TEXTELE AU FOST REPRODUSE DUPA : Al. O. Teodo-reanu, Berzele din Boureni, Bucăţi alese. Editura Tineretului, 1957 ; Hronicul măscăriciului Vălătuc, Editura Tineretului, 1966 ; Hronicul măscăriciului Vălătuc. Ediţie îngrijită, prefaţă, note şi glosar de Titus Moraru, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1972 ; Cu bilet circular. O antologie posibilă a schiţei româneşti. Selecţie şi prefaţă de Mircea Zaciu, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1974.
     Traducerea citatelor din autorii latini, marcate în text cu asterisc a fost preluată din : Horatius, Opera omnia, I-II, Ediţie îngrijită, studiu introductiv, note şi indici de Mihai Nichita, Editura Univers, 1980 ; Ovidiu, Fastele. Traducere : Ion Floreseu şi Traian Costa, Editura Academiei, 1965 ; Vergiliu, Eneida. Traducere de Eugen Lovinescu. Text revăzut şi note de Eugen Cizek. Prefaţă şi note finale de Edgar Papu, Editura Tineretului, 1967.
  AL. O. TEODOREANU
  HRONICUL
MĂSCĂRICIULUI
   VĂLĂTUC
  — PROZĂ UMORISTICĂ —
                   Postfaţă
                      de
                 Gh. Hrimiuc
     EDITURA JUNIMEA
              1989
Coperta de serie: MW Al BUJDEI
                                                                                                                                                                                                    "V ,
ISBN 973-37-0003-7
BCU-Litere
   HRONICUL
 MĂSCĂRICIULUI
    VĂLĂTUC
 publicat şi adnotat de ALEXANDRU O. TEODOREANU
          PREDOSLOVIE
In Hronic, vel-postelnicul Bulbuc, Ce-au scris cu cinste şi cu adevăr, Au pomenit, la curtea lui Ciubăr, De-un măscărici, anume Vălătuc.
Era ghiduş, isteţ în toate cele Şi vesel peste poate, măscăriciul, Da-nţăpător la glumă ca ariciul Şi nu cruţa bătrînele giubele.
Cinci sc-mbăta, pe toţi îi lua-n răspăr
—   Şi veşnic era beat, pe cît se spune Ci strajă gurii lui neştiind pune Şi lui Ciubăr tot el i-au zis Ciubăr.
Iar Manea, ce băuse trei ocale,
Cum nu avea, se vede, altă treabă, în capul mesei s-au şi dus în grabă, De l-au pîrît pe loc IVIăriei-sale.
Făcutu-s-au Ciubăr atunci ca sfecla, Nu că era de felul lui ciudos,
Dar prea era de tot burduhănos Şi nici ca cum nu i-au plăcut porecla.
Şi-uu glăsuit spătarul : „Prea te-ntreci Lovindu-1 pe spinare cu ciubucul.
Şi-n ghionţi l-au dat pe scări, de-a tăvălucul, Şi ]-au închis apoi pre el în beci.
Dar domnul, milostiv cum nu sînt doi, Că n-ar putea pămîntul să-i încapă,
Au hotărît să nu-1 mai tragă-n ţapă De-o bea Cotnarul tot dintr-un butoi.
Şedea pe gînduri bietul măscărici, Simţind că moartea va să mi-1 apuce : „— Ţi s-a-nfundat acuma, Vălătuce, Uşor intraşi, dar greu să ieşi de-aici“.
Şi-n ziua ispăşirii crudei pîre, Erau — pe lîngă feţele cinstite — Popor şi juzi în haine-mpodobite, Harapi buzaţi eu mîna pe satire.
Rostogoleau argaţii buţi umflate,
Că-i păstrător de datini voievodul,
Şi-n pravili este scris : „Să bea norodul Atunci cînd face domnul aireptate !';
Ci măscăriciul, pehlivan de soi,
C-un sfredel spititecind butoiu-n burtă, Sugea c-un pai şi se făcea că-i turtă, Pînă s-au scurs tot vinul din butoi.
Gealaţii aprigi mormăiau în barbă, Înfricoşaţi de-asa beţivănie,
Şi nu vedeau, privind cu duşmănie, Pe dedesupt, eum curge vinu-n iarbă.
Iar măscăriciul s-au lungit pe spete, Zicînd că mult îi place aşa vin Şi jale-i e că prea i-au dat puţin,
Şi lui acuma tare-i este sete.
Şi cum juca pre buţile deşarte, Pe cînd prostimea toată chiuia, S-a veselit veliţi boierii foarte Şi mult s-au minunat Măria-sa.
           SPOVEDANIA IANCULUI
    Mare meşter la snoave şi taclale mai era conu’ Ma-nolache Albescul şi neuitate nopţi am petrecut în primitorul lui conac de la Chioaia. Adesea ne prindeau zorii în cerdacul dinspre livadă, unde privighetorile, care se întreceau cu broaştele din Iazul Mucului, scormoneau cine ştie ce dulci şi îndepărtate amintiri în sufletul încercat al bătrînului moldovan. De-o bucată de vreme se cam ferea să treacă de miezul nopţii, mai cu samă că doftorii de la Karlsbad îi tăiaseră vinul.
    „Ei, un deget, la masă şi-n două cu apă, haide !... Da-ncolo, basta“ — se hotăra el. Şi totuşi, de cîte ori» după mai multe sticle de Cotnar, cînd îi dam noi : „îţi face rău, coane Manolache“, nu ne-a răspuns el zîmbind satisfăcut : „Cotnarul, măi băiete ? D-apoi ştie neamţu’ ce-i Cotnarul ? Aista-i sanatate, măăăi !“
    Şi de-1 scăpai la Cotnari — şi bun Cotnar moştenise de la babacu’ — era poznă.
    Costică feciorul, care de mai bine de douăzeci de ani cunoştea tabietul stăpînului, ne şoptea resemnat, pe cînd destupa sticla împăienjenită, atunci dezgropată din nisipul beciului : ,,De-acu’ nu-ir rost de somn, cucoane ! “
    Şi mare ne era bucuria la cei cîţiva băieţi din jurul lui cînd începea să prindă spor la vorbă conu’ Manolache. Toată cronica galantă a protipendadei din timpul juneţii dumisale ne era cunoscută. Dar mai ales văru-meu Că-pălău — aşa a rămas din şcoală — avea darul să-l stîr-nească :
    -— Coane Manolache, da’ pe Cleopatra Rogojină ai cunoscut-o ?
10
    '— Ehei !... Clcopatra ?...
    Şi gata era !
    Iar de se întîmpla ca, în mijlocul unei poveşti în doi peri, să se ivească în prag cocoana Profira — soţia dumnealui — supraveghind al treilea rînd de cafele pe care le aducea jupîneasa, conu’ Manolache schimba repede vorba, făcînd din ochi şi tuşind cu meşteşug.
    Aşa, în cea din urmă oară cînd am petrecut vacanţa la Chioaia, conu’ Manolache ne-a povestit hazlia spovedanie a iui Ianeu Durău, răposat întru Domnul la conacul moşiei şi îngropat pe - cheltuiala iui conu’ Manolache în ograda bisericii de el zidită.
    Gurile rele spuneau că acest Iancu Durău şi-ar fi trăit ultimii ani ai sărăciei pe spinarea lui conu’ Manolache, dar conu’ Manolache jura la cine-1 întreba „că drepţi şi buni tovarăşi în daraveri de moşie au fost“.
    Iancu Durău, nepotul biv-vel-vornicului Ioniţă Farfară, era un băietan oacheş, isteţ la minte şi purtat prin lume, dar mare mehenghiu şi plin de omeneşti păcate. Se prăpădeau cucoanele după el, nu altceva. Şi multe duduci au luat drumul Agapiei şi Varatecului să ispăşească urmele ispitelor de la el purcese. Nu că era rău la inimă, săracu’ băiet, dar flecar şi nestatornic care nu se mai află.
    L-am cunoscut cînd s-o înapoiet din Ţarigrad, unde l-o fost trimes moşu-său Ioniţă — că părinţii i-au murit de mic — să-şi deschidă mintea bucherind Bazilicalele, Prnhironul şi Epanagoga sub părinteasca oblăduire a unui grec, Pericie, cărturar vestit pe vremea ceea.
    Moştenise atît amar de bănet de la tătîni-su, că-i numărau galbenii cu dimirlia în timpul eîşliului si nu mai dovedeau şvabii socotelile la canţilerie. Dar ferit-a sfîntul să fi găsit vreun galben fără zimţi, că nu se mai spăla vechilul nici cu apa Prutului. Zvîrlea aurul cu pumnul prin casă, ele parcă n-ar fi făcut un firfiric, şi unde prindea a răcni : „Du-te la zarafu’ de peste drum, păcătosule, să nu-mi aduci mie gunoi... Vrei să-mi rîdă boierii în nas la ghiordum că nici Iancu Durău nu se învredniceşte
11
s-aclucă parale cum se cuvine ?“ (Zaraful de peste drum era Leiba Fuhn, cel mai bogat bancher din Iaşi).
     Vechilul înghiţea bucuros..., ştia el că iute-i trece mînia şi că, după afurisală, vine şi ocaua de tutun — cataif —, că doar era milostiv şi darnic de felul lui Iancu Durău.
     Cînd s-o-ntors de la învăţătură, răsturnase Ieşu’. Fel de fel de comedii scorneau oamenii pe seama lui. Ba că cine ştie ce necuviinţă de duh i-o răspuns lui vodă, ba că şi-o boit doi cai în verde, ba că l-au văzut gol puşcă jucînd căzăceasca pe coperişu’ casei cu una Katiuşa — o rusoaică nebună — şi cîte mai cîte. Mă rog, era plin tîrgu’ de zeflemelele şi năzbîtiile lui. Ştiu că bez’ de Alecu nu mai putea fără el şi nu se pomenea sindrofie simandicoasă fără Iancusor. La noi venea mai rar, căci bietu’ tată-meu — Dumnezeu să-l ierte, că bun şi vrednic om a fost — nu-1 prea suferea, pentru că luase obicei de se cam întrecea la băutură şi vorbea măscări. Dar îl întîl-neam des pe la pitreceri, ba am şi fost o dată la moşia lui. Poftise pe~un conte italian, fost consul în Ţarigrad pe cînd învăţa el. S-a minunat talianu’ de belşugul şi risipa ce-o văzut acolo şi mi-o spus că nici în poveşti n-o pomenit aşa soi de chiolhanuri.
     Dar pe timpul acela s-o îmbolnăvit mama. Am umblat cu ea pe la tot soiul do băi şi pe la toţi doftorii mari de pe-atunci. Cînd m-am întors, am luat moşia de la Bacău ş-am ţinut-o vreo doisprezece ani. De Iancu, mai că uitasem. Dar după ee-am luat Chioaia de la frate-meu Cos-tache, venind într-o zi la Ieşi după tîrguieli, m-am gindit să-i fac o vizită. Am aflat atunci că vînduse casa părintească şi că, din toată averea, nu-i rămăsese deeît o aşchie de vie, unde trăia retras cu cîteva slugi bătrîne. Nu mai vedea pe nimeni , că era mîndru şi îşi ţinea hcghomoni-. conu’. Doar pe la preasfîntul episcop Sofronie se ducea din cînd în cînd de lua masa. Zicea lumea că l-ar fi ajutînd şi cu bani episcopul, ceea ee nu cred. Ştiu numai că se plimbau pe la mînăstirea Agapia şi, de vorbă cu maica Melania, care chip şi glas de înger avea, multe sticle goleau. Şi dacă auzea Iancu pre Melania popeşte cîntînd, foarte se întrista şi numai ce făcea :
     — Să-i zică de lume, înalt-preasfinte !
12
    Iar Sofronie :
    —       Da’ bine. lancule. ce-o să creadă oamenii, nu te gîndesti la haina me ?
    Şi Iancu :
    —   Uşuuurel, Preasfinte, pre şoptite !
    Iar Sofronie, nevoind să-i strice chefu’, lui Iancu şi as-tupîndu-şi, chipurile, urechilc :
    —   Să-i zică, lancule, să-i zică !
    Chiar cînd se mai întrecea Iancu de lăsa vorbă să se abată taraful de lăutari de la Neamţ pe la arhondaric, tot pentru el cînta şi numai la sfîrcul urechii. Şi nu lăsa preasfîntul mîna jos, Doamne fereşte ! Dar de se întîmpla, voind să facă sfînta cruce, să s-abată şi pînă la nepre-hănitul său auz cîte-un „Of ! Of ! Of !“, se jura Botgros ţiganul că ridica Sofronie ochii de la Melania în tavan, mormăind :
    —   Şi nu ne duce pre noi în ispită !...
    Dar Iancu se avea bine cu Aglăiţa, fata mindirigiului din Tataraş. Era un drac de fată de vreo şaisprezece ani, da-nvîrtea lumea pe degete. Şi de unde avea, de unde nu, trimitea Iancu de la vie şi curcani, şi răţi, şi chisele cu dulceţuri, şi cîte toate. Şi se ţineau coconii după mindir-giţă ca puii după cloşcă, dar mai cu lipici ca Iancu nu se găseşte — zicea ea.
    Toate bune, gîndea Iancu, dar eu bani de dat nu prea am. De unde atîtea mătăsuri, pălării, sulimanuri şi alte asemine ?
    Şi rugatu-s-au Iancu de preasfîntul episcop Sofronie s-o spovedească pre ea şi să-i spuie : de-1 înşală să ştie şi el. Ce i-o fi spus episcopul Iancului nu v-oi putea spune..., dar după acea spovedanie şi-o cumpărat Aglăiţa casă-n Beilie şi rădvan cu patru suri şi vezeteu în fireturi, că tot tirgu’ urla.
    Şi cînd o auzit Iancu ara batjocură, s-o făcut a nimic nu şti şi s-o trîntit la pat, scoţînd vorbă că trage de moarte. Şi chemîndu-1 pe Sofronie să-i grijaseă sufletul creştineşte, aşa i-o spus :
    —   Pacat este, Preasfinte, a săpa groapa altuia ?
    —   Pacat, lancule 1
13
    —       Da a rîvni la muierea lui, precum la Sfînta Scriptură serie ?
    —       Pacat, lancule ! a zis Sofronie, dar mai cu jumătate gură.
    —       Păi, să-ţi spun, Preasfinte... Aveam şi eu o ţiitoare şi, cum legasem prieteşug c-un popă, îmi tot spunea femeia de cîte ori mă vedea cu el :
    —       Da' bine, lancule, nu ţi-i scîrbă să te plimbi tu cu aşa pocitanie ?
    Că era popa cîrn, ca Sfinţia ta, şi roş ca dracu’ !
    Sofronie tăcea.
    —       Nu vezi tu — zicea ea — că-i păros ca dihăniile pădurii şi cată la om ca haiducul cînd e să-l prindă potera ?
    Sofronie tăcea...
    —       Amarnic mă necăjam auzind aşa urîte vorbe şi-o tot ocăram că nu se cade să spună-aşa de-o cinstită faţă bisericească... Da’ poate că ştii ceva, Preasfinte... ori... mi se pare mie — făcu Iancu.
    Iar Sofronie :
    —   Te potriveşti la lume, bre ! Te ştiam om deştept !...
    —       Stai, Preasfinte, că nu-i gata. Să vezi ! Că de unde muierea nu-1 scotea din pocitanie şi dihanie păroasă, ce-au făcut, ce-au dres nu ştiu, da’ haramu’ de popă, care zicea că mi-c prieten, au cumpărat-o pre ea cu arginţi...
    Şi zicînd acestea, o sărit Iancu din pat şi smoc ! în barbă. Ţipa Sofronie ca-n gura şarpelui :
    —   Iartă-mă, lancule, că mult bine ţi-oi face !...
    Dar Iancu trăgea, nu se-ncurca, şi în faţa slugilor l-au
brîncit pe scări şi l-au stupit pre el în barbă.
    N-o mai ieşit Iancu de atunci din via lui de la Socola decît hăt ! tîrziu, cînd o pornit aici la Chioaia, unde şi-o dat obştescul sfîrşit.
    „Fie-i ţărna uşoară !“
            INELUL MARGHIOLIŢEI
                                CAP. I
                    In care nu se spune nimic
    Nu era nici Marghiolita uşă de biserică, dar şi conu’ Todiriţă prea o sîcîia cu bănuielile lui neroade. Drept e eă-i şi greu să nu fii bănuitor cu-aşa cucoană, mai ales cînd eşti om cam trecut, cum era conu’ Todiriţă, chel şi, pe deasupra, c-un pîntec ca al dumisale, vorba hatmanului Buduşcă : „Încap în el două vedri di Cotnar şi mai rămîni loc şi di cafeli“. Marghiolita să tot fi avut douăzeci şi trei de ani, dar nu-i dădeai mai mult de şaptesprezece. Oricât s-ar vedea omul altfel de cum îl văd alţii şi cu toate că isteţimea nu era darul de căpetenie cu care Du-mnezeu l-a miluit pe conu’ Todiriţă, simţea el bine că-n mare primejdie s-a vîrît păşind spre altarul sfintei mitropolii mînă-n mînă cu Marghioliţa, în faţa întregei protipendade, în straie de mire. Cînd a păşit Marghioliţa pragul sfîntului lăcaş, au înmărmurit toţi. Era Marghioliţa — ce-i drept — frumoasă coz, dar mai mîndră părea încă alături de conu’ Todiriţă. Cîteva cucoane bătrîne bîr-feau între ele, zicînd că trebuie să fie ea soi rău ca să aibă atîta îndrăzneală luîndu-1 pe conu’ Todiriţă şi că, oricît ar fi risipit averea conu’ Leonaş (tatăl Marghiolitei), dacă era pe căpătuială, s-ar fi găsit atîţia feciori de boieri mai tineri s-o ceară şi chiar de nu i-ar fi adus nici unul belşugul din casa lui conu’ Todiriţă, fiind conu’ Todiriţă cel mai avut boier din Ieşi, în sărăcie tot n-ar fi trăit. Dar cînd i-a întins conu’ Todiriţă mîna Marghioliţei şi şi-a făcut loc cu ea prin boierimea Ce se despărţise pe două rînduri, închinîndu-se pînă la pămînt, au amuţit şi ele, pentru a-şi urma însă bîrfeala îndată ce mirii au
15
trecut pe dinaintea lor, pe cînd celelalte cinstite feţe bufneau în rîs, fără sfială. Bietul conu’ Todiriţă, auzind în urma lui şoapte şi chicoteli, într-atîta s-a zăpăcit, încît mai-mai să cadă în faţa altarului, împiedicîndu-sc în covor. Nici nu mai auzea săracul ce cîntau preoţii şi numai în pămînt se uita ; iar cînd i-a pus înalt-preasfîntul mitropolit cununa pe cap, i se părea nenorocitului că se prăbuşeşte catapiteasma peste el.
    Povestea cucoana Catinca Armaşu, după nuntă, că, văzîndu-1 postelnicul Grigore pe conu’ Todiriţă cu cununa pe cap, să fi zis, măcar că-i era prietin bun lui conu’ Todiriţă, cătră Ionaş, comisul : „Noroc, bre, că nu stau mirii cu cununa pi cap tătî noaptea ci, de-ar prin.de-o şi-n ţinti di fruntea lui Todiriţî, tot i s-ar sui în bagdadii, cî nu sî poati sî nu-ţi iasă coarni di cerb lîngî-aşa căprioarî4'.
                       CAP. II în care se spune ceva
    înnebunise de-a binelea conu’ Todiriţă după cununie. De unde înainte nu-şi vedea decît de moşii şi trebi, şe-zînd cu lunile casele dumnealui din Sărărie cu obloanele trase, acum zbîrnîiau ca stupul de lăutari şi ţopăială. Nu era zi lăsată de Dumnezeu să nu aibă conu’ Todiriţă cinsprezece—douăzeci de musafiri la masă şi tot de cei cu poftă la mîncat şi sete mare, eă-i secaseră-ntr-o iarnă beciurile de la două vii. Cînd dădea baluri (şi se ţineau balurile lanţ în casa din Sărărie), se umplea ograda de trăsuri, ba se-nşirau şi-n uliţă, pînă-aproape de Tîrgul Cucului. Se-nvîrtea Marghioliţa printre musafiri ca o zvîrlugă ; iar cînd vreun tînăr îi cuprindea mijlocul mlădiu şi subţire şi porneau la dans, picioruşele ei zburau în pantofii de atlas negru pe podelele lustruite, alungind u-se ca doi lăstuni pe luciul unei ape liniştite. Conu’ Todiriţă se topea pe picioare văzînd-o. Şi dacă nu era în tîrgui leşilor boier pe care Marghioliţa să nu-1 fi fermecat cu glasul ei îngeresc şi cu drăceştiie ei priviri, supt care
16
inimile se topeau ea nămeţii, eonu Todiriţă în schimb îi Înveselea pe toţi...
    Marghioliţa şezuse şase ani în pension la Paris şi adusese în jalnica Moldovă obiceiuri în faţa cărora cucoanele bătrîne holbau nişte ochi cit cepele şi pe care nici conu’ Todiriţă nu le-ar fi suferit, dacă Marghioliţa n-ar fi fost Marghioliţa.
    Marghioliţa îşi turna zilnic în baie eîte-un şip întreg de apă de lavandă, adusă anume în lădiţi din „Rue de la Paix“. Marghioliţa ieşea la plimbare călare, cu fusta despicata, încălecînd (auzi dumneata ?) ca băieţii. Marghio-liţa dansa cancanul zvîrlind picioarele mai ceva ca Bi-chette Durând de la opereta franţeză. Marghioliţa se scalda-n Prut într-o fustişoară roşă ca pentr-un copil de trei ani şi se-nvîrtea printre bărbaţi, fără ruşine, dezbrăcată şi cu picioarele goale în papuci de pînză albă. brodaţi cu roş. Văzînd-o aşa, polcovnicul Cernatowski, pe cînd vorbea cu coana Catinca Armaşu, a-nceput a bîlbîi. Coana Catinca a stupit şi-a-ntors capul în altă parte. Dar şi conu’ Todiriţă se ţinea scai de Marghioliţa, de par-c-ar fi înghiţit amîndoi o aţă, şi n-o slăbea din ochi nici cît ai suci o ţigară cînd juca. Şi dacă se-ntîmpla, ferească Dumnezeu, s-o piardă din vedere ceva mai mult, se strecura conu’ Todiriţă printre dănţuitori ca prepelicarul prin popuşoaie, întrebînd în dreapta şi-n stingă : „Mă rog matali, n-ai văzut cumva pi Marghioliţa, cî tari s-o-n-călzit sărăcuţa la danţ şi vreu sî-i pun un şal pi umeri eî-i gingaşă foarte şî mi-i c-a lua-o vreun junghi14. Şi cînd o găsea, ţine-te întrebări ticăite şi vorbe urîte şi bodogăneală. Nu-i vorbă că nici Marghioliţa nu se lăsa mai prejos şi, la urma urmei, tot pe-a ei ieşea, că nu mai ştia omul cum s-o-mpace ; dar eîteodată îi venea şi Mar-ghioliţei să-şi ieie lumea-n cap şi să-l lese-n plata Domnului cu tot cu moşii, cu grajduri şi acareturi. într-o zi, cînd o scosese conu’ Todiriţă din sărite, a căzut Marghioliţa la picioarele icoanei Maicei Domnului şi, de faţă fiind Ioana Buhuş, care-i era cea mai credincioasă prietină şi de la care am şi aflat toate acestea, aşa s-a rugat :
        „Maicî Precistă, îndurî-ti di roaba ta Marghioala ; fă-mi, Sfîntă Feciopră; .pyf d'î păpădii şi zî vîntului sî mî
ducî, dud pănî la capîtu’ pămîntului, sî scăp di pacostea asta di Todiriţî, cî întru-ntr-un pacat cu el : fac moarti di idiot ! “
    Spunea Ioana c-ar fi dojenit-o atunci zicîndu-i : „Taci, Marghioliţi, cî ti-audi Dumnezeu şî-i mari pacat sî vorbeşti aşa în faţa sfinţilor icoani şî încî-n zî di sărbătoari (era de Sfînta Maria mică)“. Marghioliţa a izbucnit în lacrimi (era iute, dar nu rea) şi şi-a deşertat toate necazurile în poala Ioanei, spunînd că lumea o crede fericită, dar că numai ea ştie cîte-ndură de la Todiriţă. Nu-i era Marghiolitei ciudă că o bănuieşte conu’ Todiriţă, dar o bănuia pe nedrept şi cînd nu trebuie. O bodogănea cîte o săptă-mînă-ntreagă pentru că a dansat prea mult cu unul sau cu altul, care n-o ispitea nici măcar cît conu’ Todiriţă (şi •se ştie că n-o răscolea conu’ Todiriţă mai mult ca un mamiţoi de la iarmarocul din Vaslui), şi cînd era de ce să-şi puie mînile-n cap, lui conu' Todiriţă nu-i abătea să zică te miri ce.
    Aşa odată, cînd l-a chemat pe conu’ Todiriţă cu nepusă masă la curtea domnească să-i dea o tabachere de la sultan (zic unii că şi chemarea asta, ca şi tabachera, a fost pusă la cale de berechetul de Iancu Durău), şi-a lăsat-o pe Marghioliţa acasă numai cu Iancu, n-a bănuit conu’ Todiriţă nimic (poate fiindcă-i era Iancu Durău nepot de vară). Şi dac-ar mai fi zăbovit conu’ Todiriţă numai cît să-i strîngă lui Iancu chinga la şa, cine ştie cum i-ar fi găsit — că-i îngheaţă Marghioliţei ş-acum sîngele cînd se gîndeşte la ziua ceea.
    De altfel, conu’ Todiriţă era şi el om ca toată lumea, şi toată lumea greşea la fel. Cîte comedii nu s-au scornit pe seama Marghioliţei, şi mie mi-a spus Ioana, care ştia mai bine, că nici pe sfert nu-s adevărate.
    Şi asta-i cu putinţă.
                         CAP. III In care se spune tot
    Conu’ Todiriţă nu arătase prea multă tragere de inimă pentru învăţătură. Măcar că avusese dascăli buni şi de iot felul, franţuzsşte nu ştia mai deloc. Îndruga el, acolo,
18
cîteva vorbe, dar numai el ştia ce spune, atîta le alătura de rău şi le rostea de pocit. Avînd odată Marghioliţa fierbinţeală, nu i-a scris el doctorului Dramez : Venez vite clocteur, Marghioliţa en chaleur ?
    Amarnic se căia conu’ Todiriţă de lipsa asta, dar îi era căinţa cam tîrzie. Mai ales cînd o auzea pe Marghioliţa vorbind franţuzeşte cu ofiţerii ruşi şi cu alţi musafiri de samă, mult sînge rău îşi făcea şi cu mare jale îşi aducea aminte de vorbele cucoanei Viorica (repauzata dumisale mamă), care glas de prooroc avusese cînd îi spunea : „Nu-nvăţa,, Todiriţă mamî, nu învăţa, dar ţîni minţi vorbili meii : Ar’ sî vii vremea sî fii şî tu om la casa ta ş-ai sî ti-nsori c-o fată di boier, cî ştiu cî n-ai sî iei o ţîgancî din Cioca-Boca. Crez oari cî bini-o sî-ţ şadî cînd ţî-i auzî cucoana vorbind cu lumea şî tu ai sî taci ca un purcel fript cu morcovu-n gurî ?“
    Dacă conu’ Todiriţî s-ar fi mulţămit numai să-şi amintească, să ofteze şi să tacă, n-ar fi fost nimic. Dar, nu ! De cîte ori îi veneau în amintire aceste înţelepte vorbe,, conu’ Todiriţă se-nfierbînta şi-l apuca un fel de ciudă. Atunci pretindea el că ştie franţuzeşte şi se făcea de rîs. Nu era zi în care să nu iasă o nouă svoană despre franţuzeasca lui conu’ Todiriţă. Ajunsese hazul tîrgului şi ruşinea familiei. Cît nu i-a spus Marghioliţa, cît nu l-a dăscălit Iancu DurăuL cît nu l-au rugat celelalte rude — degeaba. Conu’ Todiriţă nu vroia să ştie nici în ruptul capului. Şi cum vorbele pe care le ştia conu’ Todiriţă nu erau mai multe ca firile de păr pe care le avea în creştetul capului, toată lumea le cunoştea. Nici străinii nu se mai minunau, deoarece li se spunea dinainte ce-o să-i întrebe conu’ Todiriţă pe franţuzeasca lui, cînd or intra în casă. Pentru o întrebare avea mai ales conu’ Todiriţă mare slăbiciune. Dacă-i venea un musafir mai simandicos, conu’ Todiriţă vroia să-l întrebe dacă-i însurat. Zadarnic s-a necăjit cu el Marghioliţa o după-masă întreagă, arătîndu-i cum se spune asta pe franţuzeşte, conu’ Todiriţă tot cum ştia el întreba şi oprindu-se după fiecare vorbă: Vous etes jemme? După aceea, se întorcea mulţumit cătră Marghioliţa, căreia-i plesnea obrazul de ruşine : „N-am zîs bini, Marghioliţo ?“
19
          Dacă se întîmpla însă ca musafirul să vie cu cucoana, conu’ Todiriţă o schimba, adresîndu-se dumneaei : Vous etes enfants, Madame ?
                                     ■
          Dar la o masă la beizadea Mitriţă l, conu’ Todiriţă s-a întrecut pe sine. Printre preacinstiţii oaspeţi erau': consulul francez Armând de Ribes, Epaminonda Arghiropulos, consul grecesc, aghiotantul domnesc Vasilică Bogdan, polcovnicul Cernatowski, generalul Vladimir Vladimirovici Feodorov, Ioana Buhuş, Marghioliţa, conu’ Todiriţă şi alţi cîţiva mari mărunţi. Conu’ Todiriţă, ca boier de mare vază, era aşezat în dreapta beizadelei, şi-n faţa .polcovnicului Cernatowski. Pe la sfîrşitul mesei, beizadea Mitriţă a prins a lăuda averea lui conu’ Todiriţă, zicînd că nici în Moldova, nici în Ţara Românească nu e boier să aibă mai multe moşii şi cucoană mai frumoasă ca conul Todiriţă. Polcovnicul Cernatowski, din răutate se vede (neştiinţă nu putea fi, că-1 cunoştea de mult pe conu’ Todiriţă), întrebă : Combien de terres avez-vous en somme, Monsieur Toderitza ?
          Conu’ Todiriţă se făcuse stacojiu ca ouăle de Paşti şi căuta să recapituleze întrebarea, repetînd-o şi îndoind deasupra mesei, la fiecare cuvînt, cîte un deget plinuţ ca un cîrnăcior de Cernăuţi, fără s-o audă pe Marghioliţa cînd i-a suflat : Trente !, Moi, combien terres, somme, 0 după care a răspuns răstit : Niet! Cînd a spus niet, dînd cu palma-ntr-o parte, ca şi cum ar fi vrut să reteze ceva, a lovit conu’ Todiriţă sticla de vin, r-ăsturnînd-o pe faţa ~ de masă. Asta le-a îngăduit boierilor să puie rîsul pe seama vinului, zicînd : „Nu-i nimic, coane Todiriţă, sî fii cu noroc ! “ Făcîndu-se zgomot şi vorbă, Marghioliţa a cercat să-i şoptească ceva mai tare : Trente, cretin ! Şi cînd s-a auzit vocea lui conu’ Todiriţă, bucuros că poate răspunde, tunînd peste larma rîsetelor şi adresîndu-se polcovnicului cu vorbele : Trente, cretin ! — hohotele nu se mai sfîrşeau. Şi nu s-au potolit decît atunci cînd Marghioliţa i-a spus polcovnicului, puţin înţepată : II faut
              1 ilnutil să spunem că toate numele proprii sînt fanteziste. Autorul le-a ales anume aşa pentru a irita specialiştii. Numele domnului ţării e de asemenea evitat în tot cursul povestirii.
20
    Vexcuser colonel, il n’a pas l’habitude de parler le fran-
şais.
    Scene de felul acesta se petreceau cam des şi nu-i plăceau deloc Marghioliţei.
                                    ★
    Ceea ce-o întărită mai mult pe Marghioliţa împotriva lui conu’ Todiriţă era obiceiul ce-1 avea, urmărind-o pas cu pas (prost obicei). La urma urmei mai mergea s-o ducă la petreceri şi la prăvălii, dar călare ?
    Şedea conu’ Tpdiriţă pe cal ca un sac plin burduf- cu făină, şi după trei paşi de trap sufla mai rău ca iapa. într-o zi i-a şi spus Marghioliţa : „Bini, omule, minţi ai sau miez di nucî şî mă faci di rîsu’ lumii, ţinîndu-ti di mini calari, cînd tot tîrgu’ ştii cî n-ai încălicat di cînd eşti ? Dacî mi-ar fi mii să ti-nşăl, crezi c-aşi faci-o la Copou, di-a calari şi cu cinci diodatî ? Dacă vrai numai s-asculţi ci vorbesc, tot digeaba vii, căci ofiţerii nu ştiu româneşti, iar franţuzăşti tu nu-nţălegi nici cît Căiţoi sufragiul !“ Lui conu’ Todiriţă i se sui sîngele-n obraz : „Ba sî mă ierţi mătăluţî. Adi’varat cî nu pre pot vorbi, da’ di priceput pricep tăt“. Marghioliţa zîmbea : „Bini,. Todiriţî, dacî pricepi tăt, fă cum ţî-i voia matali“.
                                    ★
    De călărie n-avea dreptate Marghioliţa să se jăluie, căci mult bine i-a prins î» căsnicie. Iată cum.
    Trecuse mai bine de-un an de la nuntă. Porniseră la plimbare, călări, Marghioliţa, generalul Vladimir Vladi-mirovici şi, bineînţeles, conu’ Todiriţă. în ziua ceea, fiind Marghioliţa mai cu toane ca de obicei, i-a purtat pe-amîn-doi vreo două ceasuri pe toate coclaurile, şi, cînd la-ntors, şi-a pus calul în trap, pornind cu generalul alături şi făcîndu-se a nu băga de seamă că pe conu’ Todiriţă îl treceau năduşelile şi că de-abia se mai putea ţine cu amândouă mînile de oblînc. Conu’ Todiriţă s-a chinuit el cît s-a chinuit, dar cînd a simţit că, de mai face-un pas,
21
cade jos, a prins a se ruga : Arretez, mon general, că mi-i schinarea ferfeniţă".
                                     *
    Ajuns acasă, căzut-a conu’ Todiriţă la pat şi-o săptă-mînă întreagă s-a tot văitat de şele. Trei zile cît a zăcut, Marghioliţa nu s-a mişcat de la capul lui. Atîta se trăsese sărmana de nesomn, că s-a speriat conu’ Todiriţă. Dar "văzîndu-1 pe picioare, s-a grăbit Marghioliţa să-i spuie •că, de-nţelege să se mai poarte cu ea ca pînă acuma, ea se-.ntoarce acasă. E timp că spunem că» conu’ Leonaş intrase tovarăş pe vreo zece moşii cu conu’ Todiriţă, iar Măria-sa domnul îl făcuse şi hatman pe deasupra.
    —       Aşa ? — răcnea conu’ Todiriţă. Acuma vrei să mă Ieşi ? Poftim di cearcî dacî-ţi dă mîna şi-om vide noi di-ţ dă mitropolitul dispărţănie“. Marghioliţa fierbea : „Ba ţi-o da ţii tata vreo cîteva palmi cî ştii cî nu-i di glumit cu •el. Mai bini mă omor decît sî mă faci tu di rîsu’ tîrgului". Văzînd-o în halul acesta, conu’ Todiriţă o-ntoarse : „Da’ spuni, sufleţălule, cum. ti fac eu di rîs, saracu’ di mini ; spuni, puişorule, cu ce ţi-am greşit, cî n-oi mai faci !“ Marghioliţa începu să plîngă. Conu’ Todiriţă nu mai pricepea nimic. O luase de mijloc şi-i alinta părul fără să scoată o vorbuliţă. Abia atunci începu Marghioliţa cu^ glas prefăcut: „îmi dau foarti bini samî, Todiriţî, cî-ţ vini i foarte greu si-nţelegi ci-ţ spun. Nu cî n-ai avea minţi sî pricepi orei (lui conu’ Todiriţă îi creştea inima), da’ ai primit cu totu’ altî educaţii dşcît mini (conu’ Todiriţă făcea ochi mari). în Franţa, undi-am învăţat eu, barbatu’ şi fimeia una sînt. îţi dai tu samî ci-nsamnî asta, Todiriţî ? (conu’ Todiriţă aproba). înţăleg s-o ţîi barbatu’ în frîU pi una ca Smărăndiţa, pi Marioara sau pi Ilenuţa. Acelea nici la părinţii lor în casî n-o văzut altceva şi nici n-au i di undi sî ştie cî poati fi şi altminteri. Fărî îndoialî cî nici lor nu li placi sî fii roabi. Sî răzbuni şî eli cum pot. Da’ eu ? Ştii foarti bini cî tata sî pUrta cu biata mamă •cum s-ar purta c-un prietin. Di două ori m-o dus e sin-guricî la şcoalî la Paris, şî, slavă Domnului, era — Dum-nezău s-o ierţi — o sfîntă (în asta, spre cinstea ei, se-nşela
22
 puţin Marghioliţa). Ci încrederi vrai sî mai aibă oamirâf în mini, cînd tu singur li dovideşti cî nu ai nici una ? Crezi mata, Todiriţî, cî mi-aşi da eu osteneală sî ti-nşăl ? Dacî mi-ar fi sî ti las, ti-aş lăsa şi păci. Ci-mi poţ faci ? Dacî stau cu mata e cî aşa mi-i placul şî mata nu trebui sî mi-1 strici cu purtărili matali. Undi-i scris, de-o pildî* cî dacă mii-mi placi sî călăresc, trebui sî-ţ placî şi matali ? Nu-ţ placi sî-ncalici, nu-ncălica. Nici mii nu-mi vini — credi-mă — sî văd cî din pricina me faci ceea ce nu-ţ--placi. Crez cî micî mi-o fost grija cînd ti-am văzut la pat ? -Dacî mata fumezi ciubuc, trecutu-mi-a mii prin cap st. fu-»mez şî eu ciubuc, ca sî fac la fel cu mata ?“
                                ★
    Din acea zi n-o mai întovărăşea conu’ Todiriţă pe Marghioliţa decît la baluri şi la vizite. Încolo, umbla Marghioliţa singură sau cu prieteni şi-n trăsură, şi călare» şi pe jos, în toate zilele şi-n toaţe părţile.
    Tîrgul a-nlemnit.
    Coana Catinca Armaşu, cunoscîndu-1 pe conu’ Todiriţă din copilăria lui, şi-a îngăduit a-i spune neted : „Da’ bini,. Todiriţî, ai înnebunit la bătrîneţî ? Cum îţ Ieşi tu frumu-seţă di nevastî sî umble lela toatî ziulica ? Tu nu vezi că roiesc fanţii în juru’ ii ca trîntorii după matcî ?“ Dar conu’ Todiriţă i-a tăiat-o scurt : „Ia lasî-mî Catincî ; ci, Doamni iartî-mî, altî treabî n-ai ? Fiicari trăieşte cum vre. Ci ? Marghioiiţa-i fimei ca celilalti ? Ari educaţie franţuzascî ! Altî creştiri, alti obiceiuri. Di mă-nsuram cu alta, ştiem eu cum s-o ţîn. Inţăleg s-o păzascî pi una ca Smărăndiţa, pi Mărioara, pi Ilenuţa. Cu Marghioliţa-i altceva
    Coana Catinca şi-a făcut cruce şi n-a mai zis nimic, dar a umplut tîrgul că „zărghita ceea di Marghioliţa l-o j scos din minţi pi bietu’ Todiriţî. Să-l auzi vorbind, cocoanî / dragî, şi sî nu-ţi crez urechilor" — spunea ea. „Apoi sî j vorbim drept : asta-i fimei pentru el ? Lui i-ar fi trebuit :
 o fatî liniştitî şî mai în puterea vrîstii, ca Nataliţa (o ne- ‘ poată a cucoanei Catinca), nu o smintită ca aiasta. S-a fi văzut mata la-nceput pi Marghioliţa : n-ai mai cunoaş- , te-o di smeritî şi prefăcuţi ci-mi era. Todiriţă-n sus, To-^'
23
diriţă-n jos şî din vorbâ lui nu işă. Da’ dac-o văzut că diochetu’ di tat-so ş-o făcut averea la loc, acuma cîntă e în casî. Cine-ar mai fi crezut una ca asta ? Sî sî puie Todiriţî tovarîş c-un calic ş-un stricat ca Leonaş. Şî sî mai stărui încî la vodî sî-1 facî hatman ! Fi-i-ar hătmănia di rîs. Dacî s-o mai auzît ! Iaca aşa, cucoanî dragî (sau cu-coani, după cui vorbea), ci-ş faci omu’ sîngur, nici Dracu’ nu-i faci ; vezi mata ? Di spus i-am spus, da’ ai cu cine ti-nţălegi ? Treaba lui ! Cum ş-a aşterni, aşa a dormi ; dacî l-a mai lasa sî doarmî“.
    Nu era zi şi nu era casă boierească în care cîte-o cucoană Catincă (şi mai erau, slavă Domnului !.) să nu' vorbească la fel.
                                ★
    Fapt e că mult se schimbase conu’ Todiriţă în cei patru ani care-au trecut de la sfada cu Marghioliţa. Cele cîteva fire de păr ce-i mai rămăseseră la tîmple s-au înâlbit de-a binelea şi pîntecul îi mai crescuse parcă puţin şi se ţuguiase, nu ştiu cum, în jos. Şederea, şi mai ales băutura (luase obicei de bea vutcă, pe mică pe ceas, rămînlnd singur), îl muiaseră de tot; aşa că conu’ Todiriţă călca legănîndu-se ca o raţă leşaseă şi tîrîia picioarele de pârcă lanţuri nevăzute i le-ar fi tras de pămînt. La-nceput, fcînd se scula Marghioliţa de la masă şi pleca la plimbări" călare, c-o droaie de berbanţi după ea, ca să se întoarcă pe-ntuneric, a mai cercat el conu’ Todiriţă să mîrîie, dar fără mult curaj. Cînd şi-a dat seama însă că altfel nu-i chip şi că Marghioliţa e-n stare să-l lase, nici n-a mai crîcnit ; da-n sufletul lui numai el ştia ce era. Cînd , o vedea cu rochia cea despicată sărind sprintenă-n şa şi ieşind pe poartă, i se umezeau ochii şi rămînea aşa-n cerdac, oftînd amar. El era sigur că de-nşelat nu-1 înşeală, dar tare
i  se mai ură singur-singurel şi pustie-i mai părea casa fără Marghioliţa. Doar cu ghiordumul de se mai lua puţin. Avea partidă cu cîţiva boieri bătrîni în fiecare zi, la el acasă. Nu scoatea conu’ Todiriţă o vorbă de leac în tot timpul jocului, afară de cît spunea feciorului să mai aducă vutci sau cafele ; iar cînd se-ntorcea Marghioliţa, putea- să
24
piardă, putea să cîştige, lăsa jocul şi pornea, tîrîş-tîrîş, să-i iasă înainte. Dacă se-nţîmpla să n-aibă pe cine lăsa să joace în locu-i, îşi cerea conu’ Todiriţă iertăciune, zicînd : „Nu vă fie cu supărări, boieri dumneavoastri, om urma mîni“. Boierii se deprinseră cu asta în atîţia ani de zile şi, tăcuţi, se ridicau de la masă, schimbînd priviri pline de-nţelesuri.
                                   ★
    De-o bucată de vreme, începuse Marghioliţa a nu mai ieşi singură în fiecare zi. Ba, cîteodată chiar, fără să poftească lumea la ea, rămînea şi cîte două-trei zile-n casă, cu. conu’ Todiriţă numai. întinsă pe divanul din odaia turcească, îi traducea romane franţuzeşti, cu multă chibzuială alese. în mai toate era vorba de femei persecutate de bărbaţi neciopliţi şi aprigi, de fete înşelate, de seducători perfizi, de neînţelese soţii model ş-aşa mai departe. TLui conu’ Todiriţă nu-i putea intra-n cap, cu nici un preţ, ca un om să poată scorni asemenea scrieri aşa, de la dînsul, şi, crezînţi în adevărul acelor istorii, foarte se întrista conu’ Todiriţă ascultîndu-le.
    Pentru zilele pe care le petrecea stînd în casă, numai el şi Marghioliţa, nu mai ştia conu’ Todiriţă ce mulţă-mire să-i facă Marghioliţei. Cîteodată nici nu-ndrăznea să creadă c-o asemenea fericire poate să ţie. Atunci, cuprins de frică parcă, o-ndemna el singur să mai iasă la plimbare dacă i s-a urît în casă, de-abia aşteptând însă să-i răspundă Marghioliţa că nu vrea. Şi nu isprăvea Marghioliţa un roman de cetit fără să-i aducă conu’ Todiriţă ba un cal arăbesc, ba o brăţară, ba cine ştie ce alt dar de preţ. Iar într-o dimineaţă, în vreme ce luau amîndoi cafeaua-n cerdac, i-a spus Marghioliţa că trebuie să vie Iancu Durău şi generalul Vladimir Vladimirovici s-o ieie la călărie, dar că-T roagă să le spuie că nu i-i tocmai bine şi că nu-i poate primi, asta pentru că vrea să steie acasă numai cu el. Conu’ Todiriţă s-a pierdut de tot cu firea
    Mai vorbind ei atunci de una, de alta, conu’ Todiriţă întreabă si el, asa, dacă n-ar vrea Marghioliţa să petreacă
25
sărbătorile Paştelui, care se apropiau, împreună, la via de la Şorogari.
    Via de la Şorogari îi era lui conu’ Todiriţă mai dragă decît toate. I-o dăduseră părinţii cînd împlinise optsprezece ani. Era mai sprinten atunci şi-i mijea mustaţa. Se vedea ş-acuma stînd sub nucul de la cramă, ascultînd cîntecele fetelor ce se întorceau de la cules, pe cînd pe dealul din faţă apăreau şi dispăreau chipuri fioroase, în jurul focurilor de strujeni.
    în singurătatea lui sălbatică, ce dulce i-ar fi sunat atunci o vorbă bună din gura unei femei iubite. Acuma, gîndul acesta îndepărtat se putea împlini aievea.
    Marghioliţa strîmbă din nas :
    —       Ce ţi-o mai venit cu via ceea, omule ? Nu ştii cî nu pot s-o sufăr ? Mai bini-am da-o di pomanî, dicît sî stăm vreodată-n e !
    —       Ei, şî dacî ţ-oi faci-o eu matali pi plac, ci-mi dai ?
—   făcu conu’ Todiriţă zîmbind c-o întristată şiretenie.
    —       Mai digrabî-1 faci pi postelnicu’ Grigori om di duh şî pi coana Catinca Armaşu sî nu bîrfească o zî, dicît pe mini să îndrăgesc pustietatea ceea — răspunse Marghioliţa, ţîşnind în casă, pe cînd generalul Vladimir Vladimi-rovici şi Iancu Durău intrau pe poartă în pasul cailor, înaintînd spre conu’ Todiriţă care, din capul scărilor, unde le ieşise întru întîmpinare, le făcea semne de bun venit şi adînci temenele.
                                    ★
    De cîteva zile ochise Marghioliţa un inel c-un briliant cît bobul de fasolă şi limpede ca gheaţa. Multor cucoane le curgeau ochii după el şi poate de mult ar fi strălucit el pe degetul domniţei Liliana de n-ar fi fost atît din cale afară de scump. Altă dată conu’ Todiriţă nu s-ar fi gîndit deloc la scumpete, dar, dac-ar fi dat trei mii de galbeni pe inel, ar fi rămas fără para chioară-n casă, deoarece se întrecuse în cheltuieli peste puterile sale în anul acela, şi pînă la ridicarea cîştigului avea să mai curgă jnultă apă pe Bahlui, măcar că-i Bahluiul aproape sec. S-a gîndit el, conu’ Todiriţă, ce s-a gîndit, dar acuma găsise. Fără
26
multă vorbă, după sfatul lui Lehrer-Naftulea Kiva, via de la Şorogari trecu în stăpînirea lui kir Axinte Cuţarida pe preţul inelului.
    Cînd s-a-ntors conu’ Todiriţă acasă' cu inelul, însera. Marghioliţa, în faţa oglinzii, pe-un scăunaş mic şi fără spetează, îşi desfăcuse cozile aurii ce atingeau pămîntul, închipuind, în lumina micşorată, cît ev a raze pe care apusul le uitase pe covor, în preajma ei; Conu’Todiriţă nu mai putea de nerăbdare. Privirea lui se opri pe umbra neagră, pe care braţele Marghioliţei, ca două gîturi de lebădă, împreunate după ceafă, o lăsau să se vadă subţiori.
    —      Mai ţii minte, Marghioliţo, — vorbi el cu glas tre- ' murat — cî ţ-am făgăduit sî-ţ fac via di la Şorogari plăcuţi ? Iacî-tî-o, ţ-am adus-o. Şi-i întinse cutioara de catifea albastră cu giuvaerul.
    A roşit de plăcere Marghioliţa cînd a deschis cutia şi, sărind de gîtul .lui conu’ Todiriţă, se prefăcea că-i pare rău : „Vai di mini şi di mini, Todiriţî dragî, sî poati sî dai tu via pentr-o podoabî ? Dacă ştiem una ca asta, zîu cî nu-ţ mai spuneam“. Dar conu’ Todiriţă a cuprins-o în braţe, şoptind : „Di-aş fi dat tăti moşiile pi petricica asta şi tot nu-mi păre rău, cî ştiu cît di mult ţ-o plăcut cînd ai văzut-o. Da’ ţi rog şî eu ceva, Marghioliţo. Cînd or vinf”^ barbaţii sî-ţi spuii vorbi vicleni, uitî-ti la inel şi adî-ţ , aminti ci amărăciuni mi-ai faci di ti-ai potrivi lor“.
    Marghioliţa 'încruntă sprîncenele : „Ci-ţi mai treci şi ţîi prin cap, Todiriţî“ — şi-l sărută pa obraz, astupîndu-i gura cu palma ei parfumată.
    Nu isprăvise bine vorba şi la uşă se auzi glasul Ioanei, care întreba dacă poate să intre. Răspunzînd Marghioliţa că da, Ioana intră, făcîndu-i un semn care vroia să spuie că conu’ Todiriţă e de prisos. Marghioliţa îl rugă să treacă puţin în salon, că vin şi ele cum şi-a isprăvi de pieptănat părul. Cu inima bătînd de fericirea ce o trăise, conu’ Todiriţă plecă să-şi aprindă un ciubuc. Cum a ieşit conu’ Todiriţă, Ioana vîră Marghioliţei în bluză un răvaş pe care-1 scosese dintr-o carte şi-i şopti ceva la ureche. Marghioliţa o sărută. Apoi intrară amîndouă în salon, vorbind cu glas tare despre lucruri neînsemnate.
27
    Mihai Boian, vărul Ioanei, de-abia întors de la învăţătură de la Paris, fusese prezentat Marghioliţei de Iancu Durău într-una din plimbările ei la Copou. Era un băiat de vreo optsprezece ani, înalt, subţirel şi cam palid la faţă. Avea ochi albaştri, gene lungi, părul negru şi dat pe spate : chip de copil suferind. La vederea Marghioliţei, într-atîta s-a zăpăcit, încît i-a răspuns de-a-ndoaselea şi îngăimat la cele cîteva întrebări pe care ea i le-a pus, cu ^bunăvoinţă doar — simţise şi Iancu. Ajuns acasă, s-a spovăduit Ioanei. Părea ruşinat, îndurerat chiar, că trebuie să-i fi lăsat Marghioliţei o amintire atît de proastă. Spunea că mult ar vrea să-i scrie, faptă la care Ioana l-a îndemnat, îmbărbătîndu-1 şi luînd pe seama ei să ducă scrisorile. A mai văzut-o Mihai Boian pe Marghiolita de vreo cîteva ori pe la sindrofii, dar, cînd se simţea în stare să-i vorbească, nu putea rămîne singur cu ea ; cînd rămî-nea singur cu ea, îi pierea îndrăzneala. De scris însă, îi scria mereu prin Ioana, care sfîrşise prin a-şi cam bate joc de sfiala lui neîntemeiată. Poate şi de-aceea şi răvaşul acesta din urmă era mai aprins ca toate celelalte. Atîta îl citise Marghioliţa, că-1 ştia pe dinafară. îl închise în sertarul unei mesuţe de abanos, a căruia cheiţă o ţinea ascunsă. Apoi îşi lipi fruntea pe geamul ce da în livada din-dosul casei, privind mult şi cu gîndul nicăieri goana liliecilor în înserare. „Ciudaţi copiii aceştia — îşi zise deodată Marghioliţa — ti scot din minţi cu scrisul lor şi, cum ti zăresc, li pieri glasul. Dacî n-au îndrăzneală nici cît şoaricile cari roadi caşcavalul di pi masî, di ci ti mai stîrnesc degeaba ? Ci Dumnezău, el nu-nţelegi ? Sau poati c-aşteptî sî-ncep eu ?“ -
    O     vacă mugi în depărtare, apoi un zgomot de talangă se tîngui din ce în ce mai slab. O trăsură hurui aproape de tot şi se opri, se vede, la un vecin.
    „Şî ce priviri tristî ari“ — oftă Marghioliţa trîntin-du-se pe un divan şi afundîndu-şi capul în pernele cu miros de colb.
28
    Venind ziua învierii şi întîmplîndu-se ca domnul să fie sculat de pe boală, la o moşie din Ţara-de-Sus, nu i-au dat voie doftorii să vie la Ieşi. De aceea toţi boierii mai de frunte au fost poftiţi, după slujba de la mitropolie, să ciocnească ouă roşii şi-un pahar de vin în palatul lui beizade Mitriţă.
    Se-mbrăcase Marghioliţa în rochie de matasă, albastru închis, aproape negru, cu pieptul şi braţele goale şi, drept orice giuvaericâ, inelul cu briliant. Mult i-a plăcut lui conu’ Todiriţă îmbrăcămintea aceea, şi-i drept c-o prindea pa Marghioliţa, că-ţi venea s-o sorbi într-un pahar cu apă. Şi la urma urmei ce-i trebuiau podoabe, cînd ea le-ntrecea pe toate ?
    Bine-a zis Iancu Durău cînd a zis că nici nu-i cuviincios a spune că Marghioliţa poartă podoabe şi c-ar trebui să se spuie că podoabele o poartă pe ea. Dar conu’ Todiriţă nu se îndoia că Marghioliţa a pus numai inelul cel nou anume pentru dinsul, ca să-i arate cît de mult îl preţuieşte..
    Cînd suia conu’ Todiriţă cu Marghioliţa scările palatului, era un zgomot şi-o veselig că trebuie să se fi auzit din Tataraşi. Unii dansau, alţii gustau cîte ceva la bufet, alţii se plimbau pe terasă şi prin grădină, iar vreo cîţiva se aşezaseră la joc în odăi mai retrase.
    Zărindu-1 pe Mihai Boian în picioare, la uşa salonului cel mare, unde se dansa de zor, Marghioliţa păli şi simţi că ameţeşte. Cum conu’ Todiriţă intrase-n vorbă cu beizadeaua, Marghioliţa luă de braţ pe generalul Vladimir Vla-dimirovici, spunîndu-i : „Hai şî ni-om plimba olecuţă prin grădină generali, vrai ? Tari-i cald în odaia asta ş-aş asculta bucuroasă niscaiva năzbîtii de-a matali“.
    Coanei Catinca Armaşu nu i-a scăpat turburarea Marghioliţei şi, punînd-o în sama întîlnirii cu generalul, ieşi după ei afară şi, oprindu-se după leul de piatră, în josul scărilor, nu-i slăbi din ochi.
    Generalul era un om glumeţ şi foarte familiar cu cucoanele, pe care le distra cu povestiri picante din nume-
roasele lui călătorii. Luînd-o pe Marghioliţa de mijloc, cum îi era obiceiul, se îndepărtă cu ea pe-o alee lăturalnică.
    Atîta i-a trebuit coanei-Cătinca : să vadă-una ca asta cu ochii ei. S-a dus glonţ la conu’ Todiriţă şi, trăgîndu-1 deoparte, n-a îhtîrziat să-i spuie, cu surîsul ei răutăcios : „Educaţii franţuzeascî, hai ? Educaţii franţuzeascî ! O fi ! Eu una ştiu cî l-am văzut, cum ti văd, pi generalu’ Vla-dimir Vladimirovici di gît cu Marghioliţa prin grădină44.
    Lui conu’ Todiriţă i s-au muiat picioarele. Răsuflarea
i se curmă.
    —  Coanî Catincî, ie sama : ai văzut cu ochii matali ?
    Coana Catinca s-a înspăimîntat. Ar fi vrut să de-
ie-napoi :
    —      Di văzut, i-am văzut, nu pot zîci... Asta nu-nsamnî cini ştii ci, da’ orcum, pintr-o fimei di boier nu. sî cadi !
    Lui conu’ Todiriţă îi vîjîiau urechile. Dădu să iasă. Cucoana Catinca i s-a pus în faţă :
    —      Stăi, băietu’ maichii, nu fă scandal, cî ti faci di bagiocură şi nu sădi bini.
    Conu Todiriţă ieşise.
    Coana Catinca se luă cîţiva paşi după el, apoi rămase locului în faţa nepoatei Nataliţa, care-i ieşise înainte şi privea nedumerită că n-o vede coana Catinca, măcar că la ea se uita, vorbind coana Catinca singură : „Cini m-o pus sî-i spun acuma, cini m-o pus? Parcî văd cî pănî la urmî tot pi mini mă scoati vinovaţi. Măcar de-ar trime-ti-o plocon acasî“.
                                   ★
    Nu auzea Marghioliţa nimic din cele ce-i spunea generalul. Gîndul ei era aiurea. „Hai ş-om intra — îi zise ea — s-o răcorit“. Făcură înconjurul casei, intrînd pe uşa din faţa aceleia pe care ieşise conu’ Todiriţă.
    Mihai Boian, luat cu nepusă masă de .cucoane, juca „lancier“-ul pe care-1 conducea Iancu Durău. Auzind glumele lui Iancu Durău (aceleaşi care o veseliseră atîta altădată), Marghioliţei îi venea să ţipe de necaz, Veselul Iancu Durău îi părea nesuferit. Mihai Boian îşi muşcă buzele zărind pe Marghioliţa privindu-1 ţintă*'tocmai de
30
pe locul pe care o aşteptase atît, dar n-avea ce face : jocul era de-abia la început şi Iancu Durău nu uita o figură de l-ai fi picat cu luminarea.
    Marghioliţa ieşi suspinînd în grădină. Conu’ Todiriţă
o  căuta prin toate ungherile.
    „Vra sî zîcî, asta erau plimbărili şi strîmbăturili şi tăti mofturili ?“ In mintea lui înnebunită o vedea pe Marghioliţa în braţele tuturor cunoscuţilor casei.
    „Eu o cred fimei di treabî şi e mă. faci di rîsu’ lumii. De gît cu generalu’ ! De gît cu generalu’ !“ Vorbele acestea se rostogoleau în capul lui conu’ Todiriţă ca nişte pietre de moară.
    „Şî eu cari-o credeam un copil. Acuma văd eu ci-nsam-nă apucărili ii. De-aceea n-are e ruşinî sî iasî diminea-ţa-n cămeşă înaintea lui Căiţoi. Fiindcî-i ră, nu fiindcî-i copilăroasî ! Azi generalu’, ieri altu’, mîni cini ştii cini. Cum să mă-nşăli e atîţa ani şî eu şî-i cred toati ca prostu’ ?“
                                   ★
    Marghioliţa ajunsese la pavilionul din fundul grădinii, îl ocoli. Nici aici nu scăpa de muzica aceea îngrozitoare. Din cînd în cînd vocea lui Iancu Durău se auzea lămurit : Avcmcez, balancez, chaîne anglaise ! II avea încă în ochi pe Mihai Boian, alături de deşănţata ceea de Ilenuţa, cînd, la o cotitură, îi ieşi înainte gîfîind conu’ Todiriţă : „Undi-i generalu’ ?“ — răcni el deodată. Cu gîndul în altă parte şi nebănuind nimic din ceea ce se petrece, îi răspunse Marghioliţa liniştit : „L-am lăsat în salonul di dans“. Atîta prefecătorie puse capăt răbdării lui conu’ Todiriţă. în culmea mîniei, ridică mîna şi se repezi să-i deie o palmă. Marghioliţa, mai sprintenă, se feri într-o parte şi conu’ Todiriţă, care se năpustise din răsputeri, se prăbuşi la pămînt. Marghioliţa n-a mai aşteptat să se scoale şi i-a şi trîntit două palme răsunătoare şi bine potrivite pe obrajii umflaţi ai lui conu’ Todiriţă.
    —   îndrăzneşti sî ridici mîna asupra me, caraghiosule ?
—  se răstea ea tremurînd toată — socoţi tu cî fata hatmanului Leonaş va suferi mai mult sî steii supt un acoperiş •c-un stricat ca tini ? Nu ţî-i scîrbî, neruşinatule, sî ti
31
gindeşti la asămine porcării ? Sî mă bănuieşti pi mini c-un om care poati sî-mi fii şî tată ? Ticălos, mascara !
    Dar pe cînd vorbele urîte cădeau ploaie pe capul lui conu’ Todiriţă, Marghioliţa băgă de seamă că-i sărise inelul.
    —       Iaca, bini-mi pari — zise ea cu ciudă — mi-o sărit inelu’. Asta-i pedeapsa lui Dumnezău. Ţîi minţi ci mi-ai spus cînd mi l-ai dat. Ţi s-împlineşti voia. Ai sî ti-ntorci singur, acasî, cî eu mă duc de-a dreptul la Şîndriceni, la tata.
    Conu’ Todiriţă simţea că i se-ntunecă mintea. Nu mai ştia ce face, nu mai ştia ce spune. Căzu în genunchi şi, cuprinzîndu-i picioarele, îi săruta papucii.
    —       Iartî-mi, Marghioliţo — gemea el — mă prăpădisîm cu firea. Bati-mî, omoarî-mi. Oi puni tăti mosîili meii pi numili matali, oi sta şî la bucătării dacă vrei, n-oi vini-n casî decît cînd mî-i chema mata, da’ zî cî ti-ntorci, cî nu mai pot fără mata, Marghioliţo, mă prăpădesc, îmi fac samî.
    La cîţiva paşi în spatele lui conu Todiriţă, Marghioliţa zărise briliantul, lucind ca un strop de rouă în iarba proaspătă. Răzbunarea ei era ticluită.
    —       Hai, mişcă-n casî şi vină cu slugi şi luminări — porunci ea. De-acum, cum ţi-a fi norocu’ Todiriţî. îi găsi inelu’, ti iert ; nu lî-i găsi, basta. Lui conu’ Todiriţă începea să-i vie inima la loc. •.
    —       Ţi-1 aduc, Marghioliţo, şî din fundu’ pămîntului, ţi-1 aduc.
    Marghioliţa zîmbea hain :
    —   Hai, du-ti odatî !                    .       .
    Şi pe cînd conu’ Todiriţă alerga, cum putea dumnealui s-alerge, să deie de ştire beizadelei, Marghioliţa se aplecă, luă inelul şi-i dădu drumul în sîn.
                                     ★
    Vestea pierderii inelului se răspîndi printre musafiri cu iuţeala fulgerului. ,,Asta-i acu — îşi zicea coana Catinca Armaşu — acum credeam c-o omoarî, ş-acu-i caută inelu’. S-or fi împăcat, mai ştii ? Ti pui cu nebunu’ ! “ Şi
32
prefăcîndu-se că-i obosita, .coana Catinca se strecură prin învălmăşeală şi poronci să-i tragă trăsura.
    Printre slugi era zarvă mare. Le băgase-n draci Cos-, tache Cîrnul, omul beizadelei, seoţînd fînarele din şură : „Sî nu viniţi fără inel, cioroilor, cî vă jupoi di cheli, m-a-ţi priceput ?“.
    Boierii mai tineri o luară înaintea slugilor, cu luminările de la înviere. Cei mai bătrîni îi urmau, fără luminări. Nu rămăseseră în toată casa decît vreo eîţiva jucători în-tărîtaţi, şi-n salonul mare .vreo trei cucoane bătrîne, cărora apucase coana Catinca să le spuie ceva şi care aşteptau nerăbdătoare sfîrşitul. Însuşi beizade Mitriţă luase o luminare şi pornise în fruntea celor ce căutau.
                                    ★
. Cu inima bătînd să-i sară din piept, se apropie Marghioliţa de Mihai Boian şi, apucîndu-1 de mînă, îi-şopti cu glas stins şi întretăiat : „Du-ti răpidi în dosu’ pavilionului di lingă florării. Ai sî vez un geam deschis. Sai înăuntru ş-aşteaptî-mî acolo“.
                                    ★
               » * *
    îl Jaie pe’oricine capul ce-au putut face Marghioliţa şi Mihai Boian, stînd mai bine de un ceas în pavilionul de lîngă florărie. Acuma se uitau printre perdele şi, păzind că mulţi încep a stinge luminările şi-a intra în casă, cu mare părere de rău, îşi dădură sama că trebuie să se despartă. Marghioliţa, în picioare lîngă fereastră, se lipise de Mihai Boian şi-i mîngîia eîrlionţii întunecaţi.: „Vez tu, dragostea me — îi spuse ea, arătîndu-i îngrămădeala aceea de lumini în noapte — pentru tini umblî lumea asta-n patru Iabi, scormonind prin iarbî“. Mihai Boian întoarse capul mirat. „Inelul e la mini — urmă Marghioliţa în şoaptă şi strîngîndu-1 mai strîns la sînul ei ameţitor. Ie-1, fă-ti cî-I cauţ şi întrî-n casî, spunînd că tu l-ai gîsit. Ai sî mă crez nebunî, nu-i aşa ?“
    îi acoperi gura cu buzele ei fierbinţi şi se afundă în beznă.                                                   -   -. .
33;
    Era o noapte liniştită şi fără lună. O boare uşoară de-abia mişca leneş frunzele mesteacănului ca nişte limbi de balaur. Ameţit încă de dezmierdările Marghiolitei, Mihai Boian, se amestecă printre cei ce căutau inelul. Ţinînd inelul bine strîns în pumn, se aplecă în iarbă, făcîndu-se a căuta, cînd, pe neaşteptate, se trezi nas în nas cu conu’ Todiriţă. Turburat de-această arătare, Mihai Boian, fără să-şi deie seama, strigă : ,,Inelul !“ şi i-1 întinse lui conu’ Todiriţă. Conu’ Todiriţă îşi lipi buzele cleioase de faţa lui de copil, ceea ce Mihai Boian suferi cu destulă neplăcere, strîngîndu-i degetele subţiri în mîna lui bunducă.
    —      Nu-ţ poţ da samî, tineri, cît mă-ndatorez. Acu, nu di parali, cî nu mi-ar pasa, dar ţîni Marghioliţa la inel mai mult ca orei. Da’, ca sî faci binili pi di-a-ntrŞgu’, am sî ti mai rog di ceva. Ştii, ca ţiganu’ : îi dai mîna, el îţi ceri şi piciflru’. Da’ mata eşti tînăr, nu ştii. Şi(ca sî nu ti mai ţîn digeaba, iaca ci ti-aşi ruga : aş vre sî-i spun Marghioliţii cî eu i-am găsît inelu’. Cred cî matali puţîn îţ pasî şi ii mari plăceri i-ar faci ştiind cî l-am gîsît eu !
1  — Vai di mini, cucuoani — o încurca Mihai Boian —
cu ce mai mari plăceri ; cum di nu ; dacî» vrei mata, sî poati...
v                                                 '
                             ★     ★
    Conu Todiriţă a dat buzna-n salon şi, dueîndu-se drept la Marghioliţa, care rîdea de se prăpădea cu Ioana Buhuş, îi arătă inelul.
    Nu mică i-a fost mirarea Ioanei văzînd inelul in mîna
                                                     /s
lui conu’ Todiriţă, căci asta nu se potrivea deloc cu ceea ce-i povestise Marghioliţa pînă atunci, făcînd_ atîta haz. Dar cînd îl zări în spate pe văru-său Boian, începu să priceapă şi întrebă aşa, ca să nu tacă : „Cum sî poati, coani Todiriţî, chiar mata l-ai găsit ?“ Şi i-a răspuns postelnicul Grigore, care trăsese cu urechea-n grădină şi auzise cînd se ruga conu’ Todiriţă de Mihai Boian : „Ti
34
pui cu Todiriţî, dudui dragî ? Omu’ ista are ochi de uli şi nas di copou !“
                                    ★
                             ★     ★
    Toată lumea a ciocnit în sănătatea lui conu’ Todiriţă.
    —       Tot aşă sî-ţ miargî, cucoanf — făceau prietenii — ai început noaptea Învierii cu noroc !
    Geea ce n-a înţeles nimeni însă, afară de cei doi pe care-i ştim şi de Ioana (postelnicul Grigore plecase înainte), e că dintre toţi boierii aflători în casa lui beizadea Mitriţă, numai pe Mihai Boian l-a îmbrăţişat la plecare conu’ Todiriţă.
                             /
                                    ★
                             ★     ★
 , Se crăpa de ziuă cînd careta lui conu’ Todiriţă cobora-n Sărărie, în trap mărunt. Era conu’ Todiriţă prea ruşinat de ce păţise şi, neştiind cum să-nceapă vorba, a spus şi el aşa :                                                          —
 ' — Marghioliţo dragî, ar trebui să-l chemăm din cînd în cînd pi la noi pi băietu’ ista a lui Boian, cî tare-i sfios şî cumsîcuvini. Ştii cî mii-mi plac oamenii cu suflet şi, dac-ar fi cum îl aratî faţa, îi bun di pus la ranî Mihai Boian.
    —       Mda — i-a răspuns Marghioliţa cu glas obosit — îl putem chema cîteodatî, da’ mă tem sî nu i sî urascî la noi, cî-i pre tînăr şî nu pre vin băieţi di sama lui. _
    Vezeteul oprise. Conu’ Todiriţă sări el întîi, încon-jurînd careta pe la spate, deschise uşa dinspre scară, aju-tînd Marghioliţei să se deie jos. Cum sta cu mîna întinsă aşteptînd, lumina celor dintîi raze răsfrînte în poleiala caretei puneau un nimb de foc în jurul feţei lui blajine. Şi conu’ Todiriţă părea un sfînt al nevinovăţiei zugrăvit în bătaie de joc de-un meşter mucalit.
                                                                        35
                           ★     ★
  Această întîmplare a fost scrisă la mănăstirea Varatec, în luna septembrie, ziua 17, fiind cursul anilor 7366, iară de la Christos 1857, de mine, Ecaterina Opriş, nevrednică ţiitoare a domniei sale domnului Alexandru Balanţoff.
36
        PURSÎNGELE CĂPITANULUI
                                 CAP. I
         In care cetitorul află de faimosul logofăt Toader Zippa şi de iubitul său fiu Costache, faimos şi el, dar mai puţin.
                                            Tempora labuntur, tcici-tisciue senescimus annis. Et fug/unt freno non remorantp dies.
                                                              OVIDIU (*)
                                  ★
                          'x
                             ★      ★
    Pe cînd milostivul Grigorc Ghica-voivod gospodărea Moldova, faima petrecerilor din capitala acestui binecuvântat ţinut trecuse Milcovul., Şemnalul îl dăduse însuşi Măria-sa în chiar ziua cetirii firmanului de către Exce-lenţa-sa Fuad Efendi, orînduind cu poruncă domnească, pentru începerea „Veseliilor publice44, fîntîni de vin. Şi, ce-i drept, duduiau Iaşii de chefuri ' pe vremile acele. Iar dintre îmbelşugatele pivniţi rămase de pomină în cucernica amintire a urmaşilor acelor blagosloviţi ieşeni, mai vestită întru toate fost-a una de la Bucium, în vremelnică stăpînire, dar iscusită folosinţă, a lui Costache Zippa, intrat şi ieşit din oştire cu grad de polcovnic (colonel), cunoscut însă mai ales supt numele de Căpitan Costache 1 şi numit de prietini mai pe scurt Căpitanul.
    Pivniţa aceasta, înconjurată de trei sute de fălci, dintre care nouăzeci pe rod, acareturi, grajduri, livadă şi casă mare de zid, precum se şi cuvine să fie asemenea
       (*) „Timpul se scurgi’ şi anii tăcuţi no aduc bătrîneloa, zilele fug, nici un frîu nu le-ar putea zăbovi."
                           (OVIDIU, Fastele, VI, 771-772. ed. rit,, p. 18!l)
     1 Nu se ştie bine de re.
                                                                                                                                                    ?rl
nepreţuită comoară, nu înfăţişa decît o biată fărămitură din întinsa avere a vel-logofătului Toader, tatăl Căpitanului.
    Mîncase logofătul moşie după moşie, vorba ceea, ca măslinele la ţuică, aşa că, în afară de pivniţă, o moşioară în Vaslui, două la Roman, cinci în Tutova şi-un rînd de case în Beilic, nimic n-a moştenit Căpitanul.
    Dar moştenirea cu care se fălea mai mult năpăstuitul herede era că-i lăsase babacul stomah bun, pentru desfătarea lui, nume fără prihană, pentru răutatea oamenilor, şi-o inimă-veselă, pentru cucoane triste.
                                ★
    Dacă stăm şi judecăm, pivniţa de la Bucium făcea ea singură cît zece moşteniri, căci ceea ce îngrămădise logofătul acolo, pentru cine se pricepea (şi la asta se p'ri-cepea Căpitanul cel mai bine), riu putea fi plătit nici cu Haznaua Sublimei Porţi. De-aceea şi spunea Căpitanul, mîncău mare şi băutor de frunte, cînd se minunau prietenii de străşnicia lui :
    „Ce fac eu, nu-i nimica, fraţilor ! Să-l fi văzut pe tata ! Eu de-abia dovedesc un curcan şi cîteVa clondire, acolo ! Dar ce să zic de el, c-a înghiţit în cîţiva ani un sfert din pămîntul Moldovei cu ţigani cu tot, turnînd pe gît o avere de şapte ori cît cea domnească ? Pentru asemenea uriaşă faptă, trebuie stomah, nu glumă“ 1.
                                ★
    Logofătul fusese însă un mîncător cilibiu, în înţelesul cel adevărat (stricto sensu).
    Murindu-i jupîneasa tînără, ca să se mai ieie şi să-şi mai potolească aleanul, luatu-l-a pe Costache, carele de-abia împlinise cinci ani, şi s-a desţărat, mutîndu-se la Paris, unde a ţinut casă deschisă, echipaj blazonat şi slugărime numeroasă, ca un velit boier ce era. Dar, după cincisprezece ani de berbantlîcuri, 'recepţii şi mondenităţi, a băgat de samă logofătul că lui Costache .a prins a-i
     1 Aici Căpitanul ar fi putut da pilde din Rabelais dar, după cum mai jos s-a scris, era ignar.
38
miji mustaţa. Gu înalte stăruinţi şi simandicoase recoman-daţiuni, a izbutit să-l bage, cu vai nevoie, în şcoala de cavalerie de la Saumur. Căci, dacă dascălii de matematici şi latinească nu se arătaseră prea încîntaţi de tînă-rul şcolar moldovan, acesta dovedise în schimb, pentru călărie, scrimă şi dans, cele mai serioase înclinaţiuni.
    Cam de pe-atunci va să-şi fi găsit logofătul, odată cu de Dumnezeu rînduita osteni're a trupului şi mult aşteptata sufletească împăciuire cu sineşi. Ieşea din casă mai rar, baluri nu mai dădea decît de dragul băiatului şi singura mulţumire ce-i rămăsese o găsea în bogăţia prîn-zurilor. Din ele se înfruptau zilnic cîţiva cunoscuţi cu care se legase mai îndeaproape, tot bameni de samă, aleşi pe sprinceană, învăţaţi şi glumeţi. Printre aceştia era şi unul Anthelme Brillat-Savarin, consilier la înalta Curte de Casaţie din Paris şi ajuns mai tîrziu vestit în toată lumea în urma unei cărţi despre mîncări şi meremeturile lor, anume „La Physiologie du gout“. Mulţumită acestui neîntrecut cunoscător în ale gu'rii, a putut aduna logofătul tot ce avea împărăţia franţujilor mai de preţ ca : vin, „fine champagne“' (— un soi de coniac, da nu tocmai la gust ca coniacul, dar mai ceva), şi „liqueur".
                                ★
    De-o vreme-ncoace, veştile din ţară începuseră a se înrăi pe zi ce merge. Din cînd în cînd îi veniseră şi mai-nainte scîrbavnice înştiinţări, dar mai ra’r. Aşa, un prieten din Vaslui îi da de ştire că omul pe care-1 lăsase acolo se ramolisise de tot şi lasă ogoarele de izbelişte, făcînd vecinii vraişte-n ele, ca-n loc pustiu ; altul din Botoşani, că o ceată de haidăi din slujba hatmanului Ciacîru i-au deşertat cu hapca un hambar de ovăz, zicînd că-i pentru oastea împărătească, şi cînd colo l-au vîndut în iarmaroc la Roman şi s-au îmbătat tun, şi-n nesimţirea lo’r cea dobitocească se lăudau în gura mare cu sama-volnicească fapta lor ; altul din Galaţi, c-a dat boliştea în vite»şi toafe-au murit şi cîte şi mai cîte.
    Toader Zippa nu era om să se-nspăimînte cu una, cu două şi, pentru 6 căpiţă de fîn şi cîteva capete de vită, nu era să lase Parisul. Dar cînd a simţit el bine că,
39
.de nu se-ntoarce să puie rînduială-n socoteli, trebile se-ncurcă de tot şi-l scot berecheţii de vechili la covrigi, n-a mai stat la tocmeală, nici s-a codit, ci, trăgîndu-1 de ’SÎrg pe Costache de la Saumur, măcar că nu isprăvise şcoala, dg olac s-a gătit de drum.
                 De drum lung prin ţări străine
                 (Scapi de rău, fugind de bine).
     Nu este a nu se crede că foarte cu greu îi venea logofătului să se despartă de locurile şi oamenii între care îşi petrecuse cei mai veseli ani din vesela lui viaţă. Dar n-avea încotro. Şi^a luat 'rîmas bun de la prieteni, a dat drumul slugilor, a vîndut mai tot ce înjghebase în atîta amar de vreme şi s-a pornit spre Iaşi, neaducînd cu el decît — pot zice — o pivniţă pe roate, un pivnicer (Jo-caste), un „maître d’hotel“ (Antoine), un şef bucătar (Ro-bert) cu două ajutoare (Philippe şi Roger), un camerier (Go) şi trei cai ai lui Costache cu omul lor. Se vede din asta ce mult preţuia logofătul mîncarea gustoasă şi băutura de soi, căci cu paralele care i-au trebuit să aducă atîtea suflete, în afară de 101 antale, 39 butoaie mai mici, 317 balerci şi mai multe mii de sti-cle, ar fi putut ră-mînea în      Franţa pînă la sfîrşitul    vieţii, mai cu samă
 că, întors acasă, mai mult de doi ani n-a trăit. Ba-i chiar de mirare să nu-şi fi făcut' logofătul socoteala asta, fiind el om cărturar, deştept şi vesel la inima lui, ştiuto'r a multe vorbe înţelepte şi ncîntrecut zicător a cîntece de tot felul. La ghitară meşter, şi, osebit de franţuzeşte, nemţeşte şi greceşte, cetea bine elina veche şi latineasca, mai cu plăcere Horaţiu, Ovidiu şi Aristofan, dar şi alţii. La fiecare    întrebare cc-i puneai, îţi  potrivea  pe  loc 'răspunsul ca                                                         diamantul în scobitura inelului, pe măsură,
 strălucitor. Băutorii de apă nu-i suferea şi, măcar să fi fost scoborîţi din cer cu hîrzobul, baftă la el n-aveau. De cîte ori nu-1 povăţuia el pe Costache, cu glasul lui cel blînd şi cu   frumoasa-i proforâ :                  „            '
     „Costăehel, tată, de omul care nesocoteşte vinul să ’te fereşti, dragul tatei, că acela-i om-rău şi vrăjmaş sfintei noastre biserici creştine ortodoxe. Să nu uiţi, drăguţă, că vinul e sîngele Domnului nostru Isus Cristos şi-i
40
 sfînt. Poeţii antichităţii, pe cart* n-ar fi stricat să-i cercetezi mai cu luare aminte şi mai ades, măcar că erau păgîni, din ce-a mai rămas neprihănit în inima lor, întru a lui veşnică pomenire şi slavă, slove nepieritoare cu-les-au. La judecata de-apoi, bunul nostru părinte ceresc va ţine sama şi spre iertarea păcatelor va .fi şi spre mîntuirea sufletelor lor rătăcite de căile credinţei celei adevărate. Şi astfel, Costăahel tată, sufletele acestor greşiţi, necredincioşi, vor găsi şi ele pace şi hodină în lumea drepţilor, unde nici jale, nici durere nu-i, ci numai glas de îngeri şi viaţă fără de moarte, măcar că aveau obicei spurctjt de vărsau vin pe mormintele nebotezaţilor, pă-cătuind prin asta de două ori“.
                                 ★
    Atîta sînge rău îi făceau logofătului acei ce nu se arătau a fi în cerul al şaptelea bîndu-i vinurile, că nu avea ochi să-l vadă nici chiar pe Simion Velescu, ce-i era doar văr bun. Era acest Simion Velescu om umblat prin străinătăţi şi bogat putred, dar zgîrcit, închis şi fire ciudată. Carne în gu'ră nu punea nici de frică şi numai apă bea. Toată vara, cît mi ţi-i ziulica de mare, sta-n cerdac, păzindu-şi de-acolo poamele, şi scria poezii. Ca să-şi rîdă de el, i-a trimis logofătul de patronul lui o cupă de argint suflată cu aur, pe care' pusese să-i cioplească aceste stihuri de Horaţiu :
               Nec vivere carmina possimt
               Quae şcribuntur aquae potoribus (*)
                                 ★
     1 Victimă acestei înşelătoare aparenţe, profesorul Iorgu Ni-colaescu, într-o comunicare făcută Academiei asupra lui Simion Velescu, s-a grăbit să afirme că acest poet, de altfel obscur, ar fi fost beţiv.
     (*) „Nici n-au să aibă viaţă poemele ce-s scrise De băutori de apă."
          (HORATIUS, Epistole, XIX, 3-4, ed. cit., voi. II,.p. 265).
41
    Şi dacă, prea adevărat, îi şedea Simion Velescu logofătului, de cîte ori îl vedea, ca un nod în gît, tot atît de adevărat este că n-avea ce face şi, din cînd în cînd, trebuia să-l poftească în casa lui, ca, rubedenie şi de ochii lumii, de alta nu.
                                 ★
    La graniţa de la Marmorniţa, o ceată numeroasă de feciori boiereşti, cu flinte la umăr şi pistoale la brîu, aştepta sosirea logofătului. Cîteva slugi bătrîne veniseră şi ele să-i sărute dreapta şi să-i ureze bun venit, adu-cînd, după po’runcă, trăsura cea de cupărie, cu rachiu de-al nostru moldovenesc, pelin profir şi vin de Pîhneştr, tras anume (ad hoc) în sticle dintr-o balercă uitată în fundul pivniţei de la plecarea logofătului. In fruntea întregei cete, tolănit în trăsura cu patru suri, se afla însuşi conu’ Iorgu Armaşu în straie de sărbătoare şi ciubote de glanţ. Conu’ Io'rgu Armaşu era un boier scăpătat şi cam de mîna a doua, dar tot boier bun, pus de logofăt mai mare peste toată averea lui (negotiorum gestor). De cinstit, cît se poate de cinstit, că nici logofătul, cît era el de logofăt, nu-i spunea altfel decît coane largule şi-l aşeza la masă alăturea de el, dar cepeleag, sărac cu duhul şi fudul ! In faţă toţi i se închinau, ca şi cum ar fi fost chiar el stăpîn, dar în dos îşi băteau joc, înşe-lîndu-1 care cum se pricepea mai mult şi mai bine.
    Inşirînd el slugărimea aceea pe două rînduri, ca la o primire domneas'că, au aşteptat aşa, preţ ca de două ceasuri, că li se urîse aşteptînd şi-i apucase căscatul, cînd s-au arătat întîi butoaiele şi, ca la un ceas'după aceea şi logofătul, care tot drumul le mersese pe urmă, încet-încet, şi mai mult noaptea, ca să nu se cumva smintească vinul.
    Văzînd conu’ Iorgu Armaşu atîta băutură şi oblicind îndată că toată a logofătului este, mult s-a mai minunat conu’ Iorgu Armaşu văzînd-o şi şi-a făcut cruce» fluierînd a pagubă.
42
★
    Clipa întîlnirii cu logofătul nu-i prea venea la socoteală lui conu’ Iorgu şi-l înfricoşa.
    Ci, de-om sta strîmb şi-om judeca drept, cum zice prostul, nu-i era vina lui c-au fost anii răi şi zarvă-n ţară. Cu împăratul Moscului nu s-a putut măsura nici voievodul, darmite conu’ Iorgu ! Şi nici în pute'rea lui nu sta să închidă porţile cerului, aducînd sau îndepărtînd ploaia, după trebuinţă. Dar iar mă-ntorc şi zic : din atîta întinsă întindere de avere cît:?a lăsat logofătul, să te trezeşti deodată cu te miri ce, parcă nu prea vine cu bucurie. Cînd l-a zărit însă pe logofăt sărind sprinten din berlină şi venind să-l îmbrăţişeze, i-a mai venit săracului conu’ Iorgu inima la loc.
    Aşezîndu-se de-a stînga logofătului, conu’ Iorgu s-a îndemnat a-i da socoteală de cîte-au fost şi cum s-au petrecut.
    Dar logofătul i-a tăiat-o scurt ■,
    —   Iracan  de mine, coane Iorgule,              mai slăbeşte-mă
cu socotelele. De-abia am venit. Lasă-mă, rogu-te, să răsuflu. Dacă am străbătut eu cîne-cîneşte atîta cale, socoţi mata c-am făcut-o ca să ne ciorovăim pe drum ? Om găsi noi la Ieşi, n-avea g'rijă, destulă vreme să vorbim în tihnă şi de toate [...] Aşa a fost se vede voia Celui de sus pentru greşelile şi pacatele noastre, şi voia lui n-o putem giudeca. Nădejdea însă nu trebuie s-o pierdem, căci Domnul a dat, .Domnul a luat, fie numele Domnului binecuvîntat®   acum şi-n vecii vecilor.                      Amin !
    Berlina suia domol la deal, prin pădure. Logofătul se întoarse cătră Costache :
    —      Costăchel, tată, njai ţii tu minte cîntecul pe care-1 zicea atît de dulce Margueritte de la Motte Hancourt ?
    Costache încreţi fruntea :
    —   Aciala  pi care ni l-o zîs şi la pleca’ri ?
'  —    Aciala, dragul tatii, aciala !
    —   De ştiut, îl ştiu eu, numai că nu-1 pot zice !
    —      Aşa-i, zîmbi logofătul, că din partea asta, ori urechile tale, ori urechile ciubotelor lui conu’ Iorgu, tot aceea.
                                                                  43
    Conu’ Iorgu îşi băgă în tureatcă urechile cu puchiţei roşii ca buburuzii, pe care le uita totdeauna afară.
