DIMITRIE TICHINDEAL
f
EDITURA FACLA — 1975
PREFAŢA
Adept ai Şcolii ardelene, alături de Mihail Roşu, Paul Iorgovici, C. Diaconovici-Loga, Dimitrie Ţichindeal reprezintă spiritul redeşteptării naţionale şi aderarea românilor bănăţeni la ideologia luminilor. Tăria credinţei sale în viitorul neamului i-a sugerat lui Eminescu metafora „gura de aur" din Epigonii, iar expresivitatea limbajului artistic al Fabulelor şi adaptărilor l-a îndreptăţit să-l aşeze în rîndul poeţilor care „au scris o limbă ca un fagure de miere".
S-a născut în 1775, la Becicherecul Mic, Ungă Timişoara, dintr-o familie de preoţi. încă din şcoala primară, în satul natal, a învăţat limbile sîrbă şi germană. La Timişoara a urmat gimnaziul, iar apoi un curs necesar pregătirii pentru cariera didactică. A fost învăţător la Belinţ (1794), la Beregsău şi în alte sate bănăţene, contribuind, paralel, la răspândirea cărţii şi îmbrăţişînd cariera de traducător, dar mai ales adaptînd cărţile scriitorului sîrb Dositei Obrădovici la necesităţile spirituale ale poporului român.
In 1801, ia hotărîrea să se facă preot şi, în acest scop, pleacă la Timişoara, unde studiază şase luni. A ascultat aci cursurile profesorilor Pavel Chenghelaţi şi Mihail Martinovici. Admira la cei doi dascăli ai săi zelul cu care ei propovăduiau învăţătura, faptul că nu se închistau, ca şi ceilalţi, cu totul, în dogmele bisericeşti; dimpotrivă, combăteau superstiţiile şi obscurantismul.
Cu toate că, după cele şase luni de teologie, n-a mai făcut alte studii oficiale, dorinţa de a cunoaşte, inteligenţa rară cu care era înzestrat, stăpînirea limbilor sîrbă, germană, maghiară, latină şi greacă i-au înlesnit situarea. între cei mai culţi oameni ai Banatului de la sfîrşitul secolului al XVIII-lea şi începutul celui de-al XlX-lea.
Revenind în învăţămînt, la Becicherecul Mic (1802), se impune repede ca un dascăl sîrguincios, devotat şi talentat. Datorită competenţei sale în probleme de instrucţie, autorităţii morale şi pro-
5
fesionale de care se bucura în rîndurile colegilor, „crăiască direcţie"" îl pune să inspecteze şcolile, ceea ce constituie un bun prilej pentru a-şi da seama de situaţia învăţămîntului nostru. Acum cunoaşte în sate numeroşi intelectuali care se luptă cu greutăţile, depun eforturi şi fac sacrificii „pentru luminarea pruncilor", aşa cum era preotul Vasile Gheorghievici din Cerneteaz; acesta s-a deprins „întru ostenelele de obşte folositoare, au făcut mai mult decît s-ar fi putut cere de la sfinţenia sa ca să facă" şi, de aceea, merită „mulţemită şi laudă".
Cariera preoţească îl ispiteşte în 1805, cînd devine preot militar, iar apoi titular al parohiei din Becicherecul Mic. Dar numai după doi ani, intră în conflict cu capii bisericii de la Carlovăţ, a căror dominaţie se întindea şi asupra Timişoarei şi Aradului. La 29 iunie 1807, preoţii din Banatul Timişan fac un „recurs maestatic", cerînd ca în postul de director al şcolilor naţionale, rămas vacant, să fie numit un român, a cărui misiune principală va fi să stimuleze „luminarea tinerimii prin şcoală, să trezească în generaţiile noi virtuţile strămoşilor noştri români şi astfel vor putea dovedi lumii că poporul român trebuie .<vi aibă o altă soartă, d,ecît cea prezentă". 1 Dimitrie Ţichindeal se numără între semnatarii documentului, iar momentul respectiv atestă interesul lui permanent pentru problemele învăţămîntului. Nu peste mult timp,, sufletul i se va umple de amărăciune şi va arăta că, în ciuda entuziasmului şi a spiritului de sacrificiu al intelectualilor români, învăţămîntul nostru nu putea să facă progrese, din cauza condiţiilor materiale necorespunzătoare, oferite de administraţia imperială. Mizeria în care se zbătea învăţămîntul românesc îi va smidge, la 1813, declaraţii acuzatoare ;
,xDe voieşti să ştii în sat unde e şcoala ? Nu întreba pe nime, ci du-te, apoi vei afla o casă nu departe de biserică, desgrădită, descoperită, cu fereştile sparte şi Cu hîrtie lipită ; să ştii că aceea
e şcoala"..2 . .
Chiar şi meseria de dascăl era desconsiderată, înjosită : „ ... învăţătorii sau crescătorii pruncilor pina întru otita uriciune pe la noi ău ajuns, cit pe multe locuri nu mai mult fără numai ca pe crîsnicul sau sfătui bisericii îl socotesc". 3
In 1812, se înfiinţează preparandia (şcoala normala) română din Arad, a cărei durată de studii se întindea pe xtn interval de 15 luni.
1 Cf. Cornelia C. Bodea, Moise Nicoară, I, Diecezana, Arad, 1943, pp. 55—56.
2 D'. -Ţichindeal, Arătare despre starea acestor noao introduse scoiasîieeşti instituturi ale-naţiei româneşti, sîrbeşti şi greceşti, Buda, 1813, p.' 19.
3 Ibidem, p. 6.
Sînt numiţi ca profesori unii dintre cei mai de seamă intelectuali ai vremii, din părţile respective : Dimitrie Ţichindeal, director, profesor catechet, care predă şi limba germană, Ion Mihuţ profesor de pedagogie, metodică şi istorie, Iosif Iorgovici (nepot al lui Paul lorgovzci), la matematici şi geografie, C. Diaconovici-Loga, profesor de gramatica limbii române, concept şi cînlare bisericească. Salarul anual pentru un profesor era de 800 fiorinii, iar pentru catechet ele 500, Şcoala se întreţinea cu ajutorul material provenit „de la norodul de legea noastră", contribuţia statului fiind infimă.
îndată ce a luat conducerea preparandiei, neobositul Ţichindeal s-a apucat să lucreze cu rîvnă, în ciuda condiţiilor materiale grele de funcţionare a şcolii şi a lipsei de cărţi. împreună cu ceilalţi profesori, el a căutat să-i instruiască pe viitorii învăţători în conformitate cu cerinţele veacului luminilor, să facă din ei neosteniţi propagatori ai ştiinţei de carte, luptători împotriva nedreptăţilor sociale şi a asupririi naţionale, să le insufle dragostea faţă de naţiunea română şi devotament în lupta pentru ridicarea ei la nivelul naţiunilor civilizate.
Im un an după înfiinţarea şcolii, publică lucrarea „Arătare . . unde scrie pe larg despre felul cum a fost ea înfiinţată, cum funcţionează şi aduce elogii celor ce au ajutat-o, văzînd în gestul lor un act de binefacere pentru naţiunea română. în acelaşi timp, se ■adresează  „românilor, mlădiţe  nobile ale  vechilor romani, din Banat, din Ţara Ungurească" şi oriunde s-ar afla, orice stare socială .ar- avea — de la boieri pîna la „păstori şi servi sau slugi" — cerîndu-ie să contribuie şi în continuare la susţinerea şcolii, li asigură pe, toţi „că nu alţii, carii se bucură de întunerecul în care Şedeam noi, de carele au avut ei dobîndă", ci chiar fiii lor vor fi aceia care vor profita de pe urma şcolii. îndeamnă. în încheiere, la înlăturarea pizmei şi la căutarea interesului „publicului nostru românesc", la unire, pentru a face faţă politicii de asuprire. Sînt cuvinte care atestă dragostea autorului pentru poporul său, prezenţa sentimentului demnităţii şi mîndriei naţionale, dorinţa sinceră de a-şi ridica fraţii din starea în care se aflau :
„...Să lase pisma şi să caute interesul publicului nostru romanesc'■!"Au nu suntem noi românii aceşti neuniţi mai vrednici de Mie, decît a ne pizmui cineva.
Care cunoaşte cum se cade starea noastră, îmi va da direvt! Că soartea noastră e ticăloasă, aşa, cit încă nu cutezăm să spunem iot năcazul nostru în lume. Las să mărturisească lacrămile şi suspinele starea noastră — şi aceia încă nU ar fi atîta lipsă, căci înţelepţii bine văd şi ştiu ce voi să zic eu aici. Ba încă îi rugăm, pen-iru dragostea luminării, care a o au de la strămoşii noştri, în cît
6
7
pot, să nu ne pizmuiască, ci să ne ajute, că prin aceia pre sine şi pre pruncii lor vor ajuta..." 1
Paralel cu slujirea şcolii, Ţichindeal s-a angajat în lupta dusă împotriva stăpînirii bisericeşti din Carlovăţ, fiind organizatorul acţiunii de înlocuire a neputinciosului episcop Avacumovici din Arad, cu un episcop român, în stare să încurajeze moral şi material dezvoltarea culturii române din Banat şi sud-vestul Transilvaniei. Prin aceasta a intrat în conflict deschis cu slăpînirea bisericească. Mitropolitul Ştefan Stratimirovici din Carlovăţ informa în 1813 Viena şi consistorial din Arad în legătură cu activitatea lui Ţichindeal, cerînd anchetarea şi pedepsirea lui. Cînd Avacumovici i-a chemat pe profesorii preparandiei în faţa consistoriului, pentru a-i trage la răspundere, aceştia au refuzat să se prezinte, răspunzînd printr-o scrisoare, cu mîndria şi demnitatea ce-i caracteriza: „Drept aceea rămînem în sfera noastră".2
Lucrurile nu s-au oprit aci, Ţichindeal fiind acuzat că absentează de la prelegeri, că e neastîmpărat, imoral, iar arădenii n-ar fi prea mulţumiţi de metoda lui de predare.3 După efectuarea anchetei, magistratul comitatului Arad raporta următoarele : v.,. s-a citit în public cauza contra numitului catihet, dar cetăţenii, adunaţi în număr mare, au declarat că nu au nimic contra lui Ţichindeal, care fiind un om de inimă şi înţelept, e vrednic de toată lauda şt că în toate privinţele sînt mulţumiţi, precum şi modul lui de predare, aşa şi cu caracterul lui moral." 4
Âjungîndu-se la asemenea concluzii, era firesc să nu i se poată aplica nici o pedeapsă. Prilejul se va ivi, însă, nu peste mult timp, căci în 1814 publică Fabulele sale, care atrag o anchetă mult mai severă şi cu urmări foarte grave pentru el. Mitropolitul Stratimirovici pune totul în mişcare, spre a-l distruge. Fabulele se confiscă, de la el şi de la cei ce apucaseră să le cumpere, apoi se fat toate cele trebuitoare pentru a fi înlăturat din învăţămînt.
în tot decursul anchetei, Ţichindeal a dat dovadă de o fermitate deosebită; despre aceasta va vorbi însuşi într-o scrisoare : „...mie nici că îmi este frică; deşi el (clerul) oţel, şi eu voi fî cremene". 5
O scrisoare a lui Uroş Nestorovici către consiliul ungarie vorbeşte despre un adevărat pericol pe care-l prezintă Fabulele lui
D. Ţichindeal. Arătare despre starea acestor noao introduse scolasîiceşti instituiari. . ., Buda, 1813, p. 191.
2 Apud A. Sădean, Apostolatul primilor profesori ai preparandiei noastre, în Anuarul institutului pedagogic din Arad, 1913, p. 75. Vezi Tr. Topliceanu, D. Ţichindeal, p. 10.
Ibidem, p. 11. ,
D. Ţichindeal, Scrisori către I. Vulcan, Arad, 1814, în Iosif Vulcan, Dimitrie Cichin-
deal, discurs de recepţiune, Bucureşti, 1893, p. 90.
Obradovici adaptate de cărturai*ul român : „în mai multe pasaje, pe Ungă ideile strecurate în aceste fabule de pomenitul autor Obradovici, el a adăugat şi pe ale sale proprii, respirînd o anumită doctrină bazată pe principii corupte, după cum se arată de către directorul districtului timişorean (Kenghelaţi) că s-a exprimat într-o serie de citate ale aceleiaşi cărţi la paginile 429, 478, 479, 480, 481 şi în numeroase altele. Aceste idei pe care le-a adăugat sînt înbibate de o serie de provocări cu caracter sediţios. Acum, în anul 1814, în luna lui august, el a popularizat cu ajutorul tiparului şi a difuzat în mod efectiv această carte de fabule obrado-viceşti alterată în halul acesta". 1
Analizînd paginile incriminate, se poate constata cu uşurinţă că ele sînt texte originale, datorate lui Ţichindeal, şi vizează clasele dominante. Fără ocol vorbeşte despre goana lor după cumpărarea de sate româneşti pe care le puteau mai uşor exploata (p. 429). Tot aci satirizează clerul corupt preocupat de strîngerea avuţiilor pe pămînt, iar nu în ceruri — cum îi sfătuia pe credincioşi. Dar paginile acuzate de Uroş Nestorovici sînt mai cu seamă un îndemn adresat naţiunii române pentru a se deştepta şi a-şi apăra drepturile.
Tocmai acesta a constituit, de fapt, motivul înlăturării autorului lor din postul de profesor. Pretextele de ordin religios, pe care biografii săi le puneau pe primul plan, au avut în realitate un rol secundar. Trezirea sentimentului de ură împotriva asupritorilor, insuflarea dragostei pentru popor şi hotărîrea de a-l lumina, formarea unui spirit raţionalist la tineretul preparandal erau calificate în aceeaşi scrisoare drept „o activitate mai mult decît nefastă". De aceea cartea trebuia să dispară cît mai repede, iar autorul localizărilor să fie cel puţin izolat, dacă nu înlăturat din viaţa publică. în consecinţă, informează Nestorovici Consiliul ungarie, s-a dispus luarea măsurilor necesare de către comitat, şi anume : „atît în sînul său cît şi al celorlalte comitate unde sălă-şlueşte naţiunea valahă, aceste fabule alterate şi primejdioase să fie confiscate cu cea mai mare urgenţă". Consiliul este rugat „să binevoiască să dispună guvernului transilvănean şi apoi să pretindă comitatului arădean ca chiar şi acele exemplare — pe care acelaşi catihet care trebuie destituit din funcţiune — din întîm-plare le-ar mai avea la el încă nedifuzate, să-i fie confiscate".
Destituirea din postul de director a avut loc la 30 mai 1814, Pe bază de decret regal, şi aparţine lui Nestorovici. Peste un an, în 1815, a urmat şi destituirea de la catedră. Ţichindeal se adresează atunci cu o plîngere palatinului cerînd restituirea exempla-
1 Scrisoarea aceasta, ca şi altele la care ne vom referi în continuare, în limba latină, se află tipărite de Ivici Alexe în Revista istorică, 1927, nr. 10-12, pp. 380—384.
8
9
pot, să nu ne pizmuiască, ci să ne ajute, că prin aceia pre sine şi pre pruncii lor vor ajuta..." 1
Paralel cu slujirea şcolii, Ţichindeal s-a angajat în lupta dusă împotriva stăpînirii bisericeşti din Carlovăţ, fiind organizatorul acţiunii de înlocuire a neputinciosului episcop Avacumovici din Arad, cu un episcop român, în stare să încurajeze moral şi material dezvoltarea culturii române din Banat şi sud-vestul Transilvaniei. Prin aceasta a intrat în conflict deschis cu stăpînirea bisericească. Mitropolitul Ştefan Stratimirovici din Carlovăţ informa în 1813 Viena şi consîstoriul din Arad în legătură cu activitatea lui Ţichindeal, cetind anchetarea şi pedepsirea lui. Cină Avacumovici i-a chemat pe profesorii preparandiei în faţa consistoriului, pentru a-i trage la răspundere, aceştia au refuzat să se prezinte, răspunzînd printr-o scrisoare, cu mîndria şi demnitatea ce-i caracteriza: „Drept aceea rămînem în sfera noastră".2
Lucrurile nu s-au oprit aci, Ţichindeal fiind acuzat că absentează de la prelegeri, că e neastîmpărat, imoral, iar arădenii n-ar fi prea mulţumiţi de metoda lui de predare.3 După efectuarea anchetei, magistratul comitatului Arad raporta următoarele : .. s-a citit în public cauza contra numitului catihet, dar cetăţenii, adunaţi în număr mare, au declarat că nu au nimic contra lui Ţichindeal, care fiind un om de inimă şi înţelept, e vrednic de toată lauda şi că în toate privinţele sînt mulţumiţi, precum şi modul lui de predare, aşa şi cu caracterul lui moral." 4
Âjungîndu-se la asemenea concluzii, era firesc să nu i se poată aplica nici o pedeapsă. Prilejul se va ivi, însă, nu peste mult timp, căci în 1814 publică Fabulele sale, care atrag o anchetă mult mai severă şi cu urmări foarte grave pentru el. Mitropolitul Stratimirovici pune totul în mişcare, spre a-l distruge. Fabulele se con* fiscă, de la el şi de la cei ce apucaseră să le cumpere, apoi se fat toate cele trebuitoare pentru a fi înlăturat din învăţămînt.
în tot decursul anchetei, Ţichindeal a dat dovadă de o fermitate deosebită; despre aceasta va vorbi însuşi într-o scrisoare : „...mie nici că îmi este fncă; deşi el (clerul) oţel, şi eu voi fi cremene".5
O scrisoare a lui Uroş Nestorovici către consiliul ungarie vorbeşte despre un adevărat pericol pe care-l prezintă Fabulele lui
D. Ţichindeal. Arătare despre starea acestor noao introduse scolasîiceşti instituiuri. . ., Buda, 1813, p. 191.
2 Apud A. Sădeau, Apostolatul primilor profesori ai preparandiei noastre, în Anuarul
institutukri pedagogic din Arad, 1913, p. 75. 5 Vezi Tr. Topliceanu, D. Ţichindeal, p. 10.
4 Ibidem, p. 11. .
5 D. Ţichindeal, Scrisori către I. Vulcan, Arad, 1814, în Iosif Vulcan, Dimitrie Cichin-deal, discurs de recepţiune, Bucureşti, 1893, p. 90.
Obradovici adaptate de cărturarul român : Jn mai multe pasaje, pe Ungă ideile strecurate în aceste fabule de pomenitul autor Obradovici, el a adăugat şi pe ale sale proprii, respirînd o anumită doctrină bazată pe principii corupte, după cum se arată de către directorul districtului timişorean (Kenghelaţi) că s-a exprimat într-o serie de citate ale aceleiaşi cărţi la paginile 429, 478, 479, 480, 481 şi în numeroase altele. Aceste idei pe care le-a adăugat sînt înbibate de o serie de provocări cu caracter sediţios. Acum, în anul 1814, în luna lui august, el a popularizat cu ajutorul tiparului şi a difuzat în mod efectiv această carte de fabule obrado-viceşti alterată în halul acesta". 1
Analizînd paginile incriminate, se poate constata cu uşurinţă că ele sînt texte originale, datorate lui Ţichindeal, şi vizează clasele dominante. Fără ocol vorbeşte despre goana lor după cumpărarea de sate româneşti pe care le puteau mai uşor exploata (p. 429). Tot aci satirizează clerul corupt preocupat de strîngerea avuţiilor pe pămînt, iar nu în ceruri — cum îi sfătuia pe credincioşi. Dar paginile acuzate de Uroş Nestorovici sînt mai cu seamă un îndemn adresat naţiunii române pentru a se deştepta şi a-şi apăra drepturile.
Tocmai acesta a constituit, de fapt, motivid înlăturării autorului lor din postul de profesor. Pretextele de ordin religios, pe care biografii săi le puneau pe primul plan, au avut în realitate un rol secundar. Trezirea sentimentului de ură împotriva asupritorilor, insuflarea dragostei pentru popor şi hotărîrea de a-l lumina, formarea unui spirit raţionalist la tineretul prepamndal erau calificate în aceeaşi scrisoare drept „o activitate mai mult decît nefastă". De aceea cartea trebuia să dispară cît mai repede, iar autorul localizărilor să fie cel puţin izolat, dacă nu înlăturat din viaţa publică. în consecinţă, informează Nestorovici Consiliul ungarie, s-a dispus luarea măsurilor necesare de către comitat, şi anume : „atît în sînul său cît şi al celorlalte comitate unde sălă-şlueşte naţiunea valahă, aceste fabule alterate şi primejdioase să fie confiscate cu cea mai mare urgenţă". Consiliul esîe rugat „să binevoiască să dispună guvernului transilvănean şi apoi să pretindă comitatului arădean ca chiar şi acele exemplare — pe care acelaşi catihet care trebuie destituit din funcţiune — din întîm-plare le-ar mai avea la el încă nedifuzate, să-i fie confiscate".
Destituirea din postul de director a avut loc la 30 mai 1814, pe bază de decret regal, şi aparţine lui Nestorovici. Peste un an, în 1815, a urmat şi destituirea de la catedră. Ţichindeal se adresează atunci cu o plîngere palatinului cerînd restituirea exempla-
1 Scrisoarea aceasta, ca şi altele la care ne vom referi în continuare, în limba latină, se află tipărite de Ivici Alexe în Revista istorică, 1927, nr. 10-12, pp. 380-384.
8
9
relor confiscate, precizînd ce a urmărit prin publicarea Fabulelor şi care ar fi consecinţele dacă nu i s-ar face dreptate : „ ... la editarea acesteia şi a încă alte opere folositoare am avut în vedere numai şi numai cultura şi formarea spirituală a naţiunii mele numeroase ; şi dacă curtea şi înălţimea voastră împărătească are la inimă cultura poporului român de aici, mult rămas în urmă, totuşi ar refuza un sprijin în această privinţă mie sau oricărui alt bun român, atunci, spre marea nenorocire a acestei sărmane naţiuni, cultura românilor va rămîne şi pe mai departe doar dorinţă pioasă, a cărei realizare cu greu ar putea avea loc şi prin urmare acest scop înalt nu s-ar putea atinge niciodată" 1. Dar „rugarea" lui rămîne fără ecou şi de la 15 aprilie 1815, Ţichindeal se retrage în parohia sa din Becicherecul Mic, continuînd lupta cu alte mijloace.
in iulie 1815, cerea înfiinţarea unui ziar pentru românii din imperiul austriac. Intenţia, nerealizată, merită, totuşi, a fi consemnată ca una dintre primele preocupări pentru presă la noi.
După moartea episcopului Avacumovici din Arad, se angajează în acţiunea consacrată numirii unui român în scaunul rămas vacant, în 19 august 1815, el se numără printre cei trei preoţi desemnaţi să meargă în audienţă la împărat şi să ceară „episcop de neamul nostru a ne da". Continuă să se preocupe de soarta învăţămîntului românesc, protestează împotriva măsurilor de desnaţiona-lizare, într-o scrisoare către Moise Nicoară, se arată revoltat împotriva directorului Kenghelaţi care punea învăţători sîrbi la şcolile româneşti şi români la cele sîrbeşti. Tot acum vorbeşte despre director şi feţele bisericeşti care nu ştiu româneşte, dar îi exploatează pe români ; „Spune şi dă scris în tot locul că directorul şcoa-lelor româneşti, Kenghelaţi, nu ştie nici vorbi româneşte, dar ceti şi scrie nu mai puţin. Vlădica Timişorii şi al Vîrsetului numai banii românilor ştiu ceti, alta nimic." 2
E sigur că şi după 1815 n-a renunţat la vechea pasiune, adaptarea şi traducerea cărţilor.
Ca preot al Becicherecului Mic, D. Ţichindeal a mai funcţionat pînă în 19 august 1817. Atunci s-a îmbolnăvit şi a fost dus la un spital din Timişoara, unde a murit la 20 ianuarie 1818. Corpul, conform dorinţei sale, i-a fost înmormîntat la Becicherecul Mic în 22 ianuarie 1818. Traducerea şi localizarea cărţilor cu caracter moralizator a fost o îndeletnicire permanentă a lui D. Ţichindeal, transformată curînd într-o veritabilă pasiune. E neîndoios faptul
1 Rugarea lui Cichmdeat către palatinul, în losif Vulcan, Dimitrie Cichindeal, Bucureşti, 1893, p. 99.
2 D. Ţichindeal, Scrisoare către Moise Nicoară, Becicherecul Mic, 4/16 martie 1816, în, Cornelia C. Bodea, Moise Nicoară, Diecezana, Arad, 1943, p. 199.
că el a tradus şi localizat un număr mult mai mare de cărţi decît ceea ce a tipărit.
Sfaturile înţelegerii cei sănătoase este o traducere, dar, în mare varte, şi o localizare, căci obiceiurile sîrbeşti sînt înlocuite cu ale romanilor, în comparaţie cu cele româneşti. Procedînd astfel, urmărea îndeplinirea unui act de luminare, în spiritul raţionalismului, dar şi să ofere argumente susţinătoare ale latinităţii noastre. De altfel, chiar în prefaţă arătase că, deşi limba trebuie curăţită de unele elemente nelatine, scrisul rămîne, totuşi, o reproducere a graiului popular, fiindcă numai aşa va putea fi înţeles de cei cărora li se adresează. Acceptă principiile latinizante ale lui Paul îorgo&iCi, dar fiindcă lucrarea se adresează poporului, care nu cunoaşte latina, el preferă să rămînă „la cuvintele acele tuturor cunoscute1'. Din scrisul său înlătură apoi unele semne cirilice, dar optează pentru menţinerea lor în cărţile bisericeşti. Aşadar, deşi adept al latiniştilor în problemele de limbă, practic, în lucrările proprii., n-a aplicat decît parţial etimologismul, dîndu-şi seama că nu va putea fi înţeles de popor, Spre sfîrşitul vieţii a insistat sase înlocuiască alfabetul cirilic cu cel latin. S-a alăturat, în acest scop, unui grup de.cărturari bănăţeni şi au întocmit un proiect de introducere a literelor latine, a cărui aplicare slujea şi la eliberarea de dominaţia bisericească din Carlovăţ.
A- doua traducere, de asemenea cu multe pagini adaptate, Aducere de lucruri moraliceşti (Buda, 1808), aduce în prefaţă prinosul de recunoştinţă învăţatului sîrb, Dositei Obradovici, „un slăvit şl mare luminătoriu al neamului său". Cartea se adresează în general publicului care iubeşte „adevărul şi faptele bone", dar mai ales celor ce se preocupă de „educaţia, sau creşterea tinerilor" ; este, cu alte cuvinte, o lucrare menită să slujească unor scopuri pedagogice.
Tot în 1808 i se tipăreşte o nouă traducere, Epitomul sau scurte arătări. Scopul ei, în afară de înzestrarea bisericii cu cărţi în limba română, era de a combate anumite superstiţii, practicarea cultului divin după tradiţii iar nu conform cu normele scrise. în cuprinsul cîtorva pagini savuroase, putem observa anumite calităţi .ale scrisului său, cum ar fi : tendinţa moralizatoare, ironia şi satira,,, puterea de convingere, găsirea expresiilor tipice româneşti; mai ev, seamă din punct de vedere al posibilităţilor de exprimare a limbii române la acea dată, paginile sale sini cu adevărat antologice, demonstrînd la ce expresivitate şi plasticitate poate să ducă folosirea graiului popular. El constituie un exemplu de unitate şi expresivitate a limbii noastre la data respectivă, mai cu seamă
10
11
dacă avem în vedere faptul că autorul nu avusese prilejul să ia contact cu celelalte provincii româneşti şi, în afară de eventuala lectură a unor cărţi bisericeşti, scrierile româneşti de pînă atunci îi erau necunoscute.
„Arătare despre starea acestor noao introduse scolasticeşti instituituri", apărută la Buda în 1813, este singura operă originală a lui Ţichindeal şi cuprinde în linii generale cam aceleaşi idei întâlnite în prefeţele şi dedicaţiile traducerilor sale. Aci spaţiul cel mai mare este acordat istoricului înfiinţării preparandiei din Arad,
Traducerile lui Ţichindeal se impun atît prin ideile lor iluministe, cele din prefeţe aparţinîndu-i integral, cît şt datorită faptului că erau pentru cititorii vremii lucrări menite să le trezească dragostea faţă de limba strămoşească. în chip firesc, ele n-au mai atras atenţia urmaşilor decît prin unele date pe care ni le oferă cu privire la biografia sa, la mişcarea culturală a timpului, sau prin atestarea unor particularităţi ale limbii române scrisă şi vorbită la începutul secolului al XlX-lea.
în schimb, Fabulele cu învăţături morale au intrat în atenţia scriitorilor mai cu seamă după 1838, cînd Heliade Rădulescu afirmă în prefaţa la ediţia a doua că ele „... pot fi pentru români, pentru totdeauna, tablele legii duse în pustie". Un astfel d,e elogiu, venit din partea celui ce, la data respectivă, era îndrumătorul literaturii române, a atras atenţia unor scriitori ca Gh. Asachi, A. Donîci, Gr. Alexandrescu, servindu-le ca model şi imbold pentru lucrări literare proprii. Peste cîteva decenii, admiraţia faţă de Ţichindeal avea să se năruie. Ce se întîmplase ? Preotul loan Russu tipărea în 1885, la Arad, o carte cu titlul Fabulele lui Demetriiîu Cichindeal în traducere nouă din originalul sîrbesc alu lui Dositei Obradovici ... în studiul introductiv, alăturînd texte şi făcînd numeroase comparaţii, loan Russu încerca să dovedească lipsa de originalitate a lui Ţichindeal care, chipurile, n-ar fi făcut altceva decît să traducă, fără a indica autorul, fabulele scriitorului sîrb, apărute la Lipsea, în 1788. De atunci istoriografia noastră literară a rămas la aceeaşi concluzie, fără să se fi întreprins vreo cercetare mai temeinică, în acest sens.
Cu toate acestea, o comparaţie a ediţiilor din 1814, 1885 cu originalul sîrbesc poate duce la concluzii diferite. Mărturisirile scrise, de admiraţie a lui Ţichindeal faţă de autorul sîrb, sînt nenumărate. Ele îndreptăţesc concluzia că rămîne categoric ne justificat argumentul lui loan Russu, potrivit căruia Dimitrie Ţichindeal la Sfaturile înţelegerii cei sănătoase" şi „Adunare de lucruri moraliceşti" indicase autorul pentru că acesta era în viaţă, iar la „Fabule" n-a mai făcut-o deoarece Dositei Obradovici murise în 1811 şi el voia
„să treacă drept autor". • într-adevăr, Dimitrie Ţichindeal în mod intenţionat a lăsat la o parte numele lui Dositei Obradovici, dar nu pentru a se da drept autor al „Fabulelor", ci al lucrării localizate, adaptate conform cerinţelor poporului român. Niciodată el nu s-a socotit „scriitor" ci „prefăcătoriu", adică traducător, localizator de cărţi, prin care urmărea să-şi lumineze neamul. Pentru epoca respectivă a fi „prefăcătoriu" era un titlu de cinste, puţind sta alături de cel de scriitor. Avînd în vedere înalta misiune pe care o are scriitorul şi „prefăcătoriul" de cărţi, precum şi greutatea îndeplinirii ei, munca respectivă trebuie apreciată, dar nu de oricine, ci de aceia care se pricep şi sînt capabili să judece în mod obiectiv — precizează D. Ţichindeal în continuare :
„Cu greu e frumos şi ou bună înţelegere a scria şi a preface cărţi. Numai aceia ştiu, care au cercat; acelora dară să şi cuvine să prejudece cartea, dară nu fieştecăruia care poartă pălărie şi căciulă, căci zavistia nu ştie cinsti cele de folos." 3
Trebuie menţionat faptul că doi dintre istoricii literari din trecut au înţeles în mare măsură în ce constă meritul lui D. Ţichindeal prin adaptarea „Fabulelor" lui Dositei Obradovici: Ovid Densu-sianu şi Nicolae îorga.4 Ambii precizau că în condiţiile luptei pentru propăşirea spirituală a românilor din Banat, se impuneau opere de acest fel — adaptări — cu atît mai mult cu cît anumite specii şi genuri lipseau din patrimoniul nostru naţional sau erau încă necunoscute. Dimitrie Ţichindeal a văzut această necesitate şi de aceea, pe Ungă celelalte preocupări ale sale, a socotit necesar să se dedice muncii de traducere şi adaptare a unor opere străine care, cu unele modificări, se potrivesc şi poporului nostru.
Cartea lui Obradovici se potrivea poporului român, deoarece situaţia lui în imperiul austriac era asemănătoare cu cea a sîrbilor.
Ţinînd seama de numeroasele modificări şi adăugiri făcute de Ţichindeal la învăţătura morală a fabulelor lui Obradovici, putem conclude că el le-a făcut cu scopul de a le adapta necesităţilor noastre. De aceea absenţa numelui lui Obradovici nu este întîmplătoare, nu este o scăpare ; Ţichindeal a vrut, într-adevăr, să fie considerat el autor, dar nu al unor fabule, ci al unor adaptări. De fapt nici fabulele lui Obradovici nu sînt originale, ci luate din diferiţi autori: Esop, La Fontaine, Lessing — numai că el a mărturisit acest lucru.
1 loan Russu, op. cit., p. XXXIX.
2 Vezi D. Ţichindeal, înainte cuvîntare îa Sfaturile înţelegerii cei sănătoase, Buda, 1802.
3 D. Ţichindeal, Op. cit.
4 Ovid 'Densusianu, Literatura română modernă, voi. î, Şcoala latinistă . . ., Bucureşti, 1925, pp. 69-86.
5 N. îorga, Istoria literaturii române în secolul al XVIII-lea, Bucureşti, 1901, voi. II, p. 421.
12
13
Contribuţia originală a lui Obradovici se vede însă în „învăţătura11 fabulelor. Ţichindeal a făcut modificări substanţiale tocmai în această „învăţătură", aşadar în ceea ce-i aparţinea aproape exclusiv lui Obradovici.
în nici un caz scriitorul bănăţean nu intenţiona să-şi atribuie meritele lui Obradovici, pentru că opera aceasta era, destul de cunoscută în Bornat.
Spre a stabili adevărul, se impune o analiză minuţioasă a elementelor introduse de scriitorul român, a modului în care a făcut el adaptarea fabulelor scriitorului sîrb, iar atunci se va vedea în ce constă contribuţia personală,, pozitivă.
Intervenţia lui Dimitrie Ţichindeal în fabula propHu-zîşă s-a produs în mai mică. măsură, din două motive : în primul rînd, pentru că el le-a considerat şi pe cele ale lui Obradovici, aşa cum -.erau de fapt şi cum însuşi a mărturisit în titlu, traduceri — d,eci nu creaţii originale ; în al doilea rînd, pentru că el a socotit cartea respectivă utilă neamului său nu atît prin fabule, cît prin învăţăturile morale, care-i permiteau în plus referiri la poporul român.
Intervenţia în fabula propriu-zisă se produce de obicei în,final, căruia scriitorul român îi adaugă elemente personale, menite -să exprime o atitudine proprie. Astfel, la fabula, 153 (Rînduneaua şl privighetoarea) adaugă, următorul final din care se desprinde admiraţia autorului pentru viaţa rustică :
„Vezi colo pe iarbă, viarde cum sar mieluşeii si se joacă ei, iar păstor iul şeade Ungă izvoară, şueră şi zice cu flueră ; care o lasă din mina şi ascultă apele cum şueră şi de mine în pădure se apropie să mă asculte cu inima veselă. O, să-i cîni să-l veselesc şi să prăz-nuesc.e<
Cîteodată intervine în text pentru a umaniza mai mult decît Obradovici personajele, punîndu-le să-şi exprime un anumit punct de vedere faţă de situaţia, respectivă, în felul în care şi-l exprimă ţăranul nostru. Lupului din fabula 21 (Lupul şi calul) i se spun urinata avele :
„Aşa ţi se cade, că pană acum ai fost casap cailor, iar acum te făcuşi doctor să-i'vindeci".
în finalul fabulei 22 (Vulpidle), pentru a sublinia revolta vul-pei bătrîne faţă de aceea care o îndemna să-şi piardă coada, o pune să rostească expresii specifice certei ţărăneşti.
Cele mai multe intervenţii ale lui Ţichindeal în fabula propriu-zisă constau în amplificarea textului cu explicaţii suplimentare, cu pasaje care fac acţiunea mai plastică şi mai atractivă. Aceste intervenţii scot în evidenţă înclinarea scriitorului spre umor şi îrbnie. Iată mai întîi un fragment al lui Obradovici din fabula 3 (Leul şi vulpea) : ,
„Iar acesta apucînd cînd pe urmi, cînd pe altul le mîncă". Şi acum fragmentul respectiv, amplificat de Ţichindeal : „Săracul, bietul leu ! Ce făcea el văzîndu-se de atîta jiganii împresorat ? Cînd p.e una, cînd pe alta apucînd, lupiş, ca bolnavul spre obiceiuri şi pofte le sfinţia şi le jertvia".
Modificările în fabula propriu-zisă nu sînt prea frecvente şi nici substanţiale, ca în învăţătura morală. Ele există totuşi şi merită semnalate. Acele fobide care i s-au părut nepotrivite, sau prea puţin potrivite pentru situaţia specifică a românilor, le~a lăsat afară, astfel că numărul lor este mai mic decît cel al lui Obradovici între cele care lipsesc, amintim : „Gîsca suraeţită" (134), „Taurul şi cerbul" (140), „Vulpea şi corbul" (146), „Măgarul sălbatic şi roza" (150).
Un număr însemnat dintre cele lăsate afară sînt traduceri ale lui Obradovici după scriitorul german Lessing. De altfel şi citatele lui Obradovici din Lessing, cuprinse în învăţătura morală a fabulelor, au fost lăsate afară de către Ţichindeal, pentru simplul motiv că el nu-l cunoştea pe scriitorul german şi de aceea nu putea să-şi însuşească merite pe care nu le avea.
Cu celelalte fabule situaţia era diferită. Scriitorul român le ştia cu siguranţă înainte de a-l citi pe Dositei Obradovici, deoarece ele erau ale unui scriitor cunoscut mult la noi, Esop.
Fabulele lui Esop au circulat la început în manuscris; s-au tipar it mai întîi la noi, la Sibiu, în 1795 şi 1811 \ apoi în 1812. Cel puţin aceste ediţii tipărite le-a cunoscut şi Ţichindeal. Desigur că ele i-au dat prilejul unei comparaţii cu cea a lui Obradovici şi, ştiind că scriitorul sîrb le-a tradus fără să creeze ceva orginal, n-a mai dat nici el autorul. Atunci ar fi trebuit să apară ca autor nu numai Obradovici ci şi Esop, La Fontaine, Lessing.
Cert este că fabulele lui Esop deveniseră încă înainte de Ţichindeal lucrări populare, care apăreau cu diferite modificări de la o ţară la alia ; de asemenea, serveau drept model pentru fabulîştii mari ai lumii, ca La Fontaine, Krîlov etc. Ţichindeal a mers la izvorul cel mod apropiat de el şi fiindcă acolo găsea nu numai fabula, ci chiar şi anecdote sau snoave. Unele snoave, de asemenea, erau de circulaţie universală ; una de acest tip a introdus şi el în cartea sa sub numărul 126, la pag. 214. La numărul 150 întîlnim „Povestea pitpalacii" care devenise la noi de mult populară. Aceasta se află şi în colecţiile populare ale lui Ispirescu şi din zona Haţegului. Deosebirea între textul lui Ţichindeal şi cel popular nu este prea mare : în primul rînd, la el e vorba de o pitpalacă, iar dincoace de o vulpe ; în al doilea rînd, acţiunea e scurtată puţin de ideea deviată oarecum
1 Ii. Chendi, Prefaţă la culegerea „Ţichindeal, Asachi, Deniei, Fabule alese", Sibiu, 1909, p. 54.
14
15
prin încheierea făcută cu zicala : „Laptele cel pustiu îl mînîncă dinii", faţă de cel popular; „nebunul e în stare să facă o aşa becisnie", Nicolae Cartojan a arătat în „Cărţile populare în literatura română" (voi. II, Bucureşti, 1938), cum „Esopia" a devenit o carte de circulaţie universală, ea însăşi, la rîndul său, inspirîndu-se din modele foarte vechi.
Unele din fabulele atribuite lui Esop le găsim povestite pe scurt în „ArohMle şi Anadan". Aşa e cea intitulată „Toporul şi pădurea", prelucrată şi versificată de La Fontaine şi Grigore Alexandrescu, fapt care dovedeşte — afirmă N. Carto jan, în „Cărţile populare...", voi. II, p. 252 — „cît de relativă este noţiunea de originalitate în materie de fabule".
Foarte multe fabule ale lui Esop le regăsim într-o colecţie arabă atribuită lui Loqmann. 1 Cert este că fabulele lui Esop au tan-? genţe, asemănări, identităţi chiar „cu elemente din Orientul semitic ori poate chiar eu altele din vecLuEl Egipt", conchide Carjţqjcm. Aceasta ne determină să vedem în cazul fabulelor motive, subiecte, idei care au circulat din timpuri foarte vechi şi la numeroase popoare, ceea ce a făcut ca ele să devină un bun comun, iar problema originalităţii fabuliştilor să se limiteze la adăugarea unor noi elemente şi la oglindirea în fabula şi morala ei a realităţilor ţării căreia aparţineau. Astfel stînd lucrurile, discuţia în jurul originalităţii fabulistului bănăţean trebuie să se refere mai ales la ceea ce a adus el nou faţă de Obradovici, la măsura şi modul în care a adaptat fabulele şi învăţăturile morale la specificul poporului român de atunci.
Problema originalităţii s-a pus şi înainte de 1885, ceea ce dovedeşte că, în aprecierile lor, contemporanii ţineau seama de acest lucru. Astfel, necunoscînd că izvorul direct al lui Ţichindeal era Obradovici, V. A. Urechia arăta că influenţa ar veni de la Esop şi s-ar exercita asupra celei mai mari părţi din fabulele sale. 2
Ca şi Esop — spunea Urechia — Ţichindeal îşi începe volumul cu fabula „Vulturul şi vulpea", apoi cele care la Ţichindeal poartă numerele 4, 5, 6, 10, 18, 25, 26, 27, 28, 30, 31, 33, 37, 41, 50, 51, 52, 55, 59, 64, 65 etc. sînt, de asemenea, corespunzătoare fabulelor lui Esop.3 Aşadar, în privinţa fabulelor prop<riu-zise9 de la început se ştia că ele sînt compuneri străine, însă nu se cunoştea că sînt făcute de Obradovici.
Vom face mai întîi cîteva observaţii asupra traducerii lui loan Russu. în primul rînd, ea nu este fidelă totdeauna originalului sîr-
1 Pentru corespondenţe, vezi N. Cartojan, Lucr. cit., voi. II, pp. 252—253.
2 V. A. Urechia, Despre fabule în genere şi în special despre Cichindeal. .    Buc, 1866.
3 Ibidem, p. 37.
besc, aşa cum pretinde autorul — că a înlăturat toate „smintelele" din traducerea lui Ţichindeal, deoarece în unele locuri încearcă anumite localizări care duc la confuzii grave. Astfel, dacă ţinem seama că Russu intenţionează să ne redea cu fidelitate textul sîrbesc, deci nu o localizare, nu putem trece cu vederea, peste ceea ce spune în învăţătura morală a fabidei 121, că sîrbii se închinau cu ani în urmă la zeităţi ca : Joe, Junona. Iată textul lui Russu :
„Bătrînii noştri înaiinte cu o miă şi vreo cîteva sute de ani s-au închinat lui Joe, Junei şi altor zeităţi, ca dumnezeilor săi ale căror nume abia se mai aud".
Şi acum traducerea exactă din originalul sîrbesc :
„Bătrînii noştri înainte cu cîteva sute de ani se închinau lud Dvor şi Koled, ca dumnezeilor lor, ale căror nume abia se mai aud".
în sfîrşit, textul lui Ţichindeal, din 1814 :
„Bătrînii noştri mai înainte cu oare cîteva sute de ani s-au închinat soarelui, miţelor şi altor zidiri. Ca unor dumnezei ai lor cînta şi le colinda : Olerom, dalerom ! Aulerom, doamne".
Se remarcă aci intervenţia nefericită a lui Russu, care e în contradicţie cu adevărul, deoarece zeităţile sîrbeşti Dvor şi Koled sînt înlocuite cu altele, într-un text care se pretinde original şi nu localizat.
Cît priveşte localizarea făcută de Ţichindeal, nimeni nu poate obiecta că este în contradicţie cu adevărul istoric, avînd în vedere faptul că el n-a intenţionat să dea o traducere fidelă a originalului sîrbesc, ci o adaptare la specificul poporului român.
De fapt Russu a înlăturat în traducerea sa tot ceea ce constituie contribuţia personală a lui Ţichindeal. în afară de aceasta, a folosii o limbă aridă, latinizantă, în timp ce Ţichindeal a introdus în scrisul său numeroase proverbe şi zicători, cu un număr oarecare de regionalisme, a fixat forma unor neologisme, care fac să avem o imagine clară asupra limbii literare de la începutul secolului al XlX-lea în această regiune a ţării. Asupra problemelor de limbă literară vom reveni; deocamdată vom, da doar cîteva exemple din care se vede superioritatea textului lui Ţichindeal faţă de cel al lui Russu.
Ţichindeal înlocuieşte expresiile, proverbele şi zicătorile sîrbeşti cu corespondentul lor, ca idee, din limba română, în timp ce Russu caută să dea o traducere exactă, iar în felul acesta scade valoarea literară a textului. Aşa, spre exemplu, pentru a arăta că cineva nu crede un anumit lucru nici măcar într-o măsură foarte mică, în limba română se spune că „nu crede nici cit e negru pe alb", iar în limba sîrbă se zice „nu crede nici cît un fir de păr". Ţichindeal a renunţat la expresia sîrbească, înlocuind-o cu cea românească, în timp ce Russu s-a menţinut la original :
16
17
Ţi chin de al : „N-au fost ei nici cîtu-i negru subt unghie mai buni".
Russu : „Nici cît firul de păr n-au fost mai buni'.
Proverbele şi zicătorile introduse de Ţichindeal sînt destul de numeroase. Dara cîteva exemple dintre acelea pe care Russu le-a lăsat afară. La sfîrşitul învăţăturii morale a fabulei 47, (Calul şi mă-gariul), fabulistul bănăţean scrie :
„Ajută fratelui tău întru toate şi în bună vreme la lucruri bune şi de folos, căci toţi purtăm o sarcină a ne ştiinţei şi a slăbiciunei. Să nu faci să-ţi zică : după ploaie căpeneagui şi au trecut baba cu colacul". De asemenea, în învăţătura de la fabula 10 apare proverbul „Lupul îşi schimbă părul, dar năravul ba", în forma următoare : „Că lupul e lup, părul schimbă, iar năravul nu, precum zic înţelepţii bătrîni".
în unele cazuri, proverbele şi zicătorile sînt legate direct de un anumit personaj al fabulei, scoţînd în evidenţă trăsătura lui caracteristică, în finalul fabulei 82 (Lupoaica şi puii ei), adaugă următoarele, ca să arate că vina aparţine exclusiv lupoaicei pentru situa-. ţia respectivă : „Ea ş-au eîntat, ea ş-au desculţat/' („Tu cînţî, tu descînţi").
Alteori proverbele şi zicătorile sînt date in paranteză,-ca o explicaţie la ceea ce spusese mai înainte în textul respectiv : „Iară a se lăsa tot de una înşălat şi de nas purtat (ce să zice mă trage de nas cum vrea el) aceea e cu totul proastă nebunie". (Fabula 123).
Apar proverbe şi zicători ieşite astăzi din circulaţie : „Cel ce tare se foloseşte şi se tăvăleşte."
Unele dintre fabidele lui Obradovici sînt construite după modelul tradiţional : învăţătura morală e la sfîrşitul fabulei, în cîteva cuvinte, fără să constituie text separat. Ţichindeal a intervenit adesea cu adausuri şi la fabulele de acest fel, menite, uneori, să îndrepte atenţia spre cu totul altceva decît a intenţionai Obradovici La fabula 50 (Cerbul), de pildă, Obradovici în „învăţătură" a vrut să arate doar că întîmplarea joacă mare rol în viaţă. Ţichindeal i-a adăugat încă vreo cîteva cuvinte prin care îndeamnă la o permanentă, atenţie, pentru ca omul să evite primejdiile care au drept cauză întîmplarea : „cu luare de seamă, cu mare grije si înţelepţeşte să ne păzim totdeauna cît putem mai tare".
Multe din aceste adausuri sînt făcute în stilul şi spiritul predicilor pe care Ţichindeal le ţinea poporenilor săi din Becicherecul Mic, din dorinţa de a contribui la formarea moravurilor sănătoase, Intr-o astfel de adăugire a sa, îndemna, să se facă, bine aproapelui, nu pentru a-l avea în mină cu ceva, ci pentru propria-i mulţumire sufletească.
Din alte adăugiri, Ţichindeal apare, ca şi reprezentanţii Şcolii ardelene, drept adversar al superstiţiilor, arătând cauzele lor şi influenţa nefastă pe care o au asupra poporului. în „învăţătura" fabidei 5 arată că baba Brînduşa şi baba Furca, „vestite descîntă-toare", povestesc oamenilor că trecînd noaptea, pe lună, pe Ungă cimitir au văzut strigoaie transformîndu-se în găini şi „strigoi în pricolici", apoi aşa se duc noaptea şi mîncă inimile oamenilor celor adormiţi. „Asemenea şi alte multe comunităţi sînt pline de aşa credinţă deşartă".
Şi cred că muierile maicele, născătoarele şi crescătoarele neamului omenesc ar fi strigoaie şi ar mînca pre oameni" ! spune scriitorul, prin intermediul unuia din personajele sale, vestejind astfel de practici şi credinţe obscurantiste. Şi adaugă : „O, minciunile minciunilor şi mai mare decît toate minciunile ! Aşa minciuni să nu le credeţi, iubiţilor creştini, nici să înfricoşaţi pre pruncii cei micuţi şi fără rentate cu aşa felin de minciuni, din care se scorneşte şi se naşte întrînşii deşartă credinţă, că aceste sînt minciuni goale de la oamenii cei proşti şi întunecaţi la minte scornite, cărora ceea ce pute, le miroasă şi ceea ce miroasă, le pute".
Urmează explicarea acelor fenomene care fac posibilă o interpretare mistică, aşa cum ar fi lumina putregaiului şi proiectarea umbrei unei cruci pe diferite obiecte.
Adesea modificăiile sau omisiunile sînt făcute cu scopul de a înlătura iot ceea ce-î aparţine numai lui Dositei Obradovici în învăţăturile respective : diferite întâmplări prin care a trecut, locuri pe unde Ţichindeal n-a ajuns niciodată. El reţine numai ceea ce socoteşte că se potriveşte şi poporului său, sau învăţături prezentate sub forma maximelor, pe care le consideră un bun al întregii umanităţi
Procedeul de a generaliza sau a pune pe seama bătrînilor ceea ce la Obradovici aparţine anumitor persoane pe care le desemnează este destul de frecvent.
Anumite date din cartea lui Obradovici, de care sînt legate evenimente istorice cunoscute, nu le lasă cum le-a găsit, ci le recalculează pentru timpul care s-a scurs de atunci, ca să nu dea informaţii greşite. (Fabula 123 — Vulpea, cocoşul, găinile şi cîinii, p. 327). Cu regularitate elimină cuvinte sau pasaje doveditoare ale unei înalte erudiţii care-l deosebea pe Obradovici de modestul dascăl român \ în ceea ce priveşte ideile sale despre limbă, autorul era adeptul Şcolii ardelene. încă din 1802 şi-a exprimat punctul său de vedere cu privire la posibilitatea înlăturării elementelor nelatine din
3 O prezentare pe larg a raporturilor dintre Fabulele lui Obradovici şi Ţichindeal am făcut-o în monografia noastră Dimitrie Ţichindeal, Timişoara, 1965.
18
19
limba română. Deşi era adeptul ideilor lingvistice ale Şcolii ardelene iar în 1802 vorbea despre înlăturarea elementelor nelatine din română, deoarece şi-a tipărit cărţile în vederea, luminării, a trebuit să renunţe la limba artificială şi să o folosească pe cea a poporului. Fabulistul bănăţean şi-a dat seama că numai utilizînd „cuvintele acele tuturor cunoscute" va putea fi înţeles. în plus, a procedat la înlăturarea acelor semne şi litere din alfabetzd slavon care nu erau necesare pentru a scrie româneşte. Mai mult încă ar fi trebuit să elimine, însă acest lucru nu devenise posibil în momentul respectiv, datorită faptului că toate cărţile bisericeşti erau scrise astfel.
Cu toate că a militat pentru o limbă populară, n-a rămas în afara influenţei latinismului. Aceasta e mai pregnantă în traducerile şi prefeţele dinaintea fabulelor. Influenţa latinistă se observă însă mai mult în fonetică decît în vocabular, ceea ce contribuie doar într-o măsură extrem de mică la îngreunarea înţelegerii textului. în fonetică, latinismul se manifestă prin înlocuirea lui u cu o. Astfel, întîlnim : coprind, formos, vei conoaşte, spone, poienile, bone etc. în „Fabule" apar însă numeroase inconsecvenţe, deoarece, alături de formele amintite, întîlnim şi: frumos, cunoaşte, spune, bune etc.
Tot pentru a le apropia de foî^mele latineşti, scrie şi: duco, ori-ghinalul, se se, seu, iar pentru sînt forma suni.
Alături de acestea, întîhiim numeroase slav>onisme, ceea ce dovedeşte că practic el ţinea seama de circulaţia cuvintelor respective : proceteşte, înprotivitoare etc. Mai mult încă, a căutat să introducă unele cuvinte din limba sîrbă, cu toate că se menţineau şi din slavonă. Astfel, în Fabule, p. 360, vorbind despre animale, spune că „să mai zic şi sîrbeşte jivinile".
Chiar dacă pune pe primul plan cuvîntul de origine latină, îi dă în paranteză corespondentul slav : „Iată causa (pricina) pentru ce omul înţelept, ceea ce gînd,eşte şi crede". Iar în altă parte, fără paranteză, dar explicat, totuşi : „Iată causa sau pricina pentru ce e fabula învăţătură omenească cea dintîiu", (Fabule, p. 360—362).
în special primelor prefeţe şi traduceri le este caracteristică folosirea a numeroase forme vechi de limbă românească pe care credem că şi le-a însuşit nu numai din granit poporului, ci şi din vechile cărţi bisericeşti, cu care era familiarizat. Prin o.ceste forme el imprimă scrisului său un iz arhaic, apropiindu-se uneori de frumoasa limbă a cronicarilor noştri. Iată doar cîteva exemple :
„Şi spre gloria omenirii, prin dulceaţa cuvintelor sale o au împărtăşit-o şi aşa flori în vac neveştejitoare, de înţelepţii lumii în ţarina tatălui ceresc sădite, le-au ades şi le-au adunat..(Adunare de lucruri moraliceşti, Cătră cetitoriu).
Stilul epistolar, mai ales, abundă în forme vechi :
„Primieşte dară cărticica adastă, iubite al mieu cetdtoriuie. Şi intru cetirea ei urmează albinii cei iubitoare de osteneală şi atunci vei cunoaşte că dulci sînt gîtlejului nostru rodurile pre însuş holdele noastre crescute ! Culeje dintr-însa trandafiri mirositori şi în veac neputrezitori şi-ţi înpodobeşte cu dînşii inima, mintea şi sufletul tău şi aşa făcîndu-ţi starea sau statul tău mai desăvîrşit vei fi norocos şi fericit. Şi mulţămeşte auctorului cărţii aceştia şi învăţătorilor miei, care m-au dat povaţă cătră lucrul acesta, precum şi celor ce bine au voit a ajutora cătră tipărirea cărţii aceştia". (Sfaturile înţelegerii cei sănătoase).
Fabulele atestă efortul scriitorului de a folosi o limbă literară unitară, preferind cuvîntului regional pe cel general, iar fonetismul, cu mici excepţii, fiind tot cel general românesc şi nu cel bănăţean. Din acest punct de vedere, credem că Ţichindeal e singurul scriitor bănăţean care a ocolit cu prudenţă, dar sistematic, regionalismul şi a preferat o limbă pe care s-o cunoască toţi românii. Datorită, totuşi, faptului că prea puţin circulase cartea românească în rîndul poporului căruia el i se adresa, a fost constrîns uneori să facă apel şi la termenii regionali. El a pus, însă, regionalismul, de regulă, pe planul al doilea, l-a dat în paranteză, ceea ce denotă că intenţiona să impună prin scris termenii general româneşti. Cîteva din numeroasele exemple vor dovedi acest lucru :
„Neobrăznicia frăţiei varsă spre toate neajunsurile sufletului un color (farbă) care le face mai urîte decît ce sînt după sine însăşi" (Fabule, p. 360); „Cînd s-au ţinut toată slava şi mărirea în cai şi rădvane (hinteae, carpente sau care domneşti'1) (Fabule, p. 248); „Un craiu franţozesc trecînd pre Ungă o bucătărie (cohnă) au văzut un feciorandru..." (Fabule, p. 398).
într-un singur loc am găsit explicat un regionalism cu o sferă ceva mai largă de circulaţie printr-un alt regionalism care circulă cu sensul respectiv doar în puţine locuri. E vorba de cuvîntul „po-neavă" — pătură subţire — explicat ca fiind „lepedeu" deşi în majoritatea locurilor însemnează cearceaf : „Iară eu să strig : pace tuturor şi să blagoslovesc de supt poneavă (lepedeu) (Fabule, p. 277).
Rareori apar cazuri în care să prefere regionalismul în locul formei literare, dar există, totuşi: „Ticălos şi de ruşine lucru iaste a vedea pre o muiare mare, sănătoasă, car ea de nemica altă nu gîn-deşte fără numai ca, ori pre unde umblă, tot de netezători, de căutătoare (oglindă)... aşa se face". (Fabule, p. 262).
în întregul volum de Fabule am găsit doar patru termeni regionali neexplicaţi: hîrţii (şoareci)), bădîiu (putina), femeie ţifrăşită (dichisită) şi zăitin (untdelemn).
Dacă pentru o serie de cuvinte ezită să se stabilească la o anumită formă (de exemplu ceas sau ora), pentru altele nu mai stă la
20
21
îndoială, fapt care dovedeşte că zi erau cunoscute scrierile româneşti de peste Carpaţi din epoca respectivă. Astfel, pune pe primul plan cuvîntul soldaţi şi pe plan secundar corespondentele regionale : cătane sau panduri. Titlul fabulei 126 este următorul : „Bătrînul, ţapul şi trei soldaţi (cătane sau panduri/'.
Un merit deosebit al lui Ţichindeal constă în aceea că introduce în limba română pentru prima data anumite neologisme.
Şi în cazul acestora dă, de cele mai multe ori, corespondentul din limba română sau le explică prin propoziţii ori fraze. Iată cîteva din numeroasele neologisme introduse în operele sale, cu explicaţiile date de el; atenţie (luare de seamă), proprietăţile (covîr-şirile), perfect (desăvîrşit), ecsperenţie (cercare), rezoniruiasce (raţionează), magistru (dascăl), au producţiunit (au făcut), exemplurile (pildele), elocvenţiile (cuvîntările cele dvtilci) mores (nărav), poet (făcăioriu de stihuri) l Sau din scrierile mai vechi; proprietăţile, ţircumstanţiile, mediţina, vizitaţia (inspecţia), regulă sau îndreptare întru fapte (pentru norme, reguli de conduită), rezdidenţia (reşedinţa), întrebuinţează, esenţia, „educaţia sau creşterea tinerilor", fundamenitul, abuzuri, activitate, influenţă, informaţie etc.
Majoritatea lor sînt din limba latină.
Introducerea termenilor generali în locul regionalismelor, şi utilizarea neologismelor dovedesc că Dimitrie Ţichindeal a fost preocupat de unitatea limbii române literare. Ţinînd seama de larga circulaţie a „Fabulelor", atît aici cît şi dincolo de Carpaţi, putem afirma că practic el a contribuit într-o măsură demnă de luat în considerare la fixarea limbii române literare.
Pentru învăţămîntul românesc din Banat, de asemenea, a adus un serviciu preţios şi prin aceea că învăţătorii şi preoţii au făcut cunoştinţă cu alfabetul latin pe care l-au utilizat apoi, deşi mai tîr-ziu, Ţichindeal fiind în 1813 acela care a înlocuit alfabetul cirilic cu cel latin la preparandia din Arad. 2
Dintre istoricii literari din trecut doi sînt aceia care au remarcat în mod deosebit, deşi fără să întreprindă vreun studiu, că cel puţin pentru limba operelor sale Ţichindeal trebuie apreciat. Ilarie Chendi remarca la fabule „o limbă destul de bogată şi de curgătoare pentru acel timp",3 iar Al, Lepădatu în Prefaţa la „Fa-
bidelea lui Şt. Cacovianu, Buc, 1925, p. 5, arăta că „Ţichindeal şi Anton Fann ne-au dat o limbă populară din ţinutul lor de naştere". 1 Din compararea celor două ediţii de fabule (1814 şi 1885) şi confruntarea lor cu lucrarea lui Dositei Obradovici, reiese că în cercetările noastre viitoare trebuie să apelăm la ediţia din 1814, singura care ne poate crea o imagine corectă a meritelor lui Ţichindeal in localizarea fabulelor scriitorului sîrb. Ţichindeal a procedat la adaptarea lucrării în funcţie de necesităţile culturale ale popo- . ruluî român, aducînd numeroase contribuţii personale. Meritul său constă in primul rînd în ceea ce aduce nou la „învăţătura" fabulei, unde apar elemente preţioase de critică socială şi strădanii evidente de luminare a poporului, în spiritul Şcolii ardelene. Cărtura* ml şî dascălul neobosit, scriitoi^ul modest căruia îi revine meritul pionieratului, justifică cu prisosinţă omagiul contemporanilor noştri,
VIRGIL VINTILESCU
1 Toate din „Fabule".
2 cf. Ion B. Mureşianu, însemnări despre activitatea lui Dimitrie Ţichindeal, Scrisul bănăţean, IX/1958, nr. 12, p. 80. Aici atrage atenţia asupra necesităţii ca limba operelor Iui Ţichindeal să fie studiată mai temeinic, deoarece pînă acum nu s-a făcut acest lucru.
3 Ţichindeal, Asachi, Donici, „Fabule alese cu o prefaţă şi indicaţiuni bio-bibliografice" de II. Chendi, Sibiu, 1909, p. 6.
Bucureşti, 1934, p. H.3.
22
TABEL CRONOLOGIC
1775. Se naşte la Becicherecul Mic, lîngă Timişoara, Dimitrie Ţichindeal. Tatăl, Zaharia, era preot în vreunul din satele învecinate. Mama, Elena, provenea dintr-o familie de ţăranii din Becicherecul Mic. 1783. îşi începe studiile elementare în satul natal, învăţînd sîrba şi germana. Urmează apoi gimnaziul german din Timişoara, după care îmbrăţişează cariera didactică.
1794. Este menţionat ca învăţător la Belinţ. Mai tîrziu se mută la Beregsău, tot ca învăţător.
1801. Hotărîndu-se să se facă preot, studiază, timp de şase luni, cursuri teologice la Timişoara. între profesorii de aci se aflau Pavel Chenghelaţ şi Mihail Martinovici, pe care în curînd îi va acoperi cu laude, socotindu-i drept „grădinari care curăţesc inimile noastre de pălămida neştiinţei şi a înşertatei credinţi..
1802. După absolvirea teologiei, se întoarce în satul natal, dar nu ca preot, ci ca învăţător. Datorită competenţei sale în probleme de învăţămînt, autorităţii profesionale şi morale de care se bucura în rîndul învăţătorilor, „crăiască direcţie" îl numeşte revizor şcolar, începutul activităţii de traducător e marcat de apariţia lucrării „Sfaturile înţelegerii cei sănătoase prin bineînţeleptul Dositei Obradovici întocmite" realizată încă în 1801, la îndemnul profesorilor Pavel Chenghelaţ şi Mihail Martinovici.
1805. îndeplinind mai vechea dorinţă a tatălui său, Dimitrie Ţichindeal îmbracă, în sfîrşit, haina preoţească, fiind mai întîi preot militar, iar apoi, din septembrie, parohul Becicherecului Mic, 1807. împreună cu un grup de preoţi, la 29 iunie, semnează un „recurs maiestatic", în numele „a toată naţia română din Banatul Timişan", cerînd ca în postul de director al şcolilor naţionale, rămas vacant, să fie numit un român.
1808. Continuă acţiunea de traducere şi adaptare a unora dintre lucrările lui Dositei Obradovici, apărîndu-i în „Crăiască tipografie" a universităţii ungureşti din Budapesta Epitornul... şi Adunare de lucruri moraliceşti. •
1812. Se înfiinţează şcoala pedagogică (preparandia) românească din Arad, ca urmare a unor demersuri începute încă din 1800, cărora li se ataşează şi Dimitrie Ţichindeal. El este numit director, profesor catechet şi predă, totodată, 2 ore pe săptămână de limba germană, între ceilalţi profesori se aflau : Ion Minut, losif Iorgovici, C. Diaconovici-Loga.
1813. Tipăreşte „Arătare despre starea acestor noao. introduse scho-lasticeşti instituturi ale naţiei româneşti, sîrbeşti şi greceşti", izvor important de informaţii despre [istoricul preparandiei din Arad. Se angajează în lupta pentru emanciparea românilor de sub dominaţia mitropoliei din Carlovăţ, ceea ce are ca urmare conflictul direct cu mitropolitul Ştefan Stratimirovici, care iniţiază anchete împotriva sa şi a colegilor de la Şcoala prep-arandală, deocamdată fără urmări grave.
1814. Apare la Buda Filosoficeşti şi politiceşti prin fabule moral-nice învăţături. Pentru caracterul ei antifeudal, dar îndeosebi pentru patriotismul ce se degajă din învăţăturile morale şi afirmarea ideii unităţii naţionale a românilor,, cartea e interzisă, confiscată, iar autorul e destituit din funcţia de director, în-cepînd cu 30 mai, dar rămîne încă, mai departe, profesor. Cere sprijin lui S. Vulcan, spre a fi numit prefect de studii în Viena.
Iţl5. Are loc destituirea din funcţia de profesor, pentru Fabule... Şi fiindcă, de prin 1813, împreună cu Moise Nicoară, începuse acţiunea de numire a unui, episcop român la Arad. Din 15 aprilie se retrage la parohia sa din Becicherecul Mic, unde rămîne pînă la sfîrşitul vieţii. în iulie, solicită, fără rezultat, înfiinţarea unui ziar pentru românii din imperiul austriac.
1816. Protestează împotriva politicii naţionaliste a autorităţilor imperiale, care numeau învăţători sîrbi în şcolile româneşti şi români la cele sîrbeşti, spre a împiedica dezvoltarea normală a celor două Popoare. Continuă să se ocupe de traducerea unor cărţi folositoare naţiei sale. Astfel, Samuil Vulcan îi trimite în acest scop Carte ajutătoare care învaţă cum poţi să trăieşti bine... şi Carte populară pentru cunoştinţe folositoare şi fapte prin mijlocirea unor povestiri pentru ţărani, pentru a le face pe înţeles, ambele în limba germană ; n-a apărut nici una.
24
35
1817. în 19 august se îmbolnăveşte şi este internat pentru cinci luni în spitalul Misericordienilor din Timişoara.
1818. Moare în spital la Timişoara, în 20 ianuarie, iar la 22 ianuarie este înmormîntat în Becicherecul Mic.
1965. V. A. Urechia ţine o conferinţă publică la Ministerul Cultelor şi Instrucţiunii, vorbind Despre fabule în genere şi în special despre Cichindeal, stabilind înrudirile tuturor fabuliştilor cu Esop şi La Fontaine.
1870. în Epigonii, M. Eminescu creează vestita metaforă „Chichin-deal gură de aur".
1892. La 29 martie, losif Vulcan rosteşte discursul de recepţie la Academia Română, „Dimitrie Cichindeal. Date noue despre viaţa şi activitatea lui", tipărit în broşură, în 1893.
NOTĂ ASUPRA EDIŢIEI
Lucrările lui Dimitrie Ţichindeal au ajuns să fie cunoscute în totalitatea lor numai de specialişti. Exceptînd Fabulele care au beneficiat de două reeditări în secolul trecut şi o antologare în 1909, iar apoî volumaşul Arătare..., restul lucrărilor sale au rămas doar în ediţiile princeps, din 1802, 1808.
Ediţia noastră, ocazionată de bicentenarul naşterii lui Dimitrie Ţichindeal, reproduce Fabulele.
Numeroasele şi evidentele greşeli de tipar au fost corectate, iar pe acelea care influenţau mai midt înţelegerea textului le-am menţionai în .„note".
Fireşte că am adoptat punctuaţia în vigoare şi am respectat vegulele transcrierii din alfabetul cirilic în cel latin. Cîteva excepţii se menţin, pentru a le da lingviştilor posibilitatea unor interpretări la obiect în legătură cu evoluţia sunetelor limbii române. Astfel, am notat consecvent pe li cu e, indiferent de faptul că purta sau nu accentul, şi nu numai atunci cînd era în diftong. Apar, ăe aceea, forme ca : întunerec, teme, povesteşte, aceia, vorbeşte.
io este redat prin ia, cu excepţia pronumelui personal de persoana a IH-a feminin : ea, ele.
Am menţinut inconsecvenţele care pot să ne dumirească in legătură cu respectul faţă de tradiţia scrisului în limba română. Astfel, de cele mai multe ori, vom întîlni deaca, dar nu va lipsi nici forma dacă, ceea ce dovedeşte că în primul caz nu notează un fapt lingvistic real. Uneori formele duble alternează chiar in cuprinsul aceleiaşi pagini, aşa cum ar fi beserică şi besearică. De regulă, predomină forma besearică, pe care am menţinut-o, astfel, iar aci e singurul caz cînd % nu mai este redat prin e. ^ l-arn redat numai prin în : înpărat, înparte, întreabă.
Ara menţinut consoanele duble atît la substantivele proprii, cît şi la alte părţi de vorbire : Poppovici, Ioann, nooi, paace.
27
Caracteristicile graiului popular şi regional au fost menţinute : a amerinţa, luo, a intra, fărină, oaoZe, pre, zioa, atinje, ajunje, merje.
Numeroase forme atestă ispita exercitată âe principiile scrierii latinizante ale lui Paul Iorgovici şi le-am transcris ca atare : for-mos, formoase, reu (rău), tener (tînăr), a roga (a ruga), nice, ne ce (nici), sancta (sfînta), nascere (naştere), bene (bine).
Pronumele şi adjectivele demonstrative au fost menţinute fără semnele distinctive de masculin şi feminin : aceiaş, aceia.
Substantivele proprii nume de localităţi şi persoane le-am transcris întocmai, astfel că vom întîlni: Atina (Atena)? Rişard (Richard), Şecspir (Shakespeare), Lesing (Lessing), Omir (Homer), Verghilie (Vergiliu) etc.
Citatele latineşti au fost menţinute în traducerea dată de autor. Dimosten (Demostene), Ţiţero (Cicero), Ţirţe (Circe), Isiod (Hesiod), Oraţie (Horaţiu), Ovidie (Ovidiu), Hercul (Hercule), Chesariul (Cezarul), Apolodoria (Apolodor) etc.
în note am corectat greşelile din textele latineşti, franţuzeşti, englezeşti, italiene şi germane. Textele greceşti au fost omise din motive de ordin tipografic şi am păstrat doar traducerea dată de Ţichindeal; în locul omisiunilor apare [... ]; acelaşi semn marchează şi omisiunile din cuprinsul unor învăţături morale,. Titlul Fabule şi moralnice învăţături aparţine editurii.
V.V.
Filosof iceşti şi politiceşti prin
FABULE
moralnice învăţături. Acum întîia oară culese şi itru acest chip pre limba româneasca întocmite Je
Dimitrie Ţichindeal
Parohul Becicherecului Mic şi al Şcoalelor Preparande Româneşti din Aradul vechi Catehet.
în Buda 1814
ÎN NAI NT E CUV ÎN TARE
Toate noroadele pre trupul acest pămîntesc au ţinut, şi pană în ziua de astăzi în mare preţuire hunele moraliceşti învăţături prin fabule, le ţin.
Esop, scornitoriul şi tatăl fabulelor, ale sale înpăratului Lidieî au dedicăluit. Lafonten ale sale crăescului prinţ. Platon în respublica sa fabulele lui Esop, scrisorilor lui Omir le-au asemănat. Dumnezeescul Socrat fiind osîndii spre moarte, cu acestea îşi petrecea vreamea în temniţă, alcătuindu-le în versuri. Lesing, marele luminatoriu al cui-turei Germaniei, cu prea for moaşele sale fabule neamului său mare remuneraţie au arătat. _
Unele ca aceste lăudate exempluri mi-au dat şi mie povată şi îndemn mai vîrtos văzînd sîrguinţa şi aplecăciu-nea iubitorilor de învăţătură preparanzi, odraslele româneşti, spre cetirea aşa fealiu de cărţi, aceaste învăţături morale prin fabule în limba românească a le da, Căci, învăţătura care în moralul fabulelor se află, de mare folos, preţuire, şi lăţire, cuprinzînd în sine toată moralniceasca filosof ie, înaltele reguli şi îndreptări politiceşti, iaste. Mo, toată covîrşirea lor, spre toate celelalte, se cuprinde întru aceia; că ele desăvîrşit precum filosofului şi politicului celui mai mare, aşa şi săteanului, pre carele cel mai prost a fi îl socotim, numai de ştie ceti, se cuvin.
Fabulele sînt asemenea aerului şi apei, care numai pentru aceia, căci pretutindenea sînt, nu se prea arată a fi de mare preţ; dar, întru singura lor lucrare cele mai de lipsă şi mai de folos pre faţa acestui trup pămîntesc sînt.
Fabula, iaste cea mai dintru întîiu mlădiţă naştere sau familie, a pătrunzătoarei minţi omeneşti. Cu aceasta, mari
oameni, ca să facă fieştecăruia simţitoare înaltele, preţuitele şi de comun folositoarele ştiinţe, s-au ajutorat.
lotan, fiiul prorocului Ghedeon, defăimînd nedreptatea cetăţenilor săi, fabula cum ş-au ales loruşi lemnele împărat, le spunea. Natan prorocul, vrînd să facă cunoscută împăratului David cea de Dumnezeu urîtă şi nedreaptă făcuta lucrare în contra lui Urie Heteul \ îi spune fabula omului sărac şi a mielului lui. Toana întru acest chip şi unul din cei âintîiu şi de căpetenie roman, larma a tot înviersunatului norod, spunînd fabula foalelui şi ale altor părţi trupeşti, o au alinat.
Ba nimene nu au arătat mărimea fabulei, ca domnul Hristos, multe mîntuitoarele pilde ziănd ; nici e pilda alta nemica decît alegorie, adecă : una zice, şi alta se înţelege.
De aici urmează că nemica alta mai cu spornicie a îndulci pre prunci cătră cetire, a-i îndemna spre luarea de seamă, şi a-i obicinui cătră socotinţa gîndirei, şi a preju-decărei, decît fabule adăogind cuviincioase tîlcueli, nu iaste : că prin aceasta şi gîndurile cele tinere, singure de sine, puţintel cîte puţintel a se descurca, dedzvăli, lumina, lăţi şi întinde întru toate cele ce vor auzi şi ceti, şi întru toate minciuna de adevăr a o cunoaşte, şi despre toate în-ţelepţeşte şi sănătos a gîndi şi a judeca, obîcinuim.
1. VULTURUL ŞI VULPEA. Vulturul însoţindu-se cu vulpea, au făcut întră sine prieteşug. Şi, ca să fie aceia pururea statornic, s-au vorbit şi s-au înpreunat, să vieţuiască în vecinătate, ca să poată ajuta unul altuia în vreme de lipsă, şi spre acest scop şi-au ales loruşi un ste-jariu înalt, întru ale căruia crengi au făcut cuib, întru carele vulturul au ouat oaole sale, apoi clocindu-le au scos puii. Iară vulpea, la rădăcina aceluiaşi copaci întru o gaură ş-au făcut eişi aşternut de frunze şi, fiind grea, aci au fătat căţăii ei. Deci aceasta după obiceiul ei, au eşit odată la vînat. Vulturul în ziua aceia neavînd ce mînca nici cu ce îşi sătura familia sa cea flămîndă, văzînd puişorii vulpei cam graşi, au zburat jos, şi luîndu-i în unghi, i-au dus în cuibul său. Nu tîrziu după aceia venind şi vulpea de la vînat, au văzut această jalnică privire ! Căci sângele încă cald curgea din cuib pre lemn în jos, şi ticăloşii aceia puişori umilite glasuri de vaete şi plîngere da ! Iară vulturul cu
30
31
r
unghiile sale foalele le spărgea, cu elonţul ochii le scotea. Socotiţi drept aceia, cum au trăbuit să fie vulpei atunci, văzînd această jalnică întîmplare ; fieştecarele poate foarte lesne gîci aceasta ; că să pătimească de la altul ocarele nu i-ar fi ei aşa jale, ca şi cînd de la priiatenul şi vecinul său pătimeşte. După aceia neputînd nemica altă face, făcu aceia, care toţi cei slabi fac cînd li se face vreo supărare de la cei mai tari : blăstămă şi chiamă judecata şi dreptatea cea cerească să-i răsplătească. Insă după puţine zile păstorii în cîmp frigînd carne, din care vulturul răpind o bucată, de care era lipit un cărbune nestins cu foc, şi după întîmplarea suflărei viatului, dintru acea bucată s-au aprins cuibul vulturului. Deci căzînd vulturii cei micuţi jos jumătate fripţi, o, cu cită bucurie i-au aşteptat vulpea şi cum îndată înaintea ochilor vulturului i-au izbit de copaciu şi inima din ei, fiind încă vie, o zmulgea şi o înghiţea. Fieştecarele şi aceasta poate foarte lesne gîci, cum îi va fi fost atunci vulturului.
învăţătură. Nu te însoţi cu cine nu eşti din destul a te zmulge de păr, zice un cuvînt bătrîn, că spre cine se plîng mai mult oamenii decît spre vecinii şi priiatenii săi, căci astăzi se serută şi se prietenesc, iară dimineaţa se sudue şi se sfădesc, unii pătimesc pentru reotatea şi nedreptatea lor despre o parte, iară despre alta, pentru neştiinţa şi blăstemăţiile lor. Nu te însoţi cu cine nu te conoşti şi nu te împrieteni cu cei mai poternici decît tine ; iară mai vîrtos nu priimi pre nimene în prietenie mai nainte pînă ce nu îl vei conoaşte bine cum au trăit cu cei mai nainte priiateni ai săi. Dreptatea cere ca nimărui cît mai mică asuprire să nu-i facem, iară fapta cea bună. voiaşte ca sa ajutăm altora şi să le facem bine. Mintea cea sănătoasă tare ne porunceşte noao ca să ne păzim foarte, să nu ne facă rău cineva ; şi tocma de ar voi, să nu poată nicidecum ; aceasta e mai fără primejdie şi fără de grijă că, de va vrea, pană atunci nu stăm noi pre mai bun picior. Noi vom vedea in multe fabule că vulpea în multe înprejurări cu bună pricepere şi înţălepciune s-au purtat, iar aici cu totul s-au ruşinat, că ea bine au ştiut că vulturul e foarte bucuros şi îi place epuri şi vulpi a mînca. Apoi cine i-au zis ei cu el să se însoţească şi să se învecinează ? Ci iubirea cea de mărire deşartă pre cîţi din cei cu minte şi pre cei străbătători şi ageri la minte şi la vedere i-au orbit ? Pre vultur îl avea în vecinătate, nu e glumă, că aceasta formos sună ! Ci ceia ce ne învaţă pre noi fabula aceasta,
32
mai formos e ca să înţăleagă cel puternic şi să nu se nădăi-cluiască întru puterea sa, căci iaste ochiul judecăţii, carele toate le vede. Spun că se miră turcii, căci mult cer de la dînşii, ci încă de se vai cere înapoi toate cîte au luat ei de la alţii, puţin oarece le va rămînea.
2. VULTURUL SĂGETAT. Un vultur şezînd întru un loc înalt, pîndea doară şe-ar vîna ceva de prînz însă, cum adeseori să întîmplă, că acela, carele va pre alţii să vî~ nează, pre sine însuşi se vînează, şi carele porneşte după lina altora nefiind zmulsă, el însuşi vine acasă tot tuns. Căci un vînătoriu fiind aci oareunde ascuns, au săgetat pre vultur. — Oh, al mieu amărît vînat, au pre tine te-am aşteptat eu aicea I începe jumătate mort fiind a grăi vulturul sie. Dar cînd încă văzu la capătul codoriţei (suliţei) pene de vultur, zisă : — O, ticălosul de eu ! sfîrşindu-şi viiaţa, au doară însuşi penele mele mă omoară. Nu-mi e atîta de jale pre săgeată, cît îmi e pre penele mele.
