destul de ruşinos, totuşi, pentru un găligan de nouă ani, în „cuibul" ei, înconjurat de simpaticele verişoare, dispuse să-ţi îndeplinească toate dorinţele. Şi e 5 minunat să te afli dintr-o dată în cea mai deplină siguranţă, să constaţi că nu te ameninţă, de fapt, nici un pericol, să simţi nu mirosul sărat al mării biciuite de vânt, ci miresmele îmbietoare care vin de la bucătărie (căci Frâu Gretc a scos chiar acum din cuptor o budincă de toată frumuseţea şi se grăbeşte io s-o aducă la masă înainte de a se răci prea tare...).
Corabia lui Verne Gyula, navă miraculoasă, străbătând oceanele lumii, se loveşte ca de un iceberg uriaş de casa cu draperii roz la ferestre a mătuşii Roza. Cărţile legate în piele zac din nou în rafturile bibliotecii şi eu mă las prins de tot 15 felul de tertipuri femeieşti, pradă uşoară, dispusă să nu opună nici cea mai mică rezistenţă. Sunt de-acuma prizonierul femeilor, şi ele mă poartă pe braţe, pe jumătate adormit, căzut aproape în transă, spre paradisul lor, spre încântătoarele sărbători ale Crăciunului, care mă vor vindeca, în mod sigur, 20 de boala călătoriilor fără rost, de morbul aventurilor! Mă trezesc, vârât până peste cap, în plăcuta vânzoleală a pregătirilor de sărbători. Făcând, împreună cu fetele, din hârtie lucioasă, viu colorată şi pe care o tăiem cu o foarfecă uriaşă, o foarte strălucitoare stea a magilor. Peste tot în jurul nostru 25 se află bucăţi de staniol şi hârtie de mătase de toate culorile pentru saloane. Staniolul e tăiat în pătrăţele egale, hârtia de mătase foşneşte de cum o atingi, şi fetele nu-şi mai văd capul de treabă.
Sceneta pe care aveam de gând s-o jucăm în noaptea de 30 ajun mi-a oferit, ca singur interpret de parte bărbătească, roluri cu nemiluita. Bineînţeles că nu aveam cum să le fac pe toate, nu puteam fi, concomitent, îngerul ce se arată ciobanilor, şi sfântul Iosifl Ori cioban, ori împărat care vine încărcat de daruri de peste mări şi ţări! Trebuia, vrând-nevrând, să optez!
FEMEIE, IATĂ FIUL TĂU
627
Pentru rolul îngerului (care, dacă te uiţi mai bine, aduce mai curând a femeie decât a bărbat) mătuşă-mea a propus-o pe Ilonca (fata care o ajuta pe Frâu Grete la bucătărie). Chiar dacă Ilonca nu ştia vorbi decât ungureşte, asta nu avea prea multă importanţă, de vreme ce limba îngerilor e atât de puţin ^ cunoscută! Verişoara mea cea mai mare, dând dovada unei perspicacităţi ieşite din comun, ne-a atras atenţia însă că s-ar putea produce oarecari încurcături: „Dacă vorbeşte ungureşte, există riscul ca păstorii, necunoscând limba, să nu înţeleagă ce spune! Să nu ştie unde şi încotro trebuie să alerge! Să-l caute w pe pruncul nou-născut în altă parte... Nu vă daţi seama, ne-a spus ea, că-i singurul personaj la care contează într-adevăr ce zice?! Magii se pot închina fără să scoată o vorbă, e destul să-şi prezinte darurile, Maria, dacă îşi leagănă pruncul şi zâmbeşte tuturora, înseamnă pur şi simplu că s-a achitat de rol în cele /5 mai bune condiţiuni. Unicul personaj într-adevăr vorbitor este îngerul. Şi dacă el vorbeşte într-o limbă necunoscută se dă peste cap întreaga piesă!..." Aşa că s-a renunţat, în cea mai mare grabă, la Ilonca (al cărei frate zăcea în pat, bolnav de oreion, aşa că n-a putut lua parte la repetiţii, spre marea noastră 20 părere de rău - de bărbaţi aveam într-adevăr nevoie), şi a fost aleasă pentru rolul îngerului cea mai mică dintre surori, ţinându-se seama de dicţia ei perfectă, de modul foarte clar şi răspicat în care rostea cuvintele. Riscul ca ciobanii să nu priceapă ce spune era în felul acesta înlăturat întru totul. 25 Trebuia doar să-şi încreţească părul şi să şi-l lase să atârne despletit pe umeri şi eventual să-şi lipească o stea în frunte... Până la urmă am preferat să apar în rolul unuia din cei trei magi. (Mă atrăgea nu numai barba, pe care urma să mi-o pun, ci şi vestimentaţia foarte bogată şi fastuoasă, aşa că l-am ales M) pe Baltazar, iar cei doi crai, rămaşi disponibili în urma alegerii mele, au fost interpretaţi de surorile mai mari. „Dacă îmi dau cu cremă de ghete pe faţă şi-mi încreţesc puţin părul cu fierul, chiar că nu mă mai recunoaşte nimeni", a fost de părere cea
628
SORIN TITEL
mai marc dintre surori. Rolul Fecioarei a fost distribuit Iloncăi, şi, spre marea noastră bucurie, fratele ei, Ghiuri, s-a făcut şi el sănătos chiar cu o zi sau două înainte de sărbători; aşa că i s-a oferit, în grabă, şi lui un rol: i s-a pus un cojoc miţos pe 5 umeri şi-a fost pus să facă pe unul din păstori („ajunge unul, dacă nu avem mai mulţi“, a spus sora mătuşii, stând nemişcată în jilţul ei). De fapt Ghiuri s-a nimerit a fi un interpret cu totul extraordinar: privirea extatică, adoraţia mută cu care se uita la prunc, cu capul uşor aplecat într-o parte, spre umărul io drept, cu gura întredeschisă, cu ochii umezi de emoţie, exprimând un fel de uimire de o extraordinară puritate, am s-o regăsesc, peste ani, într-un tablou al lui Ghirlandaio, intitulat Adoraţia păstorilor. Ghiuri semăna într-o oarecare măsură cu flăcăul din acel tablou, avea aceleaşi trăsături ale !5 chipului, cam grosolane şi în acelaşi timp de o foarte greu de definit gingăşie; un chip de om simplu, dar transfigurat, cum se spune, iluminat pe dinăuntru, fericit că ceea ce vede el nu-i este dat oricărui muritor să vadă. De altfel, Ghiuri a intrat atât de bine în rol, încât multă vreme după spectacol a rămas cu 20 amprenta rolului întipărită pe faţă, de parcă ar fi purtat o mască pe care nu putea sau nu voia să şi-o mai scoată; l-am surprins de mai multe ori la bucătărie uitându-se la Frâu Grete, în timp ce aceasta îi dădea tot felul de ordine cu o voce aspră şi poruncitoare, cu aceeaşi privire extatică şi pierdută cu care se 25 uita la pruncul din iesle. Mai greu a fost cu Ilonca. Fata n-a vrut să intre în rol decât cu mare greutate, speriată poate la gândul că trebuie s-o joace pe Fecioară; sta ţeapănă pe scaun şi chipul ei exprima o infinită încăpăţânare; se uita la noi şi din clipă în clipă părea a fi gata să izbucnească în plâns. De ffl altfel s-a lăsat cu greu convinsă să accepte rolul: voia, ne-a spus ea, să fie lăsată în pace, să-şi vadă de treburile ei; şi aşa are de lucru până peste cap, nu-i arde să-şi piardă vremea cu măscări. Ne-am dat toată silinţa s-o convingem, s-o facem să priceapă onoarea care i se face atribuindu-i-se un asemenea rol, „cel
FEMEIE, IATĂ FIUL TĂU
629
mai însemnat dintre toate“ şi, tot explicându-i, am reuşit până Ia urmă s-o determinăm să fie pătrunsă de propria ci misiune, să-şi ia rolul chiar mai în serios decât ar fi fost necesar. Se sperie foarte tare şi începu să aibă ceea ce se cheamă trac. Deveni mai ţeapănă şi mai inexpresivă decât o scândură! Toate 5 indicaţiile de regie care i se dădeau se loveau de ea ca de un zid, nu izbuteau să o scoată dintr-alc ei. Nici pruncul nu ştia cum să-l ţină în braţe, se vedea de la o poştă că-i o bucată de lemn, înfăşurată în cârpe, şi nu prunc de-adevăratelea. Şi cu cât se lăsa mai pătrunsă şi mai impresionată de misiunea care io i s-a încredinţat, cu atât jocul ei devenea mai rudimentar şi mai grosolan. „Uită-te la copil, nu te uita la mine!“ striga la ea, exasperată de-a dreptul, Frâu Grete, şi Ilonca, sensibilizată la maximum şi cu nervii făcuţi harcea-parcea, izbucnea în plâns; făcea scene ca o mare vedetă, spunea că „ea nu mai h joacă“, ea pur şi simplu „s-a săturat", să găsească Frâu Grete pe altcineva „dacă nu-i convine cum face ea“. Se ridica de pe scăunelul de lângă ieslea cu fân, gata să o ia la fugă. („Mă duc unde oi vedea cu ochii", urla isterizată de-a binelea), trântea păpuşa de lemn, care ar fi trebuit să fie pruncul Iisus, de 20 pământ, şi ar fi plecat, probabil, dacă n-ar fi fost Frâu Grete cu puterea ei de a o domina pe sărmana copilă; se aşeza în cele din urmă pe scăunel şi tăcea mâlc, lua bucata de lemn înfăşurată în cârpe în braţe şi, fără chef, „reintra în rol", făcea din nou pe Fecioara, nereuşind însă să fie altceva decât ceea 25 ce era ea cu adevărat, o ţărăncuţă neştiutoare şi cam prostuţă, depăşită de rolul ce i s-a încredinţat. Mult mai târziu, după ce-am văzut pânzele unor mari pictori inspirate de acelaşi subiect, am înţeles cât de bine i se potrivea de fapt lloncăi rolul, cât de exact îl „interpreta11 ea, fără ştiinţa şi fără voia ;«) ei; astfel de „madone", semănând cu nişte ţărănci naive excedate de misiunea încredinţată lor, se găsesc cu duiumul prin pânzele italienilor; şi chiar şi în lucrările unor primitivi germani ţi se întâmplă să dai de câte vreo ţărancă fără nimic
630
SORIN TITEL
transcendent în ea şi căreia nici nu-i arde de transcendenţă, arătând fie uşor nemulţumită de rol, fie doar cam speriată (căci nu-i uşor să aduci pe lume un fiu când ştii perfect ce-1 aşteaptă!), gata, deci, să se ridice de pe scaun şi s-o ia la 5 sănătoasa, să izbucnească în plâns, ca Ilonca, şi să spui, printre hohote şi suspine, că „ele nu vor“, ele „nu ştiu" să joace un asemenea rol, că-i mult peste puterile lor...
Nici eu nu cred să fi fost interpretul ideal al magului Baltazar. Mă agitam, probabil, prea tare şi făceam o mulţime io de gesturi în plus, gesturi nepotrivite cu statutul unui asemenea împărat. Din exces de zel „îngroşam", „încărcăm" peste măsură. împăratul meu era cam excentric, lipsit de solemnitatea şi gravitatea necesară. Aveam o faţă de suferind, semănăm mai curând cu un ins pe care îl dor măselele decât 15 cu un crai care se bucură. Cleiul cu care îmi prinsesem mustăţile şi barba îmi provoca usturimi îngrozitoare, înduram însă totul cu îndârjire şi încrâncenare, mă sacrificam de dragul artei, dar ochii mei plini de lacrimi - suferinţa nu poate fi întotdeauna ascunsă - mă trădau.
20 în penultima zi de vacanţă a venit tata să mă ia acasă. A aflat de la mătuşi şi de la verişoarele mele c-am fost „un băiat cuminte şi ascultător" şi mi s-a făcut cadou o carte de Verne Gyula, pe care nu apucasem s-o citesc încă. Locuinţa noastră, fără femei, mi s-a părut, de cum am ajuns, îngrozitor de tristă. 25 Era mohorâtă şi ursuză, şi eu sufeream cumplit, tânjeam după cuibul cald al mătuşii mele şi plângeam pe ascuns, nu cumva să mă vadă tata şi să râdă de mine.
într-una din zile - venise de-acuma primăvara, înfloriseră salcâmii de pe strada noastră, şi un miros greu, pătrunzător, 50 stăruia în aer -, în timp ce mă întorceam de la şcoală, m-au acostat, chiar în dreptul casei, două fetiţe, ceva mai mari decât mine, şi s-au arătat foarte surprinse că nu le recunosc. „Imposibil, făceau ele pe nedumeritele, chiar nu-ţi aminteşti de noi, nu ne vine să credem că ai o memorie atât de scurtă..."
FEMEIE, IATĂ FIUL TĂU
631
Eram mult prea naiv ca să-mi treacă prin cap că fetele acelea îşi băteau joc de mine şi că mă opriseră doar aşa, ca să se distreze şi să mă pună în încurcătură. Amnezia mea, căci îmi închipuiam că de-un fel de amnezie era vorba, m-a obsedat mult timp după aceea: apăruseră parcă din neant cele două ^ fetiţe, dintr-un întuneric al memoriei în care nu pătrundea nici o rază de lumină. Ne cunoscuserăm cândva, de bună seamă, îmi spuneam, de vreme ce ele susţinuseră cu o aşa de mare convingere acest lucru - nu-mi aminteam însă unde şi când, ceea ce le învăluia într-un fel de mister, păreau venite w parcă de pe altă lume. Astfel se explică poate faptul - te rog foarte mult, dragă mamă, auzind ce-mi trece prin cap, să nu-ţi râzi de mine şi să nu-ţi pară chiar de tot ridicole mărturisirile mele; de altfel, tu eşti, după cum bine ştii, singura fiinţă căreia îndrăznesc să-i fac astfel de destăinuiri, şi întotdeauna o prea n mare sinceritate poate să pară cam naivă, dar de vreme ce-am pornit pe panta asta, nu mai e nimic de făcut, nu-mi rămâne decât să merg până la capăt - astfel se explică, deci, faptul că, până şi astăzi, când sunt un bărbat în toată firea — am împlinit douăzeci şi unu de ani! - femeile pe care le cunosc vin parcă 20 din propriul meu trecut, un trecut de care nu-mi mai aduc aminte însă. Am, deci, sentimentul, un sentiment ciudat şi în acelaşi timp greu de explicat, că le-am mai cunoscut cândva.
Se desprind dintr-un colţ al memoriei peste care s-a lăsat pânza grea a unui întuneric de nepătruns. „Cum, chiar nu-ţi mai 25 aminteşti de noi?!“ citesc, adesea, în privirile lor pline de reproş... Aceastăpreexistenţă a lor le învăluie într-un mister impenetrabil: da, sunt aproape convins că le ştiu de când lumea şi, totuşi, uite că nu-mi aduc aminte de ele!... In felul acesta toate femeile par smulse din mine în timpul unui somn (sau :w al unui trecut) amnezic...
La doisprezece ani, fetele nu aveau, în ochii mei, un chip diferenţiat. Eram încă ferm convins că sunt toate la fel. O copie multiplicată la infinit! Cu ghetuţele cu care abia dacă
632
SORIN TITEL
atingeau pământul, umpluseră oraşul, nu mai încăpeai de ele. Şosetele lor albe mă orbeau, uniformele lor pestriţe mă agasau cumplit. Treceau pe lângă mine şi aveam sentimentul că toate mă cunoşteau de undeva, şi îmi băteam capul zadarnic să aflu 5 de unde anume. Vocile lor subţiri şi cam stridente mă călcau pe nervi şi totuşi simţeam o nevoie imperioasă să le ascult... Duminicile eram duşi cu rândul la biserică. Noi aveam locul nostru, în partea dreaptă, lângă altar, iar fetele în cea stângă, îşi ţineau privirile în pământ şi nu se uitau la noi, dar ştiam io că sunt „pline ochi“ de prezenţa noastră. Era iarnă, şi când se deschidea uşa şi un val de frig se strecura înăuntru, fetele se strângeau unele în altele, tremurând. Aveau o extraordinară putere de rezistenţă, erau în stare să stea nemişcate ore în şir. Cu toţii eram cuprinşi de o plictiseală de moarte - atât băieţii, 15 cât şi fetele, slujba prelungindu-se parcă la nesfârşit -, pe chipul lor, al fetelor, nu se vedeau însă nici plictisul şi nici oboseala, atât de bine reuşeau să se prefacă. Semănau mai curând cu nişte statui ale bunei-creşteri, cu nişte zeiţe ale răbdării... Arătau cu totul altfel decât noi, băieţii, care eram într-o continuă 20 forfoteală (discretă, ce-i drept, nu cumva să observe monitorul şi să ne certe), aducând mai curând cu o bombă gata să explodeze în orice moment, o bombă încărcată cu neastâmpăr şi cu energie umană. Repausul nostru era aparent, în realitate eram în permanenţă în căutarea unor mici întâmplări care să 25 ne smulgă nemişcării... în grupul lor, al fetelor, nu se întâmpla niciodată mai nimica (cel mult îşi scăpau vreo agrafă sau vreun creion din mână, şi atunci se aplecau să şi le ridice). Nici măcar nu tropăiau din picioare să şi le mai încălzească - în biserică, în lunile de iarnă, era un frig îngrozitor. Ne uitam aproape 30 cu milă la picioarele lor încălţate în ghetuţe, probabil amorţite şi îngheţate de ger. Părăseau biserica, înaintea noastră, în cea mai perfectă orânduială: rândul din faţă mai întâi, apoi al doilea şi al treilea, ţinându-şi capetele în pământ, ca nişte oiţe ascultătoare. Felul lor de a se purta ne trezea curiozitatea. Ne
FEMEIE, IATÂ FIUL TĂU
633
intrigau, şi ele asta şi doreau, să ne intrige. Le urmăream cu privirile, şi când ieşeau ultimele răsuflăm uşuraţi. Rămâneam întotdeauna încă un sfert de oră după plecarea lor. Ne linişteam brusc, ne pleoşteam, nu mai existau elemente de contrast care să ne aţâţe şi să ne provoace. începeam să semănăm cu 5 ele, eram placizi şi lipsiţi de orice vlagă. încetau şuşotelile, se sfârşea cu foiala. Părăseam liniştiţi „casa Domnului".
Ajunsesem, iubita mea mamă de-a doua, la vârsta „dificilă", intram în pubertate, anotimp despre care se vorbeşte întotdeauna cu o anumită îngrijorare şi clătinând din cap. io Perioada cea mai tristă, mai penibilă, i-aş zice, din viaţa fiecărui bărbat. La rândul meu mă simt tentat să trec sub tăcere -dintr-un fel de bun-simţ elementar - jalnicele ei experienţe.
Să tragem din pudoare perdeaua şi să nu ne ocupăm de zonele obscure ale sufletului şi trupului (trupul, în primul rând, el /5 se chinuie şi se perpeleşte în focurile infernului!), să nu coborâm în adânc, ci, dimpotrivă, să facem efortul să rămânem la suprafaţă, arătând şi scoţând la iveală doar ceea ce poate oarecum să fie arătat. Şi, totuşi, ai să mă ierţi dacă o să mi se întâmple câteodată să depăşesc, cum se spune, măsura. S-ar 20 putea ca ceea ce mă străduiesc să ascund, cu cea mai mare grijă, să iasă la suprafaţă, ca untdelemnul. Privite cu un ochi mai glumeţ (şi ce rost ar avea să le luăm în tragic, de vreme ce, cum se spune, „toţi am trecut prin asta"), unele întâmplări sunt, într-adevăr, de tot hazul. Să-ţi povestesc una 25 dintre ele... Dar iată că, vorbind despre anii „tulburi" ai pubertăţii mele, îmi vine mult mai greu să rostesc cuvântul mamă. De altfel, mamei mele nu cred că aş fi fost în stare să-i spun o mulţime de lucruri; aş fi sărit peste cel puţin doi ani, sunt convins, trecându-i sub tăcere, de parcă nici n-ar fi M) fost! Unei mame nu poţi să-i spui chiar orice! între tine şi ea se cască, la un moment dat, un hău adânc, peste care nu ai cum să treci. Ei, mamei adevărate, cauţi probabil să-i ascunzi cât mai multe lucruri, ea nu trebuie să ştie — chiar dacă
634
SORIN TITEL
bănuieşte câte ceva - ce se întâmplă cu tine. De data asta nu mamei mele mă spovedesc (chiar dacă ţi-am spus până acuma aşa, nu jucându-mă cu vorbele, ci cu toată seriozitatea şi convingerea), ci soţiei de-a doua a tatălui meu. Dacă aş scrie 5 o piesă, în maniera care e foarte la modă astăzi, ceva în genul lui Maeterlink, tu, draga mea prietenă, ai purta un nume abstract, te-ai numi „o femeie bună“. Aş scrie aşa: „Acum intră în scenă o femeie bună". Şi ţi-ai schimba chipul de la un act la altul, ai fi când mamă, când soţie, când tânără femeie io îndrăgostită - aşa cum arătai atunci când te-ai îndrăgostit de tatăl meu - ai fi un personaj, credc-mă, cu totul extraordinar! îi scriu, deci, unei fiinţe de la care simt că am „dezlegarea<c necesară. Tu nu te arăţi nici excesiv de curioasă ascultându-mă, nici amuzată (şi la urma urmei ar fi fost cât se poate de firesc 15 ca „neliniştile" unui tânăr de paisprezece ani să facă o femeie să râdă) şi nici scandalizată (dintr-o excesivă pudoare sau decenţă). Eşti gata să mă asculţi, ţinându-ţi mâinile amândouă în poală, privindu-mă cu toată seriozitatea. Să-ţi povestesc, deci, o întâmplare mai mult ridicolă decât scandaloasă, legată 20 de acei „ani tulburi", de anii pubertăţii mele. Locuiam foarte aproape de profesoara mea de istorie şi într-una din după-amieze, în timp ce mă întorceam de la orele de pian, m-am trezit strigat; voia s-o ajut să ducă un pachet ceva mai mărişor până la şcoala de dans. Şcoala se afla pe o străduţă 25 îngustă, în vecinătatea parcului, şi când am ajuns repetiţia era în toi; profesoara de dans indica mişcările cu o voce ascuţită şi autoritară, iar elevele făceau mari eforturi să execute exact fiecare mişcare. Chipurile lor - erau cu vreo doi, trei ani mai mari decât mine - erau concentrate la maximum, pe la tâmple 30 le apăruseră chiar broboane de sudoare, în schimb gesturile le erau relaxate şi dezinvolte şi în acelaşi timp pline de graţie. Mai greşeau, ce-i drept, din când în când, şi atunci Erau Cristine întrerupea repetiţia şi ţipa la ele sau începea s-o certe cu toată asprimea pe cea care greşise. Fata lăsa privirea în
FEMEIE, IATĂ FIUL TĂU
635
pământ, ruşinată, ochii i se umpleau de lacrimi; profesoara de dans nu se lăsa însă impresionată. „încă o dată, de la început", urla ea, nu cumva vocea să-i fie acoperită de sunetele pianului - şi picioarele începeau din nou să se mişte; de data asta nimeni nu mai greşea, „un, doi, trei", număra profesoara, 5 „şi încă o dată, un, doi, trei" şi picioarele fetelor se mişcau cu cea mai mare precizie în ritmul dansului. Erau îmbrăcate foarte sumar, pentru ca mişcările lor să poată avea maximum de libertate, să nu simtă nici o restricţie; siluetele lor gingaşe se dezvăluiau privirilor mele speriate şi cuprinse de panică - 10 nu văzusem niciodată atâtea fete, aproape goale, la un loc! în acelaşi timp simţeam cum urcă în mine o bucurie năucă, m-am trezit chiar râzând de unul singur, apoi încăperea, împreună cu fetele şi profesoara de dans au început să se învârtească şi am leşinat, am căzut lat în mijlocul sălii de dans! Leşinul n-a durat mult, când m-am trezit fetele mai ţipau încă, se speriaseră foarte tare, şi s-au strâns în jurul meu; cineva mi-a adus un pahar cu apă, Frâu Cristine, autoritară ca de obicei, m-a ajutat să mă ridic de jos. „E foarte cald, e zăpuşeală mare, deschideţi puţin geamul", a ordonat ea, apoi m-a întrebat dacă mi-am revenit şi dacă mă simt în stare să mă ţin pe picioare. Se făceau doar, sau într-adevăr nu-şi dădeau seama, nu înţelegeau pricina leşinului meu? Nu înţelegeau că o emoţie poate fi atât de puternică încât „să ţi se taie picioarele", cum se spune? Cu toate că păreau a ignora adevăratul motiv al leşinului, mă simţeam ruşinat şi nu ştiam cum s-o şterg mai repede. Le-am spus că vreau să plec şi ele, mai ales fetele, au stăruit să mai rămân, nu cumva să mi se facă rău pe drum, aşa că am mai rămas la îndemnul lor, stând ca un bleg cu paharul cu apă ^ în mână, cu chipul alb ca varul, în timp ce ele şi-au reluat dansul; devenisem foarte lacom, nu mă mai săturam privindu-le; am intrat într-un fel de transă, şi la un moment dat mi-a fost teamă c-o să leşin din nou.
636
SORIN TITEL
După acest penibil accident (cum să-i spun altfel?), am continuat să cresc, să mă fac băiat mare; creşteam într-o zi cât alţii într-un an, ca să folosesc o expresie din poveşti, cu toate că nu prea semănăm - era destul să mă privesc într-o 5 oglindă ca să mă apuce disperarea - cu prinţul din basm: cu obrazul palid şi supt, cu ochii încercănaţi întotdeauna, cu gâtul subţire ca un vrejure, arătam ca orice alt băiat aflat în plină creştere, nu eram nici frumos, nici urât, nici cal, nici măgar. Nu arătam de fapt nicicum, eram doar un puştan la vârsta io dificilă, care nu-şi dorea decât să treacă timpul cât mai repede şi să devină bărbat.
Pe Eva, servitoarea noastră, am îndrăgit-o din prima clipă, din acea zi - eram de-acum băiat mare, în ultimele clase de liceu - când a intrat în bucătăria noastră, trăgând după ea /5 nişte baloturi uriaşe şi răsuflând greu. „Nu mai pot, a spus şi s-a trântit pe un scaun. M-au dat gata boarfele astea, nu mai sunt bună de nimic!" Nu arăta însă a fi prea nenorocită, dimpotrivă, părea mai curând mulţumită şi satisfăcută c-a ajuns, în sfârşit, într-un loc unde se poate odihni şi totodată 20 să-şi tragă sufletul puţin după atâta alergătură. „Să mă liniştesc", a zis ea, uitându-se la noi şi cântărindu-ne rapid din priviri. Căci avea, mi-am dat seama, un fel de şmechereală, izvorâtă nu atât din viclenie, cât din inteligenţa ei vie şi deosebit de practică. Nu ştia prea multe cuvinte sârbeşti şi am aflat - când 2** şi-a revenit şi s-a apucat să-şi povestească viaţa - că e româncă de pe lângă Vârşeţ. Sârbeştc a învăţat de pe la prietenele ei „cu care a păscut vacile împreună", în schimb ungureşte nu ştia nici o boabă; dar să nu-i ducem grija, căci de învaţat ea învaţă repede, e iute de cap! „O să mă înveţe copilul ăsta", a 30 adăugat arătând spre mine; atât cât îi trebuie să ştie ca să se descurce când o intra în vreo prăvălie să cumpere una, alta. In pod era o cămăruţă cu o fereastră care dădea spre stradă, şi am ajutat-o să-şi urce „bagajele"; după ce i le-am urcat, ea
FEMEIE, IATĂ FIUL TĂU
637
s-a aşezat oftând mulţumită pe patul de fier, care a scârţâit prelung sub trupul ei mare... Cum ţi-am spus, pe Eva am îndrăgit-o din primul moment. îmi vorbea, aproape fără jenă, despre iubirile ei din tinereţe (împlinise cincizeci de ani şi se considera o femeie bătrână). „Ai ce învăţa de la mine", îmi spunea clătinând din 5 cap, plină de importanţă. E bine ca un bărbat să cunoască, încă din fragedă pruncie, era ea de părere, cum e cu sufletul femeii - „căci femeia, dragul meu, adăuga, rostind cât mai rar cuvintele, ca să nu-mi scape cumva înţelesul lor, e altfel alcătuită decât bărbatul, nu-i una şi acelaşi lucru... Ea e făcută doar din ce-a io mai rămas: dintr-o ciozvârtă de coastă, şi aceea ruptă de la locul ei!...“ Şi dacă eu protestam, luând apărarea femeilor, mai mult din cavalerism decât din convingere (pentru că nu putea fi vorba încă de convingeri), ea striga la mine să nu fiu prost şi să nu mă las dus de nas, căci ele, adăuga subliniind cuvântul îs şi privindu-mă în aşa fel de parcă în cuvântul ele s-ar fi concentrat tot răul din lume, sunt tare date dracului, sunt făcute anume să-i ducă de nas pe bărbaţi; căci câte tertipuri şi câte şmecherii ştiu ele, ea nici nu-mi spune, ca să nu mă sperie prea tare; să le ocoleşti nu-i bine (căci bărbatul nu are 20 de ales, fără ele nu poate trăi!), dar nici să te dai gata legat pe mâinile lor nu-i o socoteală bună... „Teoriile" ei împotriva femeilor (şi când te gândeşti că se numea Eva, nume purtat, după cum bine ştim, de cea dintâi femeie de pe pământ!), „misoginismul" ei făţiş şi agresiv pălea însă în faţa a ceea ce 25 eu aş denumi „puterea exemplului personal". Eva era ea însăşi (şi în privinţa asta îşi merita pe deplin numele) o chintesenţă a calităţilor femeieşti, femeie sută la sută şi până în vârful unghiilor, un lucru aproape desăvârşit. Căci numai o femeie, mi-am dat seama de acest lucru cunoscând-o bine, poate să io înţeleagă într-adevăr lumea, pătrunzându-i în aşa fel esenţa, încât nici o discordanţă să nu apară, nici o discrepanţă, nici cea mai mică sau neînsemnată nepotrivire. Ei îi va fi întotdeauna uşor să-şi găsească locul pe pământ fiind
638
SORIN TITEL
pretutindeni la ea acasă. Orice bărbat ar fi putut s-o invidieze, văzând cu cât entuziasm bătea covoarele, câtă energie risipea frecând duşumelele; ea cheltuia, fără pic de zgârcenie, tot ceea ce avea de cheltuit... Intr-o zi mi-a vorbit despre bărbatul ei, 5 mort cu mulţi ani în urmă; aveau un tăuraş cu care se juca uneori - pentru că şi el era foarte tânăr şi cam necopt la minte -, până când, într-o bună zi, tăuraşul s-a înfuriat, a înnebunit dintr-o dată şi i-a sfâşiat pântecele cu coarnele; nici n-a mai avut când să se apere; până să potolească animalul — vecinii io i-au sărit şi ei în ajutor -, cel înjunghiat îşi dăduse de-acuma sufletul; zăcea într-o băltoacă de sânge, cu ochii de gheaţă larg deschişi... Toate astea le povestea Eva, şi chiar dacă lăcrima uneori în timp ce povestea - căci amintirea şi durerea erau încă vii în suflet, timpul nu reuşise să le şteargă -, nu era nici 15 revoltată şi nici pornită pe cele petrecute, pe cruda şi atât de nedreapta soartă, de parcă ar fi fost în firea lucrurilor să se întâmple aşa; totul fusese scris de dinainte, lăsa ea să se înţeleagă. „N-ai ce să-i faci, aşa a fost să fie, îmi spunea mie în timp ce spăla vasele ori le ştergea cu prosopul. N-am apucat 20 să facem copii, adăuga, după ce rămânea o vreme pe gânduri, nu ne-am grăbit, am zis că avem timp, şi uite, că acuma are de ce să-mi pară rău, îmi mărturisea, dar şi cu părerea asta de rău se obişnuise; o părere de rău, intrată de-acuma în ordinea firii, în alcătuirea şi în fibra secretă a lumii, o lume 25 făcută şi din cele bune şi din cele rele, deopotrivă. Aşa că degeaba mă înfuriam, din când în când, auzind-o cum vorbeşte, nimic n-ar fi putut să o scoată dintr-ale ei; în faţa ei mă simţeam slab, agitat fără rost, neputincios. Ea era în schimb puternică şi neclintită cum e stânca. Hai, linişteşte-te, w domnişorule - îmi spunea «domnişorule» ori de câte ori buna înţelegere dintre noi doi se tulbura din pricina firii mele, pornită să le întoarcă pe toate cu fundul în sus, cum spunea ea, un băieţandru nemulţumit de toate cele, or ea era numai acord şi înţelegere, altfel îmi spunea pe nume: Ivo, striga ea,
FEMEIE, IATĂ FIUL TĂU
639
vino şi ajută-mă să bat covoarele!, iar uneori, când ne simţeam foarte apropiaţi unul de celălalt, îmi traducea numele în limba ci dc-acasă; din Ivo deveneam Ion. Dacă aş fi ştiut că le pui pe toate la inimă, Ioane, nu ţi-aş mai fi povestit nimica, îmi zicea. Un tinerel ca tine, adăuga, mai în glumă, mai în serios, î nici nu-i bine să le afle şi să le ştie chiar pe toate, că ajunge bătrân.“ Pentru Eva bătrâneţea nu era vârsta înţelepciunii, cum e considerată de obicei, ci i era acel anotimp al vieţii — care nu merită nici pe departe a fi ţinut la mare cinste - când oamenii, în general, se prostesc şi dau în mintea copiilor. O w astfel de părere despre bătrâneţe era de mirare la o fiinţă atât de conservatoare cum era Eva. „Aş da toţi anii pe care îi mai am de trăit şi încă pe atâta, îmi spunea uneori, numai de s-ar mai putea să fiu măcar o săptămână, nu mai mult, tânără, să mai zburd o dată aşa cum zburdam când eram cum îi floarea, /5 să mă mai răsfăţ un pic ca pe timpurile alea. Mi-ar plăcea, cum să nu-mi placă, doar că aşa ceva nu se mai poate...“ în vocea ei se strecura o nuanţă de nemulţumire, abia simţită, pe care eu o sesizam, un grăunte micuţ, cât un bob de piper, de revoltă împotriva firii, a timpului necruţător şi lipsit de 20 îndurare, căci lui, timpului, nici nu-i pasă că omul ar vrea să fie mereu tânăr şi verde. Apoi Eva se împăca din nou cu lumea.
Se mira singură de prostiile care au putut să-i treacă prin cap. Gândul la anii scurşi, fără să existe vreo posibilitate de întoarcere a lor, nu mai izbutea s-o tulbure. Cel mult îi mai A' smulgea câte-un abia auzit oftat. Resemnată, dând cu nepăsare din umeri, îmi spunea, citând versurile unui cântec de la ea de-acasă: Ce-a fost verde s-a uscat, ce-am iubit s-a scuturat, şi începea să râdă, înlăturând cu râsul ei gândurile prea de tot întristătoare...	in
Şi totuşi, se întorcea adesea - nu putea să le uite chiar atât de uşor - la „vremurile alea când a fost ea fată tânăra4. „Atunci să mă fi văzut, spunea şi mă privea plină de trufie. Păşeam pe cărare şi parcă nici nu atingeam pământul cu picioarele,
640
SORIN TITEL
aşa mers aveam...“ Pătrundeam asemeni unui hoţ, pe furiş şi mânat de cea mai vie curiozitate, în viaţa intimă şi ascunsă a unei tinere fete — Eva cea de odinioară — nerăbdător să-i aflu secretele, să descopăr în ce măsură, ele, fetele, sunt altfel decât 5 noi bărbaţii; eram indiscret cu bună ştiinţă; ştiam că există un mister feminin, şi încercam să-l pătrund supunând-o pe Eva unor interogatorii nesfârşite, până când ea, sătulă până peste cap de insistenţele mele, se înfuria dintr-o dată şi striga la mine: „Prea vrei să le ştii pe toate, şi se închidea în ea, io devenea impenetrabilă, îşi punea lacăt la gură (o altă expresie a ei) şi se uita la mine ca la un ins de care e mai bine să te fereşti, unul care prea vrea să-ţi pătrundă în suflet cu întrebările lui viclene. Şi tot degeaba, spunea ea înţelegând perfect intenţiile şi dedesubturile demersurilor mele, tot n-ai să afli 15 ceea ce vrei tu să ştii. Căci ceea ce îi în sufletul unei femei rămâne întotdeauna neştiut şi nespus, oricât ar căuta bărbaţii să afle ce şi cum. Avem noi un secret, numai de noi ştiut, pe care nici nu ne gândim să vi-1 spunem şi vouă! Aşa a lăsat Dumnezeu să fie. Bărbatul are ce nu are femeia şi femeia are 20 ce nu are bărbatul, aia ştii şi tu, ai aflat de-acuma, mă gândesc, şi dacă trupul nu le este la fel, atunci cum să le fie sufletul asemănător?! Şi nu uita, Ioane (îmi spunea ea traducându-mi din nou numele în limba ei), că nici femeia nu poate să arate tot ce are! Iar ce ţine ascuns, degeaba încerci să afli, nu se arată 25 când vrei...“
Alteori se lăsa, totuşi, înduplecată, renunţa la crizele ei de misoginism şi-mi ţinea adevărate discursuri - o ascultam, mărturisesc, cu gura căscată, numai ochi şi urechi — despre sufletul atât de simţitor - „să nu-1 atingi nici cu o floare", zicea .50 ea — al femeii, care trece prin câte şi mai câte, fără ca bărbatul să ştie ori să bănuiască ceva. Cât sunt ele femeile de sperioase, noi, bărbaţii, nici nu avem de unde să ştim! Aşa, de pildă, pe ea întâi au speriat-o foarte tare „caii lui Sân Toader". Căci era o vorbă la ei în sat, rămasă din timpuri străvechi, cum că
FEMEIE, IATĂ FIUL TĂU
641
în nu ştiu care noapte de la începutul primăverii se arată, când începe a se crăpa de ziuă, caii respectivului sfânt, şi aşa se spune, că ori de câte ori se întâmplă ca o fată să fie prinsă cu lucrul neterminat, cu fuiorul pe furcă netors, caii lui Sân Toader se înfurie foarte tare; şi acei cai năzdrăvani şi foarte nărăvaşi le 5 apucă pe sărmanele fete de păr, dau cu ele de pământ, le calcă în picioare şi le terfelesc în fel şi chip, mătură cu ele podelele, nu le iartă cu una, cu două... Şi cum să nu te sperii de nişte cai atât de necruţători şi de neîndurători! „Iar eu - povestea Eva aducându-şi aminte de acele vremuri îndepărtate, când w abia dacă începuse să umble la horă şi să se ţină de mână cu fetele mari — tremuram, de speriată ce eram, nu puteam închide ochii toată noaptea; şi dacă mi se întâmpla să aţipesc un pic, caii mi se arătau în vis, şi nu nişte cai obişnuiţi, care să semene cu cei de la noi din grajd, ci nişte cai cum nu s-au /5 mai văzut pe pământ: încălţaţi cu cizme, ca militarii, şi mi se părea că-i aud, în vis, bocănind cu cizmele lor şi apropiindu-se cu tropot mare de casa noastră. Şi aşa tropăiau şi nechezau, că-mi îngheţa sângele în vine, strigam prin somn, mă tăvăleam prin pat plângând ca o proastă, încât venea mama 20 şi mă trezea, îmi apăsa amândouă mâinile pe piept şi mă ruga, parcă o văd, să mă liniştesc...“ Imaginaţia mea o lua razna ascultând povestea Evei despre caii aceia năzdrăvani, al căror rost era să sperie fetele mari. Vedeam cârduri de fete, înnebunite de spaimă, fugind din calea „cailor lui Sân Toader‘\ 25 şi într-o noapte s-a întâmplat la rândul meu să-i visez; purtau cizme înalte, la fel ca în visul Evei, şi eram eu însumi unul din caii aceia necruţători cu fetele mari; alergam, tropăind, pe uliţele pustii ale satului, în timp ce zorile se arătau însângerate la răsărit, şi eram, în visul meu, cuprins de o 30 bucurie sălbatică; eram un cal fără frâu, zburdând în deplină libertate, şi fetele, tot din vis, nu arătau a fi atât speriate, ci mai mult se bucurau de apropierea mea falnică... Povestea Evei mă făcuse, aşadar, s-o iau razna. Am avut însă grijă să păstrez
642
SORIN TITEL
visul în cel mai mare secret, să nu-1 povestesc nimănui. Mă ruşinam, de fapt, de ceea ce eu numeam „animalul din mine“, şi aveam grijă să-l ascund, să nu-1 las să iasă la iveală... (în timp ce-ţi povestesc toate astea îmi dau seama că mă aflu din 5 nou pe un teren alunecos. Căci sunt lucruri care nu pot fi mărturisite unei femei.) Devenisem stângaci, mă bâlbâiam când vorbeam, nu se mai înţelegea aproape nimic din ceea ce voiam să spun. Cărţile citite - şi citeam ziua şi noaptea, iar în catalog la şcoală notele proaste curgeau cu nemiluita -io îmi modificau caracterul.
Au trecut trei ani, apoi încă trei (îţi aminteşti, am citit împreună o istorioară aparţinând unui autor neamţ - am uitat şi cum se numea povestioara şi cine era autorul. O poveste romantică şi cam dulceagă, dar nouă — pe vremea aceea eu 15 aveam cincisprezece ani şi tu de asemenea erai o mamă foarte tânără - ne-a plăcut mult, cred că am şi plâns puţin, ascunzându-ne lacrimile unul de celălalt, o poveste care la un moment dat se rupea brusc prin această frază introdusă cam la mijlocul ei: „Au trecut trei ani, apoi încă trei“, spunea 20 autorul, şi interesul nostru pentru cele întâmplate a scăzut dintr-o dată, cei şase ani scurşi ne-au îndepărtat de duioasa poveste de iubire, ne-au aruncat în afara ei; după şase ani şi chipurile eroilor se schimbaseră, aproape că nu le mai recunoşteam - dragostea lor semăna cu un fel de supă 25 reîncălzită — şi ţin minte că am citit povestea până la capăt fără să ne mai intereseze...), şi am ajuns (folosesc aproape fără să vreau în continuare felul de a povesti al autorului cu pricina!) „în zilele noastre". Dumneata, iubita mea mamă, te afli de-acuma în faţa unui tânăr şi fercheş ofiţer de honvezi; când 50 te salută pocneşte din călcâie, mândru de cizmele lui (poţi să-ţi faci mustaţa în ele, aşa de tare strălucesc), cumpărate (au costat o groază de bani!) la Zagreb, de uniforma lui nou-nouţă. îşi scoate, falnic, pieptul înainte, îşi duce mâna, înmănuşată,
FEMEIE, IATĂ FIUL TĂU
643
la cozoroc şi seamănă atât de bine cu ceilalţi domni ofiţeri din regiment, încât s-ar putea să nu-1 mai recunoşti! (Uniforma, după cum bine se ştie, şterge şi estompează diferenţele.) Te întrebi, aşadar, care dintre toţi aceşti ţanţoşi şi gălăgioşi ofiţeri o fi fiul tău adoptiv, şi mă cauţi cu privirile, 5 având câteva momente de ezitare. Cu tot monoclul ţinut de mine cu dezinvoltură, la ochiul drept, în ciuda mustăţii roşcovane şi răsucită în sus, după ultima modă, a părului lins, cu cărare la mijloc, tu ştii de fapt că nu m-am schimbat. Toate astea - monoclul, mustaţa, cizmele cele scârţâitoare, cărarea w la mijloc - ţin de uniforma mea de ofiţer, nu de mine însumi...
Şi acum trebuie să te pregăteşti să asculţi o poveste de dragoste: povestea unui tânăr ofiţer îndrăgostit de nevasta prietenului şi superiorului său. Soţul, Imre Kokabsa, mă invita după-amiezile la el şi-mi citea dintr-un lung şi erudit studiu /5 de tactică militară. Lucrase la el mai mulţi ani de zile - opera vieţii lui, cum spunea, pe jumătate serios, pe jumătate în glumă -şi voia să-mi cunoască părerea. Discutam, la sfârşitul lecturii, îndelung amândoi, în timp ce doamna Grete Kokabsa, stând liniştită pe o canapeluţă în faţa noastră, croşeta, fără să fie 20 atentă. Soţul ei se înfierbânta, începea să strige, explicându-mi nu ştiu ce strategie militară mai complicată, şi ea ridica privirea de pe lucrul de mână, se uita la el mirată, şi o umbră de zâmbet îi înflorea pe buze. Pe jumătate ironic - „Ce-ţi veni, dragă, să urli aşa“, spuneau privirile ei -, pe jumătate încărcat de 25 duioşie: îşi iubea soţul şi cu toate că habar nu avea de teoriile lui militare, era pătrunsă până în adâncul sufletului de importanţa lor, fiind convinsă că de îndată ce acestea vor vedea lumina tiparului - Kokabsa avea de gând să le publice „într-o broşurică, aşa ca să nu spun c-am pierdut timpul degeaba“ —, M) succesele, şi de ce nu, banii, vor curge cu nemiluita... Zâmbetul i se stingea însă repede, îi dispărea de pe chip, şi Grete Kokabsa, pe canapeluţa ei vişinie, începea să somnoleze, uneori chiar aţipea; capul îi cădea în piept, îşi revenea însă repede
5
W
15
20
25
30
6 44
SORIN TITEL
şi se uita la noi cu o privire uşor jenată. Aşa că s-ar putea să mă fi îndrăgostit, întâi şi întâi, de privirea ei somnoroasă, de liniştea şi pacea care emanau din trupul ei cam plinuţ - se înfăşură în această linişte ca în nişte şaluri plăcute şi moi -, de extraordinarul ei calm şi de blândeţea ei nemăsurată. (Dacă ar fi ştiut că m-am îndrăgostit de ea, s-ar fi speriat, sunt sigur, foarte tare.) Mă îndrăgostisem de fruntea ei înaltă şi palidă, o frunte ca de copil, care îi dădea un aer de cuminţenie, de nevinovăţie şi de fragilitate, apoi de mâinile ei mici şi albe, care se mişcau în permanenţă în timp ce croşeta şi cred că m-am îndrăgostit, de asemenea, de respiraţia ei regulată, care îmi sustrăgea atenţia de la lungile şi poate prea ştiinţificele dizertaţii ale soţului ei. Imre Kokabsa era ungur doar după mamă (tatăl era şi el un amestec de ceh cu polonez), mai mare ca mine doar cu câţiva ani, un bărbat cu un caracter ales şi un prieten de nădejde, încât sufeream cumplit că mă îndrăgostisem tocmai de nevasta lui. El habar nu avea însă de cele ce se întâmplă în sufletul meu. „Hai, nu te mai ascunde, ştiu că scrii poezii în taină, chiar ieri s-a vorbit la Casino despre asta, mi-a spus el într-una din zile. Ai putea mâine să vii cu ele şi să ni le citeşti. Nevastă-mea şi cu mine murim de curiozitate să ţi le ascultăm.“ Auzindu-1 ce spune, Grete Kokabsa şi-a ridicat privirea de pe lucrul de mână şi s-a uitat la el nedumerită. Am înţeles, din privirea ei, că nu era defel nerăbdătoare să asculte producţiile mele artistice. Iar mie îmi era teamă să nu mă deconspir citind versurile, care îi erau închinate, aşa că a doua zi, când am trecut pe la ei, m-am făcut c-am uitat de ele. „Ai adus opera? m-a întrebat însă Imre Kokabsa de cum am intrat pe uşă. Nu te mai primim în casă fără ele. Nu-i aşa, dragă?‘£ şi-a întrebat el nevasta. „Sigur că daa, a spus ea, bâlbâindu-se şi roşindu-se uşor. Nu fusese, de fapt, atentă la discuţia noastră şi nu ştia despre ce anume era vorba. Aşa că n-am avut ce face, a trebuit să le citesc poeziile, şi cât am citit - nota bene - ea s-a oprit din croşetat; privirea
FEMEIE, IATĂ FIUL TĂU
645
i-a rămas însă la fel de absentă şi opacă, se uita pe deasupra capetelor noastre, încât mi-am dat seama că din versurile mele înflăcărate nici un cuvânt nu ajunge până la ea... După ce am terminat de citit, transpirat şi roşu la faţă ca un rac, m-am uitat la aleasa inimii mele. „Astea sunt toate? a întrebat ea cu s o voce albă din care se vedea că nu le ascultase. Nu vrei să ne mai citeşti şi altele?“ întrebarea, deşi politicoasă, mi s-a părut penibilă, aşa că am privit-o mirat, neştiind ce să-i răspund. „Băiatul ăsta e îndrăgostit, a decretat Imre Kokabsa. Hai, nu te mai ascunde, se vede de la o poştă! Nu ne mai rămâne decât io să aflăm de cine anume...“, şi eu am roşit şi mai tare sub privirea lui uşor amuzată şi prietenoasă. „Mi-e dor de o nuntă şi mie, a spus doamna Grete însufleţindu-se pe neaşteptate. Să-i găsim o fată cuminte şi drăguţă. Bineînţeles, dacă îmi dai voie!“ m-a întrebat şi, văzându-mă cât sunt de fâstâcit, au n început amândoi să râdă. Sufeream că sunt neînţeles şi în acelaşi timp mă bucuram că n-a ieşit nimic la iveală, că secretul iubirii mele interzise nu fusese divulgat. Preferam să sufăr în tăcere decât să provoc, prin nesăbuita mea iubire vreun accident nedorit. Ştiam că nu am nici o şansă şi nici nu aveam 20 de gând să provoc şansa. Nu voiam să obţin, cu forţa, ceea ce nu-mi aparţinea prin drept şi nici nu avea cum să-mi aparţină vreodată. Grete Kokabsa era o soţie mult prea credincioasă soţului ei, ca să-şi închipuie că ar mai putea fi iubită şi de altcineva în afara bărbatului cu care s-a unit prin cununie. 25 Nu-mi făceam nici o iluzie, mă mulţumeam cu simplul fapt de a o vedea... Imre mi-a spus într-o bună zi că şi-a cerut transferul în altă garnizoană, undeva în Galiţia, ca să fie mai aproape de părinţii lui, care erau bătrâni şi bolnavi. „O să ne lipseşti, mi-a mărturisit bătându-mă prietenos pe umăr. Ne-am 30 obişnuit cu vizitele tale. Prieteni devotaţi nu găseşti pe toate drumurile...“ Pentru o clipă mi-a trecut prin cap să-i mărturisesc cât de îndrăgostit eram de soţia lui, să-l fac să-şi dea seama că nu-i fusesem un prieten chiar atât de devotat
5
10
15
20
25
30
646
SORIN TITEL
şi de sincer cum îşi închipuise el, dar mi-am alungat cât am putut de repede un asemenea gând periculos. Nu eram omul gesturilor spectaculoase şi nici al dezvăluirilor scandaloase. Să iubesc în taină, neştiut de nimeni, iată o postură care deocamdată mă prindea de minune. Nimic nu trebuia forţat sau bruscat. M-am întrebat adesea dacă nu cumva sunt condamnat să fiu unul din acei oameni în viaţa cărora nu există ceea ce se cheamă evenimente, sau dacă ele există, intr-adevăr, se petrec undeva la mare adâncime, ca acele râuri subterane care curg fără să le ştie nimeni. Nici nu l-am provocat la duel pe bunul meu prieten, specialist în tactică militară, şi nici n-am fugit cu nevastă-sa, obligând-o să fie a mea; nici măcar n-am încercat să mă sinucid, aşa cum atâţia Wertheri nefericiţi au făcut-o, credincioşi modelului lor. Am mormăit doar câteva cuvinte de rămas bun, prin care îmi exprimam părerea de rău, dar am vorbit atât de încet şi frazele spuse de mine erau atât de încurcate, încât nu s-a înţeles exact ce vreau să spun. S-a priceput, totuşi, că-mi pare rău că pleacă, că nu-mi vine chiar uşor să mă despart de ei...
In ultima săptămână de dinaintea plecării, le-am dat o mână de ajutor să-şi împacheteze lucrurile. Ca amintire, şi „ca să nu-i uit niciodată", mi-au dăruit un serviciu de cafea din porţelan foarte fin şi o pipă. „Pipa asta se potriveşte de minune cu mustaţa ta roşcovană, dragă prietene", mi-a spus Imre, bătându-mă prietenos pe umăr cu mâna lui cu degete lungi şi foarte frumoase. „Mai mare păcatul că nu fumez, i-am spus. Dar cine ştie, i-am promis cât se poate de solemn uitându-mă drept în ochii lui uşor înceţoşaţi de emoţia despărţirii, sunt încă tânăr şi am timp să mă apuc şi de fumat." „E regretabil că nu fumezi, şi-a dat cu părerea soţia, la fasonul tău ţi-ar sta foarte bine cu pipă.“ „Prietenul nostru e un bărbat încântător şi aşa", mi-a spus Imre, cuprinzându-mi umerii într-un fel de îmbrăţişare tandră. „O, sunt convinsă că o să facă o mulţime de victime", a spus nevasta şi a început să râdă,
FEMEIE, IATĂ FIUL TĂU
647
şi hohotele ei de râs de dinaintea despărţirii noastre m-au urmărit multă vreme. După plecarea ei i-am păstrat o vreme fotografia pe noptiera de lângă pat (o fotografie pe care reuşisem să i-o şterpelesc din album în timpul împachetatului). Mi-au scris un timp (scrisoarea o scria el din partea 5 amândurora), apoi probabil că m-au uitat, căci n-a mai venit nici o scrisoare, nici un plic, cu scrisul acela caligrafic, pe care i-1 ştiam atât de bine.
Nici un an nu s-a scurs de la prima mea iubire ratată, şi iată că m-am îndrăgostit din nou. De data asta obiectul io dragostei mele era o mare vedetă, o artistă dintr-o trupă de teatru care a poposit, pentru scurtă vreme, şi în orăşelul nostru. Iată-1 deci pe sărmanul ofiţer care stă şi suspină de dragul ei în lojă sau la parter, nu pierde nici un spectacol (uneori e prezent chiar şi la matineu). Ea are însă la picioarele ei floarea /5 masculină a oraşelor prin care trece! încărcată de glorie, întruchipând femei sublime din tragediile lui Racine şi Corneille, părea intangibilă, asemeni unei statui de marmoră, ridicată pe un soclu înalt. întrebarea e (şi e firesc să se pună o asemenea întrebare) dacă m-am îndrăgostit de o singură fiinţă 20 - dacă m-am îndrăgostit de mademoiselle Fela Weiringer sau de eroinele cărora le insufla viaţă cu un indiscutabil talent? Treceam şi eu seară de seară, ca un adevărat Don Juan, de la un personaj interpretat de ea, la un alt personaj? Eram, adică, îndrăgostit într-o seară de Julieta, urându-1 pe Romeo, aşa cum 25 îţi urăşti orice rival (sau, dimpotrivă, intrând în pielea acestuia, mă prăbuşeam deasupra trupului neînsufleţit al iubitei, plângându-i dispariţia cu lacrimi amare), iar în seara următoare de Andromaca?! Trebuie să mărturisesc de la început, însă, ca să înlătur eventualele confuzii, că nu m-am îndrăgostit de nici jo una din eroinele interpretate de Fela Weiringer. Dimpotrivă, dorinţa mea cea mai fierbinte era aceea de a o descoperi pe adevărata Fela dincolo de atâtea măşti, costume şi travestiuri; fiinţa ei unică şi de neconfundat voiam s-o descopăr
648
SORIN TITEL
interesându-mă mult mai puţin măştile pe care şi le punea pe faţă. Muream de curiozitate, deci, să aflu cum arată ea după ce renunţa la machiaj, după ce fardul de ten era înlăturat şi îmi amintesc şi acum cât de emoţionat am fost când i-am văzut 5 chipul pentru prima dată. Intr-o seară am reuşit să mă strecor până la cabina ei şi, când s-a deschis uşa şi am zărit-o stând în picioare în faţa oglinzii, era să leşin de emoţie. Chipul ei, foarte simplu şi foarte uman, arăta obosit (avusese un spectacol greu cu Andromaca lui Racine) şi pentru o clipă privirile io noastre s-au întâlnit; mi s-a părut că abia îşi ascunde un mic gest^de enervare; era sătulă, probabil, până peste cap de indiscreţii şi pisălogii care dau buzna după spectacol în cabinele artiştilor, ca să-i poată vedea mai de aproape, plictisită atât de idolatria, cât şi de insistenţele lor.
15 Deoarece de-acuma o văzusem cum arată fără machiaj, eram fericit să descopăr, ori de câte ori apărea pe scenă, un mic detaliu care îi aparţinea numai ei şi nu personajului pe care îl interpreta. Eram mulţumit s-o văd mai ales în serile în care, cine ştie din care pricină, nu izbutea să intre în rol, 20 pentru că în astfel de seri rămânea mult mai aproape de fiinţa pe care o iubeam eu. în mod paradoxal, deci, preferam să o văd în serile în care juca prost, decât în cele în care marea artistă se întrecea pe ea însăşi. Eram cuprins de panică ori de câte ori se identifica într-o asemenea măsură cu personajul 25 interpretat, încât nu mă mai simţeam în stare s-o recunosc; mă refer la acele seri în care ea nu mai era Fela Weiringer pe care eu o iubeam, ci era chiar Fedra sau Andromaca, fiinţe imaginare, care nu existau cu adevărat, născocite de imaginaţia febrilă a unor autori de demult, întruchipări din ceaţă şi fum 30 de care nu aveam cum să mă îndrăgostesc, de vreme ce ele dispăreau în neant, se volatilizau, încetau să existe la sfârşitul spectacolului. în astfel de seri, pierzând-o acolo pe scenă, alergam repede în culise s-o regăsesc. Prin uşa uitată deschisă o zăream stând în faţa oglinzii şi de sub straturile de fard
FEMEIE, IATĂ FIUL TĂU
649
apărea, nu dintr-o dată, ci în etape succesive, chipul femeii de care eram îndrăgostit.
Şi totuşi scena, cu mistificările ei şi cu perspectivele ei false, a avut şi ea un rol în toată povestea mea de dragoste. Să nu uităm că jucând, interpretând un personaj, am văzut-o, totuşi, 5 pentru prima dată pe Fela Weiringer, şi impresia, de ce să mint, a fost într-adevăr copleşitoare. Am avut ceea ce se cheamă un şoc, am fost zguduit până în străfundurile sufletului! Cum însă o asemenea emoţie de natură estetică s-a transformat în cu totul altceva, cum s-a produs substituirea io şi un personaj fictiv s-a dat la o parte, pentru ca o femeie, din carne şi oase, să apară în locul lui, nu ştiu şi nici n-aş putea să-ţi spun. întâi am plâns-o, deci, pe Eriphille, sora Antigonei, fecioara despletită îndreptându-sc cu seninătate spre propriul ei mormânt, şi numai după aceea ni-am îndrăgostit de Fela /5 Weiringer. Eriphille a dispărut în neantul din care se născuse, de cum s-a lăsat cortina, şi cealaltă, cea adevărată, i-a luat de îndată locul... Iat-o iar pe Eriphille pe scena puternic luminată de reflectoare! Şi cum să nu fi zguduit de un hohot de plâns în timp ce-i asculţi ultima tiradă? (Eriphille care nu-şi moare 20 propria ei moarte ci a alteia, pornind cu o nobilă nepăsare spre lumea umbrelor de nepătruns!) S-ar putea ca în seara respectivă Felei Weiringer să nu-i fi ieşit întru totul rolul de vreme ce am putut totuşi să întrezăresc, dincolo de tragica mască purtată, chipul celălalt, al femeii de care m-am 25 îndrăgostit de cum am zărit-o demachindu-se.
într-una din zile am zărit-o în sfârşit pe stradă, în dreptul unui magazin de pălării şi m-am dat la o parte, făcându-i loc să treacă. Probabil că arătam destul de speriat pentru că ea a zâmbit şi m-a privit cu vădită curiozitate. „Uite ce ofiţeraşi M) nostimi există şi în oraşul ăsta‘\ şi-o fi spus şi eu am urmărit-o cu privirea sperând că o să-şi întoarcă în cele din urmă capul, dar nu şi l-a întors. Era o doamnă, o mare artistă de renume mondial şi chiar dacă eu eram un tânăr destul de arătos în
650
SORIN TITEL
uniforma mea nouă-nouţă, nu făcea, totuşi, să se întoarcă. Mi-a reţinut însă privirea insistentă şi în acelaşi timp speriată; ochii mei albaştri şi foarte copilăroşi (după cum mi-a mărturisit mai târziu) au obsedat-o un timp. Arătam (observaţia îi 5 aparţine) ca un animal fugărit şi în acelaşi timp nerăbdător să fie vânat...
Trupa în care juca Fela Weiringer a plecat din oraş şi s-a scurs o săptămână în care m-am străduit s-o uit. Apoi m-am interesat în ce oraş anume urmau să se joace piesele lui io Corneille şi Racine şi am fost bucuros să aflu că n-au plecat chiar atât de departe cum îmi închipuisem eu. Aşa că am luat un tren care pleca la miezul nopţii şi am ajuns, spre dimineaţă, în oraşul cu pricina. Era o noapte rece de toamnă şi până s-a luminat de ziuă am rămas în sala de aşteptare tremurând de /5 frig în mantaua mea de ofiţer. Eram fericit, mă aflam în acelaşi oraş cu ea, respiram acelaşi aer amândoi şi, când în geamurile murdare a apărut lumina roşcată a răsăritului, am pornit în căutarea celei pe care o iubeam. Nu mi-a fost greu s-o găsesc de vreme ce în oraş exista un singur hotel mai de Doamne 20 ajută; mi-am luat deci o cameră în acelaşi imobil cu ea. Era foarte devreme, în tot hotelul nu se auzea nici o mişcare. Eram frânt de oboseală, de cum m-am trântit pe pat, am şi adormit. Când m-am trezit încăperea era scăldată în lumina grea şi uleioasă a soarelui de toamnă, iar hotelul scârţâia parcă din 25 toate încheieturile; sub paşii celor aflaţi deasupra mea duşumelele gemeau îngrozitor; mi-ar fi fost greu să disting paşii, pe care mi-i închipuiam uşori, ai celei pe care o adoram... Nici măcar iubirea ce i-o purtam nu m-a ajutat să fac distincţia necesară! După-amiaza am ieşit să mă plimb prin oraş, cu no speranţa c-am să o întâlnesc; locul de promenadă se întindea de-a lungul Dunării; privind apele tulburi ale fluviului, am fost cuprins de tristeţe: Fela Weiringer nici măcar nu ştia de mine; chiar dacă ochii ei mă priviseră o clipă, mă uitaseră probabil, nu-şi mai aminteau că exist. Seara, pe scenă, Fela
FEMEIE, IATĂ FIUL TĂU
651
a apărut - o vedeam, pentru a nu ştiu câta oară! în rolul Eriphillei, şi interpretarea ei s-a bucurat, ca de obicei, de un mare succes. După spectacol m-am întors la hotel. M-am trântit îmbrăcat pe pat şi am încercat să adorm, dar n-am fost în stare. Mi-am aranjat uniforma, m-am uitat în oglindă, apoi 5 am ieşit pe coridor - duşumelele scârţâiau groaznic sub paşii mei am coborât scările şi m-am oprit în dreptul uşii în dosul căreia se afla Fela Weiringer. Am bătut la uşă. O voce speriată şi cam nesigură, de femeie, mi-a răspuns.
M-a iubit Fela Weiringer, a fost ea într-adevăr îndrăgostită 1 o de mine? Nici pomeneală de aşa ceva! Astăzi, când totul s-a terminat, pot privi adevărul în faţă, cu detaşarea şi luciditatea necesară. De fapt Fela a vrut să joace încă un rol, adăugându-1 celor pe care avusese prilejul să le interpreteze pe scenă. Prea erau de tot măreţe eroinele cărora ea le insufla viaţă, prea cumplite 75 dramele, ca să nu tânjească, să nu-şi dorească şi un altfel de rol, mai aproape de adevărata ei fiinţă. Pentru că Fela Weiringer nu era nici pe departe ceea ce se cheamă o persoană complicată, nici pomeneală de aşa ceva! Dimpotrivă, ea era o mică „provincială", mai degrabă, un fel de domnişoară de la ţară. Ştia foarte puţine 20 lucruri despre viaţă, în ciuda existenţei ei rătăcitoare şi a aventurilor amoroase, nu puţine la număr, pe care le avusese. S-ar putea ca unii să spună despre Fela Weiringer că era ceea ce se cheamă o femeie proastă. Eu ştiu însă, am reuşit s-o cunosc bine, că nu de prostie era vorba, ci de simplitate, de un fel de curăţenie sufletească. 25 E adevărat că Fela Weiringer abia reuşise, cu chiu cu vai, să termine şcoala primară. „In clasa patra am rămas repetentă, mi-a mărturisit ea. Mai ales la matematică eram o catastrofă! N-am fost în stare să ţin minte, oricât m-am străduit, regula de trei simplă! Până să învăţ tabla înmulţirii mi-a trebuit o groază de ;w timp." Pe Fela a apucat-o aşadar dorinţa să joace şi un rol care să-i semene. Ea se văzu - şi-i plăcu foarte mult o asemenea deghizare - în rolul unei fetiţe simple de la ţară îndrăgostită de
652
SORIN TITEL
un soldăţel. Să se plimbe de braţ cu el (eram mai mic decât ea cu vreo zece ani) sub privirile curioase ale „provincialilor", iată o mică scenă care o încânta peste măsură... Şi să nu-i pese, pur şi simplu, de indignarea lor, să-i privească de sus şi sfidător!
5 Stăm pe o bancă amândoi, strâns îmbrăţişaţi, în timp ce în jurul nostru cad frunzele galbene ale toamnei. în micul rondou din mijlocul parcului cântă fanfara militară. Şi ea, marea artistă, pare într-adevăr o fetiţă dulce şi nevinovată, sedusă (cum îi place să spună) de un fercheş militar... io Aruncăm pietricele în Dunăre, luându-ne la întrecere, iar seara, după spectacol, facem lungi plimbări, pe jos sau cu birja, trăgând în piept aromele tari ale toamnei, aerul umed, mirosul frunzelor veştede de pe alei... în rolul ei de fetiţă îndrăgostită, Fela pare deosebit de stângace şi uneori chiar cabotină, 15 mizând pe cele mai ieftine efecte. Mi-a mărturisit odată că în mod paradoxal personajele care îi reuşesc pe scenă sunt mai ales cele ce se află la o mare distanţă de propria ei fire. Asemănarea, îmi spusese, amuzându-se ea însăşi foarte tare, o stânjeneşte, o împiedică, în loc s-o ajute, să intre în rol. 20 Reuşise, de pildă, să fie magnifică în rolul Eriphillci, pentru că a simţit că nu are nimic „de împărţit" (după propria ei expresie) cu acea fiinţă absurdă şi disperată din tragedia lui Racine. „Cu cât îmi seamănă mai puţin, cu atât sunt mai sigură pe poziţie.“ Voia Fela Weiringer, dând naştere unor 25 eroine de neuitat, să fugă de ea însăşi şi să se ascundă, cine ştie din ce pricină, în spatele unor măşti de împrumut? Amestecul impur, de viaţă „trăită" cu viaţă „jucată" doar, i se părea de neconceput. Era ferm convinsă că nimic din ceea ce i se întâmplă în cutare sau cutare piesă nu este şi nu poate 30 fi adevărat şi în fundul sufletului ei de ţărancă nu credea o iotă din tot ceea ce se spunea în piesa în care juca, fiind ea însăşi uimită şi încântată în acelaşi timp cât de bine ştie „să se prefacă" şi să „mintă". Arta interpretării, pentru Fela, era o artă a minciunii, precum şi a travestiului perfect! Artistă
FEMEIE, IATĂ FIUL TĂU
653
învestită cu un uluitor talent nativ, dar fără să aibă ceea ce am putea numi cultul propriei profesiuni, Fela nu se îndoia -ori de câte ori îi vedea pe spectatori cu ochii scăldaţi în lacrimi şi cu respiraţia întretăiată, urmărind fiecare cuvânt spus de ea - că există o anumită doză de „înşelătorie" în profesia ei, 5 de lucru nepermis şi că, oricum, cineva e tras pe sfoară, datorită marii ei viclenii precum şi a ştiinţei ei de a se preface. Ca o fetiţă obişnuită să nu le spună părinţilor adevărul, exclama uneori cuprinsă de o sinceră uluire: „Doamne, cât de bine ştiu să mint, ce convingător ştiu să mă prefac!" Se lăsa furată, io minţind, de un fel de vârtej, simţea o imensă bucurie descoperind, în timpul unui astfel de delir al „minciunii" şi al „prefăcătoriei", că ea, cea adevărată, nu mai există, şi nici lumea nu mai există, nu mai există nimic altceva decât un ţinut fermecat şi feeric, al cărui stăpân absolut este ea, „mincinoasa", 15 Fela Weiringer; tărâm aflat, desigur, în afara vieţii, născocit de ea cu bagheta fermecată a talentului ei. Uluitor şi aproape de neexplicat rămânea faptul că Fela Weiringer, o „provincială", care rămăsese şi repetentă în clasa patra primară, mergea drept la ţintă, şi înţelegea întotdeauna exact ce i se 20 întâmplă Andromacăi sau Medeei! Era convinsă, cum am mai spus, „că aşa ceva nu există", că totul era un fel de „înşelătorie", dar în acelaşi timp i se părea cât se poate de firesc ca acolo, pe scenă, să se petreacă astfel de lucruri neverosimile, de vreme ce scena nu avea, după părerea ei, nici o legătură cu viaţa. Se 25 lăsa cucerită de acele întâmplări abominabile şi uneori de o uluitoare cruzime, aşa cum copiii se lasă pătrunşi de poveştile citite seara, la gura sobei. (In ce măsură copiii cred, cu adevărat, în balauri şi cai năzdrăvani e greu de ştiut, ceea ce nu-i împiedică însă să fie impresionaţi şi să se dea în vânt după 30 astfel de născociri.) La fel ca ei, Fela se lăsa fermecată de tragedia Clitemnestrei, necăutând, părându-i de-a dreptul absurd să caute, similitudini cu viaţa reală. Toate acestea nu ne explică, totuşi, cum de a reuşit Fela s-o priceapă pe
654
SORIN TITEL
Andromaca şi să fie chiar Andromaca, sub privirile vrăjite ale spectatorilor? Cum de ştia ea cum se poartă reginele şi cum plâng ele după fiii şi soţii ucişi, de unde ştia ce-i aceea „o conştiinţă criminală" (ea, care n-ar fi fost în stare să-i taie gâtul unui pui) şi ce înseamnă, de fapt, „puterea sacrificiului" (să nu uităm că în Eriphille, cea care moare în locul Antigonei, a fost într-adevăr magnifică)? Cum de reuşea să fie atât de desăvârşită în rolurile interpretate, de vreme ce nutrea ferma convingere că-n vorbele rostite pe scenă, sub privirile atâtor spectatori copleşiţi de emoţie, nu se află nici o fărâmă de* adevăr? Fela suferea, de fapt, de un fel de estetism exacerbat şi absolut. Teama ei cea mare, pe care mi-a mărturisit-o într-o zi, era ca nu cumva să se rupă în aşa hal punţile dintre artă şi viaţă, încât ea să nu mai poată ieşi dintr-un personaj interpretat. Să se trezească rămânând în vecii vecilor pe celălalt tărâm, cel al artei, să rămână adică pentru totdeauna Medeea sau Andromaca! „Cum i s-a întâmplat sărmanului calif transformat în barză, din O mie şi una de nopţi\ spunea ea şi începea să râdă.
Pentru prima dată Fela a trecut peste propriile ei concepţii cu privire la arta interpretativă - mă refer la povestea noastră de iubire - şi a încercat „să joace" şi „să trăiască" în acelaşi timp. Confundând şi amestecând cele două planuri — cel al vieţii şi cel al artei -, Fela făcea, din punctul ei de vedere, o greşeală de neiertat. Ea n-a fost în stare nici să iubească „sincer" şi nici să joace, la înălţimea marelui ei talent, rolul de îndrăgostită! Marea vedetă o împiedica pe provinciala naivă să iubească un bărbat cu toată forţa sufletului ei nesofisticat, iar „fata simplă" o împiedica pe artistă să joace rolul de îndrăgostită fără prejudecăţi, căci, după cum ţi-am mai spus, Felei nu-i reuşeau rolurile care aveau o cât de mică legătură cu propria ei viaţă. De ceea ce se temea Fela - de a nu mai putea ieşi dintr-un rol, sufletul ei rămânând captiv în trupul eroinelor interpretate - n-a scăpat chiar întru totul, de vreme
FEMEIE, IATĂ FIUL TĂU
655
ce nu reuşea, în iubire, să fie ea însăşi, nu reuşea să se elibereze de rolurile de pe scenă, nu reuşea să fie îndrăgostită cu adevărat, şi nu scenic. Dacă avea o memorie perfectă, încât nu i se întâmpla niciodată să-şi uite rolurile, cuvintele pe care trebuie să le spună în viaţa cea de toate zilele o fiinţă îndrăgostită nu 5 le mai ţinea minte! Nici gesturile fireşti şi simple ale iubirii nu le mai ştia! Fela cea adevărată, cea care se încurca de câte ori spunea tabla înmulţirii, fata simplă şi cam „provincială", m-ar fi iubit, probabil, doar că acea fiinţă după care tânjea sufletul meu (cum ţi-am spus, de „marea vedetă" n-am fost io nici o clipă îndrăgostit) îmi era din ce în ce mai greu s-o aflu.
Iar când ne-am despărţit, a preferat să arate ca Eriphille - rolul ei preferat -, jucând scena despărţirii cu multă măreţie şi mizând pe aceleaşi efecte care, în timpul reprezentaţiilor cu Antigona, trezeau în sală ropote de aplauze. Cu diferenţa că 15 „scena despărţirii" noastre nu s-a petrecut într-un palat, ci într-o cameră de hotel prost încălzită şi care, pe deasupra, mai mirosea şi a igrasie. Afară ploua, o ploaie amestecată cu ninsoare. Căci eram la începutul lui decembrie; iubirea noastră, ca să zic aşa, nu durase nici două luni încheiate...	20
Exista în mine o foarte intensă dorinţă de a fi iubit încât aş fi vrut să ştiu dacă fiinţa ei cea adevărată a suferit cât de cât. Nici nu mi-ar fi trecut prin gând să-i cer să mă iubească aşa cum am iubit-o eu, nici pomeneală de aşa ceva, dar de câteva cuvinte nemăsluite, în tot potopul de cuvinte pe care 25 mi lc-a spus cât a durat dragostea noastră, tot aş fi avut nevoie! Cuprins de furie împotriva ei („înţelege că trebuie să ne despărţim, de vreme ce mă mărit cu directorul teatrului, mi-a spus ea, în timp ce cu o mână încărcată de inele cu pietre false se sprijinea, la fel ca Eriphille, de draperia din catifea vişinie so de la fereastră. Legătura noastră a devenit prea publică, pentru ca el să închidă ochii şi s-o accepte..." şi a urmat o lungă tiradă, împrumutată, probabil, din Shakespeare, amintind scena despărţirii dintre Romeo şi Julieta). Am vrut cu orice preţ
656
SORIN TITEL
să-mi ofer o mică răzbunare, obligând-o să joace - ea, care era interpreta ideală a lui Racine! - numai pentru mine, un rol derizoriu dintr-o operetă oarecare! I-am propus, aşadar, să ne plimbăm, pentru ultima oară şi în semn de rămas bun, 5 cu o birjă prin ploaia torenţială care se revărsa peste oraş. In birja cu capota ridicată, ca să ne ferim de stropii reci ai ploii, arătam într-adevăr ca o pereche din operetele lui Kalman sau Lehar, şi nu m-aş fi mirat prea mult dacă ea ar fi început să cânte câte o arie din Silvia sau Ţara surâsului. Ne-am plimbat io o vreme prin ploaia ale cărei rafale aduse de vânt reuşeau să ne izbească din când în când drept în faţă... „Simt că-mi pierd vocea din pricina umezelii", mi-a spus Fela Weiringer şi m-a rugat să ne întoarcem la hotel. Vocea îi suna într-adevăr uşor alterată şi am fost cuprins de grijă şi de remuşcări... Ne-am 15 despărţit în faţa hotelului; ea a coborât din birjă făcându-mi un foarte discret semn de rămas bun, şi eu i-am spus birjarului, după ce ea a dispărut în interiorul clădirii, să mâie spre gară. Plângeam şi nu voiam ca nătărăul de birjar să mă vadă că plâng. La gară am intrat în sala de aşteptare, care era pustie, 20 şi am încercat să mă liniştesc, ştergându-mi faţa udă de lacrimi şi de ploaie cu batista...
Fotografiile trimise ţie, iubita mea mamă de-a doua, sunt, în majoritatea lor, din acea perioadă, când, din pricina suferinţei - n-o puteam uita prea uşor pe Fela Weiringer! am slăbit 25 foarte mult. în schimb, mi-am lăsat un mic barbişon - aşa cum unii bărbaţi, când sunt în doliu, îşi lasă barbă -, mă întinerea în loc să mă îmbătrânească, dând, totuşi, figurii mele un aer melancolic şi reflexiv. Se lăsase o iarnă grea, viscolea aproape zilnic şi-mi făcea plăcere să umblu de unul singur, luând în 50 piept vântul necruţător. Rafalele ploii şi cele ale ninsorii care îmi biciuiau faţa îmi făceau bine şi mă bucuram ca un copil văzându-mă în stare să le înfrunt. Plimbările mele se prelungeau, uneori, în afara oraşului nostru. Şi într-una din seri am reuşit să mă rătăcesc. Am umblat ca un năuc prin
FEMEIE, IATĂ FIUL TĂU
657
viscolul pornit să distrugă tot ceea ce întâlnea în cale. Apoi, deodată, timpul s-a schimbat, viscolul a încetat să bată, în schimb s-a lăsat un ger cumplit, care te pătrundea până la oase... Şi tot mergând aşa, la întâmplare, am reuşit să regăsesc drumul spre oraş.
La marginea oraşului se instalaseră câteva barăci ale circarilor, şi îndemnat de un ins cu o înfăţişare dubioasă, am intrat într-o astfel de baracă. în mijlocul ei se afla, întinsă pe un catafalc, regina Egiptului, Cleopatra, îmbrăcată într-o rochie de dantelă roşie şi cu o viperă de cauciuc verde la sân. Avea chipul boit, sprâncenele negre şi groase; ochii, incredibil de mari, îi erau dintr-o sticlă ordinară; nasul ei, faimosul ei nas care făcuse să se prăbuşească un imperiu, îi era mult prea lung. Pieptul îi cobora şi i se ridica tot timpul şi se auzea un fel de maşinărie huruind în interior... La un moment dat mi s-a părut că pe catafalc, în locul Cleopatrei, se află Fela Weiringer, şi m-am cutremurat. M-am gândit apoi că Fela nu apucase s-o interpreteze pe Cleopatra, şi căutam să-mi închipui cum i-ar fi stat într-un asemenea rol. Ar fi arătat, desigur, cu totul altfel Fela, în chip de regină a Egiptului, decât acea păpuşă de cauciuc, cu surogatul ei de respiraţie! Cel care o născocise se lăsase, fără îndoială, îmboldit de pornirile lui misoginc. Cleopatra, în viziunea penibilului ei născocitor, era o apariţie grotescă de panopticum, şi nu ceea ce ar fi trebuit să fie, un simbol al eternului feminin... Am ieşit din baracă dezgustat.
Despărţirea de Fela Weiringer, mai exact felul cum m-a părăsit, considerând că piesa s-a terminat şi cortina poate să cadă (o piesă probabil destul de anostă, după părerea ei, care nu se compara cu marile texte interpretate pe scenă), nu m-a lăsat nici pe departe indiferent. Un timp am încercat să trăiesc în afara lumii, apoi, în mod intenţionat, am încercat, fără să reuşesc, însă, să duc o viaţă lipsită de griji şi fluşturatică.
5
10
15
20
75
30
658
SORIN TITEL
2.
A fost odată un tânăr ofiţer. Odată ca niciodată, în vremuri demult apuse, un ofiţer care se chema Ivo Filipovac, undeva într-o garnizoană cezaro-crăiască. Un mândru ofiţer de 5 honvezi, cu mustăţi roşcovane, răsucite în sus. Care purta monoclu şi cărare la mijloc, după moda timpului. A fost, aşadar, odată, în vremuri de mult apuse, un tânăr şi foarte fercheş ofiţer îndrăgostit de o artistă, Fela Weiringer, care, la scurtă vreme după ce ei s-au despărţit, a murit într-un accident io de cale ferată. Tânărul ofiţer a plâns zile şi nopţi în şir şi a presărat flori albe de liliac pe mormântul ei. Inima i-a rămas neconsolată, şi orice ar fi făcut, de uitat nu putea s-o uite. îi scria versuri pe câmp, în timpul manevrelor de primăvară, pe vreun petic de hârtie pe care îl lăsa apoi să-l zboare vântul, /5 cuprins, cum era, de sentimentul celei mai cumplite zădărnicii. îşi amintea, stând sprijinit de vreun mesteacăn, în timpul plicticoaselor exerciţii militare, de lungi tirade din tragediile lui Racine şi Corneillc, îşi amintea de femeia pe care o iubise atât şi care ştia atât de frumos să le rostească, şi ofta 20 privind cerul înalt şi limpede pe care zburau cârduri de păsări călătoare. Căci era primăvară, toate cele începeau o viaţă nouă, dintre frunzele uscate ale anului trecut ieşeau la lumină gingaşii ghiocei, numai Fela Weiringer, marea artistă, nu mai era... Trăgea cu pistolul mai mult în joacă, fără să ochească vreo 25 ţintă anume, asculta ecoul glonţului tras, răsunând cu putere, stingându-se în pădurea înaltă ca o catedrală, apoi se trezea recitând din Fedra lui Racine versuri spuse de ea pe timpul când era încă vie: „Şi chiar de-ai şti ce soartă cumplită mi-a fost dată / Tot moartea mi-aş alege, murind mai vinovată...“. w A fost odată un ofiţer, Ivo Filipovac, un tânăr şi arătos ofiţer de honvezi. Datorită purtării sale ciudate, pusese pe gânduri întregul oraş. „Nu cumva domnul ofiţer, din prea mare iubire, şi-a pierdut minţile?” se întreba, aşadar, coconetul, în timp
FEMEIE, IATĂ FIUL TĂU
659
ce, cu umbreluţele viu colorate, se plimba, în duminicile însorite de primăvară, prin părcuşorul din centrul oraşului. Fetele de la şcoala normală schimbau între ele, în mare secret, bileţele misterioase, în care tot despre acel domn ofiţer, „atât de original“, era vorba!... A fost odată un tânăr şi foarte original 5 ofiţer, un tip romantic, după părerea fetelor de la şcoala normală, care nu-şi pierduse minţile, doar că, orice ar fi făcut, nu era în stare s-o uite pe marea artistă, Fela Weiringer, moartă într-un tragic accident de cale ferată. îi zâmbeau fetişcanele, şi chiar doamnele măritate îl priveau cu bunăvoinţă şi simpatie; io trecea însă pe lângă ele fără să le vadă, tras la faţă, neras şi cu gândul aiurea. Atât era de abstras, de departe de cele lumeşti, încât în timpul manevrelor de primăvară încurca toate comenzile: răcnea „Foc!!“ şi pornea vijelios la atac (de parcă ar fi fost gata să-şi dea viaţa pe câmpul de luptă), când de fapt 15 se aştepta de la el să comande încetarea focului... Din care pricină toate se dădeau peste cap. „Duşmanul** (chiar dacă nu era vorba, încă, de un duşman real, războiul avea să izbucnească abia peste câţiva ani, nu prea mulţi la număr), luat prin surprindere, era zdrobit şi obligat să depună armele; şi cum 20 altele fuseseră datele exerciţiului militar în cauză, comportarea tânărului trezea, în mod firesc, indignarea şi nemulţumirea profundă a superiorilor: „Ce-a mai făcut ofiţerul acela cam într-o ureche, Ivo Filipovac?** întrebau ei cu obidă. Şi domnul ofiţer Ivo Filipovac se trezea chemat în faţa lor, muştruluit, 25 făcut cu ou şi cu oţet: „E posibil, domnule ofiţer, să ne faci o asemenea încurcătură?** întrebau, indignaţi la culme, superiorii; dar toate aceste mustrări (făcute pe un ton potolit sau, dimpotrivă, aspru şi ceva mai ridicat) treceau pe lângă Ivo Filipovac, nu ajungeau până la el; gândurile lui se aflau M) în altă parte, nu aveau nici o legătură cu tactica şi strategia militară. Se făcea, e adevărat, că ascultă, în realitate însă nu auzea nici un cuvânt din cele spuse de superiorii lui. Se produsese, de asemenea, o curioasă răsturnare a situaţiei, ca
660
SORIN TITEL
să zicem aşa, deoarece pe Fela Weiringer cea adevărată, cea cu care se iubise aproape trei luni, era incapabil să şi-o reamintească precis, chipul ei rămânea învăluit în ceaţă, în schimb memoria o păstra intactă pe Fela cea din rolul Berenicei 5 sau al Fedrei; o vedea, de parcă s-ar fi aflat vie înaintea ochilor săi, spunându-şi lungile şi cam sforăitoarele tirade, folosind tot felul de efecte scenice, dându-şi ochii peste cap şi apelând la toate acele gesturi măreţe şi grandilocvente cu care îşi cucerea spectatorii, obţinând ropote de aplauze. Cealaltă Fela io Weiringer, însă, cea pe care o iubise - să fi fost oare la mijloc o răzbunare postumă a artistei? - începea să se şteargă din memoria palidului (pentru că era într-adevăr foarte palid la chip şi cu faţa trasă de suferinţă) ofiţer de honvezi...
A fost odată un palid ofiţer de honvezi, care făcea lungi 15 plimbări de unul singur prin împrejurimile oraşului. Cu o nuieluşă de alun reteza, dintr-o singură lovitură, margaretele albe aflate pe câmp. La fel, îşi spunea el, cutremurat, fusese retezată în floarea vârstei viaţa celei pe care el o iubise. Se oprea o clipă din mers, închidea ochii să nu mai vadă florile ucise 20 de mâna lui, încercând să-şi şteargă din minte chipul acoperit cu un strat gros de fard al artistei - aşa cum arăta în rolul, de neuitat, al Eriphillei! Se considera vinovat de moartea ei, cu toate că ea murise, de fapt, într-un banal accident de cale ferată. Reteza dintr-o lovitură margaretele şi avea senzaţia 25 stranie că Fela Weiringer e cea care cade sub necruţătoarea lovitură a nuieluşei sale. A fost odată un tânăr, subţirel şi palid ofiţer de honvezi; purta monoclu şi avea o mustaţă roşcovană, iar părul şi-l pieptăna, după moda timpului, cu cărare la mijloc. Un tip romantic, cum nu sunt mulţi printre domnii ofiţeri, 50 din care pricină fetele de la şcoala pedagogică îl iubeau, în cel mai mare secret. îl urmăreau, şuşotind şi chicotind, ori de câte ori trecea pe lângă ele fără să le bage în seamă; îi trimiseseră bileţele pe care el le mototolea cu degetele lui lungi şi subţiri, uitând să le citească... Printre elevele de la şcoala
FEMEIE, IATĂ FIUL TĂU
661
pedagogică se afla şi mult prea exaltata Irma Toth. Era nu numai prea dezvoltată pentru vârsta ei, ci şi victima unor lecturi orientate greşit. A fost odată un domn ofiţer, romantic şi cam palid la faţă, căreia într-o seară, pe o străduţă lăturalnică, în vecinătatea şcolii pedagogice, eleva pe numele 5 ei Irma Toth, din ultima clasă, i-a ţinut calea, încercând să-l oprească, din dorinţa de a-i mărturisi dragostea ei înfocată.
Şi când el nu dădu nici cea mai mică atenţie cuvintelor ei înflăcărate, fata, cuprinsă de disperare, îşi făcu singură curaj şi trecu la atac: îl prinse, aşadar, de vestonul uniformei şi w încercă să-l reţină cu forţa. Politicos şi îngândurat în acelaşi timp, domnul ofiţer Ivo Filipovac o dădu la o parte, pentru că Fela Weiniger (pe al cărei mormânt, reavăn, florile albe de liliac nu se veştejiseră) era încă vie în inima lui, icoana ei (în rolul Eriphillei sau Fedrei) se păstra neştearsă! Aşa că 15 îndrăzneaţă agresoare nu obţinu mai nimic! Dimpotrivă, avu, se pare, numai de pătimit! Fetele, cărora Irma le făcuse unele confesiuni, n-au ştiut să-i păstreze secretul; cele petrecute ajunseră repede la urechea profesorilor; direcţiunea hotărî s-o elimine până la sfârşitul anului şcolar, aşa că nefericita 20 îndrăgostită fu obligată să repete ultimul an...
A fost odată un domn ofiţer Ivo Filipovac, pe care recruţii îl îndrăgiseră şi a cărui ordonanţă se numea Martin Koluşek. Toată lumea era de acord că Martin Koluşek a avut un mare noroc să-i fie ordonanţă. Ivo Filipovac îl lăsa să doarmă cât 25 voia el, de dimineaţa până seara şi de seara până dimineaţa, aşa că Martin Koluşek nu era mai niciodată treaz, găsindu-şi pentru somn cele mai incredibile locuri şi poziţii. Dormea, stând în picioare şi sprijinit de un gărduleţ, aşteptându-1 pe domnul ofiţer Ivo Filipovac, noaptea târziu, să se întoarcă de M) la popotă. Luna, pe un cer spuzit de stele, îl lumina cu razele sale, şi abia când te apropiai îţi dădeai seama că grăsana ordonanţă sforăia încetişor, cufundată într-un somn adânc, fără vise. Se apuca să-i lustruiască cizmele (mânat mai mult
662
SORIN TITEL
de un îndemn interior, de un cu totul neaşteptat şi obscur sentiment al datoriei, pentru că domnul ofiţer Ivo Filipovac nu-i cerea şi nu-i ordona niciodată nimic) şi adormea pe scăunelul din faţa ferestrei cu o cizmă într-o mână şi cu peria 5 de dat lustrul în cealaltă... Sau, mânat de acelaşi impuls neaşteptat, se apuca să frece duşumelele şi adormea, întins cât era de lung, pe scândura udă, în mijlocul zoaielor şi al clăbucilor de săpun, încât trebuia ca domnul ofiţer Ivo Filipovac să-l trezească, să-l ajute să-şi scoată mundirul şi io izmenele ude, să-l întindă în pat şi să-l acopere, grijuliu, cu pătura până sub bărbie. în tot acest timp el era încă pe jumătate adormit, pentru că în general se trezea greu şi niciodată chiar de tot: putea fi văzut pe uliţele orăşelului păşind alene şi legănat, ţinându-şi un singur ochi deschis şi făcând 15 eforturi de-a dreptul sisifice să şi-l deschidă şi pe celălalt, să fie şi el o dată în viaţă întru totul treaz şi cu mintea limpede; până la urmă somnul era însă mult mai puternic decât leneşa şi somnoroasa lui voinţă, şi după ce clipea de mai multe ori din ochiul rămas deschis, i se închidea şi acesta de tot. Putea 20 fi văzut mergând cu amândoi ochii închişi, ca un somnambul, târându-se, de fapt, în căutarea unui colţişor mai ferit, unde să poată dormi în voie şi după pofta inimii sale. Somnul acesta păcătos, din braţele căruia era incapabil să se smulgă, i-a fost în cele din urmă de rău augur, pentru că într-o seară, în timp 25 ce se întorcea spre casă, somnul l-a prins pe Martin Koluşek în timp ce traversa linia ferată. A adormit în picioare şi drept ca un par în mijlocul liniei; din păcate, mecanicul locomotivei l-a văzut prea târziu şi n-a mai putut pune frâna; câteva săptămâni domnul ofiţer Ivo Filipovac a rămas fără ordonanţă, 30 până când locul celui adormit definitiv a fost luat de mult prea focosul Kolosvary Carol, care, spre deosebire de Martin Koluşec, nu dormea aproape niciodată, preferând în locul somnului să facă dragoste. Acesta era de părere, parafrazând fără să ştie un celebru vers, că viaţa e scurtă şi dragostea lungă.
FEMEIE, IATĂ FIUL TĂU
663
Avea grijă, aşadar, să nu-şi piardă timpul de pomană; iubitele şi le urca pe furiş în odăiţa lui de sub acoperiş, de unde ele coborau, tot pe ascuns, în zorii zilei; părăseau cu părere de rău primitoarea cămăruţă. în calitatea sa de ordonanţă, nu se putea compara cu definitiv adormitul Martin Koluşek. 5 Carol Kolosvary nutrea ambiţia - mărturisită în gura mare mai tuturor iubitelor - ca domnul ofiţer Ivo Filipovac, în serviciul căruia se afla, să fie cel mai „extra" şi mai „prima" din tot regimentul în ceea ce priveşte eleganţa şi ţinuta militară.
L-a şi convins de altfel să-şi pună o uniformă nouă; l-a mai io îndemnat să-şi cumpere o pereche de cizme, alegându-le el pe cele care aveau o piele mai moale şi mai lucioasă, precum şi un „scârţ" (după propria lui expresie) mai deosebit. Dacă cizmele nu scârţâie când păşeşti cu ele, „nu au nici un chichirez", era el de părere, şi, ca să le facă să strălucească, le 15 freca zilnic stând în dreptul ferestrei, strigând vesel după fetişcanele ce treceau pe uliţă şi care uneori chiar se opreau şi intrau în vorbă cu el, atrase de chipul lui oacheş şi sprâncenat. Uita de cizme şi se apuca să tăifăsuiască şi să se prindă în gură cu ele, încât nu de puţine ori domnul ofiţer Ivo Filipovac găsea 20 o cizmă strălucind să te orbească, iar perechea ei încărcată de noroi. îşi striga ordonanţa, s-o lustruiască şi pe cealaltă, de vreme ce tot s-a apucat (cu una lustruită şi cu alta murdară, nu putea să plece la Casino), dar zadarnic o chema la ordine; ordonanţa, altfel atât de harnică şi devotată, intrase parcă în 25 pământ! E adevărat că, uneori, din camera de sub acoperiş veneau tot felul de râsete şi chicoteli suspecte, domnul ofiţer Ivo Filipovac prefera însă să se prefacă surd de-o ureche şi să nu audă nimic. Era gata mai curând să-şi cureţe singur cizmele decât să-i facă observaţii ordonanţei celei uituce... Ca să dea M) un luciu orbitor cizmelor, Carol Kolosvary folosea o cantitate impresionantă de salivă şi mai multe perii. O fetişcană, mai distrată, uitase în primitoarea lui cămăruţă o poşetuţă de catifea, şi cum fata plecase a doua zi din oraş şi n-a mai avut
664
SORIN TITEL
cum să i-o restituie, Carol Kolosvary o sacrifică pe altarul profesiunii sale de ordonanţă model: o drămui cu o foarfecă şi făcu din ea mai multe cârpe numai bune de lustruit cizmele.
Carol Kolosvary era întotdeauna cu ochii în patru. Avea 5 grijă ca din toate istoriile sale amoroase să nu iasă niscaiva încurcături. Fetele cele iubăreţe, aşa cum veneau, şi plecau, dispăreau în neant, şi el izbutea, la rândul său, să le şi uite până a doua zi! Totuşi, după cum se spune, ulciorul nu merge de mai multe ori la apă, încât focoasei ordonanţe i se înfundă io în cele din urmă. Cum se întâmplă adesea, încurcătura se ivi cu cea mai mototoală şi mai boccie dintre toate fetele iubite de el („Am iubit-o mai mult din milă, să-i fac şi ei o bucurie“, i-a mărturisit mai târziu Carol Kolosvary domnului ofiţer Ivo Filipovac). Fata se prezentă, aşadar, la garnizoană cu burta la gură, 1.5 pârându-1 pe „porcul de soldat Carol Kolosvary', care a lăsat-o grea, „şi acuma nici nu vrea să mai audă de mine". lacrimile şi bocetele ei făcură impresie. Cel vinovat fii pedepsit cu mai multe zile de carceră şi sfătuit să se însoare. Fi se opuse însă cu toată tăria, nici nu vru să audă de aşa ceva, şi nu recunoscu, în ruptul 20 capului, că fătul aflat în burta fetei ar fi copilul lui. Ca urmare a tuturor acestor neplăceri, domnul ofiţer Ivo Filipovac rămase pentru a doua oară fără ordonanţă. Nu mai străluceau cizmele şi nici uniforma nu mai avu cine s-o perie...
A fost odată un ofiţer tânăr pe care îl chema Ivo Filipovac. 25 Odată demult. Dacă n-ar fi fost nu s-ar fi povestit. Ocupa o cameră în locuinţa profesorului de ştiinţele naturii, Isaac Pilitski. Ferestrele odăii sale dădeau spre bătrânul parc cu arbori bătrâni şi falnici. Obloanele de la ferestre erau verzi. Ferestrele în timpul verii erau mai tot timpul deschise. în 5() mijlocul parcului era biserica catolică. Din sfert în sfert de oră se auzeau bătăile ceasului din turnul bisericii. Casa domnului profesor Isaac Pilitski era înţesată cu herbare. în casă stăruia un miros greu şi îmbâcsit, ca de farmacie. Soţia
FEMEIE, IATĂ FIUL TĂU
665
domnului profesor de ştiinţele naturii fusese în tinereţea ei balerină a Operei din Budapesta, susţinea chiar c-ar fi fost primă balerină, lucru greu de verificat, aşa că e bine să ne păstrăm anumite rezerve în această privinţă. Pe numele ei mic, fosta balerină se chema Wanda. Purta capoate lungi şi înflorate 5 (cu motive orientale) şi îşi făcea zilnic buclişoarele cu un fier pe care îl punea să se încălzească pe plita din bucătărie. Stăruia în locuinţa profesorului Isaac Pilitski un miros de flori veştede de câmp (din pricina herbarelor), precum şi un miros de fier încins şi de păr ars. Cu toate că uşa care dădea spre salonaşul io Louis XV era blocată cu un dulap masiv, stil Bidermayer, domnul ofiţer Ivo Filipovac auzea fără voia lui - altfel, după cum bine ştim, era discreţia în persoană - foarte expresive, întotdeauna în registru înalt, hohote de plâns. Ele se produceau la aceeaşi oră - după-amiaza, la cinci fără un sfert... „Plâng, se destăinuia fosta balerină simpaticului nostru erou (destăinuirea a avut loc în bucătărie, unde lvo Filipovac intrase pentru câteva minute ca să-şi fiarbă un ceai; doamna Wanda ţinea într-o mână fierul încins, cu care urma să-şi facă buclişoarele, şi cu cealaltă îşi aduna rochia de casă în jurul 20 trupului veşted şi uscăţiv) plâng, cum îţi spun, cariera mea ratată pentru totdeauna. Căci acuma e prea târziu nu mai e nimic de făcut. Nu trece o zi în care să nu-mi amintesc ce-aş fi putut să ajung dacă n-aş fi fost atât de slabă şi nu m-aş fi lăsat sedusă - da, dragul meu, acesta e cuvântul exact, pentru 2^ că eram o copilă neştiutoare, şi Pilitski (îi spunea soţului întotdeauna pe numele de familie) m-a sedus pur si simplu, de cum m-a văzut m-a luat, ca să zic aşa, pe sus! M-a invitat într-o seară, după spectacol, la restaurant, mi-a dat să beau şampanie, în sfârşit, ştii cum sunt fetele naive - eram o copilă, m) abia dacă împlinisem şaisprezece ani. Cum era primul bărbat din viaţa mea, eram convinsă că în toată lumea asta nu se mai află altul ca el, în sfârşit, m-am îndrăgostit ca o proastă şi am renunţat la tot, s-a dus pe apa sâmbetei cariera mea
5
10
15
20
25
30
666
SORIN TITEL
strălucită..." Cel mai greu îi era domnului ofiţer Ivo Filipovac să şi-l închipuie pe bătrânul profesor - care îşi târâia cu greu picioarele prin încăperile înţesate de herbare - în chip de seducător, de ins care a „distrus o carieră strălucită". Nu se mai putea vedea nici o urmă cât de palidă din vajnicul amorez de odinioară... Ca să-şi poată păstra tenul fraged, soţia profesorului îşi întindea pe faţă o pastă obţinută din gălbenuş de ou. Masca gălbuie dădea chipului ei veşted şi încărcat de riduri un aer patetic. In general, avea grijă să nu apară aşa în faţa chiriaşului ei, totuşi, uneori, drumurile lor se încrucişau pe coridorul îngust care ducea la baia comună. Cu toate că ştia foarte bine că bătrâna doamnă încerca, folosindu-se de gălbenuşul de ou, să recupereze câte ceva din tinereţea ei de mult apusă, domnul ofiţer Ivo Filipovac tresărea văzând-o cu masca aceea pe chip, mască ce dădea gurii ei, încă frumos modelate, un rictus amar şi tragic, amintindu-i, printr-o foarte stranie asociaţie, de Corneille şi de decedata Fela Weiringer. într-o după-amiază toridă de august, fosta balerină (care apăruse, cu mulţi ani în urmă, pe afişele Operei mari din Budapesta sub numele ei adevărat de Wanda Latzco) făcu în faţa domnului ofiţer Ivo Filipovac câţiva graţioşi paşi de dans — ca din întâmplare, desigur, dar şi ca să-i arate că graţia de odinioară, marele ei talent, nu se spulberaseră, nu dispăruseră definitiv, odată cu trecerea anilor; ceva, ceva, tot a mai rămas şi s-a mai păstrat, ca să zicem aşa. Doar o uşoară fandare, o graţioasă ridicare în vârful picioarelor, un gest expresiv cu mâna stângă, şi balerina reînvie o clipă în trupul bătrân şi uscat. „Câtă graţie, doamnă", s-a bâlbâit domnul ofiţer Ivo Filipovac, şi s-a făcut roşu la chip, fiindu-i teamă ca nu cumva respectabila lui gazdă să-şi închipuie că vrea să-şi bată pur şi simplu joc de ea. Fosta dansatoare a prins însă chinuitul compliment din zbor, şi ca să-şi impresioneze şi mai puternic unicul spectator, s-a lansat într-un foarte complicat „pas de deux", ratat abia spre sfârşit, când, din pricina prea
FEMEIE, IATĂ FIUL TĂU
667
marelui avânt, era să-şi piardă echilibrul şi să cadă în braţele fâstâcitului admirator. Din nou ofiţerul a mormăit câteva cuvinte de laudă. Ar fi dat foarte mult, i-a spus el, s-o fi văzut pe scena Operei din Budapesta. Era convins c-a fost o balerină extraordinară. Ceea ce, de altfel, se vede şi-acuma, a adăugat 5 cu jumătate de gură, fiindu-i teamă ca nu cumva cuvintele lui să pară a fi spuse în răspăr. Doamna Wanda Pilitski s-a arătat însă încântată, nici pomeneală să-l suspecteze în vreun fel. Complimentele lui o tulburaseră într-o asemenea măsură, încât iat-o alergând într-un suflet până în micul salonaş, iat-o io scoţând la vedere dintr-un dulăpior, încuiat întotdeauna cu cheia, nişte pantofiori minusculi, şi cine ştie în ce vârtej al dansului s-ar fi lansat într-adevăr, dacă n-ar fi răsunat chiar atunci vocea domnului profesor de ştiinţele naturii, Isaac Pilitski. îşi chema soţia la ordine: se rătăcise un foarte preţios /5 herbar cu Floarea reginei şi cu alte flori alpine culese şi obţinute de el cu cele mai mari sacrificii. „Vino, dragă, să-l căutăm împreună, se rugă de ea naturalistul, tu ai ochi mai buni decât mine, poate îl găseşti mai uşor...“
A fost odată un domn ofiţer pe care îl chema Ivo Filipovac. 20 Avea o cameră cu chirie la bătrânul profesor Isaac Pilitski. A avut două ordonanţe: prima din ele suferea de un fel de boală a somnului. A adormit într-o bună zi pe linia ferată şi nu s-a mai sculat niciodată. Cealaltă ordonanţă era în schimb mult prea focoasă şi prea iute din fire. Din care pricină, fata în casă 25 a grefierului s-a trezit cu burta la gură. Soldatul care i-a făcut ruşinea a fost foarte sever pedepsit, iar domnul ofiţer Ivo Filipovac a rămas fără ordonanţă. Şi iat-o, în sfârşit, pe cea de-a treia ordonanţă — care ne interesează mult mai mult ca primele două -, bătându-i cu cea mai mare sfială la uşă, şi w iat-o pe doamna Wanda Pilitski, fostă balerină a operei din Budapesta şi actuala soţie a profesorului de naturale Isaac Pilitski, deschizându-i uşa cu clopoţel de la intrare. Ea observă
668
SORIN TITEL
stupefiată că noul-venit - care se dă drept ordonanţă - seamănă teribil de mult cu ofiţerul pe care îl are în gazdă. „Am crezut că sunteţi fratele mai mic al domnului ofiţer", îi scapă doamnei Wanda în timp ce-i face loc soldatului să intre. Acesta are o 5 valiză grea de lemn pe care abia o poate duce. Doamna Wanda Pilitski, născută Latzco (numele pe care l-a purtat şi ca artistă a Operei Mari din Budapesta), nu se mai poate, într-adevăr, dezmetici din uluiala de care e cuprinsă: asemănarea dintre ordonanţă şi ofiţer i se pare de neconceput, de-a dreptul io fantastică! Profesorul, în schimb, nu se arată a fi chiar atât de izbit de asemănare. „Ţi se pare, dragă, spune el în timp ce-şi aşază ochelarii pe nas, ca să-l poată vedea mai bine pe Marcu. Te şi miri câte pot să-ţi treacă ţie prin cap! spune, privindu-şi nemulţumit nevasta. Fel de fel de ciudăţenii. Am /5 fost întotdeauna de părere că ai o imaginaţie prea bogată...“ Wanda Pilitski nu se lasă însă cu una, cu două, nu depune armele în faţa opacităţii soţului ei; îi spune ordonanţei să se întoarcă în profil, şi-şi îndeamnă bărbatul — în continuare foarte sceptic - să-l cerceteze cu atenţie, şi să-i spună ei numai 20 după aceea, după ce s-a uitat bine, dacă cei doi, chiriaşul ei şi ordonanţa, nu seamănă într-adevăr?! Domnul Pilitski se încăpăţânează - deşi asemănarea îi este şi lui foarte clară, în privinţa ei nu mai are ce să spună — să rămână pe pământul ferm al evidenţelor simple, nutrind, încă din tinereţe, ca om 2*> de ştiinţă, o nedezminţită repulsie faţă de jocurile searbede ale fanteziei. „Sunt fraţi fără să ştie unul de celălalt!" emite, în sfârşit, o ipoteză profesorul ieşit la pensie. Ipoteză greu de acceptat, însă (după părerea doamnei Wanda Pilitski), de vreme ce locurile unde s-au născut cei doi, ofiţerul şi noua w sa ordonanţă (unul fiind sârb din Voivodina, celălalt, român din Banat), nu sunt chiar de tot învecinate. Drumurile părinţilor lor n-au avut cum să se încrucişeze vreodată. Profesorul preferă atunci să susţină că nu e de fapt vorba de nici o asemănare. Asemănarea cu pricina nu există decât în
FEMEIE, IATĂ FIUL TĂU
669
mintea consoartei lui, a cărei imaginaţie o ia razna nu de puţine ori, spre marea lui nemulţumire şi enervare. „Ai citit prea multe cărţi, îi explică el. Ţi-ai îmbâcsit creierul cu romane de Dumas şi Jokai Mor, şi uite că acuma începi să baţi câmpii. In viaţă nu se întâmplă - declară el sentenţios - similitudini şi minuni! 5 Viaţa nu ne oferă, poţi să le cauţi cu lumânarea, surprize de felul ăsta! Pentru tine, însă, lumea seamănă mai degrabă cu o carte de poveşti! N-ai să ajungi niciodată o femeie matură şi în toată firea... Vezi dacă nu are cumva vreun lănţişor la gât, spune batjocoritor profesorul. Până la urmă nu m-aş mira w să descoperi că sunt fraţi gemeni. Are Dumas, dacă îmi amintesc exact, un roman în care e vorba de o istorioară de tipul ăsta." „Intoarce-te la herbarele tale şi nu mă mai enerva!" strigă fosta balerină (în sfârşit, înfuriată) la mult prea scepticul şi greoiul ei soţ, de dragul căruia a renunţat la cariera de mare /5 dansatoare. Şi după ce acesta părăseşte, jignit şi enervat în acelaşi timp, încăperea, ordonanţa se trezeşte descusută în fel şi chip de mult prea curioasa doamnă Wanda Pilitski. Aşa află ea că Marcu are încă trei fraţi, mult mai mari decât el, care nu-1 prea au la inimă; află, de asemenea, că are o mamă foarte 20 iubitoare (îl iubeşte mai mult decât pe ceilalţi fraţi, de unde şi invidia şi ura acestora). Amănuntele aflate nu reuşesc însă să-i ofere vreo explicaţie pentru atât de evidenta asemănare dintre el şi ofiţer.
Când Ivo Filipovac se întoarse în seara aceea de la cazinou 25 fu cât pe-aci să se împiedice de noua sa ordonanţă, care, toropită de somn, adormise pe un scaun lângă uşă. Pe coridor era întuneric, aşa că nu avu cum să-l vadă. „Care eşti acolo?!“ întrebă în şoaptă ofiţerul, nu cumva să-şi trezească gazdele. „Noua dumneavoastră ordonanţă", îi răspunse o voce care .w părea de asemenea a fi destul de speriată. „Aprinde lumina!" îi ordonă domnul ofiţer. Dar cum ordonanţa nu găsi cu ce să aprindă lampa, discuţia dintre cei doi trebui să se desfăşoare
670
SORIN TITEL
pe întuneric. Cerul nopţii de vară era înnorat, ploaia sta gata să cadă, şi prin fereastra larg deschisă — intraseră de-acuma în odaie - pătrundea mirosul suav şi în acelaşi timp pătrunzător al trandafirilor din grădină. Silueta ordonanţei 5 se decupa întunecată pe pereţii albi ai încăperii şi ofiţerul constată în treacăt că erau cam de aceeaşi înălţime. Ordonanţa fu pusă, întâi şi întâi de toate, să-i spună cum îl cheamă. Prin întuneric se auzi vocea lui, cam răstită, după cum obişnuiau cătanele să-şi spună numele când se prezentau la raport, şi Ivo io Filipovac îi ordonă să vorbească mai încet, pentru că în casă, la ora aceea târzie, se culcase toată lumea... „Să nu-i trezim cu vorbăria noastră", spuse domnul ofiţer. Ordonanţa fu obligată să-şi spună numele din nou, şi pe şoptite. „Crăciunescu tradus pe ungureşte înseamnă Koraciony, de la /5 Crăciun", spuse domnul ofiţer Ivo Filipovac, comentând numele de familie al flăcăului, şi pentru o clipă îi apăru pe ecranul amintirii casa mătuşii Roza, plină de femei, mătuşi şi verişoare, o amintire pe care o alungă repede, prea duioasă ca să-şi aibă locul şi rostul acum. „Sunt fel şi fel de nume, 20 dom’ ofiţer", spuse flăcăul cu toată modestia, mai mult ca să spună şi el ceva, să nu tacă din gură, şi vorbind prost ungureşte. Apoi Ivo Filipovac nu ştiu ce-ar mai putea să-i spună noii sale ordonanţe, pe care, din pricina întunericului, nici nu apucase s-o vadă măcar cum arată. Stătură o vreme unul în 25 faţa celuilalt păstrând tăcerea. între timp afară ploaia începuse să cadă, un ropot puternic, ploaie de vară, şi prin fereastra deschisă picăturile mari şi reci ajungeau până la ei. „Să închid fereastra, dom’ ofiţer?" a întrebat apoi noua ordonanţă şi, înainte de-a primi răspunsul, s-a şi repezit la 3() geam să-l închidă... „Dacă nu-i nici o lumânare în toată casa, nu avem ce face, trebuie să ne descurcăm cum putem pe întuneric, spune oftând domnul ofiţer. „Să-ţi arăt încăperea în care ai să dormi de-acum înainte." Amândoi se îndreaptă, după ce părăsesc odaia, spre capătul coridorului, unde se află
FEMEIE, IATÂ FIULTÂU
671
scara care duce la cămăruţa de sub acoperiş. „Vezi, nu cumva să te împiedici", îi atrage atenţia domnul ofiţer lui Marcu. „Nu mă împiedic, să trăiţi", îi răspunde ordonanţa ridicând glasul. Şi din nou i se spune să vorbească în şoaptă... în ciuda asigurărilor date, ordonanţa se împiedică, totuşi, şi se aude o 5 bufnitură puternică. „Te-ai lovit?!" întreabă domnul ofiţer Ivo Filipovac, vădit îngrijorat de soarta ordonanţei sale, care se arată a fi cam neîndemânatică. Răspunsul, venind de la capătul de jos al scării, e laconic şi în acelaşi timp plin de dârzenie, ca să spunem aşa, neînfricat (de parcă s-ar raporta cum că io misiunea a fost în sfârşit îndeplinită, dusă până la capăt, în ciuda greutăţilor şi piedicilor de tot felul): „N-am păţit mai nimica, numa că mi-am spart capul, să trăiţi", spune, aşadar, cu tot eroismul de care se simţea în stare, ordonanţa. Domnul ofiţer întreabă din nou - nu din sadism, ci pentru că e n într-adevăr îngrijorat „dacă nu cumva curge sânge", şi ordonanţa nu-i răspunde pe loc, ca şi când ar fi fost necesar să facă o mică cercetare înainte de a da un răspuns cât de cât precis. „Curge, dar nu prea mult", spune cu toată modestia flăcăul, cu o voce ruşinată, de parcă ar vrea să-şi ceară iertare. 20 în sfârşit, urcă din nou scările, cam şubrede. „Până mă însor trece", spune ordonanţa, dar gluma e stângace şi pare nelalocul ei; ofiţerului începe să-i fie totuşi simpatică această ordonanţă care ştie, la nevoie, să facă haz de necaz. în odaia de sub acoperiş ropotul ploii e mult mai puternic. Plouă cu fulgere, 25 în plină vară, şi la lumina unui fulger Ivo Filipovac vede, în sfârşit, chipul ordonanţei, şi i se pare, fără să-şi dea seama de unde anume, cunoscut. „Cazarma noastră, îi povesteşte Marcu, a ars săptămâna trecută, a fost un foc cum nu s-a mai văzut, ce să vă spun, n-a rămas piatră pe piatră, s-a ales numai M) scrumul din ea! Şi atunci am fost împărţiţi pe la celelalte cazărmi, care încotro..." Din nou la lumina unui fulger ofiţerul vede chipul ordonanţei şi i se pare mult prea cunoscut ca să nu-1 fi văzut niciodată. Iar noua ordonanţă tace, încurcată,
672
SORIN TITEL
nu are curajul să-i spună domnului ofiţer Ivo Filipovac cât de mult seamănă - lucru confirmat şi de fosta dansatoare Wanda Lotzco, căsătorită Pilitski - ei amândoi. N-are curajul să-i spună că el însuşi a avut prilejul să descopere la lumina 5 fulgerelor asemănarea, ca nu cumva să-l supere pe ofiţer; nu cumva să ia asemănarea respectivă drept o obrăznicie şi o lipsă de respect din partea lui, o simplă cătană proastă. Ar fi dat dovada unui curaj mult prea mare. O ordonanţă nu trebuie să vorbească prea mult şi nici să le ştie pe toate! „Poţi de-acuma io să te culci", îi ordonă ofiţerul lui Marcu, iar acesta îi răspunde pe un ton pe care şi-l vrea cât mai milităros cu putinţă: „Mă culc, să trăiţi, dom’ ofiţer. Am înţeles!...“ Dar după ce a rămas singur în încăperea micuţă de sub acoperiş, nu duce de îndată la îndeplinire ordinul dat. Mai rămâne un timp în picioare 15 în mijlocul încăperii. Şi teama c-o să-şi supere superiorul, din pricina asemănării dintre ei doi, îl ţine toată noaptea treaz.
Domnul ofiţer Ivo Filipovac se dezbracă pe întuneric, se vâră în pat şi rămâne o vreme aşa, cu privirile în tavan şi cu mâinile amândouă aşezate sub cap. Adoarme destul de repede 20 (fără să se mai gândească la noua ordonanţă pe care „o ştie el de undeva"), dar somnul nu i-a fost întru totul liniştit. In timpul nopţii s-a trezit de mai multe ori, apoi a căzut într-un somn greu, şi s-ar putea să fi avut chiar un mic coşmar. S-a răsucit în pat o vreme şi a aruncat cât colo plapuma cu care 25 era acoperit. Trupul lui subţirel, îmbrăcat într-o cămaşă de noapte, s-a liniştit abia în zori, când a coborât într-un somn nebântuit de vise urâte.
A fost odată un tânăr ofiţer pe care îl chema Ivo Filipovac. Cu o forfecuţă îşi aranja în oglindă mustaţa roşcovană, 50 fluierând încetişor un marş la modă, când, cu totul pe neaşteptate, s-a oprit din fluierat. In spatele lui sta ordonanţa cea nouă şi îl urmărea cum îşi potriveşte mustaţa. Domnul ofiţer Ivo Filipovac a rămas cu mâna în care ţinea forfecuţă în aer şi s-a holbat uimit la chipul ordonanţei, reflectat în
FEMEIE, IATĂ FIUL TĂU
673
aceeaşi oglindă în care se privea şi el. Asemănarea dintre ci era mult prea evidentă pentru ca să nu-i sară în ochi. „Nu se poate“, a spus vădit tulburat şi s-a întors spre ordonanţă, să vadă dacă nu cumva oglinda îl minte, fiind vorba doar de o simplă iluzie optică. Nu, oglinda nu-1 înşela! Domnului ofiţer ^ nu i-a rămas decât să caşte ochii la soldăţelul din faţa lui, care avea acelaşi nas, aceiaşi ochi şi aceeaşi gură ca el, precum şi acelaşi format al feţei, semănându-i deci nepermis de mult (cine ar putea să spună, însă, ce-i permis şi ce nu-i permis în probleme de asemănare?); o potriveală de-a dreptul io neverosimilă (iar noi am putea să ne întrebăm, împreună cu stupefiatul şi înmărmuritul ofiţer, care sunt la urma urmei limitele verosimilităţii!), de parcă natura ar fi vrut, dinadins, să facă o glumă de tot hazul. Pentru că de o glumă era în primul rând vorba! Pe neaşteptate - şi spre marea uimire a 15 ordonanţei care continua să se bălăngăne de pe un picior pe celălalt — Ivo Filipovac a început să râdă; în fundul sufletului său aştepta de multă vreme să i se întâmple un lucru ieşit din comun. Considera viaţa un fel de miracol neîntrerupt; caracterul ei feeric îl fascina. Şi uite că viaţa — îşi spune el cu 20 bucurie - a născocit o situaţie uluitoare şi în acelaşi timp de tot hazul: i-a aruncat în braţe (ca să zicem aşa) un fel de frăţior (pentru că numai fraţii, şi mai ales fraţii gemeni, pot fi atât de asemănători). Iată că un străin, un necunoscut venit de cine ştie unde, îi seamănă atât de mult, de parcă ar fi ieşit 25 amândoi din acelaşi pântece, de parcă ar fi avut, amândoi, aceeaşi mamă! (Or el pe mama lui nu ajunsese s-o cunoască, nu-i văzuse niciodată chipul, murise chiar la naşterea lui!) Să vezi şi să nu crezi, să spui că toate-s simple născociri şi că nimic nu-i adevărat, să strigi în gura mare că nu se poate. Şi uite că m> de putut s-a putut: un flăcău, cu chipul aidoma cu al său, se află în faţa lui şi-i pândeşte fiecare gest, doritor să vadă ce-o să zică domnul ofiţer de toată tărăşenia asta. Deocamdată, domnul ofiţer Ivo Filipovac nu vrea însă să-şi bată prea mult
674
SORIN TITEL
capul (las’că dacă te gândeşti prea mult la o asemenea potriveală rişti să ţi-1 pierzi chiar de tot!), deocamdată vrea doar să vadă dacă cele două piese (el şi ordonanţa lui) au ieşit chiar identice, adică îşi propune să facă unele măsurători. El 5 îşi pune ordonanţa să se sprijine de zid, cu amândouă călcâiele apropiate, cu capul lipit de perete şi cu bărbia ridicată, apoi ia o riglă de pe masă şi, după ce stabileşte înălţimea exactă a flăcăului, face un mic semn cu creionul. Se aşază el în locul ordonanţei şi se măsoară singur, folosindu-se de aceeaşi riglă... io In urma măsurătorii, se poate constata că domnul ofiţer Ivo Filipovac e mai înalt decât ordonanţa sa cu vreo trei centimetri. Dar cum şi la ani e mai mare cu vreo trei-patru, timpul nu-i încă pierdut, ordonanţa poate să mai crească, şi la vârsta respectivă să aibă aceeaşi înălţime ca el. în timp ce domnul 15 ofiţer îl măsoară obligându-1 să stea lipit de perete, ordonanţa încearcă din nou să se dezvinovăţească, să spună că nu are nici o vină, fără să precizeze la ce fel de vină se referă. Cu toate că e un ins tăcut, ar continua probabil să vorbească, cuprins de o cu totul de neînţeles dorinţă de a se justifica dacă domnul 20 ofiţer nu i-ar închide gura cu palma, obligându-1 în felul ăsta să tacă. „Nu te învinovăţeşte nimeni, aşa că fă bine, te rog, şi taci din gură! Amândoi suntem, de fapt, i-a explicat, după ce a terminat cu măsurătorile, un fel de «curiozităţi ale naturii». An putea foarte bine să apărem împreună într-un număr 2.5 special la circ, cu toate că n-am fi, probabil, de un prea mare efect. Nu faptul că semănăm e uluitor - există atâţia fraţi care seamănă foarte bine între ei, iar despre fraţii gemeni să nu mai vorbim, pot semăna ca două picături de apă, să nu-i poţi deosebi unul de celălalt, uluitor e că semănăm fără să fim fraţi mi şi fără să fie vreun grad de rudenie între noi...“
Ivo Filipovac şi-a lăsat ordonanţa să-i spele ferestrele şi să-i facă cizmele, să-i deretice prin odaie, apoi (pentru că îi plăcea să se joace, după cum bine ştim) l-a pus să se îmbrace cu uniforma lui de ofiţer. Era curios să vadă dacă semănau până
FEMEIE, IATĂ FIUE TĂU
675
într-atât încât unul să poată fi luat drept celălalt, fără să se observe deosebirea. Semănau, fără îndoială că semănau, iar dacă ar fi purtat şi mustaţă ordonanţa ar fi putut cu uşurinţă să se dea drept superiorul său, domnul ofiţer Ivo Filipovac. Suntem totuşi convinşi că deosebirea ar fi ieşit de îndată la 5 iveală. Ar fi fost destul ca ordonanţa să deschidă gura să vorbească, ca să se vadă că nu sunt una şi aceeaşi persoană.
Un băiat de la ţară, care, pe deasupra, nici nu ştia prea multe cuvinte ungureşti, iar sârba, limba maternă a domnului ofiţer, n-o vorbea defel, nu putea cu uşurinţă să fie confundat cu io un ofiţer, oricât de mult ar fi semănat unul cu altul. Totuşi îţi era mai mare dragul să te uiţi în oglindă (aşa cum se uitau ei acuma, ofiţerul amuzat iar soldatul ruşinat şi încurcat foarte) şi să-ţi vezi chipul în dublu exemplar, chiar dacă unul din exemplare nu avea mustaţă, purta o uniformă de simplu soldat /5 şi părea şi un pic mai tinerel decât celălalt. Nu puteai, deci, să nu te miri şi să nu te întrebi cam ce anume vrea să însemne toată istoria asta? Să fie totul o simplă întâmplare, un capriciu al naturii - se întreba ofiţerul, pentru că celălalt, dublul său, era doar stânjenit şi nu-şi punea asemenea întrebări - sau toate 20 aveau un înţeles mai adânc, băteau ceva mai departe, cum se spune; doar că unde anume băteau şi care era înţelesul acela, el, Ivo Filipovac, era, deocamdată, incapabil să priceapă... în ciuda asemănării, ordonanţa continua să rămână pentru ofiţerul nostru un necunoscut, un ins care apăruse cine ştie 25 de unde şi despre care el nu ştia mai nimica. Se apucă, aşadar, să-l descoase, voia să ştie cât mai multe despre el. Doar că soldăţelul, în faţa unei asemenea avalanşe de întrebări, se cam pierdu cu firea, se bâlbâi şi se fâstâci în asemenea hal încât Ivo Filipovac nu reuşi să afle mai nimic. Un necunoscut «) rămâne un necunoscut, chiar dacă îţi seamănă la chip nepermis de mult, ca să zicem aşa, şi Ivo Filipovac ajunse să se întrebe dacă nu cumva în toată asemănarea asta senzaţională - cine a mai văzut şi a mai auzit aşa ceva, să semeni perfect cu un
676
SORIN TITEL
om şi între tine şi el să nu existe nici un fel de legătură de sânge, nici măcar aşa, mai de departe - se ascunde un anumit lucru care lui îi scapă, deocamdată, un fel de momeală sau mai degrabă o glumă nu întru totul nevinovată a naturii -5 care se preface că-ţi dăruieşte un frăţior, iar acesta se dovedeşte a fi în cele din urmă un străin cu care tu nu ai nimic, nici în clin nici în mânecă - anume ca să-ţi arate încă o dată, cu toate că a avut prilejul să-ţi demonstreze acelaşi lucru şi în alte dăţi (să ne amintim doar iubirile neîmpărtăşite ale ofiţerului io nostru!) cât de singuri şi nepereche suntem de fapt, cu toate înşelătoriile şi capcanele ce ni se pregătesc uneori! Aşa gândea eroul nostru, privindu-şi „perechea" în oglindă: un ins asemeni lui şi totuşi un străin, mult mai departe de el decât oricare altă planetă din univers. Nu, el, Ivo, îşi refuză să înţeleagă şi să priceapă acest joc!
Ofiţerul îşi surprindea uneori ordonanţa stând cu o cizmă în mână şi cu peria de lustruit în cealaltă şi uitându-se pe geam la fulgii mari de zăpadă care cădeau dincolo de fereastră, de unde deduse că „dublura" sa are ceea ce se cheamă o fire 20 visătoare. Uite ce mult semănăm — îşi spunea ofiţerul fără să-şi dea prea bine seama de ridicolul unei asemenea constatări -şi mie îmi place să mă uit pe fereastră când ninge afară. Apoi i se făcea ruşine de naivitatea gândului său. Tulburat, Marcu, văzându-se urmărit cu atâta insistenţă, se apuca să frece cizmele 25 mai avan şi după ce le termina de lustruit părăsea încăperea. Ivo Filipovac îl chema înapoi şi-l întreba dacă mai are şi alţi fraţi şi dacă fraţii pe care îi are seamănă cu el. „Măcar atât, îi spuse, cât semănăm noi doi unul cu altul..." Când află că Marcu mai are trei fraţi care nu-i semănau - de parcă n-am 30 fi fraţi, îi spuse el - şi care, pe deasupra, nici nu-1 prea iubeau, se arătă foarte mirat. „Dar bine, eu am fost singur la părinţi, n-am avut nici un frate", îi spuse el ordonanţei, de parcă ar fi trebuit şi în privinţa asta să fie asemănători.
FEMEIE, IATĂ FIUL TĂU
677
Asemănarea aceasta neverosimilă şi căreia cu greu i s-ar fi putut găsi o explicaţie logică sau, hai să zicem, „ştiinţifică44 nu-1 obsedă pe Ivo Filipovac decât o săptămână sau două; apoi el se obişnui ca prin odaie să-i trcbăluiască - făcând curăţenie sau având grijă ca uniformele să-i arate întotdeauna ca scoase s din cutie - noua sa ordonanţă, copie aproape fidelă a propriei sale persoane. I se întâmpla, e adevărat, ca uneori să tresară, mai ales atunci când ordonanţa îi ieşea brusc în faţă; se dădea un pas înapoi, de parcă s-ar fi aflat în faţa unei oglinzi pe care n-ar fi vrut pentru nimic în lume s-o spargă. O reacţie io asemănătoare avea şi ordonanţa şi era de tot hazul să-i vezi cum tresar încurcaţi ori de câte ori li se întâmpla ca, fără să fie preveniţi în prealabil, să dea unul peste celălalt... Aşa că
0	vreme Ivo Filipovac îşi bătu capul în căutarea unor „explicaţii44 cât de cât verosimile, dar cum întâmplările ieşite din comun îi făcea o deosebită plăcere, se obişnui cu prezenţa neobişnuită a ordonanţei şi am putea spune că uită aproape de ea...
A fost odată un ofiţer pe care îl chema Ivo Filipovac, căruia
1	s-a întâmplat să se îndrăgostească - la vârsta de douăzeci şi 20 doi de ani — de o tânără trapezistă, pe numele ei Anny Schcindler. Fata putea fi văzută, seară de seară, într-un număr
cu totul special al circului „Scvcrini", împreună cu fratele ei Lutz Schcindler. Erau amândoi foarte tineri, Anny Scheindler abia împlinise frumoasa vârstă de şaisprezece ani, Lutz era mai 2** mare ca ea cu un an, iar numărul lor, anunţat cu litere de-o şchioapă pe afişele viu colorate ale circului, era aproximativ nou; drept care prezentatorul putea să anunţe în pâlnia megafonului cum că faimosul cuplu al fraţilor Scheindler, care a repurtat mari succese pretutindeni, este „pentru prima dată M) prezent în oraşul dumneavoastră44, prezentând numere de acrobaţie cu totul speciale; adevărate performanţe aie tinerei şi fermecătoarei perechi, frate şi soră. Lumina se stingea, se auzea răpăitul tobelor, apoi, acolo sus, într-un con de lumină,
678
SORIN TITEL
apărea drăgălaşa Anny într-o rochiţă strălucitoare, cu un zâmbet lipit pe chipul ei speriat... Numărul lor era intr-adevăr nou — şi fata nu reuşise să-şi câştige încă acea dezinvoltură şi nonşalanţă care vine cu timpul.
* Domnul ofiţer Ivo Filipovac are un loc în primul rând, lângă loja orchestrei. îşi ţine respiraţia, bineînţeles, pentru că numărul la trapez al celor doi tineri este foarte dificil. Care sunt sentimentele domnului ofiţer Ivo Filipovac în timp ce urmăreşte evoluţia tinerei trapeziste atât de expusă pericolului; io s-a îndrăgostit el din primul moment (aşa cum i s-a întâmplat cu Fela Weiringer) de Anny Scheindler? Nu, nu putem susţine acest lucru decât cu riscul de a nu respecta adevărul! Urmărind-o cum zboară pe deasupra capului lui pe tânăra fată, ofiţerul n-a simţit, la început, decât teamă, teama ca nu cumva n fata să facă un gest greşit, cea mai mică neatenţie putând să-i pericliteze viaţa. Datorită acestor temeri de spectator impresionat şi impresionabil, Ivo Filipovac şi-a dat seama că viaţa fetei capătă o importanţă deosebită pentru el. S-a dus s-o vadă a doua şi a treia oară, dar nici după cel de al treilea 20 spectacol nu putem spune cu toată convingerea că Ivo Filipovac ar fi simţit altceva decât o mare grijă - Dumnezeule, nu cumva să cadă de acolo de sus! - faţă de tânăra trapezistă. Atât de fragilă, de lipsită de apărare - să nu o atingi cu o floare! -, era cât se poate de firesc să tremuri şi să-ţi fie frică pentru ea, 25 să doreşti să-i sari în ajutor de îndată ce ar fi fost nevoie! Desigur că avea cine s-o apere, braţele fratelui mai mare o ţineau cu nădejde, totuşi, îşi spunea Ivo Filipovac, pericolul nu era întru totul înlăturat. Aşa că era bine ca încă cineva să vegheze, de acolo de jos, din sală, asupra vieţii tinerei şi gingaşei 50 făpturi... Ivo Filipovac nu se întreba, nici nu i-ar fi trecut prin cap să se întrebe, în ce măsură paza lui, pentru că de un fel de pază era vorba, poate avea o valoare. El nutrea convingerea că atâta timp cât este el de faţă nu i se putea întâmpla fetei nimic rău. Din ce pricină nu prea ştia, dar aşa simţea el şi îi
FEMEIE, IATĂ FIUL TĂU
679
era dc-ajuns... Dar nici vorbă să fie deja îndrăgostit, nici pomeneală de aşa ceva! Bineînţeles că tremura din tot sufletul când o vedea plonjând prin aer, prinsă, abia în ultimul moment, de fratele ei, dar de aici până a se îndrăgosti era o cale lungă! Şi nici nu te poţi îndrăgosti, ar fi adăugat Ivo 5 Filipovac cu toată convingerea, de o persoană a cărei viaţă atârnă în fiecare clipă de un fir de pai! In dragoste, ar fi adăugat el, ai nevoie de un dram de siguranţă, nu poţi iubi pe cineva care se află cu jumătate din fiinţa ei în lumea asta, iar cu o altă jumătate pe cealaltă lume... Ivo Filipovac, tânărul şi io nepriceputul într-ale dragostei ofiţer, nu-şi dădea seama cât de legate erau toate de permanenta expunere în faţa morţii a tinerei fete. Căci dacă un anumit sentiment a încolţit în sufletul ofiţerului, el s-a născut, de fapt, din dorinţa, chiar dacă ea nu era întru totul conştientă, de a apăra o asemenea /5 viaţă, atât de fragilă, de expusă, cum s-a exprimat chiar el în repetate rânduri. Aşa că înainte de a se lăsa prins în mrejele iubirii, Ivo Filipovac ar fi vrut să pună mâna pe bici şi să alunge moartea care sta la pândă în preajma copilei, cu rânjetul ei batjocoritor. S-o facă să dispară pentru totdeauna!	20
Să facem acum o scurtă relatare a întâlnirii dintre Ivo Filipovac şi fraţii Scheindler, întâlnire care are loc în cofetăria lui Oscar Catona. Lutz Scheindler se uită în tavan, plictisit, aşteptând ca Anny să-şi termine prăjitura. O prăjitură cu multă frişcă, semănând cu turnuleţul unui castel din poveşti, cu sirop 25 de zmeură şi cu ciocolată, din care ea ia doar câte puţin (cu vârful unei linguriţe de argint) aşa cum fac fetiţele, de teamă ca nu cumva prăjitura să se termine prea repede. El urmăreşte cu atenţie mica scenă care se desfăşoară în faţa lui. Primul care vorbeşte e fratele mai mare. Are o voce groasă şi răguşită, în m) contrast cu chipul său copilăros. I se adresează sorei lui mai mici doar cu un an ca el, cum ar vorbi un tată sever cu o fiică răsfăţată. „Aştept de o veşnicie - spune el, uitându-se la ceasul de pe perete, care tocmai bate jumătatea de oră, un sunet
680
SORIN TITEL
muzical şi prelung, al cărui ecou se stinge cu greu - ca tu să-ţi termini prăjitura. Hai, Anny, nu mă mai chinui atât! îmi pierd răbdarea. Te rog să fii rezonabilă44, spune el şi se foieşte pe scaun. Sub maieul mulat pe corp, muşchii îi freamătă; îşi trece amândouă palmele de-a lungul lor, ca şi când ar vrea să şi-i liniştească. îşi simte trupul sub palmele bătătorite şi se bucură. Starea asta de automulţumire îl determină să fie ceva mai îngăduitor cu fata. „Bine, nu te mai grăbesc, dacă ţie îţi place atât de mult prăjitura, te las s-o savurezi în linişte. Nu sunt eu fratele tău care te iubeşte şi-ţi îndeplineşte toate capriciile?44 întreabă el şi privirea lui de animal tânăr se îmblânzeşte brusc; ochii i se umezesc oleacă, iar trupul, întins ca o coardă, plin de vigoare, pare a i se moleşi; muşchii i se destind într-un dulce repaus. Se poate vedea foarte bine cât de mult îşi iubeşte tânărul circar sora. Se apleacă spre ea, şi gura lui frumos conturată, cu puful mătăsos de deasupra ei, se pregăteşte parcă pentru sărut; ea îi pune însă degetele micuţe şi trandafirii pe buze şi îl împinge cu palma, apoi izbucneşte într-un râs vesel şi jucăuş, dar care sună şi uşor stânjenit, ca şi când gestul fratelui i s-ar părea deplasat şi nelalocul lui. „Tu mă grăbeşti şi în acelaşi timp tot tu nu-mi dai pace să-mi mănânc în linişte prăjitura44, încearcă ea să-şi justifice modul cam brutal în care a respins sărutul lui de frate iubitor şi foarte tandru. „Mai bine (domnul ofiţer Ivo Filipovac asistă în continuare, cuprins de o foarte stranie tulburare, pe care nu putea să şi-o justifice şi nici să şi-o înţeleagă, la întreaga scenă) ţi-ai mânca prăjitura, spune apoi Anny Scheindler, arătând spre prăjitura rămasă neatinsă din farfuria fratelui ei. Nimeni nu-ţi cere s-o mănânci toată, dar, oricum, s-o guşti tot ai fi putut!44 „E bună?44, întreabă fratele cu toată seriozitatea. Numai sora lui, mare amatoare de dulciuri, poate să-şi dea o părere într-adevăr competentă asupra prăjiturii. „Gustă din a mea dacă vrei44, îi spune Anny Scheindler, şi din nou fratele se apleacă peste masă, aşa cum se aplecase doar cu câteva minute înainte pentru sărut, gestul
FEMEIE, IATĂ FIUL TĂU
681
e aproape identic; cu toată graţia şi zâmbind drăgălaş, ea îi dădu să guste din prăjitura ei. „Minunată", spune el încercând să pară entuziasmat. Se vede însă de la o poştă că prăjitura nu i-a făcut nici o impresie. „Dacă n-o mănânci, mi-o dai mie?" întreabă Anny Scheindlcr, continuând să se răsfeţe. 5 îşi scoate limba trandafirie şi-şi linge linguriţa, întorcând-o pe toate părţile. „Parcă n-ai şti şi tu că prăjiturile îngraşă", spune fratele oftând, plictisit de-acuma de-atâta răsfăţ, apoi izbucneşte în râs, surprinzând privirea ei dezamăgită. „Dumnezeule, cât poţi să fii de lacomă!" se miră el şi, io fulgerător, înainte ca ca să poată reacţiona în vreun fel, se apleacă peste masă şi-o sărută în sfârşit pe frunte. Apoi fratele aruncă o privire stânjenită spre cei ce se află în cofetărie şi-l descoperă pe domnul ofiţer Ivo Filipovac. Curiozitatea acestuia i se pare deplasată tânărului trapezist; se mută pe un alt scaun, /5 stă acuma cu spatele la ofiţer, ascunzându-şi sora de privirile mult prea indiscrete, după părerea lui, ale acestui gură-cască.
O categorie foarte nesuferită, ofiţerii, de multă vreme le poartă pică; uite-1 şi pe ăsta cum se holbează la ei, îşi spune, şi, îmbujorându-se pe neaşteptate, începe să se joace plictisit cu 20 inelul de pe deget: când şi-l scoate, când şi-l pune la loc.
în timp ce perechea trece pe lângă el (de fapt fata - care nu i-a aruncat nici măcar o singură privire - nici nu ştie încă de existenţa lui), Ivo Filipovac ajunge la concluzia că cei doi, frate şi soră, îl interesează mai mult decât ar fi fost firesc. Şi, 25 la urma urmei, nu amândoi îl interesează în aceeaşi măsură, de vreme ce pe ea o iubeşte, îşi spune domnul ofiţer Ivo Filipovac. Şi rămâne cu gura căscată. Propria lui afirmaţie, cum că o iubeşte pe tânăra trapezistă Anny Schcindler, îl ia pe nepregătite. Reacţionează în aşa fel, de parcă a aflat de la .m altcineva de dragostea asta a lui! Nu-i vine să-şi creadă urechilor! „Cum s-o iubesc? îşi spune revoltându-se pe acea presupusă terţă persoană care îndrăzneşte să facă o asemenea scandaloasă afirmaţie - nu-ţi dai seama, i se adresează el, că
5
10
15
20
25
30
682
SORIN TITEL
e încă o copilă, o fetiţă aproape?! Pare chiar mai mică decât cei şaisprezece ani pe care îi are! Nu i-a venit încă vremea de iubit; oho, mai arc ea mult până să ştie ce-i dragostea! îşi spune Ivo Filipovac, încercând să scape de nesăbuitul gând că s-ar fi îndrăgostit. E puţin rămasă în urmă, îşi mai spune, vrând s-o ponegrească pe fată (în mod ipocrit însă şi nesincer, de fapt necrezând o iotă din tot ceea ce îşi spune), nu face, cum fac unele femei, din capriciu şi răsfăţ, pe fetiţele mici, vorbind din vârful buzelor sau graseind uşor, ea este într-adevăr încă o copilită!" îşi aminteşte o întâmplare de demult - era pe vremea aceea elev de liceu, şi în oraşul lor sosise o trupă de teatru ca să joace celebra tragedie a lui Shakespeare, Romeo şi Julieta. Interpreta Julietei era foarte tânără, sau, în tot cazul, văzută din sală, lăsa o asemenea impresie. Şi când Romeo s-a aplecat s-o sărute, punându-i o mână mare şi păroasă pe sâni (interpretul fiind un bărbat în puterea vârstei), bătrâna lor profesoară de latină şi greacă, o femeie miloasă din fire, foarte bună la suflet, n-a putut să îndure un asemenea, după părerea ei, sacrilegiu. încet, dar nu chiar atât de încet încât să nu fie auzită de cei din jur, ea l-a apostrofat pe posesivul şi bătrânul Romeo: „Las-o, dragă, că-i mică", a şoptit ea, şi chiar dacă cei de primprejur au început să chicotească şi să-şi dea coate, în străfundurile sufletului lor simţeau şi ei acelaşi lucru: erau cuprinşi de acelaşi sentiment de milă în faţa acelei Juliete-copil, căruia un bărbat îi striveşte sânii cu o mână şi cu cealaltă mână o saltă uşor ca să ajungă până la buzele lui!
„Las-o, dragă, că-i mică", îşi spuse, aşadar, la rândul său, domnul ofiţer Ivo Filipovac, şi primul sentiment de care a fost cuprins, descoperindu-şi într-un mod atât de brusc şi neaşteptat dragostea, a fost unul de ruşine. „Să nu afle cumva cineva", îşi zicea, şi se simţea la fel ca atunci când se îndrăgostise (prima lui iubire) de soţia prietenului său, ofiţerul genist. în acelaşi timp era puţin altfel, pentru că de data asta nu mai era vorba de o iubire „fără speranţă", de o dragoste
FEMEIE, IATĂ FIUL TĂU
683
pe care s-o considere - încă din clipa când i s-a născut în suflet — sortită eşecului şi ncîmplinirii. Nu mai era vorba de o iubire împotriva căreia, din motive raţionale, trebuia cu orice preţ să lupte. Cu toate că era la mijloc o copilă şi cu toate că-şi spunea - cu toată duioşia de care se simţea în stare - că e încă 5 mică, lui Ivo Filipovac nu i-a mai trecut prin cap că trebuie să renunţe la dragostea lui. Mai era, desigur, puţin de aşteptat, dar să nu uităm că fetele cresc peste noapte, să nu uităm -îşi spunea ofiţerul plin de speranţă şi jucându-se cu ceaşca goală de cafea, acolo, în cofetărie, după plecarea celor doi — că fratele io ei e mai mare doar cu un an şi arată, deja, ca un bărbat în toată firea! Alungă însă repede imaginea fratelui (îi apăru brusc înaintea ochilor în tricoul lui decolorat de marină, aplecându-se spre sora lui ca s-o sărute, sau întinzându-se doar după o bucată de prăjitură, ceea ce nici nu mai conta, de vreme n ce era vorba de aceeaşi mişcare a trupului), încercă, mai bine zis, să-l alunge, fără să reuşească însă; pe ecranul minţii, vrând, nevrând, continuau să apară amândoi. Rama închipuitului tablou din care îi zâmbea fata ar fi trebuit s-o păstreze doar pe ea singură, pe Anny Scheindler, izolând-o de tot ceea ce 20 i se afla în jur, chiar de fratele ei, de care era atât de legată, îi văzuse de mai multe ori (îşi va face în curând obiceiul să-i vadă seară de seară) în celebrul lor număr la trapez, şi până să descopere că era îndrăgostit de trapezistă trăise cu impresia că personalitatea fiecăruia avea nevoie de a celuilalt, 25 ca să fie scoasă mai bine în evidenţă. Frumuseţea ei suavă şi delicată se reliefa cu mai mare pregnanţă, parcă, de îndată ce în preajma ei se afla tânărul zvelt şi viguros, cu muşchii jucându-i sub pielea bronzată... Se completau reciproc, nu puteau unul fără altul. „Sunt chiar atât de legaţi între ei?!“ se 10 întreba Ivo Filipovac, cuprins de o enervare pe care nici el nu putea să şi-o explice bine. Era ca şi când s-ar fi aflat în faţa unei fotografii şi ar fi încercat să decupeze cu o foarfecă doar chipul fetei, despărţindu-1 de celălalt chip. Nu era însă
684
SORIN TITEL
uşor: în astfel de fotografii perechile se ţin de obicei de braţ sau se cuprind afectuos de după umeri; prezenţa celei de-a doua persoane nu poate fi întru totul exclusă. Dacă încerci să tai fotografia în două, poate să rămână în partea pe care 5 vrei s-o reţii (cu persoana care te interesează) — fie o mână, fie o bucată din umărul celui exclus, repudiat cu bună ştiinţă. Iată de ce nici îndrăgostitului nostru nu-i reuşea întru totul decuparea imaginară pe care voia s-o facă.
Intr-o zi se întâlni cu Lutz Scheindler pe stradă. Era de io data asta singur, neînsoţit de fermecătoarea lui soră. Cum Ivo Filipovac nu şi-i putea închipui decât în doi, avu senzaţia stranie că tânărului acrobat, aşa cum mergea de unul singur cu mâinile în buzunare pe străduţa îngustă şi întunecată, îi lipseşte ceva: părea incomplet, de parcă ar fi fost infirm. /5 Tânărul îşi cumpără nişte castane de la o bătrână care le vindea -stând chircită, cu un grătar cu jăratec în faţă — la colţul străzii. Castanele erau fierbinţi, îi frigeau degetele, le tot muta dintr-o palmă în cealaltă... Cum se porni tocmai atunci un neaşteptat ropot de ploaie, se adăpostiră sub aceeaşi streaşină. Stăteau 20 foarte aproape unul de altul, fără ca băiatul de la circ să-i acorde vreo atenţie. Observă - privindu-1 de data asta de aproape - că atât el cât şi sora lui aveau acelaşi format al gurii, o gură mare şi senzuală, cu buza de sus foarte groasă; simţea cum dragostea lui pentru tânăra trapezistă creştea, devenea aproape — de 25 nesuportat, în timp ce se uita, pierdut, la gura fratelui ei. Era însă conştient de faptul că nu poţi iubi o persoană uitându-te la o alta, aşa că îşi mută privirea. Când ploaia se opri, trapczistul părăsi locul unde se adăpostiseră şi-şi continuă hoinăreala prin oraş, însoţit fiind, la o oarecare distanţă, de M) Ivo Filipovac. Băiatul de la circ îşi dădu repede seama că e urmărit. La un moment dat se opri, se întoarse spre urmăritor, şi-l privi mirat.
A fost odată, de mult, un ofiţer pe care îl chema Ivo Filipovac, care s-a îndrăgostit de o fată de la circ, o fiinţă
FEMEIE, IATĂ FIUL TĂU
685
gingaşă şi cu un chip frumos, pc numele ei Anny Scheindler, în vârstă de şaisprezece ani. Anny habar nu avea că ofiţerul o iubeşte; era de altfel prea mică să se gândească la dragoste; deocamdată toate gândurile ei se concentrau spre numărul la trapez, pe care îl repeta zilnic, timp de patru-cinci ore, cu 5 fratele ei mai mare. Lutz Scheindler era foarte sever cu ea, ori de câte ori Anny greşea, se apuca s-o certe. Anny izbucnea în plâns; se aşeza în genunchi în arena circului, îşi înfigea mâinile în talajul aspru, îşi apleca fruntea şi-şi lăsa, dinadins, părul să-i acopere faţa - părul ei blond de culoarea grâului copt -, w şi văzând-o atât de nefericită, fratelui i se făcea, în sfârşit, milă: îi prindea capul între palmele lui mari („Hai, surioară, îi spunea el, destul cu bâzâitul, trebuie s-o luăm de la început") şi-o ridica în sus, ţinând-o de cap, ca pe un copil mic. Si ea îl asculta, îşi revenea repede; îşi prindea părul cu o panglică, să /5 stea strâns, să n-o încurce în timpul exerciţiului, şi era din nou gata să se apuce de lucru. Avea o extraordinară încredere în fratele ei. Sentimentul de dependenţă totală care se crea în timpul exerciţiului - era în mâinile lui şi făcea cu ea ceea ce voia el - o determina să se simtă fericită. Se afla în siguranţă. 20 Nimic rău nu putea să i se întâmple. Exerciţiile o oboseau, pentru că era o fiinţă destul de fragilă. Seara, după spectacol, abia dacă reuşea să se mai ţină în picioare, dar nu se plângea niciodată. „Sora mea cea bună şi curajoasă", îi spunea Lutz Scheindler şi-i mângâia obrazul palid, când, la sfârşitul 25 numărului, se întorceau, răsplătiţi de un ropot de aplauze, în umbra răcoroasă şi urât mirositoare — manejul era aproape — a culiselor.
... A fost odată un tânăr ofiţer, îvo Filipovac, care, însă, nu prea aducea a ofiţer, chiar dacă uniforma i se potrivea de 30 minune, cădea ca turnată pe trupul lui subţirel. Purta, după moda timpului, o mustaţă roşcovană răsucită în sus, cizmele, lustruite de noua sa ordonanţă (cu care semăna într-un mod
686
SORIN TITEL
de-a dreptul uluitor), luceau de-ţi luau ochii, dar inima din pieptul lui Ivo Filipovac era o inimă romantică (ştim că în secret scria poezii, dar n-am avut prilejul de a i le citi vreodată). Aşa că o iubea pe Anny Scheindler cu acea iubire înflăcărată cu care poeţii şi-au iubit întotdeauna muzele inspiratoare. Venea seară de seară la spectacol. Ocupa acelaşi loc, aproape de fosa orchestrei. Trapezista habar nu avea de existenţa lui. Nu bănuia cât de mult e iubită. (Epoca era încă „romantică", şi astfel de iubiri pătimaşe şi fără speranţă, chiar dacă nu le io întâlneai la tot pasul, erau totuşi posibile...) Numărul la trapez al fraţilor Scheindler se afla cam la mijlocul spectacolului, înainte de pauză... Ivo Filipovac asculta, seară de seară, aceleaşi glume naive ale clovnului Toto. Vocea piţigăiată şi stridentă a acestuia îl călca pe nervi... Neruşinarea cu care îşi etala 15 decrepitudinea fizică îl îngreţoşa. Nici femeie şi nici bărbat, Toto acceptase de bunăvoie să fie o fiinţă fără sex, un avorton care făcea publicul să râdă cu glumele lui dubioase. Ivo Filipovac trăia într-o epocă în care nu apăruseră încă nici filmele lui Charles Chaplin şi nici romanele sau piesele lui 20 Beckett, ca să ajungă să vadă ce se poate scoate dintr-o glumă de clovn. Lui i se păreau a fi de foarte prost gust toate aceste mici scenete pe care Toto le juca fie singur, fie ajutat de unul din băieţii, buni la toate, care se aflau în permanenţă în arenă şi dădeau o mână de ajutor ori de câte ori era nevoie de ei. 25 Că personajul are, cât de cât, poezia lui, nu băgase de seamă... Cel mai mult îl plictiseau însă numerele de prestidigitaţie. Soţii Monaco făceau să apară şi să dispară tot felul de obiecte, dar Ivo Filipovac pleca de la început de la ideea că totul nu era decât o contrafacere, o păcăleală, şi se enerva văzând cum M) publicul se lăsa de bunăvoie dus de nas. Numărul respectiv se prelungea nepermis de mult, domnul Monaco (ce nume, Dumnezeule, îşi spunea Ivo Filipovac) îşi flutura cu multă dezinvoltură cele două cozi negre ale fracului, semănând fie cu un motan enorm, fie cu un diavol, aşa cum apare el în
FEMEIE, IATĂ FIUL TĂU
687
operetele lui Offenbach (pe care Ivo Filipovac le gusta, pentru că, să nu uităm, tânărul ofiţer era şi el un erou al timpului său). Doamna Monaco, în schimb, era mult mai puţin sprintenă decât soţul ei, dacă nu cumva dinadins prefera să apară în faţa publicului într-o ipostază gravă şi solemnă. Nici 5 nu i-ar fi stat bine să alerge la fel ca zglobiul ei bărbat; dacă ar fi avut intenţia s-o facă, i-ar fi fost, probabil, destul de greu să-şi mişte atât de repejor cele două picioare, care, în rochia neagră de catifea, mulată pe corp, semănau cu două colonade. Soţiei prestidigitatorului era cu un cap mai mare w decât el, cu un bust uriaş şi cu un păr roşu - natural sau vopsit -strâns într-un coc enorm (în genul celor ce vor face senzaţie prin anii şaizeci ai aceluiaşi veac, care, după cum bine ştim, abia se născuse). Ea arbora în permanenţă un zâmbet (zâmbetul, de asemenea, îl enerva pe lvo Filipovac) uşor uimit, n de parcă nu i-ar fi venit nici ei să creadă că soţul ei e în stare de asemenea năzdrăvănii, ca şi când atunci ar fi văzut pentru prima dată un iepure ieşind dintr-o pălărie sau un cozonac rumen scos dintr-un joben în care s-au spart ouă; în acelaşi timp zâmbetul ei părea tandru, participativ: era, totuşi, 20 colaboratoarea acelui ins fenomenal, în stare de lucruri de-a dreptul incredibile. Ea stabilea legătura între el şi public; prin persoana ei, bună conducătoare de entuziasm, treceau toate semnele de exclamaţie ale acestuia din urmă. Bărbatul era mult prea preocupat de ceea ce face, concentrat la maximum, ca 25 să mai aibă vreme să se preocupe de cei ce-1 urmăreau cu gura căscată. Or publicul, atât de nerăbdător să vadă minunile ce ies din pălăria sau din jobenul său, trebuia, totuşi, ţinut în mână, condus, îndrumat sau măcar luat cât de cât în seamă; femeii cu părul roşu şi cu coapsele ca nişte coloane antice îi m revenea misiunea, nici pe departe de neglijat, de a se ocupa de toate acestea... Când publicul îşi exprima entuziasmul aplaudând, sau foindu-se doar ceva mai mult decât de obicei, ea îi zâmbea, încurajându-1 (da, bărbatul ei merită, şi ea e de
688
SORIN TITEL
aceeaşi părere, entuziasmul pe care ei ţin să i-1 arate) şi în acelaşi timp, printr-un mimetism aproape perfect, ea însăşi devenea „o voce din public“; pe chipul ei fără vârstă se putea citi uimirea ce se zărea în ochii oricărui alt spectator. Era la fel 5 ca toţi ceilalţi, o admiratoare anonimă şi modestă, aşa ai fi zis, dacă n-ar fi fost şi acel zâmbet amuzat şi concesiv despre care am mai vorbit, zâmbetul prezent pe buzele şi în privirea oricărei soţii atunci când îşi vede soţul făcând vreo năzdrăvănie, vreo şotie, ceva, aşa, mai deosebit, ieşit din io comun... Dialogul dintre cei doi se realiza numai din priviri, şi dacă femeii i se întâmpla cumva să greşească, întinzându-i o baghetă de ebonită, în locul unui cerculeţ strălucitor de metal, el ridica nemulţumit din sprâncenele lui stufoase de Mefisto şi ea se corecta pe loc, fără să renunţe însă la zâmbet. /5 De altfel, trebuia să-şi păstreze un anumit aer de diletantă, de fiinţă nepricepută, ba, uneori, şi cam distrată, cineva care rămâne în afara acelor taine pe care numai el, marele artist, unic în lume, le cunoaşte şi are acces la ele... Dresura de animale nu putea să lipsească dintr-un spectacol de circ, şi 20 abia la apariţia lor Ivo Filipovac se mai înviora un pic, manifestând un oarecare interes. Animalele mari şi fioroase de junglă - tigri, lei, leoparzi - îl umpleau însă de spaimă. Nu-i era atât frică pentru el (nu cumva animalul, înfuriat, să părăsească adică arena — unde face tot felul de giumbuşlucuri — 25 şi să se năpustească asupra lor, a spectatorilor, victime sigure şi nevinovate); nu, Ivo Filipovac se gândea, în primul rând, la îmblânzitor. Când acesta îşi vâra capul în gura larg deschisă a unui tigru, ai cărui colţi fioroşi îi atingeau gâtul subţirel, ofiţerul simţea în stomac o durere de o extraordinară violenţă, w şi îi venea să vomite. Dresura de şerpi era atât de oribilă, încât nu era în stare să se uite. îşi lăsa privirea în pământ şi nu şi-o ridica decât în clipa când ropotul de aplauze de la sfârşitul numărului înceta. în schimb, chipul i se lumina - şi se foia pe banca tare de lemn, jucându-se cu nasturii de la
FEMEIE, IATĂ FIUL TĂU
689
uniformă - ori de câte ori în arenă îşi făceau apariţia zebrele, acei căluţi vărgaţi şi foarte nostimi; alergând în cerc, întorceau din când în când capul spre spectatori, galopând în ritmul săltăreţ al unui marş sau al unei polci de Johann Strauss... Mirosul care venea de la manejul animalelor îi 5 displăcea de asemenea tânărului ofiţer, un miros greu şi greţos de fecale amestecate cu paie putrezite şi cu păr năpârlit... în general vorbind, trebuie să recunoaştem că Ivo Filipovac nu era fascinat de circ. Aşa-zisa poezie a acestuia îi lăsa indiferent.
Mă întreb în ce măsură filmele lui Fellini ar fi reuşit să-l io convingă că lumea aceea, pe care el o dispreţuia, avea totuşi frumuseţea şi farmecul ei. Cum ar fi reacţionat el, de pildă, dacă ar fi avut prilejul să vadă Clovnii sau La stradă? Aş fi curios să ştiu dacă nu cumva, ajuns la adânci bătrâneţe (căci va supravieţui, e timpul să de conspirăm acest lucru, primului /5 război mondial şi va trăi ani mulţi şi după sfârşitul celui de-al doilea), a apucat chiar să le vadă (un bătrânel simpatic şi cu barbişon, retras într-un frumos oraş al fostului şi de mult destrămatului imperiu austro-ungar); în timp ce clovnii lui Fellini râd sau plâng pe pânza ecranului, îşi va aminti de 20 aproape uitatele spectacole de circ din tinereţea lui, la care asistase scară de scară, aşteptând numărul de la trapez.
Dragostea lui Ivo Filipovac se afla, după cum am mai spus, într-o strânsă legătură cu situaţia în care se găsea fiinţa iubită în momentele în care îi era dat lui s-o contemple. O situaţie 2S nu dintre cele obişnuite: în orice clipă, dintr-o mică neatenţie din partea ei sau a partenerului ei, s-ar fi putut întâmpla o nenorocire. Cuvântul nenorocire era alungat însă în cea mai mare grabă. Perechea de la trapez izbutea chiar să-l dispreţuiască — erau curajoşi, inconştienţi, trăiau bucuria w riscului! — cel ce nu putea să se sustragă însă ameninţării lui era el, Ivo Filipovac... Direct proporţional cu teama creştea însă în sufletul lui convingerea că iubirea lui e atât de puternică încât ea singură, prin uriaşa sa combustie e în stare s-o ferească
690
SORIN TITEL
pe Anny Scheindlcr de orice nenorocire, îndepărtând piaza rea. De fapt, ofiţerul, ca orice ins romantic, avea certitudinea că dragostea poate, la nevoie, să mişte şi munţii din loc. Nu-i va fi deci imposibil iubirii s-o ţină pe Anny Scheindler acolo ' sus, îşi spunea el plin de încredere. Rolul fratelui mai mare era în felul acesta micşorat. Căci nu atât gimnastul de marc clasă, prinzând-o într-o fracţiune de secundă de mâini pe trapezistă îi împiedica, deci, căderea, ci chiar el, Ivo Pilipovac, prin copleşitoarea forţă a iubirii sale... Asistând seară io de seară la atâtea false miraje şi minuni (pâinea zilnică a lumii circăreşti), Ivo Pilipovac era încredinţat că s-ar fi putut face chiar mai mult decât atât. S-ar putea de pildă, dacă el şi-ar pune mintea şi ar dori acest lucru, ca trapezista, în timpul salturilor ei de la un trapez la altul, să rămână pur şi simpu o' în aer, zburând cu adevărat, sfidând legile greoaie şi de nezdruncinat ale gravitaţiei...
Marcu putea fi văzut uneori noaptea stând de unul singur pe băncuţa din dreptul fântânii arteziene de la capătul străzii, o apariţie dintre cele mai ciudate. Pixa, cu o privire goală de 20 orice gând, curgerea neîntreruptă a apei. Adormea cu capul sprijinit de speteaza umedă a băncii de lemn. Se trezea, într-un timp, înfrigurat. Cădea o ploaie măruntă, dar el nu se ridica de pe bancă. Cu dosul palmei îşi ştergea faţa udă de ploaie fixând bolta cenuşie a cerului. Ud până la piele, cu uniforma 2S mustind de apă, se întindea pe bancă, îşi punea amândouă mâinile sub cap şi rămânea ore întregi nemişcat. Din când în când încerca să-şi aprindă o ţigară. Sub degetele sale ude de ploaie ţigara se aprindea cu greu. Se întorcea pe furiş acasă. Urca în micuţa încăpere de sub acoperiş, tiptil, în vârful M) picioarelor, nu cumva să-l simtă careva. Se trântea, ud leoarcă, pe patul rămas nedesfăcut. Cădea brusc într-un somn greu, ca de plumb. Se trezea abia când afară începea să se lumineze de ziuă. Tremurând de frig îşi lăsa, în sfârşit, veşmintele de
FEMEIE, IATĂ PIUE TĂU
691
pc cl şi sc strecura, goi puşcă, sub pătura aspră. Se făcea covrig, îşi trăgea pătura peste cap şi, cum domnul ofiţer Ivo Filipovac uitase de existenţa lui între timp, fiind mult prea prins de iubirea lui pentru frumoasa trapezistă, dormea dus până aproape de ora prânzului.	5
Ca om de ştiinţă domnul profesor Pilitski era convins -trăind în epoca revoluţiilor ştiinţifice, în respectul cărora se formase — că fiecare lucru trebuie neapărat să aibă o explicaţie a lui ştiinţifică şi precisă, că nimic, nici măcar întortocheatele taine ale inimii (dacă se întreprinde o cercetare temeinică) nu w rămân de nepătruns şi neclucidat. In explicaţia unor nelinişti şi angoase, bătrânul ar fi fost, în mod sigur, un bun adept al lui Freud, ale cărui teorii, chiar în perioada respectivă, făceau mare vâlvă, numai că fostul profesor de ştiinţele naturii de mulţi ani de zile nu mai citea nimic, mulţumindu-se doar cu h acele cunoştinţe, considerate de el solide şi de nezdruncinat, acumulate în anii studenţiei lui îndepărtate; dar şi acelea, trebuie să recunoaştem şi nu fără o oarecare părere de rău, erau din ce în ce mai înceţoşate din pricina memoriei care începea să-l cam lase în ultima vreme.	20
„Cu băiatul ăsta nu-i bine“, îi spunea, aşadar, domnul Pilitski nevestei sale, clătinând bătrâneşte din cap şi simţindu-se excedat de situaţie, în timp ce doamna Wanda Pilitski tocmai îşi ungea obrazul îmbătrânit şi ridat cu acel strat gros şi scârbos la vedere de gălbenuş de ou. „Ceva e stricat 2^ aici sau aici", adăuga profesorul, arătând mai întâi spre cap apoi spre inimă, de parcă acel lucru foarte material şi atât de concret încât putea fi pipăit la nevoie cu mâna s-ar fi aflat chiar acolo, în inima sau creierul ordonanţei, un fel de rotiţă minusculă care, fie din pricină că ruginise, fie că avea un defect M) oarecare (reproducem felul de a gândi cam naiv, ce-i drept, al profesorului), încurca într-un chip neîngăduit bunul mers al lucrurilor. Da, profesorul observase că ceva nu-i în ordine cu ordonanţa domnului ofiţer Ivo Filipovac şi încerca în felul
692
SORIN TITEL
lui s-o ajute: Fie cu o vorbă bună, Fie cu un sfat. Simţea însă că vorbele lui înţelepte alunecă pe lângă ordonanţă, nu ajung până la el. începea să regrete că-şi pierde vremea cu soldăţoiul căruia îi ninge şi îi plouă tot timpul, dar inima lui bună era 5 mult mai tare decât supărarea. Se înduioşa şi simţea cum se nasc în străfundurile sufletului său anchilozat sentimente paterne (pe care, neavând copii, nu şi le bănuise măcar). I se părea că ordonanţei îi este tot timpul frig şi-l chema să se apropie de sobă, să se încălzească, fără să bage de seamă io că afară lumea se topea de căldură. îl punea uneori să bea ceaiuri puturoase preparate din amestecul unor ierburi adunate de el, Fiind sigur de efectul lor calmant... Iată-1 pe domnul Pilitski stând în pragul încăperii de sub acoperiş şi clătinând cu multă amărăciune din cap: „Mă băiatule, îi /5 spune el lui Marcu (vocea lui e plângărcaţă şi uşor tremurătoare, voce de om bătrân) tu te pierzF... în bucătărie bătrânul profesor îi repetă soţiei sale aceeaşi frază, în timp ce fosta balerină a Operei din Budapesta îşi Fierbe un ou. „Prea îţi baţi capul cu cl“, spune, la rândul ei, doamna 20 Wanda Pilitski, uitându-se când la ceas, când la oul care Fierbe, nu cumva să-l lase să Fiarbă prea mult. „Ofiţerului văd că nici nu-i pasă, habar nu are cc-i face ordonanţa.“ „Oricum, trebuie să-l facem atent, spune din nou bătrânul profesor de ştiinţele naturii. N-aş mai vrea să fiu tânăr pentru 25 nimic în lumc“, adaugă el, amintindu-şi, probabil, cine ştie ce veche şi de mult spulberată şi îngropată suferinţă. „Ce, parcă toţi tinerii sunt aşa?!... spune doamna Pilitski. Tu nu ţi-ai dat seama? întreabă ea ducând un deget spre tâmpla căruntă (l-am văzut pe domnul Pilitski, nu cu multe zile în M) urmă, făcând un gest asemănător) că ceva nu merge aicea (şi tâmpla e apăsată cu degetul, care se răsuceşte semnificativ) cum trebuie, că nu c normalAtunci domnul Pilitski, probabil enervat de cinismul soţiei sale (cinism care nu-i e în fire, fiind la ea un lucru nou şi neobişnuit), spune o frază
FEMEIE, IATĂ FIUL TĂU
693
atât de neaşteptată, încât rămâne şi el mut de uimire, auzind ce-i poate ieşi din gură: „Ce-i aia să fii normal?K îşi întreabă, aşadar, nevasta bătrânul profesor; e o întrebare care, în gura lui, sună mai mult decât neaşteptat. Vrea cumva să spună domnul profesor de ştiinţele naturii că n-ar exista o graniţă ^ trasă precis între normal şi anormal? Nu-1 obligăm, oare, punându-i în gură asemenea vorbe, să gândească într-un mod prea de tot „revoluţionar", în contradicţie flagrantă cu felul lui obişnuit de a vedea lucrurile? Căci profesorul Pilitski — la fel ca orice burghez ce se respectă - nu poate avea decât in o firească repulsie faţă de orice manifestare de „anormalitate", şi dacă nu neapărat repulsie (în viaţa sa foarte ordonată, construită după cele mai severe norme, nici nu i-a fost dat să ajungă în contact cu ceea ce se cheamă în limbajul comun „anormalitate"), teamă însă în orice caz, frică de orice vânt /5 de nebunie care ar fi putut să bată undeva în apropierea lui. împotriva unui asemenea vânt, bătrânul profesor ar fi închis în cea mai mare grabă ferestrele şi ar fi bătut în cuie toate obloanele, numai să nu ajungă până la el. Deci să nu luăm chiar în serios fraza care i-a scăpat bătrânului domn, să nu 20 facem greşeala şi să ne închipuim că ca ar fi produsul unor lungi reflecţii şi meditaţii. Domnul Pilitski pur şi simplu s-a enervat văzându-şi nevasta mai lucidă sau, mai exact spus, mai acră decât de obicei (îi cunoştea doar firea miloasă) şi enervarea l-a determinat să sară peste cal şi să spună o vorbă 2^ care în gura lui suna şocant.
„Ce-i aia să fii normal?" întrebase, aşadar, domnul Pilitski, de parcă ar fi vrut să lase să se înţeleagă că un pic de nebunie intră în alcătuirea noastră a tuturor, încât, privind lucrurile dintr-un anumit unghi de vedere, nici comportarea so ordonanţei nu trebuie să ne uimească prea mult. îl mira însă într-adevăr peste măsură felul lui de a gândi şi a vorbi, nici nu-i venea să-şi creadă urechilor că el e cel ce vorbeşte aşa, şi nu un altul! „Am uitat să te întreb dacă nu vrei şi tu un
694
SORIN TITEL
ou fiert", spuse doamna Pilitski, care, oricum, voia să schimbe vorba, întrebarea soţului ei părându-i mult prea complicată şi surprinzătoare în acelaşi timp, ca să poată să i se dea vreun răspuns.
5 „Arăta de parcă s-ar fi întors de pe lumea cealaltă, îi povesti în continuare domnul Pilitski, neacceptând să schimbe subiectul, aşa cum dorea ea. «Nu ţi-e foame?» l-am întrebat dacă l-am văzut cum arată. «Să-ţi aducă ncvastă-mea de mâncare? Nu strică să pui ceva în gură», am încercat să-l io conving. (Mă port cu ei de parcă mi-ar fi într-adevăr fiu şi nu o biată ordonanţă a ofiţerului căruia i-am închiriat o cameră", îi trecuse prin cap domnului Pilitski şi se simţise îngrozitor de încurcat şi stânjenit.) „«Poate vrei un ceai?» l-am întrebat. «Mă băiatule, i-am zis după aceea, dacă am văzut 15 că nu-mi răspunde, tu te pierzi de tot!» Şi nici de data asta n-a catadixit să-mi răspundă, şi atunci l-am întrebat încă o dată ce vrea, şi el mi-a spus că nu vrea nimic... «Chiar nimic?!», m-am arătat eu mirat, şi mă uitam la el cum stă cu capul îngropat în pernă, şi atunci şi-a întors capul, dar nu ca să se 20 uite la mine, se uita undeva pe deasupra capului meu. «Aş vrea să se termine odată, a spus. Aş vrea să mor!» «Să se termine, cu ce?» am întrebat eu făcându-mă că n-am auzit ultimele cuvinte. «Nu mai pot trăi aşa», a mai spus şi a început să plângă. «Nu fi prost şi linişteşte-te odată», am încercat eu 25 să-l împac, dar el nici pomeneală să se liniştească. Plângea şi tremura din tot trupul, se zgâlţâia patul cu el... Nu aveam ce să-i fac, aşa că l-am lăsat singur, am părăsit încăperea..." „E, totuşi, doar o ordonanţă", spune doamna Pilitski privindu-şi nedumerită soţul. („Pentru o ordonanţă are o comportare, cel 'f>o puţin, ieşită din comun", spun privirile ei.) „Şi ce-i cu asta?! se revoltă din nou bătrânul profesor împotriva felului de a gândi, mult prea simplist si prea tranşant, al nevestei sale. Şi dacă e ordonanţă, crezi că nu are şi el dreptul să aibă un necaz?!" „Dar bine, ţipă la soţul ei fosta balerină, şi de supărare
FEMEIE, IATĂ FIUL TĂU
695
c gata să scape oul Fiert şi foarte Fierbinte din mână, spune-mi şi mie despre ce necaz e vorba! Vreau să ştiu şi eu ce-a păţit, să ştiu ce i s-a întâmplat!" Domnului profesor Pilitski nu-i place că soţia lui e atit de insistentă, dar îşi dă seama că întrebarea acesteia e totuşi foarte legitimă. Ea îl poartă însă ^ spre un fel de fundătură, aşa că enervarea îl cuprinde din nou. Caută însă să se stăpânească: ea nu are nici o vină, îşi spune, apelând la bunul lui simţ obişnuit. „Lasă, dragă, o linişteşte apoi cu o voce moale, împăciuitoare şi vag plângăreaţă, de parcă ar Fi obosit, şi singurul lucru care i-ar rămâne ar fi să io considere discuţia inutilă, şi de-acuma încheiată. Prea vrei şi tu să le afli pe toate." Ar fi putut, ce-i drept, să-şi continue fraza cu înţeleptele cuvinte ale lui Hamlet, adresate lui Horaţiu, cum că în cer şi pe pământ sunt mult mai multe lucruri decât poate să le înţeleagă „filosofia" ei. Dar domnul Pilitski nu e o' nici pe departe un erudit care să-l ştie pe Shakespeare din scoarţă în scoarţă. E doar un bătrân profesor: a uitat şi ceea ce a ştiut odată. Chipul udat de lacrimi al sărmanei ordonanţe nefericite nu i se ştergea însă din minte deşi încetă să discute cu nevasta despre „cazul" lui atât de greu de explicat 20 şi de înţeles. Cu toate insistenţele soţiei, refuză să „bage ceva în gură" şi ieşi să se plimbe, să „inhaleze" puţin aer curat...
Domnul ofiţer Ivo Pilipovac continua să fie atât de preocupat de dragostea lui pentru frumoasa trapezistă, încât nu-şi amintea de ordonanţă decât în zilele când îşi găsea 21 cizmele nefăcute sau când în încăperea lui dezordinea era mult prea mare. Ofiţerului nu-i sta în fire să-şi certe ordonanţa, aşa cum ar fi procedat, probabil, alţi ofiţeri, mai cu picioarele pe pământ decât eroul nostru... O strigă, totuşi, într-o asemenea zi, în timp ce-si potrivea în oglindă mustaţa 10 roşcovană, dar din camera de sub acoperiş nu veni nici un răspuns. Mai strigă o dată, cu o voce ceva mai ridicată - „cine ştie pe unde o fi că nu-mi răspunde", se gândi, cercetându-şi,
696
SORIN TITEL
nu fără o oarecare îngrijorare, chipul palid şi cu cearcăne mari în oglinda prăfuită dar nici de astă-dată ordonanţa nu-i răspunse, după cum ar fi fost de aşteptat. Domnul ofiţer Ivo Filipovac nu se enervă şi nici nu începu să-şi înjure 5 ordonanţa - aşa cum ar fi făcut probabil oricare alt ofiţer al armatei cezaro-crăieşti -, în schimb mai strigă o dată, ridicându-şi privirea în tavan, de parcă ar fi vrut să-şi vadă prin el ordonanţa. (Probabil că flăcăul doarme dus, acolo, în încăperea lui, de vreme ce nu răspunde nici la cea de-a treia io strigare! se gândi el.) Şi după ce strigă şi a patra oară, pierzându-şi, în sfârşit, răbdarea, în uşa încăperii apăru doamna Wanda Pilitski. Chipul îi era acoperit cu stratul acela gros de gălbenuş de ou, şi apariţia ei fantomatică îl sperie. Se dădu un pas înapoi din faţa oglinzii. în spatele femeii se putea zări 15 domnul profesor de ştiinţele naturii, îmbrăcat cu un halat de casă jerpelit. Avea pămătuful de ras - probabil tocmai voia să se dedice acestei plăcute îndeletniciri - în mâna stângă. „îl strigaţi zadarnic, domnule ofiţer, spuse balerina cu o voce plângăreaţă. Ochii îi străluceau de parcă ar fi avut febră din 20 pricina sincerei îngrijorări. Lipseşte de trei zile“, îi aduse ea la cunoştinţă ofiţerului. „Sunt de-a dreptul uimit că nu aţi observat până acum“, interveni domnul profesor Pilitski din spatele ei, cu o anumită imputare în glas. (Oricum, era el de părere, un ofiţer trebuie să aibă grijă de ordonanţa sa, nu are 25 dreptul s-o lase în voia soartei.) După ce află de dispariţia ordonanţei, Ivo Filipovac reacţionă de astă dată ca un adevărat ofiţer: fu mânios că „nu i s-a raportat" (uitând pentru moment că soţii Pilitski, nefiind militari, nu erau sub ordinele lui), se încruntă la bătrânele lui gazde şi-i chcstionă cu toată :<o severitatea, dacă nu cumva chiar ridicând uşor glasul: „Cum, lipseşte de trei zile, iar mie nu mi se spune nimic", se zborşi el la cei doi bătrâni. „Mă întreb şi eu pe unde o fi umblând", se bâlbâi speriat profesorul de ştiinţele naturii. „Cu băiatul ăsta nu-i bine", fu de acord şi doamna Pilitski şi se aşeză pe
FEMEIE, IATĂ FIUL TĂU
697
scaunul din mijlocul încăperii... Toţi trei se uitau unul la celălalt cuprinşi de îngrijorare, ncştiind pentru moment ce anume ar putea să facă... „Am să-l găsesc, am să-i dau eu de urmă", promise domnul ofiţer Ivo Filipovac.
Abia părăsesc însă încăperea cei doi bătrâni, şi domnul ^ ofiţer - regretăm că trebuie să constatăm acest lucru - oricât s-a arătat de îngrijorat şi hotărât să vadă el despre ce e vorba, a şi uitat pentru moment, e adevărat, de existenţa şi dispariţia ordonanţei sale... Aşa că ne vedem obligaţi să ne întoarcem din nou spre povestea de dragoste dintre Ivo Filipovac şi io frumoasa trapezistă. Ne-am despărţit de ei doi, să ne aducem aminte, în timp ce tânărul ofiţer privea, ţinându-şi respiraţia, salturile la trapez, deosebit de curajoase, ale fermecătoarei copile. Avea, deci, privirea ridicată spre cupola circului, şi concentrarea cu care urmărea cele ce se întâmplau acolo, sus, /5 deasupra lui, unde cei doi fraţi îşi executau obişnuitul lor număr la trapez, ni-1 aminteşte pe sfântul Ioan Evanghelistul dintr-un tablou al lui El Greco aflat în muzeul Prado. Acelaşi extaz, aceeaşi transfigurare i se pot citi pe chip! O astfel de stare de adoraţie, de aşteptare, de iubire neîmpărtăşită şi 20 păstrată Î11 cea mai mare taină nu se poate însă prelungi la nesfârşit. îndrăgostitul s-a hotărât să treacă la acţiune, să întreprindă ceva, să facă, adică, pasul hotărâtor! De când o tot iubeşte în secret, fata pare a se fi maturizat. De la data când eroul nostru s-a îndrăgostit, a mai şi crescut cu câţiva 2* centimetri, s-a mai împlinit şi a devenit, ca să folosim o expresie cunoscută, „numai bună de iubit". De ce n-ar iubi-o, deci, Ivo Filipovac, de ce ar rămâne veşnic într-o expectativă, care, oricum, nu poate duce la nimic bun?!
Ideea acţiunii pe care avea de gând s-o întreprindă îi veni M) într-o bună zi, văzându-1 pe clovnul Coco ieşind ţanţoş din cârciuma „Gâscă de aur". Cam mergea pe două cărări, băuse, probabil, prea multă bere. Se împleticea în mers şi fu cât pe-aci să-i cadă în braţe lui Ivo Filipovac. îşi ceru însă grav iertare,
698
SORIN TITEL
mai făcu doi-trei paşi, apoi se trânti pe o bancă — din fericire se afla în preajmă se descheie la pardesiul jerpelit şi foarte pătat (mai exact, deschise singurul nasture - şi acela sta să cadă -pe care îl mai avea pardesiul), privi ruşinat în jurul lui (m-o 5 fi văzut cineva, spuneau privirile lui şirete şi temătoare), apoi îi fu parcă ruşine de propria lui teamă: aşa tolănit pe bancă se simţi mai în siguranţă decât pe picioarele subţiri ca nişte fuse, care, pe deasupra, nici nu mai voiau să-l asculte. îşi aruncă mâinile în lături, cu un gest patetic, şi începu să cânte, cu o io voce incredibil de groasă, faimoasa arie a ducelui din Rigoletto. între timp în jurul lui se adunaseră câţiva copii; îl urmăreau curioşi şi temători totodată, gata s-o ia la fugă. După ce-şi termină aria, începu să se scotocească în buzunarele pardesiului; scoase la vedere câteva bomboane lipicioase pe /5 care le dărui copiilor.
Ivo Pilipovac avea nevoie de un spion cu ajutorul căruia să poată pătrunde în citadela circului, unde se afla Anny, păzită cu străşnicie de fratele autoritar şi gelos. Clovnul i se păru a fi foarte nimerit pentru o astfel de misiune - nici pe departe 20 simplă. Ştiindu-i slăbiciunea — era un beţivan împătimit, în stare să bage în burdihanul lui rotunjor cantităţi impresionante de bere -, ofiţerul putea să-l atragă cu uşurinţă de partea lui. Aşa că într-o zi, Ivo Pilipovac intră, ca din întâmplare, în crâşma în care „Coco trubadurul" (aşa i se spunea) îşi făcea 25 veacul. Tot ca din întâmplare se aşeză la masa lui şi intră cu el în vorbă (spunându-i, bineînţeles, cât de mult îl admiră). Apoi, de vreme ce legătura fusese făcută, comandă bere. „Invitându-vă să ciocnim împreună un pahar de bere, nu fac altceva decât să-mi exprim preţuirea pe care v-o port", îl 30 asigurase Ivo Filipovac. (Era şi el uimit de cât machiavelism e în stare, dar iubirea face din noi, după cum bine se ştie, ceea ce nici nu ne-ar trece prin gând, ne transformă în asemenea măsură, încât nu ne mai recunoaştem.) Bineînţeles că veni şi a doua zi. Se aşeză la aceeaşi masă cu renumitul artist, comandă
FEMEIE, IATĂ FIUL TĂU
699
două halbe, apoi clovnul se rugă să-i mai facă cinste cu încă una, dacă tot îl admiră atât! Urmară alte două halbe... Nenorocirea fu însă că se îmbătă mult prea repede, aşa că ofiţerul nu putu să afle de la ei mare lucru. De îndată ce băutura i se ridică la cap, comicul fu cuprins de un fel de * melancolie abulică. Se uita la Ivo Pilipovac cu nişte ochi năuci, de copil slab de minte, şi când acesta aduse, ca din întâmplare, vorba despre frumoasa trapezistă, singurul lucru pe care putu să-l afle (limba i se împleticea în gură din pricina băuturii) a fost c-a ţinut-o pe Anny Scheindler pe genunchii lui de clovn io patetic şi beţiv, „pe când era atâtica“... Imaginea respectivă -fetiţa aceea drăgălaşă, cu buclişoare blonde şi cu obraji rumeni, stând pe genunchii săi — îl tulbură în asemenea măsură, încât începu să plângă, spre disperarea lui Ivo Pilipovac, a cărui supărare crescu şi mai mult în clipa când constată că artistul n a adormit cu capul pe masă. Chipul acestuia — alb ca varul şi buhăit — semăna cu cel al unui mort, şi ai fi putut crede c-a dat ortul popii, dacă nu s-ar fi făcut auzit un sforăit subţirel (sforăitul contrasta cu vocea lui groasă, de bas profund). Un îndrăgostit atât de împătimit ca Ivo Pilipovac nu renunţă însă 20 uşor. Peste doar câteva zile, apăru din nou - ca din întâmplare şi de data asta - în respectiva cârciumioară. Clovnul îl salută cu entuziasm, ca pe un vechi prieten, de cum îl văzu intrând, făcându-i semn că-1 pofteşte, cu tot respectul cuvenit, la masa lui. De îndată fură comandate câteva halbe de bere („pot fi 2> mai multe, ca să nu fim deranjaţi tot timpul", fusese de părere artistul) şi investigaţia cu privire la biografia şi cariera Anncy Scheindler fu reluată din punctul unde se întrerupsese data trecută din pricina etilismului şi a somnului apopiectic al beţivului. Doar că de data asta artistul vădi o foarte enervantă ,-w înclinaţie (după părerea lui Ivo Pilipovac) spre fantasmagorie şi invenţie; născoci, referindu-se la existenţa tinerei fete, o poveste greu de crezut, citită probabil de el în cine ştie ce revistă la modă, sau poate că era doar rezumatul, cu modificările de
700
SORIN TITEL
rigoare, al vreunui roman siropos pe gustul epocii. Cei doi fraţi ar fi fost, conform versiunii oferite de clovn, fiii nelegitimi ai unei contese maghiare (întâi se născuse băiatul; apoi, contesa, necuminţită, adusese pe lume şi o fată, tatăl fiind un 5 renumit haiduc transilvănean, care venea noaptea la ea şi intra, ca să nu fie văzut de nimeni, pe hornul castelului!). Contesa îi dăduse pe ascuns să-i crească unei cameriste credincioase de la castelul cu pricina. Intr-o noapte însă fraţii dispărură: camerista găsi pătuţul lor gol... Şi povestea, atât de palpitantă, io după cum se putea vedea, se întrerupse aici din pricina somnului - care semăna cu un fel de transă - în care căzu clovnul (răsturnând, din greşeală, cu o mână o halbă plină de bere şi udându-1 pe pantaloni - nu avu când să se ferească -pe domnul ofiţer Ivo Pilipovac). Şi iarăşi se întâlniră după /5 câteva zile, şi de data asta clovnul inventă o altă poveste, şi mai năstruşnică decât cea rămasă neterminată; dar de teamă ca nu cumva să-i plictisim pe cititorul care nu gustă probabil astfel de istorii pline de sentiment, renunţăm s-o mai povestim, în tot cazul, cei doi erau cu adevărat frate şi soră şi lucrau la 20 trapez doar de doi ani. Toate acestea Ivo Pilipovac putu să le afle dând la o parte liota de născociri care curgeau cu mare uşurinţă din gura cu buze groase a clovnului. „E gelos pe ea, de parcă nu i-ar fi soră“, mai spuse clovnul, şi ochii săi apoşi şi fără gene începură să clipească şi să i se întoarcă în cap, 2^ într-un mod cât se poate de semnificativ şi sugestiv. Chicoti chiar, vrând să dea cine ştie ce semnificaţie ambiguă, sau mai curând promiscuă şi scandaloasă, celor spuse de el. „Frate şi soră, dar ce, parcă nu s-a mai văzut?!" spuse el rânjind. Scârbit ,la culme, furios - supărat în primul rând pe el însuşi, de vreme w ce se pretase la un asemenea joc —, Ivo Pilipovac se ridică de la masă şi părăsi cârciuma fără să-şi ia rămas bun de la nesuferitul clovn. Şi, totuşi, se întâlni din nou cu „Coco trubadurul" în aceeaşi berărie populară, chiar în ziua următoare. Coco era foarte mândru de fularul de mătase -
FEMEIE, IATĂ FIUL TĂU
701
alb cu buline mari roşii - pe care îl primise cadou, se lăudă el, de la o admiratoare al cărui nume nu putea să-l divulge atât din discreţie, cât şi din pricina unui soţ deosebit de gelos. Părea, astfel, pornit să-i facă tot felul de confidenţe. îi vorbi ofiţerului despre soţia lui, căreia el prefera sâ-i spună * Magdalcna - în realitate o chema Erjikc şi era unguroaică de la Satu Mare. „înainte de a ne lua noi amândoi — povesti clovnul (şi se vedea că istorioara lui era inventată chiar atunci, pe loc, după încântarea care i se putea citi în priviri) - a fost pensionara unei case deocheate. Orfană de ambii părinţi. Ca să nu moară io de foame, s-a făcut curvă...“ De cum a văzut-o, el şi-a dat de îndată seama cât de mult suferă din pricina profesiei, nepotrivită cu firea ei sensibilă. Şi-a pus în gând s-o salveze.
A cerut-o de nevastă. Madama stabilimentului i-a pregătit chiar o dotă şi la plecarea din acea casă de moravuri uşoare o' pensionarele leşinau pe capete de emoţie şi invidie. „Acum înţelegeţi de ce îi spun Magdalena, domnule ofiţer, pricepeţi, nu-i aşa, la ce personaj biblic fac eu aluzie?" întrebase clovnul, şi ochii rotunzi şi apoşi fără gene i se mişcau în cap. Era convins că ofiţerul, neluându-i în serios istorioara, n-o să-i dea crezare, 20 şi-l privea suspicios cu coada ochiului. „Mama, care este oarbă (vedea femeia destul de bine, chiar dacă purta ochelari; clovnul nu putu însă să nu facă un mic rabat lecturilor lui preferate), locuieşte împreună cu noi. O femeie imposibilă - cât îmi este de mamă, nu pot să n-o vorbesc de rău —, pe deasupra, şi rea 2^ ca o vrăjitoare." (Clovnul nu-şi ura mama, după cum ne-am aştepta, luându-ne după felul cum o descrisese, în schimb îi era frică de ea; era o femeie foarte autoritară şi severă; făcea eforturi supraomeneşti ca să-şi smulgă fiul „din braţele alcoolismului", aşa că în micuţa lor baracă se iscau adesea «> certuri îngrozitoare; lacrimile şi strigătele sărmanei femei puteau fi auzite până noaptea târziu.) „A plecat aseară la o soră a ci de ia Vârseţ. Am rămas singur cu Magdalena. Fără ea, ne simţim excelent...", spuse clovnul frecându-şi una de
702
SORIN XITEL
alta mâinile micuţe şi durdulii. Buzele groase i se ţuguiară în timp ce repetă de mai înulte ori la rând cuvântul excelent. „Ce-i drept, azi dimineaţă, înainte de a pleca după cumpărături, a izbucnit între noi doi o mică ceartă, lipsită de 5 orice importanţă. Magdalcna susţinea că Anny Schcindler (Ivo Pilipovac îşi ciuli urechile) îşi vopseşte părul, în schimb eu am susţinut sus şi tare că e vorba de un blond natural! Văzând că îi iau apărarea, a devenit geloasă şi nedreaptă cu sărmana copilă. «O să se prea dezvolte, a început ea s-o bârfească. Nu-ţi io dai seama, abia a împlinit şaisprezece ani şi are nişte sâni... Oho, eu la vârsta ei...»" Prima reacţie a lui Ivo Pilipovac a fost să-şi astupe urechile, să nu audă grosolăniile debitate de Magdalena-Erjike, soţia clovnului. (Chiar dacă nu fusese culeasă de la o casă de toleranţă, cum susţinea „Coco 15 trubadurul", nu avea un limbaj deosebit de ales.) S-a făcut roşu la chip şi, bâlbâindu-se ca un băieţandru (şi de fapt era un băieţandru, un ins foarte copilăros, cum am mai spus), l-a întrerupt pe clovn într-un mod cam brutal, încât acesta l-a privit mirat. „Nu mă interesează ce-a spus soţia dumitale 20 despre Anny Scheindler -, i-a spus el repezindu-şi fără voia lui mâna în faţă, de parcă ar fi vrut să-i astupe gura. De altfel, ea (şi a subliniat pronumele respectiv cu toată forţa de care se simţea în stare) e mai presus de astfel de aprecieri. E ca o prinţesă!" a spus ofiţerul, şi era prima mărturisire pe care o 25 făcea cuiva în legătură cu adevăratele lui sentimente cu privire la Anny Scheindler. Apoi şi-a dat seama că l-a luat gura pe dinainte, mai ales că artistul îl privea mirat — în mintea sa, îmbâcsită de alcool, începând să se facă o oarecare lumină. „Vreau să spun că mi-au plăcut întotdeauna numerele la M) trapez, a adăugat Ivo Pilipovac, de astă dată pe un ton obiectiv, încercând să alunge din intonaţiile vocii lui orice urmă de exaltare. Sunt o pereche reuşită", a mai spus, implicându-1 şi pe Lutz Scheindler - cu toate că nu putea să-l sufere - în aprecierile lui... „Abia a plecat bătrâna de acasă, se întoarse
FEMEIE, IATĂ FIUL TĂU
703
clovnul la primul subiect al discuţiei lor (rotindu-şi ochii rotunzi şi apoşi într-un mod prin care voia să sugereze inteligenţa cuiva, gata să prindă din zbor ce vrea şi ce nu vrea interlocutorul său), c-am respirat amândoi uşuraţi. Chiar dacă ni se întâmplă să ne mai dondănim din când în când, e o 5 ceartă în doi, o discuţie contradictorie între un bărbat şi nevasta lui, în care o terţă persoană nu are ce căuta! Or ca, mama, se bagă între noi, învrăjbindu-ne şi mai tare! Unde mai pui că e de partea Magdalenei, are sau nu are dreptate... Da, vă mărturisesc cu toată sinceritatea, domnule ofiţer, că ne-am io certat azi-dimineaţă, fericiţi că o putem face fără să ne vadă sau să ne audă altcineva. O ceartă destui de violentă însă, de vreme ce Magdalcna a trecut la un moment dat la ameninţări, ba a încercat chiar să mă lovească, folosind ca proiectil o bilă mare de lemn. «Vreau să-ţi sparg capul tău sec plin de alcool», /5 a strigat ea, şi bila era cât pe aci să mă lovească în moalele capului; norocul meu, însă, că am reflexe perfecte, aşa că am putut să mă feresc la timp. De furie şi disperare am muşcat-o de degetul mic de la mâna stângă şi cum ea nu poate suferi sângele, de cum a văzut câteva picături de sânge prelingându-se 20 din degetul muşcat de mine, a început să strige după ajutor, în acelaşi timp m-a ameninţat că pleacă, mă părăseşte, mi-a mărturisit că are de gând să fugă în lume cu un negustor angrosist. Poate c-o fi şi plecat - îşi spuse clovnul uitându-se la ceasul mare, cu pendulă, de pe perete. La ora asta o fi hăt, 25 departe! (Şi chiar în acel moment ceasul bătu jumătatea de oră.) Stă gură în gură cu angrosistul!..." Spre marea uimire a ofiţerului, perspectiva unei astfel de situaţii îl lăsa aproape indiferent. Vorbea de parcă nu despre nevastă-sa ar fi povestit, ci de o persoană străină, cu care el nu avea nimic comun... w „Astfel de certuri, îi explică el ofiţerului nedumerit, sunt necesare într-o căsnicie, altfel, sentimentele - şi ele, sentimentele, trebuie să fie întotdeauna pe primul plan — încep să lâncezească. Acum, după ce ne-am bătut în toată legea -
704
SORIN TITEL
era să-mi spargă capul, şi eu am muşcat-o de deget, cum v-am mai spus, fără să mai fie de faţă şi o a treia persoană, ca de obicei - simt c-o iubesc chiar mai mult decât am iubit-o până acum..." Cât timp a durat această discuţie foarte instructivă, halbele au continuat să curgă. Cel care le golea cu o mare repeziciune era, desigur, clovnul. Domnul ofiţer Ivo Filipovac ducea doar halba la gură, îşi muia buza superioară şi mustaţa roşcovană răsucită în sus în spuma ei rece şi o aşeza înapoi pe masă. Se făcea, aşadar, că bea, rostul lui fiind, în primul rând, acela de a plăti halbele golite de clovn. Cu totul pe neaşteptate, după cea de a patra sau a cincea halbă, clovnul îşi aminti de Anny Scheindler (intuia vag şi confuz - din pricina băuturii care i se urcase deja la cap - că în această direcţie se îndreaptă în primul rând interesul ofiţerului). „E foarte muncitoare, spuse el. Exersează zilnic, împreună cu fratele ei, până cade frântă de oboseală. Intr-o după-amiază am găsit-o dormind în fosa orchestrei, cu capul sprijinit de toba mare. «Du-tc, Anny, şi te culcă, i-am spus. Mai e până începe spectacolul. Ai timp să te odihneşti.» M-a privit pe jumătate adormită, parcă o văd, şi mi-a surâs ca un copil vinovat../* Ivo Filipovac, îndrăgostitul, văzu aievea surâsul acela, „pe jumătate adormi/1, al trapezistei, îndreptat spre chipul buhăit de băutură al clovnului, şi chiar dacă nu hi gelos, simţi totuşi o uşoară strângere de inimă. Ar fi dat nu ştiu cât să fi fost el în locul acestuia... Clovnul încercă să continue discuţia despre Anny Scheindler şi despre frumuseţea ci răpitoare, doar că între timp mai dădu pe gât, în cea mai mare grabă, încă două halbe de bere, şi memoria nu-1 mai ajuta: chipul frumoasei şi suavei trapeziste se înecă definitiv în aburii alcoolului. „E ca o flacără luminoasă", spuse el, totuşi, şi într-adevăr nu minţea, aşa o şi vedea în acele clipe: ceva luminos şi difuz, mai mult o flacără ridicându-sc dintr-un alcool foarte tare, decât un chip uman. Ceea ce reţinea instinctiv clovnul, cu toată confuzia din capul lui, era că trebuie
FEMEIE, IATĂ FIUL TĂU
705
să-i vorbească ofiţerului despre Anny Scheindler, ca să-i facă plăcere şi în acelaşi timp ca să se şi revanşeze pentru halbele nenumărate care îi intraseră în burdihanul rotund. Pricepu, în sfârşit, chiar dacă nu totul îi era deosebit de clar, că nu din simpatie pentru persoana lui ofiţerul îi dă de băut. „Nimeni 5 nu mă iubeşte", spuse el cu o voce îngălată. I se păru însă că Ivo Filipovac nu dă nici o atenţie cuvintelor lui, ceea ce îl făcu, dintr-o dată, să sufere cumplit. „Nimeni nu-1 iubeşte pe Coco-trubadurul", se plânse cu o voce ceva mai ridicată, şi cum nici de data asta ofiţerul nu se arătă a fi prea impresionat, io se aplecă peste masă şi îi şopti cu o voce iritată şi ascuţită: „Mă dispreţuieşti, nu-i aşa?" Nu aşteptă să primească un răspuns, care, oricum, tot n-ar fi reuşit să-l edifice; îşi simţea inima mult prea grea şi întristată (ştim din literatură şi din filme că există astfel de clovni melancolici!); voia să plece cât 15 mai degrabă acasă, unde cine ştie dacă soţia lui, Magdalena-Erjike, îl mai aştepta, cine ştie dacă nu cumva chiar fugise între timp cu angrosistul; ori el, după bătaia de azi-dimineaţă, era convins că o iubeşte şi mai mult şi mai pătimaş decât înainte; da, voia să plece cu orice preţ să vadă ce-i face 20 nevasta, doar că în clipa când se ridică de la masă, cu intenţia de a părăsi cârciuma, îşi simţi picioarele grele ca de plumb, berăria începu să se învârtească cu el; avu impresia că halbele de pe mese se lovesc între ele, de parcă ar fi fost un cutremur. „Singur n-am să pot pleca, îi spuse el lui Ivo Filipovac cu o 25 voce deosebit de fermă şi de clară. Obsesia mea, îi mărturisi el ofiţerului vorbind cât se poate de coerent, - nici nu ai fi zis că e mort de beat — e să nu mă calce cumva vreo trăsură în timp ce traversez strada..." Asta şi urmărise Ivo Filipovac, de fapt, şi încă din clipa în care făcuse cunoştinţă cu clovnul, 30 să-l roage să-l conducă acasă! Un prilej de a pătrunde în cetatea pe care voia s-o asedieze, unde se afla sechestrată (chiar dacă nu într-un turn, ci într-o baracă de circ) aleasa inimii lui -cel ce o „sechestra" nu era un balaur, ci un frate exagerat de
706
SORIN TITEL
temător şi de grijuliu, pentru care Ivo Filipovac simţea o foarte tulbure şi amestecată antipatie, cel mai mult enervându-1 asemănarea dintre cei doi. Iată-1, deci, pe Ivo Filipovac străbătând străzile orăşelului cu un clovn beat în spate - nu 5 ştim dacă l-a văzut sau nu l-a văzut vreun cunoscut şi nici nu are vreo importanţă pentru povestirea noastră. Ştim, în schimb, că trupul buhăit şi îmbibat de băutură al clovnului puţea îngrozitor, un miros care venea din străfundul fiinţei acestuia, pe care nici o apă din lume şi nici un săpun nu l-ar io fi putut face să dispară. „Scuză-mă, spuse clovnul cu vocea lui îngălată, ghicindu-i parcă gândurile, put urât. Şi nevastă-mea face uneori pe nebuna, o apucă isteria câteodată şi nu vrea să doarmă cu mine într-un pat...“ şi urmează câteva amănunte ceva mai intime, pe care preferăm să nu le 15 reproducem acum şi aici. De altfel, nici eroul nostru, Ivo Filipovac, nu fu prea atent la vorbăria clovnului (în majoritatea lor, cuvinte fără şir, fraze fără cap şi coadă, de om beat), singura lui preocupare fiind aceea de a ajunge cât mai repede cu el acasă: să intre în cetate, s-o vadă în intimitate ţo pe Anny Scheindler, iată care era dorinţa lui cea mai arzătoare.
? La un moment dat, însă, spre marea lui exasperare, clovnul încercă să opună rezistenţă: nu mai voia să se întoarcă acasă, îi spunea lui inima că Magdalena-Erjike a fugit! De mult plănuia ea să fugă cu angrosistul sau poate, cine ştie, cu un 25 alt bărbat, doar că el, credulul, nu şi-a dat seama la timp. „Are un amant! strigă el, pradă unei neaşteptate crize de gelozie. A plecat, m-a părăsit...“, se văicărea, cu faţa şiroind de lacrimi. Apoi, la rugăminţile lui Ivo Filipovac, acceptă să fie purtat în spate în continuare. Presimţirile clovnului se adeveriră: 30 Magdalena-Erjike dispăruse, într-adevăr. Baraca în care locuiau cei doi soţi era întoarsă pe dos - probabil că înainte de plecare căutase exasperată vreun obiect, pe care cine ştie dacă reuşise sau nu să-l găsească; pe uşă, prinsă într-o pioneză, se afla o foaie de hârtie ruptă dintr-un caiet de matematică, pe care
FEMEIE, IATĂ FIUL TĂU
707
scria: „Am plecat în lumea mare cu Robertino. Iartă-mă, dacă poţi.“ Clovnul nu reuşi chiar din primul moment s-o ierte, aşa cum îi cerea ea în mesajul ei de rămas bun, şi Ivo Filipovac fu martorul unor scene destul de penibile. „Coco-trubadurul" nu se purtă, nici pe departe, ca un bărbat adevărat: începu * să-şi smulgă părul din cap de durere şi mânie şi să ţipe ca un disperat. Din cuvintele lui, Ivo Filipovac înţelese că sus-numitul Robertino era un pitic al cărui număr foarte nostim se prezenta în mod special la matineele destinate copiilor: dresură de porumbei. Robertino nu era mai înalt de w un metru (poate câţiva centimetri în plus), în schimb se bucura, în rândurile sexului slab al circului, de o mare faimă în ceea ce priveşte performanţele sale erotice, se pare cu totul ieşite din comun. „Nu ştiam că pe deasupra e şi perversă, urla în gura mare nefericitul clovn. Orice, numai jignirea asta nu 15 pot s-o suport", adăugă el pe un ton tragic şi lugubru, şi se prăbuşi la pământ. Căzu într-un leşin adânc. Ofiţerul îl stropi cu apă, ba încercă să-i facă şi respiraţie artificială (îşi aminti apoi că respiraţia artificială se face, la nevoie, celor înecaţi, şi s-ar putea să nu aibă nimic comun cu leşinul); văzând însă 20 că disperatul soţ părăsit nu are de gând să-şi revină, alergă până la cea dintâi baracă, să ceară ajutor. Unii ar putea să spună că le-am cam adus din condei, am făcut, adică, în aşa fel încât baraca fraţilor Scheindler să se afle în imediata vecinătate a celei unde zăcea leşinat sărmanul soţ părăsit, în aşa fel încât 25 Ivo Filipovac să nimerească, din întâmplare, desigur, chiar acolo unde el şi avusese de gând să ajungă, în conformitate cu planul pus la cale de el în mare secret. Hazardul este însă mai puternic decât fantezia oricărui autor, încât nu-i oare mult mai înţelept să dăm hazardului ceea ce e al hazardului şi să iu nu învinuim pe nedrept un autor care nu doreşte altceva decât ca doi tineri - dintre care unul arde deja de prea mult timp pe rugul aprins al iubirii, - să se întâlnească?! Autorul se dă cu toată discreţia la o parte şi-o lasă pe Anny Schrindler să
708
SORIN TITEL
schimbe cu ofiţerul îndrăgostit câteva cuvinte banale, desigur, şi lipsite de vreo importanţă; ele trebuie să fie totuşi consemnate, pentru ca respectiva poveste de iubire să aibă cât de cât un început. „Jesus Maria, ce s-a întâmplat?!" spune, 5 aşadar, trapezista de cum îl vede pe Ivo Filipovac pentru prima oară, iar cuvintele acestea sunt ca o piatră de hotar, căci abia după ce ele au fost zise, o foarte frumoasă şi emoţionantă poveste de iubire poate să înceapă, în sfârşit! Căci dacă există dragoste la o primă vedere - şi ea există într-adevăr! -, io scurtcircuitul care s-a iscat (polii fiind privirile înflăcărate ale ofiţerului, precum şi cele ale tinerei trapeziste) aduce foarte bine cu ceea ce francezii numesc (e drept că, de câte ori pronunţă cuvintele cu pricina, pe chipul lor apare un zâmbet cam ironic şi plin de neîncredere, dar francezii sunt francezi, 15 cartezieni convinşi şi raţionalişti fanatici: „abisurile" sufletului omenesc nu sunt, nici într-un caz, specialitatea lor!) „coup de foudre“. Da, putem susţine, fără să ne fie teamă că greşim, că din clipa în care l-a văzut pe Ivo Filipovac, Anny Scheindler s-a îndrăgostit de el, şi viceversa, am spune noi, dacă n-am 20 şti că ofiţerul o iubeşte, în taină, de multă vreme. Iată-i pe amândoi aplecaţi deasupra clovnului leşinat, încercând să-l aducă în simţiri. Clovnul deschide ochii, în sfârşit, şi Anny Scheindler îi şterge fruntea transpirată cu un şervet, iar când clovnul începe să plângă (după Magdalena-Erjike, bineînţeles), 25 trapezista îi oferă batista ei parfumată, să se şteargă la ochi. „Ea nu merită să suferi atât, îi spuse Anny nefericitului soţ părăsit. A fost nemaipomenit de crudă, s-a purtat îngrozitor!" Şi dacă e atât de vehementă în aprecieri, nu trebuie să ne închipuim cumva că ar fi o pizmaşă şi o cârtitoare! Nici 30 pomeneală de aşa ceva! Am judeca-o cât se poate de greşit! Anny Scheindler e, în schimb, intransigentă, aşa cum sunt intransigenţi adolescenţii pe care viaţa nu a avut când să-i modifice şi să-i corupă. Trădarea, minciuna, lipsa de loialitate în iubire (şi soţia clovnului se făcuse într-adevăr
FEMEIE, IATĂ FIUL TĂU
709
vinovată de toate aceste grele păcate!) o revoltau în chip firesc.
Se uită la Ivo Filipovac, căutând în privirile lui o confirmare a celor spuse de ea. Firele unor misterioase legături începeau să se lege între ei, şi nu ne rămâne decât să înregistrăm totul, lăsând lucrurile să se desfăşoare de la sine. De altfel, intervenţia 5 noastră ar fi inutilă. Nimic din ceea ce urma să crească şi să se împlinească nu mai putea fi oprit. Simţim cum chiar tonul povestirii noastre se schimbă, pe nesimţite - căci despre iubire nu se poate vorbi decât cu toată gravitatea şi seriozitatea -, şi acum despre dragoste, în înţelesul cel mai pur şi mai curat w al acestui cuvânt, este vorba! Aţi putut vedea, de altfel, şi dumneavoastră cu ce ochi se uită Ivo Filipovac la Anny Scheindler, şi la rândul ei ce ochiade îi aruncă ea! „Ajutaţi-mă, vă rog, să fac focul în godin", se roagă de ofiţer după ce dialogul mut şi atât de expresiv dintre ei a avut loc. Nu vedeţi /5 că tremură de frig?" spuse ea. Vorbeşte în şoaptă, pentru că, între timp, clovnul, în chip cu totul neaşteptat, a aţipit. (Probabil că descărcarea nervoasă a fost atât de mare, încât pur şi simplu l-a epuizat.) în timp ce tânărul ofiţer suflă în foc să se aprindă lemnele care sunt destul de ude, Anny 20 Scheindler e perfect conştientă că ceva cu totul special se petrece cu ea. E convinsă că trăieşte o clipă unică. De parcă întreaga ei fiinţă ar fi supusă unor vrăji dulci şi învăluitoare...
Mărturisim însă că nu ştim ce să facem cu Lutz, fratele trapezistei. Să lăsăm ca iubirea dintre cei doi să prindă ceva 25 mai mult cheag şi abia după aceea să-l introducem în scenă? Oricum, el urmează să joace un rol în toată această foarte luminoasă poveste de iubire (îl vom vedea intervenind, ceva mai târziu, bineînţeles, orbeşte şi cam la întâmplare, fără să se atingă însă - printr-un capricios joc al întâmplării, căci, 30 într-adevăr, numai de întâmplare va fi vorba! - de cei doi îndrăgostiţi). Deocamdată să ne mulţumim să-l aducem, totuşi, în scenă şi să-l punem să sufle în foc împreună cu Ivo Filipovac, doar-doar s-or aprinde lemnele cele ude! (Un frate
710
SORIN TITEL
care nu înţelege încă nimic din cele ce s-au întâmplat şi se întâmplă în jurul lui, nemulţumit că focul nu vrea să se aprindă, nebănuind că, între timp, un cu totul alt foc s-a aprins şi a început chiar să ardă pălălaie!) Cei doi bărbaţi stau aplecaţi 5 în faţa focului în care suflă pe întrecutele, iar fratele se întoarce spre tânărul ofiţer, Ivo Filipovac, îi vede ochii migdalaţi, semănând tulburător de mult cu cei ai surorii lui, şi i se pare că acei ochi văzuţi foarte de aproape şi atât de asemănători cu ai fetei fac să crească în sufletul lui iubirea pentru ceilalţi io ochi, cei ai trapezistei, care, iată, spune ceva în spatele lor, îi cheamă să-i dea o mână de ajutor, vrea să-l întindă pe pat pe nefericitul clovn adormit. Dacă l-am introdus pe Lutz Scheindler în scenă (poate puţin prea devreme), el nu are, de fapt, deocamdată nici un rol. Cu toate astea, mărturisim că 15 Lutz Scheindler ne preocupă în mai mare măsură în momentul de faţă decât perechea de îndrăgostiţi care s-au întâlnit în sfârşit. Ce se întâmplă cu cei doi putem cât de cât bănui; dragostea, oricât de imprevizibilă în manifestările ei, rămâne, totuşi, un domeniu în care pătrundem cu mai mare 20 uşurinţă decât în sufletul acelui adolescent nefericit, care îşi va iubi până la adânci bătrâneţe sora (nu se va căsători niciodată!), cu o iubire nu dintre cele mai neobişnuite. Un băiat chipeş, tăcut şi veşnic îngândurat, mult prea serios pentru vârsta sa. Fetele — şi ele îi dau târcoale — nu-1 interesează şi e 25 încă virgin (virginitatea şi-o va pierde abia peste cinci ani, fiind aproape violat de o îmblânzitoare de tigri). Şapte sau opt ore dintr-o zi şi le petrecea pregătindu-şi numărul la trapez împreună cu sora lui mai mică, Anny. Timpul care-i mai rămâne şi-l consumă învârtindu-se în jurul manejului, dând, 30 adică, o mână de ajutor celor ce curăţă şi îngrijesc animalele. Lutz Scheindler, care se simte cu mult mai apropiat de ele decât de oameni, le îngrijeşte când sunt bolnave, fiind foarte priceput în a le doftorici, mai priceput chiar decât un medic veterinar. Cu Anny se poartă aspru şi în acelaşi timp e un
FEMEIE, IATĂ FIUL TĂU
711
camarad perfect. După felul cum o tratează, ai putea crede că tânărul trapezist nici n-a avut timp să observe că Anny aparţine unui alt sex decât al său. De parcă nu i-ar fi trecut prin cap că e femeie, şi nu un frăţior mai mic, un băiat la fel ca el. (Fără urmă de pudoare se dezbrăca în faţa ei. Ruşinată, 5 fata întorcea capul. El nu observa că ea se simte stingherită.) în iubirea lui pentru ea nu se strecura nimic din ceea ce înseamnă atracţia bărbatului pentru femeie, atracţie care ar fi putut da sentimentelor sale un caracter într-adevăr incestuos. De altfel, Lutz Scheindler ar fi fost foarte mirat dacă w cineva i-ar fi spus că sora lui a încetat să mai fie o fetiţă. Şi totuşi, dacă ar fi fost întrebat care-i sunt simţămintele purtate propriei lui surori, Lutz ar fi răspuns printr-o frază teribilă şi înfricoşătoare: „Nu pot să trăiesc fără ea“... Şi ce poate fi mai cumplit decât asta: să nu poţi trăi fără cineva, să simţi că viaţa /5 ta, fără prezenţa permanentă a vieţii celuilalt, nu e posibilă?!
E, deci, mai mult ca firesc ca Lutz Scheindler să devină gelos (un anumit fel de gelozie) pe Ivo Filipovac! Nu acum, încă nu. Deocamdată suflă amândoi în focul care nu vrea să se aprindă.	20
O îndeletnicire foarte plăcută pentru un scriitor este, fără îndoială, aceea de a istorisi o poveste de dragoste - un subiect vechi de când lumea, şi totuşi mereu nou, de vreme ce continuă să fie tema principală a romanelor care se scriu pe mapamond. Dar ne-am adus aminte tocmai în această clipă 25 în care ofiţerul, ajutat de Lutz Scheindler, suflă în foc, iar tânăra fată e atât de uluită de sentimentul care o încearcă pentru prima dată în viaţă, încât nu ştie nici ce trebuie să spună, nici ce trebuie să facă, ne-am amintit, deci, de foarte ciudatul personaj (el ocupă un loc central în povestirea noastră) 30 cu care domnul ofiţer Ivo Filipovac s-a trezit că-i este ordonanţă.
„Ce-o fi cu ordonanţa asta a mea şi pe unde dracu umblă?“ se întrebă, aşadar, Ivo Filipovac şi mărturisim că aceeaşi
712
SORIN TITEL
întrebare ne-o punem şi noi. îngrijorarea noastră este chiar mai mare decât a lui Ivo Filipovac: fiind îndrăgostit până peste cap, în clipa următoare el a şi uitat de Marcu, chipul frumoasei trapeziste apărându-i din nou înaintea ochilor, aşa că se întinde 5 în pat şi îşi simte trupul invadat de o imensă fericire. Se aude un oftat al cărui ecou se stinge cu greu în odăiţa cufundată în întuneric. Cel ce oftează e îndrăgostitul nostru, şi doar la câteva minute după aceea, domnul ofiţer Ivo Filipovac a şi început să sforăie încetişor. Se întoarce apoi pe partea stângă, io se face covrig, şi sforăitul încetează brusc. Dacă ofiţerul a visat-o în noaptea aceea sau nu pe Anny Scheindler nu ştim şi nici nu ne interesează în mod deosebit, de vreme ce povestea de dragoste dintre cei doi a început să prindă un oarecare chiag: s-au văzut, s-au plăcut şi aşa mai departe... Ce-o mai fi nu 15 ne rămâne decât să povestim la timpul potrivit.
Domnul ofiţer Ivo Filipovac, cu tot somnul lui adânc şi se pare fără vise, s-a trezit spre dimineaţă şi a auzit zgomot în odăiţa de sub acoperiş. „Mi s-a întors ordonanţa", şi-a spus el şi şi-a îngropat capul în pernă, cu gândul să adoarmă din 20 nou. N-a putut. Stând cu ochii închişi şi cu capul îngropat în pernă, s-a întrebat pentru a doua oară: „Pe unde dracu mi-o fi umblat?" A deschis apoi ochii şi a început să tragă cu urechea, să verifice dacă nu cumva s-o fi înşelat. Da, ordonanţa se întorsese de bună seamă, i se auzeau paşii acolo sus, în 25 cămăruţa lui, şi domnul ofiţer începu să se foiască în pat; fusese trezit din somn, şi de-acuma gata, cu greu o să mai poată iarăşi adormi. De fapt, Ivo Filipovac nu era atât supărat, cât mai ales intrigat, cum teribil de intrigat se simte şi autorul. Amândoi, autorul şi tânărul ofiţer, urcă, împreună, într-un io suflet scările care duc la odăiţa de sub pod şi s-ar putea chiar să se ciocnească în întuneric unul de celălalt. Ofiţerul are de gând să-şi muştruluiască ordonanţa, să fie şi el o dată în viaţa sa autoritar. A urcat, deci, scările şi a deschis uşa odăii de sub acoperiş. Marcu stă pe marginea patului numai în izmene, şi
FEMEIE, IATĂ FIUL TĂU
713
când îl vede intrând, zvâcneşte în picioare, ia poziţie de drepţi şi se pregăteşte să salute milităreşte, stând smirnă şi fără să clipească. Ivo Filipovac îl opreşte însă. „Lasă asta, îi spune el. Mai bine mi-ai spune şi mie...“ Ivo Filipovac intenţionează să-i ţie un mic discurs moralizator, se opreşte însă încurcat, 5 pentru că ordonanţei i s-a făcut rău: se clatină pe picioare şi e gata să se prăbuşească la pământ. Dinţii îi tremură în gură, se uită cu ochii holbaţi la ofiţer, de parcă ar vrea să-i ceară ajutor. Arată, ea, ordonanţa ca unul care se îneacă şi care te imploră din priviri să-i întinzi o mână, să-l scapi de la înec, io să nu-1 laşi să se ducă la fund. Privirea disperată a sărmanului soldat îl întoarce pe dos pe domnul ofiţer Ivo Filipovac. „E bolnav, îşi spune el speriat. Băiatul ăsta, sărmanul, nu-i sănătos...“ Şi abia acum am putea spune că ofiţerul îşi vede, în sfârşit, ordonanţa şi dorinţa de a-1 ajuta (nu ştie bineînţeles /5 cum şi ce-ar putea anume să facă) îl cuprinde pe neaşteptate. Marcu nu mai e doar o ordonanţă nedisciplinată, ci un om care suferă. Asemănarea dintre ei doi încurcă parcă şi mai mult lucrurile: ofiţerul are, la un moment dat, impresia că cel cuprins de deznădejde e chiar el însuşi: ca şi când s-ar afla în 20 faţa unei oglinzi în care şi-ar vedea chipul desfigurat de suferinţă. I se pare că el şi ordonanţa lui sunt o singură fiinţă, ca în clipa imediat următoare să-şi dea seama că totul n-a fost decât o iluzie, cel asemănător lui la chip e totuşi un altul, o persoană străină, despre care el, iată, nu ştie aproape nimic. 25 Ivo Filipovac descoperă, de fapt, hăul adânc care ne desparte de ceilalţi. „Suntem unici, îşi spune el cu toată disperarea, iar asemănarea dintre noi rămâne doar un joc straniu al aparenţelor şi al contraafacerilor. Greşeala noastră cea mai mare este să ne lăsăm duşi de nas şi să credem în acest joc de oglinzi sg mincinoase!../1 „Nu mă lăsaţi, domnule ofiţer<£, se roagă ordonanţa, şi se lasă o tăcere care se prelungeşte, pare a nu se mai sfârşi, pentru că Ivo Filipovac îşi dă seama că nu are ce să-i facă şi nici cum să-l ajute. încercarea lui de a intra în
714
SORIN TITEL
pielea celuilalt dă greş. Ivo Filipovac simte că nu poate fi decât el însuşi, că orice tentativă a lui de substituire ar fi zadarnică. Şi în liniştea care s-a lăsat, în lumina difuză a zorilor, începe, spre tulburarea amândorura, să cânte o privighetoare. Marcu 5 se îndreaptă spre fereastră, cu paşi şovăitori, clătinându-se, şi o închide să nu se mai audă cântecul vrăjit. Ofiţerului i se pare că citeşte în ochii ordonanţei un gând nou, nelimpezit şi obscur, de parcă i s-ar fi făcut brusc ruşine atât de cântecul acela al privighetorii, cât şi de felul în care se poartă! „N-aveţi io de ce să vă faceţi griji din pricina mea, spune, cu privirile în pământ. Nu-s decât o cătană proastă, îşi cere iertare cu o umilinţă sinceră. Lumea asta îi tare curioasă, mai spune, şi eu nici nu ştiu bine - aşa-s de neînvăţat - ce-i cu ea“...
Ordonanţa vorbeşte (şi ofiţerul simte lucrul ăsta) mai mult 15 ca să se ascundă de el. Dacă nu cumva el vorbeşte aşa şi ca să ia de pe umerii ofiţerului (dintr-un fel de bunătate şi generozitate care îl uluiesc pe Ivo Filipovac) povara unei responsabilităţi, pe care el, ofiţerul, nu are de ce să şi-o asume. „Nu trebuie să-mi purtaţi grija!“ spun parcă privirile ordonanţei.
20 în aceeaşi seară, la cazinou, Ivo Filipovac stă de vorbă cu colegul său, căpitanul Alfred Rotmann. De câteva luni, îi spune el, are o ordonanţă nouă, a cărei comportare e din ce în ce mai ciudată. Ordonanţa - un român din Banat - s-a întâmplat să-i şi semene la chip! Pare, desigur, de necrezut, 25 dar dacă el, Alfred Rotmann, i-ar vedea împreună, ar putea să jure că sunt fraţi, atât de bine seamănă unul cu altul. Bineînţeles, nici pomeneală de vreo înrudire între ei doi; lui însă, ca să fie sincer, îi pare nespus de rău de sărmanul flăcău. Acesta suferă de un rău ascuns, şi el nu ştie cum să-i dea de 50 capăt lucrului aceluia care îl macină pe nefericitul băiat. „Oricum, e ordonanţa mea, şi până una-alta îl am în grijă“, spune Ivo Filipovac, şi cade pe gânduri, privindu-şi ceşcuţa din care se ridică aburii fierbinţi ai cafelei plăcut mirositoare.
FEMEIE, IATĂ FIUL TĂU
715
„în privinţa băieţilor ăstora de la ţară, am ce să-ţi povestesc, spune domnul căpitan Alfred Rotmann (un bărbat serios, înalt ca un zdrahon şi mult mai în etate decât eroul nostru. Câteva smocuri de păr alb îi împodobesc creştetul pleşuv.) întâmplări de tot felul, una mai ciudată decât alta. Dacă aş începe să ţi 5 le spun acuma, probabil că n-ai să-mi dai crezare, ai să spui că sunt născociri de-ale mele. Pot să te asigur, însă, că fiecare cuvinţel rostit e adevărul adevărat! La ce să mint şi să inventez, când viaţa m-a pus nu de puţine ori în faţa unor situaţii pe care nici o fantezie din lume n-ar fi fost capabilă să le inventeze! io Dacă stai printre răcani cât am stat eu, ai prilejul să afli mai multe lucruri decât din oricare tratat de neurologie. Despre patologia creierului uman întreabă-mă pe mine, fiom draga (din când în când îi place să-şi ornamenteze discursul cu câte un cuvânt unguresc), crede-mă, am ce să-ţi povestesc. Trebuie n să le cunoşti cât de cât biografia flăcăilor ăstora de la ţară, să fi trăit printre ei, şi în cazul acesta comportarea lor începe să ţi se pară mai puţin bizară sau absurdă. Majoritatea, îţi dai seama, nu şi-au părăsit niciodată satul în care s-au născut, cel mult dacă s-au dus, la vreo sărbătoare, la horă în vreun sat 20 învecinat; pentru ei lumea se reduce, nu uita acest lucru, la câţiva kilometri: satul şi împrejurimile lui, şi cam atâta. Nici nu le trece prin gând că dincolo de dealurile şi pădurile din jurul cătunului lor s-ar mai afla şi alte dealuri sau păduri, precum şi alte sate; şi atunci, îţi închipui ce şoc pentru ei să 25 descopere spaţiul infinit al lumii ce se întinde, până hăt departe, cine ştie până unde, în aşa fel încât poate părea chiar fără început şi sfârşit...“ Deocamdată ofiţerul vorbeşte ca din carte, şi cele spuse de el i se par lui Ivo Pilipovac o colecţie de platitudini care, oricum, cât ar fi ele de adevărate, nu m> „rezolvă“ şi nici nu reuşesc să arunce o lumină nouă asupra „cazului" ordonanţei sale. Ivo Pilipovac devine ceva mai atent la cele spuse de căpitan abia când acesta trece la descrierea unor întâmplări, care i se par a-i ilustra teoriile de a căror
716
SORIN TITEL
profunzime nici pomeneală să se îndoiască. Aşa că, după ce-şi dezvoltă teza cu privire la „şocul" descoperirii lumii de către neştiutorii flăcăi de la ţară, după ce vorbeşte într-un limbaj cam cazon - şi fără a da dovada unui spirit speculativ deosebit -5 de sfâşietorul dor de casă al bietelor cătane, căpitanul ţine să dea cu orice preţ câteva exemple; abia acum, după cum am mai spus, Ivo Filipovac începe să fie atent la ce spune, pentru că într-adevăr cele povestite de Alfred Rotmann merită toată atenţia şi nu strică să reflectezi puţin asupra lor. Un lucru pare io a fi înţeles căpitanul - şi nu atât apetitul lui teoretic îl mână spre înţelegere, cât mai curând îndelungata sa experienţă de ins care, mai bine de un sfert de veac, a trăit în preajma cazărmilor, printre soldaţi strânşi laolaltă de prin toate colţurile imperiului austro-ungar. Alfred Rotmann nutreşte, aşadar, convingerea, 15 bazată pe bogata sa experienţă personală, că toate gesturile disperate ale acelor soldaţi (despre care îi vorbeşte - stând la cafenea cu trabucul în gură - lui Ivo Filipovac) îşi au punctul de plecare în marea lor singurătate, şi că, deci, singurătatea „îşi are monştrii ei, dragul meu, cu nimic mai puţin înfiorători 20 decât cei născuţi din somnul raţiunii al lui Goya, celebra gravură despre care nu mă îndoiesc că ai auzit"... Gândirea lui Rotmann - nu cine ştie cât de profundă şi excesiv de teoretică - e, totuşi, aceea a unui sociolog, dublat de un psihanalist instinctiv (psihanaliza abia s-a născut, şi căpitanul 25 nu a auzit, bineînţeles, de ea). La fel ca unii adepţi ai teoriei lui Freud sau ca unii sociologi vulgarizatori, el e convins că totul poate fi explicat până la capăt, fiecare taină a inimii avându-şi o cheiţă a ei, cu care poţi să descui cele mai secrete uşi, în aşa fel încât nimic pe lumea asta să nu te mai mire: 50 „Care mistere?" strigă el cu vocea lui groasă şi răguşită de prea mult tutun ori de câte ori i se aduce la cunoştinţă un caz mai dificil (cu privire la vreo cătană care „a luat-o din nou razna"). „Staţi o clipă, să vă spun eu despre ce e vorba: am avut eu un băiat în garnizoana...", şi Alfred Rotmann se pune să
FEMEIE, IATĂ FIUL TĂU
717
povestească acel caz asemănător, nutrind convingerea fermă că, la urma urmei, nimic nu-i nou sub soare. Căci el aşa de bine le ştie pe toate, încât nu se mai miră de nimic! „Să vezi, îi spune lui Ivo Filipovac, ce-am păţit odată cu un soldăţel dintr-ăştia, frumos ca o lacrimă şi cuminte ca o fată mare. Era 5 un băiat tăcut şi foarte cuviincios, un polonez, de pe lângă Danzig, ştiam şi cum îl cheamă, dar uite că acuma, pe moment, nu-mi mai aduc aminte. îi surprindeam câteodată cu o privire rătăcită, pierdută în zare... Era orfan polonezul. Mi-a povestit cum a rămas fără amândoi părinţii: s-au speriat io caii într-o zi la târg şi-a trecut căruţa peste ei, sau cam aşa ceva. Avea un frate mai mic acasă, elev de liceu, şi era îngrijorat ce-o face, cum s-o descurca singur. îl chemam să-mi mai deretice prin cameră, şi după ce-şi făcea treaba cu cea mai mare conştiinciozitate, se aşeza pe un scaun şi se apuca să-mi /5 vorbească de-ai lui; cel mai blând om, dragul meu Ivo Filipovac, şi acest băieţaş - avea nişte ochi albaştri şi o privire curată ca o dimineaţă de vară! - a luat într-o zi puşca-mitra-lieră, a întors-o spre camarazii lui şi a ucis, dintr-un foc, opt tineri, cu care n-a avut niciodată nici cel mai neînsemnat 20 schimb de cuvinte, nimic, înţelegi?...“ Povestind isprava polonezului, Alfred Rotmann nu se arăta a Fi prea mirat. „Am văzut prea multe în viaţă ca să mă mai sperii...“ spun privirile lui ostenite de militar bătrân. „I-a împuşcat, pricepi, fără să-i urască, fără să aibă ceva împotriva lor! Pricina e tot aia, spune 25 ofiţerul clătinând din cap, adâncul sentiment de frustrare pe care îl trăiesc toţi flăcăiandrii ăştia, pricepi ce vreau să spun, dragul meu?“ întreba căpitanul trăgând din trabucul care i se stinsese în timp ce povestea. Numai că pentru Ivo Filipovac lucrurile erau mult mai puţin clare decât pentru $0 căpitan, limpezimea cu care acesta explica drama soldatului lui i se părea discutabilă. Gândirea sa era mai puţin ştiinţifică, mai puţin determinist sociologică decât cea a căpitanului... „Să-ţi povestesc şi un alt caz, la fel de paradoxal, povestea în
718
SORIN TITEL
continuare Alfred Rotmann. De data asta eroul e un flăcău de pe lângă Oradea, un băiat cam urâţel, cu o frunte îngustă şi cu o claie de păr roşu, mărunt de stat şi cu picioarele crăcănate, dar a cărui voce era atât de cristalină încât, dacă 5 l-ai fi auzit cântând, ai fi jurat că e glasul unui înger: în timpul marşurilor obositoare şi lungi, îl puneam să cânte, ca să treacă timpul mai repede... Ei, şi o dată, pe când se făceau nişte aplicaţii de mai mare amploare - aplicaţii de noapte, la care era angrenat întregul nostru regiment —, pentru că îl io simpatizam pe cântăreţul meu, m-am gândit să-l protejez, aşa că l-am trimis să «facă pe inamicul» undeva la o distanţă de doi-trei kilometri pe câmp. Urma să stea acolo, ascuns lângă un boschet, până când o patrulă de-a noastră, în căutare de «limbi», o da peste el ca din întâmplare; urmau să-l lege 15 frumuşel şi să mi-1 aducă plocon. Luarea de prizonieri era trecută şi ea în schema exerciţiului. Un fel de joc de-a v-aţi ascunselea, nimic, ca să zic aşa, deosebit... Să aştepte, deci, acolo, pe câmp, vreo două-trei ore, până dă peste el patrula respectivă. De obicei soldaţii, în timpul ăsta, trag un somn 20 bun, profită, săracii, de timpul pe care îl au la dispoziţie ca să se odihnească oleacă. Era o noapte caldă de august, ţin minte de parcă s-ar fi întâmplat astăzi, cerul spuzit cu stele, ce mai, o noapte splendidă! Când patrula l-a descoperit, în sfârşit, băiatul meu cu voce de îngeraş zăcea într-o baltă de sânge lângă 25 boschetul cu pricina. îşi trăsese un glonte în stomac. A murit înainte ca ambulanţa să ajungă cu el la spital, totuşi am mai avut timp să-l întreb de ce-a făcut-o. «M-am speriat, domnu ofiţer, mi-a spus (abia mai putea vorbi!). Era întuneric şi eram singur, şi m-am speriat foarte tare...» Se ruga de noi să nu-1 30 lăsăm, că el nu vrea să moară, vrea să ne mai cânte cu vocea lui de îngeraş, când sunt marşurile foarte lungi şi grele, dar stomacul îi era perforat de glonţ, aşa că a murit în dureri cumplite acolo în ambulanţă, înainte de a junge cu el la spitaT, povesteşte Alfred Rotmann, şi ochii i se umezesc, relatarea
FEMEIE, IATĂ FIUL TĂU
719
acelei triste întâmplări impresionându-1 peste măsură şi acuma, după atâta amar de vreme.
Aşa că Alfred Rotmann nu se arătă mirat aflând de comportarea oarecum ciudată a ordonanţei lui Ivo Filipovac. în lunga sa carieră militară el întâlnise multe cazuri identice. 5 I se întâmplase să vadă - şi încă de câte ori! - cum tineri asemănători lui Marcu o iau razna dintr-o dată. „Eu zic să scapi cât mai repede de el, trimite-1 înapoi la cazarmă, până nu-ţi face cine ştie ce pocinog", îşi sfătui căpitanul prietenul mai tânăr. Ivo Filipovac nu-i urmă însă sfatul. Cine ştie din w ce pricini voia în continuare să-şi ajute ordonanţa, doar că nu ştia cum s-o facă.
Trebuie să consemnăm acum comportarea cel puţin ciudată a ofiţerului: cu totul pe neaşteptate, a simţit că nu poate, sau nu vrea, să se despartă de ordonanţa lui! Se gândeşte /5 la ea ca la un frate mai mic, un frate care nu poate fi dat — numai aşa, ca să scapi de el - pe mâna doctorilor!... „A-l lăsa pe seama lor, îşi spunea ofiţerul, înseamnă, de fapt, a te spăla pe mâini, înseamnă a încerca să scapi cât mai uşor de orice obligaţie şi de orice răspundere." Şi Ivo Filipovac se trezi că 20 nu vrea să scape nici de răspunderi, nici de obligaţii...
Cât ne-am ocupat noi de ciudatul comportament al ordonanţei, cei doi îndrăgostiţi au avut prilejul să se vadă de mai multe ori. Se întâlneau după-amiezile, în taină, nu cumva să afle fratele ceva (nu i-a fost greu să-şi dea seama de ce se 25 întâmplă: să vadă că surioara lui s-a îndrăgostit, şi să fie gelos), în cimitirul catolic; se plimbau îmbrăţişaţi pe cărăruile dintre morminte, se opreau în dreptul unor tufe de liliac înflorit, şi trapezista respira adânc, îmbătată de parfumul suav al florilor; se sărutau pătimaş lângă îngerii de marmoră care străjuiau M) criptele etc. Dragostea te face egoist, încât ne întrebăm cum de mai are timp un ofiţer al armatei cezaro-crăieşti, pe deasupra şi îndrăgostit, să se mai gândească la o biată ordonanţă. Avea,
720
SORIN TITEL
totuşi, timp! Şi chiar faţă de Anny Scheindler îşi exprimă de mai multe ori îngrijorarea: „Am o ordonanţă şi îmi dă mare bătaie de cap, îi povesti el. Se spune că semănăm amândoi../4 Greu să convingi o îndrăgostită - care îşi închipuie, cum e 5 şi firesc, că iubitul ei e unic pe pământ — că acesta ar putea semăna cu altcineva! Aşa că îşi manifestă neîncrederea: „Tu nu semeni cu nimeni", îi spuse ea şi îl sărută (destul de stângaci, pentru că încă nu învăţase de fapt să sărute!). „Şi totuşi semănăm, stărui el, ceea ce e într-adevăr ciudat. Nu io există nici un grad de rudenie între noi. Nici măcar nu suntem de aceeaşi naţionalitate. El e român, şi eu sunt sârb." „Tu eşti ofiţer, şi el e ordonanţă", spuse fata pe neaşteptate, sensibilă la diferenţele sociale. „Cu toate astea, semănăm, spuse încă o dată ofiţerul şi căzu pe gânduri. Da, da, semănăm, stărui 15 el răspunzând de fapt privirii tot mai neîncrezătoare a tinerei fete. E un străin, un flăcău prostuţ de la ţară, abia a învăţat câteva cuvinte ungureşti, abia mă pot înţelege cu el, şi cu toate astea, mă crezi, Anny, soarta lui mă nelinişteşte, disperarea lui pur şi simplu mă face să sufăr. Vreau să-l ajut şi nu ştiu 20 cum s-o fac! E caraghios, dar nu pot scăpa de sentimentul că răspund de soarta lui." „E mult prea complicat pentru mine tot ceea ce îmi spui", spuse Anny Scheindler cu acea sinceritate, aproape brutală, cu care vorbesc uneori fetele al căror suflet e pur şi neîntinat. Şi se sărutară din nou. Nu suntem atât de 25 indiscreţi încât să numărăm sărutările pe care şi le-au dat lângă tufa înflorită de liliac şi lângă îngerul de gips, în dreptul căruia s-a şi desfăşurat, de altfel, discuţia dintre ei...
Doar la câteva zile după întâlnirea de mai sus, Lutz Scheindler se îmbolnăvi de dizenterie şi fu internat în spital. 50 O boală dintre cele mai păcătoase. De dizenterie se murea, uneori, în acele timpuri... Spitalul în care era internat tânărul semăna cu orice spital din zilele noastre: pereţii erau la fel de albi, surorile la fel de rumene, aveau aceleaşi zâmbete profesionale lipite pe chipul lor inexpresiv; la fel miroseau
FEMEIE, IATĂ FIUL TĂU
721
coridoarele şi aceiaşi castani înfloriţi creşteau în faţa ferestrelor, trezind nostalgia celor internaţi... Sora îşi vizita fratele joia şi duminica (orele de vizită erau aceleaşi ca în zilele noastre), se aşeza pe un scaun în faţa patului, şi Lutz, cu chipul supt de boală (în câteva zile slăbise cu mai mult de zece 5 kilograme, frumosul lui trup de atlet îşi pierdea, de la o zi la alta, splendoarea), o privea încercând să surâdă... Anny Scheindler era mult prea îndrăgostită ca să-şi poată ascunde fericirea de privirile cercetătoare ale fratelui ei. Era o necuviinţă, desigur, să arăţi atât de înfloritoare când fratele w tău zace în pat bolnav de dizenterie (din care pricină numărul la trapez e scos din program), doar că fata nu e în stare să se ascundă. „Nu-i pare rău de mine, nu mă iubeşteu, îşi spune trapezistul cu amărăciune, şi după ce vizita ei ia sfârşit, îşi îngropă capul în pernă, să nu-1 vadă surorile plângând... Da, /5 Anny Scheindler se uită la el cu ochi strălucitori şi nici nu-i trece prin cap c-ar fi fost mai bine să-şi ascundă fericirea. „Sunt în afara oricărui pericol, după părerea doctorilor, îi spune Lutz Scheindler. Ştii că mi-a fost teamă c-o să mor? Şi aş fi suferit cumplit la gândul să te las singură../4 Auzindu-1, chipul ei 20 luminos se întunecă dintr-o dată - pentru că îşi iubeşte fratele şi nu e nici lipsită de sensibilitate —, şi câteva lacrimi îi apar în ochi. Se simte vinovată că e în stare să fie atât de fericită în timp ce el e aşa de bolnav! „Să mă fac sănătos şi ne apucăm din nou de lucru, spuse el. Nu imediat, bineînţeles, reluăm 25 numărul vechi din program până când mă mai pun pe picioare. Sper că n-ai uitat tot ce te-am învăţat44, adaugă apoi vădit îngrijorat.
Dacă Anny Scheindler se simţea, pentru moment, plină de milă şi compasiune, de cum părăsea spitalul, atât mila cât m) şi sentimentul vinovăţiei se risipeau, ca prin farmec. Nu mai avea loc pentru ele! Iubirea pusese stăpânire până şi pe cele mai ascunse cămări ale sufletului ei. Urma o nouă vizită (joia sau vinerea), la care se trăda iarăşi. „Zac aici în spital, îşi spunea
722
SORIN TITEL
cu ciudă Lutz Scheindler, şi n-am cum s-o apăr de dragostea ei!...“ Neavând nici un fel de experienţă erotică - nu fusese niciodată îndrăgostit, şi singura fiinţă de sex feminin la care ţinea era sora lui habar nu avea ce înseamnă să iubeşti pe 5 cineva. Nici nu bănuia cât de puternică e iubirea. Nu ştia că atunci când e vorba de dragoste nimeni nu poate salva pe nimeni şi că cel mai bun lucru pe care îl ai de făcut e să nu-i stai în cale, să nu te amesteci. N-avea cum să-şi ferească, deci, sora de dragoste, numai că el, naivul şi neînvăţatul, nu ştia io asta, nu avea de unde să ştie. Era îngrozitor de nepriceput...
A mai trecut o săptămână, timp în care Lutz Scheindler s-a pus pe picioare. E încă prea slăbit ca să părăsească spitalul. Suntem într-o joi, zi de vizită, şi fraţii se plimbă prin parcul spitalului. Anny îşi ţine frăţiorul de braţ. O anumită tensiune 15 s-a creat, cu totul pe neaşteptate, de îndată ce a venit vorba despre „ofiţerul acela care îţi dă târcoale". Astfel se şi explică tăcerea care s-a lăsat între ei. Lutz Scheindler a slăbit mult. Greu să recunoşti în băiatul acesta sfrijit pe splendidul atlet, ale cărui exerciţii la trapez smulgeau strigăte de entuziasm. 20 Să profităm de acest moment de tăcere, să facem abstracţie de tensiunea existentă între cei doi şi să-i privim mai de aproape. Trăsăturile gingaşe ale fetei s-au mai împlinit. Gura ei a căpătat o anumită moliciune senzuală, iar ochii îi sunt de un albastru închis, aproape violet. Da, la ochi şi la gură 25 seamănă între ei, fraţii - lucru observat şi de către prietenul nostru Ivo Filipovac -, doar că, ochii, dacă îi priveşti ceva mai bine, descoperi în cei ai fetei o gingăşie caldă şi învăluitoare; ochii băiatului sunt, în schimb, într-o permanentă nelinişte, sunt ochi de „jivină tânără", ca să folosim o comparaţie de 30 efect, ochi ce-şi schimbă expresia de la o clipă la alta. în unele momente devin atât de întunecaţi, încât par aproape negri... încercând să fim din nou omniprezenţi şi atoateştiutori, să aflăm la ce se gândeşte Anny Scheindler. Ei bine, ea se gândeşte — şi din fericire fratele ei nu are posibilitatea, aşa cum avem noi,
FEMEIE, IATĂ FIUL TĂU
723
de a-i citi gândurile - că s-a săturat de toate aceste exerciţii la trapez, care nu-i mai fac de un timp încoace nici o plăcere.
„în realitate, îşi spune ea, înciudată, nu am nici cea mai mică vocaţie pentru o astfel de profesiei Fusese ca un lut moale în mâinile fratelui ei mai mare, şi el o modelase aşa cum voise s el. Nu i se oferise posibilitatea de a alege. „Iubesc prea mult viaţa ca să-mi mai placă o asemenea profesie plină de risc!“ îşi spune... Să încercăm acum să aflăm la ce se gândeşte Lutz Scheindler, să-i citim şi lui gândurile: „Nu putem să reapărem în faţa publicului — meditează el -, rcluându-ne numerele io vechi. Suntem datori să pregătim ceva nou. Ceva care să fie o adevărată surpriză, să-i lăsăm cu gura căscată pe spectatori... Anny mă ţine de braţ, se lipeşte drăgăstoasă de umărul meu, dar gândurile ei, îmi dau bine seama, sunt cu totul în altă parte... îl urăsc pe ofiţerul ăla caraghios, de care s-a /5 îndrăgostit şi am să fac în aşa fel încât să-i despart. O să-i trag o bătaie, să mă ţină minte — îşi spune, aşadar, Lutz Scheindler, care e atât de naiv, încât îşi închipuie că totul se poate rezolva cu o bătaie —, praf îl fac dacă îl văd că se mai ţine de iubita mea surioară! Căci dacă nu intervin la timp şi în cea mai mare 20 grabă, o s-o pierd. Or eu nu pot trăi fără ea“... îşi spune din nou trapezistul. Gândeşte - după cum am putut să ne dăm seama - ca un băieţandru necopt la minte şi probabil că nici nu l-am lua prea în serios dacă n-ar fi ultima frază rostită -cum că „nu poate trăi fără sora lui“ - frază care, desprinsă de 25 pe buzele lui capătă gravitate şi ne pune, vrând-nevrând, pe gânduri.
într-o după-amiază de sâmbătă, Lutz Scheindler ieşi din spital. S-ar fi apucat imediat de lucru. Era supărat şi enervat că din pricina slăbiciunii se vedea obligat să mai aştepte. De M) câte ori aducea vorba despre exerciţiile la trapez - pe care avea de gând să le pregătească împreună Anny Scheindler schimba vorba... Trapezistul începu să dea târcoale locuinţei lui Ivo Filipovac. îl ameninţa, în gând, cu bătaia şi era hotărât
724
SORIN TITEL
să-şi pună în practică ameninţarea. Chiar aşa, slăbit cum era, o chelfăneală soră cu moartea e el în stare să-i tragă ofiţerului! Acesta trebuie să fie un fel de papă-lapte care, mai mult ca sigur, nici nu ştie să se bată! Or el de mic trăise printre circari 5 şi învăţase o mulţime de tertipuri; ştie, de pildă, cum să-şi ia adversarul prin surprindere, cum să-i pună piedică. „Şi-a găsit naşul cu mine“, îşi spune tânărul, şi între timp sora lui, la umbra unor tei care îşi scuturau florile, se săruta cu Ivo Filipovac. Un sărut prelungit, semănând cu cele ce se vor putea io vedea în unele filme produse la Hollywood prin deceniul al patrulea al veacului nostru. Ca să poată ajunge până la buzele iubitului ei, fata se ridicase pe vârfuri; Ivo Filipovac îi prinsese mijlocul cu mâna dreaptă, şi când ea se clătină, gata să cadă, el o ridică de la pământ, fără ca buzele lui să se desprindă de 15 ale ei, de parcă ar fi vrut să prelungească la nesfârşit tandra lor îmbrăţişare...
Vara veni dintr-o dată. Fraţii Scheindler îşi reluaseră exerciţiile la trapez, pregătindu-şi cu mult sârg numărul. Aveau de gând să-şi uluiască spectatorii. Tânărul ofiţer îndrăgostit 20 se uita mai tot timpul la ceas, aşteptând cu nerăbdare ora întâlnirilor furişe cu Anny Scheindler. Pe ordonanţă o descoperim îndreptându-se spre râuleţul aflat la marginea oraşului. Luna iunie e abia pe la mijlocul ei, dar e cald ca în toiul verii. Şi-a pus în gând să se scalde... îl vedem, aşadar, 25 pe Marcu urcând un deluşor - în jurul lui câmpul e smălţat cu flori: sânzienele albe şi galbene stau nemişcate, ca nişte lumânări aprinse, în aerul înmiresmat al zilei de vară. Apoi îl vedem coborând, şi, undeva jos, în valea care se întinde la picioarele lui, poate fi zărită panglica strălucitoare a râului. 30 Eroul nostru se grăbeşte. E nerăbdător să ajungă. Ştie el un loc ferit unde apa e destul de adâncă, aşa că se poate scălda după pofta inimii lui. De cum ajunge, îşi trage cizmele, se dezbracă de uniformă; îşi lasă şi izmenele şi, gol puşcă, se aruncă în apa care, fiind destul de devreme, n-a avut încă timp
FEMEIE, IATĂ FIUL TĂU
725
să se încălzească. E atât de rece, încât nu poate rămâne mai mult de un minut sau două; iese afară şi se întinde în iarbă, la soare. îi tremură dinţii în gură, buzele i s-au făcut vinete din pricina frigului, dar, încet, încet, razele calde ale soarelui îl pătrund; o căldură şi o moleşeală plăcută îl cuprind. Marcu închide ochii şi chiar trage un pui de somn, în timp ce în jurul lui păsările să te asurzească, nu alta, cu ciripitul lor; o ciocârlie, în zborul ei razant, îl atinge cu vârful aripii, aşa că Marcu se trezeşte, deschide ochii, vede bolta albastră a cerului, apoi îi închide din nou, nu ca să tragă încă un puişor de somn, cum s-ar putea crede, ci ca să asculte cele ce se întâmplă în jurul lui.
Toate se adunau şi se amestecau între ele, mirosurile cu cele auzite şi cu cele văzute, şi în mintea lui Marcu se realiză cu totul pe neaşteptate o imagine unică a lumii, de o extraordinară armonie şi perfecţiune. I se păru că întreaga lui fiinţă se destramă, contopindu-se cu cele aflate în jurul său; încetă să mai existe, şi în acelaşi timp exista într-un mod mult mai vast şi mai atotcuprinzător: era râul şi floarea, iarba şi pământul, cerul nesfârşit şi păsările cele ciripitoare, şi Marcu, cel ce nu voise să iasă din pântecele mamei, recunoscu desăvârşirea lumii, frumuseţea ei, şi simţi întreaga vină a respingerii acesteia; pentru că asta făcea el, nefericitul şi neînţelesul, respingea lumea atât de armonios alcătuită dintr-o ciudată şi greu de înţeles neputinţă de a fi, de a trăi cu adevărat! Lacrimi de ruşine şi de umilinţă în faţa bunătăţii acestei lumi atotcuprinzătoare şi atotînţelegătoare îi scăldau ochii tânărului nostru erou, şi acum toate începeau să fie tot mai confuze şi mai greu de înţeles: Marcu nu-şi mai dădea bine seama dacă lacrimile îşi aveau izvorul în durerea surdă care, de ani de zile, de când se născuse, i se cuibărise în piept, sau, dimpotrivă, ele aparţineau bucuriei, care, iată, se revărsa peste el aşa cum se revărsa şi peste întregul pământ, peste întreaga lume, în
io
15
20
M)
726
SORIN TITEL
valuri strălucitoare, pe care nimeni şi nimic nu le va putea vreodată stăvili.
Ar fi bine să ne despărţim acum de Marcu, în aceste momente de vârf ale existenţei lui; să ni-1 închipuim fericit,
5 fără să ţinem seama de caracterul atât de fragil al fericirii lui trecătoare, căci existenţa lui Marcu, rămânând înscrisă într-un timp uman, „starea de fericireu, contopirea cu natura, a durat doar câteva clipe trecătoare! Ni-1 şi închipuim pe Marcu trezindu-se ca dintr-un somn adânc, ca acei flăcăi din poveste io care-şi spun cu mirare: „Mă, da’ mult am mai dormit", legănându-se somnoroşi când pe un picior, când pe celălalt. Trezit din starea de beatitudine, se întoarce, încă somnoros, spre cărarea care şerpuieşte printre fâneţurile încărcate cu flori galbene şi albe, strălucind în soarele verii ca nişte lumânări 15 aprinse, şi vede undeva acolo, în depărtare, păşind agale pe cărare, un om. Cel ce vine spre eroul nostru nu se grăbeşte prea tare: când dispare, când apare din nou printre ierburile înalte. Să reţinem această scenă: Marcu întors, stând sprijinit într-o mână şi uitându-se la omul acela. Povestea noastră ar 20 putea să se sfârşească acum, şi în cazul acesta ar trebui să ne luăm rămas bun de la eroul nostru, precum şi de la domnul ofiţer Ivo Filipovac, a cărui poveste de iubire ar rămâne, de fapt, neterminată, nedusă până la capăt; în cazul lui Marcu, neexistând nici o poveste propriu-zisă, nici nu avem, de fapt, 25 ce anume să încheiem şi să ducem la capăt. Din motive pe care nu le putem divulga cititorului, posibilităţile noastre de a trăi în imediata apropiere a celor doi tineri, a ofiţerului şi a ordonanţei sale, se sfârşesc aici. Căci dacă până acum am putut să-i urmărim pas cu pas, atât pe unul, cât şi pe celălalt 30 (adică pe ofiţer şi pe ordonanţă), să fim adică omniprezenţi, cum se spune, şi am avut posibilitatea s-o vedem cu ochii noştri pe fermecătoarea Anny Scheindler şi pe fratele acesteia (un tip destul de ciudat şi nu tocmai pe gustul nostru) - am putut, de asemenea, urmări, cu gura căscată de uimire, periculoasa
FEMEIE, IATĂ FIUL TĂU
727
lor evoluţie la trapez — de-acum înainte trebuie să ne mulţumim cu ceea ce am aflat din surse mai puţin directe şi nu neapărat demne de crezare. Aşa că sfârşitul acestei poveşti care s-a petrecut înainte de războiul cel mare, într-un orăşel al imperiului austro-ungar, imperiu ce-şi trăia, ca să zicem aşa, 5 clipele cele din urmă (numele orăşelului nu are o deosebită importanţă pentru povestirea noastră), sfârşitul, deci, ni se dezvăluie dintr-o dată învăluit în umbrele depărtării: mai bine de şapte decenii s-au scurs de atunci şi e firesc ca toate să se vadă nu prea distinct, ci ca printr-o ceaţă deasă, aşa cum ne io apar de obicei lucrurile privite de la o mult prea mare distanţă. Nici nu mai are rost să spunem cât ne supără faptul de a nu putea fi întru totul siguri de autenticitatea întâmplărilor. Căci nemaiavând posibilitatea de a le verifica, suntem obligaţi să luăm drept reală, să considerăm deci adevăr, o întreagă poveste n care, mărturisim, ni se pare destul de puţin verosimilă. Totul ar fi pornit, ca să zicem aşa, de la asemănarea dintre ordonanţă şi domnul ofiţer Ivo Filipovac. Fratele cel răzbunător (să ne amintim că-i promisese ofiţerului o bătaie soră cu moartea) se pare că ar fi încurcat lucrurile în aşa fel, încât l-ar fi 20 confundat pe ofiţer, şi nici nu era greu de vreme ce semănau într-adevăr unul cu celălalt, cu propria lui ordonanţă. Aşa că cel ce păşeşte agale prin iarba înaltă, îndreptându-se spre Marcu, ar fi chiar fratele trapezistei (cu toate că ne-ar veni destul de greu să explicăm o asemenea coincidenţă), şi 25 văzându-1 pe Marcu (fără uniformă, ca să-l poată identifica şi să se dumirească, deci, că nu e vorba de un domn ofiţer, ci de un simplu soldat, de o biată ordonanţă) îşi spune că a sosit clipa răzbunării. Văzându-1 deci pe Marcu şi închipuindu-şi, din pricina asemănării, desigur, că e Ivo ;w Filipovac, trapezistul e cuprins de oarba lui gelozie. Vede roşu înaintea ochilor şi începe să lovească, cu pumnii şi cu picioarele, cu ce apucă, încercând să-l distrugă pe bărbatul din faţa lui; vrea ca acesta să nu mai existe, pentru ca să fie
728
SORIN TITEL
din nou liberă Anny, sora lui, fără de care nu poate trăi... încercăm să ne închipuim întreaga scenă: Marcu nu vrea să se apere. Nici nu înţelege prea bine ce se întâmplă cu el: se chirceşte de durere, şi sub loviturile care cad asupra lui ca o 5 ploaie deasă, faţa şi trupul îi sunt acoperite de şiroaie de sânge. Vedem scena cu ochii minţii noastre, mai mult ne-o închipuim, de vreme ce n-am fost martori la ea, şi nici nu suntem ferm convinşi că toate s-au petrecut chiar aşa. O întrebare trebuie să ne-o punem văzându-1 pe Marcu cum tace io şi acceptă parcă de bunăvoie, fără să se apere, să fie bătut. Şi-a dat oare seama că la mijloc e o neînţelegere - aceasta e întrebarea - şi că nu asupra lui ar fi vrut să-şi descarce furia gelosul frăţior al Annei Scheindler? Şi dacă şi-a dat seama de acest lucru, de ce n-a încercat să-l lămurească pe agresor, 15 spunându-i: „M-ai luat drept altcineva, nu cu mine ai tu ceva de împărţit ci cu altul. Nu sunt eu Ivo Filipovac. Sunt doar ordonanţa lui“. Adevărul ar fi ieşit la lumină, şi Marcu n-ar fi fost făcut zob fără să fie vinovat. S-ar putea, desigur, să nu fi apucat să strige, să nu fi avut timp, prea cădeau pumnii cu 20 nemiluita, dar s-ar putea, de asemenea, ca Marcu să nu fi vrut anume să deschidă gura şi să lămurească ceea ce era de lămurit. Primind loviturile îndreptate împotriva altcuiva, fără să crâcnească, fără să încerce să strige în gura mare că nu el este persoana în cauză, chiar dacă seamănă nepermis de mult cu 25 ofiţerul îndrăgostit de domnişoara Anny Scheindler, n-a acceptat el oare, de bunăvoie, martirajul la care era supus?
