V
IONICĂ TĂUTUL
1795-1830
Scrieri social-politice
Cuvînt înainte, studiu introductiv, note, EMIL VlRTOSU
&
, o
00
EDITURA ŞTIINŢIFICĂ Bucureşti, 1974
Coperta şi supracoperta: Ladislau Braun
   Cuvînt înainte
   în „Viaţa Românească" din 1930 (XXII), nr. 4—5. pp. 83—100, se publică Un pamflet moldovenesc din vremea Eteriei, scriere a comisului Ionică Tăutul, şi al cărei titlu: Strigarea norodului Moldavii cătră boierii pribegiţi şi cătră Mitropolitul, arată limpede un conţinut de critică socială a momentului istoric 1821—1822.
   G. Ibrăileanu punea un preţ deosebit pe cunoaşterea scrierilor lui Tăutul, considerînd-o drept cheia înţelegerii spiritului de început de secol (al XlX-lea)
   în legătură directă cu publicarea acestui text, tot G. Ibrăileanu, mentorul „Vieţii Româneşti", — care din acel an (1930) apărea la Bucureşti şi nu la Iaşi, ca mai înainte—se exprima astfel către M. Sevastos, redactorul revistei: „Ai avut norocul de a publica în revistă cel mai interesant document de istorie literară care a apărut în „Viaţa Românească" de la întemeierea ei pînă astăzi ...1
   Editura Ştiinţifică vrea acum să răspundă necesităţii de a face cunoscute cele mai importante din ^scrierile social- golitice postume ale comisului Ionică Tăutuir^trurie menită sa “Integreze Istoriei noastre culturale scrierile unui autor pe care critica literară şi socială va avea acum prilejul să le cunoască şi să le pună în adevărata şi totala lumină. Cît despre scrierile literare şi filozofice, volumul de faţă le prezintă critic în Studiul introductiv, publicarea integrală urmînd să formeze obiectul unei ediţii aparte.
   în prealabil, trebuie să menţionăm că textul Cuvînt al unui ţăran către boieri, publicat de N. Bălcescu în „Popolul suveran", I, nr. 20 din 1848, Paris, şi atribuit lui Ionică Tăutul de O. Densuşianu, N. Iorga, şi de cele mai noi istorii literare (Al. Piru, Literatura română premodernă, Bucureşti, 1964, p. 229; G. Ivaşcu, Istoria literaturii române, I, Bucureşti, 1969, pp. 347—348), nu-i aparţine nici prin idei, nici prin stil. Nici traducerea Ruinelor lui Volney nu-i poate fi atribuită cu certitudine.
   în schimb, corespondenţa, mai bine spus o mare parte din corespondenţa primită de Ionică Tăutul, există şi-şi aşteaptă editorul.
   Textele de faţă se publică după conceptele autografe ale comisului, ajunse, printr-o fericită întîmplare 2, de la Stambul
— unde comisul se stingea, după o lungă suferinţă, în aprilie 1830 —la Arhivele Statului din Iaşi, în cea mai mare parte. Pentru puţine din ele, pentru care nu ni s-au păstrat conceptele autografe, se face menţiune expresă despre aceasta, indicîndu-se însă, la toate, depozitul şi cota. Notele ce aparţin textului lui Tăutul poartă menţiunea, între paranteze, a acestei apartenenţe (I.T.), iar cele fără nici o menţiune, editorului (E.V.).
   Am optat pentru onomasticul Ionică Tăutul, şi nu Ioan Tăutul, deoarece este încetăţenit astfel în istoria literaturii, pe de o parte spre a-1 deosebi de omonimul său contemporan Ioan Tăutul, ajuns la rangul de ban, iar pe de altă parte, spre a folosi denumirea dată de contemporani şi, probabil, şi de cei apropiaţi lui.
   în ceea ce priveşte metoda de publicare, ea ţine seama, în primul rînd, de formele de limbă— moldoveneşti, pe care le păstrează întru totul. De asemenea, şi de celelalte aspecte, în special de corectările laborioase introduse de autor, şi înregistrează în note tot ce a suferit o schimbare de stil în text. Prezenţa multiplă a acestor corectări, chiar la texte mai simple, arată adînca şi susţinuta preocupare a lui Tăutul de a exprima în forme cît mai limpezi, dar în acelaşi timp cît mai complexe şi mai literare, ideile şi desfăşurarea lor. De aici, adăugiri, reveniri, ştersături etc. Uneori, pentru precizarea nuanţei, lîngă termenul românesc, dădea, în paranteze şi termenul propriu din limba franceză, alteori, pe cel din limba greacă. în sfîrşit, trebuie să menţionăm că punctuaţia şi ortografia, în măsura necesităţii lor, aparţin editorului (E.V.)
   Am renunţat la unele discuţii şi note, din lipsă de spaţiu. De asemenea, din aceleaşi motive, nu au fost incluse: varianta Chezăşiei cerută de Marele Vizir pentru siguranţa ostaşilor şi a neguţătorilor turci din Moldova; variantele II şi III ale Socotinţii asupra meşteşugului ocîrmuirii; alte fragmente şi variante parţiale la Socotinţi; varianta Cercării împotriva deiştilor şi materialiştilor. Au mai fost omise cîteva texte şi scrisori personale şi anume: două rugăciuni ale lui Ionică Tăutul pentru vindecarea de boala care îl chinuie, trei scrisori şi o variantă ale lui I. Tăutul pentru obţinerea unor ajutoare materiale.
   în Studiul introductiv, s-a renunţat la referinţele de depozit şi cotă, acestea fiind prezente la sfîrşitul fiecărui text reprodus în Scrieri, acolo unde textele citate sînt incluse în Scrieri.
   Menţionăm că textele prezentate păstrează vechile cote de la Arhivele Statului Iaşi.
   în ceea ce priveşte conţinutul acestor Scrieri ..., precizăm că titlurile şi selectarea materialului prezentat aparţin editorului ( E.V.). Datarea textelor fără dată este întemeiată 
   pe considerarea că plecarea lui Ionică Tăutul din Moldova la Stambul, în toamna anului 1824, dă scrierilor sale o coloratură nouă. Textele aparţinînd acestei din urmă perioade au un răstimp de şase ani pentru o datare mai sigură, dar, totuşi, cu o aproximare care nu distonează în raport cu textele care poartă dată. Sperăm că ulterior vor apărea şi textele datate şi finite, pierdute în cine ştie ce unghere de poduri sau arhive, astfel că punerea lor în valoare să ridice şi mai mult prestigiul acestui scriitor şi gînditor.
Cuprins
CUVÎNT ÎNAINTE 		3
STUDIU INTRODUCTIV		9
CAPITOLUL I SCRIERI SOCIALE, POLITICE, SCRISORI
Texte inedite 		79
CAPITOLUL II TEXTE FRAGMENTARE, INEDITE, VARIANTE ETC		287
CAPITOLUL III ACTE BIOGRAFICE		299
CAPITOLUL IV ECOURI ALE VREMII 		347

   Studiu introductiv
   Spre deosebire de Ţara Românească, unde la 1821, mişcarea revoluţionară a poporului îşi desfăşura acţiunea armată sub conducerea lui Tudor Vladimirescu, în Moldova de atunci, nu apare şi acolo un om de arme, sub al cărui stindard şi conducere să se înmănuncheze lupta poporului pentru eliberarea de sub stăpînirea turcească şi de sub anarhia şi ohlo- craţia cetelor prădalnice ale Eteriei.
   în schimb, în Moldova apare un gînditor parenetico- politic, care caută prin scrierile sale să lămurească pe contemporanii săi asupra tuturor problemelor acute care frămîntau societatea moldovenească. Acesta arăta nu numai aspectul politic al celor ce se petreceau atunci, ci şi, sau mai ales, aspectul lor social, scoţînd fără cruţare pe vinovaţi în faţa opiniei poporului întreg, punîndu-i la stîlpul infamiei. Vinovaţii erau în primul rînd marii boieri şi conducătorul lor spiritual: mitropolitul Veniamin Costache. Iar gînditorul de care vorbim, înzestrat şi cu darul scrisului, era un mic boiernaş: Ionică Tăutul.
   Despre acest patetic luptător din Moldova, minte politică îndrăzneaţă şi dibaci mînuitor al condeiului, Amintirile lui Alecu Russo ne-au păstrat o luminoasă înduioşare: „Ionică Tăutul e România reînviată, mişcată de toate patimile patriotice şi giucînd tot acelaş rol prin condei şi stă- ruinţi în politică, care îl giuca Vladimirescu cu puşca plăi- şească. Pamfletist călduros şi convins, în corespondenţe cu toate partizile şi căutat de toate căpeteniile partizilor, giude- cîndu-le toate, şi iar singur de o partidă... partida ţărei... Fără Tăutu, istoria nu se poate înţelege" 3.
   Numele lui Ionică Tăutul se întîlneşte destul de des în cercetările privind Moldova primei jumătăţi a secolului al XlX-lea, întovărăşit aproape totdeauna de o aureolă de legendă. Astfel, se afirmă despre el că era „oracolul junimei Moldovene" 4, că de către contemporani i se dăduse porecla de „Ionică filozoful" 5. Se mai spune de asemenea că moare la Stambul, la o dată neprecizată, în „mrejile unei dragoste veninoase" 6, şi că, între altele, moartea i s-ar fi datorat şi faptului că numele lui fusese înscris, de către Marele Vizir, pe lista candidaţilor la domnia Moldovei. Se mai aminteşte că era de meserie inginer hotarnic.
   în realitate, nu se ştia aproape nimic sigur despre viaţa, cultura şi faptele lui, ce era legendă şi ce era adevăr din tot ce se spusese. Deşi la 1838, publicîndu-i poezia Epitafu, M. Kogălniceanu făgăduise, în „Alăuta Românească", că va publica şi biografia acestui „poet suav", totuşi această biografie nu avea să apară niciodată şi nici nu s-a găsit ceva în acest sens între nenumăratele hîrtii rămase de la Kogălniceanu. în schimb, hîrtiile rămase de la Tăutul însuşi, astăzi la Arhivele Statului din Iaşi (în cea mai mare parte), ne vor aduce, cel puţin în parte, răspuns la unele din întrebările noastre şi-l vor coborî din legendă pe pămînt.
   Ionică Tăutul vine pe lume în noiembrie 1795 7, poate la Botoşani sau poate la Brîndeşti (Botoşani), „unde iaste- şi aşezarea părintească", ca fiu al lui Gheorghe Tăutul — vornic de poartă, şi al Ileanei — n. Ilschi8. Gheorghe Tăutul era fiul lui Simion Tăutul — vornic al Sucevei şi descendent din cunoscutul Ioan Tăutul — grămătic şi apoi mare logofăt al lui Ştefan cel Mare şi al unora din urmaşii acestuia (Bogdan Vodă şi Ştefăniţă Vodă). Pentru situarea lui Ionică Tăutul în raport cu puzderia de Tăutuleşti pe care-i întîlnim în actele moldoveneşti din cea dintîi jumătate a secolului al XlX-lea, socotim necesare şi alte date genealogice documentare, după cum urmează.
   Tatăl său, vornicul de poartă Gheorghe Tăutul (m. 27 iulie 1802) îşi împarte existenţa între moşia Brîndeşti şi oraşul Botoşani. Gheorghe Tăutul are mai mulţi fraţi: Vasile (m. 14 aprilie 1809), Costache, însurat cu Catinca Cazacliu (m. 10 martie 1827) şi Ioan — ajuns mare ban al Moldovei (m. 10 martie 1827), cu toţii fii ai lui Simion Tăutul—fost vornic al Sucevei şi coborîtor direct din Ioan Tăutul — marele logofăt al lui Ştefan cel Mare. Sînt şi cinci surori: Maria, Safta, Paraschiva, Nastasia şi Casandra.
   Gheorghe Tăutul, însurat cu Ileana Ilschi (m. 1813), are şapte copii, din aceştia, trei băieţi: Stavrachi, sau Valachi, ajuns medelnicer (m. 15 aprilie 1823); Vasile, paharnic (m. 24 mai 1825); şi Ionică, ajuns comis (m. 20 aprilie 1830). Precum şi patru fete: Zmaranda, măritată întîi cu logofătul Ilie Georgeanu, apoi cu serdarul Tudorache Ursache; Mări- oara, măritată cu Costache „fon" Morţun; Safta, măritată cu Dumitrache Vîrgolici; şi Ileana, fata cea mai mică, măritată cu Gheorghe Pisoţchi. Adăugăm că poetul Gheorghe Tăutul (n. 24 aprilie 1821) precum şi Ioan Tăutul (n. 22 august 1822) sînt urmaşii direcţi ai medelnicerului Stavrache Tăutul. în acelaşi timp, paharnicul Vasile are ca urmaşi o fată, Anica {n. februarie 1820) şi un băiat, Ioan (n. 22 iulie 1824).
   Poate pentru că fraţii săi erau „o leacă" de hotărnici — mai ales paharnicul Vasile 9, iar vomicia de poartă a tatălui său era în directă legătură cu această meserie, constatăm, fără să ştim precis unde, cînd şi cum s-a pregătit, că şi Ionică Tăutul lucrează de foarte tînăr ca hotarnic. Astfel, la 29 iunie 1815, încheie planul moşiilor Scînteeşti, Giureneşti, Corlăteşti, Onţăşti, Costeşti, Dărăşti şi Folteşti, partea căminarului Iordache Miclescul 10, iar la 18 martie 1816 încheie un contract cu egumenul mănăstirii Dolj eşti, „ca să rădice plan arătător pre larg" al moşiilor Havărna, Cordăreni şi Şipoteni, toate ale mănăstirii, în fostul ţinut al Dorohoiului 11. Peste trei ani, la 22 mai 1819, îl găsim încheind alt contract, cu spătarul Grigorie Razul, pentru ridicarea în plan a moşiilor Păuneşti, Rugineşti, Angheleşti, Copăceşti, Bode, Bîlca şi Domneşti, din fostul ţinut Putna 12. Apoi, în 1820, ridică în plan moşia Cioara (Botoşani) u. Iar între 1 februarie 1823 — 1 februarie 1824 vedem că i se mai dau 180 lei, pentru a face harta tîrgului Botoşani13. Desigur, cu vremea, vor ieşi la iveală şi alte contracte, şi alte planuri, şi alte aspecte ale activităţii de hotarnic a lui Tăutul.
   în februarie 1818, cei trei fraţi şi patru surori îşi împart între ei rămasurile părinteşti, lui Ionică Tăutul revenindu-i jumătate din moşia Brîndeşti (Botoşani), ca parte egală cu a celorlalţi, şi preţuită la 12.248 lei, iar pe deasupra şi o familie de ţigani: tatăl, mama şi doi feciori14. îşi împart de asemenea veniturile moşiilor Brîndeşti, Prilipca şi Tâlhăreşti (Botoşani) 15.
   împreună cu un cumnat al său, Tudorache Ursachi, la 1818, ia în arendă moşiile Paşcani, Hărmăneşti şi altele,, cum ia în arendă, singur de astă dată, moşiile sau părţile de moşii părinteşti intrate în loturile de moştenire ale fraţilor săi.
   Pe scurt, este un tînăr foarte activ, care se consideră „moldovan adevărat".
   Este, cîtva timp, scriitor în cancelaria episcopului de Huşi.
   Dar, odată cu instaurarea domniei pămîntene a lui Ioniţă Sandul Sturza Voievod (iulie 1822), el părăseşte definitiv toate ocupaţiile (meseria de hotarnic, etc.) şi intră grămătic (scriitor) în cancelaria domnească, aşezîndu-se definitiv în Iaşi16.
   La o dată pe care n-o cunoaştem, dar probabil nu mult după intrarea sa ca scriitor în cancelaria domnească, Tăutul este ridicat la micul rang boieresc de căminar, iar la 5 octombrie 1824, deci cu puţine zile înainte de plecarea sala Stambul, ■este ridicat la rangul de comis 17.
   La 1 decembrie 1824, beizadeaua Nicolae Sturza—rezidentul Moldovei la Poartă—lua în căsătorie, la Ortachioi, pe ţărmul european al Bosforului, pe fata boierului moldovean Dumitrache Ghica. Slujba cununiei se oficiază de către Hrisant, patriarhul Constantinopolului. Oamenii din Ţara Românească şi din Moldova au ajutat cu bani din bugetul tării respective sumedenie de biserici şi mănăstiri, ajutîndu- le să subsiste. Cîteva date concludente. Astfel, biserica de la Curu-Ceşme, cu hramul Sf. Dimitrie, „unde îşi fac închinăciunea şi să bisericesc cele mai multe şi cele mai dintăi obraze cinstite de boieri evghenişti şi din mahalagii ce sînt lăcuitori la Curu-Ceşme", din venitul ocnelor cîte 100 şi din venitul vămilor 50 de taleri, îi dă anual domnul Ţării Româneşti. Iar la 18 ianuarie 1799, tot domnul Ţării Româneşti îi mai dădea 350 de taleri din venitul ocnelor şi 150 de taleri de la Carvasara (Arh. St. Bucureşti, Condica domnească nr. 40, f. 185 v).
   Din Moldova, însotind-o pe mireasă, venise însăşi Doamna ţării, Doamna Ecaterina, împreună cu două beizadele: Ior- dache şi Costache şi cu domniţa Elena — fata cea mai mică. Iar cu ei, încă 25 însoţitori, slugi domneşti şi boiernaşi moldoveni 18, între aceştia şi comisul Ionică Tăutul. Cortegiul, plecat din Iaşi pe la 18 octombrie, părăsea Silistra la 6 noiembrie, îndreptîndu-se mai departe tot pe uscat spre Stambul. Călătoria se făcea pentru unii în trăsură: Doamna, Mireasa şi Domniţa, iar pentru ceilalţi, beizadelele şi tinerii boiernaşi, etc., călare. în sfîrşit, după aproape douăzeci de zile de la plecarea din Silistra, cortegiul ajungea la Kuciuk-Cekmege, la trei ceasuri depărtare de Stambul19, zăbovind aici mai mult, pentru control. Călătoria se încheie pe ţărmul Bosforului la Cenghel-chioi, la conacul oficial al rezidentului moldovean, conac pregătit de Nicolae Sturza pentru a-şi primi logodnica, sau poate chiar la Ortachioi, unde avea să se facă nunta 20.
   Cu sine, la Stambul, Tăutul luase puţine lucruri, de îmbrăcăminte, de pat, de masă. Cînd se întoarce în ţară alaiul însoţind pe Doamna Ecaterina, nu ştim. Dar comisul Ionică Tăutul fusese trimis nu numai ca nuntaş, ci în continuare avea să rămînă secretar la rezidenţa diplomatică a Moldovei, şi ca un fel de sfătuitor al beizadelei Nicolae Sturza,. capuchehaia şi ostatecul ţării la înalta Poartă. Ca să înţelegem în adevărata ei semnificaţie misiunea încredinţată lui Tăutul, amintim cuvintele pe care i le scrie Vodă Sturza la 12 decembrie 1824, ca răspuns la o scrisoare de la 1 noiembrie acelaşi an: „Comise Ionică, m-am bucurat nu puţin de bunele ştiinţi ce-mi dai... îţi mulţumesc de bunele cuvîntări ce-mi aduci asupra păşirei fiiului mieu în a doua vîrstă a omului. Purtările şi sentimenturile ce ţ-am cunoscut în cîtă vreme ai fost aici <la Iaşi>, aceşti vîrtos m-au îndemnat de a te alege şi a te triimite într-o slujbă delicată, avînd puternice nădejdi că totdeauna vei da dovadă de curăţăniia dumitali cu credincioasele şi neprihănitele slujbe, care îţ vor fi în tot chipul nu puţin priincioase lîngă înalta Poartă" 21.
   Nicolae Sturza îşi avea locuinţa, obligatorie, în afara Stambulului, în sat la Cenghel-chioi, pe ţărmul asiatic al Bosforului, într-o casă aşezată în faţa unui heleşteu; o altă casă alături era rezervată de turci beizadelei Costache Ghica, capuchehaia Ţării Româneşti22. Fără îndoială, această locuinţă a lui Nicolae Sturza servea totdeodată şi de sediu pentru rezidenţa oficială a Moldovei şi aici lucra şi Tăutul şi, probabil, îşi avea şi locuinţa în acelaşi sat, sau chiar la rezidenţă,
   Şi C. Sion ştie că Tăutul este „Secretariu fiului său <al voievodului > beizadea Niculai, ce era başcapichihaia sau ambasador ţării" 23.
   Începînd din toamna anului 1824, Tăutul trăieşte în acest Cosmopolis care este Stambulul, capitală a contrastelor, unde trecutul convieţuia strîns cu prezentul, Bizanţul cu Islamul, naţionalismul şovin cu cosmopolitismul burghez; unde se ciocneau atîtea interese politico-economice şi se manifestau influenţele de toate felurile, unde orientul se întîlnea cu occidentul ; unde societatea turcească, înveşmîntată în feudalism şi arbitrar, lega şi întreţinea raporturi, mai ales comerciale şi culturale, cu societatea apuseană, purtătoare a relaţiilor capitaliste, a ideilor înaintate pentru acea epocă şi a spiritului legalist.
   Aici, Tăutul îşi îndeplineşte obligaţiunile slujbei sale de secretar, scriind corespondenţa oficială pentru Iaşi ca şi pentru înalta Poartă. Dar, totodată, se perfecţionează în cunoaşterea celor trei limbi necesare: limba turcă-osmană —cu ajutorul gramaticii greceşti a lui Alexandridi24, limba greacă şi limba franceză 25, deşi încă mai dinainte, din ţară, pe cele două din urmă, le ştia aproape bine, mai ales limba franceză.
   Pentru administrarea averii sale din ţară, Tăutul apelase la unii din cei mai apropiaţi prieteni, spătarii Răducan Botezatul, Grigore Carp şi Costache Lipan, despre a căror prietenie vorbeşte comparînd-o cu prietenia antică dintre Damon şi Fintias: „Damon şi Fintias nici au avut altă legătură decît pe a inimii lor şi de aceia este cea mai tare".
   Este adevărat că Tăutul nu făcea pentru întîia oară cunoştinţă cu străinătatea. Dar, de astă dată, era într-o situaţie oficială destul de înaltă şi departe mult de Moldova.
   Dar nici la Stambul nu poate rămîne numai la activitatea de secretar. Era un spirit prea activ, întreprinzător şi tînăr, şi înţelegea să pună în practică ideile pe care le admira la alte popoare şi le dorea pentru neamul său, pentru ţara sa
Moldova. Astfel, la 10 ianuarie 1825, încheie un contract cu căminarul Ilie Gherghel, întovărăşindu-se, unul — care rămî- nea la Stambul, să cumpere lucruri: postav, şaluri, piepteni, basmale etc., iar cellalt — care se întorcea în ţară, să ia cu el aceste lucruri şi să le vîndă la Iaşi şi la Botoşani. Tovărăşia aceasta de negoţ avea ca termen de durată doi ani şi se desfăcea în noiembrie 1827.
   Altă tovărăşie de negoţ încheie la 15 februarie 1826, cu spătarul Costache Lipan, pentru export de sare în Turcia. Iar la 21 aprilie 1828, altă tovărăşie de negoţ, cu aga Nicolae Bosie, pentru import de untdelemn şi săpun din Turcia. Şi, probabil, vor mai fi fost şi altele.
   în acelaşi timp, are la Iaşi opt „dugheni“, pentru a căror clădire pe locul fost al mănăstirilor închinate şi dăruit lui de domn, Tăutul se împrumută şi apoi le dă cu chirie, la 6 ianuarie 1825.
   Veniturile care i s-ar fi cuvenit de la pămîntul şi dughenile din ţară, Tăutul le capitalizează, prin epitropia de prieteni de care am amintit mai înainte, în scopul de a răscumpăra moşia de baştină a neamului său, Bălineşti. Iată propria-i mărturisire în acest sens:
   „Prieteni! în vremi ce sînt strîmtorit de alte nevoie, care mi-ar da dreptate a vinde din cele ce am, iar nu a mai cumpăra, vi să va păre, poate, dişănţat acest interes de a lua moşia din Bucovina. Ertaţi-mi-l, vă rog, acest interes! El nu-mi este de speculaţie, ci în inima me el este o ispravă a evlaviei fieşti, atîta de mare, încît aş primi să mă strîmtoresc de o sută de ori mai mult şi să nu-1 pierd. Trei sute de ani această moşie au fost a niamului nostru; ia este o baştină strămoşească, deci nu mi-ar fi de puţină durere a o vide înstreinată făr-înturnare“...
   La un moment pe care nu-1 putem încă preciza, probabil mult după 1825, Tăutul aduce la Stambul pe un băiat al sorei sale Zmaranda, spre a-1 da la învăţătură; de acest copil va fi însoţit la băile de la Brusa. Iată ce scrie în ţară, probabil sorei sale, înainte de a fi adus copilul la Stambul:
   „Doresc să înveţă. învăţătura este ce mai temeinică avere însuşi a celui bogat. Prin învăţătură, numai, este pomăzuit omul a fi fericit pre pămînt. Şi dacă pe alocuria se află învăţaţi ticăloşiţi, aceia este sămn că acolo omeniria este departe încă de triapta în care îi pomăzuită a agiunge într-o zi. Şi este adivărat că sînt noroade astăz care să află cu cîteva vecuri înapoia altora, dar aceia este o dovadă mai mult a trebuinţii ce au de învăţătură".
   Scrisoarea aceasta constituie o adevărată profesiune de credinţă luministă 26.
   Dar la Stambul se simţea singur şi bolnav, de aceea doi ani în şir ceruse de la domnie „slobozănia mea din slujba de aice“, şi o obţine în primăvara anului 1828. „Dar tocmai cînd mă gătisăm, scosăsăm şi teşcheriaua drumului, pusăsăm şi o parte din lucruri în corabie, intrasăm şi eu ca să le aşăz, atunce tocmai au venit vestia stricării păcii"... începea războiul ruso-turc din 1828.
   Deci din aprilie 1828, Tăutul nu se mai poate întoarce în ţară.
   O boală, despre care înţelegem pînă la urmă că este tuberculoză pulmonară, începe să-l chinuie. La 16/28 april 1827 obţine de la autorităţile turceşti învoirea ca să plece, prin Mudania, la Brusa, pentru băi, unde se îndreaptă la sfîrşitul lui iunie şi de unde se întoarce după o lună, fără să ştim dacă sănătatea îi revenise şi în ce măsură. în scrisoarea către unchiul său Ilie Ilschi din < 1829> arată că este bolnav, dar că are foarte bune rezultate cu tratamentul Le Roy, leacul căruia toată Europa, şi aproape pentru orice boală, îi cerea şi atribuia vindecarea 27. Din teşchereaua dată de autorităţi spre a merge cu o corabie pînă la Mudania pentru Brusa, aflăm că Tăutul era „de statură mijlocie, cu mustaţă neagră şi subţire". Iar teşchereaua dată de Nicolae Sturza, la 9 iunie 1827, repetă datele din teşchereaua turcească, dar cu adăugirea că este în vîrstă de 28 de ani, vîrstă care nu corespunde cu indicaţia autobiografică amintită la începutul acestor pagini.
   Din aprilie-mai 1828, rămas cu totul izolat din cauza războiului ruso-turc, fără să mai primească nici un ban de nicăieri, dar cheltuind continuu pentru medicamente, agoniseala i se topeşte văzînd cu ochii. După un an de aşteptări şi datorii, Tăutul începe să se stingă în mizerie. Tuberculoza nu4 iartă. Odată cu ivirea primăverii timpurii a unui nou an, Tăutul înţelege că acesta e cel din urmă al vieţii lui şi că este pierdut. Vinde haine, vinde tot ce mai putea fi vîndut, implorînd mila străinilor pe care-i cunoscuse cîndva în răstimpul celor şase ani de cînd trăia la Stambul. Şi toate acestea în speranţa că poate va îmblînzi Parcele, poate va prelungi agonia, aşa încît să apuce a-şi mai revedea patria, de la care aştepta încă vindecarea. Dar la 20 aprilie 1830, cei aproape treizeci şi cinci de ani ai comisului se frîng ireparabil, pe ţărmul Bosforului. De atunci, viaţa, faptele şi scrisele lui se topesc în legendă...
   După ce am expus viaţa lui Ionică Tăutul în elementele ei mai caracteristice, vom prezenta în continuare scrierile care îl îndreptăţesc să merite preţuirea de care se bucură şi, mai ales, ar trebui să se bucure.
   Scrierile lui Ionică Tăutul
   Versurile. întocmind un conspect a literaturii române, Mihail Kogălniceanu scria, pe la 1843—1844: „Ionică Tăutul, traducător al Ruinelor lui Volney şi autor al unui mănunchi de poezii suave ca parfumul de trandafiri. . ,"28
   Delicată şi justă apreciere, întemeiată, desigur, pe cunoaşterea manuscriselor poetului care-i erau la îndemînă atunci şi care-i dădeau dreptul să spună şi mai înainte, cu alt prilej, că acesta (Tăutul) „au scris multe poezii, din care cea mai mare parte s-au perdut"29. Tot M. Kogălniceanu îi publică şi singura poezie cunoscută pînă acum, Epitaf, adăugind totdeodată că-i va publica şi „o culegere de sorţi în stihuri, pentru Anul Nou"30. Mai tîrziu, în 1855, făgăduieşte că-i va publica biografia31, dar amîndouă promisiunile rămîn numai intenţii neîndeplinite, deoarece, ca şi atunci (1838—1855), din poeziile sale nu se cunoaşte, pînă acum, decît acel Epitaf publicat de Kogălniceanu în „Alăuta Românească", la Iaşi, în 183832. Astăzi însă, cercetările noastre au identificat şi alte versuri, inedite, datorate aceluiaşi poet, versuri care, deşi reduse cantitativ, depăşesc calitativ media versurilor contemporane moldoveneşti şi, în primul rînd, stihurile lui Costache Conachi. Sînt versuri de dragoste, în care răsună de multe ori accente şi apar imagini ale sensibilităţii din zilele noastre, fără lamentele, de cele mai multe ori ridicole, ale contemporanilor săi. Iată de pildă versurile:
Dacă inima ţi-i prinsă Şi pentru altul aprinsă,
Poţi să-mi arăţi lămurit!
Şi ceriul mi-i mărturie Că, în taina ce mai vie,
Şi de min-a fi slăvit!
însă de-i numai cruzime A unui piept cu asprime,
Eu voi striga cu amar,
Cînd voi mergi-ntru peire:
Răsplătire! Răsplătire!
Şi voi be acel pahar.33
   Evident, versurile lui Tăutul aduc în parte şi ecoul unei inspiraţii din poezia populară, subtil decantată, dar, totdeodată, şi al unei sensibilităţi moderne, deşi, în mică măsură, ele sînt încă tributare spiritului vremii cînd au fost scrise, adică începutului celui de al XlX-lea secol. Alături de expresii compromise ca a „amoriului. . . văpae", întîlnim aceeaşi „văpae" dar în alt context, ca de pildă: „văpae ce scoate, /dintr-a meii sîmţiri toate/ sucul cel mai tăinuit/".
Şi mai departe:
Eu ţ-am arătat de faţă Rău-n care, cu dulciaţă,
Iubesc a mă chinui... 34
Sau:
Cu a chicnului35 cîntare,
Ce răsună atunci cînd moare,
Asămănez al tău glas...
Iată şi o strofă din cunoscutul Epitaf:
Aşa-i la o floare,
Ci-a vîntului boare Cu a zorilor plîns O fac să răsae;
Săcerea de-o tae,
Tot lustru i-au stîns!...
Fericirea-i dusă,
Lumina-i apusă... 35
   Aşa cum Epitaf are în acrostih numele Zamfira, s-ar putea foarte bine ca şi versurile de dragoste ale lui Tăutul să fi avut un rol funcţional, acela de a aduce la cunoştinţa fiinţei iubite sentimentul care umplea sufletul poetului şi pe care acesta nu îndrăznea să i-1 mărturisească direct, în schimb, prezenţa unei poezii precedată de un fel de preambul în proză, amîndouă cu un conţinut identic şi despre care vom vorbi în continuare, ne introduce în atelierul poetului, dacă nu chiar în atelierul poetic al vremii sale. Textul în discuţie e un elogiu adresat unei tinere, pentru care are o dragoste plină de admiraţie:
   „Eu nu mă ghizuesc să cînt darurile ce ţii de la fire, nici cu sumeţire de a-ţi tragi portretul. Nu, nicidecît! Căci am trebuinţă a împrumuta un glas mai înnalt şi un condei mai iscusit. Şi vai mie, unde le poci afla?"36 Şi mai departe:
   „Dar, ca să nu mă osîndesc pentru tăcere, iartă-mă, domniţă, dacă îndrăznesc a te asămălui unii tinere prinţăsă trasă din tulpina vechilor noştri voevozi. .
   Elogiul continuă în acelaşi ton. Pînă aici, deci, nimic deosebit faţă de poeziile lirice amintite. După încheierea textului în proză, cînd poetul spune că „Omir însuş ar fi făcut zăbavă întru a-ţ face portretul de iznoavă", urmează aproape un acelaşi text, de astă dată în versuri:
Nu am nicicum sumeţire Darurile, ci-ai din fire,
Să-ndrăznesc a le cănta!
De care am trebuinţă De o nouă iscusinţă Innadins a-nprumuta,
Măcar cît de cu încetul Pentru a-ţ face portretul,
Deşi nu mă ghizuesc —
Neputinţa me îmi cere Un condei mult mai cu putere...
   Aşadar, sentimentul de dragoste al poetului se exprimă întîi în proză poetică, fără ca această proză să aibă intercalări de versuri şi nici să dea impresia unor versuri albe, ritmate altfel decît de ritmul în crescendo al sentimentului exprimat, rămînînd totuşi destul de strînsă lîngă obiect, ca o proză valoroasă prin ea însăşi. Dar poetul reia această proză şi o transpune în versuri, prelucrare care înlătură unele asperităţi şi prozaisme, precizează unele imagini, adaugă altele, totul supus rimei şi ritmului. Deci, din proza poetică se făureşte o poezie de tip clasic. Este, această prelucrare, un procedeu întîmplător, folosit numai de Tăutul — poate, numai o singură dată? Ori este un procedeu literar general, sau aproape general, al timpului, de care nu luăm cunoştinţă decît acum şi numai întîmplător? Răspunsul cert se lasă 
   aşteptat, dar convingerea noastră este că ne aflăm în faţa unui procedeu de atelier poetic, destul de răspîndit în acea vreme.
   Alte texte literare. Tot între manuscrisele autografe ale lui Ionică Tăutul se găsesc şi texte în proză, unele în limba franceză, două din ele deosebit de interesante. Unul, dedicat Zoei Muruzi, însoţea un exemplar din La Henriade de Vol- taire, constituind o parafrazare a cîtorva versuri din cîntul al IX-lea al acestei poeme şi încheindu-se cu un catren, care nu pare să aparţină condeiului lui Ionică Tăutul:
Mais pour tout dire, elle est unique:
II faut, pour lui faire la cour,
Lui parler de metaphysique,
Tandis qu’â d’autres on parle d’amour.
   Al doilea text, adresat Luizei Muruzi, era destinat să însoţească cartea Ruines a lui Volney 37. După ce, în envoi, Tăutul arată că Luiza Muruzi a citit mai înainte cartea de călătorii a lui Volney, urmează o invocaţie în proză către autorul Ruinelor, invocaţie în care îi cere acestuia să vină din nou în mijlocul oamenilor — deci Volney nu mai era în viaţă (m.1820), şi să le arate „pe ce principii trebuie să se întemeieze pacea între popoare (societes) şi fericirea oamenilor". Adăugind că Luiza Muruzi, „după ce a mers, cu gîndul, pe urmele ostenelilor tale" (ale lui Volney), „printre rămăşiţele fostelor state, vrea să consulte învăţăturile sublime pe care le-ai adunat, ca să-şi pregătească sufletul său la idei demne de Platon şi să-şi făurească inima după felul în care şi-au făurit-o Socrate şi Aristide". Iar cunoaşterea lui Pindar şi Ovidiu îi sînt doar clipe de răgaz, spre a se avînta cu şi mai multă putere în filozofia „austeră" a lui Aristotel şi a lui
Locke, Luiza Muruzi, chiar pe un tron fiind, n-ar putea fi fericită decît cu „Leibnitzi“.
   Din cunoaşterea acestor două texte ale lui Tăutul constatăm că istoria literaturii şi a culturii româneşti cîştigă preţioase elemente certe, care deschid o mai largă şi mai adîncă perspectivă asupra pătrunderii ideilor luministe în Moldova, la începutul secolului al XlX-lea, şi asupra sensului frămîntărilor la care aceste idei au dat naştere. Aflăm, astfel, rolul jucat de poema Henriada lui Voltaire în orientarea discuţiilor serioase ale tinerimii moldovene de amîn- două sexele şi faptul că poema aceasta, ideile voltairiene38, formau subiectul de predilecţie al acestor discuţii încă înainte de apariţia traducerii, tot în versuri, pe care Vasile Pogor- Tatăl avea să o publice în Bucureşti, în tipografia lui Ioan Eliad, de-abia la 1838 39.
   Observăm, de asemenea, că şi lucrarea Ruinele. . . lui Volney, care circula în Moldova în limba franceză, contribuia la această orientare a discuţiilor în cadrul tinerimii moldovene din preajma anilor 1820—1821.
   Constatăm, pe de altă parte, că amîndouă aceste lucrări, Henriada şi Ruinele, ca şi autorii lor, Voltaire şi Volney, nu erau numai simple lecturi pentru amatorii de cultură şi literatură de la noi. Pentru tinerii cititori şi admiratori moldoveni din generaţia lui Ionică Tăutul, ele constituiau mai mult decît simple pretexte literare de a-şi îmbogăţi spiritul şi experienţa poetică, oferindu-le, totdeodată, idei călăuzitoare, înălţătoare şi noi, pentru întocmirea unui sistem politic valabil, pentru conducerea raţională a statului moldovean pe care îl voiau fericit. Generaţia lui Ionică Tăutul, însuşindu-şi tradiţia şi experienţa politică a poporului şi statului ai cărui exponenţi au fost Voltaire şi Volney, începe să se afirme prin unele idei capabile să servească la conducerea şi organizarea statului moldovenesc.
   De aceea, şi Henriada şi Ruinele trebuie privite de acum înainte şi sub aspectul lor politic, ca ferment de formare şi maturizare, în Moldova, a unei opinii capabile şi avizate să ajute la conducerea statului. Iar Tăutul trebuie înţeles ca un spirit care, fără să fie propriu-zis revoluţionar, era, totuşi, un rerum novarum cupidus, în sensul creator al acestei expresii.
   Strigarea norodului... Spre deosebire de Ţara Românească, la 1821, în Moldova apare un gînditor etico-politic, care caută prin scrierile sale să lămurească pe contemporanii săi asupra tuturor problemelor acute care frămîntau societatea moldovenească, arătînd şi soluţiile eficiente. Acesta este Ionică Tăutul.
   în clipa cînd răscoala Eteriei, pornind din Iaşi, în primăvara anului 1821, sub conducerea lui Alexandru Ipsilanti, împrăştia neliniştea şi dezordinea peste întreaga Moldovă, Tăutul aşternea pe hîrtie Strigarea norodului Moldovei cătră boierii pribegiţi şi cătră mitropolitul, scriere ale cărei titlu şi conţinut exprimau mînia poporului, ca un glas răzbunător (ex ossibus ultor) ridicat împotriva marilor boieri şi a mitropolitului Veniamin Costache, pe care îi învinuieşte că, nesocotind interesele generale ale ţării, lipsiseră de la datorie, lăsînd ţara în mîna aventurii. în plină fierbere a mişcării revoluţionare, Strigarea norodului. . . întreprinde o critică totală, acerbă dar justă, a întregii stări social-politice a Moldovei 40. Textul nu poartă nici numele nici vreo altă indicaţie privind autorul.
   Titlul ne aminteşte caracterizarea făcută de Russo acestui pamflet: Strigarea obştei este doprosul <ancheta> şi giude- cata regimului trecut, în care nimic nu e uitat, de la vechile privilegii pînă la scoale"41, cercetînd cu luare-aminte toată racila ce minează din temelie viaţa socială şi de stat a Moldovei.
   Pe de altă parte, fragmentele pe care Russo le citează din pamfletul lui Tăutul se suprapun întru totul frazelor cu care începe şi continuă manuscrisul nostru. Extragem din Russo primul citat: „Au fost vremi să lăsaţi pentru un minut tot feliul de interese particularnice şi să vă ţîntiţi gîndirea şi îngrijirea la interesul obştesc, să lăsaţi prigonirea şi dihonia ce aveţi între dv. şi cu o unire să lucraţi cele de folosul patriei"42. Identitatea cu textul copiilor amintite este perfectă : Strigarea norodului. . . este neîndoios opera lui Ionică Tăutul 43. Iată în acelaşi sens şi o mărturisire personală a lui Tăutul, într-o scrisoare către Ilie Ilschi, din 1829: „Patrioţii ştiu că, cu cîţiva ani mai înainte, scrisurile mele do vide că făcusăm păn-atunce destul sporiri în a mele procetiri".
   Strigarea norodului Moldavii. . . se poate dispensa de un comentar istoric. E un pamflet mai mult de atmosferă şi. cu valoare literară deosebită şi mai puţin de fapte. Pro- cedînd metodic, comisul Tăutul incrimina purtarea marilor boieri moldoveni în vremea Eteriei, cînd toţi s-au gîndit numai la propriul lor interes, ignorînd complet soarta întregului popor. Nu este cruţat nici mitropolitul Veniamin Costache; păstorul care uită de turmă şi de nevoile ei. Cercetînd, apoi, mobilul adînc al purtărilor unora dintre marii boieri, Tăutul le dovedeşte că onorurile şi bogăţiile la care rîvneau, le-ar fi putut dobîndi demn, pe altă cale, pe calea patriotismului şi a democraţiei.
   Analizînd cu amănuntul, dar şi cu spirit larg, el supune discuţiei diverse aspecte: obligaţiile materiale către înalta Poartă — devenite oneroase; administraţia Moldovei — ale cărei slujbe, mari şi mici, se cumpărau cu bani; abuzul cu acordarea de scutelnici, boierilor; paza ţării încredinţată unor străini; pravilele, după care se fac judecăţile, nu numai că sînt într-o limbă străină—Condica lui Calimah (1817), în limba greacă—, dar nici nu ţin seama de „obiceiurile vechi" (obiceiul pămîntului); ele sînt făcute numai pentru cei mari, nu şi pentru cei mici; şcolile, în sfîrşit, nu sînt în slujba culturii şi nu dau rezultatele aşteptate, încheind această trecere în revistă cu o dezolantă constatare: „Iată stat dezbrăcat de toată buna rînduială, supt care norodul Moldavii de atîta vreme au stătut năduşit di cătră boierii săi", de la care în zadar locuitorii au aşteptat îndreptarea lucrurilor ca, „în locul ticăloşiei să vă siliţi <voi, boierii> a sădi fericire". Analizînd astfel substratul real, autentic, al instituţiilor politico-sociale, deci însuşi fundamentul societăţii moldoveneşti de la începutul secolului al XlX-lea, Strigarea norodului. . . evidenţiază condi^ ţiile şi formele arbitrare, abuzive şi corupte, în care se menţineau aceste instituţii tradiţionale, precum şi necesitatea inexorabilă a îndreptărilor, a schimbărilor profunde. Iată, de pildă, un fragment din acuzarea pe care o formulează împotriva marilor boieri:
   „Au fost vremi să lăsaţi, pentru un minut, tot feliul de interes particularnic şi să vă ţîntiţi gîndire şi îngrijire la interesul obştesc! Să lăsaţi prigonirile şi dihonie ce aveţi între dumnevoastră şi, cu unire, să lucraţi cele de folosul patriei! Să lăsaţi ura ce purtaţi către toţi cielanţi mai mici {pe care îi socotiţi şi credeţi că sînt înadinşi născuţi ca, pe spatele lor grămădind mîgle de lemn, să le aprindeţi şi, ar- zînd cu foc, ei să le rabde, fără a vă bănui)u şi să sădiţi, în locul potrivnicii urmări din partea dumnevoastră, dulcele santiment al patriotismului!. . ."
   Dar cum, la chemarea patriei, nimic din tot ce ar fi trebuit să se schimbe în organizarea socială şi politică a Moldovei nu s-a clintit, iar sufletele celor mari, puternici şi bogaţi, au rămas mai departe surde şi reci ca piatra, preocupate numai de privilegiile lor, Strigarea norodului. . . ridică tonul şi devine un acuzator, impresionant prin virulenţă şi patetism. O pasiune lucidă, altoită pe o stare de înaltă tensiune spirituală, îl face astfel pe Tăutul să azvîrle în faţa vinovaţilor adevăruri crude, direct şi lapidar exprimate, dar care nu sînt numai la adresa boierilor ci şi a marilor ierarhi în frunte cu mitropolitul Veniamin Costache:
   „Fugiţi, nevrednicilor, fugiţi! Ascundeţi-vă în întuneric şi, acolo, puneţi în aceeaşi cumpănă evghenie—singuratica voastră îndeletnicire, păcatul şi ruşinea — singuraticul vos- trul rod a vinovatelor fapte! Fugiţi! Dar osînda vă goneşte! Căci dreapta judecată. . . şi lacrămile celor înstrîmbătaţi, a celor jăcuiţi: a văduvii — pe care n-aţi căutat, a săracului
— pe care aţi asuprit, a tot norodul Moldovii — pe care acum în sfîrşit, l-aţi adus în uimire şi primejdie, vor striga răsplătire, pînă la cele mai depărtate vecuri ale vremii viitoare!. .
   Imprecaţia continuă, necruţătoare:
   „Fugiţi! Ruşinaţi-vă de voi însuşi! Tînguiţi-vă, căci v-aţi vîndut haractirul! înstreinaţi-vă,	căci	patria, maica
voastră, într-al căreia sîn	aţi şezut ca	puii	năpîrcii,	mai
mult nu vă cunoaşte!. .
   Pentru ca finalul să capete accente şi viziune de tragedie antică:
   „Patrie! Patrie! Iată vrăjmaşii ce i-ai hrănit la sînul tău, cu laptele nevinovăţiei tale!"
   Lament care ne reaminteşte dureroasele cuvinte ale lui Ioan Neculce, scrise cam cu	o sută de ani	înainte: „Oh!	Oh!
Oh! Vai de biata ţară a	Moldovei!“
   Lauda anului 1822. Vara anului 1822 aducea pentru ţările române ca un fel de renaştere naţională aşteptată, simbolizată prin restaurarea domniilor pămîntene: la 1 iulie se urcă pe tronul Moldovei Ioan Sandul Sturza. Din adînc — unde aproape fuseseră strivite — ies atunci la lumină toate speranţele de mai bine ale Moldovei, făurind un climat favorabil pentru schimbările şi îndreptările ce se doreau şi se aşteptau a fi înfăptuite. O tălăzuire nemaiîntîlnită de entuziasm şi idealuri reînviate întovărăşeşte astfel cei din- tîi paşi ai noului domn. Ţara părea prea strimtă pentru atîta bucurie! Cărturarul Gheorghe Asachi exprima lapidar toate aceste aşteptări în oda Către Moldoveni: „legea, patria, unirea şi un cuget bun şi drept" aveau să fie ţării „temei şi cîrmă“.
   Tot astfel, Lauda anului 1822 (titlul ne aparţine), scrisă atunci de Tăutul, nu avea să însemne cîtuşi de puţin o simplă înşiruire verbală encomiastică şi hiperbolică. Dimpotrivă! Un întreg program de reforme, spărgînd zăgazurile scepticismului general şi ale indiferentismului, este prezent în fiecare cuvînt. Atitudinea aceasta creatoare trîmbiţează o eră nouă în istoria Moldovei:
   „Pre cît anul 1821 va pricinui întristare şi uimire vecu- rilor viitoare, înmiit mai multă mulţămire va aduce în sufletele urmaşilor anul acesta 1822, însămnat cu înviere drepturilor noastre, acelor omorîte de învechime şi încununate cu ziua aceasta mare în care, precum odinioară strămoşii noştri, asămine şi noi gustăm fericire ace dulce, de a vide pe scaunul ţării noastre şezînd un fiu al patriei".
   Şi mai departe:
   „Aceasta este zioa care pune hotar plîngerii vremii trecute şi, făcînd a să mai naşte nedejde ce mîngîitoare în inima fiiştecăruia patriot, să face început unei fericiri dorite cu atîta însătare şi de atîta vremi necunoscute în pămîntul nostru! Astăzi se usucă izvorul lacrămilor pre care, cu puhoi, Moldova întreagă au vărsat, în curgire de atîţia ani, pre mormîntul drepturilor sale. .
   în continuare, şi ca un corolar, apare invocaţia către istoricii timpurilor noi ce se vesteau, istorici ai unei domnii excepţionale, deoarece avea să fie domnia legii şi a drept ă- ţii:
   „Condeiul vostru, o! istornicilor! de acum înainte, îndeletnicit numai de fapta bună, de dreptate, de o slobodă umilinţă, de curăţenie inimii, de iubire patriei, de supunire la pravile, de credinţa cătră stăpînire şi de frica lui Dumnezeu, pentru ca să zugrăvească haractirurile miniştrilor oblăduirii noastre, vor înprumuta din analele vecurilor portreturile vechiului Tăutul, Balica hatmanul, Nădăbaicu vornic, Ureche vornic şi alţii. . ."
   Observăm că, tot acum, Tăutul — de meserie inginer hotarnic, dar totdeodată boier mic, proprietar de moşie, descendent dintr-un mare boier al trecutului — îşi îndreaptă inima către ţăranii necăjiţi — sarea pămîntului, cu înţelegere nefăţărită, cu patos, cu dragostea de frate către frate:
   „Voi, muncitori ai pămîntului! Sprijinitori ai opştiei! Cutezaţi! Ogoarile voastre nu vor mai fi udate cu lacrămi! Voi, carii v-aţi deprins a vă încujba supt asupriri, bucuraţi-vă! Sarcina voastră va fi de snopi săceraţi în vesălie şi fericirea noastră este că ceriul, spre învăţătură, au purtat pre obştescu nostru părinte <noul domn> printre toate truzile voastre! Adesăori, părtaşi durerii ce vă stăpîne în vreme plîngerii, au unit cu a voastre, lacrămile sale! Nimine, dar, altul, n-ar pute atîrni în inimile voastre o nedejde atît de sfîntă, decît acela care, povăţuit de mîna proniei pre drumul scaunului, de mii de ori au odihnit în umilitele voastre colibi!.
   Dealtfel, şi în dispoziţiile trimise din Stambul şi privind avutul său din ţară, Tăutul face să apară, într-o formulare generală şi de aplicat cu discernămînt de către legatarii şi, totdeodată, prietenii săi, o preocupare privind pe ţăranii de pe moşia sa Brîndeşti (Botoşani):
   „Se înţelege că dumnevoastră veţi voi bine a mijloci totdeauna, în cît vă veţi îndămîna, ocrotire şi uşurinţa bieţilor lăcuitori ai satului, la nevoile lor".
   Neguţătoria, considerată de Tăutul drept o mediatoare necesară pentru valorificarea productelor ţării, este pusă şi ea la locul de cinste: „Moldavie, totdiauna sîlită a plăti răsfăţuri, jacuri şi asupriri, n-au avut nici un ceas de negu- ţitorie! Deci, pre cît de mare au fost păn-acum lipsa, fără îndoială pre atîta va fi înbelşiugare, cînd aurul va fi chemat de glasul dreptăţii şi păstrat de bunile rînduele! însămnaţ, dar, o neguţitorilor, zioa aceasta ca un început a vecului fericirii!"
   Totuşi, fără o justiţie adevărată, societatea şchioapătă. Iată, deci, necesitatea unui apel către judecători, interpreţi ai justiţiei:
„Judecătorilor, iubitori de dreptate! în adevăr, ocărmuire grecească v-au fost răpit pravilele din judecătoria voastră, şi din fundul Fanarului au adus, pentru regulă, interesul, mita şi părtinirea! Bucuraţi-vă! Voevodul vostru patriot, părintele patriei noastre, va chema adevărul din ceruri şi cu mîna dreptăţii va scrie codicul fiilor săi, cu care între toate viţele supuşilor va lega nodul unei frăţii adevărate! . . ."
   De acest apel se leagă chemarea adresată scriitorilor cancelariei justiţiare:
   „Scriitorilor ai arhivelor noastre! Fără îndoială, condeiul vostru, de multe vecuri neîndulcit de vreo fericire a ţării, a obosit scriind, cu slove de sînge, ticăloşiile noastre! De mulţimea lor, negreşit, duhul vostru a putut ameţi şi agerimea să vă lase. Mai înnoiţi-vă, dar, puterile, din veselia zilei acesteia mari, în care tot moldoveanu, ca în Siloam spălîndu-se de lepra vremii trecute, se face ca un nou născut! O fericire a patriei mulţămeşte sufletul, rădică duhul, umple inimile de entusiasm şi pana, făcîndu-se isvor ideilor, nu se satură de a le prescrie!. . . ' ‘
   Nu este uitat nici omul de rînd, „omul oarecare", eternul necăjit, neodihnit şi nedreptăţit, categorie socială pe care reformatorul trebuie să o aibă printre primele în vedere, pentru că omul de rînd este ipostaza nemijlocită a fiecărui mic moldovean, este demosul însuşi. Acestuia îi vesteşte calea deschisă pentru înlăturarea nedreptăţii şi a bunului plac de pînă atunci:
   „Şi tu, tristule jăluitor! Care mai înnainte tremurai dinainte uşilor unui stăpîn strein! Tu, care cumpărai intrare, şi eşire o plătei cu nemulţămirea şi, după ce la cerire ta, tăetă de suspinuri, luai un răspuns îngăimat şi într-o limbă necunoscută, păşăi pragul cu un picior poticnitor, lăsat şi de însuş nedejde ce te povăţuisă: cuteză, acum! întră! Uşile sînt deschisă! Vorbeşte în limba maicii tale! întreabă cu îndrăsneală! Spune, fără a te sfii! Este tatăl tău, care te ascultă! Este un bărbat însătat de dreptate, care îţ va da hotărîre! Mîinile lui, prigonite lungă vreme de strîmbătate, ţin acum cumpăna şi arma dreptăţii: cu una va lămuri nevinovăţie; cu ceilaltă, ocrotindu-o, va pedepsi sîlnica năvălire".
   în concluzie, se poate spune că Lauda anului 1822, scrisă după numirea şi instalarea lui Ioan Sandul Sturza ca domn al Moldovei, vine ca un complement necesar şi pozitiv al criticii pe care Tăutul o făcuse vieţii social-politice a Moldovei, larg desfăşurată şi cunoscută din Strigarea norodului... Lauda anului 1822, social şi literar gîndită, asemenea Strigării. . ., este ca un adevărat program de domnie, cu tot atîtea sugestii pentru noul domn, şi ca un fel de credo luminist. Prin el, se constată legătura raţională a Moldovei cu democraţia occidentală şi se documentează că principiile acestei democraţii făceau parte integrantă din zestrea spirituală a poporului român încă de acum aproape un secol şi jumătate.
   Scrisoare ce au trimis. De pamfletul prezentat mai sus se leagă, şi prin formă, dar mai ales prin conţinut, un altul intitulat: Scrisoare ce au trimis un boieriu din Moldova cătră dumnelui logofăt Grigoraş Sturza, la Cernăuţi", şi datat 2 martie 1824. Faptele sînt următoarele: văzînd obstrucţia pe care i-o face marea boierime refugiată peste graniţă, Vodă I.S. Sturza îi adresează o scurtă scrisoare, la 7 februarie 1824, întrebînd-o dacă se solidarizează cu acei boieri care au trecut de la Cernăuţi spre Silistra, purtători de plîngeri împotriva domniei la înalta Poartă. Marea boierime îi răspunde prin logofătul Grigoraş Sturza, conducătorul „desţăraţilor" şi autorul de fapt al acestei stări de nemulţumire. Răspunsul este dat în doi peri, marea boierime făcînd să vibreze coarda patriotică şi declarînd că ea reprezintă „ţara". Tăutul îşi ia sarcina să analizeze cu amănuntul răspunsul boieresc şi să pună lucrurile la punct, pe linia realităţii şi a raţiunii. Deşi scrisoarea-răspuns a lui este ad hominem, ea constituie un model de analiză logică şi reuşeşte să se ridice de la fapte la formularea de principii, folosind pentru demonstraţie şi imagini elocvente. Astfel, considerînd că marea boierime nu este „ţara", ci o foarte mică tagmă de beneficiari, el spune: „Săracă-i, dar, patriea, stearpă şi pustie, dacă cei adivăraţi fii ei sînt numai acele vreo patru familii a dumnevoastră!" Şi reia imaginea într-o formă deosebit de expresivă, astfel: „patru sau cinci familii a	tiscui <tescui> pre	toţi cielanţi". Şi	în acelaşi
sens	dă	şi sensul adevărat	al politicii: „Un	norod nu
poate gusta ticna decît numai atunce cînd cu toţii, ascultători ocîrmuitorilor, să vor înpărtăşi fieştecarile analogos şi din bunătăţile şi din nevoile ţării".
în	acest răspuns al lui	Tăutul se pune, pentru întîia
oară	atît	de puternic şi total, accentul luminist	de respec
tare şi supunere la legi ca o elementară şi fundamentală datorie pentru oricine, de orice treaptă ar fi, ca o condiţie implicită în noţiunea de patrie: „Căci di a ne supune pravililor, 
fără cîrtire, numai atuncea este patriea în stare de a pute gusta în ticnă dulceaţa liniştirii". . . „cînd fieştecare îşi va pute cunoaşte şi dreptăţile şi datoriile sale. . ."
   Tăutul, analizînd, pe rînd, fiecare paragraf al răspunsului marii boierimi, descrie realităţile din care este clădită societatea moldovenească şi arată că bunul plac al marilor boieri, ei îl consideră ca lege. „Voinţa dumisale <a unui mare boier> era pravilă". Sau „. . . a ajuns să nu avem rînduele decît numai capriţiile celor de slujbă ..." Denunţă totdeodată proporţiile „capriţiilor": un mare boier care trimite arnăuţi „de a împuşcat vitele lăcuitorilor". Un alt mare boier care declară: „Avem dreptul de a nu plăti niciodată nimărui nimică, şi nici plătem, afară de jafurile ce făcem unul altuia". Dar marii boieri nu sînt singuri. Ei au în jurul lor „clientela", care freamătă „în aşteptarea prilejurilor de jăcuit". Oare, se întreabă Tăutul, „numai ţăranul este raiua înpăratului, de dă şi face numai el singur birul şi harvalelile ?" Constatare în care nu e vorba de filantropie principială, formă specifică pentru luminism, ci de o realitate socială, de un aspect dureros al felului de trai al ţăranului din Moldova (şi Ţara Românească).
   Tăutul mai constată că, după pilda marii boierimi trîndave, „nici un moldovan nu-i neguţitoriu, mai nici unul nu-i iconom", cînd se ştie prea bine că „înflorirea noroadelor spînzură de la învîrtirea neguţitoriei".
   De aceea, pentru „a cîrpi pînza ce spartă a vechilor noastre rînduele trebuiesc petici nouă, luate de la o judecată sănătoasă şi nepărtinitoare". Dar „pravilile nu pot lua o întreagă stăpînire decît numai atunci cînd va fi pusă buna rîndueală, care să îndrepteză celi în lucrare, în toate dregă- toriele".
   Toate acestea îl obligă să vorbească şi despre stat, despre rolul său: „Un stat nu poate întră în fericire pînă cînd toţi lăcuitorii de obştie nu să vor înpărtăşi şi de bunătăţile şi de nevoile sale".
   Statul pe care îl voieşte şi îl aşteaptă este un stat burghez.
   „Eu voesc" — spune Tăutul — „ca în Moldova să fie boierii în driturile averilor lor, precum au fost şi precum sînt pretutindeni, dar în slujba ţării". Deoarece „pravilile şi rînduelile să statornicesc pentru a lipsi volniciea celui tare şi capriţiile lui". Şi această repunere în drepturi a pravilelor şi instituţiilor era cu atît mai necesară cu cît, spune Tăutul, „Am văzut egoismul în toată pompa lui, uitîndu-se numai pre sine, învîrtindu-să numai înprejurul celui în parte interes al său şi ticăindu-să în păreri şi rătăciri" <. . .>
   Cele două pamflete despre care am vorbit pînă acum, Strigarea. . . şi Scrisoarea, cel dintîi mai înflăcărat, cel de al doilea mai argumentat, mai raţionalist, pot fi considerate ca două opere de o deosebită valoare literară şi istorică, unice ca preocupări şi realizare. Ele vestesc, drept concluzie, apariţia şi a unei sinteze, care va fi tratatul de politică, despre care vom vorbi mai departe.
   Un alt text, de teorie şi practică politică, îl constituie Socotinţa privind propunerea turcilor de a părăsi Moldova numai cu anumite condiţii, într-un cuvînt, de a-şi retrage trupele de ocupaţie în schimbul chezăşiei scrise din partea domnului şi a Obşteştii Adunări, că nu se vor mai întîmpla răzvrătiri şi viaţa musulmanilor cu treburi prin ţară va fi sigur ocrotită. Răspunsul, favorabil, redactat de Tăutul, constituie o apărare a suveranităţii Moldovei care trebuie să-şi reia plenitudinea drepturilor sale de „Stat stăpînitor" şi consideră în acelaşi timp necesare unele schimbări în structura administraţiei Moldovei, în primul rînd, introducerea slujbelor fără cumpărare cu bani şi fără venituri, şi a introducerii domniei pe viaţă şi ereditară. Fără să o spună direct, demonstraţia lui Tăutul pleacă de la şi se sprijină pe principiul: Sublata cansa, tollitur effectus.
   Tratat de politică. Se ştie că în literatura româno-slavă există un „manual" de politică, aşa-numitele învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie, operă care a dat naştere la o discuţie încă insuficient de concludentă în ceea ce priveşte paternitatea (Neagoe Basarab?) şi originalitatea ei. Acest „manual" este scris în limba slavonă, alcătuit din texte preexistente şi într-un stil parenetic-teologal, caracteristic culturii feudale 45.
   Ionică Tăutul încearcă să scrie un „tratat" laic de politică, întemeiat pe cunoaşterea psihologică şi sociologică a firii omeneşti 44. Pentru el, statul (în speţă Moldova) poate, şi trebuie, să fie condus după anumite reguli prestabilite şi, în felul acesta, se poate vorbi de fundamentarea unei ştiinţe a conducerii statale, ştiinţă numită Politica, adică „meşteşugul de a ocărmui statul (ţara)". Iată, formulată de autor, o schiţă sumară a tablei de materie pentru acest tratat:
    Starea firească a omului
    începutul ocărmuirilor
    Ideia de ocărmuire
    Mersul aceştii ştiinţi
    Piedica ce mare a desăvîrşirii ei
Dacă toate locurile sînt primitoare ori nu de aceleaşi sisteme Dacă o sistemă poate fi vecinică.
   început la 1 octombrie 1827, la Stambul, tratatul de politică se păstrează în trei versiuni, denumite arbitrar de noi: varianta I,II,III, şi deosebite între ele nu numai prin ordinea de tratare a materiei, dar şi prin conţinut, avînd, totuşi, suficiente interferenţe, iar ca element fundamental comun faptul că toate trei au rămas neterminate, sau cel puţin, aşa au ajuns pînă la noi. Probabil că, în intenţia autorului, aceste trei versiuni aveau să-şi înglobeze materia într-una singură, de mai mare adîncime şi amploare a demonstraţiei, mai ales dacă avem în vedere conţinutul a ceea ce am numit tabla de materie, care nu corespunde cu nici una din cele trei versiuni. Să încercăm o prezentare succintă a celor trei versiuni. Una are ca titlu: Zidire politicii întemeiata pe firia omului, şi este alcătuită din următoarele capitole:
I. Idee opştiască de politică; II. Pravilile firii; III. <Lipseşte în întregime>; IV. Moralul.
   în dezvoltarea acestor capitole, autorul se sprijină pe autorităţi ale gîndirii politico-juridice, din antichitatea greacă şi, mai ales, din secolul al XVIII-lea francez, secolul aşa-numit al luminilor. Din antichitatea greacă citează cunoscuta părere a lui Platon, din De republica: „Atunce vor fi fericite noroadele cînd filosofii vor fi înpăraţi, ori înpăraţii vor fi filosofi". Dar marea autoritate, şi numită şi nenumită în cursul discuţiei, este Montesquieu, cu al său Esprit des lois. Din acesta, discutînd critic problema legii, Tăutul citează cu trimitere două fragmente din cartea întîi, capitolul întîi: „I. Dumnezeu are aducire cu lumina ca un ziditor şi păstrător (ţiitor) al ei. Pravilile după care el au zidit sînt aceliaş după care şi păstrează. El lucriază după acele pravili, pentru că le cunoaşte. El le cunoaşte pentru că li-au făcut. El li-au făcut pentru că ele au aduciri cu a sa înţălăpciune şi a sa putere"45. „Aduciri" înseamnă raporturi, cuvînt şi sens care nu s-au putut impune în limbajul filozofic românesc.
   Reproducem şi al doilea citat: „Fiiştecare feliurime este uniformă şi fiiştecare schimbare, statornicie"46.
   Montesquieu, „părintele liberalismului" cum a mai fost numit, este prezent în text prin idei şi expresii, dar fără să mai fie menţionat, de-a lungul întregului text al acestei încercări unice în literatura noastră veche şi modernă, de a scrie un tratat ştiinţific de politică. Iar teismul lui Ionică Tăutul: firea — Dumnezeu şi Dumnezeu — firea — creatorul, vine tot de la Montesquieu. Această atitudine, de natură sociologică, îi permite să vadă în om o dualitate: „Omul pe pămînt trăeşte în două lumi deosăbite: în lumia fiziciască şi în lu- mia înţălegătoare". Existenţa sa se întemeiază pe echilibrul („cumpăna") între cele două lumi. Iar viaţa politică, cu alte cuvinte Politica însăşi, ca „meşteşug" de a conduce un stat, trebuie să fie parenetică, adică fondată pe cunoaşterea legilor naturii omului, pe morală.
   A doua versiune poartă aceeaşi dată de începere ca şi celelalte două, dar n-are nici un titlu şi începe direct cu capitolul I: Idee opştiască de politică. Urmează capitolul II: Staria firiască a omului. Aici aminteşte că „Platon au dat 
   titlu de politie (7ro?uTeia == republică) socotinţilor ce el au scris asupra meşteşugului ocărmuirii, nume pe care evro- peii îl tălmăcesc cu cuvîntul republică (republique)". „Politica, zice el <Platon>, este meşteşugul de a poronci oamenilor şi de a cîrmui lucrul opştesc". De astă dată, Tăutul citează pe Platou cu Dialogul politicesc. Vorbeşte apoi de „aceia ce înţălege Socrat prin demonul lui". Este convins de „luminile şi haractirul vecului" în care trăieşte, de „inima şi luminile omului de stat", precizînd că „drogurile politiceşti trebuiesc a fi fierte la focul drepte giudecăţi". Aceasta constituie „una din greutăţile care au făcut ca politica să rămîe mult în urmă în aflaria temeiurilor pre care răzimă fericiria noroadilor, în vremi ce fizica au făcut mari sporiri în cercetare firii". Polemizează cu „Lexiconul Academiei Franţuzăşti", în legătură cu afirmaţia din „Lexicona": „Fire este minunată pănă şi în cele mai mici lucruri", spunînd: „Cred că face greşală < Lexiconul > cînd pune supt aciastă înţălegire pra- viltle firii căci într-acest fras supt cuvîntul fire să înţălegi Dumnezău însuş, iar nu rănduiala pe care Dumnezeu au pus lucrurilor ce au zidit".
   Este interesant de relevat şi faptul că autoritatea ştiinţifică a unui text, chiar tipărit, nu vine, pentru Tăutul, din limba în care e scris sau din firma pe care o poartă, şi nici din renumele autorului, ci numai din conţinutul său de gîn- dire valabilă. De aceea, cîteva rînduri mai departe, el spune: „Acelaş Lexicon cred că mai face încă greşală. . ." Spaţiul nu ne permite să insistăm; putem preciza însă că este vorba tot de „fire". Repetă şi „ideia ce înnaltă a unui scriitor nou", pe care o vom reproduce mai departe (la prezentarea versiunii următoare), dar fără să dea şi numele „scriitorului nou" în continuare, Tăutul face elogiul istoriei: „Nici o ştiinţă alta nu are atîta trebuinţă, precît politica, de istoriia vremii trecute. Istoriia este cătră dînsa mai mai aceia ce cătră fizică este himiia ..."
   în preocuparea de a descoperi legile vieţii sociale, pentru care cercetările sale caută temeiuri şi în regnul animal (furnica, albina etc.), Tăutul consideră necesară rezolvarea problemei de „a dovedi o haracteristică opştiască la fiinţile ce au plecaria soţietăţii". Calea aceasta de investigaţie sociologică îi apare pe cît de importantă pe atît de nouă, încît simte nevoie de a pune, într-o notă, cutezătoarea propoziţie: „Eu nu ştiu încă dacă aciastă întrebare este păn-acum tratarisită de cineva, în toată întindiria ei".
   Mai departe, într-o notă, un citat din Montesquieu: „însă mult lipsăşte ca lumia înţălegătoare să fie aşa de bine ocăr- muită ca lumia fiziciască, căci măcar că lumia înţălegătoare are asămine pravilele sale (fireşti), care de feliul lor sînt neprefăcute, ia, însă, nu le urmiază întocma precum lumia firiască urmiază pre a sale. Pricina este că fiinţele înţălegătoare sînt mărginite de feliul lor şi supusă la rătăcire. Pe de altă parte, este de a lor fire ca să se poarte de sine. Deci, ele nu urmiază întocma pravilile lor cele primari şi nu urmiază totdiauna nici pe acele ce ele îs dau singure".
   De astă dată nu mai redă şi textul francez al citatului (care începe: „Mais il s'en faut bien“), iar trimiterea la original este în limba română: „Monteschiiu, în Duhul pravelilor, cartia 1, cap. I“.
   Dar Tăutul rediscută şi poziţia lui J.-J. Rousseau faţă de societate: „Ruso, căruia a lui ticăloasă stare i-au insuflat o ură neînpăcată asupra celor mari şi a celor bogaţi, au scris ritorica pentru a dovedi că firia au făcut pe om să trăiască răzleţ, că oamenii de sine, ca cu un contract, au întrat în soţie- tate; că soţietatia au chircit staria omului şi altele. Chiar de n-ar fi apucat în urmă nişte mari filosofi a dezvăli aceste sofisme şi a dovedi a lor rătăcire (Volter, în Lexiconul filosofi- cesc şi Laharp în Cursul Literaturii)*®, eu tot nu m-aş ghizui, într-aciastă zbatire, a intra în luptă cu un scriitor mare, şi însuş în rătăcirile lui. . ."
   Discuţia asupra lui Rousseau continuă, dar ne oprim aici.
   în expunerea sa, Tăutul menţionează ca izvoare folosite: „Enchiclopediia“ (de sub conducerea lui d'Alembert şi Diderot), Mirabeau („Mirabo"), Essai sur le despotisme, Paris, 1774, din care citează „Omul este înpliniria trebuincioasă a slăbiciunii omului", iar în notă reproduce şi textul francez: „L'homme est le supplement necessaire de la faiblesse de l'homme".

