IONEL TEODOREANU
OPERE ALESE I
Studiu % n t r o d u c t i v, e d i ţ i e îngrijită, note   şi comentarii d e
ICOLAE CIOBAN V
Ionel Teodoreanu
ULIŢA COPILĂRIEI LA MEDELENI 1
SCRIITORI ROMÂNI
EDirnU  PENTRU  UTERATl RĂ Bucureşti 1903
ULIŢA COPILĂRIEI
BUNICII
Era într-un început de primăvară.
în casa bunicilor, aceeaşi tăcere blaj ină — pe care o ştiam de "mic copil — îmbătrînită parcă.
Pe la geamurile albăstrii de noapte rîdeau merii înfloriţi, ca nişte copii cu obrajii clăbuciţi de săpun. în depărtare, luna apărea printre nouri, ca un zbor luminos de hulub.
în odaia de culcare, adunaţi în jurul unei măsuţe, stăteau bunicii şi cu mine.
Ei jucau cărţi: o concină.
Eu, aplecat asupra caietului, cu părul învolburat, cu creionul în mînă, mă tot gîndeam la hulubii albi şi scriam:
Corăbioare de hîrtie Cu cîte-un alb şi fin catarg, Pe care vîntul le răstoarnă; , Ceşcuţe mici de porţelan Ce cad de sus şi nu se sparg.
Bunica: Concina mare şi doi fanţi! Piii! Ce mai noroc!... Zîmbeam şi scriam:
Crenguţi de liliac în floare Pe care-o mînă visătoare A început să le-mpresoare.
Bunica: Ionel! spune tu drept: o cafeluţă sau o dulceaţă de caise?
3
7 — 1. Teodoreanu — Opere alese, voi. I
Eu: Şi una, şi alta, mamaie. Şi scriam:
Dar iar se-mprăştie-n văzduii Cu palpitări dezordonate, Aplaudînd în chip frenetic, în loja nopţii de-ntuneric Cu mîni în alb înmănuşate.
Bunica: Ionel! La noapte să-ţi aprind candela? Eu: Cum vrei mata, mamaie... Şi scriam:
Pe catifeaua nopţii sînt dantelă vie.
Sau printre buclele ei brune, şuviţă argintie.
Balet improvizat de lună,
Un foşnitor balet de spumă.
Bunica: Stăi, că nu mai merge aşa; ai luat de două ori cu zece!
Eu, emoţionat: Papaie! Hulubii zboară noaptea? Bunicu, distrat: Nu. Am treflele şi concina mică! Ahal Eu, în gînd: Zboară, nu zboară, eu tot scriu:
Şi-mi par Minuscule căldări de var în care un pitic zidar Amestecă lumina lunii, Pentru-a clădi în noaptea pură O zi de-argint în miniatură.
închideam ochii, îmi aplecam fruntea pe caiet, surîzîn-du-mi mulţumit...
Bunica: Ionel! Ai s-adormi, măi băiete! Eu: Eiii, mamaie! Şi iar scriam:
Dar osteniţi de-atît zburdat,
Pe o alee din grădină definitiv s-au aşezat;
Ş-aşa îmi par Un şir de copilaşi, într-un etac de pensionat, Cînd seara — îmbrăcaţi în cămeşuţe lungi — Pe pături moi de lînă îngenunchează-ncet,
împreunează mînile
Şi se închină.
Bunica: Ne culcăm, Ionel? Eu: Bine, mamaie! Să ne culcăm. Bunica: Ionel! Eu: Ce-i, mamaie?
Bunica, zîmbind şiret: Să nu-ti mănînce motanul hula bii!
Eu: Eiii...
Bunica: Noapte bună! Eu: Noapte bună!
4
ULIŢA COPILĂRIEI
E o umilă şi neştiută uliţă de margine de tîrg.
Nu răsfaţă ochiul cu mlădieri de rîu gătite-n salturi de verdeaţă şi nici nu ispiteşte pasul cu caldarîm sonor. E firavă şi goală: numai pămînt şi pietre.
Dau năvală celelalte uliţi, înghesuite una într-alta, cot la cot, s-ajungă mai degrabă 'la uliţa cea mare, cu pîntec de piaţă, căreia îi duc larma grămădită pe tăvi de piatră.
Ea e pustnică. A strîns pios tăcerea aruncată de celelalte uliţi şi s-a dat la o parte de ele. Năzuia poate să iasă din tîrg, să se îndrume departe, spre munţi: să fie acolo o potecă prin brădet. Dar au părăsit-o puterile la marginea tîrgului şi s-a lungit la pămînt în dreptul bisericii, a cîtorva căsuţe liniştite, alături de căsuţa bunicilor şi de a noastră. Acolo a rămas.
...Odinioară, pe meleagurile acestea stăpînea un sat gospodar. Pe-atunci, uliţile de astăzi erau ale pămîntului şi se numeau brazde, şi frăţeşte vieţuiau, rodind. în satul acela e obîrşia tîrgului, în acele brazde e obîrşia uliţilor — obîr-sii uitate şi nesocotite.
Acum,' ulitile înstrăinate de pămînt s-au învrăjbit: se sfădesc între ele, cît le lasă gura căruţelor şi a trăsurilor, şi se hărţuiesc, smulgîndu-şi una alteia smocuri de colb cărunt.
Uliţa mea e paşnică, tăcută. Rareori o tulbură năvala tîrgului. Prin ea străbat carele cu boi, venind de la ţară. Convoiul lor tihnit e o rugăciune murmurată de buzele ei, si colbul care le-nsoţeşte e un surîs blajin.
Uliţile de căpetenie ale tîrgului au slujitorii lor: măturători care le piaptănă, stropitori care le spală, meşteri care le sulemenesc cu smoală şi asfalt.
Ea se slujeşte singură. îşi toarnă apă de ploaie prin uluce; îşi potriveşte părul cu vrăbii; şi chipul ei firesc e.
Trufaşe de numele lor, celelalte uliţi au silit porţile caselor să li-1 înveţe şi să li-1 rostească statornic. Şi porţile, cu guri de tablă sau de lemn, îl au în toată clipa pe buze.
Ea a şoptit doar casei noastre numele ei. Ploile l-au şters; poarta 1-a uitat; şi ea 1-a uitat.
E o umilă şi neştiută uliţă de margine de tîrg.
II
Cînd a venit pe lume fratele meu cel mic, uliţa îl aştepta la poartă. El nu ştia: era aşa de mic!
Căsuţa lui de-atunci era un leagăn alb; palmele mamei erau singura uliţă prin care putea păşi; ochii mamei — singurele ferestre prin care putea privi. Pe-atunci ştia doar să scîncească şi se numea Scîncea-voievod.
A trecut vreme pînă cînd, cu mînile şi cu picioarele, a prins să meargă de-a buşelea prin molateca împărăţie a covorului.
Acolo a hoinărit, în voie, în tovărăşia unui mieluşel de lemn potcovit cu rotiţe, bucălat şi fumuriu la trup, ca un strugur de lînă. îl purta prin luncile de ţesături, şi parcă mai degrabă mieluşelul era păstorul, căci ei privea doar, iar copilaşul păştea covorul, mozolind.
^ Acolo s-a rătăcit prin codrul picioarelor de scaune şi de măsuţe, sălaş al urşilor, al lupilor, al tigrilor şi al altor săl-bătăciuni de pîslă sau carton.
Acolo a privit cele dintîi păsări şi a ascultat cele dintîi ciripiri: muştele cu bîzîitul lor.
Acolo s-a trudit zadarnic să treacă dealurile taburetelor, pe sub care motanul îşi croia tunel. De cîte ori coada motanului, fum alb, n-a încercat pornirea mîniei lui de floare!
Acolo i s-au minunat ochii, privind vîntoasa pădure de aur a flăcărilor din sobă, potolindu-se prefăcută în toamnă arămie, moţăind scuturată în rodii de rubin şi adormind cenuşă.
6
7
III
Copilăria, iscoditoare ca un copil în faţa uşii care ascunde pomul de Crăciun, se înălţa, în trupul lui, în vîrful picioarelor: creştea. Putea urni un scăunel, înhămîndu-şi toată puterea prin braţe; era întîiul avînt.
Putea, urcîndu-se pe scăunel, să-şi moaie degetul în gavanosul cu dulceaţă de pe măsuţă, ca mai apoi, după ce şi 1-a supt el, să-1 întindă şi mamei: era întîia dărnicie.
Putea păşi singur prin cerdac: era întîia pribegie.
în curînd, paşii lui se căzniră prin ogradă; uliţa îl privea înduioşată pe sub poartă, făcîndu-i semne cu portiţa: îl chema la ea. El nu putea ajunge pînă acolo. Supărarea curcanului îl speria ca o furtună; se-nnoura curcanul în pene — el fugea în cerdac.
Purta rochiţă pe atunci şi se numea Puiuţu.
IV
Straiele băieţeşti îi fură întîia armură; chivără de hîrtie, întîia coroană; o varga, întîiul sceptru; şi alungarea curcanului, întîia biruinţă.
în chipul acesta ajunse voievod al ogrăzii: ograda era el. Şi i se supuneau toţi, căci colţii dulăului care-1 însoţea supus erau pravilă temeinică şi temută.
Asemeni tuturor voievozilor, a vrut să întreacă hotarele care-i îngrădeau puterea. Astfel a ajuns la portiţă. Uliţa, străjuind în prag, 1-a oprit să-1 întreacă. Era prea mare pen. tru a se mulţumi cu ograda, dar prea mic pentru a se încumeta pe uliţă. Gata să plîngă, s-a aşezat pe prag. Fără să vrea, mînile lui au cules pietricele de jos, risipindu-le, ciocnindu-le, ascultîndu-le: erau şăgile şoptite lui de buzele uliţii. Şi el a uitat plînsul, şi a rîs, şi s-a jucat zile de-a rîndul cu buna şi bătrîna uliţă. Era prietenul ei răsfăţat. Ea îi făcea mingi minunate, pe care doar le privea şi săreau: vrăbii. Ea îi înălţa zmeie mititele, felurit colorate, care zburau fără de vînt si se cîrmuiau fără de sfoară: fluturi.
Ea îi dăruia mătănii de os întortocheat, care se înşirau singure: melci.
Ea, mînuind mîni nevăzute, le juca umbrele prin văzduh ca pe un zid: ciori.
Ea îi zugrăvea, cu cridă, pe acoperişurile caselor, sate pentru păpuşi: hulubi.
De Crăciun, ea îl aducea din cer, la poarta casei, pe darnicul Moş Crăciun.
De Paşti, ea îi cînta — cu glas tînguitor de clopot — basmul creştin al deniilor, cu blîndul Făt-Frumos-Isus şi cu Dumnezeu.
...în ochii ei de apă, copilul preţui cerul: jucăria lui de mai tîrziu.
*
Era într-un început de april, într-o dimineaţă din acelea care împrejmuiesc pămîntul ca un nimb vioriu — capul unui sfînt copil.
Uliţa se îmbrăcase cu soare. Copilul şedea în braţele ei.
îi rîdeau ochii, îi rîdeau buzele; îi zburda inima în piept ca un buratec pe iarbă. Uliţa îl învăţase să privească primăvara. Ştia acum că primăvara e o duminecă a pămîntului şi că florile pomilor sînt drăgălaşe ca surîsul unui copilaş din leagăn; căzute de pe crengi, ele tot rîd.
Uliţa avea şi un felinar, pripăşit printre rarii ei copaci, în fiecare seară, un moşnegel ghebos venea şchiopătînd pînă la felinar; îi vorbea ceva la ureche, ocrotindu-şi vorbele cu mînile, şi felinarul îi răspundea cu o lumină care dăinuia toată noaptea.
într-o zi, copilul care şedea de la prînz pe uliţă văzu pe moşnegel venind ca de obicei. Asemeni moşnegelului, venit pentru felinar, venise şi septemvrie pentru copaci. Copilul îi ştia numele, dar nu-i ştia rostul.
A doua zi, felinarul era stins — copacii aprinşi. Ochii copilului nu se dumireau. Chibzuia el: „O fi vorbit oare moşnegelul şi copacilor? Dar de ce ard ziua?"
Şi uliţa 1-a învăţat că toamna e o lumină blîndă, aprinsă de copaci să fie candelă de veghe pămîntului trudit.
8
9
„Papaie! Papaie!"
Bunicul venea spre casă. Copilul îi zărise, de departe, punga de hîrtie — pe care bunicul uitase s-o ascundă din vreme — şi o luase la goană înspre el. Era gata-gata să-i sară în braţe, cînd se împiedecă de o piatră şi căzu. Bunicul, deschizînd braţele să-1 prindă, scăpă jos punga din mînă. Copilul, cu obrajii colbăiţi, cu ochii înlăcrimaţi, începu să scîncească: „Papaie, mi-o ieşit un cucui..." Cînd se aplecă să-1 ridice, să-1 mîngîie, bunicul îl văzu rîzînd: uliţa îl împăcase, dăruindu-i cireşile risipite din punga adusă de bunic.
Şi uliţa, şi bunicul erau bunicii unui rîs de copil.
V
Cînd l-au trimis părinţii la învăţătură, uliţa 1-a întovărăşit pînă la colţ; mai mult nu putea. De acolo 1-a privit o clipă şi s-a întors spre casă, lăsîndu-1 singur.
Paşii lui se sfiau pe celelalte uliţi; ochii îi erau uluiţi de vălmăşeală; urechile, asurzite de larmă; sufletul, înfricoşat.
Şi sufletul, fără să-i ceară încuviinţarea, s-a furişat acasă.
Cînd s-a deşteptat din toropeala de care fusese cuprins, trupul îi îngheţase pe o bancă, sufletul îi era departe, în braţele uliţii.
*
La şcoală, îşi strînse prieteni mici ca şi el şi-i aduse la joacă pe uliţa lui; era aşa de prielnică !
De atunci, uliţa se înavuţi cu o droaie de copii, care de care mai golaşi, mai zdrenţăroşi, mai zburdalnici. Iar el, căpetenia lor, odrasla uliţii, urmînd îndemnul ei, le îndrumă joaca spre casa părintească, ferind-o de a se irosi pe uliţi străine.
în fiecare zi, cozonacii şi dulceţurile casei piereau în gurile flămînde, care năpădiseră ograda ca vrăbiile. Mama şi bunica erau măgulite văzînd atîta voioşie în oastea odorului, şi o răsplăteau cu ce avea mai bun cămara.
10
Acum, pe uliţă rîurea veselia gureşă ca un pîrîu în matca lui; şi uliţa o dăruia căsuţei.
Şi nu rîvnea nimic alt copilul decît ce avea: o casă cu părinţi şi cu bunici; o uliţă cu joacă şi cu jucării.
Uneori numai pe înserate, cînd rămînea singur, ascultînd şuierele trenurilor străpungînd slăvile, ca nişte plopi sonori, îi pierea zburdălnicia. Atunci uita de uliţă, deşi alături de ea. Dorea ceva: nu ştia ce.
Copilăria lui creştea spre viaţă, ca zborul unei ciocîrlii spre soare.
VI
Isprăvise liceul.
De mult nu mai şedea în braţele uliţii, de mult nu se mai juca pe ea. Era mare. Acum păşea pe uliţă, şi-atît: drumeţ.
Dorul de pribegie zvîcnea în el ca vîntul mării în pînzele unui însufleţit catarg; îngîndurîndu-i ochii, bombîndu-i fruntea, fluturîndu-i visurile, aplecîndu-i tinereţa spre viaţă.
în mersul ei spre casa noastră, uliţa nu mai avea tovarăş: era o albie secată.
VII
Urma să plece în ţară străină, să-şi întregească mintea, să se călească. Dorul de pribegie i se-mplinea.
„Eşti bărbat de-acum", îi spuneau părinţii. „Tot copil eşti, măi băieţelule!" oftau bunicii.
Era în ajunul plecării. Lăsase pe mama să-i rînduiască lucrurile şi ieşise afară să-şi răcorească fruntea în largul vîntului. '
Zburau cocorii, goniţi de toamnă, gornind. Cădeau frunzele prea grele de aur pentru istovul crengilor. Apunea soarele, prea greu de lumină pentru creanga zării.
îl purtară paşii spre poartă. Ajuns acolo, îşi sprijini coatele de poartă, îşi cuprinse capul în palme.
Era atîta povară în falnica bucurie care-i umplea sufletul, de-i părea că palmele lui sprijineau un soare de asfinţit. Şi sufletu-i cînta de nădejdi ca cerul toamnei de cocori.
11
Se însera. Prin faţa lui, moşnegelul felinarului trecu, «descoperindu-se: „Drum bun, cuconaşule! Să te întorci cu bine!"
Surise înduioşat moşnegelului: „Să te găsesc sănătos, moş Neculai!"...
Se înserase de-a binelea. Deodată se trezi faţă în faţă cu bunicul, care se întorcea acasă. Nu-1 auzise venind; tresări. Un scîncet scîrţiitor: portiţa. Bunicul îl privi lung, oftînd: „.Pleci mîni, măi băieţelule"... I se strînse inima...
Răsăritul lunii îl prinse tot la portiţă. Se apropiau paşi grăbiţi; era tata. Iarăşi scîncetul scîrţiitor... Tata intră, îl dezmierdă cu privirea, cu mînile: „Te duci de-acum, măi băiete"... I se umeziră ochii.
Rămase la portiţă, cu ochii înlăcrimaţi. Uitase de uliţă, şi ea îi vorbise: „Vezi! Toţi vin spre casă, numai tu te duci l" în lumina lunii, o pietricică, zărită printr-o lacrimă, sclipea ca o lacrimă.
Şi trupul lui, fără să vrea, se plecă. Şi mînile lui, fără să vrea, se opriră deasupra uliţii, în locul unde, odinioară, abia ajungea creştetul copilului prea mic să se încumete pe uliţă.
Şi sufletul lui dezmierdă prin noapte, jos, aproape de pămînt, capul unui copil care plîngea: copilăria lui.
VIII
Plecase de mult.
Bătrîna noastră bucătăreasă vorbea la portiţă cu bucătăreasa vecinilor: „Dragul lui băiet! O plîns cuconiţa de bucurie cînd o primit scrisoarea cu portretul lui. Să vezi ce mîn-dreţă de flăcău s-o făcut!"
Uliţa asculta.
IX
Veni războiul.
Zile şi zile de-a rîndul, maşini ferecate, copite de cai, cîntece   şi chiote, goarne şi fanfare, răcnete şi sudălmi
sfărmară şi pîngăriră tihna uliţii. Se scofîlcea văzînd cu ochii, ca un obraz bolnav — prăpădită.
X
Ieşiseră credincioşii de la denii, cîir biserica uliţii. Bucătăreasa noastră şi cu moş Neculai, fanaragiul, mai zăboviră puţin în prag.
— Mamă Mărio! Ce veşti mai aveţi de la copil?
— Ei, moş Neculai! L-o prins pacostea asta de război şi o intrat acolo la oaste!
— I-auzi!
— Doamne-Doamne! Ce pustiu de gînd l-o mînat să se suie în maşinile cele care zboară pe sus? Sărăcuţu de el î
— Să-i ajute Dumnezeu, mamă Mărio!
— Să-i ajute, moş Neculai, că amarnic mai plînge cuconiţa!
în lumina lunii, uliţa se făcuse albă, albă... Paşii bătrînilor răsunară ca bătăi grele de inimă a~ mărită...
XI
Toi de noapte cărunţită de lună.
Prin fereastra deschisă de la odaia părinţilor se zărea capul mamei aplecat pe măsuţă: scria copilului.
Desigur că în aceeaşi clipă copilul, cu capul aplecat pe genunchi, scria mamei — dintr-o cazarmă adormită sau de pe un cîmp de luptă, potolit.
Prin noapte ţîrîiau greierii.
Şi uliţa asculta, în ţîrîitul greierilor, ecoul plîngător aî celor două peniţe, atît de îndepărtate, scîrţiind două doruri, risipite în nemărginirea nopţii.
XII
Piuiau cuiburile pe sub streşini. Un cer de primăvară plutea involt pe apele aurii ale văzduhului, atît de uşor, că l-ai fi spulberat cu o suflare dinadins.
Vîntul, dezmierdat de soare, se alinta cald, fumegînd de flori prin pomii albi.
12
13
Bunicul, aşezat pe o bancă, îşi ştergea ochii cu o mînă tremurătoare. 'O vedenie îi înlăcrămase: ochii copilului, răsărind încercănaţi în sufletul lui — ca două zorele pe un zid năruit.
XIII
Vestea se prăbuşi în noi ca o ciocîrlie fulgerată de soare; la fel pierise copilul, între străini.
Uliţa ştiu. Căci peste puţin, poarta ogrăzii s-a deschis larg, aşa cum deschide bocetul o gură de om. Bunicul, în coşciug, îşi urma nepotul.
Curînd, cei rămaşi părăseam căsuţa; fugeam de acolo.
XIV
Trecu vremea, trecu...
Şi într-o zi, eu — cel sortit să fiu cel de pe urmă din copiii de odinioară — m-am pornit spre uliţa părăsită, să împărtăşim împreună spovedaniile unui trecut atît de scump nouă. Şi n-am găsit-o!
O viaţă întreagă o ştiusem de veghe la poarta casei; acum nu mai era. Plecase după morminte.
Şi-n locul ei era o altă uliţă, pe braţele căreia rîdeau alţi copii.
VACANŢA CEA MARE
„L'ormeau viril monte en droite ligne Mais toi, liant, deliant Ies iours Et Ies retours de ta molie vigne, Dis-nous un chant de reve et d'amour."
CHARLES MAVRJtAS
Dinu cercă să-şi întredeschidă iscoditor pleoapele neliniştite.
Zări obrajii lucii ai merelor domneşti culcate pe rogojină la căpătîiul lui, rumeneala lor hilară; clipi stîngaci şi abia desluşi — prin tremurul de ploaie subţire al genelor — gleznele goale, sandalele mici...
îi înţepenise gîtul şi-1 săgeta braţul drept, pe care-şi sprijinise capul, dormind; totuşi, nu îndrăzni să se mişte.
Obrazul descoperit i se înroşise treptat, sub privirile pe care le bănuia îndreptate asupră-i; şi-1 simţea — după fierbinţeală — deopotrivă de aprins, cu pleoapele străbătute de lumină. îl ruşina roşeaţa obrazului, nu goliciunea trupului. Ar fi vrut să-1 acopere cu mîna stingă, rămasă slobodă alături de şold; dar, închipuindu-şi ochii care-1 măsurau în voie, socotindu-1 adormit, depărtarea de la mînă la obraz îl spăimînta.
îl ispiti din senin un gînd copilăros: „Dac-aş striga: cu-cu! Oare s-ar speria? S-ar supăra?"
Un cîrcel îi străbătu umărul: „Dacă i-aş spune: «Doamnă, iertaţi-mă, dar... nu mai pot sta aşa... vă rog, plecaţi... vreau să mă îmbrac !»"
Ş-apoi?...
Sfruntarea gîndului îl înmărmuri şi-1 împurpura de-a binelea.
15
Auzi zornăitul uşor al sandalelor: se îndepărtau. Folo-sindu-se de acest răgaz, îşi tîrî anevoie braţul amorţit de sub cap, rămînînd cu obrazul culcat de-a dreptul pe rogojină.
„Oare pleacă?"
Tăcerea sandalelor îi răspunse. Se oprise.
O adiere de vînt zbucnită fără veste, ca un joc de ape din pămînt, înfiora gleznele Ioanei; îi înflori mirat rochia albastră, golindu-i pînă peste genunchi tulpinele vii ale picioarelor, şi-i întortoche luminos şuviţele aurii, ca pe o boabă •mare de polen într-o roire de bondari.
O văzuse!
îl copleşi o bucurie vioaie, care-i înfrigură inima spre trupul din preajmă: zbor viu de pe o creangă de cireşe coapte.
Şi surîse copilul, îmbujorat şi viclean — la fel cu merele domneşti care-i meneau la căpătîi.
Dojana a pădurilor, un nour posomorit învineţi soarele, îngîndură valurile, încruntă ierburile şi trecu, uitat...
în urmă-i, lumina zvîcni din nou. Şi iazul oglindi orbit albastrul salt al cerului cu coamă lungă de soare.
Ioana nu se îndura să plece.
O ademenise înspre iaz orăcăitul broaştelor: dîrz, şi hărţă-,-gos, şi necurmat, ca o sfadă într-o şatră de ţigani.
Şi începuse să colinde malul, cu pasul lenit de mîlul smolit şi molatec. Mergînd, zărise într-o scobitură adăpostită a malului trupul gol al lui Dinu, întins pe rogojină, cu faţa in jos, la umbra unui arin.
Dintru-ntîi, neaşteptata arătare o hotărîse să plece îndărăt spre livadă.
După o scurtă şovăire, se răzgîndise:
Prea era de copil trupul lui Dinu care dormea! prea era nevinovată învecinarea merelor cu grămada de castane ro-şietice a cîrlionţilor buraţi ruginiu prin frunzele arinului!
Ş-apoi nu făcea altceva decît să-şi urmeze drumul!
Şi nu era nimeni să vadă şi să-i tălmăcească roşeaţa obraj ilor ei!
O broască înfricoşată se bunduci lîngă o piatră, cu trupul zbuciumat de hopurile inimii. Ioana o atinse cu piciorul, stîrnind un salt bleg, împlinit în apă.
— Doarme...  sau se preface?
întoarse capul: Era atîta tihnă surîzătoare pe chipul şi pe trupul gol, încît merele de la căpătîi păreau singurele gînduri deştepte, rotund întrupate din frăgezimea somnului.
— Doarme!
Se apropie de Dinu: îi venea să-1 dezmierde, fără gîndi vinovat.
...Abia învoit din sfiala copilăriei, trupul se mlădia biruitor spre adolescenţă. începînd de la glezne, era o armonioasă împletire şi despletire de muşchi lungi, pe fuioarele oaselor subţiri, sub pielea uscată, netedă, bronzată de soarele verii: părea un trup de gitană tînără.
Privindu-1, Ioana ascultă sunetele pe care le vor scoate dinei mîngîierile sau loviturile vieţii; îşi închipui glasul lui de mai tîrziu: va avea desigur sonoritatea gravă a bronzului care-i acoperea trupul şi stridenţa pătimaşă a nodurilor de aramă care-i îngreuiau capul.
Şi loviturile inimii în trupul de bronz răsunau în urechile ei ca bătăi de clopot pentru slăvirea acelei clipe de vară şî de tinereţă...
Vîslit de foşnete domoale, soarele pogora spre apus.
Şi părea că arhanghelul toamnei, izgonit din slăvi, în> acest sfîrşit de vară, plutea mîhnit şi singur deasupra pădurilor — boltindu-şi, tot mai albastre, largile aripi de cer...
Ioana privi cerul: era tîrziu. Trebuia să se întoarcă la conac.
Dinu tresări. Gînduri nebune îi alergau prin goana sînge-lui: Ioana îngenunchease pe rogojină, lîngă el.
Simţi pe grumaz, ca o bură de furtună, vîrfurile degetelor reci — şi-n trup, o ploaie fărmiţată de fiori.
...Mînile mici îi ocoliră rotunjimea umerilor. Şi alintarea se făcu deplină de-a lungul spinării... pluti învăluită înainte... pînă departe, pe glezne, unde se opri: mînile Ioanei îi încolăceau gleznele, ca două brăţări umede.
...Şi altă dezmierdare porni: învălui lung pulpele; se arcui pe şolduri... fugi pe spinare...
16
17
Dinu simţi minutele ude pe obrazu-i fierbinte; le simţi apoi apăsîndu-i buclele ca pe un strugure cu boabe mari, pe care vrei să-1 storci.
0 bulboană roşie îi sorbea sîngele spre tîmple; şi buzele-i erau muşcate de aşteptarea sărutării.
întreaga lui fiinţă se prefăcea într-un ţipăt pe care-1 sfărmi cu dinţii, îl înăbuşi cu pumnii, şi tot străbate.
Deschise ochii, apucă un măr în neştire, îşi îngropa dinţii adînc, sălbatec în trupul acru...
Ioana fugise; îi auzi paşii repezi. Ochii lui tulburi o urmăriră pînă pe dîmb, de unde Ioana întoarse capul deodată, descoperindu-1.
îşi ascunse chipul pe rogojină.
Dar inima lui neînfrînată fugea după Ioana, ca un galop de faun spre crîngul cu ispite...
Pe plaja vînătă a cerului, fuga luminii scăldată spre apus în insule de mărgean risipise scoicile trandafirii ale nourilor de seară.
Dinu, cu trupul potolit de înot, păşea spre mal, urmat de valuri, ca un păstor al turmelor strălucitoare cu spinări de amurg.
Şi picăturile de apă prelinse, scuturate de pe el, cădeau cîntînd cu sunete de fluier.
„Ioana ! Mi-e dragă Ioana !" „Mi-e dragă Ioana!"
Mergea spre conac, prin livada cu pomii robiţi de rod, călcînd harfele ierburilor.
Cădeau poamele coapte de pe crengi, cu zvonuri pline, şi de pe buzele copilului cădea — greu ca gutuile şi aromat ca naramzele — numele celei dragi.
...Departe, spre soare-apune, Mucenicii Amurgului — aureolaţi de nouri pe boltirea zării şi luminaţi de candele tăinuite prin păduri — binecuvîntau noaptea.
Umbrele veneau uşoare, purtînd cu ele căţuile de-argint albastru, din care fumega pe dealuri răsăritul lunei...
„Ioana! Mi-e dragă Ioana!"
Mergea cu pas zvîcnit, cîntînd puterea unui nume.
Sireapă dănţuire de nomazi în jurul unui foc, dragostea lui juca în jurul unui nume.
Şi gîndurile-i fluturau ca plete negre de nomazi şi răsunau ca salbele ţigăncilor — căci sufletul şi gîndurile-i se roteau la jarul unui nume:
„Mi-e dragă Ioana!..."
— Mînîncă, Dinule; nu vezi că te-ai sfrijit?...
— ...Ori eşti bolnăvioară, drăguţă mioară?...
— Ei, Dinule! Acuşi începe şcoala, şi o să tînjeşti după mîncările de-acasă!
— Lăsaţi băiatul în pace! Nu vedeţi că-i îndrăgostit?... „Idioţilor!" le răspunse răstit tuturor, dar în gînd, cu
ochii plecaţi în jos.
De ce nu-1 lăsau în pace? îi venea să plîngă. Zărise la celălalt capăt al mesei pe Ioana: zîmbea — pesemne şi ea se distra pe socoteala lui!
Se simţea umilit, stînjenit... Tăcuse mereu, cu gîndul închinat Ioanei, şi tăcerea îl împotmolise ca o ninsoare.
I se păru că a uitat sunetul oricărei vorbe, rostul oricărei mişcări. Şi felurile nu se mai isprăveau; şiglumele... glumele neroade!
...Masa lungă de brad, întinsă afară, sub umbrarul de verdeaţă „de unde se vede frumos", huia de rîsetele mulţilor oaspeţi din jurul ei, de ciocnetele paharelor, de zarva tăcî-murilor şi a farfuriilor.
De-a lungul mesei presărate cu flori de luncă, flăcările luminărilor, închise în globuri de cristal, se învăluiau în neliniştea fluturilor de noapte.
...în vale, pe valurile iazului, sclipeau paftalele lunii. Pe cîmp, încolo, ardeau focuri de coceni, cu tufe de bujori...
— Bravooo!...
Toate feţele se îndreptară spre capul mesei, unde o uriaşă harbuzoaică, tolănindu-şi făptura de idol al broaştelor pe o tavă de argint, venise să desâvîrşească ospăţul.
începură de-a valma prinsorile şi prorocirile:
— Roş; ba galben! Aş, e roz! Vom vedea!
18
19
Mama lui Dinu îi ciocăni coaja cu familiaritate; îi tăie capacele, crestîndu-le pe dinăuntru cîte o cruce rubinie — era doar jertfă creştinească; şi începu înfelierea meşteşugită a pîntecosului trup.
— Aaa!
— Minunat!
Pe tot cuprinsul tăvii se înălţau — răsfrînţi în luciul argintului — gheţari de jar zimţat, prin care luceau viclean ochii de diavoli ai sîmburilor.
Comesenii părură deodată nişte giganţi cu chipurile înveselite de arătarea acestui iad pitic.
...Dinu trase cu coada ochiului spre Ioana. îi zări mînile mici luînd din mînile groase ale bărbatului ei o felie de harbuz.
„Cum poate Ioana să sufere lîngă ea un om aşa de
păros?"
Se gîndi la trupul lui — curat ca un trup de fată — pe care Ioana îl privise, îl dezmierdase, şi se bucură ca de o biruinţă.
„Dinule, adă-mi, te rog, ceva să mă învelesc: mi-e frig!" Cu aceste vorbe îl întîmpinase Ioana, ghemuită pe scara de jos a cerdacului din faţa casei. Şedea acolo singură, cu părul aprins din văpaia lunii, zgribulită de răcoare, ca o domniţă a caiselor: privea stelele, asculta greierii — era fermecătoare!
...îi adusese pelerina lui cea groasă şi o pernă — să nu răcească stînd de-a dreptul pe scara de piatră!
„Noapte bună, Dinule!" îi sărutase mîna cu sfială, cuviincios, abia atingîndu-o cu vîrful buzelor. Dar pelerina lui era pe umerii ei, o strîngea în braţe.
...Şi Dinu, adăpostit sub plapomă în odaia lui, cu ochii închişi, se simţi înduioşat fiindcă pelerina lui era fericită pe umerii Ioanei.
...Se deşteptă din somn, buimac, înfrigurat, cu inima strînsă. Privi clipînd poiana de lună din odaia lui; încreţi fruntea, cercînd să desluşească, să-şi amintească... se visase în dormitorul şcolii, aşteptînd, lungit în patul strimt, clopoţelul deşteptător.
Cum îl chinuiau visurile acestea spre sfîrşitul vacanţei... atunci cînd nopţile văratece se coc în vînăt, la lumina toamnei: le culegea viermănoase de gîndul şcolii.
„Ioana!"
Amiaza de la marginea iazului îl năpădi ameţitoare, ca suflarea unui lan de crini.
...începu să-i tremure inima privind din nou picioarele sprinten arcuite sub boltirea rochiei în vînt.
Şi simţi dezmierdarea înceată... apoi pripită, umedă... şi simţi acreala mărului muşcat... şi dori trupul Ioanei, alături'de el, aşa de tare, aşa de tare, încît îi scrîşniră dinţii — si-si strînse'în braţe bătăile inimii, ca tăndările a două trupuri fărmate unul de altul...
...în noaptea de afară, tăcerea se închegă o clipă, dureros, ca îngheţul într-un trup zgîrcit de ger... şi, nimicită, se nărui.
Orăcăitul broaştelor se înnoda şi deznoda pe valuri; se împotmolea bolborosind în rnîlul gras; se dezrobea clocotitor, ciuruind pacea nopţii; se hurduca năuc pe cîmpii; se învîr-teja spre zări, şi zările — care adunau în crînguri duioasa grăunţare clară a privighetorilor — spulberau zadarnica şi chinuita pleavă de sunete urgisite.
Cu ochii închişi, ţi-ai fi închipuit că ai în faţă priveliştea de groază a unui munte epileptic — cu chipul îmbăiat de şuvoaie, cu pădurile vîlvoi — izbindu-şi trupul de piatră, cu pumnii stîncilor.
Aşa răsuna de cumplită dragostea broaştelor pe iazul viscolit de lună...
II
Cu zborul îngreuiat de polenul soarelui — cules de pe stînjîneii atîtor zori şi de pe macii atîtor amurguri — roiul celor de pe urmă zile de vară îşi purta gloriile de aur spre naltele prisăci ale lui septemvrie.
Dinu se mistuia.
Amiezi de-a rîndul o aşteptase pe Ioana la marginea iazului. Nu venise: de ce? Ştia doar că el o aştepta!
Lacrimi mocnite i se strîngeau treptat în suflet şi-i atîr-nau grele. De ce nu venea Ioana să le culeagă, să le sfarme? Să spumege iar în trupul lui mustul bucuriei!
20
21
...Răzvrătit, se smulse de pe malul pustiu. Paşii lui se muiară în aurul apei; trupul i se împlîntă în valuri,' hotărît, întîlnindu-şi oglindirea — două spade, încrucişate printre scuturi.
începu să înoate.
Nu văzuse că pe celălalt mal trupul Ioanei, umbrit în tricou negru, îi îngînase mişcările.
...Pe clătinarea valurilor, capetele lor depărtate ardeau ca doi nuferi de rugină rostogoliţi pe tipsii de soare.
★
Te dogora, de după fiecare pom, suflarea faunului ceresc cu chip de soare — şi îi vedeai lucind prin frunze ochii de chilimbar.
Inima toamnei zvîcnea pe aproape: o auzeai necontenit, în căderea roadelor. Şi trupul toamnei era gol: aromele calde şi mirosul frunzelor de nuc îl vesteau astfel.
Şi te înfiora aprigul vîjîit de sînge prin vine, care rîdea în ierburi...
.. .Tupilîndu-se pe după trunchiurile pomilor, Dinu o urmărea pe Ioana. Conacul, cu storurile lăsate, oblăduia somnul unora, jocul de cărţi al celorlalţi. Ei singuri erau afară.
O văzuse ieşind cu pledul subţioară: ieşise după ea.
...îşi lipi obrazul de trunchiul unui pom bătrîn.
îl stăpîneau îndemnuri păgîne: s-o ajungă dintr-un salt; s-o cosească scurt cu braţul; să-i frigă buzele cu dinţii; ş-apoi să fugă...
...Ioana mergea ritmat, cu paşi dănţuitori. Ierburile nalte îi încolăceau şerpuitor gleznele goale.
Desluşise paşii lui Dinu pe urmele ei. îi simţea salturile de lăcustă mare. Avîntul lui o înviora.
...Frunzele opriră vîntul: murmurară, şoptiră, foşniră un sfat zorit. Cu gînd de joacă, Ioana îşi născoci o spaimă: că pomii pe-ntrecute vor s-o ajungă, s-o prindă, s-o despoaie — înfiorîndu-i goliciunea cu alintarea chipurilor lor băr-boase, cu zămoasa sărutare a roadelor buzate, trecînd-o unul altuia, din crengi în crengi.
Şi începu să alerge, zvăpăiată, cu ochii abia întredeschişi, cu părul fumegat în vînt... pîndită de ochii lui Dinu.
Fără suflare, se opri sub un nuc, zvîrli pledul pe iarbă şi se prăbuşi rîzînd pe el.
Trecură clipe creţe de zumzetul albinelor.
O veveriţă cu coada de tutun roşcat lumină frunzişul unui alun si se stinse.
— Dinu!
— ... !
— Dinu! Haide!...
Ieşi din ascunzătoare şi se apropie de Ioana. Se opri lîngă ea, stingherit: se simţea prea înalt — un plop copil dojenit de un spic.
— Te-am prins, Dinule!
— ... !?
— Drept pedeapsă, ai să-mi culegi fructe: da?
— Cum nu... doamnă! îi pierise vitejia!
într-o goană ajunse la conac, luă un coşuleţ din sufragerie şi se întoarse în livadă s-o despoaie: răzbunare!
întinsă cu faţa în sus, cu mînile sub cap, Ioana aştepta.
în livadă, o furtună scundă, dar vajnică, biruia crengile pomilor.
...Aţipise de-abinelea, cînd simţi tresărind o rostogolire la urechile ei. Dinu îşi răsturnase coşul, şi tot soiul de fructe alergau vesel pe iarbă, ca o mascaradă de pitici prunci momiţi de focul părului Ioanei.
'— Eşti ostenit! Aşează-te lîngă mine!
Se supuse stîngaci, lungindu-se pe iarbă, dincolo de fructele care mărgineau pledul.
— Nu acolo! Vin-aici pe pled: ai loc!
Se apropie, aşezîndu-se turceşte, sprijinit într-o mînă, la picioarele Ioanei. Nu se simţea în largul lui. Neîndrăznind s-o privească în faţă, se uita la fructe.
Ioana muşcă dintr-o pară. Mărgele dulci se rostogoliră din miezul moale, udîndu-i bărbia şi rochia. Dinu îi întinse batista: se şterse, mulţumindu-i. îi vedea limba roşie mlă-diindu-se între buzele îmbrobonate de suc.
Simţindu-se privită, Ioana îndreptă spre el o prefăcută încruntare:
— Să-ţi dau?... Să nu-ţi dau?... Ştii ce: îţi dau numai fructele pe care le vei ghici după aromă: te învoieşti?
22
23
— Cum, doamnă?
— O să vezi!
Se ridică în genunchi, tîrîndu-se legănat lîngă el, şi-i legă ochii strîns cu batista.
— Acum întinde-te pe pled şi stai cuminte! îi apropie de nări o piersică:
— Ghici!?
Dinu respiră adînc suflarea de tămîie acrişoară:
— Piersică?
— Da: e a ta.
Mai ghici un măr naiv şi o renclodă cu miros de miere topită. Apoi începu să şovăie. Răspundea încet şi greşea: parfumul Ioanei copleşea aromele fructelor şi îl tulbura. Fără să-şi dea seama, îşi muşca mereu buzele şi cu mînile smulgea apucat smocuri de iarbă.
îngenuncheată lîngă el, Ioana se apleca în răstimpuri, ducîndu-i rînd pe rînd fructele la nări: părea că alege şi potriveşte pietre scumpe, să le încrusteze pe chipul unui idol.
...Căzu o nucă, speriindu-i, şi rămase pe pled amărîtă, cu craniul ei pleşuv ieşit din broboada verde.
Jocul, oprit o clipă, începu iară. Ioana îi întinse o prună. Aşteptînd răspunsul, îi privi cu de-amănuntul nările rumenite de lumină, rotunjite de arome... tresărirea dinţilor pe buzele umede... pielea feţei, mai brună din pricina batistei care-o curma... şi o vînă, sperios albâstrită, pe gît...
Se aplecă mai tare... mai tare... nu se putu stăpîni: îşi lipi gura închisă de buzele lui Dinu. Pruna îi căzu din mînă. Statură aşa, fără suflare, nemişcaţi.
Cînd se ridică, ameţită, desluşi o şoaptă — răspunsul lui Dinu:
— Coarnă.
— A ta e coarna!
Şi, rîzînd, îl sărută pe amîndoi obrajii.
*
Cu coatele rezemate de pervazul ferestrei deschise, Dinu veghea — obraz în obraz cu noaptea.
îşi murmura tainic după-amiaza din livadă: „S-a aplecat... şuviţele ei mi-au învăluit fruntea, obrajii... şi
i-am simţit gura udă, pe buzele mele... avea gustul coarnelor coapte... De ce mi-a fost teamă? De ce n-am sărutat-o?"...
Buzele lui, jilave de amintire şi de răcoarea nopţii, se deschideau şi se închideau tremurător, străpezite de adînca nelinişte a mugurilor care vor să înflorească timpuriu.
*
Lumina soarelui bătea stfîmb.
Căpiţele de fîn păreau un norod de broaşte-ţestoase supus unei vrăji. De sub carapacele bombate de chihlimbar verzui, gîturi de umbră turtită se întindeau tot mai departe, pe măsură ce soarele se încovoia spre apus...
Lîngă o căpiţă, Dinu se odihnea, cu capul pe genunchii Ioanei, împăcat şi bogat de bucurii. Nu gîndeanimic: sufletul lui era miros de sulfină spre Ioana.
Veniseră acolo împreună. Ioana se culcase pe un braţ de f|n, el alături. Ioana îi luase capul pe genunchi.
Poate adormise de-atunci! Nu-şi mai aducea aminte.
Ioana îi netezea fruntea, îi inela părul pe degetele ei: trupul lui era un fuior ascultător în mînile Ioanei.
Cînd deschidea ochii, zărea deasupra lui un cuib de aur aureolat pe cer: părul Ioanei, soarele...
Visul galben, de lene, al finului umplea văzduhul.
...Trecură raţe sălbatece, cîrduri-cîrduri...
Soarele întrezărit pe dealuri era subţioara arămie a Toamnei, al cărei braţ gol alinta molatec cerul despletit pentru noapte... O clipă, cîmpia fu mai blondă... soarele apuse...
...Porniră tăcuţi, mînă în mînă, spre conac.
Deasupra capetelor lor tomnatece, cerul cu tîmplele albastre gîndi limpede, luna plină: înseninarea apelor, a frunzelor, a umbrelor...
Dezgheţul lunii umpluse streşinile, crengile: picura tăcere în uluce; prin glasul păsărilor, cîntec. Plopii... fumuri ascuţite de argint.
24
25
Priveliştea era tremurătoare, şi greierii — ca picături de rouă în aţe de păianjen.
...Dinu închise ochii umezi de lună; sufletul îi aţipi pe părul Ioanei: o căpiţă mică de soare, moale de miresme calde.
Somnul izvorî surîzînd: un rîu de argint, în care ziua şi Ioana se oglindiră îmbinate, ca jocuri de luceferi galbeni prin frunzare de aur.
*
Zările erau gîngave de fulgere. Deasupra livezii, albastrul cerului răcorea zăduful soarelui. Era o înfricoşare grea: se pregătea parcă pîngărirea icoanei Domnului.
...Dinu se prefăcea că doarme, cu capul pe genunchii Ioanei. Ioana se trudea să cetească, veghindu-i somnul.
Bubuitul furtunii se apropia răsunător ca un galop de taur sub bolţi de catacombe.
Dinu tremura; îi dîrdîiau dinţii.
Privi din nou piciorul gol descoperit de vînt pînă sus, peste genunchi: rîvnea să-1 apuce, să-1 strîngă, să-şi umple mîna strîngîndu-1...
Venea furtuna: înfiorări şi spaime...
Trebuia să se hotărască odată.
Se îndemna: „Haide... haide!"
îşi lunecă braţul. Se opri. Degetele mînii erau un îngheţ crispat. înainta iar. Cuprinse rotunjimea tare a genunchiului; încremeni, aşteptînd. îi fugise toată viaţa din trup, în braţ, în mînă. îşi simţea braţul străin, ieşit din el ca un şarpe dintr-o scorubură.
Mîna se tîrî mai jos... cuprinse pulpa... smuci trupul după ea... şi Dinu se deşteptă cu buzele pe piciorul gol.
Cădeau din cer picuri grei, ca de pe un trup năduşit de groază.
Ioana îşi trase piciorul încet. Cuprinse apoi cu mînile capul lui Dinu şi începu să-1 clatine uşor:
— Deşteaptă-te, somnorosule! ne prinde ploaia!
Se ridicară. Amîndoi aveau obrajii aprinşi, ochii lucioşi. Ioana îl privi lung:
— Cîţi ani ai, Dinule?
— Cincisprezece...
— Ştii, Dinule, că-s bătrînă! Pot să-ţi fiu mamă!... O oceanică pîrîitură de dezgheţ polar  zgudui cerul. Porniră în goană, ţinîndu-se de mînă. Ploaia începu.
Ud pînă la piele, Dinu fugi de-a dreptul în odaia lui, să se schimbe.
Minţise Ioana. Minţise! Ştia el bine că nu avea decît douăzeci şi doi de ani! De ce-1 minţise?
îi sărutase piciorul! Piciorul Ioanei! Se privi în oglindă, cu dragoste, cu evlavie, ca pe o flamură glorioasă.
Sub cerul afumat, Vara — despuiată de tot avutul, de toate podoabele, gonită din casa ei — plîngea amarnic şi blestema, scuturîndu-şi şi smulgîndu-şi părul lung...
III
...Pesemne, departe, departe — pe acolo de unde în zilele de vară soarele se avînta voinic pe cer — coborau acum, în străvechi odăjdii de lumină, zilele toamnei: cu zorii care înalţă, în mînile lor galbene, racla străvezie a răsăriturilor de soare, în care odihnesc moaştele de aur ale celei dintîi toamne pămînteşti; cu amurgurile gîrbove de zare, purtînd prin păduri toacele corbilor; cu vîntul alb de anii lunii, cadelniţînd pe înserat tămîia brumei...
Pesemne de aceea pădurile îngenuncheau în frunzele lor; de aceea castanii îşi începeau lungile mătănii; de aceea tălăn-gile cirezilor sunau vecernii pe cîmpii; şi de aceea ochiul de raze al cerului privea îngîndurat prin triunghiul cocorilor...
Era o j-eznădejde de crengi răstignite deasupra pămîntului, în zborul cîrdurilor călătoare.
Un pîlc de păsări se frînse pe zare şi soarele căzu şi el, scuturat în nouri galbeni, ca o vremelnică poamă, coaptă pe creanga pribeagă, între frunzele pribege.
26
27
...Dinu îşi întoarse capul spre Ioana, din mers; o întrebă încet:
— I-adevărat că plecaţi în străinătate?
— Da, Dinule: peste o săptămînă.
Tăcură. înserarea era palidă ca un ceai de tei.
— Şi eu plec... la şcoală...
— Aşa!...
— Plec mîne dimineaţă! Strînse mai tare braţul Ioanei.
îi era milă de crîng, de toamnă, de ei. Toate erau abătute, întristătoare: satul din vale, cu grămada sărăcăcioasă de căsuţe albe, ca un cimitir evreiesc; copilaşul desculţ care-i privise lung, cu căciula în mînă, ca la o înmormîntare; mugetul unei vaci, deasupra cîmpiei pustiite...
Se apropiau de conac.
— La cîte ceasuri pleci, Dinule?
— La cinci jumătate, îi tremurase glasul.
...Ioana îl cuprinse în braţe, îşi lipi obrazul de lacrimile lui — şi rămaseră fără de grai, strînşi unul în altul de gîndul despărţirii, ca un pom umed de sevă, despicat în două.
*
După masă îşi luă rămas bun de la oaspeţii conacului, de la părinţii săi, de la Ioana: îi sărută mîna, faţă de ceilalţi. Apoi fugi afară.
Colindă livada scuturată, se coborî la iaz şi regăsi pe locul unde Ioana îi dezmierdase trupul amintirea cea dintîi.
Rătăci pretutindeni, umil, îndurînd o altă toamnă pe fiecare loc scump.
Tîrziu, se îndreptă spre conac. Lumina lunii îl împovăra ca tăcerea unei mulţimi. Grămezile de frunze îi cuprindeau paşii, însoţindu-1 cu oftări uscate.
'„Ioana!" Zgribulită într-un şal, cu capul descoperit, îl aştepta pe scări: ca şi odinioară cînd o întîlnise tot acolo...
Veni spre Ioana,' întremat de cea din urmă bucurie, îngenunche la marginea scărilor; îşi aplecă fruntea pe genunchii ei...
Ioana îi sărută părul, fruntea, ochii, buzele; apoi fugi.
Era singur. Lîngă el, un greier scîncea subţire.
IV
îşi aştepta „rîndul" pe scaunul cu spetează de lemn, rotunjită la capăt cu un rotocol de hîrtie.
Surise amar, amintindu-şi vorbele directorului: îi adunase pe cei din „cursul superior" în amfiteatru. între altele, le spuse:
— Sînteţi băieţi mari acum; vorbesc cu voi de la om la om, nu-i aşa ! Pentru respectarea igienei şi pentru a da pilda cea bună celor mai mici — din cursul inferior — trebuie să vă tundeţi cu numărul unu...
Şi i se păruse că directorul îl privise pe el mai cu dinadins : părul lui era vestit între colegi, fiindcă „friza natural". Ceilalţi se răzvrătiseră: înjghebaseră întruniri în repetitor, cu discursuri; făcuseră tainic, în dormitor, legămînt de nesupunere, faţă de această „nemaipomenită persecuţie".
El se resemnase; îi era lene să mai lupte: prea era abătut!
...îi ţiuiau urechile de cîntecele sprintene ale foarfecilor. Alături de el, un domn — care-şi ţinea pîntecele pe genunchi, ca pe altcineva mai mic — îsi răsuci musteata, înt inse gîtul spre oglindă, încruntînd sprincenele; se dădu îndărăt, se mai unse cu cosmetic; iar se apropie de oglindă, cercetîndu-şi cu băgare de seamă faţa pudrată, ca pe un pergament cu buchi mici; şi în sfîrşit începu să-şi încheie gulerul crohmolit, oftînd.
Prin oglindă, Dinu mai văzu două capete: unul chel, cu frunte pîntecoasă, al cărui craniu era curmat din tîmplă în tîmplă de un portativ sur; celălalt, cu păr negru scurs pînă jos pe ceafă, în şuviţe murdare, ca şi gulerul care le acoperea.
închise ochii, scîrbit. îşi revărsă sufletul, ca un vînt, departe... şi cuprinse într-o îmbrăţişare de largă duioşie toate amintirile, pe toate locurile...
Cînd deschise ochii, îşi privi părul, lung: părea nelinişte de-aramă, strînsă de pe grîie, din toamna crîngului, din amurgurile soarelui pe iaz; părea dezmierdare întrupată din părul Ioanei...
— Doriţi să vi-1 scurtăm? Tresări: îi venise rîndul.
— Cu numărul unu.
— Aaa!
28
29
Ţăcănea maşina rece, şerpuind, şi buclele roşietice cădeau în valuri mici şi plîngătoare, înfiorîndu-i obrajii.
Cădeau, cădeau frunzele toamnei lui.
I se despuia sufletul. închise ochii. începură să-i picure lacrimi pe obraji.
— Sînteţi suferind?
— Da... toamna am migrene.
Un băieţel soios, la un semn al „patronului", începu să măture la gunoi părul care lumina podeaua.
Ieşi de acolo, mai singur. Se strînse în paltonul de uniformă, îşi ridică gulerul şi se îndreptă spre şcoală.
CEL DIN URMA BASM
Un copilaş mărunt, cu geanta în spate, cu cîteva castane într-o mînă, cu călimara în cealaltă, se împiedecă din goană şi căzu, scăpînd castanele şi călimara pe trotuar.
Cerneala răspîndi pe asfaltul prăfuit un buchet de violete umede.
Copilaşul se ridică plîngînd, zguduit de suspine, cu pumnii pe ochi, aşteptînd parcă osînda...
Dinu îi ridică şapca, i-o puse pe cap, îi alintă obrajii aprinşi şi trecu mai departe, păstrînd în ochi drăgălaşa mîhnire a copilaşului, ca pe un mărţişor găsit în stradă, pentru mîhnirea lui.
Somnul începea de la păpuşi. Nuni şi Suzica se culcau pe urmă.
Păpuşile se pregăteau de culcare cu mînile fetiţelor, întocmai ca ele: îşi scoteau pantofii şi şosetele; îşi dezbrăcau rochiţele înfoiete, cămeşuicile scurte de zi, cu iniţiale potrivite poreclelor, şi le pătureau pe taburetele dinadins aduse pentru aceasta; îşi desfăceau fundele din păr; se legau cu cîte un tulpan, ca să-şi ocrotească roiul buclelor în timpul somnului; îmbrăcau lungi cămeşi de noapte, care din albe deveneau roze pe trupul lor; îşi făceau rugăciunea: păpuşile aveau cîte o iconiţă prinsă de pătucul lor; şi apoi se culcau.
Suzica, mai duioasă, îşi adormea păpuşa legănînd-o în braţe. Cînd îi venea somn Suzicăi, păpuşa se culca.
Nuni, mai autoritară, după ce şi-o acoperea părinteşte cu oghialul, îi închidea pleoapele pe rînd, cu vîrful degetului.
— Nani-nani, şoptea dezmierdător Suzica, purtîndu-şi păpuşa pe toată întinderea covorului.
— Să dormi, Puşo ! cuvînta sever Nuni, care ştia prea bine făţărniciile ochilor închişi cu de-a sila.
— Nuni, parcă ar fi timpul să te culci şi tu, îi răspunse din odaia de alături doamna Balş, arătîndu-se în prag.
— Mă culc, mămăică... da' Suzica de ce nu se culcă? Suzica îndreptă spre Nuni o privire piezişă. Avea doi ani
mai mult decît Nuni.
31
1
— Numai să adoarmă păpuşa, şi mă culc îndată, mămâică. Nesocotind-o pe Nuni, îşi căută mai departe de păpuşă. Tocmai atunci intră şi Sonia. Nuni îi sări în braţe.
— Sonia, îi şopti ea la ureche, fă-mi un iepuraş! Doamna Balş făcu Soniei un semn, pe furiş.
— Nuni dragă, tare mi-i somn...
Şi căscă doveditor, abia stăpînindu-şi zîmbetul.
— ...îţi fac mîne doi iepuraşi... trei, cîţi vrei tu ! Acuma ne culcăm: nu?
— Ei, Sonia! stai măcar să-mi fac rugăciunea!
— Hai şi tu, îndemnă doamna Balş pe Suzica. ...Fetiţele se suiră în paturile lor; doamna Balş şi Sonia
ridicară fileturile de la margini ; apoi fetiţele ' îngenun-chiară.
Suzica începu domol:
— Tatăl nostru carele eşti în ceruri... Şi Nuni după ea — fuguţa:
— ...în ceruri...
Călcîile lor rotunde, rumene, răsărite de sub cămeşuici, se alăturau cuminţi, ca merele căzute în iarbă după ploaie.
De la mijlocul rugăciunii, se iscă o luptă de întrecere între cele două glasuri. Evlavia pieri...
Rugăciunea începu să alerge, zvonind învălmăşit, ca zurgălăul unei sănii la vale.
Suzica rostea mai uşor, fiindcă ştia mai bine rugăciunea; o lăsase pe Nuni în urma ei.
Trăgînd cu coada ochiului la Nuni — care făcea la fel — sări un cuvînt, două, trei...
— ...şi nu ne duce pe  noi...   ispită... cel rău...
— Amin ! se îmbufna Nuni, văzînd că nu mai are încotro-
— Nu mă ţin, Nuni. Ai sărit! Hai înc-o dată, de la început.
— Eu mă culc. Mîne seară... dacă vrei!
— Mamă...
Ştefanei intră la fetiţe, din odaia doamnei Balş; zărind-o pe Sonia, se opri.
— Ce vrei, Ştefanei? îţi trebuie ceva?
— Nimic-nimic... noapte bună.
— Tefănel! nu mă săruţi?
Glasul lui Nuni îl opri din drum. Uitase deprinderea fetiţelor. Se îndreptă spre patul ei, resemnat. Nuni îl luă de gît şi-1 sărută din răsputeri pe amîndoi obrajii.
Dădu să plece.
— Şi eu vreau să te sărut, Tefănel!
Se aplecă stînjenit şi pe patul Suzicăi. Alte două sărutări răsunară, arătînd că Suzica ştia să facă cel puţin atîta zgomot cît şi Nuni!
Ştefanei se înroşi. Ieşi din odaie privind în pămînt.
întrînd la el, auzi pe coridor paşii Soniei. Aşteptă să treacă, apoi se întoarse îndărăt.
— Ce-i, Ştefanei?
— Mamă, dă-mi, te rog, o cămaşă de noapte.
A ! pentru asta ai venit adineaori! De ce nu mi-ai cerut atunci?
— ...Dă... nu puteam...
— îţi era ruşine de Sonia? Măi-măi!
Ştefanei tăcu, dar simţi bine că Sonia asta îl plictisea.
g T
„Any, sînt la Medeleni...
Auzi tu ce plin şi ce involt sună: Medeleni !
Te-ntrebi: E numele firesc al unui clopot florentin? al unui şipot de munte? al unei cantilene?
...în amurg, cînd se întorc cirezile delapăşune, tălăngile ! destramă un vaier plîngător, prin care lămuresc, silabă cu silabă: Medeleni... Medeleni... Medeleni...
Şi-mi pare că ascult în glasurile-acestea clopotele de-\ niilor păgîne, prin care ogoarele, pădurile şi apele jelesc pe \nimfa sau zeiţa Medelfini...
înţeleaptă Any, te-ai încruntat: ştiu!
Nu mai încape vorbă că mai ales acum, după o atît de lungă despărţire — imnul Medelenilor te interesează mai prejos decît o «succintă relatare a vieţii şi planurilor mele » ! Iartă-mi un surîs maliţios! Această reţetă antihiperbolică, pe care mi-ai prescris-o odată, se potriveşte apucăturilor mele epistolare întocmai ca ochelarii prin care se încruntă bunicul pe nasul nepoţelului ghiduş... şicîrn.
Iată ce se cuvine să reţii din palavrele mele: că în sfîr-şit am scăpat de tifos; că doctorul m-a îndemnat — cu
32
33
multă părere de rău şi lepădare de sine: o să-ţi istorisesc îndată — să stau măcar o lună la aer curat; şi că... iată-mă la Medeleni. E un făcut: toate gîndurile duc la Medeleni.
Doctorul tifosului meu se numeşte Jenică: diminutiv mai exotic decît Ionică!
Miroase ca toţi doctorii, a dop de sticlă cu iod — şi mai miroase, fiindcă e şi june, a parfum de lăcrămioare: une larme de muguell Mînuieşte termometrul cu delicateţă, ţinînd degetul cel mic încovrigat în sus; după ce-ţi ia temperatura, spune «merci» — ca şi cum i-ai fi oferit o linguriţă cu dulceaţă.
Nu-i chip să-1 priveşti în faţă — poate fiindcă n-are ochelari: de îndată roşeşte şi bîlbîie, obligîndu-te astfel să-ţi cobori privirile; şi aşa îi descoperi şi îi masori cu de-amănuntul ciorapii de lînă albă, tricotaţi, legaţi cu funda subţirică a pantalonilor aduşi ad-hoc pînă la glezne: o, nevinovăţie! Cînd stă pe scaun, ghetele lui Jenică stau pe covor cam într-o rînă, cu urechile scoase în afară. Diavolul rîsului necuviincios îţi suflă la ureche că sînt priponite numai de picioarele respective şi că acuşi-acuşi or să pornească razna, tîrînd ciorapii după ele.
M-a îngrijit cu un «devotament îngeresc»: expresia e a mamei. El e «un băiat de aur»: corolarul e tot al mamei. Iar eu sînt «nerecunoscătoare şi clevetitoare»: iarăşi mama. Lui nici nu-i trece prin minte una ca asta.
El (palid, dar hotărît): Duduie Sonia, am admirat în repetate rînduri distinsul dumneavoastră talent de pianistă... ce sublim lucru e muzica, duduie!
Eu (modestă, dar convinsă): Adevărat!
El (prinzînd culori):...
Eu:...
El (pe cărbuni):... Eu:...
El (roş ca sfecla cea mai clasică, luîndu-şi inima în dinţi) : Sînteţi ostenită... vă las...
într-un cuvînt, s-a înamorat de mine! Mă socoate melancolică, visătoare, şi mă poartă la el în suflet ca pe un fel de cromolitografie a Damei cu camelii! E sublim!
Bietul Jenică! Mai pomenesc o dată numele lui, şi îl arunc ca pe un nas ţuguiat de hîrtie — şi am scăpat de el, răbdătoare Any !
închipuieşte-ţi că tocmai lui îi datoresc Medelenii. E de prisos să-ţi istorisesc totul. Pe scurt, iată: curînd după ce intrasem în convalescenţă, ne pomenim într-o zi, acasă, cu doamna Zoe Balş: prietenă cu mama întru vîrstă şi cu mine întru muzică. Aflînd de la Jenică — acesta îngrijise pe Nuni, o delicioasă fetiţă a ei, bolnavă de tifos cam în acelaşi timp cu mine — că am neapărată nevoie pentru a mă întrema de «binefacerile aerului de ţară» — venise să mă poftească la Medeleni (află, la urma urmei, că Medeleni e o moşie), unde pleca şi ea dimpreună cu copiii.
Popas! Nu mai am cerneală în stilo. Puţintică răbdare, Any."
Se auzeau bătăi în uşă, întovărăşite parcă de o dojana bărbătească.
— Cine-i?
— Eu, duducuţă!... Ga-ga-ga... Sonia ascultă nedumerită...
— Intră, Pachiţo!
— îndată, duducuţă, se răsti ciudat glasul de dincolo. Şi iarăşi:
— Ga-ga-ga...
— Uşa-i descuiată, Pachiţă! De ce nu intri?
în sfîrşit, prin uşa zgîrcit întredeschisă şe ivi înveselitor, menind a belşug şi voie bună, chipul de lună-plină-de-sacară al Pachiţei: zîmbea cu dichis, stînd locului.
— Hai, Pachiţo, intră odată!
— Valeu !... Ptiu, spurcatule ! Pachiţa se mistui, trîntind uşa.
De la măsuţa de-o şchioapă, pe care scria aşezată turceşte pe covor, Sonia sări sprintenă, se repezi la uşă, o smunci în lături, privi o clipă prin umbra coridorului:
— Ce-i, Pachiţo... ce s-a-ntîmplat?
Ţinîndu-şi şorţul sumes, cu o mişcare de formidabilă pudoare, groasa Pachiţă lupta cu un gînsac. încăierată cu el, se năpusti şchiopătînd spre fundul coridorului... Sonia se înapoie în odaie, surîzînd. Luă stiloul de pe măsuţă, 's destupă flaconul cu cerneală... începu să rîdă:
„...Asta ffebuie'să i-o scriu... Idila pedepsită de zei să fie căsnicie: Leda ajunsă ţaţă, şi Lebăda gînsac — sfă-dindu-se!"
34
35
— L-ai văzut, duducuţă! S-a luat după mine, afurisitul, şi m-a apucat de picior.
înfierbîntată, cu tulpanul strîmb de sub care viscoleau şuviţe cărunte, cu ochii aprinşi, Pachiţă intrase în odaie.
— Da' acolo ce ai, Pachiţo? o întrebă Sonia, arătîndu-i şorţul pe care tot şi-1 mai ţinea sumes.
— Eiii!... Ţi-am'adus şi eu ceva! Da' să umbli binişor cu ei!
Desfăcîndu-şi şorţul, Pachiţă răsturnă încetişor pe divanul înfăţat pentru dormit o grămadă aurie şi piuitoare de trupuşoare pufoase: puişori de găină şi boboci de gîscă.
— Vezi! m-am ţinut de cuvînt, duducuţă!
— O, mititeii, drăgălaşii... piu-piu-piu... îngenunchind lîngă divan, cu o vioiciune de fetiţă,
Sonia începu să-şi alinte obrajii de blăniţele de caise ale puişorilor. Buclele ei negre, cu afunduri roşcate ca ruginiul din blana de lutră, se învălmăşeau printre puişori, împodo-bindu-se cu vii cununi de lalele.
— Na!... că erai să mi-1 răstorni.
Pachiţă opri pe marginea divanului un boboc cutezător. Sonia zîmbi. Era mai mare dragul să-1 vezi atît de mic şi atît de inimos! Adevărată miniatură în miez de cozonac a gînsacului.
— Ei, duducuţă, de-acu ţi-i iau... Că mă găteşte afurisitul cela de gînsac!
începură culesul. Rînd pe rînd, puişorii, cu spaime blonde şi soprane, treceau din pumnul Soniei în pumnul Pachiţei.
— Mai lipseşte unul, duducuţă!
îl căutară... şi-1 găsiră tupilat după o pernuţă, rotund si luminos ca un luceafăr de sulfină.
— Lasă-mi-1 mie, Pachiţo.
— I-auzi!
După ce ieşi Pachiţă, Sonia se întinse îmbrăcată pe divan — cu ochii închişi, cu mînile sub cap. Se gîndea la puişorii care trecuseră prin odaie, înviorînd-o graţios... Şi-i închipui ciugulind iarba fragedă... Murmură gînditoare:
„Vine primăvara, vine primăvara..."
Se sculă, îşi acoperi umerii cu un şal turcesc răsfrînt pe speteaza unui scaun, micşoră lampa încet-încet, pînă se stinse de  la sine.
în încăperea albă, cu ziduri groase şi bătrîne, noaptea îşi răspîndi clara frăgezime ca un parfum de violete într-un arhondaric de schit...
Sonia deschise o fereastră. Se aşeză de-a curmezişul pe pervazul adînc. Răcoarea crudă îi sărută nările, îi umezi tîmplele, înfiorînd-o toată, din creştet pînă-n glezne.
Primăvara...
Atîta nelinişte se însufleţea de pretutindeni, încît neclintirea nopţii părea încordare pentru o năvală — tăcerea, preajma unui muget sfîşietor.
...Livada moşiei, livezile satului din vale îşi înălţau crengile abia înmugurite, străpungînd umbra: pîlcuri-pîlcuri de cerbi sihastri, fugiţi grămadă din păduri — opriţi la pîndă pe hotarul nopţii... Vedeai suflările lor calde aburind văzduhul. Simţeai pămîntul scurmat de neastîm-părul copitelor; simţeai nările lor căscate adulmecînd cu boarea, zările, depărtările; simţeai dîrza încruntare a coarnelor ruginii.
Şi aşteptai din clipă în clipă. Şi aşteptai izbăvitor să răsune galopul plin al Celei-multrîvnite — dezlănţuind prăpădul: prăbuşiri de copite; trosnet de coarne izbite, sfăr-mate; mugete jalnice sau biruitoare... şi sînge cald, bogat ca umbra de rubin a toamnei... sub ochii blînzi şi umezi ai cerboaicei-, nălucită în argint de lună şi în pur-puri de măcel...
...Sonia tresări: răsunase un ţipăt?
Din fundul livezii, două umbre se desprinseră în goană. Le zări: se fugăreau; se apropiau. Le auzi ropotul — le lămuri.
Se aplecă pe fereastră, desfăcînd crengile zarzărului de la geam, şi desluşi trupul înfuiorat al unei ţigănci pesemne, cu salbe sunătoare pe grumaji fugărită de un flăcău.
îşi simţi sufletul tîrît în fuga lor şi inima zvîcnind mai viu:
— O ajunge... nu... a scăpat... a prins-o... iar a scăpat-o... o!
36
37
învăluită în braţele flăcăului, ţiganca se zbătea mlădie, zgîriindu-1, muşcîndu-1. O doborî.
Sonia tremura. închise ochii, se făcu mică, zgribulin-du-se în ea — spăimîntată şi firavă în faţa primăverii.
„Reîncep. M-am odihnit puţin: ostenesc atît de uşor!
Mi-e inima o minge nervoasă cu care nu ştiu să mă mai joc: o strîng în mine cu teamă parcă să nu se spargă, şi-mi scapă, şi sare pripit, cu hopuri tot mai repezi, mai mărunte — pînă ce stă, dureros de încordată.
...Any, mi-e dor de sănătatea cu obraji de măr domnesc, de robusta sănătate care scutură viaţa rîzînd, în clipe coapte şi elastice ca zarzărele arămii din pomi bogaţi; de sănătatea care-adoarme şi deşteaptă hărniciile cuminţi — mi-e dor de mine de odinioară.
O! preajma primăverii e povară pentru o biată convalescentă !
Tu nu mai ştii, tu ai uitat urgia primăverii de la ţară! Abia de-o mai zăreşti pe cea de la oraş ! Şi cum s-ar putea asemui, drăgălaşa, zburdalnica fetiţă cu ochi verzi şi grai ciripitor, care de-a lungul uliţilor voastre, dănţuind, îşi oglindeşte rîsul alb în zarzări şi în pruni, şi pune pete de carmin pe gura florilor de piersic, ş-apoi se înfăşoară şi se desfăşoară în vălul florilor de măr — cu apriga ibovnică a ogoarelor!
încolăciţi sub cerul larg, pămîntul şi cu primăvara sînt două trupuri goale — două guri flămînde care se muşcă adînc.
Văzduhul tot miroase a iarbă, şi crîngurile-s vinete de violete.
Sonia"
— Unde eşti, duducuţă?
— St... că doarme, îşi răspunse Pachiţă cu glas tare, rînduind tablaua cu lapte, apă şi dulceaţă pe măsuţa de noapte.
După ce îndreptă mucul candelii aprinse sub iconostas, se apropie în vîrful picioarelor de divan:
— Doarme!... Frumoasă-i, bat-o norocul! Cam slăbuţă numai!... Lasă, c-o îngrăşăm noi!
îşi scoase din păr, de sub broboadă, o panglicuţă roşie, pe care o agăţă cu un bold desprins de la piept în scoarţa păretelui mărginaş:
— Ptiu-ptiu! Să nu te deochi!
Iscodind cu o căutătură ageră prin toate ungherile odăii, zări pe măsuţa de scris o cutie deschisă. Luă din ea, fără şovăire, un pumn de ţigări aurite pe care le ascunse în sîn. Mai luă din treacăt o sticluţă rătăcită printre cărţi, pe o poliţă-colţar; o duse la nas, destupînd-o, şi se oţărî: era iod. Apoi ieşi, oftînd.
Sonia deschise ochii împovăraţi de nesomn, se ridică sprijinindu-se într-un cot, întoarse perna pe dos şi se culcă iară.
...Capetele perdelelor de borangic se înfiorară alene, se mlădiară spumos: odaia se umplu de noapte şi de lună proaspătă. Luminiţa candelii se stinse deodată: buzele sfinţilor de pe icoane o suflară? Perdelele oftară adînc, răscolite, şi, cu o fîlfîire şerpuitoare, strînseră în braţe moi trupul fugar al vîntului...
II
... Do-re-mi-fa-sol-la-si-do... do-si-la-sol-fa-mi-re-do...
Sunetele gamei alergau unele după altele, mereu-me-reu, ca un cîrd de şcolăriţe în cămeşi de noapte pe paturile dormitorului: dintr-un capăt în celălalt — şi iar îndărăt.
Ştefanei se deşteptă, neluînd în seamă gamele. Gîndi doar atît: „Nu cîntă Suzica". Asta însemna: cîntă Sonia.
Deşi treaz de-a binelea, nu se hotărî încă să deschidă ochii: mai zăbovi în el.
Clipa care-i acoperea ochii cu minutele era darnica şi leneşa domniţă a clipelor lui. Cînd era mic, ea îi spunea că peste noapte au venit şi au rămas sub perna lui: alune prăjite, migdale zăhărite, grămădite în cornete de hîrtie colorată; sau mere, calde ca dintr-un cuibar; ori soldaţi de plumb; ori răţuşte de celuloid, pentru băile de frunză de nuc. Şi nu-1 amăgea ! Pe atunci trăiau bunicii! Trecuseră anii
38
39
copilăriei — avea cincisprezece ani trecuţi acum. Sub pernă, fireşte, nu mai găsea nimic, decît doar cartea din ajun, dar aceeaşi clipă ştiută de demult îi aducea bucuria ori supărarea pe care celelalte clipe ale zilei nu făceau decît s-o împartă între ele, ascultătoare...
... Do-re-mi-fa-sol-la-si-do... do-si-la-sol-fa-mi-re-do...
Delaolaltă cu gamele, năvăliră bucuriile: vacanţa abia la început; cărţi de cetit din belşug; libertate nestînjenită; şi mai era ceva... parcă... poate...
Nemaigăsind nimic, deschise ochii: holdiţe de soare îmbelşugau covorul.
Coborîndu-se din pat, se îndreptă spre fereastră, căl-cînd leneş căldura de pe jos. Deschise geamul, răsturnînd în odaie ulciorul de răcoare uitat de noapte pe pervaz.
Se auzea cotcodăcitul găinilor, guruitul hulubilor, piuitul vrăbiilor şi alte sunete blajine sau isteţe. Ştefanei privi o clipă pe afară şi, lacom şi înfrigurat, începu din nou să-şi adune, să-şi socoată bucuriile lui. Şi le înşiră pe toate, preţuindu-le una cîte una; şi pe măsură ce şi le înşira, simţea că-i piere voioşia de la început, că se posomo-răşte. Era nedumerit: ce i se întîmplase? Se întoarse gîndi-tor spre pat...
Lăsînd la o parte bucuriile, se gîndi la supărări... dar nu prea avea!
De la o vreme, descoperi că într-adevăr ar avea o pricină de nemulţumire — dar atît de neînsemnată: Sonia! Odată cu venirea ei, îşi pierduse mai întîi odaia lui de totdeauna: odaia cu zarzărul de la geam, apoi întâietatea în casă. Sonia îi fermecase pe toţi: începînd cu mama lui, pe care — de cînd venise Sonia — n-o mai înăbuşea fumul de ţigară, numai fiindcă Sonia fuma... urmînd cu Suzica şi cu Nuni, care hotărîseră — cu mintea lor copilărească, ce-i drept — că Sonia cîntă la pian mai bine „chiar decît mămica" şi că e „mai deşteaptă decît Tefănel"... şi încheind cu Pachiţă, care se jura „pe ochii ei" că „duducuţă se îndoaie pe spate mai tare decît cuconaşul Ştefanei".
— Fleacuri!
Atunci?...
Ostenit de-atîta trudă în deşert, necăjit că-şi stricase dimineaţa şi poate ziua întreagă, Ştefanei hotărî cu glas tare:
— Bine! Atunci sînt trist! N-am decît să mă culc!
Se culcă fără chef: nu-i mai era somn... Şi, nemaigîn-dindu-se la nimic, se pomeni din senin vesel, uşurat — ca un ştrengar pus la colţ pentru vreo ispravă, cînd zăreşte, trăgînd cu coada ochiului prin oglindă, surîsul îngăduitor al părinţilor.
...Do-re-mi-fa-sol-la-si-do... do-si-la-sol-fa-mi-re-do..
Dimineaţa era naivă cu soarele şi cuiburile ei.
Sonia cînta sonatine. Cînd şi cînd, degetele ei poposeau pe luciul sonor, sprintene ca după o alergătură prin rouă după fluturi. Atunci, piuitul cuiburilor de sub streşini îngîna candoarea sonatinelor.
La spatele Soniei, Nuni, suită pe un taburet — ca să fie mai înaltă decît clapele — privea mai mult decît asculta. Ea cunoştea pe nume fiecare deget al Soniei. Agerimea, felurimea mişcărilor muzicale şi uneori repeziciunea lor o minunau ca o joacă de băieţi.
Căpuşorul ei plinuţ şi rumen de păpuşă a piersicilor se apleca pe nesimţite. Minutele ei pluteau ritmat deasupra acordurilor, părînd că dezmiardă şi scutură lăcrimioare îmbrobonate.
— Sonia, da' tu de ce nu porţi inele? şopti ea la urechea Soniei, vrînd parcă să nu afle sonatina de întrebarea ei.
— Aici îmi erai, floarea-mirării?
Lăsînd sonatina neisprăvită să murmure fărâmiţată în coardele metalice, ca o ploiţă pe un talger, Sonia înălţă pe Nuni de subţiori, aşezînd-o pe genunchii ei.
Un bondar castaniu intră pe fereastră, tîrînd în zborul lui o notă zbîrnîitoare de violoncel.
— Sonia, ne mînîncă !
închizînd ochii, Nuni îşi ascunse capul cu o spaimă prefăcută la pieptul Soniei... Bondarul zbură afară. Nuni învie.
— Sonia... spune-mi o poveste!
Sonia privi romaniţele neastîmpărate din ochii fetiţei, îi dezmierdă părul, se gîndi şi începu zîmbind:
— Să vezi... Era odată un motan tare cumsecade — Motanschi-voievod — cărunt de bătrîn ce era, şi cam fudul de urechi...
40
41
— Cuum! ?
— Adică auzea cam greu. Ei...şi motanul nostru şedea tolănit toată ziulica pe o canapea şi moţăia. Aşa: moţă-ia... Şi şoricuţii, dacă au văzut ei şi-au văzut că Motan-schi doarme mereu, au început să-i fure mîncarea.
— Aşaaa?
Mirarea zbură din guriţa lui Nuni, lăsînd-o ca o cireaşă ciugulită.
— Aşa!... Şi bietul Motaiîschi, nemaiavînd de mîncare, slăbea văzînd cu ochii şi se tînguia: „Sărac de mine, sărac, mă uită stăpînii, ş-am să mă prăpădesc!"
— Săracu! Sonia, da' Motanschi ştia să vorbească?
— Sigur, învăţase el asta, fiindcă era bătrîn!
— Sonia, da' de ce nu s-a plîns Motanschi stăpînilor?
— Ştiu eu? !... Fiindcă nu vroia să-i supere... Ei, ş-a-tunci să vezi minune! Zîna-Laptelui, care iubeşte pe motani, s-a dus tîrîş-tîrîş pînă în cămară la Zîna-Zaharului şi la Zîna-Vaniliei, şi le-a rugat să pedepsească pe şoricuţi, că altminteri bietul Motanschi moare de foame. Şi atunci...
— Ş-atunci?
— Ş-atunci Zîna-Vaniliei împreună cu sora ei, Zîna-Zaharului...
— Sonia, erau surori?
— Sigur, Nuni!... Şi, cum spun, zînele amîndouă — supărate ele mai demult pe şoricuţi — fiindcă şoricuţii nici pe ele nu le lăsau în pace — s-au gîndit ce s-au gîndit, şi au născocit un pian mic, mic de tot: ca o cutiuţă de bomboane, cu clape albe de zahăr şi clape negre de vanilie, şi l-au aşezat în taină pe canapeaua lui Motanschi... Bun! Şi şoricuţii, mirosind a dulce, au venit grămadă — cu mic, cu mare — s-au căţărat unul cîte unul pe canapea, au cercetat pianul cu de-amănuntul. Şi unul dintre ei, mai inimos, şi-a ridicat lăbuţele de dinainte, le-a lăsat pe clape şi, văzînd că nu-i primejdie, a început să ronţăie feliuţele de zahăr şi bastonaşele de vanilie. Şi pe cînd ronţăia el mai bine, iată că pianul începe să cînte. Şi...
— Sonia, cum cînta şoricuţul?
— Uite-aşa, Nuni.
Luînd minutele fetiţei în mînile ei, Sonia începu să le picure, deget cu deget, pe clapele cele cu sunet subţire.
— Ce frumos!... Sonia, şi pe urmă?
— Şi pe urmă Motanschi-voievod a deschis un ochi... Adică nu! Pianul era fermecat, şi cum a început să cînte, şoricuţii au început să ţupăie, să ţupăie... fără să se mai poată opri. Şi ce să vezi! Un şoricuţ, în focul jocului, îl calcă pe Motanschi tocmai pe coadă! Atunci...
— ...Motanschi a deschis un ochi, urmă Nuni aprinsă.
— Daaa... L-a deschis şi pe celălalt, şi-a zburlit mustăţile, s-a stropşit, a întins laba... şi...
' - Şi?
— Şi iac-aşa a făcut...
încruntîndu-se amarnic, Sonia cuprinse capul fetiţei cu degetele înţepenite în chip de gheare şi îl acoperi cu sărutări.
— Sonia, Sonia, se scutură Nuni, nu i-a mîncat Motanschi pe şoricuţi??
— Nu ! I-a iertat, fiindcă erau mititei şi jucau frumos. Nuni oftă uşurată. Apoi, gîndindu-se la încruntarea
motanului şi la spaima şoricuţilor, începu să rîdă cu toţi clopoţeii hazului copilăresc.
Ştefanei, aşezat pe divanul din fundul salonului, cu cartea pe genunchi, întoarse fila surîzînd. începînd rîndul de sus al filei următoare, băgă de seamă că ascultase povestea în loc să cetească.
— Nu mai am linişte în casa asta! 4
Din odaia de alături se porni un ropot, o năvală. Uşa se deschise cu zgomot, şi Suzica dădu buzna în salon, urmată de Pachiţă, strigînd pe nerăsuflate:
— Poftim la dejun, Sonia. Eu am ajuns înaintea Pa-chiţei!
— Vă pofteşte cuconiţa la masă, uf, era să mă răstoarne! Glasul gros al Pachiţei şi glăsuşorul Suzicăi răsunară
odată.
Sonia închise pianul şi se îndreptă spre uşă, ţinînd fetiţele de mînă, de o parte şi de alta a ei. Alaiul trecu prin dreptul lui Ştefanei.
— Bună dimineaţa, Ştefanei. Cînd ai intrat? Nu te-am auzit.
— Bună dimineaţa, domnişoară, mai demult, ceteam.
— Pachiţo, ce-avem la dejun?
42
43
— Numai poftă de mîncare să ai, duducuţă, c-avem mămăliguţă cu caş proaspăt şi cu ochiuri, miel fript cu salată de fetică...
...După ce ieşiră toţi, Ştefanei se ridică de pe divan, morocănos: „Gălăgioşi mai sînt!" Plecînd spre uşă, zări o batistă căzută pe covor. O ridică: iniţiala „S", brodată într-un colţ, arăta că e a Soniei. Cu o mişcare nepregetată, de copil care priveşte prin gaura cheii, o apropie de nări: mirosea simplu, a olandă de curînd spălată şi a levănţică: „Să i-o duc...?" Dînd din umeri, o lăsă să cadă jos. Tre-cînd prin faţa oglinzii, se opri: îşi trase în jos, de jur împrejur, marginele bluzei ruseşti; îşi netezi cu amîndouă mînile părul castaniu, descoperindu-şi fruntea scurt arcuită; se privi lung: ar fi vrut să fie foarte frumos, fără să ştie de ce! Oare era?... Porni la masă.
...în salon rămase numai batista pedepsită.
Cu capul descoperit, purtînd pe braţ pelerina cenuşie, ale cărei pulpane atîrnau prin iarbă, Ştefanei intră în livadă, lăsîndu-se în voia paşilor.
Ar fi putut merge cu ochii închişi oriunde prin livadă! Copilăria cu genunchii zgîriaţi l-ar fi călăuzit pretutindeni, din pom în pom, ca pe un voievod orb, prin potecile cucernice ale norodului său.
...Lăsase livada astă-toamnă cenuşie de ploi, împotmolită în glodul mohorît; o regăsea ageră, plină de cer, înmugurind.
...în cale îi ieşiră merii, vişinii, piersicii, renclozii... Şi rînd pe rînd, buzele lui murmurau:
— Iată merii; iată vişinii; iată piersicii...
Aşa cum ar fi spus: „bine v-am găsit, merilor"; „bine v-am găsit, vişinilor"; „bine v-am găsit, piersicilor"...
...Ocoli întreaga livadă, şi la urmă de tot se îndreptă spre pomul dintre toţi mai drag, spre zarzărul de la geamul foastei lui odăi: „S-a mai schimbat oare?" Şi-1 amintea de cînd era mic: şi el, şi zarzărul. Copilăriseră... Crescuse cu încetul, rîzînd cu dinţii de lapte ai mugurilor fiecărui
april, înălţîndu-se pe treptele primăverilor, spre fereastra odăii. Şi într-o dimineaţă neuitată, copilul în cămaşă de noapte şi pomul în cămaşă de flori îşi întindeau mînile la geam — pe pragul prin care zarzărul intra în odaie cu vîntul şi cu soarele...
...îl văzu de departe, şi-1 auzi, şi se grăbi să-1 întîmpine. Pe zidul alb, zvîntat de soare, crengile se desprindeau armonioase, ca braţele înălţate în ritmul unui început de dănţuire; mulţimea mugurilor ţesea un abur umed de mărgăritare ruginii. Părea îmbujorat zarzărul, şi surîzător, ca obrajii bucuriei...
„Iată şi banca !" O biată bancă fără de spetează, putredă şi zbîrcită, pusă sub zarzăr să fie uliţă căderii florilor şi frunzelor, tumbelor zarzărelor. Ştefanei o iubea fiindcă şedea sub zarzăr totdeauna.
Se întinse pe bancă cu faţa în sus, aşternîndu-şi pelerina drept căpătîi. Soarele se sculă de pe bancă.
închise ochii şi simţi mai bine, mai aproape căldura rîzîndu-i pe faţă. îi deschise, şi văzu crengile şi mugurii şi o vrabie, şi i se păru că vede sufletul şi fericirea lui oglindite în ochii albaştri ai cerului. Iar îi închise: era aşa de bine şi-n el, ş-afară!
îşi lăsă braţele să atîrne în jos. Cu vîrful degetelor simţea clipind ierburile.
Braţele i se legănară tot mai încet, tot mai domol, pînă cînd, blînd, somnul se statornici.
...Trupul lui era o barcă, cu vîslele atîrnînd lenite, deasupra căreia primăvara învolbura pe nesimţite pînzele de flori ale zarzărului înmugurit.
...O fată îndrăgostită de părul ei, de parul ei atît de lung, că — despletit — o plouă toată pînă la călcâie... şi moale ca polenul dus de vînturi... ş-atît de cald, ş-atît de blond, că-nvăluite-n el s-ar coace piersicele mai aprins... şi atît de luminos, că dacă ochii ei ar plînge, în el ar rîde curcubeie...
O fată goală, ascunsă în părul ei, îşi coace trupul, şi cîntă, şi rîde, sărutîndu-şi părul: amiaza singură sub cer, soare, albine...
44
45
...Ochii Soniei înverziră de sub gene. Se dojeni singură:
— Iar am aţipit, şi la noapte n-am să mai pot dormi! Nuni oftă uşurată, văzînd că Sonia s-a deşteptat. Ca
să nu-i tulbure somnul, stătuse locului pînă atunci, vorbind păpuşei la ureche, deşi păpuşa n-avea urechi. Astfel, Nuni izbutise să-şi vorbească singură, la ureche.
Toate sunetele agonisite în căpuşorul ei se risipiră darnic în hohote de rîs, ca bănuţi de argint rostogoliţi dintr-o puşculiţă spartă.
— Ce-i, Nuni?
Rîsul fetiţei conteni. Privind galeş păpuşa:
— Puşo, roagă tu pe Sonia să ne ducă la plimbare!
— ...!
Sonia se ridică de pe divan alene, cu mişcările învăluite în moliciunea somnului şi în căldura soarelui ca în faldurile unui şal veneţian.
— Vai! ce-i în capul meu!
Un vălmăşag lucios de tumbe brune nelinişti luciul oglinzii ovale: părul Soniei după somn.
Luînd de pe măsuţă un flacon şolduros, cu potcap de argint aurit, i-1 încredinţa lui Nuni:
— Ţine-1 bine şi desfă-1 cu băgare de seamă... dacă vrei să ne plimbăm !
în timp ce fetiţa, devenind gravă deodată, desşuruba dopul, Sonia începu să se pieptene. Pe rînd, pieptenele şi peria biruiră buclele îndărătnice, pînă cînd — supuse — alunecară de o parte şi de alta a cărării, pe tîmplele palide, pe obrajii cireşii de somn, încolăcindu-se mocnit în jurul grumajilor.
Sonia înălţă ochii, pe sub sprincene: prea era linsă!
Scutură capul: buclele o năpădiră ca un stol de păsări bunduce. Nuni începu să rîdă:
— Sonia, tu te joci, şi Nuni face treabă!
— Lasă, Nuni, că vine şi răsplata!
Nuni zîmbi; îşi luase singură răsplata: o pată umedă de parfum pe rochiţă.
— Sonia, cum se cheamă parfumul tău?
— Eau de lavande.
— Levant ică? !
— Da, Nuni!
— Sonia, da' levănţica parcă-i albastră! De ce nu-i şi parfumul la fel?
Sonia ridică din umeri, încurcată...
— Nuni dragă, nici ploaia nu-i albastră, şi doară cade din cer!
— Ce păcat!... Sonia, Sonia, îmi dai în ochi! Sonia! Cu faţa încreţită de plăcere, fetiţa primea botezul dorit din mînile Soniei.
— Sonia, toarnă-mi şi pe mîni!
— Na! na! ţigăncuşo !... îţi ajunge?