    Şi-n liniştea acelei după-amiezi de mai, logofătul îşi acordă ghitara, începînd cîntecul de demult cu vocea iui cea limpede, dar puţin stinsă.                           y
               Lisette est faite pour charmer Mais en vain je soup-i-i-re, etc.
    Ajungînd la refrenul care îi stîrnea atîtea amintiri, vocea i se curmă şi-o lacrimă- fierbinte se topi în barba lui de omăt. Călca locuri pe care nu le mai călcase de-a-proape două decade şi pe care le dorise cu aprindere, îşi simţea însă inima pustie ca un lan peste care-au trecut lăcustele.
    Margueritte...
    —       Am îmbătrînit, Costăchel tată, făcu el, pe cînd berlina ieşea din codrul Herţii, loc primejdios. Şi pentru dînsul :
                   Nune vino pellite curas. (*)
    Apoi, cu chip înseninat :
    —       Dar voi aţi uitat, se vede treaba, că, dacă pe tot cuprinsul pămîntului, luna mai e luna poeziei, în creştineasca ţa'ră a Moldovei e şi luna pelinului.
    Făcînd semn să oprească, au făcut un scurt popas. Logofătul a pus îndată să-i scoată, din nişte răcitori iscusiţe şi mari cît o caretă domnească, un soi de brînză moale şi galbenă cum îi mămăliga noastră, ^iar mai un-toasă, căreia'îi zic franţuzii Camembert Şi măcar că se jura logofătul că, pentru gustatul vinului, lucru mai potrivit pe lume nu este ca brînza aceea, conu' Iorgu Armaşu s-a rugat să-i fie cu iertăciune, dar nici n-a vrut s-o atingă, zicînd că-i stricată şi că netrebnie miros face. Dumnealui s-a mulţămi c-un ou răscopt şi c-o pîr-joală rece, de piept de curcan. După ce-au ciocnit un pahar de pelin, logofătul a cerut cîteva butelci şi-n berlină şi, mai cu snoavele, mai cu băutura, au ajuns la
     (*) Acum vinul bun alungă grijile.
     1 Aflu că la acea epocă nu exista Camembert, păcat !
44
Dorohoi. La rohatcă logofătul îşi făcu cruce şi, cu ochii la cer, rosti cuvioasă rugăciune, mulţumind Atotputernicului că i-au scăpat butoaiele tefere. De aici înainte putea să le lase în seama slugilor şi să pornească la drum mai repegior, că lui Costache i se urîse din cale-afară de-atîta mers la pas. Din partea logofătului, ar mai fi putut ţine drumul aşa ani de zile, numai vin bun şi-o ghitară să aibă alături. Vorba lui :
                   Cu ghitara şi paharul Dulce-i ţara,
                   Cu paharul şi ghitara «                   Treci  hotarul.
                  Inimioarei îi stingi para Cu paharul
                  Şi-i alini cumplit amarul Cu ghitara.
                  Aşa trece iarna, vara Vieţii, cît suim jCalvarul,
                  Cu paharul, cu ghitara Cu ghitara, cu paharul.
                                 ★
                             ★     ★
    Deci, neoprind el cu logofătul decît patru oameni călări şi trăsu’ra cea de cupărie, în care, pe lîngă omul ei (cupariul, căruia îi zicea chiar Cuparencu), s-au ghemuit cum au putut camerierul şi-un ajutor de bucătar cu scule, pe conu’ Iorgu Armaşu l-a minat spre Iaşi, unde va avea grijă să aştepte cu masa întinsă şi casa oglindă. Logofătul şi iubitul său fiu Costache s-au învoit să se abată oleacă pe la drag-prietenul Sandu Burchi, la Şin-driceni, unde aveau să şi mîie peste noapte, mai oprin-du-se apoi în d’rum şi pe la alţi buni şi dulci tovarăşi de altădată, ca să-şi mai aducă aminte din vechi ; iar balercile şi o samă de butelci îndrumate spre Cetatea de
45
Scaun, odată cu conu’ Iorgu, să poată fi limpezite şi aşezate la loc potrivit, ca la venirea logofătului să fie numai bune de băut. Despre ziua şi ora sosirii, pe care avea să potrivească Toader Zippa să cadă la vremea prânzului, urma să-l vestească pe conu’ Iorgu printr-un călăreţ, dîn-du-i şi scrisori la mînă pentru prietenii ce urmau să fie poftiţi.
        i
                                  ★
    Aşa se face că, la sosirea logofătului, lumea era adunată ca la nuntă în casa lui.
    După cum mai dinainte orînduise, li s-au servit mu# safirilor icre moi, vutcă şi vin din cel mai bun. Cînd a intrat berlina *pe poartă, toţi e'rau cu capetele înfier-bîntate. Ograda era plină de ţărani de pe toate moşiile. Cum s-a arătat logofătul, înconjurat de o droaie de boieri tineri, pe care îi lăsase copii şi nici nu şi-i mai amintea, trimişi de părinţii lor să-i iasă călări întru întîm-pinare la rohotca Păcu'rarilor, cei bătrîni îşi ştergeau ochii cu mîneca, pe cînd ceilalţi au prins a descărca pistoale, cum e obiceiul gloatei la zile mari.
    în fruntea boierilor, care la auzul armelor au năvălit cu toţii afară, umplînd cerdacul, în capul scărilor, conu’ Iorgu Armaşu, cu smerită plecăciune, ţinea, acoperită cu şervet curat, tablaua de argint cu pîne, sare şi vin, după obicei.
                                  ★
    După ce s-a îmbrăţişat cu prietenii, logofătul i-a poftit în casă, iar el, urmat de Costache, a scoborît scările înapoi, să mai schimbe o vorbă cu oamenii şi să le afle păsurile. [...]
,"Te urmă, chematu-l-a pe conu’ Iorgu Arm'aşu zi-cîndu-i :
    —      îngrijitu-te-ai, coane Iorgule, de mîncare şi băutură pentru oamenii iştia ?
    —      Oi pune să le facă o mămăligă, le-oj da şi-un chiup de urdă şi pace, mormăi conu’ Iorgu.
46
     —       Nu aşa, coane Iorgule, nu aşa. Pune să taie zece ' ■berbeci graşi, şi, dacă n-ai avut grijă să ai destui, cumpără. Ştii că om flămînd să plece de la casa me, nu sufăr. Cit despre băutură, zi să scoată un butoi şi dă-le oamenilor să beie eît or vre !
     —       Bine, coane Toadere, aşa oi face, numai că de băutură m-am gîndit că mai cuminte ar fi să vie fiecare cu ulcica la gura beciului şi să le toarne Luca-n ulcele, că frică mi-i că s-or îmbăta !
     —       Ce-ai gîndit mata, coane Iorgule, e treaba matale, dar acuma îi face cum zic eu.
    Logofătul se uita la conu’ Iorgu de sus în jos. Conu’-Iorgu îşi lăsă capul într-o parte şi-şi frămînta mustaţa (un obicei al dumnealui cînd era necăjit, dar voia să păstreze cuviinţa, ţiindu-şi totodată şi heghemoniconu’).
    Dă poruncă Lucăi să desfunde un butoi din cele mari şi să-l puie în mijlocul ogrăzii, că, dacă l-or topi pe-aista, poate că s-a mai găsi unul. La o zi ca asta vreau să fie veselie mare şi fiştecare să plece mulţumit. De-aceea lasă ţiganii să cînte şi* oamenii să joace, cum îs. deprinşi ei. Aşa au făcut la tata, aşa să facă şi la mine şi tot aşa or face şi la Costache, că neamul nostru e păzitor la* rînduieli şi nu s-a pomenit Zippa să schimbe vreun obicei apucat din bătrîni. Numai vezi, coane Iorgule, să nu fie vinul acru şi nici miros de doagă să n-aibă. Cel acru ţine-1 mata pentru sălăţi şi fă-1 mai bine oţet decît să necăjeşti lumea cu el, iar celui cu miros de doagă, dă-i druţnul în şanţ, că şi iarba usucă pe unde trece.
     Conu’ Iorgu bombănea cu obidă :
     —   Aşa oi face, coane Toadere, cum e voia matale.
     Logofătul surîdea cu milă :
     —   Aşa să faci, coane Iorgule !
    După cum se vede, era logofătul păstrător al cinstitelor bătrîneşti datine şi numai după ce însuşi a privegheat la întocmai a lor împlinire, a intrat şi el în casă, luînd loc în capul mesei, după obicei, căci însetase foarte vorbind atîta.
47
                                                                     ■*
                                                                          I
                                                              ★            ★
■ Pregătise Robert masă împărătească, tot cu sosuri meşteşugite şi cu dresuri franţuzeşti, că mulţi boieri nici nu mai ştiau ce mănîncă. Dar mieii şi puii la frigare, tot baba Catinca Ernilă i-a gătit, fiind la asta moldo-vencile noastre neîntrecute. Cînd a aflat mai tîrziu fconu’, Iorgu Armaşu că a mîncat atunci şi broaşte, crezînd că-s păsări, i s-a aplecat şi-a căzut la pat. Iar babei Catinca îi venea să-şi ieie lumea-n cap şi, după patruzeci de ani de slujbţ-i, să lese bucătăria în plata Domnului şi să se tot ducă, zicînd că i-au spurcat blidele căpcăunii aceia de franţuji.
    Ţinînd logofătul judeţ tainic cu Alphonse, anume fie cărui fel de mîncare ce soi de vin să i se deie, întocmai ca un comandi'r pe cîmpul de bătaie păzea Alphonse, cu străşnicie scurgerea sticlelor, ca nu cumva să se sclintească mai dinainte statornicita rînduială. Porneau butel-cile cîte două, cîte patru şi chiar cîte mai multe, ca ostaşii Ia atac, şi toate cădeau yitejeşte pe parapet.
    La început au fost pornit în patrulare cîteva şipuri de Sauterne uşor, lunecînd pe gît cu fuguţa, ca o săniuţă pe-o vale răpede. întorcîndu-se la cartierul general numai cît clondirele goale, asemeni cailor fără călăreţi, şi duşmanul întărindu-se cu rasol de cegă, îndată a repezit Alphonse un escadron de Château Yquem, care avu însă şi el soarta patrulei.
    Pentru că unii voiau mai bine roş, iar alţii nu-1 sufereau, zicînd că schimbarea culorilor ia minţile por-nit-au după cum urmează : Barsac, Saint-Emilion, Saint-Esteph, Château-Lafite, Château-Margaux, Graves şi alte multe ce nu le mai ţinem minte', păţind însă ca oastea lui-Napoleon în stepele Rusiei.
    Pilcurile de Bordeaux, fiind răpuse* toate, sună ceasul să intre în viitoare şi rezerva din Bou'rgogne, la grande afmee, qum îi zicea Alphonse Cum au început fripturile a înşira pe masă, şi bufetul a trimis numaidecît,
     1 Superstiţie neroadă, dov-editoare da grosolănie în gust.
     ’2 Amator de Bourgogne. Numea sticlele de Bordeaux ..Ies. sans culotte". Era născut la Dijon. Asta «pune tot.
48
culcate în panere, Sticle de Pommard, Romanee, Chamber--tin, Corton, Musigni, Montrachet, Clos-Vougeot, Beaune şi, pentru cine-o vrea, . Chablis (logofătului nu-i plăcea acest vin decît la raci şi la un fel de scoici, numite de franţuji „huît'res“, iar de noi stridii), arătîndu-şi fioroase gîturile ruginite, ca nişte ţevi de tun. Iar cînd însuşi .maestrul Robert, îmbrăcat în alb şi cu tichia în cap, a pus pe masă tortul, înfăţişînd casa logofătului c-un ' steag _în vîrf, sticlele de „champagne“, învesmîntate şi ele în olandă albă, pîntecoase şi zglobii, ca alţi maeştri Robert mai mici, şi-au aruncat, chiuind, ciupercile de plută în tavan, ca nişte pălării. Erau şi mai dulci, şi mai puţin dulci şi chiar mai acrişoare, pentru toate gusturile : Reims, Marna, Coasta de Avize, Epernay ; Verzy, Sil-lery, Mailly, Rilly, Chigny, Romont, Verzenay .şi Ludes ; Mareuil, Disy, Hautvilliers, Cumieres şi Ai, Cuis, Oger, Vertus, Mesnil, Grauves şi ' Cramant ; Mouzi, Chouilly, Pierry şi Saint-Martin d’Ablais ; Clos S&int-ThieiJry, Mar-silly, Bouzy, Hermonville şi Ambonnay ; Clicquot, Dinot, Piper, Moet, Roederer şi Ruinard, nu era ţinut, nu era podgorie, nu era casă vestită să nu-şi fi avut capuchihaia pe masa logofătului.
                               ★
    Măcar că se adunaseră acolo tot guri agere şi gîtle-juri înce'rcate, din amestecul acela de băuturi repede-re-pede s-au turtit cu toţii. Vreo cîţiva sforăiau uşor cu capul pe masă, unii umblau haihui pe-afară, alţii se tolăniseră prin odăi. N-au rămas la masă decît. cei mai tari, printre care şi Nicuşor Raicu, poreclit Spaima Sticlelor. Văzînd logofătul cum stă treaba, chematu-l-a pe Sollman, căruia îi zicea în bătaie de joc Soliman-Ali-Fîstîc, un * tu'rc îmbrăcat numa~n fireturi şi care alta de făcut n-£vea, derît să şteargă ciubuce şi să fiarbă cafele, poruncindu-i să fie cafelele mai mari şi nu prea dulck
    Pe urmă a cerut ghitara şi, pînă să vie Alphonse cu sticla de „Fine champagne â l’orange“ (ca să mai prindă boierii puteri), a început să cînte felurite cîntece care de care mai cu haz şi multe făcute chiar atunci, pe loc. Pentru a încerca boie'rii şi a-şi da socoteală pe c,ît sînt
49
   de beţi, îi punea să deie răspunsuri, după cum se face cînd slujeşte mitropolitul şi după pilda corului din tragediile antice.                       r
       Aşa, dacă zicea logofătul :
                     Sticlele stau şnur pe masă,
                     Să mai toarne un pahar !
       Boierii răspundeau :
                     Coada-i groasă, coada-i groasă,
                     Coada-i groasă de Cotnar.
                                   ★
       D'eşertîndu-şi fundul paharului de Nuits-Saint Geor-ges la care se statornicise, zis-a Nicuşor Raicu cătră logofăt :
       —      Aferim vinaţuri, logofete, şi halal de ţara în care sălăşluiesc asemenea bunătăţi. După ce-ai băut vin de-aista, pe-af nostru îţi vine să-l dai la porci.
       Răspuns-a logofătul, încruntînd sprîncenele şi "trecîn-du-şi mîna cu degete subţiri prin barbă :
       :— Nu bî'rfi, boier Nicule, şi nu huli, că-i păcat. Avem, şi noi în Moldova vinuri dumnezeieşti, dar dacă n-au căutarea pe care ar avea drept s-o aibă e din vina şi nepriceperea voastră.
       Din pricina asta mi-am şi adus eu pivnicer din Franţa, să-nvăţaţi şi voi îngrijirea şi păstrarea vinului. Butoiul, Nicule, e lucru gingaş foarte şi trebuie să-i ştii socotelile şi să-le păzeşti întocmai ca pe cele sfinte. Nu mai vorr . besc de sălbăticii care ţin vinul la un loc cu murăturile. Aceia-s buni de spînzurat. Dar vinul trebuie limpezit, schimbat de vas şi pritocit, scos din cramă şi scoborît în zămnic numai cînd îi vine timpul (ca femeia lehuză), şi cîte alte multe. De-aşi fi fost măcar cu zece ani mai tînăr, nu mă mai încurcam pe drum cu-atîta sărăcie de butoaie. Făceam vin la mine, să buimăcesc Evropa. Acuma, Dumnezeu ştie de-oi mai apuca Vremea cînd vinurile mele or fi bune de băut. Le-a bea Costache şi-i tot una, că-i sîngele meu. Fiindcă dumneavoastră, nu vă fie su-
   50
                                ■
părare, beţi vinul crud, tot vinul saracul e de vină ? Apoi," dacă mînca hunul carnea de supt şaua calului,, carnea era vinovată că n-aducea a muşchi la frigare ?
    Logofătul învârti de cîteva ori cupa uriaşă şi deschisă tare la buze, în care avea obicei să bea coniac, şi după ce gustă o picătură : „Tiii ! Ia gustă, Nicule !“ Apoi, cu glas îndulcit, urmă aşa :
    —      Ştiţi doa'r cu toţi că Cotnarul e viţă de Tokai* Cei cîţiva butuci de la Hîrlău au fost trimişi în dar lui Ştefan cel Mare şi Sfînt de craiul unguresc. Şi dacă a căpătat el mirosul pe care-1 ştim, şi dacă a prins el gust amăriu de coajă de nucă, şi dacă s-o prifăcut el aşa, că nici nu mai aduce a Tokai şi-l şi întrece, dovadă e că păiriîntul Hîrlăului fostu-a lui cald prietin şi că razele soarelui din faşă încă mai cu iubire l-au alintat. Şi la franţuji le-am dat Cotnar de-a Roznovanului şi, în .auzul tuturor, însuşi vestitul general Bisson 1 a spus că aşa vin n-a pomenit. Mulţi, drept, nu-1 pot bea, fiind Cotnarul din cale-afară parfumat. Dar dacă vinul acesta, ca toate vinurile bune de altfel, nu poate fi pe placul tuturor (vierii din Campagne, Bordeaux şi Bourgogne n-au depus nici astăzi armele şi duşmănia lor secula'ră n-a cruţat nici lăcaşul de ştiinţă a Sorbonei, a căreia, facultate de medicină era cel mai obişnuit cîmp de luptă între aceste înverşunate tabere), nimeni nu poate zice că ne face Moldova de rîs. După mine unul, boieri, chiar de n-o fi Cotnarul cel mai bun şi gustos dintre vinuri, e fără îndoială cel mai nobil, cel mai sincer, cel mai puternic.
    E un fel de Rege-Soare al vinu'rilor !
    De cum îl duci la gură îţi spune : „Ia seama ci faci, cu mine nu şugui, că eu îndată te dau jos, să ştii*!“ Nu ca acele vinuri viclene care, după ce le ţii cum se cuvine şi le porţi grija, te lovesc în cap deodată şi cînd nu te-aştepţi, ca sluga' cea haină şi necredincioasă, dobo-rînd stăpînul pe la spate. Ş-apoi boieri, fiecare vin are vrîsta lui. Cotnarul n-are vrîstă. Dacă n-aşi face pacat, Doamne iartă-mă, aşi zice că e ca Atotputernicul, fără
      1     Prietin al lui Brillat-Savarin, care îl citează în a sa Phy-siologie du gout. Maurice des Ombiaux îl citează de-asemeni, arătînd că la fiecare dejun bea opt sticle de Bourgogne (Le Gotha des Vins de France, Payot, Paris, 1925).
51
  de început şi fără de sfîrşit. Poţi să-l uiţi în bute cu zecile de ani şi nu-i pasă. Şi-i singurul vin din lume care îmbătrîneşte mereu, desăvîrşindu-se pe an ce merge, „in infinitum“.
     Au nu ştiai toate aceste Nicu Raicule ? O trebuit să vin eu de la Paris ca să le afli ?
     Aici logofătul mai bău un „cognac“, oftînd amar :
     —       Şi ţi-oi mai spune ceva : înainte de-a părăsi Moldova, pusesem la mine, în via de la Bucium, „Pouilly“. Ai să mă crezi matale că după doi ani de pivniţă, tot Cotnar s-o făcut ? 1 Asta însamnă că pămîntu-i totul. El îşi dă sucul vinului, aşa cum îşi trece mama sîngele fătului.
     Logofătul se posomori de tot, lucru ce i se întîmpla foarte rar, şi-şi mai turnă un pahar, pufnind :
     —       Cică vinul Moldovei nu-i bun ! Auzi vorbă ! Să-l dai la porci ! Asta-i mare batjocură, boier Nicule, şi vorba asta să n-o mai spui. Eu te ţineam de priceput în astă treabă şi mi-i mai mare scîrba să te-aud clevetind ca o babă turcească şi vorbind în păpăinoage. Fără şă mai
^pomenesc de Pîhneşti (văr bun cu Cotnarul), Odobeşti şi Paficîu (lunecoase ca undelemnul) şi Dealul-Mare (mai ales negru)2 de lîngă Bîrlad, căci mai este Dealu-Mare în Ţara Românească, dar multe vinuri ai băut mata (şi slavă Domnului, ai băut destule) ca vinurile lui Durău de la Socola ? Cel alb ca cel alb, dar cel roş juri că-i „Beaujolais“. Ce ţi-i „Montagne du Pis“, ce ţi-i vinul Iu' Iancu ?
     Puneţi dumneavoastră viţă de Bordeaux roş şi-ţi vide ce iese, uite-aici, la Ieşi !
     Şi cătră Iancu Durău :
      1     Faptul este riguros exact. A fost controlat în zitele noastre In aceeaşi regiune cu vin provenit din „Pineau" alb, viile domnului Alfred Winkler si conservat în privinţa domnului Nicu Nanu. Comparaţiunea a fost făcută cu una din ultimele sticle de Cotnar, păstrate în pivniţa Greceanu de la Stînca şi puse în vîn-zare de cofetăria Richard Tuffli, în anii de bejenie 1916—1918.
      Fenomenul s-a repetat identic în via Neculai Bastaki, tot in regiunea Bucium.
      2     Logofătul a omis Nicoreşti, unde se face unul din cele mai suculente vinuri roşii (un lapsus).
    —       Nici nu ştii tu, berechetule, ce ţi-a lăsat bietul babacu-tău în pivniţă !
    Şi cînd văzu că Iancu moţăie şi n-aude nimic :
    —       Na ! Că mi-ai turtit fesul ! Du-te băiete şi te culcă o ţîră. Iţi faci neamul de rîs !
    Logofătul se încinsese bine şi-şi turna de zor :
    —   D-apoi Uricaniul, fraţilor ! Eu unul nu cunosc vin
mai suav şi care să deie o ameţeală mai uşoară şi mai plăcută ca vinul roz de Uricani. Te uiţi la el ? Rubin topit ! îl duci la nas ? Grădină ! Iar cînd ]-ai gustat, te-nţepeneşti temeinic în scaun, faţa îţi rîde, ochii sticlesc şi alta nu poţi grăi decît să te rogi frumos 'fericitei gazde : „Mie, cucoane, mă rog matale, numai de-aista să-mi dai !“         -
    în fineţă, de bună seamă, întrece şi Cotnarul şi chiar mă încumet a zice că-i singurul vin care-i poate ţine piept. Vinul acesta nu s-ar cădea să-l beie decît trubadurii şi menestrelii, ca pe urmă să-şi suspine stihurile la picioarele domniţelor visătoare. Uricaniul, fraţilor, ar fi înnebunit regescul „Versailles“ şi împărătescul „Fon-tainebleau“. Numai în gavotă, în pavană s-au în menuet îşi poate găsi paşii omul care l-a băut şi numai o arie de liUlli sau Rameau nu i-ar zgîrîia atunci urechea.
    Dar ştiţi voi ce-i asta ?
    Şi logofătul pufni în rîs.
    —       Fiindcă am adus vorba de Uricani, — reluă el — fă bine, coane Iorgule, şi dă poruncă să ne-aducă vreo cinci clondire din cele moştenite de la bunicul. Dumnezeu să-l ierte. Dacă ai uitat unde sînt, ţi-oi spune eu !
    Logofătul înc'reţi fruntea, privind în gol, îşi lăsă o clipă capul în mîini, apoi tresări :
    —       Ştiu ! Intri în a doua hrubă din stînga şi te opreşti în dreptul butoiului trimis de Traşcă Drăculescul, pe care scrie : Golul Drîncei, 1781. La marginea zidului din faţă, din faţă, coane Iorgule, pricepi ?
    —   Pricep, coane Toadere !
    —       Aşa vezi ! La marginea zidului din faţă, zic, pune să caute în nisip. Numai fii cu băga're de seamă, mă rog matale. Să nu zdruncine butelcile-n drum, nici să le h\irduee. Să le puie cu binişorul în paneraşele pe care
le-am 'adus eu şi, iavaş-iavaş, cum zice Soliman, să vie cu ele-ncoace.
    Pînă să vie Uricaniul, logofătul îşi ‘urmă vorbirea aşa :
    —      Nu zic nimic, franţuzul e cel dintîi pivnicer din lume şi vinurile Franţei n-au pereche, dar nici ale noastre nu-s de lepadat. Numai să le păzeşti rînduiala. Nu zic de mata, Nicu Raicule, ca’re măcar ţii butoaiele curate şi. aeriseşti vinul la vreme, dar mai toţi boierii lasă vinul pe mîna slugilor, şi nici măcar slugi pricepute n-au. Aşa că vezi matale, cînd vinul moldovenesc nu-i acătării, însamnă că de capul stăpînului mare scofală nu-i. Vinul alb, de-o pildă, pînă nu prinde a se învechi, dacă n-are culoarea paiului de ovăz, franţuzul nu-1 cumpără şi, chiar de pomană să i-1 dai, nu-1 bea. La noi, ba chiar la mine acasă, dacă m-oi lăsa pe mîna lui conu’ Iorgu, fără supărare, coane Iorgule, (conu’ Iorgu tocmai intra), iese vinul ca sacîzul.
                                   ★
    Cînd s-a destupat cea dintîi sticlă de Uricani, un val înmiresmat, rămas parcă din vestmîntul străverziu al unei zîne nevăzute în trecerea ei de-o clipă, sau poate din zborul unui heruvim ori altei făpturi cereşti, s-a revărsat peste întreaga masă,, umplînd sufrageria.
    —      Şi-acum — făcu logofătul — să vie „Maître Alphonse", că-i doftor în ale vinului.
    —   Que dites-vous de ce petit vin, Alphonse ?
    Francezul duse cu multă gingăşie paharul la nas, ră-
mînînd împietrit locului :
       Mm !                               -
    Apoi rîzînd :
    —   Un petit vin ?
    Şi după ce-1 gustă, înainte de-a-1 bea încetul cu încetul, părînd din ce în ce mai uimit, îl ridică în sus, glă-suind :
    —      A votre bonne sânte, Monseigneur et Messieurs ! Mais c’est du pur nectar, de l’ambroisie !
54
    Se-ntunecase. Slugărimea aprindea luminările din policandrul de deasupra mesei şi-n sfeşnicile de prin toate ungherile. Dar pe cînd logofătului îi; creşte inima ascultînd verdictul subtilului francez, Simion Velescu, care se ridicase cel dintîi de la masă, se apropie de el, zicîndu-i la ureche :
    —      Uite ce-i', dragă vere, am vorbit cu nişte bancheri g’reci care ar fi dispuşi să steie de vorbă cu tine, pentru a găsi un mijloc să te scoată din încurcătura în care te afli.
    Logofătul s-a făcut foc :
    —      Ia ascultaţi aici boieri, ia priviţi ce mai comoară de văr, ia vedeţi la ce-1 duce capul lui cel sec ! Cică ar catadixi zarafii să steie de vorbă cu mine ! Ce mai pricopseală şi ce mai cinste ! Dar dacă va binevoi domnia mea să le răpadă cîte-un picior supt spinare ? Asta-i acu ! - Dar bine, Simioane, ai nebunit, te-ai tîmpit, ai căpchiet ? Ar trebui să pun să-i bată la sca'ră pentru îndrăzneala şi neruşinarea lor. Dar ce ? Eu îs mofluz ? Te-am rugat eu să te-amesteci în daraverile mele ? Logofătul Toader nu zice aman !
    Şi cînd văzu înfăţişarea speriată a lui Simion :
    —      Acuma, fiindcă au venit cu tine, treacă ! Zi să le deie şi lor cîte-un pahar de vin şi-o plăcintă şi sâ umble sănătoşi, dar nechemaţi - să nu le mai prind picioarele prin ograda me, că moartea li se trage.
    Se întoarse cătră boieri, pe cînd Simion Velescu o zbughi pe uşă cum putu mai repede :
    —      Dobitocul ista vroia să mă scoată din petrecere şi să mă bage de-a dreptul în necazuri. Dar cu mine nu merge : „Primum bibere, deinde philosopha’ri !“ (*).
                                   ★
    In cursul nopţii, cei răpuşi, trezindu-se, au început a se ivi ca stafiile, unul cîte unul, la uşile sofrageriei, pe care logofătul şi cei mai vrednici n-o părăsiseră o clipă.
     (*) Mai întîi să bem, apoi să filozofăm.
55
Dar în zorii zilei, pe la cîntători, cînd s-au adus potroacele, curechiul murat şi „cognacul“, logofătul şi-a pus pe-un scaun alătu'rea ghitara, din care îi zisese toată noaptea, şi, ridicîndu-se în picioare, aşa a zis :
    —      Mulţumesc, boieri dumneavoastră, că aţi binevoit a răspunde chemării ce v-am făcut, îndulcindu-mi mie clipele în cea dintîi zi a reîntoarcerii mele în Ieşi.
    De-ar fi să fac după pofta inimii şi nu —' vai mie
—   după metehnele ei, s-ar învîrti el pămîntul de multe ori împrejurul soarelui şi poate şi a multora din domniile voastre şi eu tot aici aşi sta. Dar pute'rile nu mă mai ajută. Am îmbătrînit, fraţilor, şi-s venit de pe drum. De-aceea mă-ţi ierta că mă duc să mă-ntind puţin, dar las în loc pe iubitul meu fiu Costache. Fiindcă el nu ştie cînta, am trimes după lăutari şi iaca, două baragladine se şi iţesc pe la uşi. Cei-mai bătrîni, de-or vrea să hodinească un ceas-două' (că noi, bătrînii, nu putem dormi' mult, că ne prinde moartea), am pus de-o aşternut în toate odăile de musafiri. Pentru cei tineri însă, n-am decît mîncare şi băutură şi mă şi supăr de nu i-oi găsi tot aici. Cît despre Costache, nu mă îndoiesc că de-abia acum îl apucă'un fleac de sete ce trebuie stîmpărată pe loc, că doar e os de băutor şi-i tînăr.
    La un semn al logofătului, uşile s-au dat în laturi şi întreg taraful începu să zbîrnîîe din scripci. Logofătul, înainte de-a   da peste cap cel din urmă pahar de „cognac“,
îl ridică în   chip de închinare,  arătînd ţiganii :
              Nune est bibendo, nune pede libero Pulsanda tellus ! (*)
              •
    Un ţigan   mai balaoacheş   ca ceilalţi şi c-un pîntec    de
două ori cît   cobza de la gît  se apropie încet de masă     şi,
holbîndu-şi ochii lui bulbucaţi, începu sfios :
                                                      (*) Acum sosit-a ceasul să bem şi să cîntăm
                         şi cU piciorul liber, grăbindu-ne cu pasul pămîntul să-l călcăm.
                 (HORATIUS, Ode, XXXVII, 1-4, ed. cit., voi. I, p. 133)
56
Logofătul, ţie—1 Domnul Fie-i lin şi dulce somnul, Vrea să beţi un pic.
Azi e joi şi mini e vineri, Beţi, boieri, cît sînteţi tineri, Eu din cobză-i zic.
Vinu-i mult şi viaţa scurtă, Beţi, pînă vă-ţi face turtă, Uricani de soi.
Şi de, nu mai intră-n pîntec. Om mai da-o şi-n alt cîntec Şi-om mai bea şi noi.
Şi ţiganu-i om, cucoane.
Şi vă cîntă după toane Cum îţi porunci.
Dar, de-i dai şi lui să bcie,. Struna supt arcuş scînteie Încă şi mai şi.
 Căci boieri, ni-i sete foarte' Şi ni s-a urît de moarte Apă bînd mereu.
 Şi-n atîta băutu'ră Ni se uscă viei'su-n gură Şi oftăm din greu.
Ca să bem în cinstea lui, într-a logofătului,
Cereţi o găleată ;
Din pahar ar fi blestem Pentru-aşa boier să bem : Vrem pivniţa toată.
 Iaca, se i'ăceşte ciorba,
 Beţi boieri, cinstiţi-i vorba
                     Cît o ţine joia.
                     Dac-a zis că vrea beţie,
                     Cum a zis, aşa să fie :
                     Facă-i-se voia ! 1
                                ★
    O      dată cu logofătul a pierit fără urmă şi fără să-I simtă nimeni, ca intrat în pămînt, Nicuşor Rai cu, spre nedumerirea tuturor. Cînd s-a înapoiat cu hainele schimbate şi proaspăt ras, larma din sofragerie trezise pe logofăt şi, nemairăbdîndu-1 firea lui cea neastîmpărată, luase din nou loc la masă, cerînd p*ahar curat. Era şi el ras, îmbăiat şi primenit.
    Nicu Raicu le-a spus atunci că o plimba're la aer n-ar strica şi că-i pofteşte pe toţi la via lui de la Copou, unde nu le-a lipsi nimic, gîndindu-se să trimeată şi lăutari de schimb, pînă le-o mai trece istora răguşeala de-atîta of ! of ! of ! şi ah ! ah ! ah !
    De la Nicu Raicu, unde, după ce-au făcut petrecere mare, au şi dormit puţin, s-au mutat cu toţii la Anton Nicoară,. că şi acela avea Cotnar vechi ; de la Anton Ni-coară au trecut la Pantelimon Sucitu, de la Pantelimon Sucitu la Horia Oanţa, de-acolo la Haralamb Dogaru şi tot aşa, două săptămîni încheiate.
    Dar cînd a văzut logofătul că boierii sînt în stare să purceadă la ocolul pămîntului, faptă la care s-ar fi învoit bucuros, de nu l-ar fi apucat bataia de inimă, şi-a adus aminte de buclucurile lui şi, lăsîndu-1 iar pe Costache în loc2, s-a-ntors singur-singurel acasă şi două zile pline în pat a stat.
                                ★
 Trezindu-se Toader logofătul din afurisita oboseală ce-1 cuprinsese, a ieşit în halat şi-n papuci în cerdacul ce da-n grădina de dindos şi, după ce i-a adus Aii şerbet
     1     Istoricul literar mi-ar putea dovedi, cu documente zdrobitoare din literatura epocii, că pe vremea cînd se desfăşoară acţiunea nu se scria aşa. Ei, şi ?
     2 Nu-i vorbă, că nici nu se da dus Costaehe, fiind clei.
58
 de trandafir, cafea şi ciubuc,.a trimis după conu’ Iorgu Armaşu şi s-au pus la socoteli.
     Cînd şi-a dat sama cum stau lucrurile, a oftat adine.
     —       Coane Iorgule — făcu el — azi se arată a fi zi, cum ziceau cei vechi, nefastă. Să-i spui deci lui Antoine să-mi răcorească vreo cîteva butelci de vin alb, uşor. Poate s-o fi limpezit de-atîta zdruncin vreo balercuţă din cele pe care scrie : „Petit vin d’Anjou“, ia vezi. De s-o fi limpezit, bine, de nu, mi-o scoate tot Uricani şi pace !
     Şi ridicînd arătătorul, ca sfinţii părinţi cînd dau bine-cuvîntâ'rea :
     -— Bonum vinum laetificat cor hominis {*).
                                  ★
     în scurt, a vîndut logofătul mai tot ce moştenise, în (afară de pomenitele moşii din Vaslui, Roman- şi Tutova. Şi după ce şi-a plătit datoriile pînă la leţcaie, a purces a zidi în via de la Bucium, unde se aşezase, pivniţă temeinică, întocmind şi arhivă în regulă, cu multe scripte şi hrisoave pentru sticle, butoaie şi balerci. Pivniţa era rece şi adîncă, cum nu s-a mai pomenit pe meleagurile noastre, că îngheţai mergînd şi te şi rătăceai, toată în piatră, cu nenumărate hrube şi cotituri, tot cu uşi de fier şi chei groase, că nu le-ar fi putut purta la brîu decît zmeii din poveşti sau ciclopii antichităţii. Şi, cu drept cuvînt, se lăuda logofătul că nici sfinţii cerului creştin, nici zeii Olimpului nu s-au eglendisit cu băuturi ca ale lui. Pentru butelcile cele mai de preţ, făcuse anume în zid bolţi mici, cît butelca, pentru fiecare butelcă, bolta ei. Pe-acelea le avea trecute pe numere înt’r-un catastif cît Sfînta Scriptură de la Trei Ierarhi, legat în piele de Cordova, poleit f>e mărgini şi cu o minunată încuietoare de aur cioplit, pe care strălucea o granată întunecoasă, ca o picătură de vin burgund:
     Pe copertă, sta scris cu litere de aur :       CARTEA DE
 AUR, tij pe întăia foaie, precum urmează, cu tuş chinez :
     (*) Vinul bun înveseleşte inima omului.
59
CARTEA DE AUR
                      CQprinzînd cele mai de samă butelci pe care,
             în mai bine de douăzeci de ani de trudă, adunatu-le-am Eu,
                            Toader Zippa vel-logofăt ;
                        Parte Păstrate den bătrîni, multe
                      de la străini cumpărate.
                                Acele
              de obîrşie franţeză, spaniolă, italiană şi
                   nemţească, alesu-le-am,                  **'
              sub statornica priveghere şi folositoare povaţă â
                     meşterului între meşteri Anthelme Brillat Savarin,
                        Ce mi-a fost : înţelept îndrumător,
                         , credincios prietin şi
                           vesel tovarăş ; iar
               cele de obîrşie ungurească, grecească,
                     -valahă şi moldovenească, numai
             după voia întîmplării şi p'riceperca me.
                                   ★
    Pe foaia următoare, o mînă dibace însemnase în împodobită scriere, cu floricele şi arţibilduri felurite, după dictarea logofătului 1 :
    1 Pare curios, desigur, cu logofătul, după • ce s::rie cu mină proprie prima pagină a „Cărţii de aur“ pe care o preţuia atît, să dicteze ceea ce-am putea numi testamentul lui. Dar viaţa-i plină de curiozităţi !
60
    „Pentru de veci hodina sufletului meu, cu limbă de moarte, rogu-mă de iubitul meu fiu Costache, legiuit moştenitor al nepreţuitei mele pivniţi, *să nu calce poruncile-mi cele mai de pe Urmă, aici mai jos înşirate şi cuprinse în puncte cinci :
    1)     Băuturile, cu mîna mea trecute în „Cartea de aur“, în stare de beţie să nu se bea.
    2)     Să nu poruncească să-i aducă butelci acolo însemnate decît fiind în mare ispită şi numai în tovărăşia acelor boieri care se vor fi dovedit că preţuiesc vinul şi celelalte băuturi de soi, cinstindu-le şi p'reamărindu-le, mai mult ca nevestele şi chiar ibovnicile lor.
    3)     îh faţa muierilor, cu „Cartea de aur“ să nu se fălească ; căci muierea, după cum e firea ei iscoditoare şi lacomă, îndată pofteşte să guste din toate, şi cînd îi căuta, mai mult strică decît pricepe la vin, multe muieri bînd mai cu plăcere tisanele de rînd decît „Ies grands crus“.
    Dar de se va nimeri Vreuna (eu îi doresc să aibă parte de cît mai multe), care în faţa celorlalte vinuri va arăta cuviinţă şi cumpatare (lucru rar î) şi care pe deasupra îi va fi şi mai dragă, dezlegare îi dau ca, împreună cu ea şi numai cu ea, să se desfete cu aceste vinuri.
    II sfătuiesc însă, ca în această ferice împrejurare, să se slujească mai ales de vinurile spumoase de „Cham-pagne" şi cu precădere de cel de Ai, fiind acesta îndeobşte mai pe placul muierilor şi mult prielnic amoroaselor dezmierdări.
    4)     Pentru mîncările, brînzeturile, dulciurile şi poamele ce se potrivesc- fiecăruia din aceste vinuri, să-şi amintească, rogu-1, de bătrîneştele-mi poveţe, pe care la fiecare masă datu-i-le-am prin viu grai şi pe care, de altfel, le va găsi la nevoie şi în însemnările mele, sub titlul : Călăuza desăvârşitului gastronom.
    După îndemnul prietinilor să nu se ia şi nici de la el nimic să nu puie, aceasta, fiind calea tuturor ereziilor. Cît despre execuţie, se poate lăsa fără grijă în seama lui Robert, care m-a slujit cu credinţă şi nu mi-a greşit nici un sos. La moartea lui, să nu steie la cumpănă, numind şef pe Antoine, măcar că e mai tînăr, Roger avînd gustul
61
şovăielnic şi mirosul betegit de pfostul nărav, prins la noi în Moldova, de-a trage tabac pe nas.
    5)     De cîte ori*va deschide „Cartea de aur“, să mă pomenească în faţa musafirilor cu vorbe glumeţe, faptă pentru care mai dinainte, cu părintească dragoste, îl binecu-vînt. Şi va fi ca şi cum şi eu aşi bea.
    Am zis !“
    Urma iscălitura şi pecetea logofătului.
    Pe foile următoare erau trecute şi numerotate sticlele. Fiecărui număr din dreptul sticlei îi răspundea un număr pe hîrtie ceruită, lipit pe borta cheii corespunzătoare, aşa că, dacă o sticlă nu era ştearsă în catastif şi s-ar fi găsit hîrtia bortelită (lucru ce nu s-a întîmplat niciodată), n-ar mai fi rămas îndoială că sticla a fost furată. De altfel, logofătul avea obicei să scrie cu mîna lui, în dreptul fiecărei sticle şterse, cu cine şi cînd a fost băută, dacă a fost păstrată bine, precum şi ce g'rad de asemuire se putea statornici între ea şi altele, de acelaşi fel, mai înainte destupate. Subt fiecare sticlă din catastif era de asemeni însemnată cu roş data cumpărării, vîrsta vinului, anul şî locul în care a fost tras în sticle şi, dacă era cazul, o anecdotă cu privire la aceste împrejurări.
                                    CAP. II
            In care povestea e scurtată fără cruţare şi împotriva tuturor rînduielilor povestirii, viaţa eroului însăşi e stropşită aproape în întregime de povestitor, pentru a ne apropia de sfîrşitul ei, plin de vesele peripeţii
                                           Cârpe ciiem, quam minimum credula postero.
                                                                    HORAŢIU (*)
                                       ★
                              ★     ★ '
Trecuse'ră mai bine de douăzeci de ani1 de cînd logofătul dormea somnul de veci subt nucul din vale, ală-
              (*) „Culege ziua de azi : ce va fi mîine, noi nu ştim.“
                                  (HORATIUS, Ode, XI, 8, ed. cit., voi. I, p. 91).
    1 Douăzeci şi nouă.
62
turi de nevinovata Iui jupîneasă Ileana şi de atîţia cinstiţi vornici, stolnici şi spatari din falnicul lui neam, ce-a ctitorit prin veacuri bisericuţa de lemn, în ograda căreia se afla cimitirul. Cum s-a aşezat la vie, logofătul şi-a întocmit singur epitaful, ceea ce, spunea părintele Ghera-sîm de la Galata, a înrîurit mult soarta, apropiindu-i sfîrşitull.
    Cine cunoaşte slovele chirilice cu cerdac'poate ceti'şi azi pe lespedea mormîntului părăginit şi cu poleiala grilajului ştearsă de ploi :
            Aici odihnesc Eu,
            robul lui Dumnezeu,                          ,
            Toader Zippa,
            Fost mare logofăt,
            In dulcea zădărnicie a trecătoarei vieţi
             pămînteşti,
             Lîngă iubita mea socie Ileana
             Şi preaslăviţilor mei părinţi, moşi şi strămoşi.
             După pilda lor înălţătoare, Silitu-m-am şi eu la rîndu-mi Să nu greşesc Atoatefăcătorului, Iubindu-mi aproapele şi
             Păzind cu smerenie cele sfinte
             —   In afară de cîteva posturi —
             De-aici,
             De la hotarul lumii acestii, Vouă,
             Tuturor aeelor ce vă veţi opri în faţa veşnicului meu lăcaş* Dau binecuvîntare.
       1 Prostii popeşti.
63
                                                         Şi adevăr zic vouă,
                                                    Fraţilor întru Domnul :
         Dacă puterile nu m-au ajutat cîti* am avut zile Să fac tot binele ce l-am voit face,
                                                                     Nici rău,
                                                             Cu bună ştiinţă,
                                                       Nimănui n-am făcut.
                                                 Rugîndu-vă pentru ai mei,
                                                  Rugaţi-vă şi pentru mine.
                                       ★
                             *     *
    Cînd s-a suit în scaun Grigore Ghica, Costache Zippa cărunţise bine. Era bucuros că venise în capul ţării domn prietin şi se minuna el singur cum i-a scăpat pivniţa teafără după .sfada lui cu Mihai Suţu, eterie, legăturile cu unioniştii şi cîte alte primejdii şi năpăşti, mai ales că era din fire zurbagiu şi fanfaron. Aşa, cînd s-au burzuluit boierii tineri subt Mihai vodă Sturza, Căpitanul, cavaler şi naţionalist înfocat, se dase de partea lor, pe faţă. Noroc că tocmai în ziua în care beizadea Grigore pornise cu zbirii ocîrmuirii şi cu toată artileria principatului, compusă dintr-un tun, să aresteze complotiştii, Costache, încurcîndu-se la băut şi furîndu-1 vinul, a ajuns prea tîrziu la întrunire. Altfel ar fi zăcut şi el în beciurile vreunei cazărmi sau ar fi fost silit să ieie drumul pribegiei şi cine ştie ce s-ar mai fi ales de pivniţa de la Bucium.
                                       ★
    Tot cîştigul singurei moşii pe care n-o vînduse (Moara lui Ciornei), îl înghiţea via. Şi tot ce înghiţea via, bea Căpitanul.
    Auzind Grigore Ghica de isprăvile lui şi gîndind că de-o face tot aşa merge la pie'rzanie sigură, l-a tras subt mila Măriei-sale şi, chemîndu-1 la "Curte, l-a băga.t în oastea domnească cu grad de polcovnic (colonel).
             Dar Costache Zippa nu era om să se căpătuiască în slujbă. Dimpotrivă. Petrecerile de la vie erau floare la
64
ureche pe lîngă sindrofiile şi balurile pe care le da la Iaşi de cînd îmbrăcase sclipitoarea uniformă a lăncierilo'r albaştri. A rămas de pomină, ca să zicem aşa, colonelia Căpitanului.
    —      Păcat (ziceau cei cîţiva boieri mai bătrîni care-1 cunoscuseră pe logofăt), la chip îi seamănă lui tată-său bucăţică ruptă şi la inimă aşişderea, ce folos că n-are nici mintea, nici învăţătura lui !
    Şi, ce-i drept, avea Căpitanul o inimă de aur, dar îi plăcea să se arăte grozav şi să se ştie temut. Mai ales cînd era afumat \ pentru nimica toată i se năzărea şi trimetea martori. De multe ori, o singură privire era de-ajuns să-l stîrnească. Atunci îşi sprijinea o mînă-n şold şi cu cealaltă îşi răsucea sfîrcul musteţii, răcnind cu glas gros şi bubuitor :
    —      Te scot la Copou ! Te spintec ! Pămînt te fac ! Furnici şi viermi !
    Vorbe trufaşe !
    Nimeni nu cuteza să rîdă în faţa acestor răţoieli, căci pe teren era foarte primejdios Căpitanul. "Lasă că avea o mînă lungă, aproape cît sabia, şi nişte cataligi de picioare, că prin lanul de grîu credeai că-i călare, dar era sprinten ca un drac şi nu cunoştea frica.
    Mai totdeauna însă se căia dimineaţa de ceea ce făcea seara. Iar cînd se întîmpla să cadă pe cîte un nenorocit din cale-afa'ră stîngaci în mânuirea armei, îl cruţa şi nu-i lua viaţa. Se mulţumea să-l însemne la picior sau la mînă, puţin. Cînd gîlceava pornea însă de la cucoane, îi tăia urechea2. Ba pe Vasilică Negel, care tremura ca varga, fără să facă un pas sau să încerce a se apăra cît de cît, l-a bătut la partea locului cu latul săbiei, pţnă l-au trecut năduşelile pe Căpitan, şi, ostenind bătîndu-1, l-a predat bun, teafăr martorilor, care se tăvăleau de rîs.
                                       ★
    Dar aceia în care băgase Căpitanul cea mai cumplită groază erau bieţii grăjdari. Fie acasă, fie la cazarmă, cum intra Căpitanul în grajd, prindea a răcni.
     1 Cînd nu era ?
     2 De obicei urechea stingă ; un capriciu !
    —      Ostaşul (le spunea el ofiţerilor), de greşeşte, îl pedepseşti, de-şi vede de treabă, îi dai pace, de se arată cu dragoste de cal şi fără frică, îl răsplăteşti, dar pe grăjdar,
—   să ştii de la mine, băiete — ghine-o face, rău o face, ta să-l sudui. Altfel îşi bate joc de cal şi se duce grajdul de rîpă. In atîta mulţime de cai, cine le-a mai şti rostul, de n-aşi băga eu grăjdarii în draci ?
    Şi ce-i drept, cînd începea Căpitanul să-i ia din scurt, îşi pierdeau oamenii capul şi-i spuneau tot. El întreba aşa, fără să ştie ce-ntreabă şi se oţărea :
    —      Ce are murgul, berecheţilor ? De ce se tăvăleşte iapa, deochiatule ? Potcovit-ai surul, lăncier Opinteală, că te potcovesc eu acuş, frumuşelule ?
    Greşelile ieşeau atunci la iveală ca prin farmec. Şi de se-ntîmpla să iasă un firişor de praf cînd lovea Căpitanul cu palma-n crupa calului, vai de zilele nenorocitului care-1 avea-n primire ! Las’ că-1 croia cu cravaşa unde nimerea, dar cîte-o săptămînă întreagă nu-1 uita şi-i tot aducea aminte, de cum îl zărea, cu sudălmi şi cu ocări.
    —      Că doar trei lucruri sfinte are lăncierul, în afară de Dumnezeu (zicea el) : Ţara Moldovei, calul şi, pe urmă, părinţii. Alta, nimic !
    Cu toate acestea, Căpitanul era iubit. Şi de întrebai vreun soldat dacă bate, el îţi răspundea cu mîndrie :
    —   De bătut, bate rău, dar numai pe dreptate !
    Ceea ce-i cîştigase mai mult inima ostaşilor era faptul
că dădea premii pentru călărie, că duminica şi sărbătorile aducea butoiul cu vin la cazarmă, făcînd horă şi alte jocuri, şi că scotea bani din punga lui, ca să-i fie regimentul frumos îmbrăcat.
    Pentru ofiţeri era tată, mamă şi casă de bani. Rămî-nea vreunul dator la cărţi pe cuvînt, cine plătea ? Căpitanul ! Avea vreunul bucluc cu creditorii, cine-1 scotea basma curată ? Căpitanul ! Intra vreunul în neînţelegere cu niscaiva dregători sau alte obraze subţiri, cine se punea pentru el la vodă ? Căpitanul ! Iar de se-ntîmpla Vreunul să n-aibă noroc în dragoste, cine-i stingea focul cel mistuitor de suflete cu bunătăţi din „Cartea de aur“ ? Tot Căpitanul Costache, săracul ! Totdeauna ieşea de la
66
regiment cu ofiţerii ciotcă-n jurul lui şi pe toţi îi lua la masă. Ş-apoi, ţine-te băutură şi cîntece şi veselie !
    Numai cînd îi venea Căpitanului în toiul petrecerii să încalece, le îngheţa inima şi celor mai viteji. Căci sărea Căpitan Costache peste toate rîpele şi ei, cum zic fraţii de dincolo; musai să sară după el. Şi săreau sărmanii, pînă-şi spărgeau eapetele şi-şi rupeau ciolanele. Ci Căpitanul nici acasă nu intra altfel decît năpustindu-se cu calul în galop şi sărind poarta. Şi măcar că o ţinea din bairam în bairam 1, cum sărea pe cal, nici nu-1 cunoşteai: luminare sta. Era Căpitanul crescut în şa, cum se zice la noi, şi nimeni nu se putea măsura cu el în sprinteneală şi boscării la călărie. Dintre toţi ofiţerii, numai Dan Dămăcuş îi călca pe urmă. De aceea îl şi luase aghiotant. Dar în afară de asta, era Dan Dămăcuş băiat chipeş, cuviincios, ţinea la pahar şi-i şi învăţase Căpitanului tabieturile şi toate gusturile i le făcea. Cînd se întîmpla, de-o pildă2, în plimbările care le făceau amîndoi călări, să deie Costache Zippa de fundul sticlei şi se uita la ea posomorit, de parcă şi-ar fi văzut moartea cu ochii, Dan Dămăcuş scotea repede plosca din coburi, întrebînd sfielnic :
    —      Nu gustaţi un „cognac“ de-al meu, domnule colonel ?
    Căpitanului i se lumina faţa :
    —      Bravo, tinere, n-ai uitat „cognac“-ul ! Asta înseamnă că eşti prevăzător, lucru rar la vrîsta matale !
                                    ★
                            ★
    Incet-încet, ajunsese Căpitanul să-şi schimbe renu-mele-n poreclă. îi mersese buhul ca de popă tuns şi nu mai avea nici .un haz. Şi măcar că de la cel dintîi pahar era gătit-gata, o ţinea cu beţia cîte două şi trei zile-n şir, îngrozind ieşenii. De unde înainte vreme era mai
    1     Nu-şi aminteşte nimeni, în afară de Iancu Durău (se va vedea cînd, de ce şi cum), să-l fi văzut pe Costache Zippa complet treaz.
    2 Cîte nu se-ntîmplă ?
67
mult glumeţ la chiolhanuri şi nu avea harţag decît îmbă-tîndu-se între neprietini şi-n loc străin, acum, oriunde s-a'r fi găsit şi ori cu cine, îi veneau nazurile cele mai ciudate şi-l apucau nacafale ce numai cu anii şi cu uniforma lui nu se potriveau :        săruta cucoanele pe uliţa
mare, de-i ieşea în cale faţă bisericească, stupea şi punea piedică, chiuind ca un surugiu şi suduind ca la cişmea \ aduna pălăriile drumeţilor şi le-nşira-n sabie ca puii la frigare, făcea bătaie-n mijlocul tîrgului şi cîte netrebnicii, toate.
    Dar într-o bună dimineaţă, ce-i tună-n cap ? Să facă miliţie cu ovreii de pe stradă ! Pe care cum îl zărea, îl prindea cu laţul, cum prind cazacii caii sălbatici, şi zdup ! cu el în cazarmă. Adunînd vreo treizeci, i-a aşezat după bărbi : în faţă cei cu barbă neagră, la mijloc cei cu barbă roşă, iar pe cei cu barbă albă şi sură, la urmă. După ce i-a potrivit aşa, le-a dat coifuri şi lănci şi-un ceas bătut i-a purtat în jurul cazărmii în pas de defilare, silindu-i să spuie după el :
                        durrr,
                        vurrr
                        ra-ta-ta,
                        urrra-ta-ta
                        durrr,
                        vUrrr,
                        ra-ta-ta-ta,
                        urrra-ta-ta.
    Domnul le afla toate, dar tăcea şi-nghiţea, căci nu se găsea în oştirea ţării ofiţer de neam mai vechi şi-i era şi drag Căpitanul pentru felul cum încăleca şi pentru nemaipomenita lui îndrăzneală.
    I     s-a întîmplat însă, odată, Căpitanului să adoarmă în timpul slujbei la mitropolie, pe cînd slujea chiar înalt-
     1 Unde-s cişmelele vechiului Iaşi ?
68
preasfîntul mitropolit al Moldovei şi Sucevei, în faţa Măriei-sale şi a întregei Curţi (mai mare ruşinea !). Şi cînd a început a sforăi Costache cum ştia el, cu horcăieli, cu fluierături şi cu pocnituri, că ai fi zis că-i gata-gata să se-nece şi pe urmă fluieră de bucurie c-a scăpat cu viaţă, mai că nu se auzea sfînta leturghie. Mînios şi îndemnat şi de cîţiva boieri care-i purtau de mult sîmbetele, fiind-că-i ciuntise în dueluri, cu toată prietinia, domnul era hotărît să-l scoată din oaste.
    Se nimerise în ziua aceea paradă militară. Luau parte toţi consulii, un paşă şi mai mulţi generali ruşi. Lăncierii roşii au trecut înainte, ca o pedeapsă pentru Căpitan. Dar cînd s-au arătat lăncierii albaştri în botfori de glanţ, de-ţi luau văzul şi mănuşi de piele albă, toată lumea a făcut : aaa ! Numai vodă Ghica ţinea capul în pămînt, aşteptîndu-se să-l vadă pe Căpitan mo-ţăind şi ţinîndu-se pe cal ca vai de lume 1. Cînd s-a apropiat însă polcul ca la o sută de paşi de voievod, Căpitanul a dat semnal gorniştilor să înceapă, apoi, înfingînd pintenii lui de argint în pîntecele calului, l-a ridicat îh două picioa're. Din mulţimea speriată s-a ridicat atunci un vuiet surd, ca ieşit de subt pămînt. Cucoanele toate şi-au acoperit ochii, cîteva mai sperioase au ţipat, iar Mărioara Balomir, pentru care se bătuse Căpitanul de două ori în duel, a leşinat de-a binelea în braţele cuconului Alecu, bărbatul dumneaei, spre hazul vecinilor, care ştiau multe, şi spre ruşinea lui conu’ Alecu, care bănuia şi el ceva. Dar Căpitan Costache a tras sabia din teacă, şi-a umflat pieptul şi a trecut aşa, cu calul în două picioare, în faţa balconului domnesc, privind ţintă în ochii domnului, care îi surîdea cu prietenie, făcîndu-i semne arătătoare de dragoste, pînă- ce-a cotit strada şi l-a pierdut din ochi. Şi parcă Dumnezeu 2 însuşi îi scosese cotitura-n cale, căci, cum a cotit, l-a apucat pe Căpitan sughiţul de-atîta zbînţuială cu stomahul plin.
    Atîta laudă i s-a adus în ziua aceea lui Grigore Ghica pentru fapta Căpitanului, încît l-a iertat de isprava de la mitropolie şi poate c-o şi uitase.
      1      Se zice că Grigore Ghica l-a lăsat anume să defileze, pentru a-i cere pe urmă demisia.
      2 Este un Dumnezeu al beţivilor ? Este !
69
                                         ★
                                ★     ★
    Ziua de intăi mai din cursul acelui an a rămas de pomină în amintirea ieşenilor. La prînz, Căpitanul poftise la masă pe toţi prietinii, pentru a sărbători , pe Dan Dămăcuş, pe care, înaintea altora mai vechi, îl făcuse samavolniceşte maior. Cui îl întreba de ce-a făcut aşa, răspundea scurt :
    —  Fac ce vreau !
    Seara, masă mare la maiorul Dămăcuş. După masă, bal la Iancu Durău. Ieşind a doua zi cu ofiţerii droaie în urma lui, Căpitanului îi veni chef să bea „cognac“. Ofiţerii, împărtăşind şi ei această dorinţă firească şi atît de potrivită la acel ceas, şi de-abia aşteptînd să trimeată Costache după niscaiva butelci, nu .mai ştiau ce să creadă cînd au văzut că de-abia intrat pe poarta cazărmii, Căpitanul a poruncit încălecarea întregului regiment1. Dan Dămăcuş fusese trimis acasă cu tainice însărcinări, pe care căpitanul i le-a şoptit la ureche.
. Cît ai clipi din ochi, regimentul luase drumul Un-ghenilor, în cap cu ofiţerii înzorzonaţi şi istoviţi, în deplină uniformă, aşa cum ieşiseră de la bal. Pe la amiază, cînd au ajuns, nici n-apucaseră să descalece, şi Dan Dămăcuş le ieşi înainte, poftindu-i la masă. Nu trecu mult şi, din trap întins se opri în faţa lor trăsura cea de cupă-rie, din care, bunduc şi vesel, coborî Antonie, venit în grabă cu tot ce trebuie. Subt umbrar de liliac alb, faţa de masă şi şervetele străluceau subt ghirlănzi 4e flori, pe cînd servitorii, în ţinută de gală, în haină albastră cu bumbii au'riţi, jiletcă roşă şi mănuşi albe, ajutau lui An-toine deşertarea trăsurii. La intrare, închipuirid piramidele din ţara faraonilor, se înălţase un morman de panere, pe care se putea citi : „Montbazillac, Frontignan, Pontet, Clos des Ifs, Muscadet, Clos Lapre, Clos de la Comtesse şi Clos-Bucium-Toad,er-Zippa-logofătul“.
    După atîta mărşăluială, se înţelege că flămînziseră toţi. Au mîncat cu străşnicie şi-au băut năpraznic. Două ciubere de sarmale de carne amestecată (porc şi vacă) şi trei
    1 Unii susţin că pe timpul lui Grigore Ghica nu erau decît escadroane. Dar asta nu are nici o importahţă pentru povestea noastră.
70
chiupuri cu sarmale de piept de gîscă, pe cari trei zile le-a tot încălzit baba Catincai, mistuitu-s-au pe dată, cît ai zice valeu ! Şi se potrivea vinul cel roş al logofătului acestei gustoase mîncări moldoveneşti, ca sărutarea cea dintîi pe gura miresei. Le trecuse şi oboseală, şi somn, şi toată masa era larmă şi rîsete şi vorbe de laudă pentru Căpitan şi cinstitele lui vinuri. Numai Dumitrache Micotă, feciorul pîrcălabului de Hotin, om bicisnic şi chiulangiu, sta posac în colţul mesei şi-şi turna apă-n vin. Cînd l-a prins Căpitanul asupra acestei urîte fapte, a rămas locului cu paharul la gură şi, fulgerîndu-1 cu privirea lui fioroasă, a tunat ca cerul de sfîntul Ilie :
    —       V'rasăzică îmi spurci vinul, pricopsitule ! L-ai mîn-jit cu apa! Apoi, vezi matale, iaca de aceea nu te fac eu maior. Lancierul care toarnă apă-n vin departe n-ajunge. Mai bine fă-te mata, Dumitrache, dragul mamei, copist la .canţileria domnească şi nu mai zdrăngăni sabia degeaba pe uliţi dacă nu eşti vrednic s-o porţi. Şi dacă-ţi plac cumva şi caii, fă-te sacagiu !
    Pe cînd vorbea Căpitanul, Radu Juga, ghiduş fără pereche, îi goli paharul, cercînd să-i toarne apă-n loc. Dar Căpitanul l-a simţit. Şi cînd i-a strigat o dată : „Piei, Satană !“, i-a scăpat lui Radu cana din mîni, udîndu-1 leoarcă. Căpitanul oftă adînc şi, uitîndu-se cu mare dispreţ la Dumitrache Micotăv cu glas moale urmă :
    —       Şi bietul tata l-a prins pe unul ! Să vă spun, că face : Episcopul Romanului, de cîte ori venea prin Ieşi, se abătea şi pe la vie. Tata îl poftea-n cerdac şi-i dădea vin din cel mai straşnic. Dar popa, bătrîn ; vinurile, tari, cînd nu se uita tata la el, le aghezmuia pe furiş cu-n pic de apă. Intr-o zi, îl vede tata. De n-ar fi fost om al lui Dumnezeu şi cu atîta vază-n ţară, poate că-i arăta uşa (eu îi crăpăm capul !). Ţin minte şi-acuma : era o sticlă trimisă de Brillat-Savarin din via lui (La Cote-Grele). Parc-o văd. Tata â zîmbit şi s-a făcut că nu bagă de samă, întrebînd cu prefăcută cucernicie :
    —   Ştii ce scrie în Sfînta Scriptură, înalt-preasfinte ?
    —   Ce, boier Toadere ?
    —   „Vai şi amar de aceia ce amestecă vinul cu apa !“
    Episcopul a zîmbit şi el, înţelegînd, şi-a răspuns :
       1 Se zice că a trăit două sute de ani, dar nu cred.
71
    —  De ce n-ai întors foaia, logofete, că mai scrie ceva.
    —  Ce mai scrie, sfinte părinte ?
    —  Numai atît, fiule : „şi-l vînd pre el !“
    —■ Deci porunca asta, u'rmă Căpitanul, e pentru crîş-mari, nu pentru băutori, dar ce-i iertat episcopului nu-i îngăduit lăncierului.
                                      ★
    Cînd au isprăvit de mîncat (cu băutura n-o mai isprăveau), Căpitanul s-a ridicat în picioare, zicînd :
    —      De-acum, pe cai, băieţi ! „Cognac“-ul vi-1 dau de ceea parte, la ruşi.
    înlemniseră ofiţerii cînd s-au dumerit ce vrea să facă, dar cu el nu era de şagă. Cum ruşii nu prea aveau pază numeroasă în acest loc de trecere, le-a fost uşor să lege paznicii burduf şi să treacă Prutul dincolo de pod. Oamenii fugeau din calea lor care-ncotro, femeile şi copiii ţipau să-ţi ia auzul, bătrînii îşi făceau cruce în pragul uşilor, unde te-nto’roeai numai spaimă şi jale. Intrînd în bogatul sat Tiurliu-Tiur 1, Căpitanul a pus să strîngă oamenii, spunîndu-le, după ce i-a adunat în mijlocul satului :
    —      Nu vă speriaţi, oameni buni, că n-am venit să jăcmănesc. Eu sînt polcovnicul Costache Zippa, feciorul logofătului Toader, care cu o/nenie v-a stăpînit, şi vreau să-mi văd moşia. [...]
    La conac porţile erau zăvorite pe dinăuntru.
    Căpitan Costache pornise în galop cu Dan Dămăcuş de-a stînga lui şi, cît ai zice : uite-1, nu-i !, amîndoi săriseră zaplazul, poarta avînd mai mult de trei coţi.
    După ce descălecă, Dan Dămăcuş trase zăvoa'rele şi, cît ai clipi din ochi, ograda se umplu de lăncieri.
    La un semn al Căpitanului, gorniştii aşezaţi în faţa drapelului sunară deşteptarea.
    Un bătrîn gîrbov, urmat de două matahale cu cizme de iuft şi rubaşcă roşă, coborî scările, tremurînd ca trestia cînd o necăjeşte crivăţul.
    Căpitanul îl salută cu multă curtenie şi, spuindu-i cine e, îi prezentă pe rînd toţi ofiţerii regimentului. în
    1 Dacă satul acesta n-a ars, atunci e sigur că nici n-a existat.
72
faţa acestei purtări neaşteptate, moşneagul îşi mai veni în fire, măcar că numele Zippa nu prevestea nimica bun şi măca'r că nu-şi mai putea lua ochii de la pădurea aceea de lănci, a căror flamuri, roşii cu albastru, fluturau în apusul care se stingea şi el în aceleaşi culori Uimirea îi fu şi mai mare cînd văzu pe acoperămînt ctoi sergenţi, agăţînd în vîrful casei un steag cu stema ţării şi insignele familiei Zippa de cealaltă.
    —      Şi acum, că ţeremonialul e împlinit, nu te tulbura, domnul meu, fă ca la mata acasă, se adresă Căpitanul rusului.
    —      Mi se pare că şi sînt, îndrăzni bătrînul cu jumătate gură, dar într-o franţuzească tot atît de desăvîrşită ca aceea în ca're i se vorbise.
    —      Ti se pare, ţi se pare, mormăi Căpitanul, pe cînd îl poftea el pe rus să intre în casă, cu adînci heretisanii.
    Ajuns în salon, Căpitanul se tolăni în cel mai înalt jîlţ, făcînd semn şi celorlalţi să se aşeze :
    —      Şi cum vă spuneam, urmă el cătră ofiţeri povestirea începută pe drum şi lăsată baltă în faţa porţii, am venit aici să împlinesc o veche făgăduială şi o cucernică datorie faţă de amintirea bunului meu părinte. Moşia aceasta a fost stăpînită de neamul nostru, nu se mai ştie de cînd. Pe cînd trăia biata mamă, tatei îi plăcea s-o plimbe în timpul verii pe la toate moşiile lui. De aceea, avea, la fiecare, casă gospodărească, bucătărie întemeiată şi pivniţă aleasă.
    —      Pe cînd am luat-o eu, pivniţa era pustie — întrerupse rusul.
    —      Nu-i de ,* mirare, suspină Căpitanul, doar a curs vreme de-atunci.
    —   Şi cel de la care-am luat-o era un beţiv.
    —   Şi mai trăieşte ?
    —   Nu, a murit, sărmanul, sărac lipit.
    —      Dumnezeu să-l ierte ! Mai dăunăzi (urmă Căpitanul), scotocind prin nişte mobile vechi zvîrlite într-un hambar, în sertarul unui scrin colbăit, am dat de-o hîrtie scrisă* de mîna tatei şi-alături, pe-un pergament prins -cu bolduri, de însemnarea aceea, planul pivniţei din Tiurliu-Tiur. Multe litere erau şterse, dar am înţeles din ce-am
73
putut ceti că, pe cînd hoinărea prin ţară, ascunsese tata în zidul acestei pivniţi trei sticle, de „cognac“ grozav. 11 primise dar de la un conte rus, Tolstoi mi se pare. Nu-i mai ştiu bine numele, că hîrtia am rătăcit-o, dar sticlele le găsesc, c-am adus planul.
    Lămurindu-se asupra pricinei acestui marş pe pămînt străin, s-a pus rusul pe-un rîs, de credeai că-şi dă duhul :
    —       Cum, şi numai pentru asta aţi venit aici ? — se minuna el.
    —       Numai. Dimineaţa, după bal, le-a venit chef băieţilor să beie „cognac“. I-aşi fi dus la mine-acasă, dar era ceas de slujbă. Atunci mi-am adus aminte că aveam la mine planul pivniţei. Şi-am venit. Dacă aşi fi întîmpinat împotrivire, aveam de gînd să sparg pivniţa şi să dau foc casei. Văd că mata eşti om de lume şi faţa te-arată prietenos, de-aceea să mă ierţi, mă rog matale, că ţi-am trecut pragul cu hainie. Dar, să nu te superi, nu pari a fi rus.
    —       Sînt şi nu sînt, comandir polcovnic. Mama mea e .franceză şi toată copilăria şi tinereţea mi-am petrecut-a la Paris.
    Acest amănunt cuceri cu totul inima Căpitanului. Rusul, la rîndu-i, se înduioşă şi el, aflînd că năvălitorul a învăţat la Saumur. Se îmbrăţişară. Căpitanul nu ştia cum să-şi ceară iertare c-a atîrnat steagul pe vîrful casei, abu-zînd de ospitalitatea unui amfitrion atît de cumsecuvine. A urmat masă mare, cîntece din balalaică şi cazacioc. Sticlele, în adevăr, au fost găsite, după indicaţiile planului. De cum s-a desfundat întăia, toţi au fost de părere că plătesc cu vîrf şi-ndesat osteneala drumului. De celelalte două, n-a vrut însă cu nici un' chip Căpitanul să se atingă, rugind gazda să le păstreze în amintirea lui şi a bunului său părinte, asigurînd-o totodată că-s făcătoare de minuni la boală.
                                       ★
    .Soarele intră deodată pe geamurile deschise, aprinzînd cristalurile, oglinzile şi argintăria de pe masă. Un muc de lumînare, care mai ardea strîmb pe-un colţ de bufet, părea tot atît de caraghios şi nelalocul lui, ca un zbîrnîit
74
 de drîmbă în mijlocul armoniilor violoncelului şi-a violelor. Dacă un om trezit atunci din somn ar fi intrat în încăperea aceea uriaşă, l-ar fi trecut desigur un fior de gheaţă prin şi'ra spinării. Chipurile de ceară şi privirile ofilite, ca din altă lume, a celor ce petrecuseră, l-ar fi făcut să creadă că a dat de praznicul strigoilor, ca-n noaptea sfîntului Andrei, şi după al treilea cîntat de cocoş s-ar fi aşteptat cu groază să-i vadă mistuindu-se sub podele.
    Un cîntec jalnic se tîngui deodată, pornit de nu se ştie. unde, pierzîndu-se apoi treptat în depărtări. Toţi tăcură. Era la început o izbucnire tînguitoare, de mai multe glasuri, pe urmă numai un murmur slab, covîrşit de-o voce groasă, fără îndoială, de uriaş. Le acoperea pe celelalte, întunecîndu-le, cum acopere pajura, cînd îşi întinde aripile să beie, şipotul de munte.
    Dumitrache Micotă, căruia îi plăcea mult muzica, se apropie de rus :
    —      Cine cîntă, mă rog, pe-aici atît de frumos şi cu-atîta măiestrie ?
  -   — Toată Rusia, domnul meu. Rusia nu-i decît întindere, cîntec şi jale. Cînd îi vedea trei ruşi întîlnin-du-se în drum şi stînd pe loc, aşteaptă puţin. Ai să vezi că unul ridică mîna şi toţi fac un cor şi pornesc împreună, cîntînd. Unde merg ? Cine ştie ! Rusia-i atît de mare ! Eu cred că merg aşa de mii de ani, de totdeauna, de cînd sînt ruşi. Beau, cîntă şi se jăluie. Aceasta-i poate rostul lor pe lume.
    Căpitanul îşi aminti de regiment.
    Soldaţii umblau năuci prin dosul casei, după cele două butoaie, pe care mărinimoasa gazdă le dăruise. Alţii jucau prin şuri, de-a valma cu argaţii, cu care legaseră prieteşug.
    S-a sunat adunarea, apoi încălecarea.
    Cînd să-şi ieie rămas bun de la gazdă, bătrînul se posomori :
    —      Văd, domnule colonel, că sînteţi un adevărat gentilom, dar păreţi a nu vă gîndi că fapta domniei voastre,
75
care — între noi fie zis — mi-a făcut ma're plăcere, poate avea urmări neplăcute pentru domnia voastră. Bineînţeles, de sprijinul meu nu mai e nevoie să vă încredinţez, dar aţi iegat santinelele, ceea ce va supăra desigur mult pe generalul Gatowski de la Bălţi. Prea multă grijă însă să nu aveţi. Guvernatorul'mi-e nepot. E om de petrece're şi va-nţelege.
    —      Dacă e aşa, poftiţi cu toţii şi pe la via mea, să vă încredinţaţi că şi petrecerea moldovenească are şartul ei.
    —      Vă foarte mulţumesc, răspunse rusul, e vorba'însă să aibă timp nepotul meu să vorbească generalului, înainte de-a afla de la alţii. Eu am pus să-nhame şi, cum îţi porni dumneavoastră la Iaşi, mă duc şi eu la Chişinău.
    Se îmbrăţişară pe scări. Şi după ce-şi încălecă roibul, Căpitanul întoarse capul cătră bătrîn :
    —      îţi mulţumesc din suflet, prietene, pentru nobila matale bunăvoinţă, dar nu te mai osteni, rogu-te, pentru mine : Lui Costache Zippa nu-i pasă de nimic ! Fac ce vreau !
    Şi dînd pinteni calului, o tuli glonţ în fruntea regimentului, comandînd trap.
                                    ★
                                 .* ★
    Vestea se răspîndise în Iaşi ca o furtună. A fost adusă de trei ovrei care fuseseră faţă la arestarea santinelelor. Circulau zvonurile cele mai fantastice. Unii spuneau că a înnebunit Costache Zippa [...]. Alţii spuneau că, nemai-avînd cu ce trăi, s-a dus să facă' rezmeriţă şi, răsculînd norodul, să prade cît o putea şi să plece pe urmă la Paris.
    Fapt este că Nicolai Nicolaevici Kozorok, consul rus, măcar că avea relaţiuni amicale cu Căpitanul, a fost nevoit să ceară lămuriri domnului, pentru a raporta în urmă guvernului său.
    Nevoind să se arate fricos în faţa mai micilor, Căpitanul a dat poruncă trompeţilor să cînte tot timpul cînd vor trece prin oraş. Aşa se face că, de la barieră încă, mulţimea se adunase în urma regimentului, potop. Ne-
76
gustorii închideau obloanele la răpezeâlă, ascunzîndu-se ca-n gaură de şarpe, iar tinerii patrioţi aflaţi pe străzi, îndemnau norodul să manifesteze pentru marele Căpitan.
    Ajuns în faţa casei lui, Căpitanul făcu semn de oprire, descălecă şi intră în casă. Peste puţin, un fecior pofti pe Dan Dămăcuş înăuntru. Căpitanul îl îmbrăţişă. Era galben la faţă şi-i întinse un plic, zicîndu-i : „Ceteşte !“ Mîna îi tremura, lucru de mirare la un om ca el. Dan Dămăcuş îşi aruncă ochii pe învelitoare :
    „Preaslăvitului gospodar al Moldovei,
    Măriei-sale, domnului Grigore Ghica .voievod,
Cu cinste să se dea“.
    —   Ceteşte înăuntru, glăsui Căpitanul apăsat.
    - Cu o ascunsă bucurie, Dan Dămăcuş ceti :
    „Greşit-am foarte, Măria-ta, dar nu mă căiesc :
    Costache Zippa nu se căieşte şi nici cenuşă pe cap nu pune. Adevăr grăia bietul tata cînd îmi spunea : «Tu, Costache, pentru podoaba trupului omenesc n-ai decît două lucruri : pe cap „eau de Cologne“, în cap „eau de ’Pologne“ De-aceea, pun astăzi sabia la picioarele Mă-riei-tale. Dar să nu uiţi, Măria-ta, că pe ea am scris cu mîna mea : pentru cinste, pentru domn, pentru ţară !
    Şi vin să fac închinată rugăciune Măriei-tale, s-o dai, Măria ta, bun-prietenului meu Dan Dămăcuş, cel mai destoinic a o purta.
    Să fii Măria ta sănătos.
    Eu rămîn al Măriei-tale, p'reasupus şi preaplecat servitor, Costache Zippa“.
    Cînd îşi ridică Dan Dămăcuş ochii de pe scrisoare, Căpitanul era în balcon, vorbind de-acolo :
    —   Oficeri, soldaţi !
    De astăzi înainte, Costache Zippa nu mai e comandantul vostru. Să ascultaţi de cel ce vine, cum aţi ascultat şi de mine. Pentru că astăzi comand tot eu, poruncesc trei zile de odihnă pentru toată lumea. Trupa va primi bani şi hrană, ca de sărbători.
    Iubiţi cinstea, iubiţi calul, iubiţi ţa'ra Moldovei!
                                      *
    Pe cînd ofiţerii trăseseră săbiile, comandînd „pentru
     1 Lamentabil calambur. O sclintea şi logofătul cîteodată.
 77
onor“, Căpitanul duse un deget la frunte şi intră repede în casă. Dan Dămăcuş spunea că, intrînd în casă, avea lăcrimi în ochi. Dar Căpitan Costache se fălea că n-a plîns niciodată.
                                       ★
    A doua zi, în caretă lăcuită şi ţinută de gală, Dan Dămăcuş ieşea surîzîtor pe poarta Curţii domneşti, pentru a lua comanda lăncierilor albaştri.
                    » *
    Părăsind oştirea, s-a mutat Căpitanul la vie, unde ţinea petrecerile lanţ. Şi cum băutură ca la el la nimeni, aproape tot tîrgul îl beţivise. Nu era zi lăsată de Dumnezeu să n-aibă el la masă zece-cincisprezece inşi. Pe cei care veneau mai des îi smintise de tot. Nu-şi mai vedeau de trebi, se legau de oameni, ţinîndu-se numai de scandaluri şi ticăloşii.
  ' Intr-o zi, întîlnindu-1 pe Iancu Durău şi.îmbiindu-1 să vie la masă, i-a zis Iancu Durău :
    —      Adevăr zic ţie, Căpitane, că azi n-oi putea veni, căci am băut toată noaptea şi-am petrecut şi ieri.
    La care vorbă i-a răspuns Căpitanul :
    —      Mă mer de tine, lancule, că nu ţi-e ruşine să vorbeşti. Cînd ştii prea bine că eu, acum treizeci şi cinci de ani, am început un pui de chef, pe care nici astăzi nu l-am terminat, cum îţi mai vine să te vaiţi ca un nevolnic pentru două biete nopţi ? Sărace de tine, lancule, îmi pare c-ai intrat în anul morţii.
    Iancu Durău se înveseli :
    —      Că bine zici, Costache. Tu ai venit beat de la Paris, subt Scarlat Calimah, beat te-a găsit domnia lui Mihai Suţu, beat ai fost şi subt Mihai vodă Sturza şi iaca nici subt Grigore Ghica nu te-ai trezit. Patru domnii, măi Costache, aferim beţie ! Dar crezi tu oare că mult ai s-o mai duci aşa ?
    —      Iţi mai aduci aminte, lancule, ce-i spunea tata lui Simion Velescu cînd îi vorbea de sănătate ? Parcă-1 aud ; „Lasă prostiile, Simioane, că eu n-am vreme de pierdut şi nu mă gîndesc la fleacuri. Cînd îl văd pe doftorul Paş-
78
co, rotofei şi rumeior, atîta îl întreb : Ce mai fac eu, dof-to're, că mata văd c-arăţi bine ! încolo, îmi dau trupul pe mîna lui, cum îţi dai tu ciubotele la cîrpit, numai că mi-i de mirare, Simioane, cum de n-ai ruşine să umbli cu ciubote aşa de jerpelite, că nici rîndaşii mei nu le-ar purta !“ Dracul îl punea să vorbească ?
    —      Lasă gluma, Costache, ar trebui să te gîndeşti că nu mai eşti tînăr şi ştii tu, ulciorul nu merge de multe ori la apă.
    —      Apoi la apă îl duc eu, lancule ? Cînd mi-i vedea cu apă-n ulcior, să ştii că mi-am pierdut minţile.
    —      Nu rîde, Costache, că nu-i de rîs, se posomori Iancu, avînd gînd prietenesc. Ştii bine că bietul moş Toader, măcar că era cît şi tine de zdravăn, s-a prăbuşit deodată, trăsnit ca stejarul de fulger, lovit de dambla.
    —      Lasă, lancule, aceste amintiri mîhnite. Cum l-a găsit moartea pe bietul tata, aşa mă chitesc s-o aştept şi eu : în picioare şi cu paharul în mînă, nu zăcînd ca ologii şi văicărindu-mă ca muierile. Ş-acu, hai ş-om gusta o vutculiţă, la lipovan.
                                      ★
    A fost Iancu Durău, se vede, afurisit la • gură, căci puţin după asta a căzut Căpitanul la pat şi, 'păzindu-l Iancu şi doctorul Paşco, ascunsu-i-au lui cheile de la pivniţă, şi-o săptămînă încheiată l-au ţinut numai cu lapte acru, compoturi şi apă chioară. Trezindu-se Costache din beţia lui cea grozavă, a pus să-i aducă toate condicile cu socoteli şi-a văzut că nu-i bine. Atunci i-a dat lui în cap să întemeieze herghelie de „pursîngi“, gîndind să-şi facă averea la loc. Cum s-a văzut pe picioare, a închipuit cum a putut cîteva pungi de galbeni şi-a luat drumul Budapestei, să cumpere cai de la un baron ungur (San-dor Teleky), ale cărui grajduri erau vestite în toată Europa.
    La Budapesta însă, Căpitanul s-a îndrăgostit de-o franţuzoaică : Lolotte Cubas. Cînd a dat de fundul sacului, pentru a mai putea bea cu ea cîteva sticle de Tokay, a vîndut pe rînd unsprezece cai, cumpăraţi de la maghiar. A plecat din Budapesta cu cîteva lăzi de sticle, cu fran-
79
ţuzoaica, o iapă şi-un harmăsar, „mai frumos şi mai nobil ca ungurul" (spunea Căpitanul). îl şi chema Sigismund Bathory. Aşa au ajuns la Sighişoara, unde avea să cumpere Căpitanul trei butoaie de vin de pe Tîrnave (Ko-kelperle). Murind însă Sigismund Bathory pe drum de dalac, s-a trezit Costache la vie cu franţuzoaica-n braţe şi cu toate socotelile spulberate. Partea jalnică era că nici un boier din Iaşi nu avea harmasar „pursînge“. E drept că în grajdurile domneşti se afla unul, da'r Căpitanului nu-i venea să-i ceară lui Grigore- Ghica îndatoriri, de ruşine pentru cîte-i făcuse. Şi pentru nimica-n lume n-ar fi dat     Căpitanul iapa   la  harmasar prost.   Iar
cui îl întreba de ce, îi răspundea    cu  îngîmfare ce-şi   mai
amintea din b'ruma de carte pe care o învăţase la Sau-mur :
    —      Aiasta-i treabă gingaşă, cucoane, şi cu multe urmări rele, ce nu se mai pot îndrepta. Dacă dai o iapă de rasă la un harmasar de rînd şi prinde mînz de la el, toate vlăstarele ei următoare poartă pecetea acestei dintâi mezalianţe. Asta se cheamă fenomenul impregnaţiu-nei (telegonie) şi   dovedeşte, cui   are cap să judece,     că
(vorba tatei) Non    ex quovis ligno  fit Mercurius (*) ;   nu-
mai pricopsitul nostru de vodă, luîndu-se după sfaturi muiereşti, socoate să facă din ţigan om 1.
    De sfîntul Constantin şi Elena fusese petrecere mare la vie şi mulţi se îmbătaseră, după obicei. Dan Dămăcuş se făcuse şi el un beţiv ahotnic şi, de la venirea Lolottei, era nelipsit din casa Căpitanului. După cum s-a aflat mai tîrziu, descăleca de multe ori la vie şi-n lipsa Căpitanului şi sta mult acolo. Fiind, după cum mai sus s-a scris călăreţ bun, încăleca toţi caii domneşti, de-i învăţa la călărie. Deci, cînd au ajuns toţi în culmea beţiei lor, zis-ş Dan Dămăcuş cătră Căpitan :
     (*)Nu din orice lemn se poate face mercurul.
     1     Măcar că trăise atîţia ani în Occident, Căpitanul s-a împotrivit din răsputeri dezrobirei ţiganilor.
80
    —      Eu mă prind, Căpitane, să-ţi încalec iapa şi s-o ţin trei zile la mine, aducînd-o cu fruct de harmăsar domnesc, dacă mata îi înconjura casa călare pe măgar, cu faţa cătră coadă, şi-i bea de-a călare şi-o sticlă de vin.
    —      Aiasta-i cu neputinţă !, zise Iancu Durău, care făcuse doar şi el multe în zilele lui.
    —  Ba eu mă prind, sări Căpitanul !
    —  Şezi binişor, Costache !
    —  Fac ce vreau !
    Şi cît ai clipi din ochi încăleca măgăruşul care ora, de altfel, foarte blînd şi se plimba liber prin ogradă. Şi întorcîndu-se cu multă agerime, din mers, precum a fost învoiala, a dus sticla la gură şi a băut-o toată. Şi, mai din pulpe, mai din călcîie, atît de bine a dus măgarul, că tocmai cînd curgea cea din urmă picătură de vin din sticlă, Costache îl oprise în faţa mesei, întinsă subt arţar.
                                     ★
    Plecînd toţi musafirii, după ce-au mai băut o sticlă din „Cartea de aur“ (Armagnac), numai cît Lolotte, Căpitanul şi Dan Dămăcuş, şi-a lăsat Dan Dămăcuş calul în grajd şi, încălecînd iapa Căpitanului, după cum a fost ra-maşagul, o po'rni în trap întins spre Iaşi.
                                     ★
    Peste cîteva zile, Dan Dămăcuş grăi cătră Căpitan :
    —      De ştiam eu cum ţi-i iapa, Căpitane, nu mă mai puneam rămăşag cu mata, nici pe tronul Poloniei.
    —  De ce, frate Dane ?
    —      Nu vrea să primească ! Să omoare harmasarul şi alta nu. Nu mai ştiam ce să fac cu ea. Dar la urma urmei, i-am turnat rom în apă, am legat-o cobză şi i-am venit de hac.
    -— Aferim, Dane ! Şi-a prins ?