   Aminteşte de asemenea de Platon, Aristotel, Locke(„Loke"), Newton, Linne („Lineu"), Sabatier de Castres („Sabatier de Castr"); din acesta din urmă dă şi un citat: „Este mai multă deosăbire de la un om păn-la altul, decît de la om păn-la dobitoc".
   A treia versiune a tratatului de politică poartă aceeaşi dată de începere (1 oct. 1827) şi se intitulează Socotintile mele asupra meşteşugului ocărmuirii, text în care Tăutul îşi propune să trateze, în capitolul I „Idee opştiască de politică", iar în capitolul al doilea, „Pravilile firii"; cap. III. „Moralul" (nedezvoltat, probabil avea să fie luat din versiunea I); alt cap. III. „Elementurile omului".
   Dintr-un scriitor „nou" pe care nu-1 numeşte, dar de care aminteşte şi în versiunea precedentă, extrage o definiţie pesimistă a Politicii, tocmai spre a scoate în evidenţă greutăţile : „Ştiinţa de a ocărmui oamenii este o mare mai fără fund şi fără ţărmuri, pe care Platon au cutezat să o măsoare întăi, însă el au fost departe de a-i putea face harta. Şi pentru a-i însămna întocma toate stîncile, cine ştie dacă nu trebuesc triizăci de vecuri de călătorie şi, poate, de furtuni"47.
   Dar această afirmaţie descurajantă nu-1 face să renunţe la cercetarea întreprinsă, căreia îi pune ca o temelie apodictică textul faimos al lui Platon din De republica, folosit şî în prima versiune. în sprijinul argumentării pentru o morală individuală şi socială, Tăutul citează şi versete din Evanghelii. Totdeodată, îl foloseşte pe J.-J. Rousseau („Ruso"), nesfiin- du-se a-1 critica, cum am văzut şi în versiunea precedentă: „Sînt unii şi mai vîrtos Ruso, care au zis că omul nu este născut fireşte pentru soţietate, ci el de sine au întrat într-acias- tă stare. Ace socotinţă este greşită şi este de trebuinţă a o dizvăli, pentru a-i arăta rătăcirile. Dar, precum lungimia unii asămine dizvăliri nu are aice locul ei, rămîne să facem, la sfîrşitul acestui cap, o cercetare acestui punct". Şi într-ade- văr, cîteva pagini mai departe, Tăutul spune: „Di aceia, Ruso, vîrtos scriitor fnpotriva soţietăţii, n-au putut lipsi niciodată de a trăi în soţietate". Textul acestei note este întregit de o critică a mizantropismului lui „Dioghenos", şi, în continuare, se discută un pasaj din Evanghelia lui Matei (cap. VI, stih 25). Cu acest prilej, Tăutul încearcă să introducă în vocabularul filozofic românesc cuvîntul „prigrijire", cu sensul de spirit de prevedere („Prigrijire este un cuvînt nou
în limba noastră. . ."). în sfîrşit, Tăutul se ridică împotriva celor ce susţin că omul are idei înnăscute: „Eu sînt departe de sistema celor ce cred că omul are idei sădite (des idees <in> nees)".
   Scrisori către Marele Postelnic al Moldovei. Alături de cele trei versiuni neterminate ale tratatului de politică, trebuie să punem şi cele cîteva scrisori de teorie şi practică politică, adresate din Stambul, între 1825—1826, Marelui Postelnic al Moldovei, nenumit, care pare să fie Teodor Balş. La cererea corespondentului său, Tăutul schiţează teoria politică, adăugînd şi aplicarea ei la starea Moldovei, ca şi la demnitatea de Mare Postelnic. Ideile politice, prezentate pe scurt, aproape enunţiativ, nu apar limpede în textele amintite pînă acum. Astfel, el mărturiseşte că, în apus, ideile sale sînt la îndemîna oricui vrea: „Ideile mele", spune Tăutul, „sînt din ideile celor ce le-au cules mai înainte". Iar scopul teoriei Politicii este cel pe care l-am subscrie şi astăzi. El arată, şi pragmatic, ideea centrală a Politicii sale, spunînd: „A fiiştecăriia ocârmuiri pravăţul cel drept şi firesc este a face cît să poate mai lungă viiaţa norodului său, dacă-mi este ertat a mă tălmăci aşa, şi cît se poate mai buna pitrecerea fiiştecăruia om, din norod"/Din nefericire, scrisorile păstrate sînt puţine şi, uneori, conceptul rămîne ne terminat.
   în sfîrşit, Tăutul dă şi o foarte interesantă descriere a instituţiilor Moldovei: Politiceşti luări aminte asupra Moldovei, lucrare neterminată care, pe de o parte, are marea calitate de a fi scrisă de un om al ţării, situat într-un loc unde putea fi informat direct şi exhaustiv, iar pe de altă parte, îl arată ca înarmat cu un spirit critic veşnic treaz şi în măsură să privească pînă la inima lucrurilor, nelăsîndu-se amăgit de aparenţe şi spunînd adevărul fără reticenţe.
   Tot acestei perioade 1825—1830, şi îndeosebi anilor 1828—1829, urmează să-i atribuim şi două proiecte nedatate, întocmite probabil la cererea prietenilor săi turci şi legate fără îndoială de nevoile războiului ruso-turc:
   1. Cum să recruteze imperiul turcesc mai mulţi ostaşi;
   2. Cum să dispună acelaşi imperiu de mai mulţi bani prin emiterea de asignate, text care cuprinde idei economice interesante, ca şi scrisoarea către un „milord", privind situaţia
economică a Moldovei şi bogăţiile miniere pe care le conţine şi care nu sînt puse în valoare.
   Semnalăm şi două texte cu conţinut filozofic. Cel dîntîi tratează tema: „Moarte nu este decît desfacire materiei" şi reprezintă o dezvoltare a învăţăturii creştine despre moarte şi înviere. Pare un cuvînt funebru, de rostit la moartea unei femei de către un slujitor al bisericii sau un eseu cu tema amintită.
   Al doilea text, datat ianuarie 1828, se intitulează: Cercare înpotriva Deiştilor. . . şi înpotriva Materialiştilor. ... Cum vedem din titlu, Tăutul caută să încetăţenească genul şi denumirea „eseu", prin traducerea lui din limba franceză-: „cercare". Şi de astă dată, conţinutul este doctrina creştină a existenţei lui Dumnezeu, împotriva căreia argumentele deiştilor şi ale materialiştilor se dovedesc inoperante, conchide autorul, care îşi ia cea mai mare parte din demonstraţie din deosebirea dintre om şi animal, cel dintîi întemein- du-şi existenţa pe raţiune, cel de al doilea pe instinct. Reţinem din text cîteva propoziţii în strînsă legătură cu etica şi mai ales cu politica:
   „Moralul are, în adivăr, adivăruri vecinice. . . însă unde este păn-acum catehismul lui primit, nu de toată omeniria, ci măcar de un săbor de filosofi?"
   „Ocărmuirile sînt nu iscodire a omului, precum au zis-o unii, ci plecare opştiască a omenirii".
   „O acest fel de lege, care să struniască mai vîrtos pe omul norodului, nu poate fi decît un vicleşug a omului luminat".
   „O acest fel de lege, care să slujească ocărmuirilor întru a supune pre noroade, este nelegiuire, este sacrilej".
   Reţinem din text că omul este „amfibiu", adică trăieşte concomitent în lumea fizică şi în cea raţională. Denumeşte enciclopedia lui Diderot „enchiclopedie tomoasă" (cu 33 de tomuri, text şi planşe), „slavă vecinică a vecului al 18-le“. Vorbeşte de „himere", „paradoxuri", „paravoluri" (parabole), „cuţitul anatomiei", „nematerialnic", „nematerialni- cime", „subţirătate", „treptuit", „prenţipuri moraliceşti şi maximuri" etc.
   Reţinem şi faptul că majoritatea cuvintelor pe care Tăutul încearcă să le introducă în limbă, între altele şi pentru a-şi crea terminologia filozofică, formează un vocabular destul de 
   curios pentru noi, care n-a circulat, ci a rămas închis în textul eseului. Acesta n-a circulat, iar limba vie şi-a for- mat terminologia respectivă mai tîrziu şi pe alte temeiuri.
   Reţinem de asemenea critica pe care o face materialismului lui Sabatier de Castres [„avva Sabatier de Castr“ (1742— 1817)] ca şi citarea lui Platon, Locke („Loke“) şi RaynaL (1713—1796) şi două versuri în limba franceză (alexandrini* probabil dintr-o lucrare a lui Voltaire).
   Candidatura la tronul Moldovei (1829). După doi ani de şedere la Stambul, Tăutul cerea de la Ioan Sandul Sturza Voievod învoirea să renunţe la slujba domnească de acolo şi să se întoarcă în patrie. învoirea îi este dată tîrziu, cu puţin înainte de izbucnirea războiului ruso-turc: „Dar tocmai cînd mă gătisem, scosăsăm şi teşchieriaoa drumului, pusăsăm şi o parte din lucruri în corabie, intrasem şi eu, ca să le aşăzi; atunce, tocmai, au venit vestia stricării păcii" (25 aprilie/T mai 1828).
   Succesul obţinut în anul următor de către armata rusească* prin luarea Adrianopolului (8/20 august 1829), obligă pe turci la începerea tratativelor pentru încheierea păcii (2/14 septembrie 1829). Cu puţin timp înainte de încheierea păcii,, împrejurări personale favorabile, pe care încă nu le cunoaştemr deschid lui Tăutul drumul spre domnia Moldovei, ajunsă vacantă după detronarea fostului său sprijinitor, Ioan Sandul Sturza Voievod48.
   Această perspectivă se datora, desigur, şi faptului că relaţiile politice făcute în răstimp de aproape cinci ani de zile,, de cînd debarcase la Stambul şi avusese prilejul să frecventeze cercurile oficiale ale marilor demnitari turci, îi făcuseră pe aceştia să preţuiască în mod deosebit inteligenţa,, cultura, pregătirea şi spiritul politic ale lui Tăutul şi să-I considere în acelaşi timp ca pe un devotat al politicii pro- turceşti.
   Pentru reuşita acestei candidaturi, el trebuia ca, potrivit actului adiţional al convenţiei de la Akkerman (1826), să fie ales de „Adunarea opştiască a divanului, întocmai^ după vechiul obicei al locului, după priimirea şi voinţa înaltei Porţi" şi apoi recomandat printr-o cerere adresată Porţii49.
   Tăutul ştia prea bine că nu va putea obţine sprijinul divanului, alcătuit din reprezentanţii marii boierimi, şi pentru faptul că, începînd din 1821, criticase necontenit şi public această mare boierime, în termeni aspri, vehemenţi chiar, cum am văzut mai înainte.
   De aceea, toată speranţa el şi-o pune în mica boierime, pătura socială din care făcea parte, în primul rînd prin avere. Avea de asemenea în vedere şi sprijinirea sa de către boierimea de mijloc, ale cărei interese economice, politice şi sociale coincideau, într-o anumită măsură, cu interesele micii boierimi. în acest scop, se adresează lui Ilie Ilschi, unchiul său dinspre mamă50, sfătuitor iubit ca un părinte, căruia, într-o lungă scrisoare, îi împărtăşeşte temeiurile pentru care se socoteşte îndreptăţit să aspire la domnie 51.
   în acelaşi timp, el consideră nu numai util dar chiar necesar să întocmească şi o serie de texte (manifeste), prin care să arate concetăţenilor săi că îi era bine cunoscută situaţia economică, socială şi culturală a Moldovei şi că el venea la domnie cu soluţii teoretice şi practice în măsură să aducă îndreptarea de care ţara sa avea nevoie.
   Alte texte, redactate tot atunci de Tăutul, cuprind cereri pentru ridicarea lui pe tronul Moldovei, întocmite ca din partea boierimii, cereri care, după ce această boierime le va fi fost subscris, trebuiau trimise una ţarului şi a doua sultanului52.
   Întrucît această candidatură a lui Tăutul la tronul Moldovei constituie prilejul care îi permite formularea unui principial, deşi incomplet, program politic de domnie, fapt excepţional în analele istoriei noastre, socotim necesară o cercetare cît mai amănunţită a textelor care o exprimă, spre a cunoaşte din ele esenţa cugetării politice a lui Tăutul, în clipa în care aspira la domnia Moldovei.
   Este bine să precizăm de la început că programul acesta nu se înfăţişează într-o formă sistematică, articulată, în care indicarea precisă a obiectivelor să fie însoţită şi de determinarea mijloacelor de realizare practică, cum ne-am fi aşteptat* ci este alcătuit, în cea mai mare parte, din observaţii de critică socială asupra stării de fapt a Moldovei, împletite cu soluţii în care se arată necesitatea şi sensul general al reorganizării acestui stat, cu specială privire asupra fundamentului şi rolului domniei. Indirect, cunoaşterea acestui program de domnie ne va pune în contact cu o parte din ideile care fră- mîntau Moldova în preajma încheierii tratatului de la Adria- nopol.
   După cum se ştie, Moldova se găsea atunci în pragul unei mari transformări a economiei sale feudale, ca urmare a destrămării relaţiilor feudale începută de la jumătatea secolului al XVIII-lea şi care pregătea, astfel, condiţiile pentru dezvoltarea relaţiilor de producţie capitaliste.
   îndoita exploatare a ţării: turco-fanariotă şi a clasei exploatatoare autohtone făcea ca, în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea şi primele decenii ale celui de-al XIX-lea* situaţia ţărănimii să ajungă a fi tot mai grea. Este dovedit că libertatea de navigaţie pe Dunăre şi pe Marea Neagră, obţinută de Rusia prin pacea de la Kuciuk-Kainargi, deşi nu înlătură monopolul turcesc asupra principalelor produse ale Principatelor şi, în primul rînd, asupra cerealelor, totuşi imprimă un categoric avînt economiei Moldovei, influenţînd puternic dezvoltarea forţelor ei de producţie. Se măreşte în primul rînd producţia agricolă, care dă din ce în ce mai multe cereale pentru vînzare. Aceasta duce la creşterea directă a exploatării ţărănimii de către stăpînii de moşii, prin sporirea obligaţiilor feudale de zile de muncă ale ţărănimii (boierescul), transformate în cantităţi enorme de muncă pe zi. Dar jaful fiscal rămîne încă principalul mijloc de exploatare a ţărănimii. Persistă şi se întăreşte monopolul feudal al stă- pînului moşiei asupra morilor, velniţelor, cîrciumilor (vîn- .zarea de vin, rachiu), trecerii apelor şi chiar a drumurilor. Se înăspresc, deşi relativ în proporţie mai redusă, obligaţiile fiscale faţă de stat. Funcţionează, ca pînă atunci, sistemul monopolului turcesc, de cumpărare prin colectare, la preţuri fixe şi derizorii, a cerealelor, mierei, untului, seului, lînii, etc., pentru aprovizionarea Stambulului, monopol ale cărui greutăţi şi năpaste cădeau asupra gospodăriei ţărăneşti, constituind o stoarcere cruntă a ţării. La acestea se adaugă livrările de produse în natură, peste plata tributului, ca şi prestaţiile în natură (corvezile), împovărătoare de totdeauna53, în schimb, însă, se accentuează şi împotrivirea ţărănimii la intensificarea exploatării feudale, vădind, astfel, creşterea contradicţiilor de clasă.
   Se observă, pe de altă parte, o creştere continuă a oraşelor {mai bine spus, a tîrgurilor). Prin danii domneşti, cele mai multe şi mai importante oraşe (în afară de Iaşi) încap în stă- pînirea boierilor şi a mănăstirilor, care procedează la o exploatare sistematică a locuitorilor, cerîndu-le plata bezmănului (embaticului), îndeplinirea unor zile de clacă şi impunîndu-le totdeodată o serie de monopoluri feudale. Orăşenii vor duce o luptă continuă: pe de o parte, pentru răscumpărarea proprietăţii lor orăşeneşti ; pe de alta, pentru suprimarea monopolurilor locale. Dar chiar şi în aceste condiţii se constată o creştere a activităţii neguţătoreşti şi meşteşugăreşti, prin creşterea numărului breslelor. Creşte şi populaţia oraşelor şi se îndreaptă fie spre neguţătorie, fie spre meşteşuguri, dar, în orice caz, se rupe în parte de agricultură. Apar şi se dezvoltă, alături de ateliere manufacturiere, şi ateliere pe baza cooperaţiei capitaliste simple, precum şi manufacturi capitaliste. Rolul neguţătorului în viaţa social-politică se arată a fi din ce în ce mai important. în acelaşi timp, regimul de breaslă slăbeşte şi, în anumite epoci, chiar se destramă, prin acordarea libertăţii comerţului şi a exercitării meşteşugului. Creşte circulaţia mărfurilor şi cererea de produse ţărăneşti. în măsura în care faptele arătate mai sus lărgesc şi adîncesc contradicţiile din lăuntrul societăţii feudale moldoveneşti, în aceeaşi măsură se întăresc premisele favorabile formării pieţei interne unice, se zdruncină sistemul de asuprire şi exploatare feudală a poporului şi se ajunge la măcinarea fundamentului economico- social al instituţiilor feudale. în acelaşi sens, se adaugă şi factorii politici externi: pacea de la Kuciuk-Kainargi — despre care am mai amintit, războiul ruso-turc din 1806—1812, ca şi răscoala Eteriei, fapte care reprezintă şi ele etape importante din drumul pe care îl parcurge destrămarea feudalităţii. în sfîrşit, prin pacea de la Adrianopol (1829), se codifică desfiinţarea monopolului turcesc şi reorganizarea internă a ţării.
   Condiţiile economice generează şi un climat de gîndire favorabil înlăturării formelor de viaţă feudale ale societăţii moldoveneşti şi înlocuirii lor prin forme noi 54; aceasta, prin procesul de formare a naţiunii, de renaştere a ideii naţionale (a cărei origine în timp poate fi găsită cel puţin la cronicarii moldoveni din secolul al XVII-lea) şi de dezvoltare a luptei pentru formarea unui stat modern, unitar şi independent.
   Iată acum, în acest cadru social-economic, esenţa cugetării politice a lui Tăutul, aşa cum reiese din textele ce alcătuiesc programul lui de domnie.
   în primul rînd, originea comună a muntenilor şi moldovenilor este pentru Tăutul o axiomă. Unul din manifeste este intitulat: F<raţi> R<omăni>, apelativ pe care în preambul îl motivează astfel, subliniindu-1 odată cu ideea unităţii moldovean-muntean:
   „Eu mă slujăsc de acest titlu pentru că vreau să mă adre- săsc cătră tot moldovanul şi cătră tot valahul, a căruia suflet sîmte că are o patriie şi că interesul său şi al urmaşilor săi este vîrtos legat de al ei interes opştesc"55.
   El este de asemenea convins de originea exclusiv romană a moldovenilor şi a muntenilor — potrivit convingerilor timpului său, stăpînit de ideile Şcolii ardelene. în acest sens, Tăutul se făleşte şi el că „prin mijlocul vecurilor şi prin atî- tia strămutări a vremilor, noi sîntem cei singuri din odras- lile Romi<i>, în linie driaptă, carii cu numele de român am putut păstra păn astăzi şi am ferit de o stîngire de tot numile cel mare al stăpînilor lumii".
   Prin fermitatea prezentării lor, aceste idei citate atestă că sîntem în faţa unui om care a meditat asupra lecturilor sale, multiple şi specifice, comparîndu-le şi îmbogăţindu-le cu cunoaşterea realităţilor geografice şi istorice ale timpului său. Această legătură, şi directă şi mediată, cu contemporaneitatea îi permite, pe de o parte, să accepte pentru ţara sa rolul pasiv, de „naţie mică", jucat de Moldova: — „ca jivinile ce pitrec iarna în leşinare", spune el — în timpul conflictului armat dintre Turcia şi Rusia, la 1828—1829. Dar, pe de altă parte, în acelaşi timp îi formează convingerea de nezdruncinat că, odată cu încetarea războiului, „se iveşte şi primăvara noastră, în care ne este şi noî ertat a face mişcările ce privesc spre a noastră estime" (după cum se exprimă în alt manifest intitulat: Frate moldovene).
   Totuşi, situaţia politică, socială şi economică a ţării sale şi valul de reacţionarism abătut asupra Europei fac ca spiritul său realist să nu întrevadă încă nici o posibilitate directă sau apropiată, pentru Moldova şi Ţara Românească, de a dobîndi separat independenţa statală, sau de a ajunge prin unirea ţărilor române la cîştigarea acestei independenţe statale. Constatare dezarmantă în sine, dar care, pentru el, devine mobilizatoare, deoarece îl obligă moralmente să se preocupe adînc de modalitatea de existenţă viitoare şi de perenitatea poporului său.
   Considerînd critic realitatea socială, Tăutul trece în revistă situaţia internă a Moldovei şi constată că „de atîta vreme fără pravili şi în dijghinări, noi am sosit la triapta ce 
   mai de pre urmă a stricăciunii năravurilor şi avem ce mai mare trebuinţă a le îndrepta".
   Pe de altă parte, insuficient şi tendenţios informat de către cei interesaţi, el nu este în măsură să afle la timp că încheierea tratatului de la Adrianopol avea să consacre solemn autonomia administrativă a Ţării Româneşti şi a Moldovei. Aceasta, însă, nu-1 împiedică să fie convins că, chiar dacă acest tratat nu avea să dea Moldovei posibilitatea de a-şi recîştiga total independenţa, îi aducea, totuşi, neaşteptatul şi minunatul prilej epocal de a se reorganiza, de a reînvia, prilej ce nu trebuia pierdut. De aceea, în ceea ce îl priveşte, el, care o viaţă întreagă s-a preocupat de starea Moldovei, ca şi de „procetire lucrurilor ce fac fericirea ori ticăloşiia oamenilor în straia soţietăţii", adică a studiat nu numai realităţile social-economice şi politice ale ţării sale, dar şi teoria politică a statului, consideră că a sosit momentul să-şi exprime în mod public unele din ideile şi concluziile sale în legătură cu organizarea statului în general şi a statului moldovenesc în special.
   De la început, Tăutul se arată adînc pătruns de necesitatea şi importanţa fundamentală a legii într-un stat. Legea este organic necesară Moldovei deoarece, stabilind în primul rînd raporturile dintre cetăţean şi stat, dintre individ şi societate, va preciza în acelaşi timp drepturile şi datoriile fiecăreia dintre cele două părţi şi va pune, astfel, capăt raporturilor anarhice dintre ele, raporturi întemeiate pînă a- tunci de „legea" feudală, reprezentată prin domnul feudal şi întregul său aparat juridico-administrativ. Această atitudine cu caracter de clasă rezultă din faptul că, pentru el, cea dintîi reformă de adus statului moldovenesc este transformarea acestuia într-un stat de drept, prin introducerea unui larg cadru juridic, de esenţă specific burgheză, de diviziune a dreptului pe ramuri, denumite cu o terminologie arhaică, făurită prin interpretarea lingvistică a unei terminologii străine (franceze), astfel:
   1. „Dritul oamenilor asupra căruia razămă shesurile
< raporturile > ce poate ave un stat cu altul" (dreptul internaţional).
   2. „Pravilile de temelie, asupra cărora razămă aşeză- mînturile unui stat" (dreptul constituţional).
   3. „Pravilile politiceşti, asupra cărora razămă shesurile unei ocărmuiri cu supuşii" (dreptul administrativ).
   4. „Pravilile pîrgăreşti, asupra cărora razămă shesurile dintre cei particularnici şi shesurile între oameni şi între lucruri" (dreptul civil).
   5. „Pravilile cremenaliceşti, care pun hotară datoriilor între oameni şi pedepsăsc a lor călcări" (dreptul penal).
   6. „Pravilile care aşază formalităţile pîrgăreşti şi cremenaliceşti" (procedura civilă şi penală).
   7. „Pravilile neguţitoriei" (dreptul comercial).
   După această precizare de natură juridică, Tăutul continuă :
   „Avem trebuinţă de aşăzămînturi". Dar aceste „aşăză- mînturi" sau instituţii nu pot fi întocmite oricum, deoarece „aşăzămînturile staturilor se află astăz într-un shesis <ra- port> silit cu poziţiile gheograficeşti". Această atitudine, definitorie — într-o anumită măsură — pentru conţinutul şi esenţa instituţiilor statului moldovenesc pe care îl propune, arată că Tăutul admite nu un determinism geografic propriu- zis, strîmt, direct şi local, aşa cum îl formulase Montesquieu, ci un determinism pe linii mari, legat de aşezarea topică a statului în cadrul larg politico-continental, fără să observe, totuşi, că mediul geografic joacă numai un rol de condiţie în dezvoltarea vieţii sociale, influenţînd dar nu determinînd această dezvoltare.
   în acelaşi timp, ca unul care a „străbătut prinţipurile economiei politiceşti", Tăutul ştie că o „ocărmuire înţăliaptă ţine în mînă izvorul bogăţiei tuturora", iar procurarea acestei bogăţii pentru toţi ocîrmuiţii este mai puţin o posibilitate virtuală cît, mai ales, „datoria ocărmuirii". Din nefericire, el nu dă indicaţii precise în sensul de mai sus, dar, judecind după starea Moldovei, ca şi după unele preocupări de ordin practic ale activităţii sale — putem considera că se gîndeşte mai ales la dezvoltarea comerţului, a agriculturii, a meşteşugurilor şi a altor activităţi productive direct.
   Preocupîndu-se apoi de realitatea economică, politică şi culturală a Moldovei, el conclude că „avem trebuinţă de învăţături, de lumini, fără care niciodată nu vom pute fi aceia ce ar trebui să fim". Constatarea aceasta, vizibil lumi- nistă, revine frecvent sub condeiul său, vorbind uneori de „Staria înapoiată în care ne aflăm despre lumini", iar alteori plîngîndu-se că „a noastre lumini sînt pre puţine", şi sfîr- şind prin a pune ca ideal imediat poporului moldovean să devină o „naţie luminată". într-o formulare mai dezvoltată, aceasta înseamnă, în chip mai concret, „trebuinţă de întoc- miria şi înpodobiria limbii, de sporirea cărturăriei, de ştiinţi şi meşteşuguri, de îndrăsniala şi desăvîrşirea plugăriei, de tot ce alcătueşte economia cîmpască în parte şi de opşte; într-un cuvînt, avem trebuinţă de întocmiria şi înpodobiria ţării şi a norodului, adecă avem trebuinţă şi de grădină şi de grădinar".
   Iar cu alt prilej, într-o scrisoare adresată, în aprilie 1828, unor prieteni din ţară, el spune: „învăţătura este ce mei temeinică avere însuş a celui bogat; cu cît mai vîrtos poate fi acestora carii nici o altă avere nu au asupra feţii pămîntului! Prin învăţătură, numai, este pomăzuit omul a fi fericit pre pămînt! Şi dacă, pe alocuria, să află învăţaţi ticăloşiţi, aceia este sămn că acolo omeniria este departe încă de triapta în care îi pomăzuită a agiunge într-o zi. Şi este adivărat că sînt noroade, astăz, care se află cu cîteva vecuri înnapoia altora, dar aceia este o dovadă mai mult a trebuinţii ce au de învăţătură!"
   Revenind la organizarea ţării, Tăutul consideră că ea nu se poate face pe compartimente închise, ci trebuie să reprezinte un sistem echilibrat, o conlucrare în urmărirea unui acelaşi scop. De aceea, el vede administraţia ţării întocmită raţional, „ca un organ mihanicesc, a căruia răzoară trebui să aibă armonie între dînsele, trebui să se întragiute, iar nu să să înpotrivască, să să încreşte, să să încîlciască şi să să roadă".
   Cu acelaşi prilej vorbeşte şi de „mihanica politiciască", tot un ecou al mecanicismului sociologic ce stăpînea secolul luminilor.
   în continuare, el mai observă că, deoarece statul trebuie condus, formele de conducere nu pot fi indiferente, nici uniforme, întrucît ţin, în esenţa lor, de dezvoltarea istorică a unui stat, de nivelul şi etapa de civilizaţie în care se găseşte. După acest criteriu deosebeşte trei trepte, trei forme:
   1. Cînd unui stat îi lipsesc cu totul pravilele şi regulile, adică „temeiurile pe care ar trebui să fie zidită a sa administraţie din lăuntru".
   2. Cînd „pravilile şi regulamenturile statului sînt învechite" şi, prin aceasta, insuficiente, „hrentuite şi nepotrivite cu starea vremii de faţă". într-un astfel de stat, „năravurile, negreşit, sînt în gradul cel mai de pre urmă a distrămării şi soţietatea în crisul boalii".
   3. „Cînd toate temeiurile trebuinţoasă soţietăţii sînt aşă- zate şi cînd calia tuturor treburilor statului este hotărîtă de pravili ţintite".
   Aceste trei trepte de dezvoltare a unui stat se pot compara, spune Tăutul: cea dintîi, cu un pustiu, capabil să devină o grădină; a doua, cu o grădină învechită şi părăsită; a treia, cu o grădină lucrată şi îngrijită de grădinar, în perfectă stare de activitate şi dînd roade bune.
   Pentru a hotărî asupra felului de conducere potrivit pentru un stat aflat într-unul din aceste trei stadii, Tăutul discută rolul şi necesitatea personalităţii în istorie, deci în politică, în viaţa social-economică, în cultură. El este convins — în mod eronat potrivit cu concepţia materialiştilor francezi din secolul al XVIII-lea, că numai acţiunea personalităţii are o eficienţă fundamentală: „Theoriia metafiziciască a firii omului răsleţ şi în soţietate, şi ispita vecurilor dau destule dovezi că voinţa începătoriului are ce mai mare încurgire asupra aşăzămînturilor şi că, aceştia, vecuri întregi să sîmt de a lui duh, puternic ori slab, precum ele fac ticna ori ticăloşia norodului".
   Spre a putea înţelege şi genetic concepţia lui Tăutul asupra rolului personalităţii este necesar să ne reamintim că, în secolul al XVIII-lea, oamenii care se ocupau cu filozofia reduceau totul la activitatea conştientă a personalităţilor.
   El revine continuu la ideea primatului şi a rolului jucat de personalitate în istorie, ignorînd rolul maselor populare şi admiţînd chiar că — evident în mod greşit — şi legea este tot expresia personalităţii, „oricît măcar de ar zice dimocratul că pravila, nefiind decît expresia voinţii opşteşti, tot norodul să cuvine a o face".
   Această atitudine strict individualistă capătă, sub pana lui Tăutul, o largă dezvoltare. Afirmaţia că „nici un norod, nică<i>uria şi niciodată, nu s-au putut îndrepta el sîngur, totdiauna cîte un începător sîngur au fost care au putut să îndrepteză noroadele", o exemplifică prin pilda lui Zalevcos, care a „îndreptat" pe locrieni, a lui Solon, care a „îndreptat" pe „athinieni", a lui Licurg, care a „îndreptat" pe „sparţiaţi", a lui Numa Pompiliu, care a „îndreptat" pe „romani", a lui Petru cel Mare, care a „îndreptat" pe ruşi, şi aşa mai departe.
   Pornind deci de la atribuirea unei importanţe capitale, decisive, rolului personalităţii în făurirea istoriei, Tăutul consideră că statele din starea întîia de dezvoltare au mai înainte de toate nevoie de un „legiuitor", iar cele din starea a treia numai de un „ocărmuitor", în timp ce, pentru statele aflate în starea a doua, vede necesar un conducător care să fie mult „mai presus de un bun prinţip <...> cel puţin deopotrivă cu un bun legiuitor". Şi pentru a da şi mai multă tărie afirmaţiei, el invocă un citat din Jean-Jacques Rousseau („Ruso"): „însă dacă este adivărat <...> că un mare prinţip este un om rar, ce rămîne a fi un legiuitor ? Prinţipiul nu are decît a urma prubii ce legiuitorul are să pue. Legiuitorul este; mihanicul care iscodeşte maşina; prinţipiul nu este decît lucrătoriul care o întoarce şi o face să umble".
   Comparaţia finală, pe de o parte, ne arată semnificaţia „legiuitorului": personalitate politică luminată şi creatoare; iar pe de alta, ne edifică asupra puţinei preţuiri pe care Tăutul o manifestă în general pentru încoronaţii conducători de state, cărora le recunoaşte numai calitatea de simpli executanţi.
   De asemenea, fără să precizeze că este vorba de Moldova ca de un stat care se găseşte pe treapta a doua de dezvoltare economică, politică şi culturală, Tăutul vorbeşte despre rolul important, fundamental chiar, pe care îl deţine „legiuitorul", într-un stat în care „temeiurile zidirii politiceşti sînt putrede, încît zidirea să nărueşte din toate părţile <...>; în care duhul de interes este pierdut; unde virtuţile publiceşti sînt fără preţ şi răutăţile fără sfiială; unde năravurile sînt stricate". Acolo, „îndreptătorul"—legiuitorul trebuie să-şi exercite gîn- direa pentru ca, prin socotelile „theoriei", să determine exact cum şi cînd trebuie să acţioneze asupra mecanismului administraţiei, aşa încît să nu lase nici o clipă „zidiria fără poprele". El trebuie în acelaşi timp să lupte cu „duhuri în care vechile catahrisuri au făcut rădăcini adînci", cum are totdeodată „a iconomisi mii de interesuri şi a înpăca mii de patimi".
   Deşi nu discută forma de stat preferabilă sau necesară Moldovei, în momentul istoric de înnoire ce trebuia — după el — să urmeze încheierii tratatului de la Adrianopol, Tăutul lasă să se înţeleagă că această formă de conducere este numai domnia (i.e. monarhia), spunînd: „Noi avem trebuinţă de un domn, acesta este un adivăr sîmţit de tot moldo- vanul!" în acelaşi timp, el nu lasă să se întrevadă nici o altă forţă din procesul economic şi social-politic contemporan care ar putea îndeplini acest rol. De aceea, în primă şi ultimă analiză, îndreptarea relelor de care suferă statul moldovenesc este, după el, „triaba domnului ce vom ave". Iar dacă această îndreptare nu s-a făcut pînă atunci, deşi Moldova a fost de totdeauna condusă tot de domni, aceasta vine numai din carenţa domniei, deoarece, „dintr-un început şi păn-acum, domnii noştri, atît pămînteni cît şi streini, au fost fără aceste ştiinţe şi di aceia am venit în staria aceasta ticăloasă, în care ne aflăm". „Ştiinţi" este sinonim aici cu „lumini", cunoştinţe, cultură social-politico-economică. în felul acesta, luminismul trebuia pe viitor să stea la baza conducerii statale a Moldovei, ca fiind singurul remediu al stării de lucruri constatate de Tăutul.
   în sfîrşit, pentru a sublinia încă o dată gravitatea momentului politic şi a pune şi mai hotărît în valoare observaţiile, constatările şi concluziile la care ajunsese în formularea teoriei statului, Tăutul adaugă: „Nu socotiască patriotul mol- dovan că aceştia sînt bagatele, nici gîndiască că fără dîn- sile am pute agiungi la o stare de ticnă, de fericire".
   Dar dacă susţine ferm că pentru conducerea Moldovei este necesar un domn, care să posede toată puterea pe care i-o conferă calităţile personale unite cu studierea teoretică a politicii, el recunoaşte totuşi că „interesul opştesc are trebuinţă de o chizăşie, ca puteria domnului să nu să chir- ciască în despotism". Dacă interesul obştesc nu admite despotismul domnului, în schimb, „acelaş interes opştesc n-are, oare, trebuinţă de o asămine chizăşie, ca struniala, ce s-ar pune puterii domnului, să nu să chircească ori în tirănie aristocraticiască, ori în slăbiciune anarhiciască?“.
   Analizînd formele pe care le pot îmbrăca excesele de tot felul ale puterii, excese provenind fie din partea domnului, fie din partea celor puşi să-l supravegheze şi să-i frîneze puterea, Tăutul conclude: „Despotizmul unuia sîngur, tiră- niia aristocraţiei, anarhia mulţimii, sînt trei răle deopotrivă 
   omorîtoare soţietăţii, deopotrivă ucigaşă de staturi, încît nu poate nimi56 hotărî care din trei este cel mai mic".
   în fapt, teama de „anarhia mulţimii" reprezintă o lipsă de înţelegere faţă de existenţa şi formele de manifestare ale luptei de clasă în orînduirea feudală, dar şi teama reală, de dezlănţuire a maselor, a unui reprezentant al clasei boiereşti, posesoare a puterii economice şi politice.
   Iar generalizarea largă a acestei atitudini îl duce la înr cheierea că: „In toate locurile, în toate vremile, lustrele
< excesele de putere > deopotrivă au ticăloşit pămîntul, deopotrivă au presărat pe faţa lui jărişti şi mormînturi".
   Şi aflînd, în ultimul moment, că boierii din Bucureşti propuneau, „pentru a struni puteria domnului, să fie tot- diauna înpreună lucrători cu dînsul încă alţi patru boieri", el se ridică împotriva acestei tetrarhii, pe care o vede mai mult ca o stavilă pusă binelui şi mai puţin ca o frînă răului: „Dacă firia n-au dat domnului destoiniciia cuviincioasă, acei patru îi vor da-o, oare? Dacă el va fi destoinic, acei patru nepotriviţi cu dînsul în lumini, dizbinaţi de patimi şi intere- suri, nu-1 vor înpiedica, oare, de a face binele ce ar pute face ?"
   Evident, răspunsul se vrea numai afirmativ!
   •
   Moldova are deci nevoie de un domn luminat, domn pe care cadrul statal de esenţă juridică, amintit mai înainte, îl delimitează ca un domn constituţional, considerat ca singura formă de conducere în măsură să garanteze bunul mers al treburilor politico-economice ale statului, şi, totdeodată, respectarea libertăţilor cetăţeneşti. Acest domn luminat se va strădui să domnească asupra unui „popor luminat", luminarea poporului fiind condiţia esenţială a unei bune domnii, aşa cum preconiza şi Montesquieu.
   Problema învăţăturii, a culturii deschizătoare de orizonturi este pentru Tăutul o necesitate obiectivă şi pentru dezvoltarea omului şi pentru dezvoltarea generală a societăţii omeneşti, în cazul de faţă moldoveneşti — astfel că asupra acestei probleme insistă ori de cîte ori se iveşte prilejul, ca asupra unui fundamental factor de progres, aşa cum îl considerau în primul rînd luminiştii apuseni.
   în continuare, şi ca un corolar, gînditorului îi revine obligaţia de a indica toate cauzele marasmului societăţii moldoveneşti şi, în acelaşi timp, necesitatea de a concepe, de a propune un plan de reorganizare ştiinţifică a acestei societăţi. în acest sens, Tăutul, nefiind un materialist, ci mai mult un raţionalist, şi statul pe care îl dorea şi se pregătea să-l înfăptuiască era un^ stat al dreptului, solid aşezat pe temelia legilor burgheze. în această concepţie, instituţiile statale trebuiau să fie fundamentate juridic, precizîndu-se, în acelaşi timp, raporturile dintre stat şi cetăţean, dintre cetăţeni, prin domnia legii, care ducea la respectarea reciprocă a drepturilor, obligaţiilor şi libertăţilor, delimitînd puterile şi răspunderile în stat, şi restabilind, astfel relaţiile dintre om şi societate. Deşi pornind de la realităţile societăţii moldoveneşti, dar reflectînd teoretic concepţia secolului al XVIII- lea, „secolul luminilor", Tăutul, în concepţia sa idealistă, consideră că viaţa societăţii este determinată de ideile oamenilor, mai precis de legislaţie, de suprastructura juridică, ceea ce nu corespunde realităţii.
   în spiritul lui Tăutul nu este loc pentru aplicarea ideii republicane în Moldova, de aceea nici nu discută această formă de conducere, aşa cum — tot tacit — înlătură şi despotismul şi ohlocraţia. Forma de conducere a acestui stat de drept este domnia, adică monarhia. Pentru acest motiv, susţine el, şi nu pentru motive de tradiţie, Moldova trebuie să fie condusă de un domn. Preîntîmpinînd obiecţia că Moldova fusese şi pînă atunci condusă tot de domni, dar cu rezultate dezastruoase, el precizează că de astă dată este vorba de un cu totul altfel de domn, un domn în adevăratul înţeles al cuvîntului, nu un figurant sau un prizonier al marii boierimi. Un domn care să posede deplina putere de a conduce, în cadrul structurii şi limitelor de drept care condiţionează statul preconizat mai înainte, dar aşa fel încît raporturile sale cu ţara să nu-i fie restrînse din cauza cadrului juridic amintit, ci numai larg circumscrise de legi obiective subsecvente dreptului natural şi de modul etic de a considera aceste raporturi, ceea ce va exclude privilegiile şi apărarea lor.
   Tăutul afirmă că domnul acesta de formă nouă exercită influenţa sa binefăcătoare asupra dezvoltării societăţii şi tot el are meritul realizărilor pozitive. Din această cauză, el poartă, totdeauna, şi răspunderea supremă pentru buna stare şi chiar fericirea ţării pe care o conduce. De aceea, propovăduind, direct şi indirect, aristocraţia meritului ca singura valabilă, aşa cum încă de la sfîrşitul secolului al XVIII-lea o proclamase în Franţa Beaumarchais, Tăutul susţine că domn nu poate, nu trebuie să fie oricine, ci numai acela care, pe de o parte, este înzestrat de la natură cu toate calităţile şi cu toate eficienţele, adăugind la acestea toată experienţa şi toate ştiinţele, toate „luminile", unite cu lupta împotriva tuturor adversităţilor, astfel încît acest fel de domn să fie într-adevăr în măsură să răspundă sarcinii ce-i revine. Pe scurt, să fie o personalitate, un domn filozof (cum îl visase şi Platon), sau, mai precis, un domn luminat, principial şi pragmatic, ales de un colegiu unic alcătuit din cetăţeni majori posesori ai unei proprietăţi de valoare relativ mică, sau avînd un venit anual de la 1000 lei în sus.
   Respectînd, în parte, tradiţia, actul adiţional al convenţiei de la Akkerman (1826) încheiată între ruşi şi turci cerea candidatului la domnie să fie descendent dintr-o veche familie boierească. Dar, propunînd înlocuirea calităţii de mare boier şi mare proprietar, cerută în general celor care ar fi putut avea un cuvînt la alegerea domnului — printr-o simplă condiţionare cenzitară de o valoare relativ mică, Tăutul vădeşte încă o dată caracterul deosebit al domniei pe care o propovăduia şi pentru care se pregătea. Mai ales că, în practică, un descendent dintr-o veche familie boierească, în măsură să cumuleze calităţile morale şi spirituale cerute unui domn luminat, putea foarte bine să facă parte, prin averea şi rangul personal, dintr-o pătură boierească modestă şi să fie, şi prin aceasta, mai aproape de naţie (popor), aşa cum se considera el însuşi, deşi, în realitate, el era mai aproape de boierime, de boierimea mică şi mijlocie.
   Vorbind de alegerea domnului, Tăutul găseşte un nou prilej de a face o mărturisire solemnă de credinţă luministă, punîndu-şi candidatura sa la domnie sub semnul lui Montesquieu, prin faptul că în petiţia de recomandare la domnie, scrisă de Tăutul ca din partea obştii, el aminteşte observaţia lui Montesquieu privind „minunatul" instinct pe care îl are „norodul", cînd e vorba să-şi aleagă „organile sale", alegînd totdeauna pe cei mai buni, mai pricepuţi şi mai capabili să-l conducă 57. Pentru Tăutul, „norodul" este, cum vedem,- boierimea, care va alege pe domn.
   Domnul luminat va instaura, prin însăşi prezenţa sa în fruntea statului moldovenesc, o ordine socială întemeiată pe legi, şi prin aceasta, pe raţiune, idee în care Tăutul se aseamănă cu Diderot care, asemenea celorlalţi materialişti francezi, considera că organizarea politică derivată din domnia legii determină specificul ordinei sociale.
   Observînd cu atenţie textele analizate mai înainte şi în care se vorbeşte — direct sau ca din partea moldovenilor— de candidatura la domnia Moldovei a lui Tăutul, sau se prezintă consideraţii şi propuneri în legătură cu domnia, constatăm că, în nici un fel şi nici cel puţin o singură dată, nu se aminteşte în ele de divinitate. în modul acesta, nu se recunoaşte divinităţii nici un rol în directă legătură cu alegerea domnului; ea este total ignorată, cel puţin în viaţa socială. Această atitudine contrastează total cu cea obişnuită a domnului feudal, sau a pretendentului domnesc obişnuit, care invoca la fiecare caz protecţia şi sprijinul divinităţii.
   La fel se întîmplă cu biserica şi cu slujitorii ei, despre care Tăutul nu vorbeşte nici chiar în legătură cu precizarea păturilor sociale care urmau să aibă dreptul de a alege pe domn. Tăcerea textelor amintite în ceea ce priveşte dreptul de participare al clericilor la alegerea domnului ar putea fi interpretată drept o excludere a acestora de la dreptul de a alege. Socotim, totuşi, că reprezintă mai degrabă o înglobare tacită a lor în categoria cenzitară generală laică.
   Subliniem faptul că, prin considerarea critică a mersului şi dezvoltării societăţii umane, Tăutul înlătură tacit teoria medievală providenţialistă, după care în organizarea şi desfăşurarea procesului social acţionează o voinţă metafizică, o formă supraumană. El înlocuieşte providenţialismul printr-o cercetare, care se vrea realistă şi raţionalistă, a fenomenelor sociale, cercetare al cărei corolar este posibilitatea şi chiar obligaţia pentru om să organizeze şi să conducă procesul social întemeindu-se numai pe ajutorul „luminilor", adicâ al ştiinţei, al raţiunii.
   Înlăturînd concepţia teologică din teoria şi practica politica se înlătura prin aceasta însăşi teleologia de esenţă religioasă, deci pesimistă, a existenţei umane. De aceea, viaţa prezintă pentru el numai un sens optimist, omul avînd dreptul natural să beneficieze de toate bunurile pămînteşti, prin exercitarea raţională a acestui drept.
   Absenţa totală a oricărui fel de preocupare în legătură cu religia şi biserica nu este întâmplătoare. Şi în aceasta, Tăutul se aseamănă cu Montesquieu, care în mod deliberat, deşi fără să fie ateu, înlătură providenţialismul din viaţa socială. După cum se ştie, cînd nu este ateist declarat, „secolul luminilor" este deist, astfel că şi pe eşichierul preocupărilor sale, anticlericalismul se îmbină uneori cu ateismul, alteori cu deismul. Religia şi biserica — uneori numai biserica — sînt prezentate de luminişti ca forţe negative, contra cărora luptă nu numai ateiştii, dar şi deiştii, cum fac Voltaire, Montesquieu, Jean-Jacques Rousseau etc.
   Înlăturînd, tacit, providenţialismul feudal, Tăutul adoptă expres ideea contractului aplicată la relaţiile sociale, aşa cum a fost ea proclamată de J.-J. Rousseau. Contractualismul, ideea unui contract liber încheiat între oameni pentru a forma o societate, geneza însăşi a societăţii, în speţă libera învoire dintre cîrmuitor şi cîrmuiţi, dintre domn şi supuşii săi, constituie punctul de plecare şi concluzia organică a programului de domnie, adică a ideilor politice profesate de Tăutul. în calitatea sa de candidat la tronul Moldovei — aşa cum am văzut mai înainte — el declară că nu doreşte nimic pentru sine şi este gata să se jertfească pentru ţara sa şi îşi ia în scris angajamentul solemn de a schimba în bine, total şi fundamental, situaţia ţării în timp de trei ani şi jumătate după alegere, adică pînă la împlinirea a jumătate din termenul de şapte ani acordat ca durată unei domnii în ţările române prin convenţia de la Akkerman. Totdeodată, el recunoaşte poporului (recte boierimii) dreptul ca, în caz de neîndepli- nire a acestei promisiuni atît de categorice, să denunţe integral contractul şi să-i ceară scoaterea înainte de termen, din domnia Moldovei.
   Ne-am fi aşteptat, totuşi, ca în textele amintite să se vorbească şi de necesitatea pentru Moldova de a dobîndi o constituţie care, pe de o parte, să codifice drepturile şi libertăţile cetăţeneşti, pe de alta, să precizeze structura şi organizarea statului, ca şi ansamblul puterii domneşti. Aceasta cu atît mai mult cu cît între cei care luaseră parte, printre primii, la întocmirea proiectului de constituţie al cărvunarilor, de la 13 septembrie 1822, fusese şi Tăutul. Direct, el nu aminteşte niciodată, în susţinerea candidaturii sale, despre necesitatea sau posibilitatea unei constituţii pentru Moldova. Această lipsă este compensată de faptul că într-unul din texte se arată că Franţa, „norod de filosofi", care „s-au sumeţit a să îndrepta ea sîngură", n-a avut decît nenorociri din această cauză şi n-a scăpat de ele, consideră în chip eronat Tăutul, decît atunci cînd „Luis al 18-le, crescut în Angliia, deprins cu aşezămînturile de acolo, i-au adus, la 1814, pravilile şi săminţile fericirii" < !>.
   Textul acesta este grăitor şi arată preţuirea pe care Tăutul o are pentru carta constituţională acordată Franţei la 4 iunie 1814, ca şi tipului de stat burghez pe care această cartă îl definea atît de limpede. Totdeodată, coroborînd spusele de mai sus cu intenţia de a proceda la reforme progresive, de ordin practic, şi de care vorbeşte cu orice prilej („sporiri simţite", „ceia ce să poată face în pămîntul nostru" etc.), înţelegem că, în spiritul lui Tăutul, legat de interesele boierimii mici şi mijlocii, ca şi de ale burgheziei în formare, acordarea unei constituţii constituia o rezervă politică a domnului: „triaba domnului ce vom ave"; deoarece numai el „va pute să ne deschidă, încet, ochii asupra adivăratilor noastre interesuri şi să ne deprindă cu dreptul şi cu adivărul". Deci, pentru el, acordarea unei constituţii presupunea în prealabil o întreagă educaţie politică şi etică a poporului, pentru ca acesta să dobîndească maturitatea politică necesară.
   în fapt, acordarea unei constituţii Moldovei ar fi avut să întîmpine, pe lîngă greutăţile interne, şi greutăţi din partea Turciei, care respinsese proiectul de constituţie al cărvunarilor (din 13 septembrie 1822), astfel că Tăutul, cunoscînd şi dificultăţile întîmpinate de proiectul de constituţie din 1822, căuta să le evite, preferind, cuvintelor mari, faptele eficiente.
   •
   în manifestul intitulat: Frate moldovene, Tăutul consideră că de primă necesitate ar fi nu alegerea însăşi a domnului, ci modalitatea acestei alegeri, adică: „a aşăza o pravilă după care să aliagă", deoarece textele şi tratatele existente vorbeau de calităţile cerute domnului, dar nu spuneau nimic precis în ceea ce priveşte aspectul tehnic al alegerii însăşi şi condiţiile concrete cerute alegătorilor. Această lipsă îl obligă pe Tăutul să procedeze la o sumară analiză a elementelor procedurale legate de alegerea domnului şi să ceară fixarea lor în prealabil, potrivit cu interesele boierimii mici, a celei mijlocii şi a burgheziei în formare, într-un regulament („pravilă"), prin care să se hotărească:
   1. Cine are dreptul să fie alegător?
   2. Unde să se facă alegerea?
   3. Cît timp să dureze alegerea sau, cu propriile-i cuvinte: „în cîtă vreme să fie alegătorul dator să se afle la locul acela ?“
   4. Asigurarea secretului alegerii: „Cu ce chip să-ş poată da fiiştecine votul cugetului său, fără să ştie unul de altul* încît cumpăraria, ori sfiiala, ori părtiniria să nu poată ave nici un loc".
   5. Prevenirea fraudelor sau, altfel spus: „Ce chipuri de organizaţie politiciască trebuesc aşăzate, pentru ca să nu poată ave loc nici vicleşugul".
   6. Alegerea să fie valabilă cu majoritatea relativă a voturilor adică „alesul să fie acela pentru care să vor afla voturi mai multe".
   La primul punct consideră că „dreptatia firească < dreptul natural>, asupra căriia naţiile cele luminate au căutat să aşăză a lor pravile, dă acest drit la tot acela ce cu drept cuvînt are un interes pentru patrie". Acest „interes pentru patrie", formulă largă, revoluţionară chiar, prezintă însă pentru Tăutul şi o formă concretă, de natură strict economică şi politică, în sensul că alegător al domnului trebuie, după el, să fie „tot naţiotul ce are o avere însuşită şi stătătoare în acel pămînt, fie moşie, fie acaret". Altfel spus, alegătorul trebuie să fie cetăţean al Moldovei şi să posede un bun imobil cît de mic, la ţară sau la oraş, incluzînd astfel şi burghezia în formare. „Acela ce cu drept cuvînt are un interes pentru patrie", definire largă şi atotcuprinzătoare, se vădeşte în cele din urmă a fi o formulă care reprezintă poziţia de clasă, prin a cărei aplicare masele populare, lipsite cu totul de proprietate — cum erau, de pildă, clăcaşii — continuau să fie excluse de la una din cele mai însemnate activităţi politice, în continuare, constatînd că numărul celor cu averi mici în Moldova era, totuşi, mult prea mare şi o astfel de adunare electivă, prea numeroasă, era nepractică şi de cele mai multe ori putea să aducă „mai mult zgomot decît ispravă", Tăutul socoteşte că în locul acestui sufragiu prea larg trebuie introdus un sufragiu cenzitar bine determinat, pe o bază socială mai îngustă, mai limitată, astfel că alegător să fie „tot naţiotul venit în vîrstă" (major), posedînd o moşie de 100 fălci (143 hectare), sau un „acaret" (imobil) de aceeaşi valoare, sau un venit anual de 1 000 lei.
   Dar chiar restrîngîndu-se calitatea de alegător numai la cei ce posedau censul de mai sus, aceasta avea totuşi, cum observă însuşi Tăutul, să permită cuprinderea în listă şi a foarte multor răzeşi, proprietari de mici moşii (mazilii), care, astfel, aveau să ia parte, alături de marii boieri latifundiari, la alegerea domnului Moldovei şi, din această cauză, aceştia din urmă, stăpîniţi de idei învechite, puteau să se ridice şi să spună: „Cu mazilii să şăd eu la alegire?"
   Spre a preîntimpina ivirea unei obiecţii atît de retrograde, Tăutul caută să convingă pe boieri de necesitatea adoptării unei atitudini realiste şi, în acest scop, întreprinde o incursiune în istoria social-economică a timpului, arătînd că nu este boier decît cel ce are „un titlu cîşligat în persoana sa", titlu pe care nu-1 poate moşteni şi nici nu-1 poate lăsa moştenire. Şi că, dacă ar închide acum drumul mazililor la cinstea de a fi alegători ai domnului, boierii şi-ar închide ei înşişi, pentru viitor, drumul fiilor lor de la aceasta, deoarece „împărţirea titlurilor" de boieri ţine numai de bunul plac al domnului, neexistînd nici o lege („pravilă") care s-o reglementeze, astfel că mulţi fii ai boierilor de astăzi pot foarte bine să nu primească în viitor de la domn nici un titlu şi, astfel, să nu mai ajungă niciodată a fi boieri propriu-zişi.
   încheind discuţia cu concluzia că este necesar „să cîşli- găm un domn aşa precum ni-1 cere trebuinţa patriei noastre", Tăutul aminteşte că judecata definitivă asupra faptelor unui domn va fi rostită numai de popor, „cînd din faptile unui domn destoinic istoriia noastră va lua prilej a zice, ca cuvîntul Facerii: «Şi au văzut norodul că este bine»...“.
   Dar fără să ajungă a-şi defini atitudinea şi faţă de celelalte puncte enunţate în legătură cu alegerea domnului (poate şi pentru că textele pe care le posedăm, fiind conceptele autografe, sînt lacunare), Tăutul trece, în scrisoarea adresată unchiului său Ilie Ilschi, la problema capitală: deoarece domnul este acela de care depinde în întregime soarta ţării şi a locuitorilor ei, cum trebuie el să fie, spre a merita acest loc înalt şi a putea să regenereze locuitorii şi ţara Moldovei?
   De acum înainte, argumentarea părăseşte, într-o anumită măsură, discuţia principială şi se transformă mai ales într-o pledoarie pro domo.
   Tăutul începe prin a arăta că pregătirea sa spirituală, spre a cunoaşte, a înţelege, chiar a deprinde teoretic meşteşugul cîrmuirii unui stat este de dată foarte veche: „Nu ştiu pentru ce, de cum m-am trezit, îndeletnicirea me ce mai dulce au fost să cetesc istoriile, să cetesc aşăzămînturile şi pravilile altor niamuri, să le alăturez cu a noastre, ca să le văd osăbiria, ca să găsesc izvorul rălilor supt care ne încujbăm şi ca să le aflu vindecările!"
   Pentru a dovedi existenţa unei timpurii preocupări de „res publica", el invocă mărturia „patrioţilor", adică a contemporanilor săi, care ştiu — spune el — că, „cu cîţiva ani mai înainte, scrisurile mele dovide că făcusăm păn-atunci destule sporiri în a mele procetiri <...> la 1821 —1823, tînăr încă, lipsit de multe idei şi ispite < experienţă >, pe care vremia şi procetiria mi le-au dat în urmă, sîngur am cutezat a rădica perdiaoa a multe rătăciri". Aici şi astfel, Tăutul mărturiseşte încă odată a fi autorul, între altele, a pamfletului Strigarea norodului, despre care am vorbit mai înainte, confirmînd, astfel, spusele lui Alecu Russo.
   Această pregătire teoretică în politică a continuat-o de atunci fără întrerupere, întrucît şi-„au aplecat duhul. . . la procetiria lucrurilor ce fac fericirea ori ticăloşiia oamenilor în staria soţietăţii", în timp ce contemporanii săi moldoveni: „pe cei bătrîni, vremia i-au apucat neînvăţaţi, negata; cei tineri s-au lăsat mai mult la dizmerdările plăcerilor, decît la calia cea aspră a procetirilor".
   La pregătirea aceasta teoretică, de lectură şi de meditaţie, se adaugă şi pregătirea practică propriu-zisă, cîştigată în Moldova şi la Stambul: „întrebuinţat în chentru trebilor statului nostru, mai de aproape privitor cursului lucrurilor, mai de aproape privitor greşelilor ocărmuirii ce am avut, mai de aproape privitor trebilor înpărăţiei noastre şi a înpărăţiilor streine, procetirile — ce n-am contenit a face — au fost mult mai rodoasă, încît sînt astăz, într-acest punct, de o sută de ori mai puternic decît cum eram cu cîţiva ani mai înainte. Acesta este temeiul asupra căruia mă razim, de zic că nici un moldovan nu este mai destoinic decît mine, întru a îndrepta statul", ceea ce revine la a aminti, indirect, că a slujit la Iaşi, în cancelaria domnească, apoi la Stambul, ca secretar al rezidentului Moldovei la înalta Poartă şi că, în această din urmă calitate, prin relaţiile făcute în lumea diplomatică, turcească şi internaţională, a căpătat o largă şi adîncă experienţă politică privind situaţia internă şi externă a ţării sale şi a multor alte ţări, ajungînd la înţelegerea şi a dedesubturilor din raporturile politice internaţionale. în acelaşi timp, cunoaşterea subtilităţilor teoriei politice i-a lărgit orizontul. „Care dintre moldoveni"—afirmă el cu hotărîre—„au cercetat mai mult decăt mine păn-la care punct legia îşi poate da mîna cu politica, păn-la care punct miniştrii legii pot ave o putere asupra cugetului omului?"
   în această căutare, nici etica, nici psihologia nu i-au rămas necunoscute:
   „Care moldovan m-au întrecut în procetiria temeiurilor moralului? Care au cercetat, ca mine, firia omului, pentru ca să poată găsi cărările inimii lui " ? Această cunoaştere psihologică a omului l-a convins că „năravurile nu să îndreptiază cu sîla. . . Toate poruncile lumii ar fi în zadar!"
   Totdeodată, Tăutul arată că, pentru el, spre deosebire de contemporanii săi moldoveni, întrebările şi soluţiile problemelor economice ale Moldovei au format preocupările sale de totdeauna şi în acest sens spune: „Care dintre noi au alăturat aceste prinţipuri <ale „iconomiei politiceşti" > cu temeiurile neguţitoriei şi cu îndemnările noastre ?", înţelegînd prin aceasta că el a căutat să vadă măsura în care legile generale ale economiei politice se pot aplica, măcar în ceea ce priveşte comerţul, la realităţile societăţii moldoveneşti.
   „Care moldovan ştie“, continuă el, că „ocărmuiria la noi ar pute face ca un prunc din liagăn să aibă cîşligul său, cu cît mai vîrtos un vrîsnic?"
   Şi, cu deplină încredere în sine însuşi, şi prin aceasta în atotputernicia ştiinţei, adaugă: „Eu am procetit aceştia cît am putut, înadins ca să aflu ce s-ar pute face la noi, pentru ca fiiştecare să să poată scutura de giugul datoriilor, fără a păgubi creditorii, fără a-şi struncina staria, încît să poată lăsa şi urmaşilor săi o avere".
   „Ştiu46 — susţine el, în concluzie — „ce să poate aşăza la noi şi ce nu să poate!"
   Acestea sînt titlurile personale, de muncă, pregătire şi capacitate, pe care îşi sprijină Tăutul candidatura la domnia Moldovei. Iar pentru a obţine mai sigur concursul micii boierimi şi chiar al boierimii de mijloc, alcătuite în bună parte şi din urmaşi ai vechilor familii boiereşti: unele care avi decăzut, iar altele care nu se putuseră ridica pînă la întîia treaptă —, Tăutul invocă şi lupta dintre păturile aceleiaşi clase, afirmînd că ridicarea sa pe tronul Moldovei avea să întărească „nobilitatia vechi a izvorului lui Cantemir" — deci însăşi această boierime de mijloc — „pe care nobilitati vechi vre să o calce în picioare nobilitatia aceasta noă"58.
   Este evident că această raportare la lupta dintre boierimea nouă şi boierimea veche constituie un argument ad-hocf mai ales dacă avem în vedere că Tăutul face parte, între 1822— 1824, dintre „cărvunari", adică dintre acei mici boieri ridicaţi de Ioniţă Sandul Sturza Voievod, spre a-1 ajuta la lupta împotriva marii boierimi desţărate.
   în aceeaşi ordine de idei, el susţine descendenţa sa din logofătul Ioan Tăutul al lui Ştefan cel Mare, ca un titlu de veche nobleţe, răspunzînd astfel prevederilor formale ale actului adiţional al convenţiei de la Akkerman (1826), prin care, precizîndu-se calităţile cerute candidatului la domnia Ţării Româneşti sau a Moldovei, se specifică că acesta trebuia să fie unul din boierii de baştină, cel mai vechi şi mai destoinic a îndeplini bine această învrednicire.
   După această îndelungată discuţie, menită să arate temeiurile pentru care se socoteşte îndreptăţit să aspire la domnia Moldovei şi să justifice, totdeodată, programul său reformator, Tăutul încheie cu făgăduinţa că pînă în trei ani şi jumătate, adică pînă la jumătatea timpului pentru care i s-ar acorda domnia, patrioţii „vor vide faţa ţării schimbată în bine". Făgăduinţa aceasta, astfel dată în scris, avea să fie păstrată de „orişicare din patrioţi şi eu mă fac răspunzător către naţie pentru toate ce făgăduiesc". Iar dacă nu o va înfăptui, „atuncea mă voi osîndi eu sîngur". în acelaşi timp însă, şi mergînd în continuare pe linia personalismului — arătat mai înainte — el este pînă într-atîta convins de multiplicitatea şi unicitatea posibilităţilor sale spirituale, ca şi de eficacitatea lor practică, încît consideră că „dacă eu nu voi pute săvîrşi întocmirea ţării şi înfloriria naţiei, apoi să n-o aştepte Moldova de la nimene altul!. . ."
   Deşi lauda de sine este prea evidentă, să nu uităm, totuşi, că textul acesta face parte dintr-o scrisoare adresată unui unchi al său — Ilie Ilschi, deci unei rude apropiate. Avînd în vedere seriozitatea şi specificul culturii sale, nu putem învinui de demagogie pe acela pe care contemporanii înşişi îl numeau „Ionică filozoful" şi căruia lecturile şi experienţa de viaţă îi deschiseseră larg porţile spiritului, spre cunoaşterea şi înţelegerea fenomenului politic-social-economic.
   Adaugă în continuare şi unele indicaţii de ordin practic, anume ca „patrioţii" să se pună întîi de acord asupra alegerii sale şi să semneze două cereri în acest sens: una către Rusia, alta către Poartă, s-o expedieze pe cea dintîi cu „răţăpiscă", prin poştă, iar pe cea de a doua să i-o trimită la Stambul, prin poşta „nemţască", la o adresă pe care urma s-o comunice pe o hîrtie deosebită 59. „Şi, precum sînt luate şi alte măsuri <...> fie deplin încredinţaţi că vor isprăvi <...>. Mişălii numai să nu să facă şi apoi nu au a să teme de nimică. Pentru că privileghiul este acest fel, ca opştiia să poată arăta care este voinţa ei; deci drumul prin care ia îş poate arăta voinţa este tocmai acesta".
   Concomitent, el redactează şi cele două cereri adresate ca din partea boierimii: una (în 1. franceză) către ţarul Rusiei, a doua (în 1. greacă) către Poarta Otomană, cereri prin care se arată că boierul cel mai vechi al Moldovei, amintit de: „analile ţării"60 din timpul lui Ştefan cel Mare şi de analele turceşti ale lui Aziz Celebi, ca şi de Istoria înpărăţiei Otomane a lui D. Cantemir, este logofătul Tăutul. Iar urmaşul acestuia, comisul Ionică Tăutul, pe lîngă vechimea neamului, are „o bună purtare, unită cu lumini cîşligate prin ani de învăţătură şi de procetiri <. . .> unită încă cu ispita <experienţa > cîştigată în trebile statului" şi posedînd, astfel, şi destoinicia cerută pentru a ocîrmui bine.
   Au fost definitivate textele pe care le-am analizat pînă acum? Au apucat să ajungă în Moldova şi să umble acolo, din mînă în mînă, spre a fi subscrise de către boierii de treapta a doua şi a treia, sprijinitorii de clasă ai lui Tăutul? Nu ştim! S-ar părea totuşi că, într-o formă sau alta, au fost cunoscute şi în ţară, dar prea tîrziu, atunci cînd încheierea tratatului de la Adrianopol schimba, în mare parte, datele politice pe care se întemeiase iniţial candidatura sa la tronul Moldovei61, făcînd-o inoperantă.
   Am văzut, în schimb, soarta vitregă hărăzită lui Tâutul însuşi!
   •
   După ce am prezentat şi textele privind candidatura lui Ionică Tăutul la domnia Moldovei vom căuta, în concluzie, să degajăm aspectele majore ale ideilor sale social-politice — aşa cum reies din textele discutate, raportîndu-le la cadrul local al Moldovei şi la cadrul larg al concepţiilor secolului respectiv.
   Cum am văzut, textele amintite au, genetic, un conţinut limitat: susţinerea candidaturii la domnia Moldovei a lui Tăutul. Acesta nu-şi întemeiază înalta pretenţie pe o ridicare revoluţionară a maselor populare — în fruntea cărora să se afle şi cu ajutorul cărora să îndrepte radical starea jalnică a Moldovei —, ci pe convingerea personală că el este cel mai în măsură să realizeze această îndreptare, în mod paşnic, datorită pregătirii sale politice, teoretice şi practice precum şi calităţilor sale specifice. în susţinerea pretenţiei sale, Tăutul era favorizat şi de faptul că în persoana sa se realizau condiţiile de vechime şi nobleţe prevăzute de convenţia de la Akkerman (1826) pentru obţinerea domniei. în funcţie de condiţionările acestei convenţii internaţionale, condiţionări care nu puteau fi ocolite, Tăutul trebuia, spre a ajunge la tron, să se întemeieze pe aprobarea boierimii. în consecinţă, el trebuia, în primul rînd, să menajeze în prealabil clasa boierească luată în întregul ei şi, deci, să nu prezinte propuneri de rezolvare a problemei celei mai importante şi mai acute: înlăturărea relaţiilor feudale din agricultură, deoarece de aceste relaţii, ca şi de privilegiile de tot felul, beneficia, sau era în drept să caute a beneficia, întreaga clasă boierească, deosebirea între cele trei pături componente: mare, mijlocie şi mică, reducîndu-se numai la proporţia în care o pătură sau alta folosea acest jus utendi, fruendi et (mai ales) ăbutendi.
   în acelaşi timp, Tăutul îşi dădea seama de la început că sprijinul marii boierimi avea să-i fie refuzat, deoarece, cu ani în urmă, prin pamfletele sale se ridicase împotriva abuzurilor ei şi a lipsei ei de patriotism. îi rămînea în acest caz să solicite şi să cîştige votul micii boierimi, din care personal făcea parte, precum şi al boierimii mijlocii, ale cărei interese convergeau în general cu interesele micii boierimi. Dar chiar şi sufragiile acestor două pături ale clasei boiereşti nu puteau fi solicitate în principiu decît tot pe baza unui program politico-economic ad-hoc, care să le mărească avantajele, sau cel puţin să nu le micşoreze. Astfel că, fiind personal interesat în obţinerea domniei, el nu mai avea toată libertatea, de spirit şi de fapt, de a-şi formula în prealabil şi concret programul său de domnie, ducîndu-1 pînă la ultimele lui consecinţe. Dacă voia în realitate să reformeze societatea moldovenească, nu putea s-o facă prevenind boierimea: mare, mijlocie şi chiar mică, de intenţiile şi ideile sale reformatoare, decît numai în măsura în care aceste idei erau favorabile întregii boierimi sau cel puţin celor din urmă două pături. De aceea, programul său cuprinde mai ales generalităţi convenabile tuturor sau aproape tuturor celor direct interesaţi. în felul acesta, conţinutul adînc, autentic şi concret al ideilor sale reformatoare nu avea să fie cunoscut decît după alegerea sa ca domn de către cele două din urmă pături ale clasei boiereşti. Iată şi o mărturisire autografă, anterioară şi numai în parte în sensul de mai sus:
   „îmi va bănui, poate, cineva, pentru că eu fac numai cîte o supţire pomenire de cîteva chipuri folositoare, fără a le dizvăli cu amăruntul. Dar eu îi cer ertăciune: răzorul cel dintăi a politicii este taina, şi fiindcă nădăjduesc că poate, vreodată, vor intra în lucrare chipurile ce am procetite, di aceia nu le voi spune nimănui, păn-nu voi vide care va fi acel domn care va începe îndreptările noastre. Atunce numai, dacă acela mă va întreba, i le voi descoperi, însă nu toate odată. Fiindcă aceste chipuri sînt lanţug, încît unul este temelia altuia, după metodul gheometrilor; îi voi spune pe cel dintăi, şi punirea lui în lucrare dîndu-mi dovadă că 62 duhul acelui domn intră în prinţipurile politicii (căci dumneata ştii că nu tot duhul este făcut pe aciasta: poate un om să fie bine învăţat şi cu fapte foarte bune şi plăcute (evapaxog), şi cu toate aceste în politică să nu plătiască doi bani!), atunce îi voi arăta pe al doile şi, după acela, pe al triile şi celelalte, într-alt chip, feriască-mă Dumnezău de a le dizvăli, la noi, unde rezonul este foarte rareori ascultat şi unde, acel ce cutiază a-1 pune vreodată înainte, cele mai de multe ori sfîrşăşte prin a fi luat în rîs“63. Seriozitatea atitudinii sale în acest sens ne îndreptăţeşte să admitem că ar fi luptat cu toată sinceritatea pentru transpunerea în practică a ideilor reformatoare de care îi era plin spiritul. Rămîne întrebarea: cu ce rezultate?
   Pe de altă parte, Moldova nu era o ţară independentă, deoarece peste capul şi voinţa omului militau şi se impuneau interesele celor două mari puteri: Turcia şi Rusia, preocupate direct şi divergent de soarta Moldovei şi Ţării Româneşti. Iar aceste două mari puteri aveau în general interesul să se păstreze privilegiile ca şi relaţiile feudale în agricultură, avantaje de care beneficia toată clasa boierească. Iată, deci, tot atîtea motive de fapt care cereau ca, în programul politic public al unui candidat la domnia Moldovei, reformele propuse să figureze numai într-o formă adecvată. în sensul arătat mai sus, găsim unele indicaţii şi în scrisoarea sa către Ilie Ilschi, amintită mai înainte, în care arată că este, probabil, singurul moldovean care s-a preocupat să afle „unde se hotărăşte constituţia cu regulamentul*1, slobozănia cu liberalismul", ajun- gînd, în cele din urmă, să ştie „ce să poate aşăza la noi şi ce nu să poate*'*1. De asemenea, el ştie şi ce va putea face personal pentru îndreptarea ţării şi se angajează ca în primii doi ani de domnie să deschidă „ochii naţiei asupra adivăratelor ei interesuri şi atunce, prin naţie*1, aşi face amînduror curţilor <Turciei şi Rusiei> cuviincioasele dizvăliri". „Prin naţie", adică prin cointeresarea boierimii mici şi mijlocii şi a burgheziei în formare la introducerea reformelor necesare Moldovei, iată una din căile prin care spera să-şi înfăptuiască, după alegere, unele din ideile sale mai îndrăzneţe, idei pe care însă nici nu le enunţă în programul său.

   Ştie de, asemenea, că nu este încă momentul să arate celor două mari puteri că divanul Moldovei nu este a adunare reprezentativă, ci numai un organ administrativ: „nimică altă mai mult decît o giudecătorie", deci nu „trup al naţiei", ales de popor (mai bine spus de boierime,) ci numit de domn. De aceea, „niciodată, nimică bun, nimică temeinic nu putem aştepta de la a noastre opşteşti adunări". Procedînd astfel, aceasta Ji-ar mirosi" — celor două mari puteri amintite — „a liberalism"*1. Dar dacă va ţine „locul din care să poci fi ascultat", el va proceda la îndreptarea acestei situaţii, ceea ce revine la a considera că Tăutul avea în vedere introducerea ulterioară a sistemului adunărilor reprezentative, a democraţiei burgheze.
   El mai ştie că un comitet, alcătuit din opt boieri din cele două ţări române şi condus de consilierul de stat Minciaky (reprezentantul Curţii Protectoare, Rusia), este orînduit să alcătuiască „o shedie < proiect > de cele ce privesc la administraţia din lăuntru a locului". Dar el, Tăutul, crede că acest proiect de reforme nu va putea fi bine întocmit. De aceea, dacă ar fi rînduit domn, „cel dintăi pas al meu ar fi să nu primesc domnie mai înainte de a face amînduror curţilor < Turciei şi Rusiei > vîrtoasă luări aminte asupra acelor piedici, căci cunosc de agiuns toate rănile noastre şi nu mi-ar pute scăpa nici cursa nici greşala ce ar fi vîrîtă în acea shedie".
   Deşi înarmat cu o pregătire teoretică deosebită, Tăutul consideră că îndreptarea Moldovei nu şe va putea face, la început, decît pe cale empirică, în cadrul general al ideilor politice enunţate: „Nedestoinici, încă, pentru a pute pricepi theoriia lucrurilor, noi nu putem fi ucenici deodată decît numai pentru şcoala practicii".
   El are, cum am văzut, conştiinţa clară a propriei, sale valori în legătură cu tot ce priveşte gîndirea politică teoretică şi aplicarea ei la realitatea moldovenească. Dar această conştiinţă clară a propriei valori nu constituie sentimentul mărginit egocentrist, care duce la exacerbarea orgoliului, ci sentimentul social care creează mai ales răspunderi grave în faţa naţiunii. Şi nu le creează într-o formă abstractă, ci într-o formă concretă; mic boier, ca stare şi situaţie socială, el înţelege, cu toată libertatea de conştiinţă şi de fapt, sa contracteze obligaţii morale şi practice faţă de boierimea mică şi mijlocie producătoare de mărfuri, a căror ridicare economică, socială şi culturală o gîndeşte şi o vrea. în acelaşi timp, acest sentiment al răspunderii faţă de naţiune nu îmbracă un veş- mînt deprimat, ci — prin esenţa sa socială — este voluntar, total optimist şi generator de optimism.
   •
   Tăutul nu este un gînditor paseist, care să se mîngîie de mizeriile prezentului prin evocarea amintirilor unui trecut strălucit, al familiei sau al patriei sale. Dar nu este nici
un luptător vizionar, în căutarea de himere, aşa încît să-şi aşeze cît mai departe în timp înfăptuirea idealurilor sale politice şi sociale. Este un spirit realist, care nu se mulţumeşte numai să dea la iveală, pentru contemporani şi pentru viitorime, gînduri îndrăzneţe, mari şi noi, altoite pe realităţile patriei sale. El înţelege să participe şi activ la tot ceea ce, teoretic, propune prin scrierile sale. Activitatea aceasta a sa de scriitor revelează o gîndire socială matură, o cultură pe măsura cea mai ridicată a timpului său, o minte preocupată de problemele politice şi sociale ale timpului şi ale ţării sale, un ochi critic a toate văzător, o amplă elevaţie etică, un spirit neîncătuşat, crescut pe un fond de adîncă şi îndreptăţită revoltă şi pregătit, astfel, teoretic şi practic, pentru a realiza, la momentul oportun, o reformă radicală a societăţii moldoveneşti.
   Spirit avîntat, neliniştit, cercetător, descătuşat de multe din prejudecăţile timpului său şi înzestrat cu mari posibilităţi de gîndire speculativă aplicată la realitatea socială, Tăutul nu este un gînditor empiric, deoarece nu se mulţumeşte numai cu constatările personale de fapt, ci studiază adînc operele specifice ale antichităţii, ca şi operele gînditorilor politico-sociali ai secolului al XVIII-lea apusean: Montesquieu, Jean-Jacques Rousseau, Mirabeau, Filangieri, Voltaire, La Harpe, Sabatier de Castres etc. Este organic frămîntat de nevoia de a descifra aspectele complexe ale vieţii sociale contemporane din Moldova, pe care le analizează cu ascuţime critică şi consecvenţă, în căutarea cauzelor ultime* determinante, ale fenomenelor sociale şi politice (acel pour- quoi des pourquois). Deşi realist concepută şi realist întocmită, această cercetare a lui Tăutul, plină de aspiraţiile şi disponibilităţile unui spirit deschis ideilor înaintate, respiră un patos grandilocvent, un suflu larg, retoric, şi atunci cînd constată faptele, discernîndu-le importanţa şi atunci cînd teoretizează, cînd generalizează rezultatele. Pentru el, rolul determinant în viaţa unei societăţi îl are — evident, în mod eronat — complexul de idei, astfel că, deşi nu nesocoteşte importanţa factorului economic, numai vag întrezăreşte rolul pe care-1 joacă structura economică a societăţii. Adversar hotărît al abuzului şi al arbitrarului, el admite principial existenţa unor legi naturale, de tip mecanicist: „mi- hanica politicească", după care consideră că se conduce viaţa societăţii umane, şi pune la contribuţie toate resursele sale: logica, forţa morală, puterea de analiză, ca şi lecturile variate şi multiple, în scopul de a descoperi aceste legi naturale, în această petitio principii privind diriguirea vieţii sociale de către legi naturale putem recunoaşte ideea care descinde direct din profesiunea de credinţă formulată spre mijlocul secolului al XVIII-lea de Montesquieu în Spiritul legilor.
   Din aceasta decurge şi o atitudine practică imediată, în sensul că el consideră nu numai normal dar şi necesar ca din studierea societăţii să se înlăture intuiţia, empirismul, improvizaţia, spre a fi înlocuite prin datele ştiinţei. Totdeodată, consideră că tot numai ştiinţa stimulează maxima dezvoltare şi este în măsură să orienteze şi să conducă lumea socială în întregul manifestărilor ei. „Luminile" trebuie să stea la temelia conducerii statului în general şi prin urmare tot ele sînt menite să conducă şi statul Moldovei. Tăutul este continuu preocupat să iscodească, să cerceteze şi să cunoască, învaţă greceşte, franţuzeşte, turceşte. Se preocupă de toate aspectele culturii: se interesează de istoria veche a românilor şi cunoaşte opera lui D. Cantemir, dar totdeodată descrie însăşi starea Moldovei contemporane. Zugrăvind şi criticînd tabloul sumbru al Moldovei în care trăieşte, Tăutul înscrie alături, în linii limpezi şi mult cuprinzătoare, îndreptarul pe care îl vesteşte noua configuraţie spirituală în mers. Constatînd că evul fanariot se făcuse vinovat, între altele, şi de păcatul de lese-naţiune, el găseşte că pilda Moldovei, de a aştepta, cu multă cuminţenie şi încredere, ziua mîntuirii, este de o înaltă valoare etică şi merită a fi semnalată şi altor naţiuni de pe globul pămîntesc. Dar cu specificarea expresă că niciodată cuminţenia n-a însemnat resemnare, aşa cum bu- năcuviinţa n-a însemnat retractare, sau renunţare. Cu atît mai mult recomandă pilda Moldovei cu cît este adînc convins că prin arme nu s-au rezolvat niciodată, sau aproape niciodată, adevăratele interese ale statelor şi ale naţiunilor. „Naţiilor", spune Tăutul, „care pe globul acesta vă sfădiţi, cu armele în mîini, pentru pricini puţin atingătoare de adevăratul folos, şi cu nebăgare în seamă vă vărsaţi sîngele pentru interesuri părute, pricinuind adevărată ticăloşie... luaţi pildă de răbdare de la norodul Moldovei!../4
   Condeiul său ager, patetic şi vehement, condamnă laşitatea şi orbirea tuturor acelora pentru care patria nu era decît numai un pretext pentru satisfacerea intereselor particulare, personale, fără nici o legătură cu interesele şi nevoile ţării. Condamnă ambiţia, lăcomia şi interesul, stigmatizînd pe cei care înşelaseră aşteptările şi nevoile de pînă atunci ale ţării. Patria şi Dreptatea, iată idealul său. O patrie dreaptă pentru toţi, apărătoare a tuturor, ca să merite şi ea, la rîndu-i, a fi apărată de toţi!
   Minte politică îndrăzneaţă, hrănită din cugetarea lui Platon şi Aristotel, dar mai ales din cugetarea franceză a „secolului luminilor", Tăutul deschide, pentru Moldova, secolul emancipării sale politice, sociale şi spirituale. Scrisul său, ca să folosim cuvîntul propriu a lui Alecu Russo, este un „rechizitoriu" 64, necruţător şi organizat, împotriva spiritului retrograd, în toate manifestările şi formele lui: împotriva privilegiilor excesive şi nemeritate, împotriva abuzurilor, nevredniciilor şi nedreptăţilor. Luptă neînfricoşată, dusă cu un condei muşcător drept armă, condei veghetor, cumpănit şi larg cuprinzător: nu uită nimic şi pe nimeni, cum nu cruţă nimic şi pe nimeni! Spirit deschis şi pregătit pentru reforme, însufleţit de o pasiune lucidă, altoită pe o stare de înaltă tensiune spirituală, aceasta îl face să scoată, la vederea lumii „înalte" moldoveneşti, adevăruri aspre pentru această lume; dar aceasta numai pentru că, în paralel, este convins totdeodată că întrevede ca apropiată, necesarmente apropiată, vindecarea sigură a tuturor relelor denunţate.
   Tăutul nu este, deci, numai un mic boier însufleţit de idei generoase, înaintate, iar ideile sale economice, politice şi sociale nu se mărginesc numai la cercetarea stărilor de fapt şi, subsecvent, la criticarea abuzurilor şi viciilor constatate în organizarea societăţii moldoveneşti, în scopul înlăturării lor. De asemenea, el nu poate fi considerat nici drept un simplu exponent întîmplător al micii boierimi, interesată direct să promoveze la domnie pe unul din membrii săi.
   El este un gînditor autentic, cu preocupări şi orizonturi care caută să depăşească apartenenţa şi interesele limitate de clasă. Este, în acelaşi timp, un adînc cercetător şi cunoscător al realităţilor politice, sociale şi economice ale Moldovei
şi, neîndoios, şi-ar fi pus, cu toată pasiunea şi sinceritatea» forţele sale, ca să ridice Moldova.
    Privit ca o forţă crescută din pămîntul Moldovei, Tăutul întruchipează, şi în viaţă şi în gîndire, spiritul ardent, combativ şi luminat al „novatorilor", al „cărvunarilor", nume dat de contemporani tuturor acelora care, în al treilea deceniu al secolului al XlX-lea, situaţi pe poziţii patriotice înaintate» îşi întemeiază ideile lor pe cercetarea critică a realităţilor economice, sociale şi culturale ale Moldovei şi merg în pas cu ideile înaintate ale timpului lor, luptînd plini de pasiune şi de devotament pentru răspîndirea şi înfăptuirea acestor idei.
    Fără să fie un gînditor revoluţionar, în sensul strict al cuvîntului, totuşi, prin cercetarea critică a realităţilor sociale, economice şi politice, ca şi prin pregătirea teoretică deosebită, prin combativitatea ideologică şi activitatea practică, prin concretizarea constatărilor sale politice într-un program coerent de domnie, el se dovedeşte a fi cel mai important observator critic al societăţii moldoveneşti de la începutul secolului al XlX-lea; iar prin încercarea sa de a pune în practică acest program reformator, el este un purtător de cuvînt al luminismului în Moldova, luminism care constituie un factor de progres al momentului istoric în care apare şi se dezvoltă. Reprezentînd ideologia de factură incipient burgheză, el consideră societatea numai sub aspectul ei general, iar ^ omul ca o entitate abstractă, nelegat de realitate, adică nelegat de existenţa concretă a claselor. în discuţiile sale teoretice privind reorganizarea din temelie a statului moldoveanr Tăutul aduce nu numai această ideologie, dar şi zelul apologetic, convingerea de nezdruncinat a neofitului, astfel căr prin dispariţia sa înainte de vreme, cultura noastră pierdea un gînditor avizat şi un scriitor-luptător activ pentru transformarea şi ridicarea ţării sale. Tăutul face parte dintre acei gînditori despre care Lenin, referindu-se la luminiştii ruşi de la mijlocul secolului al XlX-lea, spunea că „ei credeau în mod absolut sincer în fericirea generală şi o doreau în mod sincer şi într-adevăr nu vedeau (în parte nici nu puteau încă să vadă) contradicţiile orînduirii care lua naştere din orînduirea iobagă" 65.
   înainte de a încheia ne întrebăm dacă activitatea aceasta a lui Tăutul nu reprezintă cumva numai o apariţie cu totul singulară în Moldova de la începutul secolului al XlX-lea. fără vreo influenţă asupra spiritului public 66.
    70 Este interesant de observat că aceste idei, întemeiate pe constatările situaţiei de fapt, coroborate cu receptarea ideilor luminismului apusean şi ale doctrinei economice a fiziocraţilor, îşi găsesc, chiar în acelaşi moment, şi în Ţara Românească un port-drapel hotărît, în Simion Marcovici, fost bursier al statului şi profesor de matematici la Sf. Sava. în 1829, acesta publică în „Curierul Românesc" (nr. 29 din 19/31 iulie, pp. 125 — 126; nr. 35 din 9 august, pp. 151 — 154 şi nr. 39 din 23 august, pp. 171	174)
un articol intitulat: Idee pe scurt asupra tuturora formelor de oblăduiri, în care, discutînd formele de ,>oblăduiri", proslăveşte „monarhia mărginită moştenitoare" (monarhia constituţională ereditară), pe care o consideră drept „părintească", şi „aşezată pe folosul de obşte", deoarece monarhul are „îndestulă putere spre a pedepsi pe călcătorii legilor şi foarte puţină spre a apăsa neamul întreg". S. Marcovici vorbeşte şi de „contractul soţial" care „se fărîmă cu totul" în tiranie. Vorbeşte şi de tiran, care „opreşte sădirea şi întinderea învăţăturilor, mai vîrtos filosofia şi ştiinţele politiceşti", deoarece acestea „ne învaţă drepturile omenirii". Dealtfel, aceiaşi tirani „urmează dogmele religiei , mai presus decît cere cuviinţa, fără de a le crede, ca să arate norodului că este ales şi prehotărît de Dumnezeu a fi locţiitorul său pe pămînt".
    Cu acest prilej, S. Marcovici publică şi un proiect de constituţie („aşe- zămînt politicesc), în care, pe articole, sînt cuprinse instituţiile politice şi libertăţile: monarhia constituţională ereditară, un „senat legiuitor" şi un „senat săvîrşit6r", libertatea tiparului etc. Articolul 12 precizează c£ „învăţătura naţională'să încredinţează unui ministru învăţat şi învăpăiat de luminarea neamului". în sfîrşit, plecînd de la premisa că „bogăţia şi fericirea supuşilor săvîrşesc bogăţia şi fericirea" poporului, el consideră că lucrarea pămîntului este „cea mai mare şi mai temeinică bogăţie a veri- căruia stat", inspirîndu-se în aceasta de la fiziocraţi. Din Gaetano Filan- ■gieri, adept al fiziocraţilor, el traduce mai tîrziu un fragment asupra sociabilităţii omului şi-l publică în Curs de retorică, Bucureşti, 1834, pp. 9, 27 — 29* In cultura românească din preajma anului 1830 se poate vorbi, oarecum, şi de un „moment" Filangieri, mai ales dacă avem în vedere că ideile acestuia sînt receptate şi de Eufrosin Poteca, spirit pătruns de ideile înaintate ale timpului său şi care, aflîndu-se la Pesta, traduce Ştiinţa legislaţiei a lui Filangieri, din italieneşte în franceză, pentru „învăţătura mea/* spune el, între noiembrie 1828—aprilie 1829 (vezi C. Rădulescu-Motru, Din autobiografia lui Eufrosin Poteca, Bucureşti, 1943, pp. 25,—27).
    Mai tîrziu, în 1839, tipărind Datoriile omului creştin... S. Marcovici vorbeşte de „oblăduirea luminoasă". O acţiune organizată de „împrăş- tierea luminilor" se întîlneşte în ianuarie 1830, la Bucureşti, din partea unei „soţietăţi filellenice" („Curierul Românesc", nr. 87, p. 364, din 26 ianuarie 1830).
    Trebuie să adăugăm că Gaetano Filangieri, cu a sa Ştiinţă a legislaţiei (Scienza della legislazione ), este prezent şi mai tîrziu în cultura românească. Astfel la 1839, Ioan Eliad îi include opera în Colecţia de capodopere ale lite-
   în treacăt amintim că s-a observat mai de mult faptul că din Epigonii lui Eminescu lipsesc numele unor scriitori de o deosebită valoare, ca de pildă Ion Budai-Deleanu şi Alecu Russo. Lîngă acestea adăugăm nu numai pe al lui Vasile Pogor-Tatăl, autorul — pe atunci neştiut — al poemei Vedenie, dar şi numele comisului Ionică Tăutul. Ni se pare evident că cel puţin lipsa acestuia din urmă trebuie pusă pe seama faptului că din opera lui literară nu se cunoştea decît poezia Epitafu, şi aceasta publicată într-o revistă relativ obscură şi suprimată de cenzură chiar după numărul în care apăruse Epitafu. Habent sua fata libelli\
   Dacă ne amintim de activitatea literară a lui Vasile Pogor-Tatăl, activitate de acerbă critică socială desfăşurată în acelaşi moment istoric, prin mijlocirea satirelor sale în versuri67; dacă ne amintim de traducerile făcute de Vasile Vîrnav, între altele, tratatul lui Beccaria: „Pentru greşale şi pedepse politiceşte private" 68, ca şi de activitatea literară/ de critică politico-socială, a unor înaintaşi apropiaţi; dacă ne amintim de ideile republicane profesate de unii boieri moldoveni chiar la începutul aceluiaşi secol69, căpătăm certitudinea că ideile apărate cu atîta strălucire şi combativitate de către Tăutul au constituit un bun spiritual şi al altor reprezentanţi ai boierimii mici şi mijlocii din generaţia sa, comilitoni pentru care influenţa sa ajunsese a fi hotărîtoare, asemenea unui „oracol" prin care se exprima glasul conştiinţei sociale înaintate. Adăugăm la aceasta şi faptul că masele populare înseşi erau direct interesate în înlăturarea economiei dreptului şi statului feudal şi înlocuirea lor cu altele noi, care să satisfacă interesele lor legitime.
   în schimb, aprecierea lucidă a evenimentelor sociale va lipsi marii boierimi moldovene, care, în această primă jumătate a secolului, nu se va preocupa în general decît de păstrarea şi chiar mărirea „pronomiilor“ sale, a privilegiilor sale de clasă.
   Putem spune că ideile lui Tăutul au, prin ele însele, un caracter în mare parte antifeudal, iar gîndirea sa îşi trage sucul bogat discursiv şi forţa luptătoare din receptarea ideilor „secolului luminilor". Tăutul este şi rămîne pînă la urmă un fiu spiritual al acestui secol al XVIII-lea, în care materialismul enciclopediştilor, al luminismului, nu merge pînă la ultimile sale consecinţe, ci de multe ori se împleteşte cu idealismul. Montesquieu, Jean-Jacques Rousseau, Condillac şi alţi gînditori ai „secolului luminilor" îi sînt îndrumători în considerarea etică, socială şi politică a societăţii omeneşti, în general. Concomitent, pentru înţelegerea factorilor economici care determină bogăţia unui popor, a unei ţări, el se conduce după principiile fiziocraţilor, prin Filangieri, alături de care regăsim principiile „iconomiei politiceşti", puse în circulaţie generală de tratatul despre „natura şi cauzele bogăţiei naţiunilor" al lui Adam Smith (deşi nu-1 aminteşte niciodată), principii care îl conving definitiv că un stat bine organizat poate şi, mai ales, trebuie să fie un dispensator de bogăţie, de fericire pentru supuşi. Aceasta spre deosebire de statul feudal, care, cerînd totul de la supuşi, dădea în schimb numai asuprire şi spoliere.
   în felul acesta, Tăutul, teoretician al unor idealuri noi, de dreptate socială, pare crainicul, glas al vremii, la hotarul între două lumi. El poate fi considerat drept cel dintîi scriitor român modern, drept cel dintîi român democrat. Cu activitatea lui scriitoricească se pontează prezenţa spiritului critic în cultura românească. Proza lui este retorică, dar nu ca o simplă înfloritură de stil, ci ca o formă literară impusă de nevoia de a convinge, de a scoate în evidenţă necesitatea de a combate răul şi de a pune în valoare binele. Aceeaşi elevaţie morală, aceeaşi grijă pentru dreptate şi adevăr, aceeaşi frumuseţe sufletească şi convingere patriotică găsim numai în scrisorile lui Bălcescu şi în Cîntarea României a lui Russo. Din priveliştea lacrimilor vărsate de un întreg popor de 
   împilaţi, pe brazde care nu sînt ale lui, din zvonul tainic al mormintelor strămoşeşti, comisul Ionică Tăutul a înţeles că singură, dragostea de neam este creatoare. Şi că această dragoste de neam reclamă forme noi de viaţă, ca un suflu imperios ce răzbate de dincolo de vremuri şi de oameni. Gîndirea şi scrierile lui sînt, astfel, şi un apel vibrant, pe lîngă
o	critică acerbă; sînt glaşul adîncurilor înălţat tumultuos spre stele, făclii aruncate în beznă, care vor sfîrşi totuşi prin a înghiţi întunericul.
   Capitolul I
   SCRIERI SOCIALE, POLITICE, SCRISORI
   Texte inedite
Strigare norodului Moldavii cătră boierii pribegiţi şi cătră Mitropolitul
    înalt preosfinţii sali, al Moldavii arhipăstor şi mitropolit, chirio chir Veniiamin, şi cătră dumnealor boieri ce alcătuiesc statul oblăduirii acestui pămănt al Moldavii.
    Au fost vremi să lăsaţi, pentru un minut, tot felul de interes particularnic şi să vă ţintiţi gândire şi îngrijire la interesul obştesc!
    Să lăsaţi prigonirile şi dihonie ce aveţi între dumnevoastră şi, cu unire, să lucraţi celi de folosul patriei!
    Să lăsaţi ura ce purtaţi cătră toţi cielanţi mai mici, (pe cari îi socotiţi şi crediţi că sănt înadinşi născuţi, ca pe spatile lor grămădind măgle 70 de lemni, să le aprindeţi şi, arzănd cu foc, ei să le rabde fără a vă bănui) şi să sădiţi, în locul pro- tivnicii urmări din parte dumnevoastră, dulcili santiment al patriotizmului!
    Dar pentru că nici asămite datorii a dumnevoastră n-aţi urmat, fac pe obşti ca să-şi rădice glasul său, acel amorţit de atîte vecuri şi, strigînd către dumnevoastră, să-l facă a răsuna pănă la înaltili tronuri!
    Silnicili nevoi de pre dinlăuntru, cari de multe vremi ticăloşăsc pre norodul Moldavii, au fost totdeauna pentru dânsul dreptăţi legiuite ca să-şi ceară driturile ce i s-ar cuvini, spre a să bucura şi el de o pacinică fericiri, sănguratec punct înpregiurul căruie trebuie să să învârtească toati îngrijările unii obştimi alcătuiţi de ensăcturi a omenirii.
    Acest pămănt, odinioară ocărmuit de endipendanţii săi voevozi, au avut hotarăle sale în întindiri, aşăzămănturile sale în datorii, preveleghiurile sale în urmare, şi pravilile sale în datoriile unui ensăct cătră altul. Toati aceste era în lucrări supt privire si priimire naţiilor învecinaţi.
   în urmă, vreme au prelungit o epohă în cari îndesătili năvăliri a neastâmpăraţilor tătari, ce fără cuviinţă şi dreptati tulbura tihnita odihnă a acestui norod, au fost pricină cari au cerut neapărat aflari de adăpost supt vreo puteri megieşită. Aceasta s-au făcut de cătră voevodul Bogdan, cari au întemeet aşăzămănturi cu pre puternica Poartă Othoma- nicească şi prin aceia de iznoavă au încredinţat buna odihnă şi statorniciie lăcuitorilor aceştii ţări. Preveleghiile aşăzati atunce, pre cari obştie Moldavii nu conteneşti de a le sfinţî, au avut căteva vremi de urmări. Dar răul catahrisis, cari cănd eşti neînfrănat faci ca binile cel mai desăvârşit să să facă isvor răutăţii, începând îndată a stăpîni acest loc, s-au văzut boerii (a cărora scaoni dumnevoastră ţăneţi astăzi!) râvnind domneştii cununi şi, neînvoindu-să întri dânşii, întrecăndu-să unul cu altul, să îndesa să o răpiască. Dintr- aceasta au născut puternica pricină de intrigă între dânşii, legiuita pricină a apărării domnilor şi sfânta datorii a pre puternicii Porţii ca să pui în lucrări liniştire. Toati au venit la un punct şi neînvoiala între boieri nu s-a putut ostoi decât numai cu punire pre scaun a naţii greceşti.
   Vreme, care ţine în sânul său prilejuri de tot feliul de urmări, aducând de la Vosfor, unul după altul, feliuri de domni, cătră aceia feliuri de vânzări, pricinuite de acie cari n-au sămţît în inima lor dulcile santiment al patriotizmului şi feliuri de tulburări în vremi, atâta au schimbat aşăzatile privileghii, încât statul Moldavii acum nu esti decât un sche- letru a grozăviei, pre cari dacă ar fi putinţă a-1 vide acel vechiu irou al acestui pămînt, voevodul Ştefan cel Mari, ar veni în cel de pre urma năcaz şi deznădăjduire . . . , căci. . .
   în privileghetili daturi
   Vechile preveleghii, însămnănd toati datoriile noastre şi toati driturile, arată tot ceia ce eram datori să dăm; şi Mol- davie, în vremili trecute mai puţin norodita, mai puţin deprinsă în comerţu-i şi mai puţin avută, înpline pre toati acele fără să sămtă. Apoi, căt poate fi de mare mierare acestui
norod, cănd, acum, mai mult la număr şi supt îndemânatici prilejuri a neguţătorii, să vedi în neputinţă a înplini dările aceloraş aşăzămănturi!
   Norodul, nevoit a lua aminte, n-au trecut încă în uitare că în vreme războiului trecut, de la 806 şi pănă la 1812, mărire sa, monarhul Rosăei, cu măini darnici au slobozit haznelile sali supt înaltă poruncă, ca să plătească, în bani, tot ceia ci să va lua din pământul acesta, în trebuinţă armiei înpărăteştii sali măriri. Apoi norodul, dănd tot ceia ci i s-au cerut, poati arăta un număr mari de dări pentru cari n-au luat nici ce mai mică plată. Şi, în vremi ce ştie că înpărăteasca hazne au plătit pentru toati acele, fără cruţare, rămăne în prepusul său, fără eşiri, că plăţile aceli, orânduite pentru folosul obştiei, au alcătuit în pământul acesta numai căteva folosuri înalţi. Şi norodul s-au bucurat deagiuns cănd, din porunca înpărăteştii sali măriri, i s-au dăruit stanţiile de făn, rămasă în urma armiei.
   Apoi, cu păreri de rău au privit că vânzare lor au alcătuit folosuri streini obştiei. Nici esti cu ochi adormiţi, ca să nu vază poruncile ce pre puternica Poartă dă, de a să plăti cu bună tocmală aceli ce în trebuinţă să vor lua de aice. De unde, dar, curgi oprire vânzări cei de bunăvoi şi, în locul ei, preţurile hotărăti şi păgubitoare? Să lasă a zăci câte altile, pe cari obştie din sudorile ei plăteşti, unile fărâ a şti de să dau unde sănt rânduite precum banii cutiei mililor, răsurile 71 şi celelalti; şi altile, fără a şti supt cari drept şi aşăzămînt le plăteşti, precum banii căldărilor, cvitul şi trecire pîinii peste hotar, plata pentru viti, vama pe lucruri ce nu trec piste graniţă şi altile.
   în răndueli
   Iubire de argint, această maică de răutăţi, neadormită în şpiculaţii, zărind prilej de a câştiga supt stima vechilor voevozi, din vremi în vremi, din mult în mai mult, au pri- făcut ocărmuire în orăndă 72, slujbile patriei în neguţitorii, cinurile 73 în venit şi toati în jac; căci, de căţiva ani, cari logofăt mari, vornic, vistiernic, ispravnic, samiş, ocolaş, vor- 
   nicel şi vătăman, s-au rânduit fără să nu-ş cumperi el slujba ? Şi cari dintru aceştie au înplinit datoriile slujbii sale fără să nu jăcuiască, ca să pui la loc banii ce au dat? Şi cini s-au cinstit cu vreun cin fără dari di bani sau fără a sluji ani întregi în beciurile şi în cozile butcelor dumnevoastră, sau fără a să cununa cu vreo slujnică din curte?
   Răspundeţi, boieri, şi, di este vreunul, arătaţi-1, căci obştie nici pre unul nu cunoaşti!
   în obiceiurile ţării
   Din învechimi, slujbile patriei era dati asupra persoanilor rânduite pentru toată vreme domniei voevodului ce orăndue aceli slujbe, şi nimini nu pute faci prifaciri decăt numai ori însuşi schimbare domniei, sau vreo vinovăţii. Vreme, însă, au schimbat, ca acum slujbile ca să prifacă în tot anul şi mulţi încă, fără pricină, de multe ori pe an; şi aceasta este de cănd slujbile patriei au început a să numi schivirnisăli.
   în vreme vechi, adunare obştească era alcătuită de toati stările. Nu demult, însă, s-au văzut, din obşteşti adunări făcute în Eşi, scoasă afară, nu numai în întregimi, stările al 3 şi al 2, dar şi purtători de bărbi, spatar, pănă şi vornici.
   Mai înnainte de pomenire ce mai cu temeiu a noroadilor în pământul acesta, era nişte robi supt numi de vecini 74. în urmă, aceştie s-au prifăcut în scutelnici, oameni slujitori de bunăvoi, pentru apărare de slujbile stăpânirii, şi daţi cu măsură la toţi cei cinstiţi cu cinuri. Aceasta au fost şi se numeştie şi acum a fi de obşti. Dar să văd mulţi cu cinuri, lipsiţi de scutelnici, şi mulţi fără cinuri scutesc sati întregi. Scutelnicii fiişticărue cin au numărul lor. Obştie, însă, va pute găsi sati întregi, supt număr de 40, 60 şi 80. Rănduelile pentru lăcuitorii satilor în vreme vechi mergea potriviti pe stări şi numărul lor. Iar acum, satile celor de stare a doa şi a triia şi satile răzăşăşti mici, sărace şi înpilati supt greutatea birului şi a slujbilor stăpînirii, privesc pe sătile cele mari de stare întâi, boiereşti, ocrotite de celi mai multe din slujbe şi uşuraţi din slujbile celi neapăraţi şi din bir. Obştie va pute arăta sati de 30 şi 40 lăcuitori, rânduite deopotrivă în slujbe, cu celi de 250 şi 300. Aceasta faci pe boieri Moldavii ca pe scutelnicii lor să-i ia în sati streine, căci pe satile lor le scutesc deagiuns numai în dritul puterii.
   Iată una din pricinili cele mari a înpilării lăcuitorilor acestui pămănt, căci dacă ar stăpăni buna orănduială şi dreapta cumpăniri pentru toati satile de obşti, lăcuitorii ar da bir şi ar sluji stăpânirii îndoit decăt acum, fără să sămtă,
   în paza naţiei
   Din vreme ce pământul acesta au pus armile gios, au supus încredinţare odihnii sale la pre puternica stăpâniri a Porţii, au rămas pentru pază un mic număr de oameni, precum aprozii, dărăbanii, seimenii, copii din casă şi altile. Aceştie, fiind adevăraţi fii ai patriei, nu avea alt santiment strein în inima lor, decăt a sluji cu dreptati, a înplini celi porunciţi lor di către stăpâniri, a urma datoriilor lor şi a fi totdeauna dipărtaţi de plecare ce spre vânzare. Răsfăţul, venit în urmă, au privit cu dizgust portul acestui pămănt şi au ales pre acela a fugiţilor din Albanie; aceştie, pe cari faptile i-au izgonit din patrie lor, au fost în pământul nostru nu numai priimiţi dar încă şi aleşi de a li să încredinţa paza patriei, şi vechii slujbaşi ai Moldavii au fost daţi în mâinile lor, de slugi şi răndaşi. Cari dar au fost încredinţare odihnii patriei noastre, cănd păzitorii ei streini, fără dureri pentru dănsa, au avut totdeauna plecare a-şi vinde săngili la tot cela ce va vre să-l plătească?
   în pravili
   Să lasă a zici de pravilile ce era în lucrare în vreme voevo- zilor endipendanţi, dar vechiul Vasălii Voevod au aşăzat pravilile sali potriviti pe adivăratile vechiuri obiceiuri a acestui pămănt. Vreme le-au scos şi pe acele din divanuri şi au aşăzat în locul lor pravilile naţiei greceşti. Aceste fiind pentru alti climi, pentru alt norod şi pentru alti vremi, au lăsat aice, pentru nepotriviri şi lipsuri, slobodă zburare la alegire obiceiurilor vechi, cari au rămas fără condică şi fără număr.
   Apoi în anii trecuţi, s-au aşăzat condicul domnului Calimah, bun, drept, cuprinzător, dar înzăstrat cu doă greşăli. Ce dintăi.
neînsemnare obiceiurilor vechi, nici în fiinţă nici în număr, din cari rămăni slobozănie giudecătorilor a li alege după voinţa lor; şi al doile, pentru că esti într-o limbă necunoscută de ce mai mari parti a norodului 75. în sfărşit, Moldavie ari toati pravilile lumii afără de a ei, ori, spre a zăci mai bini, nu are nici una.
   Aceşti în obiceiurile complementări a pravililor, fără să fii însemnate înnadins şi fără să aibă numărul lor, au drept temeiu giudecăţile în parti urmaţi după vremi, fii drepţi, fii greşîte, fii mitarnice, din cari multe fiind unile înpotriva altora, nu slujăsc decăt ca să de o slobodă curgerii voinţii giudecătorilor, spre a alegi pe acele cari, după vremi şi împregiurări, privesc mai mult folosului lor.
   în giudecâtorii
   Să poati zici că cărţile de giudecăţi a şoltuzilor cu părgarii lor, ce din învechimi să da pre la ţinuturi în 10 sau 15 rînduri, lămure şi adevărul pricinilor şi dreptate hotărârii, mai mult decăt cărţile de giudecată şi anaforalile celi din divanul de acum, înlungite din 3,4 şi pînă la cinci coţi.
   în divanul de acum, adunat fără hotărâre sau la Curte tării sau la Mitropolii, sau în particularnica casa logofeţii mari, lipsiţi pravilile di pe masă, nu să audi decăt un glas amestecat a părţilor ci să giudecă, a giudecătorilor, a privitorilor şi a celor ce scriu. Adăsăori, de la jărtvernicul giudecăţii (unde Themis altădată, cumpănind faptile, protecsuie cu arme în măini, dreptate, ipolipsis 76 şi cinste) să vedi pornită mănie cari tragi în urma ei ocară, sudalmi şi răpiri de cinste din gurile giudecătorilor. Pricinile să caută numai prin glas, fără deli 77 şi fără alăturari de ceriri şi răspunsuri şi cînd zăcere şi dezzăcere are slobodă curgerii, esti că nicăiure mai bine decăt în Moldavie un viclean şiret nu află mai multă îndămă- nare la giudecată. El uşor poate schimba într-o minuntă aceia ce au zis într-altul. Şi dinpotrivă, un curat la inimă nicăiure nu poati afla mai multă greutate. Nicăiure aiure decăt în cremenalul de acum a Moldavii n-au stăpânit mai mult ace 
   asămănare ce Solon, odinioară, au făcut pravililor cu treaba^ painjănului, prin care muştile celi mari mergând, o rump şi trec, iar celi mici să înpleticesc şi mor. într-un cuvănt,. pravilile sănt în theorii, iar în lucrare interesul şi mita şi părtinire, de un chip căt vai de acel ce să giudecă şi'nu ştii dizlega sofizmile ce i să dau prin hotărâri sau mai bini a zăci,. vai de acel ce să giudecă şi nu ari bani să-şi cumperi dreptul său! Delile lipsăsc şi nişte condici cu puţinî hîrtii ce rămân în canţîlerii, sănt atăt de rău păzite încăt, vrând cineva a căuta vreo pricină urmată cu zăci ani mai înnainte, n-ai cum afla, şi nici cini au fost scriitor pe vreme aceia întru ace cînţîlerii, n-ai cum îl găsi. Nu sănt mai mult decăt 4 ani de cănd pe la toate dregătoriile s-au dat căte un condic de a domnului Calimah, şi obştie ari bună ştiinţă că acum lipsăsc mai de la toati locurile.
   în şcoli
   Cu toati că plata pentru cheltuielile şcoalilor mergi fără. cruţare, dar rodul esti atăt de smintit, încăt numărul bunilor ucenici esti ca a Finixului78. Pricina esti privighere ace re şi cu oichii adormiţi, ori, spre a zăci mai bini, un moldovan a învăţa şi a răzbaţi ştiinţîle esti a trage asupra lui ura şi prigonire meghistanilor săiu, cari, mărginiţi în învăţătura numai de a pute de-abiia iscăli, să tem de vrednicie ce poati arăta un mai învăţat decăt dânşii. Ispita poati vădi adevărul acesta şi, piste toati aceste, apoi un întrebătoriu de aceste în pământul nostru s-ar osândi în cremenal, ca un apostat.
   Iată stat dezbrăcat de toată buna rănduială, supt cari norodul Moldavii de atăta vremi au stătut năduşit di cătră boierii săi, ca să nu poată faci arătare pre puternicii Porţi mărturii cei duşi la Constandinopol şi prin manejurile Mol- daviei surguniţi de acolo.
   Naţiilor, cari pe globul acesta va sfădiţi cu armile în măini, pentru pricini puţin atingătoare de adevăratul folos, şi cu nebăgare în samă vă vărsaţi săngili pentru interesuri părute, pricinuind adevărată ticăloşii la celi mai multe din ensăcturi, luaţi pildă de răbdări de la norodul Moldavii!