învăţătură. Omul cel nedrept şi rău iaste asemenea vulturului fabulei aeeştiia, căci tot gîndeşte şi iscodeşte şi-şi bate capul cum ar face rău altuia, pană cînd cade el însuşi în rău, apoi atunci plînge şi se vaetă. Dragii miei născători şi părinţi ! Ertaţi-mă pentru aceasta luare de seamă : deacă tata şi mama nu se iubesc între sine şi nu se cinstesc, apoi din cine se vor învăţa fiii lor, ca să-i cinstească şi să-i iubească ? Socotiţi drept aceia ca să daţi pruncilor voştri din pîrga tinereţelor modul faptelor bune, deacă poftiţi să vă fie voao buni, iar mai vîrtos aşa să fii cătră născătorii tăi, cum pofteşti să fie pruncii. Cu dreptul se plînge vulturul spre penele sale, că nemica nu e omului mai cu jale decît cînd pătimeşte de la ai săi şi de la neamul său. „Cine ţe-au scos ochii ?" „Fratele !" „Pentru aceia aşa afund", zic bătrînii. Aşadară de la cine va aştepta ajutoriu ? Deci să ne cercăm pre noi înşine, nu cumva sîntem noi pricina, că nu ne iubesc neamurile şi priiatenii ; căci acela carele însuşi lui în lume îşi iaste priiaten nu-ş(i) va dobîndi sie credincioşi priiateni. Şi carele numai însuşi lui îşi place şi îşi slujaşte, acela are domn cu totul nebun.
3. LEUL ŞI VULPEA. Leul îndelung vieţuind şi foarte îmbătrînind, nu putea nici cu iuţimea, nici cu virtutea sa ca în vremea tinereţelor pre alte vieţuitoare să le supună şi să le mănînce. Gîndi dară şi socoti în tot chipul, întru această ticăloasă ţircumstantie (stare împrejur)2 ce va fi de
33
dînsul. Mai pre urmă îi veni în minte că Îl r alie cx    \ * pre pămmt cele ce nu se pot cu puterea si AL\<_.tea L„.^. măestria şi isteţimea lesne le  aduce spre  acest sfîmu. Drept aceia s-au făcut bolnav şi întrmd în oesrera sa <-"> au întins şi s-au lungit cătu-i de lung, apoi au reson- l ^ « făcut ştire, în toate laturile şi pretutindeni s-.<u dur că leul cel înfricoşat se munceşte cu suiielu1 la £>j> \ trage de moarte şi-i aproape de sfîrşit, numai cît nu i-au eşit sufletul. Adevărat iaste că cine ce pofteşte lesne erc^c. Auzind aceste vieţuitoarele, multe dintr-în^ele. una p>r alta, neaşteptînd, s-au îmbulzit, care mai întîiu <-upt nu ac de cercetare va întră la leul cel ce îşi sfîrşotc ^uflarc« uitîndu-se la perieiunea lui să-şi îndulcească ochii. Săracul bietul leu ! Ce făcea el văzîndu-se de atîte ygami î:ivDrx sorat ? Cînd pre una, cînd pre alta apucînd îup:ş, ca Lai navul spre obiecturi şi pofte le sfinţea şi le jeru ea. Ma* pi'e urmă, iată şi vulpea, care prin uşă privind ;
— Noa I Cum eşti, unchiule ?
— Rău, draga mea fiică, răspunse leul. Şi-i zisă :
— Dară vino mai aproape de mă vezi !
— lartă-mă, unchiule, căci nu am vreme, îmi iaste grabă, au răspuns înţeleaptă.
— Jiganîe, şi nu ştiu cum, nici îmi cam iaste voia, căci văd multe urme cătră tine, iar de cătră tine nici una.
Învăţătură. Intru această fabulă poate fieştecarele să-şi afle învăţătură luişi. Oamenii cei asupritori, răi şi nedrepţi ce nu pot cu puterea, aceia cu măestria, cu vicleşugul şi cu prefacerea fac. Spun de acei isteţ şi politic papa, Ksist3, acesta mai nainte pînă a nu se pune papă, au umblat tot aplecuşat sau gîrbov, măsariu de mreaja pre masă avînd, prînzea, iar cumu-l făcură papă, îndată se îndreptă şi se înţepeni, mai bine decît fieştecarele cardinal.
— Am aflat acuma cheile simţului Petru, au zis unui priiaten al său, carele se mira de această schimbare ; nu ne trebuieşte a umbla mai mult aplecat (gîrbov). Iară cînd au văzut mreaja pre masa sa, au început a sudui pre sluga sa pre bătrînul Onufrei.
— Vezi că eşti fără crieri, grăind : ce-ţi trebuieşte mai mult mreaja, dacă sînt toţi peştii vînaţi ?
Omul viclean şi amăgitoriu după vreme să poartă şi se îmbracă cînd în piiale de lup, cînd de vulpe, iară cînd sînt de. lipsă, şi de oaie şi tocma şi în cea de sfînt. Păzeşte gîştele cînd le spovedeşte vulpea şi le povesteşte lupul ! Aşa zice un cuvînt a unui înţelept englez, că noi aşa sînteni
întru această piele a noastră cît nici noao însuşi nu trezie cu totul să ne încrederii. Nu crede, nasule, că cînească e gura şi lacomi sînt ochii la pogace 4. Nu lăsa laptele pre sufletul viţelului, zic bătrînii romani. Aceasta noi toţi, rnal-ţemită lui Dumnezeu ştim. Nu e de lipsă ca eu acum mai nainte să o spun. Fericită şi de Domnezeu bunecuvîniată e inima cea curată şi dreaptă, ci însă lasă să fie, iarăşi cuminte şi înţelegerea bună, iară mai vîrtos cu aceia, pre ciarîi nu-i conoaştem. Că ce folos îmi iaste că m-au învăţat tata! mieu ca eu să nu înşel pre nimenea, deacă nu m-au îr^'-t X cum voiu face ca să nu mă înşele şi pre mine alţii, gră:^ ~'~2 Jilblaz 5. Vulpea ne dă noao aicea minte şi învăţătura, sâ nu grăim niciodată aşa iute întru luările înainte a no1- x, „Iartă, unchiule, că nu am cînd, urmele mă spăimîntcc /(\ Cu greu e a cunoaşte pre om ! Şi cu cît sînt ale cuiva mei dulci şi mai netede cuvintele, cu atîta mai mult tiâbue a fi în pază şi bine e a lua seama cum sînt pre lingă d?r>s 1 urmele, adecă : cine e ? Şi cum să poartă şi păşeşte în lucrările sale acuma ? Şi cum s-au purtat mai nainte. Iaste mai mult de doao mii de ani de cînd să plînge EvriplJ că e muncă a cunoaşte pre om, grăind : „Aurul carele e mincinos au dat Dumnezeu semne ca să-1 cunoască oainem., iară a bărbatului cu ce putem răul să-1 conoaştem, nici un semn pe trup nu i-au dat"
4. LEUL, LUPUL ŞI VULPEA. Leul cel mai întiiu ^
mai mare decît toţi leii şi înpăratul tuturor vieţuitoarelor, aflîndu-se întru o slabă sănătate, nu mai eşea din peş'"-ra sa, Mulţi Iei miniştri înpărăteşti şi ale altor dobitoace boieri şi căpetenii şi măemueile şi tocma percăiabele (birei :" a măemucilor s-au adunat şi s-au strîns să cerceteze ;: -1 vadă pre leul înpăratul lor. Iară lupul cel mai mare al lupilor, Museiium 1 de mult ţinea minte, rău pizmuia vsxi vecin bătrîn vulpoiu, căci acesta prindea gîştele cela m-v grase şi însuşi pre sine se ospăta, fără cît mai mică pa,, te să trimită sau să zică : „Vecine ! vino să prînzim". Pe;aL°u acestea neîncetat căuta avînd căştig cum va face din Y„.l,;e papară şi tot au aşteptat vreme cu prilej. Deci nevăzin^u-1 întru această adunare, au început a cleveti asupra l'ji. grăind că vulpoiul nu numai nu omeneşte, ci încă trece ou vederă şi de batjocură ţine pre domnul său, adecă pre leu. Tocma întru această vreme sosi şi vulpoiul la uşă, unde Îşi auzea lauda de Ia lup, vecinul său. însă el făcîndu-so ri\ nemica nu ştie de acelea, cu cutezare au intrat şi au stxt^t
34
35
în mijlocul peşterii şi apoi făcu leului plecată reverenţie. însă leul cu totul aprins ele mînie, necăutînd nici la închinăciune, nici la complernînturile lui, cu glas de tunet au început a zice :
— Formos eşti, formos, dară aşa e aceasta ! Cînd sînt sănătos, atuncea tu eşti întîiu lîngă mine, iară cînd sînt bolnav, tu eşti mai în urmă. însăşi încredinţarea, dragostea mea cea cătră tine şi grija pentru sănătatea ta au pricinuit aşa întîrziiare însă leacuri aduc ţie, răspunse vulpoiul.
— Care e aceia şi ce e ? Spune cu grabă, spune şi nu te îndoi, că mare va fi plata ta de la mine şi mulţemirea mea. îi zise leul.
— Atunci, răspunse vulpoiul, porunceşte să belească un lup viu, apoi în pialia lui cea caldă să te învăleşti şi în puţină vreme îţi va fi mai bine. Mă prind pre piialea şi picioarele 8 mele cele de vulpe.
Făcu înpăratul cu capul, îndată săriră leii şi apucară pre lup şi-1 începură a-l beii de viu. Aci ticălosul lup începu iupeşte a zbiera şi a se văeta. Atunci îi zisă vulpoiul :
— Cum ai fluerat, vecine, aşa joacă acuma î învăţătură. Aceasta iaste a oamenilor celor neluminaţi
la minte, cu învăţăturile cele curate, carii vieţuesc în mojicia cea crudă şi proastă, în groasa varvarie, carii cu proprietăţile celor cu patru picioare sînt asemenea plecaţi. Înpăratul carele nu încungiură ţările sale şi nu caută mai departe de la sine pînă la hotarul sau marginea cea mai de jos adevărul cel gonit şi ascuns, carele nu cere şi nu cearcă să cunoască pre aceia care-1 încungiură şi crede aceluia, carele mai întîiu vine şi aceluia carele mai formos ştie vorbi şi isteţeşte minţi şi cu măestrie a amăgi şi a se linguşi, e asemenea cu leul fabulei aceştia carele credea toate cîte îi spune lupul ; iar cînd veni vulpea, ceia ce ştia cu mai dulci graiuri grăi şi minţi, lasă să ţină atunci lupul bine. Omul cel iubitoriu de dobîndă şi lacom iaste asemene lupului a: \stuia, carele pizmuia vulpoiului nu pentru că fură şi răpeşte de la alţii, ci pentru că nu-1 face şi pre dînsui părtaş furtişagului şi repiturilor lui, însă vulpoiul aicea nu joacă rola a persoanei vrednice de oasîndire. Căci şi el minte, cum mai bine poate, deci trebue să i se iarte, fiindcă-i iaste pană la grumaz. Cînd vine furca la ochi, cu greu iaste aceluia carele nu ştie să şovîrcăiască. Puţini sînt în lume Socraţi şi Cafoni, întru aşa criticeşte împrejurări şi ţircumstanţii, carii ar lua loruşi spre mod pre vulpoiul acesta, însă aceasta nu e a se teme întîiu acel
norod, carele iubeşte dreptatea şi a stăpîneşte stăpînitoriu luminat unde au legile cele drepte puterea lor şi unde sînt dajnicii şi supuşii cu învăţături luminate şi făcători de bine, ştiind ce sînt deatori ei împăratului lor ca părintelui celui de comun şi ce e împăratul deatoriu lor şi familiei lor, ca un părinte. Au întrebat pre un bătrîn roman unde trăesc oamenii mai bine. Bătrînul au răspuns că acolo unde nu se teme cel slab de cel mai tare, nici săteanul (iobagiul) nu se sparie de nemeş (spahie), unde nu se ruşinează cel sărac de cel bogat, nici bagă în samă cel de omenie ce vorbeşte cel fără de omenie de dînsui şi unde de faţă poartă blăstămatul cel inferat semn în frunte.
Un veziriu turcesc au întrebat pre bătrînii boşneaeiior 9 :
— Hei, bre ! bătrînilor ! spuneţi-mi drept, supt care başă v-au fost voauă mai bine, de cînd au luat împăratul turcesc Bosna ?
— Cinstite vezirule ! răspunse cei drepţi cu inima bă-trîni. Supt acela ne-au fost mai bine, care au pornit de acolo şi n-au mai ajuns, pană în ziua de astăzi la noi.
5. LEUL Şî ASINUL (măgariul). Leul şi asinul au pornit amîndoi la vînat ; deci asinul cu zberatul său au spîimîn-tat multe vieţuitoare cît le-au făcut să fugă din pădure afară, între care slobozindu-se leul a prins multe. Atuncea asinul mărindu-se întru sine, au întrebat pre leu zicînd :
— Hei, acuma spune-mi ce judeci de glasul mieu ?
■— Încă mă întrebi — răspunse leul. Dară tocma şi eu însumi m-aş fi spăriiat de strigarea ta, să nu te fiu ştiut cine eşti.
învăţătură. Această fabulă iaste asemenea celor ce se arată înfricoşaţi pană ce îi cunosc oamenii cine sînt; apoi după aceia nimenea să mai uită la dînşii, şi cu cît ei mai tare strigă, cu atîta alţii mai mult rid de dînşii. Prostul şi pruncul fie de ce se sparie şi se înfricoşează. Omul cel mic la suflet temîndu-se, totdeauna în frică vieţuiaşte ca epurile. Cînd strigă vreo canie sau vro cioară găiiaşte se sparie babele, căci aceia însemnează, moarte, adecă că va muri cineva. Dar unde se nasc oamenii şi să nu moară ? Aşa loc pînă acum încă nu s-au aflat. Dar de nu ar fi cânii şi cioară să cînte şi să căiască în toată lumea, poate că atuncea nu ar muri ? Tot ar muri, tot, că moartea nu după glasiul oa-niei şi a cioarei se poartă, ci după rînduiala sa. Pentru aceia nu trăbue a spăria pruncii cu de aceste, căci mulţi numai chiar din obiceiu se sparie până la adinei bătrîneţe
36
37
se înfurnieă pielea de nemica. Mai vîrtos de Ii se
- ^ x de aşa lucruri, care nici au fost nici au văzut vre-i ră. nici Ie vor vedea. Altmintrea se socoteşte aceluia ^nre se terne prin întunerec, ca nu cumva să se lovească de
/a c u capul, au să nu cadă în vreo groapă, căci acesta are ^e^~u C€ s£ se teamă şi de ce să se păzească, nu acela care
'eme, ca nu cumva prin întunerec umblînd, să cadă vreo
£ sau altceva, acela ca un nebun gîndeşte, căci ce poate venea cînd prin întunerec nimic nu se vede. Insă ia vezi v - iic babele cele bătrîne şi ce spun ele, că aceia şi aceia ^ a ^de întru întunerec şi altele, Drept ! Drept i Babele ve foarte tare sînt înceluite 10 întru aceste şi mai bine ar
a iacă. Hei mă i Lesne iaste a zice să tacă. însă baba B/j aduse, vrăjitoarea cea bătrînă, precum şi baba Fruga. \ef^\ia descîntătoare, spunea atîtea şi atîtea moduri de
- ~   ne cît cutremur mare te lovea, cînd le ascultai ce spu-
adecă : cutare şi cutare trecînd noaptea pre lingă mor-e fiind lună de se vedea foarte bine, acolo au văzut ^i;oae prefăcîndu-se în găini şi strigoni, în pricolici, apoi - 3 -e duc noaptea şi mîncă inimile oamenilor celor adormit. Ba. încă să auzim ce povesteşte şi baba Socolana : ~? odinioară Miclău cu Vladu pre vreme căratului de grîu r )miră noaptea cu carul la holde. îndată cum esiră din sat afar? la cîmp, văzură venind cătră dînşii o hală, în chipul oct lui. care, dacă au ajuns la dînşii, toată s-au sfărîmat, ^_ de frică îndată au amorţit şi au încremenit !4i 7\ rma de aşa spaimă, încă şi mai de mare fiind cuprinse ^ j.ie comunităţi, şi plini fiind de deşearta credinţă, ispitesc -»Lte fainei, pre care ei, adecă mai marii locului, ca neşte m. le socotesc că sînt strigoae, dezbrăcîndu-le în piia-1 ^ală, ca să ispitească nu cumva vor avea ceva semn c'a - ,eo coadă pre trup ! Asemene şi multe alte comunităţi -Yr~ pline de aşa credinţă deşartă. Şi cred că muerile, mai-^e±e, născătoarele şi crescătoarele neamului omenesc, ar fi strigoae şi ar mînca pre oameni ! O, minciunile minciunilor ^i mai mare decît toate minciunile ! Aşa minciuni să m Ie credeţi,  iubiţilor creştini, nici să înfricoşaţi pre cercii cei micuţi şi fără de reotate cu aşa feliu de min-c l o'  clin oare se scorneşte şi se naşte într-inşii deşartă vreunită. Că aceste sînt minciuni goale de la oamenii cei P"^ti ţi întunecaţi la minte scornite, cărora ceia ce pute, ■=>  i "roasă, şi ceia ce miroasă, le pute, ci ascultaţi cum să ^ c ceste. Ştiut iaste că la morminte sînt cruci mari pu-ae şi putregai carii noaptea să arată întocma ca focul c i ' n bre de la cruci. Apoi carii s-au obicinuit de mici a se
spania, trecînd pe acolo noaptea, văd aşa feliu de putregaiuri, umbre, sau vreun cîne sau mîţ alergînd pre aceia şi îndată se sparie, că mîţului lucesc ochii ca focul ; deci acestora atuncea de frică li se aprinde nălucirea în minte şi li se turbură sîngele. Spaimă îi cuprinde pre dînşii încă mai vîrtos cînd sînt singuri. Acum dară cine poate să zică că n-au întrat spaima întru acel om fricos. Vedeţi dară, fraţilor şi prietenilor, cum au întrat spaima, frica şi nălucirile între cei proşti şi întunecaţi la minte şi de unde s-au obicinuit a zice că sînt hale, zmei şi strigoiu. Ba încă şi din gurile unora dintră cărturarii cei proşti şi mincinoşi am auzit de aceste minciuni şi nimicuri spunînd, ele care se mfricoşează oamenii cei proşti.
Odată Cătălina, slujnica noastră cea bătrînă, spăriin-du-'-.c însăşi de umbra ei, au început a striga : „vai de r.v-t:!" şi fuga cît poate, iară cînd ieşiră cu lumina din Cc.să, căutară ce i-au fost de s-au spăriiat şi neaflîncl nemica, atuncea văzu şi ea însăşi că s-au spăriiat însăşi ele s""ie. uitînclu-se la umbra sa. Socotiţi drept aceia că lumina e luminarea minţei, care ne arată noao adevărul, iar întu-neiecul credinţei deşarte face ca să ne temem noi şi de i;ălrme cele mai slabe şi de oasele oamenilor celor morţi, cai 1 zac în mormînţuri şi nu pot face nimărui nici un rău cr mai mic. înţelepţeşte ne învaţă pre noi Pitagor în stihurile sale cele de aur, de ce trăbue să ne temem şi de ce nu. Lucrează aceia ce nu te va vătăma şi pre judecă lucrul înaintea lucrării. Cînd faci rău, teme-te, iar de fapte bune veseleşte-fe. Fii făcătoriu de bine, înţelept, apoi atuncea vei zice cătră toate deşearte spăimîntări şi înfricoşeri aceia ce au zis leul fabulei acestiia cătră asin : „şi eu să nu fiu ştiut cine eşti. m-aşi fi spăriiat !u
6. LEUL, ASINUL (măgariul) ŞI VULPEA. Leul, asinul şi vulpea au pornit la vînat împreună, cu aşa tocmeală, ca orice vor vina să împartă întră sine frăţeşte. Iar după ce din destul vînat au vînat, au zis leul cătră asin că vînatul cu minte bună să-1 înpartă, însă acesta au înpărţit în trei părţi asemenea, după aceia le-au dat voe ca să ia fieşte-care oricarea parte va vrea şi care îi va plăcea, adăogînd aceasta că el va fi îndestulat cu oricare parte ce va ră-mîn-ea. Aşa e ! Aşa-i bine ! Bine !
— Aceia se chiamă a înpărţi cuminte ? Aşteaptă puţintel, să te învăţ minte ! răspunse leul mînios. Apoi atun-
38
39
cea. apucîndu-1, îl trînti la pămînt şi de tot cu dinţii şi cu ghiarele îl mici, bucăţi îl sfărîmă. După aceia zisă cătră vulpe :
— Haida ! Inparţi tu acuma.
Ci aceasta vicleană fiind, au pus toate între o grămadă, iar pentru dînsa n-au lăsat numai un epure. Deci spuse leului care şi a cui iaste grămada.
— Ha ! Vezi, preaînţeleaptă vulpe. Cine te-au învăţat pre tine aşa înţelepteşte a înpărţi ?
— Prostita şi nebunită bietului asin me-au dat 'această povaţă, domnule.
învăţătură. Patimile nebunilor sînt învăţătură înţelepţilor. Omul cel gînditoriu şi înţelept nu numai că se învaţă de la cel mai cuminte decît el, ci şi de la cel mai nebun are ce învăţa ; căci caută bine ce face şi ce patimă rea pătimeşte, apoi toate acele le ia sie spre învăţătură şi se păzeşte şi se fereşte. Iară nebunul nu vrea să ia nemică de la cel înţelept şi cuminte, căci pre lîngă alte nebunii care le are, aceasta îi iaste cea mai mare nebunie, că se face pre sine mai cuminte şi mai înţelept şi îşi ţine cu ruşine a învăţa ceva de la cineva. Omul cel nebun, şi fiind în mîndrie, neputînd aceea pricepere, de ceia ce nu ştie, ceia ce ştie i se pare că e tot ce se poate şti şi i se cade să ştie. Pentru aceia căci au luat el în cap de ar fi şi strîmbe, şi nu din destul, sau mincinoase, el voiaşte ca să rămînă aşa. De iaste lenos, nu va el să-şi bată capul ca mai departe să ajungă cu mintea. De iaste slab de minte, el nu-i vrednic, iară de e şi fălos cu mîndrie (că ce e mai rău) el nu va nicidecum să se cunoască pre sine şi să se plece, ca să ia vreo învăţătură de la cineva. Şi încă ce e mai îndărătnic şi mai negru lucru, ca cu sila şi pre alţii spre mai mare ruşine, apoi grăeşte pârlitul ce îi vine în gură şi în minte, păşaşte înainte, nici ia sama, ca orbul, cînd fuge prin imală, (tină) 11 merge numai întru un noroc, unde va pocni să pocnească, ce-i va da de cap să-i dea odată, la el e tot una. Iară omul înţelept de ar şti cît şi mai cît, totuşi ascultă cu mare atenţie (luare de seamă) ce vorbesc alţii. încă şi aceia ce ştie el e bucuros mai bine a o şti, şi ce nu şti nu gîndeşte că ştie şi ce e bine cu veselie şi bucuros ascultă şi primeşte ori de la cine şi aşa din zi în zi, mai cuminte, mai înţelept şi mai perfect (desăvîrşit) se face. însă trăbue a ne întoarce iarăşi la fabula noastră, carea pre leu pune înainte. Aicea pre omul cel nedrept şi silnic, căruia nemica nu e drept şi cuminte ce nu e spre dobînda lui ; că la aşa
om fără cuget şi fără de omenie a căuta dreptate aceia în-, semnează perire sigură a-şi trage cineva asupră-şi.
Asinul cu inimă dreaptă, ticălosul, ne aduce aminte ca să nu ne însoţim cu cel mai puternic decît noi, iară ce ne învaţă pre noi vulpea, aceia eu o las să gîcească fieştecarele.
7. LEUL ŞI URSUL. Leul şi ursul au pornit prin pădure căutîndu-şi ceva leac pentru foame. Deci au întîm-pinat amîndoi un cerb tînăr şi gras, pre carele unul de o parte iară altul de altă parte lesne i-au prins şi l-au omorît. După aceia voind să-1 împartă în doao, fieştecarele socotea după foalele lui cel gol că jumătate îi e puţin, căci fieştecarele voia să-1 aibă tot sau întreg. Aşadară au început pre lîngă dînsui a se dăpăra şi a se zgărîia pană ce au slăbit şi au căzut amîndoi jos la pămînt. Iară vulpea vă-zîndu-i pre ei aşa despărţiţi zăcînd, încet, încet au tras cerbul. însă ei văzînd aceasta, au zis Intre sine, abiia miş-cîndu-se :
— Hai ! hai ! Rău norocoşii şi ticăloşii de noi, iată că pentru vulpe puţin de nu pîerdurăm capetele şi viiaţa noastră. Nu am vrut jumătate, acuma avem nemica.
învăţătură. Nesăturarea si lăcomia mii oe ra otăţi aduce asupra oamenilor. Aceasta seamănă pretutindenea despărţire şi nezuiri, desparte pre fraţii cei dintr-un trup şi pre priiatenii cei iubiţi. Cei nebuni nici că ştiu cît e mai mult de jumătate decît tot. Strigă, jeluindu-se, bătrînul Isiod un fericit cuvînt căruia de i-ar urma oamenii foarte norocoşi ar fi : jumătate cu înţelegere şi cu dreptate iaste mai mult şi mai spornic, căci e cu binecuvîntarea lui Dumnezeu, decît întregul cu nedreptate şi cu blăstem. Farina de dia-volo va presto in semola.12 Cu înţelepciune grăiaşte ciume-iitura italienească zicînd : „că farina diavolului degrabă merge în tărîţe". Şi iară : „Care cu nedreptate agoniseşte, acela cu diavolul resipeşte. Şi carele cu suspinurile altora zideşte casă, nu-i vor vieţui nepoţii în/brînsa".
Aceste adevăruri aşa sînt arătate şi con o seu te, cît nu iaste de lipsă a grăi mult pentru dînsele.
8. LEUL ŞI EPURELE. Leul căutînd oarece de prînz au văzut un epure gras într-o desime şi putea lesne să-1 prindă şi să-1 înghită, însă văzînd mai departe un cerb, îndată se slobozi după dînsui. Atuncea epurile se deşteptă şi întinsă fuga ; aşijderea şi cerbul scăpă. Atuncea leul s-au
40
41
Întors unde au fost lăsat epurile, dar rău norocosul, că epu-rile i-au făcut un topor, că au aflat numai locul unde zăcuse. Atuncea leul, începînd a-şi linge buzele, clătea cu capul, zicînd : iată mintea mea — voind cerbul, pierdui i epurile.
Învăţătură. Precum cea trecută, aşa şi această fabulă iarăşi împotriva lăcomiei cuvintează ; că alegătoriul nu e totdeauna gîcitoriu şi cine voiaşte totdeauna mai mult, acela piiarde şi cît au avut, că mai bun e un epure în blid decît doi pre cîmp ; ce-i amină nu-i minciună -— zic bătrînii.
Cu dreptul aceste reguli nu sînt pentru toţi, nici pentru toată vremea, că, carele se teme să nu piiardă, de puţine ori va dobîndi ceva 1 Audacem fortuna juvat.12* Fiindcă celui slobod şi norocul îi ajută. Aici zic latinii : şi carele se teme de vînturile cele mari, să nu se ducă pre mare, şi cine se teme de brumă, să nu sădească vie, apoi ce ar fi ? Nemica altă, fără numai lipse şi neajungere. Aşadară ce ne învaţă pre noi fabula aceasta ? Nemica preste măsură. Prindă epurile apoi alerge după cerb ; omul cel înţelept nici e fricos, nici e preste măsură slobod ; care e bucuros totdeauna să dobîndească şi niciodată să nu piardă, însă a mînca va dobîndi ceva vreodată, mare osebire iaste, cu înţelepciune, sau fără de înţelepciune a piiarde ceva.
Şi ce fac alţii vrednici şi cuminte, pentru ce să nu facem si noi ? însă de ni s-ar întîmpla ceva şi înpotrivă, nimenea din cei înţelepţi nu-şi vor bate joc de noi, că purtarea de grijă cea mai dinainte şi înţelepciunea lase să ie îndrep-teze pre toate şi să le rînduiască. Iar tu fă-le13 toate cele ce se cuvin, apoi să ai nădejde.
9. LEUL Şî OMUL. Leul şi omul au început a se prici pentru proprietăţile (oovîrşirile) 14 sale. Omul lăuda pre oameni (zicînd) că sînt mai vrednici şi mai voinici decît leii ; iară leul acestea nu vrea nicidecum să le cunoască şi să le creadă, ci înpotrivă, ocărea zicînd că un leu iaste mai tare decît oarecîti oameni.
Deci pricirea
lor
au ţinut oarecîtă vreme îndelungată.
pană cînd după întîmplare au aflat oareunde o icoană a lui Hercules, unde era închipuit omul cum sugruma pre un leu. Atunci zise omul cătră leu :
■— Vezi tu măi aceasta ?
Leul au respuns :
— Eu văd, însă spune-mi cine au zugrăvit-o ?
l o spunse omi
dar cine altul ar
-c
JLC
^ i a
omuiui
c ^tie V [ ei au u
l'ezi că esti
puţin de nu-ti zisei. .
iIOj ^ . iTl
al ca d t
a^
ci
L
<~ a
e j v n
^ ăvi ca voi, eu ţi-aş fi arătat o sută de icoane uni sugrumă leii pre oameni. a. Nu trebue lesne să se creadă ce un om sau f u sine vorbeşte şi scrie, căci fieştecarele pre im poate şi cum ştie mai formos. Ci trebue ndesc şi ce întăresc alţii pentru dînşii. Cu di-umai leul ci şi calul şi boul cu mult sînt mai i '   °i i neavînd măestriia, mintea şi înţelepciu-^ ^ i <»v .t siliţi, săracii, a se supune omului. Că bniua • i vitejia a unui norod, fără de nici o în--> ,e înţeleaptă rînduială iaste asemenea cu
^a dDbitocească. Să apără pană la o vreme. ^ . i w i trebue să zică, vala,16 şi să se plece. învă-^   "ciulea cea înţeleaptă şi orînduiala stăpînilor c   tu narea după norodul cel luminat. Iară mai i     asts viiaţa cea iubitoare de osteneală şi de ne obşte sau comunitate. Iată ce alcătue vo-U p rsa dreaptă. Iară fără de această sau e în r      nne va fi, că Dumnezeu şi firea (natura) aşa " -^cui i omul pre dobitoc poartă, aşa şi cel în-u   i^înţelept să-1 stăpînească şi să-1 rînduească.
r  L7UI        VIERUL SĂLBATEC. Aceştia amîndoi -c   x        aia fiind zăduf şi însătoşind, au venit la un i/   i    i   °  c crească şi să-şi stîrnpere setea. Iară nebuna i     di^ ^ i   i t^ ceii înalte cu nebunul ei rod, cu gîlceavă iteh 'c      Mzîndu-şi nasul, au venit la acest curat şi ^ w ^ i/1     ^ncc\ind pre aceste doao fieri ce se înpotrivea dLr+    ~    ij nainte va bea. Sfădindu-se au venit şi la le < 1 v_a i iinţii, leul cu unghiile, unul pre altui se
tr tin  \] n au încetat, ca să se mai odihnească puţin-1     Lr c »   ^    ) nească Ia mai mare harţ. Şi întru aceiaşi ^ _ oc ^ c ^    +urn şi corbii căutînd la bătae şi mirosind sîn-p ^    i ^c1" din toate părţile şi i-au încungiurat bucu-
ci
se unul altuia
— On   ^u  intern noi nebuni să ne zgăriem şi să ne o       in " * li bucuriia vrăjmaşilor noştri cei de obşte ? ^i mdata     mpăcară şi au beut unul de o parte, altul de pait      ^ a ^-au dus fieştecarele la ale sale.
42
43
Învăţătură. Nemica nu poate pre oameni a-i înpăca, fără cînd ei singuri pre judecă cum că ei cu înprumutata stricăciune şi sfărîmarea lor, celor deobşte vrăjmaşi ai lor nu numai bucurie, ci folos le prieinuesc. Nedreptatea, naşcerea iadului î Şi iubirea de stăpânire, setea cea nesăţioasă a răpire! lor, izbînda cea fără de înţelepciune mult sînge voinicesc şi frăţăsc au vărsat, care ar fi deatoare numai mosceiiirei. Patriei ceii deobsce să se dăruiască sau jărtviască. Le pare rău musulmanilor să dea crescinilor tocma acele ce au răpit cu sila de la crescini, iară nu gîndesc că Dumnezeu şi dreptatea vrea cu vreme, iară fiescecarele al său să-şi ia.
Mai nainte de oarecîtă vreme şi cînd s-au şi auzit că boş-nieacii şi albanezii să fie fost turci. Nici au fost mai nainte, nici vor fi pană în sfîrşit. Ci ei zic cum e această dreptate ca sa ia de la ei nemţii şi moscalii toate acelea ce au răpit ei de la alţii. Lasă să asculte numai aceasta ce voiu zice eu, apoi să se judece singuri pre sine ; ce e mai bine pentru toate noroadele, decît pentru un norod, singur aceia e neamului omenesc de comun folositoriu şi drept.
Acolo unde învăţătura se bagă şi se lăţesce, unde rîn-duialele şi legile înpărăţese şi ciuma intră, iară oamenii nu o slobod, acolo e pentru toţi oamenii mai bine şi mai drept.
Încă mai una : că întru toată stăpînirea nemţească şi muscălească un crescin bun, sau turc, nu se teme de un soldat ci caută Ia el ca la păzitoriul său, iară întru pămîn-turile cele turcesci cu cît sînt mai departe de Constantino-pol (Ţarigrad), cu atîta mai cu anevoe crescinul înaintea agii şi înaintea slugilor lui tremură ca oaia înaintea lupului.
11. LEUL, TAURII ŞI VULPEA. Leul văzînd trei tauri totdeauna într-o dragoste şi împreună umblmd, nu cuteza a iovi asupra taurilor. Ci au trimis pre vulpe ca să-i gîlce-vească şi să-i despartă. Atunce leul asupra fieştecăruia deosebi au lovit şi le-au făcut sfîrşitul. Adecă : le-au dat de cap.
Învăţătură. Neunirea crescinilor au rădicat pre turcul, iară unirea lor îl va micşora. Neunirea şi nesloaga fraţilor, îi stinge şi întru ruşine îi cufundă, iară fericita sloagă şi în-ţălegerea îi înalţă şi-i preamăresce.
Legea musulmanilor îi învaţă pre ei să se roage lui Dumnezeu, ca să nu înpreune pre înpăraţii şi craii oei crescinesci, de la care cer vrajbă, neunire şi neînpreunare întră oameni. Hs. mîntuitoriul poruncesce crescinilor să ceară de la Dumnezeu înpreunare a toată obştea şi unirea întru cunoascerea unuia preabunului Dumnezeu făcătorlu-
lui, întru cinstea cea dreaptă şi în faptele bune. Iată cum e Dumnezeu cel crescinesc, care se propoveduiasce. Afară dintre toate noroadele cele de omenie şi cu minte, vulpile cele viclene, care pentru iscodirile credinţei ceii deşarte omenesci propovecluîesc neunirile, vrajbele şi urîciunile şi întărită frate pe frate şi pre vecinii cei de omenie asupra altui vecin. Unesce Dumnezeule şi întru numele tău pre toţi înpăraţii şi craii, şi cînd va avea vreunul dintră dînşii să fie nedrept, ceialalţi să nu-1 lasă şi înpreună pre toate noroadele într-o dragoste perfectă (desăvîrşit) şi în dreptate în fapte bune.
12. LEUL ŞI ŞOARECELE, Leul ostenit fiind, s-au culcat supt umbra unui copaci, unde au şi adormit. Deci iată un şoarece ce îmbla pre aciia, îi veni în cap să se alerge preste leu. Atuncea leul, desceptîndu-se, apucă pre şoarece zicîndu-i :
— Tu, cîne fără de lege ! Dintr-atîta cîmp, pre spatele mele ţi-ai aflat ţie cale ? No ! Acuma ce vreai ? Spune !
Atuncea săracul şoarece au răspuns cu umilit glas zicînd :
— O, preaputernice leule ! Eu singur cunosc şi-mi mărturisesc greşeala mea. Rogu-te să mă erţi, căci aceasta îmi va fi. cea dîntîiu şi cei mai de pre urmă greşeală şi aceasta nu voiu rnai face. Şi încă te rog ca să judeci ce mărire va li unui leu să omoară un şoarece !
Leul rîzînd i-au slobozit fără nici o stricăciune.
După oareeîteva zile s-au prins tocma acest leu într-o mreaje groasă, carea o punea vânătorii de prindea lei şi urşi, dintru carea leul neputîndu-se descurca (descîlci) au început a răgni cit putea. Atuncea şoarecele auzind acel groaznic viers, au alergat şi îndată conoscu pre făcătoriul de bine al său. Neamînînd vremea, au început a roade mreaja şi cîte puţin cîte puţin au ros o sfoară, deci alta pană s-au dezlegat mreaja. Leul îzbăvindu-se şi scăpînd zicea :
— O, minunat lucru ce văzuiu în lume, cu totul minunat ! Cine ar fi zis vreodată că şi şoarecele poate izbăvi pre leu de la moarte.
învăţătură. Iaste şi la şoareci mulţemire. Prea formoasă ciumelitură, carea noao ne încredinţează cea mai de bun neam, mai dulce şi mai formoasă din toate faptele bune, mulţemire. Cătră prea bunul Dumnezeu, cătră prea dulci părinţii şi cătră milostivii făcători de bine, cătră direptul şi iubitoriul de osteneală înpăratul nostru, cătră înţelepţii şi de dreptate judecătorii şi stăpînitorii, mulţemire l Dumne-
44
45
zeiască şi cea dulce simţire, legătuinţa mimei cârca ţ ce milioane de oameni într-o înpreunare şi drage-re mulţemire ! Cine laudă la mii de oameni pe Socra;, ere M^:. Aurelie şi pre iubitul Tit, şi cine-i va lăuda pl^ în : frica cea prea formoasă şi cereasca mulţemire Simţire ce aceste fapte bune învaţă pre pruncul cei mica -ă ^e w iească la pieptul născătoarei maicei Iui înbrut md cu mânuţele cele slăbuţe a lui muiţemesce născătoare* lai. £&a şi înfricoşatele fieri cu mulţămită să mbimzese Leu" şi nirul se pleacă acelora care îi hrănesc pre ei. Boul ^ calul domnului său, cinele cel credincios moare pentru -tcpirul sm\ iară căruia nu e mulţemirea din destul ră-n ăF.re p~i,Va facerea de bine, el să nu mai facă niciodată b. ^ Tn.ă i ^ mulţemitoriul, vai, vai, care iaste cu put'mc /c c m.l nemulţumitoriu, nu lăsa, doamne, pre umul cp ar^.m loi ~ fraţi.
13. LEUL ŞI TAURUL. Un leu bătrîn au întâmpinat pre un taur mare şi tinăr. El nu se nădăjduia cu barţ de faţă a-i birui, ci s-au apropiat cătră dînsui cu blîndeţe şi prietenesce i se închina cu sănătate, spunîndu-i că au gătit mare ospăţ şi îl ruga şi pre dînsui, ca să-i vină Ia ospăţ. Atu-cea taurul mai mult pentru experienţie (cercare) decît pentru ospăţ au pornit să vadă cum e ospăţul leului. Iar cînd au venit Ia casa leului, au stătut, nevăzînd aci vreo gătire, nici foc pre vatră, apoi înfruntîndu-1, văzînd că i să lucră per.t-m piiale, au arătat leului coarnele şi s-au întors înapoi, fără «.rămînî sănătos44.
— Dar vino, priiatene ! Asceaptă ! Vino î Şezi puţintel, că acuşi va fi gata ţie ospăţul tău.
— Oaspătă-te tu cu cine te-ai ospătat şi pană acuma — au răspuns taurul cel cuminte, apoi s-au dus pre calea sa.
îîivăţătură. Toate cîte sînt asemenea fabulei acestiia ne învaţă pre noi să ne păzim mai nainte. Cu adevărat nu e formos ca omul fără de pricină şi osebire să fie, nici nebă-gătoriu de seamă, nici iarăşi necredincios, ci numai cu aceia, pre carii îi cunoasce preabine. Iară cu aceia, pre carii nu-i cunoasce, negîndind de dînşii nici un rău, iaste în voia slobodă să nu să grăbească ci să ascepte vremea, pentru a putea judeca despre păşirile vieţii lor. Omul cel cu moravuri bune şi drept la inimă lesne crede, însă iarăşi lesne să şi amăgesce. Apoi de iaste în lucru mic, iasă să se ducă, că mai bine iaste cîte odată a se înşela, decît pentru toată blăsfămăţaia şi nimica de a veni in urî-ciune. însă cînd se atinge de cinste sau de alt lucru
mai mare, nieiunul din cei cu minte nu va socoti pre altul de rău, căci să nu se sloboade lesne pană nu pricepe si nu prejudecă bine toate stările înprejur ale lucrurilor, caie nu le cunoasce. Niciodată omul de omenie nu se mînie c'ncl aitii caută să-1 cunoască bine. căci el bine ştie că cu cit mai bine îi vor cunoasce, cu atîta mai mult îl vor iubi ş: ciasti, iară omul cei puţintel bun cît poate îşi ascunde urmeie sale, binesciind că deacă îi vor afla, el e prăpădit. Cu cît se vede un lucru mai încurcat şi mai ascuns, cu atîta mai mult trebue să stea omul la privelisce. Cel asupritoriu, cînd gîndesee de mai mare asuprire, atunci iscodesce vorbe mai cu meşteşugire ; pentru aceia şi sînt atuncea de prisosit complamenturile şi linguşiturile, ţeremoniile, prealăudările şi plecările cu minciuni. înaintea oamenilor înţelepţi n-au însemnat nimica niciodată. Chi mi lusinga piu quel che suale, o in ha in gonato o in ganar mi vuoie. Foarte înţe-lepţesce grăesc italienii : că care se linguşesce pre lîngă mine mai mult decît îmi iaste obiceaiul, sau m-au înşelat, sau ca să mă înşele.17 Pentru aceasta taurul basnei acestiia foarte cu înţelepciune să poartă. îl chiamă leul la ospăţ, el merge, se vadă, că nu să teme de el ; nu vede nemica de acele la care e chiemat el şi nu va să scie de nemica mai mult.
14. LEÎŢA ŞI VULPEA. Vulpea au început a înfrunta pre leită, căci ea rar numai căte un puiu fată.
— Rar, şi numai cîte unu făt •— au răspuns leita. însă cînd făt, eu leu făt.
învăţătură. Nu se cuprinde binele în mult. Cîtu e această fabulă, atîta şi ciumelitura se aseamănă acelora, care fac vreun bine şi-1 sfîrşesc, iară înpotrivă unii să tot învîrtesc (întorc) şi cînd le cauţi la lucru e tot clocit. Multe care le încep şi nemica nu sfîrşesc, şi, deşi sfîrşesc ceva, nu e bun de nemica, apoi în zadar le iaste osteneala. Zemislesc si prea multe lucruri în toate zilele nasc, înse cui sînt toate acestea asemene : vulpilor celor viclene sau muştelor celor micuţe, care într-o zi de veară se prăsesc şi într-aceiaşi zi, în carea s-au prăsit, iarăşi pier.
15. LUPUL, BABA ŞI PEUNCUL. Lupul flămînd umbla încoace şi încolea căutînd ceva mîncare. Au venit în marginea satului, înaintea unei căşi, unde auzea pre un prunc piîngînd şi pre bătrînă spăriindu-1 şi zicîndu-i că ele nu va tăcea şi nu va merge să se culce şi să doarmă, îndată îl va
46
47
da lupului să-i mănînce. Lupul auzind aceasta, aştepta cu mare dorire, nu cumva va face baba aceia.
Pruncul se mîngăe şi încetă de a mai plînge şi întrebă pre bătrînă da-l-va lupului ? Iară ea au zis :
— Ba nu te teme, sufletul mieu, că deacă va veni lupul, îl vom împunge cu irigarea cea mare de fier, carea stă după uşă.
Atuncea lupul auzind aceasta, se întoarsă înapoi fugind şi gîndind întru sine :
— Hei ! Hei ! Babele întru acest sat unele vorbesc şi altele gîndesc.
Învăţătură. Oamenii carii patimile şi iubirea de dobînda sa le iau loruşi spre sfat, sînt asemenea lupului fabulei acestiia ; lesne cred aceia ce doresc, nici cît prejudecă, oare poate-se plini aceia, sau ba. Sînt vrednici nu numai de amăgire ci şi de batjocură. întîiu că cu nedreptate, iară a doao că nebunesce şi bolunzesce doresc şi poftesc. Iară pre noi ne învaţă baba noastră că dacă ceva în iuţime şi în mî-nle grăim că vom face, cînd patima iuţimei se pornesce şi înceată mîniia, atuncea nici să nu gîndim de acelea.
August Chesarîul18 cînd au slobozit de la sine pre învă-ţătoriul său Apolodoria, l-au întrebat să-i dea sfatul lui cel mai de pre urmă, cum se va purta. Bl au răspuns zicîndu-i :
— Nemica să nu faci, nici să poruncesci cînd eşti mînios, pană vei ceti azbuchiie grecesci de la început pană la sfîrşit.
— Dară pană voiu ceti eu acelea îmi va trece mînie-i-au zis Chesariul.
— Că aceia şi eu voesc — i-au răspuns învăţătoriul. Plutarh, pentru greşală mare, foarte mînios pe sluga lui
fiind, zicea :
— Du-te dinaintea ochilor miei — că să nu fiu aşa aţî-ţat cu mîniia, te-aş bate foarte tare.
Iară Platon au rugat pre vecinul său să-i bată pre sluga lui.
— Bate-1 tu singur — i-au zis vecinul. El zise :
— Eu nu-1 pot, că sînt foarte mînios.
Mîniia aseamănă pre om cu fiara cea sălbatecă, însă omul nu trebue să facă nemica ca fiara fără pre judecare.
16. LUPUL ŞI COCORUL (cocostîrcul). Lupul mîncînd o oae, i s-au acăţat un os în grumazi. După aceia au început a întinde din grumazi, a zbera, rugind pre toţi carii trecea
pre acolea, ca să-i scoată osul, că le va da foarte bună plată. Deci cocorul cel lung în grumazi, lăcomindu-să la plată, au băgat capul în gura lupului şi au scos osul, apoi zburînd deasupra lui, cerea plata cea făgăduită. Iară lupul arătîn-du-şi dinţii cei lupesci ai săi, i-au zis :
— Au doară puţină plată îţi iaste că ţe-ai scos capul sănătos, nevătămat dintru aceşti dinţi ?
învăţătură. Celor răi, celui ce le face bine în zadar e, că nu e mulţemită, zice Teognides.19 Cine ajută celui cunoscut făcătoriu de rele oarece aşteptînd de la dînsui, omul cel rău întru cei buni nemica nu e altă, ci lup între oi, căruia nîminea nici sălaş a-i da nu trebue. Ci ori carele îl va vedea, îndată să strige :
.   — U ! Iacă lupul. Ţine-te, măi, ţine-te î
De cel rău a avea milă şi jale, aceia e spre pierderea celor pacinici şi buni oameni. Pentru aceasta drept zic bătrînii noştri că e mai rău gazda lotrilor decît lotrul. Cînd vreunui om îi putrezeşte vreun deget, el e bucuros să-1 vindece cît mai degrabă ; iară cînd vede că toată mîna va se i se strice, atuncea strigă cît mai curînd se i se tae degetul. Ca să nu pătimească toată mîna, ci ca să o izbăvească, nu-i pasă de fieştecare deget.
Amărîţi şi ticăloşi acei oameni, unde cei răi mai mare putere şi stăpînire au. Şi sînt nevoiţi să zică şi ei ca baba aceia, carea au zis :
— O, fătul mieu ! Bine e şi înaintea dracului a aprinde cînd şi cînd cîte o lumină, căci e rău şi trebue şi de el a ne teme.
Deci au întrebat odată oamenii pre moşul Pascu cel bătrîn cu barba mare căruntă, cînd vor peri oamenii cei răi.
— Atuncea, drajii moşului, respunse înţeleptul moş bătrîn, cînd toţi cei buni într-o înpreunare cu sloagă înpotrivă lor se vor scula.
17. LUPUL ŞI MIELUL. Lupul bînd apă la un rîu, iară un miel nevăzîndu-1 departe, mai jos au venit şi săracul să bea la acelaşi rîu. Lupul cum îl văzu, au şi strigat cătră el zicînd :
— Dar aci ai venit să-mi turburi apa, ha ! Poate de tine să nu pociu nici puţintea apă limpede se beau.
■— Au doară aşa e ? Apa aceasta de cătră tine cătră mine vine încoace, jupîme, şi cum ţe-aş potea-o eu turbura ? Aceia nu e cu putinţă, au respuns cu spaimă bietul miel.
48
49
— Ha ! Ha ! Ha ! Tu eşti acela, car ele mă batjocoreai an, că prea bine te cunosc pre glas. An întru20 aceasta vreme.
— Pentru Dumnezeu, ce zici ? Că eu atuncea nici am fost întru această lume, că maica mea întru această primăvară m-au fătat.
— Bine, bine, dară tatăl tău mi-au făcut mie rău 1
— Aceia nu sciu — au răspuns mielul.
— Văz eu că esci tu înţelept şi ou minte şi bine răspunzi •— i-au zis lupul, însă în zadar. Acele plătesc astăzi înaintea mea nemica — şi sărind asupra lui ll-au mîncat.
învăţătură. Vie şi adevărată de scriere pentru nedreptatea cea puternică a celui neputincios şi nevinovat. Cine te pîreşte ? Turcul. Dară cine te judecă ? Turcul. Eu nu te întreb mai mult, că ştiu ce-ţi va fi ■— zic oamenii. Adecă : lupul te pîresce, lupul te judecă. A căuta dreptate acolo unde nedreptatea şi strîmbătatea stăpînesce şi judecă, acolo atîta îţi face, ca şi cum ai fi cu totul de vină şi făcătoriu de rău. Măcar de ai fi fost drept ca lumina cea dreaptă, dar ce să cade acolo să facem întru aşa împrejurări. Eu alte mijlociri nu sciu. Ci numai se rădicăm ochii la ceriu şi de acolo dreaptă judecată să asceptăm. Dară oare fi-va ceva de acolo ? Va fi fără de nici o îndoială, căci nedreptatea răstoarnă scaunele poternicilor. Acel înţelept şi prea vecinie, carele toate cîte vedem le-au făcut şi le ţine, acela văzînd toate va da fiescecăruia după faptele sale plată. Măcar că asupritorilor celor puternici şi nedrepţi nu 1-i spre plăcere, însă poate gîndi cineva că ce va ajuta mielu[lu]i celui de astăzi mîncat, de ar şi beli mîne piialea de pre lup, lui îi iaste tot una, au lupul să-1 mînce, au omul, căci nici lupului nici mielului nu iaste nici o cunoscinţă dată despre dreptate şi nedreptate. Iară de ce nu li s-au dat, nici se va cere de Ia ei. Iar omului e dată pentru aceia deşi iaste cineva cătră rău atîta întărîtat şi înrădăcinat, totuşi rău îi muncesce roadă dinlontru21 şi-1 muşcă. Aşadară oare nu va fi nebun cineva, care va gîndi că iaste în zadar această simţire dată. Iată de aceasta mai nainte de vreo cîteva mii de ani bătrînui Hesiod cum înţelepţeşte graiaşte : peştilor şi paserilor celor zburătoare le iaste slobod să mănînce una pre alta, căci nu iaste dreptate între dînsele. Iară oamenilor le-au dat Dumnezeu dreptate.
18. LUPUL ŞI OAIA. Lupul tot pleguit (rănit) fiind de cîni, zăcea mai mort lîngă un rîu. Au văzut el o oae departe şi au început a o ruga să se milostivească spre el şi să vină să-i dea puţină apă. Văzîndu-1 întru aşa nevoe :
— Eu aşi putea lesne, răspunse oaia, şi bucuroasă aşi fi să fac aceasta. însă măcar de esci aşa de tot pleguit şi slutit de câni, totuişi mi frică de tine, cîne, că esci lup alos 22 şi vei fi mai flămînd decît sătos.
învăţătură. Iată dobînda oamenilor răi la nărav, nedrepţi, neascultători, căci acestea de ar fi ori în ce nevoe rea căzuţi şi de s-ar smeri cît şi mai cît şi s-ar ruga, nimenea nu se încrede lor, ci toţi fug de dînşii şi se scîrbesc. Aşadară, nu iaste răotate mai mare şi miai groaznică decît năravurile cele rele şi nedreptatea, precum e a lupului, nici mai mare fericire şi bună norocire decît năravurile cele bune, precum sînt ale oii, nu pot fi. Bogăţia a o dobîndi poate şi omul cel rău şi nedrept, se poate cu totul îndulceţi şi în îndestulări a se tăvăli. înalte învăţături şi boerii poate dobîndi, iară cu bunele năravuri şi cu bunătăţile a se înfrumuseţa, aceia celor răi şi netrebnici la inimă nu e dat. Omul făcătoriu de rele iaste asemenea lupului fabulei aceştia, carele cînd se va culca pre patul morţii, cu totul rupt va fi de cugetul său, pentru nedreptăţile şi reotăţile cele făcute, Atuncea nimerui nu-i va fi jale nici milă de dînsui, ci fies-cecarele va zice :
— Iată omul carele n-au pus pre Dumnezeu ajutoriu luişi, ci au nădăjduit spre sine şi spre nedreptatea sa.
19. LUPUL ŞI CAPRA. Lupul au văzut pre un munte înalt şi petros o capră păseîndu-se, pre carea nu se nădăjduia că o va putea prinde. Deci au gîndit să o momească la sine, zicîndu-i :
— O, soruică, sorioară, vină-mi-ţi la moşu, că aci nu-i prea bine de tine, că-i primejdios locul şi surupăcios, de unde poţi lesne cădea şi a-ţi scurta viaţa. încă cătră aceia, precum mi se vede, nici păşune nu ai destulă ; ci scoboa-ră-te aicea în vale, că mai bine îţi va fi.
— Este, tocma aşa va fi, cum zici tu — crepe-mî-ţi inima în tine, slutule şi netrebnicule — respunse capra. Eu nu ştiu, de cînd sînt pre lume, ca să fie fost lupii fraţi cu caprele. Şi acum nu mă pricep de cînd s-au făcut lupii aşa de buni şi aşa milostivi. Du-te ! Du-te, slutule, că aicea nu ţi se ascultă minciunile, şi te uită într-o apă undeva, apoi
50
51
vei vedea oare stă-ţi formos să te prefaci că esci bun — ur-giia hiarelor şi motîntane !
învăţătură. Sfatul lupului aicea se pare a fi bun, însă pentru sine, iară nu pentru capră. Drept aceia capra înţeleaptă fu, goninclu-1 de la sine, batjocorindu-i sfatul şi fă-ţărniciia bunătăţii lui. Aşadară de năravul cel lupesc şi cînd se face mai bun şi de mai formoase sfaturi, totuşi şi atuncea mai tare trăbue să ne temem şi să ne păzim de el, că lupul e lup, părul schimbă, iară năravul nu, precum zic înţelepţii bătrîni.
20. LUPUL ŞI LEUL. Lupul apucînd dintru o turmă o oae, au început a fugi cu ea mal departe de la păstori şi de la cîni, ca să o poată mînca în pace. Iară întîmpinîndu-1 un leu, au răpit-o de la el. Săracul bietul lup ! Stînd departe ele el, au zis leului :
— Cu nedreptate răpesci al mieu ! Nu gîndi că-ţi va fi de vreun bine.
însă leul răzînd au zis lupului :
— Aşa e, că fu tocma cu dreptate o ai căpătat, sau ele Ia priiatenii tăi în dar ai dobîndit-o î Drept aceia, cum o ai căpătat, aşa s-au şi dus.
învăţătură. Aceasta se cuvine celor ce de ia alţii răpesc cu nedreptul, cu sila, cu celuşogul 23 sau cu înşelăciunea, apoi pierd iară aceia.
21. LUPUL ŞI CALUL. Un lup bătrîn au văzut un cai bun, însă nu se încumăta, nici îndrăznea să sae asupra lui, temîndu-se ca nu cumva să-i scape, sau să-1 poată lesne birui. Drept aceia au gîndit că cu înşelăciune îl va căpăta, ca să mănînce. După aceia s-au ăpropiiat umilit şi cu blîn-deţe şi-1 întrebă de sănătate zicînd :
— Eşti sănătos, frate calule ?
însă calul precepînd vicleşugul lupului, şi aşa au gîndit, ca cuiul cu cuiu să-1 scoată. După aceia au început a-I spune că întră altele se află sănătos şi bine numai cît iaste întru un picior dinapoi înspinat şi foarte rău îl doare piciorul. Auzind lupul aceste i-au zis :
— Ho, ho, frate calule, aceia iaste cea mai lesne lucrare. Vino să ţi-1 trag cu dinţii afară, apoi îţi va trece.
După aceia stînd calul au rădicat piciorul său, iar cîncl au văzut că au căscat lupul gura sa, aşa l-au plesnit, cît i-au sfărîmat dinţii toţi din gură ; apoi sărind, s-au dus cu bucurie preste camp. Lupul rămîne aci văitîndu-se şi zicîn-
clu-şi : „pană acum tot ai minţit, dară acum gătaşi cu minciunile. Aşa ţi se cade, că pană acum ai fost casap cailor, iar acum te făcuşi doctor să-i vindeci44.
învăţătură, Tocma aşa se întîmplă la fiescecarele care se nădăjduiasce spre nedreptate, spre minciuni şi spre înşelăciuni.
22. VULPILE. O vulpe s-au prins cu coada într-o cursă apoi ca să-şi izbăvească ceialaltă piiale, şi-au ros coada cu dinţii şi au'scăpat. După aceia vrînd să-şi ascundă ruşinea ei, au chemat şi pre alte vulpi din vecinătate, pre care apoi au început a le sfătui, ca şi ele să-şi tae cozile, zicînd că cu mult e mai formos şi mai uşor vulpei fără coadă decît cu coadă. însă una mai bătrînă şi mai iscusită fiind dintră celelalte, percepînd vicleşugul ei, i-au răspuns :
— Bine, bine zici ! Să ne tăem cozile, însă pană erai şi tu cu coadă, nu ne sfătuiai spre aceste, iar acuma deacă ai rămas tu fără coadă, ai vrea ca să tăem şi noi ale noastre. Aşa, vezi minte, hî ! Ca o vulpe pre multe să amăgească ! Pfui ! Ruşine să-ţi fie, scroafă şi ţigană.
învăţătură. După tot modul (adecă) au fost început oamenii de demult a se amăgi, de vreme ce Esop au fost nevoit se iscodească atîtea fabule înpotrivă amăgirilor. Care cumu-i el, aşa vrea să fie şi alţii. Jidovii cei turceşti şi po-leceşti să mînie pre cei nemţeşti şi îi ţin ca pre nişte eretici, pentru ce-şi rătund barbele şi le rad de din jos. Ce nu face oarba credinţă deşeartă. Jidovul de ar fi mai urît şi mai scîrnav, el din vasul carele va mînca şi va bea crescinul odată cu capul nu va gusta nicidecum nemica. Şi pentru ce ? Nevoia să-1 ştie. Iară rascolnicul sirimanul tare crede că care îşi rade barba, cu totul piiarde chipul şi asemenarea lui Dumnezeu. Şi nemica nu se îndoiasce că doară Dumnezeu nu ar şedea în ceriu cu o bărboae mare ! Aceasta eu nu pomenesc de glumă, nicidecum sînt bucuros ca să se înceapă a să da oamenilor mai înţelepte perceperi pentru dumnezeirea cea necuprinsă de mintea oamenilor, că nu prescrie nici să asemeneze neînţelepţesce asemănarea lui Dumnezeu cu asemănarea trupului omenesc. Că sînt şi măemuci în Africa cu mult mai mari decît omul, în doao picioare, îndrept ca omul, au însă şi barbă, cu un cuvînt, asemenea la trup, ca omul întru toate, numai aceasta că nu au înţelepciune şi cuvîntare omenească. Iar de vom să aflăm ceva în om după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, aceia nu trăbue să căutăm în trup, carele are asemănare cu măemucile,
52
53
ci în sufletul cel înţelept şi cuvîntătoriu, spornic spre înţe-lepţie, dreptate şi cu dumnezeeştile fapte bune înpodobit, oare covîrşiri nici o măemucă din cele din Africa nu le are. Acuma să iai aceasta cuvîntare şi înţelepciune de la om, apoi el mai mult nu iaste om cuvîntătoriu ci necuvîntătoriu, adecă jivină sau animal. Sătenii de la Liflandriia deşi sînt luterani, însă din obiceiu totuşi poartă barbe şi de-1 întreabă cineva pentru ce nu o rade, el spune drept că mai voiasee să bea vinars (rachie) pre banii aceia, carii ar da pentru ca să-1 radă. Iară ardelenii noştri zic : „O las, iaca colea, că nu-m(i) face nemica".
Românii, mai vîrtos în Ardeal, Moldova şi Ţara Românească, deacă văd pre un preot cu barba înprejur ceva rasă, strigă zicînd că nu-i de legea creştinească, ci e unit (neşti-înd că uniţii încă sînt adevăraţi creştini şi nu-şi rad nici-eît barbele). Numai să-1 vadă cu o bărboae necioplită, nevă-zîndu-i obrazul, abea să i se vadă ochii, să caute cu ei de subt sprîncene, ca hîrţul din tărîţe şi ca mîţa din bădîiu. Nu subt sprîncene, ca hîrţul24 din tărîţe şi ca mîţa din bădîiu.25 Nu trăbue, fraţilor, căutat, iaste preotul cu barbă. Fie cu barbă, ori fără barbă, aceia să fie la noi tot una, ci trăbue căutat are preotul nostru în cap din destul învăţătură, ca să poată el cuvîntul lui Dumnezeu a-l semăna în inimile oamenilor şi iaste el om de caracter ales şi face el aşa precum învaţă ; şi străluceşte el în bisearică cu învăţătura, cu predica-ţîia mai tare decît 100 de lumini care într-însa din obiceiu ard. Nu barbă, nu, ci crieri e mai bine a avea. Căci, îmi aduc foarte bine aminte, că, era în locul naşterii mele pană la vreo cincizeci de oameni bătrîni cu barbe mari, însă pruncii cum îi vedea, începea a striga, ascunşi fiind după garduri : — Mec ! Meau, ţapule, unde duci gîsca, moşule ? De aceia moşii acestea, ca să scape de rîsul şi batjocura pruncilor, au început unul cîte unul a-şi rade barba, pînă ce nu au mai remas nici batăr unul să se îngroape cu barbă.
O ! De le-ar urma acestora şi preoţii, nu ar avea pricină de a ţinea atîta sfinţenie într-însa. însă iată nevoe mare ! Că zic oamenii : pre popa încălţat cu opinci şi pre popa fără de barbă nu trăbue crezut, şi apoi aceasta încă le mai ţine barbele. Ba încă cînd slobod barbele şi oamenii încep a le săruta mîinile.
Turcul încă poartă barbă, pentru aceia ca să i se creadă toate ce spune el. Plutarh au avut prea formoasă barbă (drept trebue să spunem că sînt şi barbe foarte formoase) ci el foarte aspru strigă şi defăima pre nişte filosofi mincinoşi din vremea sa, carii numai pentru barbele sale cele mari se
făcea aceia carii nu era. Formos era a asculta pre un episcop al Sofopolitului, cînd îl întreba cineva iaste de lipsă episco-pilor să aibă barbe ? Acesta aşa răspondea — obiceiul e bă-trîn, pentru aceia trebue să o portăm. Eu simt în mine că şi fără barbă aş putea fi episcop, ca şi cu barbă, însă pentru dragostea ei, ca să nu o am, acuma nu-mi voiu lăsa eu eparhia mea. încă se mai ascultăm pre episcopul Disidemontului, carele cea mai mare parte a minţii ţinea că se cuprinde în barbă. Ce rezoniruiasce el ? El zice că barba e cinstită şi sfînt lucru, carea face pre om încă pre atîta mai cinstit şi mai cuvios şi sfînt. Sfînt zic, încă voiu şi adevări că prorocii iui Hs. şi toţi apostolii au portat barbe, drept cine cutează înpotrivă lui Hs. şi a apostolilor a zice ceva ? Nu cutează, domnule, pentru Dumnezeu, ci şi Anna şi Caiafa, Irod şi luda încă au avut barbe şi pentru aceia n-au fost ei nici cîtu-i negru supt unghie mai buni, că atuncea au fost în legea jidovească obiceiul aşa de comun, precum e şi astăzi. Aşadar ce vom acuma ? Să radem barbele ? Să radem ? Ba nu, lasă să stea ele în pace acolo unde e încă obiceiu a le purta ci numai trebue spus cătră oameni, că cu barbă sau fără de barbă 26 a fi aceia nu adaogă 27 omului nici mai mică fărîmă de înţelepciune, nici învăţătură, nici bunătate, urmează dară că nici cinste nici vrednicie. Iată dar pricina ceii fără de coadă vulpe, carea fiind fără de coadă, vrea ca şi celelalte să-şi tae coadele 28 sale. Poate fi şi aceia undeva, iar aicea la noi nu e aceia ghicitură ; căci vulpei a-i tăia coada atîta face, ca şi cînd şi-ar tăia omul nasul — drept aceia şi una şi alta înfricoşat doare. întru aceasta natura iaste prea înţelept maghistru (dascăl). Pentru aceia ce nu au făcut ea să se tae nu se poate tăia fără de cumplită durere. Iar de aceia ce ei nu-i pasă, ori fi tăiat ori nu, numai dintr-un obiceiu atîrnă aceia, căci barba cînd o tai, nici o durere nu se simte, aşa precum tot părul pre trup şi unghiile.
23. VULPEA ŞI CAPUL DE LEMN. Vulpea întrînd într-o boltă a unui cioplitoriu sau seobitoriu de lemn, unde între celelalte locuri au aflat un cap de lemn foarte cu mă-estrie lucrat, la care foarte îndelung încoace şi încolea în-torcmdu-1, au căutat la dînsui. însă neauzind de la dînsui nici o vorbă, l-au înpins în laturi (la o parte) zicînd :
— O, minunate cap fără de crieri !
Învăţătură. Aceste se aseamănă acelora, carii toate vredniciile sale le socotesc a fi cuprinse în podoaba cea dinafară.
54
55
Aceasta ^vorbind, nu se defăima a fieseeeăruia după a sa rînduială sau caracter, cuvioase vestminte şi podoabe, însă carele într-adins poartă haine sparte şi imoase, aceia se so~ cotesce a fi om scump şi vrednic de scîrvealnica neplăcere. Iară a se griji numai pentru înpodobirea cea din afară şi oarece mare întru aceia a ţinea, cu musteaţele rătunde sau cu barba, sau cu sprîncenele negrite şi grumazul sau comanacul cel lung şi înalt şi vesmintele cele cusute cu aur a se inîndri şi pentru înfrumuseţarea sufletului şi a minţii şi inimei şi a năravurilor sale nici cît a nu băga de seamă, acolo, cu dreptul se cuvine, o minunat cap fără de crieri!
m 24. VULPEA ŞI STRUGURUL. Vulpea văzînd întru o viţă înaltă mulţi struguri, s-au cercat şi au ispitit în tot chipul cum ar putea ca să-i ajungă. Insă deacă au văzut că nu poate nici într-un chip să-i ajungă, atuncea s-au dus zicînd că sînt încă acrii „şi nu sînt buni de mîncare, că-mi strepezesc dinţii de dînşii..."
Cei ce nu pot ceva să capete, ei să se facă că nu vreau acel lucru a-l avea, ca să nu-i zică cineva : „Şiţi ! Că n-ai putut căpăta".
25. VULPEA ŞI MĂEMUCUL. Toate cele cu patru picioare animale (vieţuitoare) aducîndu-se laolaltă să-şi aleagă loruşi căpetenii, au judecat aşa : care se va afla şi se va arăta dintre dînsele mai cu minte, mai iscusit aceluia să-i dea stăpînirea. însă dintră toate care era aci adunate animale, măemucul atîta jucărei, serituri şi atîtea întorsături au pro-ducţiruit (făcut), cît pre toate celelalte le-au adus întru aşa mirare, de toate înpreună au strigat cu un suflet şi cu un glas că el iaste vrednic să priimească toiagul stăpînirei. Ci această alegere vulpei au fost cu neplăcere, însă au tăcut, că ce poate face una la atîtea înpotrivă şi au socotit să-i facă un topor. Drept aceia i-au şi făcut, că ştiind întru un loc o cursă cu o bucată de carne, unde prindea oamenii vulpile, s-au dus după aceia şi au spus măemucului, zicînd :
— Stăpîne. am aflat o comoară şi aceia nu o cutez să o sap şi o să o scot afară, de vreme ce după legi stăpînitoriul să cuvine de aceia a şti.
Apoi ducîndu-1 vulpea i-au arătat carnea.
— Ai drept, prea înţeleaptă vulpe, zise stăpînul măe-muc, văzînd aceia carne, şi îndată sărind să o apuce se prinsă în cursă, apoi începu a sări şi a se tăvăli !
La acesta uitîndu-se vulpea, începu a rîde şi a-l batjocori, zicîndu-i :
— Ho ! Mai dă, fie-mi-ţi de cap, cu hurdubuzul29 şi cu buruzan.30 Minte ! Minte trăbue la cel ce vrea pre mulţi să stăpînească şi se îndrepteze, iar nu învîrtituri şi înco-lăcituri. . .
Aceste cuvinte a vulpiei din destul arată ce voiasce fabula aceasta : să se înveţe pre cine trăbue pus în sat chinez (birău sau jude), încă şi altele.
26. VULPEA ŞI RUGUL. Vulpea trecînd peste un gard au alunecat şi, ca să nu cadă la pămînt, s-au prins cu ghia-rele de un rug şi aci toate labele ş-au zgâriat şi s-au cruntat de spinii rugului. Atuncea începu a se tîngui asupra rugului, zicînd :
— O, drag de ajutor iu ! Mai bine ar fi fost să fiu căzut, decît am cerut ajutoriu de la tine. Vai mie tecăloasei, că m-am ciungărit spre aceste.
Au respuns rugul :
— Cine ţi de vină ? Şi cine ţi-au zis să te prinz de mine, să ceri ajutoriu de la mine, de vreme ce bine ştii tu cum ajutorez eu.
învăţătură. Totdeauna bine trebue căutat de la cine voesci să ceri ajutoriu şi să aştepţi facere de bine. Aicea foarte bine să aseamănă şi fabula aceia, carea spune că calul mai nainte au fost slobod, apoi s-au gîleevit cu cerbul pentru livadă şi pentru că să gonească pre cerb, au chemat pre om întru ajutoriu luişi şi s-au dat pre sine să-i pună frîu şi şeaua şi aşa să-1 încalece. întru acest chip au gonit pre cerb afară din livadă şi de atunci au rămas el rob omului în veac.
Mulţi gîlcevindu-se pentru un lucru, apoi hai la proţes, pană se' storesc şi tot ce au chieltuesc. Mai bine e cînd şi cînd cîte ceva a pierde decît a vătăma pre priiatenul bun şi din vecini buni a-i face sieşi voitoriu de rău. Că ce folos iaste cu ruşinea a căpăta ceva şi nume rău a câştiga. Greu lucru iaste streină facerea de bine a altora, iară nu se poate întru alt chip în comun trăi. Noi altora trebue să le ajutăm, cît putem, şi în trebuincioase vremi ajutoriu de la alţii trebue să. cerem. Am împrumutat pre cineva cu ceva, el mi-au întors şi mie au mulţemit, apoi ce vreau de la el mai mult ? Dar vezi, eu aş vrea ca el după aceasta să vieţuiască după voia mea şi pentru dragostea mea să şi mintă, iară de nu va, el iaste nemulţemitoriu.
56
57
Au aş fi nedrept, de aş pofti de la dinsujl aceia carea el nu poate sau nu i se cuvine a o da. Astăzi ţ-am făcut bine, iară mîne miesci. Ci întru aşa lucru, unde dreptatea şi cinstea cere ca să fii nemulţămitoriu. Ha ! Om de omenie esci, nu te teme ! Iar de ce-1 voiu numi eu nemulţemitoriu, eu sînt însumi rău şi nedrept, adecă nevrednic mulţămirei tale. Pentru aceia şi repetiruesc că bine trebue căutat de la cine ajutoriu şi facere de bine să cere. Preafericit e acel om care în toate zilele face bine numai pentru aceia că se simte pre sine deatoriu înaintea lui Dumnezeu. Aceia să facă, nu înceată mulţemind făcătoriului celui vecinie pentru că l-au pus întru aceia stare ca să poată face aceia. Şi află prea bogată răsplătire înlăuntrul cugetului său mărturii că au îndeplinit deatoriia omului de cinste şi iubitoriului de Dumnezeu. Intru carele să se sîrguiască fieştecarele care voiaşte aşa a fi de oameni înţelepţi menit, preţuit şi socotit va dobîndi şi după moartea lui vecinică pomenire cinstită.
27. VULPEA ŞI CROCODINUL. Vulpea şi crocodinul au început a se prici pentru nobilitate care va fi mai de bun neam. Deci crocodinul au început a spune ce feliu, ce bărbaţii au făcut strămoşii lui. Şi cu aceia voia a adeveri că ei sînt mai de bun neam decît toate vieţuitoarele.
— Acuma fie-ţi destul — au răspuns vulpea, căci pre piiale te cunoşti că eşti din bătrîneţe.
învăţătură. Trăbue a şti că crocodinul iaste o înfricoşată fiară, carea trăiaşte în apă şi pre uscat la vedere ; asemenea Iaste cu şopîrla (sau năpîrca). Insă care e de spaimă, căci unii sînt de treizeci de şuguri sau urme de picior de lungi şi se află în Egipet mulţi fără samă în rîul Nilului. Aceştia înghit oameni mulţi şi alte vieţuitoare. Piialea le iaste grozavă a o vedea, acoperită cu nişte solzi groşi şi aşa e de tare cît foarte cu anevoe se poate pătrunde.
Această fabulă se cuvine celor ce se prea laudă şi se mîndresc cu bunătăţile şi nobilitatea strămoşilor săi, iar ei singuri nu sînt nici de o treabă. Că lucrul cel de laudă al bunătăţilor la un tînăr vrednic, înţălept şi de bună treabă cu bun nărav se mai cuvine, iar celui netrebnic şi cu năravul îndărătnic mai mult îi slujeşte spre ruşine, căci au luat cineva de la strămoşul său. Şi cu aceia se răneşte şi în viaţă cu atîta şi mai multă vrednicie de la dînsui se cere şi cu atîta îi iaste deatoriu să-i slujască şi lui spre folos să-şi vieţuiască. Iară care va vrea pană la ameazăzi să doarmă, apoi pană la miezul nopţii se facă ceva blăstă-
măţii şi măscări, acela se ştie că s-au născut spre ruşinea celor de bun neam. sau nobilitatea părinţilor lui. Nemica nu e mai urît decît tînărul de bun neam (adecă nemeşul) cînd el din tinereţe se arată cu aşa gînduri, cum că el s-au născut în lume numai pentru lenea şi nelucrarea. Şi după obiceiu dîndu-să titula de bun neam. Iară el ele cîte ori aude tîtula slobod să o priimească luişi spre defăimare, adecă : năravurile şi lucrurile lui nu sînt de bun neam. Căci de bun neam sînt faptele cele bune ale oamenilor, adecă bunătăţile fac pre oamenii a fi de bun neam (nemeşi) şi iarăşi bărbatul ales niciodată nu e ca să nu fie de bun neam. Pentru aceia cei de bun neam şi avuţi îmtr-o obşte cu cît mai multe mijlociri şi uşurări au, cu atîta e mai mare şi deatoriia lor ca să dea pruncilor săi ele bun neam şi bună creştere care se cuprinde întru învăţătură, în iubirea de osteneală şi în bune năravuri, ca să nu li se zică ca crocodilului, pre piiale te cunoşti că eşti de bun neam.
28. VULPEA ŞI LEUL. Vulpea întîmpinînd mai nainte pre ieu, aşa s-au spăimîntat de el, cît puţin de nu au căzut moartă. Al doilea rînd iarăşi s-au spăriat, însă a treia oară nu ca şi întîia dată, au dobîndit şi slobozenie. S-au apropiat şi au făcut conoştinţă cu dînsui.
învăţătură. Multe lucruri ni se par noao înfricoşate căci nu le cunoaştem, care după înpreunarea şi adese umblarea cu dînseie şi cunoaşterile, foarte obicinuite ni se fac noao.
Foarte rău obiceiu iaste a spaima pe prunci de mici, pentru căci cînd sînt mari, tot se tiem de fieştece şi să feresc de oamenii cei bătrîni şi streini. Ci trebue a-i învăţa să se teamă şi să se ruşineze ferindu-se de minciuni, de' vicleşuguri şi de tot lucrul rău şi nătrebuit. Carele ii iaste Iui'spre vătămare şi altuia spre pagubă, de aceasta e şi de lipsă ca să se ruşineze, să se teamă şi să se păzească. Deci pentru acestea şi la alt loc am pomenit, carele din destul se află.
29. VULPEA ŞI CORBUL. Corbul aflînd oareunde o bucată de carne, o ţinea în clonţ stînd pre un arbore. Vulpea mirosind carnea, au alergat supt arbore, au şi început a lăuda pe corb grăind :
— O, drag doamne ! Dar formoasă păsăruică şi ce pene formoasă are. încă ele ar avea şi glas, nu ar fi ca ea pasăre. în lume.
58
59
însă corbului nu-i plăcuse aceia, ca pre lîngă atîta frumuseaţă ce are, se gîndească vulpea că e mut. îndată deschisă clonţul şi începu a clon căi ; deci carnea i-au scăpat jos. Vulpea o apucă şi îndată o înghiţi, grăind şi bătîn-du-şi joc de dînsui :
— Hai, corbule, de toate ai, iară minte nu ai.