    —      De bună seamă c-a prins, de vreme ce am-şi cnîna-t-o înapoi, cu vezeteul meu.
81
                                       ★
    De-ar mai fi moştenit Căpitanul o vie cu pivniţa ticsită de bunătăţi şi nu se bucura mai mult ca de vestea asta. Din ziua aceea nici nu mai vorbea de altceva :
    —       De-ar fi iapă (zicea el), o dau iar lui Dan. Da’ odată şi-odată oi pune eu mîna pe-un harmasaraş. Şi-atunci să vezi ce mai de „pursîngi" scoate Căpitan Costache !
    Era fericit !
                                   CAP. III
             In care o neînchipuită măgărie iese la iveală
                                                          Parturiunt montes...
                                                                  HORAŢIU (*)
    Unsprezece luni de zile n-a visat Căpitanul decît grajduri, herghelii, jockey şi premii. îşi vedea numele pe programele de la Longchamps : „Ecurie Constantin Zippa, couleurs : bleu et rouge !“. Dar cînd fu să se apropie mult aşteptata zi, Căpitanul înnebunise de-a binelea. Nu-şi mai găsea locul. Umbla val-vîrtej din casă la grajd, de la grajd prin livadă, cînd ici, cînd colo, ca o picătură de argint viu pe-o placă de marmură. îngrozise argaţii şi vezetiii, iar pe Lolotte atîta o scosese din sărite, încît s-au învoit să nu mai doarmă împreună. Căci, dacă i se năzărea Căpitanului prin somn că nechează iapa, nu se mai codea să-şi deie seamă de-i vis sau aievea, arunca repede pe el ce-apuca şi tiva la grajd.
    Azi aşa, mîni aşa, a tot aşteptat Căpitanul, frămîntîn-du-se de nelinişte şi nerăbdare, pînă cînd, într-o bună zi, cînd sta la masă cu Lolotte şi Dan Dămăcuş, a dat buz-na-n casă Ion vezeteul, după cum avea dezlegare, fără să mai vestească feciorul, nici pe nimeni, şi atîta a apucat a zice :
                  (*) „Se sforţează munţii... (şi se va naşte un şoarece ridicol).1'
                             (HORATIUS, Ars poetica, 139. ed. cit., voi. II, p. 316)
82
      —   A fatat iapa, Măria-voastră !
      Afară turna cu cofa. Dar ce-i păsa Căpitanului ?
      S-ar fi dus la grajd şi prin foc nu numai prin „elementul ostilK, cum îi zicea el apei.
      Pe cînd îşi punea mantaua de ploaie, întrebă :
      ■— Şi ce-a făcut, măi Ioane, harmasaraş, iepuşoară ?
      Ion se prăpădise de tot cu firea :
      —   N-a făcut iepuşoară !
      —   Ei, bravo, a făcut harmasaraş !
      —   Nici harmasaraş, Măria-voastră !
      —      Ce tot clămpăneşti, afurisitule ? Iar te-ai îmbătat ! Ştiu că n-o făcut fluture sau gînsac ! Auzi, măi ? Ce taci că proasta-n horă ?
      —   Măgarul, Măria-voastră !
      —      Ce măgar, măi, ce măgar ? A făcut iapa sau n-a făcut ?
      —   A făcut, Măria-voastră.
      —   Atunci ce-mi tot spui de măgar, boule ?
      Ion înghiţea-n sec şi rotea nişte ochi cît ouăle de hulub :
      — I-a luat-o înainte, Măria-voastră !
      — Ce se ieie înainte, măi, cui să-i ieie ? '
      —   S-a porcit.
      —      Tu te-ai porcit, mişălule ! Eşti beat ca un porc? Nu vezi că nu mai ştii ce vorbeşti ?
      —   Nu se află, Măria-voastră !
      —   Măi Ioane, tu-nţelegi româneşte ?
      Căpitanul îşi gusta emoţia ca un jucător care „filează11 cartea.
      —      Atît să-mi spui, Ioane, şi să-mi răspunzi numai la-ntrebare : Ce-a făcut iapa, Ioane ?
      Cînd a răcnit Căpitanul : „Ce-a făcut iapa, Ioane ?“, Ion se făcuse alb din negru. Se uita la Căpitan ca oaia la lup şi nu scotea o vorbă. Numai dinţii îi clămpăneau.
      —         Măi Ioane, tu mă-nţelegi sau nu ? Ce-a făcut iapa, ' Ioane ?
      Ion îşi da duhul :
      —   Catîr, Măria-voastră, a făcut catîr !
      Dacă s-ar fi uitat Căpitanul în clipa aceea la Dan şi la Lolotte, chiar de n-ar fi înţeles anume că au fost ajunşi în trebuşoara asta, multe taine i s-ar fi dezvăluit. Dar ei
83
nu mai vedea nimic. Iar cînd a pus mîna pe harapnic, a tulit-o Ion glonţ pe uşă şi s-a tot dus pe poartă-ncolo şi dus a rămas, pînă în ziua de azi.
                                    ★
                            ★     ★
    Din vechi ştiut este că o nenorocire nu vine niciodată singură. Cîteva zile după mişelnica întîmplare, că-zînd Căpitanul la vie la ceas nepotrivit, cu oaspeţi mulţi, a găsit casa goală. Poftind musafirii să intre, el a luat-o prin dosul cramei la vale, să-şi caute ibovnica. Nu făcuse nici cîţiva paşi şi, la o cotitură, a văzut-o cu ochii lui pe Lolotte săvîrşind pacat trupesc cu Dan Dămăcuş, în fîn cosit.
    Un singur glonte bine tras i-ar fi putut nemuri pe dată, în ruşinoasă fapta lor. Dar numele şi cinstea casei înainte de toate ! Nu le putea face de rîs în faţa străini-lo'r. Nu-1 zăriseră. Căpitanul se trase înapoi, făcîndu-se a nu vedea, şi cu glas prefăcut începu să strige :
    —      Lolotte, Lolotte, viens cherie, nous avons du monde !
    Lolotte nu se făcu aşteptată mult. Era neruşinata aprinsă la faţă şi cu părul plin de fîn. Pe rochia albă avea urme umede de iarbă.
    —      Iar ai stat în iarbă ! Ai să răceşti, cherie ! Fugi de te schimbă repede şi stai de vorbă cu lumea, că eu vin îndată.
    Peste puţin se ivi şi Dan Dămăcuş, vesel, zglobiu, ne-bănuind nimic.
    —      Mîini la cinci dimineaţa la Copou, glăsui Căpitanul îndesat. Şi-acum fă bine şi intră-n casă. Găseşti ceva, ce te-a tăia capul, şi pleci îndată. Lolotte nu trebuie să ştie nimic. Inţelesu-m-ai ?
    Dan Dămăcuş execută, ca un somnambul, porunca dâtă.
                                    ★
    Peste puţin, cele trei trăsuri trimise de Căpitan în oraş se întorceau încărcate de lume veselă, şi-n urmă, într-un „char-â-banc“, taraful cu lăutari.
    Ceva mai tîrziu, aproape de ora mesei, pe cînd turlele aprinse ale Cetăţuiei şi Galatei se învăluiau în umbra din ce în ce mai deasă, din berlina de zile mari (aceea cu care veniseră de la Paris Toade'r logofătul şi iubitul său fiu Costache), se coborî cu chip posomorit glumeţul Iancu Durău.
                                      ★
    Petrecerea din seara aceea amintea în totul zile de belşug din vremea logofătului. Pînă şi sticlele ce mai rămăseseră din „Cartea de aur“ au fost scoase toate. Cînd începuse a se crăpa de ziuă, petrecerea era în toi. Se dansa prin toate odăile. Atunci însă, nebăgaţi în samă de nimeni, s-au strecurat afară Căpitanul, Iancu Durău şi Radu Juga, suindu-se în berlina care-i aştepta la poartă.
                                      ★
    Dumitrache Micotă îi cînta la ureche lui Nicuşor Raicu, care nu mai putea de rîs, nişte stihuri ale lui Iancu Durău :
               Căpitanul cu franţuşcă Nu-i nebun.
               Cînd de-acasă pleacă puşcă,
               Vine tun.
    Un călăreţ veni în galop mare, descălecă la scară, în-mînîndu-i lui Nicuşor Raicu o scrisoare. Alb ca varul, Nicuşor intră în salon. Şi-n timp ce-n clinchet de pahare şi zbîrnîit de cobză cavalerii invitau cucoanele la cadril, toţi acei ce mai petreceau în casa Căpitanului au deplîns moartea năpraznică a celui din urmă Zippa, răpus în luptă singulară în pădurea Copoului şi mort pe loc, după o scurtă suferinţă, cu pieptul străpuns de sabia făţarnicului Dan Dămăcuş.
85
                                   CAP. IV
            In care sfîrşitul povestirii, covîrşit de măreţia vremilor, pierde orice însemnătate
                                                         Sunt lacrimae rerum.
                                                                 VIRGILIU (*)
    Acestea toate le-am aflat de la vrednicul de cinste şi creza're general Corban, ce-a slujit pe timpul lui Cuza-vodă şi, prea puţin, sub Carol I. Cînd l-am cunoscut, era atît de bătrîn, că uita de la mînă la gură. îl întrebai :
    —   Ce mai faci, domnule general ?
    El îsi aducea mîna la ureche în chip de leică si făcea:
    —   Ha ?
    Strigai mai tare :
    —       Ce mai faci, domnule general ? Ai ieşit azi la aer, te-ai plimbat ?
    —   E ! Unii zic că da, unii zic că nu...
    Cu toate acestea, cînd îi vorbeai de Căpitan Costache, se înviora generalul şi nu se oprea pînă ce nu spunea tot ce ştie. Şi măcar- că amintirile îi juca multe feste, în-tîmplîndu-se ades ca o snoavă spusă o dată despre unul s-o puie a doua oară în sama altuia, istoria logofătului Toader şi a iubitului său fiu Costache n-o încurca niciodată. Rar de-o mai sclintea puţin pe ici, pe colo, uitînd vreun amănunt, dar revenind negreşit asupra-i în cursul naraţiunii şi totdeauna la fel. Aşa, a unsprezecea oară cînd' mi-a spus-o, n-o schimbât o iotă din finalul pe care îl transcriu întocmai :
    —       Pe-atunci, băieţi, vîntul veacului, cum îi zice Co-nachi logofătul, sufla să prăbuşească multe vechi alcătuiri, ca-n locul lor altele să aşeze. Duhul satanicesc al nesupunerii, după sîngeroara pildă a răzvrătirii franţuzeşti, smintise multe minţi pînă atunci tefere. Boierii cei de-a doua mînă şi ciocoimea, suită cu duiumul la cinurile boiereşti în timpul lui Mihai Sturza şi Grigore Ghica (se zvîrleau pitacele de boierie ca grăunţele la curci), se frămîntau cu turbare,, aţîţaţi de pofte nelegiuite şi rîvnind la slujbele mari şi la rangul protipendadei. Din ceata acestor netrebnici s-au scornit multe izvodiri
     (*) „Se mai varsă lacrimi pentru suferinţi.“
                                     (VERGILIU, Eneida, I, 462, ed. cit., p. 84).
86
hulitoare şi ocarnice atingeri pe seama ocîrmuirii, ajun-gîndu-se la împuţinarea cuviinţei şi duşmănoase uneltiri. Şi din aceste nesănătoase îndemnuri s-a făcut atunci o mare tulbura're în toată obştea pămîntului. Dar iar mă-n-torc şi zic că şi urmări bune a avut acea fierbere. Şi de n-ar fi fost decît să întemeinicească marele gînd al Unirii şi încă trebuie s-o binecuvîntăm, măcar că pornea din tagma nevăzuţilor l.
    Şi dacă risipa şi luxul din timpul lui Grigore Ghica dusese multe averi pe apa Sîmbetei, lăsînd familii puternice în sărăcie şi făcînd să intre în negura uitării nume ce-au împodobit istoria, strălucind în depărtările începuturilor ca luceferii, ridicase totodată din ticăloşie mulţime de ciocoi. O seamă din ei nici nu se mai cunoşteau de boierii cei adevăraţi. Şi fără doar şi poate, îi aşteaptă şi pe ei soarta acelora pe care i-au înlocuit, căci
—   la urma urmei — tot trîndăvia şi îngîmfarea îi va pierde.
    Lumea, băieţi, a fost şi va fi în neîncetată primenire şi veşnică schimbare, cum e cursul apelor celor curgătoare.
    Şi iaca, aşa s-a-mprăştiat la cele patru vînturi şi averea lui Costacjie Zippa, pe care, moştenindu-1 moşu-său, Simion Velescu, de-abia a putut acoperi datoriile, vîn-zînd via şi casa. Franţuzoaica a plecat îndată, luînd cu ea toate juvaericalele. Catîrul fusese vîndut pe-un preţ de nimic unui ţigan de la grajd, dezrobit, "care se făcuse sacagiu şi mai purta încă, zdrenţuită, bogata livrea a vremurilor bune. Căra apă pe la toate curţile, înveselind ieşenii, în trista durată a căimăcăniei lui Balş. Era foarte popular printre slugi. Cînd se oprea la vreo poartă, numai ce auzeai :
    —: Ieşi, Mariţo, cu hîrdaiele, c-a venit „pursîngele“ * Căpitanului !
     1 Tiers etat.
     2     Expresie a cărei întrebuinţare la acea epocă se datoreşte exclusiv popularităţii Căpitanului, care-a adus-o de la Saumur, împămîntenind-o. Prin ea trebuie să se înţeleagă calul englezr caii arabi, din care se găseau foarte mulţi la Iaşi, fiind numiţi de unii pursînge (fără adăugrea calificativului arab), prin* eroare.
87
    Şi cred că, de n-a'r fi fost catirul, mulţi l-ar fi uitat pe bietul Costache. Ba, mulţumită catîrului, i s-a făcut lui Costache şi-un cîntec, pe care-1 zicea Barbu Lăutarul pe la sindrofii. Ciocoii, mai ales, făceau mare haz de el şi tot unul din ei a scornit că-i compus de Vasile Alec-sandri, dar eu ştiu, chiar din gura lui Alecsandri, că nu-i adevărat.
    La amintirea acestui cîntec ochii generalului se umezeau şi începea c-o voce din altă lume, c-o voce de-atunci, singurul cuplet pe care-1 mai ştia :
               Căpitanul de la vie,
               Şugubăţ şi plin de har,
               Neputînd face moşie Din Cotna'r,
               A lăsat, bată-1 pustia,
               Dracului căpitănia
               Şi-n Cotnar schimbînd moşia
               A făcut, la o beţie,
               Din papuc pahar,
               Sabia — harac de vie Şi din cal — măgar.
    Mie nu-mi venea a rîde, băieţi ! Mă gîndeam cu jale cum a făcut nechibzuinţa să ajungă un nume ca al lui Zippa de batjocura ciocoimii. Că nu ştiu de unde învăţase şi haimanaua de ţigan cîntecul şi-l cînta pentr-un pitac pe la toate crîşmele. Dar mult nu l-a cîntat, nemai-răbdînd Dumnezeu, că pe ţigan l-a închis pentru furtişag şi-a dat şi strechia-n catîr-. Şi aşa, din voia proniei cereşti, şi-a dat şi el dobitocescu-i suflet în cel dintîi an al înscăunărei Măriei-sale domnului Alexand’ru Ioan I.
       CUMPLITUL TRAŞCĂ DRĂCULESCUL1
    Fost-a Traşcă Drăculescul urmaş Vlad Dracului Ţepeş voievod, om aprig, îndărătnic, dar neîmpetrit, de Dumnezeu temător şi păzitor al celor lumeşti şi duhovniceşti rînduieli. La trup nalt, piept puternic, mijloc subţire, iar faţa nici nu ne putem îndemna a scriere de mîndră. Părul negru-albastru, mai mult albastru decît negru, creţ şi des ca la mieii moschiceşti2 şi lucitor cum îi pana corbului, iar ochii verzi ca smaraldele împărăteşti, lucru foarte minunat şi chiar nemaivăzut. Cît despre putere, lua taurul de coarne şi-i sucea gîtul şi purta buzdugan. A rămas de. pomină buzduganul lui Traşcă în toată Oltenia, că doi oameni voinici nu-1 puteau a clin-tire şi zvîrlea cu el de -la Turnul-Severin în Ţara sîr-bea6că, pe cela mal.
     1 Această stranie şi de necrezut poveste a fost           consemnată
 în  Însemnările  unui boier moldovan (anonim), călător prin Olte-
 nia în veacul al XVIII-lea. Din lunga introducere care precede povestirea, n-a putut fi descifrat de pe foile ferfeniţite şi pline de  îndreptări şi ştersături decît acest fragment :
     „...şi iarăşi de mirare e%te că între boierii   olteni    nu s-a gă-
 sit nici unul să însemne, pentru pomenire, faptele lor olteneşti, cum au făcut la noi Ion Neculce, Costineştii şi alţii mai mărunţi ci — sînt oltenii oameni ageri, neadormiţi — mai mult la bani şi chiverniseală cată decît la istorii şi boierului lor celui mai mare încă îi zic ei ban. Şi cum se vede treaba, au făcut din ţara banului, adică stăpînită de ban, ţara banilor, adică parale. Ce încă den început, din multe price, care nu-i locul să le pomenim aici, fost-a creştineasca ţară a Olteniei în cărturari săracă, rămînînd prin veacuri văduvă de letopiseţ. De aceea în-demnatu-m-am io“...
     Aici se termină manuscrisul.
     2 Astrahan.
89
    Avînd Traşcă numai zece ani neîmpliniţi şi auzind vorbă în casa moşu-său Dumitru Boldăş, la Craiova, unde l-au fost trimis pentru dichisul minţii, cum că tă-tîni-so trage de moarte la Steie, lîngă Turnul-Severin, s-a repezit Traşcă-n grajd, pe furiş, şi — încălecînd un cal din cei mai buni, fără să doarmă, nici să mănînce — s-a repezit glonţ acasă, prin yîntul şi ploile acelei jalnice toamne. Şi cînd a răcnit Traşcă din poartă, ca puii de zmei-paralei : „Unde-i tatăl meu ?“ — slugile de prin curte au înlemnit, lemn, buştean, cineşi la locul lui, iar biata maică-sa a căzut grămadă, fără să mai scoată o vorbă, de spaină.
    Bătrînul l-a luat în braţe şi, strîngîndu-1 la piept, a ridicat ochii la cer, lăcrămînd :
    —      Păzeşte-rhi-1, Doamne, de Cel Viclean, că de oameni se păzeşte el singur !
    Şi zicînd aceste, mai mult de dragul tatei n-a apucat a spune !
                             ★     ★
    încă de pe-atunci, fiind Traşcă mic copil, fraged, neîmplinit, au început a-i sticli ochii după femei. între copii, niciodată nu se vîra, ci cu vînători bătrîni şi cu grăj-darii mai mult şedea şi tot ce făcea el era de mirat şi de groază. Trăgea cu săgeata din copaci în boierii drumeţi, de le sfărîma ciubucile de la gură, prindea cu arcanul cai neînvăţaţi şi-i încăleca pe deşelate, se trîntea cu berbecii prin iarbă,. şi joaca lui mai mult muierile şi vînătoarea, iar de se zăbăvea după vînat, mai mult după muieri se zăbăvea.
    Multe şi îndurerate lacrimi a vărsat biata maică-sa cînd şi-a, dat samă de satanicească pomi'rea lui, rugîn-du-se lui Dumnezeu să-l întoarcă de la curvie, că ajunsese Traşcă de nu mai ţinea socoteala de-i fată fecioară sau femeie coaptă şi chiar vară dreaptă sau mătuşă să-i fi fost, o prindea prin odăi şi îndată poftea s-o dezmier-de. Şi pentru un lucru de păcat ca acela, nu avea măcar ruşine, zicînd că aşa e voia Domnului să fie omul : Cu dragostea-n neam şi cu hula-n duşman !
90
    Tot atunci se învăţase de prindea pui de vulturi şi-i învăţa să zboare după el la vînat şi-i hrănea cu mîna lui şi-i purta pe umăr. Pentru asta — şi mai ales că ştia tocmeala şerpilor, de-i descînta, îmblînzindu-i ca pe muieri, pe şerpi, cu fluieratul, iar pe muieri numai cu privirea —- mulţi au scos că strămoşu-său, Vlad Dracul, au fost chiar dfac adevărat, din Iad, şi că el însuşi Traşcă a fost născut în noaptea sfintului Andrei, din tainică zămislire prin vis, cu strigoi, şi că vrăjitor diavolicesc este.
    Ci acestea toate basne sînt şi să le creadă cei ce le-au -scornit.
                                       ★
                              ★     ★
    Pe zi ce merge se făcea Traşcă tot mai frumos şi mai voinic. Se scălda în toiul iernii, lş Bobotează, în apă îngheţată la moara din Steie, şi călărea pe cai scumpi, anume învăţaţi, numai la galop. Moşii avea din Olt şi pînă-n Mehedinţi şi mai mult la Baia sta. Acolo l-au călcat o dată şi hoţii şi, ieşind el singur înaintea lor să-i înfrunte, a prins a-i dojenire cu buzduganul şi cinci a ucis. Pe alţi trei, după ce i-a bătut de i-a snopit, i-a legat burduf şi le-a tăiat pleoapele, ţinîndu-i la grad cu ochii la soare, pînă i-a mîncat ciorile, să fie pildă-n sat.
    Nimeni nu cuteza să-i dezlege, că se temea. Şi atîta înfricoşase Traşcă oamenii, că. a rămas şi astăzi vorbă-n Oltenia că, de tuşea Trască-n cerdac, tot satul striga : „Aud ?“
    Om leneş nu suferea, şi de zărea vreunul dormind ziua pe prispă îl trezea cu palmele şi-l şuduia. De omul harnic însă îi era drag. Il ţinea în mare cinste şi-l şi pricopsea ; dădea lemn şi cărămidă pentru casă, chema doftor la boală şi scutea de bir, iar de-i năştea femeia, trimitea capră cu lapte şi chiar vacă, după obraze. Şi în-tr-atîta stîrpise furii şi ucigaşii, că nu mai puneau oamenii chei la uşi, nici lacăt la hambare şi mersese vestea la Bucureşti că în satele lui Traşcă puteai lăsa fără grijă punga cu galbeni în mijlocul drumului, ca-n vremea lui Ţepeş, şi tot acolo o găseai.
91
   Turcii încă se temeau de Traşcă, ispitindu-se de bogata ţară a Olteniei şi stropşindu-i Traşcă pînă i-au sleit. Că luase obicei turcii de se înhăitau la Dunăre, ca lupii, şi cutreierau ţara cu prădăciuni, şi furtişaguri, şi omor şi colindau satele pînă subt munţi, de le stricau. Ci întocmind Traşcă potere întemeiate cu iscusit şi viclean meşteşug îi prindea de vii, şi-i muncea, şi-i căznea cu cazne grele, şi-i jupuia de piele, şi.le scotea, ochii, şi-i trăgea-n ţeapă, şi-i schingiuia fără milă, cît n-au mai acolisit turcii de ţara Olteniei. Şi astfel au mîntuit Traşcă Oltenia de oţărîtele urgii turceşti.
   Oamenii ocîrmuirii ocoleau acele moşii, zicînd — cuminte vorbă — că nici pe Dracul să-l vezi, nici cruce să-ţi faci. Ştia şi banul Craiovei şi domnul muntensc că, pe moşiile lui Traşcă, Traşcă-i vodă. El boteza, el cununa, el giudeca. Şi nu zicea nici banul, nici domnul nimic, au că vrednicia lui le-o fi fost pe plac şi-or fi socotit că la nevoie şi primejdie le-o fi de nădejde, au că s-o'r fi gîn-dind şi ei că aşa om e mai cu linişte să-l ai prieten decît duşman. Ci ori aşa, ori în alt chip să fi fost, făcea Traşcă în Oltenia ce vroia şi nimeni nu zicea cîrc. i
                                     ★
                            ★     ★
   Neputîndu-se de petreceri desfătate şi de muieri lipsi, măcar că era om cu frica lui Dumnezeu, precum mai sus s-a scris, den partea femeilor multe răutăţi să-vîrşea, lăsînd ma're deznădejde în multe suflete de femei. Den nenumăratele scornituri ce s-au scornit, parte neadevărate, mai cu dovedit temei ştim că umbla toată vara pe cîmp şi, din galopul cel mare al calului, înşfăca fetele de la muncă de le răpea şi, ţinîndu-le subţioară, ca şi cum ar fi fost pene, gonea pe drum în nouri de pr^f, de credeai că-i chiar Necuratul în fum de pucioasă, şi se mistuia cu ele prin şuri. Alta, aduna două-trei fete mari şi, după ce le îmbăia cămărăşiţa, se băga în aşternut cu tustrele şi le smintea. Alta, nici în biserică nu se sfia cînd îl zguduiau poftele cele blăstămate, şi de-i plăcea vreo fată, o trăgea încet de mînă pînă afară şi, suind
92
cu ea în braţe scările clopotniţei, pe loc o spurca. Alta, intra la scăldătoare între femei şi pe care o alegea el, măcar să fi fost şi mă-sa de faţă, o apuca de cozi şi, îno-tînd cu ea-n spinare pînă cotea apa, intra prin tufişuri adăpostite, făcînd de prisos să mai spunem ce. Dar şi muierile afurisite, cum auzeau că-i Traşcă pe mal, toate ieşeau la scăldat.
                                 ★
                              ★     ★
    Poposind odată Traşcă la Strehaia, a dat de nuntă. Ion Hadîmb îşi mărita fata după Grigore Fin eseul. Pînă să adape caii, a intrat Traşcă în biserică. Mireasa, frumoasă ca zugrăvelile din icoane. Văzînd-o Traşcă plînsă şi bosumflată, a înţeles îndată că nunta nu-i după voia fetei, ci după banii Finescului şi socotind el atunci că, asemenea cununie nici cu p’riinţă n-a fi nicicui şi sim-ţindu-se pe deasupra săgetat la inemă, a înaintat Traşcă spre sfîntul oltar şi — încrucişînd braţele drept în faţa mirelui, urît şi pocit ca o arătare — aşa a zis :
    —       Cum îndrăzneşti tu, scîrnăvie păroasă, să ridici ochii tăi cei holbaţi *la aşa minunată, făptură ? Şi tu, popo, nu te temi de mînia Iui Dumnezeu şi de buzduganu’ ista că te potriveşti la aşa batjocură ?
    Şi-n faţa nuntaşilor a luat-o Traşcă pre ea în butca Iui şi s-a-ntors din drum înapoi la Baia şi s-a cununat, numai că n-a avut noroc. Că pe cît era Catrina de frumoasă, pe atît de pizmaşă, ciapcînă, cicălitoare şi trîn-davă. Şi i-a făcut ea lui Traşcă în trei ani cuconi doi ; şi fiind ei bicisnici şi avînd ea lapte otrăvit şi neîngri-jindu-i de fel, amîndoi au murit. Cu atîta scîrbă i-a fost lui Traşcă moartea copiilor, că i-a şi încărcat Catrinii zestrea în două căruţi şi a minat-o cu logofeţii lui plocon acasă, rămînînd el văduvoi îndelugată vreme.
    Ci, nici la Baia, Traşcă mai mult n-a stat. Se muta din moşie în moşie, că pe la toate avea conacuri bune şi cule, şi nicăieri nu-şi afla locul. Aşa se face că îi seamănă copiii din treisprezece sate, toţi. Şuguiau cei bă-trîni boieri olteni, zicînd că din sămînţa cea drăcească a lui Traşcă se trage că sînt oltenii oameni cu sînge aprins,
93
neastîmpă'raţi, şi oltencile cu nuri şi de muscă rele ; iar Traşcă ştiut este că unde se urnea, nu era să nu plodească.
    Ci noi lăsăm saga la ei şi scriem aici, pentru pomenire şi învăţatul urmaşilor, că în acele cumplite vremi, după rea-pilda lui Traşcă Drăculescul, toată Oltenia fu stricată de preacurvie, care, mai pe urmă, cu voia lui Dumnezeu, s-a potolit.
                                        ★
                              ★      ★
    Fiind Traşcă cel din urmă D’răculesc şi singur purtător acestui falnic nume, împodobit cu multe mari fapte şi de laudă amintiri, foarte cu amărăciune îi era că nu are urmaş legiuit (că de'ceilalţi, berechet), mai cu seymă că începuse părul să-i albească pe la tîmple, şi olteancă, pe placul lui s-o ieie, nu găsea, că pe el, cu tot părul sur, toate l-ar fi luat. Şi s-a pornit Traşcă în amănunţită căutare prin toată ţara Olteniei şi se ruga lui Dumnezeu să-i scoată în cale muiere vrednică, de neam, şi să nu-i stingă numele.
    Această posomorită şi de înţeles rugăciune a lui, Dumnezeu a ascultat-o, numai că (pentru care anume greşeli şi pacate nu ştim) s-a răzgîndit şi o a întors în mîh-nire adîncă şi nemîngîiată jale. Căile Domnului, nouă, păcătoşilor, de-a pururi închise sînt şi, cu netrebnica noastră minte, nu le putem nici pătrunde, nici giudeca. Altfel nu este.
    Ci, lăsăm aceste toate la o parte şi ne întoarcem la istoria noastră, pentru Traşcă. Deci, într-o noapte, la Craiova, la o petrecere, Sanda Contăş, ce de-abia împlinise cincisprezece ani şi fiind mai de mult clătită cu dragostea cătră el, a venit să-i spuie, cu multe lacrimi şt întristate oftaturi, că, de n-o ia de nevastă, ea îşi face samă. Plăcîndu-i lui Traşcă prea mult glasul ei angercsc şi cozile ei aurii, îndată a cerut-o. Părinţii au răspuns că bucuroşi i-ar da-o, dar e prea şubredă şi plăpîndă şi sufere de-un năduf la piept. La asta nimic n-a zis Traşcă, numai că i s-au umezit ochii şi-a suspinat. Dar într-o
94
lună de zile atîta slăbise fata, că ai fi zis că se topeşte, pe picioare. Văzînd una ca asta, însuşi Vasile Contăş s-a rugat de Traşcă să facă nunta mai repede, că se prăpădeşte copila. O bocea maică-sa ca pe mort şi se tînguia să-ţi rupă inema, zicînd că i-au deochiat copila şi i-au făcut farmece, prea cu putinţă, Catrina Hadîmb, jupî-neasa dentîi a lui Traşcă, ţinîndu-se de vrăjitoreşti des-cîntece de cînd îi sărise în obraz un crop de apă fiartă şi-o chiorîse de ochiul stîng.
                                       ★
                               ★     ★
     Ridicase Traşcă pentru Sanda o minunată culă în Poiana Cernii. Şi se adunase la nuntă toată lumea albă şi din Oltenia, şi din Ţara Românească, şi de peste munţi, din Banat, şi soli domneşti cu daruri, şi rude peste rude, şi mulţime de boieri.
     Mireasa era la faţă cum îi varul şi numai o vinişoară albastră ce-i zvîcnea la tîmplă arăta că-i vie. Cît a ţinut slujba, nu şi-a luat o clipă mîna ei cît crinul din mîna lui Traşcă. Iar cînd i-a pus episcopul cununa pe cap, de multă sfială şi fericire a roşit, dar nu mai mult cît pălesc trandafirii. Şi pe faţă i s-a ivit atunci un zîm-bet cum nu cred să mai fi înseninat altul chip omenesc.
     Cînd au ieşit din biserică, toată lumea plîngea.
                                       ★
                               ★     ★
     Ci, cînd a fost de s-au dus în iatacul lor, adormit-a îndată Sanda în braţele lui Traşcă, şi tot mîngîind-o ca 'pe-un copil ce era, şi tot alintînd-o\ şi tot legănînd-o în braţe, au adormit şi Traşcă. în vis i s-a arătat un porumbel alb ce părea că ieşise din pat să zboare şi — vislind din aripile-i reci, grăbite — îl atinse în treacăt cu suflarea lui de gheaţă. Cînd s-a trezit, Sanda era ţeapănă, neînsufleţită în braţele lui. Zîmbetul pe care îl avusese în biserică era tot ce mai lăsase sufletească viaţa pămînteană pe faţa ei de înger. Pe pernă, picătura de sînge închegat i se părea lui Traşcă, mai cercînd să crea-
95
 dă că visează, căzută din pliscul de mărgean al pasării cereşti, care zburase însă pe veci în văzduhul Domnului, cu sufletul nevinovat şi fără de prihană al copilei.
    Traşcă a scăldat-o, a pieptănat-o, a îmbrăcat-o cu rochia de mireasă şi, fără un cuvînt şi fără o lacrimă, trei zile şi trei nopţi nu s-a mişcat de lîngă ea. Părul îi albise tot, deodată, şi la faţă era atît de tras, că ai fi zis că un mo'rt veghează la căpătîiul Sandei adormite. Alta n-a grăit către nimeni, decît numai a . poruncit două racle şi două gropi una lîngă alta în Poiana Cernii, şi, după ce-au astupat groapa Sandei, s-a întins şi el în groapă alături şi aşa a stat treisprezece zile-n şir.
    Era în mai. Privighetorile cîntau cu miile prin crengi şi toată poiana nu era decît cîntec şi ciripit.
    In seara zilei a treisprezecea l-au găsit mort. Slujba de moarte i-o făcuse, după cum rînduise, odată cu a Sandei, aşa că n-au avut decît să răstoarne cîteva lopeţi de pămînt peste cel ce-a fost spaima şi fala Olteniei.
                                    ★
                            ★     ★
    Zic oamenii că în ziua cînd a murit Traşcă s-au stîr-nit din stihii turbate vînturi, amestecînd de-a valma în văzduh acoperişuri de casă, vite, copaci şi oameni. Nouri groşi şi negri se aprindeau şi se stingeau, tîrîindu-se ca balaurii pe creştete de munţi. Ape-năvalnice se năpusteau în văile urlătoa're, luînd cu ele tot ce întîlneau în cale, ca năboiul potopului. Şi s-a făcut atunci năpraznică furtună, cu tunete asurzitoare, cu fulgere şi trăsnete pe tot cerul. Şi tot atunci, zic să se fi aprins de trăsnet biserica în care a fost făcut Traşcă nunta cu Catrina Ha-dîmb.
    Aşa au murit cumplitul Traşcă Drăculescul, strănepot Vlad Dracului Ţepeş voievod.
    Şi avea acest Traşcă Drăculescul ani noauăzeci.
96
  PAHARNICUL FURTUNĂ
                         De-aşa vremi se-nvrednicira cronicarii şi rapsozii
                                                                     M. EMINESCU
Boierii toţi ţin sfatul în Divan,
Căci iar au fost cumplit loviţi de soartă, Şi-aşteaptă să trimeată, cu firman,
Un nou suit pe tron temuta Poartă.
îs abătuţi şi trişti ca la prohod In aşteptarea oştilor duşmane, Gîndind la bietul ţării voievod Ucis în cort de spăngi şi iatagane.
Dar iată că soseşte-un slujitor Vestind că domnitorul urcă scara, In prag aşte'rne-un arăbesc covor, Pe care-apusul roş îşi joacă para.
Se scoală toţi. Sositul din Fanar, înconjurat de turci, păşeşte ca un învingător, călcînd cu pasul rar Şi fruntea sus înspre domnescul Scaun.
Şi-n faţa veneticei beizadele, Boierii uită rangul să-şi mai ţie. Se pierd în ploconeli şi temenele Şi tremură, că-i greu în mazilie.
97
Paharnicul stă însă neclintit,
Pe buze c-un su'rîs de-amărăciune. Şi pare-n jilţ de veacuri zugrăvit Şi scoborît din ctitorii străbune.
Dar grecul, cu surîsul lui făţarnic,
Opri întreg convoiu-n faţa lui :
„Eşti bolnav poate astăzi, vel paharnic,
Dar nici un bun sosit nu vrei să-mi spui ?“
Trecîndu-şi mîna-n barb-atunci, moşneagul
II măsură din tălpi şi pînă-n cap :
„Atîta cît m-o sprijini toiagul De tine ţa’ra mea socot s-o scap“.
Boierii toţi de spaimă-ar vrea să fugă. Paharnicul vorbeşte rar şi greu :
„Să ştiţi cu toţii că la neam de slugă N-o să slujească neam din neamul meu“.
învineţise domnul de necaz :
„Paharnice, ţi-s minţile betege !“
Simţea plesnindu-1 vorbele-n obraz Şi-abia putu răcni : „Ce staţi ? Să-l lege !“
Pălind, sări bătrînul în picioare...
Din ochi, pe domn, vrea parcă să-l sfîşie, Că înlemneşte-ntreaga adunare...
Şi tremură ca varga de mînie.
Privirea lui loveşte ca un cnut : „Aţi fi în stare, voi, să mă legaţi ?“ îşi pleacă fruntea cruntul arnăut Şi-ngenunchiază foştii lui argaţi.
Şi toţi, smeriţi, spinările-şi îndoaie In faţa răzvrătitului moşneag. Plîngeau de la postelnic, la chihaie Cînd a tunat paharnicul din prag :
„Şi-acum mă duc s-adun oştiri ; mai bine Să mor decît urmaşii mei să spună Că le-am făcut ocară şi ruşine !“
Aşa era paharnicul Furtună !...
99
SOLIMAN ALI-FÎSTÎC
Cînd Soliman-Ali-Fîstîc Se bagă
Să stea de pază-n paşalîc, C-un bragagiu joacă-n arşîc Pe bragă.
Păzeşte bine poarta ; doar Din ziuă,
El neclintit stă, felinar,
Şi bate apa în zadar In piuă.
Dar cînd pe străzi asfaltul e De gumă,
Se dă şi el la umbră, de Că-1 frige tare-n ceafă, bre, Nu-i gjumă.
Cum Soliman e ageamiu, înjură,
Căci pehlivanul bragagiu,
La joc ca el mai cilibiu,
II fură.
E cald, şi el ar vrea să -bea, Se-ndoaie,
Dar scotocind şalva'rii n-a' Găsit nici urmă de para Lescaie.
Se uită jalnic la ibric Şi blindă
E vocea lui : „Hai, dă-mi un Că mini ţi-oi da un irmilic Dobîndă“.
Dâr bragagiu-i hoţ bătrîn, Nu merge.
Mai rar- ca dînsul om hapsîn îşi bagă tot cîştigu-n sîn Şi-o şterge.
„Voiai să iei la mine bir, Hapsîne“.
îi zice Soliman : „Sictir ! îţi dau eu ţie chilipir, Stai, cine !“
Şi cinele fugea de zor La vale,
Ii sar papucii din picior, Spre.punte strigă ajutor, Că-i jale.
Dar Soliman-Ali-Fîstîc Nu-1 scapă.
11 ia cu tot cu agarlîc Şi vînt îi face, bîldîbîe, în apă.
 NUNTA DOMNIŢEI
  Şi-ai să pleci, domniţă Leană, în rădvan cu patru suri,
  Ai pleca, şi nu te-nduri, Plîngi Moldovă, scrie peană !
  Cu împărătească slovă Te-a cerut slăvitul crai.
  După jalnicul alai,
  Scrie peană, plîngi Moldovă !
  A cotit pe la poiană Rusul cu domniţa noastră,
  ' Plînge vodă la fereastră, Plîngi Moldovă, scrie peană !
  Soare, cum de nu te stingi ? Viaţă, cum de nu ne Ieşi ? Numai jale e la Ieşi,
  Plîngi, Moldovă, plîngi !
         NEOBOSITULU KOSTAKELU
   Această nemaipomenită păţanie au fostu scrisă mai dintru-ntăiu pre sloveneşte, de dumnealuiu, marele paharnici Pantele, din neamulu Bourescu ; ce găsind-o io, Haralambie Talpă, biv-vel-vornicu de Ţara de Giosu printre scriptele babachii, amil tălmăcitu-o în moldovenească slovă, spre vecinică pomenire a spurcatului de greci Panagake Balaţatos şi a uşernicei lui muieri, Caliopa1.
     1 Domnul profesor doctor Răzvan, pentru a căruia erudiţiune nu putem arvea decît elogii, dar a căruia regretabilă înclinaţiune spre paradox e notorie, susţine într-un articol publicat în „Slova vechie11 că, în adevăr, manuscrisul a fost tradus din limba slavonă de Haralambie Talpă. Nu cităm acest articol decît pentru netăgăduitele lui merite stilistice.
     Mai temeinică ar părea bănuiala domnului inginer şi autor dramatic Mincu, care susţine în „Culisa" că traducerea din sloveneşte e o pură (noi am zis impură) invenţie a lui Haralambie Talpă, care abuzează de numele paharnicului Pantele, pentru a debita insanităţi, a cărora răspuadere nu vrea să şi-o asume.
     Vasta erudiţiune a eminentului profesor doctor Rîmă a adus, în fine, lumină deplină în această controversă tratată cu un lux de amănunte şi o seriozitate ce-i face onoare (şi domniei-sale şi ţării), în monumentala domniei-sale lucrare Scripte v&chi şi desluşiri nouă. (Se ştie că în urma acestei valoroase lucrări, d. profesor doctor Rîmă a obţinut, fără concurs, catedra de criminologie —: definitivă — şi suplinirea catedrei de calcul integral şi diferenţial de pe lîngă Universitatea din Iaşi). în adevăr, domnul profesor doctor Rîmă dovedeşte peremptoriu, producînd documente indiscutabile, că paharnicul Pantele a fost la Roma. Concluzia se impune. Paharnicul (zice d-sa, şi cu drept cuvînt), a găsit de bunăseamă un papyrus latin, pe care l-a tradus în sloveneşte (pentru a deruta posteritatea), localizînd pe ici, pe colo şi naţionalizînd numele (cu destulă abilitate, de altfel) şi distru-
103
                                  CAP. I
                    Intiia domnie a lui Aleco-vodă
                                            Nu sunt vremile sub . cîrma omului, ci bietul om sub vremi.
                                                      MIRON COSTIN
    Nici eu n-am pomenit în zilele mele, şi mulţămesc lui Dumnezeu că de la lăsatul secului am trecut de 70 de   ani, nici alţii boieri    mai bătrîni n-am auzit zicînd
 să hi   fost mai  mult belşug şi voie bună în blagoslovita
 ţară a Moldovei, ca în al treilea an al domniei lui Aleco-vodă.     Nu curgea unutulu       si mierea pre uliţi şi chiaru
 socotu    că asta e o vorbă       proastă la care se potrivescu
 numai nebunii. De-ar hi una ca asta cu putinţă şi de-ar, hi fostu cîndva aşa, s-ar hi lipit oamenii de zaplazuri ca muştele şi mai mult osîndă şi batjocură ar hi fostu, decît milostenie şi pronie cerească.
    Den partea mea unuKt, deie Domnulu Dumnezeu ca nepoţii şi strănepoţii mei să apuce măcaru ’ pre sfertu belşugulu ce-am apucata io pe acea vreme.
    Ce oricîtu de bine era şi de-a'r mai hi fostu pre atîta, .nemulţămiţi totu se găseau. Scapă lumea de lăcuste, de foamete şi de ciumă, iar de oameni pizmăreţi şi cîrtitori, ba. Nu potu crede să hi umblatu vreodată cînii cu covrigi în coadă, ce mulţi ziceau să hi fostvi aşa mai de-multu, dar n-amu auzitu pre nici unulti să giure că au
 gînd în urmă originalul latin. Fantezia povestirii (continuă domnul profesor doctor Rîmă), întrece cu mult mijloacele relativ decăzute ale epocei în care a trăit paharnicul Pantele. De altfel, zelosul colecţionar Ross a reconstituit textul slavon (originalul e pierdut) după o scrisoare ce se găseşte în Arhivele statului (nr. 51643), scrisoare din care se poate uşor induce modul de a scrie al paharnicului.
      Afirmaţia (eronată) filologului australian Kuk, cum că paharnicul Pantele ar fi o ficţiune, nici nu merită- să fie menţionată.
104
văzutu cu ochii lui. Cc cu înţelepciune scrie logofătuli Miron în Hronici :
    „Den cele cinci simţiri ce are omulu, vederea singură aşează gîndulvi omului în adevăru“.
    Dar' omulu rău Şi lacomii cîtu de mulţi aru avea elu, totu mai mulţi rîvneşte şi sătulu niciodată nu iaste. Ce gîndescu şi eu în mine că de s-ar hi găsiţi chiari un beţivi smintitu să lege covrigi de coada cînilor, ţara den sărăcie totu n-o putea scoate, că den partea asta să totu umble cînii cu cozile goale, numai visteria să hie plină.
                                  ic
                               •k ★
    Cîndi l-au, făciutu pre Aleco-vodă domnii, s-au pusu Aleco-vodă la Poartă pentru ţară, să-li mai îngăduie un ani cu. birulu, că dacă l-a îngădui cu birulu, a face el ce-a face şi-a da şi birulu, cîtu pre bună direptate se cuvine şi plocoane pe deasupra, cîte cinci fete mari. Oamenii erau bucuroşi să deie şi îndoiţii, numai să treacă iarna, că se nimerise iarnă grea şi anu secetosi, iar podgheazurile leşeşti jăcuise ca-n codru pînă aproape de Tîrgulu-Fru-mosuli, lăsîndu bieţii oamenii numai cu sufletulii.
    Dîndu-i sultanuli răgazu, au purcesi Aleco-vodă la Iaşi şi, după ce au datu poruncă zapciilori să lese oamenii în pace, au boieritu după obiceiu. Ce pînă nu s-au strînsu biruli, nu s-au pomeniţi petrecere          domnească,
cheltuindu. Aleco-vodă pentru Cu'rte prea puţini unu galbeni pe zi, multu doi. Dacă au domnitu cu direptate şi credinţă şi Dumnezeu l-au ajutatu, dîndi anu mă-nosu, c-au plătit şi biruli la Poartă şi au rămasu şi oamenii cu chimirele doldora, chivernisindu-se şi cei mai calici.
    Boierii fugiţi de răuli lui Ciutură începuse a se întoarce pe la căşile lori, dîndu-le Aleco-vodă moşiile îha-poi şi aşezîndu-i pre fiecare după cum au foşti.
    Adevăru zicu, mai ra'r s-au înduratu mila Domnului Dumnezeu să deie bietei Moldove domn cu atîta ditrebă-
105
%
ciune şi cumsecădenie. îlu iubeau şi boierii şi prostimea, iar Poarta în mare cinste îlvi avea.
    Ce ticălosulu de beizade Dumitraşco, hi-i-ar numele de rîsu, cu toate că mi-i nepotu de soră, au începutu a scornire tot soiuKi de voroave mincinoase pe seama lui Aleco-vodă şi au prinşii a-1 pîrîre la Poartă că se hainise şi că primeşte bani de la împăratulu Moscului să strîngă oaste şi să alunge turcii din ţară; zicîndu că de-abia aşteaptă să vie oastea moschicească'" să se închine, minciuni hiclene.
    Sultanului nu s-ar hi potrivitu la această nelegiuită iscoadă, dar, cîndu au văzuţii că vizirulii spune la feltt, s-au mîniatu, neştiindii, se vede, sultanulii că au luaţii vizirulii bapi de la Dumitraşco şi i-au datu lui Dumi-traşcu fermanu de domnie, trimeţîndu un paşă să-lii prindă pre Aleco-vodă şi să-i taie capulu. Ce un boierii din Galaţi, anume Cucu, credincioşii fiindu Alecului-vodă, cum au mirositu de urzeala ce s-au pregătitii, au daţii de ştire lui Aleco-vodă de a trecutu Prutulu, pre la Ungheni. Se vede în asta voia lui Dumnezeu de l-aii scăpat pre Aleco-vodă teafăru. Iar pe beizade Dumitraşco l-au agiunsu blestemulu, că, dacă s-au împăcaţii turculii cu moscalulu, s-au dovediţii că toate ce au spusii au fostu amestecături hiclene, fiindu lacomii de rangu, că de bani era putredti. Ce nemaivoindu-1 nici boierii, nici ţara, l-au mazilitii după şase luni, după cum mai giosii se va pomeni.
                                 CAP. II
                  Domnia Iui Dumitraşco celu beţivu
                                     Oh ! Oh ! Oh ! Săracă ţară a Moldovei.
                                                                 NECULCE
             Dumitraşco-vodă, pre cîtii eră de rău ca beizade, mai mult se înrăise ca domnii. Era mărunţii la trupii, camii
106
negriciosu la piele şi peltici. La faţă nu era urîti, dar clipea din ochi de credeai că-şi dă duhulu şi se schimonosea la vorbă, că nu te puteai uita la eli. La băutură era hărţăgosu şi de dimineaţă se punea la băut, ce cîndi bea, bea crunţi.
    Vai de ţară cîndu încape pre mîna beţivilor şi nebunilor ! 'Măcari că era de viţă moldovanu, cum s-au suit pe tronu, s-au încongiurati numai de haimanale greceşti, spre osînda neamului şi pacostea ţării. La începutu, cu boierii nu-i prea venea să se puie de pricină, de ruşine se vede. că se nimerise a hire totu bătrîni şi-l ştiau de mici; dar înhăitîndu-se cu afurisiţii aceia de greci, au pierduţi şi ruşinea şi, nemaicătîndi că-şi încarcă su-fletuli, au începutu a-i mazilire şi a-i prigonire fără socoteală. Cusgeau năpăştile cu nemiluita şi toate la beţie le da, prin somnu neputîndi a scriere. Luase obiceiu de punea pecetia domească cu mîna lui chiar, ceea ce nu s-au mai pomeniţi, cîtu le venea săracilor boieri să-şi ieie lumea în capi. Din toată acea grecime ce-au foşti la curtea lui, unuli Panagake Balăţătos era mai cu osebire nelegiuiţi şi neruşinaţi, iar netrebniculi de Dumi-traşco tocmai pre el şi-au găsiţi a-lu cinstire mai mulţi, ce vei vedea, iubite cetitorule, pentru care anume pricină, că toate se va scrie la rîndulu loru. Mai de ruşine şi mîhniciune este că s-au găsiţi boieri, den cei mai mici, ce fiindu-le frică şi inemi de slugă avîndu, s-au pusi bine cu acelu grecu şi pre voia lui toate le făcea. Aceştia au foşti : Radu Mîrzu, Grigore Lişcu zis Urechiatulu, Iancu Pruncu, Ghiţă Chiţigoiu şi, mai cu samă, Enake Cocoşatuli, ce-i mai zicea şi Iapa, ce tot neamu de greci era, care şi buniculi său au mîncat pită în ţara Moldovei, dar, cum se vede, tot grecu scîr-bosi au rămasu. Boieri veliţi n-ami văzutu să hi stătu la vorbă cu greculi, dar l-am văzutu pre grecu la dugheana lui Şmilu, venindi cu mîna întinsă la spataruli Eremia, de parcă totu prietini ar hi foşti, de cîndu lumea, spre a se fuduli faţă de jidan.
    Că dacă au văzuţi elu greculu că s-a găsite. boieri să-lu linguşească, toti mâi multu s-au îngîmfati şi nu s-au gînditi că spătarulu e scoborîtoru de domn şi
107
prieteşugii cu elu n-a face. Ce l-amu auzitu pre spătarulu Ieremia aşa grăindu :
    „Au nu mai ţii minte, kir Panagake, că mi-ai tăiatu unghiile la feredeu, în Ţarigradu ? Crezi că unde ţi-amu datu piciorulu, ţi-oi da şi mîna ? Or ţi-oi hi rămaşii ceva datorii ?“.
    S-au făcut greculu la faţă cum e sfecla, zicînd u că mai rarii om îi glumeţii ca spătarulu, da totu de aşă rîsu să aibă parte citii l-a mai rabda pămîntul.
    Că iaca ce face noroculu şi pacatulii, că, de unde aducea grecului mueri turciloru la scăldătoare, au agiunsu de l-au pusii talmaciu. Avînd greculu o muiere chipeşă, i-au plăcutu acea muiere lui Dumitraşco-vodă, carele pentru aceasta l-au făcu tu pre elu boierii, în locu să-lii hi pusii la biru şi să-i tragă bice, ca unui spurcaţii şi nelegiuiţii ce era. S-ar hi gînditii Dumitraşco-vodă de-ar hi avuţii minte-n eapu, da’ se vede că numai drojdie de băutură avea, că, dacă şi-au vîndutu elii femeia, şi-a vinde greculu şi sufletulu, de l-ar putea scoate den t'rupu şi pune-n palmă, ştiutii fiindu că omulu hicleanu şi lacomii' slugă credincioasă n-a ,hi, ce precumu ţie pre alţii îţi vinde, şi pre tine te-a vinde cîndu altulii mai mulţii îi va da.
    Ce-i drepţii, grecoaica, ce-i zicea Caliopa, era picată din. soare de frumoasă, dar rea de muscă şi grabnică la spurcata împreunare, că numai în patru labe, cumu umblă căţelele, nu umbla. Ce macar că Dumitraşco-vodă era iute şi focoşii, se vede treaba că n-o putea mulţămi cît îi trebuia ei, că la urmă chiar elii aii prins-o c-un argatu. Văzîndii Dumitraşco una ca asta, au alungat-o de la curte, iar pe acelu argatu o săptămînă l-au ţinuţii la beciu şi numai . apă-i da. Fiindii Dumitraşco omu rău şi făţarnicii, zicu să hi supusă că nu-şi arii pune elu mintea c-o slugă, dar că Domnulii Dumnezeulu nostru porunceşte ca fiecare să ispăşească pre unde au păcătuit şi să hi daţii Dumitraşco-vodă poruncă Tomei că-lăulu să-lu însemne la trupu pre acelu argatu şi să-lu poarte golii prin tîrgfi. Ce nemireindu-se argatulu acela om tînăr prea frumosulu, i s-au făcuţii maicei Demia, cămărăşiţa, milă de elfi şi, îmbătîndti maica Demia pre paznici cu rubiniu domnescii, l-au făcutu scăpaţii. Auzind
 Dumitraşco-vodă, s-au' miniati peste măsură şi, puind să-i tragă în ţeapă pre toţi străjerii, au pus de l-au bătut la tălpi şi pre călău şi i-au tăiatu şi nasuli, Multu şi bogaţi blestemi şi-au trasu Dumitraşco-vodă vărsînd atîta sînge moldovenesci pentru o muiere.
    Spunu oamenii că n-ar hi prins-o Dumitraşco-vodă pre Caliopa, de n-ari hi scris carte chiar kir Panagake, de la Romanii, unde s-au fostu dusu să cumpere boi. Zicu să-i hi spusu grecului unulu Mărunteiu, ce amu aflatu mai pre urmă că şi elu s-au ţinuţi cu grecoaica, cum că grecoaica au agiunsu să se ţie cu argaţii prin şuri şi să-i hi scris greculu domnului în răvaşu : „Pre amîndoi ne-nşeală. Măria-ta !“
    Acestea nu s-au dovedită a hire tocmai aşa, şi chiar de-ar hi fostă, n-oi putea giura pe bună direptate, că măcaru că orce fărădelege grecului s-ar hi potrivitti, daru oamenii multe spunu, ce mai pre urmă se vede că aşa n-a fostu. Şi Misail Călugăruli au scrişu că moldovenii s-ar hi trăgîndu din haiduci, ce Neculce vornicul, au adeverită pre urmă în Letopiseţu că minciună este.
                                     ★
    întorcîndu-se kiru Panagake de la Romanii cîndu se crapa de zio şi găsind-o pre Caliopa dormindu în patulu ei, din somnu au prinsu a o batere şi-a o tfrîre de cozi prin casă, că auzeau vecinii cum striga : „De asta te-amu culeşi de pre maidanu, pacatoasa, ca sa ma saraţeşti ? De ţe te-ai culcatu cu elu dacă ştiai că n-ai niţi un castigu? De plaţere ? Na plaţere ! Na plaţere !“ şi zicînd aşa îi cărăbănea kiru Panagake la ghionţi şi la pumni, că i-au. făcuţii totu trupulu numai o vînătaie. Obosindi greculu bătînd-o, după ce s-au mai potolitu; i-au spusu lui Caliopa că poate s-o şi omoare, că ea cu domnulu nu mai trăieşte, dar Să nu-şi facă sînge rău, că o găsi ea coconi boiereşti şi negustori mai da'rnici, şi parale totu i-a aduce. Auzindi kir Panagake de bani, s-au mai îmbunaţii şi, întrebănd-o pre Caliopa de ce nu vroieşte s-o împace cu vodă, i-au spusu lui Caliopa că duhneşte Dumitraşco-vodă a vinu ca o cramă şi că-i placi şiretlicuri
109
 şi meşteşuguri ce cu dragă inemă le-ar face, de n-ar fi aşa pocitu şi părosu. Ce s-o hi gînditu şi grecuKi că nici Dumitraşco-vodă n-a primi-o bucurosu, după ce au, prins-o cu înşelăciune, şi că alte muieri îi va găsi şi totu în cinste a hi, că Dumitraşco-vodă pentru altă treabă mai multă laudă nu avea, iar pre grecii nici nu-lu ducea mintea la alte cele.
    Auzindu boierii de paţania grecoaicei, făceau mare haz între ei, rîzîndii pre la sindrofii, ceea ce auzindu, grecoaica au ticluitu cu greculu totu felulu de minciuni pe sama lorii, şi mai multă prigoană şi răotate au începută. domnul a le arăta. No'rociu că tocmai spre timpulu acela s-au nimeritu şi mazilirea lui' Dumitraşco, in a şasea lună a domniei, precumu mai susu s-au scristi, că, de nu venea, 1-aru hi tăiatu, cred, în Divanu', cu iataganele şi pre elu şi pre grecii, aşa se înciudase boierii, că atîtea belele tragu de pre urma unei lepădături greceşti.
                                       CAP. III
                        A doua domnie a Iui Aleco-vodă
                                               După furtună, soare.
    Dacă au venitu fermanulii de mazilie, nici Dumitraşco-vodă mai multu în Iaşi n-au zăbovitîi, ce, strîn-gîndu-şi repegioru agărlîculu, s-au dusu la cumnatu-so, ce era coman,dirii de husar la craiulu ungurescu, unde avea şi moşie, întoarcă-se dndu l-oi chema io.
    Plecîndu- Dumitraşco-vodă, îndată s-au împrăştiaţii şi ■ iadulu acela grecesc, de parcă n-arfi hi fostu de cîndii lumea. Prinzîndu boierii de veste că vine Aleco-vodă să se suie pe tronii, au pUrcesju cu micu, cu mare la Un-gheni, ieşindu-i înainte cu mare pohvală, aşa cum se cuvenea unui domnii, de omenie ce era, şi multu bine le-au părutu. Ce den toţi grecii aceia ce-au -foştii la Dumitraşco-vodă, tocmai kir Panagake Balaţatosu s-au gă-situ a rămîne cu deocheta lui muiere, ce şi boier l-au
110
făcutu şi de multe l-au scăpatu şi la turci de frumoasă şi rea ce era. Fiindu Aleco-vodă omu bunu, nu- s-au potriviţii la boieri să-li taie pre grecu, mai cu seamă că dăduse g'reculu o pungă de galbeni unui turcii puter-nicu, pripăşitu prin Iaşi, să-lu apere de mînia boieriloru, citii nu-i puteau face boierii nimicii. Deci au rămaşii greculu în Iaşi cum i-au fostu voia, că se Umpluse de bani cîtu au fostu în dregătorie şi nu se mai da duşii de la bine.
    Zicu şi eu aşa că bine au făcutu că au rămaşii greculu în Iaşi că, de n-ar hi rămaşii, nu i-ar hi ieşitu pre nasi toate răutăţile, precum mai giosu se va seri, şi nici pre mine, Toaderu Pantele, vel-paharnicu, nu m-ar hi tăiatu capulii să-i fa ou numele de pomină, ce toate pacatele, lui s-ar hi dusu în pămîntu o dată cu elu, şi mai mulţii lumea n-ar hi rîsu.
                                    CAP. IV
                 In care cetitorulu va afla de Kostakelii, nepotu Alecului-vbdă
                                            Nu -bâtă cei mulţi pre cei puţini,
                              nici cei puţini pre cei mulţi, ci numai cum vrea Dumnezeu.
                                                                       NECULCE
    Agiungîndu Aleco-vodă la Ungheni la vreme de chindie, îndată au întrebatu de Kostakelu ce-i era nepotu, dreptu fiindu fiu fratelui Măriei-sale, Grigorie Terzima-nulu, despre care toată lumea ştie că pierzîndu minţile la bătrîneţe, şi-au lăsaţi şi casă, şi copii, ca să hoinărească prin ţările EVropei cu fata polcovnicului Gargarovski, care putea să-i fie şi bunicu, săyîrşindu-se în alu 65-lea anu aii vieţii la Rîmi, de boli lumeşti. Neputîndu boierii nimicu răspunde den partea lui Kostakelu, că de unde să ştie răspunde cînd elu pierise fără urmă de la Venirea lui_ Dumitraşco, i-au fostu lui Aleco-vodă cu mare în-tristăciune, iubindu-1 Aleco-vodă mulţi, ca pe copilul
111
lui. Ce dacă i-au spusu spatarulii Ieremia să nu-şi facă Măria-sa grijă despre asta, că au venitu şi de la Poartă mehtupu lui Dumitraşco şă-l,u prindă pre Kostakelu, ca să-lu trimeată surgunii la Edecule, şi macar c-au împa-natu Dumiţraşco tîrgulu de beşlii, ce scormoneau ca dracii prin căşile oameniloru, pre Kostakelu totu n-au putut pune mîna, s-au mai îmbunaţii Aleco-vodă, dar totu veselii nu era. Măcar că avea obicei Aleco-vodă de lua boierii pe rîndu în butca domnească, totu d'ru'mulu numai citii spatarulu Ieremia au stătu în butcă lîngă eluv ca unulu ce era mai bătrînu şi mai în cinste la Aleco-vodă, iar pre Kostakelu mai multu îl iubea, prea adeva-ratii. La plecarea lui Aleco-vodă, cînd au pusu Dumitraşco păgînii să-lu caute pre Kostakelu, nimerindu-mă la spătărie, l-amu văzutu chiar io pre spataru prinzîndu a-i da lac'rimile cîndă au ieşitu beşliii pre poarta Curţii domneşti, lucru de mirare la un bărbaţii inimos ca acela. Dar iar mă-ntorcu şi zic : de piatră să hie omulii şi totu îlu. răpune jalea văzîndu atîta răotate şi neomenie ca pre timpulu beţivului de Dumitraşco. Ce. află, iubite cetito-rule, că spătarulu Ieremia îlii ştia pe Kostakelu de micu copilu, cîndu îlu purta în şa alături de Răzvanu, singurului copilu ce-lii avea de la jupîneasa lui, Catinca, ce-i murise tînără, douăzeci şi cinci de ani. Crescîndu Răzvanu alături de Kostakelii, nedespărţiţi, au agiunsu de nu era povodnicu în grajdurile domneşti să nu hi ştiutu de frica lor, iar despre halcă, nu-i întrecea nimeni la halcă, cîtu îi creştea spatarului, inema văzîndu-i. Ce dacă aşa i-au foştii scrisii, aşa i-aii fostu scrisu, că s-au prăpădiţii Răzvanu într-o luptă cu leşii, ce nu-i loculu să scriemii aici cum s-au petrecu tu acea luptă. Kostakelu,. ca un viteazu ce era,-nesuferindu să rămîie trupulu în mîni duşmane, s-au repeziţii cu o ceată de satîri şi, că-săpindu pre acei Ieşi, au duşii trupulu Răzvanului rece, neînsufleţiţii, înapoi, îngropîndu-lii creştineşte şi multu l-au plînsu. Nu se putea să uite un omu ca spataruhx aşa faptă mare, şi chiar de n-ar hi făcuţii Kostakelu acea faptă, totu multu l-ar hi iubiţii spatarulu., ca unulu ce-i mîngîia bătrîneţea, înveselindu-i casa cu glume şi cu firea lui cea isteaţă.
112
    Ce-oru hi vorbiţi în butcă pre drumu spatarulu cu Aleco-vodă nu putem,u şti, dar agiungîndu la rohatca Socolei, odată l-amu văzuţi pe Kostakeli venind u în trapu întinşi spre alaiulu domnescu, ieşitu ca dir^ pă-mîntu. Atîta s-au bucuraţi boierii văzîndu-li, că ui-tîndu că nu se cuvine să facă altuia sărbătoare înaintea domnului, măcar să-i hi fostu şi fiu, au prins a se închinare, strigîndu cîtu îi ţinea gura. Pînă şi domnuli s-au datu giosu din butcă de s-au îmbrăţişaţi cu Kostakeli, şi dacă l-au întrebaţi domnulu de unde vine, cum şi ce felu s-au tîmplati, i-au răspunsa Kostakeli domnului :
    „Măria-ta, nu fă obiceii nou, că bine zice Neculcea vorniculu că obiceiul nou spre pieirea domnilori şi risipa ţării este. Den bătrîni ştim că vstau oamenii la taclale la masă şi c-un pahari de vini ctenainte, nu la rohatcă şi vorbindu în seci. S-au mai pomenitu oare, Măria-ta, să ţie domnulu sfat în mijloculi drumului şî cu boierii ciotcă în giurulu butcii ? Au Măria-ta nu ştie că .paharnicul Pantele (adică io), Dumnezeu să ni-1 ţie, au scăpaţi totu Cotnarulu Măriei tale de la viile din Hîrlău, îngropîndu-l.u pre elu în dosuli cramei, cîti n-au găsiţi mascaraoa de Dumitraşco picătură de leaci ?“
    Rîdeau şi Aleco-vodă, şi boierii auzindu-li şi i-au spusu Aleco-vodă : „Bată-te hazulu Kostakeli, totu aşa ai rămasu. Hai, suie-n butcă lîngă mine, că ţi-oi da Cotnari să bei cîti îi avea plăcere, că te vădu eu că stai pre ghimpi !“ Ce Kostakeli i-au răspunsa clătinînd plosca :
    „Lasă că nici pînă la Curte n-omu peri de sete, Măria-ta, că ami avutu eu grijă să iau oleacă de vutcă, să ciocnimu de-ntîlnire.
                Căci, ca vorba din poveste,
                Pîn’ la Curte mult mai este.
                Dar în butcă,
                Cînd ai vutcă,                                      >
113
               Parcă-i altfel, nu ştiu cum :
               Tragi un gît şi tai din drum“.
    Ce, iubite cetitorule, pînă să ajungă alaiulu la Curte, vei afla de la mine cele ce-au povestita Kostakelu, acolo agiungîndu. Poate că atunci cîndu vei ceti aceste rîn-duri degeaba te-ai mai duce la Curtea domnească, că vin de Cotnari nu-i mai găsi, iaru noi aceştia, ce l-amu băutu, om hi de multişorii oale şi ulcele.
                                      ★
                            ★     ★
    Cîndu au fugitu din Iaşi Aleco-vodă, n-au mai avutu cîndu Aleco-vodă să-i deie de ştire lui Kostakelu, fiind pornitu Kostakelii la vînatu, la Vaslui. Ce cîndu se ducea Kostakelu la vînatu, rătăcea cu săptămînile prin păduri, poposindu pe la pădurari, mai multu pe la neveste, cîtu nu puteai şti niciodată anume în care parte se află. Auzind Kostakelu de la nişte oameni proşti, ce nu-lu cunoştea, că Dumitraşco-vodă au şi veni tu în Iaşi, s-au ascunsu Kostakelu la popa Ciuntu de la Iazul Mucului, stînd ascunsu pînă la venirea lui Aleco-vodă. Au vrutu elu de-acolo în mai# multe rînduri să deie boieri-loru de ştire, dar nu-lu lăsa popa, că se temea. Fiind,u popa văduvoiu, n-au aflatu nimeni, căci ştiutu este că muierea, cîtu de cilibie, taină nu ştie ţine. Iar Kostakelu omu ageru la minte şi neputîndu sta în trîndăvie, au şi scris cît au stătu în casa popii două cărţi de ghiduşii, anume : O samă de măscări, ca să-şi rîdă de Ne-culcea vornicul, şi alta, ce-i zicea Poveşti măscăroase. Păcatu numai că s-aui perdutu acele scrieri, că iaca aşa se întîmplă totdeauna. Atîtea cărţi s-a,u păstratu din-vechime, multe făcute de oameni proşti, ca alţi proşti să se minuneze, şi toate numai de jale scriu, ce dacă s-au găsitu şi un omu de duhu a scriere, să se veselească şi strănepoţii, au trebuitu să se irosească.
114
                     In care nuraitulu Kostakelu pare a da de sminteală faima lui
                              Şi mai pe urmă ne-au închinată singură împăratulâ cu nişte vin de-a lui, .de la franţuji, care îndată cum au băuţii, cum au mărmuritâ toţi de beţi, bîndâ de acelă vinii; şi n-au mai ştiuta cum au dormită în acea noapte şi domnulă şi boierii.
                                                                          necvlce
   Trecîndu vreo doi ani de cînd;u venise cu a doua domnie Aleco-vodă, şi odată cu elu pacea şi voia bună în ţara Moldovei, începuse lumea a mai uita de răotă-ţile acelui omu zlobivu ce-aii fostu Dumitraşco-vodă, precum şi de şugubinele şi blestemăţiile spurcaţilor de greci, ce-au fo^tu la curtea lui, ce bine i-au zisu oamenii Iadulu Moldovei. Pînă şi pe kir Panagake Balaţatos îlii iertase boierii pentru toate păcatele ce-au traşii pe urma lui şi rar se întîmpla Vreun boieru mai ciudos şi păstrătorii la mînie să blesteme în barbă văzîndu-1 pe uliţă. Den partea lui kir Panagake, ştiut fiindu că nu poate trăi omulii singuru, cit de bogaţii, nu mai ştia kiru Panagake ce-a face să se împace cu boierii. Nu zicu nimica, dar credu că mai multu de fudulie, că de zgîrcitu era zgîrcitii, dar de fudulu mai rar fudulu ca greculu. Nu putea să vie tu'rcu puternicii în .Iaşi sau alţii străinii mai de soi, şi făcea greculu ce făcea şi îndata îl poftea la elu, să-lii ospăteze şi să-lu cinstească. Dar boierii se giuruise să nu-i calce-n casă şi nici la ei să-lii sufere, cîtix murea greculti de ciudă, mai alesu că Ismailu-paşa, neştiindu-1, se vede, cîtu de nelegiuiţii au foştii, l-au în-trebatu pre cîndii stau la masă : „Cumu se face, kiril Panagake că n-ai fostu aseară la masa domnească ? Toţi boierii erau !“ Zicea Tanase fecioruiu, ce slujea pre atunci la grecu şi mai pre urmă au ieşitu, neplătindu-i greculu emicliculti, să hi 'răspunsii greculu că nevasta lui e camu bolnavă şi nu poate sta tîrziu noaptea, iar
115
dacă apucă a se duce undeva, nu-lu mai lasă boierii să plece de mulţii ce-1 iubescu. Mai stîndu turculu vreo cîteva zile în casa grecului şi văzîndu turcuLu că nici un boierii nu vine, ori că s-au priceputu turculîi singurii, ori să-i hi suflaţii careva vreo vorbă, dar nu l-au mai întrebatu nimicii den partea asta pre grecu.
                                >
                             ★     *
    Mihăiţă Krîstea, / ce-au fostu voi'nicii despre doamna pre timpulu lui Ştefăniţă Buzatulu şi de două ori caimacamii în alte domnii, făcînd nunta de aur cu prea- ~ cinstita' lui jupîneasă Ioana, venise la elu la sindrofie Măria-sa Aleco-vodă cu înalt-preasfîntul mitropolitu Ghenadie şi toţi veliţii boieri. '
    După ce-aii stătu la masă închinîndu fieştecare, după cuviinţă pentru domnii şi miri, plecîndii Măria-sa domnulu cu înalt-preasfîntulu Mitropolitu, s-au fost în-cinsiu o petrecanie, spunu drepţii, mai rar aşa petrecanie, mai ceva ca una domnească. Adusese Mihăiţă Krîstea, cu mare cheltuială, măscărici, pehlivani din Ţarigrad, de se crucea boierii cumu veneau mergîndu pre mini şi aducîndu tăvile cu pahare de vinu pre tălpi, cîtii nu se clintea un paharu, nici se vărsa o picătură, ferit-a sfîntulu. Fiind petrecania în toiul ei, au făcuţii Kostakelu una, întrecîndu şi pre măscărici, şi nici ‘nu-i de mi'rare că i-au întrecutu pre măscărici, măscăricii fă-cîndu jocuri numai den mîni'şi den picioare, pe cîndfi elu şi din vorbă. Şi cum ziau, au aşezatu Kostakelu trei măscărici precumii urmează : unulu în mîni, pre podele, altulu tot în mîni peste elu, cu mînile pre tălpile celui-laltu, sus în vîrfii un harapu, tot aşişderea, iar elu, cu multă agerime, s-au suitu cu picioarele pre tălpile acelui harapii, ’cerîndu un clondirii de vinu şi unii paharu. Zvîrlindu-i alţii măscăriciu clondirulu şi paharulu şi prinzîndu-le Kostakelu din zboru, au prinşii a-şi turna şi bea, ţinîndii de-acolo o închinare în caraghioz, pentru fieştecare boierii cîte ceva. Şi spunîndu elu multe, care nu le putemu lungi, nemaiţinîndii minte, fiindu şi io cam cu chefu, cînd au agiunsii Kostakelu de-au băutu totii clondirii, ’ au ridicaţii paharulu şi i-au zişii lui Iancu Vrăbioiu, baş-buluc-başu, ce se întrecuse puţinii camiu
multu şi sufla din greu :      „Nu mai sufla aşa, boi*
Iancule, că s-or îmbăta şi cei de prin pregiuru şi-i mai mare ruşinea pentru jupînese“. Ce nimerindu-se Iancu tocmai cu paharulu la gură şi umflîndu-lti rîsulu, au împroşcat Iancu totu ce avea în paharu, giungîndu pînă în poalele Ruxandei, vară-mea, ce stătea de ceea parte a mesei, împotriva lui. Boierii se tăvăleau de rîsu, iar Ru-xanda nu s-au mîniatvi, că nici nu putea a hi're cu supărare aşa ceva, la o zi ca aceea.
                                       *
                            ★     ★
    Totu schimbîndiii boierii vinurile, care de care mai vechiu, şi înfierbîntîndu-se boierii în sofragerie de beţi, i-au rugatu Mihăiţă Krîstea să binevoiască să iasă în polimari, să poftească ciubucul şi cafele. Scuiîndu-se boierii de la masă, s-au dusu în polimari, la răcoare, răspîndindu-se jupînesele prin odăi, iar în sofragerie ră-mînîndu numai cîtu Kostakelu tij Burdulea, căpitan ot Darabani, c-o cofă de Pîhneşti fată mare, vorba lui Kostakelu : „Fie cofa cîtu de plină şi femeia cîtu de goală, elu înapoi nu dă.“
    Stîndvi boierii în polimari, bea cafele, şi bîndu cafele, vorbea. Din vorbă în vorbă, au adusu Dumitrake aga vorba de Kostakelu, zicînd,u : „Păcatu că le ’ia Kostakelu toate în zefleroe, că de n-aru lua toate în zefleme, ar hi pututjii să-l puie domnu în Muntenia în locul lui Buf-tea“. Auzindu aceasta, Balaban logofătulu se tot uita în pămîntju, întorcîndu capulti şi zice : „Dec“ ! Ceea ce neauzindu Dumitrache aga, au prinşi a-lu lăudare înainte zicîndu că mai rari omu lelmizu cîtu Kostakelu şi bunu la giudeţe. Zicea Dumitrake aga, ceea ce prea adevăratu este, că elu nu ştie boieru să hi calcatu mai multă lume şi ce-i drepţii c-au fostu Kostakelti pînă în ţara kitailorii, care n-au mai foştii altu moldovanu de-ai noştri, afară de mai demulti unulu, Milesculu Cîrnulu, ce-i pomeniţii în Letopiseţu. Lăudîndu-lu Dumitrache aga înainte pre Kostakelu, la fiştecare laudă făcea Balaban : „Dec !“ Ce totii lăudîndu-lîi Dumitrake şi totu făcîndii Balaban „dec!“, s-aii înciudat spatarulu Iere-
117
mia, ce se afla lîngă Balaban, spunîndti : „Au nu-ţi vine a crede, Balabane, că celu mai mintosu boieru e Kostakelu ? „Iaca, ba!“, face Balaban, îndesîndii tutunu în ciubucu. Scîrbindu-se spatarulu, i-au zisu atunci : „Cîr-titoru te ştiu din tinereţe, Balabane, cîrtitoru ai să mori !“ „Ehei, spatare, nu te pripi — - zice Balaban — de-i hi văzutu ce-amu văzutu io alaltăseară la vie, n-ai mai vorbi aşa !“ La acestu răspunsu atîta au zisu spatarulu : „Ira, Balabane, nici la petrecere nu-ţi laşi na'ra-vulu tău celu afurisiţii ! Mai slăbeşte-ne cu bîrfelile tale !“ Dar Balaban, ce avea vie zaplazu în zaplazu cu kir Panagake, au începutu a povestire că, auzindu lăutari şi chiuieli în via grecului, s-au uitat prin crăpătura zaplazului să vadă ce este şi au înlemnită de ce-au văzuţii. Kostakelu — zicea — juca sîrba c-un paharu de vinu în dinţi, de. gîtu cu kiru Panagake, de faţă fiind Caliopa, ce se prăpădea de rîsu, şi unu ticălosu de turcu, căci ticălosu este omulii ce-şi calcă legea, şi l-am văzutu cu ochii mei pre acelu turcu bîndii vinu, care legea lorii îi opreşte“. Auzindu boierii una ca asta, au rămaşii cu ceştile în mînă şi cu gura căscată, norocu că nu erau muşte, că-i îneca, ferească Dumnezeu. Numai spatarulu nu părea a hi tocmai minunat de povestea asta, au că o hi ştiind ceva, au numai aşa, că au şi spusu : „Cine ştie ce i-o hi pregătindu Kostakelu grecului, că de buna lui plăcere nu credu io să hi me'rsii la vie“. „L-o hi solomonitu grecoaica14, zice JMihnea medel-nicerulu. „Să ştii că asta trebuie să hie“, făcură boierii. „Nu credii — răspunse spatarulu — aici trebuie să hie altu ceva la mijlocu“. „Ce să mai hie, spatare, — zice Balaban — că era mai mare scîrbă să-l auzi pre grecu cum îi zicea pe nume şi tote făcea jucîndu :
                      Iha, iha, iha, ha,
                      Iha Kostakelu, ha !“ 1
Fiindu Balaban ameţitu de băutura şi burduhănosii şi voindu să a’rete boierilor cumu juca Kostakelii cu gre-
     1 Strigătura de mai sus ne autoriză a induct că necesităţile ritmului făceau cîteodată pe cei vechi să pronunţe la vorbire şi aşa-numitul u scurt.
118
culu, s-au împiedicaţi Balaban în ciubucu, căzîndu plăcintă. Intrîndu tocmai atunci în polimari Burdulea şi Kostakeli şi fiindu Balaban cu capuli sub scaunuju lui Dumitrake aga, cum avea -Kostakelu obicei la beţie să vorbească-n poezie, i-au turnat pe locu lui Balaban un stihu, zicîndu r
                  Foaie verde castravete,
                  Ce-ai perdutu logofete ? 1
    Veselindu-se boierii atunci preste măsură şi rîzîndu, că . se ţineau cu mînile de pîntece, s-aii sculaţi Balaban, roşu la faţă ca un draci de pre zidurile bisericii din Zlataust, zicînd : „Oi hi perdutu io ce-oi hi pe'rduti, dar n-amu perdutu încă ruşinea, să joci sîrba cu paharuli în dinţi la via lui kir Panagake Balaţatos !u Zîmbit-au Kostakelu atunci, vorbindu aşa : «Zis-ai Domnul către Toma : „Ferice de aceia, Tomo, ce-au crezutu fără să vadă“. Veni-va vremea, Balabane, să zicu şi io : „Afe-rimi, logofete, de aceia ce-au văzutu şi n-au crezutu ! “ » La care, amintindi Balaban de vorba logofătului Miron, de care s-ai mai pomenitu în Cap. I din această scriere, cum că „vederea singură aşează gîndulu omului în ade-văru“, au răspunsu Kostakelu, meşteri să întoarcă cele mai înţelepte vorbe în rîsi : „Bine, Balabane, te-oi chema şi eu la masa mea şi ţi-oi da Cotnari, domnesci să-lu guşti cu „vederea“, că noi ceştilalţi 1-omii gusta cumi ştimu noi că se gustă vinulu. îi rămînea domnia-ta cu adevărulu şi noi cu băutura, şi mai multu suparare n-a hi“.
                                     CAP. Vi
                    în care numitulu Kostakelu arată că ştie eiu ce ştie
                                 Aşişderea, unde-l biruiau alţii, nu perdea nădejdea; că ştiin-du-se căzuta joşii, se ridica deasupra biruitorilor.
                                                                       GR. URECHE
                Den multe obiceiuri bune ce avea Kostakelu, avea şi unulu prosti, nu atîta băutura, cîtu muierile. Ce-i
     1 Vezi nota de la pagina 118.
119
drepţii, căşile oamenilor^ rar le strica, da-ncolo, precum u un diavolii cu faţa îngerească, fiindu frumoşii şi zlobivu, spaima lumii. Nici nu ne putem îndemna a scriere şi nici nu mai putem ţine minte toate isprăvile ce le-au făcutu, eu fiindu bătrînu şi ele multe. Dacă n-ar hi vorba de kirii Panagake în această scriere; nici n-ar şedea frumosu de bătrîneţele mele să vorbescu măscări, aşa degeaba. Ce fiindu întimplarea cu kiru-Panagake mai cu moţu ca toate, putemu pomeni şi una mai mică, tot straşnică, dar nu atîta.
    Anume, s-au îmbrăcaţii Kostakelu în straie călugăreşti şi, luîndu un sac cu mirodenii şi unsori den cele ce se ung muierile pre trupu în Stambulu, au intratu într-o sfîntă monastire de maici, zicîndu că vine de la sfîntulu mormîntulu, unde i s-au arătatu în visti Mîn-tuito'rulii nostru Isus Christosu, dîndu-i acelu sacii. Nu putem pomeni numele acelei sfinte monastiri de frică de pacatu, fiindu casa . Domnului Dumnezeu.
    închisu-s-au apoi Kostakelu în chilie, zicîndu că i-au poruncitu lui Mîntuitorulu să împartă maiceloru acele mirodenii, spuindu-le voia lui, nu odată, ci pe rînd'i începîndu cu cele mai tinere, şi la urmă maica stariţă. Gătindu-se maicele ca de sărbătoare, după cumvi le-au învăţaţii Kostakelu, intrau la, vreme de sară la elu în chilie, ieşindu tocmai dimineaţa, în fiecare zi cîte o maică. Mai rămînîndu trei maici şi fiindu-i maicei sta-riţa mare grabă să afle învăţătura Domnului, s-au grăbiţii maica stariţa, ducîndu-se în chilia lui Kostakelu, ce-şi zicea Pafnutie, înaintea celorlalte, stricîndu rîn-duiala.                         ,
    Acu, ori că l-au spusu maica Demia, ce-au fostu că-mărăşiţă -la Dumitraşco-vodă, ştiu toţi ce fel de cămără-şiţă, şi să se hi supăraţii maica stariţă, ori să se hi mî-niatu Kostakelu c-au luaţii maica stariţă rîndulu maicii Demia, ori să se hi scîrbitu Kostakhelu, fiindii maica stariţă bătrînă, dracu’ ştie. Ştiutu este numai că n-au mai vrutu Kostakelu să-i deie maicei stariţa mirodenii aşa-zise sfinţite, nici să-i arate cum se punu. Atunci, au prinsu maica stariţă a strigare că nu-i călugării şi-lîi totu afurisea cu vorbe proaste, de mirare în gura unei maici. Văzîndu Kostakelu aşa, au daţii să plece, iar
120
maica stariţă se ţinea scaiii după elu şi-i mergea gura.ca moara, totCi batjocuri şi ocări. Maicile, ce ştiau toate voia Domnului,'ca păţite, rîdeau pre-nfundate, pe după uşi; ce văzîndu cum răcneşte maica stariţă, au oblicitu îndată cum stă treaba, rîzîndu şi mai multu.
    Cum au păşitii Kostakelu pragul sfintei monastiri, au şi purcesu maica stariţă la Iaşi, intr-un sufletu, de au căzutu în genunchi înaintea mitropolitului. întrebîndu mitropolitulu de-au arsu sfînta monastire au de-au pra-datii cumva tîlharii, au prinşii maica stariţă a bocire, zicîndu că şi-au făcut Kostakelu rîsu de sfîntulu lă-caşu. Nu-i venea a-şi crede urechiloru preasfîntului mi-tropolitu Ghenadie şi totu făcea : „Hai ? Cum se poate, maică stariţă, cum se poate ?“ Sfîrşindu maica stariţa de spusu, întrebat-au preasfîntulu mitropolitulu de nu cumva au fost agiunsu- Kostakelu cu maica Demia în istoria asta şi, spunîndft maica sta’riţă că au scăpaţii maica Demia neîntinată, multu s-au minunaţii preasfîntulu mitropolitu, nedîndu-i mîna maicei stariţa să. spuie anume de ce au scăpaţii neîntinată maica Demia. După care au trimişii mitropolitulu pre maica stariţă înapoi la monastire, zicîndu că el întru nimica nu poate hotărî înainte de a vorbi cu Măria-sa domnulu, fiindu Kostakelu nepotti Măriei-sale. Despre maice, zicea mitropolitulu, nu se poate şti de sîntu au nu sîntu vinovate că s-au potrivitu, şi chiar vinovate de-ar hi, nu poate să le ajunge p're toate, lă-sîndii monastirea pustie, mai cu samă că au ieşitu nevătămate tocmai cele mai rele şi numai trei.
    Ducîndu-se mitropolitulu la domnu. i-au spusu domnului totu de-a hir-a păru, cit au mărumuritu pre loeu Aleqo-vodă auzindu.