   Negreşit, în staturile voastre nu s-au văzut nicăiure atăte dări fără pricină, atăte răii întrebuinţări în ivală, cumpărări de slujbile patriei, vânzări de cinuri, răii potriviri în răndueli, prunci — giudecători celor bătrâni, prădăciuni de cătră însuşi păzitorii naţiei, lipsa de istov a pravililor, giudecăţi strâmbi, hatâr, părtiniri şi mită, piedici a ştiinţi şi a învăţăturii şi căte altile! Vedeţi pre toati aceste în pământul Moldavii, aduse numai de boierii săi, şi priviţi pe lăcuitori, puindu-şi vărtute ce mai di pre urmă întru a le suferi, numai pentru ca să nu-şi închidă glasul dreptăţii lor, nădăjduind cu încredinţare că negreşit, când ceriul va agiuta ca acest glas duios să poată răzbaţi pănă la înnaltul tron din Constan- dinopol, atunce îndată va veni de acolo îndreptare lucrurilor şi răsplătire lucrătorilor de atăte răutăţi!
   Aceste sănt, boerilor, rălile cu cari de mulţi ani aţi ticăloşit norodul Moldavii! Aceste v-au făcut pe dumnevoastră de răs în ochii neamurilor învecinate! Aceste au fost piedica învăţăturii acestui norod şi stavila fericirii sali! Şi aceste fac pe niamurile Evropii a ne număra între noroadile celi varvare!
   Veţi pute dumnevoastră răspunde că pământul acesta ari rânduiţii săi domni, cu puteri, şi că aceste ar fi ispravă a lucrărilor lor!
   Obştie nu tăgăduieşti putere domniei, dar i să pari că -esti mărginită în aşăzatile preveleghii şi este de obştii ştiut că pre puternica Poartă niciodată n-au voit a ave în pământul acesta un norod jăcuit peste preveleghii, rău întrebuinţat în pravili, înstrămbătăţit în giudecăţi, fără regulă în canţîlerii, de batgiocură în răndueli şi mansupuri12 şi prost în ştiinţî; ce, fără îndoială, înnalta sa voinţă au fost, este şi va fi ca în oblastul acesta să stăpânească pravila şi bunile răndueli, şi să înflorească ştiinţîle şi meşteşugurile!
   Nu, boierilor, nu! Domnii au ştiut a-şi păzi drumul lor şi tot ce au făcut cu păşiri piste vechili aşăzămănturi, au fost cu unire şi supt iscăliturile dumnevoastră, carii, măguliţi de ace dişartă slavă a vă vide logofeţi mari, vornici, vistiernici şi altile, aţi dat, fără mustrare cugetului, tot jugul patriei dumnevoastră! Căci, pentru a dovedi cum că aceşti reli întrebuinţări urmează de mulţi ani în pământul acesta, obştie
lasă că dumnevoastră nu puteţi tăgădui, lasă că sănt cunoscuţi de toati niamurile învecinate, dar aduci pre însuşi lucru în mărturii. Apoi, dacă vreodată aţi purtat în inimă dulcile santiment a patriotizmului, arătaţi cănd aţi făcut pre pu- ternicii Porţi cunoscuţi aceste şi nu s-au îndreptat! Şi di vremi ce pre puternica imperie a Rosăei au primit în bunăvoinţă a lua asupra sa protecsăe aceştii ţări, arătaţi cari lucru cu rănduială aţi cerut şi ia n-au fost mijlocitoare a să în- plini ?
   Obştie nu tăgăduieşti, mai ales să cunoşti pre mult datoare la căţiva din dumnevoastră, cari aţi priimit a arăta iubire patriei în oprire banilor ce cerea domnul Calimah cu anafora legiuită şi cu iscăliturile a altora căţiva iarăşi din dumnevoastră. însă arătaţi cărora ari dreptati a bănui pentru banii ce aceluiaş voevod s-au dat la anii cei pre urmă a domniei sali!
   Dacă n-aţi ştiut prin cari chip să aduceţi în pământul acesta bunile răndueli, era destul să priviţi în chesaro-crăiasca Bucovina aşăzămănturile făcute, după cari norodul de acolo să bucură de o păşiri înainte în fericire sa. Era destul să priviţi acum mai în urmă cum în Basarabie, din pravilile şi obiceiurile acestui pămănt, a căror urmări acolo s-au întărit, s-au alcătuit obrezovanie statului, după cari norodul mulţămit mergi înainte cu învioşari. Şi să fi făcut cunoscute pre puternicii Porţii, pe de o parti, nerănduelile ce stăpânesc în pământul acesta şi, pe de altă parti, aceli aşăzămănturi, şi negreşit cătră acele adăogănd şi înalta sa socotinţă şi chibzuiri, ar fi poroncit punere în lucrare. Dar să zicem! Aceasta ar fi fost înpotriva dumnevoastră, căci v-aţi fi înpuţinat veniturile să slujiţi patriei, iar nu să chivernisiţi; în sfârşit, ar fi fost lucru peste putinţă ca să-l fi cerut!
   Lăcuitorii Bucovinii şi a Basarabiei au fost fericiţi de n-au avut între dânşii amestecaţi boieri mari, căci ei singuri şi cu cei mai de stare al doile ţintindu-şi îngrijire la enteresul obştesc, au procitit socotinţile celi spre acel folos, cătră care adăogăndu-să chibzuirile înaltelor stăpâniri, au alcătuit închipuirile de nişte staturi regulate; din înpotrivă, trei sau patru boieri din boierii dumnevoastră ar fi fost deagiuns să înpiedici aceli socotinţi, di să nimere nenorocire şi între ei să alcătuiască înperecheri, să presoare tulburări şi intrigi în loc de chibzuire şi pentru folosul obştesc să stârnească felonichii 
   de proedrii (şideri mai întăi) şi evghenii; în loc de a să îngriji pentru statul întreg, să să îndeletnicească cu hronologhiile, ca să-şi afle ghenealoghie (adică turpina naşterii); în sfărşăt, în loc de a isprăvi aceia ce esti acum făcută acolo, să tragă asupra lor ura înaltelor tronuri (scaune)!
   Pre puternica Poartă totdeauna au ştiut că în pământul acesta sănt la lucrare preveleghiile aşăzati, pravilile lui şi bunili răndueli. Totdeauna, prin înaltele ei fermanuri, au poruncit domnilor stăpănitori şi dumnevoastră, dreptile cumpăniri, bunili răndueli, neasupriri şi îngrijăre pentru neîn- pilare lăcuitorilor. Iar pentru a cunoaşte^ relile întrebuinţări ce urmează, au trebuit a i se face ştiute. însă dumnevoastră, negreşit, n-aţi putut face aceasta, căci v-aţi fi stricat neguţi- torie, şi norodul, gemănd sub giugul dumnevoastră, au avut totdeauna glasul năduşit.
   Lăcuitorii aceştii ţări, avănd pe dumnevoastră drept cei întăi stătători ai patriei, au aşteptat, din vremi în vremi, să puneţi în lucrare îndreptare lucrurilor şi, în locul ticăloşiei, să vă siliţi a sădi fericire. Şi tocmai ca să nu de vreo sminteală dreptăţii ce are, ci mai vărtos să-i lasă a ave un glas deschis, s-au silit a da în toati vremile tot ceia ce i s-au cerut, pănă şi piste putinţa sa, şi fără să cercetezi!
   Apoi, în loc de îndreptare, cu păreri de rău au privit din vremi în vremi adăogire răului, şi cu păreri de rău au privit mai înainte, că răbdare lor nu după mult va veni în cel de pe urmă hotar, şi vor fi siliţi a răportui că au sfărşăt tot şi că di la cel ce n-ari nu să poati lua!
   Fiindcă Moldavie în sănul său nu are izvor dă monedă, ci spre întâmpinare trebuinţelor sale aduce de piste hotar, în schimb <pe> producturile şi vitele ce ari, cari şi trecere acestor producturi <şi vite> este oprită fără gre plată.
   Cănd obştie au văzut că dumnevoastră priviţi cu ochi nebăgători în samă la ticăloşiile şi nevoile ei, şi i s-au curmat nedejdile ei de a mai aştepta îndreptare de la dumnevoastră, au rămas a găndi şi, spre a afla cale fericirii sale, au fost strimtorită a merge cu cugetare înapoi pre cale aceia prin cari i-au venit ticăloşiile, şi a răzbaţi pănă la adevăratul lor izvor. în cercetare sa, ia au sămţit că dacă domnii Moldavii ar fi fost în diiadohii79, dacă ar fi fost cumva legiuită urmare, ce trebue a păzi niamurile acelor domni, pentru ca nu, după vremi, să să facă nişte noi tirani, şi dacă pentru domni însuşi ar fi fost cumva pusă stavilă a nu păşi piste privileghii şi pravili, atunce Moldavie supt un voevod patriot, cu dureri pentru statul său, pe care ştiie că are a-1 lăsa la fireştii săi următori, mergând pe un drum încredinţat şi uşor, înplinind toati datoriile sali cătră pre puternica Poartă, fără sminteală, ar fi fost unul din pământurile cele fericiţi, în cari, precum în altile, ar fi acum înflorite ştiinţăle şi meşteşugurile.
   Dar vai de acest norod! Vecuri întregi au trecut întru întuneric! şi se află cu mii de paşi înapoia naţiilor dinpregiurul său, a cărora pământuri sănt sămănate de trofiile şi iroiceş- tile vitejii ce au eşit, strălucind, din mâinile sale pe la al 15 vec.
   într-acest chip aflăndu-să lucrurile aproapi de hotarăle celi di pre urmă, în cari nevoiia trebuie să aducă toati puţin- ţile unii diznădăjduiri şi să facă pre obştie a eşi înainte scaunilor pre care şădeţi, unde scoţăndu-să în ivală nevrednicie de a sta pe dănsăle să se adresarisască de-dreptul, fără mijlociri, cătră pre puternica Poartă, să-şi plăngă acolo nerănduelile, jacurile, asupririle şi înpilare, isprăvi a vinovatelor fapti a domnevoastră, pe cari totdeauna le-aţi ascuns de înalta ei ştiinţă, şi să ceară de la ei stăpăniască milostivire, puneri la caii de celi spre folosul ţării.
   într-acest chip aflăndu-să lucrurile, deodată obştie s-au văzut adusă, prin nişte de iznoavă fapti a dumnevoastră, iarăşi pre stănca primejdiei ei.
   Venire ce fără de veste a prinţipului Ipsilant, unire înpre- ună a tuturor grecilor presăraţi printre noi, ace porniri ce au arătat publicarisită a fi spre izbăndire credinţii şi slobo- zănie patriei lor, acest pas îndrăsneţ 80 care şi în pământul nostru au lăsat urmi sângeraţi, au fost pentru noi o nouă privelişti. Şi obştie Moldavii, pre cari dumnevoastră totdiauna aţi ţînut-o în neştiinţă adevărului pricinilor, au avut ochii ţîntiţi asupra mişcărilor dumnevoastră, pentru ca din acele să-şi poată chibzui urmărili ei.
   Au văzut pre domnul stăpănitor făcând vizită acestui prinţip, noapte, într-acelaş cias în cari au sosit.
   Au văzut pre oamenii acestui prinţip adunaţi cu multe zile mai înainte în oraşul Eşii, supt priveghere domnului stăpănitor şi a dumnevoastră şi alcătuiţi din arnăuţii ce era în slujba Curţii şi a ţării şi din arnăuţii ce sluja la dumnevoastră, precum şi de greci, şi prinzând pe turcii ce să află veniţi cu neguţitorii şi în alte trebuinţe, fără milostiviri, prin feluri de morţi ce poate scorni herul şi pravul de puşcă, au udat pământul nostru cu săngili lor. N-au rămas îndoială că fapta aceasta era înpotriva pre puternicii Porţi. Şi obştie aştepta de la dumnevoastră — carii totdauna v-aţi numit credincioşi slujitori aceştii nalte stăpâniri — să opriţi acest lucra din pământul dumnevoastră. Dar, în loc di a vide din parte dumnevoastră vreo sălinţă spre opriri, în loc să faceţi cunoscut prinţipului Ipsilant că pământul acesta nu cunoaşte pentru sini nici un fel de dreptăţi a intra întru aşa porniri şi (când din partea luminăţii sale aţi fi văzut sălnicii) să fi făcut cunoscute obştiei pricinile şi atunce cu putere norodului (cari era gata) să fi gonit vinovăţie din patrie dumnevoastră![...]
   Au văzut poroncile dati din Visterii cătră toate dregă- foriile ţării, ca rânduiţii prinţipului Ipsilant cu toată îndemânare să fii înlesniţi a strângi pre la târguri oameni de oaste!
   Au văzut pe pre osfiinţiie voastră, părinţi mitropoliti, ca pre un alt sfântul Vasălii, alcătuind ictenii noî şi, ca pre unul din proorocii Samariei, blagoslovind armile spre a să vărsa săngili othomanilor!
   Au văzut luaţi doî tunuri ce avem spre sămn a putinţii aceştii ţări, emblimă a trecutei ei slavă, dovada podoabei peCeţii sale, organ de ţîrimonii, cu toate că nevinovaţi* nevărsătoare de săngi şi netrebnici în rozboai! Obştie s-au văzut pre sini jăcuită de cai, prădată în averile a căţiva, răpită de cinsti şi însălnicită, ca şi a lor soţii![...]
   V-au văzut, puţini la număr, sfătuind în taină o oarbă trimetiri de dipotaţi şi alegiri de evghenii şi niamuri!
   Boierilor ai Moldavii, cari nu căutaţi decăt evghenie! De aţi pierdut-o, iată-o! Daţi-vă averili în laturi, pentru ca scriitorii şi acii ce vă sprijănesc minte, povăţuindu-vă ca de mână, să nu aibă trebuinţă a vi să curteni! Şi rămăşiţa va fi aceia ce căutaţi! Iată-vă putinţa! Intraţi în slujbe regulaţi şi videţi căţi din banii lefilor vă vor rămâne neîntraţi în ştrafuri şi căţi încă veţi rămâne în puţînî vremi nepublicarisiţi că v-au scos din slujbă pentru toată viiaţa!
   Dumneta, boeriule vistier Iordachi Roset, pe cari obştie au aflat că erai gata a da sute de mii de galbini pentru a cumpăra domnie aceştii ţări, drum ai avut fără dare de bani; dar ai mers îndărăpt! Iată prilejul ce ţî s-au fost deschis şi l-ai pierdut! îndată ce pasul grecilor au văpsăt pământul nostru cu othomanicescul sănge, să fi arătat norodului adevărul ! Prin putere lui (cari era gata), să fi izgonit din pământul nostru tulburările streinilor şi, pre lăngă aceia că obştie ţ-ar fi fost datoare de facire acestui bini, prin cari ar fi fost scăpată şi ia de toate primejdiile vieţii şi a stării ei, dar însuşi pre puternica Poartă, milostivă spre cunoştinţa slujbei cei cu credinţă, ţ-ar fi dăruit aceasta! Cel mai evghenist în toati staturile esti acel ce slujăşti înpăratului său mai cu credinţă! Un comandir vrednic în vreme războiului, un menistru patriot, credincioşi înpăratului lor, nedărmaţi de zădarnica iubire de slavă, nestricaţi de iubire de argint, sănt totdeauna cinstiţi, lăudaţi şi slăviţi de însuşi protivnicii lor! Dinpotrivă, ce mai mari ispravă a unui viclean vânzător, măgulit de nădejdi păruţi, esti numai a-şi vinde haractirul său şi a pierdi aceia de care se bucură în fiinţă![...]
   Au nu, cănd în vreme vechi s-au văzut strămtorit â căuta ocrotiri şi adăpostul său, au găsit pe acest niam <al otomanilor> cu braţul deschis şi gata a i-1 da? Au nu, supt umbra lui, am sprijinit, de atunce şi pănă acum, bisăricai legea, obiceiurile şi ce tot avem ? Şi dacă în privileghii, pravili, obiceiuri şi altile sănt în pământul nostru acum răii întrebuinţări, au nu aceste sănt ispravă a înbunării şi lingoşîrii ce dumnevoastră totdeauna aţi purtat cătră greci?
   Răspundeţi!
! în sfârşit, acum, obştie v-au văzut lăsând scaunile pe care aţi şăzut, fugind, şi cu fuga aceasta presărănd în inimile lăcuitorilor prepusurile îndoieli şi primejdie vieţii şi stării lor, cu spaimă şi cu grozăvii!
   Fugiţi, nevrednicilor, fugiţi! Ascunde-vă-ţi în întuneric şi, acolo, puneţi în aceiaş cumpănă evghenie, sănguratica voastră îndeletniciri, păcatul şi ruşine, sănguraticul vostru rod a vinovatelor fapte! Fugiţi! Dar osănda vă goneşti! Căci dreapta giudecată, pentru necredinţă ce aţi arătat înpăratului cărue aţi slujit, şi lacrimile celor înstrămbătăţiţi, a celor jăcuiţi, a văduvii, pe care n-aţi căutat, a săracului.
pe care aţi asuprit, a tot norodul Moldavii, pre cari acum, în sfârşit, l-aţi adus în uimiri şi primejdie, vor striga răsplătiri, pănă la celi mai dipărtati vecuri a vremii viitoare!
   Fugiţi! Ruşinaţi-vă de voi însuşi! Tînguiţî-vă, căci v-aţi vândut haractirul! înstreinaţi-vă, căci patrie, maica voastră, într-a cărie săn aţi şăzut ca puii năpârcii, mai mult nu vă cunoaşti!
   Deznădăjduiţi-vă! Căci cei streini vă vor zice: „Dacă stăpânului, a cărue păine aţi mâncat, v-aţi arătat necredincioşi, cu căt mai vârtos acolo unde nu sănteţi datori!“
   Aceste sănt, boierilor, păsuri cu cari prin răutăţi aţi răsplătit acestui pămînt, pentru că v-au născut, v-au crescut în sănul său, v-au hrănit din sudorile lui, şi din ticăloşiile lui v-au alcătuit stare şi răsfăţul!
   Iată epohi în cari, în loc de laudă şi nemuriri niamului, v-aţi tras asupra-vă ocară, hula şi difăimare, care va mergi din gură în gură la vieţile viitoare! Iată epohi în cari turma acestui pămănt au agiuns să-şi povăţuiască pre păstorii săi!
   Patrii! Patrii! Iată vrăjmaşii ce i-ai hrănit în sănul tău, cu laptile nevinovăţii tali!
   Priviţi pre cei întăi stătători a naţiilor dinpregiurul vostru, şi vedeţi cum, în tulburările celi mari a vremii trecute, au stătut stălpi a patriei lor, nedărmaţi şi, difăimănd, vânturile grozăviei, au ţînut cîrma cu statornicii şi fiişcarî au povăţuit pre noroadile lor la limanul liniştirii! Priviţi-i! Alăturaţi vremile, întâmplările, pricinile! Potriviţi faptile şi isprăvile şi faceţi analoghii, ca să aflaţi de care triaptă sănteţi!
   Acie sănt bărbaţi iroi a acestui vec! Credincioşi slujitori fiişcare înpăratului său, durelnici pentru patrie lor, iubitori de folosul obştiei şi carii di pe acum aud răsunând în vecurile viitoare trînbiţa laudei lor!
   Domnul stăpănitor se vedi astăzi şăzănd pre scaunile ţării, cerând necontenit dările din parte pământului, fărâ putere cu cari au avut şi fără boierii acestui oblast; dacă nădejde înălţimii sale esti a ocroti pe boieri supt aripile celî zugrăvite arzând a finixului81, apoi obştie discoperi că pe finix nu cunoaşti şi că, cercând litopisăţîle ei, vedi că Da- chiia au fost un pămănt numărat de Athineni între celi var- vare (afară de hotarăle Eladi i), că călăreţii lui Decheval niciodată n-au fost elini şi că de la voevodul Dragoş încoace, de cănd acest loc poartă numi de Moldavie, scaunului grecesc niciodată n-au fost supusă! Dinpotrivă, ţara aceasta ari înpăratul său, pre mărire sa marile Sultan Mahmut al
2 şi la al măririi sale scaon din vechimi esti supusă!
    Iar dacă nădăjduieşti că să vă dizvinovăţi înnaintepre puternicii Porţi şi dacă spre agiutoriul dezvinovăţirii va aduce mărturi de aii acestui pămănt, obştie discoperi că martorii aciia, însuşi fiind vinovaţi, au fugit!82
< 1822, iunie > Imn de bucurie cu prilejul suirii pe tronul Moldovei a lui Ioan Sandul Sturza Voievod
    Pre cît anul 1821 va pricinui întristare şi uimire vecurilor viitoare, înmiit mai multă mulţămire va aduce în sufletile urmaşilor anul acesta 1822, însămnat cu înviere drepturilor noastre acelor omorîte din învechime şi încununat cu zioa această mare, în care, precum odinioară strămoşii noştri, asămine şi noi gustăm fericire ace dulce de a vide pre scaunul ţării noastre şăzînd un fiu al patriei.
   Aceasta este zioa care pune hotar plîngerii vremii trecute, şi făcînd a să mai naşte nedejde ce mîngîitoare în inima fiiştecăruia patriot, să face început unii fericiri dorite cu atîta însătare şi de atîta vremi necunoscute în pămîntul nostru.
   Astăzi se usucă izvorul lacrămilor pre care cu puhoi Moldovva întreagă au vărsat în curgire de atîţa ani pre mormîntul drepturilor sale, supt stăpînire unii naţii streine.
   Astăzi, norodul Moldavviei, privind cu ochi de mulţămire stema oblăduirii sale pe creştetul unui ales dintre patrioţi, să încredinţează de scuturare giugului celui mîrşav al grecilor.
   Astăzi, văzînd el frîile ocîrmuirii sale mîntuite de lăcomie Fanariului şi încredinţate în nişte mîini patrioticeşti, răsuflă cu liniştire aerul pre care vecuri întregi au strămtorit cu suspinurile.
   Nu este mai mult! S-au ridicat sarcina supt care ni-am încujbat atîta vremi! S-au tîmpit boldul asupririi, care stră- pungîndu-ne şi inimile şi rărunchii, ni-au stors pînă şi sîngile I S-au rupt urzala ace nevedită de vicleşug, în care atîta vremi s-au ţăsut răsfăţul mîndriei greceşti, plătit din ticăloşiile noastre! S-au ridicat perdiaoa ce ne ţine ascunsă, despre ochii noştri, lumina drepturilor! Şi au căzut zidiul ce pune hotar între noi şi între fericire!
   O! tu, înnaltă fiinţă! Dumnezăule stăpîne şi părinte a tuturor! A căruia nestrăbătută şi dreaptă pronie nu lasă totdiauna mîndrie şi vicleşugul în fericire, ci, cu o bunătate priincioasă omenirii, pune schiptrul prinţipilor în nişte mîini nevinovate! Priimeşte, astăzi, mulţămirile ce, cu îngenunchere inimii, îndrăzneşte a-ţ aduce norodul pămîntului nostru! Tu ai rădicat deasupra noastră biciul acel dat în urgie ta. Tu, dar, întăreşte temeiurile ce s-au statornicit de iznoavă în ocîrmuire noastră, cărora tu însuş fiind martorul, braţul tău cel puternic le fie protector! Tu ai cercat, ai ispitit şi ai ales pre unsul tău, pre care astăz, prin a ta rîndu- ială, îl videm pre scaunul vechilor noştri voevozi! Tu, bunule părinte, dărueşte-i zilile cele îndelungate, întăreşte-i stăpînire în hotările fericirii, cu dreapta ta apără-1, păzeşte-1, şi pre toţi protivnicii lui, pune-i aşternut picioarelor sale! în laturile lui aşază dreptate şi adivărul, pre care tu însuţ le ocroteşte cu pavăza sfinţirii tale! Şi precum noî pre voevodul acesta, asămine şi urmaşilor noştri, primeşte în bună voinţă a dărui, să aibă, pentru stăpîni şi părinţi, pre fireştii moşteni- toari ai scaunului său!
   Slavă lui Dumnezeu! El a priimit, în sfîrşit, lacrămile şi suspinare noastră! Slavă marelui şi pre puternicului nostrti înpărat! El cu milostivire au ascultat jălnicele noastre tîn- guiri! Slavă pre înnălţatului nostru domn, prin care îndulcim amărăciune vecurilor trecute! Slavă tuturor lucrătorilor folosului patriei! Arhivele noastre să vor auri cu numile lor cele nemuritoare!
   Glasul cel duios al patriei, lungă vremi au chemat un voevod patriot: „Vino, fiiule şi părintele meu"! au strigat ia. „Vino! izbăveşti-mă de vicleşugul ce mă sfîşue, de zavistie ce mă aprinde, de mîndrie ce mă surpă, şi de celelalte răutăţi ce mă îngrozăsc! Tu eşti acela pre care proniia ti-au trimis, şi ia, milostivă pentru a noastre ticăloşii, prin mijlocul lor ti-au adus pănă la scaun. La tine, dar, o fiiule şi părinte a patriei! la tine este a le dezrădăcina, şi de la îngrijire ta aşteptăm odraslile fericirii! întindi-ne o mînă ocrotitoare! Cu braţ puternic ridică-ne din căderea noastră, şi după tine cu toţii, cu paşi urieşăşti, vom alerga pre cale fericirii! Şterge lacrămile de pre faţa norodului tău, goneşte întristare83 şi măhniciune ce ni-au întovărăşit păn-acum, şi chiamă, în sînul ţării şi a patriei tale, vesălie, învoioşare, înbelşugare şi dreptate! Povăţueşti-ne cu plinătate stăpînirii! Iubeşti-ne ca un părinte! Gustă şi tu plăcere de a fi iubit de supuşi! Fă-ne să nu sîmţim niciodată pace şi bucurie, fără a ne aduce aminte de tine, care ni li-ai dat! Zideşte în inimile noastre stîlpul pomenirii tale, care va mergi de la părinţi la fii! înnalţă preste surpările ţării noastre oltariul84 slăvii cei fără prihană! Numără ciasurile cu facerile de bine! Şi fă ca nimine să nu poată eşi din uşa ta, fără a striga din inimă: „Iată dreptate! Iată dreptate! Iată vecul cel aurit!“
   Şi care altul, afară de tine, şăzînd pre scaunul acesta, ar pute face să mai străluciască astăz o nedejde atîta de stînsă? Dacă nu tu, care copilărie, tinereţile, vrîsta ce vesălă şi o parte din cărunteţă topindu-le în ticăloşiile opştiei, li-ai jărtvit dorinţii de a-ţ vide patrie înflorită? Cine altul va şti mai bine a dezrădăcina asupririle, a izgoni mita şi părtinire, şi a chema în stat bunile rînduele, dacă nu tu, care totdiauna, văzînd nevinovăţie jărtvită, purure ai însătoşat de reguli şi de dreptate? De la cine altul am fi putut aştepta fericire, dacă nu de la tine, pre care pronie însuş, dămolită de tîngui- rile noastre, pentru a te învăţa meşteşugul cel mare al ocîr- muirii, ti-au purtat prin toate asprimile sorţii? Care altul ar pute fi mai bun protector omenirii prigonite, dacă nu tu, care în cursul unii vieţi cu suspinurile ai măsurat prigonire?
   Fără sminteală, vrednicie din făţarnica fală şi adevărul din măgulire, nimine n-ar pute şti alegi mai bine decît tine, care, pomăzuit de pronie a sprijini în mînă greutate schiptru- lui, totdiauna purtîndu-te cu un teptil printre toate treptile lăcuitorilor, ţi s-au făcut cunoscute haractirurile tuturor!85
   Acesta este temeiul cel dintăi a nedejdii ce ne făgădueşte supt ocîrmuire ta o pitrecire fericită! Aceste sînt, pre înnăl- ţatule voevod, cugetările ce îndeletnicesc duhurile supuşilor tăi! Şi nedejdile lor odihnesc asupra ştiinţei ce au că tu însuş fiind ispitit, poţi şi celor ce să ispitesc să le ajuţi!
   Al Huşului pre osfinţite părinte! Păstoriule cel adivărat, care sufletul ţi-ai pus pentru turmă, în mijlocul peirii nu ti-ai lăsat de a o povăţui, şi în întunerecul primejdiei ai avut pentru ţintă făclie ce aprinsă a credinţii, a datoriei şi a patriotismului! Primeşte, în zioa această mare, mulţămirile ce îţ aduce opştie! Glasul tău, adunînd turma ce risipită, au mers în frunte întru chemare drepturilor celor pierdute de strămoşi. Pre înnălţatul domnul nostru, aducîndu-le, au făcut din zioa aceasta o epohi a naşterii de a doa. întră, dar, întru bucurie isprăvii blagoslovenilor, rugăciunilor şi lucrărilor ce ai pus! Gustă, din masa ce astăz hrăneşte pre opştie întriagă, ro- durile cele dulci pre care, cu strădalnice mîini, însuţ ai sămănat!
   Şi voi, boierilor! carii pre ţărmurile Vosforului aţ dezgropat privileghiile noastre! Patrie, din inimă, vă mărturisăşte îndatoririle cele mai mari, şi vă închină cele mai curate mul- ţămiri! Vreme tulburărilor au fost pentru voi un mehenghiu pre care v-aţ cercat patriotismul; îngrozirile şi primejdiile au fost treptile suişului vostru la slavă; şi trimbiţa vestii de pe acum răsună în vecurile viitoare, nemurire numelui vostru!
   Tăutul, a căruia trudnice ostenele a vieţii sale vor fi purure supt ochii urmaşilor celor mai depărtaţi, tipărite pe documenturile stării lor, acum, în sfîrşit, încujbat supt greutate anilor, au numărat paşii strămoşului său! Cerchez, a cărue duh, plecat în folosurile patriei, i-au întrecut vrîsta! Grecia- nul, Cuza, Rîşcanul, iubiţi fii ai patriei şi iubitori binelui ei! Aceste vor fi numile cele mai scumpe, pre care gurile noastre şi a urmaşilor le vor rosti cu plăcere! Soliile anului trecut: ace de la Ibrăila, prin care Balş şi Tăutul, trecînd alăture cu săcire morţii, au hotărît soarta Moldavviei; şi ace de la Silistra, unde Balş şi Cerchez au aruncat cele dintăi săminţă a fericirii, a cărora rod acum gustăm cu bucurie, vor fi locurile cele mai însămnati în istorie ţării noastre!
   Scriitorilor a arhivelor noastre, fără îndoială, condeiul vostru de multe vecuri neîndulcit de vreo fericire a ţării, au obosit scriind cu slove de sînge, ticăloşiile noastre! De mulţime lor, negreşit, duhul vostru au putut ameţi, şi agerime să vă lasă. Mai înnoiţi-vă 86, dar, puteri din vesălie zilii aceştii mari, în care tot moldovanul, ca în Siloan spălîndu-să de lepra vremii trecute, să face ca un nou născut! O fericire a patriei mulţămeşte sufletul, rădică duhul, umple inimile de entusiasm, şi pana făcîndu-să izvor ideilor, nu să satură de a le prescrie! Voi nu veţi ave mai mult a zugrăvi 87 haractirul unui jacaş Stavrachi, unui însălător Dragomanachi, unui mîndru şi trufaş Balasachi, unui viclian şi vînzător Mavro- din, unui falnic nevrednic! Aceste patimi streine pămîntului nostru, neînţălepţie strămoşilor, sau, ca să zic mai bine, urgie ceriului, pentru o vremi spre osîndă li-au fost adus! Osînda au fost venit la ce mai depărtată margine! Dar vreme înplinindu-să, ceriul milostiv ni-au slobozit de dînsîle şi li-au făcut să triacă piste hotar, unde alcătuiesc pomba pribagului SuţuL
   Condeiul vostru, o! istornicilor! de acum înnainte îndeletnicit numai de fapta bună, de dreptate, de o slobodă umilinţă de curăţănie inimii, de iubire patriei, de supunere la pravile, de credinţa cătră stăpînire şi de frica lui Dumnezeu, pentru ca să zugrăvască haractirurile miniştrilor oblăduirii noastre, vor înprumuta din analile vecurilor portreturile vechiului Tăutul, Balica hatmanu, Nădăbaicu vornic, Urechi vornic şi alţii! în sfîrşit, Sandul Sturza logofăt, a cărue iubire de dreptate şi de sfîntul adivăr, au înpletit pentru sîngile sau cununa domniei noastre, vă va sluji de icoană vie cînd veţ ave a arăta în vreunul, înplinire datoriilor omului, a bunului lăcuitori, a înţăleptului ministru şi a smeritului creştin!
   O! nume iubite Moldavviei! O! Suflete vertuasă, care în pămîntul nostru aţ făcut fala vechimii! Ertaţi, dacă eu, cu slăbiciune, vă trag prin aducire aminte! Duhul meu obosăşte a alerga pre cale ce mare a bunelor voastre fapte!
   Ertaţi, dacă din locul odihnii vă aduc să sărbaţi înpreună cu noi zioa această luminată a bucuriei! Căci dacă sufletile cele scîrbite, pre care vecurile li-au topit în ticăloşie, v-au întristat cu înştiinţare de stare ce jalnică a patriei voastre, stare care acum au luat sfîrşit; fără sminteală în mijlocul plăcerilor ce v-au gătit, acolo, dreptate voastră, nu veţi fi nesimţitoare la opştiasca vesălie a urmaşilor voştri!
   Judecătorilor, iubitori de dreptate! în adivăr, ocîrmuire greciască v-au fost rîpit pravilile din giudecătorie voastră, şi din fundul Fanariului au adus, pentru regulă, interesul, mita şi părtinire! Bucuraţi-vă! Voevodul nostru patriot, părintele patriei noastre, va chema adivărul din ceriuri, şi cu mîna dreptăţii va scrie condicul fiilor săi, cu care între viţile supuşilor va lega nodul unii frăţii adivărate!
   Slujitorilor ai patriei, carii lungă vremi cu stare aţ cumpărat răsplătire sudorilor voastre, mîngîeţi-vă! Căci au contenit vreme aceia în care slujbile era a patriei şi răsplătirile de la streini! Fiiul patriei este acum părintile ei; el este acum adivăratul stăpîn a casii, slujbile casii sînt drepte a lui, şi la dărnicie lui sînt răsplătirile!
   Tinerilor, pre carii patrie îş întăreşte nedejdile strălucirii! Voi nu veţi mai fi sîliţ a cerca învăţăturile piste hotară! Opştescul nostru părinte le va chema aice; el va face, prin voi, să înfloriască ştiinţile şi meşteşugurile şi, prin acele, el vă va povăţui paşii de la ruşine la slavă şi de la giocuri la vrednicie. Ştiinţa noastră de acum, înprumutată şi cu lipsuri, sau, ca să zic mai bine, neştiinţa noastră, abie agiunge a pute spune rălile trecute! în curînd, însă, noi vom ave trebuinţă a încununa cu laude pre domnul, stăpînul, părintile şi făcă- toriul nostru de bine; căci, fără sminteală, faptile şi strălucitile lui isprăvi vor întrece măsura învăţăturii noastre! La voi, dar, o plăcuţilor tineri! La voi va rămîne a înplini!
   Moldavie, totdiauna sîlită a plăti răsfăţuri, jacuri şi asupriri, n-au avut nici un cias de neguţitorie. Deci, pre cît de mare au fost păn-acum lipsa, fără îndoială pre atîta va fi înbielşugare, cînd aurul va fi chemat de glasul dreptăţii şi păstrat de bunile rînduele! însămnaţ, dar, o! neguţitorilor! zioa aceasta, ca un început a vecului fericirii!
   Voi, muncitori ai pămîntului! Sprijinitori ai opştiei! Cutezaţi! Ogoarîle voastre nu vor mai fi udate cu lacrămi! Voi, carii v-aţ deprins a vă încujba supt asupriri, bucuraţi-vă! Sarcina voastră va fi de snopi săceraţ în vesălie, şi fericire noastră este că ceriul, spre învăţătură, au purtat pre opştescul nostru părinte pintre toate truzile voastre. Adesăori, partaşi durerii ce vă stăpîne în vreme plîngirii, au unit cu a voastră, lacrămile sale! Nimine, dar, altul, n-ar pute stîrni în inimile voastre o nedejde atîta de sfîntă, decît acela care, povăţuit de mîna proniei pre drumul scaunului, de mii de ori au odihnit în umilitele voastre colibi!
   Şi tu, tristule jăluitor! Care mai înnainte tremurai dinainte uşilor unui stăpîn strein! Tu, care cumpărai întrare, şi eşire
o	plătei cu nemulţămirea, şi după ce la cerire ta, tăetă de suspinuri, luai un răspuns îngăimat şi într-o limbă necunoscută, păşăi pragul cu un picior poticnitor, lăsat şi de însuş nedejde ce te povăţuisă: cutează, acum! întră! Uşile sînt deschisă! Vorbeşte cu limba maicii tale! întreabă în îndrăsneală! Spune, fără a te sfii! Este tatăl tău care te ascultă! Este un bărbat însătat de dreptate, care îţ va da hotărîre! Mîinile lui, prigonite lungă vreme de strămbătate, ţin acum cumpăna şi arma dreptăţii: cu una va lămuri nevinovăţie; cu ceilaltă, ocrotindu-o, vă pedepsi sîlnica năvălire.
   Usucă, dar, lacrămile de care mai înnainte în zădar îţ închipuei o trebuinţă spre a dămoli piepturile cele înpietrite! Căci plînsul fiilor aduce întristare unui părinte. Cutiază, fără a te îngriji, căci hotărîre lui va fi driaptă! îndrăsneşte, căci s-au surpat jărtvelnicul pre care lungă vreme adivărul s-au făcut jărtvă minciunii, dreptate strîmbătăţii, curăţenie măgulirii, şi nevinovăţie vicleşugului!
   Nu este mai mult! Oltariul Mamonii au ars cu Finixul!88
   Patrioţilor! Veniţ, înpreună să deschidem inimile cătră intrările bucuriei, ce astăzi să răvarsă de la tronul89 nostru! Veniţ să primim 90 balsamul vindecării la rănile ce ni-au deschis vreme trecută! Veniţ, bătrînilor, de vă îndulciţi rămăşiţa vieţii! Veniţ, tinerilor, gustaţ fericire şi vă înnoiţi putere întru săltările vrîstii voastre! Veniţ, noroadelor, la sărbătoare naţiei! Veniţ cu toţii să ne închinăm, şi cu un glas, cu un cuget şi cu o inimă, mulţămind celui pre înalt, să strigăm: „Să trăiască! Să trăiască! Să trăiască! Mulţi ani să trăiască pre înnălţatul domnul nostru Ioan Sandul Sturza Voevod!“91
<c. 1822 > Plan pentru alcătuirea unei istorii a Moldovei în anii 1821—1822
   Planul istoriei pentru întîmplările urmate în anul 1821 şi sfîrşite la 1822, în cît atîrnă despre Moldavvie, păn-la venire domnului stăpînitor.
   Titlul cărţii să fie: A doa solie. Pentru că în adivăr, solii hotărîtoare de soarte Moldavviei, păn-acum au fost doî. Ce dintăi în vreme domnului Bogdan, spre închinare ţării supt umbra şi ocrotire Pre înaltei Porţi. Şi ce al doile, acum, care dovedindu-ne de drepţi supuşi, ni-au făcut a mai cîşliga nişte drepturi pierdute fără nedejde de a le mai ave vreodată.
   Carte să fie înpărţită în trei92 părţi.
   Parte întăi să cuprindă:
   1- i. O scurtă istorie a grecilor, începută din în vechime şi urmată păn-acum, cu care să să dovediască haractirul naţiei lor, de capriţios şi neastîmpărat, precum şi nedreptate ce au avut a porni un pas atîta de obraznic.
   2-le. Stare Moldav viei şi a Valahiei la anul 1821, in- pilate supt ocîrmurire grecilor, şi nedestoinice a sprijini nici ce mai mică lovire pre dinafară.
   3 -le. Pornire grecilor, începută de la rădicare lui Toader în Valahie; măsurile luate de Suţul pentru a amăgi întăi pre boieri, şi în urmă, după jărtva lui Ipsilant, pentru a-i stîlnici în plecările sale.
   4 -le. Deznădăjduire domnului Suţul, fuga lui, spaima lăcuitorilor şi începire înprăştierii lor; ghizuire făcută la Botoşani asupra rebelilor.
   Parte a doa să cuprindă:
   1 -i. Solie ce de la Ibrăila, stare ocîrmuirii ţării pe vreme aceia, primejdie în care să afla, trista poruncă ce ave inicerii trimişi din Ţarigrad; soarta Moldavviei hotărîtă prin ace solie, războiul de la Galaţ.
   2 -le. Sumeţire grecilor de a lua frîiele ocîrmuirii, prin- dire şi închidere boierilor deputaţi şi chipul scăpării lor; crude purtări a grecilor şi venire lui Cantacuzino, fugit din Valahie.
   3 -le. Cuvintele date de Cantacuzino, fuga lui în Besa- rabie şi răspunsul ce s-au făcut în Suciava, ca să i să trimată.
   4 -le. Sosire armiilor otomaniceşti; numirea boierilor ce au alergat mai întăi la slujbile patriei; războaele la Sculeni, la Slatina şi la Săcul.
   Parte a trie să cuprindă:
   1 -i. Stare ocîrmuirii supt boierul caimacam Vogoridi.
   2- le. A doa solie la Silistra şi jaloba adresarisită cătră Pre înnaltă Poartă.
   3 -le. Chemare boierilor de al doile la Silistra şi de acolo la Ţarigrad; mergire, buna priimire, blîndeţile şi bunătate marelui înpărat şi a Pre înaltului Devlet, facire domniei şi înturnare.
   4 -le. Fermanurile cetite şi cuvîntul zis de înnălţime sa, Domnul stăpînitor, cuprinzător de o mulţămire lui Dumnezeu şi de o cuviincioasă laudă a marelui înpărat şi a pre slăvitului Devlet. Şi, în sfîrşit, cuvîntul opştiei93.
<1823, ianuarie 1> Urări adresate lui Ioan Sandul Sturza Voievod, domnul Moldovei, cu prilejul Noului An
   Mai mult de un vec este, de cînd Moldova au fost contenit de a mai gusta fericire să vază asupra scaunului său pre fiii patriei! Mai mult de o sută de ori s-au început anul, şi acistă vesălă sărbătoare pentru niamul nostru, în toată cur- gire aceştii vremi, au fost totdiauna amărîtă de oareşcare întristare de a vide ocîrmuire în mîini streine. O sufletească nemulţămire era întru toţi răvărsată. Dar aceia acum nu este mai mult!94 Dumnezeu cel preînnalt s-au milostivit, în sfîrşit, marile noastru înpărat s-au îndurat, şi cu privileghiile cele dintăi a ţării au răsplătit ostinelile ce ai pus înnălţime ta şi boierii patru luni. Sfîrşitul anului ce s-au închiet, acum, au fost pentru Moldovva o sărbătoare întriagă, în care acest norod, atîta vremi gîrbovit supt un giug strein, au avut plăceri a vide, cu venire înnălţimii tali, aducîndu-să driturile cele vechi, precum odinioară israiltenii, săltînd s-au bucurat la aducire sicriului legii! Şi nedejde învietă în toati inimile au înpins veste şi păn-la noi, între stîncile munţilor (unde, scăpaţi de vălmăşagul lumii, ne sîlim în linişte, cu umilite rugăciuni, a chema îndurare celui pre înnalt)! Că înnălţime ta, prin strădanii sîrguindu-te a îndrepta cele stricate şi struncinate de vremile trecute, ţinteşti toate dorinţile a mai aduce pentru fiii şi supuşii înnălţimii tali vecul fericirii! Dintr-aceasta închipuim că şi anul ce să începe va fi asămine pentru Moldova o sărbătoare, în care precum lepra în Silo- am aşa95 şi în sudorile ce vor scoati silinţile înnălţimii tali, să va spăla toată întinăciune cu care neîngrijire vremii tre- cuti au pătat obiceiurile şi rînduelile, să vor zidi cele dărma- te, să vor îndrepta cele stricate şi să vor face cele ce lipsesc. Negreşit, atunce să va păre că pentru Moldova vreme s-au înturnat înnapoi cu 188 de ani, şi supt un voevod patriot, lu- crînd într-o slobodă curgire96 supunire cătră pre înnalta noastră înpărăţie, şi iubire patriei, să97 va mai sădi fericire ce vechi, în care tot moldovanul săltănd va înplini bisări- ceasca zicere, că „şchiopul va sări ca cerbul, graiul gîngavu- lui să va limpezi, în locul urzicii va răsări mirsina“... Atunce într-una toati glasurile vor striga: „ Fericit norodul ce este ocărmuit de un domn ce lucriază98 în binele lui, dar de mii de ori mai fericit domnul care urzăşti fericire supuşilor săi! El stăpîneşti în toate inimile, este opştesc părinte, şi supuşii lui îi sînt datori cu viiaţa. Iubesc a-1 ave purure99 şi cu frică să tem a nu-1 pierde!“
   Aciasta mîngîitoare închipuire, măcar că sîntem depărtaţi de vălmăşagul lumii, însă ni-au pătruns tot duhul şi inima de o vesălă bucurie; cu toţii privim în înnălţime ta pe un durelnic fii al bisericii şi pe ctitorul cel mare al ei, într-a cărue mînă înnalta pronie au voit bine a pune slava a atîţa mari voevozi, carii cu a lor iubire de cele dumne- zăeşti100 au înpodobit pămîntul Moldavviei cu sfintele lor zidiri. Pomenire lor, a cărie lungimi să va măsura cu vecii, s-au clătit în adivăr de struncinare ce au întîmpinat în vreme tristelor întîmplări. Dar, rămîind la înnălţime ta să o aşăzi în temeliile ei, va lua în tovărăşie veste numelui înnălţimii tale, şi străbătînd prin toate vecurile, vor agiungi în viiaţa nemuririi, unde fiştecare din sfintele ziduri vor fi dovagii evlaviei ctitorului său, şi toati la un loc vor fi mar- turi faptelor celor bune a înnălţimii tale!
   Fiiştecare din noi depărtat în adivăr de cele lumeşti, dar sîngile trăgîndu-1 a cugeta cîteodată şi la priinţa rudelor, prietinilor şi a omenirii ce au lăsat, priveşte în înnălţime ta pe un părinte a tuturor, care, după veste ce101, zburînd în toati părţile, au trecut şi pe la noi, strădănueşti a pune o statornică temelie fericirii supuşilor, întemeiată pe dreptate opştiască, pentru a să pute cruţa86 despre putrejune vremii, zidită cu piatra credinţii şi a bunilor rînduele, pentru ca în toată vreme102 să fie o hrană îndestulată a norodului întreg. Această fericire, alcătuită de sîlinţile înţălep- ciunii, te va face părinte tuturor celor ce să vor naşte şi vor trăi în vreme iai. Bătrînii acestui vec cu mulţămire să vor pogorî la ţărmurile mormîntului103, neavînd nimică a să mai temi pentru urmaşii lor; şi sufletele lor, cu o dulce înştiinţare, vor vesăli pre cele adormite în vreme ticăloşiei!
   Tinerii vor rămîne mulţămiţi, căci părinţii lor au stors cu a lor ispite toată asprime nenorocirii, şi pe dînşii i-au lăsat în sînurile păcii, liniştirii şi a bunii pitreciri!
   Cei ce să vor naşte vor ave ce dintăi şi ce de pre urmă răsuflare în aerul cel curat a sfintei vericiri <sic>, în care lege va sufla în toate inimile umilitele ei învăţături, credinţa cătră înpărăţie noastră tuturor va descoperi că ia este cel întăi razim a liniştirii, şi pravilile vor pune înnainte tuturor ochilor că în cîtă vremi furnica şi elefantul, fără a le jicni, le vor da aceiaş ascultare, fericire va fi nelipsită dintre norod. Atunce, pre înnălţate doamne, atunce aducire aminte va tragi prin toate duhurile că înnălţime ta ai deschis izvorul cel mîlit a atîte bunătăţi. Cătră înnălţime ta 104 şi în cele mai depărtăti vremi, cătră sufletul înnălţimii tale, cu toţii vor striga: „Acesta este cel adivărat părinte a nostru, aceste noi îi sîntem datori, cu tot binile ce tragim de la dînsul! Căci deşi numim părinţi pre cei ce ni-au făcut a ne naşte, ce ni-au dat ei, însă, mai mult decît fiinţa? Şi ce ne folosăşte viiaţa ce avem de la dînşii, cînd ia va fi 105 amărîtă de rălile întrebuinţări, şi, în loc de flori, să înpodobeşte cu ghimpii strîmbătăţii ? Deci, dacă de la acie tragim fiinţa, de la acest opştesc părinte a nostru tragim folosul de a fi bine!“ Şi nu vor conteni niciodată de a te ave în inimă! 106 Atunce Ioan Vodă cel Bun va fi pentru norod un nume pe care nu-1 va rosti fără a sîmţi oareşcare dulciaţă şi mîngîere. în adivăr, cuvîntul de „bun“ nu se dă decăt aceluia care nu numai că umblă pe urmile dreptăţii, dar gătindu-i cale cu bună chibzuire, face a umbla şi alţii. Şi pre cît treapta 107 unii feţă este mai înnaltă, pre atîta are mai multă nelesnire a cîş- liga acest titlu. Un om particularnic 108, pentru a-1 dobîndi, este destul să fie darnic, ertători, iubitori de dreptate şi înplinitor datoriilor lui cătră altul. Pentru un domn, însă, nu este de agiuns să fie darnic; mai vîrtos dărnicie lui tre- bue să fie măsurată, pentru a cruţa dreptul şi avere op- ştească! Nu-i de agiuns să fie ertător, căci cu adivărat este o mărire de suflet a erta grăşălile cele cătră dînsul, încît nu vor fi de ace mare vinovăţie109, ca să de pildă de prilistire; iar a erta sălnicie unui om cătră aproapile său este o văzută înstrîmbătăţire a sîlnicitului! Nu-i de agiuns să fie iubitori de dreptate, ci trebui ca nişte rînduele bine chibzuite să facă pre toţi supuşii săi a umbla pre căile ei! Căci ce foloseşte dacă zăci asupriţi, înfăţoşaţi înnainte lui, ş-au aflat îndestulare, şi o mie alţii, în neputinţă de a-i eşi de faţă110 şi a cărora glas de multe ori este oprit de a agiungi pîn-la auzul lui, să năduşesc supt greutate asupririi şi a strîmbătăţii! Nu-i destul să-ş înplinească datoriile sale, dar trebui ca, prin nişte pravili pusă să facă şi pre alţii a le înplini! Este pentru acest cuvînt că noi, slabii muritori, îndrăznim a zice marelui Dumnezeu că este bun. El lucriază 111 la bună vreme tot aceia ce este bine. Este darnic fără hotar, pentru că vis- teriile lui nu au margini! Este grabnic a erta tot aceia ce noi oamenii greşim cătră dănsul, căci toati greşalile noastre sînt nimica pre lîngă milostivire lui ce mare! însă dreptate lui nu-1 lasă a nu pedepsi în noi aceia ce greşim celui de aproape, pentru aceia vameşului n-au ertat pănă n-au dat înnapoi aceia ce luasă !
   El este începutul dreptăţii, o iubeşte şi între toate zidirile sale au tipărit urmile ei, încît nu este bună sau ră, mişcare a făpturii, care să nu tîrască după dînsa buna sau răoa răsplătire!
   El nu are nici o datorie, dar prin binile ce dă făpturii, îi face şi ei asămine o datorie, de a face bine, căci „fă şi tu altora, aceia ce eu am făcut ţie“, au zis stăpînul, slugii sale, cărie i-au ertat datoriile, după evangheliciasca învăţătură. După acest chip, dar, un stăpînitori de norod este112 pre pămînt icoana stăpînului ceresc, şi pre cît faţa ce închi- pueşte este sfîntă şi încuviinţată, pe atîta este de mare şi datorie lui de a o purta fără prihană 113.
   Stăpînitorul nu este dator a da samă numai pentru răul ce va face! El nu este răspunzător numai pentru răul ce vor face alţii supt ocărmuire lui, dar încă şi pentru binile ce au trebuit să facă şi n-au pus în lucrare. Căci, pre cît Dumnezeu ne înnalţă în treptele omineşti, pre atîta mai pentru multe lucruri sîntem datori a-i da samă!
   Deci, după plecările ce răsună veste că ai114 înnălţime ta întru întemeiare opşteştii fericiri, prin nişte rînduele neapărat trebuitoare acestui sfîrşit, fără îndoială în curînd toati glasurile să vor uni a striga: „Bunul domn! Bunul părinte !“ Şi acel pre înnalt văzător a toate va răsplăti înnălţimii tali, păn-la cei depărtaţi urmaş, într-amîndoî vieţile, fericire ce vei urzi pentru un norod întreg, a cărue glasuri nenumărate, înpinsă de izbucnirile bucuriei, vor fi atî- ţa marturi ca să aducă la ştiinţa marelui înpărat înnaltele fapte a înnălţimii tale, şi osăbire ce mare ce este între pa- trioticeasca ocărmuire îndeletnicită numai de datorie cătră înnalta stăpînire şi de binele opştesc, şi între ocărmuire ce au fost păn-acum streină, neluătoari aminte de binile norodului, şi de multe ori abătută şi la vânzări.
   în socotinţă, dar, că toată vreme domniei înnălţimii tale m (pre care Dumnezeu cel pre înnalt, în priinţa norodului nostru, să o lungiască în ani mulţi, fericiţi şi pacinici!), va fi ca un an nou a vecurilor fericirii, îndrăznim, pre înnălţate doamne, pentru acest închipuit an nou, spre heretisire, a aduce prinos duhovnicesc înnălţimii tale, cugetările noastre însămnate mai sus, şi cătră cel pre înnalt, aice, în singurătate noastră, ridicăm umilitele noastre rugăciuni115, che- mînd îndurare lui ce mare, ca în toată 116 vreme să te acopără cu pavăza dreptăţii sale!
   Iar pentru obicinuitul an nou de acum, în care prăzuire 117 înplinirii118 ce au făcut Dumnezeu 119 însuşi, legii cei vechi, cu tăere înpregiur şi pomenire marelui Sfînt Vasilie, va fi o zi care va osăbi rălile sfîrşite în anul 1822, şi binile început pentru toţi anii viitori, precum şi sărbătoare ce mare 120 în care pomenim înbrăcare în fire a celui pre înnalt, vădită noî prin a sa mîntuitoare şi cu minune naştire din fecioară. Asămine şi pomenire temeiului ce au dat credinţii noastre cu botezare sa ce sfîntă în Iordan.
   Rugăm pre cel atotîndurat, ca aceste făcătoare de vi- iaţă pomeniri să fie înnălţimii tale spre îndelungare vieţii, spre pitrecire ce pacinică şi fericită, şi spre întregime sănătăţii cei mai desăvîrşit! Şi prorocul cel mare şi înnainte mer- gătoriul Ioan, pre a cărue sfîntă pomenire şi înnălţime ta purure o sărbezi cu însuş numile, să agiuti înnălţimii tale, ca precum însuş el au fost mergători înnainte a stăpînului făpturilor, şi înnălţime ta să fii înnainte mergători a fericirii supuşilor, şi să găteşti cale ei, precum acela în pustii au strigat gătire căii Domnului!
   Deci121, mii de glasuri în mănăstire noastră, unite cătră nenumărate altele în oblastul înnălţimii tali, nu vor conteni niciodată din suflet a cere darul şi mila celui pre înnalt pentru înnălţime ta, şi a ne ruga ca „mulţi ani să trăeşti! Să trăeşti!“ Fără îndoială rugăciunile noastre vor fi primiţi, mai vîrtos cînd glasul a tot norodul, înpins de bunătăţile înnălţimii tali, nu va conteni de a striga înpreună: „Amin! Amin!“ 58
<1823, februarie > Apel adresat Mitropolitului Veniamin, de a se uni cu strădaniile lui Ioan Sandul Sturza Voievod, domnul Moldovei, pentru fericirea ţării
Mare eşti, Dumnezeule, şi minunate sînt lucrurile tale! Acesta este graiul ce astăz izbucneşte din gura a tot moldovanul, care nu află cuvinte de agiuns, nici spre lauda minunilor celui pre înnalt, nici spre mulţămire bunătăţilor
ş-a milostivirii lui! Ci, uimit, priveşte că numai cereasca lucrare au rîsîpit negura ce streină, care lungă vremi au umezit aerul pămîntului nostru. Şi precum, supt un cer senin, dulcile rază a soarelui încălzăsc şi învoioşază pre toate cele de supt dînsul, asămine, strîngîndu-să nourii greceştilor cursă, au rămas o slobodă curgire razilor milostivirii marelui nostru înpărat, ca să răzbată prin norodul nostru, păn-la inima celui mai de gios supus a înpărăteştii sale măriri122.
   Slavă lucrărilor celui pre înnalt, care sînt neapropiete de înţălegire muritorilor!
   Slavă pre puternicului nostru monarh, care, necunoscînd hotar în bunătate şi în dărnicie, cu a sa îndurare şi iubire de fericire supuşilor, au făcut a să mai naşte pentru noi vechile privileghii, şi ni-au mai statornicit pre scaunul ţării şidere unui fiiu al patriei, care în inima fiiştecărue au sădit o învoioşare necunoscută încă din vreme strămoşilor!
   Slavă pre înnălţatului nostru domn123, într-ale cărue mîini este pusă spălare ticăloşiilor trecute prin statornicire unii fericiri, care, aşăzată pre temeliile dreptăţii fără îndoială să va măsura cu viitoarele vecuri a ţării!
   Toate păşesc spre a dovedi începutul aceştii124 dorite fericiri,, care din inimă în inimă să va pogorî păn-la viţile cele mai depărtate! Toate îi mărturisăsc sosire! îndurările marelui nostru înpărat, iubire de dreptate a pre înnălţatului nostru domn, iubire patriei sale, şi ispita sa însuş! Şi dacă păn-acum încredinţare aceasta au putut fi legănată de neaflare în ţară a bisăricescului arhipăstor, întăia zi a lunii a doa a acestui an fericit au mărturisit turmii că n-au rămas păn-în sfîrşit părăsită.
   Uneşte, dar, pre osfinţite părinte, uneşte sudorile sîlin- ţilor cătră acele ce au vărsat păn-acum şi va vărsa încă domnul stăpînitor, pentru fericire supuşilor! Agiută-i a spăla în rîul acestor sudori necazurile vremii trecute! Agiută-i a înlesni pogorîre dreptăţii şi a milostivirii marelui înpărat şi a înnălţimii sale însuş păn-la ce mai umilită colibă a lu- crătoriului! Agiută-i a înşira urzala aceia după care drep
   tate, ca pretutindine, în pămîntul nostru să fie sfinţită, aşa precum la picioarele thronului, şi după care, din uşa celui mai depărtat dregător, asupritul să iasă cu aceiaş mul- ţămire ce îi vesăleşte inima păşind pragul înnălţimii sale!
   Sprijineşte-i silinţele, ce întinde ca să arate în faptă osăbire ce este între ocîrmuire unui patriot şi între aceia a unui strein!
   Aşază înpreună temelie fericirii şi a înfloririi niamului cu materie bunelor rănduele, prin înlesnire cărora, ocîrmuire înălţimii sale să să întindă asupra vecurilor, precum a tuturor dătătorilor de pravile!
   Lucrează înpreună a să înălţa asupra aceştii temelii ol- tariul dreptăţii, la care urmaşii cei mai depărtaţi, venind ca să-ş primiască îndestulare, vor înnălţa slavă ctitorilor lui, a cărora nume cu slove aurite vor fi săpate în toate inimile! Şi cu lucrările adevăratului folos a ţării, ştergînd tot ceia ce vremile au putut păta. Lasă, pre osfinţite părinte, lasă urmaşilor pre stîlpul fericirii lor, pomenire unue din cei mari voevozi, şi a unui adivărat păstor care au ştiut priface zilile plîngirii într-un vec aurit!
   Aerul va fi străbătut de glasurile a tot norodul, care de la cel pre înnalt va cere răsplătire făcătorilor săi de bine, însuş la porţile veciniciei, şi la ştiinţa marelui înpărat va aduce că în pămîntul nostru s-au înplinit înnalta sa voinţă, ce nu răsuflă decît a urzi fericire credincioşilor săi supuşi 125.
1824, martie 2 Scrisoare-pamflet împotriva marilor boieri moldoveni refugiaţi la Cernăuţi
   Copie de pe o scrisoare ce au triimis un boeriu din Mol- dovva cătră dumnelui logofăt Grigoraşi Sturza, la Cernăuţi.
   Cu plecăciune sărut mîna dumitali, arhon logofăt moş Grigoraşi.
   Sînt vro două zile de cînd, acasă la vărul Toderaşi Balş, mergînd pentru zăbavă, ca mai în toate zilile, am aflat pre dumnelui cu vărul Neculachi Canta şi alţi cîţva, cetind hîrtii, care să păre că-i umple de o vioşare mai osebită; fără curmare, ei au urmat cetind cu glas, însă le rămăsăse numai vro patru rînduri de la sfîrşit.
   Neferirea dumisali me-au slujit de ertăciune, ca să-i întreb asupra hîrtiei; şi me-au spus că aceasta-i răspunsul ce fac boerii din Bucovina la carte ce Măriea Sa Voevodă le-au scris, după purcedire în jos a diputaţilor triimişi cu pîră din partea obştiei (măcar că eu ştiem că sînt din partea a cîţiva familii ai dumilorsale)126.
   Necunoscînd nici pre una, nici pre alta, dorinţa de a le şti me-au slujit de al doile ertăciune, ca să o cer. Me-au dat-o, şi am văzut întăi copiea cărţii Măriei Sale lui Voevodă cătră dumnevoastră127, a căreia scurtă cuprindire este că „asupra vorbilor ce slobozisă boerii porniţi, cum ca la pasul lor sînt în unire cu dumnevoastră, vă înştiinţăzi; şi dacă acel pas ari vreo necuviinţă, să judecaţi dumnevoastră, cît vă răpune numile ce vi l-au înflorit annii şi ostinelile şi cît vă compro~ metarisăşti“.
   Şi, al doile, copie di pe lungul răspuns al dumilorvoastre, zicîndu-mi că acest feliu au fost priimit hîrtiea triimasă de dumnevoastră de la Cernăuţi prin pocită < poşta > ce trecusă.
   într-acest răspuns eu am văzut o mare nepotrivire şi, în vreme ce mă mieram în sine-mi de dînsile, dumnelor băte în palme mai la tot frasul. Deci, tăcînd, e-am lăsat în sfîrşit, şi mai în urmă, din copiile ce s-au presărat, am cîştigat şi eu una. Am stat dar singur a o ceti şi a gîndi asupra ei şi asupra lucrurilor politiceşti ce fac în naţiea noastră o privelişte pentru noi de ruşine şi ticăloşie, iar pentru megieşi şi streini, fără îndoeală, de rîs.
   Datoriea di a ni iubi locul în care m-am născut şi de a nu tăce adivărul mă invită cu tărie a înpărtăşi dumitali cugetările ce me-au stîrnit scrisoarea dumnevoastră. Deci, pentru a ne înplini bizuinţa 128, voi trage şi însuşi frasurile acei scrisori a dumnevoastră. Scriiţi: „Nu poate fi alta mai streină şi deşănţată (I) privelişte decît aceasta numai, că fiii cei adevăraţi ai patriei noastre, bătrîni boeri şi moştenitorii (Il-a) familiilor celor din învechime, pre credincioasă şi supusă prea puternicului, îndurătoriului şi hrănitoriului nostru Devlet, şi mai ales cunoscuţii (IlI-ea) întru învechimea jărt- firilor, a nepreţuitelor (IV) slujbe către prea puternica în- părăţie, prin care cheleriul său, vacuri întregi s-au păzit neclintit din stejărul drepţii şi neprihănitei supuneri“ 129.
   Eu fac aceste luări aminte :
   I. Fără a eşi din hotarîle Evropii, văd că în Ispaniea şi în Ţara Grecească neastîmpărare duhurilor, a cîţva numai mai din familie, au făcut şi fac încă chinurile şi ticăloşiile a tot norodu şi, fără îndoeală, între o amestecătură a strămutărilor, mai din nevinovaţi au căzut şi cad încă supt fieră, supt foc, supt pradă, supt pedepsă, în prebegii şi în bejănii. Deci, fiindcă ziceţi cum că „nu poate fi altă mai streină şi deşănţată privelişte”, astăzi, decît numai a dumnevoastră, eu întreb: mai mică-i, oare, priveliştea acelor noroade, carii umple de deşănţare ochii a toată lumea, decît o bejă- nie de bunăvoi a dumnevoastră, trei sau patru familii, necunoscute în lumea cea mari?. . .
   Iată necuviinţa în care cade înălţarea fantasiei dumnevoastră! Iată egoismul (adică iubire de sine) care vă stăpî- neşte cu atîta putere, încît au izbucnit mai înainte de toate alte idei şi au prins începutul scrisorii dumilorvoastre! Iată greşitul temeiu asupra căruea vă statorniciţi toate socotin- ţile!
   II. Săracă-i, dar, patriea, stearpă şi pustie, dacă cei a- divăraţi fii ei sînt numai acele vro patru familii a dumnevoastră ! Tot norodul dar, vechi birnici a înpărăţiei; mazilii
— carii poartă sîngile vechilor boeri, şi celelalte trepte şi tagme sînt, oare, nişte vineţiei, numai dumnevoastră sînteţi moştenitorii familiilor celor din vechime pre credincioasă şi supusă? Iar Movileştii, Dabijăştii, urmaşii lui Duca Voevodă, Racoviţăştii, Tomşăştii în cărei să învîrteşte sîngile ce odi- neoară au şăzut pre scaunul ţării, şi Costineştii, Efstrăteştii, Stroiceştii, urmaşii lui Boul vornic, a lui Buzum vornic, Moţoteştii, urmaşii lui Dubău logofăt, a lui Ghenghi logofăt, a lui Urechi vornic, a lui Băciat<?> vornic, Necorăţăştii, urmaşii lui Balica hatman, şi sute alţii, a cărora strămoşi au ţinut locul dumnevoastră şi supt vechiul Mihai Voevodă cum şi supt alţi domni, cu sîngiurile lor au rădicat stîlpi de biruinţă în slava pre înnăltii Porţi, înprotiva vrăjmaşilor ei, n-au fost, oare, şi ei familii celi credincioasă şi supusă? Şi pentru că, astăzi, ei sînt nişte supuşi ticniţi şi necîrtitori, ori pentru că vreme, care strămută toate, i-au dizbîrnat din strămoşăştile averi şi le-au grămădit supt stăpînirea dumilorvoastre, să cuvine, oare, a fi scoşi din izvodul credincioşilor ? Eu nu m-aş întinde aşa cu această critică, dacă, în tot cursul scrisorii, fără a trage numai pentru singuri dumnevoastră, aţi înpărţi măcar şi altora această laudă t Dar strîmbătate ci le faciţi nu mă eartă a tăce!
   III. Eu n-am cetit încă pe Dimo<s>then, pentru a- ceea, poate, nu înţăleg ce vra să zică „cunoscuţii întru înve- chimea jăr<t>firilor", şi m-aş ruga de tălmăcire.
   IV. Eu sînt drept moldovan, înbătrînit în patriea me şi, văzînd pre dumnevoastră, carii eraţi cei întăi ai ţării, ispitind, şi eu singur ştiu că toate slujbile, mai vîrtos acele mai mari, au venituri, din care unile în anii trecuţi, înainte răzvrătirei, cu destulă pagubă a lăcuitorilor, să sue fieşte- cari pe an sute de mii di lei, — rînduitul nu cunoaşte altă datorie, decît a mări venitul, ori cu ce preţ, măcar cu ti- căloşiea norodului, şi a strînge în folosul său. Aşa am făcut eu de patru ori mai înainte, de două ori în vreme ruşilor
si de două ori în vremea lui Calimah; cînd eram, cerem chi- virniseală, prin dumnevoastră, boerii patrioţi, Dumnezău să vă erte păcatile, o cumpăram cum putem şi jăcuem fără s<f>ieală, precum mă jăcuiţi, şi nu mă supune fără dor t nici lacrimile văduvii, nici rugăciunea saracului! Mă căem dacă urmam nedreptul! Ci ce era să fac? Aşa vă videm făcînd, aşa îmi da a înţălege cel ce îmi da slujbe. Cînd ieşăm, strigam cum slujăm, mai făcem dumnevoastră, boe- rilor patrioţi, parte din jafuri. Mărturisiţi pentru mine şi la aceasta, pentru numile lui Dumnezău! Am înbrăcat şi cîtiva caftani, unul după altul. Sînt şi eu boeriu mare şi aş fi bogat acum, dacă moşiile ar treci preţul zarurilor, şi dacă strîmba adunătură nu s-ar fi topit, în vremea turbu- rărilor, cu prada.
*	Acest	feliu	eu	ştiu	că	au	fost slujbile în Moldovva şi,
fiind drept moldovvan, ştiu că acest feliu au fost „nepre- ţăluitele slujbe“ de cari ziceţi dumnevoastră. Dar un strein, care nu-i diprins a da acest titlu deşărt, văzîndu-1 luat de dumnevoastră, s-ar mira, fără îndoeală. Ci să zic de oşteni, » de agali, de paşii şi de vezirii pre înnaltii Porţi, cari oslujăsc cu toată virtutea, pănă şi cu sîngile lor? ., .
   . . .„Acei astăzi în tot chipul (V) prigoniţi, apoi unii nstînjăniţi, (VI) şi dacă să apropie încă şi de maica lor, patriea noastră, ba încă nevoiţi cu jale şi lăcrămare a păzi o crudă (VII) tăcere, o aspră neamestecare şi o desăvîrşită neînpărtăşire cu toată suflare sinpatrioticească din lăuntru, pentru ca să ne dipărtăm şi de clivitire ce formalnică, pornită din patrie şi din întunericul scornirilor propoveduite în lume, că adică cei dinlăuntru patrioţi cu cei din afară, ar fi avînd nsoţiri nepriincioasă(t.
   V. Şi mai de demult, dar mai cu temeiu din vremea lui Calimah, îmi aduc aminte că dumneta, moşule, neînpăcat niciodată cu una din casile celi mari, trăsăşi favorul Curţii, fără a celoralalţi; că toţi partizanii să dipărtase, mai vîrtos într-o vreme, şi pretu<ti>ndine să tînguea că sînt prigoniţi în tot chipul, aşa precum ziceţi şi dumnevoastră acum. Eu, cu plecarea ce am şi astăzi a pipăi lucrurile mai de aproape, am luat sama că ace prigonire în tot chipul să închei pentru că ace familie a casei, ce-i şi partizană ei, nu întră în slujbile, ci era prinsă de dumneta şi de taraful du-
mitale. Pentru că, de jălue cineva asupra acei familii, ocîr- muirea nu triimete la părinte pe jăluitoriu, ca să-l pui la cale, precum cu hatîr făce dumitali, ce de-a dreptul îl chiema la judecată şi îi dişchide colbăiturile, care pentru dum<n>eta atuncea era multe. Pentru că celelalte, atuncea, ori rămîne neînplinite, ori puţin ascultate, pentru că să scăde numărul legiuiţilor săi întrecuţi, pentru că în catagrafie să scrie tot numărul lăcuitorilor din satile sale, pentru că prigonitoriul rămăsăse atît^ de strîmtorit, încît puţin cîştiga piste vinitul treptii sale. în vremea Suţului, una din celi mari familii au tras favorul Curţii; dumneta vărsai pretutindine aceleşi tînguiri. Eu, avînd tot aceiaşi luare aminte, le privem. Nici dumneta nu putei să mă ajuţi a lua o slujbă, nici alţii nu mi-o da, nici într-un preţ, pentru că mă ştie favoritul dumitali, cu toate că vărul Mihalachi, măcar că nu ave nici o trecire, dar tot întrasă cu mine î<n> negoţu.
   Aceste idei am eu de prigonirile cele în tot chipul obicinuite de mai înainte la noi în ţară, căci la altile mai mari statul nostru nu agiunge, şi de să întînplă a merge mai diparte, aicea de acolo privesc şi le pun la caii, precum noi nu ne dumerim. Acest feliu de prigonire poate să fi făcînd astăzi dumnevoastră, eu nu ştiu bine, căci nu mă mai amestic la nimică, şi cînd — pornit de iubirea cîştigu- lui — umblam şi eu întăiul tarafului, deşi înprotiva dreptului cuget. Rămîne dar, astăzi, după ce am văzut că strîmbul nu să blagosloveşte, astăzi, din tot sufletul să zic: Să de Dumnezău să fim acest feliu toţi prigoniţi, să cunoaştem că acest feliu de prigonire este însuşi dreptatea, căci numai atuncea patriea noastră va pute gusta în ticnă dulceaţa liniştirei!
   în cîtă vremi, zbuciumîndu-mă şi eu piste hotar, mă purtam de socotinţile dumnevoastră, mă stînjînem şi eu a treci în patriea, fără dreptul cuget în nimica a mă mustra, pentru că, deşi eram un boeriu mare în vreme Suţului, dam slavă lui Dumnezău: nu eram stîlp a patriei, nici eram a- mestecat la nimică. Cu toate aceste, peste hotar, în fieş- ticari zi, mai vîrtos în fieşticari zi de pocită, dumnevoastră îmi zugrăviţi pentru Moldovva pohoiul Gomorii, încît eu acolo, pribag ca vai de mine, le socotem ca Lot, plăcutul lui Dumnezău. Cît pentru dumnevoastră, eu luasim sama că cel ce vra să vă măgulească, trebue să vă aducă vestire luasăm sama că pe fieştecarile ascultaţi la orice închipuieli a vă spune, şi ca cum vă hrăniaţi nu ştiu ce nădejde. Ga- zătile, care statornice pacea şi nu făce vreo zădărîre de duh pentru dumnevoastră, era proaste sau mincinoasă. Nişte scorniri, ce grecii pentru ei singuri făce, săracii, de a mai prelungi diznădăjduirea lor, era purtate din mînă în mînă, ca nişte decreturi hotărîtoare de sorţi! Eu n-am uitat nici filonichiea, nici primejdiea în care căzusăm, cînd cuteza- săm a dovedi de scorniri o hîrţoagă, ce arăta că, cu dreptatea cu care armiea austriecească au tăbărît în Italiea, cu aceiaşi dreptate şi armiea altei puteri va tăbărî în provinţiile noastre. Boerii Păşcăneşti şi dumnelui vărul Iordachi Balşi pot să să aducă aminte de cînd jura pe ace hîrtie.
   Această luare aminte mă face a înţălege că, dacă pentru mine era stînjînire groazăle ce-mi da scornitele oştiri, pentru dumnevoastră însă, pentru că vă plăce rălile auziri, trebue <să> fie o altă pricină. Eu o pripunem, pentru că toţi o spune, dar ştiu că vă interesaţi pre tare să nu ştie nimine şi, măcar că o ştiu toţi şi însuşi acei de cari vă feriţi, eu însă, iată, o tac, păzindu-vă hatîru.
   Acest feliu trezit de buimăcire şi trecînd cîtiva luni de la venirea Domnului în ţară, me-am astupat auzul despre groa- zile ce spuneţi dumnevoastră şi am trecut în hotarîle patriei mele. Am văzut mai 67 pre toţi, unii sosiţi şi alţii viind la a lor, am văzut învioşire vărsîndu-să în inima lor, precum după o noapte înviforată, o dimineaţă sănină să răvărsa vesălie. Şi pre cît mai înainte, îngrozit de supusuri, mă stîn- jînem a trece, pre atîta, după ce am venit, mă căem că n-am trecut mai înainte, ca să-mi caut de cele casnice, pentru că, de sînt şi boeriu mare, dar sînt unul din buni lăcuitori, mai vîrtos de cînd am eşit din taraful dumnevoastră.
   Ziceţi că păziţi ffo crudă tăcere". Dar eu, care ştiu că şoptiţi şi scrieţi, eu jur că nu vi se aude glasul, jur că, fără să strigaţi, aţi triimis şi copie di pe carte ce aţi scris Măriei Sali lui Voevodă, şi mă bucur că mă pot învrednici a vă sluji întru aceasta cu mărturisire mea.
   „Aceasta poprire 68 a cuminicaţiei păzită de noi, cei în- streinaţi, întru sfinţăniea cu geţilor, iată, ne dă tot creditul, şi la înălţimea ta şi la toată lumea, acum, că nu am a avea înpărtăşire unei ştiinţi formalnice dinainte, pentru cuvintele călătoriei cătră pragul îndurării Devletului a unor boeri deputaţi; nici dacă ei, particularnic sau prin ştiinţi a mai mulţi sinpatrioţi, mărg să pue lacrimile pătimirei la picioa- rile pragului milostivirei. Cum şi din luminată carte a înălţimii iali, doamne, însamnată din 7 fevruarie, care ne-am învrednicit a le priimi după o îndelungată contenire, dintru aceea videm a ne însămna aceasta, cum că sunetul vorbitor în că- lătoriea lor ne poate aduce conprometaţie, propoveduind ei unire cu noi. Să dizleagă această întrebare că, dacă au lipsit cuminicaţiea, n-au putut fi hotărîrea mai denainte şi a unirei. Iar dacă este obştesc bine, apoi ei în noi şi noi în ei, precum să urmează a să crede că eşti şi înălţimea ta.
   Şi iată, pentru că am priimit luminat cartea voastră, tăind nodul tăcerii, cu patrioticesc cuget, răspundem cu plecăciune că sîntem neuniţi cu toată suflarea acelora carii să pleacă în nenorocirile şi obida patriei şi a sinpatrioţilor şi sîntem uniţi în duhul nostru cu acei carii pentru binele patriei arată jăr<t>fire.. . Aşadar, şi pentru aceşti deputaţi, dacă merg pentru binele patriei, datoriea urmează a fi şi înălţimea ta întru sufletească unirel“. . .
   Măriea Sa Voevodă, care are un suflet bun, poate să fie crezînd; dar eu, carile ştiu, vă mărturisesc că înpotriva ştiinţăi meii nu pot crede. Şi, mă rog, mă ertaţi! Scriitoriul dumnevoastră, spornic în florile fandasiei, încît şi pragului de pute îi da picioare (măcar că ar fi bine pentru celelalte praguri să-şi cruţă dărniciea, ca să nu ne fugă uşile), scriitoriul dumnevoastră au ştiut să presare şi să poftească în toate frasurile scrisorii lacrimile pătimirii, pe obijduiţii sinpatrioţi, obida patriei, pierzare ei, ticăloşiea nenorociţilor, şi alte asămine! Eu nu sînt înzastrat de acest duh înalt, dar asupra acestora voi însamna numai cugetările mele, la un loc unde voi afla mai bun prilej i.
   Pentru tăcere dumnevoastră, am dat eu singur mărturisire la no. al 7-le. Toată îngăimarea cu care răspundeţi asupra cărţii Măriei Sale lui Voevodă să dizleagă, iar în drepr tate ce aţi fi putut avia, să va vide poate mai gios.
   „Cu duhul blîndeţilor ascultă, pre înălţate doamne, acum macar, dela fiii patriei, jale şi lăcramare cea sufletească. Pentru că am ajuns a vide de departe o prigonire sinpatrioticească, pornită fireşte de acolo, criticarisită însă de toată lumea, pentru că este între sinpatrioţi ca o silnicită neînţălegire. Noir doamne, noi întru aceasta am fi putut fi comprometahirisiţi întru adevăr, numai cînd nu am fi cercat prin toate chipurile a ne apropie de patrie, de supunire şi umbrirea ce hrănitoare a Devletului şi de înălţimea ta, doamne patriot, şi sîngile nostru, a celor care ne cunoaştem pre sine a fi fii adevăraţi a Moldovvei şi organile care din strămoşi au păzit-o întreagă, supusă, credincioasă Devletului şi încă au ferit-o cu năzuire prin arzuri plecate la pragul Devletului şi prin întâmpinare de iscălituri, prin scrisori primejduitoare nouăr numai spre liniştirea pornirii alunecării proştilor întru în- părtăşire răzvrătirei ce au izbucnit, din nenorocire, precum este ştiut ce am pătimit!". . .
   Prigonire ci este pornită, fireşte însamnată că au urmat cu o nedreptate a să porni, aşa scriiţi dumnevoastră. Darr cunoscînd duhul cu carile priiviţi pricina, eu înţăleg că alt- feliu aţi cugetat a scrie şi s-au întîmplat altfeliu a iscăli. Un strein nu s-ar dumeri de aceasta. Eu, însă, nu mă deşăn- ţăzi nicidecît, ştiind că şi altă dată, cînd la masa dreptăţii hotărîţi asupra sorţii fieştecăruea, rezonul, în lăture, scrii- toriul<ui> îi era de ajuns să umple coaie; cei dintăi iscă- litori să mulţăme a înţălegi două trii frasuri, şi ceilalţi pentru ca nici să cetească macar, să îndestula a vide pusă iscălitura vărului sau unchiului cutăruea. Eu nu clivitesc, fereascâ Dumnezău, şi să-mi săci mîna, de cugetezi a trage două cuvinte macar înprotiva adevărului! Spre dovadă, aduc martoră pe Moldovva, aduc marturi pe streinii ce au fost la noi, aduc, în sfîrşit, martore mai toate pricinile de judecăţi începute de vro patruzăci anni şi apoi tot anul legat în cumpăna judecăţii, care au slujit Divanului nostru de hrană neînpuţinată, ca făina Samaritencii.
   După acest frasis jăluindu-vă că aţi cercat prin chipuri a vă apropie de patrie, bănuiţi cu un feliu de poprire din partea cuiva. însă cînd intrările ţării au fost slobode, cînd mai înainte de rînduire Măriei Sale lui Voevodă, paşii ce au fost, şi Caimacamul v-au chiemat într-atîtea rînduri; cînd Măriea Sa, de la Ţarigrad, di pe drum, cu poftire v-au chiemat şi v-au aşteptat, vă înduraţi dumnevoastră a jăr- <t>fi adevărul aşa de făţiş, ca să faciţi un acest feliu de banat? Dumneta, moşule, dumneta uitat-ai că asupra chie- mării Măriei Sale lui Voevodă, socotind cu ce chip să faci un feliu de îngăimare, ai crezut să poţi a-ţi îndrepta neve- nirea, cu un rezon a-ţi da po<r>tret de rîs, că adică pentru că au fost murit domniţa, soţiea dumitali, nu poţi veni în nişte casă în care atîţa anni ai şăzut întovărăşit!
   Eu de atuncea încă cătră alţii am rîs asupra acestui rezon. Cu toate aceste, după ce l-ai dat, mai ai cuvînt oare
— fără a te roşi — să tîngueşti că ţ-ar fi poprit întrarea în ţară? lartă-mă, mă rog, dacă îţi tălmăcesc aşa aspru, că singur adivărul afrontarisit îmi povăţueşte pana! Eu nu ştiu dacă datornica îndreptare poate sluji vreodată de fală. Mă popresc de a zice mai multe, căci la no. 6 m-am făgăduit a tăce.
   „însă jalea pentru noi, că o videm astăzi, patriea aceasta, în tot orizonul a uscatului cea mai lăcrămătoare şi osînd<it>ă, precum lumea, mărturisind, o tîngueşte cu noi !”. . . Voi înpila la alt loc făgăduinţa ce am dat la no. 9.
   „Sau doară, doamne, din ceasul ce ai prUrnit frîile ocîr- muirei, nu te-am întînpinat cu nemărginire supunerii noastre şi cu mulţămire sufletească cătră înnaltul Devlet, că ne-au hotărît domn patriot ?“ Şi a rămas Măriea Sa necunoscăto- riu dumnelorvoastre ? Cu aceasta v-aţi înplinit o mică parte din datorie!
   „Sau doară nu te-au întînpinat la Silistra cu răspunsul cel mai plecat şi credincioşi pentru urmările socotinţilor noastre celor drepte, lăsîndu-le în înţălepciunea voastră !“ ... Le ştiu de cînd sfătuem înpreună dreptul obştesc, însă lipsă dintr-în- sile şi triimetirile atuncea în cugetarea dumnevoastră n-au fost decît o cheltuire de vremi!
   „Sau nu am triimis arzul nostru cel mai credincios la măriea ta, ca să să ducă la înaltul prag a Devletului pentru cîte au trebuit spre buna vieţuire a chelerului ?“... Altă mască, altă cheltuire de vreme, cu atîta mai deşănţat cu cît Pre înnaltul Devlet, după socotinţa dumnevoastră, ar fi trebuit să se ferească a tratarisi cu supuşii săi afară din hotarîle stăpînirii sale.
   „Sau n-au vinit dintri noi fii adevăraţi a patriei şi s-au întors dintre dînşii obidiţi şi cei rămaşi prigoniţi ?u...
   Aşa este! Au venit dumnelui vistier Costachi Canta şi, de cîteva ori chemat la judecată, au fost triimis de ocîrmuire de acolo şi dumnelui vornic Grigore Ghica. Carile au fost însă obidă-i, pentru a să înturna înapoi? Au fost, oare, pentru Visteru 130 Canta, o prigonire, chemare la judecată ce a făcut spatar Lăţăscu, asuprit de mai denainte în mită, şi încă mitărnicie cu cîteva mii de galbini? Dacă Vistier Canta nu era vinovat, ce săvta a avut să se roage Măriei Sale lui Voevodă, ca să nu-1 trimată la masa judecăţii? De unde au cules ace milostivire ca înaintea părintelui Mitropolit să erte sumi de galbini pîrîşului ce l-au zădărît, numai ca să nu să înfăţoşăză? Dacă era vinovat, apoi şi dumnelui, carile în scrisoarea aceasta iscăleşte tîn- guire patriei şi lacrimile pătimirii, să cuvine iarîşi să se suferi în punga dumisale. Lacrimile unei familii, tînguirea şi stingerea ei, trebue iarîşi să se suferi averea sa, strîmbul luat de la aga Buhuşi, în moşiea Boteştii, unde mai înainte,, cînd voinţa dumisale era pravilă, a triimis arnăuţi de a înpuşcat vitile lăcuitorilor, spre pruba omineştii datorii şi a jălii pentru ţară, de care să făleşte acum! Şi pentru dumnelui vornic Grigore Ghica au fost, oare, prigonire îndatorirea ce i s-au făcut, să dei înapoi ceia ce, din moşiile Propodeştii131 şi Herţa, treizăci anni au stăpînit fără dreptate? Cu toate aceste, iată obida cu care s-au întors fiii cei adevăraţi ai patriei! Iată pricina de cari vă jăluiţi atîta! De priinţă a să socoti răpirea pentru dreptatea deprinsa de mai înainte, patru sau cinci familii a tiscui pre toţi cie- lanţi supt un feliu de dinastie, înprotiva pravilii şi a dreptului celui de aproape! Negreşit, nepărtinirea trebue să vă supere şi să vă jignească! Negreşit, încurmarea strîmbului, ce aţi apucat, prins de vreme, trebue să vă rănească iubire de avuţie! Dar eu mai zic: să de Dumnezău să fim acest felia de obidiţi, noi, toţi boerii! Căci, di a ne supune pravililor, fără cîrtire, numai atuncea este patriea în stare de a pute gusta în ticnă dulceaţa liniştirii!
   „Sau nu v-am arătat că sîntem gata jărtfirii fără interes, numai pentru patrie ?“ Şi cu toate aceste, după ce niciodată n-aţi arătat pilda, apoi vă plîngeţi mai gios cu amar, pentru că din venituri o aţi înprumutat la nevoile ei!
   „Dar nu am fost, doamne, norociţi ascultătorii, şi ale noastre credincioasă cugete şi scrisorile au fost nebăgate în samă, criticarisite, lepădate şi hulite, că sînt din streine cugetări pornite /“...
   De vor fi fost statornicite pe acelaşi temeiu în scrisoare, de vor fi fost aşa drepte, fără îndoeală, noroc pentru ţară că acele scrisori şi cugetări au luat soarta aceia! Dacă să poate fiii acei buni să fie vicleni maicii lor şi streinii să dobîndească durere, altă prubă de egoizmos, cu ce cuvînt vreţi să fiţi numai dumnevoastră fiii cei buni, şi toţi cie- lalţi lăcuitori, vinitici şi streini?
   Iată rătăcire în care gîndiţi, iată sămînţă de dezunire care zădărniceşte inimile! Iată pilda în faptă, starea cea jălnică a ţării. Am făgăduit, la însămnările de mai sus, dar trebue să înplinim! Ce faţă poate arăta, oare, un pămînt rău ocîrmuit în cursul unui vac, îndoit jăcuit atît de grecii ce ţine scaunul, cît şi de patrioţii ce-1 sprîjîne, lipsit de toată lucrarea neguţitorii, fără alte rînduele, decît [ca] braţile celor din slujbă, fără alti pravili lucrătoare, decît vo<i>niciea celui puternic şi silit a cumpără de la streini toate cele trebuincioasă; înplîntat cu pilda căpiteniilor lor î<n> netrebnicele cei mai disfrînate răsfăţări şi întru aceasta stare, supt ochii dumnevoastră, de sila grecilor lui Calimah, jăcuit de Suţul, în pornirea supuşilor lui, dizbrăcat în viforul unei răzvrătiri streine? Ars în focul unui război, cu atîta mai crud cu cît au fost înprotiva răbeliilor; cheltuit într-o silnică bejenie şi, în sfîrşit, datoriu încă a mai cheltui! Pun acum înaintea celui mai iscusit în politica lumii poziţiea Moldovvei (datoriile ei), iconomiile megieşilor, haracterul norodului, intrigile şi neastîmpararea a cîţva boeri şi întrebi, iconomisindu-le toate, cîtă vremi îi trebue pentru a să preface desăvîrşit întru o stare vioae!
   Întînplările revoluţiei Italiei sînt proaste cu toată trecire annilor, şi vreţi dumnevoastră că a Moldavviei, după un an, să fie, numai, tămăduită!
   „în loc de priinţă, am văzut izvodirile celi nouă înmulţite!“ Supt acest cuvînt, eu dizleg că aţi gîndit a zice ori pentru dări nouă, ori pentru rînduele nouă. Deci, pentru ca să nu las lipsă, eu voi însamna cugetările mele pentru amîndouă chipurile; şi cît pentru dări, trebue a să lua pentru domniea ce-i dată la naţiea noastră, de la care au lipsit mai mult de un vac, dată după un prilej deschis de nişte răzvrătiri, ce ne-au dizbracat de tot rodul stradaniei noastre şi a strămoşilor. Domnul rînduit pentru a face pomba cuviincioasă scaunului nostru, spre cinstea înparatului şi sărăcitei ţări, au avut de bună samă trebuinţă de nişte cheltuele, a cărora somă, orcît de mică de ar fi fost, iar<a> pre simţitoare în urmele celi proaspete a prăzii! Cătră aceste, pămîntul era datoriu a plăti cheltuielile oştilor ce l-au mîntuit de obrăz- niciea apostaţilor, era datoriu a da toate dările, cărora era supus mai înainte, şi a ţine a sa cheltueală şi a da lefi oştenilor rînduiţi spre paza lui. Aceste toate au fost nişte nevoi silnice şi viderate. Dar cînd, cu înplinirile Măriei Sale lui Voevodă, nu numai au cruţat pre o<b>ştiea lăcuitorilor de cădere ce ar fi putut îngrozi, ce încă, cu toată71 strîmtorire visteriei sale, au ertat şi au dizrădăcinat multe alte dări, obicinuite mai înainte, supt purtare de grijă a dumnevoastră,— vă înduraţi a jărtfi adevăru, făcînd acest feliu de bănat fără temeiu şi protivnic fiinţăi lucrului! Căci, întăi, au micşurat birul din ceia ce ăl apucasă anul 1821; al doilea, au ertat şi au şters cu totul din obicinuiţii bani ci pe tot annul plăte mai înainte fieştecare crîcimă pentru potire, a cărora somă să sue pe ann <la> 50 000 lei.
   Al III<ea>, au ertat pentru totdeauna banii velniţilor boereşti, cu care, din ceia ce lua alţi domni, să scade acum piste 60 000 lei.
   Al IV<ea>, au lasat darea pe înoirea de cărţi a mazililor şi altor trepte, obicinuită mai înainte, numai la prefacire de turburări şi, înprotiva obiceiului dumnevoastră, aţi dat dreptate pribagului Suţu ca să o eai, suindu-să soma <la> piste 60 000 lei.
   Al VI<ea>, au lasat cfitul horelcii132 de peste hotar, cari altădată pentru domni să sue pe ann la 2 şi 3 sute de mii de lei; iar locului după ce îi aduce o pagubă peste un milion pe tot anul, cu bani ce işie pentru horelcă, apoi pînea din ţară, strîcîndu-să în neîntrebuinţare, dărma îndrăzneală plugarilor de a mai lucra pămîntul. Aceste toate, pre cari dumnevoastră, tînguitorii de acum ai ţării, mai înainte cu mîni darnice le iscăliţi, spre măgulirea domnilor streini, aceste toate Măriea Sa Voevodă le-au ertat şi le-au scos din obicinuinţă şi, fără a sminti vechi rînduele, a rusumaturilor133, a vămilor şi a ocnilor, s-au supus pre sine însuşi datorielor, înprumutîndu-să de la patrioţi, iar ce <mai> mari parti de la streini, ca să înplinească nevoile pămîntului şi să-l cruţă de cădere! Iar dacă, supt cuvîntul de izvodirile celi nouă, dumnevoastră vreţi a-i însamna nouă orînduele, trebue a lua sama că toate staturile, cu cît schimbă năravurile şi obiceiurile, păşind pe scara vremii, cu atîta să priface pravilele şi orînduelile, pentru a le ave totdeauna potrivite cu chipul ce vreu a trăi. Acest feliu în Moldovva, în vremea veche, au văzut prefăcîndu-să şi înnoindu-să pravilele ei: întăi, la Alexandru Vodă cel Bun, apoi, după două vacuri, la Vasile Voevodă, a căruea aşăzămîntul au fost îndreptătoriu giudecăţilor ţării, pănă cînd ocîrmuirea locului s-au mutat la streini. De atuncea, în toată zioa, în loc de a să mai îndrepta, au început a să hrentui 134 şi a să preface din rău mai în rău; pănă cînd dumnevoastră pe lîngă domnii greci sprîjinţi scaunul ţării, am ajuns să nu avem rînduele decît numai capriţiile celor de slujbă, precum am însămnat mai sus, şi să nu avem pravili, decît volnicie celui puternic. De aceia dar, să se aducă marturi pre dumnevoastră însuşi înainte tuturor streinilor, ce s-au întîmplat a ne vide această stare, care cufundă < ! > datoriele cele de îmbe, cu care năduşiţi dreptăţile unora supt înalţarea puterii altora şi încurcă însuşi frîile ocîrmuirei, cere o neaparată îndreptare. Şi este vederat că, pentru a cîrpi pînza ce spartă a vechilor noastre rînduele, trebuesc petici nouă, luate de la o judecată sănătoasă şi nepărtinitoare, care să pue în cumpănă datoriele pămîntului, năravurile vacului, îndem<ă>nările şi nevoile locului, dreptăţile fieştecăruea şi datoriele lor şi, spriji- nindu-să pe dreapta veche legiuire a ţării — ca slujbile să fie fără venituri—, să astupe izvorul a atîtea jacuri ce au înpilat ţara în cursul unui vac, să spargă pricina zavisnicelor intrigile ce cu cheltueala ţării au urzit ticăloşiea a atîtea familii, să curme deşărtile nădejdi, ce ţin pre toţi rău deprinşi în aşteptarea a prilejurilor de jăcuit, arătîndu-le că parte cea bună a fieştecăruia spînzură de hărniciea cea pusă în lucrarea pămîntului şi în neguţitoriea şi, în sfîrşit, pe aceste să statornicesc temeiurile fericirei aceştii ţări, ceia ce, dreptul, eu am văzut pe Măriea Sa Voevodă că au dat pănă acum vro douăzăci din ţidule, prin care <trimete> pănă înaintea Obşteştii Adunări feliuri di nerînduele, cerînd ca să se socotească chipul îndreptărilor după legea ce vechi a ţării şi după cuviinţă. însă în sfatul obştesc, obicinuit la noi din vremea dumnevoastră, n-au lipsit cei ce să corespondarisăsc cu dumnevoastră, a pune înainte nişte gîlcevitoare înpo- triviri de socotinţi, pentru care <la> fieştecare pricină s-au luat hotărîre îngăimată, s-au îngropat în tăcere! Şi la o pricină, unul din aghenţii dumnevoastră, după ce s-au cetit ţidula, me-au zis: „Pre toate am răsturnat, să răsturnăm şi pre acesta!“ Deci judecă dumneta acest feliu de patrio- tismos! Măriea Sa Voevodă au ispitit prin toate chipurile a să face îndreptare, înoire însă nu s-au făcut nici una! Şi măcar că duhul dumnevoastră şi a aghenturilor dumnevoastră de aice este cu totul protivnic unii rînduele a obştiei, prin care să vădesc datoriile fieştecăruea şi poate să vi să jăluească că este jilarhie, şi dacă asupra tuturor de obştie vor lua o puternică stăpînire pravilele, pe care dumnevoastră,
— numai cîtiva familii — aţi obicinuit totdeauna a le calca şi a statornici în locul lor volnicie celui puternic, dar mă unesc cu glasul a tot norodul — care strigă pravile şi drepte rînduele, şi mă unesc cu plecarea domnului patriot ce avem, care doreşte obşteasca bună pitrecire, pentru ca să putem gusta în ticnă dulceaţa milostivirei ce au varsat asupra noastră pre puternicul nostru înpărat.
   „Că birurile n-au dat în contenire", mai sus am arătat greşitul temeiu a acestui bănat.
   „Scrîşcare cătră săraci s-au arătat mai simţitoare"... în cursul scrisorii dumnevoastră, fără îndoeală, au trebuit şi acest neadevăr! Cu toate aceste, dumneta, moşule, şi alţi boeri, cari vă faciţi a plînge acum o ţară ce au început a să învioşa, pentru ca să nu vă ruşinaţi singuri ? Uitat-aţi că, în vremea lui Calimah, dumnevoastră, stîlpii patriei* fără a o plînge, fără a o cruţa, ce numai ca să măguliţi interesul unui domn strein, aţi iscălit cu mîni darnice ana- foraua ca să mai ei un milion încă piste cît mai luasă!
   „Moşiile şi veniturile noastre s-au supus în două rînduri numelui înprumutării, înprotiva legiuirilor ţării pentru neamul boeresc a nu fi dajnic“... Iată cîţi sîntem gata a jărtfi fără interes, numai pentru patrie, precum poate aţi uitat că în aceiaşi scrisoare aţi însamnat mai sus! Iată cîţi sîntem di neputincioşi a ajuta locul căruea îi sîntem datori cu însuşi fiinţa dumnevoastră şi cu totul ce aveţi!
   Eu am prescris mai sus nevoile pămîntului şi cruţarea ce i s-au făcut cu lasare a atîtea dări obicinuite, în vreme ce sprijineşte scaunul, şi s-au văzut vederat neapărată trebuinţă, ce urma de înprumutări, spre a cruţa pe norodul cel prost, care are mai puţină îndemânare şi a căruea cădere mai ca greu să îndreptează. Adunarea boerilor patrioţi au socotit cuviincioasă o patrioticească înprumutare, cu care să se înplinească şi nevoile pămîntului şi să nu să atingă nici dreptul boeresc de a nu fi dajnic. în rîndul dintăi, au dat fieştecare cît au vrut şi toată soma au întîmpinat o parte di<n> cheltuielile oştilor ce au fost în ţară. în rîndul deal doile, singuri boerii socotind, au cisluit somile între dînşii şi din toată soma care s-au luat, peste 400 de mii lei, încă nici jumătate pănă acum nu s-au înplinit! Că<t> este de pizmatariu acest banat şi, pentru dumnevoastră, care vă jăliţi atît întru o închipuită iubire 75 de patrie, cît este de protivnic aceştii simţiri! Dumnevoastră cîrtiţi pentru că aţi înprumutat pămîntul la o viderată nevoe, şi tăceţi somile celi mai mari ce aţi dat la cei ce au sfîrşit după cum aţi voit, precum vărul Aleco Balşi, carele întru aceasta înprumutare au dat poate numai a zăcea parte din venitul său, cel ce fără cîrtire cu 100 000 lei au înprumutat pe pribagul Suţul,. la venirea sa în domnie. Şi citi alti asăminea dări! Acest banat a dumnevoastră ne difaimă pre toţi, cu atît mai mult cu cît a ne înplini datoriele noastre, ca nişte drepte noroade, avem moşiile şi acareturile noastre, fără nici o îndatorire! Avem numai în folosul nostru pre robii cari, fără dreptul nostru, ar adăugi numărul lăcuitorilor locului! Avem scu- telnici<i>, breslaşii şi slugile, cu tot folosul lor, fără nici o îndatorire a noastră! Am avut de rîs scutelnicii, într-un număr nehotărît de trecuţi! Căci, de sîntem în slujbă, avem lefile noastre, avem veniturile slujbii, care ne dischid drumul la feliuri de jafuri! Avem dreptul a nu plăti niciodată nimărui nimică, şi nici plătem, afară de jafurile ce făcem unul altuea. După aceste toate, eu întreb: Putem, oare, a ave dreptate a cîrti de un ajutoriu ci ne cere pămîntul, care ne dă atîtea folosuri, ajutoriul acela al înprumutării, pentru ca să ne ruşinăm, înaintea lumii, că nu să va da cu camătă ? Va cere, oare, acest pămînt, de la noi, acum, numai odată, înprumut a zăcea parti macar din cît ne dă şi ne dărueşte pe fieş- tecari an de-a pururea?
   Acest ruşinos pas a dumnevoastră mă face să mă înalţ la însuşi glasul dreptăţii şi să întreb, cu limbă şi condeiul ţăranului, de plătesc numai ei străjărului locului, ori răsfă- ţatile noastre lăcaşuri, ori averile moşielor şi acareturile noastre? Numai ţăranul este reiaua înpăratului, de dă şi face numai el singur birul şi havalelile? Oare noi sîntem acei cari ne fălim mai mult cu acest nume şi, supt dînsul, ne ocrotim fiinţa şi averea? Pacinica sa lipsă şi scumpătate trebueşte îndoit a ţine cu cheltueala sa ocîrmuirea şi diva- nurile ţării, ori, de zglomătul neînvoelilor pentru slăvirile noastre, care nu dă răgazi judecăţilor? Eu prepun că de această cugetare îmi va bănui, poate, boerimea, dar am mai însamnat mai sus că însuşi adevărul afrontarisit îmi povă- ţueşte condeiul, de scriu dreptăţile lui însuşi înprotiva particularnicului meu interes, ca a unui boeriu; pe de altă parte, eu mă adresarisăsc nu cătră cei cu dreptăţile, încît să mi să poată înputa, cumva, vreo plecare iubitoare de strămutări, ce cătră unul din boerii aciea, cărei trebue să înveţă că un stat nu poate întră în fericire, pînă cînd toţi lăcuitorii lui de obştie <nu> să vor înpărtăşi şi de bunătăţile şi de nevoile sale. Dumnevoastră, acolo, pentru a vide această dreptate pusă în lucrare, n-aveţi decît să căutaţi înprejurările.
   „Ticăloasăle raele a satelor, lipsite de acei întăi bir nici ai lor, ce au eşit dintre dînşii, să adun în lăcrămare“... Pentru că acum ei sînt de aicea scoşi din sate, pentru că acum toţi trecuţii cei preste drept sînt daţi la bir, în havalelile de obştie cu lăcuitorii. Acest banat, dar, este piste vremi şi fără loc! Dar, părăsind anii turburărilor, eu aş fi fost bine potrivit cu vreo patru cinci anni mai înainte, atuncea cînd boerimea nepoprit scote afară de legiuire 60 lei de familie, întrecuţi piste toţi scutelnicii, breslaşii şi slugile rînduite, atuncea cît vărul Mihalachi, fiiul dumitali, năduşisă în pungă ţără- niea dela Tecuciu şi umplusă ţinutul de evghenie mazilească şi alte, de la alţii ce-au luat şi n-au plătit!
   „Cele date nesocotite, cele luate de la lăcuitori şi cele date lăcuitorilor, nu sînt, oare, totuna?"... Fiindcă planul scrisorii dumnevoastră este ca din nimic să faciţi lucruri şi pe cele singuratice să le înmulţiţi, au trebuit, de bună samă, şi această poftorire meşteşugită. Dar să venim la pricină.
   Adu-ţi aminte, acum, dumneta, moşule, puţine au rămas neplătite după războiul, după Calimah şi după Suţul ? Socoteşte că de acele, pămîntul au rămas păgubaşi pentru tot- deuna şi, alăturînd una cu alta, priveşte singur nepotrivire şi nedreptatea acestui bănat.
   „Au îngenunchet ei, au contenit negoţul!“ Ce socotinţă greşită în rîndueala finanţăi şi a neguţitoriei şi, cu toate aceste, iscălită de cîţva boeri, carii au fost visternici! Dumnevoastră înţălegeţi cum că căderea negoţului curge din sărăciea lăcuitorilor. Dar oare, nu înflorirea noroadelor spînzură de la învîrtirea neguţitoriei? Oare nu neguţitoriea au fost aceia care, din sărăciea cea mai urîtă pre pămînturi, au rădicat noroadele la cel mai înalt răsfăţi al bogăţiei? Neamurile, la începutul lor, au fost toate sarace! Cum, dar, s-au putut naşte negoţul, dacă el curge din bogăţie? Eu ştiu că dumnevoastră puteţi întreba, ce negoţ poate face un norod sărac, cînd el nu are nimic a vinde? Eu răspund că hărniciea porneşte negoţul, negoţul aduce bogăţiile; acesta este lanţul lucrărilor, pre care dumnevoastră l-aţi luat îndărăpt.
   Eu ştiu că noi n-am neguţătorit niciodată, şi tălmăcirea aceasta n-ar fi streină scrisorii mele, dar pentru că şi pănă acum am lungit-o pre mult, mă mărginesc a zice că noi, boerii, cu pilda noastră, la toţi am lasat a pofti numai trăn- dăviea şi şiderea a boerimei fără nici un lucru. De aceia, nici un moldovan neguţitoriu, mai nici unul nu-i iconom. Noi am făcut a nu mai lungi negoţul.
     yiîn zadar dumnelui logofăt Dimitrachi Sturza, dumnelui logofăt Balşi, dumnelui vornic Theodor Balşi, au cuvîntat cele bune!“ în urmă, eu nu ştiu ce bine rămîne pentru dumne- lor să cuvînteză şi, fiindcă nu-i amestică la nimic, nu ştiu ce bine au cuvîntat şi nu pricep cum îi ştiţi dumnevoastră, carii cu poftorire mărturisăsc „o crudă tăcere, o aspră nea- mestecareut neîndemnări, necorăspondenţie pentru acele bune, în urmă şi nu înainte! Nu are nici o analoghie cu nunta de la Cana.
   „în zadar am socotit apoi a veni şi noi în patrie şi a fi martori numai pierzării patriei, cînd ale cugetului nostru simţiri drepte şi patrioticeşti nu prind loc la înălţimea ta, doamne !“... Scrisoarea aceasta a dumnevoastră, fără îndoeală, este povăţuită de cele simţiri drepte şi patrioticeşti şi, ca să vă încredinţaţi că nu poate prinde nici un loc, daţ-o în judecata lumii!
   „Jale ar fi fost să ştim că sîntem faţă cu înpilătorii rănilor celor jalnice ! Pentru aceasta, cu jale am întors şi caii ci i-am fost adus să ne aducă spre năzuirea în patrie şi mai bine am supus pierzării starea noastră, pănă va lumina Dumnezău, de va năstăvi îndreptarea de la îndurarea Devletului /“... De cele însamnate pănă acum să poate înţălege că şi acest frasis nu are alt temeiu, decît numai că au trebuit în planul scrisorii dumnevoastră. Cu toate aceste, fie că este rău în ţară, fie că sînt alţii cărei o înpilează, dar dumnevoastră vă mărturisiţi din cei întăi a ţării. Eu nu vă tăgăduesc! Vă ziceţi de singuri, numai, fii adevăraţi ai patriei, de singuri carii au ţinut-o neclătită din stejîrul supunirei. Aşadar, dumnevoastră sînteţi păstoriul cel adevărat! Apoi vă sfătuiţi. Oare, de datoriea lui, numai cu o privire de departe, în vreme ce nu numai niminea nu vă închide intrarea în ţară, dar încă de atîtea ori aţi fost chiemaţi? Aşadar, dumnevoastră sînteţi comandiriul cel bun! Di ce aţi fugit din comandă? Este, oare, a înplini datoriea? în zadar, moşule, aceste îngăimări! Şi chear însuşi cînd a fi neştiută în lume adevărat<a> pricină a stînjinirei, a dumnevoastră întru 
   a veni, chear însuşi atuncea, aceste arătări cu atîta ar prinde mai puţin loc, cu cît sînt prin făţişi înprotiva dreptului cuvînt!
   „Cu înprumutare trăim în streini"... Iată adevărul! De n-ar mijloci o osăbită pricină, prin care m-am făgăduit atuncea, ar fi destul de puternică a vă chiema în ţară însuşi interesul dumnevoastră, ca să nu vă scurgeţi avere, singuraticul razim a familiilor dumnevoastră, lipsiţi şi de veniturile moşielor, care sînt afară de binele înprumutării, de care am însamnat mai sus.
   Dumnevoastră pomeniţi de o dreptate ci ar fi trebuit, poate, pusă în lucrare şi nu s-au pus.
   „Numai ca să nu fim privitori în patrie a celor urmate, fără să putem folosi nimică din înpuţinare creditului a domnului patriot cătră noi şi de nebăgarea de samă a fiinţăi în- vechimei noastre, dar nici să fim nevoiţi, prin venire, a porni noi cei întăi lacrămile care să varsă acumla pragul îndurării !t(... S-au înţăles, poate, din cele însamnate pănă acum, cît de puţin cuvînt aţi fi avut prin triimetirea acestor deputaţi, pentru carii ne spun streinii că sînt din partea patrioţilor celor adevăraţi, şi sute de glasuri a patrioţilor celor adevăraţi strigă şi scriu că ei sînt numai din partea rătăcirei şi neastîmpărărilor şi a cîţva uniţi cu dînşii. Pentru aceasta şi zice că şi înălţimea ta urmează a fi blînd, a le da dreptate, pentru că eşti patriot şi evghenis<t>, şi de la Dumnezău vor afla sprijinire.
   Măriea sa Voevodă este supus a Pre înalţii Porţi; este datoriu a varsa mila, bunătatea şi dreptatea înpărătească asupra lăcuitorilor de obştie, fără a jăr< t >fi pe unii la căpriţiile şi la lăcomiea altora. Este patriot, deci, şi datoriu a să îngrijă de obştescul bine şi a nu-1 lăsa să să înăduşască de interesul celor particularnici. Este evghenist, şi dar trebue a ţine neapărat evgheniea locului în cele adevărate hotară a ei, ca să fie de cinste şi laudă neamului şi a nu o lăsa să să abată în nişte păreri ce povăţuesc la trufiea egoismosului şi la o mîndrie vinovată, care nebă- gîndu-o în samă nici pravilile, nici ocîrmuirea, uită datoriele supunirei, asupreşte fără s<f>ieală, înalţă piste surpările altora, spintecă unirea norodului 76, îl umple de tulburări şi, în loc de evghenie, să face hulă şi defăimare în lume!
   Măriea Sa Voevodă la aceste fiind datoriu, eu nu ştiu ce face! Dar, înpreună cu obştiea, eu zic că nu poate să să înpotrivască la depotaţi cei zadarnici şi neastîmparaţi, carii au purces să ne pătezi neamul înaintea lumii. Şi ce au ei a jălui? Este, oare, că măriea sa, din dările obicinuite, au lăsat ţării piste un milion numai într-un an ? Este pentru că au dat înapoi ţării zăce de mii de familii, ci să socotedin nou boeri fără nici un drit, cu nume de trecuţi, încît rămăsăse birnicii şi havelegii în starea ce mai înpilată? Este că la masa dreptăţii, fără părtinire, să ne judecăm cu cei ce ne pîrăsc pentru asuprelile ce le-am făcut mai înainte şi pentru că ne îndatoreşte a da înapoi aceia ce să dovideşte că am asuprit, precum atîtea pilde dovidesc ? Este, oare, pentru că cu cinurile au cinstit, au răsplătit slujbile celor ce s-au grăbit a le arăta cătră înpărăteştile oşti, după adiverinţile ce fiş- tecare au avut de la străluciţii paşi şi de la Căimăcamul ?135 Şi pentru că cu aceasta au dat tuturor o vie dovadă că să răsplăteşte sîrguinţa, credinţa, întrecirea supunerii şi ascultării puternicii înpărăţii ? Este, oare, pentru că pre însuşi aceşti nemulţămitori, precum pre mulţi alţi, i-au ajutat şi
i- au miluit? în sfîrşit, este, o<a>ri, pentru că n-au priimit mita lor, ca să-i întrebuinţăză în slujbile ţării, pe care neapărat ar fi jăcuit-o fără s<f>ieală, pentru ca să scoată ceia ce ar fi dat mai mult? Aceste numai pot fi acele adivarate pricini a jalobilor, iar cele mincinoasă, oricare şi oricîte de vor fi, nu este îndoeală că să vor stînge! Rămîne acum a pricepe care vor fi isprăvile urmărilor. Negreşite, nimică altă decît o hulă în lume pentru boerimea noastră, cu titlu că sîntem necunoscători de orice bine, că sîntem fără judecată asupra adevaratului interes al ţării, că, cu ochii închişi despre rezon, ne povăţuim numai de rătăcire; în sfîrşit, care să ne pue pe o negreaţă pre toţi carii, după un prilej deschis spre fericirea noastră, <am vrut> să lăsăm urmaşilor de durelnică moştenire. Cu toate aceste, ziceţi că şi dumnevoastră, de aţi fi venit, acelaşi pas aţi fi luat!
   „Iată, doamne, cît au fost de bine a fi înpreună, după David!“ Iată, moşule, cît ar fi fost de bine a judeca drept asupra lucrurilor, a gîndi opşteşte în trebile statului, a întreba sfatul unui sănătos cuget, şi a pătrunde mai înainte de a iscăli!
   „Iată, doamne, cît ar fi fost de bine a fi pravăţul povă- ţuirilor, îndreptarea lucrurilor celor din început, cu poprirea izvodirilor nouă!“ Iată cuvinte înşirate pentru a înplini lipsa unui stil diplomaticesc, neauzit niciodată prin shoalile noastre, cărora toată vremea dumnevoastră aţi fost epitropi!
   „Şi iată că noi sîntem iarăşi cu toată supunirea şi credinţa a înălţimii tale!“. . .
   Acesta<-i>, moşule, răspunsul dumnevoastră şi aceste sînt nepotrivirile ce am aflat într-însul, de care m-am merat! în adevărul acestui răspuns, măcar că măriea sa, prin scrisoarea sa, nu-1 cerusă, în loc să văd o scumpă şi hotărîtoare tăgăduire sau adiverire a unirii dumnevoastră cu acei boeri, în loc să văd politica răspunzînd cu politică şi mulţămind pentru bunile plecări ce măriea sa vă mărturisăşte, cari dovidesc din partea sa cu un feliu de bunătate a inimii, am văzut o îngăimare care vă pîrăşte — iartă-mă, ti rog — nesupunire, prin rupturile unui veşmînt spart, a făţărniciei. Am văzut egoismul în toată pomba lui, uitîndu-să numai pre sine, învîrtindu-să numai înprejurul celui în parte interes al său, şi ticăindu-să în păreri şi rătăciri. în sfîrşit, pentru cei ce nu ştiu răzbate la amăruntul pricinilor, sau pentru duhurile hrănite de acel feliu de idei, în răspunsul dumnevoastră am văzut presărată o otravă zădărîtoare, ce au samanat mult cu aceia ce au molipsit vacul.
   Cu toată bunătatea ce haracterisăşte pe domnul nostru, şi cu toate că sufletul său este pre depărtat de duhul izvo- direi, dar urmările acestui răspuns, fără îndoeală nu pot fi priincioasă, căci nebăgare de samă asupra altora, cu care scrieţi, făcîndu-vă numai pe dumnevoastră singuri, cu care aţi vrut a năduşi dreptăţile tuturor celoralanţi, au făcut în obştie o vie zădărîre şi, credi-mă, moşule, că cele mai multe de sus scrisă însămnări le-au înprumutat de la glasul ei. Eu ştiu că, pentru a ave îndreptări, neînplinirea interesului dumnevoastră este a vă arăta de toate nemulţămiţi şi a găsi totdeauna înpleteciri de cîrtire; însă interesul a- cesta este pre publicarisit şi mijlocirile ce căutaţi ca să vă slujiţi sînt pre slabe, căci, după ce, de supt privigherea dumnevoastră ca unor căpitenie a locului, au scăpat scînteea străinii răzvrătiri — care ne-au presărat pămîntul cu ticăloşii; după ce groaza primejdiilor v-au făcut pre dumnevoastră a rumpe întăi partea bejăniei, puţin patrioţi ci ră- măsăse şi acei ce să înturna îndată, încujbîndu-să supt nevoile din anul 1821, pentru ca din lipsa ţării să întînpine sîlnicile trebuinţi a unor oşteni ce-şi dă biruinţă cu dureri, v-au chiemat să veniţi. însă, cei ce vă aflaţi astăzi < lipsiţi> de nepreţăluitele slujbe (nu ştiu de cînd), aţi luat atuncea volnicie oştenească; cînd străluciţii paşi v-au închezăşluit buna petrecire, aţi arătat neplăcere pentru că Căimăcamul Vogoride era grec 136. Cînd Căimăcamul şi patrioţii, cu desă poftoriri, v-au mai chiemat, aţi răspuns că vă stînjîniţi a veni pentru rînduelile ocîrmuirei de atuncea, care de vreme ce niciodată mai înainte, în vremea păcii, n-au fost mai bune, să pare că le aşteptaţi a să îndrepta singure în mijlocul tulburărilor. După ce, prin vechilii ce aveţi aicea, cumpăraţi de la agalile, eniceri, scutirea moşielor dumnevoastră, după ce mai înainte Visteriea n-au întrebuinţat nici o adevărată ştiinţă de numărul lăcuitorilor, nici vro întocmai cunoştinţă de starea şi mărimea fieştecăreia moşii a dumnevoastră, de acolo, în umbra adăpostului, cîrtiţi asupra analoghielor ci să făce. într-o vreme cînd nu numai în canţilerie nu rămăsăse ce mai mică însamnare, dar nici sila nevoilor nu lăsa ceasul a gîndi măcar, sau a prescrie celi chibzuite în pripă, ceriţi o întocmai înplinire a unii drepte orînduele, lipsită din o- cîrmuirea noastră totdeauna mai înainte în vremea păcii, cum mai vîrtos atuncea în mijlocul lipsii şi a anarhiei! Şi cine poate ispăşi vreodată rînduelile în pustiirile unei furtuni de tulburări sîngerate ? Şi svîrliţi încă, fără contenire, defăimări asupra tuturor acelor carii, în lipsă, vă ţine locul, încît dacă să poate zări un feliu de dizbinare între dumnevoastră şi între toată obştiea, nu puteţi tăgădui că n-aţi aruncat cele dintăi săminţi137 în nişte inimi care, suparate lungă 138 vreme de denastiea dumnevoastră, nu pot fi decît prea gata a să zădărî la cea dintăi pricină! Şi cînd mai în urmă, vroind a să statornici pămînteasca ocîrmuire, au pus frîile oblădirei în mîna unui din şasă boeri chiemaţi din ţară; cînd domnul rînduit în Ţarigrad, dinaintea Divanului cu lacrămi vă spăla pîra ce făcusă Farmache 139 şi alţii, dum= nevoastră însamnaţi di peste hotar nemulţămirile de această rînduire pănă a nu veni domnul şi a nu şti ce domn va veni. Cînd, după sosirea sa, liniştirea lucrurilor au curmat toate înprotivirile nevenirii, pe de o parte asupra chemărilor ce vă face răspundeţi cu nişte îngăimări, precum aceia din cartea140 dumnevoastră, ce am arătat; pe de altă parte, în vreme ce v-aştepta cu slujbile ţării nerînduite, zvîrleţi jalobe asupra sa. Eu însămnezi aceste pentru că sînt mărturisite de lucrări şi, cruţîndu-vă, tac alte, ascunsă, şi intrigi şi invitări, ce au cerut scoposul dumnevoastră. Acest feliu făcîndu-să pre vederat interesul dumnevoastră de a vă arăta nemulţămiţi de orişicare stare a lucrurilor, este în zadar, moşule, de a vă sluji cu silnicie, a cărora isprăvi pănă în sfîrşit nu să poate vide cît de nepriincioasă este. Deci, îmi este ertat a vă da sfatul meu! Eu vă pun înainte că pămîntul nostru din învechime este închinat la pre înalta Poartă, cu privileghiurile noastre — ce sînt desăvîrşit priin- cioasă şi folositoare; că supt umbra ei ne adăpostim cu toată ticna şi liniştirea, şi nu avem răle, decît numai pre acele între noi, ci ne facim unul altuea; că Pre înalta Poartă nu cere de la noi decît numai birul şi supunirea; că a le înplini este ce mai legiuită datorie a noastră; că a jîgni aceasta datorie ar fi a ne faci vrednici de toată osînda, ca cei mai destrămaţi şi necunoscători; că marile nostru înpărat plin de milă şi de bunătate, nu va mai dărui dreptul de a ne mai alege voevodă din neamul nostru, a căruea lipsă cu durere o am simţit; că supt buna voinţă ce are marile înpărat de fericirea noastră şi supt grijile unui domn patriot ne este dischis prilejul a nu stinge în plăcerile unei bune petreciri pomenirile trecutelor ticăloşii şi a statornici temeiurile unii fericiri bune, pre care să o lăsăm moştenire urmaşilor, ca un rod a minţii ce ştie a-şi plini datoriele şi a-şi strînge folosul din zîmbirile norodului!
A spala dar, a spala hula, ce şi pănă acum destrămare unora asupra noastră, şi a întrebuinţa în bine priinţa în- 
părătească şi bunile întîmplări! Este vreme să stingem83 o defăimare care, cu istoriea locului şi cu rălile ce vor izvorî din netrezirea noastră, va strabate prin şirul urmaşilor şi vor face ca pe cenuşa noastră, în mijlocul ticăloşilor ce vor ave a moşteni, să plîngă prilejurile binelui pierdute de noi! Şi ce avem noi a face pentru a ne îndrepta? Nimică, fără îndoeală, decît să dischidem cugetul cătră o dreaptă judecată, care ne cheamă din toate părţile ca să ne adunăm supt cortul unirei şi cu toţii, cu pas potrivit, să mergim pre calea datorielor noastre! Aceasta dreaptă judecată ne strigă, căci un norod nu poate gusta ticna decît numai atuncea cînd, cu toţii, ascultători ocîrmuitorilor, să vor înpărtăşi fieştecările analogos şi din bunătăţile şi din nevoile ţării! Căci toate inimile nu pot fi înpăcate, decît numai atuncea cînd pravilile vor fi întocmai alcătuite şi înplinite! Că pravilile nu pot lua o întreagă stăpînire, decît numai atuncea cînd va fi pusă înadins buna rîndueală, care să îndrepteză celi pusă în lucrare, în toate dregătoriile. Căci cu toată bunătatea domnului şi cu toată iubirea lui de dreptate, fără o asămine rîndueală nu poate fi nici dreaptă, nici nedrep- toare, nici bine păzită, decît numai atuncea cînd slujbile, pe temeiul vechii legiuiri a ţării, vor fi fără venituri, care totdeauna au dat drumul la feliuri de jacuri şi asupriri! Atuncea, dar, cînd fiiştecare îşi va pute cunoaşte şi dreptăţile şi datoriele sale, numai atuncea cînd mila înpărătească şi grijile ocîrmuitoriului vor pute răzbate pănă la coliba plugariului şi a păstoriului, şi prin acest drum putem pune o sămînţă de fericire pentru noi şi pentru urmaşi! Şi dumnevoastră, carii vă mărturisiţi gata a jărtfi fără interes, numai pentru patrie, luaţi dreaptă cugetare, urmaţi după dînsa şi aceasta singură va fi de a înplini ace jărtfă.
   „Dar cum pot să jărtfăsc ce pot lua dintr-o slujbă pe an?“ va zice interesatul, cînd el este întărit de obicei şi cînd numai leafa nu-i poate ajunge a-şi întîmpina cheltuielile.
   Aşa cum pute strămoşii noştri carii, fără să aibă ideia acestor venituri, au tras asupra lor numile de plugari şi neguţitori de vite; aşa precum pot atîtea alti noroade! Şi ce rod are folosul acela, pre carile astăzi îl culeg cu suspinurile altuea şi mîncind altul cel cu lacrimile mele, ori precum, şezînd, trîndavul cheltueşte din adunatul şitudnicului; sau făcînd o adunătură strîmbă, o las în risipă unor moştenitori zburdatici! Că pilda trîndăviei şi cu ura creştirii bune nu pot fi decît disfrînaţii răului acestuea.
   „Să-mi răpun evgheniea“, va zice, poate, capriţiosul, care nu va fi contenit a să bizui în dinastie. „Căci dacă pravilile vor lua o puternică stăpînire asupra tuturor", va zice poate el, „voiu fi datoriu să mă judec după dînsile şi eu, carile pînă acum l<e>-am calcat; dacă să va aşăza o o- rîndueală, să va căuta mai mult vredniciea altuea decît pă- rinteştile mele drituri". Şi, în sfîrşit, va adăugi poate el a zice, că „cu statomiciea pravililor şi a unor rînduele nepărtinitoare să tae scoposul de a vă învecinici înălţarea şi stă- pînirea evgheniei!“
   Şi eu, moşule, m-am măgulit de aceste zădarnice cugetări, dar săltez pentru silnica nevoe a patriei noastre, a i să îndrepta tocmelile ce i s-au hrăntuit în vreme streinilor 84; fericirea ei pe de o parte, şi căderea ce ne îngrozăşte, pe de alta, astăzi aceste mi-au pătruns simţirile şi am lepădat asăminea rătăcire. Eu voesc ca în Moldovva să fie boerii în driturile averilor lor, precum au fost şi precum sînt pre- tutindine, dar în slujba ţării, pentru care răsplăteşte şi Dumnezău şi înpăratul şi Domnul; şi ţara are a curma vredniciea, căci aceasta este dreptul unui stăpîn cătră slugă şi pravilile şi rînduelile să statornicesc pentru a lipsi vol- niciea celui tare şi capriţiile lui, care adăugind din zi în zi zădărîrea, va povăţui negreşit la sfîrşituri stricăcioasă. Iar pentru a ne învrednici neamul, putem, dacă nu ne vom înpotrivi ceriului, care înalţă şi pogoară; şi fielor noştri, în loc de creştire bună, nu să cuvine să le dăm nebunie, cu o zădarnică nădejde că nu să vor <în>giosi niciodată.
   Eu curm ideile, pentru ca să dau sfîrşit scrisorii mele, a căreia prelungire au trecut peste hotarul scrisorii dumnevoastră, ce me-au dat pricină şi materiea ci este lungă şi durerea <ei> este mare. Deci, rămîind acum numai în respectuasile mele plecări cătră persoana dumitali, te rog, 
   înştiinţazî-mă de starea sănătăţii, de starea petrecirii, de care doresc fără răbdare.
   Şi cu ce mai mare supunire mă socotesc al dumitali plecat ca un fiu şi slugă 85,
1824, mart 2.
1824, iunie 6
„Socotinţă" privitoare la chezăşia cerută de Marele Vizir pentru siguranţa ostaşilor şi neguţătorilor turci din Moldova
   Socotinţă asupra ceririi de chizăşie şi încredinţare cer- şută de Pre înnaltul Devlet, prin caimiaoa Pre înnălţatului
Vezir, din 5 a Ramazanului, Eghira	141, adecă 1824,
	142 	143: că dacă să vor înpuţina pe giumătate numărul neferilor, să va siguripsi atomiciasca neîngrijire a tuturor neferilor ce vor rămîne şi a neguţitorilor osmanlîi, precum şi că nu să va mai urma nici un fel de răzvrătire. Socotinţa făcută	la 6 iunie 1824,	Eşii.
A să da aciastă	chizăşie întocmai	precum	să cere,	tă-
cînd de altele, fiiştecine înţălegi că, pre cît este şi gre şi pri- mejduincioasă, pre atîta este piste putinţa noastră, după stare de acum a lucrurilor. A nu o da, sînt pricini mari de temut: 1-i, că ne	esă din mînă paza	marginii,	care totdiauna au fost asupra	ocîrmuirii locului.	Cu paza	marginii	ne
poate eşi şi driturile ei; şi, în sfărşit, cu aciasta noi singuri
vom strica un însămnat privileghi a nostru. Căci, a ne păzi noi singuri ţara, este a fi un stat însămnat. Iar a ne o păzî alţii, este a fi un norod din cele de clasurile de gios.
   Al 2-le, că cine ştie ce pripus va da ferire noastră.
   Şi al 3-le, că noi neştiind pricinile de cabinet, nu ştim de nu să va face vreo greşală, şi la care capăt va pute eşi pricina.
   A lua un mijloc, adecă a da o hărtie fără îndatoriri ho- tărîte, ori fără trebuincioasăle lămuriri, sînt doî lucruri mari de temut:
   1- i.	Ori ace hărtie să va primi de bună, în locul chizâşiei ce ni să cere, şi la o ră întîmplare, cu cine şi la cine să ne giudecăm ?
   2- le.	Ori va da un rău ipolipsis pentru noi, în cine ştie ce fel, după ce abiia ni-am putut dovedi nevinovăţie.
. Aşadar, pentru a dizlega provlima, noi trebui întăi să urmăm caimelii, adecă să străbatim, să vorovim pre larg, să înţălegim lucrul, adecă să dizvălim pricina în toate ramurile ei, şi la fiiştecare ramură să videm ce trebueşte spre a pute întîmpina şi să cunoaştem putinţa sau neputinţa noastră, anume la fiiştecare lucru, şi apoi să hotărîm. Deci:
   Cerire caimelii cuprinde ca noi să închizăşluim atomi- ciasca neîngrijire a neferilor ce vor rămîne şi a neguţitorilor osmanlîi, şi că nu să va mai întîmpla nici un fel de răzvrătire. Pricina aceştii chizăşii de la sine să înparte în <opt> ramuri, adecă:
   I- ia ramură este vreme cît are a ţine adastă chizăşie. Fiiş- tecine înţălegi că ia are a fi pentru totdiauna. Ia, dar, are a face cu soarta pămîntului, cu soarta noastră a tuturor, şi a urmaşilor. Deci, ca să ne putem noi a ne feri de rău, şi ca să nu ne huliască ei pe mormîntul nostru, trebui a ne dezbrăca de toată particularitaoa la o pricină aşa de gingaşă, şi de pe lucrurile de astăz, de pe lucrurile vremii trecute, să socotim bine pre cele viitoare. Aşadar, fiindcă a dizvăli pre larg toate acele la care ne povăţueşte pricina, nu numai este de nevoia noastră, dar sîntem şi poronciţi, pentru aceia o gîndire şi o străbatire cu amăruntul, fiiştecăruia, astăz, trebui să fie ertată. Iar a alege şi a lucra rămîne la hotărîre mulţimii.
   Il-a ramură este să închizăşluim că nu vor mai trece de piste hotar năvăliri de acele precum am mai avut pildă.
   Aciasta ceri ca să avem o putere într-armată, spre a pute sta înprotiva unii asămine năvăli. Şi la aciasta sînt doî pricini de socotit:
   I-i. Să socotim cît număr de oameni ni-ar trebui.
   Trei vărtoasă pricini cer ca să fie mai mulţi decît neferii de acum:
   1- i.	Pentru că acum, de s-ar întîmpla ceva (feriască Dumnezău!), nu sîntem datori a răspunde; iar atunce vom fi.
   2- le.	Pentru că Eteriştii au mai multă patimă pre noi decît pre osmanlîi, şi dar trebui a ne îngriji.
   3- le.	Pentrucă curajul moldovenilor este nedeprins şi trebui înplinit cu numărul.
   Toate aceste fac să să sîmtă că trebuinţa cere 4 sau 5 <mii> oameni.
   Il-le. Să să socotiască chipul ocărmuirii lor„
   Deci, ei trebui să să ţie de aproape, într-o supunire şi ascultare, atît pentru ca să fie totdiauna gata, cît şi pentru ca să nu avem a ne teme de dînşii.
   Pentru aceia dar:
   1- i. Ei trebui să fie plătiţi, înbrăcaţi şi hrăniţi de stat, jără cusur. Aciasta ceri trei luări aminte:
   1- i.	Cel puţin aciastă cheltuială să sue pe an doî milioane şi giumătate, pentru cinci mii.
   2- le.	Aciastă cheltuială fiind opştiască a pămîntului, trebui opşteşte plătită.
   3- le.	De nu va fi opşteşte, ori de nu va fi bine analo-
;ghisîtă să pot întîmpla înlăuntru zădărîri. Deci, chizăşie să cere de nici un	fel	de răzvrătire.
   2- le. Pentru	a-i	ave într-o hotărîtă supunire şi ascultare,
trebuie să fie toţi supt o căpitănie, care să de samă de dânşii şi de lucrările lor, precum în vreme vechi hatmanul. Deci:
   1- i.	Pentru că chizăşie să cere şi de la ţară, cu magzar,
şi de la domn,	cu	sînet, trebueşte	ca căpitănie	lor să fie
ales de opştie	şi întărit de domn,	încît şi ţara	şi domnul
să aibă siguranţie despre putere ce într-armată.
   2- le.	Că ocărmuire acestor oameni trebui să fie înpărţită în cinovnici mai mici unul după altul păn-la stegari, povăţuiţi toţi de căpitenie lor; şi cinovnicii, rânduiţi de ocărmuire.
   3- le. Că pentru a-i ave în toată supunire, gata şi învăţaţi oarecum, le trebui rînduit vreun fel de nezam, chipzuit înnadins a fi potrivit după stăpînire noastră.
   3- le.	Toţi ei, şi însuş căpitenie, să aibă a sluji numai pe lege şi pe nădejde cinurilor, iar nu pe alte venituri, pentru a să feri de doî rele: 1-i, să nu să strice ei, şi al 2-le, să nu cadă alţii supt asuprire lor.
   4- le.	Cu dare lefilor şi a altor cheltuele trebui chipzuită o orînduială înnadins, ca să nu să de bani în zadar.
   III- a	ramură este să închizăşluim că streinii ce sînt în ţară nu vor face niciodată vreo răscoală. Deci, pentru a fi siguripsiţi de aciasta, trebui:
   1- i.	Să avem putere a-i cerceta.
   2- le.	Să fie supuşi la dregătoriile şi la poliţie noastră. Iar pentru a da consulii lor, chizăşie de dănşii, este lucru ce nu să poate.
   A fi supuşi dregătoriilor noastre, este cu toată dreptate, căci aşa urmiază pretutindine. însă sînt doî luări aminte:
   1- i.	Dregătoriile noastre să fie pusă în bună orînduială* ca să lucreze după pravile hotărîte, încît lor să nu le rămîe a cîrti de nici un fel de strîmbătate.
   2- le.	Dacă ei vor ave dreptate a cîrti de ceva asupra dregătoriilor noastre, ei, prin mijlocire stăpînirilor lor, vor eşi de supt poliţie noastră, şi nu vom ave nici o siguranţie despre dănşii nici vom ave cuvînt a o cere.
   IV- a	ramură este să închizăşluim că aceşti streini şi fireştii lăcuitori a locului vor fi totdiauna ticniţi, încît să nu să zădărască cînd va a face vreun fel de tulburare. Şi dar: pricinile de care să pot zădărî, cu cuvînt nu pot fi alte decît vreo asuprire, vreo nedreptate, vreo nedriaptă cumpănire. Şi dar, siguranţie despre aciasta este numai:
   1- i.	Pravelile politiceşti, care sînt făcute di-a dreptul spre privire binelui opştesc (loix politiques).
   2- le.	Pravelile care ocîrmuesc dreptăţile şi purtare celor particulamici între dănşii (loix civiles).
   3- le.	Pravelile cremenaliceşti, care să giudece şi să pe- depsască nu numai pre fur şi pre ucigaş, dar şi pre asupritor şi pre tot feliul de călcători de pravile, ca şi pe aiure.
   Deci, pre lîngă aceia că aceste pravile trebuesc aşăzate în limba locului şi potrivite cu întălepciune, dar trebuesc încă şi pravelile cele de temelie (loix fondamentales), care cuprind trupul şi fiinţa ţării, forma ocărmuirii, chipul cu care lucriază putere opştiască, cum este şi aiure. Deci:
   1- i.	Toate aceste patru clasuri de pravile trebuesc chip- zuite, aşăzate şi hotărîte.
   2- le.	Ele trebuesc să fie drepte.
   3- le.	Cu aceste pravile trebuesc astupate drumurile care povăţuesc la asupriri.
   4- le.	Prin pravelile cele de temelie (loix fondamentales) trebueşte foarte bine socotit chipul cu care celelalte pravile să aibă o deplină lucrare în toate dregătoriile.
   5- le.	Să să ia bine sama, că toate aceste sînt temelie ticnii şi a liniştirii opşteşti şi că, în una din aceste de va fi cusur, este izvor de zădărîre şi tulburare. Şi, în sfîrşit, să să ia sama că într-aciasta este şi cheia pricinii sudiţăşti.
   V- a ramură este să închizăşluim că boerii vor fi deopotrivă supuşi şi ascultători, uniţi, fără dejghinări, încît să poată aduce vreo zădărîre pricinuitoare de tulburare.
   Adesăori şi mulţi bănuesc asupra neunirii. Dar unire,- fără vreun înnadins method pus de ocărmuire, este numai în idei, şi nu poate fi în fiinţă:
   1- i.	Pentru că, fireşte, inima omului nu este făcută pe unire. Omul cu sine însuş de multe ori nu să învoeşte în socotinţă; cum, dar, să vor uni doi, şi cum să vor uni 30 şi 40, ori şi mai mulţi.
   2- le.	Chiar însuş 30 şi 40, să fi avut aceiaş creştire, aceliaş învăţături, încît să giudece lucrurile tot pe un fel de temelie, chiar însuş atunce, unire este piste putinţă, pentru că organul, duhul, chipul de gîndi, nu poate fi la doi deopotrivă.
   3- le.	Precum şi pe aiure, sînt şi la noi interesuri care ză- dărăscu neunire.
   Deci, precum alte staturi au găsit mijlocire cu care au înplinit lipsa unirii, putem cerca şi noi. Deci, să videm mai întăi care este adivărata pricină a ne-nvoelilor.
   Dacă sînt neînvoele la noi, nimine nu poate tăgădui că pricina ce mai adivărată a lor sînt veniturile din slujbe. Deci, unde lipsăşti din mijloc pricina vrajbii, oare nu rămîne pace? De va lipsi la noi, iată ce va urma:
   1- i. Norodul, uşurat de sarcina ce gre a veniturilor din slujbe şi a asupririlor ce să mai adaog piste venituri, precum şi boerii cei supuşi asupririlor, vor rămîne cu toţii în ticnă şi liniştiţi şi vom ave siguranţie lor.
   2- le.	Boerii fără pricină de a să învrăjbi, vor fi înpăcaţi şi va lipsi prilejul de zădărîri şi tulburări.
   3- le.	Fiiştecine va alerga a-ş căuta trebuinţile cele casnice, plugărie şi negustorie şi să va începe înbelşugare şi învoioşare, căci numai aceste sînt răzoarăle mulţămirii.
   Iar pentru a afla mijlocirile cu care să înplinim lipsa unirii, să cercetăm mai întăi la care pricini ne trebueşte unire, şi acele mijlociri le putem lua aflate gata de alte staturi bine ocărmuite. Deci, este viderat că aceste trebuinţi sînt în pricinile opşteşti ce ni să dau în toate zilile a cerceta, a sfătui, a socoti şi a pune la cale, precum una din cele mari este şi aciastă de acum a chizăşiei.
   La alte staturi este cîte un Senat, mădulările lui, rînduite pentru totdiauna şi în număr hotărît, înfăţoşază naţie, adecă ţin locul ei. Acest trup întreg, cercetiază, sfătueşte, socoteşte şi chipzueşte toate trebile opşteşti, face arătare ocărmui- toriului şi el poronceşte lucrare. Acest trup, cu ocărmuito- riul înpreună, face, aşază şi întocmeşte pravelile. Acest trup ţine o canţilerie osăbită de toate lucrările sale. El, în numile naţiei, îndiamnă pre ocărmuitori de a nu păşi piste pravile* şi ocărmuitoriul sileşte pre acest trup a fi şi a lucra totdiauna drept. Cînd mădulările nu să învoesc în socotinţi, pentru vreo pricină, pricina ia sfărşit după glasurile cele mai multe* căci aciasta este ce mai firiască dreptate. A fi şi la noi asă- mine nu este o iznoavă noî, căci am avut şi avem Opştiască Adunare, care înfăţoşază naţie, ţine locul ei şi lucriază din parte sa. Dar răul şi nerînduiala la noi este:
   1- i.	Că numărul mădulărilor şi care anume trebui să alcătuiască Opştiasca Adunare, nu este hotărît. De acolo curge că să dau atîte ţidule opşteşti, şi rămîn fără lucrare. De acolo curge îngăimare la punire la cale a trebilor şi mul* ţimi de nerînduele.
   2- le.	Că mădulările nu sînt numite pentru totdiauna, ci la fiiştecare pricină. De acolo curge că ele nu sînt supusă nici unui fel de răspundire, şi de acolo curgi puţina băgare de samă la adivăratele interesuri a ţării.
   3- le.	Că giudecătorii nu trebui să-ş lasă slujba lor pentru ca să caute trebi opşteşti, căci aciasta este a face ei singuri pravile, şi ei singuri a giudecă după dînsîle. Acest fel nu este pe aiure. Ci Opştiasca Adunare trebui să fie un trup osăbit.
   4- le.	Că Opştiasca Adunare, la noi nu are nicicacum can- ţilerie ei; di aceia, nici avem arhiva ţării, nici ştim lucrările.
   5- le.	Că hotărîrile nu sînt după glasurile cele mai multe; di aceia nici pot ave dreptate opştiască. Aice stă cheia şi methodul unirii. Toate aceste sînt de luat aminte şi de întocmit, dacă este a ne feri de zădărîre de tulburări.
   Vl-a ramură este să închizăşluim că, în cursul vremii, domnii nu vor pribegi niciodată, căci pribegie însuş este un fel de tulburare, şi poate pricinui şi alte feliuri de tulburări.
   Trebui să să ia sama întăi, din care pricini au pribigit unii din domni, şi apoi să să socotiască vindecare.
   1- i.	Că fiind mulţi dalipi de domnie, acei ce era azlu făce feliuri de vrajbe şi prigoniri şi sfori asupra celor din slujbă.
   Vindecare acestui rău nu poate fi alta, decît numărul daliapilor să fie cît să poate mai puţin, adecă să să facă rugăminte a să hotărî ca domnie ţării noastre să fie pe viiaţă şi în diiadohie anume la cel mai mare fecior. Sau lipsînd feciorul, la cel mai de aproape rudă, parte bărbătiască. Aciasta nu numai nu este iznoavă noi, căci în vreme vechi aşa au fost domnie Moldovii, dar încă şi maslahatările înpărăţiei mai cu credinţă să pot căuta, şi raelile vor fi mai bine ocăr- muite.
   Cu acest cuvănt, naţie să dă oarecum în mîna norocului, adecă să poate întîmpla să vie la diiadohie vreo persoană nevrednică sau nevrîstnică. Deci, ca să nu să facă smintială nici la maslahaturile înpărăţiei, nici la ocărmuire, este de trebuinţă ca mădulările Op<şte>ştii Adunări să fie neschimbate, fără vinovăţie, şi pentru alegire lor să să hotărască în ce chip să fie, ca să nu să facă încurcături.
   2- le.	Fiindcă s-au întîmplat de multe ori a să sărăci ţara, şi unii din domni, fiind însărcinaţi a răspunde dările ei, şi neputîndu-le, nici avînd credit să înprumute, s-au îngrozit şi au pribigit.
   Pentru ca să nu să întîmple şi de acum asămine, trebuinţa ar urma ca domnul să aibă pentru cheltuelile şi tre- buinţile însuş a sale, veniturile domniei, iar cu dările şi alte datorii a ţării să nu fie însărcinat, ca să nu-i rămîe nici o pricină de îngrijit şi de groază. Ci aceste dări şi datorii să fie în grija Opşteştii Adunări, a socoti cum şi de unde să să adune. Ia să fie datoare a face socotinţa sa cunoscută domnului, ca el să ia sama asupra ei, să fie driaptă. Şi prin marafetul Visteriei, adunîndu-să după ace socotinţă, Sfatul Opştesc să închei socotelile, şi el să fie datori a răspunde acele dări unde vor fi rînduite, ca unul ce, în vremi de lipsă, poate ave credit de înprumutare, în numile opştiei. Aciasta nu este o iznoavî noi, căci cam acest fel să urmiază şi păn- acum. Dar cusurul este ck Opştiasca Adunare n-are trebuin- cioasăle hotară şi răspundire este numai asupra domnului.
   Vil-a ramură este să închizăşluim că tălharii nu vor ucide niciodată, nici la drum, nici în casă, vreun musulman.
   De aciasta să poate face arătare că ocărmuire totdiauna s-au îngrijit şi să îngrijăşti, după pravelile ce sînt înnadins pentru tâlhari, a-i prinde, din averile lor a despăgubi, pe cît să poate, pe prădaţi; a-i pedepsi după faptele lor; a-i omorî, dacă au făcut ucideri. Aciastă îngrijire să va urma89, nestrămutat şi de 144 acum.
   VlII-a ramură este ca să alegim şi să socotim cuvintile cu care să închizăşluim.
   întăi să luăm sama că caimiaoa zice	145. Dacă putem
să dăm o chizăşie ca aceia (cari	146 ne însămniază, iar
nu ca alta), şi să înţălegi, ori dacă nu.
   Dacă vom ipothesi cum că la fiiştecare din cele şapte ramuri a pricinii însămnate mai sus147 sîntem acest fel puşi la cale încît cu siguranţie noastră putem lupta cu aciasta chizăşie, apoi putem închizăşlui într-aceste cuvinte, adecă: în privire întîmplărilor trecute a streinii răzvrătiri, ce au ploat ticăloşiile în ţara noastră, dacă să vor mai întîmpla de acum înnainte, feriască Dumnezău! asămine nelegiuite năvăliri asupra noastră, noi închizăşluim că cu toată vărtute şi putinţa noastră ne148 vom înpotrivi şi ne von sîli a prinde pre asămine obraznici şi a-i pedepsi. închizăşluim supunire noastră ce de rae cătră Pre înnalta Poartă, încît de la lă- cuitorii pămîntului nostru să nu izbucniască nici un fel de tulburare atingătoare de aciastă supunire. Şi de vremi ce închizăşluim paza ţării noastre, încît să nu mai fie trebuinţă din parte noastră să să supere bunătatia Pre Innaltului Devlet cu rînduire neferilor aice. Noi închizăşluim pentru osman- lîi, ori neguţitori, ori alt fel, ce să vor afla aice, că de vremi ce avem a ne înprotivi la orice nelegitimă năvălire ce s-ar întîmpla, precum au fost aciastă trecută, şi de vremi ce din parte noastră nu va urma vreo răzvrătire atingătoare de datoriile noastre cătră Pre înnalta Poartă, apoi persoanile lor despre asămine întîmplări vor fi în siguranţie. Iar pentru întâmplări de talhari, îngrijire din partea ocărmuirii noastre va fi precum s-au arătat la ramura a Vil-a. Asămine şi pentru nepribegire domnilor, de vremi ce, după o diiado- hicească rănduială, ei n-or mai ave prigonitori pentru scaun, încît să aibă a să teme şi a să îngriji; apoi pentru dările şi toate alte datorii a ţării, cu care păn-acum au fost numai domnii răspunzători, pentru ca să nu le rămîie şi la aciasta nici o groază, luănd răspundire de toate acele dări şi datorii, ne îndatorim şi închizăşluim că vom urma a le da şi a le plăti unde vor fi rânduite, întocma după legiuitele datorii a ţării noastre.
   Aciasta este pricina chizăşiei cu ramurile ei. Şi dacă la fiiştecare ramură sîntem acest fel puşi la cale şi într-o asămine stare, încît şi noi să fim siguri că vom lupta, apoi dare unii asămine chezăşii, precum s-au însămnat mai sus, nu numai nu ne sminteşte, dar încă este de binile, de folosul şi, oarecum, de slava noastră:
   1- i.	Pentru că dăm o desăvârşită siguranţie Devletului, încăt dacă cumva răzvrătire streinilor ni-au pătat cu pripu- suri, să să spele de istov, şi aciasta ne este de un mare interes.
   2- le.	Că ne alcătuim un stat care să înciapă a figurarisi printre altele. Aciasta este de o simţitoare slavă pentru naţie noastră, şi temelie de slava urmaşilor.
   3- le.	Că nu numai nu ne stricăm privileghiile pe care, poate, li-au hrentuit oarecum vreme, dar le întocmim, şi ne statornicim pentru noi o îndămănare, urmaşilor le lăsăm o pricină să ne pominiască, şi streinii să continiască de a ne mai huli că pierdim prilejurile.
   Şi, în sfîrşit, al 4-le. Aciastă stare ne mai aduce să fim chiar un stat stăpînitor, precum am fost după privileghiile cele vechi a ţării, adecă atîrnat cu adivărat şi birnic, dar de sine stăpînitor, cu pravilele şi cu putere sa, întru toate ale ţării. Aciasta este mult pentru un patriot adivărat şi pentru persoanele ce ştiu giudecă în politică.
   Dacă, însă, în putinţa noastră de a lupta cu chizăşie avem neagiunsuri în stare ce s-au însămnat mai sus că ar trebui la fiiştecare ramură, nu ne rămîne altă decît, din acele neagiunsuri, pre acele ce ar trebui întărite de Pre înnalta Poartă, să le cerem cu rugăminte; şi pre acele ce le putem statornici noi sînguri aice, să lepădăm particularitaoa într-o vremi aşa de^giudiaţă, şi să le statornicim. A cere asămine lucruri de la înnalta Poartă, nu este dişănţare; căci caimiaoa zice: „Şă făgăduim îndestulătoare mijloace, încît să să în- criadă înnaltul Devlet şi să de desăvârşit credinţă, că trebuinţa urmiază a să pune la cale acest fel“.
   Deci, în ce altă să va pute încrede înnaltul Devlet, dacă nu în temeiuri şi în rezon?
   Aşadar, datorie noastră este să pună rezonul înnainte, şi, de va întări ceririle, chizăşie noastră va fi dată, cerire înplinită, şi noi, siguripsiţi întru a lupta cu dânsa, vom cîşliga driturile unui stat adivărat.
   Dacă nu le va întări, noi ne arătăm a<s>cultători, înplinitori de datorie, nu lăsăm pricină de pripus, nu jărtvim nimică cu iscăliturile noastre. Şi de va şi lua atunce Pre înnalta Poartă asupra sa paza ţării noastre, aceia nu va fi după a noastră scrisoare, nici că noi, fără a da temeiuri de agiuns ni-am feri de a o păzi. Di aceia, nici va ave cineva a ne difăima, nici urmaşii a ne bănui.
   Iar a da o scrisoare îngăimată, fără trebuincioasăle lămuriri, este foarte de primejdie şi de temut:
   1- i.	Că poate să să ia de bună, în locul chizăşiei ce ni să cere şi, în vremi ce, după temeiurile pricinii, noi rămînem fără siguranţie noastră, apoi la o ră întîmplare, cu cine şi la cine să ne giudecăm?
   2- le.	Ori cu o asămine îngăimare lăsând să să pripue că vrem să amăgim, pre de o parte vom da pripus de necredincioşi, şi pre de altă parte vom tragi obicinuita urgie ce are Devletul asupra amăgitorilor.
   Acest fel, dar, vreme este giudiaţă, şi pricina cu atîta mai gingaşă, cu cît are a ţintui soarta ţării, soarta noastră a tuturor, şi a urmaşilor. Deci, ca să nu tragim răul asupra noastră, ca să nu sprijinim difăimare altora, şi ca să nu lăsăm urmaşilor pricină să ne blastăme diasupra cenuşii noastre, de mii de ori trebui poftorit că într-aciastă lucrare trebui să ne dizbrăcăm de toată particularitaoa, fiiştecine să să sfătuiască cu cugetul cel mai curat, şi să nu asculte decît numai glasul minţii şi a rezonului149.
   <1824, iunie >
   Obştea boierilor Moldovei dă chezăşia cerută
   de Marele Vizir pentru siguranţa ostaşilor
   şi a neguţătorilor turci din Moldova,
   dar cere dreptul de a alcătui o armată naţională
   pentru paza graniţelor şi poliţia interioară
   Pre înnălţatule, Pre Slăvitule, îndurătoriule150 Devlet, stăpînitoriule şi hrănitoriule a nostru!
   Noi, opştie boerilor pămîntului moldovinesc, umiliţi şi credincioşi supuşi a Pre înnaltei Porţi, cu ce mai smerită şi mai cucernică supunire am ascultat cuprindire luminatei
caimele a pre înnălţatului Marelui Vezir, din	151 a
lunii	152 anul	", prin care 100 spre ce desăvîrşită
ticnă şi fericire a noastră, asupra cărie Pre înnaltul şi îndurătoriul Devlet, primeşte în bună voinţă a lua aminte, ni să cere o închizăşluire153 pentru154 patrie noastră Moldavie, supusul şi plecatul cheler al înpărăţiei.
   Pre înnălţatule şi Pre Milostivule Devlet!155 Slavă lui Dumnezău şi slavă marelui, pre puternicului şi induratului nostru înpărat; după contenire tulburărilor celor streine, care au fost adus asupra noastră un pohoi de ticăloşii, pi- trecim acum întru toată liniştire, supt umbra ce ocrotitoare a Pre înnaltei Porţi. Şi pentru că156 noi157 toţi cîţi sîntem drepţi moldoveni, raele supuşi a pre puternicii158 înpărăţii, păzim neclătită datornica noastră supunire cătră Pre înnalta Poartă; şi pentru urmare şi de acum înnainte a aceştii supuniri cu toată credinţa şi datorie ce de rae, din parte noastră, a moldovenilor raele, noi închizăşluim unul pentru altul. Iar pentru îngrijire ce poate da privire trecutelor în- tîmplări, cu umilinţă ne rugăm Pre înnălţatului Devlet, să primască în bună voinţă a ei poronci, ca să avem voe a alcătui un159 număr de oameni într-armaţi, cîţi să vor socoti îndestui spre paza marginilor şi înlăuntrul locului. Pre carii, dacă ni să va da voe a-i alcătui, noi ne îndatorim a-i alegi din drepţii moldoveni raele, supuşi şi de credinţă, încît să nu poată aduce nici o sminteală. Asămine şi pentru stre- <i>nii160 ce să află în pămîntul nostru, unii cu numi de sudiţi a stăpînirilor streine, şi alţii fără vreun căpătăi, să ni să poronciască ca să să facă pentru dănşii înnadins cercetare. Şi cîţi vor fi drepţi sudiţi, după161 hotărîrile date de mai înnainte, închizăşluind pentru acie consulii lor, încît să lipsască grija, să aibă voe162 a sta în ţară, negustorind. Iar pentru acei fără nici un căpătăi, cîţi nu vor pute da pentru dănşii chizăşi vrednici de credinţă din pămîntenii raele, să să poronciască a să treci piste hotar, unde va hotărî înnalta socotinţă a Pre înnălţatului Devlet. Şi de acum înnainte, pentru cîţi sudiţi streini vor mai veni de piste hotar, să fie buna voinţă a Pre înnălţatului Devlet, ca să ne poronciască să aşăzăm în Tărgul Eşului o poliţie înnadins, la care fiiştecare163 ce va trece de piste hotar, să fie dator a mergi şi a să164 înfăţoşa însuş, arătîndu-ş paşportul şi adiverinţile cu care au venit. $i pentru acei ce vor fi sudiţi, poliţie să ciară, de la consulii lor, chizăşii, care dăndu-să, să fie sloboz. Iar pentru aciia pentru care consulii nu vor da chizăşii, sau pentru acei ce vor fi fără nici un căpătăi, poliţie să-i trimată iarăş înnapoi piste hotar de unde vor veni.
   Şi puindu-să în lucrare aceste măsuri, Pre înnălţatule şi Pre Milostivule Devlet, nădăjduim că, cu voinţa lui Dumnezău, va fi ferit supusul nostru pămînt despre orice fel de răzvrătiri, şi noi, umilitele raele a Pre înnaltei şi Pre Puternicii Porţi, vom rămîne liniştiţi, pentru ca, supt umbra Pre înnaltei Porţi, să mărturisim şi să dovedim di-a purure cucernica noastră supunire, aducând în tot ciasul cătră induratul Dumnezău fierbinţi rugăciuni întru165 mărire slăvitele zile a marelui şi pre puternicului nostru înpărat, şi să supue supt biruitoarele sale picioare pre tot vrăşmaşul şi protiv- nicul, învrednicind şi pre urmaşii noştri în veci cu numile cu care s-au fălit strămoşii noştri, şi noi astăz ne fălim că sîntem a Pre înnaltei Porţi cei mai cucernici şi mai supuşi robi166.
   <1825>
Scrisoare către Theodor Balş, marele postelnic al Moldovei, despre adevărata prietenie
   Cu multă plecăciune mă închin şi sărut cinstită mîna dumitale.
   îmi era, negreşit, o datorie din cele mai mari ca scrisoria me cătră dumneta să fie înnainte de ce din 1-i noemvri, prin care dumneta voeşti bine a-mi face atîta cinste, şi pre care eu am priimit cu adîncă supunire.
   Dar, pentru ca să-mi erţi tăceria, dumneta ştii de agiuns că o scrisoare cătră un meghistan, fără o pricină hotă- rîtă, mirose adesăori a măguliri, patimă urîtă sufletilor curate. Eu sînt stăpînit de aciastă frică atîta încît, dacă tăceria este o vinovăţie, mă mărturisesc vinovat cătră multe persoane. Şi nu poate fi bucurie mai mare decît a me cînd, prin pricina ce dumneta ai voit bine a-mi da, scăpat de grija aceştii frici, poci a mă adresi dumitale cu toată slobozănie.
   Dumneta îmi cei prieteşugul. Aşadară, dumneta din lumia ce treptoasă a soţietăţii, ai făcut un pas vîrtos în lumia ce netedă a firii, care sîngură povăţueşte inima omului filosof. Căci, în adivăr, nu este decît numai într-aciastă lumi netedă115 că să poate găsî un adivărat prieteşug; în treptele oamenilor nu sînt decît nişte legături întîmplătoare: precum un interesat are tovarăşi; un politic, înpărecheţ; un boer, măgulitori; un prinţip, curtizani; numai sîngur omul vertuos poate ave prietini. Şi istorii ne spune că Tetegus era înpăre- chet167 lui Catilina, Mesena era curtezan a lui Octavie, Aticus, însă, era prieten lui Chicheron.
   Eu mă fălesc de o cerire ce îmi face atîta cinste, şi mă fălesc cu atîta mai mult cu cît cunosc rărimia ei în opştimia oamenilor, rărime din a căriia168 pricină un mare poet a
vecului trecut au strigat, şi un mare prinţip (Frederic) au poftorit:
Amitie, don du ciel, plaisir des grandes âmes;
Amitie que Ies rois, ces illustres ingrats,
Sont assez malheureux pour ne connaître pas.
(HENRIÂDE) lls
Prieteşug, dar ceresc, a sufletelor mari plăceri169,
Prieteşug ce-npăraţii, nemulţămitori slăviţi,
Pentru a nu-1 pute cunoaşte sînt di agiuns nenorociţi.
   Aşadar, de vremi ce dumneta îmi îngădueşti, eu sînt cu ce mai desăvîrşită cinstire, în lumia cia netedă a firii, a dumitale curat prieten; în lumia cea treptoasă a soţietăţii a dumitali plecată slugă170.
<1825>
Scrisoare către Theodor Balş, marele postelnic al Moldovei, despre „lucrurile patriei"
   Dumneta ai început, am răspuns. Dar este pişti plecare me cătră dumneta, ca să sufăr aciastă păreche a corespon- denţiei; pentru aceia mă grăbesc a începe eu171, casă răspunzi dumneta. Cu cît, însă, mi-ar fi mai dulce să întrebuinţăz glasul în locul penii, cu atîta doresc ace zi, şi cu atîta ciasu- rile păn-atunce mi să vor păre lungi.
   Eu m-am îndatorit să încep, dar materie este aşa de mare, aşa de duioasă, aşa de răshirată, încît, uimit, sîngur nu ştiu care să-i fac parte dintăi. Materie172 corespondenţiei de astăz, pentru un moldovan nu poate fi decît lucrurile patriei
sale173, însă ştiinţa lor între noi este opştiască, pentru că în loc de înştiinţări să întrebuinţăm dezvălire174 socotinţilor.
   Eu socotesc că asupra noastră este osînda lui Tandal, pentru că fără armi, fără a gîndi măcar şi fără a fi părtaş, am cîşligat o biruinţă sîngeroasă totodată şi politicească. Dar, cu mîni cîrciete, oare, o vom pute ţine?175 Un domn patriot, supt prilejul milostivirii unui înpărat blînd, vre să ne facă176 o hrană opştiască şi de un saţiu lung. Noi, însă, mai lacomi, gândind numai pentru astăz, alergăm la blidu cel vechi şi, vrînd a apuca tot, muşcăm vîntul.
   în vreme vechi, adesăori patrie ave trebuinţă de noi, şi viteji precît şi ticniţi, strămoşii noştri nu să legăna decît între plug şi între arme. Ei sămăna trofeile, cu sîngile mărtu- risă supunire cătră Poartă şi brăzda177 pămîntul. Astăz, nu ne place arhitectura lor şi hopurile brăzdăturii ce au lăsat a lor mîni vînjoasă, ne supără molăciune, însuş în liagănul butcii. Părinţii noştri mai încoace au deschis negustorie; tot cel ce ave moşii, îs făce178 o datorie să aibă cîrduri, cirezi, turme şi herghelii. Ei ţine o parte din călărime Evropii şi îi hrăne179 norodul. Ei ni-au dat în cabineturi numile de plugari, nume singuratic şi cuviincios pentru toţi lăcuitorii pămîntului. Noi, însă, mai gingaş, mai delicaţi, am aflat supărători gunoiul vitelor, li-am stîrpit, am năimit moşiile la tot cel ce fără cuget pute să pricupască mai mult sudorile lăcuitorilor. Cei dintăi orîndatori au fost streinii, şi cînd de la dănşii ni-am deprins şi noi a vide cu sînge răce datoriile ominirii pe jărtvelnicul interesului, am început a neguţa şi noi unul de la altul sudorile altue. Orîndatorii, săraci, vremelnici180 şi pe un loc precupit, au fost cei dintăi pricinuitori de cădere opşteştii noastre neguţitorii; însă aciasta au fost politica gingăşiei noastre, şi măcar că-i videm isprava, ne întrecim a o urma.
   Acum, un strein, care nu ne cunoaşte, are dreptate a aştepta de la noi ceva mai mult. El poate zice: „Moldovenii ştiu iconomie părinţilor lor. Vreme, care protecsueşte aflările şi iscodirile, i-au agiutat a-i pute acum chipzui îndreptare. Streinii cu care s-au amestecat au trebuit să le înprumute tot ce în ţările lor au mai de iscusit. Şi o răsturnare singuratică în vremi li-au dat o ispită, care într-alt chip n-ar fi putut-o cîşliga decît de la un număr de vecuri. Moldovenii, dar“, ar zice acel strein, „trebui să fi luat acum nişte păsuri foarte încuviinţate", şi ar alerga la noi să să înveţă, precum odinioară iubitorii alerga la Eghipet, unde jvecurile şi ispita într-agiutîndu-să, răsăde, creşte şi hrăne ştiinţile şi meşteşugurile. Dar noî, carii ne cunoaştim (dacă ni-au mai rămas ace bărbăţie, să ne căutăm, măcar cîteodată, în oglindă), noî ce ne rămîne, oare, a crede că vom lăsa în moştenire urmaşilor? Fără îndoială, nimică mai mult, decît ruşine că să trag din nişte părinţi, carii cu a lor dejghinări181, crescând în copiei lor un norod de vrăjmaşi, li-au dat învăţăturile prigonirii, şi carii cu a lor neunire gătesc cădere unui niam statornicit de vecuri.
   Sufletul dumitale este destul de simţitor pentru a jăli înpreună naţie care, cu toate îngrijirile unui domn osîrdnic şi patriot, însă nu conteneşte de a să sfîşiia cu arma neunirii pre ţărmura ce osăbeşte prăpastie de cîmpul ticnii, unde răcire vremii ar pute aduna roduri de fericire. Şi dar, pentru a face o dizvălire a isprăvilor ce neînvoire socotinţilor noastre găteşte urmaşilor, îmi trebui a scrie cu slove de lacrămi. Ele acum curg, întristare mă obosăşte, pentru aceia las ca aceste isprăvi, cernute de giudecata dumitali, să fie materie răspunsului cu care nădăjduesc că mă vei cinsti.
   Mărturisind ce mai adănca cinstire pentru dumneta, eu sînt, precum am fost şi voi fi, a dumitali182.
   <1826>
Proiect pentru recrutarea de ostaşi în împărăţia turcească
   Chipuri cu care să să poată înlesni Pre înnaltul Devlet şi cu oameni ostaşi şi cu bani şi cu zahire, înprotiva vrăjmaşilor săi.
   Pentru oameni ostaşi.
   1- i.	în nişte sfinte condice, sfinţite după rînduiala legii, să să scrie numile tuturor ostaşilor ce s-au adunat păn-acum.
   2- le.	Asămine sfinţite condici să să trimată pe la toate sfintile giamii, în care să să scrie numile a tot musulmanul ce să va arăta gata a purcede înprotiva vrăjmaşilor.
   3- le.	Aceste condice să să adune toate păn-la	 133,
cînd are a purcede	183 şi atunce să să trimată la
sfîntă Kiabe, pentru caacolo să să pominiască în veci numile vitejilor apărători a sfintei legi şi a înpărăţiei.
   4. într-aceste condici să să facă toată silinţa a să trece şi numile vitejilor ce au perit păn-acum în război, cu slavă.
   5. Din condice, însă, să să ştiargă numile acelor nevrednici carii, neştiind a muri pentru legi şi pentru patrie, să v^or închina vrăjmaşului sau să vor da robi.
   6. Cîţi viteji apărători a legii şi a înpărăţiei vor duce la război oameni cu toată altă cheltuială din partia lor, precum arme, strae, cai, liafă, numai hrana şi fîşicurile din partia înpărăţiei, purtîndu-să cu toată supuniria cătră înnaltul paşă supt care vor fi rînduiţi şi de la care au a lua adiverinţi de bunile purtări, la toţi aciia, cînd să vor înturna înnapoi, după sfîrşitul războiului, să li să de moşii, spre odihna lor, după analoghiia oamenilor ce vor ave, adecă:184
   <1826>
Scrisoare către Theodor Balş, marele postelnic al Moldovei, despre temeiurile politicii
   în cîteva voroave ce mi-ai dat cinste ca să aib cu dumneta asupra a feliuri de materii politiceşti, ai avut bunătate a-mi mărturisi o dorinţă vie de a vide socotinţile185 mele scrisă într-un şirag loghicesc. Deci, adaog şi acum a mărturisi că o asămine dorinţă din parte dumitale au fost pentru mine o cinstire mai mult de vredniciia me! Şi cu toate aceştia, şi acum poftoresc a cere ertăciune de tăceria186 ce am păzit, în adivăr, eu n-am slava de a fi scomitor de idei noî. Fîntăna lor este atît de scursă de filosofii vecurilor, încît nu un bu- cher moldovan, dar un învăţat de pe ţărmura Senii ori a Tamisului, abie poate astăz să aibă noroc a găsî vro mică ştropitura. Ideile mele sînt din ideile celor ce li-au cules mai înnainte, şi eu aş sfătui pe tot cel ce ar ave trebuinţă de dănsîle, ca sîngur să le caute în scrisurile cele clasiceşti a sute de bărbaţi vechi şi noi, carii sînguri au făcut cinstia duhului ominesc. Acolo le va afla în toată înbelşugarea lor, şi nu-i va rămîne decît a le rîndui187 şi a le da şirul ce va cere a sa trebuinţă.
   Dumneta, însă, m-ai cinstit atîta, încît stăruind în188 dorinţa dumitale, mi-ai făcut şi în scris întrebări asupra, acestor materii. Deci, atunce mai mult ar fi a mă arăta ne- mulţămitori bunătăţii ce-mi mărturisăşti. Aciasta mă supune.
   întrebările dumitale razimă asupra a doî mari puncturi:
   1- i. De unde vine că în multe staturi nu să vede înlă- nntru decît ticăloşii, măcar că poziţia lor, shesurilor pre din afară şi feliuri de alte legături politiceşti, s-ar păre a nu făgădui acelor noroade decît o plină ticnă şi fericire?189
   2- le.	De unde vine că adesăori să vede în lume atîta osăbire de la un norod păn-la altul, ca cîtă ar fi între desă- vîrşiria şi între chircirea a doî fiinţi de acelaşi fel?190
   3- le.	Un stat, care ar ave neapărată trebuinţă de simţitoare îndreptări politiceşti înlăuntrul său, n-ar ave oare alt chip a cîşliga acele îndreptări, decît numai chipurile cele turburătoare a răsturnărilor?
   Cu aceste trii puncturi, dumneta ai cuprins toată materiia care de atîtia vecuri să tratarisăşte în şcoala lui Solon. Şi spre a răspunde deplin asupra lor, ar trebui să pun înnainte toată istoriia lumii, toate cercetările şi criticile publiciştilor, şi din scrisurile filosofilor toate socotinţile cîte ar ave întrare în gramatica politicească. însuş cînd ar fi în destoiniciia me a face o aşa mare şi delicată strecurătură, lungimia lucrului ar priface, în dezgust, şi aşteptare şi dorinţa dumitale. Deci, îmi trebui să mă mărginesc, ca în hotarîle cele strimte a unii scrisori, să cuprind cît voi pute o zărire numai a acestor lucruri.
   Platon au pus, supt titlu De republica, socotinţile ce el au dat de meşteşugul ocărmuirii191. Filosofii cei mai noi, ca să cuprindă tot feliul de ocărmuiri ce au scornit duhul oamenilor, ori supt care i-au supus feliuri de întîmplări în cursul vecurilor, au dat aceştii materii titlu de ştiinţa politicească. Căci, măcar că în temei nu să numără decît trei feliuri de ocărmuiri: republica, aristocraţiia şi monarhie, însă în fiinţă sînt atîtia feliuri cîte diosăbite stăpîniri sînt asupra globului, pentru că, cercetate cu amăruntul, nici una nu să găsăşte a fi întocma asămine altiia. încă supt aceiaşi stăpînire sînt provinţii osăbite una de alta în feliul ocărmuirii lor. Numai ar pute cineva zice că fiiştecare poate lua numile a uniia din cele trei, precum192 în sistima ei va fi avînd mai multe temeiuri a vreunuia din acele trii feliuri.
   A fiiştecărîia ocărmuiri pravăţul cel drept şi firesc este a face cît să poate mai lungă viiaţa norodului său, dacă-mi este ertat a mă tălmăci aşa, şi cît să poate mai bună pitre- ciria fiiştecăruia om din norod. Lăsînd shesurile ori lovirile 
   cele pre din afară şi mărginindu-mă numai în staria ce din ţăuntru a staturilor, poci încredinţa că, dacă în vreunul mersul ocărmuirii să pare a nu fi spre acest pravăţ, nu este că doar n-ar fi voinţa ocărmuirii, ci că n-au nimerit temeiurile ce ar fi trebuit să ia. Deci, cercetaria acestor temeiuri este materiia193 ştiinţii politiceşti.
   Ştiinţa aciasta, mai vechi poate decît toate celelalte, pentru că, ţiindu-să de organizaţiia ce firească a oamenilor, au trebuit, negreşit, să să înciapă totodată cu soţietatia, n-au fost mai norocită decît altele întru a fi aşăzată dintr-untăi pe temeiurile theoriei ei. Ci precum lungă vremi oamenii au măsurat pămîntul, păn-a nu le treci prin gînd ce mai proastă194 figură a gheometriei; precum lungă vreme ei au murit ori s-au însănătoşăt195 cu mîncare a tot feliul de erburi, păn-a nu le afla puteria, păn-a nu lua cele dintăi cunoştinţi a doftoriei şi a himiei; asămine, lungă vremi au fost stăpî- niri, păn-a nu cerceta pentru ce sînt şi pe ce temeiuri să cuvin să fie!196
   1826, februarie 15
   Scrisoare către Theodor Balş,
   marele postelnic al Moldovei, despre temeiurile
   şi mijloacele politicii externe a Moldovei
   Cu multă plecăciune mă închin şi sărut cinstită mîna dumitale!
   Cu cît fiiştecare scrisoare a dumitale îmi dă cîte un de iznoavă prilej a mă făli de a dumitale priinţi, cu atîta şi corespondenţiia ce îmi deschizi îmi face o cinste neaşteptată.
   Prin cea din 9 ghenar, ce ai voit bine a-mi triimite mai în urmă, dumneta îmi cei o întindire în politică şi în aducirile ce are postul dumitale cu locul de aice, pentru ca, cu înplini- ria tuturor datorielor, să poţi săvîrşi mulţămiria stăpînului.
   Noi nu sîntem nici în vecul nici în patriia ce vechi a lui Leonidas, unde omul, pentru a pune cuviinţa în lucrare, înpins numai de frica de a nu fi difăimat, n-ave nicidecît trebuinţă a fi stîmit de laude. Noi nu sîntem încă nici în vecul Ştefan ori a lui Bogdan, cînd inima strămoşilor, prisne (simple), dar, în politică, goală de pregiudecăţi (prejuges) să povăţuia numai de plecările acelia cu care firia au făcut chiagul soţietăţii omeneşti; cînd vrednicul n-ave trebuinţa de panighiris, pentru că iubiria-de-sine era maică iubirii-de- opşte. Nu! ace vremi au trecut, poate făr-nturnare! Di aceia, fără sfiială eu te rog să mă erţi că laud rîvna dumitale.
   Cît pentru ceriria ce dumneta îmi faci, dumneta ai luat o plăceri a mă lăsa în nedumerire şi a nu-mi lămuri hotărît a dumitale poftă. îmi zici numai că eu aş pute să discîlcesc înnaintia dumitale pricinile în politică, pre cît ar fi în putinţă, cît şi în celelalte întîmplătoare lucrări ce să ating de slujba Marei Postelnicii . Politica însă, adecă meşteşugul cel mare şi greu de a ocărmui oamenii, cuprinde tot ce duhul ominesc poate ave mai înalt şi mai nilesnicios; şi, după locuri, ia este o materie cu atîta mai gre, cu cît shesurile ce sînt între oameni şi între lucruri să află mai înpleticite, şi cu cît într-un loc cia păn-atunci sistemă politicească s-ar afla hrentuită, ori obiceiurile cele în lucrare s-ar afla dipărtate di prinţi- purile cele fireşti a politicii. Dovadă Franţa, care nu poate gusta încă ticna Angliei, cu toate că aşăzămîntul de la 1814 este mai îndreptat decît acel ce să ţine în London de vro 150 de ani.
   Eu am zis mai sus „prinţipurile cele fireşti a politicii“; căci, dacă firia au dat tuturor lucrurilor desăvîrşiria cuviincioasă, dacă ia au făcut pre om soţial, de dînsa, negreşit, el este pomăzuit a nu fi sigur pre pămînt decît prin ocărmuiri. Dar, făr-îndoială, şi politica are reguli pusă de dînsa, precum mathematica.
   Aşadar, eu înţăleg că ceriria dumitale este ca cores- pondenţiia noastră să între într-aciastă materie întinsă, şi să luăm sama aplecărilor ce ia ar ave cu locul nostru. Eu rîvnesc dorinţii dumitale, o laud, o mărturisăsc, dar îmi sînt putinţile poticnind supt o aşa sarcină; ele sînt mult mai, gios de preţul ce dumneta voeşti bine a le pune: mii de nepotriviri fac, duhului meu mărginit, o stavilă nebiruită, pentru-