O adiere călduţă flutură prin toate ungherele, ş-atît de firesc se îmbină cu suflarea florilor de luncă, încît încăperea păru că respiră lung, prin geamurile deschise, îndepărtata mireasmă a cerului albastru...
Ştefanei se deşteptă.
Două mîni calde îi apăsau ochii. Şi un parfum, cunoscut parcă, îi pătrundea prin nări, neliniştindu-1. Cine era?
îşi aminti deodată batista căzută pe covor, parfumul de levănţica... Şi fiindcă nu vroi să se teamă, se temu tare, tare de tot. închise ochii mai strîns şi fugi afund în el, ducînd fiorul parfumului de levănţica.
— Tefănel, da' tu nu te mai scoli?
— Tu erai, Nuni!... Ce-nseamnă glumele acestea? Sărise de pe bancă drept în picioare. Glasul răsunase
aspru, ca şi privirea. Zărind-o pe Sonia la cîţiva paşi de el, se înroşi. Plecă ochii în jos.
— Bine, Ştefanei, de ce eşti aşa brutal? Nu ţi-a făcut nimica fetiţa!
Auzind vorbele Soniei, Nuni se hotărî să fie nenorocită şi fugi, izbucnind în plîns. .
— Lasă, Nuni, că nu-i nimica! Nuni... Nuni... Sonia porni prin livadă, după fetiţă.
Rămînînd singur,_ Ştefanei se simţi, rînd pe rînd şi de-laolaltă, ruşinat, stînjenit, mînios, nedumerit, trist, umilit...
'46
47
Se aşeză din nou pe bancă. Şi ridicînd ochii în sus, privi lung crengile zarzărului, întrebîndu-le parcă dacă vor înflori sau vor plînge.
*
— Hai, Ştefanei, împăcaţi-vă: cere frumos iertare lui Nuni.
De la spatele fetiţei, frăgezite de plîns şi de alergătură, Sonia se uita rugător la Ştefanei. Sub marginile plecate ale pălăriei de pai albastru, care-i umbreau faţa, ochii ei luceau mai verzi, mai umezi...
înălţînd-o pe Nuni în braţele ei, îi apropie obrazul de al lui Ştefanei.
O sărutare zbură gureşă: a lui Nuni.
Ştefanei îşi lipi numai buzele închise de obrazul fetiţei: se sfia să sărute cu adevărat, sub surîsul buzelor de zmeură, pitit îndărătul lui Nuni, în umbra pălăriei albastre.
— Ştefanei, nu ştii să săruţi! Uite-aşa se sărută. Mute, sărutările se topiră lung, pe un obraz şi pe celălalt.
Obrajii lui Nuni răsăriră căpşunii.
— Aşa! Acuma sărut-o şi tu... din toată inima! Ştefanei se aplecă spre Nuni, cu genele tremurînd... şi
o sărută pe frunte.
*
...Pe geamul larg deschis, al zării de apus, nourii de seară îşi revărsau învăpăiatele căderi de măcieşi. Desprins din purpurile lor bogate, soarele căzu...
Amurgul se înălţă învăluit în umbre albăstrii şi-n luciri roşii, răspîndind miros de ierburi, ca o ţigancă despletită, cu maci în păr şi maci în gură...
— Mămăică, roagă tu pe Sonia să cînte ceva!
— Suzico dragă, poate că-i ostenită, poate vrea să se culce!
48
— Eiii, mamă! Spune-i tul
Urmată de Suzica, doamna Balş intră în salon, ţinînd în mînă un sfeşnic cu luminarea aprinsă. Sonia fuma, aşezată pe divanul de lîngă geam, cu Nuni în braţe. Fetiţa îi şoptea ceva, alungind cu minutele rotocoalele de fum care uneori aşterneau o perucă pudrată pe cîrlionţii ei.
— Ce uneltiţi acolo?
— Nuni mă roagă să cînt. Suzica izbucni:
— Şi eu, şi eu !
— Ce te faci, Sonia? Cu soborul nu poţi lupta!
— Mă supun... cu o condiţie!
— S-o auzim!
— Cîntăm împreună.
— Sonia-Sonia! Asta-i curată răzbunare! Mînile mele-s bune doar pentru făcut dulceţi şi cozonaci! Ş-apoi, nici n-am mai pus mîna pe pian de-o groază de vreme!
— Nu-i adevărat, mamă! Cînţi foarte bine!
Glasul lui Ştefanei izbucni aproape mînios. In faţa Soniei, vorbele mamei lui — deşi glumeţe — îl umileau. Fetiţele îi ţinură isonul într-un glas:
— Cîntă cu Sonia, mămăică!
— Te rog, mămăică!
— Hai, mămăică!
— Bine-bine! M-aţi asurzit. Cînt. Suzica deschise repede pianul.
— Eu întorc filele.
— Şi eu bat măsura, adăugă Nuni de pe genunchii Soniei.
— Ce cîntăm, Sonia? Cruţă-mă numai! Cercetară împreună un vraf de note...
— Să încercăm Sheherazada!
— ...Fie!... Am intrat în horă, trebuie să joc!
Se aşezară la pian: Sonia, la dreapta doamnei Balş. Suzica, la dreapta Soniei, pe un scaun cu trei perne, emoţionată.
— începem?
— începem...
— Cuconiţă...
49
Glasul Pachiţei căzu din senin, pîcîlind tăcerea. Toţi izbucniră în rîsete. Pachiţă, oprită în prag, nu se dumirea.
— Cuconiţă...
— Afară ! Afară ! Afară !
Pachiţă fugi de sub grindină. Rîsetele se potoliră... Urmă un răstimp de tăcere... De o parte şi de alta a pianului, masivele policandre de aramă, fluide în capetele luminărilor aprinse, se înălţau ca doi şerpi ruginii cu nenumărate capete de foc, păzind intrarea unei peştere vrăjite...
...întîiul acord împodobi tăcerea, înscriind—-cu o şer-puire de rubine şi peruzele —- litera muzicală de la începutul basmului celor „o mie şi una de nopţi".
„...Cadînele! Ce grele-s genele cadînelor, şi ce puternică e patima care-şi îndoaie aşa uşor zăbrelele"...
Ştefanei îşi răsturnase capul pe spate. Ochii lui visau, atît de negri, că ovalul feţii părea palid ca lumina lunii căzută pe mure.
„Mai este mult oare?" gîndi Nuni, care ştia că după ce isprăveşte muzica vine dulceaţa."...Lasă, că mă trezesc eu !" Şi căscă.
...Strîngîndu-şi tîmplele în mîni, Ştefanei privea noaptea cu ochii toropiţi.
înstelări fugare înfiorau zările ca scînteierea unui păr îmbelşugat, pieptănat prin întuneric.
...Acordurile înteţite, frînte, dezlănţuite se năpusteau stridente, ca trupuri goale de gitane, alergînd pe pajişti lungi de jar.
...Ştefanei îşi strînse genunchii unul în altul, apropiin-du-i de bărbie; îşi apăsă mai tare tîmplele. îşi ţinea capul dogorit în mînile reci, ca un potir în care ard garoafe roşii cu mireasma înverşunată de preajma furtunii...
...Cu trupul învoit de sevă, primăvara se ridicase din ierburi şi intrase în odaie, ademenită de mirodeniile basmului oriental.
— Uf! Nu mai pot! Eşti mulţumită de mine, Sonia?
— Mulţumită?... Sînt umilită!
— Făţarnico! Suzica, spune Pachiţei să aducă apă şi dulceaţă!
Sonia se ridică de pe scaun îmbujorată, întinzîndu-şi mînile ostenite:
— ...A adormit Nuni! Priviţi-o ce drăgălaşă-i! Fetiţa adormise, căzînd cu faţa pe divan. Nemişcarea
trupului o arăta tot sprintenă; părea doar aplecată, pentru o clipă, să sărute mîna somnului.
— Vai! Nu mai am ţigări! Sonia privi prin salon...
— Ştefanei, fii tu bun şi adă-mi din odaie cutia cu ţigări: o găseşti pe măsuţa de scris... sau pe poliţă... în sfîr-sit, o găseşti undeva!
— Poftim?
— Bravoooo! Şi tu ai adormit, Tefănel? Repetă răspicat rugămintea.
îndată ce ieşi din salon, Ştefanei se sprijini de peretele coridorului, cu ochii tulburi. O înfrigurare ascuţită îl străbătu, vuindu-i în urechi...
— Ce trebuie să fac?... A! Să-i aduc ţigări.
Intră repede în odaia Soniei şi se opri pironit pe prag — pe pragul foastei lui odăi — ca şi cum din nebăgare de seamă ar fi intrat într-o încăpere străină, fără să bată la uşă: prin întuneric, îl întîmpinase parfumul de levănţica.
—• Unde-s ţigările?... Pe măsuţă... Pe măsuţa de scris.
începură să i se deprindă ochii cu întunericul. Desluşi măsuţa joasă — odinioară, măsuţa lui de jucării. Dibuind prin umbra din ce în ce mai străvezie, se apropie de măsuţă, luă cutia şi, în loc să plece, se opri în mijlocul odăii, respirînd întunericul... O suflare răcoroasă, ca de fîntînă adîncă, îi netezi obrajii. Şi abia atunci luă în seamă geamul deschis, crengile zarzărului. Se deşteptă de-a binelea. Uitase de zarzărul lui... şi poate înflorise, şi poate căzuse bruma pe florile plăpînde!
încălecînd pervazul tereştrii, se aplecă spre crengi, le pipăi îndelung —• căutînd cu degete înfrigurate, de orb, surîsul chipului drag...
— N-ai înflorit încă! Lasă, că nu cade bruma!
...Cu izbucniri melodioase în glas, alunecînd în curbe galeşe sau răsucindu-se-n spirale moi, zvîcnind în salturi
50
51
sprintene, frîngîndu-se într-o oprire scurtă din care iară s-avînta, Sonia venea pe coridor, cu paşi povestitori de Sheherazade...
— Vai de mine! Ai căzut rău, duducuţă?
Pachiţă, care venea domol în urmă, cu luminarea şi ţigările, ridică pantoful zvîrlit ca din praştie, punîndu-i-1 în picior.
— Cinci ţigări, răsplată, pentru culegătoarea de papuci !
— Sărut mîna, da' ţi-a trecut?
— ... Ştii ce, Pachiţo? Eu mă fac dansatoare şi te iau cu mine!
— Doamne, duducuţă? Ce-ţi mai trece prin minte! Intrară în odaie. Sonia se azvîrli pe divan, lepădîndu-şi
pantofii cu o smuncitură a picioarelor. Pachiţă se muncea să aprindă lampa.
— Ei, Pachiţo, vii cu mine?
— Ira, duducuţă! Se mai poate una ca asta?!
— Ira, Pachiţo ! Da' eu nu ţi-s dragă?... Şi unde mai pui: bani, flori, parfumuri, mătăsuri... trăim împărăteşte, Pachiţo! Vezi şi ţări străine! Şi cîte şi mai cîte!
Pachiţă oftă din greu şi murmură ca pentru sine:
— Ehei! Ce păcat că nu-i mai mare cuconaşul Ştefanei l
— Ce?
Pachiţă se bătu peste gură:
— Ia, o vorbă!... Da' zău c-ar fi bine!
— De ce, Pachiţo !
— Iac-aşa! Nu te-ai mai duce: ai rămînea la noi.' Lămurind în sfîrşit gîndul Pachiţei, Sonia se încruntă
în şagă:
— Cţţţ, Pachiţo!
— Duducuţă... da' ţigările?
— Numai două-ţi dau: pedeapsă fiindcă spui prostii! îi dădu un pumn întreg.
— De-acu mă duc; sărut mîna, duducuţă! Somn uşorf
— Ce-i?
Capul Pachiţei se ivise din nou prin uşa întredeschisă.
— Duducuţă! Să nu pomeneşti cuconiţei de ce ţi-am spus î
— Piei!
Sărind de pe divan, începu să se dezbrace cu mişcări repezi, iscusite: rochia lunecă de-a lungul trupului şi foşnind i se încolăci la picioare...
Amintindu-şi de vorbele Pachiţei, zîmbi:
— Auzi ce-i vine-n minte !
Dezbrăcîndu-se mai departe, se gîndi în treacăt la Ştefanei: îl văzu tăcut, lăuntric; cu glasul înăsprit de timiditate şi de adolescenţă; cu mişcările ostenite armonios de copilăria din care abia ieşea, ca după un lung înot în mare.
— Ce s-o fi ascunzînd în capul lui?
Punîndu-şi cămaşa de noapte, cu braţele duse deasupra capului, zări în oglindă palida zvîcnire împietrită în sîni. îşi aminti mirările nevinovate care-o îngîndurau pe-atunci cînd adolescenţa sufla molatec în pieptul ei de copil, ca o adiere în somnul perdelelor de vară...
îmbrăcă un chimono, micşoră lampa; se rezemă cu coatele de pervazul ferestrei deschise...
.. .Primăvara era un val uriaş, care-nălţase întregpămîntul în verdele lui avînt, şi care din clipă în clipă avea să se pră-vale spart, înspumînd livezile, înverzind pădurile.
III
...Sonia se întorcea de la crîng. O ademenise plimbarea, ca o primejdie, şi o înfruntase.
Ca să ajungă la crîng, trebuia să răzbată prin satul plin de cîni, la capătul căruia se oprise o şatră de ţigani; să urce şi să coboare spinarea blîndă a unui deluşor; ş-apoi să intre în  crîng — şi  să iasă.
...O lătraseră dulăii, silind-o să alerge prin zarva hămă-irilor ca o dănţuitoare printre lănci, în zvonuri îndîrjite de talgere de-aramă. O înconjuraseră dancii, stîrniţi de paşii ei, ca diavoleşti vîrtejuri de vorbe şi de zdrenţe; se dezbărase de ei, dăruindu-le toate ţigările, fiindcă bani n-avea. Suise şi coborîse deluşorul care se da de-a dura cu vîntul şi cu ierburile, cu florile şi fluturii... Şi intrase în crîng atît de veselă de truda ei, încît luase-n braţe cel dintîi copac şi-1 sărutase...
52
53
— Să-ţi ghicească baba, prinţeaso ! se răsti către Sonia o ţigancă tînără, momind-o cu ochii măslinii.
— N-are bani prinţeasa! Vino la curte după amiază.
— Da-i babei o floricică, că tot îţi ghiceaşte baba! Un ţigan înalt, cu plete lungi, se opri lîngă ele, încruci-
şîndu-şi braţele pe piept, trufaş ca un plop negru. Ochii lui stăruiră aprinşi pe trupul Soniei; ochii ţigăncii se înăspriră.
Sonia porni degrabă înainte, lăsînd în urma ei o bulboană de sunete mînioase, pe două glasuri.
— Degrabă a mai întinerit baba!
...La intrarea în sat, un bou întoarse capul după ea şi o privi cu atîta gravitate, încît întoarse şi ea capul, cam înfricoşată, gata să-i spuie „bună dimineaţa".
— Vă sărutăm dreapta.
O ceată de ţărani cu sumanele pe umeri o salutară dela-olaltă, cu gestul larg şi paşnic al cumpenelor de fîntîni.
...Din urmă, de departe, răsuna un trap de cal: o toacă înăbuşită, mai înteţită pe măsură ce se apropia.
Abia avu răgaz să se ferească. Deasupra ei răsună smun-cit, din fugă, într-un nour de colb:
— Bună  dimineaţa, domnişoară!
— Ei, Ştefanei!... mulţumesc pentru pudră! Ştefanei opri calul pe loc, descăleca şi, ţinînd într-o
mînă dîrlogii, pălăria în cealaltă, se apropie de Sonia, zîmbind:
— Iartă-mă, domnişoară, te-am zărit prea tîrziu!
— Nu face nimica: mă şterge Pachiţă! De unde vii?
— De la o moşie din apropiere: cu treburi... Sonia dădu din deget:
— Ştefanei, Ştefanei! Mă duc cu jalbă la mama! Ştefanei se întoarse cu vioiciune spre cal, netezîndu-i
fruntea:
— Cuminte băiatu, cuminte !
...Intrînd pe poartă, fură întîmpinaţi de d-na Balş, care-i zărise apropiindu-se din cerdac.
— Uşărnico, de unde-mi vii?
Sonia întinse pumnii plini de flori, ca o ulcică.
— Ai fost la crîng?
— Fireşte!
— Vai de mine! Singură?
—-...Şi m-am întors teafără!
— Do'amne-Doamne!  Ştefanei,  ce  răspuns  ai adus?
— Ne trimite seminţele după amiază, mamă. Vezi, domnişoară ! urmă Ştefanei dojenitor către Sonia.
•—■ Ce s-a întîmplat?
— Nimic !  îl necăjesc pe Ştefanei!
*
„Ce-am să fac eu toată după-amiaza?" se întrebă Ştefanei sincer, urmărind pe geam alunecarea silnică a unui nou-raş pornit parcă să hotărnicească cerul.
Se întinse pe pat.
„Cum îmi mai pierd vacanţa!"
îşi încreţi faţa, trecîndu-şi palmele peste ochi, cu o apăsare ursuză.
.. .Murmurul albinelor stăpînea tăcerea începutului amiezii ; din ierburi se ridicase în pomi, ca un ghioc cules din valuri şi dus la ureche, cu vuietul lor...
Ştefanei îşi ispiti urîtul, înşirîndu-şi bucuriile risipite pe-afară: Livada... zarzărul... călărie... O uşoară tresărire lăuntrică; alt nimic.
„Ce om sucit mai sînt!"
...îşi aminti o întîmplare de la şcoală, din anul trecut: profesorul de limba română avea un băiat coleg cu dînsul. în ajunul tezei hotărîtoare, pe bimestrul al patrulea, băiatul aflase întîmplător subiectul şi-1 destăinuise celorlalţi în schimbul unei cutii cu bomboane: „Despre epopee". Ştefanei stăpînea literatura mai presus de orice teză. Cei mai mulţi dintre colegi, însă, făcură îndeaproape cunoştinţă cu epopeea şi cu eroismul, de-a lungul unei nopţi istovitoare. La ora nouă fără cinci profesorul se aşeză pe catedră: „Veţi scrie despre epopee: aveţi un ceas întreg". Condeiele înfrigurate începură cu: „Epopeea este...", căci titlul înfrumuseţa caligrafic fruntea paginei cu mult înainte de intrarea în clasă: pentru cruţare de timp !... începură să se audă pălmui-rile uscate ale întîilor pagini întoarse în goană... Ştefanei privea, asculta, medita—dar nu scria nimic; atîta hărnicie se desfăşura în jurul său, încît îl cuprinsese lenea ! Căpătase nota unu la teza de română fiindcă nici titlul nu-1
54
55
scrisese ca lumea. In loc de: „Despre epopee", scrisese distrat: „Epopee la limba română".
„...Ca şi atunci", gîndi Ştefanei, ascultînd murmurul necontenit de-afară.
Cineva ciocănea în partea mai de jos a uşii.
— Intră, Nuni!
O ghicise, privind neliniştea clanţei.
Nuni intră, închise uşa la loc după oarecare luptă cu aceeaşi clanţă şi se apropie cu paşi mărunţi de patul lui Ştefanei. Era gătită: pantofi albi cu fionguri late; şosete albe, bine statornicite pe picior; rochiţă scurtă de mătasă, tot albă, fireşte. Mergea cu băgare de seamă, simţindu-şi găteala primejduită la tot pasul.
— Ce-i, Nuni? E ziua ta?
— Ei!
Fetiţa zîmbi tainic şi recită:
— Tefănel, Sonia te pofteşte să iei ceaiul la dînsa în odaie, la patru (făcu o pauză pentru respiraţie), împreună cu noi. Şi nemaiputînd înăbuşi vestea, izbucni: Tefănel, este îngheţată de vanilie şi zahăr ars. Suzica a văzut-o pe Pachiţă cum învîrtea, urmă ea retoric. Vii, Tefănel?
— Nu pot veni; mă doare capul: aşa să spui. Fetiţa îl privi nedumerită:
— Cum, Tefănel? Nu mănînci îngheţată de vanilie şi zahăr ars!?
— Lasă, Tefănel, îţi aduce Nuni, hotărî fetiţa, alinîn-du-şi închipuirea de o aşa de mare nenorocire.
După ce plecă Nuni, Ştefanei privi în gol cîtăva vreme... „Adică de ce nu mă duc la ceai?..." „Fiindcă n-am chef!"
Şi ca şi cum casa întreagă i-ar fi devenit deodată străină, duşmănoasă, simţi nevoia să iasă cît mai degrabă, să scape de casă.
...Şi se furişă afară, cu sufletul Cenuşăresei din basmul de  demult cetit.
...Pornind ain satul alb prin pacea asfinţitului, bătaia toacei trecu înainte, răsunînd prin tot văzduhul: paşi de căprioară  deasupra cerului...
56
De ce-au înflorit zarzării? Se duc la denii?
*
...O furnică lucioasă i se sui pe deget, gîdilindu-1.
Ştefanei ridică palma încrustată cu ţărnă şi fire de iarbă, privi furnica, încruntat... şi dîndu-şi bine seamă cît e de uriaş, se îmbuna: turtindu-şi din nou palma pe iarbă, răsfiră cinci poteci îngăduitoare pentru făptura rătăcită.
*
...Cu multă blîndeţă, soarele apuse prin rariştea de nouri albi  a zării.
Pe-acolo cerul ridicat din ierburi se înroşi, trentst-trep-tat, ca toamna crîngurilor de mesteacăn..
*
— Bietul Corbu! Tare-a mai îmbătrînit!
Ştefanei privi înduioşat cinele negru care păştea cu resemnare fire de iarbă.
Cînele se apropie de Ştefanei, cu sufletul umed în ochi, şi umil întinse capul, cerşind dezmierdarea sau ocara.
— Tare-ai mai îmbătrînit, Corbule!
...Cine ştie unde, un mieluşel, cu trupul îmbrăcat în lăcrămioare de lînă, cu mers mîhnit şi şovăielnic de copil în cîrje, behăi.
Şi nimeni, şi nimeni nu întinse mîna să şteargă o lacrimă prelinsă pe genele primăverii. Cine ştie unde...
*•
...Şi fiindcă era singur, şi fiindcă era în iarbă, Ştefanei dezmierdă iarba...
Şi iarba îi dezmierdă mînile...
*
...O zi întreagă a trecut domol, luminoasă şi s-a dus pentru totdeauna, cu clipele ei, cu clipele noastre.
57
Ştefanei rămase pe pămînt în urma zilei, ca un spic suflat de vînt dintr-un car cu fîn de-a pururi dus...
★
Noaptea ! Vine noaptea !
Poate că-i frig la noapte, poate cade bruma! Ş-aşa-i de firavă floarea de zarzăr, ş-atît de tînără! Luna!
Priveşte răsăritul lunii! Priveşte cum învăluie lumina ei floarea de zarzăr.
Ca o fetiţă care-aşterne şalul ei de lînă albă de pe umeri pe un copil care s-a dezvelit prin somn, uşor de tot, să nu-1 deştepte.
*
— Ştefanei dragă, ce ai?
— Mai nimic, mamă: ma doare capul.
Doamna Balş se aşeză pe marginea patului, începînd să alinte, îngrijorată, fruntea lui Ştefanei.
— Slavă Domnului! N-ai căldură! Ce-ai făcut după amiază? De ce n-ai venit la Sonia?
— Cum! n-a spus Nuni că mă durea capul?
— Ba da, dar am crezut că-s vorbe! Tu unde ai fost?
— Am cetit  în livadă.
— De nu-i fi răcit, Ştefanei! Cum te doare? •—Fruntea şi  ochii, ştii.
— Nu mai veni la masă; culcă-te. Poate c-ai cetit prea mult. Vrei să-ţi trimit ceva de mîncare?
— Nu, mamă... mă culc.
— Să-ţi închid fereastra?
— Las-o aşa: vine răcoare; mă învelesc eu bine.
Turnîndu-şi cîte puţin dintr-o sticluţă cu oţet de trandafir, doamna Bals îi netezi fruntea şi tîmplele, răcorindu-i-le.
— De-acum culcă-te; pînă mîne îţi trece. Şi mai lasă cetitul, Ştefanei dragă!
Doamna Balş ieşi fără zgomot, luînd de pe măsuţă paharul cu îngheţată topită: Nuni nu-şi călcase cuvîntul.
...Deşi era întuneric, deşi era singur, deşi minţise — Ştefanei nu zîmbi.
Se simţea convalescent, fiindcă de-a lungul unei amieze de primăvară fusese trist.
*
Un nouraş lunar albind din zbor înalt adîncul unei fîn-tîni: visul... _ ...?
Visul trecuse... De ce-i bătea inima ca în preajma unei fericiri? De ce-i venea să plîngă? îi era dor: de cine?
...Buzele se deschideau tremurînd, braţele se întindeau cu teamă de amăgire — spre cine? spre cine? — şi se deşteptase singur... Deschise ochii: nimeni, întuneric. închise ochii: nimeni, întuneric.
_...?
...Ochii îi străluciră, inima îi crescu. Şi proaspăt şi plă-pînd ca făclia de umbre a unui stînjenel, visul năluci: o lumină albastră care pogora îi chemase ochii. Şi, desprin-zîndu-se din ea ca dintr-un nimb, un chip numai gropiţe de zîmbete şi soare se aplecase asupra lui şi, lung şi blînd cum ai topi un frag cu buzele, îi sărutase gura... Undeva, pe o zare umedă, visul se stinse; sufletul se întunecă... Visase? Nimeni nu se aplecase asupra lui?... Atunci pentru cine toată dragostea din el? Pentru cine, pentru cine dorul şi mîhnirile cosite-n rouă?
...Noaptea era deasă în albăstrimea ei jilavă, ca parfumul  liliecilor  vineţi  după ploaie.
Demult la geam, Ştefanei se aplecă întrebător şi trist asupra nopţii: visase! Spre cine să-şi întindă mînile? Pe cine să înduplece?
...în basmul cu Cenuşăreasa, prinţul îndrăgostit strîngea în mîni condurul mărunţel, ca un zălog.
*
...Uşa abia scîrţîi. Trecu prin coridor în vîrful picioarelor; coborî scările; descuie uşa din faţă, lăsînd-o în urmă, întredeschisă.
Gravă ca suflarea unui codru, răcoarea sfîrşitului de noapte îl învălui, făcîndu-1 să se strîngă în pelerină.
58
59
— Ssst, Corbu!
Gudurîndu-se, cînele se luă după el.
Ocoli casa, trecu prin faţa grajdurilor, îndreptîndu-se spre livadă. Deschise, săltînd-o, poarta-naltă de nuiele împletite. Vrăbii zburlite zbughiră sfîrîind. Intră în livadă.
— Hai, Corbu! închise poarta  la loc. Livada înflorea...
...Prin umbrele nopţii, un zarzăr în spume albe se scutură; apusul lunii.
*
Atîta linişte...
Lin, Calea-laptelui curgea pe prundul stelelor: pămîntul îi asculta murmurul, îi simţea răcoarea...
...Dus pe gînduri, Ştefanei netezea în neştire, cu vîrfu-rile degetelor, zbîrciturile băncii. îşi pironise privirile asupra cînelui încolăcit la picioarele lui.
Nu aştepta pe nimeni, nu aştepta nimic! Şedea pe bancă, palid de nesomn, cu ochii încercănaţi.
în jurul lui, singurătatea veghea singură.
ii
....Noaptea se limpezea, adînc străvezie. Abia mai pîl-pîia vioriul pe pămînt... început de luminiş într-o pădure.
O zare suflă argintiu; noaptea se stinse. în golul fraged, suflarea zării stărui, brumînd, înfiorată...
Pe cîmpii, tăcerea îşi deschise ochii umezi de rouă, scu-turînd o talangă.
Păsările începură să încerce, mirate, fluiere căzute în iarbă, uitate pe crengi.
...Lumina creştea firavă, ca fumul unui foc de vreascuri, pe acoperişul unei case de ţară...
*
...Amintindu-şi de dînsul, Ştefanei se ridică de pe bancă, înfăşurîndu-se în pelerină. Corbu ridică ochii în sus, cercetător.
— Da, Corbule ! Plecăm. Făcu un pas, doi paşi... se opri. Uitase ceva?
Se întoarse deodată, privi... îşi acoperi ochii cu mînile, orbit. Inima se prăbuşi în el, ca un mal spart de ape repezi.
...Un chip numai gropiţe de zîmbete şi soare, desprins din cerul zorilor, zarzărul în floare îl chema...
_...l
Cu un avînt în care toate izvoarele copilăriei, slobode, se dezlănţuiră, Ştefanei sări pe bancă, îşi cufundă faţa între crengi şi, cuprinzînd-o cu amîndouă mînile pe cea mai plină, o strînse aşa de tare, o sărută atît de aprig... încît zarzărul începu să plîngă, albindu-i părul, obrajii, hainele şi banca...
*
Zorii! Zorii!
Tînăra dimineaţă, cu picioarele goale în rouă şi braţele goale pe cer, scutură voiniceşte, scutură nebuneşte cireşul nalt al zorilor.
Scutură, scutură cireşe coapte... cad grindini, grindini de mărgean: să aibă toate buzele cireşe şi toate bucuriile cercei.
Zorii! Zorii!
Soarele! Cercelul dimineţii.
IV
— Sonia dragă, ai să-ţi strici mînile, ai să te plictiseşti!
— Nu-nu. Drept că nu. Dimpotrivă, mă distrează!
— Bine! atunci să te fac gospodină. Suzica, uite cheile: du-te cu ele în etac, deschide şifoniera şi caută în colţul din stînga al raftului de jos — asculţi? — vei găsi un teanc de şorţuri: alege tu unul frumos pentru Sonia.
Suzica se avîntă, mai-mai să răstoarne pe Nuni, care tocmai atunci intra încet, ţinînd cu amîndouă mînile castronul cu migdale opărite.
— Suzica! o mustră Nuni, încruntîndu-se.
60
61
I
— Lasă, gospodina mamei! Aşa-s copiii! Mai bine spune-mi, cîte ai mîncat pe drum?
— Zău că nu, mămăică!
— Fie şi-aşa !... Atunci, tu curaţi migdalele şi iei seama totodată să nu mînînce Sonia şi cu Suzica strâfidele: da?
— Ei!
Suzica intră pe uşă, cu şorţul în mînă, ronţăind pe înfundate.
— Mămăică, ai uitat  şocolata în şifonieră! S-o aduc?
— Bravo! Ai şi descoperit-o!... Aceea nu-i pentru cozonaci, dar nici pentru botişorul tău!
Intră Pachiţă:
— Cuconiţă, am bătut la uşă, — da' n-a răspuns; să mai bat?
— Dă-i pace băiatului, Pachiţo. Lasă-1 să doarmă!
— Cuconiţă, oule-s gata: să le aduc? întrebă de la uşă bucătăreasa.
— Adă-le.
— Ce-i cu Ştefanei? întrebă Sonia.
— Cred că nu-i nimica. A avut aseară o migrenă şi doarme mai tîrziu: asta nu-i strică.
Sonia abia izbuti să ocolească un zîmbet: Ştefanei bolnav !?
întîmplarea îi dezvăluise o taină, prin crengile zarzărului de la geamul ei: Ştefanei, alergînd în zorii zilei prin livadă, cu pulpanele pelerinei fluturînd în vînt, cu părul cărunţit de flori, ca un copilăros arhanghel de umbră şi argint al fluturilor. De unde venea? Unde-şi petrecuse noaptea?...
— Sonia,  pentru tine.
Mînuţa lui Nuni îi strecură printre buze un miez jilav de migdală.
Ugub... ugub... uguub... răsună în dreptul geamului deschis chemarea galeşă de contraltă a unui hulub, urmată de şuieratul picurat al curcilor.
Mărunt-mărunt, degetele Soniei şi ale Suzicăi începură să desprindă codiţele strafidelor. în răstimpuri Suzica se apleca, obidită, ca o cusutoreasă care tot rupe în dinţi aţa mereu înnodată, şi buzele ei culegeau o strafidă.
Aşezată la loc mai ferit — la poalele feţii de masă, pe un scăunel — Nuni curăţa spornic migdalele: o migdală în farfurie, una în buzunarul şorţului... o migdală în farfurie, una în gură.
Galbene, sinelii, roşii, vişinii, violete, împestriţate — oule de Paşti, tolănindu-se uscate pe sugători sau încăle-cîndu-se lucii în castroane — răspîndeau în sofrageria albă zarva lor colorată de iarmaroc.
— Mor de cald! Copii, luăm o dulceaţă cu apă rece?
— Luăm, luăm!
— Pachiţo, ca vîntul!
— Bună' dimineaţa...   bună dimineaţa.
Ştefanei intră în s'ofragerie, aplecîndu-se pe rînd în faţa Soniei, în faţa mamei lui, cu obrajii vămuiţi din treacăt, de buzele lui Nuni, de buzele Suzicăi.
— Cum îţi mai este, Ştefanei?
— ...! A! Mi-a trecut; am şi uitat.
— Ia să te văd... eşti palid, Ştefanei, tare palii! Ai dormit bine?
— 'M !... Aşa ş-aşa.
Simţi că privirile tuturora îl măsurau şi că începe să roşească:
— Au ieşit bine cozonacii?
— Eiii! mai este! De-abia i-am pus la cuptor! Nu-i aşa? întrebă doamna Balş pe Pachiţă, care intrase chiar atunci.
— Vai de mine şi de mine, cuconiţă ! Da' se mai întreabă una ca asta!? S-or diochie, ferească Sfîntul!
Ţinînd de toarte tablaua de argint, pe care paharele brumau lăcrămînd în jurul chiselei, Pachiţă se opri mai întîi în faţa Soniei.
— De la ghiaţă, duducuţă, se mîndri ea.
— Ştii că-i tîrziu, mamă; nu mîncăm?
— Că bine zici! M-am zăpăcit cu-atîta treabă! Şi ţie trebuie să-ţi fie foame cu-adevărat! Hai, copii, repede!
Mînile tuturora forfotiră zorite spre tabla: linguriţele zăngăniră; aurul de caise al chiselei scăzu; paharele sunară...
— Pachiţo, noi fugim să ne gătim; tu pune masa. Hai, copii! Să vedem care-i gata mai degrabă!
62
63
Se răspîndiră spre uşă, glumind.
— Ştefanei, îmi torni apă de spălat pe mîni?
— Cum nu, domnişoară!?
Sonia porni înainte pe coridor, desfăcîndu-şi şortul; Ştefanei o urmă.
Intrară în odaie. Sonia îşi aruncă şorţul pe divan, îşi suflecă mînicile bluzei; întinse mînile asupra ligheanului:
— Cîte puţin. încetinel.
Degetele Soniei se adunau hazlii: vîrful fiecărui deget avea cîte o scufiţă de vopsea, colorată vioi ca florile de por-tulac.
„Ce mîni de copil are Sonia!" se miră Ştefanei, pe cînd îi turna apă.
— îl vezi! Uite... uite-1... Dacă nu te-ai uitat! Gonit de suflarea Soniei, clăbucul se risipise ca năluca
unui puf de păpădie...
Ştefanei surise îngăduitor.
După. ce-şi şterse mînile îndelung, deget cu deget, Sonia se opri în faţa oglinzii, luă flaconul cu levănţica, îşi turnă pe m|ni, pe batistă:
— Ştefanei, vrei?
— Mulţumesc, dar nu mai rămîne nimic.
— Nu te îngriji: mai am! Ţine palma; nu aşa! întinzînd degetul arătător,  Sonia îi împunse glumeţ
podul palmei, silindu-1 să şi-1 cufunde şi să-şi ridice degetele împreunate.
— Aşa. De-ajuns?
— Mulţumesc-mulţumesc!
— Nu da pe faţă. E prea tare. îndărătnicule!
Cu faţa încreţită de furnicături, Ştefanei se apropie de fereastră, să se răcorească.
O adiere cu miros de faguri, un freamăt spumos îl făcură să tresară: prin arşiţa parfumului de levănţica, simţise adînc dojana blîndă a zarzărului sărutat.
Ieşind din sofragerie în urma celorlalţi, Ştefanei zăbovi pe prag: încotro să apuce? Spre odaia lui, singur? spre salon, cu ceilalţi?...
Nu ştia cum să-şi treacă mai lesne după-amiaza, în aşteptarea nopţii.
■— Iar te duci la culcare, Ştefanei? ! — Nuu, domnişoară! Veneam spre salon! Şi în aceeaşi clipă se simţi umilit: nu minţise cum trebuie.
„De ce n-am răspuns: mă duc să cetesc la mine!"
înainte de a intra în salon, se opri nehotărît, cumpănind: „Adică ce-ar fi dacă tot m-aş duce la mine?... Nu: ar fi necuviincios!" Şi intră.
Storurile lăsate în jos şi zumzetul molcom dindărâtul lor vesteau o zi văratecă răzleţită printre zilele primăverii.
Pe un divan, Sonia fuma, jucîndu-se cu fumul. Buzele ei, dinadins rotunjite, aruncau inele mai mici, pentru degetul lui Nuni, aşezată la dreapta ei, inele mai măricele, pentru degetele Suzicăi, aşezată la stînga ei.
Fetiţele ţineau socoteala cu glas tare:
— Eu am cincisprezece rotocoale! —. Eu şaptesprezece !
Degetele lor iscoditoare păreau că se gîrbovesc din ce în ce sub povara covrigeilor brumării.
— Am cincizeci de rotocoale ! hotărî Suzica nerăbdătoare, ridicînd degetul spre adeverire.
— Nu-i adevărat, Suzica! Nu încap atîtea pe un deget! Eu am şaizeci: pe fiecare deget cîte zece.
— Fireşte, fiindcă tu ai cîte şase degete la o mînă ! adăugă Ştefanei, care urmărise jocul.
_ De ce te amesteci, Tefănel! se oţărî Nuni.
— Lasă, Nuni, tu ai cîştigat! Drept răsplată ia-mi ţigara şi arunc-o în sobă.
Nuni luă ţigara cu ifos şi se-ndreptă spre sobă, arun-cînd Suzicăi o privire cu mult înţeles.
*
— Ştefanei, ştii concina?
— Care concină, domnişoară? Ştiu mai multe!
— Cea simplă: cărţile, două puncte; concina cea mare, tot două; concina cea mică şi treflele, cîte un punct. Iei popă
64
65
cu popă, damă cu damă; cu valet iei toate cărţile. Nu-i voie să trişezi, îl ameninţă Sonia cu degetul.
— Da' noi ce facem? cerură socoteală într-un glas fetiţele.
— Voi priviţi!
Văzîndu-le că se întunecă, Sonia urmă:
— Adică, staţi! am găsit. Tu, Nuni, du-te la mama şi cere-i un pumn de strafide; tu, Suzica, cere-i un pumn de migdale. Care pe care? Aţi înţeles?
...Dintr-o grămadă de cărţi amestecate, Ştefanei începu să aleagă şi să împerecheze cincizeci şi două, pentru concina.
între timp, fetiţele se înapoiară cu cîte o ceşcuţă de cafea neagră: plină cu strafide a lui Nuni; cu migdale, a Suzicăi.
— Strafidele să vie la mine!
Cu ceşcuţa încrustată în pumn, Nuni se ghemui pe divan, îndărătul Soniei. Suzica se aşeză la marginea divanului, lîngă Ştefanei, punîndu-şi ceşcuţa pe covor.
Jocul începu. Sonia dădea cărţile. Ştefanei şi le desfăcu roată între degete pe-ale lui.
— Avem fante! proclamă Suzica.
Cu fantele, Ştefanei strînse cărţile de jos. Suzica le gospodări. Auzind glasul Suzicăi, Nuni înţelese ceva şi mîncă o strafidă.
...Concina cea mare luată de Ştefanei momi cîştigul. Cărţile de lîngă el sporeau necontenit. Bucuria zugrăvea pe obrajii Suzicăi doi mari aşi de cupă, din ce în ce mai aprinşi.
— Sonia, cum stăm? întrebă Nuni, care nu ştia jocul.
— Răău, Nuni dragă! Ne bat migdalele! Nuni oftă şi se tupilă tainic în fundul divanului.
— ...Am cărţile, începu Ştefanei cu un zîmbet modest. Una, două, trei, patru, cinci, şase, şapte, opt: şi treflele le am!  Plus concina cea mare...
— Nuni, dă strafidele! porunci Suzica.
— Poftim ! răsună răspunsul resemnat, însoţit de ceşcuţă.
— Nuni!... Să ştii că te spun mămăicăi! Ceşcuţa era goală.
66
Osvald Teodoreanu (tatăl scriitorului) şi fiul său Alexandru (Păstorel)
Cel mai mic dintre fraţii Teodoreanu. Laumiliu (Puiuţii)
Rîsetele lui Ştefanei şi ale Soniei măguliră zîmbetul lui Nuni.
...Dîndu-şi seama că e foarte bine dispus, Ştefanei se posomori.
*
i
Rugată de Sonia, Suzica se aşeză la pian şi începu să cînte un menuet de curînd învăţat pe dinafară...
y
„...Diseară, după ce se culcă toţi, mă strecor în livadă..." | Gîndul se opri o clipă, îmbătat de presimţirea dragostii,
| ca nările de-aroma zmeurii...
| ...Cu şovăiri graţioase şi line lunecări de picături de-a
'• lungul coapselor unei amfore, sunetele menuetului se fugă-
reau...
' „...Mă apropii prin întuneric... mă aplec pe sub crengile
■ piersicilor..."
1 Un istovitor tril de privighetoare vesti gîndul aplecat
i sub piersici: bătăile inimii.
...O pauză... şi-acordurile menuetului se înfiorară sprin-j ten, ca ţîşnirea apelor unui havuz...
L „...Şi mă aşez pe bancă..."
1 Cuminte de atîta fericire, gîndul se lăsă pe bancă...
I ...Un acord aproape grav... şi sunetele menuetului se
1 risipiră   mai  zglobii,   ca   rîsul  unei  fetiţe  de după
evantaiul desfăcut.
i
„...Şi stăm pe bancă..."
Ca doi copii îndrăgostiţi fără să ştie, lăsaţi să stea singuri în grădină — şi stînd alături împreună, aplecaţi pe-o carte pe care n-o cetesc, ca să fie mai alături... şi fericiţi că vîntul le amestecă şuviţele de păr, dezmierdîndu-i cu sfiala şi parfumul lor, gîndul şi cu zarzărul şedeau pe bancă...
67
...Suzica isprăvi menuetul cu un acord fals şi cu un zîm-bet pocăit.
Sonia se ridică de pe divan, îndreptîndu-se spre fereastră.
...Ştefanei deschise ochii şi plecă de pe divan, fiindcă simţise deodată că şedea singur pe bancă.
...Asupra zărilor trandafirii şi violete, asfinţitul pogora tremurător, ca roiuri dese de albine pe piersici înfloriţi.
Din zarzării livezii curgea înspre prisacă un rîu de murmure, îngînînd că a trecut o zi de primăvară şi că mierea nouă în faguri e surîsul melancoliei florilor de zarzăr...
*
...Se frămînta în lung şi-n latul odăii, necontenit.
Se apropia în treacăt la uşă, asculta, iar pornea; se oprea la fereastră, privea, şi iar îşi începea colinda în lung şi-n lat.
...Trecură paşi pe coridor; răsunară glasuri, rîsete; se amestecară, se răsfirară, se îndepărtară... Izbituri de uşă, apoi cheile întoarse hotărniciră liniştea de noapte.
Ştefanei stinse luminarea. îşi ghemui neliniştea pe pat, aşteptînd încă... Nimeni nu ştia, şi nimeni nu trebuia să afle că el se întîlneşte noaptea, în livadă, cu cineva...
Cîte o teamă fără de rost îi închidea ochii, adunîndu-i privirile în el, spre zarzărul de lîngă bancă: nu plecase, fireşte ! Ca un fum de tămîie în lumina lunii, zarzărul albea în el... Ce bine-i în odaia Soniei! Zarzărul e lîngă geam: întinzi mîna şi-1 alinţi; de pe divan îl poţi privi pînă adormi... Oare se culcase Sonia?... Sonia! Şi o nedumerire mîhnită îl cuprinse, descoperind că zarzărul iubit din zori n-avea nume...
Singurătatea întinsese buzelor lui un fluier mut.
...Două aripi crunte săgetară larg în dreptul lunii. ^ Văzduhul se întunecă, pămîntul se mistui. Şi prin prăpastia adîncă, prăbuşirea îngerului negru blestemat de lună fîlfîi...
Ştefanei se repezi la geam: se stîrnise furtuna?
68
Nu! Trecuse doar un nour. Ce spaimă! Ce uşurare!
...Culcată pe pervazul ferestrei, Sonia încercă, apăsînd cu tot braţul, tăria unei crengi. Deşi mlădie, creanga era voinică. Se aplecă mai tare în afară, rezemîndu-şi obrajii, încrezătoare, pe maramele zarzărului.
Tresăriri de aripi, zboruri sperioase, o legănată roire | fumurie vestiră cuibul nou, oblăduit de crengi.
I Iscodi cu privirea prin livadă: se vedea bine, şi nimeni
' n-o putea descoperi acolo. în odaie stinsese lumina.
...închise ochii, îmbinîndu-şi genele cu florile. Clipi. Zîmbi... în răstimpuri limpezi, mlădiţele îi adiau parfumul lor dulce, umed, ca suflări de copii adormiţi.
Desprinse o floare cu buzele; o alungă' cu suflarea. Culese altă floare, alta, înşirînd mătăniile uşoare de pe braţul crengii.
...Auzi lămurit poarta livezii deschizîndu-se, apoi, paşi. Se dădu îndărăt la adăpostul florilor. Ascultă: paşii 'se apropiau. Iar se aplecă, pîndind. îl zărise pe Ştefanei: se îndrepta spre bancă.
Sonia se uită în jos, sub zarzăr: nimeni pe bancă! Atunci aştepta pe cineva!
Ce ridicase de pe iarbă? O scrisoare mototolită? ...Părea o batistă de departe grămăgioara de flori scuturate.
Abia le culese şi le şi risipi — deschizînd pumnul dezamăgit — şi repede le culese iară: erau doar florile zarzărului !
Aşa păţea mai demult cu pînea! Bunica îl învăţa: „Ştefanei, e păcat să arunci pînea pe jos, fiindcă pînea e trupul Domnului nostru. Ia sama! Te vede Cel-de-Sus!" El uita povaţa bunicii şi arunca rămăşiţele de la masă oriunde se nimerea: pe-afară, după vrăbii; prin odaie, după muşte. ! Şi cum le vedea împrăştiate, îşi aducea aminte, se temea
de mînia cerului şi se trudea să adune de pe jos ceea ce risipise în joacă, fără socotinţă!... Odată, călcînd din gre-şală un miez de pîne azvîrlit în ogradă, ceruse iertare miezului de pîne şi lui Dumnezeu.
69
^......
Cum îl furase gîndul!
De cînd şedea pe bancă? Şi pentru ce şedea!
...Un fulger violet înflori şi se scutură pe zare ca o uriaşă tufă de lilieci nervoşi. Pămîntul începu să miroase a ploaie.
...Ştefanei îşi aminti cu mirare avîntul care-1 aruncase în crengile zarzărului... fericirea din zori...
întinzînd mînile reci, cuprinse o creangă, o aplecă spre el... tot mai încet... şi îi dădu drumul, neştiind ce să facă cu ea.
Ce se întîmplase? Se înstrăinase de zarzăr?
Cu o înfrigurare deznădăjduită, închise ochii, căutînd, chemînd, cerşind; zarzărul, visul, zarzărul...
Dar înlăuntrul lui, un orb buimac întindea mînile în neştire, şi pe mînile lui cădea întuneric, obidă.
O zare se cutremură, gemînd înăbuşit. Orbitoare lumini de fulger viscoliră cerul. Şi la lumina lor biciuitoare, Ştefanei se simţi atît de singur, atît de părăsit, încît mînile i se împreunară de la sine, fruntea i se aplecă şi începu să murmure, cu negrăită umilinţă, rugăciunea amarului lui: să se îndure de el; să nu vie încă furtuna; să-1 mai lase lîngă zarzăr; să nu i-1 scuture, săracul! Şi să aibă milă de el, şi să-i dea îndărăt dragostea lui — măcar o clipă să i-o dea îndărăt!
Si pentru el, şi pentru zarzărul lui, Ştefanei făcu semnul crucii în faţa furtunii.
De-a valma, fulgerele desţelinau noaptea: cînd vînătă, cînd sură.
Ierburile tremurau: cînd palide, cînd negre.
...Din funduri căscate — rupînd din dinţi zăbala unui trăsnet — un vînt porni în goana mare, prăvălindu-se bubuitor pe-o zare spartă.
Şi vînturile toate se dezlănţuiră: cînd palide, cînd negre, cînd vinete, cînd sure...
Miresme crude alergau tîrîte-n vînturi.
Se apropia.
Şi deodată — cu sîngerii şi zvîcnitoare vine de trăsnete — năprasnica inimă neagră bătu, bătu, bătu... Ploaia!
— Ştefanei! Ştefanei! Sai repede pe geam! Tresări.
— Ştefanei, degrabă!
Boabe reci îi ciuruiau tîmplele.
Petale albe se-nvolburau în pîlpîirea fulgerilor, ca fulgii deasupra unui măcel de lebede.
O răsucire, un salt — şi sfărmînd în picioare spaima florilor, intră în zarzăr.
0 creangă îl zgîrîie: o frînse.
Din zborul florilor, o smuncitură îl aruncă pe marginea ferestrei. Cuprinzîndu-1 de mîni, Sonia îl trase înlăuntru. Abia mai avu răgaz să închidă geamul pe pumnii ploii.
— Duducuţă-duducuţă!
— St, Ştefanei! şopti Sonia, punîndu-i mîna pe gură.
— Scoală, duducuţă! Dă-mi drumul să-nchid geamul.
— L-am închis, Pachiţo. Te poţi duce liniştită. Ştefanei făcu doi paşi şi, ameţit, se aşeză pe covor la
marginea divanului.
— Ştefanei, nu ţi-e bine?
La lumina fulgerelor, petalele-i sclipeau în păr, pe haină ca o lunară zale sfîşiată.
Sonia îngenunchie cu faţa spre el, punîndu-i mîniLe pe umeri :
— Uită-te la mine, Ştefanei: ce ai?
1 se învălmăşeau în minte vîrtejuri repezi, frînte: zarzărul, Sonia, visul, furtuna, levănţica...
Cuprinzîndu-i capul de sub bărbie, Sonia îl înălţă spre ea... Doi ochi mari, mari, şi genele iute se plecară.
Strîngîndu-şi deodată tîmplele cu pumnii, Ştefanei începu să tremure de hohote înăbuşite.
— Hai, Ştefanei! Lasă, Ştefanei!
...Lacrimi rotunde îi înstrugurau obrajii, se strîngeau spre bărbie, de unde picau grele.
— Eşti băiat mare, Ştefanei!... Te-a uitat, n-a venit! Nu-i nimica. Asta trece...
Mînile Soniei îi învăluiau fruntea, tîmplele... Mînile Soniei îl dojeneau, îl mîngîiau...
Şi el plîngea, plîngea ca să-1 aline încă un chip numai gropiţe de zîmbete şi soare.
70
71
Ostenise stînd în genunchi. Se aşeză pe covor, lîngă Ştefanei, sprijinindu-se de divan.
Cuprinzîndu-i vîrful degetelor, cercă să-i descopere obrazul. Îşi simţi mîna culeasă de mînile umede, lipită de obrazul ud: i-o lăsă.
Căzînd, un tunet bubui deasupra casei: geamurile se cutremurară.
Sonia tresări înfricoşată, trăgîndu-şi mîna; cu ea îşi aduse pe piept capul lui Ştefanei; îl păstră.
Curgeau şuvoaiele ploii duduind pe acoperiş, ropotind în geamuri, sfîşiindu-se departe, cu şuiere sirepe de codri îndîrj iţi...
— Ţi-a trecut, Ştefanei?
Se strînse mai tare la pieptul Soniei, copilăreşte: să nu-1 alunge!
Florile de zarzăr încălzite în părul lui miroseau proaspăt.
I se păru Soniei că în braţele ei înflorise o creangă de zarzăr. Cu blîndeţă îşi încolăci braţele goale în jurul gru-majilor supuşi.
Ştefanei îşi ţinu răsuflarea.
Inima Soniei îi zvîcnea în urechi, pe tîmple, pe inima lui, ca o ploaie de vară...
*
Cîntecul streşinilor, cîntecul crengilor... Cu fluierul pe buze, luna cînta frăgezimea primăverii după ploaie.
încercănaţii ochi de cicoare ai seninului visau.
*
...Prin somnul lui uşor, sărutarea căzu ca o garoafă într-o fîntînă... înfiorat, deschise ochii: visase? Mîna Soniei îi acoperi ochii:
— Dormeai aşa de frumos!... Mai plouă?
...Sonia descuie uşa, o deschise cu încetul; înainta pe coridor în vîrful picioarelor... Ascultă: tăcere — toţi dor-
meau, înapoindu-se în odaie, un val umed îi răcori obrajii aprinşi, îi spulberă şuviţele de păr.
— ...! Unde eşti, Ştefanei?
Zvîrlită de afară, prin geamul deschis, o creangă de zarzăr căzu pe covor, risipindu-şi florile şi picăturile de ploaie...
V
— Bună dimineaţa, domnişoară, îngînă Ştefanei, aple-cîndu-se în faţa Soniei.
Şi în adîncul sufletului — ca pe o iconiţă de lemn sfînt, atîrnată cu un lănţujel pe căldura pieptului gol — Ştefanei simţi numele pe care buzele nu-1 rostiseră.
— Sonia, mai fă-mi un castel! Vezi ce-ai făcut, Tefănel! Jalnică, Nuni arătă ruinile castelului de cărţi de joc,
nimicit din greşală de Ştefanei.
— Lasă, Nuni, că-ţi fac eu!
Luînd înaintea Soniei, care tocmai vroia să se aplece, Ştefanei se aşeză alături de Nuni pe covor şi strînse cărţile împrăştiate laolaltă. Apoi, sub ochii neîncrezători ai fetiţei, închipui din două cărţi — iscusit sprijinite una-n alta — un cort, pe care-1 întări cu alte două cărţi proptite pe de lături. După multă migăleală castelul începu să se-nfiripe.
Ştefanei se înfierbîntase.
— Nuni, mai adă-mi o păreche de cărţi. Să vezi ce frumos ţi-1 fac!
Nuni plecă, umblînd cu sfială, de teamă să nu turbure bicisnicele ziduri.
Rămînînd numai cu Sonia, Ştefanei se grăbi să îndrepte o carte cam şubred aşezată. Castelul leşină... şi rămase turtit.
Sonia începu să rîdă:
— Fugi, Ştefanei! Nu te pricepi! Lasă-mă pe mine! Se aşeză pe covor alături de el.
Vroi să şi înceapă, dar o supăra părul. Cuprinzîndu-şi cu amîndouă mînile buclele care îi năvăliseră pe obraji, le grămădi îndărăt, după urechi... năvăliră la loc, atîrnîn-
72
73
du-i pînă pe grumaji, ca cercei rotunzi şi grei de abanos şi de mahon.
„Cum a putut oare Meşterul Manole să zidească în mănăstire pe iubita lui?" se întrebă pe sine dragostea lui Ştefanei.
Veni şi Suzica să privească. Mai dărîmă şi ea castelul, cu o făţarnică suflare dinadins:
— Nu eu, Nuni! Zău că bate vîntul!
Sonia îl începu din nou, născocind o temelie mai trainică.
— Păcat că n-are geamuri! oftă Suzica, cu gînd să necăjească pe castelana Nuni.
— Tu nu vezi că are!? îi răspunse Nuni îndată. Numai că-s storurile trase, fiindcă bate soarele.
Sonia dădu dreptate lui Nuni. întorcînd pe faţă una din cărţile laterale:
— Cum nu, Suzica! Se poate să n-aibă geamuri? Uite un fante care tocmai stă la geam. Şi aşezînd tot pe faţă un zece de cupă din mînă: Priveşte! Vezi coşul cu cireşe din cămara castelului?
Suzica se dădu bătută.
în jurul Soniei, încetul cu încetul, se adunară şi lumini de soare şi linişte, blajină linişte de covor bătrîn. Fetiţele urmăreau' cu luare-aminte sporul clădirii. Zburdălniciile izgonite ciripeau la geamuri...
Sprijinit într-o mînă, Ştefanei respira pe furiş părul Soniei, privind cu părere de rău desăvîrşirea castelului rîvnit de Nuni. Abia începuse, şi iată că se şi apropia de sfîrşit fericirea lui de levănţica.
Pachiţă se ivi pe prag, cu vorbe, turburînd paşnica micime a celor de pe covor.
— Vă pofteşte cuconiţa la dejun. Ce repede trecuse dimineaţa!
— Ştefanei, mi-am uitat chihlimbarul în salon; adă-mi-1, te rog!
Se întoarse în salon, luă şiragul. Sonia îl aştepta pe coridor.
— Poftim... domnişoară.
Un zîmbet lăuntric învioră ochii Soniei.
— Ştefanei, de ce nu-mi spui pe nume?
— Fiindcă... Şi se înroşi.
Cum să-i spuie că numele ei era o taină pe care n-o putea destăinui, ziua, în faţă tuturora!
Aromă trîndavă a căldurii de cuptor — mirosul cozonacilor domnea în sofragerie.
După ce se aşezară în jurul mesei, doamna Balş se îndreptă spre bufet şi, cu oarecare solemnitate glumeaţă, ridică faţa de masă, descoperind crîngul castaniu şi puhav al cozonacilor proaspeţi.
— Cum îţi par, Sonia?
— Straşnici!
— Mămăică, dă-mi-1 pe-al meu!
— Şi mie, mămăică!
— Bine, Nuni, da' tu nu ştii ce păcat mare e să mănînci cozonaci în Săptămîna Patimilor?
— ...Am să fac mătănii, mămăică!
Neştiind să se împotrivească, doamna Balş luă din fruntea cozonacilor pe mezinul lor şi-1 dădu lui Nuni.
— Iaca şi ţie, Suzica.
Suzica luă în primire pe gemenul bosumflat al celui dintîi, ciupindu-i egreta de migdale de pe boneta brună.
— Sonia, şi pe tine te-am pus în rîndul copiilor: îl vrei acum?
— Mulţumesc, nu! Eu îs cuminte... şi mă înfrupt din păcatul lui Nuni.
— Da' tu, Ştefanei?
— Nici eu, mamă.
La masă, Ştefanei îşi avea locul între Nuni şi Suzica. îşi lăsase cozonacul să stea lîngă al Soniei.
*
Dupjţ prînz, Ştefanei intră la el în odaie — şi rămase acolo.
74
75
Sonia se plimba în livadă cu mama lui şi cu fetiţele. Sonia era a celorlalţi după amiază. De aceea el venise în odaia lui: mîhnit? Nu. Dimpotrivă.
Şi-n el era o livadă şi o bancă, pe care aşteptarea scutura flori tinere.
*
— Zarzărul...
Cum murmuri numele unui copil, care ţi-a fost tovarăş bun de joacă şi nu-ţi mai poate fi prieten, căci a rămas copil — şi nu mai eşti ... şi-ţi pare rău că te desparţi de el, şi-ţi pare bine că eşti mare...
★
... îşi aminti şi surise unei uitate dimineţi de primăvară... Fugea prin livadă, fugărindu-şi cercul. în toiul alergăturii, de după trunchiul unui piersic, zarzărul îi răsărise în faţă atît de înflorit, încît, mirat, scăpase cercul din mîni: niciodată nu văzuse atîţia fluturi strînşi laolaltă. Era ca într-un basm: toţi fluturii livezii învăluind zarzărul, gata să-1 ducă în nouri.
Dintîi chibzuise să-i sperie, azvîrlind în crengi beţişorul cu care-şi mîna cercul. Apoi se hotărîse să prindă cît mai mulţi. Se apropiase tiptil, se suise pe bancă, întinsese mîna către crenguţa cea mai joasă — şi... în loc să prindă şi să sperie fluturi, scuturase flori!
Cîţi ani avea pe-atunci?... Cinci ani?... Alunga cercul, prindea fluturi...
Zîmbi... Era ora lecţiei de pian...
în loc să se ducă în salon, unde îl aştepta pianul deschis şi mama, se căţărase în zarzăr, cu praştia în mînă, cu buzunarul doldora de pietricele.
Fugise, fiindcă nu-şi învăţase lecţia. Aşa se întîmplă primăvara. ":"
Mama îl strigase pe-afară, prin odaia lui. De unde să-i treacă prin minte că el era în zarzăr!
Ora lecţiei de pian trecuse uşor. Dar isprăvise şi pietricelele, şi pe deasupra se temea să nu fie pedepsit.
Şi o albină binevoitoare îl înţepase în deget, scăpîndu-1, o săptămînă încheiată, de lecţii de pian şi de mustrări.
...Se înroşi: sărutase zarzărul!... Era naiv pe atunci l
Se înroşi mai tare: cu cîtă uşurinţă, cu cîtă nepăsare rupsese o creangă înflorită!... O dăruise Soniei. Zîmbi...
Se întrebă: ce-ar face dacă ar trebui să aleagă între Sonia şi zarzăr? Ar tăia zarzărul ca să rămîie Sonia mereu la ei?
— Aş ruga-o frumos pe Sonia să-1 îngăduie la fereastră„ şi Sonia l-ar cruţa.
— Bietul meu zarzăr!
O carte de basme cu poze stîngace, cetită în copilărie şi aruncată şi uitată într-un colţ — pe care-o mai deschizi o dată, răsfoind-o îndelung cu înduioşare, fiindcă în foile ei ai ascuns şi ai găsit întîia scrisoare de dragoste.
*
...De cînd o iubea pe Sonia?
Străbătu noaptea furtunii, noaptea visului, îmbinate una în alta: trecu înainte.
Din flori în flori, din flori în muguri, străbătu împrimă-vărarea zarzărului: trecu mai departe.
...Cît de dragă-i era Sonia!
înotătorul care spinteca împotrivirea rîului, înălţîn-du-şi braţele spre soare, se răsuci... şi, cufundîndu-se din nou, se lăsă dus de goana revărsării apelor...
*
...Chiuie primăvara prin lumini tomnatece.
în crama zării de apus, scuturîndu-şi chica roşcovană, soarele arămiu la trup calcă apăsat, strivind puternic ciorchine umbroase de coarnă: must vişiniu, rumene clăiţe de busuioacă: must ruginiu.
76
77
Şi noaptea desculţă vine de departe, din vii roditoare, din viile lunii, cu braţele pline de struguri brumaţi de argint şi viespi pofticioase de aur.
— Gheorghe, vra să zică ne-am înţeles. Mîni, dis-de-dimineaţă, mi-1 aduci pe Roibu la scară.
— Da, cuconaşule.
— Vezi să fie bine potcovit.
— N-ai teamă, cuconaşule! Am eu grijă de toate.
— Gheorghe, şi încă ceva: dacă vezi că întîrzii, trimite-o pe Pachiţă să-mi bată la uşă. Nu uita. Ţine-o tu din scurt. Noapte bună.
— Sărut mîna, cuconaşule.
Ştefanei se grăbi spre casă, îngîndurat...
Trebuia neapărat s-o vadă pe Sonia înainte de culcare! Trebuia neapărat să-i vorbească... să-i spuie... Ce să-i spuie?
Se opri sperios pe scara cerdacului din faţă, mai-mai să se întoarcă îndărăt. Dacă-i răsărea Sonia deodată în faţă? Ea singură cu el! Ce i-ar fi spus? I-ar fi spus... i-ar fi şoptit din toată inima: „Sonia!" —şi-ar fi fugit... Dar nu se arăta nimeni în cerdac!
Intră în casă. Prin coridor era întuneric. Se opri. Ce copil era! Dacă i-ar fi ieşit Sonia înainte i-ar fi luat mînile, i le-ar fi strîns aprig'— cum strîng marinarii, în preajma plecării pe mare, mînile iubitelor lor — şi i-ar fi spus, privind-o drept în ochi: „Sonia! eu plec mîne dimineaţă! O zi întreagă o să fim despărţiţi..."
Şi-ar fi simţit atunci mînile ei îndurerate de strînsoarea nemiloasă.
Dîndu-şi seama de sălbătăcia lui, Ştefanei îşi muşcă buzele pînă la sînge şi dezmierdă — neîndrăznind^ să le sărute — ca pe nişte aripioare de flutur bolnav, minutele vătămate de închipuirea lui...
— Cine-i?
— Vai!... Cum m-am speriat, cuconaşule!
— Tu erai, Pachiţo?
— Of ! eu eram !
— ...Pachiţo, dumnealor s-au culcat?
— Numai duducuţele cele mici; cuconiţa şi cu duducuţă se plimbă afară.
Ştefanei respiră adînc şi intră în salon. Se întinse pe divan de-a dreptul, fără să mai aprindă lampa — cuminţit ca după o primejdie... în aşteptarea alteia.
+
— De ce nu se culcă mama? Nu mai veneau; nu mai veneau.
Măcar o clipă s-o zărească! Să-i spuie doar bună seara! S-ar fi mulţumit şi cu-atît!... Să n-o mai vadă pînă mîne seară!
Se sculă de pe divan. Lipindu-se de uşa salonului, ascultă... Nu mai putea gîndi nimic. începu să numere, fără-miţîndu-şi zbuciumul în numărătoarea tăcută.
Ca un ceasornic de nisip.
— Una, două, trei, patru, cinci... Uniform, migălos, monoton.
...Portiţa cerdacului scîrţîi; se auziră paşi pe coridor — un glas:
— Pachiţo...
„Dacă nu ies din salon, i se întîmplă Soniei o nenorocire", se îmbărbăta Ştefanei. Deschise uşa.
— Aici erai, Ştefanei! N-ai văzut-o pe Pachiţă?
— Nu, mamă: ai nevoie de ea?
— Da, adică nu ! Du-te tu atunci în livadă şi du-i Soniei paltonul. Eu mă culc... Stai, Ştefanei! Unde te duci? N-ai auzit ce ţi-am spus? Du-i Soniei paltonul.
— A! Da!... Unde-i paltonul?
— Unde vrei să fie? ! în cuier, Ştefanei!
...Smulse un palton din cuier şi, abia înfrînîndu-şi pornirea de fugă, ieşi din casă. Odată afară, o luă la goană. Se opri la intrarea în livadă, sprijinindu-se de poarta deschisă, cu suflarea tăiată: iar se temea! Simţind paltonul de pe braţ, îl strînse mai tare, ca braţul cuiva care-1 putea ocroti.
— După cine fugeai, Ştefanei? îl întrebă Sonia pe neaşteptate.
N-o auzise apropiindu-se.
— M-a trimis mama...
78
79
întinse paltonul.
Sonia îl luă, îl desfăcu, privindu-1 cu tot mai multă nedumerire şi, nemaiputîndu-se stăpîni, începu să rîdă, să rîdă...
— Mie mi l-ai adus? Era paltonul Suzicăi.
— ...Nu te mai osteni degeaba, Ştefanei! Mă duc eu... să mă culc. Noapte bună. Tu mai rămîi.
Ştefanei încleşta pumnii, împlîntîndu-şi unghiile în podul palmelor; îşi pironi ochii în pămînt şi surghiuni din el răsunetul paşilor care se depărtau.
Ar fi vrut să-şi zvîrle inima ca o piatră după Sonia: s-o lovească.
„Tu mai rămîi." Da! rămînea: livada era a lui! Putea să stea şi singur în livadă, de-a lungul unei nopţi întregi, fără de poruncă batjocoritoare — de dragul livezii!
Şi singur, fără ţintă, plecă de acolo, despartindu-se de locul umilinţii.
...îngrămădiţi unii în alţii, iezii coborîţi din stîna lunii dormeau cu botul în ierburi... Chipuri de umbră cu ochi verzi, în glugi de flori — prunii şi cireşii păstoreau turmele lunii.
Desfăcîndu-şi haina şi cămaşa şi ţinîndu-le în lături cu mînile, Ştefanei grăbi pasul. Răcoarea îi sufla de-a dreptul în pieptul gol.
Mai tăioasă, mai aprigă ar fi vrut să fie răcoarea nopţii: să-1 nimicească.
S-ar fi dus aşa, cu pieptul gol, cu capul drept, pînă în faţa morţii şi, închinîndu-i-se, ar fi stat să-i sufle şi să-i stingă ea flacăra roşie din piept.
Şi-n urma lui să sufere toţi — şi Sonia.
...Şi se trezi lîngă zarzăr.
Cînd plînge un copil, cu capul în pernă, înăbuşit — să nu-1 audă şi să nu-1 ştie nimeni... — şi cînd îl descoperi îngenunchiat pe patui lui, făcîndu-şi rugăciunea, cu faţa plină de lacrimi şi ochii plini: nu-i trist?
Banca şi iarba erau albe de flori: din crengi se prefirau florile, şiroaie încete, fără de vînt. Atîta singurătate şi tăcere!
Ştefanei îşi încheie haina, se alipi de trunchiul zarzărului... şi, fără mînie, începu să plîngă.
...Lumina lunii abia adia— albă... viorie... albă— în perdelele străvezii.
Sonia dădu la o parte perdelele, cu dosul palmelor, cum despici o undă, şi se culcă de-a lungul pervazului ca pe un maî.
Noaptea întindea peste toate o lene de apă limpede, în care se stingeau plîngînd zorii argintii ai florilor de zarzăr şi mijeau înfioraţi zorii fragi ai florilor de piersic.
...Să-ţi culci pe noapte trupul gol, ca pe o apă, să ţi-1 mlădii... şi să te tot duci... şi să te tot ducă...
Ştefanei îşi şterse ochii, ca să mai plîngă.
Zarzărul făcea un alb descîntec pentru mîhnirea lui: lunecau din crengi, lucind, florile — şi se stingeau în ape albăstrii...
...Căderea unei stele îi aplecă ochii spre zarzăr. Căderea florilor îi călăuzi privirile spre Ştefanei. — Plînge?... Plînge! Din pricina mea?... Din pricina mea!
Un copil plîngea la geamul ei. Cu o singură vorbă
— fie dojana, fie orice — l-ar fi alinat.
Respirînd aroma de lacrimi a nopţii, îşi plecă zîmbind capul într-o parte şi privi...
Crude şi fermecătoare, mînile primăverii iroseau zarzărul, picurîndu-1 floare cu floare, cum storci un fagur plin
— de dragul belşugului.
VI
...Pulberi palide... raze frînte... scînteieri aurii... visco-liri blonde... fumegări chihlimbarii: soarele.
Aşa răsări soarele, care pesemne se rostogolise prin fîn şi prin sulfină. Şi-un freamăt lung de aur trecu prin lanul de cicoare al cerului.
Roibu răscolea pămîntul umed, măcinînd salturi, împărtăşindu-i neastîmpărul, Ştefanei îl îmbie, lovin-du-1 cu mîna:
SO
81
— Hai, roibule!
Trecură poarta în trap învălurit. Roibu încorda capul. Copitele ropotiră; ţărna roi.
înălţîndu-se în scări, Ştefanei întoarse capul spre geamurile îndărătul cărora dormea Sonia.
Fără voie, smunci dîrlogii.
Roibu se cabra nechezînd, ca săgetat de viforul unui galop dezlănţuit spre casă şi, îndîrjit, se năpusti.
...Scăpărînd albine, de o parte şi de alta a drumului, livezile se întreceau în goană de argint.
*
„Eu, slavă Domnului, sînt voinică.
Toate bune, numai pe tine de te-aş şti înzdrăvenită de-a binelea ! Caută de te îngraşă, Sonia ! Hrăneşte-te cîte puţin, de mai multe ori pe zi; stai cît mai mult afară, la soare; nu te osteni din cale-afară cu pianul; şi mai lasă fumatul: asta-ţi strică pofta de mîncare !
Mult mi-ar tihni să te ştiu măcar o lună la ţară! Atîrnă numai de bunul tău plac: Zoe te iubeşte — şi te răsfaţă, desigur, ca pe copiii ei..."
— Duducuţă...
— Intră, Pachiţo.
— Duducuţă, întreabă cuconiţa dacă vrei mata să mergi cu dumneaei pînă la tîrg după cumpărături?
— Da. Spune că merg... Adică... ştiu eu!... Poate să m-aştepte?
— Cum nu, duducuţă! Mai este vreme berechet! Nici n-au pus caii la trăsură !
— Bine, Pachiţo! Atunci, pregăteşte-mi repede baia.
— îndată, duducuţă!
Zăbovind dezbrăcată pe marginea divanului, Sonia se grăbi să isprăvească scrisoarea, căutînd totodată să-şi neme-rească papucii cu vîrful picioarelor.
„...Doctorul se interesează statornic de sănătatea ta: ce om cumsecade! îţi trimete multe complimente şi urări de sănătate. Ai putea să-i scrii măcar un rînd de mulţumire!
Nu uita să transmiţi Zoei, din partea mea, cele mai bune urări de sfintele sărbători.
Ce mai fac fetiţele? Am pregătit pentru ele o sumedenie de jucării, între care două păpuşi înzestrate de mînile mele cu toate cele trebuitoare. Nu mă încumet să le expediez prin poştă: mă tem că s-or strica. Dacă vine încoace vreun om de la moşie, îndreaptă-1 pe la noi, să-i încredinţez pachetul. Tot prin el scrie-mi cam ce socoti că i-ar face plăcere băieţelului? îţi spun drept că nu ştiu ce să-i cumpăr.
Sărută-i pe toţi din partea mea. Pe tine te sărută cu multă dragoste,
Mama."
Rîndurile dinspre sfîrşitul scrisorii treziră treptat pe obrazul Soniei un zîmbet, curmat de îndată de o îngîndurare posomorită . Se ghemui pe divan, ţinîndu-şi bărbia în mîni...
— ...Nu-nu...  trebuie  să  plec  numaidecît: trebuie.
— Gata baia, duducuţă.
— Pachiţo...
— Poftim?
— Pachiţo... eu plec!
— Unde, duducuţă?
— Acasă.
— Cum asta? ! Rîzi de mine, duducuţă! Doar acuma ai spus că mergi la tîrg!...
— Nu... nu mai pot merge ! Trebuie să plec... mă cheamă de-acasă... e bolnavă mama. Du-te şi spune cuconiţei că mă cobor îndată... Hai, Pachiţo ! Doară nu mă duc la moarte!
— Iaca mă duc! Da' ştii una, duducuţă? Tare m-am deprins cu mata: are să-mi vie greu.
— Ce să fac ! Dacă trebuie ! şi mie-mi pare rău, Pachiţo ! Pachiţă ieşi.
Sonia se opri în mijlocul odăii, dusă pe gînduri... ...Părea că priveşte ochii unei căprioare care-şi frînsese picioarele venind spre ea.
★
Zvîcneau copitele agere, scăpătînd.
Grindina trapului bătea drumul de-a lungul, stîrnind pulberi.
Una cu trapul calului, Ştefanei privea zarea, neclintit, poruncindu-i să vie înspre el, să se apropie mai repede, aşa
82
83
cum porunceau pe mări şi oceane chipurile săpate în prora străvechilor trireme...
...Plute de vînt, umbrele norilor lunecau pe linul cîm-piilor... cîrneau... şi se pierdeau sorbite în livezile satelor...
— Sonia!
Ca o rîndunică avîntată din inima lui: Sonia...
...La o cotitură, sprinten ca saltul de zvîrlugă dintr-un salt de val — verde, un plop izbucni, se mistui...
...în goană săltată intră; în goană săltată ieşi, lătrat de cîni.
Satul vuia, vuia — de parcă s-ar fi prăbuşit prin sat, turbat, clopotul bisericii...
Un şuier lung.
Cu s'oare-n geamuri, fumegînd.cu roţile de-a rostogolul, trenul venea. Părea că şarpele de beznă şi funingine al tunelurilor, izgonit, fugea cu lancea soarelui sfărîmată în coaste.
Ştefanei încreţi fruntea: bariera lăsată îi stăvilea drumul. Roibu scutură capul, sforăind.
Aşteptară ca pe-o punte pe sub care, vijelioasă, goana lor îi îndemna mereu.
...Un soldat scuipă o sămînţă... un copil scoase limba... un domn îşi îndreptă ochelarii... un frînar îşi aruncă ţigara... un chip...
— Sonia!
*
Nuni adormise pe un colţ de divan, strîngîndu-şi păpuşa la piept.
Păpuşa nu plînsese, dar căzuseră lacrimi darnice şi pe obrajii ei. Obrajii păpuşii erau la fel cu ai lui Nuni: rotunzi, îmbrobonaţi şi aprinşi.
în odaie nu mai era alt nimeni, decît plecarea Soniei şi somnul lui Nuni.
Fusese şi un zarzăr înflorit la geam: acum — ca rochia de mireasă a unei străbunice, mîncatăde molii într-atît, că o suflare îi spulberă mătasa uscată, cu dantelele prăfuite, atîrnînd ca pînze de păianjeni vechi...
Florile veştede răspîndeau o melancolie de veac mort prin geamul deschis asupra lor ca un capac de cufăr cu vechituri şi amintiri...
O lacrimă izbuti să alunece din colţul umbrit al genei pînă în colţul gurii.
Nuni adormise suspinînd. Prin somn, rînd pe rînd, suspinele se potoliseră. Doar cîte unul se mai răzleţea... trecea... şi suflarea lui Nuni curgea mai departe, liniştită, ca un izvor care-a săltat peste un vreasc.
Apusul soarelui tremură prin zarzăr şi intră în odaie. O lumină aurie prăfui luciul oglinzii. Sfinţii se coborîseră de pe icoane să-şi privească în oglindă bătrîneţele de aur. Nuni visa...
Braţele ei se îndepărtară. Păpuşa căzu pe covor... şi fiindcă nu mai era culcată, deschise ochii pe jumătate: numai degetul lui Nuni ridica de-abinelea pleoapele păpuşii.
Deschise ochii. Clipi, clipi... şi văzînd că păpuşa căzuse, începu să rîdă...
— Ai căzut, Puşo ! Dacă nu stai cu Nuni!
Adormise plîngînd, se deşteptase rîzînd, ca o crenguţă de piersic înflorită prin somn.
Nuni privi cu smerenie flaconul cel frumos: Sonia i-1 dăruise ei, aproape plin.
îşi aduse aminte cît de rău îi părea că Sonia plecase: da!... dar acum avea flaconul ei cu levănţica!
Turnîndu-şi cu multă băgare de seamă puţintică apă din flacon, îşi umezi amîndouă palmele; apoi îşi umezi şi părul cu ceea ce rămase pe mîni; pe urmă şi le şterse de rochiţă: aşa făcea şi Sonia.
— Suzica n-are parfum !
84
85
Nuni dezmierdă flaconul şi uitînd de păpuşă, ieşi grăbită din odaie, ducîndu-se să închidă în dulăpiorul ei ceea ce nu avea Suzica!
în încăperea deşartă, păpuşa uitată pe covor — cu braţele ţapene şi ochii pe jumătate deschişi — nu putea să plîngă...
Un zumzet tot mai pierdut, mai depărtat tremura deasupra înfloririlor.
Şerpuind răsfirate pe seninul încă luminat, cîrduri călătoare intrau în primăvara nouă.
înserarea mijea.
...De dincolo de zare, soarele scăpase un zmeu făcut din stînjenei prăfuiţi de polen: se spulberau petale vinete, albastre, viorii; slăbea murmurul zbîrnîitoarei; şi vîntul despletea şi împletea în voie cozile slobode...
...Cum şi-ar fi schimbat trupul şi sufletul, cu zarzărul de lîngă el: aşa vestejit cum era!
Să fi rămas el în livadă pentru totdeauna, şi zarzărul în locul lui, să se ducă la şcoală... să aibă părinţi, surori... să se cheme Ştefanei... s-o iubească pe Sonia...
Şi cu banca ar fi schimbat!
Legănat \e vînt, geamul scîrţîi.
Ştefanei întoarse capul, privi printre crengi către odaie... plecă iar capul spre pămînt, mai abătut.
încăperea pustie intrase în sufletul lui: simţea acum delaolaltă că Sonia plecase şi florile se trecuseră —nimeni în odaie, şi zarzărul la geam...
Oare zarzărul putea fi înduioşat?
Dacă ar fi fost el zarzăr, cîtă milă ar fi avut de Ştefanei — şi cum ar fi duşmănit-o pe Sonia.
Nu-nu... şi cîtă nepăsare ar fi avut pentru Sonia!
O minge-i căzu pe umăr, săltă pe bancă, şi de acolo căzu drept în braţele lui Nuni, care, oprindu-se dintr-o dată, răsări înflorită la capătul alergăturii ei.
— Tefănel! Tefănel! nu ştii!? şi Nuni merge diseară la înviere!
— Lasă-mă, Nuni!
Fetiţa ridică sprincenele, mirată.
Dumerindu-se că-1 supărase, se apropie de el şi, împăciuitoare, începu să-i dezmierde mîna:
— N-am dat înadins: din greşală ! Te-ai supărat, Tefănel? Răspîndea tainice adieri de levănţica. Din părul, de pe
rochiţa, de pe minutele ei, creştea amărăciunea lui Ştefanei.
întoarse capul încet, ferindu-se de privirea lui Nuni. Colţurile buzelor i se plecară în jos. îşi apăsă ochii pe furiş, cu vîrful degetelor.
— Lasă-lasă, Tefănel! suspină fetiţa, trîntindu-şi mingea de pămînt.
Mingea pîcîi de cîteva ori şi se opri, mirată. Plîngeau. Tăcea toată livada.
„Nu ţi-a făcut nimica fetiţa!" Dojana Soniei se risipi ca un şirag rupt de la gîtul lui... Cîte zile trecuseră de-atunci?
Sonia avea o pălărie albastră cu margini plecate; o ţinea pe Nuni în braţele ei: zîmbea...
„Hai, Ştefanei, împăcati-vă! Cere frumos iertare lui Nuni!"
Limpezindu-şi ochii împăinjiniţi, Ştefanei întoarse capul. Nuni plîngea cu tot trupul, stînd în picioare; îşi acoperise ochii cu minutele, ţinînd coatele pieziş în afară.
Aplecîndu-se, cuprinse capul fetiţei şi sărută pe frunte — cu sufletul departe — mărunţica troiţă aşezată de primăvară la răspîntia de unde se desparte copilăria de tinereţă.
86
LA MEDELENI  * 1
HOTARUL NESTATORNIC
PARTEA ÎNTÎIA
)
I
POTEMKIN ŞI KAMI-MURA
Doi ţărani salutară cu o arhaică solemnitate pe viitorul stăpîn al moşiei. Mişcarea vastelor pălării învălui pe Dănuţ cu epicul vînt al gloriei. Se opri în mijlocul şoselei ca un gladiator aclamat în arenă cu călcîiul pe trupul biruitului, avînd drept scut zmeul, drept lance sfoara al cărei fuior îl strîngea în pumnul răpezit îndărăt.
— D-apoi nu te doboară, boierule, namila asta?, întrebă unul din ţărani.
— Pe mine!?
Dănuţ tocmai isprăvise clasele primare. Era licean în vacanţă.
— Mai bine hai de i-om da boierului o mînă de-ajutor să-1 suie, se amestecă în vorbă celălalt ţăran, apropiindu-se de zmeu.
— Da' mare-i! se minună el. Cît o fereastră boierească ! Dănuţ se simţi mîndru că zmeul e al lui şi umilit că e
mai mare decît el. Instinctiv — cum ocoleşte o femeie măruntă vecinătatea celor înalte — se îndepărtă grav, măsurînd şoseaua cu pasul. Zmeul rămase arestat între cei doi ţărani.
— Opreşte, boierule, că nu bate vîntul dintr-acolo; întoarce-te-napoi, porunci sfătos unul dintre ei.
Dănuţ se codi o clipă, cercetă zările, se încruntă cu demnitate, ca frămîntat de socoteli adînci, de răspunderi... şi se supuse. în goana mare trecu pe lîngă zmeul atent şi fugi,
93
şi fugi depănînd sfoara între degete. în urma lui, mosorul I se zbătea ca un guzgan epileptic.
— Daţi-i drumul! răcni el de departe, smuncind sfoara din răsputeri.
Zmeul căzu în cap, Dănuţ pe spate.
între timp, unul cîte unul, apoi pîlcuri-pîlcuri, copilaşii satului îngrădiră, desculţi şi naivi, evenimentul de pe şosea.
— Lasă, boierule, că ţi-1 muştruluiesc eu, îl linişti unul din ţărani, ştergîndu-i straiele de colb cu bătăi delicate, ca pe un patrafir.
! — Vezi! Vezi! Dacă nu i-aţi întins coada, suspină între-
tăiat Dănuţ, abia stăpînindu-şi lacrimile.
— Ia să vezi, boierule, numai să-1 iei cu binişoru, ş-ăl vezi că porneşte ! Aşa-i şi calu nărăvaş !... Ia te uită mata'!... Ş-ăl tragi... ş-ăl încerci... ş-ăl mai laşi slobod... şi iar tragi hăţu... Ian auzi!
Melodică mînie de violoncele, zbîrnîitoarea vîjîia în salturile, tresăltările şi încovoierile-ncordate ale zmeului li| însufleţit de viaţa vînturilor străvezii. Cozile se alintau femi-
nin în larg, dezmierdînd puterea vînturilor.
— Hooo-pa !...
I, Dănuţ întinse braţele pe jumătate, într-ajutor celui de
' sus, c-un gol în piept şi, înfiorat, îşi feri capul. Cu o pornire
de balet, fetiţele se mlădiară lin; băieţii se-ncordară, gata să ') se avînte.
I1 Ca un delfin pe valul mării, zmeul se dăduse peste cap...
J Şi, mîrîind, se înţepenise iar la loc, piept în piept cu-ntreg
^ văzduhul...
în urmă ondulară cozile păstrîndu-şi graţia de stele căză-;,, toare.
— Hăi-hăi! chiuiră copiii. Dănuţ clipi, zîmbind.
Sfoara curgea repede spre cer. Zmeul se înălţă deasupra satului, mai sus decît dealurile, decît soarele, decît rîndu-nelele. Copiii îl căutau cu mîna streşină la ochi, cu degetul celeilalte întins.
— Uite-1, măi! izbucni un băieţel.
— Taci, măi! se răsti la el un altul.
— Ci, măi? Ci?
— Sss! se-ncruntară ceilalţi.
în tăcerea din nou limpezită, cerul torcea înăbuşit.
Dănuţ pipăi sfoara ca pe tăişul unei săbii, cu vîrful vîrfului degetelor.
— Apucă zdravăn, boierule, că ţin şi eu...
Dănuţ se înghesui în ţăran, apucă sfoara şi, pătruns de adîncimea bulboanei de sus, îşi trase o mînă de pe sfoară. Dibuind cu ea îndărăt, apucă braţul omului. Mîna de pe braţ strîngea din răsputeri; cea de pe sfoară, uşurel.
— Ţine bine, boierule, nu-ţi fie frică... Pune amîndouă mînile, voiniceşte.
Cu o pornire duşmănoasă, Dănuţ se opinti şi trase, încre-ţindu-şi faţa. Cerul nu se desfundă... în mînile lui, atletică, sfoara vibra, umplîndu-i muşchii de bărbăţie... Ochii îi străluciră îmbătaţi.
— De-acum poţi pleca.
— Rămîi sănătos, boierule ! glumi cu seriozitate ţăranul, prefăcîndu-se că pleacă.
Sfoara-i izbucni din mînă.
— Stai! Stai! Nu mă lăsa! Scapă-mă! ţipă Dănuţ, îm-brîncit, tîrît, răscolit de panica unui înec în văzduh.
— Iaca, aici-s!
Din urmă răsună un trap jucăuş...
— Vă pofteşte coniţa degrabă la curte.
— De ce? se răsti Dănuţ către omul de pe bihuncă.
— Mergem la gară, boierule, că-i vremea! răspunse omul, abia stăpînind calul.
— Feriţi, măăi! chiuiră copiii, zbughind din calea calului speriat.
Colbul se luă la trîntă cu şoseaua... Hora copiilor încercui îndeaproape pe Dănuţ.
— Ce ne facem? întrebă el mîhnit, cu toată nădejdea în ţăran... îl dăm jos?
— Mai lasă-1, bădie !... Nu-1 da jos, boierule ! se rugară în cor copiii cînd la ţăran, cînd la Dănuţ.
— Eu zic să-1 ducem în ogradă şi să-1 legăm.
— Sigur ! Sigur ! jubilă Dănuţ, mai-mai să sară de gîtul mîntuitorului.
în frunte cu Dănuţ, alaiul mărunţilor călăuzi pînă la poarta ogrăzii pasul înalt al zmeului... Ograda se umplu de zarvă: cînii hămăiau, slugile răsăreau din toate părţile.
— Hai, Dănuţ, hai, că vine trenul, îl îndemnă din trăsură, gata de plecare, doamna Deleanu, cu mînile pe urechi.
94
95
— Stai, mamă, nu vezi că am treabă ! răspunse Dănuţ, trăgînd de sfoara zmeului priponit, ca spre încercare.
— Gata, boierule! De-acuma nu mai scapă, că doar îl ţine un stejar!
— Ai isprăvit, Dănuţ?
— Bine, da' cine-1 păzeşte? se îngrijoră el.
— Noi! Noi! protestă poarta înflorită cu copii.
— Ba eu ! hotărî apăsat un băieţaş mai răsărit, îngroşin-du-şi glasul.
înfruntînd dulăii, intră în ogradă şi se înfipse lîngă stejarul încolăcit de sfoara zmeului.
— Cum îţi zice ţie? îl cercetă bănuitor Dănuţ.
— A Marandei, să trăiţi! răsună marţial' răspunsul.
— Şi mai cum, băietele? întrebă cu blîndeţă doamna Deleanu, scoborînd pe scara trăsurii.
— Gheorghiţă, sărut mîna!
— Si nu ti-i teamă c-or să te mănînce cînii?
— Ehei!...
— Măi Gheorghiţă, să nu te mişti de-aici! porunci Dănuţ.
— Ecoutes, mon petit, il faut lui par Ier gentiment, pas de cette maniere; tiens, donnes-lui des bonbons.
— Na... poftim, retuşa Dănuţ subt privirea doamnei Deleanu.
Şi, brusc, îi întinse cutiuţa cu bomboane violete, oferin-du-i orăşeneşte. Gheorghiţă şovăi, dar îndemnul cucoanei îl hotărî. înşfacă repede cutiuţa. Dănuţ rămase cu capacul, indignat şi nedumerit. Doamna Deleanu începu să rîdă.
— Lasă, Dănuţ, dă-i şi capacul... Poftim şi dumitale pentru un rachiu — şi-ţi mulţumesc.
— Să trăiască boierul şi să crească mare ! se ploconi ţăranul.
Trăsura porni.
Urcîndu-se în genunchi pe pernă, cu bărbia sprijinită de poclit, Dănuţ privi îndelung, cu melancolică invidie, pe din ce în ce micşoratul Gheorghiţă. La fel priveau copiii căţăraţi de-a lungul porţii pe străjerul stejarului cu zmeul.