Ar urma acum o altă scenă, care ar decurge din cea relatată mai sus: ziua de vară se apropie de sfârşit, soarele stă să apună; se porneşte un vânt uşor, care face să foşnească sălciile de pe 50 malul râului. Răzbunat, după părerea lui, trapezistul s-a făcut nevăzut. Marcu zace în ţărână. Cu greu se poate ridica. Se clatină pe picioare, se simte cuprins de o nesfârşită oboseală. Cu mare efort se târăşte până la malul râului, intră în apa care îi ajunge până la subţiori şi se spală de noroi şi de sânge. Apa
FEMEIE, IATĂ FIUL TĂU
729
e asemeni unui pansament călduţ, rănile nu-1 mai dor. îi curg lacrimi din ochi, plânge pe tăcute, cu sughiţuri, trăgându-şi nasul, ca un copil. Iese din apă şi se îmbracă tremurând, continuând să scâncească asemeni unui câine bătut. Vrea să se odihnească. Capul îi este golit de orice gând, i s-a făcut 5 somn. Cade într-un somn greu, letargic, şi în clipa când soarele, globul lui mare şi roşu, atinge pământul, alunecând fastuos şi calm dedesubt, o femeie trece pe cărare cu un prunc în braţe şi-l descoperă. Văzându-i chipul vânăt şi umflat, se sperie, aleargă după ajutor. Până să se întoarcă - însoţită de w doi inşi -, soarele s-a ascuns sub pământ şi umbrele prelungi ale înserării încep să se întindă de-a lungul poienii în care zace eroul nostru. Ca să-l poată transporta la spital, ţăranii ce-o însoţesc pe femeie au adus cu ei o căruţă trasă de un singur cal costeliv...	/5
în aceeaşi iarnă, după sărbătorile Crăciunului, Anny Scheindler l-a luat de bărbat pe Ivo Filipovac. A fost o nuntă frumoasă. în fotografiile păstrate până astăzi pot fi văzuţi mirii, precum şi părinţii ofiţerului, tatăl şi „mama lui de-a doua“, o femeie încă tânără. Mireasa poartă un voal lung şi o rochie 20 de dantelă de toată splendoarea. Dar unde e fratele miresei, ce s-a întâmplat cu întunecatul trapezist, de vreme ce lipseşte din toate fotografiile, cam şterse şi îngălbenite de vreme? Fratele nu apare în ele din simplul motiv că el nu a luat parte la nunta surorii lui. Zăcea la spital după o tentativă nereuşită 25 de a se sinucide. Luase luminai (sau poate un alt somnifer, care se găsea pe acele timpuri). O doză insuficientă, cum li se întâmplă, de obicei, sinucigaşilor care vor şi nu vor să-şi ducă la bun sfârşit gestul lor nelegiuit... Şi-a reluat, peste câteva săptămâni, numărul la trapez, înlocuind-o pe Anny Scheindler m cu o fată care îi semăna, privită de la distanţă, dar care, văzută de aproape, n-avea nici pe departe graţia şi frumuseţea celei ce părăsise, în mod definitiv, lumea circului. La vârsta de treizeci de ani, Lutz Scheindler s-a îmbolnăvit de o boală foarte
730
SORIN TITEL
urâtă, un fel de decalcifiere a organismului. în bărbatul pe jumătate infirm, care rupea biletele la intrare la cinematograful „Apolo“ din centrul oraşului (pentru că, între timp, filmul mut - scheciurile cu Stan şi Bran - începuseră să facă ravagii 5 în rândurile publicului), era destul de greu să-l recunoşti pe superbul atlet de odinioară, al cărui număr la trapez culegea ropote de aplauze. Bineînţeles că între timp se apucase şi de băut. Era tot singur, suferea şi ofta, în taină, după frumoasa lui surioară. îşi amintea de ordonanţa făcută zob pe nedrept io şi-şi închipuia (pe deasupra era şi bigot) că eşecul lamentabil al sărmanei lui existenţe se afla în strânsă legătură - „pedeapsa lui Dumnezeu", - cu acea nedorită greşeală şi confuzie de odinioară. Mărturisim c-am simţit dorinţa de a-1 pune la stâlpul infamiei pe trapezist, - ai cărui ochi, migdalaţi, au 15 continuat să semene nepermis de mult cu cei ai surorii lui, până la adânci bătrâneţi: trupul i s-a deteriorat, dar ochii nu şi-au pierdut frumuseţea şi strălucirea! imaginându-ne un „epilog<c atât de întunecat. Dacă totuşi n-am aruncat asupra lui şi alte pedepse, cu mult mai grele şi mai mari (ar fi putut, 20 de pildă, să rămână, din pricina bolii de care suferea, olog sau chiar orb), l-am fi putut face să-şi piardă postul de la cinematograf, nu cine ştie ce post - îi sancţiona, trăgându-i de urechi, pe elevii care încercau să se strecoare în sală fără să-şi cumpere bilet -, n-am făcut-o însă de frica de a nu ne 25 trezi în plină melodramă (vă amintiţi acele epiloguri dickensiene în care cei „răi“ sunt pedepsiţi, şi binele triumfă la sfârşit în mod definitiv şi irevocabil). Am inventat, deci, un epilog care ne pare cât de cât verosimil... Adevărul e însă că habar nu avem ce i s-a întâmplat după nunta surorii sale no tânărului cu ochi migdalaţi, care era convins că „nu poate trăi fără sora lui“. E adevărat că odată am descoperit într-o revistă ilustrată o reclamă de circ, şi printre numele înşirate acolo -nume dintre cele mai „exotice", în majoritatea lor de provenienţă italiană - am dat şi peste numele lui Lutz
FEMEIE, IATÂ FIUL TÂU
731
Scheindler, renumitul trajjczist ale cărui numere la trapez au cucerit mapamodul. Revista era, însă, de prin *31 şi e greu de presupus că Lutz Scheindler, la aproape cincizeci de ani, ar mai fi fost în stare să evolueze (oricât de bine şi-ar fi păstrat forma sportivă) la trapez. Ar fi putut fi, de pildă, fiul acestuia, 5 dar ştim — în privinţa aceasta nu avem nici o îndoială — că fratele frumoasei Anny Scheindler nu a avut copii. Nu s-a căsătorit niciodată, n-a cunoscut pacea şi liniştea unui cămin care să fie numai al său, n-a fost înconjurat de copii obraznici şi drăgălaşi, nici nu s-a bucurat de farmecele unei soţii blânde w şi ascultătoare. Chiar dacă în realitate n-a ajuns să rupă biletele la cinematograful „Apolo“ din centrul orăşelului, oricum tot „n-a sfârşit-o bine“. Şi nu ştim dacă nu cumva în această carte, în care tema singurătăţii ocupă un loc de prim plan, Lutz Scheindler, „cel ce nu putea trăi fără sora lui“, n-ar fi meritat 15 un loc mai important. Dar nu caracterul patologic al singurătăţii ne interesează pe noi, în primul rând. Cu Lutz Scheindler ar fi existat, desigur, pericolul să alunecăm, fără voia noastră, spre zonele obscure şi maladive ale singurătăţii, spre acele tărâmuri de unde începe, de fapt, împărăţia 20 psihiatrilor şi a neurologilor. Or, pe noi nu ne preocupă singurătatea din punct de vedere clinic. Nici nu încercăm să-i dăm de capăt aşa cum încearcă medicii care urmăresc, în primul rând, vindecarea celui bolnav. Noi nu vrem să vindecăm pe nimeni, şi cine ştie dacă nu suntem ceva mai 25 sceptici decât medicii, de vreme ce ne îndoim c-ar putea exista vreo vindecare. Pe Marcu, de pildă, nu ni-1 putem închipui altfel decât ca pe un ins veşnic singur, un „neîmpăcat cu lumea**, aşa cum a fost el încă înainte de a se naşte. Din acest punct de vedere seamănă numai la chip cu superiorul lui. 30 Unele asemănări mai profunde, dacă au existat, ne-ar fi destul de greu să le dăm de urmă: Ivo Filipovac nu-şi poate închipui altfel viaţa decât în doi, el este bărbatul în căutarea femeii, cu ajutorul căreia să întemeieze un cămin şi să perpetueze
732
SORIN TITEL
specia. O astfel de femeie va Pi pentru el fata de la trapez, Anny Scheindler. (Să nu uităm că ne-am despărţit de ei în ziua în care urma să aibă loc nunta; o zi de iarnă, mai splendidă decât oricare alta: ninge cu fulgi mari, şi mireasa păşeşte cu 5 pantofiorii ei albi pe zăpada pufoasă. Mirele n-o lasă însă să-i îngheţe picioruşele, o ia pe sus, şi, cu ea în braţe — Anny Scheindler l-a cuprins drăgăstos pe după gât cu mâinile ei în mănuşi albe -, se îndreaptă spre trăsura care îi aşteaptă, împodobită cu panglici şi trandafiri, în timp ce caii, doi io armăsari albi de toată frumuseţea, tropăie neliniştiţi, gata să-i poarte ca vântul şi ca gândul, cum se spune în poveşti...) Crizele de singurătate ale lui Ivo Filipovac au fost trecătoare, crize de creştere, legate, aşa cum am văzut, de vârsta „tulbure", de anii adolescenţei. El a trecut peste ele cu succes, 15 îndreptându-se cu paşi repezi spre maturitate. Da, „copilărosul" ofiţer, pe care ni l-am închipuit adesea jucându-se cu soldaţii lui de-a „hoţii şi vardiştii“a devenit, la scurt timp după căsătorie, bărbat în toată firea. Mustaţa va continua să şi-o poarte răsucită în sus, o mustaţă care cu timpul 20 va deveni mai aspră şi mai puţin mătăsoasă şi, poate, ceva mai închisă la culoare. Ofiţerul - care numai a ofiţer, fie vorba între noi, nu prea aduce, nefiind, adică (după cum se va spune la un moment dat), un „personaj tipic", semnificativ pentru categoria socială pe care o reprezintă - nu-şi va pierde însă 25 nici sensibilitatea şi nici bunătatea inimii. Va continua să scrie versuri (mai ales în după-amiezile lungi de toamnă, cu lumina lor grea, uleioasă, când se va lăsa cuprins, fără voia lui, de o uşoară melancolie), iar în jurul vârstei de patruzeci de ani îşi va lua curajul şi va publica o mică plachetă într-o editură no provincială, al cărei nume, din păcate, ne scapă acum (vor fi incluse în culegerea respectivă şi unele poezii de tinereţe; cele închinate unei anumite doamne, soţia unui bun prieten de-al său, din acei ani îndepărtaţi, vor purta misterioasa dedicaţie „Pentru X"). Va avea grijă să-şi continue o vreme
FEMEIE, IATĂ FIUL TĂU
733
corespondenţa cu mama lui vitregă. Din păcate, nobila doamnă se va îmbolnăvi de plămâni. Va fi internată într-un sanatoriu, undeva la poalele Alpilor, şi Ivo Filipovac împreună cu soţia şi cu fiul lor mai mare (acesta va avea aproximativ şase ani) o vor vizita, încărcaţi de daruri inutile, 5 femeia fiind pe moarte (nu va mai trăi decât câteva luni; îşi va lua rămas bun de la ei cu lacrimi în ochi). Nu, viaţa lui Ivo Filipovac n-a fost întru totul lipsită de unele asperităţi, nici vorbă de aşa ceva! In primul rând, să nu uităm a luptat în războiul cel mare (un război pe care el îl considera, ca atâţia io alţii, crud, inuman, nedrept, ba chiar monstruos), iar atunci când s-a întors de pe front (căci, spre deosebire de atâţia alţii, el s-a întors!), aerul acela copilăresc despre care am avut prilejul să vorbim îi dispăruse întru totul de pe chip; ba la tâmple îi apăruseră şi câteva fire cărunte, pe care soţia lui, mai în glumă, 15 mai în serios (deşi nu fără o oarecare tristeţe), i le-a arătat într-o dimineaţă de duminică - se uitau amândoi în oglinda mare din salon -, la scurt timp după întoarcerea de pe câmpul de luptă. Trebuie să menţionăm, de asemenea, faptul că nu cu mult înainte de a se declanşa marele măcel mondial, 20 garnizoana lui Ivo Filipovac s-a mutat din orăşelul X la Timişoara, unde, de altfel, ofiţerul a şi rămas împreună cu familia (soţia şi trei copii, o fată şi doi băieţi) după războiul cel mare. Ivo Filipovac a ieşit din rândurile armatei (nu era, ştim şi noi, un ofiţer cu „vocaţie") şi a intrat funcţionar la 25 Arhivele Statului. în amintirea vechii lui profesii, a continuat să-şi poarte o vreme mustaţa răsucită în sus (atât timp cât vecinii şi cunoscuţii, din inerţie sau din obişnuinţă, au continuat să-i spună „domnu ofiţer"), apoi, când vechea lui profesie a fost uitată, şi-a ras-o, şi chipul lui a întinerit subit, 30 a reprimit acel aer copilăros despre care am mai vorbit. Doar că de-acuma era un civil în toată puterea cuvântului. în ce priveşte limba română, Ivo Filipovac o vorbea la perfecţie (spre deosebire de soţia lui, căreia i se mai întâmpla, din când în
734
SORIN TITEL
când, mai ales la piaţă, când se certa cu precupeţele, să stâlcească vreun cuvânt), şi doar numele (cu toate că prietenii îi spuneau Ion, la fel ca acea legendară Evă, căreia îi păstra o amintire de neşters) îi va deconspira naţionalitatea.
5 Suntem obişnuiţi să punem între epoci tot felul de baricade şi ziduri înalte, cu toate că ele nu au existat în realitate. Tinereţea eroului nostru s-a consumat în acei ani cărora li se spune astăzi - cu nostalgie sau cu ironie - „la belle epoque", maturitatea între cele două războaie, bătrâneţea după cel de-al io doilea război mondial, doar că trecerea de la o epocă la alta (sau de la un anotimp al vieţii lui Ivo Filipovac la un alt anotimp) s-a petrecut aproape pe nesimţite; s-a trecut, aşa cum se întâmplă în viaţă, de la o zi la altă zi, alunecându-se spre anii maturităţii, apoi spre cei vârstnici, şi nici un stâlp indicator /5 pe care să fi scris: „Aici se termină tinereţea lui Ivo Filipovac" sau „Aici s-a sfârşit «la belle epoque»" sau, ceva mai târziu, un alt indicator, de acelaşi fel, pe care să se poată citi: „Aici au început anii de bătrâneţe ai fostului ofiţer al armatei cezaro-crăieşti" n-a existat. Alunecarea, cum să-i spunem altfel, 20 s-a produs încetul cu încetul. Chiar şi războiul, primul sau cel de-al doilea, a început într-o zi foarte asemănătoare cu toate celelalte zile: oamenii au mâncat, au făcut dragoste, au mers la slujbă, i-au durut dinţii sau stomacul, şi în ziua aceea memorabilă (aşa cum ne apare ea astăzi) nici nu şi-au dat bine 25 seama că ceva începe de fapt, şi altceva se termină. N-au putut -în afara celor înzestraţi cu o deosebită luciditate şi cu un acut simţ al istoriei - ieşi din propria lor viaţă, ca să înţeleagă într-adevăr că un lucru irecuperabil se întâmplă, marcându-i definitiv.
30 Poate că ar fi bine acum să spunem câteva cuvinte despre cei trei copii ai lui Ivo Filipovac. Să începem cu primul născut, pe care îl chema Duşan, ceea ce în sârbeşte înseamnă suflet. După părerea noastră, numele nu i se prea potrivea. Plăcut la înfăţişare, sportiv, cu un trup suplu, cu părul roşu, Duşan
FEMEIE, IATĂ FIUL TĂU
735
a plăcut foarte mult femeilor şi a avut, din acest punct de vedere, o viaţă deosebit de furtunoasă. S-a căsătorit de trei ori, şi la vârsta de treizeci şi trei de ani s-a despărţit definitiv şi de cea de-a treia nevastă. Femeile cu care a trăit în continuare şi le-a păstrat — din comoditate — ca amante. Duşan a fost 5 profesor de gimnastică la liceul piariştilor din Timişoara. Un bărbat elegant, care la bătrâneţe s-a apucat de băutură. Bea, totuşi, cu oarecare măsură. Avea grijă să nu se observe şi să-şi păstreze o ţinută dreaptă. Prin anii şaizeci era încă un bărbat bine. Avea o deosebită slăbiciune pentru artistele de teatru şi io de operă. La premiera baletului Cenuşăreasa de Prokofiev, domnul profesor Duşan Filipovac putea fi văzut în loja centrală, într-un frumos costum bleumarin cu dungi, aplaudând-o, cu tot entuziasmul, pe tânăra şi promiţătoarea prim-balerină, întoarsă de curând de la Moscova, unde îşi /s făcuse studiile (şi al cărei amant era de mai multe luni de zile). Cam atât despre cel dintâi născut al lui Ivo Filipovac şi al Annci Schcindler; cel de al doilea, fiind tot băiat, se va numi George şi va moşteni firea visătoare a lui Ivo Filipovac. In liceu va scrie poezii „moderniste". Va urma, totuşi, medicina şi va fi 20 unul din cei mai buni tineri radiologi din ţară. Va muri însă în război, undeva pe frontul de est, lăsând în urma lui o soţie neconsolată - fiica unui foarte bogat tăbăcar din Lugoj - şi un băieţel de doi ani, precum şi un caiet cu poezii („intimiste" şi cam stranii, pe care soţia, prudentă, prin anii 25 cincizeci, ca să nu aibă neplăceri din pricina lor, a preferat să le arunce în foc), un foarte subtil eseu despre Anatole France, precum şi câteva însemnări aducând cu ceea ce se cheamă un jurnal intim. Atât eseul, cât şi însemnările respective s-au bucurat, din păcate, de aceeaşi soartă ca şi versurile. Cea mai m realizată, dintr-un anumit punct de vedere, a fost fiica lui Ivo Filipovac. Ea a urmat arta dramatică şi a devenit artistă. De fapt a fost prima artistă emerită a Teatrului Naţional din Timişoara. Premiul de Stat l-a luat pentru apariţia sa, de
736
SORIN TITEL
neuitat, în rolul Masei din Trei surori. O chema Milena, dar şi-a luat numele, foarte sonor, de Maria Corint. Avea frumuseţea mamei sale, Anny Scheindler, şi sensibilitatea tatălui ei, Ivo Filipovac. O femeie impunătoare, frumoasă, 5 inteligentă şi bună. Publicul o iubea, şi ea la rândul ei îşi iubea publicul bănăţean. în repetate rânduri i s-a propus să părăsească oraşul şi să joace la Bucureşti, dar Maria Corint n-a vrut să se despartă de publicul ei atât de îndrăgit. A apărut şi într-un film, doar că pe ecran calităţile ei dramatice îşi io pierdeau din strălucire. Poate că nici rolul nu i se prea potrivea -fata unui boier care se alătură răsculaţilor lui Doja —, or, în perioada respectivă, Maria Corint, având frumoasa vârstă de patruzeci de ani, era, deja, prea matură pentru rolul care i-a fost oferit. După acest trecător eşec, Maria Corint a refuzat 15 să mai apară în film. A jucat, în schimb, în Antigona şi a interpretat-o pe Eriphile. La premieră, Ivo Filipovac, bătrân, cu părul alb şi cu frumoşii lui ochi albaştri rămaşi încă tineri, a vărsat o lacrimă pioasă, aducându-şi aminte de Fela Weiringer, marea artistă dispărută într-un accident de cale ferată; şi-a 20 amintit de anii tinereţii, cei fără de întoarcere, şi toată noaptea s-a răsucit în pat, fără să-şi găsească liniştea. Spre dimineaţă a luat un somnifer şi, în sfârşit, a reuşit să adoarmă. „Viaţa e atât de scurtă - şi-a mai spus, înainte de a fi cuprins de somn, şi a simţit în adâncurile sufletului lui o durere ascuţită, aproape 25 de nesuportat -, nici nu-ţi dai seama când a trecut. De parcă nici n-ar fi fost...“
VIII
1.
Ploaia nu era atât de compactă ca să nu se poată vedea oraşul, mai ales că cele două ştergătoare ale parbrizului îşi făceau datoria, oferind o imagine mereu împrospătată a 5 acestuia, doar că mama, prinsă în reţeaua gândurilor ei împovărătoare, n-avea ochi pentru oraş, nici nu-şi dădea seama că se află la Paris şi că taxiul alunecă de-a lungul unor străzi aglomerate, înţesate de maşini şi oameni, nu vedea firmele şi reclamele strălucitoare, nu auzea vocea taximetristei, care-i io spunea ceva în legătură cu metroul care se afla în grevă, din care pricină circulaţia a devenit atât de dificilă. De altfel, puţinele cuvinte franţuzeşti pe care le ştia n-ar fi ajutat-o prea mult să înţeleagă ce spune femeia, atât de limbută, de la volan. „De-aş ajunge odată mai repede", se gândeşte mama, şi între /5 timp taxiul s-a smuls victorios din aglomeraţie, alunecă de-a lungul Senei (un vaporaş încărcat cu turişti gălăgioşi la care ea se uită indiferentă), apoi Luvrul, şi taximetrista spunându-i ceva mamei în legătură cu splendoarea acelui mare muzeu, sau ceva în legătură cu splendoarea Parisului - se poate vedea 20 de-acuma şi Turnul Eiffel - dar ce contează Parisul şi chiar Luvrul în ochii unei mame al cărei fiu, grav accidentat — un accident de maşină s-ar putea nici să nu mai fie în viaţă...
738
SORIN TITEL
Se pare că fusese un accident foarte grav, aşa rezulta din telegrama primită. Mai fuseseră doi în maşină, un băiat şi o fată, şi dacă fata, care de altfel şi conducea maşina, scăpase cu viaţă, tânărul şi-o pierduse, acolo, la locul accidentului -5 nu reuşiseră să ajungă cu el până la spital. Fiul ei scăpase însă, trăia încă în momentul în care fusese expediată telegrama. Mama începu să plângă, lacrimi mari se rostogoleau pe obrazul ei palid şi obosit, şi prin oglinda retrovizoare taximetrista o privea uimită şi uşor speriată. Se opri la mijlocul frazei pe care io tocmai i-o spunea şi o întrebă, grijulie, ce i s-a întâmplat. Mama se strădui să-i explice că băiatul ei e grav accidentat, un accident de maşină, spuse, arătând spre volanul pe care mâinile femeii se mişcau cu repeziciune. Femeia înţelese în cele din urmă despre ce era vorba şi clătină plină de n compasiune din cap, fără să se arate, însă, prea de tot impresionată. într-un oraş mare ca Parisul se întâmplă fel de fel de drame şi sensibilitatea oamenilor, cu atât mai mult a unei taximetriste, se toceşte cu vremea. Totuşi, era o femeie cu mult tact, chiar dacă nu deosebit de simţitoare, şi ca să 20 abată gândurile mamei de la accident o întrebă - între timp mama îşi ştergea lacrimile cu o batistă, apoi îşi suflă nasul -dacă oraşul i se pare frumos şi dacă a mai fost şi altă dată la Paris. Mama se fâstâci, nu ştiu ce să-i răspundă, deşi cuvintele le înţelesese, însoţite cum erau şi de gestul femeii, mâna 25 ridicându-se de pe volan, arătând spre bulevardul descoperit de ştergătoarele parbrizului - numai că ea nu prea avusese timp să-şi arunce privirea asupra oraşului. „Ploaia asta e nemaipomenit de plicticoasă, mai ales când te afli la volan, fu de părere taximetrista. Foarte, foarte obositoare", adăugă io fără să-i pese dacă mama îi înţelege sau nu sporovăială, şi din nou e mare aglomeraţie, femeia îşi scoate capul pe fereastra maşinii, nici nu-i pasă de rafalele de ploaie, se ceartă, se pare, cu cineva din faţa ei, e de fapt o simplă conversaţie cu glas ceva mai ridicat, se dă vina pe cei de la metrou, din pricina
FEMEIE, IATĂ FIUL TĂU
739
cărora s-a creat o asemenea harababură; mamei i-a dispărut oboseala - şi călătoria cu trenul a fost într-adevăr cumplit de obositoare e copleşită de emoţie şi începe chiar să tremure încetişor; ceva din emoţia ei se transmite, femeia de la volan pare, la rândul ei, cuprinsă de nerăbdare. „Nu mai avem mult 5 şi ajungem", îi spune ea mamei, aplecându-se peste volan, ca să poată vedea mai bine prin ploaia care a devenit torenţială, în sfârşit, mama vede oraşul - o stradă coborând în pantă, bătută de stropii mari ai ploii de vară -, oraşul unde fiul ei trăieşte încă; în clipa imediat următoare, însă, o sumbră şi io cutremurătoare imagine îi apare în faţa ochilor: o femeie şezând, cu fiul ei mort în braţe! Marcu îi arătase odată, cu mulţi ani în urmă, pe timpul când era încă student, o carte poştală cu o sculptură a lui Michelangelo, reprezentând o astfel de scenă, şi mama fusese teribil de impresionată. Amintirea /5 ei o fulgeră din cap până în picioare.
Femeia de la volan o văzu foindu-se pe scaunul ei din spate şi-i zâmbi cu bunăvoinţă prin aceeaşi oglindă retrovizoare. îi spuse că totul e în regulă şi că vor ajunge de îndată: a trebuit să ocolească puţin, ca să evite străzile aglomerate, şi atunci 20 mama se simţi obligată să-i spună la rândul ei ceva care să nu fie în legătură cu fiul ei, o amabilitate oarecare, legată mai curând de oraş, de splendidul Paris, centrul lumii, ceva în legătură cu Luvrul, marele palat-muzeu despre care bineînţeles că a auzit şi ea şi pe lângă care tocmai trecuseră. „Luvrul... 25 Michelangelo", spuse aşadar mama, apoi îşi aminti cum se cheamă sculptura cu pricina, pe care i-o arătase fiul ei cu ani în urmă, pe vremea când era încă student la Arte Plastice (acea foarte frumoasă reproducere păstrată pe noptieră şi la care se uita în fiecare seară, înainte de culcare). „Pietâ"> spuse aşadar .w mama; femeia de la volan nu păru însă să fi auzit nici de numele artistului nici de celebra lui operă. Aprobă totuşi, dând din cap şi zâmbind, fără să priceapă bine despre ce anume era vorba. Nu înţelegea nici ce-i cu Pietâ, nici cine era acel
740
SORIN TITEL
Michelangelo, al cărui nume mama, din dorinţa de-a o face să înţeleagă ce vrea să spună, îl repetă de mai multe ori.
După ce medicii şi surorile plecară, mama rămase singură cu propriul ei Fiu, şi acesta fu, probabil, momentul cel mai 5 greu penţru ea, mult mai greu chiar decât cel al revederii, dacă putem să-i spunem revedere întâlnirii dintre ei doi: pentru că numai ea, mama, îşi revedea, de fapt, fiul, el nu avea cum s-o vadă, n-avea cum să ştie de prezenţa ei, acolo, în camera de rezervă a spitalului parizian, la picioarele patului lui, io privindu-1 năucă, nevenindu-i să creadă că acel chip palid şi tras, cu cearcăne negre sub ochi, era Marcu, copilul născut de ea - se născuse, înainte de vreme, se grăbise foarte tare, venise pe lume la şapte luni —, cu aproape treizeci de ani în urmă. Era el, şi totuşi trăsăturile îi erau modificate: ceva străin 15 şi necunoscut îi apăruse pe chip! De cum îl văzu se pierdu cu firea, şi în primul moment îi veni să-i spună medicului că tânărul care se odihnea pe patul spitalului nu era Marcu; îşi reveni însă repede; un picior îi ieşise bolnavului de sub pătură, şi ca îl recunoscu, în sfârşit. Nu chipul, deci, cu acel aer străin 20 întipărit pe el, o ajută să-l recunoască, ci acel deget micuţ şi încârligat de la picior. Şi în clipa când identificarea se făcu, durerea, care stătuse parcă la pândă, ascunsă în adâncurile fiinţei ei, într-o stranie şi în acelaşi timp tensionată expectativă, durerea care se mulţumise să aştepte, ştiind însă 25 foarte bine c-o să-i vină rândul, ţâşni asemeni unei hemoragii puternice, şi primul impuls al mamei fu acela de a se repezi spre trupul cufundat în somn, de a-1 cuprinde într-o îmbrăţişare prin care întreaga suferinţă maternă să-şi găsească izbăvirea; se reţinu însă la timp, doar braţele apucară să-i 30 zvâcnească înainte, picioarele rămaseră pe loc; în secunda imediat următoare acelui prim impuls, mama simţi, nu numai în chip abstract, ci cu întreaga ei fiinţă, vulnerabilitatea, fragilitatea acelui trup care se zbătea încă între viaţă şi moarte,
FEMEIE, IATĂ FIUL TĂU
741
şi, speriată, se retrase chiar cu un pas înapoi, nu cumva să-i facă vreun rău, printr-o prea brutală şi agresivă prezenţă, bolnavului. „Apropiaţi-vă, apropiaţi-vă, fără teamă44, îi spuse sora, şi pentru ca mama să o şi înţeleagă, îi făcu semn să se apropie de pat; cu destulă greutate reuşi să facă încă un pas 5 spre patul în care îi zăcea fiul; se apropie apoi în vârful picioarelor, şi atât de pierdută, încât medicul, care era şi el de faţă, se simţi obligat să-i zâmbească încurajator: nu vă fie teamă, spuneau privirile lui blânde - era un bărbat tânăr, cam de aceeaşi vârstă cu băiatul ei, dacă nu cumva chiar şi mai io tânăr ca el; un tip slăbuţ, cu ochi albaştri şi limpezi, şi cu un barbişon de un blond-roşcat. Speriată cum era, arăta ca un copil care e târât cu forţa spre ceva de care se teme cumplit; nici nu se uita la Marcu, a cărui respiraţie devenise între timp parcă şi mai precipitată. îl privea pe doctor, şi panica de pe /5 chipul ei se amestecă apoi cu un fel de implorare mută, care i se conccntră mai ales în ochi. Cu o astfel de privire medicul era, însă, obişnuit, îi era dat s-o vadă aproape zilnic, nu era o noutate pentru el; aşa că îi zâmbi mamei oarecum profesional: nici nu promitea marea şi sarea („Minuni nu 20 putem face“, spunea zâmbetul lui), dar nici nu-şi declina responsabilitatea. Un zâmbet aducând mai degrabă cu un micuţ colac de salvare, aruncat cuiva pe o mare înfuriată; un colac de care te agăţi cu disperare; cât ar fi el de mic, de îndată ce l-ai apucat, în ruptul capului nu-1 mai laşi din braţe! Da, 25 mama părea în aceste clipe teribil de neajutorată. Se simţea slabă, neputincioasă, pierdută, şi medicului îi fu destul de greu s-o facă să înţeleagă - mai era şi handicapul limbii - ce anume se aşteaptă de la ea. „Trebuie să ne ajutaţi, îi spuse el totuşi, pe limba lui, nc-am pus toată nădejdea în dumneavoastră/4 ;m) Mama îl privea însă năucă - ochii mari şi rotunzi, gura întredeschisă -, creierul parcă i se blocase, nu înţelegea mai nimic, şi atunci doctorul, închipuindu-şi că doar limba era de vină, improviză în faţa ei un fel de pantomimă semănând
5
IO
15
20
25
30
7 42
SORIN TITEL
uluitor de mult cu cele jucate prin pieţele publice în timpuri îndepărtate. Din gesturile lui foarte expresive, mama înţelese că cea pe care vrea el s-o reprezinte, întâi şi întâi, era cucoana moarte, cu chipul ei scălâmb şi hâd; moarte pe care ei doi, dădea să se înţeleagă doctorul, arătând când spre mamă, când spre propria sa persoană, trebuie s-o alunge, s-o dea afară, s-o strângă de gât, să-i facă harakiri, să n-o lase să li-1 fure pe băiat, şi ca să fie şi mai convingător, jucă în faţa mamei scena răpirii fiului de către moarte: cum ea, moartea, îl apucă şi-l trage după ea cu forţa, ceva care arăta, într-adevăr, cumplit. „Totul depinde de noi doi, nu-i aşa, doamnă? Numai de noi doi“, spunea doctorul. Fiind ateu, nu admitea prezenţa unei terţe persoane care să intervină în afacerea lor! Acordându-i-se această imensă responsabilitate, mama se aplecă puţin sub greaua-i povară. Doctorul, fin psiholog, încerca să-i insufle curaj: de vreme ce totul depinde doar de ei doi, lucrurile nici nu mai par chiar atât de grave; pentru că ei doi, îşi spunea mama, uitându-se drept în ochii medicului — aceeaşi privire copilăroasă, dar parcă mai puţin speriată, ceva mai încrezătoare -, vor face tot ceea ce trebuie făcut. îl investi, aşadar, pe medic, dând dovada unei speranţe aproape oarbe, cu toată încrederea de care era în stare. Atâta vreme cât medicul - acest bărbat tânăr şi foarte plăcut la înfăţişare - e lângă patul fiului ei, ea nu-şi va pierde speranţa! Scena mută care se juca între ei, sub privirile celor două surori i se păru, totuşi, tânărului medic cam prea patetică, aşa că îşi încruntă sprâncenele, îşi luă o mină gravă şi încercă să fie ceva mai reţinut: îi explică mamei că i se dă voie să rămână în permanenţă lângă bolnav. Eventual va trebui să ducă la îndeplinire unele sarcini, legate de boala acestuia, bineînţeles, care, altfel, ar fi revenit surorilor. De pildă, să schimbe sacii cu glucoză necesari perfuziilor. Si doctorul, pentru ca mama să priceapă ce spune (bineînţeles că şi până aici totul fusese explicat mai mult prin semne decât prin cuvinte), arătă spre respectivii săculeţi agăţaţi deasupra
FEMEIE, IATĂ FIUL TĂU
743
patului bolnavului, cărora mama le aruncă o privire speriată.
Şi din nou o cuprinse panica, teama că n-o să fie în stare să-şi facă datoria; se simţi neajutorată şi tare prostuţă, şi era cât pe aci să izbucnească în plâns — şi ar fi şi izbucnit, dacă medicul, înţelegând ce se petrece cu ea, nu i-ar fi zâmbit iarăşi 5 încurajator, dându-i de înţeles că totul o să fie în regulă; el e convins că o să se descurce foarte bine. Fără îndoială că surorile o vor învăţa cam ce anume trebuie să facă - arătă spre cele două surori, iar ele aprobară dând din cap. Aşa că mama fu obligată, vrând-nevrând, să prindă curaj, şi abia după plecarea io lui şi după plecarea celor două surori trăi, aşa cum am mai spus, cel mai greu moment al revederii lor. Acel aer străin care desfigura trăsăturile chipului lui Marcu, dându-i o expresie cu totul nouă şi necunoscută, o înspăimânta cel mai mult. I se păru - şi se cutremură la un asemenea gând! - c-a rămas /5 cu un străin în încăpere, şi această înstrăinare era atât de îngrozitoare, încât izbucni, în sfârşit, în plâns, un plâns pe tăcutele, să n-o audă nimeni. Marcu se mişcă prin somn, şi de sub pătură apăru celălalt picior, cel prin venele căruia i se făceau perfuziile cu glucoză, şi mama, cu lacrimile în ochi, 20 se aplecă să vadă mai din aproape piciorul prin care se făcea, ca să zicem aşa, legătura cu firele vieţii (chiar dacă era vorba de un singur fir la capătul căruia se afla un aparat complicat, precum şi sacul cu glucoză, pe jumătate golit), şi legătura aceasta dintre aparatul atât de înfricoşător la vedere, după 25 părerea mamei, şi trupul fiului ei (fiul ei, a cărui viaţă depindea de sacul acela, precum şi de firul prin care glucoza circulă) trezi în sufletul mamei un atotcuprinzător sentiment de milă.
Nu era pentru prima oară, i se întâmplase ei şi în alte dăţi să fie cuprinsă de milă (îşi aminti cabinetul dentistului, căldura 30 sufocantă şi bâzâitul muştelor, capul băiatului dat pe spate, fruntea lui transpirată, şi dentistul agăţat parcă la capătul cleştelui lucios, trăgând cu toată puterea, scrâşnetul măselei rupte, urletul de durere al copilului)... Mila aceea, ivită pe
744
SORIN TITEL
neaşteptate, era atât de puternică, încât i se păru că simte înfipt în propriul ei trup firul prin care circula glucoza dătătoare de viaţă...
Mai greu îi fu mamei în cea dintâi noapte petrecută la 5 căpătâiul patului lui, singuri amândoi în camera de rezervă a spitalului. Era frântă de oboseală după nopţile din tren, nopţi în care dormise puţin, mai bine zis nu dormise aproape deloc: rămăsese întinsă în patul îngust. Dedesubtul ei dormea o femeie în vârstă; sforăia, un sforăit gros ca de bărbat. I se io întâmpla să aţipească, dar după câteva minute se trezea din nou. în clipa trezirii, durerea din sufletul ei părea a fi şi mai cumplită, de parcă cele câteva minute în care aţipise n-ar fi făcut decât s-o răscolească mai tare. De fapt, clipa în care se deştepta o găsea nepregătită în faţa durerii... în timpul /5 chinuitoarei călătorii, mama îşi pierduse, de fapt, orice speranţă, nu mai era sigură c-o să-şi găsească fiul în viaţă. („Un grav accident de maşină", spunea telegrama.) Abia la Paris, ceva mai târziu, va afla împrejurarea în care se produsese accidentul: cea care conducea maşina era o fată; mama află 20 şi numele destul de neobişnuit al acesteia, o chema Momo, o fiinţă mai aparte, de care, se pare, fiul ei se îndrăgostise; în maşină se mai afla încă un tânăr, care, i se spuse mamei mult mai târziu, semăna aproape incredibil de mult cu propriul ei fiu; tânărul acela — francez sau poate belgian — murise. Băiatul 25 ei fusese, aşadar, îndrăgostit de fata care conducea maşina. Dar ea nu-1 iubea, pentru că (îi explicase într-o după-amiază însorită de vară, acolo, pe malul mării, la Deauville) nu era în stare să iubească cu adevărat. Era, după părerea ei, mult prea egoistă, prea egocentrică. Mama nu fusese de faţă, aşa io că nu avea cum să-şi închipuie scena în care fiul îi era respins cu toată francheţea - fără prea multe menajamente - de o fiinţă urâţică, dar nu lipsită de un anumit farmec straniu. Semănând mai curând cu o pasăre de noapte. Ruptă de lumea din jur. Citind mai tot timpul romane poliţiste. O fiinţă
FEMEIE, IATĂ FIUL TĂU
745
singuratică. Aşa că nu ieşise mai nimic din întâlnirea (sau ciocnirea) a două singurătăţi, şi când intrase şi cea de-a treia pe fir, - şi trei singurătăţi adunate la un loc erau parcă totuşi prea mult! - adică tânărul acela ivit cine ştie de unde, lucrurile nu se încurcaseră mai tare, cum ar fi fost de aşteptat, dar nici 5 nu ajunseseră la vreo dezlegare. Iar dacă ne luăm după propriile ei declaraţii, pe Momo o enerva cumplit asemănarea dintre ei doi. îmbrăcaţi, mai treacă-meargă, spunea ea, dar la plajă aşa, despuiaţi, îi era imposibil să-i deosebească pe unul de celălalt! Unde mai pui că asemenea similitudini şi asemănări io n-a mai întâlnit decât în cele mai prost scrise, mai naiv construite romane poliţiste... Celălalt, cel de-al treilea, deci, le căuta compania pe plajă; nu vorbea mai deloc, aşa că în privinţa sentimentelor lui - s-a îndrăgostit până la urmă şi el de Momo, sau fata i-a rămas indiferentă? - nu avem cum să /5 ne pronunţăm; şi cum băiatul a murit în acel îngrozitor accident de maşină, el şi-a dus taina, dacă a existat într-adevăr o taină, cu el, în mormânt. S-ar putea să le fi căutat compania pur şi simplu pentru că fugea de singurătate, îi era frică - după cum i se confesă într-o bună zi lui Marcu — să rămână singur. 20 E adevărat că după moartea lui, Momo începu să spună la toată lumea că fusese îndrăgostită de el „încă de la început, din prima clipa'c; chiar dacă obişnuia şi înainte de a se întâmpla nenorocirea să umble îmbrăcată în negru, anumite elemente adăugate îmbrăcăminţii după accident accentuau aspectul 25 „îndoliat" al apariţiei ei. Suntem, totuşi, convinşi că Momo nu fusese îndrăgostită, nu-1 iubise adică nici pe cel de-al treilea, aşa cum pretindea ea. (Acum, când el nu mai exista, nu-şi mai asuma nici o răspundere făcând o astfel de afirmaţie.) Ne place să credem că Momo s-a aflat o vreme sub influenţa unui M) faimos film, pe care se dusese să-l vadă într-adevăr de mai multe ori, iar cartea după care fusese realizat filmul a zăcut aproape o lună la ea pe noptieră - e vorba de romanul Jules et Jim	aşa că s-ar putea ca ea să-şi fi dorit, văzându-i pe cei
746
SORIN TITEL
doi tineri şi închipuindu-şi că sunt îndrăgostiţi de ea, să trăiască la rândul ei o asemenea dureroasă poveste de dragoste. Departe de noi gândul de a face din Momo o fiinţă lipsită de suflet! Era însă o fată ce se înfăşurase în propria ei singurătate, aşa 5 cum s-ar fi învelit în nişte voaluri moi de mătase. Se simţea bine în ele, nu avea nevoie de cei doi băieţi; pe deasupra, şi semănau mult prea mult, ca să se poată hotărî pentru unul dintre ei! Pe care anume să-l iubească? iată o dilemă care i-ar fi luat prea mult timp ca s-o dezlege. Ar fi trebuit să-şi rupă io din plăcutele clipe petrecute în tovărăşia romanelor din colecţia Serie noire, or ea nu avea de gând s-o facă! Momo, la fel ca atâtea şi atâtea fiinţe de pe pământ, prefera să citească, în loc să trăiască. Abia când prin moartea unuia dintre ei, complicaţiile sentimentale, care ar fi putut să apară, se rezolvară 15 oarecum de la sine, Momo avu impresia că descoperă pe cine anume iubise ea tot timpul „fără să-şi dea seama". Era ca şi cum s-ar fi adăugat filmului lui Truffaut un fel de epilog în plus, ca şi cum Momo ar fi reuşit să-i modifice finalul prin supravieţuirea ei şi prin felul cum îl plânse pe băiatul acela 20 foarte trist şi foarte singur, de a cărui moarte se simţea într-adevăr vinovată. „A fost un accident îngrozitor, îşi spunea ea, n-am nici o vină", şi totuşi, totuşi se simţea cu întreaga ei fiinţă şi la modul cel mai profund — de data asta nu mai era loc pentru născociri şi jocuri imaginare — vinovată. Ceea 25 ce se întâmplase, cumplitul accident în urma căruia unul din cei doi tineri murise, iar celălalt se zbătea încă între viaţă şi moarte, o marcă definitiv. Momo, o fată cu capul în nori, îngurgitând cantităţi imense din colecţia Serie noire, nu era pregătită să primească astfel de lovituri; rămase, aşadar, năucă. M o mulţime de cărţi poliţiste fură aruncate la coş fără să mai fie citite. Nu şi-ar fi închipuit niciodată Momo că în viaţă se poate muri chiar mai uşor decât într-un roman poliţist. II plânse, deci, pe băiatul mort, nu atât din dragoste, cum îşi închipuia ea, ci dintr-o milă profundă, şi ea fu, stând ghemuită
FEMEIE, IATĂ FIUL TĂU
747
pe mormântul lui, sora şi mama acestuia, fu prietenul pe care băiatul cel singuratic nu-1 avusese probabil niciodată, fu femeia, iubita şi soţia lui îndurerată. încetă să mai semene cu eroina romanului Jules şi Jim, fu, în sfârşit, o fiinţă vie, adevărată. Descoperi cât de cumplită e viaţa, adevărata viaţă, şi cât de 5 cumplită, de asemenea, era moartea, şi plânse nopţi în şir, nu pe paginile cărţilor citite, udându-le cu lacrimile ei, ci îl plânse pe cel ce nu mai exista, înţelegând până la capăt cuvintele: a nu mai exista, a rămâne doar în amintirea cuiva, sau a nu rămâne defel, a te pulveriza în neant! înţelese rolul care îi io revenea, şi şi-l asumă cu toată responsabilitatea. Nu mai era însă un rol dintr-un film (Jules et Jim)y nu se mai juca de-a suferinţa, de-acuma sentimentul vinei ei proprii era mult prea puternic ca să n-o oblige să renunţe la orice fel de joc. Se obişnui să dea zilnic telefoane la Paris, să se intereseze de soarta /5 celui ce trăia încă. Nu mai semăna cu acea fiinţă originală şi mândră, pe care o cunoscuse Marcu şi de care se îndrăgostise: era o fată chinuită de remuşcări, cu chipul boţit de suferinţă... Ea era totuşi fata care respinsese dragostea lui Marcu doar cu câteva săptămâni în urmă! Să încercăm, aşadar, 20 să recapitulăm scena: strânge la pieptul ei, cu sâni mici de adolescentă, un roman din aceeaşi colecţie Serie noire şi-l priveşte pe Marcu mirată, nevenindu-i să creadă că cineva s-ar putea îndrăgosti de ea (era, de fapt, complexată, cu tot aerul ei dispreţuitor şi nonşalant). într-un fel, intuiţiile ei erau exacte, 25 îl „mirosise" de la început pe băiatul ăsta străin, care venise cu Micheline şi cu Vasco la ei în vizită: aparţinea aceleiaşi seminţii a singuraticilor (nu populează ei, îşi spunea Momo, şi nu greşea prea tare, o bună parte din globul pământesc?). Ce-1 apucase, se întreba ea, să se îndrăgostească tocmai aici, M) la Deauville, şi pe deasupra de o fată atât de puţin atrăgătoare? (Momo, încercând să se obiectiveze, nu-şi dădea seama că se subestimează. Avea un farmec al ei, straniu, e adevărat: semăna, aşa cum am mai spus, cu o pasăre ciudată
748
SORIN TITEL
de noapte, sau, şi mai exact, cu o floare exotică, al cărei parfum, aspru şi înţepător, poate tulbura, ca să zicem aşa, inima unui bărbat.) „Oamenii de felul meu rămân întotdeauna singuri", îi spuse ea, cu un aer atoateştiutor şi categoric. îi dădea de 5 înţeles că ştie ea foarte bine cam cum e cu singurătatea. în fond, cum nu ştia decât puţine lucruri despre viaţă, nici despre singurătate nu ştia mare lucru! E adevărat că în romanele poliţiste apărea adesea un detectiv singuratic, părăsit de nevastă -imaginea acestuia devenise aproape un clişeu -, un individ io dur şi sentimental în acelaşi timp, care, în ciuda indiscutabilului său apetit erotic, nu prea avea vreme să se ocupe de femei, din pricina profesiunii mult prea solicitante (când să mai faci şi dragoste, când tocmai te afli pe urmele unui criminal care-şi face de cap ), încât, pentru Momo, o' cuvântul singurătate era întotdeauna legat de existenţa unui astfel de erou. La propria ei singurătate, prinsă, cum era, cu lecturile, nu prea avusese timp să se gândească. în după-amiaza aceea de vară, Momo se apucă, tam-nesam, să-i recite lui Marcu din Rilke, nişte versuri învăţate de ea, la insistenţele 20 profesoarei, pe vremea când lua lecţii de germană. Versurile cu pricina îl impresionară pe tânăr într-o asemenea măsură, încât le consideră un fel de motto al propriei lui existenţe: „Cine n-are casă - recita, aşadar, Momo într-o germană aproximativă - niciodată n-are să-şi clădească. / Cine e singur pe lume, 25 singur va rămâne..." Pata declama versurile cu o anumită emfază, uitându-se la soarele care sta gata să apună, resfîrându-şi cu o mână lungă şi subţire părul negru ca noaptea. I le traduse apoi lui Marcu - el nu cunoştea germana - în franceză, şi tânărul îşi aminti, auzind-o, versiunea românească M a poeziei respective. Sunau ciudat versurile lui Rilke, acolo, pe malul mării, la Dcauville, cu soarele alunecând în marea roşie, în spatele fetei, cu marea ce se retrăgea - era ceasul refluxului -, mergând spre soare, cum ar spune Rimbaud, sau „împreună cu soarele". Rămânea, totuşi, după retragerea ei
FEMEIE, IATĂ FIUL TĂU
749
fastuoasă şi calmă, pe nisipul roşcat, o pânză subţire de apa înveşmântată în culorile apusului, şi chiar ea, marea (care nu avea un suflet omenesc), ascultând versurile poetului, părea pătrunsă de ceva sfâşietor, de sentimentul amar al singurătăţii. Cum stătea aşa, pe malul mării, cu picioarele adunate sub ea, 5 cu trupul subţirel uşor aplecat înainte, ţinându-şi cu amândouă mâinile ceafa în palme ca într-un căuş, Momo aducea cu o fiinţă malefică şi misterioasă. „Să mergem, îi spuse apoi lui Marcu, ridicându-se în picioare. I-am promis lui Michcline că n-o să stăm mult. Aţi programat să faceţi o io escapadă până la Trouville, dar probabil că tu ai uitat. O să-ţi placă oraşul. Mai ales biserica o să-ţi placă. E o clădire cu adevărat stranie. Seamănă mai curând cu o navă. Probabil că în mod conştient au construit-o aşa, cine ştie ce marinari din cine ştie ce ev îndepărtat...“ Erau doar ei amândoi pe malul /5 mării, cel de al treilea, vagabondul ciudat cu care se împrieteniseră nu era de faţă. Mai târziu el se va afla în maşină, pe locul de lângă Momo, încât în clipa accidentului, s-ar putea spune că i-a salvat lui Marcu viaţa cu preţul propriei sale vieţi.
Mama nu ştia cum s-au petrecut lucrurile şi nici ce 20 discutaseră cei doi, acolo, pe malul mării, la Deauviile. Şi nici Marcu, al cărui creier era îmbâcsit cu tranchilizante şi a cărui fiinţă se afla încă în apropierea unor tărâmuri sumbre -reîntoarcerea lui la viaţă nu fusese, deocamdată, decisă (chiar dacă doctorii şi mama nutreau în privinţa asta anumite 25 speranţe) -, nu avea cum să-şi amintească - era încă lipsit de ceea ce se cheamă memorie- după-amiaza aceea la Deauville: să-şi amintească soarele intrând în mare, topindu-se în apa întunecată şi dându-i o neaşteptată strălucire - cel puţin aşa li s-a părut lor, atât îndrăgostitului, cât şi fetei care i-a respins M) dragostea, recitându-i versuri din Rilke -, că soarele s-a scurs în marea întunecată, — aşa li s-a părut marea lui Momo şi lui Marcu, băiatului înalt şi blond, cu ochi albaştri şi fetei, o fiinţă fragilă, cu umeri înguşti şi cu o faţă prelungă, cu un păr
750
SORIN TITEL
întunecat, semănând uluitor cu o pasăre de noapte, o fată care, pur şi simplu, din motive greu de explicat, nu voia să fie iubită. Admirară un timp marea, pătrunşi de frumuseţea ei melancolică, dar cum nu voiau să se lase — în privinţa asta 5 semănau destul de bine - nici vrăjiţi şi nici fermecaţi de splendoarea lumii, a mării de data asta, îi întoarseră, nu fără o anumită ostentaţie, spatele. Privirile lor se îndreptară spre hotelurile elegante de pe ţărm, în ferestrele cărora amurgul înflăcărat se răsfrângea de asemenea... Văzuţi de la o oarecare io depărtare, ar fi putut lăsa impresia că alcătuiesc o pereche fericită: arătau ca nişte îndrăgostiţi, chiar dacă nu se ţineau de mână şi chiar dacă nu se opreau din când în când să se sărute. (Aşa cum făceau atâţia alţii în jurul lor. Ei nu aveau însă ochi să-i vadă, erau ca nişte cârtiţe oarbe!) Un vânt uşor 15 începuse să bată dinspre mare, făcând să fluture steagurile viu colorate arborate de unele foarte luxoase hoteluri, răvăşind părul fetei. Ea şi-l aduna, uşor enervată, cu mâna ei cu degete lungi şi subţiri.
Să-i părăsim însă şi să pătrundem, cu multă precauţie şi 20 în vârful picioarelor, în încăperea în care inima lui Marc îşi continuă bătăile, o inimă care nu vrea, cu toate presiunile exercitate asupra ei, să se oprească. Mama a aţipit, oboseala a doborât-o, după cele două nopţi de nesomn. Stă zgribulită pe priciul improvizat de la picioarele patului bolnavului. E 25 atât de fericită că i s-a dat voie să rămână lângă băiatul ei, o favoare la care trebuie să spunem că nu se aştepta, încât a adormit împăcată, de îndată ce afară a început să se întunece. Nu ştie, însă, că astfel de derogări de la regulile stricte ale spitalului sunt acceptate doar atunci când, în general, s-a 50 pierdut orice speranţă cu privire la posibilităţile de salvare a celui internat. (Chiar dacă ar fi ştiut, probabil că tot nu s-ar fi lăsat cuprinsă de disperare, atât de oarbă îi era credinţa că, de vreme ce a izbutit să ajungă până la el, să stea la picioarele patul lui, să-l păzească, nimic nu e, încă, într-adevăr
FEMEIE, IATĂ FIUL TĂU
751
pierdut.) Din fericire, mama descoperise în doctorul cel tânăr şi cu barbişon un aliat demn de luat în seamă: tânărul medic credea într-adevăr orbeşte în profesia sa, nu apucase încă să se blazeze sau să devină sceptic. Nu-i muriseră în braţe prea mulţi pacienţi, ca să-şi dea seama cât sunt ei, medicii, de 5 neputincioşi....
Mama sare din somn, zvâcneşte deodată în picioare. în primul moment nu ştie unde se află. Scoate chiar un ţipăt din pricina spaimei de care e cuprinsă. Bâjbâie prin întuneric, cât pe aci să răstoarne scaunul de lângă măsuţă. Aprinde io lumina şi se uită la ceas, să vadă cât mai are până să schimbe săculeţul, şi abia acum simte că poate da drumul lacrimilor adunate în suflet; să plângă după pofta inimii ei, de vreme ce nu e nimeni care s-o audă, s-o vadă! A sărit din somn, aşa cum sărea întotdeauna, îşi amintea ea, pe timpul când îl alăpta, /5 şi pentru moment chiar i se păru că timpul s-a dizolvat, iar Marcu e din nou copil mic, ca apoi să-şi dea repede seama unde se află şi deznădejdea s-o cuprindă iarăşi; şi nu din pricină că s-ar fi gândit - nu, mama excludea un asemenea gând! -că fiul el s-ar putea să moară; nu-1 jelea, deci, nu se tânguia 20 după el ca după un mort; mama intui în schimb, cu o extraordinară putere de a se pune în locul acestuia, toată suferinţa îndurată de Marcu din momentul accidentului, până în clipa de faţă, cumplita durere a unui trup mutilat, zdrobit; îşi văzu, cu ochii minţii, fiul întins pe caldarâm, simţi durerea 25 cum zvâcneşte năpustindu-se spre creier, simţi inima pompând disperată, ca să reziste, simţi în gură şuvoiul de sânge, apoi simţi lovitura, ca de cuţit, din spate, leşinul, coborârea în nefiinţă care urmase; îl văzu pe celălalt, cel ai cărui ochi erau deja împăienjeniţi de umbrele morţii, cu balta M) de sânge de pe asfalt crescând în jurul trupului lui zdrobit; auzi până şi ţipetele aproape neomeneşti ale fetei, auzi cuvintele spuse de cineva într-o limbă pe care nu o cunoştea, înţelese însă fiecare cuvânt, investită fiind, pe neaşteptate, cu acel dar
752
SORIN TITEL
pe care îl au doar în poveşti unele bătrâne înţelepte (încât ele pricep până şi ce îşi spun între ele fiinţele necuvântătoare!). Era însă un efort mult prea mare pentru mama! Căzu într-un fel de leşin, cât pe-aci să alunece de pe scaunul pe care sta;
5 îşi reveni însă, repede, se ridică grăbită şi se îndreptă spre sacul cu glucoză; era timpul să-l schimbe, şi chiar atunci în încăpere intră sora; îi spuse câteva cuvinte în franceză — avea un zâmbet obosit pe buzele palide şi ofilite; mama nu pricepu, bineînţeles, ce-i spune. Femeia - destul de în vârstă, dar cu io un păr de un galben strălucitor şi numai buclişoare sub boneta albă şi bine apretată - schimbă sacul cu glucoză, puse un altul în loc, şi mama o urmări cu cea mai mare atenţie; se uită ca o elevă ascultătoare la mâinile experte ale surorii, mâini îngrijite şi părând mult mai tinere, ca de fetiţă, şi din nou sora spuse /5 ceva, îndreptându-se spre uşa pe care repede şi dispăru, de parcă nici n-ar fi fost; mama nu putea să scape de o anumită impresie de irealitate, i se părea că toate se petreceau într-un fel de vis: băiatul pe moarte (căci era pe moarte, chiar dacă ca respingea un asemenea gând cu toată forţa de care se simţise 20 în stare, viaţa lui atârna de un fir de păr!), în spitalul necunoscut, într-o ţară străină, cufundat într-un somn letargic, care numai somn nu era; îi trecu prin gând să-l strige, să-l trezească, să-i spună că a dormit destul, aşa cum striga la el uneori în dimineţile îngheţate de iarnă, când afară era încă 25 întuneric; sta ghemuit sub plapumă, nu voia să deschidă ochii, şi ea îl zgâlţâia furioasă, spunându-i că iarăşi o să întârzie la şcoală şi în dimineaţa asta. „Ai să pleci în graba mare", îl cicălea ea, şi atunci Marcu deschidea ochii şi se uita somnoros şi bosumflat în tavan. „Bine, am să mă scol", era el de acord, M) şi se mai întindea o dată, apoi împingea pătura cu amândouă picioarele, o ridica în sus, o arunca la marginea patului, gest pe care ea nu putea să-l sufere, îi spusese de nu ştiu câte ori să n-o mai arunce în felul ăsta... Acum, însă, nu avea cum să-l trezească, nu-i rămânea decât să stea neputincioasă lângă
FEMEIE, IATĂ FIUL TĂU
753
el, ascultându-i respiraţia precipitată, cu privirea lipită de chipul lui palid şi încercănat. Uneori respiraţia i se îngreuna aşa de tare, încât ei i se părea că se sufocă. „Cât sunt de proastă şi de neajutorată! îşi spunea înciudată, mânioasă pe ea însăşi. Nu-s bună de nimic!“ îşi zicea, apoi încerca să se liniştească. 5 Nu trebuia, nici într-un caz, să se lase cuprinsă de oboseală, datoria ei era să reziste până la capăt, orice ar fi şi orice s-ar întâmpla! „N-ar strica, îşi spuse (deveni dintr-o dată atentă cu propria ei persoană), să închid ochii puţin. De-aş putea dormi măcar un ceas, ca să mai prind puteri... Altfel o să cad din io picioare. N-o să mai rezist mult; oricâtă voinţă aş avea...“ Aşa că se lăsă de bunăvoie cuprinsă de somn, un somn greu, ca de plumb, fără vise. Se trezi, în mod miraculos, la momentul oportun, şi schimbă ea singură, tremurând ca o şcolăriţă neîndemânatică şi speriată, săculeţul cu glucoză. „Veneam eu, /5 doamnă, nu trebuia să vă grăbiţi, îi spuse aceeaşi soră platinată (apăru nu mult timp - un minut sau două - după ce mama îşi dusese cu bine la îndeplinire sarcina). Sunteţi o foarte bună infirmiera4, îi mai spuse sora, şi cum mama nu înţelegea nimic din ce spune, se simţi obligată să repete cuvântul infirmieră, 20 apoi dispăru din încăpere, se strecură pe uşă la fel ca şi data trecută, de parcă nici n-ar fi fost, aşa cum dispar, uneori, fiinţele misterioase din vis.
Spre dimineaţă mama aţipi din nou. Când deschise ea ochii, văzu că Marcu se trezise de asemenea din somnul lui, 25 care părea a nu avea sfârşit. Aşa treaz, fără să aibă vreun contact cu lumea din jur, cu privirea aţintită în tavan şi cu trupul nemişcat legat de firele lucioase prin care circula glucoza, îi veni şi mai greu să-l vadă! Trezia asta a lui părea a fi mai cumplită decât somnul, căci un om dormind e firesc să nu M) aibă reacţii, să nu aibă nici un contact cu lumea, dar cineva care să arate ca unul treaz şi totuşi să nu fie treaz, să aibă ochii deschişi şi să nu vadă pe nimeni, nu poate decât să te înspăimânte şi mai tare! Era oare pe deplin inconştient,
754
SORIN TITEL
incapabil să discearnă ceva din lumea din jur? se întreba înfricoşată mama. Ştia — iată întrebarea cea mai chinuitoare pentru ea dintre toate! - că se află lângă el, a recunoscut-o oare? în ochii lui nu se citea însă nimic din ceea ce ar fi semănat 5 cu o recunoaştere, erau nişte ochi opaci şi totuşi foarte limpezi, nişte ochi din care viaţa, cu tumultul ei, era absentă. Straniu era că se uita la ea, sau ei i se părea că o priveşte, ori de câte ori ea se aşeza în focarul privirii lui. Mama sărea în întâmpinarea acelei false priviri cu un zâmbet cam pierdut şi io timid pe faţa ei obosită, un zâmbet prin care se vedea că nici nu îndrăzneşte să spere în posibilitatea unei recunoaşteri, dar că nici nu ar vrea să alunge, într-un chip necugetat, printr-o grabă nelalocul ei, dintr-o neîncredere vinovată, o astfel de posibilitate. Poate că a recunoscu t-p, totuşi, îşi spunea, 15 încercând să prindă curaj, doar că nu poate, nu are cum, să-i dea de veste...
Veniră medicii pentru consult şi o rugară să iasă şi să aştepte, atât cât ţine consultul, pe coridor. Dacă în prezenţa lui Marcu îşi impusese să nu plângă, acum, când nu era de 20 faţă - dar era el de faţă vreodată într-adevăr?! - se lăsă în voia lacrimilor, fără să şi le mai ascundă... Gândul că doar trupul lui, zbătându-se între viaţă şi moarte, era acolo, în camera de spital, supus acum unui consult amănunţit de către cei doi medici (unul tânăr, şi celălalt bătrân, încât mamei îi trecu prin 25 cap până şi ideea că cel tânăr ar putea să ştie prea puţin, datorită lipsei de experienţă, iar cel bătrân să fi uitat o bună parte din cele învăţate), îl alungă cât putu ea de repede. Alungă de asemenea şi neîncrederea în bătrânul medic. Rolul ei era -şi-l asumase din prima clipă cu toată ardoarea - de a avea 50 încredere deplină în medici. Ea trebuia să fie doar aliata medicilor, cu ei împreună va lupta fără să-şi precupeţească puterile. Gândul c-ar fi stat să păzească doar un trup inert -încă viu, e adevărat, de vreme ce inima continua să bată, dar golit de tot ceea ce era în el omenesc, golit mai ales de
FEMEIE, IATĂ FIUL TĂU
755
sentimente şi de memorie - nu voia, în ruptul capului, să-l accepte. Era incapabilă să despartă trupul băiatului de sufletul lui. Trupul şi sufletul lui formau o singură fiinţă, şi această fiinţă nu putea fi ruptă în două. De fapt mama încerca să-şi vadă fiul cu mult mai viu decât era în realitate. în timpul 5 nopţii, de câteva ori, - ca să prindă curaj, autoînşelându-se şi autoiluzionându-se cu bună ştiinţă, încercase să stea de vorbă cu el. Fură cuvinte de întâmpinare şi de bun găsit, numai că vorbele ei nu primiseră nici un răspuns. După ce ecoul lor se stinse, mama continuase să aştepte, de parcă ar fi fost io convinsă că oricând poate să aibă loc o minune: Marcu să se ridice din pat şi, dând la o parte firele cu glucoză care îi ţineau trupul în viaţă, să înceapă să-i vorbească. Nu avusese loc nici un miracol de acest fel, dar mama nu renunţase să-l considere o fiinţă cu care se putea totuşi sta de vorbă, şi ca atare, /5 vorbindu-i din nou, îi spusese tot felul de lucruri banale şi lipsite de orice importanţă, o conversaţie, ca să zicem aşa, dintre cele mai obişnuite, dar nici de această dată fiul nu reacţionase, dând să se înţeleagă c-ar fi auzit-o ce spune. O duruse tăcerea lui, de parcă ar fi fost vorba de un fel de 20 nepăsare voită. Spre dimineaţă bolnavul se cufundase într-un somn ceva mai liniştit.
Mama simţi irealitatea acelei dimineţi pariziene. O rază de soare începuse să joace, mai întâi pe peretele din stânga patului, apoi chiar pe chipul lui Marcu (scoţându-i în evidenţă 25 cearcănele de sub ochi, pungi vineţii, de parcă ar fi purtat ochelari de soare), mutându-se apoi pe pernă şi încadrându-i chipul răvăşit de suferinţă, ca un fel de aureolă; apoi acea foarte jucăuşă rază de soare, uluitor de vie în încăperea în care moartea sta la pândă, ajunsese până la mâinile mamei, şi chiar 30 dacă n-avusese cum să le încălzească, le însufleţise parcă; şi s-ar putea ca în mintea lui Marcu, cel care era viu într-un mod atât de straniu, rupt de cele din jur (un trup vegetând), mâinile acelea zbârcite, uşor deformate de reumatism (şi ce mâini
756
SORIN TITEL
frumoase şi delicate avusese ea, mama, în tinereţea ci), mâini spre care privirile bolnavului se îndreptaseră sau, în tot cazul, lăsaseră impresia că se îndreaptă, să fi fost primul lucru care încerca să pătrundă în noaptea lui, în conştiinţa lui amorţită, 5 în gândurile lui, în care nimic, deocamdată, nu reuşea să prindă vreun înţeles până la capăt, totul rămânând tulbure şi amestecat; frânturi de gând, resturi sau cioburi de imagini, care, de cum apăreau, se şi stingeau, de îndată, în bezna nefiinţei; cum ar fi chiar acele mâini, cu degetele - arătătorul io mai ales şi cel mic — deformate de reumatism. Ale cui or fi şi ce caută ele aici? s-ar fi putut, de pildă, întreba acel creier încă incapabil să priceapă ceva, până la capăt; mâini încercând nişte mănuşi mari, desigur mult prea mari pentru ele. Şi al cui să fie acest glas foarte tineresc, care răsună în 15 urechile bolnavului?! Cine oare se amuză cu acele mănuşi nepotrivite pentru mâinile atât de mici şi delicate? Al cui să fie râsul acesta atât de cunoscut? („Sunt din piele de căprioară, spusese mama. Mă şi mir că se găseşte în zilele de astăzi ceva atât de frumos...“ - erau cuvintele mamei de mult cufundate 20 în întunericul timpului, de care el, Marcu, nu avea cum să-şi amintească!) Acum, în clipa prezentă, nu era decât o durere aproape incredibilă - se poate oare aşa ceva suporta?! - ţâşnind din cotloane obscure şi întunecate; dispărură mâinile cele care, odinioară, fuseseră atât de frumoase; clipele, minutele, orele 25 se cufundară în beznă, şi nici durerea nu mai exista, de-acuma -durerea care ea singură ar fi putut să-i smulgă conştiinţa din apele moarte ale nefiinţei. Un moment de luciditate, asemenea unei străfulgerări scurte şi trecătoare, şi un cuvânt se ivi, în sfârşit, prinse viaţă, crescu, fu asemeni unor gigantice M) explozii solare, un singur cuvânt smuls, însângerat încă, din rănile trupului, fără să poată ajunge însă până la buzele mute; nimeni nu-1 auzi, şi chiar el, Marcu, îl uită înainte ca sunetul -bătând ca un clopot uriaş în cămările creierului, - să se stingă; uită cuvântul pe care durerea fizică îl născu, un fel de legătură
FEMEIE, IATĂ FIUL TĂU
757
ca de la cauză la efect; un singur cuvânt abia ivit, şi repede stins, uitat, spulberat, cuvântul trăiesc, şi nimic mai mult, nici măcar bucuria imediat următoare descoperirii zguduitoare: pentru că din nou întunericul se lăsă, şi dacă nu neapărat întunericul, ceva care arăta destul de încurcat şi lipsit de sens, < o imagine cu totul întâmplătoare, în care însă mâinile acelea (deformate de reumatism) apărură din nou: un inel trebuie scos de pe deget, doar că bolnavul nu era, bineînţeles, în stare să priceapă sau să-şi amintească ce era cu acel inel, strălucitor, strălucitor pe acelaşi deget cu verigheta, strălucitoare şi ea, in foarte strălucitoare, cu o piatră strălucind de asemenea, o piatră de culoarea apelor mării. Toate strălucesc, deci, mult prea tare, şi bolnavul închide repede ochii, străfulgerat de atâta lumină şi strălucire! Inelul nu avu însă efectul proustienei madlenc înmuiate în ceai, nu veniră, cum ar fi fost de aşteptat, potop /5 de amintiri, nu se deschiseră robinetele închise ale memoriei (nici vorbă ca frazele spuse odinioară de mama să apară pe ecranele, încă atât de tulburi, ale creierului său). („înţeleg că a fost o ocazie pe care n-ai vrut s-o scapi, îi spusese mama soţului ei, învăţătorul, tatăl lui Marcu. Dar crezi că noi ne 20 putem permite aşa ceva?! Cu banii pe care i-ai dat pe inel mai bine am fi plecat undeva în concediu în vara asta! îmbătrânesc, şi uite că n-am văzut marea*...) Dar cuvintele astea ale mamei sunt de multă vreme uitate până şi de ea însăşi (chiar dacă inelul i se află încă pe deget, lângă verighetă, în aşa fel încât 25 Marcu poate să-l vadă strălucind). în mintea celui bolnav nici pomeneală ca ele să răsune din nou; n-a mai rămas decât acel ceva care străluceşte, şi lucrul acela foarte strălucitor iată-i că dispare, după un timp; bolnavul a închis din nou ochii şi s-a cufundat în somn, şi acolo, în somnul lui zbuciumat şi chinuit, io inelul strălucitor, de aur, cu o piatră frumos şlefuită, un ametist, probabil, apare din nou. Şi nişte mâini, aceleaşi mâini de a căror prezenţă reală luase, în sfârşit, cunoştinţă, împletind nişte fire; împleteau, împleteau, ele, mâinile, nu se mai
758
SORIN TITEL
opreau din împletit, decât ca să se odihnească o clipă, apoi împleteau din nou.
A mai trebuit să treacă o vreme, care păru deosebit de lungă, chiar dacă era măsurată în ore, până când Marcu avu 5 posibilitatea să înţeleagă că acolo, în încăpere cu el, se mai află cineva - ce fel de încăpere? unde anume? erau întrebări ce nu ajunseseră, încă, să şi le pună - şi spre acea fiinţă se îndreptau, cu o rapiditate şi o intensitate cu totul ieşite din comun, toate gândurile lui, doar că ele, gândurile, nu mergeau io până la capăt, se opreau la jumătatea drumului. Suferea din pricina asta. Neputinţa lui de a se aduna, de a da un înţeles lucrurilor îl chinuia cumplit. Iarăşi totul devenea confuz şi înceţoşat, totul era de-acuma jumătate moarte, noaptea care nu se mai sfârşea - şi în bezna adâncă, lipsită de orice sursă 15 de lumină, mâinile, atât de cunoscute, iată-le apărând albe de făină, odihnindu-se o clipă pe marginea albiei de lemn; sunt de data asta mult mai tinere şi mai puternice mâinile astea, nu sunt încă deformate de reumatism, şi în sfârşit gândul devine parcă ceva mai complex, mai bogat în felul în care el 20 prinde cheag în mintea tulbure a celui bolnav; el vrea să afle (chiar dacă gândul nu s-a conştientizat întru totul), ale cui sunt mâinile acelea şi simte nevoia - e prima dorinţă care apare în noaptea tulbure a gândurilor sale - să se aplece şi să sărute acele mâini, aşa, pline de făină cum sunt ele, şi chiar le sărută, 25 probabil, de vreme ce simte în nări mirosul făinii de grâu, şi de la mâinile acelea pe care a simţit că trebuie să le sărute -gândul, căci despre gând este vorba, de-acuma, primul gând de o extraordinară limpezime şi claritate, primul gând care e dus aproape până la capătul lui, face un salt uriaş (şi e un 30 gând născut din iubire, desigur, pentru că din iubire s-a născut lumea cu gânduri cu tot!), în aşa fel încât bolnavul ajunge să se întrebe (şi oricât de tulbure şi înceţoşată ar fi ea, e vorba, totuşi, de o întrebare): ce se întâmplă cu mine? Descoperirea născută din întrebarea pe care şi-a pus-o e însoţită de spaima
FEMEIE, IATĂ FIUL TĂU
759
pe care ar simţi-o cineva care s-ar naşte pentru a doua oară; şi ce poate fi mai cumplit decât să vii pe lume din nou, înarmat, încă din clipa naşterii, cu înţelegerea deplină a faptului că exişti?! Gândul că există are, aşadar, amploarea şi măreţia unor explozii solare, o zguduire profundă a fiinţei, prea puternică, totuşi, ca să fie suportată până la capăt de trupul şubred, aşa că Marcu, în clipa imediat următoare, cade într-un leşin prelungit, şi din leşinul acela - dacă leşin putem să-i spunem - se trece într-un somn adânc şi fără vise - cum se doarme întotdeauna după un uriaş efort, cum dorm cei ce-au trudit îndelung, şi la un moment dat cad frânţi de oboseală.
Somnul însoţi acea clipă unică în care Marcu descoperise că trăieşte (şi de data asta gândul nu fusese doar o străfulgerare de moment, el fusese dus până la capăt, încât leşinul se născuse nu numai din oboseala efortului, ci şi - da, trebuie să spunem acest lucru, chiar dacă este vorba de Marcu cel însetat de dulcele repaus al morţii! - din bucuria acelei teribile descoperiri, mai cutremurătoare decât oricare alta); fu, aşadar, un somn greu, fără coşmaruri şi fără vise, fără amintiri confuze, ţâşnind, asemeni unor meteori necunoscuţi, din cerurile sumbre şi întunecate ale memoriei; doar că somnul acela, odihnitor, îşi pierdu la un moment dat liniştea şi pacea, semn că nu putea fi vorba încă de o reală revenire; nu, viaţa nu-şi recâştigă chiar aşa repede binemeritatele-i poziţii! S-a făcut, într-adevăr, un pas înainte, dar să nu mai spunem câţi paşi înapoi se fac după aceea!
E a doua zi de când mama stă — şi chiar dacă e hotărâtă să nu cedeze, n-am putea spune că nu se lasă din când în când cuprinsă de oboseală - lângă patul lui Marcu. S-a transformat între timp într-o bună infirmieră şi nu mai tremură de frică, asemeni unei şcolăriţe neîndemânatice, ori de câte ori schimbă săculeţii cu glucoză. Chiar dacă starea bolnavului nu pare să aibă deocamdată o evoluţie pozitivă, a avut loc - ceea ce e deja un semn bun - o anumită staţionare. Viaţa, la care Marcu
760
SORIN TITEL
îşi închipuia, pe vremea când era sănătos, că ţine foarte puţin, nu voia să cedeze cu una, cu două; medicii nu îndrăznesc să rostească, deocamdată, cuvântul salvat (cuvânt care ar fî fost înţeles, desigur, şi de mama, fiind foarte asemănător celui din 5 limba noastră), totuşi o anumită schimbare în atitudinea lor (era doar deosebit de atentă la „nuanţe") se produsese. în ceea ce îl priveşte pe tânărul medic, acesta renunţase la optimismul său adesea forţat. Părea să aibă altceva, mult mai important, de făcut decât s-o consoleze! Aproape că nici n-o băga în seamă, io atât de absorbit era de cazul pacientului său! Lupta într-adcvăr cu boala acestuia. Ridica uneori spre mama o privire obosită şi îndârjită, o privire ca de miop, dar care vrea - chiar dacă ochii nu-1 ajută - cu orice preţ să vadă. Mama se încrezu orbeşte în el. îndârjirea lui i se păru mai de bun augur decât 15 experienţa medicului bătrân. Tânărul, spre deosebire de acesta din urmă, mai credea în minuni. Şi dacă se uita cu ochi goi la mama, aproape fără s-o vadă, ea în schimb îi urmărea fiecare gest, oricât de lipsit de importanţă, de insignifiant ar fi fost el... întreaga fiinţă a lui Marcu părea a fi în continuare 20 cufundată într-un hău adânc, într-un întuneric dens şi de nepătruns; dacă din când în când reuşea să se aprindă, pâlpâind cu timiditate, flacăra conştiinţei de sine, ea se stingea repede, înainte ca el să poată pricepe până la capăt ce i se întâmplă şi care e starea reală în care se află. Lumina aprinsă în clipa 25 când descoperise că trăieşte — un fel de strigăt de bucurie răspândit, ca o infuzie rapidă de sânge, în întregul său trup -părea a se fi stins din nou. Exista, de-acuma, fără să ştie el însuşi că există! Inima se încăpăţâna să-i bată, vorbind parcă despre îndârjirea trupului, care nu se da bătut cu una, cu două. 50 Da, trupul lui nu voia să renunţe, şi doctorii, stând lângă patul său de bolnav, nu conteneau să se mire. îi uluia lupta cu moartea a acestui organism ce se dovedise a fi mult mai robust, mai puternic decât îşi închipuiseră ei! „N-am văzut ca un om să ţină atât la viaţă ca băiatul ăsta", îşi spuneau medicii, atât
FEMEIE, IATĂ FIUL TĂU
761
cel tânăr, cât şi cel în vârstă. Dacă i-ar fi auzit cineva care l-ar fi cunoscut pe Marcu mai de dinainte, ar fi zâmbit, probabil.
Se dovedise a fi instinctul vieţii - cel puţin deocamdată - mai puternic decât „setea de rcpaus“ a băiatului? Cine poate şti, şi n-ar fi în acelaşi timp prematur să dăm un răspuns?!... Marcu 5 trăia într-o lume în care contactul cu realitatea continua să fie întrerupt. Era o lume alcătuită din fantome, din vise tulburi şi atât de drămuite, încât nu reuşeau să se închege în ceva care să aibă cât de cât un înţeles de sine stătător. Se trecea cu uşurinţă dintr-un vis în alt vis! Gândurile colindau pe tărâmuri io necunoscute, fără întrerupere, grăbite, discontinui, agitate. Şi iată că îi apăru în vis o femeie în vârstă, cu chipul brăzdat de riduri, cu părul cărunt, adunat sub basmaua neagră, o femeie cu sumnă neagră şi cu laibăr cu înflorituri tot negre; când în opinci, când desculţă şi, pe deasupra, arăta şi tare ostenită! /5 Unde se grăbea ea, unde voia să ajungă, Marcu n-ar fi putut răspunde. Se plângea, însă, că n-o mai ţin picioarele. Marama îi alunecase din cap într-o parte, dezvclindu-i părul cărunt, brâul de lână i se desfăcuse şi-i atârna, şi înainte ca Marcu să aibă timp s-o întrebe, să afle ce-i cu ea, apele visului se 20 tulburară din nou. Femeia îşi acoperi faţa cu amândouă palmele, umerii i se zguduiau de plâns. Marcu nu înţelegea ce-i cu ea, şi când femeia îndreptă spre el ochii stinşi de atâtea lacrimi vărsate, cu intenţia vădită de a-i spune din ce pricină e atât de îndurerată, visul se tulbură, purtându-1 pe alte 2S tărâmuri: un bărbat necunoscut tăia lemne cu ferestrăul, se vedea rumeguşul roşcat şi umed cernindu-se în jurul lui, şi ei, Marcu, un băieţel neastâmpărat, se juca nepăsător cu rumeguşul... Din nou femeia aceea bătrână se arătă în vis: sta pe o movilă de pământ, sau poate la umbra unui pom, să n-o .w bată soarele, cu mâinile în poală - se odihnea. Apoi se urnea şi înainta şchiopătând prin cenuşa fierbinte a drumului, deasupra ei se boltea un cer întunecat, din norii grei sta gata să se pornească ploaia. Unde se grăbea atât de tare, unde
762
SORIN TITEL
anume voia să ajungă?! se întreba Marcu, întrebare căreia nici pomeneală să-i poată găsi un răspuns.
Se trezi brusc din somn şi auzi, prima oară după accident, cuvintele celor doi medici. „Despre cine vorbesc? se întrebă 5 mirat. Ce tot trăncănesc oamenii ăştia cu rost şi fără rost“, îşi spuse supărat şi chiar se încruntă la ei, arătându-şi nemulţumirea. Efortul fu, se pare, peste puterile lui, îşi pierdu cunoştinţa... Apoi femeia aceea bătrână, al cărei chip îi era lui Marcu în acelaşi timp cunoscut şi necunoscut, începu să-i io vorbească, doar că Marcu, deşi auzea bine ce-i spune şi-i înţelegea cuvintele, le şi uita în clipa imediat următoare, de parcă nici nu le-ar fi auzit; nu lăsau nici o urmă în memorie, dispăreau în neantul uitării de îndată ce fuseseră rostite... Din nou brâul femeii se desfăcu, şi-l tara după ea prin cenuşă şi, 15 neliniştit din pricina visului, Marcu fu cuprins de un ciudat neastâmpăr. La un moment dat zvâcni înainte, ca şi când ar fi vrut să se ridice, şi pentru prima dată după lunga stare de inconştienţă simţi durerea străbătându-i întregul trup, fu conştient de ea. Văzu chipul surorii aplecându-se deasupra 20 patului şi încercând să-l ajute. Pe faţă îi apăru un fel de zâmbet timid şi încurcat; voia să-şi ceară iertare c-o necăjeşte prea mult. Fruntea îi era încărcată de broboane de sudoare, pe care mama (sau poate sora) i le şterse uşor, abia atingându-i-o; pe obrazul drept avea un imens hematom, o umflătură de culoare vânătă, 25 urâtă la vedere.
In starea bolnavului nu se vedea, deocamdată, vreo schimbare în bine. Se „staţiona“ şi atâta tot. La ultima vizită tânărul medic se apucă din nou să-i zâmbească mamei, de unde ea trase concluzia că încrederea acestuia în medicină începea 30 să se cam clatine. „Face şi el ce poate, îşi spuse mama, nu fără un oarecare dispreţ răutăcios, născut din marea ei disperare; zâmbeşte în stânga şi în dreapta, dacă altceva nu-i mai rămâne de făcut...“ Cam în felul ăsta interpreta ea zâmbetul politicos al medicului tânăr. Era, de altfel, într-o
FEMEIE, IATĂ FIUL TĂU
763
permanentă panică şi spaimă. Cum nu cunoştea limba, legătura ei cu cei ce îi îngrijeau fiul şi făceau eforturi să-i salveze acestuia viaţa era aproape inexistentă. Când sora încerca, de pildă, să-i explice câte ceva (nu atât prin cuvinte, ci folosind tot felul de semne), ea o urmărea cu atenţie, se chinuia să 5 înţeleagă cam ce anume vrea să-i spună, dar era atât de speriată şi de pierdută, încât nu pricepea mai nimic. Esenţialul îl înţelegea, totuşi: băiatul ei se zbătea între viaţă şi moarte şi nu se ştia, încă, cine anume va câştiga! Care dintre cele două femei (aşa le văzu mama, luând chipul unor femei: una w frumoasă şi tânără, cealaltă bătrână şi hidoasă la chip) va ieşi învingătoare? întrebare de-a dreptul înfricoşătoare, la care nu se putea deocamdată răspunde!
îşi pierduse oare speranţa până şi cel mai în vârstă dintre cei doi medici de vreme ce mormăia tot timpul şi se răstea 15 la soră, deşi ea făcea tot ce-i sta în putinţă ca să-i intre în voie? Văzând-o atât de speriată, sora încerca s-o mai liniştească, să-i abată gândurile în altă parte.
în timp ce sora ciripea veselă, mama izbucni pe neaşteptate în plâns. Sora se opri din povestit, se uită la ea jignită - 20 nu înţelegea cum mama nu-i apreciază, totuşi, eforturile, încercarea ei de a o distra. Chipul mamei arăta însă atât de deznădăjduit, încât inima bună a sorei se înmuie dintr-o dată.
Apărură zorile în ferestrele spitalului, deasupra Parisului se boltea cerul alburiu al dimineţii de vară. Bolnavul se trezi, 2^ deschise ochii şi o văzu stând ghemuită pe priciul improvizat la picioarele patului; avu timp să-şi dea seama că e mama lui, şi emoţia fu atât de puternică, încât reuşi să împingă cu toată puterea stratul gros de întuneric care sta să se prăbuşească din nou asupra lui. „încă o clipă s-o mai văd, îşi spuse, nu mi-o w răpiţi atât de repede“, şi negurile, valurile de întuneric îl ascultară, într-adevăr, vântul rece, care sta să bată, mai adăstă o clipă; putu să o vadă, deci, pe mama, dormind ghemuită pe priciul ei, în aşa fel încât nu i se zărea decât o parte din
764
SORIN TITEL
obraz; destul, totuşi, ca s-o poată recunoaşte. „Ce cauţi tu aicea?41 mai avu timp să-şi spună, apoi întunericul nu mai vru să aştepte; puterea lui de înţelegere se tulbură iarăşi, lumea, cea adevărată, se cufundă în acelaşi hău adânc al nefiinţei; se 5 mai păstră, însă, cine ştie din ce pricini nu se şterse chiar de tot din conştiinţa tulburată a bolnavului (ale cărui fire cu lumea reală rămâneau rupte, paralizând orice contact), timbra unui fel de regret, ca după ceva pe care ai vrut să-l ţii pentru tine şi l-ai pierdut datorită unor motive independente io de voinţa ta; ca şi când un tren ar fi plecat dintr-o gară înainte de a apuca să-ţi iei rămas bun, ca şi când o uşă s-ar fi închis înainte de a ajunge să-i spui, celui care se află în cealaltă încăpere, ceea ce ai de spus; şi din acest regret inconştient se născură, probabil, acele imagini tulburi care îl purtau tot mai 15 departe de lumea cea adevărată, un lagăr (aşa cum văzuse doar în unele filme documentare prezentând ororile fascismului), o pivniţă adâncă şi întunecată în care fuseseră înghcmuiţi, dc-a valma, o droaie de copii tunşi chilug şi atât de slabi, încât li se vedeau oasele icşindu-lc prin piele, şi toţi acei copii, ţipând 20 cât puteau ei de tare, erau despărţiţi cu forţa de nişte femei de asemenea îngrozitor de slabe, cu pomeţii subţiri, cu părul despletit, şi femeile ţipau îngrozitor, şi erau inşii aceia de la Gestapou cu zvastica la banderolă, care le loveau cu dosul puştii; copiii se agăţau de mamele lor, şi soldaţii cei nemiloşi 25 îi smulgeau cu forţa, şi i se păru că se află şi el acolo, în beciul întunecos, e unul din călăi, pus să lovească în stânga şi în dreapta cu patul puştii. „Luaţi-mi puşca!11 strigă atunci Marcu, sau încercă să strige, şi era atât de violent şi încrâncenat refuzul lui de a lovi cu patul puştii în tâmpla unei mame care vrea 50 să-şi păstreze copilul, încât se produse o ciudată, şi la urma urmei chiar dorită de el, schimbare: Marcu se afla de-acuma în nişte beciuri sumbre - printr-o ferestruică pătrunde doar o geană de lumină —, mirosind greu a urină stătută şi a igrasie; de data asta el era cel lovit cu patul puştii; era atât de întuneric,
FEMEIE, IATĂ FIUL TĂU
765
încât nu-i vedea la chip pe cei care îl loveau, căuta însă să fugă din calea loviturilor lor, să se ferească; erau mulţi acolo, în încăpere, dădeau pe unde apucau şi cum apucau, îi auzea gâfâind din pricina efortului; şi de data asta nu era nici revoltă şi nici mânie în sufletul lui, era numai durerea fizică 5 insuportabilă; patul puştii îl lovise peste dinţi, simţea sângele năvălindu-i în gură, bucăţi din dinţii rupţi şi cheaguri de sânge, apoi încă o lovitură îi zdrobi umărul drept, căzu în genunchi, şi atunci ei începură să-l lovească, toţi deodată, cu cizmele, şi nu se mai afla în celula urât mirositoare, ci undeva pe un io câmp întins, nesfârşit de întins, deasupra lui se boltea cerul înstelat al nopţii de vară, puzderie de stele, încât întreaga boltă semăna cu o flacără îngheţată, şi se auzeau lătrături de câini, iar cei doi care-1 loveau cu bâtele lor noduroase păreau c-au ajuns şi ei la capătul puterilor, au obosit de-acuma; li se auzeau gâfâiturile întretăiate şi abia se mai ţineau pe picioare; se sprijineau în bâtele lor uriaşe, să nu cadă; îşi reveneau din oboseală şi începeau din nou să lovească; Marcu îşi apăra capul de lovituri cu amândouă mâinile, căzu în genunchi şi pe neaşteptate se trezi din cumplitul coşmar; o văzu pe mama, 20 era lângă geamul deschis şi se uita la el, îi zâmbea, un zâmbet obosit, ca de pe altă lume; îi dădu însă să înţeleagă că a recunoscut-o, că ştie, în sfârşit, că ea e acolo, lângă el, şi e fericit; apoi o chemă încetişor, nu voia să se întoarcă în sumbra împărăţie a coşmarurilor lui; nu voia să mai fie torturat: vor 25 să-l omoare, dă el să-i spună mamei, dar nu mai are timp...
2.
Mama simţi o imensă uşurare; bucuria ei era prematură, ştia asta, dar nu putea să nu se bucure. In aceste două zile şi două nopţi petrecute lângă patul bolnavului se simţise atât w de singură, de părăsită, cum nu se simţise niciodată în viaţa
5
10
15
20
25
30
766
SORIN TITEL
ei! Uneori i se părea că visează, că nimic nu-i adevărat: băiatul ei nu putea fi pe moarte şi nici ea nu avea ce căuta aici, în Parisul pe care îl văzuse doar în filme şi în ilustrate poştale; fereastra, decupând un colţ din oraş - cu turnul Eiffel în centru -, părea a fi ea însăşi o ilustrată uriaşă. Acel prim semn de recunoaştere, şubreda legătură care se crease între ei doi, nu însemna oare că de-acuma nu mai era chiar de tot singură?
Şi, totuşi, în ce-a de a doua noapte a şederii ei în spital, spaimele cuibărite în sufletul ei îmbrăcară forma unui coşmar: nu mult după miezul nopţii, uşa încăperii se deschise şi o femeie deosebit de înaltă, cu o şubă pe umeri, se opri în prag, dominând-o cu masivitatea trupului ei. Semăna mai curând cu un gardian sumbru, a cărui misiune era aceea de a opri intrarea şi ieşirea din încăpere! Uriaşa femeie era încinsă la mijloc cu o funie groasă de câlţi şi când mama strigă la ea, spunându-i să se dea la o parte, femeia fu cuprinsă de furie şi se apucă s-o certe. Mama aruncă în ea cu tot ce îi căzu în mână - ca s-o facă să tacă şi să se dea la o parte -, femeia înă nici nu se gândea să se clintească din loc. „Dai tu de dracu, dacă nu te potoleşti“, spuse, cu o voce răguşită şi aspră şi se strâmbă la mama arătându-şi gura ştirbă. îşi desfăcu apoi funia groasă cu care era legată peste şubă şi-o ridică gata s-o lovească! „Ţi-arăt eu ţie!“ spuse cu un glas ameninţător şi-şi repezi înainte braţul cu funia, şi atunci mama urlă atât de tare, încât se auzi în întregul spital; surorile de serviciu - fiind miezul nopţii, aţipiseră şi ele - zvâcniră speriate şi se treziră brusc. Bolnavii - în somnul cărora pătrunse de asemenea ţipătul mamei - se agitară neliniştiţi. Din ţipătul acela cumplit şi aproape inuman, mama se trezi; îşi îndreptă ochii spre uşa în cadrul căreia nu se zărea nici o femeie de doi metri îmbrăcată în şubă neagră şi fu cuprinsă de acea uşurare pe care o simte orice fiinţă omenească în clipa în care se trezeşte dintr-un coşmar şi-şi dă seama că totul n-a fost decât un vis, o plăsmuire iluzorie a imaginaţiei. Doar că mama nu simţi decât pentru
FEMEIE, IATĂ FIUL TĂU
767
o scurtă durată acea uşurare şi eliberare firească: „Ştiam eu că dă târcoale, ştiam că se află în preajmă... Numai de nu mi-ar fi atât de frică de ea", îşi spuse, tremurând toată. Ca să alunge gândurile sumbre, începu să se gândească la lucruri mai gospodăreşti. îşi spuse că ar trebui schimbată pijamaua lui 5 Marcu, care era năclăită de transpiraţie şi pătată de sânge. „Oare la câte zile au aici obiceiul să schimbe cearceafurile!" se întrebă, grijulie. Nu reuşi însă, cu tot efortul depus, să fie întru totul prinsă de aceste gânduri practice. „Dar bine, nu înţelegi că nu despre asta e vorba?" îi şopti mamei o voce tainică, pe w care ea se făcea că nici n-o aude. „Sau poate că nici nu-ţi dai seama de jocul vostru în trei?1 i se mai şopti, şi ea se revoltă, nevrând să ştie de a treia persoană, făcându-se că nici nu vrea, pur şi simplu, să audă de ea. „O să am eu grijă să nu fie nici o a treia persoană", se lăudă mama, şi din nou vocea aceea n necunoscută răsună în urechile ei, întrebând-o de data asta dacă nu crede că se laudă puţin prea tare. „Dar bine, îi spuse mama, e cât se poate de clar că m-a recunoscut/4 „N-ai să-ţi pierzi nădejdea? O să continui să crezi şi să speri?" se auzi atunci din nou glasul acela, cât se poate de răutăcios şi insinuant. 20 „Nu, n-am să mi-o pierd! îl asigură mama vorbind fără teamă de data asta. Tu nu ai văzut că m-a recunoscut, tu n-ai auzit că toate au început să meargă înspre bine? Nu-i vorba că mi se pare doar mie. Una e să ţi se pară, şi alta e să vezi cu ochii tăi ce se petrece!" „Mă tot întreb, spuse de data asta o voce 25 care venea de undeva, din adâncul chinuit al mamei şi în modulaţiile glasului respectiv se strecură o umbră de profundă autocompătimire, cum de te mai ţin picioarele?! Păcat că nu ai o oglindă cu tine, în care să te uiţi, ca să vezi cum arăţi! Eşti, draga mea, aproape de nerecunoscut!..." M) Tranchilizantele cu care îl îndopau pe Marcu nu izbuteau să-l liniştească; un vârtej discontinuu de imagini, cărora era incapabil să le dea vreun înţeles, îl hărţuiau tot timpul. Da, era hărţuit de toată această lume care galopa prin creierul lui,
768
SORIN TITEL
ca printr-o imensă încăpere goală, o încăpere cu geamurile sparte şi cu uşile date în lături; putea să intre şi să iasă oricine! Era fericit când din toată această cohortă de chipuri fără nume, din această desfăşurare lipsită de sens, ceva începea să se 5 înfiripe, să capete un înţeles. Gândul lui se concentra asupra acelui lucru, şi reuşea, printr-un efort de care era mândru, să-l ducă până la capăt. Un rest dintr-o amintire, un termos spart, de pildă, în jurul căruia se adunau, spre marea lui bucurie, şi alte mici detalii, aparent insignifiante, dar în realitate pline io de sens: dimineaţa de vară, laptele cald prelingându-se de-a lungul firelor de iarbă încărcate de rouă, păsările cântând în arborii bătrâni, fluieratul ascuţit al trenului...
Şi Marcu se trezeşte şi sunt primele cuvinte pe care i le spune mamei: „Din cauza mea am pierdut trenul". în primul 15 moment mama nici nu înţelege ce vrea el să spună, aşa că repetă aceeaşi frază: „Am pierdut trenul, am pierdut trenul!" şi e mirat văzând bucuria şi mirarea de pe chipul ei. „Nu-i nimic, îi spune ea ca să-l liniştească, şi cu lacrimi în ochi, dă-1 încolo de tren, doar n-o fi ultimul. O să-l prindem pe 20 următorul, fii fără grijă." „îmi pare rău de termos", mai spune Marcu, şi vede din nou laptele prelingându-se de-a lungul firelor de iarbă, strălucind de rouă, laptele unduitor şi alb intrând în pământ. „Nu-i nimic, îi spune ea, o să cumpărăm altul." Şi-ar fi vrut s-o întrebe dacă nu e supărată, dar efortul 25 de a vorbi fusese totuşi mult prea mare; se simţi obosit, epuizat. „Ce caută ea aici?!" mai avu timp să-şi pună întrebarea care pregătea, de-acum, o înţelegere aproape totală a situaţiei în care se afla, apoi din nou cohorta imaginilor discontinue, şi aparent lipsite de sens, îl purtă pe sus, îl purtă în toate părţile, 30 aşa cum o apă tulbure şi învolburată, o apă care şi-a ieşit din matca ei, plină de vârtejuri de tot felul, poartă cu ea o neajutorată şi foarte fragilă corabie, sau o aşchie de lemn oarecare. Şi în iureşul imaginilor acelora fără noimă, mereu apărea femeia aceea! „Cc-o fi cu femeia asta bătrână? se întrebă
FEMEIE, IATĂ FIUL TĂU
769
Marcu, privindu-i chipul slăbit. Nu numai brâul de lână i se desfăcuse, ci şi părul cărunt îi era despletit. Unde vrea să ajungă şi de ce se grăbeşte aşa?“ încercă el să afle tâlcul ciudatelor imagini - din ce în ce mai limpezi - ale visului său. „Nu-mi amintesc, nu pot să-mi amintesc!" strigă Marcu în vis, şi brâul 5 de lână al femeii se târăşte prin cenuşa fierbinte a drumului; se aud clopotele bătând, şi un bătrân cu barbă albă apare pe neaşteptate, ţinând în braţe un miel: „Catedrala de la Chartres", îşi spune Marcu, şi vede aievea sculpturile exterioare ale catedralei, îl vede pe sfântul cu pricina, barba io brumărie şi picioarele lui desculţe, vede cadranul solar de pe portalul sudic ai catedralei, îl vede pe tânărul ale cărui aripi de înger abia se zăresc în spatele cadranului, frânt în două. Tânărul are o figură severă, buzele strânse, iar o aripă e puţin mai înaltă ca cealaltă. Trupul lui subţire e înfăşurat în pânză, /5 nasul ciobit într-o parte dă chipului un anumit aer de insolenţă. Razele cadranului pornesc în toate părţile, marcând orele; în mijloc, anul de graţie 1578. Doar că tânărul de pe portalul sudic al Catedralei de la Chartres nu mai ţine cadranul solar în braţe, ci mielul din braţele celui bătrân, şi Marcu se 20 înfurie pentru că prea se încurcă toate în visele lui, prea se amestecă între ele; se creează o harababură de ncdescris. Apoi lui Marcu i se pare că splendida catedrală e înghiţită de şuvoaiele tulburi de apă. „Se scufundă catedrala", strigă el după ajutor. Da, e o dimineaţă cât se poate de agitată pentru Marcu, 25 cea de-a treia dimineaţă de după sosirea mamei şi a opta sau a noua de după accident. S-a ieşit de acuma din starea aceea vâscoasă şi infamă, şi doctorii îşi prelungesc ceva mai mult obişnuita lor vizită, are loc chiar un mic consult, în timpul căruia cei doi medici, cel în vârstă şi cel tânăr, se contrazic M) între ei; dar în cele din urmă ajung, totuşi, la concluzia că viaţa tânărului lor pacient — care zile şi nopţi se zbătuse între existenţă şi nonexistenţă - e, de-acuma, în afara oricărui pericol. Scăpase cu viaţă, era salvat, mai mult ca sigur salvat,
770
SORIN TITEL
îi spuseră ei mamei - care era atât de năucă şi de speriată, încât nici nu înţelese tot ce-i spun doctorii. Şi până şi Marcu - de îndată ce bătrânul cu mielul în braţe şi tânărul cu cadranul solar, de la Chartres, care într-un chip atât de ciudat se 5 schimbaseră tot timpul între ei, dispărură - simţi cum visele cele tulburi şi atât de amestecate se îndepărtează, şi lumea reală începe să-şi facă un loc mai cuprinzător în creierul lui obosit.
IX
1.
în fiecare noapte se trezea înainte de-a se lumina de ziuă afară şi fiecare noapte era la fel ca cea dintâi de după moartea lui Marcul Rămânea trează ceasuri întregi, cu ochii larg 5 deschişi, până când întunericul de nepătruns se destrăma; şi cel mai greu îi era sufletului ei la acea oră timpurie, când lumina şi întunericul se amestecau; la ceasul acela dintre zi şi noapte suferinţa devenea atât de intensă, încât Sofia simţea că n-o mai poate îndura. „Nu mai pot“, se trezea strigând, io „Cum să rabde omul ce-i peste puterile lui?!...“ De cele mai multe ori plângea pe tăcutele, şiroaie de lacrimi îi udau perna, alteori însă începea să se jeluiască cu voce tare, până când Simion - pe vremea aceea locuiau încă împreună -, din cealaltă încăpere, îi spunea să se potolească; în pragul uşii se arăta /5 noră-sa — despletită, cu părul cărunt - şi cu vorba blândă (era o femeie bună şi-i era milă de ea văzând-o cât de mult se chinuie) încerca s-o domolească: „Linişteşte-te, mamă, îi zicea, că degeaba te chinui atât, înapoi nu ai cum să-l aduci... Până când a venit cea de a doua înştiinţare, îţi aduci aminte, am 20 tot nădăjduit că nu-i mort, că-i numai dispărut, aşa cum şi scria în cobert. Şi după aia a venit şi cea de-a doua şi atunci -îi spunea noră-sa stând de-acuma pe pat, lângă ea, cu mâinile
772
SORIN TITEL
în poală, femei bătrâne amândouă, ea mai bătrână doar cu vreo paisprezece ani decât nevasta băiatului ei, doar că de-acuma anii aceia aproape că nici nu se mai vedeau — am ştiut că nu mai e nici o speranţă, numai dumneata, mamă, ^ îi spunea noră-sa, tot ai mai aşteptat, n-ai vrut să te împaci cu gândul că-i mort". Vorbea nora asta a ei aşa cum trebuie să vorbească o femeie bătrână şi înţeleaptă: viaţa e uneori nedreaptă şi crudă, dar n-ai ce-i face, trebuie să le priveşti pe toate aşa cum sunt, spuneau parcă vorbele ei, doar că Sofia io nu voia s-o asculte, vorbele cele înţelepte nu ajungeau până la urechile ei. „Niciodată n-am să mă pot eu împăca, îi spuse, cu o anumită asprime şi chiar cu o urmă de duşmănie în glas, cu gândul că nu se mai află printre noi." Tăceau amândouă, cealaltă femeie, nora ci, nu mai ştia ce ar putea să-i spună, şi 15 tăcerea asta era atât de grea, încât Sofia simţea nevoia să vorbească din nou. „L-am visat urât, mai ţii minte, spunea ea, numai că el atunci a avut noroc şi a scăpat cu viaţă. L-a bătut nu ştiu cine, măcar că de împărţit n-a avut ce să împartă cu el. A fost aşa un om care n-a făcut în viaţa lui la nimeni 20 rău..." îşi şterse lacrimile şi se săltă pe pernă, iar nora cea miloasă îi ţinea mâinile într-ale ei. Tăcură amândouă, îşi auzeau doar răsuflările, hârâite, de femei bătrâne. „Te-au speriat visele alea urâte pe care le-ai avut atunci, îşi aminti nora. Te răsuceai în pat, parcă te văd, şi strigai prin somn... 25 N-ai mai avut răbdare, ai plecat pe picioare la Seghedin, unde îşi făcea el armata, şi l-ai luat şi pe Giorgiuţ cu dumneatale, pe vremea aia avea cam paisprezece anişori; n-a vrut Simion să te lase să pleci singură. V-am petrecut amândoi, eu şi Simion, şi când am ajuns în dreptul casei lui Dehelean - eram M) de-acuma la capătul satului - a început a ploua; ne-am ascuns sub un frăgar până a stat ploaia. A dat numai aşa, un ropot, ploaie de vară, şi după aia a ieşit soarele... Mai ţii minte, mamă, că l-ai căutat prin tot Seghedinu şi pe la toate cazărmile? Şi Giorgiuţ al meu, sărmanu, numai de ajutor prea mare nu ţi-o
FEMEIE, IATĂ FIUL TĂU
773
fi fost!...“ Cele două femei bătrâne s-au întins la vorbă, stânci pe marginea patului amândouă; cea mai tânără dintre ele ţinea mâinile celeilalte, ale femeii doar cu paisprezece ani mai în vârstă decât ea, într-ale ei. Uneori nora, ca s-o liniştească, o lua în braţe şi o strângea la piept, de parcă ar fi vrut să se 5 contopească amândouă într-o singură fiinţă, pentru ca durerea să fie mai uşor de îndurat. Adormeau - stând de vorbă le cuprindea somnul — în acelaşi pat. Lumina dimineţii începea să joace pe chipul lor veşted, cufundat în somn. Nora se trezea cea dintâi, cobora din pat în vârful picioarelor şi lipăind io desculţă pe pământul rece trecea în cealaltă încăpere şi se strecura în aşternut lângă bărbatul ei care dormea dus. „De ajutat n-ai cum să-i ajuţi, n-ai cum să-i alini durerea", îşi spunea resemnată. Adormea din nou şi începea să sforăie încetişor.	/5
Nevasta lui Simion fusese de altfel singura care încercase, în toţi acei ani în care Sofia nu încetase să-şi plângă fiul mort în război (trimis în prima linie şi dat dispărut la scurt timp după aceea), să se apropie de sufletul ei nemângâiat. Mort fără un mormânt în care trupul lui să se poată odihni... Şi ea, mama 20 lui, bănuia - bănuiala asta îi mărea suferinţa - că el singur (îi fusese doar atât de greu să trăiască!) se aşezase în bătaia acelui glonţ ucigaş. S-ar putea spune că ea vedea totul exact aşa cum s-a petrecut, fiind de altfel convinsă că toate cele văzute de ea erau adevărate, nimic nu era născocit. „Aşa a fost şi nu altfel" 25 le spunea celorlalţi dând cu încrâncenare şi cu încăpăţânare din cap, încruntându-se mânioasă ori de câte ori cineva nu era de aceeaşi părere cu ea.
... A mai avut totuşi vreme să ştie că moare, să-şi vadă sfârşitul cu ochii, îşi spunea Sofia, şi cine ştie dacă nu s-o fi 30 bucurat că viaţa, pe care 11-a fost în stare să şi-o trăiască, i-a fost în sfârşit luată. Căci el asta a vrut, se gândea ea şi se pornea iarăşi pe plâns. Moartea şi-a ales-o singur, chiar dacă au fost alţii cei care l-au ucis.
774
SORIN TITEL
A trecut vreme multă de când Marcu zace neîngropat, spălat de ploile care cad deasupra Galiţiei, bătut de vânturi străine şi reci, dar chinurile Sofiei nu s-au domolit de-a lungul anilor care s-au scurs. S-a ferit de mine, îşi spunea ea cu durere 5 în suflet, nu i-am cunoscut gândurile, oricât aş fi încercat să i le cunosc... Ce-o fi avut el de ascuns că n-a spus la nimeni? se întreba ea şi cu cât întrebările erau mai multe şi mai chinuitoare cu atât şi lacrimile erau mai amare şi mai greu de stăvilit...
io Cu toate că după moartea fiului ei ea nu mai era aceeaşi -numai o parte a fiinţei ei era încă vie - i se întâmpla uneori, cu totul pe neaşteptate, ca o nesperată şi mai ales nechemată bucurie să-i cuprindă sufletul. Căuta să o alunge în cea mai mare grabă, ca pe un lucru străin, cu care nu avea nimic de 15 împărţit. Când dimineaţa, în zori, prin fereastra deschisă pătrundea mirosul dulce şi învăluitor al tătăişelor din grădină, amintiri de tot felul, unele mai neruşinate decât altele, îi năvăleau în minte: era tânără pe vremea aceea, abia îl născuse pe cel de-al patrulea fecior, dormeau, ea şi cu bărbatul ei, afară 20 pe prispă; se trezea înaintea lui şi, cum dimineţile erau răcoroase - cu toate că erau în plină vară - se zgribulea de frig lângă trupul lui mare şi bun, odihnindu-i-se la piept şi el, fără să se trezească, îi cuprindea ceafa în căuşul palmei lătăreţe; şi ea, rămânând un timp aşa, fără să îndrăznească să 25 se mişte, trăgea în piept mirosul cel dulce şi aromitor al florilor din grădină. „Au înflorit tătăişele, îşi zicea, de-acum a cam trecu: vara, mult nu mai avem până la toamnă", apoi îşi lua capul, încet să nu-1 trezească, din căuşul palmei ocrotitoare, se dezlipea cu părere de rău de lângă el, se îmbrăca la repezeală, M) se ducea în cuina de vară şi se apuca de trebăluit; şi când el se trezea, într-un târziu - îl auzea întinzându-se somnoros, patul scârţâia sub trupul lui vânjos de bărbat în putere - o auzea cântând. Era neasemuit de veselă şi bucuroasă, nici o umbră, nici un nor nu întunecau frumuseţea zilelor lungi de
FEMEIE, IATĂ FIUL TĂU
775
vară... Şi iată că bucuria, nechemată şi nedorită, răzbătea din întunericul timpului, şi totul era de parcă ieri s-ar fi întâmplat, şi nu cu ani şi ani în urmă... Şi uneori, după ce se iubea, în acele nopţi fierbinţi de vară, cu bărbatul ei, ieşea până afară în grădină, să se mai răcorească, şi tătăişele străluceau în raza dimineţii, şi mirosul lor o umplea de o asemenea fericire, încât se pornea pe plâns. Pe vremea aia bucuria şi lumina care erau deopotrivă în sufletul ei o făceau să plângă uşor; când simţea că inima ei nu le mai poate cuprinde, una-două se şi pornea să bocească, curgeau lacrimile cu nemiluita, nu se mai opreau... Ruşinată şi simţindu-se vinovată, Sofia alunga astfel de amintiri, care îi dădeau - fără voia ei - târcoale din când în când... Toate trecuseră pentru totdeauna! Era de-acuma o femeie singură şi bătrână, care îşi plângea, zi de zi şi noapte de noapte, fiul ucis în război...
La bătrâneţe - după ce soţia dintâi se îmbolnăvi şi muri în spital - Simion se însură pentru a doua oară, cu o văduvă, şi la scurt timp după însurătoare se mută în casa femeii de-a doua - aceasta avea doi copii de la primul ei soţ; Sofia rămase să trăiască singură în casa cea veche, casă care în ultima vreme se părăginise foarte tare. Simion era mândru de casa lui cea nouă, o clădire mare de cărămidă, cu patru ferestre la drum. Intr-o zi se puse să-i arate Sofiei cam în ce fel trebuie trase rulourile la geamuri: „Cu multă grijă, îi spusese el, nu trebuie să tragi de ele cu toată puterea, uşurel, uşurel, şi ai să vezi cât de frumos se roluiese...“ Vieţuind de una singură în casa cea veche, o putem vedea pe Sofia umblând prin grădina cu perii şi prunii mai bătrâni decât ea, luând de jos o pară prea coaptă, molfăind-o cu gingiile ei fără dinţi; iat-o stând aplecată deasupra straturilor cu ceapă din grădină, simţind în ceafă dogoarea fierbinte a soarelui de iulie, o femeie singură şi bătrână - căci s-au scurs foarte mulţi ani de când face umbră pământului - prinsă în vălmăşeala treburilor gospodăreşti.
776
SORIN TITEL
După ce i-au luat pământul, acum două veri, i-a mai rămas grădina din spatele casei, un lanţ şi mai bine, pe care şi-o îngrijea singură: copiii şi nepoţii îi promiteau uneori o mână de ajutor („O să-l trimit pe Gigi săptămâna viitoare să-ţi 5 cosească fânul, îi spunea Simion. De când a intrat la fabrică, nu se mai ajunge, săracu, aşa-i de ocupat"), uitau însă de ajutorul promis. Erau ani grei, cotele trebuiau date, şi nu prea aveai de unde, ba Pavel avusese şi unele încurcături mai mari -se prinsese el în gură, clănţău cum era de felul lui, cu cei io de la putere, până şi-a găsit naşul, a dat de unul mai dat dracului, care nu s-a lăsat până nu l-a băgat la zdup. A stat o iarnă întreagă la răcoare şi s-a întors acasă - tuns în cap şi slab ca o umbră — abia în câşlegile Paştelui, aşa că tot singură trebuia să se îngrijească de toate. Cu cositul fânului i-a fost 15 într-adevăr cel mai greu. Nici în tinereţe, pe vremea când era femeie tânără, nu s-a prea priceput să tragă cu coasa. „Las-o, îi spunea bărbatul, până nu te tai cu ea, caută-ţi mai bine de rânduielile tale, nu te băga unde nu te pricepi..." îi lua coasa din mână, dând-o uşurel la o parte din calea lui...
20 După primele brazde pe care le-a tras într-o după-amiază cu zăpuşeală mare - soarele pripea a ploaie şi dinspre pădurea de la Turcoane s-a ridicat un nor negru şi ameninţător - a simţit o durere ascuţită în şale. Au lăsat-o, dintr-o dată, puterile, abia dacă se mai putea ţine pe picioare, aşa că s-a aşezat pe 25 răzor, a pus coasa lângă ea şi a început să se uite cum se apropie ploaia. Simţea pe obrazul zbârcit şi pergamentos valul de aer rece adus de ploaie. Deasupra pădurii de la Turcoane cădeau fulgere strălucitoare, tunetele făceau să răsune depărtările, şi Sofia îşi aminti cât de mult o bucurau în tinereţea ei astfel io de ploi văratice: se porneau dintr-o dată, un ropot vesel şi puternic; nu ţineau niciodată mult, tot atât de repede se opreau cum se şi porniseră, şi afară se răcorea, începea să miroasă a iarbă udă şi a floare. Trăgea aerul în piept şi nu se mai sătura. Sta, atât cât ţinea ploaia, în dreptul ferestrei, iar soacrele -
FEMEIE, IATĂ FIUL TĂU
777
trăiau pc timpul acela toate cele trei soacre ale ei - o îndemnau, speriate, să închidă fereastra, nu cumva, Doamne fereşte, să trăsnească în casă; ea se făcea, însă, că nu le aude, rămânea în continuare în faţa ferestrei deschise, bucurându-sc de ploaie, simţind pe obrazul tânăr şi îmbujorat mângâierea răcoritoare 5 a aerului încărcat de umezeală. Se bucura când vedea fulgerele pe cer. Trăsnetele n-o speriau. Ştia că Dumnezeu îi pedepseşte numai pe cei păcătoşi, iar ea se simţea cu sufletul curat, fără prihană... Aşa că Sofia, stând pe un braţ de iarbă proaspăt cosită şi uitându-se la ploaia care se apropia - de-acuma io aproape că i se şi auzea ropotul mărunt -, nu putu să alunge din sufletul ei bătrân vechea şi misterioasa bucurie de care era întotdeauna cuprinsă la apropierea ploii. La fel ca în tinereţea ei când nu-şi mai putea opri prea plinul inimii, începu să plângă. Lacrimi mari şi grele îi cădeau în poală - is şubredă cum era, nu putea să şi le oprească - şi Sofia înţelese că în ciuda copleşitoarei dureri care o încerca de atâţia ani, durere care era la fel de vie ca în primii ani de după moartea fiului ei, nu era în stare, oricât de mult ar fi suferit, să nu-i recunoască lumii frumuseţea şi splendoarea... Sentimentul ei 20 de uimire în faţa neţărmuritei frumuseţi a acesteia o determina însă să se simtă de o sută de ori vinovată! Căci vinovată era, de bună seamă, de vreme ce lumea nu se transformase pentru ca (oricât de grele ar fi fost încercările la care a fost pusă) într-o vale a plângerii, aşa cum ar fi fost 25 de aşteptat. Pusese parcă anume făcută ca să se bucure şi să fie fericită şi cu toate acestea - îşi spunea Sofia, înţelegând deci că undeva, fără să ştie unde, se strecurase o anumită greşeală — suferinţa n-o ocolise, dăduse buzna peste ea, doborând-o la pământ. Şi totuşi, bucuria nu renunţa să-i dea M) târcoale, de parcă nici n-ar fi vrut să audă sau să ţină seamă în vreun fel de suferinţa care îi năpădise sufletul pentru totdeauna... Aşa că s-ar putea spune că Sofia mai degrabă se lupta împotriva fericirii, căutând să şi-o înăbuşe în suflet, în
778
SORIN TITEL
timp ce durerea, cu bună ştiinţă şi dinadins, şi-o scormonea, având grijă s-o păstreze în permanenţă vie.
Uneori îşi spunea, totuşi, că atât durerea cât şi bucuria sunt deopotrivă înscrise în firea lucrurilor şi abia un asemenea 5 gând izbutea, cât de cât, s-o liniştească; linişte care nu ţinea însă mult, pentru că întrebările şi şovăielile îşi făceau din nou loc, tulburându-i pacea sufletului.
S-ar putea spune în acelaşi timp că puţinele clipe de bucurie intensă, care se iveau dintr-o dată, dădeau în felul lor o mână io de ajutor durerii, făcând-o să rămână mereu trează şi să nu obosească niciodată! Ele dădeau femeii bătrâne un fel de tinereţe veşnică, o nestăvilită forţă, o vitalitate extraordinară: jarul mocnit al durerii era aţâţat de acele scurte răgazuri în care bucuria ţâşnea pe neaşteptate, fără să mai ţină seama de 15 nimeni şi de nimic. Făcând ca suferinţa să nu se stingă niciodată, să ardă mereu, ca o torţă aprinsă, încât noapte de noapte - şi s-a scurs aproape o jumătate de veac! - Sofia îşi plânge fiul ucis, fără ca durerea ei să se transforme în obişnuinţă, fără ca oboseala să intervină şi să-i mai domolească 20 suferinţa cea grea. Fără să-şi poată găsi, deci, liniştea şi pacea...
Se obişnuise de-acuma cu gândul că la scurt timp după moartea ei casa o să fie scoasă la vânzare şi-i şi vedea aievea pe cei ce-au să se grăbească s-o cumpere: oameni necunoscuţi (astfel de case se mai vânduseră în ultimii ani unor inşi străini 25 de sat, cu bani mulţi, care voiau să se mute la centru, aproape de linia ferată, şi care, pe deasupra, erau şi interesaţi să lucreze la fabrica de „distilarea lemnului") uitându-se cu scârbă la pereţii coşcoviţi, nerăbdători s-o dărâme cât mai repede, ca să ridice în locul ei o alta nouă, o casă din cărămidă, cercetând 50 ograda să vadă dacă e loc destul pentru acareturile pe care voiau să şi le construiască. „Numai părul ar fi bine să nu-1 tăiaţi, le spunea ea în gând, şi-i vedea dând din cap plini de înţelegere — aşa vor face, cum îi povăţuieşte ea! -, încolo faceţi ce vreţi
FEMEIE, IATĂ FIUL TĂU
779
şi cc credeţi voi că-i bine... Aşa-i lumea (se trezea spunându-le, cu toate că astfel de vorbe, încărcate de amărăciune nu i se potriveau, nu erau pe firea ei, încât era şi ea mirată de cuvintele care îi ieşeau din gură), praful şi pulberea să se aleagă din toate, urma omului să se piardă de pe pământ în aşa fel încât chiar 5 nepoţii şi strănepoţii să-şi amintească greu de străbunii lor, care au trăit şi pătimit pe lumea asta şi-au făcut umbră pământului o vreme, ca după aceea, când le-a venit sorocul, să se întoarcă la strămoşi, să se întindă liniştiţi lângă ei, ca să adoarmă somnul de veci”, le spunea acestor străini, şi erau io vorbe ca din carte, cuvinte care trebuiau să sune frumos, aşa cum trebuie să sune întotdeauna cuvintele de despărţire şi de rămas bun. „Numai părul, să nu-1 tăiaţi”, îi ruga ea din nou, şi cu o mână arăta spre părul uriaş din mijlocul ogrăzii ale cărui frunze tremurau uşor, în vântul care abia se pornise, /5 strălucind ca nişte bănuţi de aur în lumina orbitoare a soarelui.
Şi-i vedea aievea pe acei oameni străini, veniţi dintr-un alt sat, de la Groşi sau de la Crivina, doritori să se aşeze în satul lor, ca să fie mai în centru, mai la vedere: „Bani avem, îi auzea spunându-i, cât cereţi noi atâta vă dăm, nu ne place să ne 20 tocmim. Locu-i bun, în mijlocul satului, lângă şcoală, ne gândim la copii, care de-acuma îs mărişori, cel mare mai are un an până să termine elementara; nu-i prea tare la socoţi, dar o meserie, gândesc, tot o fi în stare să înveţe; cu ăl mic nu cred să avem probleme, că-i iute la minte cum îi spirtul. 25 Eu, tată, zice, mă fac profesor, şi-l fac, de ce să nu-1 fac, dacă învaţă bine...” Şi-l vedea pe acel străin grăbit să cumpere casa, stând de vorbă cu cei trei feciori ai ei - care şi ei erau de-acuma oameni în etate, mai ales Pavel arăta tare îmbătrânit, îl dăduseră gata lunile de închisoare (cel mai în putere dintre toţi era Petre: dacă te uitai la el, mai de la distanţă, să nu-i vezi zbârciturile de pe obraz, puteai spune că-i un bărbat tânăr: nu se îngrăşase, nici părul nu-i albise pe la tâmple, numai dinţii în gură i se stricaseră, gura o avea şi el de om bătrân). Ea nu
780
SORIN TITEL
va mai fi printre cei vii ca să fie de faţă la vânzarea casei, şi totuşi omul acela de la Temereşti, cel aşa de grăbit să cumpere casa, se uita parcă deasupra capetelor lor şi sta de vorbă mai ales cu ea, cu adevărata stăpână a casei, ştiind că numai cu 5 încuviinţarea ei casa putea fi într-adevăr vândută. Şi ea dădu de mai multe ori din cap, în mod afirmativ, ca să pecetluiască înţelegerea! „Iar toate astea, spuse, după ce preţul fu hotărât şi casa vândută, arătând spre lucrurile ce se aflau în încăpere - spre masa şi spre patul înalt, spre oglinda de pe io perete, spre soba a cărei plită era plină cu oale puse la fiert -, aruncaţi-le, duceţi-le în fundul grădinii, turnaţi un pic de petrol deasupra şi daţi-le foc! Lucruri vechi şi hârbuite care tot nu vă mai sunt de nici un folos... Voi să nu vă zgârciţi -se întoarse spre cei trei feciori ai ei, oameni bătrâni 15 de-acuma, dar care ascultau plini de respect, ca pe vremea când erau copilandri şi ea spunea cum şi ce să facă, cât lipseşte de acasă (se duceau, ea şi cu bărbatul ei, pe la târguri ori pe la petreceri, lipseau câteva zile, nu mai mult) - cu cele ce le-am lăsat; o să se îngrijească muierile din casă să le împartă la cine 20 trebuie, după ce eu n-o să mai fiu... Numai lăibăruţu lui fecioru-miu mai mic să aveţi grijă şi să nu-1 daţi nimănui", le spuse — şi ei se uitau în pământ, de parcă nici n-ar fi auzit de data asta ce le spune, făcându-se doar că nu aud, ca s-o supere şi s-o amărască, să-i arate - pentru a câta şi a câta 25 oară?! — cum că ei nu l-au iubit pe fratele lor mai mic şi că lor, dacă-i pe aşa, nici nu le pasă prea mult de laibăruţul ăla, pe care el l-a purtat la nunta lui. „Să faceţi bine, rogu-vă frumos, să nu-1 înstrăinaţi cumva1, le porunci celor trei feciori, iar ei îi promiseră, toţi trei într-un glas, c-o să facă aşa cum 50 vrea ea. „Fii pe pace, îi spuseră, cum spui tu aşa o să fie, o să avem grijă de toate şi-o să păstrăm şi lăibăruţu, căci nu-i de la om străin rămas, ci de la fratele nostru, care, săracu, s-a prăpădit în război...“ In ciuda cuvintelor spuse de ei, de la o poştă se vedea că nu le pasă prea mult; se arătau întristaţi doar
FEMEIE, IATĂ FIUL TĂU
781
aşa, ca să-i facă voia şi să n-o supere! Şi în tor acest timp, cât sta ele vorbă cu cei trei oameni bătrâni, cu părul cărunt şi îngârboviţi de ani, feciorii ei, străinul care venise să cumpere casa număra banii, un teanc mare de bani, şi se uita la mama pe sub sprâncene, şi-i făcea bucuros cu ochiul, cum că, uite, s toate s-au orânduit cum scrie la carte, încât nu mai are de ce să fie îngrijorată... Ea îl cântări din priviri, îl întoarse pe toate părţile, ca să vadă cam ce hram poartă, şi nu-i plăcu: arăta mult prea grăbit şi prea nerăbdător să le schimbe pe toate, să nu mai păstreze nimic din ce-a fost. „N-are cum mă înţelege, io îşi spuse cu părere de rău, măcar de-aş putea să-l fac să priceapă că-i mai mare păcatu să taie părul de la drum. Un sat întreg, pot spune, c-a mâncat din el, am dat la toată lumea cu amândouă mâinile, nu mi-a părut rău, n-a trecut un om pe lângă casa mea pe care să nu-1 îmbii“... „Nu-i loc pentru casă, o' aşa că, vrând-nevrând, n-am de ales, trebuie să-l tai. îmi stă în cale“, îi spune cumpărătorul, şi vorbeşte de-acuma aşa cum vorbeşte cineva despre lucrurile care îi aparţin şi cu care face ceea ce crede el de cuviinţă că trebuie făcut...
Aşa îşi închipuia Sofia că se vor petrece toate după ce ca 20 n-o să mai fie. De altfel fiii şi nepoţii o uitaseră; rar li se întâmpla să-şi amintească de ea, să-şi aducă aminte că, în ciuda anilor nenumăraţi care trecuseră, ea încă era în viaţă. De sărbători, totuşi, îşi trimiteau fiii s-o vadă. „Luaţi-o, le spuneau, şi aduceţi-o să prânzească astăzi cu noi. O dată e Pastele în 2^ an. Să stea cu nepoţii şi strănepoţii ei, căci aşa şade frumos.“ Dar scaunul ei, aşezat la masă, la vremea prânzului, rămânea gol. Clătinând din cap supărate, nurorile şuşoteau între ele: „Rău s-a mai sălbăticit, îşi spuneau, n-o mai poţi face să iasă în lume, printre oameni, stă cât e ziua de lungă închisă în casă, .w cu ferestrele zăvorâte. Zic unii c-ar fi fost veselă şi petrecăreaţă în tinereţea ei. Când auzi aşa ceva - si-o vezi cum se poartă astăzi - aproape că nu-ţi vine să crezi...“ Si aveau în felul lor dreptate, pentru că ea, după moartea lui Marcu, se sălbăticise
782
SORIN TITEL
într-adevăr, făcuse tot ceea ce îi sta în putinţă să rupă legăturile cu lumea, să rămână singură cu durerea ei. Căci singură trebuia să-l jelească şi să-l plângă....
La început fusese dat dispărut, apoi venise şi cea de a doua 5 înştiinţare, prin care i se confirma decesul. Un soldat al armatei cezaro-crăieşti mort pe câmpul de luptă! In Galiţia sau poate în altă parte... (Nu fusese pe frontul românesc şi nu strigase şi el, ca atâţia alţi tovarăşi de-ai lui, „nu trage, frate!“ Luptase printre străini, şi tot străinii au fost cei care l-au ucis.) io Femeia care îi fusese nevastă doar câteva săptămâni se măritase cu el silită de părinţi şi ca să-şi ascundă „greşeala". Cu altul se iubise ea o vară întreagă, de ajunsese cu burta la gură, nu cu Marcu! Altul fusese cel îndrăgit, doar că părinţii n-o lăsară să-l ia de bărbat. Băiatul, dintr-o familie săracă de 15 la marginea satului, cu mulţi copii şi cu un tată beţiv, şi pe deasupra şi bolnav de tuberculoză, care îşi ducea boala pe picioare hălăduind cu o sticlă de rachiu, mai mult goală decât plină, pe uliţele satului, n-avea cum să-i fie soţ cu cununie! Fu strânsă cu uşa, împinsă şi forţată de părinţi să se mărite. 20 Nu, Sofia nu voise să audă şuşotelile şi nici bârfele din jur, nu voise să-şi aplece urechea şi să asculte ce spun unul şi altul! Aşa-i lumea, îşi zicea, căutând să arate cât mai convinsă, aşa-s oamenii făcuţi, ei nu-s mulţumiţi până nu calcă în picioare şi spurcă ce-i frumos! Doar că ea nici nu se gândeşte să-i 25 asculte şi să le dea crezare!... Da, Sofia avea trebuinţă de astfel de vorbe, cu ajutorul lor îşi înăbuşea temerile, ele o ajutau să-şi ducă până la capăt hotărârea luată, să nu dea în ruptul capului înapoi! Căci era mult prea nerăbdătoare să-şi vadă feciorul mai mic însurat! Nu mai putea să aştepte! Aşa că îl 50 împinse pe Marcu, cu ochii închişi şi cu amândouă mâinile, spre fata grăbită să se mărite, şi la fel de grăbiţi se arătară şi părinţii acesteia, dându-i zestre mare, pentru că erau oameni bogaţi, iar Sofia, căci îşi pusese în gând să rămână oarbă şi surdă până la capăt, se făcu, deci, că nu le observă graba, şi
FEMEIE, IATĂ FIUL TĂU
783
nici nu încercă să afle ce anume se ascunde în spatele ei, şi când Marcu îi spuse - speriat şi supus de-acuma acelei grabe a tuturora (abia aşteptau cu toţii să-l vadă însurat!) - că nu aveau nimic de împărţit unul cu celălalt, el şi fata („Se uită la mine ca la un străin, mamă, şi nici eu nu pot spune că aş 5 muri de dragul ei... înţelege-mă, şi nu mă împinge să fac un pas de care o să-mi pară rău cât oi trăi"), ea se răstise la el furioasă, şi pentru prima dată în viaţa ei îi vorbise cu asprime şi aproape cu duşmănie. Dar se potoli repede şi începu să-l îndemne cu blândeţe („Ascult-o pe mama ta care nu-ţi vrea w răul, şi numai la fericirea ta se gândeşte")... Marcu ştiu că nu e în stare, n-are puterea să se pună împotriva dorinţei ei, şi desigur era şi încrederea oarbă pe care o avea în ea: îşi aminti cuvintele ei de demult, dintr-o iarnă; se întorceau de la târg de la Făget, caii mergeau la pas, o ţinuseră într-un trap şi obosiseră de-acuma. „Omul, dacă trăieşte singur, se sălbăticeşte - îi spusese -, inima i se face cum îi piatra, se înăspreşte la suflet şi se învaţă cu năravuri rele... Tu, dragul meu, când ai să ajungi la vârsta însurătorii, să-ţi iei nevastă cuminte şi frumoasă, ca să aibă măicuţa ta cu ce se făli"... Aşa 20 că Marcu îşi ascultă mama şi nunta fu fixată de Sfântă Mărie mică, şi înainte ca mireasa să fie dusă în faţa altarului, fraţii mai mari dădură buzna peste mama lor şi-i spuseră tot ce aflaseră şi ceea ce ştia satul întreg, doar că ea, Sofia, rămase mai departe surdă la vorbele lor. „Tăceţi din gură, strigase la 25 ei, şi nu-mi împuiaţi capul cu prostiile şi minciunile voastre! N-am nici vreme acuma şi nici poftă să vă ascult!" „Ce fel de dragoste o mai fi şi asta — îi aruncase Simion din pragul uşii — dacă în loc să-i faci bine, dumneata, mamă, îi faci numa rău. Vrei să râdă satul de fratele nostru mai mic, dumneata asta .w văd că ţi-ai pus în gând, asta vrei!..." Apoi plecase şi el, şi toate au rămas neschimbate, aşa cum le ticluise şi le plănuise ea, şi niciodată, nici la sfârşitul vieţii - şi va trăi ani nenumăraţi, ca să aibă vreme să se căiască... —, Sofia nu va putea să-şi ierte
784
SORIN TITEL
uşurătatea şi nesocotinţa de care dăduse dovadă atunci. De ce atâta grabă - se va întreba ea peste ani şi ani de cine şi de ce încercase să-l scape? Ea, proasta de ea, aşa crezuse că-i în puterea ei, să-l ajute, or, cum să-l ajuţi pe unul ca el, care 5 nu-i în stare, sau nu vrea, sau nu poate, să-şi trăiască viaţa pe care i-a dat-o Dumnezeu? „Lui nici nu i-a păsat de viaţa lui. Nici de trăit nu şi-a trăit-o, nici să se bucure de ea, să-i simtă dulceaţa, n-a ştiut!... A trăit fără rost!“ îşi spunea cu necruţare, apoi nccruţarca ei se transforma, pe nesimţite, într-un fel de io milă atotcuprinzătoare, şi cu cât mila era mai mare, cu atât creştea parcă şi vinovăţia ei.
Toţi ştiau, deci, chiar şi ea bănuia câte ceva - oricât şi-ar fi astupat urechile, numai să nu audă cele ce se şuşoteau sau se spuneau chiar cu glas tare în jurul ei -, numai el, mirele, /5 curat ca lacrima şi nevinovat, nu ştia şi nici nu bănuia nimic. Şi în dimineaţa aceea, în timp ce Sofia îi potrivea pliurile cămăşii de mire, îl simţi dc-acum pregătit (nu-i împuiase ea capul atâta vreme cu lucrul ăsta?) să intre în rândul oamenilor, aşa cum dorise ea, încercând să creadă cu toată încrâncenarea 20 şi din tot sufletul în viaţa pe care Sofia, mama lui, i-o rânduise după voinţa ei; lăsându-se, de bunăvoie şi nesilit de nimeni, înşelat până la capăt...
Şi iată-i pe amândoi, mireasa care nu era mireasă şi mirele care nu era nici el mire, întinşi în patul de nuntă, fără să se 25 apropie unul de celălalt, fără să se atingă, în noaptea lungă şi fără de sfârşit. Şi dacă mireasa plângea cu capul îngropat în pernă, nu mila lui Marcu, a mirelui nedorit, o cerşea ea. Pline de ură şi de furie erau lacrimile vărsate - şi el, mirele, înţelese, în ciuda faptului că era atât de neştiutor şi de w nepriceput, ce-i în sufletul ei, aşa că nu încercă s-o împace sau să-i spună vreun cuvânt de mângâiere. Asemenea cuvinte, înţelegea el foarte bine, nu-şi aveau rostul acum! Se ridică din pat fără să scoată o vorbă, se îmbrăcă pe întuneric cu hainele lui de mire, ieşi pe prispă. Era o noapte cu o lună
FEMEIE, IATĂ FIUL TĂU
785
mare şi roşie, o noapte caldă de vară, cu mirosuri de flori şi de ierburi pălite, o noapte parcă anume făcută pentru drăgostelile celor tineri, pentru ca fierbinţeala din sângele lor să-şi găsească liniştea şi pacea împlinirilor; şi rămase acolo până când afară se făcu ziuă. Vreo două, trei zile nimeni nu ştiu pe unde rătăci şi în mai puţin de o lună îi sosi ordinul de plecare pe front.
Ea a avut întotdeauna presimţirile ei, vise urâte, semne prin care el îi dădea de ştire; numai că de data aceasta n-a fost nici un semn, şi era ca o pedeapsă, ea ştia asta; toate se schimbaseră, nu mai erau la fel ca înainte: vinovăţia ei era atât de mare, încât nu mai avea nici o putere asupra lui! Ca şi când ceea ce i-a ţinut atâta vreme strâns legaţi - nici dacă ar fi fost încă în pântecele ei n-ar fi alcătuit mai mult una şi aceeaşi fiinţă! - s-ar fi destrămat dintr-o dată după acea nuntă ruşinoasă. Sofia nu mai avea curajul să i se uite în ochi, privirile lor se ocoleau ca şi când amândorura le-ar fi fost frică unul de celălalt. Când ea intra în încăpere, şi dacă acolo se afla cumva el, Marcu făcea ce făcea şi-şi căuta de lucru pe afară, şi la rândul ei nici ea n-ar fi vrut să rămână singuri ei amândoi, mai multă vreme. Cuvintele ei de dezvinovăţire n-ar fi fost altele decât cele pe care şi le va spune în gând, de-a lungul anilor nesfârşiţi de după moartea lui, cum că ea n-a vrut alta decât „să-l vadă în rând cu lumea", la fel cu cei ce îi erau de-o vârstă, care de-acuma se însuraseră, ba unii dintre ei aveau chiar copii mărişori, numai că în dorinţa ei firească (ar fi trebuit să-i spună, chiar dacă tot ceea ce i-ar fi zis el ştia de dinainte ca ea să deschidă gura - erau mult prea legaţi unul de celălalt ca el să nu-i ghicească toate gândurile) se grăbise mult prea tare, nu judecase ceva mai mult înainte de-a hotărî ce şi cum să facă. „Fie cum o fi, îşi spusese, numai să-l văd însurat", şi o dată spuse vorbele astea, nu i-a mai rămas decât să meargă orbeşte înainte, să-şi astupe urechile, fără să mai asculte ce zic unii şi alţii, în stânga şi în dreapta ei, de teamă ca nu cumva,
5
10
15
20
25
30
786
SORIN TITEL
trăgând cu urechile la şuşotelile oamenilor, voinţa ei să înceapă a se clătina. Numai că ceea ce se clădeşte în grabă şi cu ochii închişi tot atât de repede se şi destramă, adevărul iese la suprafaţă ca untdelemnul. Reuşise, pentru scurt timp, să-l 5 atragă în minciuna ei, căci arăta vesel şi senin în dimineaţa aceea de cununie, se învârtea prin odaia de către drum, fluiera, iar ea i-a turnat apă în pumni, să se spele pe faţă şi pe grumaz, şi după aceea au venit „givării“ să-l ducă la mireasă, şi el i-a îmbiat pe fiecare cu câte un pahar de ţuică; ea se afla în cealaltă io încăpere şi-l auzea cum râde şi cum glumeşte cu ei, şi tot aşa a râs - ea îşi aminteşte de parcă ar fi fost ieri - şi când popa, la biserică, a început a cânta „Isaiia dănţuieşte“, era bucuros că se însoară, că intră în rândul oamenilor, se lăsase prins în urzeala ei, o crezuse pe cuvânt. „Ai să vezi c-o să fie bine“, 15 astea fuseseră tot timpul cuvintele ei, şi el le dăduse crezare, numai că ea, acolo, în biserică, în timp ce mirele şi mireasa -care îşi ţinea privirile în pământ - se învârteau în jurul mesei cu pirostriile pe cap şi popa cânta cu glasul lui piţigăiat de ţârcovnic, mergând cu spatele înainte şi îndemnându-i să 20 păşească pe urmele lui, ea văzu, de parcă Dumnezeu i-ar fi luat vălul de pe ochi în cel de al unsprezecelea ceas, că totul fusese înşelătorie şi minciună, înţelese, de asemenea, că urzeala ei se va destrăma şi că toate se vor sfârşi rău. Ştia de-acuma, fără să înţeleagă de unde ştie; o lăsară picioarele, şi-ar fi căzut 25 în mijlocul bisericii dacă n-ar fi fost unul din feciorii ei mai mari care, văzând-o că se clatină, a prins-o de cotul mâinii şi a făcut-o să stea dreaptă şi să nu se facă de râsul lumii. Ochii îi erau plini de lacrimi şi prin perdeaua lor deasă îl văzu pe mire cum încearcă s-o prindă de mână pe mireasă, plutea încă 30 în visul lui ameţitor, vraja ţesută de ea în jurul lui nu se spulberase încă, şi cum mireasa, strângându-şi buzele subţiri, îşi smulgea mâna dintr-a lui. Nu se miră şi nici nu se sperie, ştia că de-acuma înainte aşa au să meargă toate, din rău în mai rău!
FEMEIE, IATĂ FIUL TĂU
787
Mireasa a încercat să se întoarcă la părinţii ei; n-au primit-o, şi după ce au bătut-o cu cruzime - au trântit-o la pământ şi au călcat-o în picioare au pus-o să se întoarcă înapoi, la bărbatul ei luat prin cununie: cu faţa umflată şi vânătă, cu ţoalele de pe ea rupte, Florica s-a întors la Marcu, urmărită de privirile sătenilor, care se uitau la ea pe furiş, de după garduri. El a primit-o în casă, nu i-a închis uşa, cum se aşteptau ceilalţi s-o facă şi o vreme au trăit sub acelaşi acoperiş, nu ca bărbat şi femeie însă, ci ca doi străini. Iar ea, Florica, îşi ura bărbatul pe care şi-l luase - împinsă de părinţi ca „să-şi spele ruşinea”, şi nu din dragoste. Nu le fu dat însă să vieţuiască prea multă vreme împreună, căci la scurt timp după nuntă sosi ordinul de chemare pe front. (Satul se golise aproape de flăcăi; unii plecaseră chiar să se bată, împotriva dorinţei lor, cu fraţii „de-un sânge şi de-o lege“, de peste munţi. Flăcările războiului cel mare cuprinseseră de-acuma întreaga Europă.) Ca soldat al armatei cezaro-crăieşti, plecase, aşadar, Marcu pe front, lăsând acasă o mamă iubitoare şi o tânără nevastă care îl ura. Sofia îl însoţi până la garnizoana Lugoj, de unde soldăţimea era trimisă direct pe front. înainte de a se despărţi -pentru totdeauna! -, se priviră lung, în tăcere, fără să-şi spună vreun cuvânt de rămas bun. Ce rost ar fi avut oare cuvintele în clipa de pe urmă?
Ochii plini ai mamei implorau iertare, şi feciorul ei o iertă: „Tot ce-ai făcut, din dragoste prea mare ai făcut, n-ai nici o vină, spuneau privirile lui. Nu te mai gândi la mine, mamă, şi uită-mă, iubita şi nepreţuita mea, dacă poţi.” Acestea fură ultimele cuvinte, nerostite, pe care le citi Sofia în ochii celui pe care îl iubise mai mult decât pe toţi ceilalţi fii ai ei. Erau vorbe, totuşi, care într-un fel nu-şi aveau rostul, pentru că el ştia foarte bine că ea niciodată n-o să-l poată uita! Se vor scurge ani mulţi şi ea va trăi cu flacăra iubirii nestinsă în suflet. Va trăi pentru ca amintirea lui să nu se şteargă de pe pământ:
788
SORIN TITEL
singura ci vină a fost că l-a iubit prea mult, dacă păcat şi vină se poate numi o asemenea neţărmurită iubire...
2.
„Mamă, îi spuse într-o bună zi Simion (trecuseră 5 de-acuma o grămadă de ani de la moartea lui Marcu), dumneata nu mai eşti femeia care ai fost. Cum erai - mai ţii minte? -pe timpurile când eram noi copii de şcoală, cum ştiai să te bucuri de toate alea! Acuma parcă nimic nu-ţi mai place, şi rar te-am văzut înveselindu-te. Am şi uitat de când nu te-am io mai auzit râzând... Mă întreb câteodată dacă nu ţi s-a înăsprit sufletul, dacă nu ţi s-a făcut inima ca piatra...“ Vorbe aspre, fără îndoială, doar că ea era obişnuită cu felul lui de a vorbi -n-o cruţase niciodaţă, nu se ferise să-i spună de la obraz tot ce gândeşte despre ea, aşa că nu se miră prea mult şi nici n-o 15 tulburară din cale-afară cuvintele lui. De fapt, el ştia foarte bine pricina din care era ea aşa (de ce îi era inima „ca de piatră", cum zicea el, ea, care fusese făcută mai mult ca să se bucure de toate cele ce erau pe pământ, şi peste care suferinţa se năpustise aşa cum se năpusteşte trăsnetul asupra unui copac 20 falnic şi încărcat de roade). Şi pricina asta îi determina pe feciorii ei mai mari să nu-l ierte nici acuma pe fiul ei mai mic, hoţul care le furase mama încă din clipa când a venit pe lume şi care iată, nici acum, când nu mai era printre cei vii, nu avea de gând să le-o dea înapoi, furul păgubos care, ca pedeapsă 25 pentru hoţia lui neruşinată, nu avusese parte de cele ce sunt ale vieţii... „E de nerecunoscut", şuşoteau la rândul lor cele trei nurori ale Sofiei şi-şi aminteau, neuitând nici un amănunt, cum s-au întâmplat toate: cum a fost la început dat dispărut şi cum nu ştiu după câte luni a venit şi cea de a doua 50 înştiinţare, numai că ea n-a crezut, sau s-a făcut numai că nu crede (ceea ce nurorile, cu mintea lor cam otova, nu aveau de
FEMEIE, IATĂ FIUL TĂU
789
unde să ştie sau să bănuiască), s-a făcut, deci, că nu crede că-i mort ca să mai dea o ultimă şansă sorţii, să nu fie, adică, încă şi încă o dată vinovată faţă de feciorul ei - cu toate că ştia foarte bine că nu putea să fie vorba de nici un noroc, aşa că mai curând se prefăcea, de ochii lumii, ai nurorilor şi ai fiilor 5 ei, în primul rând, că aşteaptă: când auzea uşa de la drum sărea în sus, alerga într-un suflet, să vadă cine-i. „Am încercat să-i spunem, povesteau nurorile, care se prinseseră de-acuma în jocul ei, că degeaba se chinuie atât, nu mai are nici un rost să-l aştepte, dar n-am putut-o scoate dintr-ale ei: ne lăsa să w vorbim, sta cu mâinile în poală, se uita la noi, da din cap cum că aşa-i, cum zicem, avem dreptate, dar se vedea pe faţa ei că nu ne ascultă: ori vorbeai cu ea, ori cu peretele din faţa ei, era aproape totuna... Alte muieri când ajung la vârsta ei nu mai pot de dragul nepoţilor, nu mai ştiu cum să-i ocrotească /5 şi să le facă în voie, ce să le mai cumpere de pe la târguri, dar ea, putem spune - se plângeau nurorile, câteşitrele - că nici nu-i vede, nici nu se uită la ei...“ Şi gândurile lor, încărcate de ciudă şi de venin, se îndreptau, iarăşi şi iarăşi, spre „hoţul" care luase cu el în mormânt inima mamei şi în ruptul capului 20 nu mai voia s-o dea înapoi.
Şi totuşi Sofia se obişnuise să-şi vadă nepotul (îl chema Ştefănuţ) jucându-se de unul singur prin ograda ei; făcându-şi de lucru fie în grajd, fie în podul acestuia (unde descoperise nişte cufere vechi şi stricate), fie în şura mare, printre căzile 25 pline cu borhot de prune; se urca în căruţă şi biciuia nu ştiu ce cal închipuit, îndemnându-1 să pornească în galop, sau, dimpotrivă, să meargă la pas, când cu vorbe blânde („Stai cu taica, mă, surule, c-ai ostenit de-acuma, atâta alergătură ţi-o fi şi ţie de-ajuns!“), când răstindu-se la el („Hai, mă, mă M) gloabă)", îndemnându-1 să alerge în galop. Ea deschidea fereastra şi-i spunea să se astâmpere, dar copilul nici n-o băga în seamă, atât era de prins de jocurile lui... într-o zi se grăbi să se urce în podul cu fân, nu fu însă prea atent unde îşi pune
790
SORIN TITEL
piciorul şi veni valvârtej până jos; se lovi la cap, se porni sângele şi, speriat, alergă la ea, urlând ca din gură de şarpe. După ce se mai linişti - nu păţise chiar cine ştie ce - îi dădu să se joace cu nişte hamuri vechi şi putrede, care nu mai foloseau 5 la nimic; băiatul începu să se joace cu ele, alergând prin ogradă de unul singur, după cum îi era obiceiul, până când afară se întunecă de-a binelea; îl auzea ţopăind prin faţa ferestrei ei, şi văzându-1 că nu mai pleacă - afară se făcuse întuneric beznă, şi el tot se mai juca -, nu avu ce face, trebui să-l alunge şi să-l io trimită acasă, la părinţii lui. „Ajungă-ţi de-acuma, îi spuse. Tu până nu te goneşte omu nu ştii să pleci singur! Nu te mai saturi, te-ai tot juca.“ Se rugă să-i dea lui hamurile. Ea însă nici nu vru să audă de aşa ceva. Mânios că nu-i face pe voie, le aruncă în mijlocul ogrăzii... „Nici nu-mi trebuie dacă e pe 15 aşa“, îi spuse privind-o pieziş. Plecă în graba mare, şi câteva zile, dacă nu cumva chiar o săptămână, nu-i mai trecu pragul; ea nu-i simţi lipsa şi nici nu-i duse dorul, cum se spune, aproape că-1 şi uitase, până când într-o dimineaţă se trezi iarăşi cu el; îl auzi tropăind prin curte; venise nu singur, ci însoţit 20 de un alt copil, un prieten de-al lui; se jucară împreună cu hamurile cele vechi până seara târziu...
Părinţii lui Ştefănuţ plecară la o nuntă într-un sat mai îndepărtat - mirele era un văr de gradul al doilea de-al nevestei lui Pavel - şi o rugară pe Sofia să aibă grijă de băiat cât lipsesc 25 ei de-acasă, două, trei zile, nu mai mult... Erau zile fierbinţi de vară, şi băiatul o ţinea morţiş că vrea să se ducă la râu să se scalde. Ea însă nici nu vru să audă (chiar cu o săptămână în urmă se înecase un copil şi tot satul era speriat). „Mă omoară ai tăi dacă, Doamne fereşte, cât lipsesc ei de-acasă, ţi se 30 întâmplă ceva“, îi spuse. Văzând că n-o poate îndupleca altfel, copilul se porni pe plâns. Sta în dreptul cuinii de vară, chiar în uşă, ca să-l poată vedea mai bine, şi bocea de mama focului -lacrimile când se domoleau, când porneau din nou, cu mai mare avânt. Aşa că nu avu ce să facă, trebui, până la urmă,
FEMEIE, IATĂ FIUL TĂU
791
să-i facă voia! Ştefănuţ plecă la râu - de cum îi spuse că-1 lasă, lacrimile se opriră ca prin minune, chipul i se lumină, încât nici n-ai fi zis că doar cu câteva clipe înainte se dăduse de ceasul morţii! -, împreună cu un prieten bun de-al lui, un băiat din vecini, cu un an, doi mai mare decât el, căruia Sofia îl dădu 5 în grijă- „Să nu staţi, îi sfătui ea. Vă aruncaţi de două, trei ori în apă, să vă mai răcoriţi, şi vă întoarceţi frumos acasă.
Nu prea mult, aşa, să nu spuneţi că nu v-aţi scăldat...“ Ei îi promiseră că aşa vor face, cum i-a sfătuit, n-o să-i iasă din cuvânt, dar după-amiaza se scurse întreagă, soarele sta să apună, io şi nici pomeneală ca ei să se fi întors. îngrijorată, Sofia îl căută la moara veche, unde se scăldau de obicei copiii: „A plecat, îi spuseră, zicea că se grăbeşte acasă, să nu-1 cerţi dumneatale că stă prea mult la râu“. Era mânioasă nu atât pe copil, cât mai ales pe părinţii acestuia care îl lăsaseră în grija ei. Era /5 întuneric beznă de-acuma, când îl auzi jucându-se prin ogradă, de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat; nici nu veni măcar să-i spună că s-a întors. „Pe unde mi-ai umblat până acum?!“ se răsti mânioasă. Copilul tăcea însă mâlc, nu putu scoate nici un cuvânt din gura lui, oricât ar fi strigat şi oricât l-ar fi ocărât. 20 îl lăsă în treaba lui, se apucă să strecoare laptele înainte de-al pune la fiert, aproape că-1 uitase, aşa că fu de-a dreptul mirată auzindu-1 vorbind. „Am vrut să văd, îi spuse nepotul, dacă îţi pare rău după mine, eram curios să ştiu dacă ai să plângi ori ba. Dacă nu mă întorc acasă până se întunecă afară, aşa 25 mi-am făcut socoteala, o să intri la griji şi o să crezi că m-am înecat. Aş fi stat toată noaptea ascuns, numai aşa, ca să te sperii, să te văd ce zici, dar ai avut noroc că mi s-a făcut cam frig şi nu m-am putut ţine până la capăt de planul pe care mi l-am făcut. Aşa-i că te-ai fi speriat foarte tare dacă aş fi stat ascuns 30 toată noaptea, aşa-i că ai fi plâns?!“ o întrebă el, privind-o cu ochii lui mari şi fără gene...
Singurul lucru pe care şi-l dorea era să fie lăsată în pace, şi băiatul se pare că tocmai asta îşi pusese în gând, să-i tulbure
792
SORIN TITEL
liniştea. „Prea te bagi în sufletul omului, n-am văzut un copil ca tine, îi spunea Sofia de la obraz. Prea dai buzna", şi el o privea cu ochii lui galbeni, fără gene, care păreau lipsiţi de orice expresie, încât îţi era destul de greu să-ţi dai seama cam 5 ce anume îi umblă prin cap. Tăria lui consta tocmai în modul în care izbutea să-şi ascundă gândurile în spatele acelor ochi care se uitau fix în ochii ei, de parcă ar fi vrut să o hipnotizeze. Nu ştia niciodată dacă e atent la ce îi spune sau nici n-o aude ce zice —, gândurile îi zburau la o nouă năzbâtie pe care i-o io pregătea cu cea mai mare migală şi concentrare... Ii sta tot timpul în cale, încât, din cauza lui, lucrul îi rămânea adesea nefăcut. îl alunga supărată: „Nu te ştiu jucându-te, îi spunea, cu cei ce-ţi sunt de-o samă, tot de tine dau cu ochii, am, n-am poftă, nici nu pot să-mi caut de lucru din pricina ta...“ Lui 15 nici nu-i păsa de vorbele ei, pe-o ureche îi intrau, şi îi ieşeau pe cealaltă; o privea doar cu ochii lui ciudaţi, cântărind-o, măsurând-o din cap până în picioare; nu putea scăpa de impresia stânjenitoare că-i judecată şi întoarsă pe toate părţile de copilul care se arăta prea curios să afle şi să ştie totul 20 despre ea...
Era destul de sprintenă şi în puteri, se putea urca în fiecare dimineaţă pe acoperişul bucătăriei de vară să strângă perele căzute peste noapte. într-una din acele zile îşi puse nepotul să ţină de scară - nu cumva, Doamne fereşte, să alunece şi 25 să cadă. Băiatul păru a fi bucuros că poate să-i dea o mână de ajutor, voi chiar să se urce şi s-o ajute la strâns. N-o să-i ţină pe amândoi, îi spuse ea, şi aşa acoperişul era destul de şubred. Mâine o să-l lase să se urce însă în locul ei, dacă vrea cu tot dinadinsul - îi promise, de îndată ce-1 văzu că se 30 întunecă la chip... îşi dădu însă repede seama că el nu voia, de fapt, decât s-o sâcâie şi s-o necăjească. „Dacă nu mă laşi să mă urc, o ameninţă, am să-ţi iau scara, să te văd cum ai să izbuteşti să cobori fără ea...“ Şi se grăbi să-şi ducă la îndeplinire ameninţarea: luă scara, o propti de poartă, şi cu ochii lui
FEMEIE, IATĂ FIUL TĂU
793
galbeni şi Ficşi, de acolo de jos, se uita la ea, aşteptându-i cu vădit interes reacţiile. „Ce-ai să faci acuma, să te văd cum ai să te descurci?!u o întrebă el. Din pricina supărării, începură toate să se învârtească în jurul ei şi fu gata, gata să alunece de pe acoperiş. „O s-o pun la loc, îşi auzi nepotul ca prin vis 5 spunându-i, dacă ai să faci aşa cum am să-ţi comand eu!“ Se simţi dintr-o dată bătrână şi neputincioasă. Ba din pricina slăbiciunii şi a supărării, desigur, ochii i se umplură de lacrimi.
Cu totul pe neaşteptate însă, umbra unei femei tinere i se năzări în faţa ochilor; o fetişcană jucându-se veselă cu propriii w ei copii, în aceeaşi ogradă - cu mulţi, foarte mulţi ani în urmă, o grămadă de ani! -, alerga ca o nebună, nu avea mai multă minte decât cei trei feciori ai ei, care se dădeau de ceasul morţii ca s-o prindă! Glasurile lor îi răsunau în urechi: „Poţi alerga cât vrei, căci de prins tot te prindem noi, Fii fără grijă!...“ I /5 se părea că aude până şi râsul tineresc şi cam fluşturatic al acelei femei. „O să pun scara la loc, spuse strănepotul, numai dacă ai să cânţi o cântare din cele vechi şi care acuma nu-s mai la modă, nu le ştie nimeni altcineva afară de dumneata/'
SoFia stă pe acoperişul din ce în ce mai încins al bucătăriei 20 de vară şi nu îndrăzneşte nici măcar să se mişte, de teamă ca nu cumva să alunece şi să cadă jos. Se trezeşte târguindu-se cu băiatul, care o ţine morţiş pe-a lui, vrea cu orice preţ să-i cânte ceva; îi spune c-a uitat toate cântările ştiute altădată. „Las’ că nu le-ai uitat, o întrerupe el. Gândeşte-te numai un 25 pic şi ai să vezi cum ai să-ţi aduci aminte. Şi pe toate ai să ţi le aminteşti, parcă văd! Eu mă mulţumesc şi cu unul singur, nu sunt chiar aşa de pretenţios..." SoFia se întreabă dacă vrea să-şi bată joc de ea dintr-o răutate copilărească şi aproape inconştientă sau, încăpăţânat cum îl ştie, şi-a pus în cap s-o 30 înveselească - şi nu pentru că i-ar Fi milă de ea, văzând-o tot timpul întunecată la chip, ci mai curând ca să-şi încerce puterile. „O s-o fac să cânte şi să joace", îşi spunea, probabil, copilul acesta ciudat şi mult prea precoce pentru vârsta lui.
794
SORIN TITEL
Tonul lui, în timp ce-i vorbeşte, nu e batjocoritor, ci mai degrabă pătimaş, de parcă de cântatul ei - acolo pe acoperişul şubred al bucătăriei de vară - ar depinde multe pe lumea asta. „Cântă odată şi nu te mai lăsa rugată! o îndeamnă 5 el, ia-ţi inima în dinţi şi dă-i drumul...“
Sta pe acoperiş, cu picioarele adunate şi cu genunchii duşi la gură, iar el o privea din mijlocul ogrăzii. O privea cu ochii lui galbeni, ca de pisică; în ei nu se vedea nici o urmă de râs; nici pomeneală să-i ardă de glumă sau să vrea cumva să-şi bată io joc! Părea să fie doar încăpăţânat, aşa cum sunt copiii atunci când îşi doresc un lucru cu orice preţ. O ţinea pe a lui: să-i cânte, neapărat să-i cânte, altfel nici nu se gândeşte să-i pună scara la loc! Şi să ştie că el nu se joacă: atunci când spune un lucru, aşa rămâne... Se simţea însă mult prea ostenită ca să-i 15 ardă de cântat. Mai curând ar fi coborât cât mai repede şi s-ar fi dus să se întindă - o jumătate de ceas, nu mai mult - în odaia de către drum, la răcoare, să mai prindă ceva puteri. Era prea lipsită de vlagă ca să se mai poată supăra pe nepotul cel nerăbdător s-o audă cântând. Ştia însă că n-o să-l poată 20 îndupleca, aşa că începu să cânte cu o voce nesigură şi tremurată de femeie bătrână. Se opri la jumătatea cântecului, îl uitase, nu şi-l mai amintea în întregime; copilul, care ascultase cu toată atenţia, se declară mulţumit. „A fost frumos, spuse, numai c-ai cântat încet şi nu s-a prea auzit...a 25 Supărarea o cuprinse abia după ce, conform înţelegerii, îi puse scara şi izbuti, cu chiu, cu vai, să coboare. îi veniră lacrimi în ochi, dar nu atât din pricina supărării, ci mai mult din slăbiciune. Se târî cu greu până în odaie, se întinse pe pat şi fu cât pe aci să aţipească, dar strănepotul avea, se vede, de gând s-o chinuiască în continuare, să n-o slăbească nici măcar o clipă: deschise încetişor uşa, îşi strecură gâtul lung şi slab prin crăpătura ei şi începu să se uite la ea cu privirea lui fixă şi lipsită de expresie...
FEMEIE, IATĂ FIUL TĂU
795
Când părinţii i se întoarseră de la nuntă, fu bucuroasă că scapă de el. încercase oare copilul - poate fără să-şi dea seama -să se lupte cu o umbră care era mult mai puternică decât el?
O vreme Sofia ţinu poarta închisă - numai să nu-1 mai vadă dar nici el, strănepotul, căruia îi plăcea să se joace de unul 5 singur prin ograda ei, nu se lăsă cu una, cu două, nu se dădu chiar atât de repede bătut: căută cheia sub grinda de lemn, trase cu toată puterea de clanţă, începu să lovească în poartă cu amândoi pumnii; în cele din urmă se apucă s-o strige în gura mare, rugând-o să vină să-i deschidă, pentru că ştie el io foarte bine că ea e acasă şi tace mâlc; până când ieşiră vecinii pe la porţi şi-l alungară, certându-1.
Peste ani şi ani strănepotul - cel ce o făcuse să cânte pe acoperişul bucătăriei de vară - îşi va aminti de ea şi, într-o seară de august, îşi va opri Volga, uriaşă gânganie neagră cu /5 toate farurile aprinse, la poarta ei. Va bate cu pumnii în poartă, aşa cum făcuse şi pe timpul când era copil mic şi ea ţinuse poarta închisă refuzând să-i dea drumul înăuntru, în ciuda insistenţelor lui. De data asta îl lăsă să intre, cu toate că în prima clipă nu-1 recunoscu sau, mai exact spus, se făcu doar că nu-1 20 recunoaşte. „Eu sunt - îi spuse, şi laba mare a mâinii păroase aduse la pieptul lui de bărbat, care începuse să se îngraşe, trupul împuţinat şi veşted al femeii bătrâne - nepotul lui moş Petre, nu cumva m-ai uitat şi nu mă mai recunoşti?" şi începu să râdă, un râs vesel şi nepăsător, de ins căruia i-au ieşit toate 25 în viaţă după voinţa lui. „Ala care a ajuns domn mare?" întrebă ea făcându-se în continuare că nu-1 ştie prea bine.,Atâta lucru ar trebui să ştii şi dumneata, maico, îi spuse el, şi începu să umble prin încăpere, cercetând-o şi inspectând-o cu ochii lui galbeni şi fără gene, pe care îi ştia atât de bine - că astăzi nu 30 mai sunt domni. S-a terminat cu ei, spuse el vesel, şi din nou începu să râdă, apoi se întoarse spre femeia de lângă el. I-am vorbit de dumneata şi nevesti-mii, mă tot bate la cap că vrea să te vadă, spuse, arătând spre femeia elegantă care, oprită în
796
SORIN TITEL
dreptul uşii, o privea curioasă (aşa cum te uiţi, într-un muzeu, la îndemnul ghidului care are grijă să-ţi arate toate exponatele, la un obiect vechi de sute de ani, a cărui valoare constă tocmai în vechimea lui). „I-am spus lui Edith, spuse strănepotul, în 5 trecere şi cu o oarecare neglijenţă, cum ai jucat în vara aia pe acoperiş.“ „Am cântat, n-am jucat! se răţoi Sofia la el, nu mai ţii tu bine minte... V-o fi foame? îi întrebă ea mai mult ca să schimbe vorba. Să vă sparg nişte ouă, că altceva n-am să vă dau“, le spuse, şi cu palma şterse în grabă scaunele, înainte io de a-i pofti să se aşeze. „Stai cuminte, o linişti strănepotul, nu trebuie să ne faci nimica. Ne-am oprit la restaurant la Făget şi am mâncat nişte păstrăvi. Suntem, ca să zic aşa, mai mult decât sătui... Numai să ai unde să ne culci pe toţi trei“, mai spuse şi atunci Sofia îl descoperi şi pe cel de-al treilea, şoferul 15 maşinii, un bărbat masiv, a cărui siluetă pe coridorul întunecos nu se distingea prea bine. „Costică, i se adresă strănepotul, şoferului, fii te rog atât de amabil şi adu pachetele alea două din maşină. Umblă însă atent cu ele, vezi să nu se spargă...“ La lumina chioară a becului, Sofia descoperi că ochii 20 strănepotului ei au rămas aceiaşi, mari, fără gene, galbeni ca la pisici şi de nepătruns. Nu ştiai niciodată ce se ascunde în dosul lor, nu ştiai ce-i trece prin cap. „Tare te-ai mai îngrăşat, îi spuse cu o voce cârtitoare şi destul de neprietenoasă, de parcă ar fi vrut să-şi ia acuma revanşa pentru «cântatul» de demult. 25 Mă şi mir că te-am recunoscut! Aşa-i când omului îi merge bine, pune pe el“, adăugă ea, hotărâtă să nu-1 ierte, vorbindu-i cu aceeaşi asprime în glas cu care îi vorbea pe vremea când el era copil mic şi-o ruga să-l lase să se ducă la scăldat. „E îngrozitor de lacom“, se auzi atunci gânguritul 50 femeii. (Se aşezase pe scaunul din dreptul ferestrei, aşa că Sofia putu s-o cerceteze în voie. Era nerăbdătoare să vadă cam ce nevastă şi-a găsit strănepotul ei cel atât de pretenţios.) „O fi avut vreun interes că şi-a luat o muiere aşa de nearătoasă, se gândi ea, uitându-se la femeia foarte înaltă şi slăbuţă, cu umerii
FEMEIE, IATĂ FIUL TĂU
797
înguşti şi cu faţa ascuţită, ca de pasăre. Nu-mi vine să cred, îşi spuse Sofia pe acelaşi ton critic şi necruţător, c-a murit de dragul ei! E numai oase, săraca, dacă te apropii de ea trebuie să fii cu mare grijă, nu cumva să te împungi în ele...“ „Mă cert cu el tot timpul, se plânse femeia, nu-1 pot face, oricât 5 m-aş strădui, să mănânce mai puţin!". „V-aţi pus amândouă cu gura pe mine, auleo, nu mai scap!" spuse strănepotul şi, mai în glumă, mai în serios, se luă cu amândouă mâinile de cap, îşi astupă cu palmele urechile, să nu mai audă ce-i zic cele două femei. „Are cel puţin cu douăzeci de kilograme în io plus. La înălţimea lui ar trebui...“ „Bine, bine, o întrerupse bărbatul, nu despre asta e vorba acuma, mai bine s-o întrebăm pe maica dacă e sănătoasă şi cum o duce, să vedem cum şi cu ce am putea-o ajuta în cazul că-i lipseşte ceva..." „Sigur că da, spuse la rândul ei femeia, şi se uită plină de bunăvoinţă la /5 străbunica soţului ei. Ştefănuţ e acuma la locul ăla unde nu-i nici o problemă, absolut nici o problemă...“. Sofia o întrerupse însă; n-are rost să vorbească de pomană, îi spuse, şi ca să n-o supere, îi luă o mână într-ale ei, ea nu are trebuinţă de nici un ajutor. „Totuşi, cu mâncarea... nu se lăsă Edith. 20 Acum, de când cu cotele, e într-adcvăr, o problemă, până şi la ţară", spuse ea cât se poate de îngrijorată. „Cât mănânc eu şi aşa îi prea mult, o linişti Sofia. Mi-ajunge, fiţi fără grijă", spuse ea încă o dată, şi-i privi de data asta ceva mai prietenoasă, vrând parcă să le mulţumească amândurora că s-au gândit la 25 ea. „Am tăiat un purcel astă-iarnă, le povesti, şi pot spune că aproape nici nu m-am atins de el!... Dacă vreţi, vă scot şi vouă nişte cârnaţi, măcar aşa, de gust, dacă ziceţi c-aţi mâncat..." „Ţi-am spus că suntem sătui, o linişti bărbatul, nu ne trebuie nimic." „Poate o convingem pe bunica, gânguri soţia M) strănepotului, să ne crească un porc la anu şi nouă. Dacă tot..." „Nu vorbi prostii, o repezi soţul. Cu ce-ai vrea să ni-1 crească?! Nu-ţi dai seama că nici ei nu-i ajunge?! Se vede că n-ai trăit la ţară, habar n-ai cât mănâncă un porc!" „Porumbul i-1 putem
798
SORIN TITEL
trimite noi...“, stărui în continuare femeia. Strănepotului i se păru că vorbele nevestei sale sunt mult prea lipsite de temei ca să merite vreun răspuns, aşa că se întoarse grijuliu spre străbunica lui şi, cu o voce domoală, aşa cum se vorbeşte cu 5 oamenii bătrâni, o întrebă dacă nu-i suferindă şi dacă nu are cumva nevoie de o îngrijire medicală ceva mai specială. „Cunosc o mulţime de doctori, îi spuse el, nu mi-i mare lucru să vorbesc cu ei.“ „Nu mă doare nimic, spuse ea. Sunt sănătoasă tun. N-aveţi la ce să vă faceţi griji din pricina mea. io îi bine că nu m-aţi uitat şi că aţi venit să mă vedeţi, sunt mulţumită şi bucuroasă cu-atât. Rar se mai întimplă - spuse, fără să se plângă, dând de înţeles că lucrul ăsta n-o supără prea tare - să-mi mai treacă pragul careva. Când şi când, pe la sărbători - spuse, şi încercă să zâmbească mai mult din ochi -/5 îşi mai aduc aminte şi de mine..."
Mai veniră de câteva ori s-o vadă şi-i aduseră, în dar, un tapet frumos de pus pe perete. „L-am cumpărat de la Constanţa, îi spuse nevasta strănepotului ei. Le aduc marinarii din Turcia şi le dau pe sub mână. Cer cam mult, 20 e adevărat, dar când e vorba de un lucru frumos, mi se pare mai mare păcatul să te zgârceşti. Nu-i aşa că e splendid?!" o întrebă după ce darul fu atârnat deasupra patului ei. Era într-adevăr viu colorat, te orbea uitându-te la el! De câte ori îl privea, Sofiei i se părea c-o dor ochii şi o cuprinde ameţeala! 25 Avea, bineînţeles, un subiect oriental: se vedea seraiul, cu turnuleţele şi minaretele lui; pe cerul uluitor de albastru atârna o lună în formă de secure. Un turc cu şalvari violeţi, călare pe un roib negru ca pana corbului, fugea de urmăritorii lui, care se zăreau şi ei undeva, tot departe. Turcul strângea la piept 30 o cadână durdulie, cu sânii rotunzi ca două mere. Cadâna îşi ţinea iubitul cu o mână pe după cap, iar cealaltă mână o avea dusă la spate, într-o poziţie cât se poate de incomodă şi de nefirească. Turcul se uita în urmă să vadă dacă nu cumva urmăritorii se apropie... Atât viaţa lui, cât şi a planturoasei
FEMEIE, IATĂ FIUL TĂU
799
cadâne erau, bineînţeles, în primejdie. Avea nişte mustăţi fioroase şi un iatagan pe care îl ţinea ridicat, gata să se apere în caz de nevoie... După ce tapetul fu atârnat pe perete, Edith îl privi o vreme, mijindu-şi ochii, aşa cum fac vizitatorii atunci când se află într-o expoziţie de pictură. „îmi place şi subiectul, 5 foarte mult“, îi spuse ea soţului ei. O vreme îl admirară împreună. Strănepotul îşi cuprinse drăgăstos soţia pe după umeri. „Ce părere ai, nu-i aşa că e frumos?" îşi întrebă tânărul bărbat străbunica. „Avem şi noi unul în sufragerie aproape la fel, culorile însă diferă", spuse nevasta acestuia. „Doar că io sunt doi călăreţi, nu numai unul", îi aminti bărbatul. Un timp se pare că uitară de ea, apoi, în săptămâna dintre Crăciun şi Anul Nou, se trezi din nou cu Volga cea neagră la poartă. „Am tăiat porcul, le spuse. Luaţi cât vreţi voi. Mie nu-mi trebuie nu ştiu cât. Mă mulţumesc cu puţin." Ei protestară. /5 „Dumneata cu ce rămâi?" o întrebă strănepotul. „Pentru mine e prea mult", îi linişti ea. „Cârnăciorii sunt absolut delicioşi", gânguri femeia. „Nu ştiu dacă or fi destul de usturoiaţi", se interesă Sofia. „Sunt excelenţi", spuse Edith... Apoi vizitele lor se răriră, Sofia află (de la unul din oamenii din sat care o 20 rugase în iarna trecută să pună „o vorbă bună" pe lângă strănepotul ei, avusese nişte necazuri) că ajunsese de-acuma şi mai mare, se mutase la Bucureşti. Cum Bucureştiul era departe, vizitele se întrerupseră. Nu-i trebui Sofiei prea mult timp ca să-i uite. Nici măcar tapetul cu subiect turcesc şi foarte 25 strălucitor de pe perete nu-i mai aducea aminte de strănepotul ei şi de soţia acestuia...
Erau, în schimb, şi alte amintiri vechi de când lumea care îi dădeau tot timpul târcoale. Marcu îşi făcuse stagiul militar la Seghedin, la honvezi, iar ca îl visase de mai multe ori. Urâte M) vise, care se ţinură lanţ. „Aşa m-am hotărât, le spusese pe atunci feciorilor ei mai mari, să mă duc să-l caut, să văd ce-i cu el." Atât de arzătoare era dorinţa ei de a-1 revedea, încât fraţii îşi dădură repede seama că împotrivirea lor era zadarnică. „Bine,
800
SORIN TITEL
du-te, tu şi aşa ai făcut întotdeauna ce-ai vrut, nu ne-ai ascultat niciodată pe noi. Când a fost vorba de fratele nostru mai mic, nimeni nu s-a putut înţelege cu tine. Te apucă aşa dintr-o dată, parcă îţi fură Dumnezeu minţile, când îi el la 5 mijloc!... Nici dragostea, dacă-i prea mare şi fără nici o socoteală, nu-i bună, dar treaba ta, faci aşa cum crezi că-i bine, noi nu ne mai amestecăm... De-ai avea atâta minte, îi mai spuseră, să nu pleci singură la un drum aşa de lung. Ia şi un copil cu tine, ia-1 pe Giorgiuţ, care de-acuma-i mare şi ţi-o io fi de ajutor. Câte ţi se mai pot întâmpla, căci Seghedinu-i departe, nu-i la o azvârlitură de băţ, aici peste deal, şi când ai pe cineva lângă tine, oricum, îi mult mai uşor... La început Sofia nici nu vru să audă de aşa ceva: „Ce ajutor şi sprijin pot avea de la el?! le spuse ea. Nu vedeţi cât e de copilăros şi 15 nevârstnic?! Vorba cântecului din bătrâni: „Eu sunt pitic / cel voinic / cu fundul nădragilor / fac pârtia vacilor / unde e neaua mai mare / mă iau alţii în spinare / unde-i drumul mai frumos / mai merg şi eu pe jos“. „Nu-i chiar aşa, o contraziseră ei. Nu te-ai uitat, da’ copilul a crescut în ultima vreme. S-a împlinit 20 şi la trup şi la minte, la o adică poţi avea nădejde în el.“ „Adică să mă îngrijesc şi de un mucea, care să mă bată la cap cât o ţine drumu - şi-i mai depărtişor nu-i chiar aşa de scurt...“ „Singură nu te lăsăm să pleci, săriră feciorii cu gura. Cine ştie ce ţi se poate întâmpla, te betegeşti ori mai ştim noi ce păţeşti, 25 şi ce faci atunci, spune-ne şi nouă, printre străini?! Căci străinii nu se uită la tine nici să te vadă picată jos, te lasă acolo unde te afli, nu-ţi întind o mână de ajutor! Nu te cunoaştem, nu ştim cine eşti, nu ne băgăm, or să zică străinii, şi atunci nu-i mai bine să ai pe cineva de-al tău lângă tine? Spune-ne dacă 30 judecăm noi prost şi dacă nu avem dreptate?" întrebară cei trei feciori, aşa că ea, văzându-se încolţită din toate părţile, nu mai avu ce să facă, trebui să le facă voia. „Bine, le spuse, am să-l iau şi pe Giorgiuţ, numai să fie cuminte şi ascultător, să nu-mi iasă din vorbă, eu să spun una şi el să facă alta, căci
FEMEIE, IATĂ FIUL TĂU
801
atunci n-o să aibă pace cu mine, aşa să ştie el!“ „îi mare de-acuma, se vârî în vorbă şi mama copilului, luându-i apărarea, nu mai are mult şi împlineşte paisprezece ani. Şi-i tare ascultător. îi ca o fată, aşa-i de cuminte, ce-i spui, aia face, să vezi că n-o să-ţi iasă din cuvânt. Ia-1 cu dumneatale, o 5 îndemnară nurorile, şi-o să-ţi pară bine că ne-ai ascultat şi că ai făcut aşa cum ţi-am spus noi...“
în cele dintâi zile ale lui august fură amândoi - ea şi cu nepotul ei, Giorgiuţ - gata de plecare. De plecat, plecară într-o zi cam înnorată, cam pe la vremea prânzului. îndeosebi copilul io părea a fi nerăbdător. îngrijorarea de care era cuprinsă Sofia era mult prea mare ca să se poată bucura. Şi cu cât se apropia ceasul, cu atât temerile şi neliniştile din sufletul ei creşteau, în noaptea de dinaintea plecării udă perna cu lacrimi amare; rămase toată noaptea trează, şi abia în zori, când în ferestre 15 se arătă lumina tulbure a zilei, izbuti să aţipească. Prin ogrăzi începură să cânte cocoşii, aşa că nu avu parte de un somn prea lung...
înainte de a se aşterne la drum, feciorii încercară s-o liniştească din nou: „Când te vedem aşa, îi spuseră ei supăraţi, 20 zău că ne vine nu ştiu ce să-ţi facem, numai să te aducem odată şi odată cu picioarele pe pământ. Căci, ce anume, Doamne fereşte, crezi tu că i s-a putut întâmpla? îţi închipui că altceva nu are de făcut, acolo la armată, decât să-ţi scrie ţie scrisori, aşa crezi? Se vede că habar n-ai ce-i aia armată, dacă vorbeşti 25 aşa! Acum, peste vară, cine ştie ce manevre lungi şi grele or fi făcut ungurii, acolo, la Seghedin - s-ar putea să se întâmple, să se fi mutat în altă parte cu garnizoana şi să nu-1 găseşti -, şi cât ţin manevrele n-are vreme, săracu, nici să răsufle; numai noi ştim, c-am făcut şi noi armata, cât îi freacă, când să-ţi ;w scrie dumneatale scrisori! Vreme pierdută de pomană cu drumul ăsta, doar că de amestecat noi nu ne mai amestecăm, te lăsăm să faci aşa cum crezi tu că-i bine. Osteneală şi opăceaiă fără rost...“ „Să-ţi iei, mamă, îi spuseră cele trei nurori într-un
5
10
15
20
25
30
802
SORIN TITEL
glas, şi un parazol cu dumneata. Dacă plouă, să ai ce ţine deasupra capului, să nu te ude prea tare. Când arde şi pripeşte soarele, şi atunci îi bun, că-ţi ţine de umbră... Şi tu, se întoarseră ele la copil, să nu-i ieşi mamei din vorbă...“ „O dăm în grija ta, îi spuse Pavel, tatăl băiatului, ca la un bărbat ce te afli. Ţi-au crescut şi ţie de-acuma tuleiele, nu mai eşti copil...“
îi vedea aievea vorbindu-i, dându-i sfaturi, atât ei cât şi copilului - vocile lor îi răsunau din nou în urechi. Dar drumul până la Seghedin nu şi-l mai amintea chiar atât de bine... Dormeau pe unde apucau, în şură ori afară pe prispă, atunci când vreun gospodar mai milos îi primea în ograda lui. Nopţile erau la fel de calde ca şi zilele - i-a rămas în amintire căldura aceea greu de îndurat. Noaptea căldura se ridica din pământ (care ardea ca un cuptor încins) şi până şi stelele de pe cer, care de obicei ne apar nouă, muritorilor, îndepărtate şi reci, păreau de asemenea fierbinţi, gata să se aprindă! Când le ieşea în cale vreo apă, se bucurau - putea fi cât de mică şi neînsemnată -, îşi udau picioarele în ea, se mai răcoreau un pic; dacă râul era mai mare, Giorgiuţ îşi lepăda la repezeală ţoalele şi se arunca bucuros în apa rece ca gheaţa. „Ţi-o fi destul, îi spunea ea. Să mergem, să nu ne prindă noaptea pe câmp.“ Şi copilul o asculta, ieşea din apă cu părul ud şi ţeapăn ca la arici, cu dinţii clănţănindu-i în gură. De pe trupul lui slăbănog se scurgeau picăturile de apă ca nişte mărgele transparente şi minuscule... Nu cu mult înainte de a ajunge la capătul călătoriei lor, se porniră ploile. Ei nu aveau însă de ales, trebuiau să meargă, fie ce-o fi, oricât de duşmănoasă ar fi fost vremea. Norocul lor că erau ploi de vară, care nu ţineau mult! Ziceai că îneacă Dumnezeu lumea, aşa ploua de puternic, şi de îndată ce ploaia se oprea, se arăta soarele, toate cele începeau să strălucească; numai că gândurile ei erau mult prea prinse în păienjenişul viselor urâte pe care le avusese înainte de a pleca de-acasă, ca să se poată bucura, cum i-ar fi
FEMEIE, IATĂ FIUL TĂU
803
fost drag, de toate cele ce se arătau în jurul ei. Era speriată şi neliniştită, şi nepotul, văzând-o mereu îngândurată şi căzută pe gânduri, încerca s-o zgândărească, să-i spună - aşa cum îi spuseră şi feciorii înainte de a pleca de acasă - că-s prea fără rost şi de-a dreptul neroade gândurile ei! „Ai visat, ai visat, 5 şi ce-i cu asta?! Nu cumva ţi-ai băgat dumneata în cap cum că tot ce se arată în visele alea - şi omul poate visa orice, visele le visăm fără să ştim, şi nici nu le putem alege, după cum vrem noi - se şi întâmplă tipărit aşa! Păi eu pot visa câte-n lună şi-n stele, asta nu înseamnă mai nimic...“, trăncănea băiatul; io cu toate că îi dăduseră de-acuma tuleiele, tot copil fără minte se arăta a fi. Sofia îşi zăvora dinadins sufletul, or el tocmai asta voia, ca ea să-i vorbească, să şi-l deschidă în faţa lui! „Mută mai eşti, îi spunea întărâtat. De la dumneata rar aude omul o vorbă. Mi s-a urât, ce crezi, să merg aşa, pe tăcutele. Parcă /5 am fi fiinţe necuvântătoare!...“ o certa copilul, şi ea îl lăsă s-o certe, să vorbească ce vrea el, pentru că vorbele lui - copil, ce poţi aştepta mai mult de la el?! - ei îi intrau pe-o ureche şi-i ieşeau pe cealaltă. „Tu nu auzi ce te-am întrebat?! se răţoia jignit băiatul. De ce taci şi nu-mi răspunzi?! Cât ai vrea să 20 mai aştept?" „Nu, îţi spun drept că nu am auzit, îi răspundea liniştită, fără să-i pese prea mult de supărarea lui. Rogu-te, mai spune o dată, şi atunci vezi bine că am să-ţi răspund."
„Ba nu-ţi mai spun nimic, zicea copilul gata să izbucnească în plâns. M-am şi săturat! Să mă trăsnească, dacă mai scot o 25 vorbă din gură! Dacă vrei, ne luăm şi la întrecere, să vedem care-i în stare să tacă mai mult." Mergeau de dimineaţa până seara fără să-şi vorbească, până când, la vremea prânzului, Giorgiuţ începea să se plângă de foame, şi atunci se aşezau la umbra vreunui cireş bătrân şi mâncau pe tăcutele... „Când .w te văd aşa, de parcă ţi-ar ninge şi ţi-ar ploua tot timpul, îl auzi pe băiat spunându-i într-o bună zi - şi fu de-a dreptul uluită de cuvintele lui, mă apucă şi pe mine plânsul şi întristarea cea grea... îmi trece pofta de toate cele şi nici să zburd nu îmi
804
SORIN TITEL
mai vine! Mă crezi, măicuţo, ori nu mă crezi?“ Când se uită la el, îi văzu lacrimile din ochi. Se miră foarte tare, pentru că nu-1 ştia atât de simţitor! Tulburată, găsindu-şi cu mare greutate cuvintele, încercă să-i spună că grijile şi necazurile 5 toate erau numai şi numai ale ei, el nu are nici o pricină să se întristeze; mai ales că la vârsta lui - îi explică ea - nici nu poate şti prea bine ce-i aia necazul şi întristarea... „Ai timp şi pentru ele, îi mai spuse. Nu te grăbi, dragul meu, prea tare...“ Era un răspuns ocolit şi în acelaşi timp plin de blândeţe; io vorbele lui îi ajunseseră drept la inimă, îi veni să plângă, din pricina lor, avu grijă însă să-şi înghită lacrimile. Şi totuşi nişte zăgazuri în sufletul ei se rupseră pe neaşteptate, şi cuvintele care îi veniră pe buze îi scăpară fără voia ei: „Numai lui - spuse -i-a fost dat de timpuriu să le cunoască şi să le ştie...“ Stânjenit, 15 Giorgiuţ îi ocoli privirea, şi Sofia se întrebă ce poate el pricepe din tot ceea ce îi spune şi dacă mintea lui crudă de copil netrecut prin viaţă poate să prindă înţelesul adevărat al vorbelor ei; în acelaşi timp se ruşină la gândul că fusese în stare să-şi deschidă sufletul să şi-l arate unui copilandru neştiutor. Dar 20 vorbele, simţea Sofia, nu mai aveau cum să rămână zăvorâte în adâncul sufletului ei, trebuiau să iasă la lumină, şi atunci se apucă să-i vorbească din nou băiatului, care se uita în pământ şi plângea, iar din când în când îşi ştergea lacrimile cu dosul palmei. Plângea şi suferea din pricina ei, iar Sofia 25 simţea o uşurare şi se bucura văzându-1 suspinând şi plângând, de parcă plânsul acela al lui i-ar fi luat o mare greutate de pe suflet.
Se apucă să-i spună nişte lucruri la care ea, de fapt, nici nu se gândise până atunci, vorbe aspre şi grele, pe care le regretă 50 de îndată ce le rosti. „Mai bine ar fi fost să nu-1 fi născut. spuse. De cum îi auzi vorbele, Giorgiuţ începu să plângă mai cu foc, lacrimile curgeau şuvoi din ochii lui curaţi, de copil neştiutor. „Cei care sunt ca el mai bine ar rămâne nenăscuţi...“ Şi era ca un fel de blestem rostit atât împotriva celui ieşit din
FEMEIE, IATĂ FIUL TĂU
805
pântecele ei, cât şi împotriva ei însăşi, pe care ea, mama lui Marcu, îl spuse cu voce tare, încât se înspăimântă de propriile-i cuvinte, vru chiar să şi le dezmintă, să şi le ia înapoi, să spună că nu-i aşa, că a luat-o gura pe dinainte, că sunt vorbe zise la supărare şi lipsite de judecată, vorbe de femeie proastă şi fără 5 minte, aşa că el să nu le bage în seamă şi, dacă poate, să le uite cât mai repede cu putinţă... „Vorbii şi eu fără rost, spuse, vorbii mai mult ca să nu tac. Tu uită, dragu meu, cât mai repede poţi tu, tot ce ţi-am spus..." Numai că ceea ce a fost spus o dată, nu mai poate fi luat înapoi, Sofia încercă să atragă io şi să ia asupra ei întreaga vină; n-o lăsă să atârne pe umerii băiatului, pe care ea îl iubea mai mlut decât lumina ochilor ei. „Dacă cineva e vinovat, spuse, atunci toată vina e numai a mea, nimeni altcineva pe pământul ăsta nu are o vină. Căci numai eu...“ Dar Giorgiuţ n-o lăsă să-şi ducă gândul până la h capăt, îi luă vorba din gură, şi din nou Sofia fu cât se poate de mirată auzindu-1 cum vorbeşte - de parcă n-ar fi fost un copil fără judecată, ci un om în toată firea, trecut prin ale vieţii şi înţelegându-i rosturile şi dedesubturile; ca un om bătrân şi plin de înţelepciune vorbea el - şi de unde îi veneau cuvintele 20 şi cine anume i le punea în gură — ea, mama lui Marcu, nu avea cum să ştie. Erau atât de neaşteptate - cuvintele spuse de băiat încât, după aceea, de câte ori se gândea la ele, i se întâmpla să se îndoiască de realitatea lor... „Nu mai vorbi aşa, îi spusese, aşadar, băiatul (lacrimile din ochi i se uscaseră şi 25 privirea îi era din nou senină, plină de lumină şi de veselie copilărească). De ce te apuci să te învinovăţeşti şi să pui vina şi pe alţii?! Pentru că nimeni, mâieuţo, dacă vrei să ştii, nu are vreo vină... Şi acum să plecăm, mai spuse copilul, şi se ridicase de jos scuturându-sc de firimiturile rămase de la mâncare. Să .w ne grăbim să nu întârziem prea tare. Am mâncat, ne-am odihnit, am mai stat şi de vorbă, aşa că putem pleca liniştiţi".
806
SORIN TITEL
Ajunseră, în sfârşit, se aflau de-acuma la capătul călătoriei lor. Poposiseră într-o piaţă, lângă un monument de pe soclul căruia un bărbat falnic şi foarte mândru privea în depărtări. Nu-i interesa pe ei, veniţi de departe, cine era domnul acela 5 străin, aproape că nici nu-şi ridicară privirea până la el, în schimb interesul le fu reţinut de grupul statuar dispus în jurul soclului. Copilul, cu privirile îndreptate spre erou - şi atât din priviri, cât şi din atitudinea sa, se desprindeau o pioasă, aproape extatică recunoştinţă -, cu o cununiţă de flori în io mâini, femeia cu rochia fluturândă în bătaia vântului, întin-zându-şi amândouă mâinile spre eroul cu pieptul încărcat de decoraţii, precum şi ţăranul sprijinit de o coasă uriaşă cu chica împletită şi cu mustăţile lungi şi fioroase (căciula, în semn de respect, şi-o ţinea în dreptul pieptului) ale cărui priviri erau 15 de asemenea ridicate spre cel ce îi domina de la impunătoarea lui înălţime...
De fapt Giorgiuţ este cel ce de mai multe ori la rând dă ocol monumentului impunător, cască gura la frumosul grup statuar, zgâindu-se când la băieţelul cu pălăriuţă, când la coasa 20 bătrânului. Sofia, în schimb, stă lângă monument şi plânge pentru că nu-i chip să-l găsească pe Marcu. Nu ştie unitatea la care acesta îşi face cătănia - iar oraşul e plin de cazărmi -, nimeni n-a fost în stare să-i dea un răspuns cât de cât lămuritor. De dimineaţa, de cum au ajuns, au umblat amândoi 25 întrebând pe unul şi pe altul - şi cum nu vorbesc ungureşte, cu greu s-au făcut înţeleşi -, dar zadarnic l-au căutat, de aflat nu l-au putut afla... Au dat peste o cazarmă şi s-au apropiat cu frică de soldatul care sta în poartă. Sofia i-a spus numele copilului ei, dar soldatul a ridicat din umeri, semn că n-a auzit 30 de el. „O fi în altă parte, nu-i aicea la noi“, a spus făcându-se cu greu înţeles de cei doi. Au avut însă noroc, un flăcău de prin părţile lor - care îşi făcea stagiul militar, la fel ca Marcu, la Seghedin - i-a recunoscut după bunda ei albă, s-a apropiat şi a intrat în vorbă cu ei. „Pe cine cauţi, maico, şi de ce plângi?"
FEMEIE, IATĂ FIUL TĂU
807
a întrebat-o pe Sofia şi ea i-a spus păsul ei: cum că îşi caută fiul, care e şi el militar, şi nu-1 găseşte. De azi-dimineaţă umblă, şi nici pomeneală să-l poată afla! „Fii pe pace, că-1 găsim, îi dăm noi de urmă, n-are nici un rost să te necăjeşti atât“, a liniştit-o militarul, şi împreună toţi trei - adică, Sofia, Giorgiuţ 5 şi acesta din urmă - se apucară să-l caute. Au umblat de la o cazarmă la altă cazarmă, până când afară a început a se întuneca. Au întrebat peste tot, şi băiatul ei nu era nicăieri! Soldatul s-a apucat să mormăie supărat - Sofia şi-l amintea bine, era un flăcău chipeş, cu un nas cam mare şi cu mustă- io cioară neagră -, el nu se lasă, le-a spus, până când îl află, căci dacă la Seghedin face armata, nu se poate să nu-i dea de urmă, că doară n-a intrat în pământ! Şi atunci Sofia îi mărturisi că a avut nişte vise urâte. Soldatul însă nici nu vru să audă de aşa ceva. „Lasă visele, îi spuse, că doară nu de vise e vorba. 15 Din pricina viselor nu-mi fac griji.“ Au ajuns la o cazarmă care se afla la marginea oraşului. Soldatul le-a spus să aibă răbdare până ce el se interesează ce şi cum: „Dacă nu-i nici aicea, nu ştiu unde am putea să-l mai căutăm", a fost el de părere. Când s-a întors, văzându-i chipul mulţumit, Sofia şi-a 20 dat seama că, în sfârşit, au dat de urmele celui căutat. „V-am spus că nu mă las până nu-1 aflu!" s-a lăudat el. Simţi cum inima îi bate să-i iasă din piept. Soldatul încercă s-o liniştească:
„E beteag, maico, dar fii pe pace, că nu-i pe moarte, aşa cum l-ai visat".	25
Au ajuns, orbecăind prin întuneric, la marginea Seghedinului, au mers o vreme pe nişte uliţi înguste, apoi au ieşit din oraş şi s-au îndreptat spre Tisa - în direcţia aceea li s-a spus să meargă, dar se întunecase de-a binelea, abia se mai vedea înaintea lor — şi au intrat într-un parc cu stejari înalţi M) şi bătrâni. Au ajuns lângă o casă mare din cărămidă roşie. „Să vedem dacă o fi voie înăuntru, i-a şoptit soldatul. Staţi aicea şi mă aşteptaţi până ce vorbesc cu unguru de la poartă“. Soldatul a zăbovit destul de mult şi Sofia tremura şi-i venea
808
SORIN TITEL
să plângă. „Nu-i voie de intrat, le-a spus după ce s-a întors, numai că am avut noroc şi am dat de un om de omenie, m-am putut înţelege cu el. Eu stau şi vă aştept, dar să nu zăboviţi prea mult - aşa m-a rugat - altfel îl iau doctorii la întrebări, 5 îl sfădesc că v-a dat drumul înăuntru fără să fie permis.“ Ea a dat să-i mulţumească şi el a împins-o uşor cu mâna: să se ducă o dată, căci şi aşa e puţin timp.
Portarul a luat-o înaintea lor să le arate drumul. Au mers de-a lungul unui coridor îngust şi cu pereţii albi, apoi au intrat io într-o încăpere mare în care se aflau mai mulţi oameni bolnavi; erau culcaţi în pat cu păturile trase până sub bărbie. Se uitau curioşi la ea, aşa că se pierdu cu firea şi rămase neajutorată şi speriată, lângă uşă. Apoi se apropie de patul lui Marcu mai mult luându-se după glasul băiatului pe care îl auzi venind n dintr-un colţ al încăperii. Pe ochi i se pusese ca un fel de ceaţă deasă, aşa că de văzut nu putu să-l vadă din prima clipă. Se aşeză pe marginea patului - de Giorgiuţ aproape că uitase şi se sperie când din greşeală îl lovi cu cotul. „Eşti şi tu aicea, se miră ea, îţi spun drept că am şi uitat de tine...“ Marcu se 20 ridică pe pernă cu greutate ca s-o poată vedea mai bine. îl auzi vorbind, dar înţelesul cuvintelor lui nu răzbătu până la ea. Cuvintele, care au fost ele, plutiră un timp prin aer fără rost, numai ecoul lor, un fel de murmur lipsit de înţeles, ajunse până la urechile Sofiei... Da, toate se petreceau ca în vis, pentru 25 că el vorbea, vorbea, şi ea nu pricepea o iotă din tot ceea ce-i spunea. Se gândi chiar să-l roage să vorbească mai rar, să se aleagă cu ceva din cuvintele lui, dar din pricina spaimei de care era cuprinsă nu era în stare să se bucure că-1 vede, să fie mulţumită că a ajuns până la el, că l-a găsit şi că n-a bătut atâta drum fără rost - îşi pierduse glasul, i se încleştaseră fălcile, nu putea vorbi...
(Oare am fost într-adevăr la el la Seghedin, l-am văzut acolo, pe patul de spital, nu cumva am visat, nu cumva toate
FEMEIE, IATĂ FIUL TĂU
809
s-au petrecut în vis?! se va întreba ea mult mai târziu, fără să-şi poată da un răspuns lămuritor).
îi trebui un timp până când izbuti să se dezmeticească. „Despre cine vorbeşte el acuma, se întreba buimăcită, ce anume îmi spune şi eu, în loc să-l ascult, să fiu numai ochi 5 şi urechi, îmi zboară gândurile cine ştie unde, nu mă pot aduna...“ „A dat, nu i-a fost milă“, spuse Marcu şi, în sfârşit, înţelese ce zice. „Şi aicea, şi aicea“, arătă el cu amândouă mâinile locurile unde fusese lovit. Cine anume îl lovise şi ce avuseseră cu el ar fi vrut Sofia să afle, dar gura îi rămase în io continuare mută, nu se simţea în stare să vorbească... „Şi nu s-a uitat pe unde dă, povesti Marcu pe acelaşi ton fluşturatic şi copilăros, ştiu că nu s-a scumpit la lovituri! Şi avea aşa un pumn, că pe unde a dat s-a cunoscut! sporovăia el nepăsător de parcă ar fi fost vorba de o altă persoană, dar când văzu că n ea începe să plângă i se făcu milă şi se gândi s-o cruţe... S-a întâmplat, măicuţă dragă, să mă potrivesc la chip cu un domn ofiţer la care am fost eu ordonanţă, după cum ţi-am şi scris în ultima mea scrisoare pe care ţi-am trimis-o“... Vru să se plângă cum că n-a primit nici o scrisoare de ia el de multe 20 luni de zile, din care pricină a şi fost atât de îngrijorată şi s-a pornit în căutarea lui, dar nu avu când şi cum; el vorbea tot timpul şi cu o aşa mare însufleţire, încât vorbele ei nu-şi găsiră locul. Sofia era însă speriată din pricina tonului lui jucăuş şi copilăros care nu se potrivea cu cele povestite şi nici cu chipul 25 lui desfigurat din pricina loviturilor...
Veni vorba despre o fată, o circăreasă tânără şi frumoasă, apoi despre un frate al acesteia. Fratele, povestea Marcu, nu văzuse cu ochi buni dragostea dintre surioara lui şi domnul ofiţer. Iar pe ofiţer îl chema Ivo Filipovac... „Şi ce şi-a pus în .w gând fratele acela al fetei: Ia să-i trag eu o bătaie soră cu moartea ofiţerului, să-l învăţ minte, să-i treacă cheful şi pofta de iubit! Să-şi caute de ale lui şi să mă lase pe mine şi pe surioara mea în pace!“ Şi Sofia nu pricepea, nu izbutea să facă
810
SORIN TITEL
nici o legătură între cele ce i se întâmplaseră copilului ei — pe care au vrut să i-1 omoare, aşa de rău îl bătuseră - şi povestea asta pe care i-o spunea cu buzele încă umflate şi zdrobite din pricina loviturilor... Vru să-şi arate nepriceperea şi nedumerirea, 5 el însă n-o lăsă să vorbească, atât era de nerăbdător să spună până la capăt ceea ce avea de spus. „Şi aşa s-a întâmplat, măicuţă, c-am dat peste un om bun la suflet, pita lui Dumnezeu, nu alta. Nu m-a lăsat, a avut grijă de mine... povestea Marcu şi înţelesul vorbelor lui, Sofia se chinuia io să-l prindă cu toate că nu-i era uşor. Aşa că atunci când l-am auzit pe fratele acela al domnişoarei zicând: „Lasă, mă, Ivo Filipovac, că te învăţ eu minte!" am tăcut mâlc, am lăsat să mă zvânte în bătaie, pentru că aşa am crezut eu că-i bine... Trebuia să-i arăt lui domnu ofiţer că mi-i frate bun, chiar dacă 15 nu suntem ieşiţi din aceeaşi mamă, trebuia să fac ceva pentru el, mă înţelegi, măicuţo ? Numai că a greşit! îi şopti el şi se aplecă spre ea ca să-l poată auzi ce spune şi din nou începu să râdă bucuros, mândru că a izbutit să-l păcălească pe fratele cel rău, ca şi când din păcăleala asta i s-ar fi tras lui numai 20 lucruri bune. A greşit, spuse el din nou, şi numai pentru că eu şi domnul ofiţer semănăm foarte tare, dacă ne-ai vedea împreună, măicuţo, ai spune că suntem fraţi, aşa de tare ne potrivim...", povestea fiul ei mai mic şi după ce ascultă povestea până la capăt, trebui să-şi ia rămas bun de la el şi să 25 plece. Şi aşa zăboviseră prea mult.
Străbătură acelaşi coridor cu pereţii albi. Soldatul sta în poarta spitalului şi îi aştepta. Era întuneric beznă, nu se vedea decât mucul aprins al ţigării lui. „De-acuma putem pleca, le spuse el şi i se vedea, la lumina mucului de ţigare, gura roşie, 30 cu buze groase şi mustaţa neagră de deasupra ei. De-ar ieşi odată luna, spuse, să vedem unde călcăm, unde punem piciorul... Nici să plec la cazarmă nu-mi vine (vocea lui venea prin întunericul atât de compact încât puteai să-l tai cu cuţitul) până nu vă duc la o gazdă unde să rămâneţi peste noapte, să
FEMEIE, IATĂ FIUL TĂU
811
puneţi capul pe o pernă, să aveţi unde vă odihni. Bine că l-am aflat; bine că am dat de el, bine că n-am umblat degeaba.“ „Nu cumva ne-am rătăcit ? întrebă Giorgiuţ. Parcă-i alt drum, parcă nu-i tot ăla pe care am venit.“ „Nu-ţi fie frică, mă copile, când eşti cu mine să nu-ţi pese de nimic. Câte marşuri am 5 bătut eu pe drumurile astea, nu am timp să-ţi povestesc..." „Am ştiut eu că i s-a întâmplat ceva, că nu-i bine eu el“, spuse Sofia vorbind mai degrabă cu ea însăşi, decât cu cei doi, flăcăul în toată firea şi flăcăiandrul care mergeau în stânga şi în dreapta ei. Le auzea paşii, de văzut nu avea cum să-i vadă, atât era w întunericul de dens. „Aşa-i printre străini, îl auzi pe soldat zicând, se şi miră omul câte i se mai pot întâmpla...“
I^a câteva săptămâni după plecarea lui Marcu pe front - după ce izbucni războiul cel mare - Sofia avu cel din urmă vis, mai neliniştitor decât toate celelalte, în care i se arătă fiul ei mai mic. ^ Un vis dintre cele mai încurcate. Nu se ştia prea bine nici despre ce fel de nuntă era vorba şi nici cine era mirele care sta în capul mesei. Fu la început un om străin, un necunoscut oarecare. I se păru apoi că mirele era un bărbat din pustă pe care ea îl văzuse odată - pe timpul acela nu era încă măritată - la un târg, unul 20 care vindea turtă dulce, un bărbat la care căscase gura, plăcându-i cât era de chipeş şi de arătos. De ce i se arătă tocmai omul acela în vis, Sofia n-ar fi putut să spună şi de ce îl visă în chip de mire, nici lucrul ăsta nu-i era prea clar.
Apoi visul îşi schimbă înfăţişările şi nunta de-acuma era 25 alta, mai mare şi mai frumosă, cu multă lume adunată şi cu muzicanţi unul şi unul. Şi ea îşi recunoscu fiul. Sta acoio, în capul mesei, cu lăibăruţul cel înflorat, nou-nouţ, pe el şi cu cămaşa albă cum e neaua. „Tare-s bucuroasă, îi spuse ea văzându-1. Ţi-a venit şi ţie timpul, ţi-a sunat ceasul să te aşezi w la casa ta.“ Numai că mirele nu se arătă tot atât de bucuros ca ea. îi răspunse cam în doi peri şi Sofiei s-ar putea zice că nu-i plăcu defel răspunsul lui. „Mi-a venit şi nu mi-a venit",
812
SORIN TITEL
îi spuse, şi în loc să i se uite în ochi, bucuros că o vede, se uita în pământ, încruntat şi alb la faţă. „Cum să nu-ţi vină?! se răsti, atunci, furioasă. Tu crezi că anii stau pe loc şi o să rămâi toată viaţa un copilandru, fără nici un rost şi fără nici 5 Un căpătâi? Fără nici o răspundere! Aşa crezi tu?!" „Dar de mireasă ce părere ai, mamă, îţi place ori ba?“ o întrebă el. „Ţie să-ţi placă, fiule, şi nu mie, îi răspunse Sofia, căci tu te însori cu ea. Numai că după port şi după felul de-a se purta nu pare să fie de pe la noi. Nu mi se pare a-mi fi cunoscută", adăugă, io cercetând-o pe mireasă cu multă atenţie. Şi atunci se aşternu o tăcere grea, a cărei apăsare dureroasă simţiră amândoi că n-o mai pot îndura. Aşa că Sofia vorbi din nou, repetând de fapt cele spuse mai înainte. „Ţie să-ţi placă, tu te însori cu ea, tu ţi-ai ales-o, eu nu mă amestec... Mi-ar fi plăcut să fie /5 una pe care s-o ştiu, să nu fie o străină, dar pentru atâta lucru nu te amărî, că-i bine şi aşa..." Şi din nou se aşternu liniştea, fiul îi ocolea privirile, se uita oriunde în altă parte, numai la ea nu. Ce-o fi având că-i aşa de tăcut, de nevorbitor? se întreba ea în vis, din ce în ce mai neliniştită. Cine oare l-o fi supărat 20 atât de tare? Ori te pomeneşti că nu-i mulţumit de mireasă, l-or fi strâns cu uşa, l-or fi constrâns să se însoare cu ea... Şi el, săracii, nici nu îndrăzneşte să-mi spună ce anume i s-a întâmplat! „Nimeni nu te însoară cu de-a sila, mă copile, încercă să-l îmbărbăteze, uitând cum se petrecuseră lucrurile 25 cu el înainte de a pleca pe front. Ştiu că îţi pare rău că de-acum s-a sfârşit, îţi pui şi tu căpăstru ca tot omul; doar că aşa-i orânduiala lumii, fiecăruia îi vine rândul, aşa să ştii."
La vorbele ei înţelepte şi pline de miez el nu dădu însă nici un răspuns, de parcă nici nu le-ar fi auzit. Se uita în 30 pământ şi Sofiei i se păru că dinadins îi ocoleşte privirea, ca nu cumva ea să vadă cât e de întristat. îl urmări cum îşi şterge pe furiş lacrimile cu dosul palmei şi se sperie şi mai tare... „Tu îmi ascunzi ceva, dragul meu. Crezi că-s proastă şi nu văd cum te fereşti de mine! Văd, cum amaru să nu văd!... îi vorbi ea
FEMEIE, IATĂ FIUL TĂU	813
încet de tot, în aşa fel încât să n-o audă nimeni. Dacă mie nu-mi spui ce necazuri ai, cui altcuiva să-i povesteşti de suferinţele tale? Nu ţi-i nimeni mai apropiat pe lumea asta decât îţi sunt eu. Şi rău faci că te ascunzi de mama ta, care ţi-a dat viaţă şi te-a crescut, îl certă ea, din ce în ce mai 5 neliniştită, văzându-1 cum tace şi nu zice nimic. Aşa ai fost de când te ştiu, aşa te-ai ascuns şi te-ai ferit de mine întotdeauna! Nimeni n-a ştiut niciodată ce-i în sufletul tău!" „Lasă, mamă, spuse el atunci moale şi cu jumătate de gură, nu mă mai certa şi nu mă mai întreba, rogu-te, că degeaba io mă întrebi. De răspuns vezi şi dumneata bine că nu pot şi nu am cum să-ţi răspund!" „Ba poţi! strigă Sofia la el. De ce să nu poţi? Numai că ţie aşa îţi place să umbli cu tot felul de ascunzişuri, încât nimeni nu te mai poate înţelege şi pricepe, asta-i plăcerea ta cea mai mare! Crezi că-s proastă şi nu văd?“ 15 Şi din strigătul ăsta al ei visul se risipi...
MELANCOLIE
I
1
Coborau în zorii reci şi limpezi ai zilei luminoase de iarnă spre oraşul cu ziduri groase, cu clădiri medievale, micul lor grup mergând fără să se grăbească prea tare (ceasul din turnul bisericii face să se răspândească în aerul rece al dimineţii însorite de iarnă nouă bătăi egale şi foarte melodioase), străbătând partea studenţească a Corso-ului (o dimineaţă pe la începutul lunii decembrie, o zi cu promoroacă: crengile platanilor înşiraţi de-a lungul bulevardului sunt încărcate de chiciură albă şi strălucitoare în lumina soarelui roşcat), iar cealaltă parte a străzii, aflată în umbră, unde se plimbau de obicei fetele venite la oraş să se angajeze servitoare (unguroaice trupeşe, cu cozile lungi, atârnând până la brâu, legate cu funde multicolore, ţinându-se de braţ şi şuşotind între ele, uitân-du-sc pe furiş la soldaţii în termen ale căror priviri, ca nişte săbii, pătrundeau până în adâncul sufletului lor neprihănit), partea aceea, la această oră matinală, e pustie; doar un bătrân pensionar îşi plimbă căţelul şi aşteaptă în dreptul unui copac, în timp ce urina caldă a câinelui abureşte în aerul rece şi atât de limpede de parcă întreaga lume ar fi de sticlă. Ei nu se grăbeau, prin urmare, se îndreptau spre facultate, spre cursul de la nouă şi jumătate, cam fără prea mult entuziasm. S-au oprit lângă o vitrină uitându-se la cărţile nou apărute: să nu
818
SORIN TITEL
pierdem volumul lui Esenin, spune Liviu. Ştiu eu o fată care lucrează la „Librăria noastră" din cartier; am vorbit cu ea să-mi reţină un exemplar; o să dispară ca pâinea caldă, o să se dea pe sub mână, tu, Matei, şi aşa ai obiceiul să căşti gura prin librării, poate ne iei la toţi câte o carte, îţi dăm banii dc-acuma, îi pui într-un buzunar şi-i faci uitaţi până o apărea cartea. Apoi discuţia se învârte în jurul zilei lui Matei: se apropie, cu paşi repezi, nu mai sunt decât câteva zile până la fericitul eveniment. N-ar strica să organizăm o mică petrecere, e de părere Ştefan, numai între noi bărbaţii, mi s-a şi urât, vă spun sincer, de atâta pălăvrăgeală; cel puţin dacă ar avea într-adevăr vreun rost, dacă nc-am alege cu ceva de pe urma ei. Poate găsim şi nişte fetiţe care se plictisesc singure şi au dispoziţia sufletească necesară. Ne dezmorţim picioarele, prea ne-am făcut de tot intelectuali; Hemingway şi Zăpezile de pe Kilimanjaro, altceva nu mai aud de la voi, despre altceva nu mai ştiţi să vorbiţi! Vladimir o luase cu un pas înaintea celorlalţi, păşea zâmbind radios prin lumina strălucitoare a zilei de iarnă un băiat frumos, un tip de care se îndrăgosteau „balicele“ din anul întâi de cum intrau pe băncile facultăţii; găseau că seamănă cu Strijenov şi asemănarea asta le dădea gata. Pe picioarele lui lungi, în pantalonii lui soioşi de piele întoarsă, Vladimir făcea nişte paşi ca de cocostârc: cămaşa lui albastră, cu dungi, era larg răsfrântă, încât i se vedea lănţişorul de argint cu medalion, părul rebel, adunat în faţă, un fel de moţ auriu, celebra „creastă de cocoş", atât de subversivă şi incriminată în cadrul şedinţelor de UTM de către studenţii principiali, îi umbrea fruntea îngustă, dar a cărei paloare îi dădea o nobleţe deosebită. (Purta pantofi cu talpă groasă de crep care îl făceau să pară şi mai înalt decât era, de parcă ar fi fost cocoţat pe un fel de picioroange). De altfel, cum am mai spus, mergea cu un pas înaintea grupului, dând impresia că îi târăşte nu spre cursul de „Literatura veche", ci spre o bătălie care urma să-i acopere pe toţi cu laurii victoriei. In
MELANCOLIE
819
cămăruţa ta, îşi dă Ştefan cu părerea, nu-i posibil să organizăm ceva mai de Doamne ajută; rişti ca baba, după toată aiureala care parcă văd c-o să fie, să te dea afară şi pe deasupra în cămăruţa aia nici nu încap mai mult de două-trei persoane, aşa că am să vorbesc cu Bantaş; maică-sa pleacă săptămâna viitoare într-o delegaţie la Riga, încât ar fi create, ca să zic aşa, toate condiţiile pentru o petrecere pe cinste; nu ştiu dacă v-a invitat pe la el vreodată, stă lângă Grădina Botanică, într-o vilă, cu nişte camere cât e amfiteatrul „Ion Buclai Deleanu", pe cuvântul meu că nu vă mint; numai să reuşesc să-l conving să accepte să organizăm cheful în vastele lui apartamente; am mai fost odată la el la un chef — maică-sa era plecată într-o delegaţie la Varşovia - are un magnetofon Philips, n-aţi mai văzut aşa ceva, cred că dacă îl pui la maximum se aude în tot Clujul; l-au şi pârât vecinii, când i s-a întors mămica din delegaţie, i s-au plâns că n-au putut dormi toată noaptea din pricina scandalului pe care l-am făcut noi; i-a adus maică-sa nişte benzi din Germania Federală, ultimul răcnet, nu-ţi mai vine să te opreşti când le auzi, ai tot dansa, ceva extraordinar, ceva splendid; am să-i promit că-i fac rost eu de o ţipă mişto, îl ştiţi pe gagiu cât e de neajutorat; n-aş zice că-i bărbat urât, dar e mult prea timid; în general nu se ştie purta cu fetele; stă şi se uită la ele ca la nişte icoane de pe pereţi, habar nu are ce să le spună, nu se pricepe cum să le ia, nu are papagal, cum se spune, şi gagicile nu dau buzna; ar avea posibilitatea să le ofere tot ceea ce le doreşte sufletul; să am eu apartamentul şi banii lui, ce să mai vorbim, şi Matei - cunoscându-1 destul de bine pe Ştefan - distinge şi coeficientul de lăudăroşenie care se află în interminabilul lui discurs. Matei bănuia că, în fundul sufletului, lui Ştefan îi e frică teribil ca nu cumva fetele să-i descopere ruşinoasa lipsă de experienţă şi din pricina asta să râdă sau să-şi bată joc de el. Prefera aşadar să le agaţe pe cele din anul întâi, care, fiind la rândul lor lipsite de experienţă, nu aveau ce vedea şi nici ce descoperi... (Şi totuşi, în fotografiile
820
SORIN TITEL
pe care le mai păstrez din acei ani, cu prieteni foarte apropiaţi, Liviu nu apare; nici măcar Vladimir, cu auria lui creastă de cocoş, nu-i prezent în ele, cu toate că îmi amintesc bine, de parcă i-aş avea chiar acum înaintea ochilor, de pantalonii lui de piele întoarsă, vişinii şi foarte soioşi!)
2
Sufrageria era splendidă, cu mobilier vechi şi „recondiţionai — toate scaunele şi fotoliile fuseseră recapitonate în catifea vişinie (numai arcurile vechi ale fotoliilor nu mai fuseseră schimbate şi scârţâiau neplăcut de câte ori te aşezai). Tablourile de pe pereţi, unele semnate de foarte cunoscuţi pictori unguri despre care încă Matei nu prea ştia mare lucru, îl impresionară în mod deosebit. Deasupra patului din dormitor trona o sfântă cu nume unguresc (subiectul e religios, într-adevăr, se justificase Ghiuri, dar e pictat de un mare pictor maghiar, n-are nici o importanţă subiectul. Chiar dacă dintr-un anumit punct de vedere e nepotrivit, mamei îi parc rău să renunţe la el). Şi iată-1 şi pe cel ai cărui obraji, cam bucălaţi şi imberbi sunt atât de roşii încât par gata să se aprindă! Bate de câteva minute, fără ca ceilalţi să-l ia în seamă, într-un pahar, aşteaptă să se facă linişte; oricum, când e ziua unui prieten apropiat trebuie să se ţină neapărat şi un toast. Dacă te bâlbâi în halul ăsta, zău că nu se pricepe nimic din ceea ce vrei să spui, i se atrage atenţia vorbitorului de către Liviu. Dacă mă întrerupeţi tot timpul, dacă nu mă lăsaţi să vorbesc, se revoltă Vladimir. Nu-i încă momentul, ai răbdare, o să-ţi ţii toastul ceva mai târziu, e de părere Liviu. După ce ne mai încălzim oleacă. Şi ce păcat, spune el, că Ştefan n-a putut să vină, tocmai el care a fost organizatorul petrecerii. Roagă-1 mai bine pe Ghiuri să schimbe banda, spune Col. Să caute ceva mai vesel, din alea pe care i le-a adus maică-sa din
MELANCOLIE
821
Germania Federală! Fetele au dreptul la două savarine, anunţă Liviu îndreptându-se cu platoul de prăjituri spre cele două invitate. Nu mă omor după dulciuri, ba pot să spun chiar că nici nu-mi plac, spune Binchi, luând o savarină. Am probleme cu maică-mea din pricina asta. Suferă pur şi simplu că nu mă ating de prăjiturile făcute de ea. Pentru tine le-am făcut, zice, şi tu nici nu vii să le guşti... Ţi-ai pătat rochia cu frişcă, îi atrage atenţia Col, du-te repede în baie şi dă cu puţină apă caldă. (Toate aceste voci amestecate, frânturi de fraze, strigăte de bucurie, am impresia că le aud din nou, de parcă ar fi fost înregistrate pe o bandă de magnetofon.) Sunt nebun după Belafonte, exclamă Vladimir, luându-se cu mâinile de cap, zburlindu-şi părul, vrând probabil ca în felul ăsta să-şi sublinieze entuziasmul, să facă impresie în faţa fetelor; dar se simte încă pe un teren nesigur, de unde şi modul cam nefiresc al comportării lui. Fata sta în dreptul ferestrei mişcându-şi buclele blonde în ritmul îndrăcit al melodiei:
— Ce părere aveţi? Când, aţi mai ascultat voi o muzică aşa de extraordinară!? Pur şi simplu ultimul răcnet! Când am să le spun fetelor la cămin ce minunat ne-am distrat, parcă văd că nici n-o să mă creadă! Am o poftă nebună să dansez, dar, din păcate, voi, bărbaţii, nu vă prea omorâţi cu dansul! Preferaţi să staţi de vorbă, să puneţi ţara la cale, în schimb pe noi, fetele, ne cam neglijaţi, nu vă supăraţi că vă spun, dar prefer să fiu sinceră! De ce să-i las în pace? Dacă ne-au invitat, să facă bine şi să aibă grijă de noi, să ne danseze! Frumoasă locuinţă şi ce mobilă mişto, zice ea, vorbind fără întrerupere — de vină erau paharele de vişinată pe care le golise - mai ales masa asta sculptată îmi place la nebunie!...
S-a aşezat într-un fotoliu, aproape că a dispărut între spetezele lui înalte şi l-a rugat pe Matei să-i mai toarne din sticluţa cu vişinată. In timp ce cealaltă — erau amândouă studente la Facultatea de Drept, în anul doi — înaltă, brunetă, cu nişte cozi groase adunate într-un coc înalt, cu o gură mare
822
SORIN TITEL
senzuală, şi cu un uşor puf întunecat deasupra buzei superioare, o fiinţă foarte mândră şi distantă, o privea cu vădită dezaprobare. Ce-1 apucase pe Ştefan s-o invite tocmai pe ea la petrecere? o persoană atât de nepotrivită pentru o astfel de ocazie, locul ei era mai degrabă, îşi spunea Matei, la o masă de prezidiu, şi-şi aminti de cei ce ocupau astfel de locuri la şedinţele lor de an. Colega lor Cristescu, de pildă, luându-şi în permanenţă notiţe, însemnând într-un carneţel cu coperţi roşii de vinilin, ceea ce colegii lui, cei mai combativi dintre ei, bineînţeles, spuneau, luând atitudine împotriva manifestărilor reprobabile ale altor colegi, sau dezbătând cu multă aprindere, punând adică mult suflet (chipul le era roşu, fie din pricina căldurii din sala de şedinţe, fie din pricina entuziasmului de care dădeau dovadă), problemele cele mai arzătoare ale colectivului lor (în timp ce colega de la masa prezidiului continua să ia notiţe, cu cel mai mare zel, ridi-cându-şi sprâncenele subţiri şi foarte arcuite ori de câte ori avea o nedumerire sau câteodată chiar în semn de dezaprobare, dacă se întâmpla cumva ca vorbitorul să bată câmpii, „să nu fie la obiect“). Privire atât de concludentă şi expresivă încât cel care avea cuvântul se oprea la mijlocul frazei, înţelegând că n-a pornit-o pe drumul cel mai bun; izbutea să se remonteze ajutat fiind de aceleaşi priviri care deveneau binevoitoare şi totodată însufleţitoare (înţeleg foarte bine că ceea ce vrei să spui e cât se poate de just, numai să fii atent cum te exprimi, trebuie să găseşti cuvintele cele mai potrivite), o lua de la început, iar colega lor, Cristescu, dădea de câteva ori din cap, în timp ce chipul îi devenea impasibil şi neutru; nu se putea citi nimic pe faţa ei neînsufleţită, ca de sfinx (vorbitorii nu trebuie să fie influenţaţi, ei trebuie lăsaţi să-şi spună în chip deschis, principial, gândurile). Chiar seamănă amândouă, îşi spunea Matei. Se aştepta ca fata să-şi scoată din buzunar un carneţel cu coperţi de vinilin roşu, asemănător celui utilizat de colega lor Cristescu, să înceapă să-şi ia notiţe, să transcrie,
MELANCOLIE
823
eventual, trăncăneala celeilalte, a celei foarte vorbăreţe; între timp Binchi mai golise un păhărel de vişinată şi avea buzele umede şi roşii. Numai că fata, care până atunci nu deschisese gura, vorbi dintr-o dată şi fură cât se poate de uimiţi de timbrul foarte jos şi în acelaşi timp catifelat al vocii ei. Li se adresă lor, băieţilor (aceştia, adunaţi în mijlocul sufrageriei imense, chiar sub abajurul cu mai multe braţe, care îşi trimitea lumina de sus, de parcă s-ar fi aflat cu toţii pe un platou de filmare, sub jetul reflectoarelor), mai mult decât surprinşi de francheţea aproape băieţească a tonului ei, de parcă i-ar fi cunoscut de când lumea, de parcă ar fi fost, ei, toţi cinci, cei patru băieţi şi cu ea (pe cealaltă, cea vorbăreaţă, cea cu buzele umede de vişinată, părea s-o excludă în mod intenţionat) camarazi şi prieteni de când lumea. Nu prea mă simt în formă azi, spuse ea. Voi, însă, căutaţi-vă de ale voastre şi nu-mi purtaţi de grijă... E adevărat că puteam să nu vin, să vă refuz, să vă spun că am alte treburi. Şi aşa le vorbea de parcă ei toţi ar fi invitat-o, când de fapt fusese iniţiativa lui Ştefan care de altfel şi lipsea de la petrecere din pricina crizei aceleia caraghioase de apendicită. Le găsise cu greu pe fete, după propria-i mărturisire, şi le luase cu japca, pe sus aproape. Nici n-au avut timp să deschidă gura, se lăudase el, mândru că se purtase ca un bărbat întreprinzător şi irezistibil. Mi-e chiar teribil de teamă să nu vă stric petrecerea, spunea fata, cu vocea ei catifelată, dar am trecut prin nişte momente atât de cumplite în ultima vreme, încât mi-am zis că nu strică totuşi să ies puţin, să uit de ale mele. E mult mai greu când rămân singură... Aducea a un fel de confesiune ceea ce spunea, cu vocea ei moale şi catifelată, care le sunase atât de plăcut şi surprinzător în urechi, şi băieţii, stând ciorchine sub abajurul cu lămpi de cristal (unul din ei chiar atinse cu capul franjurii de sticlă şi se auzi un sunet cristalin şi prelung al cărui ecou mai stărui un timp în încăpere), se simţiră uşor stânjeniţi, nu prea ştiură în primul moment ce să spună. Mărturisirea asta, oricât de frumos şi
824
SORIN TITEL
catifelat ar fi fost glasul celei care o făcea, părea oricum deplasată; ei veniseră să se distreze, nu să asculte ofurile altora, voiseră să iasă puţin „dintr-ale lor“, din cele foarte grave şi cât se poate de bărbăteşti; acesta era şi rolul fetelor, să dea o notă de frivolitate, de veselie lipsită de orice grijă, sărbătoririi lor, o dată în viaţă, nu-i aşa, împlineşte omul douăzeci şi unu de ani! - şi uite cum invitata asta a lor se apucase să le vorbească aşa, tam-nesam, cu o totală lipsă de tact, stricându-le pe neaşteptate petrecerea, despre nu ştiu ce necazuri şi neplăceri de-ale ei! îi era frică să rămână singură - şi de câte ori trecuseră la rândul lor printr-o astfel de spaimă! Nu te mai gândi la ele, uită-le, am venit aici să ne distrăm, spune Col, roşu la chip, i se încinseseră obrajii, conştient fiind de propria lui laşitate. Nu pot să uit, spuse fata şi, cu totul pe neaşteptate, ochii i se umplură de lacrimi. îi ocoliră privirea prefăcându-se, toţi patru, că nici nu observă că are lacrimi în ochi (şi le şterse însă repede, cu dosul palmei, ca o fetiţă mică şi neajutorată şi întreaga ei înfăţişare, care până atunci lăsase impresia unei intangibile severităţi, se înmuie şi se îndulci dintr-o dată. Cu tot cocul ei înalt, observară băieţii, nu era, totuşi, decât o fetiţă speriată şi neajutorată, care avea nevoie de compasiunea lor).
*
întotdeauna eşti atât de timid?, îl întrebă cealaltă fată, care nu fusese, se pare, defel atentă la cuvintele colegei ei, pe Matei. Vrei să-ţi ghicesc în palmă, vrei să te învăţ să-ţi faci nodul la cravată? Eşti demodat, te rog să mă crezi, cine mai poartă astăzi un nod ca ăsta al tău? Am impresia că te-am zgâriat cu unghia; dacă nu stai nemişcat, am să te bat, de data asta nu mi-a ieşit chiar cine ştie ce; nu arată cum ar trebui şi din pricina cămăşii care are gulerul prea îngust. Sunt de părere c-ar trebui să cântăm „Mulţi ani trăiască!", propuse ea în gura mare, vă spun foarte sincer că m-am cam ameţit, am început să le văd pe
MELANCOLIE
825
toate parcă dublu. Pe canapeaua asta nu se poate odihni nimeni, e îngrozitor de tare, simţi cum îţi intră arcurile în coaste, mai spuse ea. închid ochii, uite aşa, şi într-o clipită am şi adormit! Bineînţeles că dansăm, pentru ce credeţi voi c-am venit, dar trebuie, totuşi, să mă odihnesc, mă dor picioarele, am obosit. Şi tu, Liviu, când ai de gând să-ţi ţii toastul, dacă mai întârzii cu el, eu chiar n-am să mai pricep absolut nimic. V-am spus doar că m-am ameţit! Sărbătoritului o să-i facă plăcere, am observat că ţine foarte mult la tine; ceea ce îmi place la voi e că ţineţi mult unul la celălalt. Pe tine, Matei, te invidiez că ai un prieten care te iubeşte atât de mult, gata, nu mai spun nimic, constat că într-adevăr sunt beată şi vorbesc numai prostii... Şi în timp ce dansau amândoi, Matei simte mâna ei mică şi uşor transpirată odihnindu-i-se pe piept. Cum îţi bate inima, spune ea, te pomeneşti că din pricina emoţiei că dansezi cu mine? Am observat că eşti foarte timid, doar că mie îmi plac timizii, mă prăpădesc după ei; îndrăzneţii, obraznicii mă agasează, mă enervează de-a dreptul, ăia care îşi dau aere, care fac pe grozavii că ei sunt cineva, care se cred irezistibili, se uită la tine şi aşteaptă, gata, să leşini sub privirile lor ucigătoare; nişte nesuferiţi, de-a dreptul nişte nesuferiţi; nu mă contrazice pentru că ştiu eu ce spun. Ea, Binchi, se gândise în primul moment să-i refuze, n-o să vin singură, dragă, e plină lumea de gagici, ce, vreţi să vi le găsesc eu?! De ce nu m-a făcut mama pe mine băiat, Doamne, ce m-aş mai descurca! Ce părere ai de Corina Miclan de la limbi străine, o întrebase Ştefan. N-o ştiu prea bine, dar bineînţeles, n-am nimic împotrivă. Ar fi venit cu multă plăcere, dar s-ar putea să plece la Turda... E invitată de un văr de-al ei la un botez... N-am nici un chef să mă duc, o să fie plictiseală, îţi dai seama, îi spusese ea iui Ştefan, toţi babalâcii ăia cântând „Pe umeri pletele-i curg râutt şi „De-ar fi mândra-n deal la cruce". Dacă refuz să mă duc se supără mama, ea ţine foarte mult la ruda asta a noastră. Tu, Corina, faci aşa cum vrei tu,
826
SORIN TITEL
nu vreau să te influenţez, dar sunt convinsă că te-ai simţi şi te-ai distra mult mai bine cu noi. Dacă reuşesc să scap, vin, îi promisese fata, sâmbătă dimineaţa la seminar vă dau un răspuns precis, adăugase ea, zâmbindu-i dulce, lăsându-1 pe Ştefan să-i mângâie părul, patern, bătrâneşte mai curând. Să rezolv chestia cealaltă, să scap de invitaţia la Turda.
Vladimir schimbă banda, mâinile lui, cu degete lungi, foarte frumoase (aş fi bun de mamoş sau de pianist, ce părere aveţi?!) apucă aproape cu pioşenie rola de pe banda căreia s-au revărsat atâtea melodii nemaiauzite. E cât se poate de grijuliu, de parcă ar umbla cu un obiect care, la cea mai mică mişcare necugetată de-a lui, ar risca să se facă ţăndări. Şi din nou vocea lui Elvis Presley se revarsă în sufrageria cu mobilă stil. Fata cea serioasă (şi care are un necaz de-al ei pe care deocamdată nu vrea să-l spună) refuză să danseze şi stă de vorbă cu Col. La optsprezece ani, Col aspirase să ajungă un mare ciclist (picioarele le are foarte muşchiuloase şi uşor strâmbe), dar a fost obligat să renunţe la sport, am avut o chestie la plămâni, aşa că vrând-nevrând m-am lăsat, îi mărturiseşte el fetei. Nu mi-a fost uşor; mă închideam în magazia de lemne, să nu mă vadă ai mei că plâng. Ce să-ţi spun, am suferit ca un câine; dar la urma urmei viaţa e mult mai de preţ decât chestia asta cu ciclismul, nu crezi?
între mine şi ea totul s-a terminat de mai bine de o lună -magnetofonul e dat la maximum, Liviu e obligat să vorbească foarte tare pentru ca prietenul lui să-l poată auzi, mi-a restituit scrisorile pe care i le-am trimis cât am fost împreună, un teanc uite atât de gros! Mi-am aruncat ochii peste ele şi mi s-au părut ciudate, cel puţin, nici nu mi-a venit să cred că eu le-am scris. Nici nu merita astfel de scrisori, sunt convins că citindu-lc am să mă distrez, o să râd de unul singur de prostia mea... Nu ştiu dacă a fost chiar dragoste, în schimb ne-am obişnuit să fim în permanenţă împreună, trei ani de zile în care am fost nedespărţiţi. Apoi, într-o bună zi, şi-au vârât nasul părinţii
MELANCOLIE
827
ei, mai ales când au auzit că vrem să ne căsătorim. Au aflat, nu ştiu de unde, că tatăl meu adevărat, nu ăsta care m-a crescut, fratele mamei şi care m-a înfiat ca să pot face şi eu o facultate, să am origine sănătoasă, a fost la canal, a avut pământ, a aparţinut, ca să zic aşa, claselor exploatatoare. Vrei să-ţi distrugi viitorul? mi-1 închipui pe taică-su urlând la ea; nu-ţi dai seama că dacă te măriţi cu el nu mai ai nici o perspectivă!... Aşa că fata, ca să nu-şi strice dosarul, la început mi-a dat papucii, cum se spune... nu i-a fost nici ei uşor, a plâns, mi-a făcut o scenă de toată frumuseţea, a zis că se sinucide, c-a făcut rost de luminai! Faci cum vrei tu, i-am spus, pe mine nu mă mai interesează ce faci. Dacă eşti un om atât de laş, atât de fără personalitate, dacă te supui lor, nu pot decât să te dispreţuiesc! Dacă vorbeşti aşa înseamnă că nu m-ai iubit niciodată, îmi spunea ea printre hohote de plâns.
Intr-o după-amiază mi-au trimis vorbă să trec pe la ei, să bem un pahar de bere cehoslovacă împreună. în realitate m-au chemat să mă descoasă, să vadă cam ce hram port şi în primul rând, bineînţeles, cum stau cu originea, ce-i adevărat cu canalul. Fata unui procuror general nu se poate mărita cu oricine. Bănuiesc că taică-su, după ce a stat de vorbă cu mine şi-a înţeles că ceva e destul de tulbure în biografia mea, s-a dus direct la Cadre să se intereseze cam ce hram poartă golanul care-i dă târcoale fetei sale. După ce am hotărât să ne despărţim, a început însă să mă caute, mă duceam singur seara la vreun spectacol, ca să nu mă mai gândesc la ea, s-o uit mai uşor, şi ea mă aştepta acasă, în dreptul porţii. Vreau să stau de vorbă cu tine, îmi spunea, să-ţi explic... Nu ai ce să-mi mai explici, o repezeam, ne-am explicat şi ne-am răsexplicat amândoi, ce, vrei s-o luăm din nou de la început? Mi s-a făcut lehamite de explicaţiile tale! Nu, n-o mai iubeam, probabil, acuma nici nu-mi mai dau bine seama dacă am iubit-o vreodată, mi-am scos-o din inimă pentru totdeauna. Şi totuşi, într-o sâmbătă, după examen, s-a ţinut scai de mine, n-am
828
SORIN XITEL
avut ce face, a trebuit s-o ascult. Nu-mi pasă ce crezi tu despre mine, mi-a spus, chiar dacă mă dispreţuieşti şi mă eviţi şi ai desigur tot dreptul, vreau să fiu a ta... N-am făcut-o cât am fost împreună, n-are rost s-o facem acum, i-am spus. Ba da, a spus ea, are rost. Şi plângea fără întrerupere. Taică-tu, cu relaţiile pe care le are, i-am spus, o să mă dea afară din facultate, ce am să mă fac, am să rămân pe drumuri, or mama abia aşteaptă să termin facultatea, cu sunt stâlpul familiei, înţelege! Fratele mamei care m-a crescut e foarte grav bolnav, tata, săracii’, cine ştie pe unde-o fi şi dacă mai trăieşte... Să ne căsătorim, zice ea, să-i punem în faţa unui fapt împlinit, vor înghiţi hapul, nu vor avea ce să zică. Sunt prea tânăr, nu-mi arde de însurătoare, i-am spus. înseamnă că nu mă iubeşti? mă întreabă ea. Nu, acuma nu te mai iubesc, i-am mărturisit cu toată sinceritatea, au fost mult prea grele încercările la care m-ai pus, s-a dus pe apa sâmbetei dragostea, cum de nu-ţi dai seama? Nu-i adevărat, zice ea, iubirea, când e iubire adevărată, cu cât sunt mai mari greutăţile, cu atât e mai puternică... Aşa o fi prin cărţi, am întrerupt-o eu, numai că în viaţă, vezi şi tu că nu-i chiar aşa! Nu, s-ar putea să nu fi fost chiar iubire ce-a fost între noi, bine nu-mi dau nici eu seama, nu-s chiar atât de deştept să le ştiu şi să le pricep pe toate! M-ai lăsat tot timpul să cred că mă iubeşti, înseamnă că m-ai dus în eroare, zice. Ce rost are să mai despărţim acum firul în patru? Ce-a fost s-a terminat, tu ai hotărât aşa, nu eu. Trebuie să mă ierţi, de vreme ce m-am întors la tine... Dar bine, i-am spus, tu nu vrei să pricepi odată că nu există nici un fel de întoarcere?! Ce-a fost s-a sfârşit pentru totdeauna. Toată această sporovăială e prostească şi lipsită de noimă! Şi, în timp ce ne certam în felul ăsta, îţi spun drept că m-a cuprins mila. Am avut chiar un moment de slăbiciune, cât pe-aci să-i spun: bine, mă culc cu tine şi dacă vrei ne şi căsătorim, dar privindu-i chipul transpirat şi urâţit din pricina lacrimilor mi-a fost foarte clar că n-o mai iubesc...
MELANCOLIE
829
*
Mie îmi place de ăsta micu’, spune Binchi, arătând spre Matei, care se face roşu la chip şi se fâstâceşte foarte tare. Fii pe pace, îl linişteşte ea, nu te speria, că nu-ţi fac nimica! II ia peste picior pe Matei, vorbeşte cu el de parcă ar Fi un ţânc, un băieţel cu caş la gură; paharele de vişinată date peste cap o fac să trăncănească mai mult decât trebuie. Dacă suntem aici, de ce să nu ne distrăm? întreabă ea. Mai ales când ai la dispoziţie o asemenea vilă mişto şi benzi mişto şi vişinată dulce, atât de dulce că nici nu-i simţi tăria; după aceea, te cuprinde o stare dintre cele mai plăcute, devii uşoară, îţi vine pur şi simplu să zbori, nu-ţi mai pasă de nimeni! Limba ţi se dezleagă şi-ţi face deosebită plăcere să spui tot ce-ţi trece prin cap; şi băieţii sunt foarte drăguţi, toţi cinci! E adevărat că încă nu s-a decis de care dintre ei să se îndrăgostească, vrea însă cu orice preţ să se îndrăgostească în noaptea asta; e atât de minunat să iubeşti şi să chiuleşti de la seminarii plicticoase, să te plimbi cu el, ţinându-te de mână, bineînţeles prin Grădina Botanică sau prin cimitirul ortodox de unde se poate vedea întregul oraş; până şi statuia lui Matei Corvinul din centru se vede; de fapt s-ar putea spune că e ca şi îndrăgostită; când se îndrăgosteşte de un băiat se află într-o astfel de stare cu totul specială; se simte ca un fulg de parcă ar zbura, iar de dansat ar dansa tot timpul fără să se mai oprească din dans. Trebuie să mă decid pe care anume îl iubesc, îşi spune; îl vede pe Col, îndreptându-se spre ea cu un pahar de vişinată în mână şi îşi spune că el e alesul; cum de nu mi-am dat seama de la început, cum de nu m-am prins din primul moment? se întrebă ea mirată; şi se vede, cum naiba să nu se vadă, că băiatul a făcut sport de performanţă - înot sau ciclism, uite că acuma nu-şi mai aminteşte exact, a povestit el ceva în legătură cu asta, dar ea n-a fost atentă, tocmai admira fotoliile de piele din bibliotecă - şi nişte ochi foarte albaştri - de când sunt
830
SORIN TITEL
n-am mai văzut un albastru atât de intens! - dar nu numai despre asta e vorba, în ceea ce o priveşte s-ar putea spune că nu fizicul o interesează în primul rând la un bărbat (bineînţeles că trebuie să arate bine, altfel nici nu intră în discuţie!). Şi Binchi îşi aminti lungile şi atât de incitanteie conversaţii purtate fie în Grădina Botanică — merg amândoi ţinându-se de mână, oprindu-se din când în când în faţa unor plante necunoscute sau a unor flori exotice, citind de pe plăcuţa înfiptă în preajma florii numele acesteia: denumirea obişnuită precum şi cea în limba latină; - fie în cimitirul de deasupra oraşului, stând chircită în faţa unui mormânt şi citind inscripţiile de pe monumentul funerar; sărmana de ea, a murit în floarea vârstei, vino, dragă, să-i vezi fotografia; nu era urâtă, doar că avea obrajii prea supţi, în schimb nu vezi ce ochi mari şi splendizi are?... într-adevăr splendizi!, bolnavă de TBC, probabil, pe timpul ăla se numea tuberculoză, nu se descoperise încă penicilina; mureau pe capete, ce să-ţi spun, şi eu am avut un unchi care a murit la douăzeci şi unu de ani! mare jale în familie; o boală îngrozitoare; l-ai citit pe Bacovia: „O, vin de mă mângâie/ Cu mâna ta cea mică...“ Dar ai o mână neaşteptat de mică pentru un bărbat, hai să ne măsurăm şi-ai să vezi că e mai mică decât a mea, nu chiar mai mică, dar sunt amândouă aproape la fel, e adevărat că degetele tale sunt ceva mai groase decât ale mele, în tot cazul n-ai fi bun de pianist. în ceea ce priveşte versurile am într-adevăr o memorie formidabilă, e destul să le citesc o dată ca să le ţin minte, pot să-ţi declam Luceafărul de la început până la sfârşit; şi de ce vrei tu să ne grăbim? Dacă începe ploaia ne ascundem într-o criptă şi gata, nu ne mai plouă; căci „morţi sunt cei muriţi", cum spune tot Emincscu, aşa că nu mă tem de morţi! E adevărat că ea vorbeşte cam mult şi însoţitorul nu prea are când scoate şi el un cuvinţel, dar nici când mai prinde şi el un loc să strecoare o frază, nu-i obligatoriu, ca să zic aşa, să spună prostii. Dacă e neinteresant ce am, mă
MELANCOLIE
831
plictisesc cât ai bate din palme - le mărturiseşte ea colegelor de cameră, noaptea, la cămin; mărturisirea are loc pe întuneric (la orele douăsprezece fix se stinge lumina de la centrala electrică, aşa că vrând-nevrând discuţiile trebuie să se poarte pe întuneric); lungi discuţii; se prelungesc, uneori, până spre unu sau două, aşa că a doua zi, la seminar, fetele au toate ochii umflaţi şi roşii de nesomn, — fiecare în patul ei, cu genunchii aduşi până sub bărbie, înfăşurate în păturile grosolane şi aspre, sau se adună unele lângă altele în nopţile mai friguroase, stând aşa îmbrăţişate, luând căldură una de la cealaltă, se încălzesc în felul ăsta, mai ales că după orele zece se opreşte căldura şi caloriferele încep să se răcească. Discuţii cât se poate de pasionate; se vorbeşte în general despre viaţă, fiecare fată îşi dă cu părerea; cele mai îndrăzneţe, cu experienţă, ţin chiar lungi dizertaţii, dând sfaturi înţelepte celorlalte, celor cu caşul la gură, celor ce nu ştiu chiar bine de tot pe ce lume trăiesc şi care să facă bine să asculte, să înveţe din experienţa lor, o să le prindă bine mai târziu; şi în chipul cel mai firesc se ajunge să se vorbească despre băieţi, în general, la început, despre iubire şi despre ce înseamnă ea în viaţa oricărei femei, apoi din ce în ce mai concret, trecându-se fie la confesiuni cu caracter sentimental - cum a părăsit-o şi cum a avut încredere în el şi cum el n-a meritat nici devotamentul şi nici încrederea ei - sau cum l-a părăsit ea, pentru că s-a îndrăgostit nebuneşte de unul de la IATC, o dragoste fulgerătoare, la prima vedere; s-au întâlnit la un spectacol cu Lumina de la ulmi, în pauză ea s-a dus la bufet să bea un sirop pentru că era îngrozitor de cald, şi iatecistul s-a aşezat în faţa ei şi ea l-a rugat să stea frumos la rând şi atunci el i-a zâmbit şi i-a cerut voie, apoi a intrat în vorbă cu ea, a întrebat-o ce părere are despre spectacol, a fost foarte uimit văzând cât de bine se pricepe ea, o neprofesionistă în ale scenei, să comenteze jocul actorilor şi regia; în pauza a doua s-au întâlnit din nou, a invitat-o să vadă un spectacol la „Naţional" în care apare şi el: Spun doar
832
SORIN TITEL
două-trei cuvinte, dar oricum, se zice că joc şi eu. Nu ţin minte nimic din piesă, aşteptam cu sufletul la gură intrarea lui în scenă, Doamne, ce-mi mai bătea inima...; apoi se trecea la mărturisiri ceva mai intime, uneori de-a dreptul indecente -după opinia celor mai ruşinoase, care îşi înfundau capul în pernă să nu mai audă. Fetele, nu cele ruşinoase ci cele - ca să le zicem aşa - neruşinate chicoteau şi spuneau tot felul de lucruri, mai mult decât jignitoare cu privire la ncîndemânare, nepricepere, poate şi mai mult decât nepricepere!, a unor capsomani, cu care nici nu merită să-ţi pierzi timpul; cu mâinile ridicate deasupra capului, trecându-şi alene palmele prin părul ciufulit, căscând plictisite, lăsau să le scape din gură fel de fel de „măscări“, apoi se ruşinau singure de cele spuse, chicoteau, se aşternca liniştea, se auzea doar sforăitul subţirel al uneia dintre ele; adormise probabil; apoi alta, mai îndrăzneaţă decât cea de dinaintea ei, povestea ce era cât pe-aci să păţească ea odată, pentru că bărbaţii nu sunt numai nişte mototoli şi nişte neajutoraţi, cum lăsase să se înţeleagă antevor-bitoarea ei, ci pot Fi şi nişte porci, da, nişte porci, chiar aşa, cum nu s-a mai văzut. Hai, terminaţi odată, aţi uitat că mâine la şapte şi jumătate avem seminar?, intervenea în sfârşit şefa de grupă, care până la acea oră târzie din noapte reuşise să tragă un somn bun — era foarte pedantă şi grijulie, la zece şi un sfert se vâra în pat, trăgea pătura peste cap şi în câteva minute era adormită. O treziseră însă chicotelile şi râsetele înfundate. Sunteţi în călduri sau ce dracu aveţi că nu vă mai potoliţi, nu poate omu’ dormi din pricina voastră!; şi fetele se linişteau în sfârşit. Doar într-un colţ al dormitorului continua un timp să se şuşotească, era desigur vorba de o mărturisire cât se poate de intimă, pe care doar urechile celei mai bune prietene o ascultă! O să am ce să le povestesc fetelor, îşi spunea deci Binchi, după ce, înţeleaptă, refuzase totuşi un nou păhărel cu vişinată: Hai, Matei, nu te supăra, de ce faci mutra asta îmbufnată!, îşi întreabă Col prietenul, apoi o invită
MELANCOLIE
833
pe Binchi la dans: Sunt mort după melodia asta, ar fi păcat s-o pierdem, îi spuse el fetei. Ce părere ai de Matei? Nu-i aşa că e un tip formidabil puştiul?, o întreabă apoi pe Binchi, strângând-o foarte tare în braţe, încât fata e cât pe-aci să-şi piardă răsuflarea. E un puşti într-adevăr, spune Binchi, un bambino, dar n-aveţi treabă ce tip o să iasă din el în scurt timp, sunt convinsă că şi în ceea ce priveşte statura o să se mai înalţe şi o să arate foarte bine. Unii băieţi încep să crească după douăzeci de ani, se smulg dintr-o dată. Am un văr, în primul an de facultate era de un metru cincizeci, cel mai mic din an; în anul trei a crescut cu un cap, a ajuns până la urmă să joace şi în echipa de handbal a facultăţii. îi spuneau în continuare „bambino“, ceea ce era cât se poate de caraghios, nu-i aşa? Trebuie să-l ştiţi şi voi, a rămas în echipa de handbal câţiva ani şi după ce-a terminat medicina; Nelu Craşovan, aşa-1 cheamă, umbla fie iarnă sau vară cu nişte pantaloni de piele întoarsă, imposibil să nu-1 ştiţi...
Dacă n-ar trăncăni tot timpul, îşi spune Col exasperat. Se simte tentat s-o sărute pe gură, în primul rând ca s-o facă să tacă câteva secunde, atât cât ţine sărutul. Ar săruta-o şi pentru că aşa, cu buzele umede, cu obrajii aprinşi, e într-adevăr frumoasă. în timpul dansului o atrage spre el şi-i simte sânii tari, pietroşi lipindu-se de pieptul lui, melodia e mult prea ritmată şi Col se gândeşte să caute o altă bandă, cu melodii ceva mai liniştite. N-ar strica acum un tangou, ar face chiar foarte bine, îşi spune el. Ceva mai puţin săltăreţ n-ai? îl întreabă pe Ghiuri. Am o banda cu tangouri, îi spune Ghiuri. La palorna, Cucurncucu şi mai ştiu eu ce melodii mai sunt pe banda aia. Caut-o, te rog, îi spune el lui Ghiuri. Am obosit de-acuma, vreau să ne mai relaxăm un pic, spune Col. Vreţi o bandă cu tangouri argentiniene? întreabă Ghiuri. Minunat, spune Col, dacă dai de ea, eşti omul meu!
834
SORIN TITEL
*
Matei nu prea are chef să danseze, e adevărat că nici nu are cu cine: cealaltă fată, cea tristă, a dispărut cu Vladimir, cine ştie pe unde or fi amândoi; casa e mare, cu încăperi multe, au avut unde să se retragă; s-o fi apucat să-i spună lui Vladimir ce are pe suflet, să-şi descarce prea-plinul inimii; Matei pleacă în căutarea lor cu inima uşor îndoită: dacă între timp s-o fi încropit o idilă şi iată că el dă buzna, îi strică lui Vladimir toate aranjamentele! Aşa că în loc să urce spre încăperile de la etaj, face cale-ntoarsă, străbătând un coridor foarte lung şi se îndreaptă spre bucătărie, a cărei uşă e larg deschisă, încât poate să-i audă pe cei doi, pe Vladimir şi pe fata cu cozile împletite deasupra capului, pe care o cheamă Corina. Stau de vorbă faţă în faţă şi când Matei se apropie mai tare vede lacrimile de pe obrajii foarte palizi ai fetei; vrea să se întoarcă, bâlbâie chiar câteva cuvinte de scuză. Nu pleca, îi spune fata, poţi să asculţi şi tu dacă vrei; prietenul ei, îi explică Vladimir, a fost operat de cancer săptămâna trecută, cancer la laringe, i s-au scos corzile vocale, refuză însă s-o vadă. Mi-a trimis o scrisoare prin sora lui, spune fata fără să-şi şteargă lacrimile de pe obraz, lăsându-le să curgă în voie, doar câteva cuvinte pe o bucată de hârtie: eu nu trebuie să mai exist pentru tine, consideră că am murit; poate vrei să-ţi fac un ceai fierbinte, spune Vladimir neştiind ce să facă şi să spună ca s-o liniştească puţin; am venit aici, spune fata, pentru că mi-e frică să rămân singură; între timp, Matei a aprins aragazul, pune apa să fiarbă pentru ceai. Ceai englezesc, îi spune el fetei, arătându-i cutia portocalie de metal, aşa cum arăţi unui copil care plânge fel de fel de fleacuri, i le bagi sub nas doar-doar s-o linişti. E aproape plină, spune Matei mişcând cutia în toate părţile ca pe o jucărie, cu toate că nu are nici o importanţă dacă e plină sau nu; şi fata, ca să-i facă plăcere, înţelegând cât e el de plin de bunăvoinţă, încearcă să surâdă. Dacă vrei să pleci, dacă nu te simţi bine, îi spune Vladimir, care e atât de impresionat
MELANCOLIE
835
încât nu mai are mult până să izbucnească şi el în plâns, te conduc eu până la cămin. Intre timp, prin geamurile bucătăriei se poate vedea albăstria dimineaţă de decembrie, acoperişurile ninse ale caselor de peste drum, bălţile din trotuarul desfundat, deasupra cărora s-a prins o pojghiţă subţire de gheaţă, strălucind vineţiu în lumina tulbure a dimineţii. Imediat e gata ceaiul, spune Matei, dar nici fata şi nici Vladimir nu dau nici o atenţie cuvintelor lui. îmi pare foarte rău că v-am stricat petrecerea, spune ea. Mai ţii minte unde ţi-ai lăsat paltonul? o întreabă Vladimir. Cred că la intrare, în hol. Păi atunci să mergem, dacă nu ai nimic împotrivă?! Precis nu-ţi pare rău să pleci chiar acuma?, întreabă fata. O să se supere ceilalţi... Tu, Matei, nu te superi, nu-i aşa? îl întreabă Vladimir, întorcându-se spre Matei. Vezi, el nu se supără. Se întoarce apoi spre fată: şi doar e ziua lui, ar fi singurul care ar avea dreptul!... Nici pomeneală să mă supăr, spune repede Matei, stingând aragazul - între timp apa din ibric a dat în clocot, încă o dată la mulţi ani, spune fata şi se apleacă spre Matei, îl sărută pe frunte, apoi se întoarce repede şi pleacă urmată de Vladimir, care are o figură foarte gravă şi concentrată. Mă întorc, îi spune el lui Matei. Ceilalţi nici n-o să observe că am plecat. Dacă te întreabă ceva, spune-le că am ieşit amândoi, eu şi Corina, să luăm puţin aer. Mai mult de atâta nu are rost să le spui.
*
-Te-am găsit, în sfârşit, nu ştiam unde te ascunzi! Au dat cu toţii buzna în bucătărie; Binchi şi-a legat în păr câteva şerveţele de hârtie roz şi e foarte veselă, are un chef nebun să se distreze şi uite-1 pe Matei ăsta, sărbătoritul, ce mutră face! Parcă i s-au înecat toate corăbiile, nu-i sunt toţi boii acasă, ori ce-i?
836
SORIN TITEL
-	Băieţaşul nu-i în apele lui! constată ea şi-şi trece vârful degetelor prin părul lui Matei.
-	Nu-mi mai spune aşa, că nu-mi place, spune Matei şi se încruntă la ea, ca un cal nărăvaş.
-	Iartă-mă, n-a fost intenţia mea să te supăr, se scuză fata şi se uită speriată la ceilalţi trei. Am făcut cumva o prostie? Voi îl ştiţi mai bine, nu-1 credeam atât de sensibil!...
-	Doi din invitaţii noştri, constată Ghiuri, au dat bir cu fugiţii. Nu-s nicăieri. Parcă au intrat în pământ. I-am căutat peste tot.
-	E colegă cu tine? întreabă Col, referindu-se la Corina. întotdeauna e aşa? Atât de timidă şi de retrasă?
-	E la altă grupă, spune Binchi. Adevărul e că ne cunoaştem destul de puţin. S-a nimerit însă să stăm la cantină la aceeaşi masă şi, din vorbă în vorbă, am ajuns s-o întreb dacă nu-i dispusă să mă însoţească la o mică petrecere sâmbătă seara. Aşa am ajuns să venim împreună.
-	Vladimir s-a oferit s-o conducă acasă. Nu s-a simţit prea bine, le explică Matei.
-	Ei, ce facem acum? îl întreabă Col pe Liviu. Ţii odată toastul ăla cu care te lăudai?
-	N-o să-l ţină aici, în bucătărie, e de părere Ghiuri. Să ne întoarcem în salon şi să oprim magnetofonul, altfel n-o să se înţeleagă mai nimic din tot ce-o să spună.
*
Vă amintiţi de Polonius, din Hamlet? în treabă Liviu. Cum îl sfătuieşte el pe Laerte ce să facă şi cum să se poarte în viaţă! Ceva cam în felul ăsta vreau să-i spun şi eu lui Matei în toastul meu. Mi-am făcut chiar un text în care îl cam plagiam pe Polonius; ce zicea el, acolo, în piesă, ziceam şi eu pe hârtiuţa mea, cu speranţa că voi n-o să vă prindeţi; doar n-o să-l ştiţi
MELANCOLIE
837
pe de rost pe Shakespeare, nu sunteţi chiar atât de culţi! Voiam să vă dau gata cu toastul meu, ce mai încoace şi încolo.
-	Citeşte-mi-1, eu sunt curioasă să-l ascult, chiar aşa, copiat, spune Binchi cu toată bunăvoinţa.
-	Acuma, dacă v-am spus despre ce anume e vorba, nu mai are nici un rost să vi-1 citesc, spune Liviu. De ce n-am citi mai bine direct din Shakespeare, ar fi cu mai mult folos.
-	Am un Shakespeare în casă, dară numai în ungureşte, spune Ghiuri. Pot să vă citesc eu discursul lui Polonius şi să vi-1 traduc pe loc. O traducere, bineînţeles, aproximativă. N-o să vreţi acuma de la mine cine ştie ce talent literar! Şi Ghiuri aleargă în bibliotecă de unde revine cu o frumoasă ediţie a operelor marelui Will, legată în piele de căprioară.
-	Trebuie să fie şi Hamlet, spune el căutând la tabla de materii. Nu se poate să lipsească. L-am găsit, e aici, la pagina patru sute trei, adaugă el, căutând pagina cu pricina. Ghiuri se apucă să le citească textul shakespearian, aşa cum e în limba lui Petoffi şi Ady Endre şi, bineînţeles, prietenii nu înţeleg o iotă din ceea ce spune, aşa că se opreşte la mijlocul lecturii. N-are rost să citesc până la capăt, tot nu pricepeţi, spune el ridicându-şi privirea de pe paginile cărţii; nu ştiu dacă am să fiu în stare să traduc, se îndoieşte el, poticnindu-se de la primele cuvinte; nu ştiu cum se spune asta în româneşte, mormăie supărat şi pocneşte din degete doar-doar o găsi cuvântul exact. Se descurcă destul de greu, nu-i chiar atât de uşor să fii traducătorul lui Shakespeare după o noapte de chef. Este luat separat fiecare cuvânt, întors pe toate părţile; cuprins de o neaşteptată pedanterie, Ghiuri se arătă nemulţumit de fiecare din sensurile găsite, nu se înţelege, aşadar, mai nimica. Singurul lucru, pe care oricum îl pricepuseră, se referea la faptul că Polonius îşi sfătuia fiul - un sfat la care merită chiar şi în zilele noastre să tragi cu urechea, îşi spuneau tinerii ascultători ai tălmăcirii făcute, ad-hoc şi încă nu după original, ci din limba maghiară, o copie deci a unei alte copii (nici
838
SORIN TITEL
Matei, sărbătoritul, nu prea ţinuse seama de un asemenea sfat înţelept, de unde şi necazurile prin care trecuse, ce le avusese de pătimit!) - să-şi cam ţină gura, să nu se apuce să trăncănească vrute şi nevrute pe unde o umbla, dezvăluindu-şi gândurile. Ce ai tu în inima ta, ce-ţi umblă prin cap păstrezi mai curând pentru tine, nu te dezvălui oricui, îi zice bătrânul vulpoi fiului fluşturatic; mai bine să asculte el mărturisirile altora, mai bine să-i lase pe ceilalţi să se dea în vileag; nu trebuie să fii prea slobod la gură, cam ăsta e sensul exact, le explică Ghiuri, arătând fraza respectivă cu degetul, nu cumva să piardă şirul, nu cumva să sară vreun vers. în versul ăsta se referă la faptul, le rezumă Ghiuri, renunţând, cine ştie din ce pricină, să mai traducă fiecare cuvânt, mulţumindu-se cu sensul general al frazei, că nu-i bine să iei bani cu împrumut şi nici să dai, şi ei erau convinşi că traducătorului îi scapă de data asta sensurile mai adânci ale versului, apoi, când Ghiuri ajunge la sfârşitul monologului, se întâmplă să se încurce rău de tot; asta-i mult prea subtil, spune el, vorbind cine ştie din ce pricină şi cu totul pe neaşteptate prost româneşte; asta nu cred că am să fiu în stare să traduc, aici autorul bate ceva mai departe, lasă el să se înţeleagă, extaziindu-se dintr-o dată, rămânând cu gura căscată în faţa profunzimii marelui Will; printre atâtea sfaturi practice şi destul de meschine ale tatălui, zice el, e aici o chestie, dacă aveţi puţină răbdare poate reuşesc totuşi să v-o traduc exact, spune Ghiuri, nevrând să renunţe cu una cu două şi, cel care îşi aminteşte ultimele cuvinte ale lui Polonius către fiul gata să plece prin cele străinătăţuri este Matei, iar ceilalţi îl privesc de-acuma cu admiraţie: e cult băiatul ăsta, a citit mult şi nu numai pe Remarque, pe Hemingway şi pe Steinbeck, cum ne închipuiam noi, uite că l-a citit şi pe Shakespeare, ştie versuri din el pe de rost! Mai presus ca orice, spune din nou Matei declamând versurile cu o oarecare emfază, rămâi credincios ţie însuţi. Cam aşa ceva, spune Ghiuri, simţindu-se dintr-o dată jignit în mândria lui de
MELANCOLIE
839
traducător, doar că în ungureşte sună mult mai bine! Nu cred să sune mai bine în ungureşte!, sare Liviu, dintr-o dată lezat ca maramureşan în sentimentele sale naţionale... Dar noi nu mai dansăm? exclamă Binchi întrerupând o discuţie care risca să ia o întorsătură neplăcută. N-am pus până acuma nici o treime din benzile pe care le are Ghiuri. Ultimele blues-uri aduse de mama din RFG nici nu le-am ascultat până acuma, spune traducătorul improvizat al lui Shakespeare. Sunt noi-nouţe, unele nici eu nu am ajuns să le ascult. De cum le-a adus, mama s-a apucat să le împrumute unei verişoare de-ale mele din Târgu-Mureş. E studentă la medicină şi e înnebunită după muzică străină. Abia am izbutit să i le smulg înapoi, nu vă mai spun că i-am dat zeci de telefoane până când a binevoit să mi le restituie. Am bifat-o cu chestia asta! Când mi-oi vedea ceafa, atunci mai pupă ea benzi de la mine!
*
între timp a apărut Vladimir. Are obrajii roşii de ger şi genele lungi şi bărbia pline de pomoroacă.
-	Ce-i cu voi, nu v-aţi matolit până acuma? întreabă el.
-	Ce-ai făcut cu Corina? întreabă Binchi ofensată. Unde aţi dispărut amândoi?
-	Nu trebuie să te justifici dacă n-ai chef, spune Liviu.
Vladimir nu-i atent la trăncăneala lor, în schimb îi
informează că a început să fulguiască şi c-a văzut cum a luat foc un troleibuz. O informaţie oarecum senzaţională. Flăcările ca nişte limbi portocalii şi strălucitoare, în permanentă mişcare, ridicându-se spre cerul ca de sticlă, un cer cenuşiu, cerul dimineţii de iarnă; zăpada topită în jur, un fel de baltă neagră şi murdară; un copac, în preajmă, fusese acoperit cu promoroacă şi de pe crengile acestuia picăturile de apă încep să cadă sub forma unei ploi mărunte; rotocoalele de foc din interiorul troleibuzului scot în evidenţă scheletul înfiorător
840
SORIN TITEL
al caroseriei negre, urâte la vedere; curioşii nu au timp să se oprească şi să caşte gura; fug spre staţia de autobuz, se grăbesc să ajungă la serviciu; şi totuşi, de jur-împrejur s-a creat un cerc compact de privitori uimiţi şi în acelaşi timp speriaţi: unde sunt pompierii, cum de n-au venit să stingă focul? vor ei să afle, întrebând la stânga şi la dreapta; dacă n-au fost victime, niscaiva morţi? Când a luat foc, autobuzul era încărcat cu călători, ori era gol? Şi mai ales cum s-a întâmplat de nu s-a stins focul la timp, cum de-a fost lăsat să se întindă? Şi şoferul, unde e şoferul troleibuzului, el e cel mai în măsură să dea unele lămuriri! Vladimir admiră spectacolul, îşi aminteşte de Nero care se uita probabil la fel la spectacolul oferit de Roma cuprinsă de flăcări şi se ruşinează; în sfârşit apar pompierii, jeturile de apă sting flăcările cele strălucitoare şi ceea ce rămâne e o privelişte de-a dreptul jalnică: un schelet ca de animal preistoric, golul ferestrelor din faţă aducând cu găvanele adânci ale unor ochi imenşi, funinginea ridicându-se spre acelaşi cer ca de sticlă; dar acum când nu mai erau flăcările care să-l lumineze, lipsită de strălucire, întunecată, cenuşie; totul rămânând în nemişcare, doar câteva fuioare leneşe de fum târându-se spre pământ; mai era mirosul greu de fier încins de căldură şi de cauciuc ars, aşa că Vladimir se îndepărtă tremurând de frig. Trecerea de la căldura creată de pălălaia focului la gerul umed al dimineţii de iarnă îl ia pe nepregătite.