a nu pute afla întocma nişte întîlniri netede a prinţipurilor politicii cu obiceiurile noastre.
   în adivăr, dacă au cuvîntul mdhinâ poci da ideia unii sistemi politiceşti, este, poate, de agiuns dovedită păn-acum greutatia de a afla un punct de întîlnire a lucrului de cuviinţă cu a celui putincios (du convenable et du possible) într-o mahină vechi, a căriia răzoară, roasă de vremi, ar fi şi hren- tuite de întîmplări. Legiuitoriul Sparţii au simţit întăi acest adivăr, şi, pentru că n-au putut afla punctul cerşut, au tras toate obiceiurile patriei sale printr-o rîşniţă noî şi i-au scos un de iznoavă aşăzămînt, dintr-un sîngur şi de iznoavă tipar. Poate, aceia au şi fost pricina că legislatura197 lui, cu toate grăşelile ei, au ţinut mai lungă vremi decăt toate alte legislaturi198 a altor legiuitori.
   Deci, dac-acela într-acest punct au găsît marginia duhului său, ce rămîne a să aştepta de la mine, într-o materie în care Ruso şi Monteschiiu însuş au lunecat? Chiar cînd
o	netedă întîlnire a prinţipurilor celor fireşti a politicii cu nişte obiceiuri întîmplătoare n-ar fi pentru publicişti o pro- vlimă de feliul cvadraturii cercului, precu eu cutez a o crede, chiar atunce slava de a o afla199 la noi, negreşit, nu este păstrată vreunuia de care să să făliască Moldova! Şi, departe de vredniciia multora ce s-au ispitit în de asiminia, negreşit, eu nu poci fi mai fericit decît dînşii. Pre mărginit într-o puţină ştiinţă, duhul meu nu poate eşi nicidecît din canoanile cele prisne a mihanicii, după care şi zic că: o mahină roasă, ori trebui îndreptată, pentru ca să lucreze după cuviinţă, ori să nu să ciară cuviinţa, dacă trebui cineva a să mărgini în ceia ce poate mahina. Iată în ce poci închiia toată politica din lăuntru a noastră!
   însă, cu toate că aceste doî prinţipuri sînt nedezisă (incontestables); cu toate că eu am cinste a mă adresi cu aciasta cătră un ministru a statului nostru, încît nu-mi rămîne frică că voi fi vinuit de molepsiria răului ce face ticăloşiile globului în vecul nostru; cu toate aceste, eu nu poci să mă întind mai mult asupra acestor prinţipuri. Lămuriria celui dintăi200 vrednică de un duh ca a lui Solon, a lui Numa,
fiind păstrată pentru mîini privileghete de pravilile soţie- tăţilor, pe mine m-ar mîna la o utopie (utopie) zădamică. Cel de al doile, plin de tot ce poate zădărî duhul şi inima, şi deopotrivă cu el<e>ctrismul care n-aştiaptă decît atingire, m-ar povăţui, poate, însuş fără voia me, la o primejduincioasă filippică (philippique ).
   Cît pentru politica ce pre din afară a noastră (la poli- tique exterieure), sau diplomatica, ia să închee într-un sîngur şi prisne articul, adecă: „noi sîntem un norod supus înnaltei Porţi Otomaniceşti, căriia dăm pe an nişte dări hotărîte; şi rămînem înlăuntrul nostru slobozi despre dînsa în legia, în pravilile şi în obiceiurile noastre153. A-i ave priinţa, este de al nostru singuratic interes; a o pierde, ar fi154 de paguba noastră; şi încă, un ministru a unii curţi streine, nu de mulţi ani ni-au arătat că aciasta ar pute fi de a noastră primejdie. Ace curte mijloceşte pentru noi; însă trebui să cunoaştem hotară în a ei mijlociri, şi încă mai mult în păsurile noastre. Chipurile de a tragi şi de a ţine priinţa înnaltei Porţi nu cer multă ştiinţă. Ele sînt fireşte nedizlepite de aducirile (shesurile) ce sînt între stăpînire şi între supunire. Supusul priceput (discret) pentru a şti să nu cadă, închipuiască-să stăpîn, cercetăteză-ş atunce voinţile şi va vide că-i este de agiuns o sîrguinţă pînditoare a prilejurilor prin care să poată da dovada unii adivărate supuniri, şi că nimică nu-i este mai de stricăciune decît capriţiile nefolositoare, şi însuş atunce cînd rămîn. neîntrebate (ca să nu zic nepedepsite)
   Este adivărat că, după privileghiul ce ni dădusă Sultan Soliman Canoniu, noi rămăsăm a fi aceia ce să numeşte un etat souverain: avem ocărmuiria noastră, mai mai neatîrnată; avem armia şi puteria noastră; putem face, precum adăseori am şi făcut, războae şi păci cu megieşii; însămnam ceva între alte staturi, şi putem ţine cu dînsîle aduciri diplomaticeşti. Mica dare ce ni era însămnată a da înnaltei Porţi pe an, era pentru a-i ave scutiria cînd vrăjmaşii noştri ar fi fost mai tari.
însă, din toate acele, nu ni-au rămas păn-astăz201 decît o jălnică pomenire. Şi202 pentru a cunoaşte pricina unii pagube atîta de mari la inima ce simţitoare a unui patriot203, pentru a nu învinovăţi204 de aciasta în zădar pe soartă, himeră nelucrătoare şi nevinovată, ori pentru a lua nişte vii învăţături care să ne slujască măcar în vremia viitoare, ni-ar trebui să avem o istorie driaptă şi critică a locului nostru. în- tr-însa am vide dacă au avut cuvînt, dacă au dat vreun folos, pribigiile ce au urmat de la Petru Rareş păn-la Cantemir, şi dacă pricinile fiiştecăriia n-ar fi putut205 fi vindecate cu chipuri mai dulci şi nestricăcioasă. Am vide de au trebuit şi de au fost cu cuvînt războaele ce am rădicat din vremi în vremi înprotiva turcilor, precum anume acela a Doamnei lui Movilă Voevod. Am vide dacă s-ar fi cuvinit să să criadă206 Poloniia207, abiia agiunsă păn-la Dunăre, biruitoare208 Tur- chiei, atuncia cînd, fără a opri măcar copii, am dat în mîna lui Sobieschi, ca în mîna lui Omar, privileghiile noastre. Am vide, în sfîrşit, tot ce au slujit a ne micşura şi a păgubi, tot ce ar fi putut da grijă înnaltei Porţi, a să siguripsi cu slăbiria noastră. însă, o asămine istorie209 ne lipsăşti, învăţăturile ce ni-ar fi dat patimile vremii trecute ne sînt moarte pentru vremia viitoare, încît pentru a învăţa trebui să mai pătimim210.
   Eu m-aş mărgini într-aceste idei opşteşti şi aş sfîrşi aice scrisoaria me, destul de lungă păn-acum pentru a ei sterpă- ciuni, de n-ar trebui să întru în cele ce privesc la211 postul dumitali, pentru ca să răspund deplin la a dumitali scrisoare212. Poate, în cele următoare, în parte, voi afla şi vrun prilej a mai întări cele ce am zis mai sus de opşte.
   Deci, spre a purcede de la un punct statornic, să primim mai întăi aceste doî prinţipuri de un adivăr vecinic, adecă „că o mică soţietate cuprinde tot atîtia patimi ca şi una mare“ şi că „măcar că analoghiile trupurilor sînt deosăbite, trupurile însă sînt alcătuite de aceliaş elementuri“. Dintr-aceste ni esă un rezultat hotărît, că în micul Stat al Moldovii, sînt aceliaş săminţi de patimi şi aceliaş elementuri ca şi în staturile ci să gîlcevesc pentru înpărţirea globului. Deci, ni- greşit, că între noi şi între dînsîle trebui să fie şi oareşcare analoghie la măsurile ce slujăsc a struni patimile şi a regula lucraria elementurilor. In adivăr, lăsînd toate alte măsuri de care n-avem acum a zice nimică, videm că fiiştecare din staturile cele mari are cîte o Ministerie a Pricinilor Streine. Avem şi noi Postelniciia ce Mare; şi iată analoghiia aflată! însă ştim că alte staturi într-aciasta păzesc acest prinţip: „Le ministre des affaires etrangeres a la correspondance, par Ies ambassadeurs, avec tous Ies sotiverains dont il importe de conserver l’harmonie“. Noi, însă, stat neînsămnat între altile, scutit de cătră Pre înnalta Poartă de toate aducirile cu alte staturi, nici avem alţ ambasadori, decît nişte deputaţi lîngă înpărăţiia ce ne umbreşte. Dintr-aciasta curgi o simţită micşurare a trebilor ministrului nostru; şi iată analoghiia smintită! De cine însă? De acele întîmplări care, din- tr-untăi, ni-au făcut norod mic; care ni-au pus în drumul vizigotthilor, a ostrogothilor, a avarilor, a hunilor; care ni-au ţinut în nepricepire 213, atunce cînd în prostimia şi a celorlalte noroade, cu o bagatelă soloniciască (solonienne) ni-am fi putut face norod mare; care ni-au făcut a pierde una după alta driturile de naţie de etat souverain; şi care, în sfîrşit, n-au contenit a ne ţine în nedumerire asupra a însuş interesurilor noastre, de la Dragoş şi pînă. . . cînd vrei! în înpuţinaria celor adivărate trebi a postului ministrului nostru, el ar fi putut fi însărcinat şi cu commerţiia ce locul ar ave cu locurile streine. Dar commerţiia ne lipsăşte, şi iată, încă, analoghiia smintită! Precum tot statul nostru nu este mai mare decît o provinţie, ministrul ar fi putut fi însărcinat şi cu ştiinţa trecătorilor pămînteni şi streini, dintr-o parte în- tr-alta a graniţilor, încît totdiauna să poată şti pe pămîn- tenii eşiţi şi pe streinii întraţi. Dar, aciastă ştiinţă, nifăcînd
"P	mhp • I. Ârn X.'mymt ^»yi»y /^îiiwy«•»«*» **<• >w' .w^yV -y~> /**+.* Jf *
**n* *»&u WZf+tn~y*»*y	***f>	+y*">*	—**
Si* p&Mjmy**, f~y* j'*m,rf*	&p4*a*A!L'>■*»'	f~S*> ft*f.y*
~Ţ^n 4L*J*« ff’** <Â*+^u- £&**$&.d&»£ui i&i&m. >>+**. )Kf/et jirm^* s*tvy}*J~
Jk^hn***	rx*?'**f *. >&&*>& J?'t»**n»Z"Anyu.^munniLU^Ltt	)LJ~-	ty*~m+	utf
«*#*-«*«^etmupt* &* f* £m+m*^*~~<'	^Ctmair»nm A*Af*Z.	$*#}*' t4	,/»y*/~~*syt	<«**
*> ^ui^y yp*i Y*	SA~' x?m	â£&U+»p* /w^Vi^
Jkr* 4âfe
»^>iiy»^>	ft	'£*mymţp*n*»p**f **}ţ**»Ap* ,	$L*J* -&i4MUy^A*M	&M.
<£$#*r*m<m* jt'/«»»»«£*	f%*fA	âp*«* S^U
V*“ Ari f <*,*»** '
^Hx>m% £r M4*rw*^&Af**	t%y*A	*******	.*‘^-.	<£*
4»^ţ*^t*~	fi jwfk&f, ttimA***	$,	( ffaytH+jM ttjpA J%Hbny<	>
&*k*4; ihn&y*.,	jitJHf* £y*A &r'i~'A>j^it	f** * T*y*~Sy+ .	-	jim'tU	«-/‘i#/ ■**£»*€
$*>mJ6**yr jfn^A^XnpJy^^y+ty*../	$/m*&*■»*** £*, sr^Am*.
**ytyt • S/njţ+rt. S'6Ţ*«*' m •'•"«V	fJS&t*A	AvAtei*»«/y«.y**.	^/*n*4jktftr/l Jj
Â<4* +**4»*#	ms>«*S St £’**£»</* .
S* df^t* AţftMfM* /Vim*x***A**	SrndpH *»,’** Jtttf+j g
^»<	<*	nt*+lUU	**** ^.W
* > r *	^	■■
+*'?»*'*'*#&. Jp* \>y*< *5W /w
«•»«* ^	^>*V.	,	»	■++.*'/&
'<**	fot	Sct4*i*	,Yf.‘/+ts	A*	4f*v*f»	JjfiSr+Ş *****	/HuanyHxm*	S^>	>	<6*arH)M*<	Jn> 4*4&4
%\ 4	j*/,~	mpu,	/fir	fSi ş A* +Ky*+Tmtpi ,,< **&&	Sn+-*l ' Sv <Vu,w	&*{*+*< oÂ^» Al^mfft.
&* &f»»4jhrStorr /tv4p* Sjpwm***-&-m*t.4 * 4ţ/~-* tt*V*ii ftnivy/*^m»‘Â	tfayt-tpm'rH*	pt*i tipii	titt-
•M ft #» {■Ş*'»**4i* , {t ti ?•*.>*»:«•«*■'',*■ jţ»>+» V ■' -ft-ry'ti-rn**, A-
r~«y**0fr V. *»'
t*ţ





v« ut-r-ru. ':'	*	f	Ş*"*	*!*,*	/urm.	A/y*f*
, ' v ■■■■■'■■	#.	•:•••	♦	7	^
V	**.y<	»	*tt*	*»/	»	U4>- ij*


^W-W£ ^	/	ta^j- /flf ,
C#?f‘*d Mţx*- Si n *r» •%**»+ %T»f<tr g
YmA **». yCyly et'**ts?A*p/.



yti tâu '&i tktâ/zyilt.	£'&t/	jvfelz
a&mt ^ ^UV'	,	&.■#	jju	tl-ţit
* U	'^'i/k*. âm&MVzt <*ft z^i4st*^u, ^fz^'-rz&yiA,-.. «A	a'^îh**^^
?	*	&&..	.rJ*..*	1*%	xwp**'	'	-	/	*/3			u>
	l&â*.'*u4^	$eyt *^ţt^#u*d^ jk# pţm* ~ mm*Jkvi£\ t^Jkţ+«^—-£k*~<Jf**+'' .i
•v*uTn>jf t -''^ JMm^i4	jf	v^Spţ^t
t$ [j*. <**“"tt# '^MAţ^'THA-~t£*Jt~-	iT Cş^Ht»*'i
jjL ât*f j?***y *tf*> ** tjţ**Jl
&m*ti*.	ÎJ^*IZM4H^ (bst-ţ	te	~nAjfy**	l
I *	»	♦*"	£	£	*■	*	>	■	,	£&$	A ’	*'•	*,	*	.	*	jff	*	■	!
** if rjk£m^»nAmA^*H>' CXitiaaA tmew'•*&*& /«-	ci* »**.•***>
/k*.*» >	%,** k*ei4fk. jf iri'mt	’^'cs4 ^
A *t» Â^M, 4»***mu .Jf«y*jty> fy/TL &t-x*y 4l£i**»4Jk>*.&4	AA'	t
"*#*	&>v>A**aM,	^l#ifajb9*u	^ tutÂnt*.	'ptM*	""‘TMU.*	'
^ ^*?Y *A * ^^ ^^tnx^A^i^iA	4,	^k.AA~
Kt,**' l-'ţ* &$?*/>*, ^m^^rsx,	(JruAJ(t/t
*.#*-'*4» tt^TS^AM </£*<** ^ ^	% A4%4J<S' »A*>'r&jjf> <& L<t	A.	>*
<*”*>*,*.4»*.	.fi+rm*** \i &» 4*t/i U* 4 U ^ fi tfi*	Jtet-tk^u
*>4*n%v>^	/:	y,^	<s/<	^
*	*****	M.	u«+	w	»K,l4^*>	)ZrU'% 4 fa. vi/lău TW&fA-W 4?
♦75 »#{**• *L'	«<M4	»* A y+»%y<4	rve	*'	^	"
»«*i	4»^	M*	/,*	Zrfr$£~TXU~	'>	>:«U^^Zu4~Sp
>i A* V****. » * A. *n*ot t	<& jU + iftjuJrL
>	/			**»ru	4	-	u*«m
AW**	£**-	4i*r>,	St*	4^4	fĂt-v*.r ft* /ff *A* Cr*} /Â*d*%
«»*4* **s'**?-'**	U/GŢ^JS	?
4y	f	*****	+i &*’£. »**V Crt^M^y*;
/- v, W	a+ur^-	**<ĂW	^
AnA**- *} t i* fmintw*.. 4%"	"	|f	4	^	&'?*+'■■
^\^J,,2 ■’£*".*?-“>	j^k-
/ c ~*y*	4r/f3
*> M>A '^./ynS^	:
• /.<
'"H 4*1	a'u-'i»^{*<'*
t/^V ăk A m» *■	JTuA* <&**>** /	41
4 t»*± rts*. £y>*.	;
*y*y ţ/LA, »* >->. * -**- >. ;
H t ^va»4 tt-Avii
_	<^#	^ >t/brm*~tM	M
jCjţ _ ^ Vw	^	^
Ut-feyx ^4 %«-•»*« -r«<
‘7# *,• ^i-îk-wt
yVt.Ja.fA. Pk rt*sm~+~m* -1* *■, J
Kl *«k^	*i» £p	t-î
ţ^t iC^	t rtf±i* .i * ’'
&VH# 1»** { ^,¥**S
<44t «w
. ><W
T1, ,
t»yf	***'*■*-¥*
t »v" ;	^ 2»	•~vyL**rv***j
^».V7^ , ^ J—^ ^ * »*	W
fi *£*+*■	* **f i
4pt*+- %»*»**■**>**■ ,	T	frm*^	<&M«_
■*^t. ^ywii **nA/
SUf(3K<~ t^i\214AA*y**î *&*.'	*-	^>i
«t	%&'OJtA<
jteţ,	«t *'jf*d* 9) Ttit'tutA. ’	y (	.	jţ »% »; f
‘n^,,#	^vt^.	46^ *4i*uA r*ţm*d dtwW^	*mm	«Vfcp*	^
%V^7 -y^ t««|	jţ/>*	^	/	\	'
^	C^L	«4	/W	^	*




< 1823, ianuarie 1 > Urări ca din partea ţării, adresate lui
Ioan Sandu Sturza voievod cu prilejul Anului Nou. Arh. St. Iaşi.