Rămas stăpîn, Gheorghiţă a Marandei dezmierdă sfoara întinsă şi sonoră ca o strună... şi, nesocotind bunătăţile din pumnul închis, se aşeză la pămînt, sprijinindu'-se de trunchi, îşi încrucişa braţele pe piept şi începu să privească cerul ca un flăcău îndrăgostit.
— ...Te rog, nu te deranja, domnule Şteflea.
•—Vai de mine! Scuzaţi, vă rog! Ştiţi, căldurile...
Odăiţa scundă bîzîia ca un 10 Mai al muştelor.
Şeful gării, cu surtucul pe jumătate îmbrăcat, boxa în zădar, pe nevăzute, cu pumnul îndărăt, gaura blestemată a celeilalte mîneci... în sfîrşit, răzbind prin tunelul de alpaca albastră, mîna şefului se repezi spre mîna înmănuşată a doamnei Deleanu. Cu o înclinare eroică de om gras, sărută mănuşa. Aducîndu-şi aminte de batistă, şi-o luă de pe cap, pudic.
Dănuţ se simţi înfrigurat, ca într-o magazie cu jucării misterioase. Nu-şi lua ochii de la looping-the-loop-\x\ lent al benzii de hîrtie ciuruită de pe rotiţa telegrafului... Ştia că banda aceea e tainicul funicular cu care urcă şi coboară cuvintele de prin văzduh... şi parcă nu-i venea să creadă.
— Vine regulat, domnule Şteflea?
— Vai de mine, coniţă, imediat, gîfîi şeful.
— Hai, Dănuţ, afară.
Pe peron aşteptau un buchet de gîşte legate, o traistă vărgată şi, blondă, dimineaţa de vară între doi castani.
— Ia să te văd, Dănuţ... Vai! în ce hal eşti!
Costumul elegant de marinar, îmbrăcat abia de dimineaţă, încercase naufragiul şoselei. Sandalele fumegau la fiecare mişcare de colbăite ce erau, iar şosetele atîrnau buzate, descoperind gleznele mai albe decît pulpele.
Doamna Deleanu se aşeză pe bancă, avîndu-1 pe Dănuţ în faţă, ca o problemă de arhitectură. îşi ridică voaleta, îşi scoase mănuşele. Dănuţ se simţi reconstruit.
Cochetă impertinenţă — poruncită de năsucul cîrn copilăreşte — bereta albă se înclină spre ceafă, cam pe-o ureche, decoltînd fruntea în întregime; panglicile fluturară marin; funda albastră reînflori cu ancora pe faţă, la îmbinarea aripelor gulerului...
— Numai o mireasă-i lipseşte! se minună duios şeful gării, răsărind cu o condicuţă subţioară şi cu chipiul roş deasupra pletelor batistei.
— Vine?
— Vine.
— Dănuţ ! Dănuţ !
96
97
Cu resemnare satisfăcută, ca salvat de la sinucidere, Dănuţ se lasă tras îndărăt. Zărise la orizontul vertiginos al şinelor un punct negru, duşmănos ca o gură de revolver încărcat.
Mai aşteptară, privind şinele nervoase... îngrozitor de supărată pe gară, maşina trecu înainte...
— Marfă... marfă... marfă; a treia ... a treia... a treia... descifra Dănuţ în gura mare, clipind şi strîngînd mai tare mîna doamnei Deleanu.
— Uite-1 pe tata, mamă! Nu-1 vezi? Papa! Papa!
La fereastra unui compartiment, mînile domnului Deleanu scuturau mănuşile spre cei de pe peron... La uşa vagonului fluturară pletele întunecate ale Olguţei. Nici nu se oprise trenul, că Olguţa şi sărise de pe scară, veselă, familiară, cum sărea şi dimineaţa din pat pe covoraş.
— Vai, Olguţa! vrei să mă îmbolnăveşti? ţipă doamna Deleanu, alergînd spre ea.
în treacăt, Olguţa-i sărută mîna şi se repezi la vizitiu.
— Mos Gheorghe ! Mos Gheorghe ! Am venit!
în urma Olguţei se coborîră bagajele, trecute pe geam lui Ion, apoi domnul Deleanu, chefliu, în haine de soie-ecrue, cu panamaua pe ceafă, gata să glumească, să interpeleze; după el, cu mişcări liniştite şi ochi mari de îndrăgostită, privind şi respirînd vacanţa, Monica.
—• îţi pare bine că ai venit la noi, Monica? o întîmpină doamna Deleanu, luînd-o în braţe de-a dreptul de pe ultima treaptă si sărutîndu-i obrajii.
— Dâ.
Pălăria de pai, cu boruri rotunde şi panglică neagră, prinsă cu elastic pe subt bărbie, îi alunecă pe spate, atîrnîn-du-i de gît.
Doamna Deleanu surise părului descoperit: era auriu cum sînt numai pletele de soare, pe care copiii vînători de fluturi le găsesc prin iarba cangurilor, zîmbind subt pălăria lor, în locul fluturelui după care au azvîrlit-o.
— Ei, copii, n-am uitat vreun bagaj?... Bun... Totu-i în regulă! Ei, bravo! Grozav îs de bine dispus! se lumină de-a binelea domnul Deleanu, frecîndu-şi mînile ca după un proces cîştigat.
Gestul bucuriei, al enervării şi al spălatului pe mîni era acelaşi la domnul Deleanu.
98
Dănuţ se bosumflase; nimeni nu-1 lua în samă, nimeni nu se uita la el! închise ochii şi se făcu nevăzut!
— Mamă, unde mi-i pălăria, gîfîi Olguţa, sosind în goana mare de la cai.
Un cap de bunic, cu ochelari de aur pe vîrful nasului apăru la fereastra vagonului.
— Mă rog, a rămas în compartiment o pălărie de domnişoară; nu-i a dumneavoastră?
— Ba da! o revendică Olguţa cu tărie.
— Mai bine mulţumeşte domnului, Olguţa... Poftim! Ce ţi-ai mai uitat? o cercetă, măsurînd-o din cap pînă-n picioare, doamna Deleanu.
— Pfuuu! izbucni Olguţa, dînd cu ochii de Dănuţ. Şopti ceva la urechea Monicăi.
— Pfuuu ! pufniră amîndouă.
— Buftea-Buftea poloboc, cioc-poc, cioc-poc ! apostrofă Olguţa pe Dănuţ.
Cele două săptămîni de vacanţă la ţară îi rotunjiseră obrajii, stîrnind astfel o nouă poreclă pe buzele Olguţei. Deşteptat din posomorala şi uitare, Dănuţ măsură pieziş pe sora lui, şi cu mînile care ţinuseră sfoara zmeului o păl-mui din două părţi, alungind de pe obrajii ei paloarea examenelor.
— Bravoo ! Galant cavaler! se amestecă de la fereastra trenului pornit domnul cel bătrîn.
— Respectili mele, coani Iorgî! răsună un glas de la fereastra vagonului următor.
— Vus tis di land?... A ghiten Weig.
La auzul jargonului ireproşabil, ferestrele vagonului de-a doua se umplură de capete semite, ca ferestrele unei cafenele de pe Ştefan cel Mare... şi de serviabile salutări. Care negustor din Iaşi nu fusese sau nu era clientul lui conu Iorgu Deleanu!
— Copii! Copii! Ia mă rog! îi potoli doamna Deleanu, despărţind la timp pe Dănuţ de pumnul şi piciorul Olguţei.
— Am să-ţi arăt eu ţie ! gesticula Olguţa.
— Lasă, Olguţa, nu vorbi c-un rău-crescut, o împacă Monica, luînd-o de braţ.
Porniră înainte, împreună cu doamna Deleanu... Dănuţ le ajunse din urmă.
Cu unchiul său, Laurenţiu Teodoreanu (Herr Direktor)
99
— Voi... voi sînteţi 'nişte fete!, le [aruncă el cu glasul înecat de indignare.
— Nu-i adevărat! bătu din picior Olguţa, răzbită de insultă.
— Nici nu mai încape vorbă. Tu eşti băiat, interveni domnul Deleanu. Singura noastră fetiţă e Monica. Asa-i, Monica?
— Ba şi eu ! protestă Olguţa... Da' nu-i dau voie lui — îl fulgeră cu degetul — să mă insulte!
— Numai foc îi duduita noastră, şopti moş Gheorghe, cu zîmbete-n mustăţi şi-n ochi, cătră omul care-ncărca geamandanele în căruţă.
— Pace vouă! le porunci rîzînd domnul Deleanu. Cine merge cu mine în bihuncă?
— Eu! se pripi Dănuţ.
— Ba eu! îl înlătură Olguţa.
— Eu am spus întăi!
— Ce-are a face?
— Ba are!
— Nu vorbesc cu tine.
între timp, doamna Deleanu se urcase în trăsură.
— Bine, da' cu mine nu vine nimeni?
— Eu, tante Alice, se oferi Monica.
— Atunci, voi haideţi cu mine în bihuncă.
— El să meargă în trăsură, stărui încruntat Olguţa.
— Duduită, îi şopti moş Gheorghe, hai cu moşu pe capră. Olguţa se însenină... dar repede-şi luă o figură de mucenică.
— Du-te cu bihuncă! Mie nu-mi trebuie!... Lasă-lasă!, se prefăcu ea că suspină, urcîndu-se pe capră, eu îs persecutată: ştiu eu!
Şi, smulgînd biciul din teaca lui, şfichiui caii.
— Stai binişor, duduită, că ne răstoarnă!
— Moş Gheorghe, zvî'cni Olguţa cu neastîmpăr între picioarele lui, mînă cît poţi... Să nu cumva să ne ajungă! Auzi, moş Gheorghe?
— Vă salut cu respect, coane Iorgule!
— Hei! ce mai faci, domnule Şteflea? Tot voinic? Tot vesel?
— Vă mulţumesc! Cu slujba... Mmdă...
Neastîmpărul şi mînia clocoteau în sufletul lui Dănuţ, încălecat pe bihuncă; deopotrivă şi-n copitele calului rămas pe loc, în urma trăsurii.
— Hai, papa, te rog... iute...
— Stai, frate, ce atîta grabă? Doar nu eşti preşedinte la Casaţie!
— Să dea Dumnezeu s-ajungă! dori din adîncul inimii domnul Şteflea.
— Ai ajuns cu vreun proces pe-acolo?
— Chiar pîn-acolo nu, se spovedi el modest... Numai la Curtea de apel, dă, ca omul!
— O mînă de-ajutor?
— Dac-aţi vrea ! îndrăzni el.
— Ei! Om vorbi altădată.
Dănuţ se muiase: trăsura nu se mai vedea. Un nod amar i se urcă în gît, amintindu-şi cum se urcase Olguţa pe capră... Atîta obidă se abătu asupra lui, încît subt pleoapele închise închipuirea-i dădu buzna în trăsură, alături de mama lui: să poată plîngeşi să fie consolat... Locul era ocupat de Monica!... Dănuţ dădu pinteni roţilor bihuncii.
Picioarele Monicăi nu ajungeau pînă la podeaua trăsurii; atîraau. Totuşi, nu şi le legăna.
Nici nu bătea cu vîrfulghetelor sîrguitor lustruite toaca, în geamandanul ei de pe scăunaş. Şi mînile Monicăi pluteau liniştite pe genunchii împreunaţi. Numai vîrfurile degetelor se ridicau uneori... şi iar se lăsau, şi iar tresăreau, răsfirîn-du-se...
...Fiindcă de-a dreapta şi de-a stînga drumului se legănau lanuri de culoarea soarelui, cînd luminate, cînd umbrite — fiindcă pe-alocuri s-alungau atîţia maci, de parcă toate pozele Scufiţei Roşii din cărţile de basme porniseră însufleţite, lăsînd albe paginile, rumenind cîmpiile...
„Cebine-istă în negru !" gîndi doamna Deleanu, şi înda-tă-şi duse cu spaimă superstiţioasă mîna la gură. Monica avea abia zece ani şi purtase de trei ori haina de doliu, pe care copilăria ei o îmbrăcase acum pentru ultima oară, fiindcă de acum înainte nu mai avea pe nimeni... Rochia neagră, pentru moartea bunicei, i-o făcuse doamna Deleanu...
— Monica, ce culoare îţi place ţie mai mult? Ochii fetiţei priviră grav pe doamna Deleanu.
100
101
Prinzînd privirea îndreptată asupra rochiţei de doliu, îşi plecă genele negre pe ochii de miere brună.'Obrajii i se împurpurară; lacrimi mari îi alunecară de-a lungul feţei... Mînuţile ei strînseră rochiţa ca pe o păpuşă primejduită.
— Pui mic, pui mic, n-am vrut să te supăr!
îi luă capul mîhnit pe genunchi, murmurîndu-i descîn-tecul cu vorbe dulci, pentru durerile copiilor si-ale îndrăgostiţilor.
Cîmpiile zvoneau de rîsetele glasurilor mici. Lumina soarelui adînc se dăruia pămîntului.
— Iartă-mă, tante Alice, n-am să mai fac!... îmi place albastrul, şopti Monica, îmbrăcînd cu-albastrul cerului unde era bunica, blondul holdelor unde-ncepea vacanţa.
— Nu mai tragi din lulea, moş Gheorghe?
— Duduita moşului, toate le' ştie!... clătină din cap moşneagul. Ba trag eu cînd am vreme! Toate cu rînduiala lor.
— Da' acuma de ce nu tragi?
Moşneagul ridică din umeri. Cum să tragă? Palmele lui negre şi bătătorite învăluiau, ocrotitoare, pumnişorii albi încleştaţi pe hăţuri, ca două coji de nucă miezurile fragede.
— Da' caii cine să-i mîie, duduita moşului?
— Cine??... Eu.
— Bată-te norocul să te bată!
— N-ai titiun? îl cercetă Olguţa, imitîndu-1.
— Cumpără moşu!
— Moş Gheorghe, începu Olguţa cu sfială, întorcînd spre el coada ochilor negri ca două capete de rîndunici ieşite din cuib, ţi-am adus un pac di titiun... Vezi că m-am ţinut de cuvînt, moş Gheorghe ! îl dojeni ea cu seriozitate.
De astă-vară făgăduise Olguţa moşului un pac di titiun, şi nu uitase ! Pacul era o cutie de tablă, cu tutun de lux, cumpărată de Olguţa din banii ei, de cu toamnă, şi păstrată în dulăpiorul ei un an întreg.
Olguţa n-avea bunici.
Chipul vioi şi ghiduş al moşneagului se încruntă de înduioşare. Ochii mici se micşorară sclipitori; musteţile-mproş-cate-a neastîmpăr tremurară zburlite. Cuprinzînd c-o mînă hăţurile încrustate cu mînile Olguţei, scotoci cu cealaltă
în buzunarul de la piept, scoase o garofiţâ sălbatecă şi, binişor, înfipse în pletele întunecate ale fetiţei roşul luceafăr al dedeochiului.
Dănuţ n-auzea decît tic-tacul mat al copitelor, bătînd în tact cu inima lui, pînă-n inima pămîntului. Subt roţile bihuncei, şoseaua viscolea-ndărăt... Dănuţ închise ochii.
„...Se făcuse noaptea neagră ca iadul cînd zmeul se năpusti năprasnic în urma fugarilor. Fugea calul lui Făt-Fru-mos ca vîntul, dar zmeul s-apropia ca gîndul, şi Făt-Frumos simţea în spate..."
Dănuţ deschise ochii, c-un fior în spate. Se prefăcuse el în zmeu, dar simţise numai spaima lui Făt-Frumos !... Ş-apoi, dacă Făt-Frumos ar fi tăiat capul zmeului,cine-ar mai fi urmărit-o pe Olguţa?... Dănuţ porni din nou la drum, călare pe bihuncă...
Domnul Deleanu ţinea hăţurile, dar nu i-ar fi trecut prin minte că nu mîna el calul... Şi cum să-1 fi mînat! Şi bihuncă, şi calul, şi hăţurile, şi Ion, care-1 ţinea pe Dănuţ să nu cadă, de la spate, nu erau decît Dănuţ prefăcut în ei toţi. Cu dinţii strînşi, cu ochii închişi, cu fruntea încordată, Dănuţ se iuţea'după Olguţa, în rostogolul roţilor, în tic-tacul mat al copitelor.
Dănuţ se putea preface-n oricine şi-n otice; putea fi oricînd, oriunde. N-avea decît să-nchidă ochii... Să fi vrut el, cît rău n-ar fi putut face! Norocea era milos! Dănuţ era mîndru cu spaimă de puterile ascunse-n el... Odată se mî-niase pe mama lui fiindcă-1 luase de urechi şi-1 pusese la colţ. închizînd ochii, Dănuţ o omorîse... suferise... şi, grăbit, o înviase la loc, căci dacă murea mama cine l-ar fi iertat! Nimeni nu bănuia tainele lui Dănuţ, nici doctorul care-1 ştia pe de rost înlăuntru şi-n afară. Subt pleoapele lui Dănuţ, în adîncul lor, de acolo de unde vin lacrimile, se ascundea ceva, ca un somn cu visuri; cum închidea ochii, era mai mare peste toţi, chiar peste tata şi mama. Pe mama o făcea împărăteasă, pe tata ori general, ori mare sfetnic, pe Olguţa ori copil de casă, ori o trimetea la bucătărie.
Cînd le povestise moş Gheorghe povestea lui Ivan Turbincă, Olguţa ceruse moşului o turbincă la fel cu a lui Ivan.
— Dac-aş fi Sîn-Petru, matale ti-as da-o, duduita moşului!
102
103
— Dă-mi-o, moş Gheorghe!
— De unde s-o iau?
— Dă-mi-o, moş  Gheorghe!
Olguţa se înroşise de necaz. Dănuţ tăcuse, c-un zîmbet pentru el în ochi... Mai tîrziu, la lumina luminării, Dănuţ îşi pipăise fruntea, privind-o în înecul ciudat al oglinzii. O dezmierdase chiar, ca pe un dar. Acolo era turbinca lui Ivan, în care încăpea tot iadul şi tot pămîntul. Mult se bucurase Dănuţ, fiindcă nimeni — nici Olguţa — n-avea turbincă. Şi nimeni nu ştia că numai el o are, cînd închide ochii...
Dănut simţi deodată vîntul si soarele în părul lui.
— Ce-i?
— Opriţi, boierule, opriţi... a căzut pălăria conaşului. Fluturîndu-şi panglicele, bereta se rostogolea pe jos.
Ion sări după ea.
— Papa, nu pornim? întrebă Dănuţ, alarmat de presimţirea unui nou popas.
— Ţine hăţul, Ioane... Iar te grăbeşti? Măi-măi! Stai să-nvîrt o ţigară. Uite şi pentru tine.
Zîmbind copilăreşte, domnul Deleanu îşi înfundă panamaua în capul lui Dănuţ, lăsîndu-1 fără cap, ca un cuier ocupat.
— Hoăăă! căscă el zgomotos, întinzînd braţele alene. Dănuţ ridică panamaua, posomorit, şi se uită la tatăl
lui, care-şi răsucea ţigara, cu ochii femeilor neînţelese de bărbaţii lor.
— Uu-uu, uu-uu, uu-uu...
— Cine face-aşa, moş Gheorghe, întrebă Olguţa făcînd întocmai.
— Caii, duduita moşului; au băut multă apă.
— Aşa! au broaşte-n burtă.
Monica dezmierdă mîna doamnei Deleanu.
— Tante Alice!
— Ce-i, Monica?
— Nimic, tante Alice, zîmbi Monica, respirînd adînc.
— Vrei să-mi spui ceva, Monica?
— Nu... E frumos, tante Alice!
— Pui mic!... Scoate-ţi pălăria, să te rumenească soarele...
104
— Tante Alice, uite românite! recunoscu Monica florile călcate în picioare prin ograda şcolilor.
Romaniţele rîdeau în soare, şi ele în vacanţă.
— Acele ce-s, tante Alice?
— Sînziene!
— Şi acelea?
— Sîngele-voin icului!
— Şi acelea!
— Condurul-doamnei!
— ...Sînziene, murmură Monica silabele tremurătoare de soare ca un vers uitat de albine pe buzele copiilor.
Tăcură.
Uguiau nevăzuţi în jurul trăsurii dulci hulubi... Caii dădeau din cap blajin, urcînd la pas suişul... Pîlpîiau fluturaşi albaştri... Rîndunelele-şi lăsaseră în iarbă, la uscat, rochiţele umede de rouă... Drumul de foşnete şi de miresme ducea spre cerul apropiat — cu părul auriu, cu obrajii palizi, cu cozile pe spate,  cu mînile împreunate — pe Monica.
Putea să răsară, acolo unde drumul se împreună cu albastrul, în haină albă, ţinînd într-o mînă inelul cu cheile cele grele care deschid porţile cerului, sfîntul   Petre surîzînd.
— Mi-i foame, protestă Olguţa.
De cînd aştepta moş Gheorghe vorba asta [
— Sss! şopti el la urechea Olguţei; are* moşul ceva!
— Ia să văd ! îl rugă Olguţa cu glas scăzut.
Moş Gheorghe scoase din buzunar o punguliţă de hîrtie.
— Ce are moşu??
— Roşcove ! porunci Olguţa.
— Iaca, la asta nu m-am gîndit, se întrista moşneagul.
— Ce ai acolo, moş Gheorghe? se frămîntă Olguţa.
— Ia, nişte zahăr de ghiaţă, oftă el melancolic.
— Monica! Avem zahăr de ghiaţă! strigă Olguţa, tropăind pe capră...
— Ei, moş Gheorghe, îmi pare că vrei să-ţi dai leafa pe mîna dentiştilor! îl dojeni în şagă doamna Deleanu.
— Lasă, cuconiţă, să mănînce copiii zahăr... Parcă matale nu-ţi dădeam tot aşa cînd erai mică !...
Doamna Deleanu zîmbi. Aşa era. Şi ea... Era mult de-atunci.
— Dar acuma îmi mai dai, moş Gheorghe?
105
i
1
— Dă, cuconiţă ! Cum o vrea duduita !
Olguţa sfărîmă ceţoasele diamante înşirate pe sfoară... începu praznicul: Olguţa, pe capră, sfărma,sugea şi înghiţea, şi iar începea; Monica, în trăsură, ronţăia încetişor, privind aiurea. Doamna Deleanu sugea neîndemînatec, înghimpîn-du-se în colţurile sloiului vanilat, gîndindu-se la vacanţele de odinioară... Moş Gheorghe îşismulgea musteţile zîmbind. Olguţa nu-1 uitase: cu de-a sila îi vîrîse în gură o bucată de zahăr; moş Gheorghe o furişase în buzunar, cu mare băgare de samă, ca pe un dar de preţ.
— Moş Gheorghe, grozav mi-i de poftă de un castravete crud... ştii, cu sare şi chiper ! ronţăi Olguţa.
— Lasă s-ajungem! îţi pregăteşte moşu cum ştie el.
— Moş Gheorghe, cumpărăm şi roşcove de la crîşmă... N-am mai mîncat de cînd! Ştii, la cofetărie n-au roşcove! Auzi, moş Gheorghe?
— Aud eu!
— Şi cumpărăm?
— Cumpărăm, cum nu? !
— Şi mîncăm.
— ...Dacă mi-i da dinţii la loc, oi mînca şi eu, şoricelul moşului!
— Vai, moş Gheorghe! N-ai să mănînci roşcove?... Hai să le facem compot.
Un nechezat vesti din urmă apropierea bihuncei; caii de la trăsură nechezară războinic. Olguţa se răsuci, privi, se încruntă şi puse mîna pe bici.
— Moş Gheorghe ! Nu mă lăsa ! Ne-ajung !
Mult iubea moş Gheorghe caii, şi pe cei de la trăsură, şi pe cei de la bihuncă. Totuşi, întrecerea începu vioaie, ca odinioară, cînd boierii erau năprasnici la mînie şi la veselie, şi cînd surugiii învîrteau harapnice intrînd cu oiştea naintaşi-lor în porţi, ca să zîmbească inima boierilor de ţipetele jupîniţelor. Moş Gheorghe îşi mai aducea aminte; ştia şi Olguţa de la el.
— Hii-hiii!... chiui Olguţa.
Moş Gheorghe zîmbi numai; biciul şuieră o vorbă de şarpe; caii lungiră trapul, scuturînd coamele grele, flutu-rînd cozile lungi... Şi opt copite bătură toba luptelor.
— Uită-te-napoi, Monica! o îndemnă Olguţa în gura mare, ca în plină vijelie.
Monica îngenunchie pe perne, ridicînd capul pe deasupra poditului.
— S-apropie?
— Parcă... şovăi răspunsul.
— S-apropie?
— Parcă da, se temu Monica.
— S-apropie? tună Olguţa, luînd biciul din mîna lui moş Gheorghe.
— Da-da! se-nspăimîntă Monica.
Cu trupul lung şi zvelt de libelulă, bihunca răsări în rînd cu trăsura, gata s-o întreacă.
— Grăbiţi, copii! Grăbiţi: mi-i o foame grozavă! Şi-o sete! le vorbi din goană domnul Deleanu.
Dănuţ, senin, se uită drept înainte, încordîndu-şi coada ochiului. Astfel arăta Olguţei dispreţul lui şi totodată putea să-i şi zărească înfrîngerea prelungă.
„Ce bine-i să fii bărbat 1" gîndi Dănuţ, respirînd cu nesaţ aroma de tutun desprinsă din haina tatălui său, respirînd cu convingere duhoarea de tutun a mînilor şi a suflării lui Ion de la spate.
— Moş Gheorghe, opreşte! hotărî în şoaptă Olguţa.
— Ho-ho, copii! Ho-ho, băieţi!
Bihunca se ducea dusă ca o săniuţă cu roţi prin pulberi.
— Da-da! Fugiţi dumneavoastră cît vreţi!. Noi nu omo-rîm caii, le aruncă Olguţa, ca o piatră ucigătoare din urmă, mărinimia milei.
Caii opriţi gîfîiau din greu; suflările lor alergau încă, zbuciumîndu-i pe loc.
Cei din trăsură se ridicaseră în picioare, urmărind fumul bihuncei pe şosea. Olguţa răsucea biciul, îngîndurată... Ielele străvezii ale arşiţei umpleau zările de jocuri fără trupuri. Şi deodată, ca o melancolie de fîn cosit în toamna soarelui de sus, de îngeri trişti şi blînzi, mireasma sulfinei îi învălui.
— Nu mai pot! Mor de sete ! răsuflă Olguţa, răsturnînd în trăsură braţul de sulfină smulsă voiniceşte.
— Lasă, că pornim îndată, o potoli doamna Deleanu, ştergîndu-i cu batista focul obrajilor năduşiţi.
106
107
— Uite, tante Alice! răsări şi Monica, aducînd în braţe mănunchiul verde plin de galbene scîntei, şi pe obraji culori de cîmp, culese o dată cu sulfina şi cu albăstrelele din păr.
Ocolind trăsura pe dindărăt, sase urce în stînga, Monica se opri deodată, ca întîmpinată de un gînd rău... Hăinuţa neagră, trăsura oprită ! în mintea ei de copil necăjit, toate trăsurile mergeau spre cimitir; toate trăsurile oprite aşteptau pornirea convoiului...
— Tante Alice! Trăsura n-are număr !
— Sigur că n-are ! Trăsurile de casă n-au număr.
— N-ai număr ! şopti Monica trăsurii şi-o bătucumînuţa, bucuros.
Ajutorată de Monica, doamna Deleanu orîndui în poclit mănunchiurile de sulfină, răsfirînd şuviţele... Caii porniră... Multă vreme, albine credincioase urmăriră colibioara de sulfină... în soare, sclipeau steluţe aromate, fulguind uşor pe capetele din trăsură.
— Tante Alice!
— Ce-i, Monica?
— Mai e mult pînă acasă?
— Acuşi ajungem !
— Vai j
— îţi pare rău, Monica?
— Nuuu, tante Alice!
Sigur că-i părea bine! Şi totuşi... parcă ar fi vrut să nu se mai coboare niciodată din trăsura fără număr şi cu sulfină în poclit: trăsura vacanţei.
— Moş Gheorghe, ce s-aude? întrebă Olguţa, cercetînd cerul, cu mîna adusă deasupra ochilor.
— Bat cînii!
— Ei! Cînii! Sus, moş Gheorghe !
— Bată-1 să-1 bată ! zmăul lui conaşu Dănuţ.
— Aha! mormăi Olguţa.
— Lasă, că-ţi face moşu unu mai frumos!
— Nu-mi trebuie!
Caii se opriră şi, smuncind de hamuri, trecură pragul porţii la trap, pe subt vîjîitul zmeului străjuit de un stejar şi de un marinar mărunt. De-un marinar ! De-un amiral avînd
pe buze zîmbetul aceluia care primi spada înfrîntului Napoleon.
Risipa albă a caselor ogrăzii, cu cea din mijloc largă şi adîncă şi stăpînă peste toate, răsări ca o luminoasă mănăstire fără turle şi călugări în ochii Monicăi.
Sforăind, caii se opriră la scară... în freamătul de viţă verde al pridvorului, zorelele multicolore căscau fraged.
— Mi-i foame, ţipă Olguţa cu mînie. Unde eşti, babo? La glasul ei, cu chip şi trup enorm de eunuc — broboadă
albă şi pestelcă albă, rîzînd în hopurile pîntecului şi-n căscatul ştirb al gurii, cu braţele deschise cuprinzînd ograda toată — coborî pe scări bucătăreasa.
— Aici-i baba! Da' bine c-aţi venit odată, că-mi ard puii pe frigare, bătu-i-ar norocu să-i bată!
Un cearceaf ud prins cu ţinte de colţurile ferestrei deschise se bomba lin şi iar venea la loc, prefăcînd căldura care moleşea caisele livezii în răcorită boare.
în odăiţa fetiţelor nu era nimeni... Intrase Anica în goană, desculţă, lăsînd pe scaun geamandanul uşurel al Monicăi şi ieşise trîntind uşa, după ce-şi sclipise în oglinda ovală a şifonierei de mahon surîsul de ţigancă fînără.
Acum geamandanul cu iniţialele bunicei era singur, în el aşteptau portretul bunicei şi o păpuşă îmbrăcată în negru, să vadă noua locuinţă a Monicăi.
Monica, aşezată în sofragerie la masă, pe un scaun cu două perne dedesubt, mînca frumos, cum o învăţase bunica: cu şerveţelul agăţat de pieptarul rochiţei, fără să-şi întindă coatele pe masă, cu gura închisă, ţinîndu-se dreaptă...
Dacă ar fi intrat bunica în odaia fetiţelor, şi-ar fi pus ochelarii şi, fără să atingă cu degetul nici şifoniera, nici cele două dulăpioare de lîngă paturile de nuc, ar fi văzut că pic de colb nu-i nicăieri, nici muşte, şi-ar fi oftat cu uşurare; ar fi simţit mirosul de podele ceruite îmbinîndu-se cuaroma de răcoare păstrată doar în tihna caselor bătrîne unde iernează mere şi gutăi şi ar fi clătinat din cap cu bunătate şi cu duioşie; şi s-ar fi aplecat cu multă trudă asupra paturilor neted învelite şi, dezvelind un colţ, ar fi văzut că aşternutu-i de olandă şi că spălătoreasa-i vrednică şi că-n dulapul rufelor
108
109
mai e sulfină şi lavandă — şi-ar fi acoperit ea cu evlavie colţul descoperit; şi dacă ar mai fi deschis şi şifoniera, şi-ar fi văzut păpuşile care-aşteptau emoţia fetiţelor premiante la examenul de clasa treia primară, şi-ar fi luat bunica ochelarii de pe nas, ştergîndu-şi-i, ar fi făcut o cruce la icoana Preacuratei din părete, şi o alta deasupra încăperii, şi-ncetişor, încetişor, ar fi ieşit, şi s-ar fi dus... fiindcă Monica putea să intre, în odaia fetiţelor nu mai era nimeni.
— Copii, daţi-mi voie să-mi scot haina; nu mai pot! Scoţîndu-şi surtucul de soie-ecrue, domnul Deleanu rămase
în cămaşă de soie-ecrue, cu guler jos şi moale. Ridicîndu-şi braţele în sus, le scutură; mînicile alunecară în jos.Păstrase mişcarea aceasta de mult, de pe atunci cînd avocaţii pledau îmbrăcaţi în robă. Păstrase şi roba cu gîndul că Dănuţ va îmbrăca-o într-o zi ca să pledeze... Poate că pînă atunci vor pricepe „cretinii" — cretini erau toţi aceia care contraziceau părerile profesionale ale domnului Deleanu — că roba dă aripi cuvîntului şi vor reîntroduce-o. De nu, să-i amintească măcar din dulap lui Dănuţ de vremurile vechi.
Domnul Deleanu îşi iubea profesia „ca pe-o amantă" — aşa spusese într-o pledoarie la Casaţie, rostind cuvîntul ilegal, cu pasiune şi aroganţă, ca să deştepte pe un consilier adormit — şi dorea ca şi Dănuţ să gîndească şi să poată spune la fel... Dacă Olguţa ar fi fost băiat!...
— Ei, Dănuţ, acuma eşti licean! Eşti băiat mare! Poţi judeca. Te faci avocat ca şi tata?
Doamna Deleanu ridică din umeri.
— Lasă-1, te rog, să mănînce mai întăi!... Dănuţ! Iar ţii coatele pe masă !... Uită-te la Monica ce frumos mănîncă. Şi-i mai mică decît tine!
Olguţa îşi retrase coatele, zîmbind. Dănuţ se înroşi, scăpă-rînd o privire cruntă înspre Monica şi Olguţa... Teroarea comparaţiilor cu Monica dăinuia de un an: de cînd Monica şi Olguţa preparau împreună, cu aceeaşi profesoară, clasele primare... Cine-o mai descoperise şi pe Monica! Olguţa! Fireşte ! Ea aducea şi puii de mîţă părăsiţi pe subt garduri, spre deznădejdea bucătăresei. Asta mai mergea! Dar pe Monica n-o putea mistui. Uzurpătoarea! Aliata Olguţei! Blonda !... Dănuţ demult aştepta prilejul s-o tragă de cozi cum trebue!
„Lasă!" înghiţi el în gînd. Şi din nou se dezrobi, afară, cu zmeul.
Ochii Olguţei îl iscodeau pe subt gene. De la o vreme băgă de samă. Clipi, se suci, Olguţa nu-1 slăbea din ochi. O ţinti şi el drept în ochi.
— De ce te uiţi la mine?
— Eu? se miră candid Olguţa.
— Da, tu ! replică el, hotărît să facă scandal.
— Eu nu mă uit la tine! Eu mă uit la Monica! argumentă Olguţa, uitîndu-se la Monica. Spune şi mata, mamă?
— Ba te-ai uitat! îşi ieşi din fire Dănuţ, schimbînd timpul şi împungînd cu degetul violent.
— Ei şi! N-am voie să mă uit!
— Bine ! Vom vedea !
— Ba ia te rog să te astîmperi! îl urechi din ochi doamna Deleanu.
— Pfuu ! se bucură Olguţa, cu şervetul la gură.
— Si tu să te linişteşti!
— Eu nu fac nimic!... Eram să mă-nec ! răsuflă Olguţa.
— Ia mă rog !
Domnul Deleanu îşi trecu zadarnic şervetul peste faţă; toţi îi zăriră rîsul. Dînd din umeri, se resemna şi doamna Deleanu să rîdă. Rîsul se răspîndi ca o horă batjocoritoare în jurul posomorălii lui Dănuţ. Se ridică de la masă, zvîrlind şervetul, şi porni spre uşă.
— Dănuţ, unde te duci? Ce, ai isprăvit? Ne-am ridicat de la masă?... Ia poftim înapoi!
— Nu vreau ! îngînă Dănuţ cu jumătate glas.
— Nu vrei la masă!... Bine! Foarte bine !... Atunci poftim la colţ... Auzi, Dănuţ? încheie scurt şi energic doamna Deleanu.
Dănuţ se duse, gîrbov... în sufragerie se făcuse o tăcere solemnă... Doamna Deleanu zîmbi cu bunătate, întîlnind ochii speriaţi şi umezi ai Monicăi aţintiţi asupra ei.
— Vrei să-1 iert, Monica? Monica dădu din cap cu putere.
— Poftim la masă... Şi mulţumeşte Monicăi! Da-da!
— Merci! tremurară sarcastic buzele lui Dănuţ, lăsînd o mînă moartă în mînile Monicăi.
— Acum mănîncă-ti caisele.
110
111
Dănuţ despică în dinţi o jumătate de caisă şi aşteptă, şi aşteptă să-i treacă nodul din gît ca să o poată înghiţi... Cu sîmburele în ea şi cu o viespe proaspăt aterizată, cealaltă jumătate rămase în farfuria cu caise graţiate de la moarte.
— Să vă fie de bine... Eu mă duc să mă culc !
— Dănuţ, du-te şi tu la culcare.
— De ce, mamă?
— Fiindcă aşa trebuie !
— Hai cu tata şi te culcă, măi băiete ! îl consolă domnul Deleanu, căscînd cu poftă.
— Şi zmeul de afară? scînci Dănuţ.
— Te-aşteaptă.
Bucuria jocului cu zmeul în plin soare se umplu de amărăciunea somnului silit.
„Lua-l-ar dracu de somn!" blestemă Dănuţ în gînd pe Molohul după-amiezelor copilăreşti.
— Ai isprăvit, Monica?
— Da, tante Alice; mulţumesc! răspunse Monica, pătu-rindu-şi şervetul şi scuturîndu-şi fărâmăturile de pe rochiţă.
— Haidem să-ţi arăt odaia voastră...
Olguţa, cu capul plecat în farfurie, trudea mîncînd caise, absorbită şi atentă ca şi cum ar fi învăţat o poezie pe de rost.
— Şi tu, Olguţa, hai-hai, isprăveşte.
— Vin îndată; uite, numai patru caise mai am, se rugă
ea.
— Să ştii că te-aştept în odaie, Olguţa! Să nu cumva să te prind pe-afară!
— Dacă spun că vin !
— Bine-bine!
Rămînînd singură, Olguţa trase cu urechea... încredin-ţîndu-se că nu se-ntorcea nimeni în sufragerie, se uită lung la Profira. Profira îşi întoarse faţa turtită de pansea albă spre Olguţa. Aşteptă... scuturînd un şervet.
— Profira... Ascultă bine... Adă-mi chiar acuma un foarfece, un creion şi o bucăţică de hîrtie! gesticula Olguţa cu degetul arătător, întovărăşind substantivele cu cîte o ciocă-neală în masă.
— La ce, duduie? căută să se dumirească femeia.
— Nu te priveşte ! Aşa vreau eu !
în aşteptarea Profirei, Olguţa îşi sprijini bărbia de marginea mesei, îşi lăţi coatele, strîngîndu-şi obrajii cu pumnii, şi medita preocupat.
— Ai adus?
— Am adus!
— Nu cumva i-ai cerut mamei ce ţi-am spus? se alarmă deodată Olguţa.
— Ba chiar aşa !
— Vai, Profira! Şi vrei să am încredere în tine !
— De ce, duduie? Iaca am adus.
— Şi ce-a spus mama?
— A spus să caut la dumneaei în odaie, şi eu am căutat şi am adus.
— Aşaa! Bun!... îţi mulţumesc.
Olguţa zîmbi. Aplecîndu-se asupra mesei, începu să scrie pe hîrtia elegantă, luată de Profira din cutia de scrisori — mare, lătăreţ, apăsat — scoţînd limba la fiecare cotitură de literă.
— Bun!
Ieşi hotărîtă, cu ochii înneguraţi de Salomee, cu foarfece de Parcă, despicat în mînă.
— Amarnic diavol! exclamă admirativ Profira, muşcînd dintr-o caisă.
*
Odaia lui Dănuţ se învecina primejdios cu odaia fetiţelor. Punctul de fruntarie era uşa închisă, cu cheia în broasca din partea cealaltă.
Faţa dinspre odaia fetiţelor purta un cuier, în care atîr-nau pălării de pai, funde de mătasă, un cerc tricolor, o reţea cu mingi multicolore şi două paltonaşe pepita.
Faţa dinspre odaia lui Dănuţ era împodobită în partea de sus cu o panoplie de postav de biliard, alcătuită astfel: o puşcă Eureka—culcată pe ţinta ei de carton alb cu cercuri roşii în jurul centrului albastru — în tovărăşia beţişoarelor isprăvite cu un tampon de gumă lipicioasă; două săbii de tinichea cu tecile pistruiete de rugină şi scof îlcite de duelurile cu Olguţa, încrucişate în X şi o şuierătoare prinsă cu un şnur roşu, cu şuier bîlbîit şi gust acrişor.
112
113
Mai jos de panoplie, despărţite de o sabie atîrnată vertical ca o coloană vertebrală a războiului, erau răstignite două uniforme: una de amiral japonez, cu şapcă şi fără pantaloni, poreclită Kami-Mura; alta de amiral rus, botezată Potemkin.
Pe atunci era la modă războiul ruso-japonez.
Olguţa proteguia pe ruşi, Dănuţ pe japonezi. De aceea, decoraţia — o fundă de la o jartieră de-a doamnei Deleanu — cusută nemuritor de Profira pe pieptul amiralului japonez, fusese smulsă cu stofă cu tot şi era păstrată prudent în buzunarul amiralului rămas decorat cu „steaua căptuşelii". în schimb, chipiul amiralului rus subt pumnul lui Dănuţ se destupase. Olguţa lipise la loc arhipelagul de carton cu gumă arabică şi cususe trainic fundul cu sfoară, împodobind totodată chipiul cu ciudate ţesături de aur. Olguţa îşi avansase chipiul la gradul de peste-amiral şi inaugurase evenimentul des-tupînd la rîndul ei — ceva mai calm şi mai metodic decît Dănuţ — chipiul amiralului japonez. Doamna Deleanu re-construise chipiul, iar Dănuţ îl avansase generos la gradul de peste-peste-amiral: „ceea ce — spunea Olguţa — e imposibil".
Iată şi epilogul războiului ruso-japonez în casa Deleanu:
— Acuma ce mai spui? Ai mîncat bătaie! o anunţase Dănuţ pe Olguţa, îmbrăcat în uniformă de amiral japonez.
— Nu-i adevărat!
— Să spuie papa.
— Dă, Olguţa! Ce să-ţi fac! Ruşii au mîncat bătaie; iacătă jurnalele.
— Ruşii, nu eu.
— Da' tu nu eşti Potemkin? o sfidase Dănuţ.
— Eu? Nici n-am fost, nici nu puteam să fiu.
— Cum!?
— Fetele nu fac armată. Eu îs fată... să spuie şi papa... Şi-n afară de asta, japonezii tăi au avut noroc, da-s nişte fricoşi.
— Minţi!
— Mint? Atunci de ce-s galbeni?
— Cum, de ce? Fiindcă-s galbeni; aşa-s japonezii.
— Să-ţi spun eu: îs galbeni de frică. Toţi augălbenare! ţipase Olguţa pentru urechile întregii Japonii... Şi dacă vrei
să te baţi, să te baţi cu mine, nu cu ruşii, încheiase Olguţa c fruntea sus.
La masa dată în cinstea ambilor amirali, domnul Delears citise următorul comunicat:
Potemkin şi Kami-Mura Au pornit dîrji la răzbel, Foc şi pară şi oţel. Ura! Ura!
S-au luptat cît s-au luptat
— Umplînd casa de dezastre — Prin salon, sufragerie
Şi prin locuri mai sihastre.
Au mai stat ei şi la colţ
— Aveau şi părinţi duşmanii! Ripostînd: colţ pentru colţ, Cu toată cenzura mamii.
în ce hal fără de hal Ţi-e chipiul, Potemkin! Dar e peste-amiral, Kami-Mura-i mai puţin !
Peste-peste-amiral Kami-Mura-i avansat. Dar chipiul e-ntr-un hal Supra-supranatural.
Kami-Mura a învins, Şi Dănuţ a cîştigat, Dar Olguţa a pretins Că e fată, nu băiat.
Şi că, deci, nu poate fi Biruită, nici vasal, Fiindcă n-a fost niciodată Autentic amiral.
Envoi 1
Kami-Mura legendar, Vezi proverbul cu căruţa !
114
1
Buturuga nu-i la ruşi, Ocoleşte-o pe Olguţa.
Envoi II
Japonezi stăpînitori Pe îndepărtata mare. La ce bun? Toţi veţi pieri în curînd de gălbenare.
Odăiţa lui Dănuţ avea şi flotă! Flota de lighean lucrată de moş Gheorghe din coji mari de nucă: chibrituri drept catarg, foiţe de hîrtie ceruită drept vîntrele, buzele lui Dănuţ drept vînt şi ale Olguţei drept ciclon.
Flota de băltoace: corăbioare debile încărcate ca arca lui Noe, cu vietăţi de celuloid găunos. Şi flota de iaz, cumpărată de la „Magasin universel" din Bucureşti de moşu Puiu: un singur vas, lung şi gros cît o franzelă, cu elice, steag, tunuri, coşuri şi marinari de tinichea, paralizaţi pe punte.
Dănuţ trînti uşa cu atîta putere, încît molozul i se prăbuşi pe umeri. Se scutură, clătinîndu-şi buclele castanii, cu mişcarea biblică a lui Samson.
— Lasă-lasă! dădu el din cap.
Dînd cu ochii de ultima cunună de premiant întăi, atîr-nată deasupra patului, o smulse din cui şi o trînti pe jos, îmbrîncind-o cu piciorul.
— De asta învăţ eu, ca să mă persecute! Lasă... v-oi arăta eu vouă! clatină el pumnii spre uşa fetiţelor.
Desprinzînd puşca de pe ţintă, o înarma cu săgeata gumată şi trase... Chipiul peste-amiralului rus tresări, rămînînd cu o gropiţă întunecată în fund.
Pac, pocni săgeata, rămînînd lipită de uşă, ca o fişă de telefon... Dănuţ o desprinse... Pe uşă rămase un monoclu aburit. Pac... pac... pac...
— Ei, da' ce-i scandalul acesta? Ce faci acolo, Dănuţ? Nu dormi?? îl întîmpină de dincolo de uşă glasul doamnei Deleanu.
Dănuţ amuţi. în vîrful picioarelor, îşi atîrnă puşca la loc... Culese cununa, măturînd foile desprinse subt dulap, şi atîrnă restul gloriei în cuierul ei.
— Ai adormit?
Dănuţ izbi cu pumnul în pernă şi se întinse pe rug.
— Uite, Monica... Asta e odaia voastră... îţi place? Mîna Monicăi îi strînse mîna mai tare.
— Ce bine miroase, tante Alice!
Cuprinzînd-o în braţe, doamna Deleanu o ridică sus, sus...
— Vezi tu ceva acolo?
— Da... Eii!... Merci, tante Alice!
Zărise deasupra şifonierei o tablă de-argint acoperită cu sulfină.
— Acum să-mi spui, în care pat vrei să dormi?
— Olguţa pe care şi 1-a ales, tante Alice?
— Las-o pe Olguţa, o dezmierdă doamna Deleanu; ale-ge-ţi-1 tu pe care-1 vrei... Pe cel dinspre fereastră sau pe cel dinspre uşă?
— Mi-i totuna, tante Alice...
— Bine, atunci ţi-1 aleg eu pe cel dinspre fereastră... Aşa o am pe Olguţa mai aproape de urechea mea! zîmbi doamna Deleanu.
Uşa etacului ei şi uşa odăii fetiţelor, aşezate faţă-n faţă, erau despărţite de tăcerea unui vast antret.
— Ş-acuma, hai să desfacem bagajul... Unde-i cheia?
— Poftim, tante Alice ! îi oferi Monica, cu capul ridicat, capătul lănţucului de argint din jurul gîtului, scos de pe piept, de subt pieptarul rochiţei.
— Da' asta ce-i, Monica?... Ce cruciuliţă frumoasă! Alături de cheiţa nichelată atîrnă o cruce de aramă pe
care ardea relieful unei chinuite răstigniri.
— îţi place, tante Alice?
— Foarte mult... O ai de la mama?
— Nu ştiu... mi-a dat-o bunica... Tante Alice.
— Ce-i, Monica?
— ...Te rog, ia-o! o rugă fetiţa, cu obrajii încinşi, sco-ţîndu-şi lănţucul... Vreau eu să ţi-o dau, tante Alice ! stărui ea, cu sprincenele ridicate, în preajma energiei lacrimelor.
Şi cu de-a sila strecură lănţucul în mîna doamnei Deleanu.
116
117
— ...îţi mulţumesc, Monica, o împacă ea dezmierdîn-du-i părul... Da' astfel de lucruri nu se dau, pui mic! E o amintire de la părinţii tăi... Eu ţi-o păstrez numai.
— Ţie pot să ţi-o dau, îi răspunse cu linişte şi gravitate Monica, privind în pămînt.
— O iubeşti aşa de mult pe tante Alice?
— Da.
— Şi tante Alice te iubeşte pe tine mult de tot... ca pe Olguţa şi Dănuţ.
— Ştiu! şopti Monica.
— Oare Olguţa de ce nu mai vine? Ia du-te şi vezi tu. Doamna Deleanu clipi... şi ptaă să deschidă geamandanul dibui mult în jurul broaştei cu cheiţa nichelată.
— N-o găsesc, tante Alice! intră alarmată Monica.
— Lasă, că vine ea singură... Trebuie să fie la moş Gheorghe ! Uite, Monica! Ţi-am pus pe măsuţa de noapte portretul bunicei... Dacă vrei să-1 atîrni în părete, îţi dau eu o altă ramă.
— Nu-nu, e bine aşa, tante Alice.
— Lucrurile ţi le-am aşezat în şifonieră... Uite, rafturile de sus stat ale tale...
— Tante Alice, se cutremură Monica, n-ai găsit o păpuşă în geamandan?
— Ba da! zîmbi doamna Deleanu. Am culcat-o, uite... Şi din penumbra raftului luă ta braţe un pătuţ ta care
dormeau două păpuşi cu pălăriile ta câp.
— Mie, tante Alice? nu-şi crezu ochilor Monica.
— Sigur, Monica!... Uite şi o şifonieră cu rochii pentru păpuşile tale.
— Da' Olguţa? se opri fetiţa cu braţele întinse.
— Şi ea are la fel!
Clanţa descarcă un foc de puşcă, uşa pocni şi bufni la loc, repezită îndărăt cu mîna sttagă de Olguţa..'.
— Ce-i? Ce-i?
Olguţa se aruncase de sus, ta pat, legăntadu-se molatec ta tresăltările arcurilor scîrţiitoare, care dormeau de un an.
— Bine, Olguţa, aşa se intră într-o casă de oameni?... Şi cu botinele murdare ta pat! Vai! Vai! Vai!
— Nu mai pot!
— Unde-ai fost?
— La moş Gheorghe.
— Şi ce-ai mai făcut, Olguţa, o întrebă doamna Deleanu, privindu-i deodată ochii cu luare-aminte.
— Nu spun?? Am fost la moş Gheorghe!
— Olguţa, iar ai făcut o poznă!
— Spune drept, Olguţa !
— Am făcut ce trebuia să fac! vorbi Olguţa sacadat, sfidînd.
— Olguţa, nu umbla cu fleacuri! Aşa se răspunde?
— ...Foarfecele l-am pus la loc, încheie Olguţa prin vorbe mărturisirea începută în gînd.
— Foarfecele!!... Cine ţi 1-a dat?
— Chiar mata!... Siguri mata mi l-ai dat! se ilumina Olguţa, simţind fericirea vinovaţilor care-şi găsesc din senin un complice la răspundere după ce-au săvîrşit singuri fapta.
— Eu! ! Olguţa, vină-ţi în fire!... Ia hai şi te dezbracă mai bine... Răpegior-răpegior.
— Mamă, mi s-a rupt ciorapul! se bucură Olguţa, cu o gheată în mtaă, cambrîndu-şi degetul cel mare de la picior prin spărtura mereu lărgită de înflorirea lui roză şi ghiduşă.
— Văd şi mă bucur... Lasă ciorapul în pace, Olguţa! Hai, scoate-1!
— Să-ţi ajut, Monica?
— Nu,' merci, tante Alice! Pot singură.
Cu braţele aduse la spate pe deasupra grumajilor, Monica îsi deschise nasturii rochiţei... Ciorapii Olguţei zburară violent... Alunectad, rochiţa Monicăi descoperi un trup de băieţel mlădiu, cu piept naiv... Simţind privirea doamnei Deleanu, se acoperi din nou, plecînd bărbia.
— Eu mă duc... Dezbracă-te, Monica.
— Mamă, ce bine-i în pantaloni! se făli Olguţa, sărind de pe pat jos.
începu să-şi contemple poziţia de scrimă ta oglindă.
— Drac împieliţat, culcă-te odată!... La revedere, Monica.
închiztad ochii, Dănuţ deschise turbinca lui Ivan... ...Dănuţ e paşă sau sultan: n-are a face! Capul e înfăşurat într-un turban de subt care răsar două musteţi ca două
118
119
iatagane şi o păreche de ochi fioroşi... Doi colţi lungi ies prin gură rînjind. Colţii sînt împrumutaţi de la un strigoi!...
Sultanul Dănuţ era aşa de înspăimîntător, încît Dănuţ deschise ochii şi se răsuci pe-o coastă... Din odaia fetiţelor s-auzea glasul Olguţei; Dănuţ închise ochii cu mînie!
... Sultanul stă pe un tron de aur. De-a dreapta şi de-a stînga, două arăpoaice cu dinţii ca frişca pe crema de cafea flutură mari evantalii colorate. La picioarele tronului se-n-şiră mii de turbane aplecate pînă la pămînt. Toţi se închină sultanului. Numai doi harapi goi, negri şi buzaţi, cu părul des şi creţ ca icrele negre, stau drepţi ş-aşteaptă cu mîna pe securi. Nimeni nu vorbeşte. Sultanul ridică un deget... Răsare un armăsar care tresaltă şi rînjeşte... Sultanul face un semn... Harapii înnoadă cozile Monicăi de coada armăsarului... Monica muşcă dintr-o caisă. Nu-i pasă ! Lasă că-i arată el sultanul!... O sută de mii de harapnice s-abat asupra calului...
Harapii o înşfacă pe Olguţa. Olguţa dă din picioare şi se strîmbă la sultan. Aşa! Bine!... Harapul ridică securea... Olguţa e speriată... N-are pe nimeni s-o apere decît pe fratele ei Dănuţ... Şi-ntr-adevăr, în fruntea unei oşti, ca Mihai Viteazul, vine Dănuţ, ucide pe sultan şi pe harapi — turbanele fug — şi scapă de la moarte pe Olguţa şi pe Monica. Olguţa şi Monica îngenunchează şi-i sărută mînile. El le ia pe şea şi porneşte, şi porneşte...
în fundul turbincei lui Ivan era somnul.
•— Tu dormi, Monica?
— Nu.
— Nici eu.
Olguţa îşi ridică picioarele în sus, bătîndu-şi tălpile goale cu palmele.
— Auzi, Monica?
— Ce s-aud?
— Mă bat la tălpi...
— De ce?
— Ştiu eu!... Fă şi tu aşa...
— Monica, ce facem? -— Nu dormim?
— De ce să dormim?
— Aşa vrea tante Alice.
— Ei şi! Parcă tu dormi!
— Eu încerc! se scuză Monica.
— Nu mai încerca... Parcă ne ştie cineva ! Mama doarme.
— Monica?
— Ce?
— Nimic...
Olguţa căscă a pustiu... începu să colinde cu privirea plafonul alb, numărînd zgrumţurii varului.
— Monica, tu ai vrea să fii muscă?
— Muscă?
— Da, muscă! Eu grozav aş vrea... Ştii, m-aş plimba pe plafon cu capul în jos...
— Eu aş vrea să fiu mare, visă Monica.
— Şi eu, se grăbi Olguţa s-o ajungă... Ce-ai face tu dac-ai fi mare?
— ...Nu ştiu! se încurcă Monica.
— Eu m-aş face vizitiu... ca moş Gheorghe!... Şi l-aş răsturna pe Buftea din trăsură.
— Ce ai tu cu Dănuţ?
— Eu?... Nimica! El are cu mine.
— Adevărat! consimţi Monica. Te-a bătut, asta nu se face!
— M-a bătut? se răsti Olguţa întrebător. *
— Da, azi-dimineaţă!
— Nu mă tin!... Dacă nu-1 apăra mama, îi arătam eu lui!
— Tu ştii să te baţi, Olguţa?
— Tu nu stii? ?
— Nu.
— Eu ştiu foarte bine !
— Şi-ţi place?
— Sigur... Vrei să-ti arăt?
— Nu.
Tăcură. Olguţa oftă...
— Monica, de ce nu-ţi tai cozile?
— De ce să le tai?... îi plăceau bunicei... ea mi le-mple-tea.
— Da... cred!... Da' nu-s bune la bătaie. Te-apucă de
120
121
— De ce să mă bat?
— Nu poţi şti!
— Şi cu cine să mă bat?
— Cu Buftea... Nu, ai dreptate! reveni Olguţa. Nu-i dau eu voie !
Olguţa se ridică într-un cot, mişcînd piciorul în aer. -— Monica, tu ai muşchi?
— Nu ştiu !
— Eu am! Uite: cînd strîng piciorul!... Monica, eu nu mai dorm!
Sărind jos din pat, începu să ţupăie pe podele, inspec-tînd odaia...
— Monica! ţipă ea deodată, cu intonaţia prezumată a lui Cristofor Columb în faţa Americei.
— Ce-i? sări, speriată, Monica.
— Nimic! răspunse iute Olguţa, închizînd portiţa sobei. Se aşeză pe scaun, peste rochiţa Monicăi, meditînd...
— Ascultă, Monica, am să-ţi spun un secret.
— Spune.
— Ei, nu aşa! dădu din cap Olguţa, aşezîndu-se pe patul Monicăi.
— Mai întăi să te juri că nu spui.
— Eu nu spun! se revoltă Monica.
— Nu te supăra ! Te cred. Dar trebuie să juri.
— Te juri?
— Nu mă jur; eu nu spun, se încăpăţină Monica.
— Nu te juri??
— Nu.
— Bine!
Olguţa se ridică de pe pat. începu să se plimbe prin odaie, ocolind-o pe Monica... într-un tîrziu, se aşeză pe marginea patului.
— Te-ai supărat, Monica? o dezmierdă Olguţa.
— Nu! se îmblînzi Monica... Da' de ce nu mă crezi?
— Atunci, te rog, jură-te!... Te rog, Monica: Fă-mi mie plăcere ! Haide, Monica !
— Bine... mă jur.
— Ei, vezi? Bravo!... Pe ce te juri?
Făcînd ocolul odăii, ochii Olguţei se opriră o clipă deasupra măsuţei de noapte. Monica zări privirea Olguţei.
— Pe portretul bunicei? întrebă ea cu ochii mari.
— Nu! Asta nu! se apără Olguţa... Atunci jură-te pe păpuşa ta.
— Mă jur pe păpuşa mea, Monica... începu ea repede.
— Că n-am să spun la nimeni... formulă Olguţa mai departe, bătînd tactul cu degetul arătător.
— ...că n-am să spun la nimeni... repetă Monica, dînd din cap.
— ...ceea ce are să-mi spuie Olguţa.
— ...ceea ce are să-mi spuie Olguţa.
— Stai! se încruntă Olguţa. Mai spune după mine!... Şi dac-oi spune...
— ...şi dac-oi spune... repetă Monica în silă, ridicînd din umeri.
— ...să-mi moară păpuşa.
— ...să-mi moară păpuşa. Ai isprăvit?
— Stai, aşa nu-i bine... Spune încă o dată!... Şi dac-oi spune... spui?
— ...şi dac-oi spune, oftă Monica.
— ...îi dau voie Olguţei...
— ...îi dau voie Olguţei...
— ...să spargă capul păpuşei mele, Monica.
— ...să spargă capul păpuşei mele, Monica* repetă Monica, indignată.
— Acum spune: Amin!
— ...Amin.
— Fă-ţi cruce.
— Am făcut.
— Ei, acum să-ţi spun secretul! Tăcu zîmbind.
— Spui, Olguţa?
— Spun! Aşteaptă... Hai să-ţi spun. Ridică-te, şi vino cu mine.
O duse de mînă pînă la gura sobei.
— Da'n-ai să spui?... cercă Olguţa să smulgă suprema făgăduială.
— Vai! Olguţa!
— Deschide şi uită-te, îi dădu voie Olguţa, c-un gest larg.
122
123
— Ăsta era secretul?!
în umbra răcoroasă a sobei, şedeau două gavanoase de dulceaţă, cu capele de hîrtie albă.
— Ce? Poate nu-ţi place !... Să nu cumva să spui, Monica ! gesticula Olguţa c-un deget spadasin.
— Aţi dormit bine? le-ntrebă doamna Deleanu, intrînd pe uşă urmată de Profira, care aducea pe tabla chiseaua cu dulceaţă de trandafir.
Monica se înroşi; plecă ochii la pămînt.
— Dacă-i cald, mamă dragă! mărturisi Olguţa, îndrep-tăţindu-se cu braţele aruncate în sus.
— Nu te-a lăsat să dormi, Monica?
— Nu poţi să dormi pe-aşa călduri! hotărî Olguţa, evaziv răsucind linguriţa în dulceaţă.
— Mata ai insomnii?
— Ce-i asta „insomnii", mamă? suspectă Olguţa cuvîntul şi politeţa formulei şi zîmbetul însoţitor.
— Asta nu-i pentru tine. Mai bine spune drept de ce n-ai dormit.
— Eu n-am insomnii! El are insomnii! aruncă "Olguţa noul cuvînt în uşa lui Dănuţ, care dormea dus...
Uşa se deschise blînd, fără zgomot de clanţă... Fiindcă umblau în vîrfuri, ghetele scîrţîiră, dojenite de'un „ţţ"bine cunoscut lui Dănuţ. Doamna Deleanu făcea „ţţ" (încreţind nasul şi scuturînd capul cu o mişcare vioaie) cînd era enervată din pricini mărunte ori din pricini mai grave şi trebuia să se stăpînească... De pildă, fiindcă nu intra aţa în urechile acului sau fiindcă lampa fila demult, înainte de-a fi băgat de samă, sau cînd un musafir fără creştere mînca brînza cu cuţitul...
— Doarme... Umblă încet!
Profira păşea desculţă ca şi cînd ar fi avut cizme: podelele duduiau... Copiii, mai demult, o porecliseră „Sfînta lui sfîntul Ilie".
— Tic-tac, tic-tac, tic-tac... bang... vorbi pendula din părete, nesocotind porunca de tăcere.
Bătuse jumătatea lui cinci...
— Să-1 scol?... şovăi doamna Deleanu, cumpănind primejduirea somnului de noapte cu binefacerile somnului de după masă.
Storul cu resort nu ţîşni cum avea obicei cînd îl smuncea Dănuţ; se urcă lin, însoţit de mîna doamnei Deleanu, pînă la cerul copt de soare, între frunzele mărului domnesc de la geam.
Dănuţ îşi stâpîni un zîmbet de superioritate... Pleoapele lui, pe care le privea cu ochii închişi, împodobeau haina de mătasă cenuşie a somnului abia isprăvit, cu întortocheate crizanteme portocalii, scuturate din lumină...
Somnul, ca şi boala îl făceau pe Dănuţ invulnerabil şi răsfăţat de părinţi. De aceea lui Dănuţ îi plăcea să fie bolnav şi să ţie ochii închişi după ce se deştepta.
Doamna Deleanu se aşeză oftînd pe marginea patului... Prezenţa ei parfumă altfel căldura venită din livadă. „...Se uită la'mine... Ha-ha!... Cu-cu, aici-s" ! ţipă gîndul lui Dănuţ, ţupăind, ascuns în trupul cald şi fericit ca într-un pod în care atîrnă lenea strugurilor copţi.
Genele lui Dănuţ tremurau; începu să clipească...
— Hai, scoală, leneşule !... Hai, somnorosule ! îl îmbie doamna Deleanu, culegîndu-i buclele de pe frunte.
Dănuţ se întinse şi căscă sincer, deschizînd ochii de-a binelea...
— Deschide gura mare!... Ia repede, să nu curgă! Linguriţa plină, adusă plutitor deasupra paharului cu
apă care o oglindea, intră dulce în gura căscată şi ieşi anevoie dintre buzele închise asupra-i, curată la faţă... Doamna Deleanu cuprinse cu braţul capul lui Dănuţ, îl ridică, aju-tîndu-i ca unui convalescent neîntremat să bea apă din pahar.
Dănuţ primea calm răsplata somnului.
Bluza de mătasă înflori cu roş de mac neastîmpărul văra-tec al Olguţei. îşi încheie grabnic centura de lac, despărţitoare la mijloc, între bluză şi-ntre rochiţa ecossaise.
— Gata! răsuflă ea, încîntată c-a întrecut-o pe Monica.
— Stai, Olguţa, nu ţi-ai pus ciorapii. Privindu-se-n oglindă peste umăr, ridicată-n vîrfuri,
Monica îşi încheia la spate nasturii rochiţei de doliu.
124
125
— Monica, nu mi-ai văzut ciorapii? întrebă Olguţa, cău-tînd scoasă din fire şi sub pernă.
— Nu i-ai pus pe scaun?
— I-am pus, da' nu-s! se înfurie Olguţa trîntind perna.
— Poate i-a luat Profira să-i cîrpească!
— Am să-i arăt eu ei... Cum? ... Nu-i dau voie să umble în lucrurile mele!... Eu nu-s copil!... bombăni Olguţa trîn-tindu-se dîn nou pe pat.
— îţi dau eu o păreche de ciorapi... Vezi, îţi vin? o îndemnă întrebător Monica, aşezîndu-i ciorapii la căpătîi.
— Nu vreau nimic! Nu primesc !... Eu nu mă mişc din pat pînă ce nu-mi dă ciorapii mei!... Uite-i, Monica! I-am găsit... Merci.
Ciorapii zvîrliţi de Olguţa atîrnau peste pălării, în cuierul uşii.
— Eşti gata, Olguţa?
— îndată.
îşi pălmui părul cu amîndouă mînile în dreapta şi-n stînga unei cărări alese pe nevăzute.
— Ia uită-te ! E bine?
— De ce nu te piepteni în oglindă, Olguţa? o întrebă Monica îndreptîndu-i cărarea.
Olguţa se plecase docil subt mînile Monicăi.
Isprăvind, Monica îi strînse părul la tîmple cu şuviţele alipite, păstrînd o clipă în palmele ei capul pieptănat corect, ca pe o enormă boabă de cafea Ceylon prăjită dincale-afară... Olguţa se privi în oglindă.
— Ia să vedem, care din noi e mai înaltă?
— Ce bine-ţi stă cu bluză roşie! Eşti frumoasă, Olguţa.
— Tu eşti mai înaltă!... Da' eu îs mai voinică! se consolă Olguţa, lăţindu-şi umerii, bombîndu-şi pieptul în oglindă...
— Ridică-ţi şosetele, Olguţa !
— Lasă-le-aşa 1 Haidem !
în faţa uşii se răsuci pe loc, pironită de un gînd.
— Ascultă, Monica, să ştii că azi are să se-ntîmple ceva !
— Nu ştiu! ridică din umeri Monica, potrivindu-şi cu degetul elasticul pălăriei pe subt bărbie.
— îţi spun eu! o asigură Olguţa.
— Bine, da' ce are să se-ntîmple?
— Ceva! se încruntă enigmatic Olguţa.
— Şi ce pot să fac eu?
— Ba poti!
— Eu??
— Sigur! apăsă Olguţa, privind-o în ochi.
— Ce pot eu?
— Tu trebuie să ţii cu mine.
— De ce?
— Fiindcă tu eşti prietena mea.
— Sigur...
— Atunci, mi-ai făgăduit?
— Da, Olguţa, oftă Monica.
Dănuţ străbătu casa în goană. îi erau mînile flămînde: de cînd aşteptau ele sfoara zmeului! Totuşi, după ce trînti uşa antretului din faţă, gata să fugă, încetini pasul... şi se aşeză pe treptele pridvorului calde de soare. Zmeul era acolo, Dănuţ era aici... înainte de a se juca, Dănuţ se bucura că are să se joace. Şi aştepta. Fiecare bucurie avea pentru Dănuţ, întocmai ca şi săptămîna, o sîmbătă şi o duminică... Duminica, în timpul şcolii, era vacanţa cea mare a săptă-mînii. Sîmbăta era ajunul ei. Dar pe cînd bucuria duminicii era întotdeauna întristată de apropierea treptată a celei mai urîte zile din săptămîna — luni, zi neagră în calendar după ziua roşie — bucuria sîmbetei era ocrotită de apropierea unei duminici care-o despărţea de luni. Dănuţ ajunsese să preţuiască mai mult sîmbăta decît duminica... De duminică parcă se temea...
„Ştie!" gîndi Olguţa văzîndu-1 pe Dănuţ aşezat pe scări. Muşcă o îmbucătură bună din tartina cu unt, rugă pe Monica să-i ţie restul şi, cu mînile slobode, coborî treptele. Monica o urmă cu tartinele în mînă, nemaiîndrăznind să muşte din a ei. Trecură pe lîngă Dănuţ, atingîndu-1 cu umbrele lor. Dănuţ întoarse capul într-altă parte.
„Laş!" murmură Olguţa pentru sine cuvîntul de curînd învăţat într-o poezie patriotică şi tălmăcit de tatăl ei.
— Ce-nseamnă asta „laş", papa?
— Cum să-ţi spun eu ţie?... Uite, dacă cineva îţi dă o palmă şi tu nu-i răspunzi eşti laş!
— Va să zică, eu eram laşă, papa?
— De ce?
— ...Bine, papa, cînd îmi trăgea mama cu papucul unde ştii tu? îi replicase Olguţa, privindu-1 pe subt sprincene.
126
127
!
— Asta-i altceva! începuse să rîdă domnul Deleanu.
— ...Şi dacă aş fi dat şi eu? îndrăznise Olguţa cu oarecare codeală şi fără convingere.
— Ai fi fost obraznică şi s-ar fi supărat şi papa!
— N-am înţeles. Mai spune-o dată, papa.
Şi în sfîrşit se lămurise Olguţa că un copil nu poate să fie laş decît între copii, dar că acolo nu trebuie să fie.
— Haidem, Monica; n-avem ce căuta aici.
Un început de nelinişte îl cuprinse pe Dănuţ după ce trecură fetiţele. Abia atunci îşi dădu seama că lipsea ceva... ceva: a! nu s-auzea zbîrnîitoarea zmeului. Cu inima în ho-puri, se repezi înspre stejar.
Subt cerul fără Dumnezeu şi fără zmeu, Dănuţ ceti biletul înfipt în sfoara care atîrnă tăiată de stejar.
Asta pentru palmele de la gară, Buftea !
Olguţa Deleanu
Sufletul lui Dănuţ căzu, tăiat ca şi sfoara zmeului. Se aşeză ostenit de durere la rădăcinile stejarului... De data aceasta, turbinca lui Ivan era plină de lacrimi.
— Mai lasă zmeul, Dănuţ!... Hai şi mănîncă ceva, îi strigă din capul scărilor doamna Deleanu.
— Dănuţ, n-auzi?
Doamna Deleanu coborî scările...
— Te-ai lovit, Dănuţ? De ce stai aşa?
— A! Ăsta era foarfecele Olguţei!
Pe doamna Deleanu anumite lacrimi o întristau adînc. Lacrimele de acum ale lui Dănuţ erau dintr-acelea... Răutatea Olguţei o revoltă.
— Hai cu mama, Dănuţ... N-ai tu încredere în mama? Dănuţ aştepta un miracol.
Doamna Deleanu îl luă de după gît înspre casă... Pe măsură ce se-ndepărta de locul zmeului, Dănuţ îşi ducea tot mai des mînile la ochi. Se împiedecă de scară, orb şi zguduit de suspine, ca de pragul unei temniţe.
— Duduie Olguţa! Duduie Olguţa! dădu alarma în livadă un glas ascuţit.
— Aha! se pregăti Olguţa... Aici-s! înfruntă ea începutul începutului.
— Duduie Olguţa, începu Anica gîfîind de alergătură, cu mînile pe sîni, vă pofteşte coniţa în casă.
— Spune că vin.
— Nu se poate, duduie! dădu ea cu spaimă din cap. A poruncit coniţa să veniţi îndată... că de nu — Anica plecă ruşinată ochii în pămînt — să vă aduc pe sus!
— Să pofteşti!... Du-te şi spune că vin! comandă Olguţa.
— Iaca mă duc!... Da' să veniţi, duduie Olguţa! se milogi Anica.
Olguţa aşteptă pînă ce pierdu din ochi tulpanul roş al Anicăi.
— Acuma haidem!
Olguţa păşea, ca un erou, înainte; Monica, după ea, ca o mucenică.
— A spus duduia că vine îndată, îşi îndeplini Anica însărcinarea cu glas scăzut şi ochi cît mai de căprioară.
— O aştept... ştie ea ce-o aşteaptă! vorbi uscat doamna Deleanu.
— Pfuu!
Doamna Deleanu dojeni din ochi pe părintele vinovatei şi, încrucişîndu-şi braţele, ridică umerii cu revoltă, cobo-rîndu-i cu deznădejde. Domnul Deleanu era avocat într-a-tîta, încît nici pe copii nu-i putea judeca — mai ales pe Olguţa.
Tribunalul vindictei părinteşti îşi inaugura şedinţele în pridvor, la adăpostul plin de cîntece, de umbră şi de soare al viţei.
Cu inima grea ca o lacată de biserică pustie, Dănuţ şedea în picioare îndărătul fotoliului de pai împletit, în care fierbea judecătoreşte mînia mamei lui.
Domnul Deleanu, răsturnat în fotoliu, picior peste picior, privea în sus, gîndindu-se cu nerăbdare şi curiozitate la pledoaria Olguţei. Ţigareta de chilimbar, cu ţigara neîncepută, pîndea de pe masă clipa cînd, orgolios de Olguţa, o va ehema la el să-i întregească mulţumirea fără chip şi fără
128
129
glas. Olguţa urcă singură treptele pridvorului. Descoperin-du-1 pe Dănuţ îndărătul baricadei, se încruntă scuturîn-du-şi pletele.
— Am venit.
— Văd.
— Ştiu de ce m-aţi chemat. Eu am dreptate.
— Crezi? !
— Sînt sigură.
— Atunci să taci din gură.
— Dacă-i aşa, eu mă duc.
— Ba te poftesc să stai... şi să stai cuviincios.
— Alice, interveni domnul Deleanu, las-o şi pe ea să se apere!
— N-are nevoie ! Are destui avocaţi!
— ...Dar trebuie să aibă şi un judecător! stărui cu înţeles ştiut domnul Deleanu, asupra acestui substantiv abstract, cum îi spunea el uneori.
— Poftim, judec-o!
— Nu! se apără el... Ştii, eu...
— Ştiu. Ţţ... Spune ce ai de spus! reîncepu doamna Deleanu, adresîndu-se Olguţei.
— Eu tac.
— Olguţa, nu mă scoate din sărite !
— Eu tac.
— ...Dănuţ, spune tu, ce ţi-a făcut?
— Eu am iertat-o! îngînă posomorit şi răguşit Dănuţ.
— Asta nu ! sări Olguţa. Iertare nu primesc. Eu am dreptate. El m-a lovit întăi. Aşa-i, Monica?
— Asta-i adevărat. Am văzut şi eu... la gară.
— Vedeţi? triumfă Olguţa.
— Minţi! se revoltă Dănuţ.
— Ba tu minţi.
— Nu-i adevărat.
— Ba da.
— Tu m-ai insultat.
— Şi tu m-ai lovit! zvîcni Olguţa, gata să-şi ia revanşa.
— De ce m-ai făcut „Buftea"?
— Fiindcă eşti.
— Eu??
— Tu, Buftea!
— Să-mi dea zmeul, mamă! scînci Dănuţ.
— Ia-1! zîmbi Olguţa mefistofelic, arătîndu-i cerul.
— Am ascultat destul. Lasă-mă pe mine, Dănuţ, îl acoperi doamna Deleanu.
— Sigur! Toti pe mine!
— Olguţa!
— Eu am dreptate.
— Foarte bine... Ai să te. duci la tine în odaie — unde ai să stai toată ziua — şi ai să scrii de o sută de ori „Eu am dreptate" şi de două sute de ori „Eu n-am dreptate". Mîne dimineaţă să vii să-mi spui faţă de Dănuţ cine are dreptate — dacă vrei să-ţi mai dau voie să te joci şi să capeţi bomboane.
— Să stau pînă mîne dimineaţă în odaie!... Eu!? sui glasul Olguţei treptele eşafodului, împlîntînd pe ultima roşul răzvrătirii.
— Da! Tu... şi imediat!
— Dacă-i aşa, eu mă mut.
— Te muţi?!
— Mă mut.
— Şi unde, mă rog?
— La moş Gheorghe. El nu mă persecută fiindcă am dreptate şi fiindcă nu-s băiat.
Domnul Deleanu aprinse ţigara. Olguţa pierduse procesul cu brio. ,
— Olguţa, trebuie s-o asculţi pe mama... Olguţa se încruntă.
Domnul Deleanu făcu o pauză savantă, dînd răgaz propoziţiei să capete o valoare neatîrnată... Rostogoli un colac de fum aromat spre Olguţa.
— ...cînd te roagă tata.
Olguţa intră în casă, cu capul sus, strănutînd.
— Aşa strici tu copiii!
— Alice... începu domnul Deleanu, răsfirîndu-şi muste-ţile. Spune drept, Alice, fără mînie, fără enervare... dacă Olguţa nu-i un drac... îngeresc! zîmbi el cu ochii Olguţei.
— Aşa e! oftă doamna Deleanu, abia stăpînind o lucire de tainică mîndrie.
Şi se grăbi să dezmierde capul înfrîntului Dănuţ.
— Bine face tante Alice, aprobă în şoaptă Monica, gata să facă la fel.
130
131
— Lasă, Dănuţ, îţi cumpără mama un zmeu mai mare... Uite, chiar acum scriu la „Universel"... Acuma ia-o pe Monica de mînă şi   jucati-vă-mpreună.
Dănuţ luă cu' acreală mînuţa timidă a suplinitoarei zmeului şi o smunci spre livadă.
Doamna Deleanu se ridică de pe fotoliu, pornind spre uşă... Din treacăt, dezmierdă fruntea impertinent bombată a capului culcat pe speteaza fotoliului.
— Şi pe tine ar trebui să te pun la colţ ! zîmbi ea blînd.
— Păcat că nu se mai poate! oftă nostalgic domnul Deleanu, scuturînd scrumul ţigării.
Olguţa ieşi din odaia ei, închizînd uşa cu zgomot. Se îndreptă spre uşa din faţă, fără şovăire, călcînd apăsat pe covorul moale. Bătu cu degetul îndoit în uşa etacului doamnei Deleanu, de două ori, corect, glacial.
— Pot să intru?
Bătu din nou, precipitat si violent.
— Au!
începu să-şi sugă, plină de mînie, încheietura îndurerată... Bătu din nou cu pumnul în uşă.
— ...Nu pot să intru? apostrofă ea clanţa piezişă.
Dădu buzna în odaie.
— Am venit să...
Etacul era gol.
— Aha! se dumeri Olguţa.
Se îndreptă spre salonaş... Un picior îi lunecă pe podeaua bine ceruită, mai-mai s-o trîntească. Se uită crunt la podele — cu gîndul la Anica, ale cărei oglinzi erau podelele — şi se întoarse îndărăt. Făcîndu-şi vînt, îşi dădu drumul pe gheţuşul roşcat... Buf, pocniră mînile ei în uşa salonaşului.
— Ce-i?
— M-am împiedecat! gîfîi Olguţa, cu mîna pe clanţa din afară.
— Te-ai lovit? sări degrabă doamna Deleanu.
— Nu! răspunse Olguţa, reluîndu-şi demnitatea.
— Ce vrei?
— Am venit să cer hîrtie, cerneală, condei, peniţă, sugătoare... şi un transparent! mai născoci Olguţa, cu noua suflare.
— Pentru ce? o întrebă distrat doamna Deleanu, ţinînd cu mîna foile cărţii cetită pînă la mijloc.
— Ca să scriu de o sută de ori că am dreptate.
— Şi de două sute de ori că n-ai dreptate ! adaogă doamna Deleanu, întorcîndu-şi cartea pe dos.
Olguţa îşi trecu mîna pe frunte, îndepărtînd şuviţele alunecate... Doamna Deleanu deschise saltarul biurouaşului de lemn de trandafir. Scoţînd o plumieră de lac japonez, începu să caute cu mişcări de pianistă prin rafturile înguste. O flacără bombată se desprinse dintr-un bujor roş. Olguţa o culese din zbor, o prefăcu în punguliţă, o umplu cu suflarea ei şi o pocni de frunte: Poc. La zgomotul petiţii, doamna Deleanu tresări.
— Iar te ţii de drăcii... Uite un condei frumos. Fruntea Olguţei se-ncărcă.
— ...şi o peniţă nouă.
— Mai dă-mi una! pretinse Olguţa, întinzînd mîna mai departe, cu o atitudine de picolo nemulţumit cu bacşişul căpătat.
— Poftim încă una... Asta-i „Claps", îi explică doamna Deleanu.
— Nu pot scrie cu „Claps" !
— Te rog lasă-mă!... Ce-ţi place? Hai, spune!
— „Aluminium", triumfă Olguţa, păstrînd peniţa „Claps".
— Poftim „Aluminium" ! Acum lasă-mă!... Ia-ţi şi cala-mara... şi vezi să n-o scapi pe jos!... Ce mai vrei, Olguţa? îşi ieşi din fire doamna Deleanu, văzînd-o că tot nu pleacă.
— Hîrtie.
— Uf!... N-am hîrtie! răspunse scurt doamna Deleanu, închizînd cutia cu hîrtie de scrisori.
— Atunci să nu scriu?
— Ba te poftesc!... Du-te imediat la tata şi spune-i să-ţi dea coli... cîte vrei!
— Mamă, nu pot să deschid uşa!
132
133
Trîntindu-şi cartea pe biurou, cu foile răscolite, doamna Deleanu servi de portar măriei-sale pedepsita.
— Papa, m-a trimes mama să-mi dai coli.
— Pentru ce, dragu tatii? se interesă domnul Deleanu, îndoindu-şi ziarul.
— M-a pedepsit, papa! Nu ştii?
Punînd calamara pe masă, Olguţa culese cu solicitudine scrumul din capătul ţigării în palmă şi-1 suflă spre viţa pridvorului.
— Haidem în biurou, Olguţa, să-ţi dau coli.
— Şi-un transparent, papa.
— Şi-un transparent.
Olguţa întinse mîna spre calamara de cristal.
— Lasă c-o iau eu, se oferi galant domnul Deleanu.
— Merci, papa.
Olguţa luă ziarul subt braţ, ca pe o servietă, şi porni îndatoritoare după domnul Deleanu.
Biuroul de stejar, ca şi sufletul domnului Deleanu, era acoperit cu cărţi de drept,şi-nlăuntru plin de bunătăţi pentru copii.
— Uite, Olguţa, asta din partea mamei...
îi întinse un conţ întreg de hîrtie albă şi un transparent pătat de cerneală.
— Şi asta din partea mea — serveşte-te...
îi oferi cutia plină de verdele primăvăratec al bomboanelor de mintă.
— ...cu condiţia s-o asculţi pe mama şi să n-o superi.
— Bine, papa^ dacă am dreptate! se apără Olguţa, sfăr-mînd în dinţi bomboana.
— Lasă, Olguţa!... Cînd are mama dreptate... nu poţi avea şi tu.
— 'De ce rîzi, papa? îl iscodi Olguţa.
— M-am gîndit la ceva !...
— Ştiu eu!
— Olguţa, lasă pe oamenii mari să ştie... Tu joacă-te !... Adică du-te şi scrie ce-a spus mama...
— Papa, tu eşti supărat pe mine?
— Nu! De ce?
— Atunci am avut dreptate. Merci, papa!
Dănuţ intră în livadă, cu mîna Monicăi ferecată în pumnul lui, aşa cum îşi aduce-acasă un bărbat mohorît soţia descoperită necredincioasă. Monica îl urma privind pe sus... Zarea se răsturnase roşie ca un coş de cireşe pe cer şi pe obraji.
Dănuţ ştia că trebuie să se răzbune, dar nu ştia cum să înceapă. Parcă începuse să-i mai treacă mînia.Asta îl revoltă !
— De ce mergi aşa încet? Nu poţi să mergi mai repede? se stropşi el, grăbind pasul, la Monica.
Monica iuţi pasul după el. Mergeau repede ca subt ameninţarea unei ploi torenţiale cînd n-ai umbrelă.
— Unde mergem, Dănuţ?
— Nu-i treaba ta!
„E supărat, săracu 1" îl compătimi Monica.
— Ştii ce? Hai să ne luăm la-ntrecere, Dănut!
— Nu.
— Atunci hai să stăm pe iarbă.
— Nu.
— Cum vrei!
— Asa vreau!
— Eşti supărat pe mine, Dănuţ?
— De ce nu-mi răspunzi?
— Nu vrei să vorbeşti cu mine?
— Nu.
— Atunci mă duc.
— Ba să stai!
— Cu sila?
— Da.
— Cum? Nu-mi dai voie să mă duc?
— Nu-ţi dau.
— Dănuţ, ce-nseamnă asta?
— înseamnă!
— Eşti un rău-crescut!
— Vra să zică, mă insulţi?... Lasă, că-ţi arăt eu!
Cu o mişcare vijelioasă, o apucă de cozi şi smunci. Monica îşi strînse dinţii; ochii i se înnegriră subt sprincenele încordate...
134
135
— Vrei să mă baţi? gîfîi ea.
— Da! bufni Dănuţ, neştiind cum să bată pe cineva care vorbeşte în loc să lovească şi să ţipe.
Trase din nou de cozi cu stîngăcie... înainte de-a-şi da sama de ce i-au scăpat cozile din mîni, simţi o arsură la deget...
— Au!
Monica-i dădu drumul.
— Muşti? o ameninţă el cu pumnii.
— Şi zgîrii.
în faţa ochilor şi-a mînilor Monicăi, Dănuţ făcu un pas îndărăt. O altă Monică o apăra pe cea dinainte.
— Nu mă bat c-o fată!... Du-te-acasă şi spune că te-am bătut, o sfida el mai de departe, alb la faţă.
— Eu nu pîrăsc... cum ai pîrît-o pe Olguţa. în loc să ţin cu Olguţa, mi-a fost milă... Aşa îmi trebuie! suspină Monica ştergîndu-şi ochii cu mîneca.
— ...Te-ai supărat? începu Dănuţ dezarmat, văzînd-o că plînge.
— Să nu mai vorbeşti cu mine.
Dănuţ privi îndelung cozile blonde tresărind pe spatele aplecat al Monicăi... O pierdu din ochi.
„Mai bine ne-am fi jucat amîndoi de-a caii, oftă el descoperind ce hăţuri minunate puteau fi cozile Monicăi şi ce greu era de-acum înainte să le mai aibă în mîni. Am fost un prost"...
Simţi o înţepătură la deget: dinţişorii Monicăi lăsaseră o cunurliţă urzicătoare. „...Că n-am bătut-o!"
— De' ce m-a făcut pîrîtor? ţipă el ciudos, bătînd din picior... Lasă, c-am să-i arăt eu ! Blondă! apostrofă Dănuţ o caisă coaptă, fiindcă în livadă, după Monica, numai caisele mai erau blonde.
Amurgul era roşu.
*
Olguţa luă cu degetele din gură ultima bomboană de mintă şi'o aşeză pe sugătoare. Apoi boteză între buze noua peniţă '„Aluminium" cu gust de aguridă, o cufundă umezită în cerneală, scutură condeiul pe sugătoare şi scrise titlul pedepsei:
„Olguţa are dreptate."
Sublinie titlul cu-atîta energie, încît linia, la început plină, se prefăcu la sfîrşit în două şine subţiri, ca şi cum expresul care le umpluse ar fi deraiat. Olguţa le contemplă cu satisfacţie... Mai muie o dată condeiul în cerneală si începu să caligrafieze afirmaţia... Virajurile roşii ale limbii, din ce în ce mai răsărită dintre buze, însoţeau virajurile negre ale peniţei din ce în ce mai repezi... După a zecea afirmaţie, Olguţa se încruntă, contrazisă de cele două sute de negaţii care-şi aşteptau rîndul în ciubăraşul negru al călimării de cristal... Mirosea a cerneală.
Olguţa lăsă condeiul şi începu să-şi sucească nasul.
Luă din nou condeiul. Subt fiecare cuvînt al ultimei afirmaţii însemnă cu vîrful peniţei cîte două ghilemete drepte. Subt ele altele, şi altele, şi altele. Mişcarea îi plăcea. Parcă scărpina coala. Cu încetul, hîrtia se umplu pînă jos de un joc de ţînţari sinelii.
Olguţa nu era mulţumită. Iar lăsă condeiul, iar îşi suci nasul. Luă şi bomboana de mintă, punînd-o în gură. începu să facă gimnastică suedeză cu degetele, deschizîndu-le, în-chizîndu-le, deschizîndu-le, închizîndu-le...
C-un „oac" de castaniete, degetele pocniră lovind vioi podul palmelor. Bomboana de mintă explodă în dinţi. Condeiul se ridică în aer, orizontal, şi de-acolo coborî inspirat asupra unei coli intacte:
„Olguţa nare dreptate de două sute de ori.'!
Olguţa privi cu milă pe reprezentanta celor două sute de negaţii, cape un plenipotenţiar mut. Făcuse într-adins o greşală de ortografie, scriind „n-are" într-un cuvînt.
„Olguţa are dreptate de o sută de ori."
Privi cu mîndrie sinteza bine caligrafiată şi corect scrisă a celor o sută de afirmaţii. Subt ele trase o linie, scăzu şi scrise:
„Olguţa n-are dreptate de o sută de ori."
Vra să zică, nimicise o sută de negaţii. Bun!
Dar tot mai rămîneau o sută... Bine! dacă-i aşa:
„Olguţa n-are dreptate de o sută de ori,
însă Buftea n-are dreptate de loc."
Olguţa respiră, privind epitaful pedepsei... Uşa se deschise încetişor... Monica intră în odaie, privind podelele, cu mîna la gură.
136
137
— Monica, ia uită-te ce-am scris!
— Olguţa, începu Monica, uitînd să-şi scoată pălăria, eu te-am trădat!
— Cine? Tu?
— Da, eu.
— Nu cred! scutură ea capul. Monica oftă.
— Am fost cu Dănuţ în livadă.
— Si te-a bătut?
— Nu.
— Ce-aţi făcut atunci?
— ...Am mers...
— Nuu! Nu m-ai trădat! tăgădui Olguţa. Ai ţinut cu mine cînd te-am întrebat... Ai voie să mergi cu el în livadă ! ridică ea cu indiferenţă umerii, schimbînd tonul. Numai să nu te bată... El ştie că ţii cu mine ! o încredinţa ea confidenţial.