*
Muzica era dată la maximum, Binchi dansa singură; băieţii se chinuiră pe rând cu o sticlă de vin, dopul era înţepenit şi nu voia să iasă cu una, cu două. Aşa arsese, îşi aminti Vladimir, care era încă sub influenţa celor văzute pe stradă, casa lui Bcldeanu, în noaptea de pomină; alergase împreună cu taică-su, era elev de liceu în ultimul an, să stingă focul şi dimineaţa, când s-au întors acasă frânţi de oboseală, după
MELANCOLIE
841
atâtea găleţi de apă cărate până la locul incendiului, în dreptul porţii aştepta un „Gaz“ nou-nouţ, cu şoferul adormit lângă roţile din spate, în iarba prăfuită de la marginea drumului. Nu, nu se făcuse încă ziuă, zorii abia mijeau undeva departe, la marginea cerului vineţiu al nopţii de vară; chipul celui ce-i punea tatălui lui mâna în piept nu putea fi bine văzut. Te învăţăm noi minte, spuse, să mai pui foc la casele oamenilor. Nud lăsară nici măcar să se dezvinovăţească, loviturile începură să curgă - pentru că nu era numai omul acela care îl apucase de piept împingându-1 spre stâlpii înalţi de cărămidă ai porţii, în aşa fel încât tata icni o dată scurt din pricina loviturii -mai erau doi cu el şi sub privirea lui îngrozită îl trântiră la pământ pe tatăl lui vitreg, cel de-al doilea soţ al mamii, pe care îl chema Steferiuc Ion şi era învăţător de profesie, refugiat din Basarabia, pe tatăl cel adevărat îl ştia doar din fotografie, poate că încă trăia, dându-şi şi el contribuţia la desţelenirea unor pământuri siberiene. Vă rog să nu mă loviţi peste gură, îl mai auzi spunând pe tatăl lui vitreg şi era atât de caraghioasă această rugăminte, încât aproape că-i venea să râdă, în ciuda faptului că era atât de speriat şi că-i venea să plângă, mirându-se totodată de propria lui laşitate, pentru că se simţea de parcă s-ar fi transformat brusc într-o stană de piatră: dacă ar fi încercat să se mişte sau să vorbească, să strige, de pildă, după ajutor, n-ar fi fost în stare; lui nu-i dădură nici o atenţie, nu-1 băgară în seamă, de parcă n-ar fi fost de faţă; abia într-un târziu, unul dintre bărbaţii aceia, gâfâind din greu, se întoarse spre el şi cum între timp apăruseră zorile putu să-i vadă şi chipul: era un băiat tânăr, nu cu mult mai mare decât el, dar bineînţeles mai solid, mai „format“, ca să zicem aşa, cu nişte gene lungi, incredibil de lungi, ca de fată. între timp afară se făcuse lumină, o lumină încă tulbure, încât chipurile celor trei se vedeau bine, nu mai erau înfăşurate în mantia întunericului. Valea, îi spuse tânărul, şterge-o cât poţi de repede. Numai că el nu se putea urni din loc. N-ai auzit ce ţi-am spus? făcu
842
SORIN TITEL
tânărul, mirat, şi genele lui foarte lungi tresăriră. Eşti speriat de bombe, ori ce-ai rămas aşa? îl întrebă cu o voce moale în care Vladimir descoperi cu uimire o imensă bunăvoinţă. Nu ţi-e tată bun, nu-i aşa? întrebă tânărul pe acelaşi ton prietenos, cu un fel de zâmbet străveziu în ochii albaştri umbriţi de genele lungi. Şi din nou Vladimir nu fu în stare să deschidă gura. Era ca în vis, vroia să strige şi gura îi rămânea mută... Apoi mama lui fu sfătuită c-ar fi bine să divorţeze de Steferiuc Ion dacă nu vrea să aibă şi ea neplăceri; şi nu-i vorba numai de ea, nu-i aşa, ci trebuie să se gândească şi la copil; de ce să aibă el neplăceri - termină liceul, învaţă bine, normal ar fi să urmeze o facultate! - din pricina unuia care nici măcar nu-i tatăl lui cel adevărat. Dar bine, nu el a pus focul ăla, n-are nici o vină, săracul, l-au arestat degeaba; măcar dacă l-ar judeca mai repede, atunci ar ieşi la lumină tot adevărul, spune mama lui cu lacrimi în ochi. Am fost împreună cu el să stingem focul, am cărat toată noaptea apă cu găleata, spuse Vladimir. Nu-i prea văd ei cu ochi buni pe basarabeni, adaugă în şoaptă sfătuitorul. Dar trebuie neapărat să vă gândiţi la viitorul copilului, iată fraza pe care o repetau toţi cei care consideraseră de datoria lor să sară în ajutor „sărmanei femei"; aşa că mama le ascultă sfatul, înaintă cerere de divorţ. El, Vladimir, nu putu niciodată s-o ierte. Atât cât a stat în puterile lui a fost împotriva acestei despărţiri. Şi după ce divorţul a fost pronunţat îşi dispreţui mult timp mama, considerând-o slabă, lipsită de puterea de a face faţă greutăţilor. Se îndepărta de ea, simţea că între ei doi se ridicase un zid care nu mai putea fi trecut. Abia peste doi ani avu loc procesul şi Steferiuc Ion fu declarat nevinovat -între timp dăduseră de urma adevăraţilor făptaşi — şi se întoarse acasă. Află de divorţ din gura mamei lui care îi mărturisi adevărul plângând. Nu spuse nimic, nu făcu nici o remarcă, n-o învinovăţi şi nici măcar nu se plânse de ingratitudinea ei. Noaptea însă, când mama lui dormea, îl văzu pregătindu-se de plecare. Ieşi închizând cu multă precauţie uşa în urma lui.
MELANCOLIE
843
Se luă după el, îl rugă plângând să se întoarcă acasă. O ştii pe mama cât e de slabă, îi spune. Şi nici prea deşteaptă nu e. N-a fost în stare să facă faţă. Trebuie s-o ierţi. Nu acuma, spuse el, poate să mai treacă timpul. Nu, acum nu pot. Plec la Bicaz. Mă duc să lucrez acolo pe şantier, e nevoie de mână de lucru, aşa că sper să mă angajeze, cu tot dosarul pe care îl am. Ia-mă cu tine! se rugă Vladimir. Trebuie să rămâi cu maică-ta. N-o s-o părăsim amândoi, îi spuse Steferiuc Ion. Nu poate rămâne singură. Ai văzut şi tu că nu-i în stare să se descurce. Ai s-o ierţi, nu-i aşa? îl întrebă Vladimir pentru a doua oară. Nu ştiu, spune Steferiuc Ion. Nu mai pune şi tu atâtea întrebări. Omul nu ştie dinainte ce şi cum o să facă. Timpul le rezolvă pe toate. Şi acuma întoarce-te acasă, nu cumva să se trezească şi să-şi închipuie c-am şters-o amândoi. Ar fi mult prea greu pentru ea. Iar tu n-ai nici un motiv s-o disprcţuieşti. Ţie nu ţi-a făcut nici un rău. Nu uita că ţi-e mamă bună, or eu, ştii şi tu asta; nu ţi-s decât tată vitreg. Şi sângele nu trebuie să se facă apă, mă băiatule, orice-ar fi şi orice s-ar întâmpla. îl sărută la despărţire ca pe propriul lui fiu şi Vladimir se întoarse acasă plângând cu sughiţuri, ca un copil mic pe care părinţii l-au lăsat de izbelişte, l-au părăsit pentru totdeauna. Steferiuc Ion a murit pe şantier, avusese loc o surpare, un accident nefericit şi printre victimele, nu multe la număr, fusese şi el. Vladimir n-a mai apucat să-l vadă. îşi scriseseră însă cu regularitate unul altuia. îl întreba în scrisorile lui ce face mama şi el îi scria că se descurcă. Nu-i uşor pentru ea, dar face totuşi faţă, croitoria a devenit în ultimul timp destul de rentabilă, o mai ajută şi el după ce-şi termină lecţiile. Să mă vezi cosând mai abitir ca o femeie, îi scria el tatălui lui vitreg plecat să muncească pe şantier... în ultima vreme nu se mai gândise la el, aproape că-1 uitase. Şi la maică-sa, pe care între timp „o iertase“, se gândea destul de rar, viaţa de student îl prinsese în iureşul ei, seminariile, examenele şi desigur fetele cu care era destul de timid. Era
844
SORIN TITEL
băiat frumos, avea trecere, doar că el - după părerea altora mai experimentaţi — „nu ştia să profite“. Experienţa lui erotică se reducea de fapt la câteva sărutări date pe furiş prin parcuri ori în sălile de cinematograf, la adăpostul binefăcător al întunericului... De unde venea această tristeţe adâncă de care nu putea scăpa, pe care o purta pretutindeni după el, oriunde ar fi mers şi orice ar fi făcut? Să se fi născut în dimineaţa aceea de după incendiu când încercase să strige, să se revolte, fără să fie în stare? îşi petrecea vacanţele cât mai departe de casă, mergea în fel de fel de tabere studenţeşti ori în cercuri împreună cu colegii de facultate, de unde îi trimitea mamei vederi însoţite de câteva cuvinte glumeţe. Avea grijă să nu rămână singur, se afla mereu printre colegi, băieţi de viaţă, cu toate că era conştient de faptul că nu era de fapt în stare să se apropie cu adevărat de cineva.
*
Afară începuse să ningă, fulgi mari şi care aveau o mişcare cam alandala, rătăceau la întâmplare în aer; Vladimir deschise ferestrele sa intre aer curat; prea îşi făcuseră ei de cap, prea fumaseră ca nişte turci, scrumierele - unele improvizate - erau pline cu mucuri de ţigară, nu se putea respira!... Binchi bătu încântată din palme, ce frumos ninge, cât sunt fulgii de mari şi de pufoşi, de-am avea o sanie cu un căluţ să ne plimbe prin oraş, ca-n poezia aia a lui Puşlcin, spuse Vladimir; afară ninge şi poetul îşi invită iubita la o plimbare cu sania. Binchi se întinde căscând somnoroasă în faţa ferestrei deschise; un fulg strălucitor i s-a rătăcit în păr, se topeşte însă repede, dispare; chipul i se destinse, fata se uita visătoare, cu genele mijite, o ipostază uşor teatrală, excesivă, de parcă s-ar afla pe scenă şi ar juca teatru; Col îi admiră însă fiecare gest, s-a îndrăgostit de ea „peste noapte" (la propriu şi la figurat), o soarbe din ochi, se apropie de ea şi o cuprinde cu o mână pe după umerii
MELANCOLIE
845
ei zgribuliţi din pricina frigului ce dă năvală prin fereastra deschisă; să nu răceşti, îi spune, să-ţi aduc ceva să-ţi pui pe umeri; s-a aerisit destul, e de părere Ghiuri, ar fi timpul să închidem fereastra şi oarecum să mai bem câte un pahar de vin, s-a băut puţin, păcat de vinul ăsta excelent; aţi băut destul, spuse Binchi, nu-mi plac beţivii; Binchi se simte foarte bine stând aşa, zgribulită, lângă trupul cald al lui Col, e atât de odihnitor şi plăcut să ai de cine să te sprijini şi la pieptul cui să te adăposteşti la nevoie; propun, strigă Ghiuri - între timp umpluse paharele cu vin - să ciocnim pentru prietenul nostru, să-i urăm la mulţi ani; paharul ăsta trebuie băut până la fund, să nu rămână nici o picătură. Eu nu mai pot să beau, spune Matei, sărbătoritul; simt că nu mai intră; trebui însă să golească paharul, până şi Binchi, după ce făcu bineînţeles nazuri şi spuse că ea nu poate să-i sufere pe beţivani; lui Matei i se făcu rău; îi fu ruşine să le spună prietenilor, n-avea de gând ca tocmai el, cum s-ar zice sărbătoritul, să le strice petrecerea; se închise în WC şi încercă să vomite fără să fie însă în stare; o să se supere dacă am să plec primul, îşi spuse privindu-şi chipul palid în oglindă; apoi căscă gura la flacoanele şi tuburile cu tot felul de prafuri şi creme aduse de prin străinătăţuri de mama lui Ghiuri; Helena Rubinstein, citi Matei pe eticheta unei sticluţe; pe peretele din stânga se află un săculeţ de culoare roz cu mai multe perii de diverse mărimi; pe săculeţ era scrisă o poezioară în limba maghiară; Matei simţi o vagă curiozitate, ar fi vrut să ştie ce se spune în versurile alea; muzica pătrundea până la el prin uşa camerei de baie. Nu se întoarse în sufragerie, unde prietenii aproape că-1 uitaseră, intră în bibliotecă -operele lui Marx, Engels, Lenin în limba maghiară, aşezate pe rafturile din bibliotecă, dar şi Jokai Mor şi Moricz Zsigmond, legate splendid în piele, precum şi Wilmos Shakespeare, o ediţie splendidă; Matei regretă din nou că nu e poliglot: l-ar fi citit chiar acum pe Shakespeare, Hamlet în primul rând, toată piesa, de la început până la sfârşit, şi nu
846
SORIN TITEL
numai înţeleptele, dar cam dubioasele sfaturi ale lui Polonius; Matei adormi brusc într-un fotoliu şi, cu totul pe neaşteptate, se cufundă într-un somn chinuit; Polonius striga la Laerte să-şi tundă părul; ce-o să zică britanicii, îl moraliza el, când o să-l vadă cu creastă de cocoş şi Laerte, nu era chiar Laerte era un fost coleg al lui de liceu pe care îl tunseseră chilug şi Polonius nu era nici el Polonius, aducea mai curând cu directorul liceului de pe vremea când era el elev. Directorul se ruga de Matei, aşa era visul, să-i spună între ce ani a domnit Petru Rareş. (Directorul liceului era totodată elev la fără frecvenţă, erau amândoi în acelaşi an şi locuiau amândoi pe aceeaşi stradă. Ii împrumuta notiţele lui la istorie şi la literatură; alteori, seara, numai după ce se făcea întuneric, ca să nu fie văzut de vecini, îi făcea o scurtă vizită, în pantofi de casă şi cu un pulover vechi tras peste pijama, rugându-1 să-i dea să-şi copieze şi el problemele mai grele la matematică. Cu matematica nu mă descurc, îi mărturisea, cu toată sinceritatea, lui Matei. II punea de asemenea să-i explice o poezie mai complicată de-a lui Eminescu, de pildă împărat şi proletar, prima parte, care e mult prea filosofică - bate departe! - aşa că n-a prea înţeles-o bine.) Cum vine asta, îl întreba directorul - care era în vis când directorul, când parşivul şi şiretul de Polonius - monologul ăsta e parcă şi mai dat naibii decât împărat şi proletar, nu înţeleg nimica din el. Păi dacă zici că lui Laerte mintea îi sta şi aşa numai la petreceri şi chiolhanuri, cum să se aleagă el cu vreun folos din tot ce-i spune taică-su? întreba directorul din vis. Matei se trezeşte în sfârşit în încăperea străină, în biblioteca în care s-au conceput multe rapoarte prezentate la importante congrese internaţionale; cât a dormit, cât a durat visul lui cel caraghios - un ceas, două sau doar câteva minute - nu are cum să-şi dea seama. Nu se mai aude muzica. Sărbătorirea se pare că a luat sfârşit; cineva sforăie într-o odaie învecinată. De pe peretele din faţă - Hertzen să fie sau cumva Cernîşevski? - se uită cu gravitate la el; o barbă cât se poate
MELANCOLIE
847
de impunătoare şi o privire pătrunzătoare. Ce-i de făcut? de Cernîşevski, iată o carte care îl cam plictisise pe Matei, el care se dădea în vânt după nuvelele lui Cehov - Casa cu mezanin şi acea frază de neuitat, nostalgică şi încărcată de melancolie „Miusu, unde eşti?“... îşi auzise numele strigat, cineva, probabil profesoara de română, îl împinse din spate, intră, ce mai aştepţi? se împiedicase până să ajungă la masa frumos împodobită cu postav roşu, pe care tronau o mulţime de cărţi şi cl dăduse mâna chiar cu inspectorul şef - felicitări pentru premiu - şi sala, cufundată în întuneric; aplaudase; se înclinase spre toate acele aplauze, venind din întuneric, apoi, în culise, citi titlurile cărţilor; abia se distingeau literele: Domnii Gorovliov şi Un erou al timpului nostru. (Această carte am primit-o la concursul ARLUS, premiul II, apoi, dedesubt, anul 1946.)
*
Ghiuri sforăia pe canapeaua din sufragerie; sus, în camera lui Ghiuri, dormea Liviu, numai în chiloţi, cu capul îngropat în pernă, cu plapuma uriaşă, din mătase vişinie, căzută la picioarele patului; era foarte cald în toată vila, caloriferele mergeau, iar afară ningea ca într-o ilustrată de Crăciun; fulgi mari şi foarte rari, din când în când doar câte un fulg, leneş, coborând din cerul de culoarea laptelui. Ceilalţi plecaseră, Binchi şi Col (nu-mi găsesc mănuşile, vezi dacă nu le-am pus când am venit, din greşeală, în buzunarul altcuiva, sunt nişte mănuşi minunate; mi le-a împletit mama, lână merinos, sunt moi, nu-i aşa?, îţi place parfumul, cum să nu miroasă, ţi-ai pierdut cumva simţul olfactiv din pricina băuturii ori ce-i cu tine? Tu ce-o să-ţi pui la gât dacă îmi dai fularul tău, mâine o să te doară amigdalele, nu vreau să te îmbolnăveşti din pricina mea), plecaseră şi ei. Petrecerea luase sfârşit, cei doi îndrăgostiţi, fostul campion de ciclism şi cu Binchi, strâns
848
SORIN TITEL
îmbrăţişaţi, îndreptându-se spre căminele studenţeşti, fata vorbind fără întrerupere, după cum îi era obiceiul; pot să-mi dau seama, îşi spune Col, strângând-o cât mai aproape de el, chiar aşa încotoşmănată cum e, că are un trup splendid; plecase şi Vladimir, putea fi văzut îndreptându-se spre celălalt capăt al oraşului, în paltonul lui jerpelit, cu blană maronie de iepure la gât, cu o căciulă — aparţinuse tatălui lui vitreg, Steferiuc Ion - cam prea mare şi roasă de timp, trasă bine în faţă, până aproape de ochii lui de un albastru intens; bocancii vechi aveau o gaură în talpă - atât cel stâng (una cam mărişoară), cât şi cel drept; îi îngheţaseră picioarele din pricina umezelii, aproape că nu şi le mai simţea.
Bătrâna la care sta Vladimir nu avea decât o singură încăpere; ca să o poată închiria - o chirie de o sută de lei pe lună! - bătrâna îşi instalase un fel de pătuc în cămara de alimente, o chilie micuţă, despărţită de odaia propriu-zisă printr-o uşiţă de lemn. îşi improvizase, aşadar, un loc pentru dormit: două-trei scânduri peste care aşternuse o saltea flendurită; era de mirare cum de nu se sufoca în cei câţiva metri pătraţi ai chiliei; o auzea oftând uneori noaptea, iar dimineaţa nu ieşea din ascunzătoarea ei decât după ce Vladimir părăsea încăperea pe care i-o dase şi în care, atâta timp cât el lipsea, ea îşi făcea treburile ei de fiecare zi; nici când stătea mai mult acasă, trăgând chiulul la primul seminar ori la vreun curs ceva mai plicticos, bătrâna nu părăsea bârlogul, aşteptând cu răbdare ca odaia să se facă liberă; la ora prânzului o găsea prăjindu-şi nişte cartofi pe plita din încăperea lui. Acuma-s gata, zicea ea, nu vă mai deranjez mult, lua cartofii şi se ducea să şi-i mănânce - în acele zile prelungite de toamnă - într-un mic şopron de lemne, avea acolo o masă, - patru stâlpi de lemn şi o scândură putredă deasupra - şi un fotoliu cu câlţii scoşi afară (cine ştie de unde şi cum şi-l procurase bătrâna), precum şi un mic godin în care, în zilele mai friguroase, făcea focul. Seara îi lăsa pe marginea plitei o ceaşcă uriaşă cu lapte
MELANCOLIE
849
cald; o ceaşcă burduhănoasă cu două mânere, semănând mai curând - îşi dăduseră prietenii lui Vladimir cu părerea - cu o oală de noapte. O singură dată i se întâmplase bătrânei „să-l deranjeze", altfel zile întregi dispărea, cel mult o auzea niişcându-se - patul improvizat scârţâia - acolo în bârlogul ei. Fusese la un parastas la o soră mai mare căreia îi murise cu şase luni în urmă bărbatul şi se întorsese de la parastasul acela ameţită bine de băutură; o găsise ţopăind de una singură în mijlocul încăperii. Şi de ce să nu joc, zicea ea tropăind de mama focului, lumea asta e făcută cu curu şi pe întuneric, azi eşti şi mâine nu eşti, mai mare ruşinea şi batjocura; să ne mai distrăm cât mai putem, cât ne mai ţin picioarele, că mâine nu se ştie ce-om Fi şi ce-om păţi, praful se alege.
*
In sfârşit, plecă şi „sărbătoritul", era îmbrăcat într-un palton nou-nouţ, cu nişte bocanci foarte grei, cu talpă groasă, din care pricină îşi cam ţâra picioarele, cu o şăpcuţă în vârful capului - din cochetărie nu purta căciulă, un obiect prea ţărănesc pentru gusturile lui fine - cu un fular de culoarea zmeurii - poate prea feminin, dar pe care maică-sa i-1 făcuse şi i-1 trimisese prin poştă special de ziua lui, aşa că ar fi avut prea aspre remuşcări să nu-1 poarte — legat cu multă cochetărie la gât, îşi făcuse un nod mare de toată frumuseţea (avea, trebuie să recunoaştem, uşoare înclinaţii de filfizon, făcea susţinute eforturi să fie în pas cu moda; când se purtaseră pantalonii largi, ai lui fluturau în jurul picioarelor lui subţiri ca nişte beţe, când veniseră la modă pantalonii strâmţi, avu grijă să-i spună croitorului să-i facă chiar mai strâmţi cu un centimetru, să se vadă, să sară tuturor în ochi că el e îmbrăcat după ultimul răcnet!) Mănuşi nu avea, şi le pierduse (fuseseră puse de cei de acasă în acelaşi pachet cu fularul). Le uitase într-o librărie. Bineînţeles, s-a întors de îndată ce a descoperit dispariţia lor.
850
SORIN TITEL
A întrebat-o pe vânzătoare dacă n-au fost găsite nişte mănuşi de lână, cu un singur deget, de culoare bleumarin. Nu le-ai uitat la noi, îi replicase vânzătoarea cu toată convingerea, sunt sigură că le-ai lăsat în altă parte. Chiar zilele trecute o studentă şi-a uitat portmoneul de piele, era burduşit cu bani, îşi ridicase bursa săraca fată. Mai avea, după câte am aflat chiar din gura ei, şi nişte bani de acasă pentru un puloveraş; peste două zile i-a dat în gând să ne întrebe dacă l-a lăsat din greşeală la noi; îşi pierduse de-acuma orice speranţă să şi-l mai regăsească. Mă credeţi că fata avea lacrimi în ochi: liniştiţi-vă, domnişoară, luaţi-vă portmoneul - i-am spus - dar mai întâi număraţi-vă banii, să vedeţi dacă sunt toţi. Cum să vă mulţumesc, — zice — sunteţi atât de amabilă! îmi luasem gândul de la ei, nici nu îndrăzneam să scriu acasă şi să le spun ce-am păţit. Nu ştia sărăcuţa, ce să-mi facă şi cum să-mi mulţumească... Sunt sigur că le-am lăsat aici, îi spusese Matei, dar probabil că le-a luat altcineva. S-ar putea, fusese de acord vânzătoarea, nu-s toţi oamenii la fel, unii abia aşteaptă să pună mâna pe lucrul altora; îmi pare rău, bineînţeles. Şi-a pierdut mănuşile, îi explică celeilalte vânzătoare, zice că le-a uitat la noi. (Răsfoia, în lipsă de cumpărători, un album de artă cu reproduceri după Repin.) Nu cred că le-aţi uitat la noi, îi spune cea care răsfoia albumul, fără să-şi ridice privirea de pe paginile cărţii. Matei se făcu roşu la chip, se fâstâci, îşi ceru iertare: vă rog să mă iertaţi că v-am deranjat, zise. Dar nu-i nici un deranj, îl asigură vânzătoarea tânără, cea binevoitoare, în timp ce cealaltă se apucă din nou să răsfoiască albumul; se pare că o reproducere îi reţinu în cele din urmă atenţia. Se uita la faimoşii zaporojeni, cei care tocmai îi trimiteau ţarului o scrisoare; cine ştie din ce pricină se distrau ei atât de tare - se întreba ea mirată foarte -, oare ce veselie îi cuprinsese deodată pe toţi? Nu, doamnei celei distinse se pare că nu-i prea plăcea celebra pânză! Vădit neplăcut impresionată, încruntând din sprâncenele ei frumos arcuite, strângând abia perceptibil din buzele subţiri date cu
MELANCOLIE
851
un ruj dc culoare aproape mov, întoarse pagina. Matei se trezi întrebând: Cât costă albumul, doamnă? Ea nu catadicsi însă să-i răspundă. Tot n-ai tu bani să-l cumperi, băieţaş, probabil că-şi spunea în timp ce întorcea cu mare grijă paginile albumului, sau poate că nici n-a auzit întrebarea lui Matei, concentrată, prea atentă la o altă reproducere aparţinând aceluiaşi pictor care, în sfârşit, părea să-i placă: portretul unei doamne, încă tânără şi foarte, foarte distinsă, îmbrăcată dc sus până jos în negru. Ce alură are, câtă eleganţă şi prestanţă... Dar Matei nu se lasă cu una, cu două, întreabă din nou ce preţ are albumul şi ea îi spune preţul, fără să ridice privirea. Nu găseşti, o întreabă ea pe cealaltă, cea mai tânără şi mai „simpluţă“ decât ea (dar ce femeie de treabă, îşi spune Matei, cât de amabilă şi de săritoare) că seamănă cu Catrinel, cu fiica mea mai mare, cea căsătorită cu medicul cardiolog? De, poate puţin la ochi, fu de părere cealaltă fără să pară prea convinsă. Nu numai la ochi, o contrazise cea mai în etate. Şi în timp ce amândouă cercetau cu multă atenţie portretul doamnei pictate de celebrul pictor, el părăsi librăria, nu fără părere de rău, pentru că de-acuma era clar c-a rămas fără mănuşi, nu mai era nici o speranţă să şi le mai găsească.
*
în dimineaţa de iarnă Matei se simte fericit, aşa cum n-a mai fost de multă vreme. Nu atât pentru că împlineşte frumoasa vârstă de douăzeci şi unu de ani, ci pentru că ninge şi zăpada miroase frumos. Trece pe lângă biserica catolică, aude orga - un sunet înfundat - abia răzbătând prin zidurile groase şi prin ferestrele închise. Intră în biserica pustie. E încă foarte de dimineaţă şi organistul, sculat cu noaptea în cap, cântă un preludiu de Bach.
852
SORIN TITEL
3
Matei crede, de fapt, orbeşte în „steaua lui“! O juvenilă inconştienţă îl făcea să treacă fluierând pe lângă capcanele mai mult sau mai puţin ascunse, fără să le bage în seamă, fără să le vadă. Nu-1 înfricoşară, nu izbutiră să-l sperie, aproape că uitase de acuma necazurile prin care trecuse; şi nu cu mult timp în urmă i se întâmplaseră toate, îl despărţeau de ele doar câteva luni: amfiteatrul arhiplin şi bărbatul cu ochelari de la masa prezidiului uitându-se probabil plin de bunăvoinţă la el prin sticlele fumurii, potrivindu-şi ochelarii cu două degete pe nasul foarte mic - din care pricinâ abureau mereu. Are cuvântul tovarăşul Matei; şi el, Matei, spune nu ceea ce ar fi trebuit să spună. înţeleg că voi doi sunteţi prieteni buni, chiar dacă v-aţi certat în ultima vreme, îi spusese Radu Petre lui Matei, nu văd însă ce sens ar avea ca din cauza lui să ai şi dumneata neplăceri. E adevărat că noi ştim, spuse el mai mult în treacăt, ridicându-şi din nou cu două degete ochelarii fumurii, că ai cam dat din gură în ultimul timp; erai nemulţumit în chestia aia cu bursele; nu în plină şedinţă ca amicul dumitalc, ci într-un cerc mai intim, de faţă cu câţiva colegi. Ai uitat, probabil, e şi normal, n-ai dat atenţie. Suntem sătui de malagambişti şi de tot felul de şmecheri, sări Banciu, activist care continua să poarte salopetă. Intervenţia acestuia îl enervează pe cel cu ochelari, prea-i impulsiv, prea-i lipsit de tact şi de subtilitate, nu aşa se lucrează cu studenţii; îl repede chiar, îl pune la punct. Lasă-mă pe mine să vorbesc, nu mă mai întrerupe, te rog, îi spune vădit iritat; ne-am interesat, reia Radu Petre discuţia zâmbind uşor înveselit, şi am aflat că sunteţi prieteni buni, nedespărţiţi. Castor şi Pollux, parcă aşa le spune ălora doi din antichitate? şi zâmbeşte în continuare plin de înţelegere; prietenia, nu-i aşa, e un sentiment frumos, nu are nimic împotriva ei, dimpotrivă, până aici ca să zicem aşa, totul e perfect, nici pomeneală să aibă ceva de obiectat, îl cunoşti, e evident, mai bine decât noi toţi şi pentru asta
MELANCOLIE
853
te-am chemat, spune ridicându-şi amândouă palmele în sus. Prea o luase pe departe şi modul acesta analitic de a-i vorbi ăstuia cu capul în nori, care se uită năuc la ei, cu o privire speriată, prea face pe pruncuţii’, parcă n-ar fi student de-acuma, om în toată firea, nu-i mai plăcu nici lui. Aşa că schimbă brusc tonul: Ne-ajuţi, tovarăşe student? îl întrebă el cu severitate. Continua să-şi ţină amândouă palmele ridicate şi Matei fu mirat văzând ce mâini mici are, mici şi foarte delicate. Şi cum şi le ţinea aşa în sus, brăţara de metal a ceasornicului „Pobeda“ îi alunecă de-a lungul braţului păros -nu se vedea manşeta la cămaşă, probabil că purta cămaşă cu mânecă scurtă - vrei să ne dai o mână de ajutor să clarificăm şi să punem ordine în toată istoria asta, ce zici? Spune deschis, noi nu ne supărăm dacă nu poţi să ne ajuţi, dar, oricum, cred că e spre binele nostru al tuturor să limpezim lucrurile, să le dăm de capăt, să nu le lăsăm încurcate. Şi Matei nu spuse decât sigur că da, şi dădu de mai multe ori din cap afirmativ. Vorbeşte mai tare, să auzim şi noi ce spui, îl îndemnă celălalt, cel impulsiv şi îmbrăcat în salopetă. Sigur că da, spune încă o dată Matei, adresându-se de data asta asistentului de la Gramatică istorică, având funcţii de conducere în UTM, care era şi el de faţă. Un student foarte bun, nu ne putem plânge în privinţa asta, se simţi obligat asistentul să spună, referindu-se bineînţeles la Matei. Iar Matei spune încă o dată sigur că da, apoi tace, nu mai ştie ce ar trebui să mai adauge. Să vedem, aşadar, reluă firul discuţiei cel repezit, cel cu pieptul plin de insigne, care-i problema: ce l-a apucat pe colegul ăsta al tău că în plină şedinţă, tam-nesam, - nimeni nu l-a împins din spate, ca să zic aşa, sau l-o fi împins, te pomeneşti, şi noi nu ştim?! - să-şi dea poalele peste cap, să spună tot ce i-a trecut prin cap, să critice învăţământul nostru universitar, să spună că el nu-i de acord, mucosu’ - ştiu că nu-i bine să mă enervez, totul trebuie judecat la rece, cu multă răbdare şi mai ales cu luciditate, dar nu pot să nu mă înfierbânt, spuneau privirile
854
SORIN TITEL
lui, cerându-şi parcă iertare celuilalt - cu programa şcolară, că nu ştiu care scriitor nu-i trecut; şi dacă s-ar fi oprit aici, mai treacă-meargă, de la problemele şcolare a trecut la altele mai generale şi care nu-1 privesc pe el. A început să istorisească, dând amănunte, cum s-a făcut la el în sat colectivizarea agriculturii, îl informă pe Matei conferenţiarul universitar. Dumneata, după câte ştim noi, n-ai fost la şedinţă, îl întreabă bărbatul în costum de tergal gri închis. Şi din nou Matei se cam bâlbâi; a fost tata la mine, spune el, a trebuit să-l conduc la gară şi când am ajuns la facultate şedinţa era de-acum începută, n-am mai îndrăznit să intru. Prietenul dumitale probabil că ţi-a povestit cum a decurs şedinţa? îl întrebară. Şi Matei şi-l aminti pe Marcel cum se întorsese de la şedinţă, îşi aminti sentimentul de triumf al acestuia; altfel o să meargă totul de-acuma înainte, perora el, am ales un nou comitet UTM în locul ăluia vechi, cu cei mai buni studenţi din an. Pe mine m-au ales în unanimitate secretar pe an, Manea, Ciorănescu şi Funariu, îi ştii şi tu ce de nădejde sunt, îi am cu mine în Comitet. Vrem să ţinem o şedinţă la care o să fie invitat tot corpul profesoral. Să propunem includerea lui Blaga şi a lui Panait Istrati în programa analitică. Păcat că n-ai fost şi tu la şedinţă, a fost într-adevăr nemaipomenită. Avea lacrimi în ochi de emoţie în timp ce vorbea, ştiu că n-ai o fire de luptător, dar în astfel de momente nu poţi să fii decât alături de noi, ce dracu! Trebuie făcut ceva, în fond lucrurile nu puteau rămâne aşa, cu păpuşile de paie la masa prezidiului, repetând ca nişte papagali lucruri pe care nici ei nu le pricep, în fond noi contăm şi nu carieriştii ăia care se gândesc de-acuma să primească o repartiţie bună... Stăteau amândoi pe coridorul întunecat al căminului, geamul de lângă ei era spart şi prin el pătrundeau rafale de ploaie, Marcel sta însă chiar în dreptul geamului, îi plăcea lui să-l biciuiască ploaia, să-l mai răcorească un pic şi cu faţa udă de ploaie se uita încruntat la Matei, aşteptând să spună şi el ceva.
MELANCOLIE
855
Ne-am gândit că poate tovarăşul Marcel, spuse Radu Petre pe un ton foarte grav, nu cumva are nişte necazuri personale, l-o fi părăsit vreo fată - la vârsta asta fetele sunt desigur o problemă - sau cine ştie ce o fi păţit şi acuma dă vina pe omenire; adică alţii-s de vină că lui nu-i merg treburile după pofta inimii. Şi Matei spuse că el nu ştie dacă l-a părăsit cineva ori nu; asistentul îl roagă să vorbească mai tare, ca să audă şi tovarăşii ce zice, căci aşa cum vorbeşte el nu se înţelege nimic. La vârsta asta, adăugă Radu Petre uitându-se distrat pe geam, fetele sunt desigur o problemă. Ar vrea de asemenea să afle dacă nu cumva joacă pocker, a auzit el că în ultimul timp s-au umplut căminele de asemenea pasionaţi de jocul ăsta. Dacă nici el, nici prietenul lui nu joacă pocker, cum îşi petrec ei duminicile care sunt foarte plicticoase, mai ales când buzunarele sunt goale. Distracţiile cer să ai parale, nu-i aşa? Mai fac probabil, din când în când, câte un mic chefuleţ, aşa ca-ntre studenţi, la vreo cârciumioară mai ordinară unde nu costă prea mult. A auzit el c-au fost într-o duminică, a fost cu ei chiar şi un cadru didactic, s-a discutat mult acolo, la un păhărel de secărică oamenii îşi mai dau drumul, devin mai volubili. Marcel, după câte a aflat el, a ţinut chiar şi un discurs, îi plac lui discursurile, plăcerea lui e să ţină discursuri; îşi mai aminteşte cumva despre ce anume a fost vorba în discursul acela al prietenului lui sau nu-şi aminteşte? Ei, nu-i nimica, a trecut de atunci destul de mult timp, e firesc să fi uitat. Numai că el, Matei, n-a uitat şi bărbatul Radu Petre ştie foarte bine că el n-a uitat, dar dacă el nu vrea să spună, nu vrea să fie adică sincer, deschis, aşa cum îi stă bine unui tânăr din zilele noastre, el nu-1 obligă, treaba lui. *
*
Nu vrei să ne ajuţi, ne laşi să rămânem needificaţi în privinţa prietenului şi colegului tău? întreabă cu mâhnire în
856
SORIN TITEL
glas Petre Radu. Ce să mai lungim vorba, spune cel impulsiv, dacă nu vrea, nu vrea, n-o să ne rugăm de el. Nu se pune problema în felul ăsta, îl întrerupe celălalt, şi de fapt părerea ta ne-ar interesa nu să ne-o spui acuma, înţelegi? Nici nu poţi, după opinia mea, să ai dintr-o dată un punct de vedere clar, precis, în ceea ce priveşte abaterea prietenului dumneatale, a gravităţii acestei abateri. Trebuie să te mai gândeşti la ea, nu-i aşa? La şedinţă însă - şi până atunci mai ai timp aproape o săptămână întreagă - ai putea să iei cuvântul şi să-ţi spui ferm şi hotărât părerea, cu toată obiectivitatea. Şi Matei repetă încă o dată acel foarte stupid sigur că da, din care nu se înţelege mai nimica. Să fie oare atât de cu capul în nori, de nepregătit pentru viaţă, cum fuseseră ei informaţi, încât să nu priceapă ce se aşteaptă de la el? Totuşi, la şedinţa următoare, i se dădu cuvântul printre primii, îl încurajară dând din cap amândoi -şi cel impulsiv şi Radu Petre, de cum deschise gura; aşa, tovarăşe, dă-i drumul, vorbeşte cinstit şi deschis; şi pe măsură ce el vorbea — cam dezlânat şi alandala, cu fraze gâtuite la mijlocul lor din pricina emoţiei, pentru prima dată în viaţa lui luase şi el cuvântul la o şedinţă - chipurile celor doi, observă Matei, începeau să semene între ele, deveniseră dure, ca de oţel, şi Matei se opri speriat în mijlocul frazei; încercă să continue enumerarea excepţionalelor calităţi ale prietenului lui, cu toate că înţelegea că nu aşa ceva se aştepta de la el. Din gură îi ieşeau nişte fraze atât de încâlcite, încât prezidiul dădu în curând semne vădite de nerăbdare. Poate îmi traduce careva şi mie ce vrea să spună colegul vostru, spune Radu Petre. Gluma nu fu însă prea gustată, colegii se uitau la el aşteptând să continue; îl îndemnau din priviri să nu fie atât de confuz. A început să bată câmpii, nu se mai pricepe nimica, discutau cei de la masa prezidiului. Şi nu spusese el tot timpul „sigur că da“, adică dă o mână de ajutor să punem odată punct, să rezolvăm „cazul“ de la Filologie, să despărţim grâul de neghină?
MELANCOLIE
857
Şi cum trăiesc ei, ce să mai vorbim, mamă, să fi avut noi astfel de condiţii, se gândea tânărul în salopetă. La vârsta lor mă chinuiam să-i storc meşterului câţiva bănişori în plus, să-i trimit mamei, văduvă şi cu o droaie de copii şi uită-te la ei cum strâmbă din nas, tot sunt nemulţumiţi, ce naiba spune neajutoratul ăsta cu mutra lui de iezuit? Şi între timp Matei şi-a terminat peroraţia; fusese, bineînţeles, din ce în ce mai confuză. Prietenul aproape că se aplecă sub greutatea meritelor date cu atâta patos în vileag - se certaseră în seara precedentă; mă exasperează nepăsarea ta, îi spusese Marcel, tunând şi fulgerând împotriva lui; de-acuma înainte ai să vezi tu că treburile au să meargă altfel, ai să vezi tu c-o să fie bine. De ce naiba eşti atât de sceptic?, mă înfurii când te văd aşa; din pricina unora ca tine, care nu mişcă în front, îşi caută doar de ale lor, merg lucrurile aşa cum merg; trebuie la un moment dat să lupţi, pricepi?, mă enervezi cu mutra asta a ta de bebeluş neînţărcat.
... Am greşit, îşi spune Radu Petre, ar fi fost necesar să stăm mai mult de vorbă cu el înainte de şedinţă; merită să fie criticaţi c-au primit în organizaţie studenţi cu nivel politic atât de scăzut; să-i fi deschis capul, să-i fi arătat cine încearcă să profite de pe urma comportării lor necugetate; mai avem încă greutăţi, socialismul nu se construieşte cât ai bate din palme, în tot cazul ne-a dat peste cap toată şedinţa; una ne lasă să înţelegem şi alta face. Privirea lui ca de gheaţă îl descumpăneşte pe Matei; pe neaşteptate — nu era doar momentul potrivit! — îşi aminti scrisoarea primită de-acasă; îi scrisese mama, cu scrisul ei regulat şi foarte frumos, îl anunţau că-i trimiseseră prin poştă un pachet cu de-ale gurii şi îmbrăcămintea potrivită pentru sezon, pantalonii tăi de tergal, bineînţeles că ţi i-a aranjat Maier, i-am dat să ţi-i strâmteze, aşa cum ai vrut tu, numai că i-am spălat şi mi-i frică să nu fi rămas scurţi, ai să râzi, dar am impresia c-ai mai şi crescut în ultimul timp; mai trimiseseră
858
SORIN TITEL
prin poştă şi patru perechi de ciorapi din supraclastic - au modele foarte frumoase, două perechi sunt cu romburi, iar alte două cu un fel de flori, foarte mărunte, nu sunt de prost gust, sunt convinsă c-o să-ţi placă. In momentele de mare tensiune în care se afla de mai multe zile, scrisoarea îl impresionase nemaipomenit de mult şi uite că acuma toate frazele alea pline de grijă şi de iubire maternă îi veniseră în minte, şi un chinuitor sentiment de vină, faţă de ei, cei de-acasă, care nu ştiau nimic, erau în afara tuturor acestor şedinţe care se prelungeau până spre miezul nopţii, iar uneori chiar până la ziuă, şi uite el acuma, fiul cel nerecunoscător, ce-i trece prin gând să le facă; se simte părăsit, abandonat, lăsat să plutească la voia întâmplării pe o mare înfuriată, fără să aibă de ce să se agaţe, gata să se înece. Ei nu bănuiau nimic, nu ştiau şi uite ce uşor i-ar fi acuma să retracteze tot ce-a spus, să spună ceea ce se aştepta de la el, să fie, cum spuneau ei, „deschis" şi „sincer". Numai că el nu putea să facă aşa ceva; nu se poate; şi, din nou, fraza din scrisoarea mamei, de data asta umplându-1 de deznădejde şi disperare, dându-i sentimentul că de-acuma totu-i pierdut, nu mai era nimic de făcut (şi mult mai târziu veni o altă scrisoare, îi scria tata, cu scrisul lui foarte special: Am plâns toată noaptea, n-am putut dormi, poate dă Dumnezeu şi până la urmă se rezolvă, du-te în audienţă la minister, dacă crezi că-i necesar vin şi eu la Bucureşti, împreună poate că izbutim...). Aţi terminat sau poate mai aveţi ceva de spus, auzi Matei ca prin vis... Mai am, spune Matei agăţându-se de propriile lui cuvinte ca de un colac de salvare. (Poate că am să reuşesc, totuşi, să spun altceva, în definitiv şi-au pus doar toată nădejdea în mine, mi-au dat primul cuvântul...) Nu mai am, spune Matei prosteşte şi toată sala respiră uşurată; simţiseră şi ei, colegii lui, că fusese la un pas de a retracta tot ceea ce spusese cu câteva clipe înainte, doar că aşa ceva nu se poate!
MELANCOLIE
859
4
Alte amintiri, de altă natură, îi veniră apoi lui Matei în minte: împreună, în toamnă, fuseseră la scurtă vreme după şedinţele acelea lungi, el şi cu prietenul iui, la nunta unei verişoare a lui Marcel; cum plecaseră la începutul după-amiezii cu trenul, un tren aproape gol, aşa că până la Ploieşti trăseseră amândoi un pui de somn. Era sfârşitul lui septembrie şi zilele erau limpezi şi melancolice, o lumină grea, uleioasă a soarelui şi Marcel care începea să sforăie, întins pe scaunul de lângă el. Cărau cu ei şi nişte geamantane uriaşe. Aveau de gând să le umple cu nuci şi cu mere. Şi ce mere, exclamase Marcel, n-am mai văzut aşa ceva, la voi nu cred să existe soiurile astea. Nu ştiu dacă o să rezişti douăzeci de kilometri de mers pe jos; recunosc că nu-i puţin pentru unul care nu are antrenament; în schimb, drumul e extraordinar de frumos. Avem şi noroc că vremea e splendidă; ce părere ai cum poate mirosi frunza pălită acuma toamna, mă dă gata mirosul ăsta! E puţin de urcat, dar când ajungem sus e o privelişte minunată!... Ce părere ai, bătrâne, nu-i aşa că e foarte frumoasă regiunea asta unde am văzut lumina zilei? Nu degeaba ţi-am spus că cea mai fierbinte dorinţă a mea e să ajung să pun în ceea ce am să fac mai târziu, în lucrările mele, ceva din frumuseţea acestei lumi. Marcel se exprimase cu o anumită grandilocvenţă, dar pe Matei nu îl supăra felul lui de a vorbi; era un tip pasionat, se vedea de la o poştă şi, oricum, era prietenul lui cel mai bun, amândoi îşi făceau tot felul de planuri de viitor. Până în sat erau însă mai mult de douăzeci de kilometri şi ajunseră abia noaptea târziu, lumina era stinsă; întreaga casă era cufundată în întuneric; Marcel bătu întâi la fereastră, se porniră câinii de prin vecini să latre, apoi la uşă; ce-i cu dumneata că nu mă auzi, de când bat, spune Marcel, şi femeia micuţă de statură, în cămaşa lungă şi albă îi dădu drumul. Nu sunt singur, îi şopti Marcel, l-am adus şi pe prietenul meu, Matei, cu mine. Matei auzi şoapta
860
SORIN TITEL
femeii: de ce nu m-ai anunţat din timp, de ce-mi faci tu mie una ca asta?, şi se simţi tare prost; se făcu însă că n-a auzit; dacă ştiam că veniţi făceam focul din timp, spune mama lui Marcel, până se încălzeşte o să îngheţaţi de frig; nu trebuie să faci nici un foc, spune Marcel, e abia sfârşitul lui septembrie, n-a venit încă iarna; să vă aduc să mâncaţi, v-o fi foame, spune femeia, mi-a rămas oleacă de ciorbă de la prânz, să v-o încălzesc; adu mai bine nişte brânză de oaie, spune Marcel, cu aşa ceva ne întâlnim mai rar la Bucureşti; dacă vrei să te uşurezi înainte de a ne culca, closetul e în fundul ogrăzii; stai să-ţi dau şi o lumânare, ca să nimereşti unde trebuie; spune dacă ai mai văzut în viaţa ta un cer ca ăsta, atât de spuzit de stele, şi ce frumos miroase a pământ şi a iarbă veştedă.
*
Nunta verişoarei e în alt sat, la distanţă de vreo douăzeci de kilometri. Nu plec până nu se urcă toată lumea, spune şoferul. Greu o să încapă toţi într-un singur camion, îşi dă el cu părerea. Să stăm mai în faţă, să nu ne hurducăie prea tare, spune Marcel. Ce înghesuială, m-aş mira să nu se răstoarne cu atâta lume, adaugă el.
Camionul îşi face cu greu drum prin norii de praf, toate arată cu totul altfel decât prin părţile lui, satele prin care trec, ceardacurile înalte, precum şi oamenii, cu vorba lor aspră şi repezită, nu aduc cu cele de la el de-acasă; veselia oamenilor e alta.
Matei dansează cu sora miresei care de asemenea e verişoară cu Marcel; se lipeşte de el şi-l întreabă dacă-i place viaţa de student; ştiu eu cum sunteţi voi, studenţii, vă distraţi, nu aveţi treabă, spune ea; Matei e foarte timid, nu prea ştie să întreţină o conversaţie cu o fată; cât ţin examenele, e ceva mai greu, spune verişoară lui Marcel, care pare a cunoaşte foarte bine viaţa studenţilor, dar după aceea vă puteţi distra, nu aveţi treabă; e curioasă să afle, de la Matei, cam ce fel de distracţii sunt acolo,
MELANCOLIE
861
la Bucureşti; ştiu eu că vă ţineţi numai după gagici, lasă, nu te preface, că vă cunosc eu ce vă poate pielea. Fel de fel de distracţii, spune în sfârşit Matei, dând să se înţeleagă că abia izbuteşte să le facă faţă; ce transpirat eşti, spune fata, şi-şi vâră palma lată, cu degete scurte, pe sub cămaşa lui Matei; mâna ei alunecă de-a lungul pieptului neted şi în faţa acestor avansuri tandre el nu ştie prea bine cum trebuie să reacţioneze, ce ar trebui să facă? ba s-ar putea chiar spune că stă ca un par şi verişoara lui Marcel, sora miresei, nu prea ştie ce să creadă, îi ştie mult mai îndrăzneţi pe studenţi; nu mai ştii cum să scapi de ei, aşa-s de daţi naibii; are ea o prietenă care s-a încurcat cu un student, de la cinema a dus-o direct acasă - să trecem pe la mine să ascultăm puţină muzică, bem şi un şpriţ rece, trilulilu, aşa şi pe dincolo - s-a trezit cu burta mare, dar ea nu-i atât de proastă, ea e mult mai şmecheră; nu s-a născut studentul ăla care s-o ducă pe ea de nas. Numai că în cazul de faţă nici nu se pune problema de-a lua vreo măsură de apărare, din păcate n-are în faţa cui să intre în defensivă, de cine să se apere. De altfel, i s-a şi urât cu atâta învârteală fără rost, ăştia o ţin numai într-un vals, „Valurile Amurului" sau cum îi spune, altceva nu ştiu cânta; m-am lămurit de-acuma ce prieteni are Marcel, unde i-o fi găsit; un aşa student, ce să zic, mare scofală, de unde l-o fi cules! Şi lui Matei nu-i trece prin cap nici un subiect de conversaţie, n-are rost s-o întrebe dacă l-a citit pe Remarque, pentru că, mai mult ca sigur, nu l-a citit!... O să rămânem două-trei zile, spune Matei, cu toate că fata nu l-a întrebat cât timp rămâne şi chiar dacă ar fi rămas o săptămână întreagă ei îi era, ca să zicem aşa, totuna (rămâi cât vrei, mie mi-e indiferent, îşi spune ea în gând), luni nu avem decât un singur seminar şi am aranjat cu asistenta, spune Matei, am vorbit cu ea să ne dea voie să absentăm; înţeleg că plecaţi marţi dimineaţa, spune fata indiferentă...
— Mare figură eşti, îi spune Marcel, tocmai celei mai boccii dintre verişoarele mele te-ai găsit să-i faci curte?!
862
SORIN TITEL
-	N-am prea găsit teme comune de conversaţie, se plânge Matei. Mai mult am tăcut. Nu cred să-i fi făcut cine ştie ce impresie grozavă.
-	Hai mai bine să bem ceva, să prinzi curaj, să ţi se mai dezlege limba, îi spune Marcel.
-	Nu-i chiar atât de nearătoasă cum zici tu, spune Matei. Eşti tu prea pretenţios, asta-i tot.
-	O femeie când pui mâna pe ea trebuie să fie tare ca piatra. Alea-s muieri adevărate, ţine minte ce-ţi spun! Or, verişoara asta a mea, ce să mai vorbim! Nu cumva să-ţi treacă prin minte s-o săruţi, că nu se mai spală pe gură o săptămână!...
în maşină, la întoarcere, Matei a tras un pui de somn cu capul culcat între sânii mari, şi nu prea tari, e adevărat, ai verişoarei lui Marcel, căreia îi dăruise o fotografie pe care ea o pusese în dreptul inimii. Iartă-mă că te-am trezit, dar trebuie să cobor, îi spune ea, am ajuns acasă; încântată de cunoştinţă; ţi-am pus în buzunarul de la veston adresa mea; mi-ar face deosebită plăcere să corespondăm, mai spune ea, înainte de a coborî... Oare am sărutat-o după ce m-am îmbătat, se întreabă Matei uitându-se la gura ei cu buzele roşii, căutând parcă urmele acelui sărut pe care oricum nu şi-l mai aminteşte. Ce-o mai înghesuiai într-un colţ, îi spune Marcel, abia te-am liniştit; nu te ştiam aşa de pătimaş; şi pe Matei îl doare îngrozitor capul, a băut cam prea mult vin. Nuntaşii câţi au mai rămas în camion dorm sprijiniţi unii de ceilalţi; trezeşte-te, că trebuie să coborâm, se aude din când în când. Nu putem spune că nu ne-am distrat, e de părere Marcel, nu-i aşa că a fost o nuntă foarte reuşită?
5
Cei doi care veniseră să dea o mână de ajutor organizaţiei U.T.M., mult prea slabă ca să poată să se descurce singură, îşi
MELANCOLIE
863
exprimară dorinţa de a sta încă o dată de vorbă cu Matei, pentru ultima oară, bineînţeles, poate că între timp s-a mai gândit, a mai reflectat, a mai avut vreme să-şi schimbe atitudinea. Ei, ce mai faci, tovarăşii’ Matei, se apropie examenele, probabil că aveţi mult de învăţat acuma. Dumneata n-ai de ce să tremuri ca alţii, care au chiulit tot timpul anului, o să le iei cu „foarte bine“, parcă văd, pe toate, ştim că eşti un student bun; şi uite că tocmai dumneata ne faci greutăţi, spune celălalt, cel mai impulsiv. Se poate? Şi Matei bâlbâie ceva, cum că el nu vrea să facă nimănui nici o greutate, nu-i în intenţia lui aşa ceva; asta-i foarte bine, spune Radu Petre, care s-a obişnuit de-acuma cu modul mai eliptic de-a vorbi al lui Matei, ne bucurăm că ţi-ai dat seama c-ai greşit, mai bine mai târziu decât niciodată; ar fi fost cea mai mare prostie să persişti în greşeală. Toată lumea se arată, inclusiv decanul, care e şi el de faţă, bucuroasă că, în sfârşit, şi-a „revizuit" atitudinea; ai vorbit şi dumneata mai mult decât trebuie, i se atrage atenţia; ai zis, dacă ne amintim noi bine, ceva în legătură cu bursele, ai criticat, dacă nu mă înşel, întârzierea cu care se pun în aplicare noile hotărâri, dar, mă rog, n-are nici o importanţă, n-o să-ţi tăiem capul pentru atâta lucru; omul mai scapă câte o vorbă nepotrivită; se aşteaptă foarte mult de la dumneata, îi spune decanul şi-l priveşte pe Matei drept în ochi, o privire hotărâtă, fermă şi Matei e atât de fâstâcit încât atunci când i se spune că poate pleca îşi uită basca (din postav maroniu, confecţionată dintr-o pălărie „renovată" a mamii), pe scaunul pe care a stat; înainte de a părăsi sediul organizaţiei mai are, totuşi, vreme să repete încă o dată acel „sigur că da“ care ajunsese să exaspereze pe toată lumea; numai că fusese un „sigur că da" cât se poate de nesincer şi mincinos, pentru că la şedinţă, prelungită de altfel până la miezul nopţii, Matei se apucase - dracu’ se poate înţelege cu el, i-am scris pe hârtie, cuvânt cu cuvânt, ce să spună, am vrut să-l ajut: învaţă cuvânt cu cuvânt şi fix aşa să spui şi să ai grijă cum vorbeşti, să nu te bâlbâi cum ai tu obiceiul - să spună cam acelaşi lucru ca la prima şedinţă, numai că de data asta se arătase
864
SORIN TITEL
mult mai puţină înţelegere şi bunăvoinţă decât la prima; nu întâmplător colegul vostru a vorbit aşa cum a vorbit, - fuseseră de părere cei de la masa prezidiului - să vedem cine anume se ascunde în spatele lui... Păi o să vină muncitorii să pună ranga pe voi!... spuse cel în salopetă, acum când era mai mult decât evident că nu se mai putea aştepta nimic absolut de la băiatul ăsta. Autocritica pe care şi-o făcu Matei fu un fel de bălmăjeală lipsită de un înţeles clar, iar în ceea ce priveşte critica - şi de data asta accentul se punea în primul rând pe critică, o privire responsabilă, analitică asupra comportării colegului lui, Marcel, - a lipsit cu desăvârşire din luarea de cuvânt... Se certaseră rău, el şi Marcel, cu câteva zile înainte. Mi-e scârbă de artiştii care nu fac altceva decât să-şi contemple buricul de dimineaţa până seara, îi spusese Marcel. Greşeala ta — îi spune Matei, în interminabilele lor polemici reuşeşte să fie mai coerent decât de obicei, iar părerile sale se află mai întotdeauna la polul opus celor ale bunului său prieten — e că nu accepţi decât un singur fel de artă, un singur tip de artist. Oare nu-ţi dai seama că exclusivismul tău nu poate duce prea departe!? Or, Marcel nu vrea să-şi dea seama; am pus punct, n-am cu cine discuta, îi spune el, tu ai părerile tale, eu le am pe ale mele; nu-i nici un motiv să fim atât de categorici, încercase Matei o conciliere; Marcel nu vroia însă nici să audă de aşa ceva şi totuşi, după şedinţă, venise la el să-i mulţumească; îmi pare rău că o să ai neplăceri din pricina mea. *
*
Am să încerc să obţin un post de suplinitor undeva în provincie, îi spune un coleg al cărui tată avea o funcţie foarte mare. Am să vorbesc cu babacu’ să-ţi dea o mână de ajutor, am să-i explic că n-ai făcut nimic în afara faptului că n-ai vrut să te lepezi de un prieten, spune colegul, mare amator de bridge, un băiat frumos şi sportiv care dădea iama printre balerinele de la Operă. Dar tu ce-ai fi făcut în locul meu? îl
MELANCOLIE
865
întreabă Matei. Nu ştiu, îi spune colegul, n-am avut niciodată un prieten foarte apropiat, ca să înţeleg ce înseamnă să-i dai la moacă. Prietenia e un sentiment prea complicat pentru mine, recunoscu el zâmbind, cu acel zâmbet fermecător cu care înnebunea fetele. Ca şi dragostea, de altfel, adăugase el după un moment de gândire. Te culci cu ele şi ai grijă să nu le păstrezi prea mult timp, altfel lucrurile se complică, e adevărat, şi cu ele. Or, eu prefer lucrurile simple. Ambiguitatea mă sperie şi mă înspăimântă. Iţi dau totuşi dreptate. Nu puteai să-ţi înfunzi prietenul, sări el la subiectul care îl interesa pe Matei. Nu vă potriviţi unul cu celălalt, cum v-aţi împrietenit tocmai voi?! O întrebare complicată la care Matei nu ştiu în primul moment ce să răspundă. Cel mai greu îi fu însă să scrie celor de acasă, trebuia să afle şi ci „nenorocirea*4 ce i se întâmplase; era greu, foarte greu, mai ales că ei nu bănuiau nimic, scrisorile lor erau, ca de obicei, grijulii şi uşor pedante; între timp sosise, prin poştă, şi pachetul cu ciorapii cu romburi şi floricele, viu coloraţi, exact cum se purtau de un timp încoace, şi cu pantalonii de tergal daţi la strâmtat (n-o să ţină multă vreme moda asta, doamnă, o să treacă repede, şi tot la mine o să veniţi, o să vă rugaţi să vi-i lărgesc, numai că n-o să mai am de unde; sunt mult strâmtaţi după părerea mea: mai bine îi lăsam cum au fost, dar dumneavoastră hotărâţi, eu nu mă amestec). Oricum, nu-i uşor să scrii o asemenea scrisoare, mai ales nu ştii cum s-o începi. Matei rămâne mult timp aplecat deasupra foii de hârtie albă; veştile cele rele trebuie totuşi spuse, nu mai era nimic de făcut, şi cel mai bun lucru e să le spui de la început, fără prea multe ocolişuri. Scrise, aşadar, o scrisoare foarte directă, aspră şi brutală; veştile neplăcute sunt întotdeauna aşa, deasupra lor nu poţi turna apă de trandafiri ca să le faci mai plăcute. Le va scrie mai târziu mai amănunţit, deocamdată nu se simte încă în stare... Scrisoarea avu chiar un ton cam sfidător, de parcă ar fi vrut să le arunce tot adevărul în faţă; iar ei erau părinţii lui, nu
866
SORIN TITEL
aveau ce face; nu aveau decât să înghită doctoria asta amară, pregătită de el cu atâta cruzime; Dragii mei, le scrisese aşadar Matei, am fost dat afară din facultate pe data de 30 aprilie anul curent. Motivele exmatriculării sunt următoarele. Şi urma un foarte scurt rezumat al acelor nenumărate şedinţe, prelungite, unele dintre ele, până după miezul nopţii, al căror erou principal, dintr-un simplu pion, devenise el, Matei...
6
„Sărbătoritul" se întorcea acasă în dimineaţa ninsă de la începutul lunii decembrie. Arăta el oare ca un ins asupra căruia necazurile şi belelele de tot felul se abătuseră, nu cu mult timp în urmă, cu duiumul? Nici pomeneală de aşa ceva! Pentru Matei, proaspăt student al Filologiei din Cluj, în ultimul an, de fapt, nu există decât timpul prezent. Trecutul era dat de mult uitării, trecutul nu mai avea nici o importanţă!
Ca să ajungă în camera lui, trebuia să treacă prin încăperea în care dorm gazdele - domnul şi doamna Ghencea - ieşiţi de curând la pensie şi unul şi celălalt; domnul Ghencea fusese morar la viaţa lui şi mare sportiv în tinereţe, apoi intrase vânzător la o fabrică de pâine, după ce i se luase moara, şi rămăsese, după propria lui expresie, „pe drumuri"; doamna Ghencea ţinea „de când se ştia ea" un debit de tutun chiar lângă Universitate. La acel ceas al dimineţii, proaspeţii pensionari dormeau încă: rămâneau dimineaţa în pat după pofta inimii, destul se chinuiseră la viaţa lor şi pentru ce?... tot nu s-au ales cu nimic... Vii la ce oră pofteşti, nu-i nici o restricţie în privinţa asta, îi explicaseră ei lui Matei; pe noi nu ne deranjezi, avem somnul bun, slavă Domnului, amândoi. Poţi trage, dragă băiete, cu tunif, aici, la un pas de noi, nici nu tresărim, aşa somn avem. Dar mai întâi şi întâi să-ţi arătăm unde ţinem noi cheia de obicei, are o ascunzătoare foarte bună,
MELANCOLIE
867
nici pomeneală că o poate afla cineva. Doar să ai grijă să nu uiţi să încui, de câte ori pleci în oraş, bineînţeles, dacă noi nu suntem acasă, să nu rămână uşa cumva descuiată. De când cu amnistia de astă-toamnă s-a înmulţit numărul hoţilor la Cluj, am auzit fel de fel de întâmplări, nici nu-ţi vine să crezi câte s-au putut întâmpla. Matei găseşte cheia în ascunzătoarea ştiută doar de cei ai casei, descuie şi iată-1 într-un hol minuscul în care se află lavoarul cu un mic boiler pentru apă caldă aşezat deasupra lui. îşi face loc printre cele două găleţi, pline amândouă şi pe lângă lada în care se află pantofi scâlciaţi şi fără tocuri, păstraţi cine ştie din ce pricină, de vreme ce nu mai pot fi utilizaţi sau recuperaţi în vreun fel; de unde şi mirosul de piele coaptă, un miros neplăcut într-adevăr. Uşa care dă în cameră are un mic clopoţel, care nu-i trezeşte pe cei doi soţi al căror somn e atât de bun încât poţi trage cu tunul în preajma lor şi tot degeaba, ei tot nu aud; perdelele sunt trase, dar cu tot întunericul din încăpere, Matei poate vedea trupul despuiat şi încă solid al domnului Ghencea (în tinereţea sa fusese jucător de fotbal, jucase chiar într-o echipă faimoasă, dar cum Matei era antisportiv din născare nu reţinuse nici numele echipei, nici al celebrilor fotbalişti alături de care actualul pensionar evoluase, cu foarte mulţi ani în urmă). în cameră era deosebit de cald. Gazul, care încălzea o sobă uriaşă de teracotă, era lăsat să ardă toată noaptea; domnul Ghencea, care aruncase plapuma de pe el, zăcea la picioarele patului, era îmbrăcat cu nişte izmene albastre şi lungi până la genunchi şi un maiou vărgat, probabil de pe vremea tinereţii sale sportive. Doamna Ghencea era acoperită în schimb cu plapuma până sub bărbie; doar o mână i se odihnea deasupra, un braţ foarte alb; în timp ce Matei traversa încăperea, şi-l vârî sub plapumă; oftă prin somn, probabil că visa ceva foarte frumos. Matei intră în încăperea care era goală. Colegul de cameră lipsea; probabil că plecase acasă, la ţară, să-şi vadă părinţii; era dintr-un sat de lângă Turda; avea şi o
868
SORIN TITEL
logodnică acolo, se ducea în fiecare sâmbătă s-o vadă. Din când în când venea şi logodnica la el; îi aducea nişte prăjituri cam râncede din care, vrând-nevrând, trebuia să guste şi Matei şi să le laude, chiar dacă nu-i prea plăceau; sunt foarte bune, le-aţi făcut chiar dumneavoastră? întrebă cu ipocrizie, arătându-se mirat de atâta pricepere şi dexteritate culinară, în zilele astea facem şi noi cu ce avem, cu ce se găseşte, spunea logodnica pe un ton plângăreţ, cântând uşor cuvintele. Ştiu că dumneavoastră sunteţi obişnuit cu altfel de prăjituri; şi mie, vă spun sincer, îmi place doboş-tortul, dar de unde cacao? Ei, unt şi ouă s-ar mai găsi, dar fără un pic de cacao tot degeaba, dacă n-ai cacao nu iese nimic. Şi spunea de mai multe ori „cacao“, poate de dragul cacofoniei; o încânta cuvântul ăsta, îi făcea plăcere să-l repete.
*
în timp ce se dezbracă îl aude pe domnul Ghencea lipăind desculţ prin dormitorul cu preşuri pe jos; paşii îi erau clătinaţi şi nesiguri, probabil că era încă buimăcit de somn; îl aude cum bea cu ceaşca apă din găleată - o ceaşcă uriaşă cu un îngeraş desenat în culori vii, cum oftează de plăcere - era mort de sete săracu’ —, îl aude înapoindu-se cu paşi ceva mai repejori, îndreptându-se spre pat, tare-i bine sub plapumă, la căldură, dulce-i somnul de dimineaţă, încă un oftat; patul scârţâie sub trupul noduros al domnului Ghencea; între timp s-a trezit şi soaţa fostului fotbalist, i s-a făcut şi ei sete, din nou lipăitul picioarelor desculţe, dar mult mai uşor şi mai sprinten, mai în vârful picioarelor, nu cumva să-l trezească pe băiat. (Doamna Ghencea habar n-are că Matei abia s-a întors de la splendida sărbătorire pe care i-o pregătiseră prietenii.) Frânt de oboseală cum e, de cum a pus capul pe pernă a şi adormit, somn greu, ca de plumb, fără vise; n-o aude pe doamna Ghencea trebăluind prin bucătărioara din faţa dormitorului,
MELANCOLIE
869
tăind morcovii mărunt, certându-se cu domnul Ghencea pe care de atâtea ori l-a rugat să se ducă până la Alimentara de peste drum să vadă dacă n-au primit foi de dafin; fără foi de dafin sosul n-are nici un gust, spune ea profund nemulţumită, îmbracă-te bine, pune-ţi paltonul, cum să pleci numai în haină, tu nu vezi cum ninge! O fi aproape Alimentara, dar nici în veston nu poţi ieşi. Nu-mi găsesc căciula, spune domnul Ghencea, ţi-am mai spus să nu te amesteci în lucrurile mele!... Matei însă n-are cum s-o audă pe doamna Ghencea certându-1 pe „fostul Ghencea" (cum se prezenta bătrânul ori de câte ori în bodega de la capătul străzii, renovată de curând, apărea câte un necunoscut cu care intra în vorbă, comentând meciurile din semifinale): eu sunt fostul Ghencea, spunea, de la Maresa, nu ştiu dacă mă mai ţii minte?... dumneata eşti mai tânăr, n-ai de unde să ştii pe foştii fotbalişti! Cum să nu vă ştiu, Ghencea şi Constantin, ăl mai mic dintre fraţi, că cel mai mare n-a jucat decât un an sau doi, l-a otrăvit logodnica, i-a pus argint viu în lapte, se scornise că a orbit săracu’; nici nu-mi vine să cred că stau de vorbă chiar cu Ghencea în persoană, spune celălalt consumator, eliminând calificativul adăugat de bătrân, „fostul Ghencea", nu fără o oarecare amărăciune şi autoironie şugubeaţă. Prin urmare m-ai mai prins jucând, m-ai mai văzut, spune bătrânul, uitându-se pe deasupra meselor pline cu halbe de bere, de parcă un meci imaginar s-ar fi desfăşurat chiar în clipa aceea în faţa privirilor sale mioape. Trăsnet, nu alta! Matei doarme dus, în timp ce „fostul Ghencea", care abia într-un târziu s-a întors cu foile de dafin, e certat cu cea mai mare asprime: nu te pot suferi când te văd duhnind aşa, parcă s-a mutat circiuma la mine în casă, aşa puţi! Trebuie să deschid fereastra să iasă mirosul, altfel mă îmbolnăvesc. N-am băut decât un păhărel, se scuză domnul Ghencea, unul mic de tot, atâtica, arată el apropiind foarte tare unul de altul două degete, reducând păhărelul incriminat la cele mai mici dimensiuni; nu mai fi şi tu aşa de
870
SORIN TITEL
otrăvită. Dacă ar fi fost numai unul, n-aş mai zice nimic, spune doamna Ghencea stând în faţa plitei încinse, dar bag mâna în foc că au fost vreo două-trei. Să nu-mi spui că n-ai fost şi ieri la bufet, las’ că ştiu eu că nu s-a deschis abia azi, cum spui tu, când am trecut ieri după-amiază pe lângă el era plin de beţivani ca şi tine; cel puţin nu te apropia de mine, stai, te rog, mai la distanţă. Iar ai băut trăscău din ăla, pe care nu-1 pot eu suferi, mamă ce mai pute... E destul ca doamna Ghencea să deschidă, cu cea mai mare precauţie, uşa care dă în camera lui (are de căutat ceva în şifonier) ca Matei să se trezească brusc (de altfel a dormit destul, s-au făcut de-acum orele cinci, a şi început să se întunece). Gazda lui atât de grijulie cu somnul chiriaşului se apropie de şifonier în vârful picioarelor (şi totuşi, duşumelele vechi scârţâie cumplit), îl deschide cu cea mai mare precauţie; cine ştie după ce caută, aproape vârâtă în dulap, poziţia în care stă e incomodă, respiră greu. în sfârşit, a găsit ceea ce căuta; din dulapul deschis se răspândeşte în încăpere un miros cu totul special, de rufărie veche şi bine apretată, precum şi de „dedete“, praf pus special de doamna Ghencea împotriva moliilor. *
*
După ce ai petrecut o noapte şi te trezeşti a doua zi abia spre seară, timpul e parcă dat peste cap; se cască un fel de gol şi Matei plonjează în golul acelei după-amieze târzii de duminică; e mahmur şi-l doare pe deasupra şi capul. îşi aminteşte cum a ascultat preludiul de Bach în biserica pustie -doar el şi organistul - şi senzaţia de fericire încercată reapare doar pentru câteva clipe. Familia Ghencea află chiar din gura lui Matei, care nu vrea să renunţe cu uşurinţă la calitatea sa de „sărbătorit", că împlineşte chiar astăzi 7 decembrie douăzeci şi unu de ani; fostul fotbalist se bucură din toată inima; încă un prilej căzut ca din cer de a ciocni un păhărel, două, fără
MELANCOLIE
871
ca nevasta să-i mai facă mutre; nu se poate să nu-1 sărbătorim pe băiat, nu-i aşa, mamă dragă, se adresează el femeii; tu las-o mai încet, spune doamna Ghencea, pe jumătate îmblânzită; nu uita că astăzi ai luat-o de dimineaţă. O dată are băiatul douăzeci şi unu de ani, cum să nu-1 gratulăm, se miră domnul Ghencea şi-i face vesel cu ochiul lui Matei. Oho, la vârsta lui nu exista să-mi scape vreuna, ce spor mai aveam la fufe! De ce nu mai am eu anii ăia! Ce n-aş da să-i mai am... Când eşti tânăr nu ştii să apreciezi tinereţea, nu-i dai importanţă, spune soţia fostului sportiv, pe un ton grav şi meditativ, ba chiar didactic şi se aşază pe marginea celuilalt pat, cu mâinile în poală şi cu ochii împăienjeniţi de amintiri. Mai târziu abia îţi dai seama cât au fost de minunaţi acei ani, dar ce folos, spune ea pe un ton plângăreţ, ştergându-şi melancolic-meditativă şi o posibilă lacrimă, în timp ce domnul Ghencea, profitând de izbucnirea ei nostalgică, a şi adus păhărelele; nişte păhărele vcrzulii şi destul de încăpătoare. Acestea au un clinchet plăcut pe tăviţa de aluminiu, ca şi sticla pătrăţoasă cu rachiu de coarne. Nu ştiu dacă ai băut până acuma aşa ceva, îl descoase el. Are tot felul de reţete, e tare priceput la chestiile astea, spune doamna Ghencea pe un ton admirativ-tandru. îşi simte sufletul năpădit de amintiri duioase — ah! tinereţea asta, şi când te gândeşti că trece cât ai clipi din ochi! - încât pentru moment nu mai are poftă să se lupte cu aplecarea spre beţivăneală a iubitului ei soţ. Când domnul Ghencea dă peste cap, dintr-o răsuflare, paharul plin cu rachiu de coarne, oftând şi scuturându-se din tot trupul, cu ochii închişi - e minunăţie, nu alta! - nici măcar nu bagă de seamă. între timp, fostul fotbalist şi-a umplut şi cel de-al doilea pahar şi se pregăteşte să ţină un foarte simţit discurs (prilej de a goli încă un pahar cu rachiu). Ştim prin câte ai trecut, ne-ai povestit, spunea el în toastul pe care îl ţinea, cum a trebuit să pleci din Bucureşti, să te desparţi de colegi şi de prieteni; îţi spunem cu toată sinceritatea c-am fost foarte impresionaţi aflând câte a mai
872
SORIN TITEL
trebuit să înduri. Cum tonul discursului era avântat, doamna Ghencea simţi cum i se umezesc ochii. Pentru noi eşti ca şi copilul nostru, adăugă ea cu toată fermitatea; chiar astăzi, ţine fotbalistul să exemplifice pe viu spusele nevestei, a vrut să te trezească, noroc că n-am lăsat-o eu; supa asta de găină a ieşit o minune, mă duc să-l trezesc şi să mănânce cu noi, e mai mare păcatul să n-o guste, a ieşit într-adevăr nemaipomenită. Lasă-1 mai bine să doarmă, îi zic eu, cine ştie la ce oră s-o fi întors, o fi rămas la vreuna, la vârsta lui e şi normal, mai călăreşte şi el ce apucă... Nu mai vorbi porcării, îl ceartă doamna Ghencea, să-ţi fie măcar ruşine de băiat, că eşti om bătrân! De ce să-mi fie ruşine? sare fotbalistul, între noi, bărbaţii, putem vorbi mai fără ocolişuri, mai direct la o adică! La mulţi ani, spune doamna Ghencea, schimbând de-acuma subiectul, şi să dea Dumnezeu să ai parte în viaţă de tot ceea ce îţi doreşte sufletul, noi aşa îţi dorim, atât eu cât şi soţul meu aici de faţă. Ţie nu-ţi mai punem în pahar, spune sportivul, pentru tine ca femeie a fost suficient. După aceea te văd că începi să spargi la pahare, cum ai mai făcut odată, ştii tu când. Ei, pe vremea aceea eram tânără şi foarte proastă, începu doamna Ghencea să povestească, abia stăpânindu-şi râsul şi acoperindu-şi gura cu palma, pentru că nu-i frumos să râzi arătându-ţi gura ştirbă: mi-a dat să gust o ţuică foarte tare, ţi-a adus-o unu din Moldova, era pe vremea secetei, îi făcuseşi rost de nişte făină de grâu. Mi-a plăcut, era dulceagă şi mirosea plăcut, mi-a căzut, ca să zic aşa, bine ş-ani golit paharul pân-la fund, şi am mai cerut unu’; mă crezi că nu m-am mai putut ridica de la masă? Mi s-au făcut picioarele grele cum îi plumbul şi când să spăl păhărelele le-am scăpat din mână, praf s-au făcut; râdea omul ăsta de mine, arătă ea spre soţul ei care rânjea cu gura până la urechi, cele povestite de ea îl înveseleau foarte tare; el m-a dezbrăcat şi m-a culcat în pat, ba mi-a făcut şi o frecţie, ca să-mi revin. A doua zi n-am mai ţinut minte nimic, mi-a povestit el ce-am păţit şi
MELANCOLIE
873
nu-mi venea să cred. Ţie nu-ţi mai punem, spuse bătrânul sportiv, în schimb noi, bărbaţii, mai putem încerca un pahar, că n-o fi foc. Nu am nimic împotrivă să-i mai pui lui Matei, spune doamna Ghcncea, în schimb tu ai băut destul pe ziua de astăzi. Nu uita că şi azi-dimineaţă ai trecut pe la bufet, spune ea acoperindu-i cu palma plină de pistrui paharul şi când te-ai întors acasă ieşea din tine un damf de te trăsnea. Tu nu mai ai voie... Nici Matei nu mai vrea; acoperă paharul cu palma; a fost destul şi vă mulţumesc foarte mult c-aţi binevoit să închinaţi un pahar în cinstea mea; acuma o să vă rog să mă scuzaţi, trebuie să plec că mă aşteaptă prietenii; nu-i vorba să continuăm cheful, de altfel nici nu se mai poate, de vreme ce mama lui Ghiuri se întoarce astăzi de la Riga. De fapt nu avem nici un program prestabilit, vedem noi ce facem; dacă n-om avea ceva mai bun de făcut ne-om duce să vedem un film; au băgat o premieră la Capitol, pe care n-am văzut-o până acuma. Numai să găsiţi bilete, spune doamna Ghcncea, neîncrezătoare; duminica e potop de lume; poate aşa, la un bilet în plus şi la suprapreţ, altfel slabă nădejde, e ea de părere, nu văd cum o să vă descurcaţi altfel.
*
Matei are prilejul s-o vadă pe gazda lui Vladimir; bătrâna şi-a părăsit „ascunzătoarea", stă lângă plita încinsă - în mica odăiţă e cald ca-ntr-o etuvă - şi se uită la laptele care fierbe, având grijă ca nu cumva să dea în foc. Nu, Vladimir nu-i acasă, îi spune, sunt pe puţin două zile de când nu l-a văzut; de unde să ştie ea pe unde umblă; cu toate că-i băiat cuminte şi aşezat, nu poate zice nimic rău de el. I-a venit o scrisoare, trebuie să fie de acasă, de la părinţi; nu s-a atins de ea, e acolo pe noptieră, lângă cărţi. Vrea să-l roage când l-o vedea, să-i spună să-i plătească chiria pe o lună înainte, dacă poate; are de plătit nişte impozite şi-a rămas fără bani. Tare-i mică pensia, se
874
SORIN TITEL
plânge bătrâna, cum să te descurci cu trei sute de lei; de ajutat n-are cine s-o ajute, bărbatul i-a murit când era tânără şi n-a avut copii cu el; are o nepoată de frate care vine să o mai vadă din când în când, dar de când s-a măritat... Şi Matei stă pe marginea patului, se uită la zbârciturile de pe chipul ei stafidit şi-şi simte gâtul înecat de lacrimi, îi pare rău de bătrâna; prea-i de tot plângăcios, îşi impută el, una-două şi se emoţionează, viaţa-i dură, mă băiatule, trebuie s-o iei aşa cum e, dacă orice fleac îţi moaie sufletul, unde naiba ai să ajungi. Atunci am să plec; când s-o întoarce Vladimir nu uitaţi să-i spuneţi că l-am căutat. Nu vrei un pahar cu lapte cald? îl întreabă bătrâna. Am un ciocuţ cu zahăr, îţi pun un picuţ să ţi-1 îndulcesc, dacă nu-ţi place neîndulcit... Lui Matei nu-i place laptele, nici cu zahăr, nici fără, aşa că pleacă, mulţumind bătrânei. Fii liniştit că n-am să uit, îl asigură ea; îi spun când se întoarce c-ai trecut pe la el; ştii mai bine ca mine care îi sunt drumurile şi unde să îl găseşti, spune şi închide repede uşa în urma lui, să nu intre frigul. Apoi se aşază pe scaunul de lângă sobă, cu amândouă mâinile în poală, se uită cu o privire apoasă la fereastra aburită, ochii i se închid, moţăie o vreme şi capul îi cade în piept, şi-l ridică de mai multe ori şi iarăşi priveşte fereastra, ninge, nu se lasă, îşi spune bătrâna. Noroc cu încălţările alea de la Cornuleţ, poate să ningă cât o vrea, nici că-mi pasă, nu mă mai ud la picioare de-acuma; cască, i se văd gingiile fără dinţi; a început a se întuneca, îşi spune, trecu şi duminica asta. *
*
O zi deosebită, a împlinit frumoasa vârstă de douăzeci şi unu de ani, numai că băieţii au intrat parcă toţi în pământ, nu reuşeşte pur şi simplu să dea de urma lor, până şi Liviu, cel mai aşezat dintre toţi, mai puţin plimbăreţ, nu-i acasă. Mă gândeam să-l iau la un film, spune Matei, în timp ce sora lui
MELANCOLIE
875
Liviu vopseşte cu bronz argintiu nişte vrejuri pentru florile de hârtie, o comandă specială, trebuie s-o trimitem neapărat în seara asta şi uite că a început să se întunece şi nici jumătate din lucru nu-i gata; astăzi nu ştie ce i s-a întâmplat că nu are spor la lucru; a durut-o şi capul toată după-amiaza, a luat trei antinevralgice şi zadarnic, durerile nu cedează cu una, cu două. L-am trimis până la un unchi de-al nostru, de meserie tâmplar, îi explică lui Matei; mi s-a terminat cleiul, nu mai am cu ce lipi petalele. Ce părere ai, îl întreabă, foarte preocupată de florile ei, despre rozul ăsta? Mi-ar fi plăcut mai curând un frez, dar ar fi fost poate mai frapant, e de părere ea, şi un zâmbet îi luminează chipul urât; e atât de urâtă încât evită s-o privească, se uită mereu în altă parte: când la petalele de hârtie creponată roz-bombon, împrăştiate pe masă, când la vrejii daţi cu bronz auriu, când la mâinile ei îndemânatice — nu stau o clipă în loc - foarte palide, cu degete lungi. Se teme ca nu cumva în privirea lui ea să-şi vadă cumva reflectat, ca într-o oglindă, chipul nearătos. In acelaşi timp i se pare că fetei i s-a făcut o mare nedreptate - nu-i drept ca o femeie să arate aşa. Doar că nu ştie pe cine să învinuiască; habar 11-are cine-i vinovatul într-o astfel de situaţie. Trandafirii îmi dau cel mai mult de furcă; petalele trebuie aşezate într-un anumit fel pentru ca bobocul să aibă forma asta delicată, îi dă ea explicaţiile necesare arătând spre floarea la care tocmai lucra. Uite, îşi aminteşte ea - şi un zâmbet aproape frumos îi luminează chipul - aproape am uitat să te felicit, am uitat că e ziua ta. La mulţi ani şi-ţi doresc mult noroc în viaţă. De-acum înainte să se termine cu cele rele!... Bănuiesc că ţi-a povestit Liviu prin câte am trecut şi noi. Noroc că tata între timp s-a refăcut complet; închipuieşte-ţi că s-a îngrăşat în ultimele luni cu zece kilograme. Când a ieşit de-acolo şi l-am văzut cum arată, ce să-ţi povestesc! Mă trezeam noaptea şi mă porneam pe plâns; aşa de tare plângeam că-1 trezeam pe Liviu; culcă-te, îmi zicea, îţi fac un ceai dacă vrei să te linişteşti; ai văzut şi tu cum arată,
876
SORIN TITEL
îi spuneam printre lacrimi, să ştii c-o să moară, n-o s-o ducă mult aşa... Chiar săptămâna trecută am primit o scrisoare de la el, se simte din ce în ce mai bine. Când o să mă vedeţi, o să vă miraţi ce bine arăt, aşa ne scrie. Eu nici nu l-am recunoscut la început; norocul meu cu Liviu, care a sărit să-l îmbrăţişeze. Ce-i cu tine, te pomeneşti că nu m-ai recunoscut, m-a întrebat tata. Acuma-i mult mai bine, aşa că între timp ne-am mai liniştit. Şi-a găsit şi de lucru, nişte expertize pe care le face acasă. Un vecin cumsecade, şef contabil la „Avântul", i le-a dat în secret, să nu afle nimeni... Numai să nu spuneţi la nimeni, zice domnu, Borceanu, să nu se afle, că mă nenorociţi. Le faceţi dumneavoastră şi le semnez eu, nu-i nici o problemă. N-am vreo pretenţie, zice, nici să nu vă gândiţi, dumneavoastră aţi muncit, banii sunt ai dumneavoastră, aşa-i corect; suntem doar oameni cu bun simţ... La mulţi ani, prin urmare, spuse sora lui Liviu, întorcându-se cu gândul la cel sărbătorit. Mă întreb dacă ţi-a plăcut cravata; ţi-am ales-o amândoi, m-a rugat Liviu să hotărăsc eu, că el nu se pricepe la culori, pentru mine una-i la fel cu cealaltă, zice, eu nu văd nici o deosebire. Nu ştiu dacă îţi place, îl întreabă ea, poate că e cam prea bătrânească, dar am căutat ceva mai sobru, să meargă la orice costum. Vă mulţumesc mult, spune Matei; nu numai că mi-a plăcut, dar se şi potriveşte de minune la costumul pe care îl am. Ce culoare e costumul? întreabă sora lui Liviu. Maro închis cu dungi, îi explică Matei. O, atunci chiar se potriveşte, exclamă ea fericită şi între timp mâinile ei lucrează, se grăbeşte foarte tare, are o mulţime de petale de făcut, iar de frunze ce să mai vorbim, nici măcar nu s-a apucat să le taie cu foarfecă. Parcă vede că are să stea toată noaptea şi o să strige Liviu la ea să stingă lumina că nu poate dormi. Ne sculăm amândoi de dimineaţă şi te ajut şi eu, numai acuma culcă-te, e trecut de două noaptea; nu pot nici eu să dorm când te ştiu pe tine trează. Să se întoarcă Liviu, să ciocnim un pahar, spune ea. Am o vişinată cu totul specială,
MELANCOLIE
877
sunt convinsă că o să-ţi placă. Şi Matei o priveşte drept în faţă şi, de data asta, aproape că nu observă dacă e urâtă sau nu.
7
După ce îşi căută fără succes prietenii - dispăruseră, îi înghiţise parcă pământul! - Matei înţelese că ultimul ţărm spre care se putea îndrepta fiinţa lui înfrigurată în seara acelei zile, nu una dintre cele mai obişnuite, pentru el, să nu uităm, împlinea douăzeci şi unu de ani, era casa cenuşie şi mohorâtă a lui Papi, prietenul lor care „suferea cu nervii", fiinţă extravagantă şi stranie, acceptată în cercul lor mai mult din milă, dacă nu cumva şi dintr-o curiozitate morbidă. Oricum, era interesant ca ei să se afle în preajma unuia căruia „îi fila cel puţin o lampă" dacă nu mai multe, o persoană nu dintre cele mai arătoase în ceea ce priveşte aspectul exterior, făcut numai din oase, peste care se afla nu tocmai întinsă o piele roşcată, şi pistruiată; Papi era în schimb cel mai devotat prieten, un adevărat câine credincios, puteai să-l rogi să-ţi facă orice serviciu şi el se executa fără crâcnire, iar casa lui, mare, burduşită cu mobilă veche şi destul de soioasă, era întotdeauna deschisă. Părinţii lui Papi îl aduseseră pe lume la bătrâneţe şi muriseră amândoi în acelaşi an - unul primăvara, celălalt toamna — când singurul lor fiu se afla în ultima clasă de liceu, lăsându-i ca moştenire casa cea mare şi sumbră, în care Papi trăia singur. Câteva obiecte frumoase îşi mai păstrau încă prospeţimea: un candelabru curios din sticlă veneţiană, un goblen într-o ramă splendidă, sculptată, de dimensiuni de asemenea foarte mari, reprezentând portretul unei femei frumoase cu obrajii roz şi cu o coafură înaltă, în care se aflau o mulţime de panglicuţe, un samovar de aramă şi mai multe macrameuri la care Papi, cine ştie din ce pricină, ţinea mult; le spăla cel puţin o dată pe lună; străluceau macrameurile, albe
878
SORIN TITEL
ca spuma, adevărate oaze de curăţenie printre atâtea lucruri deteriorate de timp, fotolii şubrede îmbrăcate în catifea vişinie, care îşi pierduse orice luciu, scaune cu picioare nu prea sigure, perdele groase, de ani de zile nu fuseseră spălate şi, dacă te gândeşti bine, cine să le spele, Papi se îngrijea de macrameuri, le freca sârguincios în lighean, le punea la uscat pe un scaun, în dreptul sobei de teracotă, punea sub scaun un ziar, nu cumva să se păteze parchetul. O mătuşă - sora mamei -gârbovită şi căreia îi tremurau, la unison parcă, mâinile, picioarele şi capul, era mult prea neajutorată şi fără putere ca să se apuce să-i spele perdelele, îi aducea dulceţuri şi gemuri făcute în casă, în după-amiezile lungi de vară, îi spăla vasele şi îi făcea ordine în bucătărie; îl certa când uita să-şi dea rufele murdare la spălat, îl punea să se tundă. Nu-mi place cum arăţi, spunea Rori Neni, aşa un băiat prezentabil şi cu părul ca la ţigani... Ultima modă, se lăuda Papi şi-şi trecea mâna pistruiată prin claia de păr roşcat. Ai cearcăne, spunea bătrâna, eşti galben ca o lumânare de ceară. (Femeia se întorsese de la Biserica luterană, unde aprinsese pentru cei morţi mai multe lumânări.) Nu dorm noaptea, se plângea Papi. (E singura fiinţă cu adevărat atentă la plângerile lui: îşi dădea drumul, n-o cruţa defel pe bătrână, se văita mai abitir ca o femeie, ei îi spunea toate necazurile, toate suferinţele lui de om bolnav şi ea îl asculta cu atenţie, privindu-1 drept în ochi, nemişcată: capul, mâinile şi picioarele se opreau din tremurat, îi curgeau lacrimi din ochii ei apoşi şi le ştergea cu mâna ei uscată, cu vene albastre şi îngroşate, sperând că el nu le-a observat şi într-adevăr el nu le vedea, era prins de propriile lui necazuri, pe care acum, iată, le scotea ca dintr-un sac fără fund.) Când reuşesc să adorm, îi spunea el bătrânei, am coşmaruri, rămân prin gări pustii, mă înţelegi, Rori Neni, şi bate un vânt pe peron, nici nu-ţi pot povesti cât de tare bate, şi nu e nimeni, pricepi, ţipenie de om, nici măcar un acar sau un impiegat cu care să pot schimba o vorbă, or, trenurile în care mă urc - şi ce trenuri,
MELANCOLIE
879
Rori Neni, treci dintr-un vagon în altul şi nu se mai sfârşesc -aleargă prin noapte ca nebunele, fără să mai oprească în vreo gară, trenuri de noapte cu călători care dorm, n-ai cu cine vorbi să mai treacă timpul şi ăsta-i, Rori Neni, lucrul cel mai greu de suportat... Şi pe măsură ce povestea, Papi se ambala în propria lui povestire, poate mai adăuga de la el, voia cu orice preţ s-o impresioneze pe bătrână, căreia începuse să-i tremure din nou capul, mai tare ca de obicei. Nu mai povesti, striga cu o voce ascuţită şi stridentă şi, cu mâna ei uscată, cu degete subţiri şi lungi - în tinereţe fusese profesoară de pian -, îl atrăgea spre ea; Papi îşi căuta un culcuş iluzoriu la pieptul ei uscat de femeie bătrână. Şi ziua în amiaza mare, continua el să povestească fără s-o asculte, am câteodată impresia că mă urmăreşte cineva, un domn într-un costum albastru de tergal cu dungi, cu ochelari negri sau fumurii; stă, uite acolo, spuse, arătând cu mâna spre geamul murdar, şi mă urmăreşte. Prostii, sărea atunci bătrâna, să-ţi scoţi din cap nebuniile astea, cine şi pentru ce să te urmărească pe tine? Ai stat în calea cuiva, ai făcut rău vreunei persoane? Nici nu vreau să te mai aud!, adăuga astupându-şi cu mâinile amândouă urechile, privindu-1 cu ochii plini de lacrimi; dar în ciuda tonului ei ferm, el era convins că ea suferă într-adevăr şi în adâncul sufletului simţea o mare bucurie c-a făcut-o să sufere, că ei, cel puţin, nu-i este indiferent tot zbuciumul lui, din care da la iveală, de fapt, cu o anumită zgârcenie, doar o mică parte; Rori Neni nu-şi făcea iluzii, în interiorul cutiei craniene pe care ea şi-l închipuia asemeni interiorului unui ceas minuscul, în care o serie de rotiţe se mişcau cu precizie matematică în toate direcţiile, e o mică fisură, fără leac — în doctori, psihiatri şi neurologi nu avea nici o încredere! — şi cuprinsă de laşitate şi firească slăbiciune îşi spunea plină de speranţă - în ultimii ani, la bătrâneţe, devenise foarte credincioasă — că o s-o cruţe Dumnezeu, nu o s-o mai prindă ziua când nepotul ei va fi internat într-o casă de sănătate.
880
SORIN TITEL
Prietenii lui Matei îşi făceau, desigur, mult mai puţine griji decât bătrâna profesoară de pian; erau tineri şi nepăsători şi mai mult decât o milă uşoară, însoţită de trecătoare dovezi de afecţiune - băiat bun Papi, prietenul nostru, să avem grijă de el, să nu-1 lăsăm s-o ia razna de tot! - nu li se putea, la urma urmei, cere. Se şi distrau câteodată, fără răutate însă, cu un fel de uimire de oameni sănătoşi, care nu puteau pricepe întortochelile bolii ăsteia misterioase. Merg cu el pe stradă, povesteşte Col, şi când ajungem în dreptul librăriei „1 Mai“, Papi nu vrea să meargă mai departe. îmi arată semnele de pe pavaj cu degetul, dungile pentru trecerea pietonilor. Ce-i cu ele, îl întreb, ce dracii’ ai cu dungile alea? Nu-s întâmplătoare, zice. Ce nu-i întâmplător? îl întreb. Dungile, arată el spre ele. Am fost săptămâna trecută şi în dreptul moscheii erau altele, exact la fel. Ştefan nu se mai putu abţine şi începu să râdă. Ce-ţi veni să râzi ca prostu-n târg? îl întrebă Col înfuriat. Ce-ai cu mine că râd? se răţoieşte Ştefan la el. Nu pricepi că e grav?, îl întreabă Col. Capul tău prost nu-i în stare să priceapă? Ştefan, jignit, se întunecă la chip. Nu-i pricep pe nebuni, spune el, dând din umeri. E vorba de Papi, nu de un nebun oarecare. Ştiu că e vorba de Papi, spune Ştefan cu o voce groasă. Doar că nu înţeleg, pentru asta râd, pricepe, măi zevzecule... Am ocolit dungile albe, doar că lui Papi îi venea parcă greu să se despartă de ele, se întorcea mereu. Unde te uiţi? l-am întrebat, făcându-mă că nu pricep. Mă îngrijorează, spune Papi, fără să mai adauge ce anume îl îngrijorează. Şi atunci, le mărturisi Col prietenilor, am avut pentru o clipă impresia că îşi bate joc de mine, că joacă pur şi simplu teatru - n-a dat el de trei ori la actorie? - şi m-am simţit jignit şi m-am înfuriat ca un prost. Crezi că eu nu-mi dau seama că îţi baţi joc de mine? i-am spus; numai că lui Papi îi păsa mult prea puţin de jignirile mele, căuta cu privirea ceva, continua să fie îngrijorat, mergea, ca să zic aşa, ca pe ace, iar la un moment dat s-a oprit din mers; nu merg
MELANCOLIE
881
mai departe, mi-a spus, stai o clipă să vedem ce-i de făcut! Ce să vedem? l-am întrebat. întârziem la film, dacă ne oprim aşa, la fiecare zece paşi. Nu mă auzea ce spun, îi păsa prea puţin de mine. Eram sigur că am să dau peste ea, l-am auzit zicând cu un fel de bucurie răutăcioasă. Peste cine?, l-am întrebat. Vezi firma aia neagră? m-a întrebat Papi. Simţeam că nu mai suport, mai întâi dungi albe, apoi firme negre şi din nou gândul că-şi bate joc de mine, că joacă teatru, m-a făcut să mă înfurii. Eram în acelaşi timp curios să aflu ce-i cu firmele negre din pricina cărora acum nu mai putea să meargă, aşa că l-am întrebat ce anume are cu firmele negre, care e pricina că-1 îngrijorează atât de tare... Au apărut peste tot, zice, nu sunt, după câte am aflat, numai în oraş la noi; la Sibiu, Cluj şi Oradea s-au înmulţit ca ciupercile, nu mai ai loc de ele, pricepi? Şi de ce anume te neliniştesc firmele negre? Nu pricepi că se pregăteşte ceva împotriva mea, că se pune ceva la cale? Ce să-şi bată joc, e grav bolnav, spuse Vladimir, trebuia să faci ceva, nu să te superi, să faci pe orgoliosul. Nu era cazul. Am încercat, se dezvinovăţi Col; am încercat să-l duc la spitalul de psihiatrie. Am un prieten medic tânăr, care e asistentul lui Pamfil. Am trecut, la un moment dat, chiar prin dreptul spitalului. N-a vrut în ruptul capului şi când m-a văzut că stărui a început să plângă. Faptul ăsta m-a dezarmat, pricepeţi. Eram pentru prima oară pus într-o astfel de situaţie şi e adevărat că n-am ştiut să mă descurc. Nici eu în locul tău nu m-aş fi descurcat, spuse Matei. Aseară am trecut pe la el. Am sunat şi nu mi-a răspuns nimeni. Azi dimineaţă l-am căutat pe asistentul lui Pamfil. Papi era în spital. în cursul după-amiezii a încercat să se sinucidă tăindu-şi venele. A avut un noroc orb, ca să zic aşa. Are o mătuşă bătrână, sora maică-si, dacă nu mă înşel, fostă profesoară de pian. Trece foarte des pe la Papi, sunt convins c-o ştiţi şi voi, nu se poate să n-o ştiţi. Tocmai încerca să-şi taie venele cu cuţitul. Bătrâna a avut prezenţă de spirit, a telefonat la Urgenţă. N-a reuşit el mare
882
SORIN TITEI.
lucru să facă; nu era probabil bine ascuţit, sau cine ştie ce dracu’ s-a întâmplat. O mică hemoragie şi atâta tot. Să mergem la spital să vedem ce face, spuse Vladimir, ridicându-se în picioare. Azi nu-i zi de vizită, dar după-amiază e doctorul meu de gardă, îi informă Col. Ne dă el drumul. In tot cazul e în afara oricărui pericol. Săracul Papi, nefericitul de el, spuse din nou Vladimir, apoi se aşternu liniştea. De fapt, Papi, de teamă să nu-i piardă, ascunsese noilor săi prieteni întregul său trecut de om bolnav. în ultimii ani avuseseră loc mai multe tentative de sinucidere, mai mult încercări, pe care Papi nici nu avusese de gând, în străfundul sufletului său, să le ducă până la capăt, mânat mai mult de dorinţa profundă şi nemărturisită de a trezi compasiune, de a face să se nască în vastul ocean de gheaţă de care se simţea înconjurat un grăunte de milă, un fel de comunicare obscură, fără să fie întru totul conştient de ea, cu cei ce, din simplă întâmplare, străini, care, de altfel, nu s-ar fi interesat de soarta lui, ajungeau să afle, medici, surori, cei ce dădeau peste el, speriaţi, şi-l duceau oprind o maşină oarecare, sau telefonând după Salvare, la spital. Iată de ce o astfel de tentativă avu loc pentru prima oară într-un parc, nu prea departe de nişte studente la medicină care învăţau pentru examene - era în pragul sesiunii de vară. Papi îşi luă această măsură de prevedere, încât, la o adică, un prim ajutor, cât erau de novice întru ale meseriei, tot i l-ar fi putut da. încercase să-şi taie venele cu o lamă şi fetele, una dintre ele, de fapt, îndreptându-şi întâmplător privirea spre el, în timp ce încerca să memoreze nu ştiu ce oscioare foarte greu de reţinut, văzu lama sclipind în lumina soarelui şi scoase un ţipăt prelung, speriindu-le pe toate celelalte, cufundate până peste cap în cumplitul şi complicatul schelet uman. Alergară într-un suflet, încercând, atât cât se pricepeau ele, să oprească hemoragia; una dintre ele alergă după un taxi; cuprins de o ciudată stare de fericire, Papi se lăsă dus; şoferul, morocănos, le atrase atenţia să nu-i păteze maşina; el părea cel mai puţin afectat de
iMELANCOLIE
883
nenorocirea lui Papi. La spital începură să se foiască în jurul lui; o asistentă medicală foarte tânără, la început de profesie, probabil, mai puţin călită, avea lacrimi în ochi; cazul nu era grav, hemoragia fu oprită cu uşurinţă. Celelalte două tentative avură cam acelaşi traiect, cu diferenţele de rigoare (în fundul sufletului, Papi se ruşina de ele, simţea nota falsă, jocul periculos căruia i se deda cu bună-ştiinţă, dar în acelaşi timp era conştient şi de impulsul profund, de necontestat, obscur şi înspăimântător, aflat undeva în spatele acestui aşa-zis joc şi căruia nu putea să i se sustragă în nici un fel). La spital nici o soră tânără nu mai lăcrima, erau toate bătrâne, îşi păstrau calmul, cu toate că mila, spre marea bucurie a lui Papi, li se putea citi pe chip. Un băiat atât de tânăr, sărmanii’, cine ştie ce decepţii o fi avut, l-o fi părăsit iubita, mulţi tineri se sinucid din motive sentimentale, o decepţie puternică în general, mărturisesc cu greu, după ce pericolul a trecut - în cazurile fericite, pentru că sunt şi unii care nu mai pot fi salvaţi - se ruşinează, se simt foarte jenaţi, nu scoţi nimic de la ei în ruptul capului, oricât ai fi de curioasă, poveştile astea de dragoste, mai ales când sunt nefericite, sunt deosebit de interesante, cine a fost fiinţa care i-a împins spre asemenea act necugetat. Până la urmă se află însă totul, transpiră cine ştie cum, unele detalii erau smulse chiar de la vizitatorii pacientului care, pălind, cu un surâs cam pierdut, primea flori şi cuvinte de îmbărbătare; dar ea de ce nu apare, ar putea cel puţin acum, nu-i aşa, când un om, un băiat tânăr şi atât de drăguţ, a fost gata să-şi dea viaţa pentru ea; uneori, spre marea bucurie şi satisfacţie a curioaselor asistente, apare şi fiinţa, cam frivolă şi uşuratică sau, dimpotrivă, gingaşă, palidă şi plânsă, o fată bună, dar care, din nefericire, iubea pe altul, cu flori sau fără flori şi persoanele cele curioase zadarnic trăgeau cu urechea, pentru că cei doi se priveau doar uşor stânjeniţi, fără să scoată o vorbă; cuvinte edificatoare şi lămuritoare nu se schimbau... Un instinct feminin, foarte sigur, le spunea însă că în cazul lui Papi nu
884
SORIN TITEL
exista o asemenea fiinţă, gingaşă sau frivolă, - nu - femeile acelea trecute prin viaţă simţeau de departe mirosul greu al singurătăţii şi când o vedeau apărând pe Rori Neni, în paltonul ei vechi, ele înţelegeau că aşa era firesc să fie, nu putea exista decât o mătuşă bătrână, gârbovită şi speriată, cu mâinile tremurând. Cine altcineva să-l plângă, n-o să apară cine ştie ce Gina Lollobrigida lângă patul lui. O bătrână ca asta, da, ştergându-şi nasul roşu de frig cu o batistuţă mirosind şi ea a bătrâneţe, o bătrână, scoasă şi ea de la naftalină.
Dându-i un telefon lui Papi, Matei simţea în primul rând că intră în pielea bunului samaritean; şi-a mai revenit, se simte mult mai bine, nu-1 mai obsedează nici măcar dungile negre sau albe sau firmele cu culoarea lor suspectă, a fost o criză, şederea la spital se pare că i-a făcut bine, în schimb, de prieteni în jurul lui, ca să-i ridice moralul, în mod sigur are nevoie, aşa că, spusese Vladimir, care era cel mai impresionabil dintre toţi, staţi măi fraţilor cât mai mult în jurul lui, nu-1 lăsaţi singur, Papi nu-i uşor de suportat, ştiu, numai că băiatul ăsta are o inimă mult prea simţitoare, nefericitul, spune Vladimir, şi prietenii erau de acord; cu toate acestea nu se prea grăbeau cu vizitele. Papi stătea singur şi Rori Neni îl întreba dacă să tragă perdelele, dacă nu cumva îl supără lumina, sau dacă mai vrea puţin ceai de mentă, un dezinfectant foarte bun, susţinea ea cu încredere, optimistă, de parcă tot răul ascuns în mădularele nepotului ăstuia al ei ar fi putut fi vindecat, ca prin minune, cu un ceai de mentă. Dar nu numai dragostea pentru aproapele lui îl mâna pe Matei spre casa mohorâtă şi tristă a lui Papi, ci şi, în primul rând, ca să fim drepţi, neputinţa de a se întoarce acasă la, de altfel, primitoarele lui gazde, care la ora asta, îşi spunea Matei, se pregătesc de culcare, cu toate că era încă foarte devreme. Sentimentul că ziua lui de naştere nu se putea sfârşi cu un asemenea fiasco; nici unul dintre prietenii din noaptea trecută! - şi ce bine se distraseră -intraseră parcă în pământ cu toţii, zadarnic îi căutase peste
MELANCOLIE
88$
tot, nici pomeneală să dea de urma lor. Aşa că formă numărul lui Papi, care aflându-i intenţiile - o vizită nu prea lungă, ca să nu-1 obosească - nici nu-1 lăsă să termine fraza. Care oboseală, spuse el, vino cât mai repede, până nu se înteţeşte ninsoarea, apoi începu să se plângă, să-i facă reproşuri, îl uitaseră de când a ieşit din spital, doar Vladimir - am ştiut că are o inimă de aur! - a trecut să mă vadă; să nu crezi, schimbă el rapid tonul conversaţiei, că am uitat că astăzi e ziua ta, ţi-am luat şi un mic cadou, suspină, nu-ţi spun, îmi pusesem în gând să nu ţi-1 dau, nesuferitule, - iartă-mă că-ţi spun aşa, te alint, vezi bine, nu eşti chiar atât de nesuferit, eşti un băiat chiar simpatic, simpatic de tot - dacă nu-mi telefonai. M-am gândit mult, în primul moment n-am avut nici o idee, îţi spun drept, ce să-i iau băiatului ăstuia, ce poţi să-i faci cadou unui tip care împlineşte douăzeci şi unu de ani, îmi era capul gol pur şi simplu, - şi în timp ce Papi tuşise în pâlnia telefonului, Matei simţea cum îi îngheaţă picioarele, tropăia din ele ca să şi le mai încălzească, - o cravată, sau ceva de genul acesta, e după părerea mea mult prea banal, toată lumea îţi aduce de ziua ta cravate care nu se asortează la nici un costum, sau o cămaşă, şi mai banal; în primul rând nu ştiu ce număr porţi, nu-i aşa? - nici un gând, pricepi, nici o idee... Bine, Papi, îi întrerupse Matei tumultul verbal, ai să-mi povesteşti când ajung la tine, deocamdată am îngheţat de frig, îţi dau telefon din stradă, îţi dai seama; iar Papi, aflând că îi telefonase din stradă şi că, deci, l-a făcut să se congeleze - verb care îi plăcu, pentru că îl repetă de mai multe ori - se întrecu cu scuzele, iar un tumult de fraze părând a nu se mai sfârşi niciodată; bine, îl întrerupse din nou Matei, vin chiar acum, iau autobuzul patru, nu-i aşa, în jumătate de oră sunt la tine.
Matei, îndreptându-se spre casa lui Papi, o făcea cu un entuziasm exagerat, având în vedere faptul că vizita la un om bolnav presupune întotdeauna o strângere de inimă, o anumită convenţionalitate, un fel de obligaţie de care trebuie oarecum
886
SORIN TITEL
să scapi, deci chiar pe dos decât ceea ce simţea în aceste clipe, bucuros fiind că o să-l vadă pe Papi, un ins ciudat — încercase doar să se sinucidă nu cu multe zile în urmă şi mai era şi povestea aia cu dungile negre şi albe! - dar, în ciuda tuturor ciudăţeniilor ăstora ale lui, el era convins că o să petreacă o seară plăcută, prietenul lor - îi spunea aşa, la fel ca toţi ceilalţi din grupul lor, cu toate că era o prietenie mai specială - fiind o gazdă desăvârşită; ştia cum să-şi distreze oaspeţii, inventa tot felul de chestii şi îi bombarda cu tot felul de surprize; boala îl determina pe Papi să fie mult mai matur decât ei, încât cu toată comportarea lor uşor condescendentă - Papi era un bolnav, nu-i aşa, şi ei, ca oameni sănătoşi, trebuiau să-l menajeze şi să-l protejeze, într-un cuvânt, cum fusese de părere Vladimir, patetic ca întotdeauna, „să aibă grijă de el“ - Papi îi domina de fapt, reuşise să-i atragă, făcând din ei, la urma urmei, singurii şi foarte credincioşii lui spectatori; da, el se da în spectacol în faţa lor şi băieţii îl urmăreau fascinaţi; apoi, ca să fim drepţi, el avea grijă de ei, mai exact spus, el îi lua sub aripa lui protectoare de cum soseau în vizită, lăsându-şi paltoanele în vestibul, bocănind stingheri din picioarele lor încălţate în bocanci; să vă dau o măturică să vă ştergeţi de zăpadă, spunea Papi, dacă nu mai încap paltoanele pe nenorocitul acela de cuier, puneţi-le pe unde puteţi, mereu mi-am pus în gând să golesc cuierul, găseşti pe el ce vrei şi ce nu vrei; dă-mi-1, dragă, să ţi-1 pun eu, nu te credeam atât de neajutorat, scuză-mă, am impresia că te-am călcat pe picioare, nu, atunci e bine, care dintre voi miroase a parfum, l-am prins că vine de la o damă, sunt discret, nu întreb mai mult. Şi apoi Papi, la fel ca o mamă afectuoasă, le gătea înflămânziţilor lui prieteni fel de fel de mâncăruri alese, în prepararea cărora era foarte priceput. Refuzară însă să mănânce pui cu sos de prune, făcuse prin urmare sosuri, trebuie să aşteptaţi până reuşesc să improvizez altceva, le spuse privindu-i mirat, dar în acelaşi timp concentrându-se asupra
MELANCOLIE
887
problemei care se ivise, Papi era conştient că trebuie să facă eforturi ca să-şi menţină noii prieteni şi o făcea cu o exaltare şi o dăruire demne amândouă de toată lauda. Mai staţi, spunea el când ei, după o masă, într-adevăr, cât se poate de plăcută -se discutase cu aprindere despre ultima montare a „Naţionalului", Fata fără zestre a lui Ostrovski, Matei fusese cel mai însufleţit dintre toţi, susţinea sus şi tare că piesa nu-i decât o melodramă, e adevărat, cu multă culoare locală, numai că Ostrovski ăsta - nu cel cu Aşa s-a călit oţelul - nu-i, bineînţeles, nici o legătură între unul şi celălalt, clasicul deci, fusese mult prea industrios, scrisese piese cu toptanul. Da, intervenise Papi în discuţie, dar, nu uita, Vinovaţi fără vină cu Drujnikov, îmi place la nebunie Drujnikov; şi piesa are momente înălţătoare, amintiţi-vă scena confruntării cu propria lui mamă; tot o scenă de melodramă, încerca să strecoare Matei; da, fusese de acord Papi, dar câtă nobleţe, visul meu e să ajung să joc în piesa asta, bineînţeles că nu am să ajung să-l egalez pe Drujnikov; e un actor mult prea complex, prea mare, are şi o figură cât se poate de expresivă; mie mi-a plăcut, se auzi vocea lui Col, oarecum din afara disputei, şi mă refer în primul rând la regie, au fost câteva chestii bine găsite, ca să nu mai vorbim de decor; soţii ăştia Icremici sunt excelenţi; după părerea mea, e o mare achiziţie a „Naţionalului", numai să rămână, să nu o şteargă în Capitală, cum au făcut-o atâţia alţii înaintea lor, ar fi păcat, pe cuvântul meu că mi-ar părea rău; sper ca ăia de la conducerea teatrului să fie destul de deştepţi ca să-i momească. Să le dea, de pildă, un apartament ca lumea, trebuie reţinuţi cu orice preţ, ce dracu’, câţiva oameni de valoare în oraşul acesta şi ăia să ne părăsească! Fusese, prin urmare, o masă însufleţită de discuţii aprinse, numai că la un moment dat omul trebuie să şi plece, vorba aia, călătorului îi şade bine cu drumul; nu mai prindem împuţita aia de maşină dacă nu plecăm acuma; un sfert de oră numai, se ruga Papi, să vă cânt ceva la flaut. O
888
SORIN TITEL
arie din Regina Viselor de Purceii. E sublimă. Muzică de scenă pentru Visul unei nopţi de vara de Shakespeare. Papi îi dădea gata cu erudiţia lui şi cu măiestria de a cânta din flaut... Pierduseră ultimul troleibuz, îngheţau de frig în staţie, cu speranţa că nu s-au retras chiar toate, dacă nu, peste un sfert de oră, tot trebuie să vină cel de noapte. Mai mare păcatul că-i filează o lampă, spune Ştefan, şi toate calităţile cu care era înzestrat Papi se vor risipi fără rost - şi cântatul la flaut şi talentul iui de actor, din pricina unui lucru pe care ei nu erau în stare să-l definească; ceva greşit pus în alcătuirea lui intimă - şi nu spuneau tot aceşti tineri, care erau băieţi de treabă şi nu tocmai înguşti la minte; din cauza acelor soţi, bărbat şi femeie, care îl zămisliseră când de-acuma puterile le erau vlăguite, bănuiau, mintea lor tânără căutând cu înfrigurare un răspuns nu numai din milă, sau dintr-o admiraţie de băieţandri, în faţa celui ce făcea atâtea eforturi să strălucească, ci dintr-un impuls mult mai adânc, pentru că erau la vârsta la care omul îşi pune tot felul de întrebări. Mai târziu, amintindu-şi, vor râde de ele, dar ce importanţă are! Cum e cu viaţa adică, de ce e aşa şi nu altfel, ce se ascunde, că ceva trebuie să se ascundă dincolo de ceea ce pare clar ca lumina zilei, întrebări naive, priviri de copilandri cu ochii abia mijiţi, cum se spune; uite-i şi pe ăştia, abia au făcut ochi şi o iau care încotro, bâjbâind printr-un fel de ceaţă tulbure; ce-i cu Papi ăsta, că ceva s-a stricat acolo, înăuntru şi atât de adânc, încât nici chiar toată doctorimea, cât e ea de învăţată, nu poate să vadă. Autobuzul nu mai venea şi porniră pe jos, frigul îi pătrundea, îl uitară pe Papi, uitară nebunia lui, la a cărei cauză primă nu izbutiseră, bineînţeles, să ajungă, îi înjurau pe împuţiţii de şoferi care se retrăgeau înainte de a fi timpul. Am s-o soilesc mâine dimineaţă până mă satur de somn. Nenorocita aia de asistentă o să facă însă scandal, parc-o văd, o să mă pârască la profesor, spuse, cu fălcile încleştate de frig, Col. A pus ochii pe tine, vezi să n-o păţeşti. Nu te poate suferi!
MELANCOLIE
889
Cred că din pricina crestei tale de cocoş. E foarte principială. Bărbat-su e mare ştab, nu ştiu pe unde. Dai jos frumoasa ta creastă, numai buclişoare, şi ai rezolvat problema. Nici nu mă gândesc, spune Col. Treaba ta, spune Ştefan, pe un ton nesuferit de didactic. Eu te-am prevenit. „E noapte adâncă, ce noapte grea! / Parcă-a bătut în fundul lumii cineva“, declamă Matei. Iată o poezie genială, adaugă el solemn, despre care la şcoala asta, cu trei rânduri, cum se spune la noi, nici nu se vorbeşte. Dreptu-i? îşi întreabă el prietenii. Dar prietenii mârâiau ceva, prin care vroiau să spună ce nu-i drept; le era însă mult prea frig - măiculiţă Doamne, ce ger mai era - ca să deschidă gura...
*
Când Matei coborî din autobuz, ninsoarea se înteţise atât de mult, încât aproape îl orbea; cu mare greutate reuşea să-şi ţină ochii deschişi. Piciorul se afundă în zăpada pufoasă până mai sus de glezne, în zăpada diafană, a cărei puritate era ascunsă şi într-un fel parcă păzită de întuneric. Un val de fericire, inexplicabilă, îl cuprinse pe Matei; lăsă zăpada să-i intre în gură şi-i simţi răceala arzându-i gura; şi de bucurie — ce fel de bucurie neroadă o mai fi şi asta! - îi veniră lacrimi în ochi, viaţa nu poate fi altfel decât frumoasă, îşi spuse el cuprins de o exaltare copilărească şi cam nătângă; oricât ar încerca unii să o facă urâtă, nu vor izbuti niciodată, îşi spuse, şi se simţi, el, fragilul adolescent - pentru că era încă un fel de adolescent întârziat, necopt la minte, nici pomeneală să fie copt! — învingător, acesta era cuvântul exact care îi veni în minte şi care definea foarte exact ceea ce simţea în clipa aceea. învinsese pe cine şi ce anume? Iată întrebarea la care acest tânăr, răzbind greu prin ninsoarea deasă, mergând mai mult cu ochii închişi ca să nu-1 orbească ninsoarea, în timp ce picioarele i se înfundau în zăpadă din cauza căreia înainta
890
SORIN TITEL
cu greu, tânărul acesta în palton nou-nouţ, din stofă reiată — se îngrijiseră părinţii de el, paltonul aşteptase în dulap, numai să fie îmbrăcat, încă din timpul verii, bătrânul croitor neamţ învârtindu-se în jurul lui, cu gura plină de ace: ştii că acum e la modă mai scurt, dar eu sunt de părere să-l lăsăm aşa, o să vedeţi la iarnă ce bine o să vă prindă — întrebare la care Matei ar fi trebuit probabil să dea un răspuns mai clar şi ceva mai lămuritor, căci ce fel de învingător mai era şi el, vai şi-amar de capul lui, nu-1 aruncaseră, nu prea demult, nici un an nu trecuse de atunci, afară dintr-o Facultate, şi ar fi aşteptat mult şi bine ca să fie din nou student, dacă n-ar fi intervenit, cum se întâmplă, numai întâmplarea (nu numai în melodrame apare ea, ci şi în viaţă, după cum se poate vedea), întâmplarea şi norocul, baftă în toată regula, luând înfăţişarea plină de solicitudine şi zâmbitoare a unui prieten, cu care tatăl lui Matei juca uneori, în după-amiezile lungi de vară, table. Deci, acel medic, săritor ia nevoie şi auzind de necazul prietenului - tot întâmplarea făcuse ca medicul să fi fost coleg nu numai de clasă, ci şi de bancă, într-un cuvânt prieteni nedespărţiţi, cu rectorul universităţii - îl întrebase: de ce nu mi-ai spus, bătrâne, ţi-o rezolvam într-o săptămână; e suficient să-i scriu o scrisoare, sau chiar să-i dau un telefon; între timp lucrurile s-au mai aşezat, nu-i aşa, s-au mai aplanat; acum sunt de părere că se poate acţiona, fără să se facă bineînţeles prea multă zarvă. Şi între timp trecu încă o săptămână şi doctorul îi telefona tatălui lui Matei într-o seară, — avea o voce veselă — s-a rezolvat, bătrâne, să plece chiar mâine dimineaţă băiatul la Bucureşti, să stea amândoi de vorbă, să-i explice pe larg despre ce a fost vorba, s-a revenit, între timp, şi asupra altor cazuri; cu acceleratul de dimineaţă, bineînţeles, îşi ia o cameră la hotel pentru noapte, e băiat mare, se descurcă; ce să-mi mulţumeşti, dacă între noi nu ne ajutăm, mai mare păcatul că nu am ştiut mai demult, te aştept mâine pe la cinci la o partidă de table, trebuie să-ţi dau revanşa. Matei îi făcu rectorului, se pare, o
MELANCOLIE
891
impresie bună, s-a exagerat, desigur, prietenul a fost şi aşa exmatriculat, zadarnic i-ai luat apărarea; am vorbit la telefon cu rectorul de la Cluj, spuse proaspătul rector al Universităţii din Bucureşti, fost ambasador la Paris, te înscrii în anul IV, n-are importanţă că repeţi un an, înţelegi? Trebuie însă o oarecare discreţie, să nu se facă prea mare vâlvă, nu-i aşa, vezi, ţi-ai uitat revista pe fotoliu, nu pleca fără ea, azi e vineri, trebuie să fie numărul nou din „Contemporanul", ei, mult noroc şi curaj, îi mai spune rectorul la plecare. Aşa că era mai mult ceea ce rectorul îi urase, un norocos, decât un învingător, cum îşi spunea el, în acele clipe de exaltare şi la urma urmei nemotivată, aşa că Matei se dezumflă dintr-o dată şi cum lumina pe străduţa pe care o apucase era stinsă, orbecăia prin întuneric, făcându-şi cu greu drum prin zăpada tot mai înaltă, se urcase mai sus de glezne... Studentul din anul IV s-ar fi plictisit poate de moarte repetând aceeaşi materie, chiar dacă profesorii erau alţii, dacă n-ar fi fost câţiva dintre colegi îndrăgostiţi de-adevăratelea de literatură şi pentru care a se vedea cu diploma de profesor nu era singurul scop, cu care se împrieteni repede; aceştia se simţeau oarecum nerăbdători să se „măsoare" cu unul din Bucureşti şi aşa intrară, ca să zicem aşa, în viaţa lui Matei: Col, Ştefan şi Vladimir, trei prieteni dintr-o dată, o performanţă pentru un ins destul de retras ca el; Ştefan îşi adună încă de pe-acum material pentru lucrarea de stat, o întreprindere cu totul nouă - într-o zi când am să fiu în formă am să vă explic, mai pe larg, despre ce anume e vorba - a operei lui Rebreanu; îl nemulţumeau studiile apărute, nu-i ăsta Rebreanu, măi fraţilor, pe cuvântul meu că nu-i ăsta, le explica el cu o exaltare cam greoaie, care de altfel nu-i sta în fire; la el totul era, aşa cum am văzut, trăncăneală de prisos, îl enerva şi când discuţiile dintre ceilalţi se prea înfierbântau, îşi lua o carte şi se retrăgea într-un colţ, nemulţumit şi încurcat; Vladimir scrie poezii - deocamdată fleacuri, n-are rost să vi le citesc, când o ieşi ceva mai ca lumea,
892
SORIN TITEL
om vedea atunci - şi urca adesea, în taină, să nu se afle cumva la Facultate, dealul spre locuinţa marelui poet, cu inima strânsă de emoţie, un adevărat pelerinaj; fericirea de a se afla în preajma lui, de a-1 asculta, beatitudinea de care era cuprins când poetul îi citea din ultimele lui versuri, nepublicate în nici o revistă, era o taină pe care Vladimir o păstra doar pentru el; poetul îi da cărţi să citească; Vladimir se închidea atunci trei, patru zile în cămăruţa lui, nu-1 vedea nimeni: una din cărţi nu putu însă să nu o arate şi prietenilor lui, în cea mai mare taină: De la Zamolxe la Ginghis Khai2 de Mircea Eliade, apărută prin 1943. Fusese văzut, totuşi, intrând în casa poetului, se află în felul ăsta şi la Facultate, se pregăti chiar o şedinţă la care tânărul student să fie aspru criticat; spre norocul lui, însă, poetul publică o poezie într-o revistă locală, nu una originală, deocamdată, îi spuse redactorul-şef, ar fi prematur, o traducere din Holderlin, o invocare a zeului Pan; fiind vorba de un zeu păgân, poezia nu putea fi învinuită c-ar avea un caracter mistic. Numele poetului fu amintit apoi chiar într-un articol, aşa că şedinţa de prelucrare a lui Vladimir fu amânată, să vedem, nu-i aşa, ce se mai întâmplă; tânărul admirator continua să urce dealul; Vladimir, al cărui tată vitreg ţinea foarte mult la el, - era, înţelegeţi, tatăl meu, chiar dacă nu m-a făcut el, semănăm chiar la chip, pe cuvântul meu că semănăm - îi recita lui Matei din Puşkin în original, mai ales din Evgheni Oneghin; traducerile, spunea el, sunt apă de ploaie, prea dulcege, Puşkin e mult mai precis şi mai viguros, ia ascultă cum sună. Singurul neliterat era Col, un grămătic, cum îşi spunea cu prefăcută modestie, figura cea mai luminoasă a grupului lor, adorat de colege; s-ar putea, cine ştie, ca în secret să fi fost toate îndrăgostite de el. Jucându-se în pauze cu părul lui ondulat, aranjându-i un fel de buclişoare; nu-mi place cum arăţi cu buclele astea; ia nu vă mai bateţi joc de băiat, lăsaţi-1 în pace, şi tu ce te laşi ca un mormoloc să te pocească? îl certa Vera, cea mai emancipată dintre fetele anului; mie îmi place
MELANCOLIE
893
de el aşa cum l-a făcut mă-sa, declara ea şi-l lua după cap; într-o zi am să te cuceresc, îi promitea ea, dar acum n-am timp, sunt încurcată cu un tip serios; lector la medicină; facem împreună hipism, ne căţărăm pe munţi, o nebunie.
Oricum, prietenii nu fuseseră de găsit, aşa că Matei se îndrepta spre casa lui Papi, trăgând în piept mirosul atât de plăcut al zăpezii proaspete şi în sfârşit ajunse; ferestrele erau toate luminate, Papi îl aştepta probabil; cine ştie dacă nu îşi pierduse răbdarea că întârziase atât; sună, şi Papi îi deschise uşa, o crăpă numai, să nu intre zăpada, „ne înzăpezind vorba Chiriţei când ajunge în dulcele târg al Ieşilor, spune el, intră repede, cuierul e de data asta gol, ai unde să-ţi pui paltonul, ce-i cu tine, ai îngheţat de frig?, eşti ca un morcov la faţă, cine umblă pe vremea asta fără căciulă; am căciulă, îi explică Matei, în timp ce se scutură în hol de zăpadă, dar n-o port; tocmai făceam nişte inhalaţii cu ceai de muşeţel, am răcit groaznic, tuşesc ca o babă ofticoasă; intrară şi Papi îl rugă pe Matei să aibă răbdare câteva minute, până îşi termină el inhalaţia; capul îi dispăru sub un prosop imens, uită-te la fotografiile din album, dacă vrei, îl îndemnă el: eu, la diferite vârste; nu lipseşte, bineînţeles, nici cea în patru labe, pe covor, dar nu-i deloc reprezentativă. Papi, la patru ani, un băieţaş durduliu, cu ochi albaştri, cu o fundă mare în vârful capului, ca la fetiţe; în spatele scaunului cu braţe rotunde, pe care stă băieţelul, mama, o femeie impunătoare şi în vârstă, aducând mai curând a bunică, foarte elegantă, pe timpul acela tatăl lui Papi era ministrul agriculturii; ţineau casă mare, se poate vedea şi o bonă, ceva mai în spate, surprinsă din greşeală; se pare că tocmai îşi pusese în gând să fugă din cadru; Papi, la şase ani, pe o tricicletă, doi domni în spate, ministrul şi fratele lui, un mare chirurg, mult mai tânăr; o diferenţă între fraţi, după cum se deducea din fotografie, de cel puţin cincisprezece ani. (Chirurgul profesa şi acum, la şaptezeci şi cinci de ani şi îi trimitea din când în când lui Papi sume mari de bani, „nu
894
SORIN TITEL
are copii şi soarta nefericitului lui de nepot, bolnav cu nervii, îl preocupă foarte mult“.) Papi, la treisprezece ani, singur. Nici de data asta, nici o asemănare cu tânărul scheletic, cu capul vârât sub imensul prosop verde; un băiat cu breton, puţin cam dolofan pentru vârsta lui; pantaloni scurţi tirolezi, pălărie tiroleză cu pană, în spate un decor artificial — păduri cu căprioare şi un izvoraş ascuns printre ferigi, ceva de mare prost-gust. Papi are şi o puşcă, se face că trage cu ea, dar gestul e mai mult stângaci decât agresiv; îi vârâseră, probabil, mai mult cu forţa, puşca în mână, lui Papi nu-i plăceau puştile, cel mult săbiile, pentru că citise de-acum Cei trei muşchetari şi Peste douăzeci de ani\ zâmbise căţelului şi i se vedea un dinte ştirb în faţă; venea probabil tocmai de la dentist şi, în drum spre casă, ex-ministrul se gândise să-i facă băiatului o fotografie, drept amintire; nu vreau la fotograf, vreau să trecem pe la librărie să-mi cumperi o carte; ce fel de carte vrei iar, nu uita că ţi-am luat şi săptămâna trecută una, nici n-ai terminat-o; Copiii căpitanului Grant} te rog, am văzut-o în vitrină la nenea Friedmann, când ne-am dus la dentist; de ce eşti atât de aspru cu el? nu vezi cât de mult ţine să o aibă, e mare lucru să i-o cumperi!? Papi, la optsprezece ani, în doliu, după moartea părinţilor; celebrul chirurg îl ţine de o mână; Matei încearcă să citească ceva pe chipul impenetrabil al adolescentului; durere, suferinţă ascunsă, greu de ghicit; Papi, cel de astăzi, îşi făcuse însă apariţia; un adolescent lung şi slab, cu mărul lui Adam foarte pronunţat; se puteau ghici şi pistrui, iar părul tăiat scurt, nu mai lung de două degete, probabil că primise şi el unele nuanţe roşcate; mai sunt şi altele, când ai timp am să ţi le arăt, spune Papi, scoţându-şi capul de sub halat, uşor transpirat din pricina căldurii.
După ce Papi sfârşi cu doftoriceala, un aer sărbătoresc apăru pe chipul lui uşor congestionat. Ei, acuma pot să te felicit pentru ziua ta de naştere, numai că nu pot să te îmbrăţişez din pricina gripei, nu vreau să-ţi dau şi ţie microbi, spuse el
MELANCOLIE
895
pe un ton festiv. N-am răbdare, adăugă el, până nu-ţi arăt cadoul pe care ţi l-am luat, îl am de o lună şi mai bine pus deoparte; nu-ţi mai spun că am scotocit toate anticariatele, vroiam o carte mai deosebită, una aşa, să merite s-o faci cadou; şi Papi scoate la iveală o cărticică micuţă, făcută ferfeniţă, fără coperţi şi cu hârtia îngălbenită de vreme: Hamlet, prinţul de la Dania, se putea citi pe prima faţă a cărţii, Tragodie în trei perdele. Ce zici de asta? îl întrebă Papi, în culmea entuziasmului; nu-i aşa că-i un lucru rar, aş zice chiar de mare valoare, prima ediţie în limba română a capodoperei lui Shakespeare, apărută în veacul trecut, uite sus chiar şi anul apariţiei, s-o fi şi jucat te pomeneşti în limba asta care nouă ni se pare astăzi de tot hazul; lui Matei, căruia cărţile vechi, ediţiile bibliofile nu-i spuneau mare lucru, nu suferea de patima asta atât de nobilă şi de înălţătoare după părerea unora, cadoul nu-i făcu o impresie deosebită, dar căută, cât fu în stare, să-i ascundă lui Papi acest lucru, nu voia să-l supere, şi-l închipuia cu câtă râvnă căutase cărţulia asta, cum stătuse de vorbă cu toţi anticarii, neştiind chiar ce vrea, spre exasperarea acestora; vreau ceva deosebit, o carte rară; spuneţi-ne ce anume, ca să ştim ce să vă oferim; poate îmi recomandaţi o carte de teatru, o ediţie princeps, să zicem; sunt rarisime şi foarte scumpe, costă o groază de bani; nu chiar aşa, nu ceva să coste exorbitant de mult; uitându-sc prin trefeloage vechi scrise în chirilice, cu coperţile roase de timp, scuturând praful de pe ele, cu o motivată repulsie, pentru că Papi avea oroare de praf, simţindu-şi mâinile uscate, trebuie să mă spăl neapărat undeva pe mâini, nu mi le pot suporta; el care fusese două luni învăţător suplinitor, apoi dăduse bir cu fugiţii din pricina prafului de cretă; trebuia să scrie la tablă cu cretă şi el nu putea suferi praful acela alb şi roşcat, intrând în piele, făcând-o aspră şi zgrunţuroasă, sub unghii, provocând o usturime insuportabilă, oricât te-ai spăla pe mâini senzaţia de uscăciune se păstrează; până ce Papi descoperi şi se entuziasmă brusc, era tocmai ceea
896
SORIN TITEL
ce căuta el, această ediţie a Tragodiei în trei perdele; formidabil, încercă să se entuziasmeze Matei, ăsta-i chiar un dar, ca să zic aşa, de zile mari; şi întoarse cartea pe toate părţile, căută monologul lui Hamlet, citi câteva rânduri din el. Cartea asta veche, se entuziasmă în cele din urmă, are un parfum extraordinar, mă bucur mult şi îţi mulţumesc, nu mă aşteptam la un asemenea cadou... Ceva de zile mari, adăugă Matei, răsfoind în continuare cartea, cu multă atenţie, ca nu cumva filele atât de subţiri şi de fragile să se rupă chiar de tot. Am pregătit chiar şi o mică scenă, spune Papi, fericit că i-a făcut o surpriză atât de plăcută prietenului său. Bineînţeles că nu am îndrăznit să mă apropii de rolul lui Hamlet, n-am avut curajul, ar fi însemnat o adevărată nesimţire, după părerea mea, actori mari n-au îndrăznit să-l joace; am pregătit în schimb o altă scenă, un alt monolog, cel al lui Polonius, când îl sfătuieşte pe Laerte cum să se poarte la universităţile la care pleacă; şi Matei fu de data asta cât se poate de surprins; pentru a doua oară de ziua lui îi e dat să audă monologul lui Polonius. Am ales, bineînţeles, o traducere mai nouă, trebuie însă să ai răbdare, până mă machiez; am improvizat chiar şi un fel de costum, ceva care aduce mai curând a boier fanariot decât a nobil de la castelul Elsinor, dar, oricum, se cheamă totuşi că e un costum; în definitiv, Hamlet s-a jucat în tot felul de costume moderne, atunci, de ce, mă rog, n-ar apărea Polonius şi ca boier fanariot şi, în definitiv, chiar are ceva din şiretenia acestora, nu găseşti?... Matei rămase singur, răsfoi „tragodia“ din nou, căută monologul cu pricina, limba naivă, plină de farmec, chinuit parcă, în versuri stângace şi şchioape, exercită asupra lui acelaşi farmec greu de explicat; trebui să aştepte destul de mult, Papi dădea o importanţă deosebită machiajului, deghizării, avea ambiţia să se machiezc în aşa fel, încât să nu fie recunoscut în primul moment; s-ar putea spune că deghizarea îl preocupă chiar mai mult decât interpretarea propriu-zisă; odată, tot ca să-i facă plăcere lui Matei, ştiind
MELANCOLIE
897
cât de mult se dă în vânt după Cehov, apăru în faţa lui, spre marea surpriză a acestuia, sub înfăţişarea celui ce a scris Pescăruşul. Deghizarea era perfectă, nu lipseau, bineînţeles, nici barbişonul şi nici pince-nez-\A, nici surâsul ironic din ochii lui de miop, nici tuşea de ftizie, iar când Cehov, jurai că-i el, se aşeză la masă şi deschise un volum începând să citească primele fraze din Casa cu mezanin, Matei fu în culmea entuziasmului, ajunse la concluzia că Papi are un talent mare, talent cu carul, cum se spune; sunt sigur că anul acesta, dacă te prezinţi la Institutul de Teatru ai să intri neapărat, părerea mea e să te prezinţi chiar cu povestea asta, ai fost extraordinar. Noua deghizare îi cerea, se pare, o grămadă de vreme lui Papi, Matei era curios să vadă cât de mult o să izbutească să semene el cu Polonius şi, în sfârşit, după aproape o jumătate de ceas, Papi reapăru, numai că nu era chiar el, aşa cum îl ştia Matei, care era curios să afle cum de izbutise să se facă atât de voluminos, ce naiba reuşise să pună pe oasele lui slăbănoage ca să arate aşa; cum de izbutise să dea chipului lui acest aer bătrânicios; un Polonius respirând greu - avea probabil un început de astm - cam obosit de atâtea intrigi de Curte, dar după cum mergea de repede, învârtindu-se tot timpul ca un titirez, se vedea că nu vrea să se lase cu una, cu două, mai avea el multe de pus la cale, ca să zicem aşa. Uitându-se cu dragoste paternă la un Laerte care părea să se afle chiar în spatele lui Matei, şiretenia şi dragostea se amestecau în ochii lui apoşi şi Matei ascultă pentru a doua oară monologul cu pricina, de data aceasta nu într-o traducere aproximativă din limba maghiară, sfaturile înţelepte şi pline de prudenţă - îşi cunoştea doar fiul, cât era de nesăbuit — şi mai ales ultimul dintre ele, „mai presus ca orice, rămâi credincios ţie însuţi", un sfat de mirare ieşit din gura unui asemenea potlogar şi când luă sfârşit monologul spus în faţa unui singur spectator, dar care chiar în ziua aceea împlinea douăzeci şi unu de ani, el, sărbătoritul, îşi manifestă entuziasmul; cum naiba nu te-au
898
SORIN TITEL
primit ăia la Facultate? că-i vorba de un talent cu totul ieşit din comun? trebuie să încerci neapărat şi la anul, bineînţeles să nu renunţi. Mă pregătesc tot timpul, de mai bine de o lună iau ore de dicţie cu un actor de la Teatrul Naţional, îmi dau seama că în ce priveşte dicţia mai am unele lucruri de învăţat, mă precipit prea tare când pronunţ unele cuvinte, nu frazez încă exact cum trebuie. Fac zilnic exerciţii cu un creion în gură - şi Papi luă un creion de pe masă şi-i arătă lui Matei cam în ce constau exerciţiile cu pricina - am prins din nou curaj, n-am să mă las cu una, cu două.
Oricum, a venit vremea şi să bagi ceva în gură, fu de părere Papi, şi deodată interveni din nou o surpriză; unchiul, celebrul chirurg din Sibiu, care avea grijă de Papi ca de propriul lui Fiu şi nu avea copii şi soarta nepotului îl preocupa în mod deosebit, voise să-l înfieze chiar, să-l ia să locuiască împreună, dar se pare că se opusese atât nevasta acestuia cât, spre marea surprindere a lui, şi Papi, care nu voia să se despartă de Cluj -totul mă leagă de acest oraş, în care m-am născut şi am crescut, mă ţin o mie de fire, îi explică el patetic - unchiul, deci, tocmai se întorsese dintr-o lungă călătorie în Franţa şi-i adusese nepotului o cutie cu languste - amândoi citiseră despre languste în cărţi, dar nu ştiau bine dacă sunt un fel de moluşte sau peşte — şi o altă cutiuţă, mai mică, dar la fel de ademenitoare, cu icre negre. Cum să nu te cuprindă ameţeala auzind de languste şi icre negre, bineînţeles, ca să meargă mai bine am luat o sticlă de şampanie, să ciocnim împreună, ai să bei numai tu, eu n-am voie, dar de ciocnit ciocnim, nu-i aşa? Matei, trebui să recunoască, era uluit, obrajii i se roşiseră de plăcere, languste şi icre negre, ca prin cărţi, ca la marii boieri. Papi prăji nişte pâine, pe care o unse cu unt - icrele negre, îi explică el lui Matei, fără unt nu au nici un chichirez; şi în timp ce gazda se rotea prin odaie pregătind cina atât de bogată în surprize, Matei se simţi mulţumit, ziua lui de naştere se încheia, se pare, sub cele mai bune auspicii; apoi gustară din
MELANCOLIE
899
languste, emoţia era însă mult prea mare ca să-şi dea seama dacă era ceva de capul lor; icrele negre li se părură însă minunate, punctuleţele acelea negre şi lucioase risipite pe pâinea prăjită cu unt, ciocniră, Papi îşi muie şi el buzele în pahar şi deodată se trezi în sufletul lui Matei nădejdea că Papi o să se facă bine, că diagnosticul grav pus de medic -schizofrenie - e fals, uite cât de normal se poartă, nici un semn ciudat, nici un gest exagerat, puţină excentricitate, desigur, dar câţi excentrici există pe pământ, mai ales vlăstarele din familiile foarte vechi, se ştie că sunt puţin mai aparte, au chichiţele lor, dorea din tot sufletul acest lucru, atât de mult îl dorea încât i se părea că-i revine şi lui o parte de răspundere în problema asta şi în clipele acestea era atât de sigur că Papi va ajunge un mare artist, încât un val de satisfacţie îl cuprinse, dar şi de furie împotriva medicilor, care se grăbesc să pună diagnostice false, scTjoacă, în mod criminal nu alta, cu viaţa oamenilor, Papi, ai să fii un Polonius pe cinste, anul ăsta ai să-i dai gata, praf îi faci, pe cuvântul meu, spune Matei cu voce tare, totul - îi explică el aproape părinteşte - e să nu-ţi pierzi nădejdea, să ai încredere în tine! Nu mi-o pierd, promise prietenul lui Matei, numai că fraza aceasta, îşi aminti el bine, referindu-se la celebrul monolog al lui Polonius, nu ştiu exact cum s-o spun, prea vine dintr-o dată, hodoronc-tronc, după atâtea sfaturi foarte terestre, înţelegi, nu te aştepţi s-o auzi din gura şmecherului bătrân şi totuşi Shakespeare o pune în gura lui, pricepi? Care frază? întrebă Matei. „Mai presus ca orice“, şi aşa mai departe... Ii dai tu de urmă, cu talentul tău, imposibil să nu-i găseşti chichirezul. Măi, ce mai ninge, spune Papi, ridicându-se brusc de pe scaun, în timp ce Matei îşi mai turnă din sticla de şampanie, cred că s-a pus o zăpadă cel puţin de un metru. Problema e, cum am să mă întorc acasă, spune Matei. Ce, eşti nebun? Să te întorci pe o vreme ca asta, făcu uimit Papi. Dormi în camera mea de lucru, sunt o mulţime de măşti de teatru acolo, greceşti, în tot cazul antice, unele
900
SORIN TITEL
vesele, altele triste, sper că n-o să te sperie la noapte. Nu mă trezesc noaptea, spune Matei. De cum am pus capul pe pernă am şi adormit. Am să beau toată sticla, ce părere ai? îşi întrebă Matei prietenul. Nu faci rău, sper că nu faci scandal la beţie, întrebă Papi, sincer speriat, nu pot suferi scandalul. Am avut un coleg la Bucureşti, când se îmbăta spărgea toate paharele de pe masă. Cu timpul am reuşit să ne descotorosim de el, să nu-1 mai luăm cu noi niciodată. Ne făcea de râs. Ştii ce mă sperie pe mine mai mult ca orice? mărturisi Papi cu voce joasă, cu toate că în încăpere nu mai era nimeni, nu era cine să-i audă, agresivitatea, omul care se repede la tine fără să-i fi făcut nimic. (Pentru prima dată Matei îl auzea vorbind serios şi din adâncul inimii, cum se spune, dezvăluindu-şi o mică zonă din firea lui ascunsă, el, care în faţa prietenilor se afla parcă pe o scenă tot timpul, ascunzându-se în spatele gesturilor sale excentrice, al „surprizelor" de tot felul. Matei ajunsese să se întrebe cum era Papi în realitate, atunci când era singur? Chipul acesta, însufleţit de o dorinţă avidă de a atrage atenţia asupra lui, doar ca să nu rămână singur, să nu fie părăsit, nu-şi pierdea cumva din însufleţirea aceea cam prea precipitată şi agitată, ca să nu cred că îi cerea un anumit efort? şi Matei se întreba ori de câte ori se gândea astfel la Papi, dacă nu aducea chipul ăsta, care îşi susţinea însufleţirea cu un anumit efort, cu cel al tuturor actorilor în clipa când se lasă cortina, când în cabina în care se demachiază rămân cu ei înşişi, fără să-i vadă nimeni.) Agresivitatea e periculoasă pentru că te ia pe neaşteptate, tu mergi frumos pe stradă, n-ai treabă cu nimeni şi el se repede la tine; şi se întâmplă să fii mult prea slab şi atunci ce poţi să faci, cum să te opui? Asta e agresivitatea simplă, spune Papi, dar există şi alta, mult mai complicată, organizată, mult mai subtilă, ascunzându-se bine, să nu poată fi ghicită prea uşor, folosindu-se de cuvinte bine aduse din condei şi te trezeşti că viaţa ta nu mai este a ta, e în mâinile altuia, pricepi, dragă prietene? întrebă Papi, fără însă a renunţa
MELANCOLIE
901
să se gândească la cele spuse, stând în continuare aplecat deasupra mesei, cu aerul că i-a comunicat lui Matei un mare secret. Ca actor, mai spuse el, trebuie să interpretezi roluri şi de călăi şi de victime, nu ai de ales. Fără să vrei, dacă eşti un actor mare, cobori până la rădăcinile răului; Richard al treilea, de pildă, ce monstru, nu-i aşa? şi dacă vrei să interpretezi bine rolul, răutatea lui Richard sau cea a lui Iago, care e cea mai demenţială dintre toate, te pătrunde. Cred că îţi trebuie luni de zile să te dezintoxici. Lui Matei îi trecu brusc prin minte că prietenul lui, Papi, era nu doar cu câţiva ani mai în vârstă ca el, ci mult mai bătrân; îşi simţi propria sa tinereţe şi lipsa de experienţă ca un fel de infirmitate; i se păru că lui Papi îi crescuse un fel de barbă de patriarh; de vină era şi băutura, între timp sticla de şampanie se golise, îşi simţea picioarele grele, se simţea foarte neajutorat, nu prea ştia ce să-i spună lui Papi. Brusc, chipul lui Papi deveni chinuit şi absent, lui Matei îi fu teamă să nu aibă cumva o nouă criză, trebuia să-l distreze cu orice preţ, să-l facă să uite de toate cele. M-am întrebat, spuse Matei, tare, aproape că strigă, nu ştiu dacă sunt în stare să merg de aicea şi până la uşă, ia să vedem, adăugă, luându-şi o mină de om beat, şampania asta e parşivă, e dulce şi te îmbată foarte repede, se făcu chiar că se clatină, se balansa de pe un picior pe celălalt, dar era actor prost, se vedea că joacă teatru. Nu te mai preface, că nu te-ai îmbătat atât de tare; oricum am să-ţi aduc o pijama de-a mea şi te duci să te culci. Canapeaua e cam tare, sper să te obişnuieşti cu ea. Am să dorm ca scăldat, promise Matei. Chiar treaz de tot nu era, asta se putea vedea şi după cum îşi arunca hainele de pe el, în toate părţile, după cum se chinuia să-şi tragă pantalonii pijamalei; o pijama nouă, îl asigurase Papi, mi-am cumpărat-o săptămâna trecută, n-am ajuns s-o îmbrac. Stinse lumina. Prin perdelele subţiri se vedea ninsoarea abundentă, calmă, domoală, care cădea dincolo de geam. înainte de a adormi se gândi din nou la Papi, la boala lui de nervi, la talentul lui
902
SORIN TITEL
de actor, rolurile de călăi şi de victime pe care le va interpreta după ce boala lui de nervi va trece, după ce liniile negre şi albe nu-1 vor mai speria cum îl speriaseră cu o săptămână în urmă, Papi, care îl servise de ziua lui cu icre negre şi languste, pregătite în mod special pentru el, încât ziua fusese până la urmă frumoasă şi bogată în evenimente, o adevărată zi de naştere.
II
1
Profesorul nu avea de gând să plece împreună cu asistentul său pe care nu-1 prea simpatiza - o antipatie nedată în vileag însă, încât ambiţiosul şi foarte înfigăreţul tânăr, atent la cele mai mici nuanţe în ceea ce priveşte relaţiile lui cu alţii, era foarte convins că se află în graţiile „bătrânului“. Se şi lăuda de altfel, de câte ori i se ivea prilejul, că l-a dat gata pe academician, l-a cucerit, ce mai încoace şi încolo! Când o să plec -i-ar fi spus profesorul - am să fiu liniştit, am pe mâinile cui să las catedra, frază desigur născocită, profesorului nu-i trecea prin cap s-o rostească vreodată. Se trezise într-o bună zi la catedră cu tânărul cel ambiţios - deşi îl avusese student nu şi-l reamintea, la disciplina predată de el în cei cinci ani de facultate nu izbutise să se remarce în vreun fel - şi din primul moment îl displăcuse, dar nu mai era nimic de făcut -hotărârea fusese luată oarecum pe deasupra capului lui, fără să fie consultat decât formal şi, deci, neeficient, - preferă să nu-şi demaşte în faţa tânărului adevăratele sentimente. O făcea mai mult din comoditate - nu avea nevoie la catedra lui de ceea ce se cheamă o atmosferă încărcată - decât din prudenţă sau teamă. Era cu toate astea convins că băiatul - altfel, de o politeţe ireproşabilă, arătându-i, poate la un mod cam exagerat, admiraţia - de îndată ce interesele sale ar fi intrat
904
SORIN TITEL
în joc - cariera pe care şi-o dorea din tot sufletul cât mai strălucită - n-ar fi pregătit, la o adică - în momentul în care ar fi descoperit în profesor nu un aliat, ci o piedică în calea ascensiunii lui - să pornească o adevărată ofensivă împotriva sa (pe faţă şi-ar fi păstrat, probabil, atitudinea admirativă), cu o atât de mare sete şi cu o atât de susţinută tenacitate, încât în mod sigur atacurile sale n-ar fi rămas fără urmări. Totuşi nu se temea de el - cum să-ţi fie frică, se întreba privindu-şi surprins şi oarecum nedumerit asistentul, de un ins atât de slab cu duhul?!... Profesorul îşi făcuse obiceiul — deformaţie profesională de care era conştient - să-i judece pe cei de care era înconjurat în raport cu capacitatea lor de a înţelege sau nu obiectul căruia îi închinase întreaga lui existenţă, adică literatura. Şi faţă de tânărul său asistent folosise aceeaşi unitate de măsură, încât, privit din acest unghi de vedere, îi apărea ca un ins refractar poeziei lui Rilke. (Cred că anume le scrie aşa, mai încurcat, tovarăşe profesor - îşi dăduse el cu părerea -ca să ne dea nouă dureri de cap, să ne îmbete cu apă rece, cum s-ar zice. Să ne dea impresia că cine ştie ce lucruri profunde vrea să spună! Eu unul sunt sincer, aşa că declar cu mâna pe inimă că nu înţeleg mare lucru.) Un moment de sinceritate pe care, văzând stupefacţia cu care îl priveşte profesorul, îl regretă după aceea. Făcuse o „gafa'c, după părerea lui, şi ajunse la concluzia — pentru a câta oară, dar ca orice om tânăr şi „necălit“ mai gafase şi el din când în când - că sinceritatea, oricum, nu-i bună... Un ins, deci, care nu are acces la poezia lui Rilke, nu putea trezi în sufletul profesorului decât un singur sentiment, de milă faţă de o persoană infirmă, pe care orice ai face nu ai cum s-o ajuţi. Profesorul era totuşi destul de conştient de îngustimea punctului său de vedere. Fiecare profesiune, îşi spune el cu luciditate, creează însă astfel de exclusivisme; ele sunt fireşti, aşa că nici nu-i trecea prin gând să renunţe la ele... In acelaşi timp, profesorul acceptase ca la catedra lui să fie adus un tip mediocru şi pentru că nutrea
MELANCOLIE
905
de fapt convingerea că orice încercare a lui de a se opune unor asemenea hotărâri n-ar fi avut, în nici un caz, sorţi de izbândă, îl cuprinsese în ultima vreme un fel de oboseală, pusă de el pe seama vârstei - trecuse de şaizeci de ani, era ceea ce se cheamă un om bătrân! - precum şi pe seama tuturor experienţelor lui din ultimii ani; un timp îşi păstrase speranţa, convins că lucrurile se vor îndrepta - să treacă şi valul ăsta, îşi spunea încrezător, după ploaie vine întotdeauna vreme bună - dar apoi, cu totul pe neaşteptate, oboseala şi un anumit scepticism îl determinau să-şi piardă din nou încrederea. Profesorul nu vroia să-şi recunoască un statut de „om sfârşit", făcea eforturi să-şi revină, să-şi insufle curaj. Sunt tare încăpăţânat, nu mă las cu una, cu două, îşi spunea el, încurajându-se singur; în fond, întotdeauna lucrurile pe care le-am urât cel mai mult au fost scepticismul şi blazarea; un pas le desparte doar de cinism, păcat capital după părerea lui. Cinicii ar trebui de fapt puşi în cel mai adânc cerc al infernului, îşi spunea el, împreună cu delatorii, aceştia din urmă aşezaţi acolo de altfel chiar de Dante în persoană. Şi la urma urmei nu tocmai cinismul justifică delaţiunea, nu este ea floarea otrăvită a acestuia?! Şi câte şi mai câte se pot naşte din cinism, mai bine să nu vorbim despre asta, îşi spunea el, cuprins de oroare, precum şi de o justificată enervare şi nemulţumire. Dar Swift, tovarăşe profesor, îl întrebase la un moment dat un student mai îndrăzneţ, nu sunteţi de părere că autorul lui Gulliver a fost totuşi cam cinic? Cum am putea altfel interpreta propunerile lui Swift privind ajutorarea şi salvarea celor înfometaţi, mă refer, tovarăşe profesor, la celebra lui povestire care a făcut un scandal atât de mare la data apariţiei ei. Cred că în cazul lui Swift..., apoi studentul se oprise în mijlocul frazei, speriat de propria lui îndrăzneală, căci se ştie doar, cu un profesor nu e bine să te iei în gură, să-l contrazici, mai ales când dai examen; rişti să se înfurie şi să-ţi treacă o notă proastă în carnet, asta ca să ţii minte, să numai faci altă dată
906
SORIN TITEL
pe nebunul, îşi spunea, probabil, studentul înfricoşat, numai că el, profesorul, nu se înfuriase, dimpotrivă, îi plăcuse curajul acestuia, înseamnă că nu era un student oarecare, avea ceea ce se cheamă personalitate; totuşi, el nu era de aceeaşi părere în privinţa lui Swift, îl îndemnase să mai citească o dată mult incriminata naraţiune şi să fie de data aceasta ceva mai atent, s-o ia adică mai puţin ad-litteram, să vadă ce anume se ascunde dincolo de acele „propuneri"; numai aparent par ele cinice, în realitate, nu-i aşa, cu totul despre altceva e vorba; există, desigur, şi o mare doză de ironie în înţeleaptă jalbă, ai s-o sesizezi, sunt sigur, îi spusese el studentului; cu toate că, fu obligat să recunoască profesorul, s-ar putea să aibă şi studentul dreptatea lui; nu, Swift nu are o părere de tot bună despre fiinţa umană, băiatul n-a citit chiar de-a-ndoaselea povestirea! Când trăieşti într-o lume ca cea în care a trăit Swift nu-i chiar atât de greu să-ţi pierzi încrederea şi speranţa, adăugase studentul, prinzând curaj. De data asta profesorul nu mai fu chiar întru totul de acord cu el, îi aminti de nu ştiu care mare scriitor care a trăit într-un timp poate şi mai sumbru decât cel al lui Swift şi cu toate astea n-a scris el, îl întrebă, tocmai în anii aceia întunecaţi, cărţi încărcate de lumină şi speranţă?! încurcat, studentul mărturisi că nu le-a citit: nu cunoaşte germana, deci nu se pune problema unor lecturi în limba în care ele au fost scrise, iar în franceză, în care se descurcă", nu i-au căzut în mână. Neapărat trebuie să le citeşti, îi spune profesorul dojenindu-1, uşor dezamăgit de carenţele de lectură ale băiatului, altfel, se vedea de la o poştă, foarte dotat; o clipă rămase chiar cu stiloul în aer, înainte de a pune nota în carnet; nu numai pentru că ar fi ezitat să-i pună nota maximă, de vreme ce nu l-a citit pe autorul cu pricina, ci şi din dorinţa de a-şi fixa în memorie numele acestuia: sper că o să mai aud de el, se gândea, sper că n-o să se piardă în masa anonimă şi amorfă în care atâţia dintre ei s-au pierdut... Cum să-i ajuţi?! se întrebă profesorul privind carnetul deschis în faţa lui,
MELANCOLIE
907
cuprins de un acut sentiment al propriei sale neputinţe, ce pot să fac altceva pentru ei, decât să le trec notele în carnetele astea nenorocite, cu sentimentul că n-o să le fie, poate, de nici un folos?!... Un băiat bun, îi spune asistentului său, de data asta am avut cu cine sta de vorbă...
Cu ceilalţi, cei ce repetau la examene cu cea mai mare conştiinciozitate cele spuse de el la curs - fraze întregi, reproduse cuvânt cu cuvânt, aşa cum fuseseră ele transcrise în caietele de notiţe (numele autorilor şi titlurile operelor subliniate cu creion roşu, mai mare dragul să răsfoieşti un asemenea caiet foarte îngrijit!), eventual chiar cu unele greşeli strecurate în fuga condeiului (astfel, un student se apucase să-i vorbească despre maximele lui „Roşcofo“, convins fiind că numele moralistului francez se pronunţă în acest fel!) - cu aceştia, premianţii anului (cu temeritatea cu care reţineau toate titlurile romanelor lui Balzac sau „subiectula unei piese de Lope de Vega, cu acelaşi sârg, deci, memorau la dialectologie sute de cuvinte din dialectul aromânilor din sudul Dunării!) profesorul se plictisea repede, dădea semne de nerăbdare şi-i oprea la mijlocul frazei, spunându-le că e de ajuns în ceea ce îi priveşte, el e întru totul edificat, punându-le în carnet note mici, spre marea lor nemulţumire. Se considerau persecutaţi, profund nedreptăţiţi, făceau contestaţii la decanat; au răspuns perfect, iar profesorul le purta, cine ştie din ce motive, pică, altfel cum să-şi explice nota - ei, care aveau în carnet, încă din anul întâi, numai cinci sau „foarte bine“ la toate materiile.
Ştiau dinainte toate subiectele de examen - le copiau din timp, de la celelalte grupe; aşteptau la uşă şi, când ieşea studentul din sala de examen, îl rugau să le spună „ce i-a căzut pe bileţel!" — după ce aflau subiectul îl bifau sau îl treceau pe listele lor meticulos alcătuite... Cereau reexaminare şi profesorul le aproba cererea, răzbunându-se în felul lui: îi întreba dacă au cunoştinţă, pot adică să spună vreun vers din
908
SORIN TITEL
Keats sau Byron, sigur că da, săreau ei cu gura şi se grăbeau să recite versurile care se aflau în curs; altele nu mai ştiţi? îi întreba profesorul; se declara nemulţumit; cum e posibil ca din toată poezia lui Keats, o poezie dintre cele mai mari, să nu cunoşti decât primul vers din Odă către o privighetoarei îi întreba supărat. El are impresia că nici n-au citit întreaga poezie până la capăt, care de altfel a şi fost splendid tradusă în limba română; cum se termină poezia, poţi să-mi spui ultimul vers? Nu mi-1 amintesc, recunoştea studentul; aşa că în carnet nota rămânea aceeaşi; iar studenţii cu pricina prindeau o ură, păstrată probabil intactă până la adânci bătrâneţe, nu numai împotriva lui Keats, ci şi împotriva tuturor privighetorilor vii sau cântate de poeţi din pricina cărora ei îşi stricaseră media „foarte bine“ pe flanc, de la un capăt al carnetului la celălalt! Nu le mai puteau suferi, nu mai aveau nici un chef să citească despre ele sau să le audă cântând! Ia ascultă ce frumos ştie să le zică poetul, îi spunea profesorul studentului cu pricina, recitându-i Oda către privighetoare, lăsându-se, pentru a câta oară?, vrăjit de frumuseţea fără seamăn a poeziei; uneori, sub efectul acesteia, devenea ceva mai înţelegător, se îmbuna brusc. Uite, îi spunea el, ce-ar fi să îmi spui câteva versuri din Sonetele lui Shakespeare?... N-o nimerise însă nici de data asta, în curs nu se aflau decât foarte puţine rânduri despre sonetele în cauză; sunase, şi el nu mai apucase să le vorbească ceva mai amănunţit despre sonete; despre sonetele lui Shakespeare o să vorbim data viitoare pe larg, le promisese; dar cine ştie din ce pricină la următorul curs nu mai reveni asupra lor, trecu la marile tragedii; studentul reproduse aproape cuvânt cu cuvânt cele câteva fraze aflate în curs, puţine la număr, apoi se opri; îi venea pur şi simplu să plângă de supărare; de data asta profesorul încercase să-l ajute şi uite că el nu făcuse faţă, nu se descurcase! Se revoltă apoi în sinea lui împotriva profesorului care vroia neapărat ca el să-şi vâre în scăfârlie versuri pe de rost, să le înveţe adică
MELANCOLIE
909
mai abitir ca un papagal, când şi aşa el nu se prea da în vânt după poezie! Un roman e cu totul altceva, are ceea ce se cheamă o acţiune, un subiect; poeziile, în schimb, sunt mult prea vagi şi prea diluate, după părerea lui; au ele oare vreun rost, folosesc cuiva? Nu-mi amintesc acuma, spune cu o voce sfârşită, trecându-şi palma peste fruntea transpirată; profesorului i se făcu milă de el, se vedea cale de-o poştă că vrea nota maximă cu orice preţ şi uite că el nu avea cum să i-o dea! Ca să mai treacă timpul, se apucă să-i declame sonetul lui preferat. Studentul se uita pe geam, probabil că nici nu mă ascultă, îşi spune profesorul, nu fără o oarecare strângere de inimă; era mult prea frumos sonetul, merita, într-adevăr, să fie ascultat: „Sătul de toate caut tihna morţii / Să nu mai văd slăvit pe cel nemernic / Şi pe sărac cerşind în faţa porţii / Şi pe cel rău slăvind pe cel puternic"... versuri pline de nemulţumire adâncă şi, spunându-i-le studentului, el avu impresia că izvorâseră din propriul lui suflet; vocea îi era încordată, dar la sfârşitul sonetului se mai încălzi puţin, deveni melancolică şi visătoare: „Sătul de toate, toate le-aş lăsa / Dar dacă mor, cui las iubirea mca?...K
Mai erau şi ceilalţi, cei mai puţin conştiincioşi şi profesorul îşi amintea, de pildă, de studenta aceea foarte îngrijit îmbrăcată - o bluză albă cu guleraş de dantelă, părul strâns la spate cu cărare la mijloc, nişte mâini foarte înguste jucându-se nervos cu bileţelul pe care se aflau subiectele - căreia îi tremura vocea, fără să se oprească măcar ca să respire, iar el nu asculta ce spune, se uita distrat pe fereastră, apoi, pe neaşteptate, atenţia i se conccntră asupra unei fraze a acesteia; nu-i venea să creadă, o privi stupefiat. Cum ai spus, domnişoară?! o întrebă ei, poate n-am auzit bine, te rog repetă încă o dată la ce carte te referi, şi cine e autorul?! Gargantua de Homer, spune cu toată seninătatea studenta cea drăguţă, potrivindu-şi ochelarii cu ramă subţire pe năsucul nostim. Ieşi afară! se apucă profesorul să strige la ea, înfuriindu-se brusc; aşa ceva într-adevăr nu putea
910
SORIN TITEL
fi suportat, era peste puterile lui!... Aşa cum i se întâmpla întotdeauna, îşi regretă ieşirea, mai ales când văzu lacrimile care ţâşniră din ochii fetei, aburindu-i ochelarii; îşi reveni şi-i spuse studentei să se liniştească şi să nu mai plângă, că el n-are obiceiul să mănânce oameni, nu-i căpcăun; vă rog să mă iertaţi, tovarăşe profesor, spunea fata ştergându-şi lacrimile, dar sunt îngrozitor de obosită, n-am dormit toată noaptea, Gargantua nici n-am apucat s-o citesc şi acuma toate mi se învârtesc în cap, am impresia că nu mai ştiu nimica. Bineînţeles că Gargantua nu e de Homer, spune ea, Homer a trăit în antichitate şi e autorul Iliadei şi al Odiseei. Bine, o întrerupse el cu multă blândeţe, lasă-1 pe Homer şi să ne întoarcem la subiectul de pe bileţel, poate că între timp ţi-ai amintit cine a scris Gargantua; numai că studenta era atât de speriată, se făcuse albă ca varul (aducea, se gândi profesorul, cu acele eroine deznădăjduite şi patetice din filmele mute) încât nici pomeneală să se poată concentra asupra subiectului. Iţi dau voie să ieşi pe coridor, îi spuse, şi, după ce te-ai calmat, poţi să intri din nou, să tragi un alt subiect. încearcă să te linişteşti... în mai puţin de jumătate de oră studenta se prezentă din nou la examen, lacrimile i se uscaseră între timp, trase un nou bileţel, profesorul o puse să i-1 citească; ţi-a căzut un subiect frumos, îi spuse el, încurajând-o. Romeo şi Julieta, o poveste de dragoste, într-adevăr copleşitoare, ia să vedem despre ce anume e vorba! Romeo şi Julieta de William Shakespeare, spune studenta, subliniind faptul că de data asta cunoaşte autorul operei, nu mai există pericolul să-l confunde cu altul... Apoi se aşternu o lungă şi stânjenitoare tăcere. Profesorul n-o grăbi însă. Haide, spuse, totuşi, după o vreme, tăcerea riscând să se prelungească prea mult, zi-i tot ce ştii, povesteşte piesa dacă vrei - era fraza pe care o spunea ori de câte ori interveneau astfel de tăceri penibile -, îi fu teamă să nu înceapă din nou să plângă, lacrimile îl impresionau în general neplăcut, nu putea să le suporte. Curaj, îi spune el, sunt convins că ai citit
MELANCOLIE
911
piesa, sau cel puţin ai văzut-o jucată, în stagiunea trecută a fost montată chiar la „Naţional". Nu, n-am văzut-o, recunoscu studenta prinzând glas, iar de citit am citit-o mai demult, nu-mi amintesc toate amănuntele. Ei, atunci renunţăm vrând-nevrând la amănunte, cu toate că ele îşi au, nu-i aşa, importanţa lor; literatura se face în general din amănunte... Studenta, însă, chiar şi după ce balastul amănuntelor fu aruncat peste bord, nu deveni mai vorbăreaţă. Spune-mi, cel puţin, cum se sfârşeşte piesa, o îndemnă atunci profesorul, dând dovadă de multă bunăvoinţă. Cu jale, şopti studenta, temându-se parcă să vorbească. Modul de a se exprima al studentei îl înfurie din nou, îşi pierdu răbdarea, se supără rău de tot. Ce vrei să-ţi fac, dacă nici o frază corectă nu eşti în stare să articulezi? o apostrofă el. Romeo şi Julieta e o piesă care se termină cu jale, o exprimare mai neroadă nu mi-a fost dat să aud... îmi pare rău, dar nu pot să-ţi dau examenul, îi explică el pe un ton neutru, liniştindu-se între timp. Spre uimirea lui, studenta se împacă şi ea pe neaşteptate cu situaţia; lacrimile îi dispărură din ochi ca prin farmec; puse biletul pe masă, în faţa profesorului şi, cu paşi repezi, foarte vioi, aproape veselă, de parcă cine ştie ce cuvinte de laudă i-ar fi fost dat să audă, părăsi sala de examen.
*
în decursul anilor de profesorat avusese fel de fel de studenţi şi cu toate astea nu apucase să se obişnuiască nici cu mediocritatea unora, nici cu ariditatea, cu lipsa de vibraţie, „în faţa unui vers frumos," a altora. îi spusese odată unui student, eşti sec ca o păstaie, frază pe care o regretase apoi, mai ales că studentul cu pricina se potrivi să nu fie atât de lipsit de sensibilitate cum îl crezuse el. Afirmaţia profesorului îl tulburase într-o asemenea măsură, încât voise să se retragă, aşa i se spusese, de la Filologie, să dea în altă parte, să se
912
SORIN TITEL
îndrepte adică spre disciplinele cu caracter ştiinţific, acolo unde „lipsa de vibraţie" la frumos, bănuită de profesor, ar fi avut o mult mai mică importanţă. Ceea ce pentru mulţi dascăli se transforma cu timpul în rutină - studenţi mediocri există de când lumea, nu ai cum să scapi de ei! - pentru profesor rămânea un permanent motiv de nemulţumire; nu reuşise să se obişnuiască - ceea ce era într-adevăr de mirare! - cu opacitatea acestora. în faţa lor - văzându-i atât de impenetrabili, de neclintiţi, de surzi, în cele din urmă, de vreme ce cuvintele vrăjite ale poeţilor, comori inestimabile, cum le considera el,, nu ajungeau niciodată până la ei - în faţa unor astfel de inşi, greu pentru el de înţeles, era cuprins nu numai de o firească uimire, ci chiar de un fel de teamă, iraţională, desigur, dar pe care nu ştia cum să şi-o reprime sau să şi-o ascundă... în decursul îndelungatei şi strălucitei sale cariere universitare nu făcuse de fapt altceva decât să alerge şi să-i caute pe ceilalţi, întotdeauna descoperiţi cu o anumită înfrigurare şi emoţie; o permanentă pândă şi vânătoare, fără ca vânătorul să se simtă vreodată sătul de-atâta căutare sau obosit. Existau, mai puţini la număr - şi nu chiar atât de uşor de descoperit; era necesar un ochi experimentat şi avizat ca al lui, ca să-i vadă, căci majoritatea erau îngrozitor de timizi şi de nedescurcăreţi. Nu săreau în faţă, nu „străluceau", nu încercau să-ţi ia ochii! Numai că privirea profesorului mergea direct la ţintă, anumite intuiţii ale lui funcţionau cu o nemaipomenită exactitate. Bineînţeles că erau şi ceilalţi, norocoşii, binecuvântaţi de soartă, cei a căror dotare se vedea cale de o poştă, de cum deschideau gura ştiai cu cine ai de-a face! Profesorul se trezea brusc din apatie şi somnolenţă: Uite că am cu cine sta de vorbă! Păi aşa se schimbă situaţia! Vezi, îi atrăgea atenţia asistentului, iepurele sare când nu te aştepţi! Un entuziasm cam „copilăros", după părerea asistentului. Ce s-a mai montat moşul, îşi spunea el, uitându-se cu coada ochiului la profesor; aşa sunt bătrânii, dau în mintea copiilor de la o vreme, se entuziasmează şi se
MELANCOLIE
913
aprind foarte repede. Nu ştia, nu avea de unde să ştie - era asistentul profesorului doar de un an de zile - că întotdeauna fusese aşa, nu era doar o chestie de vârstă, cum credea el, entuziasmul şi chiar fraza aceea, „uite că acuma am cu cine să stau de vorbă“, existau chiar din primul an de profesorat. Să vedem, îi spunea el studentului sau studentei, şi se aşeza mai comod în scaun, îşi punea coatele pe masă, se pregătea de ascultat, dacă e chiar aşa, dacă vocaţia fericirii, cum spui tu, şi-i frumos spus, într-adevăr, nu am nimic împotrivă, e mai puternică decât cea a suferinţei la eroii lui Dickens. Ce te face să crezi lucrul ăsta, hai, explică-mi şi mie, fă-mă să înţeleg, convinge-mă că ai dreptate! La început studentul se pierdea cu firea, cum adică să-i explice el, un pârlit da student, profesorului cum e cu „fericirea" la Dickens, îşi revenea însă repede văzând cu cât interes e ascultat. Care ţi se pare - îl întreabă el pe student - cel mai „fericit" personaj din Dickens? Pegotty, răspunde studentul, dădaca lui David Copperfield. Fă-mă să înţeleg şi eu, îl îndeamnă profesorul, convinge-mă că e aşa, şi studentul rămâne o clipă pe gânduri, uşor dezorientat şi puţin speriat - cine ştie dacă n-a spus o prostie şi profesorul vrea să râdă de el, să-l ia în răspăr; apoi prinde curaj. Fericirea, spune el, izvorăşte din bunătatea acestei femei simple; oamenii buni nu pot fi, într-adevăr, decât fericiţi, apoi propriul său răspuns i se păru studentului cam prea pretenţios, dar de-acuma nu mai putea da înapoi. Profesorul îi văzuse aproape gândurile născându-se în spatele frunţii palide şi transpirate de emoţie; uite, îşi spuse el mulţumit, cum gândesc cu propriul lor cap, mai mare bucuria să vezi cum nu iau nimic de-a gata; să descoperi că între cuvinte şi gând există o astfel de legătură şi potrivire... Fericirea, bunătatea, îl întrebă el pe student, nu ţi se par nişte lucruri prea generale? Ai putea să-mi explici, de pildă, ce înţelegi exact prin ele? Păi atunci să ne întoarcem la roman, spune studentul. Să ne întoarcem, fu de acord profesorul... Da, profesorul se entuziasma ori de câte ori îi
914
SORIN TITEL
descoperea pe cei aleşi (aşa le spunea), nu pentru că ar fi îmbătrânit şi „ar fi dat în mintea copiilor", entuziasmându-se tam-nesam cum vedea asistentul lui, ci pentru că în felul acesta, prin existenţa unor astfel de copii (se gândea la ei cu o grijă părintească), propria sa existenţă, ca profesor, primea un înţeles şi o anumită importanţă, profesoratul căpăta un rost ori de câte ori constata că „sămânţa" celor „aleşi" nu dispăruse cu totul de pe pământ. Căci oricât de vitrege ar fi vremurile, îşi zicea profesorul, ea, sămânţa asta, va dăinui, totuşi, pentru totdeauna!... E drept că acestor clipe de exaltare le urmau altele de pesimism întunecat, de deznădejde, nebănuite de asistent, care, deşi se afla tot timpul în preajma profesorului (i se atrăsese atenţia că n-ar strica să-l „supravegheze" puţin), nu avea de unde să le cunoască. Neîncrederea şi chiar şi oboseala nu se lăsau, aşadar, prea mult aşteptate. Şi dacă se duc la fund şi nu se alege nimica din ei, ca din atâţia alţii, se întreba, de câte ori îi vedea, pe unii dintre ei, nu tocmai pregătiţi pentru vicisitudinile şi asprimile vieţii, neputând, deci, concura, nici pomeneală de aşa ceva, cu ceilalţi, cu marele escadron, cum îi spunea, al ambiţioşilor şi băgăreţilor, al mediocrilor linguşitori care ştiau întotdeauna foarte exact ce uşă anume trebuie deschisă, pe unde se intră adică şi, eventual, la nevoie, pe unde se iese! împotriva acestora din urmă, simţea cum creşte în el un fel de pornire răutăcioasă. Văzându-i tot timpul la vânătoare după note mari, el însuşi se transforma într-un fel de cetate înconjurată de metereze înalte, greu de cucerit. Folosi drept arme de luptă împotriva acestora obscuritatea poeziei manieriste, precum şi subtilităţile simboliştilor; de asemenea, poezia lachistă le dădu cel mai mult de furcă; trebuiau învăţaţi pe de rost o mulţime de poeţi cu nume dintre cele mai încurcate, precum şi titluri de poezii foarte lungi; iar problemele de care se ocupau toţi aceşti poeţi, mulţi la număr, erau de asemenea încâlcite, greu de reţinut; le uitau repede, nu voiau să intre cu una, cu două în cap; semănau, lachiştii
MELANCOLIE
915
ăştia, cu un fel de rude sărace ale celor „mari44; şi-l închipuiau pe Byron sau pe alt poet important englez uitându-se cu dispreţ la ei, spunându-le, voi, „lachiştilor", aţi cântat lacurile, şi ce-i cu asta, o adevărată pierdere de vreme, să descrii nu ştiu ce lac cu nume greu de ţinut minte, sub lumina lunii, când sunt altele, mult mai importante, cum ar fi lupta pentru libertate a poporului grec, da, asta cred şi eu că se reţine, Misolonghi şi toate celelalte, numai că profesorul, spre marea lor enervare, trăgea mai mult spre „lachiştii“ ăia, decât spre Byron şi Victor Hugo, subiecte de mai mare dragul, la care ai ce vorbi într-adcvăr; vrea să afle, de pildă, cum îi spune unei poezii foarte lungi scrisă de unul dintre „lachiştii" cei antipatici, şi iată că studentul, spre marea sa enervare, nu-şi aminteşte foarte exact titlul cu pricina; lasă afară câteva cuvinte din întregul pomelnic cu pretenţie de titlu, nu-s papagal, îşi spune, jignit în forul său interior, simţind cum creşte în el o adevărată aversiune împotriva profesorului, să învăţ pe de rost titlurile astea tâmpite; cine a mai văzut un asemenea chiţibuşar, în loc să mă pună să comentez un subiect, mă întreabă despre titluri. Nu bănuiau că profesorul, ştiindu-i „tocilari", gata să înveţe totul pe de rost, încerca, de fapt, să-i înfrângă cu propriile lor arme! în timp ce studentul continua să se lupte cu titlurile cele lungi ale poeţilor „lachişti", profesorul îi spunea să treacă la subiectul al doilea; mai e şi altceva, probabil, pe bileţel, îi atrăgea atenţia. Studentul turuia cu o voce mai stridentă, vorbea tare şi răspicat, ca să arate cât de bine cunoaşte, de data asta, subiectul. La un moment dat, profesorul încetează să-l mai asculte. în faţa ferestrei deschise înfloriseră castanii, semănau cu nişte lumânări aprinse, îşi spuse profesorul. îşi aminti un vers din Rimbaud: „Nu eşti prea serios, la şaptesprezece ani", apoi, de la celebrul vers trecu pe neaşteptate la anii, atât de îndepărtaţi, desigur, ai propriei lui tinereţi studioase, când cărţile de prin biblioteci îl interesau în mult mai mare măsură decât castanii înfloriţi de pe bulevarde; fusese, aşadar, cu totul altfel,
916
SORIN TITEL
avusese altă fire, nu prea semăna cu băieţandrul din poezia lui Rimbaud; s-ar putea spune că, la urma urmei, nici nu-şi trăise, de fapt, tinereţea!... Pasiunea devastatoare pentru cărţi îi absorbise oare pe timpul acela întreaga energie? Aşa să fi fost într-adevăr? Se gândea la Faust, stând în chilia lui de anahoret, şi aşteptându-1 pe Mephisto... Nu trebuie să-l învinuiţi chiar atât de tare, le spusese el studenţilor, odată, la curs, c-a abdicat atât de repede, c-a făcut pactul cu diavolul cu o aşa de mare uşurinţă. Căci nu i se înapoia, de fapt, tinereţea, ci i se dăruia un timp pe care el nu l-a trăit niciodată. Vă daţi seama cât de mare a fost ispita?! Numai că ei nu-1 înţelegeau, citea în ochii lor de oameni foarte tineri această incapacitate de a pricepe; de ce să fie atât de ispititoare tinereţea? îşi ziceau toţi acei tineri cărora abia dacă le crescuse barba, cei mai mulţi dintre ei abia trecuţi de douăzeci de ani; de ce să-l ispitească pe bătrânul din chilia lui de pustnic tinereţea pe care ei, iată, o aveau şi la urma urmei nici nu prea ştiau ce-ar putea face cu ea; să fie oare tinereţea noastră, se întrebau ei, cu o anumită nedumerire, chiar atât de râvnită şi invidiată de alţii? Să-ţi vinzi sufletul numai aşa, ca să fii din nou tânăr, ce lipsă de măsură, ce pripeală la un domn în vârstă, care pe deasupra se şi laudă că ştie pe de rost şi şi-a băgat în scăfârlie întreaga înţelepciune a lumii ăsteia... Cam astea trebuie să fi fost gândurile lor, în timp ce el, profesorul, le citea scena întâlnirii dintre savant şi împieliţatul ale cărui coarne erau bine ascunse, să nu le poată vedea oricine, iar acum, în timp ce studentul cel ambiţios vorbeşte despre iluminism, subiect cunoscut de el „la perfecţie', profesorul se uită pe geam, nu-1 ascultă, toată osteneala studentului e de prisos, ei îşi dă seama de lucrul ăsta, aşa că îl opreşte la un moment dat în mijlocul frazei. Văd că te descurci cu iluminismul mult mai bine decât cu poeţii lacurilor, îi spune profesorul. Să vedeţi, tovarăşe profesor, îi mărturiseşte studentul, cuprins de un exces de sinceritate, provocat de bunăvoinţa neaşteptată a profesorului, cu poezia lacurilor lucrurile sunt ceva mai complicate: o citeşti şi, când încerci să-ţi faci un mic rezumat din ce-ai citit, îţi dai
MELANCOLIE
917
seama că-ţi alunecă printre degete. Ai dreptate, îi spune profesorul, vorbind pe un ton cât mai neutru, într-adevăr, poezia îţi scapă uşor printre degete, aşa se întâmplă întotdeauna, n-ai cum s-o prinzi. Apoi îi trece în carnet o notă cât mai mare ca să nu-i strice media...
2
Abia la începutul lui iunie se mai încălzeau sălile de curs şi amfiteatrele, cancelariile şi cabinetele profesorilor. Zidurile groase ale Universităţii păstrau temperatura anotimpurilor răcoroase până spre mijlocul verii. De altfel, în ultima vreme, semn de bătrâneţe, desigur, profesorul simţea o deosebită aversiune împotriva frigului. Corpul său nu mai avea rezistenţa necesară, nu mai găsea în el destule resurse pentru a se apăra împotriva acestuia. Nu voia însă să se plângă de frig, ca orice moşneag, aşa că avea grijă să păstreze doar pentru ei această nemulţumire...
I se întâmplase, prin februarie, să aştepte tremurând sosirea troleibuzului care să-l ducă la facultate, mai bine de jumătate de oră. Umezeala şi frigul îi pătrunseseră adânc în oase; îşi simţea parcă şi sufletul îngheţat şi când se trezi în faţa amfiteatrului aşteptând să se facă linişte. Urma să le vorbească studenţilor despre Anii de ucenicie ai lui Goethe şi sala era plină până la refuz. în fiecare an se întâmpla aşa, când cursul său ajungea la autorul lui Faust, amfiteatrul era luat cu asalt atât de studenţii din anii mai mari, care veneau să-i audieze pentru a doua oară cursul, cât şi de „lume străină", tineri de pe la alte facultăţi sau chiar inşi mai în vârstă care în foiala gălăgioasă a primilor se simţeau stânjeniţi, stăteau ţepeni şi nu tocmai în largul lor, în băncile din faţă, având aerul unor intruşi, aducând cu un fel de „repetenţi", în mod paradoxal setoşi de învăţătură. Când intra profesorul se ridicau şi ei în picioare, cu mişcări însă mai stângace şi mai greoaie decât cele ale
918
SORIN TITEL
studenţilor, iar profesorul le arunca o privire rapidă în care ostilitatea şi bunăvoinţa se amestecau într-un chip ciudat; îi „tolera", cu toate că nu-i făcea o deosebită plăcere să-i vadă; după părerea sa, toate trebuie făcute la timpul lor, anii instrucţiei pentru toţi aceşti cheloşi şi pentru tot acest cuconet, dinspre care venea un miros greu de apă de colonie, trecuseră de mult; lăcomia, setea lor cam contrafăcută şi snoabă de cultură el o considera nelalocul ei; oricum, nu putea să-i dea afară; nu se enerva totuşi, văzându-i cu câtă stângăcie se aşezau în băncile prea strâmte pentru trupurile lor de-acuma mai voluminoase, zvelteţea tinereţii se consumase de mult. Continuau să se foiască în timp ce el se pregătea să-şi înceapă cursul, cu o frază la care se gândise de dinainte, o cizelase şi o rotunjise bine, în aşa fel ca atenţia auditorilor să fie reţinută din primul moment. Aştepta, totuşi, să se liniştească şi foiala din acele prime bănci, se uita lung la „intruşi", fără să-şi mai ascundă nerăbdarea şi aceştia se potoleau dintr-o dată; da, putea să înceapă, întregul amfiteatru aştepta cu răsuflarea întretăiată, se făcea o linişte de puteai auzi şi musca. Când se trezi, deci, în faţa celor nerăbdători să le vorbească despre Goethe, despre Anii de ucenicie (de data asta avusese de gând să-şi înceapă cursul după rostirea unei fraze introductive cu un citat din Thomas Mann, după părerea lui foarte pregnant şi convingător portret al scriitorului german), descoperi, cu spaimă, că vorbele pe care ei le aşteptau îngheţaseră parcă acolo, în staţia de tramvai, nu mai vroiau să se reverse în sala arhiplină care le aştepta cu atât de mare nerăbdare. Era atât de înfrigurat în realitate încât se simţea golit brusc şi surprinzător de acea înflăcărare care-1 cuprindea întotdeauna când se afla în faţa studenţilor. Pentru că el avea, într-adevăr, ceva de actor în el: sălile pline până la refuz îl înflăcărau, îl făceau să se simtă invadat de o adevărată vervă creatoare -ideile dădeau năvală şi el găsea cu repeziciune cuvintele potrivite prin care ele să se întruchipeze. Toate acelea se aflau
MELANCOLIE
919
în strânsă legătură cu vocaţia lui de profesor: cărţile, publicate de-a lungul anilor, îi provocaseră o mult mai mică satisfacţie decât acest contact direct, aproape palpabil, cu minţile tinere în care gândurile lui se gravau ca într-un lut moale şi încă nefolosit. Erau momente de fericită comunicare -importante, dacă ne gândim că în ultima vreme apăruseră din nou, ridicându-se vertiginos parcă din întuneric, cumplitele suferinţe prilejuite de singurătate, un cuvânt multă vreme uitat, dar care iată, după moartea soţiei lui, îşi făcu simţită din nou prezenţa. Stând, aşadar, în faţa amfiteatrului supraaglomerat - unii stăteau în picioare, nu mai aveau loc în bănci, baricadând intrarea, se simţise (din pricina frigului din staţia de tramvai) gol de orice gând, entuziasmul său în faţa măreţiei lui Goethe părea a fi secătuit dintr-o dată. Dumneavoastră -se adresă sălii, al cărei murmur continuu şi foială se întrerupseră brusc şi se lăsă o linişte grea, ca de mormânt -l-aţi citit pe Faust?, întrebare mai curând retorică, pusă de el ca să câştige timp, să-şi revină din amorţeală. Să ridice mâna, mai spuse, cei ce au citit Faust, nu numai partea întâi, pe aceea bănuiesc că o ştiţi cu toţii - povestea de dragoste dintre Faust şi Margareta e cunoscută doar de toată lumea - ci şi partea a doua, care e ceva mai complicată. Se ridicară mai multe mâini, nu atât de multe însă, mai puţin de jumătate din numărul celor aflaţi în amfiteatru. Prea puţini, mult prea puţini, spuse el, încercând parcă să numere mâinile ridicate. Faust era trecut în bibliografia obligatorie, la cursurile anterioare le atrăsese atenţia să vină „cu opera citită" (e adevărat că în sală se afla şi multă lume străină, dar el se făcu a nu băga de seamă acest lucru). Ce naiba sunt atât de indolenţi, de leneşi, copiii ăştia? se întrebă, dar, spre marea lui surprindere, supărarea îi trecu dintr-o dată. Se gândi din nou la ei ca un tată, ai cărui fii au fost iarăşi cât se poate de neascultători; sentimentul patern, neaşteptat, îl încălzi, îi alungă frigul şi amorţeala din oase. O să facem o mică schimbare, spuse, din
920
SORIN TITEL
nou sigur pe el şi cât se poate de calm, o să vorbim astăzi despre Faust, partea a doua, pe care constat cu consternare, adăugă, pe un ton iarăşi mustrător, că n-aţi citit-o chiar toţi: Anii de ucenicie o să-i lăsăm pe altă dată - şi un freamăt de mulţumire trecu prin amfiteatru, se auziră şi câteva aplauze, e drept, ceva mai timide; se ştia doar că, atunci când e vorba de Faust, profesorul se întrece pe el însuşi, e doar momentul de vârf al cursului său, nici nu se aşteptau la o asemenea surpriză plăcută! Iar el, profesorul, e din nou stăpân pe situaţie! Vorbi cuprins de o necurmată vervă, electrizând întreaga sală.
3
8 decembrie 1954
M-am hotărât să absentez la primele două ore, de la opt la zece. Am continuat să stau în pat, în timp ce cei zece colegi cu care împărţeam camera la căminul studenţesc de pe Sfinţii Voievozi se foiau în jurul meu; îşi trăgeau grăbiţi pantalonii, se încheiaţi la nasturii de la cămaşă, îşi scoteau cursurile şi caietele de notiţe de sub pernă; cineva repeta un solfegiu în dreptul ferestrei deschise. Cel care doarme lângă mine îşi caută sub pat caietul cu notiţe.
Au plecat pe rând, unul câte unul, gălăgioşi, veseli, nepăsători, cu caietele şi cursurile flenduroase sub braţ. Impru-mutându-se unul pe celălalt cu ţigări ori cu bilete de troleibuz ori de tramvai. I-am auzit îndreptându-se spre capătul coridorului, vorbind despre bromura pusă în ceai şi despre efectele ei dezastruoase de tot felul, coborând scările. Am rămas singur în dormitor. Mi s-a făcut urât şi am regretat că n-am plecat împreună cu ei. Oricum, aş putea să văd un film în matineu, mi-am spus, încercând să-mi revin din lâncezeală. Am sărit din pat şi, cu totul din întâmplare, am dat peste un volum de poezii uitat pe masa din mijlocul încăperii. Am
MEIANCOLIE
921
început să-l răsfoiesc, unele versuri erau subliniate cu creionul, în dreptul altora se aflau mai multe semne de exclamare -cineva citise poeziile cu mare atenţie şi ţinuse să-şi manifeste entuziasmul. Pe foaia a doua a cărţii se afla portretul poetului, tinerel, cu părul blond şi cu ochii albaştri, plini de o nesfârşită tristeţe. Nu auzisem până atunci de el. II chema Serghei Esenin. Un vers era subliniat de mai multe ori cu pixul. „N-am să mai fiu tânăr niciodată", am citit eu versul care trezise încântarea necunoscutului lector.
*
Am rămas noaptea în sala de lectură şi am citit până spre ziuă. Unele poezii le-am parcurs de mai multe ori la rând. Afară se pornise viscolul, un vânt necruţător lovea cu putere în geamurile îngheţate. Zăngăneau şi se zbăteau, gata să fie smulse din ţâţâni, chinuite parcă de un duh necruţător. Nu se prea potrivea iarna de-afară cu cea din poeziile pe care le citisem eu! Cu capul plin de versuri şi cuprins de o oboseală plăcută, am străbătut coridorul lung şi întunecat, îndreptându-mă spre dormitor... Viscolul lovea cu putere în geamurile şubrede, să le spargă, iar în dormitor focul mai ardea în soba de tuci. Aerul aproape că fusese înghiţit de gurile lacome, larg deschise, ale colegilor mei. Dormeau pe spate, cu păturile trase până sub bărbie.
Se simţea un miros greu de cărbuni, brichete mici şi negre arseseră transformându-se într-o cenuşă albă, dar mirosul greu al arderii lor nu dispărea cu una, cu două. De-a valma toate pe masa dormitorului: ceapa şi cărţile de joc, caietele cu notiţe, o bucată mare de slănină împreună cu nişte căţei de usturoi. Cu totul din întâmplare, se mai rătăcise în mijlocul mesei un ciorap murdar.
In dreptul patului meu se afla fereastra. Un felinar, jos, în stradă, aprins toată noaptea, nu mă lăsa (aşa mi se părea,
922
SORIN TITEL
înjurându-1 adesea în gând) să dorm. în nopţile cu ploaie şi cu vânt, becul se aprindea şi se stingea cu intermitenţe.
Mă cuprinsese o neaşteptată stare de euforie, de parcă mi s-ar fi întâmplat un lucru cu totul ieşit din comun, ceva într-adevăr extraordinar! Citisem nişte poezii ale unui poet dispărut de multă vreme. Din prefaţă am aflat cum murise; îşi tăiase venele de la mâna stângă, într-un hotel din Petersburg. Ultimele versuri le scrisese cu sânge. După care, se spânzurase cu cureaua pantalonilor. Versurile lui foarte triste îmi dădeau o stranie senzaţie de euforie, de parcă aş fi fost drogat. Aveam sentimentul că nu mai sunt singur: poetul, cu joben şi îmbrăcat în frac, îmi şopteşte versurile lui triste în ureche. Cine ştie din ce pricină mă simt împăcat cu lumea şi fericit.
M-am gândit c-ar fi timpul să mă dezbrac şi să mă vâr sub pătură. Când m-am descălţat, un bocanc mi-a scăpat din mână pe duşumea. Colegii, cei cu somn mai uşor, s-au foit o vreme, apoi s-au întors pe cealaltă parte şi au continuat să sforăie. Mi-am aşezat hainele pe noptieră, pantalonii, care şi aşa nu mai păstrau dunga, i-am pus pe marginea patului, apoi m-am strecurat sub pătură, zgribulindu-mă de frig. Am închis ochii şi am încercat să adorm. Versuri disparate, din cartea cu coperţi mov, îmi reveneau în minte, mai ales ultimele, scrise cu sânge, se învârteau în capul meu la infinit.
Felinarul din faţa ferestrei ardea în continuare. Dormitorul nostru era scăldat de lumina tulbure şi nesigură a zorilor. Omul în frac şi cu joben umblă fără un scop anume pe străzile înguste şi pustii, bate un vânt rece dinspre Neva, precum şi dinspre canalele oraşului, învăluite în ceaţă şi întuneric. Omul în frac şi cu joben intră într-un restaurant elegant, se priveşte într-o oglindă înaltă, de cristal; nu-i place chipul pe care-1 vede reflectat în oglindă - odinioară un chip frumos de băiat foarte tânăr, o loveşte cu bastonul cu măciulie de argint. Oglinda se sparge. Zgomotul oglinzii sparte pătrunde în dormitorul nostru în care miroase a mangan, a ceapă şi a motorină - în
MELANCOLIE
923
fiecare sâmbătă se dă pe jos cu motorină - precum şi a trupuri asudate de băieţi tineri. Aproape c-am adormit, dar mă trezeşte fâsâitul unor pantofi de papură - unul din colegi s-a sculat din pat şi, cu ochii cârpiţi de somn, se îndreaptă spre uşă, se grăbeşte spre WC. E „presat", cum se spune, se loveşte de muchiile paturilor care îi stau în cale. Se reîntoarce, după o vreme, stă pe marginea patului, îşi scarpină pieptul păros cu amândouă mâinile, cască şi râgâie, convins că toţi dorm şi nu-1 aude nimeni. Versurile cu care îmi umplusem capul se risipesc, îmi amintesc doar câte o fărâmă de vers, un cuvânt, două; silueta poetului, hoinărind pe străzile pustii, e şi ea tot mai puţin clară, mai ştearsă; nici cioburile sparte ale oglinzii nu le mai aud; somnul mă cuprinde, cobor în apele lui adânci, întunecate, şi în felul acesta încerc să uit de toate şi să fiu fericit...
duminică, 10 decembrie 1954
In timp ce vecinul meu de pat doarme cu faţa la perete şi la masa din mijlocul dormitorului se joacă table, încerc să citesc din volumul de versuri cu coperta mov, dar literele de data asta rămân moarte, nu-mi produc nici o impresie. E o zăpuşeală teribilă în dormitor, îmi simt întregul trup ud de sudoare şi, aşa năclăit, mânjit de transpiraţia călduţă, mă răsucesc în pat printre cearceafurile umede, negăsindu-mi locul. Mă simt sufocat de tristeţea acestei după-amiezi de duminică şi o dorinţă intensă - de a pleca oriunde, numai să scap de mirosul de zoaie şi de săpun prost, de zgomotul zarurilor şi de megafonul care urlă la nesfârşit prin fereastra deschisă mă cuprinde. Sar din pat, îmi pun o cămaşă curată, îmi fac pantofii cu cremă, îmi leg la gât splendida mea cravată maronie cu buline albe, îmi trag ciorapii în aşa fel încât să nu se vadă că sunt rupţi la călcâie, mă duc la spălător şi îmi
924
SORIN TITEL
ud părul ca să nu-mi mai stea atât de înfoiat; fac totul cu mare grabă, de parcă mi-ar fi fost teamă să nu întârzii cumva la cine ştie ce întâlnire importantă. în spălător, acelaşi ins îşi petrece după-amiezile uitându-se la nesfârşit în oglindă. Un băiat înalt şi deşirat, cu un obraz prelung şi gălbejit, cu o frunte îngustă şi plină de coşuri, cu un nas lung: buzele subţiri sunt aproape inexistente. Stând în faţa oglinzii, fluieră o melodie populară, singur cu el însuşi şi cu imaginea reflectată...
La ieşirea din cămin, portarul citeşte un roman apărut în Editura Cartea Rusă. E prins de lectură, nici nu observă când trec pe lângă el. Pe coperta cărţii, un partizan, cu o căciulă brumărie pe cap şi cu o puşcă, pare a fi gata să apese pe trăgaci şi să tragă în cotropitori. Străbate o pădure ninsă, cu brazi înalţi acoperiţi de chiciură albă... Colegul căruia m-am gândit să-i fac o vizită stă la nişte pensionari - doi bătrâni teribil de cumsecade - care i-au închiriat o cămăruţă la mansardă, sub acoperiş. îl cheamă Peciovschi, la fel ca pe celebrul fotbalist, doar că el e mic, grăsuliu, cu o faţă smeadă şi negricioasă. Nu are nimic de sportiv şi pe deasupra e şi foarte studios de felul lui, a încheiat la toate materiile, pe semestrul întâi, cu „foarte bine“! în acelaşi timp, avea un mare talent la desen; şi-l risipea însă în desene ca un pronunţat caracter pornografic. Avea o experienţă sau o imaginaţie în ceea ce priveşte problemele erotice întru totul ieşită din comun. Putea face, într-o singură oră de curs, sute de desene de acest fel, le lăsa să circule, treceau din mână în mână prin întregul amfiteatru. Fetele se îmbujorau la chip, băieţii chicoteau arborând o mină de cunoscători; nimeni însă nu mai lua notiţe; conferenţiarul vorbea în faţa unei săli care încetase de multă vreme să-l mai asculte. Am găsit în podul bătrânilor un gramofon, îmi spuse Peciovschi în loc de bun-venit. Şi o cutie cu plăci vechi nemaipomenite! Caruso, Traian Grozăvescu, Benjamino Gigli. Traviata şi Boema. Ţi se taie răsuflarea.
MEIANCOLIE
925
Urcăm o scară îngustă şi întortocheată - nu încape decât o singură persoană - foarte întunecoasă şi plină de păianjeni. Ajungem la micuţa cămăruţă de sub acoperiş. Gramofonul tronează în mijlocul patului. Peciovschi îl ia şi-l aşază pe singurul scaun care se află în încăpere, învârte manivela, pune un disc şi vocea lui Caruso, venind parcă din altă lume, de pe un tărâm îndepărtat, se răspândeşte în încăperea minusculă. Stăm în pat, în altă parte nu avem unde; tavanul e atât de jos încât îl atingem cu capul. Afară e viscol şi se aude vântul şuierând pe acoperişul de tablă. Peciovschi schimbă placa, de data asta cântă o femeie, tot o italiancă, de al cărei nume însă nu am auzit; cântă celebra arie a Violetei din finalul operei lui Verdi, cântecul îndurerat al unei femei care se pregăteşte, plină de resemnare, să moară. Sufletul ei e încărcat de iubire pentru bărbatul care a părăsit-o! Ne-a dat gata cântecul primadonei, suntem amândoi, Peciovschi şi cu mine, cu ochii plini de lacrimi. Peciovschi scoate de sub pernă o sticlă cu lichior de portocale. Mai am un disc cu Şaliapin, îmi spune. Pe ăla îl punem la urmă. Şi, după ce-am golit sticla cu lichior de portocale - nu-s obişnuit cu băutura şi m-am ameţit de-a binelea, încăperea începe a se învârti cu mine - îl urmărim, zguduiţi de emoţie, pe Boris Godunov cum moare, ros de tardive şi tenebroase păreri de rău, în timp ce-şi priveşte mâinile înroşite de sângele ţareviciului.
Mă întorc la cămin pe la orele zece seara, când lumea iese de la cinematograf şi tramvaiele sunt supraaglomerate. Umblu printr-un fel de ceaţă moale şi plăcută. Sunt foarte vesel şi-mi vine tot timpul să râd. E multă lume în jurul meu, oameni necunoscuţi. Mă privesc cu nepăsare şi, în loc să mă întristez din pricina asta, mă simt fericit. Am ajuns la cămin, portarul a terminat de citit cartea inspirată din viaţa partizanilor. Volumul se odihneşte lângă o legătură mare de chei. Eu am chef de vorbă, sunt curios să aflu dacă i-au plăcut cele citite şi dacă până la urmă partizanii au izbutit să-i alunge pe
926
SORIN TITEL
cotropitori. Dintr-o ochire, portarul, al cărui ochi e atât de experimentat în privinţa asta, îşi dă seama că-s tare mototolit. Du-te mai bine şi te culcă, mă îndeamnă, privindu-mă încruntat. Am să-ţi povestesc altă dată, când ai să fii în stare să pricepi ce-ţi spun. Dau să protestez, înţeleg foarte bine, îi spun, şi romanul mă interesează foarte tare, dar renunţ, văzând că nici nu mă ascultă ce zic. Bine, îi spun cu o voce moale. S-a făcut, bătrâne. Rămâne pe altă dată...!
Colegii nu mă bagă în seamă, jocul de cărţi e în toi, întreaga atenţie se concentrează asupra jocului. Reuşesc să mă târăsc până la pat, împleticindu-mă. Cum am dat de căldură, m-am moleşit rău de tot. Mă trântesc pe pat, rămân cu ochii în tavan în timp ce odaia începe să se învârtească în jurul meu. Ce-i cu tine? mă întreabă un coleg, eşti beat, ori ce dracu ai păţit?! Intre timp s-au adunat cu toţii în jurul meu, chipuri curioase, care par mai curând ironice şi vesele decât îngrijorate. Dezbracă-te şi te culcă, aud pe cineva poruncindu-mi. Ascultător, dau să mă ridic din pat şi să mă dezbrac, dar nu-s în stare şi alunec pe duşumea. Stai cuminte să te descalţ, îmi porunceşte o voce pe care nu-s în stare s-o recunosc; aud cum cade pe duşumea un pantof, apoi celălalt. Izbutesc, cu chiu cu vai, să-mi scot pantalonii. Uitaţi-vă la gagiu ce poate să râdă! spune o voce în imediata mea apropiere. E vesel, n-are treabă. Stai în loc, îmi ordonă alt coleg de dormitor, nu te mai învârti atât, dacă vrei să nu cazi din pat. Aduceţi-i un lighean. Dacă i se face rău să aibă unde vomita... Vorbeau despre mine, ori despre altul? Nu-mi dau seama...
25 decembrie, 1954
Cum de mi-am amintit tocmai astăzi, în ziua de Crăciun, de banchetul nostru de sfârşit de liceu? Poate pentru că mă simt foarte singur şi mi-e mai dor de acasă ca oricând... în celălalt capăt al curţii era bucătăria internatului. Bucătăresele, două femei grase, în halate albe şi nu prea curate, spălau o cratiţă
MELANCOLIE
927
uriaşă. Una din ele i-a spus celeilalte ceva teribil de vesel, se pare. Cu totul pe neaşteptate s-au pornit să râdă amândouă. Cratiţa pe care o spălau s-a rostogolit de pe masă pe ciment. Au lăsat-o să zacă în mijlocul bucătăriei. Icnetele şi hohotele lor de râs nu se auzeau din pricina muzicii. Se chercheliseră, probabil, cu resturile rămase din pahare, sau mai curând dosiseră nişte sticle din care băuseră pe furiş şi acum erau în mare formă.
M-am întors în sala de gimnastică şi am aşteptat ca orchestra să cânte un vals, ca să pot dansa şi eu. M-am aşezat la masă lângă profesorul de desen, dirigintele nostru. Poţi să bei, m-a îmbiat el împingând spre mine un pahar plin cu vin roşu. Nu mai eşti elev, aşa că ai voie, mi-a spus, privindu-mă cu nişte ochi tulburi şi congestionaţi de băutură. Un bărbat masiv, cu chelie, mare amator de şpriţuri. (In timpul său liber picta ţigănci planturoase şi ghivece cu flori.) Tu, Matei, mi-a spus el, şi s-a aplecat peste masă, ca să-l aud mai bine, ai să ajungi un om mare! Mi-a făcut cu ochiul şi văzând că nu zic nimic şi nici nu par impresionat de „prorocirea" lui, a continuat, pe un ton ceva mai iritat: „Ai stofă, pricepi? Nu m-aş mira să ajungi un scriitor mare... Singurul tău defect, a adăugat el după ce s-a gândit un timp privindu-mă direct în ochi... e că eşti cam moale. N-ai să te descurci în viaţă uşor, a adăugat privindu-mă cu ochii lui tulburi. Şi astăzi, dacă nu te ştii descurca, a spus cu o voce stinsă şi a închis ochii, rahat, nu se alege de tine nimica. Trebuie să te bagi în faţă şi să dai din coate, pricepi?!... Eu, dirigintele şi profesorul tău, doresc să ciocnesc şi să golesc cu tine un pahar de vin! s-a răstit deodată supărat şi enervat cine ştie din ce pricină. N-a reuşit însă să ţină paharul drept şi vinul roşu s-a scurs pe faţa de masă. Să ştii, băiatule, a devenit el din nou foarte serios, că eu ţin tare mult la tine. Nu ţi-am arătat-o niciodată, pentru că nu e pedagogic, înţelegi? Nu-i pedagogic ca elevul... Numai că eu...“ în ferestrele murdare ale sălii de gimnastică au apărut zorii tulburi ai dimineţii de vară. Apoi cerul s-a acoperit pe
928
SORIN TITEL
neaşteptate cu nori. începură să cadă nişte picuri mari de ploaie; ploaia se înteţi, un şopot vesel şi primăvăratic acoperit, în mare parte, de muzică. O ploaie scurtă, care nu ţinu mult. Printr-o spărtură a norilor îşi făcu apariţia soarele. Ce-i cu tine, m-a întrebat un coleg, am impresia că nu te prea distrezi!? Nici nu mai ţin minte câte pahare de vermut am golit până acuma şi n-am nici pe dracu! s-a lăudat el. Şi, înainte ca eu să am timp să-i dau vreun răspuns, a dispărut din nou printre dansatori... Pe la uşi şi-au făcut apariţia părinţii mai grijulii, cu umbrele şi pelerine de ploaie.
în bucătăria internatului, cele două femei, în halatele lor albe şi nu prea curate, dansau una cu cealaltă; în jurul lor, sticle de vin, farfurii cu resturi de mâncare, platouri şi sticle de sifon; izbuteau să le ocolească cu multă grijă, ceea ce dădea mişcărilor lor o anumită graţie greoaie şi uşor comică... în pragul uşii larg deschise a sălii de gimnastică, Corina, o fată înaltă, cu cozi groase, blonde (purta ochelari şi avea un zâmbet înţelept, ca de bunică), într-un fulgarin roşu, se pregătea de plecare, însoţită de amândoi părinţii. Cu toate că nu mai plouă, tatăl Corinei se chinuie să deschidă o umbrelă galbenă... I^să umbrela, tată, îi spune Corina, cu calmul şi siguranţa pe care i le ştiam atât de bine. Cu acelaşi calm şi aceeaşi siguranţă răspundea întotdeauna la toate materiile. Nu vezi că s-a înseninat, ce nevoie mai avem de umbrelă? Noi plecăm, mi-a spus ea, zâmbindu-mi cu zâmbetul ei de bunică... I-am urmărit cum se îndepărtează străbătând curtea pustie. Când a ajuns în faţa porţii, Corina s-a întors şi mi-a făcut un semn cu mâna, de rămas bun.
Hai, băieţi, au strigat bucătăresele — stăteau în fereastra bucătăriei, amândouă, şi se hlizeau la noi - nu veniţi să faceţi şi cu noi un dans? Cu atâţia tineri aicea şi noi tot fără cavaleri am rămas. Lăsaţi, tanti, că n-au intrat zilele în sac. O să mai fie şi alte ocazii. Nu are rost să vă supăraţi pe noi! a încercat unul din băieţi să le liniştească, strigând la ele din mijlocul curţii. Pentru că, între timp, petrecerea, banchetul nostru de sfârşit de liceu, se mutase afară, în curte. Acordeonistul cânta
MELANCOLIE
929
şi noi dansam. Spun „noi”, pentru că dansam şi eu cu repetenta clasei... Să ştii că nu dansezi chiar aşa de prost, m-a încurajat ea strângându-mi mâna în palma ei transpirată şi durdulie...
4
Poştaşul s-a urcat pe scara şubredă şi mi-a dat scrisoarea, o scrisoare într-un plic murdar şi uşor mototolit, lipit cu un strat gros de clei, ca să nu-1 poată deschide nimeni, în afara „adresantului”. Era o scrisoare foarte scurtă. Iustin îmi comunica ziua, precum şi ora exactă a trenului cu care urma să plecăm împreună la Facultate. Plecam cu acelaşi tren, deci, ca să ne despărţim la Bucureşti. Iustin se prezentase la Mecanica navală, la Galaţi, şi fusese trecut pe lista celor reuşiţi, printre primii... Stând pe acoperişul bucătăriei de vară încins de soarele verii, mi-am amintit examenul nostru de admitere în liceu. Pe Iustin l-au declarat căzut la examen în sesiunea de vară, cu toate că răspunsurile lui fuseseră de zece la toate materiile. Mi-am amintit cum am cerut audienţă - eu doar în calitate de „însoţitor” - la cel ce conducea destinele raionului nostru pe acele timpuri. Ne-a primit în cabinetul lui capitonat cu pluş roşu şi ne-a rugat, cu un zâmbet afabil, dar şi uşor enervat, în colţul gurii, supărat probabil pe cei ce ne lăsaseră să ajungem până la el într-o perioadă atât de „aglomerată”, când cu greu reuşea să facă faţă sarcinilor pe care le avea, să luăm loc pe cele două scaune, capitonate cu aceeaşi catifea rubinie, aflate în faţa biroului său. Ne-a pus să-i spunem scopul audienţei noastre (cerusem amândoi „audienţă” fără ştirea părinţilor, care, speriaţi probabil, nu ne-ar fi lăsat) şi atunci Iustin şi-a luat inima în dinţi şi i-a spus bărbatului care ne privea de-acuma cu un zâmbet uşor distrat sau, cine ştie, poate doar intrigat de această audienţă cu totul ieşită din comun doi mucoşi de paisprezece ani, unul slăbuţ şi palid, celălalt
930
SORIN TITEL
negricios şi destul de dezvoltat pentru vârsta lui, cu un început de mustaţă), i-a spus, prin urmare, că e vorba de o problemă legată de învăţământ, chiar aşa s-a exprimat. O problemă legată de învăţământ? Ce fel de problemă legată de învăţământ? a întrebat bărbatul cu costum gri-fer cu dungi, dumirindu-se între timp cam despre ce era vorba. Am căzut la examen, i-a spus atunci Iustin, uitându-se drept în ochii lui. Dacă aţi căzut, i-a spus bărbatul frecându-şi amândouă mâinile şi privind deasupra capetelor noastre, înseamnă că n-aţi fost prea pregătiţi. Am răspuns foarte bine, l-a întrerupt el. Am luat zece la toate materiile. Nu se poate, i-a spus bărbatul, fără să se arate prea surprins însă. De unde ştii tu că ai luat zece? l-a întrebat el şi s-a ridicat în picioare. Păi am văzut când mi-a pus nota, i-a răspuns Iustin. Nota e secretă, i-a răspuns bărbatul, fără să renunţe la zâmbet; era un bărbat frumos, între două vârste, cu o figură distinsă, cu părul uşor grizonat — şi dacă e secretă, nu aveai de unde s-o ştii, nu-i aşa? a adăugat el pe un ton explicativ, subliniind cuvintele. Iustin şi-a pierdut pentru moment cumpătul, n-a ştiut ce să răspundă, s-a uitat la bărbatul din faţa lui cu aceeaşi privire încrezătoare, dar şi uşor mirată, apoi şi-a revenit, şi-a coborât privirea în pământ şi a spus din nou cu o voce limpede şi hotărâtă: „Am răspuns perfect. Profesorul de matematică m-a felicitat la sfârşit". S-a ridicat în picioare şi, neştiind ce să facă cu mâinile, şi le-a dus la spate. Era cu un cap mai înalt decât bărbatul care ne-a primit în audienţă şi se uita drept în creştetul acestuia. Stai jos, i-a spus bărbatul cu părul grizonat, întunecându-se, uşor enervat. Apoi s-a aşezat la masă şi a început să citească, încât am avut impresia că pur şi simplu a uitat de noi. Vă rog să fiţi atenţi, ne-a spus după un timp, privindu-ne de data asta fără să zâmbească. Să mă urmăriţi în aşa fel încât să înţelegeţi exact ce vreau eu să spun... întâi de toate vreau să vă întreb dacă aţi fost vreodată într-o oţelărie, dacă aţi văzut un cuptor în care se căleşte oţelul? Am văzut, i-a răspuns Iustin, tata e
MELANCOLIE
931
funcţionar la „Oţelul Roşu“. Atunci cu atât mai bine, ne-a spus bărbatul în costum gri cu dungi, ai să poţi să înţelegi mai uşor ceea ce vreau să vă explic: voi, acum, la vârsta voastră, sunteţi la fel ca oţelul care se căleşte în cuptor; ori vă căliţi ca el, ori... şi suprimând, la repezeală, un cuvânt care ar fi putut părea prea tare, s-a oprit cu fraza neterminată, în timp ce noi amândoi, eu şi Iustin, aşteptam intimidaţi - curajul din prima clipă ne părăsise în mare măsură — ca el să continue. Ori ce? a îndrăznit totuşi Iustin să întrebe. Oţelu’ ori se căleşte, ori crapă, i-a spus bărbatul cu părul încărunţit înainte de vreme. Asta o ştii şi tu, dacă zici c-ai fost într-o oţelărie. Nu înţeleg, nu s-a lăsat Iustin, de ce trebuie să crăp eu, care am luat numai zece? Care e logica? a întrebat el, prinzând curaj din nou şi nevrând în ruptul capului să se lase intimidat cu una, cu două. S-a ridicat din nou în picioare, cu pumnii strânşi, cu capul uşor aplecat în faţă. Bine, bine, a spus bărbatul care ne-a primit în audienţă rupându-şi din preţiosul lui timp ca să stea de vorbă cu noi. Poate că ai dreptate, am să mă interesez, să văd ce s-a întâmplat. S-ar putea să fie într-adevăr o greşeală. Am să aflu, fii liniştit. Spune-mi acum exact cum te cheamă; şi după ce Iustin şi-a spus numele (l-a rugat să şi-l spună încă o dată, nu cumva să şi-l noteze greşit) l-a scris într-un carnet elegant, cu coperţi negre, şi s-a ridicat în picioare, făcându-ne să înţelegem că audienţa a luat sfârşit... Iustin a trebuit ca în toamnă să se prezinte din nou. Mai rămăseseră câteva locuri necompletate. A luat nota zece la toate materiile, la fel ca la primul examen. De data asta, a fost trecut pe listă pe primul loc, aşa cum şi merita de altfel. Oţelul nu se crăpă prin urmare şi se căli într-un foc din cele mai puternice.
*
La examenul de admitere la facultate n-am plecat împreună, din pricina unei scrisori a lui Iustin care s-a rătăcit pe drum
932
SORIN TITEL
şi a ajuns cu întârziere; eram de-acum student când am primit scrisoarea, o scrisoare destul de lungă, prima parte fusese scrisă cu pixul, iar partea a doua — între timp i s-a terminat pasta probabil - cu creionul, un creion cu vârful bont şi neascuţit, din care pricină fusese obligat să facă literele mari şi lătăreţe, să se înţeleagă totuşi ceva. Sunt convins că ai să ajungi un scriitor vestit, am mare încredere în talentul tău, îmi scria el. Eu m-am decis să dau la Politehnică, s-ar putea ca până în ziua examenului să mă mai schimb de două-trei ori, mă ştii cât sunt de nehotărât; în tot cazul n-am să fiu unul din inginerii ăia încuiaţi, cărora nu le trece prin gând să deschidă o carte, ştii doar cât de mult îmi place să citesc; chiar săptămâna trecută am citit o nuvelă de Hemingway, Zăpezile de pe Kilimanjaro, s-o citeşti neapărat, îndeosebi finalul mi-a plăcut teribil şi, cum scrie bătrânul, ce să mai vorbim; mai sunt de asemenea şi alte schiţe foarte scurte, concentrate la maximum, care m-au entuziasmat pur şi simplu; de exemplu, una mică de tot se cheamă, dacă îmi aduc aminte, O pisică în ploaie. Aşa că ne întâlnim la gară, îmi scria el; dar în seara plecării zadarnic m-am uitat tot timpul pe geam, sperând că am să-l zăresc, scrisoarea lui se rătăcise şi el plecase de-acuma cu alt tren. Ieşisem pe jumătate pe fereastra vagonului ca să mă uit după el (trenul supraîncărcat cu tinerii candidaţi, înghesuiţi pe coridoare, şi stând ciorchine în faţa ferestrelor, părinţii, jos, pe peron, taţii nervoşi, uitându-se tot timpul la ceas, mame grijulii agitate şi ele; şi, cum trenul stă în gară mai mult, aşteaptă un alt tren care întârzie, se creează un fel de gol — ultimele sfaturi au fost date, totul a fost spus: „Să ne scrii“ şi „Vezi unde ţi-ai pus portofelul" sau „ai grijă să dormi înainte de examene, să fii odihnit") şi la un moment dat chiar mi se pare că-1 zăresc, îl confund cu un tip care, de la distanţă, chiar semăna puţin. în sfârşit, o smucitură şi trenul nostru se pune în mişcare, lumea adunată pe peron face o uşoară deplasare înainte; semne de rămas bun, cuvinte strigate
MELANCOLIE
933
cu voce tare şi acoperite de zgomotul trenului. Am ghinion: s-au dat două bilete pe acelaşi loc, încât sunt obligat să călătoresc în picioare până la Bucureşti.
După examen şi după ce m-am întors învingător acasă, am primit şi scrisoarea lui Iustin şi la un interval foarte scurt a venit încă o scrisoare de la el, de data asta o vedere cu o cherhana şi cu nişte lotci pescăreşti. „Am auzit că ai intrat la Filologie, îmi scria Iustin, fapt care m-a bucurat foarte mult şi m-a determinat să-ţi scriu. Ieri am fost în oraş, dar nu te-am întâlnit. Am fost l-a balul învăţătorilor, care a fost la noi, în sala de gimnastică. Primeşte sincerele mele felicitări pentru intrarea în facultate/4 Semnat: Iustin B. Apoi, scris pe marginea cărţii poştale: „Plecăm amândoi la facultate, sâmbătă, cu trenul de 22,50“. Prin urmare a reuşit şi el la Politehnică, mi-am spus, de vreme ce-mi scrie că o să plecăm împreună, şi în după-amiaza aceea de sâmbătă - vremea era frumoasă, vara se prelungise până la mijlocul lui septembrie - mi-am făcut primul meu geamantan de student. Mama m-a ajutat să-mi împachetez lucrurile, cu lacrimi în ochi, iar eu mă făceam că nu i le văd. îţi ajung şase perechi de ciorapi? m-a întrebat ea îngrijorată, participând cu întreaga ei fiinţă la acel ritual de despărţire. Dacă nu-ţi ajung, pot să-ţi mai dau două perechi de-ale lui taică-tu. Sunt noi-nouţe, i le-am cumpărat săptămâna trecută. Şi: Ce faci cu pantalonii ăştia de tergal, îi iei cu tine sau îi laşi acasă? Prea mare nevoie nu mai ai de ei, după părerea mea, a trecut vara, dacă ajungi să ţi-i mai pui de două-trei ori. Nu merită... Rămân apoi singur în încăpere cu geamantanul deschis în faţa mea; cărţile şi caietele pe care urmează să le iau cu mine zac pe duşumea, cămăşile călcate de mama sunt aşezate pe un fotoliu. O aud pe mama, în bucătărie, cum frământă aluatul pentru cozonac (masa se zgâlţâie uşor), iar prin fereastra deschisă pătrunde, de la vecini, „melodia preferată44. Din când în când îşi aduce aminte de vreun lucru pe care am uitat să mi-1 pun în geamantan şi atunci
934
SORIN TITEL
dă buzna în încăpere: Forfecuţa de tăiat unghiile ţi-ai luat-o? mă întreabă ea. îmi aduce un mosor cu aţă maronie ca să am, la nevoie, cu ce să-mi cos un nasture. N-ar strica, mă sfătuieşte ea grijulie, să luaţi cu voi (a aflat că plec împreună cu Iustin) şi o sticlă cu apă minerală. Drumu-i lung, o noapte întreagă de mers cu trenul, şi v-o fi sete.
Şi, iată-mă, în sfârşit, pe peronul gării, aşteptându-1 nerăbdător pe Iustin care trebuia să sosească, din clipă în clipă, cu trenul de Oţelu Roşu. Duvac Stela, fosta mea colegă de bancă din clasa a opta, pleacă şi ea cu acelaşi tren şi e însoţită de amândoi părinţii. îl ţii minte pe Iustin, mamă? îi spune ea unei femei mărunte şi blonde care, în aşteptarea acceleratului, numără tot timpul bagajele fiicei sale. (Nu uita, îi atrage ea atenţia, ai două sacoşe, un geamantan şi pachetul de cărţi. Cât eşti de zăpăcită, eşti în stare să le uiţi în tren.) A fost la noi, într-un an, de Paşti, eram în clasa a noua sau într-a zecea, nu-mi mai amintesc exact. Ştiu însă că ne-ai făcut clătite cu dulceaţă de vişine. Lui Iustin i-au plăcut grozav clătitele. Erau într-adevăr extraordinare... Nu, nu-mi aduc aminte, spune mama. Acceleratul ăsta, spune ea uitându-se de-a lungul liniei ferate, rar se întâmplă să nu aibă întârziere. E linia în lucru, ţi-am mai spus, mormăie tatăl Stelei, care e ceferist. Până nu termină linia, tot aşa o să întârzie. Nu-i nimic de făcut... E cam răcoare, spune mama fostei mele colege de bancă. Pune-ţi, draga mea, puloverul, nu cumva să răceşti... E şi normal să fie mai rece, îmi spune ea mie, căutând să mă implice în discuţia lor, şi-mi zâmbeşte, un zâmbet timid şi cam veşted. Suntem doar în mijlocul lui septembrie. A venit toamna... A fost lungă vara, a ţinut destul, nu ne putem plânge, e de părere tatăl colegei mele. Ce, parcă eu mă plâng?! îl întreabă femeia cea veştedă şi mărunţică. Constat şi eu, atâta tot...
O voce hârâită anunţă în megafon sosirea acceleratului nostru. Personalul cu care ar fi trebuit să sosească Iustin are în schimb întârziere. Mă hotărăsc, brusc, să nu plec fără el. Ce-i
MELANCOLIE
935
cu tine? mă întreabă mirată Duvac Stela. Hai să ne urcăm. Nu stă în gară decât trei minute. Nu plec, îi spun. Rămân să-l aştept pe Iustin... Mai are timp să-mi arunce o privire mirată, apoi se repede spre vagoanele din faţă, însoţită de ambii părinţi care îi cară bagajele. După plecarea acceleratului - uriaş monstru negru cu un ochi roşu de ciclop în faţă - rămân singur pe peronul pustiu. Mă aşez pe geamantanul burduşit, pregătindu-mă să aştept sosirea trenului întârziat. Nu trec nici cinci minute şi-şi face intrarea în gară, în sfârşit, personajul de Oţelu Roşu. îl descopăr pe Iustin printre călătorii care coboară. E vesel şi nici nu-i pasă c-a pierdut acceleratul. Nici nu se miră când mă vede. Era doar firesc să-l aştept şi să nu plec fără el... N-o fi fost ăla „ultimul tren spre Gun Hill“, îmi spune el ca să mă consoleze, îmi zâmbeşte, de parcă cine ştie ce trăsnaie am fi făcut împreună. Să ne interesăm la ce oră avem altul, adaugă el plin de voie bună. Mâine dimineaţă la cinci, ne informează un acar (ne-a auzit discutând). Ar mai fi la miezul nopţii unul, dar nu vă sfătuiesc să plecaţi cu personalul. Opreşte la toate hălţile, nu-i bun... Apoi se îndepărtează, se pierde în întuneric, doar lumina roşie a felinarului i se mai vede un timp. Ne-am întins pe băncile din sala de aşteptare. Am adormit repede şi, pe la orele trei, când Iustin s-a trezit (Mi-a părut rău de tine, gemeai prin somn, mi-a spus el), i-am povestit visul pe care l-am avut: „M-am trezit în vis şi era întuneric beznă, lumina de-afară, de pe peron, era stinsă. Ploua şi se auzea ropotul ploii bătând monoton în tabla cu care era acoperit peronul. Spre surprinderea mea, tu dispăruseşi... Te-am strigat prin întuneric, dar nu mi-ai răspuns. Eram surprins şi totodată supărat c-ai plecat fără să-mi spui nimic şi nici nu ştiam unde ai fi putut pleca, aşa, în miez de noapte. A început să-mi fie frică, mai ales când am constatat că gara era cufundată în beznă, ceea ce nu era nici pe departe firesc, gara fiind doar singurul loc unde «nu se închide» niciodată, care funcţionează fără întrerupere! Până şi în biroul de mişcare lumina era stinsă. Am auzit însă telegraful mergând şi m-am uitat pe fereastră
936
SORIN TITEL
înăuntru. Am văzut doi bărbaţi, unul tânăr, iar celălalt bătrân, moţăind amândoi cu capetele sprijinite de masă. Trebuie să mă trezesc, îmi spuneam, altfel visul o să mă prindă, definitiv, în complicata lui ţesătură. Semăna - aşa mi se părea în vis - gara aceea pustie şi cufundată în beznă, cu însăşi fantoma, descărnată şi îngrozitoare la vedere, a singurătăţii. încercam să fug de ea fără să fiu în stare! Dispariţia ta era greu de acceptat, de asemenea. Am înţeles că sunt angrenat în sforăria complicată a unui coşmar! Nimic nu-i adevărat, mi-am spus, tot ce mi se întâmplă acuma se petrece în vis! Chiar şi ceasul meu de pe mână mă minte. Nu se poate să fie trei fără un sfert. Iar ploaia asta măruntă şi sâcâitoare nu există nici ea... Asigurările pe care mi le luam în felul ăsta nu reuşeau însă să mă liniştească. M-ai ales că fereastra întunecată a biroului de mişcare părea teribil de adevărată, precum şi chipurile oamenilor: cel ridat al bătrânului, urât, cu un nas mare şi borcănat, de beţiv, sau cel prelung şi îngust al tânărului din faţa lui, un băiat cam de aceeaşi vârstă cu noi, cu ochi veseli şi vicleni şi care mi s-a părut la un moment dat că-mi face cu ochiul. Mi-am apropiat urechea de fereastră - geamul era rece şi acoperit de praf - şi i-am auzit vorbind. Culmea era că vorbeau despre tine, de parcă te-ar fi cunoscut. înoată bine, spunea cel tânăr, a crescut pe malul Dunării, e şi normal. Cum la Dunăre?, a întrebat cel bătrân. Păi uite aşa..., a început cel tânăr să-i explice...
5
Părea a fi un bătrân cam vorbăreţ, îl ascultam cu o singură ureche, fără să fiu prea atent. Când am ajuns în mijlocul bulevardului, s-a schimbat stopul. Ne-am oprit — mă ţinea de braţ, îi era rău şi se temea să nu cadă - lăsând maşinile să treacă pe lângă noi. în timpul acestui scurt popas mi-a spus cum îl cheamă şi, dacă m-a văzut că nu reacţionez în nici un fel auzindu-i numele, m-a privit mirat şi intrigat în acelaşi
MELANCOLIE
937
timp- Chiar n-ai auzit de mine? m-a întrebat în timp ce, după ce stopul s-a schimbat pe verde, am continuat să traversăm strada. Nu prea, am spus eu cu jumătate de gură. A început să râdă, un râs spectaculos, ca de actor, încât lumea care trecea în clipa aceea pe lângă noi ne-a privit mirată. Mă iertaţi, i-am spus, abia am intrat la facultate şi nu prea cunosc pe nimeni. Student? a întrebat, privindu-mă cu atenţie. Da, am dat eu din cap. în anul întâi. Şi ce anume vrei să te faci?, m-a întrebat, continuând să-mi cerceteze chipul, curios şi în acelaşi timp puţin ironic. Profesor, i-am spus. Sunt student la Filologie Prin urmare, literat?! a strigat, însufleţindu-se deodată. Şi numele meu chiar nu-ţi spune nimic?! S-a uitat la mi se cu vădită uimire. Am bâlbâit ceva, un fel de scuză, acoperindu-i privirea. Continua să mă privească insistent, aşa că i-am spus în cele din urmă c-am auzit de el, cum era să nu aud; se vedea de la o poştă că mint. Spre surprinderea mea însă, bătrânul domn mi-a luat în serios afirmaţia. Păi vezi? mi-a spus el, uitându-se la mine înduioşat şi mustrător totodată. Eram sigur, absolut sigur că o să-ţi cadă fisa... Chiar aşa mi-a spus, o să-ţi cadă Fisa, şi am fost surprins să aud o asemenea vorbă, cam golănească, în gura unui domn atât de distins. A început să se simtă din nou rău şi m-a rugat să-l sprijin din nou, nu cumva să cadă. Mi s-a întâmplat o dată să leşin, eram într-o staţie şi aşteptam autobuzul, am căzut şi mi-am spart capul. Mai bine de o lună am stat în spital, m-am chinuit îngrozitor şi de atunci mi-e tot timpul frică, mi-a mărturisit cu o voce plângăreaţă. Cu o mână îl ţineam de braţul uscat (îmi era o milă nu chiar în stare pură,de vreme ce era amestecată cu greaţa pe care o simţeam la atingerea trupului său veşted) şi bătrânului domn a început să-i fie, probabil, mult mai rău, căci mi-a luat mâna cealaltă în mâna lui uscată şi mi-a strâns-o de parcă ar fi vrut să ia de la mine puterile necesare ca să-şi revină, apoi deodată s-a destins, şi un fel de zâmbet i-a apărut pe buzele-i veştede. Totu-i în ordine, a trecut, mi-a şoptit el, slavă
938
SORIN TITEL
domnului c-am reuşit să trec şi prin criza asta. Văzând că se simte mai bine, am vrut să plec. Nu m-a lăsat însă, m-a rugat să-l mai însoţesc, doar câţiva paşi, până îmi revin de tot, mi-a explicat, privindu-mă într-un mod sfidător, drept în ochi. Crizele astea-s parşive. S-ar putea foarte bine s-o iau iarăşi de la început, a adăugat şi a început să râdă de parcă s-ar fi referit la un lucru cât se poate de nostim. Te reţin, nu-i aşa? m-a întrebat, fără să arate însă prea îngrijorat din pricina asta. Nu-i nici o problemă, l-am liniştit eu. Aveam de gând să văd un film la matineu, dar între timp filmul probabil a şi început. Aşa că nu mai are rost să mă grăbesc, i-am explicat. Cel puţin tălmăcirile mele din limba japoneză sunt convins că le-ai citit? m-a întrebat, însufleţindu-se dintr-o dată. E drept că după ’46 n-au mai fost editate. Dar oricum, prima ediţie a apărut în 1941, într-un tiraj foarte mare, a mai adăugat şi a început din nou să râdă. De data asta am avut impresia că cine ştie din ce pricină vrea să-şi bată joc de mine... A început, aşadar, să-mi vorbească despre traducerile lui şi din când în când mai spuneam câte o vorbă şi eu, din care nu se putea însă înţelege prea bine dacă le-am citit sau nu. Părea a fi foarte mândru de ele. Pe neaşteptate a schimbat însă tonul: „Aşa sunt bătrânii, dragu’ meu, s-a scuzat, autoironizându-se. Au impresia că cei tineri nu le acordă destulă atenţie... Le e teamă să nu fie uitaţi... Nu sunt chiar la curent, am dat din nou să-mi cer scuze pentru neştiinţa mea. Fii liniştit, m-a întrerupt el, şi nu te mai scuza atâta. Traducerile, da, ele au apărut, în schimb versurile mele, chiar dacă ai fi vrut, n-ai fi avut unde şi cum să le citeşti, a şoptit uitându-se în toate părţile, de parcă mi-ar fi încredinţat o taină, şi mi-a luat iarăşi o mână între mâinile lui uscate. A dat chiar să-mi spună ce s-a petrecut cu versurile lui, apoi s-a răzgândit, cufundându-se într-o tăcere posacă şi uşor misterioasă. Aştepta, probabil, să-l întreb eu, să mă arăt interesat să ştiu ce s-a întâmplat cu ele. între timp am ajuns în apropierea unei pieţe şi ne-am oprit în faţa unui bloc
MELANCOLIE
939
construit înainte de război. Pentru că ai fost atât de binevoitor, mi-a spus, am să-ţi dăruiesc o carte cu autograf. Cu condiţia să urci cu mine până sus. Un volum din lirica japoneză. Din haiku-urile traduse de mine. Am intrat într-un hol uriaş, care semăna mai curând cu un mausoleu; pereţii erau de marmoră roşie, iar din tavan atârna un lampadar curios, care nu avea însă decât un singur bec aprins. Era întuneric şi răcoare şi mirosea a mucegai. Liftul e stricat, mi-a explicat bătrânul. Nu ne rămâne decât să urcăm cele şase etaje per pedes. Pentru dumneata e un fleac, desigur, în schimb, pentru mine e destul de greu... Până să ajungem la etajul şase ne-am oprit pe palier de mai multe ori. îmi apăsa braţul cu mâna lui ciolănoasă şi eu ştiam că doreşte să mă opresc ca să-şi tragă puţin sufletul. Când am ajuns în faţa apartamentului lui, i-a trebuit ceva timp până să-şi găsească legătura de chei. A început s-o caute prin toate buzunarele, mormăind nemulţumit. Descuie dumneata, mi-a şoptit, respirând cu greutate, după ce a izbutit să-i dea de urmă. E destul de întuneric şi nu-s în stare să nimeresc broasca. Şi aşa te-am ţinut destul. Bănuiesc că ţi-ai pierdut răbdarea, am obosit, asta-i, s-a scuzat şi s-a ţinut de perete, să nu cadă. Am deschis, şi-am intrat într-un coridor îngust şi întunecat. Bâjbâind pe perete cu amândouă mâinile, bătrânul domn a găsit comutatorul şi-a aprins lumina. Am intrat, apoi, într-o încăpere micuţă, ticsită de cărţi. Am căutat, zadarnic, un loc să mă pot aşeza; singurului scaun din odaie îi lipsea un picior şi era sprijinit de perete, să nu cadă. Scuză-mă o clipă, prostata, a spus bătrânul domn şi s-a repezit spre baie, unde a rămas mai mult timp. Eram aproape convins că a uitat de mine. Sufăr cu băşica, mi-a spus, cu acea lipsă de pudoare de care dau în general dovadă oamenii în vârstă şi care mă făcu să roşesc. Ce să-i faci, a adăugat în timp ce se străduia să tragă perdeaua de catifea ruginie, destul de zdrenţuită şi nu tocmai curată, ca să se facă lumină în încăpere, anii s-au adunat, la toamnă fac şaptezeci. Bătuţi pe muche... A oftat
940
SORIN TITEL
şi, sprijinit de fereastră, a început să mă cerceteze, privindu-mă cu multă atenţie. Şi ce învăţaţi voi la facultatea aia a voastră? m-a întrebat uşor dispreţuitor. Ce vă învaţă profesorii ăia, ai voştri?! Cum să scrieţi poezii despre tractoare şi despre mulgătoarele fruntaşe?... Stăm în picioare, în faţa lui, arătând ca un student care dă examen şi pe care profesorul a reuşit să-l deruteze punându-i o întrebare încuietoare. Nu mă simţeam neapărat încurcat, dar, cine ştie din ce pricină, nu aveam chef să-i răspund! L-am lăsat să creadă ce vrea. L-am rugat să deschidă geamul... Era foarte puţin aer în încăpere. S-a înţepenit şi nu am cum să-l deschid, s-a scuzat el. De obicei, aerisesc prin gemuleţul de la bucătărie. Bucătăria, o încăpere micuţă cu un aragaz murdar şi o chiuvetă plină de vase nespălate, nu avea mai mult de doi metri pătraţi. A deschis micuţul gemuleţ din spatele chiuvetei ca să se aerisească puţin. Pentru că ai fost atât de drăguţ, a strigat din bucătărie, am să-ţi fac o cafeluţă, cum scrie la carte. Şi mie una, mică de tot... Medicul mi-a interzis cu desăvârşire, dar n-oi muri dintr-atâta?! Şi dacă mor, în definitiv am trăit destul, nu-i nici o nenorocire... Cum îţi place, m-a întrebat, mai dulce sau mai amară?...
A adus cafeaua, apoi un scăunel din bucătărie şi m-a invitat să iau loc. Stai să-l şterg mai întâi, mi-a spus el înainte de a mă aşeza. Scaunul era pătat cu muştar. Cine ştie de când, pentru că muştarul se uscase. Parcă miroase a gaz, nu ţi se pare? m-a întrebat bătrânul domn... Răsuflă şi nu ştiu pe unde. Trebuie să chem instalatorul.
îmi spuneam că trebuie să plec cât mai repede. Aveam un seminar interesant de la unsprezece şi nu voiam să absentez. Cafeaua era bună, iar ceaşca în care mi-a adus-o foarte frumoasă. Avea pictată pe ea o mică pagodă şi un podeţ arcuit deasupra unui râu minuscul. Mi-ar fi făcut mare plăcere să mai stăm de vorbă, şi-a exprimat el regretul după ce i-am spus că trebuie să plec. Oricum, despre artă se poate vorbi zile şi nopţi, nu-i aşa? m-a întrebat privindu-mă cu gravitate şi în
MELANCOLIE
941
acelaşi timp uşor batjocoritor, autopersiflându-se parcă. Voi avea prilejul să observ adeseori la el această discrepanţă şocantă între vorbele rostite şi întreaga sa atitudine, exprimând într-un fel contrariul celor spuse. Parcă anume ca eu să nu ştiu în ce să cred: în cuvintele patetice şi solemne rostite de el cu cea mai mare seriozitate, sau în ceea ce rămânea nespus, dar în acelaşi timp exprimat cu excepţională forţă, de întreaga sa atitudine sceptică şi zeflemitoare. Cuvintele şi mimica sa atât de expresivă se anulau, adesea, reciproc; totul devenea neclar şi ambiguu, frazele spuse de el semănau cu nişte citate luate dinadins în răspăr... Se poartă aşa ca să mă deruteze şi să-şi râdă de mine, îmi spuneam furios. Nu credeţi un cuvânt din tot ce ziceţi, i-am spus, e adevărat, mult mai târziu, după ce deja ne împrietenisem, sorbindu-mi cafeaua din minuscula ceaşcă de porţelan japonez. Ce rost mai au cuvintele, dacă tot nu le luaţi în serios? Mi-a aruncat o privire şireată şi înfricoşată, aşa cum se uită, probabil, o pisică la un şoricel în clipa când apare pericolul să-i scape din gheare. Pentru că avea nevoie de mine - acest lucru l-am înţeles după ce l-am cunoscut mai bine - avea nevoie de spectatori pe care să-i dea gata cu erudiţia lui nemaipomenită. Nu eram decât un biet tânăr provincial pe care bătrânul domn, cuprins de un nemăsurat orgoliu, vroia să-l uimească. Multă vreme a continuat însă să mă deruteze. Nu prea ştiam ce să cred despre el; era doar un bătrân palavragiu sau, dimpotrivă, era un om mare, un geniu neînţeles şi uitat pe nedrept, aşa cum lăsa el să se creadă. Uneori mi se întâmpla să-l dispreţuiesc, îmi apărea îngrozitor de ridicol, dar de cele mai multe ori mă lăsam prins de stratagemele şi şiretlicurile ţesute de el, cu bună-ştiinţă, în jurul meu...
Cu cât mai patetice îi erau cuvintele, cu atât mai ironică, mai zeflemitoare îi era comportarea. Nu ştiam ce să cred şi atâta timp cât continuam să fiu contrariat de modul lui de a se purta, mă avea, ca să zic aşa, la mână. De parcă m-aş fi
942
SORIN TITEL
aflat în faţa unui scamator versat pe care, privindu-1, rămâi, vrei, nu vrei, cu gura căscată!
Mai treci pe la mine, mi-a spus, în acea primă zi a întâlnirii noastre. Dacă ai chef, bineînţeles, nu-i obligatoriu, a adăugat privindu-mă ironic. Acuma ştii drumul. Aici găseşti întotdeauna o cafea bună... Să vorbim despre măreţia şi splendoarea artei, a adăugat patetic, şi tam-nesam, a început să râdă, de parcă ar fi spus ceva foarte caraghios şi ridicol, frecându-şi mâinile uscate una de cealaltă...
*
Şi cum eram intrigat la culme, am trecut pe la el şi în ziua următoare. Ana sunat şi mi-a deschis după ce m-a făcut să aştept aproape un sfert de oră în faţa uşii: nu-şi găsea cheile, ca şi data trecută, nu ştia în care buzunar şi le-a pus... Am avut o criză împuţită de ficat, mi-a spus el în loc de bună ziua. Inchipuieşte-ţi că n-am închis ochii toată noaptea... Intr-adevăr, avea faţa lividă, ochii tulburi şi împăienjeniţi de nesomn şi se clătina pe picioare ca un om beat. Respira greu şi din când în când gemea încetişor. Arăta în aşa fel încât îţi venea să-i plângi de milă. Să-ţi aduc scaunul din bucătărie, să ai pe ce să stai, mi-a spus de cum am intrat. Pe la orele cinci, a început să-mi povestească, după ce m-am aşezat pe scaun în faţa lui, când s-a luminat şi au început să meargă tramvaiele, m-au mai lăsat durerile, ba am reuşit chiar să aţipesc oleacă. Nu mult, la şase eram în picioare... Ştii ce-am făcut de la orele şase până acuma?... A izbucnit într-un râs nestăvilit. De tot hazul, mi-a spus el printre sughiţuri, închipuieşte-ţi că am scris o poezie, mai bine zis un poem pe care i l-am închinat soţiei mele. A murit de tuberculoză, nu se descoperiseră încă antibioticele, era în ’42, în plin război, a murit repede, sărăcuţa, n-a zăcut mult! Ce-ar fi să-i scriu un poem, mi-am spus, aşadar, pe la orele şase dimineaţa, după
MELANCOLIE
943
ce mi-a trecut criza de ficat; m-am aşezat la masă şi i l-am scris dintr-o răsuflare... Scrisese poemul cu creioane colorate, literele erau mari de-o şchioapă, folosise o droaie de hârtii care zăceau împrăştiate peste tot prin încăpere. Se folosise de mai multe culori, mai ales de violet şi de negru, încât poemul avea un aer funebru chiar înainte de a fi citit. Avea un scris bătrânesc, cu înflorituri, complicat şi în acelaşi timp uşor neglijent şi lăbărţat. Mi l-a citit cu o voce patetică şi solemnă; se oprea din când în când ca să-şi tragă sufletul - obosea repede - şi se uita întrebător la mine; dar când am vrut să spun câteva cuvinte, profitând de o pauză de lectură - de altminteri destul de stângace, pentru că-mi era într-adevăr penibil să-mi dau aere de mare cunoscător în faţa unui poet septuagenar - m-a oprit făcându-mi semn să tac din gură. Nu acuma, nu acuma, mi-a şoptit el. La sfârşit. Ai răbdare să termin... Aşa că a citit poezia până la capăt şi, când a terminat, a izbucnit deodată în râs, un râs vesel şi amuzat de parcă mi-ar fi citit o poezioară de tot hazul. Ei, ce părere ai? m-a întrebat, hlizindu-se în continuare. Ţi-a plăcut, nu-i aşa? Crezi că e o poezie bună, care merită să fie tipărită? Mi-a plăcut, cum să nu! i-am spus cu jumătate de gură, străduindu-mă să-i ocolesc privirea; spre enervarea mea, am început să transpir abundent, încercam, de fapt, să-mi ascund dezamăgirea. Era clar pentru oricine, chiar şi pentru careva mai puţin expert, cum eram eu, că poemul nu avea nici o valoare! Versurile erau stângace şi de o grandilocvenţă vetustă, amintind, unele, poeziile primilor noştri poeţi, despre care învăţasem în liceu. Şi totuşi, nu m-am gândit nici atunci, nici mai târziu, să-i contest talentul! Mi-am spus doar că pur şi simplu poezia „nu-i ieşise", probabil că emoţia fusese mult prea puternică, în dauna actului de creaţie, cum se spune. Poetul repeta prea des cuvinte cum ar fi „dulcea mea soţie“ şi „neconsolatul suflet", nu lipsea nici „balsamul suferinţei" care era pus să rimeze cu „deşertul nefiinţei". Amintea, ca ton general, de penibilul atroce al unor
944
SORIN TITEL
necrologuri... O băgasem serios pe mânecă, mă uitam când în tavan, când la rafturile înţesate cu volume legate în piele, în timp ce el mă urmărea cu o privire încărcată de suspiciune. Aşteptându-mi comentariile, arăta emoţionat, ceea ce mărea ridicolul situaţiei. Aţi suferit, probabil, foarte mult când aţi pierdut-o, am încercat eu să deviez firul discuţiei dinspre poet înspre „neconsolata inimă“ a celui ce scrisese versurile. Reiese din poezie lucrul ăsta? m-a întrebat el, uitându-se drept în ochii mei. în sfârşit, aveam impresia că mă aflu pe un teren ceva mai sigur. Fără îndoială că da, i-am spus cu toată convingerea, cum să nu se vadă? Se vede încă bine de tot! Eşti sincer? m-a întrebat privindu-mă în continuare atent. Nu încerci să mă minţi, să mă tragi în piept? (Simţea oare că ceva scârţâie totuşi, ceva nu merge cum trebuie?) Cât se poate de sincer. Pe cuvântul meu... Poate îmi citiţi şi altele, am spus eu repede de tot, cu speranţa c-am să reuşesc prin versurile pe care mi le va mai citi, să mă îndepărtez de obiectul periculos. Altă dată, mi-a spus el. Ca să trec la alte poezii acuma, a adăugat cu toată gravitatea, ar însemna, pur şi simplu, să comit o impietate faţă de ea... Eram, ca de obicei, derutat: nu reuşeam să-mi dau seama dacă vorbeşte serios, dacă e într-adevăr atât de marcat de suferinţă cum spune (trecuseră aproape douăzeci de ani de la moartea ei), sau încearcă din nou să ia în derâdere totul şi să-şi bată joc de mine. Te pomeneşti că a înţeles perfect ce părere am despre poemul lui, mi-am spus îngrijorat, şi dinadins mă lasă acum să mă bălăcesc în apele tulburi ale propriei mele ipocrizii! Asta-i soarta tuturor mincinoşilor, mi s-a părut că spun ochii lui roşii de oboseală şi de nesomn...
Am să-ţi citesc şi altele, fii liniştit, a reluat el discuţia după ce, un timp, am tăcut amândoi. Sertarele astea - a arătat spre sertarele mesei de scris - sunt doldora de manuscrise... După moartea mea, nu acuma, o să se vadă, a spus în şoaptă, răspunzând parcă unui gând neformulat de mine. Apoi şi-a amintit că nu mi-am băut cafeaua. Acuma mă duc să ţi-o fac.
MELANCOLIE
945
N-ai şi astăzi seminar, nu trebuie să te grăbeşti, nu-i aşa? m-a întrebat; era clar că ar fi vrut într-adevăr să-mi prelungesc de data asta cât mai mult vizita. S-a dus după cafea, apoi s-a întors în încăpere şi, spre surprinderea mea, nu mi-a mai pus nici o întrebare cu privire la poezia lui, părea a fi uitat de existenţa ei. A început să-mi recite, în franceză, un poem de Paul Valery, Cimitirul marin, dar cum franceza mea era destul de slabă, n-am înţeles mare lucru... Vroia să mă impresioneze, a continuat să recite, când în franţuzeşte, când în italiană sau germană, cu ochii închişi, cu mâinile desfăcute în lături, căzut într-un fel de extaz. în timp ce-i ascultam versurile, din care nu înţelegeam mai nimica, am început să fiu din ce în ce mai convins c-a vrut să-şi bată joc de mine cu poemul acela lugubru şi demodat. Mâine o să vorbim despre muzică, a hotărât, după ce, obosit, a renunţat să mai recite. Mâine n-am să pot veni. Am trei seminarii şi un curs, i-am spus. Nu aducea niciodată vorba despre existenţa mea ca student. Viaţa mea nu părea să-l preocupe în vreun fel, de parcă o asemenea viaţă, care se desfăşura în afara încăperii lui strâmte şi prost aerisite, nici n-ar fi existat. Se vorbeşte adesea despre egoismul bătrânilor. „Ard lămpile sufletului - mi-am spus - aşa cum ard lămpile vechi ale unor aparate de radio.“ Inima uscată a bătrânului poet a început cu timpul să mă irite şi să mă exaspereze totodată. Şi, cu toate astea, mi-am făcut obiceiul să trec aproape zilnic pe la el. Vizitele se prelungeau, uneori, până seara târziu. El vorbea fără întrerupere, stând în picioare şi gesticulând. îmi ţinea adevărate prelegeri - îmi vorbea nu numai despre poeţi despre care eu nici măcar nu auzisem, ci şi despre muzică, fiind, spre marea mea surprindere, un foarte bun cunoscător al muzicii italiene vechi, precum şi al picturii din perioada Renaşterii. N-am să uit, de pildă, lunga dizertaţie pe care mi-a ţinut-o despre madonele lui Perugino, despre aerul melancolic al acestora. Vorbea frumos, ar fi fost un profesor care ar fi făcut săli pline, răsplătit de studenţi cu ropote
946
SORIN TITEL
de aplauze, iar eu, singurul său auditor, emoţionat şi avid să aflu cât mai multe lucruri, îl ascultam cu gura căscată! După cel mult o oră, însă, începea să dea semne de oboseală, îşi pierdea firul ideilor, se oprea la mijlocul frazei, se uita la mine cu nişte ochi rătăciţi şi mă întreba unde a rămas. îmi devenise un fel de mentor. Mă iniţia într-ale literaturii, cunoştinţele mele în acest domeniu fiind destul de reduse, îmi indica volume pe care să le citesc şi la un moment dat mi-a propus să-mi dea ore de limba franceză. Cum, n-ai citit-o până acum?! se mira el când venea vorba de nu ştiu ce carte celebră de care eu nici măcar nu auzisem. Nu-mi vine să cred, adăuga clătinând mustrător din cap. E o carte indispensabilă. De aici, de fapt, adăuga ridicând profesoral un deget în sus, trebuie pornit. Ai să vezi după ce ai s-o citeşti cum ţi se vor limpezi în cap toate cele. Din păcate eu am citit-o mult prea târziu, nu a avut cine să mi-o recomande. Mama era analfabetă, sărmana, ce să ştie ea... Să vezi ce mi-a spus odată - eram de-acuma secretar de cabinet la Ministerul de Finanţe, nu acuma, bineînţeles, pe timpul burgheziei, când am încercat s-o conving să se alfabetizeze. Lasă, mamă, zice, c-ai învăţat tu şi pentru mine. Şi dacă-i pe-aşa, spune şi se uită plină de mândrie la mine, parcă o văd, tu ai învăţat pentru tot judeţu’... A învăţat, totuşi, să se iscălească, învăţătorul din sat îi scria scrisorile şi le iscălea ea...
îmi vorbea, uneori, despre versurile ascunse în sertare, încuiate cu cheia. Cu toate stăruinţele mele - e drept că mai curând politicoase decât cu adevărat sincere - n-a acceptat în ruptul capului să le scoată la lumină şi să mi le citească... Apoi a început să fie din ce în ce mai convins - convingere care s-a transformat într-o adevărată manie — că femeia care îi făcea curăţenie prin casă o să-i fure, până la urmă, preţioasele versuri. O obsesie, desigur, dintre cele mai ridicole şi mai puţin întemeiate! Era o femeie de la ţară, grasă şi cam murdară, pe deasupra şi surdă de-o ureche. N-ar fi avut ce să facă cu
MELANCOLIE
947
manuscrisele lui! N-ai văzut, îmi spunea în şoaptă, cum s-a uitat astăzi la mine când i-am spus să cureţe aragazul şi să spele pe jos în bucătărie?! E surdă şi din pricina asta se uită aşa, căutam să-l aduc cu picioarele pe pământ, fără să reuşesc să-l clintesc din ale lui nici măcar cu un deget! E lacomă de bani, îmi şoptea, vrea să se îmbogăţească! Iertaţi-mă, îl contraziceam, dar bănuielile dumneavoastră nu au nici un fundament real. Aţi luat-o razna, aş fi vrut să-i spun, dar nu îndrăzneam...
Mărturisesc însă că ideea de a duce manuscrisele la Academie, - ca să fie păstrate acolo şi eventual valorificate mai târziu - mi-a venit mie, nu lui. O idee cât se poate de aiurită -se vede că nebunia e molipsitoare! Am fost de-a dreptul uimit văzând cât de repede propunerea mea a fost acceptată, cât de rapid a fost de acord să se despartă de manuscrisele la care ţinea atât de mult. Nu numai acceptată, ci chiar primită cu un oarecare entuziasm! Sigur că da, a strigat fericit, la Academie cu ele! In felul ăsta scap de grija lor şi pot şi eu dormi liniştit noaptea. Căci la vârsta mea am şi eu nevoie de linişte. Ce rost are să mă frământ şi să mă agit atât!...
Peste câteva zile, când m-am dus să-l văd, i-a mai scăzut din entuziasm; era clar că nu-i era tocmai uşor să se despartă de ele, cum şi-a închipuit în primul moment. Ştiu că acolo, mi-a spus clătinând grijuliu din cap, ar fi într-un loc sigur, şi totuşi, şi totuşi... Arătaţi-mi şi mie poeziile dumneavoastră, l-am rugat eu. Daţi-mi-le să le citesc înainte de a le depune la Academie. Vă promit că am să păstrez secretul asupra lor. Eşti curios, nu-i aşa? m-a descusut, zâmbind misterios. Din felul cum m-a privit şi din cuvintele, în doi peri, pe care mi le-a spus cu privire la „tineretul de astăzi care nu are în general nimic sfânt“, mi-am dat seama că, în ciuda relaţiilor noastre de aşa-zisă prietenie, nu are de fapt încredere în mine. Că mă suspecta, dacă nu la fel ca pe bătrâna ţărancă ce îi făcea curăţenia, totuşi într-o măsură destul de mare. M-am simţit jignit şi în acelaşi timp întristat, de ce n-aş mărturisi-o, de
948
SORIN TITEL
neîncrederea lui. Pentru că între timp mă ataşasem, totuşi, de el. îi eram în primul rând recunoscător pentru lungile şi atât de instructivele lui conferinţe. îi eram recunoscător şi mă consideram un fel de „discipol" al lui. Da, m-am simţit extraordinar de atins în sentimentele mele cele mai gingaşe şi mai intime; de arătat, nu m-am arătat, însă, în schimb m-am hotărât ca cel puţin o bucată de timp să nu mai trec pe la el.
Adesea, în timpul orelor de curs sau în după-amiezele în care mă pregăteam pentru seminarii, gândurile mi se îndreptau, aproape fără voie, spre bătrânul poet, siluetă privită acum de la distanţă, ireală şi în acelaşi timp înduioşător de ridicolă şi de absurdă! îmi spuneam că poate nici nu există, că pur şi simplu l-am visat. Nu puteam însă uita odăiţa înţesată cu cărţi, întunecoasă şi mirosind a igrasie. Scara întortocheată, scaunul cu trei picioare sprijinit de perete, fereastra înţepenită. Cafeaua şi ceşcuţa de porţelan chinezesc!... Aşa că atunci când l-am văzut în curtea căminului - venise să mă caute — trebuie să recunosc că am fost cât se poate de bucuros. Uite că bătrânul poet există, mi-am spus aproape cu uimire, şi nu e o simplă născocire de-a mea. Exista cu adevărat. Se încovoiase sub greutatea celor două serviete, care arătau a fi burduşite amândouă. Manuscrisele, mi-a spus el, de cum i-am ieşit în întâmpinare. M-am hotărât să le predau Academiei...
în timp ce ne îndreptam spre staţia de autobuz — servietele i le duceam eu pe amândouă - arăta profund emoţionat. Ne-am urcat în autobuzul gol; la a treia staţie urma să coborâm şi să mergem o bucată de drum pe jos. Abia am trecut însă de prima staţie şi a început să se vaite că nu se simte bine. Să coborâm, mi-a şoptit cu un gest sfârşit şi sugrumat. Mă sufoc. Nu am aer... Am coborât la prima staţie şi m-a rugat, cu aceeaşi voce sfârşită şi plângăreaţă, să mă uit după un taxi. Vreau să mă întorc acasă, mi-a spus gâfâind şi respirând cu mare greutate. Povestea asta cu Academia şi cu manuscrisele o lăsăm pe altă dată... La început am avut impresia că totul nu era
MELANCOLIE
949
decât prefăcătorie. îi părea rău să se despartă de manuscrise, nii-am spus, dar îi este ruşine să dea înapoi, în ultima clipă, din care pricină simulează o „criză“. Se preface pur şi simplu! în timp ce se uita la mine cu ochii lui injectaţi şi obosiţi de bătrân, mi s-a părut că zăresc în ei o luminiţă care aducea mai degrabă a râs şi a batjocură. Vă prefaceţi pur şi simplu! am strigat şi am fost atât de jignit şi în acelaşi timp de lovit în amorul meu propriu, încât ochii mi s-au umplut de lacrimi. Mă simţeam ridicol şi nenorocit, îmi venea să plâng! Nu-1 mai credeam de fel! Chiar dacă ar fi căzut în clipele acelea jos şi ar fi închis ochii pentru totdeauna, nu l-aş fi crezut. Şi atunci aş fi zis că se preface!... Stăm în staţia de autobuz şi mă răsteam la el, cuprins de o cu totul inexplicabilă mânie şi revoltă. Sunt convins - i-am spus şi doream să-l jignesc, voiam să-i spun vorbe grele şi care să-l rănească profund - că nu există nici un fel de manuscrise, sunt convins că totul nu-i decât prefăcătorie şi minciună. Şi am început să râd batjocoritor, spre marea mirare a şoferului - între timp am reuşit să opresc un taxi - care se uita mirat, la noi, neînţelegând din ce pricină ne certăm: cum adică îmi permit eu, un mucos, să urlu la un om în etate şi pe deasupra atât de distins. Ba există! mi-a spus cu o voce stinsă şi respirând greu. Versurile unui mare poet. Nici Arghezi... Fie că felul cum i-am vorbit reuşise într-adevăr să-l jignească, fie că se simţise în continuare din ce în ce mai rău, pentru că a început să tremure şi să tuşească, scoţând un fel de icnete ascuţite şi repetate. Văzându-1 cât e de nenorocit, brusc supărarea mi-a trecut şi m-au cuprins remuşcările. în timp ce-1 ajutam să coboare din maşină, am bălmăjit câteva cuvinte de scuză. Mi-am dat seama însă că nu-i atent la mine şi că nici nu aude ce spun... Şi-a scos portmoneul din buzunar, rugându-mă să-i plătesc şoferului. Mi-a trecut criza, m-a anunţat el de îndată ce taxiul s-a îndepărtat. Gândul că şi-a bătut tot timpul joc de mine m-a străfulgerat iarăşi. O înţepătură de ac, pe care m-am străduit
950
SORIN TITEL
însă să n-o bag în seamă. Să ne odihnim puţin înainte de a urca, mi-a spus şi ne-am aşezat amândoi pe scările de la intrare. Ce părere ai de sandalele mele? m-a întrebat tam-nesam, luându-mă pe nepregătite. Arăta plin de voie bună, de parcă nu s-ar fi întâmplat absolut nimic, n-ar fi avut loc nici criza, nici povestea cu manuscrisele, nici cearta dintre noi... Nici nu-ţi închipui de când le am, au pe puţin douăzeci de ani. Dacă le-am încălţat, în tot timpul ăsta, de două-trei ori, sunt, ca să zic aşa, noi-nouţe! De altfel şi arată noi, mi-a spus, mândru de sandalele lui galbene. A început să-şi mişte picioarele cu o anumită cochetărie, ca să le pot vedea mai bine... Marfă de dinainte de război, a adăugat, cercetându-le în continuare cu cea mai mare atenţie. E drept că, în ceea ce priveşte culoarea, nu e chiar potrivită pentru vârsta mea... Dar pe vremea când le-am cumpărat eram încă un bărbat tânăr, îmi puteam într-adevăr permite să fiu excentric: n-aveam nici treizeci de ani şi lucram în diplomaţie... Nu crezi că le-aş putea duce la un pantofar să le vopsească într-o culoare mai adecvată? Ce părere ai? a continuat el să pălăvrăgească, cercetându-şi sandalele galbene cu cea mai mare atenţie. Nici nu le simt în picioare, atât de uşoare şi flexibile!... Numai culoarea nu se potriveşte defel! Ce-ar fi să ţi le fac cadou?!... Ce să fac cu ele?! am izbucnit jignit şi mânios, fiind de data asta sigur că-şi bate joc din nou de mine, aşa cum probabil şi-a bătut joc tot timpul, din clipa când l-am cunoscut. Nu mi se potrivesc! Dumneavoastră nu vedeţi cât sunt de mari? Eu am la pantofi numărul treizeci şi nouă... Or, astea trebuie să aibă cel puţin patruzeci şi doi. Ai putea să le transformi, şi-a dat el cu părerea, neobservând sau făcându-se doar că nu observă supărarea mea. Dintr-un număr mai mare, nu-i greu să faci unul mai mic. Mă ocup eu de problema asta, fii fără grijă, mi-a spus şi în vocea lui se putea citi o anumită sfidare amestecată cu tone întregi de batjocură, din care nu lipseau nici anumite accente de disperare. Prea-i mare osteneala, i-am spus şi nu ştiu de
MELANCOLIE
951
ce îmi venea să plâng... Sunt într-adevăr cam deschise, a mormăit făcându-se că nu observă ce se întâmplă cu mine. Dar în definitiv avem şi noi bătrânii dreptul să fim excentrici din când în când. Cu atâta lucru nu supărăm pe nimeni, nu-i aşa? şi eu m-am ridicat brusc de pe trepte, am plecat fără să întorc capul să văd ce face. M-a lăsat să plec, n-a strigat după mine să mă întorc înapoi. Fără să-i pese, probabil, şi fără să-i pară rău! Mi-1 închipuiam zâmbind dispreţuitor în timp ce mă îndepărtam şi zâmbetul acela al lui mi-a umplut sufletul de o durere grea, aproape de nesuportat. Mi-a venit din nou să plâng, dar mi-am înghiţit lacrimile, ruşinându-mă foarte tare de slăbiciunea mea. Aşa ne-am despărţit, eu şi bătrânul poet, şi de-atunci nu ne-am mai văzut niciodată...