Învăţătură. Cum sîntem noi oamenii aicea pre pămin-tul acesta al nostru. Haide să ne mărturisim unul altuia drept şi se nu ascundem că sîntem în tot feiiul ciudaţi ! Cum sînt aceia ? Iaste aşa se ascultăm numai cînd ne înşeală pre noi cineva, ne pare rău, şi plîngem şi tocma întru acea vreme nemica altă nu dorim ci numai atîta cît ca să ne înşale alţii, apoi care e maistor şi care ştie mai formos pre noi să ne amăgească, tocma aşa e precum am pofti se fim înşelaţi. Acela e omul nostru 1 care ştie vieţui şi petrece cu oamenii. Lasă numai să ceară dară că-i vom da şi pe spate. Sîntem noi negri31 şi am fi bucuroşi să fim albi ? Putea-va el numai cu măestria să dovedească că sîntem mai albi decît lebedele ? Aceia e minte ! Vezi, şi tocma de nu ar crede nimene, touşi voim noi, că aceia ne place şi aceia ne iaste noao drag. Şi e destul noao aceia că el ne încelue, precum noi tocma aşa precum voim. Lasă să clevetească şi să se facă nebun, lasă să nu-şi cruţă neamurile sale şi priiatenii, numai să ne fie noao spre plăcere, aceia noi nu o voim. Oare cunoaşte el că noao ne place a vorbi şi el să asculte ? Lasă să tacă, lasă să caute la noi cu gura căscată, lasă să se mire de noi, şi cînd şi cînd las să strige, o minune oameni buni ! Şi de rîd de' ceva, măcar şi de nu va fi nemica de rîs, lasă să rîdă din tot grumazul De am zis noi că iaste ceva de rîs ce iaste ? De iaste şi nu ştie el ce e aceia şi îndată să strige cum că nu ştie ? Simte el că noi am aflat, să nu fie aşa, măcar să şi ştie el desăvîr-şit că e aşa, el să nu piardă vremea, ci lasă să strige că odată cu capu aceia nu poate fi. Drept aceia toate făcîndu-Ie el ne ţine a fi nebuni şi ne amăgeşte pre noi. Nemica pentru aceia, că noi aceia şi poftim. Iară de i-ar veni lui mai nainte în minte ca el pentru dragostea cea cătră adevăr altmintrea să păşască. ca să ne cuvintează noao înpotrivă (adecă) ce întărim noi el să lepede şi ce zicem noi că nu e şi nu poate fi el să îndrăznească aceia a zice că aceia iaste şi poate fi, aşa el nu e de la noi, nu va să ne amăgească, las să se ducă unde-i plan. Iată, fraţilor, după mai mare parte cum sîntem, sau din slăbiciunile noastre sau din neştiinţe, sau din iubirea preste măsură singură de sine, sau din ce e mai rău, din mîndrie, căci cele trei dintîiu să
dau cu vreme a se îndrepta, iară această de pre urmă, cînd ne apucă supt stăpînirea sa, nu va mai mult să ne sloboadă. Dară ce vom face acuma ? Bine, numai de vor vrea să începem singuri pre noi.a ne descelui. Că ne sfătuiaşte Plu-tarh să ascultăm ce grăesc de noi şi nepriiatenii noştri şi să nu ne mîniem, ci de cunoaştem ceva, căci fără patimă de noi au vorbit avînd drept neajungerile slăbiciunilor noastre, defăimîndu-le, atuncea trebue să ne îndreptăm noi dintru acestea, că celui, cu suflet mare şi de la nepriia-teni îi iaste drag adevărul a-l priimi, iară cel cu minte slabă, nici de la priiateni nu va să-1 priimească. Să încetăm a ne înşela singuri pre noi, apoi nu vor cuteza nici alţii, Iar de va şi îndrăzni, el nu va putea şi apoi se va ruşina. Să nu cerem laudă mai nainte pînă ce nu vom face lucruri vrednice de laudă. Şi tocma cînd am şi făcut şi cîştigat să nu cerem că va veni ea singură de o vom fi slugărit; însă carele va cu sila să o aibă, fuga de la dînsui. Şi aceasta să o ţinem minte foarte bine ca ceia ce nu ne place întru alţii, de aceia totdeauna să ne păzim că cine se laudă pre sine, mult acela nu ne e prea drag — aşadară să nu ne lăudăm. Carele vrea să grăiască şi pre alţii nu-i lasă sau nu ascultă, acela iaste spre supărare altora. Aşadară cumpăt trebue în vorbe. Care înaintea noastră grăiasce pre al iii de rău, acela şi pre noi înaintea altora ne va grăi de rău. Să nu grăim ilară de rău pre alţii, fără numai cînd iaste răul arătat de faţă şi cînd iaste spre stricăciune celor nevinovaţi, atuncea trebue tot omul cel de cinste să cunoască rău pentru rău şi să i se înpotrivească cît poate mai mult. Şi aceasta iaste iarăşi de cele formoase reguli ce nu ne place în alţii. De toate acestea să ne păzim şi proprietăţilor celor ce'lăudăm în oamenii cei buni şi înţelepţi să urmăm şi îndemnăm orice vedem că face noroadele cele luminate şi spre folosul cel de comun să facem şi noi cît putem nefăcmdu-ne mai cuminte decît toţi, căci aceasta iaste semn barbaricesc şi să ne păzim de lauda vulpei.
30. VULPEA ŞI TAETORIUL DE LEMNE. Vulpea fugind de vînători au alergat la coliba unui tăetoriu de lemne, cu umilinţă rugîndu-1, ca să-i dea slobozenie să se ascundă în coliba lui. Acesta îi dede slobozenie. Deci, nu mult după aceia, iată că sosiră şi vînătorii, carii l-au întrebat zicînd :
— Moşule, n-ai văzut cumva să fie fugit vreo vulpe pe aicea ?
60
61
Iară acesta cu gura au răspuns că n-au văzut nemica, însă cu degetul arăta către colibă. Vînătorii n-au priceput în grabă, ci alergară mai departe. Atuncea vulpea, ceia ce toate acestea le văzuse, îndată cît au văzut că s-au depărtat vînătorii, au eşit din colibă şi au purces într-aită parte ; nici mulţemită, nici rămîni cu Dumnezeu n-au dat. Tăeto-riul de lemne începu a o ocărî pentru aşa nemulţemire. însă vulpea i-au răspuns :
— De ţi-ar fi fost degetul asemene cu gura, ţ-aşi fi ştiut şi eu mulţemi. Drept aceasta nemica nu ţi se cade, căci în zadar îţi e binele, dacă te-ai ruşinat.
învăţătură. Aşa se face tuturor acelor carii nu fac binele întreg şi cum se cade, căci toţi zic :
— Au mă fă cum se cade, au te lasă.
El face, el strică — în deşert îi iaste osteneala. Face ca unii din popi : cînd slujesc, pomenesc pre mai marii satului, apoi cum iase din besearică, se duce cu ei la birt. Acolo şezînd înpreună, cu dînşii, îi întreabă zicînd :
— Auzit-aţi cum v-am pomenit astăzi, toţi cîţi sînteţi aicea, să fiţi anatema şi procleţi.
Ba încă să auzim şi ce făcea bătrînul (care şi pre lup l-ar fi înghiţit) moşu Stanciu, carele nu chiema pre oameni la alta, cînd prăznuia, fără numai să-i sudue şi să-I înfrunte, zicînd :
— Au poate că doară gîndiţi ca aicea să vă săturaţi ? leşinaţilor ! Că eu nu pot face să nu vă chiem, iară voi puteţi face să nu veniţi.
O, de ar întră acest obiceiu şi întră ai noştri ceşti de acum români, carii din orbirea credinţei deşearte prăznu-esc, sărăcindu-se de multe ori pre sine numai umplîndu-şi unii traistele sale, din care dăraburi îşi hrănesc porcii săi şi altele. Să urmeze acestui moş Stanciu şi dinpreună eu dînsui să strige :
— Eu v-am chiemat, iară voi puteţi face să nu veniţi. Nu mă iubi numai cu cuvîntul, fiindu-ţi mintea într-altă
parte — zice bătrînul Teognid.
Ci cu toate, mulţemirea e formos lucru şi bun şi se naşte din inima cea de bun neam. Greşelele vecinilor noştri trăbue să le trecem cu vederea, căci toţi sârutem supuşi greşelelor, iară binele cel făcut niciodată să nu-1 uităm.
31. VULPEA Şî ŢAPUL. Vulpea şi ţapul amîndoi să-toşi fiind, s-au coborît într-o fîntînă, ca să bea apă. Şi după ce au beut, ţapul căutînd înprejur, au zis cătră vulpe :
— Ce vom face acuma, cum vom eşi de aicea ?
— Au, de aceia te grijeşti ! Nu te îngrijea nemica, ci numai ascultă-mă tu pre mine, apoi nu te teme nemica. Ridieă-te şi stăi drept, proptindu-ţi picioarele cele dinainte pre părete, pleacă capul cu coarnele înainte — au răspuns vulpea.
Bietul ţap, toate cîte i-au zis vulpea era bucuros a Ie face. Atuncea vulpea suindu-se pre spatele ţapului, după aceia pre coarne, au sărit afară şi, jucînd pre lîngă fîntînă, îşi bătea joc de ţap. Şi cu cît mai tare acesta striga şi suduia, numind-o vicleană şi călcătoare de credinţă, cu atîta ea mai vîrtos de dînsui rîdea, zicînd :
— Iu hă, ţapule ! Să ai tu atîta minte, în crieri cîţi peri în barbă, tu nu ai fi intrat în fîntînă, pană nu ai fi socotit cum vei eşi.
învăţătură. [. . . ] Caută la cele de pre urmă ! Acesta e prea înţelept sfat. In doao cuvinte mare învăţătură se cuprinde. Nu începe nemica, nici lua înainte, pană ce nu din destul ai judecat şi ai priceput bine cum va fi sfîrşitul. Sfîrşitul nu numai aceste vremelnice timpuri de grab trecătoare şi alergătoare a scurtei şi vremelnicei vieţi le arată, ci şi a cei fără de sfîrşit şi vecinicie. Nu zice nemica de cele ce poţi să te ruşinezi pre urmă, nu face nemica de cele ce poţi pre urmă să te căieşti. [. . . ] Grăind cuvînt, pre carele nu-1 întoarce iarăşi înapoi. Să fiu ştiut, zice, nu m-aş fi măritat, şi cine s-ar nădăi de aceia ? Acestea în toate zilele se aud, iar puţini carii se pot înţelepţi.
Blăstămat să fie ceasul întru carele ziseiu eu să-mi fiu frînt grumazul cînd am pornit întru acea cale. Iată cum auzim pre mulţi grăind ! Şi pentru ce ? Pentru aceia căci singuri n-au fost vrednici a prejudeca, iar pre cei mai înţelepţi decît dînsui nici au vrut să-i întrebe, nici să-i asculte. Să ţinem minte cuvintele preaînţeleptului Isus Sirah :
— Adu-ţi aminte de cele de pre urmă ale tale şi în veci nu vei greşi.
Aceste stihuri le ţin minte din pruncie, de oareunde, şi sînt formoase. Las să le punem aicea, că lucrăm oarece bine sau rău, de mare preţ sau foarte scumpe, toate lucrurile noastre bune sau viclene tuturor vor fi arătate că nu dau.
62
63
32. VULPEA LACOMĂ. Vulpea văzînd într-o colibă păcurărească lapte, brînză şi carne, s-au vîrît pre o gaură micutică şi atîta au mîncat. pană s-au înfiat. Apoi cu foa-lele plin n-au putut să se vîrască pre aceiaşi gaură, ca să iasă afară nicidecum. Iau, vai şi amar ei, ce va să facă acum ? Insă văzînd-o altă vulpe, au sfătuit-o ca să aştepte şi să şeadă aci pană ce îi va scădea foalele. Iar ea au zis :
— Dar de vor veni păstorii cu cîinii ? . . .
— Dar de vor veni, tu ştii ce-ţi va fi. Ce mă întrebi ?
Această fabulă iaste asemenea cu cea mai dinainte trecută ; pentru aceia se scrie acelora carii se lăcomesc la lucrurile altora, necăutînd la sfîrşitul cel de pre urmă.
33. DOI CÎNI. Un om au luat doi căţăi de la o căţea, dintre carii pre unul au învăţat a vîna, iară pre altul ne-băgîndu-1 în samă, l-au lăsat de au petrecut în zadar. Dară cînd era la mîncare, da amîndorura asemene. Atuncea vî-nătoriul cîne au început a se plînge şi a se jelui asupra celuilalt cîne zicînd :
— Aceasta e tocma îndărăpt î Că eu mă muncesc şi mă rup vînînd, iară tu te înpuţi de dormit acasă. Şi cînd venim la mîncare, atuncea cît mie, atîta ţie !
— Taci, frate, rogu-te — răspunse celalalt cîne — nu vorbi numai în vînt, că eu pentru aceasta nu sînt nicicît de vină, ci stăpînul nostru, carele nu m-au învăţat să lucru, ci numai cu sudoarea altuia să mă hrănesc.
învăţătură. Lieurg dătătoriul de legile laţedemonilor vrînd să dea cetăţenilor săi se cunoască ce putere are creşterea nu numai a oamenilor ci şi a dobitoacelor, au luat doi căţei, de un feliu şi de la o căţea fătaţi deodată. Apoi pre unul l-au învăţat a vîna epuri, iară pre altul nemica ci numai a şedea şi a mînca. După aceia au chiemat înpreună pre toţi cetăţenii într-o sală (paiaţă) mare, unde au zis să pună un blid cu carne şi să sloboadă un epure. Apoi au poruncit să sloboadă şi pre cei doi mai sus zişi cîni în sala cea mare. Atuncea îndată cinele cel vînătoriu au alergat după epure, neuitîndu-se la carne, iară celalalt s-au tovărît la blidul cel cu carnea nepăsîndu-i lui nemica, măcar să fie aciia o mie de epuri.
Vedeţi, fraţii miei, doi cîni de un neam şi deodată fătaţi şi ce osebire între dînşii pricinuiaşte creşterea ! Să nu învăţăm dară pre pruncii noştri din tinereţe moliciunea iubirilor de dulceţi şi lenevirea, ci bărbăţiea, înfrînarea şi
i
{ iubirea de osteneală. Că la toată lumea iaste ştiut ce oameni
S au fost laţedemoneanii, pană cînd au înflorit întru dînşii
lîj legile lui Licurg.
;-j Sfătuiaşte un preaînţelept englez (Lord Cinseerfeld)32 f| pre un fiu al său de noaouă ani, grăind : ;1 — Fă tu toate cele ce-ţi zic eu pînă cînd vei fi de 18 I ani, apoi după aceia eu mă făgăduesc că totdeuna voi face \ş toate acelea ce vei vrea tu. Năravul carele să poartă înţe-^ lepţeşte pană la 18 ani, de aciia înainte va fi tot mai bun .] şi mai cuminte. Iară carele pană atuncea se dezmiardă şi ;J se strică, mare minune va fi de se va mai şi îndrepta vreo-;.| dată, fără numai de va fi din fire bun de inimă. Că tine-% reţele, zice Haler întru a. său Albert33, prea lesne se pot în-I toarce încătrău va vrea preaînţeleapta creştere să-i îndrepţi tează. Că încă sufletul lor iaste curat şi primeşte cu ţ cuvioasă gătire dragostea cătră faptele cele bune şi cătră | adevăr, căci şi pămîntul cel bun fiind nebăgat în seamă şi { nelucrat, creşte pre dînsui alte burueni sălbatice. ;; Grăiaşte Plutarh de noroadele cele vitrege care, fără ţ creştere şi fără învăţătura cea luminată, ce sînt ? Şi ce vor putea fi ? Drept aceia cine va da aceasta unui norod sau \ unei comunitate, fără numai învăţătorii şi căpeteniile lor ? j Dare cînd vor da ei acestea ? Atuncea, cînd şi ei singuri | vor fi învăţaţi, înţălepţi şi moşteni drepţi, voitori de bine I şi nu numai cu cuvintele, ci şi cu lucrul făcători de bine ^ şi credincioşi slujitori. Dar de nu vor fi ei aşa, atuncea ce li va fi ? Va fi aceasta că toate aceste cuvinte şi învăţături I vor fi numai în vînt şi în zadar.
.ii
| 34. CÎNIL Cînii fiind flămînzi, au văzut nişte piei în-
|j tr-uin rîu pusă de timari34 să se moae, pre oare pofteau să
I le mînînce. Insă neputînd a se aproplia de dînsele, pentru
| adîncimea apei, s-au vorbit să bea mai nainte apa, după
j aceia să mînînce peile. Şi aşa mai nainte pînă a nu veni
| ei umplîndu-se de apă au crepat. Stultum consilium non
: modo effectu caret, sed ad perniciem quoqe mortales de-
| vocat : Sfatul cel nebun nu numai lipseşte pre oameni de
;| lucruri ci înică îi traje şi la perire.35
| 35. CINELE ŞI LUPUL. Un cîne dormind într-o noapte ele veară înaintea curţii, au venit un lup şi au vrut să-1
f mînînce. Iară el au început a-i grăi să nu-1 cîrtească acuma,
| căci e foarte mîrşav. Şi îi spunea că va fi nuntă în casă şi
a el se va hrăni de se va îngraşă. Apoi atuncea să vini preste
patru zile, că vei avea barem ce mînca. Toate aceaste lupul crezîndu-le s-au dus. Deci venind la vremea cea zisă, nu e cinele afară. Acesta îl ehiema prin gard afară aducîndu-î aminte de vorba ce au vorbit. Insă cinele îi răspundea, zicînd :
— Cînd mă vei afla mai mult afară înaintea curţii, tu să nu mai aştepţi nuntă ci caută-ţi ele gură.
De năpaste şi de primejdie să caute omul cum se va putea mîntui şi scăpa.
36. CINELE CEL DE CASĂ ŞI LUPUL., Cînelui celui de casă urîndu-i-se a sădea tot la un loc, i s-au făcut poftă şi mai departe a se duce undeva, să vadă ce să lucrează şi prin ceialaltă lume largă. Drept aceia furişîndu-se într-o noapte au început a călători şi au sosit într-o pădure mare, unde de cătră ziuă întimpinîndu-1 un lup mîrşav, era gata să lovească spre dînsui, însă n-au cutezat. Văzîn-du-i mare şi gras gîndi doară s-ar face cunoscut cu dînsui, şi aşa îl întrebă de sănătate şi pînă unde gîndeşte să călătorească ? Clinele îi spune socoteala lui.
— Hai, fătul mieu, i-au zis lupul, nimenea nu călătoreşte mai mult decît mine. Apoi mă vezi cum sînt ? Ci tu ascultă cuvîntul mieu, că eu îţi dau credinţa mea cea lupească, că am umblat prin lume şi nici o parte a lumii nu e mai bună decît aceia unde cuiva îi iaste plin foalele. Ci mă rog să mă îndirepţi tu şi pre mine unde m-aşi putea îngraşă şi eu aşa ca şi tine.
Deci încredinţîndu-se cînele (că au fost şi început foarte a flămînzi) au răspuns lupului :
— Bine, deacă e aşa, dară tu haide cu mine şi eu îţi voiu afla stăpîn în satul nostru, care prea bine te va hrăni numai noaptea să-i păzăşti casa bine de lotrii.
Lupul au răspuns :
— Hei, fîrtate ! Niminea nu va păzi mai bine decît mine.
Apoi au pornit amîndoi. Iară după ce s-au făcut ziuă, au văzut lupul pre cîne hămuşit pre lîngă grumazi şi îl întrebă ce însărcinează aceia ? Cînele zisă :
— Nemica nu întreba.
— Dar spune-m(i) şi aceasta să o ştiu, că e bine să ştim toate.
— Eu îţi voiu spune toate. Mă leagă de grumazi preste zi cu lanţul, iară noaptea mă sloboade.
— Ce ai zis, amărîte ? Cu lanţul de grumazi ? Aşadară în cinste să-ţi fie ţie hrana cea domnească, că eu cu aceia nu sînt învăţat.
învăţătură. Cine. ar vrea într-o comunitate să vieţuiască în vreo dregătorie şi să facă ceva de folos şi să spo- HC rească, aceluia iaste de trebuinţă ca şi datoria sa sau dire-gătoriia întru carea iaste pus el, cu prilejiu şi cu credinţă să o înplinească. Căci omul nu e făcut de la Dumnezeu ca lupul pentru singurătate. Că o mînă fără de alta rău stă, iară amîndoao fără de degete încă şi mai rău stau. Fiindcă buna norocire a obştei să cuprinde întru inimile cele cu un suflet, cu o unire, cu o voe şi întru înplinirea datorinţelor fieştecăruia si carele cît ia din obşte mai mult spre folosul luişi, cu atîta sînt şi datoriile lui mai mari şi mai grele. Lupul ar vrea să-1 hrănească alţii. Cu mintea iui cea lupească pînă acolo ajunge că bine a fi e cu foalele plin, iară nu-i place să poarte lanţul la grumazi. Şi cu munca altora ar şti să trăiască, că aceia iaste foarte uşor, fiindcă acolo nu să cere multă osteneală la învăţătură şi minte mare (ci numai vreo cîteva minciuni).
Au spus unii lui Filipp înpăratul Machedoniei, că se află un om care mîncă cît şapte, iar înpăratul i-au întrebat :
— Dar poate lucra cît şapte ?
Ei i-au răspuns că lucră numai cît unul.
Deci înpăratul au zis să se ducă afară din înpărăţiia lui, că unul ca acela nu e nici de o treabă, ci numai de sărăcie, şi de se va mai afla undeA^a, îl vor da să-1 spîn-zure, căci cu atare oameni s-ar stinge înpărăţia. Că nu e nebun cel ce mănîncă şapte pîini, ci cel ce-i dă. De multe ori să citesce în besearică că cui s-au dat mult, mult se va şi cere de la dînsui. Dar aceia pană acuma s-au înţeles că aceasta se va cere pre aceialaltă lume, apoi mulţi pre lîngă aceia socoată s-au aflat buni, tăcînd şi zicînd întru sine :
— Să ne fie noauă bine aicea, că de acolo niminea n-au venit să se plîngă că Ie iaste rău.
Deci şi pentru aceasta să pricepură oamenii apoi începură tocma aşa aicea a cere de la cel ce i s-au dat mult iară mult. Carele va vrea să fie sfînt şi preasfinţit el să fie cu adevărat cu fapta sfînt. Să nu umble minţind şi cîrnind, căci care poartă nume prea cinstit şi părintesc pre sine, acela trăbue să arate dragostea şi grija cea părintească pentru fiii săi.
66
67
Cu aceasta aducem aminte tinerilor noştri, mai vîrtos acelora oare se învaţă pentru slujbele oomunitatei, că 36, fie besericească, fie orăşenească, aceia timpuriu să co-noască deatoriile slujbelor sale, care fieştece cinstit şi drept patriot trebue să le aibă sfinte şi nestricate.
37. CINELE ŞI UMBRA LUI. Un cîne ducea un dărab de carne în gură pre lîngă un rîu unde s-au. zăvut umbra sa şi au gândit că-i alt cîne cu carne, cu mai mare dărab decît al său. Îndată slobozindu-să să-1 apuce, ş-au scăpat dărabul său din gură şi l-au dus apa. Apoi au rămas mi-rîndu-se cum amăndoao derabele per du deodată.
învăţătură. Non si vede quel che, si poside, per che si mira quel che si brama. Nu se vede ceia ce iaste, căci că caută ceia ce poftesee.37 Firea cea înţeleaptă au făcut pre om ca cu puţin să fie îndestulat ; deci, care e cuminte, să urmează după această fire, lesne poate fi bine norocos. Iară lăcomia nevoiasce pre toate, să poftească mai mult şi trage pre oameni cătră nedreptate şi cătră nenorocire. Ah, încă să mai am şi aceasta ! Apoi aceasta — aceia, pană nu e nici margine nici sfîrşit. Asemenea e cu lungoarea, care cît bea mai multă apă, cu atîta i se mai aprinde setea. Cu omenie a câştiga şi cu înţelepciune a vieţui luişi şi a face bine altora — aceasta e faptă bună. Mai bine iaste şi altora a da, decît şi dintru al său a opri şi a cerşi. Şi aceasta iaste aşa de adevărată, cît nimenea nu poate să-i zică ei cu vînt înprotivă, iară la cele străine a se lacomi, bogaţilor a le pizmui, cu nedreptate a le dobîndi, de la sine şi dintru ale sale a cruţa şi întru neodihna cea de pururea a vieţui — aceasta e arătată iubire de argint, care poate fi întru puţin tocma ca şi în mult, în siriman ca şi în cel bogat.
38. CINELE, LEUL ŞI VULPEA. Cînele vînătoriului văzînd de departe pre un leu au alergat după el, iar leul au stătut şi întorcîndu-să înapoi, au răcnit. Deci cînele s-au spăriat şi au fugit înapoi. Vulpea văzînd aceia, au zis cîne-lui rîzînd :
— Hei, hei ! Cît eşti de nebun ! Au pre leu ai îndrăznit tu să-1 sparii şi să-1 gonesci al căruia nici glasul n-au putut să-1 suferi ?
Atuncea cînele cu ruşine au răspuns că cine s-ar fi priceput să respunză aşa.
Această fabulă ne învaţă pre noi ca mai întîiu să co-noaştem virtutea înprotivă biruitorilor noştri şi după aceia se alegem spornică mijlocire cum să ne într-armăm spre dînşii.
39. MĂGARIUL ŞI STAPiNUL. Măgariul căuta cu ochi zavistnici că stăpînului său foarte-i plăcea un căţăluş micuţ şi-1 miluia. Deci gîndea întru sine :
— Eu atîta mă muncesc apă şi lemne purtînd pre spatele mele, apoi de abiia îm dau demîncare, numai să nu pier de foame. Iară spurcăciunea aceasta de cîne cu mul-comirea lui cît bine capătă. Lasă, dară, lasă, că şi eu voi începe a mă mulcomi ; să văd eu, nu mi-ar fi ceva mai bine.
Drept aceia, cum au văzut odată pre stăpînul său adormit la o umbră, s-au vîrît mereuţ şi punîndu-şi capul pre umere lîngă urechea stăpînului său, au început cît au putut : hia ! hia ! îndată sări stăpînul şi strigă pre slugi, iar acestea apucară carii în lung, carii în lat, şi ţi-l unsără bine pre eîntăreţul nostru. Aşadară spre ce nu l-au lăsat firea sa, să nu să amestece întru aceia.
40. MĂGARIUL CARE-Ş(I) SCHIMBĂ STĂPlNUL. Un
măgariu slujiia la un grădinariu şi părîndu-i-să aceia prea greu, au poftit să-şi schimbe stăpînul. Deci grădinăriţii l-au vîndut la un cărămidariu, unde neîncetat purta pămînt şi cărămidă, însă neavînd aşa verdeaţe ca la grădinariu, încă mai mult se ruga să-1 schimbe. Apoi cărămi-dariul l-au vîndut la un timariu, la care ducînd pieile acasă de la apă şi pre la tîrguri, au zis întru sine :
— Acuma am venit unde mi se cade, că aicea direge piei, deci şi-a mea, cred, că curînd o va direge . . .
Socotiţi drept aceia căci care e nevoit a sluji, el să nu schimbe adeseori stăpînii şi cînd îi iaste bine la un Ioc, acel bine să-1 păzească, şi care nu are alte vrednicii numai a purta povară, aceluia ia grădinariu îi iaste mai bine.
41. MĂGARIUL ŞI CALUL CEL OFIŢERESC. Măgariul văzînd pre un cal ofiţeresc cum îl hrănea, l-au fericit zicînd că în bun ceas s-au născut, iar pre sine cu totul ne-norocos se socotea, că pre lîngă atîta povară şi muncă nici pleavă din destul nu are să mănînce. însă venind vremea calului să pornească la oaste, au mers şi măgariul, unde au văzut pre cal căzînd jos cu totul în sînge. Atuncea au zis :
68
69
■— Hei i Hei ! Pentru aceia te hrăneşte tot domnesce ; drept aceia eu m-am născut mai în bun ceas, nu tu.
învăţătură. Foarte cu înţelepciune şi cu dreptate gră-eşte slăvitul Virghilie latinescul poetic (făcătoriu de stihuri) că lucrătorii de pămînt s-ar clîîoma foarte norocoşi cînd ş-ar conoasce binele lor, iară mai vîrtos cînd vieţuesc supt înţeleaptă şi dreaptă stăpînire a legilor, unde nu se teme ele strîmbătate, de nedreptate şi năpaste, dacă sînt înţelepţi şi iubitori de osteneală casnici celor trebuincioase a lor, căci la ei le iaste o bucată mai dulce şi mai sănătoasă clecît la cei bogaţi zece. Patimile, grijile, mîndriile, zavistiile, răvnirile, iubirea de mărire deşeartă, carea rumpe inima şi sufletul familiilor celor mari, sînt cu totul necunoscute lucruri. Lucrătoriul de pămînt cu cît mai mulţi prunci are, cu atîta e mai bogat, cu un cuvînt, numai daca e iubitoriu de osteneală el e cuminte, de cinste şi iubito-riu de oameni, apoi el iaste om fericit pre pămînt.
42. MĂGARIUL, CIOARĂLE ŞI PÂCURARIUL. Un
măgariu avea o rană în spate şi păscînd întru o livadă întră oi, iar cioarăle zbura la el pre spate şi îi ciocnea rana. Măgariul au început a zvîrli cu picioarele şi a fugi prin livadă şi a zbiera, iară păcurariul nu putea să caute la aceia fără de mare rîs. Lupul de oareunde privind la acestea au zis :
— O, ticăloşii de noi lupi ! Că nenorocoşi sîntem noi pre lume ! Cioarele îi mîncă măgariul, iară el rîde ; dar pre noi cum ne ochiază, de departe începe a striga ca şi :
— U ! Măi ! Iaca lupul ! După el, ţine-te bine, să-1
prindem !
învăţătură. Unele lucruri singure de sine aşa sînt, de rîs, cît măcar cît de mîhnit de ar fi cineva, totuşi trăbue să rida. A vedea pre cel beat cum se silesce să meargă drept, iară el să înduplecă fieştecarele rîde de aceia. Iară de bă-, trîni şi de cei neputincioşi a rîde cineva cînd se potignesc, aceia e o dreaptă nebunie şi semn de inimă rea. Pre lune-cuşi cade, omul să sparie, sare în picioare şi caută în toate părţile să vadă oare văzutu-l-au mulţi şi nu numai că nu să mînie, cînd rîd de dînsui, ci şi singur el de sine rîde cum au căzut şi s-au ruşinat. Iară cînd cade cineva şi-şi frînge piciorul, sau îşi sparge capul, măcar de ar fi şi beat, acolea nu e mai mult de rîs, ci de jale şi de ajutoriu. De cel gîrbov sau şchiop, orb şi lipsit de minte a rîde cineva acolea e semn de ne trebuita crescere şi nebuna învăţătură.
A rîde şi a glumi foarte sînt osăbite lucruri. A batjocori şi a rîde de cineva, să fac din inimă bună şi fără răotate, iară cele de pre urmă din rea şi pacoste iaste a rîde de cei bolnavi, aceia iaste din inimă îndărătnică. Că cu cei ce plîng să plîngem, aceasta sîntem datori omenirei, iară cu cei ce rîd nu totdeauna să rîdem cînd rîd ei pentru răul altora, că unora ca acestora le grăiasce Mîntuitoriul nostru : „amar voao celor ce rîdeţi". Iară rîsul fără răotate iaste semn de veselie. De la omul cel cu nărav bun şi cu inimă bună, cu dulci şi cu aurite cuvinte veseleşte-te tînărule în tinereţele tale şi îmbla întru toate căile tale fără prihană. Atuncea unul din toţi zice : fără greşală m-am. juioat. Sine crimine lusi.38
■43, MĂGARIUL CARELE AU PURTAT PRE IDOL.
Măgariul într-o zi de praznic purta pre un idol după litie, căruia tot norodul i se închina ca unui Dumnezeu. Dară măgariul s-au nebunit de trufie, socotind că lui se închină oamenii. Apoi au început a sări şi a zvîrli picioarele, iară oamenii temîndu-se ca nu cumva măgariul să trîntească pre dumnezeul lor (pre idol) la pămînt, au apucat carii bîte, carii prăjini, carii cîte un jilavele şi începură în lung şi în lat a-l măsura, a-l croi şi a-l scărpina, pană ce ticălosul'şi săracul măgariu au cunoscut cine iaste el şi pre cine'; duce:
învăţătură. Carele are mare vrednicie spre sine, acela nu trăbue să-şi dea lui aşa slobozenie care nici spre oamenii cei din rîndul cel mai de jos nu iaste cu cuviinţă. Cel bun şi cuminte cu cît se rădică la mai mare stăpînire, cu atîta se face mai bun şi mai cuminte. Iară celui rău şi nebun dă-i stăpînirea apoi drept îl vei cunoaşte. Că cu înţelepciune zic bătrînii noştri că ţiganul cînd au înpără-ţit, atuncea ş-au spânzurat pre tatăl său şi au tăiat pre mumă-sa, ca să sparie ţeara cu ei. Iară englezii zic că mulţi se înalţă numai ca să-şi areate înălţarea sa cea mică. Iară;. măimuca e măimucă, măcar de ar fi în mătasă şi în aur înbrăcată. Intră noroadele cele barbare toţi domnii sînt înfricoşaţi, iară unde înpărăţeşte sfînta înţelepciune şi luminarea, acolo toţi domnii cei mari sînt mai buni oameni. Cînd se preumblă înpăratul nostru prin Auggarte, adecă prin grădina sa, auzi numai pruncii cei mici zicînd :
— Aicea să stăm să-1 vedem, că pre aicea va trece, apoi vom alerga iarăşi mai nainte.
Deci cui acest ioc nu i s-ar părea raiu pămîntesc ?
70
71
44. MĂGARIUL ÎN PELEA LEULUL Măgariul îşi urîse a purta povară, deci au aflat oareunde o pele de leu cu carea apoi s-au învăluit şi începînd să sparie pre toate cele ce vor eşi înaintea lui, au învrăjbit, spăriat şi turburat toate vieţuitoarele domestice pre cîmp. îndată săriră oamenii la arme, apoi au eşit să vadă ce minune, pelea leului şi glasul măgariului ! Apoi cînd văzură şi urechile atuncea au preceput vicleşugul lui şi lăsînd armele au apucat pari şi bite mari cu buge, apoi încunjurîndu-1 au tras de pre el pelea cea de leu. După aceia dă ! pană l-au învăţat minte. Şi începură a striga :
— Pfui, cace-te găinile care le-ai gonit tu, slutule.
învăţătură. Acuma să se sue cineva pre anvon şi să înceapă a da anatemei şi afurisaniei pre oamenii cei paci-nici şi de omenie, oamenii l-ar vedea că crierii lui sînt stricaţi şi l-ar da în spital. Iară de l-ar vedea că s-au în-brăcat numai în vreo piale de leu ca să sparie, să turbure şi se învrăjbească pre oamenii, atuncea l-ar învăţa minte. De mare folos sînt norodului preoţii şi învăţătorii cei învăţaţi cu minte înţelepţi şi înbunătăţiţi, căutând la dînşii ca la nişte înţelepţi sfetnici, învăţători şi îndreptători ai obştii. Drept aceia tinerii, carii sînt aleşi pentru învăţături şi crescerea pruncilor, trebue să aibă mare grijă, că spaimă cade pre om cînd ceteşte Istoria şi vede cîtă nepăciuire. şi vrajbă au întrat întră oameni, cît sînge drept şi nevinovat s-au vărsat, înpărăţii şi crăimi stinsă de barbari pustiite. In loc de unirea şi dragostea cea cerească, urâciuni, înpă-recheri şi vrăjmăşia iadului, goana, ucideri şi războae s-au sălăşluit întră oameni din pricina capetelor celor nepa-cinice care se suia pre amvon. Şi îndărătnicea lumea. Au vrut Petru cel Mare, întîiul înpărat al muscalilor, să-şi lumineze şi să-şi întărească înpărăţia sa. Iară patriarhul nu lăsă nicidecum. Strigă şi întru numele Iui Dumnezeu porunceşte să nu aducă şi să nu bage învăţătura întră oameni, căci cel neînvăţat nu poate suferi nicidecum învăţătura, pentru căci el ştiia că cum va veni învăţătura şi lumina, îndată toată stăpînirea carea e întemeiată şi întărită spre deşearta credinţă va peri.
Intunerecul fuge preste cap dinaintea soarelui. Aşadară învăţătură preoţilor, învăţătură ! Căci cînd vor fi ei învăţaţi şi făcătoriu de bine, atunci şi tot norodul va fi bun [...].
45. ASINUL, COCOŞUL ŞI LEUL. Asinul păscînd cu cocoşul în soţie, iată de oareunde nimeri un leu, şi tocma atunci cocoşul după obiceiul său au cîntat cucuricu. Deci leului din fire i-au căzut spaimă, căci el cînd aude cocoşul cîntînd, să sparie şi' începe a fugi. Iară asinul au gîndit că de dînsui fuge leul, s-au slobozit după el şi s-au depărtat de cocoş. Atunci leul sărind spre dînsui, i-au arătat cine e leul şi cine e asinul.
învăţătură. Atunci mai rău să ruşinează cineva cînd se zăuită cine e el. Leul din firea sa să teme de cîntatul cocoşului şi nu să ruşinează să fugă de aceia. Omul cel înţelept ascultînd vreo vorbă, sau vreun lucru de care el nici o pricepere sau experienţie nu are, el ascultă şi ia seama ce vorbesc şi ce fac şi totdeauna se foloseşte. Iară cel neînţelept şi nebăgătoriu de seamă el aceia nu poate. Povestec oamenii de un diac singur de sine învăţat că nimenea nu-1 putea întrece în vorbe. Aceia se poate lesne crede că pre cel nebun cine poate a-l întrece. Au zis unii unui filosof la beutură, de ce tace ? că-i vor zice că nemica nu ştii. Iară el le-au zis lor :
— Tocmai bine aţi gîcit, au răspuns acela, căci la băutură care mai puţine ştie, acela mai multe vorbesce. Cel priceput să ruşinează a se mesteca întru aceia, întru carea el nu pricepe, iar cel nepriceput îşi ţine cu mare ruşine de nu va vîrî pasul său. pretutindenea. Apeles, 39 zograful cel minunat, punea icoanele sale înaintea norodului şi asculta părerea multora pentru ele. Au venit păpueariul şi zicea că aceşti papuci ar fi stătut mai bine aşa decît cum sînt. Au ascultat zograful şi au dires papucii. Atuncea el începu a se făloşi şi a vorbi şi pentru picioare. Iară Apeles au răspuns :
— Destul iaste păpucariului numai pentru papuci să vorbească, să nu meargă mai departe de la papuci.
Megavizos satrapul persianilor au venit la Apeles cînd acesta zogrăvea, pre carele îl petrecea slugile şi purtătorii de arme, fiind înbrăcaţi în aur, iară ucenicii lui Apeles căuta cu mirare la acel domn. Insă cînd au început Megavizos a grăi oarece pentru zugrăvire, de carea nemica nu ştiia nici se pricepea, au început ucenicii lui Apeles a rîde : hi, hi, hi, hi ! Atuncea maistorul îi şopti încet, zi-cîndu-i la ureche :
— Nu vorbi mai mult de aceia, că rîd pruncii de tine, şi să ştii cum vorbeşti, şi tu singur te-ai rîde.
72
73
46. MĂGARIUL ŞI BROAŞTELE. Măgariul trecînd cu o sarcină de lemne preste o baltă, au căzut în tină şi sufla muncindu-se să iasă, pre carele broaştele văzîndu-1 îl batjocorea zicîndu-i :
— Vezi tu o rugină urgie î Dar să şezi tot aicea cu noi ce ai face ?
— Tăceţi, nebunilor, le-au răspuns măgariul, au doară gîndiţi că dacă vă iaste voao locul aicea, la toţi trebue să le fie' aicea ? Mie mi dată a porta sarcină grea că dacă nu o voiu purta, încep a mă croi cu ruzile 40 în lung şi în lat. Eu trebue să fiu cu oile, nu în bălţi, că aicea ce voiu mînca ? Ci ajutaţi-m(i) să mă scol şi să mă duc.
învăţătură. Nu trebue să ne mirăm că nu sînt toţi oamenii cu un mod de vieţuire, căci mai vîrtos întru aceasta să văd prea înţelepte osebiri ale neamului omenesc, că sînt oameni de ciuline chiemări, spornici şi au de tot feliul de aplecăciuni. Care nu e faur se miră cum faurul veara în căldurile cele mari toată zioa tupăieşte cu ciocanul în fauria lui. însă el de aceia nicicît nu se miră şi, pentru că aceasta se face aşa, iaste foarte bine pentru obşte. Cînd măturătoriul de coşuri (hornuri) dimineaţa îşi mîtură coşul şi într-însul cîntă, bucuros îl ascultă şi aşa negru funin-ginat de bună voe îi dau pentru hrana vieţii, prejudecînd că şi ei iaste foarte de lipsă în obşte. Aceasta şi acestora asemenea fieştecarele prejudecînd cu iubirea prietenească caută la cea mai de jos măestrie, la oamenii cei lucrători cu mînile şi îi omenesc deacă trăesc ei cu omenie şi cu osteneala lor cea dreaptă îşi agonisesc loruşi pînea cea de toate zilele, sau hrana vieţii.
47. CALUL Şî MĂGARIUL. Calul şi măgariul călătorea înpreună, iară ticălosul măgariu fiind înpovărat preste măsură, au început subt sarcină a tăbărî. Deci au rugat pre cal să-i ajute şi să ia o parte din sarcina lui, că altmintrea iaste gata a sfîrşi suflarea sa. Inse calul făloşindu-se, n-au vrut nemica să ştie, nici să audă de aceia, pană cînd amă-rîtul măgariu slăbind au căzut cu totul mort. Atuncea domnul lui nu numai că au încărcat pre cal toată povara, ci încă şi pelea măgariului. Atuncea au conoscut calul însă tîrziu şi fără de timp, că cu mult mai bine i-ar fi fost să fie ascultat de măgariu şi să-i fie ajutat.
învăţătură. Bărbatul cel drept cruţă sufletul dobitoacelor sale — grăiaşte prorocul. Cine e bucuros să-1 slujascâ dobitoacele sale şi nu vrea să aibă grije pentru dînsele, acela
e mai fără suflet decît dobitocul. Că tocma vieţuitoarele acelea, care le junghiem pentru hrana noastră, trebue să ie junghiem ca cît mai uşor şi mai curund să moară, să nu se muncească mult, iară nu nebuneşte cum fac unii tirani carii cu rîsuri şi cu batjocuri îşi junghie dobitoacele sale. Căci carele nu e milostiv către dobitoacele sale, acela nu va fi milostiv nici cătră oameni, numai să i se dea slobozenie asupra omului. Drept aceia cîncl are omul nişte deătorii cătră cele vieţuitoare, dară cu cît mai vîrtos trebue să aibă cătră făptura cea cuvîntătoare luişi asemenea ? Carele ştie că e puţină vreme pre acest pămînt şi carele are pricepere pentru Dumnezeu, pentru dreptate şi pentru nemurirea sufletului, oare puteare-ar fi eîndva nemilostiv şi neîndurat ? Deci ce vedem noi întru această fabulă urît la ca)ul cel necuvîntătoriu, dar oarecum ni s-ar părea la omul cel cuvîntătoriu şi înţelept ? Ajută fratelui tău întru Jf* toate şi în bună vreme la lucruri bune şi de folos, căci toţi purtăm o sarcină a neştiinţii şi a slăbiciunei. Să nu-1 faci să-ţi 'zică : după ploae căpeneagul şi au trecut baba cu colacul.
.:;48. CALUL ŞI COCIŞUL.41 Cocişul fura ovăsul (zobul) calului şi îl vindea şi în ioc de a da calului ovăs, el îl ţăsăia şi îl spăla cîte de doaă ori în zi.
— Tu, blăstămate, urgie şi celăule ! îi zise calul. în zădar umbli minţind pre lîngă mine spălîndu-mă şi ţăsă-lîndu-mă, dacă tu nu-mi dai mie obicinuitul inerţie deycvăs.
Aceasta şe cuvine celor ce nu-şi înplinesc datoriile sale ci numai gîndesc cu minciuni se astupe ochii altora. Omului celui de cinste şi,bun îi iaste ruşine a cere şi al său. Iară "cel fără obraz şi gros la pele şi ceia ce e datoriu şi poate şi trebue să dea el îndepărtă astăzi pană astară, ele mîne pană poimîne şi aşa mînă tot mai departe, părîn- K clu-i-se că cu atîta mai mult se domneşte, cu cît să cere mai'mult de la dînsui. Darul şi cinstea cînd gîndesci să dai, dă atuncea, nu mai îndepărta. Că de doao ori face bine cei ce face curund. Bis bene facit, qui cito facit.42
: 49. CERBUL. Cerbul au venit la un rîu (izvor) să bea apa, «unde văzîndu-şi coarnele sale, le lăuda pentru mărimea;, şi frumuseţea lor, iară picioarele părîndu-i-se că sînt prea subţiri, foarte le defăima. Cînd iată văzu pre vînători cu cînii venind. Atuncea se slobozi preste cîmp şi îi lăsă
74
75
pre ei departe de sine. Apoi întrînd întru o pădure deasă şi smidoasă, 43 i se încurcară coarnele în crengile pădurii şi ajungîndu-1 cîinii l-au omorît. Iară el ticălosul sfîrşindu-şi viaţa au zis :
— Stinsul de mine, cît de tîrziu cunosc că mai de folos şi mai de mare bine mi-ar fi fost picioarele decît coarnele.
învăţătură. Cît ne amăgim preţuind frumuiseaţea trupului cea din afară, iară a sufletului şi a inimii frumuseaţă, înţelepciunea şi bunele năravuri de nemica sau de puţin preţ le ţinem î Deci această neînţeleaptă părere mai vîrtos în partea cea muerească e foarte de stricăciune şi de pagubă. Căci că ele după mai mare parte a frumuseţii tot preţul şi vredniciia sa îşi pun. Fiindcă multe neînţelepte pentru frumuseaţele sale, tocma din vremile cele de demult s-au storît şi pană astăzi să pătimesc. Deci de aceasta nu e a se mira. Iară cînd vedem multe preaînţelepte şi înbunătă-ţite, că sînt fără de nici o pricină a lor, ci pentru însuşi fru-museţele lor cele mari au dobîndit loruşi jalnic sfîrşit, ca Lu creţi a, Virginia şi ca Magalată 44 şi prea multe altele lor asemenea. Aceasta iaste o mare jale ! Frumuseţa fără în-< ţelepciune iaste ca o floare în tină (imală). Aşadară cînd muerilor nu le iaste cu cuviinţă să-şi pună tot preţul său în frumuseţe, dar cu cît încă bărbaţilor trebue să fie cu totul mai cu mare ruşine.
50. CERBUL. Un cerb orb s-au socotit să pască lîngă ţărmurele mării, cu ochiul cel orb de cătră mare ca să nu se teamă de nimenea. Iară după întîmplare au venit nişte pescari pre mare şi l-au săgetat. Atuncea el murind au zis :
— O, necredincioasă mare, tocma tu mă vînduşi, de carea am gîndit că mă va păzi.
Nimenea niciodată nu poate şti dincătrău îi vine primejdia, nevoia şi asuprirea. De multe ori scăpăm de mare primejdie, iară acolo unde nu gîndim şi sîntem fără de grijă, fără de veste şi fără nădejde ne află primejdia. Cu luare de seamă, cu mare grije şi înţelepţeşte să ne păzim tot-deuna cît putem mai tare.
51. CERBUL ŞI VHA. Cerbul fugind de vînători s-au ascuns într-o vie verde. Iară deacă s-au cam depărtat vînătorii, au început a smulge frunze şi a mînca. Au ochiat' vînătoriul că să leagănă viţa, s-au apropiat şi au văzut pre cerb subt viţă şi l-au omorît.
— Oh, pre dreptate pătimesc, au zis cerbul fiind cu totul în sînge, pentru ce am vătămat viţa carea mă păzea.
Niciodată nu trăbue să vătămăm pre nimenea, încă mai vîrtos pre aceia, carii ne-au făcut vreun bine vreodată, sau ne-au arătat eîndva vreo dragoste.
52. CERBUL ŞI PUIUL LUI. Pre cerb l-au întrebat puiul lui :
— Taică ! Cum e aceasta că tu eşti cu mult mai mare decît cînii şi ai coarne mari şi totuşi cum auzi cînii lătrînd începi a fugi ?
— Oh, fătul mieu ! au răspuns bătrînul cerb — cînii sînt gîlcevitori, iară eu din fire sînt urîtoriu de gîlceavă, apoi mai voesc a mă da în laturi.
Norocos iaste omul acela carele e aşa alcătuit de nu se mînie lesne şi carele poate în vremea mîniei a pre judeca, care urăşte gâlceava şi de ea se feriaşte, acela scapă şi se izbăveşte de multe răutăţi şi de nepăciuiri în viaţa sa.
53. MOTOCUL45 SĂLBATEC ŞI COCOŞUL. Motocul sălbatec prinzînd un cocoş îi spunea că va să-1 omoară, pentru că el cîntă şi strigă toată noaptea şi nu lasă pre oameni să se odihnească în pace. Iară cocoşul au zis :
— Cîntarea mea noaptea iaste plăcută oamenilor şi le e dragă, că după cîntarea mea cunosc în ce vreme iaste noaptea şi cui îi iaste de vreo treabă el se scoală, iară cui nu, el doarme cu pace.
Insă motocul iarăşi au zis :
— Voi, cocoşilor, sînteţi fără de nicio lege, că aveţi mai multe mueri decît turcii şi nicicît nu căutaţi la neamuri şi Ia cuscri.
— Aceia iaste slobodă în legea noastră — au răspuns cocoşul — şi dintru aceasta se fac multe oao stăpînului nostru.
— Ho, ho, schilo ! Nu pot eu toată zioa a mă prigoni cu tine aicea, căci sînt flămînd — îi zise motocul ■— şi minten îl sugrumă şi îl mîncă.
Omul cel rău totdeauna caută mod să facă rău. Iară cînd nu poate se afle, el atuncea şi cu sila face ce gândeşte, fără nici o pricină.
54. MOTOCUL ŞI ŞOARECII. Un mîrtan au venit într-o casă bătrînă unde se afla mulţi şoareci, apoi au început a vîna unul cîte unul. Iară cînd văzură şoarecii aşa primejdie,
76
77
s-au sfătuit să nu se mai coboare jos, ci să umble sus pre grinzi, unde nu poate umbla mîrtanul. Atuncea mîrtânul s-au făcut mort şi s-au întins cîtu-i de lung fără de nici o mişcare.
— Nu ne vei încetul tu pre noi, nu, toate sînt în zadar — zise un şoarece de cei mai bătrîni, măcar belită să-ţi vedem pelea ta, încă nu am cuteza să ne apropiem de pelea ta. Dar încă văzîndu-te nebelit, cum să ne apropiem ?
Cînd cunoaştem vicleşugul cuiva desevîrşit şi răutatea unor oameni, nu trebue să le credem mai mult, tocma să-i vedem că s-au uscat de post şi de pocăinţă, şi cum se zice : Să să sfinţească de vii.
55. COCOŞUL, CÎNELE ŞI VULPEA. Cocoşul şi uit cîne mare au călătorit înpreună şi înnoptînd în cîmp, au aflat un stejar iu foarte înalt şi găunos (buturos). Deci cocoşul au zburat pre o creangă sus, iar cînele s-au băgat în gura lemnului să nopteze. Apoi noaptea cocoşul cîntînd după obiceiul său, l-au auzit vulpea şi au alergat acolo, însă văzîn-du-i la înălţimea lemnului, au început a-i spune că ea din tinereţe au avut mare prietenii ou cocosul şi ar vrea ca şi cu el să se îmbrăţişeze şi să se sărute.
— Eu sînt spre aceia foarte bucuros, draga mea vulpe, au răspuns cocoşul, ci întră mai întîiu în butoara lemnului şi deşteaptă pre portariul mieu.
Iară vulpea a început a striga :
— Hei5 mă ! Care doarme aci ?
Apoi sărind cînele, au apucat-o de gît şi strîngînd-p cu dinţii o au sugrumat.
Deci aşa s-au făcut sfîrşitul prieteniei. Cînd ar avea cineva cu cei vicleni şi răi ceva a descurca, totdeauna să caute să-1 înduplece. încă de va avea ceva cu cineva cu care va putea fi vrednic, să-1 înveţe minte. Iară de pricepe"că-i mai slab decît înprotivă luptătoriul, atuncea el să nu se prindă cu ei de păr.
56. COCOŞUL ŞI PITPALACUL. Un om avînd doi cocoşi au cumpărat şi un pitpalac pre carele slobozindu-1 întră cocoşi, l-au început a-l ciocni cocoşii şi a-l goni care de o parte, care de alta. Iară ticălosul pitpalac eşind dintră dînşii şi pitulîndu-se de o parte oareunde, începu'a-şi plînge nenorocirea lui, care l-au adus strein întră streini, unde-nu pot să-1 sufere. Apoi puţintel după aceia au văzut pre co-
coşi unde să zgăera, zmulgea şi se bătea între sine, deci s-au mîngăiat, grăind întru sine :
— Acestea dar sînt nişte afurisiţi şi blăstămaţi carii şi lor îşi scot ochii. Nu-i de mirare că mă gonesc, căci ei întră sine unul pre altul bat şi se ucid.
învăţătură. Să nu ne nădăjduim că vom putea avea vreodată pace şi odihnă cu aceia carii şi întră sine nu sînt vrednici să trăiască în pace şi într-o unire, căci cine se va nădăjdui spre acei oameni carii nu numai cu alţii, ci şi cu neamurile lor trăesc întru urâciune, în gîlceavă şi în vrajbă şi întru neunire, carii între sine nu se iubesc şi nu se cinstesc, nebuneşte să nădăjduesc că şi pre alţi oameni sau vor iubi sau vor cinsti. Urîtă pasere iaste aceia, care îşi spurcă cuibul ei. Omul cel înţelept şi vrednic cînd gîndeşte întră cei străini să se aşeză, el mai întîiu cearcă să ştie cum trăesc întră sine acei oameni ? (în ţara turcească) în Albania nu. vei afla nici un om învăţat, căci acolo toată înţelepciunea şi vrednicia în puşcă şi în cuţit se cuprinde. Pămînturi46 prea formoasă ! Oameni sănătoşi ! Voinici ! Şi din fire isteţi şi ascuţiţi la minte, însă ce folos e cînd toate aceste daruri prea formoasă fireşti din copilărie le sînt spre rău întoarsă şi pornite ? Amar şi vai aceluia carele e acolo pacinic şi bun. în tot ceasul trăbue să fie gata fieştecarele să omoară, dacă nu-i iaste lui voia, să fie omorît, să apuce, să pohorească, 47 să aprindă cu foc satele altora, să răpească, să ucidă — acele le sînt lor vorbele cele de toate zilele şi mai înţelepte. Locuri mari, foarte formoasă, cum să zice asemenea raiului, şi întrînsele oamenii sălbateci ca fiarăle. Unde e mai mare slobozenie, acolo e mai rea turburare, căci slobozenia fără de legile înţelepte şi stăpînirea e sălbatecă fiară, că var-varii pre varvari şi cei neînvăţaţi pre cei neînvăţaţi niciodată nu i-au adus la bună rînduială, nici i-au pus la bine. Se cere luminat stăpînitoriu şi legi puternice.
57. COCOŞUL, VULPEA ŞI GĂINILE. într-o curte ne-fiind aciia cocoşul, era multe găini, iară vulpea văzîndu-le n-au cutezat a se slobozi asupra lor, ci le spunea prin gard că s-au făcut pace de obşte cu toate jivinile şi de acuma să nu se mai teamă găinile de vulpi, ci să poată slobod a se preumbla pre cîmp înpreună. Ele cu bucurie şi vesele au ascultat aceasta. Iată sosi şi cocoşul, le întrebă : departe gîndesc să călătorească ? Ele spunîndu-i toate cîte au auzit de la vulpe, bucurîndu-se atuncea cocoşul, au zis :
78
79
— Vedeţi că sînteţi tocma proaste, găini, şi fără de crieri ! Căci cînd au auzit cineva undeva şi eîndva vulpea să grăiască bine şi să spună ceva găinilor ce ar fi lor de folos.
Învăţătură. Acelor răi şi vicleni încă mai rele le sînt sfaturile. Cei învăţaţi şi înţelepţi nu vor lua întru mîndrie învăţături, pentru că acest sfat adeseori repetiruesc că noao tuturor iaste conoscut cum că toţi întru oareşicare greşale în toate zilele ne alunecăm şi pentru dînsele pătimim şi iarăşi nu ne putem din destul de dînsele a ne păzi. Şi aceasta iaste : că sfaturile şi îndemnurile oamenilor celor vicleni şi iubitoriu de dobînzi de multe ori fac pre omul cel bun şi priiaten preaiubit cît din nesciinţă poate să ne dea noao rău sfat.
De unul ca 48 acela nu să vorbeşte ; lui nu-i trebue să i să socotească de rău. Căci el aceia nici n-au gîndit, nici n-au avut în minte ca să ne înşale pre noi, ci singur fiind întru înşelăciune, cu inima lui cea mai bună, au trăbuit să ne amăgească pre noi. Aicea să grăiaşte şi pentru aceia carii pentru dobînda sa, pentru viclenie carea se chiamă politica din reotate şi vicleşug, cu gînd şi cu socoteală ne dau noao aceste învăţături şi sfaturi. Cum ne vor putea mai lesne să ne tragă de nas, încătrău vor vrea ei. Cum îi vom putea dară conoaşte ? Să 49 avem numai firească înţelegere sănătoasă, apoi îi vom conoaşte. Să prejudecăm ce oameni sînt aceia carii ne sfătuesc pre noi : oare sînt buni, sînt înţelepţi, arată în viaţa lor aşa lucruri despre care am putea conoaşte ; că iubesc pre de aproapele lor ca însuşi pre sine. Şi de sînt aşa, în bune mîni sîntem. La unii ca aceştia putem fără de îndoială a ne încredinţa, iar decă îi conoaştem că sînt făţarnici, înşelători şi iubitori de dobîndă, atuncea să ne păzim, cum putem, de ei. Iară de nu cunoaştem nici bunătatea, nici răotatea lor, nici înţelegerea, nici neînţelegerea. Aşadară noao ne rămîne ca să urmăm socotelelor şi să ne înştiinţăm pentru ce au dat el noao acest sfat întru acest chip, iară nu altmintrea. Mintea sănătoasă şi prejude-carea iaste cel de bun neam şi prea formos. [ . . . ]
58. BROAŞTELE, COPACIUL ŞI IDRA. Broaştele vieţuind într-un rît50 cu neîncetată nepretenie şi gîlceavă între sine, au început a-şi pofti loruşi căpetenie carele le-ar putea pune la bună orînduială. Drept aceia cu întîmplarea au căzut în rît un copaciu mare de carele s-au spăimîntat ele şi au încetat de a se mai gîlcevi, pană la vreo cîtăva vreme.
Mu după multe acele zile văzînd ele că copaciul nu se mai mişcă, au început iară a se gîlcevi. Deci li s-au trimis idra, carea le prindea şi le mînca. Apoi dintru acea vreme pană astăzi stau în pace broaştele şi în toată seara să sfătuesc, iară cînd să sfătuesc, toate vorbesc şi niciuna nu vrea să asculte. Multe vorbesc, iară nimic nu isprăvesc. Şi pentru aceia din sfatul lor nici un bine nu se nasce.
învăţătură. Broascele ne pun noao aicea înainte pre noroadele acelea care trăesc fără de învăţătură şi fără rîndu-ială legilor celor bune, vieţuind întru turburări. Copaciul închipuiasce căpeteniile cele leneşe, care zac nemişcate şi nesimţitori şi nu sînt vrednici să facă ceva bine. Idra se aseamănă cu muncitoriul, carele smeresce pre oameni, însă el singur face rău. Aşadară ne învaţă pre noi această basnă că neamul omenesc nu poate fi norocos fără stăpînire şi întru slobozenia cea pustie, nici iarăşi supt stăpînitoriu leneş, care de supuşii lui nici nu-i pasă, nici nu le are grija. Mai pre urmă şi supt muncitoriul carele îi mîncă nu pot vieţui. Le trebue pentru aceia înpărat, însă înpărat luminat şi iubitoriu de osteneală, părinte luminătoriu, prea înţelept, dă-tătoriu de legi norodului său. Norocos iaste norodul acela căruia milostivul părintele cel ceresc îi trimite aşa stăpînitoriu ; iară atuncea e cu totul drept norocos şi vrednic să-1 aibă, cînd îl iubesce ca pre un părinte, cu drag îl ascultă şi i să supune.
59. DOAO BROAŞTE. Doao broaşte petrecea într-o băl-tuţă, însă aceia uscîndu-să vera de căldură, au pornit mai departe să caute apă, apoi au aflat o fîntînă afundă. Acolo broasca cea mai tînără au zis ceii mai bătrîne :
— O, ce apă formoasă e aicea. Haide să sărim înlontru. Insă broasca cea mai bătrînă au zis :
— Lesne putem sări în jos, dar de se va usca şi aceasta, oare putea-vom sări afară ?
Aicea fieştecarele poate să-şi închipuiască mintea şi învăţătura de nărav, adecă : ca nemica să nu înceapă omul, nici să facă mai nainte pană ce nu va socoti bine şi va cori o asce cum se va săvîrşi.
60. DOAO BROAŞTE. Doao broaşte vieţuia aproape în vecinătate : una lîngă cale într-o apă mică, iară ceialaltă într-o adîncă mai de departe apă. Aceasta de pre urmă adese sfătuia pre ceialaltă să se mute lîngă dînsa, arătîndu-i ei că mai bine iaste de broaşte a trăi întru adînc şi mai de-
81
80
parte de cale, decît unde trec mulţi. însă aceasta îi răspundea că şi ea singură ştie că aşa e, ci în zadar, că ea s-au învăţat aşa la acela loc cît nu poate nicicum să-1 schimbe. Apoi zicînd ea acestea, iată o cocie trecînd pre acolo de tot o au sfărâmat.
Învăţătură. Noi oamenii sîntem asemenea paserilor acelora care se prind tot într-un feliu de mreaje apoi nu vor să se păzească. Aşa şi noi tocma de acele greşale de care nu numai că au pătimit bătrînii noştri, ci încă şi noi. Dumnezeu ştie de cîte ori printr-însele am pătimit rele şi nu vom să ne păzim. Purcelului de-i vei tăia urechile şi coada din rădăcină, minezi numai se aibă loc pre unde se va vîrî, apoi îi vei găsi acolo. Ci de acestea să nu ne mirăm, că pasările şi purecii sînt fără pricepere. Iară noi cu înţelegere fiind, ar "fi cu dreptul să fim cu mult mai cuminte. Ci învăţătura e grea muncă ! Şi mult mai sus decît gîndeşte cineva ! Cu ce m-am dedat şi am învăţat din pruncie, aceia aşa vom să fie şi să rămînă, tocma cînd s-ar putea prăpădi lumea şi noi cu .dînsa. Video meliora proboque, deteriora sequor. Văd ce e mai bine şi cunosc şi mă duc după ce e mai rău. Zice ticăloasa Tedia.51 Aşa înfricoşată putere are spre om învăţătura şi obiceiul. Noi ne mirăm de alţii că nu pot să-şi izbândească, însă ei despre partea lor nu pot din destul să se mire de noi, iară de sine nu va nimenea să se mire. Cum ne tîlnim undeva cu cineva, îndată le găsim pricină, că aşa sînt şi aşa. Noi tuturor Ie aflăm vină şi de tot feliul de pedece ie cîrnim. Dară aceluia nici în minte nu i-au venit despre acelea ce noi sîntem vrednici să-i iscodim. Noao ne sîntem curaţi şi fără răutate, ca şi cum am fi astăzi din maică născuţi ; apoi decă sîntem aşa, pentru cine se grăiaşte aceasta ? Pentru pruncuţii cei micuţei şi pentru cei fără prihană şi fără răotate tineri ! Căci fieştecare părinte fireşte pofteşte ca fiii lui cei iubiţi să fie mai vrednici, mai buni şi mai cu minte decît dînsui şi nu le poate pizmui, căci aceia sfînta fire nu lasă.
Noi ceşti bătrîni nu putem înşine pre noi aşa lesne să ne îndreptăm, precum putem pre pruncii noştri, carii pană acuma nu au învăţat nici bine nici rău, căci sînt Ia vremea cea mai bună, întru carea pot urî tot răul, vicleşugul, nedreptatea şi toate nebuniile, apoi tot binele pot să înveţe. De nu se vor otrăvi din tinereţe cu obiceiuri rele, ci de se vor adăpa cu năravuri bune şi cu dragoste cătră cinste, cătră adevăr şi cătră toate cele de bun neam fapte bune ferice de ei, că aşa vor rămînea totdeauna şi seminţiia lor încă
mai bună va.fi decît dînşii. încă ferice va fi şi de aceia părinţi înaintea lui Dumnezeu carii se grijesc şi se ostenesc pentru aceia ca fiii lor şi nepoţii nepoţilor mai buni şi mai cu minte, mai pre urmă şi în bună norocire. Căci cea mai adevărată şi mai direaptă buna norocire se naşte din mintea cea luminată şi din faptele cele bune iasă. Iată cum înţelege de aceasta norodul cel mai luminat din Evropa. Aceia carii înpreunează adevărul cu sporiul trebue să fie număraţi între cei dintîiu făcători de bine a neamului omenesc. Fericit iaste norodul acela unde aceasta se gîndeşte şi se crede. Drept aceia să ne obicinuim dară tinerii noştri spre bine, căci toate de acelea atîrnă.
61. MUSCA. Musca au căzut întru una oală cu zamă unsuroasă şi acolo s-au hrănit foarte bine. Ci după aceia vrea să iase şi nu putea, că i să afundase picioarele. Deci au început a zbîrîi cu aripile, apoi şi aripile ş-au muiat şi cu cît se izbea mai tare ca să iasă, cu atîta mai mult se afunda. Apoi au început a-şi zice şi singură :
— Aba, că ticăloasă sînt eu în lume, căci cînd mai bine m-am săturat în viaţa mea, m-am adăpat, m-am scăldat şi m-am îndulcit, tocma atuncea trebue să şi pier.
învăţătură. Vie iaste închipuirea oamenilor celor iubitori de dulceaţă şi cu anevoe Ie iaste a se despărţi de dul-ceţile sale ! Decă nu-şi aduc nicidecum aminte de răotă-tile sale, care le-au făcut în viiaţă, ci numai doresc şi plîng după cele ce rămîn. Cînd gîndesc cîte buţi de vin şi vinarie (pivniţă) pline cămările de miiare, de unt şi slănină, atîta viţei, mici şi purcei nemîncaţi ! Apoi cine din cei vii poate zeuita aceasta ? Galbenii aceia ! pre carii nici razele soarelui celui dumnezeesc nu le-au strălucit ochii, nici le-au îndulcit inima. Iară miile cele înpărţite cărora înprumut date. cărora cu camătă şi toate acelea trăbue să rămînă ? Omule i Au aşa e dreptatea ta ? Tocma atuncea trăbue să mă sfîrşesc, cînd mai bine pofteam se treesc ; acuma voiu să moriu, nu mă lăsaţi, fraţilor ! Chiemaţi doftori ! Chiemaţi vrăjitori, descântători, alergaţi, plătiţi preoţilor să se facă pe la toate besearicile rugăciuni şi bdenii i Socotind că şi sfinţii pre bani fac minuni ! Ce voi face pre ceia!altă lume ? Căci acolo nu să mîncă nici să bea ? Şi aşa omul cel dat dulceţilor ar vrea să trăiască ca Madusal52, ca mai mult să se îndulcească. Omul cel înţelept să hrăneşte ca să viiaze, iar cel fără de
82
83
minte ar fi bucuros să trăiască numai să se hrănească şi să se îngraşă. Bogăţiia de ar curge ca apa să nu vă lipiţi inima de dînsa. Căci fericit53 iaste numai acela bogat carele face comunităţii54 şi pre urma lui îşi lasă nume bun. Iară fără aceasta ce-i zice Evangheliia : Nebune, întru aceasta noapte vor să ceară sufletul tău de la tine, dar cele ce ai adunat a cui vor fi ? Vor rămînea pruncilor. Ticăloşiile ! Fiiului celui nebun nu-i ajută bogăţiia, de nu va aduna aleasă înţelepţi e, că bogat ai lăsat pre fiîul tău cînd l-ai lăsat înţelept şi bun.
62. DOI ŞOARECI. Un şoarece cetăţean au pornit la un sat să cerceteze pre alt şoarece priiaten al lui. Acesta cu bucurie l-au aşteptat într-o cămară cu fîn, unde scoţînd, îi puse înainte ce au avut mai bun, precum : alune, nuci, poame uscate şi o bucăţică de brînză uscată, ce ş-au fost cugetat el pentru praznic, însă cetăţeanul toate acestea întru nernic le socotea. Se înbie, ba şi nu, ba că dinţii lui cei domneşti nu sînt învăţaţi cu de acele bucate. Gustă cîte ceva, dar nu poate să înghită.
— Hei, sărace pretene, clătind cu capul au început a zice săteanului şoarece, au aceasta e hrana voastră prin sate ? Dară vino, frate, cu mine la cetate, de voeşti a şti ce e viiaţa.
Acesta îndată fu gata şi porniră amîndoi. Şi ajungînd de cătră seară, cetăţeanul băgă pre oaspetul său într-o pivniţă a unui boiariu, unde vieţuia el. Deci acolo era carne uscată, brînză şi de tot feliu de fripturi, lăsate pentru cină. Se miră săteanul şoarece şi ochilor săi nu crede. Cînd iată deodată nimereşte stăpînul casei de la vînat, se cutremură curtea de tropotul cailor şi de lătratul cînilor. Deci spăimîntîndu-se oaspetul, fugea prin unghiuri neştiind locul, cît nu ştiia unde mai în grabă s-ar ascunde. După aceia îl mai mîngăe celălalt, zicîndu-i :
— Nu te teme, că aceia nu e nemica !
Apoi începură a gusta cîte ceva, cînd iată în pivniţă slujite şi slujnicele acum după o friptură, acum după altceva intrară. Bieţii şoareci tot preste cap dîndu-şi în tot ceasul care într-o parte, care într-alta fugea. După aceia bietul sătean începu a înjura şi a ruga pre cetăţeanul şoarece ca să-1 scoată afară din cetate, grăindu-i :
— Iţi mulţumesc, frate, şi rămîi sănătos cu aşa domnie nepacinică.
84
învăţătură. Beatus iile, qui procul negotiis, ut prisea gens mortalium, paterna rura hobus exercit suis. Ferice de acela care e departe de supărări, întru asemănarea neamului omenesc celui dintîiu, care ară holdele tătîne-său cu boii săi ! 55 Că să fi zis altcineva acestea în lume, nu i s-ar crede, aşa precum cel înalt, dulcele cîntăreţ Horaţie, acel iubit al înpăratului August, inima şi sufletul mă ţine întîiul ministru a lui August. El, carele de ar fi putut, ar fi poftit totdeauna cu August să vieţuiască şi să înpărăţească. Şi nu numai ce au grăit aşa, ci şi pentru sine acest feliu de vi iată au ales. Aicea trebue luat seama că adeseori aceia, carii nu sînt bogaţi pre cei bogaţi îi osîndesc,' precum şi cei urîţi află celor mai frumoşi decît dînşii oarece pricini şi stricăciuni găsesc şi pre cheltuiala lor de ei rîd. Şi aceia carii nu sînt în vreo deregătorie şi vrednicie, sau domnie, carii mari aplecăciuni caută şi află în ei nescari ne ajungeri numai ca să-i poată de vreo parte sau de alta pleca şi cătră sine mai aproape a-i aduce. Pentru aceia bine gîceşte un italian : Non e bella, che ditesti una brutta, zicînd : Nu iaste frumos carele ar urî pre cei urît. 56 Fieştecare pizmuiaşte ce-i mai formoase decît el. Deci unul, carele scrie şi pofteşte să în-drepteze năravurile oamenilor, cu totul trebue să fie curat de această prihană carele se naşte din zavistie. Pentru aceia trebue bine să se ştie că bogăţiia, stăpînirea şi domniia sînt prea frumoasă lucruri, întru acel cu minte şi înbunătăţit bărbat carele întrăbuinţează precum spre al său, aşa şi spre al patrii sale folos. Iară întru acela să strică şi să osîndesc, carele are numai ca să muncească mai mult. Iară despre altă parte Horaţie al nostru pre acei săteni îi laudă, care sînt cu minte şi iubitori de osteneală, cărora le sînt curate căsuţele întru carele vieţuiesc şi vasele dintru carele se hrănesc. Iară a trăi într-un loc cu vacile, cu porcii, cu găinile, cu reţele — aceasta e dobitoceşte iară nu omeneşte. In toată starea de oameni iaste de trebuinţe a cunoaşte şi a despărţi pre cel înţelept de cel neînţelept, pre săteanul cel vrednic şi de omenie de cătră cel leneş şi sănătos, zdravăn şi fără de nici o lipsă cerşitoriu. Iară carele această deschilinire nu e vrednic a face, acela amestecă răul cu binele şi întoarce gîndul cel firesc dintru carele nemica nu se poate naşte ceva bun. Deci această rînduială a. lucrurilor fieştecăruia îi e de lipsă, iară mai vîrtos aceluia, căruia îi zic : ^
— Doftore ! vindecă-te pre tine însuţi. Şi învăţăto-riule ! învaţă-te pre tine însuţi mai întîiu.
Căci orb pre orb cînd poartă, oare ce va fi ? Lesne poate gîci fieştecarele. însă trăbue unde şi unde şi celui învăţat
85
să I se erte. Căci numai singur domnul Domnezeu iaste fără de greşale. Aşa toţi zic şi aşa drept şi iaste.
63. PUII DE ŞOARECE ŞI MUMA LOR. Puii şoarecelui decă au crescut, au început a umbla, a eşi din gaură şi a alerga. Au văzut mai întîiu în viaţa lor mîrtanul, motocul sau pisicul ; deci au întrebat pre muma sa ce feliu iaste acesta ?
— Nu întreba, fătul mieu ! Că acesta e rău şi îndărătnic şi se chiamă mîrtan, motoc. 57 Numai acesta să ţini bine în minte ca nu cumva văzîndu-1 în casă să eşi din gaură afară, că apoi va afla vreo minune.
— Ce .mîrtan, mamă ! Hiu î Că şi numele îi iaste înfricoşat. Dar ia caută, mamă, cum şede cu pace nimănui nu face nimica, numai ce să linge şi să netezeşte — zise şo-receiul.
Apoi iar zise mumă-sa :
— Ia seama bine. Să nu-i crezi — să nu-ţi vină răul53 de dimineaţă, că acesta cînd se face mai neluotoriu ele seamă, atuncea mai tare să te păzesci de el.
Insă nebunul şoarece neputînd şedea în pace, gîndea că-I mîneă locu, caută, fuge înapoi, priveşte şi iar caută din gaoră să-1 vadă se-! oehiiască mai bine. Iară cînd văzu pre motoc întors cu spatele de cătră gaură îş mai scoase capul să mai vadă puţinteluşi încă şi mai bine. Poaf, motocul cu laba pre capu-L
— Dii ! Ţi ! Ţiu ! Ha, ţiu ! Ii zise mumă-sa :
— Nu vrei să asculţi, te mîncă spatele ? Ai găsit cine te va scărpina.
Aşa iaste pruncilor celor mici, care nu ascultă pre tatăl său şi pre mumă-sa.
64. ŞARPELE ŞI LUCRĂTORIUL DE PĂMÎNT. Şarpele vieţuia într-o gaură aproape de casa unui lucrătoriu de pămînt, iară acesta de multe ori putea să-1 omoară. însă pentru oarecare credinţă deşartă n-au vrut. Deci pruncul lui nevăzînd au călcat pre şarpe pre carele şarpele l-au muşcat, îndată ţipă pruncul. Apoi tatăl său au apucat toporul să omoară pre şarpe. Ci acesta s-au vîrît în gaoră şi numai ce i-au tăiat coada. Apoi nu îndelung au murit pruncul şi l-au îngropat înaintea casii. Deci după multă vreme au scos omul înaintea lăcuinţei şarpelui pîne, sare şi au început a chiema
pre şarpe să se înpace. Aceasta nu ştiu face el cu bun sau cu rău gînd. Pentru aceia i s-au răspuns :
— Toate acelea sînt în zadar, vecine, că pană vei vedea tu mormîntul fiiului- tău şi eu cu coada mea tăiată, pace dreaptă întră noi nu poate fi.
Învăţătură. Oamenii carii au făcut rău unul altuia, şi de se vor înpăca vreodată, iarăşi să se păzească unul de altul. Că aceasta iaste a şerpelui înţelegere, şi după nenorocire pentru oameni sluj aste, pană atuncea pînă cînd vor fi nedrepţi întră dînşii. Iară cînd vor vrea din nedrepţi să se facă drepţi şi din nebuni să-i facă buni, atuncea această politică a şerpelui nu ar fi pentru dînşii. Noi ca nişte cuvîntătoriu şi înţelepţi avînd dreptatea lui Domnezeu înainte ochilor,. întru toate înţelegerii cei sănătoasă trăbue să urmăm. Conoscînd că din vrajbă între vecini şi din ţinerea minte a răotăţii cei dintîiu nici un bine nu se naşte, ci răo-tate'-şi nenorociri noao şi altora. Iară din fericita pace, dulcea dragoste şi unire se naşte cea de comun a vecinilor fericire şi buna norocire. Pentru aceia toate urî-ciunile şi supărările cele dintîiu, care ne-au făcut noao cineva, trăbue să le facem uitate. Şi numai pentru aceasta să ne îngrijem, adecă pentru buna norocire şi fericirea cea vecînică şi ce putem face să facem : cum putem fi de acum înainte mai buni [...]•
65." ŞARPELE ŞI SĂTEANUL Un sătean au aflat iarna pre un şarpe jumătate îngheţat. După obiceaiul bătrîn al credinţii deşarte făcîndu-se milă de dînsui, l-au dus în casa sa, unde l-au pus supt cuptoriul cald. Deci el după ce s-au încălzit şi s-au dezgheţat au început a se tăvăli prin casă, a şuera şi a-şi vărsa veninul. Apoi săteanul văzînd acest spurcat nărav şi nemulţumire, l-au gonit afară iarăşi în frig, unde iarăşi au înghieţat şi ş-au sfîrşit al său veninat nărav.
Învăţătură. Vrednică răsplătire şi remuneraţie şi plată a. omului celui cu mores rău şi nemulţumitor iu, carele facerea de bine cu rău răsplătesce, răotatea carea şi întră varvarii cei mai răi iaste scîrnavă şi urîtă. De s-ar gîlcevi şi s-ar 'urî omul măcar cum pentru orice lucru din ţircum-stanţii cu prietenii şi iubiţii săi şi s-ar despărţi nemica mai puţin niciodată să nu lepede dinaintea ochilor săi, vremea dragostii şi a prieteniei.
Că sfîntă e vorba bătrînilor noştri : Adu-ţi^ aminte de pînea şi sarea carea ai mîncat la mine. Prea înţelepţeşte
86
sfătuesc grecii, ca şi cînd vei să iubesci iarăşi. Nemica nu e mai cu spornicie a stinge gîlceava şi urîeiunea decît a-şi aduce aminte cineva de dragostea cea de mai nainte. Ma toate sînt acestea în zădar, cînd inima din tinăreţe e înde-rătnică şi otrăvită.
66. PEUNUL ŞI CEUCA.59 Adunîndu-se paserile să-şi aleagă loruşi căpetenie, peunul au început a-şi lăţi penele sale, socotind că pentru frumuseţea penelor sale îl vor alege înpărat sau căpetenie. Ceuca i-au zis :
— In zădar te muncesci tu aciia umfiîndu-te şi lăţin-du-ţi penele, că ce ne vor folosi penele tale, cînd vom sta a ne oşti sau a ne bate cu vulturii. Noao trebue pre cel mai înţelept, pre cel mai slobod şi mai tare să-1 alegem de căpetenie.
Insă aşa feliu e vulturul, deci aşa au şi făcut. . .. Această fabulă ne învaţă pre noi ce căpetenie trebue a ne alege pentru a ne stăpîni.
67. CEUCA ŞI ALTE PASĂRI. Alegîndu-şi paserile pre vultur căpetenie sau înpărat, s-au sfătuit ca la zioa cea numită să se adune toate şi fiescecarea să se arete de ce e bună. Aicea ceucei îi era ruşine a se arăta în moda sa cea firească ; pentru aceia strîngîndu-şi de toată plasa de pene, s-au înpestrit şi s-au înpodobit. După aceia au venit aşa întră celelalte pasări. Ma pasările cunoscînd vicleşugul ei, au venit la dînsa şi începînd a-şi zmulge fiescecarea penele, rămasă iarăşi ceucă.
De aicea fiescecarele poate lesne cunoaşte înţelesul acestei fabuli ce va să zică, adecă : a nu se arăta aceia ce nu e, nici a se face că are ceia ce nu are. Că ceuca mai de omenie vrea fi fost arătîndu-se în firea sa, adecă ceucă, nu a se fi schimbat cu penele altora.
68. CEUCA ŞI VULTURUL. Ceuca văzînd un vulture unde se slobozi şi apucă un miel în unghii apoi zburînd s-au dus cu el. S-au slobozit şi ea la un berbece în a căruia lînă încurcîndu-se unghiile, nu putu să mai zboare, Văzînd-o păcurariul au prins-o şi zmulgîndu-i aripile o dede pruncilor să se joace cu ea zicînd :
— Copii (prunci), iată ceuca ceia ce gîndea a fi mai mare decît un vultur.
Acestea legîndu-o cu aţişoare de picior o hrănea şi se juca cu ea. Acum preste puţin crescîndu-i aripile să fură,
apoi zburînd cu aţa la picioare, s-au lăsat pre crengi în care învăluindu-se pre lîngă o creangă, au remas spânzurată. Atuncea au început a se plînge însăşi de sine, zicînd :
— Acum cu adevărat n-am minte şi sînt cu totul proastă şi nebună ceucă. Întîiu, că m-am slobozit la aşa lucru peste puterea şi virtutea mea. A doao, că n-am răbdat pre prunci —aşadară trebue să pier aicea acuma . . .
Arătată iaste învăţătura acestii fabule ce ne glăsuiaşte adecă : să nu ne slobozim întru ce nu sîntem vrednici. Că să putem scăpa de răul cel mai mare, aşadară să suferim cel mai mic.