— Da, ştie! suspină Monica.
— Ţi-a spus el?
— ...Nuu... ştiu eu !
— Sigur. Ai dreptate.
— Da.
— Şi ţi-a spus ceva?
— ...Nu. Eu nu mai vorbesc cu Dănuţ.
— De ce?
— Aşa.
— Foarte bine! aprobă Olguţa. Tu eşti prietena mea.
— Da, Olguţa, îţi promit că de-acum înainte sînt numai prietena ta.
— Bine!  acceptă Olguţa.  N-ai văzut  ce-am scris!?
— Cum? ai si scris?
— Uită-te! '
— Aa ! Numai atîta ai scris! se linişti Monica.
— Ce? Nu-ţi place?
— Nu zic că nu!... Da' scriu eu pentru tine.
— Da' nu vreau !... Aşa am vrut eu să scriu !
— Tante Alice a văzut?
— Aşa vreau eu ! se împotrivi Olguţa.
— Olguţa, fă-mi şi mie o plăcere... Eu ţi-am făcut: vezi! Am jurat pentru tine.
— Şi eu ce să fac? începu să consimtă Olguţa.
— Tu uită-te!
— Asta nu!
— Atunci pune sugătoarea !
— Ţţ!
— Fă şi tu ceva ! Hai, Olguţa, lasă-mă să-ncep !
— Ştii ce?
— Scriu şi eu cu tine!
— Nu vreau.
— Da' vreau eu !
— De ce, Olguţa?
— Fiindcă n-am ce face!... Tu scrii „Olguţa n-are dreptate" de două sute de ori şi eu scriu că am dreptate.
— Hai să-ncepem.
— Monica, n-am condei! se tîngui Olguţa, lăsînd-o pe Monica să-i ia condeiul.
— Vezi, Olguţa ! Lasă-mă pe mine !
— Fă cum vrei! oftă Olguţa. Eu te-aştept!
începu să cutreiere odaia în lung şi-n lat, din ce în ce mai repede. Poposi lîngă sobă, deschise portiţa, acordă o scurtă audienţă gavanoaselor, închise portiţa la loc.
— Ascultă, Monica, tu pui numere la-nceput?
— Nu pun.
— Atunci cum ştii cît ai scris?
— Tin minte.
— Aha!
— Vrei să pun?
— Nu... să-mi spui cînd îi ajunge la douăzeci.
— De ce?
— Ai să vezi!
Se aplecă peste umărul Monicăi, controlînd...
— Asa! Douăzeci?
— Da.
— Scrie la-nceput numărul cincizeci.
— Vai, Olguţa!
— Fă cum spun!
— Şi tante Alice?
— Nu controlează... Scrie mare de tot „cincizeci"... Aşa. Mai ai de scris douăzeci de rînduri, şi s-a făcut suta mea.
138
139
— Mamă, ce-avem la masă? întrebă Dănuţ pe doamna Deleanu, intrînd în salon, mahmur de singurătate.
— Ţi-e foame, Dănuţ?
— Ştiu eu?... Da' n-am ce face !
— De ce nu te joci cu Monica?
— S-a dus la Olguţa.
— Du-te şi tu.
— La Olguţa??
— Bine. Ia o carte şi ceteşte.
— Ce carte să iau?
— Dănuţ !... Eşti băiat mare !... Ascultă muzică dacă nu vrei să ceteşti.
„Ce rău e să fii băiat mare", căscă Dănuţ, răsturnîndu-se pe divan. Din pricina Olguţei şi-a Monicăi, trebuia să-n-dure pînă la masă pedeapsa unei sonate de Beethoven. îl ispiti deodată o împăcare pornită de la el... Nu-şi dădu voie. „Cînd eşti băiat mare"... începu el să-şi vorbească.
— Mamă, dă-mi, te rog, o batistă.
— Vai, Dănuţ, mai rău decît sălbatecii!... Poftim batista mea. De ce n-ai batistă?
Sonata reîncepu. Dănuţ ghemui batista mamei lui în buzunar, peste batista lui.
„Cînd oi fi mare, n-am să-i dau voie nevestii mele să cînte la pian", hotărî el, remarcînd lipsa domnului Deleanu.
Şi fiindcă n-o mai ascultă, Sonata lunii începu să cînte-n el pentru amintirile de mai tîrziu...
Afară s-aprindea clipa de argint a cerului pe înserate... melancolia umbrelor fără de soare şi de lună, clipa cînd nimeni nu îndrăzneşte să aprindă luminările subt ochii zilei care vede încă...
— Isprăveşte, Monica, se impacientă Olguţa.
— Lasă, că nu mai am mult.
Olguţa măsluise şi negaţiunile, silind-o pe Monica să numeroteze cu cîte-un „cincizeci" persuaziv fiecare rînd al cincisprezecelea.
— Ascultă, Monica, începu Olguţa agitată, după oarecare codeală jenată, îţi dau ţie păpuşa mea.
— Pentru că ţi-am scris asta? dispreţui Monica colile acoperite de parada amăgitoare a literilor. Eu am două păpuşi!... Tu ce-ai să faci fără păpuşă?
— Nu!... Da' mie nu-mi trebuie păpuşă. Ai isprăvit?
— Am isprăvit... Asta nu-i frumos, Olguţa! Ce-are să spuie tante Alice?
— Lasă... Caută-mi o panglică. Olguţa făcu sul colile.
— Ai găsit?
— Da.
— Acum fă o fundă frumoasă; ştii, cum mi-ai făcut pentru premii.
— De ce, Olguţa? întrebă Monica, înflorind din vîrful degetelor funda sulului cu pedeapsa.
— Mama are să vadă că funda-i bine făcută şi-are să fie mulţumită.
— Fiindcă eu nu ştiu să fac funde... ş-atunci are să uite să mai controleze!
— Vai, Olguţa, tare eşti şireată!
— Aşa-i cînd... „ai părinţi", urmă în gînd Olguţa.
— Ce?
— Nimic... aşa spun eu.
— Vă pofteşte la masă, le vorbi din uşă Anica, sorbind din ochi funda roşie.
— Cine? o luă în primire Olguţa.
— Coniţa!
— Pe cine?
— Pe dumneavoastră, duduie !
— Cum ţi-a spus?
— Spune cum ţi-a spus.
— Cum să-mi spuie, duduie?!... Să veniţi la masă mi-a spus...
— Monica, du-te tu singură. Eu nu mă duc.
— Pentru ce, Olguţa?
— Fiindcă nu m-a poftit pe mine; şi eu am făcut pedeapsa.
— Iar începi, Olguţa?
— Te rog! Eu fac ce trebuie... Du-te şi spune că eu nu vin la masă fiindcă nu m-a poftit, scanda ea cu mîna şi cu piciorul.
140
141
—■ Şi ce-ai să faci?
— Am s-aştept să mă poftească.
— Tante Alice, m-a rugat Olguţa să te-ntreb dacă poate să vină la masă?
— Sigur că da... Anica, du-te şi-o pofteşte.
„Al dracului îs fetele!" se mîndri Anica, alergînd din nou îndărăt.
Domnul Deleanu îşi întoarse faţa din lumină, zîmbind; recunoscuse retuşarea.
Luau masa în pridvor. Ca pentru un început de chef, nevăzuţi, greierii îşi acordau subţire scripcele; broaştele îşi dregeau glasul...
— Am venit.
Olguţa întinse sulul ca un pretext pentru fundă.
— Bravo, Olguţa! o lăudă înduplecată doamna Deleanu. Olguţa zîmbi modest şi blazat.
— Ei, acuma, fiindcă eşti o fată cuminte, să ne spui frumos şi drept cine-a avut dreptate: tu sau Dănuţ?
Olguţa privi adînc pe domnul Deleanu.
— Mata, mamă dragă.
— La masă, copii, că se răceşte supa! izbucni gălăgios domnul Deleanu, de teama unui nou proces.
— Spune drept, Olguţa. îţi pare rău de ce-ai făcut? o întrebă doamna Deleanu, cu' polonicul de supă în mînă.
— îmi pare rău... după zmeu, oftă Olguţa.
în jurul lămpii cu glob roz începură să cotească fluturii ca nişte delicate vehicule, la ultimul rond al unei şosele...
Faţa de pansea albă cu trup gigantic a Pachiţei visa, ascultînd muzica lingurilor de supă. Mînile ei încrucişate odihneau orizontal pe pîntece.
— Dănuţ, nu sorbi supa. Iar!
— Dănuţ, de ce nu te-nveţi să mănînci frumos?... Monica, arată-i, te rog, cum se mănîncă supa.
Cu rumen în obraji, ca o logodnică sărutată în faţa părinţilor, Monica aplecă vîrful lingurii spre buze, insinuînd supa, lin, fără murmur.
— Acum fă şi tu la fel.
— Miauuu...
Modulaţia de foame a pisicilor se mlădie veridică în noaptea de vară.
— Cîţţ ! se stropşi doamna Deleanu spre întunericul de subt masă, dînd cu piciorul.
O pisică nevinovată suferi în locul Olguţei. Domnul Deleanu îşi şterse cu şervetul un zîmbet înstelat de supă.
începură să se adune oaspeţii nepoftiţi ai meselor de-afară. Veni, mai întăi, Aii: poinier-ul lăptos, roşcat şi jovial. Se aşeză lîngă doamna Deleanu, privind-o cu deferentă hemesitâ. Era plin de ticuri sau de purici. Clipea; nările'-i tremurau, mereu mobile; strănuta; îşi sucea gîtul ca cei care poartă gulere strangulatoare; îşi culca tîmplele cînd pe-o parte, cînd pe alta; hăpăia muşte şi le înghiţea ca şi cum ar fi avut amigdalită; îşi freca d'inapoiul pe jos, botiil i se sfădea cu coada; coada cu podelele; podelele cu picioarele...
— Marş, Aii!
Se dădu lîngă Dănuţ, tot scuturîndu-se, tot gudurîndu-se, plin de vorbe dulci, dar vorbind prea tare: Uu-iuuu, hau-hau!
Din farfuriile schimbate se înălţă mirosul fripturii... Chemaţi de el, dulăii din ogradă — cu ochi de haiduc şi sfieli de căprioară — răsăriră întunecaţi pe scări... şi nu îndrăzniră... Subt garda picioarelor mesenilor, pisicile se strînseră mai tare, mute, c-un fior de frig de-a lungul spinării.
— Patapum, stîng ! Patapum, drept! Patapum, stîng ! Patapum drept!, comandă Olguţa, în picioare pe scaun, nemaiţinînd samă de nimic.
C-o ureche neagră pe ochi şi una răsfrîntă pe ceafă, castanie ; cu bot crocodilian; pieptos; cu picioarele strîmbe; cu mers legănat şi chilos de atlet în frac, basset-u\ Patapum, ghiduşul ghiduşilor şi „bucuria Olguţei", îşi făcuse apariţia, în timpul zilei nu-1 putea descoperi nimeni. Se ascundea ca o tragediană răscoaptă de lumina soarelui.
Veni de-a dreptul la Olguţa, conştient parcă de ilaritatea care-1 întîmpină. Se opri la picioarele scaunului, aplecîn-du-şi capul într-o parte, ca cineva care spune: „Aud?"
— Patapum, drepţi! Patapum făcu un sluj ostăşesc.
— Patapum, bum !
142
143
Patapum căzu drept pe spate.
— Patapum, sus!
Patapum învie dînd din coadă.
— Patapum, hap!
Cu o strîmbătură acră, ca la unt de ricină, Patapum înghiţi musca oferită.
— Bravo, Patapum!
Patapum făcu o piruetă, şi înflori sluj, cu jumătate din friptura Olguţei în dinţii ilari.
Monica rîdea cu hohote. îi căzură lacrimi pe friptura surprinsă. Doamna Deleanu rîdea cu ochii la Monica; domnul Deleanu, cu ochii la Olguţa; Olguţa, în braţe cu Patapum; şi lampa roză, tuturora.
Demn, Dănuţ întinse o bucată de friptură lui Aii: singurul rest de seriozitate cu care mai putea vorbi — şi care-1 asculta.
— Aii! ţipă ascuţit Olguţa, sărind de pe scaun cu mînile pe urechi.
Din braţele ei, expulzat, Patapum se rostogoli pînă subt botul lui Aii, care, de sus, aruncă o privire dezgustată bă-trînului nemernic.
Acoperindu-şi pletele cu mînile, Olguţa îşi ascunse capul, violent, în braţele doamnei Deleanu.
— Ce-i, Olguţa? Ce s-a întîmplat?... Hai, spune, Olguţa !
— Ai amuţit, Olguţa? Tu!!
— S-a dus! ţipă Olguţa înăduşit în rochia doamnei Deleanu.
— Cine?
— Liliacul! ţipă ea scuturîndu-şi fiorii în braţele mamei ei.
Un mieunat strident străpunse tăcerea.
— Unde-i?
— ...Uf! S-a dus.
Doamna Deleanu închise ochii, cutremurîndu-se. Strigoiul moale al pletelor zburase afară, frîngînd un trăsnet negru pe tremurul luceafărului.
— Hai, Olguţa. S-a dus... Sigur că s-a dus.
— Nu cred.
144
— Olguţa, lasă copilăriile !
— Papa, s-a dus? întrebă Olguţa, trăgînd cu coada ochiului.
— Da-da ! S-a dus.
Olguţa sări drept în sus, cu ochii ţintă în ochii lui Dănuţ.
— Eram sigură că rîzi! Nu-ţi dau voie să rîzi de mine! Eu nu mă tem de nimeni.
— Numai de lilieci! şopti suav Dănuţ, încordîndu-şi picioarele subt masă.
— Bravo, Dănuţ ! aprobă domnul Deleanu.
Chipul dinafară al lui Dănuţ nici nu clinti, de teamă să nu-1 descopere ceilalţi pe cel dinlăuntru.
Olguţa se-ncruntă o clipă numai şi pufni de rîs.
— Ai dreptate !... Ce bine că s-a dus !... Papa, de ce mă tem eu de lilieci?
— întreab-o pe mama !
— Mamă, tu ştii de ce mă tem de lilieci?
— De unde vrei să ştiu? ridică ea din umeri, privind pieziş pe domnul Deleanu.
— Atunci de ce m-a trimes papa la tine?
— întreabă-1!
— Eu ştiu, dădu din cap cu tîlc Olguţa.
— De ce, mă rog?
— Să spun?
— Spune.
— Fiindcă şi tu te temi de lilieci!
— Olguţa, nu fi obraznică !
— Şi eu mă tem de lilieci! se spovedi Monica, încă palidă.
— Sigur. Tu eşti prietena mea.
„Ce proastă-i Monica", gîndi c-un fel de respect Dănuţ, pe care nimeni nu-1 ştia că se temuse, decît pisicile de subt masă, călcate pe coadă.
— Dănuţ, strînge-ţi şervetul.
Pe-al Olguţei îl păturise Monica, aşa că ochii lui Dănuţ întîlniră o dezamăgire — şi pe deasupra ochii Olguţei, la pîndă. Vra să zică, Olguţa nu uitase spiritul făcut pe socoteala ei!... Dănuţ se concentra asupra şervetului.
— Mamă, hai să vorbim franţuzeşte, propuse Olguţa, aruncînd o privire spre Dănuţ.
145
i
i
— Cum nu? consimţi surprinsă, dar cu plăcere, doamna Deleanu.
— Mamă, eu pot să mă scol? întrebă Dănuţ, luîndu-şi inima în dinţi.
— De ce, Dănuţ? Stai cu noi. Vorbim cu toţii, împreună. Dănuţ clipi, înghiţi şi se supuse. Răzbunarea Olguţei
începea.
— Olguţa, que fais-tu en ce moment? începu doamna Deleanu.
— Ca c'est trop simple, maman! Poses moi une autre question... plus difficile: n'est-ce pas, mon frere?
— Est-ce que tu as mal ă la tete, mon frere?,.. Dis vrai! Si c'est oui, que je ne te derange plus !
— Dă-mi pace! mormăi Dănuţ, primenindu-şi obrajii cu altă roşeaţă.
— Voyons, mon petit, dis cela en francais, au moins!... Dănuţ, comment dil-on en francais: lasă-mă-n pace?
— Laisse-le tranquille, maman, il ne comprendt pas! dispreţul Olguţa pe Dănuţ cu vorba, cu tonul şi cu mişcarea buzelor.
— Olguţa, sois plus aimable!
— Mais puisque je dis la\ verite, maman!
Domnul Deleanu îşi muşcă buza. îi creştea inima auzind-o pe Olguţa polemizînd într-o limbă pe care abia o învăţase, şi mai mult din auzite, cu accent corect şi dezinvoltură. „Ce temperament de avocat!" regretă el.
— Olguţa, tu n-as pas raison! apără doamna Deleanu pe Dănuţ, stăpînindu-şi un zîmbet.
— Qu'il le prouve! gesticula Olguţa.
Dănuţ ştia franţuzeşte cît şi Olguţa. N-avea însă curajul să vorbească. Se jena, ca şi de recitarea poeziilor în salonul cu musafiri.
— Allons, mon petit, reponds, îl somă doamna Deleanu. Lui Dănuţ i se urcă sîngele la cap. Adunîndu-şi puterile,
smulse din tăcerea lui înnourată o expresie auzită de la domnul Deleanu şi o fulgeră pe Olguţa în franţuzeşte.
— Je m'en fiche!
— Alors, va te coucherl încheie aspru doamna Deleanu. Dănuţ porni. în antret era întuneric. Se întoarse îndărăt
în pridvor şi se aşeză pe scări între cînii ciobăneşti, care
nu ştiau franţuzeşte, dar ştiau să muşte... Cu accent de violă, Monica, la rîndul ei, intrase în tabăra duşmanilor...
— Patapum, comment font Ies avocats?
— Hau-hau!
— C'est bien!... Patapum, comment font Ies magistrats? Patapum închise ochii şi căzu narcotizat.
— Hai, Monica!... Şi Patapum ştie franţuzeşte! vorbi tare Olguţa, trecînd cu Monica de mînă pe lîngă Dănuţ.
Dănuţ', tot pe scară, între cîni, îşi strînse dinţii şi tăcu patriotic în noaptea românească.
— La ce te gîndeşti, Alice?
— ...La nimic... îmbătrînim... Copiii cresc mari...
— Da...
— Ca mîne-poimîne casa rămîne goală... noi mai bă-trîni...
— Ce putem face?
— Nimic ! Să-i creştem pe ei şi să ne privim tot mai rar în oglindă...
— Oglinzile de-acum înainte sînt numai pentru ei, ca şi noi.
Tăcură...
— Olguţa şi Monica, puneţi-vă paltoanele. Şi tu, Dănuţ !
— Puneţi-1 şi tu, Alice, să nu răceşti.
Se pornise parcă o mişcare undeva pe cer sau pe pămînt. Nici vînt şi nici murmur de frunze nu era.
O clipă, broaştele-amuţiră. Şi din tăcerea lor de inimi zbuciumate, care s-au oprit delaolaltă, buhaiul de baltă se tîngui aşa de simplu şi de trist! Şi broaştele-ncepură iar, dar altfel, căci, de pe zări desprinsă, se apropia încet, cu amfora răcoarei pe umărul ei gol de lună plină, adevărata noapte.
*
— Monica, ţi-a plăcut ce i-am făcut?
„Săracu Dănuţ!" gîndi Monica, revâzîndu-1 din nou singur pe scară între cîni. Şi cu glas tare:
— Dănuţ nu ştie franţuzeşte?
— Cum să nu ştie?! îl apără jignită Olguţa, scuturîndu-şi trupul în căderea albă a cămeşii de noapte.
146
147
— Atunci de ce nu vrea să vorbească?
— Aşa-s băieţii... proşti!... Monica, încheie-mă la gît.
— Cum? Dănuţ îi prost? se miră Monica, prinzîndu-i nasturele în cheutoarea guleraşului.
— Am spus eu asta?
— ...Da. Tu ai spus că băieţii îs proşti.
— Sigur.
— Atunci cum?
— El nu-i prost... Da' aşa-s băieţii!
— Olguţa, tu nu-ţi pui papucii?
— Nuu! Aşa-i bine! Scoate-i şi tu! Aşa-i că-i altfel cu picioarele goale?
— Ce frumos e, Olguţa! zîmbi fetiţa, călcînd desculţă în apa lunii.
— Vezi, dacă m-asculţi!
— Acum ce facem? !
— Ne batem cu perne, îi dovedi Olguţa, aruncîndu-i un puişor.
— Tu nu te-nchini, Olguţa? o întrebă, ferindu-se, Monica.
— După ce ne batem cu perne!
— Nu. Eu mă-nchin.
— Hai şi eu atunci!
îngenunchind pe pat, Monica se rugă în gînd cu Ochii închişi: „Tatăl nostru cel din ceruri"... Olguţa, cu glas tare, în picioare... Se opri ca să îndrepte icoana strîmbată de inaugurarea bătăii cu perne.
— Monica, tu ai vrea să fii Maica Domnului?
— ...în numele Tatălui, al Fiului şi-al Sfîntului Duh, amin... Ce-ai spus, Olguţa? o întrebă Monica, desprinzîn-du-şi faţa din cerul bunicei.
— Hai să ne batem cu perne!... Num... tată... fiu... duh... amin.
Dănuţ ştia de ce dormea Aii pe covor în odaia lui în loc să doarmă afară, în pridvor. Dar nimeni nu trebuia să ştie nici ce ştia Dănuţ, nici că Aii sforăia în odaia lui, încolăcit pe covor ca un continent de purici. La drept vorbind, nici lui Dănuţ nu-i prea venea-ndămînă să ştie ce ştia, fiindcă ştiind, frica de noapte şi singurătate, nenumită, îl privea gata să vie, ca cineva strigat pe nume.
— Hai să mă dezbrac, se îmbărbăta Dănuţ, sculîndu-se zgomotos de pe pat.
începu să-şi scoată hainele, cu mişcările factice ale actorilor cînd reproduc pe scenă gesturile mici de toate zilele. Din odaia Olguţei răsunară moi bufnituri de perne şi rîsete pe două glasuri.
„Ce bine-i să fii însurat"... Şi se gîndi deodată cu nedumerire că într-o zi chiar el, Dănuţ, va fi mare... îşi ridică ochii în oglindă şi privi sus, cu capul dat pe ceafă, locul unde va fi capul unui Dănuţ... capul lui Dan de peste mulţi ani... Parcă nu-i venea să creadă!...
Adică va veni un străin, un uriaş, îl va înghiţi pe Dănuţ, şi cu Dănuţ în el, va face pe ceilalţi să creadă că-i însuşi Dănuţ?... Ciudat!... Şi Dănuţ unde'va fi?... Dănuţ nu va mai fi nicăieri...
— Nu vreau! se împotrivi Dănuţ, ca în faţa morţii şi-a mormîntului.
Nu-i aşa! Dănuţ va fi în el, ca un ou mic de lemn într-un ou mare... Nu-i totuna!... Fiindcă uriaşul va fi tot Dănuţ... Cum asta? Şi mic, şi mare?... Capul lui Dănuţ îi ajunge pînă la buzunarul de la jiletcă, unde-i ceasul tatei, şi totodată capul uriaşului e însuşi capul lui Dănuţ? Ciudat!... Ca şi cum ai ţinea capul între mîni, şi capul ar gîndi deoparte — cum? poate să gîndească aşa! Şi trupul fără cap s-ar gîndi şi el!... Foarte ciudat!...
„Oare şi tata a fost mic?... Sigur c-a fost..."
Vra să zică, a fost odată un copil de-o vrîstă cu Dănuţ, frate cu Dănuţ şi cu Olguţa, dac-ar mai fi, şi acuma nu mai este decî't tatăl lui bănuţ... Da' unde-i celălalt?... S-a dus sau e în el?... Dacă l-ar tăia pe tata în două, l-ar găsi pe celălalt? Sigur că nu!... în trup e scheletul, inima, plămînii. Dănuţ a învăţat la şcoală tot ce-i în trupul tatei. Atuncea unde-i celălalt?
„Oare nu-s eu?"
Dănuţ clipi ameţit.
...El e copilul tatei... şi-al mamei! Ciudat!... Să fii unul singur şi să fii copilul'a doi oameni!... Unu plus unu face doi... Asta-i sigur! A învăţat la aritmetică... Atunci de ce Dănuţ e copilul şi al tatei, şi al mamei?...
Şi cum se fac copiii?...
„Oare eu am să fac copii?"
148
149
Dănuţ se privi cu spaimă în oglindă.
„Eu îs băiat!" se linişti el, ca şi cum s-ar fi amăgit: pe sine ca pe altcineva mai mic decî't el şi mai neştiutor...
„Olguţa are să aibă copii", o pedepsi Dănuţ.
...Olguţa!... Olguţa e sora lui!... De ce?... Fiindcă şi ea e a tatei şi a mamei... Nu se poate !... Olguţa e a mamei, şi Dănuţ al tatei... Mama e femeie... Cum poate să facă o< femeie un băiat!... Atunci tata 1-a făcut pe Dănuţ?... Bine, da' motanii nu fac pui; numai pisicile fac!... Âsta-i altceva!... Nu spune mama că Dănuţ e băiatul ei? Oare mama spune minciuni?... De ce e mama femeie?... Are păr lung?... Tata are musteţi!... Mama are rochie!... Şi tata ar putea să-şi puie rochie!
închipuindu-şi-1 în rochie, Dănuţ zîmbi.
...Tata e avocat... şi mama e femeie... Oare şi Dănuţ va fi avocat?... Nu-i vine să creadă!...
Cum poate oare să vorbească tata un ceas în şir fără să cetească?... Oare învaţă pe de rost? Nu se poate!... Numai poeziile se pot învăţa pe de rost!... Tata e foarte deştept... de asta poate vorbi un ceas!... Şi Olguţa e foarte deşteaptă... Dănuţ se teme de Olguţa... El e premiant întăi, dar Olguţa e foarte deşteaptă... Cu ea nu se poate pune... Oare Dănuţ îi prost?... Aşa crede Olguţa, da' nu-i adevărat!... Cum poate să fie Dănuţ prost, cînd Dănuţ vede cum e Olguţa şi cum e el singur!... El nu poate vorbi ca Olguţa... Atunci'?... Asta-i altceva ! Dănuţ ştie că nu-i prost fiindcă el are turbinca lui Ivan... Olguţa nu ştie că Dănuţ e deştept... chiar foarte deştept!... Dac-ar asculta Olguţa ce gîndeşte Dănuţ!... Ce păcat!... Cu Olguţa poate vorbi numai.'
Dănuţ se privi deodată în oglindă... El vorbea sau altcineva?... îşi pipăi mînile, una pe cealaltă... Făcu mişcări cu degetele, cu braţul...
...Vra să zică el, Dănuţ, era stăpînul lui: tot Dănuţ. El poruncea şi el asculta... aşa cum trebuia să asculte Dănuţ pe mama şi pe tata... El putea face cu el orice!... Spunea mînii: „întinde-te", şi mîna se întindea... Dacă i-ar fi spus: „Zgîrie-1 pe Dănuţ", l-ar fi zgîriat?... Nu... De ce nu mai asculta?... Fiindcă n-avea cum s-o silească... Ba avea! Cu cealaltă mînă... Nici aşa ! Nici una n-ar fi vrut să-1 zgîrie... De ce?... Fiindcă nu le putea pedepsi... Ba da ! Putea să le muşte!... Dar nici dinţii nu vroiau să-1 muşte pe Dănuţ !...
Aşa-i! Mînile care nu vor să-1 zgîrie sînt mînile lui!... Oare şi degetele gîndesc?...
— Ce-i asta, Dănuţ? în loc să dormi te uiţi în oglindă? Ia mă rog!
Doamna Deleanu, în chimono, făcea rondul de noapte, pe tăcute, ca toţi cei care-1 fac.
— Te-ai spălat pe dinţi?
— M-am spălat.
— Mînile ţi-s curate?... Ia să văd... Dănuţ — Dănuţ! Pentru ce-s făcute periile de unghii?
„Pentru mata, mamă, ar fi răspuns Olguţa", gîndi Dănuţ roşindu-se.
' — Să vii mîne dimineaţă să-ţi tai unghiile. Ai auzit? ^— Am auzit.
— Şi-acuma culcă-te... Dănuţ ! Da' asta ce mai e? înmărmuri doamna Deleanu, descoperindu-1 pe Aii... Marş, Aii!
Aii deschise ochi de cuvios călugăr descoperit de stareţă la maici şi ondulă spre uşă. ' — Ce caută dumnealui aici?
— A venit singur, mamă!
— Cred bine! Asta mai lipsea!... De ce nu l-ai dat afară?
— ...Am uitat.
— Noroc că mi-am adus eu aminte!... Da»' tu ce cauţi aici??
— N-aveam chibrituri, mamă !...
Capul Olguţei răsărise atent prin crăpătura uşii care dădea în antret.
— Umbli cu picioarele goale?  Olguţa!
— Nu-mi găsesc papucii! x\m să-i arăt eu Anicăi!
— Ba te poftesc să te culci!
— Ce cauţi la mine în odaie? se oţărî Dănuţ.
— Eu vorbesc cu mama! Asta-i casa mamei. De ce n-o dai afară pe mama?
— Olguţa, lasă-1 în pace !
— Mamă, l-ai dat afară pe Aii?
— De asta ai venit!... Hai la culcare ! Repede, Olguţa !
— Mamă, cînii fac ploşniţe?
— Ce? Ai găsit ploşniţe? se spăimîntă doamna Deleanu.
— Nuu ! Da-ntreb aşa !
150
151
— Olguţa, ai să mă-nnebuneşti ţ
— De ce, mamă dragă?
— Te rog, lasă-1 pe Dănuţ să doarmă!
— Eu nu-1 las? El nu mă lasă pe mine!
— Olguţa!
—-Iaca mă duc... Mamă dragă, tare-ţi şade bine în chimono!
Doamna Deleanu întoarse capul spre fereastră, să-i zboare rîsul acolo de unde răsar fluturii.
— Noapte bună, Dănuţ !
îl sărută pe frunte, stînse luminarea şi ieşi lăsîndu-1 pe Dănuţ cu lumina lunii... şi cu ceva care nu intrase încă în odaie... Dar inima lui Dănuţ auzea venind, tăcută, mută, ascuţită ca umbra unui zbor de liliac, spaima.
...începu un gînd să povestească în gura mare, asurzitor, ca un papagal, tot dialogul cu Olguţa şi cu mama: „Eşti un prost! Eşti un prost! Eşti un prost! Du-te şi-o bate pe Olguţa ! Nu ti-i ruşine să te facă de rîs! Să te facă de rîs..."
Şi-un alt gînd, dimpreună cu celălalt, şoptea ca şerpii:
„...în cimitir se ridică din mormînt strigoiul. E galbăn la faţă, ochii negri ard; dinţii şi unghiile cresc, cresc... şi strigoiul vine fără să-1 auzi, prin lumina lunii... în cimitir, în cimitir... Şi nici nu-1 auzi cînd vine..."
Deschise ochii: spaima lunii umplea odaia... Se smulse de pe pernă şi repede întoarse capul: nu era nimeni la spate, dar poate plecase şi venise la loc...
„...Strigoii caută sînge de om tînăr..."
„...De fată tînără!" ţipă alt gînd de-al lui Dănuţ.
îşi făcu semnul crucii... Se culcase fără să spuie rugăciunea. Se făcu palid în paloarea lunii.
Olguţa lăsă lingura în gavanos, gavanosul îl vîrî în sobă. Monica se vîrî în pat. Hotărîtă. Olguţa porni spre uşa dintre odaia lor şi a lui Dănuţ, de unde răsunau bocăniturile.
— Cine-i acolo?
— Eu.
— Cine, eu?
— Eu, fratele tău.
— Nu cred!
— Dacă-ţi spun!
— Şi ce vrei?
— Să-ţi spun ceva.
— Spune.
— Deschide uşa.
— Pentru ce?
— Ca să-ţi spun.
— Şi ce-mi dai dacă deschid?
— Spune tu ce vrei.
Olguţa se-ncruntă. Nu mai înţelegea nimic.
— OÎguţa, nu deschide! o îndemnă tainic Monica.
— De ce să nu deschid?
— Deschide, Olguţa, răsună tare şi grăbită vocea lui Dănuţ.
— Să-mi dai puşca ta.
— Ţi-o dau!
— Jură-te!
— Spun pe onoarea mea!
— Spune: jur!
— Deschide, Olguţa. Jur pe onoarea mea!
Olguţa răsuci cheia, apăsă clanţa, şi brusc, deschizînd, răsări în prag.
— Unde-i puşca?
— Ia-o.
Olguţa desprinse puşca, nelăsîndu-1 pe Dănuţ să încalce hotarul.
— Buftea! îl încercă ea, înarmată cu puşca.
— Poţi să-mi spui! Nu mă supăr.
— Atunci nu-ţi mai spun.
— Cum vrei tu.
— Da' tu ce vrei?
— Olguţa... vreau să mă împac.
— Vrei să te-mpaci?
— Da.
— Spui drept?
— Spun drept.
— Atunci intră. Dănuţ respiră.
— Monica, şi cu tine vreau să mă împac.
152
153
— Ce bine-mi pare, Dănuţ! Hai să ne sărutăm.
Se sărutară entuziasmaţi: Dănuţ în vînt, din grabă, Mo-nica-1 sărută pe nas, din greşeală. ■— Ce facem? se-ntrebă Olguţa.
■—Dă-i şi lui, Olguţa, cercă s-o înduplece Monica. ■— Tu zici să-i dau?
— Da, Olguţa, de ce să nu-i dai?
— Ce vreţi să-mi daţi? se nelinişti Dănuţ.
— Da' juri? interveni Olguţa.
— Da' n-am jurat?
— Pentru puşcă!
— Bine, jur!
— Zi după mine: Mă jur...
— Copii, voi nu dormiţi? întrebă din capătul antretului doamna Deleanu, pentru a doua oară.
— Monica, spune tu că dormim; pe tine te crede.
— ...încă nu, tante Alice.
— Noapte bună, Monica. Să ştii că te-aud, Olguţa!
— Mă jur... Hai, Olguţa! începu Dănuţ în şoaptă.
— Aşteaptă să găsesc!  ...să am crampe.
— ...să am crampe...
— Olguţa, asta nu-i jurămînt, asta-i blestem! se înfricoşa Monica.
— Da? Foarte bine. Zi după mine... Ce-am spus?
— Să am crampe... se strîmbă binevoitor Dănuţ. ..şi să stau în pat toată vacanţa... ..şi să stau în pat toată vacanţa... ..şi să mă puie doctorul la dietă... ..şi să mă puie doctorul la dietă... se îngrijoră Dănuţ. ..fără de dulciuri... ..fără de dulciuri... oftă el amar. ..dacă oi spune cuiva... ..dacă oi spune cuiva... ..ce-are să-mi arate... ..ce-are să-mi arate... ..Olguţa... ..Olguţa...
— Amin!
— Bagă de seamă!... Şi-acum, poftim puşca înapoi.
— De ce, Olguţa?
— E puşcă de copil!  Mie nu-mi trebuie!
— N-o primesc. Am dat-o.
— Atunci o ţin pentru Monica... Ai s-o pui în patul păpuşelor. Auzi, Monica?
...Albi pelerini ai căilor de lună pe covoare, trei copii desculţi, în lungi cămeşi de noapte — unul cu cozi blonde, doi cu plete brune — poposiră în jurul unui gavanos cu dulceaţă.
Şi toţi trei mîncau din aceeaşi lingură, subt privirea aceleiaşi bunice, din dulceaţa aceloraşi uriaşi—jos, pe covor.
154
] I
II
CĂSUŢA ALBĂ ŞI ROCHIŢA ROŞIE
Moş Gheorghe, mai-marele grajdului, avea locuinţă la curtea boierească: încăpere înaltă, bine văruită, cu pat curat înfăţat, ferestre cît icoana cea mare a bisericii din sat şi mîncare adusă de Anica de la masa boierilor.
Dar moş Gheorghe avea şi gospodăria lui. Căsuţa cea mai la o parte de sat — nu tare — şi cea mai apropiată de curte — nu mult, cît poate cumpăni un cîne ciobănesc între turmă şi păstor — era a lui moş Gheorghe.
— Ce-ţi trebuie, moş Gheorghe, casă?... Copii n-ai; mama Anica — Dumnezeu s-o ierte; caii ţi-s aici; aici-s şi eu, şi Olguţa, îl dojenea cu bunătate doamna Deleanu. Ia-ţi beleaua de pe cap !
Moş Gheorghe încreţea fruntea, c-un zîmbet viclean în ochii micşoraţi.
— Sî hie... Ştie el moşu!
în dosul casei, cam pe deal se întindea livada cu prunii şi vişinii care coboară primăvara din cerul albastru în straie mirositoare; devale se lărgea ogorul în care iese grîul verii ca o înviere din biserică.
— Moş Gheorghe, nu mai ai putere. Să trimet oamenii să-ţi are.
— Ferească Dumnezeu, cuconiţă! Să-ţi ajute Cel-de-Sus, da' să-mi dai numai boii şi plugul.
în casa lui Moş Gheorghe intra numai preotul la zile mari, vreo nuntă cînd era nevoie de-o casă mai încăpătoare
şi Olguţa oricînd vroia. Nepoftită, însă, Olguţa nu venea; asta nu înseamnă că nu venea des.
Moş Gheorghe n-avea cîne. „La ce? Eu şăd la boieri; cine să vadă de el?" Dar în vîrful casei era un cuib de cocos-tîrc cu toaca de asfinţit a pliscului în el.
— Fiindcă are inimă bună moşul, îşi tălmăceau sătenii prieteşugul cocostîrcului cu o casă mai mult nelocuită.
De aceea, pesemne, în gospodăria fără cîne a veteranului de la şaptezeci şi şapte făcătorii de rele nu intrau.
— Mamă dragă, ce sărbătoare-i azi?
— Azi?... Nu-i nici o sărbătoare ! Ce ţi-a venit, Olguţa?
— Eu credeam că-i sărbătoare, mamă dragă!
— Mamă dragă, mamă dragă! Grozav mă mai iubeşti! Spune mai bine, ce vrei de la mine?
— Eu?? Nimic!... Aş vrea numai să văd cum îi şade Monicăi cu rochia albastră...
Doamna Deleanu iscodi în zădar ochii Olguţei. Ochii nu destăinuiau mai mult decît vorbele, adică mai lămurit, fiindcă ochii Olguţei...
— Monica, tu vrei să-ncerci rochiţa albastră?
— Sigur că vrea! comentă imperativ Olguţa roşeaţa Monicăi, înainte de-a o vedea.
— Vreau, tante Alice, îngînă Monica porunca Olguţei, încîntată că i se împlinea o vinovată dorinţă nu din vina ei.
Rochiţa albastră o aştepta pe Monica de la începutul vacanţei. Doamna Deleanu i-o făcuse de îndată, dar Monica o încercase numai. Pe atunci, Monica îşi iubea rochiţa de doliu nu ca o datorie, ci ca o amintire de la bunica.
într-o zi, Dănuţ, Olguţa şi Monica se jucau de-a culorile: născocire de-a Olguţei.
— Ce culoare ai vrea să fii tu?... Spune repede, că altfel spui minciuni şi mă supăr!
Luat din scurt, pe neaşteptate, de glasul şi ochii Olguţei, Dănuţ se zăpăcise. Nici nu-i trecuse prin cap una ca asta! Ce-avea el cu culorile !
— Albastru, Olguţa, se hotărîse el, scos din încurcătură de culoarea cerului.
— Si de ce-ai vrea să fii albastru?
156
157
— Fiindcă-i frumos.
— Daa? !
— Sigur! se înverşunase Dănuţ.
— Foarte frumos?
— Foarte frumos.
— Cel mai frumos?
— Cel mai frumos.
— Nu-i adevărat. Roşul e mai frumos, foarte frumos, cel mai frumos!
— Ba  albastrul e şi mai frumos.
— Spui minciuni. Spune şi tu, Monica.
— ...Eu nu ştiu!
— Atunci şi tu spui ca şi mine, şi noi avem dreptate, biruise Olguţa.
...Vra să zică, şi lui Dănuţ îi plăcea albastrul... De-a-tunci, Monica începuse să aştepte rochiţa de culoarea lui Dănuţ. Doamna Deleanu nu mai îndrăznea să i-o dea, de teamă să n-o mîhnească. Monica nu se încumeta s-o ceară... Şi tare se temea Monica să n-o supere pe bunica ei!... Şi nici pe Olguţa n-ar fi vrut s-o trădeze.
Monica urmă în etac pe doamna Deleanu. Olguţa intră o clipă după ele şi dădu să iasă.
— Olguţa, unde te duci?
— Vreau să vorbesc cu papa.
— Olguţa, azi nu-i lucru curat cu tine!
— De ce?
— Bine, Olguţa, n-ai spus tu că vrei să vezi cum îi şade Monicăi cu rochiţa albastră?
— Ba da, eu am vrut.
— Atunci de ce te duci?
— Fiindcă... Zîmbi.
— Mamă dragă, eu am mai văzut-o pe Monica în pantaloni ! Pînă ce se îmbracă, eu mă întorc.
Cînd făcea vizite, Olguţa nu intra niciodată într-o odaie înainte de-a bate la uşă. O singură uşă făcea excepţie de la acest tratament: uşa odăii lui Dănuţ, în care Olguţa
bătea cu piciorul cînd nu vroia să intre, dar vroia să-1 scoată pe Dănuţ — şi pe care o deschidea pe tăcute cînd vroia să-1 surprindă.
Olguţa bătu o toacă discretă în uşa biuroului domnului Deleanu.
— Intră.
— Am venit să te văd, papa.
— Bine, dragu tatei... Poate vrei ceva?
— Nuu, papa! Am venit să te văd.
— Uite un scaun, Olguţa. Aşa, stai jos.
— Ca o clientă, papa!
— Dragu tatei... De-aş avea clienţi ca tine, aş cîştiga toate procesele.
— Tu pierzi procese, papa?
— Sigur. Pierd şi eu ca oricare altul!
— Papa, dac-aş fi eu judecător, tu n-ai pierde nici un proces.
— De ce, Olguţa? Tata n-are dreptate întotdeauna.
— Da... numai mama are!
Domnul Deleanu privi spre fereastră, ferindu-şi faţa de ochii Olguţei; se întoarse la loc din cale-afară de serios.
— Papa, eu ştiu întotdeauna cînd rîzi tu.
— ...?
— Fiindcă şi mie îmi vine să rîd. începură să rîdă amîndoi.
— ...Şi-1 iubeşti tu pe tata? Olguţa se încruntă.
— De ce mă întrebi? Parcă tu nu ştii!
— Ştiu-ştiu! Da-mi place să mi-o spui tu.
— Mie nu.
— De ce, Olguţa?
— Aşa. . Nu ştiu...
— Vrei bomboane?
— Merci... Papa, de ce nu fumezi tu? Fiindcă-s eu aici?
— Nu, Olguţa. Uitasem... Vrei tu să fumez?
— Da, papa. Ţie-ţi stă bine cînd fumezi.
Domnul Deleanu înşuruba ţigara răsucită în ţigaretă. Olguţa aprinse un chibrit, oierindu-i cu băgare de seamă flacăra conică.
158
159
— Fuuu! Papa, de ce-i mai frumoasă o lulea decît o ţigaretă?
— Fiindcă-ţi place ţie.
— Eii, papa ! Asta-i altceva ! Da' ţie nu-ţi place luleaua?
— Ba îmi place.
— Atunci de ce nu fumezi cu luleaua?
— M-am deprins cu ţigareta... şi nu fac bine! Cu luleaua numai pufăi; nu tragi în piept cum fac eu, pildui cu voluptate domnul Deleanu.
— Şi luleaua o mai ai?
— Sigur.   Am mai multe.
— Şi ce faci cu ele?
— Le ţin şi eu degeaba.
— Degeaba?
— Adică mai dau cîte una la vreun prietin.
— Papa, tu mă iubeşti pe mine?
— Nuu!
— Ba da.
— Cum vrei tu!
— Papa, da' mă iubeşti mai mult decît pe prietinii tăi?
— Mai încape vorbă?!
— Atunci dă-mi şi mie o lulea.
— O lulea?
— Dacă mă iubeşti, papa!
— Şi ce vrei să faci tu c-o lulea?
— S-o am şi eu la mine... aşa, de frumuseţă.
— Bine, Olguţa... Uite... Alege-ţi tu una pe placul tău. Deschise un saltar ticsit cu felurite unelte de-ale fumatului.
— Uite, Olguţa: asta-i frumoasă şi-i mică; de spumă de mare. Numai bună pentru tine. îţi place?
— îmi place, papa. Da' eu vreau una mare.
— Alege-ţi una mare atunci!
— Asta-i bună, papa? întrebă Olguţa, punînd mîna pe cea mai mare.
— Bună, cum nu? ! Asta... asta o am şi eu de la un franţuz care acorda piane la Iaşi... A murit, săracu! Ce om cumsecade!... Excelentă pipă!
— Atunci o iau pe asta. Merci, papa. Am să ţin minte.
— Lasă, dragu tatii. Toate-s ale tale. Tu nu ştii că tata-ţi dă orice?
Olguţa îi dezmierdă fruntea şi părul.
— Ce păr frumos ai tu, papa! Parcă-i mătasă!... De-a-cuma mă duc.
— Ascultă, Olguţa, hai şi tu cu tata la pădure. îl iau şi pe Dănuţ; poate vine şi mama. Facem o plimbare cu docarul.
Olguţa-şi trecu mîna pe frunte.
— Merg altădată, papa. Azi fac o vizită lui moş Gheorghe, cu Monica... Ştii, el ne-a poftit, plecă ea capul.
Domnul Deleanu îşi resfiră mustăţile... o măsură pe Olguţa... şi deschise din nou saltarul cu lulele.
— Olguţa, mai ia-ţi o lulea: să ai şi tu una. Olguţa îi privi fruntea, zîmbind.
— Papa, tare eşti tu deştept! Merci. Mie nu-mi trebuie. După ce plecă Olguţa, domnul Deleanu îşi luă fruntea
în mîni şi se gîndi îndelung, cu inima strînsă, întovărăşin-du-şi copilul peste pragul vremii, departe...
'— Cînd te gîndeşti că-ntr-o zi Olguţa va fi mare... Biata Olguţa.
*
Monica pornise din salon îmbrăcată cu rochiţa neagră, urmînd-o încetişor — de bucurie stăpînită — pe doamna Deleanu.
Din etac se întoarse ea în frunte, cu rochiţa albastră, însă Monica cea care intrase în etac nu mai ieşise la loc. Atîrnă în cuierul rochiilor, cu rochiţa neagră. Monica nu schimbase o rochiţă, ci un anotimp. Şi ochii, şi părul îi luceau altfel...
Cînd cerul e albastru, toate lacurile limpezi ar fi numai albastre dacă n-ar fi soarele atît de despletit.
Dar părul Monicăi, împletit în două cozi, atîrnă pe spate. Aşa că Monica era îmbrăcată în rochiţă de olandă albastră, decoltată cît trebuie ca să rămîie copil şi ca să aibă capul — cu ochii şi gura — tulpina gîtului întreagă.
Rochiţa se oprea deasupra genunchilor — doamna Deleanu nu făcea hăinuţe pentru evoluţia copiilor, ci numai pentru împodobirea unei vrîste — fiindcă genunchii copiilor pot fi sinceri ca şi obrazul lor, şi tot frumoşi rămîn si vii.
160
161
Şi Dănuţ era îmbrăcat la fel... Dănuţ creştea repede. Doamna Deleanu avea mult de lucru ca fiecare vrîstă să-şi aibă zestrea ei cochetă pentru toate anotimpurile anului. Totuşi, dulapurile nu erau ticsite cu hăinuţe strimte sau cu rochiţe prea scurte. Hăinuţele şi rochiţele rămase pe loc în urma copiilor îmbrăcau în case nevoiaşe alţi Dănuţi, alte Olguţe.
Monica nu era altă Olguţa. Monica era ca şi Olguţa. De aceea, rochiţa albastră răsărise întăia, pe o nouă dumbravă la începutul căreia trecuse umbra unei rochiţe negre.
— Monica, ia uită-te în oglindă, o pofti doamna Deleanu la vernisajul rochiţei, ridicînd storul unei ferestre din salon.
Lumina amiezei suflă cu aur în oglindă iconiţa dimine-ţelor de primăvară. Monica plecă ochii în jos.
— Tante Alice, nu-i păcat? tresări teama în bucuria ei,
— Pui mic, nu-i păcat! Şi dac-ar fi, l-ar lua tante Alice asupra ei.
— Ce bună eşti, tante Alice! Clanţa zvîcni.
— Am venit!
— Nu trînti...
— ...nu bufni, nu pocni! Mamă dragă, tare te iubesc!
— Olguţa!
— Am spus o obrăznicie? Doamna Deleanu începu să rîdă.
— Vezi, mamă dragă !
— Ia astîmpără-te! Uită-te mai bine la Monica.
— Ia să te văd, o luă în primire Olguţa, întorcînd-o spre ea... Foarte bine! îmi place! Grozav îmi place!... Mamă dragă, bine mai lucrezi tu !
— Slavă Domnului! Am auzit şi eu o laudă din gura ta!
— Azi sînt bine dispusă, mamă dragă !
— Ia te rog! Lasă-1 pe tata să fie bine dispus cînd vrea. Tu trebuie să fii totdeauna.
— De ce?
— Fiindcă eşti copil.
— Poate... da' azi sînt foarte bine dispusă! Şi tu, mamă dragă?
— Şi eu, dacă nu mă năuceşti.
— îţi spun eu, mamă, că azi îi sărbătoare.
— Olguţa, ţi-am mai spus o dată că nu-i!
— Cred... da' parcă ar fi!... Monica, tu te dezbraci acuma sau rămîi aşa?
— Las-o-n pace, Olguţa! De ce vrei să se dezbrace?
— Eu nu vreau! Tocmai, m-aş fi mirat... Mamă dragă, uită-te la mine?
— Ce vrei ?
— Eu? Nimic. Numai să te uiţi.
— Bine, mă uit.
— Nu în ochi! Uită-te la mine, aşa, ştii tu: cum te uiţi cînd mergem la teatru... Inspectează-mă.
~ Ei, şi?
— Şi nu vezi nimica?
— Ba văd că ţi-ai pătat rochiţa! Cînd ţi-ai pătat-o?
— Ai văzut?... Cînd mi-am pătat-o?... Tu ştii, Monica?
— Nici eu !... Mamă dragă, nu-i păcat să am eu o rochiţă pătată?
— Păcat de rochiţă !
— Şi de mine nu?
— De ce ai pătat-o?
— Eu?
—■ Da' cine?
— Ea singură. Adică supa.
— Olguţa!
— Vrei să mă pedepseşti, mamă?
— Lasă-mă, te rog!
— Atunci nu vrei să mă pedepseşti.
— Te rog, spune-mi ce vrei?
— Şi-mi dai?
— Spune ce!
— Eu nu cer nimic. Da' de ce să am o rochiţă pătată? Eu nu vreau să am o rochiţă pătată.
— Taci, te rog! Am înţeles... Ai văzut în şifonieră rochia cea nouă.
— Da, cînd ai scos-o pe-a Monicăi, ademeni Olguţa dialogul, spre biruinţă.
— Olguţa, de ce spui minciuni?
— Eu nu spun minciuni.
— Taci... Tu nu ştiai că ţi-am făcut o rochie nouă?
— Ba da, ştiam.
162
163
1
— Atunci de ce spui   c-ai văzut-o acuma?
— Sigur. Acuma am văzut că-i gata.
— Şi vrei s-o îmbraci?
— Eu?... S-o-ncerc numai... ca şi Monica.
— Bine. Ai dreptate. Te rog numai să-mi răspunzi drept la ce te-oi întreba.
— Da, răspund.
— Tu ai vrut să te-mbraci cu rochia cea nouă: aşa-i?
— Da, consimţi cu precauţiune Olguţa.
— Atunci de ce nu mi-ai spus, ca un copil cuminte: „Mamă, te rog frumos să-mi pui rochiţa cea nouă"?
— Fiindcă nu mi-ai fi pus-o.
— De unde ştii?
— Ştiu eu. Mi-ai fi răspuns că azi nu-i sărbătoare şi c-am s-o pătez.
— Olguţa! Olguţa! Spune-mi drept, de ce eşti tu aşa de şireată?
— Taci, Olguţa?
— Nu tac, da' nu ştiu!
— Vezi, Olguţa!
— Poate că ştii mata, mamă dragă!
— Hai să te-mbrac.
— Aha!
Dănuţ închise uşa salonului, uşurel, rămînînd afară. Monica nu băgase de seamă.
— Hm!
Prin gaura broaştei, o văzu din nou uitîndu-se în oglindă.
— Frumos !
A treia oară la fel.
— Eravo i
Şi a patra oară.
Vra să zică, Monica se uită în oglindă! Monica-cea-cu-minte, Monica-cea-ascultătoare, Monica... se uită în oglindă. Se uită şi Dănuţ, dar el era băiat! Vra să zică Monica...
„Dar şi tu te uiţi pe borta cheii!"
„Asta-i altceva!" răspunse Dănuţ cu vorbe mute gîn-dului obraznic.
Şi, ca să i-o dovedească, intră în salon brusc. Monica se uita pe fereastră.
— Hm!
— Nu ţi-i prea cald, Dănuţ? îl întîmpină Monica, gata să-i slujească în haine de împărăteasă.
— Treaba mea ! Nu te-amesteca ! —Ţi-am făcut ceva, Dănuţ?
—■ Fă-mi numai!
— Nu-ţi fac nimic, Dănuţ.
— Ţi-i frică!
—■ Nu mi-i frică, Dănuţ... „mi-i milă de tine fiindcă te persecută Olguţa", urmă în gînd şi pe obrajii tot mai roşi Monica. —'Nu ţi-i frică? o sfida el. —-Nu... De ce să-mi fie frică?
— Atunci de ce nu sari la bătaie?
— Eu nu mă bat, Dănuţ!
— Fiindcă ai mînca bătaie?
Monica oftă... Păcat de rochiţa cea neagră!... De ce-o mai îmbrăcase pe cea albastră?... Păcat! Da ! Păcat!
— Taci?
— N-ai dreptate, Dănuţ ! dădu din cap Monica.
— Bine că ai tu !
— Dănuţ, nu vorbi aşa urît!
— Du-te şi mă spune !
— Eu nu pîrăsc.
— Da' te uiţi în oglindă! replică victorios Dănuţ, ară-tînd cu degetul oglinda goală.
— M-am uitat. Tante Alice mi-a spus să mă uit, şi eu m-am uitat...
— Hee ! Ştiu eu ce spun !... Mai zi ceva !
— Spune, de ce te-ai uitat?
Ochii Monicăi se plecară mai tare şi inima-i bătu...
— Fiindcă nu era nimeni, fiindcă te-ascunzi, fiindcă te prefaci!
Cum ar mai fi vrut Dănuţ să-1 audă şi Olguţa, vorbind aşa de mult şi de bine... Ce mare fericire!... Poate asculta la uşă Olguţa.
—• Mai spune ceva. Cred şi eu! îmi întorci spatele! Aşa-i uşor să vorbeşti!
Monica plîngea, cu ochii închişi, ascultînd.
Dănuţ se îndreptă spre uşă... Nu mai avea ce face... Mai zăbovi puţin în prag, aşteptînd o provocare. Se despărţea
164
165
de Monica aşa cum te desparţi de un succes fără aplauze: cu melancolie.
„Dănuţ e supărat pe mine!... Bine, dacă-i aşa..." Mînia plînsului o înăspri. îşi strînse batista cu severitate, pedepsindu-şi rochiţa să fie pătată de lacrimi.
Doamna Deleanu se dădu îndărăt doi paşi...
— Olguţa, stai liniştită.
Olguţa nici nu clinti, ca şi cum rochiţa nouă, în acea clipă solemnă, s-ar fi putut scutura ca o tufă de măcieşi suprem înfloriţi. Cu fruntea încordată şi cu ochii micşoraţi, doamna Deleanu avea privirea pe care-o au numai generalii tineri pentru ostile lor, în preajma atacului; sculptorii pentru statui, înainte de a şi le trimite la Salon; îndrăgostiţii pentru întîiul plic, înainte de-ai încredinţa destinul, cutiei de scrisori; şi femeile coapte în oglindă, înainte de-a-şi pune mantoul de bal...
— Poţi să-mi mulţumeşti!
— Merci, mamă dragă! răsuflă Olguţa, mulţumind mai mult pentru vorbă decît pentru rochiţă.
Un cusur numai, şi rochiţa ar fi trecut pe masa de operaţie !
— Vin' să te sărut, Olguţa.
Olguţa era a doamnei Deleanu. Asta era răsplata.
— Du-te să te vadă şi tata. Asta pe deasupra.
Se încrucişară în antret. Olguţa privi compătimitoare pe Dănuţ.
— Credeai că eu nu ştiu?
— Ce să ştii? se cutremură Dănuţ.
— Cum, ce să ştiu? Că mergeţi la pădure cu docarul.
— Şi ce? Merg! izbucni Dănuţ, antrenat de întîia victorie.
— Du-te!... Eu am refuzat! replică sarcastic Olguţa.
— Ai refuzat? nu-şi crezu urechilor Dănuţ.
— Eu nu mă rog să mă ia, ca tine. Eu refuz să merg fiindcă aşa vreau!
„Bravo ţie, Olguţo!" o aclamară gîndurile lui Dănuţ. „Merg singur ! Merg singur !..."
— Sigur! dacă vrei tu aşa ! vorbi el ceremonios.
— Lasă-lasă! Crezi tu c-ai să mîi? Tata ţine hăţurile. Mi-a spus el mie ! Pune-ţi pofta-n cui!
— Aa ! De asta ai refuzat!
— Ba de loc! Dacă mergeam eu, eu mînam. Eu ştiu să mîn. A spus şi moş Gheorghe.
— Atunci, de ce nu mergi?
— Fiindcă nu vreau!
— Nu vrei!? zîmbi sceptic Dănuţ... Şi pentru ce?
— Asta-i treaba mea !
— Nu zic!... Da' eu vreau.
— Ce vrei?
— Să merg.
— Tuu? Vrea tata, şi asta-i altceva !
— Şi pe tine nu te ia: sîc!
— Pe mine !?... Hai să-ţi arăt eu! Şi să nu mai spui sîc... Apucîndu-1 de mînă, îl smunci spre uşa biuroului.
— Ce-i, copii? Mergem?
— Papa, spune tu dacă nu m-ai poftit la pădure şi eu am refuzat?
— Aşa-i, Olguţa. Tu faci vizite azi. Te ia tata altădată. Bre-bre ! Da' frumoasă mai esti!
— Vezi!
Dănuţ era în prag.
— Acuma du-te cu docarul.
Dănuţ se văzu afară, în faţa uşii izgonitor închise.
— Lasă! Am să-ţi arăt eu ţie !
Feţi-frumoşii din turbinca lui Ivan îşi pregătiră paloşele ca să retuşeze umilirea lui Dănuţ.
Moş Gheorghe se gătise ca pentru horele din tinereţă, hore care-i mai jucau în amintire uneori cînd bucuria nu-şi găsea astîmpăr, nici tovarăş în trupul îmbătrînit. Se gătise fiindcă era în casa lui, şi fiindcă în casa lui avea să vie duduita moşului. Acoperi cu o năframă strachina plină de pere busuioace culese una cîte una din vestita livadă a Oţălencii. Luă strachina, trecu prin tindă şi o aşeză deasupra unei bîrne de sus. Ca dintr-o căţuie rustică, tămîia aprinsă de soarele verii umplu încăperea...
166
167
— Hm !... Miroase bine a nu ştiu ce !... Unde le-ai ascuns, moş Gheorghe?
— Ce s-ascund, duduita moşului?
— Ia, nişte pere busuioace de la Oţăleanca.
— Oare?
— Ba că da!
— Ba că nu !
— Iacătă-le, moş Gheorghe! Cum le dăm noi gios? Sus, moş Gheorghe, că mata n-ajungi.
Moş Gheorghe vorbea singur. Cu Dumnezeu şi cu Olguţa putea vorbi oricînd; glasurile lor ţineau tovărăşie singurătăţii moşului.
O singură amărăciune avea moş Gheorghe: că nu va a-junge s-o vadă mireasă pe duduita moşului. Hei! atunci ar ii îmbrăcat moş Gheorghe hainele de mire, şi numai ce-ar fi chiuit el de pe capră:
— Hii-hii, băieţii moşului!
Şi-ar fi întins băieţii un trap drăcesc, să-i crească inima duduiţii. Şi numai ce s-ar fi întors duduita moşului spre mire şi i-ar fi spus:
— Aista-i moş Gheorghe. El m-o învăţat să mîn caii. Şi moşu ar fi zîmbit pe capră, îndreptîndu-şi spinarea:
„Hei-hei! Şi pe tine are să te mîie, că ştie duduita moşului să ţie hăţu!"
Dar mai avea moş Gheorghe, tot într-ascuns, şi-o bucurie mare: că după moartea lui...
— Iar, moş Gheorghe? îl mustra doamna Deleanu, vă-zîndu-1 cu banii într-o mînă şi pălăria-ntr-alta.
— Dă!... Iar...
— Şi ce vrei să-ţi cumpăr, moş Gheorghe?
— Lucru ales, cuconiţă, ca pentru faţă boierească.
— Cit, moş Gheorghe, că-i bun şi ieftin.
— Ba, mătasă, sărut mîna, că-i scumpă şi frumoasă.
— Şi pentru ce, moş Gheorghe? Că doar fată de măritat n-ai?
—• Să hie... Ştie el moşu...
în fiecare toamnă, asupra plecării la oraş, se întîmplă la fel. Doamna Deleanu nu se dumirea. Dar nu se dumirea nici Oţăleanca, gospodină de frunte, ageră la minte şi iscoditoare. Din casa ei porneau spre casa lui moş Gheorghe
valuri-valuri, pînzeturi albe de tot soiul, plătite fără tocmeală.
— Pentru cine strîngi zestre, moş Gheorghe?
— Are el moşu pentru cine !
— Pentru cine, moş Gheorghe?
— Măi fimeie, măi, păcat că nu faci tu pînză cu limba aiasta... că multî ai mai face!
Sipetul braşovenesc — dar de la boierul cel bătrîn — era aproape plin. De asta moş Gheorghe nu ştia că mătăsu-rile din fund se tăiaseră. Nu cuteza el să umble în sipet cu mînile de la grajd. El umplea, privea, şi-atît! Din pricina sipetului, moş Gheorghe nu mai mîna caii la Iaşi de doi ani.
— Se poate, moş Gheorghe? ! Dai caii pe mîna lui Ion? !
— Aşa-i... oftase moş Gheorghe. Da' iaca-s bătrîn! Să mă găsească moartea la mine-acasă.
Două ierni, moş Gheorghe oftase după cai, făcînd foc în vatră pentru sipet.
Căci după moartea lui...
Moş Gheorghe îşi pieptănă părul alb cu mînile. îşi potoli mustăţile, ieşi afară şi se aşeză pe prispă, cu ochii îndreptaţi spre poartă, ca cei care ştiu că în curînd vor ieşi pe ea pentru vecie...
Docarul se opri în pragul porţii deschise de Ion. Aii porni înainte cu limba scoasă.
— Anica ! Unde-i Anica? strigă doamna Deleanu.
— A-nii-caaa ! răcni Ion, urcîndu-se la spatele docarului.
— Unde eşti, Anica? vocifera Olguţa de pe scara pridvorului.
— Unde-i Anica? se întrebă placid Profira, dindărătul Olguţei.
— Du-te şi-o caută! se încruntă Olguţa.
— Iacătă-mă-s, coniţă! ţipă Anica, năvălind din casă ca un vînat speriat de răcnetele gonacilor.
— Uită-te la mine.
— Mă uit, coniţă! se alintă din şolduri şi grumaji Anica, oprindu-se din fugă.
— Ascultă bine. Ai să te duci cu duducele la moş Gheorghe. Să le păzeşti de cîni păn-acolo, auzi?
168
169
— Da, sărut mîna, aşa am să fac.
Docarul porni. De pe scări, Olguţa îl petrecu pînă ce colbul îl mistui de-a binelea, ironică... Monica încă mai departe, cu ochii logodnicelor de pescari norvegieni.
— Hai, Monica!
— Hai, oftă Monica.
— Să mergem! se amestecă Anica.
— Da' tu ce vrei?
— Să vă duc la moş Gheorghe!
— Să mă duci tu pe minei
— Aşa a poruncit coniţa...
— Şi eu îţi poruncesc să ştergi colburile în casă... Hai, Monica.
— Sărut mîna!
Ochii Anicăi ascultară pe doamna Deleanu, zîmbind după rochiţa rumenă în soare, dar trupul Anicăi, ţintuit pe scări, se pregăti să facă ceea ce poruncise duduita cu ochi de drac.
— De-acuma hai să ne culcăm, căscă Profira.
Două priviri se încrucişară în poartă asupra celor două rochiţe colorate: privirea Anicăi, de pe scări, cu-a lui moş Gheorghe, de pe prispă.
Rochiţa albastră şi rochiţa roşie înfloriră drumul alb de-a lungul, cînd iată că rochiţa roşie se opri. Cea albastră şovăi pe loc. Rochiţa roşie lăsase drumul şi apucase pe cîmp.
Rochiţa albastră fîlfîia, arătînd că era mai aproape spre casa lui moş Gheorghe, pe drum decît pe cîmp.
Moş Gheorghe zîmbi.
Şi, deodată, rochiţa albastră alergă după cea roşie, ca un fluture albastru ademenit de un mac.
Moş Gheorghe porni într-un suflet spre livadă. Ştia el din tinereţă că la poartă niciodată nu răsar rochiţe roşii.
Moş Gheorghe se tupilă în iarbă subt gardul nalt din fundul livezii şi aşteptă.
— Amarnic are să se mînie ! mormăi el, zîmbind... Aha ! Se auzea glasul Olguţei.
— Ţie-ţi place să intri pe poartă?
170
— Da, Olguţa, de ce să nu-mi placă?
— Da' de ce să-ţi placă !
— Ştiu eu? Aşa m-am deprins!
— Foarte rău!
— De ce, Olguţa?
— Fiindcă numai moşnegii intră pe poartă. Eu nu intru!
— Tu sari gardu?
— Sigur... Da' acuma nu vreau, fiindcă-mi stric rochia.
— Atuncea cum facem?
— Lasă, că ştiu eu.
Moş Gheorghe se posomori.
— Eii!... Nu se poate!! exclamă Olguţa.
— Ce-i, Olguţa?
— A astupat-o! _..,?
— Borta de la gard.
— Aa!... Vezi, Olguţa! Dacă mergeam pe drum...
— Da! Sigur! Ca să ne umplem de colb!... Da' de ce-a astupat-o?
— Nu ştiu, Olguţa !
— Da' ştiu eu?!
— De ce?
— ...Săracu moş Gheorghe ! Dădeau porcii în livada lui! Sigur! Trebuia s-o astupe.
— Duduita moşului! Nu s-a supărat! mormăi încet moşneagul.
— Şi-acuma ce facem?
— Mergem pe dincolo.
— Şi intrăm pe poartă, zîmbi Monica.
— Eii! Pe poartă... Intrăm şi noi pe unde putem !
— Bine-ai făcut, moş Gheorghe, c-ai astupat borta ! I-am arătat şi Monicăi pe unde intrau porcii!
Ridicîndu-se de pe prispă, moş Gheorghe le întîmpină gîfîind.
— Lasă, c-o face moşu la loc!... Da' poftim în casă, să vă răcoriţi.
Rochiţa roşie intră după cea albastră, cum se cuvine la oaspeţi.
— Vezi tu, Monica, asta-i dulceaţă de nuci verzi...
171
— Văd!
— Vezi! Mănîncă mai întîi, ş-ai să vezi!... Lasă, moş Gheorghe, eu ţin tablaua.
— Nu se poate, duduită! Mata ia şi mănîncă şi te răcoreşte cu apă...
— Şi mata n-ai să iei?
— Mulţumesc, duduita moşului! Eu îs bătrîn... Ce-mi trebuie mie!
— Vrei să mă supăr, moş Gheorghe?
— Iaca iau!
— Ei! Ai văzut? se încruntă Olguţa la Monica.
— Foarte bună! Mulţumesc, moş Gheorghe.
—■ Aşa dulceaţă nu mai este! hotărî Olguţa tot cu ochii la Monica.
— Şi tante Alice face foarte bună!
— Da! Parcă tu te pricepi! Ca asta nu face nimeni! Spun eu!
Moş Gheorghe îşi trecu palma peste musteţi... Tot bucătăreasa de la curte îi făcea şi lui dulceaţă.
—-Acuma stai jos, pofti Olguţa pe Monica... Asta se cheamă laviţă. Aşa-i, moş Gheorghe?
— Aşa-i! Ce nu ştie duduita moşului!
— Vezi, Monica!
— Olguţa, ce bine miroase !
— Sigur. Miroase foarte bine... Aha!... Unde-s, moş Gheorghe?
— Ce să fie, duduita moşului?
— Nu spune, că ştiu ! —• Ce să spun?
— De la Oţăleanca?
— Oţăleanca?
— Sigur că-s de la Oţăleanca!
Suită, după vechiul obicei, în braţele lui moş Gheorghe, Olguţa luă strachina de pe grindă.
— Sigur! Numai moş Gheorghe are aşa pere.
— Moş Gheorghe le are?
— Nu-ţi spun!
— Da' tu spuneai că-s de la Oţăleanca.
— Ce-are-a face! se supără Olguţa... La Oţăleanca se coc numai!
— Ia să vă dea moşu un prosop... să nu vă feşteliţi... că tare-s zămoase !
— Şi bune-s! adăugă Monica, muşcînd din pară cu batista dedesubt.
— Şi coapte! le preamări Olguţa, privind cu mîndrie lacrimile picurate pe prosopul aşternut peste rochiţă.
— Le-a ales el moşu!... Păcat numai că-s a Oţălencei, oftă încetişor moş Gheorghe.
— Moş Gheorghe, da' nu-i arăţi cărţile?... Monica nu le-a văzut!... Să vezi tu ce are moş Gheorghe!
— Ia nişte vechituri, duduită, zîmbi moşneagul, luînd cu evlavie bucoavnele rînduite pe masa de subt icoană.
— Olguţa, asta-i de la mine! se bucură Monica, descoperind zălogul de mătase dintre foile deschise.
— Da... Lui moş Gheorghe îi trebuia pentru carte!
— Şi bunica tot aşa avea!
— Sigur... ca şi moş Gheorghe.
Olguţa şi Monica se strînseră alături pe laviţă. Pe rochiţa roşie şi pe rochiţa albastră, deopotrivă, Biblia veche îşi desfăcu scoarţele afumate... Moş Gheorghe se aşeză pe un scăunel rotund la picioarele fetiţelor. Mirosul busuioacelor plutea firesc deasupra Bibliei şi a tăcerii. Olguţa întoarse o foaie cu băgare de seamă. La începutul celei următoare, întăia slovă ardea roşie înţr-un chenar negru, ca o garoafă în pioasa ferestruică a unei mînăstiri...
— Vezi tu, Monica. Citeşte dacă poţi.
— Tu poţi?
— Eii!... Numai moş Gheorghe poate.
— Chiar ştii, moş Gheorghe?
— Ştie moşu. Aieste-s chirilice... Nu-i greu.
— Daa, chirilice?
— Sigur, chirilice. Foarte greu, dădu din cap Olguţa cu respect.
Vorbea cu glas scăzut, ca la gura sobei.
— Moş Gheorghe, s-aud şi eu cum citeşti! îl rugă Monica, scuturîndu-şi cozile pe spate.
— Sigur. Arată-i, moş Gheorghe.
— Numai să-mi pun ochelarii.
— Şi bunica avea ochelari.
— Sigur, ca şi moş Gheorghe!
■— Olguţa, tare-i bine la moş Gheorghe!
172
173
— Sigur că-i foarte bine.
Moş Gheorghe îşi drese glasul, oftă şi, cuprinzînd Biblia în palmele despărţite, îşi dădu capul îndărăt cu solemnitate.
— Aşa-i că-i frumos, moş Gheorghe?
— Da, Olguţa, răspunse tot în şoaptă Monica... S-ascultăm pe moş Gheorghe.
Şi se duceau părinţii săi în fiecare an la Ierusalim, la sărbătoarea Pastelor. Şi cînd el a fost de doisprezece ani, suindu-se el la Ierusalim, după datina sărbătoarei şi sfîrşindu-se zilele, cînd s-au întors ei, a rămas pruncul Isus în Ierusalim, fără ca losif şi muma lui să ştie...
Cu mînile îucrucişate pe genunchi, fetiţele ascultau povestea...
Şi, neaflîndu-l, s-au întors la Ierusalim, cdutîndu-l. Şi după trei zile l-au aflat în templu, şezînd în mijlocul învăţaţilor, ascul-tîndu-i şi întrebîndu-i. Şi se mirau toţi cei ce-l auzeau de priceperea şi de răspunsurile lui.
— Dragu lui copil! oftă moş Gheorghe cu ochii Ia Olguţa.
— Moş Gheorghe, şi învăţaţii aveau bărbi lungi?
— Şi albe, duduita moşului.
— Şi ei îl întrebau?
— II întrebau.
— Şi la toţi le răspundea?
— Le răspundea şi-i întreba şi el.
— Sigur, moş Gheorghe... Şi-i încurca.
— îi încurca, duduita moşului, cum nu?!
— Şi nu-i trăgea de barbă?
— Nu-i trăgea, duduita moşului, zîmbi moş Gheorghe.
— De asta l-au ucis.
— Da, l-au ucis, se posomori moşneagul.
— Moş Gheorghe, spune mai departe, şopti Monica.
Şi vâzîndu-l, s-au uimit, şi a zis către el muma lui: „Fiule, de ce ne-ai făcut asta? Iaca, părintele tău şi eu, îngrijiţi fiind, te căutam..." Şi a zis către dînşii: „Pentru ce mă căutaţi? Au nu aţi ştiut că mi se cade să fiu în cele ce sînt ale părintelui meu?" Dar ei nu au înţeles graiul care le-a vorbit...
— Sigur... moş Gheorghe, nu l-au pedepsit?
— Nuu, duduita moşului. Pe fiul lui Dumnezeu? se spăimîntă moş Gheorghe, făcîndu-şi cruce.
— Da' ei nu ştiau, moş Gheorghe.
— Da' ştia Dumnezeu !
...Şi Isus creştea în înţelepciune şi în vrîstă şi în har înaintea lui  Dumnezeu şi-a oamenilor.
Moş Gheorghe îşi ridică ochii de pe Biblie asupra fetiţelor. Fericirea îi umplea sufletul. în căsuţa moşului, subt ochii lui, trei copii creşteau împreună înaintea lui Dumnezeu, dar feriţi de oameni... Şi dintre ei numai unul, săracu, avea să moară pe cruce: Copilul Domnului.
— Moş Gheorghe, da' fesul nu l-ai arătat!
— Iacătă şi fesul turcului.
— Vezi, Monica, asta se cheamă fes, îi explică Olguţa.
— Ştiu, Olguţa! Cum să nu ştiu!... Avea şi bunica de la bunicu.
— Nu se poate !
— Ba da, Olguţa! Tot aşa era: roş, cu canaf negru.
— Eii! Acela era cumpărat de la Constanţa. Aşa am avut şi eu. Da' fesu lui moş Gheorghe e chiar de la turci.
— De la turci?
— Sigur. Din bătălie.
— Adevărat, moş Gheorghe?
— Adevărat, duduită. De la Plevna îl am.
— Ai fost la Plevna, moş Gheorghe?
— Sigur c-a fost. Dacă-ţi spun eu. Moş Gheorghe are şi decoraţii.
— Adevărat?
— Are moşu.
— Şi-i frumos la război, moş Gheorghe?
— Eii!... Ducă-se pe pustii!... Mor bieţii cai — mai mare jalea — şi oamenii, săracii... Ducă-se pe pustii!
— Şi mata n-ai murit, moş Gheorghe.
— Cum să moară, se indignă Olguţa. Vrei să mă supăr?
— Iaca-s viu... Nu te supăra, duduita moşului... Ia mai bine să mergem în livadă.
174
175
— Moş Gheorghe, dac-aş fi eu fata matale şi dac-aş face obrăznicii, m-ai bate?
— Ferească Dumnezeu!
— Vezi, Monica!... Da' de ce nu tragi din lulea, moş Gheorghe?
— Fac miros urît.
— Ba-i frumos. îmi place mie... şi Monicăi.
— Fie ş-aşa. Da' hai să vă arate moşu ceva în livadă. —-Hai, Monica... Ce vrei să faci, moş Gheorghe? se
alarmă Olguţa, văzîndu-1 că întinde mîna spre pălăria ei.
— Să-ţi dau pălăria, duduită.
— Nu pune mîna pe pălărie, moş Gheorghe!
— Iaca, am lăsat-o!... Da' ce-i foc în pălărie?
— Foc, moş Gheorghe, chiar aşa! se încruntă viclean Olguţa.
— Mergem, Olguţa?
Moş Gheorghe aruncă o privire spre lacata sipetului...
— Nu-i descuiet, moş Gheorghe, n-ai grijă. Cînd ai să-mi arăţi şi mie?
— Nu mai e mult păn-atunci, duduita moşului, zîmbi el departe.
Olguţa-i aşteptă să plece.
— închide uşa, Monica.
Rămînînd singură, luă din fundul pălăriei luleaua în-vălită într-o sugătoare, o mai lustrui cu rochiţa cea nouă şi începu să caute prin odaie... La loc de cinste, subt icoană, alături de bucoavnele sfinte, moş Gheorghe aşezase darul Olguţei: cutia cu Bectimis. Deschizînd capacul, Olguţa desfăcu hîrtia roşie şi sonoră, înfundă în aromatul aşternut luleaua şi închise capacul la loc.
— Moş Gheorghe, chiui Olguţa, ajungîndu-i din urmă, acum ştiu de ce-ai astupat borta.
_.'..?
— Nu te preface, moş Gheorghe. Uite-1 după nuc. Ai vrut să-mi faci o bucurie!... Ştiam eu că n-ai astupat borta din pricina porcilor!
— Ce spui tu, Olguţa?
—• Nu vezi, Monica? Uite scrînciobu ! Scrînciob, Monica ! Hai să te dau în scrînciob! Merci, moş Gheorghe.
Avea Oţăleanca pere busuioace, da' scrînciob n-avea... Moş Gheorghe aprinse luleaua şi porni spre fundul livezii să destupe borta.
— Olguţa!
— Sstt l
— Olguţa!
— Ţi-i frică?
— Nu mi-i frică, da'...
— Ţine-te de mine.
Olguţa se suise în picioare pe banca zburătoare, cu mînile încleştate pe barele de lemn. Toate vioarele stridente ale scrînciobului mieunau aprig subt mînile ei. Monica vedea cînd cerul, cînd pămîntul, cînd albastru, cînd verde, îmbrăţişa picioarele Olguţei... Şi scrînciobul: scîrţ-scîrţ... Cînd sus, cînd iar sus... c-un îngeraş albastru la picioarele unui drăcuşor roş.
— Vai, Olguţa'!
— N-ai frică.
— Olguţa, cădem!
— Nu te las eu !
— Olguţa!
— Monica!
Monica închise ochii. Obrajii Olguţei ardeau.
— Stai, duduita moşului, că ameţeşti, o potoli moşneagul, aducînd scrînciobul din cer în puterea braţelor.
— Moş Gheorghe, vreau să merg călare, strigă Olguţa bătînd cu piciorul în scrînciobul oprit.
— Te-nvaţă el moşu, da' odihneşte-te oleacă.
— Uf! Tare-i bine, da' nu mai pot! răsuflă Monica, înviind din noaptea valurilor la lumina portului.
— M-am odihnit, moş Gheorghe. Iar încep! Hai şi mata, moş Gheorghe.
— Stai, că mă dau jos, ţipă Monica.
— Ş-acuma să mă vedeţi pe mine, îi vesti Olguţa ridi-cîndu-se la loc în nourii de asfinţit, de culoarea lor.
— Rău te-ai înfierbîntat, duduita moşului.
Culcată pe lăicerul întins de-a lungul prispei, Olguţa zîmbea şi gîfîia cu capul pe genunchii Monicăi.
176
177
— Nu mai pot! Uf! Nu mai pot! Moş Gheorghe, să-mi aduci aminte... am să-ţi spun ceva. Monica, pune mîna aici.
— Vai, ce tare-ţi bate inima!
Ar fi putut scutura un mănunchi de bujori cu bătăile inimii. Mîna Monicăi fugi spre frunte. —- Dă-mi apă, moş Gheorghe... Multă.
— Vai de mine! Vrei să cazi la pat, duduită?
— Dă-mi, moş Gheorghe, nu mă lăsa! Moş Gheorghe intră în casă oftînd.
— Tu esti teribilă, Olguţa !
— Ei!
— Da. Mie-mi vine ameţeală.
— Nu se poate. Aşa crezi tu... Eu aş vrea un scrînciob mare-mare-mare, un scrînciob de aici pînă la Iaşi. Ştii ce-aş face?... L-aş lua pe moş Gheorghe şi dintr-o dată l-aş lăsa la Iaşi.
— L-ai lua de aici?
— Cînd începe şcoala, nu acuma. Şi după asta aş lua şcoala şi aş zvîrli-o în iaz, şi-n locul şcolii aş duce casa lui moş Gheorghe...
Tăcură, urmărindu-şi gîndurile... Monica îşi închipui un scrînciob care ar duce-o în cer, la bunica. „Fără Dănuţ?..." „Fără de bunica?..."
Monica privi spre curtea boierească. Acuşi trebuia să vie şi Dănuţ... în sufletul Monicăi bucuria năvăli ca o ro-şeaţă pe obraji... Scrînciobul pornise gol în cer.
Vocea Olguţei răsună energică.
— Ascultă, Monica, eu aş vrea un scrînciob din România pînă în America. Tu ştii că în America e cel mai mare fluviu din lume. Eu îl aduc în România.
— Şi dacă-i mai mare decît România?
— Nu-i nimic. Şi peste ţara mea îl pun împărat pe moş Gheorghe.
— Şi tu?
— Eu îs împărăteasă... Da' eu mă dau în scrînciob.
— Şi cu regele Carol ce faci?
— Nu ştiu... îl fac statuie, şi gata!... Moş Gheorghe, m-ai lăsat! Moş Gheorghe, mi-i sete!
— Iaca şi moşu.
Ascuns după uşă, tot zăbovise, tot aşteptase, dînd răgaz Olguţei să se mai potolească puţin.
— Nu-i bună apa, duduita moşului. Am uitat cofa descoperită şi-au dat muştele în ea. O spurcat apa.
— Moş Gheorghe!
— Zău, duduita moşului!
— Moş Gheorghe, nu mă lăsa!
— Nişte busuioace, duduita moşului.
— Mai ai?
— Are moşu un paneraş.
— Să le mîncăm, moş Gheorghe.
— Aşa zic şi eu.
— Bune-s!
— Dulci-s!
— Mai bune decît apa, duduitelor.
— Bună-i şi apa, moş Gheorghe, da ci-că au intrat muştele.
— Dacă îţi spune moşu...
— Le-ai prins mata de-afară, că-n casă nu-s, moş Gheorghe !
— Ba zău!
— Hai să te cred, moş Gheorghe, că bune-s busuioacele cînd ţi-i sete de apă.
— Toate le ştie duduita moşului.
— Moş Gheorghe, ce s-aude?
— Ia, nişte copii... S-o încăierat. Copii, dă!
— Se bat, moş Gheorghe?
— Ei! Se hîrjonesc ei aşa.
Olguţa sări drept în picioare, privi şi se repezi la poartă.
— Ce-1 baţi, măi, nu ţi-i ruşine?
Mai năltuţi decît Olguţa, cei doi băieţi de ţăran se băteau cu destoinicie pe tăcute, icnind numai. Alături de ei însă, un copilaş mărunt, în cămeşuică, ţipa şi se văicărea ca un lăutar tocmit pentru bătaia celorlalţi.
— Şi tu ce ţipi?
Cel mic amuţi, trecîndu-şi dosul palmei peste nas.
— Acuşi v-arăt eu vouă! De ce vă bateţi?
Amîndoi băieţaşii îndreptară o căutătură cruntă spre Olguţa — ca doi tăuraşi în faţa muletei toreadorului.
178
179
— Măi, da' voi n-aveţi gură cînd vă-ntreabă duduita? interveni moş Gheorghe.
— Ia, l-am găbjît!
— L-am trîntit oleacă !
— Cum îţi zice ţie?
— Ionică.
— Şi tie?
— Patru.
— Şi tu de ce plîngeai? se înturnă Olguţa către cel mărunt.
— El îi frati-meu, lămuri, tot mohorît, Patru.
— Şi ce i-aţi făcut?
— Olguţa, spune să-i şteargă nasul. Uite ce ochi frumoşi are, şopti Monica, arătînd doi ochi albaştri şi un năsuc tare necăjit.
— Auzi, măi, şterge nasu lui frati-tău!
— Da' di ci?
— Da' di ci-i frati-tău? se îmbufna Olguţa, îngînîndu-1. Cămeşuica celui mic, devenind batistă, descoperi o goliciune pîntecoasă...
— Măi broscoiule, să nu mai plîngi! Şi voi veniţi cu mine.
— Parcă am făcut ceva! se înspăimîntară băieţii, co-dindu-se în faţa porţii şi-a poruncii.
— Hai-hai! cînd spune duduita !
Moş Gheorghe îi luă de după gît pe fiecare, cu blîndeţă, aducîndu-i înăuntru. Monica, după ei, de mînă cu cel mic. Se opriră cu toţii în faţa prispei. Olguţa, aşezată turceşte pe lăicer, se încruntă şi vorbi apăsat.
— Moş Gheorghe, acuma lasă-i cu mine.
Moş Gheorghe îi slobozi, împingîndu-i binişor spre Olguţa. Cel mic începu să ţipe.
— Tu să taci odată! Monica, dă-i o pară... Acuma să vă judec pe voi.
Băieţii plecară capetele, încrucişînd în treacăt priviri dîrze. Mai nalt decît toţi, moş Gheorghe zîmbea în mustăţile albe.
— Cine a sărit întăi la bătaie?
— Măi Patru, tu ai sărit, îl ţinti Olguţa.
— Parcă numai eu !
— Spune de ce ai sărit la bătaie!
— Să spuie el!
— Ba tu să spui, că pe tine te-am întrebat.
— M-o făcut „porcule", mormăi Patru cu pumnii strînşi.
— Da' tu di ci m-ai făcut jîdan? izbucni Ionică.
— Fiindcă m-ai prădat de bunghi!
— De unde-aţi furat voi bunghi? se oţărî Olguţa. Patru să uită la Ionică. Ionică-1 măsură pe Patru...
Amîndouă capetele se îndreptară spre moş Gheorghe... moş Gheorghe întîlni ochii Olguţei şi plecă fruntea în pămînt.
— Aha!... Vra să zică, voi vă jucaţi în bunghi în loc să faceţi treabă.
— Cîţi bunghi aveţi?
— Eu n-am; m-o prădat! se răsti Patru la Ionică, răguşind deodată.
— Cîţi bunghi ai tu?
— Parcă i-am numărat! ?
—- Măi Patrule, da' tu cîţi bunghi ai avut?
— El ştie, că m-o prădat!
— Scoate bunghii!
Ionică întoarse capul înspre poartă, gata s-o ia la fugă.
— Fă cum porunceşte duduita, măi Ionică. Asta-i stă-pîna ta, îl sfătui moş Gheorghe.
Ionică oftă din greu, săltă din umeri,, subţiindu-şi mijlocul încins cu brîu roş, şi scoase o legăturică plină de noduri şi sunătoare de bumbi, ca un chimiraş copilăresc.
— Mai mulţi n-am !
— Dă-i încoace!
Fruntea lui Ionică îmbătrîni...
— Monica, ia deznoadă tu...
Ochii lui Ionică n-o slăbeau pe Monica. Cu fiecare nod desfăcut, pumnii lui Ionică se strîngeau mai tare fără folos pentru nodurile batistei şi cele din gît... Patru se dădu mai la o parte.
— Hă... hă... hhh; hă... hă... hhh! începu din nou frăţiorul lui Patru.
— Moş Gheorghe, mai dă-i o pară... dă-i două să tacă — auzi tu?
Monica întinse Olguţei, în palmele alăturate, legătura desfăcută, cu bumbii tărcaţi.
— Monica, du-te-n casă şi împarte-i în două.
180
181
— N-o lăsa, moş Gheorghe, strigară într-un glas băieţii gata să se repeadă după Monica.
-Ia!
Olguţa se ridică în picioare, privindu-i de sus.
— Vra să zică, moş Gheorghe v-a dat bunghii...
— Nouă ni i-o dat, se scuturară ei.
— Vouă, vouă! Da' de ce vi i-a dat?...
— Ca să ne giucăm noi! se bătură ei peste piept.
— Şi voi aşa aţi făcut?
— Da' cum?
— Da' cum?... Eu m-am bătut sau voi? Ia să văd...
Călcîile goale ale lui Ionică sfredeleau pămîntul... Degetul cel mare de la piciorul lui Patru se ridică în sus, nedumerit.
— Vra să zică, în loc să vă jucaţi cu bunghii lui moş Gheorghe, voi v-aţi prădat.
— El m-o prădat!
— îs bunghii mei! Zî, măi, ci stai?
— M-ai prădat.
— Ei, acuma vorbesc eu... Vra să zică, v-aţi prădat şi v-aţi bătut... Şi moş Gheorghe, fiindcă nu l-aţi ascultat, vă ia înapoi bunghii. Aşa-i, moş Gheorghe?
Privit din trei părţi, moş Gheorghe clipi.
— Dă!... oftă el cu ochii la Olguţa.
— Acuma să vă văd!
Patru oftă. Ionică se scarpină după ceafă.
— Vra să zică, aţi tăcut. Bine. Acuma să vorbesc eu... în ce clasă eşti tu, Patru?
— Parcă eu mai ştiu!...
— Nu ştii. Atunci bunghii tăi îi dau eu lui Ionică. Spune tu, măi Ionică, în ce clasă eşti?
— într-a patra, se iuţi el cu răspunsul.
— Şi eu parcă nu-s! sări Patru.
— Vra să zică, într-a patra, ca şi mine. Bun. Acuma eu am să vă pun o întrebare: cine răspunde îndată capătă bunghii lui moş Gheorghe. Aţi auzit?
Băieţii se încordară ca pentru o întrecere la fugă.
— Gata, Olguţa, o vesti Monica, arătîndu-i pumnii închişi.
— Acuşi îs şi eu... Cît face cincizeci şi trei înmulţit cu şaptezeci şi unu? Poftim !
Monica, Patru şi Ionică rămaseră cu ochii mari şi gura căscată în faţa Olguţei. Moş Gheorghe dădu din cap, minunat.