6
Mama nu s-a dezminţit nici de data asta. A întârziat ca de obicei. A început să plouă şi tata mi-a deschis umbrela, în sfârşit, am văzut-o venind, nu se grăbea prea tare. Ne-a făcut un semn cu mâna, de cum ne-a zărit.
-	Ştiţi că nu-mi face nici o plăcere să intru în sală după începerea spectacolului, i-a reproşat tata. Te aşteptăm de mai bine de o jumătate de oră.
-	Am avut ghinionul să nimeresc peste o netoată de coafeză, se scuză ea. Bineînţeles că i-am spus să se grăbească, dar ştii cum sunt fetele astea, cu cât te grăbeşti mai tare, cu atât sunt mai indolente... Chiar am întârziat atât de mult? a făcut ea mirată, cu acea cochetărie la care nu renunţa niciodată... Cu toate că erau împreună de aproape patruzeci de ani, mama continua să se poarte ca o fetiţă răsfăţată. Nu puteam să apar între oameni în halul în care eram. Or, aţi văzut cum arătam. Apoi mi-a examinat ţinuta cu un ochi de critic, măsurându-mă de sus până jos. Cravata nu se prea
952
SORIN TITEL
potriveşte, a obiectat ea. De ce nu ţi-ai pus-o pe cea cu buline, pe care ţi-am făcut-o cadou de ziua ta? Sau te pomeneşti că nu-ţi place?...
-	Să mergem, ne-a grăbit tata. Dacă mai staţi mult de vorbă, chiar că nu mai ajungem la timp.
Cu chiu, cu vai, am izbutit să ne urcăm în autobuzul supraaglomerat. Un student l-a recunoscut pe tata şi i-a oferit locul lui.
-	Eşti foarte amabil, i-a mulţumit el, dar coborâm la a doua. Studentul n-a mai îndrăznit să se aşeze, scaunul a rămas neocupat în continuare, cu toată înghesuiala din autobuz, tata nu şi-a pierdut aerul maiestuos. Era mai înalt cu un cap decât ceilalţi. Un domn de altădată, o persoană cât se poate de distinsă!
Spectacolul începuse, bineînţeles, şi plasatoarea ne-a şoptit să urcăm la balcon până la pauză. Ne-am strecurat mormăind tot felul de scuze, pe lângă un şir lung de spectatori. Am călcat, din nebăgare de seamă, pe cineva pe picioare, am cerut scuze şi am simţit, tacită, ostilitatea celor deranjaţi de noi.
-	Se vede excelent, şi-a dat tata cu părerea, de cum ne-am aşezat. Totul era foarte bine. Era invitaţia de a nu mai da nici
0	atenţie micilor şi trecătoarelor incidente şi de a ne concentra întreaga atenţie asupra celor ce se petreceau pe scenă. Chipul
1	s-a destins dintr-o dată. Am fost uimit — nu mi se întâmpla pentru prima oară - văzând cât de repede izbutea să se rupă de toate cele, să întrerupă orice contact cu lumea înconjurătoare.
Mărturisesc că pe mine piesa mă răscolea cu totul alt fel decât pe el, pentru mine cele două lumi, cea de pe scenă şi cea în care trăiam, nu erau chiar atât de despărţite, încât să nu comunice defel între ele. Ele se interferau, lumea descrisă de marele scriitor american şi cea în care trăiam şi încă în mod aproape nepermis (autorul voise doar să critice realităţile americane, despre ele era vorba în piesă, toate celelalte se aflau
MELANCOLIE
953
doar în mintea mea păcătoasă). Prea se potriveau, ca să zic aşa, unele lucruri, încât urmăream piesa cu teama că, la un moment dat, spectacolul o să se întrerupă şi o să se lase cortina! Iar noi, cei din sală, o să fim luaţi la întrebări: ce căutăm acolo? de ce anume băteam din palme cu atâta înfocare şi entuziasm, la ce ne gândeam adică, unde anume ne zboară gândul?... Să ne intre odată în cap că despre America şi despre Harlem este vorba, despre nişte fete isterice şi despre fanatismul religios... întreaga sală era ca un cazan clocotind... Acesta era şi titlul piesei în original. Cazanul, bine ales şi găsit de minune, se potrivea, ca să zic aşa, cu starea noastră sufletească, a celor care urmăream spectacolul. In pauză, încins şi înfierbântat, tata şi-a spus părerea despre spectacol, în timp ce aşteptam la bufet, la răcoritoare, mamei îi era foarte sete (cu toate că eram de-acuma la începutul lunii aprilie, în sală, cine ştie din ce pricină, bubuiau caloriferele şi era o căldură, într-adevăr greu de suportat), exprimându-şi chiar unele rezerve şi nemulţumiri care se refereau, în primul rând, la regie, la cel ce pusese în scenă spectacolul; prea îngroşase, era el de părere, unele lucruri, prea multe stridenţe, după gustul lui! Nu ni s-a părut şi nouă că fetele, chiar aşa, cuprinse de isterie cum sunt, urlă oleacă prea tare? Nu, lui nu-i plac astfel de exagerări, ele apar de obicei din dorinţa de a epata spectatorul. Prea vrea regizorul să ne dea gata - nu credeţi? - să ne impresioneze cu orice preţ. Ne ţinea o mică prelegere, încet însă, nu-i plăcea să fie ascultat de alţii... Adoptase chiar un aer uşor profesoral, deformaţie profesională de care nu putea să scape... Mie îmi plăcuseră toate acele „efecte exagerate“, împotriva cărora el se ridica în numele „bunului-simţ“, nu eram de acord cu el. Mi-am ţinut însă gura, nu atât pentru că nu aş fi avut curajul să-l contrazic, cât pentru că, în ceea ce-1 priveşte, am avut întotdeauna tendinţa de a-1 menaja, de a nu brutaliza, printr-un mod prea îndrăzneţ de a vedea lucrurile, solida lui părere despre artă. Era ca şi cum aş fi dat buzna, într-un chip
954
SORIN TITEL
nedorit, într-un templu construit de el cu cea mai mare migală, în care suveran absolut era tata şi în care intruşii, de orice sorginte ar fi fost ei, n-aveau ce căuta. Aşa gândea tata şi era, eram sigur de asta, mult prea încăpăţânat ca să-l clinteşti din ale lui. Sunt convins, ne mai spune tata cu un fel de pondere ţărănească, sunt convins că streep-tease-\A pe care îl face fata, cuprinsă de demenţă, pe scenă, nu era în piesa lui Miller, e tot o „găselniţă" a regizorului, ne mai spune înainte de a intra în sală (de data asta luându-ne în primire locurile indicate pe bilete), iar mama îi respinse obiecţia cu o glumă, spunându-i că, după părerea ei, fata are nişte sâni superbi, aşa că poate să-i arate liniştită.
După spectacol, tata ne-a dus la restaurant. Era un obicei vechi al părinţilor mei, întotdeauna, în serile când mergeam la teatru, cinam în oraş; când eram mic şi mă lăsau acasă, îmi amintesc că rămâneam treaz până în miez de noapte, îi aşteptam să se întoarcă, să-mi spună şi mie cum a fost spectacolul. Tata se aşeza pe marginea patului, în costumul lui de culoare închisă, îşi descheia haina şi îşi desfăcea nasturii de la vestă să fie mai comod şi făcea - cu o nemaipomenită abilitate şi pricepere - o adaptare pentru copii a piesei respective. Odată, ţin minte, mi-a povestit o piesă franţuzească de bulevard, destul de decoltată şi licenţioasă, reuşindu-i performanţa s-o purifice de tot ceea ce „nu era potrivit pentru vârsta mea", păstrându-i însă, intactă, naraţiunea. Pe cel de-al treilea membru al triunghiului amoros îl chema la fel ca pe eroul celebrei opere a lui Verdi, Armând, un nume se pare foarte la modă, de vreme ce aproape pe toţi îndrăgostiţii din piesele văzute de părinţii mei în acea perioadă îi chema Armând; s-ar putea ca tata să fi uitat cum îi cheamă, botezându-i ad-hoc cu numele de Armând. Cu toată seriozitatea mi-a explicat ce înseamnă un amant, adică un domn care se îndrăgosteşte de soţia altui domn, mi-a spus el, în viaţă se întâmplă şi astfel de lucruri, într-adevăr neplăcute,
MELANCOLIE
955
adaugă el insistând, motivul soţului înşelat e vechi de când lumea, e cunoscut încă din antichitate, îl vom găsi de pildă în piesele lui Seneca şi Terenţiu, iar în Renaştere, să nu mai vorbim, adaugă el zâmbind, e plină Renaşterea de soţi încornoraţi, bătăioşi şi mai degrabă ridicoli decât tragici. Lasă copilul să doarmă, se auzea glasul mamei venind din dormitor; uşa între cele două camere era deschisă şi, cu toate că din pat nu aveam cum s-o văd, o ştiam stând pe taburetul din faţa toaletei, demachiindu-se, concentrată asupra lucrului pe care îl înfăptuia, nedând o prea mare atenţie şuşotelilor noastre, într-un târziu apărea în dreptul uşii, în pijamaua ei de mătase verde (pijamalele astea erau ultima modă şi mama era foarte mândră de costumaţia ei de noapte!). Tata mi-a explicat, mă lăudam eu în gura mare, ce înseamnă un amant. Şi în piesa pe care am văzut-o noi astăzi era unul, tare dat naibii, e de părere tata. Unul care le încurca şi le descurca pe toate, şmecher şi simpatic, numai că până la urmă i se înfundă rău de tot. A fost pedepsit! spuneam eu, cât se poate de încântat de modul cum se sfârşise piesa. Binele triumfase, aşa mi se spusese, pentru că amantul acela, deşi în aparenţă era simpatic şi cât se poate de îndrăgostit, în realitate era cu totul altfel decât arăta, un ins interesat, un carierist, un fel de Bel-Ami (nu ştiam cine era acel Bel-Ami la care se făcea aluzie, dar am preferat să rămân în necunoştinţă de cauză decât să-l întrerup pe tata din peroraţia lui) care voia, de fapt, să pună mâna pe bijuteriile doamnei, fiind în realitate mai puţin fascinat decât părea de nurii ei (cuvântul „nuri“, deşi îl auzeam atunci pentru prima oară, l-am dedus din context şi nu l-am mai rugat pe tata să mi-1 explice). Povestea, deşi adaptată în mod special pentru mine, mă depăşea totuşi în mare măsură, ceea ce am înţeles, însă, şi ţin minte că m-a tulburat foarte tare, era natura înşelătoare a omului, care nu de puţine ori se întâmplă ca ceva să spună şi alta să facă, să arate deci ca un amant fermecător şi în realitate să nu fie - nici pomeneală de aşa ceva! - nici
956
SORIN TITEI.
fermecător şi nici măcar îndrăgostit, ci mai curând interesat de averea doamnei; se prefăcea aşadar, şi l-am întrebat pe tata dacă în lume există mulţi astfel de prefăcuţi şi el mi-a spus, văzându-mă atât de agitat şi în dorinţa de a tempera oarecum lucrurile, că într-adevăr există, dar nu în număr atât de mare ca să ne îngrijoreze prea tare. Toată lumea la culcare, venea din dormitor glasul mamei. Pentru Dumnezeu, nu mai împuia capul copilului cu fel de fel de prostii, se revolta ea. Maică-ta are dreptate, spunea tata luând un aer vinovat, sunt lucruri pe care tu n-ai cum să le pricepi. Eşti mult prea mic. Pe cuvântul meu că eşti neserios, spunea mama intrând în camera noastră cu un pieptene în mână, pe care şi-l trecea prin părul ei lung şi roşcat. Impuiezi capul băiatului... Amanţii şi soţii încornoraţi, spuneam eu ca pe o lecţie învăţată pe de rost, lăudându-mă cu cunoştinţele mele în materie de literatură universală, s-au bucurat de mare trecere, mai ales în commedia delldrte. Bine, zicea mama, de-acuma la culcare, aţi pălăvrăgit destul. Cu toate că tata era cu cincisprezece ani mai în vârstă decât mama, pe timpul acela mie mi se părea mult mai tânăr decât ea; tata era foarte vesel şi încă nu primise aerul acela solemn şi profesoral care, mai târziu, a ajuns să mă intimideze atât de mult... De altfel, cred că şi arăta inult mai tânăr decât ea, era zvelt - a început să se îngraşe mai târziu -repezit în mişcări, iar mama îşi lua, adesea, un aer matern în ceea ce ne priveşte, având faţă de amândoi o atitudine nediferenţiată. Apoi, a izbucnit războiul şi părinţii n-au mai îndrăznit - de frica bombardamentelor - să mă lase singur acasă. Mă luau cu ei, iar eu adormeam în timpul pieselor, care, aşa, nerepovestite de tata, mi se păreau plictisitoare, până şi „amanţii", de a căror existenţă, din pricina istorisirilor tatălui meu, mă arătasem atât de interesat, mi se păreau a fi mult prea puţin amuzanţi ca să mă ţină treaz. Mi-am pierdut orice interes în ceea ce-i priveşte când, într-una din piese, - o comedie franţuzească, care i-a plăcut foarte mult mamei, cât
MEIANCOLIE
957
a ţinut spectacolul a râs tot timpul, se auzea în toată sala râsul ei cristalin, cu sunete foarte acute - a apărut un „amant" cu chelie şi cu burtă (interpretat de un actor celebru, dar destul de înaintat în vârstă) contrazicând întru totul imaginea mea despre astfel de eroi, al căror principal atribut era, desigur, farmecul personal... Pentru că eu nu mi-i închipuiam alt fel pe aceşti amanţi (atât pe cei de bună-credinţă, cât şi pe cei înşelători) decât ca pe nişte inşi foarte bruneţi, foarte mlădioşi, cu buzele roşii şi zâmbitoare şi cu părul, pana corbului, uns cu briantină... Mă lăsau să dorm, mama mă împingea uşurel şi foarte discret cu cotul dacă se întâmpla să sforăi prea tare; mă trezeam abia la sfârşitul spectacolului; tata mă ajuta, în foaier, să-mi pun paltonul; eram încă pe jumătate adormit şi nu nimeream niciodată mâneca ce trebuia; cealaltă mână, spunea tata, amuzându-se de buimăceala mea; încheie-1 la toţi nasturii, să nu-i fie frig, spunea mama fără să se uite la noi, salutându-i surâzătoare pe cunoscuţi, schimbând cu ei câteva cuvinte despre piesă; Vraca a fost într-adevăr magnific, am totuşi impresia că, spre sfârşitul piesei, a cam obosit, ce vreţi, nu-i nici el de fier, cinci ore să joace fără întrerupere. Fusese într-adevăr un spectacol lung şi mă plictisisem îngrozitor, nici măcar „amanţii" din piesă nu-mi treziseră interesul; eram la vârsta la care dramele sentimentale nu mă mai emoţionau, consideram şi eu, ca toţi copiii de unsprezece ani, că pieile roşii din romanele lui Karl May şi submarinele lui Jules Verne meritau o atenţie mult mai mare. Odată ţin minte că ne-am întors toţi trei după fularul meu, pe care îl uitasem la garderobă; am ajuns însă prea târziu, luminile erau stinse şi priveliştea unui hol de teatru pustiu, cufundat în întuneric, m-a tulburat peste măsură. Aproape că mi-au dat lacrimile şi mama şi-a închipuit că plâng din pricina fularului: Ce mult ţine băiatul ăsta la lucrurile lui, a spus uimită, neînţelcgând de fapt nimic din întristarea mea.
958
SORIN TITEL
*
Localul era întotdeauna acelaşi şi, când am intrat noi, orchestra cânta Frumosul rosmarin. Chelnerul, care fusese coleg de şcoală cu tata, stătuseră amândoi în aceeaşi bancă în clasa a treia şi a patra primară, cu toate astea îi spunea „dumneavoastră" şi „domnule profesor", ne-a căutat o masă potrivită, cât mai departe de orchestră şi într-un loc mai ferit, unde să nu fie curent (mama avea o adevărată fobie a curentului). în timp ce aşteptam „hotărârea" chelnerului, mama s-a arătat interesată de melodia interpretată de orchestră. Scara de mătase a lui Rossini, bineînţeles, uvertura, sau ceva din Contesa Mariţa a lui Kallman, şi-a dat ea cu părerea, amuzată. Chiar ai uitat Frumosul rosmarin? a întrebat-o tata zâmbind. Mama s-a plâns că nu are ureche muzicală, dacă o melodie atât de simplă n-a fost în stare să şi-o reamintească, ce să spunem atunci de lucrurile mult mai grele, de Schumann sau chiar de Beethoven sau de Chopin! N-ai cum să-i confunzi, i-a spus tata liniştind-o, nu seamănă unul cu celălalt. Bineînţeles că nu seamănă, a spus mama. Apoi şi-a adus aminte de băiatul unor prieteni de-ai lor, la al cărui concert suntem invitaţi duminică, era să uit, să-i supăr fără rost pe Comani, care sunt atât de drăguţi. Cântă chiar concertul lui Schumann, aşa mi-am şi adus aminte, un concert mult prea greu, după părerea mea, pentru un începător, a mai spus mama, uitând că numai cu câteva minute mai înainte îşi declinase orice pricepere în materie de muzică. în sfârşit, fostul coleg de bancă al tatei ne-a făcut rost, cu chiu, cu vai, — localul era supraaglomerat - de o masă. îmi pare rău, ne-a spus el, în timp ce ne călăuzea spre locul cu pricina, că n-am altceva mai bun, e destul de aproape de uşă, ştiu că doamna e foarte sensibilă la curent, dar mi-a fost imposibil... turuia el, mergând uşor aplecat de spate, înaintea noastră. E clasa întâia, l-a liniştit tata, bătându-1 protector pe spate... Ce faci,
MELANCOLIE
959
mă, i-a spus apoi cu toată afecţiunea, ai încărunţit rău de tot în ultima vreme; uită-te la el, draga mea, ce perciuni albi are, parcă'i Franz-Josef. Nu ştiu, spuse chelnerul, nu l-am văzut niciodată cum arată. Poate doar la perciuni, spuse mama, altfel nu văd nici o asemănare. Gigei e mult mai chipeş. Aşa-i place domnului profesor, să glumească cu mine, spune chelnerul. Şi în timpul când eram la şcoală, mă tachina la fel. Bineînţeles, nu cu perciunii, pe timpul acela nu aveam perciuni, ci cu altele, acuma nici nu-mi mai amintesc cu ce. Cu caietele, îşi aminteşte tata, le înveleai întotdeauna în hârtie roz, era culoarea ta preferată... Exact, îşi aminti chelnerul, amuzându-se foarte tare. Spuneaţi, să mă ierte doamna că vorbesc aşa, că seamănă la culoare cu chiloţii de damă. Era destul de precoce, dacă în clasa a treia sau a patra primară, când aţi fost voi colegi, ştia cum arată chiloţii de damă, spune mama care, în general, dintr-un fel de snobism probabil, era destul de slobodă la gură. Uitaţi, spuse chelnerul prinzând cu privirea o masă care se elibera chiar în acel moment undeva, la celălalt capăt al restaurantului, pot să vă ofer o altă masă, mult mai bună ca asta, numai că acolo nu servesc eu. Aş putea totuşi să vorbesc... E foarte bine aicea unde suntem, spune tata, nu te mai deranja, în schimb, îţi mărturisesc că suntem leşinaţi de foame, dă-ne ceva să înfulecăm şi cât mai repede cu putinţă... Ei, totuşi, masa aia e mai bună, stărui chelnerul; să ne hotărâm, prin urmare, ce avem de gând să facem, până nu se ocupă de altcineva. Era evident că voia să-şi arate până la capăt amabilitatea. E foarte bine aici unde suntem, Gigei dragă, îl linişti mama, luând faţă de el un ton protector şi uşor de sus. Rămânem aici unde suntem. E perfect, nu-ţi mai fă probleme, dă-ne mai bine lista. Intr-adevăr, ne era, la toţi trei, o foame nebună. Probabil la ora asta, adăugă ea, aruncând o privire pe lista adusă cu cea mai mare solicitudine, nu se mai găseşte mare lucru. Chelnerul însă ne asigură că pentru noi „nu e nici o problemă", să ne spunem doar preferinţele, că o
960
SORIN TITEL
rezolvă el. Dacă vrem, ne poate oferi ceva peşte proaspăt; apoi se lovi cu palma peste frunte, luând un aer cât mai vinovat: a uitat că doamnei nu-i place peştele. Nu-i vorba că nu-mi place, îl corectă mama, numai că ficăţelul meu nu-1 suportă, numai puţin să gust şi îmi apare un fel de urticarie, nişte pete tare urâte la vedere, apoi mama citeşte încă o dată lista de la capăt; se decide greu; ciupercuţele sunt proaspete, nu cumva sunt conservate? bineînţeles că sunt proaspete, o asigură fostul coleg de bancă al tatei; totuşi el o sfătuieşte pe doamna să opteze pentru cotlet â la Wcllington, e specialitatea noului bucătar; e, sărmanul de el, invalid de război, n-are decât o mână, dar e de-o dexteritate extraordinară, ce face el cu-o singură mână nu pot face alţii nici dacă ar avea trei mâini, un armean, un băiat foc de simpatic, păcat de el sărmanii’ c-a rămas infirm pe toată viaţa. Băiatul tău ce face? îl întreabă tata, parcă ziceai că e responsabil de restaurant, la Hunedoara, ai primit vreo veste de la el în ultimul timp? Faţa chelnerului se întristă brusc. Nu, de mai bine de doi ani n-a mai trecut prin Capitală, îi merge bine, şi-a uitat de părinţi. Dar să nu vă mai reţin, spune chelnerul zâmbind amabil şi redevenind foarte luminos la chip, cu necazurile mele, prin urmare, de trei ori... Nu, spune tata, mie dă-mi ceva mai uşor, las la aprecierea ta, n-am nici o idee ce să aleg; aveţi prea multe feluri pe lista asta a voastră, glumi el, şi mă hotărăsc cu greu. Vă fac un ficăţel la tavă, ce părere aveţi? îl întrebă el pe tata. Zâmbiră amândoi unei amintiri de demult, probabil că în îndepărtata lor copilărie, cine ştie?... mâncaseră odată fîcăţei împreună şi din pricina asta surâdeau acum tainic şi conspirativ. Sau poate nişte muşchi de vacă, spune tata care, băiat de ţăran, nu avea gusturi cine ştie ce rafinate şi-i plăceau în general mâncărurile consistente. Chelnerul însă, fostul coleg de şcoală, nu i-1 recomandă defel; chiar mai înainte puţin i s-a plâns un client, i-a cerut un cuţit mai ascuţit ca să poată tăia carnea tare ca talpa, spuse chelnerul în şoaptă, uitându-se
MELANCOLIE
961
conspirativ în jur, folosind o expresie cam vulgară după părerea lui. N-ai cum s-o înfrăgezeşti, explică apoi mamei, revenind la tonul distins, dacă animalul e bătrân. Discuţia asta prelungită cam mult pe tata a început să-l plictisească. Mă las pe mâna ta, ţi-am mai spus, îi zise chelnerului. Nu ne lăsa să aşteptăm prea mult, că s-a făcut târziu. Şi dă-ne şi ceva de băut, un vin alb şi mai sec, dacă se poate...
Tata se uită apoi la perechile care dansau pe ringul de dans.
-	Ţie nu-ţi place să dansezi, nu-i aşa? mă întrebă el, întorcându-şi privirea de la dansatori la mine. Eu am fost în tinereţea mea un mare dansator, eram de-a dreptul nebun după dans. întreab-o pe maică-ta, dacă nu mă crezi! Aşa am şi cucerit-o, adăugă el zâmbind. în ritmul unui vals, i-am făcut primele declaraţii de dragoste. Era studentă în anul întâi de facultate. Cred că s-a întâmplat asta la nunta unui coleg de catedră, iar eu eram un hârşit şi de-acuma cam bătrâior burlac, căruia nu-i stătuse până atunci defel gândul la însurătoare...
-	Foamea cred că ţi-a creat apetitul ăsta elegiac-sentimental, spuse mama, fără ca amintirile tatei s-o tulbure cine ştie cât.
în timp ce aşteptam să fim serviţi, apăru cântăreaţa localului. Lumina se stinse, încăperea se cufundă în întuneric. Un singur reflector o lumina de sus până jos, scoţându-i în evidenţă rochia fosforescentă, perfect mulată pe trupul ei destul de masiv. Sânii însă, mici şi plaţi, erau scoşi în evidenţă de decolteul adânc; părul, foarte tapat, îl avea adunat într-un coc uriaş. O femeie trecută de prima tinereţe, care se voia însă, cu o lăudabilă tenacitate, încă frumoasă, uitându-se provocator şi cu o anumită aroganţă la consumatori, ale căror aplauze, destul de anemice, se pare că n-o mulţumesc defel. „Dacă voi nu mă vreţi, eu vă vreau“, spuneau privirile ei îndrăzneţe. Se întoarse apoi zâmbind spre orchestră şi am fost de-a dreptul mirat cât de rapid a reuşit să-şi schimbe expresia feţei. „Ia să-i mai scoatem noi puţin din pepeni pe amorţiţii ăştia“ - cam aşa ceva se putea citi pe chipul ei, însufleţit de o mare poftă
962
SORIN TITEL
de a cânta şi iată melodia, revărsându-se peste zumzăiala şi foiala din restaurant: povestea preafrumoasei fete din insula Ada-Kaleh, o turcoaică cu buze fierbinţi şi cu ochi strălucitori. „Ada-Kaleh, Ada-Kaleh“ repetă muzicanţii în cor şi mai ales bateristul, un băiat tânăr şi foarte chipeş, punea mult suflet în repetarea numelui insulei ai cărei locuitori erau în majoritatea lor de origine turcă; refrenul începu să fie fredonat de întreaga sală; cântăreaţa îşi desfăcu larg mâinile, zăngănindu-şi brăţările de tinichea şi îndemnându-i pe consumatori să cânte împreună cu ea; „Ada-Kaleh, Ada-Kaleh!“, se auzea vocea ei plină, puternică şi melodioasă, dominând falseturile timide ale consumatorilor. Se trecu apoi la o melodie mai ritmată, un cântec, după cum ne anunţă cântăreaţa pe un ton solemn şi patetic, al popoarelor de curând eliberate; tânărul cel chipeş schimbă bastoanele bateriei cu nişte castaniete de nichel, care se mişcau într-un ritm ameţitor, scotea chiar un fel de sunete sincopate, care imitau într-un mod sugestiv jungla sud-americană, unde populaţia băştinaşă lupta cu arma în mână pentru a se elibera; apoi se aprinse lumina, cântăreaţa mulţumi entuziaştilor consumatori, al căror ropot de aplauze se prelungi foarte mult, trimiţând bezele în toate direcţiile. Sosi chelnerul cu platoul de mâncare. Am prăjit puţin pâinea, ne spuse el, şi am adus nişte pateuri calde; vă rog să gustaţi vinul, domnule profesor, să-mi spuneţi dacă e bun, dacă vă convine, dacă nu, pot să-l schimb cu o Fetească de Drăgăşani; e adevărat că e ceva mai dulce. Totul e în regulă, spuse tata, vezi-ţi de clienţi, că noi suntem mulţumiţi. Scobitorile din păcate mi s-au terminat, se scuză chelnerul, fostul coleg de şcoală primară al tatei, apoi ne părăsi; de altfel, solicitudinea lui, mult prea exagerată, începuse - mi-am dat seama - să-l cam plictisească pe tata. Răsuflarăm oarecum uşuraţi toţi trei. Mâncarăm în linişte, fără să scoatem un cuvânt, se auzea doar zgomotul tacâmurilor. Mama mânca foarte repede, termină prima şi, proptindu-şi bărbia în palmă,
MELANCOLIE
963
se uita la tata cum mănâncă. Ce-i cu tine?... îl întrebă ea pe neaşteptate - eram dealtfel obişnuit cu modul ei direct, lipsit de menajamente, de a ataca toate problemele - nu prea eşti în formă astăzi. Una din două, ori te-a indispus piesa, ori ţi s-a întâmplat ceva la facultate. (Cât de bine îl ştia ea pe tata, îmi spuneam oarecum uimit, eu nu am observat nimic!)
- Piesa nu mi-a plăcut cine ştie ce, spuse tata, ocolind, de fapt, întrebarea ei foarte directă. Avea multe stridenţe, v-ani mai spus, care nu sunt pe gustul meu. Ce vreţi, adăugă el zâmbind, poate că am îmbătrânit şi am devenit mult prea conservator în gusturi...
Mama fu mulţumită de răspuns şi nu mai puse alte întrebări. I se întâmpla şi altă dată ca după momente de maximă perspicacitate să devină absentă şi distantă. Gândurile îi fugeau repede în altă parte; punea o întrebare „încuietoare", fără să o intereseze cine ştie cât ce răspuns primeşte la ea, mai mult ca să-şi pună în evidenţă puterea de pătrundere. Problemele universitare ale tatei o preocupau mult prea puţin, nu cred să-i fi auzit vreodată discutându-le împreună. Am fost destul de uimit văzând că de asta îşi iese din obişnuita lui reticenţă. Ii spuse, deci, mamei că au fost exmatriculaţi nişte studenţi din ultimul an, unii dintre ei de-a dreptul eminenţi. Ti-am mai vorbit de ei, îi spuse, dar tu probabil că ai uitat. Mă gândesc ce-o să se întâmple cu ei?... şi ochii lui, foarte albaştri şi uşor tulburi, din pricina vârstei, se uitară întrebător la mama... In starea sufletească în care mă aflam, adăugă, după o scurtă tăcere, şi faţa i se lumină de un zâmbet jumătate tandru şi jumătate ironic, atât de bine ştiut de mine, piesa aleasă de voi nu cred că era cea mai potrivită. Mult prea multe asemănări şi similitudini, nu ţi se pare? o întrebă pe mama, apoi se posomorî şi mai tare; zâmbetul îi dispăru de pe chip. Se dezvăluise în faţa mamei, avusese o „ieşire", şi-i părea probabil rău că îşi dăduse cu atâta uşurinţă în vileag gândurile, care erau numai ale lui şi la care el n-o luase niciodată părtaşă
964
SORIN TITEL
pe mama, cu toate că o iubea foarte mult, dar era un anumit fel de iubire (ea trăia într-o lume total diferită de a lui, o lume păzită de orice fel de seisme şi perturbări din afară); o discuţie fără rost, îşi spunea probabil, profund nemulţumit de „trăncăneala" lui şi când veni şi întrebarea mamei: „Au făcut ceva rău?“, întrebare pusă pe un ton naiv, tata tresări surprins neplăcut de tonul moderat al întrebării, străină de toate aceste lucruri, căzută din cer; ţi-am povestit, dar tu se pare c-ai uitat, îi spuse el, apoi simţi nevoia să-i apere pe acei tineri în faţa mamei, dacă în faţa altora nu avea cum; nişte idealişti, îi spuse el, n-ai cum să-i vindeci pe cei tineri de boala asta şi întotdeauna sunt sacrificaţi, plătesc scump, mult prea scump, spuse el, de parcă ar fi vrut să-i scuze în faţa mamei, să-i apere împotriva unor grave învinuiri, aduse de cine ştie cine. Sunt animaţi de cele mai nobile intenţii, şi cu toate astea trebuie să plătească, înţelegi, un preţ aşa... Se străduia să găsească un exemplu din trecut ca s-o facă pe mama să înţeleagă mai bine, dar privirea ei devenise absentă; dintr-o dată văzu şi el asta, aşa că se întrerupse brusc în mijlocul frazei şi, dezamăgit, descoperind lipsa de interes şi participare la cele spuse de el, se uită la mine, nu atât din dorinţa de a mă convinge de spusele lui (mă considera un copil), ci ca să caute un punct de sprijin în imensul hău pe care îl simţea căscându-se în jurul lui. Aşa se întâmpla întotdeauna, ori de câte ori sentimentul propriei sale singurătăţi îl umplea de spaimă, obligându-1 aproape să-şi iasă din fire, tata se refugia la mine, cerându-mi nu atât înţelegere (am spus doar că mă considera încă un copil, fără să-i treacă prin cap că în ultimul timp crescusem şi că de-acuma înţelegeam şi eu unele lucruri!) ci un fel de liman salvator şi benefic. Ce credea tata despre mine, iată o întrebare pe care mi-am pus-o pe neaşteptate, chiar în clipa în care i-am simţit privirea căutându-mă, căutând acel reper de care să se poată sprijini; ştiam că mă iubeşte foarte mult; de cum am devenit conştient de lumea înconjurătoare, am descoperit şi
MELANCOLIE
965
dragostea lui. Am crescut sub lumina lui protectoare şi mi se părea atât de la sine de înţeles această iubire, încât nu mi-am pus niciodată întrebări asupra ei... Şi, iată că acum, în timp ce tata îi vorbea mamei despre băieţii aceia, „care nu-şi ţinuseră gura", neputând să se împace cu gândul că vor avea mult de suferit, cu toate că, la urma urmei, erau nevinovaţi şi toată lumea ştie lucrul ăsta, dar nimeni nu îndrăzneşte să-l spună, nici chiar eu, îi spusese el mamei, aplecându-se peste masă şi vorbind în şoaptă, chiar dacă ştia de-acuma că ea nu-1 ascultă decât cu o ureche - niciodată n-au interesat-o, am mai spus, „problemele" lui de la facultate, se ţinuse mereu la o oarecare distanţă de existenţa lui universitară - în timp ce tata continua, deci, să vorbească, cu sentimentul că o face oarecum în gol, fără să fie auzit de nimeni (dar eu nu existam, nu eram şi eu la masă?!), mai mult din dorinţa de a-şi descărca sufletul, pentru că nu-i era defel indiferent ce se întâmplă - lucrurile nu prea merg cum trebuie, se încurcă din ce în ce mai tare, unde vor ajunge în felul ăsta, mă întreb, spuse el, în continuare — de multă vreme sunt aşa, doar că în ultimul timp s-au înrăutăţit (tata suferea, îmi dădeam seama de asta, din pricina acestor „copii nevinovaţi" împotriva cărora „se vor lua măsuri"). în timp ce el îi vorbea prin urmare mamei, care de-acuma nici nu mai auzea ce spune, din nou mi-am pus întrebarea, care devenise dintr-o dată teribil de chinuitoare, aproape insuportabilă, ce crede tata despre mine, eu care existam şi în afara bibliotecii în care avusese grijă să mă închidă de cum învăţasem să citesc. Ştiam că mă iubeşte foarte mult, dar ştiam de asemenea că această iubire paternă, ale cărei aripi ocrotitoare le-am simţit în permanenţă, stârnise în primul rând pe profesorul din el, punându-i la încercare orgoliul de părinte; îşi pusese deci în gând să facă din mine cel mai bun elev al său, un discipol ideal şi perfect, la care aspiră de altfel orice dascăl. Or, eu, spre marea lui satisfacţie, nu-i infirmasem, se pare, speranţele; eu eram un astfel de exemplar strălucit,
966
SORIN TITEL
îndopat cu foarte multă ştiinţă de carte la cei optsprezece ani ai mei, până ieri un „copil minune" care îl citisem în original pe Shakespeare la patrusprezece ani, ştiind pe de rost, în engleză, bineînţeles - secvenţe întregi din piesele marelui elisabethan şi nu mai frumosul monolog al lui Hamlet, al cărui sens profund puteam să-l explic, demonstrând în felul acesta că nu era vorba de o memorare pur papagalicească, ci şi alte monologuri, la fel de celebre, cum ar fi al lui Prospero, din Furtuna, actul întâi, scena a patra, care mă impresionase mai mult decât toate celelalte, cel al bătrânului Falstaff, cu amarele şi lucidele sale meditaţii asupra dezavantajelor oricărui act de eroism, Falstaff, pe care îl iubeam mai mult decât pe toţi ceilalţi eroi ai lui Shakespeare, mentorul tânărului prinţ Henry. Şi cât am mai plâns când prinţul îl alungă, cât am mai suferit din pricina acestei trădări, mai îngrozitoare, după părerea mea, decât oricare alta. In toate discuţiile care aveau drept obiectiv lumea cărţilor, tata vorbea cu mine ca de la egal la egal, luându-mă în serios, având încredere perfectă în capacitatea mea de a judeca lucrurile ca un om matur. încă de pe când aveam paisprezece ani, încetase să mai stea de vorbă cu mine aşa cum stai de vorbă cu un copil nevârstnic. De îndată ce ieşeam din bibliotecă, tata îşi schimba însă atitudinea faţă de mine: redeveneam în ochii lui copil, anii în plus pe care-i acorda cu generozitate micului erudit mi-i scădea de îndată; la cei optsprezece ani ai mei, tata mă vedea încă un băieţaş, sunt convins, care trebuie cu cea mai mare grijă ferit de colţurile prea aspre şi prea ascuţite ale vieţii. Aşa că am cunoscut lumea în care trăiam fără ajutorul lui. Eram de fapt uimit, nu înţelegeam cum de el nu vedea cât de mult mă schimbasem în ultima vreme. Semănăm însă cu el, cu tatăl meu, cel atât de pudic, de discret în propriile lui sentimente, cel care ştia atât de bine să-şi ascundă sentimentele de privirile uneori prea curioase ale celorlalţi. „Eşti orb, nu vezi că nu mai sunt copil?!" ar fi trebuit să-i spun, dar între noi astfel de
MELANCOLIE
967
discuţii patetice şi directe nu-şi aveau rostul, nu ne stăteau în fire amândurora. Or, tatei nici măcar nu-i trecea prin cap că băieţii aceia, care fuseseră aspru pedepsiţi pentru că „nu-şi ţinuseră gura“, nu erau cu mult mai mari decât mine, că şi eu aveam în privinţa lor ceva de spus. Nu, el nu voia să ştie, nici nu-i trecea prin gând măcar că aş putea avea şi eu o părere în privinţa lor. El se mulţumea în ceea ce mă privea să ştiu cât mai bine piesele lui Shakespeare din perioada târzie. Şi dacă între lumea acelor piese pline de zgomot şi furie şi lumea în care trăiam, eu îndrăzneam să fac unele referinţe şi, la urma urmei, periculoase legături, tata avea grijă să-şi astupe urechile şi să nu afle nimic despre asta...
Mi-am amintit că, pe vremea când eram copil, tot aşa veneam la restaurant după spectacol. Discutam toţi trei cu aprindere piesa, apoi tata o invita pe mama la dans; mama era foarte tânără pe vremea aceea şi era, desigur, frumoasă, părul roşcat era asemeni unei aureole de flăcări în jurul chipului ei foarte delicat şi palid. (Nu-i plăcea pe atunci să se fardeze.) Era concentrată asupra dansului, îi plăcea teribil să danseze. Tata era profesor de limba şi literatura română la Spiru Haret şi nu începuse încă să se îngraşe; era zvelt, fără pic de burtă, un bărbat care la cincizeci de ani ai lui se ţinea încă bine; iar mama era foarte tânără şi deosebit, frapant de frumoasă. Bărbaţii de la mesele vecine îşi cereau voie de la tata s-o invite la dans, ea însă refuza, nu dansa decât cu soţul ei, le spunea zâmbindu-le cu drăgălăşenie, în aşa fel încât ei nu se supărau, nu se simţeau jigniţi, se întorceau la mesele lor; nu-i puţin lucru să-ţi zâmbească o femeie atât de frumoasă, îşi spuneau, e şi asta mai mult decât nimic, se mulţumeau şi cu atât... Au trecut anii, nici mama nu mai e atât de tânără, frumuseţea ei şi-a mai pierdut din strălucire, cu toate că e încă ceea ce se cheamă o femeie frumoasă. Tata, în schimb, tare a îmbătrânit în ultimul timp, mi-am spus eu cercetându-i chipul pe furiş, nu numai că s-a îngrăşat foarte tare şi nu mai arată ca pe
968
SORIN TITEL
vremea când eram copil, dar şi chipul i s-a schimbat, s-a umplut de riduri şi-a căpătat o paloare nesănătoasă. Boala lui de ficat accentuase acest proces de îmbătrânire net prea rapidă, ca să nu mă tulbure şi să nu mă întristeze. Iată, mi-am spus eu - şi o panică cumplită m-a cuprins pe neaşteptate - peste cel mult zece ani tata va fi un om foarte bătrân, va avea, am socotit în gând, aproape şaptezeci şi cinci de ani! Va semăna, mă întrebam, cu acei moşnegi văzuţi de mine prin grădinile publice, lâncezind fără rost, cu privirile stinse, nişte jucării stricate, cum spune un poet frivol. Iar eu n-am să mă pot opri, n-am să mă pot opune îngrozitorului proces de degradare, al cărui martor neputincios am să fiu; inteligenţa lui, de care eram atât de mândru, va avea şi ea de suferit, va fi şi ea atacată cu aceeaşi cruzime cu care se va acţiona asupra trupului său? Se va scleroza şi el ca toţi bătrânii şi se va ramoli încetul cu încetul, va uita de la o zi la alta, de la mână pân-la gură, cum se spune? Secolele de cultură, atât de perfect compartimentate în mintea lui, se vor amesteca între ele?... Barocul secolului al şaptesprezecelea cu renaşterea târzie, sonetele lui Shakespeare cu versuri disparate din Baudelaire, pledoaria Marelui inchizitor, ştiută de tata pe de rost, cu monologul lui Jacques melancolicul din Cum vă place?!... îl admiram prea tare, eram mult prea fascinat de marea lui erudiţie, pentru ca procesul decăderii şi distrugerii marii lui inteligenţe, proces pe care imaginaţia mea, cu o grabă nedorită de mine, ca urmare a cine ştie cărui abscons şi neînţeles imbold interior, îl dădu la iveală, să nu mă tulbure; totodată, încercam să mă opun cu întreaga mea fiinţă unui astfel de gând de care nu voiam deocamdată să ţin seama, voiam să-l ignor şi să-l şterg cât mai repede din minte; numai că ele, gândurile, ţin întotdeauna mult prea puţin seama de dorinţele noastre; n-ai cum să te sustragi, spuneau ele, sub ochii tăi se vor petrece toate, la început vor fi doar nişte semne exterioare, altcineva, în afară de tine, nici nu le-ar băga în seamă, ar trece pe lângă ele fără
MELANCOLIE
969
să le observe; cu tine nu se va întâmpla însă asta; iubirea ta oarecum exagerată pentru propriul tău părinte te va determina să înregistrezi şi să observi totul, să nu-ţi scape nimic; îl vei găsi, într-o bună zi, picotind cu cartea în mână, - un volum, primul sau al doilea din Poezie şi adevăr — cartea lui preferată. Se va trezi când tu vei intra în odaie şi oarecum jenat va încerca s-o dea pe glumă: „Bătrâneţea, dragul meu, va spune, nici n-am dormit prea bine azi-noapte, am avut o mică insomnie. Tocmai citeam un paragraf destul de incitant din Goethe, fii atent ce zice, spune şi tu dacă nu are dreptate, bătrânul le ştia pe toate...“
Se duceau la facultate întotdeauna împreună, cu troleibuzul. Adevărul e că erau mai tot timpul împreună, era ca o umbră a lui, nu se despărţeau mai niciodată, mergea până şi la cursurile lui, cu toate că el nu era filolog, facultatea urmată de el era istoria. Colegii lui îl considerau, probabil, cam ciudat; afişa faţă de ei o atitudine resemnată şi distantă; nu se amesteca în treburile lor, nu era prieten cu nici unul, de altfel, nici nu avea amici de vârsta lui; fără să fie însă ceea ce se cheamă un timid sau un singuratic; iubitele, de pildă, ca să nu piardă prea mult timp cu ele, şi le recruta dintre cele mai accesibile; iar prieteniile lui erau de scurtă durată (şi nu puţine la număr); era un tânăr căruia îi plăcea să facă dragoste, după cum îşi spunea, nu fără un anumit orgoliu şi cum era destul de arătos -moştenise „frumuseţeaa mamei, cu care de altfel nu se potrivea defel - nu-i trebuia nu ştiu cât timp să le cucerească, despărţindu-se de ele într-o manieră sportivă, elegantă, fără scene de prisos. Era un domeniu, cel erotic, unde viaţa lui era simplă şi clară, mult prea complicate fiind celelalte, îşi zicea el, ale vieţii, pentru ca să-şi facă şi în „chestia asta“ probleme de prisos. în ciuda apetitului său sexual, de băiat tânăr şi desigur „normal“, dragostea ocupa totuşi un loc minim, întru totul lipsit de însemnătate în preocupările sale. în troleibuz deci, în timp ce se îndreptau spre facultate, respiraţia cam
970
SORIN TITEL
greoaie, de om bătrân, a tatălui său îi va da de asemenea de gândit; desigur, de vină era şi aglomeraţia, nu prea era aer în troleibuz, ferestrele sunt toate închise, să nu se facă prea mare curent; rişti să te sufoci; pe fruntea bătrânului profesor apăreau câteva broboane de sudoare. Să coborâm la prima şi să mergem pe jos, tată, dacă cumva ţi-e rău, îi spune el şi bătrânul îi zâmbeşte, îi face doar din cap că nu are nimic, să fie liniştit. Trebuie să mă duc să mă vadă un doctor, îi va spune după ce vor coborî din autobuz, să nu mă trezesc cu un început de astm, mama, săraca, aşa a murit, din pricina astmului, e o boală păcătoasă, ai tot timpul senzaţia că te sufoci. De câte ori ne-a speriat pe când eram copii, cu crizele ei de astm. N-ai nimic, tată, fii liniştit, îi va spune el, încurajându-1. Trebuie să te obişnuieşti de-acuma cu gândul că nu mai sunt tânăr, la vârsta mea nici nu-i de mirare ca lucrurile să înceapă să nu mai meargă chiar aşa cum trebuie; corpul omenesc este o maşină, e adevărat perfect reglată, dar care cu timpul mai rugineşte şi ea, unele rotiţe... Sunt convins că nici lui nu-i era uşor să accepte, îmi spuneam şi încercam să intru în pielea lui, aşa cum un actor tânăr, de pildă, intră în „pielea“ unui erou mai în vârstă, un tânăr şi ambiţios actor care ţinea cu orice preţ să-l interpreteze pe Richard al III-lea, sau chiar pe Regele Lear, când corpul lui e încă tânăr şi viguros, nu i-au slăbit fibrele şi tendoanele trupului, şi el vrea să afle nu numai ce simt şi ce gândesc bătrânii cu pricina, ci şi cum le este trupul, care sunt slăbiciunile acestuia, în aşa fel încât bătrânul trebuie să aibă neapărat un mers destul de bâţâit şi ceva mai crăcănat, să-i tremure eventual capul şi mâinile şi vocea să-i fie piţigăiată, pentru că aşa se întâmplă întotdeauna cu bătrânii, li se subţiază vocea şi de oboseală prea mare unele gesturi li se opresc la jumătate, nu sunt duse până la capăt. De toate aceste elemente cam jalnice, vrei sau nu vrei, n-ai ce-i face, trebuie să ţii seama, îi spusese odată un actor, interpretul lui Lear şi prieten cu tatăl său, un bărbat în plină glorie actoricească, dar care apăruse
MELANCOLIE
971
în faimosul rol shakespearian, făcând rol de compoziţie, fiind încă un bărbat tânăr, nu cu mult peste cincizeci de ani. încercam deci, din dragoste pentru tatăl meu, să intru în pielea lui, închipuindu-mi cât de greu trebuie să-i fie, acceptând — pentru că nu avea ce să facă, împotriva legilor firii nu ai totuşi cum să te ridici! - umilitorul proces la care timpul nemilos îl supunea, fără să-l cruţe nici pe el. împlinise şaizeci şi cinci de ani, îl sărbătorisem, fusese invitată multă lume, se ţinuseră toasturi şi poate noi doi, eu şi cu el, eram singurii care ne dădeam seama cât de tristă era, la urma urmei, această sărbătorire: totuşi, voiam să-i verific memoria şi într-o zi l-am întrebat dacă mai ştie pe de rost primele pagini ale romanului lui Proust în căutarea timpului pierdut — unele fraze iscusite şi splendid de subtile şi mlădioase, pe care lui îi făcea o plăcere deosebită să le rostească — şi am fost fericit constatând că nu le uitase, mi ie spuse din nou, dându-le acea tonalitate unică şi de neconfundat. Nimeni nu ştia mai bine ca el să citească sau să spună din memorie o pagină de roman! Sunt convins, tată, că ai fi fost un mare romancier dacă te-ai fi hotărât să scrii, îi spuneam încântat, ori de câte ori vedeam cu ce extraordinară pricepere ştie să scoată el în evidenţă, să sublinieze frumuseţea unor fraze memorabile dintr-o carte. Când eram tânăr, mi-a mărturisit el, am scris un ciclu de poezii simboliste, bineînţeles erau la modă, nu aveam cum să mă sustrag curentului. Erau îngrozitor de proaste. Le-am ascuns, nu cumva să dau cu totul din întâmplare de ele. Nici eu nu mai ştiu unde le-am pus... Dar proză, proză, stăruiam eu, n-ai scris, n-ai încercat? Mi-a fost întotdeauna o silă teribilă, mi-a mărturisit el, de oamenii care se ambiţionează să scrie fără să aibă talent. Inteligenţa, instrucţia, după părerea mea, nu pot înlocui talentul; fără el, oricât de deştept şi de instruit ai fi, faci o figură deplorabilă, crede-mă. Nu, deocamdată tata nu părea să dea nici un semn de îmbătrânire; memoria sa era intactă, chiar dacă în ceea ce priveşte îmbătrânirea fizică se
972
SORIN TITEL
produseseră unele schimbări; se îngrăşase şi din pricina asta mersul i se îngreunase, ca să zic aşa, un mers de om bătrân, ceea ce îi dădea, e adevărat, o anumită gravitate în plus. într-o zi, plecă să ţină o conferinţă la sediul ARLUS-ului, despre Dostoievski - se împliniseră nu ştiu câţi ani de la moartea acestuia şi primele semne de reabilitare a marelui scriitor rus începuseră să apară, accentul punându-se mai ales pe prima perioadă din creaţia colosului - şi privindu-se în oglindă cu un fel de cochetărie ironică şi autopersiflantă, m-a întrebat dacă nu are chica mult prea mare pentru un academician şi dacă n-ar fi bine ca înainte de conferinţă, - ar mai fi timp -să treacă pe la frizer şi să-i mai ia din păr. Aveam prilejul să-i fac un compliment şi i l-am făcut din toată inima. Arăţi splendid, tată, i-am spus, dar glasul meu a sunat mult mai puţin sincer decât mă aşteptam. Era o zi de iarnă, ninsese, o lumină puternică năvălise în încăpere şi, în lumina aceea, gâtul foarte zbârcit al tatei, pe care o cămaşă albă şi puţin prea strâmtă la guler îl scotea în evidenţă, declanşă în mine un neaşteptat sentiment de respingere şi repulsie, acea repulsie simţită de orice om tânăr în faţa unui trup veştejit şi supus procesului umilitor al degradării.
-	Ceva nu-i în regulă? m-a întrebat tata, simţindu-mi privirea. Nu se potriveşte cumva cravata? E prea demodată după gustul tău? Nu uita că sunt un om bătrân. Nu pot să fiu în pas cu moda, ca tine.
-	Cravata e mult prea bătrânicioasă, nu-mi place, am spus eu repede, dând vina pe cravată, de parcă în culorile ei veştede s-ar fi aflat întregul secret al acelei îmbătrâniri, descoperită de mine fără să vreau în timp ce el se privea în oglindă.
-	Nu cumva vrei să-i dai o cravată de-a ta! a sărit revoltată mama... Eu o găsesc foarte potrivită pentru vârsta lui şi se potriveşte foarte bine la costum, a adăugat ea, măsurându-1 pe tata cu un ochi foarte sever şi critic.
MELANCOLIE
973
Când va fi bătrân şi neajutorat, când întreaga lui fiinţă se va degrada din pricina unor fireşti procese pe care bătrâneţea le face de neînlăturat, mă întrebam eu privindu-1 cu toată dragostea de care mă simţeam în stare, îl voi iubi oare mai puţin decât îl iubesc acum? Era un gând al naibii de parşiv şi l-am înlăturat aproape cu furie... îmi dădeam seama că iubirea mea pentru el avea un caracter uşor exaltat. întreaga mea existenţă se concentra în jurul său, trăiam în umbra lui, aproape fără să exist ca persoană independentă... Mă apucasem să-i citesc cărţile la o vârstă la care n-am putut înţelege mai nimic din ele. Aveam doisprezece ani, eram încă un copil - autorii mei preferaţi erau Jules Verne şi Alexandre Dumas! - şi amplul lui studiu asupra teatrului elisabethan -prima carte a lui care mi-a căzut în mână - mi-a făcut o impresie stranie şi totodată destul de puternică, neştearsă nici până astăzi din memorie. Cuvintele alcătuiau fraze obscure, însă a căror turnură şi alcătuire mă incitau, într-un mod aparte. Fraze misterioase care refuzau să-şi descopere secretul; sensul adânc, toate căile de acces până la el îmi erau închise, zăvorite cu lacăte grele, şi cu toate acestea eu eram convins că acel înţeles, care mie deocamdată îmi scapă, trebuie să existe, doar că eu nu puteam ajunge până la el şi tocmai această imposibilitate mă fascina, aşa cum eşti fascinat de o fiinţă care îţi rămâne neaccesibilă, la care nu poţi ajunge, aşezată pe un soclu mult prea înalt. în acest fel bănuiesc că trebuie s-o fi iubit Dante pe Beatrice şi nici iubirile romanticilor pentru fiinţe celeste şi îndepărtate nu cred să se fi deosebit prea mult de iubirea pe care o nutream eu faţă de cărţile tatălui meu. Alte tomuri încărcate de erudiţie, citite cu mult zel de un copil de doisprezece ani: nu săream niciodată vreun cuvânt, parcurgeam filă cu filă, cu cea mai mare conştiinciozitate şi, din când în când, tata, exemplificând câte o întâmplare dintr-o piesă sau alta, uşi tainice se deschideau spre cele mai fermecate şi incredibile istorii. Ţin minte că cel mai mult m-a zguduit
974
SORIN TITEL
cumplita poveste a nefericitei Desdemona şi nimeni vreodată, nici măcar acei foarte impulsivi - cum le spunea tata - şi înflăcăraţi spectatori elisabethani, a căror credulitate îi părea tatei greu de imaginat în zilele noastre, nu cred să-l fi urât pe ticălosul Iago mai mult decât l-am urât eu; cele câteva fraze ticăloase, desprinse de pe buzele lui Iago — citate de tata în amplul său studiu - şi cu ajutorul cărora înşelătorul izbutise să-l ducă de nas pe generosul şi bunul Othello, m-au chinuit nopţi în şir, furându-mi somnul. Cum de l-a crezut, cum de s-a putut întâmpla o asemenea cumplită nedreptate şi înşelătorie? Căutam să înţeleg acest lucru din explicaţiile tatei, din comentariile lui erudite şi foarte docte, numai că - eram doar un copil - nu înţelegeam ce spune, cuvintele lui semănau perfect cu nişte porţi închise şi zăvorâte, care încet-încet, pe măsură ce anii treceau, iar eu mă apropiam de vârsta maturităţii, se descuiau una câte una; înţelesurile cărţilor scrise de el mi se dezvăluiră aşadar pe rând, daruri atât de preţioase pentru mine, pe care tata mi le făcea însă în totală necunoştinţă de cauză. Pentru că el nu avea de unde să ştie că, încă de la vârsta de doisprezece ani, mă apucasem să-i citesc cărţile; lecturile mele se înfăptuiseră în cea mai mare taină; nici măcar mama, cu toată vigilenţa ei în ceea ce mă priveşte — avea grijă să nu-i scape nimic şi să mă urmărească pas cu pas — n-a dat de urma acestor lecturi secrete. Când, la vârsta de cincisprezece ani, tata mi-a pus în mână prima lui carte - un studiu despre Vasile Alecsandri, pe care tocmai îl învăţasem la şcoală -citeşte-1, mi-a spus el, nu fără oarecare timiditate şi stânjeneală, s-ar putea să-ţi folosească, poate afli nişte lucruri despre poet care nu sunt în manualul vostru - eu îi citisem, şi încă de două ori, întreaga operă, fără să i-o fi înţeles, lectură desigur inutilă, dar care a avut darul să mă transforme, fără ca eu să-mi dau seama, într-un copil precoce, în mintea căruia concepte de tot felul se băteau cap în cap.
MELANCOLIE
975
-	Nu simţiţi, ne-a întrebat mama, trăgând cu putere şi cât mai sonor, ca să auzim şi noi, aer în piept, ce frumos miroase?! Undeva în apropiere trebuie să fie un cireş înflorit. Ce bine c-am scăpat de iarna asta îngrozitoare; nu mai ţin minte o iarnă atât de lungă şi plicticoasă!... dacă vă spun c-a venit primăvara!
Ne îndreptăm spre staţia de troleibuz. Mama era veselă, mergea cu un pas înaintea noastră.
-	Grăbiţi-vă, ne îndemnă ea uşor enervată de faptul că noi mergeam foarte încet. Altfel nu mai prindem troleibuzul. La ora asta încep să se retragă.
III
1
Viaţa se schimbă pe neaşteptate pentru Matei; zilele ce urmară exmatriculării nu mai semănau cu cele de dinainte. Avea de-acuma timp liber berechet, doar că nu prea ştia ce să facă cu el, cum să-l întrebuinţeze mai bine. Bineînţeles că, în primul rând, erau o mulţime de filme de văzut, dar şi filmele, de îndată ce poţi să le vizionezi fără să absentezi de la cursurile cele mai plicticoase - nu poate fi o plăcere mai mare decât să stai într-o sală de cinematograf, în timp ce colegii tăi, stând în amfiteatrul arhiplin, se întrec în a lua notiţe, să stai liniştit şi să vezi un film italian în premieră pe ţară, la orele opt, când e încă răcoare în sală, nu e zăpuşeală şi nici spectatori prea mulţi nu sunt, şi poţi să-ţi alegi locul pe care-1 vrei - şi filmele îşi pierd în acest caz din atracţie. în primele zile după exmatriculare („pentru abateri grave de la disciplina şcolară") Matei văzu vreo două-trei filme; printre ele era şi unul italian (era vorba despre un bătrân pensionar, al cărui singur prieten era un câine), apoi, cum alte premiere nu mai erau, iar pe cele mai vechi le văzuse pe toate - imposibil să-i scape lui vreun film, le văzuse pe cele mai bune chiar de două-trei ori, aşa că nici problema să le revadă nu se punea -Matei nu ştia ce să mai facă cu atâta timp liber cât avea la dispoziţie. Nu putea să nu recunoască în sinea lui că
MELANCOLIE
977
exmatricularea îl scăpa pentru moment de unele belele, cum ar fi, de pildă, examenul de Istoria limbii. Cam făcuse el pe nebunul la cursuri; în timp ce colegii lui se omorau cu unele forme gramaticale mai curioase şi ieşite din uz, dar pe care cronicarii le foloseau în cronicile lor, el citea fără să se ferească de asistentul pe care nu putea să-l sufere, un tip chiţibuşar şi foarte răutăcios, mai ales cu fetele, un roman de Hemingway, publicat în Editura „Pro Pace“ în primii ani de după război, când scriitorii americani de ultimă oră apucaseră să pătrundă şi la noi. O astfel de sfidare nu putea să suporte asistentul, aşa că studentul cel obraznic fu de îndată pârât profesorului. Marele savant şi spaima facultăţii îşi exprimă dorinţa să stea de vorbă cu el şi-i promisese lui Matei, cu toată solemnitatea, uitându-se pe deasupra capului său, că o să-l cadă la examen; el nu poate admite un asemenea dezinteres, manifestat făţiş, faţă de materia predată de el. Ai venit aici ca să devii un bun filolog, îi explica profesorul şi atunci Matei îi spuse - ceea ce îl enervă foarte tare pe bătrânul profesor - că, după părerea lui, facultatea de filologie ar trebui despărţită în două secţii distincte, secţia de literatură şi secţia de limbă; lui, de pildă, îi place foarte mult literatura, alţi colegi de-ai lui se dau în vânt după gramatică; Matei însă nu avu vreme să-şi termine fraza, profesorul îl alungă înainte de a ajunge la sfârşitul ei. Nici să fi căutat cu lumânarea, Matei n-ar fi putut să găsească ceva care să-l înfurie mai tare pe profesor decât o asemenea propunere, aşa că Matei era deja căzut la examen, ba şi la reexaminările pe care, probabil, în urma unor cereri către decanat, le-ar fi obţinut. Nu-1 citise el pe Hemingway la seminarul lui şi încă nu pe furiş, ţinându-şi cartea sub bancă, aşa cum făceau şi alţii, ci cu uriaşul volum al romanului Cui îi bate ceasul? (cumpărat de la anticariatul din colţ, văzuse cartea de cu seară şi, la orele şapte, era prezent în faţa uşii anticariatului, să fie primul când deschide, să nu-i scape minunatul roman despre care auzise mult vorbindu-se) direct
978
SORIN TITEL
pc bancă, în timp ce asistentul îi arunca priviri furioase? (Dacă îi face observaţie şi-i spune să lase ciracului cartea aia şi să fie atent la seminar, că şi aşa nu ştie nimic, e complet pe din afară - îşi spuse asistentul, - riscă să fie obraznic şi să-mi răspundă cine ştie ce măgărie, aşa că mai bine mă fac că nu-1 văd şi-l dau direct pe mâna profesorului. Avem noi ac de cojocul ăstora, îşi mai spune asistentul şi în sinea lui se înfurie atât de tare - fără ca să se vadă, bineînţeles, nu voia să se dea în spectacol în faţa studenţilor - încât începu să-l doară stomacul; suferea de ulcer, şi orice supărare nu rămânea fără urmări. Nu mai facem pauză, le spune el studenţilor, în timp ce Matei continuă să citească liniştit din Hemingway, spre marea lui enervare, facem în continuare şi vă dau drumul cu un sfert de oră mai repede. în urma exmatriculării, problema examenului de Istoria limbii se rezolvase de la sine; Matei simţi ridicându-i-se o piatră de pe umeri; aşa exmatriculat cum era, nu mai exista riscul să rămână repetent; nu era cine ştie ce rezolvare - ca şi cum te-ar durea mâna şi ţi-ai tăia braţul ca să scapi de durere! - dar oricum nu mai trebuia să se gândească defel la examenul de limbă; din pricina acestuia, înainte de a fi dat afară avusese chiar câteva insomnii, îl visase pe marele savant într-una din nopţi, se făcea că se află la examen şi acesta, de furie, îi rupe carnetul de student şi-l aruncă pe fereastră. Carnetul i-a rămas agăţat în castanul din faţa ferestrei. Matei se urcă în castan după carnet, în timp ce profesorul stă la fereastră şi râde de el împreună cu asistentul. Carnetul, făcut ferfeniţă de profesor, e chiar în vârful castanului; cu Matei se rupe o cracă şi în timp ce cade din copac se trezeşte lac de sudoare; încă n-am căzut la examen, îşi spune el, încă mai există o speranţă. Matei îşi priveşte caietele de notiţe cu o anumită nostalgie, nu mai are ce să facă cu ele; apoi, cu totul pe neaşteptate, întreaga lui atenţie se concentrează asupra lucrării pe care ar fi trebuit s-o ţină la cercul de literatură universală - bineînţeles, în cazul în care n-ar fi fost
MELANCOLIE
979
exmatriculat - o lucrare care, era convins, ar fi făcut mare vâlvă, mai mare decât cea ţinută, cu un an în urmă, despre dramaturgia lui Ibsen (fusese felicitat de către conducătorul cercului, aplaudat de colegi, un adevărat triumfi); şi iată că acum studiul la care începuse să lucreze nu-şi mai avea rostul, devenise inutil; nu mai avea nimeni nevoie de el. în prima clipă Matei se întristă foarte mult, apoi îl cuprinse, cine ştie din ce pricină, un fel de încăpăţânare; uite că el n-are de gând să renunţe la amplul său eseu, închinat poeziei lui Rimbaud, chiar dacă ei l-au dat afară; dimpotrivă, o să se apuce de lucru cu mai multă încrâncenare decât a făcut-o până acum, o să le arate el lor, îşi spuse Matei, fără să ştie cu certitudine cui şi ce trebuie anume să arate; cum că el e un mare specialist în poezia lui Rimbaud; dar cine ar avea nevoie de o astfel de demonstraţie, pe cine anume să impresioneze cu ea? Pe nimeni, bineînţeles, îşi răspundea tot Matei, cuprins de un puternic sentiment al zădărniciei, având revelaţia propriei sale inutilităţi; îşi revenea însă repede, nu se lăsa cu una, cu două doborât, chiar dacă lucrarea sa despre poezia lui Rimbaud devenise întru totul inutilă, el totuşi o s-o scrie, o să-l citească pe Etiemble până la capăt, cărţoiul ăla foarte gros din care şi-a făcut conspecte; se gândeşte din ce în ce mai mult la Rimbaud, uită de toate celelalte; o încredere imensă în propriile lui forţe îl cuprinde, se simte în stare să dezlege „cazul Rimbaud", merge pe urmele poetului, străbătut de neaşteptate şi fulgerătoare intuiţii; la un moment dat, se identifică într-o oarecare măsură cu poetul adolescent şi vizionar, intră în pielea acestuia cu o conştientă furie bovarică, se creează un fel de intimitate ciudată, poeziile nu-i mai sunt străine, s-a pătruns de ele, fac parte din propria lui fiinţă şi până a spune - absurdă declaraţie, desigur — „Rimbaud sunt eu“ nu mai e decât un pas de făcut. Totuşi, Matei se opreşte la timp; o astfel de cădere în transă l-ar fi dus până la marginea prăpastiei; îşi recăpătă luciditatea critică, părând totodată convins - şi cât de ciudat
980
SORIN TITEL
era acest sentiment de care nu era în stare să se elibereze! -că el ştie mai multe lucruri despre Rimbaud, cunoaşte unele „secrete" la care cercetările critice, oricare ar fi fost ele, nu pot să aibă acces... Colegii au fost în tot cazul mai mult decât surprinşi întâlnindu-1 pe Matei în sălile bibliotecilor - se apropiau examenele şi acestea erau arhipline - conspectând pagini întregi din studiile închinate poetului vizionar, traducând din Iluminări sau din Un anotimp în infern. Vreau să-mi termin lucrarea despre Rimbaud, le spunea el colegilor, dacă tot m-am apucat s-o scriu, îmi pare rău s-o las neterminată, şi aceştia nu îndrăznesc să-l întrebe ce are de gând să facă de-acum cu ea. Mai bine ai umbla să-ţi rezolvi situaţia, îi atrăsese atenţia şeful de grupă; să baţi fierul cât e cald, până nu e prea târziu. Şi ce anume vrei să fac, unde să mă duc? îi cere el sfatul. îl ştie descurcăreţ, cu picioarele pe pământ, poate îl sfătuieşte ce anume trebuie să facă! Părerea mea e că ar trebui să ceri o audienţă, să te duci cât mai sus cu putinţă. E clar că nu e o chestie care să ţină de decanat, explică şeful grupei. Zbate-te, frate, spuse colegul dând de mai multe ori din cap, ca să sublinieze gravitatea momentului, nu te lăsa. Dacă stai în bibliotecă şi tai frunză la câini, în loc să te zbaţi un pic, chiar că nu ţi se va rezolva problema în vecii vecilor! Cât e proaspătă, îţi spun, până nu se învecheşte rău de tot. Hai, că te ajut eu să faci o cerere, fă numai rost de hârtie; astea ale tale sunt şifonate, nu sunt bune, cum vrei să scriu o astfel de cerere pe o hârtie boţită; ce, eşti nebun, nici nu se uită la ea când o văd aşa! Roag-o pe Mateiaş, e în cealaltă sală de lectură, la periodice, să-ţi dea din mapa ei o foaie de hârtie velină şi vino după aceea să scriem cererea împreună, îi spune colegul. Aiurit cum eşti, îl ceartă colegul, de Rimbaud îţi arde acuma? Pe cuvântul meu că am impresia că te-ai cam scrântit la cap, ceea ce nici n-ar fi de mirare, îţi spun sincer că şi eu m-aş sona dacă m-aş afla acuma în locul tău. Să rămâi pe din afară în penultimul an de facultate, să te trezeşti pur şi simplu în
MELANCOLIE
981
aer, cum naiba să nu înnebuneşti, cum să nu te apuce damblaua, ca să zic aşa, spune şeful de grupă, în timp ce se pregătea să-i scrie lui Matei cererea către ministru.
2
Cât maică-ta e plecată... (spuse Valeria, referindu-se la Matei, căruia odată cu exmatricularea din facultate i se interzisese accesul în cămin, li se dăduse o listă portarilor cu numele celor incriminaţi şi când Matei, folosind vechea lui legitimaţie de student, încercase să intre în cămin, portarul i-o confiscase, făcând mare tărăboi. Nu mai ai ce căuta în cămin, uriaşe la el, de-acuma gata, s-a terminat, nu mai eşti student, ce vrei să-ţi fac eu dacă te-ai apucat să fluieri în biserică. N-am ce vorbi cu tine, noi doi nu mai avem ce discuta, repetase el, şterge-o cât mai repede dacă vrei să nu ai necazuri şi mai mari, atât îţi spun, nu mă obliga să schimb placa!), cât maică-ta stă la Cluj, n-am nimic împotrivă să stea la noi; în definitiv, avem o cameră liberă care-i stă la dispoziţie; cartela nu i-au ridicat-o, aşa că până la sfârşitul lunii cu mâncarea se descurcă, mănâncă la cantină, acolo nimeni nu-1 întreabă ce şi cum, dacă are cartelă; a plătit-o băiatul, de ce să nu aibă dreptul să mănânce? Bineînţeles că poate sta la noi, fu de acord Vasile Mareş, n-am nimic împotrivă, în definitiv am fost colegi, dacă i s-a întâmplat ce i s-a întâmplat nu înseamnă că trebuie imediat să-i întoarcem spatele; în tot cazul sunt de părere să nu batem toba, nu trebuie să se afle şi la facultate că l-am luat la noi. Crezi că dacă se află s-ar putea să avem neplăceri? întrebă Valeria; uite, la asta, îţi spun sincer că nu m-am gândit; la o adică putem şi renunţa. Cum să renunţi? se înfurie pe nevastă-sa Vasile Mareş, i-ai spus băiatului şi acum vrei să dai înapoi? Nu dau înapoi, spuse Valeria, pur şi simplu îl anunţ - i-am spus să mă sune pe la trei - că mama nu mai pleacă la Cluj, s-a răzgândit; în definitiv,
982
SORIN TITEL
nu are cum să verifice dacă a plecat sau nu. Ştii, dragă, că nu-mi place să mint, nu-mi stă în caracter, dacă te-ai apucat să-i spui să vină, las-o aşa, n-o mai întoarce ca la Ploieşti! Şi crezi într-adevăr că am putea să avem neplăceri din cauza asta? îl întrebă Valeria. Nu cred nimic şi nu-mi mai pune atâtea întrebări, nu mai mă descoase atât, pur şi simplu mă enervezi...
...Nu ne deranjezi defel, îi spuse el lui Matei, îţi lăsăm o serie de chei ca să poţi intra când vrei, să nu depinzi de noi; cât maică-mea stă la Cluj cu băieţaşul, nu-i nici o problemă, atunci când s-o întoarce vezi tu cum te descurci, s-ar putea până atunci să se revină asupra cazului tău, după părerea mea ar fi normal să fie aşa; în definitiv, ce-ai făcut, poţi să-mi spui şi mie, că te-au exmatriculat?... Dacă cineva a căzut complet nevinovat în toată povestea asta, ăla ai fost tu; l-ai apărat pe Marcel. Şi ce-i cu asta?, nu era prietenul lui, nu era normal să-l apere? întrebă Valeria. Asta-i că nici tu şi nici el, spune Vasile Mareş, arătând spre nevastă-sa şi spre Matei, nu aveţi cap politic mai mult decât o babă pensionară. Cum adică, nu înţeleg, spuse Valeria, explică-mi şi mie, fă-mă să pricep despre ce anume e vorba? Ce-a făcut Matei, poţi să-mi spui? A luat apărarea celui mai bun prieten al lui şi ce-i cu asta? Chiar nu pricepi? întrebă el. Pe cuvântul meu dacă înţeleg, spuse Valeria. Nu-ţi dai seama că a dat peste cap toată şedinţa, care ar fi trebuit să aibă cu totul altă desfăşurare? Ei şi, spuse Valeria, tot au făcut ce-au vrut ei, până la urmă. Marcel a fost şi-aşa exclus. Aşa că ar fi fost totuna dacă l-ar fi apărat sau nu Matei. Ei, altele sunt criteriile, spuse Vasile Mareş. Or fi, spuse Valeria, încăpăţânându-se să nu priceapă în continuare, numai că, după părerea mea, în ceea ce îl priveşte pe Matei, a fost, aşa cred eu, mai mult o chestie de răzbunare. Mai bine ar fi să-ţi ţii gura, se înfurie dintr-o dată el. Părerile astea să ţi le ţii mai mult pentru tine, să nu trăncăneşti tot timpul ca o moară stricată... Dacă asta e părerea mea de ce să nu mi-o spun deschis? întrebă ea, înfuriindu-se la rândul ei. Asta vă
MELANCOLIE
983
pierde pe ăştia care sunt ca voi, fu de părere Vasile Mareş, -şi vorbind la plural se referea atât la soţia lui, cât şi la Matei, aşa-zisa voastră sinceritate de doi bani. Păi, măi frate-miu, spuse el dăscălindu-i pe-amândoi: una-i în guşă şi alta-i în căpuşă, atâta lucru nu-i greu de priceput, cât îţi fi voi de apolitici, atâta puteţi şi voi înţelege, doar sunteţi şi voi oameni inteligenţi, sunt convins că am cu cine discuta, nu-mi răcesc gura de pomană. Uite că eu tot nu înţeleg, se încăpăţână Valeria, opunându-se în continuare bărbatului ei, în timp ce Matei tăcea, hotărât să nu se prindă în gură cu cel ce îi oferise găzduire cu atâta generozitate. Păi dacă eşti proastă, îi spuse el, enervându-se dintr-o dată, ce vrei să-ţi fac? Nu are rost să vă certaţi din pricina mea, interveni împăciuitor Matei. Nu ne certăm, spuse Valeria, stăm de vorbă. Numai că tu, i se adresă ea bărbatului ei, poţi să dai din gură cât vrei, tot n-ai să mă poţi convinge că ai dreptate.
3
Prin urmare, nu mai sunt nici seminarii, nici cursuri la care Matei trebuie să se grăbească în fiecare dimineaţă, cu ochii umflaţi de somn, în tramvaiele supraaglomerate, pe jumătate încă adormit, totuşi atent la controlorii care se năpustesc asupra celor fără bilet, majoritatea dintre ei studenţi; şi când reuşesc să-i prindă să vezi cum curg cuvintele de ocară. Pentru asta va ţin părinţii la şcoală, vagabonzilor, ăştia nu sunt studenţi, doamnă, spuse controloarea cu o voce ascuţită, încărcată cu atâta ostilitate încât cuvintele sunt mai mult împroşcate, adresându-se unei femei care a încercat să-i apere. Uitaţi-vă la ei cum arată. Tunde-te, mă, spuse un domn în fulgarin, solidarizându-se cu cele două controloare care îl ţin pe student, nu cumva la prima staţie să coboare. Să fiu eu în locul dascălilor ăştia ai voştri, spuse acelaşi domn în fulgarin, aş avea
984
SORIN TITEL
eu ac pentru cojocul vostru. Ce aveţi cu ei? se aude vocea plângăreaţă a aceleiaşi femei care le-a luat apărarea, am şi eu un băiat student, spune ea, dacă aţi şti cât sunt de ocupaţi, sărăcuţii, dacă aţi şti cât de mult au de învăţat; mă uit la fîu-meu... nu-i lăsată să termine fraza, lasă, doamnă, nu-i mai apăraţi, că nu aveţi pe cine, şi între timp insul în fulgarin blochează uşa, nu cumva tânărul cu „creastă de cocoşu, înghesuit între cele două controloare, să poată coborî. Şi totuşi, la prima staţie, băiatul face ce face şi reuşeşte s-o şteargă; le fentase pe cele două păzitoare, care rămân cu gura căscată; dezamăgirea şi furia se pot citi cu uşurinţă pe chipul lor obosit; insul cu fulgarin nu se lasă cu una, cu două. Cu toate că tramvaiul a plecat între timp, el coboară din mers cu riscul de a se accidenta, aleargă după studentul care a încercat să scape, îl ajunge din urmă, se năpusteşte asupra lui. Vii cu mine la miliţie, vagabondule, spune gâfâind din greu, vă arăt eu vouă, adaugă el, fără să izbutească însă să-şi regleze respiraţia gâfâitoare. Uitaţi-vă ce mi-aţi făcut, spune studentul încercând să fie în continuare calm: în realitate însă e destul de speriat, s-a făcut palid la faţă şi fruntea i s-a acoperit cu sudoare, mi-aţi rupt cămaşa, spune el cu reproş în voce. între timp s-au strâns câţiva curioşi, mai ales studenţi, care iau, bineînţeles, apărarea tânărului, apoi în ajutorul lui sare şi un bătrân cu pălărie albă de panama, un ins slăbănog căruia îi tremură bărbia în timp ce vorbeşte. Ce ai eu el, domnule, spune el cu o voce subţire, care abia se aude, ce te-ai năpustit aşa, de ce nu laşi băiatul? Ce ţi-a făcut că i-ai rupt cămaşa? A înjurat-o pe controloare, minte insul în fulgarin, cu speranţa că o să-şi facă partizani printre cei adunaţi ca la panoramă să asiste la scenă; şi e contrazis, bineînţeles, de tânărul contravenient. Nu-i adevărat, spune el, n-am înjurat-o. Dar bilet ai avut, îl întreabă insul în fulgarin, căutând cu privirea un miliţian care „să rezolve cazul‘c; numai că aşa se întâmplă întotdeauna, când îi cauţi, când ai mai mare nevoie de ei, atunci ia-i dacă ai de
MELANCOLIE
985
unde! Ar trebui să pretinzi să-ţi plătească bluzonul, spune, tremurând de indignare, domnul cu pălărie de panama, ce dobitocie, adaugă el enervat foarte. Pe mine să nu mă faci dobitoc, mă arătare, spune insul în fulgarin, iar tânărul care a încercat să călătorească fără bilet profită de această schimbare de direcţie, se fofilează încetişor, se face nevăzut; când apare miliţianul, după care se uita cu atâta fervoare insul în fulgarin, vărsându-şi toată furia pe bătrânelul cu pălăria de panama, din pricina căruia l-a scăpat pe studentul cel obraznic şi cu „creastă de cocoş"; i-ar fi arătat el cum să se poarte, în primul rând l-ar fi tuns chilug ăia de la miliţie, asta-i sigur. Pensionarii ăştia, îşi dă cu părerea o femeie cu plasele pline cu conopidă, îi caută moartea acasă şi ei umblă... In toată vânzoleala care s-a creat odată cu intervenţia miliţianului, sfârşitul frazei nu se mai aude (adică ce se întâmplă până la urmă cu bătrânii ăştia pe care îi caută moartea la domiciliu). Miliţianul vrea să facă ordine cu orice preţ. Dumneavoastră, spune el, veniţi amândoi cu mine la secţie. De ce să venim? întreabă bătrânelul cu o voce plângăreaţă, în timp ce insul în fulgarin îi zâmbeşte mieros miliţianului, încercând din primul moment să-i câştige bunăvoinţa. Ce am făcut, păcatele mele (se vede după accent că e moldovean), de ce să vin la secţie? Miliţianul e vădit plictisit, într-adevăr, de ce să-i ducă la secţie pe ăştia doi; s-au certat, să fie sănătoşi! Poţi să pleci, tataie, îi spune el bătrânului cu pălărie de panama şi cu batistă la buzunarul de la haină (suntem în iunie, numai că bătrânul nu se desparte de haina lui nici în august, când căldurile sunt în toi, e un domn, pentru care eleganţa, distincţia sunt mai importante decât orice altceva). A fost cât se poate de năucit auzindu-1 pe miliţian spunându-i tataie> lui, care a fost funcţionar superior în minister!, dar, cum nu-i bine să te iei în gură cu autoritatea, înghite aşa-zisa insultă şi se depărtează cu nişte paşi săltăreţi ca de băieţandru (a slăbit mult în ultima vreme, din care pricină trupul lui a primit o anumită
986
SORIN XITEL
imponderabilitate, mersul i-a devenit uşor plutitor, alunecă mai mult decât merge, ca să zicem aşa...). Astfel de accidente sunt aproape zilnice, controlorii „îşi fac datoria" mai ales la orele când tramvaiele sunt înţesate cu studenţi, numai că el, Matei, e aruncat în afara acestui ritual zilnic. Poate lenevi în pat după pofta inimii, el nu mai e student, nu mai are unde să se grăbească; ritualul obişnuit al existenţei lui de fiecare zi s-a întrerupt pe neaşteptate, de parcă s-ar fi aflat în mână cu piesele unei maşini dezmembrate cu care nu ştie ce să facă. Despărţirea, ruptura nu se poate face însă dintr-o dată, smulgerea lui Matei din viaţa studenţească se realizează, totuşi, mai pe îndelete. Deocamdată el îi cere voie profesoarei care conduce seminarul de literatura română - un seminar unde se studiază, prin analiză directă pe text, poeziile lui Eminescu - îi cere deci „permisiunea" să asiste pentru ultima dată, bineînţeles, la seminar. Nici nu trebuie să mă mai întrebi, îi spune profesoara, care e de asemenea emoţionată, vino liniştit, nu ştiu cum am să mă descurc fără tine, o să-ţi simţim lipsa cu toţii, spune ea uitându-se în stânga şi în dreapta, nu cumva s-o audă careva. Matei e studentul ei preferat, ia cuvântul la scminarii, vorbeşte aproape toată ora, analizând fiecare vers în parte; una e însă să fii student şi cu totul altceva e să asişti doar la un seminar în calitate de ex-student; Matei nu se grăbeşte să comenteze versurile lui Eminescu, probabil că nici nu are voie s-o facă; n-ar vrea, în tot cazul, s-o pună pe profesoară într-o situaţie neplăcută; discuţiile, fără el, demarează greu; nimeni nu reuşeşte să scoată în evidenţă frumuseţea unui vers, cum ar fi „Lacul codrilor albastru, nuferi galbeni îl încarcă" şi pe Matei îl mănâncă limba, tare ar vrea el să explice ce-i cu versurile astea, în ce constă frumuseţea lor neasemuită; lui, i-ar fi spus el profesoarei, îi aminteşte de o pictură a lui Monet, dacă îşi aminteşte bine, pictura chiar e intitulată Nuferii; îi plăcea să-şi etaleze cunoştinţele în faţa colegilor — mulţi nu-1 puteau suferi din pricina asta, îl
MELANCOLIE
987
considerau cam lăudăros şi infatuat - să le arate că se pricepe nu numai la poezie, ci şi la pictură, de vreme ce îi ştia atât de bine pe „impresionişti“; există, ar mai fi vrut el să spună, şi o simbolistică a culorilor, albastru şi galben, culori contrastante, îţi trebuie un oarecare curaj ca să le alături, numai că toate culorile astea ar fi putut fi lămurite în voie dacă ar mai fi fost student, dacă n-ar fi fost dat afară „pentru grave abateri de la disciplina şcolară“, în penultimul an de facultate; aşa nu avea ce să facă, era obligat să tacă, în timp ce orele de seminar lâncezeau, profesoara, fără intervenţia studentului ei preferat, nu ştia nici ea cum să procedeze, în realitate era cam speriată, nu cumva să fie trasă la răspundere că i-a permis totuşi „să asiste“ la seminar, să i se spună că nu a fost destul de vigilentă, c-a dat dovadă de slăbiciune, i s-a mai spus doar şi în alte rânduri că are o mentalitate mic-burgheză, bănuieşte însă ce-i în sufletul sărmanului băiat, cât e de întors pe dos, gata să plângă, mult prea sensibil, după părerea ei, pentru vremurile astea dure, şi foarte talentat, chiar dacă nu e pe deplin format; în tot cazul, ea a avut grijă de el, i-a dat să citească cărţi din biblioteca ei sau chiar împrumutate; de pildă cărţoiul ăla uriaş, studiul lui Etiemble despre Rimbaud, pentru cercul de literatură universală. Aş vrea să scriu un eseu despre Rimbaud, m-aş opri mai ales asupra poeziilor din ultima perioadă, îi spusese Matei. Am introdus şi câteva pagini despre Un anotimp în infern. Aş vrea să vi le citesc.
4
Nici nu ştiu dacă să-ţi povestesc sau nu, sunt în definitiv destul de tare ca să ţin totul pentru mine, spuse Radu Coman, să nu trăncănesc în stânga şi în dreapta, şi totuşi, măi frate, parcă simt nevoia să mă descarc, să-i istorisesc cuiva întreaga tărăşenie. Măi, prin ce am putut trece, spuse el uitându-se
988
SORIN TITEL
mirat la celălalt, luându-se cu amândouă mâinile de cap. Treaba ta, spuse Marius Popa, ştii că nu sunt în general un tip curios. Ce, te-am întrebat vreodată ceva, pe unde te duci şi ce faci?... Suntem colegi de cameră de patru ani de zile şi între timp sper că ai reuşit să mă cunoşti bine, ştii că nu sunt gură de petice. Dacă vrei, îmi spui, dacă nu... nu. Tu hotărăşti... Mai luăm două halbe de bere. Era o zi frumoasă, luna mai, şi pe masa lor acoperită cu un plastic vernil se aşezau mâţişori, care se desprindeau din plopii înalţi ce înconjurau grădina. Trebuia să acopere halbele cu palma, să ferească berea cu guler de spumă de aceşti intruşi cam enervanţi... Uite, sunt convins, spuse Radu Coman, că nici nu bănuieşti unde mi-am petrecut eu noaptea... şi îşi privi colegul de cameră întrebător, de parcă i-ar fi spus o ghicitoare, dar care era atât de complicată încât nici pomeneală ca acesta să-i poată răspunde... Bănuiesc că la vreo gagică, numai că pe mine, spuse Marius Popa, aventurile amoroase ale altora mă lasă indiferent, aşa că nu-ţi răci gura de pomană, bem berea şi plecăm, vreau să trec pe la BCU să citesc ultimul act din Faust, se apropie examenele şi sunt în urmă mult cu lectura particulară; când mă gândesc cât mai am de citit, mă apucă groaza. Tu n-ai probleme, sunt convins că până acuma ai parcurs toată bibliografia... Stai, îl întrerupse celălalt, lasă naibii bibliografia, iar în ceea ce priveşte femeile, ştiu că eşti discret, n-o să mă apuc acum să te plictisesc cu cine ştie ce poveste amoroasă, fii liniştit în privinţa asta. Marius se uită cu mai multă atenţie la colegul lui de cameră; avea într-adevăr o greutate pe suflet, se vedea de la o poştă, ceva serios. Bine, spuse el, te ascult, dă-i drumul, dar dacă mai stăm, sunt de părere să mai luăm o halbă, să nu se uite ospătarul urât la noi; ocupăm locul degeaba şi nu consumăm. Fie, mai ai ceva biştari? îl întrebă colegul. Am, fii liniştit. Promiţi, prin urmare, că totul rămâne între noi?... Promit, spuse Marius Popa, privindu-şi colegul cu ochii lui blânzi de bucovinean. între timp, chelnerul mai aduse două halbe de
MELANCOLIE
989
bere cu guler de spumă. Nu-i vorba că nu aş avea încredere, spuse celălalt, dar sunt probleme de organizaţie, n-am voie să pălăvrăgesc în privinţa lor şi nu e numai atât, e o problemă în primul rând, ca să zic aşa, personală, care mă priveşte pe mine; nu pot să nu-ţi destăinui că mă simt jignit, sufăr ca un prost, de parcă cineva mi-ar fi tras o palmă pe care, în definitiv, poate că nici nu o meritam, pentru că nu mă simt vinovat, pricepi, aici stă toată hiba; dacă m-aş simţi numai cu atâtica de vină, aş zice că bine mi-au făcut, aş înghiţi hapul şi n-aş spune pâs, nu sunt împotriva sancţionărilor, oricât de aspre ar fi ele. Am primit o sarcină, am greşit, gata, fraţilor, pedepsiţi-mă, îmi fac autocritica, îmi recunosc greşeala. Se lăsă o scurtă pauză, abia se vedea prin perdeaua de fulgi. Eu nu sunt de părere că băieţii au greşit atunceat la şedinţă, spuse Radu Coman, şi cuvintele îi ieşiră greu din gură, apoi un timp privi halba în neştire, de parcă ar fi regretat cele spuse. Scoate-ţi puloverul, îi spuse apoi colegului de cameră, s-a încălzit, parcă ar fi vară şi când te gândeşti că suntem abia la începutul lunii mai. Povesteşte, spuse Marius Popa, numai că ai început să vorbeşti prea tare, sunt nişte moace la mesele din jur care am impresia că au început să devină tare curioşi. Ar fi trebuit să căutăm o masă mai la umbră, spuse Radu Coman, aici bate într-adevăr prea mult soarele. Mă întorc imediat, adăugă el, şi intru direct în subiect. Marius Popa îşi privi bocancii nefăcuţi cine ştie de când; aveau talpa desprinsă şi când ploua se uda la picioare; oricum, îşi spuse el plin de speranţă, două luni mai rezistă, până vin ai mei şi-mi cumpără nişte sandale, de la bocanci trec direct la sandale, poate găsesc un model frumos, ultimul răcnet; îi făcu semn cu mâna colegului de cameră care îl căuta cu privirea; e complet zăpăcit, pare speriat, a şi uitat unde e masa noastră; abia se aşeză din nou la masă, că se porni pe povestit, fără să se mai lase rugat. Mă trezesc ieri dimineaţă, îşi începu ei istorisirea, că mă cheamă la organizaţie, eşti chemat la raion, mi se spuse, în legătură cu
990
SORIN TITEL
ce problemă nu putem să-ţi spunem, pentru că, pur şi simplu, nu ni s-a spus nici nouă. Bea-ţi berea, îi spuse Marius Popa, bate soarele şi nu mai e bună de nimic. Eram puţin îngrijorat, nu înţelegeam de ce sunt chemat, în toată povestea cu exmatriculările, cu întregul scandal, nu eram în definitiv amestecat, nu aveam de ce să mă tem, eram mai curând curios şi puţin cam neliniştit, ceva aveau să-mi spună, nu m-au chemat de florile mărului; intru, dau bună ziua, îmi scot şapca frumos, îmi spun numele, mi s-a spus să vin la dumneavoastră, le zic: cine v-a chemat? mă întreabă un tip binevoitor, cu un dosar sub braţ, nu ştiu; mai aşteptaţi atuncea, îmi spune tipul, să ne interesăm. Ştii de ce m-au chemat? întreabă Radu Coman şi un zâmbet cam năuc şi, în tot cazul, cam nelalocul lui, îi apăru pe chip. De unde vrei să ştiu, ce-s fachir să le ghicesc pe toate? spuse Marius Popa, ştergându-şi cu dosul palmei mustaţa bălaie şi udă. Ca să mă ţină toată ziua şi toată noaptea acolo, pentru asta. Nu pricep; şi pentru ce anume te-au ţinut acolo, dacă nu vroiau nimic de la tine? Nici nu am ajuns să-ţi spun ce voiau anume; nu te grăbi, te rog, spuse Radu Coman. Ca să studiez, au spus, ai nivelul ideologic foarte scăzut, s-a văzut lucrul ăsta la şedinţele noastre, când n-ai dat dovadă nici de cel mai mic spirit combativ; în spatele birourilor e un fel de magazie imensă, plină de cărţi legate frumos, în roşu, majoritatea dintre ele; te-am adus aici ca să citeşti, mi-a zis secretarul, să te mai instruieşti; citeşte-le, zice, şi după aceea ai să vezi cum multe alte lucruri au să ţi se clarifice; ar trebui, spuse el căzând pe gânduri, să nu-ţi dăm drumul până ce le citeşti pe toate, doar că ţi-ar lua, probabil, prea mult timp; citeşte, mi-a spus el pe un ton foarte grav, şi ar fi bine să-ţi faci şi unele conspecte; ţi-am adus mai multe caiete şi nişte creioane, unele colorate, ideile mai importante le scrii cu creionul colorat, să se fixeze mai bine, nu trebuie să te învăţ eu, eşti doar student, ştii tot atât de bine ca şi mine ce anume înseamnă un conspect; în tot cazul, conspectează atent tot ce-ai
jMELANCOLIE
991
citit, ca să Fim siguri că nu ne tragi în piept; nu-ţi pierde timpul fără folos, ar Fi păcat, de altfel, să pierzi timpul de pomană, când ţi se oferă un asemenea prilej de studiu, mai târziu are să-ţi Fie de mare folos, ai să vezi; o să stăm de vorbă după ce studiezi serios. îmi dădeam seama că nu glumea, vorbea foarte serios, pe un ton uşor părintesc; după ce-a plecat m-am uitat la cărţile din jurul meu, se aşternuse un strat subţire de praf deasupra lor, nu le mai citise probabil nimeni de multă vreme; ni-a cuprins în prima clipă un fel de entuziasm, m-am pus pe studiu cu cel mai marc sârg, ideile principale le-am subliniat cu creion roşu; m-am cufundat în lectură şi aproape că am şi uitat cum trece timpul; m-am trezit că se întunecă, iar în jurul meu era o linişte deplină, probabil că plecaseră cu toţii; atunci m-am speriat, mi-a trecut pofta de studiu, cine ştie cât timp au de gând să mă ţină aici, pe deasupra îmi era şi foame, au început să-mi ghiorăie maţele; totuşi, mi-am înfrânt slăbiciunea şi m-am apucat din nou de lucru. Am început să citesc şi să conspectez tot ceea ce mi se părea mai important, adică ideile principale, numai că nu mai aveam sporul de dimineaţă, citeam şi gândul îmi fugea tot timpul în altă parte. Se lumină de ziuă, am deschis geamul şi pasările din parcul din apropiere cântau de te înnebuneau. Bineînţeles, aş Fi putut fugi pe fereastră, magazia era la parter, dar nu voiam să dau bir cu fugiţii, eram foarte mândru de conspectele mele şi voiam să mi le vadă cineva. O pasăre mai ales m-a dat gata, nu ştiu, să Fi fost privighetoare, citisem despre ea prin cărţi, prin poezii, mai ales, e plin de privighetori, sau poate să Fi fost altă pasăre, tu, care eşti de la ţară, trebuie să ştii mai bine cum e cu păsăretul ăsta, bănuiesc că le deosebeşti una de alta după cântec. Nu le prea deosebesc, spuse Marius Popa. Dar privighetoarea trebuie să o Fi ascultat? îl întrebă Radu Coman. într-o dimineaţă, îşi aminti, ieşeam de la o cârciumă, la şosea, ştii, cârciumioara aia de lângă Arcul de Triumf, unde e deschis până la şase dimineaţa, şi cântau păsările, mamă, ce mai cântau;
992
SORIN TITEL
ne-am contrazis atunci cu Stela Dugan, susţinea că se pricepe la păsări; Sorin Galetaru îmi amintesc că s-a contrazis cu ea, habar n-ai, zicea, confunzi privighetoarea cu ciocârlia, fetiţoL. s-au certat aşa până la cămin: ba că e privighetoare, ba că-i ciocârlie... Te-ai cam abătut de la subiect, îi atrage atenţia jMarius Popa, până la urmă bănuiesc că te-au gratulat pentru conspectele tale, te-au supus, bănuiesc, şi unui mic examen? Râzi de mine, făcu Radu Coman supărat, mă iei în balon? Nu râd, ce dracu eşti atât de suspicios, pur şi simplu sunt curios să aflu cum s-a terminat toată tărăşenia; gata adăugă el, nu te mai întrerup, te ascult. Pe la şase a venit femeia de serviciu, o auzeam măturând în hol, vorbea de una singură, se certa cu o nepoată leneşă: Stă toată ziua cu curu pe scaun şi nu face nimica; de-acuma eşti cât calu’, o mustra ea, ai putea să pui şi tu mâna să mai scuturi prin casă, când sunt eu la servici; lasă că nu vă omorâţi voi atât cu învăţatu’ la şcoala profesională, te faci că înveţi şi scrii scrisori la drăguţi, crezi că eu sunt proastă şi nu ştiu, numai că mă fac că nu văd; mi s-a urât să te aud cum sari cu gura la mine, să nu mă amestec, adică, în viaţa ta personală, mai rău ca maică-ta; pe astea ca tine nici să le legi de pat... turuia ea însoţită de târşâitul măturii, numai că într-o zi te urc în tren şi te trimit de unde-ai venit, să facă ei cu tine ce-or şti, că doar nu ţi-s mamă să-mi fac tot felul de idei din pricina ta, se auzea cum scutură cârpa de praf, era o femeie iute şi harnică; îi mergea nu numai gura, ci şi mâinile, mi-o închipuiam mică şi osoasă; apoi se opri din lucru, îşi suflă nasul cu zgomot, de mai multe ori, oftând cu năduf, aşa mă ţine de-o săptămână şi nu-mi mai trece. Apoi îi auzii paşii îndreptându-se spre magazia cu cărţi, unde stăteam eu, cu caietul de conspecte în faţă. Bine că mi-am adus aminte, îmi spuse ea, mi-a lăsat vorbă tovarăşii’ Vasile ori tovarăşii’ Mihai, nu mai ţin acuma bine minte care dintre ei, să-ţi spun să pleci la cămin, ori unde stai, mi-a mai zis, să laşi caietul pe masă, să citească el ce-ai scris acolo, să vadă dacă
MELANCOLIE
993
e bun scrisu’. Prin urmare, pot să plec? am întrebat mirat. Ce mi-au spus ei, eu aia îţi spun, că doar n-oi zice de la mine. poate îmi spui şi mie cât s-a făcut ceasul? mă întrebă femeia. Şase şi jumătate, i-am răspuns uitându-mă la ceas. N-ai fost cam surprins? îl întrebă Marius Popa. Mai degrabă jignit, spuse Radu Coman. De ce jignit? întrebă celălalt. Jignit şi cu asta basta, spuse enervat prietenul; pe cuvântul meu că nu te ştiam atât de curios. Mă aşteptam să te întorci la cămin, numai că tu ai lipsit toată dimineaţa; nici măcar la cursuri n-ai venit. M-am plimbat o vreme în Cişmigiu, povesti el în continuare. Lumea trecea fără să mă vadă, fiecare se grăbea să ajungă cât mai repede la serviciu, singurul plimbăreţ eram eu; aş fi luat o barcă să mă plimb cu ea pe lac, aveam o poftă nebună să mă distrez şi nu ştiam cum; doar că bărci nu se puteau închiria până după orele zece. Am intrat într-o cârciumă şi l-am rugat pe ospătar să-mi aducă o salată boeuf; am mâncat salata, care era proaspătă şi foarte bună, eram rupt de foame şi am cerut încă una, rugându-1 să-mi pună şi puţin muştar... Ştii cum mă simţeam? îşi întrebă Radu Coman prietenul. De unde vrei să ştiu, spuse Marius Popa, am înţeles că-ţi era foame şi că ai dat gata dintr-un foc două salate boeuf. Mă simţeam, spune Radu Coman, în al nouălea cer. îmi venea să zburd ca un mânz; m-am împrietenit cu chelnerul, m-a întrebat dacă nu vreau să-i vând bricheta mea din RFG; i-am zis că-i amintire de la o fată, aşa că nici nu se pune problema de aşa ceva; mi-a promis că îmi face rost de nişte baterii de schimb. Până la urmă am băut un şpriţ amândoi, eu plătesc, a zis ospătarul, întotdeauna când e vorba de studenţi nu mă zgârcesc, am şi eu un frate la ştiinţe economice, eu l-am ţinut la facultate patru ani, în vară îşi dă examenul de stat; am băgat o groază de bani în el, dar nu-mi pare rău, sunt mulţumit, nu mi-a făcut probleme, a fost tot timpul printre primii, a învăţat bine; nu ştiu dacă mă crezi, e ca o fată mare, nu semănăm amândoi, eu am fost mai golan, nu pot spune că nu m-am descurcat
994
SORIN TITEL
în viaţă, dar la învăţătură nu prea m-a tras aţa; a continuat întrebându-mă: cu ce vrei să te servesc, am aici fel de fel de băuturi, pe alese. Se uita la ele de parcă nu le vedea, cu ce vrei tu, zice, mi-e indiferent. Un pahar, nu mai mult, că am de învăţat, mă duc la bibliotecă. Singurii consumatori eram noi şi un bătrân, într-un pardesiu jerpelit, avea un păhărel cu nu ştiu ce băutură verzulie; între timp se făcuse aproape de opt, aveam de gând să intru la un film în matineu, sentimentul că pot face tot ce-mi trece prin cap era foarte puternic. Am intrat la Vagabondul, pe care îl văzusem încă de vreo două-trei ori; o muzică mai înălţătoare nu cred să fi auzit vreodată, aşa că merită să-l văd şi pentru a treia sau a patra oară. La seminar, îi spuse Marius Popa, a întrebat Bitan de tine, trebuia să susţii nu ştiu ce referat, aşa v-aţi înţeles în pauză, la seminarul de săptămâna trecută. Radu Coman se întunecă la chip dintr-o dată, uite că am uitat de referat, spuse. Colegul lui de cameră bănuia că o să se întristeze, îl ştia cât e de conştiincios, cu cât sârg îşi pregăteşte el toate seminariile, puţin prea pedant şi prea tocilar, după părerea lui, cu toate că rezultatele nu erau cine ştie ce, era ceea ce se cheamă un student de mijloc. Totuşi, în fiecare sesiune se prezenta şi trecea la toate examenele, nu-şi lăsa niciodată restanţe pentru la toamnă; cam tăcut şi închis în el, încât toată izbucnirea verbală din dimineaţa asta aproape că îl speriase. In cei patru ani de zile de când erau colegi de cameră - e adevărat că în primii ani stătuseră împreună cu alţii, în încăperi imense, de câte cincisprezece paturi —, toate vorbele pe care i le spunea Radu Coman nu formau un grup compact de cuvinte, în stare să egaleze lunga istorisire din faţa halbelor cu bere. Simţise însă nevoia să vorbească; aşa-i în viaţă, simţi uneori nevoia să-ţi descarci sufletul; şi, spre marea lui mulţumire, Marius Popa nu se apucase să râdă de el, să-i spună, de pildă, şi-au cam bătut joc de tine cu conspectele lor, parcă văd că n-o să le citească nimenea, nici pomeneală de aşa ceva; ascultase liniştit,
MELANCOLIE
995
căutând să-i înţeleagă tulburarea, chiar dacă nu-i spusese cine ştie ce cuvinte grozave; or, el nu de cuvinte avea nevoie; simţise că trebuie să-şi descarce sufletul şi, ce naiba, şi-l descărcase în faţă cuiva care, cel puţin, fusese în stare să-l asculte fără să spună cine ştie ce tâmpenie, care să-i taie cheful de povestit. Plecăm, spuse Marius Popa uitându-se la ceas, altfel întârziem la seminar. Fii liniştit, îi spuse colegul de cameră, până la facultate nu facem mai mult de cinci minute. Ceasul tău merge bine? îl întrebă celălalt. Mi-e teamă că al meu a cam luat-o înainte. Perfect, spuse Marius Popa, azi-dimineaţă am pus ora exactă după difuzorul din dormitor. Făcură un semn chelnerului să vină să plătească, împărţiră suma necesară pe din două, apoi se ridicară, îndreptându-se în mare grabă spre facultate.
5
N-are rost să te întorci acasă până se termină sesiunea, deocamdată n-o să batem toba la toată lumea că te-au exmatriculat, vii odată cu ceilalţi studenţi, îi scriseseră de-acasă lui Matei... Fără legitimaţie e mai greu de intrat în cămin, aşa că dorm şi eu pe unde-apuc; m-am împrietenit cu un student grec; la ei în ţară e dictatură şi Zeatis a făcut un an de închisoare, a luptat cu arma în mână pentru libertate, şi când l-au prins a doborât doi haidamaci, doi poliţişti, nu s-a lăsat legat cu una, cu două; a reuşit să fugă din închisoare, a evadat; americani, go home; îi urăşte foarte tare pe americani şi, când vorbeşte despre ei, de furie, îi dau lacrimile; Zeatis e mic de statură, are o chelie prematură la cei douăzeci şi cinci de ani ai săi, dar e foarte puternic şi când am să mă întorc acasă, am o mulţime de planuri; ascultă bine ce-am să fac atunci, şi Zeatis îi expune amănunţit planurile sale de viitor; ai să vii cu mine, îi spune Zeatis, în
996
SORIN TITEL
Creta, ai să vezi ce lume extraordinară, ce oameni minunaţi sunt cretanii; să nu prind picior de american acolo, că îi tai beregata, spunea Zeatis şi ochii lui albaştri şi foarte copilăreşti aruncă scântei în jur şi lui Matei i se pare că seamănă cu unul din zeii aceia greci, doar că e mic de statură şi prea îndesat ca să-ţi amintească clar de nu ştiu care statuie din manualele de istorie; Zeatis vrea să devină în primul rând scriitor - am atâtea de scris, material pentru o mie de volume, câte am trăit, prin câte am trecut! — şi cu toate că nu-i poate suferi pe americani — Go home, să plece acasă la ei, imperialiştii dracului — se dă în vânt după proza lui Hemingway; şi el s-a săturat de americanii lui până peste cap, altfel n-ar fi plecat în Cuba, ştii şi tu că stă în Cuba, a întors spatele Americii, am citit un interviu într-o revistă franţuzească şi să-l vezi pe Hemingway cum stă într-un hamac, cu o pipă cât toate zilele în gură, acolo în bungaloul din Cuba; trage din pipă şi se uită la marea din faţa lui; îi plac pisicile lui Hemingway, are o pisică pe care o ţine în braţe; ai citit povestirea O pisică în ploaie, o microbijuterie, o perlă, nu-mi doresc altceva decât să pot scrie şi eu o povestioară ca aia, nimic mai mult. Aşa că Zeatis l-a luat să doarmă la căminul lor („sunt prieten cu portarul, are un bunic grec, dar nu ştie greceşte decât câteva cuvinte, i-am promis că-1 învăţ, aşa că o să te prezint lui şi-o să poţi veni când vrei), un coleg a plecat în Bulgaria şi patul lui a rămas liber, ai unde dormi; seara, Zeatis îi citeşte o foarte scurtă povestire, în care e vorba despre un pescar grec, un bătrân lup de mare car-e s-a întors în satul lui din Creta după ce a călătorit prin toată lumea şi a avut câte o soţie în fiecare port; acuma e însă bătrân, nici nu se mai gândeşte la femei, decât câteodată noaptea, când, din pricina reumatismului adânc intrat în oasele sale bătrâne, nu poate dormi; e însă un pescar neîntrecut şi renumit în toate satele din jur; şi într-o bună dimineaţă pleacă, la fel ca în fiecare zi, la pescuit... şi Zeatis se opreşte din citit, pune paginile
MELANCOLIE
997
lângă el, n-am terminat-o, spune; adevărul e că nu ştiu foarte exact cum s-o continui, cu toate că bate a Hemingway, ştiu, asta vrei să spui, crezi că eu n-am observat-o?! Casa seamănă, într-adevăr, atmosfera, în schimb, c foarte bine prinsă, parcă aş fi fost acolo, atât de exact sunt conturate locurile tale natale, încearcă Matei să-l consoleze.
- Poate c-am greşit alegându-mi drept personaj un pescar, nu crezi? îl întrebă Zeatis. îţi alegi un erou, un pescar şi, gata, fără să vrei, te trezeşti că-1 copiezi pe Hemingway. El a epuizat, ca să zic aşa, subiectul, în domeniul ăsta nu se mai poate face nimic. Ce-ar fi să-i schimb profesia? Să zicem că nu-i pescar, ci vânător! Povestiri cu vânători găseşti şi la Hemingway câte vrei, îi spune Matei încurcat. Adevărul e, îi explică Zeatis, c-am cunoscut un pescar aidoma celui descris de mine, aşa că nu are nici un rost să-i schimb meseria, numai că nu merge, bătrâne, pun mâna pe stilou şi povestea, în loc să-şi urmeze calea ei firească, începe să sune ca în afurisitul ăla de Hemingway; a plecat el în Cuba, i s-a făcut şi lui scârbă de conaţionalii lui, dar americanul tot american rămâne; şi Zeatis se apucă să-l facă în fel şi chip pe Hemingway, americanul ăla afurisit; şi totuşi, într-o seară, i-a citit lui Matei Zăpezile de pe Kilimanjaro, i-a tradus-o el din greceşte cuvânt cu cuvânt; la un moment dat, spre sfârşitul povestirii, Zeatis a izbucnit în lacrimi şi n-a mai putut citi; ce-a mai rămas am să ţi-o traduc mâine, acum nu mai sunt în stare; am făcut un mare efort, îmi vine destul de greu să găsesc cuvintele româneşti cele mai potrivite; în traducerea mea s-a pierdut tocmai stilul, lucrul cel mai de preţ la Hemingway; dar cred că şi aşa ţi-ai dat seama cât de splendidă e nuvela; într-o zi, Zeatis a făcut rost de un disc cu muzică grecească, dar nu aveau unde să-l asculte; e adevărat că ei cunoştea fiecare melodie, ar putea să i le cânte lui Matei, numai că nu se putea compara, bineînţeles, felul lui de a cânta - cu o voce, ce să spun, mult mai minunat miorlăie o pisică dacă o tragi de coadă! - cu vocea cântăreţului
998
SORIN TITEL
aceluia; până la urmă, Zeatis reuşi să facă rost de un pik-up, acul era prost, cântecele se auzeau destul de hârâite, erau însă într-adevăr nemaipomenite, îţi dădeau lacrimile ascultându-le; un popor ca ăsta n-o să piară niciodată, spune Zeatis, apoi vru să-l înveţe pe Matei să danseze sirtaki, dar se lăsă păgubaş; nici el şi nici celălalt coleg de cameră - care era de asemenea grec - nu ştiau să joace sirtaki după cum scrie la carte, nu-i nimic, ai să înveţi când ai să vii la noi, în Grecia, după ce-o să plece americanii, o să te înveţe cretanii dansurile lor; băură lichior de portocale - lui Zeatis îi plăceau băuturile dulci, -ascultară muzică grecească şi se cam îmbătară toţi trei; Zeatis se apucă să danseze din nou, celălalt grec, colegul de cameră, nu se lăsă mai prejos; nu le ieşea chiar cum scrie la carte dar de-acuma erau mai puţin exigenţi; să-l învăţăm şi pe puştiul ăsta, spunea Zeatis, dansul aducea mai curând cu un brâu românesc, doar melodia era grecească; pe Zeatis îl apucă dintr-o dată geniul improvizaţiei, începu să tropăie de unul singur, născocind tot felul de figuri de dans, una mai năstruşnică decât cealaltă, asigurându-1 pe Matei că aşa se dansează la ei în Creta, aşa dansează cretanii, ai să vezi când ai să vii la noi după ce vor pleca ticăloşii de americani...
Duduiau duşumelele, iar cei din camera de dedesubt, nişte spanioli care se opuseseră regimului lui Franco, se impacientaseră, era trecut de două noaptea, ei a doua zi aveau examen la anatomie, trebuiau să aibă capul limpede la examen, nu după ce făcuseră o noapte albă, o să încurce toate oscioarele alea cu denumiri complicate pe care, pe deasupra, trebuiau să le buchisească într-o limbă străină.
- Care te duci să-i linişteşti, nu putem învăţa pentru examen în gălăgia asta! Gata, băieţi, potoliţi-vă, aţi dansat destul, pierdem examenul de mâine dacă nu ne lăsaţi să ne odihnim. Porfavor!st rugă spaniolul Octavio, într-un slip cam jegos şi cu un lănţişor de aur la gât, medalionul cu Madona, pe pieptul lui flocos, împreunându-şi mâinile amândouă ca
MELANCOLIE
999
pentru rugăciune. Zeatis spuse că se supără dacă Octavio nu vine să danseze cu ei sirtaki, voi, spaniolii, la fel ca noi grecii luptaţi împotriva dictaturii; Franco e un criminal, spune Zeatis şi spaniolul fu bineînţeles de acord cu el, numai că ora era înaintată şi ei trebuia să se culce de-acuma, au dansat destul; poate că Octavio vrea un poco de lichior de portocale, spune Zeatis pentru care spaniola şi italieneasca erau cam acelaşi lucru; nu mult, un poco, repetă el arătând sticla, care era însă goală, nici măcar un poco de lichior nu se mai afla pe fundul ei; cu multă plăcere, spuse Octavio, făcându-se că nu observă că sticla era goală, altă dată însă, acum e mult prea târziu, şi el vrea să se ducă să se culce; altfel mâine la examen am rasolit-o, spune (învăţaseră fel de fel de expresii şmechereşti de la colegii de grupă). Şi a doua zi dimineaţă se treziră toţi trei mahmuri; Zeatis nu era obişnuit cu băutura; pentru prima dată în viaţă pot spune că m-am îmbătat şi va fi şi pentru ultima oară, decretă el cu toată seriozitatea; să ieşim puţin la aer, spuse celălalt grec, cu o faţă prelungă, numai în izmene şi în flanelă albă, stând în genunchi în mijlocul patului, părea că se roagă şi semăna cu Cristos pe muntele Măslinilor dintr-o reproducere după El Greco pe care o mătuşă a lui Matei o avea deasupra patului; nu vezi că plouă, spune Zeatis, unde să ieşim pe vremea asta nenorocită; şi totuşi ieşiră, altfel îmi crapă capul, spune celălalt grec, Marutis; tramvaiul era supraaglomerat, toată lumea era udă de ploaie; intrară la un film, ploua cu găleata, undeva trebuia să se adăpostească; la jumătatea filmului, Marutis spuse că se simte rău, îmi vine să vomit şi leşin dacă nu ies chiar acuma afară, la aer, le şopti el; nu puteau să-l lase singur, aşa că părăsiră sala de cinematograf înainte de-a se termina filmul; Ana Magnani tocmai se certa cu un poliţist italian, mascalţone, îi spune ea reprezentantului legii - şi ei deranjează un rând întreg, vă rog să ne scuzaţi - dacă n-aveţi răbdare să vedeţi filmul până la capăt, spune un domn de a cărui burtă proeminentă cu greu
1000
SORIN TITEL
izbutiră să treacă, de ce nu staţi acasă; aşa-i tineretul de astăzi, nu are pic de educaţie, interveni o cucoană pe lângă ai cărei sâni imenşi trebuiră de asemenea să-şi facă loc să treacă.
6
Vorbiţi? Da, vorbim, îi spuse Matei telefonistei care îl întrerupea din minut în minut, vă rog, nu ne mai întrerupeţi, spune la un moment dat enervat la culme; vocea lui Marian în pâlnia telefonului era cu totul schimbată; telefonista asta îi călca pe nervi pe amândoi, aşa că îşi scurtară convorbirea; Marian îl va aştepta la gară pe Matei, la acceleratul de patru şi douăzeci de minute; o să luăm troleibuzul până în centru, îi explică Marian, şi din centru putem să mergem pe jos două staţii; sau dacă te dor prea tare picioarele luăm tramvaiul; Matei prefera să meargă pe jos, tot nu cunoştea el Craiova, ăsta e Palatul Primăriei, îi explică Marian de cum coborâră din troleibuz; Matei nu ştia dacă să-i spună sau nu lui Marian c-a fost dat afară din facultate; veştile proaste, chiar când te privesc personal, nu-ţi prea vine uşor să le spui altora şi între timp Marian tuna şi fulgera împotriva edililor oraşului, care au lăsat trotuarul să se deterioreze într-un asemenea hal, numai gropi, după cum poţi vedea şi tu şi când plouă îţi dai seama ce mizerie se face; oricum, mă bucur foarte mult c-ai venit şi arăţi minunat, bătrâne, sper că sesiunea a mers şnur, sau ţi-ai lăsat vreo boabă pentru la toamnă?; şi din nou Matei fu tentat să-i spună totul
-	ce mutră o să facă aflând că a fost exmatriculat şi va trebui să-i explice întreaga poveste, ceea ce nu-i defel uşor şi mai sunt şi părinţii lui Marian care o să-i pună o mie de întrebări
-	le-am luat pe toate, minţi Matei, de altfel a fost o sesiune uşoară, trei examene, îţi dai seama, nici o problemă; la anul
MELANCOLIE
1001
încerc din nou, de data asta la Filologie, îi spune Marian, care încercase, trei ani la rând, să intre ia regie de film.
-Ai renunţat la film? îl întrebă Matei şi lui Marian îi vine greu să răspundă, da, am renunţat, mai ales că tot timpul nu face altceva decât se gândeşte la filmele pe care visează să le facă, are în cap o mulţime de subiecte, unul mai grozav decât altul! Şi chiar începe să-i povestească lui Matei ultimul său scenariu - îi am bătut la maşină, dacă vrei ţi-1 dau să-l citeşti! Şi despre ce-i vorba în scenariul tău? îl întrebă pe Marian. Şi acesta îi povesteşte că scenariul e inspirat din viaţa unor geologi: trei inşi, doi bărbaţi şi o femeie. Unul dintre ei e insistent şi carierist pe deasupra, geologa e însă îndrăgostită de fapt de celălalt, care e mult mai retras şi interiorizat şi căruia îi place să cioplească în lemn; a învăţat de la bunicul lui, care e cioban, tot felul de figurine. De fapt, lucrurile încep să se complice abia după ce tânăra geologă dispare, fără să se ştie unde şi ce anume i s-a întâmplat. Dimineaţa, amândoi geologii, între care a luat naştere un anumit sentiment de rivalitate, pornesc s-o caute... Marian povesteşte, gesticulând cu amândouă mâinile, subiectul scenariului. Şi Matei nu are curajul să-i spună că seamănă foarte mult cu un film văzut de el de curând; el, Marian, s-a gândit şi la actorii potriviţi pentru rolurile respective. Aşa, de pildă, în rolul geologului care ciopleşte Figurine ar putea juca Constantin Dabija, de la Teatrul Municipal. II întreabă pe Matei dacă a auzit de Constantin Dabija; bineînţeles că auzise, l-a văzut chiar recent, în Lumina de la ulmi, e şi el de aceeaşi părere cu Matei, îi place şi lui foarte mult, e un actor extraordinar, ce mai încoace şi încolo!
Tatăl lui Marian e în curte, citeşte ziarul, ştirile de pe ultima pagină; stă într-un şezlong, cu picioarele desculţe vârâte în papuci de casă şi numai în maiou; te rog să ne scuzi că te primim astfel, pe căldura asta ne topim, de-o săptămână şi mai bine o ţine tot aşa.
1002
SORIN TITEL
-	V-aţi întâlnit, prin urmare, constată el, mă bucur foarte mult c-ai venit la noi, Marian de când te aşteaptă, ţine foarte mult la dumneata. Visează să faceţi împreună filme, dumneata să scrii scenariul şi el să facă filmul; în sfârşit, văd că anul ăsta a renunţat să mai dea la cinematografie...
Mama lui Marian se scuză că nu i-a prea ieşit budinca, probabil făina e de vină, ori cine ştie, ouăle n-au fost chiar aşa de proaspete.
-	E un lighean mare în camera voastră, spune ea. Poate Matei vrea să se spele pe mâini. Dacă te speli până la brâu, i se adresează ea oaspetelui, şi apa ţi se pare prea rece, pot să ţi-o încălzesc puţin...
-	E bună aşa cum e, spune Matei.
-	Ce apă caldă! spune din curte tatăl lui Marian. Nu vezi că ne topim de căldură? Spălaţi-vă, şi după aceea veniţi să vă servesc cu un pahar de bere, direct de la frigider.
Matei între timp şi-a scos cămaşa, se spală cu mult zel stând aplecat deasupra ligheanului.
-	Prosopul e pe marginea patului, îi spune Marian, care stă în cadrul uşii şi se uită la el cum se spală.
în sufragerie, ferestrele sunt deschise: să se facă un pic de curent, altfel ne sufocăm.
-	Trage perdeaua, spune tatăl lui Marian, să nu bată soarele. Serviciul de masă l-am adus din Germania, astăzi îl inaugurăm, îi explică el lui Matei, aţi văzut muzeul din Dresda? întrebă Matei. Dresda, spune tatăl lui Marian, ei, cu Dresda a fost o întreagă istorie, cred c-aţi auzit şi voi c-a fost făcută praf în timpul războiului, n-a mai rămas decât cenuşă şi piatră, o adevărată tragedie, nu ştiu câţi copii au murit în bombardament, le explică el tinerilor, care erau nişte ţânci pe vremea aia, n-aveau de unde să ştie. Voi n-aţi trecut prin câte am trecut noi, frontul şi toate alea... ei, şi când au ajuns ei la cotul Donului, patruzeci de grade sub zero, le povestea tatăl lui Marian, uitându-se după coşul cu pâine; ai uitat,
MELANCOLIE
1003
dragă, să pui pâinea pe masă, îi spune el nevestei cu un uşor reproş în glas.
-	Sunt îngrozitor de împrăştiată astăzi, se scuză mama lui Marian, făcându-şi vânt cu şerveţelul de hârtie. Căldura e de vină. Uf, nu mai pot, simt că mă sufoc. Puteţi rămâne numai în maiouri, n-ar fi trebuit să vă puneţi cămăşile. Ba Matei văd că s-a şi închis la nasturele de la gât! N-am mai încălzit ciorba, v-am servit-o rece, să vă mai răcoriţi oleacă... E o femeie înaltă, voinică; în septembrie fac cincizeci de ani, spune ea. Dar nu-i aşa că nu se vede, mă ţin încă bine, nu mă las cu una, cu două. îi dă careva mai mult de patruzeci de ani? Să vedem, cine are curajul?! Ştii ce l-au întrebat golanii pe Marian vara trecută, când am fost împreună la mare: cine e tipa aia cu care tc-am văzut ieri la cinema? Cine să fie, e maică-mea, le-a spus Marian. Crezi că l-au crezut? M-a rugat să-i dau buletinul, să-l arate şmecherilor, altfel n-au vrut să-l creadă...
-	Ce părere aveţi de ciorbă? Am avut un borş, o minune. Cine mai vrea, să spună, până nu bag oala în frigider!
Bineînţeles că Matei mai vrea, „o idee numai". Şi tatăl lui Marian îl întreabă dacă-i place pâinea care se face la ei, la Craiova, nu peste tot, bineînţeles, ci numai la o anumită brutărie; e puţin mai departe, dar merită să faci un drum în plus, mai ales la arterita lui sunt recomandabile plimbările lungi; apoi mama lui Marian vru să ştie dacă şi-a luat toate examenele, nu şi-a lăsat vreo „boabă" pentru la toamnă?, şi Matei repetă minciuna pe care i-o spusese şi lui Marian: a fost o sesiune destul de uşoară, trei examene mari şi late.
-	Poate dă Dumnezeu ca şi Marian, anul ăsta..., spune tatăl, căutând din nou coşul de pâine şi se aşternu o tăcere lungă, stânjenitoare, nu se mai sfârşea, era al patrulea an când Marian încerca la facultate. Ţi-a spus c-a renunţat să mai dea la cinematografie? întrebă mama lui Marian.
1004
SORIN TITEL
-	Ia şi nişte ore de gramatică, de două ori pe săptămână, cu sintaxa pare a se descurca mai greu deocamdată, spune tatăl lui Marian.
-	Dacă nu intră nici anul ăsta..., spune mama lui Marian, şi atmosfera riscă să devină mai puţin veselă; acum poate ar fi momentul să le spun că m-au exmatriculat, se gândi Matei, nu-i corect să apar în ochii lor drept studentul ideal, cel ce nu face „necazuri" părinţilor, „ca alţii".
-	Ei, acuma gata! spune mama lui Marian, bătând din palme. Om trăi până la toamnă şi-om vedea atunci ce şi cum! Să vă aduc şniţelele cât sunt fragede şi calde, până nu se răcesc... Am două feluri de garnitură, să-mi spună fiecare ce anume preferă: dovlecei, o minune, sau cartofi prăjiţi?
Matei optează pentru dovlecei şi între timp ocazia de a le spune „adevărul", cum a fost el exmatriculat „pentru abateri grave de la disciplina şcolară", s-a îndepărtat din nou.
-	Carne de viţel! exclamă Matei. N-am mai mâncat nu mai ţin minte de când! De unde aţi găsit aşa ceva?
-	Am cu sursele mele, îi explică tatăl lui Marian; poate mai vrei o bucată? Sigur că da, serveşte-te liniştit, mai ales că prima, am impresia că a fost şi puţin cam grasă; ia-o pe asta, nu-i mare, e numai bună şi poate mai vrei şi puţin dovlecel? Şi acum urmează surpriza, spune mama lui Marian; şi Matei mărturiseşte cu mâna pe inimă că nici îngheţată de căpşune n-a mâncat nu mai ţine minte de când. E minunată, aprobă cu toată hotărârea Marian, de data asta ţi-a ieşit nemaipomenită. Nu-i prea dulce? întreabă răsfăţându-se mama lui Marian. Te pomeneşti c-am pus prea mult zahăr? Nu, bunătăţi din astea el, Matei, n-a mai mâncat nu mai ţine minte de când. Le dă şi supliment, îi asigură mama lui Marian - şi tinerii îşi întind amândoi farfuriile. Mâine, dacă sunteţi cuminţi, vă fac îngheţată de caise, îi anunţă ea. Tatăl lui Marian, în schimb, se abţine de la încă o porţie; ai uitat că trebuie să mai las nişte
MELANCOLIE
1005
kilograme, îşi întreabă el consoarta. Dacă mă ţii cu bunătăţi din astea, cum vrei să slăbesc?
Şi-acuma ce au de gând să facă golanii? Să o tragă pe dreapta, s-o soilească oleacă - le-a îmbrăcat amândouă paturile, le-a pus cearceafuri în loc de pături, „altfel muriţi de cald“ -sau te duci cu Marian să-ţi arate grădina, am pus şi varză de Bruxelles, să vezi ce mare s-a făcut, probabil că-i prieşte locul. La toamnă, când s-or coace strugurii, atunci să vii la noi! Sigur că da, poate să facă o întrerupere, în drum spre Bucureşti, de ce n-ar veni? întreabă tatăl lui Marian. Nu avea de unde să ştie că în toamnă Matei nu se va mai întoarce la facultate; nici pomeneală să se întoarcă, de vreme ce era dat afară „pentru abateri grave de la disciplină".
-	Duccţi-vă mai bine în camera voastră, să vă odihniţi, îi îndeamnă tatăl. Lighenele tronau în mijlocul încăperii; să vă spălaţi când vă treziţi, să vă răcoriţi. E destul de greu fără duş şi cu toate astea nu m-aş muta la bloc pentru nimic în lume.
-	Când s-o demola cartierul, spune tatăl lui Marian - şi căscă de mai multe ori la rând - o să te muţi, n-o să ai de ales.
-	Fiecare cu prosopul lui, spune mama lui Marian. Al tău -i se adresează ea lui Matei - am avut grijă să aibă aceeaşi culoare cu ligheanul, ca să nu le încurcaţi între voi.
*
- Te-aş mai fi lăsat să dormi, îi spune Marian lui Matei -stă pe marginea patului lui şi se uită la el - dar avem bilete la teatru pentru seara asta şi s-a făcut târziu. Matei e curios să afle la ce piesă sunt biletele şi Marian îi spune că la Bădăranii lui Goldoni, piesă pe care el desigur c-a văzut-o de mai multe ori, numai că altceva mai bun nu se joacă şi pe deasupra a auzit că spectacolul ar fi destul de izbutit; sunt câţiva actori nou-veniţi, proaspeţi absolvenţi ai IATC-ului care au o poftă nebună să joace. Mai ales unu’, Calomfirescu, are un haz
1006
SORIN TITEL
extraordinar. în Intr-o zi de odihnă a sculat sala în picioare, aplauze după fiecare replică, ceva de nedescris.
-	în primul film pe care o să-l fac, o să-i dau rolul principal, se hotărăşte Marian, care îi face prietenului său (s-au cunoscut într-o tabără, pe timpul când erau elevi, Marian era mai mic cu un an decât Matei, şi au rămas prieteni) o mărturisire de foarte mare importanţă: am să dau la cinematografie fără să ştie ei. Examenele sunt înaintea celorlalte. Le spun că mă duc la Bucureşti la cursurile pregătitoare de la filologie, dar în realitate am de gând să mă prezint din nou la regie. Sunt îngrozitor de încăpăţânat. N-am de gând să mă las uşor. Ar fi poate momentul ca Matei să-i spună prietenului său adevărul: am fost dat afară din facultate. Am rămas pe drumuri, nu ştiu ce-am să fac la anu’... Dar parcă i s-au încleştat fălcile. Tace chitic şi cu totul pe neaşteptate un val de amărăciune îl cuprinde.
-	Ce-i cu tine? Te-ai întristat dintr-o dată, îl întreabă mirat Marian.
-	Nimic, ce să fie! îi răspunde Matei.
-	Să ne grăbim, spune Marian. Să nu întârziem la spectacol.
-	Am să-ţi dau o cămaşă albă de-a lui Marian, spune mama acestuia din urmă. Numai să se potrivească la gât. Tu ce număr ai la cămaşă?
-	Treizeci şi opt, spune Matei.
-	O să-ţi fie puţin prea mare, dar nu-i nimic, e ea de părere, încearc-o pe asta, vezi dacă-i bună. Dacă e prea largă, mutăm un pic nasturele şi nici nu se observă.
îi vine de minune şi gulerul e într-adcvăr ultimul răcnet; şi-acuma puneţi-vă papioanele; lasă-1 pe Matei să şi-l aleagă pe care vrea el, şi Matei se cam codeşte la început, pentru că n-a purtat niciodată în viaţa lui papion, i se pare că arată ridicol cu „flutureletc acela destul de mărişor la gât; dar îţi stă splendid, spune mama lui Matei, ascultă-mă pe mine ce-ţi spun, nici
MELANCOLIE
1007
vorbă să fii caraghios cu el, vino şi uită-te în oglindă dacă nu mă crezi; nu-i aşa că-i stă extraordinar?!, seamănă cu actorul ăla neamţ din filmul Inimă rece, nu-i aşa că seamănă cu el, mamă, dar seamănă perfect, când vă spun, staţi o clipă să caut o poză de-a lui; am ştiut cum îi zice, îmi amintesc imediat, spune Marian, Lutz Maik, aşa îl cheamă; mă supăr dacă nu-ţi pui papionul, dacă îţi spun că-ţi vine bine, dacă îţi spun că nu eşti caraghios defel?!
Şi amândoi se îndreaptă spre clădirea Teatrului Naţional, cu minunatele lor papioane la gât; doi tineri eleganţi care arată minunat amândoi, praf le faceţi pe piţipoance, spune mama lui Marian, aveţi grijă să nu vină la mine peste nouă luni şi să-mi ceară pensie alimentară, că nu am de unde să le dau; ţi-ai greşit cariera, spune mama lui Marian adresându-i-se lui Matei, actor ar fi trebuit să te faci! Las’ că-1 iau eu într-un film, chiar fără să fie actor, spune Marian. în filmele italiene joacă o mulţime de actori neprofesionişti. Parcă spuneai c-ai renunţat la cinematografie? îi aminteşte tatăl lui Marian, şi în pauza spectacolului se plimbă amândoi prin holul imens, cam ţepeni din pricina papioanelor; Matei s-ar duce la toaletă să şi-l scoată pe furiş, i se pare că toată lumea se uită la el şi în acelaşi timp papionul acesta, cu care nu-i obişnuit, face ca seara aceasta să i se pară neverosimilă, de parcă ar fi intrat, fără voia lui, într-o lume în care tinerii poartă papioane şi cămăşi scrobite; privite din interiorul acestei lumi „fermecate", întâmplările prin care trecuse el în ultima vreme — şedinţele interminabile, exmatricularea - păreau aproape ireale, imposibile, de neconceput. Singura „realitate" părea a fi asta de-acum: el era un tânăr elegant, cu papion la gât, semănând ca două picături de apă cu actorul Lutz Maik, din filmul german - producţie DEFA - Inimă rece. Inima lui Matei era însă caldă şi din pricina emoţiei - toată lumea se uita la papionul lui! - bătea parcă mai tare ca de obicei. Bătea să-i iasă afară din piept şi Matei, foindu-se prin foaierul teatrului,
1008
SORIN TITEL
se simţea inadmisibil şi incredibil de fericit pentru un proaspăt exmatriculat, unul care a fost dat afară din facultate din pricina unor „abateri grave de la disciplina şcolară".
IV
1
— Pot intra? o întrebă Matei pe secretară.
Fără să întrerupă conversaţia - vorbea la telefon - îi făcu semn să intre. Avu un moment de ezitare, dar dacă tovarăşul decan e ocupat, cum să dea aşa buzna! — intră, ce mai aştepţi? - îi făcu semn secretara vorbind în continuare în pâlnia telefonului. Timizii o scot din sărite, adevărul e că nu-i prea are la inimă. Mult mai bine să ai de-a face cu cei îndrăzneţi, cu „tupeiştii“: îi repede, îi pune la punct, dar în fond îi simpatizează; în schimb ăştia fâstâcioşii, cum le spune ea, - se roşesc toţi, se bâlbâie, nici nu înţelegi bine ce vreau, pur şi simplu o scot din sărite - intră odată, ce mai aştepţi! - îi spune acoperind cu palma pâlnia telefonului, lui Matei, care ezită încă în faţa uşii - până-1 mai prinzi, până nu pleacă; la zece şi un sfert tovarăşul decan are o şedinţă la rectorat... La ăia foarte obraznici se răţoieşte, îi pune la punct te rog foarte mult să nu ţii mâinile în buzunare când vorbeşti cu mine; mai întâi scoate frumos şapca şi după aceea stăm de vorbă; aşa, băiatule, dacă maică-ta acasă nu ţi-a făcut educaţie, te învăţ eu acuma — dar îi face plăcere să se prindă în gură cu ei —; cât e
1010
SORIN TITEL
de slăbuţ, îşi spune ea privind în urma lui Matei, şi ce urechi clăpăuge are; nici nu e de mirare, se înduioşează ea pe neaşteptate -aşa i se întâmplă întotdeauna, are o fire sentimentală - cu mâncarea de la cămin, „crepur ăla nenorocit, cum îi zic studenţii, ciorba chioară, se şi miră cum unii arată totuşi bine; bruneţelul ăla de ieri, de pildă, o splendoare de băiat; şi între timp Matei a intrat. în ce problemă, îl întreabă decanul; o învoire de Unu Mai, spune cu timiditate Matei; decanul întinde mâna după cerere, să vedem despre ce anume e vorba; îşi pune ochelarii şi între timp Matei aşteaptă respectuos să termine de citit.
- Care-i problema? îl întrebă decanul după ce termină de citit cererea lui Matei. Avea privirea absentă, ochii roşii, citise probabil cererea cu gândul în altă parte, fără să fie de fapt atent... Matei îşi expune prin viu grai doleanţele; voia, aşadar, să plece acasă de sărbători; de acord, spune decanul, cu condiţia însă ca marţi dimineaţa să fii înapoi la curs; mă întorc, îl asigură Matei, trenul ajunge în Gara de Nord la şapte fără un sfert, până la opt, când încep orele, am vreme să ajung, vin direct de la gară, nici nu mai trec pe la cămin, vă promit, tovarăşe decan.
Decanul vorbea cu Matei de parcă atunci l-ar fi văzut pentru prima oară. Matei e chiar convins că l-a şi uitat, între timp, au trecut mai multe luni de zile de la celebrele şedinţe prelungite până după miezul nopţii. îşi aminti pe neaşteptate privirea decanului de atunci: nu numai mustrătoare, ci parcă şi uşor îndurerată. Mă băiatule, spuneau acele priviri încărcate parcă de părintească mustrare, de ce îmi faci tu mie greutăţi, poţi să-mi spui?! Din pricina ta să am eu acuma necazuri?! Ţie ce-ţi pasă, dai drumul la gură şi spui ce-ţi trece prin minte, iar eu trag ponoasele, mie mi se sparg în cap toate oalele... Cam astfel de cuvinte s-ar fi desprins, probabil, de pe buzele decanului, dacă el ar fi vorbit în acele momente; mustrare de care Matei nu voise să ţină însă seamă, încât privirile decanului se stinseră, deveniră de nepătruns, apoi îşi schimbară brusc direcţia; privi în tavan, apoi, pe deasupra capului lui Matei,
MELANCOLIE
1011
la cei ce se aflau în fundul sălii. Pentru mine nu mai există, eu l-am lăsat din braţe, nu-i rămâne decât să se descurce singur, îşi spuse el privindu-şi cu un interes deosebit mâinile păroase.
— Bine, am să-ţi dau drumul să te duci acasă, îi spuse, apoi mâna, cu dosul palmei acoperit de un păr roşcat, semnează dedesubtul lozincii cu care se încheie orice cerere, „Luptăm pentru pace“.
In cei aproape zece ani de decanat s-a obişnuit să semneze astfel de cereri, gestul a devenit aproape reflex. Matei mulţumeşte, promite, încă o dată, că se va întoarce la timp, apoi părăseşte cabinetul decanului. Cine ar fi crezut, îşi spune decanul privind în urma lui, că tocmai un băiat atât de liniştit şi respectuos o s-o ia dintr-o dată razna... Apoi secretara îl anunţă că îl caută rectorul la telefon şi în timp ce vorbea cu rectorul, se simţi cuprins de o umbră de remuşcare: în fond îi semnase cererea ştiind foarte bine că nu mai era student, se afla deja pe lista celor exmatriculaţi; aşa că toată povestea asta cu învoirea de sărbători nu mai avea nici un rost. Du-te, băiatule, ar fi trebuit mai curând să-i zică, şi rămâi acasă cât îţi pofteşte inima, de-acuma nu mai eşti student, ai fost dat afară pentru „abateri grave de la disciplina şcolară", mâine dimineaţă o să se afişeze lista în holul facultăţii. S-a găsit formula asta cam vagă şi generală, dar tu ştii de fapt mult mai bine decât mine de ce ai fost exmatriculat! Nici nu bănuia măcar că Matei i-ar fi spus mai curând, cu acelaşi aer uşor năuc - nu ştii niciodată la ce să te aştepţi de la tinerii ăştia! par căzuţi din nori şi când colo tocmai ei îţi fac cele mai mari surprize — că el nu ştie foarte exact de ce a fost exmatriculat, n-a sărit decât să ia apărarea prietenului, ce greşeală gravă politică o fi şi asta?... Ii spusese, aşadar, să se întoarcă la timp, să nu întârzie la cursuri şi scminarii, când băiatul nu mai era student. O făcuse din laşitate sau cinism, nu-şi dăduse seama. Cel puţin fraza ultimă n-ar mai fi trebuit să i-o mai spună! Destul că i-am semnat cererea. O regreta acuma, se simţea
1012
SORIN TITEL
nu prea în apele lui în timp ce-1 asigura pe rector că n-o să întârzie, în nici un caz, la şedinţa de la orele zece. Puteţi fi liniştit, terminăm în cel mult trei sferturi de oră, nu-i o şedinţă care să pună prea multe probleme, n-are rost, asta e şi părerea mea, s-o lungim cine ştie cât! Nu-i purta totuşi băiatului ranchiună, concluzionă el. Cum dracu să te răzbuni pe nişte copilandri care la urma urmei nici nu ştiu bine ce vor? După părerea lui agitaţia lor era lipsită de sens, inutilă, mai mult hormonală decât conştientă! Şi totuşi mi-a dat multă bătaie de cap! îşi spuse. Câte nopţi n-am dormit, cât timp am pierdut din pricina trăncănelilor lor!...
Secretara se arătă în pragul uşii.
-	Tovarăşul contabil m-a rugat să vă întreb dacă aveţi un pic de răgaz, spuse ea, dar decanul o întrerupse înainte de a-şi termina fraza; nu avea astăzi timp pentru nici un fel de contabilitate, mâine, eventual, bineînţeles dacă nu intervine între timp ceva neprevăzut. întotdeauna intervine ceva neprevăzut, spune secretara şi întorcându-se pe tocuri făcu o piruetă uluitor de sprinţară având în vedere trupul ei plinuţ.
-	Vezi ce faci şi amână-i pe toţi care fac anticameră, strigă decanul în urma ei, vreau oleacă de linişte, am de rezolvat unele probleme până începe şedinţa. Da, avusese foarte multă bătaie de cap cu studenţii cei turbulenţi, trebuise să facă faţă unor presiuni de neimaginat; în realitate duşmanii lui abia aşteptau să-l vadă comiţând o greşeală, unii se şi vedeau ocupându-i scaunul de decan; erau roşi de invidie; ajunsese — cu opt ani în urmă - mult prea repede decan, peste noapte aproape, înainte ca ei să aibă timp să se dezmeticească, să-şi dea seama că le-o ia înainte, îi lăsase hăt departe în urmă. Adevărul era că nici nu-1 luaseră în seamă - un umil asistent, foarte politicos şi săritor, e adevărat cu toata lumea - şi iată-1 ajuns peste noapte decan, luându-i prin surprindere. Ascensiunea nu fusese totuşi chiar atât de rapidă cum păruse ea invidioşilor; trebuise să lupte, să se zbată şi el un pic, nu-i
MELANCOLIE
1013
fusese tocmai uşor nici lui, cum îşi închipuiau ei. îl cuprinse nostalgia: au trecut opt ani, între timp, m-am îngrăşat, ni-am îmbolnăvit de ulcer, am devenit bunic.
- Tovarăşul rector m-a rugat să vă anunţ, îi spuse secretara, că s-a contramandat şedinţa. S-a amânat pentru mâine la aceeaşi oră...
îşi aminti perioada în care fusese asistent, un asistent cam bătrâior, ani la rând nu se grăbiseră să-l promoveze. De altfel nici nu se remarcase cine ştie cât, cu toate că îşi făcea foarte conştiincios datoria de dascăl: îşi pregătea seminariile cu seriozitate, conspectând pe ruptele; ajuns însă în faţa studenţilor, îşi pierdea dintr-o dată, cine ştie din ce motive, încrederea în el însuşi şi cunoştinţele, înmagazinate cu atâta sârg, deveneau un balast inutil; cuprins de sfiiciune, cu greu îşi deschidea gura ca să spună şi el un cuvânt, eventual să nu fie de acord cu părerea vreunui student mai îndrăzneţ, care emitea ad-hoc, şi fără să se bazeze pe cine ştie ce surse aprofundate după opinia lui, o teorie nouă cu privire la „scrisorile" sau „sonetele" lui Eminescu; îl contrazicea, cel mult, zâmbea neîncrezător şi sceptic; în general îi lăsa să vorbească, să se certe între ei şi să se contrazică susţinând puncte de vedere diametral opuse; iar când discuţia devenea ceva mai complicată, se simţea depăşit, ba mai mult, i se întâmpla chiar să nu-i poată urmări din pricina rapidităţii cu care ideile produse de minţile lor tinere şi nepăsătoare - asemeni unor mingi de ping-pong -treceau de la unul la celălalt. îi era de altfel şi greu să se hotărască repede de partea cui să fie, cu cine anume să pactizeze... Perioada aceea în care se mulţumea să spună la sfârşitul seminarului doar câteva cuvinte - având caracterul unor concluzii bine cumpănite şi cât se poate de judicioase -i se pare acum teribil de îndepărtată! îi vine greu să se mai regăsească în acel asistent timid şi lipsit de personalitate. Căci între timp a evoluat; nu numai că şi-a consolidat cunoştinţele, cum se spune, dar a dispărut cu desăvârşire şi acea timiditate
1014
SORIN TITEL
şi neîncredere în el însuşi care îi blocase o vreme îndelungată orice avânt. Sunt unii autori, mai ales cei din veacul trecut, asupra cărora are şi el, acuma, câte ceva de spus! Trebuia doar să-şi facă timp - ca decan toţi trag de tine în toate părţile -să zăbovească mai mult asupra unor însemnări şi notiţe — cum le spunea el cu modestie - să le dea amploarea şi dezvoltarea necesară; se gândea chiar la o carte în care să aducă noi date cu privire la poeţii paşoptişti, de pildă, precum şi unele puncte de vedere nu lipsite de o oarecare originalitate... Apoi o sună pe secretară, îi ceru un antinevralgic sau altceva, fie ce-o fi, pentru dureri de cap. Obişnuiţi să vă doară capul, tovarăşe decan? îl întrebă ea mirată. Nu-1 auzise niciodată plângându-se de dureri de cap şi chipul ei fanat - făcea eforturi inimaginabile ca să-şi păstreze tinereţea - se însufleţi brusc, de parcă i-ar fi dat o veste bună. începu să caute cu toată seriozitatea în poşeta care îi era burduşită cu o mulţime de lucruri inutile. Voiam să vă ofer ceva mai tare, spuse ea după o vreme. Aţi muncit prea mult în ultimul timp, adăugă pe un ton linguşitor. Vă extenuaţi pur şi simplu. Ar trebui s-o lăsaţi mai moale, să vă odihniţi şi dumneavoastră. Bine, bine, spuse el tăindu-i din entuziasmul linguşelii. îl apucă stânjeneala. Nu se simţea în largul lui ori de câte ori cineva se apuca să-l laude. Suspicios, neîncrezător din fire, era ferm convins că celălalt, cel ce îi sublinia cine ştie ce merit, nu poate fi altfel decât nesincer. Lasă, îi spune, aşadar, secretarei, nu mă mai compătimi, şi adu-mi mai bine nişte apă - cea din cană nu e schimbată de cine ştie când - ca să am cu ce lua antinevralgicul. Aşa, pe uscat, nu pot să-l înghit, mi se opreşte în gâtlej, îi explică el pe un ton ceva mai amabil.
2
- Nu-i nici o afacere să plec acasă doar pentru două zile, spuse Matei. Să-ţi dau înapoi valiza, nu mai am nevoie de ea.
MELANCOLIE
1015
Vecinul de pat, făcând eforturi să se dezmeticească, nu-1 auzea ce spune. îşi freca ochii cu pumnii amândoi, aşa cum fac copiii când plâng, se holba la el; pe jumătate adormit, căsca să-şi rupă fălcile.
-	Mi-i un somn, măi frate, spuse întinzându-se în pat cât era de lung, făcându-1 să scârţâie, un zgomot asurzitor de fierăraie veche, dacă m-ar lăsa cineva, dacă n-ar fi seminariile şi cursurile astea împuţite, două săptămâni aş dormi, pe puţin, fără să mă mai trezesc. Să pui, uite aşa, mâinile pe piept, spune el închizându-şi ochii, cuprins parcă de starea de beatitudine pe care i-ar declanşa-o o astfel de atitudine - şi să dormi până nu mai există somn în tine, ce părere ai? întrebă şi-l privi pe Matei cu nişte ochi holbaţi şi naivi şi în acelaşi timp cu cea mai mare seriozitate. Ziceai că o ştergi la babaci, cum de n-ai plecat? îl întrebă mirat. N-am mai văzut un om mai nehotărât ca tine, uite aşa o întorci! Ceva nemaipomenit, să mor dacă te mint!
-	M-am răzgândit, spune încă o dată Matei. Nu merită osteneala. Numai două zile. Am fost la decan şi mi-a aprobat cererea cu condiţia ca marţi, la prima oră de curs, să fiu înapoi. Păi atunci ce rost mai are să plec, spune şi tu?!
-	Faci cum crezi, spune colegul uitându-se în tavan, mie, îţi dai seama, mi-e indiferent... Numai în izmene şi în maiou, dârdâind de frig, dimineaţa era totdeauna cam răcoare în dormitor, sta ghemuit în mijlocul patului şi-şi cerceta cu un aer absent ciorapii rupţi. îşi vârî degetul mare prin găurile lor largi şi fluieră a pagubă. îi aruncă apoi scârbit şi dezamăgit, îşi vârî capul sub pat în căutarea altora. Matei îi auzi vocea înăbuşită în timp ce continua să caute.
-	Mamă, ce prăfăraie şi mizerie e aicea, nici nu poţi să-ţi închipui!... Păcat că sunt desperecheaţi, spuse, revenind la suprafaţă cu o pereche de ciorapi de culori diferite. Cine i-o fi aruncat sub patul meu, că ai mei nu sunt?! făcu el mirat. Tot sângele i se ridicase în cap, era roşu ca un morcov. Şi-l
1016
SORIN TITEL
mişcă de mai multe ori în toate părţile ca să facă sângele să circule din nou.
-	Nu-ţi mai spun că au un miros, constată el ducându-i la nas, ţi se întorc maţele pe dos, îţi vine să borăşti pur şi simplu. Ia miroasc-i şi tu, adăugă şi-i întinse, peste pat, spre nasul lui Matei.
-	Ia-ţi împuţiciunile astea de la nasul meu! făcu Matei indignat şi-i dădu peste mână.
Vecinul de pat, cuprins de un fel de entuziasm negativ, îi aruncă, atât pe cel verde cât şi pe cel negru, în tavan, se jucă un timp cu ei, privindu-i la cădere, aşa cum fac circarii cu bilele lor viu colorate.
-	Put aşa de tare, constată el, că m-au trezit de-a binelea. Nici nu mai mi-e somn. Scu-la-rea! îşi comandă el singur cu un glas milităros. Deştep-ta-rea! Hai la spălător, să ne dezmeticim. Al naibii îmi place să soilesc, tare sunt puturos, măi frate, ceva de speriat, pe cuvântul meu... Erau singurii care mai trândăveau în pat, ceilalţi coborâseră la cantină, să prindă ceaiul fierbinte, cu gust de bromură şi de zahăr ars.
-	Dacă aş fi plecat aseară, cu acceleratul de zece, îi explică Matei, acum aş fi fost acasă. Intr-un fel regret totuşi că n-am plecat, mărturiseşte el. Tu ce părere ai, ar fi meritat să mă duc pentru două zile sau n-ar fi meritat?
-	Treaba ta, eu nu am nici o părere, spuse colegul, prea puţin atent la întrebarea lui Matei şi refuzând să participe în vreun fel la frământările acestuia. în izmenele lui caraghioase -avea nişte nasturi galbeni la şliţ şi erau lungi până mai jos de genunchi - stând în picioare în mijlocul patului, începu să facă genuflexiuni în timp ce patul scârţâia şi gemea din toate încheieturile lui ruginite.
-	Poate aş fi plecat, spune încă o dată Matei, de parcă ar fi vrut cu orice preţ să-l facă pe celălalt să participe la frământările lui, dar numai aşa, pe două zile, n-ar fi avut nici un chichirez. Asta e părerea mea.
MELANCOLIE
1017
-	S-ar fi putut aranja cu şefa de grupă să te treacă prezent, îşi dădu în sfârşit cu părerea colegul de cameră. Se îmbrăcase de-acuma, avea o cămaşă cu guler tare, de celuloid, ceva cât se poate de excentric şi de fistichiu; Matei se întrebă uimit de unde şi-o procurase, n-ar fi fost cine ştie cât de complicat la urma urmei.
—	Ai dreptate, spuse Matei, într-un fel îmi pare rău şi mie că n-am plecat. Dar oricum e prea târziu. La ce să-mi mai fac probleme din pricina asta!...
3
Faci cum crezi tu că-i mai bine, dar părerea noastră e că n-are rost să faci un drum atât de lung pentru câteva zile. Să zicem că ţi s-ar fi aprobat să absentezi de la cursuri şi seminarii pe ziua de marţi şi tot n-ar fi meritat. In primul rând este vorba de oboseala care este mult prea mare, două nopţi nedormite petrecute în tren, la un interval atât de scurt, şi în al doilea rând ne gândim, n-avem ce face, şi la cheltuială, biletul de accelerat costă o groază de bani şi ştii şi tu că în privinţa banilor nu stăm pe roze. Dacă ai fi putut face rost de foi de drum, cum ai făcut şi altă dată, ar fi fost excelent. Nu ştiu ce-i cu noi, că ne descurcăm destul de greu cu banii, abia ne ajung de la o chenzină la alta. Dacă se măreşte plafonul de bursă, aşa cum ne-ai scris, atunci ai unele şanse să-ţi dea bursă şi ţie. Ce se mai aude în chestia asta, ţine-ne şi pe noi, te rugăm, la curent, de îndată ce afli ceva cât de cât sigur. Dacă îţi dau bursă mai scăpăm de datorii. Zilele trecute am împrumutat de la doctorul Mircea şase sute de lei, n-am putut altfel s-o scoatem la capăt; am pus un mic boiler în bucătărie pentru apă caldă şi ne-a costat cam mult. In ultimul timp maică-ta mă bate la cap însă că-i trebuie neapărat palton nou, cel vechi s-a cam uzat, s-a ros la gât şi la mâneci. Din punctul ei de
1018
SORIN TITEL
vedere are dreptate, bineînţeles, dar ce să facem dacă nu-s bani?!... încolo, suntem sănătoşi, nu avem de ce ne plânge. Săptămâna trecută am fost mai mult pe teren. Vreme urâtă, a plouat aproape tot timpul. Mă întorceam acasă ud leoarcă. E de mirare că n-am făcut guturai, noroc cu maică-ta care îmi făcea de fiecare dată o mică fricţie. Sunt foarte rezistent, de altfel, nu mă îmbolnăvesc chiar cu una, cu două... Maică-ta face ce face şi mereu aduce vorba de tine; eşti plecat de-acum patru ani de-acasă şi ea tot nu s-a obişnuit cu gândul, îţi simte lipsa şi îţi duce dorul... Zilele trecute am citit o carte splendidă, mi-a împrumutat-o doctorul Mircea, i-a dat-o şi lui nu ştiu cine; în vacanţă, când vii acasă, poate reuşim să facem din nou rost de ea, s-o citeşti şi tu. Ne-a impresionat grozav; e vorba despre doamna Curie, despre tot efortul şi toată lupta ei să ajungă până unde a ajuns, pe culmile gloriei; sunt convins că o să te intereseze... Sper ca scrisoarea mea să ajungă la timp. Cu banii de tren pe care ţi i-am trimis, maică-ta e de părere să-ţi cumperi o cămaşă de vară, mai deschisă la culoare, eventual cu dungi cum se poartă acuma şi neapărat mai multe perechi de ciorapi. Au apărut nişte ciorapi din nylon, cu modele frumoase şi viu coloraţi, ia-ţi din ăia, dacă-ţi plac, pentru că-s mai rezistenţi, nu se rup chiar atât de uşor. Cu cei rupţi să faci un pachet şi să-i trimiţi acasă, să ţi-i cârpească. Prin poştă nu costă nu ştiu cât şi ajung în general destul de repede. Dar să nu-i trimiţi desperecheaţi, cum ai făcut data trecută, să fii mai puţin distrat decât eşti tu de obicei. Ştiu că nu-ţi place să te bat la cap, aşa că nu-ţi mai scriu să ai grijă să nu-ţi fure din nou fularul şi mănuşile cum ţi s-a întâmplat anul trecut. Şi cu asta chiar că am terminat, nu te mai sâcâi de fel! De altfel mă şi grăbesc să închei scrisoarea, s-a făcut târziu şi la orele şase am repetiţie... Am uitat să-ţi spun că am devenit între timp un mare artist, nu ştiu dacă ţi-am scris despre asta, m-am făcut cântăreţ, joc într-o operetă. Casa de cultură, împreună cu sindicatul CFR-ului şi-au propus să pună în scenă Casa cu trei fete de Schubert - aşa că mi-au distribuit
MELANCOLIE
1019
un mic rol, nu-i mare lucru, am doar câteva cuvinte de spus: un prieten de-al compozitorului, un tovarăş de chefuri şi de petreceri al acestuia, un rol, ca să zic aşa, destul de plăcut. Pe Schubert îl interpretează directorul Casei de cultură. Are o voce frumoasă, dar după părerea mea prea mică pentru un asemenea rol. în schimb fetele, toate trei, sunt alese bine, mai ales cea care o interpretează pe cea mai mică dintre surori, are o voce minunată. Lucrează la Casa de bilete a „Agenţiei de voiaj“, s-ar putea s-o ştii, domnişoara Jeni Dordea, aşa o cheamă, cred că ai prins-o şi la liceu - mai mare ca tine, cred, cu vreo trei, patru ani, nu cu mai mult. Zilele trecute am stat de vorbă cu ea şi am întrebat-o de ce n-a dat la conservator. Când ai o asemenea voce - i-am spus - e mai mare păcatul să vinzi bilete de tren. Mi-a spus că a încercat, numai că n-a reuşit să intre din pricina dosarului. Au respins-o de două ori şi s-a descurajat, a treia oară n-a mai îndrăznit să se prezinte. Oricum, după părerea mea n-ar trebui să se piardă o asemenea voce. Are un păr lung, splendid, şi şi-l poartă ca artista din filmul Vrăjitoarea, dacă l-ai văzut, de altfel seamănă puţin amândouă. Are o răbdare de înger cu partenerul ei care mai greşeşte din când în când, se pierde, are o fire foarte emotivă, încât trebuie s-o ia mereu de la început... Acum să-ţi spun câteva cuvinte despre regizor, care e un fel de hopa-mitică, unul mic şi cu picioare scurte, în formă de X, nu dai o ceapă degerată pe el când îl vezi, în schimb e deosebit de inteligent, îi trec prin cap fel de fel de idei; cât e de pirpiriu, e nemaipomenit de autoritar. Nu mişcăm unul în front, ne freacă ridichea numai aşa: ne pune să repetăm de zece, ba şi de cincisprezece ori, aceeaşi scenă, până iese bine. După aceea îşi aprinde o ţigară şi ne lasă şi pe noi să mai răsuflăm oleacă, ba face şi câte o glumă, ca să ne mai descreţim frunţile, să ne dispunem. E corepetitor la opera din Timişoara; poartă tocuri ca să pară mai înalt şi are o bărbuţă mică roşcată; îmi pare rău că n-ai ocazia să-l cunoşti. Am impresia că are şi el o mică hibă la dosar, altfel nu-mi explic cum de n-a putut ajunge mai mult
1020
SORIN TITEL
decât a ajuns, a rămas simplu corepetitor. Ti-ar place să stai de vorbă cu el, sunt convins. E foarte cult, într-o seară după repetiţie, ne-a vorbit despre o piesă a lui Ibsen pe care a pus-o el în scenă pe vremea când era foarte tânăr, Când noi, morţii, vom învia. Am rămas toţi cu gura căscată, atât de frumos ne-a povestit piesa aceea...
4
-	Nu-mi găsesc portofelul, spuse bunica lui Fredi. L-am pus aseară pe noptieră înainte de a mă culca şi uite că a dispărut, a intrat în pământ. De furat nu a avut cine să mi-1 fure. Nu ştiu să fie hoţi în casa asta!
-	Nu te mai agita, sunt convinsă c-ai să-l găseşti până la urmă. Aşa face mereu. Uită unde şi-a pus lucrurile şi din pricina asta întoarce casa pe dos.
-	Nu uit! spune furioasă bunica lui Fredi. L-am pus în vestonul cu care am fost ieri la magazin. Apoi l-am scos, am schimbat banii pe care îi aveam în el şi l-am pus pe noptieră, îmi amintesc perfect.
-	L-ai căutat în veston? o întrebă Fredi.
-	Bineînţeles că l-am căutat. Ce rost ar fi avut să vă plictisesc cu toată povestea asta, dacă nu l-aş fi căutat?!
-	Şi de unde vrei să ştim noi, iubito, unde l-ai pus? întrebă exasperată mama lui Fredi.
-	Draga de ca, uitaţi-vă ce mutră deznădăjduită are! spuse Fredi izbucnind în râs.
-	Te rog foarte mult să nu-ţi baţi joc de mine. Să ştii că mă supăr! spuse bunica lui jignită.
-	Se supără! strigă Fredi continuând să se distreze.
-	Cum să nu mă supăr, întrebă bunica lui Fredi dacă mi-am pierdut portfeiul?!
-	Ati avut mulţi bani în el? întrebă Matei.
MELANCOLIE
1021
-	Nu cine ştie ce. O sută de lei. Nu-i vorba de bani, dar mă enervează că nu-1 găsesc.
-	Ce-i cu tine? îl întrebă Fredi pe Matei. Nu arăţi bine. Eşti bolnav?!
-	M-au exmatriculat, spune Matei. A apărut o listă în holul facultăţii: cu cei daţi afară „pentru abateri grave de la disciplina şcolară". Printre ei mă aflu şi eu. De acolo vin acuma.
-	Nu se poate, spuse Fredi. Au trecut mai bine de şase luni de la şedinţele alea interminabile. Cum să te exmatriculeze? Suntem în mai şi şedinţele au fost, dacă nu mă înşel, în octombrie!
-	L-am găsit, vine din cealaltă încăpere vocea bunicii. Nu înţeleg cum a ajuns tocmai sub pat. Doar că de data asta nu-mi găsesc broboada de lână cu flori turcoaz. N-aţi văzut-o cumva?
Nu i se răspunde, nimeni nu mai e atent la ce spune bunica, prietenul lui şi mama acestuia îl privesc miraţi, în general nu prea ştiu ce-ar putea spune, mai ales că lui Matei a început să-i tremure bărbia, e gata să izbucnească în plâns. Se stăpâneşte, totuşi, îşi scoate o batistă şi-şi suflă nasul. Stă în mijlocul încăperii şi se uită în pământ.
-	Şapte inşi, printre care sunt şi eu, le explică el. Sunt al treilea sau al patrulea pe listă. Pe masă arde, aşezată într-un pahar, o lumânare. Bătrâna apare în pragul uşii, şi-a pus hainele de sărbătoare şi obrazul ei frumos, aproape fără riduri, e îmbujorat şi luminos.
-	Ce ziceţi de mine, vă place cum arăt?! întrebă ea veselă. Mi-am pus rochia cumpărată de Emcrich. Apoi, văzându-1 pe Matei cu ochii plini de lacrimi, voioşia şi aerul sărbătoresc i se şterseră de pe obraz, ochii ei albaştri şi neobişnuit de tineri îşi pierdură dintr-o dată strălucirea veselă şi jucăuşă.
-1 s-a întâmplat ceva băiatului ăstuia? întrebă ea. Spuneţi-mi şi mie despre ce anume e vorba!
-	L-au dat afară de la facultate pe Matei, îi spune Fredi.
1022
SORIN TITEL
-	Cum de te-au dat afară?! se răsti bunica la el, de parcă ar fi vrut să-l tragă la răspundere. Un asemenea student strălucit, nu se poate, spune ea neîncrezătoare, dând de mai multe ori din cap.
-	Uite că se poate, spune mama lui Fredi. Pe ce lume trăieşti, zău aşa, mamă, parcă n-ai mai fi auzit fel de fel de lucruri. Se întâmplă altele şi mai rele. Parcă tu nu ştii!
Matei îşi şterse lacrimile, îşi căută batista în buzunarul de la loden, îşi suflă nasul, numai că nu poate încă să vorbească, vorbele i s-au oprit în gât, nu vor să iasă la lumină.
-	Mă duc să-i fac o cafea, spune bătrâna doamnă Helmer, lăsându-şi basmaua cu flori pe marginea scaunului.
-	Las’ că fac eu cafeaua, spuse mama lui Fredi. Ai să întârzii la templu dacă nu te grăbeşti. E trecut de unsprezece.
-	Nu mă mai duc niciunde, spune ea şi se aşază pe scaun cu mâinile în poală, uitându-se cu multă compătimire la Matei care dintr-o dată începe chiar să plângă ca un copil mic, un hohot de plâns care durează însă foarte puţin; se potoleşte brusc, îşi şterge lacrimile, e furios pe el însuşi că nu s-a putut stăpâni. Doar nu mai e un copil!
-	Vineri am fost la decan să îi cer voie să plec acasă de Unu Mai, le povesteşte el, în timp ce Fredi şi doamna Helmer îl ascultă consternaţi. Mi-a aprobat cererea şi când colo eu eram de-acuma exmatriculat, nici nu mai eram student, spune el cu o voce plângăreaţă, înecându-se în propriile lui lacrimi. Măcar de mi-ar fi spus. Să te trezeşti aşa dintr-o dată dat afară! Şi din nou începe să plângă.
-	Mă duc să vă fac o cafea, spune mama lui Fredi. Trebuie să te linişteşti puţin, adăugă ea pe un ton autoritar. Nu-i uşor, îmi dau seama, să primeşti o asemenea lovitură. Matei o întrebă ce să facă, nu ştie dacă e cazul să le scrie celor de acasă, îi vine foarte greu să le spună, vestea asta o să-i dea gata pur şi simplu; părerea mea, spune doamna Helmer, e să nu te grăbeşti cu scrisoarea, mai aşteaptă o zi, două, cine ştie dacă până la urmă nu se revine asupra hotărârii... S-au mai văzut din astea.
MELANCOLIE
1023
-	Mamă, dumneata n-ai de gând să pleci odată? o întrebă ea pe bătrână. Dacă nu pleci acuma, chiar că nu mai are rost. Şi aşa e destul de târziu.
-	Bine, plec, spune bătrâna şi se ridică oftând de pe scaun. M-a supărat foarte tare băiatul ăsta, adăugă ea arătând spre Matei. O aşa nenorocire, ce să zic...
-	I-ai spus doamnei Moraru că treci pe la ea, îi aduce aminte mama lui Fredi. Ai uitat. Telefonează-i mai bine. Spune-i să nu te mai aştepte. Spune-i că vă întâlniţi la templu.
-	Bine, am să-i telefonez, spuse bătrâna doamnă. Uitaţi-vă la el cât e de palid, adăugă ea arătând spre Matei. Te simţi cumva rău? îl întrebă. De ce nu stai jos, făceţi-i loc să stea în fotoliu, luaţi cărţile alea să aibă unde se aşeza băiatul, şi după ce Matei se aşeză în fotoliu, bătrâna doamnă se duse în odaia alăturată să vorbească la telefon cu prietena ei; o să ne întâlnim la templu, îi spune ea, o să-ţi aduc şi revista aceea pe care ţi-am promis-o; e deosebit de interesantă, mai ales interviul cu Sophia Loren, să ai grijă însă să n-o pierzi pentru că nu e a mea; am plecat, spune bătrâna, poate aveţi un bilet de tramvai, dacă nu vine autobuzul sunt obligată să iau tramvaiul până la Piaţa Unirii... nu-mi place să merg cu tramvaiul pentru că ocoleşte prea mult, îi explică ea lui Matei. Daţi-mi o carte poliţistă, să am ce citi, se roagă ea de Fredi; am început alaltăieri una, am găsit-o în camera ta pe noptieră; tocmai mă întrebam cine mi-a furat cartea poliţistă, îi spune nepotul, dacă mi-ai şutit-o, cel puţin ai fi putut să-mi spui, să-mi atragi atenţia că e la tine, o mustră el; ce cuvânt e ăsta, am şutit-o, nu ştii vorbi mai frumos, se supără bătrâna; lasă cartea poliţistă şi, pentru Dumnezeu, pleacă odată, n-ai să mai ajungi niciunde dacă nu pleci de îndată, spune exasperată mama lui Fredi.
-	îmi pare foarte rău, mai spune încă o dată bătrâna înainte de a pleca, şi-şi mai trece mâna ei zbârcită peste obrazul scăldat de lacrimi al lui Matei.
1024
SORIN TITEL
-	Cum îţi place, mai dulce sau mai amară? întrebă mama lui Fredi după plecarea ei. Am adus şi nişte pişcoturi, sper să nu Fie prea vechi, să se mai poată mânca; şi în timp ce ronţăie pişcoturile - se cam întăriseră, erau într-adevăr vechi - Matei se gândea la scrisoarea pe care urma s-o scrie şi cât de greu îi va fi, cât de mult au să se necăjească ei când au s-o primească şi din nou simţi cum i se umple gâtul de lacrimi; îşi înghiţi însă lacrimile, se amestecară cu cafeaua fierbinte; mâna îi tremura, cafeaua i se vărsă din ceaşcă în farfuria de dedesubt, câteva picături îi pătară pantalonii de culoare deschisă.
-	Dacă ţi-i cureţi imediat, n-o să rămână pată, spune doamna Helmer. Du-te în baie, îl îndeamnă ea, ia un prosop de pe frânghie, poţi să-l iei pe oricare, toate sunt curate, le-am pus acolo să se usuce, şi freacă bine, până dispar petele. Sunt foarte frumoşi pantalonii, e păcat să rămână pătaţi...
Pantalonii se udară pe o porţiune destul de mare, în schimb, petele dispărură, într-adevăr, şi contactul pielei cu stofa rece şi udă îl linişti. Se privi în oglinda de deasupra chiuvetei. Ochii îi erau roşii de plâns şi şi-i frecă cu prosopul ud, furios pe el însuşi, nu se ştia atât de plângăreţ.
-	Nu vrei să ieşim să luăm puţin aer? îl întrebă Fredi. Eşti foarte palid, nu arăţi grozav, constată el îngrijorat.
-	Mă doare inima, se plânse Matei descoperind cât e de plăcut să fii consolat şi mângâiat. Cred că am palpitaţii. Pune mâna şi vezi!
-	Da, parcă bate ceva mai tare decât ar fi normal, spune Fredi, vădit îngrijorat. Nu-i aşa, mamă?
5
-	Argumentele dumneavoastră sunt serioase. Vă asigur, tovarăşe profesor, că o să le luăm în consideraţie, că o să ţinem seama de ele în cazul când situaţia studenţilor la care vă referiţi
MELANCOLIE
1025
va fi din nou pusă în discuţie. Hotărârile au fost însă luate şi nu văd vreo posibilitate să se revină asupra lor.
Se pare că băieţii nu mai au nici o şansă, îşi spune bătrânul profesor, fără să fie atent la argumentele sau mai curând scuzele fostului său student; acesta se opri la mijlocul unei fraze, profesorul avu chiar senzaţia că s-a întrerupt legătura; mai eşti la aparat? îl întrebă el; cum să nu, tovarăşe profesor, îi spune ministrul, încerc să vă explic cam cum stă situaţia, nu-i defel simplă, şi dacă ar depinde doar de mine aş fi poate mai îngăduitor, şi din nou o mie de scuze sau de argumente; cuvinte de prisos, îşi spune profesorul, e clar că „intervenţia44 mea nu are nici o şansă; fusese unul din cei mai buni studenţi ai lui, cu mulţi ani în urmă; nu-1 văzuse însă de-atunci, de pe vremea studenţiei, apoi a auzit că a ajuns ministru: cum arată oare acum, o fi îmbătrânit şi el, se întrebă profesorul; avea o inteligenţă vie şi foarte mobilă, nu cine ştie cât de profundă, e adevărat; i-am dat, dacă îmi amintesc bine, nota maximă, îşi spune profesorul.
-	La examenul pe care l-ai dat cu mine, îi spune, întrerupându-1, ţi-a căzut Cervantes sau Calderon de la Barca, nu-mi mai amintesc exact.
-	Calderon de la Barca, tovarăşe profesor, reacţionă prompt ministrul şi începu să râdă destins, bucuros să scape de un subiect atât de gingaş cum era acela al studenţilor daţi afară din facultate. Trebuia să născocească fel de fel de argumente şi nu avea nici un chef s-o facă în faţa fostului său profesor pe care nu încetase să-l iubească - îşi spunea el, nu fără un anumit patetism - şi să-l stimeze.
-	„Viaţa e vis44, un motiv din literatura Renaşterii. Până la urmă am comentat Glossa lui Eminescu. Vă amintiţi, nu-i aşa, tovarăşe profesor? Cât am fost ambasador în America de Sud, am învăţat spaniola, aşa că am ajuns să-l citesc pe Calderon de la Barca în original, se lăudă ministrul în faţa fostului său profesor. Nu rememorarea unor vechi amintiri
1026
SORIN TITEL
fusese însă mobilul telefonului dat de profesor, nu pentru asta îl sunase! De altfel fostul lui student îşi aminti că are o şedinţă, se întrerupse la mijlocul frazei; era să uit că am o şedinţă la douăsprezece şi un sfert, spune el brusc impacientat, mi-a făcut o deosebită plăcere, tovarăşe profesor, că v-am auzit, poate vă faceţi puţin timp şi pentru mine, într-o bună zi, aş fi foarte fericit să putem sta de vorbă. Ne-am putea întâlni în oraş, sau poate la minister, rămâne la latitudinea dumneavoastră să hotărâţi unde şi cum, spune ministrul, probabil cu ochii pe ceasul de pe peretele din faţa lui; şi profesorul vru să aducă din nou vorba, înainte ca fostul lui student să închidă, despre „problema" pentru care-i telefona; nu mai avu însă când, celălalt întrerupse convorbirea mulţumindu-i încă o dată pentru telefon, înainte ca el să mai ajungă să-i amintească de „studenţii lui“: ...Ştii că unul din ei şi-a ales ca subiect pentru lucrarea de stat tocmai pe Calderon de la Barca, ar mai fi vrut să-i zică, dar celălalt, ministrul, se grăbea la şedinţă, închisese de-acum telefonul...
6
Maică-ta m-a certat totuşi că nu te-am lăsat să vii acasă, aşa cum ţi-am promis; e convinsă că te-ai supărat pe noi. N-are nici un motiv să se supere, i-am spus, cu două sute de lei cât îl costă trenul, îşi cumpără mai bine una, alta, e băiat tânăr şi după câte ştiu, îi place să fie elegant. Am convins-o până la urmă că n-am făcut rău scriind să renunţi la drum... De altfel pentru două zile nici nu merita... Din alt punct de vedere am regretat totuşi că n-ai venit. In seara de Unu Mai a avut loc premiera operetei, mare eveniment în oraş. încă de la începutul lunii aprilie biletele erau toate vândute. Fusese fixată pentru 15 aprilie, dar s-a amânat din pricina interpretului principal, directorul Casei de cultură, care şi-a pierdut vocea,
MELANCOLIE
1027
a răguşit, chiar cu câteva zile înainte de a avea loc spectacolul, probabil din pricina emoţiei... La repetiţii deschidea gura şi nu se auzea nimica: i se vedeau numai buzele mişcându-i-se. în sfârşit, şi-a recăpătat vocea, aşa că în ziua de Unu Mai, seara, a putut să aibă loc premiera, apoi în ziua de 3 am mai dat încă două spectacole - unul în matineu, pentru elevi, şi altul seara pentru publicul matur. După părerea mea, cel mai izbutit a fost ultimul dintre ele; ne-a trecut tracul de la premieră şi s-a jucat foarte relaxat. Eu nu aveam decât câteva cuvinte de spus, mai nimica, şi cu toate astea cu o noapte înainte de spectacol n-am reuşit să închid ochii. Versurile cântate de mine erau următoarele: „Ca Rubens eu să ştiu picta, o, ce n-aş da să ştiu picta“. îţi dai seama că nu e cine ştie ce mare scofală, dar, când ai trac, ţi se pot întâmpla fel de fel de accidente: să uiţi când îţi vine rândul, sau să dai drumul la un falset, să te faci de râs, pur şi simplu! Costumele le-au adus de la Opera din Timişoara. Nu erau chiar noi, dar pe scenă, de la distanţă, arătau încă bine. Mie mi-au repartizat un frac violet şi un joben albastru. Arăt foarte elegant cu el, parcă sunt un grof din vechiul imperiu austro-ungar. Din păcate fracul e o idee prea strimt şi mă stânjeneşte la mişcări. Maică-ta a fost de părere c-am fost cam ţeapăn pe scenă, mai ales la început când am intrat împreună cu ceilalţi prieteni ai lui Schubert şi dădeam ocol scenei cântând în cor, apoi venea aria mea: „Ca Rubens eu să ştiu picta, o, ce n-aş da să ştiu picta". în schimb, la serviciu, ieri dimineaţă s-au întrecut cu laudele. Ziceau că după părerea lor meritam un rol mai mare; îmi dau seama însă că mi-au spus-o mai mult aşa, ca să mă flateze, să fie drăguţi cu mine, nu sunt atât de naiv să-i iau neapărat în serios. Oricum nu-mi pare rău că am acceptat să joc în operetă, cu toate că maică-ta la început s-a opus. O experienţă în plus nu strică. Am văzut şi eu ce înseamnă să fii artist, cât e de greu, nu-i cum îşi închipuie unii chiar atât de simplu... Când am ieşit de pe scenă, la sfârşitul actului întâi, eram tot transpirat. Am
1028
SORIN TITEL
avut însă noroc, mai erau în culise câteva cămăşi de rezervă, în pauza actului doi mi-am pus altă cămaşă; apoi am băut un coniac mic înainte de a intra pe scenă. Am fost într-o formă grozavă, mi-am dat drumul ca să zic aşa, să mai prind curaj. Mă refer la cel de-al treilea spectacol care a avut loc alaltăieri, de altfel întregul spectacol, după cum cred că ţi-am mai amintit, a mers de minune. Din nou maică-ta m-a criticat: după părerea ei, de data asta m-am agitat mai mult decât a fost necesar, decât cerea rolul, am fost oleacă prea exagerat. E o scenă în care trebuie să râdem cu toţii de o glumă a lui Schubert şi maică-ta susţine c-am râs puţin cam prea tare: nu s-ar fi auzit decât râsul meu, mă rog, le-am acoperit pe toate celelalte. Dar aşa e ea, greu s-o poată mulţumi cineva... Nu-ţi mai povestesc câte s-au mai întâmplat, e un întreg roman cu opereta asta! Regizorul - ţi-am vorbit de el — s-a îndrăgostit de una dintre fete. E o unguroaică, foarte nostimă, căsătorită cu un inginer agronom doar de câteva luni. Soţul - un macedonean - e deosebit de gelos, cu chiu, cu vai i-a permis să joace în operetă şi să vină la repetiţii. Mai ales că e mai tot timpul pe teren şi nu are cum s-o controleze. Se întoarce la sfârşitul săptămânii acasă, aşa că femeia e mai tot timpul singură. După părerea mea nu are nici un motiv să fie gelos; unde o pui acolo stă, aşa-i de sinceră şi cuminte. Bineînţeles că avansurile regizorului - ţi-am spus cum arată, săracu, nu e de fel un june prim! — au rămas fără răspuns. Omul a turbat pur şi simplu, i s-au aprins rău călcâile, amor mare, ce să-ţi povestesc! îi face scene de gelozie de faţă cu noi, cu toate că nu are bineînţeles nici un drept asupra ei. Cu o seară înainte de premieră s-a îmbătat criţă de necaz, încât din pricina asta repetiţia generală nici n-a putut să se mai ţină. Papa Ciol, dirijorul — aşa l-am poreclit pentru că în loc de sol, spune ciol -dacă l-a văzut în aşa hal, era să facă un infarct. Nici n-a lipsit mult să se ia la bătaie amândoi. Nenorocitule, a început el să urle în gura mare, fără o repetiţie generală eu nu intru pe
MELANCOLIE
1029
scenă, vrei să-mi greşească interpreţii, să-mi încurce intrările, să ne facem de râs. Mai erau atâtea de pus la punct, alt moment când să te faci criţă n-ai găsit, nenorocitule! Să-l vezi pe neamţ cum tună şi fulgeră, nu mi-am putut închipui că se poate enerva într-un asemenea hal. îl ştii şi tu, e un om foarte rezervat şi la locul lui. Aproape că a început să plângă de supărare, era hotărât să contramandeze premiera, abia am izbutit să-l împăcăm. Circul mare a fost când regizorul a început să-l fugărească cu un baston! îl omor, zice, pe mine nu m-a făcut nimeni iresponsabil, îi arăt eu cine sunt, îl învăţ cu cum să se poarte, îl bag în spital! A doua zi însă am reuşit să-i împăcăm - n-a fost prea uşor, sunt destul de încăpăţânaţi amândoi. în tot cazul, am intrat direct în premieră fără să fi avut loc vreo repetiţie generală... Maică-ta zice că mă preocupă mult prea mult chestia asta cu opereta. îţi mărturisesc - nu pretind contrariul — că aştept cu nerăbdare să se facă orele cinci când încep repetiţiile: mai toţi interpreţii sunt oameni simpatici şi inteligenţi, ai ce să discuţi cu ei. Majoritatea sunt tineri - cu toate că sunt şi unii mai în vârstă decât mine, nu sunt cel mai bătrân. Atmosfera în general e destinsă, când nu repetăm, tinerii se ţin de fel de fel de glume, pur şi simplu îmi descreţesc fruntea după orele de serviciu. Săptămâna trecută i-au agăţat lui „papa Ciol“ o coadă de vulpe (nu ştiu de unde au făcut rost de ea) de poalele vestonului; a fost un râs general; neamţu s-a supărat însă rău - e un tip sever şi sobru, nici nu s-ar fi putut găsi un ins mai nepotrivit să faci glume cu el — când a aflat de ce râdem, a vrut să plece acasă, să suspende repetiţiile, aproape că plângea. Eu îmi dau sufletul să vă scot ceva din orchestra asta, s-o fac să sune ca lumea, să nu ne facem de râs şi voi în loc să fiţi recunoscători, să-mi mulţumiţi pentru eforturile pe care le fac, vă purtaţi într-un mod inadmisibil... Se îneca bătrânul de furie, aproape că nu mai putea vorbi; îţi mărturisesc că m-am temut să nu facă infarct! N-avea totuşi motiv să se supere chiar aşa de tare, nu
1030
SORIN TITEL
mai ţin minte cui i-a venit ideea cu coada de vulpe, dar cel care a făcut-o, a făcut-o mai curând din simpatie, nu i-a trecut prin cap să-şi bată joc de bătrân, pe care, de altfel, îl simpatizăm cu toţii şi-l respectăm în acelaşi timp; e un om foarte cult, când vii în vacanţă acasă trebuie să stai de vorbă cu el, ca să te convingi singur de câtă muzică poate să ştie, ce cunoştinţe vaste are. Când începe să-ţi vorbească despre Beethoven şi despre Schubert, l-ai tot asculta. în tinereţea lui a fost de mai multe ori la Viena; să-l auzi descriindu-ţi Opera, ori să-ţi vorbească despre spectacolele pe care le-a văzut, de interpreţii pe care i-a ascultat — de la cucurigu, bineînţeles, eram tânăr, zice - şi n-aveam bani decât pentru biletele cele mai ieftine, dar sala avea o acustică minunată, se auzea perfect şi noi, tinerii, eram, ca să zic aşa, sufletul spectacolului, ce mai puteam aplauda şi-i strigam pe interpreţi să iasă la rampă, după spectacol îi aşteptam la ieşire, îi purtam pe umerii noştri; prostii de-ale tinereţii, mă rog; de unde ziceam că reluăm?, căci m-am dat în vorbă şi pur şi simplu am uitat - nu avea, prin urmare nici un motiv să se supere, chiar dacă gluma, hai să zicem, nu era dintre cele mai reuşite... îmi place, de ce să nu recunosc, să mă duc la repetiţii, viaţa şi aşa e destul de monotonă, dimineaţa la serviciu - şi întotdeauna e mult de lucru, abia izbutesc să fac faţă, afară de Viorica, despre care cred că ţi-am mai scris că e foarte pricepută, mai am doi subalterni tare puturoşi, ard gazul de pomană, mai bine m-aş lipsi, aşa că trag eu pentru ei, sunt zile când nici nu văd bine înaintea ochilor, atât sunt de obosit şi de extenuat - după-amiaza, acasă, mă aşteaptă altfel de necazuri, pentru că banii nu ajung şi trebuie să le cârpeşti pe toate, să iei de aici să pui dincolo, bătaie de cap câtă vrei, aşa că opereta asta îmi descreţeşte fruntea, mă mai relaxează puţin... După repetiţii, când terminăm ceva mai repede, intrăm la o bere - mai ales după ce s-a deschis grădina de vară; am, totuşi, grijă să nu mă întorc prea târziu, să n-o supăr pe maică-ta, ceilalţi, mai ales tinerii,
MELANCOLIE
1031
cei ce n-au încă o familie, o mai lungesc şi după plecarea noastră, a „bătrânilor". E şi frumos acum în grădina de vară, au renovat-o, la mijloc au făcut un rondou de flori, au pus mese şi scaune noi. Intr-adevăr e plăcută. într-o seară am stat ceva mai mult, maică-ta s-a supărat rău de tot - n-am nimic împotrivă, zice, dar să mă fi anunţat, să nu stau ca o proastă şi să te aştept, să intru la fel de fel de griji - trei-zile n-a stat cu mine de vorbă! Sunt câţiva jurişti tineri, abia au terminat facultatea şi au fost repartizaţi la noi în oraş - recunosc că îmi face o deosebită plăcere să schimb o vorbă cu ei. Adevărul e că ai cu cine discuta. Unul, mai ales, un ardelean de la Aiud, băiat de miner, e brici, nu alta şi ştie atâta istorie, încât pur şi simplu m-a speriat. E înnebunit după istorie, când se porneşte să discute o problemă nu mai termină. E expert mai ales în perioada veche. Numai despre Alexandru Macedon câte ne-a mai putut spune într-o seară! Are darul povestirii, mare păcat că nu s-a făcut profesor, ar sta elevii şi l-ar asculta cu gura căscată. Aşa că nu numai opereta mă atrage, cum susţine maică-ta - te văd eu că abia aştepţi să pleci, nici nu eşti atent la ce-ţi spun; parcă ar curge râuri de miere acolo, la Casa de cultură, te-au înnebunit rău de tot! - ci şi prilejul care mi se oferă să stau de vorbă cu oameni inteligenţi şi instruiţi. In ceea ce priveşte opereta, sunt convins că vor mai fi şi alte reprezentaţii, o să ajungi s-o vezi şi tu în vacanţă, sper să fii mai puţin exigent decât maică-ta, în ceea ce mă priveşte, ea rămâne criticul meu cel mai sever. Directorul Casei de cultură are de gând să întreprindem câteva turnee, „să ne deplasăm adică în oraşele mai importante din împrejurimiu. Ar fi şi păcat să ne limităm la două-trei spectacole. Cam atât despre „viaţa mea de artist" (o şi aud pe maică-ta mustrându-mă: „La vârsta ta, dragul meu, ar trebui să fii mai serios"). Sunt convins însă că tu nu ai să mă judeci prea aspru pentru slăbiciunea asta a mea. Cu toate că nu mai sunt ceea ce se cheamă un bărbat tânăr - şi cum aş fi, cu băiat în penultimul an de facultate! -
1032
SORIN TITEL
nu consider - la cei nici cincizeci de ani ai mei - că de-acunia viaţa mea a trecut şi că nu mai trebuie să aştept nimic de la ea. Cred că de data asta eşti de acord cu mine şi nu-i dai dreptate maică-ti, cum faci tu de obicei...
7
Matei călători toată noaptea cu trenul. O noapte de sfârşit de mai. înmiresmată. Spre regretul lui, fu obligat să închidă fereastra, cele două femei care se aflau cu el în compartiment se temeau de curent. Vorbiră fără întrerupere, nu se opriră o clipă, când una, când cealaltă. Vocea melodioasă a celei tinere, aspră, răguşită a celeilalte. Avem noroc cu cămăruţele, spunea, vara le închiriem pe amândouă. Şi dumneavoastră unde staţi? întrebă cea cu vocea melodioasă. In bucătăria de vară, îi răspunde cealaltă. A făcut ginerele nişte priciuri, să avem pe ce dormi. Matei aţipi şi, când se trezi, femeia cu vocea aspră, bătrânicioasă, vorbea despre lunile de iarnă care, la ei, în Dobrogea, sunt tare aspre; numai că noi, spunea ea, ne-am obişnuit cu ele; ce să-i faci, se auzi glasul celei tinere, omul se obişnuieşte cu orice, şi cu binele şi cu răul; şi ce mai vânturi bat la noi în Dobrogea, spune cealaltă, e ceva de speriat, zău aşa; mergi pe uliţă, te grăbeşti să ajungi undeva, dar nu poţi răzbi din pricina lor; eu sunt de felul meu din Oltenia, de la Maglavit, de acolo de unde e şi Petrache Lupu, dacă ai auzit de el, şi la început când m-a adus bărbatu-miu în Dobrogea, la început, zic, nici nu puteam dormi noaptea; ţiuia vântul, că mă călca pe nervi; după aceea, cum îţi spun, m-am obişnuit; ce să-i faci, spune din nou cealaltă, apoi se aşterne liniştea, nu pentru mult timp însă, discuţia fu reluată, iar Matei, cuprins de moleşeală, încetă să mai fie atent.
MELANCOLIE
1033
8
-	Ştii că nu mă pot preface, spune tatăl lui Matei. Azi, la serviciu, toţi şi-au dat seama că nu sunt în apele mele. îndeosebi Viorica a sesizat din primul moment că ceva nu-i în regulă, ea care e mai inteligentă decât ceilalţi. Ce-i cu dumneavoastră? zice. Sunteţi bolnav? V-aţi uitat în oglindă să vedeţi cum arătaţi?! Bineînţeles că nu i-am spus. Am pus toată vina pe o insomnie păcătoasă. N-aveam nici un somnifer în casă, zic, aşa că toată noaptea am stat cu ochii deschişi, nu mi s-a lipit geană de geană. Eu am foarte des astfel de insomnii. Vă înţeleg, zice, m-am obişnuit cu ele. Mai ales de când a murit mama, stau şi mă gândesc la ea şi mă apucă aşa o tristeţe, că nu mai pot să dorm. Eu ştiu ce înseamnă asta, să nu poţi adică închide ochii, oricât ai vrea... E o femeie tare de treabă, mă înţeleg de minune cu ea. Şi harnică. Eără ea nu ştiu ce m-aş face, cu puturoşii ăialalţi doi.
-	Uite, eu, spune mama, m-am obişnuit cu gândul că băiatul nostru nu mai e student! Că l-au dat afară. Trebuie să te obişnuieşti şi tu.
-	Eu nu pot să mă obişnuiesc.
-	Dar eşti obligat să te obişnuieşti, n-ai ce face, doar nu avem de ales! spune ea, strigă aproape de el, încercând în felul acesta să-l convingă.
-	Degeaba mi-ai pus în farfurie, că nu pot să mănânc, spune tatăl lui Matei, dând cu o mână farfuria la o parte. Apoi îşi propti capul în palme şi rămase pe gânduri, uitându-se pe geamul deschis al bucătăriei. Simt c-am îmbătrânit dintr-o dată, spune el, privind afară prin fereastra deschisă. E prea grea lovitura pe care am primit-o, nu pot s-o suport...
9
Sporovăiau, cele două femei, în compartimentul de tren şi în felul acesta timpul trecea mult mai repede; cea tânără voi să
1034
SORIN TITEL
ştie dacă numărul turcilor din Mangalia s-a micşorat sau s-a mărit în ultimul timp; cum să se micşoreze, spune cea mai în vârstă dintre ele, chiar în cartierul în care locuim noi, majoritatea, ca să zic aşa, sunt turci; apoi cealaltă vru să afle dacă mai citesc şi acuma Coranul ori au renunţat să-l mai citească; de la Coran, discuţia trecu la celebrul rahat de trandafiri în prepararea căruia orientalii sunt foarte pricepuţi; m-a învăţat şi pe mine o vecină turcoaică, spune vârstnica, mi-a arătat cum să-l fac, dar de reuşit nu pot zice că mi-a reuşit, tot al ei e mai bun ca al meu; au un secret pe care nu-1 spun străinilor, şi în timp ce ele vorbeau cu multă aprindere despre rahatul preparat de turcii din Mangalia, afară începu să se lumineze de ziuă, o dimineaţă de primăvară, în frumoasa lună mai; în treburi culinare, spune femeia mai în vârstă, nu mă pot lăuda că sunt cine ştie cât de pricepută, o las în general pe noră-mea să se îngrijească de mâncare; abia prididesc să ţin curat peste tot; sezoniştii nu se pot plânge în privinţa asta, se lăudă ea, la mine e ca în farmacie, nu se vede firicel de praf; adevărul e că pierzi foarte multă vreme cu curăţenia, fu de acord cealaltă, apoi tăcură, epuizaseră aproape toate subiectele, discuţia începu să lâncezească.
10
-Am foarte multă bătaie de cap la serviciu, spune tatăl lui Matei, mă dau cu lucrul şi mai uit în felul ăsta de ale mele. Până la sfârşitul lunii, trebuie să terminăm toate lucrările. Suntem şi aşa în întârziere. Astăzi pot să spun că am lucrat opt ore fără să fac vreo pauză să mă mai odihnesc. Gândurile îmi sunt însă tot timpul împărţite în două: o parte se concentrează asupra lucrului, socoteli care îmi cer o mare concentrare, n-am voie să greşesc, cealaltă parte se învârte în jurul lui Matei. Ce s-o alege din băiatul nostru, acuma, dacă l-au dat afară, mă întreb în permanenţă fără să găsesc, deocamdată, vreun răspuns.
MELANCOLIE
1035
- Trebuie să avem răbdare, spune mama. Cine ştie dacă nu cumva timpul le rezolvă pe toate. Să nu uiţi să-i scrii să facă contestaţie către minister, ori către rectorat, ştie el mai bine ca noi cui anume trebuie adresată. Trebuie explicat cât mai amănunţit totul. Băiatul nu are nici o vină. Scrie-i tu contestaţia şi trimite-i-o la Bucureşti. Oricum, la chestiuni dintr-astea te pricepi mai bine ca el. Diseară am înţeles că ne cheamă la telefon. Spune-i că i-o trimiţi gata scrisă, el doar s-o depună la rectorat sau unde ştie el că trebuie depusă. Cum o primeşte, s-o depună, să nu stea cu ea în buzunar cine ştie cât. îi cunosc firea.
11
Găsi o ocazie care să-l ducă de la Constanţa la Hârşova. După mai puţin de o oră de mers se opriră. Să punem ceva-n gură, spuse şoferul, deschizând larg amândouă uşile să se mai răcorească în cabină. Ia şi mănâncă, nu te ruşina, îl îndemnă el pe Matei. Pâinea e proaspătă, caldă, rupe din ea fără teamă. Salamul parcă are un pic de miros, ori mi se pare mie? Matei îl contrazise, miroase chiar destul de bine, au pus cimbru în el, din pricina asta are un miros special, spuse, purtând bucata de salam de mai multe ori prin dreptul nasului. Păi atunci, dacă îţi place, de ce nu iei să mănânci cu nădejde? îl întrebă şoferul. Trebuie să-l terminăm, e păcat să rămână, că se strică. Ori te pomeneşti că nu ţi-o fi foame? Cât eşti tânăr, îi spune şoferul, un bărbat la vreo cincizeci de ani, e bine să mănânci mult ca să ai forţă în tine. Eşti slăbuţ, băiatule, nu te superi dacă te întreb câte kilograme aP Cincizeci şi trei, spune Matei, adăugând de la el un kilogram în plus. Păi ce greutate e asta?! se miră şoferul. Să mă fi văzut pe mine cum arătam la douăzeci şi cinci de ani, se lăudă el. Nu că eram gras, în schimb numai muşchi, uite aşa îmi jucau pe piept, ziceai că-s şerpi. Nu te superi că-ţi spun, dacă te mai îngraşi puţin, şi fetele se uită altfel la dumneata, îţi dau, ca să zic aşa, atenţie. Am sau nu dreptate? întrebă el.
1036
SORIN TITEL
Aveţi, cum să nu aveţi, recunoscu Matei. Nu vreau să te jignesc, spune şoferul, dar slăbuţ cum eşti, nu prezinţi nici o garanţie în ochii lor. Căci şi ele-s date dracului, se uită, cum să nu se uite, aleg, strâmbă din nas, asta-mi place, asta nu-mi place. Este şi ele mofturoase, spune el şi începu să râdă. Aşa-i cum spuneţi dumneavoastră, recunoscu Matei cu gura plină cu salam. Nu te superi c-am îndrăznit să-mi dau cu părerea? întrebă şoferul. Nici pentru plămâni nu-i bine să fii atât de slab, adăugă el încă un argument. Te trezeşti cu cine ştie ce boală la bojoci şi nu mai scapi de ea în vecii vecilor. O fi bună penicilina asta, nu zic, dar cât o fi ea de penicilină este şi acuma mulţi care sunt bolnavi de plămâni. Aveţi dreptate, recunoscu Matei. Dar sunt unii de care nu se prinde, oricât ar mânca! De exemplu eu, în vacanţă. E altceva, vă daţi seama, mâncarea de-acasă faţă de cea de la cămin. Şi, cu toate astea, vă spun sincer că nu reuşesc să mă îngraş nici cu un kilogram! Aşa-i metabolismul meu. La doctor ai fost? îl întrebă îngrijorat şoferul. La ce să mă duc la doctor dacă nu mă doare nimic? întrebă Matei. Câte kilograme ziceai că ai?, îl întrebă încă o dată şoferul înainte de a porni motorul. Cincizeci şi trei, spuse Matei. Păi cu ciorba aia chioară care v-o dă vouă la cantină, nici nu-i de mirare că nu ai mai mult, mai spune şoferul. Apoi se posomori brusc, începu să înjure drumul plin de hârtoape. Şi uite aşa, de trei, patru ori pe săptămână, cum dracu să nu te saturi. Şi-acuma îi încă mai bine, n-am de ce mă plânge, dar toamna, când încep ploile, atunci să vezi panaramă! Dar să ştii că nu mă plâng! Vorba românului; poate fi şi mai rău decât aşa! Cât sunt sănătos şi încă în putere sunt mulţumit, după aceea om vedea ce-o fi şi ce-om păţi... Când m-oi boşorogi o să fie mai rău, nu acuma...
12
— Cum ajung acasă, recunoscu tatăl lui Matei, mă mai liniştesc, la birou însă mă simt îngrozitor. Viorica şi-a dat
MELANCOLIE
1037
bineînţeles seama că mi s-a întâmplat ceva, deşi, din discreţie, nu mă întreabă nimic. Apoi se însufleţi brusc, aşa cum i se întâmpla întotdeauna când vorbea despre funcţionara lui preferată. E o fată excelentă, spuse. Păcat de ea că-i atât de rău bolnavă.
—	De când i-a murit mama, de când a rămas singură, am impresia că i s-a agravat şi boala, spuse mama lui Matei.
-	Bineînţeles că a observat că am necazuri, dar, cum e delicată, nu pune întrebări, spuse el încă o dată. Ce om deosebit! Şi uite că o fiinţă ca ea e condamnată să rămână singură! Nu-i mai mare păcatul?
-	Parcă nu ştii că în viaţa asta, spuse mama lui Matei, multe-s altfel decât ar trebui să fie?
—	Ce să zică atunci alţii care au avut necazuri mult mai mari ca noi? reveni tatăl la problema care îl obseda. Ălora nu le rămâne decât să se sinucidă, să-şi tragă un glonţ în cap şi cu asta basta?!
-	Putea să fie şi mai rău, fu de părere mama. Să-l aresteze sau cine ştie ce să-i facă.
—	De ce să-l aresteze?! Ce-a făcut băiatul, ca să-l aresteze? se revoltă tatăl lui Matei. A luat apărarea unui coleg! Şi ce-i cu asta?! Cum să-l aresteze pentru atâta lucru?! Adică să-l bage la închisoare pentru nimic? Aşa ceva nu-i posibil, aşa ceva nu cred să se poată întâmpla!
13
Ajuns la Hârşova, primul lucru pe care trebuia să-l facă Matei era să-şi găsească o cameră la hotel, cât mai ieftină, ca să-i ajungă banii.
—	Nu-i nici o problemă, pot să stau cu încă cineva în cameră, dacă e nevoie, îi spuse el fetei de la recepţie.
-	S-ar putea să ai noroc, îi spuse fata, uitându-se în schemă. Celelalte paturi să rămână neocupate. Nu prea se înghesuie lumea, hotelul e mai tot timpul gol.
1038
SORIN TITEL
- Ia-1 pe ăla de lângă geam, îi spuse femeia care tocmai făcea curăţenie, spăla pe jos, mai toate paturile au saltele proaste, ascultă-mă ce-ţi spun, că nu te învăţ rău, pune valiza pe el să nu ţi-1 ocupe cine ştie cine; e apă caldă, dacă vrei să faci un duş, fă acuma, că mai târziu se opreşte apa, baia e la capătul coridorului, uite cheia de la baie, cât faci duş, poţi încuia să nu dea vreo gagică peste tine. După ce termini, mă cauţi pe mine ori laşi cheia la recepţie.
Matei amână pentru a doua zi vizita la Secţia de învăţământ; astăzi abia am ajuns să văd, întâi de toate, cum arată oraşul; s-ar putea să rămân aici mai mulţi ani de zile, cine ştie; proaspăt îmbăiat, mirosind a parfum de trandafir, un miros foarte pătrunzător şi nu tocmai plăcut, Matei ieşi la plimbare pe străzile oraşului Hârşova; trecu prin dreptul liceului, ferestrele erau deschise, aşezaţi în bănci, elevii îşi luau notiţe, iar profesorul scria ceva pe tablă, se putea zări un triunghi, cu toate laturile egale; în altă clasă, elevii aveau oră de muzică, solfegiau un cântec; la restaurantul din centru Matei o întrebă pe ospătăriţă dacă au ciorbă de burtă; de perişoare, spune chelneriţa, se gândea în altă parte în timp ce lua comanda; îl întrebă pe Matei de trei ori până se dumiri care era felul doi ales de pe lista soioasă şi pătată de muşte: ciolan cu fasole, se hotărî el după ce un timp stătu aplecat nehotărât asupra listei, nici nu era scump şi, vorba aia, ţine la stomac. Trebuia să se descurce cu puţinii bani pe care îi avea în buzunar; aici la Hârşova, la capătul lumii, dacă rămâne fără bani, n-o să aibă cum scoate cămaşa. Pe la orele două, când ieşi de la restaurant, Matei constată că mai sunt cel puţin şase ore până se întunecă şi el nu avea cum să-şi umple timpul. Filmul care rula la cinematograful din centru îl văzuse, şi încă de două ori, un film italian; în lipsă de altceva mai bun se hotărî să-l vadă şi a treia oară; fu şi de data asta impresionat când scara cu fetele care aspirau la un post de dactilografă se prăbuşi; trupuri căzând, ţipete, fetele cele frumoase şi sărace acoperite de moloz, maşinile Salvării; Matei era un spectator pretenţios şi avizat, un mare
MELANCOLIE
1039
admirator al neorealismului italian; scena cu scara înţesată de dactilografe, prăbuşindu-se sub greutatea acestora, i se păru foarte bine filmată - amestecul de trupuri care cad şi de moloz __ pregătită din timp, întâi crăpăturile care apar şi aşa mai departe; picioarele dactilografelor, frumoase, nimic de zis, erau filmate însă cu o anumită insistenţă „comercială"; prin urmare, filmul, concluzionează el, nu era ceea ce se cheamă un neorealism pur, regizorul mai trăsese cu ochiul în stânga şi în dreapta, adică la public; îi plăcu şi de data asta scena de la începutul filmului, cu marinarul care, de la distanţă, are un schimb de priviri - se înfiripă ceva, o posibilă poveste de dragoste — cu tânăra dactilografă, care moare la sfârşitul filmului, victimă a accidentului, pentru că trebuia neapărat să fie şi victime, capitaliştii, erau neorcaliştii de părere, trebuiau neapărat să fie incriminaţi pentru crimele înfăptuite; filmul e totuşi foarte bun, îşi spune Matei, cucerit în cele din urmă, merita văzut şi a treia oară; erau şi la Hârşova cetăţeni care iubeau cea de-a şaptea artă, sala era plină; cum să nu fie, nu în fiecare zi ţi se oferă prilejul să vezi un film italian; când s-a prăbuşit scara, spunea cineva, pur şi simplu n-am putut să mă uit, a fost înfiorător, săracele fete, ce-au putut să păţească! Filmul se termină la patru fără un sfert, încă patru ore până se întunecă, îşi spune cu amărăciune, până se face seară; Matei se gândi să se ducă la hotel, să tragă eventual un pui de somn, era şi aşa destul de obosit; descoperi că unul din cele două paturi libere se ocupase între timp, o pijama decolorată de atâta spălat şi o servietă de piele foarte veche, roasă la colţuri, depuneau mărturie pentru cel cu care urma să împartă, deocamdată - se va ocupa oare şi cel de-al treilea pat sau va rămâne în continuare liber? - camera de hotel. Matei îşi puse pijamaua, se vârî sub pătură cu cap cu tot - lumina îl deranja -dar nici pomeneală să poată adormi. Stând făcut covrig sub pătura care mirosea a leşie - o spălaseră de curând - Matei fu cuprins de un atât de deznădăjduit sentiment de
1040
SORIN TITEL
singurătate, încât se sperie rău de tot; se îmbrăcă în mare grabă, părăsi hotelul, o luă cu paşi repezi spre centrul oraşului -hotelul, deşi aproape de centru, se afla totuşi pe o stradă ceva mai lăturalnică - şi când ajunse în dreptul şcolii, dând ocol micului parc prăfuit în mijlocul căruia se afla un panou de onoare - simţi cum toate cele ce se aflau în preajma lui îl apasă cumplit, i se părea că se află într-un fel de cuşcă, sau mai curând se simţea ca un naufragiat părăsit pe o insulă pustie; oamenii care treceau pe lângă Matei eraţi preoctipaţi de propria lor existenţă, nu-1 băgau în seamă; şi nici el nu se simţea, nici pomeneală de aşa ceva, capabil să stabilească vreo relaţie cu cineva; am să mă îngrop în oraşul ăsta străin, îşi spune Matei cu un oarecare patetism, simţindu-se ca un exilat; am să mor aici, voi semăna, peste ani şi ani, cu bătrânul ăsta care trece pe lângă mine; suferinţa şi deznădejdea creşteau în sufletul lui Matei, de la o clipă la alta: aruncat în afara vieţii, dat afară nu numai din facultate, ci de peste tot, îşi spune el cu disperare, n-o să fie în stare să se obişnuiască cu orăşelul aflat parcă la capătul lumii. Trebuia căutate în grabă Poşta, Telefoanele, să vorbească neapărat cu cei de-acasă, să le spună că el, la Hârşova, orice ar fi, orice s-ar întâmpla, nu are de gând să rămână. Tata e plecat în turneu cu Opereta, cu Casa cu trei fete, se auzi la celălalt capăt al firului vocea mamei. E tare urât aici, la Hârşova! strigă Matei în pâlnia telefonului, ca să se audă în capătul celălalt al ţării, pentru că legătura era destul de proastă şi nu se auzea bine; n-am înţeles ce spui, se auzi glasul mamei, venind de la mare depărtare. E tare urât aici la Hârşova, eu nu mai stau, mă întorc acasă! urlă Matei în pâlnia telefonului. Mai gândeşte-te, nu are rost să iei hotărâri pripite. Faci, în tot cazul, cum crezi tu că e mai bine, nu vreau să te influenţez, se auzi glasul mamei lui Matei, apoi se aşternu liniştea, de fapt nu mai ştiau, nici unul nici celălalt, ce să mai spună. Am să vă mai telefonez, spuse Matei. Poate mâine seară sau poimâine dimineaţă, vă dau iarăşi un telefon. Apoi, după
MELANCOLIE
1041
ce părăsi clădirea Poştei — încă în construcţie, netencuită — Matei se mai linişti şi totodată îi fu ruşine de propria-i purtare nesăbuită. Numai că el se simte mult prea singur aici la Hârşova şi, până se întunecă, mai sunt trei ore; nu prea are ce să facă, la hotel, în camera pustie, între patru pereţi, e şi mai urât decât pe stradă; poate c-o mai fi şi alt cinematograf în oraş, poate că nu e singurul. Intru încă la un film şi între timp se face seară, se cheamă c-a trecut ziua. Numai că în oraş nu mai există alt cinematograf. A fost, e adevărat, încă unul, dar l-au demolat când au construit blocurile de lângă autogară, îi explică un bătrânel, pe care Matei l-a oprit ca să-l întrebe. Se îndreaptă, din nou, spre hotel, poate că între timp a apărut şi vecinul de cameră. Mai schimbă amândoi o vorbă. Când ai cu cine conversa, parcă nu mai este chiar atât de urât...
14
Vecinul de pat al lui Matei, un inspector de la ADAS, ştie foarte multă istorie; vorbind, însă, despre cetatea de la Hârşova, o face cam degeaba, pentru că Matei nu e atent. In aceste momente, soarele stă să apună, undeva departe, la orizont, Dunărea seamănă cu o uriaşă eşarfă roşie, şerpuitoare, aruncată peste pământul arid al Dobrogei din dorinţa de a-1 înfrumuseţa. Matei e, deci, cu gândul în altă parte, nu reţine nici măcar cine au fost cei ce au construit cetatea, romanii sau dacii, nici dacă cei care au cucerit-o de-a lungul veacurilor au fost turcii sau tătarii; nu pare a manifesta nici o curiozitate, inspectorul de la ADAS îşi răceşte gura de pomană. Abia aici, la Hârşova, se trezeşte, în sfârşit, îşi dă seama cât de gravă e situaţia în care se află. Nu are o fire de aventurier, drumurile necunoscute, spre care i se îndreaptă viaţa, îl sperie pur şi simplu, profesor într-un sat din împrejurimile Hârşovei? Şi cât de lungă, de fără sfârşit poate fi o zi petrecută la Hârşova!
1042
SORIN TITEL
Cu toate că-i trecuse mai bine de un ceas spălându-şi ciorapii murdari, un maiou şi o pereche de chiloţi; apoi se întâlnise în sfârşit cu inspectorul de la ADAS (care se bărbierea cu briciul, la fel ca tatăl lui, uitându-se într-o oglindă micuţă, spartă la un colţ, pe care o sprijinea de rezemătoarea patului). Acesta îi propune să-şi facă un program comun, să viziteze adică „străvechea cetate"; merită să fie văzută, îi explică el, apoi înfulecăm un grătar la Grădina de vară, bem şi un pahar de vin împreună. Te invit eu! Altă dată, dacă ne-om mai întâlni, când o să ai salariul dumneatale, am să mă las la rândul meu invitat, fii fără grijă. Şi o să ne mai întâlnim în viaţă, se întâlneşte munte cu munte, atunci cum să nu se întâlnească om cu om?!... Am şi eu doi băieţi, îi mărturisi inspectorul, trebuie să fie cam de vârsta dumneatale: douăzeci şi unu şi douăzeci şi doi de ani, e diferenţă doar de un an între ei, au venit unul după altul. Amândoi sunt studenţi la Medicină în penultimul an. I-am dat împreună la şcoală. Am socotit că e mai bine aşa. Cel mai mic e mare sportiv, voleibalist. Ce să-ţi spun, e mai înalt decât mine cu un cap. Are un metru nouăzeci, îi povestea inspectorul de la ADAS, în timp ce se bărbierea, uitându-se în ciobul lui de oglindă. Era obişnuit cu camerele de hotel, mereu fiind pe drumuri, în inspecţie. Bucuros că de data asta nimerise în aceeaşi încăpere cu un bărbat tânăr, care probabil că n-o să sforăie la noapte. Şi-mi pare a fi destul de curăţel, n-o să-i pută în nici un caz picioarele. Ce caută oare aici, la Hârşova? se întrebă aşadar inspectorul. După câte îmi dau eu seama, nu-i în apele lui! îşi spunea el în timp ce îşi pudra cu talc faţa proaspăt rasă. N-o să-l oblig pe băiat să-mi spună, dacă nu vrea, în definitiv, nici nu sunt foarte curios, fiecare cu problemele lui, e loc pentru toţi, la ce să ne amestecăm în treburile altora!... îşi pune lucrurile la loc în servieta lui jerpelită, apoi îşi scoate o carte şi o aşază pe noptieră: Domnii Golovliov, de Saltîkov Şcedrin (Matei îşi aminti: la un concurs ARLUS primise ca premiu acelaşi
MELANCOLIE
1043
volum). întotdeauna îmi iau cu mine ceva de citit, îi mărturisi el lui Matei. De cele mai multe ori n-am cu cine schimba o vorbă, aşa că o carte prinde bine. Din păcate s-a nimerit ca băieţii să nu-mi semene. Nu i-am putut face decât cu mare scandal să citească. Mai ales pe cel mic. Mi-am dat însă seama că nu are nici un rost să-i forţez. Dacă nu le place, nu le place, în cazul ăsta nu-i nimic de făcut.
15
-	Cred că-i bine, spune mama lui Matei, după ce ascultă memoriul gata bătut la maşină, un memoriu lung pe mai multe pagini.
-	Exact ceea ce trebuie, e de părere şi tatăl lui Matei. Mâine îl trimit băiatului să-l ducă unde ştie el. Acuma, după ce ţi l-am citit şi ţie, parcă m-am mai liniştit oleacă. Poate se rezolvă în cele din urmă şi-l reprimesc pe băiat înapoi la facultate, în definitiv n-a făcut nimic, de ce nu l-ar primi?
16
A doua zi, la orele zece fix, Matei se prezentă la secţia de învăţământ. Secretara îi spuse să aştepte un moment să vadă dacă tovarăşul inspector poate să-l primească. Dispăru pe uşa biroului solid, de stejar, apoi se întoarse şi-i spuse să revină în altă zi, pentru că tovarăşul inspector, îi explică ea, sorbind dintr-o ceaşcă cu ceai de sunătoare, atentă să nu-şi ardă buzele, e astăzi foarte ocupat, i s-a cerut o situaţie urgentă. Vă rog să-i spuneţi că am o scrisoare de la tovarăşul Baraş, pe care trebuie neapărat să i-o înmânez personal, îi spuse Matei secretarei. Cum aţi spus că vă numiţi? întrebă încă o dată secretara şi privirea se opri, se împiedică parcă, de cămaşa lui
1044
SORIN TITEL
nu tocmai curată; apoi dispăru în spatele uşii aceleia masive de stejar. Prin fereastra deschisă pătrundea zgomotul unui motor de tăiat lemne. Puteţi intra, îi spune secretara şi primul lucru asupra căruia îşi aruncă ochii, de cum intră în biroul inspectorului-şef al Secţiei învăţământ, fu scrumiera plină de chiştoace de pe birou, - apoi descoperi o altă scrumieră, de asemenea plină, pe măsuţa din faţa biroului. Despre ce scrisoare zici că e vorba, îl întrebă inspectorul-şef şi Matei îi întinse plicul cu scrisoarea; inspectorul o citi cu toată atenţia, dar pe chipul lui nu văzu nici o schimbare, nu se putea şti, deci, ce impresie au făcut asupra lui rândurile citite. îl întrebă, totuşi, pe Matei de unde îl ştie pe tovarăşul Baraş şi Matei îi spuse că e tatăl unui coleg şi prieten de-al lui. Bine, bine, îl întrerupse inspectorul, dacă tovarăşul Baraş te recomandă, totul e în regulă, o să-ţi găsim un post de profesor suplinitor, avem destule, nu ducem lipsă în privinţa asta. Dacă n-o să-ţi putem asigura o catedră întreagă, complectăm cu o dexteritate: gimnastică sau desen. Te pricepi la desen? îl întrebă inspectorul. Matei spuse că nu se pricepe, dar inspectorul nu dădu nici o atenţie vorbelor lui. Asupra unui singur lucru trebuie să-ţi atrag totuşi atenţia, îi spuse el, nu cumva să te apuci de băutură. Acolo, la ţară, e foarte mult vin, pricepi, uneori până şi copiii ajung la şcoală pe două cărări. Aproape nimeni nu mai vrea să bea apă. Au mai fost câţiva profesori la care a trebuit să renunţăm, s-au alcoolizat în mai puţin de un an. Adormeau la şcoală cu capul pe catedră, spre marea distracţie a elevilor. Matei îl asigură că în ceea ce îl priveşte, dar inspectorul îl întrerupse plictisit: asigurări din astea a mai primit el şi de la alţii, nu de vorbe are el nevoie! Trebuie să fii foarte tare ca să nu te laşi târât de curent, îi spune. Mâine, îi mai spuse, mă găseşti tot la ora asta, laşi o cerere şi să văd ce pot să fac. Dacă-s cumva plecat, pot interveni fel de fel de chestiuni urgente, să aştepţi până mă întorc; doar că Matei, în timp ce vorbea cu inspectorul, era deja hotărât să plece din
MELANCOLIE
1045
Hârşova, să renunţe adică la apostolat. Să găsească o ocazie cu care s-o şteargă cât mai repede!
17
îşi pierduse răbdarea. Autobuz spre Bucureşti avea abia peste două zile, adică sâmbătă dimineaţa, un timp care i se părea lui Matei nesfârşit de lung. Până şi funcţionarul de la ADAS plecase. încăperea pustie de hotel îi accentuă sentimentul de singurătate împotriva căruia nu era decât un singur remediu: s-o şteargă cât mai repede la Constanţa, direcţie în care se puteau găsi totuşi maşini de ocazie, fiind mult mai aproape decât Capitala şi în legătură directă cu oraşul deasupra căruia veghea străvechea cetate (de origine dacică sau romanică?). Să o ia la sănătoasa deci, chiar dacă i-a promis inspectorului că a doua zi se va prezenta cu o cerere scrisă frumos de mână prin care şi-ar fi exprimat dorinţa de a preda copiilor din preajma Hârşovei — sate în care se produceau cantităţi suficiente de vin pentru a-i ispiti pe unii profesori mai slabi de fire, lipsiţi de o conştiinţă foarte fermă în ceea ce priveşte importanţa misiei lor, limba şi literatura română şi, eventual, dacă nu se găsesc ore destule ca să asigure o normă întreagă, unele dexterităţi. O să-l aştepte mult şi bine inspectorul, se va gândi, probabil, că scrisoarea cu pricina a fost măsluită - vreun duşman care a vrut să-l pună la încercare -un gând repede alungat însă, era mai mult decât evident că era scrisă chiar de Baraş, numai că băiatul s-o fi răzgândit, nu părea prea serios, un ţângău, cine ştie ce-o fi păţit, o fi fluierat în biserică şi l-au dat afară, altfel n-ar fi venit el tocmai la Hârşova să-şi caute un post! - apoi va uita de el, un inspector-şef are prea multe pe cap ca să-i pese şi să-i ţină minte pe toţi aiuriţii care doresc să intre în învăţământ ca profesori suplinitori, şi a doua zi îşi schimbă hotărârea; când şoferul îi
1046
SORIN TITEL
spuse că are de gând să plece cam peste două ore, adică în jur de patru, nu mai devreme - dacă nu mă găseşti cumva, îi spuse, aşteaptă-mă lângă maşină, n-o să întârzii prea mult -lui Matei chiar şi acele amărâte de două ore i se părură a fi nesfârşit de lungi; un fel de nerăbdare - exagerată, desigur, pentru că în definitiv pleacă, spune adio pentru totdeauna ruinelor Hârşovei, străvechii cetăţi şi oraşului! - îl cuprinsese. Se gândi să vadă filmul pentru a patra oară - într-o sală de cinematograf, uitându-se la umbrele de pe pânză, timpul trece oarecum mai repede - apoi se răzgândi totuşi. îl ştia pe de rost, de data asta prăbuşirea scărilor, cu nefericitele dactilografe în căutare de slujbă, nu i-ar mai fi produs probabil nici o emoţie. în cofetăria în care intră, deasupra prăjiturilor vechi se roteşte un roi de muşte cu aripile năclăite. Nu avem suc, îi spune vânzătoarea. Ni s-a stricat sifonul. Reveniţi peste o jumătate de oră. în curtea liceului, câţiva băieţi, transpiraţi, alergau după o minge de fotbal. Se întinse pe banca din parc, în plin soare, lângă rondoul cu petunii pălite de soarele fierbinte al zilei de iulie. Aţipi. Cineva, în acel început de vis, se aplecă spre el zâmbindu-i cu o gură ştirbă, o femeie în vârstă sau poate chiar un bărbat, după ţepii cărunţi din bărbie. Să mă trezesc, îşi spuse, să nu-mi fure portmoneul! Sări speriat din somn drept în picioare, parcul era însă pustiu, nu era nimeni; printr-un difuzor instalat într-un arţar bătrân se transmiteau marşuri revoluţionare. Apoi, la acelaşi difuzor, o voce de femeie anunţă emisiunea din muzica popoarelor de curând eliberate...
18
— L-am visat azi-noapte pe Matei, spune tatăl. Se făcea, în vis, că trebuie să plecăm într-o lungă călătorie, un fel de excursie, urma să urcăm un munte foarte înalt. Stăm aplecaţi
MELANCOLIE
1047
deasupra unei hărţi, cercetând-o cu cea mai mare atenţie. Trebuie să trecem prin trecătoarea asta, îmi spunea el; o să ne descurcăm singuri? l-am întrebat, să nu ne rătăcim, muntele e periculos al naibii, câte nenorociri s-au întâmplat, nu-ţi mai spun. Şi atunci el a început să râdă, visul era atât de clar, încât nici nu părea să fie vis, părea totul adevărat. Cum să ne rătăcim, tată, îmi spune, când eşti cu mine nu trebuie să-ţi fie teamă, am un nemaipomenit simţ de orientare, n-a existat odată să mă rătăcesc! Tu erai în bucătărie, ne pregăteai rucsacul cu de-ale mâncării şi cu rufăria necesară pentru drum. Luaţi-vă şi nişte ciorapi mai groşi, ne-ai spus, căci acolo, la munte, v-o fi frig. A şi anunţat la radio lapoviţă şi ninsoare. Poate ne-om troieni, cine ştie, a spus Matei, şi din nou a început să râdă.
-	Nu se prea omoară după excursii Matei al nostru, e un vis care chiar că nu are nici o noimă, spune mama.
-	Ştii cum se întâmplă în vis întotdeauna, lucrurile se schimbă dintr-o dată. Se făcea, tot în vis, bineînţeles, că Matei e chiar Schubert în persoană. Purta perciuni şi ochelari. M-au dat afară din facultate, dar nici că-mi pasă, spusese Schubert potrivindu-şi ochelarii pe nas. Ca să le fac în ciudă, zice, am să compun liedul Păstrăvul şi o Simfonie neterminată. De ce neterminată? îl întreb. Pentru că am să mor înainte de a ajunge s-o termin, îmi spune el şi atunci, cuprins de disperare, am început să plâng, pentru că aveam impresia că Schubert era chiar băiatul nostru. Ştii cum e în vis când plângi, într-un fel e mai dureros decât dacă plângi când eşti treaz. îmi dădeam totuşi seama că visez, că între Matei şi Schubert nu e nici o legătură. Când, într-un târziu, m-am trezit din vis, m-am simţit în mare măsură uşurat. Există nenorociri mult mai mari, mi-am spus. Schubert a murit tânăr, în plină forţă creatoare, cum se zice, nici n-a apucat să-şi termine una din simfonii. Atunci şi situaţia lui Matei mi-a apărut într-o lumină nouă, are viaţa în faţa lui, mi-am zis, o să treacă şi peste hopul ăsta.
1048
SORIN TITEL
în definitiv, aşa e viaţa: nu mergi pe un drum drept ca-n palmă, apar fel de fel de obstacole...
19
Matei avea un prieten la Constanţa. Fuseseră colegi de dormitor. Seara patrulau pe coridoarele căminului şi vorbeau despre Freud. Şerban credea foarte tare în psihanaliză, ştiinţa viitorului, zicea el; crezi că la noi medicii nu se folosesc de ea, numai că o fac pe şest, pricepi?... am vorbit cu un psihiatru, mi-a mărturisit că o aplică la unii bolnavi; Matei nu fusese întru totul de acord cu el, nu poţi să reduci omul, îşi dădea el cu părerea, la sex şi numai la atât. Dar ce ai vrea să fie mai mult, spunea celălalt; la urma urmei, era el de părere, sexulitatea domină şi dirijează toate pornirile umane. Ia să vedem, spunea el cu înflăcărare, mai din aproape, ca să zic aşa, ce-i şi cu Rimbaud ăsta al tău, să pătrundem în viaţa lui aşa-zis intimă... Matei era cuprins de o sfântă indignare. De Rimbaud, îi striga el, nu-ţi dau voie să te legi! Bine, accepta adeptul lui Freud, ţi-1 las atunci pe Rimbaud, nu mă mai ating de el dacă aşa vrei tu. Să-l psihanalizăm, atunci, pe Eminescu, să vedem în cazul lui...; Matei îl întrerupea din nou încă înainte de a-şi termina fraza; chiar pe cel mai sfânt ins al ţării ăsteia vrei să-l cobori în noroi? Celălalt dădea din umeri, în cazul ăsta nu era într-adevăr nimic de făcut, nu-i rămâne decât să renunţe, de vreme ce nu i se dă voie să-şi expună punctul de vedere. I se închide pur şi simplu gura! Peste câteva zile, reluau discuţia, Matei nu vroia însă în ruptul capului să se lase convins că psihanaliza e într-adevăr o „ştiinţă". Se uita chiorâş şi neîncrezător la barba lui Freud, care îl privea cu severitate din fotografia care însoţea ediţia franceză a unei cărţi cu coperţile flenduroase - Şerban izbutise să şi-o procure cu mare greutate, dăduse pe ea o sumă imensă de bani, bursa
MELANCOLIE
1049
lui pe o lună de zile; e destul de paradită, trebuie s-o dau la legat, îi explicase el lui Matei şi şi-o aşezase grijuliu sub pernă; citea din ea în Fiecare seară, aşa cum credincioşii citesc Biblia înainte de a pune pleoapă pe pleoapă; ia, ascultă ce spune bătrânul ticălos, îi auzea spunându-i noaptea târziu, trezindu-1 din somn, şi-i citea câte o frază, două, părea plină de miez, din Prelegeri de psihanaliză, cartea de căpătâi, se pare, a medicului austriac; revelaţiile acestea nu-1 interesau pe Matei; după părerea lui, omul e o Fiinţă mult mai complexă şi mai misterioasă; materialismul, cam primitiv, după părerea lui, al lui Freud îl revolta pur şi simplu. Citise, totuşi, piesele lui O’Ncill, dramele şi tragediile freudiste ale acestuia. Şerban fu încântat de ele; Matei susţinea în schimb că sunt împănate cu mult prea multă psihanaliză.
Strada căutată de Matei - avea adresa notată în carneţel (venise în iarna trecută la Bucureşti, în vacanţa elevilor: să mai văd un spectacol, să nu mă tâmpesc chiar de tot) i-o scrisese chiar cu mâna lui - se afla în centrul oraşului, una din străzile principale. Nu-i trebui mult până s-o găsească; urcă pe o scară îngustă şi întortocheată până la etajul trei, citi numele de pe cartea de vizită prinsă în două pioneze în dreptul soneriei. Sună o singură dată, scurt şi energic. Se mai învioră puţin la gândul că o să-şi vadă prietenul, chiar reluarea discuţiilor despre Freud simţea că nu-1 mai irită chiar atât de mult ca altădată... Ii deschise însă o Fiinţă necunoscută, o femeie tânără, într-o rochie albastră, cu flori. Părea somnoroasă şi uşor năucă. Matei o sculase probabil din somnul plăcut de după-amiază; Şerban nu-i acasă, îi spune ea, după ce Matei întrebă de prietenul lui, dar trebuie să se întoarcă dintr-o clipă în alta, are ore la seral de la patru la şase. Intraţi, îl îndemnă femeia cea tânără, după ce Matei îşi spuse numele, o să se bucure mult când o să vă vadă, mi-a vorbit de dumneavoastră, vă ştiu, cum să nu vă ştiu, discuţiile despre Freud şi toate celelalte, mai spune ea şi-i zâmbi prietenos. Tânjeşte şi acuma după anii de
1050
SORIN TITEL
studenţie, nu se împacă defel cu viaţa de provincie, cu toate că oraşul nostru nu-i chiar o provincie propriu-zisă. Vara, mai ales, vine foarte multă lume, mulţi străini, numai că el e obişnuit să stea de vorbă, să discute probleme de literatură şi aici nu prea are cu cine vorbi; eu am devenit un fel de discipol al lui, spune ea zâmbind, l-am citit pe Freud din scoarţă în scoarţă şi încă de mai multe ori, ca să-l înţeleg; mărturisesc că la început n-am priceput mare lucru; dar să-l lăsăm pe Freud, mai ales că nu vă daţi în vânt după el - v-aţi şi certat odată din pricina pieselor lui O’Neill, vedeţi că ştiu! - dacă vreţi să vă spălaţi puţin, îmi închipui cât praf aţi înghiţit dacă aţi venit cu camionul - puteţi intra în baie; să vă aduc mai întâi un prosop curat.
N-ai idee ce surpriză mi-ai făcut, bătrâne, spuse adeptul lui Freud, de cum îl văzu pe Matei, mă bucur extraordinar de mult că te văd... Prin urmare, te-au dat afară, te-au exmatriculat?! îţi spun sincer că nici nu-mi vine să cred că tocmai pe tine te-au găsit să te pedepsească, tu habar n-ai de politică, eşti în privinţa asta un nevinovat. Pe cuvântul meu că nu-mi vine să cred! Ce zici c-ai făcut de te-au exmatriculat?!... Las' că-mi povesteşti totul mai târziu, avem timp berechet, întâi să mâncăm ceva, probabil că ţi-e şi ţie foame. Când zici c-ai plecat din Fiârşova?! Ce dracu căutai la Fîârşova, eşti o figură, spune şi tu, se adresă el nevestei, dacă nu e o figură, păi ăia te terminau într-un an de zile, cât vin e acolo, îţi dai seama că n-ai fi rezistat nici tu, cum de altfel n-au rezistat nici alţii; ai făcut foarte bine c-ai dat bir cu fugiţii, nu era de tine Hârşova asta. Nu ştiam c-o să vii, aşa că o să mănânci cu noi, ce s-o găsi în casă. Am cumpărat înainte de a pleca la ore nişte crenvurşti proaspeţi... Ce părere ai, măi Matei, ce zici de mine că m-am însurat? Am rezistat un an de zile, începu el să povestească, după ce soţia dispăru în bucătărie să pregătească cina, în fiecare noapte chefuri, gagici, aici, la Constanţa, îţi dai seama, în privinţa asta nu ducem lipsă; într-o
MELANCOLIE
1051
zi m-am trezit cu câteva cămăşi în minus, ca să-ţi dai seama la ce se pretau putorile, să-mi fure cămăşile din dulap. Când m-am văzut şi fără nişte butoni de argint, - mi-au şterpelit, parşivele, butonii moştenire de la tata - am zis de-acuma gata, punem punct, mă însor, aşa nu mai merge. Astea îmi fură tot din casă, mă lasă gol puşcă, trebuie să mă aşez la casa mea, să-mi fac un rost. Cela e chimistă de meserie, a terminat în acelaşi an cu mine facultatea, bineînţeles că n-o ştiam de dinainte, aici am cunoscut-o, e constănţeancă; am făcut cunoştinţă de Revelion şi n-a trecut nici o lună încheiată şi eram deja cu verighetele pe deget; a mers foarte repede şi nu regret absolut defel. Fată bună şi pe deasupra şi cultă, îi place să citească şi e cât se poate de receptivă la tot ce e nou. Simt că nu m-aş fi putut însura cu o proastă, cu una cu care nu poţi schimba un cuvânt mai de Doamne ajută; femeia trebuie să-ţi corespundă şi din punct de vedere intelectual, nu numai la pat. Văd că în privinţa asta nu eşti chiar întru totul de acord cu Freud, nu susţine el că sexul primează, încearcă Matei să strecoare o timidă observaţie, care, spre mirarea lui, de data asta e primită cu totul altfel decât de obicei: am mai lăsat-o şi eu mai moale cu Freud, sunt unele chichiţe ale bătrânului care de-acuma nu-mi mai plac nici mie, au ajuns pur şi simplu să mă enerveze; prea şi-a băgat nasul peste tot, şi unde se pricepe şi unde nu se pricepe; dar despre asta o să discutăm ceva mai târziu, avem timp toată noaptea să stăm de vorbă; nici nu-ţi poţi închipui ce plăcere mi-ai făcut, spuse el încă o dată. Aici, la Constanţa, în afară de nevastă-mea, nu am cu cine discuta; am nişte colegi care nu citesc nici măcar strictul necesar, nici cărţile de succes, ce să mai vorbim despre filosofie şi altele! Sper să-ţi placă plăcinta asta, nevastă-mea a făcut-o - la repezeală, bineînţeles - special pentru tine, a vrut să te dea gata, să-ţi arate ce gospodină grozavă e ea; dacă vă place, mai serviţi o bucată, spune soţia fostului admirator al lui Freud; ia să nu vă mai aud că vă vorbiţi cu dumneavoastră,
1052
SORIN TITEL
nu mai fiţi atât de ceremonioşi unul cu celălalt, spune Şerban, închinând din nou paharele cu vin; o să dormi în camera cealaltă, îi spune Şerban, am un recamicr, zestrea nevcstc-mi, o să te odihneşti pe el de minune, deocamdată, vezi şi tu, suntem aranjaţi destul de modest, n-am avut bani să ne putem mobila aşa cum am fi vrut noi toate cele trei camere, le-am potrivit mai mult cu ce-am avut. Data viitoare când o să ne faci o vizită, o să arate altfel, spune stăpâna casei. Să ne mai liniştim puţin, spune Şerban, poate faci o cafeluţă, se adresă el neveste-si, abia aştept să-mi povesteşti toată tărăşenia pe larg, adică ce ţi s-a întâmplat, din ce pricină te-au dat ăia afară? îţi spun încă o dată că nu-mi vine să cred că tocmai tu ai necazuri, tu care, în general, nu te bagi în politică. Pe hârtia de exmatriculare nici nu se mai aminteşte de politică, îi explică Matei prietenului lui: „pentru abateri grave de la disciplina şcolară", aşa scrie, îi spune Matei. Şi cc-ai făcut, ncdisci-plinatulc?, glumi celălalt, ai fluierat în biserică sau ce dracu ai făcut? S-o iau de la început? întrebă Matei. Ia-o de unde vrei tu, numai să mă faci pe mine să pricep ceva din toată tâmpenia asta cu exmatricularea. Stai să vină şi nevastă-mea cu cafeaua, să audă şi ea de la început. Aşa, acum poţi să-i dai drumul, bătrâne...
ADDENDA SCENARII DE FILM
VREAU SĂ CÂNT LA VIOLONCEL
Decupajul regizoral: IO AN CĂRMĂZAN
PREGENERIC:
Se aude o melodie cântată la violoncel. O cameră cufundată în întuneric. O masă plină cu cărţi ale căror contururi abia pot fi zărite din pricina întunericului, o scrumieră plină cu mucuri de ţigară, caiete de şcoală lăsate în dezordine. O masă la care s-a stat mult şi s-a învăţat cu încrâncenare. Pe speteaza scaunului, hainele aşezate cu grijă, contrastând parcă cu dezordinea de pe masă. în sfârşit patul, în care îl vedem pe eroul nostru Cornel. în ciuda orei înaintate, somnul nu se lipeşte de el. Ochiul magic al aparatului de radio. De la radio se aude muzica unui violoncel, care pluteşte în cameră. Bâjbâind prin întuneric, Cornel se îndreaptă spre radio - în trecere răstoarnă scaunul cu haine, îl ridică, aşază cu multă grijă şi cu o anume pedanterie hainele la loc, apoi umblă la radio căutând să fixeze postul la care se transmite muzica. Prin întuneric silueta lui e foarte puţin distinctă. Revine la pat, cât pe aci să răstoarne scaunul...
Se culcă la loc... aparatul de filmat un timp continuă să tatoneze prin încăpere, apoi se fixează asupra ochiului magic al radioului şi pe această imagine... în timp ce solo-ul de violoncel continuă... se derulează GENERICUL filmului. După generic urmează un carton alb-negru cu insertuL
1058
SORIN TITEL
„Scene trăite şi imaginate din viaţa lui Cornel Mărcan din Bocşa, care la 20 de ani s-a apucat să înveţe să cânte la violoncel**.
întunecare
SECVENŢA 1:
Strada — orăşel provincie — exterior — interior — zi
Pe bicicletă, Cornel, eroul nostru, pedalează uşor. Chipul lui luminat de razele soarelui, pare fericit. S-a oprit. Ducând bicicleta de ghidon, se apropie de un geam cu jaluzele. Strecoară prin jaluzele ziarul scos din tolba de poştaş.
Mâna lui Cornel strecoară o scrisoare într-o cutie poştală. Cornel porneşte pe bicicletă în lungul străzii. împreună cu eroul nostru, poştaş în orăşelul de provincie, avem şi noi prilejul să facem o plimbare prin oraş. Pe lângă Cornel, care pedalează uşor, trece motorul de tăiat lemne. Cornel se salută cu cel care-1 conduce. într-o poartă, o bătrână cu voal alb pe un scaun vechi a ieşit la soare. Cornel îi dă bună dimineaţa. Lângă chioşcul de ziare, cinci bătrânei, îmbrăcaţi de modă veche, gesticulează, comentează. Cornel le dă şi lor bună dimineaţa, apoi, pe rând, Cornel se salută cu mai toţi oamenii pe care îi întâlneşte: şi cu măcelarul care mătură în faţa magazinului, şi cu brutarul, şi cu şeful de post care, pe un scaun în faţa circăi de miliţie, fumează...
Cornel a ajuns într-un cartier de blocuri noi. Reazemă bicicleta de un zid şi porneşte agale spre intrarea unui bloc. în faţa cutiilor poştale aliniate, Cornel se descurcă destul de greu. După ce distribuie vreo zece scrisori, urcă grăbit scările. în
SCENARII DE FILM
1059
faţa unei uşi, Cornel sună; nu-i răspunde nimeni. Cornel sună din nou. Dinăuntru se aude o voce hârşâită:
-	Intră. E deschis.
Cornel deschide uşa şi pătrunde într-un hol întunecat, în planul doi, într-un pat, se vede un bătrân care, ridicat în capul oaselor, spune:
-	A dat o gripă nenorocită peste mine.
Cornel, aşezat la masă, desface tolba. în timp ce caută prin geantă spune:
-	V-am adus pensia.
Cornel sună la altă uşă; uşa se crapă puţin şi apare o mână de femeie cu unghii lăcuite şi îngrijite. De după uşă, femeia spune:
-	Scuză-mă. Chiar acum am ieşit din baie...
Cornel scoate abonamentul radio şi-l pune în mâna care se retrage în spatele uşii.
Cornel, în faţa unei alte uşi, sună. Uşa se deschide şi un tip bine dispus îi zâmbeşte larg lui Cornel, apoi, după ce Cornel îi dă telegrama, tipul spune:
-	Dacă nu intri măcar o clipă să ciocneşti cu noi, mă supăr. Şi nu-i frumos să mă superi de ziua mea. O dată împlineşte omul treizeci de ani. Şi telegrama asta de la Luci m-a făcut praf.
între timp, în canatul uşii s-au adunat mai mulţi invitaţi. Unul îi dă un pahar lui Cornel.
-	Noroc - zic ei în cor.
-	Noroc - răspunde Cornel.
Şi eroul nostru dă paharul de vin peste cap.
1060
SORIN TITEL
Cornel s-a oprit lângă un gard şi priveşte spre un tânăr -Victor — prieten cu Cornel, care meştereşte într-o curte o motocicletă. Tânărul se simte privit şi întoarce capul:
-	Te pomeneşti că de data asta am şi eu o scrisoare? Cornel, ironic:
-	Nimic altceva decât programul radio!
Victor se şterge cu o cârpă pe mâini, apoi, aprinzându-şi o ţigară, vine lângă Cornel:
-	Văd că m-au uitat toate gagicile.
Cornel îşi aprinde şi el o ţigară. Victor întreabă:
-	Ei, cum a mers cu bacalaureatul?
Cornel:
-	Bine că am scăpat! Până la urmă noi, seraliştii, am luat note mai mari ca cei de la zi!
Cornel începe să râdă. Victor îşi reaprinde ţigara, care între timp s-a stins. Trage un fum, apoi spune:
-	Şi acum ce ai de gând să faci?
Cornel zâmbeşte:
-	Trebuie să fac neapărat altceva!
Ungă un gard, pe o bancă de lemn, Cornel numără banii. Lângă el, un bătrân numără în gând. Cornel scoate un caiet şi bătrânul semnează de primire. Bătrânul, punând banii în buzunar:
-	Scrisori din străinătate ţi-au venit în ultima vreme?
Cornel, privind în tolbă:
-	Cum să nu, am aici din RFG, Franţa...
SCENARII DE FILM
1061
Bătrânul:
-	Din Canada nimic?
Cornel, după ce se mai uită o dată:
-	Nimic.
Pe plăcuţa clădirii se citeşte: „Şcoala de muzică".
Cornel reazemă bicicleta şi intră pe uşa grea de fier forjat a şcolii de muzică. Coridoarele sunt goale şi e linişte. Undeva, lângă un geam, o femeie de serviciu şterge praful. Cornel priveşte spre tablourile cu muzicieni atârnate pe pereţi. Pe lângă Cornel trece un băieţaş de o şchioapă care trage după el un contrabas imens. Femeia de serviciu vine spre Cornel şi-l întreabă:
-	Vreo scrisoare pentru noi?
Cornel, fâstâcit, caută în tolbă, apoi spune:
-	Nu, nu am!
Femeia dă din umeri, semn că nu înţelege: „atunci de ce a mai intrat". Cornel se îndreaptă spre ieşire.
întunecare
SECVENŢA 2:
Casa unchiului - interior - zi
După-amiază de duminică şi obişnuitul meci de la televizor. O femeie în vârstă, mătuşa lui Cornel, adună farfuriile de pe
1062
SORIN TITEL
masă, având grijă să nu facă prea mult zgomot, să nu-şi deranjeze soţul şi nepotul, care se uită amândoi la meci, foarte atenţi şi sorbind din când în când dintr-o ceaşcă de cafea.
Cornel:
-	A fost o masă clasa întâi. Acum înţeleg de ce unchiul a făcut burtă în ultima vreme! N-ar strica, tanti, să-l mai pui la oleacă de regim.
Unchiul, privind la televizor:
-	Anii-s de vină, nu mâncarea prea multă. Ia vârsta mea, omul se îngreunează şi, pe deasupra, începe să-şi piardă şi din puteri. Cine ar zice, văzându-mă cum arăt astăzi, că în tinereţe am fost cel mai bun centru înaintaş din echipa noastră „Maresă“. Aşa se chema echipa fabricii pe timpul ăla.
După o pauză, în care unchiul îşi aprinde o ţigară:
-	Şi ce zici că vrei să-ţi cumperi cu banii pe care mi i-ai cerut împrumut?
Cornel se uită spre unchi, apoi spre mătuşă care spală la chiuvetă vasele.
Cornel, uşor fâstâcit:
-	Un violoncel.
Unchiul, entuziasmat, strigă:
-	Goool! Uită-te, că aşa gol frumos n-ai văzut de când eşti.
Mătuşa, care s-a oprit din spălat vasele:
-	Cu mine semeni, Cornele. Şi mie mi-a plăcut muzica. întreabă pe unchiu-tu ce glas am avut. Am
SCENARII DE FILM
1063
cântat o vreme şi în cor, dar după ce ne-am mutat aici nu m-a mai lăsat să cânt.
Unchiul, care îşi ia o clipă ochii de la televizor.
-	Tu crezi că, gata, iei arcuşul în mână şi ai şi început să cânţi la violoncel?! Şi dacă pe parcurs ai să constaţi că nu ai har, atunci ce ai să faci? Ţi-ai stricat viaţa şi gata! S-o repari e mai greu.
Cornel, hotărât:
-	Până nu încerc, n-am cum să-mi dau seama! Unchiul, care îşi aprinde o nouă ţigară:
-	încearcă, băiatule, eu nu zic să nu încerci! Cine ştie dacă nu ieşeam şi eu mare fotbalist dacă aveam mai multă ambiţie şi nu mă lăsam de fotbal.
SECVENŢA 3:
Acasă la Cornel - interior - zi
O casă veche într-un cartier nou, înconjurată de blocuri înalte, rămasă, cine ştie prin ce întâmplare, acolo. îl vedem pe Cornel intrând.
Un interior de modă veche: un bufet de bucătărie, un policandru uriaş, nepotrivit cu încăperea care e destul de mică, tablouri de familie, macrameuri, statuete, fragile, de porţelan, într-un scaun cam jerpelit, bunica lui Cornel a aţipit puţin în timp ce lucra la goblen. Se trezeşte brusc şi, oarecum jenată, începe să lucreze din nou.
1064
SORIN TITEL
în cealaltă cameră, Cornel s-a dezbrăcat de hainele de duminică cu care a fost în vizită la unchiu-su. Se aude vocea bătrânei.
-Toate mi s-au rablagit. Numai ochii mi-au rămas încă buni. Văd cu ei ca pe timpul când eram femeie tânără! Spune şi tu dacă ai mai auzit şi tu o asemenea minune?!
Cornel, râzând:
-	Parcă numai de ochi e vorba! Eşti sprintenă ca o fetişcană, deocamdată n-ai de ce te plânge.
Bunica, privind spre camera lui Cornel, întreabă:
-	Ce a spus unchiu-tu când i-ai cerut bani? Cornel (off):
-	Nu-i omul căruia să-i pară rău după bani. Nu de bani e vorba! Dacă n-ai talent zice - dacă pierzi timpul de pomană?
Bătrâna se şterge la ochi cu o batistă.
-	Ţi-a fost ca un tată în toţi anii ăştia. Are şi el dreptul să te dăscălească.
Cornel, la el în cameră, stă întins cu picioarele atârnând pe tăblia patului.
-	Eu nu mă opun, zice, cântă la ce vrei tu, numai să nu dai greş! Şi-a adus aminte că a vrut să se facă şi el fotbalist în tinereţe.
Voce bunica (off):
-	Unchiu-tu a fost un băiat tare frumos. Mureau fetele de dragul lui. La bal, pe timpul ăla se organizau tot felul de baluri, când era damen-vals
SCENARII DE FILM
1065
nu sc odihnea o clipă, trecea din braţele uneia în ale alteia, aşa era de căutat!
SECVENŢA 4:
Magazinul „Muzica “ - interior - zi
O vânzătoare care, convinsă, spune:
-	Ne pare rău, dar nu-1 avem decât pe cel din vitrină. Şi fără aprobarea şefului nu avem voie să-l scoatem.
Responsabilul spune cu părere de rău:
-	Degeaba-1 scoatem. Când l-am adus a căzut din vitrină şi s-a crăpat. Nu se poate cânta la el.
Bunica întreabă uşor nervoasă:
-	Şi nu aveţi cumva altul în depozit? Responsabilul:
-	Nu avem prea mulţi cumpărători de violoncele, aşa că nu am făcut comandă. Dar poate săptămâna viitoare...
Bunica, convinsă:
-	Noi nu mai avem răbdare până săptămâna viitoare!
1066
SORIN TITEL
SECVENŢA 5:
Tren - zi - interior — gară — autobuz — zi
Din tren se vede câmpul, case mici, apoi vagoane, semn că trenul se apropie de o gară. în tren, Cornel şi cu bunica alături. Cornel ţine în braţe violoncelul pe care l-a cumpărat de la oraş. în faţa gării orăşelului, autobuzul ticsit - tocmai porneşte, în interiorul autobuzului e lume multă. Bunica se sprijină de Cornel, care ţine violoncelul în braţe. Bunica, răspunzând unor ghionturi involuntare din spate:
-	Fii atent, măgarule! Dacă te mai înghesui aşa, se face harcea-parcea violoncelul!
Un tip care spune scurt:
-	Ia-ţi maşină mică dacă vrei să te plimbi cu măgăoaia asta după dumneata.
Apoi îşi ascunde capul, să nu fie văzut.
Un alt tânăr, vrând să fie spiritual:
-	Şi cine cântă la el? Dumneata?
Apoi se ascunde şi el după câţiva călători.
Bunica, serioasă:
-	Şi ce, ai ceva împotrivă?! Ai fi putut să-mi fii elev, să te învăţ şi pe tine să cânţi, mucosule!
Un tânăr se uită lung spre violoncel.
Bunica, privindu-1:
-	Şi ce te zgâieşti aşa? Parcă n-ai mai văzut un violoncel!
SCENARII DE FILM
1067
SECVENŢA 6:
Acasă la Cornel — interior - zi - noapte
Bunica, aşezată pe un scaun în mijlocul încăperii, încearcă să cânte la violoncel. Nu prea ţine bine arcuşul şi nici instrumentul, dar câteva sunete, chinuite, tot ies din încercarea ei. In sfârşit, bunica renunţă să mai „cânte“ şi aşază cu multă sfială violoncelul într-un colţ al încăperii. Bunica îndreptându-se spre un gramofon vechi, tip 1936, cu ace de fier. Ia un disc din raft şi, în timp ce-1 şterge, spune:
-	Acum putem asculta şi cum cântă un violoncel adevărat!
Cornel stă în scaun ca paralizat şi trage din când în când cu ochiul la violoncelul lui, ca un copil la o jucărie nouă. Camera e invadată de Trio elegiac al lui Ceaikovski.
Acele vechi ale gramofonului, parcă îmbătrânite şi ele, se mişcă lent.
Bunica are chipul transfigurat. întoarce capul spre Cornel, care şi-a pus capul pe mâinile sprijinite de genunchi şi ascultă. Cornel îşi duce mâna prin păr, apoi privind spre violoncelul lui, spune:
—	Deocamdată nu pot decât să mă uit la el!
Camera lui Cornel, luminată slab. într-un colţ, învăluit în întunericul din încăpere, se odihneşte violoncelul. Aparatul îşi începe încet plimbarea prin cameră, ca şi cum ar căuta pe cineva. în sfârşit, l-a găsit pe Cornel care, în pat, a adormit şi respiră regulat. începe să se audă încet o muzică de cameră.
întunecare
1068
SORIN TITEL
SECVENŢA 7:
Sala Casei de cultură — strada — interior — exterior — noapte
Se aude aceeaşi muzică de cameră. Aparatul, în plimbarea lui, descoperă oameni din orăşelul lui Cornel pe care i-am văzut în secvenţele anterioare: cei cinci bătrâni, măcelarul, miliţianul, Victor, bătrânul cu pensia şi multe alte persoane care, îmbrăcate elegant, ascultă cu evlavie muzica venind de pe scenă, unde un cvartet de coarde cântă; trei bărbaţi şi o femeie...
O femeie cântă la violoncel.
Degetele ei îngrijite mânuiesc cu abilitate arcuşul.
Cornel priveşte fix, de parcă pentru el nu ar exista nici un alt instrument.
Fata de lângă el, prietena lui - îi întinde o pungă cu bomboane. Cornel refuză.
Pe chipul măcelarului au apărut broboane de sudoare. Din buzunarul de la piept scoate o batistă şi-şi şterge fruntea. Bătrâna cu voal a adormit.
Undeva, în fundul sălii, un băiat mai îndrăzneţ sărută o fată. Prietena lui Cornel îi şopteşte la ureche:
-	Hai să plecăm, m-am plictisit!
Fata şi cu Cornel se întorc seara târziu de la concert.
Cornel o ţine timid de braţ.
Fata:
—	Numai de încăpăţânat ce eşti n-ai vrut să pleci! Ca să-mi faci mie în ciudă. De plictisit, recunoaşte că te-ai plictisit şi tu? Haide, recunoaşte!
Cornel:
— Şi eu care voiam să-ţi dezvălui un mare secret!
Fata:
SCENARII DE FILM
1069
-	Şi ce legătură are secretul tău cu concertul ăsta?
Cornel:
—	Uite că are! De săptămâna trecută iau şi eu ore de violoncel.
pata începe să râdă.
Au ajuns în faţa unui bloc cu patru etaje. Din senin, fata o ia la fugă spre intrarea în bloc. Cornel, rămas singur, porneşte încet spre bloc. Se opreşte şi priveşte cum sus s-a aprins o lumină. Apoi lumina se stinge şi se aprinde în altă cameră. La geam a apărut o siluetă.
Cornel priveşte fix spre geam.
Sus, în cameră, lumina s-a stins. Ne apropiem de Cornel, ai cărui ochi sclipesc în noapte.
SECVENŢA 8:
Visul — grădina — interior Cornel — noaptea
într-o grădină aranjată â la „belle-epoque“, Cornel visează nunta bunicii: mirele e tânăr şi bunica arată aşa cum o ştim noi, deja bătrână. Volănaşe şi umbreluţe. Se dansează în grădina cu flori şi soare. Totul are loc pe o muzică de violoncel, şi la violoncel, bineînţeles, cântă Cornel, îmbrăcat după moda epocii, în frac şi cu joben.
In cameră la Cornel e întuneric. Cornel se ridică din pat, se duce la masă şi bea din cană apă. Apoi se îndreaptă spre geam şi priveşte în noapte.
întunecare
1070
SORIN TITEL
SECVENŢA 9:
Acasă la Cornel — acasă la bătrânul profesor — zi - interior - noaptea
Un bătrân cu ochelari şi cu părul nins doarme cu capul în bărbie. Se aude un solfegiu la violoncel.
Cornel, cu capul în jos privind corzile, cântă greu şi butucănos un solfegiu. în sfârşit, a terminat.
Bătrânul tresare şi, calm, spune:
-	încă o dată. De la început.
Cornel reîncepe solfegiul. Ne apropiem de el - pe frunte are broboane de sudoare.
Bunica, ascultând acelaşi solfegiu.
Acasă, în camera bunicii, Cornel a reluat solfegiul. Cântă acum parcă mai uşor.
E noapte. La blocurile din jur luminile sunt stinse. La Cornel în cameră lumina e aprinsă. Ne apropiem. începe să se audă acelaşi solfegiu care tulbură liniştea nopţii, în cameră, Cornel repetă de unul singur acelaşi solfegiu cu încrâncenare.
Pe hol. Se aude soneria de câteva ori. Apare bunica în pijama, merge spre uşă şi o deschide. în prag stă o cucoană în halat şi cu bigudiuri care începe să turuie:
-	E de-a dreptul scandalos, de o lună şi mai bine sunt obligată să ascult noapte de noapte aceleaşi scârţâituri! Toţi vecinii sunt scandalizaţi, dar n-au curajul să vină să vă spună. Vă ştiu cât sunteţi de dificilă.
în pragul uşii, Cornel ascultă discuţia care urmează.
Bunica, rămânând calmă:
SCENARII DE FILM
1071
- Nu sunt dificilă de fel. Băiatul repetă - asta-i tot! Ştiţi ce a spus un mare poet francez?
Vecina, căreia i s-a desprins un bigudiu şi, nervoasă, îl prinde la loc:
-	Nu ştiu şi nici nu mă interesează!
Cornel s-a rezemat cu capul de canatul uşii.
Bunica (off):
-	Viaţa e scurtă, arta e lungă! Aveţi răbdare, o să vă cânte şi Mozart!
Şi bunica, sprintenă, închide uşa în nas vecinei. De afară se aude vocea vecinei:
-	Mozart ne mai lipseşte.
Bătrâna se întoarce. înainte de a intra în camera ei, vine spre a lui Cornel care, în timp ce bunică-sa închidea uşa, a intrat la el. Bunica crapă uşor uşa şi priveşte înăuntru.
La geam, Cornel priveşte afară. E cu spatele la bunica. Se întoarce şi începe să se plimbe prin cameră.
Afară, bunica lasă uşa crăpată şi se duce spre camera ei. Intră şi lasă şi la ea uşa crăpată. Un timp e linişte. Apoi se aude vocea bunicii:
-	Cornel, vrei să vii puţin?
Iese Cornel, care intră în camera bunicii. A lăsat uşa deschisă aşa, că putem să vedem şi noi ce urmează. Cornel s-a aşezat pe fotoliu, bunica e în pat. Tăcere.
Din senin, bunica începe să povestească:
-	Când erai mic, la vreo doi-trei ani, te-am dus într-un parc şi acolo eu m-am luat cu tricotatul şi, când m-am uitat, tu te urcaseşi pe toboganul celor de şapte-opt ani. N-am mai apucat să strig,
1072
SORIN TITEL
că ţi-ai şi dat drumul, dar nu pe fund, ci pe burtă. Am crezut că mor de spaimă. N-am dormit vreo trei nopţi.
Se lasă din nou linişte, apoi Cornel se ridică şi spune:
— Sărut mâna. Noapte bună.
Cornel iese, închide uşa la camera bunicii şi porneşte spre bucătărie. Intră. După el uşa rămâne deschisă şi-l vedem cum se aşază la masă şi începe să înfulece cu o foame de animal bolnav. O clipă se uită spre noi, apoi, enervat, vine şi trânteşte uşa!
SECVENŢA 10:
Magazie noaptea - bucătărie ziua — casa prietenului
Cornel repetă un alt solfegiu, parcă mai complicat. Ne depărtăm de el şi ne dăm seama că repetă într-o magazie cu obiecte vechi (saci, coşuri de nuiele) şi un pat de scânduri şi un pled pe el. Cornel se opreşte, lasă violoncelul deoparte, apoi iese pe uşa magaziei. Magazia e într-o grădină cu pomi. Lângă magazie e o bancă. Pe ea se aşază Cornel. Ne apropiem. Se aude în noapte un huhurez. Cornel duce mâna pâlnie la gură şi se îngână cu huhurezul. Se ridică, se plimbă un timp, apoi, aplecându-se, ia pe palme rouă şi se spală pe faţă. Face asta de câteva ori. Porneşte spre magazie. Aparatul îl urmăreşte cum intră şi închide uşa. Printr-o crăpătură, aparatul îl vede cum îşi reia repetiţia la violoncel.
E dimineaţă. Cornel doarme în patul din magazie. O buburuză se plimbă pe părul lui, apoi ajunge pe' frunte. Cornel duce mâna şi o alungă, în pragul uşii stă Victor:
SCENARII DE FILM
1073
-	Vino să bei un ceai. Cred că ai îngheţat.
Cornel se ridică cu greu, ia violoncelul şi porneşte pe urmele lui Victor.
în bucătărie, mama lui Victor pregăteşte de mâncare. în timp ce tinerii aşteaptă mâncarea, ea vorbeşte fără întrerupere:
-	înţeleg să te zbaţi ziua şi noaptea să câştigi un ban în plus - să-ţi faci o situaţie materială. Fiecare om vrea să trăiască mai bine, n-am nimic împotrivă. Aşa e vecinul nostru, croitorul: de dimineaţă până seară nu-i mai stă mâna. Şi aţi văzut şi voi ce minunăţie de casă şi-a putut face! Ce persane şi ce mobilă poate avea. (Face o mică pauză să toarne omleta; până acum a bătut ouăle cu lapte.) Iar nevastă-sa atâtea inele are că mă mir că n-o dor mâinile! Ori cu violoncelul ăsta al tău, îţi spun drept că nu văd cum ai să te pricopseşti! O să cânţi la el şi o să înceapă să curgă banii, aşa crezi tu?
Victor începe să râdă:
-	Nu-i vorba de bani, mamă. Cornel nu se gândeşte la bani. Nu cântă pentru bani, ci din pasiune!