1829, iunie 1. „Enigma venită din Anglia- < ... > Finalul dezlegării, semnat de I.T.
Arh. Si. Iaşi.


























a. 1829, iunie 1. Sigiliul lui I. Tăutul şi al beizadelei N. Sturza. Arh. St. Iaşi.
b. I. Tăutul semnează, în limba franceză, pe voi. II al lui Boileau, ed. II (1716), exemplar provenit din biblioteca Mavrocordaţilor. Fost în biblioteca N. Iorga.
c. 1824, octombrie 16/28. Sigiliul — viză de plecare din Iaşi spre Stambul a lui I.T. Arh. St. Iaşi.
d. 1829, iunie 1. Cele trei sigilii: ale lui I. Tăutul, Alcazi şi Stavri, puse la sigilarea dezlegării enigmei. Arh. St. Iaşi.
e. 1824, Sigiliul cu caractere arabe ale beizadelei N. Sturza. Arh. St. Iaşi.
f. 1824, octombrie 16/28. Sigiliul domnesc pus pe teşchereaua I.T., de plecare la Stambul. Arh. St. Iaşi.
h *
i.'Z'X ^
U <S * X ^1
i - N^ <
&*k ? ?! ?r\
•K *J >	'	*	î	tfv
**> s * L
5?- * »*
•s
'A^tsfw J .? c; v f* a *
“V 1^	**	’
'‘^îHHdl
.'S JV S -*J\> K V'V-^®.
^ '^I4 'X ş*
$ li li.'4»?
*>,
*ev*
?^V
I Js\'
« % l'S v I
«*|T ~^j.« M.|J
























parte în interesul miniştrilor de mai înnainte, au rămas părăsită; şi iată, încă analoghiia smintită!
   în alte staturi, vremia ministeriei să măsoară cu vred- niciia, vredniciia dă rodurile ei. La noi, ia este nimică, anul este măsura; şi iată, încă, analoghiia smintită!
   în alte staturi, voia prinţipului fiind slobodă în alegiria ministrului, urmează că prinţipul are toată credinţa în ministrul ce au ales. La noi, înnaintia alegirii, cînd sînt mijlociri sprijinite de drituri, urmiază că prinţipul nostru cu atîta mai puţină credinţă poate ave în ministrul său, cu cît alegiria i-ar fi fost îndemnată; şi, iată, încă, analoghiia smintită!
   Domnii de mai înnainte, streini, au fost în Ministeriia Pricinilor Streine punctul lor de întîlnire cu pămîntenii. Ace rînduială strămutată, poate că să ţine; şi, iată, încă, analoghiia smintită!
   Domnii de mai înnainte ni-au fost găsît gata a cumpăra noi sî<n>guri, în statul nostru, stricaria unuia din cele dintăi prinţipuri a unui stat. Ei au făcut dintr-aciasta un venit, supt mască de însărcinare a postului în care ei ave pe ministrul favorit; şi, iată, încă, analoghiia smintită!
   Deci, ca să mai adaog ce am zis mai sus, pute-va, oare, cineva, într-atîtia smintele a analoghiei, să găsească un punct neted de întîlnire a lucrului de cuviinţă cu a celui putincios? Cînd aciasta nu să poate fără strămutaria obiceiurilor, cînd obiceiurile, întrate în plăceri, nu să pot priface, ce altă ră- mîne a face, decît a cumpăta rîvna şi a mergi înnainte pe pîrtia ruptă! 215 Ce rămîne altă unui ministru a face decît:
   1. A primi de la Domnul stăpînitor pricinile ce va voi a i le încredinţa.
   2. A pune toată sîlinţa spre a le săvîrşi întocma.
   3. A să sîrgui să păzască o bună armonie cu consulii streini.
   4. Pricinile cele grele, pe care nu li-ar pute săvîrşi fără vreo răpunire a sa, a le mîna din zi în zi, pentru ca la în- pliniria anului să le însărcineză pe celalalt ministru.
   5. Să să sîliască, cu ce preţ îi va da mîna, a afla no vitale cît va pute mai adivărate şi mai prospete, din staturile
Evropii, pe care îndată să le şi aducă la ştiinţa Domnului stăpînitor.
   6. Şi, în sfîrşit, să să sîliască să cîşlige cît va pute, fără răpunirea cinstii, pentru ca, după eşiria din slujbă, să aibă cu ce cumpăra vremia aşteptării. Căci aceasta este vechiul nostru obicei, care ni-au şi adus în povîrnire şi pe care nu-1 vom lăsa păn-în fundul prăpastiei.
   Ori eu mă amăgesc foarte, ori tocmai aciasta este mate- riia în care dumneta ai vrut să între corespondenţiia noastră. Căci eu nu înţăleg, supt cuvîntul politică o altă însămnare decît meşteşugul cel mare şi greu de a ocărmui oamenii. însă chiar de voi fi nimerit materiia, nigreşit dumneta nu aşteptai o asăminia priscriire, şi cu păreri de rău sîmt că-ţ dau dreptate a-mi zice ca Agamemnon lui Calhas:
   (D |xavxi K(XKG)V ! OOSSTUOTS |ioi TO Kpriyvov 8 ei7ia<; (IXr|d<;).
   O prorocule a rălilor, niciodată nu mi-ai spus lucrul cel bun (plăcut)!
   Cu al doile voi sfîrşi, iar acum te rog să mă socoteşti de a dumitale.
15 fevruarie 1826 216.
Ionică Tăutul propune facerea unor asignate turceşti
   Tpoîcoq 5ia eva %a£y&v va <&(p£Xr|0rj |is eKaxoo xa 8eq jxiX- Xiovvm Kanvia>VTa<; daiyvax£iai<; Kai sTieiSfi ai aaiyvdx£iai<; el vai dx; asvsxia xiva xP£(0cmK<x 'too	xponoq	Sia	va
fliiTCopeari o	ei<; orcoiov Katpov fjGsX-sv syKpivri eu^oyov,
va xpapi^ orcia© xaîq aaiyvax^iaic; xoi) x^P^ V(* xaîq 7uA,r}pcoaT| fj.8 ypoaia, Kai %(opiq va aia0av0fj o Xaoq xfjv £r| jilav, Kai &no- ^isvcoq xporcog 8ia va yevouv ai aaiyvax^iaK; oCxoq cocrxe oi KaX-Tiou^avoi va \ir\v ri|a7iopoî)V va Ka^iODV cpeuxucaK;.
   Ai daiyvax^iaic; slvai asvsxia xiva tvoq %aCys yeypaja^isva |is xutcov arcava) ei<; xaP™ rj si<; tisx^i, xa orcota, KaOcbq Kai xa ţisxaMiKa vojaio, |asxa, xpexouv arco x^pi ^ X^P1 Ka^ e&Ko^i)- voov xo dAiaftepiai xâ>v fmr|Kd(ov. eO 8e %aCyeq e%sx |ieyiaxr|v d)cps^8iav arco xaîq daiyvax£iai<;. IIpwxov, 87iei8f| auxai aoi^dvouv i)7i8pPo^iK©(;, xo Kamxa^i xou %aţy£. IlapaSslyixaxoţ xdpiv, oxav svac, xaţveq exTI 200 \i\Xk\ovvia eiq ypoaia jiexaMiKa Siopia- ^eva 8ia xa auvrj0ior|i8va s£oSa xffc 8ioiKf|asox;, fjurcopeî va Kd|xr| dKojxri, Kax’ apxaq, Kai ăXXa 300 niMiouvia ei<; aaiyva- x^iaiq, Kai xoiODxoxpOTtax;, o yufyiq otcou sfiaXs KaTcixaXi novov SiaKoaia juMiouvia, Kaxavxa va exil KamxdXa TievxaKoaia jxiX^iouvia. ITpoq xouxok;, oxav îSfj oxi o Xaoq eai)vf]0iaE |is xaîq daiyvax£iai<;, Kai oxi auxatq sxodv rjSrj xo avfjKov KpsSixov
Kai xf|V rcpercooaav arcepaaiv, xoxe avxi 300 jii^Xaoovlcav, rijirco- peî va Kd|xr| 400 jii^Aioovia eiq aaiyvax^iaiq, Kai ex£i xo KarcixaXi xoo iSlov xaCV£, drco 200 ^iXXaoovia, r||xrcopeî vd dveprj eiq 600 \iiXX\o\)Via.
   Aeoxepov, orco0exeov oxi o îSiog %aCyeq orcoo epa^e KarcixaXa ţiovov 200 jiiXXaoovia eiq |iexaA,A,iKa ypoaia, xPS0K*T8î V(* 7r^rl" pcbai] jieaa eîq xf|v erciKpaxeiav xrjq PaaiXeiaq A,oo(pcpe8eq f\ e£o8a xivd 100 iiiMaoovicov: xoxe av o %aCytq eKelvoq 8ev exei Kai ăXXa ypoaia eîq aaiyvax^iaiq, eîvai cpavepov oxi avayKa- £exai vd rcÂ,r|p(oar| eîq eKeîva xa e^oSa xo fjjaiaD xoo Karcixa- Ăioo xoo, ne xo vd exfl jiovov 8iaKoaia }iiA,A,ioovia.
     s'Av &\uoq e%r\ Kai daiyvdxi^iaiq, xoxe rcA,r|p(bvei iaovov xo rcejircxoo jiepoq xoo KarcixaMoo xoi), r\ jxovov xo ckxov jxepoq, \i£ xo vd exrj, rcevxaKoaia fj e^aKoaia ^i^ioovia.
   Tpixov, xa eKaxov jxiM-ioovia xa>v Xoocp(pe8(DV rj e^oScov ârcoo exei vd rc^ripcoar], xa SiSei eîq daiyvdxi^iaiq, Kai xa |aexaX,^iKa ypoaia jaevoov eîq xov %aţyev.
   Texapxov eKeivaiq ai aaiyvax^iaiq 100 iiiMuoovicov ypoaicav rc^rjponevcov SiaaKOprcl^ovxai ei; xov Xaov arco %epx eîq x8Pl Ka0(bq SiaaKoprci^ovxai Kai xa î8ia ypoaia, Kai av ^epiKaîq arc’ eKeivaiq xalq daiyvdxi^iaiq năXxv eîq xov xa£V8V 8ia vd aÂAax0oov eîq ypoaia, dXi,a£ovxai x©pi? V(* rcpoî;evr|0rj Ka^i- jila ^ijiia eiq xov x^vev, Ka0oxi rcepvei xaîq îSiaiq xod aaiyva- x£iaiq d)aav vd ercepve xa îSia xoo ypoaia, Kai xaîq 818ei rca^iv eîq Kd|i|x(av ăXXr\v 7cX,r|poo|af|v e^oScov orcoo rj0eA,e xux'H- "Oiaooq, oxav ai aaiyvaxiaiq exoov oXov xo avfjKov eîq aoxaq KpeSixov, rcoxe 8ev erciaxpecpoov orciaco eîq xov %aCytv oXaiq eKptjKav arco xov %aCytv, Ka0oxi SiaaKoprci^ovxai ano %&p\ eîq x8Pl eîq xov Xadv Kai arcojiaKpovovxai ano ercapxiav eîq ercapxiav.
   nejircxov, ercei8r| Xoircov, oXaiq ai aaiyvax^iaiq orcoo eopi- aKovxai 8ia aKOprciajievaiq eîq xov Xaov, eivai eîq xov xorcov xg)v ypoalcov otioo eîxe vd 7t^r|pa)ar| o %aţyeq e^o8a Kai erc^ri- pcoae |ie aaiyvdx^iaiq, ercsxai oxi o %aCy£q jisvei oiKovoiiruievoq arco xoaa ypoaia jiexa^iKa oaa f^Oe^av e|ircepiex0ţi eîq xaîq SiaaKoprciajievaig aaiyvax^iaiq eiq xov Xaov.
   "Ekxov, 6rco0exeov ^oircov oxi oXa xa ypoaia orcoo eopiaKOV- xai eîq xov Xaov oXr\q xrjq PaaiXelaq 8ia xov yopov Kai xoo ejircoploo Kai xf\q avayKrig xoo KaO’evoq rcxcoxoo xe Kai rcXooaiav, elvai SeKa xi^^8eq jiiÂAioovia: ei vai yvcoaxov oxi, oxav ai aaiyvax^iaiq ercexoov acoaxov xorcov ypoaicov, Kai arcepvoov jxe oXov xo avfjKov eîq auxaq KpeSixov, xoxe oXoq o eaoxepiKoq yupoq xou aXiaPepialou xou Ka0’evoq fijiTiopeî vd yevr) jie aaiy- vax^iaiq: 7iX,r|v, erceiSr] jievei o eî^coxepiKoq yupoq xou ejircopeiou Kai auyxpovcoq, erceiSf) ai avayKai xou Xaou eîvai Siacpopcov eîScov, ©axe Kai auxvaKiq evaq f|ji7topeî vd ex^ XPe*av arco ypoaia jaexaMaKd, ev & ăXXoq xr|q fjOe^ev exu dvayKT|v ano aaiyvax^iaiq, 8ia xouxo Suvaxai vd uiro0eai] xfjq oxi ano 8eKa XiXiaSeq niXXiouvia ypoalcov orcou euplaKovxai eîq xov yupov xou Xaou, xo xpixov jxepoq f||X7copeî vd a7rapva eîq aaiyvax^iaiq Kai xa ăXXa 8uo xplxa eîq ypoaia jiexaXXiKa. Xoittov eKeîvo xo xpixov nepoq x©v aaiyvax^lcov Kajivouv imep xa 3333 jiiXXiou- via ypoaia, f\xoi urcep xa jiiAÂtouvia rcouyyeîa, xa orcoîa f||i7iopoî)v vd 8iaaKop7iia0oî3v eîq aaiyvax^iaiq eîq xov Xaov eîq 8idaxr|jia oXiycov xpovoov Sia jieaou xâ>v XoocpcpeScov Kai ăXXcav e^68(ov otcou auvr|0coq 7tX/r|pcbvei o %aţyeq Ka0e xpovov, Kai |xe T(bv orcoicov aaiyvax^icov xa ypoaia jievei oiKovojarmevoq o %aţytq, ji’dXov otcou ex©vxaq xov aKOirdv vd xpapi^ uaxepov OTclaco217 xaîq daiyvax^iaiq x^P^ rcXrjpcojifiv Kai %opxq aîa0r|xf|v ^rjjaiav xou Xaov, 8ev eivai Ttpercov rcoxe vd aqna^ o yatykv vd (p0aaoi)v ai aaiyvax^iaiq eîq urcepPoXiKTiv 7ioaoxr[xa.
      wEp8ojaov, Xoitiov eîvai cpavepov oxi oXaiq eKeivaiq ai aaiy- vax^iaiq orcou jiexa rcapeXeuaouv |iepiKcov xpovcov r|0eA,av 8ia- aKop7iia|ievaiq eîq xov Xaov, QzXovv 0ecopr|0f] d)q aevexia XP£- coaxiKa xou xaţve rcpoq xov Xaov. Aia xouxo, oxav o xaCysq f\0e- Xzv ^8fj oxi f| 7roaoxriq eyivev apKexa jieyaXri, ©axe av eupr} euXo- yov xo vd ^eKa0apiai^ xov xov Xoyapiaajaov xa>v aaiyvax^icov, xoxe, av 0eXf|ar|, rmrcopeî vd auva^ orna© oXaiq xaîq aaiy- vax^iaq Kai vd xaîq dXXd^T] eîq ypoaia, Kai f| dxpeXeia xou %aCyz xoxe 0eXei eîvai aKO|ir| oxi e|iexaxeipla0r| xoar|v |ieyaXr|V no- aoxrjxa ypoalcov xwP^ ypoaia \i£xaXXiK.ă, Kai x^P^ v<* T1lv $a- veiaOrj ano Kaveva, Ka0d>q noXXaîq cpopaîq Savei^ovxai ai sm- Kpaxeiai xfjq Eup©7ir|q Kai rcXripcbvouv arceipa xpoviKa 8ia(popa.
   "Ojicoq, av f|0eXev eyKplvr) xoxe r\ uxj/rjXf) 8iolKT|aiq, f||i7iopeî vd |iexaxeipia0rj eva ăXXov xporcov, Kaxa xov 67roîov vd xpapl^rj OTcla© ano xov Xaov oXaiq xaîq aaiyvax^iaiq, x^P^ va xaîq ăXXăţri eîq ypoaia, 8iXa8ri, x^P^ Ta^ rcXrjpcbari, Kai auyxpo- vcoq x^P^ aîa0av0r| o Xaoq xfţv î^r| jilav.
   Auxov xov xporcov, ai erciKpaxeia xf\q Eupamriq dKojiri 8ev xov ejiexaxeipla0riKav, 8ia xouxo, ev 6 eyejiouaav xouq Xaouq xcov arco daiyvax^iaiq, elvai Kai oXai xouq Kaxaxpecopivai jife drceipa ypoaia, Kai Sia xouxo Kai rcoXXai aux&v, Ka0cbq f| Opavxa eîq Kaipov xfjq ercavaaxaae6q xfjq, Kai f| Aouaxpia, acpavi aav xouq Xaouq xcov oxav ai rcoXixiKai xcov avayKai xaîq epiaae vd aKupcbaouv xaîq aaiyvax^iaîq xcov.
     9E£ eîvavxiaq, oxav o xaţvsq, rcapaPaXXcovxaq xfjv rcoaoxr|xa xcov eîq xov Xaov SiaaKoprciaiievcov aaiyvax^lcov, jie xfjv rcoao- xrjxa xcov jiexaXXiKcov ypoalcov orcou rj0eXev exil eîq p,expr|xd, rj0eXev eyKplvi] euXoyov vd [isxaxeipiaBrj xoxe auxov xov xpo- nov xoo vd xpapiî;rj ârclaco oXaiq xaîq 8iaaKoprcia|ievaiq aaiyva- x£iaiq x^P^G v<* xa^ rcXr|pcbar} Kai x^P^ V(* aîa0av0rj o Xadq xrţv ^r\\xiav, eîvai cpavepov oxi oXrţ eKelvr| rţ |xeyaXr| rcoaoxrjq ypoalcov orcou rj0eXev enrcepiex0rj eîq xaîq SiaaKoprcia^evaiq aaiyvax^iaiq, 0eXouv eivai Kep8oq xou xaCV8> Kai x^P^ v<* [xclvg o xaţvkq va xpecoaxfj Ka0(bq xpscoaxouv oi xa£veSeq xa>v Eu- pcorcalcov.
   "OySoov, f| xa^iq xgjv aaiyvax^lcov xcov Eupcorcalcov ex81 auxo xo eXaxxcojia oxi, Kai âv cb(peXf}0r} |aev evaq xaţvzq oxav Sia rcpcoxr|v cpopav aaiyvax^iaiq, o|icoq, acp’oC o Xaoq eye|aiaev ano oaaiq aaiyvax^iaiq xP8l&£ovxai 8^ Tdv yupov xou aXi- aPepialou xou Sev arcepvouv nXsov âXXaiq Kaivoupyiaiq, ercei- 5fj Ka06 rcpâyna exei eva opov eîq xov orcoîov acp’oS eX0i] jilav (popav, apxivqL xf|v erciaxpo(pf|v, 8ia xouxo oi xaţv&Seq xcov Eup(orcaicov, Kai av (bcpeXouvxai exi arco xaîq aaiyvax^iaiq, ojicoq 8ev arcoXajipdvouv rcXeov xrjv rcpcbxr|V dxpeXeiav. ’Ei; aî- vavxlaq, ercei8r| eivai auxoq o xporcoq xou vd auvax0ouv orciaco oXaiq ai SiaaKoprciajievaiq aaiyvax^iaiq, orcoxe Kai âv cpavfj euXoyov, x^P^ V(* rcXr|pco0ouv Kai x^P^ V(* aîa0av0rj 6 Xadq xfjv ^rjjiiav, elvai (pavepdv oxi oxav o %aCyzq ii0eXe rcapaxrj- pf|ar| oxi o Xaoq eyejiaaev ano oaaiq daiyvax£iaiq exei XP8^av xo eacoxepiKov xou a/UaPepiai, xoxe, âv eyKplvi^, xaîq xpaPQl o- rclaco, xaîq e^cocpXi^ei \ik xov prj0evxa xporcov x^P^ ypoaia, Xcopiq aîa0r|xr|v ^rijilav xou Xaou, Kai x^P^ Xoyia0rj rcXeov o %aţvzq xpswaxriq: coaxe uaxepov, âv 0eXr| rcaXiv, 'niarcopeî vd dvavecbai^ aKO|ir| xfţv 8iaaKoprciaiv x&v aaiyvaxţicov 8ia vd apxiai] vd arcoXa|ipdvr| eK veou xfiv îSlav dxpeXeiav.
   "Evvaxov, oaaiq aaiyvai^iaiq arco xaîq SiaaKoprcia^evaiq eîq xov Xaov rj0eXav xux^ va xaxo\3v f\ ano rcucpKayiav f\ arco GaXaaaav, f| aq> orcoiov8f|rcoxe aujxPav, oXcov eKeivcov x&v %a\xi- vcov aaiyvax^lcov xa ypoaia ercexai vd jielvouv rcaXiv KepSoq eîq xov x«Cvsv, KaOoxi eKeivaiq rcoxe 8ev exouv vd yupiaouv eîq xov xaţvkv 8ia vd ăXXa%Qo\5v eîq ypoaia. Kai xoiauxri elvai f| jieyaXr| ©cpeXeia £voq %atys arco xaîq daiyvaxi^iaiq. eO Xaoq năXiv ©cpeXeîxai arc’auxaq Kaxa xeîq Xoyouq: rcpcbxov, erceiSf] elvai ypoaia iXacppa Kai euKoXoKojxiaxa eîq Spojiouq jiaKpuvouq, 8euxepov, ercei8rj Kaxa xov xporcov orcou GeXei cpavep©Gr| GeXei elvai dSuvaxov eîq xouq KaXrcou^avouq vd Kapjiouv aaiyvax^iaiq KaXrciKaiq, 5ia xov Xaov vă jirjv urcoKeixai eîq xoaaq Cnnlaq orcou xuxaivouv eîq rcoXXouq ei; aîxlaq xcov KaXrciKCov ypoalcov.
   Tpixov, elvai yv©axdv oxi oxav KlecpGfj acp’ orcoiovSr|rcoxe âvGpcorcov K^jala rcoaoxr|q ypoalcov |aexalXiK©v, ii oxav eKeîvoq r\QeXs xuxr| rccoq vd xa xaai^, elvai SuaKoXov rcXeov vd xa eupr|
il	vd ^eaKercaaGţi 6 K^ercxriq, Kai (bq erci xo rcXeîaxov ai rcepia- aoxepoi jievouv ^ruxio^evoi. ’E!; aîvavSlaq |i£ xaîq aaiyvdx^iaiq, Kaxa xov xporcov orcou GeXei cpavepcoGeî, GeXei elvai euKoWa Kai vd eupeGfi o K^ercxriq ăv iiGeXav KXecpG'Q arco Kqtveva, rj av ilGeXe xaîq %ăcy\ xivaq GeXei elvai euKoXla vă arco5eix0fl ^Keîvoq orcoioq iiGeXe xaîq eupii.
   "Ojuoq ai daiyvdx^iaiq ţrjxouv arcapaaaXeuxoq 8uo rcpay- jiaxa	6rcoîa	auxi vd elvai ©(peXijiaiq, ru^rcopouţi va
elvai ^r||iid)8eiq Kai ercipXapeîq. To rcp&xov aux&v x©y 8vo rcpayjiaxcov elvai xo KpeSixov, x©P^ ^ Orcoîou Sev f||ircopouv vd drcepaaouv eîq xorcov ypoalcov* Kai xo Seoxepov elvai r\ aacpaXeia 8ia vd \ir\ ylvovxaq \|/euxiKaiq daiyvax^iaiq, xaGoxi xoxe 6 xaCytq, 8ia vd Paaxa^rj xo KpeSixov xcov daiyvaxî^ov xou dvayKdi^xai vd rcXrip6ar| Kai xaîq \}/euxiKaiq, r\ fiv Sev xaîq rcXripcbari pXarcxexai xo Kpe8ixov xcov aaiyvax^lcov xou Kai Sev arcepvouv.
   To KpeSixov axeKei eîq xo vd exoov ai aaiyvaxţiaiq xr^v îSlav urcoXîi\j/iv xfjv orcolav exouv Kai xa |iexaXXiKa ypoaia: 8ia vd exoo, Se xfjv urcoXr|\|/iv a6xf|v, x6 rcp&xov rcpayjxa orcou rcpercei vd cpuXaxGfl elvai oxi orcoioq îjGeXe cpeprj eîq xov %a£vev aaiyvax^iaiq Sia vd xaîq 5©ar| Kai vd rcapri ypoaia nexaXXiKa, o xaţveq vă xaîq ăXXaţft rcavxoxe Kai \i& rcpoGujilov, KaGoxi xaîq îSiaiq daiyvax^iaiq orcou iiGeXe rcapr| fjjircopeî vd xaîq 8coar| rcaXiv eîq Ka’ji^iav ăXX\\v rcXr|pco|xf|v ei;68©v ©axe vd SiaaKoprciaGrj eîq 6XV[V xfjv erciKpaxeiav xflq PaaiXeiaq f| rcoaoxrjq 6rcou fjGeXe eyKpiGrj apKexf|, Kai xoxe 6xav iiGeXe eupeGfj euXoyov fip-rcopli o %atyeq vă jxexaxeipiaGfj xov xporcov 6rcou av© avacpepGrj xou vd xpapi^ri 6rcla© &Xaiq xaîq SiaaKop- rciajxevaiq aaiyvax^iaiq x^Pk rcXrjp©|xfiv Kai x^P^ V& aîaGav- Gfl 6 Xaoq xfjv ^rmlav. vE©q xoxe 8e, Sia vd ^elvr| eîq xov xaţvzv xporcoq vd Kd^irj yupov |iexaXXiKâ>v ypoalcov Kai daiyva- x^lcov, eKtoq xg>v jieGoScov orcou Suvaxai vd nexaxeipiaGfj 8ia jxeaou £apdcpiScov, f||ircopeî aKojii vd rcpoarcocpaiaGrj oxi arcd oXa xa siSr| Soaijiaxcov orcou o Xadq rcXripcbvei Kax’exoq 8îq xf|v e^ouaiav, 8uo f\ xpia Soaijiaxa rcpoaSiopiajieva arc’ 8K8iva vd xpsGNxerj 6 Xadq vd xa rcXr|pcbaT3 jiovov eîq nexaXXiKa ypoaia, Sia 56 xa aXXa Soaijiaxa vd G%V\ xfjv aSeiav o KaG’evaq vd xa rcXr|p6ar| r\ |ie aaiyvax^iaiq, jab |iexaXXiKa, orccoq t^Gb- Xev euKoXuvOrj a>axe |ie auxov xov xporcov rcavxoxe fnxrcopsî o %aCytq vd xpapl^ orciaco xa jxexaXXiKa, ev cb xa ei;o8a orcou auvtjGcoq rcXripcbvei f||ircopeî vd xa 86ai] f\ jiexaXXiKa f\ eîq aaiy- vdxi^iaiq, orccoq TiGeXev eyKplvrj eîq KaGe Kaipov.
   *OXai ai erciKpaxeiai xfjq Eup6rcrjq jxexaxeipi^ovxai xaîq aaiy- vaxţiaiq, arco xaîq orcoiaiq xpaPouv neyaXa KepSr|, Kai f| KaGe jila exei ecoq xcapa eKaxovxa Seq |iiXXiouvia SiaaKoprciajxevaiq eîq xov Xaov xr|q, rcapaSeiyjxaxoq x^piv. ’H P'coaala efye rcpoq xa xeXrj xou 1823 exouq, îxoi rcpo xeaaapcov XP°VC0V SiaaKOprci- ajievaiq eîq xov Xaov xr|q Sia 595.776.350 ourcXia. Ta arcoia ava Suojiiau ypoaia xo eva Kajivouv 1.489.440.775 ypoaia, napojioicoq Kai f| Aouaxpla eîq xov îSiov xpovov eîxev aaiy- vax^iaiq SiaaKOprciajievaiq Sia 206.461.188 cpioplvia xa orcoîa ava	_218 rcapojiotcoq Kai ai âXXau
   IIXf|v K’gnjiia erciKpdxeia xfjq Eupcorcrjq Sev ejiexaxeipiaGri ecoq xcbpa acoaxf|v |xeGoSov aacpXelaq Sia xouq KaXrcou^avouq Sia xouxo Kai oi %aţye8eq xa>v Eupcorcaicov auxvaKeq rcXr|pcb- vouv ârceipaiq KaXrciKaîq aaiyvax^iaiq. eO|iolcoq K’a|i|xla erci- Kpaxeia xfjq Eupcbrcriq Sev ejiexaxeiplaGr| ecoq xcopa acoaxov xporcov xou vd e^cocpXiai^ oXaiq xaîq SiaaKoprcia^evaiq aaiy- vax^iaiq %(>>piq ypoaia, oj^coq Kai x^P^ V(* aiaGavOfj o Xadq xfţv ^r||ilav, Sia xouxo ţiepiKaîq arc’eKeivaq eîq Kaipov axevo- Xcopiaq acpaviaav xouq Xaouq xcov, Kai oXoi xouq elvai ecoq xrjv af||aepov Kaxaxpecojievai.
   ’Eav ijGeXev eyKpivr} f| urcepxaxrj aocpia, Kai av fjvai u\|/r|X6q opla^oq fj|ircopeî va yevrj SOUXIKT] xe Kai xarceivf| eKGeaiq Kaxa- Xercx&q xoaov Sia jalav jxeOoSov Kaxa xfjv orcoiav vd \xr\v jxrco- peaouv oi KaXrcou^avoi vd Kdjiouv \j/euxiKaiq aaiyvax^iaiq, oaov Kai Sia xov xporcov Kaxa xov orcoîov Kai av eyKpiOfj ap^oSioq o Kaipoq, vd rmrcopear| o %aCykq vd jia^cb^ orciaco oXaiq xaîq SiaaKoprcianevaiq aaiyvdx^iaiq, x^P^ ypoaia Kai x^P^ V11 aiaGavGrj o Xadq xrjv £r||ilav, ojioiooq Kai 5ia xfjv xa^iv \i\ăq nâyKaq (t^toi Kavx^iXeplaq xou %aCyk xcov daiyvax^icov), KaGoq Kai Sia oXouq xouq âXXovq xporcouq avayKaiouq eîq auxfţv imo- Gsaiv219.
    TRADUCERE:
   Chipul pentru o Vistierie oficială de a cîştiga sute de milioane făcînd asignate; şi, deoarece asignatele sînt ca nişte sineturi de datorie ale Vistieriei, chipul ca să poată Vistieria, în orice vreme ar crede de cuviinţă, să retragă asignatele, fără să le plătească cu groşi de metal, şi fără ca poporul să simtă paguba.
   Şi, prin urmare, chipul ca asignatele să fie fabricate astfel ca falsificatorii să nu poată fabrica asignate false.
   Asignatele sînt nişte sineturi ale unei Vistierii tipărite pe hîrtie ori pe piele, şi care — asemeni banilor de metal, circulă din mînă în mînă şi uşurează darea şi averea locuitorilor. Iar Vistieria are foarte mare folos de la asignate.
   Întîi: deoarece acestea sporesc foarte mult capitalul Vistieriei. De pildă, cînd o Vistierie are două sute milioane în monedă metalică, hotărîte pentru cheltuielile obişnuite ale statului, poate să mai facă, la început, şi alte trei sute milioane în asignate, şi astfel Vistieria — care a depus capital numai două sute milioane, ajunge să aibă capital cinci sute milioane. Pe lîngă acestea, cînd se va vedea că poporul s-a obişnuit cu asignatele şi că ele au deja creditul cerut şi preţuirea, atunci, în loc de trei sute milioane, poate să facă patru sute milioane în asignate, şi astfel, capitalul aceleiaşi Vistierii, din două sute milioane poate să se urce la şase sute milioane.
   Al doilea: admiţînd că aceeaşi Vistierie — care a depus capital numai două sute milioane în groşi de metal, este datoare să plătească, înlăuntrul statului, lefuri ori cheltuieli de o sută milioane; atunci, dacă Vistieria n-are şi alţi groşi în asignate, e vădit că este silită să plătească pentru acele cheltuieli jumătate din capitalul ei, deoarece ar dispune numai de două sute milioane. Dar dacă are şi asignate, atunci plăteşte numai a cincea parte din capitalul său, ori a şasea parte, dacă dispune de cinci sute sau şase sute milioane.
   Al treilea: cele o sută de milioane de lefuri ori cheltuieli, ce are de plătit, le dă în asignate, şi banii de metal rămîn în Vistierie.
   Al patrulea: asignatele de o sută milioane groşi, plătite, se răspîndesc în public din mînă în mînă, aşa cum se împrăştie şi groşii înşişi; şi dacă, cîteva din acele asignate se înapoiază iarăşi la Vistierie, pentru a fi preschimbate în groşi, se preschimbă fără să se pricinuiască nici o pierdere Vistieriei, căci ia propriile ei asignate, ca şi dacă ar fi primit proprii ei groşi, pe care le dă iarăşi la vreo altă plată de cheltuieli ce ar avea.
   Dar cînd asignatele au tot creditul ce li se datorează, niciodată nu se înapoiază la Vistierie toate acelea care au ieşit din ea, deoarece sînt împrăştiate din mînă în mînă printre locuitori şi sînt îndepărtate din provincie în provincie.
   Al cincilea: deoarece toate asignatele care se găsesc împrăştiate în popor sînt în locul groşilor ce trebuia să-i plătească Vistieria, drept cheltuieli, şi i-a plătit prin asignate, urmează că Vistieria economiseşte atîţia groşi de metal cîţi ar fi cuprinşi în asignatele răspîndite printre locuitori.
   Al şaselea: admiţînd că toţi groşii ce se găsesc la locuitorii întregului stat, pentru circulaţie şi pentru nevoile comerţului şi ale fiecărui om sărac ori bogat, sînt zece mii de milioane, e cunoscut că atunci cînd asignatele ţin loc de atîţia groşi şi circulă cu tot creditul datorat lor, atunci toată circulaţia internă a alişverişului fiecăruia poate fi făcută prin asignate. Dar, deoarece rămîne circulaţia externă a comerţului, precum şi, în acelaşi timp, nevoile poporului sînt de diferite feluri, astfel că şi adesea unul poate să aibă nevoie de groşi metalici, pe cîtă vreme altul ar avea nevoie de asignate, pentru aceasta poate cineva să presupună că din zece mii de milioane de groşi, ce se găsesc în circulaţia locuitorilor, a treia parte poate să circule sub forma de asignate, iar celelalte două treimi în groşi metalici. Deci, acea a treia parte a asignatelor face peste 3.333 milioane groşi, adică peste şase milioane de pungi, ce pot fi date în circulaţie sub formă de asignate, la locuitori, în răstimp de cîţiva ani, prin lefuri şi alte cheltuieli ce de obicei plăteşte Vistieria în fiecare an; şi cu groşii din acele asignate rămîne Vistieria în cîştig. Dar, deşi îşi propune să retragă mai în urmă asignatele, fără plată şi fără pagubă simţitoare pentru popor, nu se cade, totuşi, ca Vistieria să lase ca asignatele să ajungă într-o cantitate prea mare.
   Al şaptelea: deci, e vădit că toate acele asignate care, după un timp oarecare, s-ar găsi răspîndite în public, se vor considera ca sineturi de datorie a Vistieriei către public. De aceea, cînd Vistieria va vedea că asignatele au ajuns în cantitate destul de mare, astfel încît să găsească de cuviinţă lichidarea socotelilor asignatelor, atunci, hotărîndu-se, poate să retragă toate asignatele, schimbîndu-le în groşi, şi atunci folosul Vistieriei va fi că s-a folosit de o aşa de mare cantitate de groşi, fără groşi metalici şi fără să se împrumute de la nimeni, precum de multe ori statele europene se împrumută şi achită nenumărate datorii diferite.
   Dar, dacă ar găsi de cuviinţă înaltâ Cîrmuire, poate să întrebuinţeze un alt chip după care să retragă de la public toate asignatele, fără să le preschimbe în groşi, adică fără să le plătească, şi în acelaşi timp fără ca poporul să sufere paguba, ori să bage de seamă paguba. Acest chip, statele europene nu l-au pus încă în practică; de aceea, deşi au umplut popoarele lor cu asignate, totuşi toate sînt pline de datorii de nespus de mulţi groşi, şi de aceea şi mai multe dintre ele, precum Franţa în timpul revoluţiei sale, şi Austria, şi-au sărăcit popoarele, cînd nevoile lor politice le-au silit să declare fără valoare asignatele lor. Dimpotrivă, cînd Vistieria, comparînd cantitatea asignatelor răspîndite în public cu cantitatea groşilor metalici ce ar avea-o în numerar, ar găsi de cuviinţă să se folosească atunci de acel chip de a retrage toate asignatele răspîndite, fără să le plătească şi fără ca publicul să simtă paguba, e vădit că toată acea mare cantitate de groşi ce ar fi fost cuprinsă în asignatele răspîndite va fi cîştigul Vistieriei, fără ca Vistieria să fie datoare, precum sînt datoare vistieriile europenilor.
   Al optulea: forma asignatelor europenilor are acest neajuns, adică dacă o vistierie a tras foloase cînd a făcut pentru prima oară asignatele, dar după ce publicul s-a umplut cu cîte asignate trebuie în circulaţia alişverişului lor, nu mai încap altele noi, deoarece fiecare lucru are un nivel de la care, odată ajuns, începe coborîrea. De aceea, vistieriile europenilor, şi dacă trag încă foloase de la asignate, însă nu mai trag foloasele cele dintîi.
   Dimpotrivă, deoarece acest chip de a fi retrase toate a- signatele răspîndite cînd se va găsi de cuviinţă, fără să fie achitate şi fără ca publicul să simtă paguba, e vădit că a- tunci cînd Vistieria va constata că publicul s-a umplut de cîte asignate are nevoie pentru alişverişul intern, atunci, dacă va crede de cuviinţă, le retrage, le achită cu chipul pomenit, fără groşi, fără pagubă simţitoare a publicului şi fără ca Vistieria să se socotească datoare. Astfel că, pe urmă, dacă ar mai vrea, poate iarăşi să reînnoiască răspîndirea asignatelor, ca să înceapă să tragă din nou acelaşi folos.
   Al nouălea: cîte asignate, din cele răspîndite în public, s-ar întîmpla să fie pierdute, ori din foc, ori din naufragiu, ori din oricare întîmplare, groşii tuturor acelor asignate pierdute urmează să rămînă iar în cîştigul Vistieriei, deoarece ele niciodată nu se vor înapoia Vistieriei, ca să fie preschimbate în groşi. Şi acesta este marele cîştig al unei Vistierii de la asignate.
   Iar publicul trage folos din aceasta, din trei pricini: întîi: fiind groşii 220 uşori şi uşor de transportat pentru călătorii lungi;
   al doilea: în cazul cînd s-ar descoperi unele falsificări, va fi imposibil falsificatorilor să facă asignate false, de aceea urmează ca publicul să nu fie supus la atîtea pagube care se întîmplă multora, din cauza groşilor falsificaţi;
   al treilea: e cunoscut că atunci cînd se va fura de la cineva o cantitate oarecare de groşi metalici, ori dacă s-ar întîmpla el să-i piardă, e greu el să-i regăsească, ori hoţul să fie descoperit, şi, în cele mai multe cazuri, cei mai mulţi rămîn păgubaşi.
   Dimpotrivă, în cazul cînd s-ar întîmpla cu asignatele, va fi uşor să se găsească şi hoţul, în caz de furt; ori în caz că le va fi pierdut cineva, va fi uşor să fie identificat acela care le-ar fi găsit.
   Dar asignatele cer într-un mod constant două lucruri, fără de care, în loc de a fi folositoare, pot deveni păgubitoare.
   Întîi: cel dintîi din aceste două lucruri este creditul, fără de care < asignatele > nu pot circula în locul groşilor.
   Şi al doilea, este siguranţa < asigurarea > că nu se vor tipări asignate false. Deoarece, atunci, Vistieria, ca să menţină creditul asignatelor sale, este nevoită să achite şi pe cele false; ori dacă nu le achită, suferă creditul asignatelor sale, deoarece ele nu pot circula.
   Creditul înseamnă ca asignatele să aibă aceeaşi preţuire pe care o au şi groşii metalici. Şi ca să aibă aceeaşi preţuire, cel dintîi lucru ce trebuie să fie ţinut în seamă este ca oricine ar aduce la Vistierie asignate ca să le predea, spre a primi în schimb groşi metalici, Vistieria să le preschimbe întotdeauna şi cu promptitudine, căci aceleaşi asignate, pe care le-ar primi, Vistieria să le poată da cu prilejul unei alte plăţi de cheltuieli, astfel ca să fie răspîndită în toată ţara cantitatea ce ar fi necesară. Şi atunci cînd s-ar crede necesar, se poate ca Vistieria să întrebuinţeze chipul, după cum a fost mai înainte arătat, de a retrage toate asignatele răspîndite, fără răscumpărare şi fără să simtă publicul paguba. Pînă atunci, ca să rămînă Vistieriei mijlocul de a face circulaţia de groşi metalici şi asignate, afară de metodele ce le poate întrebuinţa prin mijlocirea zarafilor, se poate încă să se hotărească ca din toate impozitele ce poporul plăteşte în fiecare an cîrmuirii, două ori trei impozite anumite din cele ce datorează, să le plătească numai în groşi metalici, iar restul să aibă voie fiecare să le plătească ori în asignate, ori în metal, aşa cum va găsi cu cale, astfel că, prin acest mijloc, întotdeauna Vistieria poate să retragă metalul, pe cîtă vreme cheltuielile pe care de obicei le plăteşte, poate să le dea ori în metal, ori în asignate, aşa cum va crede de fiecare dată.
   Toate ţările Europei se folosesc de asignate, de la care trag multe cîştiguri, şi fiecare are pînă acum sute de milioane răspîndite în public. De pildă, Rusia avea pe la sfîrşitul anului 1823, adică acum patru ani, asignate în circulaţie la populaţia sa pentru 595.776.350 ruble, care cîte doi groşi şi jumătate, fac 1.489.440.775 groşi. La fel şi Austria, în aceeaşi vreme, avea asignate răspîndite pentru 206.461.188 florini, care cîte	176.
   La fel şi celelalte <ţări>.
   Dar nici o ţară din Europa n-a întrebuinţat pînă acum
o	metodă exactă de apărare împotriva falsificatorilor. De aceea, şi vistieriile europenilor plătesc adesea imense cantităţi de asignate falsificate. De asemeni, nici o ţară din Europa n-a întrebuinţat pînă acum un mod exact ca să achite toate asignatele răspîndite, fără groşi, fără ca populaţia să simtă paguba. De aceea, şi unele din ele, cînd s-au găsit la nevoie, au afanisit popoarele lor, şi toate pînă astăzi sînt pline de datorii.
   Dacă înalta înţelepciune va crede de cuviinţă şi dacă va fi un înalt ordin, se va putea face un plecat şi modest raport amănunţit, atît pentru o metodă după care falsificatorii să nu poată face asignate false, precum şi pentru mijlocul după care, cînd s-ar crede timpul potrivit în care Vistieria să poată aduna toate asignatele răspîndite, fără groşi şi fără ca populaţia să simtă paguba.
   Precum şi pentru orînduirea unei bănci (adică Cancelarie a Vistieriei Asignatelor), precum şi pentru celelalte chipuri necesare pentru această afacere.
   <1827>
Ionică Tăutul despre falsificarea posibilă a asignatelor turceşti
   Ilepi xfjq aacpaXelaq
   "Av oXai aî aaiyvax^iai rjGeXav sîvai arcepacrnevai eîq eva KaiSi xfjq Kax^iXeplaq xfjq jjjuavicaq Kaxa xfjv creipav xou (puai- kou apiGjiou 1, 2, 3, 4, Kai xa X... Kai av eîq xfjv KaGe jilav rţGeXev eivai armeiojievoq o dpiGjaoq xrţq, elvai yvoaxov oxi oxav ai acriyvdx^iaiq yuplaouv eîq xov %a£vev eîvai euKoXov vd ecpapjxoaGfj r\ KaGe jiia eîq xov apiG^ov xr|q ano xo KaîSi Kai vd yvoopicrGfj av fjvai aXr|Givf| f\ \j/euxiKTj. Ilap % fjXGev orcla® jila aaiyvax^ia ar||x8o|ievr| \i& xov apiGjiov 7568 fi onoxa e^exaaGe eîq xo Kaî8i, eupeGrj o prjGeiq apiGjioq xriq ear||ia8euGT| oxi eyupiae Kai e7tXr|p66r|. "Yaxepov av cpavrj rcaJuv Ka|i|ila aXXr| dcnyvax^ia \ie xov îSiov apiGjiov 7568 o orcoîoq apiG^oq e^exaaGeiq eîq xo KaîSi GeXei eupeGf] Ttpoe^cocpXiajaevoq, elvai cpavepov oxi jila arc’auxaq xaq 8uo acriyvdx^iai elvai xj/euxiKT]; rcola ojxcoq drc’auxdq fjGeXev elvai fi vj/euxiKri fjnTiopeî jiev vd

Yvcopi<r0fj Kai ano xov xotcov xr|q, ojxcoq av r|0eXev eîvai rcpo- SeSojievoq 6picr|j,dq oxi eîq xo omaOev jxepoq xfjq Ka0e aaiy- vax^iaq vd fjvai ar||ieio|ievov Kai xo ovojia xoo Ka0’ evoq ano xoo orcoioo xa %epia ercepaaev eîvai (pavepov oxi jie xfjv e^exa- mv xoo Ka0’ £voq 0eXei eîvai eoKoXov vd eope0rj o KaXrcoo- £avoq, Kai e^ aîxlaq aoxfjq xfjq eoKoXlaq xoo vd eopeOrj o KaXrcoo^avoq, oi KaXrcoo^avoi 0eXoov (po(}r|0eî vd xaîq Kajxoov.
    Aia xo KaXrcoov^avXiKi 8ev elvai Ka0oXoo cpoPoq eK jiepooq xcov sO0co|iavcov oi orcoîoi 0X01 eîvai rcXfjpeiq ano 8iKaioxr|Ka, Kai Tiîaxoaovrjv Kai jifjxe KaxaSexovxai rcoxe xoo aoxfjv aî%po- xrjxa. Sxe5ov Sev elvai cpopoq jxf|xe eK jiepooq x&v payiaScov apjievicov, pcojiaicov, Kai ePpatcov oi orcoloi cbq erai xo TcXeîaov Sev e^oov aXXrjv cppovx!8a eî|ii vd aTtOTcXripoov vd avfjKOVxa eîq aoxooq xpeK Kai xai oÎKiaKat xcov avayKaq: o cpopoq xoo KaXTcoo^avXiKioo |ievei Sia xo nepoq xgw cppayycov, xcov ^evcov aooSlxcov, Kai xcov e%0pcov xcov ottoicov fj xţ/o^ri eîvai KaxoiKia dXcov xa>v \|/eo|iaxcov Kai xcov rcavoopyicdv, Kai 8ia xooxo, rcpoq eKeivooq npsmi rcavioxe yevr] r| Tiepiaaoxepa 7rapaxf|pr|aiq.
Ilspi xoO TpoTcoi) xou va ypacpGouv eîq xo ârciaBev nepog xcov daiyvaxCioov xa âvojiaxa eiceivcov ano xcav 67toicov xa xepia 0eXouv arcepaoei.
    Aoxdq o xporcoq 7ipe7iei vd e%r| oXr|v xfjv dacpaXeiav rcepi xfjq OTtolaq elvai o Xoyoq Kai aoy%povcoq rcpercei vd exil oXnv xfjv Sovaxfjv eoKoXlav Sia xov Xaov, Ka0oxi oaov aoxf| f| eo- KoXla 0eXei elvai |ieyaXr|xepa, xoaov Kai f| arcepacnq xcov aaiy- vax^icov 0eXei elvai rcepicraoxepa. Kai fi|X7iopei jxev vd 8o0rj âSeia eîq xov Ka0eva Sia va ypa\|rr| 221.
    TRADUCERE:
   Despre siguranţă <asigurare>
   Dacă toate asignatele ar fi trecute într-un registru al Cancelariei Băncii, după ordinea naturală: 1, 2, 3, 4 şi aşa mai departe, şi dacă la fiecare din ele ar fi însemnat numărul ei, este ştiut că, atunci cînd asignatele se vor înapoia la Vistierie, va fi uşor ca fiecare să fie controlată la numărul ei din registru şi să fie recunoscută ca adevărată ori falsă.

De pildă, s-a înapoiat o asignată însemnată cu numărul 7568, care a fost cercetată în registru, s-a găsit numărul ei, s-a însemnat că s-a înapoiat şi a fost achitată. Pe urmă, dacă s-ar prezenta iar o altă asignată cu acelaşi număr 7568, care număr, cercetat la registru, va fi găsit achitat, este vădit că una din aceste două asignate este falsă; dar care din aceste două asignate este falsă, se poate cunoaşte şi din imprimarea ei. Dar dacă ar fi ordonat ca pe dosul fiecărei asignate să fie însemnat şi numele fiecăruia din aceia prin mîinile căruia a trecut, este vădit că prin cercetarea fiecăruia va fi uşor să se descopere falsificatorul, şi, din pricina acestei uşurinţe de a fi găsit falsificatorul, falsificatorii se vor teme să le facă.
   în ceea ce priveşte falsificarea, nu este nici o teamă din partea otomanilor, care toţi sînt plini de dreptate şi bună credinţă, căci niciodată nu se vor coborî la o asemenea păcătoşenie. Aproape nu este teamă nici din partea raialelor: armeni, greci şi evrei, care în cea mai mare parte nu au altă grijă decît să-şi plătească datoriile lor şi să se ocupe de nevoile caselor lor.
   Toată teama de falsificare rămîne din partea apusenilor, supuşi străini, şi a duşmanilor, al căror suflet este sălaş tuturor minciunilor şi şireteniilor, şi, de aceea, faţă de ei trebuie să fie întotdeauna cea mai mare atenţie.
   Despre chipul cum vor fi scrise pe dosul asignatelor
   numele celor prin mîinile cărora vor trece
   Acest chip trebuie să aibă toată siguranţa despre care e vorba, şi în acelaşi timp, trebuie să aibă toată uşurinţa cu putinţă pentru public, deoarece, cu cît această uşurinţă va fi mai mare, cu atîta circulaţia asignatelor va fi mai mare. Şi ar fi cu putinţă să se dea fiecăruia îngăduinţa de a-şi scrie el însuşi numele lui; dar în afară că nu fiecare ştie carte, este cu putinţă ca falsificatorii să falsifice nume străine, şi, astfel, să se învinuiască pe nedrept oameni nevinovaţi. De aceea, este mai bine ca oameni ai cîrmuirii, numiţi controlori, să fie însărcinaţi să le scrie după regula ce va urma. Iar Cîrmuirea, ca să înlăture numirea de oameni speciali, poate da acest ordin la toate cancelariile ce sînt în toată ţara, precum şi la toţi perceptorii şi la oricine va crede că
i se cuvine această sarcină. Şi, deoarece cel mai mare aliş- veriş se face la tîrguri, se poate, spre mai mare înlesnirea publicului, să se hotearască şi oameni speciali. Pe lîngă acestea, cînd se va prezenta o mare circulaţie a asignatelor, şi dacă se va găsi cu cale, se poate să se dea voie breslelor şi eno- riilor să aleagă locuitorii cîte una sau două persoane cinstite, de orice neam ar fi, şi armeni, greci şi evrei, şi să fie însărcinaţi aceşti aleşi cu aceasta, cu hotărîre formală ca, dacă din partea cuiva s-ar constata vreun şiretlic în această funcţie, cazul va deveni motiv să fie ridicat acest drept de la neamul din care ar face parte aceşti şireţi, cu toate că, după cum se va arăta, puţine mijloace de înşelăciune rămîn la îndemîna acestor controlori.
   Fiecare asignată poate avea 30 de locuri unde să fie însemnate numele, adică poate să treacă prin 30 de mîini, pînă să fie completată, şi, după ce va fi completată, poate să fie preschimbată sau în groşi metalici, sau cu o altă asignată nouă.
   Iar controlorii trebuie să aibă fiecare cîte un registru şi cîte o pecete după forma ce li se va da de la Banca împărătească, şi oricînd se vor înfăţişa oameni la controlor, care să aibă de predat unul altuia asignate, acesta să treacă la locul fixat al asignatei: numele, prenumele, profesiunea, neamul, locuinţa, situaţia socială, circulaţia de pînă atunci, numărul registrului şi pecetea, şi să le treacă acestea şi în registrul lui.
   Dar să fie dat ordin controlorilor ca să nu zăbovească cu nici un om mai mult de zece minute pentru înregistrare, şi, dacă ar pretinde bani, suferă circulaţia asignatelor; dar, ca să nu spună controlorii că lucrează fără remuneraţie, ar fi mai bine ca Banca să fixeze o plată oarecare, pe care ar crede-o de cuviinţă, pentru înregistrare, cînd va fi completată.
   Şi cu acest chip, e ştiut că dacă ar apare vreo asignată falsă, falsificatorul este uşor de descoperit, prin cercetarea registrelor pe la care ar trece acea asignată. De pildă, o asignată adevărată trebuie să se afle trecută în toate registrele care vor fi însemnate pe ea; şi dimpotrivă, una falsă trebuie să se găsească a nu fi trecută în vreun registru, şi că pecetea acelui registru aplicată pe ea este falsă.
   Atunci omul al cărui nume s-ar găsi notat în acel loc, ori el este falsificatorul, ori ar şti de la cine a luat acea asignată falsă. Astfel, şi cu acest chip, este uşor să fie descoperiţi falsificatorii, şi nici falsificatorilor nu le dă mîna să fabrice multe asignate, deoarece este uşor să se găsească şi după registre şi după numerele asignatelor, deoarece este cu putinţă să fi căzut în aceeaşi mînă două asignate cu acelaşi număr, şi atunci falsificarea este vădită.
   Cu toate acestea, mai rămîne un chip la şiretenia falsificatorilor. De pildă, presupunînd că la Smirna un falsificator, după ce a fabricat asignate false şi le-a înregistrat fals, acolo, şi a aplicat peceţi cu atîta iscusinţă încît să nu poată fi recunoscute (lucru foarte greu), pe urmă a observat şi a scris pe ele şi numerele ce le-a văzut pe asignate adevărate ce s-ar găsi la Smirna, şi astfel, luînd asignatele lui false, poate să le treacă drept bune la Alep, Alexandria sau în vreo altă localitate îndepărtată. Dar Băncii împărăteşti îi este cu putinţă să se păzească şi de acest fel de şiretlic. Anume, în fiecare oraş mare, de care ţin alte oraşe mici şi sate, cadiul localităţii, sau cancelaria cea mai mare ce ar fi acolo, sau indiferent ce altă autoritate . . .
1827, octombrie 1 „Socotinţi" asupra meşteşugului ocîrmuirii
(varianta I)
Tabla de materie
Starea firiască a omului, începutul ocărmuirilor.
Ideia de ocărmuire.
Mersul aceştii ştiinţi.
Piedica ce mare a desăvîrşirii ei.
Dacă toate locurile sînt primitoare ori nu de aceiaşi sisteme.
Dacă o sistemă poate fi vecinică222.
   început la 1 octomvrie 1827
   Zidire politicii întemeiată pe firia omului
    Cap. I.
    Idee opştiască de politică
   Cuvîntul politică este grecesc şi vine de la tcoXi? (oraş); el, după alcătuiria grammaticiască, ar însămna a oraşului; căci în adivăr, în republicile 223 cele vechi, poate şi în cele mai noî, oraşul de capital224 făce mai tot dricul grijilor ocărmuirii. Cu toate aceste, supt acest cuvînt să în- ţălegi meşteşugul de a ocărmui statul (ţara).
   Trebuinţile fiiştecăruia stat să pot asămăna cu trebuin- ţile fiieştecăriia casă particularnice, care au necontenite adu- ciri atît înlăuntrul ei, cu casnicii, cît şi pre dinafară, cu megieşii. însă trebuinţile unii casă sînt prisne, puţine şi de o mică întindere, în vremi ce ale statului sînt amestecate, multe şi întinsă. Di aceia, aceia ce este pentru o casa buna iconomie, pentru un stat este politica, care cuprinde pe amîndoî aceste feliuri de aduciri a lui, ca doî ramuri a ace- luiaş copaci.
   Interesul unui stat este suma interesurilor tuturor lă- cuitorilor ce el cuprinde. Acesta să chiamă şi interesul opştesc, înţăles numai pentru acel stat.
   Deci, un stat are aduciri cătră alt stat, sau cătră mai multe, cînd are trebuinţă a sprijini despre dînsîle, sau a isprăvi cu dînsîle, ori interesul său, şi atunce are pentru regulă pravelile ce sînt osăbit adunate supt titlu: dritul oamenilor (droit des gens)\ ori interesul ce va fi avînd unul sau mai mulţi din lăcuitorii săi, cu unul sau mai mulţi din lăcuitorii altor staturi, şi atunce are pentru regulă pravilile staturilor.
   Acest fel sînt aducirile pre dinafară, şi adastă ramură face sîngură materiia unii ştiinţi deosăbite ce să numeşte diplomatica.
   Aducirile pre dinlăuntru fac materiia ocărmuirii dinnă- untru a fiiştecăruia stat, care cuprinde învîrtirile a tot feliul
de aduciri ce pot ave: oamenii cu lucrurile, un om cu altul, un om cu toţi, ori cu o parte din toţi, un om cu ocărmuiria, ori toţi sau o parte din toţi cu ocărmuiria. Aciastă materie, avînd pentru pravăţi ce cît să poate mai bună pitrecire a opştimii, este ramura ce mai groasă a copaciului politicesc, care şi slujăşti de timilie ciialalte. Pravilile ei sînt de multe feliuri, încît mai fiiştecare stat are osăbite pravilile sale.
Şi sînt multe, pentru că şi aciastă ramură însuş să înpărţăşte în altele!
   Iată, pe diasupra, ce înbrăţoşază politica. Aciastă ştiinţă181 mai vechi, poate, decît toate celelalte, pentru că — ţiindu-să de organizaţiia182 ce firiască a omului — au trebuit, negreşit, să să înciapă totodată cu soţietatia183. N-au fost mai norocită decît altile, întru a fi aşăzată dint<r>-untăi pi temeiurile unii sănătoasă theorii. Ci, precum, lungă vremi, oamenii au măsurat pămîntul păn-a nu le trece prin cuget ce mai proastă figură a gheometriei184; precum, lungă vremi, ei au murit ori s-au însănătoşat cu mîncaria a feliuri de erburi, păn-a nu le afla puteria, păn-a nu lua cele dintăi cunoştinţi a doftoriei şi a himiei225, asămine lungă vremi au fost ocăr- muitori şi ocărmuiţi păn-a nu cerceta pentru ce sînt şi, pe ce temeiuri trebui să fie. Lungă vreme, vecurile au presărat globul cu jărişti de înpărăţii226, şi au grămădit ţandure de scaune şi de schiptruri, păn-a nu cerceta oamenii pe ce răzoară trebuesc a fi sprijinite, şi cu ce chipuri pot fi cru- * ţaţe de povîrnire. Dar, adivărul este că aciastă cercetare este una din cele mai grele, şi nu poci păşi înnainte, fără a pomeni ideia ce înnaltă a unui scriitor nou227: „Ştiinţa de a ocărmui oamenii", zice el, „este o mare mai fără fund şi fără ţărmuri, pre care Platon188 au cutezat să o măsoare întăi, însă el au fost departe de a-i pute face harta; şi pentru a-i însămna întocma toate stîncile, cine ştie dacă nu trebuesc triizăci de vecuri de călătorie şi, poate, de furtuni".
   în adivăr, omul şi politica sînt ca doî fiinţi deosăbite care, prin agiutoriul filosofiei, una pre alta să agiută a să deplini. însă, dacă este dat omului a veni vreodată la desă-
vîrşire, făr-îndoială, el nu va agiunge acolo decît cu paşi de logos şi pipăind toate puncturile dipărtării.
   Precum isprava politicii trebui a fi bună pitrecire a omului; precum toate ştiinţile şi meşteşugurile privesc la a lui trebuinţi, urmiază că politica are trebuinţă de ştiinţa prinţipurilor228, de nu a tuturora, măcar a unora, şi de ştiinţa a să sluji de toate. Aciasta, negreşit, înţelege Platon, cînd au zis: „Atunci vor fi fericite noroadile, cînd filosofii vor înpărăţi, ori înpărăţii vor fi filosofi".
   Acesta este un adivăr mare în theorie, dar noi vom vide, în cursul aceştii cărţi, că este din numărul acelora care nu sînt totdiauna putincioasă. Cu toate aceste, de vremi ce politica este pentru om, şi trebuincioasă fiinţii lui, urmiază că ia trebui să fie născută din a lui fire. De vremi ce a ei pravăţ este a lui bună pitrecire, apoi, pentru ca să-i fie şi isprava potrivită, urmiază că ia trebui să fie zidită pe firia omului. Şi de vremi ce omul nu poate fi fericit decît numai atunce cînd să află bine cu toate lucrurile cătră care are aduciri, urmiază că politica trebui să fie unită cu glasul pravililor celor nestrămutate a firii, cărora omul nu să poate înprotivi nepedepsit.
   Di aceia, în politică, cunoştinţa pravililor firii şi cunoştinţa firii omului, este cel întăi punct de purcedire, ce dintăi temelie a zidirii.
    Cap. 2-le
    Pravilile firii
   Adesăori, dialecturile229 rămîn în urma ştiinţilor, şi dintr- aciasta curge că multe cuvinte, după construcţiia230 gram- maticiască, ar însămna un lucru şi, după obicinuinţă, însăm- niază ori mai multe, ori vreun altul deosăbit. Unul din asămine cuvinte, în limba noastră, este fire, scurtat din cuvîntul fiire, enfinitif a verbului neregulat este. El ar însămna estiria, adecă lucrăria de a fi. Drept acelaş cuvînt în limba greciască este (pucng, tras din verbul (puoc^ care însăm- niază sădire, rodire, creştire, zămislire, naştire. în limba lati-
niască este natura, tras din verbul	, care însămniază
naştire. Negreşit, şi în alte limbi acest cuvînt nu poate ave decît o asămine ghenealoghie231.
   Din toate aceste să înţălege uşor că cuvîntul firia pliacă a însămna lucrare ce să vedi înlăuntrul lucrurilor, precum, de pildă, înlăuntrul unui sad spre a încolţi232, a răsări, a creşte, a rodi şi într-un cuvînt a fi aceia ce este el.
   Acest cuvînt în vro limbă vechi, căriia au urmat şi celelalte, au eşit de bună samă din ce dintăi luare aminte ce omul au făcut asupra lucrurilor. însă, cînd, mai în urmă, omul mai luminat au mai poftorit a lui luări aminte şi au giudecat că dacă creştiria, de pildă a sadului, este o lucrare, lucraria este ori de la sine, ori pricinuită; că, de este de la sine, ia este o putinţă; de este pricinuită, pricinuitorul este putinţa. Atunce, fără a mai adăogi alt cuvînt, au dat nu- mile de fire, la putinţa lucrătoare ori pricinuitoare. Cînd, în sfîrşit, filologhiia au cunoscut că cu voinţa aciiaş putinii să face creştiria sadului, cu a căriia s-au făcut şi să ocărmueşte lumia, cu toate că, pentru numile acei putinţi, fiiştecare
limbă ave cuvinte deosăbite, precum theos, deus, dieu,	233,
6onb, Dumnezău 234, n-am supărat nimica a-i lăsa şi numile firia, obicinuit păn-atunce a i să da pentru lucrările cele în parte dinlăuntrul lucrurilor. Şi, pentru că creştirea sadului ori lucraria ce să face înlăunt<r>ul lui, spre a fi ceia ce el este, s-au numit dint<r>-untăi fire, acest cuvînt s-au opştit şi, după analoghie, s-au dat lucrării ce este înlăuntru a toată lumia, spre a fi ceia ce ia este. De la aciasta, acest 
cuvînt uşor au trecut a însămna şi însuş pe toată lumia materielnică, adecă soarele, pămîntul, luna, stelile, şi toate lucrurile lor.
   Franţezii dau acestui cuvînt, în limba lor nature, piste doîzăci de însămnări. Noi încă, în obicinuinţa limbii noastre, îl luăm supt multe înţălegiri. întrebuinţăm totodată şi pre cuvîntul natură. Cu toate aceste, aice, după cele ce am luat sama mai sus, ne vom mărgini a-1 lua în a lui trei drepte şi mari însămnări. Şi acest fel, supt cuvîntul fire înţălegim:
   1- i.	pre Dumnezău însuş, adecă pre ace putere care au făcut lumia, o însufleţăşti şi o mişcă; putere care este o fiinţă osăbită de lume, precum sufletul este o fiinţă osăbită de trup; şi într-aciastă înţălegire zicem: firia (adecă Dumnezău) n-au făcut nimică în zadar; firia (adecă Dumnezău) răvarsă darurile şi bogăţiile sale pretutindine\
   2- le.	pre toată lumia materielnică, adecă pre toate lucrurile ceriului şi a pămîntului; şi într-aciastă înţălegire zicem: Dumnezău este făcătoriul şi stăpînul firii, adecă Dumnezău au făcut toate aceste lucruri şi le stăpîneşte; zicem frumusăţa firii, adecă frumusăţa ce aflăm în privelişte tuturor acestor lucruri;
   3- le.	pre lucrările cele în parte, pre care putinţa ce însu- flăţăşte lume face în fiiştecare fiinţă; precum, de pildă, este o lucrare a acest ii putinţi, ca iarba să criască. Deci, într- aciastă înţălegire zicem: firia erbii este a creşte. Aceste lucrări, date odată pentru totdiauna la fiiştecare fiinţă, de cătră putinţa făcătoare a lumii, să numesc şi însuşiri (î5i6xt|T8<;). Deci şi zicem: fire (adecă însuşire) peştelui este a trăi în apă, firia (însuşiria) crocodilului este a fi amfibiu196, firia (însuşiria) omului este a fi soţial197.
   însă este luat sama că şi aceste lucrări urmiază după oareşcare pravile statornice şi opşteşti; precum, de pildă, deşi este firia sadului a creşte, creştire lui, însă, cere pămîrit cuviincios la feliul lui, cere aer, căldura soarelui, umezeală. Pre toate aceste le cere în măsuri hotărîte şi cînd le are în- tocma, creştire lui să lucriază în toată înlesnire, în vreme şi în deplinătate hotărîtă de fire la fiieştecare fel. Cînd vre- mia sau mai multe dintr-aceste nu vor fi în măsura ce să cuvine feliului acelui sad, ori cînd vor trece piste măsură.
creştire sadului va fi smintită, cu atîta mai mult cu cît măsura va fi stricată. Cînd vreunul va lipsi cu totul, lucrare creşterii nici să va începe. Deci, iată însuş lucrările firii supusă la pravile235. Aceste pravili nu pot fi alt lucru decît nişte aduciri (a%EGeiq9 rapports) statornice şi trebuincioasă atît între Dumnezău şi lucrurile ce au zidit, cît şi între lucruri însuş. Căci, în adivăr, precum au zis-o Monteschiiu: „Dumnezău are aducire cu lumia, ca un ziditor236 şi păstrător (ţiitor) al ei. Pravilile după care el au zidit sînt aceliaş după care şi păstriază. El lucriază după acele pravili, pentru că le cunoaşte. El cunoaşte pentru că li-au făcut. El li-au făcut, pentru că ele au aduciri cu a sa înţălepciuni şi a sa putere"237. Lucrurile, asămine, au feliuri de aduciri între dînsîle, aduciri cursă toate din aducirile cele mari ce Dumnezău are cu lumia.
   Aşadar, sînt aduciri între Dumnezău ca un ziditor şi păstrător, şi între lucrurile ce au zidit şi păstriază. Sînt mii de feliuri de aduciri între lucruri însuş, între oameni, între oameni şi faptele lor, şi sînt încă aduciri între aduciri însuş.
   Toate aceste pravili sau aduciri statornice, trebuincioasă şi nedizlipite de fire lucrurilor 238, sînt aceia ce să chiamă pravilile firii.
   Deci, noi am luat sama că creştire sadului este o ispravă (iefety effct, ăKOxfkeG[ia) a pravililor239, ce noi am lămurit mai sus că să numesc pravilile firii. De multe ori, după milioane de îngiugări (combinaisons, ctu^sd^sk; ) a lucrurilor firii, aceste isprăvi să fac pravile la rîndul lor. Precum, de pildă, greutaţiia {gravitation, Papuxriq) este o pravilă după care apa trage a căde de sus în gios, deci aciastă tragire a apii este o ispravă a gfeutaţiei. Tragiria apei iarăş este o pravilă, cînd după dînsa rîurile îş eu cursul şi matca lor; deci, cursul şi matca rîurilor este o ispravă a tragirii apei.
   Şi acest fel este o pravilă a firii, ca soarele să lumineză faţa globului, să versă asupra lui lumina şi găldura <sic>, ca căldura, lucrînd asupra apei, să facă aburi, ca aceşti aburi, rădicaţi sus în aer, să să prifacă în ploae sau zăpadă, care să înnoiască apele izvoarîlor şi a rîurilor. Este o pravilă a firii ca apa să-ş caute cumpăna; ca ia să fie mai gre decît aerul; ca toate trupurile ce sînt pre pămînt să tragă cătră dînsul; ca para (focului) să tragă în sus; ca focul să dezor- ganisască (să disfacă) sadurile şi vietăţile; ca aerul să fie trebuincios la viiaţa unora din vietăţi şi pre altele să le strîce, precum pre peşti; ca apa asămine să fie trebuincioasă la viiaţa unora şi pre altele să le înnece; ca mîzga unora din saduri şi unile din mineraluri240 să supire organile vietăţilor şi să le strice viiaţa. Şi, acest fel, de o mulţime de alte lucrări a firii.
   Cînd, supt cuvîntul fire, înţălegim pre toată lume, ori lucrările în parte ce sînt în toată lume şi în fiiştecare din lucrurile lumii; cînd ştim că a toată lume, a fiiştecăruia lucru, a fiiştecăma lucrări a lucrurilor, făcătoriul şi rînduito- riul este fiinţa ce mare şi neştiută pre care în limba noastră numim Dumnezău, urmiază că cuvîntul pravilile firii însăm- niază pravilile pre care Dumnezău însuş au pus şi au rînduit, pentru ca după dînsîle să urmeză toate lucrurile ce i-au plăcut a zidi. Aşadar, urmiază încă că pravilile firii trebui să fie cele mai desăvîrşite din toate pravilile. Căci, dacă toate lucrurile, cîte au eşit din mîna acestui mare pricinuitor a firii, au desăvîrşiria lor, cu cît mai vîrtos trebui sa fie desăvîrşite pravilile care hotărăsc241 fiinţa şi mersul acestor lucruri!
   Este adivărat că omul, căruia ziditoriul au dăruit putinţa de a să pricepe, încet-încet, cu vreme, în lucrurile cele înnalte a firii, n-au putut să răzbată păn-acum decît pre puţin în tainile ei, cu toată dişteptaria ce au luat în cursul vecurilor, negreşit, cunoştinţa lui are un hotar păn-la care îi este dat să agiungă; negreşit, că ia încă n-au agiuns acolo păn-acum. Dar, poate ave cineva îndoială că, piste acel hotar, stăpî- niria 242 firii trebui să fi avînd încă o întindire, cine ştie de cîtă mărime ?
   Negreşit, pravilile firii nu sînt, nici vor fi, cu amăruntul ştiute, decît numai de a lor legiuitor! Negreşit, codicul lor nu este deschis decît numai înnainte lui! Cu toate aceste, omul, pre cît îi este dat a pricepe, pre cît au putut străbate păn-acum, au luat sama:
   1- i.	că pravilile firii au haractiruri potrivite cu a lor înnălţime, căci ele sînt:
   vecinice şi opşteşti, în toată vremia şi în tot locul;
   totdiauna aceliaş şi neprifăcute;
   nedizlipite de fiinţa lucrurilor şi neapărat trebuitoare lor pentru a fi.
   Precum, de pildă, ori în ce vreme şi ori în ce loc de este apa, ia este acolo cu toate pravilile ei;
   2- le.	că pravilile firii au în sine însuş chizăşiia păzirii lor, prin aceia că ele răsplătesc păziria, ori pedepsăsc căi- caria, cu măsura cu care vor fi păzite ori călcate.
   Precum, de pildă, o vietate pomăzuită de fire a nu trăi în apă, ci numai a să adăpa de dînsa, dacă nu va be cînd prin dureria sătii organul ei o va înştiinţa că are trebuinţă de apă, ia va sîmţi un rău; dacă nu va be încă cu di-a lungul, ia va muri. Iată pedeapsa! Dacă va be atîta cît îi trebueşte, organul ei va lua o învoişăre, o întărire; ia va sîmţi o plăcere. Iată răsplătiria ! Dacă va be piste măsură, ia va sîmţi un rău; dacă, în sfârşit, va be piste cît îi poate ridica organul, ia să va înneca, va muri. Iată pedeapsa!
   3- le.	că pravilile firii au un pravăţ hotărît spre care privesc. Acest pravăţ este păstraria a toată lumia, din care curge păstraria fiiştecăruia lucru în parte, pe cîtă vremi este dat fiiştecăruia lucru a ţine. Şi în adivăr, fiiria (l’exis- tence) lucrurilor fără păstrare ar fi dezzicere.
   4- le.	că pravilile firii au pentru temei opştesc aceia ce să numeşte ecvilibru {equilibre, adecă o cumpănă de puteri), care sprijineşte păstraria lucrurilor măcar de şi sînt alcătuite de părţi eteroghene (adecă părţi de deosăbite materii» protivnice una altiia); precum, de pildă, apa este protiv, nică focului, şi, cu toate aceste, toate trupurile au părţi de apă şi părţi de foc, încît, negreşit, dacă pravilile firii n-ar ţine înlăuntrul lucrurilor, pe cîtă vremi le este dat a trăi, un echilibru, adecă o cumpănă de puteri, fiiştecare lucra ar conteni de a fi totodată cînd ar şi începe a fi. Pentru că, lipsind cumpăna, ar fi o putere mai multă şi diaceia mai tare decît alta, ar birui-o, şi ar strica alcătuiria trupului; încît, precum firiia lucrurilor fără păstrare ar fi o dezzicere, asămine ar fi o dezzicere păstraria fără echilibru. Lucrurile fiziceşti nu sînt vecinice, fiiştecare are o viiaţă mai mult sau mai puţin lungă, deci moartea fiziciască a unui lucru nu este altă, decît, înlăuntru lui, lipsa echilibrului, cum şi smintiala echilibrului îi este boala 243.
   Luătoriul aminte, pretutindine în tabla firii, este lovit de aceste adivăruri, fie că va face lucrurilor o cercetare în parte, păn-la cel mai mic, fie că va lua sama totului lor, la un loc. în urmăriria acestor pravile, sufletul lui pretutindine să înnalţă a să mira de dătătoriul lor, cu atîta mai mult cu cît mintia lui pretutindine află stîlpii lui Iraclis(—) 244. El găsăşte acelaş haractir, acelaş pravăţ şi acelaş temei a pravililor firii, şi într-o mică frunză şi în toată adunăria lucrurilor lumii. Frunza este o mică mahină care, după oareşcare lucrări a pravililor firii, are începutul ei, viiaţa şi sfîrşitul. După aceliaş pravile, ia are în sîne răzoară şi canaluri mihaniceşti, prin care mîzga, căldura, aerul, umezeala, trec din punct în punct, cu o cumpănă măsurată de puteri, ca să slujască la a ei păstrare pe cîtă vreme îi este dat a ţine. Smintiască-să aciastă cumpănă şi, negreşit, ia va ţine mai puţin. Lumia toată, asămine, nu este decît o mahină mare. Soarile are mergători înpregiurul lui pe pla- nite şi pe comiţi. Unile din planite au înpregiurul lor pe a lor sateliţi, precum pămîntul pre lună. Theoriia luminii şi aduciria ei cu dipărtaria, ne dovideşte că fiişte<care> din celelalte stele este un soare care, făr-îndoială, nefiind făcut în zadar, are înpregiurul lui asămine pe a lui planete şi a lui comiţi. Telescopul, arătîndu-ne şi alte stele la care n-a- giunge slăbăciune ochilor noştri, mărturisăşte totodată pe a lui însuş slăbăciune de a nu pute agiunge la cele ce pot să mai fie încă. Iată mărime mahinii lumii! Ia au avut începutul, are viiaţa; va ave, nigreşit, şi sfîrşitul! Ia, oricît de mare de este, urmiază aceloraş pravile a firii, a cărora pravăţul este păstraria şi temeiul, cumpăna (echilibru). Precum, de pildă, în sistema planeteră a soarelui nostru, fiiştecare din planite şi din comiţi să văd trăgîndu-să spre soare, pentru că nu să dipărtează de dînsul; şi, totodată, înpingîndu- să de soare, pentru că nu să apropie mai mult. Asămine, sateliţii cătră planitile lor. Deci, iată o cumpănă de puteri, un echilibru de tragire şi de înpingire, pentru ca nici una să nu-ş piardă măsura dipărtării ce îi este orînduită, dipăr- tare care merge 245 în analoghiia mărimii trupului fiiştecă- riia, negreşit şi în analoghiia căldurii ce fiiştecare poate ţine, ori de cîtă fiiştecare poate ave trebuinţă. Fiiştecare apoi are un drum hotărît, înpregiurul soarelui, şi sateliţii înpregiurul planitilor lor, pe care îl păzesc întocma şi îl fac în vremi hotărîte; deci iată încă o cumpănă socotită şi chipzuită pentru a nu să lovi 246 una cu alta. O asămine cumpănă este păzită, negreşit, şi între sistemele planetare, care orice mişcări de vor fi avînd, nu să văd, nici grămădindu-să247 mai mult între dînsîle, nici răşcherîndu-să. Acest echilibru, această cumpănă de puteri, ţine păstraria aceştii mahine mari, pe a căriia răzoară le ştie numai arhitectul ei. Lipsască aciastă cumpănă, şi mahina va căde în hrentuire.
   Acest fel, pravilile firii sînt pretutindine aceliaşi şi ne- prifăcute; acest fel, luătoriul aminte, pretutindine, în toate lucrurile, găsăşte a lor lucrare, a lor înplinire. Ele lucriază deopotrivă asupra lucrurilor fiziceşti, şi osăbiria nu este decît numai într-aciasta, că fiinţile 248 neînsufleţite şi nemişcătoare sînt numai pătimitoare supt pravilile firii, în vremi ce acele însufleţite şi mişcătoare sînt totodată şi pătimitoare şi lucrătoare.
   Fiinţile neînsufleţite şi nemişcătoare nu au voinţă, di a- ceia ele nici calcă vreodată pravilile firii de care spînzură. Ci, nemişcate din locul în care să află, ele să par că aştiaptă îndestularia tuturor trebuinţilor lor de la sîngură lucraria acestor pravile. Acest fel, o mică ghindă, avînd în sine sămînţa {le germe, plodul) de a fi odată stejar, îndată ce este în pămînt priincios ei, pravilile firii o înlesnesc a încolţi, a răsări, a creşte, a întinde ramurile în aer şi în pămînt, viţile rădăcinii, într-un cuvînt, o înlesnesc a să face mlădiţă. Trebuinţa aceştii mlădiţi este a fi hrănită, pentru ca să crias- că, să să îngroaşă şi să să facă copaci. Deci249, pravilile firii, făcînd ca prin ramuri să lucreză asupra ei aerul şi căldura, săvîrşesc un fel de sorbire care trage din pămînt, prin viţile rădăcinii, în mîzgă, hrana ce îi este trebuincioasă, şi o face să triacă, din punct în punct, prin toate părţile copaciului. Aşa pravilile firii lucriază, fără a fi călcate ori înprotivite, în toate fiinţile250 neînsufleţite şi nemişcătoare. Aşa în fiiştecare minut ele săvîrşăsc milioane de feliuri de lucrări, care în tot ciasul sînt nişte mari minuni la ochii celui înţălept, şi care nici trag luaria aminte a omului prost, nu că doar este deprins cu a lor privelişte, precum au zis-o mulţi, ci pentru că duhul nu-i învăţat a pricepe ce-i rînduiala.
   Fiinţile251 însufleţite şi mişcătoare sînt pătimitoare supt pravilile firii, într-aceia că 252 aceste pravili lucriază a lor zămisliri, naştiri şi creştiri, într-un cuvînt, pentru că printr-însîle ele sînt aceia ce sînt. Şi sînt lucrătoare, prin aceia că ele, avînd mişcaria au voinţă; şi, precum firia s-au mulţămit numai a vărsa asupra pămîntului tot ce poate sluji la a lor trebuinţi, este lăsat la dînsîle a căuta să-ş îndestuleze trebuinţile. De un chip cît, cerbul de pildă, făcut de fire aceia ce el este, nu este hrănit de fire, precum copaciul, şăzînd într-un loc şi întrînd într-însul hrana ca de la sine; ci hrana lui fiind presărată asupra pămîntului, este lăsat la dînsul a mergi să o găsască.
   Noi am zis mai sus că fiinţile 253 neînsufleţite şi nemişcătoare nu au voinţă, şi că de aceia ele nu calcă niciodată pravilile firii de care ele spînzură. Cu acest cuvînt am lăsat a să înţălege că fiinţile ce au voinţă pot să le calce. Deci, aciasta ne rămîne a lămuri.
   La fiinţile însufleţite, mişcaria, fără o voinţă slobodă, ar fi o dezzicire; căci la ce ar pute să slujască, unii fiinţi254, mişcaria, dacă ea n-ar ave în sîne voinţa de a o întrebuinţa ? Voinţa, dar, în fiinţile cele însufleţite poronceşte mişcării.
   Deci, fiindcă foarte ades ele să văd călcînd pravilile firii, negreşit, aciastă călcare n-ar ave loc, dacă ele n-ar ave mişcare. Şi, fiindcă mişcaria este poroncită de voinţă, urmiază că voinţa, slobodă şi adesăori supusă rătăcirii este aceia care povăţueşte la călcaria lor.
   Fiinţile însufleţite şi mişcătoare pre pămînt să înpart în multe clasuri. Fiind, însă, că noî, aice, nu ne trebueşte altă decît numai a le lua sama după măsura voinţii ce ele au opşteşte, noi le vom înpărţi în doî mari clasuri, din care supt cel întăi vom cuprinde pre omenire, şi supt cel de al doie pre toate celelalte vietăţi mişcătoare. -»■
   N-avem trebuinţă aice a hotărî dacă voinţa omului şi aceia a dobitocului sînt tot de o fire ori nu. Aceia, însă, ce fiiştecine poate lua sama în tot minutul, şi pe care nimine nu poate tăgădui, este că voinţa omului îi cu mult mai întinsă decît a dobitoacelor, şi cu atîta mai lucrătoare, cu cît — precum vom vide înnainte — este stîrnită de lucrările gîn- dului255.
    Cap. 4
    Moralul
   Toate mărturisăsc aceia ce noi am zis în capul rămas, că omul pre pămînt trăeşte totodată în doî lumi deosăbite: în lumia fiziciască/şi în lume înţălegătoare, şi că aciastă îndoită stare a lui este hotărîtă de fire şi tipărită în a lui organizaţie.
   în adivăr, din feliuri de îngiugări a elementurilor ce noi am luat sama că sînt înlăuntrul omului 256, să nasc22a într-însul257 feliuri de plecări, santimenturi şi patimi, din care 258, deşi pot fi unile aplecate la lucruri materielnice în aducirile ci el are cu lumia fiziciască, toate, însă, sînt primitoare de lucruri înţălesă numai cu gîndul, toate întră 
   în aducirile ce el are cu lumia înţălegătoare259, şi este mai vîrtos aice, într-acest theatru întins, că ele fac rola ce mai însămnată. Precum, de pildă, din îngiugaria iubirii de sine, cu simţirile (vestitori a binelui şi răului fizicesc) să naşte aceia ce de opşte să chiamă iubiria şi ura. Şi sfera acestora să măreşte cu atîta mai mult, cu cît ele întră în îngiugare cu plecările cele fireşti a omului şi cu lucrările gîndului lui, de un chip cît el nu să mărgineşti numai întru a iubi o mîn- care dulce, o învălitură călduroasă, lucruri materielnice a lumii fiziceşti. El să întinde a iubi lauda, numile cel bun, cinste, lucruri nematerielnice, neapipăite, neapucate de dîn- sul, decît numai cu gîndul, într-un cuvînt, lucruri a lumii înţelegătoare. Omul încă nu stă acole, el nu să mulţămeşte a le şti, a le auzi di-a dreptul, ci el, în Paris, în London, în Amsterdam, pofteşte să le audă răsunând de la Pekin, de la Benares, de la Goa, de la Macao. El nu urăşte numai o mîncare amară, ci află amărăciune şi în clevetire, în difăi- mare, în hulă; şi aceste nu-1 lovesc numai di-a dreptul; el le sîmte, să otrăvăşte de dînsîle, de la un pol la altul. Şi acest fel poate lua orişicine sama aducirilor ci omul are cu lumia înţălegătoare, prin iubiria de avuţie260, destăpînire (cpitaxpxia), de ştiinţă 261, de disfătare, prin smerenie şi mîndrie, prin cumpătare şi trufie, prin frică şi îndrăsnială, prin nădejde, prin mînie, prin rîvnă, prin 262 zavistuire, şi altele.
   Aciastă lumi înţălegătoare, oare este ia făptură a omului, care nu poate adăogi nici a scăde nimica în toată zidire ? Oare nu este ia faptă a celui ce, putînd izvodi pre lumia fiziciască, dovideşti că are putinţa de a face cîte feliuri de lumi va vre? Dacă ia este făptură a acestui Mare Arhitect, care nici pre Siron n-au lăsa,t fără analoghiile unii mihanici căriia numai el este ştiutorul, au rămas ia, oare, fără reguli şi fără măsuri? Nu, nicidecît! Ar fi un păcat de lez-natură (lese-nature) a crede că dintr-o acest fel de mînă ar fi eşit vrun lucru nesăvîrşit!
   Deci, dacă aciastă lume înţălegătoare are pravile date de făcătoriul ei, nu urmiază, oare, că ele trebui să fie vrednice de a lor mare legiuitor? Şi fiind aşa, nu urmiază, oare, că 263, precum am văzut 264 la pravilile lumii fiziceşti, a lor harctir trebui să să închei întru:
   a fi nedizlipite de fiinţa lucrurilor şi neapărat trebuitoare lor pentru a fi;
   a fi vecinice şi opşteşti, în toată vreme şi în tot locul; a fi totdiauna aceliaş şi neprifăcute; a purta cu dînsîle buna răsplătire pentru păziria lor, şi pediapsa pentru a lor călcare?
   Lucrurile mărturisăsc desăvîrşit acest adivăr, căci în toate vecurile opşteşte şi în tot locul 265.
   Un 266 nume bun este folositori267 omului, pentru păstraria fiinţii sale în lume înţălegătoare, fiindcă găteşte plecările altora în priinţa lui, şi folosul ce el trage din acelia este a lui bună răsplătire. Din înprotivă, difăimaria lui este stri- căcioasă, fiindcă găteşte ura altora asupra lui, şi stricăciune ce i să întînplă este a lui pediapsă 268.
   Luînd sama că pravilile lumii înţălegătoare şi pravilile lumii fiziceşti au aceliaş haractiruri, putem sămui că, dacă nu cumva este între dînsîle o rudiri, cel puţin măcar este o mare asămănare, şi să cercetăm de au tot acelaş pravăţi şi acelaş temei.
   Am văzut 269 că pravilile firii a lumii fiziceşti au, pentru pravăţi, păstraria, şi pentru temei, cumpăna.
   Cînd fiinţa care au zidit şi însufleţăşte lumia, au făcut lucrurile de care îi plină, au oprit270 pentru sîne veciniciia, şi fiiştecăruia lucru au dat cîte o parte din vreme. Veciniciia, dar, este viiaţa acei fiinţi, şi părţile din vreme sînt vieţile lucrurilor.
   Fiiştecare lucru, pentru ca să între în viiaţa sa, trebui să înciapă prin a fi (par exister) ; pentru ca să urmeze viiaţa de la un capăt la altul trebui ca fiinţa lui să fie păstrată; într-alt fel ar fi o dezzicire (contradiction).
   Aşadar, tot ce este are o viiaţă, tot ce are viiaţă este supus la pravila păstrării.
   Deci, lumia înţălegătoare este, ia dar are o viiaţă, ia dar 271 şi lucrurile ei sînt supusă la pravila păstrării.
   Cine calcă moralul trebui să fie în defansivă totdiauna,
   Aşadar, pravilile lumii înţălegătoare, ca şi pravilile lumii fiziceşti, au pentru pravăţ păstrare.
   Oricît de metafiziceşte de va socoti cineva asupra lucrurilor metafiziceşti 272, nu cred să nu zăriască pretutindine lucrăndu-să în păstraria lor aceiaş pravilă a mihanicii cu care să păstrează lucrurile fiziceşti, adecă cumpăna; căci, în metafizică, ca şi în fizică, nu poate a nu urma într-alt fel la doî puteri ce să înprotivesc, decît ca ce mai mare şi mai iute să strice pe ce mai mică şi mai moale273. Precum, de pildă, omul are trebuinţă a fi păstrat în lume gînditoare; într-aciastă lume, numile cel bun ori difăimaria este cătră dănsul aceia ce în lumia fiziciască îi este hrana ce bună ori ce stricăcioasă. El, pentru a fi păstrat, are trebuinţă de hrana ce bună. Deci, pentru ca să apucăm mai di-a dreptul prinţipul ce căutăm274, slujăndu-ne numai de răzoarăle ce sînt în fiiştecare om pentru cîşligaria bunului său nume, ori a difăimării sale, răzoară care să închei într-a lui bune ori răle deprinderi; şi lăsînd alte pricini pe dinafară de care 275 mai spânzură încă staria lui, este viderat că la un om o deor- potrivă măsură de diprindiri bune şi de diprindiri răle, pre cîtă priinţă şi folos îi va găti din partia altora, pre atîta [pre atîta] îi va găti şi ură şi stricăciune. Acela, atunce, pre cît va gusta bunul aceştii lumi, pre atîta îi va gusta şi amarul. El va fi în liagăn între bine şi între rău. Pre cît măsura ră- lilor deprindiri va covîrşi, pre atîta va apăsa a lui ticăloşii, şi adesăori îl va duce la peire. Din înprotivă, pre cît măsura bunilor deprindiri va fi mai multă, pre atîta pitreciria va fi mai netedă, mai liniştită, mai bună, mai fericită.
   Aşadar, pravilile lumii înţălegătoare, ca şi a cei fiziceşti au pentru temei cumpăna. Ele, dar, sînt deopotrivă între dînsăle după haractir, după pravăţ şi după temei 276. Ele, dar, pot fi deopotrivă şi în titlu, încît — pi temei că supt cuvântul fire înţălegim pre ziditoriul lumii277, care au şi dat aceste pravili; ori pi temei că supt acelaş cuvînt înţălegim lucrările cele în parte ce puteria ţiitoare 278 lumilor face în fiiştecare fiinţă, aceste pravili pot fi numite unile pravilile fireşti a lumii fiziceşti, precum aciasta am văzut-o la cap 2-le; şi altile, pravilile fireşti a lumii înţălegătoare.
   Aceste pravili lucriază în feliul lor asupra fiinţelor ce sînt supt a lor stăpîniri. Nici o fiinţă 279 nu le urmiază fără a fi răsplătită, nici una nu le calcă fără pediapsă, căci aciasta este a lor chizăş (garanţie): şi de să zăreşte o osăbire Ia a lor fel de răsplătiri şi 280 de pedepsi, aciasta este pentru că pravilile lumii fiziceşti lucriază di-a dreptul asupra organului, în vremi ce a lumii înţălăgătoare lucriază prin con- secfintii 281.
>
   Dar, mi-ar 282 zice 283 cineva, poate că un făcători de răle, fugind din locul ce au umplut cu răutăţile lui, şi di- părtîndu-să într-alt loc unde nimine nu-1 cunoaşte, poate să trăiască acolo în toată ticna lui, şi să scape de toate pe- depsile ce i-ar tragi a lui răutăţi trecute; precum şi Atila 284, Cincishan 285, Tamerlan şi alţii asămine, carii au prădat pă- mîntul şi l-au umplut de sînge, au pitrecut în toată linişte păn-la sfârşitul lor 286°.
   La aciasta eu cred că am răspuns de agiuns, cînd am zis mai sus că, piste răzoarăle cele dinlăuntru a omului, mai sînt încă pricini pre di afară de care mai spînzură stare lui, şi că pravilile lumii înţălegătoare lucriază asupra omului prin consecvenţii 287. Cu toate aceste, ca să mai răspund aş lăsa 288 frica şi grija ci 289 ar tulbura necontenit sufletul înrăutăţitului, aş lăsa dreptate ce ar da 290 altora a-1 pedepsi la cel dintăi prilej 291. Aş lăsa asămine frică şi grijă ci negreşit au avut toţi Atilii, şi aş zice că locul pe care un făcător de răle ar pute umple cu răutăţile lui şi ar scăpa nepedepsit, este deschis şi la răutăţile altuia, încît pediapsa cade asupra locului totdiauna putincios a îndrepta răutatia ori a o opri. Şi naţiia care ar agiuta ghizuinţilor lui Cincishan,
i- ar plăti, precum s-au şi întînplat, biruinţile cu a ei ticăloşii. De un chip cît nu este decît pre potrivit şi la pravilile lumii înţălegătoare, aceia ce Monteschiiu au zis pentru pravilile lumii fiziceşti, că „fiiştecare feliurime este 292 uniformă, şi fiiştecare schimbare 293, statornicie (Chaiţue diversite est uniformite, chaque changement est constance. Esp. des loix, livre 1, chap. 1).
   în adivăr, aducirile ce au oamenii atît cu lumia fiziciască, cît şi între dînşii, în lumia înţălegătoare, alcătuesc, precum au luat sama un filosof, un lanţiu de întînplări, de pricini şi de isprăvi294.
   <1828>
Starea jalnică a Moldovei şi pricinile istorice ale acestei stări
   De cîte ori scritorii Evropei pominesc numile Moldaviei şi a Valahiei, în scrisurile lor cele gheograficeşti şi istoriceşti, nu lasă de a zugrăvi pe noroadile acestor provinţii înnotînd în ce mai urîtă ticăloşie * şi în pradă la feliuri de strîmbătăţi şi asupriri, luptîndu-să cu cele mai crude nevoi. Dar 295, pre lîngă titlul de gheografi sau istornici < ! >, voind a-ş lua şi pre acela de iscusiţi cercetători a pricinilor, ei nu lasă totdiauna de a arăta şi izvoarîle din care ar curge ticăloşiile acestor noroade. însă 296°, ori pentru că este cu neputinţă 297 a şti staria ce adivărată a unui norod, fără a şti timi- liile cele dinlăuntru pe care ia este aşăzată, şi de aceste timelii nici unul din acei scriitori nu fac nici o pomenire, dovadă a neştiinţii ce au de dînsîle; ori pentru că în Mol- daviia şi Valahiia, cu toată micşuraria locului, aceste temelii ar fi aşa de strămutate şi încîlcite 298, încît pentru un strein să fie o neputinţă a le afla firul; ori pentru că nici unul din acei cercetători n-au avut atîta iscusinţă, sau 299 atîta răbdare cîtă ar trebui, pentru a lua samă cu amăruntul 300, care ar fi isprava unor obiceiuri amestecate şi fără prin- ţipuri, unui mers nepovăţuit de nici o pravilă, de nici o sistemă hotărîtă, acei scriitori să văd cfituindu-să eftin de ceia ce ar fi trebuit să de pentru titlul de iscusiţi cercetători. Şi toţi, ca cum s-ar copii unul pre altul, să unesc a zice că Moldaviia şi Valahiia sînt ticăloasă pentru că sînt provinţii a Înpărăţiei Othomaniceşti [ . . . ]
   Este de firia lucrurilor ca toată isprava să aibă o pricină. Şi este de un adivăr netăgăduit şi mărturisit de atîtea ispite, că fericiria unui norod este ispravă a unor pravile drepte, întocma păzite, şi maice a unor obiceiuri bune. Deci, cînd în Moldaviia şi Valahiia aciastă singuratică pricină a fericirii noroadelor lipsăşte cu totul, ce altă rămîne a fi decît ticăloşie? însă aciastă lipsă are ia, oare, vreo aducire cu atîr- naria acestor locuri? 301 Este ia oare pricinuită de înnaltă Poartă ? Şi302 au, oare, dreptate scriitorii Evropei a o înputa ei?
   Să cercăm un cias în analurile vecurilor, să ne sîlim a urmări cursul lucrurilor, pentru ca să luăm de aciasta o idei desăvîrşită.
   Traian, biruitor a lui Decheval, au făcut o provinţie romană din patriia lui Zamolxis. De s-au ţinut303, însă, în coloniia sa şi vro parte, mare ori mică, din norodul biruit, de i-au păstrat304 puţinile obiceiuri ce i-au fost însuflat acest ucenic a lui Pitagoras, în loc de pravile; de au pus în locul lor pravilile cele sfinţite în Capitol, ori de au făcut o migmă dint<r> -amîndoî, istornicii au fost pre zgîrciţi pentru a ne da de aceasta vreo lumină. Poate, însă, că nici au avut loc o asămine305 grijă din partia Senatului, într-o vremi cînd 27°, cu toată străluciria ce au avut fapta bună supt cinci chesari în vecul al doile, Roma însăş contenisă de a mai fi patrie. Şi cînd tot ce era supt vulturul ei afară de a ei zidiuri, nu era de alt interes decît numai de a plăti birul.
Cu toate aceste, ne rămîne a ne sluji într-acest labirent, ca de firul Arianii, un monument respectuit de şaptesprezăci vecuri de furtuni şi de strămutări. Limba norodului dintr- aceste locuri, neîndreptată niciodată de nici un grammatic, nestrecurată de nici un lexicograf, nepoliită de nici un scriitori, izgonită, în curs de doî vecuri, din canţileriile ocărmuirii de cătră limba slavoniciască, din pricina dijghinării bisăricii lui Hristos, ne înfăţoşază încă o mare asămănare306 cu limba latină, şi o analoghie destul de apropietă cu toate fiicele aceştii maice plodoasă. Deci, o limbă este într-adivăr supusă prifacirilor din vrîstă în vrîstă, însă ia nu-ş poate pierde haractiristica diosăbitoare307 în cîtă vreme norodul ce
o	vorbeşte alcătuieşte un trup deosăbit, şi aciasta este destulă dovadă că coloniia lui Traian au fost308 alcătuită de romani, că de s-au şi amestecat într-însa vro parte din dachi, aceia, însă, ori au fost309 de un număr aşa de mic, încît n-au putut curgi asupra duhului naţional şi a limbii coloniştilor; ori s-au tras înnapoi la fraţii lor roxolani şi sarmaţi, cînd Adriian au plecat mîndriia romană păn-la cumpăraria păcii de la aceştiia, şi cînd au tras coloniile în Misiia, zic unii, pentru a ne siguripsi, şi alţii, pentru că au rîvnit lui Traian310.
   Aceste colonii n-au fost aşăzate dintr-untăi decît ca în mijlocul unui şliah, unde trebuia să le calce ori să le măture picioarile trecătorilor. în adivăr, Roma, clătită din temeliile ei, de pe atunce începusă a nu fi decît ca o stîncă înţinată, pe care trebuia să o oboare încet-încet valurile cele pov- ftorite a unui pohoi de varvari ce au eşit 311 din nord 312, adulmecînd clime dulci, de pe atuncia au început a nu pute ocroti provinţiile lăturaşă 313. Deci, locu în care au fost Dachiia, după a sa poziţie gheograficiască, fiind ce mai în- tăi din porţile prin care s-au strecurat atîtia cete, au trebuit de bună samă să fie, precum au şi fost, şi cel mai întăi năpustit314 de a lor năvăliri, şi cel mai de pre urmă mîntuit315 de dînsîle. Norodul acestui loc, tras deodată în Misiia, au început încet-încet a-ş micşura atîrnaria, cu cît înpărăţiia, slăbind, îş pierde curgiria316.
<1828—1829 >
Scrisoare către un „Milord", despre starea Moldovei şi punerea în valoare a bogăţiilor pe care le are
%
   Le pays de la Moldavie et de la Valachie n'a point ete jusqu’â ce jour exploite 317 par l'industrie, ni p6netre par le commerce. La politique seulement a quelquefois jete sur lui, depuis le siecle demier, quelques regards plutot furtifs et dedaigneux qu'attentifs. Cependant, dans la supposition qu'â 318 la fin prochaine de la guerre du Danube, ces deux principautes resteront toujours â TEmpire Ottoman, un sol excellent et productif 319 en denrees de toutes sortes, des montagnes dont Ies mines intactes n'ont point 6t6 encore touch^es par la main d'aucun metallurgiste, ne seraient peut-et- re pas ces choses tout â fait insignifiantes aux vues commer- ciales de la Compagnie Anglaise.
   Dans 320 la meme supposition, un pays sous la suzerai- net£ de la S<ublime> P<orte> 0<ttomane>, sous la protection de la Russie, en voisinage des 6tats autrichiens, un pays 321 dont la Russie s'est plus d'une fois service» comme d’une boîte â griefs pour motiver ses mouvements vers le midi, ne serait peut-etre pas, on ose le croire, entierement inutile â la vigilance ecuitable que le Cabinet Britannique a toujours temoigne pour le maintien de Tequilibre entre Ies Puissances.
   Enfin aussi, un peuple docile et robuste, mais sans arts, sans industrie, sans lumieres; un peuple tranquille, paisible et qui dans son etat d’agricole, pourrait etre le plus prospere, mais dans son interieur, mal administre 322, en proie â tous Ies abus, â tous Ies fleaux de son gouvernement sans bases et sans loix, et de Taristocratie feodale et tyrannique de ses boyards, un peuple qui s’honore pourtant de son origine et qui seul a conserve, â travers Ies vicissitudes323 et Ies siecles, le grand nom des maîtres du monde (Ies Mol- daves et Ies Valaques s’appellent Roumoun), ne serait peut-etre le seul sur le globe, on aime â Tesperer, sans aucun droit â la g£n£rosite bienfaisante de la nation anglaise.
   Oui, ce pays n'est point une terre classique 324. Lorsque la Grece abondait en sages, Tancienne Dacie â peine £coutait avec un £tonnement sauvage 325 Ies doctrines incertaines de Zamolxis, disciple de Pythagore; lorsque Ies lettres fleuris- saient â Rome, Ovide, exile en Dacie, s'y croyait comme dans Tempire de Pluton. Mais, comme point de passage du Nord au Midi, de tout temps expos6 au debordement de ces Scytes 326 qui comme des essaims ont inondait <sic> pendant plusieurs siecles le midi de l’Europe, 100 fois devaste, depeuple, vainqueur ou vaincu dans sa defensive, et tres souvent theâtre des guerres etrangeres 327 depuis Trajan jus- quâ nos jours, ce pays merite peut-etre une attention compatissante des historiens, des politiques, en un mot 328 des hommes en general. D'ailleurs, pourquoi toujours une necessite de raison, pour meriter Ies bienfaits des coeurs genereux? Pour verser Ies pluies fecondantes dans une contree329, le maître de la nature n’y demande point quel est son prophete, et la bienveuillance, emanation directe de l'etre supreme, pour repandre ses oeuvres salutaires dans un lieu, y exigera-t-elle des privileges exclusifs? Vou- dra-t-elle, pour condition preliminaire, qu’on lui etale d'a- bord des souvenirs majestieux <sic>, une 330 gloire ancienne, des noms 331 ou des faits h^roiques ? Ce sont sans doute des traits touchants capables d'exciter l'admiration et Tenvie de Ies imiter, mais la philantropie ne s'arrete pas la 332. L'humanite a des droits sacres sur elle partout ou ses souf- frances peuvent Timplorer. Et grâce â l'esprit philosophique 333 de deux nations europeennes, Tautre hemisphere, sans The- mistocles, sans Scipions, n'a-t-il pas actuellement des etats qui dans leur prosperite meritent l'envie d’Athenes et de Rome ?
   Milord! Votre excellence le sait mieux334", vos compatriot es, comme en detruisant le charme de Circe, y ont change des milliers de miserables en des milliers d'heureux et 70 millions d’hommes, attire par le penchant inne de se trouver bien, ont recouru sous la sauvegarde des lois de votre patrie.
   Mais avant d'entrer, Milord, dans le developpement des <}bjets qui motivent ma lettre, permettez-moi de justifier dabord 335 Ies sentiments qui la dictent, necessite <sic> 336 prealablement, une explication d'un autre genre.
   Dans le temps de paix et sous la domination de lEmpire Ottoman, Ies peuples moldave et valaque, qu’on appelle collec- tivement le peuple roumain, pour implorer le secours de la philantropie, est-il malheureux? Rampe-t-il dans la mi- sere? Se courbe-<t>-il sous le fardeau des souffrances de miile sorte? Oui, jusqu'âTexces! Les faits et Ies etrangers qui y ont voyage ne l'attestent que trop. Or, est-ce donc le Gouvernement Turc qui provoque les maux de ce peuple, qui aggrave sa misere, qui l’abaisse dans l'avilissement et qui l’ecarte sans cesse d'un etat de bien-etre auquel il a droit d'aspirer? Non, Milord, c'est une erreur dans laquelle sont tombfe la plupart de ceux qui ont essaye des descriptions et des tableaux sur ces deux provinces. En sachant qu'elles appartiennent â l'Empire Ottoman, et preocup^s de l'idee des abus que les janissaires excergaient dans d'autres provinces de cet empire, ces ecrivains, dans la ressemblance des effets en ont souvent confondu les 302 causes, d'ailleurs bien dif- f^rentes <! >
Ces deux provinces, independantes, jusqu'au	 303 et
au	337 siecles ,se sont soumis<es> â l'Empire Ottoman
du temps de	338 et de Soliman, mais avec des conditions
expresses que leurs gouvernements respectifs soient 339 con- serves tels qu'ils etaient; que les Turcs ne s'y melent aucu- nement dans l'exercice de leurs administrations interieures, que la religion y soit respectee 340. En compensation de ces privileges et de la suzerainete protectrice de la Porte, ces deux provinces etaient obligees de donner leurs troupes 341„ et de payer annuellement un tribut dont les sommes en
numeraire etaient pour la M<oldavie>	 342, et pour
la Valachie	343°. Sauf quelques autres	311 en faucons
et en jumens <sic>. Quelques-unes de ces conditions existent encore dans toute leur int^grite. D'autres sont ou mo- difi^es, ou alterees, au aneanties, et ce n'est aucunement en vue de justifier le Gouvemement Turc que je tâcherai de reveler les causes de ces changements. Et d'abord, la tendance naturelle â chaque gouvemement d'augmenter ses revenus, d'un cot£, et les intrigues des boyards pour parvenir â l'hospodariat, de Tautre, ont insensiblement agrandi<t>
les sommes du tribut, de sorte qu'en	312 elles ont ete
fix^es â	313 pour la M<oldavie>, et â	314 pour la
V<alachie>, y compris les faucons et les jumens <sic>~
   Les troubles continuels qui agitaient ces provinces pendant les elections de leurs princes, dont les uns appelaient â leurs secours les Polonais, contre leur patrie et souvant <sic> contre la Porte, les autres les Hongrois, et d'autres, enfin, les Cosaques, ont suggere ala S<ublime> P<orte> la necessite de s'approprier le droit d'elire 344 et de nommer les princes.
   Enfin, â Taffaire du Pruth, M	345 trahi par les
deux princes, mais vainqueur, nomma 346 aux principautes de ces deux pays des Grecs de Constantinople, et applaudit â Tabolition de leurs troupes, executees astutieusement <sic>
par le prince	347 en M<oldavie>, et par le prince	348
en V<alachie>.
   C'est tout ce qui est change dans les clauses de ces conditions primitives avec la S<ublime> P<orte> 320.
<c. 1828 > Descrierea instituţiilor Moldovei
   Politic.eşti luări aminte asupra Moldavviei
    Poziţie Moldavviei
   § 1. Supusă înpărăţiei Otomaniceşti şi încungiurată de provinţiile a doî osăbite evropieneşti imperii; avînd o ocîr- muire atîrnată de la înnalta Poartă, dar în mărginire pri- vileghiilor locului, slobod lucrătoare înlăuntru, Moldavvie, mică rămasă în întindire ei, dar punct de megieşie a stăpîni- rilor a trii osăbite puteri, poate să de la privirile unui politic «o pricină — obiect — singuratecă de socotit.
    Priinţa privileghiilor ei celor de atîrnare.
   § 2. Slobodă la lege norodului său şi în feliul ocîrmuirii sale, Moldavvie, mărturisindu-să supusă stăpînitoarei sale puteri, precum o liagă privileghiile, şi dîndu-ş dările rînduite, să poate făli de înplinire datoriilor atîrnării sale.
    Feliul ocîrmuirii în vreme vechi
   § 3. Putere ce hotărîtoare şi înplinitoare în vreme vechi era în mîna voevodului întărit de Pre înnalta Poartă, mai întăi după rînduiala diiadohiciască, şi mai pre urmă după alegire ce din ţară. Aciastă alegire au luat început după ce s-au sfîrşit viţa Dragoşască, care au ţinut scaunul ţării aproape de 200 de ani.
   Putere socotitoare era la Sfatul Domnesc, alcătuit de toţi dregătorii ce purta cinurile clasului dintăi, carii să chema boerii cei mari; şi a clasurilor celoralalte, carii să chema boerii cei mici, ostăşăşti şi politiceşti, pre care domnul însuş îi alege şi îi orînduia, după a sa socotinţă.
   Fiindcă din vreme ce învechită nu să văd acturi numai din parte cilenurilor ce alcătuia sfatul, să înţălegi că soco- tinţile să da dinnainte persoanii domnului, şi el, prin documentul ce da, hotăra şi poronce lucrare. Şi fiindcă documen- turile vechimii acele din parte domnilor au, pentru tărie, credinţa domnului, credinţa fiilor săi — dacă ave —A şi credinţa a tot sfatul — arătîndu-să prin multe anume şi numile mădulărilor ce alcătuia sfatul — să înţălege că domnii cei vechi păză oarecum rînduiala unui fel de ocîrmuire monar- hiciască.
    Mutare ocîrmuirii la Greci şi urmările ce au curs 349
   § 4. Măcar că din vecul al 17-le au început a întră grecii în numărul domnilor acestui prinţipat, însă la începutul de al 18-le, pricinile vremii au făcut să între domnie ţării cu totul în mîna grecilor fanarioţi. Aceştie, fără nici o legătură cu locul Moldovii, fără vro rînduială diiadohiciască, şi din- t<r>-untăi fără hotărîre pentru vreme domniei, n-au putut să poarte nici un interes lipit de interesul ţării, nici o iubire pentru dănsa, nici o tragire pentru binile niamului. Di aceia, pravăţul lor n-au putut fi decăt folosul cel în parte; di aceia, interesul ţării, în loc di a fi unit, au fost în luptă cu a lor, căci fericire niamului trebuia să fie scădere folosului lor, după sistema ce luasă. Şi întindire lor, ca a unor ocîrmuitori, putînd să să înnalţă peste trebuinţile norodului, ca a unui supus, acesta au rămas în înpilare şi ei nesmintiţi. Di aceia, rînduelile ţării, ce abie putusă lua o urzire după ştiinţa şi trebuinţile vremii şi a locului, în loc să să depliniască, nu numai s-au hrentuit şi s-au stricat, dar încă au luat o formă agiutătoare scoposului lor. Di aceia, pravilile, ce abie luasă un început în limba locului, pre căt au putut povăţui cunoştinţa vremii, au rămas uitate şi nelucrătoare. Di aceia şi moldovenii întrebuinţaţi în dregătorii, au trebuit să înprumute din duhul naţiei ocîrmuitoare. Di aceia şi ei, fiiştecare, au început a-ş privi interesul lor în osăbire de interesul opştesc al ţării. Di aceia nici o îndrăsneală la plugărie, nici o mişcare la hărnicie, nici o ispitire la negoţi. Şi, în sfîrşit 350, di aceia înpilare norodului şi netrebnicie nărăvurilor.
    Pravilile 351
   § 5. Pre la începutul vecului al 15-le, voevodul Alexandru întăi, numit cel Bun, au făcut aşăzămînturi atît pentru rînduiala slujbelor şi a dregătoriilor, cît şi începuturi de pravile giudecătoreşti. Codicul lui mic, pre cît au ertat duhul şi ştiinţa de aice la acel vec, au fost pentru acest prinţipat, după sistema ocărmuirii începută de la vecul al 14-le, ce dintâi pravilă în limba locului. Puţin întinsă, însă, ca pentru un norod ce neavînd încă decît puţine trebuinţi, sfera pricinilor lui era pre strîmtă.
   Şi pe la mijlocul vecului al 17-le, voevodul Vasilie Al- vanitul au făcut de iznoavă în limba locului o mică adună- tură de paragrafuri, trasă din pravelile lui Iustinian, cu adăogire codicului voevodului Alexandru. Dar şi aciasta, fără multă întindire 3M, să mărgine în hotărîri de vinovăţii şi în pricini plugăreşti, cu toată asprime sau cu toate greşa- Iile praviliceşti ce erta locul şi vecul. Şi acest codic a voevodului Vasilie au fost îndreptător giudecătoriilor ţării păn-la începutul vecului trecut, cînd s-au mutat ocărmuire la naţie greciască.
   După aceia, încet-încet făcîndu-să trebuinţile mai simţitoare, au luat pricinile mai multă întindire 352 ; dar nimine nepuind mîna a mai îndrepta şi a spori pravilile locului,, au început a să giudeca şi a să hotărî după pravilile în- păraţilor greceşti, şi după codicul lui C. Armenopul — giu- decător Thesalonicului 353 —; care, în limba greciască fiind, de la alte locuri şi pentru alte noroade şi pentru alte vremi, la nipotrivire să înpline cu nişte hrisoave de canoane şi privileghii ce s-au făcut din vremi în vremi, şi cu obiceiurile locului, scrisă numai în ţinere de minte, fără altă însămnare înnadins de dănsîle.
   La 1817, domnul Calimah au mai făcut un codic de pravile, însă numai politiceşti, lăsînd pre a creminalului. Prin care codic, pe lîngă alte lipsuri sau greşale, după ce dă protimisis la obice< iu >rile locului, ca să să urmeză mai mult după dănsîle decăt după pravilile sale, apoi le lasă neînsămnate.
   După domnul Calimahi, şi însuş în vreme sa, giudecătorii au avut în slobodă alegire lor, la orişice pricină, totodată şi pravilile lui şi a lui Arminopul, şi a înpăraţilor şi obiceiul locului.
   Acest fel sînt pravilile Moldovii, ori acest fel să liagănă Moldova între pravile.
    Feliul ocărmuirii în vreme noî. Putere hotărîtoare şi înplinitoare
   § 6. Putere hotărîtoare şi înplinitoare, ca şi în vreme vechi, este în mîna voevodului, rănduit de Pre înnaltă Poartă, după a ei socotinţă, care este răspunzător cătră dînsa de toate, precum numai el singur închizăşlueşte cătră dînsa cu zăloagile (otages) sale. Iar pentru a arăta putere socotitoare, trebuesc prescrisă dregătoriile ţării.
    Sluj bile sau dregătoriile ţării
   § 7. Voevodul sîngur alege şi rîndueşte, după slobodă socotinţa sa, pre toate mădulările dregătoriilor. Aceste sînt:
   I. Divanul, alcătuit păn-la 12 persoane, dintre carii unul este prezident — supt titlu de logofăt mare (cîteodată să pun şi doi logofeţi mari, din carii unul are protie).
   Acest trup alcătueşte giudecătorie politiciască, şi dintre mădulările lui sînt trei care, pre lîngă hotărîta datorie a trupului, au şi alte însărcinări osăbite, adecă:
   1- i.	Un vornic de aprozi, care avînd supt mîna sa un număr de vro 200 de proşti slujitori a statului, numiţLa- prozi, este într-aducător pricinilor în cercetare, eczecutor liotărîrilor giudecătoreşti şi înplinitor de datoriile ce au a lua cei particularnici unul de la altul, în bani sau în alt fel de avere. Pentru care, obiceiul, început din vecul al 18-le, au făcut un privileghiu ca piste leafa rânduită a slujbii, vornicul de aprozi să ia în folosul său — supt nume de în- plinială — a zăcia parte din toate datoriile ce înplineşte.
   Aprozii în vreme vechi au fost un trup de ostaşi a ţării, astăzi sînt nişte prisne lăcuitori de prin sate, carii, în cete şi cu rîndul, slujăsc a patra parte de zilele unui an, pentru scutire de bir şi de havalele.
   2- le.	Un vornic al opştiei, care cercetează în parte toate pricinile clironomiceşti, epitropiceşti, a văduvilor şi a să- răimanilor. în pricinile atingătoare de slujba sa, el are a înplini datorii şi a lua înpliniala de a zăcia. Este obicinuit a fi şi epitrop Opşteştii Cutii a Mililor.
   3- le.	Un vornic de pplitie, care cercetiază în parte toate pricinile de locuri în oraşul Eşii.
   Divanul în vreme vechi era alcătuit de 12 persoane, ce ave de şir toate^cinurile ţării, de la cel întăi păn-la cel mai de pre urmă. în cursul vecului al 18-le au început a lipsi din cele de pre urmă, păn-au ajuns a să alcătui numai de cinurile cele cu barbă.
   II. Departamentul Pricinilor Streine, alcătuit de la 3 păn-la 5 persoane, dintre care unul este prezident. Datorie acestui trup este a cerceta toate pricinile atingătoare de supuşii stăpînirilor streine.
   Pentru într-aducire pricinilor în cercetare şi eczăcuţie hotărîrilor, este îndatorit vornicul de aprozi, care la acest departament are rînduit un vătav din parte sa.
   III. Departamentul Cremenalului, alcătuit de la trii păn-la
5 persoane, dintre carii unul este prezident. Datoria acestui trup este a cerceta pricinile numai acele de furtişag şi de ucideri. Pentru într-aducire pricinilor în cercetare, eczecuţie hotărîrilor şi privighere asupra celor închişi, este un armaş, care are putere a giudeca şi pricinile ţiganilor robi acelor particularnici.
   IV. Visterie, ţinută numai de o persoană supt titlu de visternic. într-a lui datorie sînt toate pricinile finanţiei, strîngire din ţară a tuturor dărilor, cheltuielile afară de lefe, stare lăcuitorilor, di aceia şi toate pricinile ce să ating de aciasta. în canţilerie sa lucriază păn-la triizăci de persoane.
   V. Un hatman de oraş, supt a cărue privighere este poliţie mahalalilor Eşului, margenile acestui tîrg şi marginile ţării despre Bucovina, Transilvanie şi Valachie. El are putere a giudeca şi a cerceta pricinile cele mici politiceşti şi cremenaliceşti, din mahalale şi a înplini la asămine şi datorii, cu privileghiul de a-ş lua înpliniala. El are şi vro 200 de slujitori, supt nume de simeni, pre carii îi trimitî la cerire trebuinţii spre prindire tâlharilor 354, şi pentru margini are căpitani în distanţii hotărîte.
   VI. Un hatman de Prut, supt a căruie privighere este
paza marginii dispre 355 Besarabie. El are	 356 slujitori,
şi pentru margeni căpitani. în vreme vechi era numai un hatman, a căruia slujbă era a fi comandir tuturor oştilor ţării, şi facire de doi hatmani au luat început de la domnul Calimah. Simenii, carii astăzi sînt nişte lăcuitori de prin sate, ca şi aprozii, în vreme vechi alcătuia un trup de oşteni.
   VII. Un agă, supt a cărue privighere este politie oraşului Eşi. El poate în oraş a giudeca pricini mici politiceşti şi cremenaliceşti, şi a înplini datorii, cu privileghiul de a-ş lua înplineala. Aciastă dregătorie este noî, începută cătră
i
sfîrşitul vecului al 18-le. Mai înnainte, însă, nu în vecurile cele vechi, locul acesta să înpline de un căpitan de dărăbani 357, care acum este supus la aga. Pre lîngă dărăbani şi bulubaşi 358 (un fel de zapcii), aga mai are supt mîna sa şi un număr de simeni.
   VIII. Un postelnic, ministru pricinilor streine, ministru de trebile Ţarigradului şi a cetăţilor de aproape, cătră care avînd mai multă răspundire numai domnul, postelnicul este un ministru în partea domnului. Di aceia, domnii greci ave pentru postelnic neapărat un grec. Postelnicul este şi mijlocitor a dării cinurilor; el este şi înt<r >aducător la domnul, a celor particularnici şi a osăbitelor lor pricini.
   IX. Un camaraş. între dregătoriile vremii vechi nu este pomenit acest loc. El este în fiinţă un particularnic epistat a Curţii Domnului, un cheltuitor în trebile particularnice a ei. Di aceia, domnii greci n-avea pentru cămăraş decît un grec. Încet-încet, însă, în cursul vremii, au luat o putere giudecătoriască; el cercetează şi giudecă pricinile cu jidovii Eşului. Cîteodată, după adresul persoanii ce ţine locul, îşi întinde putere slujbii şi asupra jidovilor din toată ţara, în- plineşte datorii de la orişicine, cu privileghiul de a-ş lua înplineala. Este eczăcutor poroncilor domnului, în pricini cremenaliceşti, pentru persoanile cele cu cinuri, sau şi fără cinuri, dar mai de cinste, adecă în pricini care nu sînt de furtuşag sau de ucideri, căci acestea sînt a Departamentului de Creminal, cu armaşul. Cămăraşul are supt putere sa pre toţi slujitorii dinlăuntru a persoanii domnului. De aceştie trimite să aducă pre vreun pîrît de vreo vinovăţie, sau pre vreun datornic. Adusul trebui să plătiască osteneala trimisului, supt nume de cibote, în sum^ ce să hotărăşte de domn, la dare poroncii. Cămăraşul opreşte (arrete) în odae hotărîtă pre persoanele învinovăţite, de la care cămăraşul e plată pentru oprire, şi aciastă plată, precum şi cibotile zapciului trimis, cele mai de multe ori ţine loc de toată osînda.
   Aceste 9 dregătorii au aduceri cătră domnul ţării. Din- tr-aceste, acele ce au putere a cerceta şi a giudeca pricini, pentru acele ce nu pot pune la cale, dau socotinţa lor prin
anafora cătră voevod; şi el, pentru fiiştecare pricină, adu- cînd faţă pre trupul dregătoriei de care atîrnă pricina, cer- cetiază anaforaoa şi, după socotinţa sa, ori o întăreşte în- tocma, ori cu prifacere, ori o strică cu totul şi dă osăbită hotărîre sa.
   X. Un grammatic mare şi un grammatic al doile, par- ticularnici scriitori ai domnului, pre carii domnii greci îi ave de naţie lor.
   XI. Un logofăt al 2-le. Fiindcă pricinile ce să cercetiază în dregătorii trebuesc a fi mai întăi rînduite acolo de cătră domn, şi pentru aceia toţi carii au pricini sînt datori a-ş adresarisi jalobile di-a dreptul la domn, slujba logofătului al doile este:
   1- i.	a primi jalobile de la toţi acei ce au a da 359; a le ceti la domnul şi a scrie diasupra fiiştecărie rînduire la dre- gătorie ce să cuvine, iscălind el însuş ca din parte domnului;
   2- le.	la cercetări de giudecăţi ce să fac înnainte domnului, a ceti hârtiile pricinilor;
   3- le.	a scrie hotărîrile ce dă domnul la pricini, precum şi alte poronci întîmplătoare cătră dregătorii.
   XII. Un muhurdar şi un divictar 360. Fiindcă cele mai multe din poroncile ce să dau din parte domnului cătră dregătoriile ţării şi alţi slujbaşi, să fac în feliuri de dregătorii de la care atîrnă fiiştecare pricină, şi nu să iscălesc de domnul, ci numai de prezidentul dregătoriei în care s-au lucrat, a cărue iscălitură pe acest fel de cărţi să numeşte protocolire, iar din parte domnului să pune numai pecete; pentru aceia, slujba acestor doi este a primi toate cărţile protocolite de pe la acei ce le aduc, fără a le ceti, a vide numai protocolire, a cere de la domn pecete pe care însuş o poartă, şi a le pecetlui acolo, de faţă: pre cele deschisă, cu chinavari, şi pre cele închisă cu ciară tare. Cei ce sînt înputerniciţi a protocoli sînt aceştie:
   1 însuş domnul;
   2 Logofătul cel mare, prezidentul Divanului;
   3 Prezidentul Departamentului Pricinilor Streine;
   4 Prezidentul Departamentului de Creminal;
   5 Visternicul;
   6 Postelnicul;
   7 Camaraşul;
   8 Vornicul Opştiei;
   9 Vornicul de Aprozi;
   10 Hatmanii;
   11 Aga;
   12 Armaşul;
   13 Logofătul al 2-le.
   XIII. Ispravnicii, cîte doi la fiiştecare ţinut — 32 în toata ţara, care este înpărţită în 16 ţinuturi nepotrivite în mărime. Ei să rînduesc de domn, dar în alegire lor, visternicul slu- jăşte de ministru. Ei ţin în fiiştecare ţinut o putere ocîrmui- toare atârnată de ocărmuire locului; şi, după trebuinţi, ei să adresarisăsc cătră Domn, către Visterie, cătră Divan, cătră Departamenturile Streinilor şi a Cremenalului, cătră Cămăraş, cătră Hatmani, cătră Vornicii de opştie şi de a- prozi. Dar fiindcă mai înnadins răspundire lor să cere pentru birul şi alte dări a lăcuitorilor, şi pentru stare lor, di aceia aducire ispravnicilor este mai mult cătră Visterie, de care şi atîrnă mai mult. Ei cercetiază, giudecă în ţinuturi pricinile şi politiceşti şi de creminal, şi înplinesc datorii, cu privileghiul de a-ş lua înplineala. Pre lîngă ispravnici, la fiiştecare ţinut este şi cîte un sameş, care ţine loc de secretar, însă numai în trebile Visteriei. Aceşti sameşi sînt rînduiţi din Visterie, cu ştire domnului; au fost cîteodată rînduiţi numai de ispravnici, de dînşii plătiţi şi numai de dînşii atîr- nînd. Cîteodată, pre lîngă ispravnici au fost şi cîte unul sau doi dregători de agiutori în pricini giudecătoreşti. Ispravnicii au pentru fiiştecare ţinut de la 200 păn-la 400 de slujitori proşti, supt numi de panţiri, carii asămine sînt lăcuitori de prin sate, scutiţi de bir şi havalele. Fiiştecare ţinut să înparte în 3, 4, 5 şi 6 ocoale, şi la fiiştecare ocol ispravnicii rînduesc cîte doi zapcii, supt nume de ocolaş carii, după izvoadele ce li să dau, strîng birul şi alte dări de pre la sate, aduc în înplinire sau la ştiinţa lăcuitorilor şi alte poronci a stăpînirii; li cercetiază şi giudecă pricini mici a lăcuitorilor de prin sate, înplinesc datorii mici şi eu înplinială.
   Cătră aceste dregătorii mai sînt şi altele361 precum un Epitrop a Casii Răsurilor, adecă a casii de unde şi dau lefile tuturor mădulărilor dregătoreşti şi altor întrebuinţaţi; unul a Casii Doftorilor, unul a Casii Cişmelilor, unul a Casii Podurilor Eşului; un nazir asupra ţiganilor robi domneşti, care le strînge birul şi le cercetiază pricinile; Cămăraşii Ocnii, carii după noul obicei sînt cumpărători veniturilor ei; asămine Casa Vămilor, a goştinii, a desătinii şi a vădrăritului, care să vănd la cel ce dă mai mult pe condiţii, după pri- vileghiile acestor slujbe362. Asămine Casa Pocitelor, care să vînd pe toată ţara la cel ce vre să le ia pe somă mai puţină de bani daţi de Visterie.
   Mai sînt încă şi alţi slujbaşi mai mici, atît în Curte Dom- niască, cît şi pre afară.
    Scriitorii, plata şi rînduire lor
   § 8. Prezidenţii acestor dregătorii, ei sînguri aleg şi rînduesc pre secretari şi pre toţi scriitori<i> ce le trebueşte, din carii unii sînt plătiţi de Ocărmuire, precum scriitorii divanului, a departamenturilor363, a visteriei; iar alţii sînt plătiţi numai de dregători.
    Canţileriile
   § 9. Prezidenţii şi dregătorii în slujba lor îş alcătuesc fiiştecare sistema canţilerii lor364, după a lor voe şi socotinţă.
    Vreme slujbii
   § 10. Toate mădulările acestor dregătorii să rînduesc numai cîte pe un an. Este des a să schimba şi mai înnainte, şi rar a păşi cîteva luni piste an.
   § 11. Din canţileriile acestor dregătorii, sînt în Curte ţării: a Visteriei, a Dipartamenturilor de Pricini Streine şi de Cremenal, a Postelnicului, a Camaraşului, a Logofătului al
2- le; sînt şi odăi rânduite pentru a Divanului, dar obiceiul este a să cerceta pricinile la casa celui după vremi prezident de divan. Iar celelalte dregătorii au canţileriile toate în casă particulamice, mutătoare totdiauna la schimbare lor.
    Putere socotitoare
   § 12365. Putere hotărîtoare şi înplinitoare este în mîna domnului, precum s-au arătat la § 6. Iar trupul ce ţine putere socotitoare să alcătueşte după pricini. Pricinile să înpart în particulamice şi opşteşti. Deci:
   La o pricină mică particulamică, putere socotitoare este la giudecătorie de care atîrnă pricina.
   La o pricină mare particulamică, pre lîngă giudecătorie^ de care atîrnă pricina, voevodul răndueşte, după cerire celor din pricină, pre Mitropolitul ţării, pre Divan (dacă344 pricina nu atîrnă de divan), de multe ori şi persoane pre dinafară fără anume.
   Acest trup, prin anafora arată cercetare ce au făcut şi socotinţa lor, şi domnul, cănd i să înfăţoşază ace pricină, chemînd faţă şi trupul ce au cercetat-o, ori întăreşte ana- foraoa întocma, sau cu prifacere, ori o strîcă şi dă osăbită hotărîre, după a sa socotinţă.
   La o pricină opştiască mică, domnul răndueşte pre Mitropolitul, pre Divan, pre Vistemic, şi anume un număr de persoane.
   La o pricină mare opştiască, domnul răndueşte pre Mitropolitul, pre amîndoi episcopii ţării, pre Divan, pre Vis- ternic, şi ori anume un număr de persoane, ori pre toţii boerii, de la cinul cel mai mare păn-la unul din cinuri (mai obicinuit păn-la ban, adecă boerii cu barbe), şi atunce din cei cuprinşi în aceste cinuri, din cîţi se află la Eş, merg carii voesc.
   Trupurile în care este rănduit mitropolitul să numesc Opştiasca Adunare la Mitropolie, pentru ca acolo să adună.
   Aceste adunări cercetiază pricinile ce li să rănduesc şi iş dau socotinţile prin anaforale.
    Prifacere dregăloriiîor din ceia ce au fost în vreme vechi
   § 13. Aceste sînt cele mai de temei dregătorii a Mol- dovii, shesurile, datoriile şi lucrările lor. Dintr-aceste, unile îs au numire după sistema ce au aşăzat, la începutul vecului al 15-le, voevodul Alexandru, precum l-au povăţuit trebuinţile şi ştiinţa vremii de atunce. Iar putere şi datoriile lor, pentru că în vreme vechi rănduelile să înpărţă în ostăşăşti şi politiceşti, fiindcă de la începutul vecului al 18-le au rămas numai într-o stare politiciască fără a să mai face o noî chip- zuire; din pricina aciasta, din pricina multelor clătiri ce au luat ocărmuire locului şi mai înnainte şi mai în urmă, de desile războae, răscoale şi prifaceri a domnilor, din pricină că sistema aceia poate n-au avut nişte temelii mai statornice, ca să poată lupta cu strămutările vremii; din pricină că prifacerile în putere dregătoriilor şi adăogirile, ce s-au făcut în vecul al 18-le, au fost înnadins chipzuite spre â agiuta scoposului celui în parte a domnilor de atunce; şi, în sfîrşit, din pricina multului catahrisis, ce au ertat prilejurile, toate aceste dregătorii au luat mari prifaceri, şi sistema prescrisă mai366 sus să urmiază din vecul trecut; ia să ţine mai mult în obicei, totdiauna uşor a să feliuri prin adresul dregătoriului şi prin trecire vremii, decît în nişte izvoade ce s-au făcut din vremi în vremi, neîntregi şi fără method.
    Izvorul catahrisului în dregătorii, şi rălile ce curg. Pricina întăi: în
    lipsa unor statornice aşăzămînturi, volnicie celor mari
   § 14367. După ce grecii fanarioţi, de la începutul vecului al 18-le, au cîşligat ocărmuire acestui loc, ei, fără nici un interes lipit de interesul ţării, n-au putut ave altă privire decît numai folosul în parte, şi nici au căutat, decît numai aceia ce pute să le favorisască acest folos. Acest fel ei au trebuit să tragă deodată priinţă boerilor368 locului, pre care, pentru a o cîşliga, întăi li-au slăbit hăţurile cele cărmui- toare; şi aceştie, de vremi ce, în lipsa unor stătornice aşăzămînturi a locului, nu afla altă stavilă, folosiţi de volnicie asupra celor slabi, au întrat în planul ocărmuitorilor streini, au lăsat să să hrentuiască urzire rînduelilor şi a pravililor ţării şi au tăcut cele dintăi abateri a lor369.
    Pricina a doa: veniturile din slujbe
   § 15. Cînd cîşligul domniei Moldo vii au dişteptat pre grecii de la Fanari şi au stîrnit intrigile lor, înmulţindu-li-să atunce trebuinţile, ei au legiuit boerilor ţării nişte venituri în slujbe, piste lefile plătite de stat; şi aceştie, folosiţi de cîşlig, au agiutat cîşligul celor ce li-au dat şi lor prilej, şi acest fel norodul au căzut supt o îndoită sarcină, supt un îndoit giug de înpilare370.