— Unu ori trei face trei. Unu ori cinci face cinci — începură în gura mare Patru şi Ionică, întorcîndu-şi spatele şi scriind în aer cifrele.
— Tu stii, Olguţa? şopti uşurel Monica. -Da''tu?
— Nu ştiu.
— Nici eu.
— Vai, Olguţa!
— Parcă ei ştiu ! Da-s proşti! Uite cum îşi bat capul.
— Dacă n-am tablă şi plumb ! se tîngui Patru cu amărăciune.
— Mă duc în sat, şi-aduc socoteala gata, se oferi Ionică.
— Vra să zică, nu ştiţi! Voi, băieţi din clasa a patra, nu ştiţi să faceţi o înmulţire. De ce nu v-a lăsat repetenţi?
Băieţii o ascultau cu teamă şi supunere.
— Vra să zică, numai eu ştiu. Ia spuneţi voi, a cui-s bunghii?
— ... oftară ei amar.
— Ai mei, fiindcă numai eu ştiu. Monica, dă-i încoace.
— Nici legătura nu mi-o dai? întrebă cu spaimă şi sfială Ionică.
— Dă-i-o^ Monica... De-acuma plecaţi! Ce mai aşteptaţi?
— Hai, măi!
— Hai!
— Măi Patrule, ai să te mai baţi?
— La ce?
— Da' tu, măi Ionică?
— Hhei! oftă el hurducat.
— Ia veniţi încoace... Hai, că mă supăr. Băieţii se apropiară cu capul în pămînt.
— Ia întindeţi fiecare cîte-o mînă.
Pumnul lui Patru înghiţi bumbii. Ionică îi privi pe-ai săi cu mai mult „rămas bun" decît „bine-aţi venit", pur-tîndu-şi privirile cînd spre palma lui, cînd spre pumnii lui Patru.
— Monica, dă-mi şase pere.
182
183
Monica alese, făcu un buchet din cozi şi le întinse Olguţei.
— Patrule, na două pere, şi să nu mai fii prost să-ţi pierzi bunghii la Ionică — şi ţie, măi Ionică, îţi dau eu patru pere busuioace cum n-ai mîncat tu niciodată. Pu-ne-ţi bunghii la loc — nu ţi-i iau înapoi — şi mănîncă perele... Şi să te astîmperi, că mă supăr!
— Mulţumiţi duduitei, măi urşilor.
— Sărut mîna.
— Săr... .mna!
— Sărutaţi-o, măi, că ea v-o făcut dreptate. Mînile Justiţiei de pe prispa casei lui moş Gheorghe
primiră sărutul împricinaţilor.
— Monica, dă-mi batista.
— Uite-o. Pentru ce?
— Mi-au încleiat mînile, zîmbi modest Olguţa, cobo-rîndu-se de pe piedestal.
— Duduită, vine Anica să vă cheme.
— Iar Anica!
— Vă pof...
— Ştiu. Ce cauţi aici?
— Vă pof...
— Ştiu. Vino cu mine.
Anica intră în casă după Olguţa.
— Mi-am pierdut batista. Pune-te şi-o caută. Olguţa trînti uşa, lăsînd-o pe Anica înlăuntru. Pune lacata, moş Gheorghe.
— Cînd să-i dau drumu? se veseli moş Gheorghe.
— Cînd om ajunge-n poarta casei.
— Aşa oi face.
— Moş Gheorghe, vezi c-ai uitat să-mi aduci aminte!
— Vezi!... De ce nu pui mata, moş Gheorghe, felii de morcov în tutun, cum pune şi papa?
— Oi pune, duduita moşului.
— Să pui, moş Gheorghe, că morcovul ţine umezeală, îi explică ea serios.
— Duduitelor, da' cînd mai veniţi la moşu?
— Cînd ni-i pofti, moş Gheorghe.
— Iaca, vă poftesc.
— Atunci venim mîne.
— Duduită, am dres gardu la loc! clipi cu înţeles moş Gheorghe.
— Or să intre porcii în livadă!
— Să intre sănătoşi! De-acuma are moşu scrînciob.
— Duduie Olguţa, nu-i batista, vocifera Anica din casă.
— Caut-o.
Din pragul curţii boiereşti, rochiţa roşie şi cea albastră făcură semn cătră moş Gheorghe.
— De-acum pleacă, zîmbi moş Gheorghe dînd drumul Anicăi.
— Da' unde-s duduiele?
— Du-te şi le caută, că asta-i treaba ta!
în urma tuturor porni moş Gheorghe. Se înserase limpede. Luceafărul dintăi lucea curat şi zîmbitor, la fel cu-acel care lucise deasupra ieslelor din Bethleem.
Moş Gheorghe întoarse capul îndărăt. Pe poarta caselor de ţară, pe-nserat, intră doar carele cu boi şi oamenii cu seceri, sape sau securi.
Pe poarta casei lui moş Gheorghe intrase şi ieşise o poveste.
Deasupra casei lui moş Gheorghe un înger sau un cocos-tîrc se închina.
— Cum aţi petrecut, Monica?
— Foarte bine, tanti Alice... Păcat numai că n-a fost şi Dănuţ.
184
III
HERR DIREKTOR
— Mamă, tu auzi ceva? întrebă Olguţa pocnind în dinţi o prună brumărie.
— Ce s-aud?
— Ascultă bine, mamă...
— Ţţ ! îl aud pe Dănuţ sorbind harbuzul şi n-ar trebui să-1 aud. Dănuţ, numai racii se sorb aşa cînd nu ştii să-i mănînci altfel.
Doamna Deleanu îl obliga pe Dănuţ să aibă cîte-o altă surdină pentru fiecare fel de mîncare.Dănuţ Iernai încurca, le mai uita. Din care pricină, cînd simţea ochii mamei lui privindu-1 cu toată atenţia urechilor, mesteca supa fri-gîndu-se, ori înghiţea friptura fără s-o mai mestece, îne-cîndu-se.
Olguţa făcu semn cu piciorul pe subt masă Monicăi. Monica oftă neutral. Dănuţ tocmai începuse rugul zămos din mijlocul harbuzoaicei. Topi între limbă şi cerul gurii geroasa îmbucătură, îşi şterse buzele şi, înghiţind de două ori, ridică ochii spre Olguţa.
— Ce nu-mi dai pace să mănînc?
— Eu? Hm! Mama ţi-a făcut observaţie.
— Da! Tu îmi spargi urechile cu perjele tale şi nu-ţi spun nimica.
Sprincenele Olguţei se strîmbară în sus.
— ...! Pe tine te aud mîncînd în fiecare zi — cum spune şi mama; m-am deprins... Vorbeam de altceva.
Sprincenele reveniră la loc. Satanic, Olguţa mai pocni o prună. Obrajii lui Dănuţ luară culoarea miezului de harbuz, mimetic parcă.
— Ascultă, papa, n-auzi?
— ...?
Toţi ascultară înspre uşă. Ochii Olguţei se micşorară de încordare, ca la miopi... Răgetele boilor răsunau profunde şi enorme, acoperind ţiuitul greierilor şi al cosaşilor, ca notele başilor bisericeşti, fragilul murmur al sopranelor.
— Băă-băă... N-auziţi? se înverşuna Olguţa.
— Un bou ca toţi boii! se pronunţă sarcastic Dănuţ. Olguţa îl privi, dădu din cap energic şi  zîmbi indulgent.
— Dănuţ, nu vorbi urît. Ţi-am mai spus.
Olguţa se ridică solemn în picioare, cu şervetul în mînă, ca un prim-jurat cu verdictul.
— Să ştiţi că vine Herr Direktor cu automobilul. Cine pune rămăşag cu mine? N-auziţi? Băă-băă... Cum fac boii? Aşa fac? consultă ea deferentă pe Dănuţ.
Uitînd harbuzul şi insulta, Dănuţ se repezi afară cu şervetul la gît, urmat de doamna Deleanu şi Profira.
— Sînt sigură, papa. De ce nu mă crezi tu pe mine?
— Ba te cred, Olguţa! zîmbi domnul Deleanu, scutu-rîndu-şi şervetul. Tu ai ureche muzicală, ca şi 'mama.
— Rîzi de mine, papa?
— Nu, Olguţa! Da' ia spune-mi tu, de unde ştii să deosebeşti sunetul unei trompe de mugetul vitelor? Că doar automobilele de la noi le poţi număra pe degete!
— Fiindcă mi-s antipatice, papa. -Taci!?
— Da, papa, eu ţin cu caii adevăraţi.
— Şi cu Grigore nu? Fiindcă-i automobilist?
— Ba da. Cu Herr Direktor!...
— Olguţa, cine-i Herr Direktor?
— Un alt papa al vostru, îi răspunse zîmbind domnul Deleanu din pragul uşii.
— Monica, ai auzit ce-a spus papa? Să-1 iubeşti pe Herr Direktor.
— Nici nu-1 cunosc, Olguţa!
— Ce-are-a face ! îl cunosc eu. Tu eşti prietina mea.
186
187
— Olguţa, de ce-i spui tu Herr Direktor? E neamţ?
— Tţ-ţî-ţî!... E fratele tatei!... Eu glumesc, da' lui îi place să-i spui aşa. Şi tu să-i spui Herr Direktor.
— E director de şcoală?
— Cum poţi să spui aşa ceva?!... Nu l-aş putea suferi!... Zărind inima harbuzoaicei neisprăvită de Dănuţ, Olguţa începu să împlînte în ea scobitori.
— ...E directorul unei societăţi foarte mari... nu ştiu ce fel... ceva cu electricitate şi cu nemţi.
— Şi seamănă cu moşu Iorgu?
— Nu. Nu ştiu cu cine seamănă! Cu papa nu seamănă de loc... Ai să-1 vezi. Eu îl iubesc.
— Şi eu, consimţi diplomatic Monica... Ce ai tu, Olguţa, cu harbuzul lui Dănuţ?
— M-a insultat! Mă răzbun.
Ca cele şapte săgeţi din inima biblică a Măriei, simbolicele scobitori îndurerau miezul harbuzului locţiitor al lui Dănuţ.
— Păcat de harbuz ! cercă Monica s-o înduplece. Altă scobitoare pătrunse mai adînc.
— Să nu se supere tante Alice! Alta urmă, temerară.
— Olguţa, haidem afară, să văd şi eu automobilul.
— Lasă, că-1 vezi. Maie vreme. Noi avem ecou la Medeleni: de asta am auzit eu trompa... Monica, mi se pare că eşti şireată!... Sigur ca şi mine.
Isprăvindu-şi vindicta, Olguţa o întregi cu un pocnet de prună, jubiliar.
— Olguţa, îmi dai voie să scot scobitorile?
— Cum vrei! Eu am isprăvit.
Monica plivi miezul străpuns, adunînd scobitorile în farfuria ei.
— Merci, Monica.
Fără poftă, dar cu entuziasm, Olguţa mîncă miezul pe care Dănuţ îl curăţise de sîmburi şi Monica de scobitori.
Cu sufletele înfrăţite în aceeaşi depărtată epocă geologică, vitele şi ţăranii priveau trăsura stacojie — cine-o mai văzut! — fără de cai — Doamne, iartă-mă ! — suind la deal
în goana mare, cu burta plină de darabane bătute de toţi dracii, şi-n urmă împroşcînd un fum puturos ca cel din iad. Iar vizitiul — ptiu ! Ferească sfîntul de-aşa creştin ! — în loc de ochi avea sticle negre, ca orbii; în loc de hăţuri, o roată în proţap; şi-n loc de bici şi de „Hii, boală!" un muget de bou în mînă.
Ţăranii îşi făceau cruce, cu ochii cînd la dihanie, cînd la biserică. 'înghesuiţi în mamele lor, copiii tremurau să nu-i fure Ucigă-l-toaca şi scînceau, iscodind cu ochi de femeie.
Moş Gheorghe mai văzuse la Iaşi nelegiuirea cu roţi. De aceea mai scuipă o dată.
— Săracu conu Costache, Dumnezeu să-1 ierte! în ograda dumnealui să intre una ca asta!... Lasă, c-o-nvaţă moşu pe duduita să umble calare.
Vicleimul păsărilor înşirate pe şosea juca-naintea şi în urma goanei roşii...
în sfîrşit, duduind, bufnind, mugind, acoperit de colb, masiv pe'roţile burtoase, Molohul kilometrilor se opri războinic în faţa scărilor. Cînii lătrau şi schelălăiau ca la urs. Toţi servitorii ieşiseră din casă.
— Bine-ai venit, Grigore!
— Guten Tag, Herr Direktor.
— Moşu Puiu, moşu Puiu! vocifera Dănuţ cu şervetul în mînă, ca o jalbă.
Herr Direktor, îmbrăcat din cap pînă-n picioare în armura automobiliştilor — ochelari rotunzi de scafandru cu rame de cauciuc'cărămiziu; cască de doc; halat de doc, închis ermetic la gît şi la încheietura mînilor — se coborî flegmatic pe portiţa de la spatele automobilului, ridicînd bancheta articulată. Tropăi ca să-şi dezmorţească picioarele ; se întinse; căscă; îşi descoperi faţa, lăsînd ochelarii să-i atîrne de gît; îşi puse monoclul în ochi, încruntîndu-se; îşi frecă minele neatinse de colb şi de soare... şi se înclină zîmbind în faţa scărilor, cu aerul unui amiral englez aclamat într-un mic port dunărean.
— Bine v-am găsit !
Căzuseră şi ochelarii negri de pe faţa şofeurului — din pricina Anicăi. Mecanicul berlinez, expediat în ţară o. dată cu automobilul, îl întregea. Era şi el confecţionat
188
189-
în fabrica de blonzi cu ochi albaştri şi obraji de Gretchen ai Germaniei.
Anica plecă ochii ruşinată.
Herr Direktor se însufleţise, ţinîndu-1 pe Dănuţ în braţe. Părea că toastează cu o cupă de şampanie.
— Kulek, dieser ist mein Sohn.
— Und ich bin sein Vater! adaogă modest domnul Deleanu, coborînd scările.
— Das ist guuut!
Cuprins de giganticul hohot de rîs al băutorilor de bere, Herr Kulek se bătea cu palmele peste genunchi, tresăltînd delaolaltă cu trepidaţiile maşinii.
— Măi Grigore, tu ai să mă compromiţi, glumi domnul Deleanu, sărutîndu-1.
— Ba mă compromiteţi voi pe mine! protestă doamna Deleanu.
— Dănuţ, eşti sau nu feciorul meu?
— Tu eşti burlac, Herr Direktor, îl apostrofă Olguţa din pridvor.
— Tot   drac ai rămas !
— Nici nu mi-ai spus bună ziua, Herr Direktor!
— Scuzele mele, domnişoară!
Urcînd treptele, se aplecă în faţa Olguţei şi-i sărută mîna.
— Poţi să mă săruţi şi pe obraz, Herr Direktor. Nu mă supăr!
— Uf! Da' grea te-ai mai făcut! oftă el, ridicînd-o.
— Am muşchi.
— Zău!
— Da. Buftea-i gras; eu îs voinică.
— Domnişoara?
— Monica, o numi doamna Deleanu, punîndu-i mînile pe umeri.
— Monica?
Doamna Deleanu îi făcu semn din ochi.
— Monica e fetiţa noastră... aşa cum e Dănuţ băiatul tău, tată de carton ce eşti!
— Atunci mai am o nepoată?
— Te poţi mîndri!
— M-am curăţit! Mă pregătisem numai pentru doi nepoţi... Da' frumoasă nepoată mai  am! Monica: nu?
— Monica, şopti Monica intimidată, apucînd mîna Olguţei.
— îi dai voie lui moşu Puiu să te sărute?
— Sigur, ca şi pe mine, aprobă Olguţa.
— Măi omule, ai mîncat?
— Aş!
— Haidem în sofragerie. Puteai să te anunţi; te-am fi aşteptat.
— Imposibil! Daţi-mi apă.
— Hai la masă.
— Apă de spălat, cucoană!
— Aşa-i! îţi uitasem tabieturile! Un ceas îţi ajunge să te speli?
— Cuconiţă, unde-1 culcăm pe domnul neamţ? se interesă Anica.
— Domnul neamţ — domnul neamţ ! începu să cînte Olguţa.
—' Moş Puiu, eu îţi torn apă de spălat, stărui Dănuţ, aducînd geamandanul.
— Daa! N-ai nici-o grijă! îţi dă voie Anica! răspunse Olguţa.
—' N-am vorbit   cu tine.
— Tu eşti servitor: duci geamandanul, torni apă, perii hainele... Eu îţi vorbesc. Tu taci şi-asculţi.
Dănuţ, congestionat, şchiopăta purtînd geamandanul greu.
— Vrei să te-ajut, Dănuţ? ceru voie Monica, ajungîndu-1 în antret.
— Ce te-amesteci? Du-te cu Olguţa!
Nici nu-i trecea prin minte Monicăi cît de temerară-i era propunerea! Dănuţ numai avea dreptul să ducă geamandanul greu, să toarne apă de spălat pe buretele mare şi zburlit ca un cap de hotentot blond şi colonie în pumnii lui moşu Puiu. Tot el îi peria hainele, aşezînd pantalonii pe dungă. Asta era o demnitate bărbătească, nu slujbă de slugă, cum spunea Olguţa: „din invidie", gîndea Dănuţ, ofensat totuşi.
— Te-ai supărat, Dănuţ?
Dănuţ se întorcea cu minele goale, pătruns de o gravă mîndrie/ca după un fapt de arme. Trecu înainte, fără să răspundă Monicăi, urmat de supunerea ei întristată.
190
191
— Sărut mîna, cuconaşule. Bine-ai venit... Nişte sărmăluţe de piept de gîscă! susură galeş bucătăreasa, răsărind în urma lui Dănuţ şi a Monicăi, roşie la faţă.
— Să trăieşti, babo! Mi-ai ieşit cu plin! Unu, doi, trei, începu să numere Herr Direktor pe cei din pridvor, socotindu-1 şi pe Kulek. Babo, ai la mine un bacşiş: ai făcut abatajul cel mare! Nouă, Iorgule, strigă el cu ochii de vizionar ai jucătorilor de chemin-de-fer. S-a spart ghina!
— Cuconaşule, v-am pregătit de spălat.
— Ai-ia-ia! Profiro, m-ai nenorocit! S-a făcut bac... Măi Iorgule, ce neam de ghinionişti sîntem !
— Cui i-o spui? !
— Ieşi afară, Profira! Adică du-te-n casă.
— Olguţa, aşa se vorbeşte? se încruntă doamna Deleanu.
— Mamă dragă, am dres abatajul lui Herr Direktor.
— Să trăieşti, Olguţa ! Dar tot bac a rămas, că baba face cît doi!
— Cît patru, Herr Direktor !
— Toate le face baba, conveni serviabil bucătăreasa.
— Haidem odată la masă! —• La spălat, cucoană !
— Spală-te odată, omule !
— Hai, Dănuţ.
— Să nu uiţi să verşi căldarea ! insinua Olguţa la urechea lui Dănuţ... De harbuz n-ai grijă... că am avut eu.
Proaspăt tuns, cu numărul zero, capul rotund al lui Herr Direktor părea cărunt ca un bulgăre de sare. Doamna Deleanu pretindea că nu părea, ci chiar era, din pricina abuzului de colonie.
— Vezi, Dănuţ, şi tu ai să ajungi moşneag ca şi moşu Puiu.
Cu osebirea că Dănuţ întrebuinţa numai colonia doamnei Deleanu — torenţial.
— Calomnie! protestă Herr Direktor.
— Dovadă.
— Actul de naştere, pe care nu-1 ascund; monoclul, pe care-1 arăt ostentativ; şi succesele... care se ştiu!
— Ta-ta-ta! Lasă părul să crească. Atunci să te vedem !
— Prefer să fiu calomniat!
Pentru Herr Direktor, de la trei centimetri în sus începeau pletele: poetice, deci nefaste; necivilizate, deci neigienice, inestetice şi incomode pe deasupra. Nici sub formă de musteţi nu îngăduia părul: „această pacoste pentru bărbaţi, chiar, sau mai ales, cînd îl poartă femeile".
— Herr Direktor, cînd ti-i mărita ai să-ţi tunzi nevasta? îl întreba Olguţa.
— Olguţa, de cîte ori nu ţi-am spus că numai femeile se mărită ! intervenea doamna Deleanu.
— De ce, mamă? Vreau eu să mă însor. Cine nu-mi dă voie?
— Eu.
— Da' eu nu vreau să mă însor. Eu nu-s femeie... Spune, Herr Direktor, ai să-ti tunzi nevasta?
— Nu.
— De ce?
— Fiindcă n-am să mă mărit, cum spui tu.
— Nici n-ai să te-nsori, cum spune mama?
— Nici... Umberujenl adaogă el, bătînd cu degetul în lemn toaca superstiţioşilor.
— Nici eu, adera Dănuţ.
— Atunci tunde-te, încheia logic şi violent Olguţa. Dănuţ amuţea. Ca să nu-1 tundă ar fi fost în stare să
se însoare chiar.
— Cine-i?
— Eu, sărut mîna, se recomandă Profira pe nevăzute în afara uşii odăii de baie. întreabă coniţa dacă v-aţi botezat... Simţind c-o pufneşte rîsul, Profira se bătu cu palma peste gura nelegiuită. ...că de nu, să chemăm părintele din sat: aşa a spus coniţa.
— Spune amfitrioanei că nu-mi ajunge un popă; să-mi trimită un care de popi. Aşa să spui.
Rînd pe rînd, Dănuţ turnase de băut buretelui, din cana cea mare; suflecase la loc o mînecă nesupusă; întinsese prosopul... Acum venise rîndul coloniei. Dănuţ desfăcu şurubul dopului metalic.
— Cine-i?
— Careul de popi sau carul de popi, cum spune Profira. Pot să intru, Herr Direktor?
— Nu se poate, răspunse dîrz Dănuţ, cu sticla de colonie în mînă.
192
193
— Nu te-am întrebat pe tine, Buftea! tună Olguţa.
— Intră, Olguţa. Dănuţ, tot în război sînteţi? Dănuţ se bosumflă. Dintr-o aruncătură de ochi, Olguţa
văzu tot şi uită însărcinarea cu care pornise din sofragerie.
— Herr Direktor, hai să-ţi arăt eu cum faci tu cînd pui colonie.
— Ia să văd.
— Toarnă, porunci ea umilitului paharnic.
— Toarnă-ţi singură.
— Ba tu să-mi torni. Aşa ţi-a poruncit Herr Direktor.
— Toarnă-i, Dănuţ.
— Auzi!... Toarnă bine: asta nu-i joacă!
„Eu m-aş face că torn şi l-aş lovi cu vîrful... sau l-aş stropi în ochi din greşală", medita Olguţa răzbunări în locul lui Dănuţ, care turna cu mînie, dar conştiincios.
— Herr Direktor, mai întăi tu stropeşti covorul... Desfăcîndu-şi palmele boltite, şi le frecă una de alta:
picături acide plouară pe covoraş.
— ...După aceea, te masezi pe cap, de la sprîncene în sus, şi gemi: îîî-îîî!... Tot mai ai migrene, Herr Direktor?
— Diavol împeliţat, tu ai să mi le dai!
— După aceea, dragă Herr Direktor, fiindcă ai isprăvit colonia, ceri să-ţi mai dea.
Dănuţ se uita pe geam, făcînd scut cu trupul sticlei din mînă.
— Toarnă, n-auzi?
— Toarnă-i, Dănuţ; am intrat la stăpîn!
— Aşa. Acum îţi dai pe faţă, oftezi şi-ţi freci pleoapele... nu te frigi? Fff-haa! aspiră ea întretăiat, oftînd apoi ca după o arsură.
Dănuţ zîmbi: „S-o usture! Aşa-i trebuie! Lasă!..." Printre zăbrelele degetelor viclene, ochii Olguţei îl pîn-deau.
— Degeaba te bucuri, Buftea. M-am prefăcut.
— Şi ce mai fac, Olguţa?
— Crezi că nu ştiu! Dă-mi sticla, Buftea. Dănuţ rămase cu mîna goală.
— Acuma, Herr Direktor, vine rîndul batistei. Eu n-am. Să zicem că rochiţa mea e batistă.
— Să zicem... da' ce-are să zică Alice?
— Mama zice că tu eşti de vină.
Colonia gîlgîia, murind rochiţa Olguţei.
— Grigore, să-ţi faci singur mîncare! răsună glasul doamnei Deleanu.
— Intră. Am isprăvit.
— Ce faci acolo, Olguţa?
— Mamă dragă, aveam o pată pe rochiţă şi Herr Direktor a spus că iesă cu colonie.
— Tu-mi strici copiii, Grigore!
— Vezi, Herr Direktor !
— Mai bine spune-mi ce-mi dai de mîncare.
— Colonie... Asta meriţi.
— Atunci sînt sigur că masa-i bună!
— Te poftesc să mănînci la Bucureşti ca la mine!
— Bucureştiul are multe bunătăţi!
— Acele !.'..
— Care-s acele, Herr Direktor?
— Are să-ţi spuie Dănuţ... peste vreo cîţiva ani.
— Grigore!
— Ba ştiu eu şi n-am să-i spun lui Buftea.
— Olguţa!
— Dacă ştiu, mamă dragă! La Bucureşti faci un chef.
— Cine ţi-a mai spus şi asta?
— Tu, mamă.
— Eu? !
— Sigur. N-ai spus tu că papa face un chef lâ Bucureşti?
— ...Am glumit!
— Atunci şi eu am glumit, mamă dragă!
— Tante Alice, se răcesc ochiurile, vesti Monica din pragul uşii, cu un aer de paj timid.
— Iacătă singurul copil cuminte din casa asta!
— Lasă, c-am să-i arăt eu ! mormăi Dănuţ, uitat de toţi, atingînd cu cotul pe Monica, dinadins rămasă la urmă.
Ochiul lui Herr Direktor, cel cu monoclul, nu făcea mare deosebire între femeile frumoase şi mîncările alese. Le privea cu aceeaşi impertinenţă curtenitoare, în timp ce buzele întredeschise şovăiau parcă între vorbe şi fapte.
Se aşezară cu toţii în jurul mesei, păstrîndu-şi locurile obişnuite. în faţa tacîmului solitar al lui Herr Direktor, curba de aur roz a ochiurilor palpita; alături de farfuria lor, mămăliguţa poetică şi adormită ca o poreclă moldovenească
194
195
a soarelui; mai încolo, untul tatuat cu linguriţa şi împodobit cu două ridichi violent roşii; şi smîntîna cu ten de madonă...
—- Se aprobă !
— Măi omule, nu mai aproba! Ia şi mănîncă. Acuşi e vremea mesei!
— Şi voi să mă priviţi?... Pardon!
— Te cred! Ce vrei să facem? Să-ţi întoarcem spatele?
— Să mîncaţi şi voi... Altfel, să-mi plătiţi intrare!
— Mamă, eu zic să aducă un cantalup, propuse Olguţa îndatoritoare.
— Hm? consultă doamna Deleanu pe domnul Deleanu.
— Amin. Azi e bairam !
— Prohiro, adă un cantalop... Vezi, Herr Direktor, eu nu te las!
— Aşa eşti tu, Olguţa: îţi place să te sacrifici! glumi doamna' Deleanu.
— Mamă, spune tu drept dacă şi ţie nu-ţi place can-talupul de la ghiaţă?
— îmi place: cum nu? !
— Atunci ne sacrificăm împreună!
— Olguţa!
— Dragă Alice, toate bune şi frumoase în casa ta, în-cepînd cu tine! Cum se face numai că la voi...
— ...nu-s scrumelniţe? îi luă vorba din gură Olguţa, luîndu-i şi monoclul ca să-1 imite mai bine.
La masa lui Herr Direktor, scrumelniţa făcea parte dintre farfurii şi ţigara dintre mîncări.
— Olguţa, scoate monoclul; asta-ţi mai lipseşte!... Fumat! fumat şi iar fumat! Mîncare se mai cheamă asta, Grigore?
— Omoară microbii şi  ajută digestia!
— Lasă scrumelniţa, Dănuţ !
— Dă-mi-o, Dănuţ.
— Nu i-o da !
Olguţa smunci scrumelniţa din mîna buimăcită de două magnete potrivnice şi o insinua pe masă.
— Mamă, uite ce face Olguţa!
— Aşa îţi trebuie dacă nu asculţi!... Şi tu, Olguţa, de ce nu faci cum spune mama?
— Mi-ai spus mie ceva, mamă dragă?
— Am   spus. Ajunge.
— Mamă, tu nu eşti decît mama mea, pe cînd Herr Direktor...
— Ce-i, mă rog?
— El e musafir... şi tu eşti gazdă.
— Obraznică mai eşti!
Profira intra solemn cu sarmalele; după ea, Anica, purtătoarea cantalupului palid şi zbîrcit ca un cap de mucenic al scopiţilor.
— Cine-i amator de cantalup să ridice un deget. Olguţa împunse cantalupul cu două degete.
— Vezi, Monica, asta-i o figură de jiu-jiţiu. Dacă erai tu în locul cantalupului — Olguţa se aplecă la urechea Monicăi de teamă să n-o audă Dănuţ — trebuia să-mi despici degetele cu palma. Altfel îţi scoteam ochii. Aşa se parează. Să ştii de la mine!
Monica ridică un deget încovoiat, reţinîndu-şi o modestă felie.
— Nu aşa. Uită-te la mine.
Cu muchea palmei, Olguţa despică aerul, scurt, tăios.
Domnul Deleanu se aplecă asupra cantalupului, îl mirosi, apoi, cu buzele strînse şi nările dilatate, privi plafonul dînd din mînă.
— Vous m'en direz des nouvelles!... Măi, tot jidanii mei, săracii! Numai ei ştiu s-aleagă ce-i bun: cum îi avocatul lor aşa-i şi cantalupul avocatului... Mă duc s-aduc curaţao-ul. Grigore, tu vrei cognac?
— Contra! Sînt la al doilea abataj de sarmale! După asta să-mi faceţi coliva.
Dănuţ ridicase degetul subt faţa de masă. Ce? Erau la şcoală? Sigur că mînca şi el. Nici' nu mai încăpea vorbă. Se simţea în stare să mănînce el singur tot cantalupul.
Din cantalupul tăiat în două, ca dintr-o besactea orientală, curgeau şiruri blonde şi roşcate.
— Hm-hm-hm! se pregăti Olguţa, zăngănind cuţitul de farfurie.
Cu o legănare de evantaliu, mîna Monicăi alungă mirosul sarmalelor... Buzele lui Dănuţ se crăpară umede, topind în gură şi în plămîni adierea care te face să închizi ochii şi să-ţi lărgeşti nările şi pieptul, ca întîia sărutare a fecioarelor aprige.
196
197
— Dănuţ, tu nu mănînci cantalup?
„Sigur că da, sigur că da", vociferau gîndurile îmbătate de făgăduinţi mereu împrospătate.
— Nu, merci.
De ce? Tăcu mîndru şi amar... De ce? ... Fiindcă aşa vroia... De ce?... De multe ori buzele lui Dănuţ erau duşmanele lui Dănuţ... De ce?... Lasă...
— Porţia lui o mănînc eu, hotărî Olguţa, dînd din picioare.
Dănuţ înghiţi în sec de mai multe ori, cu ochii la farfuria sarmalelor — lua-le-ar dracul— cu sufletul la poarta paradisului pierdut unde veghea Olguţa cu dinţii şi cuţitul.
— Dănuţ, noi doi nu umblăm cu fleacuri. Hai şi-mi ţine tovărăşie. Sarmalele-s mîncare serioasă.
— Da, moşu Puiu. Chiar mi-i poftă.
— Vai de mine, Dănuţ ! Ce-i lăcomia asta? Acuma ne-am sculat de la masă!
— Lasă-1 să mănînce cît vrea. La vrîsta lui...
— Bine-bine! Profiro, dă-i o farfurie, oftă doamna Deleanu... Si să mănînci frumos, te rog! Măcar atîta!
— Buftea-Buftea!
Buzele Olguţei insultau pe şoptite şi topeau lung aurul onctuos din care o apăsare numai revărsa şipote de miere glacială.
Dănuţ întoarse capul, strivi o lacrimă între pleoape şi, cu un gest de sinucigaş, împlîntă furculiţa în sarmale.
Aroma cantalupului plutea răcoroasă deasupra arşiţei de varză ardeiată, ca un curcubeu al fericiţilor.
în odaia turcească, pe cinci divane rînduite-n şir de-a lungul zidurilor de cetate, odihneau covoare moi de linuri înflorite-n Orientul unde lenea şi cadînele-s frumoase ca şi basmele celor o mie şi una de nopţi.
La fiecare căpătîi vegheau măsuţe arăbeşti, fin încrustate cu lucirile de ger ale sidefului. De pe nici una nu lipsea tablaua de aramă împodobită cu mlădii desenuri, nici narghileaua cea cu trompă lungă pentru fumul lung.
Pe jos, covor mai plin decît ale divanurilor, pe care orice zgomot amuţea desculţ — ca şi ţigăncile de odinioară, care aduceau boierilor un zîmbet roşu în dinţii albi, şi dul-
ceaţa de trandafir între pahare brumate. Pe ziduri, panoplii de arme vechi cu tecile împodobite ca odăjdiile mitro-poliţilor; icoane cu obrazul castaniu îmbrobodit în aur şi argint; şi două portrete în rame ovale: tinereţea cu haine şi bucle demodate a străbunilor copiilor de-acum.
Şi mai era ceva în odaia trecutului: un cufăr-dulap de la Wertheim, ultimul model. S-ar fi încruntat poate strămoşii văzînd prihana, şi la încruntarea lor hangerele şi iataganele din cui ar fi dat iureş... Dar cufărul de la Berlin era încărcat cu daruri.
De aceea, în liniştea exotică a odăii turceşti, portretele străbunilor şedeau la locul lor, aşteptînd să se' deschidă uşa şi să năvălească strănepoţii — să se deschidă cufărul nemţesc şi să răsune veselia copiilor de-acum în faţa zîmbetului tinerilor de atunci.
... De mult, Herr Direktor abia sosit din Germania — cu monoclu, ras pe de-a-ntregul, tuns cu numărul zero şi împodobit cu semiluna unei cicatrice de Schlăger — venise la Medeleni să facă vizită cumnatei sale şi părintelui ei, răposatul conu Costache Dumşa.
— Măi neamţule, unde să te culc pe tine? îl întrebase conu Costache privindu-1 cam de sus, după un dejun subt nucul din livadă, cu lăutari şi cotnar.
— în odaia turcească, răspunsese Herr Direktor, nesocotind — poate din pricina monoclului, poate din pricina cotnarului — posomorala coborîtă pe faţa venerabilului bătrîn.
— Şi ce ai să faci cu cinci paturi, măi păgînule? Pentru un cap de steclă şi spîn, ajunge unul singur.
— Coane Costache, să-ţi spun care-i cîntecul: cînd m-oi culca eu singur într-o odaie cu cinci paturi... şi turcească pe deasupra, am să visez că-s sultan la mine în harem. Ş-are să fie bine! Şi cînd m-oi deştepta dimineaţa cu grija celor cinci belele din vis şi-oi vedea cinci paturi goale, are să fie şi mai bine. Şi cît oi sta la Medeleni, am să te binecuvîntez, coane Costache, cînd m-oi culca şi cînd m-oi deştepta, ca pe Dumnezeu.
— Măi!... Ştii că nu-i prost neamţul? Să mai aducă o steclă de cotnar. Ia să-i mai ziceţi un cîntec moldovenesc! Brava, neamţule! Tot moldovan ai rămas pe dinăuntru.
198
199
De atunci, odaia turcească în care nimeni nu intra rămase odaia lui Herr Direktor. Vorbele lui conu Costache erau pravilă în casa bătrînească.
Rezemîndu-şi creştetul capului pe divan, Olguţa făcu o tumbă şi încă una,' gata să nu le mai isprăvească.
— Olguţa, ce-nseamnă asta?
— Tumbe, mamă dragă, răspunse capul de pe divan ostogolindu-se.
—■ Dă-te jos.
Olguţa începu să fumeze din narghilea.
— Olguţa, astîmpără-te!
— Să-ţi'ajut, Herr Direktor?
— Imposibil! Mînă de femeie în lada mea !?
Tocmai desfăcuse lada. în genunchi în faţa ei, trăgea saltarele pe rînd. în lăzile lui Herr Direktor domnea o ordine amănunţită şi strategică. Herr Direktor cu ochii închişi şi-ar fi putut îmbrăca fracul, culegînd, una cîte una, toate cele trebuitoare de la locul lor, şi de îndată s-ar fi putut dezbrăca, îmbrăcînd pijamaua, smochingul sau un sacou.
Şi doamna Deleanu era meşteră la alcătuirea lăzilor. De unde, rivalitate.
— Cu aşa ladă nu-i greu să fii ordonat!
— Cu aşa ordine, orice ladă-i la-nălţime. •— Sfîntă modestie!
— Sfîntă dreptate!
Lui Dănuţ îi bătea inima repede, înecîndu-1. îşi freca mereu mînile,' ca jucătorii de bacara cînd au pontat fundul buzunarelor. Uitase de Olguţa şi de toate cele. Suferea, copleşit de presimţirea cadourilor... şi ceilalţi nu mai tăceau odată: ţţ-ţţ-ţţ... în preajma cadourilor, bucuria se prefăcea în chin'şi nu mai era bucurie. Tot aşa păţea cînd erau prea multe bunătăţi la masă. De pildă: icre negre, ghiudem, salam, măsline marinate... şi cataif cu frişca la sfîrşit. Lăcomia îl exalta aşa de tare, încît nu-i mai era poftă de nimic şi mînca în silă, dar mult, ca să nu se căiască mai tîrziu...
Monica ştia să organizeze geamandanul cu lucruşoarele ei şi zestrea păpuşelor. Dar ce-are-a face o biată odăiţă cu un palat!
— Tante Alice, parcă-i o vitrină!
— Bravo, Monica! Ai auzit, Grigore? Ăsta-i portretul ordinei tale: fanfaronadă!
— Invidia traducînd elogiul sincerităţii! Şi asta-i un portret: nu? Să trăieşti, Monica... încep cu moşnegii. Poftim, Alice: o pereche de ochelari pentru cochetele venerabile.
— Eşti în stare!... A! Face-ă-main! Merci, Grigore. N-ai uitat comisionul.
— Cum îi lada, aşa-i şi capul: ce intră nu mai iesă... decît atunci cînd trebuie.
— Napoleon!
— Al lăzilor, da... Poftim si notele.
— Bach?
— Hibar n-am! Am luat ce-ai scris. Bach sau ciorapi, mi-i totuna — cu o uşoară preferinţă pentru ciorapi!... Of! bine c-am scăpat! Muzica asta mii dădea migrene.
— Cred că alte muzici... mai uşoare... mai berlineze!
— Acelea te lecuiesc de migrene.
— Migrenele capului tău!!
— Iorgule, tu ce spui?
— Eu, dragă, regret migrenele burlacilor... Mie mi-au rămas celelalte... şi piramidonul.
— Frumos!
— Şi Minerva, dragă Alice.
— Cine-i Minerva, papa?
— O cucoană, Olguţa.
— Ce nume!
—■ Aşa-s cucoanele !
— Sigur, papa.
Unul cîte unul, pachetele pe jumătate desfăcute de doamna Deleanu erau rînduite de Monica pe divanul cel mai apropiat. Aceeaşi însufleţire copilărească creştea în toţi deopotrivă, ca subt streşinele tuturor caselor cînd se'întorc păsările, primăvara. Numai Dănuţ, cu mînile înfundate în buzunarele pantalonilor, şedea ursuz, ca zgribulit de frig.
— Iorgule, ţi-aduci aminte cînd se întorcea tata de prin judeţe, de la sesiunile curţilor cu juri?
— Bietul tata! Parcă-1 văd. înainte de-a se dezbrăca, ne chema înbiuroullui: „Aţifost cuminţi, copii?" „Cuminţi", răspundeam noi în locul mamei. Erau singurele ocazii cînd
200
201
treceam şi eu drept copil cuminte... Două pistoale de tinichea cu petiţe...
— ...peştişori de mintă...
— ...balonaşe, anume făcute pentru urechile mamei... Grigore, ţi-aduci aminte de cele două capete de leu de pe speteaza fotoliului?
■— Cum nu?! Tata ne speria că muşcă, şi tu le-ai pus în gură cîte-o bucăţică de carne crudă ca să-i îmblînzeşti. Ţii minte? Acolo a rămas carnea.
— Bietul tata!... „Măi băieţi, de unde vine aşa miros urît?" Cum să-şi închipuie bietul bătrîn că leii de lemn deveniseră carnivori!
— Se stricase carnea, papa? întrebă Olguţa cu ochii scîn-teietori de mîndrie, năvălind în trecutul poznelor părinteşti.
—■ Da, Olguţa, zîmbi domnul Deleanu. Parc-o văd pe mama cu ochelarii pe nas, inspectînd pe subt dulap, pe subt biurouri, pe subt covor... S-a uitat la tălpi: nimic!
—■ Şi tu tăceai, papa?
— Tăceam, ce  era să fac?
— Şi moşu Puiu nu te-a spus? ■— Se poate? Fraţi şi trădători?
•— Şi  ce s-a întîmplat?
— Tot mama a descoperit isprava ! Avea un nas ! Cînd începusem să fumez •— eram printr-a patra de liceu •— mîn-cam cîte o lămîie întreagă şi fugeam pe-afară cu gura deschisă ca să nu mă simtă — şi tot mă descoperea.
— Papa, te-a bătut pentru conservei
— Nu m-a putut prinde. M-am suit pe acoperiş, amenin-ţînd că mă zvîrl de-acolo dacă nu mă iartă...
— Iorgule! îl mustră doamna Deleanu.
— Aşa-i. Semănăm cu Olguţa cînd eram mic!
— Ş-acuma, papa.
— Olguţa!
— Acuma-mi sameni tu mie, oftă domnul Deleanu.
— Herr Direktor, mai spune ce făcea papa.
— Ce faci şi tu: supăra pe mama... Bietul tata ! Cînd te gîndeşti că din lefuşoara lui de magistrat cinstit izbutea să puie deoparte pentru cadouri... şi pentru studii la Berlin...
Monoclul căzuse din ochiul lui Herr Direktor, lăsînd în loc privirea amintirilor.
Olguţa se aşeză pe marginea divanului, îngîndurată: „Săracu  moş  Gheorghe!"
— Dănuţ, adă-mi un foarfece din trusă.
— Ce ai acolo? întrebă doamna Deleanu. Herr Direktor îşi puse monoclul.
— O surpriză!
— Spune ce-i!
•—Foarfecele are cuvîntul cu precădere.
— Stofe?
— Ţţ!
■— Bomboane?
— Ba.
— Cărţi?
■— De joc?
— Eu întreb. Răspunde.
— Degeaba. N-ai să ghiceşti.
în jurul tainicului pachet se adunară toţi, privindu-î încruntaţi. Herr Direktor dezmierdă hîrtia mută.
— Pot să vă spun că vine de peste nouă mări şi nouă ţări; că e de gen neutru: honny soit qui mal ypense; că e cenuşiu pe dinafară şi roşu pe dinăuntru; că-i dulce la pipăit; că-i plin de pasări gingaşe care au calitatea că tac; că cei de la care vin sînt ga... sînt palizi; si că va fi la modă.
— Ei!
— Poftim. Mai poetic nici că se poate ! * Ghiciţi! •— Precizează.
— Ce să vă mai spun?... Că-n ţara de unde vine se bea mult ceai.
— Rusia?
— Acolo se bea votcă.
— Anglia.
— Te-ai depărtat.
— Uf! Nesuferit eşti cu...
— ...cadourile tale, completă Herr Direktor.
— Cu enigmele tale.
■— Draga mea, cadoul fără enigmă e ca o cucoană cinstită: nu interesează!
— Grigore!
— Tu eşti interesantă din alt punct de vedere!
— Poftim, moşu Puiu.
202
203
— Dănuţ dragă, tu mi-ai adus cleştele de unghii! Eu ţi-am cerut foarfecele.
— Grigore, nu te mai strîmba. Isprăveşte cu subtilităţile.
— Bine,   o să-mi plătiţi cleştele.
— Ţi-1 plătesc.
Tacticos, Herr Direktor tăie sfoara, o strînse ghem, desfăcu învelitoarea, descoperind o alta de hîrtie de mătase, le pături...
— Asta-i farsă!
— Mă rog...
— Eu cred, Herr Direktor.
— A ta va fi împărăţia cerurilor! Uitaţi-vă în sus. Un-doi-trei...
Zvîrlite-n sus, chimonourile japoneze se desfăcură şi căzură iluminate de auriu şi roşu ca făşii desprinse din cerul legendelor nipone.
De-o vrîstă cu Olguţa şi Monica, doamna Deleanu în-genunchie pe covor asupra minunilor.
— Iorgule, am scăpat de femei! Acuma e rîndul tău. Copiii vin la urmă. Fuu! Da' cald mai e!
— Scoate-ţi surtucul, măi omule.
— Simandicoasă doamnă, se poate?
— După aşa surpriză eşti suveran.
— Uite, Iorgule, adevărate ţigarete orientale. Excelente. Fiindcă-s fără carton, ţi-am adus o ţigaretă.
Galbenă şi plină, ca tăiată într-un miez de ananas, ţigareta de chilimbar deşteptă zîmbetul pomului de Crăciun pe chipul domnului Deleanu.
— Herr Direktor, aş vrea să-ţi spun ceva.
— La dispoziţie.
— Nu. La ureche.
— Poftim urechea.
— Herr Direktor, nu te supăra, eu aş vrea să-i dau Monicăi chimonoul meu.' Ştii, mie-mi place foarte mult, dar mi se pare că Monicăi îi place şi mai mult.
— Vino să te pup, gură de aur!
— Şi eu, Herr Direktor.
— Olguţa, să nu crezi că te-am uitat! Acuma vine rîndul vostru. Chimonourile erau pentru cucoane.
— Herr Direktor, şopti Olguţa, te rog dă-i-1 tu. Ştii, mie nu-mi vine.
— Dragii mei, să isprăvim cu buclucurile, începu Herr Direktor acoperind cu minile saltarul de jos... Olguţa, tu eşti cucoană?
— Nuu, Herr Direktor!
— Bravo ţie! Tu eşti în partida mea... Aşadar, chimonourile sînt ale cucoanelor... Monica, nu te superi? Ia să vedem cum îţi vine. Unu-i mai mic, acela-i al tău... Hocus-pocus-filipus!...
Cu o surprinzătoare dibăcie, Herr Direktor o metamorfoză pe Monica într-o clipă.
— Ia să vedem... măi, da' frumoase-s japonezele! Mă mut în Japonia.
— Monica, scoate-ţi cozile afară... Aşa. Vino să te sărut.
— Tante Alice, da' Olguţa?... Nu vreau aşa, şopti ea în braţele doamnei Deleanu.
— Lasă, nu te îngriji, Monica. Olguţa are destule.
— Merci, moşu Puiu.
— Hopa !
Luînd-o în braţe, Herr Direktor o aşeză pe divan şi se dădu îndărăt, măsurînd-o prin monoclu.
—■ Alice, schimbă-i pieptănătura. S-o facem japoneză de-a binelea... Merită Japonia!
— Vrei, Monica?
— Da, tante Alice, răspunse Monica prin visul chimonoul ui.
— Alice, să fii la înălţimea chimonoului... şi-a euro-pencei.
— Cu-aşa păr nu-i greu.
—■ Ş-acum deschid bazarul de jucării. Jos moşnegii!... începem după vrîstă. Dănuţ e cel mai mare. Poftim o puşcă, Dănuţ. E cu doi ani mai mică decît tine: calibrul nouă. Uite şi-o cutie cu cartuşe. Uite şi cartuşiera.
Puşcă adevărată! Adevărată! La aşa bucurie nu s-aştepta. Inima lui Dănuţ, ca un toboşar napoleonian, bătu imnuri de glorie... Ţinînd puşca în mînă, aruncă o altfel de privire Olguţei. Olguţa îl privea mai dinainte, aştep-tîndu-1.
204
205
întîlnindu-i ochii, Dănuţ îşi răsuci privirea spre geam, ocoli plafonul şi strînse mai tare puşca. Ochii Olguţei parcă -erau de un calibru mai mare decît al puştii.
— Dacă vrei, uită-te şi tu, Olguţa.
Mută, Olguţa luă puşca din mîna diplomatică în mîna •ei războinică. Puşca devenise internaţională.
— Dănuţ ! Dănuţ ! Tot Dănuţ ! Iar Dănuţ ! încă Dănuţ !... Nu cumva te-am protejat?
Pachetele zburau unul după altul pe al treilea divan.
— A venit rîndul Olguţei. Poftim cizme de călărie şi pantaloni de amazoană. Bluză să-ţi facă maică-ta. Cal să-ţi dea tată-tău.
— Măi-măi! De antilopă! se minună doamna Deleanu, pieptănînd-o pe Monica.
— Ce vrei! Pentru-aşa gazelă !
— Herr Direktor...
— Olguţa !... Ajutor, oameni buni! Tigroaică, nu gazelă ! gemea Herr Direktor, năucit de sărutările Olguţei.
— Uite, Herr Direktor.
Luînd cizmele în braţe, Olguţa le sărută cu evlavie, pe fiecare în parte, cum sărutau străvechii luptători armele de luptă.
— Stai, că n-am isprăvit. Uite două diabolouri; o minge de foot-ball; şi uite, uite...
Alte pachete zburară, despuiate cu înfrigurare de Olguţa şi Dănuţ.
— Ce ziceţi? îi întrebă doamna Deleanu dîndu-se la o parte cu o încetineală savantă din faţa Monicăi.
— Aferim ! aplaudă Herr Direktor.
Monica, roşie ca suflată cu vaporos mărgean, şedea turceşte pe divan, cu genele şi umerii plecaţi şi mînile — în mînicele largi — încrucişate pe genunchi. Sfiala şi chimonoul îi insuflase gesturile înguste ale japonezelor. Părul ei de aur tumultuos înflorise în coc nipon, prins cu pieptenii doamnei Deleanu... în rumen revărsat de zori, un pui de piersic înflorit, c-un paradis de aur pe creanga cea din vîrf, învălit de zeul livezilor cu chimonoul unei fetiţe, ca să nu-i fie frig peste noapte: visul unui poet japonez îndrăgostit de piersici. Aşa era Monica: o vignettă la începutul unei legende...
— Staţi, copii, uitasem! Deschideţi gura şi întindeţi mînile.
Herr Direktor desfăcu repede o lădiţă de carton, îşi suflecă mînicele ca un hirurg, îşi cufundă mînile în cutie.. ■—■ Va banque!
Prune, cireşe, caise, renclode, piersici, pere, mere, nuci,, ridichi, alune, morcovi, cepe, castane, migdale... de mar-ţipan, cădeau, săreau, se rostogoleau ca o grindină umoristică de fructe şi legume, făcute din pastă de migdale.
— Prinde-o, papa!
— Pe el, Olguţa!
— Au, Herr Direktor !
Duhul anarhic al neorînduielii, paradoxal răsărit din cufărul ordinei, intrase în odaia turcească. Trîntiţi pe jos de-a valma, mari şi mici, culegeau bunătăţile, de teamă să nu le calce.
Olguţa, c-un morcov în dinţi, ca un nas de clown; Dănuţ, cu obrajii umflaţi de piersica din gură; doamna Deleanu, muşcînd — minune ! — dintr-o ceapă inofensivă; Monica, împiedicîndu-se în chimono, făcînd mereu mătănii graţioase fructelor ca unor drăgălaşe zeităţi; domnul Deleanu punînd piedici Olguţei şi Herr Direktor contemplîn-du-i ca un boscar încîntat.
— Apă ! M-am topit!
— Un duş ne-ar trebui. Am înnebunit cu toţii!
— Cine-i acolo? Intră.
Profira intră, clipi prosteşte şi rămase cu gura căscată... subt obştescul hohot de rîs al celor de jos.
— Prohiro, uite ceapă de la nemţi. Pune-o în gură, porunci Olguţa, bombardînd-o cu cepe.
— Mănîncă, Profiro, să vezi şi tu cum îs cepele de pe-acolo, stărui doamna Deleanu.
Cepele erau învălite într-o foiţă de mătasă dogorită care imita foiţa lor. Profira luă ceapa, o suci, o întoarse, tot trăgînd cu ochiul la zîmbetul neliniştitor al copiilor.
— Fă-ţi cruce şi mănîncă, o sfătui Olguţa, văzînd-o că se codeşte.
— Hai Profiro, zi: Doamne-ajută !
— S-o curăţ, coniţă... Nu-i lucru curat.
— Ia nu te mai strîmba! Parcă n-ai mai văzut ceapă de cînd eşti!
206
207
Profira făcu o cruce cu limba în gură şi muşcă din ceapă, fără s-o mai curăţe, cu nările înfiorate de teamă.
— Ptiu! scuipă ea în pestelcă, scărpinîndu-şi limba cu dosul palmei.
— Te-ai otrăvit.
— Doamne păzeşte ! Asta-i doftorie, coniţă !
— Ceapă nemţească, Profiro !
— S-o mănînce sănătoşi! Mă lipsesc.
— Fugi şi adă apă de băut.
Un morcov aruncat de Olguţa o expulza pe Profira. Ridicîndu-se în picioare, doamna Deleanu redeveni severă gospodină.
— Vai-vai-vai! Ce-am făcut aici! Parcă-i un bazar din Stambul.
— Herr Direktor, lasă-mă să-ţi fac un turban, îl rugă Olguţa, născocind un mijloc de-a prelungi dezordinea.
— De unde turban?
—-Fac eu c-un prosop.
— Se aprobă. Atunci daţi-mi şi un şal.
— Ştiţi ce? se amestecă doamna Deleanu, din nou convertită la extravaganţe, hai să ne costumăm cu toţii! Fiecare cum vrea. Mîna liberă fanteziei fiecăruia!
— Eu rămîn aşa, tante Alice, se rugă Monica.
— Sigur, tu eşti gata costumată. Şi eu tot japoneză mă fac.
— Da' eu, mamă? întrebă Dănuţ.
— Tu... căută doamna Deleanu îmbrăcînd chimonoul, tu...
— Mamă dragă, el are costumul japonez, interveni Olguţa cu o ciudată suavitate în glas.
— Nu vreau. Ce te-amesteci!
— Ce idee bună ! Sigur. Tu ai costumul lui Kami-Mura. Du-te  şi ţi-1 pune.
— De ce, mamă?
— Fiindcă şi eu îs japoneză, şi Monica.
— Da!  Monica are haină frumoasă, bombăni Dănuţ.
— Cred bine! Ea e domnişoară. Tu eşti soldat viteaz.
— Da ! cu haine urîte !
— Dănuţ, te rog să nu-mi strici cheful. Du-te şi te-mbracă. Aşa vreau eu.
— Fără puşcă? se posomori Dănuţ mai tare.
— Cu puşcă şi cu tun dacă vrei! Hai, repede!
— Alice, dă-mi şi mie o idee.
—-Tu... tu şi Grigore sînteţi turci, adică tu eşti paşă— îţi fac eu turban şi tot dichisul — iar Grigore-i eunucul haremului.
— Dragă Alice, nu-i fi avînd tu vreun strămoş mongol?
— Uită-te-n oglindă. Eşti japoneză autentică.
Părul negru, în noua pieptănătură, ochii depărtaţi şi paloarea brună a obrajilor ovali erau un adaos exotic la chimono.
— Mai ştii?! zîmbi doamna Deleanu.
— Ia priviţi! îi invită Olguţa cu un gest teatral.
Cu prosopul improvizat turban în jurul capului, Herr Direktor avea înfăţişarea unui indian de operetă. Şalul turcesc de pe umeri nu izbutea să anuleze efectul european al monoclului şi al zîmbetului de rigoare.
— Ha-ha-ha ! Ia uitaţi-vă la Buftea !
— Kami-Mura!
— Bravo, Kami-Mura, eşti în formă!
Dănuţ se retrase pe lîngă zid într-un colţ, tîrînd săbiuţa ruginită şi zăngănitoare, ca o ruşine întrupată în coadă de tinichea.
Ca dimensiune, uniforma de amiral japonez avea şase ani, Dănuţ unsprezece! Iar chipiul, prea mic, se răzbuna exagerînd circonferinţa buclată a capului care o purta plouat!
— Numai cafeaua şi rahatul îmi mai lipsesc ! Narghilea am, harem am, eunuc am, exclamă domnul Deleanu.
— Papa, tu eşti Nastratin Hogea.
— Prea onorat!... Şi tu, Olguţa?
— Eu îmi pun cizmele şi pantalonii de călărie. Mă fac haiduc şi o fur pe Monica.
— Mă aşteptam! oftă doamna Deleanu, mai mult pentru viitor decît pentru prezent. Du-te şi ţi le pune.
Profira intră cu tablaua de dulceţi.
— Iracan de mine !
— Te-ai speriat, Profiro?
— Nici nu te-am cunoscut, coniţă, sărut mîna!
208
209
— De ce rîzi, Profiro? o întrebă doamna Deleanu, văzînd tablaua primejduită de hurducăturile vulcanice ale veseliei pîntecoase.
— Spune, Profiro.
— Să nu vă supăraţi, coniţă! Tare-i frumos! Parcă-i ia panoramă!
— Bravo, Profiro!
— Trăiască Profira!
— Să închinăm un pahar cu apă în cinstea Profirei!
— Să trăiţi şi dumneavoastră, şi tot veseli să fiţi!
— Dănut, tu nu te serveşti?... Da' tu ce cauţi, Anica?
— Hă!
Prin uşa întredeschisă, Anica, numai ochi şi zîmbet, sorbea tot ce vedea, minunîndu-se. Peste umărul ei, cu gura pînă la urechi, se ivi capul de lună umoristică al bucătăresei.
— Ce-i? Aţi venit la panoramă?
— Hă! Hă!... zîmbiră dimpreună, cu glas de soprană şi de bariton, Anica şi baba.
— Hi-hi! le îngînă Profira, clipind din ochi cătră ele. Se auzi un pocnet. Baba se răsuci. Anica o zbughi.
Peste hotarul gol al pragului Olguţa sări în odaie c-un bici în mînă.
— Ce ţi-ai făcut, Olguţa?
— Musteţi, mamă dragă. Aşa au haiducii.
Musteţile de funingine împodobeau o fragedă faţă de haiduc mărunt, în stilul baladelor populare:
Mustecioara lui Pana corbului, Ochişorii lui Mura cîmpului, Feţişoara lui Spuma laptelui...
Cizmele de antilopă, pantalonii bufanţi şi mai ales bluza roşie cu centură de lac erau licenţe poetice. Olguţa putea haiduci printre flori de luncă, pe unde năvălesc fesurile macilor musulmani.
— Eu propun să redevenim oameni serioşi.
— De ce, Herr Direktor? îl dojeni Olguţa.
210
U
\
1
•*««<.... : V.--'»>«* *
' " * * **?~v •»•*.• MM< • ;
Facsimil după voi. 1, ms. S9S4, 11.A.11.
igU ***** hm, ***** W^«^«*J»^te---»^«^*,A^&V^
WWW - •* » - *J» fy±£»«J+*i - 1*—- ***** f—H.W.^WW^VlA.i.-IM &U*'*V  itttţ'U *.
£«t«£fct*ft««4*'4M       CB» (Jtl *u*&**ÂU *••»<«•*%, £sţ* fCiht*. VU*t« ^IWiitkllitţAM A »«W , U.'nWV*|!».<*<«|4>, to/kwoWtrtt*
UMl t»^',' KM Aţ'W^ Mti «fi-W****. w &*>+it* ,* j«."tt'.'iM ****** ■ « '
g***r«ir»^»^ * „>«.' ^&     *.v    &*•*...* t- ;*tV   w        f.'      * w^tv "^"jL'"^^ '   " "
*W»^t <ME**i *<*t*- t..««j *!(.-- h*« ^t^tt AefcAjiM^&w, tfiaUn .
lT* **«»h£u.'(*.**■< a****»,<i *w ,p **^> *^r*. „wV*. o»î ; J»«m4,J**,^,^, i„v.,u
%-r'^«^^^TV^..-^V/iw«U.a «t^'^ş W.^V^^w'*i*--<--',-'<:^ rt**.-''**|tf***** ««3E*L L V-ijV
ArWtw.' «<** **** Wtt*,,," - *' fr*. ţW) <»- *» m ».       h        v ~ jt& **j*,tS » * A"v-^.'.
t*- »« »V»
- 4«mî «* tHtf. ««uhu ••*<■ ffltfci'»f -
Facsimil după voi. 1,
ms. 5984, B.A.R. •------•-«■'•
Ionel Teodoreanu în iarna lui 1919
— Mor de căldură în Turcia asta!
— Staţi. Nu vă dezbrăcaţi. Am o idee!
— Spune, mamă dragă, spune !
— Să ne fotografiem.
— Să ne fotografiem. Bravo!
— Bine, dragă. Ce nu fac eu pentru copii!
— Ridicaţi storurile; eu aduc aparatul. •— Cum ne-aranjăm, Iorgule?
— Ce să ne mai aranjăm! Aşa cum sîntem.
— Unde te duci, Dănuţ? îl întrebă doamna Deleanu, întîlnindu-1 pe coridor, cu sabia şi chipiul în mînă.
— Hai înapoi, Dănuţ... Vrei să mă superi? Şi-mbracă-te la loc.
Mobilizat din nou în ostile ridicolului, Dănuţ mergea, mînat din urmă de mama lui şi de blestematul aparat fotografic, în care ruşinea clipei de faţă, înghiţită ca de-o sugătoare uriaşă, avea să se întindă în viitor.
— Alice, hai şi tu cu noi.
— Şi cine vă fotografiază?
—- Pune tu aparatul la punct; restul poate să-1 facă şi Profira.
—- Ţi-ai găsit! Nu pune ea mîna pe-aşa ceva s-o tai! Se teme!
— Să-1 chemăm pe Kulek, propuse Herr Direktor. El se pricepe.
— Perfect, cheamă-1 tu, Olguţa.
— Cum să-i spun, Herr Direktor?... Komen sie, Herr Kulek... nach Herr Direktor." E bine?
—- Spune-i ş-aşa, Olguţa. Are să vie rîzînd. Să nu te superi!
— De-acuma aşezaţi-vă, îi pofti doamna Deleanu. Fraţii turci alături pe divan. Aşa... Grigore, de ce nu stai turceşte?
—• Poftim. Aşa-i bine? Â la turca, bre!
—• Bun. Monica, tu stai la picioarele divanului cum ai stat adineoarea... Apleacă-ţi capul... puţin numai. Dănuţ, aşează-te lîngă Monica... Brrr! Crunt mai eşti! Adevărat samurai!
— Kiiss die Hand, gnădige Frau. Was wollen sie, Herr Direktor? urmă Herr Kulek cam zăpăcit.
211
— Explică-i, te rog, Grigore... Olguţa, tu stai la dreapta Monicăi. Aşa.
Doamna Deleanu se aşeză la picioarele divanului, între copii. Herr Direktor luă o narghilea şi-şi cabra monoclul. Domnul Deleanu îşi răsuci musteţile.
— Ruhig bleiben, bitte schbn.
Olguţa privi cu coada ochiului pe Dănuţ, ironică. Monica îşi privea mînecile, dar vedea tot pe subt gene.
Dănuţ, ţinînd recordul încruntării, întoarse capul obiectivului, lăsînd posterităţii profilul unui amiral japonez cu bucle de fetiţă, care pregătea o răzbunare aprigă japonezei cu coc blond, ocrotită de zîmbetul haiducului cu musteţi de funingină.
De pe scări, doamna Deleanu — cercînd să compenseze cu gravitatea tonului neseriozitatea pieptănăturii şi a chi-monoului — vorbi apăsat:
— Grigore, te fac răspunzător! Ţine-o din scurt, mai ales pe Olguţa... Şi nu uita pariul.
Olguţa păstrase numai costumul de haiduc; musteţile şi le spălase cu vată îmbibată în colonie.
— Mama-i fricoasă, Herr Direktor. Nu samănă cu mine.
— Ia lasă!
— Vorbesc serios, Herr Direktor.
— E fricoasă pentru tine, Olguţa.
— Totuna.
— Ai să-ti schimbi părerea.
— Eu?? Nuu!
— Tu. Şi eu mi-am schimbat părerile de cînd am nepoţi.
— Tu nu eşti fricos, Herr Direktor.
— Sînt, cînd trebuie... prudent.
— Ce-i asta prudent?
— Curaj cu linguriţa.
— Ca o doctorie. ■— Aşa-i bine.
— Nu-mi trebuie. Eu îs sănătoasă.
— Olguţa, de ce o superi tu pe mama?
— Fiindcă-i mama mea, Herr Direktor.
La cîţiva paşi înaintea celorlalţi, cu puşca plecată în jos — ca vînătorii — Dănuţ îşi ducea oştirile la luptă. Oştirile din spatele închipuirii lui Dănuţ erau nesfîrşite. începeau de unde răsare soarele şi coborau şi suiau dealuri — hăt! în urmă —-se revărsau pe cîmpii, şi abia capetele lor ajungeau pe viteazul împărat din frunte, ai cărui paşi erau paşii oştirilor care-1 urmau mute, supuse, ca o trenă uriaşă.
Armata din spatele concret al lui Dănuţ era alcătuită din Herr Direktor, Olguţa şi Monica. Pentru expediţia vî-nătorească — copiii fuseseră iertaţi de somnul ritual în a-ceastă zi — Herr Direktor îmbrăcase haine uşoare de tussor şi inaugurase casca de colonist. Nu lipseau nici mănuşile cu toţi nasturii încheiaţi. Herr Direktor îşi păstra albeaţa mînilor îngrijite „ca o...", spunea doamna Deleanu.
— Ca o ce, mamă?
— Ca o cucoană. Asta a vrut să spuie mama şi nu găsea cuvîntul.
— Merci, Grigore. Cuvîntul acela îl găseşti tu mai uşor decît mine.
El mă găseşte! zîmbise Herr Direktor cu modestie.
— Grigore, eşti un caraghios! Uite: eu am mîni mai negre decît tine. Soarele-i sănătate. Atîta cochetărie la un bărbat?!
— Dragă Alice, îmi plac mînile ţigăncilor fiindcă-s fine şi uscate, nu fiindcă-s negre. Să mă iertaţi cu soarele dumneavoastră! Mă pîrlesc eu de ajuns la cărţi!
Monica mergea alături de Olguţa. în sufletul ei, pe o creangă înflorită, se legănau pasările brodate pe chimono, la adăpost de puşti şi ochi de vînători.
...Armatele închipuirii lui Dănuţ, călăuzite de împăratul lor, mergeau să ucidă un zmeu străjuit de balauri. Primejdiile pîndeau la tot pasul. Zmeul putea să fure soarele şi să arunce noaptea ca un codru des în faţa năvălitorilor. N-avea grijă împăratul! Dădea foc codrului şi trecea mai departe printre flăcări. Parcă pompierii nu umblă prin foc!... înaintea lui Dănuţ alerga Aii, cu coada ţanţoş răsucită în sus, ca o musteaţă rurală.
212
213
...Cinele împăratului era năzdrăvan. Putea creşte cît o vacă; se putea preface în armăsar cu aripi, pe care nimeni nu cuteza să-1 atingă... Dar pe împărat îl asculta ca un cîne.
Zmeul avea balauri la poartă şi buzdugan năprasnic în cui... Şi ce? împăratul avea puşcă... Să poftească zmeul!... împăratul avea în cartuşieră moarte pentru o sută de zmei şi tot atîţia balauri... Cartuşele le păstra Herr Direktor, dar zmeul n-avea de unde să ştie ce ştia Dănuţ.
Armata din spatele lui Dănuţ — mai puţin Monica — mergea să ucidă o legendă şi să cîştige o prinsoare cu prilejul botezului vînătoresc al puştii lui Dănuţ.
Iată obîrşia legendei: în casa lui conu Costache Dumşa sultănise vreme îndelungată, peste toţi şi peste toate, Fiţa Elencu, sora lui mai mare, mult mai mare.
Vlăstar urît al unui neam de oameni frumoşi, Fiţa E-lencu, era hîdă pentru întregul ei neam în cumpăna a două veacuri, pe care o înclina înspre ea. Dar nimeni n-ar fi cutezat să gîndească măcar una ca asta, căci ochii verzi ca verdele veninului ai Fiţei Elencu răzbăteau dincolo de frunţile plecate în faţa ei. Deşteaptă pe cît era de slută, răutatea ei le întrecea pe amîndouă la un loc.
Cînd pleca la Medeleni, în cupeu, însoţită numai de cărţi în felurite limbi, aduse de prin străinătăţi, laşul boieresc —■ scăpat de robia roşie şi verde a unei limbi şi a unor ochi — ofta cu dulce uşurare. în schimb, la Medeleni începeau vremuri de bejenie. Peste copilăria şi tinereţa doamnei Deleanu şi peste tinereţa mamei ei, Fiţa trecuse ca lăcustele prin lanuri. Un boier de pe vremuri o poreclise „soacra bucuriei" şi multele ei nurori nu puteau trăi cu ea în casă. Şi-n casa lui conu Costache, Fiţa trăise încă şi după moartea lui.
Cu tinereţele fecioarei bătrîne se îngropase în trecut o taină şoptită odinioară, apoi amuţită. O dragoste... Oare?... Un tînăr îndrăgostit de Fiţa Elencu... Cu putinţă?... înşelarea cu o ţigancă trupeşă de la Medeleni. O plimbare pe iaz, cu barca, un înec din care Fiţa Elencu scăpase... văduvă şi o roabă bătută cu harapnice pînă cînd trupul luase culoarea sîngerie a buzelor păcătoase, culoare ademenitoare de muşte verzui ca ochii Fiţei.
Ţăranii bătrîni vorbeau că iazu-i blestemat.
O singură slăbiciune avuse Fiţa Elencu, de nimeni ştiută: Olguţa. Ochii negri ai fetiţei de cinci ani nu se plecau în faţa ochilor verzi. Cruţaţi de bătrîneţă, ochii verzi urmăreau deseori prin casă pletele brune şi fruntea scurt şi dîrz tăiată, ca pe o inscripţie netălmăcită încă. Curînd, însă, o întîmplare nemaipomenită în lunga viaţă a Fiţei o luminase.
Singurii dinţi de care bătrîneţă o despuiase pe Fiţa E-lencu erau cei obîrşiţi din gingii. Fiţa purta dantură. La prînz şi la masă, în faţa tuturor comesenilor, feciorul aducea într-un pocal albastru, plin de apă, dinţii albi şi ţapeni ca un rînjet de strigoi.
— Naturalia non turpia.
Nimeni nu crîcnea. Pofta de mîncare pierea, ca toate celelalte.
într-o bună zi, Fiţa Elencu începu un post care ţinu mai bine de două luni — şi care-i grăbi sfîrşitul — fiindcă dinţii luaseră drumul iazului.
Feciorul venise la masă cu pocalul gol, aşa de palid la faţă, că parcă-şi aducea inima în pocalul fără de dinţi.
— Eu i-am zvîrlit în iaz, vorbise răspicat Olguţa, într-o tăcere de oraş îngropat subt lavă.
— Să-mi aducă un pahar cu lapte la mine în odaie. Şi mata, fetiţo, să pofteşti la mine după ce-i sta la masă.
Olguţa nu-şi pierduse pofta de mîncare: dimpotrivă, cu plecarea dinţilor, pofta-i venise la loc. După masă intrase în odaia Fiţei trîntind uşa, ostentativ.
— Am venit.
Fiţa o privise din cale-afară de lung — cu toată puterea ochilor şi a minţii —• făcînd-o pe Olguţa să crească mare în viitor, cum germinează o sămînţă în mîna unui fachir.
Şi pentru întâia oară în viaţa lor buzele fără dinţi sărutaseră c-un fel de acră duioşie obrajii aprinşi ai Olguţei. Din clipa aceea, Fiţa Elencu nădăjduise că neamul ei de „papă-lapte" mai căpătase o Fiţă Elencu. O lăsase moştenitoare.
Drept răsplată, după binecuvîntata ei moarte, Olguţa botezase cu numele celei răposate o ciudată broască.
Din tată-n fiu, sătenii din Medeleni păstraseră vorba că iazu-i blestemat şi că Fiţa Elencu... După moartea Fiţei — spuneau ţăranii — se ivise în iazul cu pricina o broască
214
neobişnuit de mare şi de îndrăzneaţă. Rîioasă, fireşte, domnea peste celelalte, cum domnise Fiţa cu ochi verzi peste toţi. Moş Gheorghe scăpase o vorbă — ca s-o ferească pe Olguţa de iazul necurat — vorbă necugetată! Olguţa începuse vînătoarea Fiţei iazului în care zîmbea dantura celeilalte Fiţe. Praştia nu izbutise; nici meşteşugul vînători-ior de aiurea.
Acum, satul întreg ştia că Fiţa Elencu s-a prefăcut în broască fermecată. Şi la adăpostul legendei, broaştele nesupărate de nimeni se înmulţeau în voie, ocărind cu glasuri din ce în ce sporite priveliştile Domnului, cu broasca cea mare între ele ca un nesecat şi diabolic potir cu venin...
...Se apropiau. Iazul pustiu ca subt lună sclipea zimţat în bătaia piezişă a soarelui, mirosind a mîl şi a răcoare putredă.
...împăratul redeveni Dănuţ fiindcă Dănuţ ştia legenda şi nu-i venea să-nfrunte singur iazul ocolit de toţi. Ridică puşca, ochi lung cerul pînă cînd îl ajunseră ceilalţi şi porni cu ei alături, lepădîndu-se de puşcă: nu-i bine să te pui rău cu Fiţa Elencu! Ca simplu privitor e altceva. Lui moşu Puiu nu-i pasă.
Răsună dinspre trestii orăcăitul broaştelor, ca mii de saci cu nuci scuturaţi. Larma crescu patetică. Orăcăitul se dezlănţui mai pătimaş, întretăiat de bocete, de văicăreli şi tînguiri — ca psalmodia unei sinagoge.
Pe mal şedeau broaşte cu gura blazată şi ochi astronomici privind cerul fără stele... Hămăitul lui Aii le făcu să tresară, fără să le alunge din lenea lor şi-a mîlului.
— S-aşteptăm, Herr Direktor. Ai s-o vezi acuşi. •— Tu o cunoşti, Olguţa?
— Sigur. Nu pot s-o sufăr! Aşa-i de obraznică!
— Lasă, Olguţa, că-i vin eu de hac.
Monoclul lui Herr Direktor o aştepta pe Fiţa Elencu. Şi puşca încărcată. Şi praştia Olguţei pe deasupra.
De aproape broaştele erau soliste. Lătratul lor acvatic nu pornea vulcanic din craterul soarelui de-apus sau din nostalgica paloare-a lunii, ci din cîte un trup bubos şi moale ca de bătrîneţă viermănoasă.
— Olguţa, poate că iese-n altă parte.
— Nu, Herr Direktor, îţi spun eu. Acela-i tronul ei. Mîna Olguţei izbucni duşmănos, arătînd cu degetul un
ciot de salcie săltată deasupra apei, mult mai încolo de mal, ca dinadins. încomat de lintiţă, ciotul părea un trup de cal decapitat, oprit din salt, cu copitele în apă, şi-ncremenit.
Pînda începuse. Herr Direktor aprinse o ţigară. Olguţa îşi încerca praştia întinzînd-o prelung, cu un gest graţios. Monica asculta ţînţarii al căror ţiuit apropiat era ca freamătul tînguitor a mii de vioare, în cer parcă.
Un broscoi încalecă o broască şi, împreunaţi, se azvîr-liră hîzi în apa nupţială, urmaţi de un inel de-argint înfiorat. Alte broaşte ţîşniră din apă; cu salturi de gumă, trecură prin mîl, rămînînd în genunchi, nemişcate, cuprinse de un brusc extaz.
Din vălurele răsăreau capete cu ochi holbaţi de înecat şi s-afundau la loc.
Dănuţ nu se simţea la îndemînă. Prin apă îl pîndeau mii de ochi... Şi apa e adîncă!... Şi apa e ciudată ca o neînsufleţită mînă de mort, care deodată poate să te apuce şi să te tragă dincolo...
încet-încet, de-a-ndaratelea — ca cineva care se teme să nu fie prins pe la spate — soarele roşu, mare şi rotund se-ndepărta de iaz, privindu-1.
Cînd vorbele amuţesc, gîndurile încep să vorbească singure, iute, ciudat... Dănuţ ar fi fost mulţumit să-1 atace Olguţa. Dar Olguţa pîndea luciul apei din preajma sălciei ca pe-o uşă îndărătul căreia o mînă apăsa clampa.
— Sst.
Nu vorbea nimeni. Herr Direktor aruncă ţigara şi trase trăgaciul.
— Acuma să ştiţi că iese, şopti Olguţa, cu fruntea brăzdată.
Monica îşi astupă urechile.
în jurul sălciei, subt apă, zvîcneau noroadele mucegăite.
— Uite-o! Nu trage! Mai stai.
Răposata Fiţa Elencu răsărise din apă... sau din salcie. Şi toate broaştele, împrejmuind cu ochi şi bube salcia, începură a prohodi în cor.
216
217
Burduhănoasă ca un idol chinezesc, leproasă, ştirbă şi guşată, Fiţa Elencu nu se clinti din faţa pustei.
Glonţul porni —piatra porni. Şi glonţ, şi piatră în zădar.
Prohodul broaştelor, din ce în ce mai urlător, gonea parcă şi glonţ şi piatră.
Cu mişcarea elegantă a vînătorilor — asemănătoare cu destinderea în salt a ogarilor — Herr Direktor sprijini puşca de umăr şi trase din nou. Piatra, după glonţ.
Galeş şi sinistru, Fiţa Elencu îi privea.
Şi deodată, înghiţită, Fiţa Elencu rămase numai în ochii vînătorilor. Salcia goală. Broaştele se risipiră.
•—■ Ce zici, Herr Direktor?
— Ştiu eu!... E greu să tragi în apă; te orbeşte lumina... Urîtă broască!
— Urîtă broască! oftă Olguţa.
■— Urîtă, şopti Monica, strînsă de un fior în spate.
— Hai să plecăm, moşu Puiu, se grăbi Dănuţ.
— Nu, dragă. L-am scăpat pe decan. Să ne luăm măcar revanşa cu membrii baroului. Institui premiu un leu de broască. Eu ţin contabilitatea. S-a făcut?
— Bravo, Herr Direktor! Lasă, că le-arăt eu!
•— Dănuţ, începe tu... Nu te pripi, măi băiete! Ocheşte liniştit... Acuma trage. Ai scăpat-o. E rîndul Monicăi. ■— Eu nu ştiu, moşu Puiu.
■— înveţi... N-ai frică, Monica. Nu face zgomot, o îm-Mrbătă Herr Direktor văzînd-o că-şi astupă urechile în loc să apuce puşca.
— Monica, mă supăr, interveni Olguţa. Eu aştept. Dojana Olguţei o hotărî. Luă puşca, stîngace — aşa
cum fumează femeile care nu ştiu — şi trase la noroc. O broască întoarsă pe burtă deveni nufăr alb.
•— LTn leu pentru Monica... Ia să te văd, Olguţa.
Broasca Olguţei făcu un salt deznădăjduit şi căzu pe apă, arătînd cerului, cu lăbuţa, inima rănită.
Aii alerga de-a lungul malului, hămăind. Un pocnet îl alunga înainte, altul îl întorcea îndărăt, mai mînios, mai buimac. Părea că se luptă cu ţînţarii: el prea mare, ei prea mici.
— Pauză. Să facem bilanţul. Monica are doi lei; Dănuţ cinci; Olguţa opt... E rîndul tău, Dănuţ.
■—Ssst! Herr Direktor! Fiţa.
Pe iazul vînăt de înserarea cerului se făcuse linişte. Numai păpurişul din fund suspina uscat.
— Olguţa, trage tu; eu nu mai văd, şopti Dănuţ, lepă-dîndu-se de puşcă.
Olguţa i-o luă din mînă fără să-1 asculte. Obrajii îi ardeau ca atunci cînd intrase în odaia Fiţei Elencu pentru răfuială. De astă dată, broaştele amuţiseră ca să răsune singur glasul celei de pe salcie.
De unde răsuna?... De-acolo sau de-aiurea?... în tăcerea topită şi-n umbra clipei vinete, suiau cirezile negre din fundul pămîntului, mînate de un hohot de rîs hurducat, înăbuşit şi gros.
— Aii, vin aici! Ţine-1 de gît.
Dănuţ ascultă porunca epică. Olguţa se lăsă într-un genunchi, îşi sprijini cotul de genunchiul celălalt, şi ochi, şi ochi, pînă cînd ţelul se încrusta în burta albă ca un ciob de lună. Din inima Olguţei şi din puşca împietrită glonţul ţîşni... şi nimeri. Labele Fiţei izbucniră în sus, tragice, ca braţele unui blestem. îmbrîncit de glonţul care-1 găurise, trupul se prăvăli în apă...
Răsăreau stelele pe cerul creştin.
— Bravo, Olguţa! Asta-i lovitură de maestru. Meriţi o puşcă de vînătoare.
— Olguţa, îţi dau ţie puşca mea, sări Dănuţ, cuprins de entuziasmul darnic al marilor evenimente.
— Merci, păstreaz-o. Eu am să am puşcă de vînătoare.
— Olguţa, am cîştigat pariul. Adică tu l-ai cîştigat. Un cataif cu frişca de la mama şi un flacon de parfum de la mine.
— Herr Direktor, nu se putea să scape. Trebuia s-o ucid.
— De ce, măi drace?
— Aşa... Fiindcă-mi era frică de ea, răspunse tare Olguţa, ca s-o audă şi Olguţele din trecut.
Acesta fu epitaful celor două Fiţe.
*
Muzical, visul unei nopţi de vară suna pe hotarul toamnei. Fluiere şi flaute, cimpoaie, cobze şi vioare, tălăngi, viole si violoncelul monocord al buhaiului de baltă cîntau
218
219
din trei zări întunecate — albastru, pentru paloarea de argint a unei zări. Nu răsărise luna pe acolo; de mult trecuse soarele. în naltul luminiş, o stea tremura ca prinsă în pînze de păianjen.
Dănuţ, cu puşca aplecată în jos, deschidea alaiul. Lătratul lui Aii crăinicea victorii.
...împăratul se întorcea singur de la luptă. Ostile îl aşteptau mai încolo, ca o pădure gata să-nflorească sau să piară subt secure... Bietul împărat! Numai el îşi primejduise viaţa pentru ostaşii lui şi pentru liniştea împărăţiei. Ce împărat de treabă! Ce împărat viteaz! Bravo lui!
— Moşu Puiu, unde eşti?... Aii! Aii! Hei-hei... înainte     era cimitirul de la marginea satului, îndărăt
iazul cu Fiţa Elencu. Dar moşu Puiu era înaintea iazului. O luă la goană îndărăt, cu puşca.
— Herr Direktor, de ce nu-s eu băiat?
— Aşa a vrut Dumnezeu! —'Ei, Dumnezeu!
Herr Direktor schimbă un zîmbet ateu cu steluţa de sus.
— Sau cocostîrcul.
— Ei, cocostîrcul!
— Cine atunci? întrebă şi se-ntrebă prudent Herr Direktor.
— Mama, Herr Direktor. îţi spun eu.
— Bine. Mama şi tata au vrut, amplifică scrupulos Herr Direktor.
— Nu. Mama singură. —• De ce tocmai mama?
— Ca să mă persecute.
— Ei!
— Ba da. De ce nu 1-a făcut fată pe Buftea?
— Lasă-1 în pace, măi drace! Ce-ţi mai trebuie? Acuma eşti băiat: ai pantaloni.
Olguţa oftă amar.
— Nu-s băiat.
— De ce, Olguţa? Ce mai vrei?
— Nu ştiu!... Da' ştiu eu...
— Şi nu eşti tu mîndră să fii la fel ca mama?
— Asta-i altceva, Herr Direktor. Mamei îi place.
— Si tie?
— Mie nu.
— îţi plac băieţii, Olguţa?
— Mie?? Nu pot să-i sufăr.
— Atunci de ce vrei să fii băiat?
— Eu nu vreau să fiu fată.
— Atunci ce vrei să fii?
— ...Vezi, Herr Direktor! Spun prostii... fiindcă-s fată.
— Da' tu, Monica? o întrebă Herr Direktor, cîntărindu-i cozile cu palma.
— ...Eu aş vrea să fiu ca tante Alice.
— O iubeşti, Monica?
— Da.
— Şi pe mine?
— Sigur, Herr Direktor, îl încredinţa Olguţa; ea e prietina mea.
Treceau în dreptul stogurilor de fîn rînduite pe cîmpie, ca nişte falnici cozonaci abia scoşi din cuptorul verii.
—' Monica, aşa-i c-ai obosit? o întrebă poruncitor Olguţa, încetinind pasul.
— Puţin!
— Da' tu, Herr Direktor!
— Ajungem îndată.
— Dragă Herr Direktor, mai avem... şi te-aş ruga ceva.
— La dispoziţie.
— Da' să-mi promiţi că faci.
— Depinde.
— Spune că da, Herr Direktor.
— Spune tu ce vrei.
— Spun, dacă promiţi.
— Spune.
— Vra să zică mi-ai promis?
— Să zicem!
— Hai să ne odihnim, Herr Direktor. Uite, Monica nu mai poate.
— Şi mama ce-are să spuie?
— Are să ne-aştepte.
— Cu biciuşca!
— Ba cu mîncare bună şi caldă fiindcă noi am cîştigat pariul.
— Aşa să-i spui!
— Sigur. Eu am să-i spun.
220
221
— Să ne aşezăm... Da' unde-i Dănuţ?... Dănuţ... Dănuţ! Kami-Mura, stop!
U-uuu... tra-raa... oo-ooop, hăuli ecoul dezmăţat.
— Moşu Puiu, mă duc eu să-1 aduc, se oferi Monica, spăimîntată de singurătatea lui Dănuţ.
— N-are să-ţi fie frică?
— Nuu, minţiră buzele Monicăi, dezminţite de obraji. Cu dinţii şi pumnii strînşi, Monica o luă la goană, orbită
de întuneric. Pe măsură ce se îndepărta mai tare de cei rămaşi pe loc, alerga mai iute. Şi spaima, ca un greier negru şi strident, ţipa-n tăcerea ei: Dănuţ, Dănuţ, Dănuţ...
Inimile celor doi fugari, lovindu-se una de alta pe neaşteptate, căzură-n jos, de fier, şi zvîcniră în sus, istovitor de elastic.
Cu picioarele cosite, Monica se opri în drum, închise ochii şi ţipă, gîfîind: „Dănuţ, ajutor"...
Lui Dănuţ, în sprinteneala fugii, îi căzuse puşca din mîni în dreptul Monicăi. Ţipătul Monicăi îl opri.' Se întoarse îndărăt, ridică puşca şi, încruntat, se porni asupra Monicăi.
— De ce m-ai strigat?
Ţinea puşca de ţeava, cu patul proptit în pămînt — calm. în schimb, vorbele-i erau anemiate ca aripele fluturilor strînse în degete brutale.
Monica, mută, îl apucă de mînă, sorbind adînc răcoarea serii.
— Lasă-mă. Nu vezi că ţin puşca?
— Tu eşti, Dănuţ?
— Eu, sigur, se făli glasul învîrtoşat. Nu vezi? Ce cauţi aici?
— M-a trimes moşu Puiu să te chem înapoi.
— Şi de ce fugeai?
— Mi-era frică, Dănut.
— Aha!
— Te rog să nu mă spui Olguţei. Ea se supără.
— Şi eu mă supăr !
— Nu te supăra, Dănuţ. Eu îs fricoasă.
— Ştiam eu !
— Cu tine nu mi-i frică.
— Hee ! Cred !
— Tu eşti băiat; eşti curajos.
— Şi ce vrei?
— Să mergem înapoi.
— Şi dacă nu vreau?
— Atunci mergem acasă. Da' parcaşi tu veneai înapoi...
— Mă plimbam.
— Eu merg cu tine, Dănuţ, unde vrei.
— Ştii tu ce-i acolo? o întrebă Dănuţ, arâtînd cu ţeava puştii.
— Satul.
— Nu. Ci-mi-ti-rul, vorbi tare Dănuţ, estompînd treptat silabele fioroase.
— Vai, Dănuţ !
— Ţi-i frică?
— Cu tine, nu.
Dănuţ îşi stăpîni un oftat de uşurare.
— ...Bine. Hai cu mine înapoi.
— Lasă-mă să te ţin de mînă, Dănuţ...
Două mîni se încleştară, încuiate în apropierea cimitirului. Porniră. Paşii lui Dănuţ creşteau. Din nou goana clocotea în el.
— Dănuţ, nu vrei să mergem mai încet?
— N-ai decît să rămîi singură.
— Nu, Dănuţ... eu cu tine vreau... da' ţiu mai pot. Hai mai încet, Dănuţ...
— Dacă-ţi place! Eu mă grăbesc.
— De ce, Dănuţ? Moşu Puiu ne aşteaptă.
— Aîî! Am spus o dată !
...în drum, o vrăjitoare aţinuse calea împăratului. Cu mînile — fiindcă isprăvise gloanţele — împăratul se luase la trîntă cu ea. în ajutorul vrăjitoarei săriseră din cimitir toate duhurile rele. Dar minele împăratului erau de fier, ca şi curajul său. Puşca într-o mînă, mîna vrăjitoarei în cealaltă — şi la drum'. împăratul se ducea să înece vrăjitoarea în sîngele balaurului răpus... Halal de-aşa împărat!...
Din marele belşug ceresc, cădeau steluţe, stele şi luceferi prin noapte şi prin veacuri.
— Ce stai?
Dănuţ întoarse capul îndărăt. Monica privea cerul cu ochii măriţi, ca şi cum ar fi văzut zborul unui înger. Apoi, cu aceiaşi ochi, îl privi pe Dănuţ.
222
223
— Vai, Dănuţ, ce frumos e!
Aşa se dezvălui sufletului Monicăi, întăia noapte lirică a lunii...
— Unde-s? se răsti Dănuţ dînd drumul mînii de prisos de acum înainte.
— Crede-mă c-aici i-am lăsat! se apără Monica, îndoin-du-şi degetele înţepenite de strînsoarea viteazului împărat.
în locul vînătorilor de broaşte — ca într-o vrajă — un moş decorativ cocea păpuşoi la un foc aromat de vreascuri şi coceni.
La auzul vorbelor,moşul se aplecă şi întoarse un păpuşoi rumenit: pe stogurile de fîn şi pe cîmpie, şi poate şi pe cer, o umbră mitologică răsuci gîtul unui balaur cu limbile vîlvoi.
— Moşule.
— N-auzi, moşule?
Autoritar, Dănuţ bătu cu patul puştii în pămînt.
— Hei! Moşule ! Eu îs de la curte !... N-auzi?
Moşul se întoarse clipind. Cu ochii micşoraţi şi troieniţi de sprincenele albe, îl privi pe Dănuţ cum priveşti o rîn-dunică pierdută în cer sau o gîză prizărită printre ierburi.