69. MAEMUCA ŞI DELFINUL. Călătorind corăbierii pre mare nu departe de Atina, avea cu sine o măemucă. Se ridică o furtună aşa mare şi puternică, cît au resturnat corabiia şi s-au înecat, iară corăbiiarii s-au mîntuit înno-tînd, ma măemuca se înecă. Atuncea delfinul, care spun că e un peşte foarte milostiv cătră oameni şi pre mulţi îi mîntuiasce de înecare, văzînd pre măemucă. au gîndit că e om şi luînd-o pre spatele sale, au scos-o la ţărmuri, ma au întrebat-o înotînd de unde e şi cine e ? Iară ea au spus că e din Atina de mare neam. Delfinul au întrebat-o cunoaşte pre Pirei (un liman al Atinii unde stau corăbiile). Măemuca gîndind că e vreun om :
— Cum nu l-aşi şti ? zice, că el îmi iaste mie neam.
— O, tu cap mincinos, ţi neam Pirei ? Vrei să te îneci, apoi minţi ? Haida, nu eşti de viiaţă.
Apoi lepădîndu-o de pre sine, această de bun neam prea mincinoasă se înecă şi-şi sfîrşi minciuna.
învăţătură. Minciuna e aşa reotate, deci cînd nu se face spre paguba şi stricăciunea altuia, nemica mai puţin, cu totul e grozavă şi urîtă şi cu totul necuvioasă la omul cel de omenie şi de cinste. Aceasta oarece nemotenie 60 are cu gluma, căci obicinuit iaste că glumindu-se oamenii, nu grăesc ceia ce gîndesc, ci unii aşa din glume se obicinuesc a minţi, cît fără toată gluma mai pre urmă tot mint. Adevărul cît e de bun neam bonitate, atîta e minciuna de rea şi de ruşine. Iară la o răotate şi la o primejdie foarte mare (poate zice cineva) ce vom face la o nevoe de mare lipsă ? E ! Lipsa şi nevoia cea mai mare iaste aşa lucru, cît nu se pot da ei reguli, nici legi prescrise. Omul de cinste şi bărbatul cel vrednic ştie să-şi deschilinească nevoia din nevoe şi nu primeşte fieştece nimicuri a fi nevoe. Deci să preju-decăm de am da că în nevoe se poate minţi, atuncea trebue
' aa
să dăm slobozenie că se poate face toată răotatea ele voe, apoi atuncea las să se ducă dintru această cu Dumnezeu şi dreptatea şi cinstea şi omenia şi toată altă faptă bună.
In vreme de harţ (rezmiriţă) a minţi şi a înceiui pre nepriîatenul şi vrăjmaşul şi pre făcătoriu! de rele al corn unatetului, pre tîlhariul mai vîrtos cînd nu se poate ait-mintrea fără numai cu minciuni mîntui de primejdie, fiind nevinovat şi drept. Pre sine sau pre altul pre careva de rău a izbăvi, ni se pare că şi însăşi minciuna în aşa întîm-plare îşi schimbă firea ei. Insă acestea întîmplări nici adese se întîmplă, nici eu aicea grăesc de dînsele. Că legile firesci şi ceteţăneşti pentru aceste ne scrie stări trebuincioase întru nevoi, după care sîntem datori să ne portăm. Aicea e cuvîntul pentru minciunile care se fac ori prin creşterea cea rea, şi din obiceaiu ori din cea mai rea şi fără orînduială iubire de dobîndă. spre stricăciunea, spre paguba şi înpotrivă cinstei şi numelui celui bun al altor oameni. Minciuna, care se face din neştiinţă se poate socoti nevinovată (de acestea mulţemită lui Dumnezeu) puţini sînt de aceia căci nimenea nu poate zice că n-am ştiut că nu e bine a fura şi altuia a pofti rău. Şi pentru adevărul a vorbi şi cu ştirea a face altuia asuprire şi rău, însemnează adevărul a-l întrebuinţa şi binele în răotate a-l întoarce. Pre pruncii cei mici dară foarte tare să-i păzim de toată minciuna în glumă şi fără glumă, cu gînd rău şi vicleşug, ca şi de otravă şi venin, căci deacă din pruncie se învaţă acele, în toată viiaţa nu se pot desvăţa căci aceste rele obiceiuri sînt dreaptă otravă sufletului, inimii şi năravurilor.
70. CATAEA SAU MÂZGA 61 ÎNGRĂŞATĂ. Un orn au
vrut să vîndă o mâzgă şi pentru ca să o vindă cu bun preţ o hrănea cu orz să se îngraşă. Aceasta cînd s-au hrănit bine şi s-au îngrăşat, s-au făloşit atîta, cît au. zis stăpînului să o vindă în loc de cal, adăogînd că tatăl său nu au fost măgariu, ci hat (cal turcesc). Bine. Aşadară în vremea tîrgului nu au dus-o unde se vindea măzghele, ci unde caii cei buni. Acolo încăleeînd-o un cumpărătoriu şi începîncl a se întrece cu caii de loc, despre o parte pentru grăsime, despre altă parte, fiindcă era mâzgă, începu a rămîne a înapoi. O înpung cu pintenii, o bat cu bicele, o silesc preste măsură să alerge. Atuncea abiia resuflînd, zise :
.— Mă rog, nu mai dareţi mai mult, nici mă siliţi, că nu mai pot.
Apoi au spus drept că e mâzgă şi de ce neam iaste.
—- Numai aceasta e făloşia şi mîndria mea, care era să-mi mînce viaţa.
învăţătură. In zadar se arată cineva că e de neam mare, deacă el nu-i nici de o treabă şi nu e bun de nemica. Omul cel vrednic şi în ţara şi în patriia sa iaste slujit şi de bună treabă. Nu numai că începe buna nemuire sau nobiletatea sa, ci şi pre născătorii iui îi face nobili. A se ruşina de neamul său aceia e dreaptă prostie. Agatocles craiul Sira-cuzei fiind fecior de olariu, ma pentru bunătăţile, vredniciile bărbăţiei iui şi facerii clin destul, la ţara şi patria sa s-au învrednicit a fi înălţat la crăime, şi nu numai nu se ruşina de starea tătîne-său, ci şi totdeauna la masa sa întră vasele cele de argint şi aur şi vase de pămînt cu porunca lui se ponea. Şi aceia i-au slujit lui spre mai mare mărirea vredniciei lui.
Un înpărat piersinesc mergîncl odată la vînat, după în-tîmpiare au venit întru o colibă a unui păstoriri şi văzînd aci un copii (prunc sau cocon) formos la faţă şi ager la minte, apoi cerîndu-1 de la tatăl său, carele i l-au şi dat, ma zise aceste cuvinte pruncului sfătuindu-i bine să păzească-căbănăcioara şi bătui (toiagul) cu care au umblat după oi şi niciodată să nu-şi uite cine au fost el mai nainte. Acest prunc cu numele Alia cu vreme au ajuns a fi mai marele vezir înpărătesc. Acesta avea în curtea lui o cămăruţă în carea pre nimenea niciodată nu-1 lăsa să între, ci numai el însuşi în toate zilele cîte o dată întrînd acolo să ruga lui Dumnezeu. însă spre oamenii cei mari adeseori se rădică zavistie mare, aşadar zavistnicii lui l-au clevetit şi minţiră asupra lui că el cu nedreptate şi din repiri au umplut o sobă de aur în care niciodată pre nimenea a întră riu-1 sloboade. înpăratul carele altmintrea îl iubea şi—1 cinstea foarte şi credinciosul lui a fi fără de îndoială îl ţinea, au pornit singur ca să se încredinţeze. De aceia nevoi pre veziriul să deschidă soba lui cea pitulată (de taină). Fiind ei nevoit, au deschis soba,. însă ce au văzut aici ? Căbăini-ceaua şi toiagul cel păstoresc şi o poneavă 62 aşternută, pre care se ruga el lui Dumnezeu. Deci înpăratul plin de mirare şi. de minune l-au întrebat ce însemnează acestea ? El au povestit sfatul tătîne-său. Atuncea înpăratul I-au înbră-ţişat. cătră pieptul său şi cu ochii plini de lacrămi îl săruta şi .zicea :
— Alie ! Alie ! Prea dragul mieu Alie ! Tu eşti omul lui Dumnezeul Tu eşti stîipul înpărăţiei mele.
91
71. FURNICA. Spun că în vremea cea de demult furnica fu om lucrătoriu de pămînt, care nemdestulîndu-se cu osteneala sa, se lăcomea spre ale altora şi, unde ce putea, tot fura. Deci blăstămînd-o tot norodul, s-au făcut furnică. Insă în deşert, că au schimbat numai chipul, iar năravul cel rău nu l-au lăsat nici pană în zîoa de astăzi, căci ea tot fură grîul altora şi îl duce.
Şi această fabulă ne învaţă şi ne sfătuiaşte ca să ne păzim încă din tinereţe de obiceiurile cele rele.
72. GRIERUŞUL ŞI FURNICILE. Grieruşul au venit
iarna la furnici, rugîndu-se să-1 înprumute cu vreun grăunţ de grîu, ca să se hrănească şi să nu piiară de foame. L-au întrebat furnicile :
— Dar ce ai lucrat astă-veară ?
— Am fluerat ■— zice acesta.
— Ai fluerat ! Aşadară tu astă-veară ai fluerat, acuma joacă, ca să-ţi treacă de foame ! Haida, trage-te şi te cară din uşa noastră.
învăţătură. Lenea iaste păcat de moarte, căci dintr-însa se nasc multe reotăţi — lipsa, sărăcia şi toată nenorocirea dintr-însa purcede şi se înpuţeşte omul în lenevire. Încă şi viiaţă îi iaste spre rentate — zace pană îl dor coastele şi abiia aşteaptă să-i treacă zioa. Bărbatului şi muerii le stă urît şi ruşine fără lucru a şedea, de ar fi cît de avuţi. Că tot cel ce nu gîndeşte de bine, el gîndeşte de rău. Căci firea omenească iaste aşa, ca el totdeauna să se îndeletnicească întru ceva. Cel leneş nu s-au născut să viiaze şi să trăiască ci să putrezească şi să piiară încă vieţuind. De se naşte sărac, el pîndeşte să se sfîrşească cerşitoriu. Nu e nici un folos, nici moşie patriei, nici neamului său, nici însuşi lui. Şi pentru unii ca aceştia s-au obicinuit oamenii cei bărbaţi a zice că mai bine se fie mort decît viu. Că de ce treabă 63 e aşa viiaţă ? Iară cei înţelepţi mai mulţi zic că unul ca acela nu e bun de altă fără numai de călugărit. Unii zic că călugărul şi cerşitoriul sînt tot una.
Afinii cînd începură a se înstreina de bunătăţile bătrî-nilor lor şi a se da lenevirii atuncea au fost că văzîndu-i Timoi pre aceia aşa fără nici un lucru leneşi şi deşerţi, le spunea lor că au gîndit să dea să zidească în curtea sa o zidire şi un lemn mare crencurat, care îi stă în cale, să-1 tae. Apoi să nu-şi piiardă vremea ci să se ducă să se spîn-zure într-însul, căci spre atare treabă nicăiri nu vor afla mai bun lemn. Pentru că soarele, luna şi toate făpturile
Iui Dumnezeu oare cătră ce ne învaţă cu neîncetatele umblări şi mişcările sale, de nu cătră îndeletnicirea noastră cea de pururea căriia nu e de lipsă nici o lucrare cu mîinile, adecă meşteşugul şi negoţetorii, fiindcă au cu ce trăi, ei să nu trăiască 100 de ani, ci 1000 tot ar avea pentru ce osteni din destul şi înbunătăţi inima şi cătră perfecţia cea mai mare să le aducă. Dobitoceşte iaste numai a mînca şi a zăcea, dacă l-ar lăsa cineva, numai fiindcă el sirimanul cu mintea şi cu gîndul nu are nici un lucru. Cel bogat şi de bun neam, cinci conoaşte preţul cel drept şi sporniciia sufletului celui cuvîntătoriu şi înţelept, nu se îndoiaşte cum că ar mai avea lucru întru această spurcată viiaţă, ci ca şi un iubitorii! de osteneală adună noao miiarea cea prea dulce. Deci putea-vom noi să nu băgăm de seamă, pentru miiarea şi bogăţiia sufletului celui cuvîntătoriu şi fără de moarte a nostru ? Pentru aceia pruncii şi fetele mai vîrtos cînd sînt avuţi şi de părinţi de bun neam, din unghii tinere trebue a-i obicinui cătră iubirea de osteneală. Care le va sta înainte, II se va părea că nu numai nu e greu ci încă le va fi foarte dulce mîngăiare lucrînd şi ostenindu-se. Inse cu măsură, că sînt încă trupuri fragede şi de lucru greu sau rădicare se pot lesne strica. Aicea se înţelege lucruri uşoare.
73. PRIVIGHETOAREA ŞI COBĂŢUL.64 Privighetoarea cînta primăvara şi veselea pre toţi carii o auzea. Au prins-o cobăţul şi vrea să o mănînce. îi zise :
— Nu mă omorî, că vezi cît de cu bucurie mă ascultă oamenii şi-mi zic dulce cântăreţ al primăverii.
■— Ce-mi pasă mie de primăveara ta şi de cei ce te ascultă pre tine, zise cobăţul, că mie numai de aceia mi grije, cum voiu umplea eu foalele mieu cel gol.
înţelepciunea, învăţătura, nume de cinste şi faptele cele bune toate sînt ca o nemica înaintea acelora carii caută norocirea şi fericirea lor în blid şi în bocal. Că până cînd e plin foalele lor, de toate celelalte rîd şi le batjocoresc.
74. PRIVIGHETOAREA, CUCUL ŞI ASINUL. în primăveara privighetoarea după obiceiul ei cînta. îi zise cucul :
— Vrei să ne rămăşim că eu cînt mai formos decît tine ?
— De vrei, haide ! însă care ne va fi judecătoriul ?
93
92
■— Iată — respunse cucul — acela ce paşte acolo. Vezî cîtu-i sînt urechile !
Apoi începură a cînta înaintea asinului, care asculta cu urechile rădicate. însă ce ştie măgarul ce e cîntarea prive-ghitoarei. El zisă că mai formos cîntă cucul, şi aşa au pierdut priveghitoarea rămăşagul iar păstoriui au mîngăiat-o zicînd :
■— Nu te ruşina, prea iubită privighitoare, că pentru tine iaste mai mare cinstea că măgariul nu i se pare de cîntarea ta şi nu-i place lui !
învăţătură. De ar face neştine nu ştiu cît bine, nu poate plăcea la toţi. Că nici Dumnezeu nu Ie iaste spre plăcere ia toţi cînd le dă ploae. Cîţi oameni atîtea năravuri. Căci cînd are fi toţi oamenii din destul înţelepţi şi iubitori de dreptate, nu ar fi întră dînşii nici o gâlceava, nici neîn-preunare şi cu mult ar fi mai bine pentru dînşii. Ci nu se ajunge unuia una, altuia alta, iară unora şi amîndoao. Eghiptenii cei de demult închipuia pre judecătorii! fără ochi zicînd că lui nu-i e de lipsă se caute la acela pre carele îl judecă, ci numai se asculte ce se vorbeşte. Iară fără nici o doială au căutat ca judecătoriui lor să aibă urechi omeneşti şi tare plecăciune cătră prejudecare, căci într-alt chip nemica le-ar ajuta lor că e orb. Dreptatea şi pacea s-au sărutat, iară dragostea şi adevărul s-au întîmpinat. Zice cîntătoriul de psalm : Prea iubite nume ale inimilor celor bune ! Oare cînd veţi lua voi toată stăpînirea voastră spre oameni, cînd va peri dintră dînşii varvariia, neştiinţa şi nedreptatea. Care nu ştie el trăbue din neştiinţă să pipăe şi să rătăcească fie încătrău. Iară de e înrăotăţit, în deşert ştie, că l-au orbit răotatea.
75. BĂTRÎNUL ŞI MOARTEA. Un om bătrîn ducea o
sarcină de lemne şi ostenindu-se au lăpădat-o jos, ca să se odihnească. Apoi vrînd iarăşi să o rădice nu putea. ; atuncea au început a zice :
— Vai, moarte, moarte ! Unde eşti, căci nu vini sa mă duci de pre lumea aceasta, să nu mă muncesc atîta.
Cînd iată moartea odată au stătut dinnaintea lui? aşa de urîtă precum o zugrăvesc şi—1 întrebă :
— Pentru ce m-ai chiemat, moşule ?
Iară bătrînul fiind înfricoşat sirimanul de el, zise : ■— La nemica te-am chiemat, că mai bine ar fi fost de n-ai fi venit. Iară deacă venişi, ajută-mi mie unui bătrîn să încarc această sarcină în spate, să mă duc mai degrabă acasă, că mă aşteaptă bieţii prunci.
învăţătură. Nimărui nu-i place a muri, de ar vieţui cu cîte nevoi. Spun unii că un bătrîn s-au gătit să treacă preste un monte auzind că acolo iaste un Ioc unde nici un bătrîn nu poate trăi. însă auzind că ia muntele Ceau s-au ivit un urs groaznic, luîndu-o fuga moşul înapoi cătră casă. Altuia i s-au urît a mai trăi şi luând o funie, s-au dus în pădure să se spînzure apoi au căutat şi iar au căutat şi n-au putut afla nici un lemn să-i placă, ca să se spînzure. Iară după ce au flămînzit, s-au întors iarăşi în sat şi au început a striga e5 pre gloate :
— Daţi-mi ceva să mănînc, gloatelor ! că puţin de nu niuriu de foame ! Blăstămată pădure, că nu e nemica de trebuinţă într-însa. Nu se poate afla nici un lemn de care s-ar putea spînzura omul cum se cade.
Mai una, apoi mai mult nu. Alt bătrîn au zis că el ar plăti foarte bine care i-ar spune cum ar putea muri mai curînd. S-au aflat un om bun care s-au făgăduit că-i va spune şi fără de plată. îi zise :
— Ia stai lîngă gai. 66
Ei iară se depărta, luă puşca amină. încordîndu-o au întins-o cătră bătrîn şi însămna spre el. Iar moşul fugea în gai zicînd :
— Ce ! Nebunul acesta cu totul m~ar trânti de pămînt ! • Pană aicea de glume. Noi nici am venit cu voia noastră întru această viiaţă, nici iarăşi trăbue să poftim a eşi dintr-însa pană cînd ne va cinema iarăşi acela carele ne-au şi trimis aici. Iar cînd ne va chierna, atuncea sau vom vrea, sau nu vom vrea, trăbue să mergem. Toată detoriia noastră iaste ca să ne grijim. cînd ne vor chiema să fiem gata a porni cu cuget curat şi cu inima fără răotate, că nu ştim vremea şi ceasul cînd va.fi aceia. Pentru aceia trăbue în toate zilele şi ceasurile să fim gata. Fericit iaste sufletul cel curat şi înbunătăţit, carele totdeauna are în urechi acele prea fericite cuvinte : „Iată mirele vine, eşiţi întru întîmpinarea lui44.
76. ŢAPUL, TAURUL ŞI LEUL. Taurul au văzut de departe un leu foarte groaznic. S-au spăriiat, au fugit şi s-au ascuns într-o poiată streină. Iar ţapul casnicului au început a-l goni şi a-I boldi cu coarnele, ca să iasă afară din poiata lui. Taurul îi zicea :
— Fii bun şi şezi în pace, ţapule. Şezi în pace numai pană va trece leul, că nu-ţi voiu mînca eu poiata.
94
95
Deci cine va da; nebunului minte ? Tot se răpezea ţapul şi-I lovea pre taur cînd dinapoi cînd în cap cu coarnele. Au trecut leul şi s-au depărtat. Iară taurul vrînd să iasă, aşa au izbit pre ţap trecînd pre lîngă dînsui poncişi în coaste, cît s-au răsturnat şi au început a să trînşi prin poiată, sberînd : becă, că ! că ! Behe, he, he.
— Becăcăiaşte tu acuma aci, au zis taurul, pană îţi va fi destul. Au nu-ţi ziceam eu să şezi în pace pană eşti zdravăn.
învăţătură. Unii din noi făcîndu-se domni, ca şi slujite care slujesc pre la domnii cei mari cînd văd pre Vreun om de omenie sau mai bun decît dînşii în vreo primejdie sau în vreo strînsoare şi ei sar asupra lui. Iară cînd dă Dumnezeu ele să întoarce vremea altmintrea, atunci ie vine ciumelitura pre cap. Omul cel înţălept cu cît îl înalţă norocirea, cu atîta el se face cu mai bun nărav şi mai de omenie. Iară cel mojic şi rnăreţ cu cît îl rădică norocirea, cu atîta mai tare nebuneşte, i să întorc crierii şi nici în-chepe în pele lui. începe a sări asupra celor mai buni decît dînsui şi aşa rămîne de rîs şi de batjocură şi neamurile din urmă. Să căutăm numai cu luare de seamă la acest prea frumos caracter al inimii cei de bun neam. Adrian cînd stătu înpărat la Roma au văzut pre un mare nepriia-ten al său care se pitula din naintea lui. Atuncea Adrian i-au zis :
— Nici te teme nici te ascunde mai mult dinaintea mea, căci eu acuma sînt înpărat.
încă mai una asemenea cu aceasta. Ludovic al doisprezecelea fiind încă herţog al Burgundiei avea pre unii din domnii cei mari nepriiateni, carii în tot chipul îi făcea pacoste. Iară cînd s-au pus acesta craiu, au început a-l sfătui oarecare să-şi izbîndească spre toţi făcătorii de rele, însă el au zis atuncea aceste vrednice de pomenire cuvinte :
— Ce gîmdiţi voi, oamenilor ? Au nu ar fi ruşine craiului franţozesc să facă izbîndă pentru supărările ce au făcut herţogului Burgundiei.
O, prea frumoasă şi dumnezeeşti suflete, vrednice de domnie şi de înpărăţie.
^ 77. BROASCA ŞI BOUL. O broască dintr-o baltă au văzut pre un bou pre lîngă ţărmuri păseîndu-se, apoi au început a se lăuda cătră celelalte broaşte zicînd :
— Eu numai de voiu vrea pot fi cît boul acela de acolo.
— Taci, nu fi67 nebună — îi ziseră celelalte broaşte — unde poate fi broasca cît boul.
96
— Ce, voi nu credeţi ? Aşteptaţi puţintel şi veţi vedea. Apoi începu a se înfla cît au putut. Deci au întrebat :
— Sînt acuma aşa de mare ?
— Eşti, eşti nebună, au zis broaştele, tu nu eşti oarbă. Caută la tine apoi, caută la bou.
Apoi iară s-au înfiat încă şi mai mult, pană au crepat şi i-au eşit maţele.
învăţătură. Fiind muritoriu, nu gîndi mai presus de om, cunoaşte-te pre tine ! Păzeşte măsura în mîncare, în beutură şi în haine ! Nu răvni celor mai mari decît tine şi nu pizmuî celor bogaţi, nici te asemăna lor. Că cîte familii ar putea trăi ca oamenii, iar ele se prăpădesc pentru că umblă să se asemene cu cei mai puternici decît sine. Muiarea cea cinstită şi înţăleaptă nu-şi caută preţul său în hainele cele de mult preţ, iară cea nebună şi neînţe-leaptă cu hainele se mîndreşte şi cufurita caută în laturi se vadă oare vede-o cineva, necunoscînd preţul înţelepciunii şi nebunului neam al inimii. Că deacă nu strălucesc şi nu sună pre ea hainele, i se pare că s-au prăpădit. Dară de ar fi toate muierile aşa, vai de acela care ar scrie aceasta, că s-ar sporii el înpreună cu cartea sa.
78. OMUL MUŞCAT DE CÎNI. Acesta umbla prin vecini întrebînd cu ce s-ar putea vindeca ei de rana aceia ? Iară unul îi zicea că să ia pîne caldă şi să o umplă cu sînge de acela care curge din rană şi să-i dea cînelui aceluia carele l-au muşcat şi aşa se va vindeca. Iară el au zis :
— Ce, încă pîne caldă să-i mai dau ? Bre, ştiu eu ce î-aşi da, să mai vină odată la mine. Ce feliu de leac iaste acela, cînd aşi face eu aşa, precum mă înveţi tu. Ar trebui toţi cînii cîţi sînt în sat să mă muşte.
învăţătură. Vai de oaia întră lupi şi vai omului celui blînd acolo unde acela e mai bătrîn care e mai tare, unde sîla, mojicia şi varvaria face legi şi judecăţi şi dă porunci. Căci într-acest fără de lege loc trăbue amărîtul om de cumplită nevoe să asculte sfatul acestui doftor, trebue tocma pre însuşi acela carele îl sugrumă şi-1 munceşte să-1 hrănească cu sîngele său. Ticăloasă stare iaste unde cel neînvăţat are putere să clevetească şi să bîrfească, iară acela care ştie trebue să tacă şi cu frică să asculte ! Unde cel nedirept şi fără cuget să poruncească, iară cel bun şi de omenie iaste nevoit şi silit să se supună. Aci are loc vorba aceia a lui Evripid, adecă : Izvoarăle curge 68 în sus.
97
79. VÎNÂTORUL DE PASĂRI ŞI MIERLA. Un vină-toriu de pasări întindea mreaje pentru pasări. Mierlele căuta la dînsui şi-1 întreba ce face el aici. Iară el le spunea că face o cetate. Apoi îndată s-au dus de s-au ascuns. Iară o mierlă fiind mai iubitoare de iscodiri dintră celelalte, mersă să vadă cum e cetatea aceia şi îndată se prinseră. Deci atuncea vînătoriul alergă şi o prinsă şi îndată junghindu-o o aruncă în straiţă. Atuncea celelalte mierle ziseră :
— Hei, viclene şi cap rău. Dacă e cetatea ta aşa nenorocoasă, cum vor fi cetăţenii aceia, carii vor veni să şadă în cetatea ta.
Învăţătură. Această fabulă ne învaţă doao lucruri folositoare. Mai întîiu, că nu să cade de prisosit să cercăm, că cercarea de prisosit la mulţi le-au fost spre stricăciune. Au puţin ne iaste noao de noi şi de ale noastre lucrări a gîndi şi a ne griji.69 Ci vom şi ale altora taine să ştim. Că fericită e pacea şi odihna inimii, că aceasta e cea mai de căpetenie bună norocirea noastră pre pămînt. Ci foarte puţini o ştiu cinsti î Pentru toate blăstărnăţiile o lăpădăm şi o perdem şi ne păciuim spre noi şi spre alţii. Nebun iaste acela care vrea să ştie ce să fiiarbe în ulceaua fieş-tecăruia şi care pretutindenea îşi vîreşte nasul, că şi-1 va băga şi unde nu trebue, apoi va pătimi ca şi mierla fabulei acestiia. Care se gîndeşte, carele încătrău să duce, unde să duce, oare cine ce grăiaşte ? Pentru ce rîde ! Ci şi ce nu toate le gîndeşte şi tot spre rău le tîlcuiaşte şi le întoarce. Apoi cînd obştea întreagă să otrăveşte şi se înveninează cu aşa groaznice obiceiuri ca cu o bolnăvire firească, cîtă nepace şi turbur are ! Iară inima cea pacinică şi curată de toate vicleşugurile şi sufletul cel bun încă întru această viaţă încep a simţi înpărăţiia certurilor. Iară inima cea rea şi vicleană încă de aicea începe a se munci» Aşadară să curăţim din neamul nostru aceste obiceiuri şi întru noi să nu le dăm lăcaş.
Dară altă ce ne mai învaţă fabula aceasta ? Aceasta ne învaţă că unde sînt răi mai marii cetăţilor, acolo e rău de cetăţi, iară unde e bun stăpînitoriul, acolo nu să teme de acestea. Încă de aceste am grăit la mai multe locuri, acuma destul.
80. GLIGANUL SAU VIERUL SĂLBATEC ŞI VULPEA. Un vier sau gligan sălbatec îşi ascuţea dinţii săi fiind supt un stejar iu, iară vulpea l-au întrebat zicînd :
— Poate că gîndeşti să te baţi cu cineva de-ţi ascu-ţeşti dinţii aşa ?
Au răspuns cela că nu gîndeşte, numai de va veni pană! Ia o nevoe, mai bine să fie gata.
Învăţătură. Mare fericire ar fi pre lume să poată ca să nu gîndească nici să scrie, nici să vorbească omul de rău. Ferice de acela care nici nu gîndeşte de răul altuia, nici să teme de altul. Iară pînă cînd va fi răul pre pămînt, aceia ce să scrie pentru dînsui cu aşa socoteală doară s-ar dezrădăcina cînd va începe fieştecarele mai nainte de Ia sine şi de la casa lui a-l curaţi. Care voiaşte să-i fie alţii lui spre a-I curaţi, lasă fie şi el aşijderea cătră dînşii. Cîte vreţi, să facă voao oamenii, faceţi şi voi lor aşijderea. Aşa ne învaţă pre noi învăţătoriul nostru cel ceresc. Mie nu-mi iasă din minte cît ne iaste noao de cu greu şi cu supărare, cînd oarecine adecă ne spune aceia apoi iară aceia. Iară noi atuncea măcar de nu şi cutezăm sau ne cade cu jale să-i zicem, însă nu putem să nu gîndim :
— Dar unde îţi iaste mintea, că ne-ai spus noao aceia. Deci au vorbeşte altceva, sau te milostiveşte şi taci şi nu ne sugruma pre noi. însă pentru virtute şi prea înţăleaptă purtare adesăori a pomeni şi a vorbi cu totul iaste osăbit de cea mai din sus zisă multă grăire. Aceasta iaste asemenea aceştia de vreme ce sîntem încredinţaţi să sîntem cuiva iubiţi şi dragi. Şi cînd aceia poftim şi de aceia ne bucurăm, măcar de o sută de ori într-o zi iubiţii noştri să ne temem, şi tot ne este drag să-i auzim, şi care cu dreptul iubeşte luminarea minţii, bunătatea, aceluia niciodată nu i să va urî de toate care îi îndreptează cătră acelea şi sporeşte a asculta şi a grăi. A fi făcătoriu de bunătăţi, precum am vrea şi precum ştim că mulţi au fost, aceasta adesăori pentru slăbiciunile noastre nu stă în voia noastră. Iară a iubi şi a pofti înţelepciunea, de la alţii, lucrurilor celor plăcute lui Dumnezeu a ne asămăna şi a ne topi şi a ne sîrgui după dînsele, aceste putem. Şi acestea foarte ne şi ajută, ca să îndreptăm spre bine paşii noştri. Că ne sfătuiaşte fabula aceasta a noastră că pentru lucrurile cele de trebuinţă din vreme să ne gătim şi aceia ce trebue astăzi să fie, să nu se lasă pre mîne. Care nu va băga de seamă la bună vreme de lucrul cel trebuincios, aceluia i să va piarde binele dinaintea uşii, zice Isidor Pilisiotul. 70 Că leneşul aşteaptă numai ziua de călătorie apoi atuncea, he ! Nu e aceia nici aceasta, nemica nu e mai de muncă
98
99
decît a avea lucru cu cel zăbavnic. Vremea tinereţelor iaste fericită, că e vremea această de acum de sămănat ! Care vrea să-i vină toamna vîrstei cei bărbăteşti cu rod, şi să-i fie iarna bătrîneţelor cu odihnă. Şi încă ce e mai mare, nu numai această puţină vreme, ci încă şi acea vecinică bună norocire de la tinereţe atîrnă. [.. . ]
Observaţie, Eu bine ţin minte cum am fost în pruncie şi după aceia şi pentru alţii judec. Căci cîte le-am auzit întru aceia vreme şi am învăţat bine mult mi-au ajutat în viiaţă. Iară pre lîngă acestea şi năravurile pruncilor foarte bine le ştiu, căci cu dînşii pretutindenea am avut lucru agonisindu-mi hrană. Că deacă puţintel să obicinuesc cu acestea învăţături de năravuri, foarte bine să îndulcesc într-însele şi să folosesc. Aşadară, acestea care îmi sînt mie mai dragi mai bucuros sînt ca şi iubiţilor miei să le înpăr-tăşesc şi mă nădăjduiesc că nu mă amăgesc gîndind că fieştecarele om după acestea se va interesirui încît i se va putea să se ferească de rău şi să vieţuiască bine.
81. SATIRUL ŞI OMUL. Satirul e om sălbatec sau măemucă de cele mari asemenea omului. Acesta s-au prietenit cu un om şi pornind se călătorească în soţie, acesta s-au întîmplat iarna, pentru aceia îi era frig omului la mîni şi apropiindu-le cătră gură sufla într-însăle ca să se încălzească. Iară satirul l-au întrebat ce face el. Acesta au răspuns că să încălzeşte la mîni. Apoi după aceia au venit la un făgădău unde li s-au dat mîncare caldă. Atuncea omul pentru ca să nu se ardă, iară au început a sufla să răcească mîncarea. Satirul mirîndu-să îl întrebă „pentru ce acuma sufli ?" El îi spune : „să răcesc mîncarea, că e prea ferbinte".
— Ei, deacă e aceasta aşa, tu rămîni cu Dumnezeu, că cu aşa priiateni mie nu-m(i) place, din a cărora gură iasă şi cald şi rece.
învăţătură. Bărbatul limbut, neîndireptat întru toate căile sale, zic oamenii, că nu-1 poţi prinde nici de cap nici de coadă. Să întoarce ca moara în vînt, să schimbă ca luna, în tot ceasul altă minte are în cap, în toate zile altă socoteală şi cu mai bună inimă pentru nestatorniciia sa nu e vrednic nimărui71 a face nici un bine, încă nici neamurilor lui. Nici vecinii, nici priiatenii cei mai buni nu cutează a se nădăjdui spre dînsui. Şi pentru dînsui poate slobod să se zică că vorbeşte în vînt. Că tot binele ce-1 face, de ar fi statornic, ar fi vrednic om. Sfătuiaşte-te încetişor şi să-
vîrşeşte aceia ce e pentru bine. Cu graba bate fierul pînă e ferbinte. Intru toate a ţinea rînduiala e lucru de folos şi de laudă. Nemica să nu faci fără vreme. Iară vremea cea fără de treabă la fiece lucru să nu o laşi.
82. LUPOAIA ŞI PUII EI. Lupoaia s-au bolnăvit şi zăcea în ticăloasa stare. Puii au întrebat-o zicînd :
— Mamo, dară ai vreun priiaten undeva de la carele ai putea căpăta vreun ajutoriu ?
— Hai, hai, amărîţii miei pui — le-au răspuns ea ■— noi sîntem lupi şi îndărătnici la năravuri, că cînd sîntem sînătoşi, numai ce ne grijim de noi şi cum vom face pagubă altora. Aşadară cine ne va fi noao priiaten la nevoe ? Ea ş-au cîntat, ea ş-au descîntat.
învăţătură. Iaste starea cea dreaptă a aceluia carele în vremea bunei norociri şi a sănătăţii gîndeşte numai pentru sine singur. Măcar de iaste şi bogat, cînd se bolnăveşte sau într-alt năcaz cade, ce-i va ajuta bogăţiia ? înprotivă, că încă tocma neamurile lui de abiia aşteaptă să moară, bucuroşi fiind că doară ar apuca ceva. Cît după moarte de aşteaptă cineva să fie de folos altora, aceia e o nădejde deşartă. Căci însăşi aceia carii beau la pomană pentru sufletul nostru ne batjocoresc şi rîd de noi. [. .. ]
Şi ce bine facem scriind, înpărţind şi răsipind cele ce nu sîntem vrednici să le ţinem pentru noi, apoi nu ştim care cu noroc sau fără de noroc. Căci aci minunile nu ajută. Că oarecare nu s-au pocăit în vremea sănătăţii şi a zilelor bune şi bine nu au făcut. Priiateni lui la Dumnezeu şi la oameni nu ş-au cîştigat. El acele în bolnăvire şi la moarte nu le va face, ci numai ne înbîrfeşte fabula lupoaii noastre : ea nu ştie minţi, ci spune cu direptul cum au fost şi ce are a nădăjdui.
83. VACA CEA STEARPA ŞI BOII ARĂTORI. O vacă stearpă o hrănea un sătean pentru ca dacă se va îngrăşea, să o junghie. Iară ea văzînd pre doi bouleni în toate sările că vinea osteniţi de la arătură, îi batjocorea zicînd aşa că în rău ceas s-au născut. Apoi sosi vremea ca să junghie vaca. O legară de coarne şi de picioare şi răsturnînd-o la pămînt, începură a ascuţi cuţitul cel mare. Atuncea boii au întrebat-o să spună ce i se pare ?
— Care s-au născut în mai bun ceas, noi au tu ? învăţătură. Nimene să nu se trufească sau să se laude
întru ziiele cele bune ale sale, că încă nu ştim ce feliu de
100
101
întlmplări ne aşteaptă în lume. Că frumoasă Iaste vorba aceia a lui Terenţie, care zice : Homo sum, humani ame nihil alienum puto. Adecă : om sînt, fieştece mi se poate întâmpla72 ; că cînd putem face ceva bine, atuncea ne căutăm despre partea cea fără de moarte, dară cînd iarăşi slăbiciunile şi patimile noastre spre rău ne pornesc, atuncea să ne vedem ca nişte vremelnici şi muritori pre pămînt. Cînd pentru nenorocirea patimilor altora ne bucurăm, o, ce slăbiciune şi ce nedreptate ! Oamenii ţin loruşi moartea cel mai mare rău care poate să li se întîmple. Toţi in tot ceasul sîntem supuşi morţii, iară pentru buna norocire acelora asemene noi se cade să ne veselim. Cu veselită făpturii cei învăţate prin care el îşi îndoi aste buna norocire a sa, bucurîndu-se nu numai de al său bine, ci şi de a multora altora.
34. EPURII ŞI BROAŞTELE. întră epurii noştri ceşti obicinuiţi veni de oareunde un epure pustnic. Apoi au început a le propovedui descriindu-le lor viiaţă cea epu-rească cum că e cea mai ticăloasă şi mai rea supt ceriu, zicînd :
— Ce sîntem noi pre lume, amărîţii epuri ? Nu e destul că ne vînează oamenii şi că ne gonesc cînii şi ne prăpădesc vulturii, ci încă ce e mai mult şi amărît de şoarece de va trece şi o frunză de va suna, frică şi cutremur cade spre noi. De ce ni bună noao atare viiaţă, cînd sîntem osîndiţi ca mai nainte de moarte în tot ceasul şi în toată clipeala de ochiu să murim. Vedeţi iazerul acela ?
Iară ei au strigat toţi zicînd :
— Vedem !
— Veniţi dară şi noi să facem odată în viiaţă ce trebue. Toţi voi înainte şi eu după voi, să sărim acolo şi să ne înecăm, doară se va afla cineva şi ne va zice : „Aferim iepurilor !" Abia sfîrşi aceste cuvinte a le zice şi toţi cu o gură deodată au strigat :
— Haideţi î Iurşi !
Şi au şi alergat la tău ca să se arunce în apă. Iară broaştele fiind afară pre ţermuri şi auzind sunetul, s-au spăriiat şi au început dîndu-şi preste cap a sări în iazer.
Aceasta văzînd un epure bătrîn carele înaintea celorlalţi mergea, se întoarce înapoi şi strigă :
— Staţi !
Şi începu a zice :
— Dară unde e mincinosul acela care puţin de nu făcu una cu voi ? Ne spuse că numai noi sîntem fricoşi şi pentru aceia nu sîntem vrednici de viiaţă. Iată acuma văzu-răţi cu toţii că sînt şi alte făpturi cu mult mai fricoase decît noi, că atîta mulţime se înecă de frica noastră.
ŞI după aceia începură a căuta pre propoveduitoriul, dară nu-1 aflară. Şi de atunci epurii noştri vieţuesc precum au vieţuit şi bătrînii lor, nici mai ascultă careva alte minciuni.
învăţătură. Toate cîte au făcut Dumnezeu cu înţelepciune le-au făcut şi le-au gîndit. Toate au scoposul şi sfîrşitul lor, pentru carea adecă sînt aşa şi nu altmintrea zidite. Epurele pană nu îl prinde cineva, el trăiaşte bine, paşte seara prin desime sau prin neao (zăpadă) şi iubin-du-se cu epuroaica, se înmulţesc. De-1 prinde cineva, atunci i-au sosit sfîrşitul. Pentru aceia e epure şi tocma pentru aceia e şi zidit. Aşa şi alte vieţuitoare, precum peştii în apă : unii cu alţii se hrănesc. Oamenii dară ca nişte făpturi cuvîntătoare şi înţelepte sînt spornici legilor drepte şi dreptăţilor celor înţelepte. Iară unde nu sînt acelea şi ei vieţuesc ca fiiarăle, care cele mai tari pre cele slabe le muncesc şi le belesc ! însă despre aceasta am grăit noi în mai multe locuri.
Ci să vedem şi alta ce ne mai învaţă această fabulă. Acum au început noroadele ca din somn a se deştepta şi întru sine se vorbesc cum s-au întîmplat aceasta ; care de vreo cîteva sute de ani tocma aceia, carii mai vîrtos decît asupra lupilor striga înpotrivă bogăţiei şi de dînsa cu înfricoşate jur anunţuri [... ] a toată lumea s-au lăpă-dat   şi   sărăciia   ca  pre   o   faptă   bună   au propove-duit-o. Şi prin aceasta nici de Dumnezeu temîndu-se, nici de oameni ruşinîndu-se, nemica altă n-au căutat ci numai cum ar putea mai uşor şi mai lesne cu mai puţintea sau cu nicicîtă ostăneală ale altor streine averi întru numele lui Dumnezeu trage la sine, cerşind, scriind, lumd şi înbogăţindu-se. De casele sale s-au lăpădat, iară despre altă parte lumea au globit şi au strîns şi loruşi curţi, ca nişte cetăţi şi castele şi-au zidit ; şi de vecinica înfrînare, adecă de post cu jurămînt pre sine s-au legat. Apoi mai bine s-au hrănit şi s-au adăpat decît în casele părinţilor lor   şi   asupra   aceştii   lumi [. .. ] au strigat iară într-însa ca şi ceilalţi oameni bucuroşi au trăit şi au vieţuit. Toate dulceţile cele trupeşti le-au hulit şi foarte bucuroşi şi veseli cu ce au putut ca şi ceialalţi oameni trupurile
102
103
sale le-au încălzit, odihnit şi îndulcit. [ . . . ] Deci înpotrivă acestora se miră oamenii acum şi nu vor mai mult să-i amăgească, ca fiecine, să-i ţină nebuni, să-i poarte de nas şi se-i mai înşale. Acuma fieştecarele cunoaşte şi vede că oricare va striga asupra aceştii prea formoasă lume [. .. ] şi asupra aceştii vieţi a noastre măcar de ar fi scurtă şi darurile lui Dumnezeu huleşte şi fără nici o rînduială se face. Unul ca acela sau iaste nebun de fanta-ziruiaşte, sau e viclean şi gîndeşte să amăgească pre alţii. Aceste rele întrebuinţări nu au fost numai într-un norod ci în toate noroadele, apoi cei ce sînt mai cu minte şi mai norocoşi între dînşii se îndreptează lăpădîndu-le. Iară cei proşti rămîn într-însele şi aşteaptă să fie întru toate mai pre urmă. Aşadară spre nemica nu trăbue a huli, fără numai spre aceia ce e rău de sine şi se face rău. Iată oglindă ! Otrava e foarte rea de sine, iară vinul e bun. Ci poate fi şi el rău, cînd îl bea cineva preste măsură.
Observaţie. Mulţi din cei neînvăţaţi stau neînlu-minaţi cu inima stricată călugări în Turţia ar mai voi să stăpînească turcii tot pămîntul decît ei să nu fie. Deci oare iaste aceasta dragoste cătră Dumnezeu şi cătră patrie ? Insă lor ce le pasă, cînd ei s-au lepădat de părinţi şi de moştenire, de patrie. Pentru aceia, o iubite şi cinstite norod ! Toate cîte să chiamă că sînt averile mănăstirilor,, acestea sînt ale norodului averi. Să le întrebuinţaţi spre scoalele norodului, spre învăţături pentru învăţătura dascălilor şi a preoţilor, carii vor fi de acuma înainte. Şi apoi atuncea va fi cu direptul spre folosul moştenirei patriei, a neamului. Fericit va fi numele acelora patrioţi înţelepţi, carii spre aceia vor îndemna şi acest lucru de folos a toată obştea îl vor pricinui şi îl vor înplini. Binele, care poate fi în zilele voastre, pentru ce să aşteptaţi să fie pre urma voastră ? Cei învăţaţi şi înţelepţi şi voitori de bine şi arhierei preoţii cei lumeşti sînt detori a învăţa şi a sfătui pre norod spre acestea. [. . . ]
85. CASAPUL (ZĂVODUL) ŞI CÎNELE. Casapul zăbo-vindu-să în căsapniţă (mesarniţă, cărnărie, măcelărie) după lucrul său, iară un cîne din vecini au venit şi au furat o inimă de vacă şi au început a fugi. Iar casapul au văzut, însă departe fiind cînele, au zis :
— Hei, aşa maistor eşti tu ! Du-te şi o mîncă. Ma pre lîngă aceasta să ştii că nu mi-au luat, ci mi-au dat minte şi inimă. De altă dată voiu şti cum mă voiu purta cu tine.
învăţătură. Cel înţelept se învaţă din înşelăciunea cea dintîiu, căci a cunoaşte pre care încă nu l-au cunoscut, aceia iastă noao foarte de folos, ştiind cum ne vom purta de acum înainte cu dînsui. Că pentru aceasta zice şi un cu-vînt : căruia m-au înşelat mai nainte : Aferim ; iară de m-.au amăgit al doilea rînd, încă îi mulţemesc că a mea iaste vina, pentru ce nu m-am păzit ştiind cine e amăgi-toriul. Amăgitoriul mai mult pre sine se strică căci va fi şi cu inimă bună şi va gîndi bine, nime nu-i va crede că însuşi adevărul îşi strică preţul său, cînd se grăiaşte de la cel mincinos. Creditul şi numele cel de cinste sînt prea formoasă câştiguri în viiaţă, pentru că nici marea nu le poate îneca, nici norocirea nu le înmicşorează.
86. CINELE CEL BĂTRÎN ŞI VANATORIUL. Un cîne vînătoriu bătrîn şi fără de dinţi nu putea ca în vremea tinereţelor sale să vîneză, nici să prindă, nici să ţină bine, fiindcă era fără dinţi. Şi pentru aceia vînătoriu! adeseori îi bătea, pană ce au început acesta odată a-i grăi :
, — Tir anule, nemulţămitoriule oame ! Ce mă baţi fără de nici o dreptate ? Pentru ce nu-ţi aduci aminte de slujba mea şi de credinţa cea dintîiu. Că eu tocma aceia voe şi osîrdie am şi acuma. Ma ce voiu face acuma cînd n-am nici puterea cea dintîiu nici dinţii !
învăţătură. Şi aceasta iaste înpotrivă nemulţămirei cei rele, care uită facerile de bine cele trecute şi nu ştie osebi cele ce se pot dintru cele ce nu se pot. Acestor răotăţi numai anima cea rea şi cu totul netrăbuită iaste supusă şi plecată, nu cea bună şi fără de răotate.
87. UN OM ŞI DOI CÎNI. Un om găti mare ospăţ pentru priiatenii săi. Aceasta cînele lui ştiind, au spus la alt cîne cunoscut al său şi l-au chiemat la ospăţ. Streinul cîne nădăjduindu-se în priiatenul său, au plecat bucuros boso-rîndu-şi urechile, apoi întrînd cu dînsui în tindă se şi porniră pre aci în preumblare, bătînd cu coada şi lingîndu-şi buzele. Ma slugile văzînd acest cîne strein, unde ţi—1 şi înflară de coadă şi de picioare, apoi cu dînsui hup pre fereastră afară. Săracul cîne cum căzu de pămînt ! Ba încă temîndu-se pîrlitul să nu se mai întîmple şi altceva, au sărit cît au putut şi întinse fuga văitîndu-se şi schilălăind. Văzîndu-1 ceialalţi cîni cărora se lăudase că va să meargă la ospăţ, întreba :
■— Cum, fîrtate, ţi-au fost la ospăţ ? El răspunsă :
104
105
— Încă mă rnai întrăbaţi ! Poate nu vedeţi voi, motîn-tocilor, că eu atîta am mîncat şi am beut, cît n-am putut nici uşa nemeri, ci pre fereastră am sărit afară.
Atuncea ziseră cînii :
— Apoi fie-ţi de bine ospăţul.
Această fabulă ne arată ce folos vom avea noi să spunem nenorocirea noastră acelora carii ne vor rîde şi ne vor batjocori. Alta : să nu mergem unde nu sîntem chiemaţi, căci gostului73 nechiemat îi e locul după uşă.
88. SĂTEANUL ŞI CÎNII. Pre un sătean l-au prins o iarnă rea la sălaş, în care pentru a se hrăni au junghiat cîte vreo cloao sau trei oi carele avea aci ; apoi sfîrşindu-se oile toate, au ucis şi un bou din plug. Cînii lui văzînd aceasta ziseră 74 întră sine :
— Să fugim noi de aicea de ne iaste voia să nu vină rîndul şi la noi . . .
Păzeşte-te de acela ce nici cu ai lui nu trăiaşte bine.
39. OALA ŞI CĂLDAREA. Oala se ferea de căldare, ma ea zicea :
■— De ce te temi de mine ? Nu lovi tu asupra mea. Eu asupra ta nu voi.
Iară oala a răspuns :
— Dar că mie îmi iaste totuna, au voiu lovi eu asupra ta, au tu asupra mea.
De omul rău şi năpăstuitoriu şi tare trăbue rnai departe de el să stai să nu se întîlnească cu tine.
90. OMUL CEL MULT VORBITORIU. Acesta au venit din călătorie depărtată iarăşi în ţara sa, apoi numai poate spune pre unde n-au fost el şi ce n-au văzut. Şi încă nu numai acelea, ci încă începe a se lăuda de multe cele ce au făcut în ostrovul Rodos din Arhipelag. Acel ostroc, hei fraţilor ! In zădar vă osteniţi, sînteţi boi deacă nu aţi văzut ostrovul Rodos. Nici ştiţi ceva, nici aţi auzit ceva. Eu am venit în vremea tîrgului celui mare, unde să întrecea feciorii săraci. Iar cînd le săriiu eu înaintea lor rămaseră toţi întru uimire, ci nu se putea afla care ar fi îndrăgit a se întrece ou mine în sărite. Şi de nu credeţi voi, duceţe-vă la ostrovul Rodos de întrebaţi.
Atuncea unul dintră ascultători zise :
— O, că departe ne mîni. Ce să ne ostenim noi atîta şi să ne cheltuim, cînd aceasta poate fi cu mai puţină cheltuială. Sai şi aicea să te vedem, apoi iată ostrovul Rodos.
învăţătură. Nemica nu e mai urît decît cînd cineva preumbiîndu-se prin lume la precuvioşii noştri fără de lucru, sau şi cu lucru măcar cumu-i place, apoi cînd se întoarnă înapoi asurzeşte pre oamenii, spuind şi cele ce sînt şi cele ce nu sînt. Fratele cel mult vorbitoriu şi mult iăudătoriu de va merge numai din Bănat pană la Pesta, întorcîndu-să înapoi, vai de acela căruia îi povesteşte, că anevoe iaste a scăpa de dînsui. Cu adevărat e : fără de nici o laudă, eu mai voesc a asculta decît a grăi. însă tot aş mai voi în mănăstire a răsturna pietrile cu pischiia,75 cum făceam cînd am scăpat din Opova,76 decît să-m(i) vină vreunul asupra de aceia. La prînz nemica nu-mi pasă, că nemica nu-mi iaste mai protav77 decît în vremea prînzului şi rumegării a vorbi. De s-ar afla cineva a vorbi, să vorbească pentru mine mare plăcere îmi face. Şi fără de acestea pre rînd a vorbi ca şi cînd ar fi luat în arîndă vorba. Trăbue pre lîngă acestea toate să ştim că în vremea de acuma oamenii mai mult caută la lucru decît la cuvintele cele multe, şi care iaste bucuros să se tămăduiască de cele preste măsură multe cuvinte lăudăroase, acestea să-i fie totdeauna în minte.78
Observaţie. în tot oraşul doară nu ar fi rău şi în tot satul să se facă această rînduială, adecă : să se facă un spital pentru săraci, pentru bătrîni şi pentru neputincioşi. Cu dreptul iaste ca tot locul să-şi hrănească pre săracii săi cei slabi. Şi încă să se rînduiască o cutie de obşte, întru carea să pună fieştecarele cînd vine la besearică după puterea lui şi bunăvoinţă a lui cît va vrea de pomana lui pentru săraci. Insă aceasta ştiu, că n-ar fi destul, ci încă să se facă socoată şi pentru vorbitori, carii vorbesc în besearică cît un florint. Cînd se strîng la vreun ospăţ carii vor vorbi în vremea prînzului la masă cînd ceialalţi mîncă, fie ertat, nemica să nu dea. Iar afară de mîncare, care va vrea să vorbească rnai mult decît alţii, acolo să plătească în cutiia săracilor la lună cîte 1 fl. Care ia vorba altora clin gură, 1 fl. 30 cr. Iar care una sfîrşeşte şi alta începe, să pună 2 fl. Acela care zice : mai ascultaţi aceasta, apoi cînd sfîrşeşte aceasta începe iar alte şi trece la al treilea şi aşa mai departe, acela pentru toată trecerea de la una la alta se pună în cutie cîte 30 cr., apoi cînd se întoarce iar la vorba cea dintîiu şi nu poate să o gătească, ci ne munceşte pre noi, aşteptînd zice : „Ajutaţi-m(i) a spune că nu-mi aduc aminte, dară îmi umblă prin limbă" pentru aceia să pună în cutie 2 fl. şi 30 cr., căci aceia iaste muncă a aştepta.
106
107
Muerile noastre pentru novelele ce le spun în besearică unele cătră altele să pună în cutie numai cîte o groşiţă, ar fi destui bani în cutie.
91. EPURELE ŞI LEUL. Epurele însoţindu-se cu un leu s-au slobozit cu dînsui în mare discurs şi întră altele îl întreba cum e aceasta de leul e aşa înfricoşată fiară, apoi se teme de cîntatul cocoşului ?
— De aceia nu e de a te mira — răspunse leul — că pre pămînt nu e niminea deplinit făcut. ŞI de ar fi nu ştiu cum de cumplit şi de puternic trăbue să aibă oarece slăbiciune.
— Ha ! ha ! ha ! Aşadară şi noi epurii cum auzim cînii lătrînd ne spăriem, apoi zmîc. Iar leul de aceasta au rîs şi n-au răspuns nemica.
învăţătură. Leul se vede aici că fără de nici o ruşine îşi^ spuse slăbiciunea sa şi tocma şi înaintea epurilor au mărturisit-o, nici nu se ruşina, nici o pitula. Aceasta e de bun neam, frumoasă şi vrednică a leului vorbă. El ştie bine că^ vrednicia Iui şi covîrşirea lui aşa sînt, şi atîta cît o mică slăbiciune slavei şi vitejiei lui care sînt lumii bine cunoscute, nu-i vor aduce nici cîtă e mai mică ştirbire. Epurele sirimanul aşa s-au ruşinat aicea, cît nu e vrednic numai de rîs şi de batjocură, ci încă şi de jalea cea mai de pre urmă ; nu pentru aceia căci e epure, ci pentru că el ca un epure nu numai că nu e de a-l defăima, ci are întru sine aşa proprietăţi care sînt vrednice cu adevărat de laudă. Nu grăesc aice pentru urechile lui care sînt ca urechile epurelui, taman cum trăbue să fie, ci mai întîiu pentru că el bine fuge cu mult mai iute decît cei mai mari decît dînsui. Alta : că el are atîta minte, cît adeseori pre oameni şi pre cîni amăgeşte şi din mijlocul lor se zmulge şi scapă. A treia : el iaste sănătos şi se înmulţeşte cu epuroaia sa în dragoste nemărginită şi într-o unire petrec. Frigul şi gerul nu numai că-1 sufere uşor, ci încă pre zăpadă sare ca turbat. A patra şi pentru noi iaste mai de trebuinţă cînd îl prindem că pielea lui iaste de multe folosuri, iar carnea cînd se fiarbe bine sau frige, domnii cei mari şi doamnele îşi ling degetele mîncînd-o. Deci aceste bunătăţi şi vrednicii fieştecarele vede că-i slujesc spre laudă. Iară în vitejie în spăimîntare şi frică să se asemene luişi cu leul sau ce e încă mai de rîs cu dînsui a se asămăna şi'doară pentru aceia şi noi, Dei gratia — deii graţia — epurii, să zicem. Hei, epure, frate epure, frate epure, frate epure ! aicea cu
108
totul te-ai zăuitat. îmi pare rău de tine.79 Aicea putem vedea cu ochii şi cunoaşte cum şi noi oamenii tocma ca şi epurele acesta adese şi cumplit putem să ne amăgim asămănîn-clu-ne acelora şi cu aşa lucruri de care sîntem noi foarte departe. Pentru aceia, să ne fie noao totdeauna în minte acea prealuminată şi decît tot aurul mai scump la preţ sen-tenţie a lui Oraţie : Est modus in rebus, sunt cerţi denique fines, quos ultra citraque nequit consistere rectum. Iaste modul întru lucruri şi sînt ştiute cătră acele hotarăle lor, prin care şi după carele nu se poate să rămînă dreptatea. 80 Dragostea cu măsură, lauda şi pofta cu înţelepciune a slovei şi a numelui celui formos sînt dumnezeeşti daruri fireşte sădite intru inimile noastre, carele cînd au înţelepciunea să îndreptează cătră aceia de bun neam şi firesc şi a folosului celui de obşte, a faptelor celor bune, pre noi ne deşteaptă, ne povăţuesc şi ne duc. Aceste scîntei cereşti a sfinţitului foc nicidecum nu trebue a le stinge întru inimile celor tineri, ci spre aşa bună prefacere a ie păzi pre dînsele aci, ca să le dea lor totdeauna căldură de bună treabă nepricinuind într-însele nici un pîrjol. Cunoscîndu-şi vrednicia sa şi pentru dînsa cu măsură a gîndi şi cu mintea să nu se prea înalţă şi într-acesta chip şi ale sale slăbiciuni şi neajunsuri să se ştie. Aicea zicea norodul : cu cei mai mari şi mai vrednici nu te asămăna, ci te sîrguiaşte toate mijlocirile cele statornice a le întrăbuinţa, ca să te jpoţi cu vreme cu dînşii asămăna. [.. . ] Bărbatul cel fără de cuget în zadar se osteneşte alergînd. [ . . . ] Află întîiu calea cea direaptă, apoi atuncea aleargă la stînga. Nu bate poamele cele necoapte că deacă se vor coace mai dulci îţi vor fi si ramurile sau crengile îţi vor rodi la anul mai bine.
92. DOI CALATORI ŞI UN TOPOR. Doi oameni călătorea în soţie şi unul dintr-înşii au aflat un topor şi au început a se lăuda pre sine zicînd :
— Am aflat o săcure sau topor. Celalalt au zis :
— Dar, frate, de vreme ce călătorim amîndoi înpreună, trăbue să zici „aflarăm", iară nu „aflaiu".
— î, î, î ! Ba !
Acela nu va să ştie de aceia. Deci nu mult după aceia iată oamenii călări alerga după dînşii strigînd :
— Hei, mă ! Daţi dar toporul carele l-aţi găsit ! Apoi cel ce au găsit toporul zise :
— Ce vom să facem acuma ? Deterăm de nevoe, că ei vor zice că am furat toporul.
109
Celalalt zice :
— Ce mă amesteci tu şi pre mine aci şi zici „ce vom face acuma că dederăm de nevoe," ci zi „ce voiu face acuma, că dedeiu de poteă", căci şi mai nainte nu ai vrut să zici „găsirăm", ci „găsiiu toporul".
învăţătură. Cu toţi oamenii iaste mai bine să trăim în pace şi în dragoste, iar mai vîrtos şi mai bine cu vecinii, că mai bun iaste vecinul şi priiatenul de aproape decît fratele de departe ■— zice sărac şi prea înţeleptul Isiod cel bătrîn, cum ne sfătuieşte de formos :[...] Care lăcuiaşte mai aproape de tine, pre acela îl chiamă mai adeseori la ospăţ, căci aceia cînd cazi în vreo nevoe ca să-ţi dea rnînă de ajutoriu descinşi aleargă la tine. [ . .. ] în Atina. cînd vrea oarecine să cumpere vreo casă sau vreo moşie, sau orice alt bun, mai nainte întreba cum sînt vecinii. Fericiţi sînt oamenii aceia a lui Dumnezeu, carii au năravuri fără prihană, unde vecinii sfîntă nemotenie ţin întră sine.
Celui rău şi îndărătnic mai amar îi iaste aceia de care e rnai aproape, adecă rudeniia ; unul ca acela ar trebui gonit afară din cetate, ca să nu otrăvească şi pre alţii oameni cu răotatea lui. Zic bătrînii noştri cei buni : de vrei să ştii cum e oarecine, nu întreba departe, ci numai caută cum trăiaşte cu vecinii săi. Prologul Eghipetului scrie că în pustiia Libiei se afla doi pustnici : unul Nesto-rian călugăr, iară altul Derviş, musuliman turc. Aceştia amîndoi după ce îşi sfîrşea rugăciunile şi metaniile lor cele rînduite, se ducea nu departe la un izvor după apă şi acolo [ . . . ] începea a se sfătui unul pre altul să se întoarcă de la rătăcire la calea cea adevărată. Insă neputîndu-se nărăvi care e acea adevărată cale, căci fieştecarele din ei voia să fie el singur la calea cea fericită şi adevărată, iar celalalt la cea blăstă-mată şi strîmbă. Vorbă după vorbă, din vorbă în gîlceavă, iară din gîlceavă la sfadă, apoi la anatema şi la afurisanie. Iară cînd nici acestea nu ajutară nemica, atuncea cu. ciuturile unul în altul puf în cap. Şi aşa s-au despărţit unul de altul, fieştecarele îndestulat cu sfatul şi rîvna, mulţe-mind amîndoi lui Dumnezeu, căci i-au întărit de şi-au plinit datorita sa : ca să defaime necurăţenia şi să ruşineze 81 necredinţa. Apoi la a treia şi a patra zi au venit Dervişul la izvor, aducînd capul plin de dogme aşa de tari" care i-au căzut preste noapte în minte înpotrivă cărora se nădăjduia că celalalt nu va putea nici gura să deschidă. Aman celalalt nu e aici. Derviş nu au putut răbda mai
mult ci au pornit înpreună cu ciutura să-1 afle în colibă. Cînd au venit, au avut ce vedea, că celalalt, cu carele s-au fost bătut la izvor, anume Nestorian, zăcea aprins în lun-goarea cumplită şi abiia vorbea. Deci au început a zice :
— Dă-mi apă, pentru Dumnezeu, că ard şi pier. Iară Dervişul văzîndu-1 întru aşa jalnică stare au uitat argu-menturile sale şi aleargă cu apă şi cu ochi plini de lacrămi zicînd :
— Amin Kardaş ce e aceasta de tine ?
L-au adăpat, i-au spălat faţa şi l-au răcorit şi nici au vrut să se depărteze de lîngă dînsui în toată vremea zăcerii sale. Iară după vreo cîteva zile au început monahul a se rădica. Deci iată nevoia că au trecut lungoarea de la Nestorian călugărul la Derviş. Atuncea călugărul nu l-au slobozit de la dînsui, ci cu osîrclie şi cu dragoste i-au slujit o lună de zile, pană ce au dat Dumnezeu de s-au sănătoşat şi Derviş. Atuncea amîndoi s-au trezit şi au început întră sine a vorbi aşa :
— Frate ! Nu e glumă în pustietate ; noi sîntem aici la nevoe unul altuia şi tată şi mumă. Toată vrajba şi prigonirea să lăsăm şi să fim veciniei buni şi priiateni.
Şi aşa au vieţuit după aceia în mare dragoste şi în pace. La cincisprezece luni au murit dervişul turc pre carele l-au îngropat Nestorian călugărul şi cu lacrămi au udat tot mormîntul priiatenului său. Şi adueîndu-şi aminte de beteşugul său n-au cutezat să rămînă aciia singur, ci au trecut cale de o zi şi au aflat pre alţi trei pustnici şi în toţi anii se ducea de cerceta mormîntul priiatenului său celui iubit Derviş la zioa îngropării lui. Iară deaca înţeleseră alţii, foarte se smintea şi se îndoia pentru creştinătatea lui. S-au întîmplat că s-au pristăvit (au murit) şi călugărul Nestorian, şi Ia însăşi moartea lui au auzit de la dînsui aceste cuvinte :,,Drepte şi bunule Dumnezeu ! Să fie sufletul mieu cu sufletul lui Derviş". Cînd auziră acestea, cu. totul l-au osîndit, cum că e jumătate turc şi eretic. Şi s-au dus oamenii într-o cetate să întrebe pre episcopul nestorianilor îngropa-I-vor după obiceiul besearicii sale, au ba ? Episcopul fiind om învăţat şi vestit de fapte bune auzind această minunată întîmplare ce s-au întîmplat, care însuşi au scris şi au lăsat neamurilor celor viitoare pentru pomenire. Şi singur 82 episcopul s-a dus la îngropăciunea lui, unde au făcut un cuvînt foarte formos la îngropăciunea lui, care îi iaste începutul aşa :
— Nu sînt judecăţile mele ca judecăţile voastre, nici cărările mele ca cărările voastre. Şi aceasta încă o voiu
110
111
adăoga aicea pentru mai bună întărirea oamenilor celor din vremile cele bătrîne — prea iubita dragoste cătră vecini. [ . . . ]
93. URSUL Şî ALBINELE. Un urs au venit la un stup şi au început încetişor a scoate fagurii şi a mînca la miiare. Iară o albină l-au înpuns tocma în vîrful nasului. Deci el s-au mîniiat apoi au rădicat stupul şi l-au zdrobit de pămînt. Atuncea s-au întărîtat toate albinele asupră-i şi au început a zbura care în ochii, care în urechile Iui, atîta cît el au început a-şi căuta loc de mîntuire, zicînd :
— Au, nu sînt eu nebun ? Poate că nu ar fi fost mai bine se rabd eu răutatea a unui nepriiaten decît cu izbînda cea fără de vreme pre mulţi să-i întărit asupra mea.
învăţătură. Iuţimea, nerăbdarea şi izbînda cea neînţe-leaptă la mulţi sînt foarte stricătoare. Mai bine e şi cîte ceva răotate şi supărare a răbda decît a-şi aduce luişi mai mare potcă şi nevoe pre grumazi. Că zice un cuvînt : doao alune sînt tabără la o nucă. Nu trăbue să zicem „ce-mi pasă de acela şi ce-mi iaste de aceasta". Pană se strîng multe, apoi atuncea ce voiu face acuma ? Omul cel cu minte nu pofteşte nici pre cel mai slab decît dînsui să-1 aibă nepriiaten, căci cine ştie ce aduce zioa şi noaptea ? Că mai bine iaste o sută de poftitori de bine, decît un voitoriu de rău. Că grumazul cel dulce înmulţeşte priatenii — zice Solomon. Iar ai noştri zic că vorbele cele dulci deschid uşa cea de fier. De multe ori numai din obiceiul cel rău se face, jcît mulţi pre sine pentru multe lucruri, pentru multe blăstămăţii, pentru nesocotita glumă, pentru cuvinte grabnice şi fieştecare necuvioasă mişcarea buzelor şi a oamenilor şi a feţii la buni oameni se pun pre sine întru urîciune. Ei, zice, ce lucru mare ! Mare nu mare — şi de ar fi cît de mic ce trebue ei să zidărască musca ; măcar că nu muşcă ca cînele, înse sărind adeseori pre faţă, nu vrea să o sufere. Muşcătura purecului nici omoară, nici înveninează trupul omului şi tot nimărui nu place. Să învăţăm dar pre prunci din tinereţe a pre judeca şi să le dăm lor prin noi pilde bune.
94. URSUL ŞI ŢIGANUL. Pre un urs casnic îl ţinea un ţigan în lanţ şi îl ducea prin tîrguri şi îl făcea să joace şi aşa îşi căpăta hrană cu dînsui. Ursul_au început a ruga pre ţigan zicînd : oare nu i-ar putea face coarne că i-ar sta foarte formos, mai vîrtos cînd se rădică de joacă în doao picioare. Iar ţiganul a zis :
— Aceia poate fi, înse să dai se ţi se tae urechile.
— Urechile ! zise ursul.
Au tăcut şi s-au gîndit puţintel, apoi au zis :
— Deaca nu poate fi almintrea, haida, lasă să se ducă urechile. Apoi strînsă cu dinţii săracul de gemu, însă şi rabdă. Ţiganul au aflat nişte coarne, apoi iată-1 cu un sfredel şi cu un topor. Iară ursul zise :
— Bine că aduci toporul. Dar ce-ţi trebuiaşte sfredelul şi toporul ?
— Cum ce-mi trebue aceasta ? Să-ţi sfredelesc fruntea ca să-ţ bat coarnele cu toporul.
— Ce ? Să-mi sfredeleşti fruntea ? Sfredelează-ţi cioa-rele ochii. Du-te, duce-te-ai fără urmă. în cinste să-ţi fie ţie coarnele şl Ie poartă tu, iară eu nu voiu. Hai ! hai ! zice ursul întru sine. Eu nebunul şi de trei ori nebun. Nu-mi pare aşa rău după durerea ce o am răbdat, ci însă acuma să mai umblu şi fără de urechi.
învăţătură. Fabula aceasta nu numai că e de rîs, ci încă ne mai 'dă noao scurtă însă prea formoasă învăţătură : ca nimenea să nu poftească aceia ce nu e pentru dînsui. Să nu încarce pre sine aceia ce nu poate purta, să nu se facă aceia ce nu e şî să nu se amestece întru aceia ce nu ştie şi nu e vrednic. Mulţi dintru starea cea cu măsură din destui s-au arătat vrâdnici, nici au făcut urîte figuri şi neîndestulîndu-se cu acelea, au vrut ceia ce zic latinii. Per f as et nefas.83 Iară unii zic cu Dumnezeu sau cu dracul mai mult. Apoi atuncea, neam ruşinat, lase să adaog aicea şi aceasta : doară va veni şi acea fericită vreme cînd şi românii vor dobîndi odată învăţătură şi cărţi folositoare în limba lor. Deci aceia, carii vor lua pre sine acest lucru bun, adecă pentru prea cinstita şi prea iubita obşte ce vor învăţa şi ce vor scrie foarte bine se ia sama şi să caute ce vor da lumii ? Că acuma întru multe prea învăţate limbi pot să aibă nu sute, ci mii de cărţi prea formoase. Pentru aceia, acolo unde se poate alege, cel cu minte alege ce e^mai bun. Că tot vasul spre aceia miroasă, spre ce să bagă într-insul mai nainte. De iaste lucru mirositoriu, el miroasă, iară de iaste lucru puturos, el pute. Că mai bine e a nu şti decît rău şi îndărăpt a şti ceva. Că toţi oamenii cei învăţaţi foarte bine ştiu cîtă nevoe iaste, şi spre sute de ani se cere vreme pentru derădăcinarea unor nebune şi îndeşert credincioase şi neamului omenesc stricăcioasă obiceiuri, cu care s-au aplecat din laptele cel de maică şi s-au umplut şi carele s-au amestecat în sînge şi s-au prefăcut în crieri.
113
112
Mai lesne iaste a învăţa pre oameni acela ce nu ştiu, dar Iasă să se afle cineva să-i dezveţe de acela ce ştiu. Eu zic că nu e cu putinţă altmintrea fără vreo minune. Pentru aceia trebue din pruncie a începe, căci aicea se poate face fără de toată minunea cu lucrul cel drept şi firesc. Iată, fraţilor, mai un lucru şi nu ştiu de minune sau de miraz iaste vrednic, că tocma întră oamenii cei luminaţi sînt oameni, carii toată viiaţă lor cu cărţile o petrec, apoi unii dintră dînşii aşa se află, ca cele au învăţat mai nainte şi loruşi tare în cap le-au înrădăcinat, măcar de ar fi şi îndărăpt, întunecate, neînvăţate, văzute cu ochii, pline de cuvinte protivnîce şî pre scurt să zicem cu totul absurde (netrebnice), ei se ţin de acela ca orbul de gard. Dar pentru ce ? Pentru numai altă, fără numai căci acelea mai nainte le-au auzit şl le-au luat în minte. Să li se pună lor înainte altă ceia curată, luminată şi fără de răutate, lesne de înţelegere, care de ar vrea ar putea să o pipăe şi se o cunoască, ei nu vrea, ci numai încep a striga asupra tuturor celor noi învăţaţi, mai vîrtos decît asupra lupului celui turbat. Aşadară cei învăţaţi şi bine înţelepţi întră norod ştiind că vor să dea răspuns înfricoşat înaintea lui Dumnezeu şi a neamurilor celor ce vor să fie, deci să nu caute la faţa nimăruîa şi să nu păzească hotarul nimănui şi să nu se teamă de adeverul Iui Dumnezeu şi de dreptatea lui. Ci lasă să vorbească fără părtinire şi să ia seama ce feliu de cărţi şi învăţături se dau pruncilor. Acei ce nu ştiu, lasă, tacă de le iaste voia 84 să fie de omenie, căci vine lumina şi se va vedea care e credincios şi care nu e. Noi trecem, iară vin alţii pre urmă. noastră, cărora nu le pasă de cele din urmă, pentru aceia nu iaste aicea cuvîntul.
95. MUIAREA ŞI BĂRBATUL BEŢIV. O muiare au
avut bărbat beţiv şi în tot chipul s-au muncit sfătuindu-1 să se părăsească de beţie. Prin care din zi în zi nu numai casa îşi prăpădea, ci şi sănătatea, mintea, sufletul şi trupul. iNemica nu-i ajută. Cum l-au văzut odată că s-au înbătat şi s-au culcat ca un mort, l-au dat de l-au dus într-o gropiţă sau mormînt plin de oase de morţi şî cînd au socotit că s-ar fi trezit, au mers ea la uşa mormîntului, unde înce-pînd a bate la uşă, el au întrebat dinlăuntrul mormîntului, cine bate ? Muiarea au răspuns :
— Eu sînt glas groaznic care aduce morţilor de mîncare.
Iară el cînd au început pre lîngă sine a pipăi la întunerec, au avut ce afla : capete şi oase de oameni morţi.
114
Aman lui nu-i păsa nemica, ci îi spunea ei cu direptul cui trebue de mîncare acela lase să deschidă uşa :
— Mie îmi ado tu ceva de băut să beau, de-ţi iaste voia să-ţi deschid uşa.
învăţătură. Şi aceasta iaste înprotiva obieinuirii ceii rele, în fiece lucru rău. Pentru aceasta pruncii lasă-i să înveţe foarte bine acest stih a lui Ovidie, şi să se folosească într-însul. Principis obsta, sere medicina paratur, cum mala per longas convaluere moras. Incepîndu-se în-protivirea tîrziu şi să se gătească leacurile cînd să sălăşlu-iaşte răul cu zăbavă îndelungată.85 Spun unii că s-au aprins casa pre un beţiv, iară oamenii strigă din afară „apă44, „apă", iară el dinlăuntru :
— Nu mai eşiţi cu apă înaintea ochilor, ca să nu vă vină crăciunul cu răotate.
Pentru ca să nu mai zică cineva că eu numai pentru glumă şi pentru rîs scriu aceasta, voiu încă a mai adăoga oarece puţintel, că prea formos arată anticescul 86 Socrat ce feliu de legătură are obicinuinţa cu fericirea cea fiitoare. Cuprinderea fericirii care noi o numim „ceriul" nu va fl spornică a lucra întru minţile acele, carele nu sînt făcute pentru aceia. Că noi trebue să dobîndim întru această lume o gustare de adevăr şi de fapte bune, carele sînt a ne face pre noi bine norocoşi întru cele mai de aproape. A ne obicinui de rău, aceasta e iăpădarea binelui, pentru că numai aceasta încă nu ne face pre noi să fim înbunătăţiţi, ci numai ce ne păzeşte, ca să nu fim răi. Iară a ne întări spre bine, aceasta e întăritoriu de bine. Căci aceia ne face pre noi ca întru însăşi lucrarea să fim făcători de bine.
96. ClRTIŢA ŞI MAICA EI. Cîrtiţa cea mică au început odată a zice cătră mama ei :
— Mamă, eu văd smochine. Apoi iară :
— Mamă, eu miros tămîe. Apoi iară :
— Mamă, eu aud lăuţi. Atuncea mumă-sa au zis :
— Fiica mea ! Nemica de acele nu sînt pe aicea, ci precum văd eu, îţi iaste stricat crierul, cînd tu sîmţi aceia ce nu e.
învăţătură. Aceasta iaste pentru aceia carii sie îşi în-chipuesc că ei ştiu aceia ce nu ştiu. Că a nu şti aceia ce nu am învăţat aceasta e fireşte la fieştecarele. A ne face
115
pre noi învăţaţi întru aceia ce nu sîntem, acea/ta nu merge în drept. Aceasta noi toţi putem şti nişte lucruri, iară unele a nu şti. Deci cel înţelept poate cunoaşte ce ştie din ce nu ştie şi nicicît nu se îndoiaşte, cînd ar fi cu putinţă să viiaze o mie de ani, şi tot ar avea ce să înveţe. Că aceia ce am auzit eu de la cei bătrîni aşa e de tare şi adevărat lucru, cît toţi filosofii trebue să cunoască precum că numai Dumnezeu iaste fără scădere. Albiniior şi furnicilor şi celui micşor verme le-au dat firea să ştie fără de nici o învăţătură toate acele ce sînt de trebuinţă, numai însuşi omului nu i-au dat Dumnezeu aceasta, fiindcă înţelepciunea lui pentru noi au pre judecat spre mai bine ; ca să ne învăţăm noi de la oameni, şi nu numai de la oameni, ci încă şi de la albini, şi de la furnici. [ . . . ] Iară carele se mîndreşte, se leneveşte sau se ruşinează a învăţa ceva de la altul, iarăşi aşa rămîne. [. .. ] „Umblaţi după lumină ca să nu vă cuprindă întunericul" — ne învaţă pre noi — că lumina e luminarea sufletului şi a minţii, iară întunerecul e prostia şi mojicie cea groasă a neştiinţei, şi fără de toată învăţătura iaste nebună şi varvarească. Că carele nu ştie înţelepţeşte să gîndească cum va putea ceva înţelepţeşte şi cu minte să şi lucreze ? Nu sînt oamenii mai răi decît noroadele acele, care se înpotrivesc învăţăturilor şi luminării — zice Baco-verulamius.87 Că unii ca aceia, se poată, şi soarele l-ar stînge. Mi s-au întîmplat odată de am cetit într-o carte că decît toate ştiinţele carele ştie omul, aceasta e mai bună, ca cînd va porni din lumea aceasta să pornească cu cuget curat. Cînd întru obştea care am fost ş-au înplinit toată datorinţa sa desăvîrşit şi după obiceiu, eu spun la episcopul Vasilie, că el totdeauna întreba ce am cetit. A doao zi ne-am dus la o mănăstire la prînz şi acolo iarăşi ca să plinesc voia episcopului, am întrebat pre egumenul ce iaste anai bine a şti ? Iară el nemica mai gîndind, îndată îmi răspunse :
— Hai, hai ! Au nici aceia nu şti ! Sărace, oame ! Tocma eşti cu dreptul bloj şi mojic, mai bine îţi iaste să ai bani în pungă, şi mai rău cînd nu ai.
Apoi să făcu sunet mare de rîs la masă. Aman mie mi-au venit în minte să-1 întreb, cînd ai în pungă şi nu ai în cap, cum îi atuncea ? Ci am tăcut ştiind că acela care nu are nemica în cap lui i se pare că are mai mult decît toţi ceialalţi. Egumenul mîndrindu-se au întrebat pre na-measnicul :
— Oare cum ţi se pare : răspuns-am cumva ? Nameasnicul i-au răspuns :
118
— Ma, aman aman ! Ştiu că unde va merge, va avea ce spune. El gîndeşte că unde nu cetim cărţi, nemica nu ştim. Apoi iată oamenii aşa cînd ştiu ceva spune de rîs.
Ei gîndesc că toate le ştiu. Şi trebue să gîndească aşa, pentru că n-au nici o pricepere de acelea ce nu le ştiu. Sînt oameni cu fire bună şi pricepere curată au. Iar toate acestea ca şi pămîntul cel bun, care fără mîna lucrătoriului de pămînt iaste sălbatec. Insă să li se dea învăţătură, apoi vor fi toţi frumuseţa neamului omenesc. Înţelepciunea iaste cea mai fără de moarte decît toate averile. Căci averile degrabă ne lasă, iară înţelepciunea în toată vremea rămîne cu noi. Socrat cătră Dimonie şi Isus Sirah zice : „De vei vedea pre cel înţelept, să mîneci la dînsui şi treptele casei Iui să se roadă de picioarele tale". Ca nemic mai puţin Socrat cătră Dimonie grăiaşte : „Neguţetorilor ie iaste ruşine că atîta neguţitorie fac pre mare, ca să-şi câştige avere, iară cei tineri nici pre uscat nu vor să călătorească ca să-şi mai înbunătăţească mintea sa".