    § 16. Aceste venituri din slujbe, adăogîndu-să din vremi în vremi, cu măsura cu care domnii greci au avut mai multă trebuinţă a fi agiutaţi de boeri în cîşligul lor şi păşind în catahris cu măsura cu care, în casile dregătorilor371, cîşligul au chemat răsfăţul, şi răsfăţul au cerut cîşlig; aceste venituri au năduşit, supt interes, simţire de ambiţie şi de patriotism; au chemat la dobînda unui minut grijile cele pentru a doa zi 372, cu nada unui folos aşteptat în trîndăvie şi cules cu leni din avutul celui de aproapi, muind răzoarîle hărniciei de la cel mai de frunte boer păn-la cel mai prost cărturari, au stricat plugărie; cu deprindere de a neguţa dreptul altue şi a învîrti unul de la altul rămăşiţurile strămoşăştilor averi, au adus neguţătorie în părăsire373.
   Şi aşa, slăbire frîilor ocărmuitoare, şi aceste venituri dînd un slobod curs asupririlor şi prăvălind putere pravililor, pre de o parte pre boerf i-au făcut organ streinilor, pentru a înpila norodul, şi pre de altă parte, între boeri au dizrădă- cinat vechi cumpătare şi au stricat năravurile374.
    Pricina a trie: diasa schimbare a dregătorilor
   § 17. Cînd mai în urmă, după intrigile ce cîşligul au stîrnit între boeri, cei depărtaţi au strigat înprotiva celor din slujbe, ocărmuitorii, pentru a-i înpăca, au aşăzat schimbare ce pe tot anul a tuturor mădulărilor dregătoreşti375. Şi aciasta au dat ce de pe urmă lovire întru a hrentui canţileriile. De acole nerînduelile cele multe a nedeprinderii, în lipsa unii rîndueli methodicoasă, ce ar fi trebuit pusă înnadins, şi pre care Moldova totdiauna au dorit-o. De acolo amorţire ce de istov a hărniciei, rămîind fiiştecine în trîn- dava aşteptare a prilejului de a cîşliga din slujbe. De acolo îndesire prigonirilor celor pentru a deschide unora drumul şi altora a-1 închide, care au lovit familii întregi cu ticăloşii.
   § 18. însfîrşit, cînd intrigile au sămănat între familiile boiereşti o vrăjmăşie neînpăcată, domnii au agiutat dijghi- nare înpărăcherilor, prin nişte privileghii dăruite la unii şi alţii în parte; pe paguba ţării376 şi pe paguba domnilor ur
   maşi 377 au tras priinţa familiilor celor mai puternice, şi acest fel, din boeri s-au făcut organ cu care au asuprit şi pe boer şi pre norod378.
   § 19. Acest fel, în lipsa unii sîstemi statornice şi metho- dicoasă de ocărmuire, slăbire hăţurilor au lăsat slobodă voi- nicie, care iuţindu-să de cîşligul din slujbe, au oborît putere pravelilor, şi au hrentuit urzire a unor rînduele pre a căror îndreptare o au cerut destul vecul, prifacere ce totdiauna a obiceiurilor, înmulţire trebuinţilor, amestecare cu cei streini şi shesurile megieşeşti şi pre care vreme o ar fi putut agiuta de agiuns379.
   § 20. Voinţa ce ră găseşti adesăori prilejuri ca să abată din drumul rănduelilor, şi îş deschide pîrte380 la catahrisis, şi însuş acolo unde pravilile cele mai drepte sînt întocma înplinite şi unde — pentru a le pune în lucrare, dregătoriul să povăţueşte de o sistemă regulată; însă, orişicum, acolo catahrisul, adesăori pedepsit, este ascuns, este mai rar, mai cumpătat, di aceia nici atîta de supărători, nici atîta de ne- suferit. Dar unde putere pravililor îi răsturnată, unde rînduelile sînt fără vro sistemă hotărîtă, fără vrun method, unde volnicie celui puternic este nestrunită, unde putere dregătoriilor scade au să întinde după adresul381 celui din slujbă, unde shesurile lor sînt încîlcite; în sfîrşit, unde catahrisul are începuturi legiuite, acolo el este neînfrînat şi fără hotar, acolo este theatru crudelor lui isprăvi. Moldova în domniile cele de pre urmă care s-au sfîrşit cu anul 1821, au putut da o prubă de asămine theatru. Şi trebuinţa cerănd 
   cîteva lămuriri382, să inplinescu cu amestecare a cîteva din frasurile tălmăcirei unii prescriiri făcută383 la 1817 de un strein384. Acest strein, şăzănd cătăva vremi în Moldova, au fost luător aminte asupra lucrurilor. Priscriire sa are cu adivărat un tez oarecum ironicesc, cu toate aceste el arată lucrurile supt acele văpsăle385 ce au trebuit de bună samă să-i lovască privire lui ce luătoare aminte şi nedeprinsă.
   § 2 1 386. „într-o odae“, zice acela, „în casa celui după vremi logofăt mare, care să schimbă pe tot anul387, doi sau trii giudecători pe pat sau pe scaune înpregiurul unii mesă, alţi doi trii primblîndu-să sau stînd de o parte, vorbind sau tăcînd, afumând tiutiun sau nu, aceste sînt în voe. Cîţva privitori sau aşteptători, asămine stînd în picioare sau gios, după cum ei sînt din boerii cei mari sau din cei mici388, oîţiva scriitori di-a divanului, în picioare privind; unul cetind, cînd cere trebuinţa. Doî persoane, sau doî trupuri de persoane, cu sfada dintre 389 dănsîle făcînd să să-nţăliagă că ei sînt care să giudecă. Aciasta este perspectiva: divanului. Dintre giudecători, o persoană cu ton mai poroncitori, întrebînd mai des pre cei ce să giudecă, ţistuindu-le sfada mai des390, cîteodată ocărîndu-i, dînd şi întrebînd socotinţi, şi poroncind scriitorilor, îrisămnează că-i prezidentul"391.
   § 23 392. Patru scriitori mai însămnaţi, sub nume de logofeţi de taină, asupra fiiştecărue fiind cîte patru ţinu^- turi de a Moldo vii, şi fiiştecare avînd încă cîte alţi doi şaii trei, scriitori agiutători, alcătuesc canţilerie divanului. Ei să cunosc de pe sînul lor cel umflat de hărţii, de pe neşte 'Călămări cu coadă înfipte în brîu, de pe şoptele şi neguţă- riile ce fac cu acie a cărora pricini au lucrat sau au a lucra.
Ei lucriază fiiştecare pe la casile lor, unde nu au decît cîte o condică în care trec din vremi în vremi cele mai însămnate lucrări. Iar acturi, reghistre şi tot ce face rănduiala unii canţilerii la dînşii sînt necunoscuţi393, încît aciastă giudică- torie este cu totul lipsită de arhiva lucrărilor sale. Ei nu au altă regulă pentru a isprăvi o lucrare mai întăi decăt alta, decăt ori un ton poroncitori — cînd pricina este a unui puternic, ori plata mai număroasă — cînd ia este a unui mic394.
   § 24395. Giudecătorii ce să rănduesc, precum nici prezidentul, nu să alegu după ştiinţa pravililor. Ei n-au nici îndemnare, nici datorie de a le învăţa, pentru că nici este obicei a răspunde de lucrările lor396. Di aceia, sîlinţa ce pun în 
   cercetări este îndemnată numai ori de hatîrul celui puternic, ori de mită celui slab. Tot aceste397 le dictuesc socotinţile şi hotărîrile.
    § 26398. Hotărîrile nu să dau după mulţime glasurilor, ci de cătră taraful prezidentului şi adesăori prezidentul singur399 iscăleşte anaforali şi cărţi de giudecată ca din parte divanului. Acel ce să crede înstrîmbătăţit într-aciastă giu- decătorie, ori îş mută nedejde păn-la schimbare prezidentului, ori de este sîlit a să înfăţoşa în grabă la Divanul domnesc, să îngrijăşti a cumpăra mai întăi pe gricii miniştri a domnului; şi acel ce, în sfârşit, să crede înstrîmbătăţit şi de la giudecată domnului, îş mută nădejde păn-la mazilie lui400; şi acest fel, pricina401 întrănd într-o giudecată necurmată, care să înnoeşte ori pe tot anul, la schimbare prezidentului, ori la fiiştecare domn, să înpovăriază şi de o parte şi de alta de documenturi înprotivitoare, şi lucrul pricinii, de zăci ori plătit cu cheltuelile amănduror părţilor, cu dăruirile, cu mita şi cu pierdire vremii, mutăndu-să totdiauna de la stăpînire unue la a altue, face, în sfărşit, pre unul a-ş simţi sărăcie402, care şi săturăndu-să de a-ş mai căuta dreptate cumpărată de celalalt, ori cu tăcere lasă pricina spre zbuciu- moasă moştenire urmaşilor săi, ori o curmă cu o învoială dictuită de parte ce mai puternică, ori vinde lucrul şi-ş mută soarta aiure403.
§ 27. Giudecătorii divanului în adivăr nu au venituri
legiuite	 404 ce sînt plătiţi 405 de cătră stat numai
cu liafa406, afară de prezident, care pre lîngă aciasta are a mai lua cîte zăci de fiiştecare 500 lei din vânzările rusu-
maturilor. Suma aceştii analoghii să poate sui la	407
lei pe an408, piste tot cu liafa alcătuesc	 409 lei, şi aceasta
este plata ce rânduită a prezidentului.
    § 28. Divanul este giudecătorie ce dintâi, şi făr-îndo- ială toate celelalte mai mici sau atîrnate de divan, prin pildă de la dânsul eu pruba de rînduială. Deci, dacâ în divan aciastă rînduială este atît de ră şi netrebuicită, ce rămîne a să aştepta de la celelalte?
     Departamentul streinilor
    § 29. Nu este de tăcut, însă, că de pricinile sudiţăşti, sîlit adesăori a şti lucrările de mai înnainte390, Departamentul Streinilor au trebuit să de o regulă canţileriei sale, şi din toate, aciasta numai păzăşti un şir mai ţinut de a sale lucrări, dar, orişicum, tot este departe de a să pute numi regulat.
    § 30. <necompletat >
     ^Pe o hîrtie separată^
     Le file
lei pe lună
    4 200 divanul, însă:
600 Vel Logofăt de Ţara de gios 600 Vel	Logofăt de Ţara	de	sus
600 Vel	Vornic	<de Ţara de sus>
600 Vel	Vornic	de Ţara	de	gios
600 Vel	Vornic	de Ţara	de	sus
600 Vel	Vornic	de Ţara	de	gios
350 Vel	Spatar
250 Vel	Ban
4200
    600 Vel Vornic al Opştiei, cu 300 lei de la Cutie Mililor.
    600 Vel Vornic al Politiei
    100 Vel Vornic de Aprozi
    2000 Departamentul Pricinilor Streinilor, însă:
600 întâiul giudecător sau prezidentul 500 al doile giudecător 300 al triile giudecător 300 al patrile 300 al cincile 2 000
     1250 Departamentul Cremenalului, însă:
600 întâiul giudecător sau prezidentul 250 al doile 250 al triile 150 armaşul T250T
600 Visternicul 1 000 Postelnicul
— Camaraşul, din 10037 lei liafa ecpaelii cămării 250 Hatmanul de tîrg 250 Hatmanul de Prut 200 Aga
350 un ispravnic, liafa	ce	mai de	sus
150 un ispravnic, liafa	ce	mai	de	gios
   100 logofăt al 2-le 68 641 suma lefilor din toată ţara, pe lună410.
68 641 12
137 282 68 641
     823 892
    <1827, august >
Scrisoare către „un frate şi prietin", despre starea Moldovei
     Iubitul meu frate şi prietine !
     Cînd mă gătem să merg la feredeile Brusii, am priimit de la dumneta o scrisoare care m-au umplut de jăle, atît pentru că am văzut strîmbătatia şi răutatia oamenilor văr- sîndu-şi veninul asupra dumitale, care n-ai făcut nimăruia nici un rău, căt şi pentru că mi-am închipuit cît de mare poate fi numărul acelora carii sufăr în lume, în tot chipul, durerile strîmbătăţilor omineşti. Eu am şi răspuns dumitale, spre mîngîere, ceia ce am putut în pripă, dar mi-am şi pus în gînd că, mergînd la feredei, acolo în ticnă şi fără trebuinţă a mă feri de cineva, să umplu cîtăva hărtie şi să mai vărs în sînul unui prietin nişte socotinţi drepte asupra lucrurilor noastre, socotinţi pe care şi vremia, şi lucrurile şi locul m-au înlesnit a zămisli. Am fost pus în gînd încă să priscriu şi să aduc în regulă nişte cugetări ce din vreme în vreme am însămnate pe cîteva hărţii tăcute şi amestecate.
   însă abie am început a face feredee, şi mi-au cuprins o slăbiciune, încît nici am luat pana în mînă. Acum sînt sănătos, sînt tare, dar n-am acelaş răgaz, şi nu-ţ scriu nici a zăcia parte din cîte aş ave a-ţ scrie, încă nici a suta parte din cîte aş ave a-ţ spune.
   Eu vreau să-ţi scriu lucruri politiceşti, dar oare spre ce sfărşit? Dumneta di-a dreptul nu te interăseşti într-însele, ca de America, pentru că trăeşti tras, şi dînd tu<tu>ror pace, vrei să aibi despre toţi pace. Tocmai pentru aceia le scriu dumitale pentru că şi eu, deşi ţin un mic post în trebile noastre, însă fiindcă nu-mi plac, sînt cu duhul tras dinter>- însele, poate mai mult decît dumneta! Dacă aş scrie la vreunul de un alt fel de haractir, aş da poate pripus că aş goni intrigi.
   în scrisoare din 30 iuli, ce am primit eri, văd că dumneta te găteşti a trece pentru cătăva vreme piste hotar. Poţi să fi avînd multe alte feliuri de trebuinţi, care să-ţ fi cerînd acest drum. Fiind, însă, că ai şi durerile strîmbătăţilor omineşti, am dreptate a pripune că vrei să treci pentru a te întoarce mai puternic întru a-ţ vindeca durerile.
   Măcar că nu-mi cei sfat, dar dac-aş şti ce va fi înlăuntrul nostru piste 21 de luni, de bună samă ţi-aş sfătui ceva într- aciasta. Şi ce zic eu dac-aş şti Pliu ştiu că va fi tot rău, numai iubire de a vide binile nostru, nu mă lasă a hotărî răul de pe acum. Aşa este inima omului: vede răul şi, în nădejde ce măgulitoare a unui bine părut, mergi fără simţire în alt rău mai mare. Aciasta este o pravilă a firii, tipărită în organul ominesc. într-alt chip dacă ar fi, lumia s-ar afla plină de deznădăjduirii.
   Dar să venim la pripusa pricină a călătoriei dumitale. Eu nu poci să o difăim, de vremi ce sistema noastră de mult s-au netrebnicit atîta, încît un moldovan, ca să scape de nedreptăţi, de multe ori îi sîlit a-ş lepăda driturile strămoşeşti şi a să înbrăca cu titlu strein.
   Cît plîng eu asupra aceştii stări ticăloasă! Dumneta ştii că, nu de mulţi ani, abie eşisăm şi din copilărie şi din codrii în care, departe de huetul lumii, făcem în ticnă cercările gheometriei. Atunce încă nu cetisăm pe Monteschiiu, nici pe Filangeri; Republica lui Platon încă nu o străbătusăm. Cu toate aceste, am dat pildă de îndrăsnială, şi am dizvălit cîteva socotinţi asupra lucrurilor noastre. Acele socotinţi, deşi astăz cunosc că pe alocuria cer îndreptare, pot să dovi- diască însă din parte me o driaptă iubire de patrie.
   De atunce, cîşligat mai mult în ştiinţa lucrurilor noastre şi îndeletnicit fără contenire în toate ideile care alcătuesc fericiria noroadelor, poci să zic, cu oareşcare dreptate, că aş pute fi numărat între ucenicii cei mai de gios a şcolii lui Solon şi a lui Licurg. Socoteşte, dar, cu ce amărăciune privesc lucrurile patriei mele, cu totul înprotivă de ceia ce ar trebui şi ar pute să fie!
   Dacă aş întîlni un american, mîndru pentru bogăţiia ce firia au dat locului său, şi i-aş povesti: că asupra globului este o mică parte de loc, înpodobită de fire cu munţi, văi, codri, cîmpii şi rîuri, şi favorisită de o climă dulce411, pentru a fi de agiuns roditoare; că lăcuitorii carii lucriază acel loc sînt de agiuns supuşi şi mai dumesnici decît toţi ţăranii Evropei; că locul acela, dînd o foarte mică dare unii înpărăţii puternice, să scuteşte de toate shesurile şi lovirile de pre dinafară; că este scutit de oaste, care pretutindine aiure face biciul noroadelor; că, acolo, părintile nu-ş jă- leşte fiiul cel omorît în război, nici sora, fratile, nici fimeia, bărbatul; că, acolo, ocărmuire nu are pricină a cere de la lăcuitori dări piste dări, pentru a întîmpina cheltuielile oştilor şi a războaelor; că, acolo, fiiştecine este slobod în legia sa a slăvi pre Dumnezăul păcii, în oltariul strămoşilor săi; că miniştrii legii412, care adesăori aiure s-au abătut din pravăţul lor, acolo nu au alta a învăţa şi a povăţui decăt moralul mântuirii; că şeful legii locului nu atîrnă decăt de la Dumnezău şi de la loc însuş; că ocărmuiria poli- ticiască este slobodă în lucrările cele dinlăuntru; că sistema aceştii ocărmuiri413 are sămânţă414 de o monarhie regulată; că înpărăţiia stăpînitoare nu să amestică nicide- cît în pravilile şi obiceiurile acestui loc; că afară de puţin lucru, neguţitoriia locului este slobodă ; că înpărăţiia stăpînitoare din vreme în vreme au dat sute de privileghii acestui loc, pentru care o altă înpărăţie megieşă mijloceşte necontenit ţineria şi păziria lor; că nici unul din cîte locuri sînt atîrnate pe faţa globului, şi care sînt de mare agiutor şi sprijinire înpărăţiilor ce le stăpîneşte, nu are nici a zăcia parte măcar din privileghiile acestui loc, puţin folositor înpărăţiei sale; şi că, în sfărşit, acest loc este în pace cu toată lume, şi nu are nici pricină, nici putinţă a strica pace cu nimene. Americanul ar crede deodată că îl amăgesc, ori, dacă ar şti literatura hemisferului nostru, ar socoti că-i spun vro basnă de-a lui Omir, sau vro poveste din Halima! Căci, în adivăr, nicăiure aiure, faţa pămîntului nu are un loc care să aibă totodată atîte temeiuri şi atîte înlesniri fireşti şi politiceşti, întru a fi pămîntul cel mai înflorit, mai ticnit şi mai fericit!
   Cînd, însă, l-aş încredinţa că aceste sînt adivăruri netăgăduite, ar sălta şi ar zice: „Iată Edenul415 de care ni-au învăţat evropei, fără a-i şti anume locul! Eu las de acum“, mi-ar zice el, „ţărmurile cele bogate a Americii, las locurile în care evropei cu atăta săte caută comorile pămîntului, părăsăsc şi însuş locul în care Franclin au dărmat tiraniia şi au aşăzat fericiria noroadelor pe pravilile Republicii, las toate aceste", mi-ar zice, „şi aleg mai bine a mergi la locul păcii !"•
   — Stăi! i-aş zice, nu te grăbi! Locul acela ar pute fi a păcii. Dar nu-i, însă! Eu ţ-am spus temeiurile ce are, şi pe care ar pute a-ş statornici fericire. Să-ţ spun acum şi chiar cum să află locul, ca să înţălegi ce parte trag lăcuitorii lui dintr-atîte folosuri. Munţii acelui loc sînt necăutaţ, comorile lor nedistupate, o mare parte din văile lui, pustii, codrii stricaţi, încît nu sînt nici pădure, nici cîmp. Cîmpiile rău lucrate şi în multe locuri părăginite416, rîurile cum li-au lăsat firia, fără a fi prifăcute de mîna omului417, ca aiure, spre înlesnire endustriei418 şi a neguţitoriei. Acolo, oamenii şi meşteşugul n-au măsurat niciodată putinţa climii; ei nu culeg decît rodul ce să îndură fire a le da. Prostul lăcuitor, supus şi dumesnic, nu răsuflă în coliba şi bordeiul lui decît aerul ticăloşiei; cînd au scăpat din mîna a zăci zapcii, alţi zăci îl aştiaptă. Locul, de lovirile stăpînirilor legiuite nu are nimică a să teme, dar trei tâlhari au fost de agiuns ca să-l robască; biciul oştii este necunoscut într-acel loc, dar biciul strîmbătăţii îl loveşte apăsat. Acolo, părintele mii de lucruri are a jăli pentru fiei săi, pe carii, lipsiţi de umbra pravililor, îi lasă în toată arşiţa răutăţilor omineşti; sora îş plînge pe fratile cel asuprit; fimeia pe bărbatul cel jăcuit.
   Acolo nu sînt dări piste dări, pentru oşti şi pentru răz- boae; dar sînt jacuri piste jacuri şi asupriri piste asupriri despre un lăcuitori cătră altul. Legia, acest blînd419 povă- ţuitor a cugitului ominesc, acolo este puţin învăţată de lăcuitori şi încă mai puţin urmată. Pravăţul ei este a răsădi fapta bună în inima omului şi a îndrepta năravurile. Acolo, însă, fapta bună este puţin cunoscută, şi năravurile într-o distrămare nepovestită. Deşi înpărăţiia stăpînitoare nu să amestică în pravilile şi obiceiurile acelui loc, locul, însă, nu are nici pravile, nici obiceiuri hotărîte. Lăcuitorii acolo, nici ştiu ce este neguţătoriia; nici unul nu este care să fi înbrăţoşat aciastă folositoare parte a îndeletnicirii omineşti. Privileghiile locului nu numai nu sînt lucrate înlăun- tru, dar de multe ori nici cetite măcar . . .420
   1828, ianuarie 28
   „Cercare" împotriva deiştilor şi materialiştilor
   început la 28 ianuarie 1828
Cercare înprotiva Deiştilor, carii cred fiinţa unii dum- nezăiri, dar tăgăduesc dumnezăiria domnului Hristos şi cele următoare a legii lui cei sfinte, şi înprotiva Materialiştilor, carii tăgăduesc nematerialimia şi nemur ir ia sufletului, şi cele iirmătoare aceştii mari dogme.
   § 1. Ei sama omul, cu di-a lungul, la purtaria şi la toate mişcările a vreunui dobitoc oarecare, precum de pildă a unii momiţă, care este mai ageră între dobitoace. întoarcă-ş, apoi, luaria de samă asupra sa însuş, şi dei-ş lui însuş soco- tială de ceia ce au văzut de o parte, de ceia ce priveşte de ceialaltă parte, şi de osăbiria ce este la mijloc.
   § 2. Omul luător aminte va vide că, despre purtare şi despre mişcări, dobitocul mergi în adivăr înpreună cu dînsul, dar numai păn-la un punct unde dobitocul rămîind, omul păşăşte înnainte, într-o sferă mai întinsă, mai largă. Să lămurim mai bine acest adivăr.
   § 3. Omul vede, aude, mirosă, gustă, sîmte; aceste face, deopotrivă lui, şi fiiştecare dobitoc, după organele cu care înţeleptul ziditor a firii au înzăstrat trupul lui, după trebuinţile în care l-au pomăzuit să să tîrîe.
   § 4. Omulmănîncă, be, doarme, să mişcă şi cel<elalte>. Aceste face şi fiiştecare dobitoc, după organile sale.
   § 5. Omul, iubindu-să pre sîne, îş iubeşte viiaţa, pentru că să pliacă a fugi de tot ce-i supără sîmţiria şi a să apro- piia de tot ceia ce i-o măculeşte. Aciasta face şi fiiştecare dobitoc.
   § 6402. Să priimim un minut biruinţa ce părută a materialistului şi să mărturisim că sînt lucruri în care dobitoacele întrec pre om, şi cu care materialistul vre să cumpăniască pre alte lucruri cu care omul întrece pre dobitoace. în adivăr, afară de om, pre toate celelalte vietăţi a globului nostru, de la elefant păn-la siron, le videm înzăstrate de ziditoriul firii cu tot ce le trebui pentru păstraria fiinţii lor. Au ele trebuinţă de apărare ? Ziditoriul421 li-au dat arme, precum coarnele taurului, precum loviria calului, ori fugă — precum epurilui. Sînt ele făcute a să hrăni din răpştire? El422 li-au dat colţi ca a tigrului, ori unghii ca a leului.
   Pot fi ele supărate de frigul nordului, ori de arşiţa ecva- toriului? El li-au dat înbrăcăminte, precum a ursului, a vulpii, a oii; ori li-au dezbrăcat, precum pre elefant, pre jiraf; ori li-au stîmpărat căldura sîngelui, după locul în care li-au pomăzuit a trăi, precum a peştelui. Sînt ele făcute acest fel ca una să aibă trebuinţă de agiutoriul altiia? El li-au dat plecaria de a trăi la un loc, precum albinii, furnicii.
   Piste toate aceste, ziditoriul cel înţălept au dat la toate dobitoacele năstavul prin care, din data naşterii lor, ele ştiu şi cunosc tot ce este de a lor folos, ori de a lor stricăciune. Prin năstav ele îş cunosc hrana priincioasă feliului lor şi ştiu a o aduna. Prin năstav îş cunosc primejdiile şi ştiu a le fugi. Prin năstav pasările ştiu a-ş face cuibul, albina fagurul, castorul bordeiul.
   Din înprotivă, omul să vede eşind din mîna firii lipsit de toate aceste înzăstrări423. Feliul lui fiind întins asupra a mai toată faţa a globului, lăcuind mai toate climile, şi cu sîngile destul de simţitor pentru a nu pute răbda nici gerul nici arşiţa, el însă să naşte gol, fără nici o înbrăcăminte fi- riiască. Mult mai slab decît ce mai mare parte din fiiară, firiia nu i-au dat nici o armă cu care să să poată apăra. Fără năstav, necunoşcîndu-ş hrana, de cîte ori îş răpune viiaţa, cercînd mîncările? Fără năstav, şi prunc necu- noscîndu-ş424 primejdiile, nici chipurile de a le fugi, sau a le birui, de cîte ori este gioc elementurilor şi pradă fiiarălor! Aşa, dobitoacele au cîteva înzăstrări osăbite cu care ne întrec. Au năstavul, care este poate de multe ori pricină de rîvnă a mulţi.
   însă omul nu să mîhniască de aciastă sărăcie a lui, ia nu este decît părută! Nu să plîngă nicidecît că ziditoriul s-au arătat cătră dînsul zgîrcit cu asămine înzăstrări, ci aruncînd asupra sa însuş o luare aminte adîncă, mîngîi-să şi mai vîrtos bucuri-să că, născut neştiutor şi fără năstav, este mai ştiutori decît toate alte vietăţi şi dascal tuturora. Că, născut gol, nu numai are toate înbrăcămintile, dar ştie încă a-ş face vară în mijlocul ernii. Născut fără arme, încît cu drept cuvînt putem zice că ziditoriul l-au pomăzuit a fi pre pămînt fiinţa păcii, el să face fiinţa sîngiurilor şi are armile cele mai ucigaşă. Calul fugar, lăsat slobod, n-ar călca în toată viiaţa lui decît cîteva mile; şi omul, cu mersul încet, de cîte ori au încungiurat pămîntul? Puţin făcut pentru apă, el străbate mările, înnoată ochianul! încă mai puţin pentru aer, nu numai este stăpîn pasărilor, dar încă au prins fulgerul, au măsurat stelile.
    Aciasta culegînd deodată, dintr-o răpide luare aminte, să luăm din cele ce avem a zice pre larg mai înnainte şi, cu toată zimbiria Deistului şi a Materialistului, să începim a zări de pe acum că alta este pomăzuiria dobitocului şi alta este a omului. De pe acum să începim a lua sama că în însuş înzăstrările cele osăbite a dobitoacelor şi în însuş năstavul lor aflăm ce dintăi osăbire între om şi între dobitoc. Şi să-mi fie ertată graba de a însămna de pe acum că însuş aceste osăbite înzăstrări, însuş acest năstăv, de o parte, şi lipsite, de alta, sînt vie dovadă că alta este calia425 dobitocului şi alta este calia omului. Ca să mă slujăsc de pildă, cine nu ştie că de alte instrumenturi are trebuinţă un cibotar şi de altele un astronom ?
    § 7426. Omul trăeşte în soţietate. Unile din dobitoace trăesc asămine. Fiiştecine, însă, poate lua sama că soţieta- tia oamenilor să osăbeşte mult de soţiiatatia dobitoacelor, şi iată a doa osăbire între om şi între dobitoc.
    § 8 427. Omul are mai înnainte prigrijire de cele trebuincioasă. O au asămine şi unile din dobitoace. Prigrijiria omului însă este mult mai întinsă, şi iată a triia osăbire între om şi între dobitoc.
    § 9. Omul are cinci putinţi, ce să numesc a minţii428, adecă sîmţiria, sau putinţa minţii429 de a primi tipăririle ce ia trupul de la lucruri, prin a lui cinci sîmţuri: gîndiria, aduciria şi ţineria de minte; voinţa, de pildă, a să apropiia sau a fugi de vrun lucru; lucraria, adecă îndoita putinţă ce are sufletul a lucra întăi în sîne însuş cînd, voind a gîndi, gîndeşte; voind a-ş aduce aminte, îş aduce; voind a să hotărî, să hotărăşte. Al doile asupra trupului, precum cînd voind a rădica braţul, îl rădic, voind a mă mişca, mă mişc.
   în prilejul acestor cinci putinţi sufleteşti zărim a doa osăbire între om şi între dobitoc. Nu că doar şi dobitoacele nu li-ar fi avînd, căci în adivăr vedem şi la dînsîle sămne de aceste putinţi. Dar cine este care să nu poată lua sama în toată vremia că aceste putinţi în om sînt mult mai vîrtoasă şi că gîndiria lui este atîta de lucrătoare pre cît a dobitoacelor n-ar pute fi niciodată?
   § 10. Aceste cinci putinţi, stîrnindu-să şi sprijinîndu-să una pe alta, săvărşăsc în om cinci lucrări430 ce se numesc prisne:
   1. alăturare, cînd pentru doî lucruri, treci cu luaria aminte de la unul la altul şi în mintia lui le alăturiază între dînsîle;
   2. deosăbiria, cînd prin agiutoriul alăturării, află dintre doî lucruri care este mai mare şi care mai mic, care bun şi care rău;
   3. cunoştinţa, cînd prin agiutoriul alăturării, a deosăbirii şi a ţinerii de minte, ştie nu numai care este lucru mare, mic, bun, rău, dar şi aducirile ce sînt între lucruri;
   4. giudecaria, cînd prin agiutoriul alăturării, a deosăbirii, a cunoştinţa şi a ţinerii de minte, hotărăşte dacă doî lucruri sau doî idei să potrivesc între dînsîle, ori nu;
   5. price pir ia, cînd prin agiutoriul lucrărilor de mai sus pomenite, omul giudecă una după alta, într-un şir, mai multe lucruri, mai multe aduceri; precum eu ştiu că lucrurile apăsătoare sînt trupuri, nu ştiu, însă, dacă aerul este trup: deci eu sama dacă aerul apasă, şi văzînd că apasă, pricep că este trup.
   în prilejul acestor prisne lucrări a putinţilor minţii aflăm a triia osăbire între om şi între dobitoc; căci deşi dau 431 dobitoacele nişte mici sămne de asămine lucrări, cine nu ştie, însă, cît de departe rămîn ele înnapoia omului, în alăturare, în deosăbire, în cunoştinţă, în giudecare şi în pri- cepire. Ca să urmăm432 de şir cercetaria deosăbirii dintre om şi dobitoc, încît să luăm sama bine cum să dejbină calia unuia de a altuia, lăsăm pentru mai pre urmă cele ce ne rămîn încă a zice pentru putinţile sufleteşti.
    § 11. Omul are urmărire, adecă plecaria şi putinţa de a face ceia ce vede pre altul făcînd. Aciasta, ca o plecare, este o voinţă dinlăuntru; ca o putinţă, ia stărue în îndămă- naria organelor de a lucra aceia ce le poronceşte voinţa. Urmăriria de multe ori poftorită, să face deprindire. Este adivărat că şi cîteva din dobitoace au urmărire mai mult sau mai puţin, după îndămănaria organelor lor, precum momiţa, păpăgalul. însă ele sînt foarte departe de a o ave atîta pre cît omul. De pildă, măcar că vorba înlesneşte vîrtos pre om în urmărire, făcîndu-i să înţăliagă ce trebui să facă pentru a urmări întocma, dar cine nu ştie că nici una din asămine dobitoace nu este destoinică a învăţa atîta şi aşa de uşor ca surzii din naştire, la carii lipsăşte înlesniria vorbii? Urmăriria este atîta de lucrătoare la om, încît de este fiiul firii în lumia fiziciască, pre atîta este şi fiiul de- prindirii în purtările lui. Şi iată a patra osăbire între om şi între dobitoc.
    § 12. Omul are înnălţimia sau iubiria de cinste, adecă pofta de a fi însămnat între alţii, de a întrece pre alţii; sînt şi cîteva din dobitoace supusă aceştii plecări, precum elefantul, calul. Omul, însă, este atîta de supus ei, încît aciastă plecare este pentru inima lui o iubire de sîne mora- liciască, căriia, precum soldatul plin de enthusiasmul de a muri slăvit, ori de frica de a nu să ruşina fugind, adesăori jărtveşte pre iubiria de sine ce fizicească433. Şi iată încă a cincia osăbire între om şi între dobitoc.
    § 13. Omul are iubire de slobozănie. Aciastă plecare este cu adivărat opştiască la om şi la toate dobitoacele. Loche, în loc de plecare o au numit putinţă, alţii voinţă. Ia stărue, la un trup viu şi mişcător, întru a pute săvîrşi, în voe şi neoprit de nimică, toate lucrările putinţilor sale. Căci, în adivăr, dacă un trup ce are putinţi lucrătoare, n-ar ave slobozăniia lucrării, putinţile lui s-ar afla date în zadar, 
    înprotiva ideii cei înnalte că ziditoriul firii n-au făcut nimica în deşărt. Cu toatia aceste, în lumia fiziciască, slobozăniia să vede adesăori avînd stavile, şi pentru aceia hotară, precum de pildă, un dobitoc mergi, mersul lui este o lucrare a putinţilor sale; atunce a lui iubire de slobozănie stăruie întru a nu-i fi mergiria înpiedecată. însă o apă, o prăpastie, o înnălţime, un foc sau altă întînplare firiască îl opreşte, şi iată, slobozăniia sa în lumia fiziciască mărginită de pravilele firii. Omul, supus asămine la aceste pravili, are şi slobozăniia sa mărginită de asămine stavile, cînd ele vor fi mai mari decît iscusinţa lui întru a le birui.
   Dar, noi am văzut păn-acum de agiuns cîtă deosăbire are omul de dobitoace, şi vom vide încă înnainte cite alte putinţi şi lucrări mai are omul, pre care nu au dobitoacele. Negreşit dar, că şi slobozăniia lui are osăbire de a lor. Negreşit, iubiria lui de slobozănie să întinde mult mai mult416, după măsura putinţilor şi a lucrărilor sale. însă, negreşit că aciastă slobozănie a lui trebui să mai fi avînd stavile măsurate cu a ei întindere; căci o slobozănie fără hotară nu poate fi partia a nici uniia din fiinţile pămîntului. Noi vom mai veni aiuria asupra acestui punct. Iar acum, trecînd, să însămnăm a şăsa osăbire între om şi între dobitoc.
   Să venim acum iarăş la putinţile minţii, de care am pomenit la sfîrşitul alineii a 10, că le lăsăm a le zice mai în urmă.
   § 14. Omul poate duce asupra lucrurilor şi asupra ideilor de lucruri, lucrări alcătuite a putinţilor minţii sale, ®precum:
   1. el poate scăde o idei din mai multe idei;
   2. el poate cuprinde mai multe idei la un loc, adecă le poate opşti;
   3. fiind despărţite ideile, el le poate înpreună: (auvGeai]);
   4. fiind înpreunate ideile, el le poate disface.
   Dobitoacele nu ne dau nici un sămn de asămine puternice
lucrări a minţii. Deci, este aice a şaptia osăbire între om şi între dînsîle.
   § 15. Omul poate înturna asupra sa însuş lucrările putinţilor minţii sale.
   Prin aciasta, omul să giudecă pre sine, ştie că trăeşte, ştie că are a muri, ştie că are un suflet, şi aciastă ştiinţă, izvor spornic a mii de consecvenţii în lumia oamenilor, şi de care dobitoacele nu dau nici un sămn, este a opta osăbire între om şi între dînsîle.
   § 16. Omul are iubiria de şti. Aciastă plecare puternică şi nesăţioasă la om înzăstrat cu putinţile de a învăţa şi a şti, şi de care dobitoacele nu ne dau nici un sămn, este a noa osăbire între om şi între dînsîle.
   § 17. Oamenii au putinţa opştiască de a fi povăţuiţi unii prin alţii. Şi, în adivăr, tot omul iubeşte a fi povăţuitor, oamenii de opşte iubesc povăţuiria şi i să supun din inimă, cînd ia este driaptă şi credincioasă. Aflăm, dar, şi aice a zăcia osăbire între om şi între dobitoc434.
   § 18. Omul are vorba. Aciasta este a unsprezăcia osăbire între dînsul şi între dobitoc, osăbire atît de sîmţită, încît arătîndu-să mai înnainte de toate la ochiul luătoriului aminte, au şi făcut pre filosofii cei dintăi a numi pre om dobitoc cuvîntător, spre deosăbire de celelalte vietăţi numite dobitoace necuvîntătoare435.
   § 19. Omul poate cîşliga ideia de Dumnezău, şi poate mergi cu giudecata sa pănă a afla şi cîte poate din a sale atri- buturi. El, prin cîşligaria aceştii idei, intră în plecaria de a ave o legi. Deci iată436 a doasprezăce mare osăbire între om şi între dobitoc437.
   § 20. O, prietini, Deiste şi Materialiste, eu vă cred pe amîndoi dezbrăcaţi de toată îndărăpniciia şi vrînd cu inimă curată a întră în căutaria adivărului; vă cred pre amîndoi destul de luminaţi, pentru a şti cumpăni greutatia şi temeiul cuvintelor, iar nu a vre a pune, fără giudecată, înprotiva unui prenţip de temei, cuvinte putrede şi fără vrednicie de a ţine acolo locul.
   § 21438. Să facem 439 aşadar, prieteni, să aruncăm acum de iznoavă o opştiască privire asupra celor ce am aflat păn- acum cu cercetaria noastră. Videm că omul şi440 dobitoacele de opşte merg înpreună în simţirile, în putinţile, în lucrările şi în plecările însămnate la 441 § 3, 4, 5. Acele lucrări şi plecări toate au aduciri cu lucruri materielnice, aşadar ele slujăsc şi omului şi dobitoacelor, spre păstraria fiinţii lor în lumia fiziciască 442.
   La443 alineia a § 6, videm deodată o dizbinare sînţită între om şi între dobitoc. Dizbinare atît de viderată, încît cel mai prost luător aminte poate înţălegi că alta trebui să fie pomăzuiria unuia şi alt a celuialalt. în adivăr, videm pre dobitoace înzăstrate cu tot ce le trebui pentru a să păstra în lumia fiziciască, şi videm pre om gol de toate asămine înzăstrări, ca cum el n-ar ave a trăi într-ace lume.
   De la alineia a 7 şi înnainte începim a vide înzăstrările omului, şi sărăciia dobitoacelor de acele înzăstrări.
   De la alineia a 7 păn-la a 13, videm pre feliurile dobitoacelor cîte unul-unul rămîind înnapoi, mai mult sau mai puţin departe. Videm că, deşi unile din dobitoace să înpăr- tăşăsc la cîte ceva din înzăstrările omului însămnate la acele alinei, ace înpărtăşire este atît de slabă, încît la unile nici învredniceşte a fi însămnată.
   De la alineia a 14 şi înnainte videm că omul are nişte înzăstrări mari şi puternice, la care dobitoacele nu au mai mult nici o înpărtăşire. Aşadar, aice este punctul păn-la care feliurile dobitoacelor vin înpreună cu omul, vin însă înnapoi şi rămîind cîte unul-unul, aice stau ca la un non ultra.
   § 22. Am zis că aice stau feliurile dobitoacelor rămîind în veniria lor cîte unul-unul. Prietini, Deiste şi Materialiste, spuneţi-mi, unde stau? Unde rămîn? Cum să chiamă locul? Vă aud, prietini, răspunzînd amîndoi, că ele stau, ele rămîn în lumia fiziciască, şi primesc răspunsul.
   în444 adivăr, prietini, dobitoacele stau în lumia fiziciască; a lor înzăstrări fireşti, a lor năstav, a lor mici lucrări a gîndului, nu le slujăsc, nici sînt destoinice a le sluji mai mult decît spre înpliniria trebuinţilor trupeşti. A mînca, a be, a dormi, a sălta, a fugi de vrăjmaşul lui, ori a-1 izgoni, iată toate trebuinţele lor, iată tot la ce pot agiunge şi a lor înzăstrări şi a lor năstav, şi slabile lucrări a gîndului lor. Omul, însă, nu stă aice. El mergi mai departe. Prietini, unde mergi el oare? Voi vă zîmbiţi şi-mi răspundeţi că nu mergi, nici are unde a mergi mai diparte decît în lumia445 în care au stătut dobitoacele, în lumia^ fiziciască, în care să şi vede lăcuind înpreună cu dînsîle. însă nu aşa, prieteni! Eu mă bizuesc a vă dovedi că el mergi aiuria şi, ca să aflăm unde mergi, să luăm sama mijloacelor prin care păşăşti!
   § 23. Ca să nu lungim în zadar cu poftoririle, să mărturisim în scurt că, după cele ce am luat sama, în cercetaria înzăstrărilor omului de la § 7 păn-la § 19, fiiştecine poate cunoaşte lămurit că putinţile cele mai mari a omului stăruesc în lucrările cele puternice a minţii sale. Dar mintia sa este mijlocul prin care el păşeşti înnainte.
   § 24. Prietini! Voi ştiţi că sînt aduceri între Dumnezău, ca un ziditor şi păstrător, şi între lucrurile ce el au zidit şi păstriază. Sînt mii de feliuri de aduceri între lucruri însuş. :Sînt aduceri între oameni, între oameni si faptele lor, şi sînt încă aduceri între aduceri însuş. Toate aceste feliuri de aduceri, ca nişte răzoară care dau feliuri de mişcări unii mari şi mult alcătuite mahini, socotindu-să deosăbi, să pot înţălegi supt o sferă deosăbită, care cu tot cuvîntul poate ave numile de lume. Platon au dat omului acest nume 
     (o |iiKpo<; Koajioq). Cine, dar, va fi aşa de zgîrcit ca să nu-1 de unii sferi aşa de mari, aşa de întinsă ? Şi di pe organul cu care noi cunoaştem aciastă lume, o putem numi lumia minţii, spre deosăbire de lumia fiziciască.
   § 25. Aşa, prietini, cercetînd bine, noi am aflat de iznoavă o lume; luănd sama bine, noi am văzut că omul lasă pre dobitoace în lumea fiziciască, şi el păşînd înnainte, întră în lumia minţii.
   Aşa, prietini, cercetînd bine, aflăm că omul este un amfibiu. El lăcueşte trupeşte în lumia fiziciască, acolo mănîncă, be, doarme, să mişcă etc. Dar, precum am văzut la § 6, născut slab într-aciastă lume, fără înzăstrările trebuincioasă pentru a să sprijini într-însa, el întră în Jumia minţii, şi acolo să înbracă cu toate puterile sale 429. Întrînd în lumia minţii, omul s-au învăţat să-ş facă haine îndămănatice, lăcuinţi sigure, mîncări sănătoasă; au îndumesnicit dobitoace, au umplut văile de turme, podişurile de ţarini, maria de corăbii. Întrînd în lumia minţii, omul au aflat cursul şi dipărtaria trupurilor cereşti, au măsurat iuţala luminii, au întrat în cercetaria pravelilor celor adînci a firii şi, într-un cuvînt, au găsît atîtia ştiinţi înnalte şi meşteşuguri, cu cîte au şi umplut păn-acum o enchiclopedie tomoasă, monument evla- vicesc a duhului său, şi slavă vecinică a vecului al 18-le.
   § 26. Aşa, la videria a atîţa filosofi, a atîtia ştiinţi şi meşteşuguri aflate, de care omeniria are dreptate a să făli înnain- tea celorlalte vietăţi, trebui să mărturisim că omul este
o	fiinţă privilighetă.
   La acest cuvînt de fiinţă privilighetă mă mulţămesc, o! Materialiste, că nu te văd acum zimbindu-te; mă mulţămesc că nu te aud şi acum zicînd, cu avva Sabatier de Castrî, că firia nu s-ar fi îngrijit mai mult de om decît de siron.
   în adivăr, ce este a ave un privileghi, dacă nu a ave un lucru pe care să nu aibă altul? Deci, noi am văzut de agiuns că omul are 14 osăbiri de dobitoace, şi avem toată dreptatia a ne uimi, văzînd înnălţimia la care omul să sue, în puteria înzăstrărilor sale celor osăbite.
   § 27. Prietini, noi am întrat în nişte idei noî, pre care de bună samă mulţi le vor lua de himere, de paradoxuri, dar care la mulţi alţii vor da, poate, pricină de adînci şi folositoare procetiri, şi vor sluji, poate, de întăi temelii a moralului. Deci, să ne oprim şi noi puţin, ca să mai luăm sama stării omului într-aceste doî lumi, în care el trăeşte ca un amfibiu.
   § 28. Pravilile firii vîră pre om în lumia fiziciască, ca şi pre toate alte vietăţi, răpide, fără trăgănare, şi pre fiiştecare osăbit-osăbit. Ele lucriază asupra lui ca şi asupra a fiişte- căria fiinţi 446 fiziceşti. Supt întriagă înpărăţiia pravililor firii, el este supus la aceia ce să numeşte iconomie animală. Deci, precum una din însuşirile firii este a umple a ei stă- pînire de feliurimi, oamenii să văd născîndu-să mari, mici, albi, negri, tari, slabi; şi dacă pre din afară sa văd447 atîtea feliurimi, încît în milioane unul altuia nu samănă, cîte feliurimi sînt în organile din lăuntru a trupului, în măruntae, în vine, în fibruri, în fierbinţala sau răciala sîngelui 448 etc. ? Şi precum aceste organe sînt canaluri între minte şi între trup, precum printr-însele să săvîrşesc lucrările minţii, urmiază că acele feliurimi au o încurgire trupască asupra lucrărilor gînditoare. De acole, bunile şi rălile plecări fireşti.
   Prietini, Deiste şi Materialiste! La aciastă luare aminte vă văd plini de mulţămire, plini de încredinţare că siste- mile voastre au eşit biruitoare! Vă văd zicîndu-mi: „Omul nu învredniceşte a să făli de plecările cele bune, precum nu este vinovat de cele răle; el nu ia nici pre unile nici pre altele: firia i le dă. Deci, pentru ce omul, fireşte plecat la rău, să fie osîndit, să fie păcătos, de vremi ce firia l-au făcut aşa"?
   Prietini, aciastă întrebare nu este din cele greu dizlegate; nrmaria înnainte a cercetării ce facem o va dizliga 449, o va lămuri desăvîrşit.
   Trecînd, să însămnăm, numai, că organile omului-copil sînt, poate mai mult decît a dobitocului-copil 450, moi, vîn- joasă, uşor îndoitoare; să însămnăm asămine că copilăriia omului este lungă.
   § 29. întraria în lumia minţii este cu totul osăbită de întraria în lumia fiziciască. într-aciasta pravilile firii vîră, ele sînt lucrătoare, vîrîtul este pătimitor. în lumia minţii 451, dacă întrarea omului este neapărată, aciastă este numai pentru că aciasta este a lui pomăzuire. Aice întraria este aşa de nesîlnică, aşa de slobodă, încît s-ar păre că este dat la voinţa omului a întră sau nu. într-aciastă 452 intrare omul, deci este pătimitor — prin a lui pomăzuire, este, însă, totodată şi lucrător — prin a lui slobodă mergire.
   întraria 453 în lumia fiziciască este răpide de un minut; în lumia minţii, deopotrivă cu paşii înţăleptului, este ză- bavnică şi cu di-a lungul.
   întraria în lumia fiziciască este prisne, răzliaţă, fiiştecare trup întră osăbit-osăbit. în lumia minţii este mult alcătuită, acolo omul întră totodată şi sîngur şi înpreună cu alţii 454; totodată omul şi trupul omenirii.
   în lumia fiziciască, fiiştecare om este osăbit-osăbit 455: copil, bărbat şi bătrîn. în lumia minţii, aceste popasuri a vrîstii sînt şi pentru fiiştecare om şi pentru toată omeni- ria. Ele au de măsură, pentru fiiştecare om, viiaţa omului, şi pentru omenire, viiaţa omenirii, viiaţa lumii.
   Fie-mi ertat a mă tălmăci cu paravoluri. Din noian în lumia fiziciască, treciria este ca pe un şăs, şi di aceia, răpide. Din lumia fiziciască la lumia minţii treciria este suitoare. Acolo omul să sue pre scara ispitelor, şi a sale însuş şi a omenirii întregi.
   § 30. Iată, prietini, pentru ce ziditoriul firii au dat omului atîte osăbite şi înnalte înzăstrări. Iată pentru ce i-au dat 456:
    Cinci putinţi a minţii	care slujăsc omului a
    Lucrările cele prisne a	cîşliga pre a sale însuş
    acestor putinţi	ispite, a le giudeca şi a
    Lucrările lor cele alcătuite	le şti pune trepte la
    Putinţa de a înturna asupra sa	scara suişului în lumia minţii.

însuş aceste lucrări Traiul în soţietate Urmăriria Vorba
Iubiria de a şti Iubiria de cinste Putinţa opştiască de a fi povăţuiţi unii prin alţii
   § 31 457. Prietini, să ne mai întoarcem puţin asupra paşilor noştri celor păn-acum. Să mai luăm sama şi să socotim, oare ziditoriul firii cel pre înţălept, care n-au făcut nimică în zadar, nimică fără măsuri, dat-au omului atîtia înzăstrări numai ca să înpliniască sărăciia lui ce despre înzăstrările dobitoacelor, § 6? Datu-i-li-au, oare, numai ca să tîrîe în lumia fiziciască, să mănînce, să be, să doarmă? Spre aceste lucrări trupeşti 458 şi spre înpliniria slăbiciunii lui cei fiziceşti,
i- ar fi fost foarte de agiuns 459. Cinci putinţi 460 a minţii, şi numai lucrările lor cele prisne, încă fără atîta întindire precum li are: traiul în soţietate, pregrijiria, iubiria de slobozănie. Iar lucrările cele alcătuite a minţii: putinţa de a le înturna asupra sa însuş 461, urmăriria 446, iubiria de cinste 447, iubiria de a şti 448, putinţa opştiască de a fi povăţuiţi unii prin alţii 449, vorba, putinţa ce înnaltă de a pute cunoaşte pre ziditoriul său, spre ce i li-au dat oare? Omul. cu aceştia întră în cercetaria atributurilor dumnezăeşti şi în cercetaria pravililor firii, după care ziditoriul au făcut şi ţine lumia. Deci, voit-au, oare, ziditoriul să facă numai aşa, în zădar, un dobitoc spion înţălăpciunii lui?
   Prietini, să lepădăm îndărăpniciia! Să mărturisim adivărul, a căruia lumină, după luările aminte ce facem, ni să iveşte din toate părţile. Toate ne poartă a înţălegi că omul amfibiu, adică trăitor în lumia fiziciască şi în lumia minţii, are o pomăzuire mai înnaltă decît ace trupască.