— Ha?
— Poate că n-aude, săracu! interveni Monica. Vorbeşte mai tare, Dănuţ.
— Tu să taci! Mo-şu-le, urlă Dănuţ, roşu la faţă, n-auzi odată?
— Aud?
— N-ai văzut un domn şi-o domnişoară? răcni Dănuţ ca pentru cineva din lună.
Moşul trase cu ochiul la carul cu boi oprit în drum, trase cu ochiul şi la faţa lui Dănuţ, posomorită cu toată veselia flăcărilor, şi-şi căută de treabă mai departe. Un alt păpuşoi fu tolănit pe cealaltă coastă de-o mînă deprinsă cu focul.
— Ei comedia dracului! oftă din greu Dănuţ.
Dacă şi surîsul ar fi să aibă umbră, al moşneagului ar fi acoperit cîteva fălci, de mare şi bun ce era.
— Moşule-moşule, n-auzi?
— N-am văzut ni'ca ! Ei!
— Eşti sigur?
— Ţi-ai bătut joc de mine! se întoarse Dănuţ către Monica.
— Crede-mă că nu, Dănuţ! Aici erau...
— Da' nu-s! bătu el din picior.
— Poate că-s mai încolo.
— Du-te şi-i caută.
— Parcă ţi-ar fi nevastă, boierule!... Aşa-i ghini!... Mai staţi oleacă la foc. Ia luaţi cîte-un păpuşoi.
— Eu mă duc să-i caut, suspină Monica. A!... Dănuţ îi întoarse spatele.
Olguţa răsărise din car, pe jumătate în bătaia flăcărilor, făcînd semn Monicăi să tacă şi să vie. înălţată de braţele lui Herr Direktor, Monica se trezi în fîn gîdilitor şi parfumat ca un îndemn la rîs —cu stelele deasupra şi şoaptele Olguţei la ureche.
— Olguţa, să-1 chem şi pe Dănuţ.
— Lasă-1 să te aştepte!
— Să stea singur?
— Sigur. Aşa a vrut!
Olguţa înjumătăţi păpuşoiul adus de Monica, suflînd în palme. Se înfruptară toţi trei.
— Herr Direktor, ai băgat de seamă? Cînd mănînci păpuşoi parcă paşti!
— Merci!
— Să-ţi mai dau?
— Reste! îmi stric pofta de mîncare.
Culcat pe spate, Herr Direktor privea cerul prin monoclu. Calea-laptelui adia pînă-n zare, ca vîntul într-un lan astral de rochiţa rîndunelii.
„Un taraf de lăutari... şi celelalte" dori tainic Herr Direktor, oftînd.
— Olguţa, trebuie să pornim spre casă.
— Iaca pornesc.
— Cheamă-1 pe moşneag.
— Parcă eu nu ştiu să mîn ! Hăis, boală! îndemnă ea boii cu glas prefăcut.
— Iacă, mă cheamă nepotu-meu. Stai, măi copchile măi! Nu porni.
224
225
Moşneagul se porni de lîngă foc. păturind în pănuşi păpuşoii copţi.
— Apoi te las cu bine, boierule.
— Moşule, mă laşi aici?
— Păi cum?
— Moşule.
— Moşule, n-auzi? Vin şi eu.
— Aşteaptă-ţi copchiliţa^ boierule. N-o lăsa, c-o mînîncâ lupchii.
— Hăis!
Scîrţ-scîrţ, scîrţ-scîrţ...
— Lupii? murmură Dănuţ îngîndurat, strîngîndu-se lîngă foc.
Scîrţ-scîrţ, scîrţ-scîrţ... Parcă-i făcea în ciudă!
Cu pas împărătesc, legănîndu-şi coarnele prin stele, boii trăgeau; carul scîrţîia. Moşneagul,' lîngă boi. Şi numai Dănuţ lîngă foc.
— Monica ! Unde eşti, Monica?
— Aici-s, Dănuţ.
— Kami-Mura!
— Buftea, hoo!
— Uf!
...Din car, Dănuţ dădu un binemeritat concediu bravului împărat.
— Uite luna!
— Luna-i?
— Luna. Samănă cu tine, Buftea, cînd ai oreillons! Răsărise colorată ca un abţibild, fără gură şi sprincene
lineare, luna care-o văd copiii mici prin somn, strîmbîndu-se elastic: serioasă, veselă sau tristă.
Olguţa o vedea ilară şi-i venea să-i scoată limba.
— Nu seamănă cu Dănuţ, Olguţa ! protestă Monica după o scrupuloasă examinare.
— Da' cu cine seamănă? Cu tine?
— C-un nătărău de bostan ! glumi Herr Direktor.
— Buftea, spune şi tu cu ce seamănă. C-un glob de aur?
— Lasă-mă-n pace !
— Fii politicos! Ai noroc că-s bine dispusă.
Dănuţ nu se gîndea la lună. Constatase din auzite prezenţa ei şi o găsise în turbinca lui Ivan, fără s-o privească pe cer.
Lui Dănuţ îi era foame. Luna din turbinca lui Ivan, cu faţa ei de iipovan gras, era stăpîna unei băcănii mai mare decît a lui Ermacov de la Iaşi. Dănuţ o vedea punînd în vastul coş de hîrtie cutii cu sardele; tăind patace roşcate de salam; deschizînd cutii cu măsline marinate; întin-zînd, spregustare, cu vîrfulcuţitului, o aşchie grasă de caşcaval de Penteleu; desfăcînd un hîrzob de păstrăvi afumaţi...
— Herr Direktor, mie mi-i antipatică luna.
— De ce?
— De la Slănic, Herr Direktor.
— Ce ţi-a făcut la Slănic?
— Trebuia să ne plimbăm pe lună. Pe atuncea eram eu mică.
— Şi-acum eşti mare?
— Nu. Da' atunci eram mai mică... Eu mergeam de mînă cu Buftea, înainte. Şi-n urma noastră veneau nişte domnişoare care se sărutau cu domnii...
— I-auzi!
— Da, Herr Direktor. Eu vedeam umbrele lor... De ce se sărutau, Herr Direktor?
— Se jucau, Olguţa.
— Asta-i joacă!?
— Joacă de oameni mari!
— Mai rău decît copiii, Herr Direktor! Eu n-am să mă joc aşa niciodată. Herr Direktor, spune-mi drept dacăţi-ar veni ţie să te săruţi pe gură cu o cucoană care nu ţi-i rudă?
— Aaa! Mai ales! Sigur oă nu, oftă Herr Direktor.
— Sigur. Asta-i greţos. Uite, Monica-i prietena mea. Spune tu, Monica, mă spăl eu pe dinţi cu periuţa ta?
— Nu. Tu ai periuţa ta.
— Vezi, Herr Direktor! Ei, îţi spun pe onoarea mea că domnişoarele celea se sărutau pe gură cu domnii de-acolo!
—- Vai de mine !
— Crede-mă, Herr Direktor. De asta eu nu le lăsam să mă sărute pe obraz... Şi eu am băgat de seamă că ziua nu făceau aşa. Numai cînd era lună.
—- Vra să zică, nu eşti bine cu luna?
— Nu, Herr Direktor'. Cînd o văd îmi vine ciudă.
226
227
— Vin să te pup, Olguţa.
— Pupă-mă.
— Nu te superi?
— Nu. Tu eşti rudă cu mine... Şi tu nu faci ca domnişoarele de la Slănic.
— Ferească Dumnezeu!
La intrarea în sat, un tunel gălbui găuri noaptea.
—• Ne-am fript, copii! Au trimes după noi, zîmbi Herr Direktor recunoscînd farul de la automobil şi presimţind ce adăpostea.
— Iar Anica! se supără Olguţa... Moşule, ia vin să grăim oleacă.
— Să grăim!
Moşul rămase în urma boilor, ştergîndu-şi musteaţa.
— Moşule, să spui că nu ne-ai văzut. Are să te-ntrebe o ţigancă — glasul Olguţei scăzu — care umblă cu un neamţ: ştii, neamţu cu căruţa dracului.
— Lasă, că le-arăt eu! Neam spurcat! mormăi moşul trecînd lîngă boi.
Herr Kulek se apropia, cu braţul încolăcit pe mijlocul Anicăi. Ţinea farul în mîna ridicată, ca pe o halbă.
—-N-ai văzut pe boieri, moşule? întrebă distrat Anica.
•—• Hm! Ai să te-afuriseşti, fa! Chei din faţa mea! Hii, boală!
Hohote de surdă veselie porniră din fînul carului, acoperite de rîsul greierilor şi-al cosaşilor.
Spiritual, Herr Kulek lumină luna cu farul şi trecu mai departe, vorbind Anicăi ca unei surdomute de acelaşi neam.
— Borşul, Profiro, strigă domnul Deleanu din cerdac, zvîrlind ţigara.
— Borşul, Profiro ! intona corul din car prin zarva cînilor din curte şi din sat.
Cu lampa într-o mînă şi cu lingura de salată în cealaltă, doamna Deleanu îi aştepta pe scări, severă, ca o alegorie a Justiţiei casnice pentru acei care întîrzie la mese.
— Poftim ! Car cu boi vă mai lipsea ! Domnule automobilist, acum se vine la masă, şi aşa?
— Păziţi, c-o arunc pe Fiţa !
228
— Aii!
Doamna Deleanu se ghemui, ferindu-se. Mănuşile lui Herr Direktor purtaseră o clipă groaznica poreclă'. După mănuşi sări din car Aii, gudurîndu-se frenetic.
— Am cîştigat pariul, întreabă-i! ţipă Olguţa avîntîn-du-se din car pe-a doua treaptă în braţele domnului Deleanu.
— Adevărat?
— Veşnica ei pomenire ! intona Herr Direktor.
—■ Uf! Slava ţie, Doamne! răsuflă doamna Deleanu. Parcă am avut o presimţire: cataifu-i gata. —■ Ura pentru cataif!
—■ Dar n-am să vi-1 dau fiindcă vă faceţi de cap.
—-Patapum, bum... Dă-ni-1 de sufletul lui Patapum, mamă dragă, se jelui Olguţa arătînd moartea declamatorie a basetului.
— Ce-avem la masă? năvăli Dănuţ scuturîndu-se ca un căţelandru scos din apă.
— Buna sara, tante Alice... Olguţa a împuşcat broasca.
— Daa? Buna sara, Monica. Hopa ! Ţi-i foame?
— Grozav, tante Alice ! —■ Bravo !
Cu fîn zburlit în părul blond şi cu obrajii rumeniţi, Monica clipea, luminoasă în lumina lămpii.
— Da' unde-i Anica? N-aţi întîlnit-o?
—- Caută luna! mormăi Olguţa, mestecînd un colţ de pîne.
— De miere ! adăugă Herr Direktor, scuturîndu-se de fîn. -— Grigore! Nu-ţi dau cataif.
— Are Kulek şi pentru mine !
Paşii Profirii duduiră. Aducea castronul cu borş.
-— Poftă mare, boierilor! le dori moşul plecîndu-se.
— Asemenea, moşule.
— Hii, boală... Nie, potaie!
Boii porniră visători prin ocara cînilor.
Aburii borşului pictară nostalgii pe feţele înfometaţilor.
în tăcerea deplină, vorbiră numai lingurile, greierii şi ochii cînilor.
i
!
PARTEA DOUA
1
„MEDIUL MOLDOVENESC
Ca dintr-un cantalup ţinut la gheaţă, delaolaltă cu lumina soarelui, intra răcoarea prin ferestrele deschise: venise toamna.
Coşuleţul cu struguri din mijlocul mesei, împodobit cu frunze bahice, lumina.
Struguri de culoarea dimineţelor blonde şi-a celor verzui; de culoarea amiezelor bălane; de culoarea amurgurilor profirii ; de culoarea miezului de noapte vînăt de duhuri necurate; de culoarea nopţilor albastre iluminate de somnul lunii, se îngrămădeau redeşteptînd icoana zilelor şi nopţilor trecute.
Dănuţ mînca poama, iute şi plural. în farfuria lui sîmburi şi coji nu existau : numai scheletele verzi ale ciorchinelor înlăcrimate. Olguţa arunca cojiţele vehement, ca nişte insulte, farfuriei, preocupată de mişcare mai mult decît de gust. Monica desprindea boaba, o dezbrăca de cojiţă între buze şi, pe cînd gura alegea sîmburii de miezul apos, degetele aşezau cojiţa în farfurie, meditativ, ca pentru un joc de şah: se apropia sfîrşitul vacanţei.
— Dănuţ, spală poama; de cîte ori ţi-am spus! Dănuţ muie strugurii în apă...
—- Să ştii c-ai să capeţi apendicită ! De ce înghiţi sîmburii? „De-ar da Dumnezeu", dori Dănuţ în sinea lui, înghiţind înainte: se apropia şcoala.
— Un chibrit, ceru doamna Deleanu, turnînd apă clocotită în ibricul de cafea.
Herr Direktor alese un chibrit din cutiuţă.
233
— Dă-mi cutia, omule. Doar nu-ţi cer luna!
— Imposibil! Cutiile de chibrituri dispar.
— Bine. Revanşa mi-o iau la caimac.
— Poftim cutia... numai să fie cafeaua blănită.
— De ce-or fi dispărînd cutiile de chibrituri? întrebă domnul Deleanu, aprinzîndu-şi ţigara şi punînd cutia în buzunar maşinal.
— Fiindcă toţi furăm cutiile de chibrituri ale celorlalţi! Dă-mi înapoi cutia.
— Ce cutie?
— A mea.
— De unde! A mea e. Am scos-o din buzunar. Poftim: o singură cutie... Ei! drăcie!
Două cutii ieşiră din buzunar.
— Ai dreptate! Mare minune cu chibriturile! Se vede că au un element penal în compoziţia lor.
— Focul, nu chibriturile.
— De la Prometeu cetire?
— Te cred.
— Bravo, Grigore ! Voi propune, cînd se va face revizuirea codului penal, o nouă infracţiune: delictul prometeian... Aş face-o numai ca să văd capul mai multor colegi de dincolo. „Ce-i aia?" „Cine-i ăla?"
— Cine-i ăla, papa?
— Un viteaz, Olguţa. A furat focul zeilor şi zeii l-au pedepsit mai rău decît pe hoţi.
— Şi el s-a făcut haiduc?
— Nu. A murit.
— Şi cine 1-a răzbunat?
— Literatura, zîmbi doamna Deleanu.
Olguţa tăcu, încruntată. Anumite discuţii, însoţite de zîmbete, o supărau ca o convorbire într-o limbă pe care nu o înţelegea îndeajuns. Şi pe deasupra, şi mai presus de toate, o nemulţumea surîsul lui Dănuţ.
■—■ Ce rîzi?
— Am nimerit o boabă acră.
— Hm! îţi sade bine: de asta te-am întrebat. Parcă eşti Patapum. La dulce, plîngi?
Dănuţ făcuse un spirit pe tăcute. Cînd domnul Deleanu explicase Olguţei că hoţul focului fusese pedepsit, Dănuţ gîndise: „S-a fript!" Dacă n-ar fi fost şi Olguţa, Dănuţ ar fi
spus spiritul. Aşa scăpase de Olguţa! îndeobşte Dănuţ erai tăcut pe dinafară şi limbut pe dinăuntru, poate fiindcă înăuntru nu era Olguţa.
în jurul ibricului de cafea hora violetă a flăcărilor se rotea uşoară.
„Fuuu!"
Bolborosind, cafeaua se umflase deodată, clăbucită şi mînioasă ca un curcan de şocolată. Ţinînd ibricul de coadă^ deasupra flăcărilor, doamna Deleanu începu culesul caimacului.
— Nu mai pot! gemu Olguţa, combativă. M-am umflat. Mamă dragă, fă-mi şi mie o cafea.
— Ia mă rog.
— Te rog, mamă !
— Cafeaua nu-i pentru copii.
— De ce?
— Fiindcă enervează.
— Atunci tu de ce bei?
— ...Fiindcă ajută digestia.
— Şi eu n-am digestie?
— Ai şi fără cafea.
— Şi tu ai nervi si fără cafea, mamă dragă, şopti galess Olguţa.
— Olguţa, nu te obrăznici!
— Dacă mi-i poftă de cafea.
— Lasă, că-ţi dă tata din farfurioară un pic... un picu-şor, de poftă, adăugă domnul Deleanu, simţind privirea de Neptun a doamnei Deleanu îndreptată asupra lui din clocotul cafelei.
— Bine că vine şcoala, oftă mama Olguţei. Să am şi eu; puţină vacanţă... Dănuţ, ajunge. Du-te şi te spală pe mîni.
— Merci, tante Alice.
— Să-ţi fie de bine... Olguţa, hai şi tu; plimbă-te pe afară cu Monica. Acuşi trebuie să vă culcaţi.
— Ştiu, oftă Olguţa. Papa, îmi dai cafea? Domnul Deleanu îşi umplu farfurioara.
— Suflă, Olguţa, s-o răcoreşti.
Bruna furtună din farfurioară azvîrli un val şi pe faţa de masă.
— Olguţa ! Azi am pus faţa de masă.
234
2J5
— Mamă dragă, începu Olguţa după ce-şi sorbi cafeaua, de ce spui tu, cînd verşi cafea, că ai să iei bani?
— Fiindcă aşa se spune.
— Atunci de ce te superi cînd vărs eu?
— îţi mulţumesc!
— Pentru puţin, mamă dragă. Merci, papa. Hai, Monica. După ce rămaseră singuri, Herr Direktor începu să rîdă.
— Cine-i profesoara Olguţei?
— O fată excelentă.
— Mult sînge rău trebuie să-i mai facă.
— închipuieşte-ţi că nu! Bineînţeles, lecţiile sînt discuţii, şi raporturile dintre ele, camaradereşti. Olguţa-i oferă ceai sau dulceaţă, şi profesoara, convorbiri instructive... De altfel, Olguţa învaţă uşor şi cu plăcere: singura moştenire simpatică de la'Fiţa Elencu !... Şi sînt convinsă că prietenia cu Monica şi viaţa împreună or s-o mai îmblînzească.
— Păcat ar fi! suspină domnul Deleanu.
— Păcat? ! Gîndeşte-te că-i fată, nu haiduc!
— Da-da. Aşa-i şade bine Olguţei... Să fi fost Dănuţ ca ea...
— „Dănuţ îi mai prostuţ: el samănă cu mama lui." închipuieşte-ţi, Grigore, că această amabilitate mi-a fost servită în'faţă de o prietenă a voastră din copilărie... probabil un flirt.
•— Cine? întrebă rîzînd Herr Direktor. ■— Domnişoara Dobriceanu.
— Mai trăieşte? !
— Dragă, îi de-o vrîstă cu voi!
— Biata Profirită! De la ea nimic nu te poate supăra. E latifundiară inexpropriabilă în împărăţia cerurilor. Avea mare admiraţie pentru Iorgu...
— Numai?
— Mai ştii?!... Tu şi cu Dănuţ nu sînteţi genul ei\ îi plac oamenii limbuţi şi agresivi. Şi ea e un mieluţ. Da-i plac toreadorii!... Săraca!... Iorgule, îţi aduci aminte ce obrăznicii îi spuneai?
— Da... Săraca!
— Dragii mei, începu Herr Direktor, ştergîndu-şi monoclul cu batista, ca pentru o luptă cu ochii — fiindcă a venit vorba de Kami-Mura şi fiindcă a sunat ceasul plecării...
— Deja?
— Dacă nu mă daţi voi afară, mă dă toamna... Şi, cum spuneam, fiindcă se apropie plecarea, aş vrea să limpezim o chestie care mă preocupă serios. Ce intenţii aveţi voi cu privire la Dănuţ?
— Cum? E foarte simplu, răspunse repede doamna Deleanu. îl dăm la liceu.
— Şi?
— Punct.
— Grăbită mai eşti la puncte!
— Nu văd unde vrei s-ajungi?
— îndată... La ce liceu vreţi să-1 daţi?
— La Liceul Internat.
— Intern ?
— Vai, Grigore! Se poate una ca asta? Dănuţ intern?... Extern, fireşte.
— Iorgule, tu n-ai nimic de spus?
— Eu sînt de acord cu Alice. Chestia-i limpede ca apa.
— De loc!... Ce vrîstă are Dănuţ?
— Unsprezece ani; nu ştii?
— Perfect. Vra să zică e băiat. . — Copil.
— Nu-nu. Băiat. Şi nenorocirea e că pentru tine va fi mereu copil.
— E natural. Sînt mama lui. ,
— Foarte frumos şi lăudabil. N-am nimic de spus. Tu esti o mamă admirabilă.
' — Tţ!
— Şi tocmai de asta eşti primejdioasă pentru educaţia unui băiat.
— Vai!
-—Ascultă, Alice, să lăsăm fleacurile. Să vorbim serios. E în joc viitorul singurului tău băiat, singurului urmaş al numelui nostru. Tu ştii bine că-ţi iubesc copiii. Da sau ba?
— Eu copii n-am. M-a ferit Dumnezeu de căsătorie pînă acum, şi de-acum înainte ştiu să mă feresc singur. Aşa că toată afecţiunea mea... şi restul e pentru copiii voştri. Şi singura mea bucurie — alţii ar numi asta ideal; eu îs mai modest — e să-i văd oameni... mai vrednici şi mai întregi decît noi. Şi, slavă Domnului, nici noi nu sîntem de lepădat.
— Şi? se impacientă doamna Deleanu.
236
237
Herr Direktor aprinse o nouă ţigară.
— Vă rog să mă credeţi că tot ce vă spun e gînditşicopt ele mult în căpăţîna asta fără de plete poetice... Vă-ntreb: ce-are să se aleagă din Dănuţ dacă va face liceul aşa cum •vreţi voi?
Doamna Deleanu ridică din umeri.
— Dragul meu, ce s-alege din toţi copiii crescuţi în condiţii bune, subt privegherea părinţilor. Răspunde tu mai precis... dacă poţi.
-— Cred că da. Un ratat.
— Grigore!
— Azi eşti în toane rele, zîmbi domnul Deleanu, cu oarecare îngrijorare totuşi, cala auzul unui gîndde-al său, ocolit şi rostit de un altul.
— Nu glumesc, nici nu cobesc. Vă pot dovedi ceea ce am afirmat cu creionul în mînă, matematic.
— Poftim... ai devenit prooroc !
— Nu, Alice. Degeaba te superi. Sînt convins că Iorgu gîndeşte la fel: spune.
— Dragă Iorgule, tu eşti un om de ispravă: îţi iubeşti copiii, nevasta — hai să zicem — dar eşti un om comod, mol-dovan prin excelenţă. Şi asta spune tot... Ştii, de pildă, că ţi se dărîmă acoperişul casei. în loc să-1 dregi — ceea ce te va scoate pentru cîtva timp din tabieturile tale — eşti în stare să te îmbeţi în fiecare zi ca să uiţi că din clipă-n clipă poate să-ţi cadă în cap. Aşa-i?
— Poate. Numai că, din fericire, acoperişul casei noastre e teafăr.
— Bine. Să lăsăm acoperişul. Nasturul de la pantaloni, din zi în zi mai descusut, nu-1 coşi la loc fiindcă te bizui pe noroc şi ai ferma convingere că norocul se preocupă de nemurirea aţei de care-ţi atîrnă nasturul. Iar în ziua cînd îţi cade, devii pesimist şi faci admirabile stanţe melancoliei celor bătuţi de soartă — fără ca să-ţi coşi alt nasture la loc... Uite Iaşui, laşul nostru, laşul! Un oraş care are poeţi şi n-are primari, fiindcă, bineînţeles, primarii sînt tot moldoveni. Toată activitatea primarilor se reduce la înzestrarea cu ruine din ce în ce mai poetice şi mai melancolice a reveriei poeţilor din ce în ce mai beţivi, mai acri şi mai calici...
Dragii mei, lenea moldovenească începe cu vorba moldovenească şi se încheie cu fapta moldovenească. Voi nu vedeţi că limba noastră e făcută pentru f(mei şi pentru taclagii? Dulce — ce-i drept — şi molatecă, îngrozitor, deprimant de molatecă ! Parcă-i vorbită numai din puf, la gura sobei^ cu jumătate gură, între două cafeluţe cu şerbet, cu ochii cîr-piţi de somn. Limba valahilor e vulgară: recunosc. E brutală: adevărat. Dar e vioaie. Vorbele-s scurte, răstite, ca pentru luptă. Ai impresia că cine le rosteşte are muşchi, şi; muşchi vînjoşi — şi nervi pe deasupra... Şi credeţi-mă că: ce spun spun cu durere, căci mi-e dragă Moldova... Uite,, pînă şi dragostea pentru Moldova e plină de milă, ca pentru un biet bătrîn nevolnic dar venerabil. De altfel, asta eşi expresia consacrată a moldovenilor pentru Iaşi, de pildă:: „Bătrînul nostru oraş! Bietul Iaşi!" Toţi îl deplîng şi toţi revendică mila celorlalţi pentru bătrîna capitală a MoldoveL
Şi spune-mi tu, Iorgule, dacă nu eşti prototipul moldoveanului?
— Aşa-i, măgarule, sîntem fraţi!
— Sîntem fraţi... Da. Numai că moldovenismul meu a primit un altoi salutar...
— Monoclul?
— Dacă aş fi rămas în Moldova, sînt sigur că-1 purtam,, cum se spune, în fundul pantalonilor.
— Exagerezi!
— De loc!... Adu-ţi aminte că printr-a şasea de liceu făceam versuri!
— Şi?
— Arvonisem deja energia la Muntele de pietate.
— Toţi băieţii trec pe-acolo.
— în Moldova mai ales... şi nenorocirea-i că rămîn.
— Ai devenit moldofob?
— Nuu... Dar constat că Moldova-i primejdioasă. Trăsătura ei esenţială, din care decurg toate celelalte, e o anumită lene, elegantă, aristocratică, estetică, cum vrei să-i spui — dar nefastă mai ales. Cine trăieşte în Moldova din. copilărie trebuie să-şi puie vată în urechi, ca şi marinarii lui Ulysse, altfel îi ucid frumoasele sirene...
— Grigore, eu am trăit numai în Moldova, şi trăiesc: hm?
— Şi sînt ferm convins că te întrebi şi tu cum ai ajuns unde eşti.
238
235^
— N-am obiceiul să-mi pun astfel de întrebări... dar poate că ai dreptate.
— Sigur că am. Dacă nu era Alice, tot talentul şi toată inteligenţa ta ţi-ar fi fost un ferment de amărăciune în plus.
Poate exagerez puţin, dar în fond am deplină dreptate. Mediul moldovenesc e primejdios pentru educaţia băieţilor...
Viitorul lui Dănuţ nu trebuie încredinţat norocului moldovenesc .Deocamdată îl aveţi voi, îl avem noi, în mînile noastre.
— De Dănuţ nu mă despart. Asta s-o ştii, se scutură nervos doamna Deleanu.
—-Dragă Alice, mîne-poimîne vine armata. Vrînd-ne-vrînd ţi-1 ia. Nu mai vorbesc de miile de despărţiri dintre părinţi şi copii — dintre mame şi băieţi, mai ales — inerente vieţii. Or să-nceapă femeile, chefurile etc. ...inevitabile. Ce-ai să te faci? Ai să-1 legi? Nu. Ai să plîngi... Or, şi pentru tine — şi mai ales pentru el — e bine ca despărţirile să fie fără lacrimi, bărbăteşti. Şi-i iarăşi foarte bine ca nenumăratele ispite ale adolescenţei şi-ale tinereţei să-1 găsească bărbat călit în viaţă — nu poet ancorat în fustele mamei...
Şi să ştii, Alice — ţi-o spune o experienţă — adevărată dragoste pentru mamele lor au numai copiii crescuţi în viaţă, nu cei crescuţi în etacul mamei. Odraslele din etacul mamei ştiu să-i canonească bătrîneţele cu nenorocirile lor futile. Ceilalţi ştiu să preţuiască şi delicateţa şi jertfele secrete ale celei care i-a crescut, fiindcă la tot pasul s-au lovit de viaţa care, cum ştii, nu-şi pierde vremea cu solicitudini şi amabilităţi materne...
— Grigore dragă, se rugă doamna Deleanu, da' eu nu-1 răsfăţ pe Dănuţ. Spune tu: nu-s eu destul de severă cu el? Poate mai severă decît cu Olguţa...
— Alice, genul acesta de severităţi nu contează. îndărătul mamei severe e tot mama. Copilul ştie sau simte aceasta. Ajunge atîta: răsfăţul e gata.
Severitatea care'vine de la un străin e tonică... Evident, nu vorbesc de monstruoasele prigoniri care ucid sufletele. Slavă Domnului, sîntem în măsură să-1 ferim pe Dănuţ. Vorbesc de severitatea, de asprimea pe care copilul trebuie s-o întîlnească de mic, fiindcă numai aceea îi dă muşchi şi individualitate combativă.
Să admit, ipotetic, că severitatea educaţiei de pînă acuma e fără cusur... Să întoarcem pagina.
Să-1 privim pe Dănuţ în liceu — în liceu la Iaşi, bineînţeles. Ia închipuie-ţi că într-o zi Dănuţ vine acasă cu capul spart, fiindcă s-a bătut sau s-a jucat cu alţi băieţi... Ei! vezi! Ai tresărit! Atunci te vei alarma, vei exagera, vei plînge, îl vei compătimi... Şi Dănuţ va simţi nevoia să aibă cîte o soră de caritate pentru fiecare durere sau necaz... Or, în viaţă şi-n război surorile de caritate nu-s obligatorii, si chiar dacă ar fi, sînt rare...
Sau altceva. O notă proastă, de pildă. Dănuţ te va convinge — cu lacrimi, la nevoie — că-i persecutat. Tu-1 vei crede fiindcă eşti sensibila lui mamă, şi fiindcă, pe de altă parte, belferii care sînt oameni din viaţă — cu tot ce implică aceasta — nu sînt la fel cu mamele şi nici nu pot fi mamă a treizeci-patruzeci de copii străini... Consecinţa: în loc să născocească el singur mijlocul de-a birui reaua-vo-inţă, neatenţia sau severitatea dascălului, va obţine o intervenţie la director, prin părinţi... Ei! asta topeşte bărbăţia...
Şi ascultaţi-mă, condiţiile de viaţă devin tot mai grele. Răscoala ţărănească e un semn.Vor începe alte răscoale, alte turburări — mai curînd sau mai tîrziu. Civilizaţia a început să pătrundă în ţara noastră, luînd aspecte comice de operetă, dar va isprăvi prin a pătrunde adine, efectiv, şi atunci va lua aspecte tragice. Se vor revizui valorile sociale, se vor dărîma aşezămintele barbare şi poetice, şi marile energii ale muncii vor copleşi tirania trîndăviei stăpînilor de ieri. Vom avea, în sfîrşit, mai mulţi medici şi mai puţini popi, mai multe spitale şi şcoli — şi vor năvăli în viaţa socială oameni care vor tîrî civilizaţia cu ei, vulgari, dar energici, brutali, dar puternici.
Ş-atuncea, dragii mei, a fi nepotul lui conu Costache Dumşa nu va mai însemna nimic, decît poate în rarele saloane cu mobile mîncate de molii şi boieri scăpătaţi. Atunci nu te va mai întreba nimeni: „Cine-a fost tată-tău?" Paşaportul ereditar pentru saloanele aristocratice şi pentru viaţa socială de azi va fi un arhaism perimat... Ferice însă de acel care, puternic prin el, va şti să-şi arunce numele cu iz de cronici nespălaţilor pe care i-a biruit cu pumnii lui, ca o impertinenţă. Aşa da! Acela va fi stăpînul celorlalţi, ca şi strămoşii lui, dar altfel...
240
241
— Grigore, tu uiţi că Dănuţ va fi bogat...
— Nu uit de loc... Averea moştenită e socotită ca o fericire căzută din cer de poeţi, dar de oameni teferi, nu. A ! nu spun că sărăcia lucie e o fericire ! Această pretenţie o las religiei cu popi graşi! Dar tot atît de mare primejdie ca şi calicia e averea de-a gata pentru sufletul copiilor.
Dragă Alice, bietu tatu-meu era un om care se ridicase numai prin puterile lui... N-ai teamă! Nu-s demagog, nici nu fac politică, nici nu-s snob de-a-ndoaselea! Vreau să-ţi spun atît: tata a avut experienţa vieţii. Ei bine, ştii ce ne spunea el cînd eram mai mari? „Măi băieţi, sănătoşi sînteţi, cap aveţi: iacătă averea pe care v-o las. Dacă-ţi şti să fiţi oameni, îţi lăsa nepoţilor mei mai mult decît vă las eu vouă — •dar cît v-am lăsat v-ajunge." Iată, Alice, singura avere cu adevărat mănoasă. Cealaltă — cînd e şi moştenită pe <ieasupra—e bună pentru bacara, pentru şampanie... şi mai tîrziu pentru doctori.
„Dănuţ va fi bogat": te cred! Foarte bine! Numai că în clipa cînd îşi va mînui singur averea, să fie atît de întreg, atît de călit, încît să aibă mîndria că el singur ar fi fost în stare s-o adune aşa cum au făcut şi părinţii săi — şi s-o pre-ţuiască mai degrabă ca o dovadă şi ca o amintire a vredniciei înaintaşilor săi —■ nu să-şi măsoare nemernicia şi slăbiciunea în faţa ei.
Şi pentru asta trebuie să-1 facem om înainte de a fi om bogat.
— Să-1 trimit în Germania? vorbi rar, cu temere şi sfială, doamna Deleanu.
— Nici nu m-am gîndit la aşa ceva !
Doamna Deleanu respiră, înseninîndu-se. Herr Direktor îşi stăpîni un zîmbet cu o încruntare. Lăsînd ţigările, îşi pregăti o havană. Herr Direktor fuma havane numai după mesele lungi, cu lăutari şi alte muzici, şi după discuţiile lungi pe care le vedea isprăvindu-se cu izbîndă.
O aprinse.
— Dragii mei, în această privinţă credinţa mea e alta decît aceea a parveniţilor, ciocoilor şi chiar a multor boieri autentici care-şi trimit odraslele prin străinătăţi, de îndată ce le-au înţărcat, ca să înveţe limbi străine. E o eroare cu grave urmări, dintre care cea mai de căpetenie e înstrăinarea •de limba naţională.
copilăria fiecărui om, în concepţia mea, trebuie să fie etnică. Fiecare om trebuie să ştie să înjure în limba lui
— fără dicţionar — trebuie să poată rîde, plînge şi iubi la fel. Cînd n-ai amintiri din copilărie, în limba ta naţională, ci într-o limbă învăţată cu dascăli, vei fi o corcitură lamentabilă, cum avem atîtea. Ori, studiile în străinătate nu urmăresc, şi nu trebuie să urmărească, înstrăinarea, ci altoiul fertil al unei civilizaţii superioare, pe un suflet format din punct de vedere etnic, tocmai în clipa cînd mai e permeabil.
Cît despre Germania!... Voi credeţi că vreau să-mi trimit toate neamurile în Germania fiindcă acolo mi-am făcut eu studiile? Eroare, dragii mei... Mai întîi, Germania n-a fost pentru mine o vocaţiune, cum e, de pildă, Parisul, pentru atîtea secături. Ferească Dumnezeu! M-am dus în Germania să învăţ în condiţii practice ca nicăieri aiurea
— după cît ştiu eu —■ specialitatea mea: ingineria. Asta nu înseamnă că socot Germania indispensabilă unei bune educaţii ! Germania e o ţară cu multe calităţi sociale şi cu multe cusururi vădite pentru sugacii Lupoaicei. Mie mi-a folosit, fără ca să mă robească. Dar asta-i altceva !... Sînt în măsură să preţuiesc şi alte educaţii decît cea germană. De altfel, pentru un om întreg e bună orişice civilizaţie adevărată. Contactul cu mai multe chiar nu-i strică. Dimpotrivă, deschide cîteva ferestre adevărate în încăperea cu ferestre pictate care e mintea noastră de cele mai de multe ori. De asta om vorbi mai tîrziu. Deocamdată-i vorba să-1 formăm pe Kami-Mura.
— Şi?
— Simplu. îndepărtarea de etacul moldovenesc al excelentei sale mame.
— Grigore, vorbeşti serios? întrebă domnul Deleanu.
— Dragă Iorgule, tu te uiţi prea mult la monoclul meu. Uite: îl scot.
— Grigore, dreptate ai, nu zic ba. Dar îţi mărturisesc franc: dorinţa mea e să-mi văd copiii crescînd la un loc, subt ochii mei, aşa cum am crescut şi noi subt ochii părinţilor noştri... De rest... vom vedea...
— Sau, mai exact, nu te supară, Iorgule, cît despre rest, cum o vrea Dumnezeu! Dumnezeu... şi lotul cel mare la loteria statului.
.242
243
— în definitiv, eu nu m-amestec! Am spus numai care-i dorinţa mea... Să hotărască Alice... Piedică pentru viitorul copiilor mei nu vreau să fiu... chiar dacă mi-aş călca pe inimă.
Rămasă singură pe cîmpul de luptă, doamna Deleanu îşi muşcă buzele strîngîndu-şi batista în mînă.
— ...? o privi Herr Direktor prin monoclul din nou pus.
— Grigore, vorbeşte precis, fără ocol. Ce propui?
— Slavă Domnului!... Pe Dănuţ mi-1 daţi mie... Staţi, nu vă alarmaţi! Pe Dănuţ îl daţi pe mîna mea.
— Precis, nu aşa.
— Precis: îl dau intern la o şcoală din Bucureşti, la care, vom vcdea. Vorbesc principial...Şcoala luterană, de pildă. Asta la început, provizor. L-aş da acolo numai din pricina sporturilor. La nemţi sportul e obligator. Şi mediul e destul de românesc... Unde mai pui că în contact cu nemţişorii Dănuţ va deveni patriot din clanul românilor de-acolo: tot teatrul social în mic, plus sporturile. Ce ai de zis?
— Vorbim în principiu. Mai departe?
— Bun... Vacanţele le petrece la Bucureşti — sau aiurea — în tovărăşia mea. în tot cazul nu acasă.
— Cum??
— Stai, Alice. Nu-s atît de negru ! Vorbesc de vacanţa de Paşti şi de Crăciun; cea mare, evident, o petrece cu voi, la Medeleni — ca să facă o dată pe an inhalaţii de moldovenism în familie.
— Grigore, e inuman!
— Dragă Alice, şpriţurile sînt bune şi-şi au rostul lor numai în pahar... în astfel de ocazii, ori vin, ori apă. îl vrei bărbat? Dă-mi răgaz să ţi-1 fac. Dă-mi-1 mie cît îl dai şi învăţăturii; un an şcolar, cu vacanţele cele mici... şi nu vei regreta !
— Grigore dragă, să nu-1 văd un an întreg?
— N-ai decît să vii cînd nu mai poţi, împreună cu Iorgu—■ el are destule procese la Casaţie •—şi să-1 vezi... în vorbitor însă.
— Şi cine are să se îngrijească de el? Cine-are să-1 îmbrace? să-1 cîrpească?
■—Eee! Asta-i!... Cine are să-i şteargă nasul! Cine-are să-i potrivească pălăria ! De ce nu-1 însori, Alice?... Nu-nu, n-ai nici o grijă ! îngrijesc eu de el, cît trebuie şi cum trebuie.
— ...Grigore, şi casa noastră?... Rămîne goală...
— Da' Olguţa? Face cît cinci! Da' Monica? Un copil delicios; tocmai ce-ţi trebuie ţie: delicată, cuminte, frumoasă... Şi vei avea mîndria să-ţi iei, cu Olguţa şi cu Monica, o îndoită revanşă — regională şi femeiască — asupra bărbaţilor de felul meu şi asupra muntenilor.
Doamna Deleanu privea în gol...
— Şi mai am o ultimă pretenţie, necesară, adăugă repede Herr Direktor: vacanţa următoare să mi-1 lăsaţi mie pe Dănuţ. Vom face împreună o plimbare prin străinătate: Italia, Germania, Franţa, Anglia... Vreau să-i dau un aperitiv internaţional... Şi să n-ai grijă, Alice! Evident, n-o să-i fiu mamă. în schimb, va avea în mine un camarad atent şi experimentat. Se va deprinde să stea singur într-o odaie de hotel — de mîna întâia, se înţelege, alături de odaia mea. Va învăţa să-şi facă singur geamandanul -— de piele, cu trusă şi înzestrat de un burlac competent în geamandane. Va trebui să se descurce în limbi necunoscute, cu chelnerul, cu portarul... Va asculta muzică bună — vezi, Alice, de ce sacrificii sînt în stare! — ca să înveţe cum să-şi stăpî-nească somnul în public... Şi peste doi ani îţi trimit un alt Dănuţ — ceva mai dezgheţat şi mai neatîrnat — care va aduce, cum se cuvine să facă cineva care vine din străinătate, cadouri alese de el, din banii lui, pentru surori şi părinţi... Ş-ai să ai vreme atunci —• trei luni de zile, mari şi late — să-1 înzestrezi cu delicateţa şi eleganţa sufletească —• atît de necesare — şi care sînt darurile nepreţuite ale mamelor de calitatea ta...
Din ochii închişi ai doamnei Deleanu, lacrimi repezi curgeau pe obraji, căzînd pe faţa de masă. Uneori, palmele i se ridicau — răzvrătite sau rugătoare — şi iar cădeau, învinse de lacrimi.
în sofrageria fără de copii şi, cu toamnă, plutea tăcerea şi apăsa viaţa.
Domnul Deleanu întoarse capul spre fereastră, uitînd ţigara aprinsă pe faţa de masă. Herr Direktor se surprinse oftînd şi tuşi.
— Ascultă, Grigore, începu doamna Deleanu ştergîn-du-şi ochii nu cu batista, ci cu palmele, Dănuţ... Dănuţ —■ glasu-i tremura, ca şi bărbia — Dănuţ e un copil, şopti ea, izbucnind în plîns.
244
245
Faţa de masă începuse să ardă negricios, nebăgată în seamă de nimeni. Domnul Deleanu se retrase lîngă fereastră. Herr Direktor ridică din umeri.
— Dă, Alice dragă, asta-i soarta noastră. Sîntem copii... pînă cînd nu mai sîntem... Sîntem oameni... pe pămînt... Facem şi noi ce putem...
-— Grigore, îl rugă doamna Deleanu, cu ochii acoperiţi, nici nu-i pregătit... N-are uniformă... Nici nu-i pregătit... Cîte-i trebuie... Dacă nu-i pregătit...
— Ia să lăsăm jalea la o parte ! Parcă l-am prohodi. Ce Dumnezeu! Doară nu-1 trimetem la moarte! Vom face din el un om întreg, un bărbat. Şi vom fi fericiţi cu toţii.
— Grigore, se învioră deodată doamna Deleanu, trebuie să-1 întrebăm şi pe Dănuţ dacă vrea. El trebuie să hotărască.
— Ai dreptate, Alice. Altfel decît crezi şi decît doreşti, dar ai dreptate. Să se înveţe de mic să vrea. Să-1 chem.
— Eu mă duc, izbucni doamna Deleanu.
— Alice dragă, du-te mai întăi şi te răcoreşte. Uite: ai ochii roşi. Nu trebuie să te vadă aşa!... Noi v-aşteptăm.
Doamna Deleanu ieşi cu umerii plecaţi de povara ultimei speranţe.
— Ei, Iorgule, am rămas între bărbaţi... Trebuie să convii că ce-am făcut e bine...
— Ai dreptate, dragă Grigore... Mediul moldovenesc e cam slab, zîmbi domnul Deleanu stergîndu-si ochii umezi... Bietul Dănuţ!
Mingea de foot-ball, cu două pîntece — de piele pe dinafară şi de gumă pe dinăuntru — înghiţise mingile de oină ale copiilor, cum avea să înghită toate mingile de oină ale ţării, de-a lungul anilor. întăile ei victime în casa Deleanu erau ghetele: roase ca de lepră.
— Grigore, să nu uiţi, cînd îi pleca, să iei tiparul picioarelor nepoţilor tăi. După fiecare partidă de foot-ball, îţi dau o telegramă urgentă: „Trimite". Şi tu ai să expediezi cîte două părechi de ghete de cap. După trei telegrame te-ai compromis. Tot Bucureştiul va şti că ai copii clandestini.
— Sau, mai exact, că am nepoţi a căror mamă e denaturată, răspundea Herr Direktor încîntat de succesul balonului.
După ghete, victimele mingii nemţeşti erau Anica şi Profira. Anica şi Profira aveau picioare — Profira, trîn-dave; Anica, agere. Dar mingea avea aripi şi o frunte de berbec...
Şi, în sfîrşit, veneau geamurile: niciodată mingea nu intra în casă pe uşă. La marginea satului, în faţa cimitirului, se întindea un tăpşan: loc mai potrivit decît ograda pentru jocurile cu mingea. Doamna Deleanu însă socotea că-i mai cuminte s-o audă pe Olguţa —• chiar spărgînd geamuri decît să n-o audă de loc.
Herr Direktor proclamase legile jocului, cu demonstraţii lămuritoare.
— Bine, Herr Direktor, da' de ce n-ai voie să loveşti cu mîna? obiectase Olguţa, nevoind să accepte această ciungie sportivă.
— Fiindcă legea-i lege. Nu se discută.
— Atunci eu am să fac altă lege.
— Cum, Olguţa? Nu eşti tu în stare să faci ceea ce fac sute de nemţişori?
— Bine! Am să le-arăt eu lor!
Şi ca să se răzbune pe nemţişori, Olguţa se jurase faţă de Monica să bată acest cap de neamţ, care nu merită să-1 loveşti cu mîna, numai cu piciorul.
Monica era arbitru.
Dănuţ purta mingea lovind-o din fugă cu un picior, îndrumînd-o cu celălalt. Olguţa îl aştepta calmă, cu ochi ageri, cum aşteaptă un boxeur în ring atacul celuilalt. Goana dintr-un capăt al ogrăzii, depănînd mingea cu picioarele, şi apropierea treptată de Olguţa îl istovise pe Dănuţ. îizvîc-neau tîmplele.
—- Haide odată !
Erau faţă în faţă la cîţiva paşi. Mingea, nemişcată, aştepta lovitura care-i va dezlănţui salturile.
Pierzîndu-şi cumpătul, Dănuţ întrebuinţa un vicleşug naiv: se prefăcu numai că loveşte mingea spre dreapta cu piciorul drept — cel stîng atacă, hotărît. Dar Olguţa sărise spre stînga şi primise mingea între picioare încleştînd-o. Dănuţ se repezi orbeşte... în gol. Odihnită, Olguţa mînă
246
247
mingea, fără grabă, magnetizînd-o cu poruncile îndesite ale picioarelor.
Dănuţ gîfîia, alergînd după Olguţa cu deznădejdea ghinioniştilor... Olguţa întoarse capul... se feri vertiginos — Dănuţ căzu — iar mingea lovită puternic săltă lung şi intră în bar.
Genunchiul lui Dănuţ era însîngerat ca o rodie coaptă. Monica alerga cu batista în mînă.
— Te doare, Dănuţ?
— Dă-mi pace!
— Ce i-ai făcut, Olguţa? întrebă doamna Deleanu, cobo-rînd scările în goană.
— L-am bătut! ţipă Olguţa aducînd mingea în braţe.
— Cum l-ai bătut?
— Ne-am jucat, mamă. M-am împiedecat şi-am pierdut partida.
—- Olguţa, să ştii c-am să arunc în fîntînă mingea asta. Să te linişteşti odată.
— De ce eşti supărată, mamă dragă? întrebă Olguţa blînd, privind-o cu băgare de samă.
— Nu-s supărată!... Da' nu-mi plac jocurile violente!
— De ce-ai plîns, mamă?
— Lasă-mă, Olguţa !... Dănuţ dragă, hai cu mama în casă. •—Mamă, azi nu mai dormim?
—-Lasă... Mai joacă-te cu Monica.
Şchiopătînd, cu batista Monicăi în jurul genunchiului şi mîna doamnei Deleanu, dezmierdătoare, pe creştetul capului, Dănuţ păşi spre viitor...
— Monica, să ştii că s-a-ntîmplat ceva! Haidem în casă... Stai: numai o dată s-o mai arunc.
Picioarele Olguţei se desfăcură în unghi drept; mingea zvîcni sus-sus-sus... pînă ce derapa în jos din cerul îngerilor.
— Ai văzut lovitură ! Acuma hai.
Scrumelniţele erau pline de mucuri; faţa de masă cărunţită pe-alocurea de scrum.
Herr Direktor fuma. Domnul Deleanu fuma. Amîndoi tăceau, urmărind dansul oriental, învăluit în voaluri, al fumului aromat.
Olguţa-şi luă la masă locul obişnuit. Monica se strînse lîngă Olguţa.
— Herr'Direktor, de ce nu mă-ntrebi de ce am venit?
— A! tu eşti, Olguţa! Iaca te-ntreb: de ce-ai venit?
— Aşa!
— Bine.
— Papa, da' tu nu mă-ntrebi?
— Ce să te-ntreb?
— Ce vrei tu.
— ...Ce-ai făcut pînă acuma?
— M-am jucat afară.
— Bine.
— Tot ce fac eu azi îi bine: de ce, papa?
— Ce-ai spus?
— Nimica. Am glumit.
— Bine.
Olguţa o privi pe Monica, răsfrîngîndu-şi buza de jos. Monica mătură farmăturile de pe faţa de masă.
— Herr Direktor, ai migrenă?
— Nu.
— Atunci tu ai migrenă, papa?
— De ce, Olguţa? N-am.
— Atunci eu am migrenă. Şi tăcu încruntată.
— Te doare capul, Olguţa? o întrebă domnul Deleanu privind-o în sfîrşit cu luare-aminte.
— Ştiu eu!
— .'..Spune tatei, Olguţa. Te văd cam înfierbîntată.
— Nu mă doare capul... Eu nu spun minciuni.
— Eşti supărată?
— De ce să fiu supărată?
— Atunci ce ai?
— Da' tu ce ai, papa?
— ?... Nimic. Fumez. Mă gîndesc...
— La ce te gîndeşti, papa?
— La tine... la Dănuţ...la voi.
— Bine, papa.
Se auzi un zgomot la uşă. Toţi întoarseră capetele într-acolo. Profira intră mestecînd. Venea din bucătărie să-şi ia desertul în sofragerie.
248
249
— Conaşule, pot să strîng masa? întrebă ea potolin-du-şi un căscat, cu ochii la strugurii rămaşi.
— După ce-i isprăvi de mîncat, îi răspunse crunt Olguţa.
— Am isprăvit.
— Du-te şi te uită-n oglindă.
— ...?
— Hai du-te, Profiro; ai să strîngi masa mai tîrziu, interveni zîmbind domnul Deleanu.
Profira ieşi. Un voluminos sughiţ crainici mersul paşilor ei masivi.
— Papa, de ce stăm noi aici?
— O aşteptăm pe mama.
— Şi tu o aştepţi, Herr Direktor?
— Eu îl aştept pe Dănuţ.
— Să aştept şi eu?
— Dacă vrei...
— Tu ce zici, papa?
— Cum vrei tu, Olguţa!
— Eu fac aşa cum vrei tu.
— Stai şi tu... de ce nu!
Olguţa ciuguli cîteva boabe dintr-un ciorchine, rosto-golindu-le pe masă.
— Papa, numărul treisprezece poartă ghinion?
— Tu ştii ce-i ghinion, Olguţa? o cercetă prin monoclu Herr Direktor.
— Sigur, dac-am spus!... Ghinion e cînd ai tu bac la cărţi... şi cînd am eu crampe.
— Bravo! Şi cine te-a-nvăţat?
— Tu, Herr Direktor.
— Unde-i Alice să te-audă! Aş căpăta o papară!
— Spune, papa, numărul treisprezece poartă ghinion?
— Ştiu eu, Olguţa?... Aşa cred unii.
— Da' tu ce crezi?
— Dă!... Da şi nu.
— Mai mult da sau mai mult nu?
— Parcă mai mult da.
— Ca şi mine, papa... Herr Direktor, nu cumva azi îi treisprezece?
— De ce? Azi ai ghinion?
— Mă rog!... Spune tu şi spun şi eu!
— Nu-i treisprezece. Acuma spune
— Eu n-am... da' poate că au alţii!
— Iaca n-ai nimerit: alţii au noroc azi.
— Ştiu, Herr Direktor, îl iscodi Olguţa.
— De unde ştii? Ai ascultat la uşă?
— Eu n-ascult la uşă!
— Atunci ce ştii?
— întreabă-1 pe papa.
— Ce ştie, dragă?
— Ştiu eu!
— Mare drac mai eşti, Olguţa!
— ...Herr Direktor, ce faci tu cînd ţi-i ciudă?
— Depinde! Uneori înghit... alteori...
— Alteori?
— Alteori fumez!
— Eu înghit.
— înghiţi! Ce înghiţi?
— Poamă, Herr Direktor, răspunse calm Olguţa, strivind în dinţi ca pe-o alună un fraged bob de busuioacă.
*
în etacul doamnei Deleanu, prin storurile lăsate în jos, lumina amiezii de toamnă pătrundea ostenită şi odihnitoare.
Cu o mînă, Dănuţ se rezema pe umărul mamei lui, înge-nunchiată lîngă el. Piciorul cu pricina şi-1 ţinea întins. Genunchiul zdrelit fusese spălat şi badijonat cu iod... Acum venise rîndul bandajului antiseptic.
Un pronunţat miros farmaceutic măgulea nările lui Dănuţ. Ochii nu i se mai desprindeau de pe învelitoarea bandajului, însemnată cu o cruce roşie.
.....Rănit în războaie soldatul căzuse,
Şi-n puţine zile chinuit muri.
Departe de-o mamă care îl crescuse şi care-1 iubi..."
Neştiind că Dănuţ murea „departe de-o mamă care îl crescuse şi care-1 iubi", doamna Deleanu era îngrijorată de gravitatea obrajilor lui.
— Te strînge pansamentul, Dănuţ?
250
251
— Da, pansamentul... Nu. Nu mă strînge pansamentul!
— Spune mamei, Dănuţ. Dacă te strînge, să ţi-1 fac din nou.
— Nu, mamă. Aşa e foarte frumos. Merci.
Pornind de deasupra genunchiului, pansamentul ajungea pînă la mijlocul pulpei, dînd piciorului un vestmînt de rană pentru decoraţii.
II pressent quelque chose!..."
Mai demult, doamna Deleanu vorbea franţuzeşte cu domnul Deleanu mai ales atunci cînd vroia să n-o înţeleagă urechile copiilor. Deprinderea de prisos în vorbe — acum cînd copiii ştiau franţuzeşte — se refugiase înăuntru, pentru gîndurile tainice.
— Eşti trist, Dănuţ? îl întrebă ea dezmierdîndu-i fruntea.
întrebarea se prefăcuse în îndemn: Dănuţ deveni trist. „Pauvre petit! Quel sourire navrant!..." Pătruns de vanitatea tristeţelor poetice, Dănuţ primi dezmierdări pe frunte, pe obraji, cum ar fi primit aplauze.
— Vrei tu să-ţi dau ceva?» Hai! Cere ceva mamei...
— Mamă, azi nu mai trebuie să dorm? întrebă Dănuţ cu glas din ce în ce mai nesigur.
— Eşti obosit, Dănut? Ti-i somn!
— Nuu!
— Atunci de ce să te culci? Nu-i bine-aici, cu mama?
— Ba da.
— Hai să te pieptene mama.
„Poate că m-am îmbolnăvit", nădăjdui Dănuţ, simţin-du-se la putere.
Prin vălurele moi şi încîlcite, pieptenele vîslea uşor, ascultînd mai mult de melancolia ochilor decît de mînile care-1 purtau c-un scop practic.
Pentru oricine altul decît doamna Deleanu, părul lui Dănuţ era castaniu şi buclat. Dar ochii străinilor sînt distraţi şi văd convenţional: nu mai mult, nici altfel decît ochii funcţionarilor de la paşapoarte.
„Castaniu şi buclat!" Adică la fel cu sute şi mii de capete prin care trece foarfecele şi cosmeticul bărbierilor!... Bieţii băieţi! Trebuie să fii femeie ca să bage de seamă lumea că ai păr frumos!
Inima doamnei Deleanu se strînse amar, simţind nepăsarea oamenilor. Şi mînile mamei ocrotiră, o clipă, zadarnic, împotriva ochilor şi-a foarfecilor — risipa buclelor lui Dănuţ.
— Stai jos, Dănuţ. Să te pieptene mama frumos. Dănuţ se aşeză pe dormeuza de la picioarele paturilor
alăturate.
— întinde-te bine... Aşa... Ştii, Dănuţ, cînd erai mic... Se lungise de-a lungul dormeuzei, cu capul pe genunchii
doamnei Deleanu. Ghetele prăfuite odihneau pe şalul turcesc, şi — ciudat! — nici o observaţie! Dimpotrivă, un zîmbet zărit printre gene. „Rănit în războaie..."
— Să-ti spuie mama o poveste?
— Daa!
— Ce să-ţi spuie mama?
— Dănuţ, se întrista ea deodată, nu mai ştie mama poveşti pentru tine! Eşti mare, Dănuţ!... Cum trece vremea!
Doamna Deleanu oftă şi, lăsînd  pieptenele  în păr, alintă capul pentru care nu mai avea poveşti. „...Departe de-o mamă..."
Ochii doamnei Deleanu cunoşteau nuanţele buclelor lui Dănuţ ca notele unei Nocturne de Chopin...
Bucle castanii!... Castanii pe dinafară: da. Dar cîte flăcări mocneau înăuntru! Cîte ape ruginii! Ce delicate chenare arămii ardeau pe marginele şuviţelor!
La sfîrşitul vacanţelor, buclele lui Dănuţ erau altele decît cele de la începutul vacanţelor. în roşul lor de soare cuprins de întuneric simţeai o dogoare parcă, simţeai apro-piindu-se toamna, cum simţi în luminişul unor tablouri de Rembrandt nimbul lui Isus.
„Şi buclat!" Buclă cu buclă altfel buclat. Dimineaţa, cînd Dănuţ se deştepta din somn — în clipa hîdă cînd părul oamenilor e zburlit şi dezmăţat — părul lui răsărea ca o grămadă de lalele — cînd arămii, cînd castanii — înflorite în gradinele somnului.
Atîtea dimineţi! Atîtea deşteptări copilăreşti! O clipă, tot trecutul anilor din urmă se acoperi de brunul lan de aur al lalelelor rotunde...
252
253
...Şi iată, începea liceul... viaţa... uniforma... tunsul... bătrîneţea pentru unii, tinereţea pentru alţii... şi copilul cu bucle de fată, întins pe dormeuză, niciodată, niciodată nu va mai fi la fel...
— Dănuţ.
Furată de gînduri, doamna Deleanu nu băgase de seamă că Dănuţ aţipise pe genunchii ei. Ridicîndu-i capul cu mînile, îl aşeză pe căpătîiul dormeuzei, încetişor, ca pe un vas cu flori şi fluturi.
Cranţ... Dănuţ se deşteptă înspăimîntat, în sunet de săbii parcă.
— Ce-i?
— Nimic, Dănuţ. Uite...
— Mă tunzi, mamă? se alarmă el văzînd şuviţa de păr şi foarfecele din mîna doamnei Deleanu.
— Nu, Dănuţ, zîmbi ea cu tristeţă la gîndul că alţii îl vor despuia. Am tăiat o şuviţă numai... pentru mine.
— De ce, mamă? întrebă Dănuţ căscînd cu poftă.
— Asa... s-o vezi si tu cînd vei fi mare... Dănut...
— Poftim?
— Tu esti mare, Dănut?
— Da, mamă.
— N-ai vrea tu să rămîi asa cum esti: mititel?...
— Nu!
— ...împreună cu mama.
— Daa.
— Dacă nu se poate, Dănuţ !... Hai să-ţi dea mama ceva bun.
— Din şifonieră?
— Din şifonieră, zîmbi doamna Deleanu în faţa şifo-nierei de mahon a mamei şi-a bunicei ei.
...Parfumul dătător de nostalgii al şifonierelor copilăriei din etacul somnului şi al răsfăţului! Parfum care se duce cu trecutul... Parfum pe care-1 regăseşti — trecînd grăbit de viaţă pe o veche uliţă cu zarzări înfloriţi... Te ţine-n drum ciudata adiere, venind cu-a primăverii printr-o fereastră necunoscută la care poate să răsară un chip de fată tînără... — din casă? ori din trecut? — turburător.
Parfumul de livănţică şi sulfină strînse în săculeţe colorate, care atîrnă de rafturi ca nişte delicaţi desagi ai amin-
tirilor... Miros de iarbă-mare, de colonie şi de parfumuri cu nume pe veci uitate ca ale fericirii... Grămezile albiturilor, zîmbitor de albe-n umbra violetă a rafturilor...
...Şi zăngănitul argintiu al cheilor, şi scîrţîitul muzical al şifonierelor deschise de o mînă albă, cînd în oglinda lor răsare — o clipă numai — un etac şi un copil cu buze umede şi ochi duioşi fiindcă în şifonieră e şocolată...
— Mamă, cîte am voie să iau? întrebă Dănuţ, ronţăind o tabletă rotundă de şocolată „Marquis", mîncînd din ochi cutia rămasă în mîna lui.
— Ia-ţi-le pe toate... să ai şi tu la tine în odaie.
— Adevărat?
— Adevărat.
Dănuţ închise cutia după oarecare dibuire cu capacul: era emoţionat.
— Ş-acum hai să te parfumeze mama.
Dănuţ plecă capul ca pentru încoronare. Dopul de sticlă, umezit, şerpui printre bucle, pe după urechi, pe tîmpler lăsînd o adiere de luncă jilavă şi de bomboane acre.
— Dănuţ...
— Poftim.
— Dănuţ...
Mînile doamnei Deleanu umblau repede printre rafturi, sucind şi frămîntînd teancul batistelor.
— Dănuţ, şopti ea rar, în silă, du-te în sofragerie... Te aşteaptă moşu Puiu.
Dănuţ ieşi. Curentul trînti uşa, smulgînd-o mînii distrate, în afara uşii, Dănuţ aştepta cuvenita observaţie: „Uşile se-nchid, nu se trîntesc?" Neauzind nimic, se miră, şi porni spre sofragerie cu buzunarul umflat de cutia şocolă-ţilor, şchiopătînd din pricina bandajului.
Oglinda şifonierii oglindi în treacăt o mînă care acoperea un obraz...
*
— Uite şi pe Kami-Mura! izbucni voios Herr Direktor„ azvîrlind cărţile.
în aşteptarea — cam lungă—a lui Dănuţ, Herr Direktor jucase cîteva partide de ecarte cu domnul Deleanu.
— Da' ce-i cu tine, Kami-Mura?
254
255
— M-am julit la genunchi, moşu Puiu.
— Şi ai primit cadou un pansament... Bravo ţie! Ia stai jos.
Herr Direktor îşi strîmbă scaunul spre Dănuţ... Olguţa, care îndurase cazna unei silnice tăceri, îşi turti bărbia de masă, cu ochii la pîndă. Domnul Deleanu îşi statornici privirea pe plafon; Monica, pe genunchi.
— Ţi-a spus mama pentru ce te-am chemat?
— Nu.
— Foarte bine. Atunci să vorbim noi amîndoi, ca doi bărbaţi... ca doi prietini: da?
— Da, îngînă Dănuţ, strîngînd cutia cu şocolată.
— La vrîstă ta — cîţi ani ai? doisprezece?
— Neîmpliniţi, regretă Dănuţ roşindu-se.
— N-are-a face! La doisprezece ani nu mai eşti copil. Eşti gogeamite băiat mare! Aşa trebuie să fii.
Vocea lui Herr Direktor răsuna categorică, directorală. Dănuţ se pregăti pentru un lung şir de „da".
— Tu ştii, Dănuţ, că moşu Puiu te iubeşte... ca şi mama, ca si tata...
— Da.
— ...şi că-ti vrea binele si numai binele...
— Da.
Olguţa se frămînta.
— Bine, Dănuţ. Să vedem numai dacă-1 iubeşti şi tu pe moşu Puiu cît te iubeşte el pe tine...
Dănuţ clipi. Atîtea vorbe adresate lui, şi numai lui, îl ameţeau. I se părea că între cap şi picioare, erau kilometri. Capul se înălţase sus-sus, dimpreună cu plafonul; picioarele coborîseră afund-afund, dimpreună cu podelele. Şi peste prăpastia dintre cap şi picioare, alerga mereu trenul asurzitor al vorbelor...
— Ia să-mi spui tu mie, Dănuţ, dacă vrei s-ajungi într-o zi la fel ca moşu Puiu...
— Da.
— ...Să cîştigi şi tu bani — cît vrei — să cheltuieşti cît poţi, să ai automobil, să porţi monoclu, să fii într-un cuvînt stăpîn pe tine, şi cînd îi spune o vorbă să tremure ceilalţi în faţa ta şi să te-asculte ca pe un rege...
— Da.
— Atunci, Dănut, trebuie să faci cum îti spune moşu Puiu.
— Da.
— Bine... Dar fiindcă eşti băiat mare, şi deştept, şi învăţat, şi ascultător...
O licărire de spaimă îl nelinişti pe Dănuţ, ca un fulger prin ceaţa deasă.
— ...Moşu Puiu vrea să hotărăşti tu singur... Şi hotărî-rea luată de tine va fi sfîntă. Cum vei spune tu, aşa vom face noi. Şi tata, şi mama, şi moşu Puiu te vor asculta pe tine, ca şi cum noi toţi am'fi copiii tăi... Dar tu, Dănuţ, trebuie să chibzuieşti serios şi să răspunzi ca un bărbat. Dacă vei face aşa cum credem noi, te vom iubi mai tare şi te vom trata ca pe un om mare şi cuminte, nu ca pe un copil... Ne-am înţeles?
— Da, vorbiră singure buzele lui Dănuţ.
— Acuma ascultă bine...
„Rănit în războaie soldatul căzuse..." Ce s-a întîmplat?...
— începînd din anul acesta, fiindcă acuşi se isprăveşte vacanţa...
Dănuţ strînse mai tare cutia din buzunar.
— ...tu intri la liceu... Hei! Nici nu-ţi închipui tu, Dănuţ, ce mîndrie-i să fii licean! Ce înseamnă asta: şcoală primară? Fleac! Pentru copii mici!... Liceul e altceva! Şi tata şi eu am fost liceeni. Şi ce rău ne pare că nu mai sîntem!...
Dănuţ trase cu coada ochiului la Olguţa, dar întîlni numai ochii trişti şi miraţi ai Monicăi.
— De-acuma'înainte ai să ai pantaloni lungi, cu dungă f Auzi, Dănuţ? Pantaloni lungi. Aşa cum poartă tata şi cu mine. Ce mai vrei?
Dănuţ începu să asculte.
— Ce'se-ntîmplă însă: noi cu toţii vrem ca tu să ai parte în viaţă de ce-i mai bun şi ce-i mai ales... Şi fiindcă la Iaşi nu sînt licee de samă,'am dori să urmezi liceul la Bucureşti, în capitala ţării, Dănuţ! Să stai într-un oraş cu regele! Duminica te scot din internat, şi după ce tragem un... o masă grozavă la Enescu — unde-ai să comanzi tu ce-ţi trece prin cap — ne trîntim într-o trăsură cu doi caii negri şi facem o plimbare la Şosea... Şi să ştii, Dănuţ, muscalul care l-oi alege eu întrece caleaşca regelui! Hei-hei! Săracul rege! Noi înainte, picior peste picior, şi el în urma
256
257
noastră... Ştii tu că moşu Puiu se pricepe!... Şi la anul — după ce-i învăţa tu bine, ca să nu-1 faci de rîs pe moşu Puiu — facem amîndoi o plimbare în străinătate. Cînd cu trenul, cînd cu vaporul!... Şi cînd ti-i întoarce, vorbind atîtea limbi străine, rămîne Olguţa cu gura căscată, glumi Herr Direktor, făcînd cu ochiul Olguţei.
Vra să zică, Dănuţ, iaca ce-ţi propune moşu Puiu: ori rămîi la Iaşi — într-un liceu dărăpănat, unde vin toţi desculţii şi nespălaţii, într-un liceu cu uniforme urîte — ori vii la Bucureşti cu moşu Puiu, la un liceu ca cele din poveşti, în oraşul în care stă regele, în oraşul în care duminicile o ducem numai într-o petrecere, şi de unde, cînd vine vacanţa, hop în tren şi tot înainte...
Acuma tu gîndeşte-te şi alege... Tu ştii cum e bine şi ce vrea moşu Puiu. Hotărăşte.
— Hai, Monica. Noi n-avem ce căuta aici.
Uşa pocni... Herr Direktor aprinse o havană... Dănuţ îşi roti privirea prin odaie... Domnul Deleanu privea plafonul încruntat, ca şi cum acolo sus ar fi fost zugrăvită vîn-zarea lui Isus.
Privirea lui Dănuţ întîlni capul tuns al lui Herr Direktor, cicatricea de Schlâger; înfricoşată, se abătu înspre bufet... Bietul bufet! Cînd Dănuţ era mic se ascundea în bufet... Acum era mare !... Şi mama nu era în sofragerie...
înghiţi uscat, iar înghiţi... Singur pe un scaun deasupra lumii. Şi trebuia să răspundă da.
Ridică ochii înfrînţi spre Herr Direktor.
— Nu te grăbi, Dănuţ, îl îmbărbăta Herr Direktor. Gîndeşte-te bine.
Capul lui Dănuţ zvîcnea gol.
Mîna-i înţepenise pe cutia din buzunar... O viespe venită de-afară îi bîzîi subt nas. Scutură capul, se apără cu mînile. Viespea se aşeză pe struguri. Mîna lui Dănuţ încleşta din nou cutia.
„...A!... Vra să zică de asta mama..."
Şi tata, şi Olguţa! Toţi ştiuseră, numa el nu!... îl alungau din casă... Toţi îl părăseau... Nimănui nu-i păsa de el... şi mama? Chiar mama!... Dănuţ nu mai avea pe nimeni...
închise ochii umeziţi... Şi deodată, turbinca lui Ivan se întredeschise. Din ea năvăliră — ca nişte umbre uriaşe,
într-o lume pustie — Barbara Ubric, Genoveva de Brabant, Cenuşăreasa, toate domniţele şi împărătesele nefericite... şi printre ele, cînele soldatului mort în războaie, cinele Azor.
„Vra să zică aşa! Vra să zică aşa!"... Pe obrajii lui Dănuţ şi peste lumea jalnicelor umbre alunecară două lacrămi... şterse cu mînie de mîna lui
>
Dănuţ... Căci din turbinca lui Ivan —cu pletenegre-n vînt, cu ochi scînteietori, cu paloşul într-o mînă şi buzduganul în cealaltă — ieşise Făt-Frumos din lacrimă.
Mîna lui Dănuţ smuci cutia cu şocolată, izgonind-o pe masă.
„Nu-mi trebuie! Dacă-i aşa, bine!... Lasă, că v-arăt eu!"...
Cu glas ridicat, neobişnuit de tare şi de hotărît, Dănuţ rosti marile vorbe:
— Da, moşu Puiu, merg cu mata la Bucureşti. Aşa vreau eu.
— Bravo, Dănuţ, bravo ! Aşa băiat mai înţeleg şi eu! Vino să te sărut.
— Dănuţ, strigă doamna Deleanu, scoţînd capul prin uşa întredeschisă, fără să intre, ca în aşteptarea rezultatului unei operaţii.
„Ce-am făcut?..."
Ca roua dimineţii, Făt-Frumos se risipi în ploaie de lacrimi pe obrajii sărutaţi ai lui Dănuţ.
— Alice ! Hai, Alice ! S-a făcut! Să ne trăiască Dănuţ ! O sticlă de cotnar.
— Lasă-lasă, dragul mamei, are să fie bine, îl alină doamna Deleanu strîngîndu-1 în braţe aşa cum l-ar fi strîns pe peronul unei gări lugubre, subt ţipătul locomotivei care l-ar fi dus la măcel.
«
în cîteva clipe sofrageria îşi schimbă înfăţişarea. Profira, iuţită de-o poruncă scurtă, strînse faţa de masă cu scrum şi fărmături, mătură pe jos, aruncînd priviri crunte sprintenei şi zîmbitoarei Anica, ale cărei mîni purtau farfurii şi zăngănitoare tacîmuri, ca pe nişte castaniete. O altă faţă de masă, albă, împodobită cu broderii simple,
258
259
acoperi masa, dîndu-i un aer duminical. Herr Direktor ajuta pe doamna Deleanu, potrivind cu un fel de galanterie faldurile şi căderea feţei de masă.
Domnul Deleanu se duse în beci. Dănuţ, nemişcat pe scaun, avea privirea gravă şi distrată a figuranţilor pentru schimbarea decorului piesei în care şi ei sînt decor.
— Alice, fac prinsoare pe ix kilograme de maroane că n-ai bişcoturi de şampanie.
— Bine, Grigore. Priveşte...
într-un raft de sus al bufetului, alături de tradiţionalul paneraş cu struguri de malaga şi migdale, bişcoturile se înălţau în vraf pudrat, ca nişte galbene vîsle ale veseliei.
— Am pierdut. La poruncă!
— Ai să ne trimiţi de la Bucureşti, cînd începe sezonul maroanelor, un vagon... Facem un praznic. Dănuţ! Aşa-i?
— Poftim?
— Nimic... Spune mama prostii.
O strîngere de inimă... Cînd îi vremea maroanelor, Dănuţ va fi la Bucureşti... O odaie goală în casă şi alta în suflet...
S-auziră lovituri de picior în uşă.
— Deschideţi.
Anica smuci uşa-n lături. Gîfîind, cu pălăria pe cap şi pardesiul pe umeri, intră domnul Deleanu.
— Asta-i pentru Alice şi pentru copii.
— Prezint-o!
— Mumm nouă sute şase.
— Se aprobă! exclamă Herr Direktor, descifrînd eticheta în timp ce degetele încercau soliditatea dopului cu cască războinică.
— Grigore, ia priveşte.
— Bine că mai văd'şi eu colb autentic pe o sticlă de vin !...
— ...de cotnar, rectifică domnul Deleanu cu un ton heraldic.
— Uite ce mi-aţi făcut faţa de masă!
în mijlocul mesei, domnul Deleanu culcase cotnarul, făcîndu-i căpătîi dintr-un şervet. Sticla neagră, cu dopul îmbrobodit în ceară, avea straiul de praf şi aţe de păianjen al anilor subterani.
— Anica, du-te în odaia fetiţelor şi pofteşte-le.
— Să ne aşezăm.
— Cum?
— Dănuţ lîngă mine, hotărî doamna Deleanu, luîndu-1 de după gît.
— Vra să zică pe mine m-aţi dat afară! protestă Herr Direktor.
— Tu stai cu şampania. Noi, moldovenii, stăm cu Dănuţ şi cu cotnarul.
— Mă lepăd de Satana !
— Nu se leapădă ea de tine!
— Da' Olguţa unde-i? întrebă doamna Deleanu pe Monica.
— Tante Alice, Olguţa... Olguţa a spus că doarme, şopti Monica, subţiind pe cît cu putinţă pe a spus.
— Nu se poate. Să vie şi Olguţa.
— O doare capul, tante Alice.
— Ia să mă duc eu să văd ce-i, se ridică domnul Deleanu, simţind că nu-i lucru curat.
— Pot să intru?
— Olguţa.
Domnul Deleanu crăpă uşa, privi şi încetişor se îndreptă spre patul Olguţei.
— Dormi? o întrebă el, dezmierdîndu-i pletele.
— Nu, răspunse ea cu ochii închişi, cu pumnii închişi.
— Te doare capul?
— Nu.
— Atunci de ce nu vrei să bei şi tu un pahar de şampanie pentru Dănuţ?
— Nu vreau.
— Ia uită-te la tata.
De subt genele negre, privirile negre izbucniră. Olguţa — ca şi cum deschiderea ochilor ar fi implicat imperios schimbarea poziţiei — se ridică, aşezîndu-se pe pat. Privea fără să clipească.
— Ei! Văd că eşti supărată! Ia spune tatei ce s-a în-tîmplat.
— Sînt supărată.
— De ce?
— Fiindcă am dreptate.
— Asta-i bucurie, Olguţa, nu supărare!
260
261
— Nu. Fiindcă eu am dreptate şi tu n-ai... şi eu vreau ca tu să ai dreptate totdeauna.
Domnul Deleanu abia îşi stăpîni un zîmbet: Olguţa gesticula cu degetul: asta însemna că supărarea-i pe sfîr-şite.
— Ia explică-mi cum vine asta.
— Papa, începu Olguţa vehement, cine-s eu?
— Tuu? Fata mea.
— Şi mai cine sînt eu?
— Fata mamei.
— Şi mai cine, papa?
—- ...Şi prietina lui moş Gheorghe.
— Ei, papa ! Tu mă faci să rid şi eu vreau să fiu serioasă! Spune, papa.
— Am ajuns la fundul sacului! Mai spune şi tu.
— Papa, cine-i Dănuţ?
— Aha! Fratele tău.
— Vra să zică el e fratele meu ?
— Sigur.
— Papa, vra să zică Dănuţ e rudă cu mine tot atît cît e şi cu tine şi mama?
— Da, Olguţa, zîmbi domnul Deleanu.
— Ş-atuncea, dacă eu aş fi tot aşa de mare ca şi mama aş fi mama lui Dănuţ.
— Aşa-i. Ar avea două mame. Vai de el!
— Papa, zău că nu glumesc... Vra să zică, eu sînt sora lui numai fiindcă-s mică...
— Nu, Olguţa! Eşti sora lui Dănuţ fiindcă amîndoi sîn-teţi copiii noştri.
' — Sigur, papa. Eu ce spun!... Vra să zică eu sînt ca şi mama pentru Dănuţ, numai că eu sînt mică şi mama-i mare... Da' şi eu am să fiu mare.
— Te-ai supărat pe tata fiindcă-1 trimete pe Dănuţ la Bucureşti?
— Spune, Olguţa. Tu ştii că tata te ascultă cu plăcere.
— Papa, de ce nu m-aţi întrebat şi pe mine?
— Tu îl iubeşti mult pe Dănuţ?
— Mă rog!... Eu sînt sora lui. De ce nu m-aţi întrebat?
— ...Ştiu eu!... Aşa-s părinţii, Olguţa: n-au încredere în copii. Şi poate că n-au dreptate... întotdeauna.
— Te-ai supărat, papa?
— Nu. M-am posomorit poate fără să vreau.
— Papa, eu nu vreau să te supăr. Eu vreau să ai tu dreptate... De ce-a plîns mama?
Mîna domnului Deleanu îi răspunse dezmierdîndu-i mîna.
— Şi ţie-ţi pare rău, papa. Sînt sigură.
— Cum îţi pare rău şi ţie, Olguţa! Aşa-s părinţii! glumi el melancolic.
— Vezi, papa! Pe mine nu m-aţi întrebat!
— Olguţa, tu ştii că Dănuţ vrea să plece? El a hotărît, nesilit de nimeni... în sfîrşit!
— Ştiu eu. El face cum vrea Herr Direktor.
— Şi moşu Puiu îl iubeşte pe Dănuţ ca şi noi. El îi vrea binele... altfel decît noi... şi cred că are dreptate.
— Spui drept, papa?
— Da-da.
—- La noi acasă nu-i bine?
— îi bine, Olguţa... Dar pentru un băiat e mai bine să crească între băieţi... strunit cum trebuie.
— Mai bine eram eu băiat.
— De ce, Olguţa?
— Aşa ! ... N-ar fi plîns mama.
—-Ba da, Olguţa. Mama vă iubeşte deopotrivă pe amîndoi.
— Ştiu, papa, nu zic!... Da' eu nu vreau să plîngă mama.
— Şi-1 lăsai pe tata singur dacă erai băiat?
— Tu esti bărbat, papa !
— Şi?
— ...Nu te-aş fi lăsat, papa, izbucni ea mînioasă, fiindcă-s fată.
Domnul Deleanu o sărută.
— Ţi-a trecut supărarea?
— Dacă ai tu dreptate, sigur.
— Am, Olguţa. Avocaţii au totdeauna dreptate!
— Şi părinţii, papa !
— Ei, bravo! Aşa te vreau: veselă. Haidem în sofragerie.
— Papa, Herr Direktor e mai sever decît tine: aşa-i?
— Decît mine — mi se pare — nu-i greu să fii mai sever... Ce zici?
262
263
I
— Adevărat! Tu nu eşti de loc!... Nici nu-i nevoie să fii!
— Da! Spui tu!
— Ba da, papa. Dacă ai fi tu sever, eu... • — Tu?...
Olguţa îl privi cu vicleană seriozitate.
— Eu m-aş arunca de pe acoperiş... cum erai să faci si tu cînd erai mic — şi ţi-ar părea rău!
— Oare!
— Da' tu nu esti sever. Tu nici nu poţi să te superi, papa.
— Ei? !
— Da. îţi spun eu! Ţie-ţi vine să rîzi cînd te superi — ş-atunci vrei să te superi şi mai tare...
Domnul Deleanu rîdea.
— Tu sameni cu mine, papa.
— Da, Olguţa. Ar trebui să-1 pui la colţ pe tata, fiindcă nu stie să fie tată serios.
— Ei, papa! Eu te-ascult pe tine. Ştii, eu te-am supărat odată, şi fiindcă tu nu mi-ai spus nimica, eu singură m-am pus la colţ... Vezi! Nu mi-i ruşine! Eu îţi spun... Da' vreau să ştiu dacă Herr Direktor e sever...
— Cît' trebuie, Olguţa. Grigore vă iubeşte.
— Ştiu, papa... Lasă, am să vorbesc eu cu Herr Direktor... Ce cauţi aici? De ce nu baţi la uşă, Anica?
— întreabă coniţa de ce nu mai veniţi...
— Hai să mergem, papa... îmi pare bine că mi-ai făcut o vizită. Am să învăţ să fac cafea. Cînd mi-i mai face tu o vizită am să te tratez cu cafea neagră.
— Mă omoară Alice, măi drăcuşorule!
— Şi dulceaţă-ţi dau, papa.
— Ai tu dulceaţă?
— Sigur. Uite, papa... Da' să nu mă spui!
Ochii domnului Deleanu sclipiră de rîsul amintirilor, privind gavanoasele din sobă.
— Acolo-i bufetul tău!
— Da, papa, acolo am să ascund cafeaua şi ibricul.
— Şi de unde ai să ai tu cafea şi ibric?
— îmi cumperi tu, papa... ca să-mi pot primi musafirii.
— Şi dacă ne prinde mama?
— Are să guste şi ea din cafea... să vadă dacă-s bună gospodină!
— Şi dacă se supără?
— Ne pune la. colţ pe-amîndoi!
— V-aţi împotmolit? îi întîmpină doamna Deleanu scu-turîndu-şi gîndurile.
— Tăcere! cuvîntă Herr Direktor. Dau cuvîntul lui Mumm. Aviz urechilor delicate !
— Grigore, să nu spargi oglinda.
— N-ai grijă, Alice ! Dopurile de şampanie au predilecţie pentru urechile tale! De rest, n-ai grijă, că are dopul!
într-o pornire, doamna Deleanu şi Monica îşi astupară urechile. Totuşi, pocnetul festiv le făcu să tresară. Dopul zbură ca o vrabie dintr-un exuberant zarzăr înflorit în sticlă, scuturat în cupe.
— Impecabil! se autocomplimentă Herr Direktor, um-plînd cupele... Serviţi-vă. Cea mai plină pentru Kami-Mura.
— Umple-o bine, Herr Direktor, nu mă persecuta! îl luă în primire Olguţa, arătînd cu degetul adevăratul nivel al şampaniei subt cel decorativ al spumei.
— Alice, ce ai de spus? Fiică-ta vrea abatajuri alcoolice?
— Dă-i, Grigore. în norocul lui Dănuţ !
— Stai, Olguţa, nu începe... N-ai 'grijă', te-ameţeşti îndată.
— Ai să ţii un discurs, Herr Direktor? întrebă Olguţa cu buzele pufoase de spumă.
— Nu mă interpela! Tu eşti veşnic în opoziţie... Dragii mei, începu Herr Direktor ridicînd'cupa, de azi înainte am pierdut un nepot, dar am căpătat un băiat în aceleaşi condiţii ca şi Fecioara Măria. Beau mai întăi în cinstea noului tată — vrednic tată ! — care-şi botează fiul în şampanie, nu în apă ortodoxă... Şi în ce şampanie! adăugă el muindu-şi buzele în blonda roire. Gaudeamus igitur.
Ciocnite, cupele cîntară pura arietă a cristalelor subţiri.
— Hai, Alice, nu fi mamă vitregă! Ciocneşte cu tatăl copilului vostru!
— Umple-o, Grigore.
— Cum? Ai şi băut-o! Tu, Alice!
— Eu.
264
265
Herr Direktor turnă veselie acolo unde era nevoie de multă. C-un foşnet, spuma crescu. în mişcarea ei, cupa se înălţa parcă, palpitînd, asemeni unei balerine-n vîrfuri, furată de zborul voalurilor desfăşurate.
— Ş-acum, dragii mei, urmă Herr Direktor ciocnind cu doamna Deleanu, să bem în sănătatea fiului îndrumat. Dorinţa mea cea mai fierbinte e ca peste vreo zece ani, adunaţi în jurul acestei simpatice mese, să ciocnim din nou toţi cei de-acum. Ş-atuncea, Dănuţ, să mă priveşti tu prin monoclu — cum te privesc eu acuma — şi să zici: „Acest ramolit care în viaţa lui n-a ştiut să aibă un copil... a izbutit să facă un om". în aşteptarea acelei zile, s-o cinstim pe aceasta cum se cuvine să cinstim pe mame.
— Eşti bine dispus, Herr Direktor! îl apostrofă Olguţa c-un bişcot în mînă.
-—Mi se pare că sîntem amîndoi... Bună-i şampania! Ce zici, Olguţa?
— îi bună, Herr Direktor! Te pişcă de limbă!
— Atunci ţine şi tu un toast.
— Crezi că mi-i frică?
— Ia să te vedem! o provocă Herr Direktor, răsturnîn-du-se pe speteaza scaunului.
Olguţa se ridică în picioare.
— Mamă, dă-mi voie să mă sui pe scaun.
— Ce vrei să faci?
— Vreau să ţin un discurs... pentru  Herr Direktor. -— Suie-te. Vezi numai să nu cazi!
— Parcă eşti o statuie! exclamă Herr Direktor privind-o cu gîtul strîmb.
— Nu mă interpela, Herr Direktor!
Domnul Deleanu nu-şi găsea locul pe scaun. Cunoştea tracul debuturilor oratorice, şi, deşi glumă, debutul Olguţei îl emoţiona.
Olguţa îşi trecu palma peste frunte, umplîndu-se de fărâmături, fiindcă avea în mînă un ciot de bişcot.
— Dragă Herr Direktor, vorbi ea fără şovăire, privmdu-1, noi doi şi pînă azi am fost rude fiindcă tu eşti moşul meu. Şi nu-mi pare rău!
— Nici mie, Olguţa.
-— Atunci avem noroc la rude amîndoi!
— Bravo, Olguţa! aplaudă domnul Deleanu.
— Mare noroc, Olguţa ! Să ştii de la mine.
— Ştiu, Herr Direktor, de cînd am fost rudă cu Fiţa Elencu... Da' de azi înainte sîntem mai rude.
— Chiar foarte rude! superlativă Herr Direktor comparativul Olguţei.
— Ba nu ! Foarte rudă sînt numai cu tata, cu mama şi cu cineva...
— Cine-i misteriosul cineva?
— Ai să vezi, Herr Direktor.
— N-o întrerupe, Grigore! o apără domnul Deleanu.
— Lasă, papa, eu îi răspund... De azi înainte, Herr Direktor, tu eşti tatăl fratelui meu. De asta sîntem noi mai rude: fiindcă doi e mai mare decît unu, şi fiindcă tu, de azi înainte, eşti de două ori rudă cu mine.
— Şi-ţi pare bine, Olguţa?
— Sigur că-mi pare bine!
— Atunci hai să ciocnim.
— Stai, că n-am sfîrşit!... Şi eu doresc, Herr Direktor, să aibă şi fratele meu noroc la rude cum avtm şi noi doi.
— A bon entendeur, salut / exclsmă Herr Direktor luînd-o în braţe.
— Bravo, Olguţa ! Nota zece la discurs !
— Dragii mei, vocifera Herr Direktor, aşezînd-o pe Olguţa la locul ei, că am căpătat un băiat nu-i'mare lucru! Dar văd că nu scapă omul de ce e scris să i se întîmple. M-a ferit Dumnezeu de nevastă, şi iacătă că-n schimb îmi trimete o soacră!... Să bem în cinstea celei mai minore soacre de pe globul terestru şi să dorim ca toate celelalte să-i samene *
...Dănuţ mîncase mai multe bişcoturi muiate în şampanie, fără poftă. Auzea răsunînd cupele ciocnite, vorbele, glumele, rîsetele, fără să le asculte... Vra să zică, se întîm-plase ceva bun. Toţi erau veseli fiindcă Dănuţ spusese da. Dănuţ ar fi putut să spună da sau nu... Şezuse pe un scaun din sofragerie, înalt, ciudat de înalt — ca toate scaunele clipelor solemne — şi toţi aşteptaseră să hotărască el... Da.
Cînd îi scosese dentistul, mai demult, o măsea, Dănuţ, cu măseaua în mînă, plînsese privind-o cu nedumerire şi duşmănie. Ş-atunci, ca şi acum, părinţii lui îl felicitaseră, rîzînd alături de scaunul caznei... Ciudat! Atunci o măsea,
267
acuma un da, din gura lui Dănuţ ieşite... Şi toţi erau veseli! Dac-ar fi spus nu? Toţi ar fi fost trişti... Săracu Dănuţ! Numai el era trist... şi parcă nu... Era odată un împărat care cu jumătate faţă rîdea şi cu jumătate plîngea...
Răsturnat pe scaun, domnul Deleanu respiră cotnarul din păhăruţ.
— Grigore, începu el zîmbind cu ironică melancolie, mult ai mai terfelit tu astăzi biata noastră Moldovă!...
— Scopul scuză mijloacele !
— Nu-nu! Criticele tale erau sincere, şi mai bine decît copiii nimeni nu ştie să vadă paiul din ochii părinţilor... Dar eu, dragă Grigore, am băut şampanie, ş-acuma beau cotnarul acesta roznovenesc, care are cincizeci şi nouă de ani: e tocmai din o mie opt sute patruzeci şi opt!... Şi închin, la rîndul meu, pentru această Moldovă în care s-a făcut cotnarul amar şi blînd, pentru această Moldovă în care mai răsar suflete asemănătoare cotnarului, şi fiindcă-s amare, şi fiindcă-s blînde, şi fiindcă-s rare. Ş-atît doresc eu copilului meu: să fie din acele suflete atunci cînd în pivniţele Moldovei cotnar nu va mai fi.