    Despre Kostakelu, cunoscîndu-i Kostakelu hirea domnului, că iute-i trece şi că toate-i sufere, au stătu Kostakelu ascunsu vreo trei zile, pînă au mai uitatu dom-nulii. Ce cîndu s-au dusu Kostakelu la Curte, dupa trei zile, atîta i-au spusu Aleco-vodă : „Să ştii, Kostakelu, că de mai faci una ca asta, te tundu şi te trimitu su'rgunii !“ Iar Kostakelu i-au pupatu poala, zicindii : „Aşa să faci, Măria-ta, că şi eu aşi face la felii de-aşi hi în loculu Mă-riei-tale, şi Măria-ta în loculu meu, dar de data asta
121
te-aşi hi iertatu, aşa că se cade ca şi Măria-ta să mă ierţi pre mine !“
    Trecîndu un anu de la această întîmplare, născut-au douăzeci de maici din acele mirodenii, toate cam la aceeaşi vreme, cifru nu mai dovedea maica Demia să le moşească, fiecare maică cîte un copilu, toţi băieţi, maica Anania doi. Nemaiştiindu mitropolitulu ce să facă şi cu-noscîndu-.tu pre Kostakelu milosu, chematu-l-aii pre Kostakelu la mitropolie, zicîndu că-i pacatu ce-au făcutu şi ce gîndeşte să facă din acei copii. Răspuns-au Kostakelu atunci că nu e'ra trebuinţă să se îngrijească sfin-ţia-sa de asta, cîtu despre pacatu nu crede că-i pacatu, deoarece chiar Domnulu nostru Isusu Christosu au spusu : „Lăsaţi copiii să vie la mine !“, şi el n-au făcutu altăceva decîtu să-i lase să vie în casa lui. Au începutii mitropolitulu a tremura de mîniosu şi a face cruci, răcnindu : „Piei, Satano, din ochii mei !“ Kostakelu nu s-au speriaţii de asta şi nici den loou nu s-au mişcatu, ce, arun-cîndu trei pungi de galbeni pre masă, au zisu : „Iaca, înalt-preasfinte, dau bani să zideşti o sfîntă monastire. Copiii,- cîndu or creşte, i-om face călugări. Cred că douăzeci ai mei şi unulu al sfinţiei-tale agiungu. Ai mei or hi călugări, pe-al sfinţiei-tale, din partea mea, poţi să-lu faci şi stareţ“. După care, încrucişîndu braţele, au urmaţii aşa : „Credti că mai bine i-o şedea să hie stareţii decîtâ argatu în curtea monastirii, că mi-era mai mare jalea cîndu l-amu văzuţii cărîndu apă şi spălîndu blidele la arhondaricul Tacut-au mîlcu mitropolitulu şi numai din dinţi scrîşnea, iar Kostakelu i-au întorsu spatele, ieşindu fără a-i dare buna ziua şi totu se oprea pre scări rîzîndxl : „He ! He ! Uite boaita !“ Lucru mai de necrezutu este că mitropolitulu au făcutu chiar monastire, cheltuindu una din acele pungi. Pe celelalte două se vede treaba că le-au stropitu cu aghiazmă deoarece nu i-au foştii frică, să le strîngă chiar la elu în sipetu. Care mai pe urmă au ars acea monastire, nesuferindu Dumnezeu.
    Mulţi zicu că de la acei copii de la monastire şă se hi trasu lui Kostakelu numele de Neobositu, care ştiu io că nu-i aşa, deoarece această poreclă îi vine dintr-urt obiceiîi spurcaţii ce-lii pomenescu mai giosu, nu chiar Întocmai, fiindu de ruşine, ci mai pre încongiur.
1.22
                                      *
                            ★     ★
    Osebitu de casa părintească, îşi făcuse Kostakelii casă nouă în Beilicu, după placulii lui. De mare nu era cîtu cea domnească, daru pe dinăuntru o-ntrecea. în partea stingă tocmise Kostakelii trei odăi, ce le ţinea zăvorite. Mulţi boieri ar hi Vruţii să afle ce-i acolo, şi oamenii multe ziceau, dar să hi intrata unulii acolo, mai greu. In acele odăi se eglendisea Kostakelu cu pretenii lui întru preacurvie şi multe răutăţi făceau a totu felulu de femei, ce nu se ştiu toate, ţinînd ei înde ei .mare taină.
    Mai pe urmă amti văzutu şi io acele odăi, mare minune, numai covoare şi cumaşuri scumpe, care de care mai mîndru şi mai împodobiţii, de prin toate ţările, mai ales hagimeşti. Odăile dădeau una-n alta, cea din fondu în zidii, cea dintăiu în alta, 'mare, rotundă, numai aceea cu uşă. Era un felu de uşă dindu în livadă şi la cea din fundu, dar fără zăvor şi cu atîta meşteşugii ascunsă, că n-o putea nimeni deschide, numai cîtu Kostakelu, elu ştie cumu. In celelalte odăi, în loc de uşi, un felu de bolţi cu ieşirile acoperite cu perdele, numai matasă, cea mai de s'oiu, adusă de Kostakelu din ţara kitailoru, cîndu au fostu elu. Minunaţii lucru zugrăveala de pe ele, totii cu aculu, în fieştecare odaie alt feliu. In toate odăile cîte patru sofale turceşti, iar în cea din fundu, trei, făcute ca la Kitai. Nici nu mă taie capulu a scriere frumuseţea adunată în acea odaie. Zidurile acoperite cu un felu de şindrilă, mai multu papură, totu de la Kitai, femei şi bărbaţi ţinîndu în mînă un băţu, şi în vîrful băţului, ca o ciupercă (agaricus cam-pestris), >ce-i zicu franţujii „parasol“1, osebit papagali, pisici, momiţe şi alte păsări 2. în tavanu atîrnate sfeşnice învelite în matasă, ce părea hîrtie, zugrăvite aşişderea, totu felii de culori : lazuru, roşii, verde, galben i proci.
     1     Faptul, că autorul recurge la francezul „parasol“ ne îndreptăţeşte să credem că vrea să ne vorbească de ceea ce numim astăzi umbrelă. Facem însă toate rezervele asupra acestei ipoteze.
     2     Vezi Gheorgachi (Obiceiul ţeremoniilor ce se face în ziua de agiunul naşterii Domnului Hristos). Asemănarea e concludentă.
123
                                                                                    \
                                                                                    \
Totu în acea odaie, într-un colţu, un felu de zaplazu totu .papură zugrăvită, ca pe zidu. De ar hi să vorbească acele zugrăveli cîte au văzutu, multe ar putea spune, să sperie o lume întreagă, ci zugrăveala, cîtu de bine făcută, totu mută rămîne, şi cine au spusu că zidurile au urechi şi uşile ochi nu s-au gînditu nici la papura Kitailoru, nici la Kostakelu.
                                  ★ ■
                              ★      ★
    Află acu, iubite cetitorule, de ce au făcuţii Kostakelu odăi fără uşi şi de ce aii pusii elu pre giosu covoare atît de groase, cîtu nu se auzeau paşii călcîndu precum şi ce rostii avea acelu zaplazu de papură.
    Fiindii Kostakelu omu prea muieraticii, precum mai susti s-aii scrisu, nu putea trece noapte fără muiere, neţinîndu seamă nici de sfintele sărbători, chiar şi în săptămîna mare. Ce niciodată nu-i era voia de aceeaşi muiere. Cîtu de frumoasă, grea s-o aducă el de două ori, rar trei. Ce nevoindu să se cheltuiască p'rea multu, aduna la elii pre toţi patru fraţi Tomeşti şi-i ascundea după zaplazulu de papură,- în colţarii. După ce-i ascundea, ieşea în livadă să aştepte femeia, ce o băga înăuntru pre tainica uşă, ducjnd-o în a treia odaie tocmai. în a treia odaie, după ce-i da de băutu, ameţind-o bine, începea s-o drăgostească, după care sufla în luminări. Dacă se sătura de drăgostitu, 'pleca, zicîndu că vine îndată, şi trimetea prin întunericu pe unulu din Tomeşti. Femeia
     1 Unii comentatori susţin că autorul vrea să vorbească de ceea ce numim astăzi paravan. Mărturisim că afirmaţia ne parc hazardată. ’
     Intrebuinţînd metoda propusă de şcoala psihologică engleză, domnul profesor doctor Spînesco neagă existenţa menţionatei mobile. D-sa caută să dovedească aceasta, susţinînd că paharnicul Pantele, fiind o fire nervoasă, e foarte plauzibil să fi avut halucinaţii.
     Cu toată aparenţa de temeinicie pe care o prezintă acests argumente (nervozitatea maladivă a paharnicului Pantele fiind atestată de aproape unanimitatea biografilor), ne raliem la părerea medie, adoptată şi de „Academia de inscripţii", care susţine că paharnicul Pantele vorbeşte de o mobilă bizară, ieşită din uz.
124
de unde să cunoască înşelăciunea în acea întunecime şi fiindu beată ? La urmă venea totu Kostakelu de-o scotea afară, pînă la poartă. E dreptu că una l-au prinşii, şi audu să-i hi datu ş-o palmă, dar n-aii auzitu mulţi de asta, nefiindu-i femeii îndămînă să spuie şi la alţii ce-au păţitu.
    Fiindu Tomeştii zurbagii şi beţivi foarte, nu mai cata cu cine bea şi, nemaicătîndu cu cine bea, bea şi cu greculu. Bîndu ei odată cu greculu şi îmbătîndu-se tăntă-lăulu de Gheorghiţă, celii mai mare din Tomeşti, au în-ceputu Gheorghiţă | a spune grecului cîte le făceau la Kostakelu şi nici nu simţea de beatu că Mihnea, mezinulu, îi cara pre supt masă la pumni să tacă, să-i rupă coastele. Auzindu greculu acestea, mult i-au plăcutu şi se chibzuia cum ar face să se puie bine cu Kostakelu, soco-tindu p’rocletulu că doar o hi chipii să se apropie de Mărioara, nevasta vornicului Carîmb.
    Trezindu-se Gheorghiţă a doua zi din beţie şi văzîndu greşala ce au făcutu, s-au căitu şi, sfătuindu-se cu bere-cheţii lui de fraţi, s-au şi dusu la Kostakelu să-l roage să-lu ierte, gîndindu că mai tare s-a supăra Kostakelu aflîndu den altă parte, totu ce se putea. Kostakelu s-au prefăcut a se mîniare faţă de Gheorghiţă, dar în inima lui nu se putea mai veselii, clocindu elu de multu în mintea lui să~lii pedepesească pe grecu de cîte au făcutu cu grecoaica boieriloru, cu iscoadele loru cele ticăite, ce se va scrie în capitolul ce urmează cum l-au pedepsiţii.
    Aşadar, l-au poftitu greculîi pre Kostakelu la elju la vie şi fiindu, pe lîngă altele, ruşinoşii prea puţinu, îndată i-au spusii lui Kostakelu, aşa de-a dreptul, că tare ar vrea să vadă podoabele acele de la Kitai. Ştiindu Kostakelu mai dinainte, de la Tomeşti, de pofta grecului, i-au răspunsu. şi elu, totu de-a drepfcu, că i-a arăta şi pre Mărioara, podoabă vie, nu numai pre cele zugrăvite, dacă aşa i-i voia. Nu-şi mai încăpea greculu în piele de mulţămire auzindfi aşa şi-şi totu turna vin grecescu, dulce ca mierea şi galbeni ca undelemnulu, auru, topitu, da’ înşelătorii.
    Despre grecoaică, îi căzuse de mulţii Kostakelu grecoaicei cu troncu la trup, neavînd grecoaica inemă, dar,
125
de cîndu i-au spusu kiru Panagake grecoaicei de isprava’ de la monastire, se frămînta grecoaica în locu, ca un calu nărăvaşu, să-l cunoască pre Kostakelu, atîta o desfătase acea ispravă.
    Fiindu la vie şi un turcu, după cum mai sus s-au scrisii, vo’rbea greculu cu turculu şi pe cîndu vorbea greculu cu turculu, s-au datu grecoaica pe lîngă Kostakelii şi-i tot da cu piciorulu pre subt masă, strîngîndu-lu de mînă, drăcii muiereşti. Kostakelu asemine şoptindu-i grecoaicei să vie la elu, ceea ce s-au învoitu grecoaica de olacu, bucuroşii. Văzîndu Kostakelu că ceea ce ticluia elu demultQ se împlineşte, s-au bucuratu şi bea, ame-ţindu-se, mai multu de bucurie. De aceea l-au luatu Kostakelu de gîtu pe grecu, jucîndu cu elu sîrba cu paharul în dinţi, prea adevăraţii, după cum au spusu Balaban logofătul, la nunta de aurii a lui Mihăiţă Krîstea cu preacinstita lui jupîneasă, Ioana. Deci, adevăraţii este că bine aii văzutu Balaban ce-au văzutu, numai că au tălmăcitu prostii, pripindu-se.
                                    CAP. VII
              In care se spune ce nu s-au mai spusu şi nici de cîndu lumea nu s-o tîmplatu
                                                  Toată pasărea pe limba ei piere.
                                                                  vorba proasta
    De mirare, iubite cetitorule, cum au răbdatu Dumnezeu cele ce se spune în acestii capitolu. Kotakelu zicea că poate dormea Dumnezeu cîndu. s-au întîmplatii aceste, mare pacatâ, ce io mă chitescu în mintea mea cea nevrednică şi slabă că numai ca să-lu pedepsească pre grecii au rabdatu Dumnezeu atîta bajocură, altfeliu fulgera pe locu.
    Potu jura pre bătrîneţele mele, care ar hi şi pacatu să-mi încarci sufletulii degeaba, că nici io n-aşi hi crezutu să hi spusti altulu, dar am văzutu cu ochii mei. Ce n-am văzutu chiar tot anume cîte scriu de la capitolul I (adică de la întăia domnie a lui Aleco-vodă), dar faptele omeneşti aşa sîntu, că nu se poate una fără alta,.
126
 şi de asta au daţii Dumnezeu omului mintea — daru cerescu — că, dacă se întîmplă ceva şi vede omulu, să ştie îndată cum s-aii întîm plaţii şi spre care sfîrşitu. Nici nu putemu a scriere anume, chiar de cîte ori am văzutu, de cîte ori am auziţii. Se înţelege de la sine, după cum am scrisu, au de-am auzitu, au n-am auzitu, au de-am văzutu, au ba.
    Ce acela ce nu pricepe, degeaba mai strică vederea pe carte, mai bine la munca câmpului.
                                       ★
                             ★     ★
    Potrivindu Kostakelu să vie greculu şi grecoaica. în aceeaşi'noapte, au datu ştire la toţi boierii că face petrecere. Venindu boierii mai devreme, i-aii poftitil Kostakelu în odaia cea rotundă. Cu Balaban au fostu mai greu, nevoindu Balaban să vie, dar luîndu-lu spatarulu Ieremia pre răspunderea şi în butca lui, au venitu Balaban.
    Cîndu s-au apropiaţii vremea să vie grecului, au aşezaţii Kostakelu două slugi cu sfeşnice mari la uşa ce da în odăile lui cele zăvorite, zicîndu că îndată ce-or auzi bătîndîi din palme, să deie buzna în odăi. Deci," după ce i-au rugaţii şi pre boieri să nu scoată nici o vorbă pînă n-a bate elu din palme, au pieritii Kostakelu pre uşa ce da în odăile lui. Boieriloru le era                  cam de mirare, dar
 fiindu-le             grabă să afle ce    o mai hi şi asta,      au tăcutu
 chiticii. Numai Balaban, tot Balaban, mîncîndu-lu limba lui cîrtitoare, zice : „Ce are a face asta cu via grecului ?“ Ce atîta i-au zisu spătarulu : „Taci, Balabane !“ Şi-aii amuţitu Balaban peşte, aşa se încruntau boierii la elu.
    Intrîndîi Kostakelu în odăile lui, îndată au venit şi greculu, bătîndu la uşa cea ascunsă. După ce i-au arătatu Kostakelu sofaua unde zicea că se va afla Mărioara, l-au duşii Kostakelu pre grecu de l-au aşezaţii după zapla-zulu de              papură kităiască,    zicîndu-i    nici să mişte, nici
 să sufle,            pînă nu l-a apuca elu de mînă şi       l-a îndemna să
 iasă. Ameţise greculu de nerăbdare nu altceva şi-şi ţinea inema cu mîna, atîta îi zvîcnea, că i se părea c-o aude la celaltru capătu al odăii. Nu ştia greculu că în colţulu
127
 dimpotrivă aşezase Kostakelu alţu zaplazu, şi după elu şapte robi ţigani, care de care mai negru şi mai urîtu, toţi goi. Deci i-au spusu Kostakelu grecului că lasă deschisă uşa dinspre livadă, trebuindu să vie Tomeştii, ce elii să nu vorbească, ci să steie ascuns, neputîndu şti au de-s Tomeştii, au de-i Mărioara, nu cumva să greşească stricîndu totu, după care au ieşitu Kostakelu în livadă. Stîndu elu în livadă, au trecutu nu mulţii şi au venitu şi grecoaica, îmbrobodită c-un tulpanii mare tur-cescu, să n-o cunoască lumea p're uliţi, că, de cîndii făcuse greculu bani, se ţinea cinstită, în rîndu cu nevestele de boieri. Văzînd-o Kostakelu, îndată aii prinşii a se tîn-guire, zicîndu că n-are norocii şi că-lu doare inema că, în-tîia oară cîndu vine la elii, să n-o poată alinta liniştitu.
    întrebîndu-lu grecoaica de unde-i vine necazulii, i-au spusu Kostakelu că un prietenii al lui, apucîndu-se să fure o fată, l-aii rugatu prietenu’ s-o primească pre ea în odăile lui. Crezîndu grecoaica că trebuie să hie vorba de vreo ibovnică de-a lui KostakeLu, s-au mîniatu grecoaica focii, ce Kostakelu îndată au şi găsitii răspunsu, zicîndu că, dacă ar hi ibovnică, n-ar suferi ea să aducă pre alta în casă, în faţa ei. Deci, pe dată i-au trecut gre-' coaicei mînia, întrebîndu că, dacă nu-i ibovnică, de ce se mai plînge degeaba. „Stăi, că nu-i totu, face Kostakelu. Adevăratu că n-ar hi nici o supărare dacă aşi putea s-o ţinu în casa mare, dar tremură ca varga saraca de ea, temîndu-se să nu afle tatu-so, că, de-o găseşte, o omoară. Degeaba îi totii spunu că nu intră nimeni în casă fără voia mea, se teme şi pace. Nu-i vorbă, mi-au spusu ea că se ascunde în colţa'ru şi se culcă, înţelegindu că aşteptii o iubită şi fiindu-i ruşine să deie ochi cu cine-o hi, dar nu-mi vine nici mie la socoteală să facu dragoste cu martori, odăile neavîndii uşi, ci numai cît perdele". „Cît despre asta, nu te necăji — zice grecoaica
 —   totii strîngîndu-lu în braţe. Să faci numai întunericu bine, să nu se vadă, că de auzitu, să-mi faci ce-oi vrea, de-oi auzi vreo vorbuliţă ,de la mine. Cîndu e de vor-,bîtu, vorbimu pre şoptite — urmă grecoaica —, şi mai la u'rmă ce atîta vorbă pre întunericu, ne înţelegemu noi şi altfeliii“. Ceea ce auzindu, riu mai putea Kosta-kelii de veselii. Cînd să intre în casă, au prins-o Kosta-
128
kelu pre Caliopa de mijlocii, făcîndu : „Pis !“ Ce nici nu era nevoie să mai facă pîs, de vreme ce nu de vorbă îi ardea grecoaicei, asta se înţelege.
    Păşindu ei înceţii, ca furii, au agiunsu în a treia odaie, adică în aceea cu uşă înspre odaia rotundă, unde şedeau boierii, aşteptîndă.
    Ce nici n-aă apucaţii a intra bine şi s-au şi aruncată grecoaica de gîtulu lui Kostakelu, purcezîndă a-lu sărutare pre gură, pre gîtu, în urechi, pre totă trupulu, cu şiretlicuri greceşti, cum ştia ea. După ce s-au îmbrăţişată cîtu s-au îmbrăţişată, au scosu Kostakelă dintr-un scrinu nişte butelci de vină, culoarea amurgului de toamnă, mi-rosu ca o grădină, peste 60 de ani, cumplită. Bîndu grecoaica lăcomosă, repede s-au îmbătată şi, îmbătîndu-se, îndată au zvîriitu totu de pe ea, rămînînd goală chistolu, ca o neruşinată ce era. Deci, au suflată Kostakelu în luminări, mai multă candeli de mici, şi, prefăcîndu-se a sufla din greu, şopteşte : „Mă ducă să dau apă de tran-dafiră pre frunte, că m-am încălzită foarte“. De-abia i-au pututiu răspunde grecoaica, mai îmbrăţişîndu-lă o dată şi cu limba încîlcindu-se de beată : „Du-te, suflete !“ Ce socotindă Kostakelu că-i prielnică a zice, au zisu, că pe Urmă am aflată totu : „Ia ! Parcă se mişcă ceva ! Să nu ne audă !“ După care s-au dusă Kostakelu în odaia" den fundă, bîjbîindu prin întunerică, în locu să se întoarcă, trimiţîndu un ţiganu, învăţată mai denainte ce să facă şi cîtu să steie, mai mare scîrba. Cîtu au stată ţiga-nulu, juca Kostakelu în locă de încîntatu şi s-au dusă la colţarulu lui kiru Panagake, zicîndu : „Nu sufla, gre-cule, să nu simtă cumva Mărioara că strînge în braţe pre Gheorghiţă Tomesculu în loculu meu !“ Răspunzînd greculu la asta că mai bine îl trimitea pe elu înaintea Gheorghiţei, s-au stropşită Kostakelu la grecu că asta-i treaba lui şi de nu tace, nu-lu mai. trimete de loc. Vă-zîndu greculu aşa, au tăcută, zicîndă : „Iaca tacă !“, Deci, cum s-au înapoiată ţiganulu, mulţumită, bucurosu, au trimisă Kostakelu pe rîndu şi pre ceilalţi, pre Vasile bucatarulu la urmă, ca mai voinică. Ce nu se poate şti nici acuma de-au simţită grecoaica că nu-i Kostakelu şi au tăcută, plăcîndu-i, au de n-aă simţită de beată. Cînd au purcesu Vasile bucatarulu, s-au apropiată din nou
129
  Kostakelu de ascunzătoarea-grecului, zicîndu : „încetă kiru Panagake, 'răbdare, că-ţi vine rînduliij numai să vie Mihnea. Ce cîndu s-au înapoiată şi Vasile, luatu-l-au Kostakelu de mină pre grecu, îndreptîndu-lu spre odaia din mijlocu, ce trebuia s-o străbată, Kostakelu în urma lui, pre nesimţite, cătinelu. Totu apropiindu-se greculu de sofa, tremura ca varga, zăpăcindu-se, şi s-au năspustit ca un nerodă la grecoaică. Ce dacă n-o hi bagatu grecoaica de seamă de la începutu că nu-i totu unulu, acuma, ştimă bine că n-au băgată de seamă, numai de beţie şi de răotatea ei grecească nebăgîndă de seamă, deoarece era greculă mai mică la trupă decîtu ţiganii, potriviţi toţi cam tot una, Vasile mai mare, precum s-au scrisă mai r sus. Nesătulă şi pofticioasă fiindu de aşa ceva, aă şi uitată grecoaica să vorbească pre şoptite şi fiindu, se vede, procleta în culmea plăcerii ei, au prins a oftare în veliglâsu : „Oh ! Neobositulă meu Kostakelu !“ Cunoscîn-du-i greculă glasulă, ;aă rămasă lemn, copaciu şi nici n-au apucată a zice „Ţe ?“ că au şi bătută Kostakelu în palme.- Deci, deschizîndu-se în lături uşile cele mari, năvălit-au slugile cu lumini şi boierii în urmă, iar din odaia de mijlocu ţiganii, lipindu-se la rîndir de perete, liotă goi, după poruncă.
     Spune şi domnia ta, iubite cetitorule, care femeie în locul grecoaicei, cîtu. de rea, n-ar hi perită pe locu de         '
  ruşine. Ce grecoaica s-au sculată luminare şi, punîndu mîna în soldă, au spusă, lucru de necrezut, că, pent’ru cine stă şi socoate, totu mâi mult folosă au trasă ea decît boierii şi că de n-âr hi suferită şi pre neputinciosulu'de kiru Panagake, mulţămirea ei ar hi fostu deplină. Nu-i            J
  vorbă, se cunoştea că se preface, dar chiar să se prefacă         i
  şi totu de necrezută este. Ce cum l-au făcutu grecoaica pre ki’ră Panagake, de ciudă se vede, neputinciosă, s-au 1 şi repezită kiru Panagake s-o înşface. Nesuferindu însă Kostakelă să se bată femeile în faţa lui, au pusă doi argaţi să-lă ţie pre grecu, cîtu îi clănţănea grecului fălcile, ca la măscăricii cei de lemnu din iarmaroacele nemţeşti.          ,
     Tot uitîndu-se la grecoaică, albă ca laptele şi faţa ca        j
  zugrăvită de frumoasă, s-au apropiată Grigore isprăvni-           ;
  celulă, zicîndă : „Dacă era vorba de asta, ce nevoie de robi ? Că se găseau bucuroşi niscaiva boieri mai tineri“. „
130
    După ce s-au săturatG boierii de rîsu şi de privitu, i-au datu Kostakelii Caliopei voie să se acopere, iar pre grecu l-au trimesu acasă golu, cu slugi multe înainte şi înapoi, cu lumini şi cu muzici şi cîntări.
    Mai rămînîndu boierii în acele minunate odăi, au începutu ţiganii a prinde ruşine de atîtea cinstite feţe, mulţi cu bărbi albe, şi se dedeau unulu după altulu. Vă-zîndu Ieremia spătarulii cum se ferescu ţiganii, zîmbea şi se minuna, făcîndu : „Infierbîntată trebuie să hi foştii grecoaica, dacă nu şi-au datu ea seamă că nu se potriveşte Ion vezeteulu cu Vasile bucatarulu, cît despre grecii, he, he“! S-au schimbaţii Ion la faţă roşu din negrii, Vasile rîzîndii prosteşte. Iar după ce-au trimes-o şi pre Caliopa în butcă şi fără alaiîi, ieşitu-au Balaban înaintea lui Kostakelu de l-au îmbrăţişată, zicîndii : „Iartă-mă, Kostakelu, am greşiţii !“ Iar Kostakelii i-au răspunsu glu-mindii, cum e felulu lui : „Ie’rtat să fii, Balabane, — acu hai şi-om bea un paharu de vinu vechili. Poate că gus-tulu te-a mai deştepta la capu, că vădii că vederea te-a prostită rău !“
    Plimbîndu-se boierii ce s-au plimbaţii prin acele odăi ce-au stătu pînă atunci zăvorite, ferecate, au trecutu în odaia cea rotundă şi s-au aşezaţii la masă. Deci, după ce au băuţii şi mîncatu cu temei, mulţumiţi că i-au veniţii Kostakelu grecului de hacu, au plecaţii boierii în zîo totu veseli, rîzîndii şi pe drumu.
                             CAP. VIII
              în care se ar?.tă voia Iui Dumnezeu
                                      Căinţele cele de pe urmă întru nemica nu- sunt.
    Cum s-o hi socotită acasă greculu cu grecoaica, nu ştiu; dar după păţania de la Kostakelu, nemaiavîndu greculu obrazu să scoată capulu în lume, orcîtu de nemernicii omulu, totu mai multă ruşine ca vitele avîndu, vîndut-au greculu moşii, vii, casă, totu ce-au agonisiţii cu jafulii şi vicleşugulii, zicîndu că pleacă la Dumi-
131
traşco. Pre grecoaică au iertat-o se vede, că — după cîtu se ştie — totu cu elu în casă au rămasu grecoaica. Ce într-o bună zi, furîndu grecoaica toţi banii ce-au fostu strînsu greculu din averea lui cea afurisită, au fu-gitu grecoaica cu acel argatu cu care au prins-o Dumitraşco şi pre care l-au făcutu scăpată maica Demia.
    Se vede în asta voia lui Dumnezeu, că l-au lăsatu pre grecii calicii, lipitu, cum "au venitu, pentru a nu zice
o vorbă proastă, adică cu... J.
     1 Cuvînt pus ca să Zicem aşa, din capul traducătorului, expresia omisă neexistînd în slavoneşte.
     NOTA : Publicăm povestirea de mai sus cu stilul şi ortografia ei, aşa cum s-ar fi putut găsi într-o eventuală colecţie a unei eventuale biblioteci naţionale. Nu ezităm să transcriem întocmai cacofoniile, inversiunile de mult părăsite şi unele expresii prea tari, ca o caracteristică a vremilor trecute. înterven-ţiunea noastră s-a mărginit să facă textul inteligibil astăzi, oricui. Am renunţat totuşi, pe alocuri, la u scurt, el fiind întrebuinţat pînă şi-n letopiseţul publicat de Kogălniceanu în mod cu totul arbitrar.
     Ne facem o plăcere din a publica şi notele cu care savanţii specialişti ar fi îmbogăţit manuscrisul — note, măcar că con tradictorii sau, pentru a fi sincer, tocmai pentru că — socotin-du-le o caracteristică a vremii noastre.
132
               CORTINA
                                 i
    Taina fericirii constă în a avea un ideal.
    Durata ei e condiţionată de neîmplinirea lui.
                                      II
    Dascălii începuturilor noastre cărturariceşti, credincioşi cronologiei sacramentale, împărţeau istoria simetric, pe fiţuici rezumative. Epocile se deosebeau categoric şi nu mai mult ca straturi de legume : lăptuci, arpagic, spanac.
    O linie cu creta pe tabelă despărţea vremea : în stînga ev mediu, în dreapta ev modern. Ghilotina nu desparte, altfel cap de trup, nici cuţitul feliile de cantalup.
    Lumea veche sfîrşeşte cu prima statuie păgînă dărî-mată de noua credinţă. Exact în acelaşi moment apare o alta. Deces şi apariţie simultane. Pe ruinele templului, catedrala gotică, peste noapte. Schimb de năzuinţi ca de cărţi de vizită. Precis şi uşo'r de reţinut (bucuria elevilor). '                                                    „
                                     III
    Profesorii noştri au rîs. Au făcut comparaţii şi mai bune şi mai proaste (în felul celor din Cap. II), pentru că ei au aflat că, între momentele istorice, există un „infinit de stări intermediare44, imperceptibil. Ei ne spu-neau : „domnilor (sau chiar domnilo'r mei), cînd afirmăm
133
că evul mediu începe la, 1201, nu vrem să înţelegem că el începe la 1201. Aceasta este o simplă ficţiune, o convenţie impusă de metodă, pentru a facilita reţinerea. Evul mediu exista mai înainte de această dată. Ca să zicem aşa, el se pregătea, şi, în momentul în care îi notăm apariţia — cifra e tiranică — poate că o altă epocă începuse. Epoca istorică e asemeni stelei din versul Iul Eminescu :
„Era pe cînd nu s-a zărit,
Azi o vedem şi nu e“ — ş.a.m.d.
                                  IV
    După aceştia timpul face un fel de repetiţie — pe ascuns — pentru a juca un „'rol nou“.
    Rolul nou e de obicei o încăierare sîngeroasă.
    „Infinitul de stări intermediare" e literatură. Istoria îl constată (cel mult), ia act, cum se zice, în pagini introductive. Imixtiunea lui, în chiar cuprinsul ei, e în afară de subiect. Punctele cardinale ale istoriei sînt marcate de „rolul nou“. Lui i se reze'rvă paginile de cinste. „Infinitul de stări intermediare41 nu interesează decît ca interval între două „roluri nouă“.
                                  V
    Mulţi tăgăduiesc valoarea cducativă a unei astfel de învăţături. Pomelnicului războinic i s-ar substitui cu folos o istorie a gîndirii. Ei socot o împărţire istorică după cugetăto’ri şi poeţi cel puţin mai frumoasă.
    învăţată aşa, istoria ar fi un cîntec trecut din tată-n fiu, din gură-n gură, din generaţie în generaţie, un cîntec frumos.
    Imn de slavă ar creşte de la primul om, stîngîndu-se cu cel din urmă, imn de slavă s-ar înălţa spre stele, imn de slavă ar rătăci prin haos, tîrziu, ca un ecou al cînte-cului planetei moarte.
                                  VI
    S-a remarcat că după o înfrîngere se cîntă mai bine. Totuşi, nimeni n-a urmărit înfrîngeri. Dar, optimist,
134
omul a conceput înfrîngerea iminentă şi chiar necesară. Pentru comoditate a imaginat progresul, civilizaţia, ascensiuni cromatice şi teoretice. „Mai binele44, şi „mai răul“ nu s-au sfiit să alterneze capricios. După un „scop nou“, urmărit şi atins, n-a urmat totdeauna „mai bine44, împlinirea a dat loc cel puţin la nebunie şi cel mult la blazare.
                                  VII
    Aceste reflexii, oarecum nepermise, le făceam răsfoind un volum de versuri patriotice.
    Hîrtia a scîrţîit sub peniţa bardului ca o placă de gramofon.
    Premierea volumului e semnificativă : gramofonul place. .
                                  VIII
    Cîntecul victoriei ? Imnul eroilor ?
    Eroii nu-1 aud.
    ' Victoria e teritorială, străină sufletului, e a pămîntu-lui mai gras. Drumul la noile hotare duce printre cruci ce veghează „morţi pentru patrie“.
                                   IX
    Singurul cîntec sincer de triumf e al cocoşului, cînd cheamă soarele.
    Dar cocoşul e naiv. Naivitatea şi lipsa de memorie i-au hărăzit un ideal cu repetiţie.
                                   X
    Idealiştii dc după război sînt cocoşi.
                                   XI
    „Infinitul de stări intermediare41 comenteze-1 profesorii. Noi am asistat la o schimbare bruscă. Pe fiţuica noastră rezumativă însemnăm cu roşu : anul 1916, luna august, ziua 16-a, ora 12 p.m.
135
XII
    Mobilizarea ne-a găsit la operetă. Comandantul pieţei venit s-o anunţe, emoţionat de însemnătatea evenimentului, a îngăimat zăpăcit : „Starea de asediu e declarată, mobilizarea a sunat pentru această scenă“.
                                 XIII
    Cortina se lăsa pe-o lume pentru ca, instantaneu, s-o, despartă de alta.
                                 XIV
    Actorii au pornit cu săbii de lemn la lupta cea adevărată. Au pornit voioşi, pentru că întîmplarea trebuia să sfîrşească o tristă piesă prea -lungă.
               V               XV
    Nu s-au întors decît mutilaţi şi istoviţi. în schimbul mîinilor şi picioarelor li s-au dat prea frumoase decoraţii. Publicul i-a aplaudat.
    Piesa se jucase bine.
                                 XVI
    Lumea s-a obişnuit cu ei. Se pregătea o nouă piesă. Chiar pentru teatru sînt preferabili oamenii valizi.
    Actorii au aflat însă din ziare că sînt eroi. Un comunicat oficial — ultimul — le aducea la cunoştinţă că şi-au atins Idealul.
                                XVII
    Idealul nu-l vedeau.
    Vedeau în schimb în jurul lor oameni roind buimaci ca muştele ce-şi îndreaptă zborul spre azur şi se lovesc idiot de sticlă.
136
XVIII
    Ficţiunea încetase.
                               XIX
    Şi-au dat seama că omenirea caută alt Ideal. Ei şi-I atinseseră : nu mai aveau ce urmări.
    Au încercat să ridice cortina operetei, dar nu mai funcţiona. S-au strecurat cum au putut în dosul ei, re-semnîndu-se să privească viaţa prin gaura din pînză. Cînd după atîtea jertfe găseşti atît de puţin înainte, e cuminte să te întorci liniştit înapoi.
                                XX
    Au încercat să joace din nou opereta, dar costumele erau decolorate, vocile lor sunau straniu. Zgomotul celorlalţi, de-afară, îi acoperea, covîrşitor. Glasul lor îi irita.
                               XXI
    Căutau ficţiunea.
                               XXII
    Am asistat, demult, la prima întrunire a conservato-rilor-democraţi. Pe vremea aceea, în Iaşi, era mare lipsă de apă. Un orator spunea :
    „Domnilor, cu ce v-aţi ales de pe urma lungii guvernări liberale ? Atît, că pe timpul ei, a vrut Dumnezeu să fie cramele pline de vin.
    Ei bine, noi vă aducem apa".
    Inevitabilul cetăţean turmentat remarcă : „Dar era mai bine înainte-
                              XXIII
    Trăim din amintiri, cum fumăm mucuri de ţigări cînd isprăvim tutunul.
137
     MANEVRE
       Domnişoara Zoza Caramlău
               către                                       '
                                                 plutonierul Jenică Dezgheţatu Bacău, 15 august.1922
    Mult stimate domnule Jenică,
    Cu toate că mămica nu-mi dă voie să conversez prin poştă cu cavaleri, ca răspuns la ilustrata matale din
12  august cor. a cărei primire vă confirm prin această, aflaţi că agreez propunerea matale de a corespunde cu mata post ’ristant. O revoar.
                        . .                         Zozo
               plutonierul Jenică Dezgheţatu către
               domnişoara Zozo Caramlău
                        Roman, 15 august 1922
Din clipan care te-am văzut,
Eu mam sîmţît un om perdut.
Decît în van să mai iubesc Mai bine mor şi iscălesc
                                    Jenică Dezgheţatu
138
        Domnişoara Zozo Garamlău către -plutonierul Jenică Dezgheţatu Bacău, 21 august 1922
    Simpatice domnule Jenică,
    Desigur că numai o întîmplare incandiscentă şi bizară pe care un mare scriitor francez pot zice genial lea numit fatalism a făcut pe mămica să mă ducă la iarmaroc la Roman unde am avut plăcerea să te cunosc şi reciproc. Te rog a mă escuza că răspund deabea acum la ambele matale două epistole dar nu mam putut mişca din casă deoarece ma rănit o ghiaţă şi nu mam putut duce în papuci poşta fiind departe şi care deabea acum am luat cunoştinţă. Cu toate că o fată educată nu trebuie să răspundă aşa iute la amor -îţi fac cunoscut că răspund la sentimentul matale idem. Măcar că în precedenta te juri pe ce ai mai scump nu cred ca eu să fiu o fiinţă care să inspir poizii cu toate câ am mai primit şi nam răspuns. Pe a matale o ştiu toată mergi. Am văzut de la început că eşti un om cult.
                                                   Zozo
              plutonierul Jenică Dezgheţatu către
              domnişoara Zozo Caramlău
                       Roman, 22 august 1922 .
    Gentilă şi amabelă dudue,
    Primind stimata d-voastră de ieri credeam că sînt în rai. Am să'i*utat stimata d-voastră şi pe faţă şi pe dos şi o lacrimă dacă pot zice astfel de fericire a căzut ca o stea pe frumosul plic roz ce aţ binevoit ami expedia. Numi mai găseam locul în manej. Pluteam... Am lăsat ricruţii pe sama sergentului Trifăilă şi încălecînd pe eapa mea cea murgă mam dus întrun galop pînă la capătul tîrgului la Moscu «pre Sofroceşti. Acolo puteam visa în lebertate. Mi se părea graţioasă dudue Zozo că e'ram de-
139
parte întro gradină numai cu flori şi păsări şi noi doi îmbrăţişaţi şedeam singuri întrun scrînciob care se în-vîrteşte singur fără să se mai oprească. O ! ! ! dar visul nu se potriveşte cu viaţa reală. Realitatea crudă şi nemiloasă ne loveşte tocmai cînd ne simţim nu pot zice mai bine dar sper. Dacă este un Dumnezeu pe lume cum rabdă el atîta chin ? Oh ! Oh ! domnişoară Zozo ai o inemă nobelă cum nici în Pariz nu cred să mai existeze.
    Al matale prea supus şi prea plecat admirator care şi-ar depune toată viaţa la picioarele inimii matale dacă iai fame onoarea ai acorda o singură sărutare asigu-rîndute totodată că sînt sefioz şi stabel.
                                    Jenică Dezgheţatu
       Domnişoara Zozo Caramlău către
                                               plutonierul Jenică Dezgheţatu Bacău, 24 august 1922
    Iubite domnule Jenică,
    Scrisoarea matale de ieri este cea mai ferice zi din viaţa me şiţ pot spune că în acelaş timp miai pus în inemă ca o floare care nu se va usca niciodată şi care numai de mata depandă să no ud cu lacrimele mele drept care nemai putînd ţine sicret iam spus mamichii -şi nu sa supărat după cum credeam care acuma ştie tot. Îmi pare foarte rău iubite domnule Jenică că nu vei putea pentru ca să stai în Bacău mai mult de două zile cu ocaziunea manevrelor de la Roznov în trecere. îţi mulţumesc pentru cărţile pe care mi leai trimis. „Rocambole“ mi-a plăcut foarte mult. E mai frumos ca „Subteranele Parisului11. Telegrafiazăm cînd vii. Te va aştepta aceia ce nu. aşteaptă de cît aţi fi credincioasă şi iubitoare, socie şi semnez
                                                   Zozo
140
       Plutonierul Jenică Dezgheţatu către
              domnişoara Zozo Caramlău
                       Roznov, 1 septembrie 1922
    Scumpa mea logodnică,
    Scrisorile cem seri în fiecare zi cotidian e pentru mine ca o lumină în noaptea unei vieţi. Suvenirul primei noastre îmbrăţişări, cînd am schimbat inelele este în bivuac singura alifie ce poate am alina puţin rana inimii nemaiputîndute vedea prezent totdeauna cînd mă culc, iar poza matale o ţin în carnet. După terminarea tragerilor sper a obţine permis în care caz facem nuntă chiar toamna asta la Bacău unde am pus stăruinţă la domnul Colonel Nae Braşoveanu să fiu trecut în regimentul 4 obuziere ce comandă, poate chiar plotoner major la bateria II.
    In aşteptarea fericirii noastre, am onoarea a te îmbrăţişa de milioane de ori şi rămîn al tău logodnic
                                                Jenică
       Doamna Aglăiţa M. Chistol (moaşă) către
               plutonierul Jenică Dezgheţatu
                        Roman, 3 septembrie 1922
    Dragă Jenică,
    Doresc ca mica mea epistolă să te găsească în cele mai fericite momente ale vieţii matale. Află despre mine că sint bine. Tot astfel aş vrea să aflu şi despre mata. Ce mai faci ? Aici toate merg cum ştii. Fata Popovicioaiei care nui dă voe măsa să vie la noi fiindcă nu eram cu cununie a fugit ieri cun craidon de la şcoala de meserii. Aş Vrea să văd ce mai zice Popovicioaia. Eu dacă sînt o femeie văduvă nam să mă călugăresc de cheful ei şi la toamnă voi fi a ta soţie pe cînd odorul ei de fată Dumnezeu ştie cea mai ajunge cînd o lăsao hândralăul ei. Sau poate sau cununat la Nicotescu unde au băut
141
toată noaptea sau spart şi geamuri. Eu ştiu că la Nico-tescu popă na adus. De ce num seri ? Ştiu drăguţul meu că toată ziua ai treabă dar vin a te ruga foarte mult pentru a nu mă uita şam scrie cînd ai timp cîte o ilustrată. Am cumpărat de la Iaşi un macat nou pentru crivatul nostru. Cînd mîntuiţi manevrele ? Am pus murături la putină şam mai cumpărat cinci părechi de răţi. Te sărut Jenică şi te aştept. _A ta
                                       Aglăiţa M. Pestol
       Sublocotenentul Bubi Postelnicu către
               domnişoara Zozo Caramlău
                        Roznov, 4 septembrie 1922
    Dragă Zozo,
    Am aflat aseară de la căpitanul Costake Poppescu că te-ai logodit c-un plutonier din 24 artilerie.
    Felicitările mele.
                                                   Bubi
       Domnişoara Zozo Caramlău către
               sublocotenentul Bubi Postelnicu
                        Bacău, 5 septembrie 1922
    Micule mic,
    Scrisoarea ta ma pus în toate halurile scumpul meu văd că eşti supărat. De ce ? Să se fi stins oare atît de repede amorul ce pretindeai a avea pentru mine tocmai în momentul în care mă pregăteam săţ dau cea mai mare dovadă de iubire tu mă ocărăşti. Nu mă aşteptam săm scrii în bataie di gioc ! Ştii prea bine micule că numai pentruca sa te am mai mult alături de mine mă jertfesc ca o martiră luînd de bărbat un grad inferior şi scâpînd de sub paza mămichii şi stînd la bărbatul meu vom putea ca să ne iubim în voe şi fără frică în timp ce el va fi la
142
instrucţie dar văd că tu nu teai gîndit la asta. Te credeam mai deştept parol îţi sărut botişorul a ta pe totdeauna
                                                        Zozo
       Căpitanul Costake Poppescu către
                  doamna Aglăiţa M. Chistol (moaşă)
                        Roznov, 5 septembrie 1922
    Stimată cucoană moaşă,
    Am onoarea a vă anunţa că plutonierul Jenică Dezgheţatu care după cît ştiu vă interesează, s-a logodit cu domnişoara Zozo Caramlău din Bacău, unde insistă să fie permutat.
                                          Un binevoitor
       Căpitanul Costake Poppescu către
                   plutonierul Jenică Dezgheţatu
                       Roznov, 5 septembrie 1922
    Stimabile,
    Află că domnişoara Zozo Caramlău, care după cîte ştiu te interesează, continuă corespondenţa amoroasă su sublocotenentul Bubi Postelnicu cu care dealtfel trăeşte în concubinaj de mai bine de şase luni de cînd l-a părăsit pe locotenentul Budiş care la rîndul lui i-a suflat-o locotenentului Păunescu, care a luat-o în primire de la inginerul Niculescu etc. Mă mir că nu ştii încă, fericitule logodnic, că tot Bacăul o cunoaşte. Dacă o ştii, te felicit pentru curajul de care dai dovadă luînd-o de soţie. La urma urmei, poate că-ţi vei fi spunînd şi dumneata ca eroul din anecdotă : „Da ce-i Bacăul ?... Roma... Paris?... Berlin ?... O mînă de oameni !“
143
    Dacă nu reuşeşti să fii mutat în 4 Obuziere, ai face bine s-o iei cu dumneata, la Roman. Garnizoana e mare şi este şi cavalerie. Numai de n-ar afla coana moaşă..
                                         Un binevoitor
        Căpitanul Costake Poppescu către
               colonelul Nae Braşoveanu
                        Roznov, 5 septembrie 1922
    Mult stimate domnule colonel,
    Gîndindu-mă numai la viitorul nepotului dumneavoastră, sublocotenentul Bubi Postelnicu, care după cîte ştiu vă interesează, îmi pe’rmit a vă atrage atenţie asupra unei mari primejdii ce-1 ameninţă, acoperind în acelaşi timp de ruşine onor. Dumneavoastră familie.
    Nepotul dumneavoastră s-a încurcat cu una Zozo Caramlău, celebră în toată garnizoana prin purtările ei lejere şi trăieşte cu ea de mai bine de şase luni. Veţi zice : „Care e omul care să nu aibă la, ca să zic aşa, pasivul lui, o asemenea aventură ?“ Dar nu-i numai atît. Această Zozo Caramlău a îmbrobodit pe un dobitoc de plutonier din 24 care am aflat că a şi intervenit pe lîngă dumneavoastră să fie permutat în regimentul ce comandaţi şi s-a logodit cu eL Sublocotenentul Postelnicu vrea să strice logodna şi să se căsătorească cu ea. Doriţi să aveţi în fa-jnilie un nepot însurat cu o fată de la mahala ? Mai puteţi spune că asta e o aventură pe care orice om o are la, ca să zic aşa, pasivul lui ?
    Eu mi-am făcut datoria.
                                         Un binevoitor
        Căpitanul Costake Poppescu către
               domnişoara Zozo Caramlău
                        Roznov, 5 septembrie ,1922
144
    Graţioasă domnişoară,
    Te-am văzut alaltăieri în Bacău privind cu multă admiraţie o etolă de biber în vitrina lui Herşcu. M-aş simţi omul cel mai fericit în clipa în care ai binevoi s-o occepţi, odată cu inima mea.
    Cu cel mai deosebit respect,
                                                  Căp. P.
        Doamna Aglăiţa M. Chistol (moaşă) către
                domnişoara Zozo Caramlău
                        Roman, 6 septembrie 1922
    Ascultă tu,
    Nu ştiu ce fel de domnişoară ( ! ?) eşti, care iei bărbaţii fimeilor după ce teai ţinut cu toţi lAnţii Bacăului şi ţia mers vestea pînă la Roman soi rău ce eşti lepădătură. Eu atîta îţi spun blestemato plotonicrului Jenică Dezgheţatu săi dai pace şi să nui mai sai în cap că deol veni la tine haimanaua dracului te tîrîi de cozi prin tot Bacăul să rîdă şi cînii.
    Inţelesumai ?
                                      Aglăiţa M. Pestol
        Doamna Aglăiţa M. Chistol (moaşă) către
                plutonierul Jenică Dezgheţatu
                         Roman, 6 septembrie 1922
    Jenică, să ferească Dumnezeu să fie adevărat ceam auzit să riu crezi tu cai săţ baţ joc de mine că eu nus de rîs Jenică. Ai uitat cînd ai' venit la mine gol puşcă cu două perechi de colţuni cazoni şi trii cămeşi rupte care ţam cumpărat tot patricoler cu banii mei munciţi cu sudoarea me numai eu ştiu cum şacuma tu să iei o dezmaţată din Bacău şi eu să tac după ce ai plecat din Roman cu 700 de lei ai mei. Ţine minte Jenică că dacă
145
faci una ca asta vă arunc cu vitriol în biserică şi num mai pasă cea fi să rîdă una ca Ioneasca de mine care a şi început dealde Lenţaj şi Frosînica să mă întrebe coană moaşă ce mai face domnul Jenică la Bacău.
    Atîta îţ spun Jenică.                                '
                                      Aglăiţa M. Pestol
                             Colonelul Nae Braşoveanu căt're
                   sublocotenentul Bubi Postelnicu
                        Bacău, 6 septembrie 1922
    Dragă Bubi,
    Purtarea- ta din ultimul timp lasă mult de dorit. Am înţeles totdeauna ca un băiat tînă'r să se distreze, dar n-am admis niciodată ca un băiat de condiţia ta să dee altă importanţă deeît aceea pe care o merită, unor aventuri care trebuie să rămîie trecătoare. De la educaţia şi mai ales de la gustul tău, mă aşteptam la mai mult. îmi place să cred însă că cele ce se spun despre tine sînt simple zvonuri (n-ar fi trebuit să ajungi nici aici), şi că nu te gîndeşti încă la însurătoare sau, în orice caz, dacă te gîndeşti, aleasa ta nu poate fi aceea pe care .socot inutil s-o mai numesc. Pentru a-mi dovedi aceasta te rog să nu .mai vii la Bacău pînă la terminarea tragerilor. Cred că ai destulă afecţiune pentru mine ca să nu dai tocmai tu dovadă de indisciplină, părăsind tabăra în fiecare sîm-bătă. Dacă criza de lumbago nu m-ar ţine în casă, aş fi venit eu singur la Roznov, să stăm de vorbă.
    Te îmbrăţişează cu toată dragostea, al tău unchi,
                                                    Nae
                            Domnişoara Zozo Caramlău către
                căpitanul Costake Poppescu
                        Bacău, 6 septembrie 1922
    Degeaba îţ perzi timpul domnule căpitan, nu sînt ceeace crezi.
                                        Zozo Caramlău
146
                             Doamna Anny Arefeano către *
                    sublocotenentul Bubi Postelnicu
                       Bucureşti, 6 septembrie 1922
    Mon petit cheri,
    Marianne qui vient justement d’arriver de sa terre^ pretend avoir appris en passant par Bacău que tu aurais une liaison avec une petite creature de basse extraction et de mauvaises moeurs. Tu t’imagines, Bubi cheri, quel coup j’ai regu en l’ecoutant raconter ă des amies, cette affreuse nouvelle, comme un fait divers. Mais, plus fy pense, moins fy crois. Serrais-tu capable d’oublier ma grande, ma tendre, mon unique passion dans Ies bras d’une pouffiasse quelconque ? ? ? Le chatiment d’avoir trompe un homme comme Coco serait trop cruel. Nean-moins, j’ai besoin, il me faut, comprends-tu, un mot de toi. Dis-moi que ce n’est pas vrai, mon petit Bubi, dis-le-moi tout de suite ! ! !
    J’ai cause avec la general Zadoica ă propos de ta transferation a Buk. II a tout arrange au ministere, mais. il paraît que ton oncle, le colonel Braşoveanu, s’y oppose. Tache de le convaincre aussi vite que possible, car on ne peut faire sans lui. Ecris-moi par retour du courrier ă la meme adresse si tu espere obtenir un conge de quelque-jours pour venir d Buk. Si non, j’accompagnerai Marianne ă Bacău, la semaine prochaine (probablement jeudi). Donc, ă bientot. Mais ne m’oublie pas mon petit Boubichon. cheri, et donnes-moi de tes nouvelles.
    Un bon baiser sur ta bouche en coeur,1
                                                 Anny
     1 Mariana s-a întors chiar acum de la moşia ei, pretinde . că ar fi auzit în trecere prin Bacău că ai avea o legătură cu
 o fiinţă de josnică extracţie şi de moravuri uşoare. îţi poţi închipui, Bubi drag, ce lovitură am primit auzind-o cum povesteşte unor prietene această grozăvie, ca pe un fapt divers. Dar cu cît mă gîndesc, cu atît îmi vine mai greu să cred. Ai fi tu în stare să dai uitării marea, duioasa, singura mea pasiune în braţele unei farfuze oarecare ?
     Pedeapsa pentru că am înşelat un om ca Coco ar fi prea: crudă. Cu toate acestea simt nevoia unui cuvînt de la tine, îmi
147
                                /
       Sublocotenentul Bubi Postelnicu către
              colonelul Nae Braşoveanu
                       Roznov, 8 septembrie 1922
    Dragă unchiule,
    îmi pare rău că boala te ţine în casă şi regret din toată inima că mă opreşti să vin la Bacău să te văd, din cauza unor invenţiuni calomnioase al căror fir l-am descoperit. Nu m-am gîndit şi nici nu mă gândesc la căsătorie. Am însă dovezi peremptorii că autorul acestor zvonuri şi a mai multor scrisori anonime e căpitanul Costache Popescu, pe care îl voi trage la răspundere. In situaţia în care singur s-a pus, înţelegi bine, dragă unchiule, că cu toată vîrsta, şi gradul pe care îl poartă (nedemn !), nu-i pot arăta nici un fel de respect. De aceea cred că nu-i rămîne decît să părăsească regimentul. Camarazii mei sînt de aceeaşi părere. In caz contrar, cu voia dumitale, voi raporta cazul pe cale erarhică şi va fi poate mai rău. Şi acuma, pentru a-ţi dovedi că nu ţin să-ţi fac dezagramente, avînd aerul că sînt protejat, ţin să-ţi declar că nu voi părăsi tabăra pînă la terminarea tragerilor, cu toate că mi-ar fi făcut mare plăcere să te văd.
    Dorindu-ţi grabnică însănătoşire, te îmbrăţişează al matale nepot,
                                                   Bubi
 trebuie ! Spune-mi că nu-i adevărat, micul meu Bubi, spu ne-mi-o imediat.
     Am vorbit cu generalul Zadoica cu privire la transferarea ta la Bucureşti. A aranjat totul la minister, dar se pare că unchiul tău, colonelul Braşoveanu, se opune. Caută să-l convingi cît mai repede, căci nu se poate face nimic fără el. Scrie-mi cu poşta următoare la aceeaşi adresă dacă speri să obţii un concediu de cîteva zile ca să vii la Bucureşti. Dacă nu, o voi întovărăşi pe Mariana la Bacău, săptămîna viitoare (probabil joi). Aşadar, în curînd. Dar nu mă uita Bubişorul meu dfag şi trimite-mi veşti.
                                                  Iţi sărut botişorul
] -18
       Doamna Agripina Caramlău către
              doamna Aglăiţa M. Chistol (moaşă) t Bacău, 8 septembrie 1922
   Află că fata me are un an de profesională şi nu stă de vorbă cu una ca tine. Mă mer că domnu Jenică care are un caracter nobil nu tea lăsat mai demult dacă nu ţii ruşine la obraz ca la vîrsta ta să-ţ mai trebuiască bărbat în casă şi dacă vrei să vii la Bacău să pofteşti şi dacă ţia mai trebui plotoner din artilerie săm zici mie cuţu-
                                   Agripina Caramlău
      Colonelul Nae Braşoveanu către
              sublocotenent Bubi Postelnicu
                       Bacău, 11 septembrie 1922
   Dragă Bubi,
   Mă bucur că zvonurile care mi-au parvenit cu privire la tine sînt’neîntemeiate. Indignarea cu care le-ai primit îţi face cinste, şi trebuie să-ţi mărturisesc că o astfel de atitudine nu e făcută să mă surprindă din partea ta.
   'Pe căpitanul Popescu, chiar dacă eşti convins că e autorul zvonurilo'r calomnioase, cum foarte bine le califici, nu trebuie să te superi prea mult. Contra orfcărui oficer din regiment care s-ar fi făcut vinovat de cele ce-1 acuzi pe căpitanul Popescu, aş fi fost cel dintîi să iau măsurile de rigoare. Ştii însă că acest oficer e fiul unui cîrciumar din Giurgiu, şi cum e foarte destoinic în atribuţiile pe care le are de mai bine de 15 ani îff aprovizionarea regimentului, îi trec multe cu vederea. Dacă rămînea plutonier major cum a fost, cînd se obrăznicea îl puneai să lipească călcîile şi-l băgai la arest, după ce-i mai cără-băneai vreo cîteva. Acuma nu se mai poate. El are onoarea să mă salute şi eu trebuie să-i dau mîna. Pentru prestigiul corpului nu-i pot aplica tratamentul pe care deprinderile lui îl reclamă.
149
    De altfel, te pot anunţa că pe ziua de 17 octombrie «şti avansat locotenent. Cu prilejul acesta generalul Za-doica nji-a scris că doreşte să te aibă aghiotant, Mitică fiind înaintat căpitan şi trimis la corp. Cu toate că m-am opus să fii mutat în regimentul de cetate, cînd numai pentru plăcerea de a sta în Bucureşti interveneai la minister prin toate cunoştinţele, astăzi nu mă voi pune de-a curmezişul intereselo'r tale, numai pentru a te avea în regimentul meu.
    Ai face bine să scrii imediat generalului o scrisoare în care să-i mulţumeşti pentru onoarea ce-ţi face. Dacă vei şti să te porţi cu el (şi nu mă îndoiesc de asta), sînt sigur că vei face frumoasă carieră în oştire. Cum se va înapoia regimentul la Bacău, îţi voi da concediu pînă la data avansării. Poimîine voi veni în tabără. Nu pomeni nimănui de venirea mea.
                                                      Nae
       Domnişoara Zozo Caramlău către
                  sublocotenentul Bubi Postelnicu
                       Bacău, 13 septembrie 1922
    Scumpul meu Jenică,
    Cum poţi crede că mas uita la o secătură de filfizon ■ea sublocotenentul Postelnicu care se ţine de toate fetele •din Bacău, şi petrece noaptea cu şantance la Şmeter şi nare nici musteţ ca o fată şi se pudrează şi asta niciodată nu mia plăcut, fiind ştiut că musteaţa este podoaba bărbatului întreabă şi pe mămica dacă nu iam spus şi ei. •Cei adevărat iadevărat că sa ţinut după mine pe stradă pînă acasă astă vară şi iam spus saştepte la zaplaz că vin îndată şam trimes pe mămica şi ia spus veziţ domnule sublocotenent de drum că fata me nui deacele şi nu face pentru mata şacuma de ciudă nu mă mai salută nici pe stradă v ca're înainte se încorda ca un momiţoi cînd treceam şi întoarce capul în altă parte şi fluieră sau se face că a uitat ceva şi face stînganpre, sau se uită la geam la prăvălii şi eu cred că tot el trebuie săţ fi scris
150
 ca să se răzbune cam trimes pe mămica şam rîs de el în loc să viu la zaplaz cum ar fi vrut dumnealui şi nu ia mers. Aceste toate fiind intrigi perfide te implor a nu crede nimic, atîtea suflete .negre voind a distruge prin minciuni un amor sincer care ar fi păcat. Cînd vii la Bacău te aşteaptă cu nerăbdare a ta
                                                Zozo
       Domnişoara Zozo Caramlău către
                    plutonierul Jenică Dezgheţatu
                        Bacău, 13 septembrie 1922
    Dragă micule,
    Sînt f.f. supărată pe tine că num răspunzi la scrisori văd că te potriveşti la intrigi perfide şi mizerabile şi nu credeam că între un mitocan de plutonier ca Jenică Dezgheţatu din 24 şi tine inima me pe care o cunoşti va şovăi, care nu te cunoşti singur micule dacă crezi una ca asta şi mă insulţi ceia ce nu mă aşteptam de la un cavaler. Nu mă gîndesc decît la tine micule şi aştept săm scrii ca săţ arăt cît de mult ţin la tine în ziua nunţii voi veni la tine şi ne vom iubi ca altădată rîzînd de prostia mitocanului păpuşa me. Scriem micule că nu mai pot.
    A ta pe totdeauna
                                                  Zozo
       Sublocotenentul Bubi Postelnicu căt're
              domnişoara Zozo Caramlău
                      Roznov, 15 septembrie 1922
    Domnişoară,
    Vă înapoiez scrisoarea pe care aţi scris-o logodnicului dumneavoastră pe adresa mea. ll puteţi ruga să vă restituie pe aceia pe care probabil rni-aţi scris-o mie pe adresa lui. Desigur că aţi scris scrisorile în acelaşi timp şi din
151
grabă aţi greşit plicurile. Asemenea erori pot avea con-secinţi regretabile şi aş fi inconsolabil dacă aş ştii că veţi avea de suferit de pe urma acesteia. Pe altă dată Jmi permit a vă recomanda mai multă circumspecţie şi vă doresc totodată mai mult noroc în alte întreprinderi.
    Al dumneavoastră,
                              Subloc. Bubi Postelnicu
        Plutonierul Jenică Dezgheţatu către
                domnişoara Zozo Caramlău
                        Roznov, 15 septembrie 1922
    Zozo,
    Trimăt prin acest soldat veriga cu numele tău cel deochet şi te poftesc să faci bine ami înapoia prin acelaşi veriga cem poartă numele pe care ai voit al mînji. La cele ce scrii amorezului tău în scrisoarea ce-am primit nu pot răspunde decît sictir.
                                    Jenică Dezgheţatu
        Plutonierul Jenică Dezgheţatu către
                doamna Aglăiţa M. Chistol (moaşă)
                        Roznov, 15 septembrie 1922
    Scumpa mea Aglăiţă,
    Află că toate cîte ai auzit despre mine nu sînt adevărate deoarece toate sînt numai minciuni. Săi sară ochii din. cap şi să nu mai aibă parte de mîna cu care îţi sc'riu -cine na stricat logodna cu domnişoara Caramlău, numai din amor pentru tine sufleţălu meu şim pare rău şacuma pentru greşala ce eram să fac care tot omul poate greşi odată la viaţa lui şi care' şi eu sînt om şi mam căit la timp putînd ca să zic acuma ca şi cum n-ar fi fost. Iţi scriu în grabă Aglăiţa sufletului meu fiind ocupat cu îmbarcarea bateriei ca're mîni plecăm şi în cUrînd vom
152
fi iarăşi în crivatul nostru ca mâi înainte nedespărţiţi iar acum pe veci şi cu cununie mă jur.
    Te pup dulce,
                                                      Jenică
       Domnişoara Zozo Caramlău către
                   plutonierul Jenică Dezgheţatu
                       Bacău, 17 septembrie 1922
    laţ inelul şi fă borş cu el pentru coana moaşă. Am văzut eu de la început că eşti un mojîc.
       Sublocotenentul Bubi Postelnicu către
                                     doamn Anny Arefeano Urgentă
                       Bacău, 19 septembrie 1922
    Etant absent Bacău, regu ă peine aujourd’hui ta lettre, Fais pas mauvais sang pour betises. Tout mensonges et calomnies capitaine malotru. Arrive demain par l’express. Oncle accepte transferation. Remerciements, miile baisers i.
                                                 Bubi
       Domnişoara Zozo Caramlău către
               Căpitanul Costake Poppescu
                        Bacău, 20 septembrie 1922
    Drăguţe domnule căpitan,
    Păstrez şi acuma la pept beletul matale. Cu toate că nani răspuns niciodată la propuneri de amo'r şi nam voit
     1 Fiind absent Bacău primit de-abia astăzi scrisoarea ta. Nu-ţi fă sînge rău pentru prostii. Totul minciuni şi calomnii căpitan ţoapă. Sosesc mîni cu expresul. Unchiul acceptă mutarea. Mulţumiri sărutări.
153
întîi să răspund nefiind frumos dar bătăile inimii nu ascultă de sfaturile minţii şi totdeauna mi-ai plăcut găsin-dute foarte gentil dar prea îndrăzneţ şi mam ruşinat dar acuma îmi pare rău şi retrag.
    Aşteaptămă diseară după cinematograf în dos la „Consum":
                                                         Zozo
             O ESCAPADĂ
    „Oare nu-i pe lumea asta vreun ungher pentru iubit ?“ — recită cu vocea lui caldă şi învăluitoare romanticul Gică' Marian, o mare speranţă a baroului constăn-ţean, pe cînd Didina, frumoasa Didina Găescu, îşi trăgea ciorapii de culoarea pielii (şi. ce piele !), pe cele mai frumos cambrate pulpe, pe care lui Gică i-a fost dat" vreodată să mîngîie. .
    Didina se ridică brusc şi-l cuprinse în braţele ei calde şi mirosind piperat a „fougere royale“. Cum încremeniseră aşa, ea micuţă şi înălţîndu-se, cu un picio'r în aer, în dedesubturi transparente de „crepe-de-Chine“ roz, el înalt şi aplecat fotogenic asupra-i, în pijama de mătase „bleu-marine“, păreau că nu aşteaptă decît o legendă de Forain sau Daumier, pentru a fi puşi în pagina unei reviste ilustrate.
    Două piersici, rămase în vas, se holbau la ei din umbră,. ca doi ochi de hipopotam libidinos, pe cînd sticla de şampanie goală adormise pe-o coastă în răcitorul de argint, în care gheaţa se topise de mult.
                                 ★
                             *     ★
    Gică Marian o cunoscuse pe Didina la Constanţa, unde d-1 Aurelian Găescu conducea^ un înfloritor comerţ de cercale. O urmărise toată iarna cii o tenacitate diabolică, fără să poată obţine mai mult decît o sărutare furtivă, într-o seară de bal. De întîlniri nici nu voia să audă. In cele din urmă însă a consimţit să se lase aştep-
155
tată la Bucureşti, unde şi-au oprit la hotel, camere alăturate. A venit la el cu o deconcertantă dezinvoltură şi a ştiut să-i evite orice preambul plicticos. Gică Marian ar fi vrut s-o păstreze toată ziua. Dar asta nu era posibil. Didina avea în Bucureşti sumedenie de rude pe care nu se putea să nu le vadă, fără riscu'ri serioase, aşa că toată după-amiaza d-1 Gică Marian se afla în deplinătatea unei libertăţi nedorite. Cum a plecat Didina, s-a dus la Parcul Carol, să-şi vizeze biletul de tren. A vizitat expoziţiile cu de-amănuntul, a cumpărat obiecte inutile, a tras la ţintă. în cele din urmă a intrat într-o sală de joc. Minciuni că norocului în dragoste îi urmează ghinion la cărţi... 1 Privind la o masă de chemin de fier, el care nu joacă niciodată aruncă o sută de lei.- între timp, venise un amic care l-a ţinut de vorbă. Cu gîndul la Didina, uitase de joc. Se simţi deodată privit cu invidie. Crupierul îl întrebă dacă lasă tot, înainte. Se făcuse tăcere. Tot era mai bine de treizeci de mii de lei pe care îi cîştigase din neatenţie. îşi ridică banii şi părăsi cazinoul voios. în ziua aceea călcase cu dreptul. Putea spera orice. La urma urmei de ce nu i-ar propune Didinei o escapadă la Sibiu ? Acolo nu-i cunoaşte nimeni. Vor putea circula fără să se ferească şi vor trăi o zi fericită. Didina primi imediat. S-au bucurat de o vreme minunată. Au luat o singură cameră, cu două paturi, măcar că al doilea era de prisos. Au petrecut o noapte neuitată. Aerul de primăvară, care năvălea îmbietor pe ferestrele larg deschise, îi hotărî, de dimineaţă, să facă o plimbare pe jos. Păşeau sprinteni, braţ lâ braţ, ca doi logodnici, pe străzi pline de farmec şi poezie. îşi încetineau pasul de-a lungul' zidurilor peste care trecuseră veacuri cenuşii şi îndată ce se simţeau nevăzuţi, se îmbrăţişau cu patimă, în colţuri medievale. La fiecare răspîntie descopereau privelişti care îi umpleau de fericiri inedite. La întoarcere însă, d-1 Gică Marian se încruntă deodată. 1 se păruse ? Nu, nu, era chiar el, d-1 prim-procuror al tribunalului din Constanţa. Imbecilul ! îi mai şi salută ! Nu se putea face că nu-i vede ? Ce mojic ! La un ţipăt al Didinei, d-1 Gică Marian constată că în urma p'rimului-
     1 Poate la italieni !
156
procuror, grăbea pasul să-l ajungă, cine ? Decanul baroului din Constanţa ! Ce noroc! Nu i-a văzut ! Porniră iute pe cea dinţii stradă laterală, gonind spre hotel. Ajunşi într-o piaţă, îşi dădură seama cu groază că sînt priviţi cu destulă surprindere de un întreg grup de con-stănţeni, căruia îi urmau, compacte, alte grupuri. Se precipitară disperaţi într-o cofetărie. De la toate mesele îi salutară cunoştinţe din Constanţa. Au ţîşnit aiuriţi afară.
    Căpitanul de marină Emil Cristescu, cel mai bun amic al d-lui Gică Marian şi al familiei Găescu, ieşind după ei, în stradă, îi lămu'ri :
    Societatea Amicii muntelui cu sediul în Constanţa, răspunzînd invitaţiei făcute de Societatea Amicii mării, cu sediul în Sibiu, venise, într-o excursie de o zi, în. această fermecătoare localitate.
      O INSPECŢIE
    Clopotul sunase pentru a doua oară şi cele din urmă eleve, la braţ sau ţinîndu-se de talie, două cîte două, intrau în şcoală. Numai în dosul magaziei de lemne, sub comanda vigilentă a domnişoarei Margareta Ghindoc din a Vl-a, un grup de pat'ru eleve îmbujurate şi sprinţare» cu toată căldura după-amiezii de sfîrşit de mai, continua hora dezlănţuită în jurul babei Catinca, bucătăreasa pensionului, pietrificată locului cu lemnele în braţe. Lunecînd pe lîngă zid ca o umbră de carton, decupată şi trasă cu aţa, domnişoara Strihan, pedagogă la cursul superiori îşi arătă deodată capul uscăţiv şi extraplat, ca un mîner de coupe-papier ieşit din romanul pe care îşi sprijini bărbia. în faţa acestei apariţii insolite, grupul se opri consternat. încadrat de salcîmul de lîngă şura de lemn putred şi zidul acoperit cu muşchi, din dosul căruia se zăreau, ca pe pînza unui decor, secţiuni cărămizii de acoperişuri, părea un ;expresiv tablou vivant de balet rus. în calitatea ei de primă balerină, domnişoara Margareta Ghindoc îşi continua dansul grotesc, considerîndu-şi colegele cu dispreţ.
    —      Mi se pare că a sunat de intrare, domnişoară Ghindoc, afirmă pedagoga cu o calmă severitate.
    —   Numai de două ori, domnişoară.
    —      Cred că vi s-a spus că a treia oa'ră sună pentru profesori, nu pentru eleve.
    —   Nu mi s-a spus.
    —   Uite, îţi spun eu..
    —   Mulţumesc.
158
    întregul stol îşi luă vînt spre uşa de intrare, pe cînd domnişoara Margareta Ghindoc ţipa cît o ţinea gura : Braica, Braica !
    Domnişoara Strihan îşi muşcă buzele.
    —   Domnişoară Ghindoc !
    Eleva se răsuci în călcîie cu o sfidător prefăcută amabilitate.
    —   Pe cine strigai te rog ?
    —   Pe Braica !
    —   Unde-o vezi dumneata pe Braica ?
    —   Mi s-a părut că era la uşă !
    —   Biiine, domnişoară. Eşti liberă.
    Braica era o căţea din neamul ogarilor, aparţinînd directoarei.
    Elevele tupilate lîngă uşă, pentru a nu pierde nimic din conversaţia ca're se anunţa interesantă, năvăliră în clasă una peste alta, întrecîndu-se să comunice cu gesturi şi mimică noua ispravă a Margaretei. Margareta intră liniştită, părînd a nu da prea mare importanţă manifestaţiilor de simpatie ce i se făceau. îşi reluă locul în banca de lîngă geamul din fundul clasei, îşi scoase din
servietă cartea cu semnul la lecţie si, ridicînd arătăto'rul . t ' de la mîna dreaptă, comandă tăcere. Absentă la tot ce
se petrecuse, vecina Margaretei, domnişoara Lizica Va-
silescu-Predeal, cu degetele înfipte în urechi, repeta cu
voce tare aceeaşi strofă, pe care se căznise zadarnic s-o .
reţi© şi seara acasă, şi în precedenta oră de istorie (d. Va-
raru, profesorul de istorie, e bun ca o pîne şi surd ca o
gheată), şi în toată recreaţia. în tăcerea completă care
urmă semnalului Margaretei, alecsandrinul lui Alecsan-
-dri spus repede şi monoton, dar cu îndîrjire, avu efectul
.unui pumn de halice zvîrlit dintr-o darabană :
    Ş-atuncia colonelul dă mîna cu sergentul
    Pe loc tot regimentul.
    Atît s-a putut auzi.
    Ultimul avertisment, pe care autoritatea şcolară îl trimitea electric prin al treilea zbîrnîit de clopot, potoli spiritele. Foile se întorceau febril şi la fiecare titlu
159
citit cu nervozitate, pe toate figurile se putea verifica întreagă, emoţia jucătorului de bacara.
    Profesoara de ştiinţe naturale, domnişoara Eleonora Bîrcă, terminase materia şi, cum examenele de stat se apropiau, cerea elevelor pe lîngă cunoaşterea ultimelor lecţiuni, o revizuire generală a cursului, împărţit în capitole mari.
    Domnişoara Bîrcă dăduse un strălucit examen de capacitate şi avea reputaţia unei profesoare foarte instruite. Era p’rea tînără însă pentru a se impune elevelor de curs superior, cu toate că la note era destul de severă. Mai cu seamă clasa a Vl-a, cea mai deochiată din toate*
o  intimida de-a binelea. Cît despre domnişoara Margareta Ghindoc, a fost în mai multe rînduri nevoită să se plîngă directoarei că o terorizează. Nu faptul că Margareta Ghindoc e fiica prefectului o impresiona. De asta nu se sinchisea nici cît de narghileaua lui Abdul-Hamid, domnişoara Bîrcă. Dar Margareta Ghindoc se bucura în şcoală de-un prestigiu umoristic în faţa căruia avusese slăbiciunea să cedeze. Se vede din asta că domnişoara Bîrcă era departe de a fi atins maturitatea experienţelor profesionale. Cînd făcuse haz de năzbîtiile Margaretei, nu se gîndise de loc că hrana din gura leului şi libertăţile acordate inferiorilor noştri sînt greu de reluat. Cu intervenţia directoa’rei însă, se stabilise între profesoară şi elevă un fel de armistiţiu. Domnişoara Bîrcă fu nevoită să se mulţumească şi cu atît, cu toate că avea intuiţia clară a provizoratului acestei suspendări de ostilităţi. De altfel, domnişoara Ghindoc era întotdeauna în-tîia în clasă.
    Cu părul cărămiziu, cu faţa ovală şi puţin pistruiată, cu nasul ei cîrn, dar în armonie cu restul feţei, dădea impresia unei impertinente, dar simpatice sincerităţi.
    Colegele o înconjurară.
    —  Margareta, la tine e salvarea.
    —  Ce doriţi ?
    —      Mai ţine-o de vorbă pe Maica Precista (porecla domnişoarei Bîrcă) să mai treacă din oră, c-ascultă toate Cryptogamele azi.
    Domnişoară Bîrcă intrase.
160
    Cu părul negru şi strălucitor, despicat în două jumătăţi perfect egale printr-o cărare a cărei linie prelungită ar fi căzut perpendicular pe vîrful de ceară al nasului ei fin, cu ochii enormi şi albaştri tăiaţi în migdală, cu tenul de-o paloare spectrală - şi străveziu în-tr-atîta încît albăstrimea vinelor subţiri ar fi părut pe pînză neverosimile trăsături de penel stilizate, părea o sintetică pastişă a madonelor prerafaelite.
    —      Ce-i zgomotul acesta, domnişoarelor, începu ea cu sfială, nu s-a auzit clopotul ?
    —      Discutam o chestiune de botanică, inventă Margareta Ghindoc cu un deconcertant aplomb.
    —      Nu vă cunoşteam această nobilă pasiune pentru ştiinţă. Ea vă onorează, desigur, domnişoară ; aş fi curioasă totuşi să aflu despre ce era vorba.
    —      Domnişoară, începu Margareta pe tonul cel mai firesc posibil, pe cînd celelalte eleve schimbau priviri întrebătoare, ştiind-o nepregătită, Lizica Vasilescu-Pre-deal pretinde că nu se zice plantă, ci plîntă.
    In toată clasa ghionţi, chicoteli şi rîsete pe-nfundate.
    Domnişoara Bîrcă îşi înălţă capul aplecînd gene lungi, şi, cu ochii închişi pe jumătate, privi spre acuzată.
    —      Pe cine ai auzit dumneata zicînd plîntă, domnişoară ? -
    Lizica Vaşilescu-Predeal îşi pierduse cu totul firea. Ingăimă zăpăcită :
    —      Eu ?... Eu n-am spus nimica, domnişoară... Eu învăţam la română.
    —  Invăţai la română în ora de ştiinţe naturale ?
    —  Minte, domnişoară, protestară mai multe eleve.
Şi noi am auzit-o cînd spunea că se zice plîntă.
    —  Şi noi, interveniră altele.
    —  Toată clasa a auzit-o, rezumă Margareta Ghindoc.
    Domnişoarei Lizica Vasilescu-Predeal îi tremurau buzele şi două lacrimi mari îi lunecară pe obrajii măslinii.
    —      Stai jos, domnişoară, o invită profesoara, dar nu uita că ipocrizia e unul din cele mai urîte defecte. Iar dumneavoastră să ştiţi că se zice plantă, nu plîntă, cum vă spunea domnişoara Vasilescu-Predeal (tatăl domni- \ şoarei Vasilescu-Predeal, domnul Napoleon Temistocle Vasilescu-Predeal, era profesor de ştiinţe naturale la
161
gimnaziul de băieţi). în toate limbile latine cuvîntul e asemănător. V-am mai spus, mi se pare, că în limba noastră majoritatea numelor de plante provin din latineşte, precum şi toate denumirile organelor anatomice, afară de (domnişoara Bîrcă roşi deodată), cîteva excepţii, continuă ea, amintindu-şi singura excepţie asupra căreia îi atrăsese atenţia la universitate, în chiar ora de curs, un student mult prea îndrăzneţ. De altfel aşa e şi în manualele, oficiale.
    Şi cu asta începem lecţia.
    —  Domnişoara Lizica Vasilescu-Predeal.
    Eleva se ridică bosumflată şi timidă, clipind des şi trăgînd cu degetul pe bancă linii abracadabrante.
    —      Ai putea dumneata să ne spui ceva despre proto-cocus viridis ?
    Domnişoara Lizica Vasilescu-Predeal fixă un punct imaginar din perete.
    Şi, după un scurt ăă preliminar, din buzele cărnoase, punctat de tăce'ri aspiratorii intervenind la intervale simetrice, textul cărţii se desfăşură fără greş, ca o panglică de hîrtie dintr-un aparat telegrafic.
    —      Bine, domnişoară, zîmbi profesoara. Ai văzut vreodată vreun protococus ?
    —  Da.
    —  Unde ?
    —  La microscop.
    —      Foarte bine. Acuma ai putea să-mi spui cam cît de mare să fie el în natură ?
    Lizica Vasilescu-Predeal îşi apropie sprîncenele, închipuind o omidă tăiată-n două. Nu-şi amintea să fi în-tîlnit nicăieri în carte soluţia acestei întrebări neaşteptate.
    —  Gîndeşte-te bine, domnişoară.
    Cineva şoptise imperceptibil. Lizica Vasilescu-Predeal auzise.
    —  Cît un bob de mazăre, reproduse ea maşinal.
    Domnişoara Bîrcă participă din toată inima la zgomotoasa veselie a elevelor.
    —      Bine, domnişoară, crezi dumneata că se poate introduce un bob de mazăre în microscop?'
1182
    —      Domnişoara Margareta Ghindoc! explică te rog domnişoarei Vasilescu-Predeal cît de mare poate fi un corp microscopic.
    —      Cît un cantalup, replică interogata în explozia de ilaritate a întregei clase.
    —- Te rog, domnişoară, acum nu glumim.
    —  Cum e colega, aşa-i şi explicaţia. Suum cuique.
    —  Ce spui ?
    —  Am zis : suum cuique.
    —  Ce-i asta, domnişoară ?
    —  Latinească !
    —  Ajunge !
    —  E un adagiu de drept roman.
    Profesoara nu-şi putu stăpîni un zîmbet imprudent.
    —  Dumneata înveţi drept roman ?
    —      Nu eu, fratele meu Culai. Totdeauna mă ameţeşte, cu definiţii la masă, ca să-i ceară bani tatei după.
    —  Destul ! Acestea-s chestii care n-au ce căuta aici.
    Domnişoara Bîrcă lovi autoritar cu creionul în catedră.
    Examinarea elevelor o nemulţumi. Erau insuficient pregătite. Se gîndea cu şyoază la examene şi la reputaţia institutului ameninţată.
    Ceea ce ar fi vrut mai mult să obţină de la ele, era să nu se zăpăcească.
    Cu toată zburdălnicia lor din şcoală, în faţa comisiei examinatoa're cele mai multe se intimidau ca băieţii. Socoti util să le ţie acest logos :
    —      Domnişoarelor,' constat cu mare părere de rău că sînteţi foarte, foarte slab preparate. In curînd încep examenele. E de prisos să vă spun că, dacă nu vă siliţi să vă puneţi în curent cît mai e timp, multe din dumneavoastră sînt serios ameninţate să nu obţină nota de trecere.-
    Acelora care au dispoziţii la desen le mai ’rămîne o şansă. Veţi fi examinate, probabil, de domnul Titeanu. Ştiţi de anul trecut că dorrmul Titeanu pentru o bună reproducere după examenul microscopic dă nota maximă, chiar dacă răspunsurile candidatei lasă de dorit. Această probă practică e cu atît mai apreciată de dom-
163
nul Titeanu cu cît e benevolă. Regulamentul nu prevede experienţe la microscop.
    —     Lizica Vasilescu-Predeal credea la început că microscopul e un instrument muzical. Sufla-n el ca-n cimpoi, interveni Margareta Ghindoc.
    —     Lăsaţi, vă rog ! Ca să vă mai familiarizaţi cu aparatul, vom face o nouă încercare. Să poftească domnişoarele ; Craioveanu, Dolejan, Vasilescu-Predeal şi Ghindoc.
    Dorrfnişoara Bîrcă făcuse tot ce-i supraomeneşte imposibil pentru a"face elevele să se uite în acest instrument optic cu atenţie şi fără spaimă. Mai nici una nu izbutea să vadă ceva. Aproape toate se pronunţau înainte de a privi.
    —     Domnişoara Craioveanu, poftim. îmi spui întîi ce vezi şi pe urmă cauţi să desenezi pe tablă.
    —  Văd un cerc punctat, se grăbi să răspundă eleva.
    —     Nu există nici un cerc punctat. Următoarea. Tot cerc punctat vezi ?
    —  Nu, eu văd bastonaşe.
    —  Domnişoara Vasilescu-Predeal.
    Domnişoara Vasilescu-Predeal, de emoţie, închisese tocmai ochiul cu care ar fi urmat să privească :
    —  Eu văd pătrat.
    Venise rîndul domnişoarei Ghindoc.
    Domnişoara Ghindoc se apropie cu îndrăzneală de aparat, se îndoi pe lentilă şi-şi aţinti ochiul deasupra, fără să scoată un cuvînt.
    —     Ei, aşa vezi ! aprobă profesoara. Domnişoara Ghindoc e singura care a înţeles ce voiam. Dumneavoastră nu vă daţi seama că după atîtea explicaţii şi osteneală n-aţi reuşit încă să vedeţi în cîmpul microscopic ? Aş fi arhi-mulţumită dacă aţi ajunge măcar aci. De ce vă pierdeţi capul ? Vă temeţi de aparat ? Vă asigur că nu conţine dinamită.
    Şi către domnişoara Ghindoc :
    —     Uită-te bine, domnişoară. După ce vei vedea ce simplă e figura pe care v-am pus-o, te asigur că o vei reproduce cu cea mai mare uşurinţă.
    Domnişoara Margareta Ghindoc se încrunta într-o atenţie exemplară. Celelalte fură trimise la loc. Domni-
164
şoara Bîrcă se plimba prin clasă, aşteptînd rezultatul experienţei. In cele din urmă îşi pierdu răbdarea. Pînă şi în tăcerea domnişoarei Ghindoc bănuia ceva suspect. Rîsul înăbuşit din ultimele bănci se propagase pînă în cele din faţă. Trecuseră şapte minute de cînd Marga’reta Ghindoc nu scotea o vorbă.
    —     Ei, domnişoară, cred că te-ai uitat destul. Acuma ai putea să-mi spui ce vezi ?
    Domnişoara Margareta Ghindoc o privi candid :
    —     Drept să-ţi spun, domnişoară, eu tot ce nu-i în regulament văd ca prin ceaţă.
    Uşa s-a desdţis la timp, pentru a scuti domnişoarei Bîrcă o nouă reprimadă infructuoasă şi potolirea unui nou val de rîsete.
    Locul uşii date la perete îl ocupase o clipă, în întregime, însăşi doamna directoare a pensionului, urmată • de un domn pe care numai domnişoara Ghindoc îl cunoştea. La vederea domnişoarei Ghindoc, doamnei directoare
i se zburli o mustaţă de grosimea sprîncenei şi în poziţie normală paralelă cu ea. Procedă apoi la prezentări cu un frumos timbru de bariton.
    —     Domnişoară, îţi prezint pe domnul inspector şcolar Aurelian Păunescu.           .
    Domnişoara Eleonora Bîrcă, titulara catedrei de ştiinţe naturale.
    Domnul Aurelian Păunescu dejunase la prefect. Margareta nu prea putuse să-l vadă în timpul mesei. Erau prea mulţi invitaţi şi ea fusese aşezată în partea opusă. Il zărise o singură dată în treacăt, băgîndu-şi cuţitul în gură pînă-n plăsele, gest pe care nu-1 putea vedea fără să simtă un fior rece în spinare. De auzit îl prea auzise însă, căci mai mult el vorbise. Faptul că intenţiona să inspecteze şcoala şi nu i-a spus şi ei, i-1 făcea şi mai antipatic. Nu vorbise decît de inspectarea gimnaziului de băieţi. Dacă ar fi ştiut că vine şi la pension, nu i-ar fi spus nimic desigur nici directoarei, nici pedagogelor, căci s-ar fi bucurat să le ştie surprinse pe neaşteptate, dar şi-ar fi prevenit colegele, ceea ce-ar fi ridicat-o şi mai mult în stima lor.
    Asemenea vanităţi mici frămîntă doar şi minţi mai coapte.
165
    Cei trei educatori discutau ceva în şoaptă la geam. Domnişoara Bîrcă făcuse mai multe semne discrete Margaretei Ghindoc, indicîndu-i să treacă la locul ei. Dar Margareta se făcuse că nu înţelege. De acolo de unde se' găsea putea să examineze mai bine pe noul venit.
    Inspectorul era cam de aceeaşi statură cu domnişoara Bîrcă.
~ Ce nostimă pereche, gîndi Margareta Ghindoc : Eleo-nora Păunescu ! şi zîmbi. îi vedea cu cununa pe cap în faţa altarului. Ea o madonă, el un cap de Crist ratat. Ratat desigur, cu toată asemănarea mai mult caricaturală, căci e greu să-ţi imaginezi pe Mîntuito'rul omenirii cu barbişonul mîncat de molii, cu pantaloni cu genunchi, redingotă cenuşie, ochelari auriţi şi servietă de marochin. Directoarea, reflectă Margareta, ar putea figura în această alegorie în calitate de menajeră a raiului sau poate de mamă a lui Dumnezeu.