   § 32. Lumia fiziciască este toată materie. Lumia minţii este toată nematernialnicime. Omul trăitor într-amîndoî aceste lumi, urmiază a fi alcătuit neapărat 462 din amîndoî aceste fiinţi, adecă de materie şi de nematerie. într-alt fel nu i-ar pute fi apropietă lumia minţii.
   Te văd zîmbindu-te, prietine materialiste. Tu sîmţi că eu am a vorbi de suflet. Aşa, prietine! Este vreme să întrăm într-aciastă materie, care face dizbinaria sistemii tale de sistema celorlalţi filosofi.
   § 33. Tu zici, prietine, că în tine nu este nimică altă decît materie. Că gîndul tău şi feliurile lui de lucrări sînt ispravă a materiei, a mişcării materiei. Prietine, toţi filosofi cei mai mari, cei mai însămnaţi, să unesc a-ţi dovedi că materiia nu poate gîndi, şi că simţirile, putinţile, lucrările cele prisne şi cele alcătuite a minţii, nu pot fi decît a unii fiinţi nema- terialnice. Ca să nu lungesc, eu te trimit la scrisurile lor, ca să vezi a lor cuvinte temeinice. Cu toate aceştia, tu ai hăcuit de mii de ori trupul omului, cu cuţitul anatomiei! Tu ai cercetat toate înlăuntrurile lui, tu ai căutat într-însele, cu curiozitatea ce mai lacomă, să afli prenţipul gîndului. Spre aciasta, ai dezbrîcat vinile, ai urmărit cursul[ui] sîngelui; în crieri, loc moale, înnadins pentru organile cele delicate, ai urmărit cursurile cele încolăcite a fibrelor. Spune-mi, aflat-ai, văzut-ai undeva vreo părticică de materie, care să-ţi de prepus că ar fi prenţipul gîndului?
   § 34. Prietine! Eu îţ voi face o întrebare foarte proastă. Spune-mi, pentru ce vezi tot ce este înnaintia ochilor tăi: văi, dialuri, munţi, ape, copaci, sate, tîrguri, şi în aer, pasări, nouri, soare, lună, stele etc.? Şi pre Dumnezău, care este pretutindine, pentru ce nu-1 vezi? Te aud răspunzîndu-mi, că materiia este primitoare numai de materie, că ochii tăi fiind materie, pot primi tipăririle lucrurilor materialnice ce
i se înfăţoşază 463, şi că, pre Dumnezău, ochii tăi nu-1 pot vide, de vremi ce el este nematerie.
   Bine, prietine! Răspunsul tău este drept şi întocma. Să fim însă, consecfenţi, şi spune-mi încă: minte ta este materie, Dumnezău este nematerie, cum de ai, dar, ideia de Dumne- -zău?
   Prietine, a răspunde aice, te văd încurcat. Tu vrei să-mi zici că aciastă idei o ai prin lucrările minţii tale. însă, dacă mintia ta este materie, lucrările materiei nu pot niciodată a să apropie de nematernialnicime. Di aceia, niciodată n-ai pute ave nici ideia de Dumnezău, nici ideile de lucrările ce să numesc metafiziceşti, pentru a lor nematerialnicime.
   Aşa, prietine! Materiia nu poate lua tipăririle nemate- rialnicimii. Nematerialnicimia, însă, poate lua pre a materiei. Căci, dacă eu nu văd pre Dumnezău, Dumnezău însă mă vede pre mine, din care curge că este apropiere între materie şi între nematerie, în care apropiere nematerialnicimia are stăpîniria. Şi iată dizlegată încă şi o altă îndoială ta, cînd zici că dacă prinţipul gîndului ar fi nematerie, cum ar pute ave unire cu trupul, care este materie?
   § 35. Atîta 464 de deosăbit de dobitoace, înzăstrat de ziditoriul cu atîtia mari înzăstrări, fiinţă privilighetă, amfibiu în lumia fiziciască şi în lumia minţii, făcut 465 negreşit pentru o pomăzuire mai înnaltă decît ace trupască, favorisit atîta încît să poată ave cunoştinţa de ziditoriul său şi a firii, omul are negreşit în sine o parte mai supţire, mai înnaltă decît materia, o parte nematerielnică, prenţip a gîndului şi a lucrărilor lui, şi aciasta este aceia pre care numim suflet.
   Aşa, prietine, sufletul este în om, care face a lui nobili- tate în lumia fiziciască. Sufletul îl sue în lumia minţii, prin suflet el este amfibiu, a sufletului sînt simţirile 466, putinţile, lucrările cele puternice pre care 467, pentru delicateţa ta, prietine, noi am numit păn-acum a minţii. Şi aceia ce păn-acum am numit lumia minţii, pre care mulţi vor voi a o numi lumia shesurilor, mie îmi place de acum a o numi lumia sufletului, căci prin suflet şi pentru suflet omul întră într-însa.
   § 36. Este dovedit, este neînprotivit, că una din însuşirile nematerialnicimii este a fi nestricăcioasă, şi di aceia nemuritoare, vecinică. Sufletul, nematerialnicime, este dar nemuritor, vecinic. Cu toate aceştia, viiaţa omului 468 să pare a fi hotărîtă opşteşte de vro 80 de ani numai. Deci, vremia lucrării sufletului, oare, numai atîta este? Ziditoriul cel înţălept făcut-au el, oare, o fiinţă nevinovată, nematerialnică şi vecinică, numai ca să mîndriască un trup 80 de ani pre pămînt şi, după aceia, ace fiinţă să rămîe într-o vecinică netrebuincie? Nu, negreşit! Acel înţălept ziditor au făcut de bună samă pe suflet pentru ceva, şi 469, de bună samă, pentru vrun scopos înnadins îl dă de însufleţază trupul omului într-aciastă scurtă vreme.
   § 37. Tu îmi zici, prietine, că de vreme ce sufletul este prenţipul gîndului, apoi fiindcă şi dobitoacele au cît de puţin măcar lucrări de gînd, urmiază că şi dobitoacele au suflet, deci şi ele sînt deopotrivă omului.
   Prietine! eu nu-ţi tăgăduesc că tot ce are lucrare de gînd, trebui neapărat să aibă înlăuntru o parte de o fiinţă nematerielnică, pentru că materiia nu poate gîndi. Deci, eu tiu-ţi tăgăduesc că şi dobitoacele, care au lucrări de gînd, trebui să aibă în sîne o parte de o fiinţă nematerialnică. însă să mai venim iarăş la prenţipul cel mare şi de un adivăr vecinic, că ziditoriul cel înţălept n-au făcut nimică în zădar, şi că cu a sa înţălepciune, tot ce au făcut, au făcut în măsuri şi în analoghii întocma. Deci, fiindcă lucrările gîndului la dobitoace sînt mult mai mici şi mai puţine decît la om, urmiază că fiinţa nematerialnică, ce este în dobitoace, trebui să fie de o fire, de o supţirătate (dacă mă poci tălmăci aşa) mai de gios decît aceia ce este în om. însă tu îmi mai zici 'că* după luările aminte făcute asupra omului, lucrările gîn- jljHui sînt mai iuţi sau mai slabe, precum organile şi sîngele Tui sînt mai mult sau mai puţin însuşite spre aciasta. Deci şi nematerialnicimia care este în dobitoace poate fi de aceiaşi fire ca şi nematerialnicimia ce este în om, numai în dobitoace lucrările ei sînt mai mici, mai puţine, pentru că organile dobitoacelor sînt mai puţin însuşite spre aciasta. Prietine, este adivărat că organile trupului sînt canalurile prin care să săvîrşăsc lucrările sufleteşti, şi că aceste urmiază a fi mai iuţi sau mai moi, precum canalurile vor fi mai mult sau mai puţin îndămănatice spre acele lucrări. însă să stăm neclătiţi pe prenţipul cel mare, că ziditoriul în sa înţă- lepciune au făcut toate în măsuri şi în analoghii întocma. Deci, de vremi ce pe dobitoace le-au făcut cu orgaţie puţin îndămănatice spre lucrările gîndului, negreşit că ţi-au dat şi prenţip de gînd potrivit cu organile lor. Aciastă idei,( prietine, ne deştiaptă o altă idei, care ne dă încă o pricină mai. mult a ne minuna de înţălepciunia şi de atotputernicii^ ziditoriului firii! Noi videm în lumia fiziciască că i-au plăcu^ a o umple de feliurimi: de la dobitocul cel mai isteţi păn-la zoofit, noi videm pre pămînt, în pămînt, în aer şi în 3-pă, mii de feliuri de dobitoace. Deci, precum au umplut lumia materielnică470 de feliurimi, cine ştie dacă nu i-au plăcut acestui ziditor mare să umple asămine şi pre lumia nematerielţii^ă ? Cine ştie dacă el n-au dat la feliurile dobitoacelor prenţip^ri; de gînd treptuite de o fire, de o supţirătate, unul mşri gios. decît altul, precum şi feliurile dobitoacelor sînt treptuite, după a lor organizaţie, unile decît altele mai puţin îndămă^. natice spre lucrările gîndului?
   § 38 471. După cele ce am zis pentru sufletul omului la, § 36, tu îmi zici, prietine: fiindcă dobitoacele nu au nici o, pomăzuire înnaltă, precum are omul, pentru ce, dar, zidi--, toriul închide în dobitoace, pentru o scurtă vreme a vieţii^ lor, o fiinţă nematerialnică şi vecinică, care după moartia* dobitocului rămîni a pitrece toată veciniciia în zădar, fără. nici o pomăzuire? Prietine! este păgînătate a ne sîli să cercetăm lucrurile pre care ziditoriului firii i-a<u> plăcut şăne , ascundă. Care muritori va pute afla vrodată pomăzuirile ce Dumnezău au dat făpturilor sale? Noî ne este de agiuns şi mai vîrtos trebui să fim mulţămitori că au voit bine a ne da să cunoaştem pomăzuiria noastră. Aciasta, dar, prietine, să o cercetăm, la aciasta să aplecăm grijile noastre, ca să ne putem face[m] vrednici de dînsa. Cît pentru altele, să urmăm ceia ce zice un poet:
Loin d’appliquer en vain nos soins â les chercher, Ignorons sans douleurs ce qu’il veut nous cacher.
   în loc de a apleca în zadar grijile noastre a le cerceta, fără a ne măhni, să ne lăsăm în neştiinţă pentru tot ce el vre să ne ascundă.
   § 39 472. Vorbind de iubiria de slobozănie (§13), am făgăduit ca să mai vin şi aiuria asupra acelui punct. Deci, acum, mai luminaţi asupra stării omului, putem mai bine lua sama slobozăniia lui.
   Am zis că a nici uniia din fiinţile pămîntului nu poate fi partia o slobozănie fără hotar. Deci, noi am văzut păn-acum puteria ce mare a omului, noi o videm în toate zilile aevia în faptile noastre; aşadar, urmiază ca şi stavilile păn-la care trebui să miargă a lui slobozănie trebui să fie puternice, de o fire şi analoghisite cu a lui putere, căci îl videm în toate zilile că, într-armîndu-să în lumia minţii, el să întoarce în lumia fiziciască şi mai nu găsăşte altă stavilă decît pre cel asămine lui. Şi 473 între dînşii apoi, de multe ori, loviri aşa de înfricoşate, ca izbucniria ilectriciască a doi nouri ce dau tunetul înspăimîntători. Într-alteîe, el mai nu să opreşte nicăiuri în lumia fiziciască: trece ochianul, calcă furtunile, străbate prăpăstiile, păşăşte munţii, întră în înlăuntrurile pămîntului, birueşti şi prinde pre leul cel fioros, pre tigrul cel neînblînzit, pre elefantul cel tare, pre calul cel fugari etc. Cînd îş întoarce apoi furiia între cei asămine lui, pe soarele lui calcă, pe foc şi pe sînge, înnapoia lui nu lasă decît cenuşă, jărişti şi nişte rane la a căror tămăduire de multe ori tre- buesc vecuri.
   Prietini, la hotarăle unde să cuvine să ste o aşa putere, de bună samă trebuesc nişte stăvili potrivite cu dînsa. Care, oare, sînt acele stăvili ? Voi îmi răspundeţi că ele sînt ocăr- muirile, pravilile lor474, moralul şi cugetul. Bine. Dar aceştia agiung, oare? Ocărmuirile sînt ele sîngure supusă la atîtia prifaceri, încît nu pot sluji într-acest punct de hotară statornice. Pre de altă parte, ele sînt alcătuite de oameni, organile pravililor sînt oameni asămine, şi slobozăniia acestor oameni are trebuinţă de stavile, poate mai mult decît slobozăniia celoralalţi. Deci, unde este mecanismul cel politi- cesc, în care să să afle tocmai la locul lor aceste stăvili trebuincioasă, şi să fie aşa de tari, încît nici puteria, nici vicleşugul, să nu le poată birui? Moralul are, în adivăr, adivă- ruri vecinice, care ar pute ţine loc 475 de aceste stăvili; însă^ unde este păn-acum catehismul lui primit, nu de toată omeniria, ci măcar de un săbor de filosofi? Moralul formă- lueşte cugetul, dar pre rar îl poate îndrepta: un copil în şcoala moralului să poate face bărbat vertuos, însă476 o academie de filosofi în zadar ar sfătui pe un varvar să-ş lasă cruzi- mia, pe un mitarnic, să-ş lasă nedreptatia, pe un cămătarnic,, să-ş lasă lăcomiia etc. De un chip, cît ar pute cineva zice că moralul filosofilor este numai pentru filosofi 477. Cugetul are trebuinţă de luminare; precum de pildă, pe un om luminat nu-1 lasă niciodată cugetul să facă ucidire, pe un varvar de multe ori îl mustră cugetul că n-au ucis.
   Prietini, aice să pare a fi o lipsă. S-o credem, oare? Să cuvine, oare, să cugetăm că ziditoriul cel înţălept, care au dat făpturilor sale desăvîrşiria cuviincioasă 478, ar fi lăsat nedesăvărşit acest mecanism a slobozăniei omului, acest punct atît de păsător a stării lui? Nu! O acest fel de cugetare ar fi păgînătate 479. El au făcut toate deplin, desăvîrşit, şi, nigreşit, lipsa ce ni să pare să videm aice are o înplinire. Prietini, noi o vom găsî, cercetînd, precum am făcut păn-acum, în răgaz, toată staria omului.
   § 40. Să mai poftorim: omul purtător de trup este, în lumia fiziciască, supus la pravilile firii, şi prin aceia este supus la aceia ce numim iconomiia dobitociască (economie animale), adecă el să naşte, după lucrările ce acele pravili fac asupra organizaţiei lui, cu plecări ori bune, ori răle.
   Cînd plecările sînt răle, cît rău nu este de aşteptat de la puteria ce mare cu care el să înbracă în lumia minţii?
   Este adivărat că în înzăstrările ce am însămnat mai sus, el are stăvili pusă de ziditoriul. Copil, şi de o copilărie lungă, el are molătatia organelor, pre care o bună povăţuire le poate îndrepta. Copilăriia ce lungă îl supune 480 la povăţuiria părinţilor. Părinţii, dar, au o datorie firiască a lumina pe fiei lor. Shesurile soţietăţii şi plecaria omului de a fi po
   văţuit fac pe ocărmuiri; aşadar, ocărmuirile sînt nu iscodire a omului, precum au zis-o unii, ci plecarie 481 opştească482 a omenirii. Omul bărbat întră supt a lor povăţuiri, deci ocărmuirile au o datorie a povăţui bine.
   Omul are iubiria de cinste, sufletul lui să umple de mulţă- mire auzind laudile vreunii bune lucrări a sale, şi să ruşi- niază înnaintia hulii ce îi aduc faptele cele răle. Aceştia sînt o parte din stavilile puterii cei 483 mari a omului, pre care stăvili le aflăm în a lui organizaţie. însă, mai tot pre aceştia li-am văzut şi mai sus, § 39, unde am luat sama că rămîne în mijloc lipsă. Prietini, lipsa este înplinită! Eu vă aduc martur purtaria de pre toată faţa globului şi din toate vecurile că, piste toate înzăstrările ce am văzut că are omul, el are încă plecaria de a ave legi, plecare pre care n-am însămnat-o la rîndul ei, pentru delicateţa voastră, dar care face încă a 15-cia osăbire între om şi între dobitoc. Fiiştecine ştie că omul ascultă sfatul legii, nu ca pre sfatul moralului — cu nebăgare de samă, ci tremurînd, şi cu sufletul plin de frică.
   § 41. La acest cuvînt de lege, voi îmi ziceţi, prietini, aşa; omul este supus la legia firiască, legia firiască este tipărită în a lui organizaţii, ia dar este o stavilă vîrtoasă la puteria Jui, ia este cu adivărat înpliniria lipsii ce am văzut mai sus. însă, nu, prietini! Spuneţi-mi ce este legia firiască? Eu nu văd într-aciasta decît o adunătură de prenţipuri moraliceşti şi maximuri, pre care filosofii li-au socotit potrivite omului, şi că să cuvine ca omul să le urmeză. Deci, moralul şi aciasta, este acelaş lucru. Ceia ce am zis pentru moral, § 39, zic şi aice. Prietini! Omul are patimi, pre care nu le supune aşa uşor la sfatul şi socotinţile altuia. El nu le supune de multe ori nici la a lui însuş giudecată. Aşadar, aceia ce numim .legia firiască, nefiind decît sfaturi ca şi moralul, nu este nicidecît stavila ce căutăm.
   § 42. Voi ziceţi că legia firiască este tipărită în organi- zaţiia omului. Prietini, luaţi sama bine şi veţi vide că omul nu are în a lui organizaţie tipărită nici o lege. El nu are 484
decît numai plecaria de ave lege. Precum, neavînd a lui organizaţie vro sistemă de povăţuire (ocărmuire), el are numai plecaria de a fi povăţuit.
   § 43. Vă văd înduplecîndu-vă, prietini, şi zicînd că cu a- divărat omul, şi mai vîrtos omul norodului, are trebuinţă de o lege oarecare; o lege îi struneşte pornirile, îi dămoleşte patimile, îi luminiază cugetul şi slujeşte vîrtos ocărmuirilor întru a-1 supune la a lor povăţuiri.
   Prietini! Cu toată înduplecaria voastră, noi însă nu sîntem uniţi la socotinţi. Voi ziceţ: Omul are trebuinţă de o lege oarecare, adecă fie care va fi legia, omul are trebuinţă de una. Prietini, aciastă socotinţă eu nu o primesc. Cred că nu o veţi primi nici voi, cînd veţi socoti că o acest fel de lege 485 trebui să fie lucrare a omului, precum este adunătura prinţipurilor moralului şi a legii firii. Şi precum aceştia nu pot ţine loc stăvilii ce căutăm, asăminia nu poate ţine acel loc nici legia, lucrare a omului.
   Că o acest fel de lege care să struniască mai vîrtos pe omul norodului, nu poate fi decît un vicleşug a omului luminat.
   Că o acest fel de lege, care să slujască ocărmuirilor întru a supune pre noroade, este nelegiuire, este sacrilej.
   § 44. Aşa precum are plecaria de a fi povăţuit, omul are asămine şi plecaria de a ave lege. însă într-aceste doî plecări este o mare osăbire 486. Din plecare de a fi povăţuit să nasc ocărmuirile. Pentru aceştia, însă, este lăsat la om a le alcătui sistemile, a le priface, a le întocmi, a le îmbunătăţi, cu măsura cu care omeniria va spori în lumia minţii.
   în plecaria, însă, de a ave 487 lege, nu este dat omului a-ş face şi a-ş da el sîngur legia. De ar fi amintiria, atunce plecaria de legi, deopotrivă cu plecaria de povăţuire, n-ar fi decît ca şi aciasta: o stavilă slabă la puteria omului, atun- cia lipsa ce am aflat mai sus ar rămîne neînplinită, atunce ar fi ca ziditoriul cel înţălept să aibă făcut un lucru nede- săvîrşit, fără măsuri, fără analoghii, şi am mai zis-o că a cugeta aciasta este o păgînătate.
   § 45. Aşa, prietini! Mărturia purtării a toată omeniria de pre toată faţa globului şi din toate vecurile, ne dovedeşte că omul are plecaria de a ave lege, şi un şir de rezoane temeinice şi sănătoasă ne dovideşte că nu este lăsat 488 la dînsul a-ş face şi a-ş da el singur legia. Aşadar, rămîne ca să i-o dei o fiinţă mai presus de dînsul, şi care fiinţă poate să i-o de, dacă nu aceia care l-au zidit ?
   Acest fel, legea venind de la ziditoriul omului, care i-au dat plecaria de a o ave, este cu adivărat stavila ce de temelie a puterii omului 489. Ia este mai mult, ia priveşte la a lui pomăzuire, şi este aducire între om şi între ziditoriul său 490.
   <Constantinopol 1828, după aprilie >
   I. Tăutul către spătarii Costache Lipan,
   Răducan Botezat şi Grigorie Carp.
A început războiul ruso-turc. Să-i epitropisească veniturile şi cheltuielile şi să-i cumpere moşia Comăneşti din Bucovina, baştină strămoşească
Pentru dumnelui spătar Costachi Lipan, dumnelui spătar Răducanul Botezat şi dumnelui spatar Grigore Carp
   Cu plecăciune mă închin dumnilor voastre.
   După ce, de doi ani — acum, necontenit mi-am cerut de la domniia noastră slobozăniia me din slujba de aice, abie am putut-o cîşliga în aciastă primăvară. Dar, tocmai cînd mă gătisăm, scosăsăm şi teşcheriaoa drumului, pusăsăm şi o parte din lucruri în corabie, întrasăm şi eu ca să le aşăzi; atunce, tocmai, au venit vestia stricării păcii. După care, oprindu-mi-să mergiria, mă văd sîlit a rămîne aice şi—înstre- inat de patrie, de rude, de prietini, de cunoscuţi şi departe de toate ale mele—a-mi aştepta deşchidiria drumului de la potoliria lucrurilor. Răbdare! Acest fel sînt de multe ori slujbile pentru patrie, măcar că multe patrii nu obicinuesc a le cunoaşte, şi n-am nici o nedejde că a me va fi mai discretă. Cu toate aceste, ca un fiiu al ei, ca unul ce mă trad dintr-o familie care în vremia vechi, supt Ştefan şi supt Bogdan, au slujit-o cu atîta credinţă şi ş-au însămnat numile în istorii şi în documenturile mai a tuturor moşinaşilor noştri, aflu şi eu oareşcare plăcere măcar a răbda pentru dînsa lipsă şi înstreinare, dacă nu-mi este în mînă a o sluji şi a-i face binile ce ar fi îngăduit vremia liniştii.
   Acest fel au curs rămîneria me aice şi, slavă lui Dumnezău! mă aflu în toată liniştia păn-acum, şi am loc a o nădăjdui întocma şi de acum înnainte. întrebuinţăz vremia în cetit şi în scrisuri, cu care pi di o parte îmi fac o zabavă, pe de altă parte o nedejde că vor pute aduce într-o zi, chiar însuş cînd nu voi mai fi, şi limbii noastre şi naţiei, o parte măcar din folosul ce eu i-1 doresc, şi de care, de vremi ce păn-acum în litteratură n-are nici un rînd măcar scris, dumne- voastră ştiţi pre bine cîtă trebuinţă are.
   Grăbesc, dar, a vă înştiinţa de staria me, ca să n-aveţ pentru mine nerăbdaria şi îngrijiria, ci santimentul unui adivărat prieteşug au'trebuit să vă însufle deodată.
   După linişte, sînt furtuni. După furtuni, linişte. Asămine, după pace, acum ne aflăm supt război. După război, ne vom afla negreşit într-o zi iarăş supt pace. Aciasta este o pravilă statornică şi atît de deprinsă, încît tot omul o ştie. Aceia, însă, ce nu este cuprins în hotarîle ştiinţii omineşti, şi care adesăori scoate amăgite chipzuelile celor mai iscusiţi speculatori politici, este, în vremia viitoare, măsura de la o epohi păn-la alta. A o spune înnainte, negreşit, nu pot nici însuş acei ce poartă în mînă răzoarăle acestor întâmplări mari. Aciasta mă face să vă scriu acum cît poci mai pre larg asupra trebilor mele de acolo, ca să nu aib trebuinţă a vă scrie ades. Căci nu poate fi decît de multe ori pre nepriincioasă corespondenţiia între persoane ce să află în hotarîle a deosăbite stăpîniri vrăjmăşuite, oricît de nevinovată de ar fi. Pravilile staturilor sînt mreji întinsă opşteşte în care să întîmplă adesăori a căde şi cel nevinovat, şi aciasta este în privire ca să nu scape vinovatul.
   Păn-acum eu am avut rugaţi a să însărcina cu căutaria trebilor mele de acolo pe dumnelui spătar Răducanul Botezatul şi pe dumnelui spatar Grigorie Carp. Acum, rog să voiască bine a să însărcina înpreună şi deopotrivă cu dumne- lor şi dumelui spătar Costachi Lipan.
   Eu nu leg aceia ce mii de împregiurări cît de mici, în cursul vremii, pot dizlega, şi nu zic, precum ar fi sîlit a zice un administrator opştesc, ca tustrei să lucraţi totdiauna înpreună, şi ca lipsa unuia să facă zădarnică aflaria de faţă a celuialalt. Prieteşugul n-are trebuinţă de acest fel de mahine. Damon cu Fintias nici au avut altă legătură decît pe a inimii lor, şi aceia este ce mai tare. Eu mă încre- dinţăz la tustrei dumnevoastră, şi la fiiştecare din dumne- voastră deopotrivă. Las deopotrivă, în mîna a tustrei şi în mîna a fiiştecăruia din trei, totul trebilor mele de acolo, păn-la veniria me, pentru că fiiştecare din dumnevoastră este un alt eu; încît, cînd înpregiurările vreunuia din dumnevoastră îl vor sîli a să dipărta de trebile mele, poate; şi cînd îl vor îngădui a să apropie, poate. Atîta, numai, vă rog, ca tustrei să nu vă dipărtaţi tot într-o vremi.
   Interesurile mele, ca a fiiştecăruia, să închei întru a ave a lua şi a ave a da.
   A lua: Am venitul dughenilor mele din Eş, venitul moşiei mele Brîndeştii şi cîţva bani de la dumnelui comis Ilie Gherghel. Deci, dau asupra dumnevoastră strîngiria şi chip- zuiria chipurilor cu care să să strîngă aceste venituri, cît va fi în cuviinţă şi în putinţă mai mult. Să întălege că dumnevoastră veţ voi bine a mijloci totdiauna, în cît vă veţ îndămăna, ocrotire şi uşurinţa bieţilor lăcuitori a satului la nevoile lor, şi că asămine, veţ ave supt a dumnilorvoastre umbrire pe polcovnic Vasile Popovici, care, ori în ce chip de va fi pusă la cale căutare moşiei, să nu continiască de a lă- cui acolo şi de a ave supt a lui grijă lucrurile ce am la casă şi la moşie. El este om vechi a casii, om a trebii, totdiauna ^am fost mulţămit de dănsul, şi este de a me datorie a-i fi mul- ţămitor. Aşadar, eu vă rog ca dumnevoastră să voiţi bine a începe prin o închiere a somii veniturilor trecute, de cînd lipsăsc din Moldova şi păn-acum, şi apoi să puneţi la cale toate, în chipul ce veţi socoti mai bun.
   A da, am:
   1- i.	Pentru cumpăraria părţii din moşiia Comăneştii, în Bucovina, pe care dumnelor verii mei o au de vîndut.
   Prietini! în vremi ce sînt strîmtorit de alte nevoi, care mi-ar da dreptul a vinde din cele ce am, iar nu a mai cumpăra, vi se va păre, poate, dişănţat acest interes |de a lua tnoşiia din Bucovina. Ertaţi-mi-1, vă rog, acest interes! El nu-mi este de speculaţie, ci în inima me el este o ispravă a evlaviei fireşti, atîta de mare, încît aş priimi să mă strîm- toresc de o sută de ori mai mult şi să nu-1 pierd. Trei sute de ani aciastă moşie au fost a niamului nostru; ia este o baştină strămoşască, deci nu mi-ar fi de puţină durere a o vide înstreinată făr-înturnare. Pentru aceia, eu vă rog să-m socotiţi de simţitoare aciastă pricină, încît să nu o lăsaţi uitată, şi spre plata moşiei să întrebuinţaţi: 1-i, cîţi banii vor fi rămas din veniturile cele păn-acum a dughenilor şi a moşiei; 2-le, cîştiul Sfîntului Gheorghi a dughenilor şi a moşiei; 3-le, cîştiul lor de la Sfîntul Dimitrie; al 4-le, banii de la dumnelui comis Ilie Gherghel; 5-le, venitul însuş a moşiei ce să va cumpăra, vîndută pe cîţi ani veţi socoti, cu bani înnainte. Pentru a căriia rînduială a cumpărării şi puniri la cale, dumnevoastră vă veţ pute sluji de agiutoriul dumisale moşului Ilie Ilschi, cum şi de a dumisale conseleru- lui Ioan Dunca, căruia este destul să-i scrieţ pentru mine, ca să-l aflaţi gata.
   2- le.	Pentru plata datoriei ce am a da dumisale caminar Costachi Pisoţchi, să întrebuinţaţi tot ce va prisosi piste cumpărătura moşiei însămnate mai sus, şi tot venitul ce să va aduna de la Sfîntul Dimitrie şi înnainte, păn-să va plăti după sînet (sau după sineturi, căci nu ţin minte bine). Spuneţi şi dumisale puniria la cale a acest ii plăţi.
   3- le.	De la dumnelui Ioan Mavromate, au luat răposatul fratele meu cel mare 500 galbeni (sau mai mulţi, căci am uitat) înprumut, însă eu am dat chizăşie cu amanet. Fratile meu au murit, făr-a pute să plătiască banii, din pricina tulburărilor de la 1821. Eu am rămas platnic.
Din acei bani s-au plătit o parte, cîţi s-au putut sclipui; pentru ceialaltă stau încă hârtiile moşiei mele amanet. Eu cunosc în dumnelui Ioan Mavromate o persoană ce au avut cu frati-meu un prieteşug mai strîns decît frăţiia, şi care cu frati-meu au făcut neguţitorii folositoare. Cunosc în dumnelui o persoană ce, din mila lui Dumnezău, are toată îndămănaria, încît 5 sau 6 sute de galbeni îi sînt nesimţiţi, a-i ave ori nu; şi de vremi ce dumnelui sîngur ştie că aceşti bani nu sînt luaţi de mine, eu cred că dumnelui va dărui rămăşiţa, prieteşugului ce au avut cu frati-meu, şi să va mulţămi de la mine cu o îndatorire de a-i răsplăti cu slujba me, cînd vrodată prilejurile mă vor agiuta. Iar dacă dumnelui va vre numaidecît plata acei rămăşiţi, eu sînt platnic, şi rînduesc să să plătiască din venitul meu, îndată după cfituiria datoriei dumisale caminar PisoţchL
   4- le.	Pintre aceste, să să iconomisască cîteva sute lei pe tot anul, cîte vor trebui pentru plata învăţăturii copiilor surorii mele Zmaragda; celalalt copil, ce l-am luat cu mine, învaţă aice şi îi iconomisăsc cheltuiala cum poci. Să înveţă, dară! Doresc să înveţă! învăţătura este ce mai temeinică avere însuş a celui bogat, cu cît mai vîrtos poate fi acestora, carii nici o altă avere nu au asupra feţii pămîntului! Prin învăţătură numai, este pomăzuit omul a fi fericit pre pămînt! Şi dacă pe alocuria să află învăţaţi ticăloşiţi, aceia este sămn că acolo omeniria este departe încă de triapta în care îi pomăzuită a agiunge într-o zi. Şi este adivărat că sînt noroade astăz care să află cu cîteva vecuri înnapoia altora, dar aceia este o dovadă mai mult a trebuinţii ce au de învăţătură.
   5- le.	Cu orice chip veţi socoti mai lesnicios, să puneţi în lucrare a să face în anul acesta numaidecît acele trei dughene de la locul de lîngă Beilic, pe care să plăteşte în zădar bezmănul, şi trebui să să plătiască, ca să nu mi să piardă stăpîniria locului; faciria acelor dughene va sluji a mări soma venitului.
   Osăbite trebuinţi.
   Cînd m-am pornit de la Eş, lăsasăm asupra fratelui meu Vasilie nişte scrisori de Cerchejăni, de Brîndeşti şi Tăutu- leşti, ca să facă nişte lucrări. în urmă au murit, şi nu ştiu acele scrisori de să află la casa frăţini-meu, sau la dumnelui (atunce banul) Chirica. Vă rog, prietini, ori însuş, ori între- buinţind pe polcovnic Vasile de la Brîndeşti, cercetaţi acele scrisori, adunaţi-le, puneţi-le într-o ladă pecetluită de dumnevoastră, pe care ladă polcovnic Vasile să o aşăză în vro bisărică din Botoşani.
   Cînd m-am pornit de la Eş, am pus în dughiana de piatră a dumisale niguţitoriului Mărgărint, de pe Podul Vechi, prin ştiria opşteştilor noştri prietini, a dumilor sale Locmă- neştilor, la carii să află şi chei şi reţepisca de primire. Mă rog acum să să ia de la dughiana dumisale Mărgărint, şi pe lîngă pecetia me, puindu-să şi peceţile dumnevoastră, să să de la polcovnic Vasile, ca să le aşăză la vr-o bisărică din Botoşani.
   Cîte cărţi a mele şi alte mici lucruri sînt acasă la Brîndeşti, polcovnic Vasile să le pue într-o ladă sau doî şi, pecetluite, să le aşăză în vro bisărică din Botoşani.
   De toate aceste lucruri, apoi, polcovnic Vasile să aibă cuviincioasa purtare de grijă491.
   1829, iunie 1
   Tălmăcirea „enigmei" venite din Anglia
   Tălmăcirea enigmei venite de la Angliia 492°.
   Eu care sînt voinţa opştiască a norodului rădicată în reghim democraticesc:
   Eu sînt al meu însuş părinte cînd, mai înnainte de aşă- zaria me, eu voinţă opştiască a norodului, părintele meu, în opşteasca493 adunare a naţiei, hotărăşte pravilile cele de temelie după care îmi eu a me fiinţă dimocraticiască, şi întru acest chip, eu sîngur îmi dau naştiria, eu sîngur sînt al meu părinte.
   Eu sînt al meu însuş frate cînd, prin pravilile cele de temelie, îmi eu o fiinţă aristocraticiasca, căci, ca între fraţi, sînt494 cîteva trăsături de asămănare între mine, dimocraţie, şi între mine, aristocraţie, şi ca între persoane deosăbite, sînt asămine între mine, dimocraţie, şi între mine, aristocraţie, o mulţime de trăsături de neasămănare.
   Monarhie, eu sînt al meu însuş fiiu, fie că, voinţa înţă- liasă a norodului, îmi dau eu sîngură naştire supt aciastă sistemă, fie că de mii de ori asupra acestui glob, din mine, dimocraţie, m-am născut eu sîngură, monarhie; fie, în sfărşit, că ori în ce loc, ori în ce vreme, oricît de dimocraţie de aş fi, totdiauna495 în sînul meu am cîte un om496 cu asan- dant asupra tuturor celorlalţi, care de-mi respectueşte fiinţa ca a unii maice, nu lipsăşte însă de a ave oareşcare curgire stăpînitoare, ca un fiiu în casă părintiască.
   Eu sînt însuş al meu strămoş cînd, în neatîrnaria ce primare a oamenilor sînt voinţă a tuturor, dar suma me ne- fiind497 încă adunată, oamenii în care mă aflu, neavînd încă alcătuit un norod498, neavînd adunată o opştiască adunare între dînşii, ca să înţăliagă care sînt eu în staria de al meu tată, adecă voinţa opştiască499, eu încă nu sînt născut atuncia al meu tată; aşadar, atuncia eu sînt al meu strămoş 500.
   Cînd eu întriaga opştiască voinţă m-am strîns într-un ghem 501 putincios a să ţine cu o mînă; cînd după naştiria me ce dimocraticiască, ori aristocraticiască, ori monarhi- ciască, în vremia prunciei mele, ori în vremia vreunii boale, fiind eu însuş a me maică, graba de a mă mărita nelăsîn- du-mi răgaz să rezonarisăsc asupra tocmelilor însoţirii mele; am primit, prin nenorocire, în cămara me pre despot 502, cu dănsul m-am făcut despotism; şi acest fel sînt eu sîngur al meu vitrig.
   Cînd sînt eu însuş, ori cînd sînt fratele meu, sau fiiul meu, mă hrănesc sîngură, ori, ca să zic aşa, sînt eu sîngură a me maică care mă hrăneşte. ^Atunce eu mă iubesc cu nebunie, precum iubesc maicile. îmi dau hrană covîrşitoare, dul- ciaţa hrănii îmi măguleşte sînţirile atîta, încît nu eu sama nici la dosis, nici la cfalitâ. Atunce covîrşiria îmi pricinueşte feliuri de boale; cîteodată îmi poartă mîzga spre creştet şi îmi face un cap de urieş, pe un trup de loguş; cîteodată o duce în laturi şi îmi dă braţul şi crăcii lui Hercules la inima lui	 503. Şi mai totdiauna într-aciastă stare îmi
sîmt stomahul slab. Ca să vindic aciasta, m-am făcut sîngură a me maică504 ; aşa supt sistema de monarhie reprezentativă mă iubesc precum o maică pe 'crescut505, fără patimă, dar cuminte. Mă hrănesc cu cumpătare, şi într-acest chip îmi ţin, pe cît să poate, mădulările într-o simetrie regulată.
   Cînd îmi sînt vitrig, ce dintăi îngrijire a me este să di- părtez de la mine toate inimile, căci însuşiria me atunce este a nu mă încredinţa în nimine^ Aşadar, atunce, neavînd razim pre pămînt, îl caut în cer. în ochii crezămîntului mă fac că am înprumutat de la Adonai puteria minunelor, ori fulgerul lui Jupiter, ori confidenţiia Muselor. Şi acest fel, supt păreria unii puteri mai presus de om, mă fac soţia me cînd sînt vitreg506 şi ori înpreună cu despotul, ori văduvit de dînsul, giosăsc omeniria supt giugul theocraţiei.
   Oricare de sînt legăturile mele în feliurile de sistemi după care îmi eu numile507, să întîmplă adesăori, din mii de pricini, că acele legături să slăbesc şi să rup; atuncia eu, care sînt voinţa opştiască a norodului, eu sîngură nu ştiu mai 
   mult ce sînt, că în zgomotul ohlarhiei, eu sîngură nu ştiu ce voesc. Insă printr-un năstav fericit, păstrîndu-mi sîm- ţiria de mine însumi, sînt luătoare aminte la lovirile ce ar vre cineva să-mi de. Atunce fierb de mînie, mă fac un bălaur sălbatic, şi ca acest fel muşc, otrăvesc, lovesc fără socotială, ucid508. Nu este încă o giumătate de vec de cînd, în sînul Evropei însuş, am fost un bălaur aşa precum niciodată nu fusăsăm, şi precum poate nici voi mai fi; urmile ce am lăsat atunce cu a mele învîrcolituri să vor cunoaşte încă lungă vreme.
   Aşa! Eu, voinţa opştiască a norodului supt feliuri de sisteme, eu sînt acela supt a căruia porunci vulturii romani să întinsăsă de la Indus păn-la Atlantica, din Nubiia păn-în Voristeni. Eu i-am purtat pe apile Senii, a Rinului şi a Tami- sii. Eu sînt încă astăz care poroncesc vulturilor Austriei, a Rusiei şi a Prusiei. Şi fiindcă aligoriia dă numile de vultur la oamenii de duh, eu sînt încă şi supt acest punct de privire, a lor înpărat.
   Noi sîntem şapte robi, fie că va număra cineva şapte cuvinte care tălmăcesc a me driaptă fiinţă: „voinţa opştiască
1 * 2.
a naţiei rădicată în sistemă	 (dimocraticiască, aristo-
     3	4	5	6	7
craticiască, monarhiciască, despoticiască, monarho-repre- zentaticiască, theocraticiască), şi atunce numită republică de către filosofii. Noi, supt oricare sistemă de aş fi, eu ţin, cu acest cuvînt opştesc, locul tuturor celorlalte cuvinte. Fie că va număra a mele şapte forme 509 supt care mă arăt una după alta, adecă: dimocraţie, aristocraţie, monarhie, despotism, monarho-reprezentaticiască, theocratie, ohlarhie, şi atunce, supt forma ce aş fi în vreun stat, ţin acolo locul tuturor celoralalte forme. Fie, în sfîrşit, că în ohlarhie mă arăt cu toate a mele şăpte feţe şi în a lor amestecare, eu care nu sînt atunce decît zgomot, ţin locul tuturora.
   Sumă a voinţilor, adecă lucru abstrat, nimine nu-mi rădică viiaţa pentru că, manifestată prin chipul glasului, de firiia me merg în aer, de firiia me străbat aerul, focul şi apa, pentru a mă comunicarisi, a mă chentrui, a mă arăta.
în sfîrşit, fie că străbat aerul, precum focul 510 şi apa511, fie că, zădărîtă, mă într-armez de tot ce au mai stricăcios aceste elementuri; fie că, adusă a suferi despre mine în lumi, mă găsăsc de multe ori în suflete cu adivărat mari care, pentru a mă păstra, rabdă cu vitejie chinul apei şi a focului; fie, în sfîrşit, că, după cum îmi cere trebuinţa, ştiu a aştepta vecuri întregi, cu toată răciala apei, şi ştiu a mă electrisi într-o clipală, cu toată iuţala focului; într-un cuvînt, voinţa opştiască, cînd vreu, cînd ştiu vre, de cît lucru nu sînt eu destoinică?
   Vertuţile endividuele512 şi publiceşti sînt elementurile care închiagă soţietate, deci este dintr-aceste elementuri că eu trăesc.
   Şi cu toate aceştia, voinţă opştiască, în părţile mele murind cu fiiştecare om, sînt întocmai muritoare ca şi dînsul, însă totodată mă învecinicesc precum el.
   Fie că, voinţă opştiască, mă va lua cineva de lucru abstrat, fie că mă va lua sama, scrisă pe filile pravililor staturilor, fie că, cît să poate mai bine povăţuită, eu sînt atuncia ocărmuiria cia căt să poate mai bună, şi atunce în mine sîngile ominesc nu să varsă nicidecum la jărtvelnicul strîmbătăţii şi a rătăcirii.
   După toate aceste chipuri, eu nu sîmt în înlăuntrul meu nici carne, nici oasă. însă, pentru a fi o ocărmuire bună, legiuitoriul meu trebui neapărat să-mi scrie sistema în pravile cunoscute şi primite de toată naţiea, ori, cel puţin, precum aciasta s-au întîmplat în legiuitura Sparţii cei vechi, trebui măcar să-mi tipăriască sistema în aducire aminte a lăcuitorilor. Din înprotivă513, de să va întîmpla că legiuitoriul meu, într-a căruia giudecată toată naţiia îş va pune voinţa, fie că aşteptînd minute mai priincioasă, fie că gonind al său par- ticularnic interes şi voind a să face cu di-a lungul trebuincios, îmi va ţine ascunsă, în a lui cuget numai, sistema proectuită, într-aciastă stare legiuitoriul meu fireşte s-au sîlit, murind, muriria lui mă ucide, mor tot într-o vremi cu dînsul, atunce514.
   1829, august 27
   Scrisoare cătră unchiul său
   Ilie Ilschi, din Bucovina, arătînd îndreptăţirile
   ce are de a fi ales domn al Moldovei
   De astă iarnă n-am mai scris nimică dumitale, dar nici am mai primit de la dumneta altă scrisoare515. Purure dorinţa me ce mai vie au fost şi este să ştiu că vă aflaţi sănătoşi, că pitreceţi în toată fericiria. Cît pentru mine, am fost tot gubav de vreo 16 luni516. Cătră începutul ernii trecute mi-au fost ceva mai bine, pe urmă am pătimit; acum, slavă lui Dumnezău, îmi este bine.
   Capătul funiei să apropie de stiajăr. Păn-în ciasul acesta în care scriu517, trataturile încă nu sînt iscălite, dar518 nu este mai mult nici o îndoială de închieria păcii. Staria de război au luat sfîrşit. Provinţiile noastre rămîn supt stăpî- nire otomaniciască, precum am mai scris dumitale că trebui să o doriască tot românul patriot, căci numai supt aciastă stăpînire am pute alcătui trup de naţie, dac-am ave noroc să avem începători precum ar trebui. Supt alte stăpîniri, nu ni-ar rămîne a aştepta alta decît încet-încet să ne facă un trup cu naţiia stăpînitoare, ştergîndu-ne şi numile ce purtăm, şi limba însuş. Aşa, norocul ne slujăşte încă şi acum, a ne mai da şi aciastă oară prilej să ne îndreptăm, dacă vom ave minte. Şi ce zic eu? Multă minte într-aciasta nu ne trebui! A ne îndrepta noi, nu-i triaba noastră, aciasta este triaba domnului ce vom ave. Nici un norod, nică<i>- uria şi niciodată, nu s-au putut îndrepta el sîngur; totdiauna cîti un începător sîngur au fost care au putut să519 îndrepteză noroadele. Zalevcus au îndreptat pe locrieni, Solon pe athineni, Licurg pe spartiaţi, Numa pe romani, Petru pe ruşi, i proci. Franţa, în zilele noastre, Franţa — norod de filosofi, pentru că s-au sumeţit a să îndrepta ia sîngură, au trecut prin toate rălile cîte pot ticăloşi 520 un stat, şi nici au putut gusta un cias de odihnă şi de slobozănie, pănă cînd Luis al 18-le, crescut în Angliia, deprins cu aşă- zămînturile de acolo, i-au adus, la 1814, pravilile şi sămin- ţile fericirii. Aşa, a ne îndrepta nu-i triaba noastră, căci niciodată nimică bun, nimică temeinic, nu putem aştepta de la a noastre opşteşti adunări, ci, precum am mai zis, aciasta este triaba domnului ce vom ave. La noi rămîne numai, să ştim a-1 alege destoinic spre acest sfărşit521. Dar unde să-l căutăm? Unde să-l găsîm acest fel? Iată greu- tatia!
   Scumpul meu unchiule! S-o dizvălesc curat. Nici un moldo van nu este mai destoinic decît mine spre aciastă trebuinţă522, pentru că nici unul nu ş-au aplecat duhul, atîta pre cît eu, la procetiria lucrurilor ce fac fericiria ori ticăloşiia oamenilor, în staria soţietăţii, pentru că pe cei bătrîni, vremia i-au apucat neînvăţaţi, negata; cei tineri s-au lăsat mai mult la dizmerdările plăcerilor, decît la calia cia aspră a procetirilor. Eu sîngur, nu ştiu pentru ce, de cum m-am trezit, îndeletniciria me ce mai dulce au fost să cetesc istoriile, să cetesc aşăzămînturile şi pravilile altor niamuri, să le alăturez cu a noastre ca să le văd osăbiria523, ca să gă- săsc izvorul rălilor supt care ne încujbăm, şi ca să le aflu vindecările524. Patrioţii ştiu că cîţva ani mai înnainte, scrisurile mele dovide că făcusăm păn-atunce destule sporiri în a mele procetiri. De atunce încoace525 întrebuinţat în chentru trebilor statului nostru, mai de aproape privitor cursului lucrurilor, mai de aproape privitor greşălilor ocărmuirii ce am avut, mai de aproape privitor trebilor înpără- ţiei noastre, şi a înpărăţiilor streine, procetirile — ce n-am contenit a face — au fost mult mai rodoasă526, încît sînt astăzi într-acest punct de o sută de ori mai puternic decît cum eram cu cîţva ani mai înnainte527. Acesta este temeiul asupra căruia mă razim de zic: că nici un moldovan nu este mai destoinic decît mine întru a îndrepta statul.
   în adivăr, noi avem trebuinţă de pravili. Alţi moldoveni nici ştiu, poati, că sînt în lume alte pravili decît acele pîr- găreşti şi cremenaliceşti. Nici ştiu, poati, că de răzorul pravililor cremenaliceşti sînt şi alte multe greşale a oameni de toate treptile, iar nu ca la noi, numai greşălile proştilor tălhari. Eu ştiu, însă, că sînt: 1-i. dritul oamenilor, asupra căruia razămă shesurile ce poate ave un stat cu altul;
2- le. pravilile de temelie, asupra cărora razămă aşăzămîn- turile unui stat; 3-le. pravilile politiceşti, asupra cărora razimă shesurile unii ocărmuiri cu supuşii; 4-le. pravilile pîrgăreşti, asupra cărora razămă shesurile dintre528 cei parti- cularnici, şi shesurile între oameni şi între lucruri; 5. pravilile cremenaliceşti, care pun hotară datoriilor între oameni şi pedepsăsc a lor călcări; 6. pravilile care aşază formalităţile pîrgăreşti şi cremenaliceşti; 7. pravilile neguţătoriei.
   Deci, acei ce nu ştiu nici că sînt în lume acest fel de pravili, li-ar pute aşăza oare vrodată?529 Li-ar pute potrivi, oare, cu deprinderile norodului, ce ar ave să îndrepteză?
   Noi avem trebuinţă de aşăzămînturi530. Aşăzămînturile staturilor să află astăz într-un shesis sîlit cu poziţiile gheo- graficeşti. învecinaria Roşiei, a Austriei, a Turchiei, nu poate primi aceliaş lucruri ce să pot aşăza în America, în Angliia, în Franţa. Deci, care moldovan au făcut o procetire adîncă,
•
ca să afle unde să hotărăşte Constituţiia cu Regulamentul, slobozăniia cu liberalismul? Eu am făcut ace procetire şi ştiu ce să poate aşăza la noi, şi ce nu să poate.
   Creştini de Bisărică Răsăritului, acolo unde la noi legia ar pute fi în floaria ei, ia este nepăzită, ia este mai neştiută! Deci, care dintre moldoveni au cercetat, mai mult decăt mine, păn-la care punct legia îş poate da mîna cu politica, păn-la care punct miniştrii legii pot ave o putere asupra cugetului omului?531 De atîta vreme fără pravili şi în dij- ghinări, noi am sosit la triapta ce mai de pre urmă a stricăciunii năravurilor, şi avem ce mai mare trebuinţă a le îndrepta. însă năravurile nu să îndreptiază cu sîla: frica le strică mai mult; toate poroncile lumii ar fi în zădar. Deci, care moldovan m-au întrecut în procetiria temeiurilor moralului? Care au cercetat, ca mine, firia omului, pentru ca să poată găsî cărările inimii lui ? 532 Eu şi am într- aciasta făcută o shedie politico-moraliciască.
   Săraci, datori cu mai mult decît avem, dar plini de răsfăţ şi di aceia încungiuraţi fiiştecare în toate zilile de mii de nevoi, fără a găsi nicăiurea înlesniri de agiuns ca să le putem întîmpina, avem trebuinţă fiiştecare a ne pune în stare a plăti datoriile, a ne ţine familiile şi a lăsa urmaşilor cîte ceva moştenire533. Deci, care, oare, dintre noi ştie că aciastă mare lucrare este de datoriia ocărmuirii? Care, oare, ştie 534 prin ce chipuri o ocărmuire înţăliaptă ţine în mînă izvorul bogăţiei tuturora ? 535 Care, oare, ştie că ocărmuiria la noi ar pute536 face ca un prunc din liagăn să aibă cîşligul său, cu cît mai vîrtos un vrîsnic? Care dintre noi, oare, au străbătut prinţipurile Iconomiei Politiceşti? Care dintre noi au alăturat aceste prinţipuri cu temeiurile negu- ţătoriei şi cu îndămănările noastre? Eu am procetit aceştia cît am putut, înnadins ca să aflu ce s-ar pute face la noi pentru ca fiiştecare să să poată scutura de giugul datoriilor, fără a păgubi creditorii, fără a-ş struncina staria, încît să 
   poată lăsa şi urmaşilor săi o avere537. în sfărşit, ca să nu lungesc, noi avem trebuinţă de învăţături, de lumini, fără care niciodată nu vom pute fi aceia ce ar trebui să fim. Avem trebuinţă de întocmiria şi înpodobiria limbii, de sporirea cărturăriei, de ştiinţi şi meşteşuguri, de îndrăz- niala şi desăvîrşiria plugăriei, de tot ce alcătueşte iconomiia cîmpască în parte şi de opşte, într-un cuvînt, avem trebuinţă de întocmiria şi înpodobiria ţării şi a norodului, adecă avem trebuinţă şi de grădină şi de grădinar. Deci, care, oare, alt moldovan 538 s-au strădănuit mai mult decît mine, a face în toate aceştia cercări 539, şi a-ş apleca într-însîle luaria aminte? Şi cu toate aceste, nu socotiască patriotul moldovan că aceştia sînt bagatele, nici gîndiască că fără dînsîle am pute agiunge la o stare de ticnă, de fericire. Dovada este că 540 dintr-un-ceput şi păn-acum, domnii noştri, atît pă- minteni cît şi streini, au fost fără aceste ştiinţi, şi di aceia am venit în staria aciastă ticăloasă în care ne aflăm. Eu ştiu că este acum rînduit un comitet alcătuit de d. sovetnic de stat Minţachi şi de opt păminteni dintr-amîndoî prinţipa- turile, ca să alcătuiască o shedie de cele ce privesc la administraţia dinlăuntru a locului. însă Minţachi este strein, el nu ştie 541 cu amăruntul izvoarăle durerilor 542 noastre; şi pămintenii care au să i le arăte, şînt ei, oare, destul de luminaţi ?543 Sînt ei, oare, descurcaţi de patimi şi de prolip- suri, pentru ca să-i facă nişte dizvăliri adivărate şi întocma precum le cere interesul cel chiar al locului? Di aceia nici este de nădăjduit că ace shedie va cuprinde cu vrednicie toate aceste ramuri de administraţie de care am pomenit mai sus că avem trebuinţă544. Ba, încă, Dumnezău să nu de ca nu cumva ace shedie să cuprindă greşăle politiceşti, care să fie545 de piedică unui domn ce ar ave 546 destoiniciia de a ne îndrepta. Cu toate aceştia, eu nu m-aş sfii de acele 
   piedici, eu mă bizuesc că ele nu m-ar pute încurca mai mult decît vro doi ani, şi li-aş birui. Căci, mă bizuesc că păn-în doi ani, aş pute deschide ochii naţiei asupra adivârâtelor ei interesuri, şi atunce, prin naţie, aş face amînduror curţilor cuviincioasăle dizvăliri. Pre de altă parte, de m-ar rîndui cineva domn, cel dintăi pas al meu ar fi să nu primesc domnie mai înnainte de a face amîndoror curţilor vîrtoasă luări aminte asupra acelor piedici, căci cunosc de agiuns toate rănile noastre şi nu mi-ar pute scăpa nici cursa547, nici greşala ce ar fi vîrîtă în ace shedie.
   Eu sînt tînăr încă, abie înplinesc 34 de ani la noemvri. Deci, fiindcă după Tratatul de Acherman, domnul mazil548 ar fi ca un mort politicesc, de bună samă că nu este de interesul meu, nici sufletul meu poate pofti ca viiaţa ce voi mai ave de la vrîstă de 41 de ani şi înnainte să-mi fie veştedă şi întunecoasă, şi nici mă pot amăgi de năluciria că după 7 ani voi fi ales iarăş549, căci eu cunosc bine ce vra să zică mulţimia, cunosc bine care poate fi totdiauna favorul ei, şi ştiu că un norod, mai luminat decît moldovenii, au urgisit pe vitiazul Themistoclis, pe dreptul Aristidis, au otrăvit pe înţăleptul Socrat, au omorît pe înbunătăţitul Fochion. Aşa, i-au urgisit, i-au omorît, şi pe urmă li-au rădicat statue. Acest fel este mulţimia, acest fel este favorul ei! Cu toate aceste550, eu nu tremur înnaintia a acest fel de frici. Oricare de ar fi în urmă soarta me, sîngură ideia că am făcut bine patriei mele mă va mulţămi de agiuns. O asămine idei dulce, însuş în fundul unii colibi, mi-ar fi destulă mîngîere, aşa-s cu sufletul 551 plin de dorinţa de a face locului meu 552 tot binile cît este putincios a i să face, şi văzînd că sînt spre aciasta mii de chipuri folositoare, care să pierd cu trecire vremii, pentru că nici cunosc pre altul cineva destoinic a le pătrunde şi a le pune în lucrare, mă pun în- naintea patrioţilor, le aduc prinos, dacă primesc, truzile mele, le făgăduesc întocmirile pomenite mai sus, le făgă- duesc că dacă, păn-în trii ani şi giumătate, nu vor vide în toate aceştia nişte sporiri simţite; dacă păn-în trii ani şi giumătate nu vor vide faţa ţării schimbată în bine; dacă păn-într-aciastă vreme nu vor simţi că au o matcă în mijlocul lor, precum au simţit grecii cu veniria lui Capodistrias, poate* încă, mai bine; atunce mă voi osîndi eu sîngur, de bună voe, atunce le dau toată volniciia ca să-mi ciară scoa- teria 553 din domnie, în puteria acestor 554 făgăduinţi. Deci, giudece patrioţii, că de vreme ce mă supun la o condiţie atît de aspră, negreşit că sîmt în mine putere şi destoinicie de a lucra555 cîte făgăduesc. Şi, în adivăr, dacă eu nu voi pute săvîrşi întocmiria ţării şi înfloriria naţiei, apoi să n-o aştepte Moldova de la nimine altul! Cît pentru ceia ce mă priveşte în particular556, mie nu-mi pasă, căci păn-acum m-am păstrat a fi fără familie 557. Cu cît am deschis ochii asupra trebilor ţării noastre, cu atîta m-am ferit de însurăciune, pentru ca să nu adaog eu, cu fiei miei, numărul ticăloşilor pămîntului nostru558. Din înprotivă, dureria ce mare trebui să fie acelor ce au familii: ei au trebuinţă a-ş întocmi stările, ca să-ş pue casîle în picioare; ei au trebuinţă a lăsa urmaşilor lor o moştenire şi o estimi încredinţată, întemeiată pre nişte pravili- statornice şi drepte. Eu 559 mă cfituesc de datoriia me, arătînd ceia ce să poate face în pămîntul nostru şi ceia ce poci face eu. Rămîne la patrioţi a primi, ori a zvîrli. Di aceia, te rog, scumpul meu560, fă bine a arăta toate aceştia la care dintre patrioţi vei socoti, îndată însă, fără pier- dire de vremi, şi apoi va rămîne la dînşii a lucra aceia ce vor giudeca de cuviinţă 561, aceia ce vor vre — dacă ştiu vre.
   Cătră toate aceştia, alegiria me mai foloseşte încă şi într-alt punct, nu mai puţin simţitor între noi. Ia întăreşte nobilitatia vechi a izvodului lui Cantemir, pe care nobilitati vechi vre să o calce în picioare nobilitatia aciastă noă.
   Dacă patrioţii vor primi acest proect, dacă au în sufletul lor durere de a lor ţară, de a lor interesuri, de a lor stări, de a lor familii şi de soarta urmaşilor lor, într-un cuvînt, dacă vor vre să aliagă pre omul ce să jărtveşte pentru a-i rădica din cădere, atunce chipul de a lucra, pre cît562 poci socoti eu de aice, este acesta, adecă:
   Tratatul de Acherman zice că pre domn să-l aliagă boerii Divanului, ca un trup a locului, cu primiria opştiască a lăcuitorilor. Evropeii nu ştiu că divanul nostru nu este nimică altă, mai mult decît o giudecătorie, iar nu trup al naţiei, precum ei îl cred563. De ar fi ştiut aciasta, atunce tratatul ar fi 564 zis a<lt>mintiria, atunce în loc de divan ar fi zis Opştiasca Adunări a boerilor565. însă acum nu-i vremi a le face aciastă tălmăcire, care astăzi li-ar mirosî a liberalism. Eu le voi face-o cînd va trebui, dacă voi ţine locul din care să poci fi ascultat. Aşadar, acum nu rămîne altă decît a urma din cuvînt în cuvînt aceia ce zice tratatul.
   Deci, Divanul — pentru ca să aliagă, să află566 el sîngur înpărţit în multe f<r>atrii. Dar să zicem că, în sfîrşit, va alegi pe unul, pe care îl va arăta negreşit opştiei, pentru ca să audă un amin opştesc, şi apoi să înştiinţăză la amîndoî curţile.
   Patrioţii trebui ca mai înnainte, pe supt cumpăt, să să uniască pentru 567 persoana ce au a alegi şi să gătiască cu cîte iscălituri vor pute mai multe, hârtiile de care închid aice copii şi care sînt potrivite pentru locurile unde au a mergi, încît atuncia cînd Divanul va aştepta opştescul amin, atunce cu toţii să strige: „Nu primim pe acela, ci cerim pe cutare!“ Şi totodată, fără a pierde vreme, să margă cu toţii568, dar în bună rînduială, şi să de cu răţăpiscă la pocită569, jaloba cătră înpăratul Rusiei; pre de altă parte, prin pocită nemţască, să-mi proftacsască aice jaloba cătră Devlet, în plic, supt adresul570 ce însămnez osăbit.
   Aciastă lucrare nu are nici o cheltuială, nici acum, nici pe urmă. Patrioţii într-aciasta nu au a arăta altă, decît numai că ştiu vre! Si, precum sînt luate şi alte măsuri	 571 ;
fie deplin încredinţaţi că vor isprăvi, vor nimeri. Mişălii numai să nu să facă, şi apoi nu au a să teme de nimică pentru că privileghiul este acest fel, ca opştiia să poată arăta care este voinţa ei; deci, drumul prin care ia îş poate arăta voinţa este tocmai acesta.
   Rămîne încă un lucru de luat sama. Adecă, sînt unii carii, fără să ştie ce zic, clevetesc că familiia noastră nu s-ar560 tragi di-a dreptul din Tăutul logofătul, şi că noi am răpit aciastă poreclă. Deci, negreşit, cei ce nu mă vor vre, vor alerga la acest clenci fără temei. Pentru aceia, las de o parte că moşiile Bălileştii — în care este bisărică şi portretul Tău- tului, şi Comăneştii şi Cerchejănii şi alte părţi a vechiului Tăutul, au venit di-a dreptul păn-la tatul tătîni-meu; dar am documenturi; hrisoave vechi şi noî, asupra niamului.
Fiind, însă, că acele documenturi sînt închisă, încît nu poci rîndui acum a să deschide, însămnez că asămine documenturi ave şi răposat unchiul meu, vornic I. Tăutul, care acum trebui să fie în mîna verilor Tăutuleşti. Cătră aceştia572, şi ceia ce este mai mult, unchiul meu Costachi Tăutul ave asupra niamului atestat latinesc a înpărăţiei Nemţăşti, de pe care şi unchiul vornic Tăutul au fost luat copie adiverită la 1821, încît a acelui atestat orighinalul este la mătuşa în Comăneşti, şi copiia trebui să fie la d. vărul Vasile Tăutul. Deci, cerînd trebuinţa, poate cineva face de aceştia între- buinţaria cuviincioasă 573. De mă voi rîndui, cartia aciasta poate să ste la orişicare din patrioţi, şi eu mă fac răspunzător cătră naţie pentru toate ce făgăduesc mai sus, cu condi- ţiia ce aspră ce am însămnat, şi căriia mă bizuesc a mă supune fără sfiială. Din înprotivă, de nu mă voi rîndui, cer în numile cinstii şi a hactirului de triabă, ca să mi să de întocma înnapoi cînd voi veni în patriia me, fără a să scoate de pe dînsa, nici de pe hârtiile alăturate, nici o copie măcar.
   Te rog, scumpul meu, ca cu ce dintâi pocită să-mi răspunzi de primiria aceştii scrisori, pentru ca să rămîn liniştit de a ei nerătăcire. Eu am lungit-o de agiuns. Trebui să o sfîrşăsc, ca să scurtez 574 de o cetire cu atîta mai obositoare cu cît au trebuit să o scriu mărunţăl. Aşadar, curm, însăm- :nîndu-mă cu cel mai adînc respect.
   P.S. în ciasul ce sfîrşăm aciasta, m-am înştiinţat că :boerii adunaţi la Bucureşti, ar fi pus înnainte ca „pentru a struni puteria domnului, să fie totdiauna înpreună lucrători cu dînsul încă alţi patru boeri“. Istoriia lumii nu ne dă altă pildă de o asămine dişănţată legiuitură decît la Carthagheni, sînt acum piste 2000 de ani. în ace republică, senatul să făcusă tiranicesc; dar norodul, ca să-l struniască, au rănduit asupra lui un trup de persoane, numiţi sufeţi. Sufeţii au strunit în adivăr pe senat, însă au şi rîpit puteria tiraniciască. Norodul, ca să struniască şi pe sufeţi, au rănduit asupra lor un divan de 100. Aceştiia au strunit în adivăr pe sufeţi, dar n-au lipsit de a lua în mînă şi fierul tirăniei. Norodul, ca să struniască şi pe aceşti 100, au rănduit asupra lor un senat de cinci. Aceştiia s-au făcut în adivăr strunială celor 100, dar s-au făcut şi tirani la rîndui lor. Încît, precum zice Condiliac, norodul grămăde putere piste putere, dar păstra răul pe care crede că-1 vindecă.
   Scumpul meu! Nu să fac aşa legăturile politiceşti. Eu mărturisesc că interesul opştesc are trebuinţă de chizăşie, ca puteria domnului să nu să chirciască în despotism. însă acelaş interes opştesc n-are, oare, trebuinţă de o asăminia chizăşie, ca struniala ce s-ar pune puterii domnului să nu să chirciască ori în tirănie aristocraticiască, ori în slăbiciune anarhiciască? Căci despotismul unuia sîngur, tirania aristocraţiei, anarhiia mulţimii, sînt trei răle deopotrivă omoritoare sotietăţii, deopotrivă ucigaşă de staturi, încît nu poate nimi hotărî care din trei este cel mai mic. în toate locurile, în toate vremile, tustrele deopotrivă au ticăloşit pămîntul, deopotrivă au presărat pe faţa lui jărişti şi mor- mînturi. Dacă firia n-au dat domnului destoiniciia cuviincioasă, acei patru îi vor da-o oare? Dacă el va fi destoinic, acei patru — nepotriviţi cu dînsul în lumini, dizbinaţi de patimi şi interesuri, nu-1 vor înpiedeca oare de a face binile ce ar pute face? 575 înjghebaria, administraţia, este ca un organ mihanicesc, a căruia răzoară trebui să aibă armonie între dînsele, trebui să să într-agiute; iar nu să să înproti- vască, să să încreşte, să să încîlciască şi să să roadă. Omul* ca să 576 facă un organ din roatele şi răzoarăle unui ciasor- nic, trebui să înveţă mihanica mathematiciască, şi ca să facă un organ577 administraticesc din puterile unii ocărmuiria trebui să înveţă mihanica politiciască; fără aceste ştiinţi, nu să bizuiască că va isprăvi ceva, nici în unul nici în altul din aceste obiecturi. Şi nu criadă moldovenii că cel mai bun hotarnic poate fi şi cel mai bun politic!578
<1829, august >
Cererea „opştească" adresată împăratului Rusiei, protectorul Principatelor Române, pentru numirea comisului Ioan Tăutul ca domn al Moldovei
Sire!
   Cu inimile pline de facirile de bine pe care a Vcoas- tră> împărătească> M<ărire> au primit în bună voinţă a vărsa preste noi; pline de mărturisiria poftelor celor mai priincioasă, pe care a Voastră împărătească> M<ărire> au rostit pentru pămîntul nostru, şi care au străbătut păn- la coliba celui mai prost dintre lăcuitorii noştri; cutezăm cu umulinţă a aduce la picioarele voastre mărturisiria cu- noştinţii cei mai adînci şi, precum hotărîria ce pre înnaltă568, care ni-au statornicit estimia cu chipul cel mai statornic şi pre care noi şi toţi urmaşii noştri, nu vom conteni de a
o	numi şefdevru a protecţiei în< altei > V<eastre> M<ă- riri>, ne dă privileghiul cel mare, ca pre domnii noştri să-i aliagă Divanul ţării, cu primiria opştiască a lăcuitorilor; cutezăm, cu cel mai adînc respect, a aduce totodată prin aciastă jalobă, la picioarile înpărăteştii voastre măriri, şi mărturisiria santimentului şi rugăminţile părţii aceştii de pre urmă a trupului alegător, adecă a lăcuitorilor de opşte, în pricina alegerii aceştii dintăi.
   înnalta hotărîre poronceşte ca alesul să fie unul din boerii cei mai vechi şi cei mai destoinici a înplini bine învred- niciria de domn.
   Sire, boeriul cel mai vechi, de care analile ţării noastre pomenesc mai cu multă laudă, au fost Tăutul logofătul, pe la anul 1500. Cel dintăi ministru a domnului Ştefan — pe care noi numim cel Mare —, şi a domnului Bogdan, el au slujit pămîntului în ministeriia statului mai mult de 40 de ani, şi au fost întrebuinţat de aceşti doi domni în toate relaţiile ce ei au avut cu puterile streine. El au fost ambasadorul domnului Bogdan, în vremia supunerii ţării la sultan Soliman I, care l-au primit cu o cinstire însămnată, şi sa- raiul din Constantinopol, ce şi astăz să numeşte Bogdan- Sarai, este a lui monument.
   Aşa, Sire, acest boeri nu-i pomenit numai în analile noastre, numile lui nu-i trecut numai în documenturile acei mai mari părţi din moşinaşii noştri. Analile înpărăţiei Tur- ceşti, prin Aziz Celebi, îl pominesc asămine; şi prinţipul Dimitrie Ca<n>timir, în a sa Istorie a înpărăţiei Otomane, îl însămniază cu laudă579.
   Sire, dacă o bună purtare, unită cu lumini cîşligate prin ani de învăţătură şi de procetiri, — nu asupra a lucruri migăelnice, unită încă cu ispita cîşligată în slujbile statului, dacă aceştia sînt sămnile de pe care să poate cunoaşte un bun ocărmuitor de ales, îndrăznim a crede ca unul din urmaşii în linie driaptă a pomenitului boer vechi Tăutul logofăt are destoiniciia cerşută pentru a ocărmui bine. Acesta este boeriul I<oan> T<ăutul> C<omis>, proin întrebuinţat în deputaţiia ce locul nostru au avut în Constantinopol, înnaintia războiului, ce să află şi acum într-acest capital a înpărăţiei Otomane.
   Sire, noi nu cunoaştem între noi o altă persoană asupra căriia să să potrivască mai bine aceste doî cvalităţi cerşute de înnalta hotărîre, adecă a vechimii şi a destoiniciei. Deci, dacă voinţa opştiască a norodului şi rugăciunile lui pot fi primite de a V<oastră> împărătească> M<ărire>, îndrăznim a înştiinţa, sire, că, într-aciastă alegire, voturile noastre să unesc toate asupra aceştii persoane C< omisul I<oan> T<ăutul> şi ne fălim că cu alegiria aciasta va întări şi norodul Moldaviei, aceia ce Monteschiiu au zis de minunatul năstav a norodului întru a-ş alegi organile sale.
   Sire, noi aducem rugăminţile noastre la picioarile înpă- răteştii voastre măriri, însă într-aciasta, ca şi în toate altele,, ne dăm cu totul la voinţa 580 înpărăteştii sale măriri, marelui Sultan — înnaltului nostru stăpînitor, şi la voinţa înpărăteştii voastre măriri, sire, înnaltului nostru protector. Aceste voinţi, sfinţite pentru noi, vor fi pravila ce înnaltă* căriia vom urma pururi nestrămutat.

   Supuşi la toate poroncile înpărăteştii voastre măririr noi sîntem cu cel mai adînc respect, sire, a înpărăteştii voastre măriri, cei mai umiliţi, mai supuşi şi mai respectuoşi slugi581.
   <1829, august >
Cererea către împăratul Rusiei, propunînd pe comisul Ioan Tăutul ca domn al Moldovei
   Sire,
   Si nous osons avec une profonde veneration deposer directement aux pieds de Votre Majeste Imperiale la pre- sente supplique, c'est parce que la nature des bienfaits est d’enhardir. Nos coeurs entierement pleins de ceux que la protection philantropique de Votre Majeste Imperiale a bien voulu nous accorder, et eveilles par le sentiment le plus puissant et le plus noble de la gratitude, se trouvent en- courages de s’elever 582 vers la source des biens dont ils sont deja appeles â jouir; ils583 s'enivrent du charme de trouver en meme temps Toccasion d'y offrir par eux-memes l’expression la plus cordiale 584 de leur reconnaissance eter- nelle et sacree.
   Oui, sire, le decret 585 supreme par lequel Votre Majeste Imperiale daigna 586 rendre la Moldovalachie â ses princes et les princes â leur patrie, d'une maniere reguliere et stable, ce decret 587 a cree pour toute la 588 nation romeune <sic> une ere nouvelle; c'est de ce decret 589 que nous daterons le retablissement de nos droits et la fixation de notre existence politique; c'est de cet arret 590 que nos descendants591 date-

ront leur prosperite dont 592 il contient si eminemment593 le germe.
   Ce decret 594 supreme statue595 que les boyards du divan de chaque province, comme corps du pays, et avec Taccord general des habitants, fassent choix pour la dignite ... etc. ...
   Nous ne nous deguisons pas, sire, quoique la plupart, boyards aussi de differents titres, mais non pas du nombre de nos 12 divanistes, nous formons cependant, d'apres ces termes, la seconde pârtie du corps electeur, c’est-â-dire celle des habitants en general.
   II596 ordonne encore que le candidat elu doit etre un des boyards les plus anciens et les plus capables â bien remplir cette dignite 597.
   Sire, le boyard le plus ancien, dont les annales de notre pays 598 font mention avec le plus d'eloge, est Teuto logo- thete, qui vivait vers Tan 1500. II fut le premier ministre du prince Etienne que nous appelons le Grand, et du prince Bogdan. II servit la patrie dans le ministere de Tetat plus de 40 ans, et fut employe par ces deux princes dans toutes les relations qu'ils eurent avec les etats etrangers; il fut Tambassadeur du prince Bogdan lors de la soumission vo- lontaire du pays â Sultan Soliman 1-r, qui le traita d'une maniere distinguee. Ce boyard ancien n'est pas cite599 dans nos annales seulement, son nom n'est pas inscrit seulement dans les documents de la plupart de nos proprietaires; les annales turques par Azize Tchelebi en font mention aussi600, et le prince Demetre Cantimir lui a consacre une note parti- culiere dans son Histoire de VEmpire Ottoman.
   Sire, si les indices auxquelles <sic> on peut reconnaître un bon chef â elire sont: une conduite sage601, des lumieres
acquises par des annees d'etude et de meditation, sur dif- ferents objets et specialement sur ceux602 d'administration, une experience plus ou moins consommee acquise dans le service de l’etat, nous osons croire qu'un des descendants en ligne droite du susdit boyard ancien Teuto logothetar possede la capacite requise pour bien gouverner. C'est le boyard Jean Teouto Comis ci-devant employe dans 603 la deputation que notre pays tenait 604 â Constantinople avant l'ouverture de la guerre, â cause de laquelle il se trouve encore dans cette capitale de TEmpire Ottoman605.
   Ces deux qualites, de Tanciennete et de la capacite requise par Tordonnance supreme, reunies dans sa personne, attirent sur lui, sire, dans cette election, tous nos suffrages, et nous osons nous flatter que par ce choix, le peuple moldave prouvera 606 aussi de sa part 607 ce que Monteschiou <sic> a dit de 608 Tadmirable instinct du peuple pour choisir 609 ses organes.
   Nous ne faisons, sire, que deposer directement aux pieds de Votre Majeste Imperiale Texpression 610 de notre opi- nion generale sur cet objet, et nous supplions tres humble- ment611 que nos voeux 612 â cet egard soient exaucees <sic>.
   Cependant, dans cette affaire comme dans toutes les autres, nous, boyards ci habitants de la Moldavie, nous nous resigno<n>s entierement â la volonte de Sa Majeste Imperiale le Grand Seigneur, notre auguste souverain, et â la volonte de votre Majeste Imperiale, sire, notre auguste protecteur. Ces volontes supremes seront pour nous toujours la loi invisible que nous suivrons avec zele.
   Soumis â tous les ordres de Votre Majeste Imperiale, nous sommes avec le plus profond respect, sire, de Votre Maj este Imperiale,
   Les tres humbles, tres obeissants et tres respectueux serviteurs 613.
<1829, august> Constantinopol Cerere către înalta Poartă, propunînd pe comisul Ioan Tăutul ca domn al Moldovei.
    IIpd<; xo mj/rj^ov Aepisxi.
    'YTioKXavsaxaxoi Soutan xou cY\|/r|^ou AeP^sxiou, oi Kaxco- '08V U7toysypaji|ievoi apxovxcq Kai KaxoiKd, xfjq noySavlaq, Xa\i$ăvo\izv xo Gappoq Sia xfjq Sou^iKfjg \iaq xauxrjg ăy(oyf\q va 8Î5o7ioifiaco|i8V oxi614 xfjq Kpaxaiaq PaaiÂ,eia<;615 fjxi<; STuxuvri 87cavco \iaq xa>v xarcsivcov payiaScov jis xoaov |xsyaĂ,r|v cpiA,8ua7iĂ,ax- vlav Ppoxdg eXsovq Kai ayaGcav, srcsiSfi o ui|/r|W)<; opiajxoq xr|q Tipoaxa^si otigx; rj 8K>ioyf| xou au0svxou va ysvrj îiapa xou Sipavlou xoî3 xorcoi) |is xfjv616 ysviKfjv yvcbjir|VKai QSXT]GIV x&v KaxoiKcov, Sia xodxo rj ysviKT] yvcajiri Kai QtXr[Giq xcov u7cok^iv8- axaxcov 8ouA,oov Gaq sîvai Sia xov Koniiricrov I.T. octxk; jis xo vd fjxov |isxaxeipia|i8vo<; sîq xo KarcouKSxouSaMKi xo otcoiov
o	xorcog jiaq slxsv eîq xfjv PaaiA,suouaav rapiv xou TCOA,S|IOU, eupicncexai aKO|ir| Kai af||xcpov SKSÎ. Auxog o pr|0eî(; Kojarjaog I.T. Kaxaysvai 8^ îaoi) ano xov617 Tsouxoi)Â,ov A,oyo0exr|v, oorxiq rjxov evaq, ano xouq 7raA,aioxspou<; Kai arijiavxiKCDispoug ap- Xovxaq xou xorcou (iag, o orcoîog TsouxouA,o<; ?toyo0sxr}<; axaA,|as- voq ano xov rioySav Po&Po8av xov Tia^aiov618 8ia vd 7ipoaKUvf|ar| xov xo7cov jiaq, eîq xr)v u\|/r|^f|v Ilopxav xfjq Kpaxaiaq |ia<; Pacri- Xeiaq, fj£ic&0r| va 7ipoaKuvf|ai] xo u\j/r|A,dv Kaxcb(p?aov xou ’Aî- 8ri|iou XouA,xav EouA,eî|idv xou Kavouvfj.
   Ilpoq xouxoiq o îSioq pr|0eî<; Kojarjaoq I.T. dcp’ ou KaxaysvaK arco xov nXzov nakaiov Kai arjiiavxiKOU apxovxa xou xotcou jiaq, exei o i'Sioq 8ia |isaou xcov |ia0r||idxcov, otiou scraouSa^e,, 8ia nsaou xf\q rceîpaq, orcou e^aPev 5ia xa 7ipay|iaxa cbvxaq eiq u7coupyrma xou xorcou, Kai 8ia jiecrou xou evOepjiou ^f|A,ou Kai 7r(axr|v rcpoq xaq eKSou^euaeiq xou u\|/r|?a)u AepA-exiou, Kai rcpoq xf|v KaXrjxepeuaiv xfjq Kaxaaxaaecov xou xottou, exei xfjv iKavoxrjxa xou vd SiaKţi aî;lcoq. "O08V 87i8i8f| o cpiXsucjTiXayxvoq uvj/r|Â,6q opiajidq Tcpoaxa^si, oxi f| sK^oyrj vd ysvrj Kai }ie xrţv yevi- kt|v OsĂ/rjcriv xa>v KaxoiKcov, xoX,jK>|a,ev SouXikov 0appoq, vd ava- cpepcojiev eîq xo ui|/r|A,dv KaxcbcpXiov xou ui|/r|Xoxdxou AepXexiou,^ oxi r| yeviKf] 0eXr|mq jiaq elvai 8iaxov prjOevxa Kojirjaov I.T.619 810 U7iOKXiv8crxaxoi Sou^oi, yovuK^ixâ>q 7rapaKaXou|iev vd eîaa- Koua0rj620 eujxevwq fi 8ou^ikt| jiaq iKsaia Kai vd 8o0ouv eîq auxov xa 7rapaar||ia xfjq au0evxelaq xou xorcou \iaq, 8ia xo orcoîov,. |ie xaq \|/u^aq Kai KapSiaq TcX,f|psic; xapaq Kai aya^iaaecoq oxi r\ iKeaia jiaq r|upev %âpiv svtfmiov xfjq cpi^suarc^ayxviKco- xaxr|q Kpaxaiaq paai^elaq 8cv 0sta)|iev rcauaei noxe jiiKpol xe Kai jieyaXoi xou vd 5e6jie0a ev 0sp|icoq Kai eKPa0ouq \|/rjxfiq xou 7iavaya0ou 0eou, 8ia xf]v ^aKpoPioxrjxa Kai axepscoaiv xou urcepxaxou Kai Kpaxaicoxaxou j^aq "AvaKxoq Kai xou u\}/r|Xoxdxou AeP^exlou, coq Sia xrjv 7cr|yf|v xou jieyiaxou eX,souq xo orcoiov Haq exapriae Kai jiaq excopf|yr|ae cpiXsuaTrXdyxvcoq xoaa |ieydÂ,a Kai noXXă aya0a.
   Auxr| elvai fi 7rapaK^r|xiKr| 8erjaiq xâv urcoK^iveaxaxcov 8ou- Xcov oaq Kai oxi i]0eXev elvai o u\|/r|?i6q opicrjioq621.
    TRADUCERE:
   Către înaltul Devlet
   Mai jos iscăliţii, prea plecate slugi ale înaltului Devlet,, boieri şi locuitori ai Ţării Moldovei, îndrăznim, prin această plecată jalbă, să arătăm că, deoarece înalta orînduială a puternicii împărăţii, care varsă cu atît de mare bunătate, asupra noastră, plecate raiale, ploi de milă şi de bunătăţi, porunceşte ca alegerea domnului să se facă de către divanul ţării, cu părerea şi voinţa obştească a locuitorilor, pentru aceasta părerea şi voinţa obştească a prea plecatelor slugi ale voastre este pentru comisul Ioan Tăutul care, prin faptul că a fost întrebuinţat la capuchehaialîcul pe care ţara noastră îl avea la împărăţie, înainte de război, se găseşte şi azi acolo.
   Acest numit comis Ioan Tăutul este descendent direct din logofătul Tăutul, care a fost unul din cei mai vechi şi mai mari boieri ai ţării noastre; care logofăt Tăutul, fiind trimis de către voievodul Bogdan cel Bătrîn, ca să închine ţara noastră la înalta Poartă a puternicii împărăţii, a fost demn să se închine în faţa înaltului prag al neuitatului sultan Suleiman Legiuitorul.
   Pe lîngă acestea, acelaşi numit comis Ioan Tăutul, deoarece se trage din cel mai vechi şi mai mare boier al ţării, are destoinicia de a cîrmui în chip demn, mulţumită experienţei pe care şi-a căpătat-o pentru treburile publice, fiind într-un mare post al ţării, şi mulţumită zelului cald şi credinţei pentru serviciile de adus înaltului Devlet şi spre îmbunătăţirea situaţiei ţării.
   Astfel, deoarece milostivul înalt Devlet porunceşte ca alegerea să se facă şi cu voinţa obştească a locuitorilor, îndrăznim cu plecat curaj să arătăm la înaltul prag al prea înaltului Devlet că dorinţa noastră obştească este pentru amintitul comis Ioan Tăutul, pentru care, ca prea plecate slugi, îngenunchiaţi rugăm să fie ascultată cu bunăvoinţă rugăciunea noastră de slugi şi să i se dea lui însemnele domniei ţării noastre.
   Pentru care, cu sufletele şi inimile pline de bucurie şi de mulţumire sufletească, fiindcă rugăciunea noastră a găsit îndurare în faţa celei mai blînde împărăţii puternice, nu vom înceta niciodată, şi mici şi mari, să ne rugăm, cu căldură şi din adîncul sufletului, prea bunului dumnezeu, pentru viaţa lungă şi întărirea prea marelui şi prea puternicului nostru împărat şi a prea înaltului Devlet, ca pentru izvorul celei mai mari mile, care ne-a dăruit şi ne-a dat, cu multă mărinimie, atît de mari şi multe bunătăţi.
   Aceasta este dorinţa rugătoare a prea plecatelor slugi .ale voastre. Şi oricare va fi înalta poruncă.
   <1829, august >
Manifest adresat către moldoveni, pentru alegerea sa ca domn al Moldovei
   Frate moldovene! 622
   Eu mă slujăsc de acest titlu, pentru că vreu să mă adre- săsc cătră tot moldovanul, a căruia suflet sîmte încă623' că are o patrie şi că interesul său şi a urmaşilor săi este legat cu al ei interes opştesc.
   Frate moldovene! O dipărtare de 400 de mile şi un zid de foc 624, ce şasă sute de mii de războinici de îmbe părţile rădică în orizonul Rumelii, nu sînt destoinice a mă dispărţi, cu totul de tine! Sufletul meu, vîrtos electrisit de iubiria locului ce m-au văzut născîndu-mă, şi plin, pentru dînsul,. de aceliaş santimenturi care 625 au fost povăţuit odinioară pre Dion la Siracusa, nu să află în mine decît numai pentru, că să sîmt viiaţa; pentru toate altele care fac în om înde- letniciria sufletului, el este cu totul întreg acolo, printre voi. N-am alt interes decît al patriei mele, nici altă dorinţă decît a fericirii ei, nici gonesc altă cinste decît a naţiei. Tu
o	ştii, poate, frate moldovene! Pe tine te chem martur, dac-îţ aduci aminte, că la 1821—1823, tînăr încă, lipsit de multe idei şi ispite, pe care vremia şi procetiria mi li-au dat în urmă, sîngur am cutezat a rădica perdiaoa a multe rătăciri. Di aceia, nu te vei minuna, negreşit, de mă vezi şi acum biruind atîtia stavile şi aruncând între voi socotin- ţile ce-mi dictueşte voinţa binelui tuturora.
   — Eşti un om extraordinar, îmi va zice, poate, cineva. Aşa poate fi! însă firia este ia, oare, aşa de zgîrcită pentru Moldova, încît să nu-i de vrun om extraordinar? Şi oricît de mi-ar înputa cineva acest titlu, martur îmi aduc cugetul, că n-aş vre să fiu nici Dioghenes, nici Alexandru. Aş pofti, însă, din toată inima să urmez 626 paşii lui Fochion 627..
   Dar să lăsăm prelungirile, frate moldovene! Vreme lor au început a trece. Sîntem aproape de dizlegaria perdelii întâmplărilor ce ţin încă 628 pe toată Evropa în priveg; în cursul lor, noi am fost, pentru că — naţie mică — nici putem fi amintire, decît ca jivinile ce pitrec iarna în leşinare. Cu rădicaria aceştii perdele să iveşte şi primăvara noastră, în care ne este şi noî ertat a face mişcările ce privesc spre a noastră estime.
   însă care, oare, trebui să fie a noastră ce dintăi mişcare? A alege un domn? Ori a aşăza o pravilă după care să să aliagă?
   Dac-am fi o naţie luminată, eu aş fi de socotinţă că ce dintăi lucrare să fie aşăzaria unii acest fel de pravili, care să hotărască: 1. cine anume are dritul a fi alegător; 2. în care loc să să facă alegiria; 3. în cîtă vreme să fie alegă- toriul dator să să afle la locul acela; 4. cu ce chip să-ş poată da fiiştecine votul cugetului său, fără să ştie unul de altul încît cumpăraria, ori sfiiala, ori părtiniria, să nu poată ave nici un loc; 5. ce chipuri de organizaţie politiciască trebuesc aşăzate, pentru ca să nu poată ave loc nici vicleşugul; 6. că alesul să fie acela pentru care să vor afla voturi mai multe.
   Cît pentru cfalităţile ce trebui să aibă alesul, ele sînt hotărîte de privileghiul de anţărţi: unul din boerii cei mai vechi şi mai destoinici a înplini bine învredniciria de domn 629.
   Aciastă pravilă aş fi de socotinţă a să aşăza mai întăi. Dar 630°, precum am mai zis, dac-am fi o naţie luminată.
   însă, nu lipsa stăpînitoriului — care trebui să facă parte în trupul legiuitor, ci staria înnapoetă în care ne aflăm despre lumini, nu-mi lasă nicidecît nedejde că ar pute eşi din adunările noastre o pravilă care să poată ave învredniciria cuviincioasă; şi clenciul cel dintăi care îmi rîpeşte aciastă nedejde, şi care în adunările noastre ar fi un izvor de neînvoele neînpă- cate, este a hotărî cine anume să aibă dritul a fi alegător, în adivăr, dreptatia firiască asupra căriia631 naţiile cele luminate au căutat să aşăză a lor pravile, dă acest drit la tot acela ce 632 cu drept cuvînt are un interes pentru patrie.
Deci, cine are acest fel de interes? Tot naţiotul ce are o avere însuşită şi stătătoare în acel pămînt, fie moşie, fie acaret. Insă, fiindcă numărul celor ce au averi mici este totdiauna pre mare, şi o adunare pre număroasă dă cele mai de multe ori mai mult zgomot decît ispravă, rezonul — sprijinit de ispitile politiceşti, sfătueşte a să mărgini micşuraria averilor păn-la un preţ hotărît, încît la noi ar fi potrivit că tot naţiotul, venit în vrîstă, care ar ave o moşie de 100 fălci, sau un acaret de preţul unii moşii de 100 fălci; ori, în sfărşit, tot naţiotul vrîstnic, care ar ave venit pe ani de 1000 lei, să poată fi 633 alegător.
   însă, cîte duhuri dintre noi sînt dipărtate de adivărul acestui temei î Cîţi sînt carii la aciasta ar zice 634: „Cu mazilii să şăd eu la alegire ?“ Dar acela, sărmanul, nu pricepe că cu aciastă îndărăptnicie îş închide drumul a însuş urmaşilor săi, cînd, după un curs de vremi, vor căde în treptele de mai gios!
   Faţa pămîntului nostru pretutindine înfăţoşază, supt nume de mazili 635, urmaş de domni şi de boeri. Fiiştecare dintre noi, astăz, nu este un boer, decît dacă are un titlu cîşligat în persoana sa. Deci, precum înpărţire titlurilor este numai în deplină voia domnului şi precum nici o pravilă la noi nu-1 îndatoreşte a da numaidecît 636 un titlu şi fiiului unui boer, urmează că fiiul fiiştecăruia din noi poate, mîne, a nu fi boer. Pre de altă parte, cine nu ştie că mazil 637, pănă cu 90 de ani mai înnainte, însămna la noi boeri eşit din slujbă, şi că de triapta aciasta să socote şi fiei netitluiţi de boeri 638.
   Aşa, frate moldovene! 639 Prolipsurile noastre sînt în noi pre adînc înrădăcinate, a noastre lumini sînt pre puţine, pentru ca să putem înţălegi nişte adivăruri aşa de mari, pe care razămă temeiurile politiceşti. Di aceia, nici sîntem astăz în stare a ne îndeletnici de o aşa pravilă 640, şi nici sfătuesc 641 pentru acum aciastă lucrare. Dacă vom ave noroc ca, în rîndui acest dintăi, să cîşligăm un domn aşa precum ni-1 cere trebuinţa patriei noastre, numai la acela rămîne, numai acela va pute să ne deschidă, încet, ochii asupra adivăratilor noastre interesuri, şi să ne deprindă cu dreptul şi cu adivărul. Şi acela, încă, într-aciasta nu va ave, poate, decît numai un drum, acela adecă a face din pajişte şi de la sîne una după alta lucrurile cele bune, a căror folosuri, lovindu-ne simţirile, să ne facă a înţălegi că este mai bine aşa 642, încît într-acest chip să ne tragă dintr-a noastre în- dărăpnicii. în adivăr, nedestoinici, încă, pentru a pute pricepi theoriia lucrurilor, noi nu putem fi ucenici deodată decît numai pentru şcoala practicii. Numai atunce ne vom pute deprinde cu adivărurile cele mari, cînd din faptile unui domn destoinic istoriia noastră va lua aprilej a zice, ca cuvîntul facerii: „Şi au văzut norodul că este bine, şi s-au făcut sară şi s-au făcut diminiaţă, zioa întăiu.
   Rămîne, dar, frate moldovene, a ne mărgini acum întru a alegi un domn, oricît măcar de gîlcevelnic şi zgomotos de ar fi chipul alegirii ce vom face. Căci, în sfărşit, după toate dezbaturile ce ne vor clătina, tot să va afla păn-la urmă o înpărechere, ori mai număroasă, ori mai istiaţă decît celelalte, care să poată arăta pre alesul său mai destoinic decît ciialalţi.
   îmi 643 este dulce a-mi închipui, frate moldovene, că patriia noastră are încă un destul număr de bărbaţi destoinici a înţălegi rezonul, şi destul de îndrăzneţ pentru ca să-i poată urma, într-un vec de stricăciune. Deci, măgulit de aciastă închipuire plăcută, oricît de nălucoasă măcar de ar fi, eu îţ adresăsc socotinţile 644 ce sîngură iubiria patriei îmi dic- tueşte asupra alegerii.
   Noi avem trebuinţă de un domn, acesta este un adivăr 63:> sîmţit de tot moldovanul. Aceia, însă, ce fiiştecine nu este destoinic a cunoaşte, fără a fi luminat, este că sînt trii 645 feliuri de stări în care un stat are trebuinţă de un om ocăr- muitor.
   Staria întăi este cînd un stat nu are aşăzate, supt titlu de pravile şi reguli, temeiurile pe care trebui să fie zidită a sa administraţie dinlăuntru.
   Staria a doa este cînd pravilile şi regulamenturile statului sînt învechite, nedeagiuns, hrentuite şi nepotrivite cu staria vremii de faţă. Cînd pravilile sînt căzute într-aciastă discărire, năravurile, negreşit, sînt în gradul cel mai de pre urmă a distrămării, şi soţietatia în crisul boalii.
   Staria a triia 646 este cînd toate 647 temeiurile trebuin- ţoasă soţietăţii sînt aşăzate, şi cînd calia tuturor trebilorn- statului 648 este hotărîtă de pravili ţintite.
   între fiiştecare din aceste trii 649 stări 650 nişte mari o- săbiri, si ele, poate, să află una de alta în dipărtări deopotrivă, dar ca în figura unui trianglu isosel 651.
   Deci, oricît măcar de ar zice dimocratul că pravila, ne- fiind decît expresia voinţii opşteşti, tot norodul să cuvine a o face; oricum măcar de ar fi alcătuită într-un stat 652, puteria praviliciască, theoriia metafiziciască a firii omului răzleţ şi în soţietate, şi ispita vecurilor dau destule dovezi că voinţa începătoriului are ce mai mare încurgire asupra aşăzămînturiior, şi că, aceştia, vecuri întregi să sîmt de a 
   lui duh puternic ori slab, precum ele fac ticna ori ticăloşiia norodului.
   Acest adivăr pus, negreşit că trebuinţa statului este ca destoiniciia începătoriului ce va ave, să fie potrivită cu staria în care să află.
   Cînd, după staria dintăi, norodul nu are nicicacum pravili, atunce are trebuinţă de un legiuitor. însă un asămine norod este fecior, aşa precum l-au întîmpinat Zelevcus, So- lon 653, Numa.
   Cînd, după staria a triia, el are aşăzate toate temeiurile cuviincioasă soţietăţii, atunce are trebuinţă de un ocărmuitori. Pentru a arăta ce osăbire este între unul şi între altul, eu mă voi sluji de expresiia lui Ruso: „însă dacă este adivărat", zice el, „că mare prinţip este un om rar, ce rămîne a fi un mare legiuitor? Prinţipul nu are decît a urma prubii ce legiuitoriul are să pue. Legiuitoriul este mihanicul care iscodeşte mahina; prinţipul nu este decît lucrătoriul care o întoarce şi o face să umble" . . .
   După aceste luări aminte, vei pripune, poate, frate moldovene, că pentru un stat în staria a doa ar fi de agiuns un şef de o destoinicie de mijloc, între un bun prinţip şi un bun legiuitor. Dar ti-ai amăgi, însă, desăvîrşit. Eu am ma<i> zis-o, că aceste trii stări să află între dînsîle poate în dipărtări deopotrivă, dar ca în figura unui triangul isoscel. De primeşti că un începător, potrivit pentru staria a doa a unui stat, trebui să fie mai presus de un bun prinţip, eu voi să-ţ dovidesc că cel puţin el trebui să fie deopotrivă cu un bun legiuitor.
   Dacă, pentru a scorni o mahină, trebui un duh scorni- tori, care să ştie zidi din nimică, pentru a întocmi o mahină hrentuită, stricată şi eşită din modă, trebui un duh nu mai puţin mare. Cel dintăi nu află piedici decît numai în gîndul său, pănă cănd află putinciosul în înbinaria socotelilor sale. El are a merge de la un punct hotărît la un punct ce el sîngur îşi alegi, pe care drum va vre. Cel de al doile, supus deopotrivă la aceste piedici abstrete, este încă şi la acele ce află în pipăiria lucrului. El are a mergi de la un punct la altul, prin drumurile unui labirint, unde nu poate aştepta firul Arianii decît de la duhul său. Sarcina acestuia 654 este ca din mahina vechi să facă alta noî, fără a risipi materialul. El nu-i slobod să-i zvîrlă răzoarăle, pentru ca să-i pue altile ce va vre. El trebuie să apipăe pe fiiştecare, nu fără a osăbi, de trebui pipăit cu mîna ori cu i<n>strumentul; fiiştecare răzor are vremia lui în care poate fi pipăit. El trebui să o gîciască, pentru ca să nu facă încîlcituri. în adivăr, într-un stat în care temeiurile zidirii politiceşti sînt putrede, încît zidiria să nărueşte din toate părţile, într-un stat în care duhul de interes este pierdut, unde virtuţile publiceşti sînt fără preţ şi răutăţile fără sfiială, unde năravurile sînt stricate, acolo îndreptătoriul, sîlit a să lupta în sîne pentru ca, prin socotelile theoriei, să afle care după care să atingă răzoarăle administraţiei, şi în ce vremi pe fiiştecare, pentru ca nici un minut să nu lasă zidiria fără poprele, are, apoi, a să lupta cu duhuri în care vechile catahrisuri au făcut rădăcini adînci, are a iconomisi mii de înteresuri şi a înpăca mii de patimi. Este într-acestia, negreşit, că Petru şi Frederig au întîm- pinat cele mai mari greutăţi, şi este pentru aceste 655 că Platon n-au vrut să de pravili chirineilor şi arcadienilor. Dintre toţi legiuitorii ce au avut a îndrepta noroade stricate, Licurg sîngur au fost mai fericit, pentru că au întîmpinat spartiaţi.
   Rămîne acum, frate moldovene, să luăm sama 656, cu care dintr-aceste trei stări să potriveşte 657 staria de acum a statului nostru, pentru ca să aflăm de care destoinicie ni-ar trebui să fie începătoriul ce avem a alegi.
   Di-ndată ce au contenit strecuraria varvarilor, carii au răsturnat658 înpărăţiia romanilor, noi, colonie romană, dar nesprijinită mai mult de mitropol, pribegită în Misiia din pricina pohoailor de noroade ce vărsa nordul, am început încet-încet a îndeletnici locurile noastre cu 659
   <1829, august >
   Manifest adresat către „Fraţii români"
   F<raţi> r<omâni>,
   Eu mă slujăsc de acest titlu, pentru că vreu să mă adre- săsc cătră tot moldovanul şi cătră tot valahul, a căruia suflet sîmte că are o patrie şi că interesul său şi a urmaşilor săi este vîrtos legat de al ei interes opştesc.
   Acest titlu nu este nou, noi o 660 ştim bine; el ne mai tragi în pomenire începutul nostru. Şi măcar deşi nu avem loc a ne făli de o vechime slăvită, măcar de ne şi poate zice niştine că atuncia cînd Greţiia să înbelşuga în înţălepţi, vechia Dachie di-abe asculta cu o mirare sălbatică învăţăturile cele neîncredinţate a lui Zamolxis, ucenic lui Pitagoras; că atunce cînd cărturăriia înflore în Roma, O vid — urgisit în Dachiia — să crede acolo ca în înpărăţiia ce întunecoasă a lui Pluton. Cu toate aceştia, luînd sama că — colonii romane — noi n-am fost aşăzaţi dintr-untăi decît în mijlocul sliahului ce vine de la nord la sud, unde trebuia să ne calce, ori să ne măture picioarele trecătorilor; luînd sama că metropolul nostru, mai de pe atunce clătit din temeliile lui, nu era mai mult în stare a ocroti provinţiile lăturaşă; că di aceia, lăsaţi la soarta noastră, di atîtia ori ni-am lăsat sălaşurile la varvarii oaspeţi: alani, roxolani, vizigotthi, ostrogotthi, cumani, huni şi alţii, puind între noi şi între dînşii, pentru zid dispărţitori, ori stîncile munţilor, ori apa Dunării; că pămîntul nostru, de 100 de ori pustiit,, diznorodit, biruitori ori biruit într-a lui defansivă, au fost încă pre ades şi theatru de războae streine, de la Traian păn-în zilile noastre; aceştia luînd sama, ne va da, poate, cineva dreptate de a ne făli că, prin mijlocul vecurilor şi prin atîtia strămutări a vremilor, noi sîntem cei sînguri 661 din odraslile Romi în linie driaptă carii, cu numile de român, am putut păstra păn-astăz, şi am ferit de o stîngire de tot, numile cel mare a stăpînilor lumii 662.
Capitolul II
TEXTE FRAGMENTARE INEDITE, VARIANTE 1825
Ioan Tăutul către „iubitul meu fiiu", cu sfaturi de îngrijirea sănătăţii şi alegerea învăţăturilor de urmat. Ii trimite şi bani
Iubitul meu fiiu,
   Scrisoare din 2 a curgătoarei şi pricinile de acolo, ce au dictuit-o, şi aceste de aice care au trebuit de bună samă să între într-o mare luare aminte pentru a închega o hotărîre, au făcut în socotinţile mele o trudnică luptă.
   Trebueşte întemeiare sănătăţii. Trebui, dar! Fără dănsa, omul este mai rău decît nedeplin, el este de zbucium, zilele cele mai voioasă, pentru dănsul, sînt de durere. Şi pe cîtă amărăciune înfiinţată nu îş schimbă663 bucurie ce nădăjduită, un norocit < ? > părinte 664 care, într-acele ciasuri cînd fireşte ar trebui să-ş primască îndestulare aşteptării, jăleşte privind duios, în slăbăciunile gubăviei, pre zălogul vieţii sale, pre singuratica pricină a frăgezimii şi a iubirii, a măngîerii şi a nădejdii lui; ori îl plînge, în durere văzîndu-1, luptîndu-să cu cumplire boalelor, care inima lui ce sfăşietă o liagănă în tot minutul, între nădejde şi frică, între încredinţare şi îndoială, într-un cuvînt, între viiaţă şi deznădăjduire.
   Aşadar, sănătate! Acest dar a ceriului, acest preţ a vieţii, aciastă magazie a păminteştii fericiri: sănătate, la pristolul cărie trebuesc jărtvite toate celelalte bagatele a migăelii omineşti, trebui totdiauna cruţată, totdiauna păzită şi jignindu-să cumva gingăşie ei, omul este dator a cerca să o îndrepte, cu cheltuiala tuturor sîlinţilor sale şi cu jărtva tuturor plăcerilor celor părute; căci, fără dănsa, poate ave oare vreo plăcere dulciaţa ei?
   Trebueşte învăţătură! Şi cum să nu trebuiască aciastă oglindă a vredniciei omului, aciastă scară a norocirii lui, acest izvor a măngîerii şi a hrănii sufletului său? Ia este spre folosul omului! Folosurile sînt în multe feliuri şi asămine fiind şi învăţăturile, fiiştecine este datori a alegi din părţile acestui tot a rodurilor duhului ominesc pre acele mai potrivite665 cu chipul traiului său în adunare lumii666. Aciastă datorie nu să mărgineşte numai într-atîta, ia trebui să să întinză păn-la deplinătati667, fără care nu să poate aştepta668 isprava pentru care omul îş va fi făcut mai întăi un pravăţi.
   Dar cîte luări aminte trebuesc îngiugate pentru a ţinti alegire şi a să hotărî pentru deplinătate acestui scopos! Darul firesc care este născut cu omul, mai mult sau mai puţin lucrător, putinţa sau slăbiciune ce fiziciască a organizaţiei sale, îndămănările cele moraliceşti669 şi triapta pre cărei să află sfera stării670 pre scara lumii, toate aceste îngiugate între dînsîle fac, ca să zic aşa, soarta lui întru aciasta671, şi pentru a şti672 la care punct să să oprească în drumul deplinătăţii, poate fi, oare, pentru dănsul, de puţină luare aminte locul de care ceriul i-au lipit viiaţa?673 Luminile cele mai multe sau mai puţine a acelui loc şi măsura întrebuinţării lor într- însul? Să venim acum la fiinţa pricinii. Dumneta, ghizuit în fiziceştile îndămănări674, eşti hotărît pentru acele învăţături care pre aiure alcătuesc vrednicie unui om de stat; unile din pricinile ce s-ar vîrî într-aciasta să par675 priincioasă, agiutătoare. Dar slăbăciune organizaţiei poate război vîrtos pre aciastă înnaltă dorinţă, a cărie interes pre de altă parte să micşurează văzut privind asupra locului în care ai a dez- văli rodurile ştiinţii. Acel loc poate nu o dată ţ-au întristat simţire, arătîndu-ţi ştiinţa676 zvîrlită şi proasta nevredni-
p 7 l *yî-s_.
Av	^
✓>«**-. -n«,'..yu.	^	p/>
r»** A^y-i &' ty,/* S)'?Z<.fixU, <&-&m,U' fT&» ‘,
^t*.a.ţ«*t-<4, IM tiyu- <*. !&^/-vţ^} ^ ^/. Âl>^uS?
W	■»«W4,U'<'£v./nş^,ş	% V>rf*U. &y
< ,	O	*	$	S	*	(\* /	'	>	A
~«**<ak *»4ve#*%fe. jfkM^ r>vi*S ~y»#
SAJV&P**- *4*	^	?v9f~m*/$4 *>-*>'
r?Y if&pli&j/t A.	«**»
Qş^ry** *%*> -t**y*y*<y 't*/~~tyA4<l s^>**-4~vi!*si nyZSX*4* ^«^4,	j	UY	P&bm$~
^	'Jiyc	&*P*	•%
A>y +uj%&*^Qţ *
***'*'$"?■>■'%	J&A*^-4jj?	zf	£*«*.'	I^'1
#** 4* ~l?g*s*ix**A*Jt**A 'U,*L w$*pK. '?**» $Jfa*Tb»r* f zAu* ScAtift* iJnfăsIH****r iii &2 ĂA* t t**	*	??>”,n>/i44#^
: *?rWt	/>A£rt<*tt£	**âiJ*%^ -tmJ^
4S 0*SK*4 'r~r]^*‘	£#*^*'**4	yiău
;	™jr?r*	K/*~ *>»>•* i
*	/	■	„4	*	*>	O*	f	$	?
j-nv /»'*''. Sui*»*# /y»»	*-'-wb*’*t*»^«'	,
^ X>*	.
T»
* *	*****	«a-i*. ^	^	^	/**<*£
?ya<w**	^XÂ 2t
CT
to 2^	o/%?r^& ^UJUAJIA	5
,* , '»	* JU J& > f)	W j	r9&% C(kItuAt#
yuUL^^y^ QL V^J/, a ^ xşiwtAJ,	f?	i'C
/jP**	^ *+^^tC4	yy*jfJL$ ttj>&***4s+
1&f~ £ 'Pi*srv”txs>*sf~'~9Î***	#4 /^si*<**/*vfc.
jf**##*,***>+^ P V
60p*St*p'&*2) #*• u&t/t	#^*,&rU4ţ
/i. psvjf yt «s/f- $ Qfiwă, HA%^	'/£fy^
{* ' ^*1^. ^
Cn***? ,* ftA /*A*%'m,<u#f i.s/~ 1^ s%/t4*H^cc4 &
(«<, Xtj /	//	S	^	Aa^uu*~S
tt^ A&t+f *	*%*#>#**-
*>u.	■	t	^e*&~ Pi 4W
> v/v.	**-0	.	A	r	*	J> ^


Ot. $u&$t€	j . e
<H*' YM;r*~ Mv ~***
^ . tvf *A**/ J*yy*	9A$+P**^~p*ĂL
9t*	-fos
tt*yO> t*t./i tS^u /%£*, (yyijdUh «. ă*L~i 't*4*yt&i/,
J<*L,' £ /y**J
A /K/VA t*vui**» Q<uv?~’&> ât*,-xnL&4 P«-
mtrrnSnetaeiuJ?iSŞ)l®“5rie> • Cerere, în ]imba fr, .
• “ d°“n 31 M°,d0-- ?-■•>

- %•
+ ' *	C v	%£%*&	**		 
^ #'*	"
^câ^A/H^« %z? Şip?**/**	?S&ei*s
lkm^?*t*	f/**** M**> $W>&o	VA? jp jjţ
,	*f ?	\	/ V>	l ^ ^	^	*	s> \
Ş*»r*>(*A~'	0? *<p»<: »	âţjteţvu.	y*?
e^>d&is&./s>2jjtiŞŞf~' ,
îr	y*«tAvpYj** f***+	*€
& {fit* **+/*(?Kt*s j	2/v*£m#T^74K' V**Ş3 *X
i%^+%M/ ^ MV r*u> J^v*f	&* #?^ ^T
/ţrf*	bl % Sbm&t;
\	>	/)/	(/	t- fl /	<s^«»	î	4	/
* *#*>&"' *	t** j?*w jt*
Smjni'trtv*"' &**'' 1*	«e»r'**/f** ******
^i’rw-„w- ^ ‘>H° wf ,: ^v~ ~i'&~*^jfzfer/; ■
*fa **•■' **"*» *■*» â«m§*#v «*.»
c1*"^
7/^	<>	*-«> ®v €y**s
GCii®1^ &%***''	ifr*l+“t- S^irtm^v’^râ'*
?»* &«sî>»/£<*s p* %>* 4'fa**', toţt~s%»'*e*2"*i
(U** fc+Uf *», *£•*&*- **■' #[»*•»***>*? "?•>
\.	•	.	. /.\	J 7J* aJth.AW /%'')?*»'Ă*it»Â,
< 1829, înainte de septembrie >. Cerere, în limba greacă, către înalta Poartă pentru numirea lui I.T. ca domn al Moldovei. Concept autograf, la Arh. St. Iaşi
■W
,y,	f „;4,#,.^.^ <g#,
. *A/\ LA Jf *L	S *\ ~'?k? .	>
»f-z*?*%?’*' A «* *-■**■
. J?% I *****	* * ✓ »* .
- pţgJ&WL.. <*4$& *,Y	4^/
«4>	Vt
‘	^	w5"
pi#
. x .,.,....iîf <, ov^rwwî^jfspfr
*w










€y ry^	-Tt^remyz*	%c4
tir ♦'>•*#’ sJ^UtA* uA^rn^4 —rt**) ^**$&>&***	**$9*^4
C\> 4^A*.£ 0%**t**Â~~ t*4	0
+■*	^	'iCs*'*»	>*	«	^
/i&Jg* &%**	4, <W<_	*&***#')	**'%■	^
Sfi'uJşA'fr V .	-pw^w-i'V J&*	*&***-	&*+#
/ţt**S ^A-	jtt~.i<~	4a-	£/*	J
-*C<6»*9t4'*^4U~.	ftAA^XZy*# *	JgL
f^ f *	*	'	)	s	?/	-/	y	*	+f*)	/	J*	#
*dK 2&^, W mJU^>+^ yf^x^c 0c4k^ *4*AAA "&k &ţ&i-mAt ^	<k* s,
wfr *w*X<\
* /O O	jF	'	f)	1 lO	s	#	*-	*	J
*j	C4X<r?*jT*txt **4	^^L,
/4-c— ^ 9+•^/*t^rrapcA~... 0l.j*£w*	'*<£*
6	^	/T^	'	4	/"~*)	,
yCvc-x ^
(i,£ /» >A	*	'	,	*>	na*' t?
A-y<*A?s 7F *-	«L-sA (SL>A^H>
                          Asr%>t J C**?>lMi0t~~- *^A- ' fa//&*$**' A *$ *4jbv/’	Âm^f^
^^uJL JLc£*
Asv**%? *%Ar dt*i Shts*S~^ &
m^AJ(A~~.	X,<^4	^





< 1829, înainte de septembrie >. Manifestul Ini T t “+ -n Pentru alegerea sa ea dom„t^î.
Casa din Botoşani (Calea Naţională nr. 34) fostă a lui Stavrachi (V'alachi), fratele mai mare al lui I.T. Comunicat de Sofia Tâutu — Botoşani
Casa din Botoşani, str. Crinilor nr. 6, fostă a lui Vasile, frate mai mare al lui I.T. Comunicat de Sofia Tâutu — Botoşani.


