— Papa, cotnarul e mai bun decît tutunul?
— Vrei să guşti, Olguţa?
— Dacă spui tu !
— Ia să vedem.
Olguţa îşi muie buzele, sorbi cu încordată atenţie şi ridică din umeri încreţindu-şi fruntea.
— îi amar, papa! Mai bună-i şampania!
— Tu nu te pricepi, Olguţa! zîmbi domnul Deleanu. Asta-i pentru moşnegi ca noi!
— Papa, da' spune-mi dacă-i mai bun decît tutunul!
— Hei! Cred bine ! Şi-i mai rar!
— Atunci am să te rog ceva.
— Spune.
Olguţa se ridică de pe scaun, se apropie de domnul Deleanu şi începu să-i şoptească la ureche, trăgînd cu ochiul la ceilalţi.
— Olguţa, nu-i politicos ce faci tu! o dojeni doamna Deleanu.
— Merci, papa!... Mamă dragă, aşa-i cînd faci un chef!
— Uite, Olguţa... Şi spune-i să-1 bea în cinstea voastră a copiilor.
Olguţa ieşi cu paharul de cotnar în mînă, călcînd ca o acrobată pe frînghie.
— Pentru moş Gheorghe? întrebă doamna Deleanu.
— Mai încape vorbă?!
— Rămînem fără copii, zîmbi doamna Deleanu oftînd. Pe Dănuţ ni-1 ia Grigore, pe Olguţa ni-o ia moş Gheorghe... Numai Monica e a noastră... Hai să ne sculăm.
— Noi mai rămînem, Alice, protestă Herr Direktor, arătînd paharul pe jumătate plin.
Herr Direktor şi domnul Deleanu rămaseră singuri în faţa paharelor.
— Cînd pleci tu, Grigore?
— Mîne.
— Şi pe Dănuţ cînd ţi-1 aduc?
— Peste vreo săptămîna.
— Aşa degrabă?
— Acuşi începe şcoala.
— Şi tribunalul.
— încep toate!... Trebuie să-1 pregătesc: să-i fac uniformă, să-1 mai plimb prin Bucureşti...
— Bine... Să trăim!
— Noroc! ,
Pornită tocmai din îndepărtate vremi — cu alean de soare îngălbenit pe foi de nuc — aroma cotnarului se răspîndi în tăcerea odăii. Şi adierea toamnei de afară, învăluind suflarea toamnei din cotnar, se umplu de amintiri...
Doamna Deleanu ieşise din sofragerie dezmierdînd cu degetele buclele lui Dănuţ, urmată de Monica. Ajungînd în dreptul uşii etacului, se opri.
— Haideţi la mine, copii.
Mut, Dănuţ trecu înainte, spre odaia lui, cu capul aplecat. Intră. Uşa se închise. Părăsită de buclele lui Dănuţ, mîna doamnei Deleanu rămase o clipă în aer, cu degetele răsfirate, ca o frunză desprinsă de pe creangă şi răzleţită de fructul pe care-1 ocrotea... Căzu.
— Tu vrei să vii cu mine, Monica?
268
269
Fetiţa apucă mîna cea tristă, o strînse cu toată puterea ei copilărească şi intră în etac, furişînd o privire abătută spre uşa lui Dănuţ.
Două tăceri, una lîngă alta, mînă în mînă.
Doamna Deleanu şedea întinsă pe pat, cu ochii închişi; Monica, aşezată pe marginea patului.
Ochii Monicăi nu se desprindeau de pe chipul neclintit al doamnei Deleanu. îi venea să-şi ţie suflarea ca să nu facă zgomot.
De la o vreme, genele doamnei Deleanu tremurară...şi două lacrimi alunecară de-a lungul obrajilor. Ţinîndu-şi suflarea, Monica se aplecă şi sărută cu timiditate mîna doamnei Deleanu.
—■ Tu erai aici, Monica? tresări doamna Deleanu.
— Cu mata, tante Alice.
— Pui mic... tu du-te lîngă Dănuţ... Eu am să dorm. Monica ieşi în vîrfuri. Se opri în faţa uşii odăii lui Dănuţ. Bătu încet cu degetul.
—■ Dănuţ, şopti ea aplecînd urechea.
Apăsînd binişor clampa, întredeschise uşa.
— Doarme!... Săracu Dănuţ!...
După ce se închise uşa la loc, Dănuţ deschise ochii din nou — şi nu zîmbi.
Monica intră singură în odăiţa fetiţelor.
în trei odăi, trei tăceri priveau viaţa...
Venind de la moş Gheorghe cu paharul gol, Olguţa dădu buzna în sofragerie. Profira sări de pe scaun, cu gura plină, ca o mătăhăloasă elevă surprinsă mîncînd în clasă, de profesoară. Anica plecă ochii în jos, ascunzînd bişcotul la spate, cu gestul revelator al şcolarilor fumători.
— Poftă mare! Anica, hai cu mine.
Profira le aşteptă să iasă. De îndată ce se închise uşa, învie, ca statuia unui tablou alegoric după ce se lasă cortina... Aplecîndu-se, luă bişcotul aruncat de Anica şi-1 înghiţi.
— Ascultă, Anica, o cercetă aspru Olguţa, ai mîncat numai, sau ai şi băut?
— Nici n-am apucat să mănînc, duduie Olguţa, se tîngui Anica arătîndu-i mînile goale.
— Bine! Atunci trebuie să te grăbeşti, fiindcă Profira mănîncă tot. Stai, nu pleca. Ai treabă cu mine... Ia să-i dau şi Profirei o treabă!
Medita încruntată, şi repede deschise uşa sofrageriei.
— Profira!
— Of ! M-am speriat, duduie !
— Du-te şi spune vierului să-ţi dea po£mă fragă: auzi? S-o aleagă frumoasă.
— Da' aici cine să cureţe?
— Ştie şi Anica să mănînce bişcoturi! Du-te şi mănîncă poamă.  Hai, repede!
Profira oftă şi pomi... scoţînd un alt bişcot din buzunarul pestelcii.
— Ascultă bine, Anica.
— Ascult, duduie.
— Ai să te duci în odaia turcească, la mcşu Puiu, ş-ai să baţi la uşă încet. Şi dacă nu răspunde ai să baţi tare... Ia arată-mi, cum ai să faci?
Anica se apropie de uşa sufrageriei... şi intră.
— Anica te joci cu mine?
— Am uitat, duduie Olguţa !
— Fă cum ţi-am spus.
— Da. Bat încet... Toc-toc, bocăni ea cu degetul... Şi dacă nu răspunde bat tare. Buf-bui, bătu ea cu pumnul.
— Aşa. Şi dacă nici atunci nu răspunde, intri în goană, trînteşti uşa, te baţi cu mîna peste £ură şi spui în gura mare: „Păcatele mele! Eu gîndeamcă traţi în sofragerie!" Ai înţeles? Da' să faci zgomot, ca să-1 trezeşti!
— Şi dacă se supără, duduie Olguţa? întrebă .Anica abia ţinîndu-şi rîsul.
— Nu-i treaba ta ! Ai să-i spui că duduia Olguţa vrea să-i vorbească.
în aşteptarea Anicăi, Olguţa se plimba cu mînile la spate, din ce în ce mai repede, ca cineva care născoceşte dialoguri cu replici scurte. Uneori se oprea, îşi descoperea fruntea mereu bătută de şuviţele negre şi iar pornea.
— A spus să poftiţi.
270
271
— Dormea?
— Nu, fuma.
— Bine. Acuma du-te şi mănîncă tot ce-a rămas pe masă. Să nu laşi nimic Profirei!
— Bucuros de musafiri? întrebă afabil Olguţa intrînd la Herr Direktor.
— încîntat!
— Ce mai faci, Herr Direktor? Nu te deranjez?
— Tu! Prietina mea ! îmi pare rău !... Ce vînt te-aduce pe la mine?
— Nimic, Herr Direktor ! Am venit să te văd, să mai stăm de vorbă...
Herr Direktor se ridică într-un cot pe divan, încrustîn-du-şi monoclul în orbită.
— îmi faci o vizită?
— Sigur... Da' frumos halat ai! Tu eşti elegant ca o cucoană.
— Aşa-s burlacii, Olguţa.
— De ce numai burlacii?
— Fiindcă ei n-au nevastă! în schimb, au un halat frumos.
— Şi cei însuraţi nu trebuie să aibă?
— N-au nevoie. Ei au o nevastă frumoasă.
— Şi dacă-i urîtă?
— Se consolează! Adică nu. Dă! Oftează şi ei!... Da' stai jos. Ce pot să-ţi ofer: o ţigară?
— Azi eşti vesel, Herr Direktor!
— Ca întotdeauna.
— Azi nu-i ca întotdeauna.
— Ai dreptate. Azi e o zi mare.
— Pentru tine?
— Şi pentru Kami-Mura... şi pentru toţi. N-ai văzut?
— Atunci de ce-a plîns mama?
— De unde ştii tu c-a plîns?
— Am văzut eu.
— Bine. A plîns... fiindcă-i mamă.
— Ei! Atunci ar trebui să plîngă în fiecare zi!
— A plîns de bucurie, Olguţa.
— Nu, Herr Direktor.
— Aşa cred eu.
— Să-ţi spun eu de ce-a plîns: fiindcă pleacă fratele meu.
— Dragă Olguţa, mama a înţeles că-i mai bine pentru Dănuţ să înveţe la Bucureşti, şi ea singură a hotărît — cum de altfel a hotărît şi Dănuţ.
— Atunci de ce-a plîns?
— Aşa-s cucoanele, Olguţa. După ce se hotărăsc să facă ceva, plîng, şi le trece.
— Şi-a călcat pe inimă, Herr Direktor!
— Măi! că multe mai ştii!
— Herr Direktor, cînd pleci?
— Mîne, Olguţa.
— Pleci singur?
— Da. Dănuţ vine cu Iorgu, peste o săptămîna.
— ...îmi pare bine, respiră ea. Herr Direktor îi dezmierdă pletele.
— Bună fată eşti tu!
— Herr Direktor, începu Olguţa, privindu-1 drept în ochi, tu eşti sever?
— Cu cine, Olguţa?
— Ştiu eu !... La Bucureşti, cu funcţionarii tăi.
— Sigur. Altfel nu merg treburile.
— Şi ce faci tu cînd eşti sever?
— Dă!... Vorbesc mai aspru, mă încrunt.,, şi dacă nu m-ascultă îi dau afară.
— Şi dacă n-are să te-asculte fratele meu?
— Dănuţ m-ascultă.
— Cine ştie?! Dacă face-o prostie?
— îi fac morală.
— Şi dacă mai face una?
— Hm!... Om vedea!
— Hm!... Herr Direktor, tu ai bătut vreodată pe cineva?
— Poate! Nu-mi mai aduc aminte! Cînd eram băiat...
— Da-ţi place să baţi?
— Nu, Olguţa. E urît'şi sălbatec.
— Vra să zică, n-ai să-1 baţi pe fratele meu?
— Pe Dănuţ!? Ferească Dumnezeu! Olguţa respiră adînc.
— Merci, Herr Direktor. Ştiam eu! Tu eşti sever, da' bun... îmi dai voie să umblu în geamandan?
— Mă rog!
272
273
— închide ochii, Herr Direktor... Astupă-ţi ochii cu mînile... Acuma să-mi spui ce-am să fac !
— Ai să-ţi faci un duş cu colonie!
— Bine-mi pare că n-ai ghicit!... Azi nu te doare capul, Herr Direktor?
— Slava Domnului, am scăpat!
— Ce rău îmi pare! Eu vroiam să-ţi fac o fricţiune.
— Ba mă doare! Cum nu!
Revărsîndu-se, colonia gîlgîia; palma Olguţei se rotea repede, împrăştiind-o pe capul zimţat aspru de părul mărunt, în timp ce nuzele suflau din răsputeri spre creştet.
— îţi place, Herr Direktor?
— Straşnic! Parcă s-a mutat Polul Nord în capul meu! Numai ia-o mai încet, că acuşi capăt o migrenă.
— Nu-i nimica, Herr Direktor! îţi mai fac o fricţiune. Azi îi o zi mare!
— Pe capul meu!
— Şi pe altele, Herr Direktor, adăugă Olguţa, frămîn-tînd amarnic.
Era o dărăpănare atît de străvezie, că parcă nu era, în văzduhul toamnei — şi o blîndeţă vastă în lumină... ca un trecut...
Dănuţ coborî treptele pridvorului cu mînile în buzunar şi umerii plecaţi. Zărind mingea de foot-ball, uitată în ogradă, îşi aminti că se jucase cu Olguţa, că se rănise la genunchi mai adineori — şi i se păru că treptele pe care le coboară sînt altele decît acele pe care le suise, şi că ograda-i alta, şi că Dănuţ e altul...
Ca şi cum treptele suite atunci şi coborîte acum ar fi fost ale vremii, nu ale pridvorului casei părinteşti.
închise ochii...
De multe ori, spre sfîrşitul vacanţelor mai ales, Dănuţ visa că i s-a întîmplat o nenorocire. Şi-ntotdeauna, deschi-zînd ochii, nenorocirea se isprăvea. Şi Dănuţ era fericit, cu sufletul frăgezit de zîmbete desprinse din spaima somnului. Astfel, nenorocirile din somn îl deprinseră să socoată nenorocirea ca un prag peste care treci — deschizînd uşa cu o deschidere de pleoape — pentru a intra în alba încăpere a
luminii, cu oglinzi numai pentru zîmbete şi ferestre numai pentru soare...
...Deschise ochii. Mingea de foot-ball, aceeaşi; cerul, înalt şi întins; începea şcoala, se apropia plecarea; Dănuţ, mic şi singur...
Vra să zică l-au dat afară din casă... Nu-i venea să plîngă, nu. Oftă.
Cum ar fi vrut Dănuţ să se facă cerul mic-mic, şi jos-jos, aşa cum era cuvertura măsuţei pe care făcea uneori, iarna, doamna Deleanu pasienţe sau cetea o carte. Şi dedesubtul cerului, micşorat şi coborît aşa cum ar fi vrut Dănuţ, să fie un covor luminat de flăcările sobei şi o pisică somnoroasă...
Deasupra măsuţei mai era o lampă cu abat-jour. Subt măsuţă se vedeau picioarele mamei în pantofi subţiri, stînd locului, sau strîmbîndu-se pe-o coastă de nedumerire, sau bătînd tactul unei supărări cu vîrfurile. Dănuţ, fireşte, şedea subt măsuţă. Olguţa se juca pe-afară, în omăt. Dar lui Dănuţ nu-i trebuia altă joacă. Acolo, lumea se micşora ca o căsuţă de păpuşe. Nimeni nu mai era pe lume decît picioarele măsuţei, Dănuţ la mijloc, pantofii mamei şi pisica. Dănuţ ştia ce face mama fiindcă vedea ce fac pantofii. Ştia cînd zîmbeşte, cînd se încruntă, cînd se supără. Pisica, de la o vreme, torcea. Şi era o tăcere!... Căldura sobei ajungea acolo molatecă şi somnoroasă... Acolo începeau poveştile cu Statu-Palmă-Barbă-Cot, cu Prichindel... Acolo făurise Dănuţ o lume măruntă, cu oameni mici ca literele, cu animale de statura majusculelor, şi căsuţe niciodată mai mari decît o carte de poveşti, să-ncapă-n ele numai basme. Dănuţ numai era uriaş, dar ce uriaş cumsecade!... Era bine acolo! Aceea era patria lui Dănuţ, luminată de focul din sobă ca de un soare al covoarelor pe care dorm copii şi visează pisici...
L-au izgonit.
Ce înalt era cerul! Ce mare pămîntul!
Porni încet spre livadă... Ce se întîmplase în turbinca lui Ivan? Ce vînt veştejise, scuturase şi alungase împăraţii, feţi-frumoşii şi poveştile? Turbinca lui Ivan era goală?
Dănuţ mergea singur. Nimeni nu-1 mai însoţea. Ostile care întotdeauna veneau în urma lui Dănuţ sau îl aşteptau înainte pieriseră. Pustiu înainte, pustiu în urmă! Din casă-1 izgoniseră, înainte-1 aştepta şcoala...
274
275
Turbinca lui Ivan era goală şi era grea fiindcă în ea intrase durerea din viaţă în locul celei din basme, cu duioasa apăsare de moarte a toamnei pe păduri.
în drum spre livadă îl ajunse Aii, gudurîndu-se pe lîngă el.
Numai Aii îl iubea pe Dănuţ. Şi după ce va pleca Dănuţ, amîndoi vor rămînea singuri: Dănuţ la Bucureşti, Aii la Medeleni.
— Dănuţ!
Cu cozile fluturînd pe spate, Monica alerga după el.
— Dănuţ, stai puţin, Dănuţ! îl ajunse în livadă. Gîfîia.
— Dănuţ... îmi pare-aşa de rău că pleci! se spovedi ea gata de plîns, luîndu-1 de mînă şi privindu-1 cu ochii măriţi.
— Ce v-am făcut eu? Ce mai vreţi cu mine? De ce nu-mi daţi pace?
Smulgîndu-şi mîna din mîna Monicăi, porni înainte, înstrăinîndu-se de-ai lui în toamnă.
— Ce i-am făcut eu? murmură Monica, acoperindu-şi obrajii cu mînile... Saracu Dănuţ !
Şi fiindcă numai Aii mergea după Dănuţ, deşi gonită, Monica porni după Aii.
Arome dulci şi amărui, mirodenii pipărate, miresme stinse, suflări umile, abia simţite, desluşite totuşi...
Soarele umed — adierile vîntului de pe mirişti şi grădini şi arături — fructele şi frunzele crengilor — trunchiurile pomilor — pămîntul — frunzele şi fructele căzute — şi firele de iarbă-ncovoiate miroseau de-a valma toate-toate.
Pluteau suflete printre pomi şi suflete se desprindeau din iarbă şi din vînt, şi căderea frunzelor dezmierda mîhniri fără de frunte şi sfîşieri fără de mîni.
Şi pretutindeni începea o plecare şi nicăieri nu se vedea tristul cufăr al plecărilor, nici femeia care stă pe el înfrigurată, cu genunchii strînşi şi coatele împreunate, acoperindu-şi ochii: să nu mai vadă şi să nu mai plîngă.
Dar toamna?
Monica se tupilase după trunchiul unui măr domnesc. Deasupra ei, merele pline încovoiau crenguţele, împovărîn-
du-le, ca cerceii cu prea grele nestimate urechile micilor infante.
De-acolo, Monica ţinea tovărăşie lui Dănuţ, într-ascuns.
Ostenise. De aceea îngenunchease.
Dănuţ şedea pe banca de sub nuc, nemişcat. Monica-i vedea numai capul aplecat asupra mesei de stejar. Soarele-1 bătea în plin cîrlionţîndu-1 cu aramă.
Pe masa de stejar cădeau frunze, lumini de soare şi nuci întunecate în cojile verzi. Se desfăcuse parcă un străvechi gromolnic, cu scoarţele de foi de nuc suflate cu lumini de soare. Şi capul unui pui de faun, aplecat, visa...
O lacrimă de-ar fi lucit în soare, căzînd din ochii lui Dănuţ, Monica ar fi cutezat să iasă din ascunzătoare. Dar numai frunzele cădeau din crengile de nuc.
Sufletul lui Dănuţ se îndepărtase atît de mult de trupul lui Dănuţ, că murmurul buzelor lui era al unui copil care abia ştia să vorbească, şi numai zîmbetul era poate al lui Dănuţ, dacă nu al soarelui de pe obraz.
Unu Ilă Duduilă Eşti caş Toporaş
Pe la moara Murgului
Trece fata turcului
C-un cojoc
De motoc
C-o pestelcă
Strecătoare
Una mara
Două para
Triaria
Compania...
Fără înţeles, versurile căpătau odinioară farmecul naiv al buzelor care mai degrabă ştiau să rîdă decît să vorbească. Pe-atunci, Dănuţ avea vreo trei ani. Purta rochiţă, ca şi Olguţa, şi cînd îi era somn anunţa: „Vau naniţi". Şi o bucovi-neancă, dădaca lui, poate în dorul satului de peste graniţă, îl învăţase încetul cu încetul versurile copilăriei ei. Dănuţ
276
277
le recita din braţele doamnei Deleanu, şi după ce isprăvea căpăta bomboane şi sărutări. Cînd se culca, le recita în şoaptă, pentru el, pînă ce adormea.
Unu Iii Dudui li...
— Nani, Dănuţ! răsuna ca prin vis glasul doamnei Deleanu din patul slab luminat de lampa cu abat-jour verde. Şi Dănuţ şoptea mai încet:
Esti cas Topoas...
— Sst!
Pe la moaa Murgului Tece fata tucului...
— TMt!
Şi Dănuţ zîmbea fiindcă numai gîndul lui mai auzea că fata turcului avea:
Un cozoc Di motoc...
Şi adormea zîmbind.
...Cădeau frunzele nucului cîte una şi mai multe laolaltă pe masa de stejar.
Şi pomii astă-primăvară erau înfloriţi, şi-acum nu mai aveau flori şi cădeau frunze galbene din ei, foşnind uscat. Poate de asta versurile cantilenei care lăsa zîmbetul somnului pe buzele lui Dănuţ — pe cînd avea trei ani — acum, fără de înţeles şi atît de trist i se desprindeau de pe buze, rupte din trecut:
Unu Ilă Duduită Eşti caş Toporaş...
Se ridica-n livadă — pe măsură ce se lungeau umbrele — răcoarea umedă. Monica îşi acoperise pieptul cu mînile: tremura.
Şi Dănuţ era îmbrăcat subţire! Dacă răcea? Se ridică în picioare, freeîndu-şi genunchii îndureraţi. începu să se îndepărteze de-a-ndăratelea, ascunzîndu-se pe după trunchiuri. Se opri, uitîndu-se: Dănuţ nu se mişca. O luă la fugă din răsputeri ca să aducă mai degrabă pelerina lui Dănuţ.
...Cînd eşti trist de tot, îţi vine să dormi. îţi vine să-ţi culci capul pe genunchii altcuiva care te iubeşte, sau dacă eşti singur şi n-ai pe nimeni, să ţi-1 culci pe palmele tale... Da. îţi vine să dormi cînd eşti trist. Şi să uiţi... Dar cînd te deştepţi? Iar eşti trist şi nu mai poţi s-adormi din nou!...
Dănuţ oftă.
...De ce cădeau frunzele? ... Fiindcă venise toamna... Frunzele erau moarte?... Nu. Frunzele cădeau şi mureau jos pe pămînt fiindcă venise toamna... Toamna...
Frunzele cădeau sau vroiau să cadă?... Dacă venise toamna!... Ce să mai facă ele pe crengi!...
Cînd vine toamna, pasările pleacă şi frunzele cad...
Dacă Dănuţ ar fi fost o frunză pe creanga nucului, şi-ar ii venit toamna, ce-ar fi făcut?... Toate frunzele din jurul lui ar fi căzut, şi el ar fi rămas din ce în ce mai singur — aşa cum era acum...Da. Şi el s-ar fi aruncat de pe creangă... şi l-ar fi luat vîntul, şi l-ar fi amestecat cu celelalte frunze, si cine stie unde l-ar fi azvîrlit... si nimeni-nimeni n-ar mai fi ştiut de el...
...Cînd eşti trist de tot îţi vine să dormi şi să uiţi...
Un gînd ciudat se apropia de Dănuţ, de dinafară parcă, asa de ciudat, că ochii lui Dănut se deschiseră mari si orbi, ca în întuneric, cînd se apropie spaima care-ţi apucă inima şi ţi-o gîtuie...
în fundul livezii era o rîpă înaltă — tot atît de înaltă pentru Dănuţ cît era pentru o frunză creanga de pe care se zvîrlea în jos. ...Frunzele plutesc, alunecă şi se aşază lin... Nucile cad şi se sfarmă!... Nucile n-au sînge. Dac-ar avea, le-ar curge sîngele pe coajă... ca unui om... ca unui om cu capul sfărmat... ca unui biet om trist...
„Dănuţ! Dănuţ! Unde eşti, Dănuţ? Unde-i Dănuţ?"...
Şi l-ar fi găsit boarul jos, lîngă rîpă, cu capul sfărmat, cu şiroaie de sînge pe obraz...
Mort Dănut?... El, Dănut, mort?...
- Eu?
„Nu se poate!" murmură un gînd îndepărtat şi învăluitor ca orizontul răsăritului.
...Toţi sînt în doliu. Merg în urma sicriului lui Dănuţ. Plîng... Şi lui Dănuţ îi vine să plîngă fiindcă şi el merge în urma sicriului.
278
279
— Mort?
Singur în sicriu? Singur în groapă? în pămînt negru?... Şi noaptea cu strigoii? Singur! „Nu. Mai bine la şcoală." Dănuţ oftă adînc.
...Toamna mor nucile sfarmate şi frunzele căzute. Dănuţ pleacă la şcoală.
Monica răsări îndărătul băncii ca o icoană luminată de candelile apusului. Fără să spuie o vorbă, aşeză pelerina pe umerii lui Dănuţ... şi fără să vrea şi fără să ştie de ce, braţele ei subţiri îi încolăciră grumajii şi buzele închise îi sărutară buclele...
Văzînd că braţele nu sînt ale mamei lui, Dănuţ sări în picioare, scuturîndu-şi buclele.
— Cine ţi-a dat voie să mă săruţi?
— De ce mi-ai adus pelerina?
— Ca să nu răceşti, Dănuţ, îngînă Monica, înghiţind.
— Mai bine-aş răci. Ce te-amesteci?
— Dacă mi-i milă de tine!...
— Cine ţi-a dat voie să-ţi fie milă? N-am nevoie! Aaa! Nu se isprăvise vacanţa! Are să le-arate el! întîl-
nind cozile Monicăi, apucă şi trase. Capul Monicăi zvîcni îndărăt, docil. O amintire trecu pe dinaintea ochilor lui Dănuţ: la începutul vacanţei, pe vremea caiselor, în livadă, o trăsese pe Monica de cozi... Şi parcă se temuse de Monica... şi-i păruse rău. Ce repede trecuse vacanţa! începea şcoala! Pleca. Era frig, toamnă!
— Te-ai supărat, Monica? o întrebă el dulce, lăsînd să-i cadă cozile din mîni.
Nu-i vedea faţa: numai cozile blînde şi grele.
— îmi pare rău, Monica. Pardon... Nu ţi-i frig? Capul Monicăi făcu semn că nu.
— Da' vrei să fugim împreună? Capul Monicăi făcu semn că da.
— Tu eşti căluţ şi eu te mîn: da?
— Da.
— Hii, căluţ! răsună puternică şi ascuţită vocea lui Dănuţ. Tot nu se isprăvise vacanţa!
Trezit din somn, Aii ţîşni săgeată. Cu cozile de aur în mîni, Dănuţ fugea subt foile de aur. Şi-n faţa lui fugea Monica, zveltă, cu faţa plînsă şi zîmbitoare. Şi pretutindeni printre ei, Toamna.
*
Nori lungi şi subţiri se aşternuseră din înaltul cerului sini-liu pînă în zarea apusului, ca nenumărate trepte de marmură ale palatelor din basme.
în gloria luminilor — ca-n para unor torţi înălţate de braţele curtenilor — un punct negru tresări şi pieri. O rîn-dunică poate. Şi soarele apuse dincolo de lume, ducînd cu el condurul delicat pierdut de vară pe cea din urmă treaptă a palatului ceresc, şi melancolia prinţilor îndrăgostiţi de o cenuşăreasă.
*
Monica tresări prin somn, îngăimînd cuvinte nedesluşite.
Dormea pe-o coastă, dezvelită, cu picioarele îndoite de la genunchi, c-un pumn adus lîngă frunte, celălalt repezit de-a lungul coapsei, albă în goliciunea copilărească şi cea lunară, ca statueta fugii, răsturnată.
— Hii, căluţ!
...Alerga prin livadă, fără să-1 poată vedea pe cel care-o mînă de la spate trăgînd-o de cozi...
Sesmunciatîtde tare, încît visul, ca un lung păr despletit, îi flutura pe dinaintea ochilor... Se acoperi cu pledul pe picioare, ridicîndu-se.
— Hii, căluţ ! murmură ceresc glasul din vis.
Un zîmbet fericit îi răsturnă capul pe spate... Şi ce cuminte era Dănuţ! Ce surîs blînd avea!... Şi ce ochi dulci, verzui şi aurii! Şi buclele lui cu miros de castane coapte! Şi ce repede-i trecea supărarea!...
— Hii, căluţ !
Rîzînd cu ochii închişi, Monica-şi răsturnă capul pe pernă, aşteptînd somnul... şi visul care avea să unească din nou cozile ei cu mînile lui Dănuţ.
Cu foşnetele toamnei şi ţîrîitul greierilor, balul alb al lunii ondula pe la fereşti.
280
281
Prin întuneric, domnul Deleanu răsuci o ţigară şi o aprinse aplecîndu-se pe marginea patului.
— Nici tu nu dormi?
— Fumez, Alice.
— Cîte ceasuri?
Flacăra unui chibrit clipi, răscolind umbrele.
— Cam tîrziu... Unu.
Doamna Deleanu se coborî din pat, îşi aruncă pe umeri chimonoul... Intră în vîrfuri în odaia lui Dănuţ, apăsînd şi ridicînd clampa, mut. Dănuţ dormea cu buzele întredeschise. Se dezvelise. Cămeşa albă se îngrămădise înfoiată deasupra genunchilor, descoperind picioarele lungi cu genunchii zgî-riaţi, pulpele lin rotunjite, gleznele subţiri.
în palma desfăcută îi juca o lumină de lună. Lumini de lună îi tremurau prin păr şi pe obraji.
Ca un copil de casă adormit la picioarele unei albe castelane al cărei evantai de pene albe îi lumina somnul.
Doamna Deleanu îl înveli, îi alintă cu vîrful degetelor buclele rotunde şi ieşi încet.
— Ce face?
— Doarme.
— Bine-i să fii copil! dădu din cap domnul Deleanu, tur-tindu-şi ţigara în scrumelniţă.
— Bieţii copii! îngînă pentru ea mama lui Dănuţ.
Cu mişcări nesigure şi albe, cădeau petalele unui trandafir de pe măsuţa de noapte: cum se dezvelesc copiii mici prin somn cînd visează...
II
ROBINSON CRUSOE
Ploua...
Cea din urmă căruţă a şatrei de ţigani se oprise în drum, ceva mai încolo de poarta ogrăzii boiereşti. Caii firavi muriseră parcă în picioare, cu capetele grele, şi mîţa unghiulară, legată cu o frînghiuţă îndărătul căruţei, mieuna slab.
Subt coviltirul de culoarea norilor, zdrenţele galbene şi roşii ale ţigăncilor şi sclipirea focoasă a salbelor abia se desluşeau prin întunericul înceţoşat de fumul lulelelor, înstelat cînd şi cînd de luceferi rubinii.
Un glas femeiesc momea încetişor, cînta poate, adormind un copil sau o durere.
Anica, zgribulită în burniţă, îşi odihnea sufletul şi mîna desfăcută în palma castanie a ghicitoarei. Cînd rare, cînd repezi şi bolmojite, vorbele sorocului aduceau nădejde sau înfricoşare. Anica privea cu spaimă degetul vrăj it, căutîndu-i în palmă cărările vieţii, potecile norocului şi dumbrăvile dragostii.
Ploaia se înteţea răscolită de vînt. De subt coviltir un glas aspru bodogăni răstit.
Ghicitoarea îşi luă banii şi porni spre căruţă. Anica intră în ogradă cu capul plecat în jos. Trecînd pe subt stejarul de la poartă, zări urma slabă a unui pneu de automobil. Privirile-i alunecară spre zarea afumată... Oftă. Toate drumurile erau şterse de cenuşiul des. Se scutură
283
înfrigurată şi alergă spre casă. Cînii strînşi pe subt streşini abia o priviră.
în priveliştea moartă, căruţa cu ţigani se îndepărta, ducînd subt coviltir cele din urmă focuri şi culori ale toamnei, lăsînd în urma ei văzduhul sur ca o bolnavă lumină de lună...
Nu s-auzea nici un lătrat. Ploaia vorbea singură, ca o cerşetoare nebună.
*
Prin ferestruicile de mansardă ale podului — zăbrelite de ploaie pe dinafară, zbîrcite de păianjeni pe dinăuntru — lumina intră ca un val de dantelă de mult aruncată acolo printre celelalte vechituri. Şi cîte nu erau! Pe măsură ce porniseră bătrînii din casă luînd drumul cimitirului, podul se umpluse cu tot ce le îndestulase mai curînd tabieturile şi ciudăţeniile lor, cît şi ale vremii lor, decît trebuinţele.
Odaia Fiţei Elencu fusese surghiunită în pod, în întregime, ca osemintele unui ciumat. încăpătoarele fotolii şi canapele cu picioare arcuite şi primitoare speteze, căptuşite cu mătasă albastră — înadins adusă din Franţa — cărunţiseră de cînd tăcerea moţăia în ele. Taburetele, ca nişte broaşte-ţestoase cu albastră carapace, înţepeniseră subt apăsarea vremii. Şi toate cărţile, bucoavnele, gromol-nicele şi ceasloavele răsfoite de uscatul deget al Fiţei şi colindate de ochii ei verzi zăceau în lăzi sau grămădite pe jos.
într-un ungher, stranii instrumente de muzică — născociri ale unui strămoş meloman şi şui — aşteptau pe strănepotul, în care avea poate să învie sufletul străbunului, să le dezlege melodiile amuţite. Vioare de lemn blond, cu gîtul curb; vioare brune ca zahărul ars, cu gît şerpuitor de lebede; viole cu pîntecele bombat ca al voluptăţii; cobze, mandoline şi chitare, care de care mai sucite, mai întortocheate. Şi toate înecate în tăcere!
Teancuri de portrete cu rame negre, castanii sau aurii, ovale sau pătrate, de lemn sau catifea, mari şi mici — desprinse treptat de pe zidurile odăilor de jos — se rezemau laolaltă pe umărul aceleiaşi uitări; şi chipurile lor păreau
icoane ale colbului şi ale păianjenilor, nu ale unor feţe omeneşti.
Mirosea a lemnărie încinsă de căldură, a putregai uscat şi a colb de arhivă.
Aşa că aroma de proaspete piersici, în pod, era îngrozitor de veselă...
„...Mîncam ca un rege în faţa curţii. Nu avea voie să-mi vorbească decît papagalul, ca un favorit. Cînele meu, care îmbătrînise, şedea totdeauna la dreapta mea; cele două pisici, la fiecare capăt al mesei, aşteptînd să le arunc cîte o bucăţică de carne..."
Ajungînd la acest pasaj, Dănuţ întoarse cartea pe dos, aşezînd-o pe podea, luă o piersică fardată şi muşcă din ea zgomotos.
Cel mai fericit om din lume era Robinson Crusoe, aşa cum îl arăta lucioasa cromolitografie de pe copertă:
între coliba — mai mult peşteră — şi palmierul de trunchiul căruia atîrna o nucă de cocos, se vedea marea, dincolo de gărduţ, inofensivă şi drăguţă ca o grădiniţă de albăstrele.
La intrarea colibei, în gaura neagră-verzuie, un păianjen alegoric îşi ţesuse o pînză neglijent poligonală. Din colibă pornea iarba tînără cu reflexe verzi de acuarelă udă.
Trebuie să fi fost tare cald cînd se fotografiase Robinson, fiindcă deasupra căciulei ţuguiete — care-i acoperea şi urechile şi ceafa, ca o glugă — radia o umbrelă făcută din frunze de palmier cu marginele roze de soare subt cerul albastru prin care literele titlului defilau roşii: Robinson Crusoe. Da, aşa-i plăcea lui Robinson: să umble gros îmbrăcat pe orice vreme! Sarica de blană bărboasă era croită pe talie. Robinson avea o faţă foarte simpatică — aducea cu Moş Crăciun, numai că barba şi musteţile-i erau castanii. Musteţile, spiritual răsucite; obrajii rumeori; barba, frumos retezată. De subt căciulă îi năvăleau cîrlion-ţii pînă deasupra sprincenelor, ca un breton drotat.
In mîna stîngă, ridicată deasupra genunchiului sting, ţinea papagalul. Adică papagalul susţinea mîna, fiindcă toate degetele — corect alineate — se rezemau pe spinarea verde, ca pe găurile unui fluier; iar cele patru degete
284
285
de păpuşă ale mînii drepte pluteau pe spinarea căpriţei, care întindea botul spre papagal, ca şi cum ar fi vrut să-1 sărute sau să-1 pască.
Robinson era aşezat pe... nu se vede pe ce! Şedea cum stau fachirii, pe aer. La picioarele lui — depărtate unul de altul şi în vîrfuri, ca ale cuiva care saltă un copil pe genunchi — se încrucişa o lopată cu altă unealtă decapitată de chenarul coperţii. Pisicile dormeau pesemne în colibă sau pe acoperişul ei. Cinele fugise de pe copertă şi sforăia în pod la picioarele lui Dănuţ. Se numea Aii. Tot în pod veghea şi un papagal — aidoma cu cel de pe copertă — numai că era împăiat.
Insula lui Robinson, cu vesela sihăstrie a cromolito-grafiilor, se mutase în podul cu vechituri. Dănuţ era Robinson Crusoe în insula lui Robinson Crusoe. Şi era foarte bine!
Barba lui Robinson de pe coperta cărţii era umedă şi plină de picuri aromaţi... fiindcă în podul cu vechituri al Medelenilor Robinson Crusoe mînca piersici în tovărăşia unui cîne adormit şi a unui papagal împăiat.
Hîrtiile şi cărţile celor două biurouri — de la Iaşi şi de la moşie — ale domnului Deleanu aveau flux şi reflux, datorite pe rînd magnetismului ordonat al doamnei Deleanu şi izbucnirilor tumultoase ale domnului Deleanu.
în epocile fluxului, biuroul era o odaie ca oricare alta, înzestrată cu masivă mobilă de biurou bărbătesc, ţinută în cea mai amănunţită ordine şi curăţenie. în acele epoci domnul Deleanu ori nu era acasă, ori nu lucra.
în epocile refluxului, din dulapuri, de pe dulapuri, din saltare, de pe etajere, din buzunarele tuturor hainelor, pardesiurilor, halatelor, pijamalelor şi paltoanelor năvăleau tomuri multicolore şi proteiforme, dosare, reviste, ziare, caiete, carnete, coli, scrisori, telegrame, recipise, fiţuici, cutii cu tutun, cu ţigări, cutii de chibrituri... peste tot. în acele epoci, doamna Deleanu nu intra în biurou. Domnul Deleanu lucra ca Neptun în viitoarea valurilor.
O telegramă sosită, de dimineaţă, de la Iaşi, dezlăn-ţuise refluxul.
„Arestat bancrută frauduloasă. Confirmat mandat. Rog lucraţi memoriu cameră acuzare. Interveniţi urgent. Soţie soseşte bani, informaţii. Nu mă lăsaţi. Respect.
Blumm"
Arţăgoasă, peniţa ak rga de-a latul colii de hîrtie. Ma-dam Blumm, vehement izgonită din biurou, aştepta în salon, cu umbrela şi sacoşa în mînă, cu pălăria în cap, trăgînd cu urechea şi oftînd pe nas de durere şi gutunar.
Domnul Deleanu aprinse mînios o ţigară, aruncă o privire piezişă pe motivarea stereotipă a mandatului de arestare... şi oratoria întemniţată în peniţă izbucni:
„E revoltătoare"...
Şterse... Zîmbi, închipuindu-şi spasmul clopoţelului justiţiei statuare şi irascibile ca toate femeile care fac puţină mişcare.
„...E ciudată şi jignitoare uşurinţa cu care se răpeşte libertatea unui om într-o societate civilizată, care ştie să respecte averea şi nu ştie să respecte omul. O arestare preventivă, în definitiv, e un sechestru asigurător asupra persoanei..."
Cînd lucra, nimeni nu intra în biuroul domnului Deleanu — afară de Olguţa, fireşte.
— îţi aduc cafeaua, papa... O vărs sau n-o vărs? întrebă ea, apropiindu-se cumpănitoare cu ceaşca în mînă.
— Ce verşi e pentru tine!
— Ei! Papa! Vrei să nu vărs de loc?
— De ce?
— Ai să crezi că fac dinadins.
Domnul Deleanu sorbi din ceaşcă; Olguţa, din farfurioară .
— Tare-i frig şi urît, papa! îţi vine să fii bolnav!
— Mi se pare că n-ai ce face, Olguţa...
Olguţa îl privi pe subt sprincene, stăpînindu-şi un căscat din senin, venit ca un strănut.
— Am! oftă ea. Mă plimb prin casă... da' mi-i ciudă că nu-i frumos!
— Ce să facem noi oare? se întrebă domnul Deleanu c-un ochi la Olguţa şi altul la memoriu.
— Lasă, papa. Te deranjez. Văd eu că ai de lucrat.
— Cînd ai să fii tu mare, Olguţa?
286
287
— De ce, papa?
— Să lucrăm noi doi împreună.
— Ce bine-ar fi, papa! am rîde tot timpul şi-am bea la cafele!
— Da... Ne-am face de cap!
— Da' am face şi treabă, adăugă Olguţa ridicînd sprin-cenele.
— Mai încape vorbă?!
— Tu mi-ai dicta, papa, şi eu aş scrie... şi după ce-aş obosi, eu ţi-aş dicta şi tu ai scrie... şi n-ai mai avea nevoie de secretar!
— Pe tine te-aş pune să primeşti clienţii.
— Clientele, papa. Le-aş arăta eu!
— Ai dreptate! Clientele-s teribile! Ar trebui să plătească dublu.
— Papa, femeia ceea din salon divorţează?
— De unde şi pînă unde?
— Oftează, papa! Nu pot s-o sufăr: a vrut să mă sărute !
— I-auzi!
— Da, papa! Da' ce-s eu?... Ce au, papa, cucoanele că sărută tot timpul?
— Asta-i ocupaţia lor!
— Eu n-am să sărut niciodată!
— Nici pe tata?
— Ba pe tine da. Asta-i altceva.
— Bine ne mai împăcăm noi doi, Olguţa!
— Păcat că nu eşti tu mic, papa. Ne-am'fi jucat împreună! Eu aş fi vrut să fim fraţi.
— Sîntem prietini.
— Da' eu nu te las să lucrezi, papa. Mă duc.
— Unde?
— în salon.
— Cu madam Blumm?
— Lasă, papa!... Tu lucrezi şi ea oftează! Am să fac atîtea game la pian, că are să plîngă!
— Bravo, Olguţa ! Şi după asta o dăm afară şi-o expediem la gară.
— Da, papa. 0 dăm afară.
— Şi facem amîndoi ordine în biurou!
Olguţa zîmbi. Ştia ea ce înseamnă să facă ordine!
— Halal tată ai tu, Olguţa!
— Papa, tu nu trebuia să te faci tată... Da-i foarte bine aşa cum eşti!
— Pe placul tău?
— Da, papa... Parcă te-aş fi căpătat cadou de la moş Gheorghe!
*
Sofrageria era năpădită de funigei coloraţi, ca toate croitoriile: într-aceasta se lucra la zestrea şcolară a lui Dănuţ. Cu mînii intermitente, dar mereu împrospătate, maşina de cusut îşi învălmăşea zornăitul metalic într-un galopant crescendo, brusc amuţea, şi iar începea, ca o soţie care-şi ceartă soţul în rate pasionate.
Limbuţia etnică şi profesională a cusutoresei adusă de la Iaşi, negăsind nici un ecou, se convertise în muţenie posacă, dezminţită de dansul picioarelor pe pedale şi de jargonul roş al părului.
Doamna Deleanu, ermetic albă în şorţ de soră de caritate, cu metrul de muşama încolăcit pe după gît şi foarfecele în mînă, croia pe masa întinsă.
Monica, aşezată de profil lîngă fereastră, pe un scaun cu două pernuţe, cu spatele puţin adus, broda iniţiale pe batiste. DD — adică Dan Deleanu. Aşa avea să-1 strige la şcoală, la catalog.
Monica broda pe întîiul D puţin mai mic decît pe-al doilea, imperceptibil mai mic, fiindcă nici mînile Monicăi nu puteau să-i spuie lui Dănuţ altfel decît Dănuţ.
Dac-ar fi ştiut cineva!... DD, adică Dănuţ Deleanu... Acul şovăia în mînile Monicăi. Adevărul, ca un parfum de garoafe, năvălea aprins pe obrajii aplecaţi asupra sufletului... DD, adică... „dragă Dănuţ".
Cele două iniţiale erau întîia scrisoare de dragoste a Monicăi.
— Monica, n-ai văzut tiparul?
Monica tresări, scăpînd batista pe genunchi. în locul ei răspunse c-un surîs afabil, plin de pistrui, madmazel Clara, care ştia orice, chiar şi locul tiparului.
288
289
„Cine ţi-a dat voie să mă săruţi?" se supărase Dănuţ cînd îl sărutase în livadă.
„Cine ţi-a dat voie să-ţi fiu drag?" s-ar fi supărat Dănuţ dacă ar fi ştiut.
„Dragă Dănuţ..."
Da. Cine i-a dat voie să-i fie drag? Şi zîmbi... Cine ştie! Poate că Dănuţ i-ar fi dat voie să-i fie drag...
— Cucuţî!
— Doo, replică pianul, profund. Madam Blumm dădu din cap.
Cu degetul cel mic al mînei stingi şi cu cel gros al minei drepte, Olguţa bătuse înverşunat un dublu do, în extrema stingă a clavirului, punînd şi pedala. Un bubuit bas de furtună în munţi zbîrnîi prin salon, lovindu-se de geamuri şi oglinzi.
Olguţa vroia să facă douche ecossaise timpanului clientei. De aceea gama începu să alerge într-un tempo zglobiu, subţiindu-şi sunetele, pînă cînd, cu ajutorul pedalei din nou puse, se prefăcu într-un viscol de vibraţii urzicătoare, într-un ţiuit străpezitor de chinină în urechi, din care se prăvăliră îndărăt, spre cruntele sonorităţi din stînga, stridenţele din dreapta...
Vaierul creştea... Se dărîmau sunetele, îmbrîncite de pedala cu deşănţată brutalitate a unui rix într-o tavernă de apaşi.
Olguţa lăsă pedala. Gama sireapă amuţi... Acalmia se lăsă ca un parfum de tei... Şi domol, cu o blîndeţă ie-zuită, procesiunile de călugăriţe ale gamei normale se stre-curară prin salon.
Olguţa trăgea cu urechea şi coada ochiului.
însă timpanul auditoarei era deprins mai demult şi cu notele enervate, drept răspuns la casnice întrebări, şi cu tumultul muzicei pentru care ai plătit bani şi-ţi dă ameţeli de cap... dar şi invidia celorlalţi comercianţi. Madam Blumm avea o fată absolventă a clasei de pian de la Conservatorul din Iaşi. Domnişoara Raşela cetea Fleurs du mal şi cînta la pian operele lui Wagner.
Nici nu i-ar fi trecut prin minte Olguţei că auditoarea devenise admiratoare. Madam Blumm aproba, minunîndu-se de lipsa notelor. Pentru ea, Olguţa cînta pe dinafară. Aşa da! La fel cu Raşela, numai că notele Raşelei multe parale mai costau! Cucuţî samana lui conu Iorgî. Şi el bine mai vorbea, si tot pe dinafară! La el era scăparea...
— Ooff!
Braţele Olguţei osteniseră. încetul cu încetul, începu să scurteze cîmpul gamelor, făcîndu-le egal şi monoton ca un exerciţiu de dimineaţă, după somn.
în salon era frig. Ploaia întuneca geamurile. Lumina intra alburie ca o pîclă...
— Cum?
Nu-şi crezu urechilor. întoarse capul, privind peste umăr. Madam Blumm adormise, fără să-şi fi lepădat sacoşa şi umbrela. Adormise orchestral: sorbea aerul suspinînd, ca o supă fierbinte, horăia, ofta şi şuiera pe nas şi pe gură.
Olguţa întoarse capul cu scîrbă... Era rău dispusă... şi nu mai avea pe cine să se supere. Monica era prietina ei. Buftea... Dănuţ pleca... Pe lîngă asta, de două zile, o dată cu ploaia intrase în sufletul Olguţei o nelinişte pe care ar fi vrut s-o bată şi n-avea cum. Nişte vorbe, din întîmplare auzite:
— Ce să fie cu moş Gheorghe? Că tare s-o mai sfrijit! întrebase vatavul unei moşii învecinate.
— Ia, ce să fie! îl ajunge şi pe el ceasul morţii... că-i vremea! oftase Ion, succesorul lui moş Gheorghe la grajd.
— Nu ţi-i ruşine să spui minciuni? sărise Olguţa, bătînd din picior.
Ş-atît.
De-atunci, de cîte ori rămînea singură se temea de minciunile lui Ion. Şi-i era ciudă pe ea, pe teama ei, ca şi cum astfel şi ea ar fi crezut că-s adevărate minciunile lui Ion, îndemnîndu-le oarecum să se adeverească.
începu să cînte concertul de Mozart în la major, pentru piano şi orchestră — de astă dată cu note. Ca şi în viaţă, în muzică Olguţa avea simpatii şi antipatii violente. Concertul de Mozart era prietinul ei.
— Ce mai studiezi tu, Olguţa? o întreba doamna Deleanu în timpul vacanţei, cînd o vedea cam rar prin salon.
290
291
— Am să studiez concertul meu, răspundea Olguţa, ex-propriindu-1 pe Mozart şi viitorul.
Concertul ei suna a melancolie. închise caietul... Ma-dam Blumm horăia lugubru... Toţi lucrau în casă. Afară ploua. Olguţa îşi lăsă fruntea pe claviatură. Clapele, adîn-cite brusc, scînciră. Cu mînie şi revoltă, piciorul Olguţei lovi în pedala a doua: a surdinei.
...Trecuseră ani mulţi prin file şi prin pod de la masa lui Robinson în tovărăşia papagalului, cînelui şi a pisicilor.
Odinioară rîdeau cărnoase piersici; acum nu mai erau decît sîmburii, ca inimi mici de lemn. Aii îmbătrînise, dormind — poate murise. Papagalul cu pene veştede şi prăfuite amuţise, împăiat cu trecut. Ninsoarea colbului şi a aţelor de păianjen aşternuse peste toate cele cenuşii troiene, vechi tăceri. Iar pe la geamuri, ploaia, ploaia şi iar ploaia sură în văzduhul toamnei şi-n clepsidrele vremii.
Nici Dănuţ nu fusese cruţat de lunga trecere de ani. Pe chipul lui, altfel decît în sarbăda tălmăcire, se vedea că Robinson îşi părăseşte insula, că se desparte pentru totdeauna de-o poveste îndelung trăită.
„Spunînd adio insulei, luai cu mine căciula şi umbrela..."
Dănuţ oftă — şi începu din nou lectura, cu cinci rînduri mai de sus, cum un îndrăgostit aşteaptă trenul nu pe peron, ci în sala de aşteptare, fiindcă-i ceva mai aproape de casa iubitei şi ceva mai departe de ultimul prag al despărţirii.
...„Puţin după aceasta"...
Ochii ceteau din răsputeri „puţin după aceasta", dar violele şi dulcile violoncele-ale melancoliei plîngeau cu-aceeaşi lungă aplecare de arcuş, „spunînd adio insulei"...
...„Puţin după aceasta, barca cu proviziile promise fu trimisă în insulă. După rugăciunea mea, comandantul puse într-însa şi lăzile cu hainele marinarilor, pe care aceştia le primiră foarte bucuroşi"...
Şi iarăşi:
„Spunînd adio insulei"...
împainjeniţi de lacrămi, ochii lui Dănuţ îşi luară un lung adio de la cromolitografia de pe coperta pătată de la-
crimile bucuriei. Plîngea şi Robinson, zîmbind, ce-i drept Lacrimile erau ale lui Dănuţ, nu ale textului. Pe-atunci — pe cînd zîmbise pe copertă — nu ştia c-are să plece. Preocupat de căciulă şi umbrelă, tălmăcitorul uitase lacrimile.
Urgent şi implacabil, textul pleca subt ochii lui Dănuţ.
„Spunînd adio insulei, luai cu mine căciula, umbrela şi papagalul, neuitînd nici banii despre care am vorbit şi care stătuseră ascunşi atîta vreme, încît ruginiseră"...
...„în insulă", adăugă, fericindu-i, gîndul lui Dănuţ.
Mai erau şapte rînduri pînă la sfîrşit.
...„Astfel îmi părăsii insula, la 19 decembrie 1686, după o şedere de 28 de ani, două luni şi nouăsprezece zile, salvat din viaţa aceasta tristă în aceeaşi zi a lunei în care scăpa-sem din sclavia maurilor din Sale"."
Şi nici n-a mai privit insula, de pe vapor, pînă ce n-a mai văzut-o? Şi nici n-a fluturat batista?
Dănuţ privi din nou cromolitografia de pe copertă: Cum? Tristă viaţa din insulă? Atunci de ce rîdea Robinson?... Şi de ce rîdea parcă şi insula în jurul lui, într-aceeaşi culoare ca şi obrazul lui Robinson?
începu iarăşi:
„Astfel îmi părăsii insula"...
îşi aşezase cartea pe genunchi. Cetea şi plîngea ştergîn-du-şi ochii cu mînile.
„Călătoria mea fu norocoasă. Sosii în Englitera la 11 iunie al anului 1687, după ce lipsisem din patria mea treizeci şi cinci de ani."
—• Treizeci şi cinci de ani, murmurară încă o dată buzele lui Dănuţ în tăcerea podului.
Şi nu luase nimic din insulă! O pietricică măcar! Un pumn de nisip! O floare sau o frunză!... Nimic, nimic!
Dănuţ închise cartea, îşi plecă obrajii uzi deasupra coper-ţii şi sărută adînc şi lung întristarea colorată a fericirii.
Sufletul lui Dănuţ era o insulă din care plecase Robinson Crusoe, luîndu-şi numai căciula, umbrela şi papagalul.
...Clasa întăia... a doua... a treia... a patra... a cincea... a şasea... a şaptea... a opta; şi alte clase încă...
Şi Dănuţ singur în faţa oceanului de bănci şcolare...
In pod era numai ce-a fost odată. în pod era insula lui Robinson Crusoe. Dincolo de pod începeau băncile şcolii...
292
293
„Spunând adio insulei", Dănuţ îşi rîndui cartea în lădiţa jucăriilor stricate şi-a poveştilor cetite, îl strigă pe Aii şi ieşi din pod... Dar turbinca lui Ivan, deznădăjduit de larg deschisă, înghiţi şi pod şi insulă şi clipă, cu aţe de păianjen, lacrimi, colb, parfum de piersici, zîmbitoare poze...
De asta, pesemne, umerii lui Dănuţ erau plecaţi.
Se cobora pe scări, trecînd din podul cu vechituri în plină toamnă.
în grabă, negăsindu-şi galoşii, Olguţa-i luase pe-ai lui Dănuţ. Ii erau prea mari. Trebuia să meargă tîrîş prin mîzga lunecoasă.
Cînd te alungă o spaimă din urmă şi nu poţi fugi, drumul îţi înăduşă pieptul şi-ţi loveşte inima, ca un coşmar.
Cu trupul înfăşurat în pelerina de cauciuc şi capul gol acoperit de glugă, Olguţa înainta greu. îndesa cu toată puterea degetelor în botul galoşilor, ca să nu-i piardă... se afunda în glod... şi ca să treacă mai departe îşi încorda pulpele smuncindu-se pieziş.
Parcă mîna o minge de fier cu paşi de piatră în fundul unei mări împăienjenită de meduze.
îngenunchiat în faţa icoanelor, moş Gheorghe se închina.
în jurul unui om bătrîn care se închină tăcerea e ca ră-sunătul unui cor îndepărtat.
Plutea parfumul religios al busuiocului. Luminiţa din păhărelul roş al candelii rumenea chipurile întunecate ale icoanelor, ca o presimţire de auroră trunchiurile codrilor adinei.
în răstimpuri, moş Gheorghe îşi desfăcea mînile din împreunarea rugăciunii, acoperindu-şi pieptul scurmat de tusă.
Dumnezeu îi împlinise statornic rugăciunile: avea să i le-mplinească şi de-acum înainte.
Era drept să tuşească: fiindcă era bătrîn.
Era drept să se-năduşe şi să-1 înjunghe prin piept: fiindcă era bătrîn.
Era drept să sufere cît mai avea de trăit şi să moară cît mai curînd: fiindcă era bătrîn.
Tot ce era drept era să fie. Nici nu cîrtea, nici nu se căina, nici nu ofta. Moş Gheorghe nu vroia ca tocmai acum, în pragul ceresc al morţii, un blestem — cugetat sau şoptit — să întoarcă de la el faţa milostivă a Domnului şi urechea lui îngăduitoare. Moş Gheorghe cerea îndurare pentru greşelile altora: boierii lui de-acum nu se împărtăşeau niciodată, şi rar călcau prin biserica ctitorită de străbunii lor. încolo, erau buni la inimă, milostivi şi drepţi — dar uitaseră de casa Domnului şi de frica Domnului.
— Iartă-i, Doamne, că mare-i mila ta! Iar tusa, ca o toacă de vecerne omenească. Dumnezeu îi împlinise rugile. Nu se ruga pentru el. Moş
Gheorghe avea să păşească dincolo, urmat de privirea bieţilor cai, pe care-i îngrijise şi cruţase ca pe nişte orfani.
Se ruga pentru copilul nevinovat ca roua şi «frumos ca florile, de care curînd avea să se despartă.
— Duduita moşului...
Să nu apese asupra ei rătăcirea părinţilor. Şi să-i fie viaţa blîndă, fără de dureri şi-amărăciuni.
Sufletul lui moş Gheorghe se aşternea la picioarele lui Dumnezeu, ca un covor de bunătate, pe care ar fi vrut să tot copilărească duduita moşului de pe pămînt în faţa slă-vitului bunic din cer...
Cu galoşii în mînă, Olguţa trecu în goană prin ograda lui moş Gheorghe. Ajungînd în faţa uşii, dădu să intre. Zăvorul era tras pe dinăuntru. Bătu cu pumnii în uşă. Nici un răspuns.
Zvîrlind galoşii, izbi cu amîndoi pumnii în uşă.
— Moş Gheorghe! ţipă ea poruncitor şi tremurat.
— ...Ce-i, duduita moşului! Mata aici? Pi vremea aiasta !?
Auzindu-1, văzîndu-1, Olguţa respiră adînc. Ridică galoşii tencuiţi de glod şi, căpătîndu-şi cumpătul, zîmbi viclean, scuturîndu-se de ploaie.
— Moş Gheorghe, am venit să te-ntreb dacă nu li-i frig cailor...
Dănuţ cutreierase casa pe dinafară odăilor fără să intre în nici una. Nu-şi găsea loc, nici astîmpăr. îndelungata lectură din pod îl înstrăinase de toate cele. îi era dor de insula
294
295
lui Robinson; îi era milă de singurătatea ei, milă de singurătatea lui.
Decorul familiar, întîmpinîndu-1 pretutindeni cu prezenţe concrete, îl îndepărta de casă, ca o asprime cînd eşti trist. Astfel, parfumul femeii de care te-ai despărţit plîn-gînd, plutindu-ţi însufletşi în nări, te face să-ţi pară trivială melodia oricărui alt glas femeiesc, şi brutală delicateţa oricărei alte solicitudini.
înstrăinări, mîhniri şi nostalgii, sortite să-şi găsească alinare şi cămin numai în scrisorile acele scrise cu mîni calde încă de strînsoarea mînilor dorite — scrisori cu tîn-guiri umile şi amare ca parfumul tomnatecelor tufănele.
Intră în salonaşul doamnei Deleanu. Zărind calendarul de pe biurouaş, se apropie de el. Era deschis la o zi neagră; tot neagră şi cea care urma. Negre erau toate. Parcă murise toate sărbătorile roşii din calendar, o dată cu vacanţa şi cu frunzele...
Intră la el în odaie.
Hainele groase, de curînd scoase din cufere, şi rînduite pe spetezele scaunelor, miroseau a naftalină. Soba rece, zbuciumată de vînt,oftaşi se văita ca un ţăran bolnav de piept — sporind frigul odăii şi pustiul ei.
Şi mai era aşa de mult pînă la noapte, că lui Dănuţ îi venea să caşte şi să scîncească. Se trînti pe pat, aducîndu-şi genunchii la bărbie, vîrîndu-şi mînile în căldura mînicilor, ghemuindu-se în el;cercînd să-şi ţie singur tovărăşie cu trupul, ca pisicile...
Capul Olguţei răsări întrebător şi obraznic.
— A! Tu eşti aici?
— Da.
— Ce faci?
— Nimica. Stau.
— Am venit să te văd.
„Ce-o fi vrînd Olguţa?" se întrebă Dănuţ apatic pe dinafară, atent pe dinăuntru.
Olguţa intră cu galoşii lui Dănuţ în mînă, lucioşi ca nişte galoşi de abanos. Era desculţă, în papuci.
— îi pun subt pat.
— Ce?
— Galoşii.
— Galoşii?? De ce?
— Galoşii tăi. Unde vrei să-i pun?
— Pune-i.
„Ce-o fi făcut cu galoşii mei?"
— Olguţa, ce-ai făcut cu galoşii?
— I-am spălat, îi explică ea, apropiind galoşii de nasul lui Dănuţ, ca pe nişte flori atunci culese.
— Merci, se feri Dănuţ. De ce i-ai spălat?
— Aşa mi-a venit. N-aveam ce face!
— Ţi-ai spălat şi botinele? o întrebă serios Dănuţ, ridi-cîndu-se într-un cot.
Olguţa se încruntă. Răzgîndindu-se, zîmbi.
— Ai fost în pod? îl iscodi ea cu ochii micşoraţi.
— Cine ţi-a spus? tresări Dănuţ.
— Ştiu eu!
— Te rog să nu mă spui, Olguţa!
— N-ai grijă! îl asigură ea gesticulînd cu galoşii.
— Merci. Da' tu unde-ai fost?
— M-am plimbat.
— Cu galoşii mei.
— Cu nişte galoşi! se supără Olguţa zvîrlindu-i subt pat.
— Văd!
— Nu vezi nimica! Ascultă: ti-i poftă de roşcove?
— Ai tu?
— Sigur.
— De unde ai?
— Răspunde: vrei sau nu vrei?
— Vreau.
Făcîndu-şi vînt cu braţele, Olguţa sări peste prag în odaia ei.
— Aha! se dumeri Dănuţ, făcînd legătura dintre roşcovele Olguţei şi galoşii lui.
— Poftim roşcove.
— Merci... îs bune, Olguţa, grozav îs de bune! exclamă Dănuţ, ştiind că-s de la moş Gheorghe!
Olguţa zîmbea, măgulită. Dănuţ zîmbi şi el, mîndru c-a fost mai şiret decît Olguţa.
— Olguţa, dacă te vede mama fără ciorapi?
— De ce să mă vadă?
— N-ai ciorapi?
— Ba am eu... da' mi-i lene să-i caut.
296
297
— Pot să-ţi dau eu o păreche.
— Lungi?
— Da. Din cei pentru şcoală. Nu i-am pus niciodată.
— Dă-mi-i. îţi dau eu alţii.
— Nuu! Ţi-i dau cadou.
De cîte ori se întîmpla să fie complicele Olguţei, Dănuţ răsfrîngea şi asupra lui admiraţia pentru isprăvile ei. Ofranda ciorapilor era şi o îndatorire, şi plata unei măguliri.
Olguţa se aşeză turceşte pe patul lui Dănuţ, îşi scoase papucii şi începu să-şi privească picioarele goale, aşteptînd ciorapii.
— Tu poţi să mişti degetul cel mare fără să le mişti pe celelalte ?
— Nu pot.
— De ce rîzi? se încruntă Olguţa, demonstrînd acrobaţia în care excela.
— Nu ştiu... îs caraghioase degetele picioarelor!
— Mele? complectă ameninţător Olguţa.
— Nu. Toate degetele de la picioare.
— Ai dreptate, reflectă Olguţa cu glas tare, întinzînd piciorul şi examinîndu-şi degetele răsfirate... îţi vine să rîzi cînd te uiţi la ele!
— Olguţa, începu Dănuţ, încurajat de intimitatea convorbirii, aşezîndu-se pe marginea patului, eu am observat ceva.
— Spune.
— Da' tu ai să rîzi... Ai să spui că vorbesc prostii!
— Văd eu ! Mai întăi spune.
— Eu... cred, vorbi rar Dănuţ, cu ochii îndreptaţi spre piciorul Olguţei, că-i mai bine să fii picior decît mînă...
— Cum?? ' Dănuţ se înroşi.
— Mai spune o dată.
— Stai. Vra să zică, tu spui că-i mai bine să fii picior decît să fii mînă? medita Olguţa, examinîndu-şi alternativ mîna şi piciorul... Nu m-am gîndit niciodată! De ce spui tu aşa?
— Eu m-am gîndit la asta într-o zi, la şcoală...
— Hai, spune-odată!
— Ştii... şedeam în bancă. Era ora de aritmetică. Eu făceam o împărţire pe caiet... şi m-am încurcat.
— Sigur, dacă nu era mama cu tine!
— Ş-atuncea m-am gîndit că-i mai bine să fii picior decît mînă... Fiindcă picioarele nu făceau nimica: ele şedeau în botine, şi şedeau aşa... degeaba. Pe cînd mîna mea se muncea să facă împărţirea...
— Da. Sigur: picioarele nu făceau nimica.
•— Nu-ţi spun! Cu picioarele ce faci? Te joci în recreaţie şi în clasă se odihnesc ! ridică din umeri Dănuţ, înfierbîn-tîndu-se la vorbă.
■— Bine, da' cu picioarele mergi, obiectă Olguţa.
— Nu zic ! Da' ţie nu-ţi place să mergi?
— Sigur că-mi place !
— Vezi! Cu picioarele faci numai ce-ţi place!
— Ţie-ţi place să mergi la şcoală? îl interogă Olguţa.
— ...Ei, nu.
— Vezi că picioarele nu fac numai ce-ţi place? Dănuţ medita muşcîndu-şi degetul.
— Stai, Olguţa! Da' lor nu le pasă! Picioarele nu învaţă la şcoală.
— Aşa-i! Ele-s tot timpul în recreaţie !
— Foarte bine ai spus ! Asta vroiam să spun şi eu!
— Stai! Tu ai spus la început că-i mai bine să fii...
— ...picior. Da, îi luă Dănuţ vorba din gură,gesticulînd convins.
— Nu-i rău să fii nici mînă! Iarna ai mănuşi, stai în buzunarul de la palton sau în manşon... Mînile-s deştepte! zîmbi Olguţa, privindu-le pe ale ei cum trăgeau ciorapii lui Dănuţ după ce luaseră galoşii lui Dănuţ.
— Dacă eşti picior ai şoşoni, îşi apără Dănuţ, cu timiditate, punctul de vedere.
— Ce-are-a face! Şoşonii îs urîţi şi picioarele-s proaste! De asta nici nu le vezi: le-ascunzi în botine... Eu ţin cu mînile... Buni ciorapi! Merci!
— Olguţa, ce-ai vrea tu: să-ţi taie mînile sau picioarele?
— Da' nu vreau nici una, nici alta!
— Nu. Zic aşa! Dac-ai fi într-o poveste şi împăratul ar porunci să-ţi taie mînile sau picioarele, ce-ai alege tu!
— M-aş face haiduc şi i-aş tăia eu lui şi mînile, şi picioarele, şi limba.
298
299
— Nu vrei să răspunzi! oftă Dănuţ.
— Nu ţi-am răspuns? N-are decît s-aleagă el! Eu nu dau nimic!
Olguţa sări pe covor. Dănuţ rămase gînditor pe marginea patului.
— Olguţa, tu îţi închipui cum ar fi cu capul tăiat?
— Foarte rău!
— Eu pot să-mi închipui... Da' ameţeşti!
— N-ai nevoie să-ţi închipui!
— Tu nu te-ai gîndit niciodată?
— De ce să mă gîndesc la asta! Am eu la ce să mă gîn-desc! De asta ai cap, ca să te gîndeşti că nu-1 ai?
— Eu m-am gîndit... Oare mori dacă-ţi taie capul?
— Sigur. . w Dănuţ nu îndrăzni s-o dezmintă pe Olguţa, dar clătina din
cap cu îndoială.
— ...Eu m-am uitat odată în oglindă... şi mi-am închipuit că n-am cap.
— Trebuia să ţi-1 tai mai întăi.
— Nu l-am tăiat... Eu mă uitam în oglindă şi-mi închipuiam că trupul e afară şi capul numai în oglindă.
— Hei! Da' tu te gîndeai cu capul tău! Vra să zică, gîndul nu era în oglindă, era în cap.
— în capul din oglindă, stărui Dănuţ.
— Şi n-ai spart oglinda cînd ţi l-ai pus la loc?
—- Mi-a fost frică, Olguţa. Eu mă uitam din oglindă, numai la picioare. Vra să zică, picioarele erau într-o parte şi capul în altă parte... cum ar fi doi oameni faţă în faţă, numai că unul n-avea cap.  Uite-aşa, Olguţa.
Dănuţ îşi ridică palmele una-n faţa celeilalte.
— Acuma, să spunem că aici ar fi ochii, în vîrful degetelor. Vra să zică, mîna dreaptă e capul din oglindă. Vezi: îmi aplec degetele şi văd din oglindă numai picioarele.
— Asta înseamnă că tu te uiţi în oglindă... şi vezi prost ii!
— Să încerci şi tu, Olguţa. După aceea îţi vine să închizi ochii şi să dormi.
Olguţa nu-1 mai asculta. Pîndea pe fereastră în livadă.
Dănuţ oftă... El ar fi vrut să-i spuie multe Olguţei, de plecare. Să-i spuie, de pildă, că dacă-ţi taie capul nu mori tot. Moare capul: da. Moare trupul: da. Dar mai este ceva:
turbinca lui Ivan. Ea nu poate să moară fiindcă nici nu trăieşte: n-are nici trup, nici cap. Ea este „cînd închizi ochii". Cînd eşti mort, închizi ochii. Vra să zică, turbinca lui Ivan rămîne acolo unde este. Atunci nici Dănuţ nu moare, fiindcă deşi turbinca lui Ivan e a lui Dănuţ, şi el, Dănuţ, e în turbinca lui Ivan. Cînd închide ochii se poate gîndi la el ca la altcineva. Şi Olguţa-i în turbinca lui Ivan. Toţi îs acolo. Vra să zică, dacă moare Dănuţ, rămîne turbinca lui Ivan. Cînd Dănuţ trăieşte, turbinca e'a lui. Cine ia turbinca după ce moare Dănuţ? Dumnezeu... Dacă vrea Dumnezeu, suflă în turbinca lui Ivan, şi toţi cei de-acolo învie; Dănuţ împreună cu ei... Da, numai că atunci Dănuţ nu va mai avea turbincă. Turbinca o ţine Dumnezeu. în schimb, toţi cei care-au fost în turbincă sînt ai lui Dănuţ, fiindcă el i-a'adus la Dumnezeu, în turbinca lui. Ş-atunci' Dănuţ va fi stăpîn în afară aşa cum e acuma stăpîn înăuntru... ' Dacă Olguţa nu vrea să-1 asculte!
— Unde-s cartuşele? întrebă iute Olguţa, desprinzînd puşca din cui.
— Ce vrei să faci?
— Lasă! Dă-mi-o repede !
Mergînd în vîrful picioarelor pînă la fereastră, o deschise binişor. Fumegarea toamnei aburi odaia... Pipăită de ploaie, o cioară se legăna în cumpănă pe o crenguţă şi pe ţelul pustei.
— Las-o, săraca!...
Olguţa îşi strîmbă gîtul îndărăt, fără să clintească puşca, măsură din ochi pe Dănuţ — cu privirea jucătorilor de cărţi pentru cei care dau sfaturi de la spate, în plin joc— întoarse capul la loc, rectifică ochirea şi trase. Cioara căzu. Şi toate ciorile livezii izbucniră, carbonizînd livada şi cerul cu o explozie de negru sonor.
Olguţa încarcă puşca din nou.
— De ce ţi-i milă de ciori? Am împuşcat-o în cap: vroiam să văd dacă trăieşte fără cap... ca tine!
— Nu mi-i milă! minţi Dănuţ roşindu-se. Am crezut că vrei să împuşti o vrabie.
— Ai văzut ce lovitură?
— Da.
— Uite-o! tresări Olguţa, săltînd puşca.
300
301
înadins parcă, uşa se deschise o dată cu pocnetul puştii. Cioara căzu departe. Doamna Deleanu se feri îndărăt, scă-pînd din mînă pijamaua lui Dănuţ.
— Olguţa! Asta ce mai este?
— împuşc ciori.
— Să ştii c-am să dau odată puşca asta !
— Mamă dragă, nu-i a mea; e-a lui!
— Ţi-o dau ţie! zîmbi Dănuţ.
— Dă-o mamei; mie-mi dă Herr Direktor una de vînătoare.
— închide fereastra şi du-te-n odaia ta. Şi tu dezbracă-te, Dănuţ, să-ţi încerc pijamaua.
— Ia s-o văd şi eu, se rugă Olguţa închizînd fereastra.
— Lasă-mă, Olguţa! Nu ştii ce să mai faci ca să mă superi! Asta mai lipsea: vînătoare în casă.
— Dacă plouă! Tu coşi, mamă dragă — frumoasă pijama ! — eu ce să fac? Trag şi eu cu puşca.
— De ce nu studiezi la pian?
— Asta nu! Ce-s eu, lăutar? Clienta sforăie şi eu să-i cînt!?
Speculîndu-şi indignarea, Olguţa trecu pragul închizînd uşa. Totodată salvase şi puşca de sechestru, din care pricină zîmbi enigmatic.
Monica tocmai intrase în odaie, cu teancul de batiste lirice; însuşindu-şi-1, zîmbetul Olguţei o nelinişti. îi ocoli privirea, ascunzînd batistele la spate.
— Ţi-am adus zece roşcove, o vesti Olguţa. Monica se roşi şi mai tare.
— De ce eşti tu aşa bună cu mine? vorbi ea privind papucii Olguţei.
— De ce spui că-s bună cu tine! izbucni Olguţa mî-nioasă.
— Fiindcă eşti prea bună... şi eu nu merit.
— Nu-i adevărat! Nu-ţi dau voie să vorbeşti aşa! Tu eşti prietina mea. De ce mă superi?
Uşa zvîcni în lături, făcînd loc doamnei Deleanu.
— Ce s-a întîmplat?
— Nimic!
— Atunci de ce ţipi?
— Ţip? La cine să ţip? Vorbesc tare... ca să mă încălzesc.
— încâlzeşte-te fără să te-aud! Uşa se închise la loc.
Monica se aşeză pe pat, alături de batiste.
Olguţa ascunse puşca după sobă şi se apropie de Monica. Dînd cu ochii de batiste, o luă pe cea de deasupra, şi înainte ca Monica s-o poată opri, îşi suflă nasul.
— Olguţa ! Ce faci?
— Nu vezi ?
— Na-ţi-o pe-a mea.
— Asta nu-i bună?
— I-a lui Dănuţ.
Din fericire, batista lui Dănuţ slujise numai de instrument muzical. Monica o pături la loc.
— Monica, tu ai băgat de samă că dacă vezi mai multe batiste îţi vine să-ţi sufli nasul?
■— Fiindcă tu n-ai niciodată batistă la tine! clocoti Monica.
— Cine are batistă? Numai tu ai!
— Şi Dănuţ are, protestă Monica, apăsînd batistele cu podul palmei.
— Crezi tu! într-o săptămîna le pierde pe toate! o încredinţa Olguţa autoritar.
— Vai! Nu-i adevărat! De ce spui aşa?
— Cum nu-i adevărat? Atunci de ce i-a făcut mama atîtea batiste? Ca să aibă de unde pierde!
Monica privi în sus, în jos; întoarse capul la dreapta, la stînga...
— Vezi, Monica! Mie-mi vine să-mi suflu nasul cînd am batiste... şi ţie-ţi vine să plîngi! Mai bine să n-ai de loc!
în pijamaua de flant'ă albă, Dănuţ părea mezinul lui Pierrot.
— Nu te strînge subţioară, Dănut?
— Nuu!
— Şi să ştii, Dănuţ, ai să îmbraci pijamalele numai cînd ţi-o fi frig acolo. Nu-i bine să dormi gros îmbrăcat!
Doamna Deleanu ocolea cuvîntul: dormitor. Dănuţ nu-şi mai lua ochii din oglindă. Pantalonii pijamalei erau cei dintăi pantaloni lungi ai copilăriei lui.
302
303
îi pipăia mereu, cu o nedesluşită teamă să nu-i simtă des-prinzîndu-se brusc de deasupra genunchilor — acolo unde era vechiul hotar al pantalonilor — şi să rămîie scurţi şi aceştia. Aveau şi dungă: omagiul spălătoresei. Graţia obrăznicuţă a genunchilor şi a pulpelor se mistuise în rigiditatea dungii.
Dănuţ era mîndru. Aşa de mîndru, că ar fi dorit spectatori, chiar pe cei din dormitorul internatului.
— Nu te taie, Dănuţ? urmă doamna Deleanu cu întrebările, care făceau din cea mai desăvîrşită haină un provizorat.
Dănuţ scutură capul şi picioarele în acelaşi timp.
— Nu, mamă! Pantalonii cei vechi mă tăiau! îi învinui el postum.
— Să-i porţi sănătos! De-acuma dezbracă-te.
— Mamă, lasă-mă să rămîn azi cu pijamaua... Mi-i frig la picioare.
— Bine, Dănuţ. Cum vrei tu!
Doamna Deleanu ieşi repede. Alba hăinuţă de flanelă era grea pentru sufletul ei.
— Olguţa!
— Ce vrei?
— Ai uitat cartuşele la mine.
— Bine. Adă-le-ncoace.
Monica se îndreptă spre fereastră, ştergîndu-şi ochii, ca şi cum glasul lui Dănuţ, pătrunzînd prin uşa închisă, ar fi putut s-o vadă.
Dănuţ făcu un actoricesc popas în faţa uşii. îi venea mereu să rîdă. Compunîndu-şi o seriozitate demnă, intră, întinzînd Olguţei cutia cu cartuşe.
— Dacă o vedea mama! Noroc c-am ascuns-o eu!
— De ce te lauzi? Mama nu pune mîna pe cartuşe!... Cum îi cu pantaloni lungi?
— îm!
— Diseară am să-i încerc şi eu.
— Tuu!? se muie Dănuţ. ■— Eu. De ce te miri?
— .. .Fetele nu poartă pantaloni!
— Eu am să port. Eu am şi pantaloni de călărie!
— De ce nu vrei tu să porţi chimonoul? se jertfi Monica.
— Fiindcă am poftă de pantaloni!
— Nu mai împuşti ciori? cercă Dănuţ s-o abată spre alte victime.
— Nu... Nu vreau s-o sperii pe mama.
— Atunci ce facem? se deznădăjdui Dănuţ.
— Ştiţi ce? Vouă vi-i frig?
— Da, răspunseră într-un glas Monica şi Dănuţ.
— Vreţi să staţi la foc?
— La ce foc? se miră Dănuţ.
— Nu te priveşte ! Vrei?
— Vreau.
— Veniţi după mine... Şi-ncet, să n-audă nimeni! Cu umbletul de taină al celor care merg să se închine
unor zei prigoniţi, Monica şi Dănuţ, unul după altul, urmară paşii călăuzei în papuci.
Uitaseră necazurile şi amărăciunile posomoritei după-amieze de toamnă.
Dănuţ zîmbea fiindcă-şi plimba pijamaua şi fiindcă împreună cir Olguţa se îndrepta spre o ispravă nouă.
Monica zîmbea fiindcă era-mpreună cu Dănuţ.
Zîmbea şi Olguţa, fiindcă misteriosul foc la care îi ducea să se încălzească era, pur şi simplu, focul din bucătărie.
Venirea copiilor în bucătărit. schimbase înfăţişarea plitei, în locul meditativelor oale de toate mărimile — înghesuite acuma în fund — izbucneau rîsetele albe ale grăunţelor de păpuşoi, preschimbate în cucoşei. Pe marginea plitei, trei mere domneşti se coceau, privegheate de baba, ca o trinitate bosumflată de repetente, strunită de ochii profesoarei şi zeflemisită de colegele mărunte.
La gura sobei, pe trei scăunele joase, Olguţa, Monica şi Dănuţ îşi rumeneau obrajii în bătaia flăcărilor, ronţăind cucoşei fierbinţi.
— îî! 'Tă-te Dumnezeu! Acuşi!... se răsti baba la oala nervoasă, care-şi strîmbase capacul bufnind.
Tustrei bufniră de rîs.
Baba se sfădea cu oalele, cu tingirile, cu muştele necontenit. Aşa că cineva care ar fi ascultat din odaia de alături şi-ar fi închipuit că bucătăria-i plină de bărbaţi muţi, dresaţi de o matroană cu glas bărbătesc. Şi-ntr-adevăr, în bu-
304
305
cătărie baba era stăpînă peste tot ce era înăuntru. Zeloasă şi harnică stăpînă ca vara în livezi. Şi groasă ! Atît de groasă, că părea supranatural dospită în cuptorul vast din care cozonacii ieşeau opulenţi şi falnici ca paşălele de la sultan.
Trăgînd cu coada ochiului la mere, baba crăpă portiţa rolei, aruncă înăuntru o privire savantă şi repede o închise la loc.
Dintr-acolo, căldura se revărsă parfumată.
— Miroase a turtă dulce, babo ! se stropşi Olguţa rîzînd.
— Are cine-o mînca! oftă baba răsucind un măr.
Pe plită, merele îmbătrîneau văzînd cu ochii. Feciorelnicul lor ten se-ntuneca zbîrcindu-se. Suspinau înăduşit şi lăcrimau somnoros. în schimb, aroma lor creştea mai văratică, mai îmbătătoare, ca sufletul spre cer purces al mucenicelor arse pe rug.
Olguţa şedea la mijloc, drept în faţa flăcărilor, care-i îmbrăcau faţa în aur şi aramă fluidă; Monica şi Dănuţ şedeau la dreapta şi la stînga ei.
Pe jos, de-a lungul cuptorului, motanii şi pisicile, numai puf şi arabescuri, torceau de lene şi de cald ce le era. Mai la o parte de pisici — prudenţă sau demnitate — dormea Aii. Mai toate muştele aţipiseră amorţite. Totuşi, se găseau destule să-1 necăjeaseă. Urechile lui Aii — veşnic atente — pălmuiau şi trăgeau sfîrle.
Subt cuptor, într-un paneraş plin de fîn, o cloşcă îşi dospea puişorii de aur. Un greier, cine ştie subt ce grindă ascuns, ţinea ison subtil corului primăvăratec.
Şi soba duduia de flăcări şi de vînt, ca o horă.
Intrînd în bucătărie, domnul Deleanu dădu cu ochii de copii stînd în jurul unei mesuţe rotunde. Mîncau mere coapte cu mînile. Pe mesuţă, în loc de mămăligă, se răcorea o turtă dulce tăiată felii.
— Aici îmi erai, Olguţa?
— Da' tu ce cauţi aici, papa?
— Mamă Mărie, spune te rog lui Ion să puie caii la trăsură... Ei! ş-acum să vă răfuiesc eu! se încruntă domnul Deleanu frecîndu-şi mînile.
— Rămîi cu noi, papa! se rugă Olguţa, urmată de Monica şi Dănuţ.
— N-am loc, Olguţa !
— Uite-aici, lîngă mine.
Cînd se întoarse, baba găsi patru oaspeţi grămădiţi pe trei scaune în jurul mesuţei. îşi acoperi rîsul cu mînile.
— Mamă Mărie, da' pe mine nu mă cinsteşti cu nimica?
— D-apoi cu ce, conaşule?
—-Ei!... c-o cafeluţă... Da' nu de-a noastră, de-a dumi-tale.
— Lasă, că are baba! se făli ea făcînd cu ochiul.
— Muşcă, papa.
Domnul Deleanu muşcă din mărul întins de Olguţa.
— Pii! Grozav de bun!... Aşa ceva n-am mîncat de cînd eram copil!
— Papa, ştii ce? Povesteşte-ne ceva de cînd erai tu mic.
— Hai, papa ! se rugă şi Dănuţ.
— Şi eu te rog, moşu Iorgu.
— De cînd eram eu mic... Hei!
-—Mai muşcă o dată, papa. Aşa ai să-ţi aduci aminte!
Aroma merelor coapte, parfumul cald de turtă dulce, flăcările sobei şi trei chipuri de copii care-ţi sînt dragi nu sînt numai îndemn, ci chiar izvor de basm şi amintiri.
în jurul mesuţei erau patru copii.
Afară, ploaia curgea cenuşie, bătînd în geamuri.
Peste sate, şesuri, codri, dealuri şi oraşe cădea ursuzul potop al tristeţei, mucezind frunzele, sporind glodul, înteţind tusa, alungind zîmbetele.
Dar bucătăria rumenă de flăcări, plină de copii, pisici, pui de găină şi poveşti plutea prin ploaie şi prin toamnă ca o nouă arcă a lui Noe.
Şi umbra babei pe zidurile albe avea o amploare biblică.
306
III
PĂPUŞA MONICĂI
în odaia lui Dănuţ ardea focul încălzind lumina soarelui. Pe podele s-aliniau ghetele, pantofii, papucii şi galoşii. Patul, masa şi scaunele erau troienite de albiturile pregătite pentru cufărul din mijlocul odăii.
— De ce te-nghesui? mormăi Dănuţ, strîngîndu-se mai tare.
— Taci... Ţi-am mai spus o dată să taci! îl ameninţă Olguţa, scuturîndu-1 de umăr.
Şedeau îngrămădiţi în cufărul golit de rafturi, cu atitudini rigide de fachiri. Cufărul era al lui Dănuţ; ideea, a Olguţei. Dănuţ blestema ideea — Olguţa dispreţuia cufărul. Numai că Olguţa îşi ducea ideile pînă la capăt.
— Nu mai pot. Eu ies afară, se răzvrăti Dănuţ.
— Ba ai să stai. Dănuţ oftă acru.
— Măcar deschide puţin... să răsuflu.
Cu multă zgîrcenie, Olguţa crăpă capacul. Dănuţ îşi umplu plămînii de libertate şi repede bătu din cap o mătanie berbecească, din pricina plafonului grăbit.
Presiunea psihologică sporea necontenit, ca într-un submarin naufragiat, pe măsură ce se scufundă.
Din antret venea zvon de glasuri. Acolo, subt diriguirea doamnei Deleanu, Anica şi Profira umpleau celălalt cufăr: cel cu aşternutul.
Profira icnea îndesind salteaua, ca Ion la frămîntatul cozonacilor. Treaba o făcea Anica; Profira trudea numai verbal.
Alături de cufăr, Monica, îmbrăcată cu rochiţă şi bluză de postav albastru, se uita în gol... Apucînd deodată, ca prin somn, mîna doamnei Deleanu, o strînse tare.
— Ce-i, Monica?
— Nu... Nimic, tante Alice! tresări ea.
îşi încleşta pumnii. Ochii i se-năspriră de mînie împotriva ei. Vroise să şi-1 închipuie pe Dănuţ şi nu izbutise. Şi doar îl ştia mai bine decît se ştia pe ea! Şi' doar acuma îl văzuse!... Atunci? După ce va pleca Dănuţ — mai era o noapte numai — să nu-1 mai vadă de loc?
„Nu-i adevărat!"
Cum era Dănuţ?... Avea ochi verzui-aurii, bucle castanii, nasul în sus. Purta hăinuţe de catifea gris care-i veneau aşa de bine...
— Da' unde-i Dănuţ?... întrebă doamna Deleanu în-cuind lacata.
Monica îşi scutură cozile şi întoarse capul spre uşă, de teamă să nu vadă tante Alice că Dănuţ se juca de-a ascunse-lea în sufletul ei.
— Dănuţ! Olguţa! Unde sînteţi?
— Vezi, nu-s dincolo, MoSica?
— Nu-s, tante Alice !
Monica se uită subt patul lui Dănuţ: doamna Deleanu scotoci prin dulap.
— Sărut mîna, coniţă.
— Ce-i, mamă Mărio?
— Am venit să iau poruncă de la stăpînul meu — zîmbi ea, clipind — ce dulciu să-i fac de rămas bun?
— Auzi, Dănuţ! îl ispiti doamna Deleanu ca pe un duh mîncăcios.
— Eu ies, Olguţa! explodă Dănuţ, îmbrîncind capacul. Zburlit, congestionat, buimăcit de lumină, stăpînul bucătăresei şi-al Monicăi încalecă marginea cufărului.
— Aii! se schimonosi el, muşcîndu-şi limba.
— Ce-i, Dănuţ?
— M-a pişcat de picior!
— Să te-nveţi minte să priveşti unde calci! tună Olguţa, căutîndu-şi nou-născutul cucui pe frunte.
— Bată-i norocul să-i bată copii! chihoti bucătăreasa, ajutînd Olguţei să iasă.
308
309
— Babo, să faci bezele.
— Lasă, Olguţa. Azi porunceşte Dănuţ.
— Nu vezi că tace, mamă dragă! Pînă ce se hotărăşte el, vine masa!
— Eu nu tac... spun... să... facă...
— Ce să facă? Bezele. Uite: nu poţi spune nimic! îi porunci Olguţa, ţintindu-1 cu ochi de hipnotizator.
— Spune, Dănuţ, îl încuraja doamna Deleanu: ce-ţi place ţie mai mult? O cremă de vanilie? Clătite cu dulceaţă de căpşune? Nişte crafle?...
— Bezele-s cele mai bune. Eu vreau bezele cu frişca. —■ Cu frişca? Cataif cu frişca! o contrazise Dănuţ inspirat.
— Bezele ! sfida Olguţa.
— Văd eu că am doi stăpîni! Face baba şi cataif cu frişca, şi bezele cu frişca.
...La fereastră, mărul despuiat de frunze clocotea de vrăbii. Gălăgia lor subţire şi destrăbălată semăna atît de mult cu întăia recreaţie a unei şcoli primare după sfîrşitul vacanţei, că te-aşteptai mereu să răsune clopoţelul de intrare în clasă, curmînd-o.
■
întrecerea la fugă pornea din faţa ogrăzii. Monica îşi înnodă cozile subt bărbie. întinzîndu-şi braţele şi îndoin-du-şi trupul, Dănuţ îşi verifica elasticitatea muşchilor greu încercaţi în cufăr. Aii lătra, gudurîndu-se pe lîngă ei. Cu muchia tălpii, Olguţa trase o linie pe şosea; în dreptul pietrei care marca locul Olguţei linia era dreaptă, se strîmba însă cotind îndărăt, pe măsură ce se apropia de piatra lui Dănuţ.
— Nu mă ţin! protestă Dănuţ, privind pieziş linia vicleană.
— Tare-i prost! Fă-o tu, Monica.