97. ŞARPELE ŞI PILA. Şarpele au întrat noaptea într-o făurie, căutîndu-şi ceva de mîncare. Şi aflînd o pilă, au început a o linge pană ş-au cruntat toată limba, apoi au gîndit că sîngeie acela e din pilă, n-au încetat a linge pila, pană ş-au ros toată limba.
Învăţătură. Aceasta se întîmplă acelora carii cu limba lor cea şerpească rău cuvîntează şi muşcă învăţătura şi luminarea norodului./Ticăloşii aceia carii fac acele nu ştiu că rnai nainte îşi vor roade limbele lor cele înveninate şi întru nemica se vor întoarce, decît se vor supăra şi vătăma învăţăturile. Şi cînd se vor preface oasele lor în praf, învăţătura va înflori şi va cînta. Cîntare de biruinţă cîntînd strigînd glas înălţînd şi grăind, căci ea de la Dumnezeu are începerea sa şi cu dînsui în vecii vecilor vecuiaşte. Mo-jiciia şi neştiinţa cea nebună pot pană la o vreme pre scaune înalte să şadă, şi corone de aur pre cap să poarte şi bunătatea să o calce şi să o dripească, 88 ma 89 vremea, care e la toate pilă, scaunele lor şi cu dînsele pre ei înpreună în praf le va preface şi întru însăşi locurile lor va redica şi întări învăţături, înţelepciuni şi fapte bune, academii şi cetăţi înpărăteşti. Căci limba celui fără de minte ce nu zice ? încă şi aceasta zice că nici Dumnezeu iaste. Cum şi pentru ce ? S-au stricat întru lucrurile sale, căci el fără minte nu are bunătate în inima sa. Apoi ce i se întâmplă pană la o vreme ? Se prea înalţă şi se sue ca la chiedru
11<7
pre livan, iară puţin după aceia numai pană vor trece, apoi iată-1 că nu e, au perit şi nu au rămas după dînsui nici loc nici urmă.
98. APOLON ŞI OMUL VICLEAN. în vremea creştinătăţii pre Apolon l-au ţinut grecii în loc de Dumnezeu, care la lucrurile cele neştiute le da lor răspunsuri şi cele fiitoare le prorocea lor mai nainte. La acela Apolon au venit un om viclean să-1 ispitească, ducînd o pasere supt chepe-neag şi l-au întrebat să-i spună ce are el subt chepeneag iaste viu sau mort ? cu aşa socoteală ca, de va zice Apolon că e viu, el să o strîngă de grumazi şi să o arete moartă, iară de va zice că e mort, să o arete vie. Deci Apolon cu-noscînd vicleşugul lui, i-au răspuns :
— Aceia stă în voia ta : de vei vrea tu, paserea iaste vie, iară de nu vei vrea, va fi moartă.
Învăţătură. Omul viclean tot de vicleşuguri gîndeşte. Trebue cu dînsui bine să ne luăm seama, că el şi cînd doarme tot de vicleşuguri visează. Lucrurile lui aşa sînt de încurcate, cît cel ce nu se ştie păzi, ori în care parte se va întoarce, tot se va afla în mreaja lui. Mintea cea ascuţită şi cu măestrie spre bine întoarsă şi spre folosul obştii a le întrebuinţa, acele se chiamă înţelepciune. Iară cînd spre pacostea şi spre răul altora să întrebuinţează, atuncea iaste vicleşug pentru care iaste scris : „Groapă au săpat şi au deschis şi au căzut într-însa care au făeut-o". Vulpea e vicleană mai multe piei de dînsa se vînd în tîrg. [ .. . ] Acela îşi ferecă luişi rău, care altuia ferecă şi cel ce sfătuiaşte pre altul rău, luişi încă şi mai rău.
99. URSUL ŞI MAIMUCĂ. Ursul s-au lăudat că el iaste cu nărav bun, pentru că el nici o jivină moartă nu mănâncă. Spre aceia răspunse măimuca :
— De vreai tu să fii bun, nu supăra pre cei vii, iar cu cei morţi fă tu ce-ţi place.
Intru acestaşi chip se poate zice şi acelor rău credincioşi, carii de la cei vii răpesc cu nedreptate şi dau pomană pentru sufletul morţilor.
100. BERBECELE ŞI CERBUL. Berbecelui i se urîse a mai vieţui subt stăpînirea păstoriului şi cum au căpătat vreme slobodă, au rămas de turmă şi s-au depărtat de munte unde din întîmplare l-au întîmpinat un cerb mare, carele s-au minunat de întîmplarea cea rară, adecă a vedea pre berbece în singurătate. L-au întrebat cu chip de cinste :
11R
— Dincotro vini şi unde gîndeşti mai departe ? Berbecele cu inimă curată îi spunea toate ce au pus în
gînd, el plîngîndu-să spre păstoriu ca spre muncitoriu care nu e destul că tunde oile şi le mulge, ci încă le şi vinde şi singur le junghie şi mîncă din ele. Cerbul au rîs şi au început a zice :
— Jivină blîndă, ascultă cuvîntul mieu. Eu îţi voiu spune ţie fără de nici o dobîndă a mea ■— numai din voia cea bună prietenească pentru binele tău. Măcar cîte oi păstorind vinde şi junghie, tot mai multe oi vor fi pre lume, decît cînd vor sta a le junghiia lupii. Tu vezi cîtu-mi sînt coarnele mele cu mult mai mari şi mai tari decît ale taie, şi iarăşi adeseori să nu mă mîntuiască picioarele de lupi, nemica nu mi-ar ajuta coarnele. Oile fără păzitoriu atîta face ca şi cînd ar fi ele. Ma tu de nu vei asculta sfatul mieu cel de bine voitoriu, şi de nu te vei întoarce la turmă, de loc tu cu perîciunea ta. Cum te va întimplina lupul cel dintîiu vei cunoaşte cuvintele mele cele adevărate.
Atuncea i-au mulţemit berbecele şi cu toată puternica alergare au venit la turmă.
învăţătură. Noroadele fără stăpînire, fără de supunere şi fără de legiuitori întîiu sau mai în urmă trăbue să se prăpădească. Şi ce e mai rău, că singuri întră sine îşi sînt lupi. Unde voesc foţi să poruncească, iară să nu asculte, acolo care e mai tare, acela e mai mare. Iară fără de crescerea cea bună şi fără de învăţătură cel mai tare iaste mai rău. Stă-pînitoriul prin învăţăturile cele fără înţelepciune înpinge în groapa pierzării pre aceia pre carii îi stăpâneşte şi pre sine cu dînşii înpreună.
101. EPURII ŞI VULPILE. Epurii au dat veste vulturilor că vor să facă războiu cu dînşii, apoi au chiemat loruşi întru ajutoriu pre vulpi. Acestea le-au respuns :
— Cînd veţi avea războiu cu găinile, atuncea vom fi gata a da voao ajutoriu, că acolo ştim că veţi putea Isprăvi ceva.
Bine trăbue luat seama care cu cine să prinde, pentru că în ce nu e cineva vrednic mai nainte luişi să ajute, spre ajutoriul altora să nu se prea reazime şi nădăjduiască.
102. MIERLA IN CALETCĂ. Mierla nevrînd zioa să cînte în căletcă ci numai noaptea. Apoi au întrebat-o ce e pricina de face ea aşa. Ea au răspuns :
— Cîntînd zioa m-au prins. Pentru aceia de atuncea m-am învăţat minte.
— Acuma au trecut şi e fără de vreme şi tîrziu te-ai învăţat minte, drăguţă mierluţă, pasere murguţă, acuma poţi cînta slobod toată zioa, că nu ai de ce te terne mal mult.
învăţătură. [... ] Prostul cînd pătimesce, atuncea cunoasce. Zice Isiod : după hărţag (bătae) cu suliţa în spini, după ploae căpeneag. Păcatul pre carele strămoşesc îl numesc nemica alta nu e ci numai nesciinţă. Lasă* numai să prejudeeăm aceasta, apoi va fi noao arătat lucrul acesta. Cînd să dă oarecareva să-1 amăgească altul, ori el singur se amăgesce pre sine. Măcar că el aceia nu face nici din răutate nici din vicleşug ci din ajungerea sau dintru neîndestulată pătrundere şi agerime a minţii. Şi aceia e nesciinţă. Strămoşii noştri întru starea lor cea dintîiu a nerăotăţii nici au cunoscut răotatea, nici vicleşugul. Au venit, zice, şarpele şi au amăgit pre Eva. Iară ea cu toată nespusa dragoste ce avea cătră bărbatul ei, fiind amăgită, au amăgit şi pre ei. Neascultarea lor cu totul iaste întemeiată spre nesciinţă, căci de ar fi sciut ei ce se va nasce dintru aceia, nu s-ar'fi amăgit sau înşelat. Iată dară cum e nesciinţă păcatului celui dintîiu al strămoşilor. Ceia ce zicem că toţi oamenii să nasc în păcatul cel strămoşesc de vom vrea să tîlcuim aceia cu înţelegere nemica nu e altă ci nesciinţă, că noi toţi cîţi sîntem pre lume cu soarele, cînd ne nascem nemica nu seim. Noi cînd zicem că pentru păcatele noastre pătimim, aceia atîta însămnează că pentru blăstămăţiile, nebuniile şi nesciinţele noastre pătimim rele. Pentru aceasta şi fariseii celui orb din nascere născut zicea :
— Tu te-ai născut cu totul în păcate, adecă nu numai în nesciinţă ca şi alţii oameni, ci încă mai mult că esci şl orb. Care să naşte surd trebue să fie şi mut, căci nu aude cuvintele, apoi nu poate nici să le înveţe. Şi încă cînd unul ca acesta s-ar nasce şi orb, ce ar învăţa atuncea ? Nemica ! Cînd zicem că ne-au izbăvit pre noi prea înţeleptul Mîntui-toriul nostru de păcatul cel strămoşesc, nemica nu zicem altă, ci zicem că ne-au slobozit din nesciinţă şi de nepricepere şi ne-au scos dintru întunerec la lumină, ne-au dat noao dreaptă cunoştinţă de Dumnezeu. Şi noao ne-au arătat nu numai cu învăţătura, ci şi cu chipul său calea cătră perfecta dreptate şi cătră faptele cele bune, adecă cătră înpărăţiia ceriului, ne-au răscumpărat pre noi cu prea scump sîngele său. Cum altmintrelea ? Fără numai de vom conoasce adevărul acela şi de vom urma acelora fapte bune pentru carele el nu numai ce au fost gonit, ocărit, batjocorit, scuipat, ci şi picătura cea mai de pre urmă a sîngelui său o au vărsat-o. Apoi oricarele [. . . ] să teme de adevăr şi
îi iaste urît de adevăr şi îl gonesce pentru dobînda cea vremelnică f ăţărnicesce şi minte, şi mai mult cinstesce pîntecele şi dulceţile decît dreptatea şi faptele cele bune şi rămîne în prostiia şi mojiciia cea groasă şi mojică, în credinţa deşeartă şi în nebuna tărie de cap şi însăşi volniciia lui, întru nesciinţă zace şi se înpute. Acela foarte înfricoşat se înşală şi în păcatul cei strămoşesc rămîne de bună voia sa, adecă întru nesciinţă. Iarăşi de iaste careva mult învăţat, ascuţit la minte şi foarte priceput însă rău asupritoriu şi mincinos, acela e asemenea unuia carele vede şi vorbesce, însă fiin-du-i stricaţi crierii, toate îi sînt în zadar. Răutatea, inima cea stricată şi năravurile cele îndărătnice foarte cumplit orbesc pre om' şi nu-i dau să scie aceia care e mai de nevoe şi de lipsă, adecă faptele cele bune, fără de care toată învăţătura, ascuţirea minţii şi vredniciia spre rău să întrebuinţează şi să'întoarce. Pentru aceasta dară, dragă şi iubită mie tinerime, învaţă-te şi te înţelepţeşte, însă tocma întru aceia vreme toată învăţătura ta, înţelegerea şi înţelepciunea şi tocma şi jocurile şi recorelile să nu fie despărţite de cele mai cinstite şi de omenie fapte bune fără carele, să scie prea bine, că înţelepciunea cea mai mare nemica nu e altă, ci cea mai mare şi mai perfectă orbire şl nebunie. [.. . ] Îmi iaste urît înţeleptul carele luişi singur nu e înţelept,
103. VÎNĂTORIUL ŞI TÂETORIUL DE LEMN. Un
vînătoriu bine întrarmat umbla printră munţi după vînat şi au văzut de departe pre un tăetoriu de lemne. Şi, ca să i se arete că e viteaz, l-au întrebat oare nu scie cumva undeva vreo pesceră unde lăcuesc Iei. Iară acela i-au zis :
— Mergi tot pre aceia cale, apoi vei ajunge degrabă la o pesceră cu lei.
Iară deacă auzi el aceasta :
— Ha ! ha ! am zăuitat oarece — zise, apoi fuga înapoi. Aceasta iaste pentru aceia carii cînd stau a grăi, te ia o
spaimă a-i asculta şi gîndesci că Dumnezeu scie ce nu ar putea face şi cum sînt de vrednici, iară cînd vine la lucru să înplineşte vorba „clotoresce apoi varsă". Iară grecii zic „să cutrămură munţii, poate se va nasce vreun şoarece".
104. PESCARII. Pescarii trăgînd mreaja din ^ rîu au
simţit că e foarte grea. Au început a striga şi a sări cu bucurie, fericind zioa şi norocul lor. Iară cînd deabiia scoasă mreaja, au aflat în loc de pesce mare, un buciume de care mreaja era toată rumptă. Atuncea au început a sudui şi a blăstăma norocul. Unul dintră dînşii zise :
— Mu, fraţilor ! Că bine sciţi voi că bucuria şi scârba sînt doao surori, care una după alta aleargă. Voi mai nainte v-aţi prea bucurat, iară acuma vi vremea să vă mai scîr-biţi puţintei.
învăţătură. Prea formoase învăţătură ni se dă noao aicea ca pre noi înşine întru fieştece să ne măsurăm şi întru zilele cele bune să nu ne mîndrim, nici iară întru norocirile cele rele să nu ne deznădăjduim. Carele e bucuros să fie totdeauna vesel, asemenea iaste pruncului carele deacă să satură, de nemica nu-i pasă, ci numai să se joace, căci mintea cea pruncească nu e vrednică să gîndească la cele din urmă. A se osteni şi a se munci să înveţe ceva, aceia iaste lui spre neplăcere şi e înprotivă. Nici nu-i pasă lui să scie că vor veni bătrîneţele, să-1 întrebe unde-i sînt tinereţele ? După acestaşi mod şi omul carele de nemica de altă nu se gri-jasce, ci numai ca să fie sătul şi vesel în dulceţi şi în veselii. El trăbue să gîndească că e numai pentru această viiaţă zidit, ca şi alte vieţuitoare. Altmintrea, cînd i-ar veni în minte că acolo îl vor întreba ce au făcut aicea, tare s-ar îngrija. Că de am fi zidiţi numai pentru această viiaţă, totuşi veseliia ne-ncetată noao nu e cu putinţă, nici e de vreo trebuinţă. Odihna cea de pururea fără de nici un lucru şi osteneală nu numai că nu are întru sine nici o prisosinţă, ci cu totul iaste o înpuţită viiaţă. Care niciodată nu să lasă pre sine a flămînzi, aceasta nu numai ce nu simte dulceaţa pînii, ci încă cătră aceia şi toate bucatele care le îndeasă în sine cu de-a sila 1 se face venin. Carele niciodată n-au simţit amărăciune, scîrbă, acela nu e vrednic nici dreapta dulceaţă şi bucurie să o simtă. Deci care va să-i fie lui bucuria cuvîntătoare şi înţeleaptă iar nu simţitoare şi dobitocească, acela trebue pentru multe lucruri să se năcăjească, să se grijească şi să se ostenească. Elenii cei de demult, măcar de n-au avut aşa curată pricepere pentru viiaţă de veci precum avem noi acuma ci numai ca să-şi lase pre urma sa nume slăvit şi de omenie, ascultaţi numai pre Evripid, cum au gîndit şi au vorbit : [...]. Măcar să nu-mi fie aur prin curţi şi mai formos decît Orfeu să cînt cîntări, ci numai să-mi rămînă numele vestit ! Au întrebat Temistocles vrîs-nicii lui pentru ce s-au dat aşa de gînduri şi de toate îndeletnicirile şi veseliile au încetat ? Ce feliu 'de pricină iaste la atîta schimbare ? Prea înţeleptul tînăr le-au respuns :
— Oh ! Fraţilor ! Biruinţele lui Milţiad nu mă lasă nici să dorm.
Mai vîrtos întru aceasta luminată vreme, cînd şi singur înpăratul atîta se ostenesce şi asudă cît nici somn din destul
nu-şi dă lui, ca să dea înpăraţilor pildă cum să înpărăţesce. Oare putea-va gîndi cineva aşa prost, că numai pentru pîn-tece au venit întru această lume şi la vrednicie s-au înălţat numai ca să-şi poată mai mult odihni şi îndulci trupul său ? Că trec şi pier vremile acelea ale întunerecului şi varvari-ceşti cînd s-au ţinut toată slava şi mărirea în cai şi în răd-vane (hintee, carpente sau cară domneşti), acuma acest obiceiu se introduce şi legile să lăţesc. Care cît mai mare cinste de la obsce poftesce şi cere, atîta mai mult trăbue să se ostenească şi să se grijască că să dobîndească luişi aceiaşi cinste.. Bucuria şi scîrba, zice fabula aceasta, că sînt doao surori. Acuma să vedem dară care dintr-însele e mai cu minte. în bucurie şi în zilele cele bune omul îşi uită de sine şi de Dumnezeu, dară ceialaltă sor ce face ?
„Mi-am adus aminte de Dumnezeu întru năcazurile mele şi m-am veselit", zice prorocul. Oare nu iaste aceasta cu mult mai cu minte ? Făcătoriul prea înţelepţesce au făcut această rînduială în natură, că dulceaţa cea mai mare şi mai simţitoare, mai scurtă să fie. încît am simţit dulceaţa mîncărilor şi a băuturilor ? Numai pană ce trec prin grumazii noştri, apoi aici ii să face sfîrşitul î Toată bucuria întru care inima şi înţelegerea (mintea) şi sufletul înpărtăşire nu are, iaste dobitocească şi cum degrabă vine aşa curînd şl piiare. înprotivă, cugetul cel curat şi firieita odihnire a inimii aşa înplineşte lucru cît abiia să simte, însă pot petrece cu noi pană ce vom fi vii şi tocma la ceasul morţii nu lasă pre iubitorii săi. Dulceaţa şi iarăşi bucuria care se află în faptele cele bune, acestea sînt cu totul preste fire (deci acestea bine să le luăm în seamă). Omul cei bun şi cînd pătimesc! rău pentru faptele cele bune să bucură şi să vese-lesce, numai să fie faptele lui nefăţarnice, neamăgitoare şî drepte. Aşadară această bucurie trebue să fie vecini că [...]•
105. VULPEA, BĂTEÎNUL Şî LUPUL. Vulpea cea bătrînă întîlnindu-se cu un lup acesta s-au slobozit ia dînsa. Atuncea ea au început a-l ruga să nu dîriească ia ticăloasa bătrînă, care nemica are fără numai pielea şi
oasele.,
— De-mi vei spune trei adevăruri, i-au zis ei lupul, care va trebui să le cred, te voiu slobozi.
Vulpea au răspuns :
— întîiu, blastăm ora (ceasul) în care m-am întîlnit. . . —• Bine, aceia îţi cred . ..
— Alta : de mă vei îritîlni de altă dată, îţi poftesc să te întîlnesc orb ...
— Şi aceasta trăbue să-ţi cred . . .
— Al treilea : să dea Dumnezeu să pieri şi să te stingi şi nici orb să nu te mai văd.
Atuncea rîzind, lupul o au slobozit.
Învăţătură. După mai mare parte nu le place oamenilor adevărul, pentru căci nu sînt aşa cum să fac. Deacă nu ne e drag să se vorbească pentru noi aşa cum sîntem, să ne mîniem dară înşine spre noi de ce sîntem aşa iar nu aşa ? Cum am vrea să vorbească, să ţină şi să ne propovăduiască deacă cineva din răutate, zavistie şi nesciinţă clevetesc şi petece de la alţii ne cîrpesc noao ! Şi noi seim că el tocma minte sau ne amăgesce. Aceia e noao destul, in cinste să-i fie lui minciuna. Iar zavistia şi răotatea mai mult îl roade pre acela, pre carele o poartă în sîn. De mult iaste zis că cine va astupa gura la toată lumea ? Aceasta nu e cu putinţă. Iară singuri pre noi să ne îndreptăm şi să fim buni, de dorim să fim bine cinstiţi, aceasta putem şi de aceasta dară să ne grijim. Că nimenea nu e atîta de bogat să poată miti pre tot norodul ca să nu grăiască de dînsui acelea ce gîndesc. Cu dreptul că uneori minciuna ia putere şi i se pare că biruiaşte pre adevăr, însă să nu ne temem, că minciuna oricînd va fi, ea trebue să se stingă. Ba zice cineva — bunacuviinţă poftesce tot-deuna să nu se vorbească aceia ce iaste şi aceia ce gîndesce. Aceia să scie, însă înprotivă acestora cînd să vor-besce şi să scrie de îndreptarea neravurilor omenesc!, trebue drept să se spună că e mai bun acel norod care omenia, dreptatea, adevărul şi curăţiia inimii iubesce, decît acela, care toate acestea dumnezeesci fapte bune în preajma omenirii de nemica le ţine şi le calcă. Ce ar fi de caracterul acelor oameni care de lege ar lua ca pentru dragostea cătră buna cuviinţă şi cătră complamenturile cele proaste trebue a minţi şi ca un vierme (rîmă) pre tină a se tîra şi în toată vremea vieţii înprumut a se înşela şi a se orbi ? Bunacuviinţă cînd iase din buna voe a iubirii de oameni şi cea de bun neam e formoase şi dragă şi de obsce folositoare faptă bună ? Iară prefăcută, vicleană şi mincinoasă inimă, atuncea e tocmai grozavă, urîtă şi netrebuită. Nu, fraţilor români! Oriunde sînteţi, să nu să grăiască şi de noi aceia ce au grăit Solon unora despre vremile sale.,[. . . ] Fieştecăruia dintră voi urmele vulpei şi întru noi întru toţi cîţi sîntem, slabă minte să afle, căci la limbă a căuta şi la vorba pistriţă a bărbatului, iară la lucru nicicum a
căuta ce să face. Insă aceasta ce voiu zice acuma bine ştim ! Că nu e cu putinţă ca să fie omul în dreptul bun şi să nu fie tocma întră acelaşi vreme cuvios, căci lui e fireşte şl finţată cuvinţa cum şi trupului umbra. Numai să preju-decăm că cuvinţa e ca întru umblările noastre unul altuia să fim spre placare şi priinţă. Acuma acela carele totdeauna e bucuros fieştecăruia să facă bine şi să ajutoreze după putinţa sa, iaste cu putinţă ca fără pricină să fie bucuros pre cineva cu cuvîntul să-1 vatăme şi să-1 amărască ? Căci inima lui cea de bun neam şi prea frumoasă nu e bucuroasă nici o furnică mai mică în iarbă să nu o vatăme. Deci oare puteare-ar face rău la vreun slab, la vreun prunc sau miliare ? Nicidecum unul ca acesta nemica nu ureşte, ca pe răotatea cea deobşte stricătoare, şi aceasta trebue^ de iaste el îndreptul bun ! Iară cel cuvios şi dulce la cuvinte coplementariu, adecă închinătoriu de sînătate, fără inimă bună nemica nu-1 face altă, ci numai minciuni. Ce vor noao eîndva ajuta sluga prea aplecată şi umilită, carele cînd venim la vreo nevoe, nu va nici să se clătească din loc, necum să ne ajute. Ajută tu fratelui tău, omului la lipsa lui şi la primejdia lui, apoi îi zi tu lui după bătrînie : „ bine al venit, frate, cu Dumnezeu". Frate ajută şi ajutorează cît poţi şi să se bucure inima ta ajutorîndu-i, [...]. Că văduva aceia săracă, care au dat pentru săraci doi bani, mai mult au dat decît toţi bogaţii, după mărturia prea bineciavîntării Mîntuitoriului, căci au dat tot cît au avut. Mărirea caracterului unui norod întru aceasta se cuprinde, ca să fie cu sloagă, ade(că) cum se zice cu o inimă. Bărbaţii buni trăbue să fie credincioşi unul altuia, ascultători la legile moştenirii (ţării), iubitori de osteneală, întregi la minte şi luminaţi,' cu inimă, drepţi şi de omenie, drăgăstos! carii mai mult iubesc cinstea şi omenia decît dobînzile cele vremelnice ; şi mai voesc viiaţă să-şi piiardă, decît numele cel de omenie, cinstea lor. Unii ca acestea sînt vrednici să aibă preste ei înpărat prealuminat, căci îl ştiu cunoaşte şi asculta şi remuneresc nu numai dragostea lui ci şi cinstea. Căci dragostea cea dreaptă nu poate fi fără cinste, şi iarăşi cinstea cea adevărată nu are loc fără faptele cele bune. Iară faptele bune cer sănătoasă şi firească înţălepciune, care cînd încă să înpreună cu învăţătura, atuncea alcăfue cununa cea dumnezeiască, care înfrumu-seţază şi încunună pre cuvîntătoriul suflet. Dintru aceasta se vede ca soarele pre ceriu, că nici un norod nici au fost nici va fi mărit Iară învăţătură şi fără faptele bune.
125
1 0>!
106. ŢINŢARIUL ŞI BOUL. Ţintarul s-au fost pus pre cornul boului, apoi puţintel au stătut şi au zis :
— De-ţi sînt greu, tu îmi spune, apoi mă voiu duce.
■— Tu să-mi fie mie greu ? Nici te simt, ca cum nici nu ai fi pre lume.
învăţătură. Aceasta iaste pentru aceia, carii pentru sine prea mult gîndesc. Omului îi iaste din fire înplîntată iubirea de sine. Apoi tot ce e din fire numai de se îndreptează cu cuviinţă şi cu înţelepciune, iaste foarte bine şi de lipsă, lubindu-se omul pre sine şi cu înţelepciune de la tot răul să abate şi să fereşte. Poftind să-i fie bine trebue să-şl facă bine. Pentru aceia deacă s-ar afla măcar în ce rînduială sau stare, fie în lucrarea, pămîntului, sau în lucrarea cu mînile, sau întru învăţătură, sau în slujba obştii, din zi în zi să sileşte cătră mai mare perfecţie. Deci această prea înţăleaptă iubire de sine trebue să se osăbească de Iubirea însuşi şi să se păzească ca cea dintîiu să nu să întoarcă într-a doao, care foarte lesne poate să se întîmple. Apoi atuncea omul numai pre sine iubindu-să şi cinstindu-să, pentru alţii nicicît sau prea puţin păzlndu-i, apoi nu numai că se ruşinează, ci încă pre dreptul mai multă neplăcere şi urâciune de Ia alţii spre sine trage. De ne iubim noi înşine precum să cuvine, pentru aceia dară singuri trebue să ne punem toată ostăneala, prilejul, ca pre noi mulţi să ne aibă în dragoste, să ne iubească şi să ne cinstească. Iară cătră acestea pre altă cale nu e cu putinţă a înjunge, ci numai pre cea de obşte, întru care vieţuim înşine. Şi unde să cuvine şi mai mult decît pre sine să o cinstim, să o iubim şi pentru folosul ei să ne ostenim. Aşadară, iubirea de sine cea înţăleaptă iaste maica faptelor celor bune. Dintru iubirea însăşi de sine cea nebună să nasc toate blăstămăţiile şi răotăţile. Cel ce tare se foloseşte se şi tăvăleşte. Frumoasă ciumelitură. De vrei să cunoşti cine e nebunul ? Iată acela e, carele să laudă cu nebu-niia sa.
Un ianicer turc fiind, au venit în Ţara Ptomânească şl ştia vorbi bine româneşte. Şi vrînd să se arete altora că! el iaste înfricoşat viteaz, au întrebat pre oameni cum să chiamă acela, carele face toate cîte vrea, Iară ei i-au spus că să chiamă Ogurgus.
— Ha, Ogurgus ? Bre, să ştiţi dară că eu sînt mare Ogurgus — Ie spunea lor îaniceriul, iară ceialalţi i-au răspuns rîzînd :
— Ala eşti şi vei fi, rîzînd.
Spun pentru doi cerşitori că gîlcevindu-se înaintea unei casă care dintr-înşii ar cere mai nainte, cel mal bătrîn au zis celui mai tînăr :
—- Tu care de eri te-ai făcut cerşitoriu şi acuma vrei să fi asemenea mie, căruia mi-au fost şi moşul mieu şi tatăl mieu cerşetoriu, auzit-ai ?
Aceasta la fieştecarele se vede a fl de rîs, ci aşa iaste Iubirea de sine, ne orbeşte pre noi acolo unde am fi datori să ne ticăloşim şi înşine pre noi să ne mînlem. Unele no-roade se mîndresc şi se laudă cu vrajbele, cu urîciunile şl cu goanele care bătrînii lor altora au făcut. Şl aşa tocma şi pre pruncii lor cu acea vrajbă îi adapă. Cu adevărat nu zic de rîs ci de jale iaste vrednic neamul omenesc : cît rău pătimeşte, de care ar putea fi slobod, de ar fl din destul cuminte şi drept ? Să batjocureşte vecinul de vecin, satu(l) de sat, ţară de ţară şi toate noroadele unul de altul. Şi oare pentru ce ? De cîte ori cînd sîntem cu minte trează ne sfiim şi ne ruşinăm înşine de noi şi să putem ne-am scuipa : cum puturăm zice aceia, sau face ? Am zice că sînt doao inimi şi doao suflete întru noi : una cu totul spre rău plecată, iară alta sirimana ar vrea oarece bine şi nu are putere, căci cea rea au luat toată puterea asupra el. Aceasta iaste aceia ce grăiaşte apostolul acela a lui Dumnezeu cam pentru sine însă pentru însuşi omenirea, căci zice : altă lege întru mădulările trupului mieu care să ostează înprotivă legii minţii mele şi mă sileşte să fac aceia ce urăsc şi de ce trebue să mă ruşinez. Pentru aceia dară trăbue să avem ochi deschis spre noi înşine, să nu dăm întru noi loc iubirii ceii oarbe. De sine însuş unul altuia mai bună cinste să facem decît lumii, că acel ce să smereşte pre sine se va înălţa. Şi să ţinem aceasta de zisă cerească şi de lege. Că acela norod e mai mărit pre lume, care e mai de omenie şi mai făcătoriu ele bine.
107. ŞOARECII ŞI CLOPOŢELELE. Şoarecii au aflat oareunde doao clopotele, apoi adunînd săbor, s-au sfătuit spre ce le-ar putea întrebuinţa, ca să le fie spre vreun folos. Unul au zis că să le lege la mai marele lor la grumazi sau de coadă, să-i facă omenie şi să sune. Cel mai mare dară, adecă vătavu(l), le-au mulţămit la toţi pentru acea cinste şi iarăşi într-acea vreme au lăpădat de la sine acea omenie cu carea nu ar putea să se ivească din gaoră afară, ca să nu-1 audă mîţa. Mai pre urmă le-au venit în ghid ca să-1 lege la motocu(l) cansicului de grumazi. Insă iată alta
126
127
mai mare nevoe, că nu va nimenea să se prindă de acea minunată ecspediţie. Bătrînii trimit pre cei mai tineri, iară acestea toţi cu o gură şi cu jurărnînturi întăresc că ei detona cătră mai marii lor şi înalta, cinste niciodată nicidecum nu o vor pune la spate, nici nu o vor călca, nici aşa lucru mare, carele nu să atinge de dînşii, pre sine nu-1 vor lua. Şi aşa s-au lăsat lucrul pînă ia alt sobor şi pînă astăzi.
învăţătură. întru toate, sfătuirea pentru luarea înainte a fieştecăruia lucru, mai întîiu trebue să se pre judece oare iaste aceia cu putinţă, şi de iaste, nu îndepărta, că orice trebue să fie astăzi şi se lasă pre mine, fără vreme iaste. Şoarecii nu sînt vrednici de rîs pentru aceia că ei n-au legat clopoţei la grumazul motocului, ci pentru că s-au sfătuit de un lucru care nu iaste vrednici pentru dînşii. Pre lîngă aceasta nu trebue în slăbiciuni a cădea şi aceia ce e cu putinţă întru neputinţă a priimi. Că multe obşte s-au făcut întru toate noroadele, toate cu acest gînd, sau cum că întru acest chip la tot norodul va face vreun bine. Apoi cîte puţin, cîte puţin au alcătuit osăbit corpor (aşa să zic) trup în trup şi obşte în obşte, iară după aceia orbiţi fiind de iubirea de sineşi, nu numai osăbita sa dobîndă ce ş-au adunat, care au fost spre folosul de obşte, ci încă cu paguba şl cu stricăciunea la toată obştea cea mare şi la norod. Obştile sale cele mici le-au înbogăţit şi le-au întărit, iară pe cele mari le-au amăgit şi le-au orbit. Cînd au fost mai pre urmă şi cu picioarele le-au călcat şi le-au dripit. Aşa au fost maghii persianilor, bramanii Indiei, bolţizenilor 90 şi a laponiei. Iarăşi fontii 91 Eghipetului, cărturarii şi arhiereii jidoveşti şi alţii.
Pentru aceia, o, prea cinstit comunitatul a neamului omenesc, iar mai vîrtos voi, românilor, pentru carii scriu, ascultaţi glasul omenirii, sfîntul glas al naturii şi aceia va să zic glasul lui Dumnezeu : nu vă despărţiţi, nu vă urîţi întră voi înşivă pentru deschillnirea legilor năluite. Besearică e a lui Hs., ci numai mîndria, pizma şi răotatea au adus această deosebire şi urîciune întră atîţa oameni de omenie şi buni la inimă [...]. îndreptătorii, judecătorii, oastea, [ . . . ] şi toate noroadele, toţi un trup, un suflet şi un comunitat sînt, la care e capul cel sfînt înpăratul. Toate comuniteturile, care să despărţesc de acest mare şi sfînt comunitet şi care întră sine (ca tîlharii în tîrg) se înţăleg şi a cărora nu e interesul cel de obşte al patriei, luminarea şi buna norocire, unii ca aceia sau să se toarcă de unde au eşit, adecă întru norod, şi să caute cum ei vor fi spre
128
folosul cel adevărat, sau să-şi caute loruşi loc unde nu sînt oameni.
Observaţie. Nimenea nu se va mira pentru ce de această materie atîta grăesc. Cine ştie cît număr mare şi de omenie popor prin Ardeal şi Ţara Ungurească, Bucovina şi în Bănat putînd fi una, ba şi cei din Moldova şi Ţara Românească toţi înpreună supt schiptrul Austriei, întră sine se urăsc, neştiind pentru ce se gălcevesc ; mai vîrtos pentru că unii mînîncă broaşte ţestoasă şi melci, dar ele purcelul fript nimenea nimic, căci toţi cu bucurie îl mînîncă. în sfînta evanghelie stă limpede şi chiar scris : tot ce întră în gură, adică ce e cuiva plăcut şi ce poate mînca el, aceia niciodată nu va spurca. Numai cuvintele cele rele cînd es din gură, acelea spurcă pre om [...].
108. RISSUL ŞI VULPEA. Rissul s-au întîlnit oareunde cu vulpea apoi îndată au început a vorbi nişte cuvinte de laudă pentru pelea lui, mîndrindu-se cu ea de formoasă, netedă şi pestriţă.
— De cîte ori vin la vreun rîu să beau apă, nu mă pot mira din destul uitîndu-mă la mîndră de pelea mea. Crede-mă, sora mea vulpe, că să am o sută de ochi, tot aş avea la ce mă uita.
Atuncea vulpea îi zise :
— Spune-rni tu mie, fătul mieu, ai fu atîta înţelepciune şi minte să faci să nu-ţi vină pelea în tîrg ? Şi încă să ştii, iubitule, că cu cît e pelea ta mai frumoasă, cu atîta e mai rău de fine. Că a mea pele nici e formoasă, nici pestriţă ca a ta, şi totuşi capul mieu numai cît într-o aţişoară atîrnă. Şi pentru ce ? Numai pentru pele.
învăţătură. De aicea pot să-şi ia loruşi prea formoasă şi de folos învăţătură fetele, încă mai vîrtos acelea, care gîndesc că sînt mai formoase decît altele, adecă să nu se nebunească din tinereţe cu perită frumuseţa lor. Bine ştim că cu cît sînt mai frumoase şi mai drăgălaşe, de nu vor avea din destul pricepere, înţelepciune bună şi întreagă, încă şi sfiială, omenie şi cinste, cu atîta va fi măi rău de dînsăle. Fieştecarele se lăcomeşte la trandafir, iară cum se veştezeşte, nimănui nu-i pasă de dînsui ci îl leapădă supt picioare. Frumuseţile sînt numai o vedere, care astăzi se văd, iar mîne nu. Faptele bune sînt mirosul cel bun şi prea formoasă mireazmă, care nu lasă pre om nu numai la bătrîneţe ci şi la moarte. Aceia e fecioara cea cu dreptul formoasă, care e înţeleaptă şi iubitoare de oste-
129
neală, vrednică şi de omenie, care pofteşte numai unuia să fie formoasă. încă şi la bătrîneţe această frumuseţe nu o dă întru mutată dragoste. Ticălos şi de ruşine lucru iaste a vedea vreo muiare mare sănătoasă, care de nemica altă nu gîndeşte fără numai ca ori pre unde umblă tot de netezături, de căutătoare (oglinde), de schimbarea hainelor ca cum ar fi o păpuşe neînsufleţită, aşa se face, iar r:u făptură înţeleaptă şi cuvîntătoare, dăruită cu duh cuvîntătoriu. Cea desăvîrşit stricarea obiceiurilor de oameni iaste înecarea şi potopirea unui comunitet, unde din tină-reţe muerile se învaţă şi se dau pre sine nelucrării, desfătării, neruşinării, năravurilor celor rele şi înpodobirilor celor deşarte, făcînd multora complămenturi. Muiarea bună şi înţeleaptă întoarce pre bărbatul ei spre bine, fără numai de va fi cu totul dobitoc, iară pentru aceasta care e cu minte, ea caută bine după cine se va mărita şi bărbat bun pofteşte eişi şi credincios, iară nu nebun, vînturos, trufaş, schitaci şi jucătoriu. Muerii cei de omenie, de cinste şl înţeleaptă nici unul nu-i vine bine, carele îi vine lingu-şindu-se, făţărnicindu-se şi zicîndu-i că e formoasă şi înaintea ei batjocorind şi rizînd de alte inueri, care nu sînt aci. Partea muerească, prea dragi fiice, prea dulci surori, iubite drăguţe, preacinstite şi sfinte născătoare a neamului omenesc ! Voi întră creştini nu sînteţ(i) la închisoare ca nişte proaste roabe, ci sînteţi slobode, poroncitoare. însă numai întrăbuinţaţi spre bine slobozeniia voastră, blîndă şi dulce stăpînirea voastră. Că toate de la voi atîrnă. De veţi fi voi de omenie, vrednice şi cu bune năravuri şi luminate, pruncii voştri vor fi luminaţi şi înţelepţi. Deacă veţi fi voi dumnezăiţele înţelepciunii, cum aţi fost cu naşterea, şi aşa tot norodul prin voi se va lumina şi proslăvi şi atuncea va fi voao gloriia şi închinăciunea în veci vecilor, amin.
109. STEJARIU(L) Şî TRESTIA. Stejariul cel mare de un vînt puternic din rădăcină smulgîndu-se şi răsturnîn-du-se au căzut într-un rîu şi au început a-I duce apa pre lîngă trestie. Cum e aceasta ? Că ele subţiri şi slabe şi tocma la vînturile cele mai mari şi mai puternice stau în locurile lor în pace, cînd stejarii cei mai mari cad şi să sfărîmă ? Iară trestiile au răspuns zicînd că ele celor mai tari şi mai puternici decît ele nu se pun înprotivă ci se pleacă cînd spre o parte, cînd spre alta şi aşa rămîn în linişte şi întregi. „Iar voi cei mari stînd înprotivă celor
mai puternici decît voi, nu e minune pentru ce cădeţi şi vă sfărîmaţi44.
învăţătură. Domnul mîndrilor le stă înprotivă, Iar celor smeriţi Ie dă dar. Nu să înţelege aicea ca omul pană la cea mai de jos prostie să fie smerit, ci să fie înţelept şi să ştie cum şi cînd e de trăbuinţă să se înprotivească, unde şi înaintea cui să se smerească şi să se plece. Că şi una şi alta la ne vreme sînt de nici un folos şi de stricăciune. Aceasta ne spune noao formoasă ciumelitura noastră cea bătrînă : să nu fi92 nici oae întră lupi, nici lup întră oi, căci cum întregul comunitet aşa şi fieştecarele însuş de sine cînd nu cu sănătoasă înţelegere şi cu înţelepte sfaturi se îndreaptă de primejdii iaste şi trăbue să pătimească rău şi să se storească. Ţircvimştanţii se întîmplă în multe şi speţiale moduri şi nu e cir putinţă să li să pună la toate reguli, ci aceasta e mai de căpetenie regulă, ca toată obştea să se grijească mai tare, se aibă căpetenie de cel mai învăţaţi, mai înţelepţi şi cu mai bune năravuri şi făcători de bine, cu care Ia vreme de trăbuinţă să se poată sfătui şi asculta. Iară rnai vîrtos fieştecare de chilin să nu se ruşineze, ci să-şi ceară şi să-şi caute sfat la cei mai învăţaţi şi să-1 priimească şi foarte bine să caute şi să ia seama pentru ce cei neînţelepţi şi proşti pătimesc rele şi primejdii multe, şi pentru ce cei cu minte şi înţălepţi petrec bine şi vieţuesc în pace. ŞI să nu poftiţi să fieţi pretutindenea zăitin 93 pre apă.
110. CĂLĂTORII ŞI ARINUL. Călătorii înfierbîntaţî de căldură au şăzut supt umbra unui mare arin şi s-au odihnit. Şi ascultîndu-să au plecat zicînd :
— Pagubă de un lemn aşa mare care fără rod şi iară de nici un folos stă aşa în zădar :
■— Oare vedeţi voi ce oameni negînditori şi nemulţă-mitori sînteţi ! Pre mine, care v-am răcorit şi odihnit în umbra mea, care iarna vă dau lemne de încălzit, fără de pentru ce cei neînţelepţi şi proşti pătimesc rele şi primejdii rod şi fără folos mă anumiţi. Au doară de altă nu gîndiţi, fără numai de foaie. Voi gîndiţi că sînteţi singuri pre lume, ci să ştiţi că de aţi vedea, v-aţi îngrozi cîte milioane de vieţuitoare numai cu coaja mea se hrănesc.
învăţătură. Mare bine va face neamului nostru, care va preface în limba noastră mică Fisica lui Raaf, 94 care e pentru prunci în limba nemţască tipărită. Pre judecările lui Sulţer 95 pentru minunatele lucruri dumnezeeşti în natură nu se poate spune ce bine ar fi să se înpărtăşească noro-
130
131
dului şi mai multe acestora asemenea cărţi. Iar după aceia o Istorie în scurt pentru toate noroadele, cu obiceiurile lor, legile, îndreptările şi cu starea pămîntului şi a mării, cu roadele şi negoţetoriia. Lasă fie aceste lucruri recomendi-ruite celor ce poftesc binele de comun ai neamului. Nici într-un chip nu poate omul înadins de fiinţa, ele înţelepciunea şi de bunătatea lui Dumnezeu făcătoriului a fi încredinţat, ca atuncea, cînd preaînţeleptele lucruri ale Iui Dumnezeu în natură le prejudecă. Şi cu cît mal bine acestea Ie conoaşte, cu atîta întru mare de Dumnezeu cunoştinţă şi luminare mai mult bine şi mai bun se face. Istoria a şti, aceia însemnează a şti cu ce s-au folosit şi cum s-au făcut neamul omenesc. Cu ce s-au stricat, vătămat şi în nenorocire au căzut şi s-au prăpădit. Cum au făcut (mînă de oameni) Graţia unită şi înpreunată de au tremurat înaintea lor monarhiile lumii, iară după ce nu au mai fost cu sloagă, singură pre sine s-au surpat, după acestaş mod, şi celelalte noroade. Bozna va să aibă craiul lor, Serbia despotul, Herţegovina prinţul lor. Au venit turcul, apoi pre toţi i-au băgat în straiţă. A şti legile, obiceaiurile altor noroade pre lume, aceia e a şti ce e la ei bine şi înţelept, ce e rău, nebun şi de rîs. Cînd vom cunoaşte ale altora, atuncea vom putea şi pentru ale noastre judeca cum merg, drept sau costiş, sau cu totul îndărăt. După aceia, ce vom cunoaşte că e bun vom ţinea, iară ce vom afla că nu e spre bine îl vom lăpăda. Iubiţi fraţi ! De aceasta nu trebue să ne mirăm, căci la toţi pre lume li să întîmplă, nimenea nebuniile sale cu care din prunciia sa s-au obicinuit şi care prin îndelungate obiceiuri i s-au prefăcut, nicidecum nu le şti a fi nebunii. Iar după ce le cunoaşte întru alţii, că sînt aşa, şi apoi Ie află şi în casa sa, atuncea abila se trezeşte apoi începe a striga, goneşte şi le scoate afară. La unele locuri să îndrăznească omul de omenie a zice că nu e păcat a mînca melci şi broaşte ţestoase, s-ar afla care l-ar junghiia ca pre un puiu, apoi în zioa aceia l^ar cumineca preotul şi ar zice :
—- „încă sfîntă-ţi iaste faţa". însă mai că zeuitarăm fabula noastră. Arinul îm(i) iaste de vină şi spre această cuvântare m-am adus cu ale lui milioane care cu coajea lui se hrănesc. Ci aceasta va afla fieştecarele în cărticica mai sus numită, dacă se va preface. Haida acuma să ne ducem cătră fabulă. Arinul are drept pentru că înfruntă pre călători, ca pre unii nu numai nemulţemitori, ci şi negînditori, a cărora minte nici cît de la nas nu se întinde mai departe se pre judece că nici sînt toate cîte sînt pre lume pentru om.
Nici cele ce sînt pentru el nu pot fi numai pentru foaie,. Ei gîndesc că de nu am avea nemica alta afară de foaie, mul-ţemim formos, că mai bine ar fi nici pre el să nu-1 avem. Ci să nu gîndească cineva că eu aş fi foalelui nepriiaten şi făcătoriu de rău Ia toate cinste şi omenie înpreună cu al mieu, însă cîntă numai şi înceată odată. Fie-ţi destul, nu trăbue el să gîndească că numai el e pre lume. Aicea foarte se loveşte o istorie arăpească preaformoasă ; dacă îmi veni în minte o voi spune.
Un pustnic derviş, cu numele Abdul Ibrail, au plecat din Anatolia la Meca 96 să se facă agiu. Trecînd preste neşte locuri formoase, întru care tot dealuri şi multe dumbrăvi şi întră dînsele văl cu flori de înflorit singure de sine era sădite şi acoperite cu cele mai alese lemne aducătoare de roadă, care cresc în pămîntul Anatoliei. Aici se găsea măsline, smochine, finici, carange dulci şi alte izvoară şi părae pretutindenea curg, şuerele şi la odihnă pre oameni îi momeşte, de multe feliuri cîntă aci.
Florile lămîei şi a livezilor tot aerul îl bine mirezmaa cu mirosul lor. Iară Abdul Ibrail au gînclit în sine : „Oare n-am venit cumva în raiu ?" însă totuşi nu vru să creadă căci ştiia bine că raiul e alt loc. Nimica de aceia, că el la tot izvorul cînd se spală îşi face metanii, mîncă pînă se satură cînd dintru un pom, cînd dintru altu(l) şi ca într-o răpire striga :
— Dumnezeule, mulţămescu-ţi căci ai făcut aceste dul-ceţi pentru om.
De aciia mergînd mai nainte au venit într-o ţară unde s-au făcut războiu şi bătae. Acolo au văzut pre lupi că mînca oameni omorîţi în bătae şi mulţămea lui Dumnezeu că au făcut tocma pre oameni pentru hrana lor. Iară Abdul Ibrail au fugit pre altă cale. Apoi iată că află pre un lup belit, pre carele îl mînca vulturii. Mulţămi el lui Dumnezeu că au zidit pre lupi pentru dînşii. Deci puţin după aceia văzu un vulture mort, pre carele îl mînca viermii. Atuncea el grăi întru sine întristat fiind :
— Minunată minune, că şi vulturii cei ce cele mai înalte înălţări ale ceriului cu zburarea le covîrşesc, sînt făcuţi în lume pentru viermi ! Acuma dar îşi veni în minte pustnicul nostru, cînd văzu că trupul lui nu va scăpa de viermi. Şi nu e adevărat că Dumnezeu numai pentru om au făcut toate cîte au făcut.
Dintru aceasta lesne putem închiia că acela carele spre nemica altă ci numai spre mîncare şi spre beutură şi pen-
132
133
tru odihnă mulţămeşte lui Dumnezeu, nu cunoaşte cum să cuvine nici pre sine nici pre Dumnezeu. [...].
111. MUIAREA ŞI GĂINA. Mutarea au avut o găină, carea în toate zilele îi oa cîte un ou, iară cu aceia neîndes-tulîndu-se, lăcomea la mai mult. Au început preste măsură a hrăni găina cu orz, ca să-i facă cîte doao oaă într-o zi şi într-acest mod s-au îngrăşat găina şi au încetat cu totul de a mai oa.
învăţătură. Trupul nostru sîntem detori a-l hrăni cu mod de măsură, ca să fie sănătos, vîrtos şi tare. Că sufletul nostru întru aşa legătuinţe e cu trupul, cît cînd e trupul sănătos şi treaz şi sufletul e aşa şi cu sporiu lucrurile sale prin minte le înplineşte, numai deacă nu cumva poftele cele puternice şi tari cu patimile nu-1 smintesc din cale, căci e bolnav şi slab. Pentru mai formoasă materie nu poate cum trebue să gîndească nici mai de folos carte cum se cade cu luare de samă, cu pre judecare, cu îndulcire a o ceti nu poate. Urmează că nici într-alt mod cu dînsa nu se poate folosi. Ci încă tocma întru aceia vreme nu numai necu-vioase şi omului înţălept nevrednice, ci încă şi de stricăciune lucruri face, trupul său a-l slăbi, a-l dezmierda, a-l curvi şi a-l îngraşă cum pre sine aşa şi partea 97 cea de bun neam a sa, adecă mintea a-i muia, a o slăbi şi a se supune de însăşi voia lui supt nenumărate moduri de bolnăvii. Trupul pană atuncea e bun, fiindcă e lăcuinţă vrednică cuvîntă-torului, nemuritoriului suflet, iar cum începe de la acest de bun neam fără socoteală şi rău sfîrşit, ori spre care mod a porni şi depărta, într-acea oră începe a se ticăloşi pre sine şi cătră dobitoacele cele necuvîntătoare a se apropiia şi lor a se asămăna. Omul înţălept să iubeşte pre sine, mutarea şi pre pruncii săi. Inse nu se dezmiardă nici pre sine, nici pre ai săi. Sufletul şi mintea se pot dezmerda ca şi trupul, apoi dintru aceia urmează multe moduri de boale, de năravuri. Singură voia e tărie de cap înprotivirii ş.a. [ . . . ] Prea formos învaţă Socrat. Grijeşte-te 98 să fii cu trupul iubitoriu de osteneală, iară cu sufletul iubitoriu de înţă-lepciune, ca cu acele să poţi înplini ce afli de bine, iar cu acela mai nainte să vezi ce e de folos. Căci grecii cei slăviţi de demult, luminătorii neamului omenesc, cu însăşi cea sănătoasă firească înţelepciune a minţii fiind luminaţi, cum de înalt şi de bun neam au socotit a fi sufletul şi mintea omenească. [. . . ] Pentru toate care sînt pentru treaba vieţii te grijeşte iară mai mult pentru mintea ta te îndeletni-
ceşte, căci ceia ce e mai mare întru ce e mai mic iaste, adecă : mintea cea vrednică în trupul omenesc. Mintea ! Mărită naţie daco-românească în Banat, în Ţara Românească, în Moldova, în Ardeal, în Ţara Ungurească, mintea ! Cînd te vei lumina cu învăţătura cu luminatele fapte bone te vei uni, mai aleasă naţie nu va fi pre pămînt înaintea ta de cum tu vei fi oculiruit99 în trupina din care ai căzut. Că faptele bune sînt ţie firească omenie. Mărirea, însufleţirea cea mare, bărbăţiia, acestea sînt faptele romanilor celor bătrînii Acestea sînt diamanturile cele scumpe, însă e de lipsă ca mina înţelepciunii să le spele, curăţească şi să le netezească şi strălucitoare să le facă. Slobozirea şi stricarea năravurilor nicidecum nici într-un norod la mijloc nu se primesc, singură şi numai o dumnezeiască şi de bun neam adecă luminarea minţii, a faptelor bune. Eu ştiu că unde stăpîneşte varvarla (mojiciia), acolo nici are loc învăţătura luminării, nici a faptelor celor bune şi drepte. Insă lase să între această faptă bună acolo unde mojicia cea groasă şi proastă nu stăpîneşte, iar unde până acuma stăpîneşte, doară nu va stăpîni pană va fi lumea.
112. BROASCA ŢESTOASA ŞI VULTURUL. Broasca ţestoasă au rugat pre vultur să o înveţe a zbura. Vulturul i-au zis :
— Şezi în pace, tu, şi umblă pre jos cum ai umblat şi pană acuma, că mai bine va fi de tine.
— Pentru ce ? — zisă broasca.
—- Pentru că alcătuirile trupului tău nu sînt făcute pentru înălţime — răspunse vulturul.
Insă ea nu va nici aceia ce iaste pentru ea, ci tot îl supără, rugîndu-L Deci o luă vulturul şi o sui la înălţime, apoi o slobozi în jos şi îi zise :
— Haida, zboară acuma !
Iară ea au început a zbura, însă cum nu trăbue, că au căzut pre pămînt şi toată s-au sfărîmat.
învăţătură. Să ne măsurăm şi să ne cunoaştem pre noi, şi să nu cerem ce nu e pentru noi, că deacă nu vom dobîndi, ne vom ruşina. Insă aceia e nemica, lasă să treacă. Iară aceasta ce voiu zice, la mulţi se va vedea preste fire . . .
Insă iaste dreptul adevăr tocma atuncea pană dobîn-cleşte careva aceia ce nu e pentru el, mai tare se ruşinează. Acolo unde merg lucrurile în drept şi cum se cade, iară nu îndărăpt şi cum se zice, pre spate sau înapoi, că oricui să dă oarece'mare. fără de trecere trebue să şi aştepte de la el
134
135
ceva mare. care deacă el nu e vrednic să înplinească, atuncea cu dreptul ne-am ruşinat. încă cum un igumen glumeţ ruga pre Vichentie loan o viei mitropolitul Belgradului să-1 facă episcop, măcar numai vreo cîteva zile. Acesta îi zise :
— Pentru ce vreai tu aceia ? Igumenul zise :
— Cum pentru ce ? Să mă întind în pat şi să vină preoţii să-mi cetească rugăciunile dimineţii, iară eu să strig : „pace tuturor" şi să blagoslovesc ele supt poneavă (lepedeu). Formos sarcazmus ! însă nu numai aceia carii cer trebue se ia seama, ci şi acela care are putere să dea iaste deatoriu să caute cît poate mai mult ce şi cui dă, căci şi el foarte greşaşte, deacă dă unde nu se cade şi cui nu se cade. La Alexandru Maghidoneanul au venit un curtean a lui şi au cerut la el doi talant! să-şi mărite o fată a lui. Iară înpăratul au poruncit să-i dea cinci talan ţi. Curteanul zise :
— Aceia e prea mult pentru feata mea.
— Primeşte şi taci ! îi zise înpăratul — că lui Alexandru ar fi ruşine să dea puţin. Aceasta mulţi o au lăudat şi pînă la ceriu o au rădicat. Iară acuma toţi oamenii cei în-ţălepţi află că Alexandru întru acesta foarte nebuneşte au lucrat. Căci înpăratul trebuie să fie iubitoriu de dreptate mai mult decît toţi ceialalţi. Iară sfînta dreptate cere ca fieştecăruia să se dea aceia ce i se cuvine. Urmează dară că un stăpînitoriu drept e deatoriu bine să ia sama ce la de la alţii şi ce dă cuiva, ca toate cu dreptate să se facă. Alexandru toată Asia ş-au robit şi atîtea popoară (noroade) au belit, iară altora fără de socotinţe şi nebuneşte au dat, precum au venit, aşa s-au şi dus îndărăpt ! Cincizeci de boate preste bucile altora, ce e aceia ? Filip tatăl lui, întru aceasta ce voiu spune acuma mai cu înţălepţie au păşit. Un ritor părăsit sau linguşitoriu, sau mai frumos, vulpesc, la masă făcu mare laudă şi apoi pentru aceia ceru să i se cinstească un pahar de aur. Filip îndată porunci să se dea acel pahar lui Evripid, făcătoriului carele prînza în pace, tăcînd.
— Cum e aceasta, zise ritorul. Eu îl cer dar tu altuia îl dai carele nu-1 cere ?
— Drept, răspunde Filipp, el nu-I cere.. însă el e mai vrednic (lui i se mai cade) a-l avea decît tu.
Un sultan din Perşi a întru aceasta ce urmează înţelepţeşte au lucrat. îi veni un dervişi viclean, carele se prefăcea că e nebun, ştiind că turcii pre cei nebuni ca pre nişte sfinţi îi cinstesc, şi-1 întrebă crede el în Alcoran.
■— Vai şi vai ! ce întrebare iaste aceasta, zise sultanul. Eşti tu cu toată mintea ? Cum nu aş crede ea într-insul, dacă sînt, mulţămită lui Dumnezeu, ture.
— Dară iaste în Alcoran scris — iarăşi întrebă dervişul — că toţi turcii sînt fraţi unul cu altul ?
— Iaca ! 100 Cum nu ar fi deacă Iaste ? răspunse sultanul.
— Şi iaste scris în Alcoran, mai adaose dervişul, ca fraţii tot ce au întră sine drept să înpartă.
— Vezi bine că iaste şi taci acum. Că cine zice că nu iaste scris.
— Ei bine, mai zise dervişul. Dară tu pa^ă apoi şi în-parţi cuminte tot ce ai.
Atuncea sultanul, pentru ca să scape de dînsui, îi întinsă un piastăr.
— Aceasta e dreaptă înpărţire a ta ? îi zise acela — dintru atîta avere, mie fratelui tău numai o piastră ?
— Auzi ! cine te primesce şi nu cîrti răspunse înţălep-tul sultan, căci ştii cîţi cardaşi sîntem. De se vor scula toţi şi vor cere fieştecarele partea sa, nici atîta, mă tem, că nu-ţ(i) va veni.
Luă prefăcutul nebun piastra, apoi se ştearse, o tae fuga, socotind în sine :
„Nu vei întinge, viclean eşti tu, dar acesta e şi mai viclean decît tine".
Bine e puţinei în carte şi a glumi, că altmintrea pruncuţii mici cetind ar adormi şi de aşa carte puţin folos au spre care se dormiteze. Mai ales stăpînitoriul cei luminat bine ia sama la aceia ce slujbă şi diregătorie de la dînsui cer. înpăratul Petru cel Mare au rînduit lege ca la cele de obşte diregătorii oamenii făcători de bine şi învăţaţi să se aleagă. „Dar unde nu se vor afla învăţaţi, l-au întrebat, ce vom face acolo atuncea" ?
— Atuncea trebue căutat făcătoriu de bine, răspunde monarhul.
Drept aceasta prea bine să ştie că pot fi mulţi învăţaţi şi pentru unele lucruri ale sale nimica nu sînt spornici. Şi încă deacă e învăţat şi rău, cu nărav îndărătnic, maliţios, viclean şi cu reotate, atuncea în drept îţi fă cruce de el şi strigă fugind „Doamne, miluiaşte-ne" ! Căci unul ca acela e cu socotinţă şi cu voia sa rău, şi cine e după modul acesta rău dă-i numai şi putere, diregătorie în mînă, apoi iată Neron şi Caligula înpreună, carii au poftit ca tot norodul romanesc să aibă un grumaz, ca numai cu o lovitură să li se poată toate capetele oborî, sfărîma. Iară adevărată inimă
136
137
bună, frumos şi ele bun neam născut suflet şi mintea cea sănătoasă intru care om se 101 află, unul ca acela e de mare diregătorie vrednic, căci el deacă are îndoială despre ceva, ştie cere sfat şi a-l primi. Iar mai vîrtos dragostea lui cea nemincinoasă şl curată cătră virtute totdeuna spre bine îl va îndrepta.
113. PRUNCUL ŞI NOROCUL. Pruncul s-au culcat să doarmă tocma lîngă gura unei fîntîni aşa, în care lesne putea să se prăvălească şi într-însa să se înece. Veni norocul în chip de muiare, înse deşteptată, şi cu o nuia îi deade de oarecîte oii. întreabă pruncul pentru ce-1 bate ?
— Iată pentru aceia, răspunse, pentru ce te-ai culcat lîngă fîntînă, uncie lesne poţi cădea şi a te îneca. Apoi atuncea nimenea nu ar zice că eşti tu de \ină, ci toţi ar căsca gurile asupra mea şi nenorocul m-ar căota.
Învăţătură. în gurile tuturor noroadelor şi oamenilor nemica mal adeseori nu se aude decît „îi cu noroc", „îi fără noroc" — norocirea şi nenorocirea. Inse nimenea nu va să gîndească ca să ştie înadins ce sînt aceste lucruri. Aceasta e deobşte obiceaiul oamenilor, ca să vorbească ele multe materii, numai că au auzit că şi alţii de dînsăle vorbesc. Aşa sînt farmecile, deseîntăturile, deochiurile şi alte vedenii de păreri de noapte. Iară acolo unde oamenii s-au luminat şi ace aste nărozenii şi nebunii credinţe deşearte le-au lăpădat, nemica de acelea nu sînt întră dînşii mai mult, ci orice se întîmplă, are pricina sa cea firească pentru ce. Cel neînţălept şi negînditoriu mai mult pre nenoroc se plînge şi nu va se cunoască că toată nenorocirea aceia nu e alta nemica, ci nebăgarea de samă şi neînţelepţiia lui. Omul băgătoriu de samă şi înţălept, carele toate mainainte le prejudecă, mai mult cu buna norocire are lucru, căci el cînd pleacă de acasă bine leagă sacul şi aşa mijlociri alege pentru lucrurile sale, care cătră bun sfîrşit îl poartă. în Ingli-tera pre mulţi au întîlnit nenorocirea cu lupii pînă era aci, iară cum s-au înpreunat toţi englezii scăpară de toţi lupii de nenorocire. In pămînturile acele unde nu iaste rînduială, care călătoreşte în tot ceasul aşteaptă că-1 va intimi'nenorocirea cu un om rău. Iară în Sacsonia, călătoreşte tu cîtu-ţi iaste voia, noaptea sau ziua, pre jos sau călare, nici te temi tu de cineva, nici alţii de tine. Cînd omul nu vede bine, cade în groapă sau se loveşte de ceva cu capul, iar cînd vede, atunci nu va. In vremile cele de demult au ţinut norocirea de Dumnezeul la carele se închina şi jertve îi adu-
cea. Dară ce zic în vremile cele de demult, vremi bătrîne ? •Şi pînă astăzi între creştini se află care nu ştiu ce gîndesc, ce voi pentru dînsa. Carol al doisprezecelea au fost norocos înproL'va lui Petru celui Mare, pînă acesta şi-au învăţat oa-ica *:a cum trebue să se bată în războae, apoi acela atun-coa »-a^ prăpădit.
Ccecil milioane au biruit pană au fost întru o sloagă, iar dnpă aceaia, prin neunirea şi vrajba întră sine singuri pre sece s-au prăpădit. Cel înţălept mînecă la lucru(l) său, se roagă lui Dumnezeu, apoi lucră, călătoreşte şi se gîndeşte, iară cei leneşi zac şi aşteaptă să le aducă norocul. Bine ştiu ei ca "or căsca gura mulţi tari de cap şi înprotivă aceasta, hoo ! Ei ştiu pre cutare şi cutare carele nemica nu au lucrai, nici au slugărit, iar dacă e norocos, vor zice :
■— Cu greu iaste a vorbi cu omul carele voiaşte în vînt să vorbească, carele nici singur ştie ce vorbeşte şi ce gîndeşte. Aceasta se poate întîmplă, însă dintru o sută unul — apoi ce poate arăta unul înaintea a zece ? Iară şi întru cel unu(l) numai să căutăm pricina şi vom afla cum şi pentru ce I s-au întîmplat aşa. De mirare e cum poate fi omul aşa de tare Ia cap şi apără atîta norocirea, de vreme ce cu ochii săi vede pre mulţi astăzi norocoşi Iară mine nenorocoşi. Dar de ar fl nenorocirea întru singură oarece făptură. Cel ce e norocos, ar trebui să fie totdeauna şi întru toate aşa, ci noi vedem că toate curg înprotivă. Iară fiindcă e cuvîntul acesta precum în alte limbi, aşa şi în limba noastră introdus, eu nu o aş sau nu o voiu desrădăcina, tocma de aş fi şl Ariarios 102 cei cu o sută de mîni, ci numai aceasta aşi pofti, ca oricine carele voiaşte ca un cuvîntătoriu să se înţelep-ţească şi să ştie aceia ce voiaşte, aşa să gîndească : Norocirea e aceasta, cînd omul cu ale sale cele ce spre bine şi după pofta lui curg, trăiaşte şi precum că numai acela sînt drept norocoşi carii iubind pre Dumnezeu şi pre toţi oamenii, fiind, iubitori de osteneală, trăesc cu sudoarea feţii lor şi înţelepţeşte. Să facem noi numai tot binele care-1 putem, iar ceia ce nu atîrnă de la noi, aceia gradului celui rnai înalt să lăsăm. Că altmlnfrea şi ce sîntem noi : astăzi sîntem. mîne nu ne aflăm. Pre lîngă aceasta iaste la foţi cunoscut că cine e înţălept şi ştie şi cu puţin în pace cu odihnă şi îndestulat a vieţui, e norocos şi fericit pre pămîntul acesta mal mult decît oricarele bogat carele nu e în pace nici cu odihnă, nici e cu toate ce are îndestulii Păstoiiul păscînd oile sale, dacă cîntă şi flueră, el e norocos în sfera sa, sau încît e întru ale sale încunjurat.
138
139
114. COCOŞUL Şî PIÎATEA SCUMPA. Cocoşul, răş-chirînd află un diamant de mult preţ. Vrea să-1 înghită, nu poate, nu-i de mîncare. Atuncea au început a grăi :
— Pagubă de aşa lucru formos şi nefiînd de nici o treabă ! Aş fi mai voit se aflu un grăunţ de orz decît o mie de pietri aşa strălucitoare. Acuma văz că toţi oamenii sînt fără minte, la carii atîta Ie iaste de un lucru, care nici se poate mănînca, nici bea.
învăţătură. Pilafra scumpă însemnează aicea înţelepciunea şi învăţătura, iar cocoşul şi cuvîntarea lui închipuesc pre acela, care nemica alta nu socoteşte nici cinsteşte, fără numai aceia ce a plăcut simţirilor sale celor trupeşti. Sultan Omar biruind Alexandria se spăimîntă dacă văzu acea slăvită bibliotecă, pentru carea înpăraţii grecilor cu milioanele au chieltuit şi pre carea toată învăţata Europă nicio-•dată fără mare jale nu o pomeneşte. Sultanul au întrebat pre dervişii săi iaste ceva întru atîta putere de cărţi ce să nu fie în Alcoran ? Dervişii înţelepţi ca şl el răspunsără :
— Ioc, cum ar fi ? Şl ce nu iaste în Alcoran ?
Atuncea el porunci toate acele cărţi să se ardă în foc şi aşa s-au şi făcut.
Iată, fraţilor, jalnică şi vrednică de plîns stare a neştiin-ţii, orbirii varvaricesci ! Acele pentru care cele prea for-moase luminate gînduri s-au ostenit, toate, toate în foc ! Şase luni toate băile noroadelor le-au încălzit cu aceste cărţi pentru care înţelepţii englezi toate pietrile cele scumpe al(e) Indiei ca năsitul le-ar da. Ticăloasa nesciinţă şi de multe răotăţi oamenilor pricinuitoare ! Spre toţi oa o negură vărsîndu-se, adevărul negrindu-1 şi viaţa oricăruia în-tunecîndu-o î Ce feliu de amărîtă şi dobitocească întocmire trăbue să fie în aşa om, sau se-i zic neom, care lumina în-ţelepţiei urasce, tocma fără de care e sufletul cel cuvîntătoriu orb şi întru întunerecul cel deapururea vieţuîaşte ! Nemica alta nu e vrednic, pre nici un om la atîta nebunie a-l aduce, fără numai una credinţa deşartă. Iar cum aceasta smintesce sau lipsesce tot sufletul cel cuvîntătoriu din fire poftesce care ceva bine a auzi şi a învăţa, a se înţelepţi şi a se lumina, cu atîta lumina iubesce şi cătră ea se sîrgu-iaşte, [...].
115. BATBlNUL Şî AURUL. Un om bătrîn bogat fiind, toată avuţia ce avuse au vîndut-o şi în aur sau în galbeni prefăcîndu-o, i-au turnat într-o căldare şi I-au îngropat în grădină, aproape de casă, unde puţine zile trecea ca să nu
meargă, să-1 vadă, să-i pipăe şi de strălucirea lor cea gal-bină să se îndulcească. Un biăstămat priiaten, din vecinătate, ceălău 103 şl viclean, gata Ia orice răutate, oare cum prin gard la lună ochle iubitul lucru şl pre bătrînul cum pre ascuns merge acolo. Şi ce -ar fi văzut alta, fără ceia ce iaste. Cum au dobîndit vreme cu prilej, se duse în grădina bă-t rinului, aurul turnă în traistă, Iar căldarea o umplu cu bouţe, cu graba o cutropi şi astrucă şi se ştearse ca prin pene, nimănui negrăind cuvînt.
în altă noapte după aceia, pre la cina mare, mai nainte de cîntatul cocoşilor dintîiu, deacă toate gloatele se culcase, se duse bătrînul după obiceiul său să-şi vadă bogăţia şi sufletul său. Şi după ce află aciia bouţe, de care pănă-i lumea nu şi-ar fi adus aminte, începu cu glas de strigare a se văeta aşa cît toţi vecinii săriră la acea a lui larmă cu arme şi alergară care în cămeşe, care în izmene să vadă ce e de bietul moş. Iară deacă auziră că aurul întru bouţe s-au prefăcut, au început ca şi alţi oameni unul una, altul alta a vorbi, însă cum văzură pre diacul cel bătrîn sătesc, toţi deodată tăcură, să audă ce va zice acesta de această minune. Acesta tuşi şi ştergîndu-se pre frunte, Începu a grăi :
— Auziţi, fraţilor î Aceasta e acela care eu încă în prunciia mea, cînd eram diac în mănăstirea Cerneţului în pravila bătrînă, (care nu se află pretutindenea) nu odată, nici de doao ori, ci lată (se prinse de barbă) de atîtea ori am cetit : Aurul carele stă multă vreme îngropat, acela trăbue să se prefacă sau în cărbuni, sau în bouţe, înse el e aur şi nu alta. Ci ia ascultă, nănaşule şi vecine Lupule ! Nu te tîngui, nici te văeta, ci păzeşte bine aceste bouţe şi te mîngăe cu dînsele, ca şi cum te-ai mîngăiat mai nainte ; că toate aceste sînt pentru tine aur, ca şi cel dintîiu îngropat fiind. Şi noapte bună voao, fraţilor.
învăţătură. Precum şi alte multe şi chiline lucruri, aşa şi aurul şi alte bogăţii, nu numai în toate cărţile ale oamenilor celor înţelepţi, ci şi în sfînta scriptură, la unele locuri se laudă şi se pun noao înainte ca un semn al darului lui Dumnezeu. Au blagoslovit Dumnezeu pre Ion şi i-au dat lui mare bogăţie. Şi iarăşi lui Solomon grăiaşte Dumnezeu : „Fiindcă ai cerut fu înţelepciune, eu îţi voiu da ţie şi bogăţie, aşa care nici un înpărat cîţ(i) au fost mai nainte de tine nu au avut-o". însă la mai multe locuri această însăşi bogăţie se defăima şi ucigătoare şi multora de rău pricinuitoare se socoteşte. Pentru ca să putem dară
140
141
adevărată ideea, conştiinţă sau chiară ştiinţă de aceasta a avea şi acesta văzute înprotivă euvîntări să le dăm din cale în laturi, sîntem datori aşa să judecăm. Aurul sau bogăţia în sine singură nici e ceva rău, nici e bun, fără numai prin întrebuinţarea care se face cu dînsui, se face au una. au alta. Şi fiindcă după partea cea mai mare spre rău, adecă spre mîndrii, spre cheltuieli fără de nici o treabă spre patima iubire! preste măsură a dulceţii, cina îmbuibării şi spre răzvrătirea năravurilor celor bune slu-jaşte, pentru aceia mai de multe ori spre dînsui se strigă. Argintul şi aurul, ca şi celelalte metaluri din pămînt se scoate, pre pămînt vor rămînea şi se vor prăpădi. însă de cînd s-au înpreunat şi s-au vorbit oameni(i) ca mai vîrtos pre aceste doao metaluri toate să se poată schimba, de atunci cine aceste are, toate poate avea, adecă : ce se cumpără şi vinde. Pentru aceia dacă aceste lucruri vin de la. V mînă de om bun şi înţelept, el mult bine cu dînsele face, iară deacă cad în mînile unui rău şi cătră aceia are şi vreo stăpînire, spre rău îi slujesc. Iară după întâmplare deacă se află la vreun mojic, precum e a fabulei noastre bietul amărît nănaş inoşu Lupu, rămîn şi zac în căldare sau în altă ceva şî nici fac vreun rău, nici bine, ca şi bou-ţeie. Mulţi să nasc în mare bogăţie şi nesciind singuri cum, sau de la care nemotenie au moştenit acea avere spre bine a o întrebuinţa, atuncea se înbogăţesc cu răpirea şi cu nedreptatea [...].
116. PAPAGAIUL ŞI MÎŢA. Oarecine va au cumpărat un papagaiu, l-au adus acasă şi l-au pus întru o căletcă formoasă, unde el după oblceaiul său au început ce au ştiut a vorbi şi a cînta. Au venit mîţa căşii acelaşi, să uită la el de toate laturile şi se mira ce nevoe e aceasta, îi întrebă cine e şl de unde e ?
■— Eu sînt pasere — răspunse papagalul — născută din India. Stăpînul casii acestiia m-au cumpărat astăzi şl numai cît mă aduse şi mă puse aicea.
— O, negînditoare şi fără de minte făptură ! îi zise mîţa. Numai cît venişi în casa aceasta apoi faci atîta strigare şi zarvă. Şi nu ştii, ticăloase, că eu născută şi crescută în casa aceasta fiind, de aş face numai a zecea parte din strigarea ta, stăpînul şi stăpîna şi toată casa s-ar scula asupra mea ; dar tu, care nici cît obi ceaiul locului în care esci nu-1 ştii, cu cea. mai mare îndrăznire netemîndu-te de nici o înprotivă euvîntare ai început atîta „Ha, hu" zarvă şi strigare a face !
— Nu-ţi fie jale, jupîneasă mîţă ! i-au zis papagalul, întră al mieu şi întră al tău viers trebue să fie vreo des-chiUnire, de vreme ce pre tine nimenea cu bucurie nu te ascultă cînd rnioneşti, iar pre mine cu cît mai mult vorbesc şi strig, cu atîta mai bucuros mă cumpără, mai formos mă ţin şi în dragoste mă au.
învăţătură. Vedem pre unii că mult vorbesc, înse formos, înţelept şi cătră toate cuviincios şi fieştecarele cu bucurie îi ascultă, tocma de ar vorbi toată zioa. Acesta e osăbit dar, uneori e şi al naturei, însă foarte rar, căci după partea cea mai mare, unde se înpreună cu cele firesci daruri, cu formoase educaţie şi învăţătură. Carele din firea sa poate mult vorbi are foarte vie fantazie, adecă închipuirea lucrurilor, înse neavînd din destul cel de trebuinţe materiale cu graba, ce zic, îi sacă apa, se sileşte dară, ca aşa să vorbească, atuncea sună ca clopotul cel spart. Iară de e aşa cit din destul material ş-au adunat, sau prin cetirea cărţilor, sau prin purtare şi nu are din destulă pre-judecare şi iscusinţa cuvîntării sale, rînd cuviincios şi hotărît a face şi a da, foarte lesne cade in flecăritură şi înţelepţilor ascultători se face spre greotate. Care preste măsură mult vorbeşte, obicinuit e că poţmtel gîndeşte şi judecă şi cele ce gîndeşte toate îi sînt nestatornice şi încîl-cite, limba îi aleargă înaintea minţii sale, nu e vrednic să-şi dea vreme, ca să pre judece de acela ce gîndeşte să vorbească. De acolo iaste că unul ca acela în tot ceasul luişi înprotivă cuvintează şi minte, negîndind să mintă, şi tocma cînd nicicît de minciună nu ar gîndi, atuncea minte. Oricarele nu e vrednic la vremea sa a tăcea, cu luare de seamă pre alţii a asculta şi despre toate se aude tare şi cu statornicie a judeca, el va putea vorbi în vînt cît îi place, înse înţelepţeşte niciodată nu va vorbi. Şi intru greşala aceasta oamenii bogaţi şi pruncii de domni cea mai mare parte cad şi se strică, căci de toate ce ei vorbesc lăudîndu-i şi neîndreptîndu-i alţii. Pentru aceia iaste obiceiu a zice „vorbeşte ca papagalul", adecă nu gîndeşte, nici judecă de aceia ce vorbeşte.
Alta ce ne învaţă pre noi basna iaste aceasta : ca să nu facem necuvincioase puneri de asemănări, ca mîţa, care se aseamănă pre sine cu papagalul. Tocma lucru(I) acela care poate unuia formos să-i stea, altuia îi stă foarte urît. Iată Fiiemon cum ne învaţă de formos despre aceasta. Cine nu ne ştie noao nemica bine vorbi, sînt doao vorbe : el e îndelung vorbitor iu. Pre cel binecuvîntătoriu nime nu-1 va socoti că e mult vorbitoriu, tocma cînd şi îndelung şi mult
142
143
vorbeşte. De exemplu întru aceasta pre Omir să-1 luăm. Aceste fără număr stihuri noao ne scrie şi nu se află nimenea să-1 numească că e mult vorbitoriu. Prea formos e dar a şti formos a vorbi şi cu cuviinţă vremii şi oamenilor. A şti cum cu cei rnai bătrîni, cum cu cei luişi asemenea, cu cei sănătoşi şi cu cei bolnavi, cu cei veseli şi cu cei scîrblţi a vorbi. Arhimandritului Hovoşului, Zaharie Teodosie, bolnav fiind, îi veni spre cercetare moşu Lupu din satul Feianac, apoi, după toată vorba, roagă-te lui Dumnezeu, domnule, pînă ce i se urî a-l mai asculta, apoi aşa bolnav fiind începu a striga :
— Dă-mi pace, moş Lupule, pentru Dumnezeu, te rog.
— Dar că lui Dumnezeu mă rog, ştiu că nu mă voiu ruga ţie.
Aceasta o adaog aicea, căci aceasta adeseori ar fi favorit povestea a preacuviosului mieu Pahomie, căci el ar şti aşa de formos a o povesti, cît şi cel ce ar plînge ar trebui să rîclă. Spre toate dară aceasta bine se ţinem în minte, că oricarele, care e elocvent sau formos vorbitoriu, dacă el elocvenţia sa spre rău o întrebuinţează, pentru buna încuviinţare, cinste, bun nărav nepăsîndu-i, nici avînd simţire de proprietăţile cele alese ale norodului cultiviruit. Adevărului conoscut şi binelui de comun neajutorind pre oamenii cei curaţi la inimă, de cinste şi de omenie fiind de rău grăindu-i, toată formoasă cuvîntare a lui iaste vreadnică de defăimarea cea mai de pre urmă. Iată cum de înţelept despre aceasta Plutarh scrie. Cuvîntul e hrana gîndului sau a minţii, însă viclenia omenească îl face cu prihană. Fericit e acela care formos vorbeşte şi mai formos lucrează.