    Dar directoarea se retrase.
    Inspectorul îşi potrivi ochelarii.
    —   Domnişoara era la lecţie ?                  *
    —      Da, domnule inspector : domnişoara Ghindoc (Margareta, reverenţă) şi mai în surdină : fiica prefectului.
    —   A ! da ! păru a-şi aminti înaltul funcţionar.
    Şi după ce se interesă de materie :
    —   îmi daţi voie să pun domnişoarei cîteva: întrebări ?
    —   Vă rog, domnule inspector !
    —      Domnişoară, ai auzit dumneata vorbindu-se de fucus vesiculosus ?
    —   Fucus vesiculosus este o plantă marină...
    —   O plîntă.                     '             •
    —   Da, fucus vesiculosus este o plantă...
    —   Plîntă !
    —   Plantă.
    —   Am zis plîntă, domnişoară. .
    Domnişoara Margareta Ghindoc zîmbi nedumerită :
    —   Plîntă ?
    —   Plîntă !
    —   De ce plîntă ?                              -
    —   Pentru că aşa zic eu, apăsă omul şcoalei.
    —   Eu 'zic plantă, domnule inspector.
166
    —      Daa ? Şi ai putea dumneata să-mi. explici, domnişoară, pentru ce zici plantă ?
    —- Pentru că aşa scrie-n carte !
    InspectorCîl nu păru mulţumit cu răspunsul dîrz al elevei. Se adresă în şoaptă profesoarei :
    —  Dumneata le-ai învăţat să spuie aşa ?
    Poate că în altă atmosferă, domnişoara Bîrcă şi-ar fi învins timiditatea, susţinînd felul ei de-a pronunţa cu-vîntul în litigiu cu argumentele ştiute. Se mulţumi să răspundă şi mai încet :
    —      N-am dat prea multă atenţie acestui amănunt. Unele spun într-un fel, altele altfel.
    Şi ca să-şi întărească afirmaţia cu o pildă, domnişoara Bîrcă îşi aminti deodată. de Lizica Vasilescu-Predeal.
    —      Domnişoară, întrebă profesoara, dumneata cum erai deprinsă să spui : plantă sau plîntă ?
    Profitînd de faptul că atît profesoara cît şi inspectorul îi întorceau spatele, domnişoara Margareta Ghindoc mimă răspicat: plîntă. Dar Lizica Vasilescu-Predeal, care o mai păţise, nu se potrivi. Răspunse fără ezitare :
    —  Plantă !
    Sunase de ieşire.
    La un pas în urma domnişoarei Bîrcă, inspectorul părăsi clasa, tîrînd pe luciul podelelor cernite ghetele sale încovoiate ca patinele olandeze, «vînd aerul unui trist patinator debutant.
    Fetele respirară uşurate şi buna dispoziţie reapăru pe feţele lor. Dar domnişoara Margareta Ghindoc care nu provocase incidentul decît pentru că în tot timpul mesei îl auzise pe inspector zicînd plîntă şi plînte, avea tot dreptul să se bucure mai 'mult şi altfel.
      BERZELE DIN BOURENI
    întîlnindu-se în poartă cu maica la care era găzduit, Filip Vararu se descoperi cucernic şi, după ce recomandă să-i lase cheia în uluc în caz că va pleca în lipsa lui, o porni prin dosul arhondaricului spre locuinţa domnului Basile Niculeseu-Spinoasa, unde era invitat la masă.
    Sosit de curînd în ţară, după ce-şi susţinuse cu* brio la Sorbona teza de doctorat în litere şi filozofie, hărăzise ultimele zile ale lui iulie unei desăvîrşite odihne în-tr-un loc retras, după care urma să-şi continue demersurile pentru a obţine deocamdată suplinirea catedrei vacante de „Istoria filozofiei41 de la Universitatea din Iaşi.
    Decanul facultăţii, care îl proteja, îl sfătuise să nu neglijeze a vedea din timp pe profesorul Basile Niculescu-Spinoasa, om susceptibil, cu toane şi cam sucit, mai ales că bătrînul sociolog dispunea şi de voturile colegilor de la Etică şi Pedagogie, care îl urmau orbeşte.
    Profitând de prilejul ce-i permitea să unească utilul cu plăcutul, Filip Vararu îşi alesese ca loc de repaus mî-năstirea Agapia, unde profesorul Niculescu-Spinoasa obişnuia să-şi petreacă vacanţele. Se bucurase de o primire cordială din parte-i şi chiar din prima zi i-a fost simpatic piticul acela cu musteţile stufoase şi părul vîlvoi şi alb, cu ochi iscoditori şi mişcări vioaie, bonom şi mucalit. Suind încet dîmbul repede care ducea la casa profesorului, Filip Vararu, fire deschisă, sinceră şi plină de tinereşti avînturi, se gîndea cu oarecare strîngere de inimă cum vrajba şi intrigile, din Universitatea în care se pregătea să intre, diformaseră pînă şi spiritele cele mai senine. De pildă, decanul : Un învăţat inteligent,'ponderat
168
şi plin de distincţie în apucături, i-1 descrisese cu toate acestea pe colegul de la Sociologie în culorile cele mai sumbre, cu desăvîrşire nepotrivit venerabilului şi isteţului sexagenar. Acesta, la rîndu-i, nu se putea abţine să nu facă reflexii ironice şi aluzii maliţioase la adresa decanului, ori de cîte ori venea vorba de el.
    Ajuns în vîrful dîmbului, gîndurile acestea mărunte îl părăsiră. Sprijinit în alpenstock, îşi aţinti privirea pe înaltele piscuri. împurpurate. .
    învăluită în pîcle violete, lumina coborîse pe nesimţite dincolo de munţi, pe cînd luceafărul se aprinsese ca , o scînteie de aur viu, desprinsă dintr-o trenă regală.
    O bandă zgomotoasă de excursionişti, scoborînd pe lîngă el, îi aminti că e aşteptat. Se îndreptă, iuţind pasul, spre casa profesorului. Era şi timpul. Doamna Niculescu-Spinoasa se impacientase. Ii era foame. Una cîte una mîncase, aşteptînd, jumătate din măslinele pregătite pentru ţuică.
    —       Asta îmi displace mie cel mai mult la tinerii aceştia, făcu ea : nu-s punctuali !
    i— Ce punctuali ? se enervă domnul Niculescu-Spi-noasa, care, aşezat pe treptele cerdacului, îşi răsucea o ţigară. Mai are băiatul încă un sfert de oră. Dacă venea prea devreme ai fi spus că-i indiscret, rău crescut sau mai ştiu eu ce.
    —       O fi, dâ'r mie filfizonii ăştia nu-mi plac ! Se duc acolo, la Paris, trei-patru ani, iau o diplomă de doctor şi hai, fă-i profesori !
    —   Ia lasă, frate !
    Dar doamna Niculescu-Şpinoasa nu se lăsa :
    —       Să steie şi ei mai întîi cîţiva ani la liceu, să-nveţe ce-i munca...
    —   Ia lasă, frate î
    —       Dar pînă la universitate, mai va. Tu, slavă domnului, erai sur de-a binelea cînd te-a numit conferenţiar.
    —   Ira ! Iar începi ?
    Filip Vara'ru deschisese portiţa. Zărind în cerdac masa pregătită, cu lămpile aprinse pe ea, îngăimă jenat :
    —   N-am întîrziat cumva ?
    Dar doamna Niculescu-Spinoasa îi ieşi înainte, cu cel mai amabil surîs :
169
    —     Deloc, domnule Vararu. Tocmai îi spuneam lui Basile că, spre deosebire de tinerii de azi, dumneata eşti foarte punctual.
    Domnul Niculescu-Spinoasa aruncă doamnei Niculescu-Spinoasa o scurtă privire dispreţuitoare :
    —  Ia şezi, domnule Vararu. Pînă o servi masa, poate
guşti o ţuică.                                        ~
    Doamna Niculescu-Spinoasa aplecă un cap mic pe-un gît lung, pentru a intra pe uşa scundă în casă, unde avea de dat ultimele dispoziţii.
    Un partizan al metempsihozei (sugestionat desigur de aparenţe) n-ar fi putut vedea în menajul Niculescu-Spinoasa decît un foxterier şi o girafă. Dar Filip Vararu nu era nici partizan al metempsihozei şi nici în dispoziţii să remarce disproporţia comică dintre marele profesor şi înalta lui consoartă. Era fericit. Toate i se păreau bune şi frumoase. Nu-şi amintea să fi mîncat vreodată mai cu poftă mîncăruri mai gustoase. De la ţuică, încă, profesorul îi dăduse certitudinea sprijinului său.
    —     Ţi-am cetit lucrarea, îi spuse el. E cît'se poate de serioasă ca informaţie şi foarte interesantă din punct de vedere al concepţiei. E îndrăzneaţă, fără a fi fantezistă, şi plină de originalitate. Ai un cap filozofic, domnule Vararu, şi, ceea ce e mai rar, ai ajuns, ca să zic aşa, prematur la maturitatea ştiinţifică. Te-am urmărit de altfel cu foarte mult interes şi în „Revue philosophique*. Regretam numai, cetindu-ţi articolul despre „Sociologia modei" (cam paradoxal, recunoşti), că eşti pierdut pentru Universitatea noastră. Păcat, îmi ziceam, iată încă un element de valoare care e atras de Bucureşti.
    —  Nu văd ce v-a făcut să credeţi aceasta.
    —     Faptul că l-ai citat pe Paicu. Nu-mi închipuiam ca un băiat ca dumneata să iei altfel decît drept baliverne compilaţiile acestui impostor. După ce am avut însă plăcerea să te cunosc personal, convingîndu-mă tot-odată de frumoasele sentimente care te călăuzesc, nu m-am îndoit o clipă că ai făcut-o din patriotism. Te 'felicit. Am remarcat cu plăcere că în toate lucrările dumitale citezi profesori români, spre deosebire de alţi tineri pre-zumţioşi care socot în megalomania lor că ştiinţa română de la ei purcede.1
170
                                         *
                              *      *
    După masă, doamna Niculescu-Spinoasa plecă în vecini, unde avea partidă de maus. Rămas singur cu profesorul, Filip Vararu se interesă de mersul lucrării pe care acesta o pregătea. întrebarea, involuntar abilă, făcu o nespusă plăcere bătrînulm. Cu cîteva minute înainte însă, l-ar fi iritat. Căci, dacă e drept că de nimic nu-i plăcea mai mult să vorbească decît de viitoarele sale lucrări, se ferea totdeauna să o facă în faţa doamnei Nicu-lescu-Spinoasa, deoarece invariabilitatea subiectului îl silea să se repete, ceea ce doamna Niculescu-Spinoasa, care nu pricepea nimic din discuţie, nu pierdea ocazia să o remarce în faţa străinilor, cu cea mai nemaipomenită lipsă de tact. înveselit de plecarea ei şi de tema conversaţiei, profesorul Niculescu-Spinoasa îşi mai turnă un pahar de lichior, zvîrli printre buze o şuviţă de fum, lungă şi dreaptă ca o linie trasă cu creta, şi începu :
    —       Ţi-am spus,că-s pe cale să termin al doilea volum despre „Rase şi civilizaţii11. Lucram la capitolul III, în care dovedeam că există rase care prin laolaltă convieţuire se contopesc şi influenţează reciproc, prezentînd noi aspecte care nu aparţin nici uneia, nici alteia, fiind un rezultat exclusiv al contopirii. Comparam acest fenomen social cu fenomenul identic, cunoscut în chimie sub numele de combinaţie. Dar, asemeni unui alt fenomen chimic — numit amestec — există rase care, cu toată permanenţa contactului dintre ele, îşi păstrează în decurs de veacuri caracterele specifice, perpetuînd antagonisme organice, atîta timp cît stau împreună.
    Scoborînd scara zoologică, vedem că lucrurile se petrec la fel. Cînele şi lupul, de exemplu, se pot încrucişa, dîndu-ne cînele-lup. Dar c'red că nici aprigului meu adversar Borteanu de la Cluj nu i-ar trece prin cap să încerce a obţine cîne-muscă sau balenă-elefant.
    Evident, teoria mea e combătută şi de alţii, cu aceeaşi eficacitate (cred eu), cu care un individ suferind de daltonism ar căuta să convingă restul lumii că varul e verde. Mă gîndeam la un şfîrşit care şă iasă din banal, pentru acest capitol pe care îl socot piatra unghiulară a în-
                                                                                171
tregii lucrări. întîmplarea, în chipul cel mai neaşteptat, îmi aduse o eclatantă confirmare a tezei pe care o susţineam, oferindu-mi încheierea al cărei pitoresc te las să-l judeci :
    Mă aflam în excursie la mînăstirea Neamţului. Căutam pe cineva să-l întreb de adresa unui călugăr la care locuiau nişte cunoştinţe, cînd îmi iese în cale un admirabil bătrîn în costum de munte, părînd a fi din partea locului. După ce ne dădu lămuririle cerute, se prezentă „Matei Blănaru, învăţător la pensie în satul Boureni.“■ Am făcut o bună bucată de drum împreună, pe jos. Avea
o  vorbă neaoşă şi foarte expresivă, dovedind lecturi pe care nu te făceau să le bănuieşti nici îmbrăcămintea, nici condiţia lui. Din una în alta, nu ştiu cum a venit vorba despre inteligenţa dobitoacelor. Mi-a vorbit întîi de furnici şi albine, lucruri pe care le ştiam, pentru a-mi spune în cele din urmă o istorie minunată. Merită s-o cunoşti.
    Matei Blănaru ăsta (am aflat mai pe urmă) e feciorul preotului Trofim din Boureni, om respectat în tot judeţul pentru destoinicia şi curăţenia faptelor sale. De cînd, la împlinirea vîrstei de nouăzeci de ani, zicea el, i-au crescut dinţii la loc şi i-a revenit vederea, locuitorii îl cred şi făcător de minuni, văzînd în această împrejurare, în adevăr rarisimă, un semn ceresc. Dar, să-ţi spun povestea :
    Pe cînd era copil, Matei şi cu alţi tovarăşi de joacă au înlocuit un ou de barză cu unul de raţă, în cuibul ce se găsea pe-un şopron din casa părintească. Venind vremea să iasă puii din găoace şi auzind părintele Trofim măcăit de raţă în vîrful şopronului, s-a minunat el întîi ce s-a minunat, dar mai stînd şi mai socotind şi-a dat în cele din urmă seama că lucru curat.la mijloc nu poate fi. Şi cercetînd, a aflat. Din curiozitate însă, a lăsat lucrurile să-şi urmeze mersul lor nefiresc.
    Fără îndoială, e greu să-ţi închipui cam cum ar-, fi o barză uluită. Desigur însă că aceasta era. Cîteva zile a stat ea aşa mai la o parte şi se tot uita, cînd la puii ei, cînd la cel de raţă, cu frică parcă. Apoi, a început să plece după mîncare şi deopotrivă-i hrănea pe toţi. Dar după ce le lăsa acolo grăunţe, viermi, rime, sau ce le-o mai fi lăsînd, ceasuri întregi se plimba singură prin faţa şopro-
 172
nului, că ai fi zis că şopron şi pasăre nu-s decît un barometru cu barză în mărime naturală, cîştigător al medaliei de aur la o expoziţie americană. Nu trecu mult şi puii de barză începură primele exerciţii de zbor. Puiul de raţă, văzîndu-i, ţipa de-ţi rupea inima, şi toate raţele din curte ridicau mirate capul. De multe ori cerca el şi puiul de raţă să sară din cuib, dar barza se-ntorcea din zbor şi-l punea la loc. Cu timpul, puii de barză au început a prinde curaj. Evoluau cu uşurinţă deasupra lanurilor, lăsîndu-se cînd pe-o aripă, cînd pe alta, şi dispă-rînd cine ştie unde. Barza pleca după ei pe cîmp. Nu uita totuşi niciodată să se întoarcă pe la cuib, cu hrană în plisc, pentru invalid. într-o bună zi însă nici barza, nici puii nu s-au mai întors. Puiul de raţă a ţipat toată ziua şi toată noaptea, fără întrerupere. Chemarea aceasta jalnică trezi răţuştele din ograda părintelui, apoi pe ale vecinilor şi, din unul în altul, neliniştea se răspîndi în toate coteţele. Tot satul nu era decît întrecere de mac-macuri şi larmă. Părintele Trofim zicea : „Nu cred eu să se fi mutat cocostîrcul. Cocostîrcii, de obicei, nu-şi schimbă locul. Ia să înălţăm puţin cuibul, să nu cadă puiul jos şi să-i dăm ceva de mîncare, c-o fi leşinat de foame, săracul. Dac-o striga el aşa o zi-două şi nu s-o întoarce cocostîrcul, să ştii că l-a împuşcat un păgîn.“ Au trecut trei zile, şi barza n-a venit. Dar în dimineaţa zilei a patra s-a zărit venind dinspre apus un nor de omăt sub care, cu cît se apropia, se aprindeau mai mult în soare un fel de ţurţuri de jaratic. Şi cît ai clipi din ochi, tot ■cerul s-a umplut de berze.
     Raţele tăcură.
     Berzele au început a se roti, întîi sus de tot, apoi tot mai aproape şi s-au rotit aşa, ca la vreo două ceasuri, deasupra casei părintelui Trofim.
     Se întorceau din drum oamenii de la muncă, femeile îşi lăsară treburile casei şi încetul cu încetul tbt satul se adunase la poarta preotului. în cele din urmă, însuşi beizadea Grigore Sturza, care se instalase de cîteva zile în pavilionul de vînătoare de la Boureni, trezit din somn de zarva ce se făcuse, a ieşit să vadă minunea.
     Şi, în adevăr, minune s-a întîmplat acolo.
                                                                            173 -
    Cum spuneam, berzele se învîrteau în jurul şopronului. La un moment dat, una mai mare decît celelalte şi c-un plisc cît un foarfece de tăiat cozile cailor se desprinse din mulţime şi, lăsîndu-se săgeată drept deasupra cuibului, ciocni în capul puiului de raţă. Toate o urmară scoborînd în spirală, pînă ce n-au mai rămas decît fulgii din bietul pui.
    „Şi din ziua aceea, — îşi încheie povestea Matei Blănaru — nu s-au mai aşezat cocostîrci în Boureni.“
                                       *
                             *     *
-   — E, în adevăr, extraordinar ! exclamă Filip Vararu. S-ar putea scoate de-aici un subiect de dramă ibseniană (fără calambur şi fără raţă sălbatică).
    —      Nu-i aşa ? reluă profesorul. Şi ce strălucită confirmare dă teoriei mele fapta aceasta zoologică. Eu nu văd însă în puiul acela de raţă nimic literar. El nu e un inadaptabil din categoria celor atît de des scoşi la iveală de la o Vreme într-o anumită literatură. Cu atît mai puţin (după mine) poate fi comparat cu eroi din Ibsen sau Strindberg. Nu e nici supraom ca „Duşmanul poporu-lui“ şi nici măcar misogin ca Axei Borg. Aceştia (ca să facem o metaforă) din cauza aripilor nu pot umbla pe pămînt, ca ceilalţi. Puiul de raţă, trăind între zburătoare, nu poate zbura. Remarci deosebirea ? El va trăi parazitar din truda celorlalţi sau va fi exterminat, aşa cum s-a în-tîmplat. Şi e picant desigur faptul acesta să se fi produs tocmai la obîrşia voievodatului moldav, la Descăli-cătoare. E o pildă şi un avertisment. In timp ce sufletele popoarelor plutesc asemeni cocorilor albaştri în înălţimi ideale, de multe ori astfel de pui de raţă, încălziţi sub aceeaşi aripă, cată să le sfarme cuibul, atraşi cum sînt de mocirlă. Căci ereditatea nu e decît memoria speciei, zice (undeva) Ribot (mi se pare). Revin la- teoria mea : Amestecul. Dacă în locul oului de raţă ar fi fost un ou de vultur ? Dacă însă ar fi fost unul de cocor? Cine ştie, în ultima ipoteză, poate că nu se întîmpla nimic.
.174
    —      Bine, dăr aţi controlat autenticitatea povestirii ? îndrăzni Filip Vararu, cam plictisit de aceste comentarii.
    —      Ce interes avea învăţătorul să mă mintă ? In definitiv, tot un om simplu e : nu spune decît ce ştie !
                               ★
                            ★     ★
    A doua zi dimineaţa, în faţa casei lui Filip Vararu opri un automobil, din care se dădu jos un tînăr în haină de sport, întrebînd de el. Un fost coleg de şcoală, auzind că se găseşte la mînăstire, venise să-l ia pe cîteva zile la moşia pe care o avea în apropiere. Ştiindu-şi situaţia universitară asigurată, acceptă. Dar după trei zile de petrecere în lege, împlinindu-se terminul vacanţei ce-şi acordase, Filip Vararu se pregăti de plecare, rugîn-, du-şi prietenul să se abată în treacăt pe la mînăstire, pentru a-şi lua rămas bun de ia profesor. Pe drum îi povesti întîmpla’rea cu berzele. Prietenul de-abia îşi ţinea rîsul.
    —      Cum se poate, dragă, un om ca Niculescu-Spinoasa să se ia după poveşti ? Matei Blănaru ăsta e un palavragiu vestit. îl văd ades pe la vînători. Toate snoavele pe care le citeşte prin almanahuri le dă ca întîmplate lui. Dacă doreşti, ne putem opri puţin la Boureni (ocolul e foarte mic) şi ne vom convinge.
    Chiar la intrarea în acest frumos sat, o barză, ca un ambasador al adevărului, îşi luă vînt de pe vîrful unui stog, aterizînd în dreptul vehiculului care stopase.
    —      Moş Axinte, — strigă prietenul lui Filip Vararu către un moşneag cu plete pe umeri care se descoperise la vederea lor, — uite, domnul vrea să te întrebe ceva.
    —      Ci sî mă-ntrebi, cucoani, dacă no-1 cunosc, zîmbi răzeşul, bănuind Vreo glumă.
    Filip Vararu intră deodată în materie, fără preambul:
    —  Moşule, totdeauna au fost cocostîrci în Boureni ?
    —      Poi ! Di bunî samî că tătdeauna ! Di ci să nu hie cocostîrci ? Doar nu s-atingi nimini di ii cî-i pacat. Poati cî la Moţca n-or hi fost mai-nainti vremi, cî la Moţca-s ţîgani şî-s răi. Da’ amu sînt şî la Moţca, sî vedi treaba unde-o prins ţiganii a sî boteza.
±75
    —      Bine, moşule. Dâr pe domnul învăţător Matei Blănaru îl cunoşti ?
    —      Pi Matei Blănaru ? rîse cu poftă moşneagul, d-apoi dar' cu cine-am îmbiat eu pi tăti coclaurili cînd eram copchil ?
    —      Bun. Şi nu ţi-a spus el o istorie despre cocostîrcii din Boureni ?
    —      Iaca, di cii din Boureni nu ţîn minţi să hi grăit cătrî mini ceva. Da’ din cocostîrci, ce-i dreptul, băsnea el nişte istorii.
    —- Şi nu ţii minte vreuna ?
    —      Di ţînut, ţîn eu, numai cî să vezi matale, ceva cu-coani. Matei Blănaru ista multe spuni, da’ cîti le spuni sî li creadî el. Nu că citeşti rău în cărţi, da’ aşa-i felul lui, mincinos. Zicea că iarna se duc cocostîrcii pişti nouă mări şi nouă ţări, pînă-n ţara turceascî, di-şi fac cuib în fes la turci, cî turcu-i leniş.
                                        *
                             ★     -A-
    La opt dimineaţa au ajuns la Agapia. Profesorul Niculescu-Spinoasa scria în cerdac.* După ce mulţumi de primire, exprimîndu-şi părerea de rău că nu va putea săruta mîna doamnei, care nu se îmbrăcase încă, Filip Vararu atrase atenţia bătrînului sociolog asupra netemeiniciei spuselor învăţătorului. Bătrînul îi mulţumi pentru vigilenţa cheltuită ca- să-l servească şi-l petrecu pînă la poartă, urîndu-i drum bun. îndată ce maşina se puse în mişcare, doamna Niculescu-Spinoasa, în matinalul ei capot roz, apăru în cerdac, urmată de servitoarea care ducea tava cu serviciul de cafea.
    —      Pompilio, — se încruntă domnul Niculescu-Spinoasa, — sărutări de mîini de la Vararu.
    —      A plecat de tot parizianul ? Aşa-i, că i s-ap^opie ziua. Se duce la Iaşi să linguşească decanul.
    —   Ia lasă, frate !
    —      La urma urmei, dacă e băiat bun cum mi-ai spus* las’ să-l numească.
176
    —      E băiat deştept, nu zic, — mormăi bătrînul — şi, ştie carte, dar nu-i copt încă pentru catedră.
    —   Eu nu ţi-am spus ?
    —      Ia lasă, frate ! Cît a stat aici, am putut să-l cercetez mai de aproape. I-am observat o alarmantă înclinare în a da o importanţă exagerată simplelor fapte, ceea ce-i regretabil pentru un metafizician.
    —      Lipsa de experienţă, dragă. Tu, slavă domnului, erai sur de-a binelea cînd...
    —   Ira ! Iar începi ?
                                        ★
                             ★     ★
    Nu se ştie dacă în urma excesului de zel al tînărului candidat, bătrînul sociolog a scos exemplul cu berzele din capitolul III al volumului II din „Rase şi civilizaţii", deoarece lucrarea n-a apărut încă. E cert însă că în recomandarea lui Filip Vararu la catedra vacantă de „Istoria Filozofiei44 lipseau trei iscălituri, dintre care’ una a profesorului Niculescu-Spinoasa şi celelalte ale colegilor de la Etică şi Pedagogie.
    Dacă-1 urmează orbeşte... 1
     1 Deţinem povestea de la însuşi Filip Vararu. Controlînd la rîndu-ne, am constatat însă că niciodată n-au existat berze în satul Boureni, clima acestei regiuni muntoase fiind prea aspră pentru gingaşele zburătoare.
                                                                                      177
       MARGARETA POPESCU
   Sala de şedinţe a unei secţii de tribunal. Zi de penale. Băncile destinate publicului ticsite. In prima o cucoană grasă, gătită şi înzorzonată. Lîngă ea o fetiţă de 15-16 ani, semănînd ca două picături de apă, dar în frumos, cu cocoana grasă. Parcă ar fi una şi aceeaşi persoană înainte şi după întrebuinţarea metodei Rapaport. La celălalt capăt al băncii un jandarm rural sforăie uşor. Du-pă-amiază înăbuşitoa're de mijloc de iunie. Doamna grasă se evantează suflîndu-şi în sîn. Pe toţi lucesc broboane mari de sudoare. Se audiază. martorii într-un proces de atentat la pudoare. Un individ cu privirea tulbure îşi face loc păşind anevoie prin mulţime. Poartă o cravată roşie, cu puncte, albe. Nodul îi ajunge aproape de umărul stîng. Are hainele şifonate şi pline de pete. După privirile galeşe pe care le aruncă şi după sughiţul care îl zguduie tot, la intervale regulate, se vede bine că e băut şi nedormit. Vrea să se aşeze pe marginea băncii lîngă cucoana grasă, dar greşeşte şi se aşază pe genunchii ei. Vecinii rîd, cucoana roşeşte, el zîmbeşte dulce : scuzaţi ! Scena se repetă, de-a lungul băncii pînă cînd un conductor de tramvai se scoală făcîndu-i loc : poftiţi, domnule şef !
                         PREŞEDINTELE :
   Să se introducă martorul Margareta Popescu.
           INDIVIDUL (la auzul numelui Margareta tresare si sughiţe):
   Ici ! !
178
                           PREŞEDINTELE.:
   Poftim încoa !
                            INDIVIDUL (cu surprindere):
   Eu ?
                              APRODUL:
          Haide, mişcă şi nu mai discota cu domnu’ preşedinte I
                          INDIVIDUL (înaintează la bară):
   Să trăiţi, domnule (sughiţe) prezentin l
                            PROCURORUL:
   Prezident, domnule !
                              INDIVIDUL (conciliant):
   Pretendent !
                           PREŞEDINTELE :
                                (sever) :
   Pe dumneata te cheamă Margareta ?
                             INDIVIDUL :
   Păi !
                           PREŞEDINTELE :
   Vorbeşte cuviincios !
                             INDIVIDUL :
   Acasă-mi zicea Fănică, dar în acte sînt trecut Margareta. (Surîde.)
                           PREŞEDINTELE :
   Şi de ce ţi-au pus nume de femeie ?
                             INDIVIDUL :
   Pa'rcă mai ştiau ei atunci, la beţie, dacă-s băiat sau fată? (Rîde.) Sau poate-aşa, de-al dracului'
                                                                 179-
I
               PREŞEDINTELE (uitînăti-se în hîrtii) : Prin urmare te numeşti..
 Margareta... Popescu ! Ba !
 Cum ba ? Iaca, ba !
                                          INDIVIDUL : PREŞEDINTELE : INDIVIDUL : PREŞEDINTELE : INDIVIDUL :
PREŞEDINTELE Asa se vorbeşte ?
   Scuzaţi !
                   INDIVIDUL (surîde) :
                  PREŞEDINTELE :
   N-ai spus dumneata adineauri că te cheamă Margareta Popescu ?
                     INDIVIDUL :
   Margareta !
                  PREŞEDINTELE :
   Margareta Popescu !
                     INDIVIDUL :
   Pardon ! Popescu îi zicea lui bunicu-meu şi lui tata puţin.
 180
                   PREŞEDINTELE :         -
   Cum puţin, domnule? II chema sau nu-1 chema Popescu ?
                   INDIVIDUL :
   La-nceput !
                   PREŞEDINTELE :
   Cum la-nceput ?
                   INDIVIDUL : '
   Spun ! Tata făcea politică socialistă şi, de cîte ori vorbea, tovarăşii strigau : Mai las-o Popescule ! Ca să nu-i mai strige-aşa şi-a schimbat numele.
                   PREŞEDINTELE :
   Cum ?
                   INDIVIDUL :
   , Nu pot să spun, dar scriu !
                   PREŞEDINTELE :
   Te autoriz eu să-l spui ! Ştiu că n-am să declar şedinţă secretă, ca să-ţi poţi spune dumneata numele !
                            INDIVIDUL (rîde) :
   Nuu ! că nu-i porcos !
                   PREŞEDINTELE :
   Atunci ?
                   INDIVIDUL
   Nu se poate spune !
                   PREŞEDINTELE :
   De ce ?
                   INDIVIDUL
   (Se caută prin buzunare şi scoate o carte de vizită) :
181
   E cdmpus numai din consoane. (Prezintă cartea pe care magistraţii şi-o trec din mînă-n mînă rîzînd. Pe ea ■e scris; Margareta Rctmnpx.) Pun rămăşag că nici dumneata nu poţi să-l zici. L-a ales anume, ca să nu-1 mai strige. Dar ei tot Popescu-i ziceau.
                    PREŞEDINTELE:
   Mă rog, în acte eşti trecut Popescu.
                                                     INDIVIDUL :
   Nu se află !
                    PREŞEDINTELE :
   Iţi vom zice tot Popescu.
                    INDIVIDUL :
   Pardon !
                    • PREŞEDINTELE :
   Şi dacă nu ai o atitudine cuviincioasă, te dau pe mîna jandarmilor.
                                                     INDIVIDUL :
   Cu jandarmii în spate poţi să mă faci şi dipotat, dar ia să vedem fără jandarmi poţi ?
   (Hohote în sală. Preşedintele sună clopoţelul fără nici un efect. Individul apostrofează furios pe-un domn burtos care se zguduie de rîs.)
   Ce rîzi, mă, ce rîzi ?
                         PREŞEDINTELE (autoritar) :
   Domnule !
                   INDIVIDUL (întors cu spatele la tribunal) :
   Ţi-o arăt eu ţie, burtosule !
                         PREŞEDINTELE (mai tare):
   Domnule !
182
                           INDIVIDUL :
   Nu te vezi ? Ai fason să rîzi de alţii ?
                    PREŞEDINTELE (bătînd cu pumnul în masă) :
   Domnule, eşti surd ?
                    INDIVIDUL (se întoarce brusc, înveselit)
   Nuu ! S-beat !
                         PREŞEDINTELE :
   Şi nu ţi-e ruşine să te prezinţi în halul ăsta în faţa instanţei ?
                           INDIVIDUL :
   Onomastica lui Jenică, domnule prezentin ! Scuzaţi ! (Oftează.) Cu banii mei ! Bani munciţi ! De-aseară o ţinem ! Eu plătesc, domnule (sughiţe de două ori şi se uită. la procuror) pretendent !
                         PREŞEDINTELE
                             (amuzat).
   Lasă asta, îndreaptă-ţi cravata !
                           INDIVIDUL :
   Scuzaţi ! (Scoate o oglindă de buzunar şi-şi îndreaptă cravata.) Mersi !
                         PREŞEDINTELE :
   Cîţi ani ai ?
                           INDIVIDUL :
   Dacă socotim războiul dublu...
                         PREŞEDINTELE:
   Lasă războiul ! Te-ntreb : cîţi ani ai ct
                                                               183
                    INDIVIDUL :
   După vremile normale patruzeci şi doi.
                    PREŞEDINTELE :
   Bine, jură.
                    INDIVIDUL :
   Asta, nu !
                    PREŞEDINTELE :
              / •
   Refuzi să juri ?
                    INDIVIDUL :
   Sînt liber (sughiţe) cugetător !
                    PREŞEDINTELE:
   Mi se pare că vei cugeta la închisoare mai profund ■asupra libertăţii.
                    individul                    -
                              (docil) :
   Dacă-i scris în lege, jur! (După ce pune mîna pe •cruce spune anevoie după preşedinte, formula sacramentală) : Pe onoare şi conştiinţă jur că voi spune adevărul şi nimic alt decît adevărul. Aşa să-mi ajute Dumnezeu !
                    PREŞEDINTELE :
   Cunoşti pe domnişoara Zambilica Pătlăgioiu ?
                    • INDIVIDUL :
   Tiii ! (arată spre domnişoara de lîngă doamna grasă): Ite-o ! Frumoasă, domnule prezentin, ce zici ? (Confidenţial.) Da nu-i chip să te-apropii c-o păzeşte căpcăunu de tat-so ca iarba de leac !
   (Doamna grasă pufneşte. Domnişoara s-a roşit foc.)
                    PREŞEDINTELE :
   Nu-i vorba de asta ! Pe domnul Chivuţă îl cunoşti ?
                    INDIVIDUL:
   Care Chivuţă ?
 184
                         PREŞEDINTELE :
   Apolodor Chivuţă !
                            INDIVIDUL (rîde):
   Să mă bată Dumnezeu dac-am mai auzit de cînd sînt aşa nume caraghios !
                         PREŞEDINTELE :
   Ţine pentru dumneata aprecierile. Va să zică declari că nu-1 cunoşti pe domnul Chivuţă.
                        INDIVIDUL (dă din cap solemn) :
   Nu !
                         PREŞEDINTELE :
   Atunci de ce ai declarat la instrucţie că tocmai intrai în tutungerie, cînd domnul Apolodo’r Chivuţă, în stare de completă ebrietate, căuta s-o sărute cu forţa pe domnişoara Zambilica Pătlăgioiu ?
                            INDIVIDUL (rîde):
   La instrucţie ? Nici n-am făcut armata !
                         PREŞEDINTELE :
   A ! Te-ai trezit! Faci pe şiretul ! Ştii bine că-ţi vorbesc de judecător ! Dar vom vedea noi îndată ! (Către grefier) ; Scrie :
   Martorul Ma'rgareta Popescu declară că nu cunoaşte pe domnul Apolodor Chivuţă.
      (O babă scofîlcită şi fără dinţi înaintează spre preşedinte.)
                              BABA :
   Ba-1 cunosc, măicuţă, cum să nu-1 cunosc ?
                         PREŞEDINTELE :
   Cine te-ntreabă, mătuşă ?
185
                             BABA :
   Dacă eu sînt Margareta Popescu !
                           INDIVIDUL :
           Nu v-am spus eu că nu mă cheamă Popescu ?
                         (Hohote în sală.)
                        PREŞEDINTELE :
   Atunci ce cauţi aici, domnule ?
                           INDIVIDUL :
   Eu am venit aşa. de-un pamplezir !
                        PREŞEDINTELE :
   Ieşi afară !
                           INDIVIDUL :
   Scuzaţi ! (lese sughiţind. în dreptul domnişoarei Zambilica se opreşte şi face cu ochiul) : Să creadă el că ies, fiindcă mi-a zis ! Se-ncălzeşte şpriţul pe masă la bofet ! Da ce, eu nu-s cetăţean ? (Sughiţe. Aprodul îl împinge afară.) Ce, sîntem pe timpul . percheziţiilor spaniole ?
S-AU SUPĂRAT PROFESORII
  .___________________________\_
                                              Profesorii şi acţiunea domnului Georges Brătianu
    Spre deosebire de alte bresle în care s-au produs mici defecţiuni, profesorii din organizaţia liberală locală, conştienţi de înalta lor menire şi de gravitatea momentului istoric, cu entuziasm, da'r în perfectă ordine, s-au aliniat sub steagul ridicat de domnul Georges Brătianu. Istoricul obiectiv va fi silit desigur să se oprească asupra acestei date. Prin adeziunea lor în bloc, profesorii au ridicat tinereasca mişcare începută, punîndu-i pecetea intelectualităţii. Senzaţia produsă în lumea politică a fost imensă. In ce ne priveşte, nu ne sfiim să declarăm că socotim gestul profesorilor decisiv pentru partid şi ţară.
                                                      O deziluzie
    Profesorii au înţeles să-şi sacrifice interesele personale şi preţiosul lor timp, pentru patrie, dar cu condiţia să li se dea locul ce li se cuvine. Eminenţii cărturari au pornit la drum cu lozinca : Ai carte, ai parte. Iată însă că încă de la primii paşi, o amară deziluzie vine să le întîmpine patrioticul elan.
              Mesajul domnului Georges Brătianu către ieşeni
    Un bătrîn profesor dotat cu multă experienţă şi spirit de observaţie, a atras atenţia colegilor că în mesajul adresat ieşenilor de domnul Georges Brătianu, profesorii
187
nu sînt menţionaţi ca atare. Vorbele bătrînului om de cultură au impresionat adînc asistenţa. Profesorii privesc această omisiune ca o jignire adusă culturii în genere şi lor în particular. Nefigurînd pe lista promovaţilor, ei se consideră corijenţi la politica internă. Se crede că profesorii vor protesta. Deţinem din sursă sigură că ei cer solidarizarea întregului corp didactic, fără deosebire de culoare politică. Deocamdată, profesorii înscrişi în partidul naţional-liberal de sub conducerea domnului Georges Brătianu s-au întrunit ieri dimineaţă, la orele 5, în localul clubului pentru a aviza. Discuţiile au durat 24 de ore. -
                                     Ge-au constatat profesorii ?
    Profesorii au constatat că sînt trişti.
                                                 Impresia în oraş
    în oraş consternarea e generală. Ieşenii fiind în majoritate intelectuali, aflînd de durerea profesorilor, s-au întristat imediat.'
    înregistrăm cu toată duioşia această duioasă manifestare politică.
                                           Complicaţii probabile
    Pînă în momentul cînd scriem aceste rînduri corespondentul nostru, special detaşat la clubul liberal, ne comunică telefonic că tristeţea profesorilor se menţine. Se prevăd complicaţii îngrijorătoare. Dacă în timp util, conducerea centrală a partidului nu va găsi o soluţie, sînt temeri serioase că tristeţea, care Şi fără de asta s-a generalizat, se va transmite de la profesori la elevi, de la elevi la părinţi, de la părinţi la prieteni şi rude, cuprinzind în scurt timp întreg teritoriul regatului, serios ameninţat.
188
                                                   O  defecţiune
     Spre uluirea generală, un singur profesor al cărui nume credem med nimerit să-l trecem sub tăcere, a citit o declaraţie în care susţinea că domnia-sa nu e trist deloc. Majoritatea colegilor sînt foarte sceptici în ceea ce priveşte sinceritatea acestei declaraţii, animozitatea între numitul profesor şi colegul său profesor de matematici fiind notorie. Unii nu văd în gestul profesorului decît o abilă manevră guvernamentală. Ştirea nu se confirmă încă. Profesorul de matematici a declarat însă în gura mare că numitul era beat. Facem toate rezervele asupra acestei afirmaţiuni.
           ,                                   In celelalte bresle
     începînd cu baroul şi sfîrşind cu „Asociaţia chelnerilor celibatari" putem afirma că tristeţea merge încet, dar sigur.
                                                  Hotărîrile luate
     Profesorii au hotărît să nu părăsească clubul pînă nu vor fi deplin satisfăcuţi. Zece au declarat greva foamei, în rezumat, s-au luat următoarele hotărâri :
     1.     Expedierea unei telegrame M. S. Regelui in care profesorii îşi- exprimă neclintitul lor devotament.
     2.     Redactarea unei moţiuni în latineşte care va fi înmânată domnului Georges Brătianu de către un profesor, membru activ al societăţii de gimnastică, sport şi muzică.
     ’3. Fotografierea în grup, cu mănuşi negre.
     4.     Designarea unei zile de sărbătoare care va fi marcată cu roşu in calendar sub denumirea de „Ziua profesorilor".
189
    5.    Asimilarea profesorilor în caz de război la gradul de generali de' brigadă.
                                   M. S. Regele şi profesorii
    In ultimul moment ni se transmite din capitală :
    M. S. Regele luînd act de telegrama profesorilor a fost viu impresionat. Cu lacrimi în ochi, Suveranul a dictat' ministrului palatului următorul răspuns :
    „Nu m-am îndoit niciodată de devotamentul vostru. Doresc grabnica soluţionare a justelor voastre cereri.“
                                                       CAROL
    Domnul profesor B. luînd telegrama din mîna factorului a început să tremure izbucnind în plîns. Ca să fie citită de toţi, telegrama a fost scrisă pe tablă, cu creta. Factorul şi întreaga asistenţă plîngea.
                     Domnul Georges Brătianu şi gestul regal
    Impresionat la rîndu-i de gestul regal, domnul Georges Brătianu a expediat profesorilor următoarea telegramă :
    „Rog încetaţi lacrimi (stop). Admis tot. Punctul 5 oare-cari dificultăţi. Ce'rut audienţă. Nu uitaţi eu însumi profesor (stop). Trăiască profesorii.
                                              G. BRĂTIANU Spre aplanare
    în urma telegramelor primite, profesorii au hotărît'să părăsească localul clubului. Cum pînă în prezent nici o ofertă serioasă nu li s-a făcut de aiurea, e mai mult
390
ca sigur că ei nu vor părăsi şi partidul. înainte de a se despărţi, profesorii au hotărît sărbătorirea evenimentului, stabilind următorul program :
    1. O agapă comună la „Trei Sarmale“.
    2.    Mergerea în grup la mormîntul profesorului necunoscut, unde profesorii vor depune o coroană şi cîte o lacrimă spontană.
    3. Fotografierea în grup, fără mănuşi.
         CONSEMNUL
     Sala de şedinţe a Curţii Marţiale e tixită de lume, cu , toate că accesul în ea e interzis fără bilet de intrare iscălit de colonelul-preşedinte.
     Se judecă procesul locotenentului-pilot Băbeanu.
     într-un aterizaj forţat, avionul „Potez“, pilotat de acuzat, a capotat, fracturîndu-i ambele picioare şi omorînd pasagerul.
     In urma acestui accident, locotenentul-pilot Băbeanu a fost tradus în faţa justiţiei militare, pentru călcare de consemn şi omor prin imprudenţă.
     Un soldat pipernicit, într-un veston nou-nouţ, mult prea larg pentru anatomia lui puţintică, intră speriat, im-plorînd tăcere :
     —   Vi-vi-ne cu-curtea !
     Scaunele scîrţîie pe pardoseala încă udă, curioşii din fundul sălii se suie în picioare pe bănci.
     Solemn, domnul colonel Buhuşcă Zaharia intră, de-abia încăpînd pe uşă, urmat de întreg consiliul.
     Nici un scaun nu mai scîrţîie, nici o şoaptă nu se mai aude.
     Cu domnul colonel Buhuşcă nu-i de glumit. In cei zece ani cît a servit în justiţia militară şi-a cîştigat o binemeritată reputaţie de judecător integru şi neîntrecut conducător de dezbateri. E drept că în timpul războiului din 1916, din modestie, desigur, a pierdut un rar prilej de a se ilustra în carieră. Dar dacă, în urmă acestei regretabile abţineri, ţara numără un erou în minus, a cîştigat în schimb un jurisconsult în plus. Căci, pe cînd alţi camarazi mai impulsivi îşi puneau energia şi cunoştinţele
192
 în serviciul măcelului, colonelul Buhuşcă şi-a îmbogăţit mintea studiind dreptul. Asta explică prezenţa lui în fotoliul pe care îl ocupă în întregime.
   Spre deosebire de toţi colegii lui d,e secţie, colonelul Buhuşcă poartă gîtul scurt. Capul îl ţine mereu înclinat spre umărul stîng.
   E plin de decoraţii.
   Paranteza musteţilor chinezeşti e paralelă cu linia buzelor şi a sprîncenelor unite. Prelungind aceste curbe, am obţine circumferinţe concentrice, pe care le-am putea înmulţi la infinit în exterior, dacă creştetul capului nu s-ar ţuguia deodată, chel şi absurd, ca un sîn de mulatră, fă'ră gurgui.
   Cînd i se vorbeşte, s-ar zice că emanaţiuni fetide i se stîrnesc sub nas, căci colonelul ridică brusc bărbia în sus, ca trezit din somn, şi se urneşte din loc. Capul şi-l mişcă mai mult lateral şi de preferinţă cu tot cu trup. Dar mişcarea aceasta, oarecum ciudată, s-ar putea explica şi prin faptul că domnul preşedinte e cam surd de-o ureche; ceea ce-1 obligă s-o potrivească pe cea teafără spre vorbitor, cu palma adusă ca o pîlnie de patefon.
                             ★
                         ★     ★
   Domnul preşedinte îşi tamponează ceafa cu o batistă în carouri vişinii, păturită patrat. Consilierii, ţepeni, înfipţi în gulerele înalte, par zugrăviţi, ca un brelan de valeţi.
   Preşedintele:
   —   Să se introducă acuzatul !
   (Ajutat de-un camarad, locotenentul Băbeanu înaintează anevoie, sprijinindu-se în cîrji. Toate capetele se întorc spre el, compătimitoare. E foarte palid. Are ochi mari, albaştri ca cerul care l-a atras şi adînci ca el.
   Cucoanele îl sorb. Doamna colonel-preşedinte, din primul rînd, îi surîde binevoitor, fixîndu-1 prin face-â - m a i n. Domnul colonel-preşedinte se încruntă. Comisarul regal surîde.)
   Acuzatul:
   Am onoare să vă salut !
   Preşedintele:
193
   Dumneata eşti locotenentul-pilot Băbeanu ?
   Acuzatul:
   Da, domnule colonel.
   Preşedintele:
   Ei, ce ai de spus ?
   Acuzatul:
   N-am nimic de adăugit la declaraţiile făcute.
   Preşedintele (Pufnind) :
   Poftim ! Nu mai are nimic de adăugit ! Cred şi eu că nu mai ai nimic de adăugit ! După ce omori omul, ce să mai adaugi ?
   (Pe figura acuzatului nu tresare nici un muşchi. In privirea camaradului care îl însoţeşte e dinamită.)
   Un consilier (Jenat) :
   Ce studii aveţi ?
   Acuzatul:
   Licenţă în drept.
   Preşedintele:
   Poftim ! Licenţă în drept, şi dumnealui îi arde să zboare !
   Avocatul apărării (încet, mai mult pentru colegi) :
   Dacă s-ar face toţi magistraţi, n-ar mai avea pe cine să judece!
   (Ilaritate pe banca avocaţilor.)
   Preşedintele:
   Vă rog, linişte ! (Către acuzat.) Şi care era consemnul dumneavoastră ?
   Acuzatul:
   N-aveam nici un consemn.
   Preşedintele (indignat) :
   Aud ? N-aveaţi consemn ? Dar ce sînteţi dumneavoastră, mă rog, sportmeni, sau ostaşi ? Poftim ! N-aveau consemn ! Auzi dumneata ? N-aveau consemn ! Dar ce, aviaţia nu-i oştire ? Ce sînteţi dumneavoastră, plaisirişti? Eu, una ştiu : de-i fi infanterie, de-i fi cavalerie, marină, artilerie, geniu, aviaţie, ce-i fi, ai consemn ? Eşti unitate ! N-ai consemn ? Nu eşti ! Asta-i ! în orice caz, eu iau act de declaraţia dumitale, dar îţi atrag atenţia că-ţi poţi agrava situaţia. Stărui în ea ?
   Acuzatul (Imperturbabil) :
194
   Da, domnule preşedinte !
   Preşedintele (Grefierului) :
   Scrie : Acuzatul declară că nu avea consemn (Către consilieri.) Om vedea noi acuşica dacă nu era consemn. (Către acuzat) Ia loc ! (Către grefier) Actul de acuzare.
   Grefierul (Zbîrnîie ca un bărzăun, întoarce foaia şi deodată, cu o impecabilă dicţiune) :
   ...celor de mai sus, locotenentul-pilot Băbeanu Alexandru, din g'rupul II aviaţie, se trimite în judecata corpului III, pentru călcare de consemn şi omor prin imprudenţă.
   Preşedintele:
   Aţi auzit, domnilor ? Călcare de consemn. E clar t (Către grefier) Să strige martorii !
   Grefierul:
   Domnul comandor Jijianu !
   Soldatul (Intredeschide uşa) :
   Do-do-do- cocomandor Jijijij...
(Comandorul intră).
   Preşedintele (Către comisarul regal) :
   V-am rugat să schimbaţi bîlbîitul ăsta.
   Comisarul regal:
   Scuzaţi, domnule colonel, mîine va fi schimbat. Preşedintele:
   Mă, băiete, totdeauna te bîlbîi aşa ?
   Soldatul (înghite de două ori. Ochii lui sînt albuşuri de ou răscopt) :
   Nuu-nu-nu ! Numai cî-cî-cînd vorbesc ! Să-să-să... Preşedintele:
   Destul !
   (Soldatul se retrage la uşă )
   Comandorul (E tînăr, zvelt. Are pe piept o singură decoraţie : „Mihai Viteazul" şi pe braţ — două insigne de rănit) :
   Am onoarea să vă salut !
   Preşedintele:
   Dumneata nil erai la grup cînd s-a întîmplat accidentul ?
   Comandorul:
   ' Nu, domnule preşedinte, nu era nici un ofiţer, în afară de ofiţerul de serviciu. Accidentul s-a întîmplat noaptea.
195
                 V
   Preşedintele:
   Şi cine era ofiţer de serviciu ?
   Comandorul:
   Locotenentul Oprea.
   Preşedintele (Către grefier) :
   S-a prezentat ?
   Comandorul :
   Nu, domnule preşedinte, e plecat în raid, în Egipt.
   Preşedintele:
   Poftim ! în Egipt ! (Cu ochii în tavan). Şi ce aveţi de spus ?
   Corn a n dorul:
   Domnule preşedinte, nu pot spune altceva decît că nenorocirea s-a produs nu din vina pilotului, ci din-tr-a avionului. Locotenentul Băbeanu e cel mai bun şi mai îndră/.neţ pilot din grup.
   Preşedintele:
   M-da, da, îndrăzneţ. Asta creeed ! (Indicind acuzatul.) Iată unde duce îndrăzneala !
   A vo catul apărării:
   Domnule preşedinte, îmi permit să vă atrag atenţia că aviaţa e o armă — şi asta poate s-o confirme şi domnul comandor, comandant al grupului, care e autoritate în materie •— bazată în primul rînd pe îndrăzneală. Dacă n-ar fi avut îndrăzneală, Lindberg nu traversa oceanul.
   Preşedintele:
   Ce Linderberg? Ce ocean ? Veţi vorbi, cînd vă voi da cuvîntul ! Aici judecăm călcarea de consemn a locotenentului-pilot Băbeanu, şi dumnealui mă ia cu -oceanul, cu Lindenbe!rg.
   Un consilier (încet) :
   Lindberg !
   Preşedintele (Tare) :
   Ei, Lindberg, Lindenberg, nu-i tot aia ?
   (Avocatul se aşează. Comandorul îi surîde imperceptibil. Comisarul regal îşi muşcă buza, desenînd spirale cu unghia degetului mic. Doamna colonel-presedinte îşi deschide evantaiul, pe care îl agită vertiginos.)
   Comandorul:
196
   Ţin să vă mai spun, domnule preşedinte, că ofiţerul acuzat e şef de promoţie şi...
   Preşedintele:
   Bine, bine, astea le ştim din memoriu. (Comandorul ridică din umeri.) Altceva ţin să vă întreb : care era consemnul în ziua (Un consilier şopteşte), vreau să zic în noaptea accidentului ?                         ,
   Comandorul :
   Nici un consemn, domnule preşedinte.
   Preşedintele (Congestionat deodată) :
   Vă mulţumesc, domnule comandor, vă foarte mulţumesc pentru concursul pe care înţelegeţi să-l daţi justiţiei. Credeam că dumneavoastră ştiţi că ne-am adunatără să judecăm o călcare de consemn. Dumneavoastră, comandantul grupului, declaraţi în instanţă că nu era consemn. Frumos !
   Comandorul : (Enervat, lipind călcîile) :
   Domnule preşedinte, actul de dare în judecată nu l-am redactat eu.
   (Murmure în băncile ocupate de ofiţerii aviatori. Preşedintele agită clopoţelul.)
   Preşedintele (către martor) :
   Luaţi Ioc. (Iritat) Dacă dintr-un spirit de solidaritate, pe care nu-1 aprob, domnii ofiţeri din aviaţie refuză să ne comunice consemnul, îl vom afla noi. (Jubi-lînd) Domnule comisar regal, spune te rog dumneata : care era consemnul în ziua, vreau să zic în noaptea accidentului ?
   (Comisarul regal se deşiră ca o sfoară trasă de-o mînă nevăzută de pe mosor, încovoiat. EÎ subţire ca un sparanghel supt. îşi potriveşte monoclul într-o atitudine vădit încurcată.)
   Comisarul regal:
   Domnule preşedinte şi onorată curte, din actele de la dosar, în adevăr, nu rezultă că era vreun consemn. De altfel...
   Preşedintele (explodînd) :
   Care va să zică şi dumneata ? Nu-i consemn, hai ? Nu-i consemn ! Biiine ! Atunci, nu judecăm !
   (Comisarul regal se aşează brusc, închide dosarul şi-l întoarce Ostentativ pe dos. Domnul colonel-preşedinte se suceşte cu tot cu fotoliu spre unul din consilieri şi-şi lasă capul pe-o mînă. Consternare. După o lungă şi penibilă tăcere, consilierul îi vorbeşte în şoaptă.
   Domnul colonel-preşedinte îşi readuce, fotoliul în poziţie normală. (Agresiv) Foarte bine, să vie ceilalţi martori.
   Grefierul:
   Soldatul Ion Luca.
   Soldatul:
   Lu-lu-lu-luca Iiion !
   (Intră o namilă cu bocanci uriaşi şi musteţi stufoase.)
   Luca Ion:
   Trăiţi !
   Preşedintele:
   Cum te cheamă ?
   L u c a I o n :
   Luca Ion, trăiţi domn’preşedinte.
   Preşedintele:
   Hm ! Poftim ! Luca Ion ! (O pauză) Cîţi ani ai ? Luca Ion:
   Douăzeci şi trei.
   Preşedintele (Cu dispreţ) :
   Poftim ! Douăzeci şi trei ! Eşti neam cu acuzatul ? Luca Ion (Deschide o gură pînă la urechi) :
   Cu domn’ locotenent ?
   Preşedintele:
   Să nu-mi rîzi mie, aici. Răspunde : eşti rudă cu acuzatul ?
   L u c a I o n :
   Ferească dumnezeu !
   Preşedintele:
   Şi ce hram porţi tu la grup ?                   < •
   L u c a I o n :                                 v
   Sînt bucătar.
-Preşedintele:
   Poftim, bucătar! Şi ce căutai tu noaptea pe aerodrom ?
   L u c a I o n 5
198
   Şedeam, aşa !
   Preşedintele:
   Poftim, şedea aşa ! Va să zică aşa-i'la voi, acolo, limbii hai-hui, fiecare pe unde-ţi place, ca-n sat fără cini ? Da bine, mă băiete, voi n-aveţi consemn ?
   L u c a I o n :
   Nu se află, trăiţi domn’...
   Preşedintele:
   Ieşi afară ! (Către consilier) E-un idiot ! (Către grefier.) Următorul !
   Grefierul:
   Mai este adjutantul Agafiţei, dar nu venise. Preşedintele:
   Să-l strige !
   Grefierul:
   Adjutantul Agafiţei ! -Soldatul:
   Dom-domn-dom-Agaga...
   Preşedintele:
   Să strige altul !
   Grefierul (Se scoboară la uşă) :
   Adjutantul Agafiţei !
   (Intră un tînăr fercheş şi roşcovan. Lipeşte călcîiele şi rămîne locului, în poziţie de drepţi.)
   Preşedintele:
   Vino-ncoa ! (Dulce) Apropie-te, apropie-te ! (Diplomat). Mă rog, ia spune dumneata, acolo, la aviaţie, vii fiecare de capul tău, zbori aşa cînd îţi place şi pe urmă pleci ?
   Adjutantul:
   Nu, domnule preşedinte.
   Preşedintele:
   Bun ! Atunci, ai putea dumneata să ne spui : cine răspunde de aparate ? (Face cu ochiul la consilieri) Las’ că aflu eu consemnul!
   Adjutantul:
   Mecanicul.
   Preşedintele:
   Dar dacă mecanicul nu-ţi dă aparatul ? Adjutantul:
   Atunci, nu zbori !
   Preşedintele (Către comisarul regal, ironic) :
                                                 199
                                                                                                                                                                                                                                           • ; ijfflTllM 1 I
    Uite consemnul, domnule comisar regal ! Văzuşi ? Asta e consemnul. (Către adjutant) Şi cum îl chema pe mecanicul care avea în primire aparatul locotenentului-pilot Băbeanu ?
    Adjutantul:
    Cînd a devenit cazul ?
    Preşedintele:
    Desigur !
    Adjutantul:
    Mayer Henric !
    Preşedintele:
    Mulţumesc. (Către grefier) Să vie Mayer Henric. (Pe băncile aviatorilor — ilaritate.)
    Adjutantul:
    Domnule preşedinte...
    Preşedintele (răstit) :
    Nu vorbi neînt’rebat !
    Grefierul:
    Mayer Henric !
    Soldatul:
    Ma-ma-Mayer, M-ma-Mayer ! (Către preşedinte :) ' Nu-nu-nu răspu-punde.
    Preşedintele :
    Unde-i mecanicul Mayer Henric ? Cred că n-a fi şi cl în Egipt.
    Adjutantul (fixînd vîrful cizmelor, în timp ce aviatorii îşi dau coate şi rîd) :
    Apoi, să trăiţi, domnule preşedinte, el a murit ! (Ilaritatea cîştigă toate băncile. Se rîde zgomotos şi fără sfială.)
    Avocatul apărării:
    A murit consemnul!
    (Rîsetcle cresc. Privirile doamnei -colonel-preşedinte aruncă fulgere în toate direcţiile. Consilierii au luat atitudini de cugetători. Comisarul regal face spirale cu unghia.)
    Preşedintele:
    Dacă nu faceţi linişte, evacuez sala. (Se scarpină în cap, indicînd cu mîna comisarul regal) Acuzarea : Comisarul regal:
200
   Faţă de lipsa de probe privitoare lâ vinovăţia locote-nentului-pilot Băbeanu, sînt pentru achitare. (Se aşează. Murmure aprobative în băncile aviatorilor.)
   Preşedintele (Printre dinţi) :
   Bravo ! Halal rechizitoriu !
   (Pe geamurile deschise năvălesc accentele metalice ale unui marş funebru. Domnul colonel-preşedinte se încruntă. Comisarul regal îi explică, nu destul de încet ca să nu se audă în primele rînduri, că e înmormîntarea unui căpitan de aviaţie, mort de cîteva zile în urma unui accident. Dealtfel se aude, din ce în ce mai tare, zgomotul motoarelor mai multor avioane.)
   Un consilier (Şoptit, preşedintelui, la urechea surdă) :
   Am putea suspenda pentru zece minute.
   Preşedintele:
   Să-nchidă geamurile (Rămîne un moment cu privirea fixă, apoi îşi întoarce fotoliul în direcţia opusă băncii avocaţilor, cu palma la urechea cu care aude) Apărarea are cuvîntul !
                LA BLAJ
    Eram de cinci zile în Ardeal. Şezusem prin urmare în acest fermecător ţinut cu o zi mai mult decît domnul Constantin Stere. Domnia-sa, din cele patru zile pe care le-a petrecut acolo, a făcut o cărticică. Eu nu voi scrie deocamdată decît vreo cîteva rînduri, despre ora neuitată pe care am petrecut-o la Blaj.
                                   ★
                              ★     ★
    Sosisem cu ţugui. Veneam din minunata cetate a Sighişoarei, unde fusesem găzduit de familia unui camarad de război, invalid, pe care îl întovărăşeam acum la o fermă din apropierea Blajului. Chauffeur-ul automobilului care urma să ne transporte ne-a anunţat că nu putem plecă imediat, avînd să controleze nu mai ştiu ce piese nesigure. Am intrat în cafană, să luăm o be're şi-un forspeis. Localul mic, curat şi pustiu. Un ceas de perete rotund şi cafeniu, străjuind rafturile pe care nu erau decît o sticlă sferică, una patrată umplută cu lichid violet şi vreo cîteva lunguieţe, bătuse patru. Era o zi luminoasă şi caldă, de început de iunie. Un chelner cu figură copilăroasă, în sacou alb şi cravată neagră, ne servi prompt.
    Prietenul meu era încîntat de impresia pe care mi-o» făcuse Ardealul si locuitorii lui.
                 %■ *
    —       Ai avut noroc, spunea el, că n-ai luat contact decît cu românii din Ardeal.
    —   Ba am cunoscut şi unguri şi saşi, zic.
202
    —   Dar nu vorbesc de ei!
    —   Atunci de cine ?
    —   De ardeleni.
    Nu sesizam nuanţa. Ştiam doar că prietenul meu părăsise oastea „drăguţului de împărat14 pentru a se înrola în armata română, în rîndurile căreia a cîştigat două trese şi-a pierdut un picior. îmi aminteam apoi cum se îngrijea la Iaşi de ardelenii de prin spitale. Ce-o fi^ vrînd să spue ?
    Soarele ne bătea în ochi. Un picolo s-a dus la fereastră să tragă storul. Instinctiv, întorc capul spre el. Apuc să cetesc din firma din faţă atît :
                        „Berărie de vinaţuri“.
    Intrase un grup de cinci domni. La vederea lor prietenul meu s-a încruntat, deschizînd un ziar. De ce s-o fi încruntat ? Să fie oare în vrăjmăşie cu ei, sau poate e numai aşa, un capriciu şi nu i-o fi plăcînd mutra lor ? în orice caz, mi se pare mai delicat să nu insist.
    Noii-veniţi trebuie să fie oameni cu vază în localitate.
    Chelnerii îi salută pînă la pămînt şi casieriţa, roz-albă ca un măr domnesc şi rotundă ca o varză le surîde cu toată faţa. Un chelner bătrîn, probabil ţal, înaintînd ceremonios spre masa lor, dă în treacăt un ordin scurt unui chelner mai tînăr, care se întoarce cu cinci halbe. Clienţi asidui, desigur, de vreme ce li se cunosc obiceiurile. Sunt aşezat în aşa fel că-i pot examina bine. Nu na desparte decît o masă.
    Patru sunt bunduci, unul slab, sfrijit, chiar şi înalt, foarte înalt. Doi îmi par mai importanţi : unul dintre bunduci care are aerul să fie un fel de şef şi sfrijitul care se comportă ca un aghiotant al acestuia. Dealtfel şefului şi sfrijitului li se serveşte berea în halbe speciale, de smalţ, cu figuri pe ele şi capac. Sunt desigu'r proprietatea lor şi chelnerul o fi greşit se vede, căci sfrijitul c-un gest nervos ia halba şefului şi-o schimbă cu a lui. Privind cu atenţie, observ că pe halba sfrijitului se reliefează chipurile lui Horia, Cloşca şi Crişan, pe cînd pe-a şefului e numai profilul domnului Iuliu Maniu în meda-
203
lion, cu chenar tricolor. Toţi cinci au batiste cu dantelă, care spînzură deasup'ra buzunarului de la piept. A şefului e de culoarea cerului din Neapole la orele şase seara, a sfrijitului e de culoarea pastei de dinţi „Boto“. Dar pe cînd dantela sfrijitului e expusă cu oarecare artistică neglijenţă, a şefului e simetric desenată pe vestonul de dril alb, în unghi drept. E, fără îndoială, cusută cu aţă şi călcată odată cu haina. De aceea pare mai mult pictată decît<aievea. Şefuî are la vestă lanţ gros de aur, cu multe brelocuri şi inele la ambele mîini. Sfrijitul nu are decît un singur inel,, de argint şi cu o inimă de email roşu la mijloc. E una din acele bijuterii sentimentale pe care le poartă mai toate domnişoarele de la călugăriţe, cînd ating vîrsta penibilă şi pe care, fără doar şi poate şi tî-nă’rul nostru o căpătase de la fătuţă cum se zice la Blaj. Are în schimb brăţara la mînă şi ac din monedă antică la cravata în culoarea batistei. Mă gîndeam că acela care n-ar şti că oamenii aceştia sunt primitivi, judecind după felul în care se împodobesc, ar jura că sunt invertiţi.
    Şeful şi aghiotantul ocupă aproape toată masa.
    Ceilalţi trei s-au aliniat toţi în aceeaşi parte, la o distanţă de masă oarecum subalternă şi-l sorb din ochi pe şef. Dealtfel, trebuie să fie oameni de minimă importanţă, din aceia pe care natura îi scoate în serie, aşa cum scoate Ford celebrele lui vehicule. Ca o confirmare a acestei prime impresii, bag de seamă că şeful e şi cel mai bunduc dintre bunduci, un soi de suprabunduc, un bunducissim şi că nu are comun cu ceilalţi decît broderia batistei şi faptul că e şi el ras pe cap.
    Păr nu avea decît sfrijitul, dar îl avea în schimb cît patru, sub formă de plete negre şi stufoase excesiv. Mus-teţile însă le avea subţirele, aproape cît sprinceana, în contrast frapant cu şeful care purta sprincene aproape cît musteţile. Cum s-au adus .halbele, şeful, c-o voce piţigăiată care ne-a înveselit deodată, a poruncit ţalului frînt de mijloc şi surîzînd mieros :
    —  Slană şi paprica.
    —  Îndată, mă rog frumos !
    Sfrijitul ridicase halba, 'rostind răspicat şi c-o puternică voce de bas profund :
    —  Servus te !
204
    —   Reţiproca ! răspunse bunducul c-o octavă mai sus.
    Ţoţi au ridicat paharele ca la comandă şi le-au depus
goale, respirînd uşuraţi. Chelnerul se repezi să le ridice şi reveni cu ele pline. Intre timp sosise şi slana. După invitaţia şefului, cei trei o atacară cu multă timiditate, înroşind-o bine în pap'rică„
    Dar nu-şi mîncaseră încă bine minusculele felii şi şeful, ajutat de sfrijit o şi dăduse gata. Cînd s-a întors chelnerul cu halbele, bunducul se oţărî :
    —   No, tae slană s-ajungă, că doară nu tai din soru-ta.
    Apoi iar :
    —   Servus te                 -
    Şi iar :
    —   Reţiproca !
    Al doilea rînd de halbe avu soarta primului. Scena se repetă întocmai cu singura deosebire că al treilea rînd fu aşteptat în deplină tăcere şi resemnare.
    Numai eu eram neliniştit. Ritualul de aperitiv al vecinilor mei de masă începuse să mă pasioneze.
    îmi ziceam : dacă de data aceasta bunducul zice întîi servus te ! şi răspude sfrijitul, banca refuză să-mi amîne poliţa, dar dacă tot sfrijitul glăsuieşte primul, cu siguranţă că mi-o amînă. Cînd a venit chelnerul cu 'halbele mi se oprise inima.
    Aşteptam ca un jucăto'r care a pontat la ruletă ultimii bani. Şi mi-a venit să-l îmbrăţişez pe sfrijit, cînd l-am văzut ridicînd halba :
    —   Servus te !
    —      Reţiproca ! mi-am zis maşinal, făcînd în minte cor cu şeful.
    De data aceasta halbele n-au mai fost băute dintr-o singură înghiţitură. Bine că n-am pariat şi pe acest detaliu. La joc, e mare lucru să încetezi la timp ! După cîteva înghiţituri şeful a depus halba, ştergîndu-şi cu dosul mîinii, musteţile de spumă :
    —   No, merem la Alba Iulia ?
    —   Merem ! -au răspuns în cor.
    —■ Vaier me're ?
    —   Mere ! a răspuns unul din cei trei.
    —   Cornel mere ? •
    —   Mere ! a răspuns altul.
205
    —   Casiu mere ?
    —   Mere ! a răspuns altul.
    —   Păi no, servus !
    —   Servus, au răspuns toţi.
    Halbele se goliră din nou. Chelnerul însă nu se mai repezi să le ridice. Dar şeful bătu energic în masă :
    —   Cum o fost !
    Sfrijitul îl întoarse din drum :
    —   Şi slană !
    —   Da, mă rog frumos !
    Al patrulea rînd de halbe fu consumat în tăcere.
    Eram decepţionat. La al cincilea însă, discuţia lunecă pe teren politic, aprinsă. Sfrijitul vorbise mult în şoaptă şefului. Deodată, şeful izbucni :
    —   Păi no, simţeam eu că-i trădare la mijloc.
    Alaltăieri, zice el către mine, faţă cu Ghiula :
    „Te ţîp afară din conziliu“.
    Toţi par foarte indignaţi.
    —       Ba să ţîpi pe tătîni-to, strig eu către el, că eu nu mi-s ţărănist, urmă şeful.
    Toţi rîd admirativi :
    —   Foarte binie !
    —   Zicea că domnul Iuliu Maniu nu-i intelighinte !
    Toţi sunt scîrbiţi şi ironici.
    —       Şi este ? se amestecă tovarăşul meu care prinsese vorba.
    —       Apoi doară, mă rog frumos, răspunse şeful, domnul Iuliu Maniu e cel mai zolid cap politic din Europa, nu din România.
    —       Poate, de la Christos încoace, ricană camaradul meu, că înainte era Platon.
    —       Ce Platon domnule, interveni sfrijitul, care nu auzise probabil" decît finalul frazei, la noi nu-1 ştie nime /
    —   G&ga îl cunoaşte, zice tovarăşul meu, maliţios.
    —       Păi no, să poftească Goga cu el la Blaj şi vedem noi de capătă un vot, se răţoi şeful.
    —       Pe domnul Iuliu Maniu şi pruncii îl ştiu ! completă sfrijitul aprobat de toţi.
    —       Dacă nu-i din Ardeal, n-are ce căuta aici, urmă şeful.
206
    —       L-o fi capacitat Goga, 'reluă sfrijitul, făcînd cu degetele semn, care vroia să spue că i-a dat bani.
    Toţi rid de glumă, în afară de şef care e necăjit tare. A mai comandat un rînd de halbe. Şi după ce se mai răcori puţin, urmă cu străşnicie :                          '
    —       Să vie numai domnul Maniu, ş-or să vadă ei pe dracu !
    Tovarăşul meu dădea semne de impacienţă. După cît îl cunoşteam prevedeam o furtună, căci îl ştiam impulsiv şi începusem să mă’ edific asupra distincţiei pe care o făcea el între locuitorii Ardealului.
    Sfrijitul, înţelegînd starea sufletească a şefului, porni şi el în sensul ei :
    —       Apoi să nu mă înveţe pe mine Goga ce-i patriotismul !
    —   Şi de ce, mă rog ? se burzului tovarăşul meu.
    —   Pentru că e trădător, mă rog, răspunse şeful.
    —   Şi pe cine-a trădat ?
    —   A trădat Ardealul !
    —   Cui ? se încruntă invalidul ridicîndu-se în cîrji.
    Şeful păru încurcat o clipă, dar încurajat de privirile celorlalţi, răspunse scurt :
    —   Regăţenilor !
    Tovarăşul meu se reaşeză înseninat :
    —       Bine domnilor, atunci şi armata română a trădat Regatul !
    —   Cui ?
    —   Ardealului !
    —   In Regat, toţi trădează, intervin eu diabolic.
    Toţi mă privesc cu simpatie.
    —       Sunt din Iaşi, urmez eu şi vă pot afirma cu precizie că Ioan Vodă Cuza a trădat Moldova, Munteniei.-
    Vecinii noştri par nedumeriţi, dar sfrijitul le explică 3
    —   Păi no, dacă domnul e de-acolo, musai să. ştie.,
    Şeful îmi aruncă priviri de fraternă amiciţie.
    încurajat de buna lui dispoziţie, unul din cei trei,
care se congestionase teribil, izbucni subit, lovind cu_ halba în masă :
    —   Tunie dracu’n regăţeni !
    —       Reţiproca ! îi replică tovarăşul meu care îşi' pi-ţigăiase glasul în felul şefului, pe cînd eu ceream plata.
207
      NU DAU TURCII
    Această veche şi grea de sens locuţie a încolţit, probabil, în cap moldovenesc. Strategiceşte privilegiată prin depărtarea ei de Dunăre, paşnica Moldovă a fost, prin veacuri, mai ferită de cumplitele urgii turceşti. Pe cînd bietul valah se trezea, deasupra papului, cu iataganele başbuzucilor şi ienicerilor „Sublimei Porţi“ ieşiţi ca din pămînt să-l ciopîrţească pe negîndite, moldoveanul avea tot timpul să prindă de veste. Nu asta o fi cauza că, ceea ce deosebeşte mai mult locuitorii acestor două ţinuturi surori, astăzi, e tensiunea arterială ?
    Dacă în acest veac, eminamente sportiv, ne e îngăduită o comparaţie din domeniul automobilistic, am putea spune că românul de dincolo de Milcov 1 porneşte în viaţă în viteza a patra, pe cînd cel de dincoace uită frinele pe toate roţile.
    Te scobori în Gara de Nord.
    Nu ai impresia că s-a întîmplat o catastrofă şi că tot furnicarul acela de oameni fuge vociferînd de la locul dezastrului ? Hamalii se ghiontesc, drăcuiesc, aleargă, se-ntrec ca într-o adevărată cursă de hamali. Unde te-n-torci, în forfoteala aceea nebună n-auzi decît :
    —   Ce stai, mă, ce stai, ai ado’rmit ?
    —   Mişcă, mă, fire-ai al dracului, că trec prin tine !
    —   Ia-o trap, mă, că te fac piftie !
    Descifizi în gara Iaşi : cenuşiu, calm, vid.
    îţi dai deodată seama că filmul se desfăşoară aici, au ralenti. Asemeni apei din Marea Moartă, aerul la Iaşi e
     1  Scriu din Iaşi.
208
mai dens şi opune omului o rezistenţă care-1 sileşte să-şi tîrîie picioarele cu încetineală, aşa cum se învaţă în armată pasul de defilare descompus. Pe peron, piramide de bagaje aliniate, zac. Lîngă fiecare, hamalul (santinelă) se scarpină-n cap, fluierînd a pagubă. Unul, mai nervos, încearcă un timid îndemn :
    —       Haideţi, oameni buni, că aşteaptă boierii în trăsură !
    Toţi îl privesc, impasibili. Altul, care şi-a lipit ţigara, răspunde scîrbit :
    —   Stăi, bre, că nu dau turcii !
    Şi nu e manifestare de viaţă (dacă asta-i viaţă) în această a doua capitală (dacă asta-i capitală), care să dezmintă prin ceva universalitatea acestei înţelepte devize. Conducătorii de tramvaie şi alte vehicole, chelnerii, elevii, profesorii, magistraţii, inginerii, avocaţii şi liber-cugetătorii, toţi, toţi ştiu bine şi de totdeauna că nu dau turcii.
    Cînd porneşti agale (hii !) de la gară, înghesuit, ca vai de lume, într-o neverosimilă trăsură individuală (hiii !), c-un birjar indecis, încercînd moale să puie în mişcare prin persuasiune un animal somnambul (hii, gloabă !), cînd treci ca-n urma unui invizibil car mortuar pe străzi pustii pe care se ruinează edificii leproa-se, cînd vezi pestilenţialele mormane de gunoaie- acolo unde le-ai lăsat la plecare, îţi dai organic seama că, în adevăr, pe-aici nu dau turcii.
    Dar prin prăvălii ?
    Iţi, trebuie, de pildă, o cravată albă pentru balul din acea seară. Intri într-o prăvălie de pe strada Lăpuşnea-nu sau Ştefan cel Mare. Vînzătorii cască, moţăind în picioare. întrebi :
    —   Domtiişoară, aveţi cravate de frac ?
    —   Poftiiim ?
    —   Cravate, domnişoară.
    —• Cravateee ?
    —   Cravate !
    —   Sigur că avem cravate !
    —   Daţi-mi, vă rog, o c'ravată de frac.
    —   De frac ?
    —   De frac !
209
   —   Şi cum să fie, vă rog ?
   —   O cravată de frac, domnişoară, dumneata        nu ştii
cum e o cravată de frac ?
   Domnişoara pare profund vexată :
   —   Cum să nu ştiu cum e       o cravată   de frac ?    De
cincisprezece ani vînd cravate    de frac !
   —   Mulţi înainte, domnişoară !
   —   Merci!   -
   —   Daţi-mi şi mie o cravată de frac.
   —   Bine, dar noi avem de toate culorile !
   —      Albă, domnişoară, papillon, domnişoară, papillon alb.
   Domnişoara pare foarte plictisită :
   —   Şi vă trebuie chiar azi ?                       ?
   —   Desigur, domnişoară !
   —   Atunci o să fie cam greu.
   —      Mă rog, domnişoară, aveţi sau n-aveţi cravate de frac ?
   Domnişoara discută în şoaptă, dar foarte aprins, c-un băiat de prăvălie :
   —      Se poate să n-avem ? Dar nu ştiu unde le-o pus ? Cercaţi dumneavoastră mîni.
   Şi ochii visători ai domnişoarei au aerul să spuie : parcă ce, dau turcii ?
                                ★
                           ★      ★
   Acolo însă unde contrastul respectivului „specific" regional al celor două capitale apare mai evident e, desigur, la telefon. Nu vreau să spun prin asta că exigenţele enervante ale „măgarilor de abonaţi41 nu s-ar lovi de o egală rea-voinţă din partea personalului ambelor centrale. Dar pe cînd domnişoara de la Centrala-Bucureşti e mai agresiv grăbită, colega din Centrala-Iaşi e mai aristocratic nepăsătoare. La Bucureşti ai impresia că o deranjezi dintr-o îmbrăţişare amoroasă, pe cînd la Iaşi, dintr-o lectură sentimentală. La Bucureşti pui receptorul la ureche şi auzi deodată, fulgerător :
   —   Numărul ? 1
     1 Era pe timpul aparatelor cu manivelă.
210
    Domnia-ta ai vrea să spui : 28^25. Dar n-ai apucat să termini pronunţarea precipitată a lui opt, şi domnişoara ţi-a şi dat un număr greşit (dau turcii !). La Iaşi e cu totul altfel. Treaba merge tot atît de prost, dar merge în schimb şi mai încet (nu dau turcii !).
                                  ★
                             ★    ★
    Se ştie că la epoca în care aparatul telefonic a început să se răspîndească, România a fost printre primele ţări care l-au instalat pînă şi în comunele rurale, De-atunci, aparatele au suferit modificări serioase, pretutindeni introduse.
    laşul însă, tradiţionalist, deci conservator, nu le-a mai schimbat, ceea ce-i dă faţă de tot restul' lumii un cachet cu totul aparte. Diferenţa între aparatul automat, de-o pildă, şi străbunul său de la Iaşi e tot atît de mare ca între tunul cu tragere repede şi-o catapultă. Aceste stranii aparate, prin care pentru prima oară omul a izbutit să se înţeleagă de la distanţă cu semenul său, expuse la o expoziţie internaţională ar stîrni curiozitatea tuturor specialiştilor de pe glob. Nu mai rămîne îndoială că ele ar fi cumpărate pe sume fabuloase, pentru o eventuală expoziţie, internaţională, sau chiar pentru British-Museum. Raritatea, sau mai bine zis unicitatea lor pe glob, ne obligă să le descriem.
    Prin aparat telefonic la Iaşi se înţelege o cutie mare, aproape cît una de scrisori, dar de lemn gălbui, şi prevăzută cu manivelă. Dacă procedezi ca la aparatele premergătoare automatelor, adică punînd pur şi simplu receptorul la ureche, nu se întîmplă nimic. Trebuie să suni ! Acesta e rostul manivelei şi nu cum ar crede un profan, pus pentru întîia oară în faţa unui asemenea aparat, că învîrtind va provoca un cîntec de caterincă sau că va obţine bomboane gratuit, deschizătură pentru monede de doi lei neexistînd şi primele învîrtituri de manivelă neavînd alt efect decît o zornăitură de mecanism hodorogit, în interiorul cutiei de lemn.
211
                                   ★
                              ★     ★
    La Iaşi pentru a telefona îţi trebuie timp şi răbdare. De aceea, pentru firile ne'rvoase, exerciţiul e salutar, dat fiind că încercarea răbdării omeneşti formează caracterul.
    In concepţia centralei telefonice Iaşi, telefonul nu este un mijloc de comunicaţie rapidă între doi inşi. Aceasta e o prejudecată vulgară şi aparţine mai mult misiţilor, speţă pernicioasă, care trebuie combătută prin toate mijloacele. Telefonul, la Iaşi, ca şi lumina, ca şi apa şi ca tot ce există în această patriarhală cetate de scaun (în afară de intelectuali, e un lux. Vrei, de pildă, să inviţi un prieten la masă. Comunici intenţia domniei-tale servitorului cu cel puţin o zi înainte şi poţi fi aproape sigur că omul acesta, care are tot interesul să evite o cursă pe jos, mai ales cînd sînt intemperii, va reuşi în cele din urmă să transmită telefonic invitaţia. Dacă ai însă pretenţia extravagantă, ca printr-o singură învîrtitură de manivelă să fii pus instantaneu în legătură cu o persoană din celălalt capăt al oraşului, renunţă ! E preferabil să te transporţi personal. Asta,, şi pentru celeritate, şi pentru că e mai sigur că secretul convorbirii nu va fi surprins de urechi străine. E clar deci că ritmul lent al funcţionării e în interesul abonaţilor.
    O singură dată mi s-a întîmplat să mă încăpăţînez a obţine o convorbire imediată, tulburînd indolenţa sincronică a serviciului. A doua oară nici n-aş mai putea-o face, căci, după cum se va vedea, am fost sever şi definitiv sancţionat de instituţia ultragiată.
                                   ★
                              *     *
    Sosisem în gara Iaşi dimineaţa, venind din Bucureşti. Trebuia să comunic ceva urgent unui amic din Bacău. Telegraful nu-mi putea servi în această împrejurare, deoarece indicaţiile în afacerea care ne privea deopotrivă depindeau în totul de unele demersuri de care amicul meu urma să mă informeze în prealabil. Ş-apoi, de unde puteam eu şti dacă şi undele electrice, contagiate şi ele de
212
ambianţă, nu se opresc în drum, căzînd ca nişte păsări moarte, pe lîngă stîlpi ?
    Şedeam cu bagajele pe scara vagonului (şi eu sînt ieşan), nehotărît : „Să mă sui în trenul de Bacău pentru o convorbire de zece minute ? Nu face !“
    Pe de altă parte, dacă nu reuşeam să fiu pus în contact cu amicul meu chiar în acea zi, intervenţia rămînea inoperantă. Cum, în asemenea ocazii, rnoldovanul în general şi ieşanul în •'special găseşte totdeauna argumente suficiente pentru soluţia cea mai comodă, mi-am zis : cel mai cuminte lucru e să mă duc frumuşel acasă şi să cerc să telefonez. De la nouă dimineaţa şi pînă la patru după-amiază, cînd aveam alt tren, cu ajutorul lui Dumnezeu, care mă cunoaşte, şi al dirigintelui poştei, pe care îl cunosc eu, poate că obţin Bacăul. De-abia ajuns- acasă, însă, mi-a părut rău că n-am continuat drumul. Judecasem cu mintea românului cea dintîi.
    Mă uitam la cutia de lemn de care depindea liniştea mea, plin de negre aprehensiuni. Dar... alea jacta est.
    Cu valizele nedesfăcute, obosit, neras, cu paltonul pe mine şi pălăria pe cap, învîrt manivela : zuur ! zuur !
    Nu răspunde !
    Întreb servitoarea :
    —   Nu-i stricat cumva aparatul ?
    —   Nu-i stricat ! In fiecare seară sună de la poştă.
    —- Şi de ce sună ?
    —   Zice că-i control !
    învîrt iar : nimic ! Mai aştept, mai învîrt, iar mai aştept, iar mai învîrt. în fine ! Răspunde ! Dar, ce-o ii su-nînd atîta ?
    —   Zuur! zuur !
    —   Alo !
    —   Zuur! zuuur! zuuur!
    —   Alo ! Alo !
    —   Zuur! Zuur !
    —   Alo, domnişoară, alo, duduie, alo, duduiţă.
    —   Zuur!
    —   A stat !
    —   Alo ! Centrala ?
    —   Dar ce faci cu moara ?
213
    —   Dă-i foc !
    —   Cum, cum ?
    —   Cine-i acolo, domnule ?
    —   Aici „Banca Juster“.
    —      Închideţi, domnule, un moment, nu vezi că suni la noi ?
    —   Care noi ?
    —   Aici, Parchetul!
    —   Scuzaţi, vă rog, iaca-nchid !
    Aşez receptorul, număr pînă la trei sute şi iar învîrt, dar încet, în răstimpuri şi cu mare băgare de seamă.
    —   Zuur !... Zuur !... Zur-zur !
    —   Alo ! Centrala ?
    —   Da, vă rog !
    —   Daţi-mi, vă rog, Bacăul.
    —   Ce să fie ?
    —   Ba-că-ul !
    —   Bacăul ?
    —   Bacăul, domnişoară ! ,
    —   Şi cînd vă trebuie ?
    —   Cît mai urgent !
    —   Nu c'red să se audă acuma.
    —      Ia vezi, domnişoară, poate că răspunde, te rog mult, caz grav.
    —   Încearcă mata peste o jumătate de oră.
    Un venetic s-ar fi supărat, desigur, dar eu sînt deprins. în fond, a fost drăguţă domnişoara. Ar fi putut să-mi spuie să încerc peste o oră, peste două, peste trei. Ar fi putut să pretexteze că firul e deranjat şi că nu se poate vorbi de loc. Dar jumătate de oră ! Ce-i o jumătate de oră ? Nici nu ştii cînd trece. Iată, a trecut.
    —   Alo ! Tot eu sînt domnişoară, pentru Bacău.
    —   Bacău?
    —   Da, mi-aţi spus să încerc peste o jumătate de oră.
    —   Eu nu v-am spus nimic.
    —   Poate colega dumneavoastră.