între timp, omleta a fost pusă în farfurii şi farfuriile pe masa băieţilor. Mama lui Victor:
-	Las’ că ştiu eu, numai cu pasiunea mori de foame.
Cei doi băieţi încep să mănânce. Se aud zgomote de oraş mare, aglomeraţie, vociferări dintr-un troleibuz.
întunecare
1074
SORIN TITEL
SECVENŢA 11:
Oraşul - acasă la verişor — exterior — interior — zi - noapte
Acelaşi zgomot. Din mersul autobuzului se vede oraşul mare (Timişoara), străzi aglomerate şi clădiri impunătoare.
Pe scara troleibuzului, Cornel ţine violoncelul afară pentru a-1 feri de accidente. Priveşte oraşul care fuge odată cu troleibuzul.
Cornel, cu violoncelul şi o sacoşă pe umăr, intră într-o curte interioară.
Oprit în faţa unei uşi, Cornel sună. Trece o vreme şi, în sfârşit, uşa se deschide; în uşă stă un băieţaş care, vesel, strigă:
-	Mamă, au venit şi muzicanţii. E unul cu o vioară mare, mare.
Apoi copilul, privind spre Cornel, spune:
-	Ce-o să ne mai distrăm!
între timp a apărut şi mama. Văzâdu-1 pe Cornel, strigă spre înăuntru:
-	Ştefane, închipuieşte-ţi cine a venit, văru-tău Cornel de la Bocşa.
Se apropie de Cornel şi, la ureche, îi spune:
-	Poţi să-l feliciţi. Astăzi e ziua lui. împlineşte 32 de ani. Avem şi invitaţi.
Apoi îl ia de braţ pe Cornel şi-i spune:
-	Dar şi noi unde ne-am găsit să stăm de vorbă. Intră, te rog.
Pe uşă iese Ştefan, vărul lui Cornel. E uşor afumat. îl îmbrăţişează, apoi, măsurându-1, zice:
SCENARII DE FILM
1075
-	Mă, ce te-ai putut schimba! Dacă te-aş fi văzut din întâmplare pe stradă, nu ştiu dacă te-aş fi cunoscut. Hai, intră!
în sfârşit, Cornel e tras înăuntru şi uşa se închide. Dinăuntru se aud vociferări şi zgomote de petrecere, şi vocea lui Ştefan.
-	El e vărul meu de la Bocşa, Cornel!
Masa e răvăşită. Sticle pe jumătate goale, farfurii cu resturi de mâncare, scrumiere pline cu ţigări.
în jurul mesei au mai rămas câţiva invitaţi. Cornel stă lângă o fetişcană carc-1 fură cu coada ochiului. E acel moment al petrecerii când, după ce-au vorbit toţi, fiecare cu cine a putut, s-a lăsat liniştea. Liniştea durează încă un timp. Unul bate farfuria cu un rest de friptură înfipt în furculiţă, şi din senin, fata de lângă Cornel, ca să spargă tăcerea, spune:
-	Poate am să reuşesc totuşi să vă determin să ne cântaţi ceva.
Brusc, cei de le masă prind ideea şi toţi vociferează încurajându-1 pe Cornel. Cornel face semne că nu, ba chiar încearcă să spună:
-	îmi pare rău, dar deocamdată nu ştiu decât solfegii. Şi sunt plicticoase.
Nimeni nu a auzit ce-a spus Cornel - toţi vorbesc, fiecare pe limba lui - doar fata de lângă el spune convinsă:
-	Nu-i nimic, ne cântaţi ceea ce ştiţi! Faceţi, vă rog, linişte!
Se lasă liniştea şi Cornel, împins de Ştefan, care spune, ca un argument suprem:
-	Nu-i frumos să refuzi dacă te roagă o doamnă.
1076
SORIN TITEL
se ridică, ia violoncelul, se aşază pe scaun şi începe să cânte un foarte lung şi plicticos solfegiu. La început mai toţi ascultă, până când plictiseala pune stăpânire pe ei şi atunci unul îşi ascunde un căscat vinovat,
altuia i se închid ochii şi cu mare greutate reuşeşte să şi-i ţină deschişi,	.
un altul nu mai poate răbda şi, în vârful picioarelor, să nu deranjeze, se duce ia baie.
Cornel este atât de prins de ceea ce cântă, încât nu vede pe nimeni şi nimic.
Ca la un semnal, mai toţi invitaţii, în vârful picioarelor ies din cameră.
Cornel cântă în transă, nu observă nimic, în cameră nu a rămas decât Cornel, cântând îndârjit şi, pe un scaun, lângă el, băiatul lui Ştefan, care-1 priveşte cu admiraţie.
Intr-un pat, băieţelul doarme.
în bucătărie, nevasta lui Ştefan spală vase. Ştefan, aşezat pe canapea, spune:
-	Până te aranjezi într-un fel, poţi rămâne la noi. Nu e nici o problemă, avem încăperi destule. După ce intri la facultate şi ai să vrei să te muţi la cămin, o să vedem atunci.
în canatul uşii, Stela, nevasta lui Ştefan:
-	Ştefan e şi el la fe-fe, la politehnică, ca să vezi ce bărbat ambiţios am!
Ştefan, convins:
-	Tot la politehnică vrei să dai şi tu, Cornele? în cinci ani te întorci la Bocşa inginer!
Cornel, apărându-se:
SCENARII DE FILM
1077
-	Nu cred că sunt bun de inginer. Am fost slab la matematică.
Ştefan, sigur pe demersul lui:
-Avem noi un vecin, profesor de matematică. Tot el m-a pregătit şi pe mine, vorbim cu el.
Cornel, oarecum jenat că le înşală aşteptările:
-	Cel puţin deocamdată, n-am de gând să dau la facultate.
Pe canapea, Ştefan îşi aprinde o ţigară.
-	Atunci ce ai de gând să faci?
Cornel spune cu candoare:
-	Vreau să cânt la violoncel.
A doua zi dimineaţa, în faţa cafelelor, Ştefan şi Cornel stau de vorbă. Stela a plecat la serviciu. Ştefan spune:
-	Eu nu vreau să mă amestec în viaţa ta. Faci ce vrei, eşti om în toată firea. îmi dau şi eu o părere. An voie, ce zici?
Cornel spune:
-	Sigur că ai voie.
Ştefan soarbe din cafea şi spune:
-	Păi atunci uite care e părerea mea, şi cu asta am terminat, nu vreau să te bat la cap. Fiecare face ce crede că-i mai bine. Orice om are felul lui în viaţă, un drum al lui. An dreptate sau nu?
Cornel, aprobând:
-	Sigur.
1078
SORIN TITEL
Ştefan, devenind agitat:
-	Doar că eu sunt de părere că nu trebuie să te grăbeşti. Mai gândeşte-te, reflectează un pic.
Pe bicicletă, Cornel face deocamdată acelaşi lucru pe care-1 făcea în oraşul hatal, împarte scrisori. îl vedem străbătând străzile oraşului cu tolba de scrisori pe umăr.
Ajuns într-un cartier de blocuri noi, intră într-un bloc şi pune
scrisorile în cutiile poştale.
într-un alt bloc a pus scrisorile în cutie.
în faţa unei uşi, Cornel sună. Uşa se deschide şi în pragul ei
apare un bărbat încă tânăr cu părul aproape alb. Cornel,
întinzând scrisoarea:
-	O recomandată. Trebuie să semnaţi de primire.
Bărbatul dă să semneze cu creionul oferit de Cornel şi vârful creionului se rupe. Bărbatul spune:
-	O clipă, să caut ceva cu care să semnez.
Cornel a rămas în faţa uşii deschise. Dinăuntru se aude:
-	închipuie-ţi că recitalul e fixat pentru săptămâna viitoare! în două-trei zile trebuie să plec. Şi ei abia acum îmi scriu.
Voce de femeie (off):
-	Dacă nu mai ascultat. Puteai să telefonezi dacă ai văzut că întârzie răspunsul.
Cornel, în faţa uşii, ascultă atent.
Voce de bărbat (off):
-	Un recital la Bruxelles şi un recital la Bruges! Trei zile la rând e cam obositor. Daţi-mi un creion. Trebuie să semnez de primire.
SCENARII DE FILM
1079
Tânărul revine şi semnează de primire, spunând:
-	îţi mulţumesc. Mi-ai adus o veste bună.
Cornel se trezeşte spunând:
-	Şi eu cânt la violoncel.
Bărbatul, surprins:
-	La violoncel. Bravo.
Cornel merge pe o stradă a Timişoarei. Din off se aude voce Cornel:
-	Şi eu cânt la violoncel, off voce Bărbat:
-	Bravo. La violoncel! Ce potriveală! Poate intri să stăm puţin de vorbă.
Cornel îşi continuă mersul pe străzi, off voce Bărbat:
-	Mamă, ne faci o cafea? off voce Cornel:
-	Dumneavoastră sunteţi un artist adevărat. Eu, în schimb, nu sunt decât un începător. Nu ştiu dacă am talent, dar fără muzică simt că sunt un om mort. Nu pot trăi fără ea. Dumneavoastră sunt sigur că mă înţelegeţi. Pot să vă vorbesc deschis despre asta.
off voce Bărbat:
-	La cinci ani au început să-mi dea lecţii. Nu-mi plăcea defel să cânt şi uram lecţiile din tot sufletul meu de băiat căruia îi plăcea să bată mingea. Mă
1080
SORIN TITEL
băteau ca să mă facă să cânt. A fost un adevărat calvar. Nu ştiu dacă mă crezi.
Cornel îşi continuă drumul pe o străduţă veche.
Voce (off) îl însoţeşte:
-	Dar a trebuit să treacă multă vreme până a început să-mi placă să cânt la vioară.
Voce (off) Cornel:
-	Când plecaţi?
Voce (off) Bărbat:
-	Săptămâna viitoare. Duminică am concert la Filarmonică, poate vrei să vii!
Pe scena Filarmonicii se desfăşoară concertul Violonistului. Violonistul cântă cu virtuozitate. Pe frunte are broboane de sudoare.
După câteva feţe care ascultă concentrate, îl descoperim şi pe Cornel care priveşte fix.
Pe scenă, Violonistul a terminat o bucată, lumea aplaudă frenetic.
Seara pe stradă, Cornel merge tăcut.
(Din off se continuă aplauzele.)
După un timp se porneşte ploaia (aplauzele au amuţit). Cornel merge tăcut prin ploaie.
Voce off Violonist:
-	Aplauzele pe care le-ai auzit după concert sunt o parte mult prea mică şi, din păcate, singura frumoasă din viaţa unui muzician.
Voce off Cornel:
-	Nu mă interesează aplauzele.
SCENARII DE FILM
1081
Voce ofi Violonist:
-	Şi de ce ţii cu orice preţ să cânţi la violoncel?
Ploaia a încetat pe nesimţite. Cornel merge parcă în transă. Voce off Cornel:
-	Dumneavoastră mă întrebaţi? Nu pot trăi fără muzică.
Voce off Violonist:
-	La mine dragostea a venit mai târziu. Ţi-am spus că la început am urât vioara.
Cornel s-a oprit o clipă ca şi cum ar medita la tot acest dialog. Priveşte undeva departe, peste aparat şi spune:
-	îmi iubesc violoncelul, uneori am impresia că e o fiinţă vie! Aşa, ca un prieten.
în timp ce el vorbeşte, reîncepe ploaia care cade cu clăbuci pe chipul lui transfigurat:
-	Sau ca o iubită. O fiinţă de care nu poţi să te desparţi. Despărţirea fiind un fel de moarte, un fel de sfârşit. Mă înţelegeţi? Dumneavoastră trebuie să mă înţelegeţi! spune Cornel adresându-se Violonistului, sau poate chiar nouă, celor care-1 urmărim.
SECVENŢA 12:
Casa Ştefan - interior - noapte — zi
Noaptea târziu. Cornel s-a culcat, dar nu poate dormi, într-un colţ al încăperii, zărim violoncelul. Se aude o uşoară bătaie în uşă:
1082
SORIN TITEL
Cornel:
- Cine e acolo? Voce off băieţelul lui Ştefan: -Eu.
Cornel:
-	Ti-am spus să te culci şi să dormi. Când o să se întoarcă ai tăi, au să ne certe pe amândoi!
Voce off băieţel:
-	Nu se întorc până dimineaţă. Ai văzut tu pe cineva care să se întoarcă mai devreme de la o nuntă?!
Cornel:
-	Şi ce vrei?
Băieţelul deschide cu multă sfială uşa, o crapă încetişor, deocamdată neîndrăznind să intre în încăpere.
Băieţelul:
-	Să cânţi la violoncel.
Cornel categoric:
-	Nu se poate.
Băieţelul:
-	Chiar dacă nu ştii cânta bine de tot, nu ai de ce să te jenezi. Eu nu sunt aşa de pretenţios.
Cornel:
Intră odată şi aprinde lumina.
SCENARII DE FILM
1083
Băieţaşul aprinde lumina şi se duce spre violoncel. Violoncelul e mai înalt decât el şi cu greu reuşeşte să-l târâie până la patul lui Cornel. Acesta se scoală şi aşa, în chiloţi, începe să cânte. Băieţelul se aşază pe un scaun în faţa lui Cornel şi ascultă, în pat, băieţelul doarme.
La el în pat, Cornel doarme.
Violoncelul se odihneşte pe scaunul de lângă perete. Aparatul e pe holul de la intrarea în apartament. Se aude cheia în broască şi în uşă apare Stela care ţipă lăsând uşa deschisă.
-	Mai ai curajul să vorbeşti, ticăloşiile!
Stela fuge spre cameră. Pe uşă intră şi Ştefan, greoi, cu gulerul răsfrânt şi cravata în buzunarul de la piept, în pat Stela plânge. Ştefan vine şi se aşază lângă ea, încercând să o mângâie. Stela sare ca o pisică şi începe să-l tragă de păr, cu ură - gemând. Ştefan o domoleşte:
-	Ai înnebunit! Ce-i cu tine? Dacă se trezeşte copilul? Ai uitat că avem şi oameni străini în casă? Dacă îţi spun că nu am nimic cu ea. Aseară am văzut-o prima oară în viaţa mea!
Stela începe să urle, apoi ţipă:
-	Nu ţi-i ruşine! Dacă nu v-aş fi surprins!
Cornel s-a trezit şi ascultă: off Ştefan:
-	Ruşinează-te de Cornel, dacă de copil nu-ţi pasă. Nu-i obligat să asiste la asemenea scene.
Din nou Stela şi Ştefan. Stela, ţipând:
-	Să plece dacă are urechile prea subţiri! N-am nevoie de rudele tale! Nu-i destul că am intrat servitoare la tine?! Vrei să intru acuma şi la el?!
1084
SORIN TITEL
Ştefan:
-	Eşti o proastă.
Băieţelul s-a trezit şi ascultă şi el.
Ştefan:
-	Chiar ai merita să te înşel, ca să te învăţ minte, îmi pare rău că n-am făcut-o până acuma.
Băieţelul, toropit de somn, adoarme cu capul pe pernă.
La o berărie, Cornel şi cu Ştefan stau în faţa unei halbe cu bere.
Cornel:
-	Vreau să te întreb ceva. Nu eşti obligat să-mi răspunzi.
Ştefan, anticipând:
-	Vrei să ştii dacă scandalul are vreun fundament real sau sunt simple închipuiri ale Stelei?
Cornel, curios:
-Da.
Ştefan:
-	înţeleg că putem sta de vorbă ca de la bărbat la bărbat...
Cornel, serios:
-	Fără îndoială.
Ştefan, care începe să povestească:
-	Cu femeia cu care m-a văzut Stela sunt de aproape zece ani. O poveste veche, care durează.
SCENARII DE FILM
1085
Am cunoscut-o la puţin timp după ce m-am căsătorit. Bărbatul i-a murit într-un accident.
Cornel, curios:
- O iubeşti?
Ştefan, sigur pe el:
-Nu.
Cornel:
-	Dar pe Stela o iubeşti?
Ştefan îşi aprinde o ţigară:
-	Sigur că o iubesc! Doar e nevasta mea. Rea, bună, e nevastă-mea.
Cornel, nedumerit:
-	Atunci nu înţeleg.
Ştefan soarbe din halbă:
-	Nu-i uşor de înţeles.
Tac o vreme, apoi Ştefan schimbă vorba.
-	Când s-or mai potoli apele, treci pe la noi. Şi să nu-i porţi pică Stelei. A vorbit la supărare.
începe să se audă o stropitoare cu jet puternic care creşte în intensitate.
întunecare
1086
SORIN TITEL
SECVENŢA 13:
Tramvai - zi - soare - oraşul - cămăruţă
Suntem în interiorul unui tramvai. Cornel, cu violoncelul aşezat alături şi cu sacoşa pe genunchi, a adormit. Tramvaiul e supus pe dinafară spălării, aşa că zgomotul e cel cu care s-a încheiat secvenţa precedentă, de jet puternic de apă. Tramvaiul a pornit prin ceaţa dimineţii spre oraş. în interior, Cornel doarme; se pare că soarele care dă semne de strălucire nu-1 poate trezi. în spatele lui, pe scaun, stă aşezat violoncelul.
Subiectiv, din tramvai, vedem oraşul pustiu care se trezeşte cu greu.
în centrul oraşului, tramvaiul a oprit.
Cornel deschide ochii şi se ridică.
Cornel a coborât din tramvai. Se întinde, apoi cască lung. Tramvaiul pleacă încet, închizând uşile. Cornel tresare şi o ia la fugă după tramvai, dar nu-1 mai poate ajunge. în tramvai a rămas violoncelul.
Suntem în tramvai şi violoncelul, rămas singur, se plimbă prin oraşul încă netrezit la viaţă. El e singurul pasager. Aparatul se retrage undeva în colţ. Tramvaiul a oprit şi din staţie încep să urce oameni, bărbaţi şi femei cu feţe nedormite, muncitorii întreprinderii al cărei nume îl poartă staţia. Tramvaiul este aproape plin. Şi noi, cu aparatul, plecăm printre oameni să căutăm violoncelul. în sfârşit, l-am găsit - stă singur pe scaun, respectat ca un om bătrân, nimeni nu l-a clintit de pe locul lui. Şi tramvaiul aleargă pe străzile oraşului purtându-i pe oamenii nedormiţi spre casă, precum şi pe prietenul nostru, violoncelul lui Cornel.
SCENARII DE FILM
1087
Un atelier de reparat instrumente muzicale. Viori, contrabase, scripci, chitare şi în sfârşit violoncelul nostru - cam lovit şi cu două corzi rupte.
pe un scaun, în faţa bătrânului care tocmai repară o vioară, stă Cornel.
Bătrânul, privind spre Cornel:
-	Ce ai făcut cu el că l-ai adus în halul ăsta?
Soţia meşterului bagă capul de după perdea şi întreabă privind spre Cornel:
-	O cafea bei?
Cornel spune:
-	Da, mulţumesc.
Cornel se dă mai în faţă, pus să povestescă toată aventura:
-	Păi să vedeţi...
Aparatul panoramează printr-o cămăruţă curată, modestă, un pat vechi, o noptieră... Se deschide uşa şi intră bătrânul reparator şi Cornel.
Bătrânul:
- Nu-i prea grozavă, dar până găseşti altceva mai bun te poţi mulţumi şi cu atât. Poţi să rămâi aici, noi nu ne folosim de ea.
Cornel îşi face o cafea pe plita din cămăruţa lui, apoi o pune pe fereastră să se răcească. Până se răceşte, ia violoncelul care arată acum normal şi începe să cânte ceva care începe să sune parcă a muzică.
Planul e lung. întunecare.
1088
SORIN TITEL
SECVENŢA 14:
Oraş — pe înserat - cameră - fiizerie — magazin
Cornel se întoarce pe înserat de la treabă. Spre surprinderea lui, la el în cămăruţă e lumină. Cornel se apropie şi, curios, priveşte înăuntru.
Pe scaun, în mijlocul încăperii, e prietena lui de la Bocşa, fata de care s-a despărţit în seara de după concert.
Cornel vrea să bată în geam, se gândeşte o clipă, apoi îl vedem luând-o la fugă spre ieşirea din curte.
Intr-un magazin, la casă, Cornel plăteşte o sticlă de şampanie. Cornel iese grăbit prin uşa magazinului - traversează strada şi intră într-o frizerie.
Pe scaun, în faţa oglinzii, Cornel este săpunit. De grăbit ce e, ţine sticla în mână.. Priveşte spre frizer şi cu candoare zice:
- Vă rog să vă grăbiţi. Mă aşteaptă acasă o fată.
Cornel, proaspăt bărbierit şi cu sticla de şampanie în mână, vine grăbit către uşa camerei.
A intrat, se opreşte o clipă nedumerit, apoi priveşte, trist, spre scaunul gol. Fata a plecat. Cornel se aşază pe scaun şi în privirea lui parcă citim: Poate că nici n-a fost - poate că mi s-a părut...
SECVENŢA 15:
Atelierul de reparat - camera lui Cornel - canalid Bega -exterior — pe-nserat
Magazinul de reparat instrumente muzicale. Pe scaunul lui cu trei picioare, bătrânul repară un contrabas, asistat de un
SCENARII DE FILM
1089
tânăr, care pare nerăbdător. Se deschide uşa şi apare Cornel, care, după ce dă „Bună seara", se aşază pe un scaun liber. Bătrânul, cu ochii la lucrul lui, îi spune tânărului cu contrabasul:
-	El e tânărul nostru chiriaş; învaţă să cânte la violoncel.
Tânărul cu contrabasul spune cu o voce groasă:
-	Un contrabas se întâlneşte cu un violoncel. Bună ziua, îi răspunde violoncelul. Mi-ar face plăcere să scriu o povestire care să înceapă aşa. L-ai citit pe Urm uz?
Sunt în cămăruţa lui Cornel. Cornel spune:
-	Nu, nu l-am citit.
Tânărul cu contrabasul:
-Am un caiet întreg de povestiri scrise în maniera lui.
Pe malul Bcgăi, cei doi prieteni se plimbă. Tânărul îşi continuă fraza:
-	Dacă o să ne cunoaştem mai bine, am să ţi le dau odată să le citeşti.
Tânărul nostru iese din cadru. Cornel, rămas singur, se plimbă gânditor. Deodată se aude o mică explozie şi o lumină mare, colorată îl luminează pe Cornel.
Cornel priveşte şi pe apă pluteşte un foc multicolor. Tânărul cu contrabasul râde şi aruncă în apă punguliţc care iau foc. Vine lângă Cornel şi-i dă şi lui:
-	Hai, aruncă şi tu. E invenţia mea. Te-am dat gata, nu-i aşa?
1090
SORIN TITEL
Cei doi stau cu faţa spre apă şi aruncă săculeţi. La fiecare aruncătură, chipul li se luminează straniu. începe să se audă un zgomot de petrecere şi muzică de orchestră.
SECVENŢA 16:
Nunta - exterior - casa bătrâna - câmp - zi
Şi zgomotul, şi muzica se continuă. Cornel, cu violoncelul, şi tânărul, cu contrabasul, cântă într-o orchestră. E dimineaţă străvezie, lumina se chinuie să răzbească prin negura nopţii care moare încet. Orchestra cântă o melodie de petrecere. în mijlocul curţii, sub pomi înfrunziţi. O masă lungă la care rezistă eroic mirele şi mireasa, câteva babe; au rămas cam puţini invitaţi.
Mireasa e cam la 40-45 de ani - se mai citesc pe faţă urme de frumuseţe.
Mirele, să tot aibă 50 de ani: mic, ghebos, stă umil, cu privirea goală.
în capul mesei tronează o bătrână cu ochi vii, care, în ciuda vârstei, rezistă eroic. Mai târziu o să aflăm că e „învăţătoarea fără vârstă“ - trăieşte de atâţia ani încât ea singură şi-a uitat vârsta — şi marea ei pasiune sunt nunţile — nu a lipsit de la nici una şi a stat întotdeauna până dimineaţa, de fapt asta vor comenta în cadrele care urmează babele, nu înainte de a bârfi perechea care s-a unit în noaptea asta. Deci să dăm cuvântul babelor.
Prima bătrână, al cărei chip e ascuns de batic şi care are doi dinţi mari şi destul de ascuţiţi:
SCENARII DE FILM
1091
-	Ai văzut ce răbdare a avut el să o aştepte până acuma? De parcă ar fi ştiut că bărbatu-su o să se prăpădească la timp.
pe melodia orchestrei, mirele şi mireasa dansează. Mireasa e mai înaltă cu trei capete decât mirele care pare pitic. Acum realizăm cât de frumoasă e mireasa.
O altă babă, membră a aceleiaşi confrerii, semănând aproape identic cu prima, spune:
-	Şi doamna noastră învăţătoare ţin minte că a jucat şi la nunta bunicii mele.
Se vede o altă babă:
-	Oare câţi ani să aibă?
Prima babă:
-	Cine-i mai numără!?
Şi babele încep să râdă.
între timp, mirelui şi miresei li s-au alăturat la dans perechea „învăţătoarea fără vârstă" cu bătrânelul ei.
Cornel face cu ochiul spre tânărul cu contrabas, care-i răspunde.
Pe această atmosferă paşnică de nuntă spartă începe să plouă. Treptat, toată lumea se adăposteşte pe unde apucă. Masa rămâne goală şi răvăşită. Pe podiumul improvizat al orchestrei, plouă puternic.
Undeva, sub o streaşină, mirele ţine capul în poala miresei, în cameră, în faţa oglinzii, babele au găsit trusa de machiaj a mircsii şi se rujează şi se fardează.
De după un nor soarele apare ce o aureolă.
Undeva într-un colţ al grădinii, Cornel, sub o şură, stă singur. Ia violoncelul şi începe să cânte — tema din trio elegiac a lui
1092
SORIN TITEL
Ceaikovski. în timp ce cântă, soarele răsare. Minunata zi de vară îşi desfăşoară întreaga ei splendoare.
Din ce în ce mai curioasă, „învăţătoarea fără vârstă“ se apropie tiptil de locul unde se aude muzica. Se opreşte la o oarecare distanţă şi ascultă.
Cornel cântă pentru el. E la ultimul acord. A terminat, învăţătoarea fără vârstă aplaudă.
Curtea cu masa şi personajele noastre în locurile în care le-am lăsat. Udă şi strălucitoare după ploaia de vară. Soarele a răsărit roşu ca o purpură.
Pe poteca din câmp, băieţii din orchestră (cinci la număr - între cei cinci, unul e Cornel, altul tânărul cu contrabasul). Cu instrumentele sub braţ, merg în şir indian. în frunte se află băiatul cu chitara. în dreapta lor începe să se zărească malul unei ape. Pe malul bălţii, cei cinci s-au oprit. Unul:
— Nu ne-ar strica o baie. Uite ce limpede e apa.
Altul:
-	Se vede pietrişul pe fund.
Ca la un semnal, cei cinci se dezbracă şi, goi, se aruncă în apă. în apă, ca nişte pui de animale, se joacă, se stropesc.
Pe mal, instrumentele, sub dogoarea soarelui, parcă-i invidiază.
Cornel şi prietenii lui din orchestră sunt în vizită la învăţătoarea fără vârstă. O cameră mare cu mobilă veche, învăţătoarea deschide obloanele ca să se facă mai multă lumină. Tinerii au fost serviţi cu dulceaţă.
Mâna învăţătoarei, zbârcită, mângâie o vioară. învăţătoarea, cu vioara în braţe, se apropie de masa unde stau băieţii:
—	Mă gândeam că poate ştiţi pe cineva care vrea să cumpere o vioară.
SCENARII DE FILM
1093
învăţătoarea se plimbă prin cameră un timp, apoi, ca şi cum ar vorbi singură:
-	Viorile sunt ca vinul, cu cât sunt mai vechi, cu atât sunt mai bune.
Unul din băieţi:
-	O să ne interesăm şi o să vă scriem!
Bătrâna, ca şi cum n-ar fi auzit ce a spus băiatul, continuă:
-	îmi amintesc că a costat o groază de bani. E mai mare păcatul să zacă nefolosită.
Cornel intervine politicos:
-	Aţi avut o rudă violonist?
Bătrâna întoarce privirea spre el:
-Da...
După plecarea tinerilor, învăţătoarea singură priveşte vioara care e pe masă. în încăpere intră un om bătrân cu paşi grei, târşiţi. în planul doi, la geamul deschis, îl zărim pe Cornel care priveşte curios înăuntru. Bătrânul se aşază şi, nervos, spune:
-	Iar ai încercat să-mi vinzi vioara? învăţătoarea:
-	Tu mi-ai spus s-o vând...
Bătrânul:
— Nu ţin minte să-ţi fi spus aşa ceva! De ce n-aş cânta la vioară dacă am chef?
învăţătoarea:
1094
SORIN TITEL
-	Sunt treizeci de ani de când n-ai mai cântat. Nu vreau să-ţi imput nimica.
în mişcarea lui, aparatul l-a surprins din nou pe Cornel, care,
la geam, ascultă discuţia:
învăţătoarea:
-	Nu eşti tu de vină... Dacă n-ar fi fost războiul! Bătrânul, enervat:
-	Iar vorbeşti prostii. Corzile i s-au copt. Probabil s-au umplut de praf.
Bătrânul ia vioara şi o încearcă:
-	Ştii, draga mea, am impresia că am uitat, că nu mai ştiu...
învăţătoarea izbucneşte în plâns din senin. Bătrânul ţipă:
-	Iar începi. O să mă bagi în mormânt!
învăţătoarea iese din cameră. Singur în încăpere, bătrânul caută să pună la punct vioara. Corzile vibrează ori de câte ori mâna sa zbârcită, cu pete de ficat, le atinge, în geam, Cornel a privit toată scena. Se întoarce şi pleacă. Se aud zgomote de oraş.
întunecare
Pe bicicletă, Cornel se apropie, cu geanta de poştaş pe umăr, de cartierul de blocuri noi.
E în faţa uşii violonistului. Sună. Sună. Nici un răspuns. De abia acum desface telegrama şi o citeşte împreună cu noi: „Mare succes. Săptămâna viitoare concert la Amsterdam; vă sărut, Adrian". Cornel se apleacă şi o pune sub uşă.
SCENARII DE FILM
1095
Camerele locuinţei violonistului: o blibliotecă, o sufragerie, un pian... Şi, în sfârşit, în faţa uşii, pe dinăuntru, acolo unde suntem noi, telegrama lăsată de Cornel.
Cornel, cu bicicleta lângă el, merge pe o stradă lăturalnică. Pe lângă el, încă doi, cu un pian vechi - apoi alţi doi, cu un alt pian. Cornel s-a oprit. Oamenii cu pianele au intrat într-o curte. Cornel se întoarce şi, mascat de un stâlp, aude următoarea discuţie:
Voce I:
-	Să vină el să le spargă cu toporul.
Voce II:
-	Tu nu înţelegi că el e şeful comisiei de casare şi ordinul trebuie executat?
Voce III:
-	Dacă eşti aşa deştept, crapă-le tu cu toporul! Eu nu pot.
Cornel, ascuns, îi vede pe cei patru în salopete. Au topoare în mână şi în faţa pianelor continuă discuţia:
Voce IV:
-	Eu nici un pui de găină nu pot tăia, darmite...
Voce III:
-	O frumuseţe şi poate e aşa de vechi cât anii noştri la un loc...
Voce I:
-	Ei, ce facem? Dă cineva?
Toţi tac.
Şi cei patru pornesc spre ieşire, în timp ce Cornel se urcă grăbit pe bicicletă şi pleacă.
1096
SORIN TITEL
Se aud bătăi în uşă — uşa se deschide şi în cameră pătrunde fata de la concertul de la Bocşa.
Cornel, culcat şi cu picioarele pe tăblia patului vechi, spune:
-	Intră.
Fata se apropie şi, timidă, se aşază la marginea patului. Se privesc o clipă, apoi fata întreabă timid:
-	Ei, ai învăţat să cânţi la violoncel? Sau ai renunţat?
Cornel tace şi, după un timp, spune:
-	N-am renunţat.
Fata, prinzând curaj:
-	Şi tot cu solfegiile te lupţi?
Cornel, în aceeaşi poziţie:
-	Ştiu o sonată. Dacă vrei, ţi-o cânt?
Fata se trage spre el. E chiar lângă el. Pune mâna pe capul lui şi începe să-l mângâie:
-	Numai că eu n-am timp.
In timp ce vorbeşte, îl mângâie din ce în ce mai insistent:
-	Mă grăbesc foarte tare. Trebuie să fac o mulţime de cumpărături pentru...
în acest moment se apleacă şi-l sărută pe gură, apoi spune:
-	... nunta mea.
Sunt în pat. Fata ţine capul pe umărul lui şi vorbeşte:
-	E student la politehnică. în ultimul an. Nu-i cine ştie ce frumuseţe, dar e simpatic şi ţine la mine.
SCENARII DE FILM
1097
Cornel:
- Tu îl iubeşti?
Fata:
- Aşa şi aşa.
Cornel:
- Atunci de ce te măriţi?
Fata:
—	Ce întrebare? Parcă 11-ai şti că fetele vor să se mărite. Să nu ajungă fete bătrâne.
Cornel începe să râdă, apoi îl îneacă tuşea.
Aparatul panoramează prin cameră. Pe diferite detalii din cameră se aude tuşea lui Cornel. La capul patului, pe un scaun, e nevasta bătrânului reparator de instrumente şi, în pat, Cornel, cu o cârpă în jurul gâtului. E bolnav. Transpiră abundent. Doamna Avachian:
—	Te-o fi tras curentul pe bicicleta asta a ta. Bea-1 fierbinte.
In pat, Cornel bea ceaiul cu înghiţituri mici.
-	Mi-a înţepenit gâtul; abia mai pot să-l mişc. Dom na Avachian:
-	Să mai scadă temperatura, şi să te duci la medic.
1098
SORIN TITEL
SECVENŢA 17:
Policlinică — interior — exterior — zi — noapte
Un cabinet la policlinică. Cuşete, cu perdele între ele. într-o astfel de cuşetă, Cornel îşi lasă cămaşa şi se aşază pe pat; întins pe burtă, o întreabă pe fata care se pregăteşte să-i facă razele indicate de doctor:
Cornel:
— Spondiloză cervicală. Asta-i o boală mai mult pentru oameni bătrâni, nu-i aşa?
Fata:
- După numărul mare de tineri care ne vin zilnic, n-aş crede.
Fata îi pune săculeţele pe spate.
Fata:
- E bine aicea unde le-am pus?
Cornel:
Fata:
- Ceva mai sus şi mai la dreapta.
- Pişcă. Sau pot da drumul la curent mai tare.
Cornel:
- E foarte bine aşa.
în timp ce Cornel stă cu faţa îngropată în pernă, fata începe să numere cu voce tare.
Cornel:
- Ce faceţi?
SCENARII DE FILM
1099
Fata:
Cornel:
Fata:
-	Vă număr coastele.
-	Am cu una în plus sau în minus?
-	Intr-adevăr, vă lipseşte una sau am greşit eu?! Să mai număr o dată.
A doua zi. Cornel intră în cabinet, se dezbracă şi se întinde. Trece un timp şi apare fata (Adina) care e proaspăt coafată, rujată, cu unghiile făcute. Fata îi aşază săculeţii.
Fata:
-	E bine aşa?
Cornel:
-	Puţin mai la dreapta.
Adina dă drumul la curent şi întreabă:
-	Nu-i prea tare?
Ca şi data trecută, Adina începe să numere coastele.
Adina:
-	Nu ştiu de ce îmi iese din nou cu una mai puţin. S-ar putea ca ieri să nu fi numărat bine a doua oară şi să vă lipsească, totuşi, o coastă. Nu ar fi de mirare.
Cornel:
- Eu zic să le mai număraţi o dată.
Adina:
1100
SORIN TITEL
-	Una, două, trei... Aveţi dreptate. Am numărat greşit. Nu ştiu ce am astăzi, că sunt teribil de distrată. Am greşit — recunosc; aveţi câte trebuie.
Cornel, zâmbind:
-	Mi-a venit inima la loc.
în faţa policlinicii, seara, Cornel o aşteaptă pe Adina. Fata iese pe poarta policlinicii. Cornel merge în întâmpinarea ei. Adina la început nu-1 recunoaşte. Se dă speriată la o parte. Cornel:
-	Nu mă recunoaşteţi?
Adina, revcnindu-şi şi zâmbind:
-	Cum să nu? Sunteţi... pacientul cu o coastă în plus sau în minus, nu mai ţin minte exact.
Cornel, continuând jocul:
-	Greşiţi, am exact atâtea coaste câte scrie la carte. E adevărat că, la început, aţi greşit numărătoarea.
Adina, zâmbind:
-	A, da. Acum îmi amintesc foarte bine.
Cornel, râzând:
-	Din păcate, tratamentul s-a terminat.
întunecare
SCENARII DE FILM
1101
SECVENŢA 18:
Casa Violonistului — Casa Cornel
Aparatul se retrage până îl vedem pe Cornel cu violoncelul, începe să cânte. E o bucată scurtă. După ce a terminat, stă şi aşteaptă.
în faţa lui Cornel stă Violonistul, cel cu concertele la Amsterdam. Ne aflăm în casa violonistului.
Violonistul îşi caută cuvintele.
-	Nu-i chiar aşa de uşor să spui: e bine, nu-i bine, cântă în continuare, lasă-te de cântat... Sper că nu aştepţi aşa ceva de la mine.
Violonistul continuă, în timp ce Cornel se joacă nervos cu violoncelul.
—	Ceea ce pot să-ţi spun e că eşti încă la început; că mai ai un lung drum de străbătut până să fii un adevărat virtuoz.
în pat, întins, cu picioarele ridicate pe tăblia patului, Cornel se uită în tavan.
Voce interioară Cornel:
-	Vreau să vă întreb ceva. Aveţi un disc cu Pablo Casals?
Voce off Violonist:
—	Am unul nou, l-am cumpărat de la Bruxelles.
In cameră pătrunde melodia lui Pablo Casals. Planul e lung. S-a înnoptat. Cornel, în pat, nu poate dormi, se ridică, se duce la oglindă, se piaptănă un timp, apoi bea apă din cana de pe pervazul geamului. Se duce, ia violoncelul şi-l mută lângă masă,
1102
SORIN TITEL
se aşază pe scaun, şi-l priveşte lung. Se ridică, ia violoncelul şi-l aşază pe pat, se joacă cu corzile. De afară se aud greierii. Cornel îşi reazămă faţa de violoncel; chipul lui reflectat în lemnul violoncelului pare trist.
SECVENŢA 19:
Nunta — casa — interior — exterior
Nunta lui Cornel. Mireasa este Adina, fata de la policlinică. E momentul de după cununia civilă, când tinerii căsătoriţi primesc felicitările rudelor şi prietenilor, în stradă, grupul nuntaşilor şi cu mirii se urcă în maşini. Convoiul de maşini pavoazate cu flori străbate străzile oraşului, într-o maşină îi zărim pe Cornel şi pe Adina.
Mirii şi invitaţii, printre care îi zărim pe Ştefan, vărul lui Cornel, şi pe Stela, urcă scările spre apartamentul părinţilor Adinei.
Bunica lui Cornel:
— Auăleu, dar multe trepte mai sunt; aşa am eu noroc să se strice liftul.
în sfârşit, au ajuns în faţa uşii.
Cornel:
— Cheile sunt la tine.
Adina:
- Nu le-ai luat tu de la mama?
Din figura pe care o face Cornel, ne dăm seama că nu le-a luat.
SCENARII DE FILM
1103
Cornel:
-	Să aşteptăm să vină mama soacră.
Naşa, care s-a aşezat pe o batistă, lângă scară, zice:
-	Nu e nici o supărare dacă mă aşez pe jos. Zilele trecute am avut inventar şi sunt frântă de oboseală.
Din grup, cineva lansează gluma:
-	Numai mirele să nu fie obosit!
Toată lumea râde.
Nuntaşii au dat buzna în apartamentul cu camere încărcate de mobile. Mesele sunt pline cu bunătăţi.
O femeie spune spre soţul ei:
- Mi-i o foame! Am venit direct de la servici.
Bărbatul:
- Eu nu doresc la început decât un pahar de sifon. După aia om mai vedea!
SECVENŢA 20:
Oraş Bocşa - spital - exterior - interior - zi
îl vedem pe Cornel străbătând străzile orăşelului Bocşa. Se opreşte în dreptul spitalului, intră.
Coridoarele lungi şi albe de spital. Cornel se opreşte în dreptul unei uşi, bate încetişor, apoi intră.
1104
SORIN TITEL
Cameră de spital. Aşezată pe unul din fotolii, bunica, îmbrăcată, îl aşteaptă pe Cornel. E slăbită şi îmbătrânită. Cornel o sărută, apoi, ţinând-o de mână, se uită la ea. Bunica:
- Nu trebuia să vii. Acum mă simt mai bine. Doctorii au făcut adevărate minuni.
Cornel, care o sprijină pe bunică, se plimbă pe o alee în parc. Bunica:
- La concertul tău tot am să vin. Fii liniştit. Am să-mi pun rochia de dantelă.
Cornel tace şi priveşte înainte.
Din maşină se văd străzile Bocşei, în maşina-taxi, bunica şi Cornel.
Maşina a ajuns pe un platou de deal. Cornel coboară, apoi o ajută pe bunică şi pornesc împreună spre centrul platoului. Din locul unde ei s-au oprit, se vede toată panorama oraşului -până hăt-departe, în câmpia Carasului.
Bunica priveşte.
Cornel priveşte
Oraşul şi câmpia şi, parcă, undeva, în fund, un alt oraş şi o altă câmpie.
Bunica s-a urcat în taxi. Cornel se urcă şi el. Taxiul demarează şi, după ce dispare din cadru, aparatul panoramează spre platou şi se opreşte pe o piatră funerară unde se poate citi cu greu: „Aici odihneşte Gheorghe, care a iubit dealul**.
Din locul pietrei se văd oraşul şi câmpia.
Camera bunicii pe care o cunoaştem atât de bine. Cornel priveşte cu nostalgie lucrurile din încăpere. La vechiul patefon se aude discul cu Trio elegiac.
în mijlocul camerei, Cornel, pe scaun, ascultă muzica.
SCENARII DE FILM
1105
SECVENŢA 21:
Consignaţia — acasă la Cornel — acasă la Ştefan
Cornel trece pe lângă magazinul „Consignaţia". Când e aproape de uşă, se opreşte. Pe uşă tocmai iese un tip cu un violoncel foarte vechi. Uluit de forma violoncelului, Cornel se ia după tip.
Trece tipul cu violoncelul, după el trece şi Cornel, grăbit. Tipul se urcă într-o maşină. Cornel nu reuşeşte să se urce. E agitat, nervos. Se urcă în următoarea maşină.
Tipul cu violoncelul intră pe o poartă. După un timp, intră şi Cornel.
Curte interioară cu balcoane şi uşi. Cornel pare rătăcit. Se plimbă un timp. Lângă o uşă veche stă violoncelul. Cornel se apleacă să-l vadă mai bine. Pe uşă apare tipul urmărit, care spune:
- E de vânzare dacă vă interesează.
Cornel se uită lung la violoncel.
întunecare
SECVENŢA 22:
Acasă la Cornel - acasă la Ştefan
Acasă la Cornel masa e pregătită sărbătoreşte. Cornel a luat primul examen - cu zece - ca student la politehnică. Toţi îl
1106
SORIN TITEL
aşteaptă. în jurul mesei stau părinţii Adinei, Ştefan şi Stela. Adina e deja gravidă. Doar scaunul lui Cornel e gol.
Ştefan:
-	Şi se plângea că nu e bun la matematică! Şi când colo ia 10 dintr-un şut.
Ştefan, după ce se uită la ceas, spune:
A *
-	în schimb, punctual văd că nu prea este.
Adina, scuzându-1 pe Cornel:
-	Mi-a dat telefon asigurându-mă că într-o oră cel mult e acasă.
Stela:
-	S-o fi dus şi el cu noii lui colegi la un şpriţ. Mama Adinei, către Adina:
-	Vezi să nu ţi se ardă prăjitura!
Stela deschide discuţia cu Ştefan, pe care are ea un cui:
-	Nu ţi-ar fi stricat nici ţie să fii mai ambiţios. Ştefan, răzând:
-	Cinci pe toată linia! Dar ce, parcă are vreo importanţă? Ţi-e bărbatul inginer? Ţi-e!
Masa pregătită a rămas neatinsă. Invitaţii au plecat supăraţi, în camera ei, Adina se chinuie să citească, dar pe faţă i se citeşte îngrijorarea.
SCENARII DE FILM
1107
SECVENŢA 23:
Acasă la Ştefan — la Cornel — noapte
Stela, Ştefan şi copilul stau la masă şi mănâncă: Copilul spune:
-	Nu-mi place conopida!
Stela, furioasă:
-	Ştii ce păţeşti dacă întinzi coarda.
Copilul:
-	Ce ţi-am făcut?
Stela:
-	Aminteşte-ţi ce mi-ai spus la prânz.
Ştefan:
-	Iară ţi-a spus vreo obrăznicie?
Stela:
-	încă ce obrăznicie! Să-i spun lui taică-tu?
Copilul:
-	Spune-i.
Stela:
-	Spune-i tu, dacă eşti aşa de curajos.
Copilul:
- Vreau să cânt şi eu la violoncel!
Ştefan:
1108
SORIN TITEL
- Ce prostii îţi pot ieşi pe gură? Pe deasupra, nici unchiul Cornel nu mai cântă la violoncel.
E noapte. Cornel nu a venit încă. Adina, cu lampa aprinsă, încearcă să adoarmă. Se ridică şi se duce până la baie. Se reîntoarce cu un pahar de apă, din care soarbe o înghiţitură. Se aşază în pat — stinge lumina. Ne apropiem de chipul său. Stăm mult, până respiraţia devine egală, semn că a adormit, încet, încet, începe să se audă un violoncel - apoi, pe măsură ce ne apropiem de gros-planul Adinei, violoncelul e tot mai tare. Adina deschide ochii şi ascultă.
Se ridică şi, în cămaşă de noapte, iese.
în încăperea cealaltă, Cornel, aşezat pe scaun, lângă geam, unde zorii mijesc, cântă la un violoncel. Adina vine şi se aşază pe un scaun în faţa lui şi-l ascultă. între ei stă masa cu bunătăţi. Cornel cântă în transă.
BUCĂTĂRIA DE VARĂ
Acasă la învăţătorul Drăguţoiu.
învăţătorul stă la masă şi se pregăteşte să scrie ceea ce o să-i dicteze Eva Nada.
Eva Nada e o femeie între două vârste, cu un chip bun şi inteligent.
învăţătorul aşteaptă ca femeia să înceapă să-i dicteze şi o priveşte încurajator.
Eva Nada stă pe un scaun în faţa învăţătorului, cu mâinile în poală şi îndreaptă spre el o privire rapidă şi înfrigurată.
Expresia feţei i se schimbă brusc. O durere profundă îi desfigurează chipul şi abia acum porneşte un oftat lung şi dureros, un oftat în care ea a căutat să pună o mulţime de lucruri. Un oftat care să înlocuiască vorbele, în care să pună toată amărăciunea care e în sufletul ei.
Oftatul lung şi prelungit al femeii se stinge şi o mare linişte se lasă în încăpere.
învăţătorul aşteaptă în continuare în faţa hârtiei albe ca Eva Nada să înceapă să-i dicteze scrisoarea.
Eva Nada uită de învăţător şi e cât se poate de mirată că hârtia din faţa lui continuă să rămână albă.
Faţa femeii e din nou răvăşită de durere şi acelaşi oftat adânc şi prelungit porneşte din străfundurile sufletului ei amărât, însoţit de data asta şi de cuvinte:
1112
SORIN TITEL
—	Săăăăracă Liiiină, sc tânguie femeia şi cuvintele ei se transformă într-o nesfârşită litanie.
învăţătorul scrie cuvintele spuse de femeie pe hârtia albă din faţa lui: „Săracă Lină“.
Aşteaptă ca femeia să continuie dictatul.
Femeia, închipuindu-şi că învăţătorul n-a priceput, se adună din nou în ea, se pregăteşte să repete cuvintele şi într-adevăr de data asta ele sunt spuse parcă şi cu o mai mare expresivitate:
-	Săăăracă Liiiiină...
învăţătorul priveşte din ce în ce mai nedumerit la cuvintele care sunt deja scrise pe hârtie şi aşteaptă ca Eva Nada să dicteze în continuare.
—	Păi, nu scrieţi, domnule învăţător? întreabă din ce în ce mai uimită Eva Nada. Ce amaru faceţi, rogu-vă, că nu scrieţi?
-	Am scris, spune învăţătorul arătând spre cuvintele de pe coala de hârtie: „Săracă Lină“.
-Aşa cum am spus eu aţi scris, ori altfel? întreabă femeia.
—	Cum altfel? întreabă nedumerit învăţătorul.
-	Şi ce aţi scris acolo, domnule învăţător? întreabă Eva Nada. Fie-mi iertat că vă întreb, ce anume aţi scris dumneavoastră acolo pe hârtie?
-	Cum ce-am scris, face mirat învăţătorul. Ce mi-ai dictat tu, aia am scris: „Săracă Linău.
—	Păi nu aşa, domnule învăţător, spuse Eva Nada profund nemulţumită. Nu aşa v-am spus eu dumneavoastră „săracă Lină“ şi gata. Păi dacă aţi scris aşa „săracă Eină“ şi atât, cum vreţi să priceapă ceva din asta Ion al meu?! Mai bine să mai ascultaţi
SCENARII DE FILM
1113
o dată şi de data asta să scrieţi exact aşa cum vă spun eu şi nu altfel.
Şi din nou Eva Nada oftează din tot sufletul spunând pentru a treia oară cuvintele în care a adunat toate necazurile din sufletul ei, fiind convinsă că aşa cum sunt ele spuse, sunt suficiente pentru ca fiul ei să înţeleagă totul, să înţeleagă cât de greu îi este ei şi cât de mult suferă ea ştiindu-1 departe, acolo, pe front, în timp ce ea se luptă cu sărăcia şi cu neajunsurile...
-	Numai atât să scrieţi, domnule învăţător, nu mai mult. Numai atât, că lui nu-i trebuie mai mult ca să priceapă cc-i în sufletul meu şi cât de neagră îi inima mea. Dar să scrieţi aşa, nu altfel. Altfel pierdem vremea de pomană.
în sfârşit, învăţătorul pricepe ce vrea Eva Nada. Faţa învăţătorului se destinde într-un fel de zâmbet.
-	Aşa cum vrei tu, îi explică el femeii, nu se poate scrie.
-	Cum nu se poate?! întreabă mirată femeia.
-	Aşa bine, spune învăţătorul.
Eva Nada se uită nemulţumită la învăţător. Pe chipul ei tuciuriu şi bun, îndurerat în aceste clipe, dar în acelaşi timp iluminat pe dinăuntru de un fel de bucurie neţărmurită şi de o mare încredere în viaţă, apare umbra unui zâmbet pe care dă să şi-l ascundă cu dosul palmei.
-	Eu cred că dumneavoastră, spune ea privindu-1 drept în faţă pe învăţător, cât sunteţi de învăţat, tot degeaba. Păi dacă nu puteţi să scrieţi ce v-am rugat eu, atunci mai bine mă las păgubaşă. Aşa cum aţi scris dumneavoastră: „Săracă Lină“ şi gata, asta, vă spun drept, nu înseamnă nimic, îi spune Eva
1114
SORIN TITEL
Nada cu tristeţe învăţătorului şi se ridică de pe scaun.
- Eu vă mulţumesc că aţi încercat, adăugă apoi din pragul uşii. Dar dacă nu-i puteţi scrie aşa cum vreau eu, atunci mai bine să nu-i mai scriu, spune Eva Nada şi părăseşte încăperea în timp ce învăţătorul se uită stupefiat după ea.
GENERICUL FILMULUI
Un tren de marfă străbate întinderile în lumina tulbure de dinaintea zorilor.
într -un vagon stau înghesuiţi elevii care se întorc la şcoală din vacanţa de primăvară. Geamantane de lemn, saci cu merinde, baloturi uriaşe... Mamele care îşi însoţesc odraslele stau de vorbă între ele.
Prin uşa deschisă a vagonului se pot vedea, prin întunericul care începe să se destrame, cireşii înfloriţi, câmpiile înverzite.
Mamele stau pe geamantanele de lemn cu lacăte grele, copiii în picioare şi atât de înghesuiţi, încât nici nu se pot mişca.
Printre ei îl descoperim pe Andrei, un băieţaş palid şi slăbuţ.
Femeile vorbesc între ele, îşi spun una alteia necazurile.
-	Eu la internat nu-1 mai dau, spune una din ele. L-am dat un an la internat şi mi-a venit copilul acasă cu păduchi, mă credeţi; şi nu l-am dat la un internat obişnuit, ci la internatul bisericii unite. Toţi mi-au zis c-ar fi un internat bun şi copiii ar fi mai îngrijiţi ca în altă parte. Nici vorbă de aşa ceva, spune femeia şi oftează.
-	Eu sunt de altă părere, spune o doamnă, soţie de preot, judecând după hainele negre în care este îmbrăcată. Un copil trebuie lăsat la internat, să se
SCENARII DE FILM
1115
înveţe cu greul. Destul îi cocoloşim noi acasă; dacă îi răsfaţă şi alţii unde ajungem? Iese din şcoală complect nepregătit pentru viaţă, şi nu-i bine... - Eu vă spun drept, am vrut să-l dau în gazdă la profesorul Popescu, ăla grasu care e profesor de geografie la Brediceanu, numai că cere mult, doi porci graşi de copil. Cine poate să facă faţă? „Eu îi fac şi educaţia4, zice, „îl învăţ să se poarte", zice... Aşa o fi, numai că nu avem cum să îngrăşăm doi porci... De unde!...
*
întunericul e din ce în ce mai puţin dens în trenul de marfă cu care călătoresc spre oraş liceenii. O lumină galbenă se prelungeşte ca o apă murdară pe feţele lor obosite.
Şi iată că trenul opreşte în plin câmp.
-	Puteţi coborî, strigă cineva din faţă, dintr-un alt vagon. Stă aici mai bine de un ceas, până vine acceleratul!
Băieţii coboară repede din tren, fericiţi de distracţia care li se oferă pe neaşteptate, şi se împrăştie veseli prin livada cu cireşi înfloriţi care se află în preajmă.
Fetele rămân adunate în cerc în preajma trenului neîndrăznind să se îndepărteze prea mult. Mamele nu coboară, ele rămân în tren.
-	Să nu vă îndepărtaţi prea tare, strigă una dintre ele, să nu plece trenul fără voi.
-	N-aveţi grijă, răspund băieţii, când o fi de plecare fluieră şi avem timp să ne urcăm...
Cireşii îşi scuturaseră în mare parte florile şi în lumina tulbure a zorilor crengile lor, verzi de-acuma, se profilează pe
1116
SORIN TITEL
cerul cenuşiu. Nu departe, se poate vedea un semafor roşu, mult mai roşu decât luna palidă de pe cer din spatele lui.
La un moment dat, băieţii încetează să mai alerge şi adunaţi în cerc se uită la ceva cu mare atenţie.
-	Care vrei să vezi un mânz mort?! strigă unul dintre ei.
-	Ce-i cu voi? De ce v-aţi adunat acolo buluc? strigă mamele din tren.
-	E un mânz mort aicea. Are capul despicat în două! vine din întuneric glasul unui copil.
Pe şosea se aude o căruţă oprindu-se. Căruţa se opreşte undeva în preajma copiilor. O femeie grasă şi rumenă la faţă şi lângă ea un copil gălbejiţi cât se poate de speriat.
-	Tot la şcoală mergeţi? întreabă femeia dornică să intre în vorbă cu liceenii. Noi tot la liceu ne ducem, spune femeia, numai că n-am avut bani de tren cu scumpetea asta, aşa că am plecat cu trăsura. Vezi, Duţule, îi spuse ea copilului care părea gata să plângă, că şi ei sunt copii ca şi tine, tot la liceu merg şi ei şi uite cât sunt de bucuroşi! Mă credeţi, dragii mei, se adresează femeia liceenilor, mă credeţi că tot timpul mi-a plâns că el nu se duce la şcoală că-1 bat colegii...
Se aude fluieratul trenului.
-	Plecăm, încep să strige speriate mamele din vagoanele de marfă. Grăbiţi-vă că pleacă trenul fără voi!
SCENARII DE FILM
1117
*
La librăria din oraş, părinţii lui Andrei îi cumpără băiatului cele trebuincioase pentru şcoală.
-	Zece maculatoare, zece caiete, hârtie albastră pentru învelit cărţile, peniţe, cerneală...
între timp, Andrei are prilejul să se admire în oglinda uriaşă care se află prin cine ştie ce întâmplare în librărie. Poartă o uniformă nou-nouţă şi un chipiu cu şnur galben de toată frumuseţea.
După ce au ieşit din librărie — strada e plină cu elevi proaspăt sosiţi din vacanţă — tata îi spune mamei lui Andrei:
-	Uniforma e cam mare, v-am spus şi când am cumpărat-o dar n-aţi vrut să mă ascultaţi
-	Creşte copilul! Vrei să iasă din ea?
-	Trebuia să luăm nişte peniţe din cele de două mii de lei, spune Andrei. Astea-s tare proaste. Scrii de două ori cu ele şi nu-s mai bune de nimica. *
*
La internatul şcolii, pe coridorul lung şi murdar, mama îi ajută lui Andrei să-şi aşeze lucrurile în dulap, fără a uita să-i dea sfaturile necesare:
- Vezi să nu pierzi mănuşile, îi spune ea. Pune-le întotdeauna în buzunarul de la palton când le scoţi de pe mâini. Şi fularul, de câte ori nu ţi-am arătat cum să-l pui la gât, că altfel degeaba îl porţi, nu foloseşte la nimic. Acum după operaţia de amigdalită trebuie să ai grijă, să nu bei apă foarte rece, gâtul rămâne o vreme foarte sensibil...
1118
SORIN TITEL
*
Sală de bal undeva la ţară, în anii războiului. E dimineaţă şi în geam se pot zări zorii cenuşii ai dimineţii de vară. Doamna Binder, soţia directorului fabricii, spune, făcând pe doamna mare, pretenţioasă şi puţin ridicolă:
-	Ce dimineaţă frumos, nu-i aşa? îi întreabă ea pe cei care au fost la bal, funcţionari din fabrică şi intelectuali ai satului.
Lumea arată deja obosită după o noapte de petrecere.
—	Nici soarele n-a răsărit şi e aşa o căldură, spune cineva încercând să întreţină conversaţia.
*
Bărbaţi şi femei se întorc în zorii tulburi ai zilei de la bal.
-	Să facem o baie, ce ziceţi? propune un bărbat mai cu chef...
-	Ce idee minunat! spune încântată soţia directorului.
-	Dar nu avem costume, obiectează cineva.
-	Chiloţi şi sutien fiecare femei are, spune nemţoaica.
Şi iată-i pe toţi, bărbaţi şi femei în costumele lor de baie improvizate, aruncându-se în apa rece a râului. Strigăte şi râsete... Trupurile lor albe în apa cenuşie, moleşite de petrecere şi de noaptea de nesomn. Suntem în preajma unei mori vechi şi părăsite. Tremurând de frig unii încearcă să se ridice pe scândurile acoperite cu muşchi alunecos ale jgheabului morii. Cineva, în glumă, dă drumul la roata morii şi din pricina zgomotului făcut de roată nu se poate auzi ce-şi spun unul altuia. în tot cazul e o societate veselă şi petrecăreaţă, ce pare să fi uitat de război.
SCENARII DE FILM
1119
*
Părinţii lui Andrei au ajuns în sfârşit acasă.
-	Sunt tare obosită, îi spune mama lui Eva Nada. I-am spus lui domnu să plecăm mai repede de la bal, dar cine să se-nţeleagă cu el când are chef să se distreze. Şi pantofii ăştia nenorociţi m-au strâns îngrozitor!
-	Lasă-i, doamnă, spune Eva Nada, şi dă-mi să-ţi frec picioarele că s-a oprit sângele, de-aia s-au umflat şi te dor. De-aia s-au umflat, spune ea şi începe să frece picioarele mamei ţinându-i-le în poală.
-	Cred că domnu s-a culcat, că nu-1 mai aud, spune Eva Nada şi rânjeşte cu bunătate cu gura ei mare şi ştirbă... Tot mă uit la dumneata, doamnă, ce picior mic ai, aşa ceva nu s-a mai văzut, spune ea cu multă admiraţie... Şi cum a fost, doamnă ? întreabă apoi Eva Nada. Povestiţi-mi şi mie cum a fost la bal, că nu mai pot de curioasă să ştiu cum v-aţi distrat. *
*
Ban tu se întoarce acasă cu lucrurile furate de la evreii care au fost deportaţi. Copiii lui Bantu, cei doi fraţi gemeni surdomuţi, se află şi ei în căruţă. E o noapte cu cerul spuzit cu stele. Căruţa e încărcată cu tot felul de lucruri furate. Sub cămăşile lor largi, surdomuţii, care nu sunt întregi la minte, au ascuns ceva. Cămaşa stă umflată pe ei, hoţia se vede de la o poştă !
1120
SORIN TITEL
-	Ia să văd eu ce ascundeţi voi acolo cu atâta grijă, întreabă Bantu. Cele două viori ascunse de surdomuţi nu sunt greu de găsit.
-	Prăpădiţilor, spune Bantu furios foarte. Pe altceva n-aţi putut şi voi pune mâna, vai şi amar de capul vostru.
Surdomuţii îşi scot viorile şi încep, scălămbăindu-se în fel şi chip, să „cânte" la ele.
-	Tăceţi odată, strigă Bantu la ei, că m-aţi asurzit. Doar dă Dumnezeu să ajungem acasă fără să ne întâlnim cu careva, le spune el surdomuţilor care cântă mai departe, nepăsători şi cât se poate de fericiţi de „achiziţia" făcută.
Bantu trece cu căruţa cu lucrurile furate pe lângă biserică. E noaptea de înviere şi din biserică răzbat vocile celor care cântă „Cristos a înviat".
-	Bine că nu ne întâlnim cu nime pe drum să ne vadă, le spune Bantu surdomuţilor care, fericiţi, se fac a cânta la viorile lor cu corzile rupte.
*
Au ajuns acasă. Bantu deschide poarta şi, ajutat de surdomuţi, coboară maşinile de cusut şi celelalte lucruri furate din căruţă. Gâfâind din greu, surdomuţii urcă maşinile în podul cu fân. Bantu face semne surdomuţilor să tragă maşinile mai spre fundul podului, apoi le acoperă cu fân.
- Astea-s pentru nevestele voastre, le explică Bantu surdomuţilor, care, bineînţeles, nu înţeleg nimic şi dau fericiţi din cap. Să aibă cu ce să vă coasă izmenele când o fi să vă însuraţi şi voi şi să intraţi în rândul oamenilor. Unde s-or găsi şi muierile alea să-şi pună mintea cu voi, spune Bantu şi îi priveşte
SCENARII DE FILM
1121
pe cei doi cu obidă. Vai şi amar, mormăie el în timp ce coboară din pod, că degeaba mă trudesc şi mă zbat, că n-am pentru cine... în mijlocul ogrăzii, fericiţi la culme, surdomuţii încep să scârţâie la viorile lor cu corzile rupte şi să ţopăie apucaţi de o bucurie nătângă.
Prin faţa porţii se aud trecând sătenii care se întorc de la biserică. Se aude murmurul înăbuşit al vorbelor lor.
- Tăceţi, că acuma vă trăsnesc, le şopteşte Bantu surdomuţilor, care nu înţeleg, bineînţeles, ce le spune el şi se uită cu ochi nătângi la Bantu.
*
Plutonierul din sat îi anchetează pe refugiaţii din Moldova, care sunt învinuiţi c-ar Fi dat foc la clăile cu fân din grădina unui ţăran.
Trei bărbaţi înalţi ca nişte zdrahoni şi o femeie micuţă şi plăpândă stau în picioare, speriaţi şi năuciţi în faţa vinii nedrepte care li s-a adus.
-	Păi, de asta ne arde nouă, domnu plutonier, spune femeia în timp ce bărbaţii o privesc încremeniţi, punându-şi toată nădejdea în ea. Să dăm foc la bunul omului? Dacă suntem străini şi ne-am lăsat pământu nostru şi tot ce am avut, dacă ne-a mânat foamea până aici la dumneavoastră, asta înseamnă că suntem nişte ticăloşi şi prăpădiţi, domnu plutonier ? Nu vă faceţi batjocură de noi că-i mai mare păcatul, acuma în ziua de Paşti, şi credeţi-ne că noi nu avem nici o vină, spune femeia printre lacrimi.
—	Noi suntem moldoveni, domnu plutonier, spune în sfârşit cu multă greutate unul dintre bărbaţi. Noi
1122
SORIN TITEL
n-am făcut rău la nimeni niciodată. Nu ne stă în obicei.
- Asta aşa-i cum spune cumnatu, aprobă cel mai tânăr dintre bărbaţi.
*
Acasă la plutonier. Acesta, numai în cămaşă şi bretele, taie satisfăcut nişte felii de şuncă în cămară. Vorbeşte cu nevastă-sa care se află în bucătărie.
— Ca omul să mărturisească, trebuie strâns cu uşa, spuse el cu gura plină. Şi când mărturiseşte n-ai de unde şti dacă minte de frică sau spune adevărul.
*
Nevasta plutonierului, o femeie grasă şi stupidă, îi povesteşte mamei:
-	Greu i-a fost lui bărbatu-miu până să-i facă să recunoască. Dar el când îşi pune ceva în cap, nu i-o scoţi cu una cu două, e tare încăpăţânat. Şi pe deasupra trebuie să-şi arate devotamentul, că pentru asta i-au dat uniformă nouă.
Scena are loc în bucătărie, unde mama, ajutată de Eva Nada, tocmai ridică de pe foc o cratiţă uriaşă în care se află dulceaţă de cireşe.
-	La mine nu s-au legat atât de bine, spune soţia plutonierului, în timp ce-şi bagă nasul în cratiţă, să vadă cum arată dulceaţa. Mă dau în vânt după dulceaţa de cireşe amare, declară ea. O adevărată delicatesă...
SCENARII DE FILM
1123
*
într-o pivniţă, femeia din Moldova taie singură lemne cu ferăstrăul. în uşa pivniţei apare silueta uriaşă a unuia dintre bărbaţi.
- Hai, tu, îi spune el femeii, că ne-au dat drumul.
în spatele lui sunt ceilalţi doi. Par speriaţi şi năuciţi de toate cele ce li s-au întâmplat, arătând ca nişte copii prigoniţi de o soartă nemiloasă.
O bucătărie de vară. „Refugiaţii" şi cu gazdele stau în jurul unei mese joase de lemn.
-	Păi la început de ce aţi recunoscut, oameni buni? Nu voi aţi pus focul, nu voi aţi fost de vină, aşa că nu trebuia să recunoaşteţi.
—	Păi, de vinovaţi nu eram vinovaţi, spune mirat şi speriat în acelaşi timp unul dintre moldoveni, dar n-am mai putut îndura.
*
în bucătăria de vară, Eva Nada o ajută pe mama să spele vasele. Eva Nada povesteşte:
- S-a îmbogăţit Bantu, doamnă, nu ştiu dacă aţi auzit ori ba. Când a fost să-l ridice pe Grun de la Făget, cică Bantu a avut grijă să se afle prin preajmă. Ar fi fost el înţeles cu cei de la poliţie, aşa se spune. Aşa că el numai bine a intrat în casa omului şi cum a găsit totul vraişte, a luat şi el pe
1124
SORIN TITEL
ce a putut pune mâna aşa, în grabă. S-ar fi întors acasă cu căruţa încărcată cu lucruri furate.
-	Am auzit şi eu, spune mama, dar parcă nu-mi vine să cred să fie el aşa de ticălos. Se spune c-ar fi luat şi nişte brăţări de aur ale doamnei Grun. Lumea mai şi exagerează.
Eva Nada şi cu mama au spălat nişte rufe şi amândouă ies în curte să arunce apa murdară din copaie. E noapte senină, cerul e spuzit cu stele şi Eva Nada, parcă în continuarea discuţiei dinainte, îi spune mamei:
-	Ştiţi cumva, doamnă, ce-i cu dunga aia mai albă pe cer? Dunga care se întinde de la Carul Mare până la Carul Mic?
-	Nu ştiu, spune mama.
-	Se zice din bătrâni, povesteşte Eva Nada, că un om ar fi furat un car cu fân de la fratele lui şi de lacom ce a fost şi-a umplut carul prea tare şi a început să piardă fânul pe drum. Şi drumul ăsta alb, pe care îl vedem noi noaptea pe cer, ar fi fânul furat de omul ăla.
Mama e în vizită la soţia directorului fabricii, doamna Binder. Mama e foarte emoţionată, pentru prima oară se află în vizită la o doamnă atât de mare. E îmbrăcată într-o rochie de gală, albastră cu dantelă.
- Ce rochie frumoasă, spune doamna Binder, încercând să fie cât mai amabilă şi făcând în acelaşi timp pe marea doamnă. Garnitura de dantelă e splendid; umerii, numai, sunt puţin prea lăsaţi, spune ea şi încearcă să ridice puţin umerii de la rochia mamei.
SCENARII DE FILM
1125
-	E o croitoreasă foarte bună la Făget, spune mania vădit emoţionată, dar nu cred să fie chiar în pas cu moda... Aveţi un păr minunat, doamnă Binder, vă invidiez pentru o aşa splendoare de păr, spune mama.
-	Când eram mai tânără, era mult mai deschis, avea color foarte deschis, spune doamna Binder. Aşa cum sunt acuma sunt mai frumos, adăugă ea şi-i zâmbeşte mamei aşa cum ai zâmbi unei fetiţe căreia i-ai dat ciocolată şi ea îţi mulţumeşte.
Din camera alăturată se aud doi copii, Tuţi şi Luţi, jucându-se şi făcând gălăgie mare.
-	Mamă, spune unul din copii, un băiat blond şi frumos, aflat în anii adolescenţei, pe care îl vedem apărând în pragul uşii, Tuţi s-a aşezat cu fundul pe pian. îl bat măr dacă nu se ridică. O să strice pianul.
-Tuţi, astâmpără-te, pentru numele lui Dumnezeu, îi spune mama pe nemţeşte (apoi, întorcându-se către mama), în curând o să vină şi cel de-al treilea şi atunci n-o să mai fie atât de răsfăţaţi. Nu mai sunt chiar aşa de tânăr, spune doamna Binder, dar trebuie sacrificiu; trebuie mult sacrificiu, spune ea mişcându-şi cu multă gravitate în toate părţile frumosul ei cap blond. Fiihrerul a spus ca fiecare mutter să nască mulţi copilaşi.
Bantu, care încearcă să se îmbogăţească şi să profite cât mai mult de pe urma războiului, îşi începe şantajul. El, ca primar, e în posesia unor liste cu cetăţeni din colonia muncitorească ale căror soţii sunt evreice. îi vizitează, aşadar,
1126
SORIN TITEL
pe fiecare pe rând, încercând să le stoarcă bani cât mai mulţi. Bantu a bătut la uşă. In prag a ieşit o bătrână.
-	Vi-i acasă nepotul? întreabă el.
-	Doarme, spune femeia. A fost de rând azi-noapte şi abia s-a culcat.
-	Dacă nu vă e cu supărare, spune Bantu, faceţi bine şi-l sculaţi, că am o treabă cu dânsul.
-	Vino şi dumneata mai târziu, spune femeia, măcar un ceas, două să se odihnească, sărăcuţul.
-	îmi pare rău, doamnă, dar nu se poate, că-i grabă mare, spune Bantu.
Privindu-1 cu neîncredere, uşor ostilă, bătrâna îl invită pe Bantu înăuntru şi-l lasă să aştepte într-o cămăruţă cu obloanele trase.
Târşindu-şi picioarele umflate, ea se întoarce în cămăruţa întunecată.
-	Mai aşteaptă puţin, spune ea în şoaptă.
Apoi Bantu o aude şuşotind cu altă femeie. Peste puţin timp intră o femeie. Trage obloanele şi în încăpere se face lumină. E o femeie tânără şi extraordinar de frumoasă.
-	Vă rog să luaţi loc. S-a dus mama să-l scoale pe Tibi.
-	Mulţam, doamnă, spune Bantu cât se poate de politicos. Nu vă deranjaţi, vă rog frumos, pentru mine. Pot sta şi în picioare.
-	Ce dracu vrea cu mine, nu i-ai spus că m-am culcat? Nu poate omul în casa asta să se odihnească un pic, se aude din odaia alăturată vocea unui bărbat tânăr.
Apoi bărbatul intră în încăpere. Chipul îi este furios şi buimăcit de somn.
SCENARII DE FILM
1127
-	Cu cine aveţi treabă? întreabă bărbatul în timp ce femeia părăseşte încăperea.
-	îmi pare rău că vă sculai din somn, spune Bantu şi se uită pe fereastră. Numai că e ceva foarte urgent şi important, continuă el şi se uită drept în ochii celuilalt.
Bărbatul priveşte încruntat şi vădit nemulţumit din pricina vizitei inopinate a lui Bantu.
-	Spuneţi-mi atunci despre ce e vorba? zice el şi-l priveşte pe Bantu cu vădită antipatie.
-	Păi, soţia trebuie să fi fost femeia care a ieşit din odaie? întreabă Bantu.
-	Ea a fost, aprobă bărbatul. Şi ce-i cu asta?!
-	Păi de ea e vorba, spune Bantu. De-aia şi întrebai.
-	Cum adică? întreabă bărbatul şi deodată se face alb la faţă. în ochi i se poate citi un început de spaimă.
-	E româncă? întreabă Bantu, şi iar se uită pe fereastră.
-	Da, răspunde ezitând bărbatul.
-	O fi, spune Bantu şi rânjeşte, apoi îşi şterge sudoarea de pe frunte cu dosul mânecii. După soţ nu zic că nu-i româncă, dar înainte de a se mărita, de ce naţionalitate a fost?...
Bărbatul coboară privirea în pământ şi nu spune nimic, în încăpere se lasă tăcerea, o tăcere grea şi apăsătoare.
-	O să fie deportată, cad greu, după un timp, cuvintele lui Bantu.
Şi din nou se lasă liniştea.
Femeia intră în odaie, uşor stânjenită şi, cum are mâinile pline cu cocă, deschide uşa cu cotul să nu murdărească clanţa.
1128
SORIN TITEL
-	Poate ar fi bine să vă servesc cu o dulceaţă, spune ea timidă. Sau cu un păhărel de afinată?
Caută privirea soţului ei, neliniştită şi nerăbdătoare să afle despre ce e vorba. Privirea lui aleargă în toate părţile, evitând-o pe a ei.
Femeia părăseşte încăperea şi se întoarce cu sticla şi paharele de ţuică. De nelinişte — a înţeles din comportamentul bărbatului ei că s-a întâmplat ceva foarte grav şi într-un fel şi bănuieşte ce anume - tava cu păhărelele, care scot un clinchet uşor, îi tremură în mâini.
-	S-a întâmplat ceva grav? îndrăzneşte ea să-l întrebe...
-	Nu, spune bărbatul, evitând tot timpul s-o privească. Nu s-a întâmplat nimic, adăugă el repede.
Femeia îl serveşte pe Bantu cu un păhărel de afinată, apoi iese.
-	Să ne ajutăm unii pe alţii, spune Bantu cu multă blândeţe, că de aia suntem dintr-un sat.
-	Cum? spune bărbatul şi se uită spre uşă cu frică, nu cumva să intre nevastă-sa şi să audă ce pun ei la cale.
-	E adevărat că nu-i prea uşor, spune Bantu. Mai ales pe vremurile astea.
Nu mai zice apoi nimic, se aşterne din nou liniştea. Bărbatul se foieşte pe scaun în căutarea unei soluţii. Bantu îl lasă să se frământe şi după un timp îi spune:
-	Trebuie să se găsească o soluţie, eu aşa gândesc. Numai că aşa sunt vremurile, că fără bani nu se poate aranja nimica. S-a stricat lumea tare rău cu războiul ăsta, orice mişcare ai face cere bani.
SCENARII DE FILM
1129
între timp, femeia revine, val-vârtej, în odaie.
-	S-a întâmplat ceva şi nu vrei să-mi spui! spune ea gata să facă o scenă.
-	Easă-ne singuri, replică bărbatul, calm şi cu multă blândeţe, şi o determină să părăsească încăperea.
După ce femeia pleacă, bărbatul îl întrebă pe Ban tu, privindu-1 drept în ochi:
-Cât?
-	Un milion de lei, spune Bantu, cu o voce albă şi neutră.
*
Mama şi cu Eva Nada au pregătit de sărbători un tort uriaş.
-	Să-l ducem în cămară, doamnă, zice Eva Nada, să-l ţinem la răcoare, să nu se topească crema prea repede.
-	Untul mi se pare că n-a fost prea proaspăt, spune mama. Parcă crema e puţin acrişoară, nu ţi se pare?
-	Lasă că-i bună, spune Eva Nada, mai ales glazura de zahăr ars e o minune.
Şi Eva Nada, purtând tortul ca pe un trofeu, dispare cu el în cămară.
-	L-am acoperit, îi explică ea mamei de îndată ce se întoarce. E o muscărie în cămară, să te cruceşti nu alta! Nu ştiu nici eu de unde s-au strâns, căci în fiecare dimineaţă mă ajută domnul să le dăm afară.
-	Sper că nu l-ai acoperit cu hârtie, căci se lipeşte şi n-o mai putem dezlipi, spune mama.
1130
SORIN TITEL
-Nu sunt eu aşa o proastă, nu aveţi grijă, spune Eva Nada. Am pus o oală deasupra.
-	Până mâine numai bine se îmbibă cu cremă foile şi o să fie minunat!
-	Sunteţi o mare specialistă, doamnă, spune plină de admiraţie Eva Nada, nu cred să se afle o altă doamnă mai pricepută ca dumneavoastră când e vorba de doboş-tort.
*
Doamna Binder îi spală pe cei doi fraţi gemeni pe cap.
-	Mamă, spune unul din băieţi, în timp ce capul său plin de clăbuci se află în lighean, am uitat să-ţi spun că mi-am rupt cămaşa la umăr.
-	Mamă, spune celălalt băieţaş, la cinematograf joacă un film minunat: Aventurile baronului Miinhausen. L-am văzut ieri împreună cu Tuţi. Când am să fiu mare am să-ţi cumpăr un capot transparent, aşa cum purta ţarina Rusiei...
*
Inginerul Cristea i-a adus lui Andrei un pachet cu mâncare. Coridorul murdar al internatului. Andrei îşi aşază mâncarea în dulap.
-	Bate vântul pe coridorul ăsta, mai mare jalea, spune inginerul rău impresionat de atmosfera deprimantă din internat.
-	De două săptămâni îi tot aştept, spune Andrei. Iar nu s-au ţinut de cuvânt, se plânge el către tânărul inginer.
-	O călătorie cu trenul costă azi mult, spune inginerul. Ştii tu doar că nu prea sunt bani.
SCENARII DE FILM
1131
*
După-amiază de duminică. Pe corso, locuitorii micului orăşel au ieşit la plimbare. Printre ei, îi zărim pe Andrei şi pe domnul inginer Cristea. Acesta s-a întors infirm din război şi şchiopătează. Pe lângă ei trec, făcând mare hărmălaie -tocmai au ieşit din restaurant — câţiva etnici germani.
-	Ticăloşii, spune inginerul, stau aici la fereală în timp ce ai noştri, săracii...
-	Păi aici, la noi în Banat, parcă nici n-ar fi război, spune Andrei.
-	Războiul e peste tot, băiatule, spune inginerul.
*
La circ. Andrei vrea să se oprească în faţa unei gherete unde se trage la tir.
-	Habar nu aveţi ce ochitor bun sunt. Pot să vă arăt dacă vreţi, îi spune el inginerului,
-	Altădată, spune inginerul căruia trasul la tir îi aminteşte probabil de război.
-	Acolo pe front, întreabă Andrei cu sfială, aţi tras vreodată...
-	Ce zici intrăm s-o vedem pe femeia-fenomen? întreabă inginerul schimbând cât mai repede direcţia discuţiei. (Pe afişul din faţa barăcii se poate citi: „Vizionaţi pe domnişoara-fenomen! Domnişoara nu are decât o mână care seamănă cu o aripioară şi ca să nu se lase mai prejos decât celelalte gospodine.afiş pe care îl citeşte Andrei uimit că există pe pământ şi astfel de fiinţe cu totul ieşite din comun.
1132
SORIN TITEL
*
între timp, Bantu îşi continuă şantajul. Acasă la inginerul Dobrescu.
-	îl căutaţi pe soţul meu? întreabă soţia inginerului,
-	Pe domnul inginer, spune Bantu. Am o treabă cu domnul inginer.
-	Nu-i acasă, spune femeia. A plecat cu nişte prieteni să joace fotbal. îl găsiţi pe teren.
-	Mulţumesc, doamnă, spune Bantu, am să-l caut acolo.
Terenul de fotbal văzut de undeva de sus. Bantu îi face semn inginerului care, după ce pasează mingea cuiva, se apropie de marginea terenului. Discuţia pare foarte agitată între cei doi. La un moment dat Bantu pleacă, inginerul îl strigă. Bantu se reîntoarce.
*
La cârciumă. La o masă, Bantu şi inginerul. Se vede că inginerul a băut mult, ochii îi sunt roşii şi privirea rătăcită.
-	Domnii’ inginer, îi spune cârciumarul, nu mai beţi, că iarăşi vine doamna după dumneavoastră, şi ştiţi că tare nu-i place la doamna să vă vadă aşa. Puteţi să vă şi supăraţi, dar nu vă mai dau.
-	încă un rând, spune inginerul, să bem adălmaşul. Şi de plătit eu plătesc, pentru că eu sunt cumpărătorul. Cel care cumpără plăteşte şi cel ce vinde primeşte, nu-i aşa, domnu’ Bantu? Spune-i prăpăditului ăstuia dacă am dreptate, ori nu am?
SCENARII DE FILM
1133
—	Gata, spune birtaşul, am închis prăvălia, vă rugaţi degeaba, domnu’ inginer, că s-a gătat, trebuie să mă duc la Făget să cumpăr altă sticlă de lichior din ăsta de care vă place dumneavoastră, că nu mai am... Dar ce supărare aveţi, rogu-vă, domnu inginer, că sunteţi aşa de cătrănit?
-	Nici o supărare, spune inginerul, nici nu ştii tu ce am cumpărat astăzi, ce lucru de preţ! Ce târg bun am făcut eu cu domnul Bantu! Clasa întâi!...
Bantu, plin de atenţie şi cât se poate de afectat, îl ajută pe inginer să se ridice de la masă şi să părăsească cârciuma.
Zi de vară, înainte de secerat. Lanuri de grâu. Undeva în depărtare, pădurea. Pe bicicletele lor strălucitoare, cei doi copii ai doamnei Binder, Tu ţi şi Luţi, dispar pe potecile ce străbat grâul înalt şi auriu. Amândoi par a fi cât se poate de veseli, se iau la întrecere, strigă unul la altul, nepăsători şi lipsiţi de grijă ca toţi copiii.
Dinspre pădure, pe cerul de un albastru strălucitor, fără pic de nor, apare un avion, rătăcit cine ştie cum, coboară în picaj şi începe să mitralieze. Cel dintâi copil cade secerat, cu bicicleta deasupra lui. Celălalt caută să scape, aleargă disperat pe bicicletă, dar tirul îl ajunge şi pe el. Avionul se mai roteşte de câteva ori deasupra câmpiei, apoi dispare. O mare linişte se lasă. Câmpia văzută de sus. Lanuri de grâu unduitoare în vântul uşor care a început să bată.
*
Un ţăran i-a descoperit pe cei doi copii ucişi. îi urcă cu greu în car şi-i întinde pe nişte paie, în căruţă. Faţa unuia
1134
SORIN TITEL
dintre copii e neatinsă, un băiat frumos cu păr auriu numai inele. Doar ochii par de sticlă, îngheţaţi.
*
în bucătăria de vară mama şi Eva Nada stau de vorbă. Discuţie calmă, obişnuită, contrastând puternic cu cele întâmplate în scena anterioară.
-	Poţi să mă baţi, doamnă, zice Eva Nada, dar iar am spart un pahar.
-	Ai îmbătrânit şi te-ai cam ramolit, spune mama.
-	Bată-le Dumnezeu de mâini, se supără Eva Nada.
-	Capu’ e de vină, nu mâinile, spune mama.
-	Ai dreptate, doamnă, aşa o fi cum spui, capul meu prost.
Pe masă se află borcanele cu dulceaţă, pe care mama şi cu Eva Nada tocmai le-au umplut. Mama le numără şi Eva Nada le numără şi ea.
-	Douăzeci de borcane de dulceaţă au ieşit, doamnă, spune Eva Nada. Cea de pe fundul căldării are un pic gust de cocleală. Luaţi o linguriţă şi gustaţi. Poate că mi se pare mie.
-	Eu mă pun să tai celofanul, şi dumneata numai bine între timp le legi, spune mama.
-	Le leg, doamnă, zice Eva Nada. Numai să se răcească puţin, că-mi frig degetele, ştiţi ce-am păţit anul trecut că m-am fript toată la mâini.
Şi în timp ce începe să lege borcanele cu dulceaţă, Eva Nada începe să povestească:
-	Mare jale a fost ieri, doamnă, păcat că n-aţi venit şi dumneavoastră la cimitir. Atâta lume a fost că abia au încăput în biserică. Au fost doi popi, unul
SCENARII DE FILM
1135
din cel nemţesc şi popa nostru. Când au ajuns cu ei acasă erau amândoi reci, tot sângele s-a scurs din ei. Al mic, cum a căzut de pe bicicletă, s-a lovit cu capul de o piatră; nici nu i se putea vedea bine faţa, era toată zdrobită...
- Săracii părinţi, spune mama şi rămâne pe gânduri. Apoi se apucă din nou să taie celofanul.
*
Bantu îşi continuă şantajul. Bate la o uşă şi la început nu-i deschide nimeni. Vrea să plece, dar se aud paşi şi, în sfârşit, o femeie deschide. Femeia îi face loc să intre într-o bucătărie. E spălătură mare şi bucătăria e plină de aburi. Pe duşumea e întins un bărbat uriaş şi peste el, trei, patru copii unii peste alţii, strigând şi făcând gălăgie mare.
-	Pe mine mă căutaţi ? încearcă să spună bărbatul, dar unul din copii îi închide gura cu palma şi întrebarea rămâne nedusă până la capăt.
—	Pe dumneavoastră, spune Bantu cât se poate de respectuos şi aşteaptă ca bărbatul să se ridice de jos şi să-i explice despre ce e vorba.
*
Zdrobită de durere în urma pierderii celor doi copii, doamna Binder începe să dea primele semne de nebunie. O vedem stând în faţa ferestrei, palidă şi nemişcată ca o arătare. Curentul se întrerupe şi se declanşează o alarmă aeriană. Ea continuă să rămână pe scaun, în faţa ferestrei, în timp ce camera se cufundă în întuneric. Undeva în depărtările întunecate ale cerului se aud trecând avioane. Zgomotul lor surd şi ameninţător îi intensifică durerea. în odaia alăturată
1136
SORIN TITEL
se aude plângând copilul pe care ea l-a născut „la porunca Euhrer-ului“. Auzindu-1, privirea doamnei Binder se încarcă parcă de ură. îşi astupă urechile să nu le mai audă. îşi lipeşte fruntea - părul desfăcut i se resfiră pe umeri - de geamul rece. Când curentul se reia, se ridică de pe scaun, se duce la comutator, stinge lumina şi rămâne nemişcată în mijlocul încăperii, înconjurată de întuneric. în încăpere intră fraulein cu copilul în braţe şi aprinde lumina.
- Stinge lumina, îi spune cu o voce albă doamna Binder, e mai bine aşa. Apoi din nou se apropie de geam. Pe cărarea din faţa geamului se văd trecând muncitorii care au ieşit din schimb.
*
Bantu îşi continuă şantajul. O femeie îl invită în bucătărie şi-i oferă un scaun pe care să stea. Apoi femeia îşi căută în continuare de treaba ci: încearcă să încalţe un băieţaş care e foarte neastâmpărat şi nu se lasă încălţat defel.
—	Sunteţi de mult măritată, doamnă? întreabă Bantu.
—	Nu sunt măritată, spuse femeia, fără să se întoarcă spre Bantu, chinuindu-se în continurc să încalţe copilul, să-i vâre pantoful în picior. Eforturile sunt însă zadarnice.
-	Cumnata mea a murit săptămâna trecută. Tuberculoză la oase, sărmana, repede s-a curăţat... Şi dumneavoastră ce treabă aveţi cu fratele meu? întreabă femeia ridicând nedumerită privirea spre Bantu.
-	Acuma nu mai am nici o treabă, spune Bantu încurcat. Mi-a luat-o ea înainte...
SCENARII DE FILM
1137
- Care ea? întreabă femeia nepricepând despre ce este vorba.
*
Doamna Binder stă în dreptul ferestrei în zorii tulburi ai zilei. Are părul despletit şi privirea rătăcită şi tulbure.
în curte, un tânăr strânge într-un coş frunzele veştede ale toamnei. Surâde stânjenit când o vede pe doamna Binder la geam şi încearcă timid să o salute.
O dimineaţă ceţoasă, cu un soare palid ridicându-sc deasupra clădirii de cărămidă roşie a fabricii, pe un cer tăiat parcă în două de coşul înalt al acesteia.
Doamna Binder deschide fereastra şi ceaţa jilavă pătrunde în încăpere. Soţia directorului fabricii părăseşte locul de lângă geam unde stă probabil nemişcată zile şi nopţi şi se îndreaptă spre patul desfăcut şi lăsat în neorânduială. Se culcă şi, tremurând de frig, îşi trage plapuma până sub bărbie. Rămâne un timp aşa, privind fix tavanul, apoi, în clipa în care aude undeva clinchetul unei biciclete - care îi aminteşte de fiii ei ucişi - sare repede din pat şi aleargă la geam. Cel cu bicicleta a dispărut undeva departe în dimineaţa ceţoasă.
în pat nu mai are de gând să se întoarcă şi caută febril printre plăcile de patefon şi pune o placă: un lied de Schubcrt. Pune patefonul la maximum, cântecul se strecoară afară prin fereastra deschisă, se ridică deasupra clădirii sumbre a fabricii.
Pe perete e portretul lui Hitler pe care doamna Binder îl ia jos şi îl aşază în pat lângă ea. Un timp se uită la el, apoi ia o foarfecă şi cu multă atenţie îi scoate fiihrer-ului ochii. Apoi îl aşază pe perete la locul lui, se uită la el un timp, stând nemişcată pe pat, în vreme ce din odaia vecină vine plânsul nestăvilit al noului-născut, care nu-i produce doamnei Binder nici o impresie.
1138
SORIN TITEL
*
în bucătărie, mama cu Eva Nada continuă obişnuitele lor discuţii.
-	Doamnă, spune Eva Nada, când s-o termina şi războiul ăsta? Că mie, vă spun drept, mi s-o urât!
-	Ai să vezi ce-ţi fac dacă te mai prind că arunci apă fiartă peste crinii turceşti. Nu-ţi intră nimic în capul ăla bătrân, spune ea supărată.
-	M-am prostit, asta aşa-i, spune Eva Nada, clătinând din cap.
Cu un gest brusc îşi leagă strâns baticul de parcă ar fi vrut să se ştranguleze.
Picioarele ei desculţe lipăie pe cimentul bucătăriei, picioarele ei cu degete noduroase şi crăpate. Se opinteşte şi ridică de pe plita sobei cazanul cu rufe puse la fiert şi aburii o înconjoară ca un fel de aureolă. Cu mâna ei neagră despică, cu un gest hotărât, aureola de aburi.
*
Bantu îşi continuă şantajul. De data asta se află într-o încăpere în care toate lucrurile zac într-o mare dezordine. în patul desfăcut - doi tineri: fata e acoperită cu pătura până la gât, în încăpere e probabil destul de răcoare, bărbatul, în schimb, a dat pătura la o parte şi e numai în chiloţi şi în maieu.
- Ai să răceşti, îi spune Bantu tânărului cu multă grijă. Intră sub pătură că putem vorbi şi aşa, putem sta liniştiţi de vorbă, nu-i nici o grabă.
Bărbatul îşi trage pătura peste el şi Bantu se aşază pe marginea patului. Femeia se ghemuieşte cu multă dragoste,
SCENARII DE FILM
1139
cerând parcă ocrotire, lângă tânărul bărbat care o cuprinde în braţe, cu multă dragoste.
- Dacă nu sunt bani, nu sunt şi nu ai ce-i face, spune Bantu şi oftează, foindu-se pe un colţ de pat. O să ciupesc şi de la alţii, o să dau şi de la mine dacă e cazul şi de aranjat tot o să aranjăm noi, fiţi fără grijă, nu vă las, eu ce v-am promis rămâne sfânt. Ce dracu, Pavele, ne cunoaştem doar de multă vreme, spune Bantu şi-l loveşte uşor cu palma peste piciorul pe care tânărul şi-l scosese din nou afară de sub pătură. Numai voi să aveţi grijă, nu cumva să vă scape şi să spuneţi cuiva ce şi cum, că atunci iese totul la iveală şi nu-i bine. Atunci s-a sfârşit şi cu mine şi cu voi. Ne-a bătut Dumnezeu!
Femeia începe să plângă speriată, tânărul bărbat o linişteşte spunându-i în şoaptă cuvinte drăgăstoase.
*
Doamna Binder se pregăteşte de plecare. îşi îmbracă cea mai frumoasă rochie pe care o are; în faţa oglinzii, îşi aranjează părul, încercând să realizeze o coafură cât mai elegantă. Cum nu e nimeni în tot imobilul, poate să plece fără să fie reţinută. Fredonează o melodie şi arată cât se poate mai veselă şi fericită.
*
La gară, doamna Binder şi-a luat bilet de tren. Şeful de gară îi spune impegatului:
- Când o vezi cât e de înţolită şi aranjată, nici nu-ţi vine să crezi că şi-a pierdut minţile, săraca de ea...
1140
SORIN TITEL
- Cum de nu-i e frică directorului s-o lase să călătorească singură, spune impegatul şi se uită la doamna Binder cu multă milă.
Doamna Binder se urcă în tren. Trenul se pune în mişcare. O clipă o mai putem zări stând la o ferastră ca o păpuşă mare şi neînsufleţită, apoi trenul dispare în depărtarea ceţoasă.
*
Doamna Binder e singură în compartimentul de clasa întâi, zăcând, păpuşă inertă, printre catifelele rupte şi prăfuite ale trenului. Vine conductorul. Doamna Binder îl întreabă:
-	Puteţi să-mi vindeţi un bilet de tren până în Germania?
-	Nu, doamnă, spune controlorul privind-o năuc, controlorii nu vând bilete de tren. Bilete cumpăraţi până unde vreţi dumneavoastră, la casa de bilete.
-	Ah, da, desigur, am înţeles, spune doamna Binder şi dă înţelegătoare din cap.
Dimineaţă de toamnă târzie. Un soare rece şi palid se ridică deasupra întinderilor pustii care sunt zărite din goana trenului.
*
Călătoria a fost întreruptă pe neaşteptate. Un ceferist îi explică doamnei Binder:
— Linia, doamnă, a fost distrusă. Au bombardat-o americanii. N-aveţi alta de făcut decât să vă întoarceţi frumos acasă.
SCENARII DE FILM
1141
- Dar bine, îi explică foarte mirată doamna Binder, cu vreau să merg acasă. în Germania...
Şeful de gară o priveşte mirat, apoi observă că ceva nu e chiar în regulă cu distinsa doamnă şi pleacă repede ridicând din umeri.
*
Doamna Binder e singură în vagonul părăsit pe o linie lăturalnică.
-	Rămân aici, spune ea hotărâtă. N-am să părăsesc vagonul până se repară linia!
-	Nu-mi faceţi necazuri, vă rog frumos, spune un acar (acesta a descoperit-o în vagonul pustiu). Degeaba mai aşteptaţi, că nu mai pleacă nici un tren. Ascultaţi-mă ce spun!
*
O cameră de hotel mizeră. Geamuri murdare, mobilă roasă de carii. O chiuvetă spartă. Un scaun fără picior. Doamna Binder îşi priveşte chipul obosit în oglinda pătată de muşte. Un moment de luciditate?
Doamna Binder a ieşit să se plimbe prin oraş.
O după-amiază târzie de toamnă. începe să se însereze. Puţinii trecători se uită miraţi şi nedumeriţi la doamna Binder, care este, într-adevăr, o apariţie cât se poate de bizară: părul i s-a desfăcut şi-i atârnă pe sub pălăria elegantă în şuviţe
1142
SORIN TITEL
murdare. Stratul gros de pudră de pe faţă i s-a transformat într-un fel de mâzgă murdară.
*
Doamna Binder a intrat într-o cofetărie. Comandă o prăjitură.
- E război, doamnă, de unde vreţi să avem prăjituri? întreabă uimit cofetarul.
*
îşi continuă drumul prin oraş. Afară a început să cadă o ploaie deasă şi măruntă. Pălăria i-a alunecat bine într-o parte şi-i atârnă neglijent smocuri de păr pe umeri.
Doamna Binder s-a rătăcit pe străzile întortocheate ale micului orăşel.
Ploaia devine din ce în ce mai deasă, orbind-o şi făcând-o să nu mai găsească drumul spre hotel.
Chipul doamnei Binder e din ce în ce mai speriat şi mai răvăşit, în timp ce îmbrăcămintea atârnă pe ea în neorânduială.
Pe lângă doamna Binder trece un băiat cu bicicleta.
Claxonează când ajunge în dreptul ei, apoi dispare după colţ.
Doamna Binder începe să alerge, vrea să-l ajungă din urmă pe băieţelul cu bicicleta. Strada e însă pustie; băiatul a dispărut.
- Căutaţi vreo adresă, doamnă? întreabă un trecător văzând-o pe doamna Binder care umblă buimacă pe străzi.
Strada merge de-a lungul râului cu apele murdare şi tulburi. împleticindu-se şi oprindu-se mereu, doamna Binder abia mai poate să păşească.
SCENARII DE FILM
1143
*
în bucătărie mama şi Eva Nada stau de vorbă.
-	Paharele alea numai bine şterse nu sunt, îi spune mama Evei Nada.
-	Ba, că şi dumneavoastră nimica nu vă place, spune furioasă Eva Nada. Prea sunteţi pretenţioasă, prea strâmbaţi din nas! Cine poate să vă facă pe voie!
-	Am să-ţi tai limba, dacă mai vorbeşti urât cu mine, îi spune mama mai în glumă, mai în serios.
-	Prea mă dăscăleşti, zău aşa! Că dacă nu s-a prins nimica de mine până acuma, nici de acum înainte nu se mai prinde. Sunt şi întoarsă pe dos, dacă am aflat cum a murit doamna Binder, cum s-a înecat în Dunăre...
-	Nu-mi vine să cred că s-a aruncat, sărmana de ea, spune mama. S-ar putea să fi fost un accident.
-	Ce accident, nici vorbă de aşa ceva, ascultaţi-mă ce vă spun, ea de multă vreme nu mai e întreagă la minte. La copilul care a venit pe lume după ce-au murit gemenii nici nu voia să se uite, de parcă n-ar fi fost tot al ei! Hitler i l-a cerut şi tot el i-a luat şi pe ceilalţi doi, bată-1 Dumnezeu să-l bată, că nu ne mai vedem odată scăpaţi de el! Că-i mai rău decât holera! Numai nenorocire şi necaz a adus pe lume. Odată şi odată tot o să răsuflăm uşuraţi, că n-o fi asta pe vecie!...
De furioasă ce era, scapă din mână un pahar.
-	Nu ştiu ce-o fi cu mine astăzi, toate le scap din mână, face ea furioasă. Aşa am păţit şi cu tabloul cu regina. Ce-o să spună domnu’ când o să vadă, mamă doamnă, ce-o să mă mai muştruluiască.
1144
SORIN TITEL
-Ăsta-i al treilea în câteva zile... Numai bine n-o să-i pară, spune mama.
-	Ba, vă spun drept, că după fotografia cu regina mie nici nu-mi pare rău! mărturiseşte Eva Nada. Mie fotografia asta aşa, mai mult în pielea goală decât îmbrăcată, nici nu mi-a plăcut!
-	Aşa sunt rochiile reginelor, spune mama. Cine şi-a găsit să le critice!
-	Aşa o fi, spune Eva Nada gânditoare. Aşa o fi moda la ele să-şi arate ţâţele, au nu au! Ce poate pricepe o proastă ca mine, spune Eva Nada, făcând pe neştiutoarea, apoi îi face cu ochiul mamei şi amândouă încep să râdă.
*
Acasă la Bantu. Cum în ultimul timp gospodăria i s-a mărit foarte mult, Bantu şi-a luat un argat care să-i ajute la lucru. Cornel, argatul, aruncă nişte fân din pod când se aude strigat de Bantu.
-	Cornele, strigă Bantu, eşti ori surd ori ce-i cu tine că nu-mi răspunzi.
-Ai şi dumneata un pic de răbdare că vin acuma, îi răspunde băieţandrul.
Cornel coboară din pod şi se îndreaptă spre pridvor, unde Bantu, foindu-se de nerăbdare, îl aşteaptă.
-	Bag seamă că azi nu te-ai uitat la orar, spune Bantu şi arată spre aşa-zisul „orar“ de pe perete. Ai văzut ce scrie aicea ori n-ai văzut? spune Bantu şi se apleacă să citească ce scrie în orar; şi cum e miop îşi apropie foarte mult faţa de hârtia de pe perete:
SCENARII DE FILM
1145
—	Am văzut, cum să nu văd, spune Cornel şi se leagănă de pe un picior pe celălalt.
-	Atunci mai citeşte o dată c-a să aud şi eu, spune Ban tu.
Cornel citeşte cu voce tare cele scrise de Ban tu în „orarul"
său.
-	„Luni, cât e ziua, la săpat cucuruzii a doua oară, marţi cât e ziua, la plivit grădina şi cumpărat răsaduri de la Monică"...
-	Şi azi, rogu-te, ce zi îi? întreabă Bantu.
-	Păi azi e luni toată ziua, eu aşa cred, spune Cornel şi începe să se rânjească la Bantu, pentru că toate i se par a fi un fel de glumă, nu-i vine să le ia în serios.
Bantu se apleacă din nou spre orar şi cu ochii lui miopi citeşte încă o dată cele scrise pentru ziua de marţi.
-	Astăzi aşa scrie, spune el cât se poate de serios, că trebuie săpat cucuruzul, scrie aşa ori nu? îl întreabă Bantu pe Cornel.
-	O fi scris, spune Cornel cât se poate de neîncrezător, numai că Dumnezeu nu are grijă de orarul nostru. A şi început ploaia! spune el şi arată vesel spre cer cu degetul.
începe ploaia. Din cer cad stropi mari şi grei.
-	Şi azi-noapte, când m-am dus şi eu afară ca tot omul, a plouat, îi explică tânărul argat lui Bantu. Spre dimineaţă, când a dat a se lumina, s-a mai oprit un picuţ. Şi uite că acuma s-a pornit din nou, spune Cornel şi arată vesel spre cerul înnourat... Şi asta nu-i o ploaie dintre acelea care trec repede. Poate să scrie acolo la dumneata în orar, dar degeaba, pe aşa o vreme nu avem cum să-l săpăm.
1146
SORIN TITEL
Parcă poţi intra cu sapa în holdă, pe un timp ca ăsta!...
- N-am eu grija ploii, spune Bantu. Aşa scrie în orar, aşa facem!
*
Povestea cu orarul lui Bantu e povestită în continuare de către Cornel în cuina de vară, în timp ce mama şi cu Eva Nada pun dulceţurile de cireşe în borcane.
-	Orarul ăsta, spune Cornel, şi se distrează foarte tare povestind, Bantu îl face de o săptămână; aici să mă trăznească dacă vă mint ori dacă pun ceva de la mine! Cu cerneală roşie, galbenă şi albastră, de arată ca tipărit, aşa-i de frumos! Şi ce scrie acolo în orar, trebuie să facem. Fix aşa!...
-	Bantu, eu aşa cred că ne poate cumpăra pe toţi, doamnă, nu se uită la bani, aşa are de mulţi! De unde şi cum, numai el ştie, dar nu-i lucru curat. Mira-m-aş să nu-şi fi băgat dracu coada!
-	Mă întreb şi nu înţeleg, de unde o fi găsit el atâţia bani, când vremurile sunt aşa de grele, spune mama.
-	Poate că-i face, spune Eva Nada. Mă gândesc că o avea o fabrică din acelea de făcut bani... Pe el nu-1 plâng eu, spune Eva Nada. Lui întotdeauna i-a mers bine. A ştiut să se întoarcă aşa cum a bătut vântul şi de căzut tot în picioare a căzut. Om descurcăreţ!
*
La jandarmerie.
SCENARII DE FILM
1147
-Târziu, Bântuie, vii şi tu să-mi spui, îl ceartă şeful de post pe Bantu. în două zile de când au fugit nenorociţii de ei, cine ştie unde dracu or fi ajuns acuma! De unde vrei tu să ţi-i scot?!
-	De ajuns departe n-au ajuns, domnif plutonier, spune Bantu, că-s săraci la minte. N-au avut cum să ajungă, dacă au plecat de capul lor. S-or fi rătăcit prin pădure şi i-or fi mâncat lupii şi asta se poate.
-	Şi spui că bani n-au avut cu ei? întreabă plutonierul. Adică vreau să spun, n-au luat şi ei ceva bani din casă că eşti plin de bănet, Bântuie, cine nu ştie, spune plutonierul plin de invidie şi-i face cu degetul lui Bantu.
*
Fuga surdomuţilor: zi de iarnă, foarte devreme, cu mult înaintea răsăritului de soare. Sania se odihneşte în mijlocul curţii. Buimăciţi de somn, surdomuţii se rotesc în jurul ei şi uneori se lovesc unul de altul, cuprinşi de o extraordinară febrilitate. Scot calul din grajd. Calul nechează. Bantu doarme însă somn greu şi nu-i aude. Surdomuţii scot tot felul de sunete nearticulate, găinile, trezite şi ele de agitaţia din ogradă, încep să cotcodăcească. Surdomuţii deschid poarta, apoi se urcă în sanie şi ies cu sania din ogradă. în urma lor poarta rămâne larg deschisă, ograda pustie.
Sania străbate uliţa, încă adormită la acest ceas al dimineţii, a satului. Din când în când zăpada cade cu bufnituri grele din duzii de pe marginea drumului.
Au ieşit din sat. Drum nins, sania pluteşte parcă.
Surdomuţii şi-au luat cu ei o muzicuţă şi acum şi-o trec unul altuia. Din muzicuţă ies sunete stranii. Muzicuţa se înfundă cu salivă şi ei o lovesc de tălpoaia săniei.
Undeva, în depărtare, se vede un tren.
1148
SORIN TITEL
Surdomuţii se ridică în picioare şi fac semn celor din tren cu căciulile lor uriaşe, cuprinşi de o mare bucurie.
*
Surdomuţii intră într-un sat cufundat încă în somn şi întuneric. Sania alunecă veselă pe lângă casele mohorâte şi îngheţate, cu geamuri oarbe. La o singură fereastră lumina e aprinsă. Surdomuţii opresc sania şi cască gura la cele ce se întâmplă în odaia luminată. în odaie o femeie tânără îşi lasă de pe ea cămaşa cu care a dormit în timpul nopţii şi rămâne goală în mijlocul odăii. îşi trece amândouă mâinile peste sâni şi şi-i ridică cu un gest somnoros.
Surdomuţii sunt emoţionaţi şi extrem de agitaţi.
Cu gesturi leneşe, femeia începe să se îmbrace. Surdomuţii îşi scot afară limbile roşii şi fulgii de zăpadă se topesc pe limbile lor Fierbinţi. Apoi sania o porneşte din nou la drum.
*
Surdomuţii au adormit în sanie.
Sania a intrat într-o curte mare, gospodărească, cu tot felul de acareturi. în şura uriaşă nişte căzi mari pentru ţuică. în sanie, gemenii adormiţi şi pe jumătate îngheţaţi. în jurul lor se foiesc nişte băbuţe care cu chiu, cu vai reuşesc să-i ducă pe gemeni până în casă.
- Nişte ţuică din cea Fierbinte, suratelor. Să se dezmorţească, sărmanii de ei, că-s îngheţaţi, spune o bătrânică. Şi trage laviţa aia mai lângă foc, să-i aşezăm pe laviţă, spune ea, în timp ce celelalte două bătrâne fac întocmai ceea ce li se spune.
SCENARII DE FILM
1149
O odaie în care bătrânele lucrează la război. Mosoarele de lână frumos colorată sunt răspândite peste tot. Nişte pisici uriaşe se joacă cu ghemele, în timp ce surdomuţii torc de zor. O babă controlează firul ca să vadă dacă e destul de gros, apoi se aşază din nou la război şi continuă să lucreze.
*
Surdomuţii s-au supărat pe pisici şi le alungă din încăpere. Aruncă cu gheme colorate de lână după ele. Pisicile încep să se joace cu ghemele în zăpada albă, pufoasă, căzută de curând. Surdomuţii intră şi ei în joc, în timp ce babele stau la geam, îl şterg cu mâinile lor zbârcite să poată vedea mai bine şi privesc, dând pline de înţelegere din cap, hârjoana pisicilor cu surdomuţii...
*
La jandarmerie. Plutonierul le anchetează pe bătrâne, care stau smirnă în faţa lui, speriate foarte. Nici nu îndrăznesc să clipească din ochi.
Surdomuţii stau pe scaun lângă plutonier.
-	Şi ce ziceţi voi c-au făcut toată iarna, întreabă plutonierul, uitându-se fioros la bătrâne.
—	Au tors, ce să facă! prinde curaj una din bătrâne şi se oţărăşte la plutonier, apoi se strânge fricoasă lângă celelalte.
-	Şi nu le-a fost greu să înveţe să toarcă? întreabă plutonierul şi se uită mirat la surdomuţi care aprobă cât se poate mulţumiţi din cap.
—	Au învăţat, alta n-au avut de ales, spune bătrânica cea curajoasă. Numai că la început au fost prea
1150
SORIN TITEL
grăbiţi, torceau prea repede şi nu întorceau firul îndeajuns.
-	Şi de îngrijit, i-am îngrijit, nu au avut de ce se plânge. I-am ţinut cu mâncare bună, pentru cât au muncit au primit înzecit înapoi. N-a fost pe de gratis!
-	Asta se cheamă sechestru de persoană, intervine în discuţie Bantu. Am citit şi noi legile, că de-aia suntem primar!
*
Surdomuţii s-au întors acasă. Stau cocoţaţi pe patul înalt şi se plictisesc de moarte. Minunata lor aventură, cu pisici, babe care ţes la război cât e ziua de lungă şi cu mosoare frumos colorate, a luat sfârşit.
Apoi se duc la geam şi privesc uliţa pustie, peste care cade o ploaie măruntă şi din ochi începe să le curgă potop de lacrimi.
Intră Bantu şi îşi scutură haina şi pălăria udă.
-	Mă poartă gândul să vă însor, le spune el surdomuţilor. Mâine, dacă e vreme bună, mă duc în oraş să vă caut o nevastă. Cornele, îşi strigă el argatul, ai grijă şi ţesală caii, că mâine mergem la târg.
-	Şi ce-om cumpăra? se aude glasul argatului de-afară.
*
începutul lui septembrie al anului 1944.
Bantu şi plutonierul din sat călătoresc cu trenul. Observăm cum Bantu încearcă să se acomodeze noilor timpuri.
SCENARII DE FILM
1151
- Porcii ăştia de nemţi, spune Bantu, că mult rău ne-au mai făcut. Eu vă spun drept, muream de urâtul lor şi înainte, numa’ că cine a putut să facă sau să spună ceva? Ei au fost stăpânii şi cum spuneau ei, aşa trebuia să joci că altfel ajungeam şi noi unde au ajuns atâţia alţii, ce să mai vorbim! Am trăit vremuri grele, mă şi mir cum de le-am putut face faţă!
-	Asta aşa-i, spune plutonierul destul de distrat şi se scobeşte în dinţi. Porcii de nemţi, repetă el, ca să fie în acelaşi ton cu Bantu şi să nu se lase mai prejos.
-	A venit şi vremea lor. Mă uit la ăştia de la noi, de la fabrică. Tremură carnea pe ei de frică, să nu vină ruşii şi să-i belească!
-	A venit, cum să nu vină, spune plutonierul pe acelaşi ton de indignare uşor obosită.
-	Eu ştiţi ce-aş face cu ei? întreabă Bantu.
-	Cu cine? întreabă plutonierul care n-a urmărit de fel discuţia.
-	Cum cu cine? întreabă revoltat Bantu. Cu porcii ăştia de nemţi, că despre ei e vorba acuma. I-aş lua aşa, de părul ăla al lor creţ, aş încinge bine plita, aş face aşa, un foc mare, şi când îi mai bine încinsă, le-aş apropia obrazul de ea, să se sature! Aţi făcut voi pe stăpânii în ţara asta, acuma na-vă!
-	Nu le-ar strica, spune plutonierul care începe să fie din ce în ce mai atent.
-	Cu capul aşa pe plită, spune Bantu vădit încurajat de spusele plutonierului, fericit că a reuşit, în sfârşit, să-l facă atent, să simtă şi ei ce-i durerea.
-	Bună idee, spune plutonierul din ce în ce mai interesat şi trezindu-se din somnolenţă.
-	Aşa pe rând, domnul plutonier, să simtă şi ei ce greu ne-a fost nouă când făceau ei pe marii şi tarii.
1152
SORIN TITEL
Pe rând, unul câte unul. Să le sfârâie pielea, să strige că nu mai pot şi nouă nici să nu ne pese. Rabdă, rabdă, că şi noi am răbdat, să le spui. Şi să-i ţii strâns, să nu-i laşi oricât ar da ei să se zbată...
— Tu ai cap, mă Bântuie, spune plutonierul cuprins de admiraţie şi se desface la uniformă. Stau şi mă crucesc câte îţi pot trece prin el. Cu obrazul aşa pe plită... să le sfârâie pielea... a dracului... spune plutonierul admirativ şi scuipă pe fereastră.
*
O seară frumoasă de septembrie. Vară târzie. La o masă, în curte, stau părinţii lui Andrei, mătuşa acestuia care e învăţătoare şi bineînţeles Andrei care încearcă să citească un roman al lui Jules Vcrne, la lumina lunii. Ceea ce n-ar fi de mirare pentru că e lumină ca ziua, o lună uriaşă şi rotundă s-a ridicat deasupra satului.
-	Ce noapte splendidă! spune mama.
-	Şi ce lună! spune mătuşa lui Andrei.
-	Ploaia asta a spălat pământul, spune Eva Nada din uşa bucătăriei în timp ce mestecă, folosindu-se de un polonic uriaş, nişte cremă.
-	Nu mai ţin minte un septembrie atât de cald, spune mătuşa lui Andrei.
-	Nu mai citi, Andrei, spune tata, ai să-ţi strici ochii.
-	La lumina asta se poate citi de parcă ar fi ziuă, spune Andrei. Se vede foarte bine.
-	Ar fi cam vremea să mergem la culcare, spune din uşă Eva Nada. Mâine trebuie să ne sculăm devreme. Trenul nu aşteaptă după dumneavoastră. Acum, dacă pleacă la şcoală copiii, o fi înghesuială din cele mari.
SCENARII DE FILM
1153
-	Şi crizantemele astea, nu-i aşa că sunt o splendoare? întreabă mătuşa lui Andrei.
-	Sunt frumoase, spune mama, dar parcă nu mai au un miros atât de puternic ca în alţi ani.
-	M-am săturat să stau în întunecimea asta, spune Eva Nada. Mă duc să aduc o lampă cu petrol, dacă ăia de la fabrică au întrerupt curentul cu alarma lor. Numai să nu se fi terminat feştila, că era pe sfârşite.
-	Nu-i voie, spune tata. Dumneata n-ai auzit că-i alarmă?
-	Că nu mai pot eu de alarma lor! spune furioasă Eva Nada.
Şi chiar în acele momente, undeva pe cerul înalt al nopţii de vară, puternic luminată de lună, se aud, cu un huruit surd şi îndepărtat, avioanele.
Avioanele zboară deasupra satului, o ameninţare cumplită care îi tulbură pe cei care stau în jurul mesei. Şi-au ridicat privirile spre cer.
-	Ăştia trebuie să fie americanii, spune tata în şoaptă.
-	Mult o mai ţine şi războiul ăsta, spune Eva Nada tot în şoaptă. Să dea Dumnezeu să-l văd şi eu pe Ionuţ al meu acasă, alta nu-mi doresc, spune ea. Vuietul surd continuă să se audă, îndepărtat şi ameninţător, iar cei din jurul mesei nu mai îndrăznesc să scoată o vorbă.
*
Din nou vacanţă de primăvară.
Andrei se întoarce de la oraş cu trăsura, în trăsură se mai află domnul Cristea şi Eva Nada.
1154
SORIN TITEL
Domnul Cristea şi-a cumpărat o oglindă mare pe care a aşezat-o cu multă grijă în mijlocul trăsurii.
Se apropie ploaia. Trăsnetele şi fulgerele care brăzdează cerul au speriat-o cumplit pe Eva Nada. îşi face cruce după cruce şi tremură ca varga.
-	Oglinda asta nu cumva atrage trăsnetele, domnu’ inginer? întreabă ea speriată. Trăscăr toată de câte ori fulgeră, la ce să mint! mărturiseşte şi începe să râdă ca să-şi facă puţin curaj.
-	Cu cei care n-au păcătuit niciodată în viaţa lor, Sfântu Ilie nu are treabă, spune în glumă inginerul.
-	De păcătuit, am păcătuit, mie îmi place să spun drept, recunoaşte Eva Nada. Parcă dumneavoastră n-aţi greşit niciodată, n-aţi călcat în viaţa dumneavoastră cu stângul? Puteţi zice ce vreţi, eu asta n-o cred, îl înfruntă Eva Nada pe inginer.
între timp a început ploaia. O ploaie torenţială care îi face pe toţi ciuciulete.
-	Păcat de chipiu, spune Andrei, că se înmoaie cozorocul...
Ploaia se opreşte de tot atât de repede cum a început, norii se destramă şi pe cer apare curcubeul. în depărtare se văd coşurile fabricii de la Margiila, semn că se apropie de casă.
Doamna, povesteşte Eva Nada, abia te vede venit. Mă credeţi, domnu’ inginer, că de o săptămână numai de asta vorbeşte: Să vină Andrei, zice, să-i fac un doboş tort aşa cum îi place lui... Tare s-ar bucura!...
*
Au ajuns la inginer acasă şi căruţaşul, ajutat de Eva Nada, coboară oglinda din trăsură, având grijă să nu se spargă.
SCENARII DE FILM
1155
-	Ei, ce zici de oglindă, o întreabă inginerul pe Eva Nada, îţi place sau nu?
-	îmi place, cum să nu-mi placă, spune Eva. Te vezi în ea din cap până în picioare, asta zic şi eu oglindă. Numai ce se vede în oglindă nu-mi place, spune ea şi începe să râdă cu gura până la urechi. Că aşa o babă neagră şi urâtă e păcat să se vadă într-o oglindă atât de frumoasă şi pe deasupra şi nou-nouţă.
*
-	Uite, o întreabă mama pe Eva Nada, în bucătăria de vară şi ridică cozonacul imens spre fereastră, în lumina strălucitoare a soarelui. Ce zici de cozonacul meu, ai mai văzut vreodată un cozonac atât de frumos?
-	Numai să fie copt pe dinăuntru, spune Eva Nada. Eu în cuptorul ăla, de când l-au lipit ţiganii, nu mai am prea mare încredere.
-	E adevărat, întreabă mama curioasă, că Bantu îşi însoară surdomuţii? Am auzit că le-ar fi găsit două croitorese...
-	Da, spune Eva Nada, toată lumea vorbeşte. Le-a dat la fiecare câte o maşină de cusut, dintre cele ce-au fost ascunse în pod...
*
Le vedem pe cele două croitorese aduse de Bantu lucrând de zor la maşinile de cusut, croind şi trăgând la maşină cămăşi şi izmene pentru surdomuţi. între timp aceştia, ca să le mai distreze, cântă la viorile lor fără corzi furate de la Grun.
1156
SORIN TITEL
Apoi croitoresele se află într-o trăsură care se îndreaptă în tropotul cailor spre oraş, fardate ca nişte păpuşi. O croitoreasă în stânga lui Bantu şi alta în dreapta lui. Una are o umbreluţă de soare verde, iar cealaltă o umbreluţă galbenă, iar în spate, în căruţă, stau surdomuţii, cu pălării negre cu boruri tari.
*
Bantu şi croitoresele se află în sala de cinematograf, filmul pare să fie destul de emoţionant, croitoresele plâng iar Bantu cască plictisit, nerăbdător să se termine filmul.
*
Surdomuţii aşteaptă în holul cinematografului să se termine filmul. Se distrează şi ei cum pot: se joacă, lovind cu bănuţii de perete şi cu degetele răsfirate măsoară să vadă la ce distantă au căzut unul de altul.
*
Odaia în care dorm gemenii cu croitoresele lor, într-un pat dublu. Gemenii sforăie, unul gros iar celălalt subţire, femeile sunt treze şi cu ochii în tavan. în jurul lor, în odaie, peste tot cămăşi croite şi necusute încă. Apoi le vedem pe croitorese, ridicându-se încet din pat în timp ce gemenii continuă să doarmă. încep să umble prin odaie, se îmbracă, atente tot timpul să nu se trezească gemenii. Apoi se aud bătăi uşoare în geam, croitoresele trag cu urechea, chipul li se luminează, zâmbesc fericite şi, cu şiretenie, în vârful picioarelor, părăsesc încăperea în care cei doi gemeni continuă să doarmă şi să sforăie fără să aibă habar.
SCENARII DE FILM
1157
*
în bucătăria de vară. Mama şi cu Eva Nada vopsesc nişte lână. Cu un polonic uriaş de lemn, Eva Nada ridică sulurile de lână să vadă dacă s-a prins culoarea.
-	Au fugit croitoresele, doamnă. Şi-a găsit fiecare câte un drăguţ şi pe aici ţi-i drumul! Gurile rele spun că nici n-ar fi fost croitorese, că le-ar fi adus Bantu ştiţi dumneavoastră de unde...
-	De unde? întreabă mama. De unde spui că le-a adus?
-	Şi-au luat şi maşinile de cusut cu ele, prăpăditele. A rămas Bantu fără maşini de cusut, spune Eva Nada şi ridică un alt sul pe polonic, să vadă dacă s-a prins vopseaua şi dacă e destul de frumoasă culoarea.
-	Ce ziceţi, doamnă, de culoarea asta? întreabă Eva Nada şi îndreaptă sulul spre lumină, să se poată vedea mai bine.
*
într-o librărie. Domnul Cristea a intrat cu Andrei să-i cumpere o carte.
-	Prin urmare, romanele lui Jules Verne le-ai şi citit pe toate care au apărut până acum? întreabă inginerul. Nu mai avem ce cumpăra? Şi Bolidul de aur? întreabă el şi-i arată lui Andrei una din cărţile oferite de librar.
-	L-am citit, spune Andrei.
-	Dar Doamna de Monsoreau de Alexandre Du mas?
-	Am citit-o, spune Andrei.
1158
SORIN TITEL
-	Dar Povestea unui mic marinar de Hector Malot? Andrei ia înfrigurat cartea şi începe s-o răsfoiască.
-	Pe asta n-am citit-o, recunoaşte el, cât se poate de bucuros.
-	Vă rog s-o împachetaţi, îi spune el librarului, în timp ce Andrei freamătă ca un căluţ de bucurie.
*
A venit primăvara. Domnul inginer Cristea se întoarce de la oraş cu căruţa împreună cu Andrei. Andrei e foarte mândru în uniforma lui nouă şi stă pe capra căruţei lângă inginer. Câmpii verzi, sub lumina strălucitoare a soarelui de primăvară. Pe marginea drumului o fată tânără, cu un acordeon în spate, pe care abia reuşeşte să-l ducă.
-	Nu vi-i greu, domnişoară, să-l duceţi? întreabă inginerul, în vreme ce domoleşte caii încercând să oprească.
-	De uşor n-aş spune că-i uşor, spune fata şi-şi mută acordeonul pe celălalt umăr.
-	Urcă-te în căruţă, domnişoară, spune inginerul. Mai întâi dă-mi te rog acordeonul să ţi-1 ţin ca să poţi urca mai uşor.
Fata se urcă şi Andrei îi face loc între el şi inginer.
-	Am fost la Lugoj să-l repar, spune fata după ce s-a urcat şi căruţa porneşte din nou. Am dat pe el o groază de bani. Săculeţul ăsta, spune fata, a fost plin numai cu mii şi sute. Cu inflaţia asta e ceva de speriat!
-	Aşa-i, domnişoară, spune inginerul. Banii nu mai au nici o valoare.
-	Şi dumneavoastră de unde veniţi, dacă nu sunt indiscretă? întreabă fata.
SCENARII DE FILM
1159
-Am avut nişte treburi la direcţia agricolă, spune inginerul. Cu ocazia asta m-am gândit să-l aduc şi pe Andrei acasă, să nu mai dea banii pe tren.
-	Pot să-mi permit să întreb unde lucraţi? spune fata pe acelaşi ton ceremonios, timid, nu lipsit de un anume farmec.
-	Sunt inginer agronom la Margina, domnişoară, spune inginerul.
-	O, spune fata, la Margina, aşadar. Am fost şi eu la Margina, toamna trecută, la o colegă de şcoală. Am fost şi la bal, ne-am distrat minunat! E o fabrică la Margina şi miroase peste tot a oţet.
-	Da, e o fabrică de acetilenă, aprobă inginerul.
-	Ştiu, spune fata. Lângă fabrică e un cinematograf. Am văzut şi un film absolut minunat: „Ora douăsprezece după război". M-a impresionat teribil! Am şi plâns..., spune fata şi începe să râdă, amintindu-şi de lacrimile de odinioară.
-	„Floarea de piatră“ ai văzut-o? întreabă inginerul.
-	Cum să nu! spune fata. E colorat.
-Te pomeneşti că e primul film în culori pe care îl vezi dumneatale? întreabă inginerul tratând-o ca pe o puştoaică neştiutoare.
-	Mărturisesc că da, răspunde fata şi roşeşte toată.
-	Dar „Lacrimi de ţigancă" şi „Femeia diabolică" pariez că nu le-ai văzut? intervine Andrei în discuţie, în timp ce trăsura îşi continuă drumul de-a lungul câmpurilor verzi. Peste tot s-a ieşit la munca câmpului şi ţăranii se opresc din lucru şi-i salută pe cei ce trec în goana cailor. *
*
Discuţia în trăsură continuă.
1160
SORIN TITEL
-	Unde eşti învăţătoare? întreabă inginerul.
-	De unde ştii că sunt învăţătoare, spune fata. La Bujor, îi explică ea apoi inginerului.
-	Uite că aproape am ajuns, spune inginerul. Pentru că te-am adus cu trăsura poate că ai să-mi cânţi şi mie odată la acordeon.
-	Cu cea mai mare plăcere, spune fata.
-	Dacă am să te invit la bal la Margina ai să vii? întreabă inginerul.
-	Cu multă plăcere, spune fata în timp ce coboară din trăsură.
-	Nici nu mi-ai spus cum te cheamă? întreabă inginerul.
-	Stela, spune fata.
-	Poate vii de Paşti, spune inginerul. A doua zi e bal mare. Vii, nu-i aşa? întreabă inginerul.
-	Aştept să-mi trimiteţi vorbă, spune fata.
*
Bal la Margina. Un acordeonist care cântă la acordeon cu o singură mână, un ţigan, chior de un ochi, la vioară, la contrabas un vlăjgan cu părul roşu.
-	Bine că au terminat cu serbarea, spune un flăcău, altfel ne plecau muzicanţii.
-	Nu ştiu de ce au lungit-o atâta. Şi tot poezii din cele mai lungi, spune altul.
Orchestra atacă un vals care poate fi foarte bine „Dunărea aibastră“ sau „Valurile Amurului*4.
-	Mai bine aţi cânta „Stepa Baicală“, se roagă o fată. Sunt moartă după cântecul ăsta...
Stela dansează cu inginerul Cristea.
SCENARII DE FILM
1161
-	Ce-am să mă fac cu fierul de călcat pe care l-am câştigat la tombolă? întreabă fata.
-	Ai să te măriţi, spune inginerul, şi ai să calci cămăşile bărbatului cu el...
-	Nici vorbă de aşa ceva! spune Stela. Sunt prea tânără. La ce m-aş grăbi?!
-	Nici nu ştii când vine duminica oarbă, spune inginerul.
*
Orchestra se odihneşte şi lumea se înghesuie la bufet unde se serveşte bere.
-	Rugaţi-o dumneavoastră pe Stela să ne cânte ceva, îi spune inginerului colega şi prietena Stelei. Cântă aşa de frumos!
-	Faceţi linişte, strigă inginerul, că o să ne cânte domnişoara Stela un cântec.
-	Poate îmi daţi puţin acordeonul dumneavostră? îi spune Stela acordeonistului, care îi dă acordeonul şi fata, cu o voce groasă de alto, începe să cânte „Banii, banii‘c, vechiul cântec al stânjenarilor.
-	O sticlă de bere pentru domnişoara, strigă cineva când se termină cântecul, că tare frumos a cântat. Eu plătesc!
Dimineaţa, în zorii zilei, au mai rămas puţini dansatori. Ghirlandele de creponată de pe tavan s-au desprins şi atârnă neglijent, dintre muzicanţi singurul care a mai rămas e acordeonistul care cântă un tangou vechi şi demodat. Stela dansează cu inginerul Cristea.
1162
SORIN TITEL
-A fost minunat, spune fata. N-am să uit niciodată balul ăsta!
*
-	Cristea ne invită la o plimbare cu trăsura, spune tata în timp ce mama şi cu Eva Nada trebăluiesc ca de obicei prin bucătăria de vară.
-	Nici vorbă să pot pleca, spune mama. Tu nu vezi ce-i în bucătărie?
-	Duceţi-vă, doamnă, fără grijă, spune Eva Nada. Mă descurc şi singură.
-Are să ne spună ceva foarte important, spune tata.
-	Te pomeneşti că se însoară, spune mama.
*
Au coborât din trăsură la marginea pădurii, în preajma unui izvor.
Inginerul, aplecat deasupra izvorului, bea apă.
-	Mi-au îngheţat dinţii, aşa-i de rece, le spune el.
-	Tu ai grijă, îi spune mama soţului ei. Cu gâtul tău sensibil, una, două, eşti răguşit. Mai bine te-ai abţine.
-	Mă însor, spune inginerul în timp ce cu o batistă se şterge la gură. Nunta am fixat-o de unu iulie. Vreau să vă rog să-mi fiţi naşi.
-	Ce surpriză, spune mama.
-	Sunt îndrăgostit, doamnă, până peste urechi. Nu ştiu ce s-a întâmplat cu mine. Nu mi-am putut închipui c-am să pot fi atât de îndrăgostit!...
SCENARII DE FILM
1163
Seara, în bucătăria de vară. Eva Nada trebăluieşte singură. Intră inginerul Cristea. Pe masă tronează un tort uriaş pe care sunt scrise obişnuitele urări de nuntă.
- Frumos tort, spune inginerul. Sunteţi pricepute, nu cred să vă întreacă cineva la prăjituri.
-Am spus eu, domnii’ inginer, că mireasa aici ai să ţi-o găseşti şi nu în altă parte, am spus sau n-am spus? întreabă Eva Nada şi-l priveşte cu multă dragoste pe inginer.
*
La marginea satului, în apropiere de staţia CER, un soldat, după ce a coborât din tren, s-a spânzurat într-o livadă de pomi de pe malurile Begheului. Cauza nu se ştie. Sătenii au venit să-l roage pe preotul din sat să-l înmormânteze după obiceiul străvechi pe soldatul cel mititel. Popa are guturai şi, ca să-i treacă, şi-a pus picioarele într-un lighean cu apă fierbinte. Când nu mai poate suporta - apa e foarte fierbinte - îşi scoate câte un picior afară. Pielea de pe picioare e roşie şi opărită.
- N-am voie, le spune părintele sătenilor. Ştiţi şi voi, pe ăştia care îşi fac seama singuri nu-i îngroapă popa. Vreţi să se afle şi să am necazuri din pricina asta. Şi aşa ăi mai mari se uită la mine ca la dracu, spune părintele şi-şi şterge picioarele înroşite cu un prosop curat şi cu înflorituri.
Eva Nada s-a dus la preotul cel bătrân ca să-l roage să-î facă el soldăţelului slujba de înmormântare. Casa preotului c la marginea satului, o casă veche şi dărăpănată. Eva Nada bate la uşă, dar nu-i răspunde nimeni. încearcă uşa care e
1164
SORIN TITEL
deschisă, intră într-o bucătărie murdară în care de multă vreme nu s-a mai făcut curăţenie; peste tot farfurii murdare, resturi de mâncare... E gata să se împiedice în lemnele care zac aruncate în mijlocul bucătăriei, trece printr-un coridor întunecos şi, în sfârşit, intră în odaia în care zace popa. Popa doarme cu gura larg deschisă, acoperit până la gât cu o pătură murdară şi zdrenţăroasă. Eva Nada se aşază pe un scaun lângă pat şi aşteaptă ca popa să se trezească.
După un timp, popa Stoian deschide ochii şi o vede pe Eva Nada stând pe scaun cu mâinile în poală şi aşteptând trezirea lui.
-	Ce-i cu tine? întreabă popa răsuflând din greu din pricina astmului. Şi, înainte de a aştepta răspunsul, îi spune femeii: vezi că pe masă e o sticluţă cu doctorii, fii bună şi dă-mi-o, să nu mă mai scol eu.
-	Care? întreabă Eva Nada, că sunt două.
-	Aia verde şi mai mică, spune părintele.
-	Care e necazul, muiere? întreabă părintele şi dă să se ridice pe pernă s-o vadă mai bine pe Eva Nada. Trage şi tu perdelele alea, îi spune el femeii, să intre puţină lumină.
Eva Nada trage perdelele, apoi îi spune preotului:
-	Am venit şi eu ca proasta să mă rog de dumneata. Poate faci pustiul ăsta de bine să faci slujba de înmormântare. Nici aceia nu-i drept să-l băgăm în pământ ca pe păgâni...
-	Pe cine să înmormântaţi? face nedumerit popa, neînţelegând prea bine despre ce este vorba. Şi de ce nu vine popa celălalt să-i facă slujba? Eu şi aşa sunt cu un picior în groapă, ce slujbă vrei să fac? spune popa Stoian, privind supărat foarte la Eva Nada, şi începe să tuşească şi să horcăie în chip demonstrativ.
SCENARII DE FILM
1165
-	E unul care s-a spânzurat, părinte, spune Eva Nada şi-şi şterge nasul cu catrinţa, apoi tot cu catrinţa îşi şterge lacrimile. Un soldat, săracu, spune încă o dată şi din nou ochii i se umplu de lacrimi, pe care şi le şterge repede, cu ciudă aproape, cu dosul palmei.
-	Şi ce ai tu cu soldaţii? întreabă popa. Cine te-a pus pe tine să-i îngropi, poţi să-mi spui?
-	Nici douăzeci de ani împliniţi nu cred să aibă, spune Eva Nada în loc de răspuns. Cu o voce ascuţită şi certăreaţă îi spune preotului: Două, trei vorbe să mormăi şi dumneata, părinte, că ştiu că nu te-o durea gura! N-o fi ăsta ăl mai mare păcat, chiar dacă şi-a luat zilele, săracu.
-	Care păcat?! se burzuluieşte popa. Toanto, cine îţi dă ţie voie să vorbeşti de păcate, care-s mai mari şi care-s mai mici?
-	Câte păcate îi avea şi dumneata, părinte, unul în plus sau în minus tot nu mai trage mult la socoteală. Dacă eu nu te ştiu, Doamne, iartă-mă, atunci cine nu te ştie. N-ai fost nici dumneata uşă de biserică!
Văzând-o atât de furioasă faţa popii se destinde într-un fel de râs. îşi aduce probabil aminte de ceva de mult uitat.
-	Tot aşa ai rămas, Evo, spune el în şoaptă, mângâindu-şi barba. Nu te-ai schimbat defel. Păi să mergem atunci, dacă zici tu aşa.
-	Al meu să fie păcatul, părinte, spune Eva Nada, bucuroasă că l-a convins pe preot.
*
Preotul şi Eva Nada trec prin bucătăria cea cu farfurii murdare.
1166
SORIN TITEL
— Pune-ţi un cojoc mai gros, părinte, îi spune Eva Nada, nu cumva să răceşti şi să pui după aceea vina pe mine.
*
O înmormântare cel puţin ciudată. Ia marginea cimitirului, unde e săpată groapa, preotul, cu o biblie zdrenţuită şi veche într-o mână şi cu o cădelniţă în cealaltă, face slujba de. înmormântare cântând pe nas şi răguşit. Singura care l-a însoţit la acel ceas de seară e Eva Nada, care ţine loc de paracliser, ajutându-1 pe părinte în timpul ritualului. Popa citeşte slujba, repede, înghesuind cuvintele, încât nu se mai pricepe nimic, nerăbdător să sfârşească cât mai repede. Popa tremură de frig, abia ţinându-se pe picioare în anteriul său zdrenţăros, cu bărbuţa rară şi ţeapănă, iar în spatele lui cimitirul cu copacii ninşi, cu curcile acoperite cu glugi de ninsoare.
- O făcurăm şi pe asta, spune în sfârşit părintele, închizând cu zgomot cartea veche şi zdrenţuită.
Apoi amândoi încep să arunce pământ deasupra sicriului în care se odihneşte soldăţelul.
*
S-a lăsat seara şi preotul însoţit de Eva Nada părăseşte cimitirul.
*
Cerul, cu stele îngheţate şi reci, se bolteşte deasupra satului. Din afara imaginii auzim vocea domnului Cristea, care îl întreabă pe Andrei:
SCENARII DE FILM
1167
-	Ştii care e carul mare?
-	Nu, spune Andrei, nu ştiu.
îi descoperim pe amândoi stând în faţa casei şi privind cerul.
-	Uită-te în direcţia mâinii mele, spune inginerul. Andrei urmează întocmai indicaţiile inginerului.
-	E o stea mai mare şi care străluceşte mai tare. O vezi?
-	O văd, spune Andrei.
-	Bun... în stânga ei, cam la o palmă mai jos, vezi o stea ceva mai micuţă?
Din interior se aude glasul mamei care îi cheamă înăuntru.
-	O să îngheţaţi de frig, spune mama. Veniţi odată. Şi aşa Andrei s-a plâns că-1 doare gâtul.
Prin fereastra îngheţată pătrundem în odaia în care mama lucrează la goblen. Eva Nada apare în cadrul uşii cu un pahar în mână pe care vrea să-l şteargă. înainte de a-1 şterge, suflă în el şi-l abureşte ca să se poată şterge mai uşor.
-	Când te laşi de obiceiul ăsta prost? îi spune mama supărată.
-	Care, doamnă? întreabă Eva Nada şi face nişte ochi mari cât cepele, plini de nevinovăţie.
-	Să sufli în pahar înainte de a-1 şterge!
-	N-am nici un dinte stricat în gură, puteţi trece la control.
-	Nu-i igienic, spune mama. Cine ştie ce microbi...
Andrei împreună cu inginerul Cristea întră în odaia în care mama lucrează la goblen şi, ca de obicei, se ceartă cu Eva Nada.
-	Aţi îngheţat, probabil, de frig, spune mama uitându-se la cei doi care sunt roşii la faţă din pricina gerului.
1168
SORIN TITEL
-	Domnu’ inginer mi-a arătat „caru mare“, spune în culmea entuziasmului Andrei.
-	Sunteţi o adevărată maestră, spune inginerul uitându-se la goblen.
-	Mâinile Măriei Magdalena sunt cele mai reuşite, spune mama. Am avut „moline“ de dinainte de război. Contează şi materialul cu care lucrezi... Cum se simte Stela? întreabă mama.
-	Suportă destul de greu sarcina, nu ştiu ce să mă fac cu ea, spune inginerul.
*
Acasă la inginerul Cristea.
-	A trimis Bantu după mine, îi spune inginerul Stelei.
E seară, amândoi stau la masă, în bucătărie, şi mănâncă. Stela, mişcându-se cu greu - nu mai are mult până să nască -scoate din cuptor mâncarea şi o aşază pe masă.
-	Să-l duc eu cu trăsura ocolului până la Curtea.
-	Mănâncă până nu se răceşte mâncarea, îi spune Stela. Nici nu te-ai atins de ea.
-	Mă enervează Bantu cu pretenţiile lui stupide, spune furios inginerul. S-a adunat la el tot felul de plevuşcă. Au ţinut-o într-un chef de dimineaţă până seara şi acum au chef să se plimbe cu trăsura. Numai că nu şi-au găsit ei omul care să stea la dispoziţia lor.
-	Mănâncă, îi spune Stela arătând spre farfuria din faţa lui. Ai timp să-mi povesteşti mai târziu...
Se aud bătăi în geam. Stela iese afară să vadă cine bate.
SCENARII DE FILM
1169
-	Pe tine te caută, spune ea revenind în odaie. Bantu a trimis un copil după tine.
-	Ce ţi-a spus copilul? întreabă inginerul.
-	Stai liniştit şi mănâncă, îi spune Stela. Nu scrie niciunde că trebuie să fii la dispoziţia lui Bantu.
*
Acasă la Bantu petrecerea e în toi.
-	Ce-i cu omul tău, Bântuie, întreabă unul dintre domni. Văd că se lasă rugat şi nu are de gând să vină. Am impresia că nu prea e de partea noastră.
-	Vine, domnii5 avocat, fiţi fără grijă. Nu mişcă în front. Numai că e aşa subţire la nas. Nu-i place să i se comande.
-	Suntem aşteptaţi, nu putem întârzia prea mult. Aşa că, te rog, ocupă-te de problema asta, spune avocatul.
*
Acasă la inginerul Cristea se aud din nou bătăi la geam.
—	Cheamă-1 înăuntru, spune inginerul din ce în ce mai enervat. Să stau eu de vorbă cu el.
Stela deschide geamul - afară e lapoviţă şi vânt - şi-l cheamă pe cel care a bătut înăuntru.
—	Poţi intra, spune ea copilului. Uşa e descuiată. Copilul se scutură de ninsoare lângă uşă şi începe să spună ca pe o lecţie învăţată pe de rost:
—	A zis uica Bantu să vină neapărat domnu inginer cu căruţa, altfel înseamnă că e împotriva alegerilor, aşa a spus. Că nu-i căruţa lui domnu’ inginer, e
1170
SORIN TITEL
căruţa statului şi caii tot ai statului sunt, aşa mi-a zis să vă spun.
-	Spune-i lui unchiu-tu, spune Stela, c-a spus domnu’ inginer că un cal e bolnav şi nu poate pleca cu el la drum noaptea. Aşa să-i spui... Vrei o plăcintă? îl întreabă Stela pe copil care se uită pofticios la plăcintele de pe masă
-	Mulţumesc, dar avem şi noi acasă, se codeşte copilul, neputându-şi lua ochii de la plăcintă.
-	Nu-i nimica, spune Stela zâmbind, iei şi de la mine una, şi-i întinde copilului o plăcintă.
Copilul începe să mănânce cu poftă.
*
Până la urmă, presat şi ameninţat de Bantu, inginerul Cristea acceptă să plece cu oaspeţii lui Bantu.
Aceştia aşteaptă sub streaşină porţii - printre ei îl descoperim şi pe Bantu - în timp ce inginerul, ajutat de un tânăr, scoate căruţa din şură şi caii din grajd şi îi prinde la căruţă.
-Ăsta e aproape orb, spune inginerul arătând spre unul din cai. Sper să nu am necazuri cu el. Noaptea nu vede de fel.
- Rău faceţi, domnu’ inginer, îi spune în şoaptă tânărul lui Cristea în timp ce îl ajută să lege caii. Ăştia nu merită să le umblaţi în rând şi să le faceţi toate poftele. Numai uitaţi-vă la ei cum arată. S-a dat Bantu cu ei, dar de data asta cred că şi-a greşit socotelile.
*
Au ajuns la Curtea şi trăsura, supraîncărcată, trage la postul de miliţie. Cu ochi somnoroşi, şeful de post le strânge mâinile noilor-veniţi.
SCENARII DE FILM
1171
-	Bun căruţaş eşti, inginere. Ai mânat extra!
-	Bravo, spune şi domnul avocat şi-l bate pe Cristea protector pe spate. Acuma vii cu noi să ne mai dezmorţim oasele cu ceva tare. Ce zici?!
-	Prefer să vă aştept aici, spune inginerul cu o voce de gheaţă.
-	Nu fă mofturi, inginere, spune Ban tu şi îl ameninţă cu degetul, că nu-i frumos.
-	O să vă fie frig, n-am mai făcut focul nu mai ştiu de câte zile şi pereţii sunt îngheţaţi, spune şeful de post.
-	Nu-i nimic, spune Cristea. Prefer să vă aştept aici. îşi ascunde cu greu dispreţul de care e cuprins.
-	Cum vrei, spune Bantu rânjind. Numai că o să ai de aşteptat cam mult. Până se face ziuă să nu crezi că o să plecăm...
*
Inginerul stă şi aşteaptă întoarcerea petrecăreţilor. O odaie cu pereţi mâncaţi de igrasie, murdari, cu bănci cu vopsea roasă, cu ciment pe jos, care n-a fost spălat de cine ştie când. Pe perete portretul regelui şi al reginei are sticla spartă, de unde impresia că regina zâmbeşte strâmb. Soba e prăvălită într-o parte, iar prin geamul murdar se văd ivindu-se zorii tulburi ai zilei. în sfârşit se aud glasurile celor care se întorc de la chef.
— Gata, inginere, plecăm, se aude vocea lui Bantu.
Inginerul deschide uşa şi întreaga bandă, clătinându-se pe picioarele nesigure, e nerăbdătoare să plece cât mai repede. Se urcă în căruţă, claie peste grămadă, şi trăsura o porneşte spre casă.
*
Un camion cu farurile aprinse. Speriaţi, caii au tendinţa să se năpustească drept în faţa camionului. Inginerul sare din
1172
SORIN TITEL
căruţă încercând să-i oprească. Camionul încearcă să-l ocolească, dar nu reuşeşte şi-l loveşte pe inginer în plin. Speriaţi, cei din căruţă încep să strige şi să vocifereze. Trupul zdrobit al inginerului e scos cu chiu, cu vai de sub camion de şoferul camionului, năucit de cele întâmplate.
- Ce l-o fi apucat să sară din căruţă? întreabă disperat şoferul, după ce constată că inginerul e mort şi că orice încercare de a-1 salva e inutilă.
*
Ziua de început de martie pătrunde prin ferestrele murdare ale dormitorului de internat, rece, îngheţată. Se aşază în fâşii lungi, tremurătoare, pe parchetul murdar, pe dulapurile prăfuite, pe hârtiile mototolite aruncate peste tot. Andrei a primit un pachet de-acasă. I l-a adus domnul învăţător Drăguţoiu.
Stau pe pat unul în faţa celuilalt, iar Andrei încercă să desfacă pachetul legat cu tot felul de sfori. Ochii îi sunt plini de lacrimi şi din pricina asta nu vede prea bine să desfacă nodurile.
-	Cum a murit? întreabă el. Când a murit domnu’ inginer Cristea?
învăţătorul, înţelegând cu destulă greutate cele ce se petrec în sufletul copilului, îi spune aproape cu indiferenţă:
-	Săptămâna trecută. L-a călcat o maşină... Să ai grijă să mănânci mai întâi carnea de pui, că se strică mai repede. Ouăle sunt fierte, dar mi-a spus maică-ta să ai grijă, că sunt cam moi. Ai şi puţină sare, într-un şerveţel cu buline. Şi un borcan de dulceaţă. Am plecat, îi spune el lui Andrei. Altfel nu mai prind trenul... Să înveţi bine şi să fii cuminte...
SCENARII DE FILM
1173
*
Ora de Naturale. Domnul profesor Piţu face gluma lui obişnuită:
- Absenţii să se ridice în picioare.
Clasa râde, tot ca de obicei, singurul care nu e atent şi care, cu ochii plini de lacrimi, priveşte pe geam, e Andrei. Prin geamul deschis se văd crengile negre ale castanilor din curtea şcolii.
*
în curte, elevii joacă fotbal. E noroi şi atât mingea, cât şi elevii sunt plini de noroi.
-	Ce-i cu tine? Nu vii să joci fotbal? îl întreabă un elev pe Andrei.
-	A murit domnu* inginer Cristea, spune Andrei cu lacrimi în ochi. L-a călcat o maşină.
Peste drum de şcoală se află râul şi Andrei priveşte apele tulburi, umflate din pricina ploilor de primăvară şi a zăpezilor care s-au topit undeva sus.
*
La biserică. Cântăreţul care dă răspunsurile preotului e Frunză-Verde, un bărbat slăbănog şi prost îmbrăcat, cu o înfăţişare de copil bătrân, un fel de prost al satului, considerat astfel din pricina inocenţei sale, a ncajutorării, a lipsei de simţ practic. Frunză-Verde cântă în falset cu o voce caraghioasă şi ascuţită, în timp ce Bantu îl urmăreşte cu multă atenţie. După privirile acestuia se vede că pune ceva la cale.
1174
SORIN TITEL
*
Slujba s-a sfârşit şi sătenii părăsesc biserica. Ultimul care rămâne e Bantu, care îl aşteaptă pe Frunză-Verde. Acesta iese din strană şi Bantu îi taie calea.
-	Am o vorbă să-ţi spun, îi şopteşte Bantu, dacă nu te grăbeşti prea tare.
-	Unde amaru să mă grăbesc, spune Frunză-Verde. Că acasă, de când a murit Ana, tot nu mai are cine să mă aştepte.
*
Uliţa satului. Frunză-Verde pare destul de speriat de cele ce i le-a spus Bantu.
-	Eu n-am făcut alta, spune Frunză-Verde, decât le-am umplut paharele. Mă chemai să te ajut, singur nu te descurcai. Era plină casa cu din ăia. Pe tine te-or lua la întrebări, tu ai fost omul lor.
-	Tu să n-ai grija mea, că eu mă descurc. Nu de mine e vorba acum! Au vrut să te primească în partid ori ba?
-	Au glumit aşa, la un pahar.
*
Acasă la Frunză-Verde, un fel de colibă la marginea satului. Frunză-Verde trăieşte de unul singur într-o mizerie cumplită. Bantu îl instruieşte:
— Tu să asculţi de mine, am eu un plan al meu, m-am gândit bine şi într-un ceas să fii gata de plecare. Dacă întârzii, au şi venit să te ridice şi ni s-a dus dracului tot planul!
SCENARII DE FILM
1175
-	Da pe tine de ce nu te arestează, că tu ai fost omul lor, spune cuprins de disperare Frunză-Verde.
-	Eu mă descurc, nu avea tu grija mea, spune Bantu. îţi spun eu unde să te duci. îţi pierzi urma şi gata! O lună, două stai ascuns până trece focul ăsta şi după aia te întorci frumos acasă şi nime n-o să-ţi mai aibă de grijă...
-Nu ştiu ce să fac, se agită Frunză-Verde cuprins de panică. Nu mă lasă inima să-mi las căsuţa, mi-i tare greu să mă despart de ea.
*
Au trecut câteva luni şi Frunză-Verde a fost în sfârşit prins de oamenii legii. Poartă o barbă lungă, hainele îi sunt zdrenţuite şi murdare, într-un cuvânt e greu de recunoscut. însoţit de doi miliţieni, străbate pădurea.
Liziera pădurii. Bantu îi aşteaptă. Frunză-Verde îl vede pe Bantu, înţelege trădarea acestuia, dar nu mai are puterea să se revolte.
*
La miliţie un ofiţer tânăr, se uită cu milă şi cu repulsie la Frunză-Verde, care continuă să se tânguie cu vocea lui subţire şi ascuţită:
-	Numai să nu mă omorâţi, domnu’ ofiţer, spune el cu ochii roşii de plâns şi de oboseală. Eu n-am nici o vină. Le-am turnat în pahare, că aşa mi-a spus Bantu, îmi dădea şi mie câte o paclă de tutun pentru asta, dar altă legătură cu ei n-am mai avut. Aici să-mi sece inima dacă vă mint!
-	Nu te omoară nimeni, spune calm ofiţerul şi în acelaşi timp agasat de vocea plângăreaţă a fugarului.
1176
SORIN TITEL
I ja. judecată ţi se va stabili vina şi vei primi pedeapsa pe care o meriţi.
- Dar cu Bantu cum rămâne? El nu păţeşte nimica, nu-i aşa? El s-o descurca şi de data asta, aşa cum a ştiut întotdeauna...
*
Sala de aşteptare a unei gări, noaptea. în afară de Bantu şi de încă un tânăr, amândoi tunşi chilug, în sala de aşteptare nu se mai află nimeni. S-au întins amândoi pe băncile murdare, încercând să doarmă. Bantu a adormit, în schimb tânărul nu poate dormi. El îşi ridică încet, cu frică aproape, capul tuns chilug de pe bancă şi priveşte prin uşa deschisă vagoanele de marfă care trec cu zgomot mare fără să se oprească. Ascultă cu urechile ciulite până când zgomotul făcut de marfar se stinge în noapte.
Peronul pustiu. La un capăt al acestuia, zărim două femei înfofolite şi care abia trag după ele nişte mături uriaşe.
-	Mi-am luat doi metri de americă, spune una
dintre ele. A adus Ionel la noi la cooperativă.
Numai culoarea nu-mi prea place.
-	Ce culoare are? întreabă cealaltă femeie.
-Vânătă, spune prima. Nu-i prea potrivită
culoarea, dar ce să fac, altceva nu s-a găsit.
Tânărul din sala de aşteptare, cu mâinile în poală şi cu chipul răvăşit de o mare tristeţe şi de oboseală se uită la Bantu care continuă să doarmă, răsucindu-se cu greutate pe scaunul îngust, oftând prin somn. Apoi fluieratul strident al unui tren îl trezeşte din somn. îl priveşte cu nişte ochi apoşi, grei de somn, pe tânărul din faţa lui.
-	Cât o fi ceasul? întreabă şi cască prelung.
-	E abia trei, spune tânărul.
SCENARII DE FILM
1177
- Asta înseamnă că mai pot trage un pui de somn, spune Bantu şi se culcă la loc. Nu-i mai tare decât patul din celulă, adaugă el şi oftează. Rogu-te, când o fi vremea de tren să mă trezeşti, nu cumva să pleci fără mine şi să mă laşi aici...
Adoarme din nou şi începe să sforăie, în timp ce tânărul, cu mâinile în poală, îl priveşte nemişcat.
*
Bantu s-a trezit, afară s-a făcut ziuă. Bantu se chinuie să-şi scoată bocancul flenduros din piciorul stâng, celălalt bocanc se află în faţa lui.
- De-acum îi cald, spune Bantu. Pot merge şi desculţ. îi las aici cadou, tot nu mai sunt buni de nimic. Uite că eu sunt mai bătrân ca tine şi cu cât, dar mă crezi că eu n-am ştiut cât am stat acolo ce-i aia frigul. Eu grija lui n-am avut-o... Zic să mergem, adaugă el după o scurtă pauză, văzând că tânărul său însoţitor nu spune nimic. Mă gândesc c-o fi tras trenul, că o fi vremea.
Tot fără să scoată o vorbă, tânărul îl însoţeşte pe Bantu, se îndreaptă amândoi spre o linie mai lăturalnică unde trebuie să se afle trenul cu care urmează să plece spre casă. Bantu împreună cu tânărul său însoţitor se urcă în tren. Vagonul în care s-au urcat e gol. Tânărul încearcă să deschidă o fereastră. Fereastra e însă înţepenită, toate eforturile lui de a o deschide sunt zadarnice. Renunţă. Apoi fereastra se deschide singură cu mult zgomot. Amândoi privesc prin fereastra deschisă gara care se trezeşte la viaţă. Capul tuns chilug al tânărului, lângă cel cărunt şi îmbătrânit al lui Bantu.
1178
SORIN TITEL
*
Vagonul se umple cu muncitori navetişti. Unul din muncitori îşi aprinde o ţigară.
-	Mă! spune altul, referindu-se la cel care trage satisfăcut din ţigara abia aprinsă, ştii cu cine semeni tu acuma?
-	Cu cine? întreabă cel ce fumează.
-	Cu pensionarii lui Franz-Josef, cu aceia semeni tu, că numai ăia trăgeau aşa din ţigară şi de mine nu aveau gri jă! Trăgeau din ţigară şi stăteau pe nişte scaune din acelea de paie, uite aşa, spune el şi arată cam în ce fel stăteau pensionarii lui Franz-Josef.
Ceilalţi muncitori încep să râdă.
-	Ce fel de pensionari or fi fost şi ăia? întreabă primul, intrând în joc.
-	Păi, mă mir că nu ai auzit de ei, spune celălalt, în cazul ăsta nu mai avem ce discuta!
Atât Bantu cât şi tânărul care îl însoţeşte urmăresc discuţia, apoi Bantu îşi reazămă capul de ferestră şi adoarme din nou. Tânărul, în schimb, rămâne treaz. Muncitorii, care au început să joace cărţi, îşi ridică din când în când ochii de pe cărţile soioase şi se uită cu curiozitate la el şi la Bantu, bănuind desigur de unde vin amândoi. Tânărul coboară într-o gară. Trenul pleacă mai departe şi tânărul se uită un timp la el, apoi se întoarce şi pleacă spre casă.
*
Bantu continuă să doarmă.
La un moment dat muncitorii navetişti coboară din tren. Vagonul rămâne gol, singurul călător e Bantu, care doarme.
SCENARII DE FILM
1179
Doarme cu gura larg deschisă şi respiră greu, probabil din cauza căldurii, a soarelui care îşi revarsă lumina lui strălucitoare deasupra lanurilor de grâu pe lângă care aleargă trenul.
O nouă gară. în vagon se urcă un elev, care se aşază chiar lângă uşă şi începe să citească.
Trenul se opreşte, la fel ca la începutul filmului, în plin câmp şi prin fereastra deschisă se văd secerătorii care fac semne cu mâna spre tren, apoi îşi continuă lucrul.
Trenul se repune în mişcare. Opreşte în gară la Margina, unde Bantu ar fi trebuit să coboare, dar acesta continuă să doarmă, nu-1 trezeşte nimeni şi pleacă mai departe.
*
în sfârşit, Bantu se trezeşte. Prin fereastra deschisă vede o gară mică pierdută în plin câmp. E o linişte intensă. Prin fereastra biroului de mişcare se aude ticăitul monoton şi neîntrerupt al telegrafului. Privirile obosite ale lui Bantu se îndreaptă spre fântâna din faţa peronului. încearcă să se ridice, cu intenţia să coboare şi să bea apă dar nici de asta nu-i în stare. Bantu priveşte cu mai multă atenţie gara şi abia acum observă că e o gară ciudată; atât pe peron cât şi în biroul de mişcare nu e nimeni. Telegraful merge singur. Bantu îşi scoate capul pe fereastră şi observă că vagonul în care se află nu e legat de nici un tren. Vagonul e părăsit. încearcă din nou să se ridice de pe banchetă, dar nu e în stare. Apoi trupul lui Bantu se prăbuşeşte de-a lungul banchetei, iar noi părăsim vagonul şi, de undeva de sus, privim mica haltă pierdută în câmp, înconjurată de lanurile de grâu care aşteaptă să fie secerate.
TOATĂ LUMEA VREA SĂ JOACE HAMLET
Sfârşit de spectacol. Cortina se ridică încă o dată şi publicul entuziasmat îi ovaţionează pe actori. Pare să fi fost un spectacol de mare succes, pentru că ropotul de aplauze nu conteneşte. Cortina se ridică de mai multe ori şi până la urmă singurul care rămâne pe scenă mulţumind publicului este actorul principal, cel ce l-a interpretat pe nefericitul prinţ danez. Maşiniştilor li se face semn din culise să mai ridice încă şi încă o dată cortina, în timp ce se succed pe ecran aceste imagini, banda sonoră nu reproduce nici ropotul aplauzelor, nici şuşotelile celor din culise, ci o foarte cunoscută poezie a lui Cari Sandburg, spusă de vocea încă în formare a unui adolescent: Cu toţii vor să joace Hamlet.
în sfârşit, cortina nu se mai ridică, publicul începe să părăsească sala. Pe acest fundal se derulează genericul filmului, în timp ce vocea „în fomiare“ continuă să spună poezia lui Sandburg:
„Cu toţii vor să joace Hamlet pentru că e ceva trist cum trişti sunt toţi actorii si pentru că a te posta în faţa unui mormânt deschis, ţinând în mână craniul unui ins şi-ap oi rostind rar şi iar rostind rar fel de fel de cuvinte gingaşe, duioase, -nţelepte, ce maschează o inimă zdrobită; e ceva ce răspunde sângelui lor.
Ei joacă în timp ce vorbesc şi ştiu bine că a juca exigent nu înseamnă decât a juca
1184
SORIN TITEL
şi iar a juca, şi totuşi: cu toţii vor să joace Hamlet“.
Suntem în sala de spectacol şi nici în culise, ci în faţa unei comisii foarte severe şi încruntate care îl ascultă pe tânărul candidat — acelaşi cu cel ce mulţumea publicului entuziast pentru aplauze - dar, bineînţeles, mult mai tânăr; cam neras, însă, şi cu „creastă de cocoş", aşa cum purtau tinerii „nonconformişti" pe acele timpuri. Sunt spuse ultimele versuri: „...şi totuşi: cu toţii vor să joace Hamlet“ şi tânărul se închină în faţa comisiei de parcă sar afla pe scenă. Apoi se aşterne o interminabilă tăcere. Persoanele din comisie arată a fi impenetrabile. Tânărul încearcă să citească pe feţele lor hotărârea luată. în comisie se află şi celebra actriţă X, care tocmai îşi notează ceva în carneţel, şi celebrul actor Y, care se apleacă spre urechea vecinului său. Tânărul e din ce în ce mai stânjenit, se lasă când pe un picior când pe celălalt şi, neştiind ce să facă de acum cu mâinile, şi le duce la spate. Şuşotelile celor de la masa comisiei continuă: par a fi uitat de tânărul candidat. în sfârşit, cineva spune:
-	Frumoasă poezie şi plină de tâlc, nu-i aşa? (O voce bine lucrată, vocea unui mare actor.) Cine e autorul?
-	Poetul progresist american Cari Sandburg, spune, cu o voce gâtuită de emoţie, tânărul candidat.
-	Poetul are dreptate, spune marele actor şi zâmbeşte, plin de bunăvoinţă. Nu există într-adevăr actor care să nu dorească să-l joace măcar o dată pe Hamlet. Şi dumneata, dacă o să devii actor, ai să vrei să-l joci.
-	Eu prefer rolurile comice, spune candidatul, şi vedem cum se sperie de propria-i declaraţie.
SCENARII DE FILM
1185
*
Suntem iarăşi în sala în care tocmai s-a jucat Hamlet. Personalul teatrului a început deja să demonteze decorurile.
E scos de pe scenă tronul în care nefericitul prinţ a expiat, maşiniştii ridică decorul şi scena îşi dezvăluie neplăcuta sa goliciune, pereţii de un alb murdar, duşumelele grosolane. Misterul e dat la o parte, palatul Eisingor dispare cât ai bate din palme, totul n-a fost decât iluzie, o plăsmuire de vis. Luminile rampei mătură scena goală...
Undeva, în culise, garderobierele discută între ele.
—	Sunt şi copii care se nasc la şapte luni, spune una dintre femei. Să nu nască pe scenă.
-	„Până în luna a şaptea pot să joc liniştită, zice, rochia asta largă îmi ascunde perfect sarcina". Uite aşa mi-a spus ieri. Să vezi şi să nu crezi! Am dat drumul la tiv, altfel n-ar mai fi cuprins-o rochia...
în sala de spectacol se aprind luminile. Scaune goale. Spectatorii au plecat.
*
Din nou în faţa comisiei. Tânărul candidat e întrebat de Marea Artistă care îi zâmbeşte plină de bunăvoinţă, arătându-şi dantura splendidă:
-Ai pregătit, probabil, un exerciţiu. Să vedem despre ce e vorba... Nu te grăbi... Concentrează-te puţin... Aşa, foarte bine...
*
Bucureştiul, noaptea. Bulevardul Bălcescu. Afişele cinematografelor. în maşina care străbate bulevardul, se află
1186
SORIN TITEL
actorul care l-a interpretat pe Hamlet - eroul scenariului nostru - împreună cu prietenul său, Scriitorul.
Actorul e foarte nervos şi agitat, emoţiile spectacolului nu l-au părăsit încă.
-	Anul trecut, când am fost în Danemarca, spune Scriitorul în timp ce maşina se opreşte în dreptul unui stop, m-am dus să văd Elsingorul. Mare dezamăgire. Un castel ca toate castelele.
Nici urmă de prinţ.
Maşina trece prin dreptul unui mare cinematograf. Un afiş uriaş cu o nouă premieră. Pe afiş distingem chipul Actorului: un medic în halat alb, aplecat deasupra unei mese chirurgicale. Actorul întoarce capul, evitând să se uite la afiş.
-	Când o să-l schimbe? spune Actorul enervat. Mă îmbolnăvesc de câte ori îl văd...
-	Nu eşti tu de vină, îi spune Scriitorul. Rolul nu ţi se potrivea deloc.
-	Atunci de ce dracu l-am acceptat, poţi să-mi spui? îmi urăsc compromisurile, dragul meu. Nu pot să mă gândesc decât cu oroare şi cu spaimă la ele... Elena e în noaptea asta de gardă, schimbă el repede vorba. I-am promis că trec pe la ea după spectacol.
-	Am înţeles că ea te-a văzut ieri, la repetiţia generală?
-	Scena cu actorii a ieşit ieri mult mai bine ca astăzi. De altfel, întregul spectacol parcă...
-	Mă întreb dacă eşti conştient de faptul că Hamletul ăsta e cel mai mare rol pe care l-ai făcut până acuma.
-	Am ratat scena cu groparul. Cristescu era beat turtă şi tot timpul am trăit cu spaima c-o să-şi uite rolul...
*
Din nou la examenul de admitere. Tânărul candidat şi-a terminat exerciţiul şi aşteptă comentariile comisiei.
SCENARII DE FILM
1187
-	Aţi întors capul când aţi ajuns în dreptul ferestrei. Explicaţi-mi şi mie de ce? întreabă Marea Artistă.
-	Ştiam că nu e nimeni în odaia în care trebuia să pun bomba. N-aveam cum să văd prin întuneric. Şi totuşi mi s-a părut că aud o mişcare. Eram urmărit...
*
în dreptul Spitalului de Urgenţă, maşina în care se află Scriitorul. Ferestrele spitalului sunt puternic luminate. Scriitorul a deschis fereastra maşinii şi fumează aşteptându-şi prietenul să se întoarcă.
*
Actorul urcă grăbit treptele spitalului. Camera de gardă. Sora îi spune:
- Doamna doctor a in'trar chiar acum în sala de operaţie. Un accident grav de maşină...
Pe lângă Actor trece căruciorul cu cel accidentat. Bandaje şi sânge. Un om pe moarte care se uită cu nişte priviri agonice la Actor. Prilej de confruntare între moartea reală, cumplită, a celui de pe targă şi moartea de pe scenă a prinţului Hamlet. Iată scena morţii lui Hamlet pe care Actorul a jucat-o doar cu o oră înainte şi pe care noi o vedem derulându-se din nou pe ecran.
„ Te izbăvească cerul, te urmez.
Horaţio eu mor, iar tu, adio Regină urgisită. Şi voi cei care,
Cutremuraţi şi palizi priviţi prăpădul Şi-n faţa dramei sunteţi martori muţi.
O, de-aş avea răgaz, dar cruda moarte E temnicerul care mă aşteaptă —
V-aş povesti atunci dar să lăsăm —
- Horaţio eu mor. Tu să trăieşti
1188
SORIN TITEL
Să-mi aperi amintirea şi dreptatea In faţa celor ce mă învinuiesc. “
Moartea reală şi moartea de pe scenă jucată de Autor, moartea prinţului Hamlet. Ochii împăienjeniţi deja de moarte a celui aflat în agonie. Actorul care a jucat moartea şi omul care o... trăieşte.
-	O să scape? întreabă profund răvăşit Actorul.
-	E în stare foarte gravă, spune în şoaptă cineva.
-	Spune-i soţiei mele să-mi dea un telefon.
-	Am să-i comunic, cum să nu-i comunic, spune sora privindu-1 cu multă admiraţie pe marele actor... Sunteţi murdar pe faţă, să iau un şerveţel, să vă şterg.
Şi sora udă şerveţelul la robinetul din camera de gardă şi şterge fruntea Actorului care nu şi-a curăţit, probabil, cu destulă atenţie machiajul după spectacol, drept care au mai rămas pe frunte şi pe gât două pete mari şi roşii.
-	Ia uitaţi-vă, spune sora şi îi arată vopseaua roşie de pe şerveţel.
-Asta pe scenă se cheamă sânge, spune cu tristeţe şi ironie Actorul. Sângele nefericitului rege Claudius, sângele lui Polonius...
-	Mi-a promis doamna că-mi face şi mie rost de două bilete la piesa în care jucaţi dumneavoastră, spune sora. Pentru mine şi pentru fiică-mea. E studentă la filologie în anul trei şi e moartă după teatru. Mai ales pe dumneavoastră vă admiră grozav, spune sora şi Actorul coboară scările fără să mai asculte sporovăială femeii.
*
— Nu prea am chef să merg acasă, spune Actorul a cărui agitaţie, în urma celor văzute la spital, a crescut parcă. Să mergem undeva şi să bem, ca în anii studenţiei, ce părere ai? îşi întreabă el prietenul.
SCENARII DE FILM
1189
Maşina cu cei doi prieteni străbate din nou străzile Bucureştiului.
—	în scena cu groparul, din pricina încordării, am sărit o replică, spune Actorul, obsedat în continuare de spectacol. Sper că nu s-a observat.
-Bineînţeles că nu s-a observat. Şi pentru Dumnezeu, linişteştc-te odată! Ai fost extraordinar, dacă îţi spun. Şi tu, în loc să te bucuri, te tot vaiţi ca o babă care suferă de reumatism!
-	Asta e şi replica pe care am sărit-o! spune Actorul: „La gândul ăsta simt o durere în oasele mele“...
*
O grădină de vară pe malul lacului.
-	Am lăsat Elenei vorbă să mă caute, spune Actorul. O să mă sune şi n-o să mă găsească acasă.
-	Norocul tău că nu ai o nevastă geloasă, spune Scriitorul.
-	După aproape zece ani de căsătorie asta ar mai lipsi, spune Actorul.
în timp ce le toarnă vin în pahare, ospătarul îl recunoaşte pe Actor şi-l priveşte plin de admiraţie.
-	Ana o să regrete că n-a fost la premieră, spune Scriitorul. E în Maramureş aproape de o lună. Am o nevastă cam plimbărcaţă, ce părere ai?
Şi, peste cuvintele Scriitorului, o imagine din tinereţea celor trei, în acele timpuri aproape nedespărţiţi. O amintire din frumoşii ani ai începuturilor. Ana a făcut schiţele pentru un spectacol. Toţi trei stau aplecaţi deasupra desenelor, cercetând-le cu multă atenţie. E vorba de decorurile la Livada cu vişini, concepute în maniera vaporoasă a picturilor lui Dufy.
1190
SORIN TITEL
-	Ei, ce părere aveţi? întreabă Ana adresându-se amân-dorura, dar cu privirea îndreptată spre prietenul ei, Actorul, a cărui părere o interesează în primul rând.
-	Mie îmi plac, spune Scriitorul. Sunt convins, însă, că nu părerea mea te interesează...
-	îmi plac... spune Actorul, ezitând puţin. Poate un pic cam prea „suave". în tot cazul, lipseşte „ironia" lui Cehov... O anumită necruţare...
-	Eu nu-1 văd aşa pe Cehov, spune furioasă Ana. Ai citit Casa cu mezanin?
-	Am citit-o. Şi ce-i cu asta? întreabă Actorul.
-	Unde ai văzut tu acolo necruţare şi ironie! Voi, oamenii de teatru, învăţaţi pe de rost...
-	Ana, spune Scriitorul şi începe să râdă. Nu te ştiam atât de refractară la critică!
-	Sunt primele mele decoruri şi el în loc să mă încurajeze... spune Ana şi izbucneşte în plâns. Apoi părăseşte în fuga mare odaia.
Cei doi prieteni se privesc stupefiaţi.
*
Revenim la micul restaurant de pe malul lacului.
-	îţi mai aminteşti decorurile Anei la Livada cu vişini? întreabă Actorul.
-	Dacă n-ar fi descoperit arheologia, probabil că Ana ar fi rămas toată viaţa un scenograf mediocru. Nu iubeşte, nu simte teatrul. Norocul meu cu premierele tale. Altfel greu aş mai fi convins-o să calce într-o sală de spectacol... Spune-mi drept, întreabă după o scurtă pauză actorul, ce crezi că s-ar întâmpla cu tine dacă, într-o bună zi, din cine ştie ce motive absurde, ai fi constrâns să nu mai joci?
-Ai căpiat?! spune Actorul şi începe să râdă. îmi pui nişte întrebări!...
SCENARII DE FILM
1191
*
Ne aflăm din nou în sala unde tânărul candidat se află încă în faţa comisiei.
-	Mulţumim, spune bătrânul actor, marele interpret al unor faimoase roluri istorice, cu vocea sa frumos timbrată. Următorul să aştepte câteva minute, până îl chemăm noi.
Candidatul nu înţelege prea bine dacă poate pleca sau e necesar să mai rămână. Se uiţă derutat şi speriat la cei din comisie.
-	Poţi pleca, băieţele, spune Marea Artistă care interpretează roluri moderne de vampă, şi-i surâde dulce candidatului.
Candidatul iese. Se schimbă păreri între membrii comisiei.
-	Are o voce plăcută, melodioasă, spune interpretul rolurilor istorice. Cam mică, e adevărat...
-	E prea timid, spune şefa comisiei şi decana facultăţii. Asta pe scenă se pierde, nici nu mai ştie cum îl cheamă.
-	Cu scena te obişnuieşti, spune bătrânul actor care a cam moţăit puţin şi, ruşinat, se uită în jurul său să vadă dacă s-a observat.
-	Nu v-aţi uitat la ochii lui?! Precis e miop. încă un actor cu ochelari!... spune junele prim şi cască plictisit.
-	în schimb, are originea sănătoasă, spune tipul de la cadre, în timp ce răsfoieşte dosarul candidatului... Băiat de muncitor de la Oţelu-Roşu...
*
Cei doi prieteni, Actorul şi Scriitorul, au părăsit restaurantul şi acum se îndreaptă spre ieşirea din parc. Merg de-a lungul lacului, în apele negre ale căruia se reflectă luminile restaurantului.
— De câte ori mi se întâmplă să trec pe-aici, îmi amintesc de anii studenţiei, spune Scriitorul. Chiar pe aleea asta mă
1192
SORIN TITEL
plimbam singur-singurel... Cât de singur şi disperat poţi să fii la douăzeci de ani! O carte pe care o amân mereu şi pe care odată şi odată poate am să ajung s-o scriu, va fi o carte despre tinereţea mea...
—	După premiera cu Flacăra care nu se stinge, ţii minte, am venit şi am cinat toţi trei la „Pescăruşul", spune Actorul, derulându-şi propriile-i amintiri, prea puţin atent la cele spuse de prietenul său.
-Ai întârziat, spune Scriitorul. Ai venit abia după miezul nopţii... Autorul piesei te-a invitat acasă la el şi aţi băut amândoi, cel puţin aşa te-ai lăudat, o sticlă întreagă de „Johnny Walker". Erai într-o formă teribilă. Ai ţinut cu orice preţ să ne declami monologul din Hamlet...
-	îmi amintesc perfect: răsărea soarele şi eu făceam pe nebunul, aici pe mal, mă credeam chiar prinţul în persoană. Numai că acum îmi dau seama că, în ciuda entuziasmului meu, monologul mi-a ieşit atunci destul de prost. Nu băusem niciodată... whisky până atunci şi eram, ca să zic aşa, făcut praf...
*
Ne reîntoarcem în timp şi-i vedem pe cei trei prieteni într-o mică bodegă din apropierea teatrului, unde vin de obicei actorii înainte de spectacol ca să se încălzească puţin, să prindă curaj. Lângă ei, la bar, se află un actor cu un chip cât se poate de ieşit din comun, un actor bine cunoscut, probabil, de toată lumea actoricească.
- M-a ţinut cam aşa, o jumătate de oră, în anticameră înainte de a mă primi, povesteşte actorul respectiv. Din fericire, secretara era foarte drăguţă, o bomboană de fată. Avea o pungă cu prune uscate şi până să intru la director i-am mâncat, sărăcuţei de ea, toate prunele! Intru, şi tipul nici nu ridică ochii la mine. Cerceta, pasămite, programul la piesişoara pe care
SCENARII DE FILM
1193
o jucaţi voi astăzi, era ocupat! „Să trăiţi, tovarăşe director, zic eu, am venit şi eu cu o doleanţă, dacă sunteţi bun să mă ascultaţi/1 „Dă-i drumu, zice, pentru asta sunt pus doar aici, ca să te ascult..„Păi, am venit cu o rugăminte, aşa, mai specială, zic, nu ştiu cum să încep/* „începe cum vrei, dar nu mă reţine, zice, vezi şi tu că sunt ocupat!“ „Păi, am venit, tovarăşe director, zic, să mă înfiaţi../*
Râsete şi aplauze din partea celor care ascultă, râsete care îi dau apă la moară povestitorului. Revenim la masa unde stau cei trei prieteni, eroii noştri.
-	Nu-i vorba de curaj, spune Actorul, agitat şi pervers.
-	Ce-i cu tine, întreabă nedumerită Ana, nu te-am văzut niciodată atât de nervos?!
-	I-am povestit subiectul piesei ăsteia unui inginer, un vecin de-al meu care lucrează într-o uzină, să moară de râs nu alta! Situaţiile sunt total absurde şi neverosimile, şi eu trebuie să par convins de toate inepţiile care îmi ies pe gură. Să fiu cât se poate de convingător. Să cuceresc publicul, să-l fac să creadă în vorbele mele, să-l emoţionez! Vă daţi voi seama?
-	Ce facem cu el, spune, mai în glumă mai în serios, Ana. în halul în care e, precis că o să încurce replicile şi-o să se facă de râs.
-	Atâta scofală dacă am să le încurc. Şi aşa... spune şi dă a lehamite din mâini... Sper să nu dau ochii cu autorul. Nu ştiu ce-aş fi în stare să-i fac! spune Actorul, furios în continuare. Dacă din gura unui om au ieşit vreodată, de-adevăratelea, vorbe ca astea pe care le spun eu în piesa asta, atunci mă împuşc, spune el în timp ce bea dintr-o înghiţitură păhărelul cu coniac pe care i l-au oferit prietenii.
-	Spune-i tu, Ana, bancul ăla cu pensionarul care stă la coadă, poate reuşim aşa să-l înveselim un pic.
1194
SORIN TITEL
-	Un pensionar stă la coadă la făină de porumb... începe Ana să spună bancul, dar Actorul o întrerupe, nu are răbdare să asculte.
-	Ce-ar fi, spune el încântat de soluţia găsită, să nu veniţi la spectacol.
-	Eşti nebun, spune cât se poate de surprinsă Ana. Asta-i bună! Cum să nu venim la spectacol. Tu ne-ai făcut doar rost de bilete. Şi încă în primul rând!
-	Neştiindu-vă pe voi în sală, le explică Actorul, o să-mi fie mai uşor să spun toate inepţiile alea.
Şi Actorul ia biletele celor doi, le pune în scrumiera din faţa lui şi le dă foc. Toţi trei se uită la ele, atenţi să vadă cum ard.
*
Din nou ne aflăm pe malul lacului.
- Şi totuşi ai avut mare succes, spune Scriitorul. Presa s-a întrecut cu laudele. Mai ales în final, când te jertfeai ca să salvezi abatajul, toată critica a fost de părere că ai fost extraordinar! Ai fost atât de convingător, încât ai smuls lacrimi până şi din ochii celor mai acerbi comentatori, adaugă Scriitorul, privindu-şi ironic şi amuzat, în acelaşi timp, prietenul.
*
Şi iată-1 pe scenă pe Actor, la sfârşitul spectacolului, îmbrăcat într-o salopetă albastră şi imaculată, cu braţele pline de flori, mulţumind publicului care îl ovaţionează.
Cortina se lasă şi se ridică de mai multe ori.
în culise autorul piesei îl aşteaptă emoţionat pe Actor şi când îl vede se repede la el şi-l îmbrăţişează cu ochii plini de lacrimi. Ceilalţi actori s-au adunat în jurul lor şi-i aplaudă.
SCENARII DE FILM
1195
-	O seară de neuitat, o seară de neuitat, repetă autorul, un bătrân domn cărunt, cu ochelari cu dioptrii mari şi cât se poate de distins.
-	Se pare că am avut într-adevăr mare succes amândoi, maestre, spune Actorul, bâlbâindu-se uşor, derutat şi mirat de toate cele ce se întâmplă.
*
Cei doi prieteni străbat din nou cu maşina străzile Bucureştiului. Din nou afişul uriaş cu chipul Actorului în mărime naturală. Şi din nou Actorul întoarce vădit enervat capul.
-	Da, spune Actorul şi oftează, am avut mare succes atunci. Aproape că până la urmă m-am lăsat şi eu convins că e aşa cum spun criticii...
Maşina străbate câteva străzi mai liniştite.
O vilă în stil florentin. Maşina opreşte.
-	Poate urci puţin să bem un coniac, îi spune Actorul prietenului său.
*
în timp ce urcă scările imobilului, Actorul îi spune însoţitorului său:
-Am intrat ieri într-o librărie şi, spre stupefacţia mea, am dat peste un volum de poezie al Angelei Chiriţescu. Nu ştiam că scrie versuri.
-	A îmbătrânit mult în ultima vreme. A avut o viaţă nu dintre cele mai uşoare, sărmana de ea...
-	Cât a fost de splendidă! Aveam optsprezece ani când am văzut-o prima dată. Au trimis-o în micul nostru orăşel să selecteze elemente talentate pentru examenul de institut, un fel de preexamen...
1196
SORIN TITEL
*
Iată o mică sală de club pavoazată cu lozinci şi fotomontaje în stilul epocii. O masă cu o cană de apă pe ea şi un pahar nu tocmai curat. Actriţa stă la masă şi îşi face vânt cu un program vechi de teatru.
In faţa ei, transpiraţi şi foarte intimidaţi, doi candidaţi.
-	E o căldură îngrozitoare, le spune splendida Actriţă şi le zâmbeşte prietenos. Nu vreţi să deschideţi geamul puţin?
Cei doi tineri, în uniformă şi cu chipiele de liceeni în mână se reped amândoi să deschidă geamul.
Apoi tânăra actriţă trece la verificarea „culturii generale" a celor doi candidaţi. Ea scoate dintr-un dosar portretul lui Paul Robinson şi-l întreabă pe colegul Actorului.
-	Poţi să-mi spui, te rog, al cui e portretul?
Tânărul stă şi se gândeşte puţin, apoi spune cu vocea gâtuită de emoţie:
-	Nu ştiu...
-	Dumneata ştii? îl întreabă Actriţa pe eroul nostru.
-	Paul Robinson, spune acesta cât se poate de mândru de cunoştinţele sale.
-	Bravo, spune Actriţa. Apoi îl întreabă pe celălalt: Dumneata ştii cine e Paul Robinson.
-	Un boxer, spune acesta cu jumătate de gură, legănându-se când pe un picior, când pe celălalt.
-	Nici vorbă, spune uşor enervată Actriţa. Poate îi spui dumneatale cine e Paul Robinson, i se adresează ea eroului nostru.
-	Paul Robinson, spune acesta mândru de cunoştinţele sale, e un cântăreţ progresist american.
-	Sigur că da, spune Actriţa. El interpretează printre altele Cântecul lui Wu-Wingşi Oda bucuriei de Bcethoven.
-	Precum şi Cântecul edecarilor de pe Volga, adaugă Actorul.
-	Excelent, spune Actriţa, mulţumită fiind de „cultura generală" a tânărului candidat...
SCENARII DE FILM
1197
*
Se aude vocea Actorului în timp ce în imagine vor prinde viaţă cele povestite de el: „A doua zi ne-am plimbat toţi trei pe Corso, ne consideram deja artişti şi ne uitam de sus la toată lumea. Era o femeie inteligentă şi cât se poate de drăguţă, s-a purtat foarte frumos cu noi“.
Şi iată scena în care cei doi liceeni se plimbă pe strada principală a oraşului, cu Artista la mijloc, aproape cu un cap mai înaltă ca ei, nemaiîncăpându-şi în piele de onoarea care li se face. E ora la care lumea a ieşit la plimbare, duminică după-amiaza. Actriţa e o femeie de o frumuseţe într-adevăr ieşită din comun, de o mare distincţie şi eleganţă, a cărei prezenţă nu poate să nu fie remarcată. Elevii îşi scot şapca şi salută respectuoşi pe cineva.
-	Guriac, profesorul de chimie, spune colegul Actorului. Ne-a văzut şi mâine precis o să ne scoată la răspuns pe amândoi.
-	E sever? întreabă Actriţa.
-	Destul de sever, spune Actorul. Mai avem o săptămână şi am terminat cu şcoala, adaugă el fericit.
*
Seara pe peronul gării. Cei doi elevi îşi iau rămas bun de la Actriţă. De la fereastra vagonului frumoasa femeie le face semn cu mâna.
- In septembrie, la Bucureşti, mai are ea timp să le spună, apoi trenul se îndepărtează.
Băieţii părăsesc peronul şi se îndreaptă spre autobuzul cu care urmează să se întoarcă în oraş. Autobuzul e gol. Ei sunt singurii călători.
Colegul de şcoală îi spune Actorului:
1198
SORIN TITEL
-	M-am hotărât să dau la mecanică navală... Tu du-te la actorie. Ai să intri, sunt sigur de asta. Ai talent, e păcat să nu te faci actor.
—	Prin urmare ne despărţim? întreabă Actorul.
Colegul dă din umeri şi zâmbeşte trist.
*
Actorul scoate din frigider o sticlă de coniac. Suntem în apartamentul său. Taie câteva felii dintr-o bucată de caşcaval.
-	Credeam teribil în steaua mea, îi spune el Scriitorului. O clipă nu mi-a trecut prin cap c-aş putea să cad la examen.
-	Nu te-ai înşelat, spune Scriitorul. Toate ţi-au ieşit din plin.
-	Ai uitat, probabil, piesele în care arătam ca un dulap. Ai uitat cum s-au repezit criticii la mine, fericiţi că li se oferă prilejul de-a mă face harcea-parcea? Cum vrei caşcavalul, cu piper sau fără?
-	Fără... întotdeauna urma însă o nouă piesă cu care le rupeai gura. Eşecul era uitat cât ai bate din palme. Te ridicai din nou în picioare. E şi norocul vostru, al actorilor. Vorbele nu rămân...
-	Nu mi-a surâs, totuşi, întotdeauna norocul, aşa cum spui tu. Am căzut şi eu odată la un examen, când am dat admiterea la liceu. Aveam doar paisprezece ani şi nu mi-a fost deloc uşor să suport o asemenea înfrângere. Şi când te gândeşti că luasem la toate materiile zece! Nişte referinţe false, nişte reclamaţii necinstite adăugate la „dosarul" tatălui meu au fost de-ajuns ca...
-	Nu mi-ai povestit niciodată până acuma? spune surprins Scriitorul.
-	O poveste aproape uitată, spune Actorul. Bineînţeles că la vârsta aia totul a îmbrăcat forma unei adevărate tragedii.
SCENARII DE FILM
1199
Şi iată-1 pe Actor la paisprezece ani, un băieţandru deci, aflându-se în audienţă la o persoană foarte importantă. Nu pare impresionat. Stă pe un scaun în faţa unui bărbat în costum de gabardin, cu cămaşă albă şi cu un nod impecabil la cravată, care, jucându-se cu un stilou, desenând ceva pe foaia de hârtie albă care se află în faţa lui, îi explică băiatului:
-	Voi, spune bărbatul, la vârsta voastră sunteţi la fel ca oţelul când se căleşte. Sunteţi supuşi, ca să spun aşa, la tot felul de încercări, de probe, dintre care unele nu sunt defel uşoare. Nu vă rămâne decât ori să vă căliţi, ori să crăpaţi, spune zâmbind prietenos şi mulţumit de metafora găsită bărbatul cel important. Nu aveţi de ales, adaugă el şi se ridică de pe scaun, semn că audienţa s-a terminat.
-	Dar eu am răspuns la toate materiile foarte bine, spune băiatul. Am luat numai zece. Nu înţeleg...
*
Şi iată-1 pe acelaşi bărbat foarte important peste ani şi ani, mai încărunţit la păr, mai încercănat, aplaudându-1 plin de entuziasm pe Actor, la sfârşitul spectacolului cu Hamlet. Aplaudă şi strigă în gura mare „Bravo, bravo!"
*
-	Da, spune Actorul, a venit la mine în culise după spectacol, să mă felicite. A aflat nu ştiu de la cine că suntem din acelaşi oraş. Bineînţeles, atât episodul, cât şi metafora cu oţelul le-a uitat între timp.
-	I-ai adus aminte?
-	Am încercat să-i aduc...
-	Şi ce ţi-a răspuns?
-	Că erau alte timpuri. Că s-au făcut multe greşeli şi că el e cel mai fericit că s-a terminat cu ele. Apoi m-a invitat să
1200
SORIN TITEL
mergem undeva împreună să bem un şpriţ. Ce-a fost a fost, zice, bine că s-au terminat toate. Iar dumneata eşti acum un mare actor cu care noi, bănăţenii, ne mândrim...
-	Şi te-ai dus să-ţi bei şpriţul?
-	Nu, nu m-ain dus. I-am spus că, din păcate, noi, actorii, avem memorie foarte bună... Altfel ne-am uita rolurile de la un spectacol la altul, ceea ce ar însemna o adevărată nenorocire. Şaptezeci la sută din meseria noastră se bazează pe memorie... „Aşa sunteţi voi, artiştii, originali, a zis el şi mi-a strâns din nou mâna cu multă căldură, a dat chiar să mă şi îmbrăţişeze, dar am avut grijă să mă feresc, apoi mi-a cerut un autograf pentru nevastă-sa şi a plecat...
*
în faţa teatrului. O maşină cu lumina aprinsă în interior. O femeie care aşteaptă la volan, nerăbdătoare.
-	De ce ai stat atât? întreabă femeia pe bărbatul care se urcă lângă ea în maşină. Ai reuşit să-l abordezi? Mi s-a spus că e un om destul de drăguţ, nu-i infatuat aşa, ca alţi actori...
-	Altădată să te duci să-ţi iei autograful singură. Să nu mă mai porţi pe mine prin cabinele măscăricilor ăstora. Nu-mi face nici o plăcere să-i văd de-aproape. Pe scenă, cu fardul pe mutră, arată în tot cazul mult mai bine actoraşul tău iubit. A început să chelească şi să facă burtă, dacă vrei neapărat să primeşti amănunte...
*
Suntem din nou în apartamentul Actorului. Scriitorul cercetează fotografiile de pe pereţi: Actorul în diferite roluri. Printre fotografii, una care ni-1 arată pe Actor ca elev, interpretând un rol de bătrân voievod cu barbă.
- Văd că meseria de actor te-a preocupat din fragedă copilărie, cum se spune, exclamă el cercetând fotografia în cauză.
SCENARII DE FILM
1201
- Aici greşeşti, spune Actorul. Pe la opt ani am vrut să devin hornar. Apoi explorator.
*
Şi din nou o amintire: O odaie cufundată în întuneric. Doar aparatul de radio e deschis. Se vede ochiul magic şi scala luminată a acestuia. Se aude vocea lui Mihai Popcscu interpretând faimosul monolog al lui Egmont din piesa lui Goethe: „Mergi înainte popor viteaz. Zeiţa victoriei te conduce. Şi aşa cum marea...“ etc.
Cel care ascultă plin de emoţie, stând singur în întuneric, este un băiat de vreo doisprezece ani, viitorul Actor.
-	Cât vrei să te mai aştept, se aude din încăperea alăturată vocea mamei. Schimbă-ţi ciorapii mai întâi, eşti ud la picioare şi ai să te îmbolnăveşti dacă nu mă asculţi... Parcă văd că mâine o să te doară iarăşi gâtul.
-	Numai puţin, mamă, te rog frumos. Vin imediat. Să se termine piesa. O secundă şi vin.
*
Apoi îl vedem pe băiat la spital, lângă patul tatălui său. Mama vorbeşte în şoaptă cu tatăl bolnav, dar băiatul pare a fi destul de neatent şi prea puţin impresionat de boala tatălui. Gândurile lui zboară în cu totul altă parte, la piesa pe care a auzit-o el la radio. Iată-1 deci din nou pe Mihai Popescu spunând celebrul monolog al lui Egmont. Vocea marelui actor se ridică deasupra paturilor de spital cu oameni suferinzi şi, în ciuda faptului că sensul cuvintelor spuse de Egmont e cu totul altul, vorbele acestuia sună şi ca un fel de încurajare, de îmbărbătare a celor aflaţi în suferinţă.
1202
SORIN TITEL
Fiul şi mama se întorc de la spital. E o zi de iarnă cu nămeţi înalţi, cu un soare strălucitor, care pare la rândul său îngheţat. Cei doi înaintează cu greu prin zăpada înaltă. Mama arată foarte îngrijorată, toate gândurile ei sunt îndreptate spre soţul bolnav. în schimb, Fiul pare a fi destul de absent.
-	încearcă el să mă liniştească şi să-mi spună că se simte mai bine. Parcă eu nu văd că a rămas numai pielea şi osul pe el, i s-au mărit parcă şi ochii în cap de slab ce-i... dar parcă am reuşit să mă abţin, dacă l-am văzut aşa? Trebuia să-i mai spui şi tu, de-ale tale, de pe la şcoală, ştii cât e el de curios să afle cum îţi merge ţie cu învăţătura, dar tu tot cu ochii în tavan ai stat, nici nu te-ai apropiat de patul lui... De parcă ar fi fost un străin, nu taică-tu... Auzi ce-ţi spun, cu tine vorbesc?... întreabă mama. Băiatul pare şi de această dată cu gândurile în altă parte. Cu tine vorbesc, spune mama. Unde amar îţi zboară gândurile, îşi trage ea supăraţă fiul de mână, căutând să-l trezească la realitate.
-	Ştii, mamă, spune băiatul. Eu când am să fiu mare, am să mă fac actor.
-	De asta ne arde nouă acuma, spune supărată mama. Ce-i mai trece lui prin cap, să te cruceşti nu alta!
*
Ne reîntoarcem în încăperea unde Actorul şi prietenul său stau de vorbă.
Scriitorul se află în faţa rafturilor cu cărţi. Citeşte titlurile de pe cotoarele acestora. Caută o anumită carte.
-	Când te gândeşti că n-am citit Război şi pace decât o singură dată, spune cu melancolie Scriitorul, oprindu-şi privirea pe marele roman al lui Tolstoi. Şi încă pe vremea studenţiei.
-	îmi cer iertare, spune Actorul, dar n-am reuşit încă să-ţi citesc ultima carte. Cu repetiţiile la Hamlet am fost prins până
SCENARII DE FILM
1203
peste cap. Premiera am fost siliţi s-o pregătim într-un timp record. Altfel ne-ar fi prins sfârşitul stagiunii cu spectacolul neterminat. Pe deasupra Popescu pleacă în America, să pună spectacolul şi acolo. Nici nu-ţi închipui în ce ritm a trebuit să lucrăm. Dacă cineva aşteaptă să tragem cât mai repede obloanele şi să plecăm în concediu, acela sunt fără îndoială eu... în concediu, da, în concediu o să am timp berechet să-ţi citesc romanul. Nici nu voiam să ţi-1 citesc aşa, în fugă. Altfel citeşti o carte când nu te mână nimeni din urmă...
-	Ei, nu-i nimic, nu-i nimic, nu trebuie să te scuzi atât. N-ai avut timp şi gata, eu nu mă supăr, nu te impacienta!
-	Penultima, în schimb, ţi-am citit-o, dar nu am avut timp să discutăm despre ea, spune Actorul, vădit încurcat.
-	Uite la el câte probleme îşi face! Stai, frate, că avem vreme s-o discutăm. Chiar sunt curios să aflu cum ţi s-a părut?...
-	O, penultima mi-a plăcut, spune Actorul foarte repede, dar după stânjeneala lui ne dăm seama că, luat pe neaşteptate, nu reuşeşte, de fapt, să-şi amintească dacă a citit-o sau nu.
-	Penultima, penultima, spune Scriitorul şi începe să râdă. Parcă văd că nici titlul nu ţi-1 mai aminteşti! Hai mai bine să schimbăm subiectul. Altfel devenim penibili amândoi.
-	Nici vorbă să-l schimbăm! se încăpăţânează Actorul. Uiţi că noi, actorii, avem o memorie bună? Te referi, nu-i aşa, la Setea de adevăr?
-	Exact, spune Scriitorul. Titlul văd că îl ţii minte, ceea ce nu-i rău. Adevărul e că te-ai plictisit, nu-i aşa, de cărţile mele până peste cap... Vrei să-ţi fac o mărurisire?
-	Dă-i drumul, bătrâne, spune Actorul încercând să pară cât mai dezinvolt, cu toate că o reală tensiune s-a strecurat, pe nesimţite, între ei.
-Au început să mă plictisească şi pe mine... Ce părere ai de o asemenea mărturisire epocală?! spune Scriitorul şi izbucneşte într-un râs forţat şi strident. Un râs din care nu se poate opri, ca şi când cele spuse, mai curând l-ar fi distrat.
1204
SORIN TITEL
-	Stau, aşa, la masă şi scriu, îşi continuă el confesiunea pe acelaşi ton amuzant, aştern pe hârtie, cuvânt după cuvânt, rând după rând, pagină după pagină, şi în vreme ce paginile se umplu cu scrisul meu mărunt şi foarte citeţ - pe vremea când eram elev eram mereu lăudat pentru scrisul meu foarte caligrafic, nu sunt scriitor modern ca să scriu direct la maşină -, plictiseala se strecoară încet, încet...
-	Dar bine, spune Actorul, din ce în ce mai stânjenit şi luat pe nepregătite — nu-şi închipuise că discuţia o să alunece în direcţia asta - în cazul nostru la un moment dat intervine uzura, sau, mai bine spus, un anumit tip de profesionalism. Din păcate, nu ne putem păstra entuziasmul de la douăzeci de ani... îţi mărturisesc că nici eu nu mă mai simt în stare să joc cu însufleţirea cu care am jucat în Livada cu vişini la examenul de absolvire.
-Ai dreptate, desigur, spune Scriitorul, dar nu despre aşa ceva e vorba. Profesionalismul, uzura, cum îi spui tu, e una, şi plictiseala e cu totul altceva... Iar în ceea ce priveşte ultima mea carte, să-ţi spun eu ce s-a întâmplat: ai citit primele cincizeci de pagini, hai să zicem o sută, şi după aceea ai lăsat-o cu gândul s-o reiei când ai să fii mai puţin obosit, mai în formă... „Nu ştiu ce-i cu mine astăzi - parcă te văd spunându-i Elenei, nu mă pot concentra defel“... Nu te-ai gândit, totuşi, că poate nu erai tu de vină, nu ţi-a trecut prin cap să pui vina pe autor?... Poate că prietenul tău de o viaţă a scris o carte atât de plicticoasă, încât n-ai fost în stare s-o duci până la capăt?...
-	Ce-i cu tine?! Potoleşte-te! Asta-i masochism curat! Nu te ştiam atât de...
-	Atât de cum?
-	Eu ştiu, atât de...
-	... de pe geantă, nu-i aşa? Hai spune lucrurilor pe nume, nu te sfii!
-	Hai să lăsăm patetismul ăsta de doi lei bucata... spune Actorul revoltat... Faptul că nu te-am citit, nu relevă, dacă
SCENARII DE FILM
120$
vrei tu să ştii decât un singur lucru: egoismul meu îngrozitor, superficialitatea mea crasă. Cine te-a pus să te împrieteneşti cu un circar! Cu un tip căruia îi lipseşte o calitate pe care tu o ai din plin: cultul prieteniei. Nu mă întrerupe, aşa e cum îţi spun. Noi, actorii, avem o profesie nenorocită: nu facem altceva, cât e ziua de lungă, decât...
-	Ai început acum tu să te autoflagelezi! Te-ai molipsit, probabil, de la mine!
-Tu eşti cu totul altfel, da, da, cu totul altfel... Tu care ai văzut toate piesele în care am jucat! Şi pe cele proaste, şi pe cele bune... De douăzeci de ani te simt alături de mine. Nici nu-ţi dai seama cât de importantă a fost prezenţa ta în toţi aceşti ani, cât demult mai ajutat...
-	Poate că ăsta a fost şi rostul meu pe lume, spune Scriitorul şi încearcă să zâmbească.
-	Nu fă acum pe sfântul Pafnutie! Eşti unul din scriitorii importanţi...
-	Bine găsit cuvântul: „important".
-	Ce te legi acum de cuvinte? Pot număra pe degetele de la o mână pe cei mai însemnaţi...
-„însemnaţi"... „importanţi"... Foloseşti, dragul meu, nişte cuvinte care mi se potrivesc perfect...
-	Eşti, în tot cazul, în primele rânduri ale...
-	Trecut în manualul de liceu cu o jumătate de pagină, nu-i aşa? Citat al patrulea, sau al cincilea, de câte ori sunt trecuţi în revistă... Dar ce fel de scriitor sunt, intr-adevăr, bun sau rău, la o astfel de întrebare aş vrea, dragul meu, să-mi răspunzi?!
-	Suntem prieteni de o viaţă, nu uita... şi în talentul tău am crezut întotdeauna. Şi nu mai pune întrebări lipsite de orice noimă!
-	Hai, linişteşte-te, nu te mai agita atât. Eu sunt de vină c-am provocat o astfel de discuţie idioată... Şi dacă vrei să fii într-adevăr generos, ia-ţi inima în dinţi şi citeşte-mi cartea
1206
SORIN XITEL
până la capăt. Caută să depăşeşti handicapul primelor o sută de pagini, chiar cu riscul de-a te plictisi de moarte... Şi, într-un elan superb, care să certifice devotamentul, să nu căşti de prea multe ori. încearcă să-ţi închipui că eu stau în spatele tău şi-ţi număr fiecare căscat!
-	Termină odată! spune Actorul.
-	Ei, am terminat. Gata. Am pus punct. Mi-am făcut autocritica şi în acelaşi timp te-am mustrat şi pe tine puţin. N-a fost însă decât o critică prietenească... Cu ocazia asta mi-am spus şi eu păsul. Şi cui altcuiva aş fi putut să i-1 spun dacă nu ţie, prietenul meu de-o viaţă... Poate că ăsta e şi rolul meu, menirea mea pe lume: să trăiesc în umbra ta şi să ascult cum te aplaudă publicul! Şi ce aplauze, Doamne Dumnezeule! Astăzi nu voiau în ruptul capului să evacueze sala! Ai şi tu un secret al tău, că îţi ies toate bine! Poate într-o zi ai să te înduri şi ai să mi-1 spui şi mie. Gândindu-mă la marele tău succes, poate că ar trebui să mor de ciudă. Şi cu toate astea, oricât aş căuta, oricât aş scormoni, nu găsesc în sufletul meu nici o fărâmă de invidie. Fiecare succes pe care îl ai mă umple de bucurie, mă face să mă simt în nouălea cer! Aşa cum ai avut noroc în toate şi ţi-au ieşit toate bine, nici cu mine n-ai greşit prea mult, atunci când m-ai ales. De fapt, dacă mă gândesc bine, profesia mea de bază ca să zic aşa e aceea de a fi prietenul tău...
*
După plecarea prietenului, Actorul a rămas singur. E profund tulburat de discuţia avută. Iese pe terasă şi îşi aprinde o ţigară..: E foarte târziu şi, în blocul de vizavi, la o singură fereastră lumina continuă să fie aprinsă. Trece o maşină care spală asfaltul. Un taxi care dispare în noapte. Se aude sunând telefonul. Surprins, Actorul se îndreaptă
SCENARII DE FILM
1207
spre telefon. De la celălalt capăt al firului se aude vocea voalată a unei femei.
-	îmi cer scuze, se aude în pâlnia aparatului vocea femeii: Te-am trezit probabil din somn. Dormeai, nu-i aşa?
-	Nu, nu dormeam, spune Actorul ascunzându-şi cu greu iritarea.
-	La ora asta! se aude vocea femeii. Eram convinsă că dormi. Astăzi a fost doar premiera! Te credeam frânt de oboseală. închipuieşte-ţi că am reuşit să fac rost de bilete şi am fost şi eu în sală! în rândul al doilea în partea stângă. La sfârşit, la a doua ridicare de cortină, când ai mulţumit publicului, am avut impresia că te uiţi la mine în mod special. Era desigur o impresie falsă. îmi place să mă iluzionez singură, întotdeauna...
-	Nu te cunosc, domnişoară, spune Actorul cu o voce răguşită. Habar n-am cum arăţi... Pare destul de plictisit şi agasat de discuţia asta care se repetă, pare-se, destul de des.
-	Şi totuşi, nu eşti curios să mă vezi?! Nu eşti curios să vezi cum arăt? Cine ştie, poate că sunt o femeie frumoasă. Văzându-mă s-ar putea să te îndrăgosteşti de mine. Sau eşti un bărbat de modă veche. Care ţine atât de mult la soţia lui, încât nu vrea în ruptul capului s-o înşele?
-	Mă bucur că eşti o fată cu intuiţie, spune Actorul. Bravo!
-	Şi acum vrei să închizi telefonul, nu-i aşa? Nu eşti nici măcar curios să afli părerea mea despre spectacol? Despre felul cum ai jucat... Urmează o scurtă tăcere, probabil femeia de la capătul firului aşteaptă ca Actorul să spună ceva. Actorul însă tace. Ar dori probabil ca discuţia asta absurdă în miez de noapte să se sfârşească foarte repede şi totuşi o „voce din public“ nu-1 poate lăsa indiferent.
-	Ei, ce părere ai? întreabă el în sfârşit. N-a fost tocmai rău Hamletul meu! Aşa se pare...
-	Ai fost magnific, se-aude vocea femeii. După ce l-am văzut pe Smotunovski, nu mi-am putut închipui că altcineva
1208
SORIN TITEL
va mai fi în stare... Şi nu semeni deloc cu el. Hamletul tău, cum îi spui tu — nu te superi că te tutuiesc, nu-i aşa? — este într-adevăr mai puţin lucid, în schimb, ce forţă a disperării... E un dznădăjduit, nu-i aşa, copleşit de durere. Singurul punct luminos în existenţa lui tragică e amintirea tatălui, unica lui iubire de fapt, pentru că pe Ofelia...
-	O, dar văd că eşti în temă. Cât se poate de pusă la punct...
-	Nu-ţi fie teamă, nu sunt om de teatru...
-	Şi totuşi iubeşti teatrul. Se vede asta după pasiunea cu care vorbeşti.
-	Pe tine te iubesc, nu teatrul, se aude vocea exaltată a femeii la celălalt capăt al firului.
-	Mi-ar fi plăcut, îţi spun sincer, să nu deviem discuţia.
-	Şi totuşi, spune drept, nu eşti curios să mă vezi? Să afli cine sunt?!
-	Nu, nu sunt curios. îmi ajung cuvintele tale frumoase despre Hamlet. Şi-ţi mulţumesc pentru ele...
-	Şi acuma ai să închizi telefonul, nu-i aşa?
-	Da, am să-l închid, spune Actorul. E trecut de miezul nopţii, trebuie să mă odihnesc şi eu, ce părere ai?
-	Şi, totuşi, într-o singură scenă ai fost complet pe dinafară. Fals de la o poştă!
-	Ce vorbeşti, domnişoară? spune vădit intrigat Actorul. Ei, sunt şi eu curios să aflu de care scenă e vorba?
-	Discuţia dintre tine şi Ofelia. Arătai ca un bătrân profesor care stă de vorbă cu o studentă dificilă. Nu arătai nici pe departe ca un tânăr îndrăgostit de o fată...
-	Nu cred... începe Actorul să-i explice, dar vocea de la celălalt capăt al firului îl întrerupe:
-	Ai uitat, probabil, cum arătai la douăzeci şi cinci de ani. Cum iubeai la douăzeci şi cinci de ani? Ai uitat ce făceai la douăzeci şi cinci de ani, sunt convinsă că ai uitat!
-	La douăzeci şi cinci de ani terminam Institutul.
SCENARII DE FILM
1209
-	Nu despre asta e vorba... Oricum, e târziu, într-adevăr, şi trebuie să te las. Ştiu că soţia ta e de gardă, altfel n-aş fi îndrăznit să te sun, nu sunt chiar atât de obraznică...
-	Şi, totuşi, de ce crezi că... încearcă Actorul să revină la scena cu Ofelia, dar vocea de la capătul firului pare că nu mai are chef să continue discuţia.
-	O să vorbim altădată despre Ofelia şi despre felul în care văd eu scena respectivă. Mi-e somn şi mie, ce părere ai? N-o să stăm de vorbă toată noaptea. Adio, cum spune stafia nefericitului prinţ. La urma urmei, ce sunt eu pentru tine altceva decât o stafie? Pe altă dată, aşadar. Somn uşor.
*
„La douăzeci şi cinci de ani... la douăzeci şi cinci de ani, terminam Institutul...", se aude vocea Actorului care, provocat de discuţia avută cu necunoscuta de la telefon, caută acum să-şi amintească. Şi iată că anii de atunci reînvie şi ne aflam de data aceasta într-un compartiment de tren. O parte din noua promoţie de absolvenţi ai Institutului a fost repartizată la un teatru care se află într-un centru muncitoresc, tocmai la celălalt capăt al ţării. Ne întâlnim cu ei, deci, tocmai în momentul plecării, când ceilalţi colegi i-au condus la gară şi acum fac cu toţii mare gălăgie în faţa geamului compartimentului respectiv.
- Să ne scrieţi de cum ajungeţi, spune unul dintre colegii aflaţi pe peron. Să ne trimiteţi o fotografie în grup. Dacă e bine acolo, să staţi toţi în picioare. Dacă e rău, pe scaun. Cică ar fi pus un director nou. Vedeţi cum vă înţelegeţi cu el!
în compartiment, cel care a venit ultimul nu are unde să-şi pună geamantanul.
1210
SORIN TITEL
-	Toate cutiuţele astea trebuie să fie ale Andei. Gagica vrea să dea gata provincia! Spune sincer, câte fustiţe şi câte pulovăraşe ţi-ai luat? Dar fără exagerare! Corect!
-	Lasă-mă în pace şi nu te mai tot lega de mine, ciripeşte cu o voce dulce persoana în cauză.
-	E sensibilă, dragă, n-o mai cicăli tot timpul. Fii şi tu mai delicat, spune maimuţărindu-şi colega un alt tânăr coleg.
-	In primul rând să cereţi să vă dea locuinţă, spune un alt coleg de pe peron. Rezolvaţi-vă întâi de toate chestiile astea materiale, că după aceea pentru artă aveţi timp destul.
-	Corina, întreabă de pe peron o fată, ce-ai făcut cu pisicile.
-	Le-am făcut cadou mătuşi-mi. Nu s-a arătat ea prea încântată, dar nici să le omor nu mi-a venit.
-	Sensibilo! spune unul din tineri.
Şi iată că trenul se pune în mişcare. Batiste flutură în semn de rămas bun. O fată izbucneşte în lacrimi.
-	Ei, asta-i bună, îi spune o colegă. Dar slabă mai eşti de înger, draga mea. Lacrimile păstrează-le pentru scenă. Când ai s-o joci pe Maslova în învierea şi-ai să pleci în Siberia...
-	Ei, gata, spune un tânăr actor ceva mai optimist, o făcurăm şi pe asta. Scoateţi fetelor haleala că-s rupt de foame.
-	Am văzut parcă şi o sticluţă, sau cumva m-a înşelat vederea, întreabă un altul. *
*
Noaptea târziu. Trenul n-a ajuns încă la destinaţie. Tinerii actori au adormit, fetele cu capul culcat pe pieptul băieţilor. Printre ei şi o pereche de tineri căsătoriţi care dorm îmbrăţişaţi. Una din actriţe are un copil în faşă şi cum copilul plânge, a ieşit cu el pe coridor, îl leagănă, doar, doar s-o opri din plâns. Actorul a ieşit şi el pe coridor să fumeze o ţigară.
- Toată noaptea te-a chinuit, îi spune el arătând spre copil. Vrei o ţigară?
SCENARII DE FILM
1211
-	Asta-i bună, spune colega. Ştii doar că nu mai fumez... Cred că s-a răcit la stomăcel, are crampe săracu...
-	Are şi el emoţii. Pleacă şi el în necunoscut, spune în glumă Actorul şi începe să râdă.
—	Suntem o gaşcă veselă, o să fie bine, spune colega şi între timp copilul s-a oprit din plâns şi zâmbeşte către cei doi.
—	O să fie bine, nu-i aşa? îşi întreabă mama copilul. Vezi ce deştept e? întreabă ea. înţelege tot ce-i spun.
*
Pe peronul gării îi aşteaptă directorul teatrului, un actor scund, vădit stânjenit de statură, care face vădite eforturi să pară cât mai solemn şi mai impozant cu putinţă.
Actorii coboară, unii dintre ei au bagaje grele, mai ales fetele, pe care le înşiră pe peron, geamantane şi cutiuţe de tot felul, alţii, mai boemi, doar cu câte o servietă mai burduşită, sau un mic geamantan în care nu poate încăpea mare lucru. Se fac prezentările, directorul e cât se poate de aferat, sărută mâna actriţelor, pe băieţi îi îmbrăţişează, e patetic, cabotin şi în acelaşi timp sincer emoţionat.
—	Dacă aţi şti cât v-am aşteptat! O să facem minuni. Voi sunteţi viitorul şi speranţa, le spune el printre îmbrăţişări şi pupături.
—	Să vă fac cunoştinţă, le spune el arătând spre bărbatul care îi însoţeşte. Tovarăşul Scânteie, secretarul meu literar. Un tânăr poet foarte talentat. Probabil că i-aţi citit poeziile...
—	Nuvele, tovarăşe director, îl întrerupe Scânteie.
—	Bineînţeles, nuvele, se corectează repede directorul. Ti-am spus, dragul meu, că eu te consider poet. Proza dumitale colcăie, ca să zic aşa, de poezie... Dar nu despre asta e vorba acum. O parte vă urcaţi în maşina mea, iar pentru ceilalţi am luat două taximetre. Sper să încăpem toţi. întâi şi întâi, vreau să vă arăt oraşul. Oraşul nostru muncitoresc, cu care ne
1212
SORIN TITEL
mândrim, nu-i aşa... Cetatea de foc, ca să citez o minunată piesă pe care sunt convins că o cunoaşteţi... chiar acum vrem să începem repetiţiile cu ea, n-am aşteptat decât sosirea dumneavoastră.
Şi în timp ce directorul continuă să turuie, deschide uşile maşinilor ca să urce „actorii lui“. Şi iată-i în cele trei maşini îndreptându-se spre oraş — care, de pildă, poate fi Reşiţa de acum douăzeci de ani, sau alt mare centru industrial.
-	In partea stângă, dincolo de apele râului, explică directorul, e proiectat un nou cartier, construcţia de-altfel a şi început, se poate vedea... şi maşinile cu actorii se îndepărtează. Directorul, volubil, cabotin, sentimental, este sincer totuşi în bucuria cu care îi primeşte pe tinerii absolvenţi ai Institutului.
-	Măi, copii, le spune el în timp ce „plimbarea" prin oraş continuă, prin fereastra maşinii putându-se vedea marile furnale ale uzinelor metalurgice, dacă aţi ştii voi cu câtă nerăbdare v-am aşteptat. Mă credeţi că de o săptămână n-am închis ochii? Consideraţi-vă copiii mei! Dacă vreţi vă înfiez pe toţi!...
Tinerii absolvenţi schimbă priviri între ei. Nu prea ştiu cum să ia declaraţiile atât de patetice ale directorului.
-	Când a vrut să-mi plece Constantineasca din teatru, le spune în continuare directorul, văzându-i destul de neîncrezători, ştiţi ce am făcut? Am cerut-o de nevastă! E adevărat, eram însurat dar aş fi fost în stare să şi divorţez dacă, nu-i aşa, interesele teatrului ar fi cerut acest lucru! Nu mă credeţi, văd eu că nu mă credeţi, dar aşa e cum vă spun...
Plimbarea continuă, maşina străbate străzile unui cartier nou.
-	Dar să trecem la lucruri mai pământeşti, le spune directorul. Măi, copii, ştiţi voi ce am eu aici? şi din buzunarul pantalonilor scoate un maldăr de chei. Fiecare cheiţă, spune el şi începe să se joace cu cheile, să le resfire ca pe nişte cărţi de joc, e o frumoasă garsonieră pentru voi.
SCENARII DE FILM
1213
Vedeţi voi blocul acela care se profilează atât de pregnant, ca să zic aşa, în faţa voastră?! E al vostru! Vi-1 dăruiesc! Luaţi-1 în primire şi faceţi din el un adevărat lăcaş al artei.
- Vă mulţumim foarte mult, sar fetele în ajutorul directorului care vrea să dea întregii scene o turnură de mare spectacol.
-	Nu de mulţumiri am nevoie şi nici de recunoştinţa voastră! De altfel, m-am şi obişnuit să fac bine şi să mi se răspundă cu rău. De multă vreme nu mai sufăr din pricina asta. Ceea ce cer de la voi este doar să ardeţi pe altarul artei! Să facem aici, în acest minunat colţ de ţară, un teatru căruia să i se ducă vestea...
Intre timp ajung în dreptul blocului, coboară din maşină, urcă scările şi se opresc în dreptul primului apartament, a cărui uşă directorul teatrului ţine să o deschidă el personal.
-	Intraţi, nu vă sfiiţi, spune directorul pe acelaşi ton teatral. Pe voi vă aşteaptă! E a voastră!
Şi tinerii, năuciţi de vorbăria directorului, se năpustesc în garsonieră.
*
în ciuda acestei primiri festive, directorul nu întârzie să-şi arate şi celălalt chip, mult mai puţin luminos. Iată-1 speriat de un spectacol care i se pare a fi „nonconformist“ şi din pricina căruia îi este teamă să nu aibă „necazuri”. A întrerupt repetiţiile - jur-împrejurul lui stau actorii, aceiaşi pe care i-a primit cu un aşa mare entuziasm - şi directorul joacă de data asta „scena” încrederii înşelate, a bunei credinţe ultragiate de nişte tineri cu capul în nori, care nu ştiu pe ce lume se află şi a căror singură grijă e să-i facă lui neplăceri.
- V-am fost ca un tată şi voi altă grijă nu aţi avut decât să îmi infingeţi cuţitul pe la spate... Nu mă întrerupeţi, ştiu
1214
SORIN TITEL
foarte bine ce vorbesc. Ce-o să spună tovarăşul Mareş când o să vadă spectacolul, ce părere aveţi? Nu-i nimic, eu nu mă mai opun, faceţi-vă de cap, aveţi-mă, ca să spun aşa, pe conştiinţă... băgaţi-mă în spital!... Tovarăşe Orlea, i se adresează el tânărului regizor, eu sunt un om bolnav, sufăr de ulcer duodenal. Cea mai mică enervare şi gata! Cuţitul mă aşteaptă. Vrei dumneata să vuiască tot oraşul că, uite, regizorul Orlea l-a băgat pe directorul teatrului în spital... Vouă ce vă pasă! Voi faceţi pe curajoşii şi toate oalele se sparg în capul directorului. Pentru că el răspunde, nu voi!
-	Nu înţeleg de ce v-aţi speriat în halul ăsta, tovarăşe director, încearcă regizorul piesei să intervină cu multă timiditate.
-	în primul rând piesa, tovarăşe Orlea, piesa n-a fost bine aleasă. Ce-i cu tipul ăsta singur care dă mereu la telefoane şi peste tot sună ocupat sau nu-i răspunde nimeni! N-are părinţi, înţeleg, şi eu sunt orfan, nu are prieteni, hai să zicem, se întâmplă. O iubită putea să aibă totuşi! Sau, în cel mai rău caz, dacă nu are cui telefona în acele momente grele prin care am înţeles că trece, nu uita că există şeful sindicatului, al cărui rol...
-	Tovarăşe director, vă bateţi joc de mine sau vorbiţi serios? îl întrerupe regizorul vădit enervat de cabotinismul directorului.
-	Prin urmare, dumneata negi rolul sindicatului, tovarăşe Orlea. Eu zic să nu ne jucăm cu cuvintele, tovarăşe.
-	Nu eu am scris piesa, tovarăşe director, şi în piesă nu-i vorba de nici un sindicat.
-	Bine, bine, spune directorul, dar toba aia care bate tot timpul de te asurzeşte, dumneata ai adus-o în scenă, nu autorul! Explică-mi şi mie ce rol are toba pe care ai pus-o în mijlocul scenei?! Dacă o să mă întrebe tovarăşii, să ştiu şi eu ce le explic, să nu mă ieie ca din oală! Trebuie să aibă şi ea
SCENARII DE FILM
1215
vreun rost, că n-ai pus-o dumneata numai aşa, de distracţie! în piesă nu există nici o tobă, recunoşti sau nu?
-Tovarăşe director, iertaţi-mă că intervin, spune Actorul, dar tovarăşul Orlea are tot dreptul să „vadău piesa într-un anumit mod, nu putem noi influenţa...
—	Prin urmare şi tu te-ai aliat cu el, sare directorul. „Et tu mi filli Brutus!“ Toţi sunteţi împotriva mea. Eu ştiu însă de la marele Stanislavski că atunci când pe scenă se află o puşcă, la sfârşitul piesei trebuie să se tragă cu ea...
-	Sunt cuvintele lui Cehov, nu ale lui Stanislavski, tovarăşe director, îl corectează cu timiditate Actorul.
—	Ce vă pasă, voi vă distraţi, faceţi pe îndrăzneţii, face directorul, făcându-se că nici nu a auzit corectarea care i s-a făcut, iar eu trebuie să îndur pentru voi. Ce-o să spună...
-	Important e ce-o să spună cei care văd spectacolul, tovarăşe director, îl întrerupe Actorul. Adică muncitorii din uzină. Ei sunt spectatorii noştri, să nu uităm. Şi în ultima vreme jucăm tot timpul cu casa închisă, trebuie să recunoaşteţi şi dumneavoastră că-i aşa. Sau cumva mint?
—	Eu îmi iau mâna de pe voi, spune directorul profund aferat de discuţie şi de cele întâmplate. Faceţi cum credeţi voi. Din clipa asta nu mai sunt director, îmi dau demisia!
-	Şi-a mai dat-o până acum de şaptezeci şi trei de ori, spune în şoaptă o artistă mai veche în teatru.
*
Un afiş mare cu titlul piesei, o banderolă pe care scrie: „Astăzi premieră".
1216
SORIN TITEL
Sala teatrului muncitoresc arhiplină, la sfârşitul spectacolului. Aplauze frenetice, cortina se ridică de mai multe ori. Actorii mulţumesc publicului entuziast.
în culise, cu lacrimi în ochi, în al nouălea cer de fericire, directorul le mulţumeşte actorilor.
- Un spectacol care va rămâne în istoria teatrului nostru, un spectacol extraordinar. Gata, s-a hotărât, mergem cu el la Bucureşti la bienală. Le rupem gura... spune directorul care a uitat, se vede, cu desăvârşire, cu câtă încrâncenare s-a opus premierei... Cu băieţi ca voi, merg până în pânzele albe, spune el în timp ce se îmbrăţişează cu unul dintre actori sub lumina unui blitz.
*
Actorii locuiesc în acelaşi bloc, după cum am mai văzut, şi cum sunt tineri şi fără familie, se ajută la nevoie unul pe celălalt.
Iată-1 pe Actor cu un prosop în faţă în chip de catrinţă, strigând din capul scărilor către colega lui:
-	Adina, poate ai nişte sare şi doi-trei cartofi, nu-mi trebuie mai mulţi.
—	Sare am, răspunde Adina din uşa garsonierei ei, dar de cartofi nici vorbă! L-am rugat pe Andrei, dacă tot îl trimite Stela să facă piaţa, să-mi cumpere şi mie un kilogram, nu mai mult, de cartofi. Nu s-a întors însă nici până acum, cine ştie unde s-a împotmolit... Dar tu ce faci acolo?
-	Gătesc după Sanda Marin, răspunde Actorul. Iahnie de vinete. Te invit dacă vrei, când e gata...
—	Mulţumesc, dar n-am curaj. Invită-1 pe Bobiţă, că-i lihnit de foame. S-ar putea ca lui să-i placă ce faci tu acolo. în halul în care e, mănâncă orice...
SCENARII DE FILM
1217
Timpul trece şi în blocul artiştilor are loc prima nuntă. Se căsătoreşte Stela, actriţa care are un copil şi cu care am făcut cunoştinţă într-o secvenţă anterioară, cu un inginer din uzină. Suntem în faţa blocului, după cununia civilă, se fac fotografiile de rigoare: întâi doar mireasa cu mirele, apoi aceştia cu părinţii amândurora şi bineînţeles cu copilaşul pe care mireasa îl ţine în braţe, apoi încă o fotografie cu toţi „locatarii" blocului. Toată lumea e veselă şi se fac glumele obişnuite. Apoi grupul împietreşte într-o fotografie şi revenim în apartamentul Actorului pe care îl regăsim îmbătrânit, cu totul altul decât tânărul actor de odinioară, privind fotografia cu nunta respectivă, apoi alte fotografii din aceeaşi perioadă. într-o fotografie se poate vedea întreaga „trupă" de tineri actori pe stradă, în timp ce unii urcă într-o furgonetă o canapea extensibilă, iar ceilalţi sunt încărcaţi cu tot felul de obiecte necesare unei gospodării incipiente. Fotografia prinde, bineînţeles, viaţă şi suntem din nou în oraşul muncitoresc; tinerii actori şi-au luat salariul de proaspeţi angajaţi, au dat năvală în magazinul universal din centrul oraşului; şi-au luat tot felul de „nimicuri" cu care să-şi mobileze garsonierele. Actorul duce în braţe un lampadar uriaş.
-	Altul mai mare n-ai găsit? întreabă un coleg. O să umpli cu el toată garsoniera. M-aş mira să-ţi mai încapă şi altceva înăuntru.
-	Lasă-1, nu ştii că el are boala lămpilor.
-	Nu uitaţi ce-a spus Goethe pe patul de moarte: „Să se facă lumină"...
-	Cultule, spune colega. Mai bine m-ai ajuta să urc aragazul în furgonetă. Nu vezi că nu mă descurc singură...
*
Două furgonete străbat străzile oraşului. Nu numai cu obiecte sunt încărcate, ci şi cu actori, care fac hărmălaie mare,
1218
SORIN TITEL
atrăgând în acest fel atenţia prietenilor care se opresc pe margine şi se uită la artişti...
Şi iată-1 pe actor noaptea în noul său apartament. La radio, o melodie de jazz. Cântă Miles Davis. Noaptea târziu. E greu să fii singur într-o astfel de noapte de primăvară. Prin fereastra deschisă oraşul şi pomii în floare. Doar uzina cu zgomotul ei neîntrerupt îşi continuă activitatea. Actorul se învârte prin mica lui garsonieră ca printr-o cuşcă, nu-şi găseşte defel locul. Deschide încet uşa garsonierei şi, în vârful picioarelor, iese pe coridor. Coboară, tot în vârful picioarelor, până la garsoniera care se află dedesubt. Bate la uşă.
-	Cine-i acolo, se aude dinăuntru o voce speriată de fată.
-	Eu, spune Actorul în şoaptă.
-	La ora asta! spune revoltată vocea dinăuntru. Eşti nebun! Tocmai aţipisem. Şi aşa am insomnii şi adorm greu!
-	Am un disc splendid cu Miles Davis. Poate vii să-l ascultăm împreună, spune tot în şoaptă Actorul cu gura lipită de uşă.
-	Ştii că eşti bine! spune revoltată vocea din interior. Am impresia că mă confuzi! Drept cine mă iei.
-	A mai rămas şi un picuţ de votcă pe fundul sticluţei. Un deget de votculiţă... spune Actorul cu o voce pe care şi-o vrea cât mai ademenitoare.
-	O batistă cu apă rece, te legi cu ea la cap şi ai să vezi c-o să-ţi treacă. Şi din interior se aude un hohot batjocoritor de râs.
-	Afurisită mai eşti, spune Actorul cu ciudă şi iată că uşa de la garsoniera vecină se crapă uşor.
-	M-ai speriat îngrozitor, spune căscând cealaltă colegă, care apare în uşa garsonierei îmbrăcată într-o splendidă cămaşă de noapte. Ce dracu cauţi pe coridor la ora asta?
-	Un antinevralgic, spune Actorul în graba mare, neştiind ce să inventeze.
SCENARII DE FILM
1219
—	Dacă te mulţumeşti cu un piramidon, pot să-ţi ofer eu unul, spune colega şi cască din nou cu multă voluptate.
—	îmi dai voie să viu să-l iau personal? întreabă Actorul, făcând pe şiretul.
—	Stai cuminte, băieţaş, c-am să ţi-1 aduc eu, spune colega şi dispare în interiorul garsonierei.
Revine cu piramidonul.
—	Tocmai învăţam rolul, spune actriţa. Orice aş face, versurile îmi intră teribil de greu în cap, întotdeauna m-am chinuit îngrozitor cu rimele. Ia-1, spune ea referindu-se la piramidon, şi bea-1 cu multă apă, să nu-ţi facă arsuri.
Actorul se îndreaptă spre garsoniera lui, cam fără chef, şi, în timp ce urcă s:ările, înghite furios piramidonul aşa, fără apă.
*
între timp discul s-a terminat şi acul pick-up-ului merge în gol. Actorul mai pune încă o dată acelaşi disc, şi aceeaşi melodie cântată de Miles Davis se aude, nostalgică, în noaptea de primăvară. Neputând să adoarmă, Actorul caută dosarul cu rolul şi începe să-l înveţe.
*
La repetiţie. O nouă discuţie furtunoasă între directorul teatrului şi regizorul cel iconoclast.
-	Nu există piesă, tovarăşe regizor, spune directorul cu o voce plângăreaţă, în care dumneata să nu bagi o tobă, e sau nu e nevoie de ea! Chiar dacă nu are nici o legătură cu ceea ce se întâmplă în piesă...
-	Vă rog un singur lucru, tovarăşe director, îl întrerupe furios regizorul, să-mi respectaţi viziunea, să nu discutaţi modul în care gândesc textul.
1220
SORIN TITEL
-	Nu-ţi dai seama că nu numai eu, ci şi publicul s-a săturat de tobe! Un regizor trebuie să aibă imaginaţie, să găsească în permanenţă ceva nou!
-	Şi ce-aţi vrea să găsesc? întreabă încruntat regizorul..
Directorul, simţind că prinde teren, încearcă să-l ia discret
peste picior. Mai ales că are şi „publicK: actorii care, jur-împrejurul lor, asistă la scenă.
-	Un alt instrument muzical, n-am nimic împotrivă, spune directorul şi începe să râdă, susţinut de unii actori.
-	Fără ironii, tovarăşe director, spune regizorul care, simţindu-se ironizat, turbează de furie.
-	Ce-ar fi să înlocuieşti toba cu un pian, spune directorul, amuzându-se în continuare şi simţindu-se din ce în ce mai tare.
-	Vă bateţi joc de mine, nu-i aşa, spune regizorul cuprins de disperare. Şi eu care am vrut să fac ceva din teatrul ăsta nenorocit, am vrut să vă ajut... prin urmare aşa găsiţi de cuviinţă să-mi mulţumiţi? Asta vă e recunoştinţa.
-	Ei, uşurel, am glumit, dă înapoi directorul, nu o lua şi dumneata în tragic, îi spune el regizorului care, între timp, s-a luat cu mâinile de cap, şi se plimbă ca un leu în cuşcă dintr-o parte în alta a sălii de repetiţie.
-	Vă rog, tovarăşe director, spune regizorul solemn şi se opreşte în faţa directorului, să-mi permiteţi demisia. Aşa nu mai merge! Gata! Plec la Petroşani. Acolo cel puţin voi fi stimat. Nu-şi va permite nimeni ironiile pe care vi le permiteţi dumneavoastră. Găsiţi un alt regizor pe care să-l manevraţi cum vreţi, nu sunt eu omul ăla!
*
Directorul năvăleşte în cabina Actorului care tocmai se machiază înainte de spectacol.
- în tine mi-e nădejdea, îi spune el acestuia. Opreşte-1, nu-1 lăsa să plece! Ce mă fac dacă teatrul rămâne fără regizor.
SCENARII DE FILM
1221
Ne prăbuşim! Dăm faliment! Convinge-1 pe nebun ca să rămână. Promite-i orice. Nu o tobă, zece, câte vrea el, nu mă mai amestec, spune directorul şi se prăbuşeşte pe un scaun.
*
Au trecut anii şi Actorul surâde amintirilor de odinioară. Actorul se ridică din fotoliu şi se îndreaptă spre telefon. Amintirile s-au spulberat, pare a fi preocupat de cu totul altceva.
- Cu doamna doctor Romanescu, spune el în pâlnia telefonului... Soţul, răspunde el la întrebarea pusă la celălalt fir. Bineînţeles, aştept... Să revin peste cinci minute?.. Mulţumesc, domnişoară, am să revin. A, domnişoara Cristina? Scuză-mă, nu ţi-am recunoscut vocea... O mică răceală, prin urmare... Spune-i, te rog, că am căutat-o. Să mă sune mai bine ea. Perfect, spune Actorul şi închide telefonul.
In timp ce aşteaptă telefonul soţiei, obsedat probabil de o întrebare pe care vrea să i-o pună acesteia, o altă amintire de odinioară îi vine în minte:
*
Suntem pe vremea studenţiei Actorului, la o oră de „Tehnica mişcării. Profesoara e o femeie micuţă, cu un nas lung, ca de pasăre, cu un coc uriaş, care i s-a desfăcut însă în timpul exerciţiilor. Pe un cub de lemn, care a slujit probabil drept butaforie la o piesă de teatru, se află un student înalt şi slab căruia profesoara îi explică.
— Nu aşa, dragă, spune profesoara, ţi-am explicat că nu e vorba de o simplă cădere, te-ai împiedicat, cazi şi atâta tot! Cazi, te prăbuşeşti, adică, pentru că ai fost grav rănit într-un duel, străpuns drept în inimă.
Aşa că te rog să fii atent, îi spune ea viitorului actor care, profitând de faptul că profesoara nu se uită la el, se scălâmbăie
1222
SORIN TITEL
în fel şi chip, spre marele amuzament al colegilor. Ai nevoie să înveţi asta, dragă, închipuieşte-ţi c-ai să-l interpretezi pe Mercuţio, sau chiar pe Hamlet! Ce-ai să faci, dacă nu-ţi bagi în cap ce te învăţ eu acuma?! Aşadar, spune profesoara reluând exerciţiul şi arătându-i studentului ce trebuie să facă, te împleticeşti de două, trei ori, te laşi uşor, pe piciorul stâng sau pe cel drept, e acelaşi lucru, mâinile relaxate, cu coatele uşor aduse în spate, capul cât mai căzut în faţă, spune profesoara şi îşi prinde capul cu amândouă mâinile şi şi-l apleacă, te legeni uşor, de două ori, mai faci un pas, iar te datini şi încă un pas, aşa, apoi te prăbuşeşti fulgerător, căderea n-o mai repet, ţi-am arătat-o înainte. Aşa, să vedem... Dar cu tine m-am lămurit: tot n-ai să-l joci tu pe Hamlet cu o asemenea figură de spânzurat, spune profesoara fericită că a găsit prilejul să se răzbune, să răspundă întru-un fel la obrăzniciile studentului, care i-a cam luat în glumă toate indicaţiile. Altul la rând, spune ea şi arată spre Actor. încearcă tu, să vedem ce iese. Urcă-te frumos sus, spune ea, şi-l ajută să se urce, cam greu fundul, ce părere ai? întâi repetăm, aşadar, căderea în prăpastie, apoi scena lui Mercuţio, să vedem cum iese. Nu-ţi fie frică, îi zice ea Actorului, jos e prelata, care e moale, n-ai să-ţi spargi capul, aruncă-te cu nădejde.
Actorul repetă exerciţiul, vine până la marginea cubului, se clatină, încearcă să-şi păstreze echilibrul, duce mâna la inimă ca şi când ar fi fost săgetat şi se aruncă, destul de caraghios şi neîndemânatic, jos.
-	Aşa se moare, dragă? întreabă enervată şi profund nemulţumită profesoara. Nu eşti la ştrand, iubitule, nu te arunci de pe trambulină în bazin! N-am văzut ezitarea, înainte de a cădea, uşorul balans pe un picior. Eşti mort, înţelegi?
-	Am făcut exact cum mi-aţi arătat dumneavoastră, spune Actorul. Fix aşa!
SCENARII DE FILM
1223
-	Dacă ai fi fost mai atent ţi-ai fi dat seama de diferenţă, spune profesoara. Lucian, fii drăguţ şi reia exerciţiul, să vadă toată grupa.
-	Şi totuşi eu nu cred că-i bine, insistă Actorul, spre marea surprindere a profesoarei.
-	Ce anume nu-i bine? se interesează ea enervată.
-	Când moare omul, spune Actorul, nu cred că-i mai trece prin cap să ducă mâna la inimă, aşa cum ne-aţi arătat dumneavoastră!
-	Nu încurca lucrurile, iubitule, spune profesoara şi zâmbeşte uşor dispreţuitoare. Eu ţi-am arătat cum să mori pe scenă, nu ştiu dacă în viaţă se moare chiar aşa, cum ţi-am arătat eu acuma. Nu ştiu şi nici nu mă interesează, spune ea şi se îndreaptă spre studentul care aşteaptă cu mâinile ridicate, într-o poziţie cât mai expresivă, să înceapă exerciţiul.
-Aţi văzut vreodată pe cineva murind, tovarăşă asistentă? întreabă Actorul.
-	Nu fă pe filozoful cu mine, că nu-ţi merge, spune profesoara convinsă că studentul vrea să o ia în răspăr.
-	De unde ştiţi dumneavoastră cum se moare, dacă n-aţi văzut pe nimeni murind?
Intre timp sună.
-	Am sporăvăit, spune profesoara şi se uită la ceas, din care pricină n-am reuşit să punem la punct exerciţiul. De-altfel, a şi sunat cu cinci minute mai devreme. Aşa-i Costică, grăbit... Nu-i nimic, o să le reluăm data viitoare, spune ea peste capul studenţilor, care, fără s-o mai asculte, încep să se hârjonească, bulucindu-se cu toţii spre uşă...
*
Sună telefonul. Suntem în apartamentul Actorului. Actorul ridică receptorul.
1224
SORIN TITEL
-	Am trecut pe la spital după spectacol, spune Actorul soţiei, care se află la celălalt capăt al firului. Mi s-a spus... Puteai să mă suni, după cum vezi nu m-am culcat nici acum. Nu, nu dormeam. Da... Mare succes. Cel mai bun rol al meu şi aşa mai departe. Ceva mai bine ca la repetiţie... Un mic rateu cu scena groparului... Praf şi pulbere, îmi era teamă că nu-şi aminteşte rolul. Am stat cu spatele la public şi-i şopteam din când în când... Nu râde, draga mea, zău că nu-i de râs!... îţi închipui ce emoţii... Te reţin, ai multe pe cap, sunt sigur... Abia ai ieşit din operaţie?...
... L-am văzut şi eu, tocmai îl aduceau. îngrozitor... Trăieşte? Răspunsul care vine de la celălalt capăt al firului, apoi se lasă tăcerea. Actorul stă cu telefonul la ureche şi nu prea ştie ce să spună, ne dăm seama că cel despre care a întrebat a murit pe masa de operaţie.
—	Câţi ani avea?... întreabă după un timp Actorul. Iartă-mă, nu-ţi mai pun nici o întrebare. Ştiu foarte bine că nu s-a putut face nimic... Doi copii mari? însuraţi... La al doilea, sau la al treilea spectacol, să se ruleze puţin. îi fac eu profesorului rost de o invitaţie la lojă... Credeam că te-ai obişnuit, draga mea, de atâţia ani de când... Sunt convins că profesorul a făcut tot ceea ce... Dar şi eu, în Hamlet, am murit în seara asta, încearcă să glumească Actorul, nici mie nu mi-a fost uşor... îţi aminteşti? „Şi restul e tăcere.“ Mi-a ieşit extraordinar. Sala îşi oprise respiraţia. Probabil că ştiau toţi piesa, dar o uitaseră complet. Şi eu o uitasem, eram uimit că trebuie să mor, aşa, în floarea tinereţii, ucis de sabia otrăvită a lui Laerte... Sper că am reuşit să te dispun puţin, să te fac să mai uiţi de ale tale...
*
O mare actriţă, glorie a teatrului românesc, în Wasa Jeleznova de Maxim Gorki. Scena finală, moartea eroinei. Şi
SCENARII DE FILM
1225
0	vedem pe marea actriţă, ridicându-se de jos după ce moare, mulţumind publicului.
Aceeaşi actriţă în timpul unei repetiţii. Studenţii, viitorii actori, asistă, dintr-o lojă, la repetiţiile conduse chiar de artistă. Nu-i mulţumită de jocul unui actor şi i-o spune cu francheţea-i atât de cunoscută.
-	Te mişti ca o cizmă, dragă, nici o pălărie din cuier nu eşti în stare să ţi-o iei firesc. Eşti frumos de pică şi gata, ţi-ai pus în cap să te faci artist, să furi inima liceenelor. Să te schimbe din rolul ăsta, că altfel ne ducem pe copcă, ne dă autorul în judecată, că i-am stricat piesa... Iartă-mă, îşi revine Marea Actriţă, am fost cam dură, nu-i chiar aşa, uită ce-am spus şi mai încearcă o dată. Ai talent, fii fără grijă, am cu o gură otrăvită, am vrut numai să te necăjesc puţin... Şi voi, ăia din lojă, nu mai faceţi gălăgie că vă dau afară. V-am lăsat să asistaţi la repetiţii, aşa că faceţi bine şi tăceţi... (Către culise.) Fără nici un fond muzical. Cine a ales muzica asta tâmpită?
-	Dumneavoastră, maestră, spune timid asistentul de regie.
-	Zău?! Nu mai ţin minte! înseamnă că m-am ramolit. Prin urmare, încă o dată şi fără muzică. îţi iei frumos pălăria din cuier, îţi priveşti lung soţia care croşetează într-un fotoliu, apoi copiii care se joacă neştiutori şi veseli pe covor, faci un pas spre ei, apoi te răzgândeşti, arunci o ultimă privire spre fotoliul soţiei, te întorci brusc şi ieşi, alergând, de pe scenă. Aşa, să te văd că faci frumos... Şi voi, ăia din lojă, fiţi atenţi că aveţi ce învăţa... I-am arătat eu ce şi cum să facă şi să vedeţi ce frumos o să iasă... Fără muzică, v-am spus o dată! Scoateţi muzica aia tâmpită, strigă Marea Artistă, adresându-se celor din culise.
Apoi actorul repetă încă scena despărţirii, întocmai cum
1	s-a spus.
-	Excelent, spune Artista. Şi acum facem o mică pauză, trebuie şi eu să mă odihnesc puţin la cei optzeci şi nouă de ani ai mei, nu sunt nici eu de fier, cât credeţi că rezist. Iar voi, se adresează ea studenţilor, marş la Institut. Iar am discuţii cu madame Dobrescu, dacă întârziaţi la ora de Istoria artelor.
1226
SORIN TITEL
Duceţi-vă să vă vorbească despre Rembrandt, să vă mai faceţi un pic de cultură. Să nu se mai spună că actorii sunt inculţi...
*
Un parc, într-o zi de iarnă. Copaci încărcaţi de zăpadă, un cer albastru cu un soare strălucitor. Un grup de studenţi care s-au jucat cu bulgări de zăpadă. Roşii la faţă şi încinşi de joc, se regrupează. O fată, asupra căreia s-a concentrat tirul băieţilor, se scutură de zăpadă.
—	Sunteţi nişte nesuferiţi, spune ea uşor graseind, atacaţi o fiinţă sărmană, lipsită de apărare.
-	Mai bine v-aţi ţine de carte, spune un student, imitând vocea certăreaţă a unei precupeţe. V-au dat părinţii la şcoală ca să învăţaţi, nu să vă distraţi.
-	Mi-e o frică de examenul de Istoria artelor, băieţi, mărturiseşte o studentă. Numai când mă gândesc la el tremur toată. Vouă ce vă pasă, trebuie să recunoaşteţi că-i mult mai indulgentă cu băieţii. Cu fetele, în schimb...
Actorul, care se află şi el printre studenţi, rămâne ceva mai în urmă, face un bulgăre de zăpadă şi-l trimite în direcţia uneia dintre fete. N-o nimereşte, însă.
—	Nu te supăra, tinere, spune un bătrân cu o voce tremurândă. Poate mă ajuţi puţin, să ies din parc. Am o criză, spune bătrânul, răsuflând greu.
Se agaţă de braţul Actorului şi împreună părăsesc parcul.
*
în staţia de tramvai.
- Nu vă fie teamă, îi spune actorul bătrânului. Vă ajut eu să vă urcaţi.
Actorul l-a condus pe bătrân până acasă. Mobilă veche şi prăfuită. Atmosferă dezolantă. Casa unui om bătrân şi singur.
SCENARII DE FILM
1227
- Nu te superi, tinere, dacă am să mă întind puţin, spune bătrânul şi cu multă greutate reuşeşte să se întindă în pat... Ei, viaţa asta, spune bătrânul oftând, a trecut parcă nici n-ar fi fost... Vezi, dragul meu, că în secretarul acela e o sticlă vişinie, sunt nişte picături acolo... Sau mai bine lasă, am să le caut eu, spune bătrânul şi se ridică din pat, se îndreaptă spre locul indicat, târându-şi cu greu picioarele, deschide secreterul şi-şi ia sticluţa cu medicamente; apoi toarnă într-un pahar, mâinile îi tremură, apă dintr-o cană. Are grijă să pună în paharul cu apă câteva picături din sticla cu medicamente.
Actorul, în tot acest timp, i-a urmărit, cu multă atenţie, fiecare gest.
*
Actorul, însoţit de o colegă de facultate (suntem în anii studenţiei) — traversează acelaşi parc, doar că acum e primăvară, au înflorit pomii. E însă foarte de dimineaţă şi parcul e pustiu. Tânărul povesteşte:
- Au început să mă bată toţi la cap: e un rol greu, n-ai să-l poţi face. îţi rişti examenul. Totuşi am să-l fac! Şi încă ce rol am să fac!
Şi brusc, Actorul începe să meargă ca un bătrân. Atât mersul, cât şi întreaga ţinută, ni-1 amintesc perfect pe bătrânul din secvenţa anterioară.
-Acolo în secreter, spune Actorul cu o voce tremurândă, e o sticluţă cu medicamente. Eşti drăguţ s-o cauţi, tinere. Şi ai grijă, nu cumva să o scapi, că e foarte preţioasă, improvizează Actorul. O să meargă, ai să vezi ce rol am să fac, îi spune el fetei cu multă convingere şi plin de voie bună.
1228
SORIN T1TEL
Examenul de sfârşit de facultate. Actorul îl interpretează pe Firs din Livada cu vişini: pe scena goală, Firs, cu un pas tremurător - asemănarea cu bătrânul din secvenţa anterioară e din nou cât se poate de evidentă trece de la o fereastră la alta şi închide obloanele. Se aud loviturile surde ale toporului undeva în livada cu vişini. La fiecare lovitură, Firs tresare, de parcă în trupul lui bătrân şi gârbovit s-ar lovi, şi nu în vişinii din livadă. Firs încearcă o uşă care e încuiată. Cu aceiaşi paşi tremurători, se îndreaptă spre o canapea şi se aşază. „M-am uitat, spune Firs oftând. Nu face nimic. Am să stau aici puţin... Sunt sigur că Leonid Andreici nu şi-a luat blana şi a plecat cu paltonul... (oftează preocupat). Dacă n-am fost cu ochii pe el. Aşa-i tinereţea! (Bombăne ceva de neînţeles.) Viaţa mea a trecut de parcă nici n-am trăit.. spune Actorul replica din piesa lui Cehov, replică ce seamănă atât de mult cu cea spusă de bătrân în secvenţa de dinainte. Apoi se culcă, cu aceleaşi mişcări calculate, cu care l-am văzut pe bătrân culcându-se. „Am să mă întind puţin, spune el replica din piesă. Nu ţi-a rămas nici un pic de putere, nici un pic... Eh, târâie-brâu...“
Cortina cade. Un ropot de aplauze. Se ridică din nou şi tinerii actori apar la rampă. Colegii năvălesc pe scenă şi-l îmbrăţişează. Domneşte o atmosferă caldă, colegială.
- Nu te-am recunoscut la început, bătrâne, îi spune un student Actorului. Ai fost extraordinar. Cum îţi mai târâiai picioarele şi ce voce ai putut să-ţi faci! Şcoală înaltă, bătrâne, meriţi să te sărut, spune colegul şi îl îmbrăţişează cu multă căldură.
Şi iată-i, după spectacol, într-un mic restaurant, cinci-şase prieteni adunaţi să sărbătorească evenimentul.
SCENARII DE FILM
1229
Restaurantul e aproape gol, înainte de închidere, adunaţi în jurul tejghelei, chelnerii îşi fac socotelile, o femeie face curăţenie şi aşază scaunele cu picioarele în sus. De fapt singurii consumatori care au mai rămas în cârciumă sunt eroii noştri. Ei se simt bine şi nu prea au chef să se grăbească, total indiferenţi la privirile ostile ale ospătarilor nerăbdători să închidă.
-	Să joci Cehov, Pescăruşul, Livada cu vişini, Unchiul Vania, ce altceva îşi poate dori un actor. Visul vieţii mele e să ajung s-o joc pe Nina Zarecinaia.
-	„Eu sunt un pescăruş. Nu-i asta... Despre ce vorbeam. declamă un actor caricaturizând, bineînţeles, faimoasele cuvinte ale eroinei lui Cehov.
-	Să-ţi începi cariera de actriţă cu gândul la Nina Zarecinaia. Nu e deloc încurajator, spune o studentă. Ascultă: „Da, el nu credea în teatru, râdea de visurile mele şi, încetul cu încetul, n-am mai crezut nici eu şi mi-am pierdut curajul... M-au copleşit meschinăriile, nimicurile, jucam fără viaţă... Nu ştiam ce să fac cu mâinile şi cum să stau pe scenă, nu eram stăpână pe vocea mea“...
-	„Sunt o actriţă adevărată, continuă Actorul să spună în şoaptă rolul Ninei Zarecinaia. Joc cu plăcere, cu entuziasm... Şi acum, de când sunt aici, am mers mult pe jos, şi tot umblând m-am gândit şi am simţit cum cu fiecare zi ce trece cresc puterile sufletului meu“...
-	„Acum ştiu - continuă o studentă monologul Ninei -că în ceea ce facem noi, ori că am juca pe scenă, ori că am scrie, principalul nu e gloria, nu e strălucirea, nu e ceea ce visam eu, ci puterea noastră de a îndura“...
-	„Şi atunci, când mă gândesc la chemarea mea, nu mă mai tem de viaţă“... spune Actorul. Apoi, la masă, se aşterne liniştea.
Cuvintele lui Cehov sună asemeni unui jurământ solemn, pe care tinerii actori, la început de drum, îl fac hotărâţi să-l respecte întru totul. Arată gravi şi înduioşător de tineri. Sunt
1230
SORIN TITEL
treziţi însă de ospătar, care li se adresează cu o voce răstită, aducându-i din nou pe pământ:
- Vă rog să vă grăbiţi, e ora de închidere. Vrem şi noi să ajungem acasă! Avem şi noi familie!...
*
Actorul - suntem din nou la timpul prezent - caută în bibliotecă o carte. Titlul cărţii, Marea familie; pe coperta a doua, fotografia Scriitorului. Actorul se aşază într-un fotoliu şi începe să citească. Şi iată că prima frază a cărţii este citită chiar de Scriitor. Vocea Scriitorului: „Nu cred că e necesar să vă mai spun cât de repede trec anii tinereţii şi cum vine o zi în care descoperi, cu uimire şi cu tristeţe, c-ai încetat să mai fii tânăr. Vreau să vă fac o mărturisire, care o să vă surprindă: N-aş mai vrea să fiu tânăr“...
*
Cuvintele citite de Scriitor, de fapt primele fraze din romanul acestuia, cheamă din nou o amintire de demult. Anii studenţiei. Duminică, spre seară, într-un cămin studenţesc. Se joacă şah. Actorul citeşte trântit pe pat. Scriitorul dă buzna în încăpere. îi întinde Actorului o revistă.
-	Deschide-o la pagina treisprezece, îi spune el Actorului.
Actorul caută în revistă pagina respectivă.
-	Fotografia nu-i prea reuşită, spune Scriitorul. Mai aveam una, dar din pricina frezei n-au vrut s-o publice. Cu creasta asta de cocoş, prea arăţi a malagambist, mi-a spus redactoarea.
-	Aş fi putut să-ţi fac eu o fotografie. Păcat că nu mi-ai spus, spune Actorul.
-	Am cumpărat trei exemplare, îi explică Scriitorul prietenului său. Unul pentru tine, unul pentru mine, iar pe
SCENARII DE FILM
1231
cel de al treilea l-am trimis acasă, la părinţi. Parcă îl văd pe tata cum o să se laude prin tot oraşul cu revista!
-	Nu cred că ţi-o ştiu, spune Actorul după ce-şi aruncă privirea peste textul povestirii. Nu ţin minte să ţi-o fi citit.
-	Astea, pe care am de gând să le public, nu are rost să ţi le citesc, îi explică Scriitorul. Fie vorba între noi, sunt aşa, mai ajustate, mai aduse din condei, nu-i cine ştie ce de capul lor. Dar de mers, merg! Asta se cere, asta le dau! Ce scriu pentru sufletul meu, pentru „sertar4, cum se spune, e altă mâncare de peşte.
-	N-am să pot niciodată înţelege cum poţi să scrii pentru publicat într-un fel şi pentru sertar „altfel44?!
-	Sunt abia la început, nu pot face pe nebunul. Mai târziu, după ce-mi fac şi eu o platformă, altfel o să se pună problema! Nici cu povestirea publicată, cât e ea de conformistă, nu mi-a fost uşor. M-au întrebat, de pildă, de ce are muncitorul cămaşa ruptă. Foarte simplu, le-am spus: s-a urcat pe stâlpul de telegraf, a făcut o mişcare greşită şi şi-a rupt-o. Nu-i tipic, a zis redactoarea. Şi uite aşa, a trebuit să scot fraza cu cămaşa! Iţi dai seama, ce şansă aş avea atunci cu povestirile „pentru sertar44... *
*
Au trecut anii, şi Scriitorului i-a apărut primul roman. Cei doi prieteni trec pe aleile aceluiaşi parc, cunoscut de noi din anii studenţiei. Cad frunzele. Toamnă.
Actorul răsfoieşte o carte.
-	E destul de groasă, spune Actorul întorcând volumul pe toate părţile. Şi nu arată rău. Poate culorile coperţii sunt puţin prea violente.
—	E adevărat, spune Scriitorul, sunt cam tari. Dar atrag atenţia, sar, ca să zic aşa, în ochi. O copertă nu trebuie să fie neapărat frumos „pictată44, în schimb trebuie să te incite, să-ţi reţină privirea, să-ţi trezească neapărat curiozitatea! Intr-un cuvânt, să te determine să cumperi cartea!
1232
SORIN TITEL
-	îţi dai seama că sunt nerăbdător să ţi-o citesc, spune Actorul, răsfoind în continuare volumul.
-	E un capitol, în mod sigur cel mai bun din toată cartea, în care descriu dragostea dintre doi; ea, o fostă ilegalistă, bolnavă de tuberculoză, iar el, medic la spitalul la care ea a venit să se trateze, fiul unui director de închisoare care şi-a schimbat numele, ca să nu aibă neplăceri, partea asta din carte sunt convins că o să-ţi placă. Cum el încearcă să-i ascundă tot timpul adevărul şi cum în cele din urmă se hotărăşte să-i spună, chiar în noaptea de Anul Nou... Mă rog, toată partea cu amorul dintre cei doi nu-i de fel rău scrisă. Bineînţeles, sunt şi capitole mai de umplutură, dar dacă n-aş fi acceptat să le scriu, n-ar fi mers, şi aşa a trebuit să mă lupt cu redactoarea de carte o lună de zile până s-o conving...
-	Prin urmare, romanul e împărţit în două, spune Actorul. Sunt şi lucruri „pentru sertar“, cum spui tu, şi din cele care „merg“...
-	Tu eşti actor, ţi s-a încredinţat un rol şi singura ta grijă a fost să-l faci cât mai bine... Cu literatura lucrurile sunt mult mai complicate. Nici nu-ţi dai seama cât a trebuit să mă zbat... Sunt un om ambiţios, înţelegi. Vreau ca viaţa mea să aibă un rost, să nu treacă de pomană... Să fac ceva, să rămână ceva după mine! Ştiu ce vrei să-mi spui, că mă grăbesc prea tare, că n-am răbdare! Numai că ştii şi tu foarte bine: dorinţa unei artist de a se exprima e mai puternică decât el, nu poţi să i te opui, e ca un fel de avalanşă care...
-	M-ai înţeles greşit, spune Actorul, nici nu mă gândesc să te judec în vreun fel. Nici măcar să te ajut cu o vorbă bună, cu vreun sfat înţelept nu mă simt în stare... Asta-i, probabil, şi nenorocirea în artă: trebuie să hotărăşti singur totul, nimeni, nici cel mai apropiat om nu te poate ajuta... N-are cum!... Am să-ţi citesc toată cartea. N-am să sar, însă, capitolele mai slabe, chiar dacă există, să zicem, riscul să le umbrească pe cele bune. Şi nici n-am să fiu în stare să le citesc ca şi când
SCENARII DE FILM
1233
ar fi scrise de altcineva. E o necruţare pe care mi-o permit, chiar cu riscul de-a te supăra un pic...
-	Perfect, bătrâne, spune Scriitorul. Citeşte-mi cartea, desfă-i toate cusăturile proaste, nu ierta nimic, şi-ţi promit c-am să-mi înfrâng vanitatea şi că n-am să mă supăr. Chiar dacă ai să fii un cititor cât se poate de necruţător, unul care nu-i dispus să mă cocoloşească în nici un fel. Nu ştiu de ce, dar pe tine nu pot să mă supăr, dracu ştie de ce. Orice ai face...
-	Hai, lasă, lasă... Să vedem dacă o să te mai simţi în stare să-mi faci declaraţii de iubire veşnică şi după ce am să-ţi citesc romanul. După ce am să te fac harcea, parcea. Atunci să te văd ce zici, nu acum.
*
Actorul a aţipit cu romanul prietenului în mână. Suntem din nou, bineînţeles, la timpul prezent. Se trezeşte şi îşi continuă lectura de-acolo de unde a întrerupt-o. Se oboseşte să citească în continuare, însă romanul îl cam plictiseşte şi face eforturi.
*
Zi de iarnă. Un camion care străbate şoseaua pustie. în depărtare, munţii acoperiţi cu zăpadă. în cabina camionului, şoferul şi două femei înfofolite. Camionul transportă nişte ţevi groase de metal. Cocoţat pe ele, Scriitorul, într-un hanorac jerpelit, zgribulit de frig. La un moment dat, o femeie coboară şi şoferul îi face semn Scriitorului să coboare şi să vină în cabină.
- Eu v-am spus să aveţi răbdare şi să aşteptaţi alt camion. Mă şi mir că nu aţi îngheţat, spune şoferul... Dumneavoastră trebuie să fiţi tovarăşul de la foaie. Aţi venit să scrieţi despre noi. Despre cum muncim, cum depăşim planul... Frumos, spune şoferul şi trage cu ochiul către femeia care a mai rămas
1234
SORIN TITEL
în cabină, voind să-i atragă atenţia cât de frumos ştie el vorbi cu oamenii de la „foaie“, ca din carte. Scriitorul îi priveşte posomorât.
*
O fereastră luminată, undeva la un demisol. Scriitorul bate cu putere. înăuntru e un aparat de radio deschis, o voce urlă cât poate de tare celebra melodie „O cunoaşteţi pe broscuţa Oach“, şi tânărului îi e teamă că din pricina muzicii bătăile lui insistente în geam nu sunt auzite. în sfârşit, cineva închide radioul, Actorul deschide uşa - o casă veche destul de dărăpănată, în stil florentin - şi cei doi prieteni se îmbrăţişează.
-	Bravo, bătrâne, spune Scriitorul. Stai la căldurică şi asculţi muzică. Vreo gagică nostimă?...