117. PAPAGAIUL ŞI ALTE PASERI. Pre un papagaiu l-au adus din India într-o ţară unde de acest feliu de păsări nu se afla, L-au cumpărat un domn mare şi l-au slobozit într-o căiitcă aurită. Iară alte paseri înprejurîndu-l se mira de aşa mare şi dintră toate celelalte paseri cu aşa cinste mai deschilinit, s-au adunat pre lîngă dînsui şi au început a-l întreba : ţinu-1 pre el în aşa cinste în locul naşterii lui ?
— Nicidecum, răspunse papagaiul, acolo sîntem noi ca şi alte paseri, tocma ca şi voi aicea.
— Dară cum e şi de unde e aceasta de se dă ţie aicea în pămînt străin atîta mărire şi cinste ?
— Poate că nu ştiţi voi, răspunse acela, că dreapta cuviinţă şi vrednicie foarte arareori în moşia sa aşa precum se cuvine, se arată şi se dă celui vrednic ?
învăţătură. Englezii pentru aceasta aşa grăesc :
33Lerid end ecselent men hev seldom dai credit end estiim in doeet oon contriis, unei de hev in enadoer46. 104 Oamenii cei învăţaţi şi covîrşiţi arareori au credit şi cinste în moşiia lor, precum.sînt în alte ţări. Ei fără de rîndu-iale în locurile acele nu sînt unde sînt căpăteniile norodului luminaţi şi de folosul cel de comun adevăraţi răv-nitori şi poftitori, iară acolo unde după nenorocire iaste cea mai mare partea din pizmă purcede. De mult e zis că pizmă nu ştie cinsti cele de folos [...].
Ticăloase credinţă deşartă Scîrbealnică sminteală şi oarbă pizmuire ! Cine sînt aceia ? Şi cine e acesta ? Dar că noi îl ştim ? Nevrednicul Iasă să lase numai cu punga goală din cuibul său. îndată va trebui să fie cerşitoriu. Iar cei iubitoriu de osteneală şl vrednic oriunde vine ei e de bună treabă şl cinstit.
Oamenii cei înţelepţi şi pre cei de altă viţă sau străini îi chiamă la sine, îi fac ai lor şi le fac din destul remuneraţie, după măsura folosului care văd că pot avea de la ei şi după modul acesta noroadele unele de la alte(le) s-au luminat şi învăţat. Iară varvarii cei întunecaţi la minte şi pre ai săi de la sine îi înstrăinează, urîndu-i pre ei, nebă-gîndu-i în samă, după necuviinţe cu dînşii paşînd.
Cum au biruit turcii Ţarigradu(l) toţi grecii cei învăţaţi fugiră şi se înprăştiiară carii prin Italia, carii prin Franţia. Şi după aceia, ţara grecească cea slăvită, maica înţelepciunii şi a tuturor învăţăturilor, se numi carvară turcească Greţie. Numai una stăpînie bisericească, carea muzulmanii nu putură spre sine a o lua au rămas creştinilor, ci şi aceasta, prin cabalele şi meşteşuguri vicleneşti ale turcilor şi a călugărilor din Turţia (Ţara turcească) au venit la aşa mînă, care mal bine au ştiut a minţi, a se făţarnici, a se preface, a apuca, a răpi, a ticălosului şi amărîtului norod măduha din oase a o suge şi turcilor a o voma, scaune pa-triaşeşti şi eparhii epescopesci, într-un cap ca şi provinţii si paşaluguri aceluia care da mai mult începură a le vinde.
Iată, fraţilor şi noroadelor, în ce stare de ruşine şi vrednică de plîns aduseră besearică cea curată a lui Hs. Şi o oborî varvaria întunecatei nesciinţe şi procleta nedreaptă iubirea de argint, care au pricinuit şi multe alte reotăţi fără de seamă. Bine se prejudecăm această minune, că cei ce ău răstignit pre Hristos aceste nu au făcut, ba nici au
144
145
ştiut. Omul învăţat şi de omenie aceasta nu poate să rabde, ci se tîngue, îi pare cu greu, plînge şi defăima ; pentru aceia el aci trebue să pătimească, de nu va scăpa mai nainte. Acolo dară unde varvaria nu stăpîneşte, învăţătură preoţimei şi bun nărav. Preotul înainte povăţuite-riu a poporanilor săi. Iară învăţătoriul neînvăţat ce însemnează ? Aceia nemica şi mai preste nemica. o nemica mare iaste. Fieştecarele dintru aceasta lesne poate vedea (numai de va vrea) de ce lipsă iaste norodului învăţătoriu, iară învăţătoriului plată bună şi cinste şi omenie mare ! Şi de se mai află undeva pre cîtăva vreme vreun episcop sau cri totul neînvăţat, sau nu din destul pentru episcopie învăţat, el să se grijească ca cu bunătatea sa cea aleasă aceia ce întru învăţătură îi lipseşte, să o deplinească. Pre cei mai învăţaţi şi mai făcătoriu de bine decît el să nu-1 nepăciu-iască, nici să-i facă să plîngă. Aceia ce au dat înpăratu(l) şi norodul, ziua şi noaptea să se grijască cum va slugări şi să facă uitate obiceiurile cele bătrîne turcesci (că de au şi venit moşii lor eîndva în ţara turcească, aicea dară nu e ţara turcească). Aceasta se scrie nu numai pentru vremea de acuma, ci şi pentru cele de pre urmă. Lasă să ştie la o mie de ani în urma noastră nepoţii sfrenepoţilor noştri. Că pre vremea înpărăţiei lui Iosif al doilea înpăratul romanilor adevărul au cutezat cu măsură sau în cumpăna sa şi tocma întru acea vreme cu nobilitatea sa în alte limbi, iară acuma pre vremea lui Franţisc I înpăratul Austriei şi în limba românească glasul său a înălţa pot. Românii foarte cinstesc pe bătrîni, iară mai vîrtos pre arhierei, şi foarte bine fac. Acesta e prea formos caracter, pre bătrînii săi a-i iubi şi a-i cinsti. Cu dreptate e ca şi iubitorii de Dumnezeu episcopi să se grijască ca acest de laudă vrednic obiceiu totdeauna în naţia sa să rămînă. Adevărată şi mai dorită cinstire e aceia care din sănătos şi luminat suflet purcede.
118. FRATELE ŞI SORA. Un om au avut un pruncuţ foarte formos şi o feţişoară cam urîtă. Aceşti doi, ca pruncii, jucîndu-se pre lîngă o oglindă, au început a se uita într-însa ; deci fratele au început a se lăuda că e foarte formos, defăimînd pre sora lui că e urîtă. Această mică feţişoară întristîndu-se foarte pentru aceste cuvintele, plîn-gînd se duse la tatăl ei şi începu a se plînge asupra frate-său, spunîndu-i că au făcut-o mai neagră şi mai urîtă decît tot lucrul pre lume şi pentru ce se uită el în
oglindă, care nu e făcută pentru bărbaţi ci pentru mueri. Pruncul despre partea sa se dezvinovăţea, zicînd :
— Alta nemica nu i-am făcut, numai căci i-am zis că e urîtă.
Tatăl lor înbrăţişîndu-i pre amîndoi cu părintească dragoste serutîndu-i, le-au dat această învăţătură :
— Eu voiu ca să vă căutaţi în toate zilele întru acea oglindă. Tu fiiule al mieu nu pentru aceia ca să te ţin măreţ şi fălos cu frumuseţea ta şi pre sora urîtă a o numi, ci pentru ca nu cu năravuri rele şi necuviincioasă păşiri şi vieţuiri să întini şi urîtă să faci podoaba şi chipul cel formos al feţei tale. Iar tu, fiica mea, ca cu viiaţă ta cea fără prihană şi cu podoaba năravurilor tale neajungerea frumuseţii feţii tale să o acoperi şi să o adăogi. Voi sînteţ amîndoi frumoşi, de veţi fi cu bun nărav şi buni.
învăţătură. Toate mulierile pre lume, precum cele din Evropa şi din Asia aşa şi cele negre ale arapilor foarte mult se grijesc de podoaba cea dinafară a trupului lor. De acolo au ieşit atîta de multe feluri de haine pestriţă şi în tot chipul de farbe şi flori, albe, rumene şi alte multe mode a înpodobirei înbrăcămintelor. Poate că lor însăşi după tot modul preste măsură urî te a fi li se pare, şi gin-desc, de vreme ce atîta se grijesc de cele streine şi mincinoase podoabe, căci, afară de toată îndoială iaste, că mu-iarea care ar fi îndestulită cu chipul feţei cel firesc, precum i l-au dat Dumnezeu, nicidecum nu l-ar unge cu cîte ceva, iar mai vîrtos ştiind că cu cît mai mult îl unge şi-1 freacă, cu atîta mai mult îl strică şi-1 măscăreşte. De aciea urmează şi limpede se vede că tot cel ce întru podoaba înbrăcămintelor preste măsură e înamorat (îndrăgostit) el într-adins trebue să aibă rea şi preste măsură urîtă socotinţă pentru trupul său. întru asemenea mod şi cel ce e cu totul înamorat în trupul său, acela sau nu ştie că are suflet cuvîntătoriu, sau deşi ştie, el întru nemica nu-1 socoteşte. De am putea noi oamenii simţi toată puterea cuvintelor celor blînde a adevărului lui Dumnezeu cel vecinie şi fericit, cu care pre noi pentru această neînţelepţie ne defăima zicînd : Necredincioşilor, au doară sufletul nu e mai bun decît trupul şi trupul decît haina sa ? Aceasta de am putea noi cu cuviinţă a o înţălege, în veci ar trebui să ne sfiim de atîta a noastră necredinţă şi neînţelepţie ! Haina cînd se zdrănţuiaşte şi se rumpe o lăpădăm în gunoi, ma trupul cînd înbătrîneşte, slăbeşte şi piiarde toată fierbinţeala sîn-gelui, se duce ca pămîntul în pămînt şi pentru aceste atîta ne chinuim şi ne muncim, iar de suflet, care întru noi gin-
146
147
deşte şi care e spornic de dreptate, de adevăr, de cunoştinţa de Dumnezeu şi de toată dumnezeiasca virtute, urmeze că şi de viiaţă cea vecinică şi fără de sfîrşlt aşa de puţin ne grij im ? De unde dară răsare atîta nebăgare de seamă fără numai de acolo, că nu cunoaştem aşa precum se cuvine ! Muiarea ageră la minte, care drept e încredinţată de puterile frumuseţii sale, se înbracă de nevoe, din obiceiu şi bunacuviinţă, nu e aşa neînţeleaptă, ca să nadă jduiască că va dobîndi de la croitor iu (săbău, şnaider) mai mult decît ce au dobîndit dintru înţeleaptă mînă a iiaturei. Aşijderea şi omul cel înţelept, carele cunoaşte toată covîrşirea minţii sau a sufletului său celui cuvîntătoriu, se grij aste pentru trupul său încît e de lipsă şi bunacuviinţă pofteşte, ca să fie sănătos, curat şi cu bun chip, însă niciodată nu-1 îndumnezeiaşte, nici ca preste măsură să-i facă spre plăcere, ureşte şi trece cu vederea partea sa cea mai de bun neam născută, adecă cuvîntă-reaţa înţelepciune. înţelepţia mea pentru om din destul e conoscută, pentru aceia nu mă tem că mă va socoti cineva de cumplit predicator, carele aş voi ca să fie omul cu totul numai duh. Nicidecum, că aceasta nu e de lipsă, nici e cu putinţă pînă ce vor fi cu trupul înpreună. Ci aceasta e^şi de lipsă şi cu putinţă ca să se dea Ia fieştecarele al său şi după modul acesta se face întru noi deplinită armonie a ceii prea dulci cereşti musici. Aşadară ale noastre prea iubite feţişoare româneşti, bine să ştiţi, că chipul şi toată frumuseţea feţii, deacă e cu întreagă înţelepciune, cu sfînta curăţenie, cu năravurile cele fără prihană şi fără răotate, cu înţelepciunea înpreunată, atuncea e drăgălaşe, iubită şi lui Dumnezeu şi oamenilor, Iar fără de această virtute şi cu alte răotăţi lor înprotivitoare, toată frumu-seaţa, podoaba şi plăcerea nemica alta nu sînt, fără numai urîciune, mascara, ruşine şi nenorocire. Lase ! Priimească acest prea înţelept sfat al înţeleptului părinte, oricînd se vor vedea în oglindă. Dacă li se pare că sînt formoase, atuncea toată grija întru aceia să o pună, ca frumuseţa lor, cu năravuri rele să nu o negrească şi urîtă să o facă, iar de nu ii se pare aceia, nicicît să nu se grijească pentru osebita frumuseţe trupească. Ştiind că frumuseţea şi podoaba cea sufletească şi a năravului care stă în puterea lor fără de asemănare e mai cinstită şi mai de bun neam, căci aceasta prin ani şi bătrîneţe nu poate să se veştejească, boala nu o poate schimba, nici urîtă a o face, [...].
Sat pulcher qui sat bonus, destul e de formos acela, care e destul ele bun şi înţelept-ne învaţă Fedrus. 105
119. VULPEA ŞI LUPUL. Vulpea au căzut într-o fîntînă. Tocma întru acea vreme prin întîmplare trecînd pre aciia lupul, auzi glas şi strigare din fîntînă. Se uită înlă-untru, văzu pre biiata vulpe, care era mai gata să se înece, care şi începu a-l ruga să-şi facă pentru Dumnezeu milă şi pomană, să alerge cît mal cu graba să aducă funea şi să o scoată din fîntînă. Lupul se făgădui toate a face, însă pre lîngă aceasta o întrebă să-i spună cum au căzut aci, de vreme ce ea se socoteşte mai înţeleaptă şi mai vicleană hiară care nu lesne se lasă a se înşela.
— Funea, funea ! striga vulpea. Vai mie, pentru Dumnezeu, tu vezi că nu pot multe să vorbesc, nici să pierd vremea în zadar. Scoate-mă rnai nainte, apoi atuncea mă întreabă ori ce vei voi !
Învăţătură. Cînd vedem pre cineva în lipsă şi în nevoe, deacă putem a-l ajuta, să-i ajutăm Iui. Iară de nu putem, să-i spunem drept, ca să nu nădăjduiască spre noi. Nici să-i înfruntăm zicîndu-le şi puindu-le înainte, pentru ce au făcut aceasta, mai bine ar fi fost de n-ar fi făcut. Cînd cineva au greşit şi pătimeşte, atuncea vede el singur că nu au păşit precum se cuvine, nici e de lipsă să-i spunem noi lui aceia ce el însuşi simţeşte. Acela e bun gîcitoriu, carele gîceşte mai nainte de ce i se întînplă lucrul, iar după ce s-au întîmplat ceva, atuncea fiece babă poate proroci. Spun de şpanioli(i) că de va fi careva dintr-înşii şi cerşitoriu, tot e fălos şi măreţ. Unul din aceştia cerşu de la un domn să-i dea ceva. Domnul au început a-l sfătui că omul sănătos nu se cade să cerşască ci cu osteneala mini-lor sale să se hrănească.
— Da-mi-vel tu mie ce cer eu de la tine ? întrebă domnul acela.
— Aceia spune tu mie, îi răspunse măreţul cerşitoriu, aceia ce tu mie acuma vorbeşti, ţine-o pentru tine, că eu toate acestea le ştiu mai bine decît tine.
Ticăloasă stare, cerşitoriu fălos şi măreţ ! Căci ştim altmintrea că lipsa şi sărăciia smereşte şi mîndria cea mai mare. Lucru de ruşine iaste a vedea pre om cu trupul sănătos să cerşască, iar mai vîrtos cînd se face din lene şi din obiceiu. Iar cînd e cunoscut că fieştecarele e iubitoriu de osteneală şi de omenie, şi i se întîmplă vreo nenorocire, atuncea fieştecarele simte mare bucurie, deacă poate la unul ca acesta ajuta.
148
149
In Atina întră ceialalţi judecători şi de acestea se rîn-duia, carii trăbuia să ştie cu ce mod şi cel mai de pre urmă cetăţean hrana şi cele de lipsă ale lui trăbue să câştige.
Pre leneş şi pre cel fără de nici o lipsă cerşitoriu nu au vrut între ei şi să-1 sufere, iar unde au văzut adevărată^ lipsă, acolo tot comunitarul cu un suflet ajuta.
In tot chipul trăbue căutat ca lenevirea să nu se aducă întru obiceiu, iar unde e adevărată lipsă, acolo e fericit acela, care arată după potinţa sa milostivă şi făcătoare de bine inimă. Aicea se cuvin acele sfinte cuvinte :
„Fericiţi cei milostivi, că aceia se vor milui". Aurite sînt şi acele cuvinte a lui Isocrat cătră Dimonit : [. .. ] Nu înfrunta pre nimenea în nenorocire ! Căci întîmplarea e de comun şi vremea cea viitoare nu se vede.
120. LEUL, HÎRŢUL 106 ŞI VULPEA. Leul dormea în peştera sa. Veni hîrţul şi alergînd preste el se deşteptă leul şi sări din somn. Aceasta văzînd vulpea din afară, începu a-l rîde şi a-l batjocori, zicînd : fiind el leu, de un hîrţ se teme şi se sparie.
— Nu mă tem eu de toţi hîrţii cîţi sînt, însă nu voiu eu nicidecum acest obiceiu să se înrădăcineze, cînd dorm eu, să treacă hîrţii alergînd preste piialea mea. Las să alerge ei pre unde au alergat şi pană acuma, căci cîmpul iaste mare şi lat. Alerge cît le place, că eu voiu în pace să dorm.
învăţătură. Obiceiurilor celor rele în tot chipul dintru început trăbue a le sta înprotivă, ca să nu între şi să nu se înrădăcineză. Căci deacă se aduc şi se întăresc cu de-a sila şi spre ruşine vor ţinea şi se vor cinsti ca legea. Iată cum prostimea şi credinţa deşartă strigă : aşa au ţinut bătrînii, aşa vom ţinea şi noi. Inse aceasta întru toate nicicît nu e bine. Bătrînii noştri mai nainte cu oarecîteva sute de ani s-au închinat soarelui, miţelor şi altor zidiri. Ca unor Dumnezei ai lor cînta şi le colinda. Olerom da-lerom ! Aulerom Doamne !
Bătrînii noştri pentru multe netrebnice lucruri cumplit au pătimit. Iaste dară drept şi înţelepţeşte ca şi noi întru unele ca acele să rămînem, să petrecem şi să pătimim ? Nicidecum ! Că deacă ar rămînea oamenii tot una într-un chip, niciodată vreun popor (norod) nu s-ar înbogăţi nici lumina. Cei înţelepţi merg tot spre mai bine, iară cei neînţelepţi rămîn cum sînt, sau (ce e mai de crezut), de nu se
înbunătăţesc, ei merg tot spre mai mare rău. Aceasta bine se însămnăm : Că pană cînd se află vreun norod în pros-tietate, el e în starea pruncească, căci pruncului e fireşte ca să fie prost, înse aceasta nu iaste din bunătatea lui, ci din neştiinţă şi din neiscusinţă. După însuşi acelaşi mod, tocma ca şi pruncul, de ce mai mare creşte, de ce mai înţelept, mai bun sau mai nebun şi mai rău se face. Deacă se îndreaptă spre bine, se înveaţă şi se îndeamnă cu cres-cerea, creşte într-însul înţelepciunea şi virtutea şi aşa tot cîte poţintel, cîte poţintel se face om cu nărav bun şi de-săvîrşit, de bună treabă şi luişi şi altora. Iară deacă tră-iaşte şi creşte în voia sa, neînfrînat, pustiiu, iar mai vîrtos cu soţietate răzvrătită care în toate zilele lui ezempluri răzvrătite îi arată, se face din zi în zi mai rău şi îndărătnic. Tocma aşa se face şi cu noroade întregi; dintru început sînt toţi proşti şi deacă prin obiceiuri şi bune legi spre bine se îndreaptă, pleacă şi merg înainte tot cătră mai mare săvîrşire şi bună stare. Iar deacă se îndreaptă spre rău şi strînb, ei din prostie cad în varvarie, în mojicie şi în credinţa deşartă şi în tot năravul rău. Pentru ce sînt albanezii de atîtea sute de ani lotri şi ucigătoriu ? Nu pentru alta, ci că ei rămîn ca bătrînii lor şi cei mai îndărăpt ! Puţintel cîte puţintel se fac tot mai răi, pană nu-i stăpîneşte vreun înţelept. Apoi atuncea pre acela oare de a face rău nu mai înceată, îl vor spînzura, iar pre celalţi îi îndreaptă spre bine şi îi nevoiaşte să vieţuiască în pace, înţelepţeşte şi să fie buni norocoşi.
Să fi vrut Petru cel Mare ca să rămînă muscalii lui precum fură bătrînii lor, ei şi în ziua de astăzi ar fi ca tătarii, însă de Dumnezeu înţelepţitul monarh au ştiut că la aceasta nemica nu trăbuiaşte, aduse întră dînşii obiceiuri noao, învăţături şi legi şi pentru aceia e Russia (Ţara Mus-călească) slăvită. Iară noi românii la ale bătrîniior noştri obiceiuri şi pomeni vrem a rămînea, la care pomeni cei să-tui se înbuibă şi unde de multa beţie încep a sudui, a procleţi pomana. Toţi evropenii să fie vrut a rămînea ca bătrînii lor, pană în ziua de astăzi ar fi închinători de idoli, iar nu creştini, varvari, iar nu luminaţi. Din aceste dară ce am zis şi cel mai mic prunc poate pricepe şi cunoaşte cît de lipsă iaste a şti desclini obiceiurile cele rele de cele bune şi folositoare. Preaînţeleptul făcătoriu aceasta au turnat-o şi au sădit-o în firea lucrurilor cît tot ce e de folos şi de trebuinţă, aceia e şi bun. îndată cît voim să cunoaştem sau să ştim oare iaste vreun lucru sau obiceiu bun, mai nainte
150
151
să cercăm spre ce ne-am putea cu dînsui întrebuinţa şi folosi. Şi fiindcă aicea iaste vorba de obiceiurile cele bune şi de cele rele, să ispitim şi de dînsele să socotim, şi pre care le vom cunoaşte că nu sînt nici de o treabă şi nici de un folos, pre acele să le lăpădăm, de ar fi tocma şi din vremile lui Matusal, 107 iar cele bune să le ţinem, întărim şi în noi să le înrădăcinăm. Şi aşa lucrînd, din prostie din pruncie ne vom scoate şi nu vom veni, nici vom cădea în varva-rie, ci vom fi desăvîrşit şi înţelepţi bărbaţi şi în numărul celor înţelepte, luminate şi mărite noroade ale Evropei vom fi socotiţi.
121. MIELUL ŞI LUPUL. Mielul fugind de lup, ca să scape şi să se mmtuiască de dînsui, au fugit întru o caplşte a dumnezeilor.
— Rea scăpare aflaşi. Vai de tine — îi zise lupul — căci cum te vor afla preoţii aciia, îndată te vor junghiia spre jertvă dumnezeilor.
— Mai voesc — răspunse mielul — dumnezeilor spre jărtvă să fiu junghiat decît fălcilor tale celor însetoşate de sînge a fi hrană.
învăţătură. Toţi noi oamenii trăbue să murim ori cu ceva mai nainte, ori mai tîrziu, însă cînd e careva silit mai nainte de vreme să se lipsească de viiaţă sa, acela să se grijască, cum se va despărţi de dînsa într-un mod mai slăvit. Aceasta se vorbeşte de aceia, carii numai ca să se arete că sînt voinici, nu le pase ori în ce chip vor peri. Şi aceasta e cu totul nebunie. Mare deschilinire iaste după lege şi după dreptate pentru Patrie a se osti şi a-şi vărsa sîngele. Şi pentru vreun inat, pentru mîniia cea cu totul dobitocească sau în furtişag sau în alte răutăţi a-şi piiarde viiaţă. Cel dintîiu e lucru lăudat heroicesc şi slăvit, iară al doilea atîta e ca şi cum în spînzurătoare ar fi acăţat şi înpreună cu viiaţă, cinstea şi sufletul său ar piiarde. Nebune socotinţe au oamenii aceia despre vitejie, carii socotesc că aceia numai întru aceasta se cuprinde, ca să nu-i pase de viiaţă sa şi pentru o nebunie s-au ucis sau se ucid. Omul carele ştie că nici calul, nici boul, nici cînele nu trăbue să-1 lipsească de viiaţă fără pricină, puteare-ar fi cu nărav aşa de hiară, nebun şi turbat, ca viiaţă sa sau a celui lui asemenea om, de nemica şi fie, ce să o socotească ? Spurcate şi proclete şi de-vecinica ruşine vrednice a unelor locuri obiceiuri, unde numai pentru izbînda sîngele altuia se duce, neamul ?
Apoi omoară pre altul, care nu e de vină. Acestea cumplite şi proclete lucruri se fac acolo, unde nu sînt legi bune şi îndreptare. [... ]
Cum va fi acela viteaz care nu e în stare pre sine însuşi înţelepţeşte şi cu minte a se povăţui şi a se înfrîna, nici cu dreptate şi cu omenie în lume a trăi ? Vitejia lui e dobitocească şi sălbatecă ca a tuturor lotrilor şi tîlharilor. De cumva prin întîmplare ar nimeri această carte întră aşa oameni, unde cele mai sus zise rele obiceiuri încă se mai află, să nu socotească nici să ia în nume de rău, nici spre ocară aceste cuvinte aceia, carii întră sine sînt oameni de omenie, înţelepţi şi făcători de bine, că aceasta numai ele cei răi se înţelege şi se grăiaşte. Eu am trăit cu dînşii şi ştiu că se află între dînşii mulţi, carii gîndesc foarte bine, de cinste şi de laudă vrednici oameni, pre carii îi cinstesc şi mai tare îi iubesc decît ei lor îşi pot închipui.
122. SCROAFA ŞI LUPOAIA. Scroafa gata fiind de a făta, zăcea închisă într-o cocină, cînd iată de oareunde o lupoaia, care neputînd înlăuntru la dînsa întră, au început a-i grăi din afară, uitîndu-se la dînsa prin gradele.
— Sorioară, după cum văd eu, tu vei să feţi ! Pentru aceia ţi-am venit întru ajutoriu. Eu din toată inima îţi poftesc tot binele, precum ţie şi purceilor tăi.
— îţi mulţămesc foarte frumos, pentru că-mi voieşti binele .■— îi răspunse scroafa ; însă voiu să-ţi spun, că precum am aflat eu purceii s-au fătat fără ajutoriul nimăruia pană acuma, aşa şi acuma şi de aci înainte voiu făta. Şi dacă-mi pofteşti tot binele mie şi purceilor miei, precum singură mărturiseşti, depărtează-te de la noi cît poţi mai departe, căci năravul nostru aşa e, cu cît ştim că lupii sînt de noi mai departe, cu atîta sînt ei noauă mai plecaţi, iar cum începem a gîndi că sînt oareunde aproape de noi, ni se face o greaţă, apoi începem a ascuţi dinţii şi ne punem pre dînşii de-i rumpem.
învăţătură. Deacă e cineva conoscut a fi cu două feţe şi viclean, nu trebue se i se creadă, de va grăi oricît de frumos. De unele ca acestea la mai multe locuri am făcut pomenire, dar totuşi nemic pentru aceia. Materia aceasta atîta e de lipsă pentru neamul omenesc, cît de s-ar spune oricît, tot nu s-ar putea zice că prea mult s-au spus, căci în toate zilele cei răi şi vicleni pre cei buni în tot chipul se sîrguesc să-i amăgească şi de nas să-i poarte. Fieştecăruia om pentru dobînda sa a lucra şi a îndemna îi iaste din fire urzit, ci
152
153
însuşi aceasta poate fi omenie. Şi iubitoriul de dreptate niciodată cu vrere nu pofteşte pentru dobînda sa altuia a pricinui pagubă, iară nedreptul întru toate de nimenea şi de nemica nu gîndeşte, fără numai de sine şi de dobînda sa ; fie aceia drept sau strîmb, aceia lui tot una îi iaste. Pentru aceia la toate e de lipsă bine a lua sama cu cine avem lucru, cine e acela şi cum e şi cum s-au purtat el pană acuma cu oamenii ? Limba e fără de oase şi fără de în-chieturi, lesne poate alcătui cuvinte precum va vrea. Tot pacostnicul şi făcătoriul de rău om poate vorbi vorbe dulci şi formoase, pentru aceia bine e de unul ca acela a ne păzi şi spre năravurile şi lucrările a fieştecăruia bine a lua sama. Ticăloasă şi fără de noroc iaste comuninătatea aceia, unde întru obiceiu se aduce făţărnicie şi minciuna şi unde nu numai cuvintelor şi nici jurămîntului unul altuia nu crede şi acesta e drept adevăr, că oricarele, care cuvîntul său fără de cuviintoasă lipsă îl calcă la unul ca acela nici jurămîn-tul nu trebue crezut. Să înstreinăm de la noi cele netrebnice obiceiuri ale făţărniciei şi a prefacerii ; să nu ne lăsăm ca să ne orbească vremelnica dobînda ! Nu vom trăi pănă-i lumea aicea şi niciodată să nu uităm, nu numai ca nişte creştini, ci ca nişte oameni de omenie acele sfinte cuvinte, fie voao de iaste adevărat, adevărat, şi ce nu e, nu.
123. VULPEA, COCOŞUL, GĂINILE ŞI ClINIL O vulpe mai moartă de foame, văzu de departe cocoşul cu găinile şi plecă îndrept cătră dînsele. O zăriră cocoşul şi găinile şi zburară într-un arbore crenguros. Vulpea văzîndu-le şi cu-noscînd că nu iastă cu putinţă a le ajunge, foarte s-au scîrbit. „Insă haida într-un noroc", socoti în sine. „Nu-i acuma întîia oară să-mi fie ajutat viclenia mea !" Se apropie cu mare aplecăciune şi cu dulce căutătură a ochilor, se închină mai nainte cocoşului şi după aceia la toate găinile şi cu glas smerit şi cu faţă veselă au început a le grăi :
— Dară ce e de voi ! Poate că vă spăimîntaţi de mine ? De aicea cunosc că voauă încă vestea nu au sosit despre ceia ce s-au încheiat ieri la soborul cel de toată lumea a tuturor dobitoacelor !
— Ce ! zise cocoşul, noi nici un cuvînt de aceia nu seim.
— Ha, ha, aşadar mie colac, răspunse vulpea. Pace de obşte, pace întră toate jivinile s-au încheiat şi s-au întărit. De acum vor paşte lupii cu oile, cobeţii (uliu sau hărău) cu golumbiî şi vulpile cu găinile — nici se poate careva de
cineva teme. Pogorîţi-vă dară ca cu toţi înpreună această zi de veselie să o prăznuim.
Atuncea şi cocoşul prefăcîndu-se plin de bucurie, strigă:
— O, veşti dulci şi vesele glasuri ! Întinse grumazii şi cam rădică capul, ca cînd ar vedea ceva de departe. Iată şi cînii noştri drept cătră noi încoace aleargă şi aduc noauă novele de pace.
— Cînii î strigă atuncea vulpea şi începu a fugi în toate patru picioarele cît poate mai tare sărind.
■— Aşteaptă, aşteaptă ! Ce-ţi iaste, strigă cocoşul, că e făcută pacea.
— Hei, poate că cînele scie şi-i pase lui de pace, zise A'ulpea fugind. Mai bine va fi mie de bună vreme a mă da în laturi.
învăţătură. Iată învăţătură formoasă, cum trăbue cu cei vicleni a ne purta, cu cuiu pre cuiu să scoţi. Omul cel înţelept cînd scie că are lucru cu oamni de omenie, drepţi şi cu inimă curată, atuncea şi el e fără de răotate ca un miel şi aciia îi iaste urîcioasă toată făţărniciia şi vicleşugul. Tară cînd cunoaşte că celalalt de răutate, de vicleşug şi de înşălăciuni gîndeşte, atuncea el şi agerimea minţii sale întru ajutoriu întrebuinţează. Şi aceasta nu e altă fără aceia ce ne învaţe Evanghelia zicînd : „Fiţi proşti, adecă fără răotate ca porumbii, şi înţelepţi ca şerpii !" Nu e drept ce e rău, pre cei buni să celue şi să-i socotească mojici. Aceia nu e nici o bunătate să te înşele care cum poate. A se lăsa cineva de doao ori înşălat, aceia e neajungerea minţii. Iară a se lăsa totdeauna înşălat şi de nas purtat, (ce să zice „mă trage de nas cum vrea el") aceia e cu totul proastă nebunie. De unul ca acesta obicinuit iaste a zice „e prost ca un măgariu, care unde-1 bagă, acolo rămîne, nici rnai gîndeşte putea s-ar cumva dezlega ?"
Vredniciia omului cuvîntătoriu se cuprinde întru înţeleaptă şi luminata virtute sau facerea de bine, iar nu în vorba mojiciei şi credinţei deşarte. Oricarele care laudă prostiia unui norod fără de înţelepţie, sau e singur mojic, sau e viclean şi de rău gîndeşte şi întru aceia îşi află dobînda, ca să rămînă alţii în prostie şi în orbirea minţii, ca să poată face el cu ei ce-i iaste voia şi să-i creadă, de ar zice că măgariul zboară. Ci fie lui Dumnezeu^ multe -mită, că acuma negura şi întunerecul neînţelegerii se goneşte şi se piiarde, viclenele cabaluri, gîndiri rele şi omenirii vătămătoare şi de ruşine mahiave (pizme sau zavistii) lesne se izgonesc dintră oameni afară. Adunările cele de
154
155
prin mtunerece şi de prin unghiuri care de neamul omenesc se despărţesc şi caută ca încet încet se stăpînească preste înpărat şi preste noroade, toate aceste cu credinţa deşartă cu neştiinţa se pierd şi se prăpădesc. Luminaţii şi iubitorii de dreptate stăpîni poftesc şi voesc se stăpînească preste oameni de oamenie şi luminaţi. Căci aşa popor conoaşte şi cinsteşte pre înpăratul ca pre o persoană sfîntă, judecătoriu drept, părinte iubitoriu de fii, cătră carele totdeauna în toată lipsa îi iaste calea deschisă şi slobodă, scie că interesul 108 înpăratesc, pentru omul cel mai de pre urmă în toată înpărăţiia tot una e, adecă vieţuirea fără de frică şi în pace a fieştecăruia în starea sa. Toţi cei buni şi de omenie, în toată înpărăţia sînt fraţi şi priiateni credincioşi, pre carii pentru aceia natura i-au făcut ca în comunitate să vieţuiască, cum vor putea mai lesne unul altuia ajutora şi pre sine cu îndreptare şi cu un suflet de cei răi şi nedrepţi a se păzi. Cea mai de pre urmă proprietate şi preste măsură iubirea de slavă înpreunată cu vicleşug, asemenea sînt comunitetului vătămătoare şi ucigătoare. Ce au făcut iezuviţii, şi încă ce au gîndit,' de ar fi putut isprăvi ? "Şi la aceia iaste cauza iubirea de slavă şi vicleşugul. Mai nainte de 22 de ani, în 24 dechembrie după cărindariul vechiu, sta scris în novelele cetăţii Toi în India Portugaliei, că s-au înpreunat 200 de popi înprotivă craiului lor celui pre lege. 109
Comunitatea care pre sine s-au numit în luminâţatea, în varvaria mai nainte de 29 de ani supuse ce au vrui cerînd ca toată stăpînirea cetăţănească şi militărească se vină în mîna lor. Taina, fraţilor ! Ce trebuiaşte noauă în comunitate şi afară de comunitate taina, fraţilor ? Adevărul, dreptatea, facerea de bine, iubeşte lumina, iar nu taine, întunerec şi coturi, înprotivă priiatenilor. Ai patriei taine a întrebuinţa, acela e cu totul alt lucru, însă însuşi a sa patrie şi comunitate, întră oameni de cinste şi credincioşi fii ai patriei, orice taine şi întîmplări de taină a avea sînt formă, că prin aceia pentru obşte sau comunitet se gîndeşte şi se face ceva bine. Şi tocma întru aceiaşi vreme, încă cînd se vede, că însuşi aceşti fraţi ai tainei celor răi la nărav (numai deacă sînt a lor) la diregătorii a se înălţa le ajută ! Aceasta ce e, cel ce ştie că de doao ori doi sînt patru, poate şti. Deacă s-ar face aceasta unde varvaria stăpîneşte şi unde nu e slobod ceva bine şi înţelept a vorbi sau a lucra, s-ar putea priimi dezvinovăţiia. însă supt stăpînirea luminării, unde să socoteşce a fi faptă bună ce e de
folos şi înţelept a vorbi şi a lucra, acolo nu se vede a fi de lipsă în fapte bune, spre ceva a întrebuinţa taine, sau întru ascuns sfătuiri. încă cătră acestea deacă s-ar vădea că aşa comuniteturi aleg şi priimesc întră sine numai pre unii ca aceia carii sînt adeverit şi fără de nici o îndoială cunoscuţi făcători de bine, le-ar fi cinste şi omenie, care virtuţei'oriunde iaste ea i se cuvine. înse deacă se vede că ei vînează numai pre aceia carii sînt sau bogaţi sau în diregătorii, iară pentru proprietatea şi bunul moral sau puţin le iaste grije, sau de nimenea nu le pasă. Aceasta e aceia ce dă toată povaţa pentru dînşii rău a gîndi. Rău e de cei buni acolo unde toată puterea celor răi în mînă le iaste. Cela ce pre Dumnezeu conoaşte şi-1 iubeşte, el aceia cu ale sale bune fapte adeverează şi cu cea dinadins dragoste cătră toţi oamenii buni şi de omenie se arată de cătră care nici într-un chip nu voiaşte să se despartă. S-au zis la mai multe locuri şi iarăşi las să se mai zică : însuşi învăţătura şi luminarea minţii, fără de sfînta facerea de bine'şi bun moral (ratio bonorum niorum) nu numai că nu sînt nici de o treabă, ci spre rău slujesc. Iezuviţii au fost învăţaţi dar şi vicleni şi grabnici spre răotate. De atare învăţaţi foarte bine se zice : că unde e un car de înţelepciune, acolo sînt doauă de nebunie şi tocma aşa e întru acela care e, doamne ajută, învăţat dar viclean şi rău. Pentru aceia nu despărţire între oameni, ci unire şi înpreu-nare trebuie să aducem [...].
124. FABER FERARÎU (FAURUL SAU COVACIUL) ŞI CINELE SAU MOZOCUL LUI, CARE TOT ÎN CENUŞE CALDA ZĂCEA. Un iubitoriu de osteneală faur sau covaci, lucrătoriu de fierul cald, avea un cîne foarte gras, numai cam leneş, carele preste toată vremea lucrării faurului zăcea şi dormita în făurie unde el lucra, cînd într-un cot cînd într-altul mutîndu-se. Nici îi păsa lui se ştie ce se lucră pre lîngă casă-i. Iar cum începea faurul a mînca, deodată iată mozocul sau cînele cenuşos treaz şi gata stă să se uită cum mănîncă stăpînul lui. Mai pre urmă de aceasta îi păru cu greu covaciului, înfărmă o rudă de fier şi începu cînelui. cenuşos aşa predicaţii a-i face :
— Cenuşariu de cîne, fără de nici o credinţă ! Cine^din cîne ! Pentru aceia voeşti tu să te hrănesc eu, ca să te înpuţi toată ziua aicea unde eu lucru. Aşa e dară! Cînd bat cu ciocanele cele mai groaznice, cît nu numai năco-vala, ci tot pămîntul subt mine se cutremură, ţie îţi iaste
156
157
înadins o muzică de dormitare. Iară cum încep fălcile mele a se mişca, îndată sai tu aşa, ca şi cînd ar întră 100 de suliţe în piialea ta. îmi numeri bucăturile, dărăburîle care le bag în gură, ca şi cînd m-ai hrăni tu ! Neseturată rînză ai tu. Se poţi, ficaţii din pîntecele mieu i-ai mînca !
Acestea zicînd începu a-l mînji şi a-l netezi pre spate şi pre coaste, în păr şi în răspăr, şi după aceia deschise uşa şi îi dede drumul.
Învăţătură. Prea frumoasă şi prea înţeleaptă predicaţie pentru cei leneşi şi pentru cei ce vor în zadar să mănînce. Nu iaste mai de nemica şi mai de ruşine zănat decît în zădar pierzătoriul de timp fără de nici un lucru şl leneşul. Unul ca acela cele mai frumoase ale Iui Dumnezeu zile le petrece întru o scîrnavă lenevire, care nemic altă nu e fără numai otrava vieţii. Mai de mare cinste iaste vrednic orice putregaiu decît leneşul, căci putregaiul întîiu iaste numai un putregaiu, a doauă : putregaiul nu cere de mîncare, a trea, poate îi spre multe trebi, de nu spre alte, încai spre foc. Iară leneşul şi în zădar mîncăto-riul şi cenuşariul nici în numărul oamenilor, nici a putre-gaiurilor nu se poate socoti. I se pare că pentru aceia ar fi om, căci e bucuros numai să mănînce, să bea, să doarmă şi să se dospească zăcînd. însă iată nevoia la spate, dacă nu are ce să mănînce, atuncea cu adevărat trăbue să gîndească sau de înşălăciune sau de furtuşaguri, căci rînza nu ştie de glumă, dînsa vrea şi ce i se cade ei pofteşte, şi încă cum ? Iară dacă e bogat şi nu are lipsă de furat, el dacă se satură şi-şi îndestulează trupul său, neavînd nici o petrecere folositoare pentru inima sa, trăbue toate nebuniile să gîndească. Sufletul lui iaste asemene unei grădini zăuitate şi părăsite, care plină de spini, urzici şi de alte netrebnice mărăcini. Nepreţuitul şi negrăitul dar a lui Dumnezeu, adecă timpul, îl petrecem în zădar. Această scurtă vreme a vieţii noastre, care făcătorilor de bine si iubitorilor de osteneală e destul de lungă, căci cu dînsa pot loruşi câştiga sfînta şi fericita viiaţă de veci, iară celui leneş nu altă făr procleţiia lui Dumnezeu îi iaste. Iată, fraţii miei, ce se nasce şi ce răsare din cea rea întrebuinţare a celor mai formoase şi mai folositoare daruri dum-nezeeşti. Miiarea se preface în otravă şi tocma blaogoslo-veniia lui Dumnezeu, mila şi darul lui Dumnezeu °întru procleţie a-l întoarce. Pentru aceia, iubiţilor coconi ai neamului românesc ! Feriţi-vă din tinereţele voastre ca să
nu vă obicinuiţi nice să vă daţi spre răotăţi. Dacă vă iubiţi pre voi înşivă şi bună norocirea vieţii voastre, nu numai a vieţii ceii vecinice ci şi a ceii vremelnice.
Fu întrebat Apeles cum se putu el face aşa vestit zo-graf, cît nu se putu afla altul înaintea lui.
— Nice o zi nu lăsaiu fără de rînduială a trece, răspunse.
Iată cît de folositoare şi înţeleaptă regulă pentru a putea ajunge la mare folos ori în ce lucrare, învăţătură şi măestrie. Adecă, să nu laşi să-ţi treacă nici o zi fără de lucru şi fără de folos. Aceasta ar fi nebunie, astăzi să iucre omul preste măsură mult, iar mîne tocma nemica. Aceasta s-ar chiema umbletul racului. Vremea sa trebue a o cumpăni, înpărţi şi pentru fieştece cuviincios lucru a o hotărî, şi după acea hotărîre şi rînd niciodată fără de lipsă şi fără de alte neputinţe, dorirea cea mai de pre urmă să nu o călcăm ! în vreme cuviincioasă a dormi, a merge în preumblare şi a se juca, pentru a da trupului şi sîngelui cea de lipsă mişcare şi întru sănătate a-l ţinea, aceasta nu e a piiarde timpul în zadar, numai dacă se fac la vremea sa. Natura e foarte înţeleaptă, după dînsa trăbue cu înţelepciune să ne purtăm. Precum oricine, carele încarcă preste măsură rînza sa cu atîta mîncare, cît nu iaste în stare a o fiiarbe sau măcina, în loc de folos din mîncări, durere şi boală spre sine aduce, aşa şi acela care preste măsură mult ceteşte şi însărcinează mintea cu atîtea lucruri care nu e în stare 110 de a le ţinea în minte, sau aşa să zic a le măcina, nu dobîndeşte altă, fără numai ameţeală de cap, stricare şi slăbire de crieri şi foarte slab şi puţin sporiu. Dară ceia ce iaste bun, perfect, tocma de e şi puţin tot e mult. Atîta să cetim, cît după ce am lăsat cartea din mînă. să putem şti şi în minte ţinea ce şi despre ce materie am cetit, şi după aceia mai pre urmă să fim în stare de a socoti, gîndi, prejudeca şi discurirui sau cuvînta. Aşa făcînd în toate zilele, de va fi şi puţintel, însă în multe zile se face mult. Dacă ne obicinuim cu vremea rînduialei şi modului acestuia, atuncea aceasta ni se preface în lucru firesc, ne iaste lesne, plăcut, dulce şi de folos. Aceasta voiu să pun înainte în loc de egzemplu : nu iaste într-o mie de capete batăr unul, carele n-ar fi în stare 111 şeapte rînduri într-o zi să ţină în minte, şi apoi în toate zilele cîte atîtea. Fieştecarele lesne poate vedea cît de tare cresce şi se înmulţeşte aceasta. Nemica nu se aude mai
158
159
adeseori decît că mulţi se tînguesc . că nu pot ţinea în minte. Şi cum va putea să ţină cineva în minte aceia despre care nu gîndeşte ? Şi tocma aceştia, carii aşa se piiiig, foarte bine ţin în minte alte nemicuri şi biăstămăţii de care totdeauna gîndesc. Maica natură fieştecăruia din destul au dat, numai dacă oarecarele în bună orînduiaiă şi hotar le pune şi cu cuviinţă ie întrebuinţează. Şi foarte adeseori slaba ţinere în minte cu bună rînduiaiă şi sîrgu-inţă mai mult dobîndeşte şi adună decît alta vrednică şi aleasă, însă fără de orînduiaiă şi modificaţie. Cînele cît aleargă într-o parte şi alta, găseşte ceva, dar de ar merge tot^drept, s-ar duce pană în America, nemic căpătînd ; însă el aleargă încoace şi încolea pană scoate limba. Lenea Ş\ nerînduiala sînt asemene vătămătoare şi norocului aducătoare de pagubă. Coconii, tinerimea, precum partea bărbătească aşa şi cea femeiască, din tinereţe trăbue să se păzească de aceasta şi se fugă. Ce mîngăiere şi bucurie iaste a-şi aduce aminte Ia bătrîneţe de anii cei iubitori de osteneală, făcători de bine şi aducători de roadă ai tinereţelor sale, adevărata fericire a vieţii omeneşti şi înpă-răţiei ceriului aicea pre pămînt. Şi fără nici o îndoială sufletul încă aicea cu aşa prea scumpe cinstiri a facerilor de bine şi înţelepciune! înbogăţit şi gătit, cînd va ieşi de aicea, după mărturiia Mîntuitoriului, fericit, mai mult va dobîndi : „Celui ce are, zice, pretutindene i se va da şi va prisosi, iară celui ce nu are şi ce i se pare că are încă se va lua ele la dînsui."
Observaţie. In Sfaturile înţeleagerei sănătoase s-au făcut aducere aminte de o cărticică mică scrisă de îoanu Muşcatirovici, senatorul din Pesta, pentru sărbători, însă de vreme ce nu se află, care ar plăti ca să se tipărească, rămîne trupul gol fără pene zburătoare. Intru acea cărticică poate vedea fieştecarele ce sînt sărbătorile, cum s-au introdus şi cum trăbue înţelepţeşte să se sărbeze şi ce pagubă dintr-însele răsare, dacă neînţelep-ţeşte în lenevire se petrec şi se întrebuinţează. Lenea iaste mare şi de comun vătămătoriu păcat, şi care nu ştie că păcatul nu trăbue a-l face în zi de sărbătoare ? Iară mai vîrtos cînd se întîmplă cîte doao, trei sau şi patru sărbători într-o săptămînă una după alta, că sînt unele zile hotărîte a merge la beserică şi a se ruga lui Dumnezeu, aceasta e obiceiu formos, însă nu trăbue dintr-însul a face rea întrebuinţare. [. .. ]
125. COBĂŢUL ŞI CUCUL. Cobăţul au întrebat pre cuc cum şi cu ce se hrăneşte el. Cucul îi răspunse :
— Mănînc furnici şi de multe ori de multe feliuri de viermuleţi, dar cei mai de frunte ospăţ al mieu iaste cînd prind un puiu de cioară de cîmp.
Rîse în sine cobăţul zicîndu-i :
— Acuma văd că eşti întru adevăr cuc ! Iată că după mărimea trupului eşti cît şi mine, şi nici penele tale nu sînt cu mult mai desclinite de cătră a mele. Pentru ce nu prinz(i) tu porumbi şi pui de găină ? Apoi atuncea ai şti ce e dulceaţa şi hrana !
Şi numai de abiia sfîrşind cuvîntul, se şi slobozi în curtea unui sătean întră puii cei de găină. Săteanul, carele foarte de mult cu puşca plină încordată îl aştepta, slobozi puşca asupră-i, care pocnind îi rupse aripa dreaptă şi încă viu fiind îl legă de un picior şi-1 spînzură oareunde în curte, ca de (a)ci înainte să sparie şi pre alţi cobeţi cu dînsui. Atuncea cucul văzîndu-1 unde era spînzurat, se mişcă şi bătu în aripi zicîndu-i :
— Spune-mi acuma, care se hrăneşte mai bine, eu au tu ?
învăţătură. Nemţea nu e mai fără primejdie, mai în pace şi mai cu omenie decît cu dreapta sa osteneală a se hrăni şi a se ţinea. Nici iarăşi mai cu primejdie şi mai cu ruşine decît a lacomi spre agoniseala streină şi cu nedreptate a-şi cere ajutoriu. Omul cel bun şi drept de va şi păgubi şi tot ce va avea va piiarde, Dumnezeu şi oamenii cei buni nicidecum nu-1 vor lăsa, Sădit iaste de la Dumnezeu în inima oamenilor celor buni ca cu bucurie să poftească omului de omenie în nenorocire să-i ajute. Iară cel nedrept şi rău şi aceia ce cu nedreptate agoniseşte şi cu nepăciuirea cea de pururea cheltuiaşte şi petrece dacă i se întîmplă de piiarde mai tot, (precum adeseori se şi întîmplă) nemică altă nu-i rămîne, fără numele cel de ruşine.
Iată o cuvîntare a unui ostaş bătrîn, căpitan Raşcovici din Dalmaţia, cu un călugăr de la Sfîntul Munte. Fiind undeva ospăţ la masă, se auzi în curte tropotele cailor şi strigarea călugărului din ţara turcească (că atuncea le era slobod să treacă în ţeara Neamţului, aicea la noi). Care cum s-au coborît de pre cal începu, ca şi cum ar fi în casa lui, a porunci să se dea cailor de mîncat fîn şi ovăs. Rîse bătrînul ostaş, zicînd :
160
161
— Iată-mi ciuma după cap, niciodată nu mă pot despărţi de omul acesta fără de zarvă şi gîlceavă, că toţi călugării cerşesc, iar acesta cu de-a sila vrea să răpească.
Călugărul : — Nea, bătrîne ostaşule, scrie o parosie la mănăstirea înpărătească.
Ostaşul : — Mai odihneşte puţintel, părinte (trăbue ştiut că ostaşul acesta avea întru acea zi prăznuirea sfîn-tului său, sfîntul Nicolae, precum e obiceiul de se sărăcesc mulţi prăznuind), lasă să prînzească vecinii la masa adunării, fiindcă despre aceia vom avea vreme.
Călugărul : — Voiu şedea puţintel, pană vor mînca caii ovăsul, însă eu nu pot să pierd vremea în zadar, că tu bine ştii cîţ(i) sînt aici în sat carii praznuesc astăzi şi pre la toţi trăbue să umblu ca să capăt ceva. Şi spune-mi fu mie, scrie-vei parusia ?
Ostaşul : — Eu nu voi scrie nemica, ci ce voiu putea da voi da şi fără scrisoare, ca şi cum aş da.
Călugărul : — Dar ce vei da ?
Ostaşul : — Un galbin.
Călugărul : — Ce e un galbin la sfînta mănăstire ? Nu-ţi iaste ruşine înaintea aşa de mulţi oameni a şi grăi aceasta ?
Ostaşul : ■— Eu socotesc, părinte, că de vreme ce dă omul ceia ce poate şi voiaşte, nu-i iaste lui spre ruşine ci spre cinste.
Călugărul : — Mie un galben ? Poate că eu sînt Vesel cei orb ?
Ostaşul : — Lui Vesel cel orb cînd îi dau un bănuţ ei zice :
■—■ Dumnezeu să priimească, Dumnezeu să ajute, mulţam şi bog da prosti, iar ţie cu un galben mă fac de ruşine.
Călugărul : — Poate că nu ştii tu, bătrîne ostaşule, că fieştecarele ce milostenie dăruiaşte, aşa şi blagoslovenie priimeşte.
Ostaşul : — Eu ştiu, părinte, că aceia e adevărată milostenie, care o dă omul de bună voe şi acolo unde tră-buiaşte, iar nu de silă şi fără inimă.
Călugărul : — Acolo unde trăbue ! Poate că la mănăstire nu trăbue să dăm i Şi de unde vă vin voauă atîtea blagoslovenii fără numai din locurile cele sfinte, pentru care şi Dumnezeu vă blagosloveşte şi vă dă cu sutele şî cu miile în locul celor ce ne daţi voi noauă.
Aicea rîse bătrînul ostaş şi aşa îi răspunse :
— Călugăre ! De atîtea ori îţi spusăiu eu ţie să nu te sfădeşti cu mine. Bine ştii că Dumnezeu pre aceia blagosloveşte, carii muncesc, se ostenesc şi cu dreptate vieţuiesc, iară ce ziseşi să dea Dumnezeu noauă ceva pentru blagosloveniile voastre cele călugăreşti, aceia spune tu altora, căci de aţi avea voi atîtea blagoslovenii, v-aţi blagoslovi mai nainte pre voi şi n-aţi umbla cerşind totdeauna, nice v-aţi face lumii spre greotate.
Călugărul : ■— Noi nu cerşim pentru noi ci pentru mănăstire.
Ostaşul : — Pentru mănăstire ! Au doară nu e mănăstirea casa voastră şi cel ce cerşeşte pentru casa sa au nu pentru sine cerşeşte ?
Călugărul : — Tu, ostaşule, nu şti cîţi călugări se hrănesc într-o mănăstire.
Ostaşul : — Bine. De aţi fi şi cu miile, cu cît veţi fi mai mulţi, cu atîta aţi putea mai multe lucruri lucra şi găti, de aţi voi să vă osteniţi. Apoi şi Dumnezeu v-ar blagoslovi şi v-ar da şi voauă ca şi altor oameni, însă v-aţi învăţat cu munca streină a vieţui şi oriunde e muncă streină, acolo nu e blagoslovenie ci procleţenie. Aceasta eu bine ştiu şi tu încă ştii.
Călugărul : ■— Nu ai vorbi tu aşa, de ai şti cît dăm noi turcilor.
Ostaşul : — De aţi vieţui voi numai cu însuşi osteneala voastră, nu aţi da atîta, ci turcii bine ştiu că beliţi voi lumea ; drept aceia şi ei vreau să vă belească pre voi. Intru aceia sînt ei tocma aşa de înţelepţi ca şi voi. Vedem şi alte ţări care dau dare turcului, dar pentru aceia nimene nu cerşeşte, ci încă în tot satul, laudă lui Dumnezeu, se află oameni bogaţi. Ce-ţi spun eu : unde oamenii nu vreau să lucre şi poftesc din osteneala altora să trăiască, acolo trăbue să fie procieţie şi cerşitură.
Călugărul : — La acestea ne sînt noauă mărturii călugării şi fratorii noştri. Ei nu dau nimărui nemica şi tot sînt cerşitori.
Ostaşul : — De aţi avea voi mueri şi prunci, voi aţi lucra ca şi noi, apoi Dumnezeu v-ar blagoslovi şi v-ar da ca şi noauă.
Călugărul : — Aceia nu e pentru noi, că noi ne-am lăsat de mueri şi de prunci !
Ostaşul : — De toate v-aţi lăpădat iar de pungile de bani şi de paralele noastre nu vă puturăţi lăpăda ? Dacă v-aţi lăpădat de noi, ce mai căutaţi întră noi şi pentru ce
162
163
— Iată-mi ciuma după cap, niciodată nu mă pot despărţi de omul acesta fără de zarvă şi gîlceavă, că toţi călugării cerşesc, iar acesta cu de-a sila vrea să răpească.
Călugărul : ■— No a, bătrîne ostaşule, scrie o parosie la mănăstirea înpărătească.
Ostaşul : — Mai odihneşte puţintel, părinte (trăbue ştiut că ostaşul acesta avea întru acea zi prăznuirea sfîn-tului său, sfîntul Nicolae, precum e obiceiul de se sărăcesc mulţi prăznuind), lasă să prînzească vecinii la masa adunării, fiindcă despre aceia vom avea vreme.
Călugărul : — Voiu şedea puţintel, pană vor mînca caii ovăsul, însă eu nu pot să pierd vremea în zadar, că tu bine ştii cîţ(i) sînt aici în sat carii prăznuesc astăzi şi pre la toţi trăbue să umblu ca să capăt ceva. Şi spune-mi tu mie, scrie-vei parusia ?
Ostaşul : — Eu nu voi scrie nemica, ci ce voiu putea da voi da şi fără scrisoare, ca şi cum aş da.
Călugărul : — Dar ce vei da ?
Ostaşul : — Un galbin.
Călugărul : •— Ce e un galbin la sfînta mănăstire ? Nu-ţi iaste ruşine înaintea aşa de mulţi oameni a şi grăi aceasta ?
Ostaşul : — Eu socotesc, părinte, că de vreme ce dă omul ceia ce poate şi voiaşte, nu-i iaste lui spre ruşine ci spre cinste.
Călugărul : — Mie un galben ? Poate că eu sînt Vesel cel orb ?
Ostaşul : — Lui Vesel cel orb cînd îi dau un bănuţ ei zice :
■— Dumnezeu să priimească, Dumnezeu să ajute, mulţam şi bog da prosti, iar ţie cu un galben mă fac de ruşine.
Călugărul : — Poate că nu ştii tu, bătrîne ostaşule, că fieştecarele ce milostenie dăruiaşte, aşa şi blagoslovenie priimeşte.
Ostaşul : — Eu ştiu, părinte, că aceia e adevărată milostenie, care o dă omul de bună voe şi acolo unde tră-buiaşte, iar nu de silă şi fără inimă.
Călugărul : — Acolo unde trăbue ! Poate că la mănăstire nu trăbue să dăm i Şi de unde vă vin voauă atîtea blagoslovenii fără numai din locurile cele sfinte, pentru care şi Dumnezeu vă blagosloveşte şi vă dă cu sutele şî cu miile în locul celor ce ne daţi voi noauă.
Aicea rîse bătrînul ostaş şi aşa îi răspunse :
— Căiugăre ! De atîtea ori îţi spusăiu eu ţie să nu te sfădeşti cu mine. Bine ştii că Dumnezeu pre aceia blagosloveşte, carii muncesc, se ostenesc şi cu dreptate vieţuiesc, iară ce ziseşi să dea Dumnezeu noauă ceva pentru blagosloveniile voastre cele călugăreşti, aceia spune tu altora, căci de aţi avea voi atîtea blagoslovenii, v-aţi blagoslovi mai nainte pre voi şi n-aţi umbla cerşind totdeauna, nice v-aţi face lumii spre greotate.
Călugărul : •— Noi nu cerşim pentru noi ci pentru mănăstire.
Ostaşul : — Pentru mănăstire î Au doară nu e mănăstirea casa voastră şi cel ce cerşeşte pentru casa sa au nu pentru sine cerşeşte ?
Călugărul : — Tu, ostaşule, nu şti cîţi călugări se hrănesc într-o mănăstire.
Ostaşul : — Bine. De aţi fi şi cu miile, cu cît veţi fi mai mulţi, cu atîta aţi putea mai multe lucruri lucra şi găti, de aţi voi să vă osteniţi. Apoi şi Dumnezeu v-ar blagoslovi şi v-ar da şi voauă ca şi altor oameni, însă v-aţi învăţat cu munca streină a vieţui şi oriunde e muncă streină, acolo nu e blagoslovenie ci procleţenie. Aceasta eu bine ştiu şi tu încă ştii.
Călugărul : — Nu ai vorbi tu aşa, de ai şti cît dăm noi turcilor.
Ostaşul : — De aţi vieţui voi numai cu însuşi osteneala voastră, nu aţi da atîta, ci turcii bine ştiu că beliţi voi lumea ; drept aceia şi ei vreau să vă belească pre voi. Intru aceia sînt ei tocma aşa de înţelepţi ca şi voi. Vedem şi alte ţări care dau dare turcului, dar pentru aceia nimene nu cerşeşte, ci încă în tot satul, laudă lui Dumnezeu, se află oameni bogaţi. Ce-ţi spun eu : unde oamenii nu vreau să lucre şi poftesc din osteneala altora să trăiască, acolo trăbue să fie procleţie şi cerşitură.
Călugărul : — La acestea ne sînt noauă mărturii călugării şi fratorii noştri. Ei nu dau nimărui nemica şi tot sînt cerşitori.
Ostaşul : — De aţi avea voi mueri şi prunci, voi aţi lucra ca şi noi, apoi Dumnezeu v-ar blagoslovi şi v-ar da ca şi noauă.
Călugărul : —- Aceia nu e pentru noi, că noi ne-am lăsat de mueri şi de prunci !
Ostaşul : — De toate v-aţi lăpădat iar de pungile de bani şi de paralele noastre nu vă puturăţi lăpăda ? Dacă v-aţi lăpădat de noi, ce mai căutaţi întră noi şi pentru ce
162
163
nu ne daţi pace odată ? Dacă noi nu cerem nemica de la voi, nu cereţi nici voi de la noi, lăsaţi-ne şi ne daţi pace.
Călugărul : — Nu cereţi nici blagoslovenie de la noi ?
Ostaşul : —: Eu ţi-am spus odată, blagosloviţi-vă pre voi înşivă, ca să nu mai fiţi cerşitori, iară noi avem în fot satul preoţii noştri, carii ne vor blagoslovi.
Călugărul : — Acestea le-ai învăţat tu de la scriitoriul cel grecesc. El e grec, iar nu şti că el nici e grec nici latin.
Iarăşi rîse ostaşul, (iar mesenii cu faţă veselă, cu ochii plini de poftă asculta fără mişcare şezînd), zicînd :
— Părinte, dă tu pace la greci şi la latini.
Noi tocma deşi nu sîntem greci şi latini, totuşi ne-au dat Dumnezeu minte ca şi lor, cît de vom voi, putem şti ce e bine şi de omenie şi ce nu e.
Călugărul : — Dă-mi barem şi acel galben şi Dumnezeu să priimească, că aceasta îmi stă mie scump.
Ostaşul : — Cine e de vină ? Tu ştii bine că la mine minciunile şi scorniturile călugăreşti nu se cred.
Aicea începu călugărul nostru, văzînd că ostaşul e om care înţelege lucrurile, mai înţelepţeşte a cuvînta. Iar în-tr-alte locuri ar fi venit la larmă, strigare şi la anatema. Iată causa (pricina) cea adevărată pentru ce mii ca acestea călugări au venit pretutindenea şi la toate noroadele în ură. Nemica încă nu-i mai ţine, fără numai orbirea şi prostita oamenilor, carii cum îi văd cu camilavce cu căciuli şi cu mantii, singuri nu ştiu ce vor să-şi închipuiască de dînşii, iară mai cu samă dacă li se arată vreunul că e uscat, nepieptenat şi zdrănţos, şi cînd aud că nu numai carne ci nici peşte nu mănîncă, atuncea gîndesc că din-tr-însul tot semne şi minuni zboară, îl ţiu de mirare [...].
126. BĂTRÎNUL, ŢAPUL Şî treî SOLDAŢI {cătane sau panduri). Bătrînul au cumpărat în tîrg un ţap, pentru ca să facă praznic şi luîndu-1 în spate, au plecat cătră casă. Pre acesta văzîndu-1 trei panduri, s-au vorbit întră sine să încelue ţapul de la dînsui. Au ieşit deosebi înaintea lui, apoi cel dintîiu dîndu-i bun întîlnitu, îl întrebă rîzînd :
— Nene dar eşti tu cu minte ? Ce duci cînele în spate ? Puţin după aceasta îl întîlneşte al doilea şi făcîndu-şi cruce au început a 112 grăi :
— Dumnezeu cu tine, unchiule ! Ce ai pus cînele acela pre spatele tale ? Încă minune ca aceasta nu văzuiu !
— Ce cîne, oameni buni ! Ce vă iaste astăzi ? Că acesta e ţap.
— Ţap ? Ha, ha, ha — începu celalalt —• şi aşa se despărţiră.
Nu trecu mult, iată şi al treilea.
— Bătrînuie, — îi zise — dar nu face batjocură, pentru Dumnezeu ! Leagă cînele de grumaz apoi îl poartă după tine. Nu te face la bătrîneţe de ruşine, că pre cine ai mai văzut tu să ducă cînele în spate ?
— E, aceasta e mult — gîndi bătrînul — de vreme ce toată lumea te cunoaşte a fi cîne, tu trebue să fii cîne adevărat. Fii cum vei fi, că altmintrea nu poate fi.
ll lăpădă de pre spate întră nişte tufe, apoi se întoarse înapoi să-şi cumpere altceva. Atuncea pandurii după ce se depărta bătrînul, iuînd ţapul I-au dus, l-au fript şi l-au mîncat.
învăţătură. Englezu(l) spre această materie aşa zice : ,,E faals tink biing kanfermd bai afti ripetiş net lest is biliivd, end pes far ecorent tmut. 113 Un lucru mincinos fiind întărit adeseori, mai pre urmă se crede şi trece ca un adevăr de alergat, adecă de aşa adevăr, care meruiaşte (e vrednic) să se cunoască a fi adevăr. Toate scorniturile, înşelăciunile şi socotinţele cele mincinoase, care purced şi curg din ne-ştiinţe, lesne le putum lăpăda şi a ne mîntui de dînsele. Căci cum au conoscut omul aceia ce iaste, întru aceia oră (ceas) începe a ţinea de nemica aceia nu e. Numai trebue făcut lui bine conoscut aceia ce nu e şi ce e mincinos. Iară minciunile acelea, care se nasc din vicleşug, unele se fac şi se zic cu bună socotinţă, iar altele cu rea. Dacă maica pre pruncul ei cel nepacinic şi plîngătoriu voiaşte la întunerec să-1 înpace, zicîndu-i : „iată lupul ! iată strigoiul !" şi altele face aceasta cu bună socotinţe, adecă ca să înpace pruncul. Nici sci ce feliu de răotăţi din aşa spaime purced şi se nasc. Iară cu socotinţă rele sînt atuncea, cînd cel viclean pentru dobînda sa pre cel mai prost va să-1 înşale. Precum pandurii fabulei acestiia pre bătrînu(l) ca să-1 înşale şi cu aceia să dobîndească ţapul. De acest feliu de mincinoşi sînt mai mulţi pre lume carii fiindcă sînt cu mare ajerime scornite şi întocmite, mai greu iaste de unele ca acesta a ne mîntui, căci deacă se înrădăcinează şi se întăresc undeva, se socotesc şi se cred a fi adevăr ca însuşi Evanghelia. Acuma dară deacă undeva mare număr de oameni nişte lucruri mincinoase le ţin a fi adevărate şi s-ar afla cineva să arete cum că lucrurile acele sînt min-
164
165
cinoase, de unul ca acela li se pare că socoteşte pre mulţi oameni a fi înşelat şi îi face de minciună. Trebue se fie de alţi rău văzut, se socoteşte a fi necredincios şi adeseori cade în primejdie. [...].
127. OMUL PLEŞUG (PLEŞ) SAU FĂRÂ PĂR. Omul pleşuig nelegîndu-şi bine paroca sa pre cap şi călătorind cu alţii călări, au suflat un vînt tare, aşa cit îi luă cu pălă-riia înpreună şi paroca de pre cap. Atuncea toată saţietatea văzindu-i capul tot fără păr, peleg, începură a rîde de el. Deci ce se facă alta, fără numai cît au început şi el înpreună cu dînşii a rîde zicînd :
— Hei, fraţilor ! Nu-i de mirare că mă lăsară perii streini, de vreme ce ai miei însuşi m-au părăsit.
învăţătură. Multe şi formoase învăţături să pot din fabula aceasta scoate. Intîiu, cînd iaste ceva întru noi de rîs, de care alţii trebue să rîdă, să nu ne mîniem noi pre aceia carii rîd ; căci prin aceasta nu numai că nu dobîn-dim nemica, ci îi facem ca mai tare de noi să rîdă şi să ne batjocorească. Tot ce e, ori în carele de rîs, de aceia nu e cu potinţă să nu rîdă alţii. Aşadară e mai bine înpreună cu ei să rîdem şi noi. Că prin aceasta trei lucruri formoase dobîndim : una, că nimenea nu va rîde, văzînd că şi noi ale noastre neajunsuri le conoascem şi de dînsele ne rîdem ; alta, ne fajcem altora iubiţi şi de iubire vrednici, fiindcă pentru lucruri mici pre dînşii nu ne mîniem. A treia, facem să încete de la rîs, luînd de la el toată neplăcerea şi amărăciunea şi priimindu-1 ca o glumă fără răotate. Proprietatea omului înţelept întru acea se cuprinde, ca fieştecarele pre sine însuşi fără de făţărnicie să se judece şi ce află în sine vrednic de rîs, de aceia se rîdă, iar ce află de defăimare, aceia defăima şi aşa se îndreaptă. Iară cel neînţelept şi plin de mîndrie voiaşte întru toate să aibă drept şi aşa tot mai nebun se face. La jumătate de cale cătră virtute au ajuns unul ca acela, carele cunoaşte şi simte slăbiciunile sale. Insă spre aceasta se pofteşte inimă curată. Carele o are, pre acela adevărul cel vecinie îl numeşte fericit.
Alta ce ne mai învaţă această fabulă e aceasta, se fim răbdători şi tari la suflet în nenorocire şi la paguba care ni se întîmplă. Prejudecînd că lucrurile acelea care le-au dat noao natura numai pre un timp sînt ale noastre, cu cît mai mult acelea, care noi le-am agonisit ? Unuia îi cade părul, altuia dinţii, tinereţeie şi frumuseţele se veş-tezesc şi pier, zilele noastre trec şi noi cu ele cu trupul
cătră mormînt ne apropiem, iar cu sufletul cel nemuritoriu cătrâ viaţa de veci. Oare cum ne va fi, atîrnă de Ia întrebuinţarea timpului acestui scurt de aici. Care nu va fi bun, drept şi de omenie, care aceste simţi-toriu şi cu însuşi ochii.văzuţi adevăr simţeşte şi bine eo-noasice. Cine nu s-ar depărta de răutate, deacă ar conoasce cum se cade că acelea în viaţa aceasta vremelnică şi în cea vecinică fac pre om nenorocos. Care nu ar iubi cinstirea, bun moralul şi virtutea sciind că e înpreunat cu dînsele raiul aicea pre pămînt şi numai ele însuşi fericirea vecinică o dăruesc ? Iubitoarea de patimi şi stricata inimă află ei îndestulare în dulceţile cele trupeşti, ca viiarmele în guiioiu sau în hirean, neconoscînd nicicît care sînt dulceţile gîndului şi ale sufletului fără prihană. Ruşinatul Neron şi nebunul Caligula cufundaţi fiind în putoarea noroiului răotăţii şi a necurăţeniei, niciodată nu au simţit dulceaţa a celor de bun neam născutelor faceri de bine, care însufleţea şi înviia pieptul şi inima lui Tit şi a lui Marco Aurelie. Se mai adăogăm şi aceasta, cătră învăţătura fabulei aceştiia : se nu ne lăsăm lesne a ne rîde de alţii. Acesta e fără de treabă şi măemucesc 114 obiceiu pre care toţi cei bine crescuţi şi oamenii înţelepţi îl urăsc ; şi deacă şi rîd puţintel urmînd unora ca acestora următori ai măe-inueii ? Inse în sine le urăsc şi de nemica le ţin. Cel ce se batjocoreşte de om iaste lipsit de minte — zice Solomon. Aiave şi de bună voe răotate, fără de sfiială şi ce se zice ca şi cu steagul ziua. Rea nebunie a unor oameni ca aceştia, carii, ca şi cînd ar face rău şi fărădelegi în butul tuturor oamenilor. Acestea sînt lucruri nu numai vrednice de cea de comun urgisire, ci şi de pedeapsa cea cetăţenească. Căci nemica nu e mai cu pagubă de comun norodului întreg, fără numai cînd se porneşte răutatea fără de frîu şi cînd cel cu mores (nărav) îndărătnic, pacostnic, beciznic şi rău, nu numai că nu se sileşte, nici se teme ci şi rădieîndu-şi capul se ţine mare întru fărădelegile sale. Aceasta e care aduce după sine dezrădăcinarea ce(a) de comun a tuturor răsăritelor seminţii, a cinstei şi a facerii de bine.
128. MÂGARÎUL ŞI CALUL. Măgariul au îndrăznit a se întrece în fugă cu un cal bun, iar după ce au rămas departe înapoi, au început toate vieţuitoarele care sta şi se uita la dînşii, a rîde de el. Atuncea el cu mintea sa cea măgar e as că şi obraznică răspunse :
— E ! E ! De nu m-aşi fi înpuns eu alaltăieri în picior şi să nu mă doară piciorul, aţi vedea voi ! Atuncea celelalte
166
167
animale sau dobitoace nemaiputînd răbda atîta a lui obrăznicie, suduindu-1 şi măscărindu-1, l-au scos dintră dînsele afară, şi de atuncea şi numele măgariului au rămas de rîs şi de ruşine.
învăţătură. Formos despre aceasta, grăiaşte franţozul.
L'effronberie repand sus Ies defauts de rame un coloris, qui Ies rend encore plus laids, qu ils ne sont pas eux me-mes. Neobrăzniciia frăţiei varsă spre toate neajungerile sufletului un color (farbă) care le face mai urîte decît ce sînt dupe sine însăşi. 115 Că toţi noi nu seim toate şi cum că nu sîntem în stare pentru toate şi cum că avem lipsă, pană ce sîntem vii de la alţii ceva a priimi şi a învăţa, acesta e firesc şi adevărat adevăr. Solomon ne trimite se învăţăm iubirea de osteneală de la furnici şi îndeletnicirea cea folositoare de la albină. Iată causa sau pricina pentru ce e fabula învăţătura omenească cea dintîiu, căci dintru început, eăutînd oamenii cei înţelepţi ce lucrează animalele, sau să mai zic şi sîrbeşte jivinele, au învăţat multe prea formoase şi folositoare lucruri. Inse încetat-au aceasta ? Niciodată, pană e lumea. întru cită mai mare conosciinţă vin oamenii, cu atîta mai bogată şi mai din destulă materie, a înţelepciunii ziditoriului întru făpturi află a o cunoasce şi despre dînsa mirare a face. Pentru aceia cel drept învăţat şi înţelept totdeauna se învaţă şi totdeauna scie că foarte puţintel au învăţat şi pentru aceia nici îi vine în minte eîndva să se ţină măreţ despre sciinţa lui, fără numai neîncetat şi cu sîrguinţă ia seama ce se vorbeşte înprejurul lui şi nu sînt zile nici ceasuri în viaţă, cînd nu ar pofti el să audă şi să priimească ceva bun şi de folos. Cela ce s-au născut orb, trebue să rîdă, deacă aude că cel cu ochi vede roşi de atîtea nenumărate feliuri de farbe şi mirositoare flori se minunează, de care el săracul nici o pricepere nu poate avea. Unul ca acela nu e de rîs ci de jale vrednic. Insă cei ce ar putea ceva cunoaşte, dar pentru mărimea şi mîndria nu vor. ei sînt vrednici de a-i trece cu vederea. Iară ce e mai mult, deacă conoasce şi simţeşce în sine că orice nu-i iaste prea bine şi dezvorbat cunoscut şi tocma aceia întăresce, numai pentru aceia, căci şi alţii aceia au întărit. De aceia se su-meţeşte şi strigă şi zice că lui nu-i pasă, nici voiasce altceva să scrie sau se audă. Aceasta e treapta cea mai de pre urmă a neînţelegerii şi a necuvîntării, care nu se asemenează omului nicidecît, fără numai întru acelaşi chip, căci deacă vrea omul să fie rău, e mai rău decît hiara sălbatecă, şi cînd voiasce să fie mojic, e mai prost decît măgariul. Iată causa
(pricina) pentru ce omul cel înţelept ceia ce gîndeşte şi crede, cu cuvintele să le adeverează, iară mojicul, cel gros la minte şi varvar, întăreşte înţelepciunea şi credinţa sa cu sîla şi cu arme. [...].
129. PRIVEGHITOAREA Şî PEUNUL. într-o zi de pri-măveră foarte dulce cînta priveghitoarea. Celelalte paseri, unele din pizmă, altele din prostie, iară altele din lipsa simţirei nici vrea să o asculte sau să o vadă. Singur peunul, cum o auzi, îndată stătu în loc şi cu mare luare de seamă prinse a o asculta şi la dînsa cu o căutătură dulce a privi. Privighetoarea dacă-1 ochie, încetă de a mai cînta, numai începu cînd cu un ochiu, cînd cu altul ia dînsui a căuta.
— Pentru ce nu mai cînţi, îi zise peunul, şi ce te uiţi aşa la mine ?
— Cine nu ar căuta la tine, cît eşti de formos şi înpo-dobit, îi răspunse priveghitoarea, dar pentru ce stai tu atîta aciia şi la mine te uiţi ?
—Dar cum nu aş sta, răspunse peunul, şi cum nu aş căuta la tine, dacă cînţi tu cu aşa dulce viers.
De atuncea pană astăzi peunul şi priveghitoarea sînt foarte buni priiateni unul altuia.
învăţătură. Din timpurile cele de demult se întărea prin mulţi această socotinţă : cum că oamenii cei mari întru învăţături şi în deregătorii unul pre altul urasce şi unul altuia pizmuiaşte. Aceasta însuşi mulţi şi pană astăzi întăresc. Iară despre altă parte, mulţi arată, că omul cel vrednic, conoscînd precum se cuvine pre cel vrednic, trebue se-1 iubească şi se-1 cinstească, aflînd într-insul tocma acele proprietăţi, care el în sine însuşi ţine a fi bine şi înalt le cinsteşte. Egzemplurile (pildele) care mărturisesc şi adeverează, precum una aşa şi alta, nu numai că să află prea multe în toate istoriile şi experenţia (iscusinţa) cea de toate zilele, de aceia nu ne lase se avem îndoială. Căci vedem mulţi de acest feliu, carii se urăsc şi se pizmuesc şi iarăşi mulţi carii înadins se iubesc şi fără făţărnicie se cinstesc. Cum voim dară această gîcitură a o descurca ? Foarte lesne, deacă ne vom închipui aceasta ce voiu se zic. Cei ce se urăsc şi unul altuia pizmuesc, pre lîngă toate domniile, ti-tulele lor cele mari şi formoase nu au inimă curată şi slobodă de răutăţi, căci pizma şi urîciunea, acestea sînt răo-tăţi, care sînt vrednice pre cel mai învăţat şî vrednic cu totul a-l orbi şi după aşa mod a-l nebuni. Şi pană la atîta necuvîntare a-l aduce, cît acele însuşi dar uri, care în sine
168
169
preste măsură le preţuiaşte, în altul, le urăşte şi le pizmu-iaşte. Se întoarcem acuma căutătura noastră spre cea veselă, dulce, curată, fără de răutate şi neîntinată inimă, întru care vieţuiaşte şi înpărăţeşte acea prea formoasă fecioara cea mai dintîiu născută a lui Dumnezeu, adecă sfînta virtute sau facerea de bine. Şi ce vom vedea aci ? Inpru-mutată înalta cinstire, înpreumare, armonie, nefăţarnică dragoste, credincioasă soţietate şi nemotenia inimii şi a sufletului, de care acea dulce elocvenţie a muzei Evripidului cu aşa dulceaţă chită. [ . . . ] Iaste între oameni o dragoste, suflete drepte, înţelepte, perfecte şi bune. De această curată' dragoste soţiiască şi sfîntul Grigorie Nazianzinu cu cuvintele aşa jueîndu-se cîntă.