    —   în orice caz Bacăul e ocupat. Cercaţi mai tîrziu. De data aceasta, poate şi din cauza oboselii, simt
că-mi pierd puţin calmul. Pun receptorul la loc şi sun. Sun mult. Mi se răspunde la fel.
214
    —      Alo ! Aş vrea să ştiu, domnişoară, dacă mai tîrziu înseamnă tot astăzi, căci, dacă nu, iau trenul.
    Domnişoara nu pare să fi gustat această deplasată (recunosc !) ironie, căci îmi răspunde tăios :
    —  Cercaţi peste-o oră.
                                  ★
                            ★     ★
    O baie caldă, un duş rece, un ceai fierbinte şi-o ţigară bună m-au calmat deplin. Dacă începeam prin asta, poate că n-o mai supăram pe domnişoara. Mai am cinci minute...
    Arunc o privire pe geamul aburit :        plouă subţire,
ploaie de toamnă tîrzie. Soba s-a încins, răspîndind o căldură plăcută.
    Ormuz, Angora-ul meu de fum, s-a zburlit' deodată ca un arici de mătasă. Acum se întinde şi cască gura mare, parodiind un tigru privit cu binoclul întors. Pe stradă, trec cu pas grăbit bieţi oameni zgribuliţi, sub umbrele...
    E bine...
    Aşez pe-o măsuţă, lîngă telefon, o cutie cu ţigări, toate zia'rele şi-mi mai torn un ceai din samovarul care în liniştea provincială îşi menţine tînguirea în la şi la minor.
    In asemenea condiţii, răbdarea nu mai e o virtute.
    —  Alo ! Domnişoară, e liber Bacăul ?
    —  Da, domnule !
    —  Ei, bravo ! Dă-mi-1, te rog !
    —  Dumneavoastră nu puteţi vorbi cu Bacăul.
    —  Cum, domnişoară, de ce, domnişoară ?
    —      Ca să vorbiţi cu provincia din casă particulară, trebuie să depuneţi cauţiune la poştă.
    —  Ştiu, domnişoară, o mie de lei. Am depus !
    —  Nu vă am pe listă.
    —  Alo ! Alo !... Alo ! Domnişoară !
    Nimic de făcut : mi-a tăiat comunicaţia.
    Iar îmi pierd calmul : sun, sun, sun nervos, sun disperat.
    —  Alo ! Alo !
215
    —   Ce doriţi ?                               ■
    —   Domnişoară, dă-mi te rog, pe domnul diriginte.
    —   E plecat în oraş.
    —   Şi cînd se-ntoarce ?
    —   Nu mi-a spus.
    —   Alo !
    Iar a-nchis !
    Domnişoară, domnişoară...
    Dintr-un băiat bun şi milos ca mine, ai făcut o bestie, ai făcut o brută, domnişoară ! Ai nimicit în mine şi umbra de curtenie pe care cel din urmă dintre bărbaţi
o  datoreşte nepoatelor Evei, în faţa cărora mă simt atît de sensibil !
    De-ai fi Aspasia, domnişoară, de-ai fi Lais sau Theo-dota, fermecătoarele discipole ale înţeleptului Socrate, de-ai fi Phrynea ale cărei proporţii desăvîrşite au înmăr-,murit aidoma în eternitate sub mîngîierea inspirată a neîntrecului Praxitel, de-ai fi Theoria ce-a scos din minţi pe Sophocle sau Herpylis cu care a păcătuit Aristotel, de-ai fi Sapho, Mesalina sau Theodora, de-ai fi Leotion la ale cărei picioare minuscule se prosterna marele Epicur, sau Mimes cea atît de admirată de pretenţioşii elini, că pînă şi frumosul, Alcibiade nu s-a sfiit să se lase pictat în braţele ei, de-ai fi Tais, după a cărei poruncă temutul Alexandru a incendiat Persepolîsul, sau vrăjita Ar-cheanana, care, deşi la vîrstă coaptă tot mai scotea suspine din pieptul divinului Platon, de-ai fi Beatrice, Cleo-patra, Laura, de-ai fi Omphala, de-ai fi Dalila, de-ai fi ducesa d’Etampes sau Gabrielle de d’Estree, de-ai fi Madame de Montespan, de Pompadour sau Dubary, de-ai fi Madame Chateauroux, Madame de Fontanges sau Madame de Parabere, de-ai fi Madame Tallien sau Elvira Popescu, Madame Recamier sau Greta Garbo, Ninon de Lenclos sau Josephine Backer, de-ai fi sublima Diane de Poitiers după minunatul chip al căreia vestitul Goujon a zugrăvit pe Venus, dar ce spun eu ? de-ai fi însăşi Vcnus Anadyomene, în valuri, zămislită din olimpicele resturi ale bărbăţiei miticului Uranos, după scîrbavnica ispravă a paricidului Cronos şi dacă o undă prielnică, ivită ad hoc, te-ar aduce înaintea mea, în cavitatea unei scoici marine, ţi-aş scoate ochii, domnişoa'ră ! Presupunînd că
216
eşti frumoasă ca zeiţa şi goală ca ea, aşa goală cum te afli, ţi-aş da în mînă un receptor ale cărui sîrme le-aş introduce în propriile matale urechi. Şi-n timp ce te-aş sili să urli cît poţi : Alo ! Alo !, c-un ac de pirogravură încălzit la alb ţi-aş tatua pe tot „trupul trandafiriu şi desigur catifelat cuvîntU'l Bacău. Apoi, cînd mi-aş da sama că intensitatea suferinţei te-a insensibilizat complet, ţi-aş băga acul în nodul vital şi te-aş ucide, domnişoară !
                                     ♦
    Aceste imprecaţii sîngeroase, rostite în gînd şi agrementate cu epitete injurioase şi metafore inedite, care momentan îmi scapă, în loc să mă potolească, mi-au provocat congestii şi migrenă. Am luat un piramidon şi m-am întins puţin.
    A mai trecut o oră.
                                     *
                               ★      ★
    —   Alo ! A venit domnul diriginte ?
    —   Nu, n-a venit încă !
    Citesc un ziar... Mai beau un ceai... Mai fumez o ţigară...
    —■ Alo ! Mă rog, s-ar putea să vorbesc cu domnul diriginte ?
    —   V-am spus că lipseşte !
                                     ★
                               ★      *
    Am te’rminat ziarele. Am citit reclamele şi mica publicitate şi chiar articolele de fond, tot.
    Iar încep să mă agit. Şi cine nu s-ar agita ? Cred că însuşi Zenon, dacă ar fi cunoscut de multe ori în viaţă situaţii similare, chiar de n-ar fi renunţat totuşi la eroica lui doctrină, i-ar fi adus desigur sensibile modificări.
    Sun din nou, dar moale şi fără convingere :
217
    —      Alo ! Domnişoa'ră, aş vrea să vorbesc cu domnul' diriginte.
    —   Aveţi pe domnul diriginte !
    „Să fie oare cu putinţă ? îmi zic trezit ca dintr-un vis urît. Nu se poate ! Cu siguranţă că vicleana domnişoară şi-a găsit un eomper care face pe dirigintele. Ia să vedem !“
    —   Alo ! Domnul diriginte ?
    E chiar el ! Costică ! Domnul Costică Bumbescu.
    Dirigintele se scuză. E o greşeală a lui : a uitat să comunice că depusesem garanţia pe care, în treacăt fie zis, i-o încredinţasem la aperitiv, şi domnişoara, fireşte, nu avea de unde să ştie. Mă asigură că voi obţine Bacăul în timp util. A şi dat instrucţiuni în sensul acesta.
    Vocea domnişoarei îmi pare schimbată. Poate că e alta. în orice caz e excesiv de amabilă.
    —      în momentul acesta Bacăul e în convorbire cu presa, dar nu vă mai deranjaţi. Cum o fi liber, vă comunic eu.
    —   Mulţumesc, domnişoară !
    —   Pentru nimic !
                                   ★
    Un simţ nou, aş putea zice un instinct telefonic, îmi dădea certitudinea că de data aceasta nu trebuie să mai am nici o grijă. Şi pentru că în asemenea stări de spirit românul zice că poţi dormi liniştit, m-am lungit pe divanul de lîngă sobă şi, legănat de cîntecul monoton al samovarului în întrecere cu Ormuz, care torcea de zor, am aţipit.
    Cît voi fi stat aşa, nu ştiu.
    Un sunet prelungit de sonerie mă trezeşte brusc. Mă reped la telefon.
    —   Alo ! Alo !
    —   Ce doriţi ?
    —   N-aţi sunat ?
    —   Nu, e o greşeală.
    Tocmai intrase servitoarea, cînd soneria reîncepu. îmi dau seamă că nu sunase telefonul, ci la uşă. Mă uit p’rin deschizătură : amicul meu !
218
    încercînd şi el zadarnic cu o zi înainte şi toată dimineaţa să-mi telefoneze din Bacău, a socotit mai prudent să se suie în automobil şi să vie la Iaşi. Era îngheţat. La o sticlă de vin roş fiert cu zahăr şi mirodenii mi-a explicat că printr-o neprevăzută întorsătură a împrejurărilor, afacerea noast'ră, ca mai toate în această binecuvîntată ţară, se aranjase de la sine şi că intervenţia mea n-ar putea decît să complice inutil lucrurile.
    Pe cînd vorbeam, zuur ! telefonul.
    —   Să ştii că-i Bacăul, zic plictisit. Ridic receptorul :
    —   Cine-i acolo ?
    —   Control !
                                   ★
                              ★     ★
    Amicul meu urmînd să plece a, doua zi dimineaţa, am hotărît să mîncăm acasă şi să ne culcăm.
    Bătuse zece. Eram la cafea. Deodată, telefonul. Scos din fire, mă năpustesc la aparat:
    —   Cine sună ?
    —   Aveţi Bacăul !
    —       Nu-mi trebuie nici un Bacău, domnişoară, te rog, nu mai suna.
    A doua zi dimineaţă, după un tur făcut prin curte, amicul meu constată că nu poate pleca. I se defectase direcţia. Se-nvîrtea volanul ca ruleta de la Sinaia.
    —       Ce ţară, domnule ! izbucneşte el, indignat. Ne usucă fiscul cu impunerile pentru şosele şi noi circulăm pe drumuri pe care nu le-ar putea suporta decît elefanţii, nu vehiculele !
    —       Nu-i nimic, îl console? eu, bine că nu s-a rupt pe drum. Uite, telefonez acum la garaj şi într-o oră, cel mult, eşti plecat.
    Mă duc la telefon : sun, sun, sun — nu răspunde. Iar mai sun, iar nu răspunde şi tot aşa un sfert de oră.
    Pornim pe jos. In drum mă opresc la poştă să cer un instalator. Mi se comunică însă că mi s-a tăiat telefonul. Voind să aflu motivul, mi s-a arătat o reclamaţie semnată de mai multe domnişoare telefoniste. Reproduc din partea finală :
219
    „...şi tot personalul e martor că abonatul 33/17 stă toată ziua la aparat sub tot felul de pretexte, pretinzînd urgenţa care nu mai dovedeşte nimeni să-l servească aducînd tulburare în serviciul ce cu onor conduceţi. De dimineaţă pînă seara abonatul 33/17 pretinde convorbiri cu centralele cele mai îndepărtate care după ce obţine zice că nu-i trebuie şî lasă receptorul. Astfel chiar ieri, 30 noiembrie, eerînd Bacăul şi punîndu-se în legătură, după ce i s-a comunicat, abonatul 33/17 a spus domnişoarei Popovici, pe un ton răstit, nu-mi trebuie Bacăul şi nu mai suna ! Care asta e curată bătaie de joc şi dacă dumnealui eare se vede nu are ce face şi caută distracţie cu sudoarea noastră, daeă ar fi şi dumnealui telefonistă măcar 8 ore din 24, cred că i-ar trece cheful de farse şi înţelegînd şi dumnealui că“... etc., etc.
    Prima furie trecută, stam şi mă socoteam :
    In definitiv, fără să fi avut această intenţie, Centrala Iaşi mi-a făcut un* adevărat serviciu.
    Pre vremile acestea de criză, un bir mai puţin nu-i de dispreţuit. Ş-apoi, parcă nu poate trăi ieşanul şi fără telefon ?
    Vorba ceea : nu dau turcii !
           NAE VASILESCU
    Nae Vasilescu era cel mai vechi stagiar al Teatrului Naţional. De ce se încăpăţîna să mai stăruie într-o carieră care nu i-a adus decît neajunsuri, nimeni nu înţelegea. Licenţiat în Litere şi proprietar a două imobile' de raport care îi aduceau frumuşele venituri, desigur că nu pentru modesta leafă pe care o primea lunar de la casa teatrului evita el sistematic să-şi reguleze drepturile la pensie. De-o zgîrcenie proverbială, Nae Vasilescu şi-ar fi găsit satisfacţii mai substanţiale dacă, renunţînd la vechea instituţie de cultură şi artă pe care o servise cu credinţă peste douăzeci de ani, şi-ar fi pus puterea de muncă' şi punctualitatea în sluj Ga unor ocupaţii mai lucrative. Nu-i vorbă că nici în teatru Nae Vasilescu nu se mulţumea cu leafa. Fără să ţină samă de averea lui personală, îi mai pica din cînd în cînd ba o traducere de la direcţie, ba niscaiva furnituri de la administraţie, ba într-un an concesia garderobei, în altul a programului, în fine, suplimente. Şi apoi Nae Vasilescu, zis Nababul, împrumuta camarazilor bani cu dobînâă. Calcula pînă la centimă solvabilitatea fiecăruia, ceea ce-i pe'rmitea să nu refuze pe nimeni, bineînţeles în limitele puterii de restituire. Amic intim cu casierul, era totdeauna la curent cu aconturile colegilor.
    La rîndul lui, casierul era şi el informat în timp util de sumele pe care le avansase Nababul, aşa că din partea asta Nae Vasilescu putea dormi liniştit. Pînă şi comicul Puiu Ianculescu, a cărui prodigalitate e'ra cunoscută, găsea la nevoie sprijin la Nabab, măcar că avea întotdeauna pretenţii mari. Acesta era însă prea expert în materie pentru a-şi închipui că Nae Vasilescu îl
221
ţ-
[           va  servi  numerota pecunia. 1 De aceea se prezenta veş-
            nic cu poliţa gata scrisă :
                —   Aman, nene Nae.
                —   Cît ?
                —   Nu-ţi cer bani, un gir.
                —   Cît ?
                —   Treizeci de mii.
                —   Mult !
                —   Mă refuzi ?
                —      S-a'r putea să te refuz eu pe tine ? Dar, ştii ce ? Semnează-mă ! Puîu ştia bine că neplata la termen atrage înscrierea în fals, şi înscrierea în fals — puşcăria. Acest amănunt era suficient pentru a-1 menţine în convingerea că nu trebuie să recurgă la Nae Vasilescu decît atunci cînd e sigur că-şi va putea onora semnătura. Asta o ştia tot atît de bine şi Nae, aşa că totul era în regulă.
                Singurul actor care n-a recurs niciodată la Nae Vasilescu era tocmai un coleg de conservator al acestuia, astăzi societar de onoare : maestrul Armând Pompilian.
                Nae Vasilescu îi nutrea o veche aversiune pornită nu atît din invidie, cît din convingerea, de altfel întemeiată în parte, că influenţa lui malefică şi paralizantă îi purtase ghinion în carieră. Rolurile de june prim, în care Armând Pompilian s-a menţinut pînă la finele strălucitei sale cariere, au măcinat eul lui calcaros pînă la pulverizare, aşa că Armând Pompilian nu mai apărea niciodată în Armând Pompilian. Neuitatele lui creaţiuni erau duse dincolo de rampă, căci marele artist se încarna atît de perfect în personajele pe care le juca, încît taxatorul de tramvai derutat sau amicii intimidaţi se găseau, după împrejurări, cînd în faţa lui Priola, cînd a lui Ovidiu, cînd a lui Hernani, cînd a lui Romeo. Desigur că acestui fapt, coroborat cu fireasca lui distincţie, îi datora mă-gulitoarea poreclă de Marchizul.
                Prin exerciţii fizice practicate cu regularitate şi regim alimentar păzit cu stricteţe, zvelteţea siluetei sale distinse n-a suferit nici o avarie în toată durata tinereţii lui, care n-a dispărut decît o dată cu el.
                Avea ochii negri, pătrunzători, mîini de crupier, frunte de cugetător şi un profil de dictator. In orele libere se
                1 Bani gheaţă (sau peşin).
222
ocupa cu hipnotismul şi cu ştiinţele oculte. Se îmbrăca numai în culori închise, de preferinţă în redingotă neagră, cu pălărie înaltă, cravată-plastron şi perlă falsă. Pe indexul mîinii stîngi purta o camee cu care sublinia episcopal frazele de efect, precum pe scenă, aşa şi-n cafenea.
    Nu răspundea niciodată la o întrebare înainte de ă medita puţin, scrutîndu-şi interlocutorul, şi rîdea foarte rar. Rîdea atît de rar, încît ori de cîte ori vreun camarad voia să dovedească succesul pe care l-a obţinut într-o comedie, aducea ca ultim argument : a rîs şi Marchizul.
                                 ★
                             ★     ★
    Nae Vasilescu poate că nu s-ar fi făcut actor. Dar, în prima clasă de liceu a recitat la producţie El Zorab. A fost viu aplaudat şi directorul i-a prezis : „Vasilescule, ai să ajungi actor“.
    Toţi colegii îl admirau ca pe un viitor Novelli, şi numărul de atracţie al tuturor producţiilor şcolare el era. In urma acestei prime încurajări, micul Năiţă îşi petrecea tot timpul liber memorizînd poeziile lui Carol Scrob şi anecdotele lui Speranţă, cu care distra familia de sărbători şi colegii în fiecare zi. Astfel a ajuns în cursul superior.
    în acel moment decisiv al vieţii lui, duduia Nunuţa de la profesională i-a confi'rmat o veche bănuială care îl neliniştea, spunîndu-i pe şleau că e băiat frumos. El a crezut (ce interes avea Nunuţa să-l mintă ?).
    Era suficient pentru a lua o hotărîre : se va face artist. Tinereţă, frumuseţă, foc sacru ! Ce-i mai trebuia ?
    Nu avea nici un motiv să bănuiască atunci că primele pîlpîiri ale focului cu care a venit pe lume se vor stinge sub duşul de gheaţă al ironiei camarazilor şi al indiferenţei unui public nesimţitor.
                                 ★
                             ★     ★
    Terminînd liceul satisfăcător, Nae Vasilescu şi-a mărturisit intenţia de a se consacra artei. Dar tatăl său, băcan cu stare în Dudeşti şi elector cu trecere la cole-
223
giul I, îl voia profesor. Aşadar, Nae şi-a trecut licenţa absolvind în acelaşi timp şi Conse'rvatorul, pe care îl urmase în. taină.
    In faţa acestei perseverenţe şi a rugăminţelor mamei lui, care avea totdeauna un roman sub tejghea, Vasilescu tatăl a cedat. Pînă aci, vocaţia s-a impus, biruitoare : Nae Vasilescu a fost angajat probist, o dată cu Armând Pompilian.
                                 *
                              ★     ★
    Nae Vasilescu era înalt de statură şi poseda o fru- . moaşă voce de bas profund (pedalist, cum îi ziceau coriştii). O chelie prematură îl apropia înt'ru atît de capul de ghips al lui Publius Cornelius Scipio Africanul, încît admirabilele desene în creion pe care le mai păstra din liceu păreau mai mult autoportrete decît reproduceri.
    Două calităţi i-au fost recunoscute încă de la început : dicţiunea şi prestanţa. Dar, efect al unui destin vitreg, tocmai dicţiunea i-a dat prima lovitură. Aceleaşi versuri pe care la oglindă şi chiar la unele repetiţii le rostea impecabil, în faţa spectatorilor le debita cu o voce care nu era a lui. Cel mai absurd pretext îl făcea să se audă şi nu-i trebuia mai mult pentru a da peste cap tot restul textului, cu toate că-1 ştia la perfecţie.
    Prima oară cînd a luat contact cu publicul Naţionalului, Nae Vasilescu, interpretînd un client, avea de spus :
    Doi ţapi negri şi fără guler.
    Avînd însă de răpus tracul covîrşitor al debutului, replica a sunat :
    Doi negri fără guler şi ţapi.
    Un timp nu i s-a mai încredinţat nici o replică, fiind numit prin influenţe politice şef al figuraţiei. Un nou director însă, plăcut impresionat de înfăţişarea şi de glasul lui, se hotărî să-l încerce în Vlaicu Vodă. A fost distribuit în rolul unui sol sîrbesc. De la cea dintîi repetiţie Nae n-a avut nevoie de „souffleur“. îşi închipuie oricine cum ştia el rolul la spectacol. La premieră l-a spus fără greşeală şi tot aşa încă două spectacole. Direc-
224
torul se părea că ar fi spus chiar directorului de scenă că-promite. La a patra reprezentaţie însă, intrînd în cabina Marchizului, acesta îl invită la o cafea.
    Pe cînd îşi lua cafeaua i-a spus :
    —      Ascultă, Nae, eu ţi-o spun sincer : tu ai deveni actor mare, dar nu prea ai vervă. De ce spui tu versurile atît de monoton şi atît de rar ? Dă-ţi drumul, că doar dicţiune ai, slavă Domnului !
    Cînd îi veni rîndul, spre uimirea tuturor, Nae po'rni ca o mitralieră, încurcîndu-i pe. toţi.'Ajuns la replica :
    Care-n chiar urmaşii voştri roduri veşnic va purta.
    El îţi cere de soţie pe Domniţa, sora ta.
    Nae a spus:
    începînd c-o zăcâşeală, se~nvîrteşte de-o dosadă.
    Şi îţi cere de domniţă, pe soţia, Anca ta.
    E drept că datorită vitezei cu care a fost debitată şi nedeprinderii publicului să asculte versurile, greşeala a trecut neobservată, dar, printre camarazi, bietul Nae fusese proclamat regele bîlbîielii.
    De-atunci, farsele pe seama-i s-au ţinut lanţ şi mai toate de la Marchizul porneau. Aşa, într-o feerie versificată, în care Nae avea de spus un pasaj ceva mai lung,
i  s-a întîmplat la o reprezentaţie să stîlcească un vers spunînd sobă în loc de ciorbă.
    Ceilalţi atîta aşteptau. 'La pomenitul spectacol, Nae juca un paharnic la curtea unui voevod. Intră în scenă înconjurat de boieri şi se aşază pe o buturugă, ca să le spuie o poveste. Cum i se apropia intrarea, actorii veneau pe 'rînd lîngă el în culise, prognosticîndu-i cu o feroce bucurie :
    —   Iar ai să zici sobă, Nae.
    —   Ba am să zic ciorbă.
    —   Sobă, Nae.
    —   Ciorbă.
    Şi, de la intrare pînă la locul unde urma să povestească Nae, toţi murmurau în cor : sobă, sobă, sobă, sobă. Hotărît să nu mai greşească, Nae a scandat pasajul cu ezitări la fiecare cuvînt :
    Iar tata... vornic mare... şi cu lipici la vorbă.
225
    Privind... cum se ridică... nori calzi şi grei din...
    Aci s-a oprit. Un camarad milos i-a suflat :
    —   Ciorbă !
    Dar Nae tot sobă a zis şi tot aşa douăzeci de spec-tacole-n şir.
    începuseră toţi să ţie carnet de bîlbîielile lui Nae. Marchizul, care mergea din succes în succes, îi specula slăbiciunea cn o cruzime diabolică. Dicţiunea lui Nae ajunsese un. mit, o amintire.
    —      Şi, cu toate acestea, ce dicţiune admirabilă avea Nae, auzeai pe cîte un contemporan, după fiecare bîlbîială mai boacănă a nenorocitului.
    Dicţiunea compromisă, îi rămîne prestanţa. Asta i-a determinat pe toţi directorii să-i încredinţeze roluri de servitori. Nae Vasilescu a pus atîta rîvnă în această specialitate, încît ajunsese un as.
    într-o piesă a avut chiar aplauze la scenă deschisă pentru felul cum a servit o cafea cu lapte, descriind cu tava semicercuri aeriene, figu'ră riscată, obţinută după multe exerciţii cu un pahar de carton şi copiată, după natură, de la un chelner autentic de la „Terasă“.
    în plină ascensiune artistică, Nae începuse să prindă curaj. Ba odată a mers chiar pînă acolo, încît i-a făcut-o şi el Marchizului.
    Marchizul juca un baron, Nae — pe valetul acestuia.-•Trebuia să iasă din scenă în actul. al II-lea, baronul înainte şi Nae cu valiza, după el (plecau în Afganistan), încurajat de succesul pe care îl obţinuse cu intrarea din primul act (îşi făcuse un cap foarte comic), ce-i vine lui Nae ? A început să imite mersul Marchizului, iar la ieşire a scos şi limba. Această improvizaţie insolită a provocat hohotele parterului şi aprobările zgomotoase ale galeriei în delir.
    Faţă de colegi a fost o adevărată reabilitare.
    Dar epoca de glorie a lui Nae n-a ţinut'mult. Fiecare director nou ştiind din zvon public că în servitori pe Nae nu-1 întrece nimeni, fără să ţie seama că prestanţa lui naturală îl indică pentru fracul de „maître d’hotel“ şi livreaua galonată, au început să-i încredinţeze şi roluri de argaţi de rînd. Nae se resemnase :
    —   Dacă nu e oameni de teatru ! se lamenta el.
    în cele din urmă, însă, începuse să se demoralizeze,
226
căci tocmai în aceste roluri de servitori în zdrenţe avea mai multe replici de învăţat. Iar dicţiunea, iar farsele, iar Marchizul !
    „Bestia de Pompilian ! Ticălosul ! Canalia ! Nenorocirea vieţii mele !“ îşi zicea Nae Vasilescu ori de cîte ori trebuia să joace împreună. Şi ce-i d'rept, în urma' unei glume proaste a marchizului, Nae Vasilescu a fost pe punctul de a fi dat afară de un director impulsiv, pentru „infirmităţi grave şi scăderea evidentă a talentului.
    înainte de spectacol, Marchizul intrase în cabina lui Nae Vasilescu.
    —      Mă Nae, — i-a spus el, — îţi joc eu festa din cînd1 în cînd, dar fără răutate. Nu uit că am stat în aceeaşi bancă la Conse'rvator şi că am intrat odată în teatru. De aceea am şi venit. Vreau să-ţi vorbfesc serios, pentru că văd că ceilalţi se jenează. Ia spune-mi tu : ai fost vreodată la un doctor de nervi ?
    —   De ce ?
    —      Nu că ai avea ceva anume, dar observ la tine oarecare simptome care, fără să fie alarmante, nu-mi plac.
    —   Şi care-s alea ?
    —      Chiar bîlbîielile tale. Faptul că o'ricine te poate influenţa, făcîndu-te să poceşti cuvintele pe scenă, crezi că e fără cauză ?
    —■ Să-ţi spun drept, Pompiliene, eu mă emoţionez.
    —      Tocmai ! îţi închipui oare că emoţia asta vine din senin ? De ce nu mă emoţionez eu, sau altul ? Poţi să-mi sugerezi ce pofteşti, nu se prinde ! Pe tine pînă şi un cabotin ca Ştefănescu te poate sugestiona. Ţii minte în Alarma ? Te-a prevenit cu precizie la repetiţia generală la ce replică o vei încurca la spectacol.
    —   Da. Trebuia să zic :
    Şedeam la postul meu, cînd am văzut un om cu puşcă.
    —   Ei, şi n-ai zis tu :
    Şedeam la stopul meu cînd am văzut un mom cu pască ?
    —   Emoţia, Pompiliene !
    —      Nu e numai emoţia. Eu ţi-o spun verde : caută-te ! Am observat că de o Vreme chiar şi în vorbirea curentă ai unele ezitări care îmi dau de gîndit. Uneori, înainte de a scoate o vorbă îţi tremură bfiza de jos şi am, re-
227
marcat la tine o sforţare penibilă la pronunţarea anumitor consoane. La un moment dat trebuie să pronunţi cu-vîntul puşcă. Nu uita că ţi-a fost fatal.
    Puţin îngrijat, dar plin de recunoştinţă, Nae i-a strîns mîna :
    —      Iţi mulţumesc, Pompiliene ! Acum, că mi-ai atras atenţia, nu mai greşesc eu.
    Odată, pe scenă, ajuns la replica periculoasă, Nae simţi că i se moaie picioarele :
    Ieşisem în grădină să iau puţin aer. Ceasornicul catedralei bătuse douăsprezece, cînd,. deodată, aud o detunătură de...
    Souffleur-ul răcnea aproape :
    —   De puş-că !
    Dar Nae nu auzea nimic :
    —   De cuş-că... de duş-că... de cuş-că...
    Explozia din sală l-a zăpăcit şi mai rău. Rămăsese pi'ronit locului, cu ochii la souffleur. Exasperat, souffleur-u\ i-a strigat :
    —   Ieşi afară, idiotule !
    Şi cînd, mecanic, Nae a repetat şi el cu glasul lui vibrant :
    —      Ieşi afară, idiotule ! a trebuit să se lase cortina pînă la potolirea spiritelor.
    Schimbîndu-se însă guvernul şi cu el directorul, Nae a mai rămas în teatru. Trecuseră doi ani de cînd nu mai fusese distribuit.
    în rolurile lui se specializase un altul. Dar nu era spectacol în care Nae să nu fie pe scenă, unde îşi ajuta camarazii să se grimeze, şi nici dimineaţă în câre să lipsească la taclale din piaţă şi la aperitivul care urma. Consumaţiile lui Nae erau eşalonate în aşa fel că în fiecare zi un altul plătea pentru el. Cei cu buzunarele goale îl evitau, căci îi făcea de rîs. Odată, simţind că va trebui să plătească singu'r, a cerut băcanului :
    —   Dă-mi de un leu brînză.
    —      Nu se poate, domnule Nae, cel mai ieftin e de doi lei.
. — Foarte bine : cîntăreşte de doi lei şi taie-o-n două, că eu mănînc puţin. •                   ,         '
228
    Spuneau unii că zgîrcenia lui Nae mergea pînă acolo încît tăia longitudinal chibriturile cu lama de ras, pentru a se folosi de două ori de acelaşi chibrit.
    De-o bucată de vreme Nae Vasilescu căzuse în melancolie. Contactul cu scena pe care nu mai avea nici un rost îl întrista mai mult decît micile insuccese de pînă atunci. In afară de asta, de ia ultima bîlbîială, se simţea se’rios ameninţat. Nu citea decît cărţi de medicină şi umbla pe la toate laboratoarele, făcîndu-şi tot felul de analize. Se socotea victima unui morb ereditar, care îl rodea pe nesimţite.
    Degeaba îi afirmau medicii -că nu are nimic. Nu credea !       .
    Mai bine de o lună a iscodit prin toate mijloacele pe-un unchi matern asupra sănătăţii răposatului său părinte. Asigurările acestuia nu l-au convins. Bănuia că-i ascunde adevărul ea să nu-1 impresioneze. A mai cercat pe la diferiţi prieteni ai familiei. Acelaşi rezultat. A prins ură pe ei şi-i ocolea.
    Aceste demersuri, însă, au început să dea de bănuit. Nimeni nu credea în morbiditatea eredităţii, dar toţi au sfîrşit prin a se îndoi asupra stării lui mintale, de care însă îl făceau direct răspunzător.
                                     ★
                            ★     ★
    Schimbîndu-se directorul, prin rugăminţi repetate şi presiuni politice, numele lui Nae Vasilescu a reapărut pe afiş, în roluri de servitor. Cum începuse să-i slăbească memoria şi de la souffleur prindea greu, ajunsese să se încurce pînă şi în roluri de două cuvinte. Totuşi, învăţarea rolurilor îl mai sustrăgea de la preocupările lui şi cîteva zile înainte de a juca se simţea reconfortat, şi aproape fericit. Ori de cîte ori se încurca însă, nici n-apuca să-şi şteargă bine fardul şi se ducea glonţ acasă, căzînd într-un marasm profund. Aceste eşecuri comprimate apăsînd impresionabilitatea lui bolnăvicioasă l-au dus la un rezultat fără precedent în teatru. S-a întîmplat ades, şi se ciţează multe cazuri edificatoare, ca un actor cu defecte de dicţiune să şi le corecteze treptat pe scenă,
229
chiar pînă la completă dispariţie. Cu Nae Vasilescu s-a întîmplat întocmai pe dos. Venind în teatru'cu o dicţiune impecabilă, pe scenă şi din cauza scenei ajunsese să denatureze cuvintele pînă la adevărata bîlbîială. Această infirmitate contractată în teatru a progresat în aşa fel, încît în cele din urmă se manifesta şi în viaţa de toate ( zilele. Intr-o zi,. Nae Vasilescu, emoţionat de întîlnirea cu un amic pe care nu-1 văzuse de mult, l-a întîmpinat cu vorba :
    —   Satulare !
    Amicul, om delicat, s-a făcut că nu observă :
    :— Salutare, ce mai faci ?
    Intimidat de prima greşeală de care îşi dăduse perfect de bine seama o clipă după ce o făcuse, Nae a răspuns roşind :
    —   Bînă !
    Altă dată a fost însărcinat de colegi să compuie un discurs omagial pe care să-l citească din partea lor la dezvelirea bustului pe care un grup de admiratori îl ridicase poetului Emil Caracaleanu.
    Măcar că avea hîrtia dinainte, Nae Vasilescu a spus vreo şapte versiuni, dintre care unele foarte comice, ale acestui nume, aşa că la ultima pagină rămăsese numai el şi monumentul.
    Cu toate acestea toţi îşi amintesc şi sînt de acord că nimeni nu spunea mai frumos decît Nae Vasilescu Satirele şi Luceafărul lui Eminescu. Dar asta la chef şi între cunoscuţi. Era suficient să-l sui pe scenă sau să apară o figură cu care Nae nu era familiarizat, pentru ca să încurce tot. De altfel, cu toate că rîdeau de el, camarazii nu-1 zeflemiseau decît ca actor. Aveau o mare stimă pentru înaltele lui studii academice, mai ales că pe cei mai mulţi pilda lui îi încuraja în predispoziţia genuină de a nu citi nimic. „Aici nu-i nevoie de cultură, ziceau ei. Talent să ai, şi nu-ţi mai trebuie nimic ! Uitaţi-vă la Nae. E tobă de carte, dar ce folos. ? E mai slab decît un elev de Conservator. “
    Definitiv clasat ca actor prost, dar respectat ca om cult, a atins Nae limita legiuitei pensionări. Dar nici în ceasul acesta din urmă, ca şi în cel dintîi, rt-a fost cruţat de Marchiz.
230
    Se nimerise o stagiune foarte încărcată. Directorii de scenă, secundaţi de toţi regizorii mobilizaţi zi şi noapte în teatru, lucrau de zor şi nu scăpase actor nedistribuit. Urma la rînd o tragedie a primului ministru. Personalul artistic fiind neîndestulător şi servitori neexistînd în piesă (acţiunea se petrecea pe cîmpul de luptă în războiul an-glo-bur), lui Nae i s-a încredinţat rolul unui soldat scoţian. Nu avea decît o intrare şi, după cum se va vedea, doua replici. O lună de zile n-a făcut decît să le repete de cum deschidea ochii şi pînă la culcare. Premierea a mers, vorba ceea, tiriplic. Buclucul nu s-a întîmplat decît la al doilea spectacol.
    Nae intra, saluta milităreşte şi, după ce lua un plic galben din mîna Marchizului (un amiral), ieşea pe replica :
    —      Am înţeles, Excelenţă ! La ora indicată, plicul va fi în mîna comandorului.
    Marchizul însă, care fusese decorat în ziua aceea şi era foarte bine dispus, fu ispitit de-o fantezie.
    —      Stai ! îi zise el lui Nae, care se pregătea să plece, cum te cheamă ?
    Replica nu era în text. Nae se pierduse de istov.
    —   N-auzi ? insistă Marchizul. Cum te cheamă ?
    Ce se va fi petrecut atunci în capul lui Nae, nu se ştie ; dar după ce a salutat, lipind cîlcîiele, a răspuns răstit :
    —   Poincare !
    După asta a fugit.
    în seara aceea, cortina s-a lăsat pentru cea din urmă oară pe cariera artistică a lui Nae Vasilescu.
                                       ★
                             ★      ★
    Marchizul a explicat directorului că a avut un moment de zăpăceală şi fără să-şi dea seama a dat o replică din altă piesă. în fundul sufletului avea însă remuşcări, mai ales că unii camarazi i-au arătat de-atunci oarecare răceală, găsind gluma prea crudă şi momentul nepotrivit. Dacă Nae l-ar fi invectivat, ca în atîtea rînduri, poate că ar fi uitat. Dar bietul om dispăruse fără să scoată o vorbă. De-aceea, poate, cu o lună mai tîrziu, zărindu-1
231
       la berărie cu mai mulţi camarazi, a luat loc la masa lor.
    —      Ei, Nae, — începu el cam stingherit, — cred că n-ai de ce te plînge. Nu erai tu de teatru, mă ! Totuşi uite, ieşi cu pensia întreagă şi în plină putere.
    Nae a surîs dureros.
    —      îmi daţi voie, — urmă Marchizul, — să comand un rînd de ţuici.
    N-a răspuns nimeni. Ţuicile fură băute în tăcere. Puiu Ianculescu comandă şi el un rînd. Toţi îl imitară. Marchizul se înduioşase :
    —      Crezi tu cu adevărat, mă Nae, că din răutate ţi-am jucat eu atîtea feste ?
    —  Lasă că te ştiu eu, Pompiliene !
    Venise al şaselea rînd de ţuici. Nae se îmbujorase. Marchizul oftă :
    —  Iartă-mă, Năiţă, dacă ţi-am greşit.
    —      Mare măgar ai mai fost tu cu mine, Pompiliene ! Nu-i destul că aveam eu trac, te mai băgai şi tu : chinină în apă mi-ai turnat, clei pe scaun mi-ai pus, cît despre suflat greşit, nici nu mai vorbesc, m-ai încurcat cît ai vrut.
    —  Fără gînd rău, Năişor.
    —      Ai şi tu acum ocazia să-ţi răscumperi păcatele. Eu peste cîteva zile ies la pensie, tot cu grad de stagiar. Tu eşti mare, eşti societar de onoare, membru în comitet...
    —  Şi ce pot face pentru tine ?
    —      Nu cine ştie ce. Aş vrea să stărui la director să-mi dea o reprezentaţie de retragere.
           — Nu te-ai mulţumi mai bine cu-o sumă fixă ?
    — Nu m-ai înţeles, făcu Nae cu tristeţă. Nu-mi e de bani. Teatrul e pentru mine mai presus decît banii.
    Toţi se priveau nedumeriţi. Marchizul zîmbise imperceptibil :
    —      Păi atunci de ce vrei tu reprezentaţie de retragere ?
    —  Ca să joc odată, Pompiliene !,
    —  Şi ce vrei să joci ?
    Nae Vasilescu răspunse răspicat şi cu multă gravitate :
    —  Shylok !
232
    De data asta a rîs şi Marchizul. Nae urmă :
    —      Degeaba rizi, degeaba rîdeţi voi toţi. Ce ştiţi voi ? Acesta e visul meu de-o viaţă. Nu cunosc numai rolul, ştiu pe de rost toată piesa, din scoarţă pînă în scoarţă. De cînd eram în Conservator repet Shyloh în fiecare zi. Sînt sigur că n-aş greşi o silabă, Dacă nu m^aş fi încurcat de la debut pierzînd eu însumi încrederea în mine, dacă n-ai fi fost tu şi alţii, poate că m-ar fi lăsat să-l joc. Sînt convins că aş fi dat o lovitură. Eram' ca tine, fnai mult decît tine, eram mare, eram sus, sus de tot.
    —   Năică, tu vorbeşti serios ?
    —   Foarte serios !
    —      Şi cum îţi închipui tu că aş avea îndrăzneala să-i cer directorului asemenea lucru ? Înţeleg foarte bine, tu eşti un om de cultu'ră şi ţi-o fi plăcînd rolul. îl vei fi pătruns poate mai bine decît oricare din noi. Dar, să-l redai ?
    —      In adevăr, — interveni Puiu Ianculescu, afinităţi cu personajul ai destule. Bani cu camătă ai dat, cu pantaloni rupţi şi tocuri scîlciate ai umblat, te hrăneşti c-un covrig şi două măsline de cînd te ştiu, cred că m-ai fi băgat la puşcărie pentru o mînă de arginţi, dar că toate astea le-ai putea face pe scenă, nu cred.
    —   Pot ! se răsti Nae cu îndîrjire.
    —      Cum vrei să poţi, nenorocitule, cînd tu nu eşti în stare să vorbeşti zece minute fără să te bîlbîi de unsprezece ori ?
    —   Te prinzi că pot ?
    —   Mă prind !
    —   Pă ce ?
    —      Uite, — propuse Puiu Ianculescu, — dacă timp de zece minute nu schimonoseşte nici un cuvînt, Marchizul va fi obligat să stăruie pentru Shylok, dar dacă se bîlbîie o singură dată, plăteşte Nababul toată consumaţia.
    —   Primesc, declară Nae.
    —   Cît e ceasul ? întrebă Marchizul.
' — Douăsprezece fără zece.
    Puiu Ianculescu aşezase ceasornicul pe masă.
233
    Şi, spre uimirea tuturor, timp de opt minute în şir, Nae Vasilescu a spus fără greşeală toate replicile primelor scene din Shyloh. Cîţiva aplaudară. Impresionat de succesul obţinut, fără să se mai uite la ceas, Nae se adresă Marchizului :
    . — Aşa-i că nu m-am dilbîit ?
    Toţi rîdeau din toată inima.
    —   Nu ţi-am spus eu că pierzi, mă, Năiţă ?
    —   Şi de ce ? încercă să se apere el.
    —, Apoi, a dîlbîi se spune ?
    —   N-am spus aşa !
    —   Ba chiar aşa !
    Cei prezenţi confirmară, afară de Mircea Voişel, acelaşi care îi dăduse, de altfel inutil, replica justă la debut.
    Strivit de mărturia majorităţii, Nae, cam enervat, ceru socoteala.
    —   Patru poli, dumnu’ Nae !
    La auzul sumei, Nae se schimbă la faţă :
    —   Patru peZi ? Pă ci patru pili, mă ?
    Marchizul se adresă maliţios lui Mircea Voişel :
    —   Vezi că iar s-a dîlbîit ?
   „MOMENTELE" PE SCENĂ
Cuvîntare rostită pe scena Teatrului Naţional din Iaşi la deschiderea stagiunei din 1933 cînd, sub direcţia •d-lui Ionel Teodoreanu, Momentele au fost realizate
                                                             scenic.
    Dacă veselul Alecsandri e ctitorul teatrului românesc, sarcasticul Caragiale e cea dintîi şi suprema lui justifi-ca're. Alecsandri a înălţat un templu. Caragiale l-a sfinţit. Cuvine-se deci cu adevărat să ne cinstim cinstindu-1 şi să luăm har din harul lui, de pe această scenă care de la el purcede şi de la duhul lui cel de o fiinţă cu ,dînsa, carele pentru noi şi pentru a noastră veselire aici s-a pogorît.
    Rog onoratul auditoriu să-mi ierte această involuntară alunecare către tonul apostolic, în care făgăduiesc de altfel să nu mă menţin. Dar trebuie să mărturisesc că, pentru mine unul, apariţia lui Caragiale în literatura noastră ţine de minune şi minunile, ştiţi bine, au prostit şi oameni mai tari de înger.
    Nu e în intenţiunea mea să pun la încercare răbdarea fumătorilor din această sală, întîrziind metodic, savant şi plicticos asupra operei şi persoanei lui Caragiale. Mai întîi, nu se joacă decît Momentele, şi,
                Mi-au dat persoane competente,
               Un sfat, ce-n minte mi-a rămas :
                Dacă vorbeşti despre Momente,
                 Nu-i cazul să vorbeşti un ceas.
235
    De aceea, mă voi mărgini să fac cîteva comentarii sumare, pe rţiarginea acestui spectacol instructiv, distractiv şi actual. Dacă modestia nu m-ar opri, aş spune că rostul meu în această seară se reduce la acela al linguriţei de frişcă din ceaşca de şocolată. Dar modestia, după cum vedeţi, mă opreşte.
    Prima lege a teatrelor, pe care a votat-o desigur şi Agamiţă Dandariache, poruncea teatrelor naţionale să-şi inaugureze activitatea anuală cu piese româneşti. Sentimentul care a dictat acel articol eminamente patriotic se clasează de la sine, printre cele mai nobile. Legiuitorul însă neglijase un amănunt : la acea epocă, literatură dramatică originală nu exista. Lucrurile s-au schimbat de atunci. In prematurul conţinător legal, s-a ivit un conţinut real. Forma nu mai e astăzi, cum spuneau junimiştii şi Caragiale cu ei, goală. De aceea,' ne apare întrucîtva paradoxal faptul că tocmai acum, cînd artico-lui e aplicabil, a dispărut din lege. Dar dispariţia, ca şi apariţia lui, n-a modificat nimic din mersul firesc al evoluţiei noastre teatrale. Actualmente, toate teatrele naţionale îşi încep stagiunile cu piese româneşti şi nu-mi pot închipui director, care avînd la dispoziţie un repertoriu o'riginal utilizabil, să nu recurgă la el cu precădere, fără de nici o constrîngere.
    Deschizîndu-şi porţile cu un spectacol Caragiale, Teatrul Naţional din Iaşi nu-şi face decît datoria, aducînd în acelaşi timp un binemeritat omagiu publicului care îl frecventează. Căci, succesul lui Caragiale e în raport invers proporţional cu descaragializarea şi insuccesul lui, în raport direct cu caragializarea publică.
    Pentru a ilustra această afirmaţie cred de ajuns o pildă, pe care îmi permit s-o formulez în următoarea întrebare : vă închipuiţi, domniile-voastre, o sală de Caţa-venci şi Brînzoveneşti, distrîndu-se pe contul lui Caţa-vencu şi Brînzovenescu de pe scenă ?
    Eu cred că nu, cu toate că maliţioasa înţelepciune populară ne dovedeşte că e greu să observăm musca de pe căciula proprie. Eu, cel puţin, nu cunosc decît un caz :
236
    Aveam un amic, care de cîte ori intra în apă, la ştrand, avea obicei să strige :
    —   Să iasă prostul din baie !
    Toată lumea rîdea, dar nimeni nu se grăbea să părăsească apa. într-o zi însă, un domn foarte corpolent, spre uimirea şi hazul întregii asistenţe, s-a supărat teribil, replicînd răstit :
    :— Dar, ce, eu n-am plătit ?
    Fiţi siguri însă că dacă stimabilul Caţavencu se va fi strecurat cumva printre domniile-voastre, e drept că nu se va distra prea mult, dar nici nu va protesta. E foarte probabil că, auzindu-mă, surîde ironic şi trage cu coada ochiului la vecin. Iar daică cumva va fi înţeles că despre el narează fabula, aş putea eu striga mult şi bine : să iasă Caţavencu ! nici vorbă că nu va mişca : Prostul nu iese de două ori din baie.
    în orice caz, întocmind afişul aşa cum l-a întocmit, direcţia teatrului a dovedit că ştia bine că nu convoacă în astă-sea'ră nici pe Caţavencu, nici pe Trahanache, nici pe Mache, nici pe Lache. Aceşti doi din urmă au râma-sără în Piaţa Unirii, mă-nţelegi, pentru ca să mai ia o halbă, la berărie care va să zică, l-am lăsat,, comentînd acest spectacol în fel şi chip.
    —   Mache, zice Lache, se deschide.
    —   Ce ? zice Mache.
    —   Cum ce ?
    —   Zici că se deschide.
    —   Da, se deschide.
    —   Ce se deschide ?
    —   Naţionalul, mă-nţelegi, Teatrul care* va să zică.
    Mache mai comandă un rînd.
    —   Ştii cu ce se deschide ? zice Lache.
    —   Ce să se deschidă ? zise Mache.
    —       Eşti teribil, monşer, parol ! Naţionalul, mă-nţelegi, Teatrul care va să zică, ştii cu ce se deschide ?
    — Nu pot pentru ca să ştiu !
    — Cu anecdote, domnule, de Caragiale, Mache !
    —   Ei, aş ! '
    —   P-onoarea mea !
    —   C-eşti copil ?
237
    —   Aşa să mo'r !
    —   Ce dobitocie !
    îmi pare nespus de rău că n-am putut pentru ca să mai stau, trebuind să viu la teatru mă-nţelegi, să vorbesc, care va să zică. Nu regret însă de loc că Mache şi Lache au rămas unde se aflau, deoarece, în absenţa lor, sarcina de-a lămuri sensul acestui spectacol îmi e cu mult uşurată.
    Se vor fi întrebat mulţi dintre domniile voastre, de ce se deschide stagiunea de faţă cu Momentele, cai~e au fost scrise pentru a fi citite şi nu ca o lucrare destinată anyme scenei ? Vă răspund :
    Mai întîi pentru că Momentele sînt piese.
    Apoi, pentru că sînt piese nejucate încă.
    în aceste mici capodopere, ca în toată producţia literară a lui Caragiale, dramaturgul primează. Ele ne oferă un bun spectacol inedit. Reprezentarea lor ma’rchează o tîrzie, dar binevenită îndrăzneală şi ca ingeniozitate nu întrece cu nimic întîmplarea similară cu oul lui Columb, strivit pe masă, ca să şadă. Pentru a deveni teatru, scenetele acestea nu aşteptau decît să fie jucate. Iată, vor fi. Se ţin bine pe scenă, sînt vii, pline de haz şi, adevărate modele ale genului, sînt perfecte, sînt perfecţia însăşi. Nu veţi găsi în ele nici vorbă de prisos, nici detaliu nelalocul lui. înşirate ca mă'rgăritarele pe firul de lumină al regizorului, ele alcătuiesc un incomparabil spectacle coupe. Fiece cuvînt scris conţine doza lui de dinamită cu care era saturată intelectualitatea explozivă a autorului. Prostia, lichelismul, vulgaritatea şi semidoctismul care mişunau* reprezentative, într-o epocă de prefaceri adînci, ca şi aceasta, sînt redate în acţiune şi, dacă se poate spune,. în toată splendoarea lo'r. In nici un autor .român şi nicăiri mai mult ca în aceste creionări schematice, definiţia bergsoniană a comicului, du mecanique plaque sur du vivant, nu-şi găseşte o mai vastă aplicaţie. Cu tot comicul din opera lui însă, Caragiale nu era de loc domnul pe care defectele aproapelui îl distrează numai. A fost un veşnic nemulţumit, un mare protestatar, un moralist, cum ne afirmă domnul Zarifopol că îi plăcea să-şi zică, un acerb critic social, după cum demonstrează domnul Ibrăileanu, şi, mai pe scurt, un ge-
238
niu. In acest satiric fără pereche încăpea destul lirism ca să zăpăcească o întreagă facultate de litere, şi să-i dea de lucru multă vreme. Caragiale nu era impasibil la cele ce-1 înconjoa’ră, aşa cum ar cere-o canoanele categoriei literare în care a fost aşezat, fără discernămînt. Profesor-doctorul ar dori satira sa din preajma catedrei,, pe lîngă el şi chiar de-a dreptul în genul didactic, dacă se poate. Dar noi sîntem ţinuţi a lua în seamă aceste clasificări p'ripite, tot atît cît am lua, dacă am putea-o şti, opinia unei broaşte ţestoase asupra fabulelor lui La Fon-taine. Deci, putem afirma fără sfială că în lucidul Caragiale clocoteau mai vijelios pasiunile, decît în cutare sentimental pîclos şi decît într-o pleiadă întreagă de consumatori de azur, de trubaduri limfatici, de fabricanţi autumnali de ode în kilometru antic şi poeme amoroase-cu sirop. Şi ne aflăm ia'răşi în plin adevăr amintind că sentimentele lui faţă de personajele pe care le .redă oscilează între dispreţ şi ură : aceasta e claviatura lui. Pe cei mai mulţi dintre eroii săi, Caragiale îi detestă. Şi are .dreptate. O .repetiţie a Momentelor la care am asistat m-a întărit în convingerea că dacă ar fi fost chimist, Caragiale ar fi inventat o cerneală, care în contact cu prostia să facă explozie. Credeţi că n-ar fi făcut bine ?
    Spuneam la începutul cuvîntării mele că spectacolul care va urma e actual. Actuale au redevenit, fireşte, şi piesele lui Caragiale. Dar piesele au redevenit pe cînd Momentele au rămas actuale. în 1916, O scrisoare pierdută, de pildă, era desigur mai puţin actuală decît cu doi ani mai tîrziu şi decît acum. Reactualizarea ei se da-toreşte fenomenului de repeţire istorică, unei identităţi de împrejurări care, mai curînd sau mai tîrziu, vor dispare. Acestei piese, ca şi su'rorilor ei de altfel, îi va ră-mîne atunci o valoare mai mult documentară.
    In Momente însă, Caragiale s-a ridicat pînă la ceea ce am putea numi actualitate eternă.
    Caţavencu n-a dispărut cu totul, dar astăzi e sociolog şi economist. Pristanda are fără îndoială licenţa-n drept, iar coana Joiţica bea cocteil şi conduce automobilul. E peinturlurată şi cu sprincenele smulse. S-a schimbat puţin. Toţi s-au cam schimbat. N-au rămas cum au fost, decît pe scenă. Tipurile din Momente însă au dezertat
239
 în masă din scoarţele volumului şi s-au băgat printre noi. Trăiesc şi fac pui. Pe amicul X de pildă (eternul amic X !), îl veţi găsi negreşit la Corso, după spectacol, aşa cum am găsit şi eu pe Lache şi pe Mache, la berăria din Piaţa Unirii. Şi cum să nu-i găseşti, cînd stau acolo, la aceeaşi masă, neclintiţi, de cincizeci de ani ? îi întîl-nim pe toţi zilnic şi ne lovim de ei la tot pasul, la bărbier, în tren, la aperitiv (mai ales), în toate pieţele Unirii de pe tot cuprinsul României-Mari, pretutindeni. Aceste tipuri au dobîndit ceea ce numeşte fratele şi confratele meu Ionel, o circulaţie socială şi prin asta nemurire. Caragiale i-a luat din viaţă şi i-a pus în cărţi. Ei au părăsit cărţile şi s-au întors înapoi în viaţă, continu-înd opera pe seama lor, ca şi cum creatorul le-ar fi spus blestemîndu-i :
    —      „Amintiţi-vă că sînteţi caraghioşi şi că în cara-ghioslîc vă veţi întoarce !“
    Luaţi, numai de curiozitate, Monitorul Oficial, indiferent de an, şi vă veţi convinge uşor ce mai selecţionată şi cît de. permanentă pepinieră de tipuri caragia-leşti adăposteşte cupola din Dealul Mitropoliei.
    Acel domn, fost deputat, fosţ ministru, care vorbea de la • tribuna Camerei despre tricolorul alb al Regilor Franţei, nu vi se pare pornit de-a dreptul din Momente ?
    Dar celălalt care spunea că în principiu nu admite demagogia, dar dacă se face demagogie, să se facă măcar metodic, nu vă aminteşte întrunirea din O scrisoare pierdută ? (Am spus că această piesă a redevenit actuală, dar nădăjduiesc că nu va mai fi mult). .
    Dar acel faimos domn deputat care şi-a adăugit numelui de familie pe acel al unui impunător curs de apă din Oltenia şi care susţinea morţiş că el admite repausul duminical, sub condiţia să fie cotidian, n-a cîştigat el dreptul de a-i spune lui Caragiale, tată ?
    Şi-n fine, acel domn, tot membru al parlamentului, care invitat de Tache Ionescu să nu mai întrerupă, fiindcă nu are spirit de ă propos şi i-a răspuns : Ba am, coane Tache, dar îmi vine mai tîrziu, nu se află în cel mai autentic miticism caragealesc ?
240
    Toţi aceştia au fost, sînt şi vor fi în eternitate copiii spirituali ai maestrului. Pe aceştia, Teatrul Naţional din Iaşi a găsit nimerit să vi-i prezinte în astă-seară. Unii vă vor părea poate persecutaţi de autor, sau, cum' se zice şarjaţi. Să nu uităm însă că satiricul are rol de oculist. El ne prezintă o lentilă măritoare, cu ajutorul căreia să putem urmări ceea ce a văzut el cu ochiul liber. Bineînţeles că una şi aceeaşi lentilă nu poate servi la fel şi simultan miile de privitori care o întrebuinţează. Reglarea ei se face însă cu ajutorul unui dispozitiv personal şi nu depinde decît de noi să-l potrivim cum ne convine.
    Caragiale scrie undeva, în Notiţele lui, că un teatru bun nu e numaidecît un teatru în care se joacă piese bune, ci, mai ales, un teatru în care se joacă bine.
    Aţi înţeles desigur că prin aceasta Caragiale nu vroia, Doamne fereşte, să îndrepte atenţia directorilor către piesele proaste. El nu le' îngăduie numai să joace piese pentru care nu au personal artistic, la înălţimea textului. Cu actori croiţi pentru Baba Hîrca, nu te poţi aventura să interpretezi Peleas et Melisande şi nici cu tineri de-abia ieşiţi din acele fabrici de Hamleţi, care sînt îndeobşte conservatoarele, nu e recomandabil să joci teatru de Cehov sau Jules Renard. Ca'ragiale punea prin urmare repertoriul în funcţie, dacă nu exclusiv, dar în primul loc de interpreţi şi bine făcea, căci e la mintea omului că directorul care ştie să acorde un repertoriu cu distribuţia, ştie tot ce trebuie să ştie. Să luăm un exemplu de-aici, de la noi : am aplaudat cu toţii din toată inima şi în atîtea rînduri pe excelentul nostru comic Ra-madan. Am aplaudat de asemenea şi pe apreciatul tragedian Ghiţescu. Să ne închipuim acum că am găsi într-o bună seară pe Ramadan distribuit în Romeo, pe cînd rolul Juliettei ar fi ţinut de Aurel Ghiţescu sau chiar de maestrul Vernescu, în travesti. Bună e piesa, buni şi interpreţii, dar prost spectacol, nu-i aşa ? Rolul respectiv nu li se potriveşte, sau, cum spune Ca'ragiale in aceleaşi Notiţe, nu-i prinde. Ei, domnilor, asta şi nu altceva vroia el să evite. Pentru respectarea acestui înţelept deziderat şi pentru mai deasă aducere aminte, eu aş afişa caragealiceşte pe uşile tuturor cabinetelor direc-
241
toriale : A nu se cînta la ocarină, mă-nţelegi, ceea ce e scris pent'ru contrabas şi invers, care va să zică.
    Pentru reuşita acestui spectacol, la strădania celor mai bune elemente ale trupei noastre s-a alăturat preţioasa colaborare a unor decoratori de calitatea lui Theo-dore Kiriakov şi Ion Sava. Dacă ţinem seamă că toţi au lucrat sub directa supraveghe're a unui meşter ca Aurel Ion Maican, ne e îngăduit a spera că în limita posibilităţilor locale, voinţa Maestrului a fost împlinită.
    Aceasta rămîne însă s-o hotărîţi domniile-voastre.
    Făgăduisem să vorbesc puţin şi iată că, antrenat de un subiect despre care aş putea vorbi la infinit, mi-am depăşit intenţiile.
    De aceea şi ţinînd seama că printre primele schiţe ce se vor juca figurează şi faimoasele telegrame, îmi veţi permite să-mi închei şi eu cuvîntarea telegrafic, trimi-ţînd directorului de scenă următoarea telegramă urgentă, pe care o supun aprobării domniilor-voastre :
    Aurel Maican
               în culise
    Nu dispera (stop) Te'rminat cuvînt introductiv (să. pun mulţumitor ? Am pus). Public • impacient vrea Caragiale (stop) — Rog începeţi !
    Ş-acum, nu-mi rămîne decît să vă urez petrecere bună, zicîndu-vă :                                       '
    Mai poftiţi !
       A DOUA CAPITALĂ
                                            Oh, viile qui m'ai vu maître et que je vois mourir !i
    Tare-i frumos laşul2 şi tare-i murdar! Fotogenic cum nu-i altul, e adorabil în cărţi poştale- ilustrate. înconjurat de dulci coline, cînd verzi, cînd albe, cînd policrome (după anotimp !), e plin de fa'rmec pitoresc şi glorioase amintiri. Dar dacă nu ai prins rădăcini în istorica lui argilă, sau dacă nu eşti împins de cine ştie ce obligaţii de la care nu te poţi sustrage, să te ferească dumnezeu, cetăţene, să trăieşti douăzeci şi patru de ore între zidurile lui ! Vei fi învăţat poate, în tinereţă, cîţiva ani prin şcolile laşului şi suvenirile pe care le-ai păstrat nu corespund cu afirmaţiile mele ? Poate că vei fi citit drăgălaşa literatură a apologeţilor acestei mîndre cetăţi de scaun ? Poate că vei fi participat la vreo şedinţă a societăţii Amicii laşului, cu sediul în Bucureşti ? Poate că ai legătură cu vre-un intelectual (toţi ieşenii sînt intelectuali), care te-a convins că aeroplanul s-a inventat la Iaşi, că Ronsard era ieşan şi că Villa Borghese e un moft pe lîngă marele Hotel Traian ? Au te îndoieşti cumva de cele ce-ţi spun şi crezi că din motive care-ţi sînt necunoscute, ca netrebnic renegat, te mint ? Ei, bine, atunci dacă îţi simţi inima tare, vino cu mine !
      1 Cetate a lui Şefan, cu vechi şi dulce nume,
      Mă-ntunec cînd cu gîndul trecutul îl colind
      Tu m-ai văzut pe vremuri, de cînd veneam pe lume Şi nu ştiai, bătrîno, c-o să te văd murind.
     2     Zic laşul şi nu Ieşii sau Eşii n.u din atitudine istorico-gra-maticală, ci numai pentru eufonie.
243
                                 ★ *
                             *       k
                                        Per me si va nella cittă dolente 1
    Gara Iaşi !
    Cam pustie, cam tristă, nu ?
    Parcă- s-a întîmplat o dramă grozavă şi acum lumea s-a împrăştiat. Nu te speria. Nu s-a întîmplat nimic, exact ca în casa despre care 'scrie d. M. Sadoveanu. Aceasta e trăsătura caracteristică a oraşului cu gesticulaţia moderată pe un străvechi şi molcom, andante. Trebuie să te pătrunzi bine de această atmosferă ca să poţi înţelege- sufletul adormit al cetăţii somnambulice. Şi ca să nu pierzi nimic din cele ce ai de văzut să începem cu restaurantul gării. Zici că cel din Piteşti e mai prezentabil ? Eu nu ţi-am spus ? Ai vrut să te convingi personal ? Convinge-te !
    —   Băiete, două ceaiuri !            s
    —   Ce să fie ?
    —   Două ceaiuri !
    —   Momental, dar mai aşteptaţi puţin că nu-i
foc.
    Te uiţi la linguriţă ? Da, e de plumb. Oraş sărac ! Cornurile crezi. că sînt de ieri ? Eu sînt sigur. Ieşanul e conservator. Ceaiul e apă chioară ? Nu-i nimic. Nu te oblig să-l bei. L-am cerut ca să-ţi faci o idee. Ţi-e grijă de bagaje ? Linişteşte-te ! Le vei găsi unde le-ai lăsat. Să nu-ţi închipui că hamalul simulează : doarme în picioare. Cînd n-au ce face, hamalii se joacă de-a caii şi uite s-au deprins. Acum cred că te-ai convins că ei nu vorbesc în hexametri şi te asigu'r că nici birjarul nu e wagnerian. Te previn deasemeni că portarul n-a colaborat niciodată la Viaţa Românească şi că madama, nu cultivă în timpul liber pictura. Are ocupaţii mai lucrative. Birja ţi se pare cam hodorogită ? în schimb şi calul e bătrîn. Ar fi ridicol să vezi înhămat un Orl'off la o asemenea brişcă. Aşa, se a'rmonizează. Nu
         1 Prin mine mergi la cuibul întristării (tr. G. Coşbuc).
244
găseşti ? Te întrebi ce miroase aşa ? Canalul ! laşul e canalizat. Uite, gurile ! în fiecare stradă sînt guri.’ Pe cine am salutat ? Gunoaiele ! Sînt de anul trecut! Adică de anul trecut... zic şi eu aşa... cine ştie de cînd sînt ? Poate dinainte de unire, poate din timpul marelui Ştefan, poate de la fondarea oraşului :     ab urbe condita. 1 în
cazul acesta însă mi văd de ce îngăduie autorităţile să li se adauge gulere tari şi şoşoni vechi. E un anacronism. Ce, comisiunea monumentelor istorice doarme ? Nu te mira că s-a oprit trăsura. E la deal şi e prea încărcată. Să vezi că îndată calul o să înceapă a da înapoi. E mai cuminte să ne dăm jos. Trebuie să-i uşurăm sarcina. Dealtfel pînă la hotel nu mai e mult. Puţină mişcare ne desmorţeşte. Iată, am ajuns ! Ţi-am ghicit gîndul : vrei să faci o baie. Să vedem ! La Iaşi, nu se ştie niciodată cînd curge apa. Vrei să ştii cîte instalaţii de baie sînt în tot hotelul ? Una singură ! Vrei să ţi-o arăt ? Urmea-ză-mă ! Asta e ! Ia învîrte ! Auzi cum fîsie ca gînsacul ? îţi amiteşte desigu'r cupletul lui Tănase :
                     Ast robinet Are marafet învîrţi în sus învîrţi în jos Degeaba face fîs ! •
    Nu rimează,^ dar e adevăratdegeaba face fîs ! Nu curge ! Inutil să te informezi la personal : nimeni nu ştie ! Ţi s-a vorbi de baia turcească ? în adevăr, e foarte bună, dar luni nu funcţionează. Singura soluţie e să cumpărăm patruzeci de sifoane şi să facem duş pe 'rînd. Te interesează cerşeaful ? Madama m-a asigurat că e foarte curat. Cînd i-am cerut să-l schimbe părea profund jignită :
    —     N-a dormit în el decît o singură persoană, mi-a zis : un domn colonel !
    Spuneai că ai vrea să revezi Cetăţuia. Să ieşim puţin în piaţă şi să căutăm un vehicul. Ştiu că nu-ţi place să circuli cu cai invalizi, dar iartă-mă, în
     1 De la întemeierea oraşului.
245
automobile cu asemenea cauciucuri eu nu mă aventurez. Am mai păţit-o. Dacă vrei însă să te edifici asupra exactităţii spuselor mele, întreabă aşa de ' curiozitate c h a u f f e r-ul, cît ne cere pînă la grădina Copou. Ţi-am spus doar că nu-s taximetre. Aci e pe învoială. Oraş patriarhal. Cît ţi-a cerut ? O sută de lei ? Vezi deci, că eu am exagerat în minus cînd îţi spuneam că-ţi va cere numai şaizeci. La "Bucureşti, e drept că o cursă de mărimea acesteia nu înregistrează mai mult de optsprezece lei. E adevărat însă că maşina nu are de luptat acolo cu atîtea accidente de teren şi nici nu te poartă prin locuri atît de pitoreşti. Ş-apoi Bucureştiul e capitală în lege. laşul nu e în ierarhia urbanistică decît a doua capitală, aşa ceva ca un fel de subsecretar de stat. Aici automobilul e un articol de lux. Preţul îl fixează proprietarul maşinii şi omul e lacom. Aparatul e obiectiv.
    Să facem o mică vizită amicului nostru din Păcurari. Hai şi pe jos, dacă vrei. Ce să-i telefonez, domnule ? Te crezi la Londra ? Pînă să-ţi răspundă centrala, am ajuns. Ce te uiţi aşa la stradă ? N-o mai recunoşti ? Te cred. Se mută. Dezgustată şi ea de Iaşi o ia încet-încet, ca broasca 'ţestoasă, spre vest. In fiecare an cîte un metru. Prin simpatie, celelalte o urmează, cu tot cu edificii şi monumente, aşa că nu e de mi'rare că într-o bună zi concetăţenii mei se vor trezi cu laşul în munţii Apuseni. Iată, s-a făcut unu. Vrei să mergem la restaurant ? Nu-i ! Dacă îţi spun că nu-i, poţi să mă crezi. Este o ca-fenea-restaurant care gătea şi mîncări calde cînd a inaugurat-o, dar acum nu cred să mai gătească. Era mereu pustie ! De ce ? prea era luminată, prea e'ra curată, prea pretenţioasă. Ieşanul e om modest. O berărie şi-o circiumă e prea destul. Ş-apoi, patronii cafenelei sînt din Bucureşti. Personalul de asemeni. Prea au procedat cu ostentaţie. Inchipuieşte-ţi că înainte de a deschide localul, au scos de prin şuri, curte şi bucătării patru (pe onoarea mea !) sute de căruţi cu gunoaie în văzul indignat al tuturor ieşenilor. E umilitor pentru un oraş atît de istoric ! Cum au stat gunoaiele - cincizeci de ani, fără să supere pe nimeni, puteau să mai steie încă pe-atîta, fără nici un risc pentru imobil. Ce, o să-i înveţe bucu-
246
reştenii pe ieşeni ce e curăţenia ? Dacă-s mai curaţi dumnealor, să fie la ei acasă ! Asta este   !
    îmi pare bine că vrei să me'rgem          la o circiumă. Ţi
s-a vorbit desigur de cîrciumile laşului. Îmi spuneai odată că ai avut nişte colegi de universitate ieşeni, care în mijlocul Parisului sufereau de nostalgia unui pahar de vin din oraşul natal.
    Gustă şi alege ! Asta e oţeţit. Nu-i nimic ! Să ne dea altul ! Asta are miros de doagă ?        Altul,  băiete ! Şi  ăsta
miroasă ? In definitiv nu-i nimic,       poţi fi sigur, căci  ori-
cît îi bea, nu te doare capul. Aşa mi-au spus toţi amicii care se întilnesc zilnic în acest local. Sînt oameni de bună credinţă. Dar, în afară de asta, ştii ce calitate are acest vin ? E natural! întreabă patronul.
    —   Natural! Nu avem decît vinuri naturale !
    Spune şi dumneata acuma, că eşti doa'r un om care ai călătorit, ai mai băut de cînd eşti undeva, în afară de Iaşi, vinuri naturale? Proaste, proaste, recunosc, dar garantat naturale. Pînea ? E de ieri, ca şi cornurile-din gară. Nu se ştie de ce, dar în Iaşi e foarte greu să-găseşti pîine de azi. De altfel, cea de ieri e mai bună pentru stomac, dat fiind că e calitate infe'rioară. Să nu-ţi închipui însă că în toată Moldova e aşa. Uite, la Vaslui de pildă, dar ce Vaslui ?, alături la Tg. Frumos e o pîne excelentă.
    Asta e şi uşor de înţeles. Oraşe mici, oamenii n-au ce-face, se ţin de mofturi. Dar, să încetăm cu glumele. Cred că te-am chinuit destul. Nu sînt de felul meu sadic şi nici nu vreau să pleci cu o impresie proastă din oraşul în care am copilărit şi am învăţat carte. Ţi-am rezervat o surpriză. Te ştiu meloman şi am oprit bilete pentru diseară la concertul pe care îl dă Cazals la Teatrul Naţional. Ia te uită dragă, concertul nu mai are loc ! Nu s-a vîndut nici un bilet ! Ce ghinion ! Tocmai acum şi-a găsit şi Cazals să vie la Iaşi, cînd Mis Evelyn îşi ia adio de la ieşeni, vîrîndu-şi pentru ultima oară în acest oraş drăgălaşul ei cap în gura leului !
    Ia uite ce de lume în faţa circului ! Vin jandarmii !'
O  companie întreagă ! Nu te mira ! I-a scos să păzească: intelectualii ca să nu se cumva strivească la înghesuială l
247
    —      Ştii ,ce ? Nu mai dormim în Iaşi ! Avem un tren la patru. Diseară sîntem în Bucureşti : Facem o baie, mîncăm pîne de azi şi cu riscul de a căpăta migrenă, vom bea o sticlă de vin, care chiar de n-o- fi natural o să ne placă.
  . — Poftiţi în vagoane, domnilor !
    Perspectiva Gării de Nord îţi surîde ? Şi mie ! Dar ce mă priveşti aşa ? Eşti poate, cum zice neamţul e i n exclusiver idealist?1 Materialismul meu brutal te jigneşte ? în cazul ăsta nu-mi rămîne decît să mă descopăr şi din toată inima să-ţi spun : Mai poftim !
     1 Un exclusiv idealist.
248
          ALEGERI LIBERE
    Conu Iorgu era privit de unanimitatea concetăţenilor ca un model de magistrat integru. Avansările l-au surprins pe acelaşi loc de judecător de ocol, unde a funcţionat cu o regularitate de cronometru, pînă la obţinerea gradului de consilier.
    Pălăriile se ridicau înaintea lui cu respect şi toată lumea ştia că domnia-sa conu Iorgu, cu excepţia vizitelor de rigoare pe care le făcea colegilor, nu cunoştea alt drum decît de-acasă la slujbă şi invers. Nici teatru, nici cinematograf, nici club, nici berărie — pentru el nu existau.
    In fiecare joi după-amiază, trei colegi burlaci veneau la orele patru jumătate să joace preferans şi să bea o cafea neagră, pentru a se ridica exact la şase jumătate, cînd conu Iorgu se aşeza la masă. După masă se plimba un ceas ; iarna — prin casă, vara — prin grădină. La nouă fix era în pat.
    Se îmbrăca întotdeauna în haină închisă, cu cămaşă scrobită şi cu manşetele 'rotunde închise cu monede turceşti. La ceasornicul de aur cu două capace avea lanţ gros, de care atîrnau mai multe brelocuri, printre care un cap de mort cu ochi de rubin. Cravata o purta cu nodul făcut gata şi în nod înfigea un ac cu mărgean. Pantalonii nu-i călca niciodată, aşa că păreau două tuburi cilindrice umplute cu aer, acoperind aproape în întregime ghetele cu elastic. Musteţile stufoase, în contrast cu chelia completă, îi dădeau un aer sever, dar privirea îi era blîndă şi glasul mieros.
249
    Faptul că rămăsese o viaţă de om în acelaşi post era pus pe seama corectitudinii lui profesionale şi a perfectei lui, demnităţi.
    Această aureolă de martir îi crease o autoritate unică în oraş.
                             ★    ★
    într-o bună dimineaţă, inima lui conu Iorgu se topise de emoţie, citind în ziar numele fostului său coleg de bancă, Mironel Voinescu, pe lista noului guvern, la departamentul justiţiei. în fine, îi sunase şi lui ceasul.
    Mironel Voinescu făcuse carieră strălucită în baroul capitalei. De cîte ori avea cîte un proces în oraşul în care conu Iorgu împărţea dreptatea, trăgea la el. Avea o inimă de aur şi-o memorie extraordinară. Cum'se aşezau Ia masă, totdeauna spunea :
    —      Ţi-aduci aminte, Iorgule, cum îmi suflai tu la germană ? Fără tine, nu ştiu, zău, dacă mai terminam eu li-1 ceul ! Ce băiat admirabil !
                                ★
                             *    ★
    După cum s-a şi aşteptat, imediat după depunerea ju-rămîntului, conu Iorgu fu chemat ia Bucureşti. Mironel Voinescu l-a primit cu braţele deschise :
    —      Acuma, Iorgule, vrei, nu vrei, ai să laşi judecătoria. Te aduc la Bucureşti, la Curtea de Apel. Numai că, să nu te superi, după alegeri. Tu te bucuri de mare prestigiu în oraş şi am mare nevoie de concursul tău. Prezenţa ta ne poate aduce reale servicii. Acuma, e drept, vom face alegeri libere, dar ştii, nici prea-prea.
    —  Nimic nu trebuie exagerat, încuviinţă conu Iorgu.
    —- De altfel, presa şi întreaga opinie e cu noi. Pînă şi
adversarii s-au muiat. Ştii, c'red, cum ne înjura Voinţa poporului. Ei bine, chiar adineaurea a ieşit directorul gazetei de la mine. Venise să stăruie pentru un cumnat. I-am făgăduit. Ca să nu par interesat, i-am spus la plecare :
250
    —       „Domnul meu, eu nu-ţi cer să ne sprijini, dar să nu ne ataci pe nedrept. Obiectivitatea o preţuiesc mai presus de orice. Deci, atît le cer colaboratorilor dumitale : să fie obiectivi ! “
    —       „Domnule ministru, — zice el, — chiar aseară îi spuneam secretarului de redacţie : Noi nu putem renunţa la convingerile noastre, dar înţeleg să le apărăm numai cu arme permise. Eu sînt obiectiv", mi-a răspuns el.
    -— „Ştiu, — i-am replicat, — numai că în ce priveşte pe domnul ministru al justiţiei, te rog : obiectiv, obiectiv, da'r laudativ.“ Cred că m-a înţeles, că de unde nu, îl dau afară.
                                  ★
                              •k ★
    Conu Iorgu înţelesese şi el.
    —       Ţi-aduci aminte, Iorgule, cum îmi suflai tu la germană ? Fără tine...
                                  ★
                              *      ★
    Spre deosebire de absolut toate secţiile de votare, la secţia prezidată de conu Iorgu nu se vedea urmă de jandarm. Asta a făcut o excelentă impresie în oraş. De altfel, conu Iorgu avusese grijă să anunţe aceasta dinainte :
    —   Eu, jandarmi la vot nu admit !
    Vedeţi ? comenta întreg oraşul, omul cinstit, tot cinstit rămîne. Cine nu ştie că domnia-sa conu Iorgu e prietenul ministrului de justiţie ? Prietenie, prietenie, dar pînă la datorie.
                                  ★
                              ★      *
    Conu Iorgu îşi alesese o secţie rurală. Luase dispoziţii ca oamenii să intre unul cîte unul. îi primea cu un surîs de simpatie şi întreba pe fiecare :
    —   Pe tine, cum te cheamă ?
                                                               a
                                                                  251
    —   Vasile Neacşu, trăiţi, domn’ preşedinte.
    După care, cu un ton părintesc, conu Iorgu continua :
    —       Da’ bine, măi Vasilică, de ce anulaţi voi voturile ? Nu v-a învăţat nimeni cum se votează ? Uite, măi băiete, cum trebuie să faci.
    Şi conu Iorgu lua- frumuşel buletinul, îl desfăcea şi punea ştampila pe lista guvernului. Pe urmă îl trecea grefierului, care îl punea în urnă. Operaţia făcută, conu Iorgu îşi vîra nasul în hîrtii, lăsînd cetăţeanul nedumerit. După un timp, ridica ochii la el, cu surprindere :
    —   Ei, ce mai stai ?
    —   Să votez, domn’ preşedinte.
    —   Ai votat, măi băiete, poţi' pleca.
    —   Dar cu cine am votat, cucoane ?
    Conu Iorgu îşi ducea degetul, la gură :
    —   Sst ! Votu-i secret.
                                  ★
                              ★      ★
    In felul acesta, la secţia prezidată de conu Iorgu, opoziţia n-a obţinut nici un vot, aşa că acest bărbat incoruptibil, care a salvat totodată situaţia guvernului şi prestigiul magistraturii, avea tot dreptul să suie scările Curţii de Apel cu fruntea sus.
            OBLIGAŢII
   Opt dimineaţa.
   Intr-un vechi pardesiu, ceva mai scurt decît cămaşa de noapte cu amici, peste care a fost încheiat strîmb, cu picioarele goale în tîrîiţi1, domnul C. Vasilescu ceteşte corespondenţa. Slab, înalt, neras, puţin adus, cu musteaţa săracă şi îngălbenită de tutun, domnul C. Vasilescu are vîrsta pensionării legale. Ceteşte unul cîte unul biletele de vizită din teancul de pe biroul de lemn păgubos, plătit desigur în rate în restanţă, cu multe decenii în urmă. După fiecare, ridică din umeri :
   —  Idioţi, idioţi, idioţi !
   Le aruncă pe rînd în coşul de paie ferfeniţit — şi rupse foaia calendarului din perete :
   —  Ei, acum ce mă fac cu Lenuţa ?
   In robe-de-chambre vişiniu, răspîndind un suav miros de pudră Germandree, încă tînără, corpolentă şi jovială, intră doamna C. Vasilescu, ducînd o tă-viţă de metal lepros, pe care stau alături o ceaşcă de cafea cu lapte cu chipul lui Vodă Cuza şi cu marginea aurită ştirbă şi un respectabil colţ de pîine.
   D-1 C. Vasilescu: Emilio !
   D-na C. Vasilescu: Eu!
   D-1 C. Vasilescu:       Ce  facem cu Lenuţa ?.
   D-na C. Vasilescu: Care Lenuţa ?
   D-1 C. Vasilescu: Auzi vorbă ! Care Lenuţa ! Lenuţa Mihăilescu, frate ! Care vrei să fie ? Nu-ţi ajunge una ?
       1 Papuci de odaie zişi şi tîrlici.
253
   D-na C. Vasilescu: Şi ce mă-ntrebi pe mine ce facem cu Lenuţa ? Ştiu eu ce vrei să faci cu Lenuţa ?
   D -1 C. Vasilescu: Eu să fac ? Tu să faci ! Te pricepi mai bine la marafeturi d-astea !
   D-na C. Vasilescu: Şi ce vrei să fac eu cu Lenuţa ?
   D-l C. Vasilescu: Da’ pe ce lume trăieşti, frate ? Nu-i astăzi Constantin şi Elena ?
   D-na C. Vasilescu : Aşa-i, soro ! Ce ne facem cu Lenuţa ?
   D-l C. Vasilescu: Tu mă-ntrebi ?
   D-na C. Vasilescu: Tu nu m-ai întrebat ?
   D-l C. Vasilescu: Şi dacă te-am întrebat eu, trebuie să mă-ntrebi şi tu ?
   (Doamna C. Vasilescu pufneşte de rîs.)
   D-l C. Vasilescu: Ei, ce-i ?
   D-na C. Vasilescu: (rîzînd mereu): Iar te-au felicitat ! (Deodată serioasă :) Nu ţi-am spus eu să nu mai iscăleşti C. ?
   D-l C. Vasilescu: Nu-i fi vrînd să iscălesc Cri-sostom ? Destul mă rîdeau în şcoală !
   D-na C. Vasilescu: Te cheamă sau nu Criso-stom ? Iscăleşte Crisostom ! C. e Constantin !
   D-l C. Vasilescu: Constantin ? Dar Calistrat nu-i C. ? Cristea nu-i C. ? Coriolan nu-i C. ? Corneliu nu-i C. ? Cristofo'r Columb nu-i C. ? Toţi sînt C. !
   D-na C. Vasilescu: Dacă-i pe asta si Culai e C. !
   D-l C. Vasilescu (dispreţuitor) : Culai C. ?
   D-na C. Vasilescu. (sinceră) : Da’ ce-i X‘?
   D-l C. V&silescu: Culai e N. !
   D-na C. Vasilescu: De unde N. ?
   D-l C. Vasilescu: De la Neculai !
   D-na C. Vasilescu:    Deşteptule !
   D-l C. Vas ilescu: Lasă asta ! Ce te faci cu Lenuţa ? Aseară, pînă să iau avansul s-au închis magazinele. Astăzi....
   D-na C. Vasilescuf Aşa-i, soro ! Ce ne facem cu Lenuţa ?
   (Intră o servitoare soioasă, cu părul în ochi şi picioarele goale.)
254
   Servitoarea : Con iţă, a venit un băiat cu pachetul ăsta pentru domnul. A spus că-i de la domnul şi doamna Mihăileanu.
   D-na C. Vasilescu (după plecarea servitoarei) : Ce Mihăileanu o fi ăsta ? Felicitări, desigur ! (Exa-minînd pachetul). De la Capsa, soro !
   D-1 C. Vasilescu: Crisostom, hai ? Crisostom ! Cine mai ţine seama de sfîntul Crisostom ?
   D-na C. Vasilescu: Ei, na! Pentru o cutie de bomboane ! Dar cît au băut pe socoteala ta beţivii tăi de colegi de la Minister, în fiecare an, de sfîntul Constantin ?
   D-1 C. Vasilescu: Vorba e c-am scăpat de Lenuţa ! Şi asta numai cu C. !
   D-na C. Vasilescu: Ba cu B. !
   D-1 C. Vasilescu: De unde B. ?
   D-na C. Vasilescu (cu superioritate) : De la bomboane !
   D-1 C. Vasilescu (radios) : Ba tot cu 'C. de la Capsa. (Strigă la uşă) : Zoiţo, Zoiţo ! (Servitoarea intră.) Ia pachetul şi du-1 la cucoana Lenuţa. Dă-i şi biletul ăsta. (Scrie pe o carte de vizită şi o dă servitoarei.)
   D-na C. Vasilescu (după ieşirea servitoarei) : Ce le-aş mai fi mîncat, soro ! De la Anul Nou n-am mai avut în casă cutie cu bomboane ! Şi încă de la Capsa ! Lenuţa trebuie să aibă clăi !
   D-1 C. Vasilescu: Bine c-am scăpat de-o-grijă.
   (D-na C. Vasilescu iese. D-1 C. Vasilescu, vădit mulţumit de efectele providenţei, îşi ia cafeaua cu lapte. Se aud puternice şi repetate bătăi în uşă.)
   D-l.C. Vasilescu: Emilio, Emilio !
   Vocea doamnei C. Va s i 1 e s c u :     Taci, soro,
c-am auzit!
   (Se aud vociferări. Inti'ă d-na C. Vasilescu urmată de un băiat de prăvălie. Băiatul înaintează timid spre d-1 C. Vasilescu. D-na C. Vasilescu rămîne, stană de piatră, în prag.)
   Băiatul : Nu mă nenorociţi, domnule, sărut mîna, a fost greşeală. Pachetul era pentru domnul Costică Vasi-liu, vecinul dumneavoastră, de la domnul şi doamna Tache Mihăilescu !
255
    D-l C. Vasilescu : De la Lenuţa !
    .D-na C. Vasilescu (înţepată) :                 Pentru  dobi-
tocul de Vasiliu !
    D-l C. Vasilescu: Băiete, eu nu mai am cutia, dar ţi-o plătesc.
    Băiatul : Trei sute cincizeci de lei, domnule, nu mă nenorociţi.
    (D-l C. Vasilescu iese, revine cu suma şi o înmînează băiatului. Băiatul iese : sărut mîna, dumnezeu să vă dea sănătate etc.)
    D-l C. Vasilescu (cu obidă, pe cînd d-na C. Vasilescu, cu braţele încrucişate, îl scrutează necruţătoare din prag) : Trei sute cincizeci de lei ! întreg avansul şi banii de tutun !
    D-na C. Vasilescu: De cînd îţi cînt eu să iscăleşti Crisostom, fanfaronule ?
    (D-na C. Vasilescu iese. D-l C. Vasilescu fixează un punct aerian).
              BIBLIOFILIE
        O         zi de vară întîrziată în această toamnă lungă mă scosese din orientalele mele obiceiuri sedentare: Hoină-, rind fără scop şi cu gîndul nicăieri, m-am trezit pe malul lacurilor, la celălalt capăt al şoselei Jianu. Un vînt călduţ, agita frunzele îngălbenite luminos, pe cînd pe luciul apelor, violete în amurg, o barcă cu pînzele uşor umflate luneca prin aburii străvezii, atrasă parcă de un magnet nevăzut. Peisajul părea un Corot „grandeur na-ture“, aşteptîndu-şi Verlaine-ul :
                      La melancolie Berce de doux chants Mon coeur qui s’oublie Aux soleils couchants. 1
        In feeria acestei clipe unice şi-n acest cadru măreţ, am avut neaşteptatul noroc să-l întîlnesc pe maestrul Ilie Aioanei, marele nostru romancier, muşcînd dintrLo pară. Masiv şi adus de spinare, cine n-ar fi ştiut că e fiul unic al unui chiabur cîrciuma'r din Obor, l-ar fi luat drept un vînzător de covoare din Asia minoră care, după ce şi-a plasat avantajos marfa, cinează mulţumit şi frugal, sub cerul liber.