Monica-şi cruţa tălpile. Luă o piatră ascuţită şi zgîrie conştiincios pe şoseaua jilavă o linie tremurătoare.
— Un... doi, murmură Olguţa, istovitor de rar, încordîn-du-şi pulpele.
— Trei! ţipă Dănuţ, pripindu-se.
— Napoi! Eu număr.
Dănuţ îşi reluă locul, încruntat.
— Un, doi... trei.
Porniră în pas alergător, cu Aii în frunte: Monica în rînd cu Dănuţ, Olguţa în urmă. Dănuţ privea casa lui moş Gheorghe, spre care alergau. Monica trăgea cu coada ochiului la Dănuţ, cu care alerga; Olguţa-i urma calm, ca şi cum amîndoi ar fi fost înhămaţi la goana ei.
Cozile Monicăi se desfăcură: şi le-nnodă la loc, întor-cînd capul spre Dănuţ. Ce bine ar fi fost să alerge cu cozile în mînile lui prin frigul de aur ! Nimeni nu i-ar fi întrecut!
Dănuţ gîfîia. întoarse capul îndărăt; Olguţa şi-1 plecă în jos, zîmbind. Adunîndu-şi puterile, Dănuţ îşi dădu drumul. Se-mpiedică.
Oprindu-se, Monica-i ajută să se ridice.
— Din cauza ta am căzut!
Olguţa trecu pe lîngă el în goana mare, cu ochii la moş Gheorghe, care-i aştepta în pragul porţii.
— Buftea, acuma te ţii?
Dănuţ suspină. Monica-şi încetini goana, jertfindu-se pentru Dănuţ.
— Ai văzut, moş Gheorghe?
— Ca o rîndunică, duduita moşului!
— Cine-i al doilea? se interesă distrat Olguţa.
— Dănuţ! triumfă Monica.
Dănuţ nu mai putea vorbi: respira. Aruncînd din treacăt o privire haină învinsei, intră pe poartă înaintea ei, dimpreună cu Olguţa: aşa-s biruitorii.
— Cine merge cu mine la scrînciob? întrebă Olguţa, umplîndu-şi gura cu vişine uscate.
Monica aşteptă răspunsul lui Dănuţ. Moş Gheorghe îşi scutură luleaua, pregătindu-se de plecare.
Dănuţ tăcu. Şedea întins pe laviţă, în faţa vetrei. îi era aşa de lene, că-i venea să rîdă şi nu putea.
— Tu nu mergi, Monica?
— Mi-i frig.
— Atunci mă duc singură.
— Da' pe moşu nu-1 iei? Olguţa zîmbi.
— Da' casa cine-o păzeşte?
— Hei! Moşnegii care stau la foc. Noi, tinereii, ne dăm huţa în scrînciob.
310
311
Singură cu Dănuţ!... Necutezînd să se aşeze pe laviţă, alături de el, Monica se aşeză pe un scăunel, lîngă laviţă, cu faţa la foc. Dacă flăcările vetrei ar fi putut străbate prin sufletul Monicăi, deasupra lui Dănuţ ar fi lucit un curcubeu...
...Atîtea vitejii făptuise Făt-Frumos, că toate la un loc n-ar fi încăput într-o bibliotecă ticsită cu cărţi de poveşti. Şi totuşi, nu era sătul. Pornise pe alte tărîmuri, spre alte isprăvi.
în inima lui Dănuţ, copitele calului năzdrăvan băteau un trap eroic... Un vîjîit de buzdugan? Nu. O muscă. Făt-Frumos opri calul. Dănuţ deschise un ochi: pe spinarea nasului, gîdilitor, o muscă peregrina. Strîmbă nasul; musca zbură, ilară. Ochiul deschis o întovărăşi pînă cînd se aşeză pe capul Monicăi. Dănuţ închise ochiul.
Monica avea cozi de aur, ca şi Ileana Cosînzeana? Oare ce făcea Făt-Frumos cînd era singur cu Ileana Cosînzeana? O trăgea de cozi?
Nu. Se sărutau. Aşa spunea povestea.
Da' de ce se sărutau?
— Monica, tu ştii de ce se săruta Făt-Frumos cu Ileana Cosînzeana?
Ileana Cosînzeana ştia, dar îi bătea inima atît de tare, că nu putu răspunde lui Făt-Frumos.
O spaimă ciudată trecu prin sufletul lui Dănuţ... ca şi cum Făt-Frumos ar fi rupt-o la fugă... Cum? Nu se temea Făt-Frumos de zmei şi de balauri şi-are să-i fie frică de o Ileana Cosînzeana?
Deschise ochii. întinse mîna. Apucă o coadă de-a Meni-căi şi trase înspre el. Capul Monicăi se îndoi pe spate; nemaiavînd sprijin, căzu pe laviţă, cu ochii închişi şi faţa palidă ca parfumul crinilor.
Dănuţ se aplecă asupra Ilenei Cosînzeana. Simţindu-i respiraţia dulce şi caldă — de tainică zmeură — se dădu puţin îndărăt.
Aceeaşi muscă stăruitoare şi concretă începu să colinde obrajii legendari. Lui Dănuţ îi veni inima la loc. Cu degetul alungă musca.
„Unde s-o sărut?" zăbovi Dănuţ, plimbîndu-şi vîrful degetului pe conturul obrajilor. Alese vîrful nasului, parcă
era mai puţin primejdios, fiind punctul cel mai depărtat de restul feţii.
Fără să vrea, simţind buzele lui Dănuţ pe vîrful nasului, Monica tresări. Sărutarea alunecă şi căzu ca o floare umedă pe buzele Monicăi.
— Dă-mi pace! se smulse Dănuţ, trăgîndu-şi capul îndărăt. Nu mă mai joc cu tine de-a Făt-Frumos.
Ileana Cosînzeana nu se jucase.
Odaia lui Dănuţ se golise treptat. Razele soarelui luminaseră palid fundui cufărului înfăţat cu un cearceaf; străluciseră aurii pe albiturile raftului de sus; acum se stingeau roşii pe capacul închis, printre etichetele hotelurilor cosmopolite.
Erau şi surprize în cufărul lui Dănuţ. Cîte un napoleon de aur în buzunarul fiecărei hăinuţe; o puşculiţă de argint, căptuşită cu catifea violetă, plină, fireşte, cu bani de argint; o cutie cu bomboane englezeşti; pachete de şocolată „Velma Suchard"; o cutie cu tablete „Marquis"; săculeţe cu livănţică; un saşeu parfumat pentru batiste... O bună parte din sufletul şifonierei pleca la internat în cufărul lui Dănuţ, fără să ştie el.
— Anica, deschide fereastra, s-aerisim puţin.
Cu zările roşii, străpunse de asprul croncănit al ciorilor, amurgul de toamnă părea uriaşa oglindire a unui cîmp de luptă acoperit de înfrîngeri. Venea vînt rece dintr-acolo.
Doamna Deleanu încuie cufărul, încercîndu-i încuie-torile.
— Anica, închide dulapul.
Era plin de jurnale mototolite, ca dulapul unei camere de hotel după plecarea pasagerului.
— Doamne, coniţă! Mata!? Lasă, că-1 trag eu. Doamna Deleanu împingea cufărul din mijlocul odăii
spre părete.
— Lasă, Anica; tu curăţă pe jos.
— Coniţă, întrebă Profira intrînd cu lampa aprinsă, unde să-i fac patul lui conaşu Dănuţ?
— Cum unde? Aici... Ce-i musafir?
— Da'   n-are saltea!
312
313
— Ţţ! Ia de la alt pat.
Doamna Deleanu mai aruncă o privire prin odaie, oprin-du-şi-o apoi asupra cufărului gata de plecare: era greu cum uneori o inimă e grea.
Ocolind lumina lămpii, ieşi afară.
Anica şi Profira se priviră lung.
Le istorisea moş Gheorghe o poveste de pe vremea cînd Dumnezeu umbla printre oameni, însoţit de sfîntul Petru, cu chip şi strai de cerşetor.
Tustrei îl ascultau cuminţi şi reculeşi, grămădiţi pe laviţă. Moş Gheorghe şedea pe un scăunel, cu spatele la vatră şi faţa la copii. îl auzeau mai mult decît îl vedeau, fiindcă lumina scăzuse, viorie, albastră, apoi vînătă ca prunele — şi ferestruicile odăii erau mici. în vatră, cenuşa brumase mormanele de jar, învălindu-le cărunt roşeaţa.
Răsunaseră în urechile copiilor glasurile a tot felul de oameni: şi buni, şi haini, şi nepăsători, şi milostivi. Pe toţi îi întîlnise Dumnezeu pe căile basmului, cu toţi vorbise — şi trecuse mai departe. Şi nici unul din drumeţi nu auzise inimile celor trei copii cîntînd prin veacuri la urechea lor, ca trei mici clopote de argint: „Vorbiţi cu Dumnezeu. Vorbiţi cu Dumnezeu. Vorbiţi cu Dumnezeu."
Şi basmul trecuse înainte, minunat ca umbra Dumnezeului cerşetor pe albe drumuri de ţară.
Cînd vorbea sfîntul Petru lui Dumnezeu, moş Gheorghe se ridica în picioare, plecîndu-şi capul alb în semn de smerenie şi adîncă supunere. Şi glasul lui sfîntul Petru şi cuviinţa lui semănau atît de mult cu glasul şi felul de-a vorbi al povestitorului, încît copiii, prin poveste, îşi aduceau aminte de moş Gheorghe şi-i zîmbeau fără să-1 vadă. Dar glasul lui Dumnezeu nu semăna cu nici un glas ştiut de ei, şi totuşi, parcă le era prietin.
Vorbea Dumnezeu o dulce moldovenească de ţară, în şoaptă, lămurită, însă şoaptă: atît de tainică, încît trei rînduri de urechi se plecau s-o asculte şi trei capete.
...Se lăsa noaptea în poveste cum se lăsa şi pe ferestruicile căsuţei lui moş Gheorghe. Dumnezeu cerea adăpost şi hrană la uşa unei căsuţe dărăpănate.
— Intraţi, oameni buni; cum de nu. Că loc, slavă Domnului, este. Da' mîncare n-am de unde să vă dau, că-s vădană nevoieşă, cu trei copii.
Moş Gheorghe deschise uşa. Cu vîntul sineliu al nopţii, Dumnezeu şi sfîntul Petru intrară în căsuţa primitoare, unde trei copii scînceau de flămînzi ce erau. Femeia cocea la foc o turtă de cenuşă ca să le-amăgească foamea.
— ...Şi cînd dă biata femeie să ridice sărăcia de turtă de pe foc, ce să vadă?...
Dilataţi şi candizi, ca soarele, ochii copiilor aşteptau.
— ...O pîne cît un soare... Dumnezeu făcuse minunea. Săracul de lîngă vatră era chiar Dumnezeu.
Tăcere şi întuneric.
— Moş Gheorghe, unde eşti? ţipă tare Olguţa.
— Aici-s, duduita moşului.
Olguţa-şi trecu mînile peste ochi. O străfulgerase teama că moş Gheorghe-i Dumnezeu şi că 1-a pierdut.
— Moş Gheorghe! răsună un glas la uşa tindei, curmînd o lungă tăcere.
— Asta-i mama, le şopti Olguţa sărind de pe laviţă. Ascundeţi-vă repede. Aici-aici! Gata, moş Gheorghe.
— Sărut mîna, cuconiţă. De mult n-ai mai venit pe la moşu! întîmpină moş Gheorghe pe doamna Deleanu, care intră cu trei paltonaşe pe braţ.
— Lasă, că are cine să vie! Da' unde-s? Moş Gheorghe aruncă o privire prin odăiţă...
— O fost ei trei iezi cucuieţi, da' se vede că i-o mîncat lupul!
Amintindu-şi cum aflase lupul din poveste pe cei trei iezi — şi mai cu seamă pe unul dintre ei — Dănuţ bufni în rîs. Alte rîsete aclamară şoaptele lămuritoare. Dibuind cu mîna prin umbră, doamna Deleanu descoperi izvorul: trei capete înghesuite subt masa cu bucoavne. între timp, moş Gheorghe aprinse lampa. Pe zidul alb se perindară, albastre, umbrele a trei urşi ieşind din bîrlog de-a buşelea.
— De-acuma nu mai ai nevoie să mături, moş Gheorghe ! zîmbi doamna Deleanu, arătîndu-i ciorapii copiilor.
314
313
— Daa! se minună moş Gheorghe. Tare-s gospodari copiii moşului! Au ei cui samana!
Alte hohote de rîs izbucniră.
— De ce rîdeţi? îi cercetă doamna Deleanu, alergînd cu privirea de la unul la altul.
— Să-ţi fie de bine... nasule! izbuti Olguţa să îngîne printre gemete de rîs.
— Ce spui tu acolo?
Copiii se priviră între ei. Şi din ochii lor măriţi, rîsul din nou clocoti, abătîndu-i ca un uragan, care pe laviţă, care pe jos, cu ochii uzi de lacrimi şi mînile pe stomah.
— Ce-au păţit, moş Gheorghe?
— Copii, cuconiţă! îşi muşcă musteaţa moşneagul, abia stăpînindu-şi rîsul.
— Naşul, mamă, naşul!
— Ce-aveţi cu nasul? Ce-i cu nasul? se miră doamna Deleanu, pipăindu-şi nasul, involuntar.
Monica şi Dănuţ plîngeau de-a binelea. Olguţa se văita, legănîndu-se ca o bocitoare.
— Povestea cu lupul şi cu cei trei iezi, cuconiţă! ridică din umeri moş Gheorghe, zguduit de rîs.
— Cu lupul?
— Ţi-o spus-o el moşu şi matale, da' erai mititică pe-a-tunci. Ei...
Tusa îi înecă vorba începută. Cu mînile pe piept, îm-pleticindu-se puţin, moş Gheorghe trecu în tindă, tîrînd tusa după el. O clipă, rîsetele şi cu tusa răsunară împreună, ca un ciudat zvon de jale. Apoi rîsetele se sfiiră şi conteniră brusc. Intrase parcă ceva străin în căsuţa lui moş Gheorghe, dincolo de lumina lămpii, în tindă, prin umbra neagră. Şi toţi aşteptau cu strîngere de inimă sfîrşitul unei lupte parcă. Pe obrajii copiilor, ultimele lacrimi ale rîsului se întristară, lunecînd de-a lungul altor obraji.
O suliţă neagră se desprinse din flacăra lămpii, şi dreaptă se înălţă, veghind tăcerea şi aşteptarea.
După un timp, moş Gheorghe răsări din nou în lumină.
— Ei, copii, hai să plecăm. Spune-ţi buna sara lui moş Gheorghe, şi tu, Dănuţ, ia-ţi rămas bun... şi mata, moş Gheorghe, ai să faci bine ş-ai să stai în casă şi mîne şi poi-mîne... pană cînd ţi-oi spune eu. Auzi, moş Gheorghe?
Dănuţ oftă încet: uitase că pleacă. Şi Monica uitase.
Moş Gheorghe desprinse o iconiţă îmbrăcată în argint — cea mai scumpă din cîte avea — o sărută şi o întinse lui Dănuţ.
— Să te aibă Dumnezeu în paza lui. Să creşti mare şi voinic... s-ajungi să faci fericirea stăpînilor mei...
Vorbea răguşit, privind în pămînt.
Fără să-şi dea bine seama, Dănuţ se aplecă şi sărută mîna care-i întindea iconiţa. Aplecîndu-se mai adînc decît Dănuţ, moş Gheorghe-i răscumpără greşala, sărutînd mînuţa copilului stăpînilor săi.
...într-un tîrziu, moş Gheorghe, aşezat pe marginea laviţei, înălţă capul, aruncînd o privire prin încăpere: mirosea a funingine. Lampa fila de mult. Sticla era neagră. Dînd din cap, moş Gheorghe stînse flacăra şi se aşeză din nou pe marginea laviţei. Pleca Dănuţ; curînd va pleca şi Olguţa... Apoi şi el...
*
— Mama, de ce-s trei chei? întrebă Dănuţ intrînd în etac după doamna Deleanu.
Trei cheiţe zăngăneau captive în inelul cheilor celor două cufere ale lui Dănuţ. Două groase şi cenuşii; una subţire, nichelată.
— Fiindcă ai două cufere şi un geamandan.
— Şi un geamandanl tresări Dănuţ. Doamna Deleanu zîmbi.
— Care, mamă? întrebă el, arătînd cu nădejde şi neîncredere geamandanul de marochin albastru, aşezat pe dor-meuză.
— Sigur, Dănuţ. Ţi l-am dat ţie.
Subt ochii nedumeriţi ai doamnei Deleanu, Dănuţ o rupse la fugă afară, smuncind uşa... şi se întoarse, întovărăşit de Olguţa şi Monica, gesticulînd.
— Mamă, Olguţa nu mă crede! Uite: geamandanul care miroase frumos. Dacă ţi-am spus!
— Sigur că nu te cred! Mai întăi vreau să văd.
— Ai văzut?
— Mda!... Da' nu mai miroasă aşa frumos!
316
317
— Spui minciuni! Ai tu gutunar, se indignă Dănuţ, respirînd cu nesaţ declamator marochinul.
— Nu-1 deschide, Dănuţ. Ai să-1 desfaci la Bucureşti.
— Şi eu să nu văd ce-i înăuntru? se îmbufna Olguţa.
— Nu-i nimic de văzut! ridică din umeri doamna Deleanu, deschizîndu-1. Iacătă: batiste, o cămeşe de noapte...
Dar Olguţa avea ochi de vameş socialist.
— Da' acolo ce-i?
Şi fără să aştepte răspunsul, scoase la iveală o plumieră de lac japonez.
— Nu pune mîna, Olguţa! se supără Dănuţ, pescuind şi el o pungă de piele plină de reliefuri.
— Staţi, staţi! Vă arăt eu singură, oftă doamna Deleanu văzînd invazia.
Şi, cu resemnarea zîmbitoare a unui artist silit să biseze, desfăcu geamandanul.
Geamandanul de marochin — el singur dar — cuprindea atîtea alte daruri, încît închiderea lui avu drept urmare deschiderea şifonierei. Altminteri, Olguţa ar fi spus că-i persecutată — necuviinţă pentru care doamna Deleanu ar fi trebuit s-o pedepsească, sau ar fi gîndit numai că-i persecutată — cum ar fi gîndit poate şi Monica despre Olguţa — gînduri pe care doamna Deleanu le socotea mai primejdioase decît obrăzniciile.
Olguţa primi un pachet de şocolată şi făgăduinţa unui cuţitaş la fel cu acel din plumiera lui Dănuţ; Monica, o sticluţă elegantă, plină cu eau de cedrat. ,
Dănuţ se plimba prin etac, aruncînd priviri posesive geamandanului înfăşurat în învelitoarea de pînză. Frămînta cheiţele din buzunar cu vîrful degetelor, zăngănindu-le înăduşit: căpătase ticul tuturor acelora care poartă în buzunare chei sau bani de metal.
— Hei! Da' pe mine m-aţi uitat!... Nu stăm la masă? întrebă domnul Deleanu din pragul uşii, scuturîndu-şi scrumul ţigării pe covor...
— Ai-ia-ia! Otravă mi-ai dat, Olguţa! se schimonosi domnul Deleanu, mozolind bucata de şocolată.
— Mama mi-a dat-o! se apără Olguţa rîzînd. Papa, cînd faci asa semeni cu motanii! Mai fă o dată.
— Ia lăsaţi şocolata! Aşa vă stricaţi pofta de mîncare. La masă!
Din pricina însufleţirii copiilor, a focului din sobă şi a darurilor, ajunul plecării lui Dănuţ părea un ajun de Crăciun. Aşteptai parcă să răsune la ferestre glasuri subţiri, cîntînd vechea vestire:
Stea-ua sus râ-sa-a-re Ca o tai-nă ma-a-a-a-re...
Dar după ce ieşiră toţi, luînd şi lampa, la geamurile pa-lide-n lumina lunii răsunară trilurile greierilor toamnei.
Din voluptăţile prelungite răsare melancolia ca un înger păzitor, bolnav de rău de mare. De astă dată răsărise din frişca bezelelor — pentru Olguţa — şi din a cataifului, pentru Dănuţ. Afară de domnul Deleanu, toţi erau gravi şi taciturni în jurul mesei. Monica abia gustase din cataif; doamna Deleanu, de loc. Nici Profira. In schimb, ochii ei, cînd întîlneau faldul de frişca revărsat pe vrejii rumeori ai cataifului, deveneau umani ca ai cînilor flămînzi.
— Mamă, pot să mă scol? întrebă Dănuţ, ocolind privirea cataifului şi a Olguţei.
— Da. Sculaţi-vă cu toţii... Puneţi-vă paltonaşele şi plimbaţi-vă pe-afară.
Monica se apropie de doamna Deleanu, îi sărută mîna şi vorbi încet, privind în jos:
— Tante Alice, dă-mi voie, te rog, să mă culc.
— Nu ţi-i bine, Monica?
— Ba da... Da' mă doare capul.
— Să nu fi răcit cumva!... Bine, culcă-te. Dănuţ, ia-ţi rămas bun de la Monica.
— De ce ? se opri Dănuţ din drum, amar.
— Fiindcă tu pleci dis-de-dimineaţă. Monica are să doarmă atunci... Hai, sărutaţi-vă, copii!
Monica întinse buzele; Dănuţ, obrazul. „Nu mai mănînc niciodată cataif", se jură Dănuţ în gînd, ferindu-si obrazul de buzele Monicăi, a căror suflare îi
318
319
adusese încă o dată aminte de nesuferita dulceaţă a cataifului.
Şi se ţinu de cuvînt, deocamdată, lăsînd obrazul Monicăi să plece nesărutat şi roşu subt ochii lui blazaţi.
Monica încuie uşile. Aprinse luminarea. Trase un scaun lîngă şifonieră şi, înălţîndu-se în vîrfuri, luă de deasupra un pacheţel învălit în hîrtie de matasă. Aşeză scăunelul la loc. Şi-n loc să se dezbrace ea, începu să-şi dezbrace păpuşa: Monica cea mică.
Două nopţi de-a rîndul, după ce adormea Olguţa, Monica lucrase rochiţa de matasă albă — din pacheţelul ascuns deasupra şifonierei — pe care trebuia s-o îmbrace păpuşa în locul rochiţei negre purtate necontenit de la moartea bunicei... pînă în ajunul plecării lui Dănuţ.
îi puse mai întîi şosetele şi papucii albi, luaţi din picioruşele păpuşei dăruite de doamna Deleanu. Cînd veni rîndul rochiţei, degetele Monicăi tremurară mai tare... Dacă-i venea rău? Dacă-i era prea scurtă?
„Dă, Doamne, să-i stea binel Dă, Doamne, să-i stea bine!"
îi încheie ultimul nasture de la spate şi o aşeză pe măsuţa de noapte în lumina luminării. — Vai, ce frumoasă-i!
Dolofană, prea rumenă şi ţapănă de stîngăcie, păpuşa părea o miniatură de ţărăncuţă în rochie de mireasă, la fotograf.
„Monica, tu ştii de ce se săruta Făt-Frumos cu Ileana Cosînzeana?"
Fiindcă Ileana Cosînzeana era frumoasă... frumoasă cum era păpuşa gătită cu rochiţă albă.
Obrajii Monicăi ardeau. Inima-i bătea repede. Şi mai-mai că-i venea să plîngă în faţa păpuşei fiindcă prea era frumoasă, pe cînd ea...
Se uită în oglindă. Văzîndu-şi rochiţa întunecată, ghetele prăfuite, plecă ochii în jos. Capul nu şi-1 privise.
Prea era frumoasă păpuşa... Şi Dănuţ, şi Dănuţ — pieptul Monicăi se zbătea ca după fugă — şi Dănuţ se va îndrăgosti de păpuşa ei.
Scuturîndu-şi cozile, începu să se dezbrace repede, în goană. îşi puse cămeşa de noapte, îşi despleti părul, luă păpuşa de cîte-o mînă şi, răstignind-o pe trupul ei, se privi din nou în oglindă.
Păpuşa avea rochiţă albă...
Monica avea cămeşa albă...
Păpuşa avea bucle blonde...
Monica zîmbi şi se roşi, respirînd adînc.
Păpuşa-i semăna. Avea ochii negri, gene compacte, o gropiţă în mijlocul bărbiei. Avea şi ea bucle blonde... dar scurte. Săraca păpuşă! Ea nu putea face din părul ei hăţuri lui Dănuţ.
— Da' eşti aşa de frumos îmbrăcată! o consolă Monica.
înseninată, luă luminarea de pe măsuţa de noapte, aşe-zînd-o pe masa de scris. Totul era pregătit de cu ziuă: şi condei cu peniţă nouă, şi cerneală, şi scrisoare: o scrisoare din acele mici cît o foiţă de ţigară, colorată, cu un trifoi pe plic.
încet, cu o pasionată caligrafie, scrise pe hîrtiuţa liniată:
„Monica îl iubeşte pe Dănuţ din toată inima"...
Opt vechi cuvinte pe o hîrtiuţa: opt ceruri tropicale imens înstelate.
Rochiţa albă a păpuşei avea o singură taină, candidă: un buzunărel pentru scrisoarea de dragoste. Sufletul Monicăi era la fel cu rochiţa păpuşei.
Olguţa şi Dănuţ mergeau alături prin ogradă. Tăceau, explorînd buzunarele paltonaşelor, în care mai găseau resturi din iarna trecută. Dănuţ descoperise un bilet de intrare la patinaj şi două bomboane acre încrustate în fundul căptuşelii sparte; Olguţa frămînta un ghemotoc de hîrtie de cositor, care învelise odinioară nişte castane zăhărite.
Paltoanele miroseau a naftalină. Aerul intra rece şi ascuţit pe nări, înroşindu-le. Suflările abureau. Subt paşii lor, pămîntul suna tomnatec.
Linia dealurilor hotărnicea noaptea cu plutitoare ondulări, ca o cădere de voaluri lente de pe goliciunea lunară.
Două umbre trecură pe la poartă — ireal de albastre în argintul profund. Cînii se repeziră, hămăind. Intonată cu
320
321
glas de bas răguşit, o sudalmă naţională autentifică decorul.
— Tu nu ştii să te baţi! ridică din umeri Olguţa, oprin-du-se brusc.
— Cum nu ştiu?
— Nu ştii.
— Ai să mă-nveţi tu?!
— Sigur, afirmă Olguţa cu tărie.
— Hm!
Totuşi, inima lui Dănuţ — de altă părere decît buzele bătu mai tare.
Olguţa îl privi cu solicitudine compătimitoare.
— Dacă-ţi trage cineva o palmă, ce faci?
— îi trag şi eu.
— Şi dacă-ţi trage un pumn?
— Trag şi eu.
— Şi dacă-ţi trage încă unul?
— îi mai trag şi eu.
— Şi dacă te-apucă de mîni?
— Mă smuncesc.
— Şi dacă-ţi dă cu piciorul?
— Fug, răspunse Dănut sincer din cauza repezelii.
— Vezi?!
— Adică nu! reveni Dănuţ furios. Lasă-mă-n pace! Ştiu eu ce să fac!
— Bine, atunci dă-mi o palmă. Dănuţ o măsură.
— Vrei să ne batem? întrebă el împăciuitor.
— Nu. Vreau să-ţi arăt.
— Şi dacă-ţi dau o palmă nu te superi?
— Nu, fiindcă nu poti!
— Zău?!
— încearcă.
— Ai să te superi!
— N-am să am de ce! zîmbi Olguţa.
— Ei!
— Ei-ei! încearcă.
Dănuţ îşi pregăti mîna pentru o palmă sinceră, ţintind obrajii Olguţei. Cînd braţul lui Dănuţ porni, piciorul Olguţei îi pusese piedica. Dănuţ căzu în mîni, pălmuind pă-mîntul.
— Asta-i porcărie!
322
k-ct de titlu la voi. I din La Medeleni
Rîzînd, Olguţa se plecă să-1 ridice, cu braţele desfăcute.
— Dă-mi pace!
îndepărtîndu-se cîţiva paşi, Dănuţ luă o piatră cu degetele tremurătoare de mînie, o aruncă în Olguţa şi fugi în goana mare spre scări.
— Nu m-ai lovit! ţipă Olguţa după el. Laşule! Buftea! Dănuţ n-o mai auzea. Intrase în etacul doamnei Deleanu.
Şchiopătînd, Olguţa porni spre casă. Piatra o lovise drept în fluierul piciorului.
Monica era culcată. Olguţa se dezbrăcă pe tăcute, fără să-şi privească piciorul îndurerat. înainte de-a stinge luminarea, se uită lung spre uşa lui Dănuţ.
— Monica, dacă eşti prietina mea, sprincenele Olguţei se îmbinară, să nu mai vorbeşti cu Buftea, explodară buzele ei, niciodată! Auzi, Monica? Nu vreau eu să mai vorbeşti cu Buftea.
Luminarea stinsă fumega înecăcios. Subt oghial, Olguţa îşi masa piciorul.
Monica se prefăcuse numai că doarme: genele-i tremuraseră. Să nu mai vorbească cu Dănuţ?... Ca niciodată, uitase să îşi spună rugăciunea, fiindcă în sufletul ei, scăldate-n aur, murmurau coruri de înviere:
„Monica îl iubeşte pe Dănuţ din toată inima."
Tăiatul unghiilor de către doamna Deleanu, şi mai ales al pieliţelor, fusese totdeauna o caznă umilitoare pentru Dănuţ; de data aceasta, binecuvîntată. Uitase că s-a isprăvit vacanţa; că mîne dis-de-dimineaţă, cînd somnul e mai dulce, va pleca de acasă pentru tare multă vreme; că va fi intern la Bucureşti; uitase. Totul era abstract: numai răzbunarea Olguţei era concretă, fără să i se arate, ca cineva care-ţi stă la spate şi se face nevăzut numai cînd întorci capul.
Nouă unghii deveniseră ovale şi roze. Polissoir-ul aluneca pe-a zecea. Dănuţ ar fi vrut să aibă o sută. Pe măsură ce unghia se rumenea, Dănuţ vedea stingîndu-i-se steaua polară.
Dar doamna Deleanu zăbovea. Ea singură hotărîse ca Dănuţ să plece dimineaţa la Iaşi, împreună cu domnul Deleanu, şi de-acolo, în seara aceleiaşi zile, spre Bucureşti.
— Are să-ţi pară rău, Alice. Mai ţine-1 acasă o zi, şi sara mi-1 aduci la gară; nu-i păcat să-şi piardă o ultimă zi, petrecută acasă, pentru vizite?
— Nu. E datoria lui să-şi ia rămas bun de la rude. O zi mai mult sau mai puţin...
— Bine. Te-ai molipsit şi tu de la Grigore!
Acum îi părea rău. Da, dacă trenul de sară cu care Dănuţ avea să plece la Bucureşti nu s-ar fi oprit la gara Medelenilor, ar fi fost mai uşor parcă să-1 îndemne să-şi îndeplinească datoriile, cu sacrificiul unei zile petrecute acasă. Dar aşa!
— Dănuţ... dacă vrei, dacă ţii tu mult, nu mai pleci mîne dimineaţă. Stai cu mama toată ziua, şi sara mergem la gară să-1 aşteptăm pe tata. Vrei, Dănuţ?
— Nu. Plec cu tata, vorbi Dănuţ pe nerăsuflate.
— Ce? Nu v-aţi culcat? se miră domnul Deleanu, intrînd în etac. Ştiţi că-s unsprezece? Acuşi trebuie să ne sculăm. Hai la culcare.
Doamna Deleanu, cu degetul lui Dănuţ într-o mînă şi polissoir-ul în cealaltă, ridică ochii, deschise buzele... şi le închise la loc: „aşa-s bărbaţii!"
— Haidem, Dănuţ. Nouă nu ne e somn.
Papucii erau pe covoraşul din faţa patului; cămeşa de noapte pe pat. Dănuţ îşi căutase papucii subt pat; cămeşa de noapte în dulap. Olguţa nu era nici subt pat, nici în dulap. Mai rămînea numai uşa dinspre odaia ei.
— Mamă, eu n-am avut niciodată cheia la mine! începu Dănuţ cu ton plîngător.
— Ce cheie, Dănuţ?
— Cheia de la odaia mea.
— Da' ce vrei să faci cu ea?
— Să-nchid uşa, mamă... De ce stă cheia la Olguţa? Eu îs mai mare.
— De ce nu mi-ai spus?
— Am uitat.
— Tare mai eşti copil, Dănuţ! îl dezmierdă doamna Deleanu. Uite cheia, şopti ea închizînd uşa la loc.
I-o întinse rîzînd. Dănuţ încuie uşa, învîrtind cheia de două ori.
— Mamă, nu ne culcăm? respiră el, congediindu-şi paznicul inutil.
întinzîndu-se în pat, Dănuţ simţi ceva tare alături de el, subt oghial. Sări din pat: i se păruse că mişcă. Aprinse luminarea.
— Aa!
în locul şoarecelui de care se temuse, descoperi păpuşa îmbrăcată în rochie de mireasă.
— Aha! îţi baţi joc de mine! ridică el pumnul spre uşa închisă. Lasă, că-ţi arăt eu! Rîzi tu, rîzi!
Are să vadă Olguţa! Să-i puie o păpuşă în pat! Da' ce-i el? Fată?... N-are decît să se bată dacă i-i poftă! Da' să nu-1 insulte.
Din geamandanul de marochin Dănuţ luă plumiera; din plumieră, cuţitaşul cu limbi tăioase. Apoi se aşeză pe marginea patului, cu păpuşa între genunchi. Şi-ncet cu-n-cetul, buclele blonde, de curînd parfumate cu eau de cedrat începură să cadă pe cămeşa lui Dănuţ, tunse sarcastic.
Păpuşa năpîrlise de-a binelea. Buclele împachetate într-un jurnal mai pîlpîiră o dată, blonde, în blondul flăcărilor sobei. Dănuţ, bine învelit în oghial, din căldura patului, zîmbi flăcărilor şi uşii închise de două 6ri cu cheia.
Subt pat, păpuşa, în care aştepta dragostea Monicăi, proaspătă şi delicată ca întîia cireaşă de mai, dormea complect transfigurată de tunsoare şi de barbişonul şi musteţile Hardtmuth, no. 1.
...Dănuţ plînge. Olguţa îl ajunge din urmă şi-1 loveşte în spate cu pumnul şi piciorul. Dănuţ nu spune nimic. Ştie bine că merită să fie lovit.
— Tu plîngi? îl întrebă Olguţa, punîndu-i mîna pe umăr, pacific.
— Lasă, Dănuţ! Hai să ne împăcăm.
Se sărută amîndoi. Dănuţ ar vrea să-i spuie ceva... da' nu-şi aduce aminte ce!
324
323
Şi plimbarea prin ogradă reîncepe; de data aceasta, însă, merg la braţ amîndoi, ca doi fraţi model. Dănuţ vede ca Olguţa-i aliata lui şi-i pare foarte rău că trebuie să-i ascundă ceva.' Dacă nu-şi aduce aminte ce!
— De ce să pleci tu la Bucureşti? Asta-i persecuţie!
— Dacă vrea mama! oftează Dănuţ din greu.
— Da' nu vreau eu.
...Amîndoi fug de-acasă la moş Gheorghe. Noaptea e grozavă, dar Dănuţ nu se teme, fiindcă Olguţa e lîngă el.
Au ajuns. Ciudat! Căsuţa lui moş Gheorghe luceşte în noaptea neagră ca o lună.
Bat la uşă. Lui Dănuţ îi sare inima. Uşa se deschide de la sine, şi-n tindă răsare moş Gheorghe. Olguţa şi Dănuţ cad în genunchi, înaintea lui Dumnezeu, fiindcă moş Gheorghe e chiar Dumnezeu.
îi sărută mîna.
Olguţa spune că Dănuţ e persecutat, că vor să-ltrimeată intern lâ Bucureşti şi că de asta au fugit de-acasă. Dumnezeu îi primeşte în casă.
Olguţa şi Dănuţ stau pe laviţă; Dumnezeu, pe scăunaş. Deodată', răsare urî înger cu zmeul lui Dănuţ în mînă. E chiar zmeul cel mare de la începutul vacanţei, cu sfoara tăiată de Olguţa.
Dumnezeu se uită la Dănuţ. Dănuţ zîmbeşte iertător.
Răsare un alt înger, cu păpuşa Olguţei în mîni. Dănuţ tremură.
Dumnezeu ia păpuşa pe genunchi, îi trece mîna peste faţă, şi-n locul chipului cu musteţi şi barbişon zîmbeşte Monica. Numai că n-are păr.
Dumnezeu vîră mîna în sobă, ia un pumn de flăcări şi-1 răstoarnă pe capul tuns al Monicăi.
Dănuţ închide ochii. Oare a ars Monica?... Nu. I-au crescut cozile la loc.
Dumnezeu dăruieşte păpuşa lui Dănuţ şi zmeul Olguţei... Vra să zică, Monica a rămas păpuşa...
S-aud bătăi în uşă. îi caută de-acasă. Olguţa se încruntă. Dănuţ se cutremură. Numai Dumnezeu zîmbeşte.
Ce-i de făcut? Casa e înconjurată. Herr Direktor, tata şi cu mama bat în uşă din răsputeri.
1
Fără să-i pese de cei care bat, Dumnezeu ia o iconiţă din cui, îi preface pe toţi trei în sfinţişori zugrăviţi şi aşază iconiţa la loc. De-acuma poate să-i caute!
Herr Direktor îşi pune monoclul şi se uită prin odaie.
Dănuţ face cu ochiul sfintelor de'pe iconiţă. Sfintele se prăpădesc de rîs.
Herr Direktor se uită la ei, vede icoana şi-şi face cruce. Sfinţii îşi trag coate şi se încruntă aşa de sever, că Herr Direktor mai face o cruce.
L-au păcălit pe Herr Direktor.
Iacă şi mama! Şi ea se uită la ei... cam lung.
Sfinţii clipesc.
Mama ia icoana, s-apleacă asupra ei — Dănuţ simte lămurit parfumul mamei — şi sărută pe frunte tocmai pe Dănuţ...
— Hai, Dănuţ, scoală-te, şopti doamna Deleanu, dez-mierdînd pe frunte cea din urmă deşteptare în casa părintească a copilului cu bucle castanii.'
Deşi s-apropia dimineaţa, casa părea deşteptată în negru miez de noapte. ' .
Femeile intrară în antret cu lămpile aprinse, urmate de Ion şi de Pricop, celălalt argat de la grajd. Cu toate semnele şi poruncile date în şoaptă de doamna Deleanu, cizmele lui Ion şi ale lui Pricop bocăneau aspru pe podele, primejduind somnul fetiţelor.
Anica şi Profira, îmbrăcate gros, cu capetele înfăşurate în tulpane negre, erau încă buimăcite de somnul neisprăvit.
Dănuţ, cam palid în hainele de catifea albastră, cu guler tare, rabattu, şi elegantă lavalieră, se uita distrat în jurul lui. Mesteca mereu, cu un aer nemulţumit; vărsase din greşeală prea multă apă de dinţi în paharul cu apă: îl usturau gingiile.
Curentul făcu să tresară şi să tremure flacăra lămpilor. Cufărul cu aşternutul fu scos afară. Aii intră în casă pe uşa deschisă. Nimeni nu-1 goni.
326
327
Oamenii ridicară cufărul din odaia lui Dănuţ. în tăcerea de şoapte, curmată doar de bocănitul cizmelor, umbrele oamenilor care duceau cufărul erau lugubre.
în podul cu vechituri, la lumina slabă a luminării, Dănuţ ştergea cu radierul musteţile şi barba păpuşei. Nimic nu'se schimbase în pod de cînd se despărţise de Robinson Crusoe. Acelaşi miros, aceeaşi pace, aceiaşi sîmburi de piersică, uscaţi şi prăfuiţi.
Subt hărnicia radierului, obrajii păpuşei îşi recăpătară tenul feminin. Bărbia-şi arătă din nou gropiţa; buzele-şi pierdură aroganţa zîmbetului muşchetăresc, regăsindu-1 pe acel suav. Numai lipsa buclelor mai amintea urgia care se abătuse asupra ei.
Cuprinzînd-o c-o mînă de mijloc, Dănuţ o îndepărtă puţin, privind-o. în sufletul lui Dănuţ era visul nopţii, şi-n visul nopţii păpuşa se oglindi.
— Păcat c-am tuns-o! dădu din cap Dănuţ.
Păpuşa din vis semăna cu Monica, era chiar Monica — păpuşa din mînă, de cînd era tunsă, nu mai semăna cu păpuşa din vis. Şi lui Dănuţ îi părea rău, fiindcă abia acum îşi aducea aminte că în vis Dumnezeu îi dăduse lui păpuşa care semăna cu Monica şi îi bătuse inima ciudat, dar nimeni nu ştiuse, fiindcă-i era ruşine de Olguţa. Oftînd, Dănuţ îi făcu loc în lada cu cărţi, alături de Robinson Crusoe. Păpuşa cu rochiţă de mătasă albă, singură între atîtea cărţi, avea cocheta dezolare a unei domniţe în bejenie. De acuma şi pe ea o aştepta colbul, ca o bătrîneţă între străini. Dănuţ închise capacul.
Noaptea păpuşei începu o dată cu cîntecul cucoşilor — şi insomnia — fiindcă Dănuţ uitase să închidă ochii de sticlă în care aflase melancolic de ce se sărută Făt-Frumos cu Ileana Cosînzeana cînd erau singuri.
La loc de cinste, în capul mesei, samovarul de aramă sclipea şi fumega, obez. în şoldurile lui gălbuie se oglindea sofrager'ia, masa şi cei trei comeseni, comic deformaţi, de rasa mongolică parcă.
Aşteptînd să i se răcorească ceaiul, Dănuţ ronţăia în-gîndurat cornuleţele presărate cu chimion, abia scoase din rolă: bucătăreasa se sculase înaintea tuturora.
Doamna Deleanu desena cu degetul pe faţa de masă capul lui Dănuţ.
Domnul Deleanu îşi sorbea ceaiul cu lapte, controlîn-du-şi uneori nodul cravatei. Era bine dispus. După o lungă, necurmată şi tihnită vacantă la tară, în familie, Bucures-tiul...
Apucînd maşinal sticla cu rom, turnă în paharul lui Dănuţ cam mult... aşa cum torni din sticlă, cînd la spate cîntă lăutarii.
— Nu-nu-nu! Asta nu !
— Lasă-1, Alice! E băiat mare, ce Dumnezeu!
Băiat mare! Departe de-a-1 măguli, aceste două cuvinte îl înfricoşau, ca un tren negru care-1 ducea de-acasă între străini. în ceaiul cu rom căzură lacrimi.
Treptat, zorii profirii ca sănătatea tinereţii bucurară ferestrele. Doamna Deleanu se sculă de la masaşi începu să privească afară.
în tăcerea deplină, samovarul bufnea şi şuiera ca o ironică locomotivă.
— Bună dimineaţa şi sărut mîna!
— Ei, moş Gheorghe! Ce bine-mi pare!! se lumină Dănuţ, văzîndu-1 pe capră.
— Moş Gheorghe! îl dojeni doamna Deleanu cu degetul ridicat; parcă ne-a fost vorba să stai în casă?
— Da, duduie! D-apoi cu sumanul ista sau în casă nu-i totuna?
Toţi servitorii ieşiră pe scări. Copitele cailor dansau pe loc. Dănuţ se aşeză la mijloc, între domnul şi doamna Deleanu. Anica şi Profira păturirâ pledul de o parte şi de alta.
— Parcă-i un prinţişor! exclamă tare bucătăreasa. Dănuţ îşi trăgea mănuşile de piele. Doamna Deleanu
zîmbi pentru el. Caii se smunciseră. Dănuţ făcu un semn cu mîna spre casă şi servitori, şi o clipă numai zări în pragul uşei pe Monica — visa? — cu părul desfăcut şi chimonoul prea larg, ţinîndu-şi mînile pe gură...
328
329
Cîmpiile erau albe de brumă; cerul, vînăt; zarea răsăritului, tumultoasă de aur roşu.
Aii se luase după trăsură. La intrarea în sat, dulăii ciobăneşti se repeziră crunţi spre el. Palid, Dănuţ se ridică în picioare.
— Mamă, uite, mamă! Hai să-1 luăm în trăsură, se rugă el dezmierdînd mîna doamnei Deleanu.
— Opreşte, moş Gheorghe.
Aii se urcă în trăsură, ocrotit de şuierul biciului, gră-mădindu-se pe pled la picioarele lui Dănuţ. Trapul cailor răsuna din nou. Satul rămase în urmă. Şi vacanţa...
Unu Ilă Duduilă Eşti caş Toporaş...
— Bun aer! exclamă domnul Deleanu. Cînd mă gîndesc la infecţia din Bucureşti!
— St! Doarme! şopti doamna Deleanu, luînd pe braţe capul îngreuiat al lui Dănuţ.
Pe la moara Murgului Trece fata turcului...
într-un capăt al băncii de pe peronul gării, Dănuţ şi doamna Deleanu şedeau alături, ţinîndu-se de mînă. Aşezat pe marginea celuilalt capăt, domnul Deleanu răsfoia grăbit teancul de citaţii, copii şi extracte, ascultînd explicaţiile domnului Şteflea cu privire la procesul ajuns la Curtea de apel... Domnul Deleanu cerea de la clienţii săi, cînd se întîmpla să-i asculte, celeritate şi preciziune, însuşiri care lipseau cu desăvîrşire domnului Şteflea. Dialogurile dintre ei erau o necontenită ciocnire între un expres şi-un tren de marfă.
— Dă, cucoane Iorgule, pe mine aşa mă taie capul. Cum adică?... Da' aduc martor tot judeţul!
— Domnul meu, îl întrerupse glacial domnul Deleanu, ridicînd ochii de pe hîrtii.
Domnul Şteflea îşi şterse fruntea năduşită şi oftă. Doamna Deleanu vorbea lui Dănuţ pe şoptite.
— Să-i scrii mamei cum ajungi... tot-tot-tot ce faci. Auzi, Dănuţ?
îi mai îndreptă o dată lavaliera şi bereta.
— Domnule Şteflea... începu domnul Deleanu categoric. Domnul Şteflea se înclină cu deferentă.
— ...Eu stau la Iaşi pînă diseară. Azi îţi fixez termenul de judecată şi văd dosarul. Diseară ai să mă aştepţi la trenul de Bucureşti. Am să-ţi spun ce trebuie să faci.
O sonerie vibra teatral prin pacea cîmpenească a peronului. Doi ţărani se sculară. Doamna Deleanu se ridică. Mîna lui Dănuţ îi încleşta mîna.
Trenul intră în gară, lung, murdărind lumina dimineţii. Vagonul de clasa întăia se opri dincolo de peron. Alergară într-un suflet. La ferestre clipeau somnoros chipuri palide şi unsuroase.
— Hai, Ioane, îl grăbi domnul Deleanu, îmbrîncind cu piciorul în vagon geamandanele. Şi tu de ce nu bagi de seamă?
Dănuţ înghiţi în sec. îl lovise peste picioare.
— Dănuţ, Dănuţ! îl chemă doamna Deleanu, mergînd alături de trenul pornit.
Abia avu vreme să-i sărute mîna întinsă.
— Mamă, îngînă Dănuţ ştergîndu-şi ochii, nu-1 lăsa pe Aii; ia-1 în tră... în trăsură, tipă el nemaivăzînd-o.
în urma trenului o cioară coborî între şine, ciugulind prin prund.
— Duduită, vorbi moş Gheorghe, ridicînd de jos batista doamnei Deleanu, mai avem pe cineva acasă.
Prea mare fusese sofrageria pentru tăcerea în trei din timpul dejunului şi al mesei; prea mare salonaşul doamnei Deleanu pentru tăcerea de după masă, cu noaptea la ferestre.
— Hai la culcare, copii!
Olguţa şi Monica îi sărutară mîna. Doamna Deleanu nu le mai însoţi în odaie. Se despărţiră în antret.
Se făcuse grijitură mare în odaia lui Dănuţ. Uşa cu panoplia ruso-japoneză era dată în lături. Mirosul de terebentină al podelelor proaspăt ceruite pătrundea răcoros în odaia fetitelor, ca o indiferentă.
330
331
înainte de a se dezbrăca, Olguţa închise uşa. Monica se aşeză îmbrăcată pe marginea patului, privind în jos.
— Tu nu te culci? o întrebă Olguţa.
— Ba da.
începu să-şi scoată rochiţa cu mişcări ostenite. Olguţa se sui în pat. Monica-şi spuse rugăciunea mai repede ca de obicei.
— Noapte bună, Olguţa.
— Noapte bună, Monica.
Olguţa suflă în luminare. Monica rămase în picioare între paturi, prin întuneric, multă vreme... Ţinîndu-şi suflarea, se apropie de patul Olguţei.
— Ce faci? tresări Olguţa, simţind o lacrimă pe obraz.
— Olguţa, vorbi Monica zguduită de suspine, te-am trădat... Eu îl iubesc pe Dănuţ.
— Sigur. Tu eşti prietina mea... Şi eu îl iubesc.
îngrăşat de confort, îmbrobonat de lumini rotunde, mirosind a piele C.F.R.-istă şi a fum de havană, vagonul de dormit gemea şi scîrţia molatec de-a lungul kilometrilor.
Pe fotoliul din fundul coridorului conductorul, cu chipiul pe ceafă şi tunica desfăcută la gît, îşi făcea socotelile, muind mereu în gură creionul chimic.
în cabina mică — no.10 — 11 — domnul Deleanu juca o partidă de ecarte cu un confrate bucureştean. Alături, pe măsuţă, tresărea o sticlă de Cherry Brandy; două pahare cu monograma companiei de „Wagon-Lits" cîntau ciocnin-du-se cristalin.
în faţa cabinei, aşezat pe strapontinul de lîngă fereastră, Dănuţ privea afară, cu fruntea rezemată de sticla rece. Nimeni nu-i mai spunea „Du-te la culcare, Dănuţ" sau „Cum? Nu te-ai culcat?" deşi trecuse ora cînd copiii „trebuie să se culce".
— Pă asta, nene, greu s-o cîştigi!
Huruitul roţilor şi vorba muntenească a partenerului domnului Deleanu ţineau tovărăşie gîndurilor lui Dănuţ. Locomotiva ţipă ascuţit. Trenul îşi încetini mersul.
— Papa, am ajuns! se ilumina Dănuţ văzînd la fereastra vagonului oprit figura familiară a domnului Şteflea.
— Ce, nene, te-aşteaptă clienţii pă la gări?
— Un imbecil care mă pisează!
Cu cărţile de joc în mînă, domnul Deleanu ridică geamul din dreptul lui Dănuţ, dădu cîteva ordine laconice domnului Şteflea şi, grăbit, îşi reluă partida. Domnul Şteflea rămase aiurit la geam. Dănuţ îşi frîngea mînile... Să fi putut, i-ar fi dat domnului Şteflea şi turbinca lui Ivan... Dacă nu ştia ce să-i spuie! Gorniţa de plecare răsună, dramatic.
Deznădăjduit, Dănuţ scoase cutia cu bomboane de mintă şi o întinse pe geam. Domnul Şteflea o luă nedumerit şi rămase cu ea în mînă, privind-o.'.. Trenul pornise. Dănuţ, aplecat pe fereastră, flutură batista îndelung spre şeful gării, care prea tîrziu alerga după tren să restituie cutia cu bomboane.
Pierzîndu-1 din ochi, Dănuţ se aşeză din nou pe strapon-tin şi, ca şi cum şeful gării i-ar fi fost singura şi ultima bucurie de-a lungul drumului amar, începu să' plîngă.
O doamnă, din uşa cabinei alăturate, privise toată scena. Se apropie de Dănuţ cu un pachet de şocolată.
— Cum te cheamă, puiule?
— Dănuţ! suspină   el ridicîndu-se în picioare.
— Bravo, nene! Halal fecior! îţi seamănă!*clipi confratele către domnul Deleanu, arătîndu-i cu degetul idila de pe coridor.
...Trei gînduri urmăreau prin noapte acelaşi tren, cău-tînd pe-acelaşi călător.
332
IV
„MOŞ GHEORGHE, NU TRAGI DIN LULEA?"
La tante Julie, La tante Sophie, La tante Metanie Et l'oncle Leon...
— Ah ! Papa! Iar ai greşit! îl dojeni Olguţa zburlindu-i părul cu podul palmei.
Domnul Deleanu, aplecat peste umărul Olguţei asupra pupitrului, descifra cu glas de bariton răguşit şansoneta adusă de la Bucureşti o dată cu răguşeala. Olguţa îl acompania la pian.
— Vezi, papa, tu cînţi: si-sol-mi-do în loc să cînţi si-la-si-do. Ascultă-mă pe mine.
începu din nou, şuierînd melodia şi bătînd tactul cu piciorul. Domnul Deleanu fredona cu buzele închise, dînd din cap.
— Ei, papa, iar!? Ce-are să spuie mama?
Domnul Deleanu îşi luă o figură de şcolar prins cu lecţia neînvăţată.
— De ce greşeşti tu, papa, tocmai la L'oncle Leon}
— Mare mister! se-ncruntă domnul Deleanu. Eu cred că tante Metanie îmi pune piedică!
Olguţa bufni de rîs.
— Vai, papa! Dac-ai şti tu cine-i tante Melanie, n-ai spune una ca asta!
— Da' tu de unde-o cunoşti?
334
— Aşa!... Mi-o închipui eu... Ştii, papa, are ochelari pe vîrful nasului şi se uită pe deasupra lor, o invocă Olguţa, sculptînd-o cu degetele în aer.
— Şi ce mai are?
— Aa ! Un neg... un neg păros deasupra buzei! Şi-i slabă ca un ţîr...
— ...Cu ochelari, adaugă domnul Deleanu.
— Stăi, papa! Are musteţi!
— I-auzi!
— Zău, papa. Mă jur! Cînd mînîncă ouă fierte, îi rămîne gălbănuş pe musteţi. Asta-i greţos! Vai, ce urîtă-i!... Papa, tante Melanie e nevasta lui oncle Leon, săracul de el!...
— Ce-ţi spuneam eu! Vrea să divorţeze şi m-a angajat pe mine avocat.
— Nu primi, papa. Oncle Leon are dreptate. Tante Melanie e o zgripţuroaică. Ea îl persecută.
— Ce-i de făcut?
— S-o persecutăm şi noi pe ea.
— Atunci hai să mai cîntăm o dată.
— Hai!
Şi din nou, glasul de soprană şi cel de bariton silabisiră pomelnicul ritmat al fantelor.
Dimineaţa intra pe ferestre ca un viscol de polen, aurind sclipitor covoare şi oglinzi. Monica şedea pe divan lîngă sobă, ţinînd pe genunchi o carte din „Bibliotheque rose".
— Săraca Olguţa! oftă ea dînd din cap.
Din întîmplare, Monica aflase adevărata pricină a contramandării plecării la Iaşi, dar făgăduise doamnei Deleanu să nu spuie nimic Olguţei.
...Et l'oncle LSon...
— Bravo,  papa!
— Cu aşa profesoară ajung departe!
— Ştii ce, papa? Hai să te-nvăţ   acompaniamentul!
— Vrei  să mor?
— Hai, papa... c-un deget măcar.
Vrînd-nevrînd, domnul Deleanu se aşeză la pian. Olguţa începu să-i călăuzească degetele nedibace printre clapele uniforme.
Uşa salonului se deschise încetişor. Anica-şi vîrî numai capul, aşteptînd. Monica ieşi afară.
335
— A venit doctorul?
— Da, duduie, înghiţi Anica, ştergîndu-şi ochii cu pestelca... Cere coniţa spirtul din dulap şi un prosop curat.
Cu prosopul şi sticla în mînă, Anica o luă la goană pe scări. Monica intră în salon, cu fruntea încreţită şi ochii grei.
La tante Julie, La tante Sophie, La tante Milanie Et l'oncle Leon...
Doamna Deleanu iesi cu doctorul în tindă.
— ...?
— Dă, doamnă... azi... mîne: e o chestie de ore.
— Să-1 transportăm la Iaşi, la spital...
— Păcat de cheltuială!  Nu rezistă.
— ...Anica, du-1 pe domnul doctor la curte... Domnule doctor, vorbi doamna Deleanu trecîndu-şi mînapeste frunte, fetiţa mea îl iubeşte pe moş Gheorghe... Aş vrea să nu ştie... O lăsăm să creadă că eşti un client al bărbatului meu, venit pentru afaceri.
— Voyons! N-aveţi nici o inchietudine, zîmbi doctorul ridicînd mîna. în cinci minute sîntem cei mai buni amici. J'en fais nton affaire.
Văzîndu-1 pe doctor, ţăranii aşezaţi pe prispă se ridicară în picioare, salutîndu-1 adînc.
— Scapă, domnule doftor? întrebă unul.
— Ceva moştenire? glumi doctorul, ascuţindu-şi privirea. N-aveţi nici o grijă. Mult nu mai are.
Urmat de Anica, doctorul trecu înainte; trăsura-l aştepta la poartă cu Ion pe capră.
— Spurcăciune! scuipă printre dinţi Oţăleanca, urmîn-du-1 c-o privire duşmănoasă pornită din ochii uzi de lacrimi curate.
*
Moş Gheorghe cercă să închege un zîmbet mucalit cu colţul buzei şi coada ochiului; zîmbetul răsări trist pe faţa topită în jurul ochilor amari de suferinţă.
Doamna Deleanu se aşeză pe marginea laviţei, binişor.
— Vrei ceva, moş Gheorghe?
— Duduie, şopti el rar, frămîntîndu-şi degetele subţiate, di ci m-o mai împus?
— Fiindcă aşa trebuie, moş Gheorghe. Asta-ţi dă sănătate.
— Sărut mîna... da' eu aş zice să vie părintele. Ochii lui moş Gheorghe stăruiră umili subt privirea
doamnei Deleanu, care încet întoarse capul.
— Bine, moş Gheorghe, are să vie şi părintele... dacă vrei.
Un oftat greu curmă tăcerea.
— Te  doare,   moş Gheorghe?
Ochii moşneagului, îndreptaţi spre ferestrele luminoase, se umplură de lacrimi.
— ...Am să ţi-o aduc mai încolo, moş Gheorghe. Odăiţa în care Olguţa descoperea fructele din livada Oţă-
lencei, după aromă, de cum intra pe uşă, mirosea acum a iod, a eter şi a spirt ars.
— Bună ţuică, domnule Deleanu.
— Bătrînă.
— Bună şi bătrîneţea la ceva! clipi doctorul. Şi, întor-cîndu-se către Olguţa: A la votre, mademoiselle.
Olguţa îl privi cu ochi de miop şi-şi vîrî din nou nasul în carte, obraz în obraz cu Monica.
— Monica, ai băgat de seamă? Clientul se rade pe frunte! şopti ea, prefăcîndu-se că ceteşte.
Profira ieşi cu tablaua, aruncînd doctorului o privire scîrbită: mîncase toate aperitivele.
— Şi cu ce se delectează, mă rog, domnişoarele, dacă nu-s indiscret? le întrebă doctorul, aşezîndu-se pe divan alături de ele.
— Les malheurs de Sophie, recită repede Monica titlul cărţii, strîngîndu-se în Olguţa.
— Les malheurs? A! Nu! Cu-aşa cetitoare trebuie să schimbăm titlul. Eu propun: Les bonheurs de Sophie.
Spiritual, aspiră aer pe nas. Olguţa se încruntă.
— Şi vra să zică Sofia dumneavoastră e nenorocită? Ia puneţi-mă şi pe mine la curent cu nenorocirile ei.
— Cum'nu! se oferi Olguţa, privindu-1 drept în ochi.
— Vous avez la parole.
336
337
— Sofia noastră, începu Olguţa descoperindu-şi fruntea, combativ, era o fetiţă ca şi noi...
— Frumoasă, cuminte şi amatoare de poveşti, îi luă doctorul vorba din gură.
— Şi binecrescută, adăugă scurt Olguţa.
— Bucuria părinţilor, încheie doctorul.
— De unde ştii mata?
— Aa! Ce nu ştiu eu?! îmi spune degetul cel mic.
— Daa? Te rog să spui mata degetului cel mic — care? de la mîna stingă, de la mîna dreaptă... sau de la picior?
— Iacătă-1!
Olguţa îl privi cu deosebită şi lungă atenţie.
— Te rog să-i spui mata că spune minciuni şi drept pedeapsă să-i tai unghia.
Unghiile doctorului erau tăiate — sau, mai exact, mîn-cate — scurt. Numai degetul cel mic al mînii drepte era privilegiat cu prisosinţă, datorită pesemne unei concepţii estetice.
— Ha-ha! Şi de ce spune minciuni, domnişoară?
— Fiindcă Sofia noastră nu era bucuria părinţilor.
— Nu-mi vine a crede!
— Ascultă mata şi ai să vezi.
— Je suiş tout oreilles.
— Odată, vine un domn în vizită la părinţii Sofiei... Domnul Deleanu, subit, se aşeză pe divan, la picioarele
Olguţei.
— Sofia tocmai cînta la pian. Ce să facă? Se scoală şi ea să-1 primească pe musafir, fiindcă era o fetiţă binecrescută. Dar musafirul n-o lăsa în pace. în loc să stea de vorbă cu părinţii Sofiei — cum stau oamenii mari — el vorbea cu Sofia...
— Olguţa, eu aş propune să ne aşezăm la masă, se amestecă domnul Deleanu.
— N-o aşteptăm pe mama?...Ş-atunci, urmă Olguţa îndîrjită, Sofia nu s-a mai putut ţine şi i-a spus în faţă: „Domnule musafir, nu pot să te sufăr: fiindcă te razi pe frunte, fiindcă miroşi ca o farmacie şi fiindcă nu-mi dai pace".
Tăcere gîtuită.
Uşa se deschise. Doamna Deleanu intră cu o prefăcută însufleţire.
— O veste bună: o scrisoare de la Dănuţ.
— Ia să văd, sări Olguţa.
— Haidem la masă...  Ei,  cum vă-mpăcaţi? întrebă doamna Deleanu pe doctor. f
— Admirabil! Ne tachinăm deja. Ştiţi: „Qui s-aime se . taquine". j ut^ju
Domnul Deleanu îşi muşcă musteaţa, strănutînd.
Din plicul deschis se revărsă pe farfuria doamnei Deleanu un teanc de fotografii.
— Dănuţ! Uite Dănuţ! se bucură doamna Deleanu.
— Ia să vedem, mamă.
— Tuns! se-ntristă doamna Deleanu, privind cu de-a-mănuntul fotografia proaspătului licean.
Singur doctorul îşi mînca omleta cu brînză şi verdeţuri.
— Mamă, uite: scrie ceva pe dos.
„Pentru Monica de la Dănuţ", ceti doamna Deleanu slova caligrafică... Poftim, Monica.
Sugrumată de emoţie, Monica-şi luă fotografia fără s-o privească, o aşeză pe genunchi pipăind-o cu degetele, înghiţi şi-şi trecu şervetul peste obrajii aprinşi.
— „Pentru papa de la Dănuţ."
— Hei! Ca o ridiche! Căpăţînosul tateiX
— Asta-i pentru mine. „Pentru Olguţa de la Dănuţ."
— Mamă, da' aceea pentru cine-i?
— „Pentru moş Gheorghe..." ceti repede, oprindu-se prea tîrziu, doamna Deleanu.
— Bravo, Dănuţ! jubilă Olguţa. Eu i-o duc lui moş Gheorghe.
Toţi se posomoriră. Numai doctorul zîmbi, clipind cu nteles cătră doamna Deleanu.
— Staţi, mă rog, interveni el mestecînd. Daţi-mi şi mie o fotografie. Nu-s eu prietenul juneţii?
— Poftim omletă, ripostă crunt Olguţa, îndesind farfuria înspre el.
— Chiar aşa. Hai să mîncăm, se scutură doamna Deleanu.
— Ce scrie, mamă? Ceteşte scrisoarea.
338
339
— „Dragă mamă, mi-e foarte dor de voi toţi, de moş Gheorghe şi de Aii"...
0 pauză lungă.
— Lasă, Alice. Ceteşte fiecare după masă.
Dacă n-ar fi fost doctorul la dejun, omleta s-ar fi întors aşa cum venise, fără ca bucătăreasa să se mire.
— Mamă, eu mă duc la moş Gheorghe să-i duc fotografia, anunţă Olguţa, urmărind cu o privire cruntă pe doctorul, care intra în salon.
— Lasă mai tîrziu, Olguţa. Moş Gheorghe-i dus la pădure. Mergi cu tata cînd s-o întoarce.
— Mergi şi tu, papa?
— Nu ţi-am promis? îi facem noi doi o vizită!
— Si ne dăm în scrînciob?
— Vai!
— Şi pe client îl lăsăm acasă, nu?
— Nici vorbă!
— Bravo, papa! respiră Olguţa. Nu pot să-1 sufăr. Ai văzut cum mănîncă?
Doamna Deleanu întinse Olguţei scrisoarea lui Dănuţ.
— Ceteşte-o cu Monica. E vorba de nişte gavanoase! cercă ea să zîmbească.
Auzind cuvîntul gavanoase rostit de doamna Deleanu, Olguţa tresări. Luînd-o pe Monica de mînă, se grăbi spre odaia ei, în care nu se făcuse încă foc fiindcă Olguţa pretindea că-i prea cald.
Doamna Deleanu începu să plîngă.
— Biata Olguţa! dădu din cap domnul Deleanu.
Olguţa cetea cu glas tare scrisoarea lui Dănuţ; lîngă ea, Monica urmărea cu privirea şirurile neregulate pe care ar fi vrut să le alinte şi să le sărute.
„... Băieţii de aici mă rîd fiindcă vorbesc moldoveneş-te. Chiar m-au poreclit «Şoldoveanu» şi «domnul Măi». Mie nu-mi pasă. Numai mi-i ciudă că spun minciuni! Spune şi tu, mamă dragă, dacă-i adevărat că eu spun «şi mai faşi» în loc să spun «ce mai faci»"...
— Nu-s eu acolo, că v-aş arăta eu şi mai fac! se stropşi Olguţa la nevăzuţii munteni, prigonitori ai lui Dănuţ.
— Da' nu-i adevărat, Olguţa. Dănuţ nu spune-aşa! sări şi Monica, aprinsă de mînie.
— Sigur că nu spune! Da-s proşti muntenii! Ştii, ei îs cam surzi! explică Olguţa, compătimitoare. Cînd vorbeşti cu un muntean trebuie să ţipi, altfel nu te-nţelege. N-ai auzit? Ei nu spun măi, ca noi. Ei ţipă: băăă!
...„Da nici eu nu m-am lăsat", urmă Dănuţ îndărătnic.
— Bravo ţie! aprobă Olguţa pe neştiute.' Monica primi omagiul.
...„Ieri, cînd intram în clasă, un băiat spunea arătînd pe nişte băieţi din altă clasă: «Mă, ei are liber, al dracului!" Atunci eu am sărit şi i-am spus că nu ştie să vorbească româneşte, fiindcă în româneşte subiectul se acordă cu predicatul, ş-atunci trebuia să spuie: «ei au liber». Toţi băieţii rîdeau şi spuneau că el are dreptate, fiindcă eu sînt şoldovean căpăţînos. Eu n-am spus nimica"...
— Foarte rău! dezaprobă Olguţa.
— Ce era să facă saracu Dănuţ? îl apără Monica.
— Să-i insulte şi să-i bată.
„...da' în ora de română l-am întrebat pe domnul Ilie Popescu cum se spune. El mi-a dat dreptate. Da' eu nu mai pricep nimic ! Chiar el spune tot aşa: «Ei are» ! Spune tu, mamă dragă, şi-a bătut joc de mine sau nici el nu ştie româneşte?"
— Ilie Popescu, eşti un prost! Se cunoaşte*şi după nume că-i prost: nu-i aşa, Monica?
— De ce, Olguţa? El i-a dat dreptate lui Dănuţ.
— Nu trebuie să ţii cu proştii, Monica. Ei n-are dreptate niciodată.
„De cînd m-am tuns mi-i foarte frig. Şi nu ştiu de ce, da' mi-i ruşine cu capul gol! Ce-ar mai rîde Olguţa să mă vadă aşa!"
— Săracu Buftea! zîmbi Olguţa, privind fotografia din mînile Monicăi. Parcă-i dat cu var pe cap!
Olguţa reîncepu lectura. Monica nu-şi mai lua ochii de pe fotografie. Asculta şi privea. Dănuţ, în uniformă cu pantaloni lungi, avea o poziţie foarte fotografică: un picior înainte, ca la comanda militărească „pe loc paus !" ; o mînă voivodal înfiptă în şold, cealaltă, purtătoarea chi-piului, atîrnînd ţapănă de-a lungul coapsei; capul strîmbat
340
341
în sus. Surîdea serafic mînei nevăzute a fotografului. Roşi, obrajii Monicăi îşi însuşiră zîmbetul.
Scrisoarea se isprăvea cu următorul post-scriptum:
„... Şi eu am mîncat dulceaţă din gavanoasele de la Olguţa. Bună mai era, mamă dragă! Numai la noi acasă se face aşa bună dulceaţă!"
— Bravo, Dănuţ! Aşa aş fi scris şi eu.
Olguţa admira retorica măiestrie cu care Dănuţ îmbinase spovedania jafului dulceţilor păstrate pentru iarnă cu slăvirea lor şi măgulirea păgubaşului — fără să-şi dea seamă că acel „bună mai era, mamă dragă!", departe de a fi un vicleşug, pentru Dănuţ era o naivă şi deplină doină.
După împărtăşanie, moş Gheorghe privise lung aburii albăstrii ai fumului de tămîie, plutind înfloriţi prin odaie. De la o vreme aţipise. Acum dormea cu faţa în sus. Braţe-le-i atîrnau în lături, grele. Şi trupul, şi chipul păstrau parcă întipărirea resemnată a unei răstigniri.
Doamna Deleanu îl veghea, aşezată pe un scăunel alături de laviţă, cu coatele sprijinite pe genunchi şi fruntea cufundată în palme.
Veghea şi Oţeleanca. Neîndrăznind să stea jos, subt acelaşi acoperemînt cu doamna Deleanu, şi fiind ostenită de lunga şedere în picioare, îngenunchease în faţa icoanelor.
Doctorul, întins pe prispă la aer curat, cetea un roman franţuzesc, făcînd reflecţii specific româneşti.
...Pe cînd era de-o samă cu Olguţa, doamna Deleanu căpătase de la moş Gheorghe un dar nepieritor ca trandafirii Iericonului: zîmbetul copilăriei. Fără de moş Gheorghe nu l-ar fi cunoscut. Nu doar că n-o iubeau părinţii! Dar mama doamnei Deleanu, greu zdruncinată de la naştere, trăise mai mult prin străinătate. Venirile ei acasă — din ce în ce mai rare — nu aduceau decît o faţă mai istovită, un zîmbet mai chinuit şi o poruncă de linişte sfătuită de doctori şi rostită de Fiţa Elencu în faţa mormanelor de jucării proaspăt aduse. Conu Costache Dumşa, prins de viaţa politică, dezmierdă distrat, uneori numai — ş-atunci c-un oftat de mîhnire — capul fetiţei timide cu care avea
să i se stingă numele. în schimb, străjeri neclintiţi ai copilăriei ei în căminul părintesc fuseseră ochii Fiţei Elencu, verzi, ca un mucegai nimicitor al oricărei frăgezimi. Mai tîrziu, dascăli şi guvernante, tot subt diriguirea Fiţei Elencu, o învăţară să fie bătrînă la minte, deşteaptă, posomorită şi savantă, şi în alte limbi decît cea românească.
Moş Gheorghe-i ţinuse loc de mamă şi bunic. El alungase tot atîtea lacrimi pe cît deşteptase zîmbete şi-nviorări pe chipul palid al feţei istovite de învăţătură şi singurătate.
Şi ea fusese odată „duduita moşului". Acuma era Olguţa... Şi moşul copilăriei lor se ducea...
Degetele doamnei Deleanu mîngîiară uşor părul alb al moşneagului.
Alte amintiri, de mai tîrziu, înlocuiră pe-ale copilăriei; şi acestea tot de moş Gheorghe legate şi de căsuţa lui.
... Fiţa Elencu prinsese la Iaşi — era mult de-atunci — o scrisoare de dragoste de la tînărul Iorgu Deleanu, profesorul de filozofie al nepoatei sale.
— Ce-i asta, Alice? întrebase ea cu scrisoarea în mînă şi un zîmbet oţetit îh ochi.
Inima nepoatei simţise greutatea întregei planete.
— Ia să vedem noi ce-a scris domnul profesor, începuse Fiţa Elencu, aşezîndu-se într-un fotoliu. „Draga mea Alice"... Bre-bre!... Vra să zică, scumpa mea nepoată, un slugoi, un Deleanu oarecare, are cutezanţa să te tutuiască pe tine, odraslă de neam boieresc! Frumos! Tare frumos! Ştii tu, fetiţo, pentru ce-s făcute bicele?... Nu ştii. Ei, să te-nveţe mătuşă-ta, că-i mai bătrînă. Bicele, dragă nepoată, sînt făcute pentru tălpile groase, ca să le facă mai subţiri... şi mai simţitoare.
Şi cum mai spune? „Dragă !" Un adiectiv foarte necuviincios!... Şi ce mai spune? „Mea !" Cum se poate !? Nu-ţi pare ţie, scumpa mea nepoată, că acest posesiv nesăbuit porneşte dintr-o minte cu totul smintită? Că altfel nu-i cu putinţă să îndrăznească un fecior de robi să fure un cuvînt aşa de boieresc!... Mata, fetiţo, încheiase Fiţa păturind scrisoarea ca pe un document de mare preţ, ai să mergi cu mine la ţară, şi acolo am să-ţi spun eu „draga mea Alice" pană ce ti-i sătura de dragoste, ca să nu mai simţi nevoia să ţi-o spună slugile.
342
343
Fiţa se ţinuse de cuvînt aşa de vertiginos, încît tînărul Iorgu Deleanu găsise numai o uşă închisă în casa unde preda lecţii de filozofie. Pe cînd nepoata Fiţei învăţa la Medeleni să-şi stăpînească lacrimile subt atenta priveghere a ochilor verzi, tînărul Iorgu Deleanu le lăsă să curgă în voie, la Iaşi, căpătînd bile din ce în ce mai roşii la examenele de drept.
într-o bună zi, vine la curte mama Anica, nevasta lui moş Gheorghe.
■— Sărut mîna, duduie, oftase ea ca să-şi ascundă zâmbetul, a căzut la pat moşneagul...
Fără să mai aştepte încuviinţarea Fiţei, „duduita moşului" pornise într-un suflet. Moş Gheorghe o întîmpinâse — mohorît de vesel ce era — în tindă.
în loc de boală, tînărul Iorgu Deleanu.
Moş Gheorghe ştia bine cine-i şi ce poate Fiţa Elencu. Totuşi, nu pregetase.
O după-amiază întreagă moş Gheorghe şi mama Anica pîndiseră pe geam pentru fericirea de la spatele lor. O noapte întreagă dormiseră pe prispă, fiindcă în odăiţa lor dormea somn fericit, somn tineresc „dragul duduitei".
...Cresc uneori în faţa caselor copilăriei masivi şi blînzi stejari, al căror zvon de frunze, al căror cor de cuiburi cu zilele şi anii tot mai scump îţi este, fiindcă în frunză şi în cuiburi trăiesc şi cîntă amintiri, şi fiindcă umbra lor] e dulce ca o dragoste. Şi dacă se întîmplă ca securea să-i abată, căderea lor e-o prăbuşire de trecut, şi golul lipsei lor, vaier de jale.
în tăcerea odăiţei nu s-auzea decît suflarea hurducată şi şuierătoare a lui moş Gheorghe. Cu hîrşcîit de ferestrău, moartea dobora un blînd stejar.
Doamna Deleanu plîngea.
Oţăleanca se închina la icoane.
Cînd povestea sau cînd pleda, domnul Deleanu era stă-pînit de un zbucium meridional care-1 făcea să nu-şi găsească astîmpăr. Odată, la Curtea cu juri, înfierbîntat de oratorie şi de întreruperi, părăsise, încetul cu încetul, banca apără-
rii; şi începuse să înainteze... Ajunsese în mijlocul sălii, între acuzat şi juraţi.
Fără să-şi dea seama, valsa mereu, înaintînd spre masa Curţii, pînă cînd preşedintele sunase clopoţelul:
— Domnule avocat, îmi permiteţi să chem aprodul să mute masa Curţii... ca să aveţi loc!
— Mă iertaţi, domnule preşedinte, replicase domnul Deleanu, oprindu-se. Adevărul te poartă înainte, ca un asalt spre dreptate. Mulţumesc onoratei Curţi că m-a trimes la timp îndărăt.
De astă dată subiectul povestirei era în cel mai desăvîr-şit acord cu temperamentul povestitorului. Isprăvile celor „trei muşchetari" nu erau numai povestite, ci şi redate prin gest şi atitudine. Spada neînvinsă a lui „d'Artagnan", redusă la proporţiile pitice ale coupe-papier-ulm de pe biurou, doborîse atîţia guarzi de-ai cardinalului Richelieu, încît domnul Deleanu, cînd înainta, de bună-credinţă, dădea la o parte cu piciorul imaginare cadavre. Coupe-papier-ul nu mai avea pic de praf: după fiecare duel, domnul Deleanu îl ştergea de sînge.
Abat-jour-ul lămpii, răsturnat pe covor, arăta că slujise de feutru ceremonioaselor saluturi schimbate între bravii Athos, Porthos, Aramis şi al patrulea muşchetar al treimei: gasconul d'Artagnan.
Ceaşca de cafea neagră era mînjită pe dinăuntru de drojdie, fiindcă — deşi golită de pe la mijlocul povestirei — domnul Deleanu o răsturna pe gît* muşchetăreşte, sorbind din ea închipuirea acelor savuroase vinuri care răscum-părau — în scurtele popasuri — truda şi încercările celor patru bravi.
Monica şi Olguţa aveau mişcări de rîndunele, urmărind zig-zagurile povestitorului prin larga încăpere.
— ...Porthos îi vede, da' ce-i pasă lui de patru-cinci-şase guarzi de-ai şnapanului de cardinal! C-un brînci numai, răstoarnă cal cu călăreţ cu tot...
Un scaun căzu trosnind.
— ...înşfacă pe călăreţ...
Cea mai nimerită întruchipare a câlăreţtlui cardinalicesc era statuia Justiţiei, cu balanţele veşnic strîmbe. Domnul Deleanu înşfacă Justiţia de bronz.
344
345
— ...şi-ncepe să facă mulineuri: trei guarzi cad morţi, doi, răniţi, ceilalţi fug.
Ultimul guard — Justiţia — căzu din greu pe covor, în aplauzele Olguţei. Caritabilă, Monica ridică Justiţia, punînd-o la locul ei pe biurou.
Ca un „Hristos a înviat" rostit de preot şi apoi de mii de guri, roşeaţa soarelui — din nor în nor, din zare în zare — iluminase cerul.
Ograda casei lui moş Gheorghe, încetul cu încetul, se umpluse de ţărani. Veniseră să afle veşti despre cel mai bătrîn şi cel mai bun dintre ei. Unii şedeau jos la pămînt, alţii pe prispă, alţii în picioare, tăcuţi şi solemni ca la moartea unui voievod.
Moş Gheorghe deschise ochii: erau turburi. îi închise iar. O luptă fără trupuri se încinse în tăcerea odăiţei... Moş Gheorghe deschise din nou ochii. Gîndurile se mişcau anevoie, ca nişte care troienite prin nebulosul îngheţ al iernii.
Doctorul îi luă pulsul. întîlnind chipul străin, ochii lui moş Gheorghe se înturnară. Privi prin încăpere... o recunoscu... începu să caute... Ochii doamnei Deleanu întîlniră privirile muribundului.
Doamna Deleanu îşi trecu mîna peste frunte: uitase.
— Du-te acasă, şopti ea Oţălencei, făcîndu-i semn să se apropie, şi ad-o pe Olguţa.
Cu multă trudă, moş Gheorghe îşi urni capul din loc: aplecîndu-şi-1, sărută mîna doamnei Deleanu.
Alexandru Dumas scrisese aventurile celor trei muşchetari; domnul Deleanu le istorisea prin viu grai. Pornind poate de la adagiul juridic: „La plume est serve, la parole est libre" — povestitorul imensifica romantismul romancierului. Domnul Deleanu nu mai era avocatul Iorgu Deleanu, ci al cincilea muşchetar inedit: verbalul viteaz Tartarin de Tarascon.
Aşa că muşchetarii luptau cu oştiri întregi, pe care, fireşte, le biruiau neglijent. în plin galop, Porthos smulgea buchete de stejari — sau alţi giganţi vegetali — pe care le arunca în capetele urmăritorilor, fără ca armăsarul de subt el — de cea mai romantică rasă — să bage de seamă adaosul miilor de kilograme.
D'Artagnan trecea singur prin rîndurile duşmane — ca Isus pe valurile mării — împărţind în dreapta şi-n stînga trăsnete de spadă şi interjecţii româneşti.
Iar cînd toţi patru muşchetari luptau delaolaltă, vîntul celor patru spade dezrădăcina pădurile. Dacă şnapanul de Richelieu ar fi fost mai practic, ar fi apelat la patriotismul muşchetarilor în loc să-i prigonească. Şi muşchetarii —flamberge au vent — ar fi făcut mulineuri din zori şi pînă-n seară, purtînd astfel cu vîntul galic al spadelor toate corăbiile Franţei pe mări şi oceane...
De-acum înainte, haiducii naţionali aveau serioşi rivali în stima Olguţei.
Anica bătu de cîteva ori în uşă. Neprimind nici un răspuns, intră.
— ...O lovitură la stînga: bang! Adversarul o parase... Olguţa se încruntă: palpita.
— ...O lovitură la dreapta... Ce vrei? întrebă d'Artagnan dînd cu ochii de Anica. *
— Afară! ţipă Olguţa. Spune, papa.
— Adversarul era chiar Athos?
— Eeei!
Anica nu-şi lua ochii de la domnul Deleanu, care urma aprins povestirea. Văzînd că nu-i luată în samă, înainta spre biurou.
— A trimes cuconiţa după duduia Olguţa.
— ...Adversarul lui Porthos era chiar Aramis!
— Aaa!
— Lui moş Gheorghe-i rău de tot, vorbi tare Anica.
— Ce-ai spus? sări Olguţa.
Anica fugise. Olguţa se uită la domnul Deleanu cu fruntea încreţită.
— Ce-a spus, papa?
346
347
Domnul Deleanu, trezit, cuprinse cu palmele capul Olguţei, strîns de tot, sărutîndu-1 pe frunte. Olguţa clipi, se smunci, deschise uşa şi o rupse la fugă.
Văzînd-o pe Olguţa, ţăranii din ogradă se descoperiră, ridicîndu-se în picioare. Olguţa trecu în goană printre ei, privindu-i zăpăcită.
— Moş Gheorghe! ţipă ea din tindă, gîfîind. Oţăleanca intră după ea. Doamna Deleanu şi doctorul
se ridicară în picioare. Olguţa se uită cînd la unul, cînd la altul, fără să primească nici un răspuns.
în vîrful picioarelor intrară domnul Deleanu, Monica şi Anica. Tinda se umpluse de capete. Toţi tăceau apăsător.
Obrajii Olguţei albiră. Se apropie de laviţă, privindu-1 pe moş Gheorghe cu spaimă şi neîncredere. Moş Gheorghe nu mai putea nici să-i vorbească, nici să-i zîmbească. Abia o zărea — poate — cu aburul de suflet rătăcit în ochi.
— Moş Gheorghe, nu tragi din lulea? îl întrebă Olguţa tainic, aplecîndu-se asupra lui, ca să n-o audă nimeni.
Pleoapele moşneagului se zbătură pe albul ochilor. Olguţa luă luleaua de pe masa cu bucoavne. Toţi se fereau din calea ei. Aşeză luleaua în mîna lui moş Gheorghe, zăbovind îndelung cu mînuţa ei rece pe îngheţul degetelor albe.
Se duse din nou la masa cu bucoavne, luă cutia cu chibrituri, se apropie de laviţă. Aprinse chibritul. Luleaua căzu din degetele ţapene... Chibritul ardea pîlpîind în mînuţa tremurătoare.
Oţăleanca întinse luminarea şi o aprinse de la chibritul pe sfîrşite, stingînd totodată flacăra care ardea degetele Olguţei.
— Dumnezeu să-1 ierte !
— Pentru ce? întrebă rugîndu-se Olguţa, cu o sfîşie-toare duioşie.
Dar toţi plecară capetele.
Şi icoanele din părete tăceau severe.
O amiază rece, cu cerul îmbătrînit de nouri suri. Deasupra satului suna clopotul, amintind cerului depărtat intrarea în pămînt a unui om. Pe uliţa cea ma.e şi
prin faţa ogrăzilor nu se vedea ţipenie de om în vrîstă; numai copii de cei mărunţi, care vorbesc cu gîzele, se sfădesc cu vrăbiile şi se supără pe copaci. Satul părea al copiilor.
La cimitir, sătenii, cu capetele plecate îndărătul familiei Deleanu, ascultau clopotul jalnic.
Cînd începuse slujba la mormînt, Olguţa se descoperise. Pletele ei negre fluturaseră în vîntul aspru, laolaltă cu pletele flăcăilor şi-ale moşnegilor.
Preotul era bătrîn. Cimitirul, blînd. Vorbele slujbei semănau cu-acele amuţite în bucoavnele căsuţei deşarte.
„Moş Gheorghe, unde eşti?"
— Fie-i ţărîna uşoară !
Şi deasupra mormîntului ţăranii adînciră crucea de stejar.
Dacă ar fi văzut moş Gheorghe ochii duduitei lui, încercănaţi ca niciodată şi pironiţi fără de lacrimi asupra mormîntului — „Aici-s, duduita moşului" — privirea lor l-ar fi împovărat mai greu decît ţărîna umedă care-1 pecetluise între morţi.
îndărătul caselor boiereşti începuse praznicul de pomenire pregătit de doamna Deleanu după datini.
Cu mîna ei, Olguţa vărsa vin din cană în ulciorul fiecăruia. Doamna Deleanu şi Monica împărţeau păhărele cu rachiu de pe tablaua purtată de Oţăleanca.
Anica, Profira şi Safta — bucătăreasa oamenilor de pe moşie — aduceau felurile de bucate.
Sfiala posomorită adusă de la cimitir nu ţinu mult. Mai întăi vorbiră amintirile bătrînilor. Pe urmă izbucniră glumele tinerilor: la început în şoaptă, la ureche, apoi făţiş. Rachiul, supa fierbinte şi priveliştea bunătăţilor calde înteţiră voioşia.
Olguţa se încruntă. O vorbă aprigă îi aprinse ochii... dar porni spre casă, strîngîndu-şi buzele uscate. în faţa scărilor se opri, ca alungată de cineva. Se îndreptă spre grajd. Acolo nimeni nu rîdea...
...Acolo, pe capra trăsurii neclintite, fără de cai, fără de hăţuri, un copil plîngea cu mînile pe ochi.
Şi dumnezeul minunatelor poveşti nici nu trimise îngeri să se-nhame,  zburători;  nici nu cuprinse de la
348
349
spate pumnii uzi, dîndu-le hăţuri, nici nu şopti c-un zîmbet blînd:
— Mînă mata, duduită...
— Stai jos, părinte.
Vîrînd mîna subt rasă, preotul scoase la iveală un plic.
— Cucoane Iorgule, acum doi ani, moş Gheorghe, Dumnezeu să-1 ierte, mi-o încredinţat o hîrtie pentru domnia-ta. Iacăt-o.
Domnul Deleanu luă plicul de pînză cu peceţi roşii. Pe-o faţă de coală, mîna lui moş Gheorghe aşternuse tremurătoare chirilice. După o scurtă aruncătură de ochi, domnul Deleanu se uită la preot.
— Părinte, eu am cam uitat slova asta. Fii bun şi ceteşte. Preotul îşi puse ochelarii şi dădu glas voinţelor din urmă
ale celui dus. începea moş Gheorghe luîndu-şi rămas bun de la stăpînii săi şi mulţumindu-le pentru pînea care o mîncase la casa lor şi pentru bunătatea cu care-1 învredniciseră. Apoi arăta întrebuinţarea ce roagă să se dea banilor pe care i-a agonisit. Apoi:
...„Eu, Gheorghe Iernilă, lăs cu limbă de moarte casa şi gospodăria me copiilor lui cuconu Iorgu Deleanu, adicătelea duduii Olguţa şi lui cuconaşu Dănuţ. Sî li hie casa şi pămîntul mieu loc de gioacă după moartea me, precum le-o fost şi cît am trăit. Iară sipetul braşovenesc ce am dar de la răposatu cuconu Costache Dumşa îl lăs cu tot ce-i în el duduii Olguţa. Am adunat în sipet oleacă de zăstre, din munca me, pentru duduia Olguţa. Şi vă roagă moşu, cu plecăciune şi supunere, să faceţi duduii Olguţa haină de mireasă din mătăsurile adunate în sipet. Că dacă n-am avut eu parte s-o văd mireasă, măcar de-atîta bucurie să am parte, că mult am iubit-o"...
între timp, doamna Deleanu intrase în biurou, căutînd-o pe Olguţa. Vorbele testamentului se îmbinau în mintea ei cu dialoguri din alţi ani, lămurindu-le.
— Cit, moş Gheorghe, că-i bun şi ieftin.
— Ba mătasă, sărut mîna, că-i scumpă şi frumoasă.
— Şi pentru ce, moş Gheorghe? Că doar fată de măritat n-ai?
— Sî hie ! Ştie el moşu !
„Şi mi-i iertat mie, ca slugă veche a neamului dumneavoastră şi ca om bătrîn, să rîdic ochii la stăpîna me, duduia Olguţa, şi să zic: «Duduita moşului, sî nu-ţi hie ruşine să primeşti zăstre de la o slugă, că munca şi dragostea îs sfinţite chiar de Domnul nostru Dumnezeu»"...
Numai doamna Deleanu ştia — din întîmplare — că Olguţa îmbrăcase într-ascuns rochiţa de doliu a Monicăi pentru înmormîntarea slugei care-şi închinase munca anilor din urmă unei albe rochii de mireasă.
Noaptea de toamnă era umedă şi amară, ca izgonită din fundul unui ocean.
Pe peronul gării, doamna Deleanu, domnul Deleanu şi fetiţele, strînşi în jurul geamandanelor, şedeau tăcuţi ca o familie de emigranţi.
Trenul intră în staţie cu o întîrziere de un ceas. Se suiră repede. Pe coridorul neluminat, un glas bărbătesc întrebă căscînd:
— Ce gară mai e şi asta, domnule? Cînd dracu o să mai ajungem cu-atîta stat pe loc! Olguţa strînse pumnii.
Gorniţa sună scurt. Trenul porni din anonima gară a vacanţelor spre oraşele cu nume atît de cunoscute
350