Iubitorii iubesc iubitele iubiţilor. Aşa feliu de inimi fericite, deacă văd şi cunosc ceva bun şi întru făcătorii de rău ai săi îi cinstesc şi-i laudă. Căci din izvorul facerii de bine nemic necurat nu poate curge. [...].
130. CALUL ŞI TAURUL. Un cal bun purtînd pre spatele sale un cocon tînăr, alerga şi se juca, iară văzîndu-1 un taur au început a rîde de dînsul şi a-1 batjocori, zicînd :
— Să vezi, au suferire-aş eu acel prunc pe spatele mele ? El atuncea ar conoasce ce e taurul.
— Poate că eu nu l-aş suferi, răspunse calul, însă ce cinste ar fi mie să trîntesc de pre mine un prunc şi să mă arăt că sînt mai tare decît cel mai slab decît mine.
învăţătură. Omul de omenie şi bărbatul adevărat he-roiu 116 îşi ţine lui cu ruşine a fi preste cei mai slabi şi a arăta heroiciia sau vitejia sa. Iară cel cu inima de hiară sălbatecă, varvariu cumplit şi preste muiarea şi pruncii săi vitejiia sa cea urîtă şi dobitocească va să o arete, de nu alta, încă aceasta, el îi apucă şi la robie îi vinde. Căci oastea ce se scoală asupra altei oşti şi bat ciătăţi — acestea au ale sale deschiliniri şi răndueli. Insă asupra celui fără de arme a sălbătăci, pre pruncii cei fără răotate de cătră părinţi a-i despărţi şi a-i vinde la robie, aceasta nu-i vitejie ci dobitocească neomenire.
131. PÂSĂROIU(L) ŞI PRIVIGHETOAREA. — Nu te ţinea aşa măreaţă cu cîntarea ta — au zis păsăroiul cătră privighetoare — căci eu pot ţie arăta atîţa şi atîţa carii şi pre mine toată ziua cu aşa bucurie mă ascultă, ca şi pre tine.
— Carii sînt aceia ? Spune-mi, de va fi cu plăcere domniei tale, au zis privighetoarea.
îi răspunsă păsăroiul :
— Săcerătorii şi alţi lucrători de pămîiit, carii tu ştii bine că sînt buni şi oameni de omenie.
— Eu îi socotesc — răspunsă priveghitoarea — a fi ei nu numai buni şi de omenie, ci oameni de mare trebuinţă şi de folos comunitetului, înse din toate acestea nu urmează că se-ar înţălege ei mai bine întru cîntări. Pre lingă aceasta să nu-i ţină pre ei în cîmp lucrul lor puţin. Ba nici cît ar rămînea ei acolo pentru cîntările sau circăirile tale. Vezi tu păstoriul acela colo, care zice formos în flueră, urmează că el înţălege cîntarea ? Pană nu-I vei face tu cu cîntarea ta, să Iasă fluera, să vie la tine şi cu destulare şi dulceaţă îndelung să asculte la tine, pană atuncea nu spune nimănui că e cîntarea ta formoasă.
învăţătură. Fieştecăruia îi place cîntarea sa, tocma de nu ar şi fi alta, ci filipii, unde iacobii, iacobii şi filipii, dăi-nam, deina şi iară deină ! Fieştecare cu bucurie ascultă ce vorbeşte el singur. Fieştecarele cu bucurie ceteşte aceia ce au scris el însuşi. Fieştecarele cu bucurie laudă pre cel mai iubit al său. însă trăbue ştiut ca unii din aceia au drept, iară alţii strîmb şi întru aceasta se cuprinde toată dăschilinirea. Pentru că se îndulcea Dirnosten şi Ţiţero şi alţii lor asemenea în elocvenţiile (cuvîntăriie cele dulci) lor, pană,ce va fi lumea. Fieştecarele, care bine înţelege aşa lucruri, va zice că au avut drept şi bine au gîndit. A se nevoi cineva foarte şi a asuda tare pentru ca să poată luişi mirui sau agonisi laudă ori în ce lucru şi întru acest mod a o pofti, acesta are a sa dreaptă dispoziţie sau rmduială. Iară a mînea şi a bea bine, îndelungă vreme în pat a zăcea şi a se întinde, ceialaltă vreme a căsca gura în taină, a căuta care unde umblă, a flecătui nimicuri în vînt şi, ce-i mai rău, pre alţi oameni de omenie rău a-i cuvînta, nemica mai puţin după laudă a căsca gura, aceasta e pofta nebuniei cei mai de pre urmă. Cel înţelept poftesce laudă, însă o cere de la cei înţelepţi şi buni şi mai vîrtos de la aceia carii înţeleg lucru. Ar trebui să fie careva din sînge rău şi nu bun ■— şi în-tr-adins viclean şi făţarnic, asemenea vicleanului Şezi, duhovnicul 117 lui Ludvic al patrusprezecelea, carele plăcea şi la cei boni şi la cei răi. „Vai voao cînd vor zice bine toţi oamenii" !  zice noao nemincinosul adevăr. Dar pentru aceasta ? Pentru aceia căci după nenorocire pre lumea aceasta sînt încă mulţi oameni răi şi vicleni, care de aceia nu vorbesc bine, care nu le iaste spre plăcere lor şi nu le joacă lor în ciur. 118 Unii poftesc de la omul de omenie cîte
170
171
minciuni, cîte iscodiri să le minte omul de omenie, ca să le facă lor distracţie şi acestea omul de omenie neputînd, deşi scie că norocirea familiei lui se cuprinde în sentenţia celui ce aşteaptă să-i spună minciuni şi prin aceasta se face vremelnic nenorocos, însă de această dată în laturi 119, ceia ce alţi oameni de noi vorbesc şi gîndesc. Se judecăm mai vîrtos ce socotim şi ne înţelepţim, noi de noi înşine, aicea se pune aceasta întru orînduiaiă cuvincioasă şi alt bine va urma, noi toţi fireşte ne iubim şi pentru aceia iaste drept pre noi înşine să ne orbim şi să ne înşăiăm ? Nicidecum, Iată cum despre aceasta un franţoz foarte formos cuvinte ază : „L'amour propre bien entendu coriige de tous Ies defauts et provient toutes ies fautes de l'amour propre mal entendu". Iubirea de sine însuşi prea înţelepţesce o în-dreptează de toate neajunsurile şi mai nainte dospeşte toate greşalele a neînţeleaptei iubiri de sine. 120 îmi aduc aminte că de această materie la mal multe locuri s-au grăit însă prejudecînd de ce preţuire şi folos iaste aceasta învăţătură morală (deacă o va priimi cineva ou bine) şi cu cită grijă de aceia cei mai învăţaţi ai tuturor noroadelor, cuvintează şi recomendăruesc, nu-mi iaste frică că voiu veni în vreo cuvîntare deşartă de acestea adeseori aducîndu-mi aminte. Nu poate avea omul mai viclean şi mai ajer celău 121, care ar fi vrednic aşa să-1 orbească, ca însuşi a lui iubirea de slava cea neînţeleaptă. Aceasta e aceia ce face pre păsăroiu se gîndească că atîţa lucrători sufere căldura veara ca numai cîntarea lui se o asculte.
Cu adevărat înfricoşată şi groaznică trebue să fie starea în punctul acesta mai vîrtos a stăpînitoriior şi a domnilor celor mari carii a sa iubire de slavă ca şi ceialalţi oameni în sînul lor o poartă. Şi pe lîngă aceia, mai greu decît alţi oameni pot afla aşa iubitori de adevăr, carii le-ar spune lor drept în ochi ceia ce gîndesc. încă din prunciia lor cea fragedă îneungiuraţi aflîndu-să de unii ca aceştia, oare tot se nevoesc cum le vor plăcea, şi cum îi vor îndumnezei. Pentru aceia înpăratul stăpînitoriul şi oricare mal mare îndreptătorul, deacă nu are suflet înamorat în fapte bune, nu e cu mintea ascuţită şi cu duh ales şi deacă nu iubeasee dreptatea, şi deacă nu se învaţă şi nu se luminează el pururea, ca să fie vrednic şi în stare pre oameni şi îndulcirile inimilor cele de taină a le conoasce, el e omul cel mai înşălat supt soare. Un stăpîn luminatoriu milioane de oameni luminează, îi proslăvesce şi îi pune Ia calea facerii de bine şi a norocirei. Toată Evropa şi Azia vede şi tot mai mult
conoasce urmările ostenelelor şi a rînduialelor înpăratului Franţisc l-iul, carele măcar de au şi fost pentru binele nostru ai fiilor lui cu atîtea harţuri însărcinat, totuşi părinteşte voiaşte şi porunceşte şcoală pentru cei ce vor de acuma înainte dascăli să fie la români, mlădiţele vechilor romani, să se rădice, care în 3 noembrie 1813 spre mîngăiare şi bucurie şi vecinîca pomenire în Aradul vechiu s-au început. Şi nu numai mpăraţii aşa minunate îndreptări folositoare în neamul omenesc întru lucrare au adus şi pot aduce, ci şi multe mai mici în comunitaturi căpetenii deacă sînt învăţaţi şi făcători de bine, mult bine fac. într-un sat chinezul (judele sau cel mai mare judecătoriu) şi preotul cu bun moral şi înţălepţi fiind, pre toţi oamenii din sat spre bine îi apleacă, îi îndreaptă şi îi înţelepţeşte, cătră iubirea de osteneală şi cătră o vieţuire cu dreptate îi îndreaptă şi îi aşează. Şi ce e alta mai de lipsă omului, fără numai atîta pentru lumea aceasta, cît şi pentru cea fiitoare vecinică viiaţă ; el lucrează aşadară numai atuncea, deacă un popor va avea făcători de bine şl învăţaţi oameni de căpeteniei şi preoţie poate cu temeiu şi cu bună nădejde aceasta a prorocului rugăciune face : „îndreaptă-mă, Doamne, spre calea ta cea adevărată". Şi mai nainte de aceia cu cît mai prost, cu atîta mai mult de sine gîndeşte, tocma ca şi ai fabulei acestiia a păsăroiului.
133. PORCUL Şî GORUNUL (stejariul). Porcul venea adeseori supt un goron cu ghinte şi acolo se hrănea cu ghinte. Goronul îi zise odată :
— Vezi cît te hrăneşti tu cu rodul mieu şi niciodată nu vei să cauţi la mine şi să-mi muiţemeşti î
Porcul voind să se arete că şi el ştie ceva înţelepciune spre a gîndi, răspunse :
— Ei, cum nu ! Poate că tu pentru dragostea mea rodul acesta pre pămînt îl verşi ?
învăţătură, înadins înţelepciune a oamenilor acelora carii află în tot chipul excusaţii sau dezvinovăţii, însă ne-cuvîntătoare şi porceşti, ca să nu fie mulţemitori [...].
134. CALUL, SCLEAPŢUL ŞI ALBINA. Un cal bun ucis fiind în harţ, au început a putrezi, s-au clocit într-însul scleapţii, carii după ce au început a sbura dimtr-însuil, lău-dîndu-să întră sine, începură a grăi :
— O, minune preste minune, ele ce neam mare sîntem noi !
172
173
Nu prea departe de acida sburînd albina pre la flori şi aducînd miiare, au auzit aceasta şi zuăimd le-au răspuns :
— Mai bine ar fi să ştiţi ce sînteţi şi de unde aţi ieşit !
Învăţătură. Nimene cu nobiiitatea sau cu nemeşugul său să nu se laude, care acele bunătăţi şi covîrşiri prin care bătrînii nobiiitatea au dobîndit, însuşi nu le are. Foarte formos despre aceasta zice italianrul : „Foile ! tu vantî nobi-lita in vano, se tuoi cost urni sono da vi Han o". Nebune ! în zadar te măreşti cu nobiiitatea ta, dacă ai nărav sălbatec şî netrebnic ! 122 De la un neam prost educaţia şi starea oamenilor nu se poate aştepta, nici se pot pofti aşa proprietăţi, precum după direptate se cere de la cei de bun neam născuţi şi bogaţi părinţi, carii au avut mod şi mijlocire a se cresce şi a se educălui, a se învăţa şi a se lumina întru carii cele mai mici greşale înprotiva încuviinţării şi a moralului mari se socotesc. Că ticălosul sărac se înşeală pentru oarecîteva parale şi groşiţe, sau pentru vreo cîţva galbeni. Aceia se şi prescrie netrebnicei lui educaţie, nemica mai puţin, cu această ecseuzaţie legile cetăţeneşti nu se îndestulează, şi voesc, şî drept şi iaste, unul ca acela după vrednicie să te pedepsească1 şi să se înveţe minte. Iară dacă se află unul din cei avuţi şi nobel sau nemeş să mintă, şi cum nu se cade să lucre, aci cu totul se vede nebuna nascere, nenobilitatea şi inima întinată, şi cu atîta e mai de mare ruşine şi pedeapsă vrednic, căci nu numai pre sine, ci şi numele cel de cinste şi lăudat al părinţilor şi al strămoşilor săi îl negreşte. Carele îşi năluceşte cum că pentru aceia e de bun neam, nobil şi în comunitate desclinit, ca neînfrînat înprotiva legilor să lucre, în spital trăbue cu unul ca acela. Şi aceasta e mai mic şi mai dulce care i se poate zice, care el încă de mare cinste trăbue să îşi ţină.
Legea cetăţenească înţelepţeşte au rînduit pentru mari remuneraţii cătră patrie făcute, cu nobilitate nu numai fiii. carii au slujit patriei, ci şi următorii lor din neam în neam să se dăruiască, ca prin aceasta să deştepte heroicească sau vitejească virtute. Ba încă şi moartea vremelnică, care să socoteşte a fi lui nemurire, însă pre lingă toate acestea lăudata rînduială nu trebue lepădată aceasta din minte niciodată, că legea cea firească, adecă legea lui Dumnezeu cu mult mai bătrînă, mai înţeleaptă şi mai perfectă iaste decît legea cea cetăţănească. Şi aceasta e lege vecinică, ca toate şi fieştecare să se preţuiască atîta cît trăbue şi i se cuvine şi e vrednic, iar nice mai mult nice mai puţin. Spre ce au slujit celor mai de pre urmă stricaţilor atineni şi machido-
neni vitejiia şi virtutea celor dintîiu bătrîni ai lor ? Fără numai spre batjocură şi ocară le-au fost !
De aceasta s-iar putea mai mult vorbi, însă celui înţelept puţin e destul. Atîta dar fieştecarele dintru aceasta vede că lucru de mai mare lipsă iaste a da, iară mai vîrtos pruncilor nobileşti bonă educaţie şi pre dînşii din tinereţe cătră iubirea de osteneală, cătră învăţătură, cătră sănătoasa înţelepciune şi buna virtute a-i îndrepta şi a-i obicinui.
135. CLIERĂ SAU O BESERICĂ PĂRĂSITA, VECHIE FOARTE, ŞI VRABEŢII. într-o beserică bătrînă lăcuia mare putere de vrăbeţi sau paseri, care se înmulţea aciia. Stăpînul locului poruncind să se strice acele ziduri vechi, în locul lor sholi, spitale pentru cei bolnavi şi ziduri pentru fabrică au rădicat. Şi după ce au isprăvit această noao zidire, s-au adunat paserile iarăşi căutînd lăcaşurile lor cele mai dintîiu. Iară se spăimîntară nemaiaflînd but orile şi crepăturile, au început între sine a se înţelepţi şi a grăi : — Au nu iaste stăpînul locului acestuia cu totul nebun şi fără minte căci îşi făcu atîta lucru pană ce au stricat acea preaformoasă şi înzilită zidire şi făcu această noao dar fără nici un folos zidire ! Unde sînt noao butorile şi crepăturile întru care moşii şi strămoşii noştri cu nespusă odihnă se încuiba şi sălăşluia ? De ce treabă iaste aceasta, vai de el ! Ce şopîrle vor vieţui acuma aicea ? Ci să fugim, fraţilor, de aicea. Fie-i aceluia de bine, care l-au învăţat să facă aceasta şi căci el n-au avut mai bună minte să nu-1 fie ascultat.
învăţătură. Să lăsăm vrăbeţii şi paserile să vorbească, lor li se poate şi li se şede, căci sînt pasări, şi alta de la dînsele nu se aşteaptă. Iară omul cu suflet cuvîntătoriu, cu prea formoasă înţelepciune de Dumnezeu înfrumuseţat, aşa să se înţelepţească şi întru acest chip de obiceiuri în-păngenit bătrîne să se ţină, şi aceia nici din vreo înţeleaptă arătare, fără numai că aşa au ţinut şi bătrînii lor. Aceia însemnează că vrea să fie mai necuvîntătoriu decît vrăbeţii. Cine va fi, carele să nu vadă că aceasta nu e bună de nemica şi e de ruşine făpturei înţelepte, voei şi socotinţei înţeleptului ziditoriu cu totul îi iaste înprotiva. Toate istoriile de cînd au început oamenii a le scrie de toate cele ce s-au făcut întră dînşii, despre acest adevăr cu o sloagă ne întăresc, cum că înpărăţii mari şi noroade puternice, pană ce s-au îndreptat după cum se cuvine, cu înţelepciune înflorea şi era lăudată, iară cum se dădu în laturi de
174
175
pre această cale mântuitoare, întru nenorociri şi în necinste au căzut şi s-au prăpădit. Nimene să nu gîndească că se pară 123 vreo vrăjitorie şi preste fire lucrare şi măes-trie pentru a putea face de care cel de demult Omir aşa spune, că au zis Minerva iui Dionid :[...] Negura de pre ochi ţ-arn luat-o ca să cunoşti bine pre Dumnezeu şi pre om. Această negură nu e alta nimic, fără numai credinţa deşeartă, cînd întăreşte ceva sau lapădă neştiind pentru ce, tocma ca vrăbeţii noştri. înţeleptul Dimosten cu puţintele cuvinte de aceasta ne sf ătuiaşte :[...]
Să luăm sama oa să nu ne facem mai slabi decum sîntem, adecă : înţelepciunea cea de la Dumnezeu dată să o întrebuinţăm precum se cuvine acolo unde putem. Şi de cea de comun omenească şi sănătoasă înţelegere să nu ne depărtăm. Nu din vremile de demult ci şi acuma în învăţata Europă mulţi se află foarte învăţaţi şi petrec viiaţă: fără prihană, carii numai pentru că încep a se depărta de înţelegerea sănătoasă, cad în ceia ce-i zic nemţii şvermerai, adecă smintirea crierilor şi clătirea minţei şi încep încoace şl încoiea a iscodi nişte faine ieroglificeşti de ale rabinilor. Şi oricarele care nu va una, ei să fie întru ale lor fantazii şi aiave vedenii de visuri şi rău înţelese şi în-defeterul lor să se scrie ! Ei îl anumesc profan, adecă nesfinţit om lumesc. Iară dacă se lipeşte de ei, de va fi de comun cunoscut că e om de nimica, nemiea de aceia, el e frate, taci î Pentru aceia fericită iaste casa care are stă-pîn bun şi înţelept. Fericită e turma creştinească care are arhiepiscop şi păstoriu adevărat de o viţă şi de o limbă, iară nu năimiţi şi streini, carii nu înţeleg limba turmei şi ea graiul lui ! Că ce îndreptare se poate aştepta şi dobîndi de la un vitreg şi maşteh ca acesta, care cu adevărat pune sufletul lui nu pentru păşunea oilor sale, ci pentru lina, laptele şi pentru grăsimea ei. Fericit e norodul carele are înpărati iubitoriu de dreptate şi luminat, carele nu păzeşte muerile, nici prinde muşte ca Domiţian, ci încungiură înpă-răţiia sa ca un casnic vrednic, scule, clisuri şi ziduri pustii strică şi în locul lor face şcoli, căşi pentru bolnavi şi alte acestora asemene folositoare zidiri, nepăsindu-i ce flecătesc şi vorbesc paserile şi cioarăle. Ferice va fi de toţi oamenii cînd se vor îndrepta precum se cuvine cu cuvîntătoare înţelepciune, neurîndu-se nici despărţindu-se, fără numai de cei răi şi nebuni, nenumind unul pre altul profan, că aceasta e sudalmă şi nice unui om de omenie nu e plăcută, nici se cuvine, fără numai făcătoriului de rău. Sfînt e cu-
vîntul bătrînului ce zice că cei răi atuncea vor peri, cînd cei buni se vor uni şi se vor înpreună. „Şi cine sînt acei buni ?" va zice cineva. „Toţi aceia carii sînt iubitori de osteneală, înţelepţi şi de omenie, pre sine şi familia ţine şî hrăneşte după cum e voia lui Dumnezeu, şi pentru binele de comun cu o sloagă, cu un gînd şi cu un suflet se grijesc.
136. VULPEA ŞI STÎRCUL. Vulpea au văzut în primă-veară stîrcul, care numai ce venise, şi apropiindu-se de dînsui, îl rugă să-i spună ceva de pre locurile acele depărtate, pre unde au trecut şi au sburat. Atuncea au început stîrcul a întinde povestea şi multe a spune, ce ape, ce bălţi, ce rituri în India şi în Eghipet se află şi ce broaşte sînt într-însele. Iară dacă treci în Tipar, Ţeara Grecească, Ma-chedonia, acolo se află broaşte de munte şi broscuţe verzi care se sue pre lemne şi sînt foarte bune la mîncare.
— Atuncea — zise vulpea — aşa eşti tocma de nemica, clacă tu din atîtea locuri aşa de departe nu ştii altceva să-mi spui, fără numai ce feliu de broaşte sînt şi aceasta zicînd, îşi întoarse coada cătră stîrc şi se duse.
învăţătură. închipuirea omului de pre graiu se cunoaşte, zice sentenţia grecească. Omul cel înţelept pretutindenea caută să vadă ceva înţelept, să conoască şi se înveţe cum sînt oamenii, năravurile lor, obiceiurile şi constituţia, legile ţării, învăţăturile, măestriile, îndeletnicirile şi zăbavele sau altă trecere de vreme a lor, ce e undeva vrednic de laudă şi ce e de defăimare. Iată cum acel dumnezeesc grecesc făcătoriu de viersuri începe Iliada sa cea nemuritoare : [ . . . ] Bărbat îmi arată cu muze mult iscusit, care mult au umblat în streinătate, mulţi oameni a multor cetăţi au văzut şi mintea le-au cunoscut. Cine se duce şi umblă după înţelepciune mai înţelept se întoarce acasă, iară nebunul mai nebun se întoarce decît cum au fost cînd au plecat de acasă, căci de aşa feliu de negoţ şi unul şi altul pretutindenea se află. Cu ce feliu de oameni se amestecă cinema, sau e însuşi aşa sau mereu, mereu aşa va fi. De la cei buni binele vei învăţa, iar de te vei mesteca cu cei răi, vei perde şi acea puţintică minte ce o ai. Aceasta nu numai pentru purtare trăbue înţeles, ci şi pentru cetirea cărţilor. Sînt multe feliuri de nemicuri tipărite, care mai bine iaste să nu le cetească, sau care le ceteşte, iaste detoriu tare să pre-judece şi binele de rău să-1 poată deschilini. întîiu, ce e bine înţelept la inimă şi în minte a aşeza şi a învistieri. A doao,
176
177
ce e nebun a lăpăda. Intru aceasta să facem ca şi Socrat, cum învaţă pre Dimonic : precum vedem albinele spre toate cele ce răsar slobozindu-se şi din toate cele de bună treabă luînd, toată această preaformoasă lume e plină de miiare şi de lapte, de nectar şi ambrosie. Duhul cel sfînt, bun şi adevărat preste tot locul din destul varsă semnele înţelepciune!, a purtării de grije şi a bunei întocmirei ceii vecinice pentru inimile cele bune şi pentru sufletul cel înţelept. Să deschidem ochii noştri spre toate punerile înainte care pre noi ne încungiură, să le luăm bine în samă şi înţelepţeşte. Şi de am trăi pănă-i lumea, nu ani înceta niciodată cu acel sfînt cîntăreţ a striga : „Mări-tu-s-au lucrurile tale, Doamne, toate cu înţelepciune le-ai făcut !■"
După acest mod păşind, ori în streinătate înstreînat fiind, ori cărţi cetind, nu numai că vom avea de multe preaformoase lucruri a gîndi şi a vorbi (iar nu ca stîrcul numai de broaşte şi beţivul numai de vin şi de vinars sau rachie) ci ceia ce mai mult poftim, aceia vom dobîndi ; adecă fieştecarele în starea sa va fi cu odihnă şi bine norocos. Nu e de lipsă să ştie omul taine maghiceşti, nici cum nu va preface arama în aur, pentru ca să-şi poată afla dreapta sa fericire. Mai vîrtos căruia au dat Dumnezeu de se află dreaptă şi înţeleaptă stăpînire. Iubirea de osteneală, măsură şi înţeleaptă purtare, cuget curat şi neîntinat, inimă iubitoare de oameni aceasta e toată taina, aceasta e aurul şi vistieriia vremelnică şi vecinică, fără de care Midasu cel bogat şi Sardanapalusu cel iubitoriu de dulceaţă nu sînt alta fără cerşitori şi calici. Vivitur exiguo melius. Natura beatis omnibus esse dedit, si quis cognoverit uti. Se vieţuiaşte cu puţin mai formos. Natura au dat să fie toţi fericiţi, dacă va cunoaşte careva şi va şti întrebuinţa. 124 Care aceste cuvinte nu le va cunoaşte a fi adevărate, acela de bună voe nu va fi bine norocos. Şi dacă nu va, să-1 lăsăm, căci nu-1 putem la aceia sili.
137. PUIUL VULTURULUI ŞI BUFNIŢA SAU CIU-HUREZU(L). Puiul vulturelui ochie oareunde într-un lemn budugănos (găonos) un ciuhurez şi apropiindu-se cătră dînsul, îl întrebă ce lucrează el acolo ?
— Iată, gîndesc şi mă grijesc — răspunse ciuhurezu(l).
— Dar de ce gîndeşti, zise vulturelu(l) de bine au de rău ?
— îmi vine cînd şi cînd ceva rău în minte — zise ciu-hurezu(l), însă aş mai voi, de s-ar putea, tot de bine să gîndesc.
— Deacă gîndeşti tu atîta de mult, adaogă vulturelu(l), trebue se ştii mai mult decît noi acestelalte paseri, care ne-gîndind atîta, totuşi ştim cîte ceva. Spune-mi, rogu-te, iaste adevărat ceia ce spun oamenii de o pasere ce se chiamă Merop, cum că ar zbura în sus fiind cu coada cătră ceriu, iară cu capu(i) cătră pămînt ?
Rîse a Minervei favorită pasere şi îi răspunse :
— Adevărat iaste, inse trebue se ştii că paserea aceia sînt oamenii aceia carii grăesc că ar voi să dobîrdeasoă ceriul fiind cu totul cătră cele pămînteşti aplecaţi ; nici ar voi să le piardă eîndva dinnaintea ochilor.
învăţătură. Pentru că noi iubim această viaţă vremelnică şi acest pămînt al nostru, care e dat noao numai pre o vreme, ca pre un părtaş a lăcuinţii noastre, avem drept şi facem bine, urmînd legii ceii fireşti, care e întru noi născută. Tot omul vrednic şi înţelept deacă voiaşte nu în toată vremea vieţii sale, ci numai un an sau o lună, sau mai puţin în vreo casă se petreacă, el se grijeşte să-i fie casa aceia curată, rînduită, folos pentru sănătate şi cît mai mult poate fi plăcută. Nu va fără de nici o nevoe se trăiiască în gunoiu şi în putoare, căci aceasta nu numai că e sănătăţii spre stricăciune, ci şi sufletului cuvîntătoriu urîtă şi cu necuviinţe. Şi cum se vede cineva că trăiaşte în gunoi şi în nerînduială neavînd nici o nevoe, cu dreptul că pentru dînsul urîtă socotinţă se zămisleşte. Inse : est modus in rebus ! Iaste mod întru lucruri, precum şi la alt loc am mai zis. De vreme ce sintem datori ca nişfe făpturi înţelepte pentru acest trup al nostru vremelnic cît putem mai mult să ne gri j im ca se fie hrănit şi curat, cu cît mai mult sîntem datori cu o grijă neasemănată şi mare gîndul cel cuvîntăreţ, pentru sufletul cel fără de moarte, ca se fie hrănit cu sănătoasă învăţătură, se fie sănătos de toate boalele cele sufleteşti sau morale şi să fie neîntinat şi curat de toate greşalele, ca un porumb curat şi întreg, să se învredineaseă a fi a lui de la care are el începerea sa, Deacă e lucru înţelept a ne griji ca să ne fie curţile, casa şi aşternuturile, satul, cetatea şi iubita moştenire sau patria întru o plăcută curăţenie, bună rînduială, ca într-însele în pace şi cu îndestulare se putem viaţa noastră petrece, formoase şi: bine întocmite iubiţilor strenepoţi să le lăsăm. Dar cu cît mai tare trebue să ne grijim pentru
178
179
lăcaşul cel fericit şi vecinie şi patriei pentru sfînta veci-nicie. Noi toţi vedem că familii înpărăteşti şi înpăraţi pre pămînt oa şi ceialalţi oameni cad în boale şi mor — nici iaste pre pămînt bogăţie şi domnie care ar putea răscumpăra pre cineva de la moarte. Aşadar toţi vom pleca pre calea morţii, care mai nainte, care mai tîrziu şi ne vom duce de aicea. Şi pentru ce aduc aminte aceasta, care toţi ştiu ? Poate că pentru aceia ca să ne înfricoşăm mai tare de moarte ! Nicidecum şi nici într-un chip şi aceasta e aceia care nu o ştie fieştecarele şi de acela e vorba mea aicea. Cine se teme de visuri cînd adoarme ? Nimenea, fără numai de ar fi căzut în vreo melanholie. Cine se poate teme eîndva de moarte, oarele precum se cuvine crede că iaste Dumnezeu şi e sufletul nemuritoriu ? Iară cine aceasta nu crede, el e siriman melancolicus moral; pentru aceia se spăimîntează şi răcneşte ! Cine-i va ajuta, deaca nu-i mai cu minte ? De unul ca acesta aicea nu iaste vorba. Trupul acesta al nostru, vinele 125 şi oasele din mîncări şi beuturl mai nainte în pîntecele maicii noastre, iar după aceia afară s-au întocmit şi au crescut. Aşadar ce e nou e aceia şi neobicinuit, că-1 vom dezbrăca şi lăsa ? Noi am plîns cînd ne-am vîrît cu capul în lumea aceasta, înse atuncea nu am ştiut nimica, nimenea dară nu ne poate batjocori. Iară se plîngem şi cînd vom pleca de aicea fiindcă mulţemită lui Dumnezeu ştim ce ni se cuvine a face ? Aceasta nemica nu trebuiaşte ; acesta e obiceiu bătrîn, pre carele trebue întru varvari, mojici, necredincioşi şi răi la închisoare să-1 trimitem. Iară noi carii sîntem după darul lui Dumnezeu cu lumina Evangheliei luminaţi şi credem în Dumnezeu şi în nemurirea sufletului nostru, se căutăm la moartea aceasta vremelnică ca la un vis şi să ne bucurăm cu acele sfinte cuvinte : „Fericiţi cei ce au adormit întru Domnul."
Nemica e aşa de spornic a deştepta pre om cătră faptele cele bune ca această creştinească înţelepţie, pre dînsui a-I face vrednic de sufletul cuvîntătoriu şi a-l duce cătră bona norocire a lui. Vieţuiaşte tu înţelepţeşte cu o viaţă făcătoare de bine spre folosul şi bucuria ta şi a altora, iar după aceia ia vremea sa pleacă de aicea,înţelepţeşte, înbo-năţit cu cuget curat şi ou încredinţată nădejde a vieţii ceii vecinice. [ . . . ]
138. ASINUL (MĂGARIUL) ŞI ESOP. Asinul au văzut pre Esop umblînd pre cîmp şi luînd seama ce lucrează dobitoacele,  şi  dintru aceia întocmea  fabule, dîndu-le
oamenilor spre învăţătură şi apropiindu-se cătră' dînsui, îi zise :
_ Auzi, Esope ! Tu adeseori în fabulele tale mă pomeneşti pre mine. Scrie-rnă că am zis şi am făcut şi eu ceva cu înţelepţie !
Spre aceasta Esop rizînd, i-au răspuns :
— Atuncea aş fi eu măgariu, iară nu tu.
învăţătură. Care pofteşte pre sine ori în ce lucru lăudat mai ales şi deschilinit să se arete, cu drept e pentru aceia se aibă grijă şi să se ostenească. Mîndria vine înaintea căderii. Urît iaste a se arăta cineva ceia ce nu e.
Cine nu au învăţat nici o măestrie, el se sepe cu bu-dacul126, sf ătuiaşte Foţiliad, că şi întru acest mod poate fi omul de'omenie.'Lucru(1) mai de lipsă iaste omenia şi fapta bună ; pentru aceia Dumnezeu de comun au făcut de la înpărat'pană la setean, ce e netrecut de lipsă şi fără ce nu poate fi, aceia e dată şi furnicii. Fieştecare are atîta minte şi înţelepciune ca se poate fi, numai de va vrea, bun şi de omenie.
Un craiu franţozesc trecînd pre lîngă o bucătărie (cohnă) au văzut un feciorandru, carele întorcea frigarea şi cînta la foc. Il întrebă craiul pentru ce-i aşa de vesel.
— Că mi-i bine ca şi craiului.
— Cum ziseşi ? întrebă craiul. Iară tînărul zise :
_ Iată aşa : craiul nostru are ce-i trebue lui, iară eu
încă am ce-mi trebue mie.
Răspunsul acesta plăcînd craiului, au luat pre acest tinăr între slujitorii lui cei mai de aproape, care cu vreme au fost mare om.
Nimenea din cuvintele acestea să nu închee că fieştecarele trebue să rămîe aşa cum iaste. Nicidecum. Aceasta e pentru asin iară nu pentru om. Se cuvine bine să ştim că e mare deschilinire numai de sine însuşi a fi bun, a veni în cărări şi a se face mai bun.
Scriu de Iulie Chesariul că au fost pleşug, însă el au slugărit atîtea aducătoare de biruinţă cununi, cît au avut prea slăvit pleşugia sa cu ce acoperi.
Cine nu e învăţat şi se grij este cu bunătatea sa a deplini lipsa învăţăturii, el gîndeşte cu mintea şi lucrează ca şi zisul Chesariu, iară carele nu-i din destul învăţat şi voiaşte să se arete că iaste şi numai pentru aceia la toate acelea ce nu e vrednic el să le înţeleagă în contră vorbeşte şi „nu-i aşa" strigă ! întreabă-1 pentru ce ! E] sau nu ştie
180
181
se spună, sau de va şi spune oeva, aceia iaste mai rău decît neştiinţa. înprotiva unuia ca acesta aicea se vorbeşte. Nănaşul Matei Obrici spune şi cu inimă curată cunoaşte că nu-i ager la minte, nici e vrednic de osebite lucruri mari; nemica mai puţin, mai iubitoriu de ostăneală, mai lucrătoriu de pămînt şi mai de omenie om decît el în tot satul nu iaste. Şi el dară întru ale sale margini păşeşte ca lulius Chesariul.
Să căutăm acuma la vînturosul şi fantastul. în zile proaste, cînd nu-i înbrăcat formos, mai vorbeşte cu oamenii cît şi cît, iară cum e vreun praznic şi se înbraeă în haine cu aur cusute (şi acele din munca altora) aluneca tot saperlothain 127 din buze îi zboară. Tu îi grăeşti, iară el flueră, caută la pruslucu lui şi spune că-i vor veni altă modă de haine de la Vienna (Beciu) scurte, alte pre el, altă minte în cap. Şi de se află şi vreo persoană duhovnicească aşa, iată-ţi oglinda şi exemplul altora.
Muiarea de cinste şi înţeleaptă, de va fi şi în haine proaste înbrăcată, e vrednică de cinste, iară cea deşartă, ţifrăşită, zadarnică şi fără de lucru, care şuşeirea hainelor de mătasă i se întorc şi crierii, sloboade graiurile întinse ca balmoşu(l) ; unde nu se vorbeşte rău de alţii, acolo nu rămîne ea. Una ca aceasta să se ascundă şi să nu iase afară din casă. Că ea iaste pentru sărai turcesc, iară nu pentru oameni slobozi, unde se caută mintea şi înţelepciunea. Acestor asemenea greşale se pun subt semn de mă-gariu, pentru care cine ar voi bine de el se vorbească, ar trebui el însuşi să fie măgariu.
Căutînd la timpurile oare după noi vor urma, aduc aminte de aceasta. Că precum au fost şi mai nainte schimbări pre lume, aşa vor fi şi în urmă [...]. Iară stăpînirile omeneşti se vor schimba ca şi mai nainte, şi schimbarea stăpînirii se va aduce în învăţături şi obiceaiuri noao. întru aşa ţircumstanţii dorite, îndată la început sînt datori căpeteniile norodului toată grija spre aceia se o pună. Coconilor celor hotărîţi cît spre slujba cetăţănească, atîta şi spre cea besericească folositoare cărţi, formoasă învăţătură,, făcătoare de bine educaţie să se dea, căci deaca se îndreaptă lucrul dintru început bine, tot mai bine merg înainte.
139. STATUL 128 DE ARAMĂ. S-au aprins o capişte 128* a idolilor şi într-însa s-au topit o statuă de un maistor bă-trîn şi iscusit făcută. Vine alt maistor nou şi de aceia în-
suşi aramă au cioplit alta după o modă noao ori în ceva mai deschilinită, iară în celelalte asemenea statuei cei dintîiu.; Au văzut-o pizma, scîrşni cu dinţii de necaz, ci cu aceste cuvinte s-au mîngăiat zicînd :
— El nu ar fi fost în stare nici aşa să o facă, de nu ar fi avut arama maistorului celui dintîiu.
învăţătură. Nu e de mirare că pe vremea de acuma oamenii cei învăţaţi întocmesc şi aşază ceva mai formos şi maiistorii cei vrednici orice mai formos cioplesc decît alţii ce au lucrat înaintea lor. Să se dea unui vrednic ne-goţitoriu capital bun, îndată ar începe cu mînile goale. Minunată asemănare întru aceasta dă noao Mîntuitoriul : „Asemănatu-s-au înpărăţiia ceriului omului casnic, carele scoate din visteriia sa cele vechi şi cele noao". Ce au ştiut cei dimtîiu aceia alţii după dînşii au aflat scris gata şi ce au aflat acestea după o mie sau doao de ani, acei dintîiu aceste nu au putut şti nici a afla. Aceasta e fireşte. Se fie avut Aristotel şi Arhimir pre alţii înainte de ei lor asemenea şi se fie trăit pre vremea lui Nevton şi Aider 129 şi ei ar fi ştiut ce au ştiut acestea.
Lăudînd pre oamenii aceşti, mari de acuma, prin aceasta nu se face nieieîtă în micşorare a măririi celor dîn-tîiu. Ei totdeauna au rămas şi vor rămînea în veac oameni mari şi slăviţi. După acest mod vor veni alţii carii îi vor întrece, şi aşa mai departe, pană va fi învăţătură întră oameni. Ai noştri36 cei mai de căpetenie dascăli beseri-ceşti, precum Vasilie al Chesariei, Grigorie Nazianzinul au învăţat în Stoina de la un filosof elinesc Livancie. Urmează dară că ce s-au ştiut pre vremea aceia au putut şi ei şti, iară celelalte învăţături, care în urma lor s-au aflat, precum şi America nici în vis nu le-au venit. Aceasta oricare, de va avea numai un grăunţ de minte, va judeca, vede că pre calea sa cea firească merge şi cum că altmintrea nu poate fi. Şi ori pentru ce se află mulţi carii se topesc şi mor după cele bătrîne, pre carii îi auzim că suspinând zic : „Ei, bătrîni, bătrîni ! Unde sînt bătrînii noştri ?" Şi aceasta numai de la aceia se aude, carii nici ştiu ce sînt cei bătrîni, nici ce sînt cei tineri. Se întreabă de unde purcede aceasta ? La cei proşti din neştire, şi acestea nici sînt atîta ele mirare, căci fireşte iaste, cine nu ştie ceva pană cînd nu ştie, aceia nu poate şti de ar avea o sută de capete iară nu numai un cap. Iar la cei ce ştiu, apoi aşa grăesc, din nimica alta fără din mîndrie şi zavistie grăesc. Ticăloasa
182
183
şi oarba zavistie, care nu lasă se vadă nici se cunoască, încă mai puţin a cinsti cele de folos ! Inse cît e de rea şî îndărătnică, atîta bunătate are, căci munceşte, rumpe şî face de scîrşneşte cu dinţii pre acela care are lucru cu dînsa. Omul, făptură cuvîntătoare, deacă nu pentru alta, pentru binele său să-i fie pacea şi odihna, ar trebui să-şi curăţească inima de această pacostmcă şi de comun strică-cioasă reotate, care multe înpărăţii au surpat şi noroade fără de număr au prăpădit şi întru nemica le-au prefăcut. Au, nu e mai formos şi mai înţelept aşa a gîndi ? Dumnezeu, carele e după fire cea mai perfectă înţelepciune, zidind om cuvîntătoriu, i-au dăruit suflet spornic de a fi el cu minte şi înţelept. Aşadar, oriunde vedem aceste lucruri, ori de ar fi în Elin, sau în Latin în Bramin, sau în Mandarin, să le preţuim, ca pre un dar a lui Dumnezeu şi să ne sîrguim cu dînsele a ne folosi. Filosofii cei dintîi greceşti au căutat învăţătura de la eghipteni, finichiani, haldei şi indiani. Şi ei după aceasta au adus-o în mare perfecţie, pre învăţătorii săi cu mult i-au întrecut şi altor noroade europeşti le-au înpărtăşit şi le-au tradiruit. Şi fiindcă pre pămîntul acesta se fac multe schimbări vedem astăzi că tocma acei înţelepţi filosofi greceşti nicicît nu se sfiesc a trece în luminata Evropă ca să-şi dobîndească şi câştige lor învăţătură şi înţelepciune. Şi cînd va voi Dumnezeul cel prea înalt de stăpîniia varvaricească să-i sloboadă, (precum sînt ei ageri la minte şi iubitori de învăţătură) în scurtă vreme vor ajunge pre toţi ceialalalţî şi îi vor întrece. Căci ţara grecească iaste locul cel mai iubit al muzelor şi limba eiinească iaste a tuturor graţiilor, după covîrsire limbă favorită au fost, iaste şi va fi. Aşa înţe-lepţind vom gîndi ca oamenii cei înţelepţi şi va simţi inima noastră dulceaţă şi bucurie. Că cel luminat şi înţelept suflet nici va, nici poate altmintrea gîndi. Să ne bucurăm de darul lui Dumnezeu cel luminat şi dulce, să-1 cinstim şi să-1 poftim. Carele aicea se va bucura, cu mult mai mult se va bucura atuncea, cînd i se va descurca şi slobozi sufletul şi trupul acest slăbănog şi de grijile cele'lumeşti. Şi de au pizmuit cineva pană acuma, ori din neştiinţe, ori din ce-i place, se înecate. Aceasta e mai înţelept şi mai bine trupului şi sufletului şi la toată comunitatea mai de folos.
Omului de cinste nu se cuvin cabale, zivistii şi alte lucruri netrebuite.
140. HERCULES. Acest slăvit uriaş (voinic sau heroi) după ce au săvîrşit toate ostenelele şi ne voinţele sale, curăţind pămîntul de hiarăle cele rele şi aducătoare de pagubă şi slobozind pre oameni de varvari şi muncitori, 130 abiia s-au învrednicit a se înălţa pre Olimpul cel înalt şi a intra în lăcaşurile cele luminoase a înpăratului Iupiter şi a şedea după masa unde se bea nectarul tiparului şi ainbrosia Malvaziei, iară cînd au întrat aciia, la toată rudenia şi seminţia înpăratului, fiilor şi fecioarelor, la toţi după cuviinţă pre rînd făcîndu-şi complementul cu se-nătate, iară mai vîrtos şi după covîrşirea înpărătesei luno maicei sale, au arătat a sa înaltă cinstire şi vecinică mulţemită.
— Cum e aceia ? mirîndu-se, l-au întrebat fiica lui Iupiter, Minerva cea preaînţeleaptă, la aceia, care mai mult te-au urît şi cumplite goane asupra ta au rădicat, acuma atîta mulţemită arăţi ?
— Ei însuşi, răspunse Hercules, căci de nu ar fi fost goanele ei, nici pre jumătate de mărire şi glorie ca aceasta nu mi-aşi fi agonisit sau rămunărat.
învăţătură. Omul cel făcătoriu de bine poate avea orice slăbiciuni şi greşale, care şi el însuşi nu e vrednic aşa precum ar trăbui să le cunoască şi să le vadă. Urmează dară nici se grijaşte oricum să se scuture de dînsele. Priiatenii lui cei mai buni, poate fi că din cea preste măsură dragoste cătră el, aceste greşale nu le pricep, sau de le şi cunosc într-insul, să le iarte şi să le dezvinovăţească, pentru aceia căci aceasta e obiceiul dragostei şi a prieteniei. Nepriiatenul cel adevărat nu vrea să ştie de glumă, ci numai cu ai săi doi ochi, sau de e după întîmplare şi orb de un ochiu, şi cu acel unu el vede mai bine decît Argusu cel cu o sută de ochi. i31 Şi de ar fi aceia ce vede el numai perişor, ochii lui de aşa natură sînt, cît li se pare lor că e o bîrnă mare. Şi iară după norocire de nu se teme nu-i pasă, ci spune nu după spatele cuiva, ci drept în faţă aceia ce vede. Şi aceasta e cu adevărat aceia ce iaste omului drept şi înţelept, care pofteşte să se îndrepte de mai mare trebuinţă. Aceasta e dintîiu şi precum poate fieştecarele vedea că nu e lucru mic, înse pre lîngă aceasta ce vom zice e băgatei : din fire fieştecare om vrednic şi cu minte iubeşte precum slava (gloria) şi cinstea, aşa şi odihna sa. Unul ca acesta în tot chipul se nevoiaşte şi se sîrgu-iaşte să-şi remuneruiască luişi nume formos şi să-şi câştige cît îi va fi destul se poată după aceia vieţui (se înţe-
184
185
lege după chîemarea sa şi întru ale sale înprejurări), întru o cinste formoasă şi întru o odihnă îndestulată.
Acuma dar în istorii aflăm destui, ba încă şi acum în zilele noastre prea mulţi vedem, carii destulă vreme s-au arătat înţelepţi iubitori" de osteneală, vrednici şi făcători de bine pană ce au dobîndit după pofta lor cinstea, averea sau domniia şi după aceia au venit întru o nebăgare de seamă, s-au slăbit, s-au stricat şi cu totul întru alt chip s-au prefăcut. Dintru o mie de exempluri voiu aduce unul, inse sănătos, pentru ca se arăt cu fapta aceia ce grăiesc. Nu au putut fi mai bun şi mai întreg la minte şi treaz decît înpăratu(l) Alexandru cel Mare, pană ce nu au supus Azia şi au biruit pre Darie ; iară după ce au dobîndit toate ce au'vrut, s-au predat cu totul nebunei şi deşartei mîn-drii persieneşti, nemărginitei chieltueli şi beţiei, neîndes-tulindu-se pre sine cu cinstea cea înpărătească s-au dat a se îndumnezeii şi s^au făcut din om hiară, din înpărat înţelept s-au făcut muncitoriu şi apoi au început după masă a ucide pre cei mai mari şi mai buni priiateni şi ofiţiri ai săi. Iaste de lipsă, va gîndi cineva, că după ce vine omul întru mărire şi domnie să se răzvrătească şi să se strice ? Nicidecum, dacă-i drept cu minte.
August Chesariul, mai nainte pană a nu fi înpărat, au fost destul de rău, iară după aceia nu au fost om mai bun şi mai blînd decît el. Din acestea se vede de ce folos poate fi omului celui bun şi vrednic pizmătarnicul şi ne-priiatenul, de carele fiind totdeauna întru priveghiare, de au şi venit întru mare stăpînire, nu se predă slăbiciunilor nici' desfătărilor lumeşti. Avînd de sine se păzi, neîncetat priveghiază, nici se lasă lesne a-1 orbi cu laudele cele preste măsură ale acelora carii i se linguşesc. Orice bun şi de laudă lucru au făcut, tot i se pare că e puţin şi pană cînd ştie că se mai află cineva care se va sîrgui să înmic-şoreze aceia şi se arete că nu e desăvîrşit. Pentru aceia întru priveghiare şi în lucrare nu slăbeşte, nici înceată pre calea bunătăţilor a alerga şi a merge înainte, pană ce ajunge la aşa măsură a perfecţiei, unde şi pizma trăbue să amurţască şi să se ascundă, care de nu se şi întîmplă pană e viu, se va întîmpfta după aceia. Cel înţelept se gri-jeşte de una ca şi de alta.
Din toate acestea nimenea să nu gîndească că pizma e lucru bun, de vreme ce şi ea prieinuiaşte uneori ceva bun şi de folos. Nicidecum. Ea rămîne netrebuită şi rea, căci socotinţa ei nu e ca să pricinuiască şi se scoată ceva bun,
ci aceste se înpedece, să sfarme şi nemica să le facă, şi oricând i se poate, aceia şi face. Facerea de bine sau virtutea fiind de neam şi proprietate dumnezeiască, ea are acest prea formos dar şi covîrşire ; cît însuşi cea streină şi^rea socotinţă spre bine o întoarce şi o întrebuinţează. Rămîne dară noao să zicem ce e pizma şi cum se naşte ? Pizma e mâhnirea desevîrşirea (perfecţia) altuia. Aceasta scurtă hotărîre arată întru acelaşi timp şi ce iaste ea şi modul după care se naşte. îndată după ce cuiva îi pare rău şi nu caută cu bucurie să fie altul mai bun decît el şi mai bine decît lui, el îi pizmuiaşte şi începe a-1 urî şi a-i pofti răul. [ . . . ] Cea mai dîntiu şi începutul patimii aceştia în cea fără de răotate fire, de nu se va întoarce şi întrebuinţa spre rău nu numai că nu e rea, ci bună şi de folos, căci iaste pofta a folosi şi a se sîrgui şi a urma dragostii Pruncii cînd se întrec care mai tare va alerga, bine fac, iară cînd pune unul la altu(l) picioru(l) ca să cadă acesta pre nas iară celălalt să-1 întreacă, întru acestaşi chip e rău. Tot ce au sădit firea în om, deaea se întrebuinţeză cu cuviinţă şi ou înţelepţie, toate sînt de lipsă şi bune ; iară cea rea întrebuinţare toate spre rău le întoarce.
141. PRUNCUL ŞI ŞARPELE. Pruncul văzînd un şarpe au luat un toiag (bîtă) zicîndu-i :
— Nu te apropiia de mine, că-ţi voiu da cu acest toiag drept preste mijlocul capului, că eu am auzit cum au muşcat unu(l) din voi mai dăunăzi pre un prunc carele apoi îndată au şi murit.
— Ia ascultă încoace, răspunse şarpele, şi auzi aceia ce n-ai mai auzit, care şi trebuiaşte se auzi :'deaca voeşii se ştii lucrul din început pană în sfîrşit.
Pruncul acela au voit să ucidă şarpele, să-1 dezbrace de pelea lui cea pistriţă şi se o tragă pre toiagul său, pentru aceia l-au muşcat şi otrăvindu-1 l-au omorît. S-au dus pruncul şi spuind tatălui său ce au auzit, l-au întrebat, iaste lucrul acela aşa ?
— Aceia poate fi lesne, fiiul mieu ! îi răspunse tatăl, pentru aceia de acum înainte nu crede nici un lucru oare numai jumătate l-ai auzit; numai aşteaptă pană ce-1 vei auzi'de tot cu toate ţireumstanţile lui.' Deci şi atuncea bine judecă mai nainte de ce ai zis aşa e, iară nu altmintrea.
învăţătură. Toate înşălăciunile omeneşti pre lume, precum am zis la mai multe locuri, purced' ori din neştiinţe ori din strîmbă şi neajunsă cunoştinţă ; care cum din des-
iă'6
187
tul neajunse şi desăvîrşit, aşa toate cele ce să grăesc şi judecă de dînsele, trebue să fie ori cu totul, ori numai o parte minciună. Şi pentru ce cred oamenii aşa lesne şî se înşală ? Iată pentru ce. A şti iaste lucru formos. Şi fieştecarele din fire pofteşte a avea ce e formos. Iară a pofti ca să aibă aceia sau tocma înadins a şi avea, aceia fieştecarele vede că e una de alta departe a avea şi a şti ceva. La acestea să cer mijlociri, mod şi osteneală, iară a pofti ceva, sau a pune luişi vreo părere, că are cineva cela ce pofteşte, la aceasta nu se cere nici jumătate de osteneală. Pentru aceia se întîmplă ce zice englezu(l). E men şal herdli spiik enitink so ecsord, bot hi nil faind his epruuvere. S32 Un om de va grăi numaidecît ceva cu nebunie, iarăşi va afla pre ai săi carii vor întări şi crede. Bine zic românii : mai bine se cred, decît să mă mai duc să văd. Iară cînd se judecă în casa judelui despre vreo pagubă, ei zic : mai bine credem decît vom mai merge să vedem. Nu e nemica a auzi mai adeseori decît pre prunci a-I asculta cum se sfădesc şi prigonesc zicînd : tu nu şti nemica.
Deaca ar vrea omul ou cuviinţă şi ar putea prejudeoa cum că toată buna norocire a lui cea firească purcede din cea curată şi adevărată idee, gîndire şi judecare şi nu ar grăbi întru cercarea lucrurilor, nici ar închipui că ştie ceia ce nu ştie, nici mai pre urmă ar crede aşa de lesne toate cele numai de jumătate le-au auzit şi, mai vîrtos, cele ce nu ştie chiar din încunjurări şi cu temeiu. Spre pildă : cine crede şi mărturiseşte căci vede atîtea minunate puneri înainte cu aşa înţelepciune întocmite şi crede că trebue se fie unul atotputernic şi preaînţelept ziditoriu şi făcătoriu, care toate acestea le-au zidit, aşa minunat le-au rînduit şi le ţine. Iară deaca vine răvnitoriul derviş şi începe a spune cum că însuşi acelaşi Dumnezeu, numai turcilor pofteşte binele, iar pre toate celelalte noroade urăşte, el foarte se amăgeşte cu aceia că nici are curată conoş-tinţă pentru Dumnezeu, de care aşa trebuie să gîndîm. A urî, a se mîniia, a pizmui şi altele ■— aceste sînt patimi şi nesăvîrşiri, iar Dumnezeu e fără patimă şi perfect. El nu se poate mîniia niciodată pre cineva. Iară cine-şl face răul, luişi îşi face. Pre Neron şi pre ceialalţi lui asemenea cugetul şi faptele lor cele rele îi va munci iar nu Dumnezeu. Pre ticălosul Montezum, stăpînitoriul americanilor, nemilostivii spanioli l-au osîndit să-1 ardă de viu. Au venit franţişcanu(l) să-1 întoarcă în legea sa, făgăduindu-i că după moarte va dobîndi raiul. L-au întrebat Montezum : c
— Oare merg şi spaniolii întru acelaşi raiu pre carele tu atîta îl lauzi ?
îi spuse acela că merg.
— Aşadar eu nu voiu acolo, au răspuns pre strîmbătate ia moarte osînditul.
El nu au putut ca un om păgîn altmintrea gîndi, fără numai aşa : unde merg oamenii cei răi şi nedrepţi, acela loc nu poate fi bun. Cela ce ştie că otrava otrăveşte şi care nu ar voi să se otrăvească el de voia sa, cu mintea trează fiind, nu va bea otrava. Şi cela ce cea dintîiu ştie şi a doao nu ar fi bucuros şi a treia a face de bună voia sa. Ce vei judeca de dînsui alta, fără numai că nu-i cu minte ? Bine e formoase lucruri şi ştiinţe vrednice a şti. Insă întru aceiaşi vreme iaste de cinste şi cu înţelepţie ceia ce nu ştim,'să spunem că nu ştim şi a căuta spornice mijlociri cătră conoştinţa cea adevărată a lucrului, la care poftim a veni. Iar mai vîrtos, cînd adeverează ceva ori se adeve-reze sau argumentiruiască înţelepţeşte, ori să se lase, se nu bîrfească în taină şi se nu facă ca un linguşitoriu a iui Alexandru, carele vrînd se arete şi se întărească că nu trebue crezut visului, adevera zicînd că aşa au visat Alexandru. Fieştecarele ştie adevărat că visurile sînt mincinoase şi nu sînt de crezemînt, înse aceasta a adeveri după acest mod însemnează adevărul spre minciuni a întări şi pre el însuşi întru minciună a-l preface. Să lăpădăm de la noi strîmbele ştiinţe, să începem a ne îndoi că aceasta aduce cătră cercare, iar cercarea cătră cunoaşterea adevărului.
— Nu e destul, zise acesta, altmintrea e aceia, la acestea nu iaste capăt nici săvîrşit. Au zis cine ce au ştiut şi au gîndit. Cîte capete atîtea şi căciuli. Inse omul cel înţelept trebue se ştie pentru ce au zis cineva ceva şi iastu aşa drept şi adevărat, sau e strîmb zis ? Cîte le spunea Mahomet că i-au grăit Dumnezeu, ar trebui se fie vreun turc cu totul fără minte să nu-1 creadă. El singur bine ştiind că lucrurile acestea nu sînt de crezămînt, au avut atîta vicleşug oa să spună ceva şi de cătră partea lui Dumnezeu. Apoi cine ar îndrăzni mai departe a cerca, sau a avea vreo îndoială ? Că îndată sabiia la grumazL Nu-i dară nicicît destuii ce vor neştine că aceia Duhul sfînt au aflat a fi bine şi au aşezat. Multe înţelepţii Evangheliei cu totul protivniee după acest mod s-au introdus, urîta dobînda în feţele cele mai mari besericeşti şi mîndria se închinase în inimile lor. Apoi ţine-te bine cu dările şi
188
189
scorniturile lor. Pentru aceia e de lipsă tare a pre judeca, iaste aceia înţelepţeşte şi de folos ? Şi îndată cum se conoaşte că mu e nici una nici alta, atuncea întru acelaşi ceas se vede ce e şi cum e. Noi vedem o înţelepciune tocma şi întru cele necuvîntătoare animale : apoi iaste drept şi decît ele să rămînem mai în urmă ? Spre exemplu : ogarul cînd căsăeşte în zadar umblă el pre ici pre colea, iară cînd se sloboade după epure, aşa merge de iute, cît gîndeşti că zboară ca plunbul din puşcă. Aşa şi noi : unde e de lipsă şi unde putem cu o cale mai scurtă şi îndrept a ajunge, pentru ce să încunjurăm ?[...]
Pentru ca să sevîrşim această învăţătură morală, se ţinem în minte aceste doao lucruri : întîiu, orice să poate cu mintea de acum sănătoasă luminat conoaşte, aceia nu-i de lipsă a încîlci, nici a întuneca. Iară orice nu se conoaşte curat, de acele nu trebue a ne prigoni şî urî, ci fără de patimă de acele a prejudeca. Aceasta fieştecarele înţelege, că acela e mai cu minte care e mai bun.
142. TAURUL, VIŢELUL ŞI PASTORIUL. Taurul tre-cînd cu pornire ageră prin o uşă scundă a unui ştalog 133, cu coarnele sale cele poternice au rupt pragul cel dede-supt. Viţelul văzînd aceasta au zis păstoriului :
■—■ Acuma îmi spune drept, nu mă voeşti pre mine care nu sînt vrednic aşa pagubă a-ţi face ?
— Creşte-mi-ţi tu cu graba şi te întăreşte, i-au răspuns păstoriul, apoi nicicît nu te griji de paguba care îmi vei pricinui mie, că aceia cu tine se va plăti mie clin destul !
învăţătură. Cuvîntul viţelului e cuvîntul filosofilor celor mici. Răul Bail134 cîte suflete de om-nie au miluit şi scîrbit cu îndoialele sale cele prea îndrăzneţe. O, voi, domnilor, cît am voi a fi scîrbiţi, cînd ar putea fi fieştecarele din voi Bail ! Aşa sufletele cele de bun neam şi mari de oamenii cei mari gîndesc şi vorbesc. Munţii cei'înalţi departe mai în jos de sine lăsînd nori negrii, multe: locuri întunecoase se văd în lună. Nimic mai puţin, ea ne face noao mult bine cînd ne luminează noaptea. Tocma în soare, prin instrumenturile spre aceia treabă gătite, să văd nişte rapuri, înse pentru aceia nimenea va zice că e soarele întunecos. Nu se poate de la nimenea cere ca să fie fără de mai mică slăbiciune şi prihană (aceasta e numai a lui Dumnezeu) iară întră oameni acela e mai bun, carele mai multă bonătate are întru sine : „Mincinoşi fiii oamenilor",
zice înpăratul David. Şi pentru ce ? „căci sînt nedrepţi întru cumpănă, nu vor drept se măsure. Pentru slăbiciunile cele mici întru om clevetesc şi trec cu vedere cele mari bonătăţi a lui.44 Fieştecarele vede că aceasta e foarte cu nedreptu şi neînţelepţeşte. Atotputernicul Dumnezeu pre nimenea cu de-a sila nu face să creadă într-însul. Cela ce voiaşte se nu vază toate şi cînd e soarele ia amează-zi, numai să-şi lege ochii. Mîntuitoriul nostru dîndu-ne învăţătura cea cerească şi prea sfîntă, iată cum o predă şi o lasă noao : „Cine are urechi să poată auzi, lasă să audă !44 Aicea nimenea nu se sileşte spre aceasta cu de-a sila. Şi aceasta e tocma aceia ce se arată asemenea adevărului şi dumne-zeirii, a învăţăturii sale care e aşa firească şi încrezătoare, cît orioareie are urechi curate de toate minciunile, nu numai că o va auzi, ci încă o va ţinea de adevăr şi spre norocirea sa cea mare o va primi. Toată arătarea care se pofteşte cu procleţenii şi cu anatema, sau (ce-i mai îndărăpt) cu sabia preste grumazi, aceia se vede ce e, numai se fie slobod a spune. Bail pre carele îl laudă Lessing şi el ca un om au putut în unele lucruri a se înşela. Inse multe minciuni au descoperit şi adevăruri de comun folositoare le-au tîlcuit şi au arătat şi aceasta e ceia ce oamenii cei înţelepţi şi naţiile poftesc şi doresc. După aceia se va afla care va cerne cuvintele lui tocma aşa precum şi el ale altora şi vor arăta întru ce au avut drept şi întru ce nu. Şi încă ce e mai de lipsă, cu ce socotinţă au scris, toate aceste le află oamenii după acele cuvinte : „Cîrtiţa umblă pre supt pămînt, apoi iară i se află urma44.
„Cinste lui Platou şi lui Aristotel", iar adevărului mai multă44, zic grecii. Şi aşa toate popoarăle bine înţelepte gîndesc. [ . . . ]
Dintru aceasta fieştecarele bine poate vedea cum greşesc. Ba şi înprotiva folosului său lucră unii dintră iubiţii noştri fraţi, carii cum văd ceva nom scris şi tipărit, îndată încep a se mîniia şi a întreba cine e acela care au scris şi ce vrea el acuma ? Că putem fi noi şi fără de aceia ce scrie el (ba aud unele din cele besericeşti feţe zicînd : „nu ştim ce minune poate fi, că ai noştri cum învaţă ceva, îndată încep a cîrti asupra legii noastre şi unii vreau să se facă uniţi, alţii luterani şi calvini. Pană nu au fost de acestea era mai bine. Nu asupra-le se strigă, iubiţii miei fraţi ! Nu, apere Dumnezeu, ci asupra acelora carii negoţitoresc cu ale legii şi fac rele întrebuinţări cu legea, iar legea e bună şi e sfîntă înpreună cu ţeremoniile ei, atuncea cînd se ţin acele înţe-
190
191
lepţeşte precum se cuvine. Iar nu nebuneşte. Pentru exemplu : metaniile sînt rînduite numai pentru călugări, carii trebue să-şi usce şi să-şi slăbească trupul, iară nu pentru săteni, carii afară de aceia la secere şi la coasă toată ziua stau plecaţi pană se gîrbovesc de spate, apoi amărâtul pentru că s-au dedulcit, pîngărif în vreo zi de post, sau pentru alt lucru, atîtea metanii să facă. Iar aceia carii trebue să le facă, mănâncă şi beau bine. Pentru aceste şi alte mai multe ce snau pus în cărticica aceasta, socotesc că nice unul din neamul mieu nu se va mîniia pre mine. Ba încă de voiu fi în ceva greşit, ca nişte deşteptaţi şi învăţaţi oameni vor cunoaşte că cu aceia nici un rău nu-mi vor aduce şi ferice de mine va fi, ele voiu rnai putea ceva lucru bun şi folosi -toriu scrie. [. . . ]
143. OAIA ŞI JUPITER. Oaia au venit la înpăratul Ju-piter şi au început a se plînge că i se fac multe nevoi şi năpăşti pre pămînt, rugîndu-1 să facă ca, de e cu putinţă, de acum înainte să încete aceste.
— Oişoara mea-i-au zis Iupiter — aceasta altmintrea nu poate înceta, fără numai să-ţi dau vreo mijlocire cu care vei depărta de la tine pre făcătorii de rău ai tăi. Spre exemplu : să-ţi dau gură şi ochi veninaţi şi cum vei răsufla sau vei căuta asupra cuiva, îndată să-1 otroveşti, duh, suflare !
— Nu vorbi aşa. lupiterule ! Gură şi ochi veninaţi cine ar voi aceia să aibă ? Poate că vreai să fiu mai rea decît şarpele ?
— Dacă nu-ţi place aceasta, să-ţi dau dinţi ascuţiţi şi unghii groaznice ca la lei.
— Şi aceia e rău, nu voiu, dă-mi altceva.
— Voeşti dară mărimea trupului şi înfricoşate coarne, să se teamă toţi de tine ?
— Nici aceia nu voiu, ca să se înfricoşeze cineva de mine.
■— Mai una încă rămîne, apoi dacă nici aceasta nu vei voi, vei trăbui să pătimeşti ca şi pană acuma : agerimea şi viclenia vulpei.
— Nu voiu nici aceia, zise oaia, că nici aceia nu-mi place. Mai voesc să pătimesc, dacă nu mă pot, nefiind din fire rea, să mă mîntuesc.
Atuncea înpăratul Iupiter au blagoslovit pre oae şi au poruncit ca de aci înainte să aibă oile păstoriu, care să se
poată cu ele hrăni şi înbrăca, însă să le păzească şi să poarte grije de dînsele.
învăţătură, Nemica nu e mai sfînt şi mai curat decît oaia, zic ardelenii noştri, şi căeărezele ei le stoarce omul din lapte apoi mănîncă laptele, nefiindu-i nicicît scîrbă sau greaţă. Numai bunătatea oamenilor celor buni destul ar fi ca să arete nemurirea sufletului şi remuneraţia sau plata care va să fie.
Se află mulţi oameni pre lume cu suflet şi inimă bună şi cu nărav bun, şi adeseori pentru bonitatea sa pătimesc. Deci preaînţeleptul ziditoriu, a căruia înţelepciune întru toate făpturile de prisosit se arată, fără de nici o îndoială la unii oa aceia dreaptă mărirei şi bonităţii sale cuviincioasă remuneraţie va da. ,,Bucuraţi-vă, zice cătră noi învăţătoriul cel ceresc, şi vă veseliţi, că plata voastră multă iaste în ceriuri".
Altă luare de samă, care se aseamănă acestei următoare învăţături (despre care mai adeseori am făcut pomenire şi acum iarăşi voi să fac pomenire). Aceasta iaste : cît sînt de detoare noroadele care se află şl vieţuesc supt înpărăţii bine rînduite. A fi mulţemitoare purtării de grije ceii cereşti, unde cel puternic şi nedrept se chinuiaşte şi se sfarmă în inima sa cea rea şi nu poate nici cutează pre cei mai slabi să-i năpăstuiască. Tot cel ce nu au umblat prin locuri yar-variceşti, unde îndreptarea stăpînlrii e rea şi nu au văzut cumplitele năcazuri, care neamul omenesc din lipsa bunelor orîndueli şi legi sufere şi rabdă, nice odată nu noate luişi închipui ce norocire e pre pămînt, ca să poată zice omujl luişi „eu sînt de omenie şi dirept, nu mă tem de nimene".
Neprimejduirea şi pacea sînt cele mai de căpetenie ş1' mai mari bonităţi în comunitate, iară în celelalte cum îşi va aşterne cineva, aşa va zăcea ; cum va sămăna, aşa va şi săcera, şi cum va săra, aşa va mînca. Insă iată nevoe ! Unde omul bine sarnănă şi Dumnezeu dă de rodeşte bine şi după ce seceră şi treeră sau înblăteşte, mai mult pană a nu turna în jitniţele şi în coşurile sale, vine altul şi-1 duce şi el rămîne cu muiarea şi cu pruncii de flămînzeşte.
Care nu pofteşte să se dezrădăcineze dintră oameni muncile, nedreptatea şi tot răul, acela .nici ştie de Dumnezeu, nici eîndva gîndeşte pentru el. Şi dacă şi pomeneşte cu gura, face ca papagalul. Omul e pre pămînt pentru norocirea sa şi acolo unde e deatoriia feeştecăruia 135 hotărîtă si cunoscută si unde fieştecarele cu credinţă şi cu bucurie o
192
193
înplineşte, iar unde nu e aceasta, acolo e mai nenorocos, decît hiarăle care întră munţi lăcuesc. Fireşte fieştecarele caută a sa bună norocire şi calea pre care ia aceasta putem veni, unde cei răi supt frîu înfricoşat şi supt cumplit sbi-ciu, 136 iară cei buni cu înţelepte sfătuiri şi de curată învăţătură se poartă şi se îndreaptă.
144. CAPRELE Şî IUPITER. Caprele vorbindu-se s-au adunat toate înpreună şi s-au rugat lui Iupiter ca să le dea coame. Le sfătuiaşte Iupiter să se lase de aşa cerere, căci că înpreună cu coarnele trăbue să le mai dea ceva ce nu va fi lor spre plăcere. Aceste toate nemic nu ajută, caprele voesc să aibă coarne, fie ele cu ce vor fi.
— Halda, zise Iupiter, să vă crească coarne.
Insă frică şi cutremur au căzut pre capre. Dacă văzură pre sine înpreună cu coarnele şi barbe, începură a ţipa şi a zbera. Scutura din cap, sărea.
— Vai şi iară vai, ticăloasele de noi, ce ne trebuiaşte barbă, striga.
Inse, în zadar, că trebue fără voia lor pană în ziua de astăzi să poarte barbe, sau că le iaste voia sau că nu.
învăţătură. — Ale, măi bărbate ! zice cîte vreo muliiare bărbatului ei, să am aşa haină, nu aş mai pofti nemic alta !
Insă întru aceasta cumplit se înşeală. Pofta după cele ele prisosit iaste asemene veninului şarpelui, însătoşat, care cînd muşcă pre om sau pre dobitoc, aşa sete nestinsă îi cuprinde pre dînşii, cît bind să creape, totuşi nu-şi pot stîm-păra setea. Alfons, înţeleptul Craiu al Aragoniei, neputînd muerile cele de pre vremile lui a le opri ca să nu poarte aur pre haine, aşa lege făcu, ca numai acele mueri să poarte aur pre haine, care aiavea sînt cunoscute de neomenie. Şi aşa acest obiceiu îndată se curmă.
Cu cît mai mult înmulţeşte cineva poftele şi trebuinţele sale cele de prisosit, cu atîta mai mult şi reotatea 137 însutită zace pre capul iui. Cît de lesne ar putea boiarii cei mari pentru bonitatea lor a se asemăna fericire! ceii dumne-zeeşti, numai de ar fi cu cumpăt în răsipiturile şi netrebuin-cioasele chieltueli ale lor. Ei ar fi de o mie de ori mai norocoşi, numele le-^ar fi binecuvîntat pre pămînt şi ar ieşi cu bucurie şi cu cuget curat din lumea aceasta. Iaste drept ca să se prăpădească o mie de familii fără de răotate, pentru a putea mai bine grămădi întru o sută de Mi138 acelor fără de lucru şi nemulţemitoare ? Ci aşa pofteşte obiceiul şi aşa moda ! Boiarii cei mari trebue cu cinste şi cu mărire să tră-
iască ? Iară aceasta nu poate fără răsipituri să se facă, şi de unde s-ar răsipi de nu s-ar stoarce şi suge măduha din oasele bieţilor supuşi şi lucrători de pămînt săteni. Vedem că cumpărătorii de dominiuri îşi pun capul după sate româneşti, iar de altele se feresc, căci altele nu aşa lesne se lase a se supune, şi apoi tot strigă asupra românului că e leneş şi sărac. Trăbue să fie leneş fiind obosit de atîta lucru care la domnul pămîntesc au lucrat ; şi aşa pre sama lui puţin lu-crînd, trăbue să fie sărac. Aşa şi cu cătăniile, zic că românul) fuge de starea ostăşească. Fuge, vezi bine, că nimene nu l-au învăţat să ştie preţui binele patriei sale, însă tot sînt la oaste mai mulţi români şi sînt bune şi alese cătane, cu credinţă cătră înpăratul său. Prea înalte Dumnezeule ! Cunoaşte-var vreodată şi boiarii cei mari ? Direptate ! Omenire! faceri de bine/cînd te vor simţi pre tine demnii şi boiarii cei mari ? Cînd vor privi ei spre pruncii cei goli şi flămînzi a iubitoriului şi ostenitoriului lucrătorul de pămînt cu această de bun neam simţire ? Acestora e trupul ca şi al mieu î Au suflet cuvîntătoriu asemene ca şi eu, simţesc binele şi răul care li se face ! De bun neam născut ! Poate fi cineva de bun neam născut, feară 139 de simţire de bon neam şi omenirii vrednice şi întocma ? Educaţie şi creştere bună dară celor de bun neam născuţi, însă educaţia e începutul şi cea mai de lipsă întru iubirea de oameni, îndurarea şi dreptatea, dacă voesc să fie înaintea înţelegerei cei sănătoase şi înaintea lui Dumnezeu aceia ce'se numesc să fie floare'şi podoabă neamului său, şi să fie ei exemplu cinstei şi facerii de bine la toată obştea sau comunitatea î
145. LEUL ŞI MĂGARIUL. Leul plecînd la variat au luat cu sine şi un măgărel. Pentru ce ? Fieştecare poate lesne şti, alt măgariu vecin şi mai nainte bun priiaten a măgariului de care e vorba.
Văzîndu-1 cu leul, îi deade bună dimineaţa şi-1 întrebă ceva :
— Cu cine gîndeşti tu că vorbeşti ? Că eu sînt măgari preste toţi măgarii — strigă măgariul leului, învolbînd ochii asupra celuia şi rădicînd capul, mişcînd din urechi. Acum ce voeşti ? Îndată vei conoaşte tu cine sînt eu. De nu eşti orb, tu vezi cu cine mă şpaţiruesc 140 eu !
Măgariul săracu(l) se spăimîntă, apoi fuga în sat, socotind în sine :
194
195
— Văd acuma că vecinul mieu şi acea puţinea minte măgărească ce au avut au pierdut-o.
Învăţătură. Cunoscut iaste că englezii decît toate noroadele celelalte pre pămînt ale Europei mai slobod gîndesc si sînt cei mai învăţaţi şi mai înţălepţi, înse spre mare mărire şi buna norocire a neamului omenesc.
Această fabulă au dat povaţă englezului să scrie doao opuri (lucruri), din care unul să chiamă „Măgariul filosof", iară altul „Măgariu(l) domnit" 141. Acest engles aşa începe înainte cuvîntarea lucrului său : înaltă şi multă cinstire la tot înţă-leptul şi filosofului celui adevărat şi vrednicului Domn. La toată Evropa e cunoscut că oamenii cei învăţaţi nicăiri nu sînt în mai mare cinste, nici în mai bună stare decît la noi. Lord (adecă domnul) atîta însămnează la noi cît la alte naţii prinţii. întru acest lucru se defăima aceia, carii singuri pre sine se nomea filosofi şi domni, carii cu năravul lor cel rău netrebuitele şi necuviincioasele a lor fapte de bunăvoia sa chiemarea sa o necinstesc şi proştitiruesc. Apoi după aceia pre larg şi înadins describălueşte cum se face aceasta. însă întru puţine cuvinte, şi lesne poate fieştecarele luişi summa cea întreagă a lucrului închipui, precum că vieţuirea cea răzvrătită, înprotivă bunei încuviinţeri, omenii şi înţelepciunii, face şi arată pre om a fi măgariu, fie care va fi. Iar înţeleaptă, de cinste, dreaptă şi făcătoare de bine purtare a unui sătean e vrednică de cinstire şi de nome filosofese şi domnesc de bun neam. Carele e întru adevăr om învăţat şi filosof, ce însemnează iubitori de înţelepciune, iară după nenorocire de iubeşte el a minţi, a vicleni, a făţarnici şi altele acestora asemenea, aşa el arată că e iubitoriu de nebunie, iar nu de înţelepciune. Toate noroadele pre lume, deacă văd pre cineva că întru necurăţenie vieţuiaşte, îl numesc porc. Iară de vicleneşte, îi zic vulpe şi altele, întru aceasta toţi din fire se armoniruesc. Pre mulţi vedem că din starea de jos se înalţe la rnai mari stăpîniri şi domnii. Şi care dintr-înşli sînt mai înţelepţi şi buni, atuncea fără de asemănare acestea mai buni se fac. Avînd mai multe mijlociri de a arăta bonitatea sa, de unii ca acestea se obici-nuiaşte a se zice că sînt născuţi de bun neam, şi pentru domnii carii încep a zvîrli cu picioarele, pre toţi cei de pre lîngă sine a-i trece cu vederea şi a-i ţinea de nemica, ce se poate de unul ca acesta zice aceia am auzit în fabudă.
Bogaţii şi cei poternici în obşte au multe mijlociri de a putea arăta bonitatea lor, şi ou aceasta dragostea de comun şî nome formos a-şi rămunărui, sau a dobîndi. Numai
aceasta una e într-inşii, ce poate omul înţelept luişi pofti, iar întru altele după mai mare parte, cu mult mai multe nepăciuiri şi neodihniri au decît oamenii cei de stare de jos. Cine are înţelegere omenească, bine se judece aceasta ce urmează, fără de grabă şi cu luare de seamă cetind. Oricare vede vreo lucrare înţelepţeşte şi cu măestrie ori de ce materie lucrată, întru acelaşi ceas înţelegerea cea firească desăvîrşit încredinţează că trăbue se fie undeva vreun mai-ster înţelept, care aceia au făcut, căci de sine însuşi nu s-eu putut face. Deacă se află vreunul, de aceia, carii singuri pre sine se nomesc filosofi, sau cetitori de cărţi, carele vede atîtea nenumărate înţelepte făcute făpturi şi le conoasce că şi sînt aşa, nimic mai puţin maistorul cel înţelept, adecă pre Dumnezeu, tăgăduiaşte şi nu va să-1 cunoască, ci zice : natura acestea aşa le-au făcut şi aceasta însămnează atîta : acestea singure de sine aşa s-au făcut, după întîmplare. Carele cu osebită elocvenţie sau mai bine se zic cu bîrfituri şi flocăituri şi vorbe de nimica spune noao că raţei nu sînt date picioarele ca să poată cu ele înnota, ci numai le are din întîmplare, fiindcă are aşa picioare înoată142, dară ce va face, şi carele zice că dinţii nu sînt făcuţi se roadă, ci deacă sînt dinţi, ei las să roadă, mai bine decît se stee în zadar, care întăreşte că soarele nu e cu socotinţă, nici spre acel scop făcut, ca se încălzească lumea şi se o lumineze, însă de e după întîmplare aşa, trebue se lumineze şi să încălzească au va vrea au nu va vrea. De se va afla, zic, cineva unele ca aceste şi lor asemenea nebunii înprotivă schinteei înţelepciunii să ne încredinţeze, lasă să-mi spue fiescecarele după cugetul său, potea-se-va opri cineva să nu-i zică că e mai nebun decît măgariul ? Orice e neînţe--lept, nedrept şi netrebuit, fie între filosofi sau între pros-tomani, în cel păcătos ca şi în cel drept, în cel bogat sau sărac, nicăiri firea sa nu o schimbă, ci pretutindenea şi totdeauna ne trăbuesc. Şi să ne fie acest adevăr vecinie [ . . . ] totdeauna în minte şi în inimă simţitoriu, precum că omul fără înţelegere sănătoasă şi fără de dragoste - cătră omenire, cătră dreptate, cătră cinstire şi cătră dumnezeiasca facerea de bine, el nu e om ci hîară, fie filosof, fie domn, fie creştin, fie pustnic şi numească-se pre sine sfînt, mai pre urmă fie ce-i place. Fie aceasta şi pentru pruncii noştri învăţătură, căci pruncii acestea de acum vor fi curînd şi ei oameni, şi de nu vor începe din pruncia lor înţelepţeşte a gîndi, în urmă nu vor putea.