        —  Ce faci, maestre ?
        —  Scriu !
         1 Şi melancolia Leagănă ca un Cînt inima-n vraja Sorilor ce-apun.
25T
    —   De ce ?
    —   Cum, de ce ?
    —      Am zis, de ce ? M-a luat gura pe dinainte. Voiam să zic : ce ?
    Maestrul îmi întinse şi mie o pară pe care o scosese din buzunarul vestonului cadrilat şi se opri din mers :
    —      Ceea ce scriu acum, — începu el, cu gura plină, va fi o mare surpriză pentru toată lumea. îi înfund pe toţi.
    Aici se opri din nou şi mă fixă :
    —      Trebuie să terminăm odată cu badea Ion şi leliţa Ioana, cu voievozi şi jupîniţe, cu Sadoveni, cu Rebreni şi
—   nu te supăra cu Tudori — Ciauri — Alcazi.
    —   Cum să mă supăr, maestre, s-ar putea ?
    —      Ne trebuie un roman conceput pe plan european.
    —   Desigur ! E şi timpul !
    —   Universal !
    —   Ei, asta-i, vezi !
    —      Ei bine, dumitale ţi-o pot spune : scriu un roman din viaţa eschimoşilor.
    —   Foarte interesant!
    —   Stai puţin ! Şi cum crezi că-i prezint ?
    ____ ? - ’ -
    —   Văzuţi de un chinez !
    —   Eşti modest, maestre !
    —   Cum, modest ?
    —      Iartă-mă, te rog, poate că am înţeles greşit. Credeam că vrei să spui că mata eşti chinezul.
    —      Uite ce-i, — îmi replică maestrul, oţărîndu-se subit, — eu voiam de mult să ţi-o spun : dumneata sufe'ri de o meteahnă...
    ■— Crede, maestre... '
    —^ Ce să mai cred, domnule, că toţi te ştiu : prea le iei toate în zeflemea !
    —   Nu m-am gîndit !
    —      Te-ai gîndit, nu te-ai gîndit, asta este ! Barem de ai fi scris în viaţa dumitale măcar un sfert din cît am scris eu !... şi încă !
    —   îmi pare rău ! -
258
    —      Lasă-mă, domnule ! Prea ne crezi pe toţi proşti, ignoranţi şi caraghioşi !
    —   Vai, maestre !
    —      Nu te mai preface, că te cunosc eu bine ! Ai putea să-mi spui care oa're e scriitorul nostru — şi vorbesc, fireşte, numai de cei de valoare — căruia să nu-i fi adresat dumneata măcar o epigramă ?
    —      Un obicei prost, maestre, recunosc, dar nu prea le public şi le şi uit.
    —      N-are a face : circulă ! Ş-apoi, cei vizaţi nu le uită. Crezi dumneata că puţini duşmani ţi-ai făcut ?
    —   De asta... je m-en bat l’oeil.
    —      Ambaloi, ambaloi, dar ascultă-mă pe mine, n-ai să faci carieră cu ambaloi.
    , — Fac şi eu ce pot !
    —      Mie, îţi mărtu'risesc sincer, cu toate cusururile dumitale, îmi eşti simpatic. De aceea, ca mai în vîrstă, îmi dai voie să-ţi dau un sfat : mai lasă epigramele şi nu te mai ţine aşa fudul !
    —   Eu, fudul ?
    —   Faţă de confraţi.
    " — Nu mi-a mai spus-o nimeni !
    —   Ţi-o spun eu !
    —   Şi ce te face să crezi asta ?
    —   Felul dumitale de viaţă !
    —   Nu-nţeleg !
    —   Iţi explic : prea te ţii departe de confraţi.
    —   Ocupaţiile, maestre... şi modestia, crede-mă !
    —   Despre asta, să nu mai vorbim.
    —   Mă poţi crede pe cuvînt.
    —   în orice caz, n-ar strica     să vii măcar       din cînd în
cînd pe la „Cafe de la Paix“,         să iei    un      j v a r ţ cu
confraţii.
    Aş calomnia dacă aş susţine că maestrul nu scria ca toată lumea schwartz, dar e tot atît de adevărat că, precum mai sus s-a scris, pronunţa j v a r ţ.
    —   Eu nu beau j v a r ţ, zic.
    —   Las-o cu cele materiale,      vorbesc   de cele spiritua-
le. Mai iei şi dumneata parte la o discuţie interesantă şi păstrezi contactul cu scriitorii, cu presa, căci, să vor-
259
bim drept : cine se mai ocupă astăzi de literatura du-mitale ?
    —   Cetitorii ! îi răspund cinic.
    —       Nimic de zis, dar ţi-ar strica oare niscaiva articole elogioase pe la cele cotidiane de mare tiraj ?
    —   Forse che si... 1
    —   Lasă, domnule, că prea te crezi !
    Ajunsesem în faţa cafenelii :
    —   Nu intri ?
    —   După mata, maestre !
                            ♦ *
    Mulţumită maestrului care m-a prezentat celor pe care nu-i cunoşteam, mi s-a făcut şi mie un locşor la masa intelectualilor. Centrul atenţiei generale era gon-falonierul versului patriotic, poetul Florinei Guguştiuc, demobilizat în 1918, după doi ani de front. Era înconjurat de ziarişti, 'romancieri, nuvelişti, eseişti şi alţi domni poeţi.
    La faţă tuciuriu, cu păr bogat (pana corbului), mieros la vorbă şi languros în priviri, părea mai degrabă un cobzar şomer, decît un rapsod al „marei epopei“. Sergent T. R., fusese trimis ca reporter de război la dispoziţia unei unităţi de aviaţie.
    Cum a descins în satul în care era cartiruită unitatea, a trimis cărţi poştale Preşedintelui S.S.R. şi tuturor cunoscuţilor, se înţelege de undeva, de pe front.
    Două luni cît a stat în cantonament la acea unitate ' n-a trimis nici un reportaj (nu era genul lui). A început în schimb un mare poem în versu'ri, intitulat „Aripi tri-colore“. Cum purta încă 'uniforma zburătorilor, ca să evit discuţiile literare în care mi-ar fi putut scăpa vreo prostie, compromiţîndu-mă astfel iremediabil în faţa acestui cerc select, îl întreb cu sfială :
    —  Ce impresie v-a făcut primul zbor, maestre ?
    —  Păi, eu nu zbor !
     1 Poate că da...
260
    —      Atunci, iertaţi-mi indiscreţia, de ce purtaţi uniformă de aviator ?
    —   Eu sînt al escadrilei.
    —      Aşa, da ! Dar nu v-a tentat niciodată zborul... aşa... pentru documentare.
    —      Poezia, domnul mieu, se face cu intuiţie, nu cu documentare.-
    Expresia asistenţii spunea clar : „Ai văzut, dacă te pui cu maestrul ?“
    Indulgent, maestrul s-a explicat totuşi :
    —      Zborul e foarte periculos. Şi dacă eu, sergentul Florinei Guguştiuc, ar fi trebuit poate ca în calitate de reporter să mă sui măcar o dată în avion, poetul Flo--rinel Guguştiuc mi-o interzice. Dacă, ferească dumnezeu, cade un pilot, alt pilot vine să-i ia locul. Cînd cade un poet însă, cine şi cum îl mai poate înlocui ?
    In faţa acestui argument peremptoriu, am tăcut ruşinat.
    —      Mă mir ră nu v-aţi cunoscut pînă acum, interveni la timp maestrul Aioanei.
    —      N-am avut onoarea, îngăimai intimidat, dar opera...
    —      Ar trebui să-i vezi biblioteca, urmă el. 'Dacă eşti amator de ediţii rare, ai ce vedea. Şi adresîndu-se poetului : Ai mai pescuit ceva ?
    —      Chiar ieri, — a răspuns poetul, — cineva care venea din străinătate mi-a vîndut pentru cinci sute de lei o ediţie princeps din Boileau.
    —   Din ce an ? îndrăznesc eu.
    —   1800 !
    —   Ediţie p'rinceps ? insist, prinzînd curaj.
    —   Desigur ! E şi semnată.
    1— De cine ? continuai înveselit.
    —   De cine ? De Boileau !
    —   La 1800 ! •
    —   O am acasă !
    —      Vă cred, maestre, dar mi se pare că Boileau a trăit în secolul al XVlI-lea.
    —   E o părere : eu am cartea !
    Maestrul Aioanei, care se sculase de la masă, reveni lămuritor :
261
    —      Dragă Florinei, — zice, — îmi pare rău, da'r domnul ' are dreptate. Am telefonat nevestii să caute în dicţionar şi mi-a răspuns că Boileau s-a născut în anul 1636.
    Poetul se însenină :
    —   Boileau, am zis ?
    —   Boileau, confirmară toţi.
    —      Discuţie inutilă, — urmă poetul cu seninătate, — voiam să zic Rabelais !
    Odată controversa pusă la punct, mi-am luat respectuos rămas bun de la maeştri, luînd-o repejor spre Piaţa Teatrului, să iau un vermut cu ignoranţii, la Dra-gomir.
             POST FESTUM
    După un turneu triumfal prin toate capitalele Europei, unde făcuse comunicări asupra ultimelor sale descoperiri în tratarea ulcerelor intestinale, profesorul Mir-cea Lăzărescu se hotărî să inaugureze, la Iaşi, ciclul de conferinţe pe care urma să le ţie în ţară.
    Momentul de a vizita oraşul natal, în care copilărise şi îşi făcuse studiile şi în care nu mai călcase de aproape douăzeci de ani, era bine ales. Recenta vîlvă care se făcuse în jurul numelui său, şi fără de asta celeb'ru, sau, cum s-ar zice, de reputaţie mondială, precum şi congresul „Asociaţiei medicilor din România14, care se ţinea tocmai atunci în cetatea lui Ştefan, şi a febrei tifoide endemice, îi asigurau un succes mare şi răsunător.
    Conferinţa a ţinut-o în aula universităţii, arhiplină. In spatele conferenţiarului luase loc rectorul, decanul, profesorul facultăţii şi generalul comandant de corp. în primele bănci, cucoane şi ofiţeri superiori. Restul parterului îl ocupaseră congresiştii, aşa că în balcoanele ticsite, studenţimea şi anonimii de-abia mai încăpeau.
    A vorbit în faţa unei săli calde şi entuziaste despre „Conştiinţa profesională în practica medicinii". Şarja pe care a făcut-o asupra tinerilor insuficient pregătiţi şi nostimele exemple de erori de diagnostic, cu aluzii transparente (pentru iniţiaţi) la confraţi absenţi, au fost viu aplaudate.
    —   E sarcastic ţapul, şopteau amicii.
    —   Ii săpuneşte, murmurau studenţii.
    „Dacă studiul medicinii s-ar reduce la cunoaşterea cauzelor, simptomelor şi evoluţiei diverselor maladii,
263
aşa cum cred unii specialişti cu renume, a subliniat cu ironie conferenţiarul, toţi medicii de - pe glob ar putea fi cu succes înlocuiţi cu un singur exemplar din Larous-se-ul medical, la îndemîna oricui. Dar, doamnelor şi domnilor, faza actuală a ştiinţei noastre, după cum reiese clar din cele ce am avut onoarea să vă expun, ne permite să afirmăm încă o dată şi fără teamă de a fi dezminţiţi, că pentru medicul modern, pentru medicul adevărat, pentru medicul conştient şi la înălţimea menirii sale, astăzi nu mai există boli, ci numai bolnavi“.
    Tunete de aplauze acoperiră ultimele cuvinte ale conferenţiarului. Cu rectorul la dreapta, cu decanul (un fost coleg de facultate) la stingă şi înconjurat de cele mai proeminente somităţi medicale ale ţării, profesorul Mircea Lăzărescu îşi mîngîia mulţumit barbişonul, a cărui flacără începuse să prindă cenuşă, coborînd agale strada Carol.
    Se pornise una din acele ploi subţiri de toamnă, despre care nu ştii bine dacă de sus pogoară, sau dacă de jos purced, din vastul pulverizator al cine ştie cărei afunde şi nevăzute văgăuni. Aburi lăptoşi acopereau colinele din faţa Rîpei galbene. Becurile care se aprinseseră înainte de înnoptare, ca şi automobilele din care nu se vedeau .prin pîcla umedă decît fîşiile luminoase ale farurilor, dădeau impresia de început de film, cu acţiune îâ Londra.
    De acord asupra oportunităţii unui ceai fierbinte, întregul grup intră la Corso. Toate mesele scundei săli dreptunghiulare erau ocupate de medici. La ivirea grupului Lăzărescu, mai multe grupuri se ridicară, salutîn-du-1. Luară loc la masa rezervată în prima boxă, în dreptul geamului aburit. La mai multe mese, pînă atunci zgomotoase, se vorbea şoptit. Toţi aruncau priviri furişe la masa profesorului Lăzărescu.
    —   Trist şi sărac oraş, constată rectorul.
    —      E drept, răspunse profesorul Lăzărescu, dar mie, aşa cum e, îmi place.
    —   Fiindcă nu trăieşti în el, interveni decanul.
    —      Nu, nu, protestă profesorul Lăzărescu. De acest oraş mă leagă atîţia ani frumoşi, desigur cei mai frumoşi... Prima dragoste (zise oftînd)... şi pentru cariera
264
noastră (cu energie şi convingere), ceva' mai mult : primul client !
    —      De asta nu te poţi plînge, spuse decanul. Ai părăsit aici o clientelă pe care alţii n-o au pînă la sfîrşi-tul carierii. Trebuia să fii tu, ca să laşi o asemenea situaţie.
    —      Nu poţi cîştiga la loterie, fără să cumperi bilet, se pronunţă acru, Mihai Caţă, dermatologul, schimono-sindu-şi- expresia de mongol spînatic şi sugîndu-şi înainte un incisiv afumat.
    —      Mircea Lăzărescu n-a jucat la loterie, interveni rectorul, bonom. El ştia unde merge şi şi-a atins ţinta, în orice caz, noi sîntem foarte măguliţi pentru atenţia pe care a dovedit-o universităţii noastre, începîndu-şi confe'rinţele la Iaşi.
    Un vacarm insolit, venit de la uşa de intrare unde se produsese învălmăşeală, acoperi discuţia. Toţi chelnerii, adunaţi în grabă, luptau din răsputeri cu un cetăţean care ţinea morţiş să pătrundă în local. Părea nedormit şi turmentat bine.
    —      Trăiască domnu’ doctor Lăzărescu, răcni cetăţeanul, cu indexul mînei drepte ridicat şi executînd o semi-piruetă.
    La auzul acestei manifestaţii neaşteptate, se făcu tăcere.
    —      Bine, bine, acuma du-te şi te culcă, îl sfătui un chelner amical şi puţin intimidat de privirile concentrate asupră-i.
    -— Cum să mă duc, dom’le ? De ce să mă duc ? Un’ să mă duc ?
    —   Du-te acasă !
    —   Du-te tu ! Du-te şi la dracu’, dacă vrei !
    —      Ascultă, bre omule, înţelege omeneşte şi du-te odată !
    —      Na-ţi-o bună, că ţi-am dres-o ! Ştii că-mi placi ? De aceea vin eu de la Nicolina ca să mă (sughiţe) duc ? Duce-te-ai învîrtindu-te ca tit-rezul unde-o înţărcat dracu’ puii, tu şi cu tot neamu’ tău !
    —   Ia ascultă, măi beţîvule...
    —   Beţiv îi tat-tu !
265
    —      Ascultă, bă, interveni un chelner spătos şi desigur de peste Milcov, hai, ca’ră-te, ori te fac piftie !
    Cetăţeanul se repede, chelnerul îl înşfacă.
    —   Ci pif... ci pif... pi cini faci tu piftie, măi ?
    Ceilalţi chelneri îl înconjoară şi cu mare greutate
îl împing spre uşă. înconjurat din toate părţile, cetăţeanul nu se mai vede. Glasul lui răguşit predomină vociferările.
    —      Mă cunoaşte domnu’ doctor, întrebaţi-1 ! Nu da, bădie, lasă-mă ! Să spuie domnu’ doctor Lăzărescu dacă nu mă cunoaşte ! Sînt clientul dumnealui î
    Rîsete-n sală.
    Profesorul Lăzărescu intervine în favoarea cetăţeanului. Chelnerii îi dau drumul.
    Cetăţeanul răsuflă greu. Hainele, cu siguranţă de căpătat, rupte şi murdare, nu au absolut nici un nasture.
    îşi scoate pălăria, mulţumind întregii săi, ca un actor la fine de act. Face vizibile sforţări să pară treaz şi să-şi alcătuiască o înfăţişare demnă. De statură mijlocie, cu ochii injectaţi şi privirea vagă, nepieptănat, ştirb, înaintează clătinîndU'Se, cu picioarele încovoiate, ca, din profil, o paranteză.
    —      Săru’ mîna, domnu’ doctor, şi Dumnezeu să vă dee sănătate !
    Şi către sală, patetic :
    —      Dacă nu era dumnealui (cu mîna întinsă, indică pe profesorul Lăzărescu), nu eram eu !
    Tăcerea în sală se adînceşte, amintind minutul care precedează începutul unui concert Enescu.
    —      Eşti popular ca o vedetă, şopti rectorul la urechea profesorului Mircea Lăzărescu. Iată că şi periferia trimite reprezentantul să te salute.
    —      Cine ştie ce nebun o mai fi, răspunse profesorul cu indiferenţă.
    Şi către cetăţean :                                        I
    —   De unde mă cunoşti        dumneata pe      mine ?      '
    Cetăţeanul pare profund       vexat. Apoi,    clipind şiret:
    —   Parcă nu ştiţi ! Eu sînt cel cu prafurile şi      cu ju-
mătatea.
    Profesorul (făcînd sforţări să şi-l reamintească): Ai fost în căutarea mea ?
266
    Cetăţeanul: Fost, săru’ mîna... Or fi vreo douăzeci de anişori de-atunci ! Nu eram aşa ! Mă purtam fercheş ! Nu-i vorbă că şi dumneavoastră !... Eraţi tînăr ! Acu (sughiţe)... aţi îmbătrînit ! Da-n schimb... să nu fie de deochi... v-aţi îngrăşat !... Şi eu am îmbătrînit... că doar sîntem, pardon, de-o samă... se cheamă 909, care va să zică... iasta... cotingentul.. da’ eu slăbesc/
    Profesorul: Şi unde zici că te-am căutat ?
    Cetăţeanul: Pi tăt trupu’, săru mîna !
    Profesorul: Nu m-ai înţeles î La Paşcanu ? La Sfîn-tul Spiridon ?
    Cetăţeanul: Nuuu ! Acasă ! Pe Muzelor (se scar-pină-n creştet şi scuipă). Nom’ru 59 ! (rîde) la domnu’ ■doctor Lăzărescu.
    Profesorul: Aşa-i, drept ! Acolo a fost ultimul meu domiciliu în Iaşi.
    Cetăţeanul: Cum ieşi din Medean... La S-pridonie, cum s-ar zice. In faţă (sughiţe). Primirea (face cu ochiul), alături Tractirul ! (rîsete-n sală).
    Profesorul (aprobînd amar) : Exact!
    Cetăţeanul: Dacă nu nimeream la dumneavoastră... propriu zis... oale şi ulcele (profesorul surîde modest). Prafurili celi mi-o luat du'rerea ca cu mîna (surîde galeş). Numai cu vinu’ la-nceput mi-o vinit greu.
    Profesorul: Acuma văd că-ţi vine uşor !
    Cetăţeanul.: Ce să zic ? Mă ţîni !
    Profesorul Ce ?
    Cetăţeanul: Vinu’ ! Vinu’ mă ţîni ! Vorba ceea di cît mort, mai bini beat !
    Rectorul (spiritual) : Beat mort !
    Cetăţeanul : Dacă ştiem eu că vinu-i di leac, nu mai aşteptam digiaba atîta amar di vreme.
    Profesorul: Ce spui ?
    Cetăţeanul : Dumneavoastră aşa mi-aţi spus : Băiete, o jumătăţi la amiază, o jumătati sara. îi bini şî-i distul.
    Profesorul: Şi ţi s-a părut puţin ?
    Cetăţeanul: Cari puţîn, doamni iartî-mî, că eu pîn’a-tunci nu-i ştiem nici gustu’ ?
    (Atenţia în sală devine mai încordată)
267
    Profesorul: Ce tot bîigui, omule ? (îl priveşte cu atenţie şi deodată :) Ia, stai ! Nu erai dumneata în serviciu la dumnealui ? (arată spre decan).
    Cetăţeanul: Nu sî aflî, domnu’ doctor, pi dumnealui nici nă-1 cunosc !
    Profesorul (către decan) : Nu ştie ce spune ! Acuma îmi aduc perfect aminte. Tocmai mă mutam din Iaşi... Tu mi l-ai trimis.
    Decanul; Eu ?
    Profesorul: Ai uitat, frate ? Era într-o duminică şi nu mai primeam vizite. îmi scriseseşi tu de cu seară că a doua zi va veni un om din serviciul tău.
    Decanul: E drept. îţi spuneam că-i un beţiv fără pereche şi un hipocondriac. Avea o încredere oarbă în tine, din faimă.
    Profesorul: Da, da, îmi amintesc aproape cuvînt cu cuvînt scrisoa'rea ta. îmi scriai să simulez un examen minuţios...
    Decanul : Chiar să simulezi ?
    Profesorul: Sînt sigur. Să-i dau ceva prafuri antinevralgice şi, făcîndu-mă că nu ştiu că bea, să-i spun că e serios airţeninţat, sfătuindu-1 să se ferească de băutură. I-am dat prafuri şi i-am recomandat să bea o jumătate de litru de vin la prînz şi o jumătate seara. Mai puţin îmi închipuiam că n-o să poată, ş-apoi, îmi afirmaseşi că e foarte rezistent, ceea ce am constatat şi personal. Avea o. sănătate de fier. Şi pe el mi-1 amintesc acum. ParCă-1 văd ! Uite-te în ce hal e ! Pare tatăl celui de-atunci !
    Decanul: Cine ?
    Profesorul: Cum, cine ? Omul tău !
    Decanul: Care, omul meu ?
    Profesorul (puţin iritat) : Cum, care ? Asta !
    Decanul (rîzînd) : Ista, omul meu ? Nu ţi-a spus că nici nu mă cunoaşte ?
    Profesorul (enervat de-a binelea) : E beat!
    Decanul: Bine, dar nici eii nu-1 cuno'sc, şi doar nu-s beat
    Profesorul (cetăţeanului) : Cum, dumneata n-ai fost niciodată la dumnealui în serviciu ?
268
    Decanul : înţelege-mă, dragă, că omul pe care ţi l-am trimis nu s-a prezentat. S-a cerut de dimineaţă să se ducă la tine, a intrat în prima circiumă şi seara s-a întors tun. Dacă mi-aş fi închipuit, te preveneam, dar cînd am aflat, plecaseşi.
    Profesorul: Ş-acum, ce face ? Mai trăieşte ?
    Decanul: Bea toată ziua şi n-are nimic. E mai sănătos ca noi şi a trecut de Şaizeci de ani.
    Profesorul: Vra să zică ăsta nu e ăla...
    Cetăţeanul (care a prins ceva din discuţie, vesel) : Nuu ! Eu sînt altul !
    Profesorul: Şi de ce nu te-ai mulţumit să bei cîte-o jumătate, cît ţi-am spus eu ?
    Cetăţeanul: Cî mi-o plăcut !...
    (Rîsete-n sală.) -
    Profesorul: Şi zici că înainte nu beai de loc ?
    Cetăţeanul (cu unghia în dinţi) : Mici atîtica... că oram adventist.
    Profesorul: Ş-acuma ?
    Cetăţeanul: Acuma-s şi eu în rîndul oamenilor (ilaritate)... acuma-s orto... iasta...
    Profesorul: Ortodox !
    Cetăţeanul; Ca tot românu’... să chiamă că acu-s creştin !
    Profesorul : Eşti însurat ?
    Cetăţeanul (se şterge la ochi şi oftează amar) : Am fost, da’ m-o lăsat... că ea-i, propriu-zis, tot adventistă.
    Profesorul: Şi ce serviciu ai ?
    Cetăţeanul: Di cînd m-o dat afară di la poştă, m-am făcut .şomer. Acuma, slavă Domnului, am găsit sirvici. Lucrez grădinărie la domnu’ Papadopol... om bun.
    Profesorul: Şi de ce te-a dat afară ?
    Decanul : Mai întrebi ?
    Cetăţeanul: Persecuţia. Domnu’ diriginti Şubă mă persecuta. Nişte şoltici di copchii îmi tot fura scrisorile, aşa cî m-o scos.
    Profesorul: Toate bune, dar eu ţi-am spus să bei cîte o jumătate la masă, nu ţi-am spus să te apuci de beţie. De ce bei atîta ?
    Cetăţeanul: Să prind putere, săru’ mîna. Vinu-ntă-reşte... îmi dă coraj şi idei bune.
269
    Profesorul: Şi cum de-ai nimerit atunci la mine ?
    Cetăţeanul: Dumnezeu m-o îndreptat, domnu’doctor, numa Dumnezău.
    Profesorul: Dumnezeu, Dumnezeu, dar nu ţi-a spus Dumnezeu adresa.
    Cetăţeanul: Adresa ? Cine nu ştia adresa dumneavoastră în oraş ? Tocmai eu, di la poştă... propriu-zîs factor, să n-o ştiu ?
    Profesorul: Şi cum ai intrat ?
    Cetăţeanul: Pi la bucătărie ! Cum m-o văzut servitoarea, m-o şî dus la dumneavoastră.
    Profesorul (decanului) : Ce coincidenţă ! (cetăţeanului :) Şi ce te durea ?
    Cetăţeanul; Coastele, săru’mîna ! Da cum am luat prafurili celi, m-o lăsat.
    Profesorul: Şi cine te-a pus să fii altul, nenoroci-tule ? Eu aşteptam pe altcineva.
    Cetăţeanul: Norocu’ omului, domnu’ doctor !
    Profesorul ; Şi la ce doctor ai mai fost de-atunci ?
    Cetăţeanul: M-o arătat el, domnu’ Papadopol, da’ digeaba ! Nu mai sînt doctori ca dumneavoastră la Iaşi.
    (In sală, schimb de' priviri şi zîmbete.)
    Profesorul: Şi ce ţi-a spus doctorul ?
    Cetăţeanul: Ce să spuie ? Mofturi ! M-o achipuit la pîntece ş-o zîs (confidenţial) : că mi-i maiul mai mic. Şi dacî-i mai mic, ci-i ? Sî vedi ? Zicea că am, iasta...
    Dermatologul Caţă (maliţios) : Ciroză !
    Cetăţeanul (vesel) : Tocmai ! V-o spus dumnealui ? Cică sî nu mai beu că sî usucî ! Apoi, cum sî sî usuci, cucoane, di udături ? (către sală) : Ştie el mai bine domnu’ doctor Lăzărescu !
    Decanul: Orice s-ar zice, e victima noastră.
    Profesorul: A ta.
    Decanul: Şi-a ta.
    Profesorul: Pentru mine el e ăla, al tău.
    Dermatologul Caţă (sarcastic) : Dar pentru el, el e tot el.
    Rectorul (scoţînd o sută de lei) : Ar trebui să-i dăm ceva !
    Profesorul (după ce ia suta rectorului şi două sute de la decan, întinde cetăţeanului o hîrtie de cinci sute) : Ţine, dar să n-o bei !
270
    Cetăţeanul (chiuie, agitînd hîrtia) : Să trăiţi domnu’ doctor, şi Dumnezău să vă deie sanatati (se uită la hîr-tie) două sute cincizeci de şpriţuri ! O balercă, propriu-zîs !
                                 ★
                            » ★ * ★
    Intr-un foarte elegant pardesiu pe talie, şi cu pălărie tare, apare renumitul chirurg Urziceanul, apropiindu-se de masa grupului profesor Lăzărescu.
    Doctorul XJrziceanu: Haideţi, domnilor, că ne aşteaptă cucoanele la masă. (Către profesorul Lăzărescu) : Ai avut un succes formidabil, formidabil !...
                                 ★
                             ★      ★
    în sală, discuţiile se reiau, animate.
    Strigînd din răsputeri : Trăiască domnu’ doctor Lăzărescu şi agitînd bancnota ca un stindard, cetăţeanul se pierde în noapte.
      SPRE' ZĂRI ALBASTRE
    —  Duduie !
    In rochi^ de olandă albă, subţire, zveltă, necunoscuta iuţi pasul spre Calea Victoriei.
    —  Duduie !
    Nici un răspuns. Cu paşi care o denunţau sportivă se strecura prin îmbulzeala tembelă. O clipă o pierdu din ochi. Ii rămăsese în nările dilatate un miros de verveină proaspăt. O ajunse. Se uită la ceas : 12.
    „Imbecil ! “ îşi zise. Iar o să-mi spulber planurile, urmărind o aventură problematică. Rămase un moment pe loc, nehotă'rît.
    —  Duduie, duduie !
    Iar ezită. La douăsprezece jumătate era aşteptat de ,d-l Teodor Blidea, căruia îi vorbise un amic comun, membru în guvern, ca să obţie un bilet gratuit într-o călătorie pe Mediterana. Pe la 11 intrase aşa într-o doară la „Lido“. Cu toate că erau destule femei frumoase care se pe'rindau neîncetat pe dinaintea meselor de pe terasă, din clipa în care a văzut-o nu şi-a mai luat ochii de la ea. Rar îi fusese dat să admire forme mai armonioase, ochi mai expresivi şi păr de-un blond mai mătăsos. A urmă-rit-o înotînd. înainta cu mişcări regulate şi cu atîta graţie că ai fi zis că dansează orizontal, pe cînd o aţă nevăzută o poartă de-a lungul apei albăstrii.
272
    Cînd a ieşit din apă, s-a îndreptat spre cabine, unde şi-a schimbat tricoul negru cu unul alb. Privind-o întinsă la soare, uitase de întîlnire, de ministru, de d-l Blidea şi de tot restul universului.
    Cînd a venit pe terasă, inima îi zvîcnea ca un vrăbioi strîns în pumni mici. O clipă l-a privit privind-o. I s-a părut sau în adevăr o tresărire i-a dilatat sînii pietroşi ? Deprins* cu succese 'repezi i-a surîs fixînd-o, pe cînd se aşeza la o masă apropiată. O umbră subită i-a întunecat ochii verzi. Ca niciodată a roşit. Atunci a surîs ea, dar fără să-l mai privească.
    —  Duduie !
    La colţ îşi întoarse capul. Zărindu-1 în urma ei se încruntă, cotind pe strada Romană. Se apropie de ea :
    —  Duduie, orice s~ar întîmpla, vreau să-ţi aud glasul.
    —  Iată, l-ai auzit!
    —      Iţi ju'r că nu mă voi interesa niciodată cine eşti, poţi conta pe discreţia mea.
    —  N-am ce face cu ea.
    —      Şi iată, ca să-ţi dovedesc că nu fug de răspundere şi că sînt gata să suport toate consecinţele necugetatei mele fapte, află că mă numesc Dinu Gaicu şi că...
    Necunoscuta se opri în loc, măsurîndu-1 din ochi.
    —      Dumneata eşti Dinu Gaicu ? O ! Dacă ştiam, veneam eu la dumneata, la „Lido“. De cînd doresc să te cunosc ! De altfel, fără să te fi văzut, te cunosc destul de bine. Nu te sUperi însă că vreau să-mi păstrez încă puţin anonimatul. E mai nostim.
    —      Nu mi-aş fi închipuit niciodată că sînt atît de cunoscut.
    —      Te ştiu de mai de mult decît îţi poţi închipui. Cu sora dumitale Yvona am fost în acelaşi pension. Era cu doi ani înaintea mea. Dar nu de la ea te ştiu atît de bine.
    —      Tot ce-mi spui mă interesează atît de mult — ca şi cum glasul dumitale ar mai avea nevoie de un far-
273
mec în plus — încît îmi pe'rmit, pentru a putea vorbi mai în linişte, să-ţi propun o plimbare la şosea.
    Se suiră într-un taxi închis, ll examină un moment în tăcere. Păli.
    —   E o nebunie ce fac.
    —   Te asigur...
    —   Nu de discreţia dumitale, de d-ta mă tem.
    —   Nu .merit atît !
    —   Şi de mine. Ţi-am spus că te cunosc.
    Glasul îi tremura. îi trecu braţul vînjos după talia mlădie şi trăgînd storul din dreptul ferestrei îşi apăsă gura lui cărnoasă pe gura ce i se dăruia, avidă.
    îşi scoase nervoasă pălăria, scuturîndu-şi buclele aurii, ca după o vedenie.
    —   Ştiam c-o să se-ntîmple aşa !
    Tăcură mult, ţinîndu-şi mînile :
    —   Şi ştiu prea bine ce mă aşteaptă.
    Voi să-i răspundă. îi astupă gura cu mîna ei, miniatură.
    —   Nu-mi spune nimic acum. Taci ! Te rog !
    Se uită la ceasul brăţară :
    —   Trebuie să ne despărţim. Sînt aşteptată la dejun.
    —   Te conduc pînă unde vrei.
    —   în strada Polonă !
    —   Polonă ?
    —   Da, acolo stau.
    —   Tocmai strada Polonă o caut şi eu.
    —   Ce numă'r ?
    —   90 bis.
    —   90 bis ?
    —   Da !
    —   Pe cine cauţi ?
    —   Un domn Teodor Blidea.
    —   Teodor Biidea ?
    —   Da !
    —   Atunci nu stă la 90 bis.
    —   Ba da, am căutat în cartea de telefon.
274
    —      In adevăr, în carte aşa e trecut, dar s-au schimbat numerele.
    —   Aşa ? De unde ştii ?
    —   Dacă stăm în aceeaşi casă !
    —   Ce coincidenţă !
    Vehiculul stopă în faţa unei case cu aparenţă impunătoare. Intrară. Un uriaş cu privire blîndă îi întîmpină.
    —   Teodor, cunoşti pe domnul Gaicu ?
    —   Tocmai îl aşteptam.
    Şi către Dinu :
    —      Soţul meu, domnul Teodor Blidea. Apoi dezinvoltă : Nu ştii cum l-am cunoscut. Veneam de la „Lido“ şi voiam să int'ru un moment la croitoreasă, pe Romană. Pe Calea Victoriei, un individ se luase după mine şi nu mă mai slăbea. Nu-i dădeam nici o atenţie, dar intrînd în Romană, cum nu era lume, începu să devie îndrăzneţ. Văzînd că nu mai tace, m-am răstit la el, invitîndu-1 să-şi vadă de drum. El insista să mă acompanieze. Tocmai atunci trecea un domn — domnul. Am apelat la el, să mă scape, măcar că nu-1 cunoşteam. Nici n-am apucat bine să-i spun ce se-ntîmplă şi i-a şi tras două palme, oferindu-se să mă conducă la un taximetru.
    —   Bine i-ai făcut, domnule, te felicit.
    —      Ce aflu pe urmă ? Că domnul Gaicu e fratele Yvonei, camarada mea de şcoală.
    —   I-auzi.
    —      Şi ce crezi că mă întreabă cînd mă suiam în taximetru ? Unde-i strada Polonă. Venea la noi.
    —   Extraordinar !
    —   Ce coincidenţă, nu ?
    —      îmi pare bine, domnule Gaicu, mai ales că am să-ţi dau o veste bună. Deşi ai venit în ultimul moment, ţi-am găsit bilet. Mă bucur cu atît mai mult, cu cît văd că eşti un om de lume şi sînt convins că soţia mea, care pleacă singură, va găsi în dumneata un protector.
    Doamna Blidea sunase. Domnul Gaicu asista aiurit la această scenă neaşteptată.
    Doamna Blidea îi privi pe rînd :
    —  Mie mi-e foame, domnilor. Rămîi Ia dejun, nu ? Uriaşul întări invitaţia :
    —  Mai rămîne vorbă ?
    Şi către servitoarea care intrase :
    —  Zoiţo, mai pune-un tacîm !
             COSTICĂ
    In fiecare sîmbătă, cam prin preajma lui opt şi jumătate seara, Costică şi Jenică de la Finanţe, puteau fi văzuţi în jurul aceleiaşi mese de la bodega Babeş & Rîş-noveanu (vizavi de minister), cu Mitică şi Vasilică de la Industrie (doi paşi) în faţa aceleiaşi consumaţii, recte o sticlă de Valea Mieilor, limbă afumată cu muştarul respectiv şi a aceleiaşi întrebări :
    —  Unde mîncăm ?
    Originele acestei cordiale asociaţii săptămînale, ca şi acelea ale Junimii, se pierd în noaptea timpurilor. Tot ce se ştie însă e că Jenică a fost coleg de şcoală cu Mitică. Jenică a intrat la Finanţe, Mitică la Industrie.
    La Finanţe, Jenică s-a împrietenit cu Costică, după cum la rîndu-i Mitică s-a împrietenit la Industrie cu Vasilică, aşa că fuziunea celor două perechi de amici s-a realizat repede şi fără dificultăţi. Ii despărţeau ce-i drept credinţele politice, Jenică şi Mitică fiind de dreapta, pe cînd Costică şi Vasilică erau de stînga, Graţie acestei fericite diviziuni de opinii, fiecare din cele două ministere avea şi cîte un reprezentant al democraţiei şi cîte unul al reacţiunii, la masa lor. Aceasta le evita monotonia adormitoare a acordului perfect în toate, păstrînd totuşi un necesar echilibru de forţe în discuţie. îi uneau comune preferinţe culinare, o impunătoare rezistenţă la libaţiuni şi hotărîrea nestrămutată de a rămîne celibatari tot restul vieţii. De altfel, Costică numai, care avea o înfăţişare de tot poetică şi în profund contrast cu ocupa-
277
ţiile lui financiare, fusese însurat, ce-i drept însă, mai puţin de un an cu o fermecătoare blondă din Piteşti. Spre deosebi're de ceilalţi trei, care se întreceau în a fi cît mai la curent cu moda, Costică era foarte neglijent în îmbrăcăminte, purta barbă încîlcită şi păr lung nepieptănat, ca un apostol al umanităţii, lavalieră neagră şi pălărie cu boruri largi ca un parlamentar ieşean, unghii si gulere murdare ca un adevărat prinţ al poeziei, măcar că nu scrisese niciodată. Despre aventura lui conjugală nu-i plăcea să vorbească ; prietenii, însă, nu se putea să nu şi-i puie la curent. într-o noapte, la restaurantul Ileana, venind vorba despre căsnicie, cu vocea lui de bas profund, Costică s-a spovedit :
    —      Fraţilor, zise el, nu ştiu dacă v-am spus vreodată (ştia sigu'r că nu le spusese), dar n-avea, cînd am luat-o, decît o rochie ca vai de lume şi trei cămeşi. Fără să mă laud, am fost un soţ ideal. I-am făcut de toate. La teatre, la cinematograf, la curse, o lăsam să se ducă singură, cînd vroia, Jenică ştie. Leafa, cum o luam, mă credeţi ? — i-o puneam în mînă. în casă, nici nu auzea gura mea.
    îmi punea rufe să mă schimb ? Mă schimbam ! Nu-mi punea ? Nu mă schimbam. Umblam cu ele murdare pînă nu mai putea nici ea să le vadă şi-mi dădea altele. Ce mai vroia ? Ei bine, de la a şasea lună a început să mă înşele.
    —  Poate şi mai înainte, făcu Jenică.
    —  Vorba lui !
    —  Soi rău, observă Mitică.
    —  Curat soi rău, încuviinţă Vasilică.
    —  Paciavură, conchise Jenică.
    —      Şi cu cine credeţi că mă înşela, urmă Mitică ? Acu înţeleg să fi găsit unul mai ceva ca mine. Nu zic, ministrul sau secretarul general — nu pretind — dar măcar un director de serviciu, un deputat, un senator. Nu, domnilor ! Dumneaei se întîlnea la Hotel Lido Venezia c-un elev de şcoală militară.
    —  Un neisprăvit, sări Jenică.
    —  Un filfizon !
278
    —   Şi cum te-ai convins ? se interesă Mitică.
    —   Jenică mi-a deschis ochii !
    —   Tot prietenul !
    —   Şi era să mă cert cu el !
        Âuzi ?
    —   Şi pentru cine ?
    —   Pentr-o căţea !
    —   Vorba lui !
    Vasilică umplu paharele, insistînd :
    —   Şi cum a fost ?
    —       Cum să fie ? Intr-o zi ieşeam de la minister. Je- . nică mă aştepta în poartă. Hai la Helveţia, să luăm un ţap, îmi zice. Eu îl poftesc la mine acasă ca să luăm o ţuică. El nu ! Eu : hai, Jenică. El : nu merg, Costică f
    Intrăm la Helveţia să nu-i stric cheful. Bem un ţap, doi, trei.
    —   Cinci, rectifică Jenică.
    —   Şi ? se interesa'ră ceilalţi.
    —   Deodată Jenică lasă ţapul jos şi-mi zice:
    „— Costică, sînt eu amicul tău ?
    —   Ce ţi-a venit, Jenică ?
    —   Mă rog, răspunde !
    —   Mai rămîne vorbă ?
    —   Eşti tu amicul meu ?
    —   Te-ai îndoit vreodată ?
    —       Ei bine, eu ţi-o spun verde : nevastă-ta calcă strîmb !“
    Eu, întîi mă supăr.
    —       Şi cum ? interveni Jenică. Să-mi dea cu ţapul în cap.
    —   Exagerezi, Jenică !                               _
    —   Lasă, lasă, tu ai uitat.
    —   Uită şi tu !
    —       Tu să nu uiţi, că iar eşti în stare să mai descoperi un îngeraş.
    —   Asta, ba !
    —   Nu zi vorbă mare !
    —   Lăsaţi-1 să te’rmine, se amestecă Mitică.
278
    —      Ce să mai lungim vorba ? Jenică mi-a dat probe. Am urmărit-o şi am văzut-o intrînd cu filfizonul la hotel. Ce puteam să fac ? M-am întors acasă' şi-am aşteptat.
    Amicii se priviră lung. Costică urmă :
    —      Nu ne cunoaştem de azi, de ieri. Voi ştiţi sîngele rece care mă caracterizează. Dacă m-aţi fi văzut în ce hal eram atunci (acuma îmi vine să rîd), nu v-aţi fi crezut ochilor. Am aruncat pe geam toate sticlele de parfum, toate cutiile de pudră şi văpsele şi toate mofturile pe care le-am găsit în dormitor. Pe urmă m-am pus pe băut.
    —   Aşa, de unul singur ?
    —      Cum vă spun. Pînă să vie terminasem aproape sticla cu ţuică. Cînd a intrat, atîta i-am spus : Madame, ştiu tot !
    „— Eşti beat ? are tupeul să-mi zică.
    —   Beat, nebeat, te-am văzut la hotel cu filfizonul11.
    —   Bine i-ai zis, aprobă Mitică.
    —      Ei, domnilor, ce credeţi că a găsit să-mi răspundă paţachina ? In loc să tacă sau să se ape're cît de cît, m-a făcut spion, mitocan, laş şi cîte şi mai cîte. Dumneaei vroia duel. Auzi ? După ce-mi pune coarne să mă mai şi omoare ! Vezi la alţii, Madame !
    —      Acum, c-ai spus tot, luă cuvîntul Jenică, fă bine şi jură că nu te mai însori.
    —   Juraţi şi voi la fel ?
    —   Jurăm !
    —      Să bem pe chestia asta (o veche formulă a grupului), propune Mitică.
    —   Să bem ! au răspuns în cor.
                                   ★
                             ★      ★
    Noaptea aceasta memorabilă era amintită în grup cu vorbele : Noaptea în care a vorbit Costică.
    Costică vorbea rar‘şi numai cînd avea de exprimat o idee originală sau o glumă bună. Aşa, într-o seară, pe
280
cînd ceilalţi trei emiteau păreri deosebite asupra pescuitului cu undiţa, Costică surîdea ironic.
    —   De ce rîzi, Costică ?
    .— De voi !
    —   Şi pe ce motiv ?
    —       Vorbiţi de-un ceas despre pescuit şi habar 'n-aveţi ce-i acela. Îmi daţi voie să vă p'robez că niciodată nu veţi ajunge buni pescari cu undiţa ?
    —   De ce, Costică ?
    —       Pentru că n-aveţi sînge rece şi spirit de observaţie. Sînteţi prea expansivi. Uite, aţi putea voi să-mi explicaţi de ce un peşte mare ca somnu se păcăleşte ca prostul şi muşcă dintr-un cîrlig cu sfoară groasă, care-1 aşteaptă ceasuri întregi ?
    —   Pentru că nu vede sfoara ! ,
    —   Aha ! Şi de ce n-o vede ?
    ____ ?
    —   Pent'ru că somnul e un peşte miop.
    —   Asta-i acu !
    —       Nu credeţi ! O să vă mai pun o întrebare : de ce scrumbia şi păstrăvul se apropie foarte rar de undiţa care e demult în apă şi de ce aceiaşi peşti se reped nebuneşte într-o undiţă abia introdusă ?
    —   Spune, tu.
    —       Pentru că peştii aceştia, spre deosebire de somn, nisetru, mo'run, păstrugă, cegă şi alţii, sînt presbiţi.
    —   Mai las-o, Costică !
    —       Dovadă : lasă sfoara în apă şi nu prinzi nimic. O zăresc de departe şi-o ocolesc. Cum de aproape nu văd însă, e la mintea omului că trebuie să le-o arunci sub nas, să-i prinzi imediat.
                                    *
                               ★     ★
                                             /
     Dar nu numai ideile şi variile cunoştinţe pe care şi le manifesta foarte rar, dar şi glumele lui Costică făceau epocă, mai ales că le 'repeta mereu. Şi asta nu pentru
281
că ar fi fost cumva uituc, ci din principiu. O glumă bună, a proclamat el odată, rămîne bună ori de cîte ori o rosteşti, pe cînd una proastă, mai bine n-o mai spui. De aceea, dacă îl întrebi pe stradă :
    —   Unde te duci, Costică ?
    Costică răspunde invariabil :
    —   La destinaţie !
    Sau :
    —   Cîţi ani ai, Costică ?
    —      Cît a avut şi tata la vîrsta mea. E-o chestie de ereditate.
    în şcoală încă, ne asigură Jenică, fiind întrebat de profesor cu ce-i egal volumul cubului, Costică a răspuns prompt :
    —   Depinde de cub.
                                   ★
                             ★      *
    Sîmbăta trecută, nemaigăsind nici un loc la Leul şi Cîrnatul unde intrasem să mănînc un pui fript, cei patru amici au binevoit să mă poftească la masa lor. Era pentru mine o deosebită cinste şi o adevărată fericire acest prilej de a mă afla în mijlocul acestui grup ermetic şi amical.
    ^Costică; după cît ştiam, mînca de obicei bine. în seara aceea însă, avea desigur un surplus de apetit, de vreme ce după copiosul aperitiv de la Babeş comandase numai pentru el o vrăbioară, două costiţe de purcel şi 12 (doisprezece) mititei. Jenică, în schimb, era trist. Avea înain-te-i o porţie de şalău rasol şi nu bea decît Borviz. El, atît de volubil de obicei, nu scotea o vorbă.
    —   Ţii regim, l-am întrebat ?
    —   Da, mi-a găsit colesterină. Insuficienţă hepatică !
    —      Rău faci, începu Costică. Regimul t'rebuie ţinut cu măsură şi niciodată prelungit. Ce folos să-ţi îndrepţi ficatul şi să mori de inaniţie ? îţi mai pasă ţie dacă la autopsie îţi găseşte un ficat perfect sănătos ?
282
    —   Nu spune prostii ! se enervă Jenică.
    —- Domnul exagerează puţin, intervin eu, dar în fond cam are dreptate. Trecerea bruscă de la un fel de a fi la altul, provoacă perturbaţii care unora le pot fi fatale. Iată, eu cunosc cazul unui fumător înveterat care, voind să lase brusc tutunul, s-a trezit după prima zi de nefumare cu 39° temperatură. A doua zi avea 40. A treia zi a murit.
    Costică, deşi era la al şaptelea mititel pe care îl atacase, nu pierduse nimic din discuţie. Se opri din masticaţie, cu gu'ra plină şi cu un alt mititel în furculiţă, surîzînd. Era semn că intenţiona să glăsuiască. Şi-n adevăr, Costică se scotoci prin buzunare şi scoase pe rînd o tabachera de argint, o brichetă idem şi-o ţigaretă de chihlimbar de Buzău.
    —       în cîte zile, spuneai dumneata, că a murit fumătorul acela ?
    —   în trei zile !
    —   în   trei zile ? Asta nu-i nimic !
    Şi  arătînd obiectele pe care le     aşezase  pe masă,    Cos-
tică se adresă celor trei amici :
    —   Vedeţi voi sculele astea ? Nu, v-am spus povestea
lor. Le am de la un frate al tatei. Era un fumător pătimaş. Dacă se trezea noaptea din somn, nu închidea ochii pînă nu aprindea mai întîi o ţigară. într-o zi, doctorul îi spune        că dacă nu lasă fumatul, e ameninţat    să moară
subit,  de            un acces de inimă.
    Erau orele nouă fără un sfert dimineaţa.
    Ei bine, la orele unsprezece fix, adică după două ore şi un sfert, omul acesta era mort.
    —       N-ai să-mi spui că în două ore de abstinenţă poate surveni un şoc atît de violentase indignă Jenică.
    Costică îl privea cu dispreţ :
    —       Dar cine-ţi vorbeşte de şoc, deşteptule ? Lasă-mă să termin !
    Şi, către noi :
    —       Nu v-am spus că unchiul meu era un om foarte nervos.
283
    —   Ei, şi ? se supără din nou Jenică.
    —       Aşteaptă, domnule ! Probabil că enervat de lipsa tutunului şi cum era şi distrat, nu se mai uita pe unde merge.
    —   Şi-atunci ? îl îndemnă Jenică.
    Costică ne lumină, în fine, mestecînd înainte :
    —       Ce Vreţi ? Ceasul rău ! A vrut să treacă bulevardul şi l-a c'ălcat un tramvai.
    —   Să bem pe chestia asta, se înveseli Jenică.
    —       Să bem, am răspuns1 din toată inima, făcînd cor cu ceilalţi.
             PIETATE
    Nicu şi Mişu se vedeau rar, dar cînd se vedeau, se vedeau mult. Nicu era profesor de limba franceză, la un liceu particular, Mişu, maior de cavalerie bun in grad, cu serviciul la recrutare. Se cunoscuseră într-o dimineaţă, la ape'ritive, la Dragomir. I-a apropiat imediat o simpatie comună pentru literatura franceză în general şi pentru cea veselă în special şi, într-o măsură cel puţin ■egală, faptul că amîndoi preferau vinul, fără sifon.
    —   E-un sacrilegiu ! proclamă Mişu.
        O mitocănie ! încuviinţă Nicu.
    în acea memorabilă zi, au avut tot timpul să se studieze reciproc, să se aprofundeze şi să se preţuiască. Simpatia lor spontană a devenit repede adevărată prietenie, în cordialul turneu pe care l-au întreprins, prin toate bodegile capitalei.
    în zorii zilei ambii Arcadieni puteau fi văzuţi în piaţă, la Musca văduvă, unde îşi refăceau forţele, puse la grea încercare, cu cîte o fleică în sînge şi un pahar de vin, continuînd discuţia începută în ajun, despre Ra-belais, Voltaire, Anatole France, Georges Courteline şi Alphonse Allais. La orele opt au cerut socoteala şi-un litru de vin, fără sifon.
    —- Pînă adună el, o dăm noi gata.
    —   Comme tu le dis si bien ! 1
    Urmară lungi parlamentări :
    — îmi dai voie, mon cher, e rîncful meu !
    — Nu se poate, tu n-ai plătit la Gambrinus ?
    1     De la Dragomir încă îşi spuneau pe nume, iar de la 7 seara tn sus se tutuiau.
285
    —   Pardon, fiindcă tu plătiseşi la Modern !
    —   Da, dar după ce-ai plătit tu la Carul cu Bere [
    —   Carul cu bere nu contează ! Cîţiva ţapi...
    —   Patruzeci şi doi !
    —   Oricum, e rîndul meu !
    —   Ba al meu !
    —   Să ştii că mă supăr !
    —   Băiete, plata la mine !
    •— Nu te potrivi la domnul ! Eu plătesc !
    In cele din urmă căzură de acord că între doi amici ca ei nu se încap asemenea mofturi şi împărţiră socoteala pe din două. După care :
    —   Unde mergi ?
    —   La Cotroceni, răspunse Mişu.
    —   Eu, în Popa-Nan, zise Nicu.
    —   Aceeaşi linie !
    —   La antipozi !
    —   Tu la dreapta.'..
    —   Eu la stînga...
    —   Pînă la tramvai, mergem împreună !
    —. Şi luăm o bere la Trocadero : spală !
        Excelentă idee.! Spală al dracului !
    —   Pînă vine tramvaiul !
    —   P’ormă eu la stînga...
    —   Tu la dreapta...
    —   La pat !
    —   Ca pruncii !
    —   Nevinovaţi !
    O porniră voioşi, la braţ, oprindu-se în faţa florăre-selor şi salutîndu-le curtenitor :
    —   Nostimă !
    —   Dulce !
    —   Mînca-o-a'r nen’tu !
    —   S-o mînce !
    Prima bere o băură pe nerăsuflate. A doua însă mergea mai greu. Se -încălzea pe masă şi conversaţia lînce-zea.
    —      Am o idee, zise Nicu (totdeauna Nicu era cu ideile) : luăm un Roquefort cu unt şi paprică.- îl prepar eu !
    Nici n-apucase să termine, şi Mişu, care apreciase
286
ideea1 înainte de a fi complet formulată, începuse să bată în masă2. Şi ce-i drept, după această fericită idee, ţapii au mers, vo'rba lui Mişu, ca funicularul, pînă la prînz. Ochii începuseră să li se închidă fără voie şi capul se lăsa pe masă, independent. Respirau greu şi transpirau grozav.
    —      Mi se pare că sîntem cam făcuţi, zise Mişu, ridi-cîndu-şi într-un suprem efort capul de pe masă, unde şi-J surprinsese sforăind uşor.
    —  Cammembert! glumi Nicu, cu gu'ra încleiată.
    —  Cammembert ? Asta-i bună !
    —  Eşti însurat ?
    —  Din contra !
    —  Felicitările mele !
    —  Tu eşti ?
    —  N-aş mai fi !
    —  îmi pare rău ! Sincer !
    S-au pupat cu efuziune, ca pe peronul unei gări, şi s-au despărţit în colţ, pe Academiei. Mişu luînd tramvaiul spre Cotroceni (la stînga !), Nicu spre Popa-Nan (la dreapta !), către domiciliile respective (aceeaşi linie !).
                                 ★
                            ★     ★
    Dacă n-ar fi locuit două puncte opuse pe această im-po'rtantă linie de circulaţie şi dacă fiecare n-ar fi avut, în cartierul lui, localuri mai avantajoase, desigur că s-ar fi întîlnit zilnic. Aşa însă, se vedeau mai mult duminicile şi sărbătorile, cînd nu chiar în ajunul acestor zile de repaos şi reculegere. Punctul de întîlnire se găsea la distanţă aproape egală de cele două domicilii : Bodega Mircea. Au şi socotit într-o zi că dacă ar fi pornit pe jos de acasă la aceeaşi oră, s-a'r fi întîlnit nas în nas la uşa bodegii. Ca vechi bodegişti, socoteala aceasta i-a înveselit enorm. Ori de cîte ori se despărţeau, discuţia se încheia invariabil :
    —  Ne vedem sîmbătă seara ?
    —  Mai rămîne vorbă ?
    —  Unde ?
      1 Intuiţia !
     2  Om de acţiune şi realizări imediate : militar.
287
    —   Toate tramvaiele duc la Mircea !
                                ★
    Aşa au mers lucrurile şapte ani încheiaţi, cu foarte rare variaţii, provocate de caz fo'rtuit. în primăvara acestui an însă, datorită unor împrejurări necunoscute încă, * cei' doi amici nu s-au văzut de loc.
    într-o luni, pe la ora prînzului, pe cînd Nicu ieşea de la şcoală, de unde îşi luase leafa, începu să ploaie. Una din acele ploi călduţe şi repezi care transformă la vedere străzile în cursu'ri de apă şi alungă trecătoarele i, cu rochiile trase în pripă peste genunchi, prin ganguri, prin faţa prăvăliilor cu apărătoare la vitrină şi alte adăposturi. Nicu era grăbit. îi făgăduise Pompiliei (soţia lui), să vie devreme la dejun şi să achite diverşi fu'rnizori impacienţi. Pînă la staţia de tramvai nu mai era mult. Dar măcar că iuţise pasul, fugind aproape, a ajuns la staţie ud leoarcă. Umbrelă nu avusese niciodată. De cîte ori îi propunea Pompilia să-şi cumpere una* îi răspundea cu o profundă cugetare a lui Courteline :
    —      „De ce să dau 8 franci pentru umbrelă, cînd pentru 35 de bani pot avea un ţap de bere ?
    Şi, adăuga :
    —      Trăim în capitală, scumpo, nu la Piteşti ! (Pompilia era din Piteşti).
    La care, Pompilia replica dispreţuitor :
    —   Vorbe de beţiv !“
    Asta nu-1 împiedica pe Nicu să aplice aceste înţelepte vorbe ori de cîte ori se ivea ocazia. Şi se ivea des (te pui cu clima ?). Şi iată că iar se ivise.
    —      Sînt ud pînă la piele ! îşi zise. Nu-i nimic ! Intru în bodegă şi beau pînă mă usuc.
    Intră. Inspectînd mesele, mai toate ocupate, îşi zări la o masă amicul, abătut, posomorit şi cu două ţoiuri de ţuică în faţă.
    —   Ce faci, Mişule ?
    —   Ce faci, Nicule ?
    —   Eşti cu cineva ?
    —   Cu tata ! Ia loc.
     1 Trecătorii rămîn neobservaţi.
288
    Mare beţiv trebuie să fie tată-său, dacă şi Mişu e atît de amărît de prezenţa lui, gîndi Nicu.
    —   Ce luăm ?
    —   Ţuică !
    —   Şi măsline, băiete !
    —   Nu luăm mai bine un muşchiuleţ ?
    —      Nu, că-mi stric foamea şi mă aşteaptă Pompilia cu dejunul. Azi stau puţin.
    —   Nu vezi că eşti ud ?
    —   Pînă mă usuc !
    La a treia ţuică, Nicu a recunoscut cu loialitate că Mişu avea dreptate, dar pentru că totdeauna el era cu ideile. în locul muşchiuleţulm propuse limbă afumată, ceea ce Mişu, conciliant din fire, primi fără împotrivire.
    Şi-n adevăr, limba era delicioasă. Şi caldă !
    —      Asta distruge stomacul, zise Nicu ; mîncările reci şi sifonul.
    —      A propos, zise Mişu, eu cred c-am luat destule ţuici. Să cerem o braghină.
    —      Bucuros, răspunse Nicu, dar mă aşteaptă Pompilia cu dejunul. I-am făgăduit.
    —   Una mică ! Cît să pui pe limbă !
    —   Una mică, fie !
    —   Băiete, o braghină mică şi trei pahare.
    —   Pentru cine al treilea ?
    —      Pentru tata ! Şi să mai aduci o porţie de limbă ! Nu face să bem pe stomacul gol : ne alcoolizăm !
    Pînă să vie limba (atunci o fierbea !), sticla era gata. încă ud, dar grăbit, Nicu ceru el :
    —   O braghină mare... şi la gheaţă !
    Înto'rcîndu-şi privirea, Nicu observă deodată că ţoiul
de ţuică pe care îl văzuse plin în faţa amicului său se golise, măcar că Mişu nu-1 băuse.
    —   Mişule, cine-a băut ţoiul ăsta ?
    —   Tata, dragă !
    Nicu se frecă la ochi. îşi închipuise că tatăl amicului său fusese înainte de venirea lui, plecase şi urma să re-vie. Să se fi îmbătat atît de repede şi atît de tare, încît să fi fost cu un al treilea la masă, fără să-şi dea seama ?
    —   Spuneai... că eşti cu tată-tău !
    —   Da, frate-meu !
289
    Nicu se irită :
    —   Şi unde-i tată-tău ?
    —   Uite, ici !
    Şi-i arătă scaunul gol. De abia atunci observă că, ori de cîte ori, turna, Mişu umplea cele trei pahare şi că vinul din paharul fără stăpîn, cu care ciocnea regulat, îl vărsa pe furiş sub masă, unde se făcuse lac.
    Să fie Mişu chiar atît de beat ? Nu pare. Să fi înnebunit ? Nici atît. Cu oarecare nelinişte îndrăzni :
    —       Mişulică, dragă, parcă spuneai adinioarea că erai cu tatăl tău ?
    —   Cu el, sărmanul !
    —   Şi unde spuneai că 6 ?
    —       Uite-1, 'răspunse Mişu cu lacrimi în ochi, ridicînd de pe scaun o urnă, cît un borcan de dulceaţă. Atît a mai rămas din el. Şi era un munte de om ! Azi-dimineaţă, l-am luat de la crematoriu să-l duc acasă. Şi-am intrat cu el aici, că-i plăcea răposatului.
    Emoţionat, Nicu îi strînse lung mîna şi-l îmbrăţişă. Pompilia, să mai aştepte. Nu-şi putea lăsa prietenul în asemenea tristă împrejurare.
    —   55 de ani, Nicule !
    —   Săracul !
    —   Floarea vîrstei !
    —   Dumnezeu să-l ierte !
    —   U'remia !
    Ciocniră cu paharul dispărutului, vărsară vin pe jos, băură şi se puseră pe plîns. Beau şi plîngeau.
    —   Cîte nopţi n-am stat cu el, cum stau cu tine !
    —   Aşa o să fim şi noi, Mişule !
    —   Adevărat, Nicule !
    —   Să trăieşti, Mişule !
    Şi plîngi şi bea şi bea şi plîngi. Nicu, pătruns de solemnitatea momentului, comandă o sticlă de şampanie. Apoi încă una şi încă una. Sticlele se făcuseră cinci şi ceasul şapte. Localul, rămas în timpul zilei gol, începuse din nou să se umple. Băltoaca de sub masă răspîndea valuri aCre, de băuturi amestecate. O cafea vărsată pe faţa de masă se răspîndise în chip de hartă a Italiei. Pentru a-şi controla posibilităţile de plată, Nicu ceruse o dată cu ultima sticlă şi socoteala. Tocmai îşi introducea restul în buzunar, cînd expresia ciudată a lui Mişu îl
290,
făcu să se întoarcă. înaltă, slabă, demnă, mută, Pompilia îl fixa cu braţele cruciş.
    —   Eram cu tată-său, îngăimă Nicu.
    —      Am venit să te iau la dejun, sublinie Pompilia tăios.
    Mişu îi făcu- semn din ochi că înţelege şi că poate pleca.
    Cu pantalonii sfredel şi haina mototol, se ridică, fără convingere, răstUrnînd o sticlă. Toată sala îi privea, amuzată.
    Pompilia îl luă de braţ, autoritar :
    —   Parcă juraseşi să nu mai intri la Mircea ?
    —      Momente pioase, protestă el slab, lovindu-se de scaune în drum.
    Mişu se sculase şi el şi, cu borcanul subţioară, ieşi împleticindu-se. La staţie se întîlniră. Pompilia privea drept înainte. Cei doi amici îşi încrucişară privi'rile aburite, voind să zică :
    —   Ce poţi să faci ? Fatalitate !
    Şi Nicu porni cu tramvaiul spre Popa-Nan, cu Pompilia (la dreapta !), iar Mişu, spre Cotroceni cu tată-său (la stînga !).
           POSTFAŢĂ
    1.     Vers şi proză. Proza este compartimentul cel mai împlinit al literaturii lui Al. O. Teodoreanu (1894—1964), scriitor polivalent, cu disponibilităţi egale pentru poezie şi teatru, genuri abordate convingător, dar, cu excepţia epigramei, fără perseverenţă. împlinirea este, în primul rînd, de ordin cantitativ. Faţă de numai un volum de versuri (Caiet, 1938, ediţia a doua, 1943), la care se adaugă două plachete de epigrame (Strofe cu pelin de mai pentru/contra lorga Neculai, 1931 ; Vin şi apă, 1936), şi o singură piesă de teatru (comedia într-un act, V-a venit numirea, 1922), feeria Rodia de aur, fiind scrisă în colaborare cu Adrian Maniu, în contul prozatorului se înscriu cîteva culegeri de schiţe şi povestiri (Hronicul măscăriciului Vălătuc, 1928, ediţia a doua revăzută, 1930, Mici satisfacţii, 1931 ; Un porc■ de cîne, 1933 etc.).
    Jurnalistica literară a scriitorului, adunată parţial în două volume caleidoscopice (Tămîie şi otravă, 1934, 1936), contribuie substanţial, prin varietatea speciilor narative exersate (de la evocarea lirică la pamflet şi de la falsul reportaj la alocuţiunea ocazională), la completarea profilului de prozator al lui Al. O. Teodoreanu. Fantezia, umorul şi virtuozitatea cu care autorul schimbă registrele stilistice apropie şi mai mult aceste pagini de proza artistică propriu-zisă. Neglijate, dar nu neglijabile, sînt zecile de aforisme, intitulate, în paginile revistelor unde au apărut şi au rămas pînă azi, „inscripţii" („pe o masă de cafenea", „pe un şervet“), sau „banalităţi paradoxale4*. Multe din ele cuprind reflecţii asupra literaturii şi ies
292
de sub incidenţa limitativă a notaţiei spirituale cu destinaţie recreativă. Prozei aparţin şi savuroasele cronici gastronomice, investiţie de spirit şi graţie într-un domeniu aparent prozaic, dar atît de drag celui care a militat pentru reconcilierea culturii şi civilizaţiei sub semnul artei, noţiune ce include, invariabil la Al. O. Teodoreanu, şi sensul de artă de a trăi. In sfîrşit, scrisorile, atent 'elaborate sub aparenţa unei degajări ştrengăreşti, forţează şi ele graniţele literaturii, reclamînd un tratament similar. Dintr-un epistolar, de presupus a fi destul de bogat, căci substituia în condiţii de fortuită izolare conversaţia, s-a publicat, 'deocamdată, un compact grupaj din scrisorile adresate lui Al. Rosetti1.
    In al doilea rînd, proza, indiferent de factură sau destinaţie, are, în    concepţia lui    Al. O. Teodoreanu, o
superioritate netă     faţă    de vers, proporţională cu    difi-
cultăţile mai mari, pe care le implică stăpînirea arcanelor ei meşteşugăreşti. Nu intră în discuţie poezia ca atare, deşi Al. O. Teodoreanu 1 are preferinţe limitate şi iubiri statornice în domeniu : „Baudelaire e, desigur, una din definiţiile poeziei, dar Verlaine ne dispensează de osteneala de a găsi poeziei o definiţie14. 2 Gustul său, educat clasic, se manifestă conservator în raport cu poezia modernistă, suspectată de vulgaritate şi comoditate profesională. Preeminenţa prozei asupra 'versului în propria-i scară de valori este afirmată într-o scrisoare către Al. Rosetti : „V-am scris    sub     formă de sonet, fiind prea   sleit
şi'amărît ca să mă     pot    concentra în proză. Ce bine    e de
poeţii lirici ! Să poţi scrie fără creier e tot aşa cum umbli pe bicicletă fără mîini. E foarte repauzant.“ 3 Ecou peste timp, măsurînd consecvenţa' de atitudine, Scrisoare tînă-rului poet, este, deşi nuanţată, la fel de categorică : „Pe cînd eram mai tînăr şi nu aveam ce scrie, / Intram într-o bodegă sau la cofetărie / Şi pînă să-mi aducă un ţap sau' şocolată / Improvizam pe masă o cronică rimată. / Aveam elan pe-atuncea şi încă-n forte doză, / Dar nu-n-drăznisem totuşi să mă exprim în proză, / Căci proza-i şugubaţă şi cere, vrei, nu vrei, / Să pui în ea măsură şi niscaiva idei, / Pe cînd în vers oricare metaforă neroadă / Iţi pare minunată de-i prinzi o rimă-n coadă» / Nicicri-
293
tica cea aspră şi fără de cruţare / La cap nu cată versul ci 'numai la picioare / Şi dacă sună coada şi dacă stă pe talpă / Nu-i critică să vadă că poezia-i calpă.“ / 4
    Mai importantă aici decît săgeata aruncată poeţilor şi criticii, ni se pare orientarea autoironică a reflecţiei. Improvizator impenitent în versuri a fost însuşi Al. O. Teodoreanu şi contemporanii, în bogata memorialistică pe care au ’ lăsat-o, îl înfăţişează ca pe un fenomen intrat încă din viaţă în legendă. Despre uşurinţa cu care încropea catrene spirituale, mărturisea aceluiaşi Al. Rosetti şi, semnificativ, într-un context în care se plîngea de lipsa dispoziţiei prielnice scrisului. Era vorba de nişte „...variaţii pe aceeaşi temă, apa, tratată cu ostilitate. îţi voi trimite cîteva mostre S-au adunat foarte multe, asta fiind ocupaţia zilnică în timpul dejunului şi mesei. într-o seară numai am confecţionat 17.“5 S-ar spune deci că versul este modalitatea firească de exprimare a autorului, echivalentul vorbirii, în timp ce proza constituie excepţia, dificultatea ce trebuie învinsă în actul scrisului. în această direcţie se concentrează eforturile sale şi numai proza, întrucît solicită „creierul44, satisface orgoliul intelectual al artistului. Asceză a vorbirii şi repudiere a soluţiilor „naturale", la îndemînă, proza nu se poate scrie la cafenea sau la dejun. Poetica lui Al. O. Teodoreanu este în esenţă una de tip inteleotualist, instituind primatul judecăţii asupra sentimentului. Facultate dominantă a spiritului său, inteligenţa prezidează lucid „facerea44 operei, ridicînd în calea inspiraţiei piedici menite să-i stăvilească revărsarea spumoasă şi să-i impună penitenţa disciplinei artistice. Firescul, în proză, este întotdeauna rezultatul unei elaborări. Cînd protesta împotriva receptării inadecvate a operei lui Ion Creangă, scriitorul denunţa o prejudecată curentă la un anumit nivel intelectual : „Dar acel om al şcoalei avea credinţa că inspiraţia artistică e o stare quasi-hipnotică şi că volumele se scriu singure, oarecum peste capul autorilor. El îşi închipuia că stilul acela pur şi curgător ţâşnise de la sine şi fără sforţare din pana meşterului.4416
    Fără pretenţia de a înlătura imaginea (stereotipă în conştiinţa contemporanilor şi, prin efectul colportajului
294
anecdotic, încurajat de editarea necorespunzătoare, în aceea a cititorului actual), unui Al. O. Teodoreanu adolescent perpetuu, răsfăţat de muză, cîntînd cu naturaleţe bucuriile simple ale unei existenţe leneş-senzuale sau revărsînd, ca dintr-un corn al abundenţei, gospodărit cu boierească neglijenţă, comori de spirit, relevarea feţei ascunse a creatorului exigent, posedat de scrupulul perfecţiunii, e necesară pentru a înţelege de ce speranţele sale de a supravieţui ca scriitor se leagă de ideea „trudei migăloase de atelier“ şi, implicit, de proză, gen mai puţin expus riscului imposturii. Disocierea face inteligibilă şi o anumită atitudine faţă de propriile lucrări. Avînd geniul epigramei şi spontaneitatea improvizaţiei versificate, Al.
O.  Teodoreanu s-a arătat rezervat cu creaţiile care îl dispensau de efort constructiv. Din enorma producţie circulînd într-un regim de cvasioralitatev numai o parte infimă a intrat în broşurile amintite, dintre care aceea din 1931 (Strofe cu pelin de mai...) a fost recuzată de autor pentru că „...nu orice catren, fie şi humoristic, e cu necesitate o epigramă. (...) Epigramele cu caracter etern şi general le numeri pe degetele de la o mînă.“ 7 Efemeride fermecătoare, scrierile acestea ocazionale trec în ierarhia estetică a autorului pe un plan secund.
    Al. O. Teodoreanu s-a vrut şi a reuşit să fie un prozator artist, preţuindu-se ca atare. Aceasta este, de altfel, şi ipostaza care a reţinut atenţia criticii şi a istoriei literare majore, de la Paul Zarifopol şi Perpessicius, la G. Călinescu, Şerban Cioculescu şi Al. Paleologu. Ceea ce este mai bun şi mai durabil în opera lui apare ca o revanşă luată împotriva unei înzestrări acaparante, ispitită de succesul facil şi de calea minimei rezistenţe. Nu întîmplător, capodopera Hronicul măscăriciului Vălătuc, premiată de Academia Română în 1928, lucrare ce va fi cîntărit greu şi în 1937, cînd i se acorda premiul naţional de proză, aparţine genului care întrunea, după opinia autorului, toate dificultăţile demne de a înnobila semnătura unui scriitor, „un gir de a cărui acoperire în aur să nui se îndoiască nimeni. “ 8
    2.     Ucenic la clasici. „In ce mă priveşte, Tacit, Horaţiu şi Anatole France m-au învăţat să-mi dau seama de va-
295
loarea cuvintelor şi de la ei ştiiţ că marele secret1 al bunei literaturi rezidă în întrebuinţarea cuvîntului potrivit şi pus la locul lui.“ 9
    Lecţia clasicilor, bine asimilată, se simte îi> întreaga literatură a lui Al. O. Teodoreanu. Frapează totuşi în această mărturisire recunoscătoare absenţa maeştrilor autohtoni : Ion Creangă, I. L. Caragiale şi Tudor Arghezi omagiaţi, ce-i drept, cu alte prilejuri. în cazul lui I. L. Caragiale, uitarea pare un „act ratat“, dată fiind măsura importantă în care Al. O. Teodoreanu beneficiază . de perspectivele deschise de acesta genului comic în literatura română. Dacă Hronicul... a fost situat în tradiţia rîsului umanist din Renaştere pînă la Balzac şi Anatole France, pentru vclumele următoare, I. L. Caragiale a devenit termenul favorit şi totodată obligatoriu de raportare. Filiaţia era prea evidentă ca să poată fi eludată, dar comentatorii (Perpessicius, G. Călinescu,- Şerban Ciocu-lescu), au reţinut mai ales diferenţele, care scoteau prozele lui Al. O. Teodoreanu din sfera epigonismului. Mai tîrziu, lucrurile au fost simplificate. Receptată, aproape exclusiv, prin prisma satirei sociale caragialiene, proza umoristică a lui Al. O. Teodoreanu a fost interpretată abuziv ca o expresie mai puţin viguroasă a aceluiaşi spirit critic (Savin Bratu), funcţionînd la urmaş cu „lapsusuri4' (Ion Roman)10. Din această perspectivă, involuntar reduc-ţionistă, explicabilă în fond prin „comanda socială" a momentului istoric, au fost alcătuite şi antologiile din textele autorului. Preferinţa pentru piesele care amintesc, oricît de vag, universul comic al momentelor şi schiţelor este frapantă, deşi unele (O inspecţie, Obligaţii, O escapadă, Pietate) sînt mediocre.
    Citite mereu cu modelul în faţă, schiţele lui Al. O. Teodoreanu pălesc şi acuză deficienţe imaginare, cîtă vreme obiectivele lor sînt altele, chiar atunci cînd subiectele şi modalităţile de structurare narativă aparţin repertoriului consacrat de I. L., Caragiale. Statutul scriitorului printre moştenitorii lui Caragiale ţine de paradox. Numărîndu-se printre cei mai înzestraţi, Al. O. Teodoreanu nu pare preocupat de necesitatea diferenţierii. Alţii, de acelaşi nivel (Gh. Brăescu, Damian Stănoiu), au evitat influenţa
296
maestrului, inchizîndu-se în lumea specifică a unei profesiuni (cazonă, monahală), pe care au exploatat-o sistematic, producînd în serie imagini comice ale ei până la epuizare monografică. Al. O. Teodoreanu nu-şi poate atribui meritul de a fi extins, în proza umoristică inspirată din realitatea curentă, aria observaţiei în spaţii noi. Cînd a încercat s-o facă, aplecîndu-se asupra faunei mondene a cafenelelor şi saloanelor (Un porc de cîne, Oameni necăjiţi), a dat, printr-o ciudată derogare de la norma obiec-tivităţii, produse nevalidabile estetic. Sub raport tematic, dar, în bună măsură, şi sub aspectul convenţiei artistice, el rămîne cel mai fidel discipol şi continuator al lui
I. L., Caragiale, fără a fi prin aceasta un caragialian obedient, lipsit de personalitate. Presa (Un gazetar de rasă), teatrul (Nae Vasilescu), justiţia (Margareta Popescu, O victimă, Consemnul), viaţa politică (La Blaj, S-au supărat profesorii, Alegeri libere), şcoala. (O inspecţie) nu sînt la Al. O. Teodoreanu medii sociale explorate cu aplicaţie realistă, ci cadre, mai mult sau mai puţin convenţionale, pentru plasarea unor situaţii şi caractere comice, de regulă, foarte generale ca semnificaţie, chiar atunci cînd punctul de plecare îl constituie un fapt databil (S-au supărat profesorii), din viaţa politică : dizidenţa liberală a lui Gh. Brătianu. Personajele sale nu sînt tipice în sens realist. Deşi au o „stare civilă“ bine definită, ea rămîne mai mult nominală, nereprezentativă pentru o perioadă social-istorică dată. Cu greu s-ar putea reconstitui după schiţele şi povestirile sale configuraţia moravurilor şi a structurii sociale din momentul în care a trăit. Lipseşte personajelor lui Al. O. Teodoreanu acel aer de familie specific lumii lui Caragiale pînă la iluzia unei umanităţi coerente ca mentalitate şi aspiraţii.
    Toate acestea pot trece mai curînd drept slăbiciuni şi defecte capitale, decît simple deosebiri, dacă ne-am afla în prezenţa unor intenţii ratate. Nimic nu îndreptăţeşte o asemenea ipoteză, căci nicăieri nu este evidentă preocuparea autorului de a da o pictură a mediilor şi a moravurilor caracteristice sau de a crea tipuri reprezentative din punct de vedere social. Există chiar un anumit dezacord la Al. O. Teodoreanu între conştiinţa teoretică
                                                                    297
a misiunii poetului comic şi convingerea intimă în capacitatea artei de a schimba lumea. Predoslovia volumului I al cărţii Tămîie şi otravă ajunge la o concluzie sceptică, lăsînd, totuşi, problema deschisă : „Polemistul care, pu-nîud pana pe hîrtie, nu-i copleşit de sentimentul covîr-şitor că cu vîrful ei poate abate sorii şi planetele din mersul lor astral, nu poate scrie altceva decît o gogomănie. Dar, dacă odată semnătura pusă, nu-şi dă seama că a tras un foc în aer, el, polemistul, e un gogoman. Eli ştiu că trag în aer, dar zgomotul acesta îmi place. Arta (a spus-o Wilde şi eu îl cred) e inutilă.“ Dar estetismul acesta, asumat cu oarecare emfază, e mai curînd o conformare la propria-i structură temperamentală, care nu e deloc aceea „a unui mare nemulţumit, a unui mare protestatar, a unui moralist", cum îl caracteriza el însuşi pe Caragiale („Momentele“ pe scenă).
    Umorul fin, intelectualizat, produs al unei arte rafinate, sensibilă la dezacorduri infime, greu de sesizat pentru cititorul obişnuit cu liniile apăsate ale caricaturii, formează nota distinctivă a scriitorului printre umoriştii interbelici, ieşiţi din mantaua lui Caragiale. Impresia de fragilitate a paginii sale umoristice se explică prin discreţia contrastului comic, urmare a deplasării observaţiei de pe latura etică pe cea-estetică a lucrurilor. Străin de fraternizarea duioasă a lui Topîrceanu, dar şi de incisivitatea caustică a lui Caragiale, umorul lui Al. O. Teodoreanu tinde constant să se prefacă în joc şi spirit. S-a putut vorbi în cazul său de „comic pur“, rezultat al unei „arte graţioase cu care se joacă la suprafaţa lucrurilor pentru a schiţa numai cîte o figură şi a indica o situaţie fără să insiste cu stăruinţa gravă- a moralistului". 11
    Este evident că, redevabil lui Caragiale printr-o serie de reţete şi procedee de construcţie, umorul lui Al. O. Teodoreanu ţine de un etos diferit, care modifică sensibil viziunea comică şi produce altă motivaţie satisfacţiei cititorului. Diferenţa de structură temperamentală şi aceea de timp istoric sînt însă numai premise ale originalităţii, condiţii necesare, nu şi suficiente. A observa că Al. O. Teodoreanu este un spirit jovial, în timp ce
298
Caragiale e tăios şi sarcastic, sau că primul preferă ironia denunţului satiric este important, dar nu rezolvă problema esenţială : cum şi mai ales dacă lirmaşul reuşeşte să se distanţeze de experienţa şi norma literară ale înaintaşului, fie depăşindu-le, impunînd alte convenţii, fie nuanţîndu-le, prin dezvoltarea unor sugestii implicite m'odelului. Al. O. Teodoreanu ilustrează mai ales a doua situaţie. Există însă trei categorii de texte care', documentează asupra raporturilor dintre cei doi scriitori. Interesant este că ele nu se eşalonează cronologic, marcînd astfel, de la prima la a treia, o desprindere progresivă pînă la totala autonomie, ci coexistă.
    Cîteva schiţe (Margareta Popescu, Obligaţii, Costică, Pietate, Consemnul, Un gazetar de rasă), dovedesc familiarizarea deplină a lui Al. O. Teodoreanu cu atmosfera, tipologia şi procedeele caragialiene, dar nimic în plus. Figura mai mult sau mai puţin veselă a cetăţeanului turmentat, eternul Mitică, inutil mascat sub alt nume, cuplul de amici vegetînd la cafenea deveniseră monedă de circulaţie curentă încă din timpul vieţii lui Caragiale. La fel, schiţa dialogată, concentrînd maximum de informaţie într-un minim de text. Fără a fi propriu-zis nişte pastişe, cum este scurta improvizaţie din conferinţa „Momentele•“ pe scenă, aceste schiţe, de altfel bine construite, înscriu abateri minime de la codul estetic al modelului, uşor schematizat prin accentuarea caracterului general uman al situaţiilor (quiproquo-ul e principalul generator al comicului), şi prevalefiţa comicului de limbaj şi de situaţii asupra celui de moravuri şi de caracter.
    S-au supărat profesorii şi Manevre reprezintă un nivel superior de înţelegere a dialogului cu modelul. Două dintre cele mai importante modalităţi de producere a textului la Caragiale, parodia şi pastişa, îşi schimbă destinaţia polemică intraliterară, devenind instrumente obişnuite de expresie. Este un fenomen de clasicjzare a unor inovaţii, şocante la origine, receptate cu oarecare întîr-ziere. Ceea ce la Caragiale era literatură potenţială, în-trucît parodia şi pastişa configurau exemple repudiabile, la Al. O. Teodoreanu apare ca literatură propriu-zisă. Din reportajele parodice ale lui Caragiale, orientate spre
299
discreditarea jurnalismului bombastic, Al. O. Teodoreanu extrage o normă de structurare ironică a naraţiunii în S-au supărat profesorii. Criza de orgoliu a profesorimii bovarice, supralicitată într-un discurs caracteristic reportajului de senzaţie, îşi dezvăluie, comic, falsul dramatism. Dacă nu mai este obiect de parodie, reportajul se dovedeşte, în acest caz, un foarte productiv mod de expunere în codul ironic. Similar, schiţa dramatizată Manevre dezvoltă sugestia caragialiană a scrisorilor anonime din Antologie, într-un sens foarte personal. Programat ca un joc, textul se desfăşoară imprevizibil pentru cititorul care „pontează" prea devreme pe vreunul dintre jucători. început în doi, el se extinde şi se complică odată cu intervenţia căpitanului Costake, adevărat dispecer, pentru a reveni în final la situaţia iniţială, dar cu unul din protagonişti schimbat. Comicul rezidă în faptul că jocul e trucat. Partenerii trişează, făcînd joc dublu, ceea ce conferă întrecerii un aer burlesc. Abaterea de la norma etică ia aici aspectul încălcării regulii jocului. Nimeni nu pierde, deci nu este loc pentru dramă. Schiţa se menţine astfel într-o perfectă unitate de ton şi se încheie provizoriu, prin sugestia că jocul poate reîncepe. Pastişarea stilului epistolar, variat de la un personaj la altul, devine în chip evident plăcere de a modela un material extraliterar, depreciat, dar viguros în sălbăticia lui agramată. Limbajul personajelor nu intră ca la Caragiale în contradicţie cu statutul lor social. El este caracterizant, dar cu funcţie satirică diminuată, căci nu vizează impostura şi deci nu provoacă spiritul justiţiar al spectatorului. La Al. O. Teodoreanu adecvarea primează, stilul despărţind net două nivele culturale : cel de jos, divers stratificat între forma „cul-tă“, instruită cu ROcambole şi Misterele Parisului şi cea orală, fără pretenţii, şi cel de sus, uzul „lumii bune", de o fadă netezime. Ca mentalitate etică însă, cele două lumi coincid : doamna Anny Arefeano are despre căsnicie aceeaşi concepţie ca şi „diocheta" Zozo Caramlău. Extremele culturale, vulgar-nobil, în practică se confundă. Schiţa propune însă în primul rînd un exerciţiu stilistic de virtuozitate pe o idee caragialiană. Ca sinteză de elemente caragialiene, preluate nu dintr-un text anume,
300
ci din totalitatea operei, Manevre este un exemplu strălucit de literatură făcută din literatură, într-o continuitate care nu are nimic degradant sau epigonic.
    A treia categorie de texte, la care ne vom referi în secţiunea următoare, nu mai poartă o amprentă caragia-liană explicită, dar continuă pe cont propriu un program iniţiat de predecesor : reabilitarea estetică a efemerului cotidian şi pledoaria implicită pentru genurile minore : gluma, anecdota, faptul divers, susceptibile a oferi literaturii posibilităţi de înnoire.
    în general, ucenicia la clasici a lui Al. O. Teodoreanu înseamnă, într-o primă fază, o experienţă de lectură, care dezvoltă deprinderea de a reflecta critic asupra actului literar şi determină, în planul propriei creaţii, impulsul de a egala sau de a depăşi modelele. Caragiale este, prin valoare şi autoritate, exemplul cel mai important, ale cărui urme le regăsim peste tot în textele lui Al. O. Teodoreanu. Dar, dacă el reprezintă un ideal de atins, stimulînd resursele originale, există şi modele negative, depăşite, cu care Al. O. Teodoreanu intră în dialog pentru a le nega sau înnoi. Multe dintre ■ prozele sale pleacă de la un alt text sau de la un anumit cod literar, constituin-du-se, prin pastişă, parodie, dezvoltare ori nuanţare, în versiuni proprii ale acelora. Cînd e vorba de un text minim (anecdotă, vorbă de spirit, o sintagmă oarecare, dar de circulaţie), acesta devine pretext, laitmotiv sau generator al noului text. Pentru acest din urmă caz, merită menţionate spiritualele Nu dau turcii şi A doua capitală, unde titlul impune selecţia materialului fabulatoriu şi structurarea narativă de aspect demonstrativ, care aminteşte genul vechilor fiziologii. Pornind de la această realitate, Al. Paleologu făcea observaţia capitală că Al. O. Teodoreanu este un scriitor „livresc“ de „a două in-stanţă“.12 Am preferat sintagma „ucenic la clasici44, pentru a sugera sensul voluntar şi activ al relaţiei scriitorului cu scrisul înaintaşilor şi pentru a atenua ideea deficitului de vitalitate creatoare la care trimite noţiunea de „livresc14. Ucenicia de interior a literaturii; a scrisului ca act, rămîne pentru orice scriitor experienţa cea mai directă, mai specifică şi prima sursă a propriei opere.