-	Intră, până nu îngheţi de tot. Şi aşa eşti pe jumătate congelat. Sunt nerăbdător să aflu pe unde ai mai umblat.
Camera de la demisol a Actorului. Pe perete, un afiş mare cu zborurile interplanetare. O fotografie a lui Gagarin, Actorul în Firs, din Livada cu vişini.
-	Să-mi descleştez puţin fălcile, spune Scriitorul. Se dezgheaţă ele, nu-ţi fie frică. Deocamdată simt că mi-am pierdut piuitul.
-	Aoleo, ce-ţi mai chiorăie maţele. N-am decât un ou, bătrâne, şi două bucăţele de brânză „Lica“. Cămară de burlac. Să te decongelezi oleacă şi mergem la o cârciumioară drăguţă, recent inaugurată, chiar la colţul străzii. Şi să-mi povesteşti, să stăm liniştiţi de vorbă, te-ai întors, probabil, cu sacul plin de impresii noi... Sau le păstrezi, te pomeneşti, doar pentru tine, să le pui în carte... Strict secret!
*
Seara târziu. Actorul şi-a improvizat pe jos un fel de pat, iar Scriitorul e culcat în patul acestuia. Lumina e stinsă, doar
SCENARII DE FILM
1235
din când în când pe stradă trece câte un camion, iar jetul de lumină al acestuia mătură încăperea.
-	Nu ştiu dacă mă înţelegi, se destăinuie Scriitorul, dar am avut tot timpul impresia că sunt incapabil să ajung până la ceea ce se cheamă, hai să zicem, „miezul lucrurilor". De câte ori încercam să vorbesc cu oamenii de acolo, ei aveau grijă să-şi aleagă cuvintele, ca să-mi facă mie plăcere, eram omul de la foaie, şi vorbele lor trebuie să sune la fel cu cele ale altor muncitori, pe care le citiseră cu o zi înainte în ziar. Aveau grijă, deci, să nu se arate aşa cum sunt ei în realitate, ci cum îşi închipuiau că vreau ei să-i văd. Am încercat atunci să mă uit prin „gaura cheii", ca să zic aşa, dar indiscreţia mea îi nemulţumea şi aveau grijă „să închidă uşa", în aşa fel încât eu să nu văd nimic... Cam la modul ăsta s-a realizat „contactul meu cu realitatea"...
-	Intenţionai să scrii o carte. Renunţi la ea? De vreme ce n-ai reuşit...
-	Mă întreb dacă o să am tăria să n-o scriu... Când e vorba să renunţ la un lucru, sunt mult mai slab decât atunci când îmi propun să cuceresc ceva... Editura îmi aşteaptă cartea. M-am lăudat cu ea şi la televizor: „La ce lucraţi tovarăşe Marinescu?"... „Scriu un roman despre viaţa tinerilor de pe un mare şantier al patriei"...
-	Şi ce fel de carte le-ai promis?
-	O carte adevărată. Numai că nu prea văd cum o să fie ea adevărată, de vreme ce m-am întors de acolo, de pe marele şantier al patriei, fără să înţeleg mare lucru... Nu, nu-i vorba că n-am înţeles. N-am avut acces... Sau cine ştie dacă nu cumva mi-am închis singur uşile...
-	Gata, bătrâne, tragem cortina. Somn uşor, şi mâine să ne trezim limpezi la minte: tu ca să vezi ce-ai să faci cu romanul tău, iar eu ca să pot intra în pielea unui tânăr domn din Verona. E primul meu rol în Shakespeare. Iţi dai seama că am trac!
1236
SORIN TITEL
*
Actorul a intrat într-o librărie. Printre cărţile expuse, se află şi o nouă carte a Scriitorului. Cartea poartă o banderolă pe care scrie: „Un roman despre tinerii muncitori de pe şantierele patriei". Actorul cumpără cartea, îl vedem ieşind din librărie cu romanul Scriitorului sub braţ, apoi intră într-o cabină telefonică şi formează un număr. La celălalt fir o mână care ridică receptorul. Cel ce răspunde la telefon e Scriitorul.
-	Prin urmare totuşi ai scris cartea?! se aude în pâlnia telefonului vocea Actorului.
-	Iartă-mă, tocmai voiam să ţi-o trimit, se scuză Scriitorul, făcându-se de fapt că nu înţelege adevăratul sens al întrebării prietenului său.
-	îţi mulţumesc, îi spune Actorul, dar mi-am cumpărat-o chiar acum... Cum ţi-a ieşit? Eşti mulţumit de ea?
-	N-a ieşit chiar rea, spune repede şi foarte agitat Scriitorul. Ştii, şederea aia pe şantier, mi-a prins în cele din urmă bine. Când m-am întors, nu ştiu dacă mai ţii tu minte, am avut chiar un mic moment de descurajare. Viaţa e întotdeauna atât de complexă, de bogată, dragul meu, încât întotdeauna ai impresia că ţi-e aproape imposibil s-o cuprinzi... Dar când te aşezi la masa de lucru, îţi dai seama că faptele încep să se limpezească, să fie mai puţin complicate decât ţi le-ai închipuit.
De la celălalt capăt al firului, vine vocea Actorului:
-	Dacă tu eşti mulţumit înseamnă că...
-	Ei, nu mă lua aşa: nu sunt chiar mulţumirea în persoană. Unele scene, sunt, cum să spun, prea.... Trebuie să ştii, însă, că am avut o excelentă primire din partea criticii. Chiar în numărul de astăzi din...
-	înseamnă că romanul a apărut cam de multişor, de vreme ce criticii au avut timp să scrie despre el. Şi tu, totuşi, nu mi l-ai trimis. Nu cumva te-ai supărat pe mine, bătrâne? Altfel cum aş putea să interpretez gestul tău? Până acum nu m-ai lăsat niciodată la urmă...
SCENARII DE FILM
1237
Un moment de tăcere. Scriitorul nu ştie ce să răspundă.
—	Poate din pricina discuţiei din noaptea când te-ai întors de pe şantier...
—	Nici vorbă, spune repede Scriitorul. Ca să fiu sincer, am uitat-o. Şi chiar te rog să o uiţi şi tu. întotdeauna înainte de a începe lucrul la o nouă carte, sunt teribil de nervos, îmi pierd toată încrederea în mine. Eşti şi tu, doar, artist, poţi înţelege atâta lucru, ce dracu, spune Scriitorul din ce în ce mai agitat... Şi la urma urmei nu putem scrie tot timpul capodopere. Important e să fii mereu prezent în librării, altfel criticii - ca să nu mai vorbim de cititori, a căror ingratitudine e bine cunoscută - te uită. Şi în tot cazul, cartea spune unele lucruri, chiar dacă...
—	Foarte bine, bătrâne, îl întrerupe Actorul cu un zâmbet trist. (Revenim, între timp, la el, în tot timpul discuţiei vocea acestuia s-a auzit doar prin firul telefonului.) E aici, caldă, ca să zic aşa, în mâinile mele. Sunt nerăbdător să ţi-o citesc... Dar nu numai pentru asta ţi-am dat telefon. Voiam, de asemenea, să te invit vineri seara la premieră. Un Caragiale de zile mari. D-ale carnavalului cum nu s-a mai jucat pe scena românească. Eu nu joc, aşa că putem merge împreună. *
*
Actorul părăseşte cabina telefonică. A uitat cartea, îşi aduce aminte şi se întoarce după ea. Nu face decât câţiva paşi şi se întâlneşte cu regizorul de film.
-	Ce citeşti? îl întreabă acesta arătând spre carte. A, romanul lui Marinescu. Ştii că se face film? A pus Mareş mâna pe el, a scris un scenariu împreună cu autorul şi uite aşa, se pare că nu mai are mult până intră în producţie. Are un nas Mareş, ce să-ţi mai spun! Cum apare o carte bună, gata o şi înhaţă. Merge la sigur. îţi spun sincer că îl admir pentru asta. Joacă tare, se descurcă cu ăştia de la cinematografie, altfel...
-	Şi romanul cum e?
1238
SORIN TITEL
-	Nu ştiu, nu l-am citit încă, dar toată lumea îl laudă. O carte dură, care spune lucrurilor pe nume.
*
Suntem din nou la timpul prezent. Actorul a adormit în fotoliu. Romanul prietenului său i-a căzut din mână jos pe duşumea.
Şi iată că sună telefonul, dar Actorul e prea adânc cufundat în somn ca să se trezească. Telefonul sună îndelung, în sfârşit, buimăcit de somn, Actorul se trezeşte şi pune mâna pe receptor, dar chiar în momentul în care el ridică receptorul, la celălalt capăt al firului cel ce a sunat cu atâta insistenţă închide. „Alo, alo“, strigă Actorul în pâlnia receptorului, fără să-i răspundă nimeni. Un telefon la o oră atât de neobişnuită i-a trezit, bineînţeles, curiozitatea. Aşteaptă lângă măsuţa telefonului ca apelul să se repete, cel de la capătul firului nu are însă de gând, se pare, să-şi repete chemarea. Şi iată că Actorul dă o anumită semnificaţie acestui apel: nu la fel de surd a rămas şi el la „apelurile*1 disperate ale prietenului său, Scriitorul, cu a cărui nouă carte a adormit în mână? Aşteaptă un timp şi formează numărul acestuia de telefon. (Intre timp, afară s-a făcut ziuă, zorii tulburi ai dimineţii de vară se strecoară prin fereastra uriaşă din spatele Actorului).
Telefonul sună într-o încăpere cufundată în întuneric. Adormit, Scriitorul ridică o mână spre noptieră cu intenţia să oprească ceasul să sune. II ia şi îl vâră sub pernă. Telefonul continuă să sune. Scriitorul, fără să se trezească deplin, ia receptorul şi îl aşază pe noptieră, ca să oprească într-un fel sunetul cel neplăcut. în pâlnia receptorului se poate auzi vocea Actorului:
-	Alo... bătrâne... mă auzi? Ce părere ai de o plimbare cu maşina până la Sinaia?... Trebuie să discutăm... Alo, bătrâne... Eşti supărat, sau ce-i cu tine că nu-mi răspunzi?! Alo... se aude vocea Actorului în pâlnie, în timp ce Scriitorul îşi continuă
SCENARII DE FILM
1239
somnul de dimineaţă. Nu-i rămâne Actorului decât să renunţe sau să amâne „discuţia" cu prietenul său. Ia cartea căzută pe jos, o aşază pe noptieră, se întinde, cască, se scutură de frig ca să alunge somnul şi se pregăteşte să-şi înceapă ziua, după o noapte atât de bogată în amintiri revelatoare şi de regrete tardive.
Deschide geamul, în odaie pătrunde răcoroasă şi luminoasă dimineaţa de primăvară târzie. Suntem la sfârşitul lui mai, se apropie zilele fierbinţi ale verii, un soare mare şi roşu ca un bolid de aur se ridică deasupra Bucureştiului. De la fereastra apartamentului său, Actorul îşi umple sufletul cu această splendidă dimineaţă de primăvară. Deschide radioul. Un concert de Vivaldi umple încăperea. Actorul trece în camera de baie, odaia rămâne goală, doar lumina soarelui de curând răsărit joacă pe pereţii încăperii, în timp ce concertul, plin de o bucurie jubiliară şi de strălucire, continuă să curgă. Se aude apa de la duş. Vocea şpicherului care le explică ascultătorilor ce-au ascultat Anotimpurile de Vivaldi în interpretarea lui Ştefan Ruha. Apoi se transmite buletinul de ştiri. Din nou sună telefonul, dar datorită zgomotului pe care îl face duşul, Actorul nu-1 aude. In sfârşit, zgomotul duşului încetează. Ia radio buletinul de ştiri continuă. In baie, Actorul începe să mormăie o melodie care vrea să aducă într-un fel cu un fragment din Anotimpurile de Vivaldi.
*
Actorul coboară scările blocului. Un pensionar solemn trece pe lângă el şi îl salută ceremonios.
-	Matinal ca totdeauna, domnule Cristescu? întreabă Actorul, aşa, ca să zică şi el ceva.
-	Aşa-i bătrâneţea, dragă domnule, se plânge pensionarul. De cum se face un picuţ de lumină afară, gata te-ai trezit.
-	Tată, se aude o voce, sus, în capul scărilor, ai uitat borcanele pentru iaurt.
Actorul face cumpărăturile de dimineaţă. Intră la pâine.
1240
SORIN TITEL
-	Luaţi de cea de trei şaizeci, îi spune vânzătoarea, care îl cunoaşte. E proaspătă, acum am primit-o. Ia uitaţi... spune ea, arătând cât de proaspătă e pâinea.
*
între timp, soţia Actorului s-a întors acasă. O vedem scoţând din poşetă o legătură de chei, deschide şi, odată intrată în vestibul, se dezbracă de pardesiu. Intră în încăperea cunoscută de noi din scenele anterioare şi nu arată a fi surprinsă văzând că nu e nimeni. Probabil că Actorul are acest obicei, de a pleca după „cumpărături" foarte de dimineaţă. Deschide geamul, apoi trece în baie. Auzim din nou curgând apa. Sună din nou îndelung telefonul. Din pricina duşului nu poate fi auzit. Se întoarce Actorul. Elena, într-un halat, iese din camera de baie.
-	Ca de obicei, spune Elena, apa a fost mai mult rece decât caldă. M-a pus însă pe picioare. Eram frântă. închipuieşte-ţi că n-am să mă pot întinde nici măcar o oră. La zece suntem convocaţi de Dobrin la o şedinţă fulger. Am spus că nu mă duc, am făcut gălăgie, dar n-am ce face, până la urmă tot trebuie să merg... Până faci tu o cafea, caut să mă adun puţin, spune Elena şi se aşază obosită într-un fotoliu. Actorul trece în bucătărie să pregătească în grabă cafeaua. Elena închide ochii şi îşi masează tâmplele.
Prin urmare, a fost un triumf, un succes de zile mari...
-	îţi aminteşti poezia lui Sandburg: Toată lumea vrea să joace Hamlet. Mi-am văzut visul cu ochii, spune Actorul, mai în glumă, mai în serios.
Apoi se aşterne liniştea. Elena, cu mâna dreaptă peste ochi, pare a fi aţipit. Actorul, în bucătărie, pregăteşte cafeaua, şi iată că telefonul sună din nou.
Elena tresare. Se pare că, într-adevăr, a aţipit puţin. Se îndreaptă spre receptor şi îl ridică. Vestea care i se comunică
SCENARII DE FILM
1241
de la celălalt fir o loveşte asemeni unui trăsnet. E gata să scape receptorul din mână.
Radios, Actorul intră cu cafelele.
-	Am pus cam prea mult zahăr, spune el. Mi-a scăpat fără să vreau.
Văzând-o pe Elena cum arată, se opreşte cu fraza neterminată.
-	Ce s-a întâmplat?! întreabă el speriat. Ce-i cu tine?
-	Anei, spune Elena cu greutate, i s-a întâmplat o nenorocire....
-	Imposibil... Poate n-ai înţeles bine, spune Actorul, la rândul său cât se poate de speriat.
-	A viscolit şi Ana a pierdut drumul... La un pas de cabană... N-am înţeles nici eu prea bine. Cel cu care am vorbit la telefon era teribil de confuz...
-	Trăieşte? întreabă Actorul.
-	Nici asta n-am înţeles. S-a întrerupt convorbirea. O să sune din nou...
-	Şi el nu ştie nimic. Aseară, după spectacol a fost pe la noi. A stat până târziu....
Cei doi soţi se privesc stupefiaţi. Cumplita veste i-a găsit total nepregătiţi şi nu ştiu cum să reacţioneze.
Şi iată că telefonul sună din nou. Actorul îl ridică.
-	Da, spune Actorul încetând să fie calm. Vă ascult...
*
O maşină care goneşte pe un drum de munte. La volan, îl vedem pe Scriitor. E total răvăşit de vestea primită, dar încearcă să se stăpânească, concentrându-se asupra volanului. Lângă el, Actorul. în spate, Elena. Nici unul dintre ei nu vorbeşte. Nu avem, deci, cum să aflăm dacă Ana trăieşte sau
nu.
1242
SORIN TITEL
Maşina care urcă. Vreme urâtă, ploioasă, poate chiar lapoviţă.
Ne aflăm din nou pe scenă. Actorul interpretează încă o dată scena morţii lui Hamlet:
„ Te izbăvească cerul. Te urmez.
Horaţio, eu mor. Iar tu, adio... “ etc.
Aparatul de filmat o descoperă pe regina moartă, apoi pe Laerte, pe rege...
*
Din nou suntem în maşina care se îndreaptă spre locul nenorocirii.
- Dacă e prea cald să-mi spuneţi să opresc radiatorul, spune Scriitorul.
*
Suntem din nou la orele de tehnica mişcării. Profesoara le arată studenţilor cum se cade într-o prăpastie: „...Te legeni uşor, de două ori, mai faci un pas, iar te datini, şi încă un pas, apoi te prăbuşeşti fulgerător, căderea n-o mai repet, ţi-am arătat-o înainte...“
- De unde ştiţi dumneavoastră cum se moare, dacă n-aţi văzut pe nimeni murind?... întreabă Actorul.
*
- în jumătate de oră suntem acolo, spune Scriitorul. Maşina se opreşte la o barieră. Trece cu mare încetineală un tren de marfă.
SCENARII DE FILM
1243
- Dacă ai obosit, pot trece eu la volan, spune Elena. *
în faţa comisiei de admitere la facultate, tânărul candidat, emoţionat, spune din nou versurile poetului american:
„Cu toţii vor să joace Hamlet, pentru că e ceva trist,
Cum trişti sunt toţi actorii, şi pentru că a te posta în faţa unui mormânt deschis, ţinând în mână craniul unui ins şi apoi rostind rar şi iar rostind rar fel de fel de cuvinte gingaşe, duioase, înţelepte, ce ascund o inimă zdrobită,
E ceva ce răspunde sângelui lor... “
*
Aici, la munte, primăvara e încă departe. Departe se văd culmile munţilor acoperite de zăpadă. Coboară, dinspre munte, văluri de ceaţă care ascund maşina. Maşina se pierde în ceaţa albăstrie, apoi apare din nou. Pe chipurile celor trei se citeşte neliniştea. Ceaţă pe drumul care urcă.
20 nov. 1979
ÎNTÂLNIREA
Suntem în cuşeta unui vagon de dormit. La ceasul la care începe să se facă ziuă.
în lumina tulbure — întunericul e încă precumpănitor — abia se poate zări chipul unui bărbat vlăguit de oboseala unei nopţi în care n-a prea putut dormi.
Se foieşte o vreme în patul îngust al cuşetei, nu-şi găseşte locul defel; aprinde micul beculeţ de deasupra patului şi se uită la ceas - cadranul arată ora şase fără un sfert - stinge din nou lumina şi îşi îngroapă faţa în pernă, doar, doar o izbuti să închidă ochii măcar acum, spre dimineaţă.
Bărbatul care doarme în patul de dedesubt începe să se foiască la rândul său: se ridică în capul oaselor, îşi trece o mână prin părul ciufulit, cască, se freacă la ochi - nişte ochi mari şi umflaţi de somn, spune ceva sau doar oftează, nu se înţelege prea bine... Spre deosebire de tovarăşul său de călătorie, el a dormit buştean toată noaptea.
îşi cuprinde cu amândouă mâinile genunchii şi rămâne un timp aşa, uitându-se pe geamul murdar - cu o mână a ridicat prelata care acoperă geamul - cu o privire goală şi lipsită de orice expresie.
Celălalt, cel ce se află în patul de deasupra - a renunţat la somn, acum, în ceasul al unsprezecelea, cum se spune. Aşa
1248
SORIN TITEL
că se înfiripă un fel de conversaţie în timp ce pe dinaintea ochilor noştri se perindă un peisaj văzut prin geamul cam murdar şi în fuga trenului care fluieră de câteva ori, prelung, semn că ne apropiem de o gară: pământuri golaşe, acoperite cu resturi de zăpadă (primăvara e aproape, chiar dacă iarna nu se lasă gonită cu una, cu două). Apoi trenul opreşte într-o gară pustie. Prin fereastra biroului de mişcare, o lumină decolorată se revarsă pe peronul pustiu... Semafoarele îşi schimbă culorile, şeful gării salută cu fanionul, în poziţie de drepţi. Trenul porneşte din nou, gara rămâne în urmă şi în tot acest timp, cât s-au perindat aceste imagini - am putut urmări şi discuţia desfăşurată între cei doi tovarăşi de cuşetă:
-	Am dormit toată noaptea - spune cu o voce plângărcaţă cel ce a dormit dedesubt - şi cu toate astea, dragă domnule, vă spun drept că mă simt frânt de oboseală. Cald, în cuşeta asta, ca într-o etuvă. Au dat drumul la căldură, în prostie ca să zic aşa...
-	Vă invidiez, spune cel care se află în patul de deasupra. Eu, în schimb, n-am închis ochii toată noaptea.
-	în cazul ăsta n-ar strica, poate, o picătură de coniac, să ne punem pe picioare... Ce părere aveţi?
-	îmi pare rău, spune celălalt, dar nu beau dimineaţa. Din pricina ulcerului... S-a închis, e adevărat, de vreo doi-trei ani, n-am mai avut treabă cu el, dar oricând poate să-mi facă din nou bucata...
-	Da, ulcerul e boală păcătoasă, recunoaşte celălalt. Am şi eu un văr bolnav de ulcer, nu s-a reţinut de la nimic, de băut a băut mai dihai ca unul sănătos... L-au operat şi i-a rămas stomacul mai mic decât pumnul ăsta al meu. Credeţi sau nu?... între timp, tovarăşul lui de călătorie — de fapt eroul principal al scenariului nostru - a coborât din patul de deasupra - în cuşeta strâmtă, mişcările îi sunt îngrozitor de neîndemânatice -şi se pregăteşte să se spele pe obraz, a dat drumul la cele două robinete, se spală aplecat deasupra chiuvetei, apoi se şterge cu
SCENARII DE FILM
1249
prosopul, îşi freacă bine faţa, ca să se mai învioreze oleacă. îi vedem, în sfârşit (între timp afară s-a făcut ziuă), chipul: un bărbat trecut de patruzeci de ani, care a început să se cam îngraşe, un ins masiv şi cam greoi, negricios şi cu un început de burtă.
- Da, de la o anumită vârstă, spune celălalt în timp ce-şi caută papucii de casă (e cam de aceeaşi vârstă cu eroul nostru, dar ceva mai scund şi mai rotofei) - încep şi necazurile. Ce să-i faci, spune el pe acelaşi ton de autocompătimire - nu mai suntem chiar atât de tineri, nici dumneavostră şi nici eu... ne vine greu s-o recunoaştem, dar trebuie să ne obişnuim şi cu gândul ăsta. Tinereţea s-a dus, a zburat, ăsta-i adevărul, la ce să ne mai ascundem după degete.
Ultimele cuvinte ale rotofeiului personaj sunt spuse în timp ce pe dinaintea privirilor noastre se desfăşoară acelaşi peisaj, uşor dezolant, de sfârşit de iarnă, văzut în fuga trenului, de la fereastra vagonului de dormit. între timp s-a făcut ziuă şi un soare portocaliu şi sticlos se ridică deasupra întinderilor golaşe...
*
Trenul a ajuns în gară. Vlad a coborât pe peron. E aşteptat de mai multe persoane. Strângeri de mână, prezentări etc. Deocamdată urmărim de departe întreaga scenă. Ne apropiem în momentul în care cei care l-au aşteptat pe Vlad îl conduc spre maşină.
-	Avem cărţi destule, spune responsabilul centrului de librării. Am comandat două mii de exemplare. Păi dacă dumneavoastră nu vă facem reclamă, care sunteti, ca să zic aşa, de-al nostru... Poftiţi în faţă, lângă şofer... Valiza daţi-mi-o să v-o punem în portbagaj...
S-a urcat în maşină.
—	Tovarăşul este directorul liceului nr. 1, spune adjunctul cu propaganda de la judeţ, un bărbat într-un costum de
1250
SORIN TITEL
culoare închisă. Tânăr şi plin de energie! A pus pe roate şcoala. Fosta directoare - săraca, e şi cam bolnavă - nu reuşise să facă faţă...
-	Facem şi noi ce putem, spune directorul cu modestie.
-	Lasă, tovarăşe director, nu fi modest. E bine să ne cunoască tovarăşul scriitor, poate scrie şi despre noi o carte... Căci de-o vreme încoace ne-a cam uitat, am sau nu dreptate, tovarăşe Marian?! Ia priviţi, îi arată el, scoţând capul pe fereastră, am ajuns în centru. Ce ziceţi de oraşul nostru? Nu-i aşa că arată fain de tot, spune apoi folosind o expresie locală.
-	Mai întâi, spune responsabilul centrului de librării, o să-l conducem pe tovarăşul Vlad la hotel - aveţi o cameră singur, aşa că n-o să vă deranjeze nimeni - să se odihnească puţin. Să facă eventual un duş. Eu zic să ne dăm o întâlnire (se uită la ceas), peste o oră, la nouă fix!
-	La nouă şi un sfert, spune adjunctul cu propaganda, suntem aşteptaţi la tovarăşul prim.
Holul hotelului. Fata de la recepţie îi înapoiază lui Vlad buletinul. Vlad se desparte de gazde şi urcă scările.
Coridorul hotelului. E dimineaţă şi femeile de serviciu, în halate albe, fac curăţenie. Trec pe lângă Vlad cu baloturile uriaşe în care a fost strânsă rufăria murdară; uşile unor odăi sunt deschise, mobilierul e adunat în mijlocul încăperii, saltelele întoarse etc. Se aude zgomotul aspiratoarelor. Vlad ajunge în dreptul camerei lui. Vâră cheia în broască. Cheia nu vrea să se întoarcă.
-	Intraţi, e descuiată, spune o femeie în halat alb.
în odaie s-a făcut curat. Aspectul general al oricărei încăperi de hotel. Baia, prosoapele puse pe marginea căzii. Vlad se uită în oglindă să vadă dacă nu cumva i-a crescut barba peste noapte şi trebuie din nou să se radă. Se întoarce în odaie, se întinde pe pat şi-şi aprinde o ţigară. Trage doar câteva fumuri, nu are răbdare să stea liniştit, se duce din nou în baie, dă
SCENARII DE FILM
1251
drumul la robinetul de la cadă. Lasă apa să curgă în cadă, revine în odaie şi continuă să fumeze - între timp se aude apa curgând în baie - uitându-se pe geam. îşi desface geamantanul, îşi scoate pijamaua, pantofii de casă; periuţa de dinţi etc. Se duce din nou în baie, opreşte apa, între timp, cada s-a umplut, o încearcă cu degetele să vadă dacă e destul de caldă, se reîntoarce în cameră, ridică receptorul telefonului.
-	Vă rog un fir cu Bucureştiul, domnişoară, spune el în pâlnia telefonului. Apoi spune numărul: 35.04.78.
-	Bine că te-am mai prins, spune Vlad în pâlnia telefonului. îmi era teamă că ai plecat.
-	Ai uitat, spune o voce de femeie care vine de la celălalt capăt al firului. Lunea nu am ore decât de la unsprezece. Tocmai corectam nişte extemporale... Cum ai călătorit?
-	Aşa şi aşa. A fost prea cald în vagon. N-am închis ochii toată noaptea... Corina a plecat?
-	Acum o jumătate de oră... A luat hanoracul tău, zicea că te ştie ea pe tine că eşti bun la suflet şi n-o să te superi.
-	Ce-mi mai trebuie mie, la vârsta mea, hanorac, spune Vlad.
-	Bătrânule, clasicule în viaţă, să te întorci cât mai repede, că mi-e foarte dor de tine...
-	Nu-s defel un clasic în viaţă!... Ştii, Ana, azi-noapte cât m-a hurducăit trenul şi pe căldura aceea îngrozitoare, mi-am spus că nu sunt bun de nimic, ca scriitor bineînţeles. Că n-am scris încă romanul pe care... Ana, mă auzi? Alo, domnişoară, s-a întrerupt... Poate reuşiţi să-mi faceţi din nou legătura. Tocmai îi spuneam soţiei mele un lucru foarte important.
Vlad în cada din care se ridică aburi fierbinţi. Sună telefonul. La început, Vlad nu-i dă atenţie, dar centralista insistă, aşa că, vrând-nevrând, iese din cadă, se înfăşoară într-un prosop şi, călcând cu picioarele ude pe parchet şi pe covorul persan, se îndreaptă spre telefon. în receptor, vocea adjunctului cu propaganda:
1252
SORIN TITEL
-	Tovarăşul prim îşi cere scuze, se aude vocea respectivă, dar nu vă poate primi, au intervenit nişte urgenţe, până la zece. Intre timp am putea urca să vedeţi cetatea, ce părere aveţi?
-	E-n regulă, spune Vlad. Peste o jumătate de oră sunt în hol. Mai repede, imposibil. M-aţi luat de sub duş...
Vechea cetate a Devei. A început să cadă o ploaie deasă şi măruntă, aşa că celor care au venit să vadă cetatea nu le mai vine să coboare din maşină.
-	Aţi avut ghinion cu ploaia asta, îi spune adjunctul cu propaganda. Nu ne rămâne decât să ne întoarcem. Putem bea o cafea caldă la „Central", ce părere aveţi?!
Restaurantul, la o asemenea oră matinală, e aproape gol.
-	Ai greşit-o, Liviule, îi spune adjunctul chelnerului. Ai făcut-o prea dulce... Merge şi un coniac mic? îl întreabă pe Vlad.
-	Dimineaţa nu beau, spune Vlad.
-	După câte ştiu, aţi făcut liceul în oraşul nostru, întreabă adjunctul. Profesorii, probabil, majoritatea trebuie să fie pensionari...
-	Pensionari, iar unii dintre ei au şi murit... Ce vreţi, timpul... Asta e.
Discuţia îl indispune pe Vlad. Se uită pe geam, căutând alt subiect de conversaţie, lucru pe care interlocutorul său nu-1 observă.
-	L-aţi avut probabil şi pe Simu. Am auzit c-ar fi fost un profesor extraordinar. în jurul lui s-a format un fel de legendă...
-	Oho, nu mă fă atât de bătrân! Simu era deja la pensie când am fost eu elev.
-	Foştii colegi de liceu?...
-	Nu mai ştiu nimic de ei... Sau aproape nimic... Cel mai bun prieten pe care l-am avut în liceu a murit... într-un
SCENARII DE FILM
1253
accident de producţie... A explodat un cazan sau aşa ceva... îşi făcea facultatea la seral... I se născuse un băiat cu o săptămână sau două în urmă...
—	Şi copilul? întreabă în continuare foarte curios adjunctul. De copil mai ştiţi ceva? Sau de soţia lui?
Vlad e cuprins de un brusc sentiment de vinovăţie. Aproape c-a uitat anii aceia pe care călătoria aceasta îi aduce, deodată, cu o neaşteptată şi tulburătoare forţă, în memorie.
-	Nu, nu mai ştiu nici de unul, nici de celălalt, spune el uşor enervat, căutându-1 din priviri pe chelnerul cu cafeaua. Ce vreţi, au trecut ani mulţi de atunci! Dacă mă întrebaţi acum, cum arăta prietenul acela al meu, ce chip şi ce glas avea, mi-ar fi greu să vă răspund... Aproape că l-am uitat... Brutalitatea mărturisirii îl eliberează parcă pe Vlad. Da, spune Vlad şi, pe măsură ce povesteşte amintirile, se vede acest lucru în privirile lui, capătă o mai mare concreteţe, eram trei prieteni nedespărţiţi. Al treilea era, bineînţeles, o fată. Trecuseră doar şase sau şapte ani de la sfârşitul războiului, ştii sau, mă rog, ai auzit, dumneata eşti mult mai tânăr ca mine, cum era viaţa pe vremea aceea. Şi totuşi eram nişte copii fericiţi, adică nu chiar fericiţi de tot şi de tot... Uite, acuma, atâtea amintiri îmi vin în minte, încât, dacă aş începe să povestesc, n-aş mai termina...
*
O gară aproape pustie într-o dimineaţă de iarnă.
Liniile ferate lucind vineţiu în zorii tulburi.
Vagoane de marfă oprite pe liniile secundare.
Un băieţandru de vreo şaisprezece ani, în uniformă de licean şi cu chipiu, pare a căuta un vagon anume.
Pe o linie lăturalnică, vagonul căutat de băiat.
Zgribuliţi de frig, în faţa vagonului, părinţii băiatului.
1254
SORIN TITEL
Tatăl e un bărbat gras cu o căciulă uriaşă de astrahan şi cu un palton din stofă reiată, lung până la glezne. Sare de pe un picior pe celălalt şi-şi loveşte palmele, în mănuşile cu un singur deget, să se încălzească.
Printre bagajele aruncate în vagonul de marfă, claie peste grămadă, mama caută ceva.
-	Maică-ta şi-a pierdut răbdarea, îi spune tatăl tânărului licean. Toţi nervii şi-i varsă pe mine, parcă eu sunt de vină că nu mai plecăm!
-	Sunt îngheţată bocnă, nu-s nervoasă, spune mama cu reproş în glas. Tu de ce nu ţi-ai pus căciula? îşi întreabă mama fiul, pe acelaşi ton uşor arţăgos. Ţi-au îngheţat urechile.
-	Dar nu mi-e frig, mamă. Mai bine uită-te ce roşu s-a făcut cerul spre răsărit.
-	Se lasă cu ger, spuse tata uitându-se la cer şi făcându-i prietenos fiului cu ochiul.
Vagonul de marfă. Printre scândurile acestuia se strecoară cu greu câteva raze de lumină. Abia se desluşesc siluetele celor trei. A tatălui, a mamei şi a lui Vlad.
-	Noroc că nu avem mult de mers. Altfel am îngheţa de frig.
-	Abia aştept să ajungem, spune băiatul.
-	Prea vorbeşti mult, spune, grijulie, mama. Iţi intră aerul rece în gură şi te îmbolnăveşti.
Fluierat lung, semn că ne apropiem de gară. în sfârşit, trenul se opreşte.
-	Te pomeneşti c-am ajuns, spune tata. Păcat că nu pot să văd cât e ora.
-	Să fie într-un ceas bun, spune mama oftând.
Un val puternic de lumină pătrunde dintr-o dată: cineva, din afară, a tras uşa vagonului.Vedem chipul îmbujorat de ger al unui ceferist tânăr.
SCENARII DE FILM
1255
-	N-aţi îngheţat de frig? îi întreabă ceferistul. Rânjeşte la el arătându-şi dinţii sănătoşi şi albi de bărbat tânăr.
Odăi goale, fără mobilier. Urme de tablouri, mai deschise la culoare, pe pereţi. Talaj, resturi de hârtie, pe duşumele.
-	Ce oameni or fi fost şi ăştia, uite ce mizerie au lăsat în urma lor! spune mama revoltată.
-	O descurcăm noi, fii fără grijă, spune tata. O luăm încet, metodic, cu răbdare. Nu avem de ce să ne grăbim. Mie concediul îmi expiră abia peste două săptămâni.
-	Sunt destul de mari şi, mai ales, sunt foarte luminoase! spune încântată mama, referindu-se la odăile apartamentului.
Intr-un colţ al încăperii, Vlad, tânărul licean şi eroul scenariului nostru, găseşte o carte aruncată pe jos: Alitetpleacă în munţi de Fadeev.
-	Şi-au uitat biblioteca, spune Vlad răsfoind cartea.
Vlad se trezeşte în încăperea în care mobilierul nu a fost
încă adus.
A dormit pe o saltea aşezată direct pe duşumea, în mijlocul încăperii. In încăpere se mai află un scaun cu un lighean cu apă şi un prosop. Prin geamul fără perdele se vede cum afară ninge abundent. Vlad se întinde, cască, apoi se uită cum ninge afară. După un timp se scoală din pat, încearcă apa cu degetele să vadă cât e de rece, apoi începe să se spele pe obraz. Din cealaltă încăpere se aud vocile părinţilor şi ale unor străini, un bărbat şi o femeie; din discuţiile care au loc ne dăm seama că sunt noii lor vecini.
-	Poate aveţi trebuinţă de o mână de ajutor, se aude vocea bărbatului. Astăzi sunt în tura de noapte, aşa că sunt toată ziua acasă. Puteţi conta pe mine.
-	în situaţii din astea, spune femeia lăudându-şi bărbatul, e foarte priceput. Pe toate le descurcă.
1256
SORIN TITEL
Vlad s-a spălat pe obraz. Se aşază direct pe duşumea în încăperea goală şi se apucă să citească din Alitetpleacă în munţi de Fadeev. în cealaltă încăpere, discuţia continuă:
-	Vecinii trebuie să se înţeleagă, să se ajute între ei. Mai ales pe timpurile astea, ce să mai vorbim! spune femeia oftând.
-	Poate veniţi şi dumneavoastră cu noi la gară, să ne ajutaţi să încărcăm mobila. Băiatul e slăbuţ, nu pot avea vreo nădejde în el, spune tata.
-	S-a făcut, vecine. Se poate! Cu cea mai mare plăcere.
Camionul e supraîncărcat cu mobilă.
-	Putem pleca? întreabă şoferul.
-	Nu ştiu dacă noptiera asta e destul de bine fixată, spune vecinul care se află şi el cocoţat în vârful camionului. Camionul încărcat cu mobilă străbate străzile oraşului. O dimineaţă de duminică într-un oraş de provincie. Ninge abundent. Lume puţină. Cinematograful la care rulează filmul Cartierul Vîborg.
-	în ce clasă eşti? întreabă vecinul, un bărbat uriaş, cu o voce groasă de bas. Ne dăm seama după îmbrăcăminte că e ceferist.
-	într-a noua, spune Vlad.
-	Uite, ăsta e liceul, spune vecinul, arătând spre o clădire masivă, impunătoare. La fizică şi chimie e unu, Căliman, care e văr de-al doilea cu nevastă-mea. Băiat tânăr şi inteligent, în toamnă s-a însurat cu o doctoriţă care face naveta la Oţelu-Roşu. Nu e, ca să zic aşa, frumoasă, dar e foarte cultă.
între timp, camionul opreşte în faţa locuinţei.
-	Staţi un pic, până cobor, strigă vecinul. Trebuie să le luăm metodic, cu cap, altfel nu le descurcăm.
Ziua de lucru s-a sfârşit, mobilierul, de bine de rău, a fost aranjat în cele două încăperi. Vecinii, care au dat o mână de ajutor, au fost invitaţi la un păhărel de ţuică. Se stă, bineînţeles, în picioare, la un colţ de masă.
SCENARII DE FILM
1257
-	Ne bucurăm că ne-au venit vecini noi şi de nădejde, spune ceferistul şi ridică paharul pe care îl dă pe gât dintr-o înghiţitură.
-	Nu te avânta aşa, îi spune nevasta, o femeie micuţă şi foarte slăbuţă. Vă rog foarte mult să nu-1 mai îmbiaţi, îi spune tatei.
-	Mobilă grea. Stejar! spune vecinul.
-	Astăzi nu se mai face aşa ceva. Ţine pe puţin o sută de ani, spune vecina.
*
O clasă de băieţi şi fete. Se uită curioşi la noul lor coleg, prezentat clasei de directoarea şcolii.
-	Prin urmare aţi aflat cum îl cheamă, aşa că vă rog foarte mult să-l integraţi şi pe el în colectivul vostru. Am impresia că eşti cam timid!? îi spune ea lui Vlad, care arată într-adevăr foarte fâstâcit. Dar nu-i nimic, după ce ai să-ţi cunoşti mai bine colegii, o să-ţi treacă.
(Directoarea e o femeie care parcă se află tot timpul pe fugă, gonită de cineva din spate, din care pricină vorbeşte repede şi e mereu agitată.).
-	Deocamdată să-i găsim un loc în bancă, spune ea şi îşi aruncă o privire panoramică peste întreaga clasă.
-	Stela Coman, spune ea după un timp, văd c-ai rămas singură în bancă. Ce-ar fi să stea cu tine? îl primeşti, nu-i aşa? Şi înainte de a veni răspunsul acesteia, directoare îi spune lui Vlad:
-	Treci lângă fată şi să fii cuminte, m-ai auzit! Lasă-ţi mai întâi paltonul în cuierul din fundul clasei... Ce-i cu cuierul ăla? întreabă ea. De câte ori v-am spus să-l reparaţi?!
în timpul orei de matematică. Profesorul, întors cu spatele, înşiră nişte ecuaţii pe tablă. Colega de bancă a lui Vlad scrie
1258
SORIN TITEL
pe caiet cu litere de o şchioapă şi împinge caietul spre noul ei coleg, ca să poată citi ce-a scris.
„Mai sunt cinci minute până sună", scrie pe foaia maculatorului.
Pe poarta mare a şcolii, elevii dau năvală. Se îndreaptă spre casă. Printre ei, îi descoperim pe Vlad şi pe Stela.
Moara de la marginea oraşului. Scări putrede. Ferestre sparte prin care şuieră vântul aspru al zilei de iarnă.
-	Ştiu un loc în spatele morii, unde apa e foarte adâncă. Ştii să înoţi?
-	Nu prea, spune băiatul.
-	Am să te învăţ eu.
Au urcat amândoi în podul morii.
-	Scândurile sunt putrede, spune fata. Ai grijă când cobori. Cât eşti de aiurit, rişti să-ţi spargi capul... Care e lucrul pe care îl urăşti mai mult decât pe toate celelalte? întreabă tam-nesam fata în timp ce amândoi coboară scările şubrede, de lemn, ale morii părăsite.
-	Nu ştiu, spune băiatul, nu m-am gândit... Ce-ţi veni să-mi pui o asemenea întrebare?! face el mirat.
Apa râului, în spatele morii, e îngheţată. O pojghiţă subţire.
-	Ce faci tot timpul dacă nu-ţi pui tot felul de probleme?! spune fata, nemulţumită. De pildă, eu nu pot să-i sufăr pe cei care una spun şi alta au în cap. Şi e plină lumea de ei! Nu faci bine un pas şi ai dat peste unu...
-	îmi plac poeziile, spune Vlad. Vrei să-ţi recit jurământul „Demonului"?
-	Eşti un visător, nu-i aşa? întreabă fata cu multă naivitate.
-	Nu ştiu ce sunt, spune Vlad. Mi-au îngheţat picioarele.
-	Te plângi tot timpul ca o babă, spune sastisită fata. Halal, aşa coleg de bancă. M-am procopsit cu tine...
SCENARII DE FILM
1259
întrunirile tovărăşeşti de sâmbătă seara în sala de gimnastică a liceului. O mică platformă pe care se află orchestra alcătuită din elevii din clasele mari: un clarinetist cu „creastă de cocoş", un băiat uriaş cu nişte maracase minuscule în mână, la baterie o fată micuţă, roşcată şi pistruiată etc. Tinerii nu au început încă să cânte, îşi pregătesc instrumentele. La intrare e înghesuială mare.
-	Degeaba aşteptaţi, spune o fată foarte severă, cu ochelari, împreună cu un băiat înalt şi uşor aplecat din pricina înălţimii, dă drumul celor ce au voie să intre în sală. Tovarăşa directoare nc-a spus foarte clar: nu intră decât elevii de la medie unu.
-	Nu fi şi tu aşa de exigentă! încearcă s-o convingă unul din elevii care se înghesuie în faţa intrării.
-	Nici voi nu ne-aţi lăsat săptămâna trecută să intrăm la întrunirea voastră, spune moale lunganul.
-	Hai să plecăm, mă, spune unul de la capătul „cozii". Nu vedeţi că fac pe nebunii. Le vine şi lor rândul.
-	Plecaţi odată! De câte ori să vă spun?! Vreţi să o chem pe tovarăşa directoare?! îi ameninţă fata.
Printre cei care dau să intre se află şi Vlad. Fata îl opreşte punându-i mâna în piept:
-	N-au voie să intre decât cei de la medie unu, repetă ea cu severitate.
Vlad se fâstâceşte. Sare în ajutorul lui un coleg.
-	El e noul-venit, spune Stela. Ce, nu-1 cunoşti?
-	Ai noroc cu mine, îi spune Stela lui Vlad, de cum au intrat. Altfel ai fi rămas să căşti gura afară. Ştii să dansezi? îl întreabă fata.
-	Aşa şi aşa, spune băiatul. Tu ştii?
-	Nu m-aş mai opri, aş tot dansa! mărturiseşte fata.
între timp, „întrunirea tovărăşească" a început cu un vals.
încă nu îndrăzneşte nimeni să danseze. Printre elevi se află şi directoarea şcolii, o femeie slăbuţă cu o înfăţişare cam
1260
SORIN TITEL
bolnăvicioasă. E înconjurată de către cei aflaţi în conducerea organizaţiei de tineret.
-	Hai, dansaţi, ce mai aşteptaţi, spune directoarea.
-	Tovarăşe directoare, să vă aducem un scaun. O să obosiţi dacă staţi tot timpul în picioare, spune un băiat cât se poate de grijuliu.
-	Fii liniştit, spune directoarea, nu-mi trebuie nici un scaun... Mai bine atrage-i atenţia lui Bădcscu, nu cumva să cânte dansuri decadente. Săptămâna trecută, la medie doi nu a fost nimeni din conducerea şcolii şi şi-au făcut de cap. E un dans nou acuma, nu ştiu cum îi spune...
-	Rock and roii?!
-	Tu, Mateescule, văd că pe toate le ştii! Dacă te-ai pricepe şi la matematică la fel de bine, aş fi tare bucuroasă, i-o reteză directoarea.
Se valsează cu mult foc pe „Valurile Amurului". Vlad stă de-o parte. Nu îndrăzneşte să invite fetele la dans. Cu privirea o urmăreşte pe Stela, care s-a avântat într-un vals ameţitor. Dansează cu un băiat blond şi cu părul tăiat scurt, ca o perie, pe numele lui Valentin, care va fi, de fapt, cel de-al treilea erou de prim plan al scenariului nostru. E într-o clasă „paralelă" cu cei doi. Din vârtejul dansului se opreşte în faţa lui Vlad.
-	Vrei să dansezi? îi spune el acestuia, oferindu-i partenera de dans.
-	Nu prea ştiu, spune Vlad fâstâcit.
-	Hai, nu fi aşa mofturos, spune Stela şi îl ia la dans.
Se pierd amândoi printre dansatori.
Afară s-a făcut întuneric, după cum se poate vedea prin ferestrele mari ale sălii de gimnastică.
SCENARII DE FILM
1261
Fata cu ochelari, pe care am văzut-o „stăvilind" intrarea celor de la „medie doi“, cu acelaşi aer întipărit pe chipul său cam urâţel, anunţă într-o pauză de dans:
-	Vă anunţăm că mai sunt bilete la tombolă. Vă reamintesc că banii încasaţi din vinderea biletelor vor fi vărsaţi în fondurile de ajutorare a copiilor din ţările care luptă pentru eliberarea de sub jugul imperialist. E o datorie a fiecărui utemist conştient să ia un bilet.
-	Cincizeci la sută sunt câştigătoare, intervine lunganul cu argumente noi, îmbietoare. Printre câştiguri se află cinci discuri cu muzică uşoară, o chitară, un atlas, precum şi alte surprize. Şi să ştiţi că nu mai am aşa multe bilete, părerea mea e să vă grăbiţi până nu-i prea târziu. O să veniţi după aceea să vă rugaţi de mine şi n-o să mai am.
-	Dă-mi şi mie două bilete, spune directoarea ca să încurajeze tombola.
Şi din nou se dansează. Din nou Stela dansează cu Valentin care „i-o aduce", ca şi data trecută, lui Vlad; acesta stă singur şi cam părăsit într-un colţ al sălii de dans.
-	Dansează tu, îi spune el, că pe mine mă strânge un pantofi Sunt noi şi nu m-am obişnuit cu ei.
-	Lasă pretextele, spune fata. Mai bine mărturiseşte că ţi s-a făcut milă de el, dacă l-ai văzut aşa de amărât... Inima ta bună ţi-a dat ghes.
In timp ce dansează, Stela spune:
-	De-ar pleca odată acasă directoarea. Mi-a promis Costinaş c-o să cânte un rock.
-	Dacă află directoarea, îl elimină...
-	Dacă te-ar elimina pe tine, de pildă, ce-ai face?
-	De ce să mă elimine?
-	N-ai să faci niciodată un lucru pentru care să fii eliminat?
-	Nu ştiu, spune Vlad oarecum mirat de întrebare.
-	Ce părere ai tu despre pedepse şi despre constrângeri?
1262
SORIN TITEL
-	Nu m-am gândit... De fapt, tu mă întrebi tot felul de lucruri la care nu m-am gândit niciodată!
-	Ce părere ai de Valentin? îl întrebă fata. Aţi vrea să fiţi prieteni?
-	Nu ştiu, spune Vlad. Nu m-am gândit.
-	Nici nu ai avut când să te gândeşti, spune fata. Gândeşte-te acuma...
-	O prietenie nu se leagă cât ai bate din palme...
-	Asta e un răspuns de nota zece... Ştii că dansezi bine. Ai ritm. Am să te învăţ să dansezi rock. Vrei? Sau ţi-e teamă?
-	De ce să-mi fie teamă?
-	Pentru că nu e voie. Şi tu eşti un băiat cuminte.
-	Şi tu eşti o fată cuminte. Numai că...
-	Numai că, ce?
-	Nu ştiu, spune băiatul, mirat de propria lui descoperire. Parcă ai vrea tot timpul să te răfuieşti cu cineva.
-	Asta şi vreau! spune cu toată hotărârea fata. între timp, orchestra a trecut la un ritm ceva mai repejor.
-	îmi place să dansez cu tine, spune fata. Ai un simţ al dansului extraordinar.
-	M-ai lăudat prea tare şi uite că m-am pierdut cu firea, spune băiatul. Te-am călcat pe picioare.
Suntem într-o pivniţă. Prin fereastra ce dă în stradă se văd picioarele trecătorilor. Picioare în bocanci, afundându-se în zăpada pufoasă. în pivniţă, Vlad şi Valentin taie lemne cu ferăstrăul. Stela stă cocoţată pe o stivă de lemne şi citeşte dintr-o carte. E foarte pătrunsă de cele citite şi din când în când izbucneşte în râs.
-	Extraordinar Hasek ăsta! spune ea. Sunt nebună după Svejk. Cum le zice de la obraz. Face pe prostul, dar, după părerea mea, e extraordinar de inteligent.
-	Stela, vino să stai pe lemnul ăsta, să nu alunece, spune Valentin.
SCENARII DE FILM
1263
Stela se aşază pe capra de lemne, citeşte în continuare din romanul lui Hasek. E foarte cufundată în lectură. Izbucneşte din nou în râs.
-	E extraordinar! spune ea referindu-se, probabil, la ultimul pasaj citit.
în aceeaşi pivniţă, Stela îi învaţă pe cei doi băieţi să danseze rock. Vlad învaţă destul de repede, totuşi pare încă destul de stângaci. Fata, în timp ce dansează, improvizează un fel de melodie rock.
-	Mai bine să dansăm în curte, spune ea. E prea strâmt aici, nu mă pot desfăşura.
Au ieşit în curte. Dansează de data asta cu Valentin.
-	Mi-au îngheţat picioarele, spune Vlad care stă de-o parte şi asistă la lecţia de dans. Să mergem înăuntru să ne încălzim.
Stau toţi trei lipiţi de soba de teracotă fierbinte.
-	V-am făcut nişte clătite, spune mama lui Vlad. Cu dulceaţă de coacăze. Aveţi grijă, să nu curgă dulceaţa. Să vă aduc nişte farfurioare, spune ea grijulie.
Mama le aduce farfurioarele şi cei trei mănâncă clătitele stând în picioare.
-	Făina a fost cam proastă, n-au ieşit prea grozave, se scuză mama. Săptămâna asta au adus făină albă, dar n-am avut timp să stau la coadă, spune ea.
-	Sunt minunate, spune Stela. Mai primesc una?
-	Sigur că da. Pentru voi le-am făcut. Am păstrat nişte cocă pe când se întoarce soţul meu de la servici, să-i fac şi lui.
-	Vezi că te-ai mânjit cu marmeladă, îi atrage atenţia Stela lui Valentin.
O dimineaţă de iarnă. Valentin e trezit din somn de soneria de la intrare. Suntem în încăperea lui, o odaie modestă de
1264
SORIN TITEL
licean. Masa plină cu cărţi unde îşi pregăteşte zilnic lecţiile. Scaunul pe care se află hainele, câteva fotografii de familie pe pereţi. în timp ce aparatul de filmat descoperă încăperea, în odaia vecină s-a produs o oarecare vânzoleală. A venit cineva. Valentin se ridică în pat. A coborât, stă pe marginea patului şi ascultă. Lui Valentin i se pare, sau chiar o aude, pe mama lui plângând? Dă să iasă din încăpere, dar mama, care se află în faţa uşii, îl împinge înapoi în camera lui.
-Au venit să-l ridice pe tata, îi şopteşte ea cu o voce gâtuită de spaimă şi părăseşte încăperea, înainte ca Valentin să se dezmeticească.
Copleşit şi speriat de cele auzite, Valentin rămâne înmărmurit în mijlocul încăperii, în timp ce în camera cealaltă vânzoleala continuă. Băiatul e paralizat de spaimă.
în sfârşit dă buzna în încăperea vecină. Pe jos, lucruri răvăşite, un scaun răsturnat, cărţi împrăştiate pe duşumea, ca după o percheziţie. în mijlocul încăperii - mama, frângându-şi mâinile.
-	Unde sunt? strigă Valentin.
-	Au plecat, spune mama cu o voce sfârşită.
Valentin aleargă la fereastră. O maşină, un „Gaz“ care se
pune în mişcare. Valentin aleargă afară. Maşina tocmai dispare după colţul de la capătul străzii. E o dimineaţă splendidă de iarnă, ninge cu nişte fulgi uriaşi. Strada pustie peste care se aşterne ninsoarea calmă - de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat — ştergând urmele roţilor lăsate de către „Gaz“-ul care a dispărut.
Valentin şi Vlad se află într-o sală de cinematograf.
Rulează Toată lumea cântă, râde şi dansează. Sala se zguduie de râs, scenele care se petrec pe ecran sunt de o voioşie căreia cu greu i se rezistă. în sfârşit, filmul se termină. în sală se aprind luminile. Cei doi prieteni părăsesc împreună cu ceilalţi spectatori sala de cinematograf.
SCENARII DE FILM
1265
-	Ce-i cu tine? îl întreabă Vlad, nu te-am văzut râzând în timpul filmului. A fost splendid, spune băiatul, încântat. N-am mai râs aşa... trecem pe la tine să iau Povestea unui om adevăraf ?...
-	Nu acuma, spune Valentin şi se uită în pământ. E clar că-i ascunde ceva prietenului său. Altă dată...
-	Avem un ceas la dispoziţie. Meditaţiile la matematică încep abia la cinci. Nu văd de ce?!... spune Vlad.
-	Nu putem trece pe la mine astăzi, spune Valentin ocolind privirea prietenului.
-	De ce nu putem trece? întreabă mirat Vlad.
-	Tata a fost arestat azi-dimineaţă, spune Valentin şi se lasă o tăcere grea. Amândoi elevii par speriaţi de cele spuse de Valentin.
-	N-a făcut în viaţa lui nici o ticăloşie. Ce-au oare cu el? întreabă Valentin.
-	Trecem pe la mine, spune Vlad cu toată fermitatea. Şi-o rugăm pe mama să ne facă clătite cu dulceaţă de coacăze. Vrei?
-	Nu, spune Valentin. N-ai vrea să mai vedem filmul încă o dată? N-am putut să fiu atent. De fapt, nici nu ştiu despre ce era vorba în el. Poate, a doua oară... Renunţăm la meditaţiile de la cinci.
Amândoi prietenii au intrat încă o dată la film. Aceleaşi scene pline de voioşie, de o seninătate paradisiacă, se desfăşoară pe ecran. încet, încet, Valentin - care e încă un copil - se lasă sedus de hazul întâmplărilor. La rândul său, Vlad e cucerit de cele ce se întâmplă în film şi amândoi băieţii râd cu gura până la urechi. La un moment dat îşi amintesc de cele întâmplate, în acelaşi timp, printr-o ciudată comunicare ce are loc între ei. Se privesc ruşinaţi, stingheriţi c-au uitat atât de repede şi se opresc din râs.
-	Hai să plecăm, îi şopteşte Vlad lui Valentin.
1266
SORIN TITEL
*
Librăria este arhiplină. Cetăţenii oraşului veniţi să-l vadă pe scriitorul plecat din mijlocul lor, mulţi elevi de şcoală, profesorii şi profesoarele care îi apostrofează să facă mai puţină gălăgie etc. Se instalează un microfon; cineva roagă pe cei ce stau în faţa uşii să facă loc, să nu blocheze intrarea.
Plouă tot timpul, o ploaie grea şi mohorâtă deasupra oraşului. O ploaie amestecată cu lapoviţă. Strada principală. Maşina cu Vlad, care opreşte în dreptul librăriei.
-	Sper că nu am întârziat prea tare, spune Vlad în timp ce coboară din maşină.
—	Oricum, trebuie să ne grăbim, să n-o lungim prea mult. La douăsprezece suntem aşteptaţi la liceul de statistică. O să-l rog pe tovarăşul profesor să fie cât mai succint, spune directorul centrului de librării, întorcându-se spre un tânăr profesor care, foarte intimidat, se pregăteşte să vorbească despre scriitorul „de pe meleagurile lui“.
Şi între timp au intrat în librărie, unde sunt primiţi cu un ropot de aplauze.
Tânărul profesor şi-a început prezentarea; îl vedem prin uşa deschisă a depozitului de carte, dar nu-1 auzim ce spune; doar din când în când câte un cuvânt răzleţ ajunge până la noi. în depozit, două fetişcane desfac pachetele în care se află noua carte a lui Vlad a cărei prezentare tocmai se face în librărie.
—	Care e, tu, scriitorul, arată-mi-1 şi mie! Sau o fi chiar ăla care vorbeşte.
-	Aiurită mai eşti! Ala care vorbeşte e profesorul Costinaş. Clientul nostru, ce, parcă nu-1 ştii! Are o „Ladă“ roşie. Trece aproape zilnic pe la librărie, mă mir că nu-1 cunoşti. Ala mai bătrân, cu mustaţă, ăla mai plinuţ şi în costum bleumarin, ăla e scriitorul!
SCENARII DE FILM
1267
-	Ăla care ţine mâinile la spate şi se uită pe fereastră?
-	Of, Doamne, lasă-mă în pace, că nu-ţi mai spun nimic! Ăla de care zici tu e doctorul Mateescu. Mamoşul de la policlinică. Tu pe nimeni nu cunoşti! Am spus eu că eşti aiurită.
-	Am să mă duc să-i cer un autograf. Soră-mea mai mică e moartă după autografe. Are unu şi de la Nichita Stănescu. I l-a luat ea când a fost la noi, la Deva...
-	Cel puţin acuma ştii care e scriitorul?! Nu cumva să te duci la altul şi să te faci de ruşine... Dă-mi cuţitul tău dacă ai terminat de desfăcut, că al meu taie tare prost...
Suntem din nou în maşina care străbate strada mare a oraşului. în maşină se află adjunctul cu propaganda, directorul centrului de librării, tânărul profesor, proaspăt absolvent al Facultăţii de Filologie (un tânăr grav şi ceremonios), şoferul şi Vlad.
-	S-ar putea să treacă şi tovarăşul prim pe la liceu, dacă reuşeşte să se elibereze de nişte sarcini, spune adjunctul cu propaganda.
-	N-am stabilit cum anume procedăm, spune directorul centrului de librării... Eventual, vă prezint eu şi după aceea vă dau cuvântul dumneavoastră să le povestiţi cum a fost pe timpul când aţi fost elev...
-	Nu-mi mai amintesc mare lucru, spune Vlad. Doar nişte lucruri disparate şi fără legătură între ele...
Aceeaşi sală de gimnastică, reamenajată şi în mare măsură schimbată, unde odinioară se ţineau întâlnirile tovărăşeşti. Sala e arhiplină. O elevă, intimidată, a luat cuvântul.
-	O primă întrebare pe care aş vrea s-o pun tovarăşului scriitor: când ne va da volumul doi al romanului însinguratele zăpezP. Pot să spun că noi, elevii, regretăm că tovarăşul scriitor a abandonat un univers despre care suntem convinşi că ar mai fi avut multe de spus...
1268
SORIN TITEL
Roşie la faţă, tremurând aproape, din pricina „îndrăznelii" de care a dat dovadă, fata se aşază, înconjurată de şuşotelile şi foiala colegilor din jur.
La masa la care se află Vlad, flancat de conducerea şcolii şi de ceilalţi invitaţi de onoare, se produce o oarecare rumoare. După care cineva din „prezidiu" se apleacă la urechea directorului. Acesta ţine să ia cuvântul şi să amendeze spusele, poate prea îndrăzneţe şi prea pline de aplomb, ale elevei.
-	Nu trebuie să-l sfătuim noi pe tovarăşul scriitor despre ce să scrie, spune el pe un ton plin de reproş.
-	Dar nici n-am vrut asta, spune fata şi e gata să plângă de intimidată ce e. Vroiam doar...
Intervine Vlad, întrerupându-l pe director:
-	întrebarea nu e lipsită de interes, spune el. Din păcate, însă, nu mă simt în stare să-ţi răspund! Vezi, ca scriitor, nu ştii niciodată exact care e drumul pe care trebuie să te îndrepţi... Cauţi tot timpul, te afli într-o continuă nesiguranţă... S-ar putea la un moment dat să faci o greşeală şi s-o iei într-o direcţie nepotrivită, doar că îţi este greu să-ţi dai seama când şi în ce fel ai greşit... Mă înţelegi ce vreau să spun? Aş dori, în tot cazul, să răspund la sinceritatea voastră cu aceeaşi sinceritate...
-	Care „greşeală", tovarăşe scriitor?! sare directorul şcolii, încercând să repare „gafa" elevei. Dumneavoastră nu aveţi dreptul, nu vă dăm voie, să vorbiţi de greşeli! Ţinem să vă comunicăm că noi, întregul nostru colectiv, vă urmărim cu deosebit interes activitatea literară, că în biblioteca noastră se află toate cărţile pe care le-aţi scris şi că le citim pe nerăsuflate. Ne-am propus chiar - cenaclul de literatură română împreună cu conducerea şcolii - să organizăm un simpozion având drept temă literatura dumneavoastră. O elevă din clasa a zecea B va prezenta un referat cu tema... Bunea Eugenia, spune te rog tovarăşului scriitor titlul exact al lucrării.
-	Natura în proza lui Vlad C. ...
SCENARII DE FILM
1269
-	Exact, spune profesoara de română. Despre măestria cu care evocaţi frumuseţile patriei noastre. La fel ca Sadoveanu şi George Coşbuc, spune ea. Apoi, cu un zâmbet larg şi ceremonios i se adresează lui Vlad. Acum poate ne spuneţi câteva cuvinte despre anii când aţi fost elev al liceului nostru. Vă rugăm, tovarăşe scriitor, să vă depănaţi amintirile...
Coridoarele liceului. Vlad, însoţit de cadre didactice; unii elevi mai curajoşi cer autografe pe caietele de şcoală etc. Un bărbat într-un cojoc de piele, un bărbat înalt şi bine făcut, se apropie de Vlad.
-	Nu aveţi de unde să mă cunoaşteţi, spune bărbatul şi-i întinde mâna lui Vlad. Mă cheamă Cristian Manoliu. Sunt soţul Mihaelei...
-	Care Mihaela? întreabă Vlad, neamintindu-şi, pe moment, despre cine e vorba.
-	Aţi fost colegi de liceu. Şi prieteni buni. Cel puţin aşa susţine ea... Ea e medic. Are două operaţii în dimineaţa asta şi nu a putut veni la întâlnire. Am venit în schimb eu. Am primit sarcina să vă invit pe la noi. Poate vă faceţi puţin timp... De fapt, mărturiseşte bărbatul, am venit cu maşina să vă răpesc chiar acuma...
*
Coridorul unui spital. O soră se opreşte şi îi spune Stelei:
-	Domnul doctor e în camera de gardă.
Pe lângă fată, pe un cărucior, un bolnav e dus spre camera de operaţie. Fata, uşor intimidată, se dă la o parte, îi face loc să treacă.
Bate la uşa camerei de gardă.
-	Intră, se aude vocea doctorului Coman.
1270
SORIN TITEL
-	Ti-am adus nişte garoafe, tată, îi spune fata de cum intră în încăpere. Apoi umple un pahar care se află pe masă cu apă de la chiuvetă şi aşază florile în pahar.
-	Arăţi tare obosit, îi spune ea cercetându-şi tatăl cu o privire critică.
-Am avut mult de lucru în ultimul timp. Şi nici nu dorm prea bine noaptea, îi spune doctorul fetei. La noi, întreabă el, care sunt noutăţile?
-	Mama e însărcinată, spune fata cu indiferenţă, pe un ton alb. O să am în curând un frăţior.
Doctorul, auzind vestea, e tulburat, dar încearcă să-şi ascundă tulburarea. Se lasă o tăcere destul de penibilă. Fata încearcă să o umple.
-	El, spune Stela, e mai tot timpul pe teren. Are mari probleme cu colectivizarea. Aseară, în timp ce cinam - mama îi spunea una-alta - a adormit. Mama a început să tragă de el, să-l trezească.
-	Şi tu, o întrerupe doctorul care suportă cu greu amănuntele date de fiica lui, ai mai luat vreo notă proastă?...
-	O singură dată în viaţa mea am încasat un patru la matematică. Şi îmi scoţi mereu ochii cu chestia asta...
-	Vezi că ţi-am adus nişte fleacuri de la Bucureşti. Dacă mai ai timp, treci acuma să ţi le iei. Le-am pus toate pe masa din bucătărie.
Stela străbate un coridor „comun" într-o casă veche care a fost odinioară foarte frumoasă, dar care în momentul de faţă e destul de prost întreţinută. O femeie în vârstă care şi-a dat pe faţă cu gălbenuş de ou, ca să-şi îngrijească tenul, vecina de apartament a doctorului, o întreabă pe fată:
-	Sper că n-ai lăsat poarta deschisă?... De când cu pisica vecinilor trebuie să fiu mereu atentă, se plânge ea.
Stela descuie uşa la apartament. Intră. Dezordinea domneşte peste tot, aşa cum se întâmplă aproape întotdeauna când un bărbat e singur. Pe masa din bucătărie, un pulover
SCENARII DE FILM
1271
nou din lână angora, un stilou, o fustă plisată etc. Fata se uită pe rând la fiecare. Apoi încearcă să facă puţină ordine, punând lucrurile, aruncate peste tot pe marginea scaunelor, pe pat, unele chiar pe jos, la locul lor. Pe masa din dormitor sunt împrăştiate mai multe fotografii. Stela se uită la ele cu atenţie. Sunt părinţii ei, înainte de a se despărţi. Par a fi fericiţi împreună. Intr-o fotografie sunt amândoi într-o curte cu meri înfloriţi. Mama râde ţinându-se cu o mână de tulpina subţire a unui cireş tânăr, iar doctorul, în spatele ei, apleacă creanga cireşului cu o mână. Intr-o altă fotografie merg amândoi pe şina căii ferate şi, ca să-şi păstreze echilibrul, se ţin de mână. Sunt şi alte fotografii asemănătoare. Fata le adună şi le pune în pupitrul de la masă. Rămâne o clipă pe gânduri, apoi îşi revine şi continuă să facă ordine în încăperea tatălui ei. Pe noptiera de lângă pat, descoperă o carte. Se aşază pe pat şi începe să citească.
Stela s-a întors acasă.
-	Sst! încet. Taică-tu a lucrat la raport toată noaptea şi e frânt de oboseală, spune mama, o femeie frumoasă.
-	Nu e tatăl meu! îşi înfruntă Stela mama.
-	Va trebui să te obişnuieşti să-i spui aşa. Ce rost are să-l jigneşti? Se poartă frumos cu tine, are atâta răbdare şi tact, iar tu eşti mereu ţâfnoasă, se plânge mama Stelei şi ochii i se umplu de lacrimi.
în faţa lacrimilor şi a imputărilor, se pare nu lipsite de temei, inima fetei se înmoaie.
-	Iartă-mă, mamă, spune ea în şoaptă. Dar nu ştiu ce-i cu mine. Simt că nu mă pot purta altfel.
-	Pentru că nu faci nici un efort să te corectezi, îi spune mama pe un ton didactic.
Stela trece prin sufrageria cufundată în întuneric, unde, pe o canapea, un bărbat cam grăsuţ, cu un început de chelie,
1272
SORIN TITEL
e cufundat în somn. Se opreşte la o oarecare distanţă şi se uită o vreme la el, apoi părăseşte încăperea.
O şedinţă UTM a elevilor din clasele a IX-a. Printre elevi îi descoperim pe Stela, Vlad şi Valentin. O elevă cu codiţe, cam neglijent împletite, cu ochelari şi cu chip destul de şters -aceeaşi care făcea „ordine" la întrunirea tovărăşească, dintr-o secvenţă anterioară, vorbeşte cu multă însufleţire.
-	După părerea mea, s-au cântat prea multe osanale unuia şi altuia şi s-a vorbit mult prea puţin în mod autocritic!
-	Ia să te văd pe tine ce fel de autocritică ai să-ţi faci! sare Stela cu gura şi-şi priveşte provocator colega.
-	Nu-i vorba numai de mine, ci de noi toţi! Avem lipsuri sau nu avem?! După părerea mea obiectivă, avem şi nu e principial să le ascundem după degete, să le cocoloşim, să dăm dovadă de o mentalitate greşită, mic-burgheză. Ori de câte ori sună, întârziem să intrăm în clasă, mai ales băieţii, dar nici noi, fetele, pot spune, cu toată sinceritatea ce mă caracterizează, că nu suntem mult mai bune. Mai ales Popescu Dorina, a sunat - şi încă de când - dar ea nici nu aude, stă pe coridor de vorbă cu Sferdeanu Eugen dintr-a zecea. Şi când un coleg sau o colegă îi atrage atenţia, în loc să-şi însuşească critica, scoate limba. Mă şi mir că Sferdeanu Eugen...
-	Fără atacuri la persoană, sare Stela cu gura.
-	Eu nu atac pe nimeni, spune fata. Dacă tovarăşa Coman Stela nu este pătrunsă de rolul pozitiv al criticii, dacă are un slab nivel ideologic şi politic...
-	Şi asta ce faci tu acuma, nu se cheamă atac? o întrerupe un alt coleg, sărind în ajutorul fetei.
-	Nu, spune fata pe un ton imperturbabil. Şi nici intimidată nu mă las, aşa să ştii tu! Singura mea dorinţă e să se spună despre clasa noastră că-i o clasă model.
-	Şi ce ai tu împotrivă dacă fetele stau pe coridor de vorbă cu băieţii? Ce-i rău în asta?! sare un alt băiat.
SCENARII DE FILiVI
1273
-	Se ştie că prietenia - şi chiar dragoastea - sunt sentimente care îl înalţă pe om, dar nu după ce a sunat! spune fata pe un ton categoric. Şi mai e o problemă, tovarăşi, nu se lasă ea cu una cu două. Problema unor colegi ai noştri al căror comportament exterior, a căror ţinută vestimentară, dar mai ales freza, nu corespund nici pe departe condiţiei de elev într-o şcoală nouă! Mă refer la băieţi, chiar dacă şi noi, fetele, în treacăt fie spus, uităm câteodată să ne punem cordeluţa cerută de regulament; băieţii în ultima vreme arborează o freză, ce să mai vorbim, zici că vin din Patagonia, ceva de-a dreptul inadmisibil! A spus tovarăşa directoare - sau n-a spus - că e interzisă în şcoala noastră „creasta de cocoş“?! A spus! Şi atunci, mă rog frumos, de ce Cristescu Lucian, Dobrescu Mihai, Marcaş Aurel nu ţin cont de hotărârea direcţiunii?! întreabă ea şi ochelarii cu dioptrii multe aruncă parcă scântei. De noul nostru coleg, spune ea întorcându-se spre Vlad, nici nu mai vorbesc! Nu ştiu cum o fi la şcoala de la care a venit, dar să ştie că la şcoala noastră o asemenea „creastă de cocoş“ nu poate trezi decât indignarea cinstită a noilor lui colegi care spun un nu hotărât şi ferm cosmopolitismului, de orice natură ar fi el!
Intră dirigintele clasei, un profesor cu părul alb, care îi face semn să continue.
-	Tocmai vorbeam, tovarăşe diriginte, se întoarce ea spre acesta, care şi-a ocupat un loc în ultima bancă, de unde are de gând să urmărească desfăşurarea şedinţei, despre unele manifestări cosmopolite a unor colegi ai noştri...
-	Vlad nu are „creastă de cocoş“, cum spui tu, sare Stela, care nu pare a fi intimidată de torentul demagogic al fetei cu ochelari. Aşa are el părul, creţ şi foarte des, ce vrei să facă băiatu?!
-	Degeaba îi iei apărarea! „Creasta de cocoş“ o recunoaşte oricine! Se vede de la o poştă!
-	înseamnă că eşti chioară şi nu vezi bine!
1274
SORIN TITEL
-	Unde mă aflu?! întreabă mirat un delegat dintr-o clasă mai mare şi din conducerea organizaţiei UTM pe şcoală. In parlamentul englez, unde fiecare vorbeşte după cum îl taie capul?! Tovarăşa Mihăileanu s-a înscris la cuvânt, are dreptul să-şi susţină punctul de vedere! Noi nu punem pumnul la nimeni în gură. Continuă, tovarăşa Mihăileanu. Şi scuză-ne, te rog, dacă te-am întrerupt într-un mod neprincipial...
-	Propun, spune fata cu ochelari, să-şi tundă până luni, când avem dirigenţie, creasta de cocoş. Să ne luăm angajamentul, aici, în faţa tovarăşului diriginte, că vom duce la îndeplinire hotărârea luată...
Pe un scaun, în mijlocul încăperii, Vlad arată de parcă s-ar pregăti pentru supliciu. în faţa lui se află Stela cu o maşină de tuns în mână.
-	Mai gândeşte-te puţin, îl roagă fata. Mai mare păcatul să renunţi la un asemenea păr!
-	Ce să mai discutăm! spune băiatul cu o voce moale, dar încercând să arate foarte ferm. Dacă m-am hotărât, gata, n-avem la ce s-o mai tărăgănăm atât.
-	în definitiv, nici nu merită încuiata aia de Mihăileanu un asemenea sacrificiu, spune Stela oftând.
-	Dă-i drumul odată, spune băiatul din ce în ce mai ferm. Dacă nu, mă duc la frizer, o ameninţă el.
-	Cum vrei tu, spune Stela şi cu un gest brutal vâră maşina de tuns în părul buclat al băiatului.
-	Auleo, spune băiatul. Nu trage aşa, că mă doare! Fii mai atentă.
-	E proastă maşina, se scuză fata. Nu mă prea descurc cu ea.
în părul băiatului apare prima „cărare", nu tocmai dreaptă.
Jos, la picioarele lui, zac buclele blonde.
-	Ai o ceafă foarte caraghioasă, spune fata şi începe să râdă. Apoi tace, e din ce în ce mai concentrată, prinsă de ceea ce face.
SCENARII DE FILM
1275
-	Nu mai taie maşina, spune fata înciudată. Nu înaintează defel. Uită-te şi tu, merge în gol!
Capul băiatului e plin de „cărări“ în toate direcţiile.
-	Şi ce vrei să fac! strigă băiatul. Nu cumva ai de gând să mă laşi aşa?!
-	Să încercăm s-o reparăm, spune fata. Cred că lipseşte un şurub. Am impresia că l-am auzit când a căzut.
Amândoi încep să caute pe covor, pe sub pat.
-	L-am găsit, spune băiatul triumfător. Asta trebuie să fie.
-	Să vedem acuma cum îl pui la loc! spune fata speriată. Habar nu am de unde a picat.
Băiatul îi ia maşina de tuns şi încearcă s-o repare.
-	Uite că merge, spune Vlad şi se aude într-adevăr ţăcănitul specific maşinii de tuns părul.
-	Dacă am început un lucru, trebuie să-l şi terminăm, spune fata oftând, pentru că se pare că nu-i vine prea uşor să ducă până la capăt sarcina pe care şi-a asumat-o.
Tuns chilug - o tunsoare nu tocmai reuşită, de vreme ce a fost realizată de un „neprofesionist“ - capul lui Vlad arată într-adevăr jalnic. Se priveşte într-o oglindă care se află în încăpere - suntem în camera Stelei -, la început nici nu se recunoaşte, apoi, când îşi dă seama că în oglindă se reflectă de fapt propriul său chip, face o mutră de-a dreptul înspăimântată.
-	Mamă Doamne, cât sunt de urât! spune el cu vădită neplăcere.
-	Oricum, ai ochi frumoşi, spune fata ca să-l consoleze.
-	Mulţumesc, spune Vlad. Eşti foarte drăguţă.
-	Au fost poeţi şi mai urâţi decât tine, spune fata pe acelaşi ton consolator. Leopardi, de pildă, dacă nu mă înşel era şchiop...
-	... Şi Baudelaire a murit de sifilis, adaugă băiatul. Şi ce-i cu asta? Aşa consolare, spune el cu amărăciune, strâmbându-se în oglindă în fel şi chip. Mersi frumos!...
1276
SORIN TITEI.
-	Ce mutră o să facă mâine la şcoală Mihăileasca, spune fata şi izbucneşte în râs.
Şi, brusc, Vlad uită de urâţenia propriului său chip reflectat în oglinda necruţătoare, se însufleţeşte, e cuprins de încântare gândindu-se la reacţia colegilor.
-	Dacă ar pricepe măcar, spune înciudată Stela. Dacă ar înţelege şi încuiata aia de Mihăileanu semnificaţia, ca să zic aşa, a gestului, spune oftând fata. Dar ea n-o să priceapă nimic, o să fie bucuroasă că te-ai tuns şi cu asta basta! Nici nu merita, zău aşa, spune ea şi-i trece tot atât de brusc tot cheful şi toată însufleţirea.
*
La şcoală, în cancelarie. Directoarea şi profesorul de limba şi literatura română în faţa cărora se află Vlad, al cărui cap, tuns chilug, e cercetat cu toată atenţia de către cei doi profesori.
-	Cine te-a ciopârţit, măi băiatule, în halul ăsta? întreabă întristat profesorul de română. Cine a fost frizerul, ca să zic aşa, pe ce mână ai încăput?! Tu te-ai uitat în oglindă, ai văzut cum arăţi?
-	M-am uitat, spune băiatul ocolind privirea profesorului.
-	Şi ce părere ai? întreabă profesorul.
-	Mie îmi place, spune Vlad continuând să-i ocolească privirea.
-	Dar nouă nu ne place, sare înfuriată directoarea şcolii, ca un elev al şcolii noastre să arate ca un puşcăriaş! S-a strâns toată şcoala în jurul tău, ca la panoramă! Mie să nu-mi faci pe clovnul, m-ai auzit! strigă ea, furioasă, la Vlad.
-	Lăsaţi, tovarăşa directoare, spune cu mult calm profesorul de limba română. Mai bine să aflăm motivul, nu-i aşa, pentru care s-a tuns.
SCENARII DE FILM
1277
-	M-au criticat la şedinţă, spune Vlad uitându-se în pământ, că port „creastă de cocoş". Ori nu-i adevărat, tovarăşe profesor. Am părul creţ şi din pricina asta...
-	Bine, spune profesorul cu acelaşi calm imperturbabil. Acum du-te în clasă, că a sunat cam de mult. Ce oră aveţi?
-	Cu dumneavoastră, spune Vlad. Română...
-	Bine. Du-te, că vin şi eu imediat.
Profesorul de română e un bărbat de vreo patruzeci de ani, cu ochelari fumurii, îmbrăcat într-un costum gri, bine croit. După plecarea elevului, directoarea îi spune:
-	Sunteţi prea indulgent cu ei, tovarăşe profesor. E clar că s-a tuns ca să protesteze împotriva hotărârii - pe care de altfel o aprob şi o consider cât se poate de principială -colegilor lui.
-	E cel mai bun elev al meu, tovarăşa directoare. Un băiat deosebit de inteligent şi talentat. Scrie poezii. Şi e foarte liniştit şi retras. Nu cred să...
-	Dar despre creasta de cocoş ce părere aveţi?
-	Pentru mine, mult mai important e să ştiu ce-i în capul elevilor mei, decât ce au deasupra...
-	Trebuie să veghem, tovarăşe profesor. E de datoria noastră să ne opunem...
-	11 pregătesc pentru olimpiadă, o întrerupe, calm, imperturbabil, profesorul de română. îmi pun mari speranţe în el. Sper să ajungem până la faza pe ţară... A citit enorm şi are un stil deja format. Pare un puşti când te uiţi la el, dar, oricum, tovarăşa directoare, nu trebuie să ne luăm numai după aparenţe... De cele mai multe ori sunt înşelătoare...
-	Dumneata, tovarăşe profesor, spune directoarea oftând, de fapt profund nemulţumită, eşti un original... Ai noroc cu mine, că mai închid ochii. Nu dau importanţă şi nu fac caz, te las cu ale dumitale, altfel nu ştiu ce s-ar întâmpla. Cc-ţi trece prin cap, aia faci...
1278
SORIN TITEL
-	Tot ceea ce îmi trece prin cap, cum spuneţi dumneavoastră, spune cu mult calm şi cu demnitate profesorul, e spre binele elevilor mei. In privinţa asta, cred că nu aveţi nimic să-mi imputaţi.
-	Parcă de ei e vorba! se înfurie profesoara. Apoi brusc îşi revine, dându-şi seama că fraza ei nu sună tocmai bine. Sau dacă vreţi, chiar de ei! Ieri am făcut un control la clasa unde sunteţi diriginte. Zece din elevele din clasă nu purtau cordeluţă! Ştiţi ce mi-au spus când le-am făcut observaţii: „Tovarăşul diriginte nu ne pretinde!" Ori circulara direcţiunii e clară şi n-am dat-o de capul nostru, tovarăşii Hagiu, avem şi noi indicaţii de sus, în acest sens. (Pe un ton mai calm.) Vedeţi? Şi când vă spun că sunteţi un original, vă supăraţi pe mine! Spuneţi şi dumneavoastră dacă nu am dreptate?... termină ea pe un ton, de data asta, foarte prietenos şi în acelaşi timp uşor linguşitor. Vrea să fie cu toată lumea bine, nu vrea să-şi facă duşmani printre profesori...
Acasă la Valentin. E încă foarte de dimineaţă, prin ferestrele încăperii în care doarme băiatul se strecoară zorii tulburi. Valentin se trezeşte şi rămâne nemişcat în pat. în odaia vecină se aude plânsul cuiva. E un plâns monoton şi aproape uniform, ca un fel de litanie, a unei femei care nu se poate împăca, şi nici nu vrea să se împace, cu suferinţa. Valentin ascultă, încordat, se scoală şi stă un timp pe marginea patului continuând să asculte. Pe perete, o fotografie: mama (femeia care plânge în odaia alăturată), tatăl (care a fost arestat din motive „politice" necunoscute lui Valentin, doar cu o săptămână în urmă) şi Valentin, elev în primele clase, într-un costum de marinar, stă fericit între cei doi părinţi. Valentin se scoală, se îmbracă atent să nu facă nici cel mai mic zgomot şi în vârful picioarelor părăseşte încăperea, se duce în bucătărie, îl vedem aprinzând focul, lemnele ude nu prea vor să ardă, apoi, după ce focul se aprinde, pune pe plită o oală mare plină
SCENARII DE FILM
1279
cu apă. în bucătărie se află o pompă de apă, manuală, şi Valentin umple o găleată cu apă, îşi toarnă apă în ligheanul care se află în dreptul ferestrei, se spală pe obraz, apoi se spală pe dinţi şi în tot acest timp plânsul femeii din odaia alăturată continuă să se audă, monoton şi uniform. Valentin simte că nu mai poate suporta. Se aşază la masă şi-şi astupă urechile cu amândouă mâinile. Plânsul încetează brusc. Rămâne un timp aşa, apoi iese pe terasa din spatele casei. Dimineaţa de sfârşit de martie e friguroasă. Zgribulindu-se de frig, Valentin coboară în mica grădină ce se află în prelungirea terasei. Se lasă pe vine şi urmăreşte răsadurile de flori, abia ieşite.
în aceeaşi grădină se află Valentin, Vlad şi Stela.
Fata stă pe buturugă şi citeşte din Nerantsula de Panait Istrati. Băieţii, înarmaţi fiecare cu câte o lopată, sapă de zor.
-	Auleo, cum ţii lopata aia, spune fata amuzându-se grozav şi arătând spre Vlad. Spune drept dacă ai mai pus mâna în viaţa ta pe o lopată până acum! N-am mai văzut de când sunt un tip mai neajutorat. Uită-te numai cât ai săpat tu şi cât a săpat Valentin, îl provoacă ea arătând spre lotul săpat de prietenul lui, cel puţin dublu decât al său... Şi ce-ai mai transpirat! Roagă-1 pe Valentin să-ţi dea o altă cămaşă, altfel te îmbolnăveşti dacă nu ţi-o schimbi imediat.
-	S-a încălzit foarte tare, spune Vlad. Pot foarte bine să stau şi fără cămaşă.
îşi scoate cămaşa şi o atârnă de creanga unui cireş, să se usuce.
-	Ai să răceşti, spune Valentin oprindu-se din lucru. Ia puloverul meu, deocamdată, până mă duc să-ţi aduc ceva să pui pe tine, spune băiatul, arătând spre puloverul atârnat de crengile aceluiaşi cireş.
Valentin pleacă să-i aducă o cămaşă. Vlad ia puloverul şi se aşază jos, pe marginea răzorului, să se odihnească puţin.
1280
SORIN TITEL
-	Despre ce e vorba? întreabă el arătând spre carte. N-am citit nimic din Panait Istrati. Nu ştiu cum scrie. Am citit, în schimb, mi l-a dat tovarăşul profesor Hagiu să-l citesc, un studiu al lui Sanielevici despre Istrati şi Sadoveanu. Oricât a încercat Sanielevici să tragă spuza spre Istrati, tot nu m-a convins c-ar fi mai mare decât Sadoveanu.
-	E vorba despre o fată ciudată, o fiinţă extraordinară, pe care o cheamă Nerantsula.
-	Te pomeneşti că-ţi seamănă? spune băiatul râzând.
-	Nu, nu-mi seamănă, spune fata pe un ton categoric. Nici nu vreau să-mi semene. Pentru nimic în lume! A avut un destin îngrozitor. N-are rost să-ţi povestesc. După ce-o termin şi nici nu mai am mult, am să ţi-o dau s-o citeşti.
Valentin s-a întors cu o cămaşă pe care i-o aruncă lui Vlad. Valentin e mult mai înalt şi mai solid şi cămaşa atârnă pe trupul subţirel şi slăbuţ al lui Vlad.
-	Sunt doi prieteni în carte, povesteşte Stela, care o iubesc amândoi pe Nerantsula. E partea care mi-a plăcut cel mai mult.
-	Păi şi noi suntem îndrăgostiţi de tine, nu-i aşa, Vlad? spune Valentin mai în glumă, mai în serios, şi-i face cu ochiul prietenului său.
Vlad se face roşu la chip şi, fâstâcit, se apucă din nou de săpat.
-	Te pomeneşti că nu vrei să recunoşti?! îl tachinează prietenul şi face mustrător cu degetul.
-	Degeaba mă iubiţi dacă eu nu vă iubesc, spune fata făcând pe capricioasa.
-	Ţi-am spus eu că o să şi-o ia în cap, spune Valentin pe aceiaşi ton. îi întinzi un deget şi ea îţi apucă toată mâna.
Şi iată şi „surpriza14, o întâlnire cu o fostă colegă de liceu, pe care eroul nostru se pare că a cam uitat-o. Ne putem da
SCENARII DE FILM
1281
seama de acest lucru urmărindu-i buimăceala ce i se citeşte pe faţă în clipa în care fosta lui colegă - (care nu mai aduce, bineînţeles, defel cu „cerberul" de la intrarea „întrunirilor" tovărăşeşti de sâmbătă seara şi nici cu fata care perora cu o atât de mare însufleţire împotriva „crestei de cocoş" - se precipită spre el, emoţionată şi fericită, - o astfel de întâlnire este, nu-i aşa, tulburătoare - îl ia în braţe şi un torent de cuvinte se revarsă asupra scriitorului.
- Prin urmare, ţi-ai amintit şi de noi, amărâţii, spune ea, cercetându-1 prin ochelari - nu ne-ai uitat chiar de tot. Totuşi, nu pot să nu-ţi spun de la obraz - doar am fost colegi, am tot dreptul să te muştruluiesc! - că aşa ceva nu se face: să nu treci prin oraşul în care sensibilitatea şi talentul tău s-au modelat - scuză-mi exprimarea cam preţioasă - să ne întorci pur şi simplu spatele! Ce ţi-am făcut, dragul meu, că te-ai supărat pe noi?!
Apoi, întorcându-se spre ceilalţi, — pentru că ne aflăm (abia acum descoperim locul şi ambianţa) într-o foarte elegantă încăpere cu mobilă stil, unde s-au adunat mai mulţi prieteni de-ai gazdei să-l vadă şi să-l cunoască pe celebrul scriitor, (aceştia urmăresc cu toţii, unii cu un pahar în mână, sau cu o farfurioară pe care se află tot felul de aperitive, scena, emoţionanta scenă a întâlnirii dintre foştii colegi) - întorcându-se, deci, spre ceilalţi, le spune amuzată de stânjeneala eroului nostru - care nici după ce s-a ţinut discursul respectiv nu-şi recunoaşte colega - (E adevărat că şi ea s-a schimbat mult, nu mai e, nici pomeneală de aşa ceva, o fetiţă urâţică, slăbuţă şi cu ochelari, cu codiţe roşcate! Chiar dacă nu a devenit ceea ce se cheamă o femeie frumoasă, dă dovada unei deosebite distincţii şi eleganţe, o eleganţă, e adevărat, uşor excentrică şi nonconformistă: rochia poate cam prea tinerească, cu flori şi foarte multe volănaşe, pe un trup planturos de femeie care se ţine încă bine, multe bijuterii, totul de aur, însă nimic fals, iar codiţele roşcate de odinioară s-au
1282
SORIN TITEL
transformat într-un coc impunător. Toate acestea le cercetează Vlad făcând eforturi ca să-şi amintească, eforturi zadarnice, pentru că din ceaţa amintirilor fata cu codiţe roşcate de şoricel nu-i apare înaintea ochilor, spunându-i „eu sunt, nu-ţi bate capul atâta ca să-ţi aduci aminte...“). Se întoarce deci spre invitaţii ei şi, arborând o mină dezinvoltă şi foarte mondenă, le spune: - „Tot aşa a rămas! Tot aşa de zăpăcit şi aiurit cum era şi în liceu! S-a îngrăşat, a făcut burtică - e firesc, de altfel, toţi ne-am schimbat, nici unul dintre noi nu mai e cel care a fost odinioară! - dar firea i-a rămas neschimbată! Aşa se fâstâcea, fix aşa ca acuma, când îl scotea Chioreanu la tablă şi-i dădea să rezolve o problemă de trigonometrie... N-ai să spui acuma că ai fost bun la trigonometrie!?... Ei, m-ai recunoscut? Sau e necesar să mă prezint?! Mihaela... spune gazda şi face o pauză lungă, privindu-şi invitatul drept în ochi, ajutându-1 să-şi aducă aminte: Ei... Mihaela...“
-	Mihăileanu! Tu eşti? Nu se poate! spune Vlad mirat. Iartă-mă, au trecut ceva ani, era normal...
-	V-am frecat destul ridichea pe la şedinţe, cum era să mă uiţi, spune fosta colegă, eleganta şi dezinvolta doamnă, şi izbucneşte în râs. Bine, acuma, de vreme ce „ne-am recunoscut", să-ţi fac prezentările. Pe ei n-ai de unde să-i cunoşti. Şi gazda începe să-şi prezinte pe rând invitaţii:
-	Doctorul Poenaru, spune ea, directorul spitalului de copii, tovarăşul Motoc, director adjunct la întreprinderea forestieră „Avântul", soţia tovarăşului Motoc, doctorul Cerneţ, stomatolog şi burlac înrăit, inginerul Fărcaşu de la uzina termică, doamna asta tânără şi drăguţă e nevasta lui, ca să vezi pe ce bucăţică a pus mâna, ticălosul, spune ea şi-i face cu degetul... Şi prezentările continuă...
Stau cu toţii în jurul mesei din sufragerie. Mare animaţie. Vlad stă lângă fosta lui colegă. Aceasta îi vorbeşte tot timpul,
SCENARII DE FILM
1283
făcându-i de fapt biografia din momentul în care - după terminarea liceului - viaţa i-a despărţit.
-	M-am măritat în ultimul an de facultate, spune ea, cu un economist. Din păcate, căsătoria n-a prea mers, după trei ani ne-am despărţit. Lucra în comerţul exterior şi un an am stat la Bruxelles. Ai fost în Belgia sau Olanda?
-	Nu, spune Vlad uşor încurcat. Nu sunt un om prea călătorit.
-	Trebuie să vezi Amsterdamul, neapărat! îi porunceşte colega. Şi orăşelele alea fermecătoare pe care le regăseşti peste tot în pictura flamandă: Bruggul, Delftul, Harlemul! Bruggul mai ales e ceva de-a dreptul extraordinar! în sfârşit, ne-am despărţit, el nu s-a recăsătorit nici acuma; între timp am aflat că s-a apucat de băut, nu l-au mai trimis în străinătate, s-a cam dat la fund, treaba lui, n-am nici o vină, s-a purtat cu mine îngrozitor, dar nu-1 urăsc, mă cunoşti doar, nu pot să-i port cuiva pică... Am fost însă o fiinţă norocoasă, la un curs de reciclare, nici nu eram bine divorţată, l-am întâlnit pe Cristian, şi arată spre soţul care se află la masă lângă ea (un bărbat înalt, brunet, aducând cu un urs; fosta colegă a lui Vlad îl mângâie uşor pe faţă în timp ce vorbeşte şi se lipeşte, felină şi foarte drăgăstoasă, de el). Dragoste mare, ce să-ţi povestesc, un adevărat „coup de foudre“, cum spun franţujii. în două săptămâni am fost căsătoriţi... Pot să mă laud că am un soţ minunat.
-	Draga mea, o întrerupe una din invitate, dar l-ai acaparat pe scriitorul nostru într-un asemenea hal că nimeni nu mai poate să-l abordeze! Ardem de curiozitate să aflăm ce carte ne mai dă, la ce scrie... Cum de nu v-aţi exersat condeiul şi în cinematografie? întreabă distinsa invitată...
-	Parcă nu ştii cum e în cinematografie?! o corectează unul din invitaţi. Pătrunzi greu... Am un prieten, economist de profesie, care a scris şi el un scenariu, după părerea mea foarte reuşit...
1284
SORIN TITEL
-	Ei, una e un necunoscut, care vine aşa, tam-nesam, cu un scenariu şi cu totul altceva un scriitor de prestigiu, cum e oaspetele nostru... Ce părere aveţi despre filmele lui Fellini? V-a plăcut Opt şi jumătate* Mie, vă spun drept, mi s-a părut destul de complicat... N-am înţeles, de pildă...
-	Dar bine, o întrerupe gazda, văd că tu vrei să-i ici un adevărat interviu! Vă rog să nu-mi obosiţi oaspetele cu o mie de întrebări! Trebuie să facem tot ce ne stă în puteri ca să-l destindem, nu să-i împuiem capul cu necazurile noastre. Si aşa îmi închipui că-i destul de stresat.
-	Mă mir că suportaţi oraşul, spune un alt invitat. Eu, de câte ori mă duc în delegaţie la Bucureşti, mă credeţi că seara greu mă mai ţin pe picioare de oboseală! Abia aştept să mă întorc acasă.
S-a făcut târziu. O parte din invitaţi au plecat. Au rămas, probabil, doar intimii familiei. O pereche, ceva mai tânără, încearcă să danseze, cam fără chef. Cineva ghiceşte în cafea.
-	Ghiceşte-i, te rog, şi lui Vlad. Să vedem dacă o să aibă sau n-o să aibă succes cu noul lui roman. O să-l laude sau n-o să-l laude critica, spune gazda, fosta colegă cu codiţe roşcate. Ce faci cu criticii ăia de te laudă atât?! întreabă ea prefăcut sastisită. Ce le-ai dat, cu ce i-ai cumpărat?!
-	Ca autor, niciodată nu ţi se pare că te-au lăudat chiar destul, spune Vlad pe jumătate sincer, pe jumătate în glumă.
în timp ce „ghicitoarea" i se uită în cafea, fosta colegă îşi aminteşte - atmosfera care s-a creat, intimă şi uşor obosită, e parcă prielnică aducerilor-aminte şi mărturisirilor - anii de şcoală:
-	Da, ai putea scrie despre noi, spune ea uşor visătoare. Cât eram de puri, cu ce pasiune trăiam fiecare lozincă a acelor timpuri! Adeseori mă gândesc cu nostalgie la exaltarea de atunci şi o regret, nu pot să nu o regret! A fost ceva frumos, cu adevărat înălţător!.. Ce vrei, dragă, i se adresează ea unuia
SCENARII DE FILM
1285
mai tânăr, ăsta a fost momentu... Nimeni nu ne poate însă suspecta... Am crezut în toate frazele alea patetice, noi înşine eram foarte tineri şi nevinovaţi. Spune-le tu dacă n-am fost aşa, i se adresează ea lui Vlad... Totuşi, n-am să te iert, spune ea fără să-i aştepte răspunsul, că n-ai scris nici măcar un rând despre noi, despre romantismul nostru de atunci...
-	Ştii că Valentin a murit? o întreabă Vlad întrerupându-i exaltatu-i debit verbal.
-	Da, a fost un accident îngrozitor!... Am aflat, cum să nu aflu... A fost o imprudenţă pentru care nefericitul a plătit cu viaţa.
-	A fost cel mai bun prieten al meu în anii ăia despre care vorbeşti tu, spune Vlad.
-	De ce nu scrii despre el? întreabă colega, bucuroasă că i-a găsit un subiect. Vezi că-i bine să mai stai din când în când de vorbă şi cu foştii colegi? Să nu-i ignori, aşa cum ai făcut tu până acuma!... Nu, nu-1 iert. Mă cunoaşteţi doar, la mine ce-i în guşă-i şi-n căpuşă... Ce-aţi zice acum, schimbă ca vorba, de un whisky-uleţ micuţ? Am mai păstrat puţin pentru ocazii, aşa, pe fundul sticlei..: şi scoate dintr-un bufet o sticlă de whisky golită pe jumătate. In timp ce pune băutura în pahare, se aude soneria. Mirată - la o asemenea oră târzie cine ar putea suna? - părăseşte încăperea. După câteva secunde se întoarce -între timp, ghicitoarea de cafea îi arată lui Vlad ceva pe fundul ceştii — şi se adresează soţului. Pare stânjenită şi plictisită de oaspetele inoportun, picat în miez de noapte.
-	Mircea Voinea, spune ea adresându-se soţului. A aflat că Vlad e în vizită la noi şi vrea să-l vadă cu orice preţ! Zice că are nu ştiu ce lucru important să-i spună... Bineînţeles că c şi acuma băut... Nu chiar aşa să nu te poţi înţelege cu el, dar oricum miroase de la o poştă... şi face un gest deznădăjduit cu amândouă mâinile.
1286
SORIN TITEL
-	Invită-1 înăuntru, dragă, spune soţul, uşor enervat de ezitările şi modul de a trata lucrurile al soţiei sale. II laşi să aştepte la uşă... Nu se face...
-	Dar bineînţeles că l-am invitat! spune ea, panicată şi stingherită în continuare. Numai că nu vrea să intre... Zice că are ceva de discutat cu Vlad, numai între patru ochi... Ceva important... Ceva foarte secret... Mircea Voinea, spune ea, întorcându-se spre Vlad. Sper că îţi aminteşti de el...
-	Cum să nu-mi amintesc! spune Vlad. Fizicianul nostru... Mai ţii minte când era să arunce în aer laboratorul lui moş Birău! S-a făcut o fumăraie de nedescris, au vrut să-l elimine, dar până la urmă tot moş Birău i-a luat apărarea şi l-a scăpat... Să mergem, atunci, dacă spui că nu vrea să intre.
*
în bucătărie. Mircea Voinea e un bărbat slab, uscat, şi care pare mult mai tânăr. Are ceva în el de adolescent întârziat.
-	Uite, ţi l-am adus, spune colega. Să mai zici că nu sunt femeie de treabă!
-	Te-ai schimbat, bătrâne, spune Mircea Voinea întinzându-i mâna lui Vlad. Dacă te vedeam pe stradă şi nu mi-ar Fi spus cineva că eşti tu, nu te mai recunoşteam...
-	Tu în schimb eşti neschimbat, îi spune Vlad.
-	Aşa-i, spune Mircea Voinea. Alcoolul conservă...
-	Vă las cu secretele voastre, spune gazda. Să vă aduc un piculeţ de whisky.
-	Excelentă idee, spune Mircea Voinea.
-	N-ai să crezi, spune Mircea Voinea - (între timp, femeia a dispărut, ca să apară din nou cu două pahare de whisky, apoi se retrage discretă) - dar ţi-am citit toate cărţile. De când m-au lăsat ambiţiile profesionale - aveam tot felul de prostii în cap, îmi pusesem în gând să devin savant, nici mai mult, nici mai puţin! - m-am apucat de citit. Sunt o adevărată
SCENARII DE FILM
1287
bibliotecă ambulantă... Cărţile tale, ce să mai vorbesc... Pot să spun acuma o părere modestă, de simplu cititor?
-	Spune, bătrâne, te ascult... Nu-i rău whisky-ul ăsta, ce părere ai?
-	îmi place că nu minţi... în literatură, cine minte e un om pierdut, terminat... Cărţile le-am citit, îţi mărturisesc, cu o anumită răutate la început. Ia să-l prind eu pe Vlad cu fofârlica, mi-am spus, să-l văd cum o aduce din condei, la o adică... Dar n-am reuşit să te prind cu nimic. Sună cam a linguşire, dar vouă, scriitorilor, sunt convins că vă place să fiţi din când în când linguşiţi... De fapt, am vrut să-ţi spun un lucru de o foarte, foarte mare importantă pentru mine, să fac o destăinuire, un fel de autodemascare, dar uite că acuma, când sunt în faţa ta, nu mă simt în stare şi nici nu-mi dă mâna s-o fac. Poate, dacă aş mai bea ceva, să mai prind curaj... Se lasă o tăcere cam stânjenitoare, Vlad nu ştie ce să spună; noroc cu gazda, care dă buzna în bucătărie:
-	Ei, aţi terminat cu secretele, spune ea.
-	încă nu, spune Mircea Voinea... Ţi-1 răpesc pe Vlad, spune el pe neaşteptate. I-am promis lui Cristian că trecem pe la el. Are o nenorocită de gripă, temperatură mare şi nu poate ieşi din casă...
-	Care Cristian? întreabă Vlad.
-	Unu mic şi foarte şters, sta el în banca întâia, lângă fereastră... spune gazda.
-	Uite că nu-mi amintesc de el! recunoaşte ruşinat Vlad.
-	N-ai pierdut mare lucru, spune gazda.
*
- O să vă rog să vorbim în şoaptă, să n-o trezim pe mama. A lucrat, sărmana, toată ziua şi e frântă de oboseală, spune fostul coleg, Cristian.
1288
SORIN TITEL
Străbat toţi trei, Vlad, Mircea Voinea şi Cristian, un coridor întunecat, uriaş. - Ne aflăm într-o clădire veche şi lăsată în paragină. Pe coridor se află depozitată mobilă veche, ca într-un fel de magazie. Apoi intrăm într-o cameră supraîncărcată de asemenea cu mobilă. Fostul coleg, Cristian, e un bărbat într-adevăr foarte „şters“. Mic, rotofei, cu chelie. Peste pijama şi-a tras nişte pantaloni în grabă şi s-a îmbrăcat cu o haină veche.
-	Prin urmare, aşa arată celebrul scriitor, spune el zâmbind.
-	Vreţi să fiu sincer?... Nu-mi amintesc.
-	N-ai pierdut mare lucru, spune Cristian. în tot cazul, am fost colegi amândoi, pot să-ţi arăt diploma, dacă nu mă crezi... Banca întâia lângă geam... Actualmente contabil-şef la IGMRD.
-	Scoate ceva de băut, bătrâne, şi nu te mai lăuda atâta cu IGMRD-ul tău. Păhărelul acela de whisky n-a căzut rău, dar insuficient. Ori eu în seara asta trebuie să fac o destăinuire, să v-o fac vouă, foştilor mei colegi... Ce vă închipuiţi voi, că-mi vine uşor...
-Ţuică sau vin... De casă amândouă, garantez pentru ele...
Prietenii s-au cam cherchelit şi cântă toţi trei un cântec de pe timpul tinereţii lor: „Sălbatică-i stepa baicală / Sunt mine de aur în ea / Un om blestemându-şi ursita / Spre stepa baicală trecea“.
-	Uite că strofa următoare n-o mai ţin minte, spune Cristian... Ei, ţi-ai amintit de mine, ori nu ţi-ai amintit? îl întreabă el pe Vlad.
-	La ce să mint, nu mi-am amintit, spune Vlad, care, poate şi sub efectul băuturii, e cuprins de mari remuşcări...
-	Prima bancă... lângă fereastră... unu mic... Mă puneaţi voi să fac ca sirena lui Vasile Roaită în pauză...
-	„Perduta la memoria"... spune Vlad cu un gest patetic.
-	Vrei să fac şi acuma ca sirena, poate aşa îţi aduci aminte? spune colegul.
-	Linişteşte-te, c-o scoli pe maică-ta, îl potoleşte Mircea Voinea.
SCENARII DE FILM
1289
-	Şi ce-i dacă se scoală?! spune Cristian. Are şi ea prilejul, o dată în viaţă, să vadă un scriitor în carne şi oase.
-	V-am promis că am să vă fac o mărturisire la miezul nopţii, spune Mircea Voinea, şi se uită la ceasul vechi de pe perete, care arată într-adevăr ora douăsprezece fără un minut sau două.
-	Chestia asta cu ora douăsprezece ai vârât-o acuma, bătrâne, spune Cristian.
-Aţi fost prieteni buni voi amândoi, tu şi Valentin, spune Mircea Voinea. Şi uite că nici nu m-ai întrebat de el? Noi am fost aici, în oraş, când s-a produs accidentul acela nenorocit. A dat, într-adevăr, dovadă de o imprudenţă incalificabilă, dar a plătit pentru ea cu propria lui viaţă. ... Dar nu despre asta e vorba... Sau poate l-ai uitat şi pe el?...
-	Nu, nu l-am uitat, spune Vlad cu o voce gravă; pe chipul lui se citeşte o sinceră suferinţă, amintirea colegului schimbă brusc atmosfera - de petrecere şi de beţivăneală - din încăpere.
-	Să ne întoarcem, însă, cu ani în urmă, cum ai spune tu, de pildă, într-un roman de-al tău, la acele timpuri minunate când noi toţi eram colegi de şcoală: pe vremea aia nici tu nu erai scriitor celebru, nici eu un inventator ratat şi nici Cristian contabil-şef al IGMRD. Eram elevi, cu număr pe braţul stâng, cu şapcă - uniformă n-am purtat, pentru că pe timpul ăla elevii nu purtau uniformă... Voi doi, Valentin şi cu tine - eraţi buni prieteni. Trei prieteni buni, de fapt, mai era şi Stela Coman, de care se poate spune că amândoi eraţi îndrăgostiţi.
-	Ai văzut-o pe Stela? întreabă Cristian. Până acum un an, doi, era încă frumoasă.
-	Opreşte-te, moară stricată! Te-ai pornit să dai raportul! Acuma eu vorbesc! E ceasul destăinuirilor, aşa că mai toarnă ceva în pahare, nu vezi că sunt goale! (Ceasornicul se porneşte cu zgomot de maşinărie veche şi se aud douăsprezece bătăi sonore şi profunde...)
1290
SORIN TITEL
-	Hai, dă-i drumul odată, spune Cristian în liniştea care se prelungeşte în încăpere şi după ce bătăile ceasului au încetat. Ne-ai făcut curioşi. Eu unul, cel puţin, nu mai pot de curiozitate. Despre ce-i vorba?...
-	Vă amintiţi, întreabă Mircea Voinea, că Valentin a fost exmatriculat în ultimul an de liceu?
-	Cum să nu ne amintim! spune revoltat Cristian.
-	Şi tu mai îţi aminteşti, cap sec, motivele pentru care a fost exmatriculat?
-	Cum să nu-mi amintesc! spune Cristian.
-	Prin urmare, ţineţi minte, nu-i aşa, că pe tablă au apărut versurile alea, prima strofă, de fapt din Noi de Octavian Goga. Versurile au fost scrise în ora de gimnastică, cât timp noi am jucat, în curtea şcolii, baschetbal... Valentin îşi luxase un picior, avea scutire de la medic, şi după mărturiile unuia şi altuia a fost văzut dând târcoale clasei. Aşa că a fost acuzat că el ar fi scris versurile acelea infamante... Având în vedere şi originea lui nesănătoasă - lucurile se brodeau de minune, arătând cât se poate de clar că duşmanul de clasă nu doarme... L-au exclus, l-au dat afară din şcoală, fără să fie vinovat!...
-	Ştiam că nu e vinovat, spune Vlad.
-	Atunci cine era vinovatul?!
-	Te pomeneşti că le-ai scris tu?! întreabă Cristian, şi pe chipul lui se poate citi o năuceală naivă şi cam prostească.
-	Bineînţeles că le-am scris eu, spune Mircea Voinea. Numai că de cum le-am scris, m-a şi cuprins frica... îmi venea să intru în pământ de frică. Ţin minte că de cum ne-am întors în clasă şi le-am văzut lăfăindu-se pe tablă, mi-a venit să leşin de spaimă. Spaima că am să fiu descoperit. Că cineva o să-şi amintească cum, în pauza dintre reprizele meciului, am fugit după pulover, pretextând că sunt transpirat. Dar nu şi-a amintit nimeni de mine! în schimb, profesorul de gimnastică - un ticălos, sper că l-ai uitat şi pe el, cum l-ai uitat şi pe Cristian -şi-a amintit că Valentin, care îşi luxase piciorul, n-a jucat în
SCENARII DE FILM
1291
ziua aia baschet. Iar eu am tăcut mâlc. Am lăsat să fie pedepsit altul în locul meu, unul care nu avea nici o vină... L-au exmatriculat şi eu îmi ţineam gura strâns închisă, n-am spus nici un cuvânt, iar de bănuit nu mă bănuia nimeni. Valentin era de-acuma exmatriculat când eu n-am mai putut răbda minciuna. Intr-o zi i-am spus directoarei totul, aşa cum a fost. M-a sfătuit să tac din gură. Să rămână secretul între noi doi. „Cui slujeşte o asemenea dezvăluire? m-a întrebat ea. Valentin, ca fiul unuia care a fost închis politic, e mult mai potrivit să scrie astfel de versuri decât tine“, mi-a explicat ea. Şi cu atâta patos mi-a vorbit încât aproape că m-a convins că Valentin le-ar fi scris şi nu eu. Când am plecat de la ea, aproape că nici nu mă simţeam vinovat... Poate că în cărţile tale, Vlad, o să apară şi un personaj strâmt la suflet, care să semene cu mine...
Vlad tace. Dezvăluirea l-a şocat şi l-a tulburat foarte tare.
-	Hai, nu-ţi pune acuma cenuşă în cap, spune Cristian pe un ton împăciuitor. Ce-a fost a fost, mai bine să uităm epoca aia de tristă amintire. Parcă eşti singurul care ai greşit atunci? Au făcut alţii greşeli şi mai mari şi astăzi sunt bine mersi, nici usturoi n-au mâncat...
-	Ce-ar fi să taci din gură! îi spune Mircea Voinea revoltat.
Fata de la recepţie a adormit într-un fel de pătuc improvizat din două fotolii. Vlad nu ştie ce să facă, s-o scoale sau s-o lase să doarmă în continuare. Fata - care s-a obişnuit să doarmă iepureşte - îl simte însă şi, pe jumătate adormită, aranjându-şi cu o mână rochia şifonată - se îndreaptă spre tabloul unde se află cheile şi-i întinde cheia, încercând, aşa somnoroasă cum e, un fel de zâmbet amabil.
*
Şi din nou suntem în trecut, în anii adolescenţei lui Vlad. A sunat şi elevii aşteaptă, stând în băncile lor, sosirea
1292
SORIN TITEL
profesorului. Printre elevi se află, bineînţeles, Vlad, Stela şi Valentin. în locul profesorului intră însă un băiat din ultima clasă. Un băiat foarte înalt şi foarte slab, cu un aer cam bolnăvicios. Are multe coşuri pe obraz, aşa cum au de obicei adolescenţii la vârsta lui.
-	Mâine la orele şase, spune el, tabără pionierească în curte la medie doi. Sunt invitaţi şi tovarăşii utemişti să ia parte... Ce-aveţi acuma?
-	Chimie, spune unul dintre elevi.
-	Tovarăşul profesor e chemat până la inspectorat, aşa că o să mai întârzie... Nu-i nimic, avem prilejul, ca să zic aşa, să mai stăm şi noi de vorbă. Fondurile strânse pentru ajutorarea copiilor din Coreea ziceţi că le-aţi strâns?... Dar cu cotizaţiile cum staţi?... în clasa voastră câţi UTM-işti spuneţi că aveţi?
-	Patruzeci şi doi... spune unul din elevi.
-	Patruzeci şi doi din patruzeci şi doi. Bravo! Aveţi cu ce să vă lăudaţi în faţa întregii şcoli... Mareş Valentin, eşti şi tu UTM-ist, nu-i aşa? întreabă pe un ton inocent elevul din ultima clasă.
-	Da, spune Valentin, şi se face roşu la chip, vădit intimidat.
-	Şi cu „originea" cum stai? Ce-a fost tatăl tău în vechiul regim burghczo-moşieresc? Poţi să ne spui' şi nouă? Ori ne laşi să murim proşti şi nu ne spui nimic?
-	Inginer chimist, spune Valentin.
-	Bine, bine, asta ştim şi noi... Dar moşioara de unde a avut-o?
-	N-a avut nici un fel de moşie, spune Valentin.
-	Dar bunicul a fost sau n-a fost chiabur? A exploatat şi a supt sângele ţărănimii sărace, sau te pomeneşti că nu?
-	Bunicul a murit înainte de a mă naşte eu, spune Valentin. Nu l-am cunoscut...
-	Dar ceva „cocoşei“ tot v-au rămas de la ei... Vilişoarele alea cu ce s-au cumpărat?
SCENARII DE FILM
1293
-	N-am avut nici o vilişoară, spune Valentin.
-	Şi unde lucrează tăticii’?! Spune să audă toată clasa. Doar nu e lucru de ruşine să-l ţii secret.
-	Tata e inginer chimist, spune Valentin, escamotând întrebarea.
-	Chimist, nechimist, dar unde lucrează? Asta de ce nu vrei să spui?!
-	Nu lucrează niciunde, spune Valentin amânând.
-	Şi de ce, mă rog, nu lucrează?! E bolnav sau din ce pricină?!
-	Tata a fost arestat acum două luni, şi cu totul pe neaşteptate începe să plângă ca un copil mic, sub privirile speriate şi consternate ale colegilor.
-	Corneanu, eşti un ticălos, ăsta eşti! sare Stela. Ieşi afară, altfel îţi dau cu călimara asta în cap, aşa să ştii!
-	Constat că tovarăşa Stela Coman nu-i principială şi nu cadrează cu...
-	Ieşi afară, că-ţi sparg capul! spune ea şi, la rândul ei, cu totul pe neaşteptate, izbucneşte în plâns. Sunt lacrimi de furie şi de neputinţă. între timp intră profesorul, un bărbat foarte tânăr, aflat, probabil, la primul său an de învăţământ, de unde şi stângăcia de care dă dovadă în comportarea sa cu elevii.
-Am fost până la inspectorat, spune el uitându-se la ceas. (între timp, elevul din ultima clasă s-a retras cu toată discreţia.) Nu-i nimic, spune, azi nu vă mai examinez... Aţi avut noroc, ca să zic aşa... Stela Coman, spune el, descoperind-o pe Stela ai cărei ochi sunt încă plini de lacrimi. Poţi să-mi spui şi mie ce s-a întâmplat? Am impresia că ai plâns? Sau cumva mă înşel?
-Tovarăşe profesor, dumneavoastră sunteţi mai mare, mai cu experienţă ca noi, pe de altă parte sunteţi încă tânăr, mai apropiat de vârsta noastră, aşa că îmi permit să vă pun o întrebare.
-	Sigur că da, spune profesorul. Am să mă străduiesc să-ţi dau un răspuns care să te mulţumească...
1294
SORIN TITEL
Profesorul e binevoitor şi, în acelaşi timp, echidistant şi puţin ironic. O consideră pe Stela încă un copil ale cărei lacrimi nu trebuie luate în serios...
-	Ce trebuie să facem, tovarăşe profesor? întreabă ea printre lacrimi.
-	La ce te referi?! întreabă profesorul mirat, neînţelegând mai nimic din comportarea fetei. Te rog să fii mai explicită, poate reuşesc să înţeleg şi eu ce se întâmplă...
-	Când cineva comite o nedreptate, întreabă fata, trebuie să trecem pe lângă ea, să ne facem că n-o vedem, sau dimpotrivă!...
-	Nu înţeleg! spune profesorul. Despre ce „nedreptate" vorbeşti? Se uită uşor impacientat la ceas. Lacrimile şi „ieşirea" fetei - în fundul sufletului o dezaprobă, are însă de data asta suficient tact să nu arate acest lucru - îi „fură" din oră.
-	Lăsaţi, tovarăşe profesor, nu trebuie cu orice preţ să-mi răspundeţi, spune fata revenindu-şi brusc şi ştergându-şi' lacrimile. Se aşază la loc, în bancă, şi se pregăteşte să asculte lecţia, care, în sfârşit, poate să înceapă...
-	Uite că am pierdut cinci minute din oră şi nu m-am lămurit defel... spune profesorul oftând şi din nou se uită la ceas... Unde ziceţi c-am rămas data trecută? întreabă el clasa în timp ce se îndreaptă spre catedră. Iar aţi şters tabla cu cârpa udă, spune el nemulţumit, şi n-o să se vadă nimic...
*
Se repetă o piesă pe scena sălii de gimnastică. Printre interpreţi se află şi Vlad. Sufleurul este Cristian, care stă în partea stângă a scenei, aproape de fereastră, ca să poată urmări textul piesei scris pe nişte foi de hârtie bătute la maşină. Profesorul de română, pe care îl cunoaştem dintr-o secvenţă anterioară, dă unele indicaţii regizorale. Lângă el se află un pionier dolofan cu o goarnă.
SCENARII DE FILM
1295
-	Trebuie să aveţi grijă - i se adresează profesorul lui Vlad -să vă racordaţi unul cu celălalt. Ăsta micu a început să sufle înainte de a duce tu goarna la gură... Dacă o să se întâmple aşa şi la premieră, lumea o să înceapă să râdă şi tot spectacolul ni se duce pe copcă... Numai când îl vezi cu goarna la gură, făcându-se că suflă, atunci sufli, nu înainte, m-ai înţeles?! îi spune profesorul puştiului, care dă grav din cap.
-Ar trebui să înveţe să sufle şi el singur, tovarăşe profesor, e de părere un interpret. Aşa, o să vedeţi, că n-o să iasă bine...
-	Am încercat, dar nu ştiu, spune Vlad, cu toată sinceritatea... (încearcă să sufle, din trompetă ies nişte sunete chinuite.)
-	Gata, spune profesorul. Reluăm de la scena întâi, dacă tot am întrerupt. I,a tine, îi spune el unuia din interpreţi, trebuie să se vadă c-ai alergat într-un suflet să aduci banii înapoi, înţelegi? Gâfâi, ai respiraţia întretăiată, ai transpirat de atâta alergătură...
-	Nu pot transpira aşa, la comandă, tovarăşe profesor! spune elevul consternat.
-	în sfârşit, spune profesorul, nu trebuie neapărat să transpiri, doar felul cum ai spus tu textul n-a reuşit să mă convingă. Gândeşte-te, întreaga situaţie, care e cât se poate de dramatică, pricepi? Makarenko şi-a pus toată încrederea în tine, ştie în mod sigur că ai să te întorci cu banii colectivului înapoi. Iar tu te grăbeşti, nu cumva, întârziind, Makarenko să-şi închipuie...
-	Să mă duc să alerg puţin prin curte, tovarăşe profesor? Poate până la urmă reuşesc să transpir! propune elevul cu toată sinceritatea...
-	Nu vorbi prostii, Jenică, ce dracu, eşti băiat mare!... Gata, începem! Cristian, suflă mai tare, să audă şi cei din partea dreaptă a scenei... Constat, în treacăt fie spus, că nici acuma nu se cunosc bine replicile piesei. Cristian, fii atent la rolul tău şi nu le mai sufla altora, vezi şi tu că avem sufleur... Adrian,
1296
SORIN TITEL
îi spune el elevului care îl interpretează pe Makarenko, ţi s-a dezlipit barba; las-o, deocamdată, aşa, să nu mai pierdem timpul... Gata, bate el din palme, am început...
Interpretul care trebuie să aducă banii colectivului - între timp a ieşit din culise - dă buzna pe scenă, gâfâind din greu, gata să-şi dea duhul de atâta alergătură. Bineînţeles că „îngroaşă" foarte tare, din care pricină nu izbuteşte să fie prea convingător. — „l-am adus, tovarăşe profesor, spune el gâfâind. Număraţi-i! Sunt toţi! Nu lipseşte nici un leu!...“
-	Nu-i bine! strigă profesorul întrerupând repetiţia. Ce te bălăngăni aşa, măi Jenică, doar nu eşti „cetăţeanul turmentat"?! De data asta ai încărcat prea mult, caută să fii mai firesc... Hai, încă o dată.
Se repetă scena din nou, de data asta ceva mai bine, dar nu întru totul convingător.
-	Adrian, îi spune el interpretului care e în rolul lui Makarenko - întoarce-te cu faţa spre public, aşa, foarte bine, să vadă spectatorii cum reacţionezi când Jenică îţi întinde banii... îmi pare rău, spune profesorul, şi se uită la ceas, dar trebuie să întrerupem aici. De la cinci am consultaţii cu clasa a unsprezecea pentru bacalaureat... Ne întâlnim joi, la aceeaşi oră, cu rolurile învăţate...
Valentin, care a asistat şi el la repetiţie, îşi aşteaptă prietenii să coboare de pe scenă. Ne dăm seama, după cum arată, că i s-a întâmplat ceva foarte grav. Lucru pe care Stela, cu perspicacitatea ei, îl înţelege din primul moment...
-	Ce-i cu tine?! îl întreabă ea speriată...
-	Am să vă spun, dar nu acuma, spune Valentin.
-	Valentin, îl strigă profesorul de română. Vino, te rog, până la mine.
Valentin se îndreaptă spre profesor şi între ei are loc un schimb de cuvinte. Profesorul se arată îngrijorat, dar pentru că urmărim întreaga scenă de la distanţa la care se află Vlad şi Stela, precum şi din pricina gălăgiei făcute de ceilalţi elevi,
SCENARII DE FILM
1297
nu înţelegem ce-şi spun unul altuia profesorul şi elevul. Apoi Valentin se întoarce la cei doi, care l-au aşteptat nerăbdători.
-	Ce-i cu tine? întreabă de data asta Vlad. Ce-ai păţit?
—	Să ieşim de-aicea, spune Valentin, şi am să vă spun. Hai, nu faceţi mutrele astea. O să reuşiţi să mă speriaţi mai tare decât sunt.
*
Undeva la marginea oraşului. între timp a venit primăvara. Au înflorit sălciile. Mâţişorii de salcie se apleacă asupra unui râuleţ ale cărui ape, venind de la munte, unde s-au topit zăpezile, sunt tulburi. Aici i-a adus Valentin ca să le spună necazurile lui...
-	M-au exmatriculat, spune Valentin. Directoarea a chemat-o pe mama la şcoală, să-i spună... Era şi ea destul de mirată. Cică hotărârea ar fi venit de sus, ea nu are nici un amestec... Din pricina versurilor ălora, scrise pe tablă...
-	Dar bine, până la urmă s-a constatat că nu tu le-ai scris... Şi organizaţia noastră, şi consiliul profesoral...
-	Da, dar cei care m-au eliminat s-au lăsat mai greu convinşi de adevărul ăsta... Nu voi aţi hotărât, şi nici şcoala, cine e vinovat sau nu...
-	Şi directoarea n-a încercat să facă nimic? întreabă Stela.
-	Ba da, s-a scuzat... A zis că dintr-un anumit punct de vedere, cazul o depăşeşte... Era şi profesoara de istorie de faţă. I-au dat lacrimile când a aflat, îi părea rău de mine... De altfel, şi mie mi se rupe inima când mă gândesc la situaţia în care mă aflu, spune Valentin, încercând, fără să reuşească, să se autoironizeze. Şi n-am făcut nimic. Sunt nevinovat... Nu eu am scris versurile alea şi nici nu ştiu cine le-a scris! Eu vreau doar să fiu un bun matematician! E singurul lucru pe care îl doresc, într-adevăr!...
1298
SORIN TITEL
-	O să mergem în audienţă, asta o să facem! spune Stela foarte hotărâtă.
-	în ce fel de audienţă? întreabă Vlad neîncrezător.
-	La şeful secţiei învăţământ, spune Stela. Mergem toţi trei. Şi asta chiar acuma. Nu plecăm de-acolo până nu intrăm la el...
La secţia de învăţământ, secretara, pe un ton sever şi distant:
-	Tovarăşul Niţelea e foarte ocupat. Sunt chiar uimită că a acceptat să vă primească. Oricum, aveţi grijă să nu-1 reţineţi prea mult. Hai, intraţi, le spune, ce mai aşteptaţi!
Toţi trei sunt foarte intimidaţi şi în uşă se împiedică unul de celălalt. Totuşi, Stela reuşeşte să intre prima.
*
Un birou elegant. Un bărbat cu o înfăţişare sobră şi distinsă studiază foarte concentrat nişte dosare. Cei trei au intrat, salută pe rând, fiind, în continuare, cât se poate de intimidaţi; intrarea lor trece însă neobservată; bărbatul care studiază dosarele nu-şi întrerupe lectura. Scena se prelungeşte, tinerii nu ştiu ce să facă; fac un pas spre biroul respectiv, apoi se opresc, se uită unul la celălalt...
- Ne pare rău că trebuie să vă răpim din timpul dumneavoastră atât de preţios, spune Stela pe un ton diplomatic, dar bărbatul continuă să citească, nici n-o aude, atât de concentrat e în lectură, aşa că fata se opreşte în mijlocul frazei şi se uită nedumerită la cei doi, îndemnându-i din priviri să vorbească ei: ea a încercat şi uite că n-a avut nici o şansă, n-a izbutit să atragă atenţia bărbatului, atât de ocupat şi prins cu treburi foarte importante, asupra ei.
SCENARII DE FILM
1299
-	Unui coleg de-al nostru, spune în sfârşit Vlad arătând stângaci spre Valentin, care e roşu la chip ca o sfeclă, i s-a făcut o nedreptate.
Bărbatul de la birou îşi continuă lectura. După un timp, îşi ridică privirea, o privire interesată, delegaţia asta neobişnuită se pare că începe să-l intrige şi să-l amuze într-o oarecare măsură.
-	Iată un cuvânt pe care un utemist ca tine n-ar fi trebuit să-l pronunţe, spune el. La ce fel de „nedreptate" te referi?
-	E vorba de o greşeală, nu de-o nedreptate, spune repede Vlad, corectându-se. Nu m-am exprimat eu bine, caută el s-o dreagă.
-	S-auzim, s-auzim despre ce „greşeală" zici că-i vorba? Noi, când greşim, tovarăşi, să nu ne ferim s-o recunoaştem.
-	Colegul nostru, spune Vlad şi din pricina timidităţii abia poate vorbi, a fost exmatriculat pe nedrept... adică din greşeală.
-	Nu el a scris pe tablă versurile acelea din Noi de Octavian Goga, spune pe un ton exaltat şi pătimaş Stela.
-	A, spune inspectorul, dintr-o dată foarte atent, despre asta e vorba?! Atunci cine le-a scris? Spuneţi-mi voi cine le-a scris şi în cazul ăsta ne recunoaştem greşeala, recunoaştem „nedreptatea", cum i-ai spus tu...
-	Nu ştim cine, spune Valentin, care până acum, din pricina emoţiei, n-a fost în stare să vorbească. La ora de gimnastică am jucat baschet în curtea şcolii, şi când ne-am întors în clasă, le-am văzut pe tablă. Eu nici nu le ştiam versurile alea, nu le-am auzit niciodată, cum era să le fi scris eu?!
-	Te cred, spune inspectorul. Nu trebuie să faci atâtea eforturi să mă convingi. Dar noi trebuie să ştim cine le-a scris! Pricepi?! Şi să-l pedepsim pe vinovat!... Nu putem lăsa nesancţionată o asemenea abatere gravă, da, foarte gravă, de la disciplina şcolară.
1300
SORIN TITEL
-	Nu ştim cine, spune din nou Stela. Fetele erau în sala de gimnastică, făceau repetiţia pentru serbare, băieţii jucau baschet şi când ne-am întors...
-	Când v-aţi întors, aţi văzut versurile acelea pe tablă, şi în loc să daţi dovadă de vigilenţă, să căutaţi să-l descoperiţi pe duşmanul de clasă care urăşte tinereţea voastră luminoasă şi fericită...
-	Dar nu era scrisul meu! Se poate cerceta acest lucru, continuă să se disculpe Valentin.
-	Să ştii că cel mai uşor lucru din lume e să-ţi falsifici scrisul. Cu argumentul ăsta nu m-ai convins...
Se lasă tăcerea. Bărbatul din dosul biroului se uită calm la ei. Se vede că se gândeşte cum să le explice mai bine ca ei să înţeleagă despre ce anume este vorba. Să-i convingă că el, şi nu ei au dreptate:
-Aţi fost vreodată într-o oţelărie, la Hunedoara, să zicem, şi-aţi văzut cum se căleşte oţelul? întreabă el.
-	Am fost, spun tinerii într-un glas, neştiind unde anume vrea inspectorul să ajungă.
-	Şi aţi văzut, nu-i aşa, cum se căleşte oţelul? La ce temperatură extraordinar de înaltă se face călirea?!
-	Am văzut, spun cei trei tineri.
-	Ori se căleşte, ori plesneşte, aţi văzut, nu-i aşa?... Ei, aşa sunteţi şi voi acuma: ori vă căliţi, ori dacă nu... spune inspectorul, ridicând din umeri şi încercând să ocolească celălalt cuvânt, care i se pare prea brutal. O probă de foc, înţelegeţi?
-	Eu nu înţeleg?! spune Stela. Cu totul pe neaşteptate, şi-a pierdut din timiditate şi a devenit destul de agresivă, exemplul inspectorului a reuşit mai degrabă s-o întărâte decât s-o convingă...
-	De ce tocmai noi, care nu avem nici o vină, să fim „căliţi" la o asemenea înaltă temperatură? întreabă ea.
SCENARII DE FILM
1301
- Sper că m-aţi înţeles, totuşi, spune inspectorul, care e atât de încântat de exemplul găsit de el, încât nici nu aude bine ce-i spune fata... Mai reflectaţi, spune el ridicându-se în picioare. Mai gândiţi-vă la exemplul meu şi o să vă daţi seama că nu întâmplător l-am ales, nu, nu întâmplător... Nu mi-aţi spus cum vă cheamă, spune căutând cu privirea un creion, ca să-şi noteze numele celor trei în agenda lui... în tot cazul, spune el pe un ton oficial, am luat cunoştinţă, ca să zic aşa, de doleanţele voastre şi o să ţinem seama de ele. O să cercetăm cazul... Dar să nu uitaţi un lucru, cum v-am mai spus, oţelul ori se căleşte, ori crapă, n-are de ales, repetă încă o dată inspectorul, mândru de exemplul pe care l-a găsit şi care i se pare cât se poate de convingător.
în timp ce Vlad descuie uşa camerei sale, se deschide uşa camerei învecinate şi un bărbat în pijama îl întreabă:
-	Sunteţi amabil să vedeţi dacă la dumneavoastră merge caloriferul.
Vlad intră în încăpere şi bâjbâind pe întuneric se îndreptă spre calorifer.
-	E fierbinte, îi spune el bărbatului care aşteaptă în pragul uşii. Apoi aprinde lumina. în cameră e mare neorânduială. Lucrurile lui Vlad sunt împrăştiate peste tot.
-	Până mâine dimineaţă nu m-aş mira să mă congelez, se plânge bărbatul din pragul uşii. Am anunţat de două ori recepţia. Fata, foarte amabilă altfel, m-a asigurat că-mi trimite mecanicul să-l repare. Ea 1-a anunţat, sunt convins, dar măgarul ăla s-o fi îmbătat, cum are obiceiul...
-	Pot să vă servesc cu un coniac, să vă mai încălziţi puţin... se oferă Vlad.
-	Am golit jumătate de sticlă de votcă, dar tot degeaba, spune bărbatul pe care băutura încălzitoare l-a făcut foarte
1302
SORIN TITEL
guraliv. Nu prea are nici un chef să se întoarcă în camera sa de hotel atât de neprimitoare şi continuă să stea în pragul uşii.
-	Poate facem o carte, ce părere aveţi? încearcă să-l ademenească pe Vlad. Da ce vorbesc! Dumneavoastră, probabil, picaţi de somn şi abia apucaţi să vă culcaţi!
Vlad, într-adevăr, abia se ţine pe picioare de oboseală, dar nu-i vine nici să-şi alunge vecinul în camera sa cea îngheţată. Acesta însă îi observă ezitarea şi se retrage singur.
-	Bineînţeles că vreţi să vă culcaţi! spune el fâstâcit. La ora asta! Mă iertaţi că v-am deranjat. De altfel, şi eu mâine dimineaţă trebuie să fiu la combinat.
Vecinul dispare. Vlad încuie uşa, apoi, cu mişcări obosite, începe să se dezbrace. Somnul nu se prea prinde de el. Noaptea a fost mult prea bogată în evenimente, Vlad se gândeşte la toate cele pe care le-a aflat, de la colegii lui care, deşi aparţin unui trecut foarte îndepărtat, la care el nu s-a mai gândit în ultima vreme, încep, deodată, să capete mare importanţă pentru el. Chiar dacă a aţipit puţin, spre dimineaţă se trezeşte din nou, o lumină tulbure pătrunde în încăpere, înălbind pereţii. Afară cade un fel de ninsoare amestecată cu ploaie. Se aud camioanele trecând, zgomotele străzii, amplificate de insomnia lui Vlad. In sfârşit, lui Vlad i s-a urât să zacă în pat, sare în mijlocul încăperii, încercând să insufle trupului său cam obosit un optimism uşor contrafăcut. Se duce în baie, dă drumul la duş. îl auzim de sub duş cum improvizează un fel de melodie, în timp ce zgomotul făcut de duş ne determină să nu prea auzim cuvintele cântecului.
Vlad se întoarce în încăpere, se îndreaptă spre telefon, ridică receptorul: „Un fir cu Bucureştiul, te rog, domnişoară", îi spune el telefonistei, apoi dictează numărul. „Nu răspunde nimeni", se aude după un timp în pâlnia telefonului. „Nu-i nimic, îi spune el telefonistei. înseamnă c-a plecat deja la şcoală. Trebuia să telefonez puţin mai devreme. Mulţumesc, domnişoară.“ „N-aveţi pentru ce. îmi pare rău că n-am putut
SCENARII DE FILM
1303
să vă servesc..." se aude vocea telefonistei. Se aud bătăi în uşă. Vlad deschide uşa. Vecinul său de cameră, cu un aer speriat şi confuz pe întregul său chip.
-	Nenorocirea e, spune el şi limba i se cam împleticeşte în gură, c-am mai avut o sticlă de votcă. Nu m-am lăsat până n-am băut-o pe toată. Am o şedinţă la ora opt cu conducerea întreprinderii şi nu ştiu dacă am să fac faţă. Ce părere aveţi, se vede? E adevărat că votca nu are miros.
Intră în camera lui Vlad, se aşază pe un scaun. Pare uşor năuc şi speriat şi, în acelaşi timp, cuprins de o foarte bună dispoziţie.
-	De douăzeci şi cinci de ani dorm cu nevastă-mea într-un pat, îi spune el lui Vlad. Cât copiii au fost mici, au dormit cu noi în aceeaşi încăpere, apoi am primit apartament şi s-au mutat în camera lor. Nu-s obişnuit să dorm singur şi din pricina asta nu pot suferi camerele de hotel. Mai ales când, pe deasupra, mai e şi frig. Dimineaţa, nevastă-mea se scoală înaintea mea, pregăteşte micul dejun... Poate coborâm la restaurant să luăm ceva, vă invit eu, sunteţi invitatul meu, nu se poate altfel...
-	O să întârziaţi la şedinţă, îi întrerupe Vlad peroraţia.
-	Şi dacă întârzii, ce-i? întreabă vecinul. Şi aşa... face el un gest de lehamite cu mâna. Vorbăraie multă şi rezultate ioc. Eu sunt pentru măsuri eficiente, spune el fără să se înţeleagă prea bine la ce se referă.
-	Păi să coborâm atunci să bem o cafeluţă, spune Vlad în timp ce-şi îmbracă pardesiul..
-	Cu cea mai mare plăcere, dar nu cred că mai am timp, spune vecinul schimbându-şi buna dispoziţie în care se afla până atunci şi uitându-se la ceasul de pe mână. Ce-am să-i mai duc! Nici n-o să se prindă ei că-s matol. Am plecat... Şi vecinul dispare înainte ca Vlad să aibă timp să reacţioneze în vreun fel.
1304
SORIN TITEL
*
în holul hotelului, Vlad e aşteptat de fostul lui coleg Cristian. Acesta stă zgribulit, cu gulerul ridicat, într-un fotoliu.
-	După cum vezi, nu mai scapi de noi, îi spune el lui Vlad, încercând cu timiditate să zâmbească. Ne ţinem ca scaiul de tine, nu te lăsăm în pace... Bem o cafea dacă vrei, dar nu aicea unde o face destul de proastă, vizavi e un fel de cafe-expres. Bărmăniţa e o nepoată de-a mea. Precis că face o cafea bună.
-	Mi-ar prinde bine, mărturiseşte Vlad trecându-şi o mână peste faţa obosită. N-am dormit toată noaptea.
-	Vezi şi pune cât mai puţin zahăr şi cât mai multă cafea, îi spune Cristian bărmăniţei, o fată micuţă şi palidă, cu un surâs vesel pe chip. Ai şi tu ocazia să serveşti un scriitor, îi spune el fetei. Apoi nu se mai poate răbda, trebuie să se laude: am fost colegi la liceu amândoi, îi spune el fetei. Patru ani de zile, dintr-a opta până într-a unsprezecea...
Cristian scoate dintr-un portmoneau cam jerpelit o fotografie pe care i-o arată lui Vlad.
-	După ce-aţi plecat voi, am reuşit să găsesc fotografia asta. Am făcut-o la premiera cu „Viaţă nouă“, piesa aia după Makarenko. Eu eram sufleurul, de aceea-s la mijloc. Tot suflând, învăţasem rolurile pe de rost, ştiam piesa din doască în doască... Dar nu pentru asta am venit la tine, la hotel, cu noaptea în cap, nu ca să-ţi arăt fotografia asta care de altfel nu e foarte reuşită. Uite-1 şi pe Valentin, prietenul tău bun, stă chiar lângă tine, cu o mână pe umărul tău, se uită la fotograf, care era chiar dirigintele nostru, şi zâmbeşte. Aşa cum numai el ştia să zâmbească... Plin de încredere... Dar nu despre asta e vorba...
SCENARII DE FILM
1305
-	Atunci despre ce e vorba? întreabă Vlad, pe care fotografia l-a tulburat foarte mult.
între timp, fata a adus cafelele.
-	V-am adus şi puţin zahăr, separat, spune ea. Dacă nu-i destul de dulce...
-	Dar ai uitat să ne aduci şi o linguriţă, îi atrage atenţia Cristian. Fata revine cu o linguriţă, mormăind un fel de scuză.
-Am şi eu un mic rol în toată povestea pe care ţi-a spus-o Mircea Voinea, spune Cristian. După ora de gimnastică, eu am fost primul care a intrat în clasă. Am fost primul care am văzut versurile acelea considerate atunci atât de infamante, scrise pe tablă. De unul singur am stat în faţa tablei, un minut şi mai bine holbându-mă la ea şi n-am îndrăznit s-o şterg. Ţin minte c-am fugit repede, am dat buzna afară şi, de teamă, m-am ascuns în WC. Mi-a fost tot timpul frică să nu mă fi văzut cineva şi să fiu învinuit pe nedrept... Cârpa era udă şi ar fi fost suficientă o mişcare cu buretele, uite aşa (şi face gestul respectiv) şi tabla ar fi fost curată ca lacrima, pricepi? De ce n-am făcut mişcarea asta foarte simplă?...
-	Ai recunoscut singur: ţi-a fost frică, spune Vlad, ocolind privirea fostului său coleg.
-	Nu, n-a fost numai frică, spune Cristian. A fost încă ceva. Un fel de curiozitate, înţelegi. Ce-o să se întâmple, adică, ce scandal o să izbucnească! Ce-o să zică dirigintele! Cum o să turbeze directoarea de furie! O şi vedeam urlând la noi, făcând spume la gură! La consecinţe nu m-am gândit prea mult...
-	Poate nu era numai atât, îi spune Vlad, ocolind în continuare privirea colegului.
-	Ai dreptate, ai dreptate, nu era numai atât! îmi părea şi rău să le fac să dispară versurile alea, ştergându-le cu buretele... poate că în fundul sufletului eram şi eu de acord cu ele... Vroiam, adică, să fie văzute... Un fel de a scoate
1306
SORIN TITEL
castanele din foc cu mâna altuia de fapt, ceea ce tot laşitate se cheamă...
-	Cum a fost cafeaua? întreabă fata cu timiditate apropiindu-se de masa lor.
-	Foarte bună, spune Cristian. Te pune tovarăşul scriitor într-o carte, ai să vezi, dacă te porţi frumos. Apoi se aşterne o linişte prelungită căreia nici unul, nici celălalt nu are curajul să-i pună capăt.
*
Serbarea de 1 Mai într-o poieniţă, undeva la marginea oraşului. Se mănâncă crenvurşti, se bea bere, de un frasin uriaş a fost agăţat un difuzor şi deasupra mulţimii adunate se revarsă o melodie veselă, plină de optimism. Pe o estradă se fac ultimele pregătiri pentru programul artistic care urmează să se desfăşoare. Colega cu ochelari, într-un costum popular, se roagă de Stela:
-	Ascultă-mă încă o dată înainte de a intra pe scenă. Mi-e teamă să nu mă încurc. Şi în timp ce Stela urmăreşte textul, colega îi declamă cu ochii închişi:
„Anii mei trecuţi de-un veac Vreau lui Stalin dar să-i fac.
Braţul lui pavăza este Pentru prunci, copii neveste
-	Prunci şi copii e acelaşi lucru. Cred c-ai copiat greşit textul.
-	Nu mă întrerupe. Uite că am uitat ce urmează!
-	„Şi să-i dau până la unu... “
-	Dacă mă încurc, mă încurc! Nu mai am răbdare să ţi-o recit, spune colega şi-i smulge caietul. Apoi îi spune Stelei:
SCENARII DE FILM
1307
-	îţi spun drept că nu mi-a plăcut cum s-a purtat Valentin la şedinţa la care a fost exclus. Şi tovarăşul inspector de la secţia învăţământ a fost cât se poate de nemulţumit. în loc să-şi recunoască greşeala, să-şi facă autocritica în chip principial...
-	Cum să recunoască, dacă nu el a scris versurile alea pe tablă! sare revoltată Stela.
-	A făcut o impresie cât se poate de proastă, în tot cazul.
Părerea mea e că nici cei care l-aţi apărat nu staţi mai bine.
Ni s-a recomandat să vă discutăm şi pe voi la o şedinţă UTM. Te rog să nu spui la nimeni ce ţi-am spus. Adevărul e că eu ţin la tine foarte mult şi când văd pe ce drum greşit ai apucat-o...
-	Poezia e splendidă, o întrerupe Stela. Vezi să n-o uiţi...
Lumea s-a adunat în jurul tribunei improvizate. Fata cu ochelari recită poezia, dar, din pricina gălăgiei, nu se aude şi nu se înţelege nici un cuvânt. Ea declamă cu gesturi largi şi patetice, la un moment dat însă se opreşte, probabil nu-şi mai aminteşte versurile care urmează. Cum însă nu se poate auzi nici un cuvânt şi cum în general nimeni nu-i atent - oamenii ciocnesc sticlele cu bere între ei, vorbesc cu voce tare, e un zumzet puternic şi neîntrerupt, accidentul trece neobservat; fata se pare că suferă teribil că s-a încurcat; ochii i s-au umplut de lacrimi din pricina umilirii şi a supărării. Şi-a amintit versurile sau poate că declamă poezia de la început, câte un cuvânt răzleţ răzbate cu greu până la noi; chipul i se transfigurează din pricina emoţiei, ochii aruncă scântei prin ochelari; în sfârşit a terminat, se înclină fericită în faţa publicului care o aclamă, bate din palme, cu toate că nimeni n-a ascultat ce-a spus ea.
îl vedem pe Vlad care o caută în mulţime pe Stela. în sfârşit o zăreşte şi se îndreaptă val-vârtej spre ea.
1308
SORIN TITEL
-	Valentin a dispărut, îi spune el Stelei. De ieri de la prânz. Maică-sa e disperată. Am încercat s-o liniştesc, dar n-am reuşit. A anunţat miliţia şi acum îl caută peste tot.
-	Unde să fugă?! întreabă Stela nedumerită. Fără ca să spună nimic. Nici nouă, prietenilor lui!
-	Era disperat, ai văzut şi tu. Şi, din păcate, toate încercările noastre de a-1 ajuta au dat greş...
-	Am vorbit cu tatăl meu vitreg, îi spune Stela iui Vlad. I-am explicat foarte exact ce s-a întâmplat. Mi-a promis că o să ne ajute...
întâlnirea trimestrială a cadrelor didactice. Tocmai s-a terminat de citit un raport şi se ia o mică pauză. Cel ce a citit raportul îşi adună hârtiile şi şi le aşază meticulos într-un dosar, îl cunoaştem din secvenţa audienţei. E cel ce i-a îndrumat pe cei trei tineri să se călească la fel ca oţelul dintr-un cuptor încins. îşi pune apoi din nou ochelarii şi priveşte sala care se goleşte. Cadrele didactice se îndreaptă spre uşa larg deschisă care se află în fundul sălii.
în foaier se fumează, se stă de vorbă. Tatăl Stelei stă de vorbă cu şeful secţiei de învăţământ.
-	Am auzit că aţi avut nişte probleme cu un elev. Ar fi scris pe tablă nişte versuri de Octavian Goga. Apropo, dumneata, tovarăşe Mangu, l-ai citit pe Goga?
-	Abia dacă reuşesc să-mi fac ceva timp să-i citesc pe poeţii noştri contemporani. Ştiţi cât suntem noi de ocupaţi la secţia învăţământ! La ce să-mi pierd atunci timpul...
-	Eu l-am citit, spune tatăl Stelei. Şi nu-i un poet rău... Pentru asta nu trebuie să daţi afară un elev, să-l exmatriculaţi tocmai în ultima clasă. Şi am impresia că nici nu sunteţi chiar siguri de tot că el ar fi scris versurile...
-	Directoarea şcolii...
-	Las-o pe directoare. Ea a făcut, săraca, ce i-aţi spus voi că trebuie să facă... Părerea mea e că ar fi bine să restudiaţi
SCENARII DE FILM
1309
problema şi s-o faceţi cu toată seriozitatea. Dar dacă băiatul ăla e nevinovat? Dumneata nu te-ai gândit ce se întâmplă cu un om dacă, la vârsta lui, i se face o mare nedreptate?... Mi-ai spus odată de unde eşti de fel, dar am uitat?...
-	De la Turda, spune inspectorul.
-	Şi poezia lui Goga nu-ţi spune chiar nimic?!
-	Nu l-am citit, vă mărturisesc deschis că nu mi-au căzut până acum în mână versurile lui...
-	Dacă vrei, ţi le împrumut eu. E o ediţie veche, făcută harcea-parcca, dar oricum, versurile mai pot fi încă citite... Şi băiatul ăla, vezi ce-i cu el. Se pare c-a fugit de acasă. Să-l scoateţi din pământ, de unde ştiţi voi, căci altfel să ştiţi c-o încurcaţi. E nevinovat. Nu el a scris versurile. L-aţi pedepsit degeaba...
*
Undeva, la sediul miliţiei, într-un sat oarecare. O odaie modestă, prăfuită, cu o sobă de tuci lăsată într-o rână. Pe o foaie de ziar, un miliţian taie cu un briceag ruginit nişte felii groase de pâine. Valentin stă pe un scaun lângă sobă şi se uită atent la el. Cu acelaşi briceag, miliţianul — care şi-a pus şapca pe masă, lângă pâine şi i se vede capul cu părul tuns scurt şi cărunt - taie nişte bucăţi de slănină.
-	De când zici că n-ai pus nimic în gură? îl întreabă miliţianul.
-	De şapte zile, îi spune Valentin cu o voce moale şi pierdută, care abia i se mai aude.
—	Noroc că nu eşti copilul meu. Ţi-aş trage o bătaie s-o ţii minte, îi spune miliţianul. Hai, apropie-te de masă şi înfulecă liniştit. Am o slăninuţă specială, n-ai mâncat tu aşa ceva de când eşti. Socru-miu e mare specialist. O prepară după o reţetă a lui. N-o spune la nime...
—	Nu pot să mănânc, spune Valentin.
1310
SORIN TITEL
—	Cum nu poţi? face miliţianul mirat. Vrei să dai ortul popii, sau ce ai de gând?! Hai, vino repede, până nu mă supăr. Dacă nu te-aş fi găsit eu, acuma cine ştie pe unde ai fi zăcut... Mureai de foame, mă copile... Nu te întreb de ce ai făcut tu asta, că dacă te-aş întreba, tot nu mi-ai spune. Nu cumva e o fată la mijloc? întreabă miliţianul şi-i face complice cu ochiul. Vino şi mănâncă odată şi nu mă fă să-mi ies din pepeni! strigă el la Valentin, care se apropie de masă, rupe dintr-o felie de pâine. Mestecă pâinea fără chef, cu privirile în pământ şi între timp ochii i se umplu de lacrimi.
-	Numai muierile plâng, mă copile, ce fel de bărbat eşti tu! spune miliţianul. Nu-ţi mai fă atâtea gânduri, treci şi mănâncă şi-ai să vezi că totul o să fie bine, adaugă el pe un ton consolator. Şi gustă şi din slăniniiţă, să mai prinzi ceva puteri...
*
Un camion coborând un drum plin de hârtoape. Transportă nişte saci de ciment. Miliţianul şi Valentin, cocoţaţi deasupra sacilor. Miliţianul are chef de vorbă, în schimb băiatul e tăcut şi îngândurat.
-	Numai să se încălzească un picuţ vremea, spune miliţianul. Acuma nu îndrăznesc, e prea rece apa. Intr-o primăvară am intrat cam pe timpul ăsta, eram lacom de peşte, am intrat, aşa numai până la genunchi, şi două săptămâni am zăcut la pat, aveam fierbinţeală mare... Aşa că să vii la vară la mine, să te învăţ eu cum se prinde mreana cu mâna: bagi mâna până la cot în scorbură. Da degeaba îţi vorbesc, tu tot cu gândurile la ale tale... Văd eu că ai un necaz pe suflet pe care nu vrei să mi-1 spui... De întremat, te-ai mai întremat oleacă, ai mai prins culoare în obraz... Când te-am aflat, erai galben cum îi ceara... Şi cu părinţii zici că nu te-ai certat, te înţelegi bine cu ei?
—	Mă înţeleg bine, spune Valentin ocolind privirile miliţianului.
SCENARII DE FILM
1311
-Aşa că taică-tu e inginer şi lucrează la „Semănătoarea", îl întreabă miliţianul în continuare.
—	Da, aşa-i cum v-am spus... minte în continuare Valentin.
—	Şi ce-o să zică el acuma, când o să te vadă, poţi să-mi spui?! O să te certe şi n-ar strica să-ţi tragă şi o mamă de bătaie! Eu, dacă aş fi în locul lui, îţi spun sincer că aşa aş face. Să-mi fugă copilul de-acasă şi să nu ştiu nimica de el o săptămână şi mai bine! Mamă, ce i-aş face!
—	Fiţi liniştit că nici el n-o să mă ierte cu una cu două, îi spune Valentin.
-Ai mei sunt mici, fetiţa de Sfântă-Mărie mare împlineşte şase ani, ăla mic abia învaţă să umble, te pomeneşti că... Păi, dacă îmi fac ei mie una ca asta, eu am terminat-o cu ei...
*
într-un vagon de tren amenajat special pentru o excursie. Paturi suprapuse, pe fiecare pat câte un geamantan, hanoracuri, bocanci etc. Elevii s-au adunat în jurul dirigintelui, care este şi conducătorul excursiei, stând ghemuiţi pe paturi şi ascultând cu toată atenţia.
—	Prin urmare, excursia durează două săptămâni şi se desfăşoară, după cum ştiţi, sub lozinca Să ne cunoaştem frumuseţile patriei. Sper să mă pot înţelege cu voi şi să nu-mi faceţi necazuri prea mari.
Printre elevi îi descoperim pe Stela, Vlad şi Valentin.
-Trebuie să alegem un responsabil cu curăţenia, unul cu disciplina şi unul cu sculatul de dimineaţă. Faceţi propuneri, nu vreau să ziceţi după aceea că vi i-am impus eu...
*
Elevii dorm în paturile lor suprapuse. Singurul care a rămas treaz este Valentin. Coboară din pat în vârful picioarelor şi
1312
SORIN TITEL
se îndreaptă spre geam. Noapte argintată de lună. Livezi cu pomi, un sat adormit, pe lângă care trece trenul. în cadrul limitat al ferestrei s-a ivit capul lui Vlad, apoi cel al Stelei. Fata începe să declame în şoaptă versurile lui Eminescu din Stele le-n cer.
-	Niciodată n-am fost atât de fericit, spune Vlad, după ce fata a terminat de spus poezia, ca-n clipa asta.
-	Ştiţi, spune fata, tot în şoaptă, aş vrea să rămânem toată viaţa împreună.
-	La anul o să ne despărţim, spune Valentin, mult mai realist. Fiecare dintre noi o să dea la altă facultate... Cine ştie dacă, peste ani şi ani, o să ne mai amintim unul de celălalt...
-	O să ne amintim, o să ne mai amintim, spune fata, aproape cu furie... Şi chiar dacă viaţa ne va despărţi, prietenia noastră nu se ve destrăma niciodată!...
*
în camera de hotel, Vlad, bărbatul trecut patruzeci de ani, s-a trezit brusc, ca dintr-un vis care l-a zguduit foarte puternic. Aprinde lumina, se îndreaptă spre fereastră: piaţa pustie a unui orăşel de provincie, un mic părculeţ de fapt. O noapte cu lună plină, asemănătoare celei admirate de cei trei tineri prin geamul deschis al compartimentului de tren. Vlad îşi aprinde o ţigară şi rămâne la geam...
O mică gară, mai curând o haltă pierdută în câmpie. Spre seară, ciripit de păsări şi cântecul monoton al greierilor. Vagonul cu excursionişti a rămas pe o linie lăturalnică.
- Vom rămâne toată noaptea aici şi mâine dimineaţă urmează să fim ataşaţi la un alt tren, spune dirigintele. Puteţi
SCENARII DE FILM
1313
să vă plimbaţi, dar să nu vă depărtaţi prea mult. La orele zece e stingerea, ca de obicei.
-	Tovarăşe diriginte, ne daţi voie să dansăm? întreabă un elev. Mateescu ne cântă la acordeon, aşa că muzică avem.
-	Ştefăneasca şi-a luat flautul cu ea. Nu vrea însă să cânte decât muzică clasică. Zice că altfel îşi strică forma...
-	Poate o convingeţi să coboare până la un vals, spune dirigintele.
-	Am auzit că se dă drumul la rock, tovarăşe diriginte, încearcă un elev să întindă coarda ceva mai mult.
-	Eu nu mă pricep, spune dirigintele, la dansurile voastre. Nu ştiu să deosebesc un swing de un rock, spune dirigintele şi-i face cu ochiul elevului. Mă puteţi duce de nas, face el pe naivul.
-	Noi, pe dumneavoastră! Nici pomeneală de aşa ceva, tovarăşe diriginte...
în spatele gării e o baltă întinsă, acoperită cu flori de nufăr. Cei trei prieteni, pe mal, admiră florile.
-	Ce frumoase sunt, spune fata. Păcat că nu putem ajunge până la ele...
-	Vrei să-ţi aduc una? întreabă Vlad.
-Apa e destul de adâncă, am impresia, şi tu nu ştii înota. Aşa că nu mai fă pe grozavul.
-	Nu sunt un mare înotător, dar până acolo tot sunt în stare să dau din mâini, spune Vlad.
-	Intrăm amândoi şi-ţi aducem câte flori vrei, spune Valentin. Hai, frate-miu, ce mai stai, îi spune el lui Vlad, şi amândoi băieţii se dezbracă, rămân numai în chiloţi de baie, apoi intră în apă, care la început le ajunge numai până la genunchi, apoi până la piept şi când apa se face ceva mai adâncă se îndreaptă înotând spre florile de nufăr. La un moment dat, Vlad oboseşte şi atunci prietenul lui se apropie de el, îl sprijină cu o mână şi, înotând unul lângă altul, ajung
1314
SORIN TITEL
lângă flori, rup un întreg buchet şi se întorc — Valentin îl sprijină în continuaroe cu o mână pe Vlad — la fata care îi aşteaptă pe malul lacului. Apa a fost destul de rece şi cam dârdâie de frig amândoi. Se îmbracă în grabă, apoi Valentin îi spune fetei:
-	Nu ne poţi iubi pe amândoi. Vrând, nevrând, trebuie să alegi, să te decizi...
-	Trebuie neapărat?! întreabă fata privindu-i mirată.
-	Sigur că trebuie, spune Vlad. Nu se poate altfel.
-	Sunteţi prietenii mei, spune fata. Intr-adevăr, dacă aş fi îndrăgostită, ar trebui să aleg. Pe tine sau pe tine...
-	E clar că nu ne iubeşte, spune Vlad dezamăgit. Şi eu care am fost tot timpul convins că e îndrăgostită de tine... Eram foarte gelos, dar nu voiam să-ţi arăt. Oricum, pentru o fată nu merită să strici o prietenie, îmi spuneam fără să fiu prea de tot sigur că-i aşa...
-	Pe cuvântul tău că nu eşti îndrăgostită de nici unul dintre noi? întreabă Valentin, care vrea ca lucurile să fie deosebit de clare.
-	într -un fel, vă iubesc pe amândoi... haideţi să dansăm, îi îndeamnă ea pe băieţi, care arată cât se poate de dezumflaţi.
-	De dans ne mai arde nouă acuma! spune Vlad şi e atât de mâhnit încât aproape îi dau lacrimile...
S-a înserat şi pe peronul gării - o gară mică pierdută în mijlocul câmpiei, după cum am mai spus - se dansează un rock cât se poate de îndrăcit. S-au aprins nişte felinare şi mica gară cu dansatorii ei se zăreşte ca o oază de lumină în mijlocul câmpiei. La acordeon s-a alăturat şi flautul, o împerechere de sunete cel puţin ciudată.
*
Vagonul elevilor, tras pe o linie lăturalnică. Dirigintele a rămas singur şi, trântit pe un pat, citeşte nişte poezii dintr-un
SCENARII DE FILM
1315
volum pe coperta căruia e scris numele lui Baudelaire. Eleva cu ochelari dă buzna în vagon. E cât se poate de scandalizată şi pornită împotriva modului în care se dansează pe peronul gării.
-	Care e problema? întreabă dirigintele ridicând privirea de pe filele cărţii. Te-a supărat cineva sau ce-i cu tine?
-	Dumneavoastră auziţi ce se cântă acolo! spune fata, furioasă la culme, arătând cu o mână în direcţia peronului.
-	Ce se cântă?! întreabă profesorul mirat. V-am spus că nu mă pricep.
-	Dar nu se poate, tovarăşe profesor, să ne compromitem în halul ăsta! spune fata spumegând de furie, aruncând scântei prin lentilele ochelarilor. Acuma s-au apucat să-l înveţe şi pe şeful gării să danseze rock! E un dezmăţ, tovarăşe profesor, pur şi simplu inadmisibil!... Dacă şeful o să uite de mersul trenurilor şi-o să se petreacă un carambol?... Şi doar mereu ni s-a spus că trebuie să luptăm împotriva...
-	La ora asta nu trece probabil nici un tren, o întrerupe dirigintele, încercând s-o calmeze. Şeful de gară îşi cunoaşte în mod sigur îndatoririle, nu trebuie să-i purtăm noi de grijă...
-	Şi dacă o să se afle, tovarăşe profesor, că noi, în loc să dansăm...
-	Şi tu de ce nu dansezi? o întrerupe dirigintele.
-	Eu sunt împotriva unor astfel de dansuri decadente! spune fata furioasă. Dacă dumneavostră le aprobaţi şi nu luaţi nici o măsură, eu nu le aprob şi la prima şedinţă de UTM...
-	Bine, o întrerupe profesorul. Acum du-te şi spune-le că-i mai las încă o jumătate de oră peste program, dar nu mai mult. Am să vin şi eu să dansăm împreună un vals, ce părere ai?
-	îmi place valsul la nebunie, tovarăşe profesor, spune fata, devenind dintr-o dată cât se poate de copilăroasă. Să vedeţi ce uşor dansez! Sunt ca un fulg.
-	Atunci să mergem chiar acuma, ce zici? întreabă dirigintele.
1316
SORIN TITEL
— Când o să vă vadă pe dumneavoastră, n-o să mai îndrăznească să cânte nici un rock! spune fata triumfătoare.
*
Excursia organizată sub lozinca „Să ne cunoaştem frumuseţile ţării“ a ajuns în sfârşit până la mare. Vagonul cu excursionişti se află undeva pe o linie secundară. E dimineaţă, foarte devreme. în lumina tulbure abia reuşim să distingem silueta unui elev care se îndreaptă spre patul în care doarme dirigintele.
-	Tovarăşe diriginte, spune el în şoaptă, după ce observă că profesorul e treaz, cred că e timpul să dau deşteptarea dacă vrem să ajungem la timp. Mai sunt doar treizeci şi cinci de minute.
-	Sună deşteptarea şi grăbiţi-vă, spune dirigintele. Până pe malul mării facem cel puţin 20 de minute. într-un sfert de oră trebuie să fiţi îmbrăcaţi. Şi să vă puneţi pe voi ceva mai gros. Dimineaţa e destul de răcoare.
Elevul sună deşteptarea din aceeaşi trompetă din care s-a suflat la spectacolul elevilor cu piesa „Viaţă nouă“.
-	Gata cu somnul, spune elevul, altfel nu vedem răsăritul.
-	La ce oră răsare soarele? întreabă un elev ceva mai somnoros, căruia nu-i cade chiar bine sculatul cu noaptea în cap.
-	La cinci şi patru minute.
-	Haideţi, îmbrăcaţi-vă repede, spune Stela agitată, cu un minut dacă ajungem mai târziu, am ratat totul!
Străzile pustii, la o asemenea oră matinală, ale oraşului Mangalia. Elevii aleargă cam în dezordine, îmbrăcându-se, unii dintre ei, din mers, spre ţărmul mării.
-	De ce ţi-ai pus tenişii?! întreabă un elev. Desculţ e mult mai bine. De ajuns, ajungem. Mai avem cinci minute...
SCENARII DE FILM
1317
Tinerii au ajuns cu un minut sau două înainte de a răsări soarele pe malul mării. Aşteaptă acum liniştiţi şi emoţionaţi ca soarele să se ridice din mare. Fata care cântă la flaut şi-a luat flautul cu ea. Se cântă ceva din Mozart în liniştea atât de proaspătă a dimineţii. Toţi stau cu privirile aţintite spre larg, spre locul de unde trebuie să se ridice soarele. Un strigăt general de surpriză în clipa în care marea devine dintr-o dată purpurie, un văl strălucitor se aşterne deasupra ei şi, în sfârşit, soarele fastuos şi solemn se ridică din măruntaiele ei. Fata continuă să cânte la flaut aceeaşi melodie suavă şi proaspătă ca apa unui izvor...
*
Dimineaţa foarte devreme, pe peronul gării, Vlad, un bărbat trecut de patruzeci de ani, îşi ia rămas bun de la gazdele sale. Strângeri de mână, ba chiar şi îmbrăţişări.
-	Să mai veniţi pe la noi şi să nu ne uitaţi, spune şeful de la cultură.
-	A fost o adevărată sărbătoare pentru noi, ce să vă mai spun, un eveniment! spune tânărul profesor de limba română...
-	Are doar un minut întârziere, spune directorul Casei de cultură, uitându-se la ceas.
-	Sper că v-aţi simţit bine, spune profesorul. Spuneaţi că lucraţi la o carte nouă? Poate o să fiţi de acord s-o lansăm la noi, spune plin de entuziasm tânărul profesor.
Bucureştiul. O maşină care străbate un bulevard împrejmuit de blocuri. Opreşte în dreptul unui bloc. La volan se află Vlad. Coboară din maşină. Confruntă adresa din bloc-notes cu cea de pe perete şi pătrunde în holul blocului. Un hol destul de întunecat. Se urcă în lift. Liftul opreşte în dreptul etajului patru. Vlad coboară din lift. Se opreşte în dreptul unui apartament şi sună. Deschide o femeie cam de
1318
SORIN TITEL
aceeaşi vârstă cu el, cu părul cărunt şi cu o faţă care pare, altfel, destul de tânără.
-	Te-ai descurcat, prin urmare? îi spune femeia zâmbind. De altfel nici nu-i prea complicat de ajuns. Staţia „Favorit" o ştie oricine. Să te văd cum arăţi, spune femeia zâmbind în continuare. Nu ne-am văzut doar de douăzeci şi cinci de ani... După un scurt examen, spune cu acelaşi surâs prietenos pe buze: Te-ai îngrăşat puţin prea tare. Altfel n-am nici o obiecţie -te ţii, ca să zic aşa, bine.
-	Ţi-am adus o carte, îi spune Vlad şi-i întinde cu simplitate şi în chipul cel mai firesc cartea, încercând în realitate să-şi ascundă emoţia de care e cuprins. E ultima pe care am scris-o.
-	Nici n-am văzut-o, spune femeia. De fapt, în ultimul timp cu greu găseşti o carte bună. Se epuizează foarte repede. Am noroc cu copiii care trec destul de des pe la librărie... Ştii că am doi băieţi care termină facultatea la anu? E diferenţă de un an între ei. Cel mare n-a intrat din primul an la facultate, aşa că au ajuns colegi. Amândoi fac politehnica.
-	Băiatul lui Valentin e mai mare ca ei cu doi ani, nu-i aşa? întreabă Vlad.
-	Cu doi ani. Ştii că soţia lui Valentin s-a recăsătorit cu un medic chirurg? I-am văzut, pe ea şi pe copil, prin anii şaptezeci. Dorin era la liceu, într-a opta sau a noua. Era foarte bun la matematică. Ii seamănă foarte bine. Doar că e ceva mai înalt...
-	Voi doi de ce v-aţi despărţit atunci, chiar în ultimul an de facultate?...
-	Valentin m-a părăsit... De ce, nu ştiu, nici n-am să aflu vreodată... Valentin e mort... Ştii că uneori mă gândesc la el fără să-mi pot aminti foarte exact cum arată?! Vocea în schimb i-o ţin bine minte. Precum şi anumite gesturi ale lui: de pildă cum îşi trecea mâna prin păr, cu o mişcare rapidă, de parcă ar fi vrut mai mult să se apere decât să-şi aranjeze părul... Ia
SCENARII DE FILM
1319
loc, te rog, pe fotoliul ăsta, dacă vrei... îmi pare rău că bărbatul meu nu-i acasă. E plecat într-o delegaţie şi se întoarce abia sâmbătă după- amiază... în schimb copiii trebuie să vină dintr-o clipă în alta. Au avut ore până la şase... Sunt mai înalţi decât mine cu un cap, spune femeia râzând.
-	Aş vrea să stau de vorbă cu soţia lui, spune Vlad. îi ştii cumva adresa?
-	O am notată într-un carneţel. Dacă între timp nu s-a mutat cumva de la Cluj... Am să-ţi fac o mărturisire: evit, atât cât îmi stă în putinţă, să mă gândesc la trecut... îmi face rău, mă tulbură mult prea tare... încerc să-l uit. Gândul că Valentin nu se mai află printre noi e mult prea cumplit, aşa că...
Se aşterne o linişte grea, apăsătoare. Apoi Vlad începe să vorbească. O face cu mare greutate...
-	Nimeni nu-i vinovat de moartea lui Valentin, a fost un accident nenorocit, o ştim cu toţii. în ultimul timp m-am gândit mult la el, mi-am adus aminte de o mulţime de lucruri de pe vremea când eram tineri amândoi, eram încă elevi... Şi nu ştiu din ce pricină mă simt vinovat, de parcă aş fi contribuit... Ştii că despre el, despre prietenia noastră, am încercat să scriu, gândindu-mă că am să mă eliberez în felul ăsta, dar n-am fost în stare...
-	Valentin a fost singurul bărbat pe care l-am iubit... El probabil că nu m-a iubit, dar asta nu are nici o importanţă... Am fost cu Valentin la tine la Braşov pe vremea când făceai armata, mai ţii minte? îţi lăsaseşi mustaţă şi erai foarte mândru de ea. Ziceai că te maturizează. Era chiar de ziua ta şi Valentin ţi-a adus o carte: Păpuşa de un scriitor polonez, i-am uitat acuma numele. Am văzut şi un film împreună: Ordinul Ana după o nuvelă de Cehov. Vouă v-a plăcut foarte mult şi aţi discutat tot timpul despre filmul ăla. Apoi am intrat într-o cofetărie şi am mâncat îngheţată de căpşune. Am râs de tine amândoi pentru că erai tot îngheţată pe mustăţi... îţi mai aminteşti?...
Se aude soneria.
1320	SORIN TITEL
-	Cred că s-au întors copiii, spune femeia. Au uitat să-şi ia cheile la ei. O clipă, să le deschid...
Vlad rămâne singur în încăpere. Din hol se aude glasul femeii.
-	Avem un oaspete, le spune ea băieţilor. Aveţi şi voi prilejul să cunoaşteţi un scriitor. Cum i-aţi citit cărţile, o să puteţi sta de vorbă şi să vă spuneţi părerea despre ele. Haideţi, intraţi, nu fiţi aşa de ruşinoşi, îi îndeamnă ea şi pe cuvintele ei de îmbărbătare, filmul se sfârşeşte.
PATIMILE
Lunga călătorie a prizonierului
Curtea interioară a unui imobil de locuit semănând perfect cu o închisoare. Prizonierul îşi ridică privirea spre o fereastră luminată, îşi ia rămas bun de la cineva, ridicându-şi mâinile, cu cătuşe la ele, în sus, exact cum fac boxerii după ce au câştigat un meci. Un semn de adio, destul de teatral şi patetic. In tot acest timp, însoţitorii lui îl urmăresc cu cea mai mare atenţie.
- Hei, grăbeşte-te, îi spune unul dintre ei, împingându-1 cu destulă brutalitate. Nu vrem ca din pricina ta să nu ajungem la timp...
S-au urcat în maşina poliţiei, împreună cu ceilalţi deţinuţi, îşi fac loc pe o banchetă, stau cam înghesuiţi unul în altul. Printre ceilalţi deţinuţi se află şi o femeie pe care prizonierul pare a o cunoaşte de dinainte. Femeia îi zâmbeşte cu multă afecţiune, făcându-i chiar un mic semn de recunoaştere. Are în acelaşi timp grijă de copilul pe care îl alăptează.
Schimb de priviri între prizonierul care pare destul de speriat şi femeia care continuă să-i zâmbească în timp ce îşi alăptează copilul. Ceilalţi prizonieri şi însoţitorii lor nu observă nimic, ei dau mereu ordine pline de brutalitate, neatenţi fiind la mica scenă de mare intimitate care s-a creat între cei doi. Copilul, după ce femeia l-a alăptat, a adormit, iar femeia îşi acoperă sânul. Pe chipul său a apărut un zâmbet mulţumit
1324
SORIN TITEL
şi ea seamănă foarte bine cu acele madone pe care le-am văzut pictate de pictorii renascentişti. E tot atât de tânără, de visătoare, ca şi ele. Se uită pe geamul maşinii, urmărind peisajul arid pe lângă care trec. La rândul său, prizonierul urmăreşte acelaşi peisaj. Se lasă înserarea şi câmpiile nesfârşite pe care camionul cu deţinuţii le străbate sunt de o sufocantă melancolie. Apoi, din nou îşi întorc privirile unul spre celălalt, zâmbindu-şi cu afecţiune. Ne aflăm iarăşi în maşina poliţiei. Femeia care şi-a alăptat pruncul nu-i mai dă nici o atenţie prizonierului... Maşina opreşte undeva în plin câmp. S-a făcut întuneric. E o seară de iarnă. Afară ninge. Femeia coboară din maşină, se îndepărtează însoţită fiind de doi paznici. Prizonierul o urmăreşte prin fereastra murdară a maşinii...
*
-	Totul e în regulă, spune şoferul maşinii. V-am dus conform instrucţiunilor primite.
Pizonierul şi însoţitorii lui coboară din maşină.
-	Semnaţi aici, le spune şoferul, şi întinde însoţitorilor nişte hârtii pe care aceştia să le semneze. Treceţi, înainte de toate, data şi locul unde v-am lăsat. Nu cumva să puneţi după aceea vina pe mine că nu v-am dus unde trebuie...
Cei doi nu sunt prea pricepuţi la scris. Fac mari eforturi până când izbutesc să mâzgălească pe hârtie nişte litere mari de-o şchioapă. Se încruntă, oftează, scot limba din pricina concentrării şi apasă atât de tare cu creionul pe hârtie, încât hârtia se rupe. în sfârşit, fericiţi că au dus până la capăt o misiune atât de grea, întind hârtiile respective şoferului, care se urcă în maşină, dă drumul la motor, iar cei trei, rămânând în plin câmp, urmăresc cu privirile maşina care se îndepărtează...
SCENARII DE FILM
1325
Străzile pustii ale unui orăşel de provincie. Ninge, coboară întunericul. Prizonierul e doar într-o cămaşă subţire. El tremură de frig. Ceilalţi doi au mantale călduroase.
-	O să-i îngheţe sufletul, spune unul din însoţitori, un bărbat gras cu trăsături cam grosolane: nasul borcănat, gura mare, părul tăiat scurt ca la boxeri, cu nişte ochi însă albaştri şi foarte copilăroşi, care contrastează frapant cu restul figurii... S-a făcut roşu ca o sfeclă, numai uită-te la el, se adresează el tovarăşului lui de drum, cât poate fi de urât.
-	Fiinţe ca el, pur şi simplu mă dezgustă, spune şi cel de-al doilea însoţitor, un bărbat înalt şi uscăţiv, cu o gură cu buze subţiri, cu un nas lung şi coroiat ca de pasăre de pradă, şi cu ochelari cu dioptrii multe. Şi dacă crapă, cu atât mai bine. Un ticălos mai puţin.
-	în tot cazul, dacă are de gând să crape, s-o facă după ce l-om duce unde avem ordin. Dar unul ca ăsta nu crapă cu una cu două. Au şapte vieţi în ei, te şi miri cât pot fi de rezistenţi, spune grăsanul şi scuipă scârbit, uitându-se cu mult dispreţ la prizonier, care continuă să tremure de frig fără să scoată o vorbă...
-	Şi ce picioare subţiri are, spune însoţitorul cel uscăţiv. A făcut cură de slăbire, nu glumă, se vede că ţine mult la siluetă, adaugă el şi se prăpădeşte de râs... Ai impresia că îşi dă pur şi simplu sufletul dintr-o clipă în alta.
-	Cei din categoria acestuia nu mor cu una cu două. Rezistă, îţi spun eu că rezistă, spune însoţitorul cel rotofei.
Ţi-e frig, mă nenorocitule, recunoaşte că ţi-e frig? îl întreabă el pe deţinut.
-	Puţintel, la picioare, recunoaşte prizonierul. Am mare noroc însă, că mi-au îngheţat de acuma, aşa că nici nu le mai simt, recunoaşte aproape vesel prizonierul.
-	Vezi dacă nu ai fost băiat cuminte, spune unul din însoţitori, şi anume cel uscăţiv. Cine se ţine de marafeturi necurate trebuie până la urmă să dea socoteală. Aşa-i corect.
1326
SORIN TITEI.
Legea e lege, n-ai dreptul să te joci cu ea după cum îţi trece ţie prin cap, îi spune el deţinutului pe un ton foarte didactic.
-	Sunt nevinovat, spune prizonierul.
-	Toţi spun că sunt nevinovaţi, spune însoţitorul cel uscăţiv. Apoi amândoi însoţitorii izbucnesc din nou în râs.
Şi-au găsit un fel de adăpost în subsolul unui mare imobil.
însoţitorii au adormit cu gurile larg deschise. Sforăie şi vorbesc prin somn. Uşa odăii unde se odihnesc e larg deschisă. Un coridor lung, luminat de un singur bec murdar.
La capătul coridorului se află un tânăr care Rimează. Chipul foarte tânăr îi este luminat din când în când de mucul ţigării.
-	N-aş vrea să fiu în locul tău, îi spune el deţinutului cu anumită indiferenţă în glas... I-am văzut pe ticăloşii care te însoţesc. N-ai să te descurci, după părerea mea, uşor cu ei. Aşa-i când pun mâna pe tine; greu mai scapi din ghearele lor... Cum de-au reuşit să te prindă? îl întreabă el, de data asţa manifestând ceva mai mult interes.
-	E o greşeală la mijloc, spune prizonierul. Dar până la urmă o să se lămurească totul şi atunci o să se vadă că sunt nevinovat.
-	Eu nu aş fi atât de optimist, spune neîncrezător bărbatul cel tânăr. După ce te-au înhăţat, nu scapi cu una cu două, adaugă el pe acelaşi ton plin de neîncredere.
-	Tacă-ţi gura, că nu putem dormi, spune însoţitorul cel rotofei, trezindu-se brusc din somn. Şi pe deasupra e şi interzis de regulament să se stea de vorbă cu prizonierii. Strict interzis, adaugă el, şi adoarme la loc imediat ce şi-a terminat muştru-luiala.
Discuţia dintre cei doi tineri continuă.
-	Poţi să le spui de o mie de ori că nu ai nici o vină, ei tot nu te cred. La proces pun martori falşi care să jure strâmb, adaugă el, în timp ce ţigara i s-a terminat, iar vocea i se aude venind din întuneric.
SCENARII DE FILM
1327
-	Vreau să te rog să le spui că m-au condamnat pe nedrept, spune cu o voce categorică şi hotărâtă prizonierul.
-	Am să le spun, promite tânărul, şi vocea lui vine în continuare din întuneric. Intre timp s-a apropiat de prizonier, stau amândoi pe o grămadă de cartofi, se află, după cum am mai spus, într-o magazie, şi tânărul, în timp ce stau de vorbă, se joacă cu cartofii. îi aruncă în sus şi îi prinde cu o singură mână, dând dovadă de o mare îndemânare.
-	Poţi să faci şi tu ca mine? îl întreabă el încântat pe prizonier.
-	Nu cred că am să pot, spune prizonierul. Sunt în general destul de neîndemânatic...
-	Dacă vrei, schimbăm, spune pe neaşteptate tânărul. Rămâi tu aici şi trec eu în locul tău.
-	Nu se poate, spune prizonierul.
-Atunci am să plec, spune tânărul. îşi umple buzunarele pantalonilor cu cartofi şi pleacă...
Când ajunge la capătul coridorului, se deschide, cu mare zgomot, o uşă, se trânteşte de perete şi, în sfârşit, îl putem vedea la lumina zilei pe cel ce a stat de vorbă cu prizonierul: un bărbat tânăr, gol până la mijloc, cu mai multe tatuaje pe trup.
*
E încă foarte devreme şi oraşul la această oră matinală e pustiu. îi vedem pe cei trei, prizonierul şi însoţitorii lui, străbătându-1. Bineînţeles că prizonierul se află la mijloc, iar însoţitorii în stânga şi în dreapta lui. Prizonierul şchiopătează în timp ce merge.
-	Mă roade cizma, spune el cu o voce plângăreaţă de copil neajutorat.
-	Ce-ai vrea să-ţi fac eu dacă te roade? întreabă plin de ostilitate însoţitorul cel gras. Nu cumva ai pretenţia să te duc
1328
SORIN XITEL
în spate? Mai bine lasă mofturile, căci cu noi nu-ţi merge. Noi suntem obişnuiţi să avem de-a face cu lepădături ca tine...
-	Ceea ce nu-mi place mie la el, spune pe un ton foarte teoretic însoţitorul cel uscăţiv, e că prea uşor se delasă. Nu se îngrijeşte suficient. Nu se spală cu săptămânile şi din pricina asta începe să pută.
-	Asta nu pute, spune însoţitorul cel grăsan, mirosindu-1 pe deţinut. E drept că nu miroase cine ştie cât de plăcut, dar de puţit nu pute.
-	Slavă Domnului, spune însoţitorul cel uscăţiv. Am un stomac cât se poate de păcătos. Orice miros mai special - de putoare nici să nu mai vorbim - mi-1 întoarce pe dos...
Intre timp au ajuns la marginea oraşului, lângă o moară veche şi părăsită. Păsări negre zboară deasupra apei îngheţate. Un iepure aleargă prin tufărişul de pe marginea apei şi zăpada se cerne ca o pudră albă şi foarte fină...
Se află toţi trei undeva pe câmp; şi-au aprins un foc mare de vreascuri ca să se poată încălzi. Lângă foc, bineînţeles, se află numai cei doi însoţitori, doar ei se pot bucura de privilegiul de a sta la căldură.
Prizonierul se află ceva mai departe, la câţiva paşi de ei.
S-a aşezat pe o buturugă şi încearcă să-şi repare bocancii scâlciaţi de atâta mers. E foarte prins de lucrul pe care îl face şi seamănă cu un copil care îşi repară o jucărie.
-	De azi dimineaţă tot meştereşte la împuţiţii ăia de bocanci, spune cu o anumită exasperare în glas însoţitorul cel slăbănog. Are o răbdare şi o perseverenţă care pur şi simplu mă scoate din sărite, adaugă el cât se poate de enervat...
*
Au adormit cu toţii în plin câmp. Paznicii lângă foc, iar deţinutul ceva mai departe, lângă un tufiş. Şi între timp se
SCENARII DE FILM
1329
face ziuă. Razele soarelui sunt mai calde, se pare că a venit primăvara.
-	Mă uit şi nici nu-mi vine să cred, exclamă prizonierul cuprins de o adevărată stare de beatitudine. A venit primăvara, aşa, pe negândite, când nici nu te aşteptai. De altfel, aşa se întâmplă întotdeauna. Te culci în plină iarnă, ninge şi e lapo-viţă şi dimineaţa te trezeşti în ciripit de păsărele, o adevărată încântare. Poate că iubesc mult, prea mult, natura, poate că ăsta-i defectul meu cel mai mare, le spune el însoţitorilor lui, care îl privesc în timp ce sporovăieşte cu suspiciune şi ostilitate. Chiar dacă nu am scris poezii niciodată, s-ar putea spune că am, totuşi, o fire de poet. Cum spunea şi profesorul meu de literatură: tânărul ăsta promite foarte mult. Ar putea ieşi din el un al doilea Balzac! Nu ştiu din care pricină mă compara întotdeauna cu Balzac. Fizic nu semănăm defel, ca să zic aşa.
-	Dacă mai trăncăneşte mult, am să-i sparg capul. Nu pot suporta atâta vorbărie, spune cuprins de exasperare paznicul cel rotofei.
-	Şi cu ce ton familiar ne vorbeşte! E de necrezut, se revoltă, la rândul lui, paznicul cel slăbănog. Inchide-ţi pliscul, se răsteşte el la prizonier, să nu mai aud o vorbă, că-ţi mut falca.
*
Prizonierul continuă să meşterească la pantofii lui stând la o oarecare distanţă de însoţitorii lui, iar aceştia, în timp ce mănâncă, amândoi, dintr-o cutie de conserve, stau de vorbă între ei.
- După părerea mea, mâncarea, spune însoţitorul cel gras, dacă nu-i pui tot felul de mirodenii, nu are nici un gust. Mă pricep la bucătărie mai bine decât o muiere şi dacă ar fi fost după capul meu, mi-ar fi plăcut să mă fac bucătar. Numai că atunci când am intrat în armată, nimeni nu m-a întrebat
1330
SORIN TITEL
ce şi cum. M-am zbătut eu ca să ajung la bucătărie. Am avut, însă, un şef scârbos, când a văzut cam unde trag, a făcut ce i-a stat în putinţă să-mi pună beţe în roate. O să-ţi fac eu o friptură - numai să prindem nişte iepuri de câmp - cum nici n-ai visat.
-	Eşti foarte amabil, numai că am ulcer şi trebuie să ţin regim, spune însoţitorul cel uscăţiv.
-	Duodenal sau gastric? întreabă foarte doct grăsanul.
-	Cred că de amândouă, răspunde cam aiurea însoţitorul cel slab.
-	Nu se poate de amândouă, e exclus. Ştiu de la nevastă-mea, care lucrează într-tin spital. E soră şefă, e cât se poate de apreciată de superiorii ei...
După ce au terminat conserva, cutia goală o aruncă deţinutului de parcă ar fi aruncat un os unui câine care stă deoparte.
-	Linge şi tu ce a mai rămas, spune însoţitorul cel gras şi-i face cu ochiul celuilalt. Apoi amândoi izbucnesc în râs. Pentru asta ai limbă, ca să lingi cu ea. Organul creează funcţia, cum zicea nu ştiu cine. Aşa că cine ştie dacă până la urmă n-o să ajungi un mare lingău... Şi, încântat de gluma făcută, izbucneşte în râs. Râde, însă, de unul singur, celălalt nu gustă gluma şi îl priveşte cu multă seriozitate. *
*
O fereastră foarte înaltă, la care se poate ajunge cu greu. Ca să se poată uita pe fereastră, prizonierul s-a urcat pe un scaun.
-	N-ai voie să te uiţi pe geam, îi atrage atenţia însoţitorul cel slăbănog, uitându-se la el cu multă severitate. E strict interzis de regulament.
Docil, prizonierul coboară de pe scaun şi se aşază jos, stând sprijinit de picioarele scaunului.
SCENARII DE FILM
1331
O femeie şi-a făcut apariţia în cadrul uşii deschise şi se uită plină de curiozitate la ei.
-	Hai, intră, îi spune însoţitorul cel gras, rânjind plin de bunăvoinţă, nu-ţi fie teamă, că nu-ţi face nimica. Apropie-te fără frică.
Femeia stă în cadrul uşii. îşi duce amândouă mâinile la gură de parcă s-ar ruşina foarte tare de ei, în acelaşi timp izbucneşte în râs; atitudinea ei e provocatoare, sfioşenia e mai mult jucată decât reală.
-	Să nu scoţi un câine afară din casă, plouă şi bate un vânt îngheţat, îi înştiinţează ea... Mama zicea că de când a fost ea mică nu mai ţinea minte un asemenea frig cumplit.
-	în sfârşit, o să mă culc şi eu într-un pat curat, spune primul însoţitor şi se trânteşte aşa îmbrăcat, cu hainele mustind de apă şi de zloată pe aşternutul alb, murdărindu-1.
*
Cei doi însoţitori au adormit. Prin somn, unul din ei îl prinde în braţe pe celălalt, foarte drăgăstos, crezând că e femeia lui de acasă. Celălalt îi dă mâna la o parte, furios, şi se îndepărtează scandalizat. Apoi adoarme. Repetă, prin somn, gestul primului care, fiind cufundat în somn, nu reacţionează. Rămân amândoi îmbrăţişaţi. Singurul treaz este prizonierul. El o aude pe femeia din încăperea alăturată, umblând încoace şi-ncolo, lipăind desculţă prin odaie... Se apropie de uşă, o întredeschide uşor, şi, fără ca ea să bănuiască, îi urmăreşte fiecare gest. Neştiindu-se urmărită, femeia are gesturile cele mai fireşti. Vorbeşte singură, dar spune cuvintele atât de încet, încât prizonierul nu înţelege ce spune... Femeia goleşte nişte lapte dintr-o cană în alta, şi acum imaginea ar putea din nou să se întrerupă şi să vedem celebra pânză a lui Vermeer cu aceeaşi temă. Aparatul se opreşte pe chipul femeii de un mare calm, de o mare pace interioară, aşa cum sunt toate femeile
1332
SORIN TITEL
din pânzele lui Vermeer, apoi peste chipul său se suprapun alte chipuri de femei, tot din tablourile lui Vermeer, vorbind cu toatele despre ceea ce se cheamă pacea căminului, liniştea, echilibrul, împăcarea cu viaţa şi cu lumea. Femeia părăseşte odaia şi, în vârful picioarelor, prizonierul se ia după ea. Femeia lasă, parcă dinadins, uşa la casă deschisă în urma ei, ca şi când ar fi vrut să dea un semn că ştie, de fapt, că e umărită. Femeia intră în grajd, lasă întâmplător, sau iarăşi dinadins, cine poate şti, şi uşa grajdului deschisă. Din întuneric, din mijlocul curţii, prizonierul o urmăreşte. Lângă femeie se află o lumânare şi chipul îi este luminat de o lumină care parcă vine din interiorul ei... Din mijlocul curţii, prizonierul scoate un fluierat scurt ca să-i dea de veste că el se află acolo. Femeia se întoarce foarte calmă, nearătând surprinsă de apariţia lui.
-	Ce-i cu tine, n-ai adormit? îl întreabă ea. Nu numai ei, ci şi tu trebuie să fii frânt de oboseală.
-	Eşti nevinovat, nu-i aşa? îl întreabă ea.
-	Da, sunt nevinovat, spune prizonierul.
*
Din pricina poleiului, cei trei, deţinutul şi însoţitorii lui, înaintează cu destulă greutate. La un moment dat, deţinutul alunecă şi cade. Ceilalţi se împiedică în el şi cad deasupra lui, grămadă. Cu greu se ridică toţi trei de jos. E o mare învălmăşeală...
-	Mă, am impresia că tu îţi baţi joc de noi?!
-	Pe cuvântul meu că n-am vrut. A fost fără nici o intenţie, se scuză prizonierul.
-	Suntem prea umani cu el. I-am făcut toate poftele şi acuma şi-a luat-o la cap, spune însoţitorul cel uscăţiv. Trebuie mai multă disciplină, asta-i tot.
Şi, din nou, prizonierul alunecă, căderea lui are o anumită graţie, ceea ce îi umple de încântare pe însoţitori.
SCENARII DE FILM
1333
-	Ia uitaţi-vă la el ce frumos ştie să cadă. Ca un balerin. Rar poţi vedea atâta graţie. Mă, tu ai fost balerin? Te pomeneşti că eşti frate cu Nureev şi taci din gură, nu spui la nimeni... Ce-ar fi să mai cazi o dată, să te vadă şi colegul meu?! El n-a fost atent, s-a uitat în altă parte şi nu te-avăzut, spune grăsanul.
Ascultător, prizonierul se face de data asta că alunecă, doar că respectiva cădere nu mai are nici naturaleţea, nici graţia celei dintâi.
-	Graţios ca un fier de călcat, spune însoţitorul cel rotofei. Rahat. Păi, dacă e pe aşa, mult mai graţios sunt eu decât nenorocitul ăsta... O graţie şi un rafinament în mişcări, cum nu s-a mai văzut. Am fost, în tinereţea mea, un mare dansator. Ce mai piruete făceam...
-	îmi şi închipui, se şi vede pe tine cât ai fost de graţios, spune celălalt însoţitor, cu neîncredere.
între timp, prizonierul, fără voia lui, alunecă din nou. De data asta, căderea lui e mult mai spectaculoasă.
-	Mă, tu ai talente pe care le ţii ascunse?! spune bănuitor, ca de obicei, însoţitorul cel uscăţiv.
-	Ascunse, nu avem nimic împotrivă, spune însoţitorul cel rotofei, dar să le ştim şi noi.
Fără ca prizonierul să observe, grasul îi pune o piedică. De data asta, în cădere, prizonierul se loveşte la cap şi-i curge sânge pe obraz.
însoţitorii se fac că nu observă nimic.
-	Sunt pur şi simplu uimit cât de repede se ridică, spune însoţitorul cel uscăţiv. Are o dexteritate uluitoare.
-	Dexteritate da, e de acord însoţitorul cel gras, însă îi lipseşte eleganţa şi graţia, şi din nou îi pune piedică.
în cădere, deţinutul îşi fracturează o mână. începe să plângă de durere.
-Te doare, înţeleg, n-am nimic împotrivă, spune însoţitorul cel uscăţiv. Totuşi, n-ar trebui să fii atât de lipsit de demnitate, încât să urli ca o muiere...
1334
SORIN TITEL
Şi îl loveşte din nou. Prizonierul cade şi, spre mirarea lor, nu se mai ridică.
-	A murit, a dat ortul popii! spune însoţitorul uscăţiv, pe un ton calm, fără să aibă nici o emoţie...
-	Ăştia nu mor atât de uşor cum crezi. Se preface, pur şi simplu, e de părere celălalt însoţitor.
-	In tot cazul, dacă se preface, se preface destul de bine: arată ca şi mort... Păi, cu pumnii tăi, nenorocitule, cum dracu să nu-1 omori, schimbă dintr-o dată uscăţivul tonul, ca să arate că el nu are nimic în comun cu probabila crimă comisă de tovarăşul lui, desolidarizându-se, deci, de tovarăşul lui de drum. Dai în prostie, năzdrăvăniile. Nu te gândeşti şi tu puţin, înainte de a da. Dai ca prostul. Păi, eu când lovesc, nici nu se simte. E şi asta o artă, să ştii să loveşti fără să rămână nici o urmă...
Spre marea lor surprindere, însă, prizonierul îşi revine după ce însoţitorul cel uscăţiv l-a stropit cu un pic de apă...
-	Scuzaţi-mă, spune el, nu ştiu ce s-a întâmplat. Probabil mi s-a făcut rău şi am leşinat...
-	Se mai întâmplă, spune cu toată nevinovăţia însoţitorul care l-a lovit. Şi din pricina insolaţiei, mai ales...
-	îngheaţă sufletul de atâta frig, şi el vorbeşte, dobitocul, de insolaţie! spune nemulţumit uscăţivul. înţeleg să cauţi o scuză, un pretext, dar atunci găseşte măcar unul cât de cât rezonabil...
-	Oricum, ce a fost, a fost, vorba lui Shakespeare, totul e bine când se sfârşeşte cu bine, spune prizonierul pe un ton împăciuitor.
-	Te pomeneşti că te-a durut? întreabă grăsanul cu o anumită naivitate, nevenindu-i să creadă că loviturile lui ar putea pricinui cuiva dureri.
-	De durut m-a durut, recunoaşte prizonierul pe un ton sfătos, altfel nici n-aş fi leşinat dacă nu m-ar fi durut foarte tare. Poţi leşina din pricina durerii; lucrul e verificat din punct
SCENARII DE FILM
1335
de vedere medical. Dar oricum a trecut, am uitat, e ca şi când nici n-ar fi fost...
- Foarte bine, foarte bine, spune grav şi cât se poate de autoritar şi protector cel ce l-a lovit. îmi place de tine, băiatule, că nu eşti ranchiunos. Sunt şi din ăia cărora le dai o dată peste bot mai mult din greşeală, ca să zic aşa, nu în mod intenţionat, c-ai avea ceva special cu ei, dar ştii cum se întâmplă, te ia mâna pe dinainte - şi nu te uită toată viaţa, îţi poartă ranchiună câte zile au şi nu se gândesc decât la răzbunare. Pe când tu ai o fire deschisă, sportivă. Bravo, frumos...
*
Au ajuns, prizonierul şi însoţitorii lui, într-un mare oraş. Străzi supraaglomerate, oameni trec pe lângă ei fără să-i bage în seamă. îşi fac loc cu greu prin mulţimea grăbită. Se opresc în dreptul vitrinelor în care sunt expuse obiecte de lux.
-	Ce i-ar place nevesti-mi pantofii ăia din piele de şarpe, spune însoţitorul cel uscăţiv, arătând spre pantofii expuşi în vitrină.
-	De-acuma ne aşteaptă să ne întoarcem şi uite că noi nici măcar n-am ajuns! E drept că niciodată socoteala din târg nu se potriveşte cu cea de-acasă, spune celălalt însoţitor.
-	Pst, îi spune uscăţivul în şoaptă, să nu te audă prizonierul... Aşa-i ordinul, el nu trebuie să ştie nici când ajungem, nici unde mergem şi nici cât mai avem de mers.
-	Dar tu ştii cât mai avem de mers? întreabă însoţitorul.
-	Nu ştiu, şopteşte uscăţivul profitând de neatenţia prizonierului care se uită fermecat la un bărbat gol până la brâu ce anunţă pe toată lumea cu o voce solemnă că o să înghită sabia pe care o ţine în mână - se află toţi trei într-o piaţă publică.
Bărbatul face toate preparativele necesare înghiţirii săbiei, dar, deocamdată, nici pomeneală să se grăbească s-o înghită.
1336
SORIN TITEL
-	Tu eşti sigur că ăsta e drumul, eşti sigur că nu ne-am rătăcit? întreabă în continuare în şoaptă pentru ca deţinutul să nu-i audă ce vorbesc.
-	Fii fără grijă, cunosc drumul ca-n palmă, spune celălalt umflându-se în pene şi dându-şi multă importanţă. Când eşti cu mine n-ai la ce să-ţi faci probleme, lasă-te pe seama mea. Nu-i pentru prima dată când fac drumul ăsta. Pot spune că-1 ştiu şi cu ochii închişi...
*
Au adormit toţi trei cu capul pe masă într-un restaurant gol, în care chelnerii strâng farfuriile de pe mesele consumatorilor, care au plecat de mult... într-un colţ, doar, o orchestră improvizată din câţiva tineri - cu plete lungi şi în fracuri albe -cântă Serenada melancolică a lui Schubert. La un moment dat prizonierul se trezeşte, se uită la tinerii care cântă.
—	Ar fi bine să cântaţi ceva care să fie mai puţin trist, spune el... Cu muzica asta o să întristaţi pe toată lumea...
-	Aşa se şi numeşte: „Serenada melancolică", spune însoţitorul cel uscăţiv trezindu-se brusc şi adormind repede la loc.
—	Spune-ne ce vrei să-ţi cântăm, întreabă tinerii din orchestră, arătându-se foarte binevoitori.
-	Ce părere aveţi de „Păstrăvul" lui Schubert. E în tot cazul mai vesel.
Băieţii din orchestră încep să cânte celebrul cvartert al lui Schubert şi prizonierul, care ştie bine liedul cu acelaşi nume, se ridică solemn în picioare şi începe să cânte în timp ce însoţitorii continuă să doarmă cu capul pe masă, sforăind prin somn...
*
în acelaşi local, spre dimineaţă, s-a iniţiat un concurs la care iau parte atât cei trei, adică prizonierul şi însoţitorii săi,
SCENARII DE FILM
1337
cât şi barmanii şi chelnerii restaurantului. Un fel de joc de popice, ţinta fiind prizonierul în care se aruncă cu imense cocoloaşe de pâine. Unul dintre ei notează foarte atent loviturile care nimeresc în plin. Participă şi băieţii din orchestră care şi-au părăsit instrumentele. Prizonierul însă nu se comportă chiar cum scrie la carte: dând dovadă de multă slăbiciune, se fereşte din calea cocoloaşelor de pâine, spre marea nemulţumire a jucătorilor. Aceştia îl apostrofează revoltaţi.
-	Ce naiba eşti aşa de fricos, spun ei... Stai şi rabdă, pentru asta eşti pus acolo, ca să rabzi! Asta e rolul tău, nu-i frumos să fii laş! Un bărbat trebuie să se poarte ca un bărbat, indiferent de situaţia în care se află...
-	Trec eu în locul tău, ca să vezi ce comportare trebuie să aibă un om cu adevărat demn, propune însoţitorul cel uscăţiv şi-l vedem luând locul deţinutului. Unul din chelneri îl loveşte însă cu un ou clocit care se sparge în capul însoţitorului. Acesta, voind să rămână în continuare un exemplu viu, nu ripostează, în timp ce gălbenuşul i se prelinge de-a lungul obrazului...
Şi în timp ce jocul continuă, deţinutul reuşeşte să se sustragă atenţiei celor doi paznici; îl vedem luând-o de-a lungul unui coridor îngust de parcă ar fi voit să caute pe cineva sau, cine ştie, chiar să scape de paznicii săi. în tot cazul, se uită cu multă atenţie în jurul său; se vede că îi este teamă să nu fie urmărit. Persoana pe care o caută prizonierul e un bărbat ceva mai în vârstă decât el, un ins cu chelie, cu aspect de mic funcţionar conştiincios, un bărbat de treabă şi familist după toate aparenţele, cu o mică valiză în mână.
-	Abia am reuşit să-ţi dau de urmă, spune el ştergându-se cu batista de sudoare şi respirând greu, de parcă ar fi alergat. Te-ai fofilat fără să bage ei de seamă, nu-i aşa? N-aş vrea să ştie că sunt aici... Nu de alta, dar o să-şi închipuie că cine ştie ce avem de gând să punem la cale, să pregătim o evadare sau
1338
SORIN TITEL
o răpire - cum au văzut, sunt sigur, în Filme poliţiste cu duiumul şi au capul plin de evadări de tot felul...
-	Dar nici nu mă gândesc să evadez... Nu doresc decât un singur lucru: să mi se facă dreptate, să se spună odată că sunt nevinovat...
-	Pe mine nu trebuie să mă convingi. Te cunosc foarte bine. Nu degeaba sunt fratele tău...
-	Şi cu toate astea nici tu nu eşti întru totul convins că n-am nici o vină...
-	N-are nici o importanţă dacă sunt convins sau nu. Ca frate bun al tău, nu mă interesează decât un singur lucru: să te văd c-ai scăpat viu şi nevătămat de toată istoria asta. De altfel ar Fi cam timpul să te mai linişteşti...
-	Prin urmare nu crezi că sunt nevinovat? întreabă prizonierul şi se vede că suferă din pricina neîncrederii fratelui său mai mare.
-	Nu pentru asta am făcut un drum atât de lung, ca să stabilim noi dacă eşti vinovat sau nu. O să hotărască judecătorii la proces, pentru că şunt sigur că o să se reia procesul. Am şi făcut de altfel toate demersurile necesare pentru recurs, am angajat pe cei mai buni avocaţi...
-	Sper că n-ai lăsat-o pe mama să-şi vândă şi ultimele bijuterii ca să-i plătească?!
-	A fost absolut necesar să şi le vândă, altfel n-ar Fi putut face faţă atâtor cheltuieli. Nenorociţii ăia cer nişte sume imense...
-	Cum am să pot, oare, s-o răsplătesc pentru tot ce-a făcut pentru mine? Aş Fi preferat să zac pentru totdeauna în închisoare, decât s-o ştiu fără splendidele ei bijuterii... Eram copii mici de-o şchioapă, iar ea şi le punea întotdeauna când se ducea la vreo petrecere sau la teatru, mai ţii minte?...
-	Lasă acum amintirile, îi spune enervat fratele mai mare. Nu avem timp pentru ele. O s-o facem şi pe asta, o să depănăm împreună amintiri, stând la gura sobei, când tu ai să Fii liber...
SCENARII DE FILM
1339
Te rog în schimb să fii foarte atent şi să-mi răspunzi cât mai exact la întrebările pe care am să ţi le pun, înainte de a prinde ceilalţi de veste, spune fratele mai mare şi se uită speriat şi foarte atent în toate părţile, nu cumva să fi fost descoperiţi. Nu trebuie să-i lăsăm să intre la idei...
-	Nu observă ei nimica! spune, foarte optimist, prizonierul. Joacă un fel de popice cu chelnerii, un joc născocit chiar de chelneri în noaptea asta, care s-a bucurat de îndată de cel mai mare succes. Sunt atât de prinşi în joc, încât sunt convins că m-au şi uitat...
-	Lasă acuma chelnerii, spune din ce în ce mai enervat fratele mai mare, exasperat de vorbăria continuă a celuilalt. Fii, aşadar, atent la întrebările pe care am să ţi le pun şi caută să răspunzi cât mai exact la ele. Vreau răspunsuri limpezi asupra lor. Mai avem doar foarte puţine minute de stat împreună. Prin urmare aş vrea să ştiu mai întâi şi întâi de toate cât mai aveţi de mers, eventual câte săptămâni, zile, ore, minute, precum şi localitatea - eventual scrie-mi-o pe hârtie cu litere de tipar - unde trebuie să ajungeţi?...
-	Din păcate nu pot răspunde la nici una din întrebările puse de tine, spune prizonierul. Pentru că nu ştiu nici cât mai avem de mers şi nici unde trebuie să ajungem... Cu mine ei nu stau de vorbă despre asemenea lucruri. Şuşotesc tot timpul între ei, şi când să mă apropii, schimbă vorba... Sunt foarte severi şi distanţi cu mine: ei comandă şi eu trebuie să execut. Dacă spun s-o iau la dreapta, eu fac aşa cum spun ei, o iau la dreapta şi nu le ies din cuvânt... Cu cât eşti mai supus, cu atât eşti mai ferit de neplăceri... Ori cel mai tare se înfurie când îmi dau şi eu cu părerea, când am vreo idee, ca să zic aşa, şi îndrăznesc să le-o comunic şi lor...
-	Când le ai, mai bine ţine-le pentru tine, spune fratele mai mare. Fii atent şi şiret. Ei nu trebuie să afle niciodată ce-ţi umblă prin cap.
1340
SORIN TITEL
-	Defectul meu e că sunt mult prea sincer şi nu pot să mă ascund suficient, spune fratele mai mic. întotdeauna am fost aşa: ce-i în guşă şi în căpuşă, cum spune un vechi proverb... Caut eu să mă ascund câteodată, numai că se vede cale de-o poştă, nu pot să mă prefac suficient. Se uită odată lung la mine şi m-au şi prins cu fofârlica, cum se spune.. Am o fire cât se poate de păcătoasă, asta-i tot, spune el oftând.
-	Am crezut că necazurile prin care ai trecut au reuşit să te mai schimbe, spune fratele mai mare, dar constat cu mult regret că tot aşa ai rămas. N-ai tras nici o învăţătură din toate cele prin care ai trecut. Lucrul ăsta mă înfurie cel mai tare la tine dacă vrei să ştii, spune el cu multă asprime. Acum, gata, am trăncănit destul şi aşa, e cam vremea să plec... E foarte important de asemenea să ştiu cum îi cheamă pe paznici, dacă au eventual familie mare şi remuneraţie mică, pentru a-i putea mi tui, reia discuţia, pe acelaşi ton de om cu scaun la cap, fratele mai mare.
-	Familie mare şi remuneraţie mică au în mod sigur, spune prizonierul. Vorbesc tot timpul despre copii şi despre nevestele care le-au rămas acasă. A unuia dintre ei, acum nu mai ţin minte anume a căruia, trebuie să nască chiar în zilele astea. Poate că o fi şi născut între timp...
-	Trebuie să-i corupem pe toţi, spune fratele mai mare cuprins de o furibundă ambiţie, de la paznici până la judecători, altfel nu văd cum ai putea scăpa de toată istoria asta şi să fii din nou liber...
-	Tu uiţi mereu că sunt nevinovat şi că adevărul trebuie să iasă la lumină, să se aleagă, cum se alege uleiul de apă. Tu vorbeşti de parcă aş fi într-adevăr un infractor şi eliberarea mea nu ţi-o închipui altfel decât ca de un fel de potlogărie pusă la cale cu multă dexteritate şi pricepere. Nu-ţi dai seama că mă jigneşte modul tău de a gândi? Sunt nevinovat şi nevinovăţia mea trebuie să iasă la lumina zilei. Nu cer decât
SCENARII DE FILM
1341
acest lucru: să mi se facă dreptate, strigă în gura mare prizonierul şi fratele lui mai mare îi astupă gura.
-	Ai înnebunit, spune el în şoaptă şi se uită îngrozit în jurul lui. Vrei ca ei să te audă, să afle că am fost aici, vrei ca totul să se deconspire, să iasă în vileag? Nu-ţi dai seama că tot ceea ce am vorbit acum şi aici trebuie să rămână între noi, strict secret, să nu afle nimeni? Nu-ţi dai seama că dacă se află, suntem pierduţi!
-	Dar n-am pus nimic la cale, spune revoltat prizonierul. N-am făcut altceva decât să vorbim despre nevinovăţia mea.
-	Ce-i dai tot timpul cu nevinovăţia! se enervează fratele mai mare. Puţină modestie nu ţi-ar strica totuşi. Acum pleacă, du-te la ei, până nu-ţi observă absenţa, până nu intră la gânduri şi încep să se întrebe pe unde ai umblat... Să ştii că noi n-o să te uităm. O să avem grijă de tine, spune fratele mai marc şi-l îmbrăţişează.
-	Sărut-o din partea mea pe mama. Spune-i, te rog, să mă ierte, să nu-mi poarte pică pentru toate necazurile pe care i le-am făcut. Spune-i, de asemenea, că n-ar fi trebuit să-şi vândă bijuteriile, că nu merit un sacrificiu atât de mare, spune-i că sunt nevinovat...
însoţitorii sunt atât de captivaţi de jocul din restaurant încât îl continuă şi acum, în plin câmp. Ţinta este, bineînţeles, prizonierul care între timp s-a obişnuit cu gândul că trebuie să fie ceva mai demn şi să nu se mai plângă după fiecare lovitură.
-	Poate inventăm şi găsim un alt joc aici, de ăsta m-am plictisit, spune însoţitorul cel gras.
—	Eu propun să ne jucăm de-a creanga ruptă, spune însoţitorul cel uscăţiv.
1342
SORIN TITEL
-	Cum e jocul de-a creanga ruptă? întreabă primul, că nu-1 ştiu.
-	Ai răbdare, ai să vezi, nu mai fi atât de curios. Şi însoţitorul cel uscăţiv îi şopteşte ceva prizonierului la ureche în aşa fel încât să nu audă şi tovarăşul lui de drum. Prizonierului nu-i rămâne decât să execute ce i-a spus paznicul. El se caţără într-un copac, apoi îşi dă drumul pe o creangă, se leagănă pe ea cu picioarele în vânt... Şi între timp urlă în gura mare versurile din Testamentul lui Franţois Villon:
-	„Acum va şti legat cu şnurul / Grumazul meu cât trage curu“... declamă el cu mult patos faimosul testament. Dacă c... e uşor, le explică el, îl ţine craca, dacă-i greu, se rupe şi cade odată cu ea.
-	Urcă-te pe cea de deasupra ei, că-i mai subţire, îl îndeamnă pe prizonier însoţitorii...
Prizonierul se urcă cu o creangă mai sus. Nici de data asta nu se rupe creanga cu el.
-	Mă, da uşor cur mai ai! Uite că nu se rupe, uite că te ţine, se miră însoţitorii.
Prizonierul e destul de speriat, totuşi încearcă să zâmbească, arătând ca un circar, încă nesigur pe numărul pe care îl execută pentru prima dată.
-	încearcă să te ţii cu o singură mână, spune de jos însoţitorul.
-	Nu pot, mi-i frică, spune prizonierul cuprins de panică.
-	Urcă-te mai sus. Să vedem dacă aia te ţine sau nu, spune însoţitorul.
-	Aia de deasupra mea nu cred să mă ţină, e prea subţire, spune prizonierul şi e gata să coboare.
-	Urcă-te dacă îţi spun şi nu mai trăncăni atât... Ordinul se execută şi nu se discută.
Prizonierul, cu chiu, cu vai, nu prea e el îndemânatic, urcă încă o creangă, se agaţă de ea cu amândouă mâinile, se leagănă
SCENARII DE FILM
1343
o clipă în aer, apoi creanga se rupe şi cade. Rămâne întins pe pământ, cu ochii închişi; arată ca mort...
-	Gata, Kaput, semnează-i actul de deces. Sau mai bine completează-1 tu şi îl semnez eu, spune cu indiferenţă grasul.
-	Sunt viu şi nevătămat, se aude vocea voioasă a prizonierului, numai că nu pot să mă mişc. Mi-am rupt o coastă...
-	Te doare? întreabă într-un glas însoţitorii aplccându-se curioşi asupra lui.
-	Nu chiar aşa de tare, spune prizonierul politicos.
-	Şi Adam şi-a rupt o coastă şi de-aia i-a fost bine mersi, îl consolează însoţitorul cel gras. Fără coasta aia ruptă ar fi fost condamnat să facă onanie toată viaţa. Nu i-ar fi fost uşor...
Cei doi îl ajută să se ridice.
-	Nu pot să merg, spune deţinutul. Mă doare la fiecare mişcare pe care o fac.
-	Dacă nu ajungem la timp, o să fim traşi la răspundere. Nu cumva îţi închipui c-o să ne lăsăm pedepsiţi de superiorii noştri pentru că tu nu ai chef să umbli, spune însoţitorul cel gras cu o voce plângăreaţă.
Prizonierul, ascultător, încearcă să facă câţiva paşi şi leşină de durere. însoţitorii au găsit totuşi o soluţie. Au făcut din propriile lor mâini un fel de pat, pe care îl aşază pe deţinut. Ca să-şi poată ţine echilibrul, îi ia pe după cap pe cei doi însoţitori şi, în felul acesta, îşi continuă drumul...
-	Şi-a găsit fraierii care să-l ducă pe braţe, spune înfuriat însoţitorul cel uscăţiv. Uită-te la el cum se lăfăie şi ce mulţumit arată. Când îl văd ce mutră face, pur şi simplu îmi vine să-i crăp capul.
-	Şi eu sunt convins că se preface, spune însoţitorul cel uscăţiv pe un ton laconic şi aparent cât se poate de calm.
Trec printr-o piaţă pustie în care tocmai se face curăţenie. Măturătoarele de stradă, înfofolite în şaluri groase, se uită curioase la ei.
1344
SORIN TITEL
în dreptul unei fântâni arteziene se opresc. Prizonierul coboară de pe scaunul său improvizat, îşi pune gura sub jetul de apă şi bea cu mult nesaţ.
-	Să-i punem câteva comprese cu apă rece, spune însoţitorul cel uscăţiv. Poate în felul ăsta îi trece mai repede şi nu mai trebuie să ne dăm sufletul cărându-1 noi.
-	Ce părere ai, eşti în stare să mergi singur sau ai neobrăzarea să pretinzi să te ducem noi şi pe mai departe?!...
-	Nu cred că am să pot merge, spune deţinutul cu toată sinceritatea. La fiecare mişcare pe care o fac, mă doare îngrozitor. îmi vine să urlu de durere, doar că mă reţin cât pot...
-	De când te ducem noi în spinare, a avut vreme să ţi se lipească la loc coasta aia ruptă, spune însoţitorul cel uscăţiv. Pe noi nu ne înşeli! Aşa că urlă cât vrei de durere, dar umblă singur, căci noi am obosit şi nu te mai putem duce, spune uscăţivul.
*
După ce prizonierului i s-a vindecat coasta ruptă, hotârăsc să se joace de-a telefonul fără fir. Prizonierul şopteşte un cuvânt oarecare în urechea unuia dintre însoţitori, iar acesta îl şopteşte la urechea celuilalt care trebuie să spună ce cuvânt a auzit şoptindu-i-se.
însoţitorul cel slăbănog se supără dintr-o dată.
-	Nu întâmplător ai spus cuvântul ăsta, se revoltă el. Anume l-ai ales. Crezi că sunt fraier şi nu mi-am dat seama...
-	L-am spus absolut la întâmplare, spune prizonierul. E adevărat că îmi plac cuvintele frumoase. Cuvântul meu preferat este trandafirul...
-	Lasă că nu l-ai spus tu la întâmplare, spune însoţitorul cel uscăţiv. Nu suntem noi fraierii pe care să-i duci tu de nas. Anume l-ai ales, ştim noi... Te cam joci cu cuvintele, băiatule, şi asta e rău, îi spune făcându-i mustrător cu degetul.
SCENARII DE FILM
1345
-	Nu-i adevărat, neagă prizonierul. Mă învinuiţi pe nedrept.
-	Lasă că ştim noi unde anume îţi umblă ţie gândul. De ce crezi că suntem noi aici, dacă nu ca să fim atenţi la fiecare cuvânt care îţi iese din gură?
-	Da, ca să auzim tot ce spui, pentru asta suntem aici, confirmă şi celălalt însoţitor dând cu multă gravitate din cap.
Ii urmărim de undeva de sus: jocul continuă. Aleargă unul după celălalt, îşi pun chiar piedici, dacă nu pot altfel să se prindă, jocul pare copilăros şi foarte vesel...
-	Vă iubesc ca pe fraţii mei, strigă în culmea entuziasmului prizonierul.
-	Nu e sincer, spune însoţitorul cel uscăţiv. Părerea mea e că nu trebuie să credem o iotă din tot ce spune. Toate declaraţiile lui sunt mincinoase.
*
în gară, în plin câmp, departe de orice aşezare omenească. Deţinutul încearcă să se uite pe fereastra murdară în biroul gării. înăuntru, impiegatul a adormit cu capul pe masă. Mâna dreaptă a acestuia e întinsă peste mormanul de dosare care zac pe masă, chipiul e dat uşor pe ceafă. Pe perete, ceasul cu pendulă îşi continuă bătăile monotone. Cei doi însoţitori bat în geamul îngheţat, impiegatul îi priveşte la început cu suspiciune - cine or fi şi ăştia şi ce caută în miez de noapte? -mai ales la prizonier se uită cu cea mai mare neîncredere.
-	Am îngheţat de frig, îi spune grasul, poate ne laşi să intrăm înăuntru să ne mai încălzim puţin...
-	Unde îl duceţi? întreabă impiegatul arătând spre deţinut... Să-i dau drumul şi lui sau pe el îl lăsaţi afară?
-	Afară, bineînţeles, spun însoţitorii.
Au intrat în mica sală a gării. Deţinutul îi urmăreşte prin geamul îngheţat... Impiegatul le vorbeşte tot timpul, dar,
1346
SORIN TITEL
bineînţeles, atât noi cât şi deţinutul nu auzim ce spune. Apoi scoate o sticlă cu vin dintr-un dulap şi le dă de băut. Rup toţi trei dintr-o pâine şi mănâncă. Deţinutul se uită hămesit la ei cum mănâncă. Cei doi părăsesc încăperea. Pătrund, toţi trei, în sala de aşteptare a gării, o sală murdară cu o sobă de tuci căzută într-o rână. Se pregătesc pentru somn ghemuindu-se zgribuliţi de frig pe băncile înguste... Apoi se trezesc dimineaţa, când zorii tulburi s-au ivit în ferestrele murdare. Din pricina somnului chinuit, toţi trei au feţele desfigurate de oboseală... Undeva departe, în sat, se aud cocoşii cântând...
-	Afurisiţii ăştia de cocoşi m-au trezit, spune căscând şi întinzându-se somnoros însoţitorul cel gras. Tare mi-ar fi plăcut să mai dorm un ceas, două... Nimic nu-i mai dulce decât somnul de dimineaţă.
-	Intr-o dimineaţă atât de frumoasă, spune celălalt pe acelaşi ton, cel mai bun lucru pe care îl putem face e să admirăm natura...
—	O ziseşi ca să nu taci din gură! Cu oboseala pe care o simt în oase, numai de natură nu-mi arde mie... Mă doare nu ştiu unde de natura ta! Crezi că altceva mai bun nu am de făcut decât să admir natura...
—	De sus, din turnul de apă, cred că se deschide o privelişte minunată, spune cu oarecare timiditate în voce prizonierul...
S-au urcat de-acuma în turn, de unde se deschide o privelişte dintre cele mai frumoase. Coline domoale, sub lumina strălucitoare a soarelui de curând răsărită...
-	Natura nu-mi spune absolut nimic, mărturiseşte plin de dispreţ grăsanul şi scuipă aplecându-se mult în afară. îşi urmăreşte scuipatul până când ajunge jos...
—	Am putea să cronometrăm, îi vine lui ideea. Să vedem al cărui scuipat ajunge jos mai repede...
Si amândoi însoţitorii încep concursul de scuipat stând mult aplecaţi în afara parapetului Turnului de apă...
SCENARII DE FILM
1347
Prizonierul e pus să cronometreze. Jocul, în clipa în care li s-a uscat gâtlejul şi nu mai au saliva necesară, se schimbă, în locul scuipatului se folosesc pietricele.
însoţitorul cel gras ia o pietricică mai mare care ajunge mult mai repede jos decât a celuilalt...
-	Aşa nu mă mai joc, spune primul. Pietrele trebuie să fie neapărat egale, altfel înseamnă că mă tragi în piept, spuse el. M-am plictisit şi de ăsta, în schimb mi-a venit în minte un alt joc mult mai educativ şi mai eficient totodată: să-l punem pe puturosul ăsta să alerge şi să cronometrăm în cât timp face drumul până jos şi înapoi. De acord? întreabă însoţitorul cel gras. îi mai dezmorţeşte picioarele, totodată. Mă gândesc că s-a anchilozat de tot de când trândăveşte.
Şi noul joc începe. Prizonierul se supune dorinţei superiorilor lui, aleargă sus-jos de mai multe ori la rând, din ce în ce mai încet, însă, din pricina oboselii.
-	Cu un singur concurent nu prea are haz, spune plictisit însoţitorul cel gras.
-	Ajti putea să-l mobilizăm şi pe impiegat. Ar putea să participe, îşi dă celălalt cu părerea. împreună cu soţia. Nu m-aş mira să fie amator şi şeful gării. Trenuri nu trec multe pe linia asta secundară şi sunt convins că se plictiseşte. Oleacă de variaţie nu strică...
*
Concursul e în toi, participă, pe lângă cei doi impiegaţi, şeful de gară, soţia acestuia (care e în capot lung şi se împiedică mereu în el în timp ce aleargă), doi acari şi femeia de serviciu cu o mătură în mână cu care îi dă la o parte pe cei care încearcă să treacă înaintea ei: „Stai liniştit că acum te pocnesc“, îi spune ea la un moment dat acarului care a depăşit-o...
- Nu mă prea dau în vânt după întrecerile sportive, îi mărturiseşte deţinutului soţia şefului gării. Mai interesant ar
1348
SORIN TITEL
fi, după părerea mea, un concurs artistic... Unul de canto, de pildă, n-ar fi defel rău. Parlez-vous franţais? îl întreabă ea pe prizonier care, cât a ţinut concursul, a stat deoparte...
-	Bien sur, spune deţinutul.
-	Eram atât de dornică să mai pot schimba o vorbă cu un om cult. Aici, în pustietatea asta, spune soţia şefului gării pe un ton bovaric, ne sălbăticim, adaugă ea cu nostalgie cehoviană în glas.
*
Concursul de belcanto e în toi. Primul participant este chiar şeful gării care are o voce imposibilă, mai curând rage ca un măgar. Cuprinşi de oroare, ascultătorii îşi acoperă urechile cu mâinile, aşa ceva e şi greu de ascultat...
-	Ce notă să-i dăm? întreabă însoţitorul care conduce întregul concurs. Nu merită după părerea mea nici măcar zero tăiat în patru. Şi atât e mult prea mult pentru el... Mulţumesc, îi spune el şefului de gară. Ne-am edificat, altul la rând...
Şi în sfârşit vine rândul soţiei şefului de gară, care interpretează cu multă simţire aria finală din Traviata. Ropote de aplauze, soţia şefului de gară are un neaşteptat, dar binemeritat, succes. Aplauzele şi strigătele de „Bravo“ nu mai contenesc. Ea mulţumeşte, uşor intimidată şi cu modestie, entuziaştilor ei ascultători.
-	Cu o voce ca asta, spune unul dintre acari, poţi cânta la „Scala“ fără frică. O încântare pur şi simplu.
*
Şi din nou, în final, spre încununarea unei zile atât de pline de evenimente, un concurs sportiv: aleargă cu toţii: şeful de gară, soţia acestuia, impiegaţii, acarii şi însoţitorii prizonierului în linie dreaptă, unul lângă altul, fără ca unul să-l depăşească
SCENARII DE FILM
1349
pe celălalt, de-a lungul unui câmp smălţat cu flori mari şi roşii... Numai deţinutul stă singur de-o parte, lui nu i s-a dat, probabil, voie să participe la joc... Şeful de gară e declarat câştigător şi din nou au loc aclamaţii şi urale, şeful gării e ridicat pe braţe şi dus în mare triumf, purtat spre mica gară ce se zăreşte undeva departe, la capătul câmpiei...
*
Şi din nou cei trei, însoţitorii, doi la număr, şi prizonierul, merg de-a lungul unui drum fără sfârşit. Par toţi trei foarte obosiţi, dar cel mai ostenit dintre ei arată, totuşi, prizonierul.
-	A obosit şi uită-te la el că abia îşi mai târâie picioarele, spune însoţitorul cel grăsan.
-	Nu cred că a obosit, îşi dă cu părerea celălalt. Am observat că are o rezistenţă de-a dreptul extraordinară. Eu în locul lui de mult aş fi spus kaput, mă predau!
Gerul s-a înteţit şi s-a făcut întuneric. Ei merg toţi trei pe acelaşi drum de ţară fără să scoată un cuvânt.
-	Cizma asta împuţită a început să mă supere din ce în ce mai rău, spune însoţitorul cel gras. Nu înţeleg de ce dracu nu mi-am ales nişte încălţări mai ca lumea înainte de a pleca. Aveam doar de unde. Numai că eu am pus mâna pe primele care mi-au ieşit în cale şi uite că acuma pătimesc.
-	N-aş avea de ce să mă plâng, dacă n-ar fi umezeală. Iţi dai seama că nu face defel bine la reumatism, spune celălalt însoţitor... în ceea ce îl priveşte pe tânărul ăsta, spune uscăţivul arătând spre prizonier, trebuie să fim foarte atenţi cu el. Nu cumva, mai ales, să-i îngheţe nasul şi să-i pice. S-a mai întâmplat o dată, de mult, la Petersburg, înainte de revoluţie, ca unul să rămână fără nas. I l-au găsit după aceea într-o bucată de pâine, dar până să-l găsească a fost daravelă mare, un adevărat scandal...
1350
SORIN TITEL
-	Ce vorbeşti, se miră grăsanul, aproape că nici nu-mi vine să cred. E adevărat că acolo, după câte am auzit eu, sunt geruri foarte mari, nu m-aş mira să-i îngheţe şi toate celelalte, nu numai nasul şi să rămână bietul om fără ele...
Deţinutul a adormit sau poate a îngheţat de frig. Cei doi însoţitori stau aplecaţi deasupra lui, îi freacă mâinile şi faţa cu zăpadă. în general nu prea ştiu ce să facă, pentru a-1 readuce din nou în simţiri.
-	Dacă cumva a crăpat într-adevăr, întreaga noastră călătorie devine fără rost, spune cu cea mai perfectă logică slăbănogul.
-	Ce-ar fi să-i facem respiraţie artificială, spune celălalt.
în sfârşit, deţinutul deschide ochii.
-	Ai leşinat din pricina frigului, nu-i aşa? îl întreabă însoţitorul cel gras la ureche, de parcă ar fi vrut ca celălalt să nu-1 audă ce spune...
-	într-adevăr, m-a cam luat cu frig, recunoaşte deţinutul încercând să se ridice de jos. Dar n-aveţi grijă, mă încălzesc eu. O mică alergătură şi o să vedeţi cum am să mă încălzesc, spune şi sare repede în picioare şi, înainte ca însoţitorii să se lămurească ce se întâmplă cu el, o ia fa fugă în cerc în jurul celor doi, care îl urmăresc uimiţi. Deţinutul se învârteşte în jurul lor atât de repede încât aproape că nici nu-1 mai pot urmări.
-	Opreşte-te odată, că ne-ai ameţit la cap... Am ştiut că ăsta are şapte vieţi în pieptu-i de aramă... Noi credeam că ai crăpat şi când colo tu eşti mai zglobiu ca o păsărică, îi spune însoţitorul cel gras cu multă tandreţe deţinutului, bucuros să-l vadă din nou pe picioarele lui.
A început să cadă o ploaie deasă amestecată cu lapoviţă; cei trei călători îşi caută adăpost într-o baracă părăsită. Acoperişul barăcii e spart, ploaia cade înăuntru. îi vedem pe toţi trei căutând un colţ mai ferit de ploaie. Dar în locul acela nu se află spaţiu decât pentru cei doi însoţitori, aşa că prizonierul e obligat să rămână în mijlocul încăperii, unde
SCENARII DE FILM
1351
ploaia pătrunde din plin. Ploaia se scurge de-a lungul îmbră-căminţii sale flenduroase...
*
Deţinutul a făcut febră mare, zace delirând într-un colţ al încăperii... însoţitorii l-au acoperit cu mantalele lor groase şi stau aplecaţi asupra lui, curioşi să afle ce spune, pentru că deţinutul aiurează, rosteşte tot felul de vorbe fără şir şi lipsite de orice sens.
-	Scoate carneţelul, îi spune însoţitorul cel slab celuilalt şi notează tot ce spune... Ştii doar că fiecare cuvânt al lui, conştient sau nu, trebuie trecut în raport. Ai uitat ce ni s-a spus: să nu vă scape un cuvânt, fiţi tot timpul cu urechile la pândă şi cu ochii în patru.
-	Nu înţeleg nimic din tot ce spune, cuvinte rostite în stare de comă, lipsite de orice noimă, spune celălalt însoţitor, care a ascultat bâlbâială delirantă a deţinutului cu cea mai mare atenţie.
-	Aşa îţi închipui tu că nu au nici o noimă, dar nu uita că duşmanul nu doarme niciodată. Se preface numai că doarme, spune slabul dând dovadă de multă vigilenţă.
-	Dar ăsta nu doarme, spune celălalt însoţitor. Delirează. Nu-i acelaşi lucru...
-	Dar dacă se preface numai că delirează? Ce ştii tu?
-	Se preface pe dracu. Tu nu vezi că-i dus pe lumea cealaltă...
-	Defectul tău, ţi-am mai spus-o, e că eşti prea încrezător... Pe ăştia nu trebuie să-i crezi niciodată...
între timp, deţinutul începe să horcăie, apoi se ridică în capul oaselor, vorbeşte cu cineva care bineînţeles că nu se află în încăpere.
-	Iartă-mă, mamă, spune deţinutul... îmi pare aşa de rău că ţi-am făcut atâtea necazuri... Tu eşti atât de bună, mamă, tu ai să mă ierţi, sunt sigur...
1352
SORIN TITEL
-	Ce spune despre mama lui? întreabă foarte curios însoţitorul cel slab.
-	îşi cere iertare de la ea, spune celălalt.
-	Dacă îşi cere iertare, asta înseamnă că recunoaşte că e vinovat. îţi dai seama pe ce mărturie importantă am pus mâna? spune slabul.
-	Am făcut o mare greşeală că n-am înregistrat declaraţia... I-am fi pus banda sub nas şi n-ar mai Fi avut curajul să nege cele spuse.
Unul din însoţitori stă aplecat asupra deţinutului urmărindu-i cu cea mai mare atenţie expresia feţei. între timp, deţinutul a adormit.
-	Ce face? întreabă celălalt.
-	Doarme, răspunde primul.
-	Parcă spune totuşi ceva?
-	Nu, sforăie... spune celălalt, apoi se ridică de lângă patul improvizat al deţinutului şi se duce la mica sobiţă care se afla într-un colţ al încăperii şi mai pune lemne pe foc să nu se stingă...
Prin crăpăturile barăcii, prizonierul se uită la stelele care strălucesc departe, pe cer.
-	Mi-am amintit nişte versuri, le spune el celor doi însoţitori. Vreţi să vi le spun şi vouă? îi întreabă el.
-	Nu ne dăm în vânt după versuri, spune grăsanul. Dar dacă le ştii, spune-le, noi nu avem nimic împotrivă... Hai, dă-i drumul, nu te teme. N-o să păţeşti nimica dacă o să spui nişte nenorocite de versuri...
-	„Luceşte pe ceruri / O stea călătorului", declamă prizonierul, arătându-le steaua care luceşte undeva în depărtare.
îi vedem seara stând toţi trei în faţa focului şi scriind celor de-acasă... Cei doi însoţitori nu prea sunt obişnuiţi cu scrisul,
SCENARII DE FILM
1353
fac mari eforturi ca să poată aşterne pe hârtie un cuvânt întreg, şoptesc fiecare silabă, scot limba, fac gesturi necontrolate...
-	Mâine, se scrie cu î din i sau din a? întreabă unul din ei.
-	După noua ortografie, cu î din i, spune deţinutul.
-	Numai să poată nevastă-mea să răspundă la toate întrebările pe care i le-am pus şi aş fi mulţumit, spune însoţitorul cel gras, satisfăcut de scrisoarea trimisă.
-	Am întrebat-o dacă a scos amigdalele lu’ ăla micu, spune celălalt însoţitor.
-	A mea sărmana are des crize de ficat, aş vrea să ştiu dacă s-au mai repetat în ultima vreme, spune însoţitorul cel gras.
-	Am întrebat-o dacă se gândeşte la mine înainte de a se lăsa cuprinsă de somn sau dacă nu cumva au început să-i umble gândurile în altă parte... Ştii cum sunt muierile, una-două te uită... N-au ţinere de minte, ăsta-i păcatul lor cel mai mare, spune slăbănogul.
-	Numai că noi le scriem şi ele n-au cum să ne răspundă, aşa că tot degeaba, spune dezamăgit celălalt.
-	Ba las’ să ştie că nu le-am uitat, chiar dacă nu suntem tot timpul la fundul lor. Să nu-şi închipuie cumva că şi noi am început să umblăm brambura...
Datorită zelului cu care scriu ei, apasă cu creionul mult prea tare pe hârtie, vârful creionului se rupe, de asemenea hârtia se rupe şi ea... Cei doi însoţitori hotârăsc să-i scoată deţinutului lanţurile de la mâini ca să poată ascuţi creioanele rupte. Acesta le ascute cu un briceag cam ruginit, din care pricină nu prea are spor la ascuţit, vârful se rupe mereu. Cele pe care reuşeşte să le ascută sunt însă atât de ascuţite încât însoţitorii sunt cuprinşi de încântare şi-l laudă pentru priceperea de care dă dovadă.
E o noapte foarte întunecată, fără lună, cei trei merg prin întuneric, se împiedică mereu unul de celălalt, înjură furioşi
1354
SORIN TITEL
cu voci groase şi răguşite din pricina oboselii. Trec pe lângă sate cufundate în întuneric, unde şi unde doar câte o luminiţă aprinsă; câini care latră prin somn. Continuă totuşi să meargă: prizonierul la mijloc, însoţitorii în stânga şi în dreapta lui.
Frunzele copacilor cad asupra lor, semn că au trecut mai multe anotimpuri, fără ca ei să fi ajuns la destinaţie.
înaintează printr-o ninsoare foarte deasă, cu fulgi mari şi leneşi; abia dacă îi mai zărim din pricina ninsorii.
Dar iată că comportarea celor doi faţă de deţinut s-a schimbat între timp. Când prizonierul, din nebăgare de seamă, se împiedică, cei doi îl sprijină să nu cadă...
—	Fii mai atent, îl sfătuiesc ei. Fă pasul mai mic ca să nu oboseşti atât de repede... Şi dacă te strâng încălţările, de ce dracu n-ai spus nimic până acum? Prost obicei ai, mă prostovane, să suferi aşa pe muteşte şi să nu spui nimic...
-	Mi-a intrat apa în pantof, spune prizonierul prinzând curaj...
*
Au făcut din nou un foc de vreascuri, unul din însoţitori îi ajută deţinutului să-şi scoată încălţările care par a i se fi lipit de picioare.
—	Ale dracului încălţări, spune însoţitorul cel gras leoarcă de sudoare. Nu vreau în ruptul capului să iasă. Mi-au scos sufletul, nu alta... Cum dracu’ să nu te strângă? Mă şi mir, îţi spun sincer, că le-ai putut purta...
-	Poate facem schimb, spune însoţitorul cel uscăţiv. Ai mei sunt puţin cam prea mari pentru mine, îmi joacă pe picior, ceea ce nu-i defel recomandabil la un drum atât de lung...
îşi încearcă reciproc încălţările şi fac schimbul propus de însoţitorul cel uscăţiv. Numai că brusc însoţitorul pare a se răzgândi..
SCENARII DE FILM
1355
—	Nu ştiu dacă e permis, spune el rămânând pe gânduri, să schimbăm pantofii între noi. Nu ştiu dacă nu cumva e interzis de regulament. Nu vreau să am necazuri din pricina asta, spune el uitându-se la celălalt însoţitor şi cerându-i atât părerea cât şi avizul.
—	Mă piş în el de regulament, spune grăsanul râzând cu gura până la urechi. Parcă aici ne vede cineva dacă îl respectăm sau nu?! Chiar dacă e interzis, eu închid ochii, aşa că fii fără grijă şi poartă-i sănătos. îţi vin ca turnaţi, pe cuvântul meu, adaugă el pe un ton admirativ.
—	Eu, în locul tău, spune celălalt pe un ton de imputare, nu m-aş grăbi chiar atât de tare să uit regulamentul în chestiunile mai mari, bineînţeles în astea mai mici probabil că nu-i chiar atât de grav? Aşa că am să-i păstrez pentru mine, mai ales că-mi vin exact cum ziceai, ca turnaţi...
*
Spre seară ninge şi burniţează. Prizonierul merge la mijloc şi unul din ei, şi anume cel din stânga lui, grăsanul, spune ceva în legătură cu vremea.
-	Scârboasă vreme, spune el. Timpul ăsta blestemat o să ne bage până la urmă în pământ...
îşi continuă drumul călcând toţi trei prin băltoace murdare, împiedicându-se unul de celălalt. Apare, spre seară, o lună subţirică, precum o seceră, pe un cer de sticlă. Atât luna cât şi cerul sunt de o mare transparenţă.
-	Uite luna, exclamă prizonierul şi cei doi îşi ridică privirea uitându-se cu o mare indiferenţă la astrul mort.
-	Da, e luna nouă, constată însoţitorul cel grăsan.
-	Lună, lună nouă, taie pâinea în două şi ne dă şi nouă, declamă prizonierul nişte versuri - de ale copiilor şi însoţitorii îl privesc cu indiferenţă, fără să dea o prea mare atenţie celor spuse de el.
1356
SORIN TITEL
Privind drumul pustiu, luna subţire şi palidă, băltoacele care au început să prindă o pojghiţă subţire, ei se posomorăsc brusc. Pe feţele celor trei se poate citi o profundă tristeţe şi disperare.
-	Ai amuţit sau ce-i cu tine, că nu mai scoţi nici o vorbă, îşi întreabă tovarăşul de drum însoţitorul cel uscăţiv. Zi-i şi tu ceva ce-ţi trece prin cap, liniştea asta mă scoate pur şi simplu din minţi...
Iar prizonierul repetă versurile infantile din dorinţa de a le descreţi frunţile: „Lună, lună nouă, taie pâinea în două şi ne dă şi nouă“, spuse el şi vocea lui sună teribil de patetic în liniştea care domneşte în jurul lor...
Câmpuri pustii şi, în noaptea îngheţată, clăile de fân seamănă cu nişte căciuli negre. Un copac singuratic, undeva în depărtare.
Pe lângă copacul cel singuratic trece o căruţă cu un singur cal. O femeie pe jumătate adormită ţine hăţurile în mână. Căruţa trece pe lângă ei, femeia, pe jumătate dormită, nici nu a luat cunoştinţă de existenţa lor. Prizonierul o recunoaşte, e chiar femeia din maşină. El strigă în urma căruţei care se îndepărtează:
-	Maria, tu eşti, de ce nu vrei să-mi răspunzi?
Femeia nu se întoarce spre el, nu-i dă nici un semn că l-a
recunoscut. Trăsura se îndepărtează. Luna se ascunde după un nor; se lasă un întuneric de nepătruns. Când luna iese din nor, încep să caute găteje pentru foc. Au aprins un mic foc şi se adună în jurul lui. însoţitorii adorm repde. Singurul care rămâne treaz e prizonierul. Din când în când aruncă vreascuri pe foc...
Şi iată că, venind dinspre miriştea pustie, apare calul de la trăsura femeii, calul singur, apariţie dintre cele mai stranii...
Se opreşte lângă prizonier şi acesta încearcă să-l mângâie cu mâinile lui legate cu cătuşe. Neîndemânatic, reuşeşte doar
SCENARII DE FILM
1357
să-l lovească cu cătuşele şi calul speriat se dă la o parte. în ochii animalului se citeşte o durere profundă şi neaşteptată.
-	Ce-i cu tine, calule? îl întreabă cu multă blândeţe deţinutul. Calul pare a fi însă bolnav. Se prăbuşeşte chiar lângă foc. Unul din însoţitori se trezeşte.
-	Cine se află acolo lângă tine? întreabă el încă somnoros.
-	Un cal, spune prizonierul. Pare să fie bolnav.
-	N-o fi cumva turbat? se sperie însoţitorul. Caii turbaţi sunt teribil de periculoşi, adaugă el şi se dă speriat la o parte.
-	E un cal blând, spune deţinutul şi-i mângâie calului coama.
între timp s-a trezit şi însoţitorul cel gras.
-	Avem noroc, spune el. Nu ştiu dacă vouă vă place carnea de cal, dar eu mă dau în vânt după ea. în armată numai carne de cal am mâncat. De tăiat am să-l tai eu, mă pricep, taică-miu a fost doar măcelar. Numai la jupuit o să vă rog să mă ajutaţi şi voi, spune el frecându-şi mâinile, cuprins de un neaşteptat optimism şi de bună dispoziţie.
Apoi tot el loveşte cu un ciomag calul în moalele capului, iar sângele ţâşneşte într-un jet gros, împroşcându-i pe toţi trei...
*
La jupuitul calului ajută toţi, dar cel mai priceput, dând dovadă de multă dexteritate, e bineînţeles însoţitorul cel gras.
Apoi acelaşi însoţitor împarte calul în mai multe părţi, ca un măcelar priceput.
*
Cu vârful baionetei, cei doi însoţitori taie hălci de carne şi şi le vâră în gură după ce au avut grijă să şi le frigă pe jăraticul încins. Din când în când, prizonierul aţâţă focul cu un băţ. înfulecă şi el din hălcile de carne, ba pare cel mai hămesit şi
1358
SORIN TITEL
mai lacom dintre toţi. De câteva ori e cât pe aci să se înece, spre marea distracţie a celor doi însoţitori...
- Am vrut să-l mângâi, spune prizonierul cu gura plină, dar din greşeală l-am lovit cu lanţurile de la mâini. îmi pare foarte rău.
N-am avut intenţia să-l lovesc, le explică el cu gura plină de carne de cal...
*
Cei trei merg cu ochii închişi, pe jumătate adormiţi, clătinându-se în mers, lovindu-se unul de celălalt. Unul din ei începe să doarmă de-a binelea şi strigă prin somn pradă a unui coşmar.
Cu greu izbutesc ceilalţi doi să-l trezească...
Prin geamătul vântului, lor li se pare că aud glasurile celor rămaşi acasă. Toţi trei rămân cu urechile la pândă şi, într-adevăr, se aud nişte glasuri de copii.
— Aşa plânge, de parcă ar Fi copilul meu mai mare, spune unul din însoţitori.
*
Şi din nou au început să cadă interminabilele ploi...
-	Nişte umbrele nu ne-ar strica, spune însoţitorul cel gras. Rămân toţi trei nemişcaţi sub rafalele de ploaie, acolo, în
plin câmp, un câmp fără copaci, fără un loc unde să se poată ascunde...
Cei trei sunt foarte atenţi să-şi apere capul de ploile care continuă să cadă. Au bătut în pământ patru ţăruşi deasupra cărora şi-au aşezat raniţele şi, în adăpostul astfel alcătuit, îşi vâră, toţi trei, foarte încântaţi, capetele.
—	Dacă mai mergeam cale de o aruncătură de băţ, poate găseam un loc mai bun, spune unul din însoţitori. Aşa, dacă
SCENARII DE FILM
1359
plouă la noapte, toată apa o să se scurgă pe noi. Locurile astea aşezate în pantă nu sunt defel potrivite pentru dormit.
-Voi n-aţi mai avut răbdare, spune celălalt însoţitor. Nu v-a mai tăcut gura: să ne oprim că voi nu mai puteţi merge, că vă dor picioarele, că sunteţi frânţi de oboseală. Aşa că mai bine tăceţi din gură şi nu vă mai plângeţi. Om vedea noi la noapte. Dacă o ploua prea tare, ne sculăm frumos şi plecăm mai departe, altceva nu avem de făcut...
-	Părerea mea este că cel mai bine ar fi să dormim unul peste altul. In felul ăsta ştiu că cel ce se află dedesubt nu mai arc nici o problemă. Ploaia nici nu ajunge la el, spune deţinutul.
-	Deştept mai eşti? De altfel, din gura ta 11-am auzit până acuma să iasă o vorbă mai de Doamne ajută! Dar la cel care doarme deasupra nu te gândeşti? Ala poate fi ud leoarcă. Tare nu-i pot suferi eu pe oamenii care nu se gândesc decât la ei. Lor să le fie bine, pe ei să nu-i ningă şi să nu-i ploaie, că de ceilalţi nici că le pasă... Aşa sunteţi voi, puşcăriaşii, se poartă omul cu voi frumos, îi şi el om, zic, de ce la o adică să nu mă port şi eu bine şi când ţi-i lumea mai dragă daţi cu mucii în fasole, cum spunea tata, fie iertat, ori de câte ori mama îşi da şi ea cu părerea cu privire la educaţia noastră. Avea, sărmana de ea, păreri. îi citise pe Pestalozzi şi pe Makarcnko, numai că tata era foarte autoritar, n-o lăsa să scoată un cuvânt. Nimerişi şi tu ca orbul gardul, zicea, la orice vorbă de-a ei strâmba din nas...
Şi în timp ce vorbeşte, ceilalţi doi au adormit, sforăie, spre indignarea povestitorului.
-	Omul face cu voi conversaţie, spune el jignit, şi voi nici nu aveţi măcar bunul-simţ să-l ascultaţi. Nişte nesimţiţi, spune el şi se întoarce pe o parte şi în câteva secunde a adormit, la rândul său...
Şi iată că în timp ce ei dorm cu capetele ascunse sub adăpostul improvizat, ploaia începe să cadă, udându-i până la piele, dar ei sunt mult prea obosiţi ca să se trezească...
1360
SORIN TITEL
*
Mai sunt şi gările în care trebuie să aştepte... Gări bătute de viscol, cu zăpada spulberată de vânt. Sala de aşteptare supraaglomerată. Noaptea târziu, când toată lumea a adormit înghesuită pe bănci, alţii pe jos, prin cotloane. Cu greu, cei trei îşi găsesc un cotlon al lor unde să se aşeze. Prin geamurile mari şi murdare se văd luminile unui accelerat care trece în mare viteză fără să se oprească. Geamurile sălii de aşteptare sunt acoperite cu flori de gheaţă şi luminile trenului le aprind parcă, făcându-le să semene cu nişte jerbe mari de flori...
*
Somnul început în sala de aşteptare a gării imense continuă într-o sală de aşteptare micuţă şi pustie (nu se află decât ei trei înăuntru). Geamurile sălii de aşteptare sunt sparte şi zăpada răscolită de vânt pătrunde înăuntru, spulberată în irizări fine pe băncile grosolane de lemn murdar cu vopseaua roasă de timp. Soba e răsturnată - o sobă mare şi pântecoasă de tuci -în mijlocul încăperii şi cineva desenase şi chiar scrisese pe ea nişte cuvinte obscene...
*
O altă sală de aşteptare, o femeie înfofolită în nişte fulare groase mătură pe jos, bolborosind de una singură şi neluân-du-i în seamă pe cei trei. între timp au început să semene din ce în ce mai mult unul cu celălalt, aproape că nici nu mai ştii care dintre ei este prizonierul şi care însoţitorii lui, doar lanţurile de la mâini îi diferenţiază... începe să frece pe jos, în cele din urmă intră în vorbă cu cei trei, care stau adunaţi în jurul sobei, încercând să se încălzească.
SCENARII DE FILM
1361
- în ultima vreme, spune ea, am auzit c-ar fi fost mai multe accidente de tren. Orient-Expresul s-ar fi ciocnit de un mărfar de noapte, chiar săptămâna trecută. Cică ar fi fost morţi cu duiumul, i-au şi luat pe toţi şi i-au îngropat pe unde au apucat, nici nu se mai recunoşteau unul de celălalt. A fost mare jale...
*
în sfârşit au izbutit să urce într-un tren în care se află foarte puţini călători. Şi aceştia care sunt dorm cu gurile larg deschise, sau se uită pe fereastră — din pricina întunericului bineînţeles că nu prea au ce vedea - şuşotesc între ei cu voci joase, în general nu se aude ce spun, nedând nici o atenţie celor trei. Ca să poată sta mai comod, însoţitorii i-au scos lanţurile de la mâini prizonierului (pentru prima dată se întâmplă acest lucru). Se simte teribil de stângaci aşa, fără lanţuri, nu ştie cum să-şi ţină mâinile, mai sunt şi încheieturile care îl dor foarte rău.
-	Nu-mi prea vine uşor fără ele, le spune el zâmbind, m-am obişnuit...
-	Ca să vezi ce poate să însemne şi obişnuinţa, spune unul din însoţitori şi începe să râdă prosteşte...
-	Dacă nu te simţi bine fără ele, putem să ţi le punem la loc, îi propune cu toată amabilitatea celălalt însoţitor.
-	Nu-i nici o problemă, am să încerc să mă obişnuiesc, spune deţinutul, în timp ce îşi întinde mâinile prin geamul murdar ca să şi le mai răcorească puţin.
-	Ce mâini frumoase are, spune unul din însoţitori. N-am observat până acum. Degetele, mai ales, sunt foarte lungi, ai fi bun de mamoş sau de pianist...
-	Când aveam zece ani, am luat într-adevăr lecţii de pian. Mama ar fi dorit să ajung mare virtuoz. îşi punea mari speranţe în talentul meu...
1362
SORIN TITEL
*
Geamurile sunt îngheţate, nu se poate vedea prin ele şi, ca să zărească, ca să-şi poată da seama cam unde au ajuns şi pe unde merg, ei încearcă să le aburească, să facă mici cerculeţe prin care să se poată zări. Văd, ca prin nişte ocheane minuscule, doar că, în afara întinderilor nesfârşite şi albe şi a gărilor care apar din când în când în plin câmp, nu e mare lucru de văzut...
Unul din însoţitori trage de celălalt să se trezească. Buimăcit de somn, celălalt îl priveşte cu ochii căscaţi de uimire, neînţelcgând în primul moment de ce l-a trezit şi ce anume are cu el...
-	Ce-i cu tine? De ce dracu’ nu mă laşi să dorm? îl întreabă el furios.
-	Pst, spune în şoaptă primul, vorbeşte încet, nu cumva să se trezească.
-	Ce-ai păţit, spune odată şi lasă-mă să dorm, spune celălalt şi se pregăteşte să adoarmă din nou.
-	E de rău, spune primul pe acelaşi ton misterios. Am impresia că am greşit drumul, că nu mergem în direcţia care trebuie! Am făcut cine ştie când o mică greşeală care a trecut neobservată, pricepi: am luat-o de pildă la stânga în loc s-o luăm la dreapta. Sunt convins că am greşit, că nu mergem bine, spune el pe un ton plângăreţ şi, de disperare şi neputinţă, pare a fi gata într-adevăr să plângă...
-	Am greşit sau n-am greşit, spune celălalt, acuma ce-i de făcut? Calea întoarsă tot nu mai putem s-o facem. Şi dacă, să zicem c-am face-o, tu crezi că o să mai fim în stare să găsim drumul cel bun?... Nu uita că ni s-a spus la plecare c-o să avem un drum lung de făcut, un drum plin de greutăţi. Uite că eu sunt aproape convins că mergem exact în direcţia care trebuie
SCENARII DE FILM
1363
şi c-o să ajungem întregi şi nevătămaţi la destinaţie. Nu mai fi atât de pesimist, ce naiba. Totul e să nu ne pierdem încrederea în noi înşine, că dacă ne-o pierdem, suntem pur şi simplu pierduţi...
-	Am căutat pe hartă gara pe lângă care am trecut şi n-am găsit-o, spune primul dintre însoţitori. Nu se găseşte printre reperele care ni s-au indicat. Am un fel de presimţire că nu mergem în direcţia care trebuie, spune pe acelaşi ton plângăreţ primul dintre ei.
-	O fi o gară neînsemnată, o simplă haltă şi atât! Tu crezi că pe harta noastră sunt trecute toate rahaturile de hălţi. Sunt indicate doar reperele importante. Cine să-şi piardă vremea cu o nenorocită de haltă despre care nimeni n-a auzit...
-	Să dea Dumnezeu să ai dreptate, spune primul dintre ei, numai că eu tare mă tem...
-	Că n-o să ajungem la timp? întreabă celălalt.
-	Ce la timp? că n-o să ajungem niciodată, de asta mă tem!
-	Eşti nebun? spune primul. Să nu mai vii la mine cu astfel de chestii că să ştii că am să-ţi dau una peste bot.
-	Poate că el ştie că am greşit drumul, spune primul arătând spre prizonier, care continuă să doarmă liniştit. O fi observat că am luat-o în altă direcţie decât cea care ne-a fost indicată şi tace chitic, se bucură în sinea lui! In definitiv, ce-1 aşteaptă acolo unde mergem? De ce s-ar grăbi să ajungă?! Cu cât mai târziu, din punctul lui de vedere, cu atât mai bine!...
-	Poate chiar el a făcut în aşa fel, dându-ne informaţii greşite, să ne rătăcim?! Am avut prea multă încredere în el, ţi-am mai spus...
-	Adică tu-ţi închipui că pe el nu-1 dor picioarele, că lui nu-i este frig ca şi nouă? Că nu i-ar plăcea şi lui să ajungă undeva la căldură? întreabă grăsanul.
-	în celulă nu-i chiar atât de cald cum îţi închipui tu...
-	Dar, oricum, nu-1 ploaie şi nu-1 ninge...
1364
SORIN TITEL
-	Şi dacă am telefona sau am scrie, să cerem informaţii mai precise? spune slăbănogul.
-	Scrisorile, ca să ajungă până la noi, trebuie să facă cel puţin o lună. Şi între timp cine ştie pe unde om fi, cum ar putea deci să ne găsească...
-	Ai o logică care pur şi simplu mă face să-mi pierd orice speranţă...
-	Nu trebuie să ne pierdem nici logica şi nici raţiunea. Trebuie să medităm, să ne gândim foarte bine la ce avem de făcut.
-	întâi de toate să coborâm din tren. N-am nici o încredere în acceleratul ăsta.
*
Se află în plin câmp şi toţi trei se uită într-o hartă larg desfăcută.
-	Tu eşti vinovat, îi spune unul dintre ei celuilalt. Te-am întrebat dacă ţii minte drumul şi mi-ai răspuns că ai o memorie bună şi că nu uiţi niciodată nimic.
-	Sigur că ţin minte, spune celălalt. La stânga, apoi la dreapta şi din nou la stânga...
-	Nu-i adevărat, sare furios celălalt. La stânga, la dreapta şi după aceea din nou la dreapta. îmi amintesc perfect...
-	Ultima era la stânga, dacă îţi spun... Şi din nou se apleacă amândoi asupra hărţii, cercetează cu cea mai mare atenţie, fac pe ea tot felul de semne cu creionul în timp ce deţinutul stă deoparte, nu se amestecă în controversa lor.
-	Tu ce stai ca mutu şi nu spui nimic? îl întreabă la un moment dat însoţitorul cel gras.
-	Nu ştiu, spune deţinutul. N-am văzut harta şi nici nu ştiu în ce direcţie anume trebuie să mergem, se scuză el.
-	Dar instinct ai? îl întreabă furios însoţitorul. Simţul orientării îl au până şi animalele, darmite oamenii. Atunci? Ne laşi să ne batem capul şi nu spui nimic? Nu e frumos!
SCENARII DE FILM
1365
- îi lipseşte cu desăvârşire simţul solidarităţii. Nu se gândeşte decât la el. Adică noi să-l ducem unde trebuie şi el, domn mare, nu glumă, să se lase dus, spune slăbănogul.
*
De undeva de sus îi vedem mergând într-o direcţie, apoi luându-se la ceartă între ei şi făcând calea întoarsă. Unul arată cu mâna spre stânga, celălalt spre dreapta. Nu mai reuşesc să se înţeleagă defel.
- Acum trebuie să mergem drept înainte, spune la un moment dat pe un ton foarte sentenţios deţinutul. Şi ceilalţi doi îl ascultă, merg în direcţia indicată de el.
*
O zi de vară senină cu un cer albastru deasupra lor. Prizonierului i s-au scos lanţurile de la mâini şi acum aleargă slobod şi fericit prin iarba înaltă.
—	Acuşi te legăm, dacă nu te linişteşti, îi spune primul însoţitor. Părerea mea e să nu întinzi prea mult coarda.
Prizonierul, căruia i s-a amintit condiţia sa specială de prizonier, se întristează dintr-o dată. Se alătură celor doi fără să scoată o vorbă.
—	Băiatul mai mic, spune cel de-al doilea însoţitor pe neaşteptate, trebuie să aibă acum opt sau nouă anişori. Când am plecat era încă în scutecele maică-si. Gângurea când mă apropiam de el şi-mi strângea câte un deget cu mâinile lui gingaşe.
Apoi scoate din buzunarul mantalei o fotografie cam mototolită şi o arată celuilalt, ba chiar o întinde şi prizonierului s-o vadă şi el.
—	Aia care îl ţine în braţe e nevastă-mea, spune el. Era mai tânără pe vremea aia. Nu se împlinise nici măcar un an de la căsătoria noastră.
1366
SORIN TITEL
Celălalt se uită cu cea mai mare atenţie la femeia din fotografie. întoarce fotografia pe toate părţile, citeşte cele câteva cuvinte care se află pe dosul ei, apoi se posomorăşte brusc şi priveşte încruntat la tovarăşul de drum.
-	Vrei cumva să spui că femeia din fotografia asta e soţia ta? întreabă el furios.
-	Cum să fie alta dacă nu nevastă-mea? face celălalt mirat şi stupefiat în acelaşi timp de întrebarea tovarăşului său.
-	Hai lasă glumele proaste, spune celălalt. Nu-i frumos să te legi de nevestele altora.
-	Cum ale altora? întreabă uimit cel cu fotografia.
-	Adică vreau să spun, spune primul, enervat, că cea din fotografie e nevastă-mea. Asta e tot, şi nu mai are rost să prelungim discuţia.
-	N-am obiceiul să-mi iau cuvintele înapoi... Dacă vrei s-o păstrezi - mă refer bineînţeles la fotografie - păstreaz-o, eu mai am una, ţi-o fac cadou.
-	Ştii că eşti bine. îmi faci cadou adică fotografia nevesti-mi?!
-	Nu permit nimănui să-şi bată joc de familia mea, aşa că linişteşte-te până nu-i prea târziu!
-	Şi copilul ăsta micuţ şi drăgălaş vrei să spui că e tot al tău? Că tu l-ai făcut adică?
-	Bineînţeles că l-am făcut eu, spune cu toată convingerea celălalt. Nu mi-a fost greu să-l fac. Ba pot spune că am simţit şi oarecare plăcere făcându-1...
-	Insinuezi prin urmare că te-ai culcat cu nevastă-mea?!
-	E vorba de nevastă-mea, ţi-am mai spus. Dacă te referi cumva la femeia din fotografie....
Şi amândoi stau aplecaţi deasupra aceleiaşi fotografii din care o femeie cu un prunc în braţe surâde cu multă drăgălăşenie.
SCENARII DE FILM
1367
*
Noaptea, unul din însoţitori se trezeşte — dorm toţi trei undeva în plin câmp — şi îi şopteşte prizonierului care s-a trezit la rândul lui.
-	Poate că e într-adevăr soţia lui, îl spune el cât se poate de frământat şi chinuit, poate că are dreptate: poate că i-am furat fotografia, odată, de mult, atât de demult încât nu-mi mai aduc aminte. Poate că nici copiii ăia din fotografie nu sunt ai mei. La drept vorbind, îmi vine şi greu să mi-i amintesc. Nici nu mai ţin minte exact câţi copii am avut, a trecut doar atâta vreme de când nu i-am mai văzut...
-	De, au trecut câţiva ani buni, spune prizonierul.