198
197
146. TREI FORII143 ALE IADULUI. împărăteasa Iuno au trimis pre curcubeu sluga sa se-i afle pre pămînt trei fete formoase, mari şi sănătoase, care nu ar avea în inima lor nici o simţire de dragoste şi de iubire, şi să i le aducă la Olimp, să-i fie slujnice de casă. S-au dus curcubeul şi în-cungiurînd pămîntul, au venit deşert înapoi.
— Care sînt, unde sînt ? au întrebat Iuno.
— De aşa feliu, precum tu pofteşti, nu să află nici una, respunsă curcubeul. Au fost numai trei, însă Mercurie au sosit mai nainte şi le-au dus în iad.
— Ce vor acolo ticăloasele ? au întrebat Iuno.
— Să fie iuţimi sau forii ale iadului şi să muncească acolo sufletele cele rele şi osîndite, respunse curcubeul.
Rîse Iuno şi zise :
— Nu vezi pre Mercurie cel viclean ! Cum au sciut el aceasta aşa bine să aleagă !
învăţătură. Inima înpietrită şi nemilostivă nici în partea bărbătească nu e bună de nemica, însă în partea femeiască e cu totul înprotiva naturii. Dragostea cea dulce, iubirea cea negrăită şi bonătatea inimii şi a sufletului mueresc aşa sînt de ziditoriul cel prea înţelept întocmite, cît de ar fi în partea cea bărbătească vreo îmjietrire 144 şi nemilă, prin-tr-însele să se moae, să se facă bune şi cătră mila cea simţitoare firească să se aducă. Se căutăm la om din tinereţele lui cele dintîiu, mai nainte pană a nu cunoaşte cu înţelepciunea, simţirea mulţemirii cătră născătoarea lui, aflînd hrană şi viaţă întru ţiţele ei, ca şi cînd ar şti că fără de dînsa nici se poate cineva nasce, nici hrăni. Cînd e fără de dînsia plînge, o pofteşte, de dînsa mai nainte începe a rîde şi pre dînsa ca pre fericirea lui o iubeşte şi îi iaste dragă. Acesta e izvorul şi începutul tuturor celor ce urmează mai dulci, mai cinstite şi mai sfinte simţiri şi datorii ale oamenilor : mulţemirii, credinţei, dragostei şi facerii de bine [ . . . ]
Cine are crieri şi minte poate lui însuşi să-şi dea prea formoase învăţături, iar care nu are sau nu va se aibă, lui toate în zadar i se vorbeşte. Ci pentru bonătatea şi mila inimii, fie a părţii bărbăteşti, sau a ceii fămeeşti, această observaţie a domnului Abat se adaogă : Menschen ! Wenn eure Seeie schlecht ist ; so prahlt nicht mit dem guten Herzen. „Oameni î Deacă vă iaste sufletul vostru netrebnic, nu vă lăudare-ţi că vă iastă inima bună. 145 Dacă sufletul cel înţelept luminat şi iubitoriu de dreptate se îndreaptă şi rîn-duiaşte cu bunătatea inimii, atuncea e această bonitate.per-
fectă, iar altmintrea, tocma bonitatea inimii fără de înţelepciune lesne poate aduce pre om în multe feliuri de greşaie şi a-1 face nedrept, rău şi nenorocos. Insă (afară de cele mari şi ucigătoare răotăţi) de comun se pot omului multe ertaşi trece cu.vederea, dacă se conoasce înadins bonătatea inimii lui şi dacă se poate pentru dînsul zice : nu au făcut nici au zis din inimă şi cu gînd rău [. . . ] Mulţi căutînd la ei pre dinafară, să par că sînt sfinţi şi Dumnezeu scie ce oameni buni, iar pre urmă, te miri ce afli într-însul. Deacă se judecă pentru om după faptele lui, aceia merge pre calea sa şi aceasta iastă mai sciută şi fără de greşală regulă, după care putem încheia de cei vii ca şi de cei morţi, de cei drepţi, ca şi de cei păcătoşi. Acesta se arată singur de sine, că oricarele sciind, minte, acolo e cu totul mincinos. Nici să caută, nici să întreabă cine e ? Fie cine-i place.
Zic fraţii noştri italienii de papa Csist : Papa Sisto non perdonaneaGiesuCristo. Iacă au dat povaţă aceştia 146 să se zică : iezuiţii au făcut în mănăstirea lor în Roma statua (chipul) lui Hristos întru a căruia cap au pus un burete, apoi oricînd ie era voia, să facă statua lui Hs. minune şi să plîngă, torna apă în burete, apoi lacrămi destule, cîtu-ţi era voia. S-au adus plînsoare la papa, cum că tot norodul înceată de a merge la beserică şi se duce numai la iezuviţi unde plînge Hs. S-au dus şi papa, luînd cu sine în pozona-riu un ciocănel, şi cum începu statua a plînge, el o lovi cu ciocănelul în cap, apoi ai ce vedea ! Buretele cel plin de apă [...]
147. SALCA ŞI SPINELE. Salca văzînd pre spine că la toţi care pre lingă el trecea de haine li se acăţa, l-au întrebat pentru ce trage la sine hainele streine, şi tocma de le^ar şi avea, de ce trebuinţă i-ar fi lui ?
—• Nu-mi trebuesc mie hainele, răspunsă spinele, nici le poftesc eu, ci numai îmi iaste cu plăcere a le rumpe şi a le spinteca.
Această fabulă închipuiaşte inima cea cu pacoste, care fără de nici un folos al ei află o procletă îndestulare făcînd pagubă şi răutate altora.
148. BÂTRÎNUL ŞI DUHUL LUI SOLOMON. Un bătrîn
bun şi bogat de avuţie, după ce din destul vara au lucrat, au şezut la o umbră să se odihnească, cînd deodată iată i se
198
199
ivi o umbră formoasă şi înpărătească în chip de vedenie, întrebă bătrânul cine e ?
— Eu sînt duhul lui Solomon şi am venit să te întreb cum trăeşti tu ?
— Iată aşa, cum m-ai învăţat tu, sfătuindu-mă să mă învăţ iubirea de osteneală de la fornică, aceasta încă din tinereţele mele am primit şi aceluiaşi aşa bătrîn, precum mă vezi, urmez, neîncetat ostenindu-mă şi lucrîiid.
— Hei, bătrînule ! Numai jumătate de sfatul mieu ai primit şi ar fi trebuit întreg să-1 primeşti. Fornicile se ostenesc vara, iară iarna se odihnesc şi mănîncă din osteneala lor. Dar şi tu, au doară nu te-ai ostenit şi chinuit în vara puterii şi tăriei tale ? Pentru ce, dară, acuma în iarna bă-trîneţelor şi slăbiciunilor tale nu te odihneşti şi nu te hrăneşti din agoniseala ostăneielor tale ?
Aceasta zicînd au perit !
Învăţătură. Preste măsură iubitoriul de agoniseală, lacomul, sau să zic omul neînţelept, el au venit în lumea aceasta să se muncească. Pentru că încă pană e sărac lucră să-şi agonisească, are drept, însă cînd vine la îndestulare, cit poate zice : „am destul, nu numai ca se pot cu odihnă vieţui ci şi numai formos după moartea mea să pot lăsa.44 Iară lui îi iaste puţin şi iară puţin şi tot se grijaşte şi se roade şi la inimă se munceşte. Unuia ca acestuia eine-i va ajuta ? Şi cine-i va da minte, deacă el nu va ? El va şi doreşte ou de-adinsul să fie  a lumei  aceştia iubire  de  argint mult pătimito-riu mucenic. Nepriiatenii lui cei mai mari nu-i pot Iui mai mare rău pofti, decît ce el însuşi luişi pricinuiaişte. Nu trăbue nemica a-i grăi ! Lasă să se grijască, tînguie şi să se vaete ! Lase să ofteze şi să suspine cît scie şi poate mai mult să-1 lăsăm să se nepăciuiască pre sine ! Că aceasta e firea lucrului. Că inima, care e cătră purtarea de grije cea făcătoare de bine nemulţămitoare, aceasta şi slugăreşte. Lasă bine să-şi ia seama, nu cumva să facă vreun bine în comu-nitet cu averea sa, căci, de aşa cinste nu e el vrednic. Iar de ce e mai mult niciodată să nu îndrăznească a gîndi, că averea aceia, care ea cu mare grije şi cu cruţarea cea îndelungată au adunat, au dat-o lui Dumnezeu. De aceasta să se ferească ca focul cel viu ! Aceasta e modul gîndirii pentru cei proşti, iar nu pentru oamenii cei lui asemenea, căci deacă după nenorocire va gîndi el aşa ceva, fireşte după aceasta şi aceasta îi va veni în minte, precum că aceia ce i-au dat Dumnezeu lui e da tor iu el se o întrebuinţeze spre
bine. Şi, de va începe aceasta, în ceasul acela va începe a simţi îndestularea şi dulceaţa mărimii de suflet şi a facerii de bine. Şi atuncea i s-ar uşura inima şi sufletul i s-ar începe a se bucura şi a se veseli şi aşa cununa muncilor mai sus grăite, cu totul pentru dînsul se-ar prăpădi.
Unii din orbeţi de multe ori zic aceasta : „laudă şi mul-ţemită fie lui Dumnezeu că nu se mai află prin această ţară a noastră făcători de minuni, că ne-ar face cu de-a sila să deschidem ochii, apoi atuncea ar trebui cu lucrul să ne hrănim, iar aşa ne hrăneşte lumea şi noi nemica alta lucrăm, fără cîntăm44.
Aceasta zic ei glumindu-se. In lucrurile morale cu totul se adevăreşte. Oricare se află în orbirea minţii, sau în tina netrebniciei, acela urăşte pre fieştecarele care îi cuvîntează lui de luminarea înţelegerii, de curăţenie şi prihana morală.
Prinţul Fenelon, arhiepiscopul Cambriei, în discursurile sale cele prea formoase, au alcătuit un discurs întră Odisei al Italiei înpărat şi întră Grill ofiţirul lui. Ţirţe 147 farmecă-toarea au prefăcut în porc pre ticălosul Grill. Odisei într-armat cu înţelepciunea Minervii, au venit şi el cătră fărme-cătoarea cea grăită, Aceasta au cercat să-1 prefacă într-un ţap, înse nu au putut, căci unde e înţelegere sănătoasă şi adevărată înţelepciune, aşa schimbări şi prefaceri nu au loc. Trase paloşul şi îi zisă :
— Adă-m(i) înainte îndată mie pre Grillul mieu, căci tot dărabe te voiu face. Ii zise această fermecătoare adecă Ţirţe, ce acuma Grillu, rogîndu-1 să-şi alineze mania sa cea pornită făgăduindu-i-se că va aduce pre Grill în starea cea dintîiu, numai de va voi el, fără de voinţa lui aceia nu se poate face.
— Cum nu ar voi el din porc să se facă om, zise Odisei. Se duseră în cocină la Grill, se spăimîntă Odisei văzînd
pre Grill în aşa stare şi îi zise :
— Grille, ticăloase Grille, cum eşti tu acuma ? Amar de tine !
Grill îi zise :
— Cum sînt, aşa sînt. Mai bine îmi iaste decît ţie.
— O, nu fi nebun, vai de tine, că eu am venit să te aduc iarăşi în starea în care ai fost, numai să zici că-ţi iaste voia, apoi îndată vei fi om.
Grill :
— Du-te tu pre calea ta, că mie cu mult mai bine îmi iaste aşa, că de ai şti tu acuma cum îmi iaste mie de bine şi tu ai pofti aii porc ca şi mine.
200
201
— Oh ! Dar ce minte îţi iaste ţie aceia. Ce vorbeşti ? Mai voeşti a fi porc şi a te tăvăli în acea puturoasă tină decît a fi om cuvîntătoriu şi în moştenirea ta cu oamenii a trăi ?
Grill :
— Taci tu, că mintea mea acuma e mai bună decît a ta, căci eu mai voesc să 148 vieţuesc acolo, şi aşa cum e mie mai bine. Vezi fu tina aceasta, care pute ţie şi de care te scîrbeşti tu atîta, mie îmi miroasă ca mirul şi trandafirul şi tot ce mănînc dintr-însa mai dulce îmi iaste decît cele mai alese paşteturi, turte, crofene (perişoare), pancove şi alte dulceţuri ale voastre. Eu mă îngraş, nu sînt supus la atîtea beteşuguri, precum mai nainte eram, nici am grijile cele mai de nainte şi spargeri de cap care le ţineţi voi oamenii lucruri mari şi lăudate a fi. Crede-m(i) tu mie, Odisee, deaca voeşti a şti ce e dulceaţa şi viaţa lumii aceştia, fă-te porc, precum sînt eu, apoi atuncea vei şti.
Se afla Odisei în nevoe cu acesta, care nu va de alta să ştie, fără numai de aceia ce simţesc simţirile lui. Mai pre urmă au întrebuinţat toată putereaelocvenţiei sale, înce-pînd a-i închipui covîrşirile omenirii şi a înţelepciunii, nobilitatea cuvîntării, dulceaţa şi podoaba virtutei, dumnezeiasca nemotenie a sufletului celui nemuritoriu şi conoştinţa acelor prea înalte proprietăţi dumnezeeşti, a înţelepciunii, bunătăţii şi purtării de grijă.
Şi cu aceste aşa l-au 149 înblînzit, cît au poftit a fi iarăşi om. Aceasta precum fieştecarele vede e exemplu, înse foarte adevărat în lucruri morale. Oricare patimă, oare cu totul biruiaşte pre om şi-1 cuprinde, îl orbeşte şi nu-1 lasă să-şi deşchiză ochii, însă iubirea de argint se deschilineşte întru aceasta şi e mai rea decît altele. Ce alte patimi au întru sine, că după partea cea mai mare are fieştecare vremea sa, ţine pre om vreo cîteva zile, apoi îl sloboade, au putere şi slăbiciune, tinereţe şi bătrîneţe, foame şi saturare ; numai una iubirea ele argint nu va de aceste se ştie. Deaca apucă pre cineva în unghile sale, nu-1 sloboade nici la eşirea sufletului şi cu cît careva mai tare înbătrîneşte şi slăbeşte, cu atîta mai tare această patimă într-însul se aprinde şi înno-iaşte, 150 înse fie destul de aceasta. Să gătăm învăţătura fabu-lii aceştia, care arată noao aceasta că cu cît e lucru lăudat, cu dreptate şi cu iubirea de osteneală a agonisi, fără asemănare e lucru mai lăudat a, şti aceia cu înţelepciune a cheltui spre vieţuirea sa şi ca pre o mijlocire măririi sale şi a binelui de comun a întrebuinţa şi fără de aşa întrebuinţare
cea mal mare avuţie iaste celui ce agoniseşte adeseori tocma muncire şi ruşine şi ca şi în ţara turcească calea mai degrabă la sugrumare.
.149. PRIVEGHITOAREA ŞI VULTURELE. — Cît te fericesc eu pre tine întru înălţime, zburătoriule vulture ! i-au zis odată priveghitoarea. Eşti vrednic să te numească înpăratul tuturor ! Cu ce mărire te înalţi întru înălţimea ceriului ! Tu trebue cu mult mai bine frumuseţa ceriului decît noi toate celelalte paseri de jos a o şti.
— Hei, privighetoarea mea, tu eşti cu totul proastă şi nu.şti nemica, au zis vulturele. Poate fi că eu pentru dragostea frumuseţe! ceriului aşa tare în sus mă sui. Eu fac aceasta cum aş putea mai bine pre pămînt vreun epure, broască ţestoasă sau vreun arici vedea.
Tăcu priveghitoarea, gîndind întru sine :
— Las să te laude altcineva, iară eu nu voiu, deacă tu şi întru aşa înălţime de alta nu mai gîndeşti, fără numai de foaie.
învăţătură, Pentru că ticălosul cerşitoriu şi sirimanul care nu are nemica de dimineaţa pană seara de nemica alta nu gîndeşte, fără numai cum îşi va stîmpăra foamea şi umplea rînza, de această nime nu se va mira. inse domnul om în' stăpînire şi întru multe îndestulări tocma de aceasta să gîndească şi întru aceia toată îndeletnicirea sa şi fericirea se o afle. Ce inimă de nemica e aceasta ! Ce suflet de jos şi netrebuit ! Acest flecătitoriu şi întinat discurs adeseori mi s-iau. întîmplat de la mulţi a-l auzi. Ce ne trebue învăţătura, căci la ce domnii, mărire şi bogăţie nădăjduim printr-însa a ajunge. Ce cunoştinţă săracă şi urîcioasă înţelepciune au aceia despre învăţătură carii aşa vorbesc. Aceasta e mai îndărătnic, mai fără minte decît ce ar zice bolnavul „ce-mi trebue sănătatea", neînţeleptul „ce-ml trebue minte şi înţelepciune", orbul „ce-mi trebuesc ochii" ?
Nici în Anglia plugarii şi lucrătorii de pămînt, păstorii, căsăpii, cizmaşii şi alţii, nici sînt ritori, nici filozofi, înse toţi episcopii şi toată preoţimea, toţi senatorii şi judecătorii, toţi dascălii pană la cel mai de pre urmă în satul cel mai mic au învăţătură.
De ce trebuinţe sînt aşa oamenii întru toate de mare număr popoară ? Şi de sînt aşa oameni neînvăţaţi, ce sînt după suflet, pre toată cinstea şi pre cuget, nemica ! Şi cu mult mai mare, mai îndărătnic şi rnai rău de nemica ! Omul oare nu ştie tămăduirea, nici va se fie vraci, nu mă va
202
203
tămădui, înse nici nu mă va ucide. Iară aceia carele va să fie doctor şi nu ştie măestria aceasta, te omoară pre loc şi singur el nu ştie cum şi pentru ce ?
învăţătoriu! fără de învăţătură cum va învăţa, deaoa el sirimanu(l) singur nemica ştie, el din bozonariu şi din foaie nu scoate J5°* învăţătura. Inse te va învăţa cum'ştie.
O mare mulţemită îţi fie ţie pentru aşa cuvinte ! De unde ai căpătat aşa înţelepciune şi de cînd te făcuşi aşa ou minte ? Din aşa învăţătură se naşte moartea morală şi aceia e izvorul şi începutul a fieştecăriia credinţe deşartă, a orbi-rei, şi ce--i mai rău, a zarvei şi urîciunii întră oameni, Ar trebui să fie careva sau cu totul rău, sau de tot negîndito-riu, care ar gîndi că aceasta se scrie cu socotinţe ca să se defaime şi întine preoţimea de acum, care sau e cu totul fără de învăţătură, sau nu o are din destul pentru diregă-toria sa.
Noao tuturor bine e conoscut că pînă mai daună-. :e s-au cerut de la candidaţii noştri ? Ştie fie cum ceti ? Iaste din casă bogată, are avere se poată da acolo unde trebue ? Şi de i se va pune în spate vreo strîmbătate să se poată răscumpăra ? Iată-i şcolele si clasurile, care au trăbuit se absorviruiască. Pre unii ca acestea a-i defăima sau a-i negri şi osîndi, ferească Dumnezeu î A avea jale pentru dînşii aceia e tot. Aceasta s-au zis pentru cele de acum înainte, iar aceasta nu trebue lăsat din zi în zi, de astăzi pană nun?. Toată mijlocirea care se poate cătră acest lucru întrebuinţa îndată întru acelaşi ceas înainte a o lua. Tot ce au măi ăst i-rile şi besearicile averi stătătoare şi nestătătoare a nu cruţa pentru aceasta. Preotul învăţat şi cu bun nărav mai tare va lumina besearica sa decît atîtea lumini care ard într-in^. Că preotul luminat cu învăţătură şi înbonătăţit cu năravul va lumina sufletele noroadelor şi îi va face făcători de bine. cu năravuri neîntinate şi curate, îi va face, zicţ Sionul cel ceresc şi adevărat şi mireasa lui Hs., după cum zice a<noc-tolul : „Voi sînteţi besearica Dumnezeului celui viu." CVre cine o va înpodobi şi Dumnezeu îl va înpodobi pre el, '±c? nu numai ţeremoniile şi alte vase scumpe şi lumini apr. se de ceară şi preotul se tacă neştiind ce să grăiască.
Au doară noi nu am putea să avem seminarium fără o , -rnai de ne-am face uniţi ? Cine zice aceasta ? Ba cu adevărat putem, tocma de nu ne vom şi uni. Ia facă-se mştimfcure despre aceasta şi veţi vedea cît de mulţi se vor afla, carii de bună voe în dar bani spre aceasta de la sine vor da. Să se facă după aceia orînduială ca prin sate să se strîngă-burate
şi pre bani să se vîndă. Mai pre urmă atîţa români cu milioanele să pun aşa, să dea pre doi ani numai 30 cr. de tot capul, ce capital groaznic ar eşi şi apoi s-ar putea învăţa vreo 400 de feciori pentru preoţie si dăscălie. Aceasta ar fi adevărată pravoslavie şi bună credinţă, adevărată creştinătate, mărirea şi podoaba besearicii, iar nu multe cuvîntări deşerte, nume mare fără nici un rod şi înţelegere. S-ar zidi căsi pentru shoale, iară nu s-ar strica cele zidite, nici s-ar pustii, Pre vremea prostietăţii şi a varvariei care cum putea şi voia, aşa şi trăia pană cînd murea, iară după moarte pomenirea lor era prăpădită şi pierdută. Iară acuma au sosit vremea ca numele şi pomenirea acelora, carii însemnează ceva în obşte sau spre vecinică cinste şi mărire, dacă sînt buni sau dacă sînt răi şi netrebnici, spre vecinică batjocură să rămînă. Tot cel ce îşi ţine lui cinste om cuvîntătoriu a se numi şi oare crede că are suflet înţelegătoriu şi nemurito-riu, el trăbue aşa să gîndească.
Mai voesc în Becicherecul Mic sau în sat la Berecsou 1&1 să fiu preot sărac, cu mintea luminată şi cu cuget curat decît în Bucureşti un mitropolit cu mintea întunecată şi cu cuget fără de pace. Aceia, carii numai pentru aceia poftesc învăţătura, ca printr-însa să poată a se înălţa la vreo dregător ie clin cele mai sus numite, iară nu ca să fie mai înţelepţi, mai luminaţi, mai perfecţi, apoi de vor şi învăţa pruncii în sate, unii ca acestea precum despre învăţătură aşa şi despre sufletul lor întunecată şi netrebnică socotinţă au. Zic unii dintră bătrîni cătră prunci :
— Nu vreţi să mergeţi la shoală ? Nu veţi fi popi, şi ele nu veţi fi popi, nu veţi mînca prescuri.
Ei socotesc că pentru aceia trebue să meargă neştine la şhoală, ca să fie popă şi să mănînce prescuri. Ei sînt proşti şi trăbue să le ertăm, căci că din auzite grăesc şi văd cum că mulţi după ce au învăţat, sînt asemene vulturelui, care sbwînd se rădică la înălţime, numai ca să vadă vreun epurei sau vreo broască ţestoasă.
150. PITPALACA ŞI PUII EL Pitpalaca au scos puişorii ei în holdă şi după ce au crescut acestea şi holdele încă era mai coapte. Pitpalaca mai nainte pană a nu sbura undeva, totdeauna sfătuia pre puişorii ei ca bine să ia sama ce se lucră pre, lingă holdă şi să asculte ce se vorbeşte aci aproape pre lingă holdă.
Odată îiitorcîndu-se maica lor înapoi de la locurile pre unde sburase, au aflat puişorii ei cu mare frică şi cutremur
204
205
cuprinşi, li întrebă ce le iaste şi de ce s-au înfricoşat aşa ? Spun acestea că au venit acolo slugile stăpînului holdei şi văzînd că griul e copt, s-au dus după seceri acasă şî vor să vină să secere holda. Pentru aceia cît mai în grabă să fugim încătrău ne vor duce ochii. Le zise maică-sa :
— Pană nu veţi vedea că vine stăpînul şi pană nu veţi auzi că au zis el aceia, pană atuncea nu vă temeţi nemica. Tot lucrul unde stăpînul nu prezidiruîaşte adeseori se prăpădeşte, nu merge înainte, că nu are stăpînul minte, laptele cel pustiiu îl mîncă cînii.
151. HERHUL 152 ŞI LOPTA. Herhul umblînd proptin-du-se cu aidamacul153 lui cel groaznic, cu carele lovea leii şi urşii, au oefiiat o loptă 154 şi au lovit-o : însă ea de lovitură crescu mai mare : „Aşteaptă dară", gîndeşte în sine, apoi. cu toate puterile lui o lovi. înse ea nemica, ci mai mare se făcu. Mirîndu-se el de aşa lucru neobicinuit, i se arătă Minerva şi îi zise :
— Nu mai atinge acea loptă, vezi că aceasta-i e luatul, 155 căci cu cît mai adese o vei lovi tu, cu atîta va creşte ea mai mare, iară cît vei înceta de a o mai atinge, ea se va face mică şi va fi ca şi mai nainte.
învăţătură. Foarte formoase închipuire a zarvei şi a matului. Gălcevitoriul nu are mai mare muncă fără numai dacă nu are cu cine să se pîrască şi să se mine proţes. La unii colo oareunde li se vînd căşile, iară ei înprumută bani pre camătă sau usură, ca să mîne proţesul. Şi ce folos are de aci ? Mare ! Să poată spune cum au vorbit pană au fost viu cu presifentu(l) (N.N.) şi cu sonsiliarii (N.N.N.).
— Ştii cum le scăpăram ? Nu ştiia ce să-mi răspundă, fără numai „şongut, şongut", bine e, bine e.
Şi cînd spune el acestea îi merg scântei din ochi, căci pentru el nu e altă fericire mai mare decît aceasta ; numai să se ivească undeva vreun proţes, fie a cui îi place, nu te îngriji tu, că va afla el mod în lucrul acesta. El nu ştie nici şapte, nici opt, acesta e elementu lui, fără de care nu poate el să răsufle.
Cei de demult făcători de stihuri elini pun înainte patima şi chinul a unui om ticălos ca acesta întru o asemănare cu Icsion, carele fu osîndit ca să prăvălească o piiatră mare de moară în sus pre un munte înalt şi după ce cu mare greotate pană în vîrful muntelui o au adus-o, ne-avînd acolo loc de a putea sta, cu mare râpe june întru
206
aceiaşi ceas se răsturna la vale în jos. Iară ticălosul Ichion iarăşi cu ea la munte în sus ca şi mai nainte şi aşa pănă-i lumea.
Pentru ce dară întră făpturile cele cuvîntătoare şi înţelepte gîlceavă cea de-a pururea nebună şi de ruşine amăreşte zilele vieţii ? Au n-au dăruit noao milostivul ziditoriu aceste puţintele zile ale vieţii noastre spre mărirea sa ? Spre dulceaţa şi bucuriia noastră ?
Inatul (sfada) pentru tăriia capului şi învîrtoşearea inimii î Sfada pentru vremelnica dobînda şi de multe ori fără de nici o oausă, numai din obiceiul cel rău şi din dragostea cea negîndită cătră zarvă şi gîlceavă vine. Şî ce e mai urît şi creştinilor mai de ruşine şi cu necuviinţa în-poncişerea, zarva, urâciunea şi toate pentru credinţa prea-binecuvîntatului Is. Se face întrebare pentru ce e aceasta ? Iată causa. Oamenii se învaţă a vorbi mai nainte de a gîndi şi a pre judeca. Fieştecarele voiaşte şi toţi cîţi sînt pre pămînt voesc a avea drept şi nu ne vine în minte mai nainte să cercăm şi perfect să cunoaştem oare avem drept sau ba ? Fieştecarele întăreşte dreptul său spre aceia ce au auzit de Ia alţii. Acesta e începerea tuturor neunirilor şi a zar-velor. Poate că ceialalţi nu au putut aluneca şi a se înşela ? Ba încă foarte tare ! [ . . . ]
152. CORBUL ŞI PRIVEGHITOAREA. Corbul au întrebat pre o priveghitoare cîţi ani vieţuesc priveghitorile pre pămînt ?
— Şeapte ani, răspunse cîntecelul, uneori mai mult, uneori mai puţin. Noi nu ne grijim cît vom trăi, numai să vieţuim formos şi în pace.
— Aşadară oamenii nicicît întru cîntare nu înţeleg, zise corbul, carii s-au îndrăgostit în cîntarea voastră şi cu drag vă ascultă. Dar iaste cu putinţă să cîntaţi voi vreodată mai frumos decît noi carii cîte o sută de ani trăim ?
Şi aceste zicînd, sbură pre o creangă a unui copaci înalt şi începu din tot grumazul a croneăi.
învăţătură. Cărunteţe iaste înţelepciunea omului şi lungimea vieţii nu se cuprinde în numărul anilor. Foarte înţelepţeşte ne învaţă Solomon : că numai omului făcătoriu de bine se cuvine aceasta. întru acelaşi rînd urmează : „sfîrşindu-se întru puţin, au plinit ani mulţi". Mai adaogă pricina pentru ce : „că plăcut au fost, zice, domnului sufletul lui."
207
Dintru aceasta vedem cum că întră facerea de bine se cuprinde tot preţui învăţătureî şi a înţelepciunei, toată cinstea bătrînelor cărunteţe şi toată lungimea vieţii, care covîrşeşte anii lui MatusaL Căci numai printr-însa' se face sufletul plăcut lui Dumnezeu şi dobîndeşte fericita viiaţă de veci. Toţi carii se află în bune ţircumstanţii şi au din destul mijlociri ca să facă trupului spre plăcere şi toate simţirile sale a le îndulci, despre cea mai mare parte însuşi acele mijlociri le întrebuinţează spre rele şi o parte spre îndulciri, şi aceasta nu pentru altceva fac, ci numai pentru că făgăduesc loruşi viiaţă îndelungată. Şi această îndelungată a lor viiaţă o socotesc în cincizeci ele ani, sau şi rnai mult într-o sută. Li se pare că anii acestea a lor nu vor mai avea sfîrşit şi pentru aceia cu bogatul cel din Evanghelie zic sufletului lor : „Mîncă şi bea, sufletul mieu iubite, că ai de unde, într-o sută de ani îţi va ajunge, încă iţi va mai întrece."
După întîmplare de ar şti oamenii acestea că nu mai mult, şi numai doao sau trei zile oare zice-ar ei aşa sufletului lor ? Cu anevoe s-ar afla dintr-o sută unul, fără numai de ar fi cu totul dobitoc. Dară ce ar face dacă e ne-inţelept ? Nemica altă, fără vaiu şi amar ! Iar de e înţelept, el ar întrebuinţa aceste doao sau trei zile, ca mai formoase^ mai noble şi mai cu mărire lucrurile sale orânduite să le lase. Acuma dară fieştecare înţelept să ne spună drept : o sută de ani dacă se petrec ce rămîne dintr-înşii ? Necăiri nemica î Acest număr a anilor, carii vor frece şi în nemica se vor preface, oare n-ar fi rnai înţelepţeşte şl mai cu folos spre bine, spre cinste şi spre vecinica mărire a-i întrebuinţa, decît spre deşertăciuni, spre nebunii, şi ce e mai rău, spre vecinica urgisire şi vătămare ? Dacă ar gîndi oamenii sănătos, curat şi cu înţelepciune pentru vremea vieţii lor, s-ar prăpădi dintră dînşii tot răul şi în locui acestuia ar urma tot norocul şi binele.
In istoriile cele arăpeşti se află scris una, care nu e alta nemica, fără alegorie şi poveste! fabulei asemănare, insă învăţătura morală a ei e formoasă şi de folos şi la materia aceasta foarte cuviincioasă. Un sultan al Eghipe-tului rău vieţuind şi pre supuşii săi cu nedreptate asuprin-du-i îi muncea cumplit. Un derviş om de omenie, pre oarele pentru bunătatea sa toţi îl socotea a fi om sfînt, puind înainte mai sus pomenitului sultan scurtarea vieţii, îi roagă sfătuindu-1 ca să încete de a mai face rău şi strîm-bătate şi pentru vreo cîteva minute ale vieţii să nu aducă
sie nume de ruşţine în veci iară sufletului său munca cea
vecinica. Sultanul fiind în tinereţe ca hiara de cumplit nu vru nicidecum să înţeleagă ce va acest derviş adueîn-du-i atîta aminte de scurtarea vieţii şi el gîndeşte, încă, cît mai puţin, cincizeci de ani se mai trăiască şi se înpără-ţească. După ce au cunoscut dervişul că nădejdea aceasta adecă mulţi ani a trăi iaste pricina care orbeşte pre sultan şi nu-1 lasă să-şi vină în fire, îl află odată în divan întră ceialalţi mai de căpetenie ofiţiri ai înpărăţiei sale şi îi zise :
— încă mai am un lucru să-ţi spun, numai te rog ca să-1 faci, şi mai mult nu-ţi voiu face supărare.
— Valla 156 ! (Numai de e cu putinţă), voiu toate oricîte vei zice, numai să scap odată de tine şi să-mi dai pace !
Atuncea dervişul porunci să se aducă un vas mare plin de apă curată, preste care ceti el ceva, apoi zisă cătră sultan să-şi cufunde tot capul în apa aceia şi atîta să-1 ţină mlotitru, pană nu va mai putea răsufla.
— Ce ! Capul ? răspunse sultanul. Bucuros şi vesel tot precum mă vezi voiu cufunda, numai ţine bine minte ! Să nu mai vii de acum înainte înaintea ochilor miei cu ale tale învăţături morale, zicîndu-mi că-mi iaste viiaţă scurtă, de-ţi iaste voia să nu dai de potcă cu mine !
— Numai capul, zise dervişul, apoi îl ţine în apă cît poţi mai mult.
Atuncea el cu capul în ciubăr stătu cîtva, apoi scoţîn-* du-1 din apă, căutînd cu îngrozire asupra dervişului, zise :
— Hei, bre, de nici o treabă, sfîntuţule ! Ce făcuşi cu mine? Cît mă chinuişi şi mă muncişi, plătească-ţi Dumnezeu !
— Ce ţe-au făcut — îl întrebară ofiţirii.
■— Cum ce mi-au făcut ! Iată doaozeci de ani de cînd rabd eu munci nesuferite !
Şi apoi începu a-şi spune patimile sale întru acest chip :
— Cum băgaiu capul în acea apă procletă,157 îndată mă aflaiu pre dealul părăului Nil, se rădică o corabie asupra mea şi mă izgoni afară din înpărăţie. Eu, fiind lăsat de toţi ai miei, am început a fugi preste nişte munţi pustii, înfricoşaţi şi eîmpuri năsipoase. Am venit într-un pămînt strein, în care pămînt ca să nu mor de foame m-am năimit 158 şi am slujit şeapte ani. Au murit după aceia stăpînul mieu, iară eu într-un ceas rău m-am însurat şi am luat o muiare văduvă, rea procletă, cît nu se da ei soţ întru răotate supt soare. Şapte prunci avuiu cu ea şi tot în zădar. Bătutu-m-au muiarea aceia, chinuitu-m-au, nu pot
208
209
spune ce. am pătimit şi suferit acolo, iară după ce crescură pruncii, şi ei răi ca şi mumă-sa. Şi pre urmă. s-au înpreunat cu mumă-şa, cu pietri aruncînd asupra mea. M-au izgonit afară. Atunci eu încătrău mă voiu duce, ce voiu face ! Apoi iarăşi preste aceiaşi munţi m-am întors înapoi şi cînd ajunsei la dealul Nilului, mă cuprinsărăţi şi mă primirăţi iarăşi să vă fiu sultan. Deci mă făgăduesc,' că după atîtea munci şi. patimi ce am petrecut, pre credinţa mea, nu veţi afla în tot Eghipetul om mai bun decît mine.
Se mira acestea spuindu-i că de acele nemic n-au fost nici au putut fi în aşa scurtă vreme.
—■ Hai, voao vă pare glumă ! Bre, pre mine mă întrebaţi voi ? Carele toate cîte vă spun preste cap le-am petrecut. Atunci îi spuse şi derviş că toate acele ce au pătimit întru atîta au fost în cită vreme au ţinut capul în apă. Şi dintru aceia să cunoască scurtarea vieţii aceştiia, care pană acum i s-au părut a fi îndelungată şi de aici înainte să. se facă cu minte şi să se înţelepţească.
•— Fie cum va fi — zise sultanul, că eu acea minune, muncă şi ruşine, pană voiu fi viu nu voiu uita-o ! De acum numai îmi ajutaţi cu sfaturile voastre cele bune, apoi mă veţi cunoaşte.
Doamne, drag doamne, ce muiare rea! Mîntuiaşte de una ca aceasta şi pre dujmanii miei. Lesne vă iaste voao a rîde, că încă nu ştiţi ce e muiarea rea. Ia băgaţi şi voi capul în ciubărul cu apă, apoi veţi vedea .... Că încă nu ştiţi că.mai mare rău pre lume nu poate.fi decît muiarea. Stam să o ucid ; ci îmi era milă de prunci. Nu-mi credeţi, nu, cît e de rea muiarea rea. Dumnezeu şi pre puiu de şopîrlă să-1 ferească de muiarea rea !
Această poveste se vede că e scornită şi se pare a fi glumă şi numai spre rîs întocmită, inse de vom judeca însemnarea şi moralul ei, nu poate fi nemica mai adevărat. Căci ce e viiaţa şi o sută de ani ai noştri dacă trec? Nemica ! Aceasta toţi ştim şi nimene de aceia nu se îndo-iaşte. Nu e dară nemica mai cu minte şi mai bine, cu înţelepciune şi cu fapte bune folosul vostru acesta şi cel vecinie spre mărire şi bună norocire decît spre vremelnica şi vecinică necinste şi nenorocire a-1 petrece. Privighetoarea cu cîntarea ei cea dulce numai un an de ar trăi încă e mai preţuită decît a corbului o sută de ani, ne îndulceşte timpul primăveara cu cîntarea ei şi fieştecarele mai voiaşte să audă o priveghitoare cîntîncl decît.o inie de corbi croncăind.
153. RÎNDUNEAUA ŞI PRIVEGHITOAREA. Aceste doao; paseri au fost în vremile cele de demult doao inimi milostive şi iubite surori, care au pătimit multe asupriri şi sţrîmbătăţi de la oameni. Şi de mult plîns şi tînguire s-au prefăcut întru aceste păsăruice.
Rînduneaua dară întru o primăveara au eşit dintr-o cetate şi au venit într-o pădure deasă să-şi vadă sorioara ei, zicîndu-i :
— înceată de a te mai tîngui după bietul fiiul tău şi vino în cetate la mine ; acolo vei cînta domnilor şi doamnelor, iară aicea cui eînţi şi pre cine îndulceşti tu cu glasul tău cel dulce? Poate că vreun păstoriu sătesc şi pre vreo păstoriţă proastă, care nu sînt de aşa muzică.
— O, sorioară ! Cum poţi aşa grăi? răspunse prive-ghîtoarea. Poate că ai uitat tu că acela au fost cetăţean şi măre domn, care ne-au vătămat pre noi cumplit şi pre mine. ticăloasa întru atîta supărare m-au adus şi din minte m-att scos, cît pentru a răsplăti ruşinea care au făcut-o ţie au trebuit. îţ(i) sînt cunoscute mtîmplările noastre. Pentru ce ranele cele de demult iară să le mai înoesc ? Pre1 lingă aceasta tu ştii bine cum e domnilor cu greu a face pre plăcere. Iară ce zici că păstorii şi păstoriţele nu sînt vrednici de cîntare(a) mea. Te amăgeşti foarte. Pentru ce: nd ar fi deacă simţesc frumuseţa naturii ? Crede-mi tu mie că pieptul saltă de bucurie şi inima lor cea credincioasă şi plină de dragoste mai formoase şi mai de bun neam iaste decît în mai mulţi lăcuitori ai cetăţilor. Deacă oarecarele din cetăţeni iubeşte şi simte podoaba naturii, lasă: (să) vie aicea se mă asculte pre unde curg izvoarele şi păraele şuerînd în vale în răcoare, unde zefiruri curaţi recorese pădurea şi resfiră mirosul florii, unde livezile cu florile cîmpului se înpodobesc bine şi trag căutătura toturor la sine. Viezi colo pre iarbă viiarde cum sar mieluşeii şi se joacă ei, iar păstoriul şede lîngă izvoară, şueră şi zice în flueră, care o lasă din mînă şi ascultă apele cum şueră şi de mine în pădure se apropie să mă asculte cu inima veselă ? O, se-i cînt să-1 veselesc şi să prăznuesc.
învăţătură. Preaînţeleptul şi preabunul ziditoriul aşa rînduială naturală au făcut, cît de ar întrebuinţa şi despre partea lor toţi oamenii mijlocirile cele de lipsă cătră buna norocire a lor, fără asemănare ar fi mai îndestulaţi şi mai norşocoşi. Aceste mijlociri se cuprind întru înţălegerea cea sănătoasă şi curată, întru iubirea de osteneală şi bun
211
210
moral. Dau-se aşa locuri pre pămîntul nostru unde e totdeauna rece şi frig şi unde se hrănesc oamenii sau cu peşte de mare, sau cu vînatul de vieţuitoare sau animale. Tocma pre aceşti oameni de ar voi cineva se-i mute pre locuri mai formoase şi pre pămînt mai domestic, ei nicidecum nu voesc, aci unde s-au născut, mai bine şi mai formos li se pare că iaste, căci nu sciu de alt bine. Iar de le va spone cineva că sînt locuri mai bune, ei socotesc că-i înşală. Aşadar deacă sînt ei acolo îndestulaţi, dar noi carii avem şi vară şi toamnă, după toată dreptatea trebue se gîndim că sîntem în raiu. Şi cu adevărat, de am întrebuinţa mijlocirile cele mai sus pomenite aşa precum se cuvine, aşa ne-ar şi fi. Drept că perfectă buna norocire, fără de nici o durere şi scîrbă, nu trebue pre pămîntul acesta a cere. Căci nu sîntem numai pentru aceasta zidiţi. Insă fieştecarele, care poate fi mai mult îndestulat decît neîndestulat, el dacă e înţălept, se poate socoti pre sine norocos. Iară oamenii fără de îndoială toţi înpreună ar putea fi foarte uşor cu mult mai îndestulaţi decît neîndestulaţi cu ajutoriul mai sus grăitelor mijlociri. Numai se luom pentru ecsemplu un lucru care mai tare vatămă, neamul omenesc îl chinuie, munceşte şi nenorocos îl face ; lucrul acesta iaste mişelătatea, neajungerea sau sărăciia. Acuma dară drept săraci nu se pot numi fără numai aceia carii pentru bătrîneţele cele mai de pre urmă, sau nepo-tinţa şi vreo vătămare nu sînt în stare hrană şi haine lo-ruşi a câştiga» De acestea pretutindenea sînt foarte puţini şi aceia carii se află cu milostenia iubitorilor de Dumnezeu a oamenilor buni, nicăirea nici sînt goli, nici mor de foame. Numai mare număr de săraci sînt sau pentru lenea sau pentru preste măsură cheltuială ; foarte puţini sînt de aceia carii vor se ştie ce e destul şi să-şi măsure cheltuiala drept şi venitul. Iată adevăratele izvoară a toatei mişelii şi sărăcii care e între oameni.
Pentru ce sînt iubitori de osteneală şi în(ţe)lepţi sătenii pre toată faţa pămîntului (unde nu li se face strîmbătate şi asupreală) îndestulaţi, mai celăi şi mai norocoşi decît partea cea mai mare a domnilor celor mari şi săteni şi cetăţeni ? Pentru acestea sint doao cauze : întîiu, pentru că inima lor e curată şi slobodă de multe patimi şi reotăţi care inima domnilor şi a bogaţilor celor mari o roade şi o munceşte ; a doao pentru că se îndestulează cu ce au. Eu întăresc aceasta din sfîrşitul iscusinţei, căci am petrecut
212
toată viaţa pană acuma cu sătenii şi cu oameni bogaţi şî cu domnii şi am cunoscut adevărul acesta întru toate noroadele şi limbele, între care am trăit. Oriunde sînt săteni sînt drepte şi bine întocmite orînduiali şi oricare e dintră dînşii lucrătoriu şi cuminte în curtea casei lui muerile şi fetele îi cîntă, şi cântecele lor le es din mijlocul inimei. Iară familiile cele bogate cînd le vezi din departe negrăită norocirea lor, iar deacă te apropii şi le ounosci cele dinlăuntru ale inimei lor, unde e adevărat scaun al bunel norociri, sau nenorociri, te spăimîntezi ce afli aci şi rogi pre Dumnezeu se nu-ţi vie ceva aşa asupra capului.
Fie iertat Gavriil, mitropolitul Moldaviei, căutînd la robii sau ţiganii săi carii lucrînd sărea şi cînta, ca şi cînd nu ar sci ce să se mai facă de bucurie, adeseori ar fi zis : „Dar Dumnezeu să-i vază, că nemica alta mănîncă fără mămăligă. De unde li bucuria la inimă ?"
— Ei, domnule, îi zicea un igumen glumeţ, nu le zace pre inimă ai tăi cincizeci de mii de galbeni i Cum nu ar fi bucuroşi şi veseli.
Mulţi voesc a sci unde e acel raiu de care se scrie ! Scris iaste că dintr-însul curg patru părae mari ; iată patru ape mari : Dunărea, Tisa, Crişu(l) şi Murăşul — aşa e dară. Poate că acestea ape dintr-un loc curg ? Mişcă-te tu mai departe puţintel deacă-ţi iaste voia se vii la apele acele ? Şi acele sînt, deacă vreai se scii : Tigru şi Eufrat, Nil şi Don. Inse iaste nevoe că acestea doao de pre urmă ape de la cele doao dintîiuşi una de la alta.
O mie de mituri au începutul lor de depărtat. Şi ce vom atuncea ? Nemioa ca şi pînă acuma. La cine nu va fi prigonirea plăcută ca şi mie. Noi ne vom ţinea de cuvintele domnului Nazianzinul, care aşa greiaşte. [. .. ] La tot omul bine înţălept tot pămîntul e raiu. Intru acest chip Eru şi Begheiu nostru din raiu nu curge. Senetoase şî preaformoasă înţălepţia acestui învăţătoriu. Cum se izbăveşte omul de tot reul moralicesc şi mintea sa de cele nebune şi întunecate socotinţe se slobozeşte, inima şi sufletul său de toate poftele netrebuite le curăţe şi de pre sine le scutură, apoi despre aceia, apoi deacă vieţuirea 159 e întră oameni fără de nici o făţărnicie, vicleşug şi reotate, unde fieştecarele cu credinţă, cu sirguinţă şi cu oamenie îşi în-plineşte datoria sa, mai bun raiu pre pămînt să nu caute. Şi de acest feliu de oameni (adevărat, unde mai puţin, unde mai mult) [. . . ] iarăşi pretutindenea se află.
213
154. RÎNDUNEAUA ŞI CEALELALTE PASERI. Rînduneaua cum au văzut în primăvară pre săteni sămănînd cinepa au; chiemat toate paserile şi le spuse lor că din sămînţa aceasta va creşte aşa materie dintre care spre orăpădirea paserilor de tot feliul de mreji se va înpleti. Pentru aceia, deaca îşi voesc lor binele, cum se vor duce sătenii acasă, toate cu un cuget şi cu o inimă să se înpreune şi toată semînţa aceia, spre paguba lor semănată, să o răschireze şi se o mănînce,
— Doao folosuri de aicea vom avea : întîiu, ne vom setura, a doao, că de aici înainte fără de grije şi frică vom vieţui,    ii, ^ :
Paserile începură ce le veni în cap a vorbi. Unele ziseră
— Noime hrănim cu muşiţe — pentru ce să ne chinuim săpînd pămîntul.
Altele ziseră :
— Noi mîncăm goange şi de tot feliul de viermuleţi. A treilea spun că ele şi fără de aceia au destul lucru
pre cap, cuiburi făeînd, oînd, pui scoţind şi hrănindu-i şi acuma nu au timp de săpat şi de răşchirat.
Apoi după vreo cîteva zile au răsărit cînepa şi au în-vîerzit toate holdele. Iubitoarea de soţie rîndunea iarăşi zburînd cînd la unele, cînd la altele paseri, se roagă şi le îndeamnă ca încai pană e crudă şi slabă şi pană nu s-au înputernicit să o smulgă. Paserile ca şi mai nainte, fieşte-care de lucrul ei, nepăsîndu-le ce va urma. Ba încă se aflară unele care o batşocoriră şi bine o suduiră, zicînd :
— Nu vez(i) cap de rîndunea şi mintea ei ! Unde veni dînsa să se arete mai cu minte şi mai bună decît celelalte paseri ! Nu ai tu alt lucru ci vei să îndrepţi lumea cu umărul ? Dintru atîta paseri cum nu se află niciuna, fără numai tu, să ne spui ce va fi mîne, poimîne şi pană ia annu(l).
Iară deacă auzi rînduneaua aceasta, de care nu ş-ar fi adus aminte, se duse ia oameni şi se rugă să-i dea slobozenie să-şi facă undeva cuib la casa lor. Aceia îi îngăduiră si oamenii cu bucurie o caută, căci nu e vrednică să facă cuiva vreun rău, şi cu atîta la toţi e mai iubită, pentru căci cu venirea ei vesteşte începutul iubitei primăveri, cînd priveghitoarea cîntă şi cîmpu(l) se veseleşte.
învăţătură. Luînd seama că de la începutul neamului omenesc pînă acuma în vremile noastre tocma aceasta ce ne spune noao fabula că s-au întîmplat cu rînduneaua, la
mulţi oameni de cap le-au dat. Nemilostivul şi cu nărav rău Cain urî şi pizmui şi ucise pre bunul Aveh fratele său. Dreptul Enoh, încă mai nainte de potop, roga-şi sfătuia pre oamenii din vremea lui să înceate de la rău şi nedreptate, deacă le iaste voia ca la toţi deodată să nu le răsară ziua cu primejdie. Grăiaşte astăzi, grăiaşte mîne, pană ce odată au perit dintre dînşii.
losif cel prea formos se ostăneşte prin pustietate, cău-tînd pre fraţii săi, ducîndu-le de mîncare. Abiia îi află iară acestea cu el în fîntînă :
— Culcă-te tu aciia, că aciia îţi iaste locul.
Moisi în Eghipet începu a ruga pre cei mai; tari deci neamul iui se nu le facă atîta nevoe şi rău. .
Ce ! învolbă acela ochii ca turbat asupra lui.
— Cine te-au pus judecătoriu preste noi ■?-<■■ Sau poate ce gîndeşti să mă uciz şi pre mine ca pre eghipteanul ce l-ai ucis nu de mult !
— Aşteaptă tucă-ţi voiu fiiarbe papora, te voiu opări eu cu zama care o voiu fiiarbe pentru tine. îţi voiu avea căştigu.
Atuncea Moisi socoti în sine :
— Aicea nu-i de rămas. Tu lor lucri să le fie bine, iai ei ţie de cap.
Apoi fugea încătrău l-au dus ochii.
Făcătoriul de bine Socrat, dintră toţi grecii mai înţelept, înfricoşat nepriiatenilor patriei, înfricoşat acelora carii muncesc pre ticăloşii cetăţeni, carii întră şine se gîl-cevea, înfricoşat mai vîrtos filosofilor celor . mincinoşi şi apărătorilor credinţei deşearte. Şi mai pre urmă el însuşi care au adus înţelepciunea întră oameni fu osîndit de ia cetăţenii săi în vremea bătrîneţelor sale să bea otravă. După aceia nu trecură doao-trei zile, vaiu ! şi iară vaiu ! Ruşine! Veniţi să-i zidim capişte, să-i rădicăm oltariu şi se-i junghiem o sută de juninci jertvă sufletului lui celui drept. Toate aceste tîrziu şi nu la bună vreme.
Pilat rîmlean fiind, zise fericitului Mîntuitoriu : „Dar că neamul tău şi fraţii tăi te-au dat să fii osîndit la moarte. Spune ce ai făcut ?" u/
îşi spală înaintea tuturor mînile sale de sîngele nevinovat. Iară deacă strigă tot norodul, luaţi-d şi-1 răstigniţi, labă să le fie, că ei vor vedea.
In suta cea trecută Volf, luminătoriul Germaniei, 160 pro-fessor în Haale, dobîndi aspră în poruncă înpărătească ca
214
215
în 24 de ceasuri să nu se afle în Haale nici în toată stăpî-nirea Prusiei, de iaste voia se mai poarte capul între umeri. In vremea ernii cînd era cel mai cumplit frig, muiarea gata să nască ! Nimica aceia nu ajută ! Furt ! Lasă să nască în car mergînd.
Pre marele Lessing, şi cel mai înţelept în naţia sa, întru acestaşi chip toţi cei aprinşi cu rîvna mărturisirei legei protestanţilor propoveduitori şi pre sine numiţi filosofi şi teologi, snau fost rădicat, cînd era la moarte, asupra lui ca cioarele. Şi aceasta iarăşi pentru ce ? Pentru tragedia (jalnice întîmplări) lui Natan, întru care au .arătat Lessing cea preaînţeleaptă purtare de grije a lui Dumnezeu întru direp-tate. Inse aşa au arătat, cît ei toţi înpreună, şi să mai fie fost încă pre atîta, nu ar fi putut ca el adeveri. Iată pentru ce. Pentru că aceia gîndesc că, de nu ar fi ei, toată mărirea lui Dumnezeu s-ar prăpădi [ . . . ] Oare poate aceasta să înecate vreodată ? Poate foarte lesne şi atuncea va înceta de vom lăsa toţi dările omeneşti la o parte, din oare nemica alta nu se naşte fără zarva, sfada, gîlceava şi ura şi vom primi curata a lui Hs. învăţătură din oare se naşte sfîntă pace şi cea prea dulce dragostea de obşte şi toată dreptatea şi facerea de bine întră români. Precum în Bănat, Ţara Ungurească, Ardeal, Ţara Românească, Moldaviia şi în Bucovina, pretutindenea se află oameni avuţi, au bărbăţie şi sînt iubitori de străini, bărbaţi ageri, de cinste, spre bine aplecaţi şi sănătoşi, adecă cu cea de comun înţelegere omenească dăruiţi şi lingă aceia iubitori de osteneală. Şi oriunde se şi află de se urăsc între sine în vecinătate, pricina cea mai mare de acolo vine că unii sînt de legea grecească unită, iară alţii de legea grecească neunită. Cei dintîiu numesc pre ai doilea neuniţi, iar ai doilea pre cei dintîiu uniţi. Iară numele cel cinstit, frăţesc şi sfînt creştini fieştecarele pentru sine îl ţine. Şi aceasta e întră românii cei pre la oraşe, carii au gustat puţintea învăţătură, arsenicum. Aceştia sînt vulpile şcolii şi jumătate învăţaţi fiind, strigă : nVez(i) ! Mîncă carne în post — el e unit (şi nu ştie că uni-tu(l) posteşte mai bine decît noi) şi rad barbele înprejur ca uniţii. Auzi cîte pre unul şi el socoteşte că toată sfinţe-niia în post şi în barbă se cuprinde, măcar că preoţii uniţi deobşte sînt cu barbă şi postesc.
Să punem noao înainte ce dulceaţă şi fericire ar fi a vedea aşa mare număr de români că se iubesc ca fraţii şi se omenesc ! Noi vedem cu ochii mila purtării de grije ceii
' 216
vecinice. Că stăpînirea turcului scade şi se înpuţinează, iară acea creştinească de toate părţile creşte şi se înalţă. Ţara Românească şi Moldova ou totul se va scăpa cu vreme de turci, inse de nu va începe norodu(l) în pămînturile aceste a scutura de pre sine credinţa deşartă şi de nu va dezrădăcina acea bătrînă şi de demult de Dumnezeu urîcioasă vrajbă pentru lege ei însuşi vor fi lor turci şi muncitori ! Iară deacă nu vor fi episcopii, preoţii şi boiarii întră dînşii cu învăţătură şi cu fapte bune înpodobiţi, cei mai aleşi în naţie şi adevăraţi credincioşi fii ai moştenirei sau patriei, nu alt 161 lucru, fără să mănînce, să bea şi să cînte. Ba dărătmeirea moralului. Şi deacă se preface aceasta în obi-ceiu şi apucă putere, atuncea şi învăţătura sa otrăveşte, se răzvrăteşte, se pîngăreşte şi se face mai rea şi mai'vătămătoare poporului decît prostietatea, mojicia şi varvariia. Inse aceasta nu va fi, deacă se vor întrebuinţa aceste mijlociri, adecă să se dea tinerilor coconi, carii se mărginesc sau spre slujba besericească sau şi spre cea cetăţenească, învăţătura, care pre duhul cel curat al Evangheliei şi a în-văţăiturei morală e întemeiată. Fieştecarele, numai de va voi5 lesne poate vedea şi cunoaşte că cu aceasta nu din patimă, nu din urâciune cătră bisearica grecească, nici cătră cea latinească vorbesc, ci din dragostea cătră Dumnezeul mieu, cătră adevărul Evangheliei şi cătră prea iubită Naţia mea. Au nu am avea mai multă deşteptare de s-ar fi mîn'at înainte Istoria lui Milot, 162 precum de la aurita Retorică românească, Gramatică nemţească pentru limba românească, decît din mineele cele mari care mai în ceşti ani se tipăriră pre românie, fără de care de atîtea veacuri de ani putură să fie pravoslavnicele noastre besearici ! Care şi acum mai multă vreme mai prin toate besearicile zac închise. Nici nu se văd a fi date pentru alta la tipariu, fără numai pentru urîta dobîndă, mai vîrtos a unuia CU a lai ui„ C^^iL d s-au şi dat la tipariu. Adevărat că ac^ic e, _ de călugării cei greceşti pentru mariaotm nu au alt 163 lucru, fără să mănînce, să bea şi să cînte. Ba întru aceste pre urmă oufundîndu-se cu totul, grecii îşi pierdură înpărăţiia şi puţin de nu ajunseră ca jidovii.
Vedem acuma la noi că nu prea merg oamenii să asculte cetania şi cîntarea mineelor ; mai cu bucurie şi mai cu mare folos ar asculta ei o predică înţeleaptă, care obiceiu de a spune predică în besearica ar fi vremea să se bage iarăşi prin besearici, precum era în zilele sfinţilor părinţi Vasilie cel Mare, Grigorie Bogoslov şi Ioann Zlatoust şi ceilalţi,
carii nu au umblat cu miiiee de cele mari, ci cu ne voinţă spunea învăţături moralniceşti norodului său. [. . . ]
Unii din strămoşii noştri au priimit credinţa creştinească din gura apostolilor Petru şi Pavel la Roma şi în zilele lui Traian înpărat s-^au adus aicea în Dachiia, în Bănat, în Ardeal, în Ţara Românească şi în Moldova. O credinţă ca aceia care fu primită din rostul mai marilor apostolilor nu putea se nu fie prea curată şi de tot feliul de smintele scutită. Ci supuind canonul 28 al Soborului de la Halchidon pre români patriarhului grecesc de la Ţarigrad şi cu vreme întră şi Ta greci în locul ştiinţelor întunerecul şi cu dînsui multe credinţi deşarte. Deci la 900 sute de'ani după Hs. primind sîrbii credinţa creştinească şi despre o parte primind înpreună şi de la greci multe deşărtăciuni, despre altă parte mai adăogînd şi ei ca mai multe din firea lor, care cu multe feliuri de meşteşuguri înprumutîndu-le aicea în Bănat noao românilor, ca celor ce sîntem supuşi episcopilor sîrbeşti, iată că orbecăm şi noi ca şi sîrbii. Pentru ce în Ardeal, cît e de mare. nu se află nici întră uniţi, nici întră neuniţi a se da înaintea oamenilor moaşte, oase, Dumnezeu ştie de ce dobitoace, zicînd că sînt ale sfinţilor.
De nu vrea fi fost Petru cel Mare, înpăratul moscalilor, pană astăzi se vrea închina moscalii picioarelor de măgariu, căci începuse călugării lor a le purta prin ţeară. Inse pre el l-au luminat Dumnezeu, le adună şi le îngropa, ca să nu se facă această ruşine şi batjocură creştinilor. Ce nu s-au mai văzut nici auzit : procleta iubire de argint ce au fost pus de gînd se facă, să se închine creştinii oaselor de măgariu ! Deci luminaţi fiind cu s. Evanghelie şi cu învăţătura s. apostoli, carii nu au gîndit alta fără să aducă pre oameni cătră cunoştinţa de Dumnezeu şi cătră faptele cele bune. Să cunoaştem odată orbecările întru care ne aflăm, că să-mi spună mie cineva de la venirea noastră în Dachia şi supunerea supt greceştii episoopi, după aceia sîrbeştilor, carii la 900 de ani au primit legea, cît veac s-au petrecut, ce nu s-au putut scorni şi adăoga si apoi scriind grecii şi tipărind moscalii, noi să credem ? Noi să ne judecăm pre noi şi să nu fim gata şi iuţi pre alţii a-i osîndi. [ .. . ] Nu e aicea grec, nici latin, unit şi neunit. Să fim noi românii toţi una drepţi şi adevăraţi creştini şi credincioşi supuşi ai înpăratului apoi vom fi aicea pre pămînt, încît va fi cu putinţă, buni norocoşi şi după aceia în veci fericiţi. :
NOTE
1 Urne Heteul — personaj biblic.
2 împrejurare.
3 Papa Ksist — în alte locuri Şistul. Au existat cinci papi cu numele Sixtus. Aici se referă la Sixtus al IV-lea (Francesco Della Rovere — 1414—1484) ; a fost papă între 1471—1484. A dispus construirea celebrei capele Sixtine de la Vatican.
4 pogace=turtă (magh. pogâcsa).
s Jilblaz = CM Blas, personaj literar ddn romanul Gil Blas de Santillane (1715—1735) al scriitorului francez Lesage (Alain Rene, 1668—1747).
6 percălabe (birăi) = primari.
7 Muselium=nume dat stăpîndtorului lupilor.
8 în text, pacioarele. De aici înainte tot ceea ce apare în note cu menţiunea „în text" corectează greşelile de tipar evidente.
9 boşneaci=locuitori ai Bosniei.
10 înceluite = înşelate, păcălite.
11 imală (tină) = noroi.
12 în traducere : Făina diavolului se transformă repede in tariţe.
12 * Tradus în limbaj contemporan : Pe cel curajos şi norocul îl
ajută.
13 în text, fără.
14 proprietăţi (covîrşiri)=calităţi, însuşiri.
15 pricire = ceartă.
16 vala = mulţumesc (srb. hvala).
17 Textul e tipărit cu greşeli. Forma corectă : Chi mi lusinga piu di quel che suole, o m'hâ inganato o inganar mi vuole. în traducere : Cine mi se linguşeşte mai mult decît e obiceiul sau m-a înşelat sau vrea să mă înşele.
18 August Chesariul (Caius Iulius Caesar Octavdanus Augustus). Primul împărat roman, nepot al lui Iuliu Cezar (63 î.e.n. — 14 e.n.). în timpul său cultura romană cunoaşte o mare înflorire, îndeosebi prin poeţii Virgiliu, Horaţiu şi Ovidiu.
19 Teognides= Theognides sau Teognis (sec. VI î.e.n.). Poet clasic grec, din Megara, promotor al ideologiei aristocraţiei gentilice.
20 în text, intra.
21 dinlontru (regionalism) = dinăuntru.
22 alos, halos-flămînd, nesătul.
23 celuşog, celuşag (regionalism) = înşelăciune.
24 hîrţ = şoarece.
25 bădîiu = putină.
219
26 In text, barcă.
27 în text, adoaogă.
28 în text, codele.
29 hurdubuz=cuvînt neidentificat.
30 buruzan=cuvînt neidentificat.
31 în text, negreşit.
32 Lord Cinscerfeld — Lordul Chestervield.
33 HoZer (Albrecht von Haller, 1708—1777), poet iluminist elveţian,
34 timari=tăbacar.
35 Textul corect : Stultum consilium non moda effectu caret, sed ad perniciem quoque, mortales devocat. Traducerea exactă : Sfatul cel nebun nu numai că îi lipseşte pe oameni de împliniri,, dar îi duce chiar şi la pieire.
36 în text, să.
37 Traducerea exactă : Nu(se)vede ceea ce-1 satisface, pentru că e orbit de dorinţă.
38 Sine crimine lusii. Netradus de Ţichindeal : Fără păcat m-am jucat.
39 „Apeles, zograful cel minunat" (Apelles). Pictor grec care a trăit în a doua jumătate a secolului al IV-lea î.e.n.. la curtea lui Alexandru Macedon şi a lui Ptolemeu.
40 ruzi (regionalism) = beţe, bîte.
41 cociş = căruţaş.
42 Maximă netradusă de Ţichindeal, însemnînd : De două ori face bine cel care face repede.
43 smidoasă=încurcată (srb. smeten = confuz, încurcat).
44 Lucreţia, Virginia, Magalata. Personaje celebre prin frumuseţea dar şi prin sfîrşitul lor tragic.
45 motoc —motan.
46 în text, pămunturi.
47 să pohorească=sâ devasteze, să pustiască, să jefuiască (srb. po-harati).
48 în text, că.
49 în text, se.
50 rît = şes situat de-a lungul unei ape şi pe care creşte iarbă pentru cosit sau pentru păşuna t (magh. ret).
51 Traducerea exactă : Le văd pe cele mai bune şi le preţuiesc, le urmez însă pe cele mai rele.
52 Madusal, Matusal. Corect : Matusalem sau Matusala. Patriarh, fiul lui Enoc şi bunicul lui Noe. Se spune că ar fi trăit 969 de and. De aici expresia „vîrstă matusalemică", denumind o longevitate neobişnuită.
53 în text, faricit.
54 în text, comunitei.
55 Atît textul latinesc cît şi traducerea lui Ţichindeal sînt corecte.
56 Non e bella che detesti una brutta. în traducerea lui Ţichindeal : Nu âaste frumos carele ar urî pe cel urît. Traducerea corectă : Nu e frumoasă aceea care urăşte pe cea urîtă.
57 în text, cotoc.
58 în text, ca nu-ţi vină sărăul.
59 ceucă=stăncuţă (bg., srb. cavka).
60 în text, nemetenie.
61 mâzgă = catîr (srb. mâzga).
62 poneavă- pătură ţărănească de lînă sau de păr de capră (srb. ponjava).
220
în text, trebe.
cobâţ ==erete (srb. kobaţ).
în text, a strica.
gai=crîngf pădurice, dumbravă (srb. gaj). în text, nu fii. în text, curge. In text, grişi.
îsidor Pilisiotul — personaj biblic, în text, nimărăi.
Textul latinesc scris corect : Homo sum, humani a me nihdl alienum puto. Traducerea exactă : Om sînt şi nimic din ceea ce este omenesc nu-mi este străin.
gost = oaspete. Regionalism cu forma singular gost, iar plural goşti; în sîrbă=gost. In text, zisere.
pischie = tuschie = Scîndurică lată de bătut ori de netezit. în text, obiect de prelucrat piatra (probabil de origine turcă). Opova=localitate în Jugoslavia. protav — împotrivă (srb. protiv).
Semnalăm numerotarea greşită a paginilor în textul original, tre-cîndu-se de la 202 la 205, şi aceasta dovedind existenţa unui mare număr de greşeli de tipar pe care a trebuit să le corectăm în ediţia de faţă.
Aici reproduce întocmai textul lui Obradovici.
Etet modus in rebus, sunt cerţi denique fines, quos ultra citraque
nequit consistere rectum. Traducerea exactă : Este o măsură în
lucruri. Sînt cunoscute pînă la urmă hotarele dincolo şi dincoace
de care nu poate să existe dreptatea.
în text, răşineze.
Cu înţelesul „însuşi".
Per fas et nefas. Maximă lăsată netradusă de Ţichindeal. în traducere : Prin ceea ce este îngăduit şi neîngăduit în text, voa.
Prineipiis obsta. sero medicina paratur, cum mala per longas convaluere moras. Traducerea exactă : împotnivindu-se (obiceiu-riilor) de la început, tîrziu se pregăteşte leacul, cînd relele s-au sălăşuit pentru o lungă durată, în text, anglicescul.
Bacoverulamius (Bacon Francis, baron de Verulam). Om de stat şi filozof englez (1561—1626). Marx 1-a considerat „adevăratul părinte al materialismului englez şi al întregii ştiinţe experimentale moderne". Bacon considera că lumea este de natură mate-rtială şi că materia este în continuă schimbare. Principala sa operă e Novum organum (1620).
să o dripească=sa o sfîşie (srb. drpati, dripati^a sfîşia). ma—dar, însă, ci. Conjuncţie foarte des folosită de Ţichindeal (srb. ma, exact cu aceeaşi valoare). ,91 La Obradovici : „Aşa au fost magii persianilor, bramanii indienilor, bonzii chinezilor şi ai laponilor, ierofanţii egiptenilor" =preoţi ai religiilor aparţinătoare popoarelor respective, în text, să nu fii. zăitin — untdelemn (srb. zejtin).
Autor de manuale (între care şi unul de fizică), ce se bucurau de largă circulaţie în învăţămîntul vremii.
221
95 Sulţer (Schulze-Aenesidem, Gotlieb Ernst, 1761—1833). Filozof german, adept al agnosticismului lui Hume. L-a criticat pe Kant pentru admiterea apriorismului şi a existenţei „lucrului'în-sine". Principala sa operă este Aenesidemos (1792).
96 în text, Mena.
97 în text, partă.
98 în text, grimeşte-te.
99 oculiruit (a oculirui) = a altoi, a ocula, (germ. okulieren). m în text, baca.
101 în text, ne.
102 Ariarios = Briarios. Erou mitologic care avea o sută de braţe. î se mai spunea şi Egeon.
103 ceălău = înşelător.
104 Textul e tipărit cu multe greşeli. Forma corectă : Lerdd and ecselent men nave seldon dai credit and esteem in doeet own contrdes, unei they have in another.
105 Sat pulcher qui sat bonus. Traducerea exactă : Este destul de frumos acela care este destul de bun. Fedrus (Fedru, Phaedrus). Scriitor latin din sec. I e.n., de origine tracă, fost sclav eliberat de August. Fabulele sale, inspirate din Esop, au fost reluate de La Fontaine, Krîlov şi ... Obradovici.
106 Vezi nota 24.
107 Vezi nota 52.
108 în text, întresul.
109 Cetatea Toa = Goa din Indiile Portugaliei. 10, 111 în text, în stat.
12 în text, au.
13 Text tipărit cu greşeli. Forma corectată : A false thing foeing conformed by often repetition at least is bekaved, and passed for a corrent truth. Traducerea exactă : Un lucru fals fiind întărit prin repetare deasă, la sfîrşit este crezut şi trece drept un adevăr curent.
114 Cu sensul de „aparţinînd maimuţelor".
115 Text tipărit cu greşeli. Forma corectată : L'efronbertie repoud sus Ies defautes de Taine un couleur qui Ies rend encore plus laids, qu'ils ne sont pas eux memes.
116 heroiu, heroism, heroicesc — grafii sub influenţa limbii sîrbe (heroi = erou).
117 Construcţia apoziţională de aci nu cere genitivul, ceea ce presupune că forma duhovnicului e o greşeală de tipar.
118 „A nu juca în ciur" echivalează cu „a nu cînta în strună".
119 în text, aaturi.
120 L'amour propre bien entendu corrige de tous Ies defants et pro-vient toutes Ies fautes de l'amour propre mal entendu. Traducerea exactă : Iubirea de sine bine înţeleasă corectează toate greşelile, şi toate greşelile provin din dragostea de stin'e rău înţeleasă.
121 înşelător.
122 Traducerea lui Ţichindeal e exactă, avînd în vedere, fireşte, specificul limbii române de atunci.
123 în text, se seară.
124 vdvitur exiguo melius. Natura beatis omnibus esse debit, si quis cognoverit uti. Traducerea exactă : Se trăieşte cu puţin mai bine. Natura a făcut ca toţi să fie fericiţi — dacă cineva va şti să se folosească de aceasta.
222
125 în text, binele.
126 tîrnăcop.
127 „Tot saperlothain din buze îi zboară" = Tot să se ducă la naiba din buze îi zboară.
128 statul = statuia.
128* capişte = templu sau altar (v. slav kapiste).
■29 Nevton (Isaac Newton) a trăit între 1642—1727. Matematician, fizician şi astronom englez, descoperitorul calculului infinitezimal, inventatorul telescopului cu oglindă. Cele mai valoroase contribuţii sînt cele la fundamentarea mecanicii. Aider — Ailer.
130 Substantivul muncitor are aci sensul de „cel care-1 munceşte, îl chinuie, îl supune la cazne pe cineva".
131 ArgUSf personaj din mitologia greacă, monstru cu o sută de ochi, care putea rămîne treaz şi să doarmă în acelaşi timp, graţie celor cincizeci care stăteau în permanenţă deschişi. Numele său simbolizează vigilenţa.
132 Textul corect : A man shall hardly speak anything so absurd, but he will find his eprouvers.
133 şîalog = grajd.
134 Personaj biblic.
135 E singura dată cînd apare forma feeştecăruia.
136 sbiciu — bici.
137 răutatea — forma latinizantă.
138 foli = stomacuri.
139 jfeara = fără.
140 a se şpaţirui = a se plimba (regionalism provenit din limba germană).
141 „Măgariul filozof" şi „Măgariul domnit". Titluri de opere literare,
142 în text, înnoaptă.
143 FUrn — denumirea romană a zeiţelor răzbunării, care în mitologia greacă se numeau Erinii. Ele erau reprezentate ca nişte femei înaripate sau avînd braţele încolăcite de şerpi.
144 în text, înprieirire.
145 Menschen î Wenn eure Seele schlecht ist ; so prahlt nicht mit dem guten Herzen. Traducerea exactă : Oameni, dacă sufletul vostru este rău, atunci nu vă mîndriţi cu o inimă bună.
146 Papa Csist=papa Sixtus.
De data aceasta este vorba despre Sixtus al V-lea (Felice Perett) născut la Grottammare (1520—1590) ; a intervenit în războaiele religioase din Franţa, pe vremea lui Henric al IV-lea. w Circe, personaj din mitologia greacă, zeiţă şi vrăjitoare din insula Eea, întîlnită în poemele homerice şi în legenda argonauţilor.
148 în text, se.
149 în text, le-au. 15(3 în text, înoiaşte. 15°* în text, scoase.
«si Beregsău, comună din judeţul Timiş.
152 Herhul — Hercules. în text s-a produs greşeala de tipar la forma Hercul.
153 aidamac, haidamac = bîtă, ciomag (srb. aidamak, tc. haydamak-tîlhar).
154 loptă (regionalism) = minge.
' 223
155 mat—necaz (srb. inat — ceartă, necaz). 154 valla=mulţumesc (vezi nota 16).
157 proclet, procletă=blestemat, afurisit, ticălos, cumplit (bg. proklet, srb. proklet).
158 a se năimi=a se angaja pentru o muncă (v. sl. najmati).
159 în text, vieţuia.
160 în secolul trecut, adică al XVIII-lea. Christian Wolff (1679—1754), filozof german, care a sistematizat şi a popularizat raţionalismul lui Leibndiz. Reprezentant de seamă al iluminismului german. Lucrările sale au fost cunoscute şi la noi.
161 în text, nu au luat.
162 Zilot Românul (1780—1850), cronicar. Cronica la care se referă Ţichindeal îmbrăţişează perioada 1796—1812, iar în cuprinsul ei autorul condamnă domniile fanariote.
163 în text, luat.
BIBLIOGRAFIE SELECTIVA
I. Opera : Lucrări originale, adaptări şi traduceri
1. Cichindealu, D i m i t r i e, Filosof iceşti şi politiceşti prin Fa-
bule moralnice învăţături, Ruda, 1814.
2. Ţichindeal, D i m i t r i e, Sfaturile înţelegerii cei sănătoase.
Ruda, 1802.
3. Ţichindeal,   Dimitrie, Adunare de lucruri moralniceşti,
Ruda, 1808.
4. Ţichindeal, Dimitrie, Epitomul sau Scurte arătări pentru
sfîntă biserică ..., Ruda, 1808.
5. Ţichindeal, Dimitrie, Arătare despre starea acestor noue
introduse scolastiiiceşti institut uri ale naţiei româneşti, Ruda, 1813.
6. Ţichindeal, Dimitrie, Filozofice şi politice prin Fabule
învăţături morale, întocmite de..., Bucureşti, în tipografia lui I. Eliad, 1838.
II. Studii şi articole despre viaţă şi operă
7. Cardaş, G h., Poeţii şi prozatorii Ardealului pînă la Unire, Bi-
blioteca pentru toţi, nr. 76—82, pp. 55—65.
8. Densuşianu, O., Literatura română modernă, Bucureşti, 1925,
voi. I, pp. 69—86.
9. Flora, Radu, D o s i t e j şi Ţichindeal, neînţelegeri în le-
gătură cu traducerea „Fabulelor" lui Dositej Obra-d o v i c i din partea lui Ţ i c h i n deal şi ou demiterea acestuia de la Preparandia din Arad, în Lumina, Pan-oiova, 1967, I, nr. 1, pp. 3—24 ; II, nr. 2, 1967, pp. 77—106.
10. Flora, Radu, Epdtomul lui Dimitrie Ţichindeal şi prototipu-
rile lui sîrbeşti, în Actele Simpozionului dedicat relaţiilor sîrbo (iugoslavo)-române, Vîrşeţ, V, 1970, pp. 97-107.
11. Ga ster, M., Crestomaţia română, Bucureşti — Leipzig, 1891,
voi. I, p. LXXX, voi. II, pp. 212—,215.
12. I o r g a, N., Istoria literaturii române în secolul  al XVIII-lea
(1608—1821), Bucureşti, 1901, voi. II, pp. 421—429.
225
14. M u n t e a n u, Romul, Contribuţia Şcolii ardelene la cultura-
Uzarea maselor, Editura de stat didactică şi pedagogică, Bucureşti, 1962.
15. Mur eşi a nu, L, B., însemnări despre activitatea lui Dimitrie
Ţichindeal, în Scrisul bănăţean, 1958, nr. 12, pp. 76—81.
16. Ni col eseu, A., Şcoala ardeleană şi limba română, Editura
ştiinţifică, Bucureşti, 1971, pp. 189—191.
17. Pas cu, G i o r g e, Istoria literaturii române în secolul XVIII,
Iaşi, 1927, pp. 293—296.
18. Piru, AL, Istoria literaturii române,  II,  Epoca premodernă,
ediţia a doua revăzută, Editura didactică şi pedagogică, Bucureşti, 1970, pp. 148—150.
19. P o p o v i c i, D., La litterature roumaine a l'epoque des lumieres,
Sibiu, 1945, p. 317—432, 446—448, 479—480.
20. Pro ta se, M., Dimitrie Ţichindeal, în Tratatul de istorie a lite-
raturii române, II, Editura Academiei R.S.R., 1968, pp. 112—115.
21. Popeangă, V., Găvane seu, E., Ţârcovnicu, V., Pre-
parandia din Arad, Editura didactică şi pedagogică, Bucureşti, 1964, pp. 5—113.
22. S u c i u, I., D., Literatura bănăţeană de la început pînă la Unire,
1582—1918, Editura regionalei bănăţene „Astra", Timişoara, 1940, pp. X—XV, 57—61.
23. Topliceanu, T., Dimitrie Ţichindeal, Tipografia românească,
Timişoara, (f.a.)
24. Universitatea din Timişoara, Documente literare, voi. I, colecţie
îngrijită deVirgil Vintilescu, Timişoara, 1971, pp. VII—XVIII, 37—39 (Corespondenţa lui Dimitrie Ţichindeal cu Uroş Nestorovici, publicată de Radu Flora).
25. Vintilescu, V., Dimitrie Ţichindeal, Timişoara, 1965.
26. Vulcan, I., Dimitrie Cichindeal. Date noue despre viaţa şi ac-
tivitatea lui. Discurs de recepţie, cu un răspuns de V. A. Ureche..., Bucureşti, 1893.
CUPRINS
Prefaţă
Tabel cronologic
Notă asupra ediţiei Filosoficeşti şi politicesti prin fabule moralnice învăţături .   . .
Note.......
Bibliografie selectivă .
5 24 27
29 219 225