301
    3.    Estetica faptului divers. Umorul lui Al. O. Teodoreanu are un pronunţat caracter colocvial, mizînd pe colaborarea cititorului, invitat să petreacă împreună cu autorul pe seama bizareriilor vieţii. Efectul lui e, în primul rînd, de atmosferă, creînd o stare de bună dispoziţie favorabilă recepţiei cuvântului de duh, a poantei meşteşugit plasate şi a citatului sau aluziei culturale. Scriitorul se adresează unui cititor prevenit, dispus să intre fără prejudecăţi în jocul literaturii : „Şi, la urma urmelor, ce e gluma şi zeflemeaua şi ironia cu toate ale lor ce sînt ? Nimic alt, iubiţilor, decît limbajul cifrat cu care cei isteţi se înţeleg între ei sub, nasul proştilor..13 Complicitatea dintre autor şi cititor nu presupune concesie, ci obligaţia pentru cel din urmă de a-şi însuşi codul „limbajului cifrat" al glumei. „Proştii" sînt oamenii lipsiţi de simţul umorului, aceia cărora, printr-o ciudată infirmitate, le este accesibilă numai o faţă a lucrurilor. Scopul profilactic al umorului vizează la Al. O. Teodoreanu numai în subsidiar maladiile sociale, politice, profesionale, care, într-un anume sens, devin material demonstrativ pentru recuperarea adevăratului pacient : cititorul atins de „miopie". Potrivindu-i lentile măritoare, scriitorul îi relevă faţa ascunsă a lucrurilor, ajutîndu-1 să distingă sub aparenţa cea mai respectabilă impostura şi sub gravitatea dramatică posibili tateazîmbetului.
    în schiţa Alegeri libere, ironia ţinteşte în egală măsură în concetăţenii lui conu Iorgu, pe a căror naivitate se întemeiază prestigiul de „magistrat integru" al micului Tartuffe politic. Alte schiţe au aspectul unor exerciţii de iniţiere în interpretarea umoristică a realităţii. Aici, mecanismul de translare a unui fapt oarecare în registrul comic este descompus oarecum „didactic", spre a uşura însuşirea codului specific. „Metoda" este reluată din perspective narative diferite. Moartea căţelului Se-rioşca din povestirea cu acelaşi nume (în revista „Gîndi-rea", Necunoscuta versiune a sinuciderii lui Serioşca), este relatată în două variante. Prima, romanţioasă şi patetică, de un neverosimil ce frizează absurdul, aparţine stăpînei, Vera Feodorovna Ciupcin, care „l-a văzut cu ochii ei" pe „nobilul" şi „hipersensibilul" căţel, aruncîn-
302
du-se de la fereastră. A doua variantă, din perspectiva unui narator omniscient, introduce în scenariu „oarecare împrejurări auxiliare, din care nici Vera Feodorovna, nici restul lumii nu cunosc decît ce nu interesează deloc problema în discuţie11. Un tînăr, căruia diabolicul căţel îi crease un complex ridicol, incomodîndu-i aventurile amoroase, îl ispiteşte cu o bucată de friptură atîrnată de o aţă deasupra ferestrei deschise. Moartea fusese deci provocată în chipul cel mai prozaic.
    Vera Feodorovna văzuse, într-adevăr, căţelul prăbu-şindu-se în gol, dar îi scăpase un amănunt : „n-a văzut aţa“, cum notează ironic autorul. Martor ocular şi totuşi involuntar mincinos, Vera Feodorovna e, mai ales, un povestitor necreditabil, căci relatarea ei se anulează prin însăşi enormitatea tezei pe care o susţine : căţelul s-a sinucis. din depresiune sentimentală ! Versiunea primă urmează fidel, cu îngroşările parodice impuse de autor, canoanele literaturii de senzaţie, cu mare priză la public.) Discreditarea ei intrinsecă şi apoi prin inevitabila raportare lâ versiunea autorului, urmăreşte să deschidă ochii cititorului pervertit, oferindu-i prima regulă de igienă a lecturii: suspiciunea faţă de senzaţional şi sentimentalitatea'' despletită, chiar atunci cînd poartă marca „strict autentic". Schiţa e concepută, prin urmare, ca un test de selecţie a cititorului de literatură umoristică. Cine nu sesizează ridicolul şi prostul gust din relatarea Verei Feodorovna Ciupcin, preferînd-o în continuare, este inapt şi irecuperabil pentru literatura autentică. Nota finală a autorului dirijează decodarea, prin falsă disuasiune, tocmai în acest sens : „Acei ce vor căuta acestei povestiri alte intenţii decît acelea ce reies clar din expunerea de faţă, se înşeală. Nici prin gînd nu ne-a trecut să arătăm alegoric că, de multe ori, „adevărul istoric" e suspendat de un fir invizibil. De asemeni, departe de noi gîndul de-a ironiza cumva interpretarea romantică a Verei Feodorovna Ciupcin. N-am voit decît să mai aducem o versiune, pe lîngă cele atît de interesante, privitoare la faptul acesta extraordinar sau divers (cum vrei să-l iei)“.
    Berzele din Boureni, în care s-a văzut exclusiv o satiră a moravurilor universitare, împinge experimentul şi
                                                                 . 303
\
mai departe, forţind desprinderea cititorului de inerţia comodă de a recepta ficţiunea literară ca pe o reprezentare obligatorie a vieţii reale. Povestirea, deşi domoală, e de un comic irezistibil, dar abstras, obligînd la urmărirea atentă şi la corelarea mai multor planuri, inclusiv la identificarea unor aluzii culturale. După ce înfăţişează două versiuni asupra existenţei berzelor în satul Boureni şi implicaţia nefericită pe care confruntarea lor o are în cariera universitară a tînărului Filip Văraru, autorul le pune sub semnul întrebării, într-o notă : în satul Boureni, n-au existat niciodată berze, clima nefiindu-le prielnică ! Simplă glumă sau dorinţa de a îngroşa caricatural profilul moral al personajelor ? Din punct de vedere estetic, ar fi un exces lipsit de noimă. în fapt, finalul pune la încercare calitatea şi fidelitatea cititorului de literatură. Cel iniţiat se va delecta pur şi simplu cu frumuseţea textului, luîndu-1 ca pe o realitate intrinsecă, suficientă sieşi. Celălalt va fi dezamăgit să constate că totul e doar născocire mincinoasă şi, lezat în buna lui credinţă, va arunca volumul. Oricum, ne aflăm în faţa unei provocări adresate cititorului.
    „Eu nu scriu nici pentru nevîrstnici, nici pentru ignoranţi, nici pentru proşti. Literatura mea se adresează mai mult judecăţii decît sentimentului. Şi, cum pentru judecată am o nemărginită admiraţie, îţi dai seama că-mi preţuiesc cititorii", declara autorul lui Ioan Masoff într-un interviu. 14 De ce atîta preocupare pentru instruirea şi selectarea cititorului la un scriitor cotat- „de succes“ ? O „inscripţie" de aspect paradoxal oferă, indirect, dezlegarea : „La o masă de proşti, cel mai prost din toţi, e omul spiritual." 15 în faţa prostiei, spiritul se simte neputincios. El se izbeşte de un zid care întrerupe circuitul comunicaţional. Dacă nu este împărtăşit şi descifrat corect, umorul, cuvîntul de spirit, ca orice mesaj literar, nu există. Conştient de această condiţie liminară a genului, Al. O. Teodoreanu a desfăşurat în schiţele sale o adevărată strategie de educare şi reeducare a cititorului, în-cercînd să-i dezvolte gîndirea dialectică, mobilă, în care lucrurile sînt, pe rînd ori simultan, ele însele şi contrariul lor.
304
    Dar miopia cititorului se poate manifesta şi sub forma dezinteresului pentru realitatea familiară, văzută ca un continuum amorf, fără nimic interesant. El va respinge plictisit cărţile ce se ocupă de micile întîmplări cotidiene, aruncîndu-se avid asupra celor care-1 ajută să „evadeze'4. Schiţa Atingeri din volumul Un port de cine dezvoltă alegoric tema condiţiei scrisului şi a scriitorului umoristic, legat indisolubil de un material derizoriu. Tînărul Vladimir Beceanu, simpatizat unanim la cafenea şi în saloane „pentru verva şi umorul lui“, este, la nivel oral, un omolog al scriitorului : „Cel mai neînsemnat eveniment îl comenta cu haz şi întîmplarea cea mai banală, filtrată prin volubilitatea lui, devenea o povestire interesantă11. Singurul căruia nu i se poate impune este „Domnul de alături“, de la Capsa, un individ cu un veşnic „aer scîr-bit“ şi o exactitate de ceasornic (aluzie la mecanizarea individului unidimensional) :
    „— Dumneata, (...) ai foarte multă imaginaţie, domnule Beceanu. Am umblat şi eu prin lume şi am văzut multe, dar cred că în toată viaţa mea n-am asistat la atîtea întîmplări interesante la cîte asişti dumneata într-o singură zi.
    —      Probabil că sînteţi distrat, (...). Sînt-convins că aţi trecut pel îngă lucruri cu mult mai interesante decît acelea pe care le-am văzut eu, dar nu v-aţi dat osteneala să le remarcaţi,
    —  O fi, dar nu cred ! ricană domnul de-alături.“
    O nouă întîmplare povestită de Vladimir, în fapt, o farsă pe care, într-un moment de proastă dispoziţie o jucase unei necunoscute, profitînd de o „atingere14 (cuplaj greşit) telefonică, este confirmată, neaşteptat, chiar de tînărul căruia i se substituise, prezent, întîmplător, la discuţie. Povestirea se dovedeşte de-a dreptul benefică, deoarece „deschide ochii44 tînărului amorezat asupra adevăratului caracter al iubitei sale. Domnul de alături trebuie să admită că „Vladimir nu minte chiar totdeauna,“ şi, ca o confirmare îşi iese din program... cu cinci minute. Morala fabulei ar fi că realitatea nu este vizibilă pentru omul obişnuit decît în situaţiile de criză manifestă, cînd ia înfăţişarea evenimentului senzaţional. Aluzia la lite-
305
ratura ioiletonistjcă de proastă calitaie' care deformează percepţia, Răcind-O • i 'insensibilă la ;real, este implicită. OchiuL exersftt al onauljuij de. spirit, ^ şi. pxm<. .analogie, al scriitorului citeşte însă           ^textul** vieţii şi. descoperă
în .banalul amorf reliefuri:imperceptibile,; care, > transfigurate In discttrs, echivalează cu o invenţie, ceea, Cd şi sînt, de ‘vreme :;ce- abia- discursul literar ]e>,,face Lizibile.
    ■De-acest adevăr ;&e ieagă ceeace skâriputeai ryujţni: eşter-tica faptului ■ îdivetSf; ^teoretizată1*; de- Al-; .Oj.. TeodoreaftU în buca tăi Primăvma, .-interesantă! $i pentru ntransparenţa ei autobiografică, Schiţa ipropriu-zisă, în. e&re motivele-- se înlănţuie, cu logica riguroasă,, a iuner sonate;; e.; o demonstraţie , de virtuozitate .,în,::literaturizarea .ţţjftii;' material minor. Ea s-ar- putea-subiţi tuia „Cum; se scrie! O; -schiţă umoristică"; După;uo <no&pte ■ petrecutăÎU tovărăşia;i unpr prieteni,şi'a ,iinUi M/iţi ăutentiej autorul se,:vede jpbligat să livreze o comandă pentru; ;o, foaie^uitiOristipăr ija. care colabora. Nimic, ;din tritualul • iObişnuit. ■, (duş, frecţier cafea, ţigară) nu-i poate alurţga; somnul. i Se .trezeşte, -tîrziu, şi cu poftă de luciu, dar, deschizînd fereastra, e absorbit 46: miracolul, .primăverii i o,,Gine mai • scrie-•,schiţe?,'.umoristice în prima dimineaţă de primăvară ?“ în criză de inspiraţie şi mai, ales jăpţijsubiecţ:,') scriitorul se îndreaptă spre restaurant,. medial treii mai, prielnic; î „Oricât ar pro-.testa.în hexa şi pentame.tri. ;anumiţi trubaduri lunateci, nicăieri aiurea ca în jurul unei mese ospitaliere, fantezia nu-e-mai; aprinsă şi coîiyerşpţia; mai.strălucită*1. -Totul îi esţe: îftsă potrivAic : măi Iutii jprimăvara cu: lumina ei feciorelnică, ©pai, famieti: oare ;ntt itipar .şi -atm&şfem potrivită ttu :^;înfiTipă. rti^u tostei .ziarele^ mai: multe; reviste; şi •tru la Capşa;-silit; să rriănînc: singur, Pînă ;să sosească primul fel, parcuirg distrat tithirie; «iai multor ziare. (De'^vre-miiri+* Senzaţionalul/: primează-: vulcani, : c)Mtremur&, cot-metPf revoluţii, războaie: ri Nici ••-un- ■•faptr! jdwexsj !j(s; ‘ri., Gbî H.).\ Atrage; atenţia disocierea; faptului divers1 de isfera lucrurilor [importante;': grave,' caare c. Acaparează: prim tpla-nul preocupărilor omeneşti. Dar faptul idivers e; pretutindeni.LaiM. .masă învecinatăU;se: aşează. într-un , grup de cunoscuţi ?;un:rbătrîn.. svelbişir.-fercheş, îmbrăcat: jniccasturn de i călărie;. t, ^gatş. .mfăţişarea iui r aratăî -pe emul ■ car,e: itiptă
îndîrjit cu timpul ruinător. Cineva afirma, în cursul discuţiei, că muşeţelul e afrodisiac. Din acel moment, „elegantul călăreţ nu mai luă parte la discuţie, Părea absent şi oarecum visător. “ Misterul acestei schimbări de umoare se dezleagă printr-o întrebare „nevinovată14: pe care bătrî-nul cavaler o adresează, discret, prietenului, la ieşire : „Coani Vasilică, ia spune-mi, rogu-ti, de unde ştii mata că romaniţa-i afrodiziaci ?44 Toată psihologia sexagenarului „verde14,' tulburată de explozia sevelor primăvăra-tice, se dezvăluie în această măruntă curiozitate. Scena devine punctul de subtilă convergenţă a două serii de fapte, evoluînd pînă atunci paralel : natura (primăvara triumfătoare) şi umanul. Punerea lor în relaţie eliberează, ca o metaforă poetică, un întreg evantai de cono-taţii sugestive. Umorul se încarcă de lirism iar banalul se dovedeşte apt să deschidă porţile necunoscutului. Nota finală a autorului : „Ofer această temă de schiţă confraţilor mei umorişti în pană de subiect, nu pentru că ar fi cine ştie ce, dar pentru că văd atîtea tinere talente risi-pindu-se zilnic în subiecte grave44, este nu numai un omagiu adus faptului divers, dar şi un argument „pro domo11, într-un program estetic, al cărui „abecedar estetic începe cu adagiul : nu. cînta la ocarină ceea ce e scris pentru contrabas11. 16 O anume frondă se ghiceşte în preferinţa aproape ostentativă pentru efemerul cotidiaji şi nu fără legătură, probabil, cu discreditul voalat de care avea parte genul umoristic şi propria-i literatură, plină de „banalităţi44, „anecdote44 şi „fapte diverse44, în comparaţie cu literatura mare, serioasă. Dar o observaţie de felul : „Opereta nu va fi niciodată profundă şi Faust amuzant. Cîţi critici au aflat oare acest secret ? 17, nu reclama, în
 ■ fond, un tratament indulgent, ci unul diferenţiat, căci, pentru Al. O. Teodoreanu : „în nici o artă nu există genuri inferioare, ci numai executanţi fără talent. Materialul întrebuinţat influenţează minimal opera şi deloc' artistul.1418
     Conştient sau mai degrabă instinctiv, Al. O. Teodoreanu a rămas fidel „operetei44 literaturii, cultivînd genul amuzant şi aparent lejer al schiţei umoristice, căruia ambiţionează a-i conferi el©vaţiaepştetieă_ a .genurilor majore.
307
Şerban Cioculescu formula concis ceea ce majoritatea comentatorilor observaseră : „Lucrînd într-un material mai friabil, al umorului libertin, nepredicant, care nu vizează reformarea spiritului public, îndreptarea moravurilor, d-sa se situează în realitate pe terenul ce-1 vom numi al comicului pur.“ 19 Deşi „puritatea44 nu înlătură cu totul, nici în acest caz, ideea de minor, nu e lipsit de interes să arătăm că „aperitivele" (cu expresia aceluiaşi critic), lui Al. O. Teodoreanu nu exclud revelaţiile fulgurante ale naturii umane profunde, după cum nu-şi refuzau nici reflecţia metatextuală asupra propriului statut literar.
   Schiţa Spre zări albastre, de exemplu, conturează într-un spaţiu minim o situaţie romanescă dintre cele mai tipice! O femeie respinge indignată asiduităţile unui bărbat care o acostează, pînă în clipa în care îi află numele. Din victimă, ea devine adevăratul agresor, preluînd iniţiativa. Experimentatul donjuan, deposedat de plăcerea rezistenţei învinse, asistă „aiurit" la metamorfoză. Clasicul triunghi comic din final, cînd soţul naiv îşi încredinţează soţia, pe durata unei croaziere pe Mediterana, .protecţiei cavalereşti a viitorului amant, nu elucidează „taina" comportamentului acestei femei. O ipoteză între multe altele : dragoste fulgerătoare, frivolitate, perversiune, cinism, ar fi că în onesta şi respectabila doamnă se ascundea o bovarică, visînd la marea aventură erotică. Sentimentul se cristalizase în abstract, „obiectul" pasiunii fiindu-i cunoscut doar nominal, după principiul „dorinţei triunghiulare" formulat de Rene Girard.20 Faima, de seducător a lUi Dinu Gaicu îi deşteptase interesul, nu persoana lui fizică. A fi iubită de bărbatul irezistibil, disputat de toate femeile, reprezenta o victorie împotriva tuturor şi un balsam pentru vanitatea femeii de lume.
   Nuvi«ia Nae Vasilescu, cu subiect din lumea teatrului, propune alt „caz" aberant, după norma obişnuită, enigmatic în sine. Ritmul este aici lent, acumulativ, întreaga naraţiune constituindu-se ca un răspuns la nedumerirea iniţială : „Nae Vasilescu era cel mai vechi stagiar al Teatrului Naţional. De ce se încăpăţîna să mai stăruie într-o carieră care nu i-a adus decît neajunsuri, nimeni nu înţelegea (...). De-o zgîrcenie proverbială, Nae
308
Vasilescu şi-ar fi găsit satisfacţii mai substanţiale dacă, renunţînd la vechea instituţie de cultură şi de artă, pe care o servise cu credinţă 20 de ani, şi-ar fi pus puterea de muncă şi punctualitatea în slujba unor ocupaţii mai lucrative.14 O stranie bîlbîială, contractată pe scenă, îi compromite cariera încă de la debut. Ironia şi farsele confraţilor nu-i descurajează pasiunea pentru scenă. Nici o umilinţă nu-1 poate determina să renunţe. Practică, în schimb, cu succes cămătăria printre colegi, slabă revanşă pentru glumele lor usturătoare. Pensionat ca stagiar, Nae Vasilescu se sinucide, după ce lasă un testament, adevărată lovitură de teatru : „Cu şase luni înainte de' pensionare, Nae n-a mai împrumutat nici un ban şi, încet-încet, şi-a încasat toţi creditorii. De aceea poate, testamentul lui (s-a spînzurat o lună după ieşirea la pensie), a produs uimire. întreaga lui avere, constînd în nouă imobile în valoare de circa 12 milioane, plus cinci milioane bani gheaţă, o lăsa teatrului, cu obligaţia de a înfiinţa două burse în străinătate şi cinci premii de creaţie, restul pu-tînd fi întrebuinţat sub supravegherea comitetelor reunite, pentru ajutorarea începătorilor nevoiaşi.
    Prin urmare, directorul n-a exagerat deloc, spunînd la înmormântare, că Nae Vasilescu a trăit şi a murit pentru Artă.
    Am reprodus finalul „in extenso44 după volumul Un porc de cine (1933), deoarece în culegerea din 1957 autorul (?) l-a suprimat, ciuntind inexplicabil unitatea nuvelei, care, fără această încheiere bizară, dar logică din punct de vedere estetic, devine o bucată oarecare, în cel mai bun caz o culegere de anecdote teatrale. De menţionat că, în ediţia princeps, titlul era însoţit de semnul grafic al necrologului, ceea ce, coroborat cu nota explicativă a autorului, poate constitui o cheie de lectură. Ne-am afla deci în faţa unui fals necrolog, mai exact, a unui necrolog burlesc.
    Deşi aici nimeni nu se întreabă ca în nuvela „Inspec-ţiuneu a lui Caragiale : „De ce, nene Anghelache44, actul funest rămîne la fel de enigmatic. O ipoteză s-ar putea construi, plecînd de la doi indici situaţi la mare distanţă în text : patima cămătărească a lui Nae şi do-
309
rinţa, ultima într-o carieră ratată, de a-1 juca pe Shylock, „visul meu de-o viaţă44. Bîlbîiala însă îl face să piardă pariul şi, odată cu el, şansa de a-şi împlini visul- Trou-vaille-ul umoristic (un cămătar real vrea să joace rolul unui cămătar), rezumă drama insolubilă a lui Nae Vasilescu : fiind el însuşi un „personaj14, destinul său este să evolueze pe scena vieţii, nu a teatrului, rezervată cabotinilor (în sensul bun), de genul lui Armând Pompilian (Marchizul), concurentul şi persecutorul său. Eul lui Nae nu e „calcaros44, ci dur şi rezistent la orice încercare de substituire cu un eu fictiv : „Aceleaşi versuri pe care la oglindă şi chiar la unele repetiţii le rostea impecabil, în faţa spectatorilor le debita cu o voce care nu era a lui. Cel mai absurd pretext îl făcea să se audă şi nu-i trebuia mai mult pentru a da peste cap tot restul textului, cu toate că-1 ştia la perfecţie.44 Sinuciderea, act teatral prin excelenţă, i se oferă ca o şansă de a ieşi, în sfîrşit, din sine şi de a întruchipa pe altul. Testarea întregii averi pe numele teatrului echivalează cu negaţia radicală a condiţiei sale de cămătar şi însuşirea unei identităţi opuse : a binefăcătorului magnanim. „Interpretat44 în viaţă, acest „rol44 vizează însă scena, de care rămîne astfel legat pentru totdeauna. Gestul său, expresie a exasperării unei pasiuni nerealizate pentru teatru, apare deci ca o disperare... calculată şi, paradoxal, este „opera4r cămătarului, identitatea sa profundă. E ultimul şi cel mai rentabil „împrumut44 pe care îl face Nae Vasilesc\i-Nababul, întrucît scontează ca dobîndă recunoştinţa eternă. „Destinul vitreg44 îl urmăreşte, se vede, şi în moarte, răpindu-i aura tragică. Ironia sorţii face ca el să trăiască şi să moară pentru artă, fără a o fi cunoscut. Personajul întruneşte atributele straniului şi ale grotescului,, într-un echilibru profund ambiguu şi incitant pentru cititor. Limbajul expozitiv, neutru şi strict funcţional al naratorului amplifică sentimentul de nelinişte şi disconfort care emană din absurdul existenţei lui Nae Vasilescu.
    „Faptul divers44 îşi probează consistenţa atunci cînd interpretarea artistică îi pune în lumină faţa ascunsă, elaborând o „versiune necunoscută,44 sesizantă a banalităţii. Nu întîmplător, cultivarea „faptului divers44 se con-
310
iugă la Al. O. Teodoreanu cu tentativa de a resensibiliza cititorul pentru realitatea curentă, ignorată ca neinteresantă. Colaborarea subiectului cu' obiectul la închegarea viziunii comice este însăşi condiţia de existenţă a genului : „Natura e caricaturală în intenţii. Ridicolul (slavă domnului) e pretutindeni. Humoristul nu are decît rol de oculist. Potriveşte miopilor ochelarii sau le măreşte obiectul. De aceea cei ce văd ca el au impresia că exagerează14.21 Pentru a vedea ca el, trebuie să acceptăm „ochelarii44, să ne situăm din punctul lui de Vedere.
    4.     Literatură din literatură. Toate volumele de proză ulterioare debutului cuprind una sau mai multe piese de rezistenţă alături de altele care nu depăşesc nivelul unei elevate literaturi de consum. Eterogenitatea valorică şi tematică lasă impresia unor sumare improvizate. Nici una din aceste culegeri nu mai impune prin unitatea de viziune şi congruenţa interioară a părţilor, trăsături care fac din Hronicul măscăriciului Vălătuc (1928) debutul editorial al autorului, o carte de excepţie în cariera sa literară şi, totodată, de referinţă în istoria prozei scurte româneşti. Primul volum, în ordine cronologică, Hronicul... nu marchează însă şi o etapă distinctă în scrisul lui AL. O. Teodoreanu. Cele cinci povestiri (Spovedania lancului, Inelul Marghioliţei, Pursîngele căpitanului, Cumplitul Traşcă Drăculescul, Neobositulu Costakelu), precum şi versurile care-i formează cuprinsul au fost elaborate şi publicate în periodice („Viaţa românească44, „Ţara noastră44, „Gîndirea44), între 1920 şi 1928, concomitent cu alte scrieri (poezii, cronici rimate, epigrame, pamflete, articole polemice, cugetări, schiţe umoristice, teatru), reluate în volumele următoare. De altfel, scrisul lui Al. O. Teodoreanu este egal cu sine în sensul echilibrului, al proprietăţii şi al expresivităţii, de la debut pînă la sfîrşit. Sînt evidente însă scăderile de ritm şi alternanţa momentelor de secetă cu cele de belşug, inspiraţia sa funcţionînd în sistem de flux-reflux. Hronicul... datează dintr-o perioadă prolifică, deceniul al treilea, dar şi foarte dispersată ca orientare, astfel că prozele care îl compun, fără să treacă neobservate, nu reţin în chip special atenţia. Reunirea lor în volum însă a fost
311
o revelaţie şi consensul, destul de rar, al criticii cu forul academic,, foarte prompt în a consacra oficial pe autor printr-un premiu, este o dovadă concludentă.
    „în intenţia mea, volumul acesta nu era destinat unui mare tiraj. Refuz să-mi comercializez literatura pînă la cedare şi boscărie.“22 Titlul însuşi ar fi fost ales spre a descuraja pe aceia care nu ar fi ştiut ce înseamnă. Declaraţia, făcută lui H. Blazian la aproape un an de la apariţia cărţii, concordă cu realitatea textului, care denotă, prin tematizarea ideii de literatură, că autorul, conştient de noutatea formulei adoptate, şi-a proiectat din interior şi tipul de lectură căreia o destina.
    Cum era de aşteptat, umoristul îşi definteşte destinatarul (cititor, critic) dintr-un unghi negativ, pentru a-i sugera cum nu trebuie să fie. Convenţia manuscrisului găsit, „publicat şi adnotat de...“, sub care se situează întreaga carte, oferă un prim cadru pentru concretizarea acestei intenţii. Fiecare povestire are o individualitate stilistică proprie, în acord cu personalitatea naratorului şi, unde e cazul, a autorului presupus, cu instrucţia şi poziţia lui socială, dar, mai ales, cu gradul de implicare în evenimentele relatate. Manolache Albescul (Spovedania Iancului), şi generalul Corban (Pursîngele căpitanului) povestesc amintiri din tinereţe, pe care autorul le preia cu timbrul lirico-nostalgic caracteristic. Ecaterina Opriş (Inelul Marghiolitei), paharnicul Pantele (Neobositulu Kostakelu), şi anonimul boier moldovean, călător prin Oltenia secolului al XVIII-lea, sînt autori şi naratori ai istorisirilor respective, dar poziţia lor faţă de cele relatate e diferită. Prima şi ultimul povestesc fapte colportate, în timp ce al doilea este şi personaj-martor. Ca autori însă, toţi trei îşi pun probleme specifice muncii scriitorului : selecţia şi ordonarea materialului fabulatoriu, adoptarea unui cod narativ, care să asigure povestirii credibilitatea, stabilirea unei finalităţi a actului auctorial. De regulă, e vorba de o finalitate etică, „...pentru pomenire şi învăţul urmaşilor", potrivită cu mentalitatea cronicarilor.
    Dar, preocuparea de a individualiza autorii/naratorii inventaţi, pînă la a da iluzia realităţii lor istorice, conse-
312
cinţă obligatorie a pactului autenticităţii ce rezultă din convenţia liminară a manuscrisului găsit, este concurată de o alta, de tsens contrar : insinuarea discreditului asupra calităţii afirmaţiilor lor. Manolache Albescul, „mare meşter la snoave şi la taclale11, stimulat de sticla de Cot-nar, „înşira toată cronica galantă a protipendadei din timpul juneţii dumisale.“ Tocmai această predispoziţie fabulatorie face ca mărturiile lui să fie suspecte. Aventurile zvăpăiatei Marghioliţa sînt consemnate de o „nevrednică ţiitoare a domniei sale domnului Alexandru Ba-lanţoff“. Maliţia tipic feminină a unor observaţii şi înţelegerea evidentă pe care o are pentru alunecările frivole ale eroinei, nu sînt străine de condiţia morală dubioasă a Ecaterinei Opriş, Decrepitudinea psihică accentuată a generalului Corban,. şi el un „laudator temporis acti“, nu susţine asigurarea autorului că, din povestea căpitanului, „a unsprezecea oară cînd mi-a spus-o, n-a schimbat o iotă din finalul pe care îl transcriu întocmai.“ în sfîrşit în Neobositulu Costăkelu notele autorului, contrafaceri umoristice ale gravităţii doctorale, fac problematică însăşi existenţa naratorului. Rezultatul acestei strategii are un dublu scop: pe de o parte autorul real se distanţează critic de cele relatate, trecînd răspunderea afirmaţiilor în seama autorilor inventaţi, şi, pe de altă parte, se accentuează, prin denudarea convenţiei literare, caracterul fictiv al întîmplărilor.
    în Neobositulu       Kostakelu, literatura devine temă
 subiacentă. Autorul-narator, paharnicul Pantele, cititorul, logofătul Balaban, şi critica (în dublă ipostază : istorico-filologică şi interpretativă), se raportează la text în funcţie de imaginea pe care şi-o face fiecare despre raportul dialectic realitate-literatură. Atitudinea paharnicului Pantele este a cronicarului preocupat în grad maxim de respectul adevărului. El vorbeşte numai despre lucruri certe, la a căror desfăşurare a asistat direct, întemeindu-se pe afirmaţia lui Miron Costin : „Den cele cinci simţuri ce are omulu, vederea singură aşează gîndul omului în adevăru." Acest argument prestigios, venind din interiorul experienţei scriitoriceşti, îl determină să respingă limbajul figurat,
313
 pe; care, dezlegîndu-1, la, propriu, îl .găseşte; abapftl: „Nu curgea unţulu şi mifr^a: p^ruîiţi şi chîar.rsioccitvi Că asta e o vorbă proastă la qare se potriv«scu n^ntai.îjaebunii. Derar hi; una ca aş^< cu putinţă şi Ide-rar. Miostu* cîndva aşa, Srar: hi lipita ^panaenii -de zapiâziari /ca : muştele' şi mai mulţu osîndă şi batjocură, ar hi fosto: decît milostenie şi pronie cerească".; ^Dar^; chiar- acest- realism "elementar pune probleme de selecţie^ şi ; organizare, a faptelor • după logica povestirii. f Martorul; ocular nu poate; îiq omniprezent. Cititorul trebuie Să consimtă i la anumite derogări şi să accepţe convenţia ca atare, altfel se i descalifică : „Pot* jura pe .bătrîneţele mele, care ar hi ;şlipacatu să-mi încarcujsufîetulu degfeaba, că nici io n-aşi nhi crezutu să hi spusu altulu, dar: ans;:i1îfett£;--ca!: îocfcjr'/ihd;.'.' Ce’n-am văzuţii; chiar tot anume :cîte„scriu; de- la capitdlulîf (adică; de la întăia do.ninte a lîii, Aleco-vodă, dar faptele omeneşti aşa sîntu, că nu se poate una fără) alta, şi'de asta aiu„-df^Ur Purane^jiinpr^lwr'mânfea^^^da^u'fJdereâcti '<&>: dacă, şş, în,tîmplă ■ ceva - şi - sYsjie< omuMy tsă'Jştielsudată' cum s^aU; ţîmj^atu şi,-:sja?e; ţ9Ee:',s8iişif6.î:fNwri? mii= pertemu a sci’iere. anume,, chiar de cîte:ori aqr văzutu, ide cîte ori am auzitu,.,' Se înţelege , de la, sine,;după cum am scrisu, au i-^T-Şnjr. £u*i]l$,l..au 4ş-am văzutu, au ba. Ce acela ce nu pricepe, degeaba mai strică vederea pe carte,, mai bifte^ml^uca cîmpului.<{
-''''îtitf-b'^'asejcriiâîea        se  află Balaban-logofătul,
care nu prinde logica ascunsă a faptelor, absolutizînd pe fiecare In parte. Hazul e că dogmatismul lui se reclamă de *la! acelaşi' principiu cognitiv al lui Miron Costin. Lipsit dfi;?imaginaţie, subtextul îi scapă. Pentru el, Kosta-kcltt.pe care l-a văzut jucînd cu paharul în dinţi la via grecului, e definitiv compromis. Desfăşurarea evenimentelor îl infirmă însă, de unde şi concluzia paharnicului Pantele, regizorul întregii situaţii : „Deci, adevăratu este că bine au văzutu Balaban ce-au văzutu, numai că au tălmăcitu prost, pripindu-se.“ Deşi riscată, ipoteza că, într-un anumit pasaj, prin intermediul lui Kostakelii, scriitorul figurează alegoric şi ironic reacţia cititorului neexperimentat în faţa textului literar, ne ispiteşte : „zîm-bit-au Kostakelu atunci, vorbindu aşa : „Zis-a Domnul
314
către Toma : „Ferice de aceia, Tomo, ce-au crezuţii fără să vadă.“ Veniv-a vremea, Balabane, să zidi şi io : „Afe-rimu, logofete, de aceia ce-au văzutu şi n-au crezutu !“ De regulă, ca Toma Necredinciosul, cititorul nu crede în realitatea nemijlocită a textului şi caută dovezi în exterior. Dar nici condiţia cititorului ingenuu nu este mai convenabilă. A crede fără să vezi înseamnă a lua aparenţa şi ficţiunea drept realitatea însăşi. Este cazul lui Toderiţă din Inelul Marghioliţei, căruia „nu-i putea intra în cap cu nici un preţ ca un om să poată scorni asemenea scrieri aşa, de la dînsul...“. Marghioliţa speculează această naivitate şi i-o întreţine spre a-1 duce mai uşor de nas.
    La rînd'ul ei, critica, dacă e- să luăm în serios notele autorului, rămîne, constant, în afara literaturii, fie pentru că e insensibilă la plăcerea textului ^cazul criticii istorico-filologice), fie pentru că îl ignoră, orientîndu-se spre autor, ca profesorul-doctor Spînesco, adeptul „şcolii psihologice engleze.14 în final, scriitorul pune faţă-n faţă opera : „Publicăm povestirea de mai sus gu stilul şi ortografia ei, aşa cum s-ar fi putut găsi într-o eventuală colecţie a unei eventuale biblioteci naţiondle (s.n. Gh. EL), şi critica ei-: „Ne facem o plăcere din a publica şi notele cu care savanţii specialişti ar fi îmbogăţit manuscrisul-note, măcar că contradictorii sau, pentru a fi sinceri, tocmai pentru că — socotindu-le o caracteristică a vremii noastre. “ Caracterul fictiv al povestirii este explicit afirmat. Indirect, critica este orientată spre literaritatea operei. Lecţia de poetică realistă a paharnicului Pantele nu consolidează poziţia realismului, ci o amendează prin utilizarea la vedere a trucurilor cu care îşi manipulează cititorul : conformitate cu viaţa, jurămintele privind veracitatea faptelor, obiectivitatea etc.
    Ce sens poate să aibă această demistificare a literaturii şi insistenţa asupra procesului comunicării literare ? Desigur, primul obiectiv, pentru că e cel mai reliefat, constă în a exploata umoristic o situaţie inedită : aceea a literaturii care vorbeşte despre sine, privindu-se în oglindă. Dar nu poate fi neglijată neliniştea scriitorului, în legătură cu competenţa destinatarului, critic sau ci-
titor. De aici mulţimea de semnale negative, prin care încearcă să arate cum nu trebuie decodificată opera. Este un mod indirect de a atrage atenţia asupra noutăţii propriei creaţii.
    La prima vedere, povestirile lui Al. O. Teodoreanu se încadrează prozei istorice, gen puternic canonizat la nivel tematic şi stilistic, mai ales prin monopolizarea lui, către 1900, de pleiada minorilor, sămănătorişti sau romantici întîrziaţi. Prima condiţie a genului e îndeplinită de Hronicul... : povestirile circumscriu ca timp al naraţiunii, uneori şi ca timp al narării, o perioadă cuprinsă între sfîrşitul secolului al XVIII-lea şi mijlocul celui următor. Cîteva nume de domnitori şi aluzia la dominantele vieţii social-politice ale vremii : disputa dintre pămînteni şi veneticii fanarioţi, pătrunderea influenţelor apuseae, mişcarea revoluţionară şi Unionistă etc-rormează un cadru orientativ destul de general, suficient totuşi pentru a da atmosferei de epocă impresia de autenticitate. Intenţia nu este însă de a evoca sau reconstitui o epocă anumi'tă. Dovadă, acel „ei, şi ?“, cu care scriitorul preîntîmpină posibilele obiecţii ale specialiştilor referitoare la abaterile de la norma verosimilităţii şi a veracităţii faptelor. Tendinţa constantă a lui Al. O. Teodoreanu este de a relativiza referentul istoric, de unde şi anacronismele voite, dezinteresarea de fidelitatea amănuntelor.
    într-o ambianţă istorică, a cărei iluzie e întreţinută în special de limbajul arhaic şi cronicăresc, scriitorul introduce subiecte fals-istorice, cel puţin din perspectiva convenţiilor genului. Aceste subiecte se situează în prelungirea unei alte tradiţii literare : a nuvelei renascentiste, ilustrată plenar de Boccaccio, cu care are în comun nu numai tema-cadru, erosul, ci şi modul îndrăzneţ, deschis de tratare şi chiar structura primară, de farsă, a întâmplărilor. Totuşi, combinaţia aceasta inedită nu supără şi trece aproape neobservată. Epoca fanariotă şi cea post-fanariotă, într-o măsură anumită, nu mai era una eroică. Decadenţa generală favorizase înflorirea unei etici a plăcerii şi a desfrîului. Acest aspect va fi orientat alegerea ei ca plasament spaţio-temporal al povestirilor. Pe
316
plan strict literar însă, grefarea temei erotico-bahice pe „corpul" prozei istorice a fost posibilă prin deplasarea unui topos secundar din structura acesteia şi instalarea lui în centrul acţiunii. Este vorba de motivul ospăţului, al sărbătorii care marca victoria şi totodată destinderea generală după o perioadă de pericole şi frustrări. Cu sens schimbat, acest motiv devine în prozele lui Al. O. Te-odoreanu, - cadrul simbolic rezonator pentru desfăşurarea unor subiecte, care, plasate în contemporaneitate, ar fi trecut de anecdote picante, presupunînd că nu ar fi fost repudiate de o mentalitate puternic refulantă. Mărturisirea făcută aceluiaşi H. Blazian este revelatoare : „Nu numai o firească şi pioasă dragoste faţă de trecutul nostru şi de cele bătrîneşti voroave şi datine m-a făcut să-mi scriu primul volum în stil cronicăresc. Subiectele m-au silit s-o fac. (s.a.) Căci vorbele care par pitoreşti şi naturale în gura unui bătrîn boier, contimporan al lui Ion JSieculce sau al fraţilor Costineşti, în zilele noastre ar face să roşească pe cel mai adevărat parlamentar. Am convingerea că aceloraşi motive datorăm Contes drdlatiques ale lui Balzac şi subtilele Contes de Jacques Tournebroche ale lui Anatole France. Socot, pe de altă parte, că învigo-rarea limbii ce-o vorbim prin învierea cîtorva expresii şi vorbe neaoşe, pe nedrept uitate, nu poate fi decît un folos." 23
    Al. O. Teodoreanu textualizează subiecte riscate, in-ventînd liber oameni şi întîmplări, dar plecînd de la realitatea indiscutabilă a unui stil, al limbii vechi şi cro-nicăreşti, pe care îl ridică prin pastişă la demnitatea de stil artistic. De aceea nu poate fi vorba în Hronicul... de „parodierea stilului cronicăresc14 24, decît prin confuzie <;u termenul apropiat, dar nu şi sinonim, pastişă. Autorul scrie în maniera cronicarilor, dar cu intenţii total ■opuse parodiei.
    Prozele lui AI. O. Teodoreanu trebuie resimţite ca parodii prin raportare la literatura anterioară, romantică şi sămănătoristă, care impusese o imagine lirico-nostal-gică sau eroico-idealizată a trecutului. Fără a se referi la opere anumite, povestirile sale încorporează la modul parodic teme, motive, situaţii şi modalităţi de construc-
317
ţie canonizate de literatura anterioră. In fond, Pursîngele căpitanului tratează „în caraghioz“ o temă gravă : căderea unei familii ilustre. In alt registru ea ar fi fost interpretată liric sau cu înverşunare critică la adresa celor vinovaţi de dezastru. Nici Duiliu Zamfirescu nu s-a putut sustrage acestui clişeu. La fel, în Neobositulu Kostakelu, parvenitul Panagakis Balaţatos, „ciocoi44 din speţa creată de Nicolae Filimon, este anihilat prin ridicol, instrument aici al justiţiei imanente. Pozele romantice ale eroinei din Inelul Marghioliţei contrastează ironic cu factura deloc eterată a gîndurilor ce o frămîntă. Cumplitul Traşcă Drăculescul, „stranie şi de necrezut poveste", cum o defineşte însuşi autorul, are o structură acuzat romantică. Basmul, balada populară şi legendele medievale despre Vlad Ţepeş sînt puse la contribuţie pentru a contura o apariţie extraordinară, „de primitiv fără lege“ (Paul Za-rifopol), care poartă stigmatul unei damnări misterioase. Dragostea lui Traşcă pentru Sanda Contăş, fiinţă serafică, suferind, după tipicul cunoscut, „de-un năduf la piept“, moartea neprihănitei copile în chiar noaptea nunţii, disperarea mută a celui care îngrozise un ţinut, sinuciderea de o patetică originalitate şi tulburarea naturii, confirmînd parcă bănuielile („basne44) că Traşcă era înrudit cu Stihiile, formează un crescendo forţînd sublimul. Peste toată această concentrare de lirism şi ursită rea, cade însă ca o ghilotină ultima propoziţie : „Şi avea acest Traşcă Drăculescul ani noauăzeci.44 Perspectiva asupra întîmplărilor e brusc deviată, nu atît pentru a le discredita, cît spre a le purifica de „infecţiile sentimentalismului44, cu expresia lui Paul Zarifopol, care elogia abilitatea autorului de a nu sacrifica acelor „puncte clasice de agăţat ghirlande de retorică sentimentală. Dar cu atît mai nealterată rămîne sobrietatea expunerii, cu atît mai perfectă abţinerea de la orice indiscreţie subiectivă, cu cît mai ispititoare se prezintă, după sensibilitatea şi judecata vulgară, substratul brut al episodului.44 25
    Umorist consecvent, structural, Al. O. Teodoreanu procedează cu aceste toposuri literare tradiţionale la fel ca în cazul convenţiilor narative : le discreditează fără a le
318
 anulaj Eld'COjteftUfi-âă ftînfeţioWeze fe;^o^iiîe-î ttarâţiuni, dar în registru umoristic, marcîndu-se iirt^c''distanta/ fte-eesară.l:Persist#?! d6eP > 6f-i âttufîiftăl âifeBrftrlfetfe; îir 'atitudi -nea scriitorului'.- Pe“de o parte,';voinţâ; deJ a-' rse d6taşa de lumea; irepî’ezea'tată'"âi /d>e ltt¥âj£ltiea°%i 'llteîa'râ al; ;dieter-mină să pupă 4tt?>'tfâi&fie-r€ah%akelk -^alis^UlQi jîrţgus’t şi inerţia., receptivităţii'; efîtitoMIWf «aii- Să /pârodîeie-1 dîsdret .clişeele, literaturii precedente. Pe de altă parte, denunţul criti<* al; convenţiilor,'-depăşite- Iteplidit pr6pria4 operă, păstrează o aparenţă? ăitt^bi!fâvffitefeft9iv?i::J: '; ri
  . La nivelul discursuMi •’ifSrâfâv-,'M.'O. Teodoreanu se dovedite .'on iftOv&ttir 'moderat- 'ayahsîrid priri.^îrtfoâr-cere^ nu prittf ruptură to1ali.z'Reiul!tâtial defnerstiriîbr5 sale în acesasfâ ■ direcţie* cdrnstă - în; a fi restituit povestirii! puritatea - şi bvigoareav ;pritti suedesive' operaţii ^e; ^frdepăftare a balaistuliiii. liric, c,eo*SOliffîndU-i<';magia:v^rkftără.: TOate fornlele de; seducere a .caM'torulUiV'de:'eapfafte'’şi: resii'scităre continuăm interesului/petrii''povestire- şîiiiJ folosire şi' ;cele jttfaa eficiente se^dovedesc; tocirîâr feele subliriiate £if;rat£h'-Jtaţieijpaarqdicăj: c jurămintele de > Verâcife'te " şi atiteinţicitatfe a fâptfelor, forimtlele eererrtânîoase-' £aU- familiale dfe â&'e^ sare, care:;menţife;coritaotdl ^Ou- cititorul-Ia a căriiijude-eată jmdratlă Seriiaeeiapel, arlticiparea,;a&tffjlră arcsultiî'^ve-nimeftit&lfflT: ^şi retâ®dare&; lOf 7^©itălJJ Pe ■ 'lîngă" acefeţe; friij*-loaee ijoalre'ţiii ^de t£adiţi'ân$i^ă'iâ!-;'^Ws&ifa sinjţ piise ;la contribuţiei lartifictile i iSiMţitUralfe" filele de lungâ'"tradiţie, dar căzute ; la- data respectivă' îk'rsfM"â Joasă -t lîterătttfîi de Cqnsum.ftAibi ->ar> intra titlurile %!riâFitite dublate :în; multe cazufi d'e. ‘fflo'tfo-ui^ dăre'fezurHâ'^mo-rala“ înfâRiplării , sau-deseh'id ^dontextâ rei^hatbi^i. FUrtc-ţia lor e nuanţată după fîhl^^ur^.0^m^la,;• ftiefall Marghioliţeiy îtt Pursîn§&& eăpitf&ului^t&XxiV- de; îfeitatot al curiozităţii (Gap/I JJ )}îri care- bitîidfUl tiflă di făiirtdt$Ul logofăt Toadgf ’Zippd
şi el dar -tridil puţin etfc.-J/^- 'ebl^iftUi^cti/âceiâ Jde âfJtittî-pareasupra -• Strategi® riarativiî - r(£?ap: •' ‘îî; J—; ),Ml ^cUbi^po-vestea e seWi&tă -rfQ,t-ă;'-erupfokJ- %mfid!8rivd1 yUhfixif-'tftfa dul&itor'-po&estffî$j !vidţ'a Eroului îrisusi fe               apfâUţse
în îritreginite'de ■p&tj&StitOr-, '‘p&iHHi d v>tâ; 'tijfrojŞlă sfiP-'0ui:M^'JţMii'->d&kv&tei& ■ p&ip£ţîîf()^pbn&\i lN'<z3bo-
situlu Kostakelu, titlul analitic să adopte deschis un caracter senzaţional.
    De relevat că aceste procedee potenţează umorul, multe avînd caracterul de farsă jucată cititorului, a cărui curiozitate, aprinsă de titlurile excesiv de promiţătoare, este adesea înşelată, mai exact, deturnată spre arta povestirii. Căci faptele „faimoase", „nemaiîntâlnite", „nemai-pomenite“ etc. sînt isprăvi ale unor oameni obişnuiţi, „plini de omeneşti păcate", pe care numai lentila măritoare a umoristului îi supradimensionează.
    în Hronicul..., scriitorul se dovedeşte a fi la înălţimea convingerilor sale : ,,Nu intensitatea sentimentului dă valoare operei de artă, ci expresia, în primul loc expresia şi numai expresia." 28 Aici, Al. O. Teodoreanu pare să aibă intuiţia literaturii ca text continuu, hrănindu-se din sine şi progresînd prin redistribuirea şi resemnificarea aceloraşi elemente. Hronicul... este, într-un anume fel, o carte de recitire a codurilor literaturii naţionale de la cronicari pînă la sămănătorism, recitire critică, lucidă, dar şi îndrăgostită. Spunem coduri, deoarece parodia şi pastişa nu au în vedere opere individuale, ci moduri de enunţare clasicizate ori clasate. Această solidaritate. cu tradiţia nu împiedică, după cum am încercat să dovedim, inovaţia, fie la nivelul convenţiilor prozei istorice, fie la nivelul discursului narativ propriu-zis. Maniera ludică în care scriitorul îşi propune contestaţia şi, implicit, distanţarea de tradiţia literară a genului, disimulează fermitatea gestului şi poate deruta ochiul cel mai vigilent.
    Astfel, Şerban Cioculescu, în dezacord cu toţi comentatorii din epocă, vedea în Hronicul... „un tribut pe altarul molohului paseist", o culminaţie a sămănătorismului : „Prin pietatea faţă de trecut, în comparaţie cu care prezentul apare bicisnic, d. Al. O. Teodoreanu face excelentă figură în Ieşii tradiţionalişti şi paseişti ; (...) După 25 de ani de mohorîtă vieţuire în trecut, printre strigoi, în cimitire, sămănătorismul şi perechea sa moldovenească, poporanismul, apar, desvelite de convenţiune, în nuditatea lor instinctuală. “ 27 Printr-un lapsus curios, criticul nu găseşte cuvîntul potrivit : depăşire, negare, căci ce altceva poate să însemne „desvelite de convenţiune" ?
 Pietatea faţă de trecut, cîtă este, nu presupune însă şi» obedienţa faţă de formele învechite de reprezentare literară a lui. Dar nu numai la această insubordonare se rezumă noutatea Hronicului...
    5.     Viaţa ca sărbătoare. Predoslovia în versuri a Hronicului deschide simbolic universul ficţiunii sub semnul glumei şi al farsei bufone. Ea oferă, prin urmare, grila adecvată de lectură pentru întreaga carte, defininclu-i totodată genul proxim (comicul) şi diferenţa specifică — umorul jovial, care dă lucrurilor grave o aparenţă veselă. Spre deosebire de satiră, care urmăreşte demascarea imposturii de orice fel, umorul îşi pune el însuşi o mască şi mimează, precum pehlivanul de măscărici, a se complace în neseriozitate.
    Deşi apare numai în Predoslovie, Vălătuc-măscăriciul, presupusul autor al cărţii este figura ei tutelară. El este o emblemă a textului şi alegerea acestei măşti tradiţionale a spectacolului de curte sau de bîlci are mai mult decît semnificaţia unei adecvări la o anumită realitate istorică. Sub semnul lui, povestirile se structurează cu destulă libertate, îngăduindu-şi abateri de la norma verosimilităţii şi a reflectării realiste şi, nu mai puţin, îndrăzneli de limbaj sau de situaţii care puteau şoca mentalitatea contemporană, puternic refulantă. Ghiduşiile măscăriciului „slobod la gură“, farsa pe care o joacă pregătesc cititorul pentru întîlnirea cU miresmele tari ale textului şi avansează promisiunea unui amuzament copios, unul din rosturile esenţiale ale acestei măşti comice. Păţania măscăriciului creează'deci o situaţie de aşteptare favorabilă lecturii.
    Personaj absent, măscăriciul Vălătuc îşi împrumută masca altor personaje. Dacă Todiriţă (Inelul Marghioliţei) si căpitanul Costache (Pursîngele căpitanului) sînt, în ultimă instanţă, nişte măscărici involuntari, oarecum inconştienţi de masca pe care o poartă, Iancu Durău (Spovedania Iancului) şi Kostakelu (Neobositulu Kostakelu), îşi asumă deliberat acest rol, în anumite împrejurări. Fără ei, sindrofiile simandicoase n-ar avea haz, cu toate că se ţin de farse şi, întrecîndu-se cu băutura, vorbesc „măscări44. Despre Iancu circulau „comedii44 neverosimile :
>,Ba că cine ştie ce necuviinţă de duhi-6 răspuns lui'vodă, ba că şi-o boit doi cai în verde, ba ca l-au văzut gol puşcă jucînd căzăceasca pe copefişu' casei cu una Ka-tiuşa — o rusoaică nebună — şi cîte şi mai’cîteţ‘." X.a rîndul său, Kostakelu este autorul' a „două cărţi de ghiduşii, anume : O samă de m'ăxcări, ca să-şi rîdă de Neculcea vornicul, şi alta, Oe-i; zicea PoveşM riiă$căroase“', dar ei petr former: în arta • mimică şi' a1 teuv£ritulUi splritiial-,jFiind petrecania în 'toiur ei, aii ’ fâfclitu,’ Kostakelu una, • între-cîndil şi pre imăscărici, şi> rtici-hu-i de mirare ică i-au întrecutu pre • imăâcăl'-ic:î, ■ măâdăriciî ifăcîiidâ jocuri nUrtieu den mîni-' şi'den pieidăre,-1 rp€M cîndii -elu şi-din-vorbă.’ (..i) Zvîrlindu-i • altu măscărici® eloridirulu' şi pâharu Şi - prirr-zîndu-le Kostakelu din zboru, au priWs- a-şi; turna şi bea, ţinîndîi de'-aeblo o înfchiriare în carâghioz, : pentru .-fieşte-care boierQ cîte ceva.         : :     :        .:• : fi' 'i
    Reputaţi ca excentrici; eelor doi li’ se; îngăduie multe. Isprăvile' lor; fae: âă' : se • tăVăleasca lumeâ! 'diâ1 rîs; vorbele de duh cirdulă şi tovărăşia ^te%Mtâ$âr'ffeifiS)iţjef ‘ââfe şi^aU- cîştigat-o e omologarea socială a'funcţiei asumate': de a distra pe alţii - şi: de a se distra pe seama1 ălţora, căci, deşi personaje comice,''fei nu1 făîht 'structural ridicoli. Cel mult sînt „victime ale propriului lor spirit",! Ca să cităm pe AI. O. Teddoreariu dMtr-ti conferinţă intitulată Tragica ■ ‘ so'artă1 a otniilui spiritiial: 2» . publicul’ e SeVer şi pretinde ca masca. odat,ă'.,fiicat&' pe"piĂR,'. să. .‘ftu naşii fie scoasă. Preţul e divorţul dş propria natură şi identificarea . cu rolul, Măştile -cşjor ^oi . ada^gş,-deci :pyopr|ei lor individualităţi şi o valoare exponenţială, transpersonală. Ele; sînt simbolurile, qare concentrează ; caracteristicile universului festiv; conceput >de Al.;!p.; Teodflreanu, în Hronicul...             ■. ■-<yv.’Uy'y:'y  ' ;i,    ; i,'   ■
    Lumea cărţii est^ .esenţial şi, exclusiv. o lume care. petrece, ; veselia, plăcerea, ^muzameqtul, fijnduri .substanţă şi scop, Petrecerile; zaiafeturile şi sindrofiile se ţin. lanţ şi acoperă cu : muzica 4esfăţărilo£ .zgomotultimpului. La mănăşţiri, la curte, .prin,yuy^,craEnfi, 1^ !tşa$#Jp- boiereşti, oamenii chefuiesc, pricş .prilej; e- nimerit,işi motivele nu .lipseşq, darj plje- ră,tmn simple, .prefextpc. nfaprofumdafe în
322
text. De obicei, o întîmplare, nu neapărat tristă, marchează un început de deraiere în viaţa personajelor, care ies din ordinea curentă şi se abandonează cu voluptate dezordinii, ajungînd. de nerecunoscut: „înnebunise de-a bine-lea conu’ Todiriţă după cununie. De unde înainte nu-şi vedea decît de moşii şi trebi, şezînd cu lunile casele dumnealui din Sărărie cu obloanele trase, acum zbîrnîiau ca stupul de lăutari şi ţopăială. Nu era zi- lăsată de Dumnezeu să nu aibă conu’ Todiriţă cinsprezece-douăzeci de musafiri la masă şi tot de cei cu poftă de mîncat şi sete mare, că-i secaseră într-o iarnă beciurile de la două vii. Oînd dădea baluri (şi se ţineau balurile lanţ în casa de pe Sărărie), se umplea ograda de trăsuri, ba se-nşirau şi-n uliţă, pîn-aproape de Tîrgul Cucului.41 (Inelul Marghioliţei).
    Teodor Zippa (Pursîngele căpitanului), „murindu-i ju-pîneasa tînără“, se mută cu feciorul la Paris, unde cincisprezece ani ţine „casă deschisă (...) ca un velit boier ce era“, cheltuindu-se în „berbantlîcuri, recepţii şi monde-nităţi“. Revenit în ţară cu „o pivniţă pe roate11, încinge un ospăţ pantagruelic, care, după o zi şi o noapte, devine itinerant, ocolind în două săpţămîni laşul şi ame-ninţînd să -purceadă la înconjurul pămîntului.
    Imaginea unei Moldove edenice, ieşită parcă de sub legile istoriei e recurentă : „Pe cînd milostivul Grigore Ghica-voievod gospodărea Moldova, faima petrecerilor din capitala acestui binecuvîntat ţinut trecuse Milcovul. Semnalul îl dăduse însuşi Măria-sa în chiar ziua cetirii firmanului de cătră Excelenţa-sa Fuad Efendi, orînduind cu poruncă domnească, pentru începerea „Veseliilor publice11, fîntîni de vin. Şi, ce-i drept, duduiau Iaşii de chefuri pe vremile acele." (Pursîngele căpitanului); „Nici eu n-am pomenitu în zilele mele, şi mulţămesc lui Dumnezeu că de la lăsatul secului am trecut de 70 de ani, nici alţi boieri mai bătrîni n-am auzit zicînd să hi fost mai mult belşug şi voie bună în blagoslovita ţară a Moldovei ca în al treilea an al domniei lui Aleco-vodă.“ (Neobosi-tulu Kostakelu).
323
     „Veseliile publice*, celebrînd înscăunarea unui domn cumsecade, marcau destinderea survenită după o perioadă de prigoniri şi „răotăţi“. Amploarea lor e pe măsura interdicţiilor pe care le neagă şi a lipsurilor îndurate : „Ce pînă nu s-au strînsu birulu, nu s-au pomenitu petrecere domnească, cheltuindu Aleco-vodă pentru Curte prea puţinu, unu galbenu pe zi, multu doi. Dacă au domnitu _cu direptate şi credinţă şi Dumnezeu l-au ajutatu, dîndu anu mănosu c-au plătit şi birulu la Poartă şi au rămasu şi oamenii cu chimirele doldora, chivernisindu-se şi cei mai calici. “ Serbările publice sînt celebrări ale belşugului şi au un sens regenerator, optimist. Grijile şi umilinţele sînt uitate, abundenţa şterge amintirea privaţiunilor, speranţele renasc. Excesul alimentar şi sexual, pornirea „de-şuchiată“ de a viola toate regulile sînt de rigoare în asemenea ocazii. Eroii cărţii sînt, fără excepţie, băutori destoinici şi cu aplecări „neruşinate14, săvîrşind „den partea femeilor multe răotăţi". Cumpătarea e considerată semn de nevrednicie, prilej de supărare şi motiv de dispreţ. Exemplul absolut al paroxismului vital îl oferă căpitanul Costache Zippa :
     „— Mă mer de tine, lancule, că nu ţi-e ruşine să vorbeşti. Cînd ştii prea bine că eu, acum treizeci şi cinci de ani am început un pui de chef, pe care nici astăzi nu l-am terminat, cum îţi mai vine să te vaiţi ca un nevolnic pentru două biete nopţi ! Sărace de tine, lancule, îmi pare c-ai intrat în anul morţii.
     Iancu Durău se înveseli :
     —      Că bine zici, Costache. Tu ai venit beat de la Paris, subt Scarlat Calimah, beat te-a găsit domnia lui Mihai Şuţu, beat ai fost şi subt Mihai vodă Sturza şi iaca nici sub Grigore Ghica nu te-ai trezit. Patru domnii, măi Costache, aferim beţie !“
     Totuşi, fiul nu poate egala destoinicia tatălui său : „Ce fac eu, nu-i nimica, fraţilor ! Să-l fi văzut .pe tata ! Eu de-abia dovedesc un curcan şi cîteva clondire, acolo ! Dar ce să zic de el, c-a înghiţit în cîţiva ani un sfert din pămîntul Moldovei cu ţigani cu tot, turnînd pe gît o avere de şapte ori cît cea domnească ? Pentru asemenea uriaşă faptă, trebuie stomah, nu glumă !“
324
    Dincolo de îngroşarea voită în sens rabelaisian, modelul e, de altfel menţionat de autor într-o notă, descătuşarea simţurilor e generală. Kostakelu este şi el, la dimensiuni ceva mai fireşti, un preţuitor ahotnic al patului şi al mesei. Maxima după care se conduce e mai mult decît elocventă : „Fie cofa cîtu de plină şi femeia cîtu de goală, elu înapoi nu dă.“ O frenezie erotică stăpîneşte această lume, care n-a pierdut simţul convenienţelor sociale, ci pe acela al păcatului. Caliopa cea „rea de muscă* e singura condamnată şi batjocorită, dar numai pentru că a făcut din dragoste un negoţ profitabil soţului ei, grăbindu-i nemeritata propulsie socială. Prin odăile tainice ale lui Kostakelu trec însă multe alte femei, de neam. O „pornire satanicească" manifestă Traşcă Drăculescul, care „...nu mai ţinea socoteală de-i fată fecioară sau femeie coaptă şi chiar vară dreaptă sau mătuşă să-i fi fost, o prindea prin odăi şi îndată poftea s-o dezmier-de. Şi pentru un lucru de păcat ca cela, nu avea măcar ruşine, zicînd că aşa e voia Domnului să fie omul : Cu dragostea-n neam şi cu hula-n duşman.“ Sacrilegiul e deliberat deci şi în aceeaşi categorie intră isprava lui Kostakelu la mănăstire. Urmările sînt, în ambele cazuri, din cele mai fericite, o puzderie de copii, şi ele răscumpără „silniciile14 săvîrşite nu fără consimţămîntul „victimelor44.
    Procreaţia e un pandant al rodniciei pămîntului şi ambele se înscriu în aceeaşi simbolistică a creaţiei şi regenerării : „Fecunditatea se naşte din exagerare. La orgia sexuală, sărbătoarea adaugă ingerarea monstruoasă de alimente şi băuturi." 29
    Erosul este restituit, în povestirile lui Al. O. ’Teodoreanu, inocenţei primare, fiind dezbrăcat de sentiment şî de cazuistică morală. Devălmăşia plăcerii, ca o negaţie a ordinii sociale şi divine, dă personajelor iluzia regăsirii unei fericite vîrste a bunului plac. „Fac ce vreau !“ e singura justificare pe care o dă Costache Zippa faptelor sale. „Pe moşiile lui Traşcă, Traşcă-i domn." Este iluzia ieşirii din timp, de sub servituţile şi efectele sale distructive. Kir Panagakis, parvenitul grec, e întruparea acestui timp uzurpator, care-i ameninţă pe toţi. Ascensiunea lui rapidă, împotriva tuturor rînduielilor şi în lipsa oricărui
325*
merit, este un avertisment şi un simbol al „lumii pe dos“ în care trăiesc personajele. Triumful asupra lui Panagakis prin detronare morală e la fel de provizoriu însă ca şi acela asupra timpului propriu-zis, istoric, ce-şi continuă acţiunea erodantă. Lumea aceasta veselă, sărbătorească e sortită dispariţiei. Apetitul ei vital nu este decît o presimţire tulbure a sfîrşitului. Ea moare rîzînd, sfidînd inflexibilul, dar moare.
    Nu stricăciunea morală explică această căutare a plăcerii, ci spaima de moarte, în sens biologic, dar şi istoric („vîntul veacului"). De aici sila şi neplăcerea pe care lucrurile serioase sau triste le .provoacă eroilor. A trăi, a te bucura de dulcele vieţii este prima urgenţă. Toate celelalte, chiar şi minimele măsuri de evitare a ruinei, pot să aştepte. A uita de griji, de lipsuri, de timp face parte din fenomenologia sărbătorii şi reprezintă una din funcţiile ei esenţiale. Personajele Hronicului... se refugiază instinctiv în universul ocrotitor al unei sărbători, perpetue, unde totul pare să asigure triumful omului asupra timpului şi a morţii. Bînd şi mîncînd, eroii eufemizează imaginea morţii : „Ospăţul victorios este universal, el semnifică triumful vieţii asupra morţii. In această privinţă echivalează cu zămislirea şi naşterea. Trupul biruitor primeşte în el lumea învinsă şi se înnoieşte:“ 30
    Partea întîi a povestirii Pursîngele căpitanului, considerată de majoritatea comentatorilor ca o digresiune pedantă, fără legătură organică cu întregul, reprezintă, din perspectiva simbolisticii sărbătorii chiar centrul de greutate al universului imaginar construit de Al. O. Teodoreanu. Logofătul Toader Zippa, „om cărturar, deştept şi vesel la inima lui“, este o apariţie de Renaştere, întrunind în armonioasa-i personalitate atributele cărturarului de solidă cultură clasică, ale degustătorului şi gastronomului rafinat, ale omului de lume, poetului şi filozofului. El chefuieşte cu metodă şi în toate acţiunile sale, aparent identice cu ale celorlalţi, există un sens profund, expresie a unei filozofii de viaţă, care îşi trage seva din frecventarea cărţilor şi din experienţa personală. Apologia vinului depăşeşte în cazul său plăcerea comună de a
326
bea şi capătă inflexiuni mistice. Vinul devine criteriul de selecţie a: oamenilor şi- calea care duce la rai : „Costăchel, tată, de omul care nesocoteşte vinul să te fereşti,; dragul tatei, că acela-i om rău şi vrăjmaş, sfintei noastre biserici creştine ortodoxe; Să nu, îiiţi, drăguţă,, că vinul e sîngele Domnului nostru Isus Cristos şi-i sfînt. Poeţii antichităţii, pie care n-ar fi stricat să-i cercetezi mai cu luare aminte şi mai ales, măcar că erau păgîni, din ce-a mai rămas neprihănit în .inima lor, * întru a lui veşnică pomenire şi slavă, slove 'nepieritoare cules-au.“ In discursul dojenitor pe care îl rosteşte întru apărarea vinului în general şi nu cum s-a crezut, din „naţionalism viticol11 (Şerban Cioeulescu), logofătul recurge la comparaţii şi expresii care configurează o mitologie şi o mistică a vinului sfînt : „Dar vinul trebuie limpezit, schimbat de vas şi pritocit, scos din cramă şi scoborit în zămnic numai cînd îi vine timpul (ca femeia lehuză), şi cîte alte multe.11 ;
„— Ştiţi doar că Cotnarul e viţă de Tokai (...). Şi dacă a căpătat el mirosul pe care-1 ştim, şi dacă a prins gust amăriu de coajă de nucă, şi dacă s-o prifăcut el aşa că nici nu mai aduce a Tokai şi-l şi întrece,"dovadă e că pămîntul Hîrlăului fostu-a lui cald prietin şi că razele soarelui din faşă încă mai cu iubire l-au alintat.14 ; „Ş-apoi, boieri, fiecare vin are vîrsta lui. Cotnarul n-are vîrstă. Dacă n-aş face păcat, Doamne iartă-mă, aşi zice că e ca Atotputernicul, fără de început şi fără de sfîrşit. Poţi să-l uiţi în bute cu zecile de ani şi nu-i pasă. Şi-i singurul vin din lume care îmbătrîneşte mereu, desăvîr-şindu-se pe an ce merge, „in infinitum11 ; „Asta înseamnă că pămîntu-i totul. El îşi dă sucul vinului, aşa cum îşi trece mama sîngele fătului."
    Vinul e deci un „copil11 al pămîntului şi al soarelui, făptură mitică reunind într-o sinteză unică, pozitivă şi. liniştitoare forţele tenebrelor cu cele ale luminii. Perechile simetrice „pămînt-vin11 „mamă-sîngele fătului11 sînt izomorfe şi se înscriu, după Gilbert DuranţJ, în „regimul nocturn al imaginii11, „care constă din captarea idolilor ucigaşi ai lui Cronos, din transformarea lor în talismane benefice, în sfîrşit, din încorporarea, în ineluctabila
                                                                   327
0
 scurgere a timpului, al figurilor liniştitoare ale constantelor, ale ciclurilor care în chiar cadrul devenirii par a .aduce la îndeplinire un proiect veşnic." 31 A consuma vin echivalează cu a te împărtăşi din puterea misterioasă a sucului pămîntului, şi, prin asta, a te reintegra mistic în -ciclul germinativ, expresie eufemizată, blîndă şi matern-consolatoare a morţii, care inculcă speranţa renaşterii.
     „Vinul e simbolul vieţii ascunse, al tinereţii biruitoare şi tainice. El e prin aceasta, şi prin culoarea-i roşie,
 o  reabilitare tehnologică a sîngelui." 32 De aceea şi pentru Toader Zippa, consumarea vinului, afară de faptul că „înveseleşte inima omului", uşurînd „calvarul vieţii", are şi o semnificaţie sacramentală : „vinul este sîngele Domnului". Prin analogie, pămîntul nu mai apare ca imagine înfricoşătoare a mormîntului, ci, ca pentru vin, „un cald prietin." Moartea poate fi aşteptată cu seninătate, fără regret pentru plăcerile părăsite, între ele şi vinurile rămase : „Le-a bea Costache şi-i totuna, că-i sîngele meu.“ Vinul-sîngele formează un element de continuitate care transgresează accidentul dispariţiei individuale. Ultimul paragraf al veselului testament al logofătului e semnificativ : „De cîte ori va deschide „Cartea de aur" (fiul său, Costache, n.n., Gh. H.), să mă pomenească în faţa musafirilor cu vorbe glumeţe, faptă pentru care mai dinainte, cu părintească dragoste, îl binecuvînt. Şi va fi ca şi cum şi eu aşi bea.". Cucernicia logofătului, deloc falsă, după cum probează epitaful pe care singur şi l-a întocmit, ca şi hotărîrea lui de a reveni în ţară, inexplicabilă raţional, ţin de aceeaşi "simbolică ambivalenţă a morţii care conservă şi nu distruge. E o întoarcere la mama-pămînt, o reimplantare în veşnicie : „Viaţa nu e -altceva decît desprinderea din măruntaiele pămîntului, .moartea se reduce la o reîntoarcere acasă; dorinţa atît de frecventă de a fi îngropat în pămîntul patriei nu e decît forma profană a autohtonismului mistic, a nevoii -de întoarcere în propria casă." 33
     Figurii luminoase a tatălui, conviv ideal şi epicureu desăvîrşit, îi corespunde parodic, aceea a fiului, căpitanul Costache Zippa. „Ignar", zurbagiu şi fanfaron, Costache
328
 repetă mecanic un ritual ale cărui semnificaţii transcendente îi scapă. Beţia lui e adesea sumbră şi arţăgoasă, multe din excesele sale au exasperarea celui care ţine să se convingă cu orice chip că e liber să acţioneze şi să dispună după plac de propria-i viaţă : „Fac ce vreau !“ Libertatea îi este însă iluzorie, îngrădită fiind de însuşi destinul său de măscărici care se ignoră. El maimuţăreşte puterea şi o întoarce în ridicol. In fapt o umanizează, căci el este imaginea răsturnată a stăpînului obişnuit : nu adună, ci îşi împarte cu voie bună averea celorlalţi ; bate „rău, dar numai pe dreptate4' etc. Tot ce întreprinde iese pe dos, ratînd constant scopul constructiv. Deşi „naţionalist înfocat44, „încurcîndu-se la băut şi furîndu-1 vinul, a ajuns prea tîrziu44 la întrunirea tinerilor revoluţionari paşoptişti şi ratează ocazia de a fi un martir. întreprinde o adevărată expediţie războinică, pentru a recupera... o sticlă de coniac. Visul său cel mai frumos : întemeierea unei herghelii de pursîngi sfîrşeşte grotesc. Puterea şi libertatea lui de voinţă sînt numai aparenţe strălucitoare, de paradă. Parada e şi singurul lucru care-i izbuteşte constant. Costache Zippa e regele neîncoronat al carnavalului şi la sfîrşitul festivităţilor trebuie să părăsească scena.
    Sensul burlesc al existenţei sale îl rezumă cîntecelul comic din final, singurul care-i perpetuează memoria : „Căpitanul de la vie /, Şugubăţ şi plin de har, / Ne-putînd face moşie / din Cotnar, / A lăsat, bată-1 pustia, / Dracului căpitănia /, Şi-n Cotnar schimbînd moşia / A făcut, la o beţie, / Din papuc pahar, / Sabia, harac de vie / Şi din cal-măgar. /“ Frapează mai ales metamorfoza degradată, „înjosită44 sub care apar în cîn-tecul popular simbolurile marţiale ale puterii : sabia şi calul, armoarii ale unei lumi intrate în declin ireversibil.
    Efect al timpului necruţător, pe care încearcă să-l ignore, trăind într-o neîntreruptă narcoză etilică, moartea căpitanului, ca şi a întregii lumi pe care o reprezintă, are, în logica specială a sărbătorii, o semnificaţie bivalentă : dispariţia care înnoieşte. Reflecţiile bătrînului ge-
329
neral Corban, martor şi evocator pios al întâmplărilor, dar nu , lipsit de discemămînt, traduc în termeni discursivi dialectica implicită a simbolurilor textului : „Pe atunci, băieţi, vîntul veacului, cum zice Conachi logofătul, sufla să prăbuşească multe vechi alcătuiri, ca-n locul lor altele să aşeze. Duhul satanicesc al nesupunerii, după sîngeroasa pildă a răzvrătirii franţuzeşti, smintise multe minţi pînă atunci tefere. (...) Şi din aceste nesănătoase îndemnuri s-a făcut atunci o mare tulburare în toată obştea pămîntului. Dar iar mă-ntorc şi zic că şi urmări bune a avut acea fierbere. Şi de n-ar fi fost decît să întemeinicească marele gînd al Unirii şi încă trebuie s-o binecuvîntăm, măcar că pornea din tagma nevăzuţilor.“; „Lumea, băieţi, a fost şi va fi în neîncetată primenire şi veşnică schimbare cum e cursul apelor celor curgătoare. “
    E greu de identificat în povestirile lui Al. O. Teodoreanu vreo apologie nostalgică în sens romantic sau sămănătorist a măreţiei vremilor apuse. Timpul victorios care preface lumea relativizează ideea de moarte şi-i imprimă un sens optimist, constructiv. Acest adevăr se impune pînă şi evocatorului înduioşat, generalului Corban. Trecutul nu se opune, în viziunea lui Al. O. Teodoreanu, „prezentului nevolnic", cum i s-a părut luî Şerban Ciocu-lescu. Cel mult, el avertizează prezentul că nimic nu e etern afară de „veşnica prefacere44, viaţa în sens absolut. Spre deosebire de romantism şi mai ales de sămănătorism, la Al. O. Teodoreanu, logica artistică se suprapune logicii istoriei. Orice sărbătoare implică simultan sfîrşitul şi începutul, moartea şi naşterea. Sărbătoarea, conştient sau nu, este un ritual magic de înnoire a timpului, prin care
i se restituie vigoarea aurorală, încărcată de sevă creatoare şi de promisiuni.
    Simbolistica sărbătorii formează prin urmare un fel de acoladă care permite o lectură unitară a prozelor din volum. Hronicul... nu e o simplă culegere de povestiri, reunite artificial prin convenţia manuscrisului găsit, ci un „macrotext“, verificînd condiţiile obligatorii ale conceptului de „text unitar“, formulate de Maria Corti. 34 Fiecare naraţiune poate fi citită şi autonom, avînd o struc-
330
tură epică bine conturată. Se pierde însă semnificaţia majoră a întregului care nu este egal cu suma părţilor.
    Povestirile sînt, în genul lor, exemplare, în înţeles estetic în primul rînd şi virtuozitatea artistică a autorului a putut declanşa entuziasmul unui spirit pretenţios, ca Paul Zarifopol. Fără a fi nişte istorioare morale, cum s-ar putea înţelege din calificarea de „exemplare14, naraţiunile lui Al. O. Teodoreanu propun meditaţiei un subtext problematic, de natură estetică şi filozofică, ţintind să reeduce gustul dar şi mentalitatea cititorului. Reabilitarea etică şi estetică a temei erotico-bahice, prin recuperarea dimensiunii mitice şi a implicaţiilor profund umane care îi sînt proprii, este, nu mai puţin exemplară în temeritatea ei.
    Perspectiva umoristică asigură apoi reunirea atributelor clasice ale literaturii : utilul şi plăcutul, astfel ea desfătarea estetică să se realizeze pe un fond de voie bună şi relaxare, contrapondere necesară, reconfortantă a viziunii grave asupra existenţei. „Atîtea cărţi s-au păstrat din vechime, multe făcute de oameni proşti, ca alţi proşti să se minuneze, şi toate numai de jale scriu, ce dacă s-au găsit şi un om de duhu a scriere, să se veselească şi strănepoţii, au trebuit să se irosească", exclamă paharnicul Pantele în Neobositulu Kostakelu.
    între ţelurile polemice mascate ale Hronicului... se numără deci şi pledoaria indirectă pentru drepturile imprescriptibile ale rîsului ca soluţie la problema existenţială. Pare, desigur, o enormitate să punem în seama veselului Păstorel intenţii de o asemenea gravitate. „Tragica soartă a omului spiritual" îl urmăreşte şi pe el. Accentuînd, eventual, asupra dualităţii structurale a personalităţii sale, ar trebui să susţinem că veselia lui e numai o mască şi că, în realitate, scriitorul era un anxios, aşa cum, în general, marii comici sînt nişte sentimentali deghizaţi. Dezbrăcat de aura unei existenţe fericite, sărbătoreşti, care i se atribuie omului de spirit, Păstorel n-ar mai avea nici un haz şi „ar muri". Gravitatea e a artistului, a scriitorului Al. O. Teodoreanu, în timp ce Păstorel, ca un autentic personaj al Hronicului... trăieşte
331
viaţa ca pe o sărbătoare. Destinul omului vesel, al paiaţei e strîns legat de masca pe care o poartă. El nu poate f£ luat în serios nici în durere şi tristeţea încă îi este, pentru ceilalţi, motiv de haz. Căci rostul său e tocmai acela de a nega tristeţea şi spaima, făcîndu-le ridicole şi trium-fînd astfel în spirit asupra lor : „Căci iar mă întorc şi zic : dacă ne-am da robi tristeţii şi amărăciunii, ne-am prăpădi de tot (...)■“
    Rîsul e o afirmare a libertăţii spirituale în deplina conştiinţă a sacrilegiului pe care îl comite faţă de legile-sociale sau de cele imuabile ale existenţei. Departe de a fi inconştienţă, rîsul, cînd nu e fiziologic sau patologic, este un refuz al terorii existenţiale şi o sfidare a inevitabilului : „Mormintele ne-aşteaptă cu gurile căscate / Şi mergem toţi spre ele pe-un drum sau pe alt drum, / Cum merg hipnotizate gazelele de fum, / Spre şerpi cu solzi de aur şi ochi de nestimate." / 36
    Hronicul măscăriciului Vălătuc se înscrie alături de Ţiganiada, Amintiri din copilărie, Pseudokinegetikos şi Craii de Curtea Veche în categoria acelor opere singulare, care deschid şi în acelaşi timp închid un drum posibil de evoluţie a unui gen, epuizînd dintr-o mişcare resursele unei formule aparent simple şi foarte promiţătoare, dar, în realitate, fără sorţi de continuitate şi de neimaginat în afara personalităţii care a pus-o în circulaţie.
                             GHEORGHE HRIM1UC
NOTE BIBLIOGRAFICE
     1      Scrisori către Al. Rossetti, Minerva, 1979, p. 402-429 ; în continuare, Scrisori...
     2      Banalităţi paradoxale, „Revista Fundaţiilor Regale", VII, nr. 5, mai 1940.
     3  Scrisori..., voi. cit., p. 424.
     4  „Tribuna", I, nr. 38, 26 oct. 1957.
     5  Scrisori..., voi. cit., p. 419.
     6      Despre Creangă, „Viaţa românească1', XIX, nr. 8-9 (aug.-sept.), 1937.
     7  Tămîie şi otravă, „Naţionala-Ciornei", voi. I, 1934, p. 231.
     8      Oscar Lemnaru, De ce scrieţi ?, „Facla“, XV, nr, 1378,
 2 sept. 1935.
     9      Traducîndu-l pe Anatole France, „Gazeta literară11, III, nr. 43, 25 oct. 1956.
     10     Savin Bratu, Prefaţă la Al. O. Teodoreanu, Berzele din Boureni. Bucăţi alese, Editura tineretului, 1957 ; Ion Roman, Cuvînt înainte la Al." O. Teodoreanu, Hronicul măscăriciului Vălătuc, Editura tineretului, 1966.
     11     Şerban Cioculescu, Al. O. Teodoreanu „Adevărul“, XLIX, nr. 15858, 27 sept. 1935.
     13 Cuvînt înainte, „Gluma11, I, nr. 1, 19 mai 1940.
     12     Alexandru Paleologu, Spiritul şi litera, Editura „Eminescu“, 1970, p. 173-177.
     14     Ioan Massoff, Despre ei şi despre alţii, „Minerva", 1973, p. 507.
     15 „Adevărul literar şi artistic", XIII, nr. 713, 5 aug. 1934.
     18 H. Blazian, De vorbă cu Al. O. Teodoreanu, „Adevărul literar şi artistic", IX, nr. 426, 3 febr., 1929.
     17 Inscripţii pe o masă de cafenea, „Hiena", IV, nr. 4, 1923.
     18 Tămîie şi otravă, voi. cit., p. 93.
     19 Şerban Cioculescu, art. cit., loc cit.
     -20 Confer Rene Girard, Minciună romantică şi adevăr romanesc, în româneşte de Alexandru Baciu ; pref. Paul Cornea, „Univers", 1972.
     21 Inscripţii pe o masă de cafenea, „Hiena“, IV, nr. 4, 1923.
333
     22 H. Blazian,   art. cit., loc. cit.
     23 H. Blazian,   art. cit., loc. cit.
     24     Ion Rotaru, O istorie a literaturii române, voi. II, „Miner-va", 1972, p. 560.
     25 Paul Zarifopol,    Pagini de   critică, „Minerva“, 1984, p.      114.
     26 Banalităţi paradoxale, „Revista Fundaţiilor             Regale", VII,
nr. 5, mai 1940.
     27     Şerban Cioculescu, Al. O. Teodoreanu, Hronicul Măscăriciului Vălătuc, „Adevărul11, XLII, nr. 13 823, 12 ian. 1929. .
     28 „Lumea", XIII,     nr. 3 502,  5 martie 1930.
     29 Roger Caillois,    In inima    fantasticului, în    româneşte de
Iulia Soare, Editura Meridiane, 1971, p. 230.
     30 M. Bahtin,    franşots Rabelais şi  cultura     populară    în   Evul
Mediu şi în Renaştere, în româneşte de           S. Recevschi, „Univers",
1974, p. 310.
     31     Gilbert Durând, Structurile antropologice ale imaginarului, Traducere de Marcel Aderca ; prefaţă şi postfaţă de Radu Toma, „Univers", 1977, p. 238. .
     32 Gilbert Durând, op. cit., p. 324.
     33     Mircea Eliade, Trăite d’histoire des religions, Payot, Paris, 1970, p. 219.
     34     Maria Corti, Principiile comunicării literare; Traducere de Ştefania Mincu, pref. de Marin Mincu, „Univers", 1981, p. 151-152.
     35 Cuvînt înainte, „Gluma", I ; nr. 1, 19 mai 1940.
     36     Nemurirea, Caiet. Versuri, ediţia a doua, „Fundaţia Regală Pentru Literatură şi Artă", Bucureşti, 1943, p. 38.
                                                          f b.c.u. bucureşti” fi
                                                                             r *                      ii
            cuprins
                      .!/' ■ ' ST:      ! lr^1^
                                                                                      ■   :C
                                              1 .                                £■:::    -.'..r - 'iT"X
                                    ■
HRONICUL MĂSCĂRICIULUI VAlATWC, 5 Predoslovie, 7                    ’ * ,
     Spovedania Iancului, 10           *-
     Inelul Marghioliţei, 15 Pursîngele căpitanului, 37 Cumplitul Traşcă Drăculescul, 89 Paharnicul Furtună, 97           \
     Soliman Ali-Fîstîc, 100         *•
     Nunta domniţei, 102
     -    Neobositulîi Kostakelu, 103 CORTINA, 133 MANEVRE, 138 O ESCAPADA, 155 O INSPECŢIE, 158 BfiRZELE DIN BOURENI, 168
MARGARETA POPESCU, 178                            /■'   J
S-AU SUPARAT PROFESORII, 187                       Jf * '
CONSEMNUL, 192 LA BLAJ, 202 NU DAU TURCII, 208
NAE VASILESCU, 221 ......
„MOMENTELE44 PE' SCENA, 235      :
A DOUA CAPITALĂ, 243' . .
ALEGERI LfBElîE, 249      —---  ------------
OBLIGAŢII, 253 • I. wvy.i /®fT\
335
BIBLIOFILIE, 257 POST FESTUM, 263 SPRE ZARI ALBASTRE, 272 COSTICĂ, 277
                  Redactor : GHEORGHB DRAG AN Tehnoredactor : MiHAI BUJDEI
               Apărut 1988, Format 54 x 34/16, Coli tipo 21 Bun de tipar la 29.X,1988 Editura Junimea, str. Gheorghi Dimitrov nr. 1 IAŞI — ROMANŢA
PIETATE, 285 POSTFAŢA, 292
/TTK
■ liBJnrţ
                                           iifjuitt, suu tu. om j!foo m
ÎNTREPRINDEREA poligrafica BACAU str. Mioriţei nr. 27
                                                           Tipărit sub că. 52171988 la
DATA                           
RESTITUIRII j                  
] g ,p?_ ?nfl ! 3 1 -05* 2012  
'                              
i i                            
1 i                            
              1                
              !                
              1                
                               
              1                
              s                
              !                
              J                
...........!........