-	Totuşi îmi amintesc, odată, demult... spune pe acelaşi ton chinuit însoţitorul, într-o primăvară, stăteam aplecat deasupra unui leagăn, şi copilul era tare micuţ. L-am luat în braţe şi i-am lipit obrăjorul călduţ de al meu. Eram neras şi copilul s-a speriat, a început să şi plângă, abia am reuşit să-l împac. Nu cred să mă înşele memoria, şi să fi văzut toate astea într-un film...
Prizonierul nu ştie ce să-i spună şi însoţitorul adoarme la loc. A adormit şi prizonierul, s-a lăsat liniştea, dar iată că între timp s-a trezit şi celălalt însoţitor. El îşi scoate fotografia din buzunar, se uită cu multă atenţie - e lună nouă şi se vede ca ziua - la femeia din fotografie. Apoi începe să tragă de prizonier ca să se trezească.
-	S-ar putea să aibă dreptate, spune el în şoaptă. în vreme ce voi dormeaţi, m-am uitat cu cea mai mare atenţie. Adevărul e că nu pot spune cu toată convingerea... adevărul e că nici eu nu ştiu... strigă el cuprins de deznădejde...
-	încearcă să dormi, îi spune prizonierul căutând să-l liniştească. Nu te mai gândi atât. Pentru un gardian te frămânţi mult prea mult...
-	Gardieni, negardieni, suntem şi noi oameni, spune pe un ton de scuză gardianul... sau nu cumva îţi închipui că eu
1368
SORIN TITEL
nu am sentimente, că aici e gol, spune arătând spre inimă, că aicea nu-i nimica. Nu-i doresc nimănui să se frământe cât m-am frământat eu uitându-mă la fotografia aia... Când mi se părea că-mi seamănă copilul ca două picături de apă, când aveam impresia că nu-mi seamănă defel... Apoi căscam ochii la femeia din fotografie şi din ce în ce mă uitam mai mult şi cu cea mai mare atenţie, din ce în ce eram mai cuprins de disperare... Vrei să ştii cauza disperării mele, sau pur şi simplu te lasă indiferent chinurile şi frământările mele?
-	Vreau, cum să nu vreau, spune prizonierul. Pentru asta sunt aici, ca să sufăr pentru voi şi necazurile şi chinurile voastre să fie deopotrivă şi ale mele... De ce credeţi că stau să vă ascult, dacă nu ca să iau pe umerii mei toate aceste necazuri şi suferinţi...
-	Prea le spui frumos, prea vorbeşti ca din carte, ca să nu fie ceva putred la mijloc, spune plin de suspiciune însoţitorul... Oricum, n-am altcuiva cui să povestesc, încât, vrei nu vrei, tot trebuie să mă asculţi... Cauza disperării mele, ca să-i zic aşa, era că nu mai reuşeam să-mi amintesc exact cum arăta ea, nevastă-mea, pe care am lăsat-o acasă şi care m-a însoţit plângând, sau în tot cazul cu lacrimi în ochi până la poartă. Era brunetă sau blondă, avea părul lung sau, dimpotrivă, şi-l ţinea tăiat scurt, iată amănunte necesare; dar care, din pricina timpului ce s-a scurs şi, probabil, şi a depărtării, nu mi-au rămas în minte... Şi amănuntele sunt totul, înţelegi? Memoria noastră e făcută de fapt din amănunte... fără ele eşti pierdut. Acelaşi lucru mi se întâmplă şi cu copiii, unui sau mai mulţi, câţi am avut: necazurile au început chiar cu cel pe care îl ţine femeia din fotografie în braţe. Era copilul meu sau nu era, asta-i întrebarea. Cu cât îl priveam cu mai mare atenţie, cu atât adevărul încerca să iasă la lumina zilei. Era evident că băieţaşul acela din fotografie nu-mi seamănă defel, era destul să-mi arunc o privire ca să mă conving de lucrul ăsta, copilul din fotografie seamănă leit cu el, pricepi, spune în şoaptă
SCENARII DE FILM
1369
însoţitorul arătând spre tovarăşul lui care continuă să doarmă...
*
Dimineaţa, discuţia continuă, cei doi însoţitori par a se certa între ei pe aceeaşi temă a fotografiilor.
-	A fost destul să-mi arunc o privire, spune primul, ca să-mi dau seama că nu sunt ai mei. Amândoi copiii, dar mai ales fata, îţi seamănă ca două picături de apă, se vede de la o poştă că sunt ai tăi, ce naiba. Eşti drăguţ, îţi mulţumesc, ca să zic aşa, pentru amabilitate, înţeleg că vrei să-mi cedezi din bunătate, apreciez, ca să zic aşa, gestul, dar nu pot să primesc. Iţi aparţin, păstrează-i, să dea Dumnezeu să ai numai bucurii de la ei...
-	Nu-i adevărat, spune celălalt şi, cuprins de o adevărată exaltare, începe să ţipe, eu n-am avut niciodată copii. Nevastă-mea nu putea să-i ţină, a pierdut toate sarcinile... Iubea copiii, e adevărat, dar, sărmana de ea, n-a putut să-i aibă...
-	Ba-s ai tăi, spune celălalt cu toată încăpăţânarea. îmi amintesc acum perfect pe cel mai mic dintre ei; îi duceai în braţe, iar fetiţa te ţinea de mână şi te ruga tot timpul să mergi mai încet, pentru că ea nu se poate ţine după tine. O lăsai să meargă singură şi venea după tine cu paşi mărunţei, parcă o văd... Acum vrei să mă minţi, vrei să-mi spui că n-ai avut copii, numai aşa, din generozitate... Dar nu-i adevărat, nu-i adevărat. Eu sunt cel singur, cel pe care nu-1 aşteaptă nimeni, zadarnic încerci tu să-mi ascunzi adevărul, spune el şi izbucneşte în plâns...
-	Potoleşte-te, îi spune celălalt îmbrăţişându-1. Potoleşte-te, eşti doar prietenul şi tovarăşul meu de drum, spune el cu o compasiune uşor jucată. Fotografiile sunt toate ale tale, ia-le înapoi, ţi le dăruiesc.
1370
SORIN TITEL
-	La întoarcere, se lamentează în continuare celălalt, voi fi singur, nu mă va aştepta nimeni, gara în care am să cobor va fi pustie. Voi fi singur, da, singur, şi într-o sală de aşteptare murdară, voi aştepta un tren care să mă ducă în altă parte... Voi coborî pe peronul pustiu, voi căuta un hamal care să-mi ducă bagajele. Toate luminile vor fi stinse, ştiu bine asta, nimeni nu va fi acolo să mă aştepte, spune el şi din nou izbucneşte în plâns spre marea disperare a celuilalt, care din nou încearcă să-l consoleze.
-	Va fi lume multă, spune el, te vor ovaţiona toţi, la nevoie va cânta şi muzica, fanfara militară. Va fi prezent şi primarul, ce primarul, poate chiar preşedintele, cel mai mare în grad dintre toţi din oraşul nostru şi-ţi va strânge mâna, mulţumindu-ţi pentru serviciile aduse... Va fi totul în regulă, dacă îţi spun, n-are rost să te frămânţi şi să te chinui atât.
-	Poate că fotografiile nici nu sunt ale noastre, spune celălalt, cu o urmă de speranţă în glas, poate că sunt ale lui, spune arătând spre prizonier, şi din modestie nu ne-a spus adevărul. *
*
Ferestrele sunt foarte înalte. Unul din însoţitori s-a urcat în spatele celuilalt, pe umerii acestuia, ca să vadă ce anume se întâmplă înăuntru. Cel de jos aşteaptă mort de curiozitate să-i povestească ce vede.
-	E o femeie singură în încăpere, spune cel ce se uită pe fereastră. O femeie tânără şi extraordinar de frumoasă, adaugă el cu multă încântare în glas.
-	Şi ce face? întreabă cel de jos.
-	Stă într-un fotoliu roşu, ţine o carte în mână şi citeşte sau poate că numai se face că citeşte, cine poate şti? A închis cartea şi a pus-o lângă ea pe covor. Stă cu ochii închişi, probabil se gândeşte la cele citite.
SCENARII DE FILM
1371
-	Ce fel de ochi are? Albaştri sau verzi?
-	Dacă ţine ochii închişi, cum vrei să ştiu ce culoare au? întreabă pe un ton rezonabil celălalt.
-	Credeam că ea i-a deschis între timp, spune primul, cu toată naivitatea...
-	I-a deschis şi-şi trece mâinile prin păr, spune cel ce vede întreaga scenă. Cade pe gânduri... Se gândeşte, probabil, la cele citite...
-	Titlul cărţii se vede cumva? întreabă cu aceeaşi voce plină de curiozitate celălalt.
-Ana Karenina... Tu care eşti cult probabil că ai auzit şi de cartea asta.
-	Sigur că am auzit. Doar nu-s incult ca tine. Spune sincer câte cărţi ai citit în viaţa ta?
-	Chiar vrei să fiu sincer? întreabă.
-	Cum altfel, spune primul.
-	Atunci pot să-ţi mărturisesc că nici una. Am început, e adevărat, una, dar n-am avut răbdarea necesară s-o termin. Una cu doi băieţi care merg pe Mississippi şi trec prin tot felul de aventuri. Numai că nu mi s-au părut a fi adevărate, aşa că am făcut-o cadou, de ziua ei, unei verişoare mai mari, care se omora după cărţi. Tu ai citit mai multe şi la ce ţi-au folosit? Tot n-ai înţeles nimic din ele. Păcat de timpul pierdut...
-	Lasă obrăzniciile şi spune-mi mai bine ce face femeia?
-	Ce să facă. Cască. Şi pe deasupra m-am şi plictisit să mă uit ca milogii pe fereastră în încăperile altora. Gata, am coborât, spune el şi sare jos din spatele celuilalt. Nu mai e nimic de văzut.
*
O bucătărie. Cei trei, însoţitorii şi prizonierul, privesc prin geamul murdar înăuntru. O femeie micuţă, într-o rochie veche
1372
SORIN TITEL
de casă, roasă la mâneci şi decolorată de timp, întoarsă cu spatele la ei se uită la laptele care fierbe pe plita cuptorului şi, când laptele e gata să dea în foc, îl dă repede la o parte. Cei trei bat pe rând în geam, cu cea mai mare sfială; aşteaptă ca femeia, după ce a auzit bătăile acelea discrete şi repetate, să se întoarcă spre ei, dar femeia nu dă nici o atenţie acestor bătăi insistente, pentru ea, ei nici nu există. Ea îşi face mai departe de lucru în jurul focului; e însă tot timpul întoarsă cu spatele, aşa că nu putem să-i vedem faţa. însoţitorii se îndepărtează. Indiferenţa femeii i-a înfuriat sau jignit; singurul care mai rămâne lângă geam este prizonierul, el o urmăreşte pe femeia care aruncă un lemn în foc; bate din nou în geam, de data asta femeia se întoarce şi îi zâmbeşte blând, iar el o recunoaşte, e aceeaşi femeie pe care a văzut-o la început, coborând din maşina poliţiei.
- Maria, spune el cu lacrimi în ochi, Maria, repetă el încă o dată şi femeia se uită la el cu o privire lungă şi îndurerată, are chiar lacrimi în ochi; se apropie de geam, îşi lipeşte faţa de geam şi el o mângâie prin geamul îngheţat, care are flori de gheaţă din ce în ce mai compacte încât chipul femeii dispare la un moment dat dincolo de această perdea înflorată şi strălucitoare. Disperat că n-o mai poate vedea, prizonierul dă buzna în curtea imobilului respectiv, o curte interioară care aduce cu cea de la începutul scenariului, ba s-ar putea să fie aceeaşi clădire, urcă în fugă nişte scări, urmat da la o anumită distanţă de cei doi însoţitori care se ţin după el cu multă insistenţă. Când prizonierul începe să alerge urcând scările, aleargă şi ei, l-au ajuns chiar din urmă şi toţi trei dau buzna într-un apartament pustiu, cu camere mari, cu o sufragerie cu scaune cu speteze înalte, cu tablouri vechi cu peisaje olandeze la care cei trei se uită uimiţi. Printre tablouri se află şi celebra pânză a lui Bruegel cu cei trei orbi, care nimeresc toţi trei, unul după altul, într-o groapă adâncă. E un tablou care se pare că îi impresionează în mod deosebit; rămân mai
SCENARII DE FILM
1373
mult timp în faţa lui, apoi pleacă fără să comenteze cele văzute, uşor îngânduraţi! - s-ar putea ca în tabloul acela chiar despre ei să fie vorba, - apoi trec printr-o încăpere în care femeia pe care au văzut-o robotind prin bucătărie stă la o masă cu faţa în mâini şi plânge. Ei trec însă pe lângă ea în vârful picioarelor, nu cumva s-o tulbure; femeia nici nu i-a observat, doar el, prizonierul, rămâne câteva clipe în urma celorlalţi, îşi întoarce privirea spre femeia care de asemenea îşi ridică privirea spre el, îl priveşte cu ochii plini de lacrimi, apoi prizonierul pleacă, aleargă spre cei doi şi îi ajunge din urmă.
*
Merg de-a lungul unui zid înalt, albit de soare. In stânga, mult sub ei, marea caldă, liniştită, de un verzui transparent. Merg de-a lungul acestui zid în timp ce vântul îi izbeşte drept în faţă. La un moment dat se lasă ceaţa; merg toţi trei prin ceaţa deasă de poţi s-o tai cu cuţitul. Merg bâjbâind prin ceaţa lăptoasă, se lovesc unul de altul, proptindu-se cu o mână de zidul înalt, merg toţi trei împleticindu-se, pe jumătate adormiţi, apoi ceaţa deasă se destramă, iar marea nu mai are strălucirea verzuie de dinainte, marea e opacă şi cenuşie, valurile puternice se lovesc de digul înalt. Ca într-un fel de pantomimă, ei merg împotriva vântului care face imposibilă înaintarea. La un moment dat se opresc, se străduiesc toţi trei -prizonierului i-au scos cu mult timp în urmă lanţurile - să-şi aprindă o ţigară, flacăra chibritului e însă mereu stinsă de vântul cel neîndurător; zadarnic încearcă ei s-o pună sub obroc, să facă un fel de apărătoare împotriva vântului nemilos din pumnii lor îngheţaţi. Din când în când alunecă din pricina poleiului, aşa că o iau toţi trei în sens invers, poalele mantalelor lor par nişte aripi ridicate de vânt. Se opresc şi, cine ştie din ce considerente, unul din însoţitori schimbă mantaua cu prizonierul; acesta din urmă e foarte mândru de mantaua pe
1374
SORIN TITEL
care a primit-o, ceea ce pare destul de caraghios, de vreme ce mantaua dăruită de însoţitor e toată ruptă şi peticită, vai şi amar... Merg, deci, acuma în sens invers, cu marea în spatele lor. Arată toţi trei din ce în ce mai rău, au chipurile împăienjenite de oboseală, obrajii supţi şi palizi, ochii injectaţi, ca de febră. Se sprijină de zidul înalt să nu cadă, se sprijină unul pe altul.
Apoi îi descoperim în sala de aşteptare în care au mai fost, de unde putem trage concluzia că drumul lor e un fel de învârtire năucă în cerc, se revine mereu, paşii îi poartă, fără ca ei să-şi mai dea seama, pe unde au mai fost. Cine ştie din ce pricină, i-au dat prizonierului să le ţină armele, acesta stă proptit visător în ţeava lor rece.
*
-	In ziua în care am plecat, spune tam-nesam unul dintre ei, nevastă-ta sta să nască dintr-o clipă în alta. Era atât de îngreunată din pricina sarcinii, încât abia reuşea să se mişte prin încăpere. Trebuie să fie gemeni, zicea ea...
-	Vorbeşti prostii, spune celălalt, întrerupându-1. Nevastă-mea, săraca de ea, nu poate să aibă copii; a fost la doctor, nu-ţi mai spun ce n-a făcut, şi tot degeaba...
-	Tocmai o apucaseră durerile facerii, spune primul neţinând cont de cele spuse de tovarăşul lui de drum, de parcă ar fi continuat un lung monolog, care nu are nici cap, nici coadă. Vorbeşte ca în transă, nici nu se adresează de fapt cuiva anume, vorbeşte ca pentru el, rememorând nişte lucruri care par să aibă o importanţă majoră pentru el, chiar dacă vorbeşte despre soţia celuilalt. Era culcată în pat când am plecat, am stat amândoi un timp lângă patul ei de lehuză până ce moaşa s-a supărat şi ne-a dat pe uşă afară, mai ţii minte? Era de fapt cea de-a treia naştere. Mai aveţi două fete...
SCENARII DE FILM
1375
-	Nu-i adevărat, spune cu acelaşi ton neîncrezător şi în acelaşi timp categoric celălalt dintre însoţitori. Nevastă-mea nu a putut să aibă copii, ţi-am mai spus, aşa că termină odată cu toată mascarada asta...
-	Se ducea la mare, în fiecare an, îşi continuă litania primul, fără să ţină seama de întreruperi. Lua fetiţele cu ea, de acum erau mari, la umbra fetelor în floare, cum ar spune Proust...
-	Care Proust, spune primul. Mereu cauţi să mă dai gata cu citatele tale... Faci pe intelectualul, dar eu sunt convins că nu ai mai mult de patru clase primare... Care Proust, despre cine vorbeşti tu acum?
-	Marcel, spune primul, de parcă ar fi vorbit despre o persoană cunoscută, de un vecin sau un prieten, de pildă.
-	Şi cc-a scris Marcel ăsta al tău, să văd acuma dacă ştii?
-	Război şi pace şi Moby Dick, dacă ai auzit de ele, spune pe un ton foarte doct primul...
-	Vezi că te-am prins. Moby Dick e scrisă de un american. E un peşte mare, o balenă care înghiţea corăbii şi oameni, ceva de neînchipuit.
-	Oricum, cultura ta mă impresionează, spune primul. Pur şi simplu nu mă aşteptam. întotdeauna ţi-a plăcut să faci pe nebunul şi să-ţi dai aere. Le-am suportat, n-am avut ce face, spune primul. Eram tovarăşi de drum, trebuia să ne înghiţim şi să ne suportăm reciproc. Şii care e defectul tău cel mai mare?
-	Că nu l-am citit pe Moby Dick?
-	Mă doare în cur de Moby Dick al tău. Ce, cu l-am citit? Şi cu toate astea sunt bine mersi. Defectul tău, ţi-am mai spus, e că prea îţi închipui că te pricepi la toate. Uite, şi în chestia cu nevastă-mea. Cel puţin în ceea ce priveşte problemele mele de familie, trebuie să recunoşti că le ştiu mult mai bine, le văd mai din interior, ca să zic aşa, decât tine. N-am avut copii niciodată, să-ţi intre lucrul ăsta bine în cap.
1376
SORIN TITEL
-	Şi ce nevastă iubitoare ai avut şi cât de repede izbutea ea să toarne câte o fată, una-două şi era cu burta mare. Parcă
0	văd în rochia ei de casă roz cu flori mari şi portocalii. Purta în deget un inel cu o piatră mare verde şi din pricina sarcinii
1	se umflaseră mâinile. Când a vrut să-şi scoată inelul de pe deget, a constatat că nu mai iese. I-am uns degetul cu vaselină şi numai aşa am izbutit să i-1 scot...
-	Tu, lui nevastă-mea?! face celălalt cu stupoare în glas... Mai bine i-ai fi purtat de grijă nevestei tale, care în ultimul timp se plângea, sărmana de ea, că o neglijezi, ba nici de copii n-ai prea avut mare grijă, o droaie de copii, cred că puteai face o echipă de fotbal cu ei, toţi înalţi şi spătoşi şi cu părul roşu. îi urcai în zilele de sărbătoare în camion, în furgonetă şi vă duceaţi cu toţii la oraş să căscaţi gura la vitrine, parcă vă văd stând ţepeni în hainele voastre de duminică...
-	Despre cine vorbeşti? întreabă primul, mirat.
-	Cum despre cine vorbesc? Despre tine, bineînţeles...
-	Numai că eu nu mă recunosc, spune primul. O casă de copii! Un singur băiat, care şi ăla la cinci ani a avut poliomelită, din care pricină îşi ţâra sărmanul un picior după el...
-	Cred că fiecare vorbeşte despre propria lui familie şi-şi închipuie că e a celuilalt, îşi dă cu părerea prizonierul, intrând pe neaşteptate în disputa dintre ei.
-	înţelept mai e, le ştie pe toate, mai mare plăcerea să ai în grijă un asemenea prizonier cu scaun la cap. Când scoate el o vorbă, parcă e scoasă din evanghelie, aşa-i de plină de miez...
Adică vrei să spui că feciorii mei aveau părul roşu şi că nevastă-mea îi puia mai abitir decât o iepuroaică, asta vrei să insinuezi? După părerea ta, suntem amândoi senili şi ne-am pierdut memoria? Cine eşti tu, mă! să ai o asemenea părere proastă despre noi?
-	Eu sunt prizonierul, iar voi sunteţi însoţitorii mei. Eu nu am de ce să-mi amintesc. Sunt un om care „nu şi-a băut
SCENARII DE FILM
1377
vinul şi nici pâinea nu şi-a mâncat-o“, cum spune sărmanul Heatcliff. Sper că ştiţi la ce roman mă refer?
-	Să te văd, eruditule, dacă te descurci, spune rânjind unul dintre însoţitori, adresându-se tovarăşului său.
-	Trebuie să fie ori din Critica raţiunii pure, ori din Capitalul lui Marx, spune celălalt însoţitor.
-	Şi pretinzi cumva că le-ai citit pe amândouă? întreabă plin de neîncredere primul din însoţitori.
-	Ca s-o pot combate pe prima, trebuie să fi citit pe cealaltă şi invers... Şi ce dracu ai făcut tu, mă, cât ai trăit? Ai tăiat frunză la câini, sau ce?
-	Obsesia mea permanentă a fost să-mi păstrez curăţenia -mă refer mai ales la curăţenia sufletească — să rămân pur, neîntinat, pricepeţi?...
-	Şi de ce ţi-a fost frică n-ai scăpat, conchide primul însoţitor, cel mai rudimentar şi mai simpluţ. Te-ai ferit tu cât te-ai ferit, şi până la urmă ai călcat pe bec. Ai dat cu bâta-11 baltă! Ai făcut-o de oaie, cum se spune...
-	N-am făcut nimic, spune prizonierul, sunt mai curat ca lacrima, sunt nevinovat.
-	Făt-Frumos din lacrimă, adică. Prinţul fără prihană, cavalerul Pardaillan, sau mai ştiu eu cine. Nu ne vinde nouă braşoave din astea, că nu ţine. Caută-ţi alţi cumpărători. Nimeni nu e vinovat, cum spune Camus sau Sartre, nu mai ţin minte care anume dintre ei... spune celălalt însoţitor şi-l priveşte ironic prin ochelarii lui cu mai multe dioptrii.
-	Afară de noi doi, care îl însoţim pe el, spune primul. Noi suntem însoţitorii şi el e deţinutul, prizonierul, puşcăriaşul, adică, într-un cuvânt, vinovatul, cel care trebuie să fie dus ca să fie băgat la beci sau ce anume au de gând să facă cu el, că nu ştiu. Să nu încurcăm la o adică borcanele între ele, că nu-i bine, vinovaţii de-o parte şi cei nevinovaţi de cealaltă, ca la judecata de apoi. Aşa-i sau nu-i aşa? Am dreptate sau nu am? Altfel unde am ajunge dacă nu ne-ar fi
1378
SORIN TITEL
clare în minte toate chestiile astea. Voi, intelectualii, îi spune el tovarăşului de drum, le încurcaţi uneori atât de tare între ele, încât nici dracu nu le mai poate descurca.
*
Un vânt puternic le îngreunează înaintarea.
-	Pe noi, cei de la margine, ne chinuie ca pe hoţii de cai vântul ăsta nenorocit. El e la mijloc, la scuteală, lui nici că-i pasă, spune însoţitorul cel gras cu invidie.
-	Aşa scrie în regulament, spune celălalt însoţitor. Prizonierul merge la mijloc, iar gardienii în stânga şi în dreapta lui. II flanchează, cum se spune în limbaj militar.
-	Ştii ce, mă aia pe el de regulament! Adică noi, care suntem însoţitori, să suportăm tot greul la adică şi el să meargă ca un domn, să nu-1 bată nici ploaia şi nici vântul să nu-1 ajungă?! Poţi să-mi spui şi mie ce fel de regulament îi ăsta, care îi favorabil prizonierului şi de noi nici că-i pasă?... Să facă bine să mai treacă şi el la margine, să vadă cum îi când te bat ploile din toate părţile. Să vadă că nu-i uşor...
-	Treaba ta, spune însoţitorul cel uscăţiv, numai că ceea ce vrei să faci tu acuma îi cât se poate de grav. Iţi dai seama? Asta înseamnă pur şi simplu că i te substitui, dar ăsta e un cuvânt mult prea greu pentru tine, nici nu cred să fi auzit de el!
-	Şi dacă am auzit, ce-i cu asta? Nu mai fă atâta pe deşteptul, că mi se face pur şi simplu greaţă... Dacă trec în locul lui, n-o fac din cine ştie ce considerente înalte sau încurcate, o fac pur şi simplu ca să-mi fie mai bine, să-mi mai ţie şi el în contra vântului şi a ploii, că eu i-am ţinut destul de când mergem, mi s-o fi acrit şi mie... Ia treci în locul meu şi să nu te aud că scoţi o vorbă, că te trăsnesc. Şi îl împinge pe prizonier cu multă brutalitate, luându-i de fapt locul.
-	Adică acuma te păzim pe tine în loc să-l păzim pe el, asta ai reuşit să faci? spune însoţitorul cel uscăţiv pe un ton
SCENARII DE FILM
1379
plin de reproş, clătinând cu imputare din cap. Mie nu-mi plac lucrurile încurcate, îmi place ca totul să fie ca lumina zilei: prizonierul să fie prizonier, însoţitorul să fie însoţitor. Urăsc ambiguitatea, strigă el, cuprins de o sinceră mânie.
*
Au trecut mai multe zile de când prizonierul a trecut în locul însoţitorului, iar acesta merge la mijloc...
-	Nici să mergi la mijloc nu-i chiar aşa de uşor cum mi-am închipuit eu, îi explică el tovarăşului său de drum. în primul rând trebuie să fii tot timpul atent să nu-1 calci pe cel din stânga sau din dreapta ta pe picioare... Apoi v-aţi făcut amândoi obiceiul tâmpit să vorbiţi pe deasupra capului meu. Vă purtaţi de parcă, pur şi simplu, eu, ăsta de la mijloc, nici nu exist...
-	Şi atunci ne atragi asupra ta ciupindu-ne de fese? Frumoasă comportare, ce să spun. De altfel, nu mă mir, de când te ştiu ai fost un grosolan şi un neam prost. Uite, el, cât a stat la mijloc, a avut o comportare mult mai decentă decât tine, spune însoţitorul cel uscăţiv pe acelaşi ton de imputare...
-	Eram şi mai obişnuit cu situaţia de prizonier, îl scuză pe celălalt însoţitor deţinutul. Trebuie puţin timp să te acomodezi, nu poţi dintr-o dată să ai o comportare ireproşabilă. Nici eu, la început, n-am fost ceea ce se cheamă un prizonier model. Mi-a trebuit puţin timp până să mă cizelez...
*
A mai trecut o perioadă de timp, a venit primăvara, au înflorit livezile, cel care merge la mijloc, în locul deţinutului, e acum celălalt însoţitor, cel uscăţiv.
- Mersul la mijloc are şi alte dezavantaje: când dau să admir un pom înflorit care se află chiar în stânga sau în dreapta mea, privirile mele dau de persoanele voastre împuţite. îmi
1380
SORIN TITEL
baricadaţi şi limitaţi vederea! Parcă sunteţi nişte paravane anume puse să nu pot vedea nimic... se plânge el, în timp ce ceilalţi doi râd cu multă obrăznicie, pe deasupra capului lui.
*
Zorii zilei, undeva pe un câmp arid. însoţitorii dorm cu gurile larg căscate, cu picioarele desfăcute, într-un abandon total. Singurul care e treaz este prizonierul, care îi priveşte cu mare atenţie. Şi, pe măsură ce îi priveşte, o mare tristeţe i se aşterne pe chip. Izbucneşte chiar în lacrimi şi, printre suspine şi hohote de plâns, le spune celor doi care continuă să doarmă liniştiţi:
-	Mă proştilor, le spune el, treziţi-vă odată, nici nu vă pasă, şi dacă aţi şti că noi ne-am rătăcit, am greşit drumul, vai şi amar de capul nostru. Ei îşi continuă somnul, nici pomeneală să-l audă pe prizonier şi atunci, disperat, acesta începe să tragă de ei ca să se trezească. în sfârşit, însoţitorii se trezesc, se freacă somnoroşi la ochi, nu înţeleg ce s-a întâmplat şi din ce pricină prizonierul a ţinut cu orice preţ să-i trezească.
-	Ce-i cu tine? îl întreabă ei, ce-i cu istericalele astea. De ce nu ne laşi să ne odihnim? De când tot mergem aşa fără oprire, ne-a cuprins şi pe noi oboseala, nu suntem nici noi de fier...
Iar prizonierul, văzându-i atât de în afara oricăror teme şi îndoieli, nu are curajul să le spună, să-şi mărturisească teama de care a fost cuprins...
-	Haideţi, adormiţi din nou, le spune el, am eu grijă de voi, dormiţi fără teamă, am să rămân eu treaz şi am să vă păzesc...
-	Ce-ţi veni să ne trezeşti, acum a sărit somnul de pe noi, n-o să mai putem adormi cu una, cu două... se plâng însoţitorii. Se culcă la loc şi în foarte scurt timp au adormit amândoi. Prizonierul scoate o hartă şi din nou îl vedem trezindu-1 doar
SCENARII DE FILM
1381
pe unul din însoţitori, pe cel uscăţiv. Ii vorbeşte în şoaptă, nu cumva să-l trezească şi pe celălalt.
-	Am cercetat harta cu cea mai mare atenţie, îi spune el acestuia, în şoaptă.
-	Şi ce-i cu asta? Ce-i dacă ai cercetat-o? îl întreabă însoţitorul, furios c-a fost trezit din nou.
-	Am impresia că nu mergem în direcţia în care trebuie, îi spune prizonierul, transpirat şi gâfâind din greu din pricina emoţiei, precum şi a gravităţii descoperirii.
-	Te-ai speriat degeaba, spune însoţitorul cu multă superficialitate în glas. Ştim noi mult mai bine decât tine, băieţaş, unde anume şi încotro trebuie să mergem...
-	E destul un pas greşit... şi vă daţi seama... se bâlbâie prizonierul. De pildă, la un moment dat s-o fi luat la dreapta în loc s-o luăm la stânga, şi totu-i dat peste cap...
Dar în timp ce el vorbeşte, însoţitorul a adormit la loc, sforăie chiar şi inconştienţa de care dau dovadă însoţitorii lui îl scot din minţi pe prizonier.
*
Cel care doarme de data asta e prizonierul, iar însoţitorii lui sunt treji amândoi. Joacă cărţi trântiţi în iarbă.
- Mai bine joc cu el, spune însoţitorul cel uscăţiv. Măcar ştiu că e cinstit şi nu trişează. Tu, până nu mă furi, nu eşti sănătos. Ai un caracter pur şi simplu oribil. Dacă ştiam ce fire împuţită ai, nu plecam cu tine într-o călătorie atât de lungă...
-Apropo de asta, nu ţi se pare că e puţin cam prea lungă. Nu crezi că de acuma ar fi trebuit să ajungem. Eu am făcut bătături de atâta mers şi pe deasupra mă şi strâng pantofii...
-Tot timpul călătoriei ai cârtit. Dacă n-ai avut încredere în misiunea care ţi s-a încredinţat, trebuia să spui de la început. Poate găseau pe altul în locul tău. Când apare îndoiala,
1382
SORIN TITEL
neîncrederea, totul se duce dracului, aşa să ştii. Puţină fermitate, ce dracu...
-	Ia să-ţi pun eu o întrebare acuma, spune grăsanul, să văd dacă îţi mai dă mâna să fii atât de ferm. Să-mi spui tu mie acuma, dar exact, nu sunt admise răspunsurile ocolite şi în doi peri. Să-mi spui exact locul, localitatea, adică, unde trebuie să ajungem, unde trebuie să-l ducem pe ăsta...
-	E în carnetul tău trecut. Scoateţi-1 şi uită-te dacă eşti atât de curios.
-	Păi, asta-i bună, eu mi-am pierdut carneţelul, spune grăsanul şi rânjeşte speriat la tovarăşul lui de drum.
-	Ce coincidenţă, şi eu l-am pierdut pe al meu, spune sec însoţitorul cel uscăţiv şi un timp se aşterne liniştea; amândoi se gândesc la acelaşi lucru, dar nu îndrăznesc să şi-l mărturisească unul altuia.
-	înseamnă că nici tu nu ştii unde mergem! spune în şoaptă grăsanul privindu-1 năuc şi speriat de descoperirea făcută pe tovarăşul său de drum.
-	Şi acuma de ce intri în panică? strigă speriat la rândul său celălalt. Concetrează-te mai bine şi poate izbuteşti să-ţi aminteşti...
-	Asta am să fac, mă concentrez, dar degeaba. Nu-mi amintesc nici măcar prima literă, spune cu toată sinceritatea însoţitorul cel gras.
-	N-ai pic de memorie, ce dracu, spune pe un ton de imputare uscăţivul.
-	Constat că nici a ta nu-i mai bună ca a mea, spune celălalt şi iarăşi râde prosteşte, încercând cu râsul său fără noimă să-şi ascundă, de fapt, panica de care e cuprins.
-	De ce vorbeşti atât de tare? Dar dacă se trezeşte şi află? să vedem atunci cum o să te descurci.
-	Şi ce-i dacă află? întreabă prosteşte cel gras.
-	E împotriva regulamentului să afle. Dacă află, n-o să ne mai bucurăm de nici un fel de autoritate în ochii lui. Ce
SCENARII DE FILM
1383
fel de gardieni mai suntem dacă nici nu mai ţinem minte unde anume trebuie să-l ducem?...
*
-	Vreau să ajungem odată, nu mai pot suporta călătoria asta care nu se mai sfârşeşte, strigă prizonierul în gura mare şi cei doi se trezesc, se răstesc la el, să tacă din gură.
-	Dobitocule, istericule, îi spun ei, taci odată, că altfel te legăm la loc, spune grăsanul.
-	De altfel, am impresia că nu întâmplător vrei să răspândeşti în rândurile noastre panica şi neîncrederea, spune la rândul său celălalt însoţitor şi după aceste scurte observaţii au adormit amândoi la loc, în curând sforăie din nou, spre marea disperare a prizonierului.
-	Dacă e pe aşa, le spune el - însoţitorii sunt însă cufundaţi în somn, nu au cum să-l audă - plec, vă părăsesc, găsiţi-vă alt prizonier în locul meu, pe care să-l duceţi la mama dracului, căci eu m-am săturat; pur şi simplu, eu nu mai vreau să fiu la cheremul vostru, pur şi simplu, eu am plecat. Adio şi n-am cuvinte, spune el. îl vedem pe prizonier legându-şi şireturile de la pantofi, uitându-se cu o privire încărcată de iubire la cei doi însoţitori, care continuă să doarmă, apoi se ridică în picioare, o ia la fugă, dar când ajunge la o distanţă destul de mare de locul unde cei doi însoţitori îşi continuă somnul, se întoarce şi o ia în direcţia exact contrară, după ce le aruncă încă o privire încărcată de părere de rău.
S-a îndepărtat destul de mult de locul unde însoţitorii îşi continuă somnul, aleargă cât îl ţin puterile, se opreşte însă brusc din alergat, i se pare din nou că nu merge în direcţia în care trebuie şi după o scurtă ezitare, continuă alergatul, apoi din nou se opreşte, scoate o bucată de hârtie pe care îşi desenează drumul pe care are de gând să-l facă, notându-şi cu multă atenţie reperele; apoi din nou începe să alerge, îl
1384
SORIN TITEL
vedem intrând într-o pădure deasă, de-acuma însoţitorii nu mai au cum să-l vadă în cazul că s-ar trezi şi i-ar descoperi dispariţia. Şi într-un luminiş prizonierul se opreşte să-şi mai tragă sufletul. Prizonierul încearcă să se bucure de libertatea pe care i se pare că şi-a cucerit-o. El începe chiar să fredoneze Marseillesa, e cuprins de o fericire nebună, e în sfârşit liber, a scăpat de însoţitorii lui, se ridică în picioare şi dansează de unul singur în timp ce cântă mobilizantul cântec francez, apoi părăseşte poiana, aleargă prin pădure până ajunge la marginea ei şi o splendidă perspectivă se deschide înaintea privirilor sale. Undeva jos în vale, curge un fluviu uriaş, apele acestuia strălucesc în lumina de aur a soarelui şi fostul prizonier merge de-a lungul acestui fluviu. Iată-1 ajuns la o fermă, gospodinele cu găleţile cu lapte cald îi ies în întâmpinare, prizonierul care de-acuma nu mai e prizonier, ci om liber, bea direct din găleţile cu lapte întinse de bunele femei; are chipul plin cu spuma de lapte şi arată foarte caraghios în timp ce mulţumeşte gospodinelor pentru ospitalitate; totul e atât de frumos încât nici nu-ţi vine să crezi că e şi adevărat; apoi iată-1 pe eroul nostru ajuns într-o poiană unde mai mulţi tineri dansează şi chiar el, de îndată ce şi-a făcut apariţia, e invitat la dans, fetele şi-l smulg, ca să zicem aşa, din mâini şi el dansează pe rând cu fiecare, ca să nu le supere, are un mare succes, fetele îl sorb din ochi, tare mai sunt drăgăstoase cu el.
*
S-a făcut întuneric şi fostul prizonier merge de unul singur pe un drum pustiu. E primăvară şi se aud privighetorile cântând.
- Ei, unde sunteţi, sărmanii mei însoţitori, mă auziţi? strigă el şi ecoul îi răspunde, dar numai ecoul, şi el, fostul prizonier, e foarte disperat că la chemările lui insistente, cei doi nu dau nici un răspuns.
SCENARII DE FILM
1385
-	Sunt convins că mă auziţi, dar nu vreţi să-mi răspundeţi, strigă el în gura mare. Am nevoie de voi... şi ecoul îi răspunde: „Am nevoie de voi“ şi iată că undeva, în depărtare, se vede un mic foc şi, de cum îl zăreşte, fostul prizonier aleargă într-un suflet spre el, când e destul de aproape îi recunoaşte pe cei doi stând în jurul focului, umbrele lor uriaşe pe pământ.
-	Iertaţi-mă, spune el cu lacrimi în ochi aruncându-sc în braţele întinse ale celor doi. Sunt un ticălos, spune el printre hohote de plâns, era cât pe aci să vă trădez, cât pe aci să vă părăsesc. Sunt un trădător, asta sunt, un trădător, spune el printre hohote de plâns.
-	Consideră-te iertat, bătrâne, totu-i în regulă, spune mărinimos însoţitorul cel rotofei. Şi nu mai boci atât, mi se rupe inima pur şi simplu uitându-mă la tine, declară el cu toată convingerea. Bine că te-ai întors, spune el cuprins de o neaşteptată bucurie, care brusc îi molipseşte şi pe ceilalţi doi, izbucnesc toţi într-un râs nebun şi în jurul focului se întinde chiar un dans îndrăcit, răsună întreaga vale de strigătele şi chiuiturile celor doi.
*
Şi iată-i frânţi de oboseală după atâta dans şi cântat, odihnindu-se în iarba înaltă a poienii, în timp ce privighetorile lunii mai îşi continuă cântecul lor vrăjit. Feţele lor sunt destinse şi fericite; sunt din nou împreună.
*
Şi iată că, în miez de noapte, unul din însoţitori, grăsanul, sau poate fi foarte bine şi celălalt, se trezeşte şi, după pregătirile pe care le face, înţelegem că şi el are intenţia să fugă. Nu observă însă că ceilalţi doi sunt treji şi îi urmăresc fiecare mişcare. Şi când însoţitorul dă să plece, celălalt însoţitor sau
1386
SORIN TITEL
poate chiar prizonierul (sunt momente în care diferenţa dintre ei nu mai contează; întoarcerea prizonierului a fost marea lecţie; acuma ştiu foarte bine că toţi trei sunt una, supuşi, ca să zicem aşa, aceloraşi condiţii, aceluiaşi destin), deci unul dintre ei îi pune piedică celui care vrea să-i trădeze şi să-i părăsească şi trădătorul cade, iar ceilalţi doi se aruncă peste el. Se creează o mare învălmăşeală.
-	Trădătorule, strigă cei doi, în timp ce cel ce se află dedesubt geme, înjură, caută într-un fel să scape, simte că se sufocă. Apoi deodată rămâne nemişcat, face pe mortul. Cei doi îl eliberează în sfârşit. însoţitorul continuă să zacă însă nemişcat.
-	Nu mai pot, începe el pe neaşteptate să geamă şi să se vaite, mă dor rărunchii, mă doare stomacul, mă dor parşivele alea de măsele, ajutaţi-mă, vă rog din tot sufletul, daţi-mi o mână de ajutor...
Şi când unul din cei doi îi pune un prosop sub cap şi i-1 ridică cu intenţia de a-i da de băut nişte apă dintr-o sticlă, acesta geme şi le spune celorlalţi cu intenţia, mai mult decât evidentă, de a-i înduioşa:
-	Lăsaţi-mă mai bine să mor, spune el şi-i priveşte cu coada ochiului urmărindu-le reacţiile, până când cei doi se prind, îl lasă în plata Domnului şi-l părăsesc brusc.
-	Cabotinule, spune unul dintre ei supărat şi-şi caută de-ale lui, îşi curăţă de pildă pantofii de noroiul gros de pe tălpi, nu-i mai dă nici o atenţie... Te doare în cur, spune el după un timp. Crezi că ţi-ai găsit proştii pe care să-i duci de nas. Ne-am săturat amândoi de fandoselile tale. Cabotin împuţit, asta eşti...
*
Noaptea târziu. Prizonierul vorbeşte şi ceilalţi doi îl ascultă: - Cel mai important lucru, când faci drumul de-a-ndoa-selea, le spune el, e să ştii foarte exact unde vrei să te întorci,
SCENARII DE FILM
1387
adică locul, ţinutul, ţara, oraşul, le village, cum spun francezii, ori ceva de felul ăsta, ori eu tocmai acest lucur îl uitasem. M-am trezit că vreau să mă întorc şi să fiu al dracului dacă mai ţineam minte unde, spune el şi izbucneşte în râs de parcă ar fi povestit un lucru extrem de caraghios. Uitasem ce-i mai important, spune el printre sughiţurile de râs, în timp ce ceilalţi doi râd şi ei de mama focului. Ori e lucru ştiut că nu poţi să te întorci decât dacă ştii foarte bine unde, ori eu tocmai acest lucru îl uitasem, tocmai acest lucru nu mi-1 mai amintesc, adică acel loc exact de unde am plecat. Singurul lucru de care mi-amintesc era cerul albastru de deasupra capului. Da, era un cer foarte albastru, acest amănunt, ca să zic aşa, îl ţin minte bine. Un cer foarte albastru nu-ţi poate însă servi drept reper, datorită dimensiunilor lui nesfârşite şi de altfel cerurile sunt albastre peste tot când nu plouă. Era ceva mult prea general şi foarte greu de fixat, înţelegeţi? Erau nişte nori subţiri care alergau mereu fără astâmpăr, dar toate astea erau amănunte care nu-mi puteau folosi la nimic. Cum să te întorci, dacă nu ţii minte unde? îi întreabă el din nou pe însoţitorii lui. Nu-i răspunde nimeni, doar privighetorile continuă să se audă cântând...
- Trebuie să fie foarte bătrână, sărmana mea mamă, se aude venind din întuneric glasul prizonierului şi nici de data asta nu-i răspunde nimeni, de parcă cei doi însoţitori ar fi dispărut şi totul s-ar fi transformat într-un lung monolog.
De fapt, nici nu-i mai vedem pe cei doi, doar silueta prizonierului se profilează prin întuneric. Sărăcuţa de ea, stă la fereastră, singurică, şi mă aşteaptă... şi din nou nu-i răspunde nimeni. E mare lucru să ai o mamă, spune prizonierul, o mamă pusă pe aşteptat. Şi încă la o fereastră... Şi din nou nu-i răspunde nimeni, doar privighetorile care continuă să cânte în jur şi întunericul.
Prizonierul se strecoară lângă cei doi, care dorm acoperiţi cu o singură pătură, o trage spre el, descoperindu-i.
1388
SORIN TITEL
- Egoistule, şopteşte unul din însoţitori, de ce mă descoperi. înveleşte-te în aşa fel încât să ne ajungă la toţi trei, fii cu băgare de seamă...
*
Soarele străluceşte pe cer, un soare mic şi galben, semănând cu un gălbenuş de ou.
-	împuţitul ăsta de soare nu vrea de fel să ne încălzească, spune însoţitorul cel gras.
-	Bine că nu plouă, bine că nu viscoleşte, spune celălalt însoţitor, tremurând de frig. Pară-ţi bine că e vreme frumoasă.
-	Numai să nu ningă la noapte, spune şi prizonierul. Mă cam dor oasele, precis că se schimbă vremea, adaugă el.
îşi continuă drumul în tăcere...
*
S-a făcut întuneric şi merg toţi trei fără să scoată o vorbă.
-	V-am spus că o să ningă, se aude venind din întuneric vocea unuia dintre ei. Nu există să nu se schimbe vremea dacă mă dor pe mine oasele...
-	Dacă nu bate vântul prea tare, tot e bine, se aude prin întuneric vocea celuilalt călător. Vântul mă supără cel mai tare, mai ales vântul nu-1 pot suferi...
-	Dacă ar trece mai repede iarna, să vină odată primăvara, spune şi cel de-al treilea călător, apoi merg toţi trei prin întuneric, fără să scoată o vorbă.
în zorii tulburi ai zilei, undeva departe, în valea care se deschide larg la picioarele lor, se zăreşte un incendiu. Ei coboară spre locul incendiului şi, pe măsură ce se apropie, se poate vedea casa mare care arde, o casă singuratică în mijlocul câmpiei întinse. Iar când ajung la locul incendiului, casa a
SCENARII DE FILM
1389
ars de-acuma, un fum negru şi înecăcios o învăluie, încât nu se poate zări prea bine despre ce anume e vorba.
în sfârşit, fumul se împrăştie, apare scheletul întristător al casei arse la care cei trei se uită uimiţi şi consternaţi.
-	Am ajuns prea târziu, poate am fi putut da o mână de ajutor, spune unul dintre ei. (Cum au început să semene de mult între ei, cum diferenţa dintre prizonier şi însoţitorii lui a dispărut de-acuma, aproape că nici nu mai contează care dintre ei vorbeşte.)
-	S-ar fi putut salva într-adevăr câte ceva, spune al doilea. Aşa, scrumul s-a ales de toate...
-	Mă întristez întotdeauna când văd o casă arzând. Şi când te gândeşti că în casa asta au locuit oameni. Deprimant, ce părere aveţi?!
-	Noi nu avem nici o vină c-a ars. Doar nu noi am fost cei care am pus focul...
-	E un jar pe cinste, ne putem încălzi. Nu mai trebuie să aprindem focul, spune un altul...
Partea din spate a casei n-a ars în întregime şi, în timp ce cei trei se încălzesc ţinându-şi mâinile îndreptate spre jeratic de parcă s-ar afla în faţa unui cămin uriaş, avem timp să descoperim dărâmăturile, casa, pe jumătate arsă, pe jumătate rămasă intactă.
*
Cei trei călători îşi fac cu greu loc printre dărâmăturile casei. între timp, incendiul s-a stins complet. Cele câteva lucruri care au scăpat de incendiu sunt cercetate pe rând de către cei trei. O râşniţă de cafea, pe care unul dintre ei o întoarce pe toate părţile, un şal de mătase aproape transparent, cu nişte crizanteme mari, albe, pictate pe el, pe care cel care l-a descoperit îl flutură în toate părţile, ca pe un steag, splendoarea lui printre dărâmături şi funingine ieşind în
1390
SORIN TITEL
evidenţă şi, în sfârşit, al treilea dintre ei a descoperit un tablou care a fost agăţat de perete, fotografia unei femei bătrâne, cu faţa ridată, cu mâinile deformate de muncă, portretul unei mame, desigur, probabil stăpâna casei. îl curăţă de funingine şi se uită toţi trei cu cea mai mare atenţie la el, în timp ce femeia îi priveşte trist şi mustrător din vechiul tablou de familie...
*
S-a lăsat întunericul, casa arsă seamănă cu o imensă tumoare. Un morman întunecat de cenuşă. Unde şi unde, mai mocneşte jarul, dar în general totul e negru şi întunecat. Cei trei au adormit în preajma casei arse, zgribuliţi unul în altul, într-o tandră comuniune... Apoi îi părăsim, privirile noastre se îndreaptă spre acea parte a casei care nu a ars în întregime, spre lucrurile care au scăpat de incendiu şi în sfârşit ele se opresc asupra portretului acelei femei bătrâne care ne priveşte cu nişte ochi trişti şi mustrători din fotografie. Apoi ne îndreptăm din nou, trecem pe lângă cei trei care îşi continuă somnul stând zgribuliţi unul în celălalt, o luăm de-a lungul drumului pustiu pe care ei, probabil, vor merge atunci când se vor trezi, un drum pe care farurile unei maşini ni-1 descoperă smulgându-1 întunericului (fără ca maşina să se vadă, bineînţeles), drum exasperant prin monotonia lui, prin faptul că ne apare fără de sfârşit, prelungindu-se la infinit. Apoi farurile se sting şi întunericul cuprinde întregul ecran...
NOTE. COMENTARII. VARIANTE
CLIPA CEA REPEDE
(p. 5)
Romanul a apărut în 1979, la Editura Cartea Românească din Bucureşti.
Ediţiile următoare, a doua şi a treia, sunt publicate postum, în 1991 şi în 1998, la Editura Eminescu şi la Editura 100+1 Gramar (prefaţă şi curriculum vitae de Elisabeta Lăsconi).
Deşi, axiologic vorbind, nu este cu nimic mai prejos celorlalte „părţi“, Clipa cea repede reprezintă singurul roman din „tetralogie1* care nu a primit vreun premiu literar şi nici nu a fost tradus.
în anii cu 1978-1979, s-au publicat în reviste următoarele fragmente din romanul Clipa cea repede (sigla CR)\
Zi de sărbătoare, în „Viaţa românească** (V7?), anul XXXI, nr. 3, martie 1978, p. 2-14;
Mierea cea dulce, în „România literară** (RIJ), anul XI, nr. 29, 20 iulie 1978, p. 12-13;
Salba de galbeni, în „Luceafărul** (L}), anul XXI, nr. 29(847), 22 iulie
1978,	p. 4-3;
învăţătoarea cea nouă, în „Tribuna** (TrJ), anul XXII, nr. 38 (1135), 21 septembrie 1978, p. 4-5;
Clipa cea repede, în „Steaua** (St), anul XXIX, nr. 9(376), septembrie 1978, p. 21-24;
Un licean de altădată, în „Forum studenţesc** (Fs), anul VII, nr. 1-2(44-45), ianuarie 1979, p. 31;
Jucătorii, în „Luceafărul** (LJ), anul XXI, nr. 15(885), 14 aprilie 1979, p. 4-5;
Răzbunarea, în „Tribuna** (TrJ), anul XXVIII, nr. 18(1167), 3 mai
1979,	p. 5;
1394
NOTE. COMENTARII. VARIANTE
Răzbunarea (continuare), în „Tribuna*4 (7r5), anul XXVIII, nr. 19 (1168), 10 mai 1979, p. 4;
Tu, Desideriu..., în „România literară44 {Rlf, anul XII, nr. 28, 12 iulie 1979, p. 14-13.
Autorul despre cartea sa. Trimiterile la roman se restrâng la un răspuns din „ultimul interviu44, cel pe care Brânduşa Armanca i-1 ia în septembrie 1984 şi îl publică, postum1, în revista „Flacăra", nr. 12, 1985. Ele se referă la identificarea existenţei reale a unui simbol al cărţii („casa stranie a mătuşii Veturia şi a unchiului Rubin"), la prezentarea unei „istorii de familie" şi la precizarea clară a unei metode: „Casa aceea a existat, ea aparţine memoriei mele. Mătuşa pe care o numesc Veturia, fireşte, altfel se numea, avea un anume gust, aduna obiecte frumoase atât şi aşa cum simţea ea frumosul, mă lua cumva ca partizan al iubirii ei pentru frumos, se apăra prin mine, copil, de toţi cei ce o acuzau că exagerează în dorinţa de a aduna bibelouri, obiecte de artă şi îmi spunea: Tu poţi să înţelegi. E foarte curios că am putut scrie despre toate acestea numai când le-am rupt din contextul real, când am simţit că ele nu mai aparţin cu totul realităţii, ci devin o creaţie a fanteziei mele. Ruptura de propria ta biografic este necesară nu ca să faci memorialistică, ci să faci literatură".
Receptarea la momentul apariţiei romamdui. Cea de-a treia parte a „tetralogiei", Clipa cea repede, este publicată în contextul unui „orizont de aşteptare" cvasi-constituit faţă de profilul epicii lui Sorin Titel. Raportat la acesta, discursul critic de întâmpinare permite delimitarea a două categorii de comentatori. Pe de o parte, asupra romanului se pronunţă cei care au jalonat de-a lungul timpului, prin cronicile lor, parcursul artistic al scriitorului, traiect privit în ansamblu (Valcriu Cristca, Lucian Raicu, N. Ciobanu, Ion Vlad) sau, cu precădere în seriile „tetralogiei" (Ov. S. Crohmălniceanu, Eugen Simion, L. Ciocârlie, C. Ungureanu, Val Condurache). Aceştia
1 Despre detaliile acestei „întârzieri" a apariţiei, v. Brânduşa Armanca, Abatorul de texte. Ultimul interviu cu SORIN TITEL prin vămile cenzurii, în „România literară", anul XXIV, nr. 11, 14 martie 1991, p. 7.
NOTE. COMENTARII. VARIANTE
1395
dispun de capacitatea de a analiza, printr-un exerciţiu de tip articulator, atât posibilităţile asocierii „părţii" la „întreg", cât şi continuităţile/discontinuităţile dintre „părţi". în cea de-a doua categorie, se pot include cei care abordează pentru prima dată, cel puţin în scris, universul romanelor lui Sorin Titel (Gelu Ionescu, Liviu Pctrescu, N. Steinhardt, Mihai Coman). De data aceasta, observaţii subtile şi mai amănunţite la nivelul unei cărţi deschid, implicit, perspectiva de înţelegere a „întregului", fără ca acesta să fie abordat vreodată ca atare, de criticii respectivi.
N. Ciobanu, în cronica apărută în „Luceafărul" (8 septembrie 1979, p. 2), menţionând „marea obsesie a prozatorului român modern şi contemporan" de a-şi dovedi talentul prin scrierea de romane, constată la Sorin Titel „valorificarea" substanţei epice din schiţe şi nuvele, în construcţiile ample, Ţara îndepărtată, Pasărea şi umbra, Clipa cea repede: „Adevăratul prozator se naşte povestitor şi devine romancier (condiţia genului o dovedeşte!) graţie propriei capacităţi de adaptare, disciplinare, contrafacere etc., dinlăuntru a datului primordial. Scriind Clipa cea repede, s-ar părea că Sorin Titel renunţă la orice măsură de precauţie în acest sens. Aspect lesne observabil, romanul este alcătuit dintr-un lanţ nuvelistic. Exceptând prologul, capitolele cărţii, luate în parte, cu titlurile lor semnificative {Ana, Grădina, Desideriu, Casa, Gheran, Domnul Director) satisfac întru totul exigenţele unor naraţiuni de sine stătătoare. Spre deosebire de Ţara îndepărtată sau Pasărea şi umbra, acum, autorul renunţă la orice artificiu de compoziţie menit a aşeza succesiunea de episoade şi scene nuvelistice sub tutela unui flux romanesc". Deşi „personajul portavoce“ (adolescentul Andrei sau Eva Nada) dispare ca element ce asigură unitatea structurală, totuşi, Clipa cea repede nu este o antologie de proze scurte cu pretenţii de roman: „Paradoxal, cauza unei asemenea izbânzi strict compoziţionale rezidă tocmai în excepţionala impresie de coerenţă epico-analitică şi, la urma urmei, în izbitoarea impresie de autonomie conflictuală a capitolelor nuvelistice^; „Ceea ce am numi viziunea epică neoimpresionistă din romanele lui Sorin Titel (viziune ce constă mai ales în voluptuoasa plăcere de a face loc în economia ansamblului multitudinii de scene, întâmplări şi chipuri umane apărute incidental, emanaţie exclusivă a capriciilor rememorative şi asociative de care sunt realmente
1396
NOTE. COMENTARII. VARIANTE
bântuite, odată cu prozatorul, şi personajele principale) îşi exercită şi acum prerogativele cu suverană dezinvoltură". Surprinzând dimensiunea „mitică" pe care naraţiunea o dobândeşte ca rezultat al „fuziunii amintirii şi visului", N. Ciobanu remarcă faptul că povestirile-fragment exprimă „nu adevărul adevăraty ci adevărul posibil, mai exact, adevărul ideal, asumat prin intermediul rememorărilor visătoare". Dacă talentul de povestitor este indubitabil şi în Clipa cea repede, nu acelaşi lucru se poate spune - conform preferinţelor, clasice, ale criticului - despre simetria structurii de ansamblu, considerată o carenţă a cărţii: „un singur şi important reproş îi adresăm romancierului: ţinuta vădit încropită a capitolelor finale. E un păcat mai vechi al scrierilor sale, provenit din lipsa de răbdare, din, pare-se, graba de a încheia oricum şi de a scăpa astfel de povara unor obositoare reveniri. Ne întrebăm chiar dacă romanul de faţă n-ar fi trebuit să beneficieze de un epilog, simetric cu amplul şi revelatorul său prolog. întrucât, ultimul capitol adună în chip destul de firav firele narative ale întregii cărţi, lăsând, în acelaşi timp, mult prea deschisă perspectiva ei ideatică, un astfel de epilog s-ar fi impus cu necesitate".
Mai mult decât o simplă cronică, un studiu exhaustiv, efectuat pe compartimentele definitorii ale romanului (temă, perspectivă narativă, personaje, simboluri), este cel publicat de Eugen Simion, în revista „România literară", anul, nr. 41,11 octombrie 1979, p. 11. Dezvoltarea argumentativă are ca premisă o afirmaţie care obligă la explicaţii detaliate: „Clipa cea repede e noul roman al lui Sorin Titel, un roman bun, foarte bun". Pentru Eugen Simion, ceea ce defineşte proiectul epic al autorului aparţine sferei continuităţii „părţilor": „Prozatorul şi-a creat un stil de a nara şi-l aplică, acum, la un număr de fapte noi, lărgind sau adâncind, cum vrem să-i spunem, universul său epic. Când consulţi cărţile sale anterioare, vezi cu uşurinţă că ele se leagă între ele, iar cartea recentă vine în continuarea unei teme şi a unei lumi (imaginare) pe care romancierul acesta serios şi profund, cum nu sunt mulţi la noi, le urmăreşte cu o frumoasă tenacitate". Acest mecanism al reluării nu trebuie înţeles ca perpetuarea unei „reţete", fiecare volum având şi elemente (mai ales, de conţinut) ce-i justifică diferenţa specifică.
NOTE. COMENTARII. VARIANTE
1397
Observaţiile criticului aduc în prim-plan nuanţele tematice („Tema este, aici, ca şi în romanul precedent, dispariţia unei lumi, agonia lentă a lucrurilor vechi. O meditaţie epică despre moarte, un univers ce stă între real şi imaginar, într-un timp nehotărât şi un spaţiu pe care memoria naratorilor îl schimbă, îl lucrează mereu"; „Tema lui toate trec, toţi s-au dus devine tema lui totidsupravieţuieşte în naraţiune“), tehnica narativă („scriitura polifonică sau stereofonică"; „tehnica anvelopei şi a înlănţuirii progresive"), formula compoziţională („Romanul lui Sorin Titel are un prolog - în opt părţi - şi şase capitole care nu se înţeleg decât împreună. Ele dezbat din unghiul unui personaj sau al mai multora aceeaşi temă într-o suită de povestiri progresive, proliferante. Un narator vorbeşte despre cineva, un personaj absent, apoi, deodată, obiectul - personajul absent - devine subiect şi începe la rândul lui să povestească ceva, o altă întâmplare, şi aşa mai departe"), influenţele de concepţie („casa şi grădina sunt în proza lui Sorin Titel, ca la Poe, simboluri ale trecerii"; personajele „dostoicvskiene": preotul cartofor, care „joacă pentru a pierde" şi Carolina, „femeia care suportă cu mulţumire umilinţa"), dinamica timpurilor verbale tradus în alternanţele realist/mitic/ fantastic („Naraţiunea din Clipa cea repede este povestită, întâi, la perfectul compus, apoi, odată intraţi în acest timp încheiat, subiectul relatează la indicativul prezent. A fost este înlocuit pe neobservate cu este şi în această trecere ceva se pierde, ceva se adaugă").
O reconstituire a lumii Banatului de odinioară, aşa recomandă C. Ungureanu (în „Orizont", anul XXX, nr. 41/603, 11 octombrie 1979, p. 2) romanul Clipa cea repede, „al treilea volum al ciclului -noi îl numim aşa - inaugurat odată cu Ţara îndepărtată şi continuat cu Pasărea şi umbnt, considerând că „acest aspect al cărţii nu e deloc neglijabil; ca şi în cele două romane precedente scriitorul scrie despre Banat, aşa cum nu a scris nimeni înaintea sa; fineţea observaţiei e remarcabilă, precizia detaliului de asemenea; scriitorul vede şi aude oamenii unui ţinut delimitat nu numai geografic, ci şi etnografic".
în „Cronica" (anul XIV, nr. 41/713, 12 octombrie 1979, p. 4), I. Sârbu stabileşte, la rândul său, că „obiectul rememorării îl constituie lumea unor sate şi târguri bănăţene din prima jumătate a secolului, o lume care evoluează în jurul familiei unui învăţător şi care se alcătuieşte, treptat, într-un univers specific, cu particularităţi
1398
NOTE. COMENTARII. VARIANTE
psihologice şi morale distincte, străbătut de un blând duh patriarhal41, numai că „secretul acestei cărţi nu stă în materia propriu-zisă a evocării - foarte captivantă şi originală - ci, mai cu seamă, în atmosfera pe care o degajă, în unda ei discretă de lirism, generată de conştiinţa declinului temporal al lucrurilor, de senzaţia dispariţiilor universale, a vieţii ca pură iluzie44. Pentru I. Sârbu, Clipa cea repede sintetizează „două filiere epice44: „cea ardelenească, Agârbiceanu-Rebreanu (adierile demoniace, care bântuie în unele din filele introductive, dulceaţa însăşi a frazei, intervenţia, sporadică, a demersului etic - pe de altă parte, viaţa, în cadenţe gospodăresc orânduite, a intelectualităţii săteşti de odinioară) şi filiera epicului dens, suculent, trăit ca o realitate intimă, din Creangă şi Sadoveanu44.
Despre transpunerea existenţelor reale într-un context ce aminteşte de basm vorbeşte Liviu Petrescu, în articolul intitulat Intre epos şi poveste, apărut în revista „Steaua44, anul XXX, nr. 10(389), octombrie 1979, p. 28: „marea virtuozitate a acestei cărţi constă în surprinderea fenomenelor de convergenţă a tuturor formelor de viaţă spirituală - specifice acestui loc, acestui cadru geografic, al Marginei - spre tiparele caracteristice pentru poveste44. Referindu-se la structura narativă a romanului, „cartea cea mai frumoasă de până acum a autorului44, criticul observă existenţa, în Clipa cea repede, a „două orbite distincte44 pe care povestirea „evoluează44; acestea „uneori, ajung să se intersecteze44, „alteori, rămân cu desăvârşire separate44: „cea dintâi orbită gravitează în jurul domnişoarei Ana, învăţătoarea din Margina, cealaltă îl are în centru său pe domnul director al şcolii44. Cu această ocazie, se atrage atenţia şi asupra „subtilităţii44 scopului pe care îl au „povestirile retrospective44, din capitolele despre domnişoara Ama: „multitudinea acestor relatări pune în evidenţă felul în care, prin actul povestirii, existenţa domnişoarei Ana este transformată insesizabil în poveste, este transfigurată adică şi modelată de anume tipare ale imaginarului colectiv44.
în „Convorbiri literare44 (nr. 11/119, noiembrie 1979, p. 7), Val Condurache, autor de cronici la toate cele trei prime părţi ale viitoarei „tetralogii44, interpretează Clipa cea repede ca „expresie a unei nostalgii cenzurate44. Ca majoritatea celor ce se opresc asupra ansamblului romanesc, iniţiat de Sorin Titel o dată cu Ţara îndepărtată, şi criticul ieşean urmăreşte linia continuităţii între „părţi44, într-un discurs
NOTE. COMENTARII. VARIANTE
1399
presărat, adesea, cu asocieri desprinse din registrul artelor platice: „Romanul apare caleidoscopic, ca şi Ţara îndepărtată, pe care o continuă mai strâns decât Pasărea şi umbra, care, deşi plasat în această lume, e mai epic, mai concentrat faptic, mai autonom, mai aproape de ceea ce se cheamă un roman. Clipa cea repede e construit din scene, mai scurte sau mai întinse, redate în maniera picturii naive, cu acea candoare lirică, în fond - un realism al împăcării cu lumea, cu hieratismul caracteristic, din care izvorăşte sentimentul imortalităţii. Tablourile au voioşia bufă a bâlciurilor: o lume în miniatură, încastrată în realitatea cea de toate zilele, ivindu-se pâlpâitoare pentru a se scufunda în amintire". Cu abilitate, criticul stabileşte că diferenţa dintre „părţi" se defineşte prin detalii de concepţie: „Roman al memoriei, Ţara îndepărtată făcea fenomenologia unui sentiment. Cuvântul, personaj principal, neputând repeta lumea, o născocea, păstrând nostalgia existenţei în obiect. Pasărea şi umbra, privit ca interludiu între [sic!] Clipa cea repede şi Ţara îndepărtată, exersează ludic, eliberat de tirania obiectului, puterea imaginativă a limbajului. Clipa cea repede vrea să uite cu desăvârşire privirea asupra lumii, concentrându-se asupra sentimentului vieţii. Obiectele, întâmplările, personajele sunt ca feţele în ochiul albinei, în care imaginea, desfăcută în fragmente îşi creează o altă ordine inteligibilă".
Pentru Mihai Coman (în The Rainbow of recollection, în „Romanian Review", XXXIVth year, no. 2, 1980, p. 145-147), Clipa cea repede, plasată în categoria „operelor scrise sub influenţa visului -Narcis şi Gură-de-Aur (Hesse), Secretid Pădurii Bătrâne (Buzzati), are în centrul ei un singur „motiv constant", cel al bucuriei vieţii.
In cele două părţi ale articolului Etnologie şi roman, publicate în „Orizont", anul XXXI, nr. 43(657), 23 octombrie 1980, p. 2; nr. 47(661), 20 noiembrie 1980, p. 2), Livius Ciocârlie foloseşte romanul Clipa cea repede ca domeniu de aplicaţie pentru teoriile expuse în cartea lui Vasile Tudor Creţu, Ethosid folcloric - sistem deschis (Editura Facla, Timişoara, 1980). Atribuindu-i lui Sorin Titel statutul de „scriitor cosmotic", definitor pentru acei creatori care „tind să proiecteze un univers plenar, susţinut de semnificaţii ample, asemănătoare celor din culturile arhaice", criticul identifică la nivelul operei „o dublă pulsaţie": „una de integrare într-un univers ordonat, aidoma celui folcloric, şi una de divagare tragică în afara lui". Acest
1400
NOTE. COMENTARII. VARIANTE
mecanism determină fantasticul „să se retragă uneori, lipsit de primejdie, spre zona miraculosului, iar alteori să rămână neliniştitor**; iată cadrul de exemplificare abordat de critic: „Ameninţarea grotescă a morţii - femeie zăludă, cu copită de cal - se rezolvă circăreşte: moş Bălu şi nepotu-său, îmbrăcaţi amândoi în cămeşoaie de noapte, o fugăresc prin şoproane, deloc speriaţi de vidmă, dar intrigaţi că nu dau de ea. [...] Dimpotrivă, tihna cea mai străină la prima vedere de ameninţări poate fi străbătută de fiori reci. In trenul care-i duce la petrecerea de la Balta Caldă, ţăranii vorbesc de una de alta, râd, e o zi fără griji, numai o babă ciudată, strângând-o prea drăgăstos pe gingaşa domnişoară Ana, dă de gândit despre vremelnicia bucuriei. Oamenii povestesc, amuzându-se, întâmplări cu diavoli şi iată doar o bănuială de fantastic, însă în care prezenţa morţii este cu totul alta decât în şopronul unde moş Bălu şi moartea mai mult se hârjonesc**.
Apartenenţa volumului la o estetică de tip baroc este susţinută de Gelu Ionescu, în comentariul intitulat Volutele clipei („Viaţa Românească**, anul XXXIII, nr. 2, februarie 1980, p. 72-75): „Clipa cea repede este un text de o riguros-unitară configuraţie a barocului. Structura sa barocă poate fi urmărită de la temă până la strategia narativă, de la expresia ei calofilă până la preferinţa pentru imaginile aglomerării opulente**; „o digresiune continuă, modalitate atât de convenabilă esteticii barocului - în care prologul şi ultima sută de pagini sunt cele mai aproape de virtuozitate**; „în proza noastră actuală există multe spirite şi discursuri de tip baroc, mai multe ca niciodată în trecut. în afara rococo-\A\x\ imagistic al lui Fănuş Neagu, a manierismului ironic al lui George Bălăiţă şi a celui atât de tentat de fantastic al lui Ştefan Bănulescu, Sorin Titel aduce atmosfera unui baroc ardelean, având în originile lui tradiţiile unei solide şi civilizate provincialităţi, faţă de care autorul arată o legitimă nostalgie şi o adâncă, vie comprehensiune**. Deosebit de fructuoasă pentru receptarea ulterioară a cărţii, sub aspectul reflectării spiritului Europei Centrale, este obseivaţia cu privire la caracterul polemic al prozei lui Sorin Titel „faţă de modelele prozei ardelene clasice**: „un pole-mism care pleacă de la Slavici, probabil admirat de Titel, şi în care se vădeşte nevoia de reconsiderare a spaţiului spiritual şi material pe care fostul Imperiu austro-ungar l-a lăsat moştenire Europei moderne**.
NOTE. COMENTARII. VARIANTE
1401
Relaţia romanului Clipa cea repede cu epica transilvăneană este considerată de Lucian Raicu (Citindu-l pe Sorin Titel, în „Tran-silvania“, anul IX, nr. 5, mai 1980, p. 33-35) ca fiind una de „simetriei „Romanul liniştit, scris cu infinită răbdare, încetinit cu tot dinadinsul (spre a i se extrage toate savuroasele virtualităţi), al familiei Domnului director aşează ultima carte a lui Sorin Titel într-o semnificativă simetrie cu cel al Herdelenilor (din Ion al lui Liviu Rebreanu) cu ai său, de neuitat, ritm larg, majestuos, epopeic, paradoxul imprimat curentelor întâmplări şi cotidienelor necazuri ale inteligenţei săteşti transilvănene. Aceste ritmuri, respectate cu iubire şi chiar cu un fel de sfinţenie în Clipa cea repede, sunt totuşi subminate, la noul ei strălucit evocator (şi cântăreţ), de sentimentul mai general al unui rău, cum se zice, ontologic, al unei fisuri la început fireşti, neînsemnate, apoi din ce în ce mai grave, de conştiinţa dureros-critică a inevitabilei depresiuni. Timpul roade necruţător la temelia acestor ritmuri, sentimentul eroziunii, al dezintegrării Vitalului, estompează valoarea imnică, nici ea neglijabilă în romanului lui Sorin Titel“.
In partea a doua a studiului Inima poeziei („Cronica“, anul XV, nr. 33/759, 15 august 1980, p. 5), Valeriu Cristea accentuează latura profund umană, salutând, totodată, adoptarea de către scriitor a direcţiei potrivite profilului său artistic: „Printre zonele reci, mai puţin ospitaliere ale prozei noastre contemporane, Sorin Titel creează un spaţiu ce poate părea aproape idilic. In realitate, însă, lumea sa, configurată definitiv de tripticul romanesc alcătuit din Ţara îndepărtată, Pasărea şi umbra, Clipa cea repede, o lume foaite frumoasă şi (fără nimic din ostentaţia care strică totul la alţii), foarte românească, în ciuda caracterului ei apăsat regional (bănăţenesc), situată în timp între perioada premergătoare primului război mondial şi anii imediat următori celui de-al doilea şi populată de oameni simpli (ţărani luminaţi, purtaţi de serviciul militar sau de război prin ţări străine, gospodine experte în arta culinară şi volubile ca nişte Şcherezade de bucătărie, învăţători, medici şi preoţi de ţară ctc.) este doar una patriarhală**; „Abuzul de modernism, de mijloace, de tehnică pură (care în romanul anterior abătea atenţia de la conţinut la formă) a dispărut din actualul roman**, considerat drept „cartea cea mai clasică a autorului".
1402
NOTE. COMENTARII. VARIANTE
p. 19, r. 2-3:
r. 4-9:
p. 25, r. 32:
p. 26, r. 1:
r. 24:
p. 27, r. 4:
prin cap. Numai că nu-s eu femeia aia care să se lase prostită uşor.	CR
prin cap. Numai că pe mine nu mă îmbeţi tu cu apă rece. Nu-s eu femeia aia care să se lase prostită uşor.	A;
bălicăreli de-ale tale. Nici o vorbă, minţi, zice din nou mireasa. Tu nu vezi ce cizme-s astea? - zice atunci omul acela străin şi aşa vorbea de parcă nici n-ar fi luat în seamă vorbele ei - a dat să le încalţe, ca să le probeze, dar nu i-au încăput pe picioare“. „Iară nu-i adevărata'. „Când a văzut bărbatu-tu cizmele	astea...	Mai	mari	CR
bălicăreli de-ale tale. Nici o vorbă nu-i adevărată1'. „Când	a văzut	bărbatu-tu	Lj
cizmele astea - zice atunci omul acela străin şi aşa vorbea de parcă nici n-ar fi luat în seamă vorbele - a dat să le încalţe, să le probeze, dar nu i-au încăput pe picioare".
„Iară minţi, zice din nou mireasa şi i se uită drept în ochi. Tu nu vezi ce cizme-s astea? Mai mari	Ay
răul...»"	CR
răul..." - Şi când a fost nunta, întrebă Nuşca, i-o fi trimis vorbă omului ăluia din
Firdea că se mărită?	Ay
nu-mi place să mint.	CR
nu-mi place să dau înapoi— Şi când a fost ziua nunţii, te pomeneşti că i-a şi trimis daridpe care i l-a promis? întrebă Nuşca.	7,y
erau cu el	CR
erau cu el nişte tinerei, abia dacă le mijise mustaţa	Lj
în casa mea".	CR
NOTE. COMENTARII. VARIANTE
1403
în casa mea“. Aştia-s galbeni pe hoţie". Lj
r. 13:	Când am mai crescut	CR
— Şi galbenii aceia ai hoţului, întrebă Nuşca, îi mai aveţi, te pomeneşti şi acum, ori, cine ştie, s-or fi pierduţi — Când vedea tăicuţu că n-o scoate la capăt, mai vindea câte un galben. Azi unul, mâine altul, uite aşa s-au împuţinat. Când am mai crescut L}
r. 13:	bucuroasă...	CR
bucuroasă... Şi acum sufăr, ori de câte ori îmi aduc aminte, cât de urât am putut să mă port.	Lj
r. 28:	Coştei	CR
Coteşti	Lj
r. 30:	ca fetele mari!	CR
ca fetele mari. Dacă ne vedeai împreună, mc mă alegeai de ele.	Lj
p. 46, r. 13:	să strige	CR
să strige ca din gură de şarpe	Rlj
r. 15:	aşa repede.	CR
aşa repede. Focul părea a fi mai depărtişor, cam la capătul satului - s-o fi aprins ţigănimea, zice nu ştiu care — o pălălaie roşie lumina cerul, te apuca groaza când te uitai.	Rlj
r. 17-18: văitându-se în gura mare	CR
văitându-se cât o ţinea gura	Rlj
r. 19:	drumuri. Am eu un fel de presimţire.	CR
drumuri.	Rlj
r. 20-26: nu minţesc“. Şi aşa a fost cum a spus ea: casa lor a fost şi nu alta. De toate îmi aduc aminte de parcă ar fi fost ieri, numai de focul acela cât a fost de mare, îmi amintesc, aşa, ca prin vis. Ţin minte numai că l-au stins oamenii destul de repede, dar degeaba
1404
NOTE. COMENTARII. VARIANTE
l-au şi stins, casa lor era de-acum scrum şi pulbere, n-a mai rămas decât un morman de cenuşă din ea.	CR
nu minţesc. Am eu un fel de presimţiri din cele negre şi dacă n-o fi aşa, puteţi să mă tăiaţi!
Ne apropiem şi focul se face şi el tot mai puternic. Se topeau parcă stelele de căldură, aşa pripea de tare. A fost, cum a presimţit Mărişca, sărmana de ea, casa lor ardea pălălaie! Degeaba s-au spetit oamenii şi au cărat apă cu vedrele, doar or reuşi să stingă fioctd, tot n-a
mai fost de nici un folos...	Rlj
p. 47,	r. 30:	după chibrituri	CR
după lăperţuri	Rlj
p. 48,	r. 1-2:	începe Mărişca a blestema	CR
începe Mărişca a plânge şi a blestema Rlj
r. 4:	ce să mai povestesc	CR
ce să mai povestesc, se văitau în fel şi chip	Rlj
r. 27-28:	O luăm noi spre casă şi un câine	CR
Plecăm şi numai un câine	Rlj
r. 28-29:	„Nu vă speriaţi	CR
„Nu fugiţi	Rlj
r. 31-33:	să vorbească cu el, nu prea tare, de parcă
ar fi şuşotit cu drăguţele. Şi, ce să vezi, câinele se uită cu ochii roşii la Văruţu	CR
să vorbească în fel şi chip cu câinele.
încetişor, de parcă ar fi şoşotit cu drăguţele.
Câinele se opreşte din lătrat, se uită cu ochii roşii la Văruţu	Rlj
p. 49, r. 4:	Văruţu îl mângâia uşor	CR
Văruţu, dat dracului, îl scărmăna uşor Rlj
r. 7-8:	nu s-a mai desprins de lângă el, se gudura
şi i se băga tot timpul în picioare.	CR
NOTE. COMENTARII. VARIANTE
1405
	nu s-a mai desprins de el, i se băga tot timpul în picioare şi scheuna încetişor.	ri2
r. 13:	să ningă. să ningă. Dar nu aşa câte un fulg, când şi	CR
	când, ci din cele mari	Rlj
r. 15:	nu-/ bine.	CR
	nu vă văd bine.	Rlj
r. 16:	de a ajunge acasă".	CR
	de a ajunge la Marginica “.	Rf
r. 17:	şi voia ea să prindă fulgii cu limba	CR
	şi de bucuroasă ce se arăta, da să prindă i	cu
	limba fulgii	Rlj
r. 31:	din drum	CR
	din drum, ce jumătate, că nici la Zorani n-am fost ajunşi	Rlj
. 7:	la Sinteşti	CR
	la Zorani	Rlj
. 5:	Vinul a alunecat	CR
	Vinul... untdelemn curata alunecat	Rlj
r. 19:	să ajungem acasă	CR
	să ajungem la Margina	Rlj
r. 21:	Noi mergeam	CR
	Noi patru mergeam	Rlj
. 1:	noi, numai că	CR
	noi, nu le-am lăsat pe drumuri, dacă au rămas cum au rămas, cu ce-a fost pe ele şi cu nimica alta, numai că	Rlj
r. 3:	drumului, nu se poate; drumului, după ce le-ajn luat cil noi,	CR
	nu se poate;	Rlj
r. 5:	obrajii înroşiţi de ger	CR
	obrajii rumeni, ca doi bujori	Rlj
r. 16:	E secret.	CR
1406
NOTE. COMENTARII. VARIANTE
	E secret clin cele mari!	Rlj
r. 21:	un timp?	CR
	un timp? Să le mai vină şi lor inima	
	la loc, sărmanele, după necazul pe care l-au	
	avut?	Rlj
r. 34:	Şi dacă au murit bătrânii	CR
	Şi dacă a murit şi a bătrână	Rlj
p. 33, r. 1-2:	ia şase săptămâni, după aceea la şase luni	CR
	la opt luni	Rlj
r. 21-22:	că ele nu beau, - cum au făcut la început	
	şi în biserică	CR
	că ele nu vreau	Rlj
p. 56, r. 25-26:	„Sunt, zice ea	CR
	„ Tot, zice ea	Rlj
p. 57, r. 9:	ale voastre să nu le văd.	CR
	ale voastre, am şi eu un dinte.	Rlj
r. 12:	ca floarea!“	CR
	ca smântână!“	Rlj
r. 20-26:	e alta. Sufletul care se dăruieşte virtuţii	
	seamănă cu o fântână cu apă limpede şi liniş■	
	tită, bună de băut, înviorătoare, care nu	
	vatămă pe nimeni şi pe care toţi o râvnesc..,	
	înfrânează-ţi, dragid meu, patimile, nu te lăsa	
	stăpânit de către ele. Nu poţi avea tot ce-ţi	
	doreşti şi ce ţi-e drag, după pofiă; arfi fost bine	
	să fie aşa, mi-ar fi plăcut şi mie, numai că	
	lumea nu-i aşa orânduită, ce săi-i faci?“	CR
	e alta.	Rlj
p. 58, r. 16:	grajdul gol puşcă!	CR
	grajdul gol puşcă! A început să-mi bată	
	inima în piept, de supărare, ori de frică,	
	uite aşa îmi făcea!	Rlj
r. 24:	mai repede ca meliţa.	CR
NOTE. COMENTARII. VARIANTE
1407
mai repede	ca furca.	Rlj
r. 25:	pe cealaltă!	CR
pe cealaltă. Aşa-i tineretul, face cum îl taie capul, după pofta lui, până îşi dă cu el de grindă".	Rlj
r. 28-29: pe ascuns să	nu	se	afle.	CR
pe ascuns să nu se afle - am dus-o tare bine.	Rlj
p. 60,	r. 15:	de lemn:	CR
de lemn şi repede s-a încins o petrecere din cele mari;	Rlj
r. 30:	După aceea	CR
După aceea - ne-am distrat şi fără el	Rlj
p. 67,	r. 34:	le-am aflat. Ei trebuie	să-i	mulţumesc. CR
le-am aflat. De la ea le ştiu, ei trebuie să-i mulţumesc.	Tr/
p. 69,	r. 2:	s-o pună în odaia domnişoarei.	CR
s-o pună domnişoarei.	Trj
r. 21:	grcumântul	CR
greumântul ăla care a fost în mine	Tr/
p. 71,	r. 16:	Serbări pregătite	CR
Serbări din cele mari, pregătite	7>y
r. 29-30: aşa că serbarea se prelungea până ce
asfinţea soarele.	CR
aşa că serbarea se prelungea până ce soarele mai era de-o palmă pe cer. După serbare mai ziceau muzicanţii, un ceas-două, până la asfinţit şi după aceea se opreau.	Tr j
p. 72,	r. 29:	să ne mai cânte unul.	CR
să ne mai cânte unu. Şi atunci ea nu avea ce să facă, se îndura de noi.	Tr j
p. 73,	r. 12:	vocea ei subţirică.	CR
1408
NOTE. COMENTARII. VARIANTE
vocea ei subţirică şi cristalină.	Trl
p. 74, r. 8:	să ne oprim	CR
să ne oprim un picuţ	Tr}
p. 95, r. 8-9:	Abia ne-am urcat, şi locomotiva a fluierat
a doua oară.	CR
Şi nu ne-am urcat noi bine în trenuţ, că locomotiva a şi fluierat a doua oară. Aşa de tare a fluierat, că ne-am astupat repede urechile, nu cumva să ne asurzească!	VR
r. 11:	Pipăia cu degetele foiţa	CR
Mă uitam cum pipăia cu degetele ţigara VR
r. 13-14:	domnu director Lidner	CR
domnu director Zidner	VR
r. 15:	şi-a dat cu părerea o femeie.	CR
a zis o femeie.	VR
r. 19:	acuma“.	CR
acuma'1. „Dimineaţa îi somnul mai dulce, aşa-i cum spuizice şi Florica, mai mult ca să intre şi ea în vorbă.	VR
r. 23-25: cu lemne. M-aş mira să se poată urca tot ometulăstau, s-a băgat în vorbă flăcăul cu ţigara.	CR
cu lemne", zice flăcăul cel înalt care trăgea din ţigară.	VR
r. 26-27:	Florica, în aşa fel încât s-o auzim numai
noi, eu şi domnişoara	CR
Florica	VR
r. 28-29:	pe mine. Nu mi-am htat nimic de pus pe
umeri, dacă s-o schimbat vremea. Şi prea pripeşte	CR
pe mine. Prea pripeşte	VR
r. 31-32:	Rea n-ar fi, că prea a aprins	CR
Ploaia îi bună, că prea a aprins	VR
NOTE. COMENTARII. VARIANTE
1409
r. 3:	nu ne alegem"... nu ne alegem... Ascultaţi-mă ce vă spun,	CR
	că nu spun prostit	VR
r. 3-6:	se bagă în vorbă o babă zice o babă care se afla şi ea acolo în tren	CR
	cu noi	VR
r. 8:	mărgele la gât. mărgele la gât şi cu părul încreţit cu	CR
	fierul.	VR
r. 16-17:	o altă femeie grasă	CR
	o altă femeie, mai uscată	VR
4:	la obraz ca atunci	CR
	la obraz ca atunci, cu părul cum îi mierea de stup	VR
r. 22:	Trenuţu a mai fluierat	CR
	Trenuţu n-a stat rmdt, a mai fluierat	VR
23:	au aşteptat au aşteptat, s-a pornit o veselie din cele	CR
	mari	VR
r. 4:	nu i-a prea plăcut defel povestea	CR
	nu i-a prea plăcut gluma asta	VR
r. 23:	nişte flori	CR
	nişte flori tare frumoase	VR
r. 24:	„Nu cred să existe „ Uită-te la ele, a spus domnişoara. Nu cred	CR
	să existe	VR
r. 26:	la signal	CR
	la signal, să ne asurzească nu alta	VR
r. 27:	să ne urcăm;	CR
	să ne urcăm, alifiei, dacă nu ne grăbim	VR
r. 28:	„ Uită-te la ele	CR
	„Florile astea	VR
r. 32:	domnişoară.	CR
1410
NOTE. COMENTARII. VARIANTE
domnişoară, o mulţime, în fel şi chip. VR
p. 101, r. 4-5:	zâmbind fericită.	CR
zâmbind şi părea tare bucuroasă.	VR
r. 10:	multă lume	CR
multă lume la Balta-Caldă ca în anul ăsta VR
r. 19-22: se uitau la ei încruntate şi strângeau din buze. De aşa cumpărători, care numai să răscolească marfa şi să nu cumpere nimic, nu aveau ele trebuinţă.	CR
se uitau la ei cam fără plăcere, cu buzele strânse şi încruntate.	VR
p. 102, r. 2-3:	grasă, rumenă la faţă şi cu o pălărie de pai
în cap	CR
grasă, cu mustăţi şi cu o pălărie de paie în cap	VR
r. 4:	două pahare.	CR
două himper-şpriţuri.	VR
r. 6:	Se urca repede cracărid	CR
Se urca himperul	VR
r. 18:	pe margine	CR
pe margine zgribulite de frig (apa era destul de rece)	VR
r. 19-21:	la brâu, cu sumnele lipite de trup; omul
când e bătrân şi bolnav e urât, îţi vine şi greu să te uiţi la el...	CR
la brâu; îmi era ruşine să mă uit ia ele, omul când e bătrân şi bolnav, c urât la trup, mai bine să nu-şi arate goliciunea.	VR
r. 23-26:	lume mai multă. Căscau gura Ia cei ce
trăgeau cu puşca, dar de văzut nu prea era ce să vezi, căci de nimerit nu nimereau defel. Scrâşneau ei tare din dinţi şi strângeau	CR
NOTE. COMENTARII. VARIANTE
1411
mai multă lume. O mulţime de popor căsca gura, numai că degeaba se uitau, cei ce trăgeau cu puşca nu nimereau defel. Strângeau	VR
r. 29-33: Atunci s-a prezentat un soldat şi a cerut şi el o puşcă. Nemţoaica i-a dat puşca şi el a rugat lumea să se dea la o parte, să-i facă loc, să fie adică, mai mult lărgământ, căci
el altfel nu poate trage. Oamenii l-au ascidtat şi s-au tras mai la o parte.	CR
Un soldat a cerut şi el o puşcă şi a rugat lumea să se dea o parte, să-i facă loc. VR
p. 103, r. 3:	a văzut ea că szfoieşte atâta	CR
a văzut că el se sfieşte	VR
r. 3-8:	„Mai repede, « fiom draga » a zis ea. Vreau
să tragă şi alţii cu puşca, nu mimai tu, ce gândeşti!** Să aştepte, că nu-i nici o grabă, i-a răspuns soldatul încruntat şi nici nu şi-a
terminat bine vorba, că a şi tras. Drept în mijlocul ţintei a nimerit, nu în altă parte!
Să nu-ţi vină să crezi! Ceva mai frumos n-am văzut de când simt.	CR
„Trage odată, fiom draga, a zis ea, că aşteaptă şi alţii“. Şi el a tras şi drept în ţintă a nimerit, nu în altă parte.	VR
r. 9-10:	că-s vii. Şi erau aşa de comice, că nu m-am
putut ţine să tiu râd.	CR
că-s vii.	VR
r.	13:	la falcă de durere	CR
la inimă de durere	VR
r.	16:	vântul.	CR
vântul, mai mare dragul să te uiţi!	VR
r.	17:	s-a terminat şi maşinăria s-a oprit	CR
s-a terminat	VR
r.	19:	obiectul cu numărul	câştigat	CR
1412
NOTE. COMENTARII. VARIANTE
	premiul cu numărul câştigat	VR
r. 21:	pisălogul e separat	CR
	pisălogul e başca	VR
r. 26:	Nemţoaica s-a făcut albă la obraz de supărare	CR
	Nemţoaica s-a uitat urât	VR
p. 104, r. 4-5:	cu ea când îi bine potrivită.	CR
	cu ea.	VR
r. 9-12:	a lăsat puşca lângă el, şi-a scos o paclă cu tutun din buzunand de la piept şi şi-a răsucit pe îndelete o ţigară, uitându-se pe sub sprâncene la nemţoaică. a lăsat puşca şi şi-a răsucit pe îndelete o	CR
	ţigară.	VR
r. 18:	timp cu nemiluita	CR
	timp	VR
r. 19:	la cazarmă, nu pot întârzia la raport	CR
	la cazarmă	VR
r. 21-23:	de nimerit, a nimerit fix la ţintă, acolo unde a trebuit. Şi de data asta a fost parcă mai frumos decât prima datai	CR
	de nimerit, a nimerit şi de data asta, să vezi şi să nu crezi, toată lumea s-a minunat.	VR
r. 27:	avea un comănac aurit pe cap	CR
	avea o coroană pe cap	VR
r. 32:	mai iute	CR
	mai abitir	VR
p. 105, r. 3-4:	premiul s-a întâmplat să nu fie prea mare premiul s-a nimerit să nu fie aşa de	CR
	frumos	VR
r. 4:	de nouă grade	CR
	de nouăzeci de grade	VR
NOTE. COMENTARII. VARIANTE
1413
r. 14:	nemţoaica a început să blesteme pe	
	nemţeşte!	CR
	nemţoaica s-a făcut roşie la obraz şi a	
	început să suduie pe nemţeşte.	VR
r. 16-17:	înţeleg dacă vrei să ştii	CR
	înţeleg	VR
r. 22-23:	a zis soldatul că la regulamente ne pricepem	
	şi noi.	CR
	a zis soldatul.	VR
r. 31-32:	Şi ce rotiţă ori şurub a nimerit	CR
	şi ce a nimerit	VR
r. 33:	să se mişte! De data asta a fost ceva de	
	nepovestit.	CR
	să se mişte.	VR
r. 4:	pe un blid	CR
	pe o tavă	VR
r. 3:	şi-l holba roşu	CR
	şi-l holba	VR
r. 7:	se închinau	CR
	care se închinau tot timpid	VR
r. 9-10:	nimerea o muiere păcătoasă	CR
	nimerea o sărmană femeie păcătoasă	VR
r. 10-11:	striga de durere şi se trăgea cu amândouă	
	mâinile de păr!	CR
	să strige de durere!	VR
r. 11-12:	cu o panglică verde în cap	CR
	cu o panglică mare roşie	VR
r. 13-14:	când ieşea ca s-o vedem şi noi	CR
	când ieşea ca s-o vadă prinţid	VR
r. 16:	fără nimica pe ea, tremurând de frig acolo	
	în peşteră	CR
	fără nimica pe ea, acolo în peşteră	VR
1414
NOTE. COMENTARII. VARIANTE
r. 19-22: Noi nu ne mai săturam uitându-ne, din partea noastră ar fi putut ţine oricât, dar nemţoaica a îngheţat de spaimă că i s-a stricat de tot maşinăria şi atunci, gata, s-a sfârşit cu şmecheria şi cu câştigid!	CR
De frumos, era frumos, noi nu ne mai săturam uitându-ne, în schimb nemţoaica s-a speriat rău. î-a fost frică grozav, a îngheţat de spaimă, că i-a stricat de tot maşinăria!	VR
r. 24-25: Lovea pe unde apuca cu un ciocan mare, mă şi mir că-l putea ridica	CR
Lovea sărmana în stânga şi în dreapta cu un ciocan	VR
r. 27:	să se oprească, parcă ar fi	fost un făcut! CR
să se oprească.	VR
r. 28-29: Soldatul nu zicea nimic, lui parcă nici nu-i
păsa de tot ce se întâmplă	CR
Soldatul sta şi se uita, nu	zicea	nimic	VR
r. 29-30: în piele de ce-a fost în stare să	facă!	CR
în piele; se minuna şi el de ce-a fost în stare să facă!	VR
r. 31:	sprâncene	CR
sprâncene, când la noi	VR
r. 32-33: Intr-o vreme a dat Dumnezeu şi
maşinăriile	CR
Numai că într-o vreme, maşinăriile	VR
p. 107, r. 2:	piuliţa ta	CR
piuliţa asta	VR
r. 4-5:	sănătoasă!“ a zis el mai mult aşa, ca s-o
împace.	CR
sănătoasă!"	VR
r. 6-7:	s-a urcat iute ca o fetişcană	CR
s-a urcat	VR
NOTE. COMENTARII. VARIANTE
1415
p. 108,
r. 19-21:	şi o piuliţă, chiar acum am luat premiul ăsta. Aşa că am să te rog să faci bine să le iei cu tine şi să le dai cui am să-ţi spun eu. şi o piuliţă, aşa că, văruţule, fă bine să le	CR
	iei cu tine.	VR
r. 23-24:	i le trimit ei cu multă dragoste	CR
	i se trimit să se bucure de ele	VR
r. 27-28:	să-şi petreacă împreună, ţinându-se de după cap bucuroşi	CR
	au plecat împreună, bucuroşi	VR
r. 29:	Ne-am mai plimbat Noi două, adică eu şi cu domnişoara,	CR
	ne-am mai plimbat	VR
r. 30-31:	mănăstire, cu gândid că mai prindem din slujbă, dar mai ales săi-i vedem pe călugări.	CR
	mănăstire.	VR
r. 32-33:	devreme, pe răcoare	CR
	devreme	VR
r. 7:	se ştergea pe obraz. se ştergea pe obraz. Era încinsă la faţă ca	CR
	un cuptor.	VR
r. 8-9:	de umbră“... şi-a dat cu părerea şi doamna	
	Veturia.	CR
	de umbră	VR
r. 10-11:	că mor“, a spus cu zăduf preoteasa.	CR
	că mor“.	VR
r. 17:	fetele	CR
	fetele, repetentele	VR
r. 21:	voi car“, a început a le brujiului preoteasa.	CR
	voi car“, a zis preoteasa.	VR
r. 32-33:	câtă bere a încăput de când a descărcat Bublea butoaiele!	CR
	câtă bere a încăput!...	VR
1416
NOTE. COMENTARII. VARIANTE
p. 109, r. 4:	A luat la rând nucii, dar preotesei	CR
Numai că preotesei	VR
r. 6-7:	Când le văd simt că-mi trece pofta de
mâncare!...	CR
n-o să ne lase să mâncăm liniştiţi, o să se aşeze pe toate cele.	VR
r. 8:	din pricina lor“.	CR
din pricina lor, eu n-am fost în stare să bag nimica în gură	VR
r. 12:	câţiva paşi	CR
câţiva paşi, simt de aceeaşi părere	VR
r. 15:	am mers	CR
am mers midt mai departe	VR
r. 16-17: Am dat şi peste un izvor cu apă rece.
Dacă îl căutăm, imposibil să nu-1 găsim şi de data asta“...	CR
Am găsit şi un izvor cu apă ca gheaţa, dacă îl căutăm, trebuie să dăm neapărat peste el“...	VR
r. 18:	şi pe Gelu	CR
şi pe Pilu	VR
r. 20:	ce s-ar mai fi putut distra!“	CR
ce s-ar mai fi distrat, cu ringhişpilul şi cu toate astea “.	VR
r. 23:	destul fecioraşu“.	CR
destul comoara“.	VR
r. 23-24: „E-adevârat, se întoarse domnul Desideriu,
c-ar fi fost destul de obositor.	CR
„Mă gândesc, a spus domnul Desideriu, c-ar fi fost destul de obositor.	VR
r. 28-30: „Nu cred c-ar fi obosit, l-a contrazis
doamna Veturia. Pe lângă pădure, tot pe la umbră e tare plăcut de mers. A fost o frumuseţe “.	CR
NOTE. COMENTARII. VARIANTE
1417
„Nici nu cred c-ar fi simţit, a zis doamna Veturia, am ţinut drumul tot pe lângă
	pădure, pe la umbră, a fost minunaf.	VR
r. 30-31:	poate că ne întoarcem şi noi cu trenuţu	CR
	sunt de părere să ne întoarcem, totuşi, cu	
	mocăniţa	VR
r. 32:	obosită să mă întorc pe jos.	CR
	obosită.	VR
r. 32-33:	Pantofii ăştia aşa mă strâng de tare, că mi-	c
	aproape imposibili	CR
	Cu pantofii ăştia mi-e aproape imposibil*1.	.VR
r. 34:	a spus încântată de idee doamna Veturia.	CR
	a întrerupt-o doamna Veturia.	VR
r. 1-2:	desculţă. Iarba e ca mătasea, e o adevărată	
	plăcere„In trenuţ nici nu cred să ne	
	putem urca.	CR
	desculţă.	VR
r. 5-6:	Sunt mulţi veniţi de la Româneşti	CR
	Majoritatea sunt de la Româneşti	VR
r. 8:	numai că nu avea	CR
	numai că degeaba l-am găsit, pentru că nu	
	avea	VR
r. 12:	înalt decât aici.	CR
	înalt. Aşa că n-am ajuns încă până la el.	VR
r. 13-14:	„Nu cred să ne fii îndepărtat, totuşi, mai	
	mult decât acuma**	CR
	„Nu cred să fii mers totuşi mai mult decât	
	până acuma	VR
r. 19:	un ac, zău aşa!“	CR
	un ac, zău aşa!...“ „Nu nuii ţii tu bine	
	minte, a spus doamna Veturia.	VR
r. 22-23:	a mormăit domnul Desideriu	CR
	a zis domnul Desideriu - mai mult a	
	mormăit aşa cuvinte	VR
1418
NOTE. COMENTARII. VARIANTE
r. 30:	să se certe între ele.	CR
	să se certe şi să se contrazică între ele.	VR
r. 31:	de broaşte. de broaşte, iar cealaltă n-a fost de	CR
	părerea ei.	VR
r. 32:	„Nici pomeneală, a spus cealaltă, e o apă limpede	CR
	„Izvorul ăsta nu are broaşte, a zis ea, e o apă limpede	VR
r. 33-34:	„Ba tu eşti chioară	CR
	„Tu nu vezi, eşti chioară	VR
r. 4:	să bea apă. să bea apă. Era, se vede, mort de sete,	CR
	săracid.	VR
r. 3:	nimic!	CR
	nimic! Când s-a ridicat îi strălucea chipid de bucuros ce era.	VR
r. 7-8:	o batistă frumos împăturită şi s-a şters cu ea la	
	gură. o batistă albă ca neaua şi s-a şters cu ea la	CR
	gură. Asta după ce şi-a amintit că nu sade frumos să te ştergi cu mâna.	VR
r. 9:	„Nu-i nici o nenorocire	CR
	„Nu-i bai	VR
r. 10:	se usucă în câteva minute'*.	CR
	se usucă repede“.	VR
r. 15-16:	doamna preoteasă.	CR
	doamna preoteasă cu invidie.	VR
r. 16:	de lung“.	CR
	de lung“, a adăugat ea.	VR
r. 29-30:	a întrebat repetenta. a întrebat cealaltă fată şi a început să	CR
	scotocească prin coş după pahar.	VR
r. 32:	şi ea după pahar...	CR
NOTE. COMENTARII. VARIANTE
1419
şi ea încruntatei şi furioasă după pahar... VR
p. 112, r. 2-3:	ne-a făcut poftă de mâncare	CR
ne-a făcut o foame din cele mari	VR
r. 3:	pe brazdă.	CR
pe brazdă. Vorba ceea, ţineţi unul şi băgaţi doi!	VR
r. 8-9:	preoteasa l-a golit dintr-o înghiţitură,
s-a scuturat toată	CR
preoteasa l-a golit pe primul	VR
r. 10:	s-au rugat	CR
s-au rugat de doamna preoteasă	VR
r. 14:	le-a spus.	CR
le-a spus mama lor, orice-ar fi, eu aşa gândesc.	VR
r. 16:	să nici nu existe.	CR
să nici nu existe“. „Eu nici n-o gust.
Să n-o văd“.	VR
r. 26-27:	de cele păcătoase şi greu încercate.	CR
de cele păcătoase.	VR
p. 113, r. 3:	într-o primăvară	CR
Intr-o vară	VR
r. 9-10:	fără nici un rost. Când au ajuns la
Margina, călugărul, Terapon,	CR
fără nici un rost, până se face vremea de tren! Părintele, milos cum îi el, l-a ajutat să-şi ducă săculeţul cu mei pentru porumbei, i l-a dus mai mult el, căci Terapon, săracul, era prea bătrân să-l mai poată duce. Când au ajuns acasă	VR
r. 12-13:	până la Balta-Caldă mai era de mers,
altceva n-a vrut să pună în gură.	CR
până la Balta-Caldă mai are oleacă de drum.	VR
1420
NOTE. COMENTARII. VARIANTE
r. 14-16:
r. 17-18: r. 22:
r. 23:
r. 23:
r. 26-27:
dar oricât am stăruit s-o guste, nu s-a atins de ea. Era-n Săptămâna Mare şi ţinea post
negru	CR
dar nu s-a atins de ea: ţinea post negru VR
al meu, era tare vorbăreţ.	CR
al meu, nu se mai da plecat.	VR
pe povestit... Numele lui adevărat este CR
pe povestit... De murit nu cred să fi murit, s-ar fi auzit până acum, da de bolnav e sigur bolnav, altfel n-ar ţi lipsit el de la slujbă. Numele lui adevărat să vi-l spun eu, pentru că nu aveaţi de unde să-l ştiţi:	VR
neamţ din Germania, nu-i de pe la noi. CR neamţ de felul lui, de pe lângă Stuttgard, ăsta e un oraş mare din Germania. Şi ce i s-a întâmplat lui în tinereţe, merită să vă
povestesc.	VR
m-am gândit.	CR
m-am gândit. Ascultaţi şi vă rog să mă credeţi că-i aşa cum vă povestesc eu, mie nu-mi place să exagerez.	VR
nici douăzeci de ani împliniţi	CR
nici şaisprezece ani împliniţi	VR
p. 113, r. 27-34 - p. 114, r. 1-34: s-a arătat [...] Ei, şi după
nuntă, ea	CR
i s-a arătat în vis mama lui care era moartă şi i-a spus să se ducă în Danemarca - i-a spus şi oraşul şi strada şi numele exact - că acolo e o fată pe care o cheamă Hilda şi fata aceea îl aşteaptă pe el, s-o ia de nevastă. El numai să bată la uşă şi să spună cum îl cheamă, alta nu are de făcut! S-a trezit Dietrich, şi-a făcut bagajul frumos, şi-a luat bilet de tren până la oraşul acela - mi-a spus şi cum îi spune, dar am uitat - s-a urcat în tren, a mers, aşa, o zi
NOTE. COMENTARII. VARIANTE
1421
şi o noapte, nu mai mult; a ajuns dimineaţa, a luat o birjă, a spus birjarului strada şi numănd, pe care le ştia de la maică-sa, şi acesta l-a dus repede unde a vrut el, în mai puţin de un sfert de ceas au şi ajuns. A bătut la poartă şi a ieşit mai întâi o femeie bătrână şi l-a întrebat pe cine caută. „Caut pe cutare şi cutare“, a zis el şi i-a spus numele fetei pe care maică-sa i l-a spus în vis. „Nu-i acasă, a zis femeia aceea bătrână, îi la o prietenă, plecată cu nişte modele, dar poftiţi înăuntru, trebuie să se întoarcă din moment în moment. “întră el în casă şi vede pe perete fotografia fetei şi aşa i s-a părut lui că o ştie de când lumea, că fata aceea nu-i o fiinţă necunoscută pentru el. Şi după aceea a auzit pe cineva că bate la uşă şi el i-a spus să intre, că doar se află în casa ei, şi atunci fata a intrat. „Tu trebuie să fii Dietrich“, a spus ea; s-a aşezat pe canapea lângă el, l-a prins de mână şi a început a lăcrima de bucurie. Şi n-a trecut săptămâna, că ei erau şi logodiţi, iar de Rusalii au făcut nuntă mare, aproape tot oraşul acela din Danemarca a fost invitat. Ei, şi după ce s-au
căsătorit, ea	VR
p. 115, r. 3:	Aşa s-a întâmplat că a ajuns	CR
Şi a ajuns ea - aşa spune călugărul, ce ne-a povestit el atunci, eu aia vă spun, nu alta	VR
r. 4-5:	s-o vadă şi se rugau frumos de ea	CR
s-o vadă şi să-i cumpere cărţile cit poezii, se rugau de ea	VR
r. 6-23:	mai prejos. [...] S-a întâmplat ca un tablou
să-i placă reginei foarte mult, aşa că l-a cumpărat	CR
1422
NOTE. COMENTARII. VARIANTE
mai prejos, şi-a cumpărat nişte pensule şi nişte culori şi s-a apucat a picta ce simţea că-i în sufletul lui mai frumos şi trebuie scos la iveală, să vadă şi alţii şi să se bucure. Erau frumoase tablourile făcute de el şi cu culori aşa de minunate, că a venit şi regina, într-o zi, să i le vadă. Unul i-a plăcut reginei mai mult	VR
r. 25-27: de a se culca! Dar fericirea nu ţine nici ea cât îi lumea. Helda, aşa o chema, s-a îmbolnăvit rău	CR
de a se culca! Şi erau fericiţi şi vestiţi în toată Danemarca, nu era om să nu-i ştie, să nu fi auzit de ei, numai că la zece ani după nuntă, Hilda s-a îmbolnăvit rău	VR
r. 28-29: a şi murit. Şi atunci el, de durere şi de părere de rău, s-a hotărât să se călugărească.	CR
a şi murit. Ei, şi atunci, a avut el un al doilea vis: I s-a arătat maică-sa din nou şi în mâini ţinea o floare, un trandafir roşu cum îi sângele!
Şi s-a ivit pe neaşteptate un copil care i-a smuls floarea din mână şi atunci maică-sa a început să plângă. El l-a întrebat pe copilul acela ce face cu floarea, unde vrea el s-o ducă, de ce n-o lasă acolo unde e locul ei. Copihd nu i-a răspuns nimic şi-a dus numai degetid la gură şi i-a făcut semn să lase, să nu mai pună atâtea întrebări, că răspuns la ele tot nu primeşte şi atunci el s-a trezit şi, de durere şi de părere de rău s-a
hotărât să se călugărească.	VR
r. 31-32: Şi aşa s-a întâmplat că şi-a schimbat şi
religia	CR
Şi aşa se face c-a venit în ţara noastră, a trecut la altă religie
VR
NOTE. COMENTARII. VARIANTE
1423
p. 143, r. 23-24:	încât odăile se transformară	CR
	încât casa se transformă	St
r. 29:	ameţeala şi delirul.	CR
	ameţeala, delirul, pentru ca mătuşa Valeria	
	să-l poată auzi.	St
p. 148, r. 12:	să aruncăm	CR
	să aruncăm, din greşeală	St
r. 21:	regelui Ludovic al XVI-lea	CR
	regelui Ludovic al Xll-lea	St
r. 28:	îşi recâştigă vechea splendoare.	CR
	îşi recâştigă frumuseţea.	St
r. 30:	ca valoarea lor	CR
	ca frumuseţea lor	St
r. 32:	cele mai fine porţelanuri	CR
	cele mai frumoase porţelanuri	St
r. 34:	o ducesă	CR
	o ducesă din cel mai fin porţelan	St
p. 146, r. 9-10:	de gât, strangidându-l cu propriile ei	
	mâini...	CR
	de gât, ucigăndu-l cu propriile ei	
	mâini...	St
r. 13-16:	îi fu dat să-i descopere splendoarea şi să se bucure	CR
	să-i descopere măreţia şi să se bucure	St
r. 16:	Toată viaţa	CR
	Toată viaţa, până la adânci bătrâneţi	St
r. 19:	Versuri transcrise	CR
	In toate aceste poezii - transcrise	St
r. 20-22:	era vorba, întotdeauna, despre unul şi acelaşi lucru: despre frumoasele obiecte adunate în casa mătuşii Valeria!	CR
1424
NOTE. COMENTARII. VARIANTE
r. 23: r. 27:
p. 147, r. 8:
r. 30:
p. 148, r. 3: p. 149, r. 2-3:
r. 4:
p. 150, r. 1:
era intr-un fel vorba, uneori mai pe ocolite, alteori direct, despre frumuseţea relevată lui de casa mătuşei Valeria;	St
habar n-avea bineînţeles	CR
habar n-avea, trebuie s-o spunem de la început
St
limpezi de munte, de mătăsuri fine şi covoare moi, peste toate	CR
limpezi de munte, de bibelouri fine şi covoare noi, o întreagă recuzită împrumutată însă nu din lecturi (singurul poet citit de dommd Desideriu era George Coşbuc), ci din „garderoba ", ca să spunem
aşa, mătuşei Valeria, peste toate	St
caş de gutui	CR
caş de caise	St
care era pricina întârzierii.	CR
rugându-1 să-i explice pricina întârzierii	St
uite aşa, m-am hotărât	CR
uite aşa, anul ăsta m-am hotărât	St
loc cu greu. Când unui copilandru	CR
loc cu greu. Ori pentru dommd Desideriu (un băieţandru în anii aceia, aşa cum am spus) casa mătuşei Valeria (a ei, şi nu a unchhdui Rubin) reprezenta — trebuie să spunem, în sfârşit, cât mai răspicat acest lucru — un adevărat simbol al frumuseţii, o fortăreaţă unde frumosul îşi găsea deplina lui întruchipare şi înflorire. Când unui
copilandru	ST
imposibil să-i ştergi	CR
greu să-i ştergi	St
domnului Blomfield	CR
domnului Blonfield	St
NOTE. COMENTARII. VARIANTE
1425
r. 3:	vândută! Cunoscu, în schimb	CR
	vândută! Atâtea obiecte, deci, care n-au	
	mai avut prilejul să înfrumuseţeze sufrageria	
	mătuşei Valeria! li fu dat să cunoască, în	
	schimb	St
r. 4:	auzind că o vază	CR
	auzind că o frumoasă vază	St
r. 12:	un obiect de valoare, i se întâmpla să	
	spună	CR
	un obiect frumos, ajunsese până acolo	
	încât să spună	St
r. 17:	în tihnă de el...	CR
	în tihnă de existenţa lui...	St
r. 22:	la fiecare.	CR
	la fiecare scrumieră ori vază de porţelan.	St
r. 30-31:	au survenit de-a lungul anilor: la început	
	destul de mărunte	CR
	au survenit, - modificând tot mai mult	
	aspectul casei de-a lungul anilor: la început	
	destul de rare şi atât de mărunte	St
p. 151, r. 5:	soiurile	CR
	soiurile de flori	St
r. 6:	veselele tufănele	CR
	delicatele tufănele	St
r. 8:	la un moment dat	CR
	la un moment dat, cine ştie de ce	St
r. 17-18:	cere s-o îngrijeşti. Valeria înainte vreme	
	mă trimitea	CR
	cere îngrijiri de cele mari. Le-am umblat şi	
	eu în rând. 0 ştii pe Valeria, cum e moartă	
	după flori, mă trimetea	St
r. 21-22:	nu-i păcat». Nu ştiu ce-o ji cu ea, dar a uitat	
	parcă de ele. Nici nu se mai uită la flori1.	CR
1426
NOTE. COMENTARII. VARIANTE
		nu-i păcat“. De la o vreme mai rar îşi aduce	
		aminte de ele.	St
p. 152, r.	5:	fanatismul	CR
		fanatismul (putem să-i spunem aşa)	St
r.	7:	direct proporţională direct proporţională (ca să folosim un	CR
		termen „matematic**)	St
p. 160, r.	27:	de prima tinereţe. de prima tinereţe. Din pricina ochilor ei	CR
		însă, puteai fi înşelat cu uşurinţă	St
r.	32-33:	citise de curând pe Emil Gârleanu. care tocmai termina de citit pe Emil	CR
		Gârleanu.	St
p. 161, r.	31:	Seara	CR
		Seara, când termină lucrul	St
p. 162, r.	24:	mincinos şi panglicar!	CR
		lăudăros şi panglicar!	St
p. 163, r.	3:	cu o cameră de debara.	CR
		cu o cameră de bagaje.	St
p. 164, r.	9:	„Doi babalâci ‘	CR
		„Doi bătrânei“	St
p. 165, r.	6:	şi văzu cum femeile	CR
		femeile	St
p. 165, r.	34:	în braţele ei.	CR
		în braţele ei. „Unde A Caro lina? Mai vine şi acuma să te ajute la curăţenie?** întrebă în timpul unei vizite domnul director. „ Toamna asta a fost mai mult bolnavă, spuse mătuşa Valeria. Nu ne-a fost de mare folos‘\ „Ii şi ea	
		destul de şubredăadăugă unchiul Rubin.	
		Una, două face temperatură. „N-a avut nici	
		ea, sărăcuţa, noroc de un bărbat mai ca lumea.	
NOTE. COMENTARII. VARIANTE
1427
A tot sperat s-o ia un şofer ele nevastă. Nu mi-a făcut impresie prea bună", spune mătuşa Valeria. „Dacă ar fi fost mai arătoasă, dar aşa cine s-o bage şi pe ea în seamă", spune domnul director. „Nu-i chiar de tot urâtă, spune unchiul Rubin. E mai degrabă ştearsă „Cine şi-a găsit s-o critice, spune mătuşa Valeria, supărată. Frumosul lumii!" „Ne revanşam şi noi cum putem, spune unchiul Rubin. Nu aşteptăm să ne lucreze pe degeaba. Tanti Valeria îi mai face câte un mic cadou “. „Păcat de cristale, spuse domnul director. Nu cred să ştie într-adevăr să lepreţuiască ". „I-am spus eu Valeriei că prea mare bucurie nu-i face cu cristalele ei". „Ori e de sticlă un vas ori de cristal, pentru ea îmi închipui căt-i acelaşi lucru", spuse unchiul Rubin. „Aşa crezi tu", se revoltă mătuşa Valeria. Crezi că numai tu eşti deştept şi te pricepi la toate, ceilalţi sunt toţi nişte proşti. Ai un caracter cu care eu n-am
putut niciodată să mă împac..."	St
p. 185, r. 1:	spune Simion. „Ce-ar fi	CR
spune Simion. „Vă îmbrăcaţi pe întuneric"... „Ce-ar fi	Fs
r.	16:	cu noi"...	CR
cu noi"... „Dimineaţa îi somnul mai dulce, nu-i aşa, Desideriu?" spune şi-ţi face loc lângă ea.	Fs
r.	22:	în picioare".	CR
în picioare". „N-am mai termina; ar rămâne ţarina nelucrată", ciripeşte femeia. Fs
p. 188,	r.	19:	snop de grâu	CR
snop de coceni	Fs
p. 192,	r.	8-9:	Vânzătorii trag cu precauţie	CR
Vânzătorii trag cu furie	Fs
1428
NOTE. COMENTARII. VARIANTE
r. 20:	exigenta cumpărătoare.	CR
exigenta cumpărătoare. „E mult prea moartă, dumneata nu-ţi dai seama?!	Fs
p. 197, r. 31:	în curtea uriaşă.	CR
în curtea uriaşă în care se descarcă căruţe cu varză sau cu cartofi pentru la iarnă - la internatul şcolii, bineînţeles.	Rf
p. 199, r. 9:	de la Douville	CR
de la Donville	Rl7
p. 200, r. 2-3:	să nu-1 bage în seamă.	CR
să nu-1 bage în seamă, făcându-se că nu observă nimic.	Rl7
p. 202, r. 17-19: spune doamna Anette, m-ai strâns aşa de tare încât, uite, nici nu-mi pot mişca mâna din încheietură, eşti un prost, asta eşti; Desideriu	CR
spune doamna Anette, Desideriu	Rl7
p. 203, r. 24:	doamna Szabo stând pe scaunul	CR
doamna Szabo şi cască stând pe scaunul Rf
p. 206, r. 31:	Carol, ai un fund mare şi ocupi	CR
Carol, ocupi	Rf
p. 207, r. 24:	ct-aţi spune domnul Carol	CR
ce ziceţi, spune domnul Carol	Rl7
p. 208, r. 18:	făcuţi una cu zăpada, acoperiţi	CR
acoperiţi	Rl2
p. 209, r. 8-9:	poate la vară, cine ştie, ne inviţi la botez; CR
poate la vară, spune domnul Carol, cine ştie, ne inviţi la botez	Rl7
r. 22-23: întâi ne oprim la noi, spune doamna
Clarisa	CR
NOTE. COMENTARII. VARIANTE	1429
întâi trecem pe la noi, spune doamna Clarisa	Rl?
r. 24:	nişte aperitive;	CR
nişte sandviciuri	Rl?
p. 232, r. 26:	părintele Balintoni	CR
părintele Bolintoni	L2
r. 31-32: Plecau în zori acasă	CR
Se întorceau în zori acasă	L?
p. 233, r. 7-8:	şi Goian — atunci când avea mai puţini
vizitatori - să se uite la ei cum joacă.	CR
şi Goian şi se aşeza	L0
r. 12:	la târg.	CR
la oraş după ea. Să te uiţi numai să vezi ce uger are!	L2
r. 13-18: ca smântână", îl aţâţa, mai în glumă, mai în serios, Goian, şi părintele Balintoni se făcea roşu la faţă, ochii îi străluceau şi începea să lovească cu încrâncenare cărţile.
Asta era visid cel mare al părintelui Balintoni: să câştige aşa midt bănet, încât să-şi poată cumpăra o vacă. în ochii lui CR să vezi smântână. Şi mă mulţumesc cu un acont, nu trebuie să-mi dai toţi banii odată, fii fără grijă... " Părintele Bolintoni juca de obicei pe datorie. Cum era mai sărac decât ceilalţi doi, bani rar i se întâmpla să aibă.
De fiecare dată, însă, se aşeza la masa de joc, mânat de dorinţa fierbinte de a câştiga atâta bănet încât să-şi poată cumpăra o vacă. în ochii lui	L?
CR L2
r. 20:
Se visa Se şi vedea
1430
NOTE. COMENTARII. VARIANTE
r. 22:
r. 28:
p. 234, r. 1: r. 2:
r. 6-7:
r. 16-17:
r. 17-18:
p. 235, r. 15:
p. 237, r. 7:
r. 8-13:
de lapte.
de lapte din cel gros ca smântână. se scula
în zilele de târg se scula
o	ceapă o coajă
avea de mers drumu-i lung
să scâncească.
să scâncească. Părintele se făcea că nu-l aude şi ieşea valvârtej din încăpere.
CR
1-2
CR
1-2
CR
1-2
CR
1-2
CR
îşi spunea părintele cu năduf dar şi cu o urmă de admiraţie îşi spunea părintele
nu ştiu cărui episcop. nu ştiu cărui Vlădică.
cu multă poftă.
cu multă poftă, atent să nu se piardă nici o firimitură.
CR
1-2
CR
1-2
CR
1-2
CR
de-d\ meu... al meu — noi nu ştim nimica, ne scăldam şi prindeam peşti, nu le aveam treabă — şi aşa s-a întâmplat că în timpul ăla, cât s-au bătut, a mea şi-a rupt un corn. Şi curgea sângele, nici nu-mi venea să mă uit. După aceea tot necaz am avut cu ea. Dacă se aşeza vreo muscă, ori ceva, pe cornul rupt începea să fiigă în toate părţile de rupea pământul. Lui tata i-a părut rău s-o vândă, căci era tare bună de lapte...	L
îl văzu tremurând de frig. Piatra asta-i fierbinte, aşezaţi-vă pe ea, să vedeţi cât e de bine... “ După ce se încălzi, stând pe piatra
NOTE. COMENTARII. VARIANTE
1431
încinsă de soare, aşa cum îl sfăttiise copilul, părintele Balinto72i pomi din nou la drum.
Se grăbea, era nerăbdător să ajungă cât mai repede la „împăratul Trai an", nu cumva să se jacă jocul fără el.	CR
îl văzu tremurând de frig îmbrăcat în reverendă.
Să vă mai încălziţi, că-i apa rece, nu cumva să vă betejiţi. Puteţi sta pe piatra aia, c-a încălzit-o soarele. Eu după ce mă scald, mă întindpe ea şi-i tare faină; parcă m-aş aşeza pe un cuptor, aşa-i de încinsă... De-acuma mult nu mai e, spuse copilul, la Sjantă Mărie Mare face cerbid în apă şi s-a terminat cu scăldatul. Nici nu poţi să intri în apă, îţi taie picioarele, aşa se face de rece. A fost şi destid. Pot spune că în vara asta m-am scăldat pe săturate", spuse copilul apoi părintele se ridică de pe piatră şi o porni iarăşi la drum
cu paşi repezi.	L?
p. 239, r. 3:	îşi spunea el.	CR
îşi spunea el mânios foarte.	Tr?
r. 14:	înfulecă Sofronie	CR
înfulecă Vichente	Tr?
r. 23:	mirosea a lumânare şi	a sudoare
muierească.	CR
mirosea a lumânare.	Tr?
p. 240, r. 24-26: îşi revendica noapte de noapte drepturile,
părintele Bujor îşi mută „culcuşur în podul cu fân	CR
îşi revendica „culcuşul" în podul cu fân Tr^
p. 241, r. 23-24: II chema un timp, apoi i se făcea	CR
Apoi i se făcea	Tr3
r. 23:	Cuprinsă de un acces de mândrie, îşi
strângea	CR
1432
NOTE. COMENTARII. VARIANTE
r. 27-28:
r. 29-30:
p. 243, r. 16: p. 244, r. 28:
p. 248, r. 27-30:
p. 249, r. 21-22:
r. 23-26:
p. 231, r. 1-34- p. p. 232, r. 19:
p. 253, r. 1: r. 8:
îşi strângea
pustiu, spre patul în care urma să doarmă de una singură... pustiu...
se cufundă în întuneric. se cufundă în linişte.
banul... Banii se fac banu“. Ori „Banii se fac
pentru o secundă pentru o secundă sau două
Tr3
CR
Tr3
CR
*3 CR T'3 CR Tr,
destul“... „Am pus ştergătoarea s-o folosească oamenii înainte de a intra în biserică, da’ degeaba. Mai bine n-o cumpăram “ se plânse părintele. Nu ştiu	CR
destul"... Nu ştiu	L2
de cinci şi până şi-au pregătit instrumentele şi au început a cânta, s-a făcut întuneric afară. de cinci.
după muzicanţii după copiii ăia
252, r. 1-8: clipa asta ... de nepătruns... text lipsă
CR
l2
CR
1-2
CR
1-2
cu un ax la mijloc	CR
cu un ax la un loc	L7
zeii	CR
zeii greci	LC2
şi ei	CR
şi ei în taină	L?
NOTE. COMENTARII. VARIANTE
1433
r. 20-22: cum erau, ar fi început să dea din colţ în colţ, încercând să aducă îngerilor tot fehd de învinuiri şi critici nedrepte:	CR
cum erau, ar fi început să-i critice în fel şi chip.
(p. 311)	FEMEIE, IATĂ FIUL TĂU
A apărut în 1983, la Editura Cartea Românească, Bucureşti. Volumul a primit Premiul Uniunii Scriitorilor şi Premiul „Ion Creangă4* al Academiei.
Până în prezent, romanul Femeie, Iată Fiul Tău (dedicat de Sorin Ti te l mamei sale) a fost reeditat de două ori - în 1991, la Editura Eminescu, şi, în 1997, la Editura Minerva (colecţia „Biblioteca pentru toţi"), prefaţă şi tabel cronologic alcătuite de Gabriel Dimisianu -fără ca textul să sufere modificări.
Romanul a fost tradus în maghiară, estoniană şi rusă.
Fragmente din viitoarea carte (sigla F) au fost publicate în mai multe reviste, în anii 1981-1983, conform următoarei succesiuni:
întâlnire la Deauville, în „România literară" {Rlfi anul XIV, nr. 3, 29 ianuarie 1981, p. 14-15, cu menţiunea: „Fragmente de roman"; Sofia, în „Tribuna" (Trfi anul XXV, nr. 10(1263), 3 martie 1981, p. 4-5;
Cheia de lemn, în „Convorbiri literare" {CI), nr. 3, martie 1981, p. 8-9;
De pe „colina1, în „Vatra" (Vtfi anul XI, nr. 4, 20 aprilie 1981,
p. 10-11;
Ivan Turbincă cel nou, în „Cronica" (CV), anul XIII, nr. 29(807), 17 iulie 1981, p. 5, cu menţiunea: „Fragment din romanul In căutarea fiului pierdu
1434
NOTE. COMENTARII. VARIANTE
Cei mai frumoşi ani, în „România literară" {Rlf, anul XIV, nr. 39, 24 septembrie 1981, p. 14-13, cu menţiunea: „Fragmente de roman";
Marea la Deauville, în „Viaţa românească" (VR), anul XXXIV, nr. 10, octombrie 1981, p. 9-28;
Mama şi lumea artei, în „Ateneu" {At), anul XIX, nr. 1 (149), martie 1982, p. 8, cu menţiunea „Fragment din romanul Femeie, lată Fini TăiT;
Tânăra soţie, în „România literară" {Rlf, anul XV, nr. 27, 1 iulie 1982, p. 14, cu menţiunea: „Fragmente de roman";
Nona iubire a Ini îvo Filipovac, în „Ramuri" (R), anul XIX, nr. 9(219), 15 septembrie 1982, p. 8-9, 15, cu menţiunea „Fragment din romanul Femeie, Iată Fini Tău1;
Despăirţiri şi întâlniri mult aşteptate, în „Tribuna" (7r?), anul XXVI, nr. 48, 2 decembrie 1982, p. 5, cu menţiunea „Fragment din romanul Femeie, Iată Fiul Tău, în curs de apariţie la «Cartea Românească»";
Nepotul, în „Vatra" (Vt?), anul XIII, nr. 2, 20 februarie 1983, p. 10-11, cu menţiunea „Fragment din romanul Femeie, Iată Fiul TăiT;
Autorul despre cartea sa. Interviul pe care Brânduşa Armanca i l-a luat lui Sorin Titel, în toamna lui 19841, conţine informaţii esenţiale, venite din partea autorului, cu privire la concepţia generală a romanului, simbolismul şi modul de realizare a sistemului de personaje. La întrebarea vizând posibila apropiere dintre biografia scriitorului şi cea a personajelor, cei doi Marcu din Femeie, Iată Fiid Tău, Sorin Titel răspunde: „aceşti doi Marcu ar trebui să fie, după cum am voit eu să-i creez, nişte personaje cumva misterioase. Livius Ciocârlie îmi imputa că vorbesc prea puţin despre ei. Nu e aşa. Ca prieten şi critic, ca foarte bun cititor al cărţilor mele, Livius nu mi-a desluşit îndeajuns intenţiile în legătură cu acest roman. Personajele
1	V. „întotdeauna am vrut să scriu despre lucruri fundamentale", interviu cu Sorin Titel, realizat de Brânduşa Armanca, „Flacăra", anul XXXIV, nr. 12(1553), 22 martie 1985, p. 15; reluat în „Caiete Critice", nr. 1-2/1984, apărut în 1986, p. 190-193.
NOTE. COMENTARII. VARIANTE
1435
acestea trebuie să se afle nu în prim-plan, în prim-plan se află cei care trăiesc viaţa, mamele care au o biografie: cei doi Marcu sunt oameni care nu au trăit de fapt. Nici nu am vrut să dau prea multe date din biografia lor, am vrut şi vreau să rămână mai mult nişte umbre, nişte contururi, decât nişte fiinţe în carne şi oase. Dacă-i făceam mai concreţi, mai realist să zicem, dacă-i aduceam în prim-plan, aş fi sacrificat acel «mister» la care ţin şi pe care trebuie să-l păstrez. Ei au un secret pe care nu mi l-au spus nici mie şi nu-I spun nici cititorilor. Dacă aş continua în altă carte, cu aceleaşi personaje, probabil că acest secret s-ar afla. Deocamdată el rămâne nespus, ei duc cu ei taina fiinţei lor“. Referindu-se la încercarea de ipostaziere a unui cult al maternităţii, romancierul afirmă (şi totodată confirmă): „Am avut tot timpul în faţă imaginea mamei cu pruncul şi acest lucru apare şi explicit în cartea mea: iubirea mamei pentru fiul nefericit, femeia neputincioasă care participă la suferinţele fiului fără să-l poată ajuta. Această temă ce m-a tulburat adânc, o temă literară şi nu religioasă, a zbuciumului matern, a suferinţei umane, este una fundamentală, zic eu, pentru orice scriitor. Cred că scena esenţială a romanului Femeie, Iată Fiul Tău este aceea în care mama şi nepotul merg spre Seghedin şi nepotul are o revelaţie: el spune «Nimeni nu este vinovat», adică nici tu că ai adus pe lume un fiu nefericit, nici el că este aşa fără să existe o cauză concretă. Aceasta este cheia cărţii (s.n.). Revenind la acea „taină‘c a personajului, am dorit ca singurătatea, suferinţa lui să rămână oarecum metafizice: nu fiindcă fraţii lui nu l-au iubit în tinereţe, el cunoaşte căldura umană, există acel ofiţer care ţine la el, şi totuşi nefericirea lui e perpetuă. El nu este vinovat, «nimeni nu este vinovat». O ultimă intervenţie aduce lămuriri în legătură cu alegerea titlului romanului. Este acesta citat din (sau ecou la) Evanghelia după Ioanei Sorin Titel se pronunţă în favoarea celei de-a doua supoziţii: „Eram cu cartea aproape terminată, încă nu mă hotărâsem asupra titlului, aveam câteva variante care nu-mi conveneau1 2. S-a întâmplat că ascultam cvartetele lui Haydn,
1	Cf. Ioan, 19, 26\ „Când a văzut Iisus pe mama Sa şi lângă ea stând pe ucenicul pe care-1 iubea, a zis mamei Sale: «Femeie, iată fiul tău!»“
2	Una dintre ele este menţionată în finalul fragmentului Ivan Turbincă cel nou (în „Cronica", 17 iulie 1981, p. 5); la acel moment, titlul provizoriu ales pentru roman era în căutarea fiului pierdut.
1436
NOTE. COMENTARII. VARIANTE
acela despre care Heidegger susţine că au fost punctul de pornire pentru întreaga lui creaţie filosofică, cvartetele intitulate Ultimele cuvinte. Unul dintre ele mi-a plăcut în mod deosebit, mi s-a părut că exprimă acea tristeţe metafizică pe care eu aş fi dorit s-o redau în roman. Uitându-mă pe disc, am citit: Femeie, lata Fiul TăiT.
O carte despre „tristeţea metafizică" nu putea trece uşor de „cerberii" editurilor, prompţi în a-şi dovedi zelul în promovarea „adevăratei" literaturi, cea însă a compromisului artistic. In capitolul intitulat Harul scriitorului (iniţial, un articol publicat în „România literară"1, în grupajul comemorativ, consacrat lui Sorin Titel), din volumul Fereastra criticului, Valeriu Cristea aminteşte: „Când a predat editurii ultimul său roman, Femeie, Iată Fiul Tău, cineva, voind să-l ruşineze, i-a spus rcvoltat-compătimitor, după ce a parcurs în fugă primele pagini ale manuscrisului (Sorin Titel însuşi mi-a povestit, mâhnit-amuzat, semnificativa întâmplare): iată, cartea ta începe cu un vis pe când a lui... (şi a fost citat numele unui prozator contemporan) cu un interogatoriu. Admir la Sorin Titel curajul ieşit din comun de a-şi fi început romanul povestind liniştit un vis!"1 2.
Receptarea la momentul apariţiei cărţii. Modul în care Femeie, Iată Fiul Tău, ultimul roman publicat în timpul vieţii de Sorin Titel, este primit de critică nu diferă surprinzător faţă de cel ce însoţeşte celelalte scrieri ale autorului. Ca de obicei, în majoritatea cronicilor de întâmpinare a „părţilor" din „tetralogie", sunt apreciate abilităţile de a conferi scriiturii un caracter modern, în efortul de a aduce în prezent secvenţe din memoria trecutului, tematica prin care universul romanesc se extinde, fiecare „parte" contribuind la montarea în construcţia de ansamblu a câte unei faţete, dimensiunea simbolică a prozei şi talentul de povestitor, manifestat de Sorin Titel. Există şi un revers al acestor calităţi, evidenţiat nu de puţine ori în comentarii: supralicitarea tehnicii narative în detrimentul substanţei epice, pericolele permanente de a cădea în artificios, de a nu reuşi întotdeauna concretizarea mult prea vastelor şi complicatelor intenţii.
1	„România literară", anul XVIII, nr. 3, 31 ianuarie 1985, p. 8
2	Valeriu Cristea, Fereastra criticului, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1987, p. 80.
NOTE. COMENTARII. VARIANTE
1437
Un paradox al romanelor lui Sorin Titel, ce „par să formeze împreună un ciclu de o factură cu totul deosebită", constă, după opinia lui Florin Manolescu, exprimată în articolul Intre repetiţie şi arhetip („Contemporanul", nr. 16/1901, 13 aprilie 1983, p. 9), în „performanţa de a povesti de mai multe ori acelaşi lucru, fără să se repete". Formula pe care scriitorul o are mereu în vedere, rezumată astfel de critic: „un narator poate povesti cum un personaj povesteşte privind o fotografie din care, brusc, personajele încep la rândul lor să povestească \ trimite către figurarea „unui montaj al punctelor de vedere sau al unei combinaţii de situaţii narative, cu aspectul unui labirint, în care un rol decisiv îl joacă dimensiunea temporală". în Femeie, IatăFiid Tău, „fabula* presupune coexistenţa a „trei povestiri importante": „a bănăţeanului Marcu Crăciunescu, născut în satul Margina şi mort în Primul Război Mondial, pe un câmp de luptă din Galiţia, a unui alt Marcu, pictor bursier la Paris, după cel de-al Doilea Război Mondial, şi a ofiţerului sârb Ivo Filipovac, la care primul Marcu ajunge ordonanţă". întreţeserca acestor fire narative recurente se realizează după modele diferite („o tehnică pretenţioasă, care dă impresia de experiment premeditat"), fiind „trecute prin cele mai diverse ipostaze pe care şi le poate imagina un romancier, de la naraţiunea la persoana I, la naraţiunea aşa-zis auctorială şi la cea personală sau cu reflectori, care dă iluzia unei relatări nemijlocite". „Mai mult", ţine să precizeze Florin Manolescu, „aripa veche a romanului, cea de la începutul acestui secol, este construită cu ajutorul unor tehnici moderne, în timp ce existenţa pariziană a pictorului Marcu este refăcută cu ajutorul unui narator atotprezent şi atoate-ştiutor, ca în romanele-foileton de la mijlocul secolului 19".
în ultima parte a analizei, oprindu-se asupra nivelului „arhetipal" (considerat, de fapt, o suită de „motive obsedante") al romanului, acelaşi critic remarcă „reţeaua de imagini a tragicului, despărţirile şi vinovăţia în relaţiile de familie, copilul mal-aime ş\, la limită, motivul când mioritic, când biblic, al maicii cu pruncul ucis sau sacrificat", element deja „experimentat" în Ţara îndepărtată, prin personajul doamna Binder ai cărei copii sunt ucişi în timpul unui bombardament.
La data apariţiei cărţii Femeie, Iată Fiul Tău, Sorin Titel fusese deja omologat ca unul dintre autorii de talent ai literaturii române
1438
NOTE. COMENTARII. VARIANTE
contemporane. Impunându-se în lumea artistică, volumele sale nu au cum să nu fie discutate în dezbaterile organizate de revistele culturale. Un exemplu în acest sens este reprezentat de grupajul critic pe care revista constănţeană „Tomis" (anul XVIII, nr. 3/139, mai 1983, p. 6-7) îl consacră romanului Femeie, Iată Fiul Tău. La acesta participă: AJexandru Paleologu {Despre „metafizica), Livius Ciocârlie {Universulprozatorului), Gabriel Rusu {Virtuţilepovestirii), Vladimir Bălănică {Un roman generic). Dacă în primul caz, contribuţia exegetică este subminată, în chip nefericit, de insistenţa în a polemiza cu M. Iorgulescu, analizele celorlalţi critici demonstrează încă o dată varietatea perspectivelor de abordare a operelor lui Sorin Ti tel. Pentru Gabriel Rusu, „Femeie, Iată Fiul Tău constituie, de fapt, o ciudată cronică dublată de un şi mai ciudat inventar \ iar Vladimir Bălănică priveşte cartea ca pe o „operă totală“, anticipând paliere de lectură („Psihanaliştii atenţi ar putea da buzna să găsească aici sumedenie de complexe Oedip, Electra sau mai ştiu eu cum, criticii misogini ar accentua asupra temei singurătăţii bărbatului - şi a femeii, ar completa feminiştii, o analiză stilistică ar sublinia calităţile stilului, tipologii ar aşeza pe masa de disecţie tipurile ş.a.m.d., cartea lui Sorin Titel oferind fiecăruia câte ceva"). Faţă de aceste pseudo-comentarii, analiza serioasă a lui Livius Ciocârlie conţine observaţii valoroase cu privire la concepţia cărţii („Mai mult ca oricând, scriind Femeie, Iată Fiul Tău, Sorin Titel s-a preocupat să-şi structureze romanul în funcţie de sens"), locul deţinut în ansamblul creaţiei prozatorului („continuu să cred că, independent de intenţiile scriitorului, în literatura lui Sorin Titel se construieşte de la sine de multă vreme un singur vast roman, unul care îşi adună capitolele din cărţile succesive şi, în acelaşi timp, înlătură părţi ale lor. Teme ce se reiau fără să se istovească, amplificându-se, încă de la Dejunul pe iarbă, devin stâlpi de susţinere ai unei ample alcătuiri'4), particularităţile universului romanesc („nu este nici regional, nici mărunt. El are culori regionale şi acumulează fapte mărunte, însă atât cuprinderea, cât şi adâncimea îi sunt mult mai mari"), profilul general al autorului („nu văd în Sorin Titel pe unul dintre scriitorii noştri buni, văd în el un scriitor inegal, însă important").
în articolul Un discurs patetic din „Tribuna", 19 mai 1983, Ion Vlad încadrează romanul lui Sorin Titel în categoria scrierilor de
NOTE. COMENTARII. VARIANTE
1439
tip baroc, urmărind îndeaproape ilustrarea afirmaţiei lui M. Bahtin, conform căreia „discursul romanului baroc este un discurs patetic‘h Din interpretarea efectuată, ulterior, din perspectivă naratologică nu se elimină latura simbolică a cărţii, dimpotrivă Ion Vlad observă: „Construindu-şi romanul pe două motive esenţiale şi aflându-şi substanţa acestora în destinul - simetria poate părea relativ artificioasă - Femeii-mamă, precum şi în acela al Fiilor (puşi în relaţie prin dublul asemănărilor fizice frapante), Sorin Titel realizează în Femeie, Iată Fiid Tău una dintre cele mai tulburătoare reprezentări în proza românească de azi. Familia, Mama, vârstele, anotimpurile, ceremonialul existenţei, neliniştea singurătăţii şi fiorul vieţii, moartea şi ireversibila trecere printr-o lume - spectacol imens al unei lumi mai largi - interesează în această carte".
N. Steinhardt, în cronica la romanul Femeie, Iată Fiul Tău, publicată în revista „Familia"(anul 19/119, nr. 6/214, iunie 1983, p. 2), descoperă în textul lui Sorin Titel influenţe provenind din epica lui Faulkner („Voit confuza cronologie a naraţiunii, identitatea numelor câtorva personaje aparţinând unor generaţii succesive, reluarea ciclică a unor aceloraşi teme şi situaţii, urmărită înceţoşare - în scop sorocitor - a faptelor") şi din Noaptea de Sânziene a lui Mircca Eliade („caracterul de roman al destinului şi al semnelor înzestrate cu darul povestirii"). O carte „încâlcită", adică - după explicaţiile lui N. Steinhardt - în conformitate „cu aspectul pe care, mai totdeauna, îl iau din perspectiva ochilor omeneşti, firele toarse de Ursitoare", Femeie, Iată Fiul Tău are capacitatea meritorie de a impresiona sufletul cititorului: „Marele merit al istorisirii - alcătuită din fragmente povestitoare, salturi în timp, prezentări sub acelaşi nume al unor fiinţe diferite, precum şi excesiv de confidenţiale, intimiste şi mucalite dialoguri între autor şi cititor - stă în înfăptuirea unei biruitoare emoţionalităţi".
Numeroase obiecţii cu privire la modalitatea de construcţie a romanului îi sunt aduse lui Sorin Titel de către Radu G. Ţcposu, în partea a doua a studiului Literatura în mers, subintitulată Echilibru itistabil („Astra", anul XVII, nr. 8/143, august 1983, p. 6): „Prima 1
1 Cf. M. Bahtin, Problejne de literatură şi estetică, Editura Univers, Bucureşti, 1982.
1440
NOTE. COMENTARII. VARIANTE
impresie pe care o lasă romanul lui Sorin Titel, Femeie, Iată Fiul Tău, e de povestire proliferată care-şi abandonează succesiv subiectul, în căutarea, cam nebuloasă, de noi teme epice, cam în felul Panciatantrei ori al altor opere de acest fel. Sistemul narativ e cel al cutiilor chinezeşti. Senzaţia e de scamatorie nesfârşită"; „Totul, în Femeie, Iată Fiul Tău, este un joc romanesc secund, un reflex al avalanşei epice, aparent fără noimă"; „Intre intenţia parabolică şi inerţia simplei povestiri, prozatorul jonglează destul de defectuos, aidoma unui echilibrist inexperimentat". Deşi volumului i se recunosc şi reuşite, iar autorului incontestabile calităţi („ştiinţa retorică prin care naratorul creează o stare colocvială în relatare, întârziind cu bună ştiinţă să dezvăluie deznodământul şi spulberând sentimentul artificialităţii la lectură"; „excelent prozator al stărilor lăuntrice, intermediare, echivoce, un observator desăvârşit al indeterminării psihologice, direcţie în care stilul său e deopotrivă propriu şi expresiv. Numeroase pasaje sunt nişte feerii psihologice în care percepţia somnolentă a lumii fuzionează cu ingenuitatea trăirii"), acestea nu-1 pot determina pe critic să nu considere Femeie, Iată Fiul Tău, doar ca „romanul unor virtualităţi", ale cărui „rezultate sunt remarcabile pe fragmente".
Inedit ca perspectivă adoptată, comentariul lui Ov. S. Crohmălniceanu la Femeie, Iată Fiul Tău, apărut cu titlul O privire lucidă şi blândă, în „Viaţa românească", noiembrie 1983, p. 73-78, stabileşte existenţa unor similarităţi de concepţie la nivel de imagine, între pictura naivă şi secvenţe ale romanului lui Sorin Titel, ambele registre fiind subsumate ilustrării conceptului de luciditate blândă'. „Senzaţia e de tablou migălos lucrat ca să poată cuprinde toată varietatea figurilor şi acţiunilor îngrămădite pe pânză. Nimeni nu se află acolo fără rost, toţi îşi exercită îndeletnicirile curente, acestea i-au adus laolaltă oricâte distanţe sociale, culturale sau etnice ar exista între ei. Un soi de miracol al vieţii cotidiene, pluralitatea şi neprevăzutul pe care jocul soartci i-1 dăruie, face să ţină romanul şi întreg cosmosul său heteroclit"; „Optica graţie căreia Sorin Titel îşi lasă umplute cu atâta generoasă ospitalitate paginile romanelor sale din urmă (Ţara îndepărtată, Pasărea şi umbra, Clipa cea repede), iar acum ultimul, Femeie, Iată Fiul Tău, de varietatea nesfârşită şi cuceritoare a existenţei zilnice aparţine Vameşului Rousseau sau unui Ivan Generalic. Şi nu este o întâmplare că această optică este foarte
NOTE. COMENTARII. VARIANTE
1441
răspândită în Banat, toposul preferat al autorului. S-a dezvoltat aici o adevărată şcoală a picturii naive (pe care o practică îndeosebi femeile, simple ţărănci) şi cine răsfoieşte vreun album de reproduceri după operele lor va descoperi ilustraţii posibile la romanul lui Sorin Titel, foarte dese aglomeraţii umane cu prilejul iarmaroacelor, serbărilor populare, ceremoniilor religioase, nunţilor, înmormântărilor sau anumitor îndeletniciri tradiţionale ca tăierea porcului, spălatul rufelor la râu etc.
Aparent consacrată unui aspect tematologic (Tema dublului, „Ramuri", nr. 2/236, 13 februarie 1984, p. 7, 14), analiza pe care Eugen Simion o face volumului Femeie, Iată Fiul Tău, are un scop mult mai larg: configurarea, şi cu ajutorul cărţii lui Sorin Titel, a dinamicii de concepţie a romanului românesc. Prin analogie cu afirmaţia lui Thibaudet că „Romanul englez are, ca şobolanul, coada lungă şi rece", Eugen Simion susţine că „Judecând după cărţile lui Sorin Titel, romanul românesc are, ca racul, picioare multe şi frânte. Deplasarea între puncte este anevoioasă şi complicată. Abia un braţ se mişcă într-o direcţie că altul o apucă în sensul contrar, un fir oţelos cercetează avangarda şi trupul, frământat de zeci de cartilagii, îşi croieşte, bâjbâind, drum înapoi. O invizibilă sincronizare se petrece, totuşi, între aceste mădulare rebele". în ultimul roman antum al scriitorului sunt remarcate sistemul de „simboluri şi arhetipuri" dintre care se detaşează cu pregnanţă cel al Mamei {„Femeie, Iată Fiul Tău este un roman despre iubirea maternă şi, în genere, despre misia sacră a femeii în lume"; „E un roman despre iubire şi singurătate, despre viaţă şi moarte, cu faţa întoarsă discret spre mituri"), arta narativă („O carte scrisă cu multă ştiinţă epică şi o mare pasiune"; „Trebuie spus de la început că prozatorul acesta care, în viaţa de toate zilele, pare distrat şi absent, are o mare profunditate în scris şi aproape toate scenele mari îi reuşesc"), stilul rafinat şi capacitatea intuitivă demonstrată de autor în redarea psihologiei personajelor („Romanul arată un rafinament al stilului şi un respect enorm pentru adevărul psihologic. Există o frumoasă umilinţă şi o mare tenacitate în scrisul lui Sorin Titel, convertite într-o bucurie a creaţiei libere şi a jocului epic").
1442
NOTE. COMENTARII. VARIANTE
p. 313, r. 3:	In celălalt pat	F
Şi iată că somnul o cuprinse din nou, un somn defel liniştit, dimpotrivă greu şi bântuit de vise urâte; stib puterea lor se zvârcolea şi se răsucea ba într-o parte, ba în alta... Nora Sofiei, nevasta lui Simion - ea dormea în celălalt pat împreună cu bărbatul ei — jiul mijlociu al Sofiei - se ridică în capul oaselor şi, curioasă, fu gata să coboare, să vadă ce-i are soacra de se zvârcoleşte atât. Bărbatul i se trezi însă şi, cu un gest acaparator şi în acelaşi timp plin de dulceaţă, o trase spre el. Erau tineri, căsătoriţi de puţină vreme, foamea dragostei îi hăituia cu necruţare şi cuprinşi, pentru a nu ştiu câta oară în aceeaşi noapte, de vârtejul ei ameţitor, uitară repede de toţi şi de toate...
Şi, între timp, în celălalt pat	CI
r. 4:	numi somnul ei	F
numi un asemenea somn	CI
r. 3-6:	într-o casă cu uşile	F
într-o casă cu odăi multe, o casă pustie, cu uşile	CI
r. 18-19: îi fu ciudă şi continuă	F
îi fu ciudă, nu-i plăcu defel! Continuă	CI
r. 22:	ori ea se deşteptase chiar	F
ori ea se trezise ca o proastă chiar	CI
p. 314, r. 4:	somn fără vise	F
somn greu şi fără vise	CI
r. 10:	de fericire senină	F
de fericire bărbătească şi senină	CI
r. 19:	cu lacăte grele.	F
cu lacăte grele şi ruginite.	CI
r. 24-25: O singură uşă nu fu în stare s-o deschidă.
încercă pe rând toate cheile şi nici una
nu se potrivi la broască.	F
NOTE. COMENTARII. VARIANTE
1443
Şi iată că, în cele din urmă, spre marea ei nedumerire şi mirare, dădu peste o uşă cu un lacăt mare şi ruginit. O uşă altfel decât celehdte. încearcă toate cheile - şi avea o legătură mare, cu o sumedenie de chei de tot felul — le încercă, aşadar, pe rând şi nici una nu se potrivi în broască.	CI
r. 27:	în lumina vânătă a dimineţii.	F
în lumina crudă a dimineţii.	CI
p. 315, r. 7:	stând în pragul uşii	F
stând în pragul uşii descuiate	CI
r. 8-9:	Iar femeia aceea nu era alta, tot	ea era!	F
iar femeia aceea, spre marea ei uimire şi spaimă, nu era alta, tot ea era!	CI
r. 10-11: speriată la celălalt chip al ei	F
speriată la ea însăşi	CI
r. 12:	înţelegea că totul nu era decât vis	F
înţelegea totodată că toate acestea nu erau adevărate: totul nu era decât vis	CI
r. 14-15: Pe duşumelele putrede era întins un
băieţandru al cărui trup era însângerat, femeia aceea cu conciul despletit îi ştergea F Şi se făcea că stă aplecată deasupra unui tinerel, a unui băieţandru al cărui trup era tot însângerat, îi ştergea	CI
r. 16-18: Apoi femeia necunoscută, al cărei chip era
aidoma cu al ei, şi-a ridicat privirea	F
Apoi şi-a ridicat privirea	CI
r. 20-21: eu vreme să stau la poveşti cu tine, n-am
acuma grija ta! îi spuse cu un glas mustrător. F eu vreme, parcă ar fi spus privirile ei, să stau la poveşti cu tine, n-am acuma grija ta! CI
1444
NOTE. COMENTARII. VARIANTE
p. 316, r. 13-14: ce-/spunea mama lui. „Urât vis \ spuse So£iz,fără să audă întrebarea lui Simion.
Apoi se întoarse	F
ce spunea bătrâna. „ Tare urât l-am visat, spuse din nou Sofia, neauzindparcă întrebarea lui Simion. „Cu el nu-i bine - adăugă ea în chip de încheiere la cele spuse — asculta-
ţi-mă pe mine, că nu vorbesc prostii \	CI
r. 13-16: să adoarmă şi să viseze din nou.	F
să adoarmă din nou.	CI
p. 317, r. 6-7:	La anii ei, când se lumina de ziuă,	eu	eram
sculată de mult	F
„Când eram la anii ei, nu da să se lumineze de ziuă afară şi eu eram sculată de mult CI
r. 8-9:	Nu m-am prea putut bucura	F
Cu trei soacre câte am avut la început nu m-am prea putut bucura	CI
r. 10:	pe fereastră şi vedeam că-/ lumină	afară	F
pe fereastră afară şi vedeam că a început a se lumina de ziuă	CI
r. 12:	dormind!“	F
dormind! Eram tare ascultătoare, nu le ieşeam din vorbă, ce ziceau ele aia făceam!
Se întâmpla să-mi spună să fac un lucru — şi repede le ieşea din minte ce mi-au spus; aş fi putut să mă fac numai că le ascult şi să fac ce vreau eu, dacă aş fi avut altă fire. Tot ce porunceau ele, făceam aşa cum îmi spuneau;
	aşa am fost eu, ascultătoare... “	CI
r. 19-20:	tinereţea ei rumenă. tinereţea ei rumenă de piersică dată în	F
	pârg.	CI
r. 21:	o femeie bătrână. o femeie bătrână, cu patru feciori mândri	F
	şi înalţi ca brazii.	CI
NOTE. COMENTARII. VARIANTE
1445
r. 25:	(primii trei	F
	(primii doi	CI
r. 32:	nu-1 mai aştepta nimeni.	F
	nu-1 mai aştepta şi nu-l voia nimeni.	CI
p. 318, r. 1:	nu bucuroasă;	F
	nu bucuroasă, pentru că de vrut nu l-a vrut	
	defel;	CI
r. 30:	La bătrâneţe o avea cine să-ţi caute în	
	rând...	F
	La bătrâneţe o avea cine să-ţi umble în	
	grijă şi să-ţi caute în rând...	CI
	La bătrâneţe o avea cine să-ţi umble în	
	grijă şi să-ţi caute în rând...	CL
p. 320, r. 10:	cuprinsă de iubirea ei târzie.	F
	cuprinsă de iubirea ei târzie pentru	
	întârziatul ei fiu.	CI
r. 17:	picior nu poate aţipi.	F
	picior nu poate dormi'.	CI
r. 18-19:	pe jumătate sărmamd	F
	pe jumătate Cărăbaş, bătrânul	CI
p. 321, r. 24:	aşa gândesc. Dar ai grijă	F
	aşa gândesc, adăugă ea nu fără o oarecare	
	răutate. Dar ai grijă	CI
r. 27:	cea încuiată cu lacăitul	F
	cea încuiată	CI
p. 322, r. 2-3:	îl auzi răspunzându-i	F
	îl auzi vorbind	CI
r. 6-7:	decât să nu te mânii pe mine dacă ţi-am	
	făcut vreun rău, ori dacă ţi-am pricinuit	F
	decât să mă ierţi dacă ţi-am făcut vreun	
	rău, ori dacă ţi-am pricinuit	CI
r. 9:	se răsti la el.	F
	se răsti la el, speriată.	CI
1446
NOTE. COMENTARII. VARIANTE
p. 323, r. 8-27:	nici aşa nu-i rău... “ Sofia se trezi atât de brusc
din visul ei, încât în primul moment nici nu fii pe deplin sigură că se află din nou pe tărâmul lumii adevărate. Prin fereastra deschisă pătrundeau însă razele de aur ale răsăritului şi o lumină veselă şi sărbătorească umple încăperea. Apoi, la fel ca în fiecare dimineaţă, îl auzi pe Petrică trecând prin dreptul porţii, şontăcăind din piciorul lui de lemn. Petrică era paznic de noapte la fabrică şi de cum începea să se lumineze afară trecea şi el spre locul lui de muncă. Directorul fabricii îi dăduse un costum vechi de haine şi, din ce trecea timpul, hainele îi erau tot mai flenduroase: Petrică era însă mândru de „ţoalele" lui, şi cu sticluţa cu lapte cald sub braţ mergea vorbind de unul singur, după cum îi era obiceiul, prin dimineaţa friguroasă. Odată i se întâmplase să spargă sticla cu lapte chiar pe piatra din faţa casei lor. Sofiei i se făcuse milă văzându-l cu lacrimi în ochi şi-i dăduse o altă sticlă în loc. Acum ascidtă paşii şontocăiţi ai omului, îl aude îndepărtându-se. Fericită şi speriată în acelaşi timp, începe să se gândească la cel de-al doilea vis al ei. F nici aşa nu-i rău..CI
p. 324, r. 8:	de obicei". „Lasă, mamă	F
de obicei. Nu toţi îţi vor binele şi te au în drag, aşa cum crezi tu. Dacă se uită cu ochi dulci la tine şi-ţi spun vorbe din cele frumoase, nu-i băga în samă, astupă-ţi mai bine urechile, nu-i asculta ce spun. Căci nu întotdeauna sufletid le este aşa cum le simt vorbele: una spun ei şi alta cred. Aşa-i omul cât e tânăr, încrezător şi cu sufletid curat, numai că nu-i bine să fie aşa! Că-s mulţi şi din aceia care în faţă nu prididesc cu vorbele frumoase şi abia aşteaptă
NOTE. COMENTARII. VARIANTE
1447
să le întorci spatele ca să te vorbească de rău. Tu, dragii mamii, îi spunea ea şi se ruşina apoi când îşi dădea seama că-i vorbeşte cu glas tare, de parcă el s-ar fi aflat într-adevăr în preajma ei şi ar fi. putut s-o audă ce spune — fii, rogu-te, mai cu măsură, nu-ţi deschide
inima oricuiC. „Lasă,	mamă	CI
r. 20:	înţelegea că degeaba îl sfădeşte	F
înţelegea că degeaba se înfurie, degeaba îl sfădeşte	CI
p. 325, r. 6-7:	cine ştie unde.	F
cine ştie unde, umblă prin	lume, haidalera! CI
r. 12-13: să nu le asculte. Apoi ea începea să plângă
înfundat	F
să nu le asculte. Se apuca să-i zugrăvească lumea în culori mult mai negre decât îşi închipuia chiar ea că este în realitate, numai aşa, din dorinţa de a-l înspăimânta în vreun fel; doar, doar l-o înfricoşa, doar, doar l-o face mai puţin încrezători El asculta o vreme răbdător, apoi supărat şi începea la rândul lui s-o certe: „Lasă-mă, mamă, îi spunea, nu mă mai dăscăli atât; poţi spune ce vrei tu, eu tot nu te mai ascult!... Sunt şi eu om în toată firea, nu te mai amesteca, fii bună; tot băgându-te aşa în paşii mei, nu vezi că mi-i încurci?!". Atunci ea începea să plângă
		înfundat	CI
	r. 25-26:	vreun rău, acolo, printre străini	F
		vreun rău	CI
p. 326,	r. 23-24:	apasă tot greumântul.	F
		apasă tot pământul.	CI
p. 327,	r. 5-7:	plângea având grijă să nu-l vadă nimeni. II aflase în ascunzătoarea lui strâns covrig	F
1448
NOTE. COMENTARII. VARIANTE
plângea neştiut şi nevăzut de nimeni de se scutura cămaşa pe el! Urcase odată în pod' să caute nişte cuiburi cu ouă şi-\ aflase în ascunzătoarea lui strâns covrig	CI
r. 15-17: să vadă cum sunt petrecerile prin alte sate.
Dar când au fost gata de plecare au început dintr-o dată să dea dos de el şi să strâmbe din nas: ce caută mucea	F
să vadă cum sunt rugile în alte sate, să treacă pe la neamuri, pe la verii lor de-a doua. Căci era hramul bisericii, sărbătoare mare şi aşa era obiceiul, să meargă unii pe la alţii, să petreacă împreună de sărbători. Avusesem grijă să se îmbrace cât mai frumos şi îţi era mai mare dragul să-i priveşti: cămaşă albă, ca spuma, şi erau toţi trei înalţi şi spătoşi, bărbaţi în toată firea de acuma. Numai că atunci când au fost gata a pleca — şi cel mai mic nu mai putea de bucurie că merge cu j'raţii lui mai mari, că-l iau la petrecerile şi distracţiile lor, nu dau dos
de el — au început a strâmba din nas: ce caută mucea	CI
r. 19-21:	deodată s-a întunecat la chip şi oricât a
încercat ea să-l împace n-a izbutit.	F
deodată s-a întristat la fiaţă, s-a fiăcut la obraz alb cum îi vând.	CI
r. 22-23: în cap, îmbrăcat cu hainele de sărbătoare,
albe cum îi spuma, cu privirile în jos.	F
în cap şi nu zicea nimica.	CI
r. 23-24: scobea pământul de parcă cine ştie ce
comoară ar fi căutat...	F
scobea pământul şi nu se uita nici în stânga şi nici în dreapta, se uita numai în pământ, de parcă cine ştie ce comoară s-ar ji ajlat acolo sub el.	CI
NOTE. COMENTARII. VARIANTE
1449
p. 328, r
r
’. 26-32: să se roage cât s-o ruga, au sărit ăi mari cu gura dacă m-au auzit cum îl îndemn să facă, de luat nici nu ne gândim săi-1 luăm cu noi.
Să mai crească, să-şi şteargă mai întâi mucii de la nas, şi după aceea om mai vedea, om mai sta de vorbă, dar nu acuma*', se dădeau ei mari şi erau atât de nesuferiţi umflându-se aşa în pene că nici nu aveam ochi să-i vădi F să se roage cât s-o ruga, de luat, noi tot nu-\ luăm! Ce-ar zice cei de la Sinteşti dacă ne-ar vedea că umblăm cu copii din cei neînţărcaţi după noi .. săriră ei într-un glas.	CI
. 8-9:	să-i înduplece, îşi spunea Sofia, şi cine
ştie dacă până la urmă nu s-ar fi lăsat înduplecaţi.	F
să-i înduioşeze, n-aveau nici ei inima de piatră şi cine ştie dacă până la urmă nu s-ar fi lăsat înduplecaţi.	CI
. 10-22: mut, ca şi când şi-ar fi scos din minte toate vorbele oamenilor. Şi fraţii lui mai mari atât au şi aşteptat, au plecat fără să le pese dacă e supărat ori nu, s-au grăbit să ajungă cât mai repede la Sinteşti, nu cumva să înceapă petrecerea şi ei să nu fie de faţă! Nici nu s-au uitat la el când au plecat. „Noi ne ducem, mi-au spus. S-a mai răcorit vremea, nu mai pripeşte soarele chiar aşa de tare. E cum e mai frumos!"	şi vouă rău de fratele vostru,
le-am zis. Nu vedeţi cât suferă văzându-vă cum daţi dos de el“, dar ei s-au făcut că nici nu aud, s-au îndepărtat şi mergeau toţi trei pe tdiţa mare a satului, ţinându-se de după cap şi chiuind de mama focului, anume, aşa gândesc, ca să-i facă celui rămas acasă în ciudă...	F
1450
NOTE. COMENTARII. VARIANTE
mut, parcă ar fi uitat cu totul vorbele oamenilor; sta ca un par înfipt în mijlocul ogrăzii, ele parcă acolo l-ar fii împlântat pentru totdeauna Dumnezeu; şi dacă au văzut ei că tace aşa, şi nu se roagă în nici un fiel, au plecat liniştiţi, i-au întors spatele fără să le pară rău; erau doar nerăbdători să ajungă cât mai degrabă la Sinteşti, nu cumva să înceapă petrecerea şi ei să nu fie de faţă. „Luaţi-l şi pe el, nu fiţi aşa de blâstămaţi, am strigat în urma lor, pară-vă şi vouă rău, nu vedeţi cât e de întristat", dar ei s-au făcut că nici nu mă aud ce spun; cel mai mare s-a întors înapoi, dar nu după fratele lui, aşa cum am crezut; s-a rugat numai de mine să-ipotrivesc cămaşa la spate; cum a strâns-o el cu cureaua, s-a cam
adunat la un loc, nu stă aşa cum trebuie. CI
r. 23:	Au lăsat uşa	F
Au plecat şi au lăsat uşa	CI
r. 31-32:	din urmă! Şi atunci	F
din urmă! N-or avea ei inima aia să te alunge, să te trimită înapoi \ Şi el atunci CI
p. 329, r. 2-7:	de fără suflet; erau fraţii lui din aceeaşi mamă
şi acelaşi tată făcuţi, şi se purtau cu el cum te porţi cu un străin. Nu-l iubeau, şi el ştia asta.
Şi cât era de tânăr şi de nepriceput întru ale lumii, înţelegea cât de greu e să nu fii iubit de proprii tăi fraţi, înţelegea şi în acelaşi timp se mira foarte tare că aşa ceva poate să se întâmple! „Fiu mă duc“	F
de fără suflet... „Nu mă duc“	CI
p. 340, r. 29:	astmatice!...	F
astmatice!... De altfel, de o vreme încoace, Marcu încetase să mai picteze „pentru el“, mulţumindu-se cu unele comenzi de felul celei făcute de portăreasă, cu ajutorul cărora căuta
NOTE. COMENTARII. VARIANTE
1451
să-şi asigure existenţa în capitala Franţei. Dacă cineva l-ar fi întrebat, însă, de ce nu lucrează -pentru asta a venit la Paris, să-şi amintească, să înveţe tot ceea ce se poate învăţa în „capitala artistică a lumii", — cel puţin acasă la el Parisid e încă denumit astfel! - Marcu ar fi răspuns, cu cea mai mare francheţe: „Nu lucrez pentru că nu mă mai simt în stare". Şi dacă interlocutorul său nu s-ar fi mulţumit cu un asemenea răspuns, după părerea lui, mult prea rezumativ, chiar dacă era foarte sincer, şi i-ar fi pus şi alte întrebări, curios să afle ce i s-a mai întâmplat de fapt, Marcu i-ar fi replicat, probabil la fel de prompt şi fără ocolişuri, repetând aceeaşi frază, nepricepând ce mai vrea celălalt de la el. Căci după părerea lui a fost destul de clar şi de limpede, orice întrebare în plus părându-i-se a fi întru totul inutilă! „ Vreau să spun - va insista acelaşi ins curios -că nu înţeleg cum se poate renunţa, aşa dintr-o dată!“ „Dar nu renunţ, ar fi încercat el să-i explice Marcu. Nu renunţ de bunăvoie. Nu mai pot să pictez, nu mai sunt în stare! Asta e cu totid altceva, vă da-ţi seama!! Mi s-au ars toate lăimpile ", cum se spune! „Nu înţeleg', se va încăpăţâna interlocutorul său să jiu priceapă, sau, cine ştie, poate chiar nu va fit în stare să înţeleagă. „Despre ce fel de lămpi vorbea actinia? Care ..." Şi atunci Marcu, în sfârşit plictisit de atâtea întrebări inutile, îl va întrerupe, nelăsându-lpe celălalt să vorbească. „Aş vrea să mor", îi va spune cu brutalitate, iar interlocutorul lui presupus va rămâne probabil mut de uimire în faţa unei destăinuiri atât de uluitoare şi neaşteptate! Văzând perplexitatea acestuia, lui Marcu i se va face în sfârşit milă. Va încerca, bâlbâindu-se,
1452	NOTE. COMENTARII. VARIANTE
desigur, pentru că sunt lucruri despre care e aproape imposibil să vorbeşti, să se explice: „Nu mai pot să trăiesc, va spune el aşadar, nu mă mai simt în stare ..." „Nu crezi că va încerca celălalt să-i spună, dar Mar cu e mult prea sigur de el, prea convins de tot ceea ce îi iese din gură ca să mai poată fi contrazis. Aşa că interlocutondui curios nu-i va rămâne decât să tacă. Discuţia l-a şi obosit peste măsură, abia aşteaptă s-o vadă încheiată!... Va încerca, totuşi, să se liniştească, zicându-şi că nu întotdeauna tinerii sunt chiar hotărâţi să înfăptuiască tot ceea ce spun cu voce tare, făcând gălăgie multă. E adevărat că uneori îi apucă un urât de moarte, şi atunci sunt gata într-adevăr să întoarcă spatele lumii, hotărâţi să nu mai ştie de ea. O greaţă teribilă în faţa existenţei îi cuprinde, chiar mai mult o neputinţă de-a putea trăi cu adevărat! Care nu ţine prea midt de obicei, se linişteşte repede interlocutorul şi în afara unor excepţii, desigir, total nefericite — şi ar putea acum să-şi amintească de James Dean şi de alţii, de atâţia alţii, gata să se arunce în braţele morţii cu o j'renetică nepăsare! — toţi băieţii ăştia până la urmă devin oameni cât se poate de rezonabili. Şi-o fi amintit el, cine ştie, şi de „hippy ămT, cum umblau ei desculţi şi nespălaţi, strigându-şi disperarea pe toate drumurile: şi uite că între timp s-au potolit, sunt acuma capi de familie, bărbaţi şi femei la locul lor... Aşa că Marcu se va da şi el pe brazdă, îşi va continua raţionamentul interlocutorul, chiar dacă trece, acuma, printr-un fel de criză. Şi dacă ne gândim bine, va medita interlocutorul, e şi ea la urma urmei cât se poate de firească! Tânărul a venit la Paris, să-l cucerească, nu-i
NOTE. COMENTARII. VARIANTE
1453
aşa, ca atâţia alţii; şi, cine ştie, daca nu şi-o fi dat până la urmă seama că socoteala de-acasă nu se potriveşte întotdeauna cu cea din târg! Nu-i chiar atât de uşor să ajungi cineva, aici, la Paris! Vii aşa, plin de iluzii, de entuziasm, cum se spune, şi descoperi cu stupefacţie că, cel puţin deocamdată, nu valorezi mare lucru! Şi când vezi că nimic nu durează, aici la Paris, că „gloriile1' se schimbă de la o zi la alta -astăzi eşti cineva şi mâine nu mai eşti nimic -cum să nu te apuce disperarea!... (Cam în felul ăsta va raţiona, cât se poate de serios şi sigur pe el, presupusul interlocutor al lui Marcu.) Merită atunci să te mai zbaţi, să încerci să ajungi în vârf, când totul e inutil şi zadarnic! Şi să nu uităm - va căuta el în continuare noi argumente cu ajutorul cărora să-l înţeleagă pe disperând şi nefericitul tânăr - că nu toţi au puterea şi tenacitatea unui Brâincuşi... O fi dintr-un aluat ceva mai moale, tânărul nostru, de ce nu, sunt şi fiinţe slabe, din cele ce se lasă cu uşurinţă învinse... Mai ales că nu are pe nimeni lângă el, în oraşul ăsta mare şi străin. Un umăr de om de care să se poată sprijini! O femeie, în primul rând, o femeie, sunt momente în viaţă, când numai o femeie te poate ajuta, te mai poate salva! Pare el însă mult prea neîndemânatic, prea timid, şi femeile, aici, la Paris, sunt desttd de greu accesibile! De altfel nu prea cred eu să aibe relaţii jnulte printre francezii ăştia care sunt şi aşa desttd de scorţoşi. Doi, trei pictori tot cunoaşte, probabil, începători ca şi el, neafirmaţi încă, din aceia care şi-au pus în cap să cucerească Parisid! Cu ei mai trage el, cine ştie, vreun mic chefuleţ în atelierul unuia sau al altuia. Cu votcă Smirnov şi toate celelalte!
1454	NOTE. COMENTARII. VARIANTE
Discuţii interminabile despre pictura, de care se şi satură la un moment dat, până peste capi Iar pălăvrăgeala lor nu e greu să ţi-o închipui de dinainte: noid expresionism american care e o mizerie, reclamă pentru produsele alimentare şi pentru curvele de la Hollywood! O fiindătură, nu poate să ducă niciimde! Da, e adevărat, există şi Polock un mare pictor, dar Polock e vechi dragul meu, e de midt oale şi tdcele, săracii, şi apoi să nu uităm că Polock nu a putut rezista nici el mizeriei artei contemporane şi s-a sinucis sau a înnebunit, nu îmi mai amintesc exact ce s-a întâmplat cu el! Da de bucătăriile murdare ale francezilor, vasele nespălate cu resturi de mâncare pe care ţi le prezintă drept artă autentică, ce părere ai?... Cam aşa îşi închipuia imaginând interlocutor al lici Marcu discuţiile acestuia cu colegii lui de breaslă. E destul de greu să-i înţelegi pe tineri, mai ales atunci când îi apucă o asemenea disperare, încât îşi pun în cap să renunţe la toate, să întoarcă spatele vieţii, când sunt hotărâţi să... moară... Ce poţi să-i spui unuia care, uitându-se drept în ochii tăi, îţi declară cu cea mai netulburată seninătate că vrea să-şi încheie socotelile cu lumea asta? Cum să-l convingi pe un asemenea băiat, netrecut încă prin ale vieţii - şi care, după părerea ta, n-a avut nici măcar timp ca să-i afle gustul — că bate câmpii!... Tinerii se hotărăsc repede şi n-ar fi nici primul, nici ultimul descoperit într-o cămăruţă de hotel, la Paris, ţeapăn şi cu privirea îngheţată! I-ai putea explica, desigur, unui astfel de apucat, că nimic nu ucide mai repede, decât singurătatea şi că toate aceste gânduri negre sunt fructele ei otrăvite. Şi pe un astfel de tânăr — el poate fi, de pildă,
NOTE. COMENTARII. VARIANTE
1455
Marcu, — n-ar fi oare mult mai bine să-l sfiâtuieşti, bătându-l bătrâneşte pe umăr, să fugă de singurătate, să scape de ea, şi numai după aceea să hotărască ce-i mai rămâne de făcut: „Dar bine, îi va răspunde tânăndpictor, cu o umbră de zâmbet, nu vă daţi seama că e mult mai uşor să mori printre străini, decât acasă!!„Mourir a Paris", cum spune un frumos cântec franţuzesc, va încerca Marcu să glumească. Trebuie să-lfi auzit. îl cântă Gilbert Becaud ori Edith Piaf, nu-mi mai amintesc bine cine... Aici, cel puţin nu te plânge şi nu te ştie nimeni! Te îngroapă străinii şi ei te uită repede... Şi ce-ar putea săi-i răspundă interlocutorul? Să-i dea adică dreptate şi să-i spună că e într-adevăr mai uşor!... Nu poate să mt-i pară doar rău de tânănd acesta subţirel, înalt şi blond, care seamănă puţin, după părerea interlocutorului, cu un scriitor francez a cănii fotografie o văzuse recent în „Im Qiiainzaine“şi dacă îşi aminteşte el bine, pe acest scriitor îl chema Le Clezio, iar interviul din săptămânalulfrancez era luat chiar de la castelul acestuia de pe Loara, sau din altă parte, interlocutorul nu mai ţinea minte exact unde se afla castelul; a reţinut în schimb, i s-a fixat perfect în memorie, fotografia lui Le Clezio, publicată în aceeaşi revistă: un tânăr în pantaloni albi de tenis, cu o cămaşă de asemenea albă, aşezat dezinvolt, cu picioarele lungi întinse în faţă, intr-un fotoliu uriaş, cu un spectaculos Seter culcat la picioarele ha... Doar că scriitorul francez, Marcu semăna într-un fel cu el - era tot atât de înalt, de frumos şi de blond! - nu avea defel de gând să moară, dimpotrivă, se pregătea tocmai să scrie o nouă carte, al cărei subiect să fie războiul, un război
1456
NOTE. COMENTARII. VARIANTE
total însă, care se naşte, halucinant, dintr-o psihoză colectivă, un război nuclear! Nu ne stă el tuturor în coastă, nu e cât se poate de firesc să tragem un clopot de alarmă cât mai e timp?
Se întreba apreciatul scriitor francez, speriat şi neliniştit de cele ce se întâmplă în lume. Spaima de moartea atomică răvăşeşte pentru moment frumosul lui chip, pentru că pus în faţa morţii, obligat să se gândească la ea, Le Clezio nu simte decât o foarte sănătoasă repidsie, o imensă scârbă... Iată de ce, în clipa cândspectrid tulburător al morţii se interpune între ei, încetează să semene unul cu celălalt: spre deosebire de Le Clezio, care se cutremură pronunţând întunecând şi dezgustătond nume al morţii, Marcu, pus faţă în faţă cu aceeaşi nălucă — este cuprins de o ciudată fascinaţie. Lăsându-se sedus de ea, trăsăturile chipului i se modifică şi asemănarea cu scriitorul francez dispare!	Vt 1
p. 343, r. 24-29:
r. 31:
p. 344, r. 5:
în acelaşi timp. Era şi el, Marcu, umd de-al lor? Reuşise să-şi găsească un loc printre ei?
Nu, lui nu-i rămânea decât să se îndrepte spre mansarda de la ultimul etaj, chiar de sub acoperiş, şi să adoarmă cât mai repede cu putinţă! Ceea ce şi făcu, întorcând spatele midţimii gălăgioase.	F
în acelaşi timp.	Vt]
Sofia era mamă	F
Primii trei feciori ai Sofiei se născuseră la scurtă vreme după măritiş; veniseră pe lume umd după celălalt, şi cum o măritaseră la paisprezece ani, nici aceia rotunzi, Sofia era mamă	Tr1
de copilăroasă. îşi făcuse	F
NOTE. COMENTARII. VARIANTE
1457
		de copilăroasă; ar fi trebuit să fie de-acuma	
		fiemeie în toată firea de vreme ce adusese pe lume trei flăcăi, unul mai voinic decât	
		celălalt: pe Petru, pe Simion şi pe Gavril... îşi făcuse	Tr,
	r. 6:	şi se ascundea cu ea	F
		şi se juca cu ea	Tr,
	r. 14-15:	unei mame atât de necoapte la minte.	F
		unei mame atât de copilăroase.	Tr,
p. 345,	r. 2:	bătrânele.	F
		bătrânele; ea nu era încă o mamă în adevăratul înţeles al cuvântului...	T'i
	r. 19-20:	Era plină de zgârieturi Nu numai ei, ci şi ea era plină de zgârieturi	F Tr,
p. 346,	r. 5-6:	ascunsă. „Puteţi ascunsă, fără să bănuiască în vreun fel	F
		că ea era pitită acolo! „Puteţi	Tr,
	r. 20:	se gândeau fermecaţi	F
		se gândeau curioşi	Tr,
p. 347,	r. 12:	îşi spunea înfricoşată.	F
		îşi spunea cu disperare.	Tr,
	r. 19:	se uitau tăcuţi şi curioşi	F
		se uitau tăcuţi	Tr,
	r. 30:	Nu, dragii mei, spunea clătinând Numai că nu-/ aşa, dragii mei, spunea	F
		clătinând	Tr,
	r. 34:	am eu!“, iar copiii se uitau miraţi la ea am eu (mama, bunica şi străbunica!“) îşi	F
		vărsă ea foctdpe capul celor trei soacre, iar copiii se uitau miraţi la ea	Tr,
p. 350,	r. 4:	în sfârşit, în stare	F
		în sfârşit fetneie, în stare	Tr,
1458
NOTE. COMENTARII. VARIANTE
	r. 23:	astfel de gard astfel de zid	F 7>/
p. 351,	r. 11:	neisprăvitul acela de ginere	F
		prăpădind acela de ginere	Tri
	r. 29-30:	s-o lovească, dând cu năduf şi cu sete s-o lovească, de mai multe ori la rând,	F
		cu năduf	T'i
p. 352,	r. 2:	„Săracul de tine, ţi-a furat „săracu de tine, spuneau parcă privirile ei,	F
		ţi-a furat	T'i
	r. 10-11:	mai rudimentar, mai grosolan; el nu ştie mai rudimentar, ba am putea spune chiar mai grosolan decât le judecă femeia’, el nu ştie	F Tn
p. 363,	r. 28:	fundaţia Meglot.	F
		fundaţia Maeght.	VR
p. 364,	r. 11-12:	un bărbat urât	F
		un bărbat teribil de urât	VR
	r. 18:	Djagloilev	F
		Deaghilev	VR
p. 365,	r. 8:	de pe peliculă... de pe peliculă!... Priti urmare aceştia îi	F
		vorbiră lui Marcu:	VR
	r. 33-34:	numeroasă. Şapte fraţi, băieţi toţi\ preciză Vasco, arătându-i pe degete mimând fraţilor.	F
		numeroasă.	VR
p. 366,	r. 3:	dezinvoltă uşoară şi dezinvoltă	F VR
	r. 7:	ar leşina de emoţie!	F
		ar leşina în faţa acestuia de emoţie!	VR
	r. 21:	o cafenea	F
NOTE. COMENTARII. VARIANTE
1459
o cafenea mai specială	VR
p. 367, r. 5-7:	hotărârea de a nu mai picta fusese deja
luată. O hotărâre fermă şi de neclintit! în micuţa	F
hotărârea de a renunţa la pictură fusese deja luată de el. O hotărâre fermă şi de neclintit!... Cei doi se arătară teribil de nedumeriţi auzindu-l vorbind aşa. Cum să renunţi la pictură, doar nu se poate renunţa la aşa ceva cum ai bate din palme, spuseseră ei, într-un glas. Marcu simţi cum se ridică între el şi ei, un fel de zid nevăzut, despărţindu-i parcă pentru totdeauna. Ei nu pot, nu au cum să înţeleagă! Şi chiar dacă ar încerca să le explice, strădania lui n-ar fi zadarnică? Cum ar fi putut, de pildă, să le mărturisească acestor fermecători tineri, prietenoşi şi entuziaşti că, în timp ce stă de vorbă liniştit cu ei, gândul propriului său sfârşit îi dă tot timpul târcoale?! El încetase de multă vreme să mai fie unul de-al lor, ştia bine asta! Şi oricât s-ar strădui, oricât de prietenoşi
ar fi ei, nu vor reuşi, de bună seamă, să-l atragă de partea lor!	VR
r. 8:	loc la o masă	F
loc şi se „lipiră ‘ la o masă	VR
r. 14:	în seamă.	F
în seamă pe ceilalţi.	VR
r. 19:	mai degrabă de buze	F
mai degrabă de limbă	VR
r. 29:	Cămaşa	F
Croiala cămăşii	VR
p. 368, r. 5:	In ochii lui galbeni şi apoşi	F
Pe chipul lui tâmp, în ochii lui galbeni şi opaci	VR
1460
NOTE. COMENTARII. VARIANTE
r. 7:	spuse Micheline	F
spuse tam-nesam Micheline	VR
r. 12:	de furie.	F
de furie şi scârbă.	VR
r. 15:	bătrânul	F
bătrânul pehlivan	VR
r. 20:	din mână.	F
din mână, dând dovada unei extraordinare agilităţi.	VR
r. 21-22: Vociferând furios	F
Furios	VR
r. 22-23: să şi-\ ia înapoi de la Vasco.	F
să-l smulgă din mâinile lui Vasco.	VR
r. 25:	lacrimi mari	F
lacrimi mari şi murdare	VR
r. 26:	pergamentos;	F
pergamentos, lăsând dâre în urma lor,	VR
r. 27:	o mănuşă	F
un fel de mănuşă	VR
r. 30:	îşi dădu ochii peste cap	F
îşi dădu ochii pe spate	VR
p. 369, r. 5:	sau, cine ştie, să-şi spună cuvinte
prietenoase?	F
ori poate să-şi spună cuvinte prietenoase... Când ajunse la staţia Odeon, Marcu avu o mică ezitare. Ce-ar fi să merg mai departe? îşi spuse. Până la prima sau a doua staţie, apoi să schimb metroul şi să fac cale întoarsă... Totuşi nu-şi dusese gândul la îndeplinire, coborî şi se îndreptă grăbit spre cafeneaua unde îl aşteptau noii săi prieteni. Micheline îl văzu traversând strada şi-i făcu un semn prietenos cu mâna. „Ne era teamă că n-ai să vii, îi spuse ea zâmbind. Dar să ştii că tot n-ai fi scăpat
NOTE. COMENTARII. VARIANTE
1461
de noi. Aveam de gând să te căutăm şi să te luăm cu forţa din bârbgul tău. “ „Ne-ai plăcut foarte mult, ce să-i faci!" rezumă Vasco şi-l bătu prietenos pe spate. Apoi îi făcu semn chelnerului să vină să le ia comanda. Un timp conversaţia cam lâncezi, erau toţi trei atenţi la micul spectacol care se desfăşura în stradă, în faţa lor.
Tinerii înfăşuraţi în mantii albe, semănând cu cele purtate de călugării tibetani (raşi în cap la fel ca aceştia, scandând un fel de melodie cu legănări orientale: era vorba în ea, bineînţeles, şi despre Krişnamurti, numele acestuia revenind tot timpul în refrenul cântecului) — nu-l impresionară prea tare pe Marcu. Ii mai văzuse el şi altă dată, colindând Cartierul Latin - de obicei postaţi în faţa bisericii Saint-Germain-des-Pres — intrând prietenoşi în vorbă cu cei ce manifestau o minimă bunăvoinţă de a-i ascidta, de a-i lua în seamă. Băieţii aveau chipul imberb şi coşuri pe faţă; capul tuns chilug, le era fie ţuguiat caraghios, fie destid de imperfect rotunjit. Şi-l rădeau, probabil, zilnic. Nu puteai să nu fii intrigat văzând cu câtă ardoare îl invocă ei pe Krişnamurti, cât de fierbinte îl roagă pe profet să vină să-i salveze, să-i scape de mizeria lumii modernei Printre aceştia era o singură fată, cu chip pronunţat semit, care dansa. „E frumoasă ", spuse Micheline. „Păcat că e aşa de murdară ", remarcă Vasco. „ Uitaţi-vă, adăugă el, nu fără o anumită notă de compasiune în glas, la picioarele băiatului ăluia, care pare a fi şeful lor. Sunt acoperite de buboaie. ..“Ca orice parizian, Vasco era convins că fiecare ins are dreptul să-şi trăiască viaţa aşa cum crede el de cuviinţă. învăţase să nu se înfurie pe cei
1462	NOTE. COMENTARII. VARIANTE
ce duceau o altfel de existenţă decât a lui. Iată de ce îi privea cu un aer dezinteresat, constatând doar, fără să se implice prea mult în ceea ce vede. „Aş vrea să stau de vorbă cu ei", spuse Micheline, care se arătă mai puţin detaşată decât Vasco şi într-adevăr se sculă în picioare, trecu, suplă şi graţioasă, pe lângă mesele celorlalţi şi, odată ajunsă în stradă, începu să discute cu cel ce părea a fi „şefid“ grupului. Tânărid îi explică ceva, gesticulând cu amândouă mâinile. De la masa lor nu se auzea ce spune. La întrebările puse de Micheline, dădea din cap zâmbind aprobator şi prietenos. Se uita cu nişte ochi nevinovaţi, de bebeluş la ea, cu o privire uşor obosită şi cam apoasă. Apoi Micheline se întoarse la masa lor. „M-a invitat sâmbătă la un fel de întrunire", le spuse ea. „ Te pomeneşti că te-ai lăsat convertită", zise Vasco şi-şi trecu mâna lui păroasă şi mare prin pănd ei auriu. „E destul de interesant ce gândesc", mărturisi Micheline. „Sunt americani?" întrebă Vasco. „Nu, nemţi, spuse fata. Din Miinchen. Centrid şi-l au încă la Koln. Uite, spuse Micheline şi le arătă un fel de carte de vizită. Mi-au dat şi adresa ". „Nu ţi-ar sta rău înfăşurată în cearceafurile lor, spuse Vasco glumind în continuare. Eşti însă prea frumoasă, ai face o figură aparte printre ei." „Pe tip îl cheamă Otto, iar pe fată Judith, spuse Micheline. Săptămâna viitoare pleacă întreaga trupă la Amsterdam. Apoi în Spania..." „Prin urmare au un loc liber", glumi în continuare Vasco. „Hai, lasă, spuse Micheline. Dar nu sunt absolut sigură că n-am să mă duc sâmbătă. Sunt într-adevăr curioasă. " ,yAi uitat că sâmbătă am hotărât să-l invităm pe Mar cu la noi?" spuse Vasco.
NOTE. COMENTARII. VARIANTE
1463
Şi într-adevăr, sâmbătă spre seară, Vasco veni după Marcu cu gălăgioasa lui motocicletă de care era foarte mândru. Micheline locuia înlr-o mică garsonieră pe rue Lugas, nu departe de Sorbona. Pe o scară îngustă de lemn urcară cinci etaje. Vasco sună lung, de trei ori, şi Micheline, — cu şorţ şi cit degetele unse de maioneză - ca o adevărată gospodină - îi primi emoţionată. Pe o măsuţă minusculă, aşezată în mijlocul încăperii, erau aprinse două sfeşnice de argint, special în cinstea musafirilor, iar în mijlocul mesei trona un imens castron cu creveţi aburinzi, rozalii la culoare. Marcu recunoscu din primul moment că nu mâncase în viaţa lui creveţi şi Vasco se oferi să-i arate cum să se descurce „cu porcăriile astea urât mirositoare ". El, Vasco, preferă racii, îi spuse, cel puţin te alegi cu ceva carne, merită să te chinui cu ei. „De altfel, racii au carnea mult mai dulce, dar Micheline a fost de părere că în mod sigur raci a mâncat şi voia să-i ofere o cină după tot tipicul franţuzesc. " Da, raci mâncase şi el în copilărie, recunoscu Marcu. Racii au într-adevăr o came gustoasă după câte îşi aduce el aminte, dar nici creveţii ăştia nu sunt chiar de aruncat. ..„Cu o înghiţitură de vin alunecă pe gât mai uşor", îi spuse Vasco lui Marcu. „Laudă-i vinul, ciripi Micheline, nu vezi că asta aşteaptă?"„L-am nimerit cum trebuie, recunoscu Vasco plescăind din limbă, îmi era teamă să nu fie cumva prea acrişor... Special pentru creveţi, îi explică el lui Marcu, la friptură avem alt vin, bineînţeles", se lăudă, arătându-i sticlele cu vin. roşu de pe masă. )yAm să sting lumânările, spuse Micheline, fac prea mult fiim", şi degetele ei subţiri şi delicate, prelungi şi cu unghii de un roşu întunecat,
1464
NOTE. COMENTARII. VARIANTE
stinseră lumânările. Friptura am lăsat-o prea mult în cuptor, se plânse ea, aducând pe masă tava cu friptură. „Trebuie să-ţi goleşti paharul ca să putem schimba vinul, spuse Vasco... E o gospodină la fel de bună ca şi mama ", adăugă el arătând cu capul spre Micheline. „ Cred că am mâncat prea mulţi creveţi, spuse Marcu, nu ştiu dacă am să fiu în stare să mă mai ating de friptură!" „Trebuie, spuse Vasco, altfel Micheline s-ar simţi teribil de jignită. Friptura şi cartojii prăjiţi sunt doar punctul forte al oricărei franţuzoaice!" „Lăsaţi-mi mie partea aia, care e mai arsă, spuse fata. Chiar îmi place aşa, mai prăjită, adăugă ea. Vasco, văd că ai grijă doar de pahand tău, nu eşti defel atent, îşi certă ea logodnicul. Ai şi băut cam prea mult, ai putea de-acum să te opreşti", îl avertiză ea.
Apoi Micheline aduse brânzeturile pe un platou uriaş de lemn. Vasco îi recomandă lui Marcu o brânză specială de capră, care mirosea, e adevărat, destid de puternic, dar era foarte dulce. „ Trebuie de-acurna să schimbăm şi vinul", spuse Vasco. După ce umplu paharele, puse la pick-up un disc cu muzică mexicană. Erau cântecele unor ciobani din munţii Arizi. Se auzeau mai ales tobe şi fluiere din lemn, amintindu-i lui Marcu de ciobanii lui de-acasă...
Când discul se termină, Vasco puse o corală de Bach, iar Micheline fu de părere, având în vedere specificul muzicii, să aprindă din nou lumânările. La lumina lor, chipurile celor doi, al lui Vasco şi al Michelinei, arătau tinere, grave şi solemne.
Cuprins de o neaşteptată slăbiciune, Marcu îşi puse capul pe masă şi începu să plângă. Simţi
NOTE. COMENTARII. VARIANTE
1465
braţul lui Vasco cuprinzându-i umerii. „Ce-i cu tine?“ îl întrebă acesta în şoaptă, de parcă ar fi vrut ca Micheline să nu-i audă întrebarea şi să rămână totid între ei doi, între bărbaţi1. „Nu-i nimic, spuse Marcu, tot în şoaptă, aplecându-se spre urechea lui. N-avea grijă,
nu-i nimic grav... “	VR
r. 24:	de vin.	F
de vin în plus.	VR
r. 27-28:	a cântăireţului	F
a Lui Johnny Halliday	VR
p. 370, r. 3:	melodia îndrăcită a rock-ului	F
melodia îndrăgită a rock-ului cântat de Johnny Halliday	VR
r. 18-19:	„Ştie de existenţa lui doar din cărţi"	F
fyA afilat de existenţa lui doar din cărţi" VR
r. 22:	marcă. Revine	F
marcă. „ Vrea să-ţi ofere un calvados mai bun..., îi explică Micheline. Foarte, fioarte
drăguţ, adaugă ea. Nici nu m-aş fii
aşteptat!... “ Apoi chelnerul revine	VR
r. 24:	mai bun“	F
mai extra“	VR
r. 32:	carte".	F
carte", îşi lăudă el mărfii apoi cu multă grijă	VR
p. 371, r. 8:	în seamă.	F
în seamă pe turbulente.	VR
r. 11:	parfumul".	F
parfumul, îi explică el.	VR
r. 16:	văzut!	F
văzut!" făcu ea mirată.	VR
r. 33:	bineînţeles".	F
1466
NOTE. COMENTARII. VARIANTE
bineînţeles..Micheline îl întreabă apoi dacă el mai are fraţi. „Trei, îi răspunse Marcu. Toţi trei mai mari decât mine. Eu sunt al patrulea “ „Se spune că cel mai mic e cel mai iubit*', fu de părere Micheline. „Am o mamă care mă iubeşte mult, intr-adevăr *, recunoscu Marcu şi chipul i se întunecă brusc. „Mama, nu fraţii, îi explică el fetei. Cu ei nu m-am înţeles niciodată grozav... Nici eu n-am semănat prea midt cu ei... Cu mama, în schimb, cu ea da, într-adevăr...<(, spuse Marcu şi vocea i se înecă. Ii era dor de ea, teribil de dor, aşa că schimbă repede vorba, grăbit să-şi îndrepte gândul în cu totid altă parte, pentru ca acest dor chinuitor să nu pună definitiv stăpânire pe el.	VR
p. 372, r. 4:	Calvadosului.	F
calvadosului; chipid mamei, pentru o clipă ivit înaintea ochilor, se risipi în cele patru vânturi, spre marea uşurare a lui Marcu!
Nu vroia să se gândească acum la ea!	VR
r. 5-11:	Micheline conducea cu o singură mână;
părul auriu îi acoperea ochii. Şi-l strânse într-un coc la spate după ce avu grijă să arunce chiştocul ţigării pe fereastră. II răsuci cu o mână - cu cealaltă ţinea volanul - şi înfipse în el o agrafă de argint. Chipul fetei, de cum îşi schimbă coafura, primi o cu totul altă înfăţişare: semăna, acum, cu un puşti obraznic, cu nasul în vânt, cu ochii mari şi luminoşi.	F
Şoseaua ocolea orăşelele care le ieşeau în cale şi şerpuia pe lângă livezile cu pomi fructiferi. Cerul era înalt, fără urmă de nori şi atât de strălucitor încât te dureau ochii uitându-te la el. „E frumoasă Franţa, nu-i aşa?" îl întrebă
NOTE. COMENTARII. VARIANTE
1467
Midi eline, ghicindu-i parcă gândurile. „Foarte frumoasă", recunoscu Marcu. Micheline conducea cu o singură mână, cealaltă era ocupată cu ţigara. Termina o ţigară, arunca mucul pe fereastră şi-l ruga pe Marcu săi-i aprindă alta îvi loc. Fuma într-adevăr foarte mult. „N-am văzut niciodată un cer mai albastnT, spuse Micheline. Vântul îi răscolea părul auriu, îi acoperea ochii, încurcând-o la condus. Şi-l strânsese într-un coc la spate după ce avu grijă să arunce chiştocul ţigării pe fereastră. îl răsuci cu o mână - cu cealaltă ţinea volanul - şi înfipse în el o agrafă de argint. Chipul fetei, de cum îşi schimbă coafura, primi o cu totul altă înfăţişare: semăna acum cu un puşti obraznic, cu nasul în vânt, cu ochii mari şi luminoşi. „N-ai mai ieşit din Paris până astăzi, nu-i aşa?“ îl întrebă ea pe Marcu. „Doar până la Chartres", recunoscu tânărul. „ Chartres e desigur altceva, dar şi catedrala din Rouen o să-ţi placă ", fu de părere Micheline. „Sfinţii de la Chartres, îşi aminti Marcu. Ceva mai frumos nu cred să existe în toată Franţa asta a voastră, care nu duce defel lipsă de catedrale ", spuse el. „Da, e ceva unic*, recunoscu Micheline, apoi o vreme discuţia lâncezi. Amândoi admirau peisajul, frumoasa vale ce se deschidea în faţa lor, paltinii înalţi şi drepţi ca nişte lumânări de pe marginea drumului, florile de prin fineţuri, ale căror petale străvezii străluceau în lumina soarelui. Apoi Marcu începu să povestească şi fata înţelese că în tot acest timp gândurile lui nu părăsiseră străvechea catedrală. începu să vorbească entuziasmat despre vitraliile „unice în lume* de la Chartres, ca să revină apoi din nou la „soborul acela de
1468	NOTE. COMENTARII. VARIANTE
sfinţicum alţii nu s-au mai văzut niciodată, nicicând şi niciunde! „E un sfiântuleţ acolo, spuse el şi se întoarse spre Micheline ca să vadă dacă ea şi-l aminteşte — care ţine în braţe un miel. Mi-a amintit de un cioban de la noi sfântul ăla ... “ Sunt ani de atunci, povesti, era în ultima clasă de liceu, şi se rătăcise împreună cu un coleg de şcoală, pierduseră ei drumul cel btin şi fuseseră obligaţi să se adăpostească peste noapte la o stână, în munţii Retezat. Şi acolo a văzut el un cioban tânăr care semăna foarte bine cu sfântul acela de la Chartres, cel ce ţine o mioară în braţe... „Semăna perfect, mă crezi, nu-i aşa, Micheline? o întrebă el pe fată. Faţa prelungă, la fel ca la sfanţul ăla şi până şi ochii îi avea aproape asemănători. Ba chiar şi bărbuţa, care abia da să-i crească! Numai că, spre deosebire de sfântul despre care ţi-am vorbit, ciobanul meu era tânăr; ce să zic, aproape un copilandru! Smocurile din barba-i blondă îi crescuseră cam alandala. Avea însă un fel de blândeţe cu totul ieşită din comun, risipită pe chip - şi aici trebuie în primul rând căutată asemănarea dintre ei, nu neapărat în forma gurii sau a nasidui! Astea pot tot atât de bine să nu semene, la urma urmei nici nu contează chiar atât de mult dacă seamănă sau nu! Pe ciobanul meu nu mi l-aş fi închipuit nici măcar ridicând un deget împotriva cuiva, aşa mi se părea de blând... Ar fi acceptat, cred, să fie lovit, ar fi acceptat fără să crâcnească, ca să zic aşa, fără să zică pâs, decât să ridice el mâna împotriva cuiva ", spuse Marcu în prada unei mari exaltări. „Nici să se apere?u întrebă Micheline oarecum mirată şi cu o anumită iritare în glas. „Da, nici să se apere spuse Marcu cuprins de o febră
NOTE. COMENTARII. VARIANTE
1469
teribilă. „Dar, uneori, eşti obligat să te aperi! îşi dădu cu părerea Micheline, nu poţi rămâne cu mâinile încrucişate când alţii... “ „Ştiu că e necesar \ o întrerupse Marcu, şi totuşi... şi totuşi... adăugă el, şi vocea i se schimbă deodată, deveni teribil de chinuită, aproape gâtuită de emoţie, încât fata îl privi mirată. De când se cunoşteau, avitsese timp să se obişnuiască cu astfel de ieşiri ale lui Marcu, stranii şi neaşteptate; cu toate astea, fu şocată văzându-l agitându-se aşa. îşi dădu seama cât de puţin îl cunoaşte, de fapt cât de puţine lucruri ştie despre acest român venit la Paris ca să picteze. „Pentru asta venise oare?" se întreba ea tot mai des în ultima vreme, fără să poată însă să-şi dea un răspuns exact. „Mă întreb, spuse Marcu, aparent fără ca cele spuse să mai aibe vreo legătură cu ciobanul văzut de el în munţii Retezat - la stâna căruia dormise o noapte, împreună cu prietenul şi colegid său — dacă apărându-te nu te transformi la rândul tău într-o fiinţă asemeni celuilalt?... Trebuie într-adevăr să te ridici împotriva mâinii ameninţător ridicate, a ciomagidui, a cuţitului gata să lovească? Când auzi ocările şi bâlbâielile, când vezi ochii injectaţi de ură, spumele la gură, balele care curg, ura dezlănţuită, oarbă, fără o ţintă precisă, sau, dimpotrivă, crima pusă la cale pe întuneric, cu sânge rece, ce poţi oare să faci? Cum să te aperi, Micheline? Cum să te poţi apăra împotriva valurilor de ură, împotriva dorinţei oarbe de răzbunare? Şi are oare într-adevăr un rost ca să te aperi, aşa crezi tu? Cum s-o faci, asta e întrebarea? Cum să răspunzi al fel decât tot cu ură, altfel decât cu aceeaşi sete oarbă de răzbunare?... “ Tânărul
1470	NOTE. COMENTARII. VARIANTE
pictor vorbea de parcă ar fi fost în transă şi Micheline îşi dădu seama că el nu aşteaptă nici un sfat de la ea. Nu ei îi erau adresate în primul rând vorbele lui... Atunci cu cine vorbea Mar cu? Vorbea, probabil, de unul singur, ca un lunatic, şi Micheline se simţi cuprinsă de milă. O foarte învăluitoare compasiune pătrunse până în cele mai adânci fibre ale trupului ei de femeie tânără. Simţea nevoia să-i vină în ajutor, ar fi dorit să încerce să-l apere. Dar de cine să-l scape - să-l apere împotriva cui?... „ Cu tot chipul lui blând, de sfântuleţ — spuse Marcu — între timp îşi revenise şi vorbea iarăşi cât se poate de calm -ţi-am spus că semăna teribil cu sfântul cu mieluţul în braţe de la Chartres - ciobanul acela din munţii Carpaţi era un bărbat foarte puternic. Ne-am putut da seama de asta spre seară, când s-a dezbrăcat să se spele la izvor: şi-a tras cămaşa de cânepă de pe el, şi-a lăsat pantalonii şi a rămas gol puşcă în lumina roşcată a soarelui care sta să apună. Muşchii îi unduiau pe trup ca nişte şerpi încolăciţi. Avea şoldurile înguste, spatele lat şi palmele mari şi grele ca nişte ciocane. De ar fi ridicat mâna o singură dată asupra cuiva, ar fi fost destid ca să-l zdrobească. Şi totuşi, simt convins că tânărul meu nu va ridica niciodată mâna, înţelegi, Micheline?... Ţi-l aminteşti pe Billy Buddy frumosul şi vânjosul marinar dintr-o nuvelă a lui Melville? Cum a ridicat el mâna şi cum l-a lovit pe ticălosul secund al vasului, pe Clagart, cel ce-l ura de moarte şi umbla cu tot felul de denunţuri şi pâre împotriva lui?... Nu-i nimic dacă n-ai citit-o până acum, ai timp s-o citeşti, Micheline, e o poveste frumoasă din care se pot trage o mulţime de învăţăminte.
NOTE. COMENTARII. VARIANTE
1471
S-o citeşti, neapărat s-o citeşti, ca să vezi cum dintr-o singură lovitură poţi trimite un om pe lumea cealaltă... Şi mai ales să-mi spui, Micheline, care e părerea ta. Frumosul marinar a avut într-adevăr dreptul să-l mardească pe secundul cel ticălos? Şi să-mi mai spui dacă judecata căpitanului a fost bună, dacă a făcut adică bine spânzurându-lpe Billy Budd de cel mai înalt catarg, numai aşa ca să respecte „legea", nu din ură sau din răzbunare, pentru că el îl „iubea" de fapt pe marinând cel plin de calităţi. Ce-o fi fost oare în capid căpiţa-jiului, a lui De Vere, când l-a văzut atârnând în ştreang pe cel mai brav marinar de pe suprafaţa pământului?... O reacţie în lanţ, nu-i aşa, Micheline?... " întrebările lui Marcu veniră unele după altele, şi fu deosebit de greu pentru Micheline ca să facă faţă unei astfel de avalanşe de cuvinte; chiar chică ar fi dat să-i răspundă., n-ar fi avut cum şi când. Unde mai pui că majoritatea dintre ele erau destul de confuze şi nici nu aşteptau un răspuns cu orice preţ... Ziua era strălucitoare, copleşită de aurul soarelui. Din nou se aşternu tăcerea, Micheline părea concentrată asupra volanului — sau, cine ştie, se gândea într-adevăr la întrebările atât de patetic, de pretenţios chiar, formulate de Marcu. Tânărul arăta extenuat de parcă discuţia - de fapt un lung şi aproape neîntrerupt solilocviu — l-ar fi obosit peste măsură de mult. La început se lăsă chiar cuprins de o uşoară toropeală — Micheline avu impresia că a aţipit, — îşi reveni însă şi chipul i se învioră din nou. Maşina înainta printr-un peisaj de-a dreptul mirific şi Marcu simţi cum pătrunde în el, aproape fără voia lui, frumuseţea desăvârşită a zilei de
1472	NOTE. COMENTARII. VARIANTE
vară. Pentru o clipă i se păru ireal totul: el străbătând câmpurile însorite alămiri de o fiinţă atât de frumoasă ca Micheline şi chiar această Franţă care, iată, exista într-adevăr nu numai pe hartă, nu numai în romanele lui Balzac sau Flaubert. „Efrumoasă Franţa', se trezi el că repetă vorbele fetei şi Micheline îl aprobă cu capul, apoi cit un gest grăbit îşi desprinsese din nou părul, îl lăsă săi-i atârne în şuviţe aurii de-a lungul chipului luminos. Şi în timp ce maşina aluneca printre livezile pline cu pomi fructiferi, îndepărtându-se tot mai mult de Paris şi îndreptându-se spre Normandia — citise prin căni despre ea, abia acum însă va avea prilejul s-o vadă cu proprii săi ochi - încerca el oare să fugă, „s-o şteargă ", să se ferească din calea cuiva, anume să se facă nevăzut? încerca oare să se ascundă? Marcu ar fi vrut să se privească într-un fel din afara lui. Aşa cum te priveşti într-o oglindă, în care vezi cu mirare reflectându-se propriul tău chip şi în prima clipă nici nu ţi-l recunoşti. încercă să îndrepte, aşadar, spre chinuita-i persoană o privire obiectivată la maximum şi cât se poate de lucidă. Voia să afle ce se întâmplă cu el? Aşa cum te-ai uita la un animal ciudat şi greu de înţeles... Cine sunt euI se întrebă cu mirare, eu care îmi port trupid tânăr şi, totuşi, bolnav de moarte, prin frumoasa ţară străină. Născut dintr-o sămânţă bolnavă, desigur, cu gândid morţii înfipt ca un ghimpe otrăvit în creier... Şi iată că bucuria de-a trăi, neostoita sete de viaţă care era în el de asemenea şi care nu putea fi înăbuşită cu una cu două, urca parcă din adâncuri neştiute, încerca să se ridice împotriva cântecidui ademenitor — împotriva întunecatului cântec al morţii! împotriva acelei
NOTE. COMENTARII. VARIANTE
1473
chemări sumbre ce se auzise tot timpul călătoriei, neobosită, oricât de luminoasă ar fi fost ziua, oricât de puternic ar fi strălucit soarele pe limpedele şi curatid cer al Franţei!... De unde venea oare acest»cântec", lui Marcu i-ar fi fost destul de greu să spună. Această mereu trează sete de repaus, această dorinţă vinovată, această pornire obscură şi întunecată, purtată pretutindeni, de care nici nu voiaj de fapt, să scape. Ca orice vicios, Marcu îşi ura şi îşi iubea în acelaşi timp viciul. Şi un viciu se chema „şoapta"aceasta ce îi răsuna în ttrechi ziua şi noaptea, fără încetare. Mereu se ştia vinovat şi vinovăţia aceasta era câncl dulce, când amară, îşi schimba chiptd de la o clipă
la alta...	VR
p. 374,	r.	17:	un mic magazin	F
un mic drugstore	VR
p. 373,	r.	15:	cochetărie ridicolă.	F
cochetărie ridicolă, reluă el discuţia de cum porniră.	VR
r.	30:	toată viaţa	F
toată viaţa, nu i-a	ieşit o dată din vorbă VR
p. 377,	r.	17:	maică-ta	F
maică-ta că stric banii	VR
r.	29:	pricepi?»“	F
pricepi?...»“ Marcu ascidta istorisirea lui Vasco şi în sinea lui îl invidia pe bătrânul muncitor sârb care rămânea cât e ziua de lungă cu ochii în tavan „şi nu avea la ce să se gândească ". Jinduia, parcă, după „golul" din mintea bătrânului. Să te simţi la fel rupt de toţi şi de toate, asemeni unei corăbii ce se îndepărtează plutind pe apele liniştite şi moarte, având otgoanele - ele o ţinuseră legată
1474
NOTE. COMENTARII. VARIANTE
la ţărm — rupte... Să priveşti aşa, de jur-împrejur, şi să nu vezi decât apa şi cerul! Să nu mai existe nimic altceva! Nici o voce să nu mai ajungă până la tine, nici un chip să nu ţi se mai contureze în faţă; totul să rămână în urma ta; părăsit pentru totdeauna, despărţit de toţi şi de toate! O, cât ar da el să poată fi la fel ca sârbul Ieremici, bătrânul acesta cu nasul mare şi cu mustăţi fioroase — „care nu mai avea la ce să se gândească‘; căci a uita totid nu însemna oare un început de moarte? Lethe apărându-ţi în faţă; fântână vrăjită din care e destul să sorbi „o înghiţitură de uitare şi de răutate ", apă stătută şi adormitoare, apă ce te coboară în dulcele somn al neaducerii aminte. Ii părea rău că nu putea fi la fel ca tatăl lui
Vasco!	VR
p. 380,	r.	31:	nu avură	F
îl lăsau indiferent însă,	nu avură	VR
p. 381,	r.	10:	sobă	F
sobă de teracotă	VR
r.	19-20: cu Gheorghi	F
cu Gheorghi şi tu te bucurai	VR
r.	32:	bătrânul	F
tatăl lui Vasco	VR
r.	33:	agasat	F
agasat şi plictisit	VR
p. 382,	r.	13:	de ceară.	F
de ceară. Un personaj din muzeul Gr ev in.	VR
p. 383,	r.	2:	viaţa	F
viaţa, adevărata viaţă	VR
r.	4:	lui Marcu drept unica	soluţie	F
lui Marcu drept o împlinire a vieţii	VR
NOTE. COMENTARII. VARIANTE
1475
r.	17:	refuzase	F
		refuzase tot timpul	VR
r.	22:	Ajunşi la Deauville, lui Marcu i se dădu	F
		Lui Marcu i se dădu	VR
p. 384, r.	23:	poliţist.	F
		poliţist din colecţia Serie noire.	VR
p. 383, r.	31:	decretară caldă.	F
		decretară foarte caldă.	VR
r.	33:	lectura.	F
		lectura la romanul Serie noire.	VR
p. 386, r.	3:	Vasco rămase un timp în preajma lui.	F
		Vasco înotă un timp în preajma lui.	VR
r.	4:	Se îndreptară spre ţărm	F
		Inotară spre ţărm	VR
r.	10:	disperată. Fata nu se obosi să-i răspundă., disperată, referindu-se la cartea citită de Momo. Nu se obosi să-i răspundă. îşi	.. F
		continuă lectura...	VR
p. 389, r.	12:	singurătate.	F
		singurătate, care pentru el îmbrăca un înţeles atât de sfâşietor.	Rlj
r.	13-16:	în jurul lui, în salonul doctorului Piotier. în jurul lui, în încăpere, în salonul	F
		doctorului Piotier, de la Deauville.	Rlj
r.	17:	avu de gând să nu răspundă.	F
		avu de gând să nu deschidă.	Rli
r.	19:	însă, aşa că se hotărî însă cu o oarecare insistenţă, aşa că se	F
		hotărî	Rlj
r.	20-21:	la intrare, cam de aceeaşi vârstă	F
		la intrare, şi care sunase cu o atât de mare nerăbdare — cam de aceeaşi vârstă	Rlj
r.	28:	o voce legănată şi obosită	F
1476
NOTE. COMENTARII. VARIANTE
	o voce uşor legănată şi obosită	Rlj
p. 390, r. 16-17:	cu maioneză/4 Ridică	F
	cu maioneză şi un cornet de cartofi prăjiţi	
	cu ketchup“. Ridică	Rlj
r. 19:	nu făcuse nici un gest în acest sens.	F
	nu făcuse nici un fel de apropo în acest	
	sens.	Rlj
r. 23:	de abătute. „Iartă-mă	F
	de abătute, semănând cu cele ale unui câine	
	bătut. „Iartă-mă	Rlj
r. 30:	cu un străin. Un vagabond	F
	cu un străin care, pe deasupra, mai arată şi	
	cum arată! Un vagabond	Rlj
r. 34:	Marcu nici nu-1 ascultă. Observă	F
	Marcu nici nu-1 ascultă ce spune. Observă	Rlj
p. 391, r. 32:	era greu de acceptat de o minte	F
	era teribil de neaşteptat şi de tulburător şi	
	totodată greu de acceptat de o minte	Rlj
p. 392, r. 4-3:	dintr-o fotografie îngălbenită de vreme, ll	
	chema tot Marcu. întreaga	F
	dintr-o fotografie veche şi îngălbenită de	
	vreme. întreaga	Rlj
r. 7:	îi spuseseră. „De ce	F
	îi spuseseră. „Numai la fire să nu semeni cu	
	el... “ „De ce	Rlj
r. 12:	un om, i se explicase, altfel decât ceilalţi	
	Si din nou	F
un om, i se spusese în cele din urmă, care n-a semănat cu ceilalţi... N-a fost ca ei...
Poate că a fost adus pe lumea asta mai mult ca să sufere decât ca să se poată bucura de ea... Dacă stau şi mă gândesc bine cam asta i-a fost viaţa şi nu alta... Şi din nou	Rlj
NOTE. COMENTARII. VARIANTE
1477
r.	13-16:	ca asemănarea să nu aibă unele înţelesuri mai grave, să nu se limiteze	F
		ca asemănarea asta a lor să nu fie mult mai	
		profundă, cu repercusiuni mai grave, să nu se limiteze	Rlj
r.	19:	fotografia dispăru, fu sustrasă fotografia acestuia dispăru din album, fu	F
		sustrasă în mod misterios	Rlj
r.	22-23:	pe de-a-ntregul. La întrebările puse de el, răspunsurile pe de-a-ntregul din nişte detalii atât de	F
		încurcate: unele se băteau cap în cap, nu se potriveau defel între ele. Căci la întrebările puse de el, cu acea tipică curiozitate adolescentină, răspunsurile	Rlj
r.	25:	bine care a fost viaţa bine ce şi cum s-a întâmplat, care a fost	F
		viaţa	Rlj
r.	30-31:	la coş, numai să nu se mai ştie la coş, numai să i se piardă urma, numai	F
		să nu se mai ştie	Rij
p. 393, r.	3:	tăcerea, şi Marcu, de parcă abia ar Fi aşteptat tăcerea care se lăsase între ei, şi Marcu se ridică repede de pe scaun de parcă abia ar fi aşteptat	F Rlj
r.	7:	Rar să oprească maşina careva.	F
		Rar nimereşti şi inşi din ăia care să oprească	
		maşina...	Rlj
r.	8:	la urma urmei? N-am	F
		la urma urmei? Ziarele sunt pline cu tot felid de mizerii care li se întâmplă celor care iau ţipi ca mine în maşină. N-am	Rlj
r.	16:	„Roger“. Ochii lui	F
		„Roger“ spuse tânărul. Ochii lui	Rlj
1478
NOTE. COMENTARII. VARIANTE
r. 23-24:	să-l pipăie, să vadă	F
să-l atingă pe celălalt ca să vadă	Rlj
r. 26-27:	în afara firescului	F
în afara „normalului1‘	Rlj
r. 29:	să se liniştească. Dându-şi perfect	i7
să se liniştească. II uimea în acelaşi timp propria lui comportare. în primul rând, încrâncenarea cu care respingea neverosimilul. Dându-şi perfect	Rlj
r. 33:	care-i semăna nepermis de mult	F
care-i semăna nefiresc de	mult	Rlj
p. 394, r. 1-4:	Cu bună ştiinţă, Marcu întorcea, deodată,
spatele atâtor obscure şi ciudate chemări la care aplecase cu bună ştiinţă urechea.
„Spuneai	F
Cu bună ştiinţă şi nu fără o anumită oroare, Marcu îşi interzicea singur accesul spre acel „dincolo" la care râvnise atâta. întorcea deodată spatele atâtor obscure şi ciudate chemări cărora timp îndelungat la acordase cel mai mare credit. „Ce resping eu acum, de ce încerc eu să fug?“ îşi spuse aşadar cu uimire şi aproape cu lacrimi în ochi.
	„Spuneai	Rlj
r. 13:	lui Marcu, prefer lui Marcu cu aceeaşi volubilitate cu care îi	F
	vorbise şi până acum, prefer	Rlj
r. 18:	Sporovăia	F
	Vorbea, vorbea, sporovăia	Rlj
p. 393, r. 3-4:	pe picioare. Marcu nu mai era în stare pe picioare, iar Marcu îi cerceta chipul atât de asemănător cu al lui. Nu mai era	F
	în stare	Rlj
r. 6:	din povestit. „Nici vorbă	F
NOTE. COMENTARII. VARIANTE
1479
din povestit, vădit intrigat, văzând cn câtă
insistenţă îl priveşte Marcn. „Nici vorbă	Rlj
15:	să-i câştige simpatia şi prietenia.	F
să-i câştige prietenia.	Rlj
16-17:	un val de afecţiune pentru cel aidoma lui.
„Iarna trecută	F
un val de simpatie, ba chiar de afecţiune pentru cel „aidoma lui“, minus culoarea ochilor şi a pârului! Roger începu atunci să
vorbească despre el însuşi, de parcă ar fi vrut ca celălalt să-l cunoască, aflând cât mai multe amănunte din viaţa lui. „Iarna trecută Rl}
18-19:	doamna Stanev, undeva aproape de Gara
de Est.	F
doamna Stanev, pe rue de Cujas, aproape de Sorbona.	Rlj
20-25:	la cumpărături, făceam piaţa împreună, îi
duceam coşniţa pentru că era bolnavă şi nu avea voie să poarte greutăţi. Era de vreo cincisprezece ani la Paris, şi nu ştia o boabă franţuzeşte! N-a vrut în ruptul capului să înveţe. Incredibil, nu-i aşa?! Se adresa vânzătorilor întotdeauna în limba ei de-acasă	F
la cumpărături. Incredibil, era de vreo cincisprezece ani la Paris şi nu ştia o boabă franţuzeşte! A refuzat cu încăpăţânare să înveţe. Te rog să mă crezi că nu inventez acuma şi ceea ce îţi spun e adevărul curat.
Se adresează vânzătorilor în limba ei de-acasă	Rlj
33:	se înfuria şi se apuca să se certe cu ei;
se făcea roşie	F
se înfurie însă teribil! începe să se certe cu vânzătorii şi se face	roşie	Rlj
1480
p. 396, i
p. 397, i
p. 398, r
NOTE. COMENTARII. VARIANTE
1:	striga supărată, iar aceştia, fâstâciţi, se uitau	
	la ea urlă ea la ei, iar aceştia, intimidaţi, se uită	F
	încurcaţi la ea	Rlj
10:	ce face	F
	ce face seara	Rlj
11-12:	într-o seară s-a dat „Taras Bulba“. într-o seară rula un film cu Yull Brinner,	F
	„Taras Bulba“.	Rlj
16:	era medic. A venit. Un preinfarct	F
	era medic. Un preinfarct	Rlj
23:	mimând în mod intenţionat o anumită	F
	mimând o anumită	Rlj
30-31:	aproape prieteni. In tot cazul aproape prieteni.p îl întrebă el cu naivitate.	F
	în tot cazul	Rlj
5:	povesti Roger în continuare, îndreptând	
	spre Marcu povesti Roger în continuare, reluând jind naraţiunii de acolo de unde îl lăsase şi	F
	îndreptând spre Marcu	Rlj
9:	Ca pe unul de-al lor.	F
	De parcă ai fii unul de-al lor!	Rlj
19-20:	de nedescris! N-am rezistat de nedescris! De data asta am dat greş cu pasiunea mea pentru popond italian!	F
	N-am rezistat	Rlj
26:	un chef în toată legea.	F
	un chef pe cinste.	Rlj
27:	de băut	F
	de băut pentru toată lumea	Rlj
5:	muşchiuloase. Ca să scape muşchiuloase, ca de tânăr fotbalist. Ca să	F
	scape	Rlj
NOTE. COMENTARII. VARIANTE
1481
r. 25-26:
p. 399, r. 14:
r. 23-24:
r. 24-25:
r. 27-30:
r. 31-32:
devreme, acasă. Câteodată începea să fulguiască uşor. Mergeam pe jos	F
devreme, acasă. Cerul era de culoarea laptelui şi câteodată începea să fulguiască uşor. Mergeam pe jos	Rlj
îl rugam pe Costas.	F
îi spuneam lui Costas.	Rlj
spuse Roger. Dar lumea ar arăta altfel fără oameni ca el!“	F
spuse Roger. Dar oameni ca el ar fi mult mai bine să moară. La ce să mai trăiască?" Rlj
ar arăta mult mai bine“	F
ar fi mult mai bine“	Rlj
se întristă şi mai tare. „Crezi că suferinţa trebuie suportată până la capăt?" îl întrebă pe Roger, iar tânărul se uita surprins la Marcu. Era o întrebare	F
se întristă şi mai tare. „Nu crezi că e prea multă suferinţă pe pământ?" \\ întrebă el tam-nisam pe Roger. Iar Roger sg uită mirat şi surprins la Marcu. Era o întrebare	Rlj
în cele din urmă.	F
până la urmă. Se bâlbâi doar, fără să se înţeleagă mai nimic din ceea ce voia să spună. „Mă bucur că îmi dai dreptate", spuse Marcu. „Nu, nu-ţi dau neapărat dreptate, spuse în sfârşit Roger, şi de data asta nu se mai bâlbâia. Viaţa trebuie trăită până la capăt, adăugă el. Esingura obligaţie capitală pe care o avem... " „Chiar singura?" întrebă Marcu. „Da, singura, singura 7 spuse Roger cu toată convingerea, repetând cuvintele de mai midie ori din dorinţa de a le face cât mai convingătoare.	Rlj
1482
NOTE. COMENTARII. VARIANTE
p. 464, r. 7-13:	Se ştie doar că numai priviţi de la o anumită depărtare — din avion, de pildă, de undeva „de sus“, în tot cazul - oamenii se aseamănă între ei; priviţi mai de aproape de la distanţă, ca să zicem aşa, obişnuită, nu seamănă defel. Şi nu-i oare datoria noastră, a celor ce aşternem pe hârtie aceste rânduri, să-i privim totuşi foarte, foarte de aproape?! în centrul acestui mic univers, univers alcătuit F Un singur bloc (şi unul doar cu patru etaje), şi e de-ajuns ca să ne dăm seama cât de puţin seamănă oamenii între ei! Să încercăm să aşezăm în centrul acestui mic univers - univers alcătuit RL
r. 31-32:	nu suferă contraziceri. Gândul la poezia F nu suferă contraziceri. „Aia e poezie!“ se revoltă Marcu, trăgându-şi înfrigurat plapuma până sub bărbie. „Ascultă tată: Şi Ion e cuprins de sudori / Când îi spune satul, deputate... “ „Lasă tu critica şi pune-te mai bine şi-o învaţă" îi spune tatăl în timp ce-şi trage cu un gest rapid şi sigur pantalonii. Gândul la poezia RL
p. 463, r. 1:	closet. Mama îl ajută F closet. „S-a terminat pasta!", strigă băiatid din baie. „Am vrut ieri să cumpăr pastă de dinţi şi nici lame de ras nu mai am ", spune tata şi-şi trece mâna peste barba nerasă şi aspră. „Nu ţi-ai luat lame săptămâna trecută?" întreabă mama. „Ba da, recunoaşte tata, dar nu-s bune de nimica. Marfă proastă. M-am tăiat cu ele, nu ţii minte?" „Eu până mă hotărăsc să iau un lucru, îl întorc pe o parte şi pe cealaltă de o sută de ori", începe mama să-l cicălească... Până în clipa plecării discuţia continuă în acelaşi fel şi pe teme oarecum asemănătoare.
NOTE. COMENTARII. VARIANTE
1483
Mama îl ajută	Rl^
r. 2:	foarte greu în pantof.	F
foarte greu. („Simt prea mici, dragă, spune tata, nu m-ai ascultat când ţi-am spus sâ-i luăm cu un număr mai mare!“)	Rf
r. 8:	mi-a fost dat să citesc	F
mi-a fost dat să aud	RL
r. 9-10:	s-o ţin minte, nici să mă omori.	F
s-o ţin minte, dacă aş fi fost în locul lui. Rf
r. 11:	„Luceafărul" şi „El Zorab“	F
„Mama" şi „El Zorab“	RL
r. 12-13: mă concentrez puţin, aş putea să vi le spun
în întregime.F mă concentrez puţin“...	RL
r.	13:	altfel n-ajungem la timp".	F
altfel întârziem". „Nu întârziaţi, spune mama, uitându-se la ceas. Am avut eu grijă să-l pun cu zece minute înainte. E abia opt fără douăzeci... "	RL
p. 466,	r.	4:	iarăşi a fost adus primusul.	F
iarăşi s-a folosit primusul.	Rf
r.	27-28:	mai piperată, tropăind din picioare, casă
nu le îngheţe de fiig.	F
mai piperată.	Rf
p. 470,	r.	3:	Laponul ţinea în braţe	F
am uitat să spunem că laponul ţinea în braţe	Rfi
r.	14-13:	kilometri" îi atrăsese atenţia bărbatul.	F
kilometrii	Rfi
p. 475,	r.	25-26:	atât de împăcată cu ea însăşi	F
atât de liniştită	Rl?
p. 476,	r.	5:	arătau la fel de senine şi de liniştite.	F
arătau la fel de grave şi de visătoarei	Rf
1484
NOTE. COMENTARII. VARIANTE
r. 8:	e plin de lumină	F
	e plin de dragoste şi de nevinovăţie, plin	
	de lumină	ri2
r. 24-25:	ezitarea aceea micuţă:	F
	ezitarea aceea micuţă şi trecătoare	ri2
p. 477, r. 3-4:	în ciuda aerului ei somnolent	F
	în ciuda somnolenţei ei permanente	ri2
r. 8-9:	groasă şi poruncitoare	F
	groasă şi severă	ri2
p. 478, r. 16-17:	o energie explozivă.	F
	o energie permanentă şi explozivă.	ri2
r. 18:	ori de jlori de câmp	F
	ori de ierburi de câmp	Rl2
p. 478, r. 25-34 - p. 479, r. 1-13: fusese demobilizat înainte de sfârşitul războiului. Se întorsese de pe front — şchiopătând uşor şi sprijinindu-se într-un baston - însoţit de o fată tânără, blondă, pe care o chema Tamara. Tamara câinta la chitară cântece vechi şi melancolice. Exista însă un anumit contrast între vocea profundă a tinerei femei şi privirea ei, privire care îi rămânea, oricât de pătimaşe şi triste ar fi fost cântecele, rece şi indiferentă. Ochii, dacă te uitai mai cu atenţie la ei, nici nu se bucurau şi nici nu se întristau vreodată, muriseră parcă pentru totdeauna. Războiidse terminase doar de doi ani. Amintirile agivnomului fiind încă vii, făcea ce făcea şi se întorcea tot timpul la ele. II chinuiau cumplit şi, povestind, încerca să se descarce, să se elibereze probabil. Când îşi dădea seama că a început săi-i plictisească pe ascultăitori, se oprea brusc din povestit, uneori chiar la mijlocul frazei; începea să vorbească despre altceva sau o punea pe Tamara să cânte. „Pe asta v-am mai spus-o,
NOTE. COMENTARII. VARIANTE
1485
se scuza el şi zâmbea stânjenit. Gata, nu vă mai plictisesc... “ De cele mai multe ori însă tăcea, uitânclu-se în neştire la Tamara sau jucând şah cu notarul, un bărbat gras, căruia îi murise soţia de curând, fără să pară din pricina asta prea întristat (nu se înţelesesem: de câteva ori notarul încercase să divorţeze, iar în ultimul an, înainte ca femeia să moară, stătuseră o vreme despărţiţi).	F
fusese mobilizat înainte de sfârşitul războiului.	Rl?
p. 479, r. 29-30:
p. 480, r. 18-19:
r. 28:
p. 482, r. 9:
r. 28-29:
p. 483, r. 10: p. 484, r. 7:
r. 28:
plinul", le spuse el uitându-sepierdut la Tamara.	F
plinul", spune, privindu-şi topit de dragoste	
nevasta.	m2
pe bombeurile pantofilor.	F
pe bombeuri.	ri2
tare mai eşti ţeapănă, spune ea sastisită	F
tare mai eşti mototoală, spunea ea sastisită	Rl2
spuse cu un zâmbet cam pierit	F
declară el cu un zâmbet cam nătâng	Rl2
deodată, spre marea spaimă a tuturora (Tamara a scos	F
deodată, cu totul pe neaşteptate şi spre spaima	
tuturora - {,doamna preoteasă, Tamara scoaseră	Rl2
din râu?"	F
din râu? Ţi-o fi greu să salţi singur, eu aşa gândescV‘	Rl2
în troienele înalte	F
în zăpadă	Rl2
stelele	F
stelele, strălucind ca nişte briliante	m2
1486
NOTE. COMENTARII. VARIANTE
r.	29:	vocea sonoră a Tamarei	F
vocea uşor răguşită	a Tamarei	Rl2
r. 33-34: Prin fulgii mari şi atât de deşi, încât satul
din vale	F
Satul din vale	Rfl
p. 489, r. 1-2:	Au fost într-adevăr anii aceia cei mai
frumoşi din viaţa mameP.	F
Au fost într-adevăr anii aceia, cei dintâi ani de după nunta mamei, cei mai frumoşi din viata eP.	RL
’	D
r.	7:	din limpezime	F
din claritate şi limpezime	Rl3
r. 10-12: atât de vesele şi de frumoase - n-am uitat, de pildă dispariţia fără urmă a Tamarei, apoi cea a soţidui ei, inginerul — pe deasupra erau şi ani grei, ani de	inflaţie;	F
atât de vesele şi de frumoase - erau ani grei, ani de inflaţie	Rf
r. 22:	cu boruri largi, cum era moda pe acele
timpuri.	F
cu boruri largi cum se purta pe acele timpuri.	RL
r.	24:	o doamnă, soţia învăţătorului din	sat.	F
o doamnă, soţie de învăţători	Rlj
r.	34:	corolă)... Iat-o	F
corolă la orice mişcare mai bruscă, încât comparaţia cu o floare nu era defel exagerată!). Căci iat-o	Rf
p. 491,	r.	13:	vază de cristal	F
vază de porţelan	Rl3
r.	29:	cu o batistă, udă, ca să nu se observe	F
cu o batistă, ca să nu se observe	Rf
p. 492,	r.	11:	subterfugii?" Şi atunci mama	F
subterfugii?" o întreabă el şi atunci mama RL
NOTE. COMENTARII. VARIANTE
1487
r.	17:	s-a spart!“	F
s-a spart!“ recunoaşte ea în mod autocritic. RL
p. 493,	r.	6:	am ştiut să mă descurc!14	F
am ştiut să fac faţă şi să mă descurc! “ RL
p. 300,	r.	23:	cabotine şi sentimentale	F
condescendente şi sentimentale	Al
p. 501,	r.	6-7:	durerile astea înfiorătoare.	F
durerile astea.	At
r.	8-9:	de un băiat mai tânăr	F
de un solist mai tânăr	At
r.	24-25:	de nicotină tâmplele.	F
de nicotină - era o fumătoare împătimită -tâmplele.	At
r. 28:	Se îngrăşase, avea un început de bazedov F
Se îngrăşase, avea un început de astm	At
p. 502,	r.	6:	în Banat. „îţi dai seama	F
în Banat cad şi greu. „îţi dai seama	At
p. 502, r. 33-34 - p. 503, r. 1: abia prididea să măture. Avea grijă să ude bine duşumelele, să nu se facă prăfăraie prea mare. Un succes	F
abia avea timp să măture, să facă un pic de curăţenie. Un mare succes	At
p. 503,	r.	32-33:	cu Cristian Ionescu	F
cu Cristian Popescu	At
p. 504,	r.	2-3:	când am aflat că e însurat.. A	F
când am aflat că a rămas; îţi spun drept că nu bănuiam nimica, mi-a promis la plecare că-mi aduce de la Paris o perucă, începuseră să se poarte peruci, erau foarte căutate... At
r.	4:	despre „nebunatica**	F
despre ,furtunatical\ „nebunatica**	At
r.	5-6:	triste şi ploioase de toamnă	F
1488
NOTE. COMENTARII. VARIANTE
	ploioase de toamnă	At
r. 13:	cât mai în faţă	F
	cât mai în faţă şi cât mai bune	At
r. 21:	primele rânduri)	F
	primele rânduri, după funcţii şi organe)	At
p. 504, r. 30-34 - p. 505, r. 1-5: de spectacol. Ar fi putut afla cine e mai mare în oraş — rândul din faţă, locurile din mijloc, şi fiind vorba de o familie clestid de numeroasă - soţia, doi copii mari, elevi la liceu în ultimele clase, un frate, director administrativ la şcoala de şapte ani din noul cartier denumit, după numele vechi al mahalalei, ,,Pipirig“ o soră, şefă de cadre, precum şi soacra, casnică, dar mare amatoare de spectacole de muzică populară - aceştia ocupau aproape tot rândul... Deşi criteriile de ierarhizare erau destul de diverse, ele erau respectate cu
		cea mai mare grijă. Să aruncăm	F
		de spectacol. Să aruncăm	At
p. 505,	00 1	slobod la gură, de unde şi cei trei ani la „canal"	F
		slobod la gură	At
	r. 16:	lângă acesta mama	F
		lângă aceştia mama	At
	r. 17:	familia învăţătorului Meteş	F
		familia învăţătorului Manea	At
	r. 20:	lângă familia Meteş	F
		lângă familia Manea	At
p. 506,	r. 9-10:	pe cei de mai sus, suntem convinşi că cititorul	F
		pe cei de mai sus am ajuns aproape la jumătatea rândului doi, şi de vreme ce suntem convinşi că cititorul	At
	r. 18-19:	cunoscut al vreunui „protejat", strecurat	F
NOTE. COMENTARII. VARIANTE
1489
cunoscut al vreunui prieten şi protejat din rândul al doilea sau al treilea, strecurat At
p. 593, r. 15:	cu picioarele răscrăcărate, cu cămaşa	F
cu picioarele răscrăcănate, cu cojocelulpeticit pus sub cap în loc de pernă, cu cămaşa Cr
r. 27:	în satul lor. îşi făcuse	F
în satul lor tocmai în anul în care se născuse Marcu. îşi făcuse	Cr
r.	29-30:	Marcu îl zărise mergând	F
Marcu îl zărise nu de puţine ori mergând Cr
p. 594,	r.	3:	mod atestat dz-a vorbi	F
mod de-a vorbi	Cr
r.	7:	imitându-1, şi „moldoveanul"	F
imitându-i felul de a vorbi şi moldoveanul	Cr
r.	29-30:	la fel de mânios.	F
la fel de mânios şi nemulţumit.	Cr
r.	30-31:	mormăi el; se apucaseră	F
mormăi el, incluzând în acel „voi“pe toată lumea, universtd întreg. Se apucaseră	Cr
p. 595,	r.	7:	cu Ivan Turbincă.	F
cu Ivan Turbincă, poveste pe care i-o citiseră părinţii încă înainte de a merge la şcoală şi pe care Marcu — de cum învăţase literele alfa-betului — apucase s-o silabisească singur, citind-o apoi din ce în ce mai curgător.	Cr
p. 596,	r.	6:	Acuma ni-s noi de serviciu	F
Acuma ni-s noi la rând	Cr
p. 596, r. 23-34 - p. 597, r. 1-11: Căci nevestele, de cum văzură că petrecerea... fără să le mai aibă nimeni grija.	F
text lipsă	Cr
1490
NOTE. COMENTARII. VARIANTE
p. 597, r. 12-13:	de amiază - soarele se ridica pe cerul albastru,	
	fără urmă de nor -, mintea	F
	de amiază, mintea	Cr
p. 598, r. 3-16:	un rând?... Un lucru începe	F
	text lipsă	Ct
r. 17-18:	cu întristare	F
	cu întristare şi cu durere	Cr
p. 598, r. 24-34-	p. 599, r. 1-7: aşa de tare?... dacă stau şi mă	
	gândesc	F
	text lipsă	Cr
p. 599, r. 10:	mi s-a deschis pipota	F
	mi s-a deschis pofta	Cr
r. 15:	ainţ, ţvai, drai	F
	iense, zvei, drei	Cr
p. 600, r. 28-29:	un înţeles, o consistenţă	F
	un înţeles, o substanţă şi o consistenţă	Cr
p. 601, r. 1:	se ridica de jos; clătinându-se uşor	F
	se ridica de jos. „ Taci că te ştiu “, spuse	
	apoi, în timp ce, clătinându-se uşor	Cr
r. 20:	aceea e drept, îşi îndulceşte	F
	aceia e drept, aduse el un mic amendament	
	la cele spuse, îndulcindu-şi	Cr
r. 23:	se întâmplă să fii prea de tot ostenit	F
	se întâmplă să. fie omul prea de tot	
	ostenit	Cr
r. 28-29:	din Ivan Turbincă e de dată recentă - aduc	
	cu felul de a gândi	F
din Ivan Turbincă - cam silabisită, la început, apoi din ce în ce mai curentă şi mai curgătoare, — era de dată foarte recentă - i se potriveau mult mai bine, semănând abia cu felul de a gândi	Cr
r. 31:	întors de la oaste. încât Marcu	F
NOTE. COMENTARII. VARIANTE
1491
întors de la oaste, într-un cuvânt cu cel care o ia pe Vidmă, o leagă fedeleş şi o vâră în turbincă! încât Marcu	Cr
r. 32-33:	peroraţia proalcoolică	F
peroraţia - din în ce mai proalcoolică Cr
p. 602, r. 3-6:	umblând prin târg.	F
umblând haidelera prin târgul de la Balta Caldă.	Cr
r. 14:	am atârnat-o într-un prim.	F
am atârnat-o într-un pom.	Cr
r. 19:	pe lângă ea	F
pe lângă prun	Cr
r. 25:	Primăvara dădea	F
Primăvara (cu toate că nu avea copii) dădea	Cr
r. 28-29:	să-l audă povestind. Povestea	F
să-l audă povestind. Era vorbăreţ, nu-i tăcea o clipă gura. Povestea	Cr
p. 603, r. 2-3:	şi de sărăcie! Copiii	F
şi de sărăcie! Nu erau prea vesele întâmplările spuse de el. Copiii	Cr
p. 604, r. 1:	a lunii lui august	F
a lunii lui Cuptor	Cr
r. 34:	mă stropşesc eu la ea. Am legat-0	F
mă stropşesc la ea. „Ordin de la Sfatul Popular, de la tovarăşul preşedinteF o mint eu, numai aşa ca s-o sperii. „Tot avem noi nevoie de mână de lucru, intri şi tu în colectivă şi gata, am încheiat pace. Nu-ţi mai am de grijă. PromiţiF „Nu promit nimica, zice ea, degeaba cauţi tu să mă lămureşti, zice, căci eu tot nu mă las lămurită cu una cu douăi“.
„ Treaba ta, zic. Eu ţi-am spus ce-am avut de spus. La revedere şi să te văd când mi-oi vedea
1492
NOTE. COMENTARII. VARIANTE
ceafa, că m-am săturat până peste cap de tine, balcâzo!“ „Şi uite aşa, îi povesti moldoveana lui Marcu, dacă am văzut că nu vrea în ruptul capului să mă asculte, oricât am căutat s-o iau cu vorba bună şi s-o lămuresc, am legat turbinca	Cr
p. 605, r. 10-14: zbătându-se de mama focului să iasă la
lumină, strigând disperată după ajutor, când furioasă, proferând tot felul de ameninţări, când linguşitoare foarte. îşi aminti cartea din care citise povestea, cea în care putea fi văzut Harap-Alb zburând	F
zbătându-se de mama focului în interiond turbincii, dornică să iasă afară la lumină, nereuşind însă să scape oricât s-ar fi zbătut. Povestea lui Ivan Turbincă tot moldoveanu i-o citise lui Marcu pentru prima oară. Se rugase de el - pe vremea aceia nu era încă şcolar şi cu toate că ştia toate literele, nu izbutea să le lege între ele, cititid mergea greu — într-o după-amiază târzie de vară (moldoveanu săpase grădina şi obosit de atâta lucru, se aşezase sub un prun, îşi aprinsese o ţigare şi trăgea cu multă poftă din ea uitându-se la soarele ce sta gata să apună)-să-i citească o poveste. „Pe care vrei să ţi-o citesc?" îl întrebase moldoveanu răsfoind cartea la întâmplare şi holbându-se la pozele frumos colorate: cea în care putea fi văzut Harap-Alb, zburând	Cr
r. 17:	se uita hâtru la el;	F
se uită înciudat la el;	Cr
r. 19-29: Cel mai mult îl atrăgea însă ilustraţia ce însoţea povestea lui Ivan Turbincă. Mai ales moartea îl făcea să râdă pentru că era incredibil de caraghioasă! Lividă şi scofâlcită la chip şi de deasupra legată la cap cu o basma roşie,
NOTE. COMENTARII. VARIANTE
1493
cu o fundă în creştetul capului ei ţuguiat. O fiinţă sărmană şi de tot hazul, de care îţi era mai curând milă decât fiică. Modid cum îi va apărea însă moartea în coşmarurile lui de mai târziu nu-i va mai aminti în nici un fel de acea fiinţă slabă de minte şi ridicolă căreia soldâţoiul cit inimă bună izbutea, prin fel de fel de şiretlicuri, să-i strice planurile ticăloase ţinând-o captivă, fără voia ei, în traista lui fermecată...	F
Aşa că îi venea greu să hotărască şi să aleagă: toate îl atrăgeau foarte tare. Ii reţinu atenţia, mai mult decât celelalte, o ilustraţie ce însoţea povestea lui Ivan Turbincă, pentru că moartea în ilustraţia aceia arăta teribil de caraghioasă: lividă şi defel atrăgătoare, e adevărat — un schelet de culoare verzulie - şi totuşi nici pe departe înspăimântătoarei Basmaua roşie, legată cu o fundă cochetă în creştetul capului ţuguiat, o făcea într-adevăr de tot hazul!... „Peasta să mi-o citeşti!"spusese cu hotărâre Mărcii, arătând cu degetul ilustraţia cu pricina şi în felul ăsta atât moldoveana cât şi Mar cu auziră pentru prima dată povestea lui Ion Creangă... „Şi dacă a reuşit să scape din turbincă şi a început să umble prin târg de capul ei?!“ îl întrebă Marca înfricoşat şi moldoveana vru să-i răspundă şi să-l liniştească, dar nu mai avu când: căci, iată, se întâlniră, cu totul din întâmplare, cu părinţii lui Marcu: mama alergă plângând să-l îmbrăţişeze, tata dădu să-l certe, apoi renunţă, i se pusese şi lui un fel de nod în gât aşa că nu fu în stare să scoată o vorbă; mătuşa Ştef inia îşi căuta nervoasă o batistă în poşetă şi negăsind-o îşi şterse lacrimile cu colţul baticului. Marcu, văzând toată agitaţia din jurul lui, abia acum
1494
NOTE. COMENTARII. VARIANTE
se sperie şi el şi începu sâ plângă. „ Gata, destul cu lacrimile", spuse tata cu o voce hotărâtă şi fermă. „Să mergem şi cât mai repede, dragii mei. I s-o fi urât lui Serafim de când ne tot aşteaptă! Nu m-aş mira să fi plecat fără noi. Atunci să vă văd ce faceţiSe îndreptară spre locurile unde adăstau căruţele oamenilor, în timp ce moldoveanu le povestea doamnelor, cum a dat peste copil, iar acestea îl ascultau speriate încă şi cu sufletul la gură. „Dacă-i cu mine n-aveţi la ce să fiţi îngrijorate, se lăudă el, căutând în acelaşi timp să le liniştească. Ca şi când ar fi fost cu dumneavoastră... ", spuse uitându-se cu nişte ochi apoşi şi blânzi la cele două femei cărora, între timp, le mai venise inima la loc. Se îndreptau cu toţii spre marginea târgului. Fusese o zi dintre cele mai agitate atât pentru părinţi cât şi pentru Marcu, şi abia aşteptau să se întoarcă acasă şi să se liniştească.	Cr
p. 647, r. 21-23: de mademoiselle Fela Weiringer sau de eroinele cărora le insufla viaţă cu un indiscutabil talent? Treceam	F
de mademoiselle Fela Weiringer, marea vedetă sau de toate eroinele întruchipate pe rând de ea, cu un talent demn de toată lauda. Treceam	R
r. 23-29: cum îţi urăşti orice rival (sau, dimpotrivă, intrând în pielea acestuia, mă prăbuşeam deasupra trupului neînsufleţit al iubitei plângându-i dispariţia cu lacrimi amare) iar în seara următoare de Andromaca?	F
cum îţi urăşti un adevărat rival, iar în seara următoare de Andromaca?	R
F
r. 33-34:
şi travestiuri; fiinţa ei unică
NOTE. COMENTARII. VARIANTE
1495
şi travestiuri (jucate cu un indiscutabil talent de marea artista) pe adevărata Fela Weiringer, personalitatea ei unică	R
p. 648, r. 7:	în faţa oglinzii, era să leşin de emoţie.
Chipul ei	F
în faţa oglinzii.	Chipul ei	R
r. 10-11: s-au întâlnit; mi s-a părut că abia îşi ascunde un mic gest de enervare; era sătulă	F
s-au întâlnit; am văzut-o enervându-se, era sătulă	R
r. 14-15: insistenţele lor. Deoarece de-acuma o
văzusem	F
insistenţele lor. „închide uşa", i-a spus femeii care o ajuta să se dezbrace. „Sunt foarte obosită şi am şi o migrenă îngrozitoare"... Deoarece o văzusem	R
r. 16-18:
r. 20:
r. 27-28:
r. 29-33:
un mic detaliu care îi aparţinea numai ei şi nu personajului pe care îl interpreta.	F
un amănunt, un detaliu care să-mi releve, numai mie, fiinţa ei cea adevărată.	R
în astfel de seri rămânea în astfel de spectacole rămânea
fiinţe imaginare, care nu existau cu adevărat, născocite personaje imaginare, născocite
de demult, întruchipări din ceaţă şi fum de care nu aveam cum să mă îndrăgostesc, de vreme ce ele dispăreau în neant, se volatilizau; încetau să existe la sfârşitul spectacolului. In astfel de seri, pierzând-o acolo pe scenă, alergam repede în culise s-o regăsesc.	F
de demult, eroine de care nu aveam de ce să mă îndrăgostesc de vreme ce ele nu existau cu adevărat, erau simple fantome, plăsmuiri, gata să se facă nevăzute, să dispară, de cum

1496
NOTE. COMENTARII. VARIANTE
coboară cortina. în astfel de situaţii, fiinţa ei reală se lăsa în întregime absorbită de personajul interpretat şi Fela Weiringer dispărea, înceta parcă să mai existe, ceea ce mă umplea de spaimă. O pierdeam acolo pe scenă şi fugeam în culise s-o regăsesc.	R
p. 649, r. 13:	întâi am plâns-o, deci, pe Eriphille, sora
Antigonei	F
întâi am admirat-o, cutremurat de-a dreptid în rolul Eriphilei, sora Antigonei	R
r. 24-27: să întrezăresc, dincolo de tragica mască purtată, chipul celălalt, al femeii de care m-am îndrăgostit de cum am zărit-o dema-chiindu-se. Intr-una din zile am zărit-o	F
să întrezăresc (dând dovada unei extraordinare perspicacităţi) dincolo de tragica mască purtată - chipul celălalt, cel al femeii de care m-am îndrăgostit, din primul moment, fără să ştiu încă bine cum arată, orbeşte, aproape pe nevăzutele. Aşa să se fi petrecut oare? N-aş putea să spun exact, în schimb pot să declar cu toată luciditatea că nu de incredibila Eriphile m-am îndrăgostit, chiar dacă am admirat-o şi am plâns, ca să zic aşa, pe mormântul ei, ci de mult mai concreta Fela
Weiringer pe care într-una din zile am întâlnit-o	R
p. 630, r.	2:	privirea insistentă	F
privirea pătimaşă	R
r.	3:	ca un animal fugărit şi în	acelaşi timp
nerăbdător să fie vânat...	F
ca un animal hăituit şi plin de nerăbdare. R
r.	8-9:	s-o uit. Apoi m-am interesat	F
s-o uit. Seara mă duceam la popota ofiţerilor şi căutam ca să mă alătur veseliei generale;
NOTE. COMENTARII. VARIANTE
1497
cântam cântece neruşinate şi de petrecere împreună cu ceilalţi ofiţeri, dar Fela nu se lăsa chiar atât de uşor smulsă din suflet, aşa că m-am interesat	R
r. 13:	Era o noapte rece de toamnă
Era o dimineaţă rece de toamnă
r. 17-22: a răsăritului, am pornit în căutarea, celei pe care o iubeam. Nu mi-a fost greu s-o găsesc de vreme ce în oraş exista un singur hotel mai de Doamne-ajută; mi-am luat deci o cameră în acelaşi imobil cu ea. Era fioarte devreme, în tot hotelul nu se auzea nici o mişcare.
Eram frânt de oboseală, de cum m-am trântit pe pat	F
a răsăritului de soare, am părăsit sala de aşteptare, m-am îndreptat spre centrul oraşului în căutarea unui hotel — aveam de gând să rămân în oraşul ei două sau trei zile. In oraş nu era decât un singur hotel mai de Doamne-ajută şi nu mi-a fiost greu să-l găsesc; am fiost fioarte fericit când am aflat că trupa în care juca Fela Weiringer locuia în acelaşi imobil cit mine. Cat nerele artiştilor se aflau la parter, iar odăiţa mea era la etaj şi cum duşumelele hotelului scârţâiau îngrozitor, de cum am ajuns în cameră şi am încuiat uşa cu cheia, mi-am încordat auzul sperând să aud paşii persoanei care se ajla dedesubtul meu, cu speranţa ca acea persoană să fie chiar Fela Weiringer; era însă foarte devreme şi artiştii dormeau încă; în tot hotelul nu se simţea nici o mişcare, nici un pas mai mult sau mai puţin scârţâitor; eram atât de frânt de oboseală, că de îndată ce m-am trântit pe pat	R
r. 23-24: lumina grea şi uleioasă a soarelui de
toamnă, iar hotelul	F
>3 ^
1498
NOTE. COMENTARII. VARIANTE
lumina galbenă, uleioasă şi grea a soarelui de toamnă, căci era o zi frumoasă de sfârşit de septembrie, hotelul	R
p. 651, r. 26:	Fela Weiringer abia reuşise	F
Fela Weiringer învăţase într-adevăr foarte prost, abia reuşise	R
p. 651, r. 32-34 - p. 652, r. 1: Pe Fela a apucat-o aşadar dorinţa să joace şi un rol care să-i semene.
Ea se văzu - şi-i plăcu foarte mult o asemenea deghizare - în rohd unei fetiţe simple de la ţară îndrăgostită de un soldăţel. Să se plimbe de braţ cu el (eram mai mic	F
Fela era, deci, în căutarea unui rol care să-i semene, să fie cât mai apropiat de adevărata ei fiinţă. Indrăgostindu-se de mine sau fă-cându-se doar că se îndrăgosteşte, ei i s-a părut că i se oferă un asemenea rol: să se plimbe de braţ cu un tânăr ofiţer (eram mai mic	R
p. 652, r. 7-10:	fanfara militară. Şi ea, marea artistă, pare
intr-adevăr o fetiţă didce şi nevinovată, sedusă (cum îi place să spună) de un fercheş militar... Aruncam	F
fanfara militară. Şi ea, marea vedetă, interpreta de neuitat a atâtor eroine din tragediile lui Racine şi Corneille, arată, în sfârşit, ca o fată de la ţară îndrăgostită şi „sedusă<c (cum spunea ea uitându-se galeşă la mine) de un tânăr şi fercheş militar... Aruncam	R
r. 13-16: de pe alei... în rolul ei de fetiţă îndrăgostită, Fela pare deosebit de stângace şi uneori chiar cabotină, mizând pe cele mai ieftine efecte.
Mi-a mărturisit odată că în mod paradoxal F de pe alei... Şi totuşi se strecura o notă falsă în toată această poveste de iubire. Căci în rolul ei de fetiţă îndrăgostită Fela era mult
NOTE. COMENTARII. VARIANTE
1499
mai puţin reuşita de fapt decât îşi închipuia ea! Ţin minte că mi-a mărturisit odată că în mod paradoxal	R
r. 23-24: mai sigură pe poziţie". Voia Fela Weiringer F mai sigură de poziţie", mi s-a destăinuit ea cu toată sinceritatea. Vroia Fela Weiringer R
r. 28-31: de neconceput. Era ferm convinsă că nimic din ceea ce i se întâmplă în cutare sau cutare piesă nu este şi nu poate fi adevărat şi în fundul sufletului ei de ţărancă nu credea o iotă	F
de neconceput. Iată de ce ţinea ca viaţa ei cea adevărată să nu aibă nici o legătură cu cele petrecute pe scenă... In tot cazid existenţa eroinelor interpretate de ea trebuia să înceapă şi în acelaşi timp să se termine sub luminile rampei! De îndată ce acestea se sting, totul se sfârşeşte! îmi spunea Fela... Ea trăise în permanenţă cu acutul sentiment că nimic din ceea ce se întâmplă într-o piesă nu este şi nu poate fi adevărat; în fundul sufletului ei de ţărancă nu se citea o iotă	R
nici o fărâmă de adevăr? Fela suferea	F
nici o fărâmă de adevăr. Viaţa, după părerea foarte „purista' a Felei, nu avea nici o legătură cu arta, cele petrecute pe scenă se întâmplau pe un cu totul alt tărâm decât cel al existenţei reale. Fela suferea de fapt	R
transformat în barză transformat în broască
p. 633, r. 21-23: Exista în mine o foarte intensă dorinţă de a fi iubit încât aş fi vrut să ştiu dacă fiinţa ei cea adevărată a suferit cât de cât.
Nici nu mi-ar fi trecut	F
p. 654, r. 10-11:
r. 18:
>3 ^
1500
NOTE. COMENTARII. VARIANTE
Aş fi vrut totuşi să ştiu dacă Fela Weiringer m-a iubit într-adevăr, (pentru că exista în mine o foarte intensă dorinţă de a fi iubit), aş fi vrut să ştiu dacă fiinţa ei cea adevărată, îngenuncheată şi înfrântă în clipa despărţirii noastre, a suferit cât de cât. Nici nu mi-ar
fi trecut	R
p. 656, r. 9:	„Silvia“ sau Ţara surâsului.	F
„Silvia“ sau Voievodid Ţiganilor.	R
p. 657, r. 1-2:	întâlnea în cale. Apoi, deodată	F
întâlnea în cale şi spaima mea veche, spaima că într-o bună zi am să mă rătăcesc şi n-am să mai fiu în stare să găsesc drumul spre casă, m-a cuprins pe neaşteptate. Unde o fi oraşul, m-am întrebat, mergând la întâimplare, prin viscolul care îmi bloca în aşa hal vederea, încât nu distingeam nimic nici la un pas
în faţa mea... Apoi, deodată	R
r.	13-14:	îi era mult prea lung.	F
îi era mult prea lung pe deasupra şi cam cârn.	R
r.	23-24:	misogine. Cleopatra, în viziunea penibilului
ei născocitor, era o apariţie	F
misogine, altfel n-ar fi avut cum să „dea
naştereu unei asemenea arătări oribile. Cleopatra, în viziunea jalnicului ei născocitor, era o apariţie	R
r. 33:	şi fluşturatică.	F
şi fluşturatică. Iar colegii mei, tineri ofiţeri, m-au primit cu braţele deschise.	R
p. 702, r. 21-22: De altfel, ea	F
De altfel, a adăugat el, bâlbâindu-se în continuare ea	Tr?
r. 30:	a adăugat Ivo Filipovac	F
NOTE. COMENTARII. VARIANTE
1501
	a adăugat eroul nostru	Tr2
p. 703, r. 4:	c-am respirat amândoi uşuraţi. Chiar dacă F	
	c-am respirat amândoi - mă refer, bineînţeles, la mine şi la Magdalena-Erjike — uşuraţi. Chiar dacă	Tr2
r. 29:	indiferent. Vorbea	F
	indiferent - pentru moment - pe Coco trubadurul.	Tr2
p. 704, r. 6:	clovnul. Domnul ofiţer Ivo Filipovac clovnul. In schimb, domnul ofiţer Ivo	F
	Filipovec	Tr2
r. 10:	halbele golite de clovn. halbele golite cu o mare repeziciune de	F
	clovn.	Tr2
r. 20-21:	ca un copil vinovat...“	F
	ca un copil nevinovat“.	Tr2
p. 705, r. 6:	spuse el cu o voce îngălată.	F
	spuse cu o voce îngânată.	Tr2
r. 18:	între timp cu angrosistul; între timp, cum de altfel l-a şi ameninţat;	F Tr2
p. 706, r. 12:	o apucă isteria	F
	o apucă enervarea	Tr2
r. 25-26:	„Are un amant! strigă el, pradă unei neaşteptate	F
	„Sunt aproape convins că are un amant!“	urlă
	el în gura mare, pradă unei neaşteptate	Tr2
p. 707, r. 7:	Din cuvintele lui	F
	Din cuvintele lui, cam fără şir	Tr 2
r. 16-17:	lugubru, şi se prăbuşi la pământ, lugubru şi înainte ca Ivo Filipovec să fi putut lua vreo măsură preventivă se prăbuşi la pământ.	F ^2
r. 21:	că disperatul soţ	F
1502
NOTE. COMENTARII. VARIANTE
	că nefericitul soţ	Tr2
r. 25:	leşinat sărmanul soţ părăsit	F
	leşinat îtefericitid soţ părăsit	Tr2
r. 26-27:	desigur, chiar acolo unde desigur, alergând după ajutor, chiar	F
	acolo unde	Tr2
r. 33:	pe rugul aprins al iubirii pe rugul aprins al iubirii suferind	F
	îngrozitor	Tr2
p. 708, r. 5-6:	pe Ivo Filipovac pentru prima oară, iar cuvintele acestea sunt ca o piatră de hotar, căci abia	F
	pe Ivo Filipovec dând buzna după ajutor, cuvinte care sunt ca o piatră de hotar, căci abia	Tr2
r. 10:	{polii fiind privirile	F
	{arcul voltaic fiind privirile	Tr2
r. 17:	Da, putem susţine, fără să ne fie teamă că greşim Nu putem susţine fără să ne fie teamă	F
	că greşim	Tr2
r. 25:	batista ei parfumată	F
	batista ei roz bombon şi parfumată	Tr2
r. 29:	o pizmaşă şi o cârtitoare!	F
	o pârâtoare şi o cârtitoare!	Tr2
r. 32-33:	când să-i modifice şi să-i corupă.	F
	când să-i corupă.	Tr2
p. 709, r. 21:	ceva cu totul special	F
	ceva cu totul ieşit din comun	Tr2
r. 30-31:	al întâmplării, căci, într-adevăr, numai de întâmplare va fi vorba! - de cei doi al întâmplării - chiar dacă nu numai de	F
	întâmplare va fi vorba! - de cei doi	Tr2
NOTE. COMENTARII. VARIANTE
1503
p. 789, r. 33:	jocurile lui...	F
jocurile lui copilăreşti...	Vr9
p. 790, r. 9-10:	să-l alunge şi siA trimită acasă	F
să-l trimită acasă	W
p. 792, r. 16: p. 793, r. 3:
r. 32-33:
p. 799, r. 2-3:
o privea doar cu ochii lui ciudaţi	F
o privea doar cu ochii lui ficşi	Vt3
să te descurci?!44 o întreba el. Din pricina să te descurci?44, cam asta se putea deduce	F
din întreaga lui comportare. Din pricina	*2
ci mai curând ca să-şi încerce puterile, ci mai curând - începea de fapt să-i	F
ghicească firea şi caracterul - ca să-şi încerce	
puterile.	V
să se apere în caz de nevoie...	F
să se apere cu el.	Vt3
(p. 813)	MEIANCOLIE
Rămas neterminat, în manuscris, romanul a fost publicat postum, în 1988, la Editura Cartea Românească din Bucureşti, într-o variantă a textului stabilită de Iosif Titel, tatăl autorului, şi lecturată de G. Dimisianu şi Livius Ciocârlie, criticul timişorean semnând şi postfaţa volumului.
în revistele culturale, fragmente ale scrierii au apărut încă din timpul ultimilor doi ani de viaţă ai prozatorului, seria continuându-se până în 1987;
Prietenii, în „România literară44, anul XVI, nr. 49, 8 decembrie 1983, p. 14-13;
Melancolie, în „Caiete critice44, nr. 1-2/1984 (apărut în 1986),
p. 90-118;
Un sărbătorit, în „Tribunal anul XXVIII, nr. 16, martie 1984, p. 9; Ia o aniversare, în „Viaţa românească'4, anul LXXIX, nr. 9, septembrie 1984, p. 8-19;
1504
NOTE. COMENTARII. VARIANTE
O petrecere, în „România literară", anul XVII, nr. 42, 18 decembrie
1984,	p. 14-15;
Bătrânul poet, în „Tribuna", anul XXIX, nr. 49, 4 decembrie
1985,	p. 5;
Profesorul, în „România literară", anul XVIII, nr. 49, 5 decembrie 1985, p. 14;
Melancolie, în „Manuscriptum", anul XVIII, nr. 4, 1987, p. 84-91; Vai, cum zboară anii, în „România literară", anul XX, nr. 17, 1987, p. 14-15.
De la manuscris la volum. Despre ceea ce avea să urmeze romanului Femeie, Iată Fiul Tău, nu există mărturii din partea autorului. Deşi conform succesiunii fragmentelor publicate se constată iniţierea, la sfârşitul anului 1983, a noului proiect epic, oscilând ca titulatură între Melancolie şi Melancolia după Matei, declanşarea bolii şi suferinţele fizice din ultimele luni de viaţă îl vor determina pe Sorin Titel să-şi concentreze din ce în ce mai slaba vitalitate nu către informarea semenilor, ci înspre câştigarea competiţiei cu timpul. în toamna lui 1986, la comemorarea de la Cimitirul „Bellu", Lucian Raicu evoca astfel acele momente dramatice dinaintea sfârşitului: „năruit de boală, slăbit, împuţinat, prins de cleştele unui proces de alterare biologică nemilos, ireversibil, revoltător, Sorin Titel lucra din plin, scria la Melancolie, ultimul său roman, se desprindea cu nemaivăzută forţă de pieritortil trup, de umilitoarea, încă mai umilitoarea pentru firca-i mândră suferinţă, uita de ea pentru câteva matinale ceasuri în care obişnuit era să lucreze, potrivit unui riguros şi neabătut program. [...] în ziua când, cu infinită jenă, răpus de osteneală, ne-a spus că trebuie, n-are ce face, roagă să fie înţeles, să lase programul, să închidă miraculosul lui caiet cu foi liniate, abia atunci ne-am dat seama ce se întâmplă"1.
în numărul special pe care revista „Caiete critice" îl consacră scriitorului, în 1986 (antedatat însă, pentru respectarea cronologiei serici, 1984), criticul G. Dimisianu alcătuieşte un „dosar", conţinând o prezentare (Un roman neterminai), reproduceri după file de
1 Apud Iosif Titel, Clipa i-a fost prea repede, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1991, p. 204-205.
NOTE. COMENTARII. VARIANTE
1505
manuscris şi dactilograme, la care se adaugă un fragment de roman, intitulat Melancolie. Puse la dispoziţie de tatăl autorului, documentele atrag atenţia asupra existenţei unui material epic cu bune şanse pentru a fi reunit în volum. Analizându-1, G. Dimisianu constată: „Un dosar voluminos pe a cărui copertă se poate citi: Sorin Titel, Melancolie, roman neterminat. Cel care l-a alcătuit, cel care a făcut adnotarea este tatăl scriitorului. O muncă devotată, infinit dificilă, de descifrare şi reconstituire, de ierarhizare a variantelor, de rânduire a textelor într-o ordine cât mai aproape de ceea ce romancierul ar fi dorit să înfăptuiască. Despre unele intenţii el a lăsat indicii, despre altele nu. De aceea pe margine, din loc în loc, întâlnim astfel de consemnări prudente: cred că e versiunea ultimă a capitolului, presupun că se integrează primei părţi, probabil Sorin a vrut să... E strâns acolo tot ce există din romanul început de Sorin Titel după ce încheiase Femeie, Iată Fiul Tău. Multe file dactilografiate sunt înnegrite de corecturi, încărcate de adăugiri ulterioare; altele sunt nerevăzute după dactilografiere; altele, în sfârşit, compunând câteva caiete de format mare, sunt scrise de mână, un scris care trădează slăbirea treptată a forţelor fizice, cu multe cuvinte greu lizibile sau deloc, cu apăsarea din ce în ce mai puţin fermă a stiloului pe hârtie. Sorin Titel îşi scria cărţile, acum vedem, nu progresând din aproape în aproape, pe un fir continuu, ci deschizând mai multe fronturi de construcţie. Trecea de la unul la celălalt potrivit impulsului interior de a scrie un anumit episod, în acel moment, şi nu altul, având desigur în minte toată strategia înaintării şi întreg câmpul în care o va desfăşura. Din pricina acestui mod nu putem spune cu deplină siguranţă, despre textul rămas, că începe cu «începutul» şi că acolo unde se întrerupe este pragul ultim până la care a putut să înainteze autorul în «acţiunea» romanului (din punctul de vedere al logicii ei interne). Ce avem sunt «părţi», blocuri epice, piese mai mult sau mai puţin finisate ce pot fi dintr-o zonă a romanului sau alta. Abia după aşternerea întregii materii ar fi urmat asamblarea, montajul şi, poate, încă o rescriere, de astă dată de la un capăt la celălalt. [...] Din ceea ce am putut eu citi rezultă că romanul îşi recoltează substanţa dramatică din evenimente ce aparţin tinereţii autorului, despre care sunt destule semne că se proiectează în personajul principal, Matei. Din perspectiva vârstei mature (se apropie de 50 de ani) acesta îşi aminteşte întâm-
1506
NOTE. COMENTARII. VARIANTE
plările din studenţie, romanul trimiţându-ne astfel în chiar inima deceniului obsedant".
Ulterior publicării în numărul din „Caiete Critice", tatăl scriitorului va continua lucrul asupra manuscrisului, aducându-1 într-o formă editabilă: „După ce a apărut fragmentul din Caietul omagial, am copiat fragmentele scrise de mână de Sorin, apoi le-am citit de mai multe ori şi având începutul romanului - primele vreo nouăzeci de pagini - stabilit de Sorin, le-am aşezat în ordine, după conţinutul lor. Romanul cuprinzând un fragment de viaţă putea să se termine aici, dar putea să fie şi continuat. II exprimă în mare măsură pe autor, conţinând multe episoade inspirate din viaţa lui. Manuscrisul, astfel alcătuit, a fost citit de romancierul şi criticul Livius Ciocârlie, cel care a cunoscut o bună parte din romanele lui Sorin, înainte de editare, şi la părerea căruia fiul meu ţinea foarte".
Redăm integral postfaţa semnată de Livius Ciocârlie:
POSTFAŢĂ
„CE N-A MAI FOST SĂ FIE
Când, după ce încheiase Femeie, iată fiul tău, Sorin Titel spunea că se pregăteşte să scrie un roman despre epoca studenţiei lui, am fost sceptic. Aveam sentimentul că tema îl obliga să scrie, ca alţii, un roman politic al anilor cincizeci, fără ca genul să i se potrivească, într-un moment când toţi îl abandonaseră. Nu-1 vedeam pe Sorin Titel nici evocându-şi propriile amintiri, câtă vreme în cărţile de până atunci prezenţa lui personală fusese întotdeauna estompată cu discreţie. în schimb, o asemenea temă promitea prea puţin în latura care făcuse forţa scriitorului, şi anume accesul la fundamental.
Astăzi, din romanul anunţat există atât cât a apucat Sorin Titel să scrie înainte ca viaţa să i se curme. Publicate, cele 250 de pagini nu par, în primă instanţă, să alcătuiască o carte neterminată. S-ar zice mai curând că avem de a face cu un roman cu sfârşit deschis, în el se configurează o criză existenţială din viaţa personajului central, pe fondul unor circumstanţe politice determinate, fără ca alte aspecte
NOTE. COMENTARII. VARIANTE
1507
să pară a mai fi necesare. Totodată, cititorul îşi dă seama că deşi întâmplările nu sunt lipsite de legătură cu biografia autorului, cartea nu este una de amintiri. Matei, personajul, se adaugă altora, din scrieri anterioare ale lui Sorin Titel, şi îndeosebi unora din primul roman, Reîntoarcerea posibilă, cu acelaşi amestec de disponibilitate vulnerabilă şi, parcă, abulie.
In două vorbe, s-ar putea spune şi despre Matei că nu el îşi trăieşte viaţa, ci viaţa îl trăieşte, dureros, pe el. Acelaşi personaj pasiv, buimac, cu certe însuşiri, însă nedecis, conferă originalitate cărţii şi în plan social. Nu ştiu ca în alt roman al mult discutatului deceniu eroul să mai fie atât de puţin „erou“. Matei se pune de-a curmezişul unei acţiuni punitive îndreptate împotriva unui coleg fără să-şi dea prea bine seama de ce şi cum. I se cere să-l critice, să-l „demaşte4*, el promite s-o facă, ori cel puţin pare să promită, tot ce-1 priveşte rămânând incert, ba chiar el însuşi pare convins că o va face, dar în momentul decisiv ceva, un impuls lăuntric mai mult decât conştiinţa sau revolta, îl împiedică să devină unealta unor dogmatici. Dintre aceştia, unul - caz, iarăşi, destul de rar în romanul despre acea epocă - este privit cu înţelegere. Venit din mediul celor care au avut cel mai mult de suferit în anii antebelici, el se ştie angajat în construirea unei lumi noi şi vede în gesturile de independenţă ale studenţilor, asupra cărora veghează ideologic, capriciile unor domnişori.
In rest, împrejurările cunoscute. Obişnuitele şedinţe de excluderi, ştiutele abuzuri, avânturile retezate, descumpănirea, criza morală şi existenţială, momentele când perspectivele se întunecă şi nu se întrevăd soluţii, dar şi, până la urmă, reintrarea pe un făgaş normal.
La prima vedere, nimic nu lipseşte. Avem în Melancolie un roman politic închegat, cu final deschis. De fapt, nici măcar deschis. Dacă în ultimul capitol rămas Matei rătăceşte departe de casă şi de oraşul unde studiile îi fuseseră intempestiv întrerupte, din primele pagini ale romanului am aflat că după numai câteva luni avea să fie reprimit la facultate, în alt oraş. M-am întrebat la capătul celor 250 de pagini de manuscris de ce, după spusele lui Sorin Titel, romanul trebuia să fie mult mai amplu. Ce i s-ar fi putut adăuga? Abia la a doua lectură, apărându-mi alte întrebări, mi-am dat seama că lucrurile nu
1508
NOTE. COMENTARII. VARIANTE
erau atât de simple şi am început să întrevăd proiectul cuprinzător al scriitorului şi adevărata miză a cărţii.
Mi s-a părut ciudată o anumită atenuare a experienţei reale a scriitorului şi a generaţiei lui în roman. Sorin Titel însuşi a trecut prin încercările lui Matei, dar ele nu s-au rezolvat atât de uşor. Scos din facultate, Matei îşi caută un post de profesor la Hârşova, însă după câteva luni, toamna, va fi student la Cluj. în realitate, după cum aflăm din biografia scrisă - admirabil - de Iosif Titel în volumul comemorativ al „Caietelor critice", tentativa ratată de la Hârşova s-a petrecut abia la un an şi jumătate după exmatriculare, iar reînscrierea la facultate, şi numai la secţia fără frecvenţă, a avut loc după alţi trei ani. Stagiul de profesor rural fără diplomă numai Matei, nu şi scriitorul, l-a evitat.
Mai mult, chiar şi prin construcţia romanului factorul politic se atenuează, de vreme ce acţiunea începe când, prin prezenţa din nou la o facultate, urmările excluderii aproape s-au şters. Numai întâmplarea a făcut ca scrierea romanului să se fi întrerupt într-un loc în care soarta eroului este încă nesigură şi precară.
Nu mai puţin m-au mirat unele informaţii culturale deplasate în timp. Acţiunea se petrece cam între anii 1954 şi 1957, iar eroii cărţii vorbesc despre cărţi, filme, cântăreţi, actori care fie n-au fost cunoscuţi la noi în acei ani, fie nici nu şi-au început existenţa publică decât cu un deceniu mai târziu. Se discută despre nuvela Bătrânul şi marea a lui Hemingway, e pomenit fitiemble, studenţii o admiră pe Sophia Loren, îi ascultă pe Belafonte şi pe Elvis Priesley, văd la cinematograf Umberto D şi Ultimul tren din Gun HUI. Ce poate să însemne această dezinvoltură cronologică? Cum poţi să scrii un roman politic, în mod esenţial legat de un timp istoric anumit, aşezându-1 într-un cadru temporal decalat? Pentru istoria contemporană, 8-10 ani înseamnă mult. în cele din urmă, citind cu atenţie, mi-am dat seama că nici de rândul acesta nu aspectul politic l-a interesat cel mai mult pe autor. în ultimul său roman el a plasat în cadrul vieţii studenţeşti şi universitare a deceniului al şaselea o temă fundamentală care stă alături de tema morţii, a maternităţii, a clipei celei repezi, a singurătăţii din romanele de până atunci. Două observaţii liminare ne vor conduce spre identificarea ei.
NOTE. COMENTARII. VARIANTE
1509
Atrage atenţia faptul că, spre deosebire de toate romanele anterioare, aici femeile trec pe planul doi. Prin aceasta, Sorin Titel îşi refuză de rândul acesta să profite de darul său poate cel mai evident, acela de a crea figuri feminine memorabile. Nu apar în Melancolie personaje atât de pregnante cum fuseseră altădată Eva Nada, Ignasia, Nuşca, domnişoara Ana şi toate mamele, îndeosebi aceea din Femeie, iată fiul tău. In comparaţie cu bărbaţii, aici femeile pierd. In casa lui Matei, dintre gazdele lui sau printre studenţi, personajele feminine sunt, comparativ, lipsite de relief. Se face simţită chiar o schimbare de optică. Spre deosebire de toate celelalte, în ultimul roman femeile sunt privite cu un ochi rău. I,e caracterizează mai cu seamă frivolitatea. O studentă vorbeşte vrute şi nevrute, o mamă se mândreşte că trece drept iubita fiului ei. Preocupată numai de ea însăşi, soţia tânără a marelui profesor nu-1 înţelege, nici nu-i înregistrează cuvintele, fiind lângă el o prezenţă decorativă, un rece manechin. Când ea însăşi este intelectuală, cazul profesoarei de la universitate, femeia desfăşoară o întreagă strategie ca să-şi câştige adeziunea studenţimii, dar fără ca vreo clipă să uite că trebuie să se supravegheze ca să nu se lase atrasă în vreo imprudenţă care i-ar periclita situaţia. Până şi mama eroului s-a schimbat întrucâtva. Ea continuă să trebăluiască în bucătărie, însă nu mai decurge de aici o poezie a domesticului ci, parcă, incapacitate de a realiza gravitatea crizei pe care o traversează familia şi chiar incapacitate de a suferi.
Cel care înţelege şi suferă cu adevărat este tatăl. Acesta îşi părăseşte locul de planul al doilea din alte romane; dobândeşte relief şi personalitate, asigură legătura cu fiul atât prin continuă comunicare, cât şi, mai ales, prin transmiterea înclinaţiei pentru artă. Avem deci de a face pentru întâia dată la Sorin Titel cu o carte a tatălui, iar faptul se explică prin tema fundamentală a romanului, aceea a vocaţiei creatoare. Scriitorul o urmăreşte în diferitele ei ipostaze, fie ele autentice sau false, ori măcar nesigure. în ultima categorie intră începătorii, despre care nu putem şti dacă nu sunt decât veleitari ori nu s-au găsit încă pe ei înşişi, întrucât deocamdată refac fără să-şi dea seama opere ale altora: studentul grec se pregăteşte să rescrie în toată inocenţa o nuvelă a lui Hemingway, iar candidatul nenorocos la facultatea de cinematografie, prezumtiv regizor, imaginează şi el filme deja existente. Este apoi amatorul, chiar tatăl lui Matei, iluminat
1510
NOTE. COMENTARII. VARIANTE
lăuntric de experienţa, altfel derizorie, de participare cu rol episodic la un spectacol provincial de operetă. Exerciţiul actoricesc şi întreaga ambianţă a pregătirilor îi oferă un suport existenţial, momente de uitare a grijii. Aici planurile se articulează. Sorin Titel nu face din romanul politic un cadru al adevăratei problematici, ci izbuteşte o permanentă interferenţă, politicul intervenind mai de fiecare dată, într-un fel sau altul, în destinul creatorului, fie acesta cât de modest.
Cu o treaptă mai sus decât tatăl în relaţia cu arta, nu şi în economia romanului, se află regizorul trupei de amatori, el însuşi actor al unui teatru profesionist în care se simte constrâns de normele rigide ale vremii, încât activitatea de îndrumător îi asigură un spaţiu de libertate în ambele planuri, şi artistic şi social.
Studentul cântăreţ, cel ce îşi captivează colegii, ca şi pe toţi ascultătorii întâmplători din câte o crâşmă de cartier, cu cântecele lui maramureşene, oferă imaginea vocaţiei autentice, însă neglijate. Ea îl metamorfozează totuşi pe studentul precar, incapabil să facă faţă disciplinelor universitare, într-o puternică deşi necultivată personalitate creatoare, cu aplomb până şi faţă de dascălii în alte împrejurări temuţi.
Este, apoi, vocaţia confirmată a marelui profesor de literatură, figură înalt goetheană îndărătul căreia se străvede silueta lui Tudor Vianu. Bătrânul cărturar oscilează între, tot mai rară, încă rezistentă, bucuria creaţiei de idei şi a formării unor tineri, şi, tinzând să se instaleze definitiv, descurajarea provocată de circumstanţele nefireşti care-1 obligă să asiste neputincios la abaterea brutală din drumul lor a unor discipoli înzestraţi pe care-i înlocuiesc palizi impostori. De notat că şi în familia profesorului relaţia tată-fiu este importantă, ca manifestându-se ca putere de iradiere şi fascinaţie a tatălui asupra fiului.
Tema paternităţii va fi adusă în scenă şi de acela a cărui vocaţie creatoare pare a fi cea mai intensă, un tânăr împiedicat de ascendenţa socială, dar şi de o boală psihică, să-şi urmeze calea. Respins în repetate rânduri la institutul de teatru, el continuă să se pregătească asiduu, iar Matei este spectatorul - convocat de irepresibila, histrionica nevoie a artistului de a fi admirat şi iubit - al interpretării monologului lui Polonius. Personaj echivoc, chiar contradictoriu, Polonius reuneşte pe sfetnicul nătâng şi pe părintele înţelept în aceeaşi persoană. Prin
NOTE. COMENTARII. VARIANTE
1511
el pătrunde în roman ideea despre ambiguitatea fundamentală a artei, după cum sănătatea lui psihică compromisă sugerează vecinătatea primejdioasă dintre genialitate şi nebunie. Ar mai fi de observat cum pe actor nu-1 preocupă atât sensul personajului întruchipat, cât faptul de a se travesti în el, interpretarea rcvenindu-i spectatorului. înţelegem că artistul gândeşte în forme, al căror sens decurge din ele fără a fi fost intenţionat de autor, însă manifcstându-1, de unde deschiderea semantică a operei, posibilitatea pe care o creează de a fi citită în mai multe feluri.
Sugestii despre natura creaţiei comunică Sorin Titel şi prin mijlocirea celui mai bizar personaj al romanului, genealoid şi acesta, însă şi ratat, puternică personalitate imprevizibilă, cu certe şi fascinante însuşiri contradictorii; profund şi fanfaron, apucător şi dezinteresat, plângăreţ şi batjocoritor, lucid şi naiv, grandilocvent şi pătrunzător, orgolios şi deznădăjduit. Acest personaj insesizabil ipostaziază pe artist mai mult decât oricare altul, însă produce o poezie lipsită de orice har. El dă cu putere percepţia uneia din marile drame ale artei, şi anume a aceleia că este posibil ca individul să întrupeze natura artistului, să aibă toate datele lui constitutive mai puţin ceva indefinisabil în lipsa căruia creaţia lui nu va fi diminuată, ci cu totul nesemnificativă.
împreună, cei doi rataţi - ratatul din impedimente sociale şi victima inexplicabilei carenţe intime - înfăţişează, fără cea mai mică încercare de neavenită teoretizare din partea autorului, toate nuanţele lăuntrice ale chemării către artă în situaţia când aceasta, depăşind în intensitate până la limita insuportabilului măsura comună, devine adevărată damnare.
Matei, personajul central, pare să aibă puţin de adăugat la motivul creaţiei, deşi se sugerează în diverse momente că va fi scriitor. Motivul menţinerii lui în umbră constă, în parte, în discreţia caracteristică lui Sorin Titel. între propria lui tinereţe şi avatarurile lui Matei există notabile asemănări, încât el nu va fi vrut să-şi aroge, nici măcar prin intermediar, statura unui ales. Lui Matei i-a dat din condiţia creatorului singurătatea, ca şi o stare de buimăceală, necesară, după opinia lui Sorin Titel, cel puţin în perioada de formare a scriitorului. Matei e ca o plasmă, ori ca un spaţiu de absorbţie unde la prima vedere nu se întâmplă mai nimic, dar în care se depune
1512
NOTE. COMENTARII. VARIANTE
lent o substanţă preţioasă. Şi poate că superioritatea lui Matei faţă de toţi ceilalţi rezidă tocmai în absenţa spectaculosului. Pe când aceia, înzestraţi fără dubiu cu mari însuşiri şi totuşi mai toţi rataţi, se consumă pripit, cu vâlvătaie, în Matei e o ardere înceată, durabilă, ale cărei coaceri le presimţim. Singur, el n-ar fi putut să expună pentru cititor natura vocaţiei fiindcă în el toate resursele se retrag către un nucleu ascuns, nerămânand pentru ochiul exterior al observatorului aproape nimic. Condiţia creatorului, sau cel puţin a aceluia din categoria căruia face parte Matei, devine dramatică şi prin urmare spectaculoasă mai ales atunci când, dintr-un motiv sau altul, nu se poate manifesta integral. Realizată, ea nu se oferă pe sine; oferă, cu o anumită placiditate, aş spune sadoveniană, numai rezultatele ei. „Viaţa geniului, în genere fără interes tipologic14, spune G. Călinescu. Prin aceasta nu trebuie înţeles doar că artistul nu aparţine unui tip uman de largă generalitate, ca arivistul, zgârcitul şi ceilalţi, ci şi faptul că, după o vorbă a lui Proust, în viaţa artistului se străvede prea puţin din ceea ce-i este esenţial. Pentru ca el să devină vizibil, să devină personaj, trebuie să-l privim din unghiul dramei, adică al ratării lui. De pildă, ca să-l poată lua ca model pe Cezanne, Zola a trebuit - când a scris L’Oeuvre- să facă din el un ratat. Este soluţia aleasă, cu instinct sigur, şi de Sorin Titel. El pare a fi dorit să scrie o biografie a creatorului, ale căruia caractere profunde se revelează prin alţii.
Pasivitatea personajului, privirea lui oarecum apatică se răsfrâng şi asupra planului politic al romanului, făcând ca dramatismul epocii să apară estompat. Cu toate că datorită situaţiei lui de victimă Matei ar fi avut premisele necesare pentru ca în jurul lui să se construiască o imagine tensionată a confruntărilor acelui moment de istorie contemporană, lipsa lui de vlagă are ca efect o schimbare de perspectivă, încât - în pofida întâmplărilor - epoca nu este văzută din unghiul victimei, ci din acela al omului obişnuit care o traversează fără să-şi pună mari întrebări. Nu de indiferenţă e vorba. Are loc în Melancolie întâlnirea dintre istorie şi viziunea anistorică specifică lui Sorin Titel, ceea ce face ca în loc de obişnuita dezbatere deschisă asupra conflictelor vremii să se producă o mai puţin spectaculoasă, dar poate mai convingătoare şi, în acelaşi timp, mai în spiritul prozei actuale, penetraţie lentă. Nu asistăm la gesturi eroice, ori la însemnate schimburi
NOTE. COMENTARII. VARIANTE
1513
de idei, însă percepem efectul politicului asupra vieţii a numeroşi oameni care nici prin natura lor, nici prin locul ocupat în lume nu aveau chemare pentru a ieşi astfel din anonimat. Există aici o polemică nedeclarată cu literatura care, la un moment dat, a insistat până la saţietate asupra unor tipuri sociale considerate caracteristice, ignorându-1 pe omul de pe stradă. Deja în Femeie, iată fiul tău, în episodul despre tinereţea părinţilor, Sorin Titel crease, în treacăt, personaje trăitoare în epocă aproape fără s-o bage în seamă. Acum aceleaşi personaje sunt atrase în vâltoare, au de suferit, li se schimbă destinul, însă nu reacţionează, trăiesc cum se trăieşte, nu devin eroi. Dobândesc astfel mai mare putere de cuprindere şi îi dau posibilitate scriitorului să mediteze la modul lui propriu, narativ şi atemporal, asupra soaitei omului, nu numai asupra omului într-un moment istoric anumit, căutând, ca altă dată, să scoată la iveală ceea ce e nebănuit şi tulburător. II interesează, de pildă, amestecul de violenţă şi solicitudine în scena maltratării tatălui vitreg, sau, uneori, binevoitoarea indiferenţă a celor mai mulţi faţă de cel care suferă.
Regăsim, deci, în Mela?icolie, sub trama contemporană, materia dintotdeauna a lui Sorin Titel: situaţiile lui caracteristice, cum ar fi cicăleala dintre soţi, motivele lui simbolice (gara, trenul de noapte, visul premonitor), umorul cu care tratează micile slăbiciuni, ori estomparea prin derizoriu a momentelor grave. Aşa se şi încheie romanul, atât cât a rămas: lui Matei, adormit pe o bancă în parc, îi apare în vis moartea, cu chipul ştiut al unei bătrâne ştirbe, iar el îşi spune că ar fi bine să se trezească, să nu-i fure cineva portmoneul.
Din păcate, scriitorul n-a fost la fel de vigilent. Cineva, şi anume chiar baba aceea, i-a furat portmoneul cu tot ce se găsea în el. I l-a smuls atunci când Sorin Titel, călcând poate o enigmatică interdicţie, se pregătea să cheltuiască o monedă în al cărui chip gravat se disting trăsăturile propriului său chip. Smulgându-i-1, ne-a redus la melancolice presupuneri despre tot ce ar mai fi putut fi.
Livius Ciocârlie14
1514
NOTE. COMENTARII. VARIANTE
(p. 1053)	BUCĂTĂRIA DE VARĂ
Volumul ce reuneşte cinci scenarii de film (Toată lumea vrea să joace Hamlet, Vreau să cânt la violoncel, Patimile, întâlnirea, Bucătăria de vară), scrise de Sorin Titel în perioada cuprinsă între sfârşitul anilor ’70 şi începutul anilor ’80, a fost editat de Dorian Branea (care semnează şi postfaţa intitulată Cinematografia lui Sorin Titel), la Editura Marineasa din Timişoara, în 1997. Alături de textele propriu-zise, puse la dispoziţie de familia autorului, se regăsesc şi trei evocări ale pasiunii pentru arta cinematografică, manifestată de Sorin Titel de-a lungul întregii sale vieţi: Livius Ciocârlie, Pasiunea pentru film, Cornel Ungurcanu, Degustătorul de imagine, Viorel Marineasa, da-da-da.
O problemă deosebită pentru editor a fost reprezentată de posibila datare a scenariilor. In nota asupra ediţiei se precizează: „In afară de Patimile, al cărui an de redactare este 1983, de Toată lumea vrea să joace Hamlet (1979) şi de întâlnirea (1982-1983), celelalte două scenarii trebuie situate la sfârşitul anilor ’70 sau, mai plauzibil, la începutul deceniului următor". Intr-adevăr dacă Patimile decupează în cadre materia epică a micro romanului Lunga călătorie a prizonierului (1971), măcar în cazul scenariului Bucătăria de vară, reluările de situaţii şi de personaje în deplină conformitate cu acelea din Ţara îndepărtată (1974) ne dau posibilitatea de a atribui scena-rizării o perioadă ulterioară apariţiei romanului.
DICŢIONAR DE PERSONAJE
A
Acrobatul pe sârmă - Pasărea şi umbra
Adam - Trei tineri pe malul lacului Adamovici - profesor de matematică, legionar (Ţara îndepărtată)
Adela - funcţionară (Gerul)
Adela - învăţătoare, soţia inginerului Cristea (Ţara îndepărtată) Adrian - elev (Dimineaţa, Vara, acelaşi personaj)
Adriana — Dejumdpe iarbă Aldo - Tinereţea lui Aldo Alfred Rotmann - ofiţer în armata austro'ungară (Femeie, Iată Fiul Tău)
Ana - învăţătoare (Soare pentru fiecare)
Ana - mai multe personaje din genealogia autorului (Dejunul pe iarbă)
Ana - ţărancă {Iarnă fierbinte) Ana - iubita eroului (Dimineţi ciudate)
Ana - personaj ce apare în delirul lui Iacob {Moartea lui Iacob. I, Moartea lui Iacob. II)
Ana - soacra Sofiei, bunica lui Simion {Femeie, Iată Fiul Tău)
Ana lui Chiş - ţăranca {Clipa cea repede)
Ana Cosoveanca - elevă {Gin „proprietarul)
Ana lui Inisconi - ţărancă {Femeie, Iată Fiul Tău)
Ana lui Murgu - ţărancă {Pasărea şi umbra)
Ana Ţona - tânără ţărancă, elevă, acelaşi personaj cu Dorea {Dejunul pe iarbă, Gin „proprietarul, Moartea lui Moş Ţârlea, Ţara îndepărtată, Clipa cea repede)
Domnişoara Ana - învăţătoare {Clipa cea repede)
Maica Ana — mama lui Ion şi sora mai mică a Măriei {Pasărea şi umbra)
Maica Ana - bunica domnişoarei Ana {Clipa cea repede)
1516
DICŢIONAR DE PERSONAJE
Maica Ana - bătrână ţărancă {După-amiază de vară, Vară cu ochii închişi, Dejunul pe iarbă, Reîntoarcerea posibilă) Anda - prietenă a Adelei (Ţara îndepărtată)
Andrei - povestitorul {Pasărea şi umbra)
Andrei - elev (Ţara îndepărtată, Frumoasele zile de vară -acelaşi personaj)
Anette - tânăra Iugojancă (Clipa cea repede)
Anişoara - ţărancă {Femeie, Iată Fiul Tău)
Anny Schneidler - trapezistă, iubita lui Ivo Filipovac {Femeie, Iată Fiul Tău) Anton-Toni - şofer {Dimineaţa, Vara - acelaşi personaj) Ardeleanu - funcţionar {Valsuri.
nobile şi sentimentale)
Arion - unchi al Iui Marcu (Femeie, Iată Fiul Tău) Asistentul profesorului - Melancolie Aurel - inginer {Despărţiri dejinitive) Aurora - mătuşă a Domnului Director {Clipa cea repede) Autorul - Trei săruturi pe o pagină, Onomastica unui adolescent, Vârstele şi marea
B
Baba - bătrână ţărancă {Clipa cea repede, Idila)
Baba Cuca - bătrână ţărancă {Clipa cea repede. Dejunul pe
iarbă, După-amiază de vară, Dealul cerului - acelaşi personaj) Baba Iulia — bătrână ţărancă (Vară cu ochii închişi, Clipa cea repede)
Baba ştirbă — bătrână ţărancă {Clipa cea repede)
Balintoni - preot {Clipa cea repede) Banei u - activist UTM (Melancolie) Bantaş Ghiuri - student la Filologie Universitatea din Cluj, prietenul Iui Matei {Melancolie) Bantu - ţăran, acelaşi personaj cu Vandu {Ţara îndepărtată, Pasărea şi umbra)
Baras - student la Filologie în Bucureşti, colegul lui Matei {Melancolie)
Baras - activist, tatăl colegului lui Matei {Melancolie)
Barbăroşie - profesoară (Ţara îndepărtata)
Barbu - muncitor {Copacul) Barcagiul - Lunga călătorie a prizonierului
Basarab, soţia lui Basarab - pictori {Reîntoarcerea posibilă) Băbură - ţăran {Dejunulpe iarba) Băian Liviu - elev şi artist amator {Clipa cea repede)
Băiatul - elev (Trei tineri pe malul lacului, Soare pentru jiecare -acelaşi personaj)
Băiatul - muncitor {Reîntoarcerea posibilă, Iarnă jierbinte) Băiatul din ultimele clase -Dejunul pe iarbă
DICŢIONAR DE PERSONAJE
1517
Băiatul din visul domnişoarei Letiţia — Pasărea şi umbra Băiţa - măcelar (Clipa cea repede) Bălu - ţăran (Ţara îndepărtată) Bănescu - elev, coleg al lui Andrei (Ţara îndepărtată)
Bărbatul - ţăran {Iarnă fierbinte, După ploaie)
Bărbatul - eroul, fără identitate precisă (Reîntoarcerea posibilă, Strigătul 1, Strigătul 2) Bărbatul - pe jumătate derbedeu, pe jumătate artist ratat (Scurtcircuit)
Bătrâna - ţărancă {Căldura, Idila, Tinereţea lui Aldo)
Bătrâna ce bătea untul - Pasărea şi umbra
Bătrâna ce meliţa cânepa - Pasărea şi umbra
Bătrâna leşinată - Pasărea şi umbra Bătrânele - ţesătoarele la care s-au ascuns gemenii lui Bantu (Ţara îndepărtată)
Bătrânul - pensionar {Gardul) Bătrânul — împreună cu bătrâna vrea să organizeze un spectacol de operetă (Tinereţea lui Aldo) Bătrânul - Iarnă fierbinte, Durerea, Vârstele şi marea, Clipa cea repede, Reîntoarcerea posibilă Bătrânul poet - Melancolie Bătrânul scamator - Femeie, Iată Fiul Tău
Beji - vecină de bloc a mamei {Femeie, Iată Fiul Tău) Beldeanu - Melancolie
Bimboane - ţărancă {Dejunul pe iarbă)
Bimbu - mecanic de locomotivă {Clipa cea repede)
Binchi - studentă {Melancolie) Binder - director de fabrică, acelaşi personaj cu Lidner {Ţara îndepărtatei)
Birăescu - profesor {Gin „proprietarii)
Bitan - asistent universitar {Melancolie)
Blomfield - negustor de antichităţi {Clipa cea repede)
Boaftărul (poreclă, înseamnă paznic) - ţăran {Dejimul pe iarba) Boatcă - ţăran {Clipa cea repede) Bocotan - ţăran {Clipa cea repede) Bohaltăru (poreclă, înseamnă contabil, funcţionar) - ţăran (Ţara îndepărtată, Sofica) Boldea - preot {Clipa cea repede) Borceanu - şef contabil {Melancolie) Bosoancă - legă tor de cărţi {Gin „proprietarul)
Bosoancă - morar {Clipa cea repede)
Boteanu - directorul fabricii de acetonă (Femeie, Iată Fiid Tău) Brazovan - ţăran {Gin „proprietand) Brigadierul silvic - Pasărea şi umbra Bublea - cârd umăr {Pasărea şi umbra)
Bucătăresele de la cantina internatului - Melancolie Budac - ţăran (Pasărea şi umbra) Buicu - elev {Fără să jie vorba de Icar)
1518
DICŢIONAR DE PERSONAJE
Bujor - preot (Clipa cea repede) Bulgăroaica din Ruse - Pasărea şi umbra
Bulic - medic (Clipa cea repede) Bunica Iui Fredi - Melancolie Bunicul Iui Vasco - ţăran sârb (Femeie, Iată Fiul Tău)
C
Caius - din genealogia eroului (.Dejunul pe iarbă)
Caius - varul lui Andrei (Ţara îndepărtata)
Caius Pancan - artist de operă, tenor (.Pasărea şi umbra) Calcovorescu - pictor (.Reîntoarcerea posibilă)
Călugărul - Femeie, Iată Fiid Tău Candida - poetă portugheză (Femeie, Iată Fiul Tău)
Carabas - ţăran (Femeie, Iată Fiul Tău, Clipa cea repede)
Carol Kolosvary - soldat, ordonanţa lui Ivo Filipovac (Femeie, Iată Fiul Tău)
Carol Semnic - tânăr lugojan (Clipa cea repede)
Carolina — servitoare, nepoata mătuşii Valeria (Clipa cea repede)
Casieriţa de la măcelărie - Pasărea şi umbra
Casimir —soţul Rosei (Femeie, Iată Fiul Tău)
Cati - Dejunul pe iarbă Ceferistul - Reîntoarcerea posibilă Celălalt - Lunga călătorie a prizonierului
Cernescu - soldat în armata austro-ungară (Dejunul pe iarba)
Cerneţ - profesor de istorie (.Pasărea şi umbra, Clipa cea repede) Chelnerul - Femeie, Iată Fiul Tău Chimet - medic (Femeie, Iată Fiul Tău)
Ci mi - impiegat (Ţara îndepărtată) Cimpoca - librar (Clipa cea repede) Ciocionica - elevă (Clipa cea repede)
Ciorănescu — student la Filologie Universitatea Bucureşti, prietenul lui Matei CMelancolie)
Ciupu - văcar (Dejunul pe iarbă) Ciupu - porcar (Ţara îndepărtatei) Clarissa - tânără lugojancă (Clipa cea repede)
Claudia - studentă (Reîntoarcerea posibilă)
Coana Chiriţa - Coana Chiriţa Col - învăţător (Mi-am amintit de zăpadă)
Col — student la Filologie la Universitatea din Cluj, prietenul lui Matei (Melancolie) Conductorul de tren - Ţara îndepărtată, Lunga călătorie a prizonieridui
Constantinescu - vânzător şi croitoreasă, vecini de bloc ai mamei (Femeie, Iată Fiul Tăii) Contabilul - Dealul cerului Controlorul de bilete - Pasărea şi umbra
DICŢIONAR DE PERSONAJE
1519
Copilul sau băiatul - Gardul, Zbond, Faţa mirată a copilului, Iarnă fierbinte, Durerea, Reîntoarcerea posibilă Copilul lui Nicoară - Ţara îndepărtată
Copiii - torţionarii Iui Aldo (Tinereţea lui Aldo)
Cora - soţia doctorului Tisu (.Pasărea şi umbrei)
Corina Miclan - studentă, colegă de liceu a lui Matei {Melancolie) Coriolan - părintele, preot {Clipa cea repede)
Coriolan - un unchi al mamei {Femeie, Iată Fiul Tău) Coriolan Bădescu - profesor de muzică {Femeie, Iată Fiul Tău) Corneanu - pictor {Reîntoarcerea posibilei)
Cornel - ţăran {Dejunulpe iarbă) Cornel - vărul lui Ion {Pasărea şi umbrei)
Cornel — nepotul Domnului Director {Clipa cea repede) Cornel - brigadier silvic {Femeie, leită Fiul Tău)
Cornel al lui Racu - ţăran {Ţara îndepărtată)
Cornelia - Dejunul pe iarbă, Clipa cea repede
Corneluţ - ţăran {Femeie, ilată Fiul Tău)
Corneluţ a lui Bosoancă - ţăran {Femeie, Iată Fiul Tău) Coroambă - hoţ de cai {Clipa cea repede)
Costaş - bucătar, fiul domnului Cristide (Femeie, Iată Fiul Tău) Costică - şofer (Femeie, Iată Fiul Tău)
Costinaş Adela (doamna) - gazda lui Andrei {Pasărea şi umbrei) Cozma - şofer {Soeire pentru fiieceire)
Cristea - inginer agronom (Ţara îndepărtatei)
Cristea - Peisăirea şi umbra Cristescu - studentă {Melancolie) Cristescu - măcelar {Pasărea şi umbra)
Cristian Foiaş - medic stomatolog, vecinul de bloc al mamei (Femeie, atâ Fiul Tău) Cristide - proprietarul camerei în care locuia Roger (Femeie, Iată Fiul Tău)
Cristinoiu - preot (Femeie, Iată Fiul Tău)
Crişan - pictor {Reîntoarcerea posibilă)
Croitoresele - soţiile surdomuţilor (Ţara îndepăirteită)
Cuib - ţăran {Dejunul pe iarbă) Curiac - ţăran {Pasărea şi umbrei) Curiac — negustor {Clipa cea repede)
D
Damian - pictor {Reîntoeircerea posibilei)
Dan - inginer agronom {Soeire pentru fiecare)
Dan - elev, fratele mai mic al Iui Ştefan {Reîntoarcereaposibilei)
1520
DICŢIONAR DE PERSONAJE
Dan Drăgutoiu - elev, coleg al lui Andrei (Ţara îndepărtată) Dana - telefonistă, iubita lui Ştefan (Reîntoarcerea posibilă) Decanul - Reîntoarcerea posibilă, Melancolie
Dehelean — ţăran (Dejunul pe iarbă)
Desideriu- fiul Domnului Director {Clipa cea repede)
Dezertorul - Ţara îndepărtată, Frumoasele zile de vară Dietrich Stoesel - adevăratul nume al lui Terapon {Clipa cea repede)
Dimer - cârciumar {Femeie, Iată Fiul Tău)
Dimer - negustor (Ţara îndepărtată) Dimitrie - tata {Dimineaţa, Vara, acelaşi personaj)
Dimitrie - ţăran {Sofica) Directoarea şcolii - Reîntoarcerea posibilă
Directorul Sanatoriului de boli psihice - Pasărea şi umbra Dirijorul — Vacanţa în care am cântat în cor
Diter - fiul directorului Binder (Ţara îndepărtată)
Doamna Botta - Reîntoarcerea posibilă
Doamna Ghencea - pensionară {Melancolie)
Doamna Helmer - mama lui Fredi {Melancolie)
Doamna notar Meteş - Clipa cea repede
Doamna Prodan - învăţătoare, vecina de bloc a mamei (Femeie, Iată Fiul Tău)
Doamna Radovan - Păsarea şi umbra
Doamna Roşa - croitoreasă, mătuşa lui Ivo (Femeie, Iată Fml Tău)
Doamna Şteferiuc - Pasărea şi umbra
Doctorul Ionescu - Soare pentru fiecare
Doctorul din Iaşi - Clipa cea repede Doctorul din spitalul parizian -Femeie, Iată Fiul Tău Domnica - elevă (Femeie, Iată Fiul Tău, Intr-o zi de primăvară) Domnica - tânără ţărancă {Dealul cerului)
Domnii - cei trei domni înveşmântaţi în negru, cu umbreluţe roşii {Tinereţea lui Aldo) Domnişoara Bucur - Dejunul pe iarbă
Domnul Director - învăţătorul din sat {Femeie, Iată Fiul Tău, Pasărea şi umbra, Clipa cea repede - acelaşi personaj) Domnul Ghencea - pensionar, fost morar şi fotbalist {Melancolie)
Domnul Monitor - Clipa cea repede
Domnul Notar - Clipa cea repede Domnul Şteferiuc - profesor de desen {Pasărea şi umbră) Dora - tatuaj pe corpul lui Ghiuri (Clipa cea repede)
DICŢIONAR DE PERSONAJE
1521
Dora - prietenă a familiei Cristea (Ţara îndepărtată.)
Dorea - tânără ţărancă (Dealul cerului)
Dorea — elevă, acelaşi personaj cu Ana Ţona (Doreai, Ţara îndepărtată)
Dordea - ţăran (Femeie, Iată Fiid Tău)
Dordea - cofetar (Clipa cea repede) Dorei - elev (Clipa cea repede) Dorica - elevă şi artistă amatoare {Clipa cea repede)
Dorin - lăcătuş,vecin de bloc al mamei {Fenieie, Iată Fiul Tău) Dorina - din genealogia eroului {Dejunulpe iarbă)
Dragomir - Pasărea şi umbra Drăgan - şofer {Idila)
Drăgutoiu - învăţător (Ţara îndepărtată, Gin „proprietarul“ Dejunul pe iarbă, Reîntoarcereă posibilă)
Drimer - Frumoasele zile de vară Drinca - directorul fabricii (Femeie, Iată Fiul Tău) Drinca - pictor de biserici {Pasărea şi umbra)
Drinca - directorul internatului {Clipa cea repede)
Duca de la Prefectură - Pasărea şi umbra
Dumitru - ţăran, străbunic al eroului {Dejunulpe iarbă) Duşan - copilul lui Ivo şi al lui Amy (Femeie, Iată Fiul Tău) Duţu - elev, coleg al lui Andrei (Ţara îndepărtată!)
E
Edith - soţia lui Ştefănuţ (Femeie, Iată Fiul Tău)
Elevul - Reîntoarcerea posibilă Erji - croitoreasă (Ţara îndepăirtata) Erji - bucătăreasa familiei Binder (Ţara îndepărtată)
Erji - Clipa cea repede Erjike-Magdalena - soţia lui Toto {Femeie, Iată Fiul Tău) Eugenie - sora Michelinei (Femeie, Iată Fiul Tău)
Eva - ţărancă {Dealul cerului, Dejurnd pe iarbă)
Eva - servitoare în familia lui Ivo {Femeie, Iată Fiul Tău)
Eva Iui Inişconi - ţărancă {Clipa cea repede)
Eva Iui Pircă - ţărancă {Pasărea şi umbra)
Eva Nada — servitoare {Ţara îndepărtată, Pasărea şi umbra — acelaşi personaj)
Eva fina - ţărancă {Pasărea şi umbra)
F
Fata - elevă {Trei tineri pe malul lacului)
Fata - instructor în tabăra de copii {Idila)
Fata - Reîntoarcerea posibilă, Onomastica unui adolescent, Convorbire telefonică, Tinereţea lui A Ido, Darul
Fekete - medic (Pasărea si umbra) Fela Weiringer - actriţă (Femeie, Iată Fiul Tău)
1522
DICŢIONAR DE PERSONAJE
Felicia - mătuşa lui Andrei (Ţara îndepărtata)
Femeia - soţia eroului (Despărţiri definitive)
Femeia - Valsuri nobile şi sentimentale, Dejunul pe iarbă, Reîntoarcerea posibilă, Tinereţea lui A Ido
Femeia - îi adăposteşte într-o noapte (Lunga călătorie a prizonierului)
Femeia care citeşte - Lunga călătorie a prizonierului
Femeia care mătură restaurantul -Moartea lui lacob (I) şi Moartea lui lacob (II)
Femeia care schimbă lenjeria -Dejunul pe iarbă
Femeia cu aluniţă în bărbie -ţărancă {Pasărea şi umbra)
Femeia cu obrazul rotund ca luna- ţărancă (Clipa cea repede)
Femeia cu părul roşu - Reîntoarcerea posibilă
Femeia de serviciu - Ţara îndepărtată
Femeia grasă şi cam mustăcioasă -Clipa cea repede
Ferenc Laszlo - ofiţer în armata austro-ungară (Femeie, Iată Fiul Tăii)
Ferenţ Ioşca - cârciumar (Ţara îndepărtată)
Feri-baci - om de serviciu la internat {Clipa cea repede)
Fetele preotesei - eleve {Pasărea şi umbra)
Fetişcana cu mărgele la gât - Clipa cea repede
Fetiţa - Dejunul pe iarbă, Iarna fierbinte, Durerea, Tinereţea lui A Ido, Pasărea şi umbra Filimon - ţăran {Clipa cea repede) Filimon - unchiul lui Marcu {Femeie, Iată Fiul Tău)
Fiul profesorului — Melancolie Flautistul - Femeie, Iată Fiul Tău Flori - casieriţă la circ (Ţara îndepărtata)
Florica - tânără ţărancă (Femeie, Iată Fiul Tău, Drumul cu căruţa, După ploaie, Faţa mirată a copilului, Dejunul pe iarbă, Clipa cea repede) Florica - văduva unui proprietar de mare magazin în Vicna {Pasărea şi umbra)
Florica lui Nandra - ţărancă {Pasărea şi umbra, Clipa cea repede)
Folk şi doamna Folkoane -cârd umari {Pasărea şi umbra) Fotescu - Pasărea şi umbra Fotograful şi soţia fotografului -Dejunul pe iarbă
Fratele lui Bantu - ţăran {Ţara îndepărtată)
Frâu Grete - bucătăreasa familiei lui Ivo (Femeie, Iată Fiid Tău) Fredi - elev {Dejunulpe iarbă) Fredi - student, prietenul lui Matei {Melancolie)
Fritz - soldat {Pasărea şi umbra)
DICŢIONAR DE PERSONAJE
1523
Pritz - muncitor zilier, fost artist la circul Piccolini (Clipa cea repede)
Frunză verde - ţăran (Dejunul pe iarbă)
Frunzăverde - ţăran, victima delaţiunilor lui Bantu (Ţara îndepărtată)
Funariu - student la Filologie la Universitatea Bucureşti, prietenul lui Matei (.Melancolie)
Funcţionara de bancă - Femeie, Iată Fiul Tău
G
Gavrilă - om de serviciu la dispensar {Pasărea şi umbrei)
Gazda - Reîntoarcerea posibilă, Melancolie
Gelu - elev, fiul lui Dezideriu şi nepotul Domnului Director {Clipa cea repede)
Gemenii - surdomuţi, fii ai lui Bantu, aceleaşi personaje cu Muţii {Ţara îndepărtată)
George - copilul lui Ivo şi al lui Amy {Femeie, Iată Fiul Tău)
Georgescu - elev {Fără să fie vorba de Icar)
Georgeta - diseuza {Pasărea şi umbrei)
Gheorghi - portarul hotelului Rujiţei {Femeie, Iată Fiul Tău,)
Gheran - circar {Clipa cea repede)
Gherasim Păpu - ţăran {Clipa cea repede)
Gherman - iubitul Carolinei {Clipa cea repede)
Ghiuri - bărbier şi muncitor zilier {Clipa cea repede)
Ghiuri - ofiţer în armata austro-ungară {Clipa cea repede) Ghizi - servitoare {Peisărea şi umbra)
Gicoane - fotbalist {Pantera neagră)
Gicu - ţăran (Gin „proprietarul") Gigei - chelner, fost coleg de şcoală primară al profesorului (Melancolie)
Gigi - nepot al Sofiei {Femeie, Iată Fiul Tău)
Gin - elev {Gin „proprietarii?) Giucone - fotbalist, acelaşi personaj cu Gicoane {Soare pentru fiecare)
Giorgiuţ - ţăran {Clipa cea repede) Giorgiuţ - nepot al Sofiei {Femeie, Iată Fiul Tău)
Goian - ţăran şi cârciumar, tatăl Domnului Director {Clipa cea repede)
Goian - urmaşul unei vechi familii (Femeie, Iată Fiul Tău) Gorosâm Păpu - ţăran {Pasărea şi umbrii)
Graficiană - Reîntoarcerea posibilă Grarna - gazdele Iui Dezideriu {Clipa cea repede)
Grecu - ţăran {Pasărea si umbra) Greluş - ţăran {Ţara îndepărtată, Moartea lui Moş Ţârlea, Soare pentru fiecare, Dejunul pe iarbă)
1524
DICŢIONAR DE PERSONAJE
Grete Binder - soţia directorului fabricii (Ţara îndepărtata) Gruber - comerciant (Frumoasele zile de vară)
Gudruna - studentă în Viena (.Pasărea şi umbra)
Griin - comerciant (Ţara îndepărtată)
Griin - medic (Ţara îndepărtată) Griin - elev - coleg al lui Andrei (Ţara îndepărtată)
Grunhilde - fiica inginerului Kelner (Frumoasele zile de vară)
Giinther - crescător de păsări (Pasărea şi umbra)
H
Hei da - Clipa cea repede Hergheduş - elev (Feineie, Iată Fiul Tău)
Hilde - mătuşa copiilor Binder (Ţara îndepărtată)
Hilde - bucătăreasă de la internat (Pasărea şi umbra)
Hildegard - fiica inginerului Kelner (Frumoasele zile de vară)
Honoriu Dorel Raţiu - student la medicină în Viena şi pictor (Pasărea şi umbra) I
I
Iacob - ţăran (Moartea lui Iacob. I şi Moartea lui Iacob. II) Ieronim - soldat pe front, fiul lui Bantu (Ţara îndepărtată)
Ieronim - camarad de armată al lui Bantu (Ţara îndepărtată) Ignasia - pictoriţă de icoane (Pasărea şi umbrei)
Impiegatul - Lunga călătorie a prizonierului
Imre Kobaksa - ofiţer în armata austro-ungară (Femeie, Iată Fiul Tău)
Infirmul — Dejunul pe iarbă Ingheborg — elevă, colegă a lui Andrei (Ţara îndepărtată) Inginerul şi soţia inginerului -Dejunul pe iarbă
Inginerul agronom - Feineie, Iată Fiul Tău
Inginerul chimist - vecin de bloc al mamei (Femeie, Iată Fiul Tău)
Inginerul-şef şi soţia inginerului-şef- victimele şantajului Iui Bantu (Ţara îndepărtata) Inişconi - ţăran (Dejunulpe iarbă, Ţara îndepărtată)
Inspectorul ADAS - Melancolie Inspectorul-şef al secţiei de învăţământ - Melancolie Ioana - iubita Iui Ştefan (Reîntoarcerea posibilă)
Iohan - circar (Pasărea şi umbra) loji - vânzător (Femeie, Iată Fiul Tău)
Ion — unchiul lui Andrei (Ţara îndepărtată)
Ion — personaj ce apare în delirul lui Iacob (Moartea lui Iacob. I şi Moartea lui Iacob. II)
DICŢIONAR DE PERSONAJE
1525
Ion - bunicul lui Andrei, mort tânăr de tuberculoză (Pasărea şi umbra)
Ion - fratele mai mic al domnişoarei Ana (Clipa cea repede)
Ion al lui Bosoancă - ţăran {Femeie, Iată Fiul Tău)
Ion al lui Inişconi - ţăran (Ţara îndepărtată)
Ion al lui Racu - ţăran {Dejunulpe iarbă)
Ion Frunză verde - victima delaţiunilor lui Bantu {Ţara îndepărtată)
Ion Jurma - ţăran {Dejunul pe iarba)
Ion Pirca =uica (unchiul) Pirca -ţăran {Dejunulpe iarba) Ionărel - ţăran {Pasărea şi umbra, Clipa cea repede)
Ionaşcu - impiegat de mişcare {Clipa cea repede)
Ionel - soldat, fiul Evei Nada (Ţara îndepărtată)
Ionuţ -- copil bolnav {Pasărea şi umbra)
Ionuţ - ţăran {Clipa cea repede) Iordache - elev {Soare pentru jiecare)
Ioşca - plutonier în armata austro-ungară {Clipa cea repede) Ioşca - servitorul familiei Binder (Ţara îndepărtată)
Iosif- fiul lui Iacob, apare în delirul lui {Moartea lui Iacob. I şi Moartea lui Iacob. II)
Iosu lui Bosoancă - ţăran {Pasărea şi umbra)
Ioţa-sârbul - muncitor zilier {Clipa cea repede)
Iovănescu - învăţător {Clipa cea repede)
Iovănescu — elev şi artist amator {Clipa cea repede)
Irena - prostituată, fiica domnului Cristide {Femeie, Iată Fiid Tău)
Irimie - ţăran {Ţara îndepărtată, Pasărea şi umbra)
Irma - circar {Pasărea şi umbra) Irma - tatuaj pe corpul lui Ghiuri {Clipa cea repede)
Isak Pilitski - profesor, gazda lui Ivo Filipovac {Femeie, Iată Fiul Tău)
Iuli neni - Clipa cea repede Iul ia - proaspătă absolventă de liceu ('Vârstele şi marea)
Iulian - Convorbire telefonică Iulişca - bucătăreasă {Clipa cea repede, Ţara îndepărtată) Iulişca cea tânără - iubita lui Ion din timpul milităriei {Pasărea şi umbra)
Iulişca cea bătrână - mama Iulişcăi cea tânără {Pasărea şi umbra) Iustin - elev, prietenul din liceu al lui Matei (Melancolie)
Ivaneiuc - pictor {Reîntoarcerea posibilă)
Ivo Filipovac — ofiţer în armata austro-ungară (Femeie, Iată Fiul Tău)
1526
DICŢIONAR DE PERSONAJE
J
Jandarii — jandarmi (Pasărea şi umbra)
Jeni Dordea - casieriţă la agenţia de voiaj şi artist amator (Melancolie)
Joji - birjar (Dejunul pe iarba) Jurma - elev, coleg al lui Andrei (Ţara îndepărtata)
Jurma - ţăran (.Dejunul pe iarbă) Juvăgău - inspectorul-şef al secţiei de învăţământ (.Melancolie)
K
Karaczoni (Crăciunescu maghiarizat) - ţăran, soldat în armata austro-ungară, acelaşi personaj cu Simion (.Moartea lui Moş Târlea, Dejunul pe iarbă) Keller - proprietarul fabricii, acelaşi personaj cu Lidner şi Binder (Ţara îndepărtată) Kelner - inginer, acelaşi personaj cu Keller, Lidner şi Binder {Frumoasele zile de vară) Kisczi — pastor (Reîntoarcerea posibilă)
Kisczi Ioşca - soldat în armata austro-ungară {Femeie, Iată Fiul Tău)
Korfanta Emeric - elev {Clipa cea repede)
Kubicec - directorul fabricii {Pasărea şi umbra)
Kubicec - negustor de cai {Clipa cea repede)
L
Lazăr - student {Reîntoarcerea posibilă)
Ledea - ţărancă (Femeie, Iată Fiul Tău)
Lena — ţărancă {Clipa cea repede) Lenuţa - Clipa cea repede Leonaş - Coana Chiriţa Letiţia - fostă proprietară de magazin (Pasărea şi umbra) Doamna Letiţia - soţia Domnului Director {Clipa cea repede) Lidner - croitor, tatăl lui Lili {Pasărea şi umbra)
Lidner — directorul fabricii, acelaşi personaj cu Binder {Clipa cea repede)
Lili - soţia lui Meteş, subnotarul {Pasărea şi umbra)
Liliana Comis - Femeie, Iată Fiul Tău
Lina - alt nume al Evei Nada (Ţara îndepărtată)
Lise - guvernanta familiei Binder (Ţara îndepărtată)
Livia — soacra Sofiei, străbunica lui Simion (Femeie, Iată Fiul Tău) Li viu - Ţara îndepărtată Liviu - student la Filologie la Universitatea din Cluj, prietenul lui Matei {Melancolie)
Luca - muncitor (Copacul)
Luci — prietenă a Adelei (Ţara îndepărtată)
Luci - Fiica doctorului Tisu {Pasărea şi umbra)
Luci - Clipa cea repede
DICŢIONAR DE PERSONAJE
1527
Lucreţia — ţărancă (Clipa cea repede)
Luigi Italianul pe numele adevărat Ioşca - muncitor zilier (Clipa cea repede)
Luţa lovită - taragotist (Clipa cea repede, Femeie, Iată Fiul Tău, Ţara îndepărtată)
Lutz Schneidler — fratele lui Anny {Femeie, Iată Fiul Tău)
Luţi - fiul directorului fabricii (Ţara îndepărtată, Frumoasele zile de vară, acelaşi personaj)
M
Magdalena - Dejunul pe iarbă Mama — Dimineaţa, Vara, acelaşi personaj
Mama -, Zborul, Mi-am amintit de zăpadă, Frumoasele zile de vară, Dejunul pe iarbă, Reîntoarcerea posibilă, Pasărea şi umbra, Clipa cea repede, Femeie, Iată Fiul Tău, Ţara îndepărtată, Melancolie Mama Dorei - Ţara îndepărtată Mama lui Marcel - Melancolie Mama lui Marian - Melancolie Mama Sofiei - Femeie, Iată Fiul Tău
Mama Stelei - Melancolie Mama lui Tisu - Pasărea şi umbra Manea - student la Filologie Ia Universitatea Bucureşti, prietenul lui Matei {Melancolie) Marcel - student Ia Filologie la Universitatea Bucureşti, prietenul lui Matei {Melancolie)
Marcel - elev şi artist amator {Clipa cea repede)
Marcel — fratele străbunicului dinspre tată al lui Marcu - pictorul {Femeie, Iată Fiul Tău)
Marcel - pictor, nepotul unuia dintre fraţii primului Marcu {Femeie, Iată Fiul Tău) Marcel - Pasărea şi umbra Marele Poet - Melancolie Mareş - avocat, legionar (Ţara îndepărtată)
Maria - alăptându-şi pruncul, mereu tăcută {Lunga călătorie a prizonierului)
Maria - bunica lui Ajndrei {Pasărea şi umbra)
Maria lui Chiş - ţărancă {Clipa cea repede)
Maria lui Dordea - ţărancă {Clipa cea repede)
Maria lui Filimon - ţărancă {Sojica)
Maria Iui Goronuţ - ţărancă {Clipa cea repede)
Marian - prietenul lui Matei {Melancolie)
Marilena - fiica şefului de gară (Ţara îndepărtată)
Marina - vânzătoare, iubita lui Ştefan {Reîntoarcereaposibila) Marioara lui Dehelean - ţărancă (Femeie, Iată Fiul Tăui) Marişca - iubita Iui văruţu {Clipa cea repede)
Marius - director de Cinematograf {Femeie, Iată Fiul Tău)
1528
DICŢIONAR DE PERSONAJE
Marius Popa - student la Filologie în Bucureşti, colegul lui Matei (.Melancolie)
Martin Koluşek - soldat, ordonanţa lui Ivo Filipovac {Femeie, Iată Fiul Tău) Mateescu - inspector ADAS {Melancolie, Reîntoarcerea posibilă — acelaşi personaj) Matei - student, apoi student exmatriculat {Melancolie) Mateş - învăţătoare (Ţara îndepărtată)
Măturătoarele - Dejunul pe iarbă Mătuşa Chiva - Frumoasele zile de vară
Mayer - croitor (Ţara îndepărtată) Menghele - librar {Pasărea şi umbra)
Meniţă - vărul Iui Ion {Pasărea şi umbra)
Meteş - învăţător {Femeie, Iată Fitd Tău)
Meteş - ţăran {Ţara îndepărtată) Meteş - subnotar {Pasărea şi umbra)
Meteş — notar {Clipa cea repede) Micheline — pictoriţă pariziană {Femeie, Iată Fiul Tău) Mihaela - vânzătoare (Fe)neie, Iată Fiid Tău)
Mihai - actor {Reîntoarcerea posibilă)
Mihaly - medic (Ţara îndepărtată) Mihăileanu - medic {Pasărea şi umbra)
Milena-Maria Corint — fiica lui Ivo şi al lui Amy (Femeie, Iată Fiul Tău)
Miliţianul - Fără să fie vorba de Icar
Mimi - coafeză, vecină de bloc a mamei {Femeie, Iată Fitd Tău) Ministrul - ministru, fost student al profesorului (Melancolie) Minodora - vânzătoare, vecina de bloc a mamei {Femeie, Iată Fiul Tău)
Minodora - Clipa cea repede Mircea - medic {Dejunulpe iarbă, Melancolie)
Mircea Dobrin - elev {Clipa cea repede)
Mircea Munteanu - elev {Pasărea şi umbra)
Mirele şi mireasa - Clipa cea repede
Mişu - muncitor la Oţelul Roşu {Femeie, Iată Fiul Tău) Mitrică - pensionar de boală {Pasărea şi umbra)
Mitru - ţăran {Femeie, Iată Fiul Tău, Gerul)
Mitru al lui Boian - prieten şi camarad de armată cu Ion {Pasărea şi umbra)
Mitru al Iui Dehelean - ţăran {Clipa cea repede)
Mitru lui Ivaşcu - soldat în armata austro-ungară {Dejunul pe iarbă)
Moaşa - Femeie, Iată Fiul Tău Moatăr — ţăran {Femeie, Iată Fiul Tău)
DICŢIONAR DE PERSONAJE
1529
Moldoveanu - brigadier silvic (Femeie, Iată Fiul Tău) Moldovenii - Ţara îndepărtată Momo - sora lui Micheline {Femeie, Iată Fiid Tău) Monică - comerciant (Ţara îndepărtată)
Monică - ţăran (Pasărea si umbra) Monsiu Şarlă - Coana Cbiriţa Moş Bălu - bunicul lui Ţisu {Pasărea şi umbra)
Moş George - ţăran, bunicul eroului {Dejunul pe iarbă, Pasărea şi umbra - acelaşi personaj)
Moş George - ţăran, bunicul mamei, străbunicul lui Andrei (Ţara îndepărtată)
Moş Lulă — ţăran (Ţara îndepărtată, Vara cu ochii închişi, Intr-o zi de primăvară, acelaşi personaj cu Moş Târlea şi Moş George)
Moş Eungu - ţăran (Ţara îndepărtată)
Moş Poldi - ţăran (Ţara îndepărtată) Moş Târlea - ţăran {Căldura, Moartea lui Moş Ţîrlea, acelaşi personaj cu Moş Lulă şi Moş George)
Moşnegii - Clipa cea repede Moşu - Clipa cea repede Moşu - fost primar (Ţara îndepărtată)
Motoş - şeful echipei de filmare {Reîntoarcerea posibilă) Mudrea - cârciumar {Pasărea şi umbra)
Miiller - chirurg {Femeie, Iată Fiul Tău)
Muncitorul, soţia muncitorului -victimele şantajului lui Bantu (Ţara îndepărtată)
Munteanu - preot {Clipa cea repede)
Mutaşcu - inginer {Soare pentru fiecare)
Mutu lui Milan - Femeie, Iată Fiul Tău
Mutul Iui Milan - personaj ce apare în delirul Iui Iacob {Moartea lui Iacob. Işi Moartea lui Iacob. II)
Muţii - Frumoasele zile de vara — aceleaşi personaje cu Gemenii
N
Nebunul - Fără să jie vorba de Icar, acelaşi personaj cu Sofica din Faţa mirată a copilului
Neli - Dejunul pe iarbă
Ncli — prietena Adelei {Ţara îndepărtată)
Nelu Crasovan - student în Cluj {Melancolie)
Nemeş - elev {Trei săruturi pe o pagină)
Nemoianu - avocat {Pasărea şi umbra)
Nemţoaica — negustor la Balta Caldă {Clipa cea repede)
Nepoatele lui Vasco - Femeie, Iată Fiul Tău
Neurologul din oraş - Reîntoarcerea posibilă, acelaşi personaj cu Doctorul Ionescu
1530
DICŢIONAR DE PERSONAJE
Nevasta lui Olteanu - vecina mamei (Dimineaţa)
Nicoară - primar (Ţara îndepărtata)
Nicu - inginer (Soare pentru fiecare) Ni na - muncitoare (Stângăcie) Niţă- muncitor (Dimineaţa> Darul) Nora - Soacra
Nora — soţia lui Anton (Vara) Notarul, soţia notarului - Ţara îndepărtată
Nuşca - elevă (Clipa cea repede) Nuşca - ţărancă {Pasărea şi umbrei) N uţa - elevă {Dimineaţa)
O
Octavio - student spaniol la Universitatea din Bucureşti {Melancolie)
Ofiţeraşul - Coana Chiriţa Ofiţerul - Ţara îndepărtată, Pasărea şi umbra Omama — bunica Gudrunei şi Sieglindei {Pasărea şi umbra) Opapa - bunicul Gudrunei şi Sieglindei {Pasărea şi umbra) Orinca - profesor de sport {Dejunid pe iarbă)
Oscar Catona - cofetar (Femeie, Iată Fiul Tău)
P
Pacienţii sanatoriului - Pasărea şi umbra
Paler - profesor {Pasărea şi umbrei) Papavoin — profesor de franceză, fost boxer {Clipa cea repede)
Papi - prietenul lui Matei {Melancolie)
Partenie - oier {Clipa cea repede) Partenie Boroş - ţăran din Teme-reşti, camarad de armată cu Ion {Pasărea şi umbra)
Pavel — fratele mai mare al lui Marcu {Femeie, Iată Fiul Tău) Pavel - ţăran, străbunic al eroului {Dejunulpe iarbă)
Pavel - om de serviciu {Femeie, Iată Fiul Tău)
Pavel al Iui Bosoancă - ţăran {Pasărea şi umbrii)
Paznicii - Lunga călătorie a prizonierului
Părintele - preot (Ţara îndepărtată) Păsărică - muncitor {Stângăcie) Perechea trecută de prima tinereţe - Femeie, Iată Fiul Tău Periau - medic {Clipa cea repede) Persida - ţărancă, lucrătoare cu ziua {Dealul cerului, Dejunid pe iarbă, Pasărea şi umbra, Clipa cea repede, Femeie, Iată Fiul Tău)
Petrică - paznic de noapte {Femeie, Iată Fiul Tău)
Petrică - fratele lui Simion {Pasărea şi umbra)
Petrică - unchiul lui Ion {Pasărea şi umbra)
Petrică - elev, fiul lui Mitru al lui Boian {Pasărea şi umbra) Petrică - Clipa cea repede Petrovici şi doamna Petrovici -croitori {Pasărea şi umbrei)
DICŢIONAR DE PERSONAJE
1531
Petru — fratele mai mare al lui Marcu (Femeie, Iată Fiul Tău) Pianista — Dejunul pe iarbă, Reîntoarcerea posibilă Piciu - elev, coleg al lui Andrei (Ţara îndepărtată)
Pictorul — Convorbire telefonică Poitier - medic, tatăl Michelinei {Femeie, Iată Fiul Tău)
Pircă - ţăran măcelar {Frumoasele zile de vară, Dejunul pe iarbă) Piri-neni - femeie de serviciu la internat {Clipa cea repede) Piţu - Reîntoarcerea posibilă Piţu - profesor (Ţara îndepărtată) Plutonierul şi soţia plutonierului -vecinii mamei (Ţara îndepărtata)
Poenaru - inginer {Reîntoarcerea posibilă)
Polacek - Clipa cea repede Poldi - ţăran {Reîntoarcerea posibilă)
Poliţistul - Clipa cea repede Pompilică - muncitor (Gerul) Popa - Clipa cea repede Popa din Coşava - Pasărea şi umbra
Popa Stoian - Ţara îndepărtată Popovici - şofer {Soare pentru fiecare)
Portăreasa - Femeie, Iată Fiul Tău
Portarul - Dejunul pe iarbă, Lunga călătorie a prizonierului Portarul căminului studenţesc -Melancolie
Portarul de noapte - vecin de bloc al mamei {Femeie, Iată Fiul Tău)
Preoteasa - Pasărea şi wnbra, Clipa cea repede
Preotul din Bujor - Ţara îndepărtată
Prietenul lui Vava - proaspăt absolvent de liceu {Vârstele şi mareei)
Prizonierul - Lunga călătorie a prizonierului
Profesorul — Melancolie, Fără să fie vorba de Icar, Reîntoarcerea posibilă
Profesoara de canto - Pasărea şi umbra
Profesoara de rusă - Fetneie, Iată Fiul Tău
Profesorul de desen - Melancolie
Profesorul de geografie - Clipa cea repede
Profesorul de istoria limbii -Melancolie
Pungescovici şi Bondici - Coana Chiriţa
R
Racoviceanu - pictor {Reîntoarcerea posibilă)
Radovan Giorgiuţ - lăcătuş {Pasărea şi wnbra)
Radu Coman - student la Filologie în Bucureşti, colegul lui Matei {Melancolie)
Radu Nemesnic - electrician {Idila)
Radu Petre - activist UTM {Melancolie)
1532
DICŢIONAR DE PERSONAJE
Rădulescu Ion, zis Cătăneţu -ţăran (Femeie, Iată Fiul Tău) Raveca - soacra Sofiei, mama lui Simion {Femeie, Iată Fiul Tău) Raveca - ţărancă {Gin „proprietarul“ Clipa cea repede)
Raveca Glava - văduvă, iubita fratelui lui Bantu {Ţara îndepărtată)
Rectorul Universităţii Bucureşti -Melancolie
Redactorul - Trei săruturi pe o pagină, Reîntoarcerea posibilă Regina Greciei - Ţara îndepărtată Ricu — ţăran (Pasărea şi umbra) Robertino - pitic, clovn la circ, iubitul lui Erjike {Femeie, Iată Fiul Tău)
Roca - profesor, vecin de bloc al mamei {Femeie, Iată Fiul Tău) Roger La Fontaine - străinul, „geamănul44 lui Marcu {Femeie, Iată Fiul Tău)
Romi - elev {Pantera neagră) Romica - elev {Vară)
Rori-neni - profesoară de pian, mătuşa Iui Papi {Melancolie) Roşu - acordeon ist (Ţara îndepărtată)
Rubin - unchiul Iui Desideriu, soţul mătuşii Valeria {Clipa cea repede)
Rubin - fiul plutonierului {Ţara îndepărtată)
Rujiţa - croitoreasă {Clipa cea repede)
Rujiţa - proprietăreasă de hotel, iubita bunicului lui Vasco {Femeie, Iată Fiid Tău) Rusalin - ţăran {Clipa cea repede)
S
Sanda - Convorbire telefonică Săndroiu - asistent universitar {Reîntoarcerea posibilă) Sanitarul - Căldura Sârbul - Pasărea şi umbra Scaraoţki - Frumoasele zile de vara
Sebeştean - elev la Seminar {Clipa cea repede)
Secretara - Audienţe Secretara Decanului - Melancolie Secretarul de partid - Melancolie Secretarul Sfatului popular şi soţia lui - Reîntoarcerea posibilă Sen te - paracliser {Clipa cea repede) Septimia - Dejunul pe iarbă Serafim - ţăran {Femeie, Iată Fiid Tău, Ţara îndepărtată) Sieglinda - studentă în Viena {Pasărea şi umbra)
Silagy - ofiţer în armata austro-ungară {Femeie, Iată Fiid Tău) Simion - ţăran {Drumulcu căruţa) Simion - străbunic al eroului {Dejunulpe iarbă)
Simion - tatăl lui Ion {Pasărea şi umbrei)
Simion - fratele mai mare al lui Marcu {Femeie, Iată Fiul Tău) Simion - soţul Sofiei, tatăl lui Marcu {Femeie, Iată Fiul Tău)
DICŢIONAR DE PERSONAJE
1533
Simion - tatăl domnişoarei Ana (Clipa cea repede)
Simion al Iui Crăciunescu -camarad de armată al lui Ban tu {Ţara îndepărtată) Simu - profesor de istorie {Clipa cea repede)
Smărăndica — Clipa cea repede Soacra - Soacra, Soare pentru fiecare, Reîntoarcerea posibilă Şoca, Socăliţa- ţărani, soţ şi soţie {Clipa cea repede)
Socală - ţăran (Ţara îndepărtată) Sofi (mătuşa Sofi) - mătuşa lui Andrei (Ţara îndepărtată) Sofia - mama lui Marcu {Femeie, Iată Fiul Tău)
Sofia (mătuşa Sofia) - Dejunul pe iarbă
Sofia - soţia şefului de gară {Pasărea şi umbrei)
Sofia - mătuşă a Domnului Director {Clipa cea repede) Sofia Iui Mecăl - soţia Iui Petrică {Pasărea şi umbra)
Sofia Mancaş - studentă {Reîntoarcerea posibilă)
Sofica - tânără ţărancă {Sofica, Vara cu ochii închişi, Dejunul pe iarbă, Reîntoarcerea posibilă) Sofica lui Coarcă - elevă şi artistă amatoare {Clipa cea repede) Sofronică - ţăran (Clipa cea repede) Sofronie - elev la Seminar {Clipa cea repede)
Soldatul - Ţară îndepărtată, Pasărea şi umbra, Frumoasele
zile de vară, Scurtcircuit, Clipa cea repede
Solicitantul - Audienţe Solomia lui Mecăl — ţărancă {Pasărea şi umbre)
Sora eroului - Ţara îndepărtată Sora eroului - elevă {Mi-am amintit de zăpadă)
Sora lui Liviu - Melancolie Sora medicală — Pasărea şi umbra Sora din spitalul parizian - Femeie, Iată Fiul Tău
Soţia lui Ion - Clipa cea repede Soţia profesorului - Melancolie Soţia lui Simion-fiul - Fetneie, Iată Fiul Tău
Soţia şefului de gară - Frumoasele zile de vară, Pasărea şi umbra Soţia lui Şerban - Melancolie Soţii Monaco - prestidigitatori {Femeie, Iată Fiul Tău)
Stela - dactilografă {Trei tineri pe malul lacului)
Stela Duvac - colegă de liceu a lui Matei {Melancolie)
Steluţa - soră medicală {Clipa cea repede)
Steluţa - ţărancă {Clipa cea repede) Stoian - muncitor {Durerea) Stoian - director {Pasărea si umbra)
Stoian - colonel {Ţara îndepărtată) Stoica - secretară {Pasărea şi umbra)
Străinul - Clipa cea repede Streiana - pielar (Ţara îndepărtată) Studentă la Conservator -Dimineţi ciudate
1534
DICŢIONAR DE PERSONAJE
Studentul - Reîntoarcerea posibilă, Ţara îndepărtată Surugiul - Coana Cbiriţa Szabo - pastor unit (Clipa cea repede)
Ş
Şari-neni - madama unei case de prostituţie (Ţara îndepărtată) Şari-neni - cârciumăreasă (Femeie, Iată Fiul Tău)
Şeful de gară - Ţara îndepărtată, Pasărea si umbra
Şeful de grupă - Reîntoarcerea posibilă
Şerban - poet (Reîntoarcerea posibilă)
Şerban - profesor, prieten al lui Matei (.Melancolie)
Şoferul - vecin de bloc al mamei {Femeie, Iată Fiul Tău) Şoferul - soţul casieriţei de la măcelărie (Pasărea şi umbra) Şoferul - Idilă, Moartea lui Iacob (I) şi Moartea lui Iacob (II) Şoferul de camion - Melancolie Ştefan - pictor (Reîntoarcerea posibilă)
Ştefan - student la Filologie la Universitatea din Cluj, prietenul lui Matei (Melancolie) Ştefania - mătuşa lui Marcu {Femeie, Iată Fiul Tău) Ştefănuţ - elev şi artist amator {Clipa cea repede)
Ştefănuţ - nepot al Sofiei {Femeie, Iată Fiul Tău)
Şteferiuc Ion - învăţător, tatăl vitreg al lui Vladimir {Melancolie)
T
Taica - tatăl domnişoarei Ana {Clipa cea repede)
Tamara - soţia inginerului {Femeie, Iată Fiul Tău) Tânărul - dispus să-l ajute pe prizonier, chiar să se schimbe cu el {Lunga călătorie a prizonierului)
Tânărul - muncitor {Durerea) Tânărul tractorist - Femeie, Iată Fiul Tău
Tanti - Mi-am amintit de zăpadă Tanti Tuţi - femeie de serviciu la internat {Clipa cea repede) Tata - Mi-am amintit de zăpadă, Frumoasele zile de vară, Femeie, Iată Fiul Tău
Tata - notar {Ţara îndepărtată) Tata - funcţionar {Melancolie) Tata - muncitor {Dimineaţa) Tatăl lui Marian - Melancolie Tatăl lui Tisu - acar {Pasărea şi umbra)
Tatăl lui Vasco - muncitor emigrant {Femeie, Iată Fiul Tău)
Tatăl Sofiei - Femeie, Iată Fiul Tău Tatăl Stelei - Melancolie Taxatorea - Moartea lui Iacob (I), Moartea lui Iacob (II), Dimineaţa
Teodorescu - soldat {Ţara îndepărtată)
Terapon - călugăr {Clipa cea repede)
DICŢIONAR DE PERSONAJE
1535
Ti li - fostă proprietară de magazin (Pasărea şi umbra)
Tinerii căsătoriţi - victimele şantajului lui Bantu (Ţara îndepărtată)
Tisu Laurenţiu (Doctorul Tisu) -medic {Pasărea şi umbră) Titus - Dejunul pe iarba Tobias - pictor (Reîntoarcerea posibilă)
Toma - Trei tineri pe malul lacului Toto - clovn {Femeie, Iată Fiul Tău) Traian - impiegat de mişcare {Clipa cea repede)
Trifu - taragotist {Femeie, Iată Fiul Tău)
Turcul - Pasărea şi umbra Tuţi — fiul directorului fabricii (Ţara îndepărtată, Frumoasele zile de vară, acelaşi personaj)
T
Ţăpligă - ţăran (Tara îndepărtată) Ţărăncă rusoaică - Femeie, Iată Fiul Tău
Ţiganca - Coana Chiriţa Ţugurlan — acar (Pasărea şi umbra)
U
Ucigaşa lui Caius Pancan — Pasărea şi umbra
Unguraş - ţăran {Clipa cea repede) V
V
Valentina - Reîntoarcerea posibilă Valeria - soţia lui Meniţă {Pasărea şi umbră)
Valeria - mătuşa Valeria, colecţionară de obiecte frumoase {Clipa cea repede)
Valeria şi Vasile Mareş - studenţi la Filologie în Bucureşti, colegii lui Matei (Melancolie) Vandu - ţăran, acelaşi personaj cu Bantu {Gin „proprietarul Frumoasele zile de vară, Dejunul pe iarbă)
Vasco Ieremici - student, prietenul Michelinei {Femeie, Iată Fiul Tău)
Vasile - fiul lui Moş Poldi (Ţara îndepărtată)
Vava - Vârstele şi marea Văduva tânără - Tara îndepărtată Vărul lui Andrei - Frumoasele zile de vară
Vărul Ionel - tânăr ţăran {Clipa cea repede)
Vărul Irimie - tânăr ţăran {Clipa cea repede)
Văruţu - tânăr ţăran {Clipa cea repede)
Vânzătoarea de la librărie -Melancolie
Vera - tânără lugojancă {Clipa cea repede),
Vera - femeie tatuată pe corpul lui Ghiuri {Clipa cea repede)
Vera - studentă în Cluj {Melancolie) Verişoara lui Marcel - Melancolie Veta - soţia lui Bantu {Ţara îndepărtată)
Veta — verişoara Evei Nada {Ţara îndepărtată)
Veta - Dejunul pe iarbă
1536	DICŢIONAR DE PERSONAJE
Veturia - nora Domnului Director {Clipa cea repede)
Vetuţa - vânzătoare Ia cooperativă (.Pasărea şi umbra)
Vetuţa lui Biloi - ţărancă (Pasărea şi umbra)
Vichentie - muncitor zilier {Clipa cea repede)
Victoria - elevă şi artistă amatoare {Clipa cea repede)
Vi orei - impiegat la calea ferată (Pasărea şi umbra)
Vi orei Şteferiuc - elev {Pasărea şi umbra)
Viorica - funcţionară, subalterna tarei {Melancolie)
Virginica - elevă {Femeie, lată Fiul Tău)
Virginica - domnişoara de la poştă {Pasărea şi umbra)
VIad - Convorbire telefonică
Vlădica - episcop (reg.) {Clipa cea repede)
Vladimir - student la Filologie la Universitatea din Cluj, prietenul lui Matei (Melancolie)
W
Wanda Latzco-Pilitski - fostă balerină, soţia lui Isak {Femeie, Iată Fiul Tău)
Z
Zeatis - student grec la Universitatea din Bucureşti {Melancolie)
REPERE CRITICE
Idila lui Sorin Titel (nr. 461) nu este de fapt o idilă. Acţiunea se petrece într-o drezină. Eroii: un băiat, o fată, o babă. Băiatului îi place fata, baba coboară la „prima staţie“, iar ei rămân singuri. în felul acesta el află că ea este logodită şi iubeşte pe altul. îi pare rău, dar n-are ce face. Aceasta-i „idila*4. Desigur nu avem de-a face cu o literatură gratuită. Şi Sorin Titel e talentat. Există însă o caracteristică a tuturor acestor prozatori, constând în caracterul inabordabil al mesajului. E un soi de mesaj închis, netransmisibil, pe care nici cea mai modernă proză realistă nu-1 admite**.
(D.P., Revista revistelor, în „Viaţa românească", anul XI, nr. 2, februarie 1958, p. 216-217)
Sorin Titel est au nombre des jeunes prosateurs roumains qui militent pour une technique et une vision narratives toutes nouvelles. Son dernier livre {Le Dejewier sur herbe) semble marquer son deşir d’assimiler l’experience du „nouveau roman** franţais d’une maniere organique. II se presente sous forme d’une libre suite de fiches: notations colorees et puissamment evocatrices ou l’individualisation et la typologie importent peu, avec des personnages-pretextes, destines â creer une ambiance spirituelle qui n’est que le reflet d’un „moi“ sans nom.
(Mircea MARTIN, „Le Dejeuner sur herbe‘\ în „Revue Roumaine", XXIIE annee, n° 2, 1969, p. 128; reluat şi parţial modificat în Generaţie şi creaţie, E.P.L., Bucureşti, 1969, p. 136)
1 „Tribuna", anul I, nr. 46, 21 decembrie 1957, p. 4.
1538
REPERE CRITICE
Această carte [Dejunulpe iarbă] pare scrisă intr-un interval de timp mai scurt chiar decât acela în care se poate citi.
Impresia nu vine din dificultatea relativă a lecturii, ci din dezinvoltura cu care autorul îşi rosteşte discursul.
Relatarea fragmentară, schimbarea repetată a unghiului de vedere şi a ritmului, juxtapunerile nesfârşite de fraze, suspensiile numeroase, toate acestea mărturisesc dorinţa de a capta un flux vital şi de a urmări sinuozităţile lui imprevizibile. Preocupările de „compoziţie" sunt aparent părăsite. Autorul intervine chiar la un moment dat, în cursul acţiunii, pentru a expune alte posibilităţi de soluţionare a ei, în afara celei pe care el însuşi a adoptat-o. Este aici „desigur" jovialitate gratuită de creator şi prilej de discreditare a „frumoaselor cărţi de altădată", dar şi o sugestie mai subtilă a faptului că „forma" actuală e numai o variantă printre atâtea altele care i-ar fi stat în putinţă.
Sorin Titel face totul pentru a arăta că... nu face nimic în ce priveşte decupajul reprezentărilor sale şi că acestea i se impun în singurul mod care nu le denaturează. Demonstraţie superfluă de sinceritate artistică! Autorul greşeşte atunci când încearcă să adauge prozelor sale un plus de naturaleţe sau de semnificaţie. El izbuteşte numai atunci când se ia în serios şi ca atare trebuie să renunţe la tentaţia autosubminării - ca probă suplimentară de „fineţe".
Cartea de faţă c o suită liberă de fişe epice - notaţii pline de culoare şi forţă evocatoare, lipsite de preocuparea pentru individualizare sau tipologie, cu personaje-pretext pentru o atmosferă sufletească ce se vădeşte a fi proiecţia unui eu fără nume.
Toată proza lui Sorin Titel tinde irepresibil spre imperfectul etern al amintirii. Fiecare povestire în parte, dacă nu se confundă cu o retrospectivă, este o aşteptare a ei înfiorată de plăcere. Ceea ce la mulţi autori este prezenţă întâmplătoare, necesitate funcţională sau simplu mod de a fi, într-un cuvânt - obişnuinţă, la el este dorinţă vie, privilegiu, tensiune nesfârşită. Intr-o piesă mai veche {Mi-am amintit de zăpada), e transcrisă însăşi neputinţa de a menţine contactul cu realul contingent şi recăderea voluptuoasă în apele incerte ale memoriei.
Inutil să adăugăm că plăcerea nu este a povestirii, a reluării unor istorii de demult, ci a rememorării subiective, a regăsirii de sine.[...]
REPERE CRITICE
1539
Valoarea incontestabilă este lirismul, cu toate că o anumită succesiune de situaţii epice se încheagă chiar pe coordonatele nesigure şi capricioase ale rememorării subiective. Anecdotica e suculentă, dar pulverizată într-o mulţime de detalii fulgurante ce se aglomerează prodigios, creînd impresia că în spaţiul rezervat memoriei nu mai e loc pentru memorie. Lirismul acestei proze e verificat încă o dată de faptul că nimic din ce se întâmplă în cuprinsul ei nu poate fi povestit în alt mod decât acela în care a făcut-o autorul. De altfel, procedeele de consolidare a emoţiei lirice abundă în ţesătura epică, în afara numeroaselor repetiţii din „stratul" verbal, există gesturi şi posturi ale personajelor, surprinse în treacăt şi reluate apoi ca într-un ritual (se reţin mai ales mişcările din ultima secţiune a cărţii: fotografii, cerşetorul, fetiţa, măturătoarele).
Farmecul prozelor lui Sorin Titel trebuie însă căutat dincolo de paginile scrise, în ceea ce acestea provoacă prin eşec.
Pentru el acuitatea observaţiei se confundă cu acuitatea memoriei şi ambiţia sa este „actualizarea" integrală.
Nu-i lipseşte însă conştiinţa că rămâne ceva imposibil de recuperat, ceva nespus şi de nespus, ceva obiectiv misterios. Aşa se face că sentimentul dominant al prozei lui îl constituie o tânjire vagă, o tristeţe decentă, o aureolă fără speranţă.
Privit în ansamblul creaţiei sale, Valsuri nobile şi sentimentale e un titlu nu atât ironic, cât nostalgic sau poate chiar optativ.
(M'ircea MARTIN, Generaţie şi creaţie, E.P.L., Bucureşti, 1969, p. 135-140)
Pare, desigur, o întâmplare faptul că, în culegerea de proze scurte a lui Sorin Titel, Noaptea inocenţilor, un titlu cuprinde numele de Iacob, iar altul sintagma „să urc scările". Dar nu mai apare întâmplătoare prezenţa obsesivă, în aceste proze, a unui anumit element spaţial - complet străin hierofaniei scării lui Iacob -, cu valoare de simbol profan, precum şi simbolismul profan-estetic al temei din bucata Ea vrea să urc scările. [...]
Cum, în general motivele spaţiale presupun, aici, pustiul, vechiul, întunecosul, labirinticul, deci atribute potrivite nopţii dinăuntru,
1540
REPERE CRITICE
titulatura „noaptea inocenţilor" începe să acopere, semnificativ, toate prozele din culegerea lui Sorin Titel. Am văzut că aceste motive spaţiale nu pot fi reduse ori explicate, în simbolismul lor, prin „scara lui Iacob", deoarece aspiraţia rămâne peste tot profană -să nu ne înşele trimiterile metaforice la miturile Bibliei. Profanul capătă însă profunzime prin trimiterile metaforice respective la sacrul din Biblie.
De fapt, simbolurile spaţiale din Noaptea inocenţilor exprimă aspiraţia confuză, derutată şi derutantă, nu spre transcendent, ci spre puritate, spre nevinovăţie puberală. Confuză, derutată şi derutantă, fiindcă se petrece în subconştient - şi de aici materialitatea halucinantă a acestor proze, caracterul lor oniric. Miturile, cu încărcătura lor sacră, pot fi numite visuri colective. Luat ca atare, însă, visul e o realitate individuală, profană. In lumea lui - adică şi în literatura onirică - mitul se degradează la „trimiteri". Demitizate, simbolurile spaţiale din Noaptea inocenţilor corespund pe de o parte aspiraţiei profane ce o relevă, iar pe de altă parte păstrează ceva din gravitatea mitică, datorită scriiturii mitic-aluzive a lui Sorin Titel. A le pune în evidenţă, pe aria întregii culegeri a tânărului prozator, înseamnă a descoperi unitatea viziunii sale, şi deci autenticitatea literaturii lui.
(I. NEGOIŢESCU, Simbolism spaţial în „Noaptea inocenţilor', în „Tomis“, nr. 6, iunie 1970; Alte însemnări critice, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1980, p. 188-192)
6	mai 1971. Dintr-o producţie epică ce ni s-a părut de la începutul acestui an că oscilează între mediocru şi onorabil, şi bineînţeles din cărţile care au sosit până aici, doar Lunga călătorie a prizonierului de Sorin Titel reţine mai serios atenţia. Nu e o surpriză deoarece volumul său de nuvele, Noaptea inocenţilor, ne arătase că autorul ajunsese la o necesitate a spusului care e cel mai sigur semn al maturităţii. Odată cu Lunga călătorie a prizonierului, Sorin Titel dovedeşte că, într-o vreme atinsă de „parabolită", ştie să mânuiască parabola într-un stil care-i este propriu. Desigur, referirea la Beckett e obligatorie. Dar numai într-o cultură în care se scrie mai mult decât
REPERE CRITICE
1541
se citeşte - şi din păcate cam aşa se întâmplă cu tinerele talente din România - frica de „influenţe” poate fi atât de stăruitoare. O literatură nu este făcută doar din rupturi şi a respira un aer contemporan nu este una cu epigonismul. Desigur regăsim în Lunga călătorie a prizonierului relaţia beckettiană dintre călău şi victimă, uzându-se până trece de la înfruntare la complicitate. Dar această relaţie e oare numai beckettiană şi istoria contemporană nu a fost nefericit de darnică în exemple? In orice caz, originală nu este nici situaţia, nici deteriorarea acestei relaţii. Dar alegându-şi semnele din simbolistica creştină şi printre arhetipuri anterioare creştinismului, Sorin Titel proiectează o situaţie contemporană în propria ei preistorie. Şi nu ne îndeamnă la o descifrare: Fecioara Maria, Caron ctc... Dimpotrivă, dozând cu rigoare, autorul ne interzice orice popas de clarificare. Suntem condamnaţi să umblăm alături de aceşti trei oameni - un prizonier şi cei doi paznici ai săi - mai întâi - după un fel de stea nesigură - Regii Magi, de ce nu? - apoi după amintirea ci, în sfârşit după uitarea ei. Fraza ia într-atâta ritmul mersului încât, la limită, punctuaţia ar trebui să dispară pe lungi pasagii, punctul nemaiinteivenind decât în rarele clipe în care cei trei se opresc pentru ca să înceapă sadicul joc dintre paznici şi prizonier.
Dacă această descifrare odată sugerată ne este imediat răpită de autor, cealaltă care ar tinde la asemuiri prea contemporane şi prea precise ispiteşte mai stăruitor. Dar e prea evidentă ca să ne mai oprim la ea.
(Monica LOVINESCU, Est-etice. Unde scurte IV, Editura Humanitas, Bucureşti, 1994, p. 174-176)
O asemenea labirintică întreprindere rămâne mai presus de orice Lunga călătorie a prizonierului, parabolă de intuiţii remarcabile, în care destule atitudini dragi visului şi subconştientului îşi găsesc (sugestiile le-a oferit, între alţii, Eugen Ionescu) traducerea în scene sau secvenţe ale unei complicate metamorfoze; din păcate, o insuficientă selectare a acestora complică şi mai mult lucrurile, dar mai ales autorul greşeşte când adăposteşte din prea mare omenie plictisul sau când, vrând să învioreze artificial pagina, adaugă
1542
REPERE CRITICE
absurdului frivolitatea şi facilitatea (urmând în aceasta exemple locale mai vechi, oferite de Vasile Rebreanu şi T. Mazilu, autori care, pe căi diferite, ajung uneori la acest hibrid rezultat).
(Cornel REGMAN, Uiide e Sorin Titel?, în „Viaţa Românească**, nr. 8, august 1974, reluat în Colocvial, Editura Eminescu, Bucureşti, 1976 şi în Patru decenii de proză literară românească, Editura Institutului Cultural Român, Bucureşti, 2004, p. 140-146)
în Lunga călătorie a prizonierului (1971), caracteristică e tocmai opulenţa coloristică, concreteţea imaginilor, atât de via şi de acuta notare a senzaţiilor fizice. Frigul, foamea, arşiţa, oboseala, rănirile, sufocările, febrele, întreg cortegiul de suferinţe fizice îndurate de cei trei călători (captivul şi însoţitorii laolaltă) pe sinuoasele trasee pe care sunt sortiţi să rătăcească, toate acestea formează materia unei atente şi dense înregistrări, covârşită de concret şi neistovită în plasticitate. [...] Oamenii, obiectele, natura au în naraţiunea lui Sorin Titel contururi precizate, au consistenţă, însă raporturile dintre aceste elemente, factorii de coeziune şi structurare a povestirii desfid logica unei reprezentări realiste, fundamentată pe criteriul veridicului nedezminţit. Căci ce e cu această călătorie fără sfârşit, cu această peregrinare peste ţări şi mări de-a lungul unei vieţi aproape (se rotesc nenumărate anotimpuri), de unde vin şi către care ţintă se îndreaptă cei trei, de ce unul e prizonier, iar ceilalţi paznicii săi - iată întrebări ce nu-şi vor afla nici un fel de răspuns dacă le punem sub exigenţa verosimilităţii. Totul ne va părea dislocat, ilogic, şi lucrurile ar fi chiar astfel dacă textul nu ne-ar determina prin el însuşi să ne deschidem unei interpretări simbolice. Ne vom vedea atunci proiectaţi mai mult decât într-un spaţiu fizic, într-unul sufletesc, un purgatoriu moral, pe care cei trei sunt sortiţi să-l străbată. „A străbate" îl presupune totuşi pe „a ajunge" şi în orice caz pe „a rezista". Povestirea e un discret, dar ferm elogiu adus rezistenţei morale, tenacităţii neînduplecate, mobilizării tuturor resurselor spre a urma un drum la capătul căruia (pentru că are, totuşi, un capăt) se înalţă răsplătitor o stea până atunci nevăzută, un astru prietenos, un simbol al speranţei.
(Mihai UNGHEANU, Arhipelag de semne, Editura
Cartea Românească, Bucureşti, 1975, p. 141-143)
REPERE CRITICE
1543
A travers des plaines, a travers de vastes etendues de neige sans fin, en un voyage interminablc vers miile part, trois hommes marchent: un prisonnier (de quoi donc est-il coupable ?) entoure par ses deux gardiens. Ainsi presente, Le Long Voyage du prisonnier evoque irresistiblcment certains recits de Kafka ou certaines oeuvres de Beckett ; surtout si Fon ajoute qu’en un style remarquable de sobriete, Sorin Titel trăite le theme de la decheance de l’homme abandonne de Dieu et chasse du paradis ; ces trois individus ne sont-ils pas de derisoires »roi-mages“ qui n’auraient „pas d’etoiles pour Ies guider, pas de creche vers laquelle ils se seraient diriges“? Et la femme grisonnante, la Mere, qui reapparaît sans cesse au cours du texte, compatissante mais inutile, ne porte-t-elle pas le nom symbolique de Mărie ? Pourtant, et c’est la sans doute l’originalite de roeuvre, il s’agit ici bicn plus d’alicnation que de bonheur perdu apres la Faute: Ies deux gardiens n’ont aucune conscience de leur cruaute et le prisonnier ne ressent aucune revolte. Ils n’ont avec le monde que des rapports de jeu (l’organisation de concours absurdes etant leur principale activite) ou des rapports de destruction: ils arrachent lcurs ailes aux papillons, eventrent un cheval, saccagent un champ de ble, pietinent sauvagement de vieilles poupces cassees. En contrepartie, runivers tout entier leur est hostilc, la neige Ies glace, Ies soleil Ies brule, la pluie pourrit leurs vetements et, quand la nuit survient, la lune n’est plus qu’un „astre mort“ et Ies etoiles se transforment en de „monstrueuses tumeurs“. Elitre eux, Ies relations de maître a esclave peu a peu s’estompent, et bientot tous trois se retrouvent unis dans la meme angoisse devant la porte de leur identite et de leur passe. Mais cet amour que le lectcur voit naître est plus intolerable encore que la mechancete iniţiale car il est vecu uniquement comme force alienante. Desormais, toute tentative de fuite avortera et l’un des pcrsonnagcs finiră meme par penscr que sa liberte passe par le meurtre de ses deux compagnons.
On pcut faire une lecturc humaniste de ce roman, y voir tine reflexion allegorique sur la condition humaine, et s’amuser a dctectcr Ies symboles pour en faire l’exegesc. Mieux voudrait pourtant se laisser prendre au pathetiqtie du recit, â son atmosphere doulouretise et fascinante. C’est sans doute ce que prefererait Sorin Titel: si, dans la seconde pârtie du recit, il fait soudain bifurquer la narration en
1544
REPERE CRITICE
utilisant la premiere personne, n’est-ce pas pour se permerrre d’etre plus lyrique et pour donner â l’ensemble de son livre une tonalite avant tout fantasmatique ? Les dix dernieres pages ne constituent qu’une seule et immcnse phrase (demeuree en suspens a la fin) qui epouse la ligne brisee d’un reve basculant a maintes reprises dans le cauchemar. N’est-ce pas la designer l’ecriture comme entreprise non pas intellectuelle mais onirique ?
(Anne LAGARDERE, Sorin Titel, „Le Long Voyage du prisonnier", traduit du roumain par Marie-France Ionesco, Denoel, în „La Nouvelle Revue Franţaise", nr. 287, 1976, p. 111-112)
De Roumanie monte la voix de Sorin Titel, etouffee quelque peu par la gravite de ce qu’il lui faut dire. Son heros est transfere sous la conduite de dcux gardiens qui, pas plus que lui, ne savent oîi ils doivent aller. Chemin faisant, pour passer le temps, ils le battent et le tourmentent. Par jeu, ils demandent a leur prisonnier de prononcer a distance une phrase ou un mot. Le gagnant est celui des deux hommcs qui parvicnt a reproduire exactement ce qui a ete dit. Le captif a beau de choisir les vocables les plus simples, ceux qu’il aime. II ne parvient pas â se faire entendre.
Sorin Titel appartient a la jeune ecole roumainc des „oniristes“. Le reve parle en depit du bâillon pose sur la bouche des ecrivains par le realisme socialiste. Le Long Voyage du prisonnier est un cauchemar, parfaitcmcnt traduit par Marie-France Ionesco, qui doit plus a Kafka qu’a Freud.
(Guy LE CLEC’H, Le Long Voyage du prisonnier par Sorin Titel, Denoel, 40 F, în „Le Figaro", 16 avril 1976 - suppl. „Le Figaro litteraire“, nr. 1561, rubrica Litterature etrangere, p. 16)
Lunga călătorie a prizonierului (păru en 1971) est sans aucun doute un ouvrage de maturitc et non un pretexte a l’cxperimentation ; la surete du ton, la composition equilibree, un heureux dosagc d’allegorie et des symboles, le jeu delie et precis des differents registres narratifs font du L.ong voyage... un des livres importants de ces deux
REPERE CRITICE
1545
dernieres annees ; Eaccueil favorable (jusqu’â plus ample informe) que lui a reserve la presse franţaise, en represente une confirmation significative.
Dans le livre de Sorin Titel, un prisonnier, accompagne de deux gardiens, entreprend un interminable voyage, dont toute la raison est justement d’etre interminable et sans but; personne, au depart, ne leur indique la duree: „Vous avez une longue route semee d’embuches, mais vous vous en tirerez, on vous fait confiance, c’est tout ce qu’on leur avait dit“ (p. 87). Le voyage sert de pretexte â une meditation sur la liberte de Eindividu et a une analyse fine et penetrante des rapports entre bourreaux et victimes, entre maîtres et esclaves. Certaines sequences (le roman est „troue“ de nombreux espaces blancs, et le desordre voulu dans la succession des fragments accentue le caractere atemporel et aspatial des faits) evoquent le film de Polanski, Les Mammijeres\ interchangeables, Ies rapports entre bourreaux et victimes evoluent entre Pirrepressible explosion de sadisme et une soite de tendrc complicite.
(Al. CĂLINESCU, Le Long Voyage du prisonnier, în „Cahiers roumains d’etudes litteraires", Editions Univers, Bucarcst, 4/1977)
Din contactul cu noid roman t cel care a tras cel mai mare folos în proza noastră pare a fi Sorin Titel. Spirit cultivat, lucid şi ambiţios, el a luat ce trebuie dintr-o formulă epică pândită, prin repetiţie, de sterilitate şi a adaptat ceea ce a învăţat la temele lui. Rezultatul este remarcabil. Romanele impun un stil original şi un univers epic uşor de diferenţiat în geografia imaginară a literaturii postbelice. Primele povestiri (Copacul, 1963; Reîntoarcerea posibilă, 1966; Valsuri nobile şi sentimentale, 1967) sunt în spiritul lui Alain Fournier şi Saint-Exupeiy: proză cu inflexiuni lirice, concentrată şi simbolică. O temă răzbate prin ele: descoperirea adolescenţei şi, în cărţile de mai târziu, despărţirea de adolescenţă. Sorin Titel vede şi judecă lumea din perspectiva acestei vârste. Viaţa este, la el, o prelungire sau o trădare a adolescenţei. [...]
Chiar din a doua carte (Reîntoarcerea posibila) se vede tendinţa de a renunţa la cronologia liniară şi de a introduce în naraţiune, după
1546
REPERE CRITICE
o sugestie luată din cinematografie, mai multe planuri de percepţie şi mai multe voci narative. în limbajul lui Sorin Titel asta înseamnă că gândurile personajelor o „iau oarecum razna" în timp şi spaţiu. „Amintirile îl năpădiră, venind oarecum la întâmplare", zice prozatorul despre Ştefan, eroul său, tânăr pictor dat afară din facultate, observator oarecum indiferent al vieţii. A năpădi şi oarecum sunt două cuvinte importante în proza lui Sorin Titel. El le foloseşte des şi, mai important decât atât, cuvintele traduc o relaţie dintre text şi lucrurile din afară. E prematur să explicăm, acum, această relaţie, să observăm numai că întâmplările mici năpădesc pur şi simplu proza lui Sorin Titel şi că prozatorul le primeşte cu oarecare circumspecţie, oarecum mirat, bucuros şi, totuşi, neîncrezător. Lucrurile, întâmplările se domolesc, îşi pierd din agresivitatea iniţială, spiritul ce se ţine aproape de oarecum şi oarecare le filtrează şi le trece prin mai multe trepte ale memoriei. Autorul (naratorul) este el însuşi năpădit de vocile care şuşotesc în text, de martorii care spun lucruri diferite despre acelaşi eveniment.
în Reîntoarcereaposibilăy doi fraţi, Ştefan şi Dan, stau de vorbă, duminica, într-un oraş provincial şi ei sunt năpădiţi de imagini vechi. Sorin Titel are încă de pe acum predilecţie pentru destinele proiectate în trecut. Cam tot ce se petrece în cărţile lui se petrece în alt timp. Prezentul nu-i decât treapta de sus a unei scări cufundate în ceaţa timpului. [...]
în Dejun pe iarbă preocuparea cea dintâi este pentru scriitură. Romanul are patru părţi şi fiecare parte este scrisă într-un anumit fel. E întâi stilul prozei obiective (descrierea familiei), vine, apoi, prezentarea fragmentară, mai bine zis rememorarea copilăriei prin scene disparate, gesturi, imagini care se învălmăşesc şi se întind la suprafaţa textului ca o soluţie uleioasă. Urmează aventura naratorului (o aventură erotică) trecută, iarăşi, prin filmul rememorării şi, în fine, o abolire a trecutului în naraţiune şi o revenire la prezent: sunt înfăţişate ultimele evenimente într-un stil însă, dacă-1 putem numi astfel, al înstrăinării.!...]
Implicarea lectorului în text epic şi transformarea lui într-un personaj (personajul productiv, sintetizator), recomandate de noii critici şi noii romancieri, sunt evidente. Sorin Titel o face în modul său: cu umor blând şi răsfăţ intelectual. O mică îndoială menită să
REPERE CRITICE
1547
dezmorţească puţin cititorul şi să-l facă să gândească la ceea ce i se spune. Faptele vin spre cititor în ordinea (dezordinea) transmisă de o memorie încărcată. Unele fuseseră deja amintite în povestirile anterioare. Viaţa, de pildă, a Anei, hoaţă de cai, narată acum în chip sec. Sunt povestite, apoi, întâmplările prin care trece fiul ei, Simion, însurat tot cu o Ană. Arta scriitorului se vede mai limpede în notaţia stărilor difuze. Senzaţia pe care o provoacă ninsoarea sau trecerea prin grădina de vară pustie, fuga unui copil printr-un lan de sânziene, dispersarea eului în lucrurile din jur şi brusca lui trezire la realitate. Totul este înregistrat într-un stil de mare migală, într-o curgere somnoroasă, muzicală. [...]
Noaptea inocenţilor şi Lunga călătorie a prizonierului (1971) indică în chip mai direct lecturi aprofundate din Kafka şi, în genere, din proza parabolică. Decorurile sunt mai sumbre, apare sentimentul de angoasă. Un individ se trezeşte în fiecare dimineaţă într-o cameră necunoscută, mereu alta. Singura lui grijă este ca vecinii să nu afle nimic {Dimineţi duelate). Un tânăr „urâţel şi slăbuţ“ aude un strigăt îngrozitor într-o clădire şi vrea să afle ce se întâmplă. Rătăceşte ca eroul lui Kafka într-un labirint de camere şi nu descoperă nimic. Proza densă, bine lucrată, înregistrează un coşmar trăit în stare de luciditate {Strigătul).[...] Cea mai kafkiană şi cea mai onirică dintre povestirile din volum este Tinereţea lui Aldo. Aldo aterizează cu o paraşută într-un oraş şi trece prin fel de fel de întâmplări tragi-comice. Trei domni cu pălării negre cu boruri tari şi cu câte o umbrelă roşie în mână îl urmăresc, un grup de poliţişti înveşmântaţi în roşu intonează Gaudeamus igitur... Lui Aldo i se face o operaţie la ochi şi operaţia nu reuşeşte. Aldo rămâne orb ca o statuie. E aşezat, de altfel, pe un soclu în parc. In altă parte {Magnificat), naratorul stă închis într-o cameră circulară şi mai mulţi indivizi îl pândesc ziua şi noaptea, mai înainte fusese legat cu sfori udate în piaţă, iar câteva bătrâne ştirbe şi scofâlcite aruncaseră peste el „lăturile fierbinţi ale dorinţelor lor“. Cel martirizat în chip asa de grotesc rezistă cu mândrie. Simbolurile nu sunt limpezi şi impresia, la lectură, este că prozatorul complică enorm o tehnică de a nara, până ce sângele viu al emoţiei se scurge.
în Lunga călătorie a prizonierului parabola este profundă. Cartea a fost tradusă în franţuzeşte şi a avut succes. Sorin Titel descrie, în
1548
REPERE CRITICE
stilul din Procesul, călătoria fără capăt a unui deţinut şi a însoţitorilor lui. O trecere prin labirint, o ispăşire adâncă, un individ culpabil care greşeşte mereu drumul. Nici paznicii lui nu sunt mai luminaţi. Li se spusese la plecare (de unde?, în ce împrejurări?) doar atât: „Aveţi un drum lung de făcut [...], un drum plin de greutăţi, dar vă descurcaţi voi, suntem convinşi". Romanul înfăţişează această bâjbâite în timp şi spaţiu, iarna şi vara, ani în şir, într-o succesiune rapidă de anotimpuri şi situaţii. Pare o iniţiere în moarte, o călătorie prin micul infern însoţită de o lentă depersonalizare a individului. [...] Prizonierul răstignit între cei doi paznici duce gândul la un martiraj biblic, tradus acum în termenii unei parabole existenţiale. Faptele sunt prezentate în aşa fel încât ele pot fi citite şi în plan realist şi în plan fantastic. Un transfer curios se petrece şi diferenţierea dintre prizonier şi călăii săi dispare lent. Destinele se amestecă, chipurile se estompează, cei trei rătăcesc la urmă înfrăţiţi într-o singurătate cosmică. La început naratorul vorbeşte la persoana a treia, apoi (de la pag. 31) naratorul se schimbă. Povesteşte prizonierul sau unul dintre paznicii lui, nu se ştie cine. O confuzie premeditată şi semnificativă. Câtă vreme diferenţa dintre victimă şi torţionari există, istoria poate fi relatată la persoana a IlI-a. Se exprimă distinct un eu şi un el, vocea subiectivităţii şi vocea naratorului din afară. Când, în lungul exerciţiu al fricii, omul şi-a pierdut consistenţa (personalitatea), naraţiunea unifică vocile. Vorbeşte un eu nediferenţiat, rezultat din confuzia inocenţei şi a crimei. In faţa morţii, Iisus şi cei doi tâlhari devin egali. Romanul vorbeşte, în fond, despre frică şi depersonalizarea omului în imperiul fricii.
(Eugen SIMION, Proza lui Sorin Titel, în „Luceafărul*4, anul XXI, nr. 2/820 şi 3/821, 14 şi 21 ianuarie 1978, p. 6; Scriitori români de azi, voi. III, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1984, p. $29-536)
Tehnica narativă ingenioasă sporea sugestiile şi seducţia încântătorului taifas, mereu întrerupt şi reluat, în bucătăria Ţării îndepărtate', relatare sincopată, duioasă, colorată, în care depărtarea ceţoasă a trecutului reînvie, în ecouri multiplicate, bogăţia câte unei
REPERE CRITICE
1549
noi secvenţe, recuperată, în toată triumfătoarea prospeţime, din harul uitării.
In Pasărea şi umbra taifasul este un priveghi, preluat, pe rând şi prin alternanţă de personajele convocate de Sorin Titel să istorisească, nu doar moartea unor fiinţe apropiate, ci, prin aceasta, propria moarte, adică lenta sau furtunoasa, totdeauna surprinzătoarea curgere şi epuizare a vieţii, ruptă, întreruptă în mereu alte tainice legături ale continuităţii; lumina zborului, întâlnind negrul fulger prevestitor al căderii instruieşte asupra inseparabilului vieţii şi morţii, precum pasărea şi umbra...
(Norman MANEA, „Pasărea şi umbra", în „Tribuna", anul XXII, nr. 27, 6 iulie 1978, p. 2)
In proza noastră actuală există multe spirite şi discursuri de tip baroc, mai multe ca niciodată în trecut. In afara „rococo“-ului imagistic al lui Fănuş Neagu, a manierismului ironic al lui George Bălăiţă şi a celui atât de tentat de fantastic al lui Ştefan Bănulescu, Sorin Titel aduce atmosfera unui baroc ardelean, având în originile lui tradiţiile unei solide şi civilizate provincialităţi, faţă de care autorul arată o legitimă nostalgie şi o adâncă, vie comprehensiune.
(Gelu IONESCU, Volutele clipei, în „Viaţa românească", anul XXXIII, nr. 2, februarie 1980, p. 75)
Citită alături de Treptele sau Modificarea de Michel Butor, de Gumele lui AJain Robbe-Grillet, de Drumul spre Flandra de Claude Simon, Lunga călătorie a prizonierului este comparabilă prin metodă şi superioară prin inefabilul care ţine de talent.[...] Avem de a face cu o parabolă, o formă simplă, pedagogică aproape, de comunicare a unor învăţăminte. Nu lipseşte din Lunga călătorie... nici iconografia lui Iisus între hoţi, nici Maria, simbolul maternităţii şi căldurii sufleteşti. Textul romanului are o impresionantă transparenţă, o claritate a descrierii obiectelor şi inşilor (toţi trei un arhetip). Călătoria şi avatarurile ei simbolico-pedagogice sunt tratate cu ironie tandră de memorialist. Lunga călătorie... are o fineţe a descrierii,
1550
REPERE CRITICE
intelectuală, făcută a priori, într-o imaginaţie oarecum mecanicizată. Partea metafizică a problemei vizate, existenţa şi omul, este redusă la câteva pârghii şi butoane, adică, în planul realităţii vechiului roman, la câteva locuri comune ale modernităţii. Comunicările sunt toate exacte, conform cu ultimele noutăţi devenite bun comun al oamenilor, prin Beckett, Ionesco, prin Husserl sau Heisenberg. Romanul le adună într-o coerenţă de-a dreptul ascetică.
(Maria-Luiza CRISTESCU, Sorin Titel sau parabola ca roman şi despre roman, în „Vatra", nr. 10, 20 octombrie 1980, p. 8, 15)
De ce satul lui Sorin Titel nu este satul bănăţean reconstituit, ci o ţară imaginară cu margini mult mai largi decât ale locurilor de unde a pornit scriitorul, nu e uşor de explicat, însă uşor de intuit. Avem fiecare, din vise, din amintiri, fragmentele unei lumi ca aceasta, dar neadunate într-un spaţiu omogen. Dacă le confruntăm cu prototipul real, ne dăm seama de expansiunea lor prin lucrarea imaginaţiei.
Bănăţean el însuşi, autorul acestor rânduri a trăit, copil, câteva vacanţe într-un Caransebeş fabulos. Ieşind pe poarta casei, întărită ca o cetate, i se deschideau în toate părţile drumuri către aventură. Spre stânga se putea merge multă vreme, în soarele galben de amiază, printre vânzători de brânză, cătane, câini de pripas, trăsuri, în braţe cu un aluat de pâine, către o brutărie îndepărtată la copt. Sau se făcea duminică după-amiază, cazărmi austriece severe, plimbări nesfârşite de-a lungul lor, cu două fetiţe de mână, volănaşele, panglicile lor albastre, mătuşile şi unchii la trei paşi în urmă, eşarfa de mătase, uniforma de gală, sabia pe caldarâm, plictiseala în oase, ca un somn. La dreapta, în altă zi, se deschidea bulevardul spre fluviu, prăvălia adâncă, umbrită, cu găleţi, cuie, coase, birtul din faţă, tălpile desculţe pe asfaltul încins, o cizmă de metal deasupra capului, talgerul de frizer, vilele, brazii, „Dr. Sorony, de la 3 la 5“ şi podul, arcul lui imens, apele bătând în stâlpi, insula, undeva peste fluviu grădini. Astăzi, mai toate sunt la locul lor, însă s-au stafidit, brutăria fusese la doi paşi, după colţ, bulevardul e o stradă de cincizeci de metri, fluviul se varsă în Timiş, grădinile sunt mici. Iar dacă ascultă cu atenţie în
REPERE CRITICE
1551
amintire, autorul le aude şi vorbele, aude ce-şi spuneau, ai văzut-o pe asta a lui Caftan? ba nu, la popa Suru, la popa Suru dacă-ţi spun, trage toată săptămâna la maşină, şi eu cât mai aştept cu olanda aia, stau cu ea în dulap? du-te mai bine la Boji, îţi ia ea mai mult da’ baremi ştii că ţi le coase, nu începe, domnule, stai pe pace, că nu s-or apuca să să bată cu toţi, poţi să ştii ce-i în stare să facă nebunu? alaszolgaja, domnule doctor, am onoarea să vă salut. Autorul le aude toate vorbele, dar nu le aude bine, sună înfundat.
Şi satele lui Sorin Titel s-au micşorat. Trenuţu mai există, a trecut pe lângă noi, cobora cu lemne, am mers către Balta Caldă, însă Balta Caldă nu s-a ivit. Totul e frumos, apa, dealurile, chiar foarte frumos, dar cu totul altfel, pe cu totul alte coordonate, lucrurile nu se pot amesteca. Temereştii, Zoranii, Sinteştii, Turcoanea, Icuiul, satele, pădurea, râul, oraşul din apropiere - Făgetul -, oraşul mai mare -Lugojul - până unde, cât te duce trenul, poţi să spui şi să afli poveşti câte vrei, toate astea sunt numai ale lui. El este adevăratul proprietar al berăriei lui Bublea, al prăvăliei lui Curiac ori a lui Monică, al fabricii lui Lidner şi al otelului „La împăratul Traian“. Pe moş Poldi, pe doamna Folkoane, pe Willi al lui Polacek, pe Lena lui Inişconi, numai el i-a cunoscut. De altfel, ca să fim sinceri, unde am văzut noi şi, mai ales, unde am văzut fără să ne mirăm, umbrele colorate cât bolta cerească şi, la drept vorbind, care dintre noi stă de vorbă cu baba moartă de mult a lui Cărăbaş?
(Livius CIOCÂRLIE, Sărbătoarea şi umbra, în Eseuri critice, Editura Facla, Timişoara, 1983, p. 62-63)
Nimeni, probabil, nu şi-ar fi putut închipui la începutul anilor ’70 că Sorin Titel, pe atunci unul din cei mai vioi promotori ai anti-tradiţionalismului în proză, pe care îl susţinea cu devotament în teorie ca şi în practică, va deveni, şi încă foarte repede, în mai puţin de un deceniu, un explorator la fel de convins al celui mai tradiţional univers: rustic, regionalist şi etnografic. Scriitorul debutase, ca şi cei mai mulţi dintre colegii lui de generaţie literară (Fănuş Neagu, D. R. Popcscu, Nicolae Velea, George Bălăiţă), cu schiţe şi povestiri al căror convenţionalism epic şi tematic reprezenta o servitute asumată în vederea obţinerii unei libertăţi stilistice
1552
REPERE CRITICE
compensatorii, însăşi preferinţa pentru proza scurtă fiind expresia unei inocente subversiuni estetice îndreptate împotriva pseudo-realismului instituţionalizat, protector al monumentalismului plat, al grandilocvenţei uniforme şi al inautenticităţii vanitoase. Haină de împrumut aşadar, didacticismul moralizator din prima lui carte {Copacul, 1963) va fi lepădat fără ezitări: în favoarea unui simbolism existenţial tinzând către alegorie, dibuitor în Reîntoarcerea posibilă (1966), expert în Dejunul pe iarbă (1968) şi în Noaptea inocenţilor (1970), absolutizat în Lunga călătorie a prizonierului (1971), roman de factură parabolică prin care etapa „modernistă" a prozei lui Sorin Titel se încheie, triumfător însă, deoarece cartea aceasta va face o remarcabilă carieră instituţională. Ţara îndepărtată (1974) fixează un nou început: scriitorul redescoperă atât virtuţile povestirii încântate de ea însăşi, cât şi resursele micului univers casnic şi provincial. Feeria banalităţii înlocuieşte ambiţioasele proiecţii în simbol şi mit; indeterminismul temporal şi geografic este anulat sub-presiunea unei plăceri aproape furioase, oricum dezlănţuită, de a evoca, dilatându-i amănuntele până la fabulos, gospodăreasca viaţă bănăţeană; nu se mai parcurge un traseu labirintic, se stă pe loc şi se sporovăieşte cu poftă: lumea are acum un centru şi acela e bucătăria {cuina). Cărţile următoare {Pasărea şi umbra, 1977; Clipa cea repede, 1979) prelungesc şi dezvoltă toate aceste direcţii, alcătuind un ciclu romanesc şi configurând un ţinut imaginar, fiindcă Sorin Titel nu reconstituie, obiectiv şi monografic, viaţa unei colectivităţi bănăţene, el recompune, subiectiv şi inevitabil parţial, un mediu, o atmosferă, şi, mai ales, un mod de a trăi. Porneşte, probabil, de la elemente identificabile documentar şi memorialistic; dar, după caz, le amplifică sau le micşorează, redistribuindu-le totodată locurile şi funcţiile în sistem: totul în raport de o atitudine precizată, ce constituie însăşi nota cea mai originală a prozei sale. Rusticitatea capătă astfel mai degrabă atributele unei patriarhalităţi imaginare, ceea ce duce la o relativă omogenizare psihologică, morală şi socială; în aceste romane, ţăranii, intelectualii şi orăşenii trăiesc aproximativ în acelaşi chip, au cam aceleaşi preocupări şi reprezentări, se conduc după norme de viaţă unanim acceptate, intrate solid în deprinderea obştească; de aceea personajele lui Sorin Titel, indiferent de condiţia lor, fraternizează uşor, comunică deplin şi, la petreceri, de sărbători,
REPERE CRITICE
1553
la spectacole, se amestecă frenetic: nostalgia unei existenţe comunitare. Incontestabile, regionalismul şi caracterul etnografic nu reprezintă totuşi factori de izolare; dimpotrivă, lumea prozei lui Sorin Titel este una deschisă, permeabilă, lipsită de orice impuls ori accent xenofob; de altfel, în spaţiul ei convieţuiesc, în aceeaşi caracteristică fraternitate, români, unguri, nemţi, evrei, sârbi pentru care aşa-numitelc „probleme naţionale" pur şi simplu nu există.
(Mircea IORGULESCU, Feeria cotidianului, în „România literară", anul XVI, nr. 15, 14 aprilie 1983, p. 5)
Două mari teme obsedează şi susţin, dinlăuntrul ei, opera îndelung construită şi solid articulată a lui Sorin Titel, două mari energii se cumpănesc şi se înfruntă în ca, se observă şi se pândesc una pe cealaltă, întreabă, se întreabă şi îşi răspund, într-un dialog continuu, în replici extinse, deopotrivă de tari, de verosimile, de convingătoare, două mari instanţe vorbesc pe rând ori împlctindu-şi rostirea: o instanţă vitală, a vieţii mature, clocotitoare, triumfătoare în însăşi nepăsarea afirmării propriilor ritmuri, pe de o parte, iar pe de altă parte, cu şanse egale în ordinea verosimilităţii, dar încă mai fecundă în ordine artistică, o instanţă a sensibilităţii sfâşiate, dureros interogativă şi tragică, suspectând şi chiar contestând afirmarea nepăsătoare a instinctului vital, a ritmurilor naturale, a ciclurilor fatale; privind lucrurile oarecum din afara lor, din punctul de vedere al unei itnaiurităţi lipsite, e drept, de acces la „viaţa" simplă şi elementară, a „celorlalţi", dar încă mai pătrunzătoare şi superioară ca putere de acces în categoriile profunzimii interogative şi ale unei veritabile metafizici existenţiale, concret încorporate, cât se poate închipui de concret, rivalizând în materialitate şi „încorporare" cu instanţa iniţială şi adversă a reprezentării vitalului.
Rareori ca în literatura lui Sorin Titel s-a dat glas atât de „omenesc" acestui paradox, acestui „scandal" rezultând din întâlnirea şi confruntarea vieţii ca miracol şi vieţii ca suferinţă, sfâşiere şi lamentare, vieţii ca sărbătoare a sensului, sărbătoare sieşi suficientă şi vieţii ca pierdere, lipsă de sens şi eşec; vieţii ca „noroc" absolut şi vieţii ca lipsă de „noroc", plinătăţii date biruitoare şi plinătăţii vulnerate sau, mai de-a dreptul, impenetrabile, făcute să fie privite,
1554
REPERE CRITICE
cu melancolic jind, din afară, de partea cealaltă a ferestrei, dincolo de peretele despărţitor.
(Lucian RAICU, Un vast ciclu romanesc, în „România literară", anul XVII, nr. 38, 20 septembrie 1984, p. 5; reluat cu titlul Un ciclu romanesc., în Fragmente de timp, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1984, p. 325)
Ca romancier, Sorin Titel e în acelaşi timp un copil la bâlci, într-o zi de duminică, încântat de spectacolul lumii, şi un filosof într-o cameră cu cărţi. Sursa adevărurilor pe care cei doi inşi atât de diferiţi le cercetează e aceeaşi: mama. Şi copilul şi filosoful simt sau ştiu că o femeie care naşte copii şi-i creşte muncind din greu (şi citind -de ce nu?) e izvorul tuturor adevărurilor fundamentale. Şi mai totdeauna femeile din cărţile lui ştiu mai mult şi mai profund decât bărbaţii. De ce? Aşa, pentru că ele, femeile, fac oameni. Probabil că s-a observat, sare-n ochi adevărul că opera romanescă de excepţională valoare a lui Sorin Titel e nu doar o odă de un sfâşietor patetism închinată vieţii extraordinare a omului simplu (pentru el omul de pe stradă e de zece ori mai interesant decât Napoleon), ci şi o odă închinată femeii. Câte poate să-i spună, în timp cc-i dă să sugă, o tânără bănăţcancă de la ţară pruncului, cale de vreo zece pagini ale romanului Femeie, Iată Fiul Tău, nu spune un gânditor mai prizărit şi cu pretenţii în şapte volume groase!
(Florin MUGUR, Viaţa obligatorie, în „Caiete critice'1, nr. 1-2/1984, p. 31, reluat cu titlul Femeie, Iată Fiul Tău, în Schiţe despre fericire, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1987, p. 203-204)
Cred că de la Gib I. Mihăescu şi Anton Holbau proza românească nu a mai cunoscut un asemenea straniu şi totuşi exemplar fenomen de compensare a (auto)eşecului existenţial precum în cazul lui Sorin Titel. într-o atare ordine de idei, absolut tulburător mi se pare faptul că deşi de o frapantă asemănare atât sub raportul tipului de destin general-biografic - de scriitori morţi tineri şi rămaşi pentru totdeauna tineri -, cât şi sub raportul structurii stilistico-problematicc
REPERE CRITICE
1555
a operei, Sorin Titel se diferenţiază totuşi de cei doi fascinanţi prozatori în primul rând prin ingenuitatea „egoist“-paradisiacă a trăirii prin propria literatură a destinului său individual-biografic. De aceea, pot spune că nimeni în literatura română de azi nu s-a proiectat în propria-i ficţiune epică atât de plenar, cu un patetism idealizant-mitic, precum Sorin Titel. Marile şi dramaticele complexe din scrisul său, de o adâncime psihico-morală nemăsurabilă, cum sunt obsesia adolescenţei, nevindecabilul sentiment al adoraţiei materne, iubirea, prietenia etc., adică tot ce ţine de inventarul nostalgic-fabulos al „ţării sale îndepărtate", precum la un Alain Fournier, îşi au izvorul mereu proaspetei şi încântător elegiacei lor autenticităţi în chiar intimitatea monodic-„egoistă“, a modului său de existenţă.
(Nicolae CIOBAN U, Ingenuitatea „egoist'-paradisiacă, în „Luceafărul", nr. 3, 19 ianuarie 1985, p. 1)
O enormă plăcere a povestitului se ascunde în toată proza lui Sorin Titel. Povestirea este tabloul viu rezultat din alăturarea, intersectarea, topirea, din amestecul cinetic şi chimic - într-un cuvânt din compunerea de imagini în mişcare. Secvenţe şi straturi ale existenţei: viaţă povestită. Nu propriu-zis povestirea, arhaică în fond, modernizată în formă, structurată, dar încă structurabilă ca un organism clocotitor, treaz în amintire, este preocuparea autorului, ci povestitul. In romanele care alcătuiesc un ciclu epic mai mult decât redutabil, Ţara îndepărtată (1974), Pasărea şi umbra (1977), Clipa cea repede (1979) cantitatea de material „vorbit" este copleşitoare. Proporţional, ca ocupă aproape întreaga desfăşurare a scriiturii. Convingerea lui Sorin Titel prinde contur: ca instanţă ori putere supremă, autorul nu poate fi altceva decât un regizor secret, un distribuitor de voci care povestesc, un împărţitor, deci, de roluri pe care, finalmente, cu greu le-ar mai stăpâni. La ce bun să le stăpânească, dacă ele se „mişcă" atât de frumos, de firesc şi de uman în câmpul naraţiunii. Dacă ar fi să o judecăm teoretic, atitudinea lui Sorin Titel se află la jumătatea distanţei dintre o suverană putere auctorială şi cedarea ei, cu o discreţie la rândul ei regizată. O jumătate de pas ţinut himeric în sfera imbatabilei demiurgii, cealaltă pe tărâmul unei libertăţi „exotice" - o culoare, un joc de lumini greu definibile, de
1556 '
REPERE CRITICE
nuanţe rareori surprinzătoare, care, se cern insesizabil pe chipuri, în spaţii, în suflete, dar, pe cât de dificil de surprins, de atins, lăsând urme tot atât de puternice, de expresive. Acest scriitor foarte doct în privinţa tehnicilor narative moderne, dar deloc înrobit vreuneia, făcându-le să „circule" liber prin cărţile sale (de la micul roman Dejunul pe iarbă, 1968, ori nuvelele din Noaptea inocenţilor, 1970, la Pasărea şi umbra), are o naturaleţe cuceritoare în timbru, o ştiinţă atât de subteran dozată, încât rezultatul final pare un veşnic asediu al vieţii retrăite, recompuse fictiv, împotriva propriei ficţiuni. Amintirea vie se răzbună: „cele povestite" sunt mai reale, mai pline de viaţă adică, decât realitatea însăşi. A inventa înseamnă a trăi - şi despre această autenticitate reuşeşte să vorbească admirabil autorul Ţării îndepărtate.
(Costin TUCHILĂ, Naturaleţea ficţiunii, în „Luceafărul", nr. 3, 19 ianuarie 1985, p. 1,7; reluat cu titlul Povestind în Privirea şi cadrul, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1988, p. 66-74)
Sorin Titel a avut har. Nu fac o metaforă. Vreau să spun că talentul lui uimitor părea să vină nu dinlăuntrul său, ci din afară, părea nu atât o însuşire cât un dar. Altfel cum să ne explicăm că un simplu om, cu calităţi dar şi cu defecte, ca noi toţi, a fost în stare să scrie pagini de cutremurătoare frumuseţe? In cazul lui Sorin Titel se poate într-adevăr vorbi de inspiraţie. Harul l-a ajutat să devină un artist cum puţini avem printre scriitorii importanţi. Harul l-a ajutat - mai ales - pe foarte modernul, uneori până la ostentaţie, prozator Sorin Titel să facă o literatură a sentimentelor frumoase. Sorin Titel nu a voit să urâţească lumea în care trăim. El a voit s-o înfrumuseţeze fără s-o falsifice. Şi a reuşit. Nu a idilizat, nu a pus între paranteze dramele; ci doar a depistat şi a eliberat izvoarele de bucurie ale vieţii. Ele există, aceste izvoare; există de când lumea; e drept, trebuie să ştii să le găseşti; cel puţin în literatura lui, Sorin Titel a ştiut să le găsească. El nc-a lăsat admirabile pagini despre viaţa de familie, despre iubire, despre dragostea de mamă, despre fericirea de a trăi, despre natură; despre toate acestea a vorbit ca despre nişte lucruri obişnuite şi totodată ca despre nişte mari mistere. Lumea evocată de Sorin Titel - o lume autentic, intens românească reînviată
REPERE CRITICE
1557
fără umbră dc ostilitate faţă de alte popoare şi neamuri - este o lume surâzătoare în care însă moartea stă mereu la pândă şi loveşte din când în când. De aici acea tristeţe luminoasă şi acea bucurie parcă temătoare specifice prozei lui Sorin Titel, seninătatea ei melancolică. Poate că de la Eminescu încoace la nici un alt scriitor român suferinţa nu a mai fost atât de „dureros de dulce" şi fericirea aşa de îndoliată ca la Sorin Titel. Unii nu i-au înţeles literatura. Să nu ne grăbim să-i blamăm. Dacă au ceva bun în ei, mai devreme sau mai târziu o vor înţelege.
Ca scriitor, Sorin Titel a avut o foarte înaltă opinie despre literatură. Nu ar fi acceptat să o schimbe cu nimic şi pentru nimic. A voit să aibă succes doar ca scriitor. Nu l-a ispitit proza de scandal sau de senzaţie. A rezistat temelor la modă convins că orice scriitor adevărat îşi are propriile sale teme, decantate şi cristalizate după o formulă strict personală. Intr-o perioadă în care s-a vorbit până la saturaţie şi până la compromiterea termenului de literatura curajului, a ilustrat în chip admirabil curajul literaturii.
(Valeriu CRISTEA, Harul scriitorului, în „România literară“, anul XVIII, nr. 5, 31 ianuarie 1985, p. 8; Fereastra criticului, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1987, p. 79-81)
Odată cu Dejunul pe iarbă (1968) începe etapa „experimentală" a scriitorului şi, totodată, activitatea sa de critic, eseist, teoretician. [...] Subsolurile, colajul, motto-urile din Dejunul pe iarbă încearcă să suplinească suflul epic al autorului, fără îndoială, scurt, ca şi ştiinţa construcţiei, insuficientă. Superstiţia libertăţii romanului îl încearcă şi pe Sorin Titel (remarcabil stilist) care aglomerează povestiri de sine stătătoare. Unele dintre acestea vor forma substanţa unor opere de mai târziu. în acest roman al tuturor tehnicilor literare, prima parte e un microroman al gintei, admirabil prin capacitatea de a evoca biografii de altădată din Imperiul austro-ungar (tradiţia e aceea a lui Rebreanu, existând o notă bine strunită), romanul biografic ironizat în partea a doua. [...] Partea a doua e a prezentului familiei, aşa cum partea întâi fusese a trecutului ei. în partea a treia (a iubirii, dar şi a cotidianului) autorul relatează neutru, ca Ionesco (sau ca Robbe-Grillet), „filmează"; aşa e ultima modă a scrisului european
1558
REPERE CRITICE
în anul de graţie ’68. Un erou este fotograf (după Blow-tip, dar şi după voga relatării neutre fotograful e personajul la modă, iar descripţia pozelor la mare preţ); prozele mai vechi sunt „rescrise", revăzute, recompuse.
(Cornel UNGUREANU, Proza românească de azi, Ed. Cartea Românească, Bucureşti, 1985, p. 503-504)
Cu toate că Sorin Titel (1935-1985) nu face parte din categoria scriitorilor care se impun în centrul interesului odată cu publicarea primelor volume, o serie de teme majore pentru destinul său literar pot fi remarcate încă în perioada „uceniciilor". Copilăria, familia, imaginea mitică a mamei reprezintă câteva pretexte majore în jurul cărora se organizează cu predilecţie universul romanelor şi al povestirilor sale. Elementele de noutate nu trebuie căutate, prin urmare, în tematica de multe ori specifică prozei tradiţionale a secolului al XlX-lea, ci în tehnica epică, în receptivitatea faţă de cuceririle de ultimă oră ale scriiturii. Abandonând postura demiurgică a scriitorului omniscient, Sorin Titel concepe romanul ca pe o aventură şi o investigaţie asupra personajului, un personaj ce este creat sub ochii cititorului.[...]
Un avangardism „moderat" îl caracterizează pe Sorin Titel, ilustrat mai ales prin procedeele narative de ultimă oră şi mai puţin prin subiectele romanelor sale. Derutante şi surprinzătoare pentru condiţia romanului românesc contemporan sunt permanentele alternanţe ale relatării de la persoana întâi Ia persoana a doua sau chiar a treia. în felul acesta naratorul se transformă, de la un anumit moment dat, în subiect al relatării sau, fenomen şi mai ciudat, are loc identificarea cititorului cu personajul. Apărut incidental în Lunga călătorie a prizonierului, procedeul substituirii treptate a persoanei a treia cu persoana întâi în relatare se generalizează în romanele ulterioare, constituind una din trăsăturile specifice ale romanelor lui Sorin Titel. Originea celuilalt procedeu, transformarea cititorului în personaj, poate fi identificată în experienţa „noului roman", şi anume în cunoscuta creaţie a lui Michel Butor, La Modification. Atunci când evenimentele au fost trăite de o întreagă colectivitate, trecutul este refăcut prin intervenţia mai multor personaje, naraţiunile
REPERE CRITICE
1559
completându-se reciproc. Ca într-o şezătoare, oamenii iau cuvântul fără nici o ordine prestabilită, cititorului-ascultâtor reveni ndu-i obligaţia de a reconstitui din aceste mărturisiri întregul. Cu cat relatarea pătrunde mai adânc în sferele fantasticului, cu atât povestitorii îşi schimbă mai mult strategia, acordând cititorului libertatea opţiunii privind adevărul celor povestite.
(Ghcorghc GLODEANU, Lunga călătorie a prozatorului., în „Steaua", anul XXXVII, nr. 2, februarie 1986, p. 30;
Dimensiuni ale romanului contemporan, Editura Gutinul, Bucureşti, 1998, p. 145-154)
N-am fost dintre aceia care l-au cunoscut îndeaproape. I-am citit cărţile şi am scris despre unele din ele. Nu pot adăuga decât prea puţine rânduri la portretul pe care colegii mei i-1 fac, în debutul numărului din „Caiete critice". [...]
Puţini scriitori din generaţia noastră au avut sau au o „legendă" comparabilă cu a lui Sorin Ti tel. Era cel mai informat om din câţi ştiu, în materie culturală. Era cu neputinţă să-i comunici o noutate: o aflase cu o clipă înainte. Cărţi, discuri, concerte, expoziţii, spectacole de teatru, filme: era ca un Pariscope, o veritabilă publicaţie de informaţie pentru Bucureşti, care cunoştea toate programele, care văzuse, auzise şi citise tot. Uimitoare era seriozitatea lui, în această privinţă. Nu-1 puteai bănui că se laudă. De altfel, nici nu-ţi băga degetele în ochi cu informaţiile lui, dar, dacă venea vorba, descopereai că le deţine complet şi fără greş.[...]
Sorin Titcl a debutat în 1963 şi a publicat 14 volume: cinci de povestiri, şase romane şi trei eseuri. „Am avut mereu sentimentul că Sorin Titel nu este aşezat la locul cuvenit printre contemporani", notează Livius Ciocârlie. De ce, criticul nu poate spune. Critica ne va da cu siguranţă un răspuns cândva.[...]
Revista ne mai oferă un fragment din romanul la care Sorin Titel lucra şi pe care nu a apucat să-l isprăvească. II prezintă G. Dimisianu, după un dosar voluminos alcătuit şi adnotat de Iosif Titel. Intitulat Melancolie, romanul este autobiografic. Autobiografice au fost şi o parte din romanele anterioare, de la Ţara îndepărtată., dar în ele lumea
1560
REPERE CRITICE
aparţinea copilăriei, în Melancolie, autorul se întoarce spre „amintirile legate de anii tinereţii, de anii studenţiei". Ne-o spune el însuşi în interviul acordat Brânduşei Armanca şi apărut postum în „Flacăra", nr. 12 din 1985. Nu e singura deosebire. Aş mai menţiona două. Mi se pare un roman mai direct realist decât celelalte, ale cărui personaje nu se mai scaldă în mister, în acea atmosferă fermecătoare şi profundă caracteristică Ţării îndepărtate. Chiar dacă nu am idee cum ar fi arătat până la urmă, e destul de limpede că fineţea scriiturii şi rafinamentul tehnic sunt de data aceasta puse în slujba unui alt tip de evocare. A doua deosebire este psihologică. Până acum, aceea care deţinea mereu rolul privilegiat în mitologia intimă a lui Sorin Titel era mama. In Femeie, Iată Fiid Tău rolul mamei a atins apogeul. S-ar părea că, după acest roman, cu un titlu sugerat de cvartetul lui Haydn, scriitorul se decisese să acorde tatălui rolul principal".
(Nicolae MANOLESCU, Portretul scriitorului, în „România literară", anul XIX, nr. 12, 20 martie 1986, p. 9)
Lipsite de ostentaţia, de obicei facilă, a spectaculosului ori de ispita filosofării abstracte şi sterile, romanele lui Sorin Titel, cele din ultimul ciclu îndeosebi, vorbesc despre copilărie, tinereţe şi dragoste, boală, suferinţă şi moarte, despre harul maternităţii şi miracolul creaţiei, ca şi despre atâtea şi atâtea alte asemenea „banalităţi" din care se alcătuieşte misterios existenţa noastră. vŞi totul e spus în chipul cel mai natural şi frumos cu putinţă, învăluit într-o poezie discretă, melancolizată mai totdeauna de sentimentul fragilităţii existenţei umane sau îndoliată de trecerea prea repede a clipei. Sorin Titel are extraordinara, sadoveniana capacitate de-a intui în situaţiile şi faptele aparent anodine sensuri de o adâncime tulburătoare. Explorarea reflexiv-interogativă a cotidianului îi revelează omenescul în cele mai nebănuite şi umile forme, iar inextricabila relaţie dintre viaţă şi moarte - adevărat laitmotiv al literaturii sale - îmbie la reculegere şi meditaţie.[...]
De la Sadoveanu încoace nici un alt prozator român n-a dovedit, poate, o vocaţie pentru povestire atât de mare şi fertilă ca Sorin Titel. Nu numai voluptatea comunicării narative, plăcerea rostirii bogate
REPERE CRITICE
1561
în seve poetice l-au atras spre aceasta, ci mai cu seamă înţelegerea ei ca mod de existenţă. Act de rememorare a unor întâmplări din trecut, povestirea îşi asumă un rol existenţial căci, prin repetiţie, asigură şi consolidează permanenţa unor valori arhetipale. Oamenii lui Sorin Titel, ca şi cei sadovenieni, au instinctul acestui adevăr fundamental, ceea ce explică desigur nevoia lor irepresibilă de a povesti sau asculta astfel de „minciuni adevărate44, cum le numea Sadoveanu. Se povesteşte mult şi minunat de frumos în cărţile lui Sorin Titel, personajele, prinse parcă într-o febră a povestirii, nu contenesc să-şi reamintească trecutul de parcă s-ar teme că, odată întreruptă povestea, viaţa însăşi încetează.[...]
Am putea lesne să extragem, din noianul faptelor zilnice, o tipologie umană specifică (copilul, adolescentul, tânărul etc.) sau experienţe cu valoare arhetipală, precum: iniţierea erotică, misterul maternităţii şi al morţii etc., toate acestea dobândind, prin repetiţie, o vie şi mereu proaspătă realitate în cărţile scriitorului bănăţean.
La cele spuse până aici s-ar mai cuveni adăugată şi funcţia eliberatoare a povestirii. De multe ori personajele lui Sorin Titel convertesc ceremonialul narativ într-un exerciţiu terapeutic, cu miraculoase puteri de exorcizare a suferinţei şi singurătăţii.
(I. CHEIE-PANTEA, Lumea povestirii, în „România literară", anul XIX, nr. 27, 3 iulie 1986, p. 4)
Aventura cmtorului-narator-martor-erou începe cu o proză din volumul de debut, Copacul (1963); în Trei săruturi pe o pagină, autorul relatează momentul primei apariţii în presă, anunţând stilul, „miza44 şi modul transpunerii vieţii în text, constituirea acelei formule epice ale cărei caracteristici principale sunt identificarea cu o zonă geografică şi cumularea atributelor personajelor mu-o figură unică, într-o „persoană44 care pendulează între spaţiul naraţiunii, interior textului, şi cel „real44, exterior acestuia: cu această premisă, universul epic se descoperă printr-un anume sens al dezvoltării raporturilor dintre amintire, realitate şi vis, prin profilul unui „personaj-persoană44 (narator, autor, martor şi erou), ca şi prin modalitatea constituirii dialogului cu lumea, cu celălalt, temă frecventă în proza generaţiei din care face parte Sorin Titel. [...]
1562
REPERE CRITICE
Dacă ar fi să caracterizez formula narativă a prozei lui Sorin Titcl aş spune că aceasta este una de tip experimental. începând chiar cu volumul de debut, prozatorul „exersează** diferite procedee (alternarea unghiurilor de vedere în Dimineaţa, analiza psihologică în Căldura, intervenţia faptului insolit în Onomastica unui adolescent şi Dealtd Ceriduî), pentru ca în cărţile următoare experimentul să se extindă la nivelul întregii naraţiuni; Reîntoarcerea posibilă este un exerciţiu al semnificării gestului intim, afirmând o tradiţie (flaubertiană) pentru a se delimita de ea; în Noaptea inocenţilor, textul îşi dezvăluie convenţiile şi mecanismele, făcând lectura „incomodă" pentru că aceste intervenţii pun sub semnul relativităţii însăşi constituirea spaţiului epic; în Lunga călătorie a prizonierului, se caută forma „imposibilă" a cărţii fără sfârşit; Ţara îndepărtată este autobiografia literară a unui narator care încearcă să găsească „verbul cel mai bun" şi comparaţia „cea mai reuşită", formula fiind aceea a intersectării povestirilor dintr-un alt „Han al Ancuţci"; în Pasărea şi umbra, se afirmă caracterul „provizoriu" al scrisului („în fundul curţii ar putea sta, de pildă, un croitor de dame" sau „să încercăm să dăm, la început, un chip croitorului şi să ni-1 imaginăm arătând ca toţi croitorii"), determinând astfel un anume „provizorat" al lecturii: experimental este şi romanul Clipa cea repede, unde se încearcă o conjugare a basmului cu timpul naraţiunii realiste: denunţând iluzia romanescă („eu scriu şi tu crezi"), „dezgolindu-şi“ procedeele şi afirmând o ordine provizorie a secvenţelor „imaginate" şi a celor „trăite", romanele lui Sorin Titel constituie texte de experiment, unde contează, în primul rând, strategia naratorilor, a povestirii şi care cer cititorului o maximă mobilitate a perspectivei lecturii sale.
Manevrarea abilă a planurilor epice, dese schimbări ale vocii şi perspectivei narative, construcţie riguroasă, concepţie subtilă a temporalităţii textului, structurii dezvoltate pe baza acţiunii unor mecanisme şi resorturi cu o funcţionalitate precisă, aproape „computerizată" - acestea sunt doar câteva elemente care fac din ultimul roman al scriitorului, Femeie, Iată Fiid Tău (1983), un text de mare virtuozitate tehnică; Sorin Titel începea prin Femeie, Iată Fiul Tău o altă etapă a scrisului său, calitativ superioară celorlalte, dovedind şi cu acest roman acea ştiinţă a construcţiei textului care, prin propria sa rigurozitate, semnifică, completând astfel registrul
REPERE CRITICE
1563
„problematic" al naraţiunii: altfel spus, în Femeie, Iată Fiul Tău, Sorin Titel îşi pune „schema" epică pe planşeta arhitectului, o luminează din unghiuri diferite, o studiază, o „arată" tuturor, nu atât pentru a-şi oferi un exerciţiu de îndemânare a construcţiei, cât pentru a împlini sensurile cărţii. Astfel, substanţa romanului său, făcută din fapte puţine, cu câteva personaje a căror identitate rămâne până 1a sfârşit „ascunsă" („mama", de pildă), se întregeşte prin ceea ce aş numi o construcţie semnificantă, în care toate elementele au o dublă valoare: ele clădesc, sunt instrumentele celui care „ţese" pânza romanescă şi, în acelaşi timp, ele simbolizează, proiectând sensul manifestării lor pe acel pe care autorul, personajul şi cititorul se întâlnesc sub semnul unei aceleiaşi semnificaţii a trăirii.
(Ioan HOLBAN, Profiluri epice contemporane, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1987, p. 106-107)
într-un fel, scriitorul a avut mereu înainte o singură carte. Fiecare nouă tentativă, fiecare nou volum, era o aproximaţie a acestei fantomatice, miraculoase cetăţi interioare, luate cu asalt fie de pe versantul sentimentalităţii, fie de pe versantul intelectualităţii, schimbând febril strategiile şi armele. Ţara îndepărtată anunţă şi prin titlu că în sfârşit victoria s-a desăvârşit. Scriitorul pătrundea într-un labirint având în minte un fel de plan general al lui. Aceasta însă nu-1 împiedica să fie el însuşi surprins de ceea ce vedea scriind (jubilaţia textului o indică bine), cu orice nou coridor străbătut. Şi, bineînţeles, nu-1 împiedică să piardă din vedere anumite trasee ferecate cu şapte lacăte, trasee-tabu. Uneori, chiar destul de des, de-a lungul ciclului romanesc cuceritorul nimereşte pe vechile urme: recunoaştem în mare decorul, dar ceva s-a schimbat, aşa cum peisajele proustiene au o anumită înfăţişare dintr-o direcţie şi cu totul alta din direcţia contrară. Cronica acestei căutări, rătăcire şi regăsire rând pe rând printr-un labirint străbătut când orizontal, în spaţiu, când vertical, în timp, alcătuieşte substanţa celor patru romane.
Ne aflăm undeva, într-un spaţiu geografic reperabil, Margina, Făget, Fugoj, Balta Caldă: un teritoriu bănăţean ce pare în acelaşi timp închis şi deschis lumii celei mari. Sentimentul pe care-1 încercăm, alături de autor, e că suprafaţa lui e doar atât cât să pară
1564
REPERE CRITICE
familiară în aproape toate punctele ei. Poate fi străbătută cu „trenuţu44, oprind, ca într-un joc pentru copii, la toate haltele, aşteptând fără nerăbdare să urce toate tărăncile, grase şi încărcate de bagaje, şi să ajungă şi câte o notărăşiţă sau preoteasă întârziate, deloc grăbite. Trenul aşteaptă oricum. In vagoane „călătorii44 se cunosc sau se simt ca şi cum s-ar cunoaşte de când lumea. Au nesfârşit de mult timp la dispoziţie, prind de îndată de vorbă, povestind despre copii, reţete, familie, glumind, povestind întruna. Acelaşi drum se poate face însă şi pe jos. - Şi nu durează mai mult. Trenul pare să ocolească anume pentru a îngădui călătorilor să-şi povestească unii altora viaţa de la un capăt la celălalt. Ia apă, stă în câmp, se opreşte cine ştie de ce pe câte un pod până lumea se scaldă în râu, până băieţii rup florile merilor, până dau, acolo printre fâneţuri şi livezi, de o nouă poveste - de alţi oameni dispuşi să se spovedească. Aceeaşi colectivitate foieşte în toate direcţiile, respiră prin acelaşi plămân acelaşi aer: un suflet unic îi dă coeziune.
(Vasile POPOVICI, Sorin Titelsau „feeria coticlia7iuliu\ Postfaţă la Ţara îndepărtată. Pasărea şi umbra, Editura Eminescu, Bucureşti, 1989, p. 449-450)
Cu al doilea roman al său, Clipa cea repede, apărut în 1979, Sorin Titel părăseşte cu desăvârşire domeniul oniricului, spre a se plasa foarte hotărât în domeniul realismului celui mai drastic - noua modalitate prozastică, pe care el o promovează de aici înainte, nu se va arăta însă, ulterior, rebarbativă la posibilităţile oferite de naraţiunea modernă. Dimpotrivă, Sorin Titel va căuta mai târziu să demonstreze că a frecventat cu deosebită înţelegere această proză modernă şi că ar fi eventual în stare, în cadrul realismului său, să o actualizeze conform propriilor lui obiective. După cum poţi constata parcurgând în întregime romanul Clipa cea repede, schimbarea la faţă a autorului este sinceră, vine din impulsuri lăuntrice; ea se datoreşte desigur bogăţiei de figuri, ce-i populau imaginaţia, ca şi experienţei creatoare, şi care pretindeau cu necesitate a fi supuse unui regim de transpoziţie estetică în limitele realismului ce le convenea. Figurile respective erau popi, preotese, învăţători, învăţătoare, brigadieri silvici, impiegaţi, medici, săteni, lume măruntă, uneori îndeajuns de
REPERE CRITICE
1565
pitorească, mai ales în cazul popilor, lume de provincie mică sau de la ţară, târgoveţi, vagabonzi, ce autorul vede în general nu în altă perspectivă decât vedea un Slavici, un Agârbiceanu, un Rcbreanu, însă desigur nu un Pavel Dan. Lucru curios, căci te-ai fi aşteptat ca realismul lui Sorin Titel, prozator oniric, să apuce noul drum pornind tocmai de la autorul lui Uram Bătrânul şi nu să se întoarcă la scriitorii formaţi de naturalismul secolului al XlX-lea. De fapt, evocările lui Sorin Titel, străbătute de sentimentul dureros al timpului care trece şi destramă, nu sunt lipsite de merit, având în vedere mai ales spontaneitatea lor, care le dă pecetea autenticităţii, de nu şi a originalităţii. Oricum, nu cred ca, în cazul acesta, prozatorul să fi avut ambiţii mai mari decât cele în textul său împlinite.
(I. NEGOIŢESCU, Opera lui Sorin Titel, în „Familia", anul 27/127, nr. 5/309, mai 1991, p. 9; Scriitori contemporani, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1994, p. 437-438)
Nu l-am cunoscut pe Sorin Titel. Resimt - ca o datorie de suflet - obligaţia de a scrie această carte; o carte, deci, despre cel mai mare scriitor pe care l-a dat (până acum) Banatul, afirmaţie caic, ciudat, pare să confirme tocmai „seceta de valori" care a bântuit pe-aici, faimosul „paradox bănăţean" - amintit de Blaga -, sesizând discrepanţa dintre excelenţa colectivităţii şi absenţa personalităţilor.
Scriu despre Sorin Titel din mai multe pricini. Fiind scriitorul unei regiuni (constatare izbitoare care, iată, întreţine confuzia), Titel este, s-a spus, un creator de Provincie; el scoate Provincia dintr-un spaţiu rânced, din delirul localist, râvnind soarele filantropiei literare, o întemeiază (ontologic) şi o propulsează (axiologic); ea, descrisă cu o „amănunţime generoasă" (obseiva un critic), devine adevăndcreatorului. Ea a fost „zestrea" lui Titel. Deşi „anii bucureşteni" (prozatorul ducând, s-ar zice, o viaţă retrasă) n-au cunoscut zbaterile unui „dezrădăcinat", scriitorul va fi fost bântuit de nostalgia tinereţii sale „vizionare", avide, tânjind - probabil după locuinţa-agoră. Acest drum invers, către izvoare, şi, neapărat, distanţarea i-au îngăduit j/î redescopere Provincia, cosmosul bănăţean. Adică o lume pe care a dus-o cu sine, purtând toate splendorile vieţii, încărcată cu suferinţele ei. Scriitorul simţea că trebuie să ai un loc „unde să te întorci". Acest loc era, pentru el, Banatul ficţionalizat.f...]
1566
REPERE CRITICE
O mobilitate derutantă (şi iritantă, pentru unii) a însoţit paginile de început ale lui Sorin Titel. Scriitorul, avid de a şti, permeabil, pătruns de tentaţia înnoirii, avea pasiunea intelectualităţii; proza sa însă, atentă la compoziţie, pe anumite porţiuni afişând chiar ostentativ un „exerciţiu supraexpus", îşi „îngroapă", benefic, preocupările tehnice în epic. De la primele cărţi i s-a recunoscut dexteritatea; dar acele exerciţii de digitaţie, atacând subiecte cu implicaţii didactice şi convocând bateria procedeelor cinematografice, nu anunţau, să fim drepţi, romanele ce aveau să vină, urcând spre o miză care va exploata inteligent virtuozitatea tehnică deja câştigată.[...]
Deşi fuge de Istorie, Titel nu se fixează nici în subistorie, în acea orizontalitate târâtoare, bolnavă de lâncezeală (cum ar spune Cioran). Satul, scrie acelaşi eseist, ar favoriza o suspendare istorică. Dar eroii lui Titel se mişcă într-o lume dinamică, străină de oboseala contemplativă; o lume în sine, totuşi, suficientă sieşi: ein Welt fur sich\ un spaţiu epic care trăieşte, am putea spune, chiar la confluenţa lumilor, amestecând etniile. însăşi literatura lui Titel este una de tranziţie; ea e scăldată de o undă metafizică, favorizând tropismul răsăritean şi umilinţa slavă; indivizii, stigmatizaţi, îşi poartă soarta, „răul ascuns", fiorul thanatic; pe de altă parte, deschisă experimentului (francez, cu deosebire), ea coboară în fabuloasa lume a Imperiului, fixându-şi vecinătatea. Tema dublului ar fi cordonul ombilical care o leagă de contextul balcanic, de spiritul sud-est european (Mircea Muthu). Dar placenta acestei literaturi rămâne Mitteleuropa, un concept manevrat în felurite contexte geopolitice.f..]
Departe, totuşi, de accentele politice ale dezbaterii, Sorin Titel este sensibil la modelul vienez. Este acesta un model „nou"? Mai degrabă, unul necesar de a fi recuperat, provenind dintr-o zonă de spiritualitate ocultată. Succesiunea de „vertijuri cosmopolite", fervoarea „amneziei avangardelor", frecventele regresiuni şi necesarele stabilizări, avântul hedonistic şi „vesela apocalipsă" (Bruch) impun gestul reevaluărilor culturale, nu atât din raţiuni arheologice, ci, cu deosebire, pentru a fixa alte repere; chiar o re-centrare, cum ar spune Guy Scarpetta, aducând în prim-planul acestui model central-european mitologia „etnică" şi nostalgia natalului.[...]
Sorin Titel este credincios şi vechiului model, de inspiraţie orientală. Eroii săi poartă amprenta unui destin caic lucrează nemilos; ei sunt meniţi, în-semnaţi; capabili de salturi în timp, se reîntâlnesc, depănând
REPERE CRITICE
1567
întâmplări vechi; destinele lor paralele îşi eliberează latenţele şi fatalităţile, într-o accepţie eliadescă, chemând în ajutor (un ajutor neputincios) prevestirea. Şi atunci, în această proză fatalistă şi plină de locvacitate (personajele sunt mereu gata de confesiune) intervine devotamentul matern, acelaşi, parcă în afara timpului; şi astfel, în foşnetul micilor întâmplări, în curgerea lor inevitabilă desluşim arhetipurile, simbolurile. Frecventele întoarceri în copilărie, şirul rubedeniilor oferind protecţie şi ocrotire, veghea mamei, dreptul femeilor „de a obloji“ în lupta incertă cu Răul „ascuns“, hidos, corupând trupul - toate pendulează între maternitatea triumfătoare şi umbra ameninţătoare a morţii.[...]
Odată cu Ţara îndepărtată prozatorul se „cuminţeşte", modernismul său e ţinut în frâu. El descoperă o lume strălucitoare şi stătătoare, peste care coboară un calm mitic. Gestul său restitutiv trăieşte prin foiţa concretului şi pictura detaliului. In colcăiala întâmplărilor comune (conducând la o „pierdere a reliefului", cum i s-a reproşat), de un dramatism infuzat, evocarea faptelor capătă o încărcătură ritualică; repovestite, recuperate, ele - în pofida registrului minor - rămân vii, compunând şi nemurind o lume de o remarcabilă omogenitate şi fraternitate. Sunt ceremonii şi istorii expediate într-o „lume îndepărtată", fabuloasă, trăind în patriarhalitate, cu personaje aşezate, aşteptându-şi cu seninătate Sfârşitul, contemplând nostalgic anii cei tineri, viaţa şi trecerea.
(Adrian Dinu RACHIERU, Scriitorul şi umbra. Eseu despre proza lui Sorin Titcl, Editura „Timpul", Reşiţa, 1995, p. 5-6, 9, 2.1-24)
Sorin TitePs rememberedsnow (Mi-am amintit de zăpadă, 1973), remote country {Ţara îndepărtată, 1974) and birdandshadow {Pasărea şi umbra, 1977) are all explicit metaphors of the authorial cffort to bring to light the buried continent of mcmoiy, to unravel - in a painfully slow movement - those „revolutions minuscules" of everybody life. The narrative discourse of his later books, more packed with remembered life than ever, seems to escape the categoiy of the simili-narrative to which such experiments have been previously ascribcd.
(Marcel CORNIŞ-POPE, The Unfinished battles.
Romanian Postmodeniism Before and After 1989, Editura Polirom, Iaşi, 1996, p. 156)
1568
REPERE CRITICE
Ambiguu aşezată în timp, „lumea" lui Sorin Titel percepe cu un categoric simţ al măsurii funcţia terapeutică, dar şi „calitatea" evenimentului individual, funcţie de care acceptă sau nu „taina" ca bun al comunităţii - supus regimului liberei circulaţii - sau, dimpotrivă, interzis, redus la gradul de ciudăţenie, de care se face vinovat şi trebuie să o suporte doar individul în cauză (în limbajul locului, al ţinutului bănăţean, „în taină" având şi sensul de „în zadar", destinat anume să oprească la timp iniţiative ce ar avea, oricum, doar şansa nereuşitei!).
Sub o astfel de înţelegere pare să stea întreaga literatură a lui Sorin Titel, cel care, aşa cum adesea s-a afirmat, a „mizat" pe echilibrul structurilor coparticipante la existenţa individului, cu atât mai mult pe al celor ce statuează comunitatea.
(Ada C. CRUCEANU, Porunca Fiului. Eseu asupra prozei lui Sorin Titel, Editura Hestia, Timişoara, 1997, p. 23-24)
Unul din „lucrurile fundamentale" care pe Titel mereu l-a atras [...] a fost „sentimentul matern şi cel filial", de fapt punerea în ecuaţie a celor doi termeni, mamă-fiu, iubire maternă-iubire filială. O temă recurentă, cum s-a văzut, în scrierile acestui prozator, o mare temă de care, în literatura română, de fapt, pica puţini alţii s-au apropiat. Accidental a făcut-o Arghezi, în romanul Ochii Maicii Domnului, al cărui erou, ne amintim, este adoratorul mistic al mamei decedate, suprapunând imaginea acesteia, dintr-un portret, celei sacralizate a Maicii Domnului.
Şi la Sorin Titel legătura dintre mamă şi fiu, astfel cum el a înfăţişat-o în romanul său ultim, prezintă contingenţe cu sacrul. Avertizează despre aceasta chiar alegerea titlului, reproducând din Evanghelia după Ioan acele vorbe ale lui Iisus crucificat, adresate Măriei.
Mai sunt şi alte elemente în roman ce reprezintă trimiteri în orizontul sacrului, cum ar fi numele biblice ale unor personaje (Petre, Pavcl, Simion, Marcu ş.a.) sau chiar acele frecvente referiri ce se fac la repertoriul artistic al sacralităţii, precum atunci când prozatorul vorbeşte despre asemănarea mamei cu madonele „senine şi liniştite" ale lui Botticelli sau Perugino. Şi mai elocventă, în sensul arătat, este
REPERE CRITICE
1569
sugerarea unor corespondenţe între anumite scene, situaţii, momente din roman şi episoade narate în Scripturi. Comentând cartea, Eugen Simion a vorbit astfel despre „parabola fraţilor duşmani" şi „mitul cainian" pe care le evocă ura ce i-o poartă copilului Marcu fraţii mai mari ai acestuia, trei la număr. Un personaj colectiv raportabil, într-adevăr, la figura mitică a lui Cain. Un Cain multiplicat.
Luminile mitice, proiectate asupra unor zone întinse din roman, referirile biblice cu aura lor simbolică fac să se vadă fundamentele creştine care susţin ideaţia acestei cărţi. Iubirea, mila, bunătatea („nu e ea, bunătatea, un fel de osie a lumii?" întreabă un personaj) sunt simţăminte, sunt trăiri omeneşti, cel mai sus situate în scara de valori morale a romanului şi ele aparţin, de bună seamă, etosului creştin. La începutul deceniului opt, când apărea Femeie, Iată Fiul Tău, nu s-a putut vorbi decât prea puţin - şi foarte pe ocolite - despre această dimensiune a cărţii lui Sorin Titel, deloc neimportantă.
(Gabriel DIMISIANU, Prefaţă la Femeie, Iată Fiul Tău, Editura Minerva, Bucureşti, 1997, p. VI)
Unde se află Sorin "Eitel în acest peisaj, ante şi postdcccmbrist? A refuzat să scrie roman politic, dimpotrivă, după Ţara îndepărtată (1974), se depărtează de „obsedantul deceniu" coborând tot mai adânc în trecut. Nici grila postmodernă aplicată de Mircca Cărtărescu romanului românesc din secolul al XX-lea1 nu-1 scoate la lumină. Poate că Sorin Titel reprezintă cel mai curios caz din generaţia ’60. Iar destinul său literar seamănă cu al Hortensiei Papadat-Bengescu. Ca şi prozatoarea, cantonată mulţi ani într-o viaţă de provincie, gravitând în jurul revistei „Viaţa românească" de la Iaşi, sub influenţa lui G. Ibrăilcanu, şi Sorin Titel a trecut printr-o fază a provinciei, a lucrat câţiva ani ca redactor la revista timişoreană „Orizont". Acum asimilează influenţa Noului Roman francez, publică două mici romane extrem de interesante, Dejunul pe iarbă şi Lunga călătorie a prizonierului.
1	Mircea Cărtărescu, Postmodernismidromânesc, Editura Humanitas, Bucureşti, 1999, p. 329.
1570
REPERE CRITICE
însă odată cu mutarea la Bucureşti, scriitorul intră în redacţia „României literare" şi în cercul de critici ai revistei, i se schimbă lecturile, modelele. Presiunea constantă şi difuză a criticilor, colegi şi prieteni, catalizează scrierea ciclului său narativ. Nu ştim cum ar fi evoluat Sorin Titel fără mutarea în capitală şi prezenţa activă a criticilor, tot aşa cum nu vom şti niciodată ce ar fi devenit proza Hortensiei Papadat-Bengescu în absenţa lui E. Lovinescu şi a cenaclului unde au fost citite şi scrise romanele Hallipilor. Un neliniştitor semn de întrebare se ridică asupra celor doi scriitori: lăsaţi în singurătatea mesei de scris, fără cenaclu sau redacţie, fără criticul-mcntor şi criticii-prietcni, ar fi ajuns să-şi dezvolte natura lor artistică adevărată sau ar fi ratat în tăcere?
Şi aşa cum Hortensia Papadat-Bengescu se-ntoarce de la al doilea modernism spre întâiul modernism, alienant pentru structura ei profundă, şi Sorin Titel părăseşte scriitura postmodernă inspirată de Noul Roman şi treptat-treptat recuperează în tetralogie şi primul şi al doilea modernism, absorbind şi formele originare ale epicii, contaminând romanul cu şirul de povestiri sau încasetarca acestora. Canonul epocii acţionează asupra lor prin intermediul criticilor şi îi transformă în captivi ai acestei „clepsidre întoarse". Se poate explica astfel şi dificultatea receptării celor doi autori în contemporaneitate, ca şi timpul îndelungat necesar pentru formarea unui public capabil să le înţeleagă şi să le guste scrierile.[...]
Prin analogie, cartea titeliană recunoscută drept capodoperă1 de receptarea imediată este romanul Femeie, Iată Fiul Tău, care se conformează canonului critic tributar modernismului, în timp ce micul roman Dejunul pe iarbă a fost considerat, de aceiaşi critici şi după acelaşi canon, o trăsnaie, o bizarerie, o extravaganţă. Pentru criticul de mâine, format în postmodernitatc şi într-o „gândire slabă", familiarizat cu dccanonizarea şi de construcţia, Dejunul pe iarbă ar putea fi o revelaţie. Şi n-ar fi exclus să eclipseze tetralogia încheiată
1 Parcurgerea cronicilor de întâmpinare a romanului (v. Note. Comentarii. Variante la Femeie, Iată Fiul Tău) evidenţiază, totuşi, nuanţe în receptare. Majoritatea criticilor nu absolutizează valoarea cărţii, ci îi identifică atât reuşitele, cât şi punctele slabe.
REPERE CRITICE
1571
cu o cartc-apogeu şi să fie aşezat într-un şir de „ciudăţenii estetice" reinventate de ochiul posr-postmodernismului.
Condiţia de „captiv în clepsidra întoarsă" îl singularizează pe Sorin Titel în generaţia ’60 şi-l menţine într-un con de umbră şi în posteritatea imediată, cu atât mai surprinzător cu cât avea o fină percepţie a schimbărilor din proza europeană. Persistă o impresie difuză la toţi comentatorii săi: Sorin Titel părea mai sensibil, mai permeabil la mişcările subtile din câmpul cultural european decât dispus să le preia pe cele vizibile, pe alocuri ostentative, din propria literatură. O distribuţie a preocupărilor între proză şi eseistică, între masa de scris şi sala de spectacol, eterogenitatea codurilor culturale, amalgamul artelor, impuritatea etc. îl arată aproape de postmo-dernitate. Omul însuşi, meloman pătimaş, familiarizat cu marile muzee, cu expoziţii, receptiv la experiment şi noutate, prezent la orice vernisaj sau premieră, era capabil să scrie ca puţini dintre contemporanii săi despre cărţile altora, semănând mai degrabă cu postmodernii ce urmează.
Insă receptarea critică imediată a cărţilor, dincolo de recunoaşterea celor două serii de lecturi catalizatoare (Noul Roman francez şi proza imperiului agonic) şi a „verigii" care face legătura dintre ele, Franz Kafka, îl menţine pe scriitorul nostru în modernism. Supusă şi altor grile - şirul de opoziţii propus de Ihab Hassan ori suma de trăsături ale postmodcrnismului realizată de Mircea Cărtărcscu -opera titeliană în întregul ci ar releva neputinţa de a-1 fixa într-unul sau altul din „ismele" în discuţie. Ocolul, amânarea, învăluirea ca strategii narative traduc indecizia fundamentală a lui Sorin Titel: structura sa îl predispune spre postmodernitate, contextul cultural şi canonul critic îl trag mereu înapoi spre modernism. [...]
In anul 1983, când apare ultimul roman antum, Femeie, Iată Fiul Tău, se petrece un fenomen cultural extrem de interesant, subteran: Europa Centrală începe să-şi redescopere identitatea prin scriitori. Articolul faimos semnat de Milan Kundera - Un Occident kidnappe ou la tragedie de FEurope Centrale publicat întâi în „Le Dcbat", în 27 noiembrie 1983, şi apoi, tradus în engleză, în „The New York Review of Books", în 26 aprilie 1984, aduce în atenţia tuturor „A Treia Europă", ignorată de politicieni şi politologi, de istorici şi gazetari, păstrată vie în memoria scriitorilor.[...]
1572
REPERE CRITICE
Ar fi fost marca şansă a lui Sorin Titcl, căci era singurul prozator român consacrat a cărui tetralogie s-a impregnat de spiritul 7nittel-european. [... ]
Tetralogia, veritabilă Yoknapatawpha bănăţeană, este singura creaţie epică de proporţii din literatura română care păstrează mitul Europei Centrale. Un sumar inventar al temelor Europei Centrale amintit, în trecere, de Adriana Babeţi în cursul unui seminar Michael Heim1 - imaturitatc şi agonie, fascinaţia extremelor, politice, ideologice - se regăseşte în romanele titeliene. Tot aşa se regăsesc locurile predilecte - biroul, sala de aşteptare, gara, cazarma, circul ori teatrul, spitalul şi infirmeria - sau personajele: ofiţerul şi ordonanţa, medicul şi infirmierul, artistul autentic şi producătorul de kitsch-uri, mulţimea de funcţionari, inşii mărunţi sau oamenii fără însuşiri.
Un inventar mai amplu, realizat de Tony Judt în cadrul altui seminar desfăşurat în cadrul aceluiaşi grup de la Timişoara1 2, încearcă să identifice principalele caracteristici ale Europei Centrale ca entitate culturală: ironia (născută din relaţia individului cu trecutul, autoritatea, statul), pesimismul, preferinţa pentru speciile concentrate (foiletonul, eseul scurt sau mediu, nuvela foarte scurtă), obsesia autodefinirii, tendinţa demolatoare şi autodestructivă, evreii ca prezenţă/absenţă, pendularea între complexitatea marelui oraş şi simplitatea orăşelului de provincie, percepţia noţiunii de „centru", proliferarea „micilor centre" şi raportarea lor la „centrul mare", cultura urbană de esenţă germană, interesul faţă de trecut.
Ironia blândă impregnează atmosfera tetralogiei, pluteşte în jurul diferitelor personaje - aleg câteva exemple aproape la întâmplare: Eva Nada şi mama din Ţara îndepărtată, unchiul Rubin şi mătuşa Valeria din Clipa cea repede. Pesimismul se regăseşte într-o atotstă-pânitoare aşteptare a morţii (lunga agonie a lui Ion din Pasărea şi umbrii), romanele se pulverizează în istorii, istorioare, anecdote savuroase şi nuvele alcătuind „clini" sau „bucle" narative: apar satele şi târgurile bănăţene (Margina, Făget, Lugoj), dar şi centrele mici (Seghedin sau Zagreb), personajele titeliene ajung la Viena... Foiesc
1	Michael Heim, Un Babei fericit, Editura Polirom, Iaşi, 1999, p. 149.
2	Tony Judt, Europa iluziilor, Editura Polirom, Iaşi, 2000.
REPERE CRITICE
1573
în tetralogie toate etniile Europei Centrale, ca în episodul emblematic din Clipa cea repede: înălţarea hotelului „La împăratul Traian“.
Şi iarăşi nu se pot face decât presupuneri: cum ar fi fost primite romanele Pasărea şi umbra şi Femeie, Iată Fiul Tău dacă ar fi fost traduse în anii ’80, în germană şi engleză? Cum l-ar fi receptat un specialist al literaturilor din Europa Centrală ca Michael Heim? Cum l-ar fi citit Tony Judt, bun cunoscător al istoriei popoarelor aflate atunci încă în spatele „Cortinei de fier"? La câte întrebări despre central-europenitatea românilor n-au dat răspunsuri în mod implicit cărţile scrise de Sorin Titel cu mult înainte ca aceste întrebări să fie puse şi auzite, căci prozatorul român îşi încheie tetralogia în anul când abia începe „moda Europei Centrale"...
(Elisabeta LĂSCONI, Oglinda aburită, oglinda lucioasă. Sorin Titel.
Universul creaţiei, Editura Amarcord, Timişoara, 2000, XII - Captivul din „clepsidra întoarsă“, p. 260-265)
Sorin Titel nu a conceput acest drum de dragul de a enumera varietatea suferinţei sau de a se concentra asupra unor trăsături înrădăcinate în om, care fac din el un automat, fanatic, crud, fără să ştie sau să înţeleagă pentru ce se lasă târât în asemenea situaţii. Zbaterea omului între abjecţie şi sublim, între viaţă şi moarte motivează, numai ea, asemenea analize de situaţii şi trăiri sufleteşti. EXorcismul torturii, neliniştea provocată de pândă şi suspiciune, acceptarea condiţiei de supus, remuşcarea, înţelegerea, iertarea sunt teme desprinse din istoria contemporană a scriitorului. Numai că el transferă totul unui timp imprecis, ca şi spaţiul mersului fără ţintă, din care semnificaţia biblică nu întârzie să se facă simţită; „Iubiţi pe vrăjmaşii voştri", „Faceţi bine celor care vă urăsc" sunt îndemnuri ştiute. Ele motivează într-o lume sfâşiată de adversităţi, filosofia iubirii, spiritualitatea suferinţei prin înţelegere şi iertare. în această trăsătură stă superioritatea captivului, oricâte piedici i-ar pune lanţurile. Semnificaţia biblică încarcă de substanţă sensul acceptării necondiţionate a suferinţei. Fiul Omului, respectând întocmai planul gândirii divine, execută prorocirile, conform cărora avea să sufere, să moară şi să învie „a treia zi după Scripturi".
1574
REPERE CRITICE
E clar că Sorin Titel reconstituie cu limbaj modern şi experienţa contemporană, drumul Golgotei. Este, printre altele, momentul întâlnirii lui Iisus, pe drumul Golgotei, cu Simeon din Cyrene şi, implicit, al retragerii în rugăciune, cu ecou în povestire în urcarea treptelor, gestul paznicului de a lua el raniţa şi cântecul murmurat ca o rugăciune. Repetarea imaginii, prizonierul la mijloc, cei doi bărbaţi la stânga şi la dreapta lui este emblematică pentru ceea ce a ţinut Sorin Titel să exprime.
(Cornelia ŞTEFĂNESCU, Realitate prin simboluri, în „Reflex*1, anul I, serie nouă, nr. 3, decembrie 2000, p. 16-17)
Opera lui Sorin Titel este asemenea aceleia bacoviene, simplă şi complexă, la îndemână şi plină de un rafinament care scapă oricărui avânt analitic doar ambiţios. La fel ca în cazul poetului care şi-a spus sieşi şi posterităţii că, iată, veacul l-a făcut atât de cult încât priveşte peste semeni şi aici, cu toată cultura mare a lui Sorin Titel, un ceva de nepovestit (doar) cu uneltele obşteşti ale hermeneuticii ni se impune. I-aş spune acestui ceva: drum către a-culturalitate; nu ştiu dacă acesta este numele exact a ceea ce intenţionez să pun în evidenţă în paginile care urmează. A-culturalismul prozei titeliene (ca „achiziţie" ultimă şi neaşteptată a unui scriitor înfometat de cultură) este unul dintre marile paradoxuri ale literaturii noastre moderne. Modul în care a-culturaţia i s-a impus trebuie scrutat din unghiul îngust şi dificil al raportării la imaginarul creator, la destinul acestuia, aşa cum ni se arată în devenirea scrisului său prin dezvăluiri succesive şi mereu reluate ale resorturilor vieţii. Ce şi cum anume este viaţa, cum se întâmplă toate de-a lungul ei, care este acel ceva care îi împrumută semnificaţii adânci, pe lângă care trecem orbi în viaţa de zi cu zi pentru că este nesemnificativ, toate aceste întrebări-teme-obsesive sunt prezente încă din vremea volumului de debut intitulat Copacul. Aşadar, redutabilul paradox pe care s-a priceput Sorin Titel să-l aducă în literatura română s-a ivit din convingerea sa, treptat dobândită, că „marele"şi „definitivul"sens al vieţii se ascunde în aparenţele ei nesemnificative; această convingere l-a împins încet spre treptata a-cidturalizare a prozei, aşa cum se manifestă
REPERE CRITICE
1575
aceasta în vastul ciclu romanesc care începe cu romanul Ţara îndepărtată şi sfârşeşte cu tulburăitondpoem epic Femeie, Iată Fiul Tău.
Pc de altă parte, ideea că viaţa îşi poartă sensurile de adâncime în ritmuri anodine este aproape o banalitate a modernităţii. Ea se impune ca atare în scrisul lui Sorin Titel încă din vremea debutului pentru a deveni loc comun în proza optzecistă. Nu acest fapt este important în proza lui Sorin Titel, ci programul portic prin care ea capătă consistenţă şi devine bun al scriiturii. Acest câştig îl socotesc un ceva dobândit, ca orice lucru profund, nu doar pe cale livrcscă; dimpotrivă, îmi pare a fi mai ales o achiziţie dobândită printr-o continuă şi ncnarabilă expiere, cum ar spune teologii, a vieţii în aspectele ci modeste, anonime, perpetuate în ecourile lăuntrice ale amintirilor, ale reveriilor, ale biografiei proprii devenite materie primă a unor căutări într-un orizont esenţial al existenţei pe care scriitorul a ajuns să-l povestească în chip original.
(Daniel VIGHI, Sorin Titel. Monografie, antologie comentată, receptare critică, Editura Aula, Braşov, 2000, p. 7-8)
Modernitate, aşadar, sau tradiţionalism?
Şi una, şi alta. Ori, mai bine zis, o valoroasă sinteză între două feluri de mentalităţi, înfăptuită însă, în ultimă analiză, tot pe tărâmul modernităţii. De altfel, însăşi „modernitatea" s-a aflat mereu în mişcare şi nu poate fi identificată (vorbind de proza literară) cu un ansamblu de tehnici şi viziuni cristalizat într-un moment istoric dat. Modernitatea literară a „evoluat" ea însăşi, redescoperind şi revalorizând miticul şi arhaicul, iar unul dintre artizanii acestei evoluţii, alături de atâţia alţi scriitori de pc diferite meridiane, a fost însuşi Sorin Titel.
Apoi, în acest context, nu trebuie identificat „tradiţionalismul" cu sensul restrâns, „tactic", dobândit de acest termen în istoria noastră literară (sau care vizează, limitativ, practici literare anumite, configurate în condiţii istorice date). Gândirea tradiţională are un sens „larg", în care mentalitatea rurală românească arhaică se încadrează desigur, dar pe care nu îl epuizează.
Spirit fascinat de modernitate, Sorin Titel a fost „sincron", ca scriitor, cu marea literatură universală a veacului. Prin revitalizarea,
1576
REPERE CRITICE
în proza modernă pe care a practicat-o (inclusiv pe subiecte „rurale"), a patrimoniului gândirii tradiţionale, el a fost, de asemenea „sincron". Se cuvine să subliniem din nou că toate aceste „sincronizări" scriitorul le-a înfăptuit cu autenticitate, prin opere purtând atributele unei puternice originalităţi.
în cadrul literaturii române, prin acţiunea lui Titel - şi prin cea, omoloagă ori convergentă, a unora dintre colegii săi de generaţie -deja vechea problemă a „inferiorităţii" literaturii pe teme rurale a fost rezolvată prin eliminare. Un întreg domeniu de inspiraţie, care a putut, la un moment dat şi în condiţii date, selecta moduri de tratare diferite de cele aplicate domeniului „citadin" (şi, de regulă, conservatoare), a fost pe deplin „sincronizat" cu curentul major al literaturii contemporane şi repus în drepturi pe dc-a întregul, readus în sfera marii literaturi printr-o abordare conformă cu orizontul estetic al contemporaneităţii.
(Nicolae BÂRNA, Strălucita reabilitare a „prozei ruraleîn „Familia", anul 37, nr. 9, septembrie 2001, p. 57)
Surprinzător cum prozatorul inserează în text clementul „joc". Cei trei acţionează ludicum in modum (în felul comedianţilor). Cuprinşi de o neaşteptată bună dispoziţie inventează jocuri cu reguli conform cărora prizonierul trebuie să piardă întotdeauna; jocurile sunt dureroase - vezi jocul cu popicele, jocul cu loviturile - dar asta este mai puţin important atâta vreme cât îi reconfortează şi le măreşte cheful de distracţie. Până şi prizonierul acceptă şi vede în acest lucru un fel ingenios de a schimba monotonia călătoriei. Dacă i-am numi homines liulentes ar fi impropriu, deoarece noţiunea de homo ludens implică ideea de creaţie, de nou prin joc, de cultură ca joc, în vreme ce eroii noştri fără nume nu ştiu să se joace decât provocând suferinţa ca pe ceva normal. în lumea lor absurdă durerea este o componentă firească; dacă prizonierul se schimonoseşte sau surâde sub ploaia de lovituri e pentru a face ziua de azi mai interesantă şi mai puţin monotonă decât cea de ieri. Jocul se opreşte la limita dintre viaţă şi moarte, atunci când suflarea este pe cale să se curme. încetează doar pentru a se schimba cu un alt joc, deci pentru alternanţă. Viaţa e cruţată doar pentru că moartea nu se supune absurdului; în jocul
REPERE CRITICE
1577
morţii nu poţi trişa. Pentru a-i numi optăm pentru homines ludibundi, adică veseli, bine dispuşi, zburdalnici, dar în limitele unei boli ce macină pe dinăuntru: tristeţea. Homines ludibundi, adică atinşi de joc, precum atinşi de boală.
(Ramona MALIŢA, Liuiga călătorie a prizonierului, în „Familia14, anul 37, nr. 9, septembrie 2001, p. 69)
Comentatorii operei lui Sorin Titel au făcut din volumul Ţara îndepărtată (1974) o piatră de hotar. în tentativa autorului de a alcătui, cu mijloacele naraţiunii moderne, un univers al lui, compus din fragmentele salvate de memorie ale vechii lumi bănăţene, volumul acesta face apel la câteva noi procedee epice - învăţate, de astă dată, de la Joyce (întrucât venise vremea contactului cu Ulysses). Odată cu acest volum, începe, într-adevăr, să se întrezărească miza demersului său artistic întemeiat pe o sinteză aproape imposibilă: a pune o lume încă arhaică într-o haină epică ultramodernă.[...]
Bruiajul vocilor concurente şi caracterul apăsat polifonic al romanului nu ne pot opri să degustăm separat poveştile celor mai încântătoare voci: aceea a şugubăţului moş Puiiii şi aceea a fabuloasei babe Eva Nada, povestitoarca care împinge în fabulos relatarea realistă, cu naturaleţea cu care o face şi Marqucz. Fascinantă autoare de murături, Eva Nada e bucătăreasa analfabetă a familiei lui Andrei. O norocoasă intuiţie de prozator, căci, să nu ne prefacem că am uitat, bucătăria (unde este şi focul) e unul din marile centre narative ale lumii. [...]
Pasărea şi umbra (1977) reia atmosfera şi modalitatea narativă ale romanului publicat cu trei ani mai înainte (Ţara îndepărtată), uzând, poate, de fişele şi materialul epic nefolosit. Mai prezente par a fi acum: conştiinţa caracterului convenţional al literaturii, demonstrativitatca ludică şi demiurgia ca rol comic burlesc, interpretat în faţa cititorului uşor amuzat. Substanţa vieţii nu numai că nu dispare în jocul, deja previzibil, al schimbării competenţelor narative, dar se poate spune că ochiul prozatorului a devenit mai pătrunzător, iar cercetarea realului mai atentă la înţelesul profund al faptelor banale, al destinelor omeneşti obişnuite (cum s-a spus, Cehov rămâne, în ceea ce priveşte substanţa umană, modelul absolut
1578
REPERE CRITICE
al autorului). Titel ştie acum să descopere într-o istorisire ce se stinge detaliul apt de a primi o nouă dezvoltare narativă, să intuiască nucleele epice demne de o altă, nouă poveste. [...]
Cel mai interesant lucru din carte este glisarea lină în fantastic şi insolit a relatării realiste. Practic, fantasticul, oniricul fac parte din existent, iar numărul şi aşa mare de voci narative (care tulbură halucinatoriu, ca la Faulkncr, observaţia) este sporit de vocile morţilor care se amestecă firesc printre vii.[...]
Nostalgia este sentimentul cu care ne învăluie şi romanul Clipa cea repede (1979), carte care, împreună cu altele câteva publicate în anii ’70 de Sorin Titel, e dedicată lumii vechi ce s-a stins sub ochii noştri şi care a avut personalitatea şi valorile ei distincte. Şi în privinţa prozei retro (ilustrată peste un deceniu de Gabriela Adamcştcanu ori de Bcdros Horasangian), el se dovedeşte a fi un precursor. Lumea agonică din Clipa cea repede adaugă o coordonată temporală spaţiului bănăţean ce poartă amprenta lui Sorin Titel spre a alcătui un univers epic inconfundabil (printre puţinele iniţiative de inspiraţie faulkneriană duse la capăt de noi).[...]
Acuitatea observaţiei realiste nu diminuează, deşi spunerea propriu-zisă a poveştii şi alergarea odată cu ea, prin decenii şi locuri diferite, printre umbre vorbitoare de morţi şi printre vii, ar fi putut consuma întreaga energie a scriitorului. In carte, aflaţi sub magia poveştii, vorbitorii nu se mai opresc în faţa hotarului dintre real şi imaginar şi parcă au uitat cu totul cronologia. Alunecarea lor firească din realitatea curentă în fabulos este şi aici încântătoare.[...]
Nu ştim cum ar fi putut evolua proza lui Titel după Femeie, Iată Fiul Tău (1983). Romanul acesta dă mărturie asupra remarcabilei ştiinţe epice pe care ajunsese s-o stăpânească scriitorul. El face uz de întreg capitalul stilistic cumulat în timp printr-un excepţional efort de sincronizare: alunecarea firească din real în fantastic şi înapoi, subminarea cronologiei şi a ordinei logice a episoadelor, lărgirea sferei verosimilului cu asimilarea îndrăzneaţă a visului şi fabulosului, înmulţirea faulkneriană a vocilor mărturisitoare, intervenţia auctorială ludic-ironic sau relativizantă, glosând fără stridenţă asupra soluţiilor narative posibile oferite ad-hoc cititorului-spcctator, invitat să intre în jocui convenţiei ca partener activ.
REPERE CRITICE
1579
Substanţa umană a rămas şi ea aceeaşi: biografiile oamenilor mărunţi cu suflet curat şi marc, acei purtători ai greului lumii acesteia, universul bănăţean al târgurilor pitoreşti în care totul urmează încă un scenariu ancestral, psihologia complexă a familiei ţărăneşti numeroase şi vitale, care are doar în aparenţă o existenţă obscură. [...] Ceva important s-a petrecut totuşi în ultima carte antumă a scriitorului. Proza aceasta a vieţii obişnuite şi a unei umanităţi cu o temperatură medie (şi care nu e populată de personaje teribile, dizarmonice, impresionante în sine prin tragismul sau demonismul lor) este infuzată de idei şi reordonată de mituri coagulante şi de simetrii simbolice.[...]
Două biografii tragic-simetrice, reconstituite cu dificultate de cititor din amintirile învălmăşite ale unor bătrâne, izbutesc să impună, peste mulţimea de metafore şi simboluri emanate de episoadele epice secundare, ideea devotamentului absolut şi a măreţiei - în ordinea vieţii - a Femeii, fiinţă sacră în care se întrevăd îngemănate Eva (care zămisleşte „viaţă") şi Maria (care plânge stingerea ei).
(Eugen NEGRICI, Literatura română sub comunism. Proza, Editura Fundaţiei PRO, Bucureşti, 2002, Sociografii cu sensuri simbolice şi sugestii mitice, p. 322-326)
Literatura „marginilor Mitteleuropei" îşi găseşte în Sorin Titel un lider de anvergură. In tetralogia Ţara îndepărtată (să numim aşa ciclul romanesc format din Ţara îndepărtată, 1974, Pasărea şi umbra, 1978, Clipa cea repede, 19801, Femeie, Iată Fiid Tău, 1983) apar români, maghiari, germani, sârbi, polonezi, cu toţii descoperind Viena începutului de secol; cu toţii trăind solidaritatea unui timp al valorilor imperiale. Dacă în prima serie de romane (şi nuvele) Sorin Titel optase pentru modelul modernizator francez, în ciclul Ţara îndepărtată modele îi sunt „scriitorii marginilor*, de la Kusniewicz la Danilo Kis.[...] 1
1 De fapt, Pasărea şi umbra a apărut în 1977, iar Clipa cea repede, în 1979.
1580
REPERE CRITICE
După ce petrecuse o vreme alături de onirici, după ce sacrificase un şir de articole pe altarele Noului Roman şi zeilor Claude Simon, Alain Robbe-Grillet, Nathalic Sarraute, după ce a atras luarea-aminte a parizienilor cu Lunga călătorie a prizonierului, parabolă anticomunistă care a reuşit, totuşi, să recolteze premii literare în ţară, Sorin Titel s-a întors acasă, descoperind resursele „imediatei apropieri44 în ciclul Ţara îndepărtată (romane ale Banatului de odinioară şi de azi).
(Cornel UNGUREANU, Mitteleuropa periferiilor, Editura Polirom, Iaşi, 2002, p. 23, 112-113)
Cartea lui Sorin Titel, Clipa cea repede, o citesc, ca să zic aşa, pe clipe. Azi o pagină-două, mâine treizeci, pauză, peste câteva zile iar nişte pagini etc... Aş vrea să nu se mai termine. Are ceva de basm, de poveste spusă la gura sobei, iarna, când în casă-i cald şi bine şi-afară bântuie îngheţul. Zăbovesc pe câte o filă, cu ochii aiurea, amin-tindu-mi de mine, de visurile mele şi cum m-aş tot duce-n trenuţif acela pe lângă care flăcăii alergau îndemnaţi de fete, culegeau prune, iar se suiau. Dovlccii enormi din grădina Anei! Soldatul care declanşează, c-o împuşcătură, toată maşinăria nemţoaicei. (O, mai ales turcul care caută să taie sânii unei turcoaice, sânii pe care ba şi-i arată, ba şi-i ascunde!) Neasemuita, nostalgica poveste a lui Terapont ce-şi găseşte iubita ideală peste ţări şi mări. Panouri, parcă, de bâlci, pictate naiv, sfâşietor de blând, în culori voit stângace. Şi ce melodie secretă se degajă din frază, din aranjarea cuvintelor! îmi cântă sufletul dulce-amar în timpul lecturii. Şi am ajuns doar la pagina 127, mai am, mai am, sunt bucuros, îi mulţumesc din inimă, din toată inima, lui Sorin Titel. (Să nu uit scena antologică, de desen animat, crudă şi tandră, declanşată de aruncarea furcii de către baba curioasă, furcă ce nimereşte-un purcel. De reţinut tăierea cu toporul a paserii de către „domnişoara44). [...]
Farmecul indicibil al acestei cărţi vine, cred, din importanţa, din greutatea cu care se înfăptuiesc gesturile, treburile cele mai simple, mai banale. Din minuţiozitatea profundă, ceremonioasă, a (de exemplu) culegerii perelor. Fiecare clipă e grea, coaptă, mustoasă, esenţială, ca fiece pară pe care, c-o grijă infinită, domnul director o desprinde fericit de pe crenguţa ei. El va muri... „Să caute ea în
REPERE CRITICE
1581
dulapul unde îmi ţin lucrurile de şcoală, trebuie să fie acolo nişte hârtie albastră de îmbrăcat caietele". Şi iar mi se umple sufletul de-o lacrimă mare, limpede, tremurătoare, lacrimă pe care-aş lua-o-n mâini şi-aş purta-o ca pe însăşi copilăria mea-n braţe, în lumina unei după-amieze nesfârşite. „... şi prin începutul acela de somn pătrundea mirosul acrişor al cânepii din capătul pădurii, al socului pălit de soare şi mirosurile acelea îl trezeau; deschidea mirat ochii; frumoasă-i lumea, aşa cum a făcut-o cine a făcut-o, n-ai mai pleca din ea în vecii vecilor, atâta-i de frumoasă şi plină de lumină1c. Cartea lui Sorin Titcl c o rugăciune.
(Emil BRUMARU, Fiecare clipă e grea, coaptă, mustoasă, esenţială, în „România literară", anul XXXVII, nr. 15, 21 aprilie 2004, p. 9; Cerşetorul de cafea. Scrisori către Lucian Raicu, Editura Polirom, Iaşi, 2004, p. 210-212)
Banatul i-a suportat greu pierderea. El era un punct de sprijin şi autorii tineri de aici scriau cu gândul la el. Ca şi autorii mai vârstnici. Când se întorcea la Timişoara, venea cu Eugen Simion, Lucian Raicu, G. Dimisianu. Realiza punţi între „lumea bună" a capitalei şi Banatul cultural. Prin el îşi descopereau locul în cultura naţională autori ce altfel, poate că ar fi fost minimalizaţi sau chiar uitaţi. Dar şi autori mai tineri, G. Schwartz, Alexandru Deal, I. D. Teodorcscu, Florin Bănescu, Ion Florian Pandurii, Ion Marin Almăjan ca şi alţii, din generaţia lui Viorel Marineasa, Mircea Mihăieş, Daniel Vighi, Vasile Popovici se simţeau în largul lor alături de el. Scria despre ei cu entuziasm, cu bucurie, iar ei vedeau în scrisul lui un reper intelectual şi moral major. Provincia devenea centru al lumii, spaţiu confortabil pentru existenţa în şi întru demnitate literară. Scriitorul validase dreptul acestui spaţiu de a exista în literatură. Ţara îndepărtată era chiar aici. Şi nu arăta deloc rău.
(Cornel UNGUREANU, După 20 de ani. Postfaţă la volumul, Sorin Titcl interpretat de..., Ed. Modus P.H., Reşiţa, 2005; în „Reflex", anul VI, nr. 1-2-3/52-54, ianuarie februaric-martie 2005, p. 3)
BIBLIOGRAFIE
I. OPERE
1.	ÎN VOLUME
Copacul, [schiţe], prefaţă de Dumitru Micu, Editura pentru Literatură, Bucureşti, 1963.
Reîntoarcerea posibilă, [microroman], Editura pentru Literatură, Bucureşti, 1966.
Valsuri nobile şi sentimentale, [schiţe şi povestiri], Editura pentru Literatură, Bucureşti, 1967.
Dejunul pe iarbă, [microroman], Editura pentru Literatură, Bucureşti, 1968.
Noaptea inocenţilor, [nuvele], Editura pentru Literatură, Bucureşti, 1970.
Lunga căilătorie a prizonierului, [microroman], Editura Cartea Romanească, Bucureşti, 1971.
Mi-am amintit de zăpadă, [antologie de schiţe şi povestiri], Editura Emincscu, Bucureşti, 1973.
Ţara îndepărtată, [roman], Editura Eminescu, Bucureşti, 1974.
Pasărea şi umbra, [roman], Editura Eminescu, Bucureşti, 1977.
Clipa cea repede, [roman], Editura Cartea Romanească, Bucureşti, 1979.
Femeie, Iată Fiul Tău, [roman], Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1983.
Melancolie, [roman], postfaţă de Livius Ciocârlie, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1988.
1584
BIBLIOGRAFIE
Ţara îndepărtată. Pasărea şi umbra, ed. a Il-a, postfaţă de Vasile Popovici, Editura Emincscu, Bucureşti, 1989.
Clipa cea repede, ed. a Il-a, Editura Emincscu, Bucureşti, 1991.
Femeie, Iată Fiul Tăvii, ed. a Il-a, Editura Emincscu, Bucureşti, 1991.
Lunga călătorie a prizonierului, Editura Albatros, Bucureşti, 1991.
Femeie, Iată Fiul Tăuy ed. a IlI-a, prefaţă şi tabel cronologic de Gabriel Dimisianu, Editura Mincrva, Bucureşti, 1997.
Bucătăria de vară, [scenarii cinematografice], ediţie îngrijită şi postfaţă de Dorian Branea; cu trei evocări de Livius Ciocârlie, Cornel Ungureanu şi Viorel Marincasa, Editura Marineasa, Timişoara, 1997.
Clipa cea repede, ed. a IlI-a, prefaţă şi curriculum vitae de Elisabeta Lăsconi, Editura 100+1 Gramar, Bucureşti, 1998.
2.	ÎN ANTOLOGII
Vară cu ochii închişi; Copacul, în Veac de lumină, [nuvele, schiţe, povestiri], Editura Emincscu, Bucureşti, 1970, p. 935-941.
Intr-o zi de primăvară, în Iubeşte ziua de mâine. Culegere de proză românească contemporanăy Editura Emincscu, Bucureşti, 1972, p. 449-453.
Frumoasele zile de vară, în Se naşte o lume. Culegere de proză românească antifascistăy ediţie îngrijită de Gheorghc Iacob şi Cornel Popcscu, Editura Albatros, Bucureşti, 1974, p. 563-578. 3
3.	TRADUCERI
în volume:
Er Kundungen 24 Rumânische Erzăhlungen - Der Schmerz, Verlag Volk und Wclt, Berlin, 1969.
Die Schwartze Truche und andere Român ische Erzâhlungeny Horst Ertmann Verlag, Berlin, 1970.
A fogoly hosszu utazâsa, Kriterion, Bukarest, 1975.
Dluga podroz wieznia, Widawnictwo Literackie, 1975.
Le longvoyage du prisonniery Dcnocl, Paris, 1976.
De lange reis van degevangeney Meulcnhoff Ediţie, Amsterdam, 1981.
A mader es az ârnieky Europa, Budapest, 1981.
BIBLIOGRAFIE
1585
Ptak i cien, Widawnictwo Literackie, Krakov, 1983.
Die Tanzende Katze - Rumănische Erzăhler des 20 Jahrhunderts, Philipp Reclam Jun., Leipzig, 1985.
Naine, vaata, see on sinu poeg, Eesti Raamat, 1989.
Phantom Church and other stories J'rom Romania (She wants rne to climb the stairs), University of Pittsburg Press, 1996.
In periodice:
Der Schwartze Panther, în „Ncuer Weg", 16 Jahrgang, nr. 4612, 28. Februar 1964, p. 4.
Drei am See, în „Neuer Weg", 17 Jahrgang, nr. 4971, 23. Aprilie 1965, p. 3.
Scorching Heat, GriefA Lad’s nai ne cbiy, în „Romanian Review“, anul XIX, nr. 4 / 1965, p. 83-85.
On the phone, în „Romania Today", anul XXII, nr. 7, iulie 1968. Lumiere d’automne, în „Les Lettres Nouvelles", septembre-octobre
1972.
La miit des innocents, în „Les Lettres Nouvelles", fevrier 1976. Ptiţa i teni, în „Biblioteka Rumyniia", nr. 8, 1985. 4
4.	ÎN PERIODICE
Drumul, în „Tânărul scriitor", anul VI, nr. 2, februarie 1957, p. 62-65.
Idilă, în „Tribuna", anul I, nr. 46, 21 decembrie 1957, p. 4. Copilul, în „Tribuna", anul II, nr. 6(53), 8 februarie 1958, p. 5. Căldura, în „Tribuna", anul II, nr. 12(59), 22 martie 1958, p. 5. Scrisoare de la Oţelul Roşu, în „Tribuna", anul II, nr. 25(72), 21 iunie 1958, p. 4-5.
Iarnă fierbinte, în „Luceafărul", anul I, nr. 5, 15 septembrie 1958, p. 3.
Intr-o zi de primăvară, în „Luceafărul", anul IV, nr. 2(61), 15 ianuarie
1961,	p. 10.
Prietenie, în „Gazeta literară", anul VIII, nr. 15(369), 6 aprilie 1961, p. 5.
Drumul cu căruţa, n\ „Luceafărul11, anul IV, nr. 10(69), 15 mai 1961, P. 3.
1586
BIBLIOGRAFIE
Gardul, în „Gazeta literară", anul VIII, nr. 25(379), 15 iunie 1961, p. 4.
După ploaie, în „Scrisul bănăţean", nr. 9, septembrie 1961, p. 41-42. Zborul, în „Gazeta literară", anul VIII, nr. 43(397), 19 octombrie
1961,	p. 4.
Numai soacră să nu fii, în „Luceafărul", anul IV, nr. 23(82), 1 decembrie 1961, p. 6.
Dimineaţa, în „Gazeta literară", anul IX, nr. 11(418), 15 martie 1962, p. 3.
Pantera neagră, în „Scrisul bănăţean", nr. 3, martie 1962, p. 28-30. Durerea, în „Gazeta literară", anul IX, nr. 24(431), 14 iunie 1962, p. 5.
Onomastica unui adolescent, în „Luceafărul", anul V, nr. 14(97), 15 iulie
1962,	p.12.
Titiereţea nu poate muri, în „Scrisul bănăţean", nr. 6, iunie 1962, p. 77-78.
Vara, în „Gazeta literară", anul IX, nr. 33(440), 16 august 1962, p. 4.
Darid, în „Gazeta literară", anul IX, nr. 33(440), 16 august 1962, p. 4.
Vârstele şi marea, în Luceafărul", anul V, nr. 20(103), 15 octombrie 1962, p. 7.
Dealul cerului, în „Luceafărul", anul V, nr. 24(107), 15 decembrie
1962,	p. 6-7.
Trei săruturi pe o pagină, în „Scrisul bănăţean", nr. 1, ianuarie 1963, p. 36-37.
Soare pentru fiecare, în „Luceafărul", anul VI, nr. 8(119), 13 aprilie
1963,	p. 9.
Idilă, în „Luceafărul", anul IV, nr. 16(127), 3 august 1963, p. 9. Gin „proprietarul", în „Gazeta literară", anul XI, nr. 5(515), 30 ianuarie 1964, p. 5.
Stagiarii, în „Orizont", anul 1(1), nr. 1, ianuarie 1964, p. 75-80. Dupăminiază de sâmbătă, în „Gazeta literară", anul XI, nr. 19(529), 7 mai 1964, p. 3.
Acel verde de toamnă al lui Matisse, în „Gazeta literară", anul XI, nr. 44(555), 29 octombrie 1964, p. 5.
BIBLIOGRAFIE
1587
Convorbire la telefon, în „Orizont”, anul XV, nr. 9, septembrie 1964,
p. 18.
Ar putea ji un epilog frumos, în „Gazeta literară”, anul XI, nr. 48(559), 26 noiembrie 1964, p. 5.
Pasările din a patra duminică, în „Gazeta literară”, anul XI, nr. 48(559), 26 noiembrie 1964, p. 5.
Trei tineri pe malul lacului, în „Orizont”, anul XV, nr. 9, septembrie 1964, p. 14-16.
...La cinci fără un sfert, în „Orizont”, anul XVI, nr. 1, ianuarie 1965, p. 25-27.
Valsuri nobile şi sentimentale, în „Gazeta literară”, anul XII, nr. 17(580), TI aprilie 1965, p. 5.
Vară cu ochii închişi, în „Gazeta literară”, anul XII, nr. 17(580), 22 aprilie 1965, p. 5.
O duminică în tren, în „Ateneu”, anul II , nr. 6, iunie 1965. Nopţile lui Ştefan, în „Orizont”, anul XVI, nr. 6, iunie 1965, p. 5-14. Despărţiri definitive, în „Ateneu”, nr. 1(18), ianuarie 1966, p. 10-11. Călătorul clandestin, în „Orizont”, anul XVI, nr. 12, decembrie 1965, p. 15-19.
Mi-am amintit de zăpadă, în „Orizont”, anul XVII, nr. 1, ianuarie
1966,	p. 34-37.
Moartea lui Moş Târlea, în „Familia”, anul 2(103), nr. 5(9), mai 1966, P- \	"
Fără să fie vorba de Icar, în „Orizont”, anul XVII, nr. 5, mai 1966, p. 39-40.
Faţa mirată a copilului, în „Orizont”, anul XVII, nr. 7, iulie 1966,
p. 8-10.
Soarele negrit al melancoliei, în „Ateneu”, anul IV, nr. 2(31), februarie
1967,	p. 10-11.
Vară fără sfârşit, în „Orizont”, anul XVIII, nr. 1, ianuarie 1967,
p. 6-18.
Corn de vânătoare, în „Orizont”, anul XVIII, nr. 5, mai 1967, p. 26-37.
Zăpezile din oraş, în „Luceafărul”, anul X, nr. 34(278), 26 august
1967,	p. 4-5.
Lumina târzie, în „Gazeta literară”, anul XV, nr. 8(799), TI februarie
1968,	p. 4.
1588
BIBLIOGRAFIE
Dincolo de uşa încuiată, în „Gazeta literară”, anul XV, nr. 20(811), 16 mai 1968, p. 4.
Semne cu batista albă, în „Ateneu”, anul V, nr. 6(47), iunie 1968, p-11-
Strigătul, în „Orizont”, nr, 5, mai 1968, p. 17-20.
Alb, în „Luceafărul”, anul XI, nr. 26(322), 29 iunie 1968, p. 1. Itinerar gri, în „Luceafărul”, anul XI, 41(327), 12 octombrie 1968, p. 4-5.
Magnijicat, în „România literară”, anul I, nr. 5, 7 noiembrie 1968,
p. 16.
Aldo, în „Steaua”, anul XIX, nr. 10(225), octombrie 1968, p. 18-23. Popas pe fluxul mijlociu al memoriei, în „Orizont”, anul XIX, nr. 10(174), octombrie 1968, p. 25-27.
Ultimele nopţi, în „Luceafărul”, anul XI, nr. 47(343), 23 noiembrie
1968,	p. 4.
Moartea luiIacob, în „România literară”, anul II, nr. 1 (13), 2 ianuarie
1969,	p. 18.
Strigăitid, în „Luceafărul”, anul XII, nr. 2(350), 11 ianuarie 1969, p. 5.
Ea vrea să urc scările, în „Luceafărul”, anul XII, nr. 26(374), 28 ianuarie 1969, p. 5.
Dimineţi ciudate, în „Luceafărul”, anul XII, nr. 7(355), 15 februarie 1969, p. 3.
Prizonierul, în „România literară”, anul II, nr. 9(21), 27 februarie 1969, p.16.
Daplmisşi Cloe, în „România literară”, anul II, nr. 25(37), 19 iunie
1969,	p. 20.
Frumoasele zile de vară, în „România literară”, anul II, nr. 44(56), 30 octombrie 1969, p. 15, 18-19.
Luna, calul şi prizonierul, în „Luceafărul”, anul XII, nr. 43(391), 25 octombrie 1969, p. 4-5.
Scările (I), în „Orizont”, nr. 10, octombrie 1969, p. 26-28. Călătoria captivului, în „Luceafărul”, anul XII, nr. 51(399), 20 decembrie 1969, p. 3, 7.
Inceputtd călătoriei, în „Tribuna”, nr. 12, 19 martie 1970, p. 3. Călătorie de iarnă, în „România literară”, anul III, nr. 15(79), 9 aprilie
1970,	p. 18-19 .
BIBLIOGRAFIE
1589
Marea călătorie, în „România literară", nr. 30, 23 iulie 1970, p. 16-17. Uitarea, în „Luceafărul", anul XIII, nr. 33(433), 15 august 1970, P. 5.
Călătorie pe bicicletă, în „Luceafărul", anul XIII, nr. 51(451), 19 decembrie 1970, p. 4.
Coridoarele, în „România literară' ', anul IV, nr. 5, 28 ianuarie 1971, p. 16-17.
Bărbat aşteptând într-o cameră de hotel, în „Orizont", anul XXII(201), nr. 1, ianuarie 1971, p. 23-31.
Voi pleca, le voi părăsi, în „Tribuna", nr. 10, 11 martie 1971, p. 8. Coana Chiriţa. Actul I (O versiune posibilă), în „România literară", anul IV, nr. 29, 15 iulie 1971, p. 10.
Frumoasele zile de vară, în „România literară", anul IV, nr. 38, 16 septembrie 1971, p. 16-17.
Frumoasele zile de vară, în „Astra", anul VI, nr. 11(66), noiembrie
1971,	p. VIII-IX.
Scrisori, în „România literară", anul IV, nr. 50, 9 decembrie 1971, p. 18-19.
Gemenii, în „Luceafărul", anul XV, nr. 3(507), 15 ianuarie 1972, P-5.
Scrisoare de la mama, în „Cronica", anul VII, nr. 15, 14 aprilie 1972, p. 9.
Ana Tona şi gemenii, în „Convorbiri literare", nr. 9, 15 mai 1972,
p. 6.
Sfârşitul verii, în „Argeş", anul VII, nr. 9, septembrie 1972, p. 6. întâmplări cu soldaţi, în „Luceafărul", anul XV, nr. 43(547), 21 octombrie 1972, p. 4.
Frumoase zile de vară, în „Tribuna", anul XVI, nr. 50, 14 decembrie
1972,	p. 6-7.
Ce zi frumoasă, spune mama, în „Luceafărul", anul XVI, nr. 9(566), 3 martie 1973, p. 5.
Drumidspre şcoală, în „România literară", anul VI, nr. 16, 19 aprilie
1973,	p. 18-19.
Frumoasele zile de vară, în „Ateneu", anul X, nr. 4(105), aprilie 1973,
p. 10-11.
Umbrele verii, în „Tomis", anul VIII, nr. 13, 10 iulie 1973, p. 8-9. Banlu, în „Convorbiri literare", nr. 13, 15 iulie 1973, p. 6-7.
1590
BIBLIOGRAFIE
Tristeţea oglinzilor, în „Luceafărul", anul XVII, nr. 1(610), 15 ianuarie
1974,	p. 5, 9.
Umbrele verii, în „Vatra", anul III, nr. 1, 20 ianuarie 1974, p. 13, 14. Ţara îndepărtată, în „Orizont literar", anul XXV, nr. 18, 2 mai 1974, p. 9-10.
Casa de lângă pădure, în „Luceafărul", anul XVIII, nr. 30, 26 iulie
1975,	p. 4-5.
Oglinda, în „Orizont literar", anul XXVI, nr. 41, 10 octombrie 1975, p. 5.
Nunta, în „Tribuna", anul XIX, nr. 48(988), 27 noiembrie 1975, p. 5.
O călătorie cu trenul în 1930, în „Convorbiri literare", nr. 12, decembrie 1975, p. 8-9.
Dresorul, doctorul şi matematicele, în „România literară", anul IX, nr. 2, 8 ianuarie 1976, p. 14-15.
Ana la târg la. Făget, în „Tribuna", anul XX, nr. 10(1002), 4 martie
1976,	p. 4.
Doctorul şi cum a fost el părăsit într-o vară, în „Luceafărul", anul XIX, nr. 33(746), 14 august 1976, p. 4-5.
Naşterea, în „Luceafărul", anul XX, nr. 20(785), 14 mai 1977, p. 4-5. Surorile, în „Tribuna", anul XXI, nr. 2, 26 mai 1977, p. 5.
Zi de sărbătoare, în „Viaţa românească", anul XXXI, nr. 3, martie 1978, p. 2-14.
Mierea cea dulce, în „România literară", anul XI, nr. 29, 20 iulie 1978, p. 12-13.
Salba de galbeni, în „Luceafărul", anul XXI, nr. 29(847), 22 iulie 1978, p. 4-5.
învăţătoarea cea nouă, în „Tribuna", anul XXII, nr. 38(1135), 21 septembrie 1978, p. 4-5.
Clipa cea repede, în „Steaua", anul XXIX, nr. 9(376), septembrie 1978, p. 21-24.
Un licean de altădată, în „Forum studenţesc", anul VII, nr. 1-2(44-45), ianuarie 1979, p. 31.
Jucătorii, în „Luceafărul", anul XXI, nr. 15(885), 14 aprilie 1979, p. 4-5.
Răzbunarea, în „Tribuna", anul XXVIII, nr. 18(1167), 3 mai 1979, p. 5.
BIBLIOGRAFIE
1591
Răzbunarea (continuare), în „Tribuna**, anul XXVIII, nr. 19(1168), 10 mai 1979, p. 4.
Tu, Desideriu..., în „România literară**, anul XII, nr. 28, 12 iulie 1979, p. 14-15.
întâlnire la Deauville, în „România literară1*, anul XIV, nr. 5, 29 ianuarie 1981, p. 14-15.
Sofia, în „Tribuna", anul XXV, nr. 10(1263), 5 martie 1981, p. 4-5. Cheia de lemn, în „Convorbiri literare", nr. 3, martie 1981, p. 8-9. De pe „colina1, în „Vatra", anul XI, nr. 4, 20 aprilie 1981, p. 10-11. Ivan Turbincă cel nou, în „Cronica", anul XIII, nr. 29(807), 17 iulie
1981, p. 5.
Cei mai frumoşi ani, în „România literară", anul XIV, nr. 39, 24 septembrie 1981, p. 14-15.
Marea la Deauville, în „Viaţa românească, anul XXXIV, nr. 10, octombrie 1981, p. 9-28.
Mama şi lumea artei, în „Ateneu", anul XIX, nr. 1(149), martie 1982,
p. 8.
Tânăra soţie, în „România literară", anul XV, nr. 27, 1 iulie 1982, p. 14.
Noua iubire a lui Ivo Filipovac, în „Ramuri", anul XIX, nr. 9(219), 15 septembrie 1982, p. 8-9, 15.
Despărţiri şi întâlniri mult aşteptate, în „Tribuna", anul XXVI, nr. 48, 2 decembrie 1982, p. 5.
Nepotul, în „Vatra", anul XIII, nr. 2, 20 februarie 1983, p. 10-11. Prietenii, în „România literară", anul XVI, nr. 49, 8 decembrie 1983, p. 14-15.
Melancolie, în „Caiete critice", nr. 1-2/1984 (apărut în 1986),
p. 90-118.
Un sărbătorit, în „Tribuna", anul XXVIII, nr. 16, 19 aprilie 1984, p. 9.
Im. o aniversare, în „Viaţa românească", anul LXXIX, nr. 9, septembrie 1984, p. 8-19.
O petrecere, în „România literară", anul XVII, nr. 42, 18 decembrie 1984, p. 14-15.
Băitrânulpoet, în „Tribuna", anul XXIX, nr. 49, 5 decembrie 1985, p. 5.
1592
BIBLIOGRAFIE
Profesorul, în „România literară", anul XVIII, nr. 49, 5 decembrie 1985, p. 14.
Melancolie, în „Manuscriptum", anul XVIII, nr. 4, 1987, p. 84-91. Vai, cum zboară anii, în „România literară", anul XX, nr. 17, 1987, p. 14-15.
Vocile din odaia vecină, în „Orizont", anul II, nr. 5(1194), 2 februarie
1990, p. 12.
II. REFERINŢE 1. ÎN VOLUME
Ardeleanu, Virgil, Opinii. Prozatori şi critici, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1975, p. 99-106, [Sorin Titel, „Lunga călătorie a prizonierului"].
Bârna, Nicolae, Comentarii critice, Bucureşti, 2001, p. 241-271. Brumam, Emil, Cerşetondde cafea. Scrisori către Lucian Raicu, Editura Poli rom, Iaşi, 2004, p. 210-221.
Bugariu, Voicu, Analogon, Editura Cartea Românească, Bucureşti,
1981,	p. 172-178, [Proza lui Soriţi Titel].
Chevorchian, Anton, întâlniri memorabile cu Editura Ararat, Bucureşti, 2004, p. 83-88, [Sorin Titel: Lectura ca delectare şi ca prilej de meditaţie].
Ciobanii, Nicolae, Nuvela şi povestirea contemporană, Editura pentru Literatură, Bucureşti, 1967, p. 354-361, [„Copacul"].
Idem, Panoramic, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1972, p. 166-178, [Şansele prozei experimentale].
Idem, Incursiuni critice, Editura Facla, Timişoara, 1975, p. 156-160, [„ Ţara îndepărtată "].
Idem, întâlnire cu opera, Editura Cartea Românească, Bucureşti,
1982,	p. 250-255, [Sorin Titel, „Clipa cea repede"].
Ciocârlie, Corina, Pragmatica personajului, Editura Minerva,
Bucureşti, 1992, p. 66-79.
Idem, [Petrecerea şi „urâtul". Alterarea carnavalescului la Soriţi Titel]. Ciocârlie, Livius, Eseuri critice, Editura Facla, Timişoara, 1983, p. 41-76, [Sărbătoarea şi umbra].
Idem, De la Sancho Pauza la Cavalerul Tristei Figuri, Editura Polirom, Iaşi, 2001, p. 96, 97-98.
BIBLIOGRAFIE
1593
Corniş-Pope, Marcel, The Unfinished battles. Romanian Postmodernism Before and Afier 1989, Editura Polirom, Iaşi, 1996, p. 136.
Cosma, Anton, Romanul românesc şi problematica omului contemporan, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1977, p. 143-153, [Omul arhetipal].
Cristea, Valeriu, Domeniul criticii, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1976, p. 250-258, [Sorin Titel, „Lunga călătorie a prizonierului„Ţara îndepărtată1].
Idem, Fereastra criticului, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1987, p. 79-85, [Harul scriitorului (Sorin Titel)].
Idem, A scrie, a citi, Editura Dacia, Cluj, 1992, p. 53-66, [Să-ţi rămâi credincios ţie însuţi; Ce este important].
Crohmălniceanu, Ovid. S., Pâinea noastră cea de toate zilele, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1981, p. 173-182, [De la experiment la literatură substanţială].
Idem, Al doilea suflu, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1989, p. 73-78, [O privire lucidă şi blândă].
Cruceanu, Ada D., Porunca Fiului. Eseu asupra prozei lui Sorin Titel, Editura Hestia, Timişoara, 1997.
Dimisianu, Gabriel, Schiţe de critică, Editura pentru Literatură, Bucureşti, 1966, [Sorin Titel, „Copacul"].
Idem, Prozatori de azi, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1970, p. 154-159, [Sorin Titel, „Dejuntdpe iarba].
Idem, Nouă prozatori, Editura Eminescu, Bucureşti, 1977, p. 195-199.
Idem, Lumea criticului, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 2000, p. 569-581, [Din tinereţea lui Sorin Titel].
Idem, Amintiri şi portrete literare, Editura Eminescu, Bucureşti, 2003, p. 94-112, [Din tinereţea lui Sorin Titel].
Glodeanu, Gheorghe, Dimensiuni ale romanului contemporan, Editura Gutinul, Bucureşti, 1998, p. 145-154, [Lunga călătorie a prozatorului. Sorin Titel].
Goma, Paul, Jurnal pe sărite, voi. I - Jurnal, Editura Nemira, Bucureşti, 1997, p. 214-215, 230.
Holban, Ioan, Profiluri epice contemporane, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1987, p. 106-120, [Sorin Titel].
1594
BIBLIOGRAFIE
Iorgulescu, Mircea, Rondul de noapte, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1974, p. 148-152, [Sorin Titel].
Lasconi, Elisabeta, Oglinda aburită, oglinda lucioasă. Sorin Titel. Universul creaţiei, Editura Amarcord, Timişoara, 2000.
Lovinescu, Monica, Est-etice. Unde scurte, IV, Editura Humanitas, Bucureşti, 1994, p. 174-175.
Idem, Unde scurte. Jurnal indirect, Editura Humanitas, Bucureşti, 1999, p. 480-481.
Idem, La apa Vavilomdui. 1960-1980, II, Editura Humanitas, Bucureşti, 2001, p. 199.
Manea, Norman, Anii de ucenicie a lui August Prostul, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1979, p. 88-93.
Idem, Plicuri şi portrete, Editura Polirom, Iaşi, 2004, p. 40-45, [Fragmente despre Sorin].
Martin, Mircea, Generaţie şi creaţie, Editura pentru Literatură, Bucureşti, 1969, p. 135-141, [Sorin Titel, „Dejunul pe iarba].
Mălăncioiu, Ileana, A vorbi intr-un pustiu, Editura Polirom, Iaşi,
2002.
Idem, Recursul la memorie. Convorbiri cu Daniel Cristea-Enache, Editura Polirom, Iaşi, 2003.
Mocanu, Marin Radu, Cenzura comunistă, Editura Albatros, Bucureşti, 2001, p. 248-249.
Idem, Literatura română şi cenzura comunistă. 1960-1971, Editura Albatros, Bucureşti, 2003, p. 37-38.
Neagu, Fănuş, Cartea cu prieteni, Editura Sport-Turism, Bucureşti, 1979, p. 235-237, [Snop de secară visând].
Negoiţescu, I., Alte însemnări critice, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1980, p. 188-192, [Simbolism spaţial în „Noaptea inocenţilor1].
Idem, Scriitori contemporani, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1994, p. 437-439, [Sorin Titel].
Paleologu, Alexandru, Alchimia existenţei, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1983, p. 121-125.
Rachieru, Adrian Dinu, Scriitorul şi umbra, Editura Timpul, Reşiţa, 1995.
Raicu, Lucian, Printre contemporani, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1980, p. 24-36, [Romanul lui Sorin Titel].
BIBLIOGRAFIE
1595
Idem, Fragmente de timp, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1984, p. 325-329, [Un ciclu romanesc].
Regman, Cornel, Patru decenii de proză literară romanească, Editura Institutului Cultural Român, Bucureşti, 2004, p. 140-146, [Unde e Sorin Titel?].
Roşea, Elisabeta, Sorin Titel. Ciclul bănăţean, Editura Univers, Bucureşti, 2000.
Simion, Eugen, Scriitori români de azi, voi. III, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1983, p. 529-550, [Sorin Titel].
Idem, Fragnente critice, voi. II, Fundaţia Scrisul Românesc, Craiova, 1998, p. 322-325, [Sorin Titel].
Sorianu, Vlad, Glose critice, Editura pentru Literatură, Bucureşti, 1968, p. 154-157, [Sorin Titel’ „ Valsuri nobile şi sentimentale'].
Spiridon, Monica, Lefter, I. B., Crăciun, Gheorghe, Experimentul literar românesc postbelic, Editura Paralela 45, Piteşti, 1998, p. 28.
Titel, Iosif, Clipa i-afostprea repede. (Viaţa lui Sorin Titel), Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1991.
Tuchilă, Costin, Privirea şi cadnd, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1988, p. 66-73, [Povestind].
Ţepeneag, Dumitru, Un român la Paris. Pagini de jurnal (1970-1972), Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1993, p. 89.
Ungheanu, Mihai, Arhipelag de semne, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1975, p. 136-151, [Sorin Titel].
Ungureanu, Cornel, Imediata noastră apropiere, Editura Facla, Timişoara, 1980, p. 231-248.
Idem, Proza românească de azi, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1985, p. 501-528, [Sorin Titel].
Idem, Mitteleuropa periferiilor, Editura Polirom, Iaşi, 2002, p. 23, 112-113.
Idem, Sorin Titel interpretat de Editura Modus P.FL, Reşiţa, 2005.
Vighi, Daniel, Sorin Titel, Editura Aula, Braşov, 2000.
Vlad, Ion, Lectura romanului, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1983, p. 233-247, [Sorin Titel).
2. ÎN PERIODICE.
1596
BIBLIOGRAFIE
Apetroaie, Ion, „Reîntoarcereaposibilă", în „laşul literar“, nr. 3, martie 1964, p. 80.
Ardeleanu, Virgil, „Limga călătorie a prizonierului", în „Steaua*4, anul
XXIII,	nr. 5, 1-15 martie 1972, p. 19.
Idem, „Mi-am amintit de zăpadă", în „Steaua“, anul XXIV, nr. 10, octombrie 1973.
Armanca, Brânduşa, Abatorul de texte, în „România literară", anul
XXIV,	nr. 11, 14 martie 1991, p. 7.
Atanasiu, Victor, „Pasărea şi umbra", în „Scânteia tineretului", nr. 8902, 5 ianuarie 1978.
BabeTi, Adriana, Provincia inter confmia: Un paradis aux confins, le Banat, în „Cultures d’Europe Centrale", n° 4, 2003.
Balotă, Nicolae, „Lunga călătorie a prizonierului", în „România literară", anul IV, nr. 16, 15 aprilie 1971, p. 15.
Baltă, Nicolae, Un reuşit „dosar existenţial", în „Suplimentul literar-artistic al „Scânteii tineretului", nr. 28, 16 iulie 1988.
Bălăiţă, George, Sorin Titel, în „Viaţa românească", nr. 4, aprilie 1985.
Bălănică, Vladimir, Un roman generic, în „Tomis", anul XVIII, nr. 5(159), mai 1983, p. 6-7.
Bârna, Nicolae, Sorin Titel şi legarea „Vidmei", în „Caiete critice", nr. 5-6, mai-iunie 1992.
Idem, Strălucita reabilitare a „prozei rurale", în „Familia", anul 37, nr. 9, septembrie 2001. Idem, Sorin Titel. De la aclimatizarea „Noului Roman" la recuperarea gândirii tradiţionale, în „Contemporanul", nr. 48-52, decembrie 2002, p. 35-37.
Berea, Olimpia, La relation titre-texte (sur la prose de Sorin Titel), în „Caietul de semantică", nr. 6, 1988, p. 1-13.
Bişoc, Laura, Omeneasca dragoste, în „Suplimentul literar-artistic al „Scânteii tineretului", nr. 28, 16 iulie 1988.
Boerescu, Dan Silviu, întoarcerea melancoliei, în „Suplimentul literar-artistic al „Scânteii tineretului", nr. 28, 16 iulie 1988.
Bos, Jan Willem, Sorin Titel - Zij wil dat ik de trap op loop, în „Koprol", nr. 5, 1979.
Buciu, Marian Victor, Viena, într-o etică a subversiunii ontologice, în „Familia", anul 37, nr. 9, septembrie 2001.
BIBLIOGRAFIE
1597
Bucur, Marin, „Copacul", în „Luceafărul", anul II, nr. 26(133), 21 decembrie 1963, p. 2.
Bugariu, Voicu, Este experimentul inefabil?, în „Astra", anul I, nr. 7, decembrie 1966, p. 8 .
Idem, Proza lui Sorin Titel, în „Astra“, nr. 6, iunie 1970, p. 6.
Bulgărea, Mihaela, „Valsuri nobile şi sentimentale", în „Tomis", anul II, nr. 10, octombrie 1967, p. 7.
Călin, Constantin, „Noaptea inocenţilor", în „Ateneu", anul VII, nr. 8(73), august 1970, p. 8-9.
Călinescu, Alexandru, Le Long voyage du prisonnier, în „Cahiers roumains d’etudes litteraires", nr. 4, octombrie-decembrie 1977.
Chcie-Pantea, Iosif, Lumea povestirii, în „România literară", anul XIX, nr. 27, 3 iulie 1986, p. 4.
Chifor, Vasile, „Pasărea şi umbra", în „Transilvania", anul VII, nr. 1, ianuarie 1978, p. 45-46.
Ciobanu, Nicolae, „Copactd", în „Orizont", nr. 2, februarie 1964,
p. 63-66.
Idem, „Valsuri nobile şi sentimentale", în „Orizont", nr. 11, noiembrie 1967.
Idem, Structurile unei biogi'afii, în „România literară", anul II, nr. 24(36), 12 iunie 1969, p. 8-9.
Idem, „Lunga călătorie a prizonierului", în „Luceafărul", anul XIV, nr. 16(468), 17 aprilie 1971, p. 2.
Idem, Modernitatea viziunii romaneşti, în „Luceafărul", nr. 39, 28 septembrie 1974, p. 3.
Idem, „Clipa cea repede", în „Luceafărul", anul XXII, nr. 36, 8 septembrie 1979, p. 2.
Idem, Ingenuitatea „egoist"-paradisiacă, în „Luceafărul", nr. 3, 19 ianuarie 1985, p. 1.
Ciocârlie, Corina, Starea de conversaţie, în „România literară", anul XIX, nr. 12, 20 martie 1986, p. 4.
Idem, Spaţiid protector, în „România literară", anul XX, nr. 3, 15 ianuarie 1987, p. 4.
Idem, Clipă şi veşnicie, în „România literară", nr. 27, 5 iulie 1990, p. 4.
Ciocârlie, Livius, Etnologie şi roman I, în „Orizont", anul XXXI, nr. 43(657), 23 octombrie 1980, p. 2.
1598
BIBLIOGRAFIE
Idem, Etnologie şi roman //, în „Orizont", anul XXXI, nr. 47(661), 20 noiembrie 1980, p. 2.
Idem, însemnări despre Sorin Titel, în „Orizont", nr. 25, 25 iunie 1981.
Idem, Universul prozatorului, în „Tomis", anul XVIII, nr. 5(159), mai 1983, p. 6-7.
Coman, Mihai, The Rainbow of recollection, în „Romanian Review", XXXIVth year, no. 2, 1980, p. 145-147.
Idem, „Femeie, Iată Fiid Tău", în „Vatra", nr. 5, 1984.
Condurache, Val, Nostalgia romanului, în „Convorbiri literare", nr. 8(56), august 1974, p. 6.
Idem, „Pasărea şi umbra\ în „Convorbiri literare", nr. 2(98), februarie
1978, p. 10.
Idem, „Clipa cea repede", în „Convorbiri literare", nr. 11(119), noiembrie 1979, p. 7.
Corniş-Pop, Marcel, „Mi-am amintit de zăpadă", în „Orizont", anul XXIV, nr. 22(275), 31 mai 1973, p. 2.
Cosma, Anton, Sorin Titel şi prezenteizarea epicului, în „Vatra", nr. 2, 20 februarie 1980, p. 4.
Costandache, Iuliai\, Jocul nuanţelor, în Suplimentul literar-artistic al „Scânteii tineretului", nr. 23, 3 iunie 1984.
Cristea, Dan, Povestiri ale clipei, în „Luceafărul", anul XVI, nr. 16(573), 21 aprilie 1973, p. 6.
Cristea, Valeriu, „Reîntoarcerea posibilă", în „Romanian Review", XXI-st year, no. 2, 1967, p. 105-106.
Idem, „Valsuri nobile şi sentimentale", în „Gazeta literară", anul XIV, nr. 24(763), 15 iunie 1967, p. 2.
Idem, „Lunga călătorie aprizoniemlui", în „Argeş", anul VI, nr. 7(62), iulie 1971, p. 5.
Idem, „Mi-am amintit de zăpadă", în „România literară", anul VI, nr. 11, 15 martie 1973, p. 11.
Idem, Realismul sentimental şi poetic, în „România literară", anul VII, nr. 21, 23 mai 1974, p. 10-11.
Idem, Patos şi joc, în „România literară", anul X, nr. 47, 24 noiembrie 1977, p. 8.
Idem, Inima poeziei, în „Cronica", anul XV, nr. 33(759), 15 august 1980, p. 5.
BIBLIOGRAFIE
1599
Idem, „Femeie, Iată Fiul Tăii, în „România liberă“, aprilie 1983.
Idem, Ceea ce este important, în „România literară", anul XVI, nr. 18, 5 mai 1983, p. 5.
Idem, Hanii scriitorului, în „România literarău, anul XVIII, nr. 5, 31 ianuarie 1985, p. 8.
Cristescu, Maria-Luiza, Sorin Titel sau parabola ca roman şi despre roman, în „Vatra", nr. 10, 20 octombrie 1980, p. 8, 15.
Crohmălniceanu, Ovid. S., „Prânzulpe iarbă ", în „Viaţa româneascac, anul XXI, nr. 11, noiembrie 1968, p. 90-92.
Idem, „Pasărea şi umbra", în „Luceafărul", anul XX, nr. 40(805), 1 octombrie 1977, p. 2.
Idem, O privire lucidă şi blândă, în „Viaţa românească", nr. 11, noiembrie 1983, p. 73-78.
Idem, Zborul păsării şi umbra ei pe pământ, în „România literară", anul XVIII, nr. 5, 31 ianuarie 1985, p. 8.
Cruceanu, Ada D., Sorin Titel, în „Convorbiri literare", nr. 1, ianuarie
2001, p. 38.
Cubleşan, Constantin, „Valsuri nobile şi sentimentale", în „Tribuna", anul XI, nr. 45(562), 9 noiembrie 1967, p. 3.
Dimisianu, Gabriel, „Copacul", în „Gazeta literară", anul X, nr. 47(505), 21 noiembrie 1963, p. 2.
Idem, „Dejunulpe iarbă", în „Gazeta literară", anulXV, nr. 36(827), 5 septembrie 1968, p. 2.
Idem, Romane simbolice şi vizionare, în „Luceafărul", anul XVI, nr. 2(559), 13 ianuarie 1973, p. 7.
Idem, Polivalenţa realului, în „Luceafărul", anul XVIII, nr. 45, 8 noiembrie 1975.
Idem, Cartea începută, în „România literară", anul XVIII, nr. 5, 31 ianuarie 1985, p. 8.
Idem, Opera vie, în „Reflex", anul I, nr. 3, decembrie 2000.
Dobrescu, Al., „Lunga călătorie a prizonierului, în „Cronica", anul VI, nr. 17(272), 24 aprilie 1971, p. 3.
Dragolea, Mihai, între pasăre şi umbră — infinitul epic, în „Echinox", anul X, nr. 5, mai 1978, p. 8.
Drăguş, Carmen, „Pasărea şi umbra" sau aventura imaginarului, în „Tomis", anul XIV, nr. 3, martie 1979, p. 7.
1600
BIBLIOGRAFIE
Drumeş, Valeriu, Intre prezent şi amintire, în „Orizont", anul XXXVII, nr. 11, 14 martie 1986, p. 5.
Dugneanu, Paul, „Femeie, Iată Fini Tău\ în „Flacăra", nr. 20, 20 mai 1983.
Dumbrăveanu, Angliei, „Injustiţia raportului dintre obiect şi umbra \ în „Orizont", anul XXXVIII, nr. 43, 23 octombrie 1987, p. 3.
Dumitriu, Dana, „Lunga călătorie a prizonierului", în „Argeş", anul VI, nr. 6(61), iunie 1971, p. 6.
Emilian, M., „CopacuF, în „Luceafărul", anul II, nr. 25(132), 7 decembrie 1963, p. 3.
Enescu, Radu, „Noaptea inocenţilor", în „Familia", anul 6(106), nr. 8(60), august 1970, p. 3.
Fati, Vasile Petre, Absolutizarea duratei, în „Viaţa românească", nr. 1-2, ianuarie-februarie 1978, p. 213-216.
Flămând, Dinu, Sorin Titel, în „Viaţa studenţească", nr. 4, 20 ianuarie 1985.
Foarţă, Şerban, „Reîntoarcerea posibilă", în „Orizont", nr. 10, octombrie 1966, p. 66-69.
Idem, „Dejunulpe iarba \ în „Orizont", anul XIX, nr. 10(174), octombrie 1968, p. 6-8.
Idem, „Noaptea inocenţilor \ în „Orizont", nr. 6, iunie 1970.
Idem, Artificiu şi sinceritate, în „România literară", anul III, nr. 38, 17 septembrie 1970, p. 9.
Idem, Uite-lpe Sorin Titel, în „Orizont", nr. 37, 12 septembrie 1986.
Friduş, I., „Valsuri nobile şi sentimentale", în „laşul literar", nr. 8, august 1967, p. 84.
Gavriliu, Leonard, „Reîntoarcerea posibila \ în „Ateneu", anul IV, nr. 1(30), ianuarie 1967, p. 7.
Georgescu, Paul, „CopacuT, în „România liberă", nr. 5913, 20 octombrie 1963.
Idem, Schiţa, azi, în „Viaţa românească", anul XX, nr. 4, aprilie 1967, p. 129-131.
Idem, Implicare afectivă, în „Contemporanul", nr. 37(1082), 30 septembrie 1977, p. 10.
Glodeanu, Gheorghe, Lunga călătorie a prozatorului, în „Steaua", anul XXXVII, nr. 2, februarie 1986, p. 30.
BIBLIOGRAFIE
1601
Hetco, Mihai, „Valsuri nobile şi sentimentale", în „Ramuri", anul IV, nr. 8(38), 15 august 1967, p. 10.
Holban, Ioan, Viaţa şi literaturay în „Cronica", nr. 27, 8 iulie 1983.
Idem, Spaţiul autobiografic în roman, în „România literară", anul XVII, nr. 36, 5 septembrie 1985, p. 4-5.
Iliescu, Nicolae, Ipostazele epicului, în „Amfiteatru", anul XIII, nr. 4(148), aprilie 1978, p. 2.
Inea, Gabriela, „Bucătăria de vara \ în „Tomis", nr. 8, august 1999, P-7' .
Ionesco, Marie-France, „Le Longvoyage duprisonnier", în „Le Nouvel Observateur", nr. 611, 1 aout 1976.
Ionescu, Gelu, Volutele clipei, în „Viaţa românească", anul XXXIII, nr. 2, februarie 1980, p. 72-75.
Iorgulescu, Mircea, Note de lector: „Dejunulpe iarba \ în „Munca", anul XXIV, nr. 6496, 2 octombrie 1968, p. 4.
Idem, „Lunga călătorie a prizonierului", în „România literară", anul IV, nr. 20, 13 mai 1971, p. 9.
Idem, Feeria cotidianului, în „România literară", anul XVI, nr. 15, 14 aprilie 1983, p. 5.
Idem, Un orgoliu înalt şipur, în „România literară", anul XVIII, nr. 5, 31 ianuarie 1985, p. 8.
Iovănel, Mihai, Microfizicaprovinciei, în „Cuvântul", anul XI(XVI), nr. 9(339), septembrie 2005, p. 5.
Ivănescu, Mircea, Sorin Titel, în „Transilvania", nr. 3, martie 1985.
Jaujard, Franţois-Xavier, Romans: „ Une quete obstinee sous un ciel clos en attendant la venue dîtn monde reconcilieîn „La Quinzaine Litteraire", nr. 231, du 16 au 30 avril 1976, p. 7-8.
Kattan, Naim, La tentative onirique, în „Devoir", 17 juillet 1976.
Van Kestern, Hansie Zevengergen, Sorin Titel, în „Oost Europa Verkenungen", 1981.
Lagardere, Anne, Sorin Titel, „Le Long Voyage duprisonnier“, în „La Nouvelle Revue Franţaise, nr. 287, novembre 1976, p. 111-112.
Laurenţiu, Dan, „Noaptea inocenţilor", în „Luceafărul", anul XIII, nr. 19(419), 9 mai 1970, p. 2.
Lăsconi, Elisabeta, începuturile litei-are ale lui Sorin Titel, în „Caiete critice", nr. 6-7(103-104), 1996, p. 84-92.
1602
BIBLIOGRAFIE
Idem, Primele romane ale lui Sorin Titel, în „Caiete critice", nr. 8(105), 1996, p. 61-67.
Idem, Profesorul ca personaj romanesc, în „Caiete critice", nr. 11-12, 1997.
Idem, Dublul titelian — de la simbologie la imagologie, în „Caiete critice", nr. 1-4(122-125), 1998, p. 161-165.
Idem, Dincoace şi dincolo de Viena sau lumea lui Sorin Titel, în „Caiete critice", nr. 1, 2000.
Le Clec’h, Guy, Le Long Voyage duprisonnierpar Sorin Titel, în « Le Figaro », 16 avril 1976 - suppl. « Le Figaro litteraire », nr. 1561.
Lungu, Ion, „Copacul“, în „Tribuna", anul VIII, nr. 2(362), 9 ianuarie 1964, p. 3.
Maliţa, Ramona, Lunga călătorie a prizonierului, în „Familia", anul 37, nr. 9, septembrie 2001.
Manea, Norman, „Pasărea şi umbrau, în „Tribuna", anul XXII, nr. 27(1124), 6 iulie 1978, p. 2.
Idem, Fragmente despre Sorin, în „Familia", anul 37, nr. 9, septembrie
2001.
Manolescu, Florin, „ Valsuri nobile şi sentimentale"\ în „Amfiteatru", anul II, nr. 20, august 1967, p. 3.
Idem, Intre repetiţie şi arhetip, în „Contemporanul", nr. 16(1901), 15 aprilie 1983, p. 9.
Manolescu, Nicolae, Portretul scriitorului, în „România literară", anul XIX, nr. 12, 20 martie 1986, p. 9.
Marcoş, Ion, Proza lui Sorin Titel, în „Tribuna", anul XVII, nr. 14(850), 5 aprilie 1973, p. 2.
Marineasa, Viorel, Da-da-da. Evocare Sorin Titel, în „Orizont", nr. 3, 27 martie 1993, p. 11 .
Idem, Pedagogid. Eseu despre Sorin Titel, în „Suplimentul de marţi", nr. 26, 12 septembrie 1995, p. 1.
Martin, Mircea, „Le Dejeuner sur herbe“, în „Revue Roumaine", XXXIII* annee, n° 2, 1969, p. 128-129.
Mălăncioiu, Ileana, Lunga călătorie a lui Sorin Titel, în „Ramuri", nr. 7, iulie 1983.
Mihăescu, Valentin F., Lunga călătorie a prizonierului, în „Luceafărul", nr. 3, 19 ianuarie 1985, p. 1.
BIBLIOGRAFIE
1603
Miheţ, Marius, Sorin Titel — un scriitor „cuminteîn „Familia", anul 37, nr. 9, septembrie 2001.
Moarcăs, Georgeta, Sorin Titel, explorator al graniţei ficţiune/viaţă, în „Vatra", nr. 1-2, 2003, p. 77-81.
Mocanu, Marin Radu, Despărţirea de visul adolescentin. Din arhivele cenzurii, în „Contemporanul“, nr. 3-8, februarie 2003,
p. 10.
Mugur, Florin, Nevoia de mărturisiri, în „Flacăra", anul XXXIII, nr. 37, 14 septembrie 1984.
Idem, Clipa, femeia., fiul, în „Flacăra", anul XXXIII, nr. 39, 28 septembrie 1984, p. 20.
Muntean, George, Sflm/ Titel — „Copacul", în „Contemporanul", nr. 49(895), 6 decembrie 1963, p. 3.
Mureşan, Rodica, Titel - aspecte ale barocului, în „Banatul", nr. 5, 1994, p. 6.
Negoiţescu, I., Simbolism spaţial în „Noaptea inocenţilor", în „Tomis", nr. 6, iunie 1970.
Idem,	lui Sorin Titel, în „Familia", anul 27(127), 5(309),
mai 1991, p. 9.
Neştian, Valeriu C., „Dejunulpe iarba \ în „laşul literar", nr. 12, decembrie 1968, p. 74-75.
Oprescu, Rodica, „Valsuri nobile şi sentimentale", în „Viaţa românească", anul XXI, nr. 1, ianuarie 1968, p. 150-151.
Pardău, Platon, „Lunga călătorie...", în „Contemporanul", nr. 4, 18 ianuarie 1985.
Paleologu, Alexandru, Despre „metafizica', în „Tomis", anul XVIII, nr. 5(159), mai 1983, p. 6-7.
Petrescu, Liviu, Intre epos şi povestire, în „Steaua", anul XXX, nr. 10(389), octombrie 1979, p. 28.
Podoabă, Virgil, „Clipa cea repede"de Sorin Titel, în „Familia", anul XV, nr. 12, decembrie 1979, p. 3.
Popa, Dumitru Radu, „Femeie, Iată Fiid Tău", în „Tribuna României", nr. 287, 1 martie 1984.
Popovici, Vasile, O epopee a intimităţii, în „Orizont", nr. 33, 16 august 1983.
Idem, Sorin Titel, însoţitorul, în „Orizont", anul XXXVIII, nr. 23, 5 iunie 1987, p. 5.
1604
BIBLIOGRAFIE
Pricop, Constantin, „Lunga călătorie a prizonierului \ în „Convorbiri literare", anul II, nr. 7, iulie 1971, p. 86.
P.D., Revista revistelor, în „Viaţa românească", anul XI, nr. 2, februarie 1958, p. 216-217.
P.S., „Reîntoarcereaposibilă", în „Luceafărul", anul IX, nr. 52(243),
24	decembrie 1966, p. 2.
Rachieru, Adrian Dinu, Reabilitarea tatălui, în „Luceafărul", nr. 26,
25	iulie 1990.
Idem, Inocenţi şi filosofi, în „Caiete critice", nr. 3, 1990, p. 30-35.
Raicu, Lucian, Simbol şi cadru realist, în „Gazeta literară", anul X, nr. 10(469), 7 martie 1963, p. 6.
Idem, Citindu-lpe Sorin Titely în „Transilvania", anul IX, nr. 5, mai 1980, p. 33-35.
Idem, Univers romanesc, în „România literară", anul XIII, nr. 33, 14 august 1980, p. 11.
Idem, Un vast ciclu romanesc, în „România literară", anul XVII, nr. 38, 20 septembrie 1984, p. 5.
Idem, Cele mai bune ceasuri, în „România literară", anul XVIII, nr. 5, 31 ianuarie 1985, p. 8.
Regman, Cornel, Unde e Sorin Titel?y în „Viaţa românească", nr. 8, august 1974, p. 22-26.
Reichman, Edgar, Romanciers roumains d’aujourd’hui, în „Le Monde des livres", 13 fevrier 1976.
Rusu, Gabriel, Virtuţiile povestirii, în „Tomis", anul XVIII, nr. 5(159), mai 1983, p. 6-7.
Sângeorzan, Zaharia, „Pasărea şi umbra"y în „Cronica", anul XII, nr. 49(619), 9 decembrie 1977, p. 4.
Sârbu, I., „Clipa cea repede", în „Cronica", anul XIV, nr. 41(715), 12 octombrie 1979, p. 4.
Silvestri, Artur, întoarcerea la ingenuitate, în „Luceafărul", anul XVI, nr. 30(587), 28 iulie 1973, p. 7.
Idem, „Pasărea şi umbra"y în „România literară", anul X, nr. 42, 27 octombrie 1977.
Idem, Memoria sentimentelor, în „Luceafărul", anul XXIII, nr. 10, 8 martie 1980, p. 6.
Simion, Eugen, Proza lui Sorin Titel, în „Luceafărul", anul XXI, nr. 2(820), 14 ianuarie 1978, p. 6.
bibliografie
1605
Idem, Proza lui Sorin Titel, în „Luceafărul", anul XXI, nr. 3(821), 21 ianuarie 1978, p. 6.
Idem, „Clipa cea repede“, în „România literară", anul XII, nr. 41, 11 octombrie 1979, p. 11.
Idem, Tema dublului, în „Ramuri", nr. 2(236), 15 februarie 1984, p. 7, 14.
Idem, Viziunea romanului, în „România literară", anul XX, nr. 33, 13 august 1987.
Idem, Melancolia după Matei, în „România literară", anul XXI, nr. 23, 2 iunie 1988, p. 11.
Sin, Mihai, „Lunga călătorie a prizonierului", în „Steaua", nr. 5, mai 1971.
Sorescu, Constantin, Un paradox estetic, în „Săptămâna", nr. 325, 25 februarie 1977.
Idem, Un roman experimental, în „Săptămâna", nr. 354, 16 septembrie 1977.
Sorianu, Vlad, „Valsuri nobile şi sentimentale", în „Ateneu", nr. 10(39), 20 octombrie 1967, p. 8.
Idem, „Dejunul pe iarbă", în „Ateneu", nr. 11, noiembrie 1968.
Steinhardt, Nicolae, „Femeie, Iată Fiul Tău“, în „Familia", anul 19(119), nr. 6(214), iunie 1983, p. 2.
Ştefănescu, Al. I., „Copacul", în „Gazeta literară", anul XI, nr. 28(539), 9 iulie 1964, p. 2.
Ştefănescu, Cornelia, Realitate prin simboluri, în „Reflex", anul I, nr. 3, decembrie 2000.
Taşcu, Valentin, „Pasărea şi umbra ", în „Steaua", anul XXIX, nr. 4, aprilie 1978, p. 12.
Tihan, T., „Dejunul pe iarba1, în „Steaua", nr. 11, noiembrie 1968,
p. 119-120.
Tolcea, Marcel, Poate firul blugilor tăi legendari ar trebui remaiat cu un maţ de peşte puber, în „Tomis", nr. 4, aprilie 2005, p. 27.
Tomuş, Mircea, „Clipa cea repede", în „Transilvania", anul VIII, nr. 9, septembrie 1979, p. 30.
Tomuţa, Sorin, Figurile cuplului şi crizele identităţii. Cazid Ivo Filipovac, în „A Treia Europă", nr. 2, 1998.
Tuchilă, Costin, Naturaleţea ficţiunii, în „Luceafărul", nr. 3, 19 ianuarie 1985, p. 1,7.
1606
BIBLIOGRAFIE
Ţâra, George, Povestirea la ea acasă, în „Echinox", anul XI, nr. 8-9, august-septembrie 1979, p. 9.
Ţepeneag, Dumitru, Paul Goma şi Sorin Titel la Paris, în „Contemporanul", anul X, nr. 39, 12 octombrie 2000, p. 4.
Idem, „Cel care s-a slujit de celălalt am fost eu... ", în „Contemporanul", anul X, nr. 40, 19 octombrie 2000, p. 4.
Idem, „Pe cale bucală, evident11, în „Contemporanul", anul X, nr. 43, 9 noiembrie 2000, p. 4.
Ţeposu, Radu G., Literatura în mers (II), în „Astra", anul XVII, nr. 8(143), august 1983, p. 6.
Ungheanu, Mihai, Explorând inefabilul, în „Ramuri", anul III, nr. 11(28), 13 octombrie 1966, p. 9.
Idem, „Dejunul pe iarba1, în „Luceafărul", anul XI, nr. 36(332),
7	septembrie 1968, p. 2.
Idem, „Ţara îndepărtata', în „Luceafărul", anul XVII, nr. 23(632),
8	iunie 1974, p. 2.
Ungureanu, Cornel, Criterii ale nonconformismidui în proza scurtă, în „Orizont", nr. 3, mai 1968, p. 11-16.
Idem, „Ţara îndepărtata ', în „Orizont", anul XXV, nr. 27(331), 5 iulie 1974, p. 2.
Idem, „Clipa cea repede", în „Orizont", anul XXX, nr. 41(603), 11 octombrie 1979, p. 2.
Idem, Un şir de oameni fericiţi, în „Orizont", anul XXXV, nr. 42, 19 octombrie 1984, p. 7.
Idem, Sorin Titel - unghiul patern al literaturii, în „Reflex", anul I, nr. 3, decembrie 2000.
Uricariu, Doina, Polivalenţa realismidui, în „Luceafărul", anul XIX, nr. 28, 10 iulie 1976, p. 2.
Vlad, Ion, „Noaptea inocenţilor", în „Tribuna", anul XIV, nr. 23(697), 4 iunie 1970, p. 2.
Idem, Proza, între experienţă şi formule tradiţionale, în „Tribuna", anul XV, nr. 24(751), 17 iunie 1971, p. 2-3.
Idem, Naraţiunea românească, în „Tribuna", nr. 37, 12 septembrie 1974, p. 2.
Idem, Simbolurile epice, în „Tribuna", anul XXI, nr. 37(1082), 15 septembrie 1977, p. 2.
BIBLIOGRAFIE
1607
Idem, Timpul ca motiv al povestirii, în „Tribuna", anul XXIII, nr. 49, 6 decembrie 1979, p. 4.
Idem, Un discurs patetic, în „Tribuna", anul XXVII, nr. 20, 19 mai 1983, p. 4.
Idem, In căutarea tinereţii pierdute..., în „Tribuna", anul XXXII, nr. 24, 16 iunie 1988, p. 6.
Vogelaar, J. F., Sorin Titel’ în „De groene Amstersammer", 1981. Vrancea, Dinu, „Copacid", în „Steaua", anul XIV, nr. 12, decembrie 1963, p. 97-98.
*
„Viaţa românească". „Caiete Critice": Sorin Titel, nr. 1-2/1984 (apărut în 1986):
I. Gânduri despre Sorin Titel. Contribuţii la un portret al scriitorului:
Dumitru Radu Popescu, Muzica, nu zgomotul,
Eugen Simion, Clipa cea repede... Prea repede...’,
Radu Tudoran, Epitaf pentru Sorin;
Zoe Dumitrescu-Buşulenga, Umamd în plenitudinea sa;
Fănuş Neagu, Btdgări de zăpadă;
Radu Cosaşu, Balena albă şi Balta Caldă;
Ana Blandiana, Ultimid adolescent;
Valcriu Cristea, împăcarea;
Ada Orlcanu, Pe raftul marilor scriitori;
Angliei Dumbrăveanu, Pe când necazurile erau fericite;
Mircea Ivănescu, Om de mare suflet şi artist admirabil;
Livius Ciocârlie, Adevâirul creatoridui;
Florin Mugur, Viaţa obligatorie;
Nicolae Velea, Iarba de acasă;
Dumitru Micu, Suflet delicat;
George Bălăiţă, A trecut un an?;
Norman Manea, Dureroasa zăpadă;
Dana Dumitriu, Pielă;
Cornel Ungureanu, Până la capăt;
Marius Robescu, Steaua cea bună;
Mircea Iorgulescu, Un orgoliu înalt şi pur;
Zina Molcuţ, „Ţara îndepărtata';
1608
BIBLIOGRAFIE
Lucian Raicu, Este plecat şi se va întoarce-,
II.	Viaţa lui Sorin Titel, povestită de Iosif Titel, tatăl scriitorului.
III.	Inedit: Melancolie" (fragmente).
IV.	Amintiri, evocări-.
Romulus Rusan, Prima şi ultima;
Horia Pătraşcu, Pentru prietenul meu;
Vasile Băran, Nebănuita viteză a unui tren;
Mihai Nicolae, Melancolia după Matei;
Ion Jurăscu, Noaptea inocentului;
Prof. Vasile Brânzănescu, Sorin cel viu;
Andriana Fianu, Casa se prelungea în librării;
Ciprian Rado van, Cel din Timişoara;
Dr. Mircea Lăzărescu, In mijlocul boemei clujene;
Viola Vancea, Această ironică iarnă;
Adriana Bittel, Ţara apropiată;
Horia Vasilescu, Darul şi jertfa;
Irina Horea, Fraza de abia începuse;
Şerban Foarţă, Trenos;
Veronica Matei Popescu, O călătorie la Bruxelles;
V.	Priviri asupra operei. Sorin Titel romancier; nuvelist, eseist, cronicar şi om de teatru, scenarist-.
Ov. S. Crohmălniceanu, Un scriitor de rasă;
Ion Vlad, Călătoriile şi amintirile povestitorului;
Ileana Mălăncioiu, Lunga călătorie a lui Sorin Titel;
Valentin Silvestru, Dramaturgul şi criticul de artă;
Virgil Duda, Farmec şi forţă;
Nicolae Ciobanu, Maestru al prozei scurte;
Marcel Mihalaş, Cei vii şi cei morţi;
Mihai Coman, Viaţa ca poveste;
Vasile Popovici, De la virtuozitate la mărturisire şi mai departe; Daniel Vighi, Rosturile cele adânci ale vieţii;
Jan Willem Bos, Opera lui Sorin Titel şi obsesia morţii;
Stere Gulea, A doua vocaţie;
Ioana Creangă, Cultidpentru arta ecranului;
VI.	Ultimele confesiuni
VII.	Bibliografia prozatorului Sorin Titel, de Victoria Nancă.
ILUSTRAŢII
1611
Timişoara, 1964.
1612
1613
Sorin Ti tei, cu un grup de scriitori, în excursie pe Coasta Dalmată, Iugoslavia, 1963.
1614
La casa de la Bertea, împreună cu Livius Ciocârlie, prin anii ’80.
Sorin Ti tel, Gabriel Dimisianu, Adriana Bittel, Valeriu Cristea, Andriana Fianu, Dana Dumitriu, în redacţia revistei „România literară", 1968.
1615
în grădina casei din Bertea, 1982.
Sorin Ti tel, împreună cu nepoata sa Oana. Bertea, 1981.
1616
1617
In timpul vizitei în U.S.A., la invitaţia lui Harry Fromm, 1983.
1618
Bucureşti, în anii ’80.
1619
La monumentul Iui John F. Kennedy, 1983.
1620
în timpul vizitei în Norvegia, septembrie 1972.
CUPRINSUL
CLIPA CEA REPEDE
Prolog ................................................ 9
II	30
Ana .................................................. 66
Grădina ............................................. 117
Desideriu ........................................... 174
Casa ................................................ 210
Gheran .............................................. 237
Domnul director	287
FEMEIE, IATĂ FIUL TĂU
I	................................................. 313
II	334
III	401
IV	443
V	529
VI	................................................ 559
VII	606
VIII	............................................... 737
IX	............................................... 771
1622
MELANCOLIE
I	.......................................... 817
II	903
III	977
IV	1009
Addenda
SCENARII DE FILM
Vreau să cânt la violoncel.................. 1055
Bucătăria de vară............................. 1109
Toată lumea vrea să joace Hamlet.............. 1181
Întâlnirea ................................. 1245
Patimile ..................................... 1321
NOTE. COMENTARII. VARIANTE
CLIPA CEA REPEDE.............................. 1393
FEMEIE IATĂ FIUL TĂU.......................... 1433
MELANCOLIE.................................... 1503
SCENARII DE FILM.............................. 1514
DICŢIONAR DE PERSONAJE...................... 1515
REPERE CRITICE ............................... 1537
BIBLIOGRAFIE.................................. 1583
ILUSTRAŢII.................................... 1609