1820 — Planul moşiei Cioara (Botoşani). Arh. St. Buc., Planuri-Botoşani, nr.

cie căutată. Poate nu o dată ti-au făcut să-ţ aduci aminte677 de vechiul proverb că a adăogi ştiinţă este a adăogi durere678, durere pre care unii aiure poate au ispitit-o fireşte, dar la noi cît îi de sufletiască! A aştepta prilejuri, este a ne învălui de îndoială vremii. Şi a cerca a fi vrednic de alte staturi, nu este, oare, tîrziu? Nu este, oare, o ghizuinţă pre îndrăs- neaţă, a cărie nedejde păn-în sfărşit, în loc de folos, să nască căinţă? Spre aciasta ar trebui încă o de iznoavă vremi. Dar vreme, aciastă materie atît de lungă încît capitile îi sînt ascunsă în neştiinţă, este pre scurtă pentru viiaţa omului, care-i datori încă şi dintr-aceia pre giumătate a cheltui în nimică. Deci, privind679 la ceia ce ai trecut păn-acum, chib- zueşte pre ce viitoare, şi socotind că îţ trebui o parte pentru gătiri680, alta pentru ticnă şi alta pentru durerile slăbăciunii, află sîngur cît îţ rămîne pentru a mai învăţa şi pentru a face practica celor învăţate.
   Fiiul meu! Lume nu pune la picioarile681 omului din so- tietate decît numai trii drumuri: a ticăloşiei, a ticnitei fericiri şi a slavii. Şi este adivăr că682, volnic el sîngur asupra paşilor săi, nu este totdiauna şi sîngur epitrop sorţii sale. De multe ori întîmplări pre din afară îl împing fără voe. Deci, poate ai învăţat păn-acum pre cît îţ trebui a şti să te păzeşti de ticăloşii. Ori dacă, după vro crudă goană a întîmplărilor, va fi să caz într-însîle, poate ai învăţat păn- acum căt îţ trebui ca să-ţ rîdici sufletul diasupra lor, să le răbzi şi să le difăimi vitejăşti.
   Poate ai învăţat, pre cît îţ trebui, să-ţ urzăşti sîngur ticnita fericire683 şi să sîmţi dulciaţa ei. Aciasta este a fi un ticnit supus statului de care soarta te atîrnă, un bun lăcui- tori şi> de vei vre, un bun bărbat, un bun părinte.
   Iar pentru slavă, ia să înparte în doî: cia falnică şi strălucitoare cere vremi, întîmplări, prilejuri, şi nişte paşi pre cale învăţăturilor luaţi mai timpuriu. Ce ticnită, dar mai sigură684, cere gînd străbătător, giudecată driaptă, neintere- sare, şi dacă aceste nu le simţi avute păn-acum, încît urmaşii să te poată ceti cu mulţămire, acele ce sînt fireşti rămîn fără nădejde, şi, pentru cele cîşligate, vreme, poate, este tîrzie.
Trebuesc bani! De unde însă? Din Moldova	685. Şi
cînd? Pe la 1824	686. Cine altul poate simţi mai bine aciasta
greutate, decît687 un lăcuitor dintr-aciastă vremi a acestui loc? Şi ce îţ voi spune mai întăi? Particularnica me lipsă, amărunta înprumutare pentru cheltuiala de toate zilile, lipsa veniturilor, neîngrijire creditorilor mei, mii de nevoi ce să nasc pe toată zioa ? Ori opştiasca lipsă, săcita şi pohoiul care una după alta îş bate gioc de sudorile muncitoriului, ciuma care ne îngrozăşte viiaţa, scurgire monetii din ţară, care au amorţit mişcare neguţitoriei ? Datornicile nevoi ce îi storc sămînţa, în sfărşit, leşinare <a>lijverişului, care obosăşte astăz hărnicie în688 zădar<ni>ce sîlinţi, şi îngrozăşte pentru a doa zi?
   Cîtă greutate nu am întîmpinat pentru a pute găsî cu gre dobîndă şi cu amanet 	689 lei ce îţ trimit spre chel
tuiala pentru întemeiare sănătăţii şi pentru drumul păn-aice. Deci, socotinţa me, statornicită pre cele însămnate mai sus, este ca acolo, prin mijlocire tuturor chipurilor 690, să te sîleşti a te pune în ce mai bună putincioasă organiciască stare, şi să vii îndată aice, mulţămindu-te cu aceia ce îngiugare a atîte pricini şi întîmplări te iartă a şti, destulă poate pentru ca să fi sînţitor lucrurilor, şi pre de prisos pentru ca să te căeşti de pierdire ostinelii şi a vremii, cînd vei cugeta aice a te folosi de dănsa. Şi acest fel cruţă, pentru neştiu- tile nevoi a vremii viitoare, în casa părintiască, o avere astăz mai mult părută decăt înfiinţată. Cruţă-o, pentru ca să nu vie în stare de 691
   < 1827, octombrie >
   Scrisoare către un prieten,
   sfătuindu-1 în necazurile familiare
   şi arătîndu-i neajunsurile de care suferă ţara
   Iubite prietine 692,
   Scrisoaria dumitale din 29 septemvrie m-au otrăvit. Inima me 693 este părtaşă durerii dumitale, cu atîta mai mult cu cît prieteşugul o face simţitoare, şi cu cît pricina ce te năcăjeşte nu este o bagatelă în lumia soţietăţii.
   Ţălul a tot omul este fericiria. Fericiria este o nălucă, himeră; cu toate aceste, în locul ei, să află694 cîteodată în fiinţă buna pitrecire. Pentru ca să o cîşlige, omul trebui să triacă prin toate pomăzuirile la care îl supune firia lui; una dintr-însîle este a fi părinte precum au fost fiiu. Şi este adivărat că în sînul cel fragid a unii soţii plăcute şi încungiurat de odraslele iubirii sale, omul luptători cu nevoile lumii 695 să întîmplă cîteodată să soarbă fericit uitaria necazurilor. Precum şi soţiia sa, spre răsplătire, află în pieptul lui înpliniria slăbăciunii sale. Nişte asămine pilde s-au arătat şi sînt încă pre faţa globului, mai mult sau mai puţine, după locuri, precum de pildă în Sparte era mai opşteşti, cînd la Athina era Lais şi Frini, cînd la Chipru fapta bună să ruşina. Cu toate aceste, omul ghizuitor a păşi înnainte pe drumul lumii, le aştiaptă pretutindine, şi este destul ca să aibă pusă de fire înlăuntrul lui ce mai mică pricină mişcătoare dorinţilor, pentru ca nedejdia să-l ia de mînă şi să-l ducă îndată ori la lucru, ori în cădere. Aşa fac soarta omului giocul lucrurilor şi a răzoarălor ce înlăuntrul lui îi mişcă gîndul şi inima, Dumneta, ca tot omul simţitor696, rîvnind ticnei (cei mai mult auzite decît văzute) a unora din părinţi, cu toată dreptate, ca un înpins de fire însuş, ai poftit a o gusta. Ca tot omul cu minte, ai căutat-o în sînul unii familii, a căriia bune deprindiri pute să o făgăduiască desăvîrşit. Şi cînd nici o alegire nu este mai gre decît a unii fete, de vremi ce într-aciasta nu sînt alte povăţuiri decît părerile (Ies apparences), cînd toate părerile pre care dumneta ti-ai răzămat sînt primite de driapta giudecată, dumneta ai avut toată dreptate a te crede nimerit. Dar, în sfîrşit, nedejde ţ-au eşit amăgită. Nu este bagatelă, în adivăr, pentru omul simţitor, însă nici eşti sîngur pentru a rămîne nemîngîet; şi necazul dumitale trebui să să micşureză cu atîta cu cît din partia dumitale n-au curs nici o greşală.
   Pot fi unii care să fi rîzînd, şi poate că aciasta să fi obrin- tind supărare, dar, credi-mă, prietine, dintre aciia, acei ce nu rîd pentru a să mîngîe ei sînguri, îş rîd negreşit neştiinţa (V ignor ance ).
   Cu toate aceste, dacă pricina are vindecare, dacă sînt temeiuri pe care să poată fi bine aşăzată nădejdia ticnii viitoare, eu poci să te sfătuesc a mai strînge legătura pe care i-o fi bălţit numai o zburdare copilăriască a unii fimei de multe ori copilă însuş, supt sarcina anilor.
   Prietine! Ceia ce eu găsăsc mai greu de tocmit 697 este stricăciunia focului întîmplat. Acolo trebuesc ostenele şi chel- tuele, într-o vremi cînd lipsa prilejurilor de a aduna abie îngădueşte omului trecire dintr-o zi la alta. Cu toate aceste, de vremi ce răul este făcut, nu încape decît bărbăţie; a-ş pierde cineva gîndurile în întristări este a-ş pierde vremia. De n-aş cunoaşte familiia dumnilorvoastre, înţăliaptă în ico- nomiia ce casnică, aş pute adăogi 698 că sîngura înlesnire ce rămîne este măsura cheltuielilor. Dar, pentru dumnevoastră, aciastă socotinţă nu are loc a fi pusă înnainte. Părintele dumitale, în care, orice măcar de ar zice neînpăcata zavistie, eu privesc pe Aristides, ştie, mai bine decît tot alt moldovan, a uni cumpătul cu agiunsul. Dar noi, vorbind prietineşte, putem a ne întinde între noi asupra boalii cei molepsitoare care lovindu-ne de cîţiva ani ţara, au şi răpus păn-acum stările a cîteva familii; aceasta este răsfăţul, necunoscut de strămoşii noştri şi înpins de noi păn-la nebunie. A vorbi de pricinile ce l-au adus la noi şi de chipurile cu care s-ar 
   pute stîrpi, m-ar mîna la nişte socotinţi neertate a să rosti de guri particularnice. Şi eu, ferindu-mi gîndul de tot ce nu-mi este slobod, m-am deprins a nu mă agiunge capul la acele. Deci să ne mărginim numai într-o scurtă luare de samă a netrebniciei lui.
   Lumia soţietăţii are trepte. Treptile ei au trebuinţă de osăbiri părute 37.
   <1828, după aprilie >
   Scrisoare către spătarii Costache Lipan,
Răducan Botezat şi Grigorie Carp, despre începerea războiului ruso-turc (variantă)
Pentru dumnelui arhon spătar Costachi Lipan, dumnelui arhon spatar Răducanul Botezat şi dumnelui arhon spatar Grigorie Carp.
   Cu plecăciune mă închin dumnilorvoastre!
   Iată-ne, în sfărşit, dispărţiţi de stricaria păcii între doî înpărăţii mari. Şi mă supără aceia că vremia m-au apucat afară de patriia me, departe de toate ale mele. Mă supără aceia că prin perdiaoa vremii viitoare îmi este şi mie, precum tuturora, cu neputinţă a zări de este aproape sau diparte zioa în care drumul îmi va fi slobod. Aceia ce mă supără, însă, mai mult este piedica ce am a vă scrie şi a primi de la dumnevoastră scrisori.
   Ci-i adivărul, eu aice poci a vă scrie ce voi vre, fiind înţăles că nu poci vre altă decît nevinovăţiile ce privesc asupra prieteşugului nostru şi asupra trebilor mele de acolo; toate altele îmi sînt streine, precum, negreşit, vă sînt şi dum- nevoastră, şi, prin ştiria ocărmuirii de aice, vă poci trimite toate scrisorile mele. însă, cînd este a nu da pricină îngrijirii ce face o de îmbe datorie a doî stăpîniri ce să vrăj- măşăsc, atunce alta este a da scrisori prin ştiria poliţiei, şi alta este a le primi prin prilejuri streine. Eu, cetind poliţiei scrisorile mele, le poci da în toată liniştire, căci cuprindiria lor şi lipsa vreunii alte scrisori necercetată este deplină

dovadă a nevinovăţiei; aceluia, însă, care le va primi acolo, oricît de va arăta a lor cuprindiri, îi va fi greu a încredinţa că n-au primit şi altile. într-un cuvînt, sabiia trasă între doî puteri este şi să cuvine totdiauna a fi 38
   1829, iunie 1
   Dezlegarea „enigmei" venite din Anglia (variantă)
   Toată ocărmuiria nu este altă decît voinţa opştiască a norodului, povăţuită.
   Voinţa opştiască a norodului, bine povăţuită, este o ocăr- muire bună; rău povăţuită, este o ocărmuire ră; povăţuită cît să poate mai bine, este ocărmuiria ce cît să poate mai bună.
   Eu	sînt	sîngur	al	meu	tată


voinţa opştiască 1 *2 a norodului, ră-
3
dicată în reghim
4	5	6
dimocraticesc
voinţa opştiască în adunaria naţională pentru a aşăza pra- vilile cele de temelie



şi frate voinţa opştiască în aristocraţie
şi	fiiu
voinţa opştiască în monarhie
     strămoş voinţa opştiască neadunată, adecă în neatîrnaria ce dintăi a oamenilor





   Enigma mi s-au fost adus de cătră Monsieur Picard, la 31 mai 1829, adecă cu o zi mai înnainte, sara.
Ioan Tăutul
   vo: Xapiv rcepiepyleoK; epoi)AA60r|xd rcapdv %f[ 1. ’Iooviou, 1829
     eH eacD08V 8ia>ir|(p08icya î8ea vojxl^co va Mar] xd 8K XT\q ’AyYAiag axa^ev eviy|ia39.
   1829, Iunie 1
Dezlegarea „enigmei" venite din Anglia (variantă)
   Toată ocărmuire nu este altă decît voinţa opştiască a norodului, povăţuită.
   Voinţa opştiască a norodului, bine povăţuită, este o ocărmuire bună; rău povăţuită, este o ocărmuire ră; povăţuită cît să poate mai bine, este ocărmuiria cia mai bună.
   Eu sînt sîngur al meu tată şi frate şi fim
voinţa op-	voinţa noro-	voinţa op-	voinţa opştiască în	dului în vre-	ştiască în	ştiască în
democra-	miia aşăzării	aristocra-	monarhiia
ţiia	pravililor	tiia
fondamen-
tale


Ş1

şi strămoş şi anarhiia sau voinţa opştiască fără legături
socru
voinţa opştiască în despotismu
maica
voinţa opştiască în monarhie reprezentativă
   soţie voinţa opştiască în theocratie
   Uintr-aciastă idei de mai sus cred că va eşi tălmăciria enigmei venite din Angliia, pe care tălmăcire voi cerca a
o	face pre larg pe osăbită hîrtie.
1829, iunie 1.
   Enigma mi s-a dat de cătră Monsieur Picard, la 31 mai 1829.
I. Tăutul
   vo: Xapiv Ttepiepyetag 8poiAÂ,60q xrj 1. Touviou, 1829
   Pentru perierhie s-au pecetluit la 1 iunie 1829.
     eH ecrcoGev 5ta)ir|(p08taa !5ed vo|xi^co va Xtar\ TO 8K xffe 9Ayy)da<; cxaXtv eviyjia.
   Ideia ce să cuprinde înlăuntru cred că va dizlega enigma venită de la Angliia 699.
   1829, iunie 1
   Tot dezlegarea „enigmei" venită din Anglia
   (fragment)
   *
   Slobozăniia politiciască într-un reghim dimocraticesc şi cît o cere cuviinţa a unui norod.
   *
   Ia este singură al său tată, pentru că norodul înpins de năstavul ei, care nu este altă decît trebuinţa de a să afla bine şi trebuinţa chizăşiei că va ţine chipul ce au găsît ca să să afle bine, aşază pravilile prin care crede să poată agiunge la acest scopos.
   Norodul, care poate să să adune spre aciasta, nu poate fi decît un norod mic, şi feliul inimii omului este acest fel că, un norod aşa adunat, să aliagă mai mult reghimul dimo- craticesc, istoriia sprijineşte aciasta.
   Aşadar, slobozăniia politiciască, chentru vecinic a oamenilor soţiiali, dînd pricină a fi slobozăniia politiciască a dimocratiei, este al ei însuş tată.
   *
   Toată ocărmuiria nu este altă decît voinţa opştiască a norodului, povăţuită.
   Voinţa opştiască a norodului, bine povăţuită este o ocărmuire bună; rău povăţuită, este o ocărmuire ră; povăţuită cît să poate mai bine, este ocărmuiria ce mai bună.
   *
Voinţa opştiască a norodului rădicată în reghim dimocraticesc 41.
     1	*	2	3	4	5	6	7
   1829, iunie 1
   Tălmăcirea „enigmei" venite din Anglia
   (fragmente)
   Tălmăcire enigmii venite de la Angliia pe la
Je suis de Eu, care sînt voinţa opştiască a norodului rădi- moi-meme cată în sistemă democraticiască: le pere Eu sînt al meu însuş părinte cînd, mai înnainte de rădicaria me în vro sistemă, dar adunată în somă din a voinţilor în parte a oamenilor naţiei, în opştiasca lor adunare, eu hotărăsc pravilile cele de temelie după care îmi eu a me fiinţă hotărîtă, de pildă, democraticiască; şi într-acest chip, eu sîngur îmi dau naştiria, eu sîngur sînt al meu părinte.
le frere Eu sînt al meu însuş frate, cînd prin pravilile cele de temelie
Toată ocărmuiria nu este altă decît voinţa o Voinţa opştiască a unii naţii este suma voinţilor în parte a oamenilor ce alcătuesc naţiia.
Toată ocărmuiria nu este altă decît voinţa opştiască a naţiei cârmuită (dirigee).
Dintr-aceia că 700 răzoarele după care să cărmueşte voinţa opştiască pot fi în multe chipuri aşăzate, urmiază că şi voinţa opştiască poate fi în multe chipuri cârmuită, deci urmiază că sînt multe fe- liuri de ocărmuiri.
Cu toate că între toate aceste chipuri nu să di- părtiază unul de altul decît graduellement et par nuances, însă cînd între doî chipuri oarecare să face îndestulă dipărtare, încît să cunoaşte o osă- bire hotărîtă între amîndoî, atunce acel fel de chipuri desclinite să numesc sistemi. Dintr-aciasta curge că chipurile cârmuirii voinţii opşteşti şi sînt multe. Acele chipuri, însă, care pentru a lor deosăbire unul de altul să numesc sisteme, sînt într-un număr mai mic 701.
Capitolul III ACTE BIOGRAFICE
   1816, martie 18
Veniamin, egumenul Mănăstirii Doljeşti, se tocmeşte cu Ioan Tăutul ca acesta să-i ridice planul moşiilor Havărna, Cordăreni şi Şipoteni (Dorohoi)
   Am făcut tocmală cu dumnalui Ioan Tăutul ca să rădice plan arătător pre larg de toată starea locului ce să cuprinde în moşiile de la ţinutul Dorohoiului, anumi Havărna, Cor- dărenii cu înpărţirile ei, şi Sipotenii, arătînd moşiile aceste cu toati înpregiurările şi cursul lor, avînd arătati şi toati puncturile cele înteresitoare, în care plan să să arăte şi toată margine din gios a Miclăuşănilor, cu toati săm- nile ce o arată ispisocul domnului Alexandru Ilieş Voevod, precum şi tot cursul părăului Iubănesăi pănă în margine ce din sus a livezilor, cu toati puncturile ce să arată prin scrisori. însă toate aceste puncturi au să i să arate pe pămănt.
   Şi plata pentru osteneala de toate aceste are să fie cinci sute lei, care au să i să dei la isprăvirea planului.
1816, martie 18.
   Veniamin igumen Doljăştilor.
   Prin ştire me au făcut tocmală sfinţie sa părintele Ve- niiamin, egumenul de Doljăşti, cu dumnalui Ioan Tăutul. Deci, isprăvind lucrul, după tocmală, va lua plata.
1816, martie 21.
   Vasile Roset vel vornic 702

   1818, februarie 17
împărţeala ţiganilor de moştenire între cei trei fraţi şi patru surori Tăutuleşti ; între aceştia este şi Ioan Tăutul
   înpărţala ţiganilor ce am făcut-o între noi fraţii: mer delnicer Stavrache Tăutul, Vasile Tăutul, Ioan Tăutul, Zma- ragda, Mărioara, Ilinca şi Safta. 1818, februarie 17.
   Fiindcă, după numărul sufletilor ţiganilor părinteşti, afară de Toater ţiganul cu fimeia lui Fodora şi un băet a lor Gheorghi, ce-i bolnav de epilipsie, şi Ioana — fimei bătrînă, care, pentru bătrîneţile lor cu primire tuturor s-au ertat, să vine fiiştecărue fraţi căte trii suflete. Deci, sora Zmaragda ş-au priimit ţiganii încă mai de înnainte, şi pentru aceia nici ţiganii acie nu s-au pus în înpărţală, nici dumniei n-au încăput încă între înpărţitori.
   Sora Mărioara iarăş asămine ş-au fost luat ţiganii, trii suflete: Sanda, Ion Ungurianu şi Căsandra. Dar acum au pus în mijloc pe Ion Ungurianu cu fimeia lui Casaridra şi o copilă a lor, Catrina, pentru ca să ia dintre ţiganii casii alţii în locul lor, trii la număr. Deci, cu primire şi voinţa tuturor, înpărţala am făcut-o într-acest chip, adecă:


Sanda
Iliana, fata Nastasiei Mărie, fata Voinii aceştie s-au ales în parte surorii Mă- rioarii, şi eu, Ioan Tăutul, am să mai dau pe urmă, după vremi, surorii Mărioarii un suflet de ţigan.


au venit în parte me, Stavrache Tăutul, şi nu am a mai tragi nici un suflet, pentru ţiganii mei ce i-am dat în casa părintiască, fiindcă osă- bit i-am primit.
venit în parte me Vasile Tău-


Ion Ungurianu	r
Casandra, fimeia lui	J	s-au venit în parte surorii Saftii
Catrina, fata lor	l
(Aceşti ţigani, cu ţigani părţii surorii Ilincăi, au să fie totdiauna supt stă- pînire me, Ioan Tăutul. Şi eu, Ioan Tăutul, pentru că în parte s-au venit patru suflete, sănt răspunzător, că- tră sora Mărioara, cu un suflet de ţi- Vgan.
    Aciasta	este	înpărţala	care, cu	voinţa şi priimire tuturor,	am	făcut-o	între	noi	toţi fraţii.	Deci, volnic este de
astăz înnainte fiiştecare frate a-ş tragi ţiganii într-a sa stă- pîniri. Iar ţiganii surorii Ilincăi vor rămîne supt epitropie fratelui Ioan, fără a pute sora Ilinca a-i tragi la sine. însă şi sora Ilinca îş va tragi de la dănşii cîte cinci lei de fiştecari suflet pe tot anul, dajdie lor. Fratile Ioan, însă, le va purta de grijă cu a sa cheltuială, pentru toati cele trebuincioasă lor. Şi pentru aceia îi va ave şi supt a sa stăpânire totdiauna. Fratele Ioan are voe a mărita pe Paraschiva, fata Voinii, cu ţiganul ce va pute găsî cu a sa cheltuială, şi rodul ce vor face ei să va înpărţi în doî cu sora Ilinca. Deci, înmulţindu-să numărul sufletelor părţii surorii Ilincăi, să vă înmulţi şi dajdie ce va tragi, cîte cinci lei de tot sufletul, şi asămine scăzînd numărul, va scade şi dajdie sa, căci ţiganii ce vor muri din parte surorii Ilincăi vor înpuţina numărul numai a ţiganilor ei.
Stăvrachi Tăutul medelnicer Vasile Tăutul Tudorachi Ursachi ser dar Ioan Tăutul Mărie Tăutu Ilinca Tăutu 2

























   1819, mai 22
Contractul dintre Razu spătar şi Ionică Tăutul, pentru ridicarea în plan a moşiilor Păuneşti, Rugineşti, Angheleşti, Copăceşti, Bodi,
   Bîlca şi Domneşti (Putna)
   Am făcut tocmală cu dumnelui Ioan Tăutul inginer, ca să ridice planul moşiilor ce le am eu părinteşti la ţănutul Putnii, pe apa Siretiuluişi pe apa Trotuşului, făcînd hartă întocmai de stare locului, arătătoare de toate sămnile şi toate pricinile, care moşii sînt aceste anume: Păuneştii, Ru- gineştii, Angheleştii, Copăceştii, Bodi, Bîlca şi Domneştii, cu toate siliştile ce sînt într-înşii, care sîlişti să să arăţi a- nume cu numile lor şi cu toate sămnile şi pricinile lor. Şi adastă moşie Domneştii să începi din hotaru Călimăneştilor şi păn-în Trotuşul vechi. Afară din moşiile aceste de mai sus, arătati, să mai îndatoreşti a rîdica şi planul moşiilor ce să megieşăsc cu aceste moşii, adecă Călimăneştii, Diocheţii, Spărieţii, Moviliţa, Răsposăii, ce-i zic Agiudul Nou, Urecheş- tii şi Ploscuţănii, care toate aceste moşii să să facă o hartă, în care să să cuprindă moşiile de mai sus arătati, cu toate numile, sămnile şi pricinile lor, şi în scurt să îndatoreşti de a face hartă întocmai după stare locului, după cum mai sus să pomeneşti. Şi pentru toate aceste, m-am tocmit ca să dau dumisale patru sute galbeni Olanda, care bani să aib a-i da dumisale după săvîrşire a tot lucru, cînd îmi va face teslim harta. Şi înpreună cu mine acum să aibă a mergi la numitele moşii. Iar cînd, din înprotivă, nu va arăta moşiile de mai sus pomenite întocmai după stare locului, cu toate sămnile şi pricinile lor, ce vor fi, atunce să nu aibă a pretinderisi nimică pentru oste- niala sa.
1819, mai 22.
Razu spătar 3
  1821, aprilie 2
împărţeala veniturilor de pe moşiile Brîndeşti, Prilipca şi Tâlhăreşti, ale familiei Tăutul
   Venitul părţilor de moşie ce au fost a casii noastre: Brîn- deştii, Prilipca şi Tălhăreştii, s-au vîndut cu anul dumisali Vasile Tăutul, cu contract pe cinci ani, de la 1818 păn-la
1823, aprilie 23, cîte cinci mii lei pe an, cu banii în doî cîş- tiuri, ca să să plătească 22 339 la 30 parale, neagiunsul zăstrilor surorilor noastre şi altele, adică:
lei paroli
4 330	15	surorii Saftii Vărgolici
   772	20	dumisali	medelnicer	Stavrachi Tăut, pentru nişte
lucruri ce au cumpărat tot în zăstre surori Saftei4.
5 190	—	surorii Marioarei Morţun
6 290 — surorii Zmaragdii Ursachi
5 000 — surorii Ilincăi, căriia trebuia să-i de cîte 1 000 pe fiiştecari an, adecă cîte 500 lei la fiiştecare cîşt.
   756	35	iarăş	dumisali	medelnicer	Stavrachi	Tăut, bani
ce au fost greşiţi în socotelile de mai înnainte a venitului acestor moşii.
22 339 30 şi rămăşiţa de 2 660 lei, 10 parali, păn-la 25 000 lei a venitului moşielor pe 5 ani, să să înpartă în trii, între noi trii fraţi. Deci:
Socoteală cum s-au plătit aceşti bani pe trii ani, păn-la 26 octomvrie 1820, şi la cine este rămăşiţă să să mai dei: să încarcă Dumnelui Vasilie Tăutul să scade
lei parale	lei	parale
15 000 — cîştiurile moşiilor pe trii ani de


la 1818 păn-la 1821 aprilie 23:


au dat surorii Saftei Vărgolici..
4 330
15
au dat dumisali medelnicer Sta


vrachi Tăutul 	
772
20
au dat surorii Marioarii Morţun
5 190
—
au dat surorii Ilincăi	
3 000
—
4 în text: Artei.

surorii Zmaragdii Ursachi au dat toţi banii, 6 290 lei, încă în vara 1818, prin vînzare casîlor din Eş, dar în socoteala aciasta să pun numai atîţa cîţi după cîştiurile contractului au trebuit să i să dei păn-acum, iar rămăşiţa de 4 582 lei 35, are a o primi dumnelui Vasile Tăutul din venitul moşiilor a alţi doi ani de acum înnainte. Aşadar în socoteala aciasta întră daţi
	 surorii Zmaragdii 		1 707	5
15 000 Adecă cincisprezăci mii lei să în- cârcă dumnalui Vasilie Tăutul cu venitul moşiilor pe trii ani şi cu cinsprezăci mii lei să scade că i-au dat după chipul arătat mai sus, dar să îndatoreşti a da cfitanţiile priimitorilor acestor bani, pe care cfitanţii dîndu-le, va scrie însuş în dosul aceştii socoteli că li-au dat, ca să nu i să mai ciară, şi iscăleşti însuş dumnalui.
1821, aprilie 2.
Vasile Tăutul
  Cine şi cum anume are a mai priimi bani din zaci mii lei a venitului acestor moşii, pentru alţi doi ani viitori, a- decă de la 1821 păn-la 1823 aprilie 23.
   lei parale
2 000 — sora Ilinca, cîti 1000 lei pe an, adecă cîti 500 lei la cîşt.
5 469	25	dumnalui	Vasilie	Tăutul,	însă:
  lei parale &in parte zăstrii surorii Zmaragdii, ce
4 582 35 s-au arătat din dos.
  886 30 a trie parte din 2 660 lei, 10 parale, a banilor ce întrec în cîştiuri la anul de pre urmă, cari, precum s-au arătat 	din dos„ au a să înpărti frăţăsti.
5 469 25	’	’	*
1 643	25	dumnalui	medelnicer Stavrachi Tăutul, însă:
756 35 banii greşiţi în socotelile de mai nainti a acestor moşii.
886	30	a trie parte din 2 660 lei, 10 parale, ce
        1 643 25 întrec 886	30	dumnalui	Ioan	Tăutul, a trie parte din 2 660 lei,
10 000 10 parale adecă zăci mii lei
   Fiind, dar, că moşiile aceste au rămas să să stăpîniască pentru aceşti doi ani viitori, de la 1821 păn-la 1823 aprilie 23, într-acest chip adecă: Tălhăreştii, carii sînt schimbaţi pe Văiceşti, să să stăpîniască de cătră dumnalui Vasili Tăutul, socotindu-să în preţi pentru amîndoi anii, trii mii lei; şi Brîndeştii cu Prilipca, de către dumnalui Ioan Tăutul, socotindu-să în preţi pentru amîndoi anii, şapte mii lei; preţuri care iarăş alcătuesc zăci mii lei, s-au făcut tocmala ca să să plătiască într-acest chip, adecă:
lei parali
să de dumnalui Ioan Tăutul, din moşiile Brîndeştii şi Prilipca, pe doi ani:
2 000 — surorii Ilincăi, cîti 1000 lei pe an, adecă cîti
500 lei la cîşti.
5 000	—	să-i	dei	dumisali	Vasile Tăutul, adecă:
lei parali
1 582 35 parte din 4 582 lei, 35 parale, a părţii din banii surorii Zmaragdii arătaţi mai sus, căci 3000 lei dintr-aceşti bani îi va lua dumnalui din moşie Tălhăreştii, prin schimb Văiceştii, ce au luat-o a- supra dumnalui.
1 188 38 ce are a lua de la dumnalui Ioan Tăutulr adecă: 1058 38 pentru întocmitu casi- lor din Brîndeşti cu 300 lei analogon pe aceşti doi ani.
70 — ce au rădicat pe polcovnic Vasile.
60 — ce au rădicat pe preotul Gavril.
1 188 38
25 — tij de la dumnalui Ioan Tăutul, ce au rădicat pe Dinu ţiganu.
1 316	17 de la dumnalui medelnicer Stavrachi Tăutul, din
banii arătaţi mai sus că are a lua, adică:
228	—	parti	de înplinială a 1 000 lei, în pri
cinile moşiilor Mxării salo Doamnii Callimahi.
23 17 nişte bani de la Enachi vătav.
1 065 — ce dumnalui medelnicer îngădueşti a să da dumnalui Vasili Tăutul, din banii ce are a lua dumnalui medelnicer, a- rătaţi mai sus, pentru care au şi luat sînet de la dumnalui Vasili Tăutul, cu îndatorire a-i [i] răspunde.
1 316 17
886 30 ce ari a lua a trie parte din acei 2 660 lei, 10 parali, întrecuţi.
5 000 — adecă cinci mii lei, pe care dumnalui Ioan Tăutul are a-i da dumnalui Vasile Tăutul.
7 000 — summa din urmă, însă;
din venitul pe doi ani a Brîndeştilor cu Prilipca, care bani, după contractul pentru acest venit cel făcut pe cinci ani, ave a să da în cîştiuri cîte 1 250 lei la cîşti, socotindu-să 500 lei a surorii Ilincăi. Dar fiindcă osăbite interesuri a dumisali Vasili Tăutul au cerut ca banii aceştie 5 000 lei să-i primască toţi odată, iar nu rînduri, s-au alcătuit ca dumnalui Ioan Tăutul, să-i răspundă toţi deplin la sfîrşitul lunii lui ghenarie a anului viitor 1822, fără socoteală de dobîndă, pentru care au şi dat sinet pe numile dumisali pităresii Catincăi.
327	8 să dei dumnalui medelnicer Stavrachi Tăutul, însă:
lei parali
1 643 25 s-au arătat mai sus că are a lua dumnalui medelnicer.
1316 17 să scad ce dintr-acei bani au întrat în cei
          5 000 lei a dumisali Vasili Tăutul 327 8 ramîn
7 327 8 adecă şapte mii trii sute doîzăci şi şapte lei şi opt parali, are a da piste tot dumnalui Ioan Tăutul
pe703 cum s-au arătat mai sus, într-aceşti doi ani, pe cari bani îi va da din şapte mii lei a venitului moşiilor, şi trii sute doîzăci şi şapte lei şi opt parali de la sine. Deci, spre adivărul aceştii socoteli şi spre a să urma întocma, urmează iscăliturile a tustrei fraţii.
   1821, aprilie 2. Tăutul medelnicer Vasile Tăutul Ioan Tăutul
<P.S.> Cvitanţie de priimirea a 6 290 lei a surorii Zmaragdii, supt iscălitura dumisale cumnatului Tudurache Ursache serdar, din 26 iulie 1818, am dat fratelui Ioan, la 3 aprilie 1821704.
   1822—1824
Fragment dintr-un proiect privitor la organizarea Cancelariei Divanului Moldovei
   Epistatul scriitoriei le va lua şi le va da la Logofătul de
   izvoade, pentru a le aşăza în arhivă.
     § 59
   Logofeţii de taină şi condicariul opştesc să vor îngriji foarte mult ca, în condicile lor, după ce să va ţine numărul de şir, să să ţie asămine de şir şi veletul zililor, căci, de va fi strămutat, va însămna că pricinile nu s-au căutat pre rînd,, că au urmat vreun vicleşug din parte scriitorilor, sau o leneşă luare aminte şi nesîrguinţă în slujba lor; amîndoî sînt vinovăţie pentru dănşii şi răspundire epistatului scriitoriei.
   § 60
   Cînd un logofăt de taină va trece în condeca de cele pentru feliul pricinilor vreo anafora făcută, va lăsa în condică alăture loc înnadins nescris, pentru ca, după cum s-au zis la al 26-le pont, atunce cînd să va primi înştiinţare Logofe- ţiei al doile, că s-au întărit anaforaoa, să să scrie după ace înştiinţare alăture în ce chip s-au întărit, pentru ca, după adastă rînduială, să să poată şti totdiauna, din arhiva Divanului, cum s-au început pricinile, cum s-au lucrat şi în ce chip s-au sfărşit.
   § 61
   Cînd la masa unui logofăt de taină să vor aduna pre multe pricini, atunce, pentru ca să nu să zăbovască, epista- tul scriitoriei va purta de grijă a mai da agiutor cu emaci de pe la alte mesă, la care vor fi venite mai puţine pricini.
   § 62
   Toate liniile cele pentru rosturi atît în condice şi table, cît şi la alte lucrări în care vor trebui, să să facă cu cernială, iar nu cu plumb, care să şterge în cursul vremii.
   Adăogire
   Cînd mulţime documenturilor vreunii pricini, sau încurcătura ei, va ceri a să face perilipsis şi o lămurire a cursului pricinii mai înnainte de a întră giudecătorii în cercetare, pentru ca mai bine şi mai curînd să să poată pătrunde temeiurile ei şi adivărul, atunce Vel Logofăt va răndui pre epis- tatul scriitoriei, sau pre unul din boerii giudecători, va însărcina şi pre epistatul scriitoriei, precum va fi pricina, carii deosăbi la casile lor însuş cînd nu vor fi ciasuri de slujbă. Chemînd pre toate părţile pricinii, vor face întăi perilipsis a scrisorilor, ce vor fi, şi o alăturari de ceriri şi răspunsuri a tuturor părţilor, pre care le vor iscăli, ca să să păstreză totdiauna în practica pricinii, şi apoi, după ce aceste să vor găti, va întră pricina în cercetare, după rănduiala însămnată7.
   <1822, martie >
Scrisoare prin care Ionică Tăutul arată că se lasă de ingineria hotarnică
   Cu ce mai adîncă supunire am priimit scrisoare dumitale din a curgătoarei luni mart.
   Priimire scrisorii dumitali din 	 705 a curgătoarei luni
au fost supt ce mai adîncă supunire din parte me şi au stîrnit în fundul inimii bucurie ce mai vie.
   Sfatul, ce voeşti bine a-m da, spre apucătura pricinilor mele de giudecată, negreşit, este cel mai priincios a povăţui la isprava dorită; fără prifaciri, pre acesta voi urma.
   După spunire dumisale vărului Vasilie706, că eu adecă înscria scoposul ce am întru a-m schimba stare, prin lepădare lucrării gheometriei, fără, însă, a-i tălmăci feliul alegirii, dum- nata voeşti bine a-m face întrebările celi mai amărunte. Conţeptul este a glasului iubirii părinteşti, şi slovile scrise cu cerniala ce de un sînge707, care — desvălind înplinire datoriei dumitali, înpută amuţirii708 cei părute a datoriilor mele. însă eu merg ca să vădesc că eu purure le am lucrătoare,, şi însuş atunce cînd le închid în cabinetul tăcerii.
   Patru ani au trecut acum de cînd, fără a-m da709 vreme răgaz ca să eu povăţuire dumitali, am fugit de chemare ce atît de osîrdnică a preosfinţitului Episcop de Huş, şi fuga me au fost aflată cu cale.
   închipueşti, dumneta, şi acum o asămine neîngăduire^ a vremii, supt o asămine pricină, dar răsturnată (căci schim- bîndu-să şi locul şi persoana: atunce fugem, iar acum am alergat) şi cred, fără îndoială, că aceiaş dreptate îmi vei da..
   Doî pricini deopotrivă lovitoare m-au făcut să dau adastă hotărîre. Ce întăi este că am început a obosi în alergările- celi fără cruţare ce ceri gheometrie. Multele sudori ce am scos m-au slăbit; ideile ce am luat învăţînd cu strădanie, au început a-ş însuşi sălbătăciune locurilor710 de măsurat. în sfîrşit,, am început a sîmţi rodurile acestui meşteşug, mai mult în dureri decît în folos. Toate aceste mă fac a sîmţi neapărata trebuinţă ce am de o stare mai ticnită.
   Şi al doile este: locul ce zăre deschis la preosfinţie sa Episcopul de Roman711, unde, rîvnind a întră supt povăţuire acestui bărbat ales, îmi închipuem o noî lesnire, întru
a-m da lustru ideilor celor drepte, şi noî prilejuri în câştigare unui dorit ipolipsis, pe care, pentru că eu di-a purure am fugit de vălmăşagul curţilor, mi să pare că veste nu-1 răsună de agiuns.
   Aciasta au fost plecare, alegire şi hotărîre me. Şi orişicît de tăcută de ar fi fost lucrare ei, eu cred că, diparte de difăi- mare, nu numai dumneta, dar orişicine ar fi lăudat-o şi ar fi aflat-o cu caii. Am tăcut, ca să înplinesc; dar isprava au fost din înprotivă. Dumneta o vei înţălegi cu amăruntul, dintr-aciastă critică a me.
   Negreşit, una din trii pricini au îndemnat pe preosfinţie sa a mă dipărta, adică: ori clevetire din parte cuiva, ori neştiinţa ce are pr<e>osfinţie sa de putinţile meii — ce eu v-aş fi dator a puni întru a sali slujbe; ori pentru că veste vredniciei lui Vasilie Pogor răsună încă într-acesti ziduri, cu aerul ce el au răsuflat cu cîtăva vremi mai înnainte şi îl face15 a fi preţuit mai mult712. Măcar că oamenii cu cît sînt mai mari, cu atîta să măreşti şi numărul măgulitorilor şi a celor vicleni ce îi încungiură, însă eu nu cred să fie ace dintâi, după doî temeiuri: unul, că şi preosfinţie sa are un duh străbătător şi ispitit, şi ar fi fost drept bagate cercetare ce înnadins şi aflare adivărului; şi altul, că eu, ferit purure de lucruri ce mă pot păta, mă fălesc în părere me de a nu fi sunat păn-acum cu glasul difăimării. Dacă în fiinţă ar fi ce de al doile, aş pune o mică ostenială ca să şterg neştiinţa. Dar cred mai cu temei să fie ce de al triile, căci însuş pr<e> os- finţie sa mi-au arătat că prin îmbe scriire are răspuns să-l aştepte că vine de piste Prut, fără întîrzieri, şi va întră în slujba ce mai înnainte lăsasă. Eu nu silesc mai mult, nici prin a meii putinţi, nici prin mijlocire dumitali, nevrînd a sminti razămul unui prietin. Dar privesc mai înnainte că, nu după mult, locul acesta va fi iarăş deschis. Dovadă avem nestatornicie acestui bărbat, iubit de mine şi tînguit totodată, căci îl videm713 călcînd cu paşi urieşeşti în scurtă vremi cîteva trepte. Dar eu nu mă hrănesc de aciastă nădejde, căci nici vreu a tragi folosul din pierdire altue, nici paguba 
   din pierdire vremii. Şi dacă soarta714 au vrut ca nici eu să cunosc stăpînire preosfinţiei sale, nici preosfinţie sa supu- nire me, cugetul am pironit aiure, şi prin glas voi tălmăci cînd, nu după mult, voi veni la Eş715.
   1823, septembrie 2
Propunere pentru înălţarea căminarului Ionică Tăutul la rangul de mare comis
   Pre înnălţate doamne!
   Cu îndestule lucrări, înnălţime ta ai dovedit opştiei iubire de dreptate ce ai întru a preţui fiiştecăruia şi a-i da aceia ce patriia poate a-i fi datoare, pentru strădaniile ce au pus în sluj bile ei şi pentru vredniciia cu care s-au însămnat. Şi scoposul înnălţimii tale, ţintit cătră tot ce [ce] are aciastă păzire a dreptăţii pentru fiiştecare în parte, şi cătră tot ce priveşte spre binile tuturor de opşte, ne dă şi noî o vîrtoasă îndemnare pentru a agiuta patrioticeştile lucrări, a lua aminte şi a aduce la ştiinţa înnălţimii tale orice prilej s-ar afla plecat spre acest pravăţ.
   Pentru aceia, luînd sama că dumnelui caminar Ioan Tăutul, ce să tragi din săminţiia vechiului Tăutul logofătul, precum şi documenturile acestui niam şi ştiinţa tuturor măr- turisăşte, adecă dintr-o vechi viţă boierească a acestui pă- mînt, care s-au însămnat totdiauna cu credincioasăle slujbe ce au adus patriei; pre lîngă driturile niamului său, pre lîngă sluj bile ce şi însuş s-au silit a face, şi pre lîngă purtările sale, ce îl dovedesc de bun lăcuitor şi credincios supus, uneşte apoi şi căteva din învăţăturile trebuincioasă politicii acestui pămînt, pre care sîngur, numai cu a sa silinţă şi cheltuială, fără nici un agiutor de la patrie, s-au sîlit a le răzbate, încît să poate socoti între oamenii ce aduc folos pămîntului şi trebuincioşi patriei.
   Deci, giudecînd că o răsplătire făcută în persoana sa nu numai va înplini aceia ce cer driturile niamului său şi dreptate slujbilor ce au făcut, nu numai îi va dovedi că patrie cunoaşte sîrguinţa ce au pus întru a învăţa pentru a să face vrednic de dănsa, şi nu numai prin aciasta şi însuş să va face îndatorit ţării, de la care păn-acum n-au luat nici un agiutor; dar încă, spre pricinuire unui opştesc bine, aciasta să va face pildă tuturor tinerilor acestui pămînt, întru a-i urma pre drumul sîlinţii şi a învăţăturilor.
   Şi dar, prin aciastă a noastră plecată anafora, aducem la ştiinţa înnălţimii tale că socotinţa noastră este a fi de cuviinţă să să cinstiască numitul dumnelui caminar Ioan Tăutul, cu cinul marei comesii, cu dare scutelnicilor şi cu toate driturile căzute acestui rang pentru un pămintian.
   Iar hotărîre desăvîrşit rămîne la înţălepciune înnălţimii iale.
1823, septembrie 2
Ai înnălţimii tale cătră Dumnezău rugători, pre plecaţi slugi716.
   1824, octombrie 16/28.
Teşcherea de drum dată comisului Ionică Tăutul, de către vodă Ioniţă Sandul Sturza, spre a merge la Stambul, însoţind pe fiii săi, Iordache şi Costache
   Bismillah
   Darende-i-tezkere Bughdan boyarlarîndan komis Yuva- nika bu defa Dersaadete irsal olunan aghlum Yorghaki ve Kostaki ile beraber gonderilmekle boyar-î-mersum Asitane- i-seadete varub ghelinge esna-î-rahde giizie miitalebesi ve
savr veghele rengide ve reside < ? > olunmayub himaye ve siyanet olumnasî icun işbn tezkere ita kîlîndî.
5 Rebi-ul-evvel, 1240.
Yuvanice Isturza V oy voda-î-Bughdan.
Pecetea domnească în tuş negru
KOJXIGOO "IcoavviKa TCODIOD 717.
— Boyar-î-mersumun imrar-î-icum temhir olundu.
7 Rebi-ul-evvel, 1240.
Bughdan Yaşî Vemini
    — Boyar-î-mersumun Desaadete mirurîna rukhsat verii- mişdir.
1240, Rebi-ul-evvel 26.
Mahkeme-i-
Kaza-i-
Silistra
— Silistradan azimeti.
1240, Rebi-ul-evvel 26.
Elhag Seid Hasan Hayri
<1>240, Rebi-iil-aher 14.
Mahkeme-i-
Cekmege-i-
Saghir
    în numele lui Allah.
    Purtătorul acestei teşcherele, comisul Ionică, dintre boierii Moldovei, fiind trimis acum împreună cu fiul meu <sic> Iordache şi Costache, care sînt trimişi la Stambul; boierul pomenit, pînă la sosirea sa la Stambul, în drum, să nu fie supărat cu cererea de dări sau din altă pricină, ci să fie apărat.
    Drept aceasta i s-a eliberat această teşcherea.
1824, octombrie 16/28*
    Ioniţă Sturza
    Voevodul Moldovei.
Locul peceţii domneşti
    Comisul Ionică Tăutu.
    < V o:> — S-a ştampilat pentru trecerea boierului pomenit.
1824, octombrie 18/30.
    Moldova
    Iaşi
    — S-a dat voie de intrare în Stambul pomenitului boier.
1824, noiembrie 6/18.
    Tribunalul
    Ţinutului
    Silistra
    — Plecare din Silistra.
Elhag Seid Hasan Hayri
1824, noiembrie 24/6. decembrie
Tribunalul din Cuciuk-Cekmege.
<1824, octombrie >
Lucrurile luate de comisul Ionică Tăutul, la plecarea sa spre Stambul
Izvod de lucruri ce mirgu pi drum.
Straii
N
12 cămăş scurte
10 prosteri
12 fiţă de pirni
4 pirni
2 doa scufii de cap
2 de şacşiri de şal
2 haterii maari
11 părichi colţuni
6 părichi pa<n>talonii
6 băsmale de nas
6 şărvite pentru maasă 3 prosoapi pentru obras
2 bucciale pentre <sic> straii
2 un biniş şi o giubi
2 o caţaviică şi un co<n>tuşu
3 trii părechi cuţite de maasă
3 părechi papuce
2 ciobote
2 chiptari de noate<n>
1 o lebade de şal
2 măntaale pentru ploai718
   1825, ianuarie 6
Contract pentru închirierea dughenilor din Iaşi ale comisului Ionică Tăutul
    CONTRACT
   Eu mai gios iscălitul, alcătuindu-mă cu dumnelor comis Grigori Carp şi comis Raducanul Botezat, am luat cu chirie treizăci şi trei binale, însă 29 dugheni şi 4 crăcime ce are dumnelui comis Ioan Tăutul, aici, în Eşi, la aceşti locuri:
   dugheni i crăcime =
   5 la uliţa Târgului de Giosu, cu o crăcimă;
   8 la poarta Mănăstirii Barnuv<s>chi;
   2 la Sf. Vineri
   6 la portiţa Golii, despre Şcoala Jidovască, cu o crăcimă;
   12 la uliţa Tîrgului de Sus, cu doî crîcime.
   33 adică treizăci şi trei, luate într-un an şi giumătate, început de la 1 dechemvrie anului trecut, 1824, cu tocmală ca să plătescu şasă mii lei, numărîndu-i cu chipul următoriu, precum:
   lei
   3 240, trei mii doî sute patruzăci lei, cu aciastă sumă sănt datoriu mai întâi a sfârşi tot lucrul dughenilor, precum mai pre larg să va însămna mai gios, fără să pot arăta vreo altă socoteală de mai mulţi bani că am cheltuit în lucrul ace<s>ta, cu care m-am îndatorit şi l-am luat asupra me cu toate cheltuielile, îngrijăndu-mă a găti dughenile căt să va pute mai bine şi mai în pripă.
   928, noî sute doîzăci şi opt lei, din 1 228 lei, plata fereş- tilor şi a giamurilor ce am pus eu la aceşti dugheni, după osăbită tocmală ce am avut cu dumnelui comis, cuprinsă prin izvodul dat de polcovnic Vasile, pristavul dumisale comisului, bez 300 lei ce s-au oprit, plata unor strae care mi-au lăsat dumnelui comis, cînd s-au pornit la Ţarigrad.
   1 832, una mii opt sute treizăci şi doi lei, cusurul păr-la înplinire de 6 000 lei, să-i număr în nahtu la Sf. Gheorghii viitoriu, aprilie 23, 1825.
   Gătire dughenilor i a crăcimilor pomenite, să să lucrezi cu bună rănduială, şi la înplinire vadelii contractului acestuia, să am a le da toate în stare ce mai bună, adică văruite, grijite, cu sobi, ogiaguri la fieşticare dugană şi crăcimă, fereşti, giamuri, tărăbi, obloani, paturi, dereci la prispe şi scări, obloani la poduri, năsipite pe gios, în pod lipite, ogrăzile îngrădite cu gardu bun di nueli şi spinit, işitori, porţi şi portiţile trebuincioasă, la carile încuetorile să fie de fher, bune şi sănătoase toate, în sfărşit, să fie făcute fără cusur şi lucrul curat şi temeinic.
   Spre pază de foc (de care, feriască Dumnezeu), mă înda- toresc a ave pururea om înnadins tocmit pentru ştergirea ogiagurilor, avîndu şi însuş priveghere ce mai cu denadinsul, ca să văz şi să cercu în toate zilile.
   Aceste înplinindu-le, să am a stîpîni nesupărat dughenile
i crăcimile, folosindu-mă cu chirie lor.
   Pentru dughenile ce au apucat dumnelor a le da cu chirie, pentru care au încheiat cu acei muşterei şi contracturi, ori pe cătă vreme s-au dat şi ori cu ce preţ, vor rămîne contracturile nestrămutate pîr-la înplinirea vadelii lor, iar chiriile le voiu trage eu de la chiragii aceia deplin, după contracturi, din zioa însămnată într-ănsile şi pîn-la înplinirea vadelii contractului acestuia de un an şi giumătate, cănd sănt datoriu a le face teslim întocmai precum mă îndatoresc mai sus.
   Cînd voiu eşi din stăpînirea dughenilor, să le dau toate cu chiragii, nici una deşartă, pentru că atunce, căte dugheni vor fi deşarte, sănt datoriu a răspunde chiriia preţul cu care vor fi fost date la alţii, pănă să vor găsî muşterei să să pue într-ănsile.
   Banii, una mie opt sute treizăci şi doi lei, ce să arată că am să-i număr în naht, negreşit la Sv. Gheorghii să-i răspundu; căci dacă nu voiu urma cu plata banilor, sau voiiu întărziia cu gătirea dughenilor i a crăcimilor, aşteptînd înplinirea vadelii contractului, lucrul neertat, sau nu voi face lucrul bun şi de plăcere, atunce contractul va rămîne răsuflat, şi stăpânire dughenilor mi să va lua din mănă, fără sa am vreo dreptate a cere să-m întoarcă un ban măcar pentru nimic. Şi 
   pentru păzire întocmai acestor scrisă, s-au făcut doaî asămine contracturi şi s-au iscălit, rugăndu şi pe cinstita Che- saron-Crăiasca Aghenţii ca să întăriască contractu acesta.
1825, ghenarie 6.
Iscălit j ido veste Avram Climer.
   Dass Obstehender die velchen und eigenhândige Ferti- gung des Abraham Kliemer, Sohn des Herstkovitz K.K, Unterthan sey, wird von Seiten der K.K. Agenzie Kanzley anmit âmtlich bestâtigt.
(L.S.) Jassy, den 27 Febr. 825 Dagonfky K.K. Agenzie Dragoman24.
   1825, ianuarie 10
Contract între căminarul Ilie Gherghel şi comisul Ionică Tăutul, pentru a face împreună negoţ
    CONTRACT
   Gios iscăliţii adiveresc cu acest contract că au legat amîndoi între dănşii tovărăşie, spre a neguţitori cu lucrurile slobode de negoţ între Ţarigrad şi Moldova, pe condiţiile următoare :
   1- i.	La Ţarigrad are a fi, şi casă şi lucrător, comisul Ioan Tăutul, precum şi la Moldova asămine are a fi, şi casă şi lucrători, caminar Ilie Gherghel.
   2- le.	Fiiştecare din amîndoi tovarăşii au pus căte şapte mii lei, alcătuind tot capitalul tovărăşiei patrusprezăci mii lei, acum în Ţarigrad, dat în mîna comisului Tăutul.
   3- le.	Adastă tovărăşie are a ţine păn-în primăvara anului 1827 (afară de întîmplări pre din afară care să o poată rupe mai în grabă), şi în cursul aceştii vremi au să fie lucrătoare în negoţ atît tot capitalul, cît şi toate folosurile ce vor eşi, fără să aibă vreun tovarăş voe a lua pentru sine bani din neguţitorie.

4- le. Temelie aceştii tovărăşii au a fi: dreptate, adivărul, credinţa şi silinţa pusă de pre amîndoî părţile, şi acest fel tovarăşii amîndoi au a fi drept în doî părtaş la isprava ce va eşi din adastă neguţitorie.
Deci, spre ştiinţă, au iscălit amîndoi doî contracturi de aceste.
1825, ghenar 10.
Ilie Gherghel caminar Ioan Tăutul comis719
1825, iunie 10
Hîrtiile lucrate în cancelaria domnească de comisul Ioan Tăutul
no	n°*
prac- hîrtiJilor *n	Practicile	lucrate	de	comis	Ioan	Tăutul
ticilor fllŞtecare practica
Ţidulă cătră Agie, pentru cumpătare umblărilor pre uliţă.
Scrisoare cătră dumnalui visternic Iordaehe Roset, cu alăturare copiilor unor scrisori deşănţate din parte vornicului Ştefănică Roset. Corespondenţie cu dumnalui visternic Ior- dache Roset.
Ţidulă cătră Departamentul Pricinilor Străine, pentru a să surguni pe Gheorghie su- ditul.
Corespondenţii cu d. baron fon Iuzica, gu- bernatoru Transilvaniei.
Carte cătră luminatu beizade Neculachi, pentru Mahmut Aga bătrânul.
Socotelile cu cumpărătorii ocnilor, după ce- rirea ce făcusă ca să să lepide.
Ţidulă domniască cătră Obşteasca Adunare, pentru catahrisurile sameşilor.
Ţidulă cătră Hătmănie, pentru pasa < ! > marginii Eşului.
Venirea la Cernăuţi a înpărăteştilor crăieş- tilor sale măriri înparatul Austriei şi a înpa- ratului Rosăei.
Anafora pentru moşiile de piste Prut a mănăstirilor greceşti.
Pentru o slugă a dumisale Panaite Pruncu, ce fugisă cu boerii porniţi la Silistra.
Ţidulă cătră Hatman, ca şi căpitanii de margine să-ş facă din plăeşii lor oameni de po- tiră.
Ţidulă cătră Vel Armaş, ca să de talhari la
înştiinţări cătră dumnelui Vel Visternic, de feliuri de catahrisuri.
Cătră dumnalui aga Costandin Lazu, pentru cercetări de jacuri de pe afară.- înştiinţări de pe afară, de la serdar Toader Goroveiu.
Jaluba banului Cărji, în pricinile ce au avut cu răzăşii de Slivna ot Covurluiu.
Rădicare medelnicerului Apostoli de la Roman.
Pentru ciumă, cărţi cătră capichihăiaoa Ibrăilii şi a Silistrii.
Cereri de milă de cătră Govdela, dascal filosof iei.
Carte cătră dumnalui aga Grigori Cananău, pentru reînvoire ce casnică cu soţiia sa. Trataturile păcii.
Carte cătră Silistra Yalesi, pentru datoriia dumisale banului Petrache Vogoridi. Focşănii, ce au jăluit că li să supără cu dări nişte vii în Valahiia.
Recomandaţie Domnului de Valahie pentru dumnalui caminar Răsti.
Corespondenţie cu preosvinţie sa Episcopu de Huşi.
Nota Chesaro-Crăieştii Aghenţii, pentru za- hireaoa ce să ceri de la sudeţi, la anul 1823. Adunare materiilor pentru un hrisov obştesc. Scrisoare de la un Costandin Cinechi, de piste Prut.
Locul târgului vitelor din oraşu Botoşanii, cu o hartă (la măriia <sa> beizade Aleco; să află şi un hrisov la Grammaticie).
Pitac particularnic cătră dumnalui postelnic Enacachi Milu, pentru banii ce are a da dumisale spatar Drăghici.
Carte cătră toată obştiia, pentru buna cumpătare a tinerilor.
Corespondenţie cu dumnalui gheneral Vo- ronţov, pentru morile de pişti Prut (Dată de Tăutul la dumnalui Iordache Theodorul). Corespundenţie pentru cercetare documen- turilor familiei Sturzăşti.
Scrisoare de heritizmos, ce s-au triimis lui Mehmet Paşa, cănd s-au făcut vezii Prescriire ocrotirii sudeţăşti.
Boeriile în Valahiia pe anul 1824.
Mergire dumisale spatar Stamatin la Bucureşti, pentru înprumutare.
Copie anaforalii pentru cercetare ponturilor înfăţoşate de boeri la venirea mării sale.
Corespundenţie cu dumnalui ban Barbucian Văcărescu din Valahiia: heritisiri.
Purcedirea unor boeri la Silistra şi surgu- nirea boerilor.
Heritisiri cu Domnu de Valahie.
O	carte scrisă de un boer din Moldova cătră dumnalui logofăt Grigoraş Sturza, la Cernăuţi, în pricini politiceşti.
Bejinarii ce ar fi fugit din Valahiia în Moldova. Corespundenţie cu preosvinţie sa Apamiia Filaret, din Valahie.
Cătră dumnalui hatman Costache Jora. Copiia zapisului de datorie de la dumnalui spatar Caţichi cătră dumnalui spatar Alecu Scorţescu.
Corespondenţie cu dumnalui aga Mihalachi Filipescu de la Valahie.
Corespondenţie cu dumnalui biv vel visternic Neculache Roset.
Corespundenţie cu dumnalui aga Iancu Ca- nanău, la lunili [le] apriliie, maiu, iunie, iulie, avgust şi săptemvrie 1824.
Copie de pe arzu, a doao mulţămire pentru rânduire domnului.
Cercetările la Dorohoiu, de jacurile urmate la anul 1821 şi 1822.
Procitiri la april 1824, a grecilor rebeli din Basarabie, ca să facă năvălire în Moldova. Luminăţii sale beizade Neculache Sturza, în triimitere unor hărţii.
Un Gherasim protosinghel de la Săuceşti. Ţidulă cătră dumnalui Vel Visternic, pentru chipul dării scutelnicilor.
Pricina dumisale postelnic Filip Lenţul de la Bucureşti, pentru banii ce cere din Moldova, a casăi domnului Calimah.
Corespundenţie cu dumneei cucoana Zoiţa Sturza.
Copie de pe anaforaoa de la anul 1818, pentru aşezare birului.
Ţidulă pentru socotinţă de banii tainaturilor ascherilor.
închipuire de hartă în pricina de la Bratoş cu turcii de Isacce.
Ţidulă pentru cinstire de protipendas a dumisale spatar Alecu Sturza.
Socoteli cu ţara pentru anul dintăi a domniei, de la întăi iule 1822 păn-la întăi iuli 1823. Corespondenţie cu dumnalui postelnic Di- mitrachi Stathache.
însămnări de lucrurile mănăstirilor greceşti (cu o condică).
Tratarisire cu dumnalui baron Ignat Bru- niţchi, pentru înprumutare de bani.
Ţidule şi anaforale pentru mumbae. Corespundenţie cătră dumnalui visternic Cos- tache Canta.
Ţidulă cătră dumnalui hatman Costache Ma- vrocordat şi cătră dumnalui postelnic Ştefan Catargiu, epistatu Agiei, pentru a fi înpreună lucrători la paza marginii Eşului, şi în cele dinlăuntru, întru ferire de ciumă. Chizăşie ce s-au cerut de înnalta Poartă, la iuni 1824.
Cătră luminăţiia sa beizade Neculachi, tri- imitire anaforalii asupra chizăşiei ce s-au fost cerut de la Poartă.
Nota de la Poartă cătră ministrul Angliei, şi de la ministru cătră Poartă.
Ţidulă dată lui Başcihodar, spre a înplini de pe la boeri banii pentru carantine.
Cătră dumneei vorniciasa Zmaranda Bogdan, pentru însurare fiiului său, dumnalui aga Lascarachi Bogdan.
Ţidulă cătră părintele Mitropolit, pentru cercetare lui Ioniţi Crucerescu, ce s-au prins mergând la Ibrăila fără voe.
Tratarisire ce pentru sudeţi, după poruncile de la Ţarigrad.
înştiinţare de la dumnalui postelnic Ioan Jora, de cercetare ce au făcut sameşului de Tuto va.
Ţidulă cătră Obştiasca Adunare, pentru banii venitului şcolii.
Hatihumaiu pentru rânduirea mării sale lui Vodă.
Copie di pe harzul pentru dumnalui hatman Constandin Palade.
La 22 iuli 1824, cătră boerii moldoveni din Bucovina, pentru a veni aice.
Ţidulă cătră Nazirul Podurilor, ca să de ma- teriialurile pentru florăriia gospod.
Scrisoare de la dumneei cucoana Safta de piste Prut.
Scrisoare de la dumnalui Matei Răşcanu. Carte cătră părintele Mitropolitu, în pricina dumisale Costachi Mânu cu sora dumisale Eleni.
Scrisoare de la dumneei Eleni Dudiasca. Cătră Domnu de Valahie, la avgust 9, 1824. Cătră dumnalui ban Bărbucian Văcărescu, pentru armoniia în lucrări.
Pentru datoriia dumisale aga Iorgu Ghica la dumnalui Alecu Roset.
Scrisoare de la dumnalui Dimitrie Carp.
De la Părcălăbia de Galaţi.
Rânduirea luminăţiei sale beizade Iorgu epis- tat oamenilor de pază.
Ţidulă cătră Departamentul Pricinilor Străine, cătră Hătmănie şi Agie, pentru sudeţii străini.
Ţidulă de rânduire în logofăt de Ţara de Sus dumnalui vel logofăt Andronachi Donici. Din parte dumisale Vel Postelnic cătră dumnalui vornic Theodor Balş, pentru înpresu- rare moşiei dumisale dispre graniţa Cordonului.
Ferm an înpărătesc despre sudiţi.
105 1 Sfaturile lui Sultan Osman cătră fiiul său
Orhan, tălmăcite din istornicul othomani- cesc Saande Efende.
106 1	Carte cătră dumnalui spătar Petrache Ca-
zimir, pentru a sigurevsi banii ce are a da dumisale visternicesii Marghioarei Conache.
107 2	Izvod de catarturi, pentru care să să închei
contract cu arăndatoriul moşiei Borîcul din Ungariia.
108 1	înştiinţare pentru luoare Ipsariei.
109 1	Scrisoare cătră părintele Mitropolit, ca să să
grăbască a veni spre întregirea Comitetului pentru moşiile închinate.
110 1	Ţidulă cătră Camară, pentru ca să înpli-
nească de la dumnalui visternic Catargiu nişte bani cu care au bitirdisit făn.
111 1	Nişte globiri făcute de dumnalui spatar Ale-
cu Balş, cănd au fost ispravnic la Fălticeni.
   Aceste mai sus cuprinse hîrtii, lucrate prin dumnalui comisul Ioan Tăutul, le-am priimit prin dumnalui comisul Grigorie Carp, din luminată porunca măriei sale lui Vodă.
1825, iuni 10, Iaşii.
Voicu Stolnic
112 2	Ţidulă cătră Departamentul Pricinilor Străi
ne, cătră Hătmănie şi Agie, pentru disfacire sudiţilor.
113 1	Pitac din parte Măriei Sale cătră dumnalui
vornic Iorgu Ghica, la Cernăuţi.
114 2	Ţidulă cătră Departamentul Pricinilor Sterl
ine, pentru banii ce are a luoa Ion Paspali, om a slăvitului Latif Efendi, de la dumnalui Odriţchi sudit.
115 4	Cărţi mulţămitoare din parte Măriei Sale,
pentru priimirea ce au avut măria sa Doamna, în părţile Valahiei, mergând la Ţarigrad.
116 1	Ţidulă cătră Agie, pentru umblatul trăsurilor
pre uliţi, cum şi pentru plesnitul din biciuşce în ograda Curţii Gospod.
Cărţi cătră banul Iftime Stamate şi paharnic Asanachi Dan, în pricina arnăutului a doî corăbii, ce mai întăi s-au triimis la Ţarigrad şi au eşit tot aprins.
Corespundenţie cu dumnalui visternic Ior- dache Roset.
Ţidulă cătră Agie, pentru treciria monedii piste hotar, ce nu este slobod a eşi din ţară, să să strigi crainicu.
Cărţi pentru venirea de la Bucureşti aicia a nepoţilor dumnalui postelnic Grigori Paladi. Corespundenţie cu dumnalui comis Ioan Tăutul, la Ţarigrad.
Corespundenţie cu dumnalui postelnic Las- carachi Sturza, tij.
Carte cătră dumnalui spatar Matei Răşcanu din oblastia Basarabiei.
Ţidulă gospod pentru rânduirea dumisale postelnic Neculai Costandache în Epistasiia podurilor şi a Casăi cişmelilor, cum şi zidire Beilăcului.
Ţidulă cătră Departamentul Pricinilor Străine, pentru o tulburare de la Gălaţi, ce s-au întîmplat cu sosirea a 19 corăbii.
Carte Mării Sale cătră cucoana Marioara Can- ta (Litianca), pentru fiiul său.
Carte pentru dumnalui spatar Iordache Băl- şucă, în pricina sinetului de datorie cătră caminar Tudurachi Aslan.
Cărţi cătră dumnalui Ştefănică Roset.
Ţidulă gospod cătră dumnelui vel logofăt Andronachi Donici şi vel vornic Alecu Ca- limah, pentru alegirea adevăraţilor sudeţi după condica Comitetului.
Carte din parte tuturor boerilor cătră Măria Sa, în pricina disfacirii sudiţilor, încredin- ţătoare de liniştirea ţării.
Carte cătră banu Iordache Donici, peste Prut, pentru dumnalui vornic Constandin Costachi (Talpan), bolnav fiind.
Carte cătră măria sa Doamna, cănd încă să afla în Moldova, şi cărţi de la măria sa Doamna, din Ţarigrad.
Ţidule gospod la Hătmănie, Agie şi Casa Visteriei, pentru opritu suirii monedilor. Carte cătră Domnu de Valahiia, pentru nişte bani ce are a luoa dumnalui logofăt Andru- nachi Donici de la unii de acolo.
Heritisiri pentru Creciun, cu dumnalui ban Bărbucian Văcărescu, la Bucureşti.
Heretisiri cu Vlădica de Roman şi de Huş, pentru Creciun.
Carte cătră dumnalui hatman Răducan Roset, la Cernăuţi, pentru pricina cucoanii Zoi- ţii, fiicii dumisale, la cerirea zăstrii maicii sale, şi alte hărţii.
Giudecata ce are dumneei Marghioala Pot- log, fiica cucoanii Zoiţii Sturza, pentru mo- şiia Bumbăta de piste Prut.
Corespundenţii cu dumnalui nadvornoi so- vetnic Sandu Teodosiev, în pricina moşiei Manta de pieste Prut, cum şi contractu spă- tăresii Catinca Mavrogheni, pentru parte sa, luoată cu anu.
Anaforaoa boerilor pentru comis Neculai Mandre.
Carte heritisitoare de Creciun, stariţului de Niamţ şi Săcu.
Carte de la Domnu de Valahie şi răspuns din parte Măriei Sale, în pricina unii datorii cerute de la aga Theodorachi Ghica. Corespundenţie cu dumnalui vornic Mihai Fi- lipescu din Bucureşti.
Carte cătră Domnu de Valahie, cănd s-au triimis la Bucureşti pe spatar Iordache Pruncu, în pricina idarelilor, ce s-au găsit calpe.
Carte gospod cătră aga Enachi Băltăreţ, la Silistra, în pricina indesapilor de acolo.
Ţidulă gospod cătră Divan şi cătră Departamentul Pricinilor St<r>ăine, pentru sudeţii ce ţin moşii cu anu şi alte acareturi şi orănz. Cătră banu Barbu Văcărescu, la Bucureşti. Ţidulă cătră Hătmănie, Agie şi Visterie, pentru ca să să facă cercetare străinilor veniţi din nou în ţară.
Carte cătră dumnalui coleschi sovetnic Ian- cu Sturza, pentru nişte dovezi cerşute de moşiia Camăca şi Bozienii, de peste Prut, în pricina vornicului Aslan cu visternicu Iordache Catargiu.
Copie de pe o scrisoare a unui patriot necunoscut cătră părintele Mitropolit şi Epis- copu Romanului, asupra dizunirilor. înştiinţări de la Pârcălabii de Gălaţi, pentru jafurile lui vel căpitan Neculai Caraiman, şi pentru atingiria ce le-au făcut dumnelui hatman Theodor Balş într-aciastă pricină. Corespundenţie cu beizade Costachi, la Ţari- grad.
Corespundenţie cu beizade Neculachi, tij. Ţidulă cătră Agie, ca să să facă punire la caii a căsăpiilor.
Ţidulă cătră Obştiasca Adunare, pentru ciuma ce s-ar fi auzit că s-au iscat la Chişinău, dar nu s-au pus în lucrare.
Ţidulă cătră boerii epitropi a Svîntului Spi- ridon, pentru ca să dei căte 400 lei pe lună spatarului Costachi Racoviţă, din veniturile mănăstirii Precista ot Roman.
Pitac cătra caminar Tudurachi Aslan ispravs nic de Hărlău, pentru ca să poarte grijă viilor ot Cotnari.
Ţidulă cătră dumnalui Vornic de Aproz, asupra anaforalii pentru acareturile dumnalui Hristodor Ioan.
Adeverinţa lui Gavril Pivniceriu ot ţinutu Fălceiului, pentru doî hărţii a sale, ci i s-au dat din porunca Mării Sale.
160 1	Recomăndaţie pentru dumnelui paharnic
Mihai Pastiescu, mergând la Bucureşti pentru pricinile ce are acolo.
161 1	Heretisiri cu dumnalui dvornic Neculai Go-
lescu, pentru Paşti, de la Bucureşti.
162 2	Pitac cătră paharnic Asanache Danu, înpreu-
nă cu însămnare pentru cheresteaoa trebuincioasă la viile mării sale Doamnei.
163 1	Ţidulă gospod cătră Departamentu Pricinilor
Străine, pentru Panaite Carpolal, tovarăş lui Fedeleş, ca să să ciară, prin notă cătră Che- saro-Crăiasca Aghenţie, să să dei faţă.
164 3	Cătră dumnalui coleschi sovetnic Panaite Cazi-
mir, cu copiia dieţii visternicului Iordache Balş.
165 2	Cătră Gubernatorul Transilvaniei şi cătră
Derectorul Carantinii de la Tulghiuş, pentru ca să triimită fraipas cucoanei Zoiţii Sturza.
166 5	Răspunsu cucoanii Catinca Ghica, asupra
mărturiei ce au cerut.
167 1	Din parte Mării Sale cătră Devlet, pentru
embaticurile mănăstirilor greceşti, cănd s-au triimis încredinţare pentru aciasta din parte pămintenilor.
168 4	Notă de la dumnalui Aghentu Lipa cătră
Mărie	Sa, cu tălmăcirea ei, asupra statornicirii	iarăş a pocitilor rusăşti aice, şi ţidulă
ce s-au slobozit la Agie pentru gătirea casilor lui pocimaistru.
169 1	Cătră dumnalui clucer Ştefan Holban ot
Herţa, din parte Mării Sale, pentru nişte bani ce are cuconu Sturza nevoe a să înprumuta.
   Aceste	hărţii mai	sus arătate, lucrate prin dumnalui comisul	Grigorie	Carp,	le-am primit de la dumnalui, din lu
minată porunca măriei sale lui Vodă.
1825, iunie 10, Iaşii Voicu stolnic
   Partida dumisale caminar Gheorghie Bogdan şi dumisale hatman Costandin Palade.
1	Contract a lui Vasile Misir arman, din 1824, martie 21,
pentru moşiia Spinoasa a dumisale hatman Costandin Palade.
1 Contract tot a lui Vasile Misir, pe moşiia Vale Saca a dumisale caminar Gheorghie Bogdan, de la 1824, martie 21.
4 Socoteli în madeaoa acestor moşii, de luoaturi şi daturi.
2 Scrisori din parte Mării Sale cătră dumnalui caminar Gheorghie Bogdan.
1	Carte din parte dumisale visternic Roznovanu cătră Mărie
Sa, aparăndu-să de epitropiia casăi dumilorsale boerilor mai sus însămnaţi Bogdan şi Palade.
    Aceste mai sus arătate hărţii, rămase în canţelearie de la dumnalui comis Ioan Tăutul, le-am priimit prin dumnelui comisul Grigorie Carp, din luminată porunca măriei sale lui Vodă.
1825, iunie 10, Iaşii. Voico stolnic
    Hârtiile ce am priimit şi au dat comisul Ioan Tăutu, spătaru<lui> Grigorie Carp 720.
1826, februarie 15 Contract de tovărăşie între spătarul Costache Lipan şi comisul Ionică Tăutul, pentru export de sare în Turcia
     COPII
    Mai giosu iscălitul adiyere^ prin contractu acesta, alcătuire ci am făcut cu dumnalui comis Ioan Tăutul, pentru doî milioani ocă sări. Aceşti doî milioani ocă sări, eu am să
li teslimarisăsc dumisale, la schele Galaţii, cu toată cheltuiala me, îndatorit fiind ca pără la sfârşitul viitoarii luni iuli să o teslimarisăscu toată, precum şi dumnelui a o rădica, iarăş pără atunce, cu corăbiile dumisale.
   Preţul s-au hotărât între noi căti şăpti lei pi suta di ocă, şi banii ce să cuprind să mi-i plătiască sau în bani gata, la Galaţi, sau să-mi trimată poliţi, numai cătră neguţători să- guri, din Eşi, Focşani sau Botoşăni, sau să-i răspundă dumnelui după poliţili ci voiu triimeti eu la Ţarigrad.
   Banii să să plătiască într-aceste vadeli: păn-la zintăi maiu să-mi de cincizăci mii lei, şi ceilalţi bani, rânduri să aibă a-i da, că păn-la zi întăiu săptemmvrii, să-i istovască de dat.
   Eu mă îndatoresc că dacă păn-la vadeaoa arătată nu voi teslimarisi sare toată, să plătescu păgubire dumisale. Dar şi dumnelui esti îndatorit că sau păgubiri ci mi să va pri- cinui din nerădicare sării păn-la vade, sau păgubiri din ne- răspundire banilor în vremile hotărăti, să aibă a-m plăti pără la un ban.
   Aşadar, pentru a să păzi	întocmai svinţănii acestor
îndatoriri, am iscălit.
1826, fevruari 15.
Costache	Lipan spătar
   <P.S.>
   Mai gios iscăliţii ni-am alcătuit cu dumnelui spătar Costachi Lipan ca întru cuprindire aceştii copii de contract, cari esti întocmai di pi acel orighinal, să dăm un milion ocă sari la schele Gălaţii, fiind îndatoriţi şi noi întocmai cătră dumnelui, precum şi dumnelui cătră ipochimenu arătat. Iar preţul sării avem a-1 lua numai căti şasă lei douzăci parali suta di ocă, lăsîndu-să cusurul păn-la şăpti lei pentru cheltuelile dumisale întru închiere acestui contract. Şi ne îndatorim că păn-la vadeoa ci să cuprindi în copie de contract să o teslimarisim deplin milionu.
   Spre credinţă urmiazi a noastri iscălituri.
1826, fevruari 18.
Iancul	spătar
	spătar
	Duca spătar, martur
Gavriil	comis, martur 721

   1827, aprilie 16/28
Comisul Ionică Tăutul, secretarul Domnului Moldovei, este autorizat de autorităţile turceşti din Stambul să se ducă la Brusa
    Bughdan Beyinin yazîgîsî orta boylu kara inge băyăklă Yuvan Togutu nefer kapukehiasînîn kefaleti ve reisul-kitab Atufetlu efendi ittiba'îndan Mehmed Aga iltimasîla mah- ruse-i-Brusa tarafîna izin dir.
1242, Şaban 24.
Meşreb Zade
Abdurrahman
kadî-î-Istanbol
    Petru reis sefinesile bir neferle Mudanya iskelesine azi- metine izin verilmişdir.
1242, Şevval 27 722.
    Kalem-i-egnebiyan < ? >
    Istanbul
    Sene 1242
1242, Sevval 24.
Iş'ar kîlînmîşdîr 1242, zilkade 26.
Mersum yine Deraliyeye avdet itmekle mirurîna izindir.
1242, zilkade 23*
    Mahkeme-i-
    Kaza-i
    Brusa

     Ber mugib-i-tezkere mirurîna izindir.
1242, Zilkade 25
     Mahkeme-i-
     Kaza-i-
Mudanya
TRADUCERE:
     Persoana Ioan Tăutu, secretarul Domnului Moldovei, de statură mijlocie, cu mustaţă neagră şi subţire, prin garanţia Capu- chehaielii şi prin mijlocirea lui Mehmed Aga, omul Ministrului •de Afaceri Străine, este autorizat să se ducă la oraşul Brusa.
1827, aprilie 16/28.
Meşrebzade Abdurrahman, Cadiul Stambulului
< V o: > Se autorizează să meargă la portul Mudania, cu corabia Căpitanului Petru, însoţit de o persoană.
1827, iunie 17/29.
Biroul Străinilor din Stambul anul 1242
1827, iunie 26.


Din partea Comandamentului Portului, Anul 1242
S-a făcut însemnare 1827, iulie 15/27.


     Numitul fiind la înapoierea la Stambul, i s-a dat autorizaţia pentru intrare.
1827, iulie 12/24.
     Tribunalul
     Ţinutului
     Brusa

Potrivit teşcherelii i se autorizează intrarea.
1827, iulie 14/26.
Tribunalul
Ţinutului
Mudania
1827, iunie 9/21
Teşcherea dată comisului Ionică Tăutul, de către Nicolae Sturza — capuchehaia Moldovei —, spre a fi apărat de dări.
Bismillah
    Darende-i-tezkere orta boylu kara băyăklă sin’ni yighir- mi sekiz Yani Teto nam boyar Bughdan rayalarîndan olub mersum hala Bughdan Voyvodasî khâdmetinde mustahdem oldîghîndan başka vilayetinde guzie ve tekialifini eda itmekle sadir olan ferman-î alişan mugibinge giiziedarlar taraflarîndan dahl ve tearruz olunmamak icum mersumun yedine işbu memhur tezkere ita olundu.
1242, Şevval 19.
Nicolaki
Yuvan
Isturza
1238
<V o:>
eIcodvvrj<; Teouxo 723
   în numele lui Allah.
   Purtătorul acestei teşcherele, de statură mijlocie, mustaţă neagră, vîrsta 28 de ani, boierul cu numele Ioan Tăutu, fiind dintre raielele Moldovei şi, pe lîngă aceasta, avîndu-şi achitate dările în provincia (= ţara) sa, s-a liberat, potrivit înaltului decret promulgat, această teşcherea sigilată, spre a nu fi supărat din partea încasatorilor de dări.
1827, iunie 9/21.
L.S.724
<V o:> Ioan Tăutu.
   1827, noembrie
Desfacerea tovărăşiei de negoţ dintre comisul Ionică Tăutul şi comisul Ilie Gherghel
   Comisul Ioan Tăutul şi comisul Ilie Gherghel, cu contract din 10 ghenar 1825, au alcătuit între dînşii tovărăşie, la care fiiştecare au pus capital cîte şapte mii lei piste tot, ca să triimată unul la altul lucruri spre vînzare, comisul Tăutul aflîndu-să în Ţarigrad, şi comisul Gherghel în Eşi.
   Deci, aice urmiază disfăcătoare socotială a aceştii tovărăşii, făcută pe temeiul socotelii trimisă de la Eş, din 1827, mai 10, şi iscălite de comis Gherghel:
lei	bani	Cheltuielile ce s-au urmat de amîndoî părţile,
în cursul aceştii tovărăşii.
2169	—	Cuprind toate cheltuielile făcute la Eş de cătră
comis Gherghel, însă:
lei .bani
24	—	daţi lui Gheorghi Căpăţină călăraş,
ce au adus în Ţarigrad 4100 lei
12	—	asămine lui Toader călăraş, ce au
adus 3330 lei

868	—	chiriia de la Galaţi păn-la Eş, a
          băcăliilor 157	—	chiriia magaziei
444	—	lăsaţi unui cumpărători pentru a lua
          bani înnainte spre plata unii poliţi 73	—	alte mici cheltuieli
331	—	cheltuiţi în trimitiria postavului prin
          vărul Ioan Manoli, însă:
             lei bani
          31 — chiriia păn-la Galaţi 100 — Şafarului jidov 200 — vărului Ioan Manoli, spre ~ cheltuiala.
260	—	adaos la schimbu unii rămăşiţi de
          marfă cu alt postav 2169 — adecă doî mii una sută şasăzăci şi noî lei, cheltuiţi de cătră comis Gherghel, afară de cei cuprinşi în tari- file lucrurilor ce au trimis. Cheltuieli făcute în Ţarigrad de cătră comis Ioan Tăutul, însă:
600 — lui Gheorghi Mesimvriian, corăbierul ce au adus băcăliile la Galaţi 1068	9	cheltuiţi cu postavul ce au adus văs
          rul Ioan Manoli, adecă:
120	—	la	corabie
139 111 vama
1 60 slugii vameşului

1 — la Poarta Ium-

brucului
prin
18 — la hamali
Vinţel
— 30 pentru intrare
şi vărul
3 — hamalîc pentru
Ioan
scos prubile
Manoli
4 — pentru paşport

30 — pentru ferman,

cu bacşişul

— 48 caichiatica j



72	—	caichiatica în
       cîteva rînduri 250	—	telalîc
5	—	hamalilor
5 —	un bacşiş
12 —	iar caichiatica
6 —	hamalilor
400 — daţi de cheltuială vărului Ioan Manoli, pentru a să duce la Eş


1068	9	suma
3020	48 dobîndă plătită lui Alecu Iconomul,
pe 7000 lei luaţi înprumut de la
7 iuli 1826 păn-la 30 noemvrie 1827, adecă pe 28 de luni şi 23 zile, cîti 7 pol lei la pungă
4688 57 adecă patru mii şasă sute optzăci şi opt lei şi cincizăci şi şapte de bani, cheltuiţi prin comis Tăutul, afară de cei cuprinşi în tarifile lucrurilor ce au trimis.
6857 57 Adecă şase mii opt sute cincizăci şi şapte lei, şi cincizăci şi şapte bani, cuprind aceste chel- tuiele.
Masa tovărăşiei.
Să încarcă sau are a da
lei bani
6785 — vînzaria transportului 1-i trimis de la Ţarigrad la Eş
15722 —	vînzaria	transportului	2-le	trimis	asămine
18154 —	vînzaria	transportului	3-le	trimis	asămine
1802 —	vînzaria	transportului	4-le	trimis	asămine
3905 60	vînzaria	transportului	5-le	trimis	asămine
1581 —	vînzaria	testemelurilor din	2 transporturi asămi
ne, afară de cele ce au rămas nevîndute şi de cele cu care s-au făcut schimbări
4469 60 vînzaria chelcelilor trimisă întăi de la Eş la Ţarigrad
5723 — vînzaria chelcelilor trimisă al doile asămine 169 60 cîşlig din cursul monezii la 4100 lei ce au adus în Ţarigrad Gheorghi Căpăţină călăraş, la 12 aprilie 1825
9919 60 rămăşiţuri de marfă date în schimb pe postav în toamna anului 1825 13983 69 lucruri rămasă nevîndute şi însămnate aice după costul lor, însă:
lei bani
2665 — în 103 1 /2 rifuri postav luat al 2-le rînd în schimb cu rămăşiţuri de marfă, adecă:
lei	bani
2404	90	preţul mărfii date în schimb
260	30	daţi adaos
2665
11318	69	în	trei	şaluri, adecă:
9919	60	au ţinut postavul ce s-au
            dat în schimb pe şaluri 331	—	cheltuiţi de comis Gherghel
            pentru postav 1068	9	cheltuiţi de comis Tăutul,
	 asămine.
	.11318 69
	 13983	69
82214 69 adecă optzăci şi doî de mii doî sute patrusprezăci lei şi şasăzăci şi noî bani tot bilanţul mesii tovărăşiei.
Să scade sau are a lua
lei bani
Cumpărătura transportului întăi trimis la 18 ghe-
nar 1825 prin comis Gherghel		5447	60
Cumpărătura transportului al 2-le trimis cu corabia lui Gheorghi Mesimvriian 		11359	72
Cumpărătura transportului al 3-le trimis cu Trohin
calaraş 		15275	45
Cumpărătura transportului al 4-le trimis cu corabia lui Gheorghi Mesimvriian 		1954	90
Cumpărătura transportului al 5-le trimis cu lumi-
naria sa Doamna		3400	—
Cumpărătura testemelurilor 		1516	—
Cumpărătura chelcelilor trimisă întăi 		2804	—
Cumpărătura chelcelilor trimisă al doile rînd ..	4394	—
Postavul luat în schimb pe rămăşiţuri de marfă
sau schimbat pe şaluri 		9919	60
Cheltuelile făcute de amîndoî părţile 			6857	57
Cîşligul ce au eşit, însă	lei	bani
Cîşlig în bani	 5302 96
Cîşligul în lucrurile rămasă	13983 69
19286 45
Adecă noîsprezăci mii doî sute optzăci şi şasă
şi patruzăci şi cinci bani au eşit cîşlig atît în
bani cît şi în lucrurile ce au rămas nevîndute	19286	45
82214 69
Să încarcă sau are a da comis Ioan Tăutul
lei bani
7000	—	capitalul ce au	pus comis Gherghel	în tovărăşie
4469	60	vînzaria chelcelilor adusă prin Ilie	Arnăutul la
12 martie 1825,	cumpărate în 2804	lei
4100	—	ce au primit în	naht prin Gheorghi	Căpăţină că
lăraş la 12 aprilie 1825
   169 60 cîşlig din cursul acelor 4100 lei 5723 — vînzaria chelcelilor trimisă de al 2-le prin dumnelui hatman Jora, la 14 iuli 1825 3330 — ce au primit în naht prin Toader călăraş la 2 iuli
1825
4500 — o poliţă din 2 iuli 1825, prin neguţitoriul Buiuc
200 — plătiţi din altă poliţă de 500 lei a Iconomului Dimitrie
2500 — o poliţă din 18 iuli 1826, prin Fenerliu 3500 — o poliţă din 30 iuli 1826, prin Fenerliu 9919 60 în postavul adus prin vărul Ioan Manoli, bez cheltuelile lui. are să mai ia
1/2 parte de cîşlig ce este în lucrurile rămasă.
1/2 10801 12
6991	94	1/2
17792 102 1/2
Să scade sau are a lua
lei bani
Cumpărătura transportului întăi trimis la 18 ghe-
nar 1825 prin comis Gherghel		5447	60
Cumpărătura transportului al 2-le trimis cu cora-
biia lui Gheorghi Mesimvriian		11359	72
Cumpărătura transportului al 3-le trimis cu
Gheorghi calaraş		15275	45
Cumpărătura transportului al 4-le trimis cu cora-
biia lui Gheorghi Mesimvriian		1954	90
Cumpărătura transportului al 5-le trimis cu lumi-
naria sa Doamna	
Cumpărătura testemelurilor 		1516
Şalurile ce s-au luat în schimb pe postavul adus de
d. Ioan Manoli bez cheltuele 	
Cheltuelile, precum s-au arătat mai înnainte ..
Parte din 5302	lei 96 bani ce	este cîşlig	în bani
afară de partia	din 13983	lei,	96 bani,	ce este
cîşlig în lucruri	nevîndute
Partia de cîşlig	din 13983	lei	96 bani, ce sînt în
lucrurile rămasă 	 6991 94 1/2
lei bani
6785 — vînzaria transportului 1-i.
15722 — vînzaria transportului 2-le.
18154 — vînzaria transportului 3-le.
1802 — vînzaria transportului 4-le.
3905 60 vînzaria transportului 5-le.
1581 — vînzaria testemelurilor
9919 60 rămăşiţuri de marfă date în schimb pe postav, bez cheltuelile.
   1828, aprilie 21
Contract de tovărăşie între aga Nicolae Bosie, şi comis Ionică Tăutul, pentru import de untdelemn şi săpun din Turcia
    Afţ^ov ylvsxai 8id tou Tcapovxog, oxi f|jasî(; oi Kaxco0ev urco- ysypa|i|isvoi smxstpf|aavxe<; va s|iPaGCD|aev aovxpocpiKa arco pa- aiisDouariq svxsî)0sv 8iq MoA,8oPav Sia KepSo^oyiav jiag, 3040, fjxoi xpsîg xiXiăSsq xeacrapaKOVxa OKd8e<; Xăbi Kai 1791, rjxoi XiHaq 87ixaKoaia<; Kai svvsvrjKovxa |iiav oKaSsq oanoDVi, gdvs- <pcovf|aaji8v va OKOXOVQX] acojisv sv xa> jisxa^o ţiaq xa scps^fjq, fjyouv:
xf]v xijifjv ayapag, xoo |isv XaSlou ava rcsvfjvxa s£r| rcapdSsg, xou 8s aaitouvioi) ava epSojifivxa rcsvxs rcapaSsq9 aD}X7CO(J0siaav jia^i Kai |is xa 85» ysvojisva s^o8a sig 8000 f|xoi okxg) %iX\â8zq ypoaia, stcsiSt) KaxsPa^av auxrjv xf]v Troaoxrjxa â apxcov ayaq NiKoA-aog Poaiag jasxa xoî3 Ktjp 3Avx6vrj KoaxoyX-oo, flyouv,
o	jisv apxcov ăyaq s^r| xiXxadzq Kai TcevxaKoaia ypoma, o Ss Kup ’Avxwvrjg xiXm 7cevxaKOGia 5ia xooxo ysvojisvîig xfj<; 7tG)A,f|- crscoc; xou Tcpayjiaxot;, 0s>-si xpaPrj^ei Tcpâxov o apxcov âyaq9 Kai o Kup "Avxcbvriq ojiotax;, xa 07101a Kaxspataw 8000 ypocria, Kai depou sPyaA,0ouv aKOjiri Kai oaa ăXXa s^oSa yslvouv, &®q o0 7ta>A,r|0rj xo 7tpdy|ia oXov, jisxd xauxa oaov KspSog Kai av arco- jj,sivt|, sxojxev va xo |ioipaG0a>jisv cruvxpocpiKd sv x& jaexa^u jiag, siq xpla ţisplSia îaa. ’Eav §8 s^svavxlag, o |if} ysvoixo, dKo^oi)0fiaT3 avxi KspSouq va £r||j,ubG(a|isv 07ca)a8f|7i0X8 wio- XpsoujisOa xoxs Kai xfjv ^rjjiiav, oarj fj0sX<sv xuxfl, va drcoKpi- 0c6|isv Kaxa 5iKaiov Xoyov Kai oi xpeîq s^iaoo. ’Eysvovxo ^oituov STtixrjSeg xpla a7tapa}JuxKxa syypacpa xf]g aoiicpcoviag ^iag Kai 8^aPo|i8v SKaaxog and sv.
   ’Ev Kcovaxavxivoi)7u6A,si xco 1828 — xcp, ’AzcpiMoo Ka.
NiKo^aog poaiaa PsPaico.
Ioan Tăutul comis34.
    TRADUCERE
   Prin prezenta se face cunoscut că noi cei mai jos iscăliţi, întreprinzînd să aducem în tovărăşie, de la Ţarigrad, dincoace, în Moldova, spre al nostru cîştig, 3040, adică trei mii


I patruzeci de ocale de untdelemn, şi 1791, adică una mie
|	şapte sute nouăzeci şi una de ocale de săpun, am convenit
,î	|	să urmăm între noi următoarele, anume: preţul cumpărării
J	pentru untdelemn, de cincizeci şi şase de parale, iar pentru
l săpun de şaptezeci şi cinci de parale, adunat împreună şi
1 |	cu cheltuielile făcute aci, anume 8000, adică opt mii lei vechi*
I
	deoarece au depus această sumă dumnealui aga Nicolae, Bosie împreună cu chir Antonie Costoglu, adică dumnealui aga şase mii cinci sute de lei vechi, iar chir Antonie una mie cinci sute de lei vechi; pentru aceasta, după ce se va fi făcut vînzarea mărfii, va retrage mai întîi dumnealui aga şi chir Antonie la fel, cei 8000 de lei vechi depuşi. Şi după ce se vor scădea şi cîte alte cheltuieli se vor mai fi făcut pînă la vînzarea întregii mărfi, după aceasta, cît cîştig va rămîne îl vom împărţi în tovărăşie între noi, în trei părţi egale. Iar dacă,, dimpotrivă, ferească Dumnezeu, va urma, în locul cîştigului, să păgubim, ori în ce fel, atunci ne îndatorăm şi paguba, cîtă ar fi, să o răspundem, pe bună dreptate, toţi trei în chip egal.
S-au făcut deci, în acest scop, trei înscrisuri la fel ale tovărăşiei noastre, şi am luat fiecare cîte una.
La Ţarigrad, 1828, aprilie 21.
:	^	Nicolae	Bosie,	adeverez.
Ioan Tăutul comis.
   <1829, toamna >
   Reţetă pentru Ionică Tăutul,
   dată la Stambul, de un medic nenumit
   Monsieur fera usage d’une boisson gommeuse et edulcoree avec le miel ou un sirop quelconque.
   I prendra un petit morceau de gomme arabique pendant Ies quintes de toux, surtout le soir.
   II se tiendra le ventre libre au moyen d'un purgatif doux tel que Thuile de ricin (ou de Salmo-Christi) qu'il prendra â la dose de deux onces chaque semaine.
   II aura le soin (Tentretenir le plex h£morroidal en appli- quant 10 â 12 sangsues â Tanus et en facilitant Kecoulement du sang par un bain de siege emollient.
   II appliquera un vesicatoire au bras gauche; il en entre- tiendra la suppuration. Au bout d'un mois, il substituera un cautere, le soir, au vesicatoire, si celui-ci n'a produit aucun effet avantageux.
   Si on peut se procurer du lichen dTslande, il en prendra la decoction coupee avec quantite egale de lait. La dose est d'un verre matin et soir, deux heures avant et deux heures apres le repas.
   La gelee et la pâte de lichen peuvent remplacer la decoction de la plante.
   Au printemps, il conviendra de faire usage du lait d'ânesse et de continuer l'emploi de ce moyen pendant un â deux mois.
   Pour le regime, monsieur se conformera â ce que je lui ai dit verbalement35.
   1842, iulie 13
Divanul Apelativ al Ţării de Sus din Moldova despre familia comisului Ionică Tăutul
   Divanul Apelativ a Ţârii de Sus din Prinţipatul Moldovei.
   Dumnelor sărdăreasa Zmaranda Ursachi, Mărioara Morţun şi Safta Vărgolici, surori, fiicile răposatului Gheorghe Tăutul, prin jaloba cătră acest Divan, priimită în reghistru supt Nr 3544, au făcut cerire a li să da act potrivit mărturiilor ce au, adiveritoriu că dumnilor sănt drepţi surori cu medelniceriul Stavarachi, paharnicul Vasili şi comisul Ioann, fraţi Tăutul, şi care din iai au avut pogorători şi care s-au săvârşit stărp; la ce vreme s-au săvârşit fiiştecari precum şi ce avere le-au rămas. Din povodul căreia făcîndu-să luare aminti mărturiilor înfăţoşate de dumnelor şi anume una supt iscăliturile dumnilor-sali boerilor din acest prinţipat, Ilie Cogălniceanul postelnic, Toader Chirieac spatar, Meriacri spătar, Gheorghie Stroescu caminar şi Dimitrie Gane spatar, întărită de giudecătoria ţinutului Eşii supt Nr 869 la
8 a următoarei luni, s-au văzut aciasta cu următoare cuprindere: „Noi mai gios iscăliţii, printr-aciasta a noastră scrisoare mărturisim a noastră ştiinţă, că dumnelor sărdăreasa Zmaranda Ursachi, Mărioara Morţun şi Safta Vărgolici (născute Tăutul) au avut fraţi pe dumnilor medelnicerul Sta- varache Tăutul, paharnicul Vasili Tăutul şi pe comisul Ioann Tăutul. Din care Stavarachi Tăutul s-au săvârşit din vieaţă la anul 1823, aprilie 15 şi rămîindu-i doi copii, cel mai mare născut la anul 1821, aprilie 24, anumi Gheorghie, cel mai mic Ioan, născut la anul 1822, august 22. Vasili Tăutul s-au săvârşit din vieaţă la anul 1825, mai 24, şi i-au rămas doi copii: una parti fimeiască, Anica, născută la anul 1820, fivruar 20, şi unul parti bărbătească, Ioan, născut la anul 1824, iulie 22. Iar al treile frate, comisul Ioan Tăutul, fiind sterp, neînsurat, s-au săvârşit din vieaţă la anul 1830, aprilie 20, în Constantinopoli. Care aceşti fraţi şi surori, toţi au fost legiuiţi fii răsposatului bătrân Gheorghe Tăutul, ce au avut întru însoţire pe Ileana Ilţschi, trăitoriu cu lă- cuinţa la moşiea Brăndeştii, ţinutul Botoşanii şi s-au săvârşit din vieaţă la anul 1802, iulie 27. Care Gherghii Tăutul au avut fraţi pe Vasili Tăutul şi care s-au săvârşit din vieaţă la anul 1809, aprilie 14; pe vornicul Ioan Tăutul, care s-au săvârşit din vieaţă la anul 1827, martie 10; şi pe Costachi Tăutul, care s-au săvârşit din vieaţă la anul 1823, martie
10, la moşiea sa Comăneştii, în Bucovina, stăpînire Austrii. Şi din fii şi fiice a răposatului Gheorghie Tăutul, au rămas în vieaţă numai arătatile mai sus, dumnilor sărdăreasca Zmaranda Ursachi, Mărioara Morţun şi Safta Vărgolici. Care a noastră mărturisire o întemeiem pe ştiinţa ce avem cu însuşi a noastre iscălituri, rugând prin deosăbită cerire pe cinstita giudecătorie ţinutului Eşii a o întări după formi, această mărturisiri a noastră“.
1842, iulie 6 zile725.
   Al 2-le, mărturie supt iscălitura preoţilor iconomi Grigori şi Ioan, slujitorii bisericii din tărgu Botoşanii, cu hramul Adormirii şi pecetea bisericii, întărită de protopopie acelui ţinut supt Nr 242, doveditoare ca şi ce de sus că me- delniceriu Stavarachi Tăutul s-au săvârşit din vieaţă la 1823, aprilie 15, şi că s-au înmormîntat la ace biserică.
   Şi al 3-le, mărturie supt iscălitura iconomului Ştefan, slujitoriu bisericii cu hramul Bunii Vestiri din Capitalie Eşii,
i pecetea bisericii, doveditoare că paharnicul Vasili Tăutul s-au săvârşit la 1825, mai 24, şi s-au înmormîntat la ace biserică.
   Deci, pi temeiul arătatilor mărturii, să dă, din partea Divanului, dumilor sali aciasta.
Iscăliţi: Cantacuzin Drăghici
               H. Adamachi spatar Derector, Stamati Şeful secţiei, Ioan Scorpan, sărdar.
1842, iulie 13 zile, o. EşL
Secţia 3 No 3461
Am primit actul No 3461: Dumitrachi Vărgolici726.
Capitolul IV ECOURI ALE VREMII
Ecouri vechi despre viaţa şi activitatea literară a lui Ionică Tăutul (1838—1888)
   1. M. KOGĂLNICEANU, 1838: <. . .> Acest epitaf frumos este făcut de răposatul Ionică Tăutu. Acest poet, care au murit în Constantinopol, au scris multe poezii, din care cea mai mare parte s-au perdut. Mai avem încă de la el traducerea Ruinelor lui Volnei şi o culegere de sorţi în stihuri, pentru Anul nou. Noi le vom împărtăşi cetitorilor noştri, la vremea cuvenită727.
   2. M. KOGĂLNICEANU, 1840: Banul Vasilie Vărnav, cu Tăutul şi cu Alexandru Beldiman, sînt singurii moldoveni cari s-au îndeletnicit cu literatura şi istoria naţională, într-o vreme cînd aceste studii era cu totul părăsite728.
   3. J. A. VAILLANT, 1843: < . . .> Alors quelle entre dans la derniere salle, un jeune Moldave, d’une figure dis- tinguee et vetu du Tasse, chantait, en s'accompagnant de Ia guitare, une românce de la Românie. Elle marche droit â lui, et le fixant d'un oeil severe: Qui es-tu, lui demande- t-elle, pour oser chanter Ies Româns?
   Le jeune homme, ebloui de ce regard qui le penetre jusqu'â Târne, pâlit, se tait, baisse la tete et, lui donnant la guitare, murmure assez haut pour etre entendu: Je suis Teutul.
   — Teutul! reprend la dame voilee, j'ai entendu parler de toi. Paix et bonheur, Teutul729.
   Et promenant ses doigts sur Ies cordes de Tinstrument, elle en tire un melodieux accompagnement â cette bizarre chanson730.
   Iată traducerea textului, datorată lui C. D. Aricescu:
   <...>Pe cînd ea întrase în ultima sală, un june moldav, cu o figură deosebită, şi învestit cu costumul lui Tasso, cănta o romanţă în onoarea României, acompaniindu-se din ghitară. Ea merge ţintă la dînsul şi, fixîndu-1 cu ochii ei cei negri codaţi:
   — Cine eşti tu? îl întreabă. Şi cine ţi-a dat dreptul a cînta gloria Românilor?
   Junele poet, uimit de astă căutătură, ce-i săgeată inima, păleşte, tace, pune ochii în pămînt şi, întinzîndu-i ghitara, murmură îndestul de tare ca să fie auzit:
   — Sînt Teutul.
   — Teutul! se miră dama cea sublimă; am auzit vorbind de tine. Pace şi fericire, Teutule!731
   Atunci ea, plimbînd degetele-i de roză pe coardele sonore ale instrumentului, scoase din el un melodios acompaniament pentru următoarea canţonă bizară. ...732.
   Dăm şi o a doua traducere, deosebită de precedenta, din 1854:
   <. .. > Atunce cănd ea întră în cea mai de pe urmă sală, un tînăr moldovan, de o figură deosăbită şi învăscut cu costumul lui Tasso, cînta acompaniat de ghitară o romanţă în onoarea României. Ea păşeşte drept spre dînsul şi, aţîntîndu-1 cu un ochi aspru: Cine eşti tu ? îl întrebă ea, pentru a cuteza să cînţi pe Români? Tînărul, zăpăcit de acea privire ce-1 pătrunse pănă la inimă, să îngălbineşte, tace, pleacă capul şi, dăndu-i ghitara, murmură destul de tare pentru a fi auzit:
   — Eu sînt Tăutul!
   — Tăutul! reîntreprinsă dama învălită, am auzit vor- bindu-se de tine. Pace şi norocire ţie, Tăutule733 şi preum- blîndu-şi degetele pe coardele instrumentului, ea scoate un melodios acompaniament cu această ciudată căntare734 .
   4. M. KOGĂLNICEANU, 1843—1844: Jean Teoutou, traduc- teur des Ruines de Volney et auteur d'un recueil de poesies aussi suaves que le parfum de la rose, mourut â Constantinople“ 735.
   Reproducem şi o variantă a acestui text, de la aceeaşi dată:
   Jean Teoutou, traducteur des Ruines de Volney et poete suave, ne fit que se montrer. II mourut â Constanti- nopole736.
   5. M. KOGĂLNICEANU, 1845: Banul Vasili Vîrnav cu Tăutul şi cu Alexandru Beldiman sînt singurii moldoveni care s-au îndeletnicit cu literatura şi istoria naţională, într-o vreme cînd aceste studii era cu totul părăsite737.
    6. ANONIM, 1848: < . . . > Pe cînd armata rusească, la anul 1828, intrase în Principate, proectul Regulamentului este gata, lucrat printr-o soţietate de boeri din cari, ca începători, numim pe răposaţii Goleşti din Ţara Românească, pe prigonitul Tăutul şi alţii în Moldova < ... >738
    7. ALECU RUSSO, 1853:	<	... > Este	a giudeca despre
huietul organizării militare	a	Moldovei	pe atuncea;	hu-
ietul era, oare, nedejdele patrioţilor ca Tăutu, a republicanilor ca Dimitrie Sturza, sau o cercare a rezmeriţei greceşti ce izbucni la 1821, dar care cloce mai de mult, precum isto- riea noastră o mărturiseşte< ... > 739
    8. ALECU RUSSO, 1855:	<	... > Pe	cînd sibariţii	noştri cînta după modelul lui	Anachreon,	poporul cînta	voi-
niciile trecute, voiniciile drumurilor mari şi a codrilor şi surgunul Besarabiei, iar boierimea mică şi înlăturată, ficiorii de neamuri şi hrăniţi cu durerea, cu ruşinea şi răsipa stră- moşăştei străluciri, se deda cu doctrinele filosofice şi respîn- dea satira, duh ce nu s-au mai stîns încă, epopeie politică din care trii cîntice ne sînt foarte cunoscute: Scrisoarea ce au trimes un boier din Moldova către d. logofăt G. S. la Cernăuţi ... Sfatul de la Cristeşti ... şi Jaloba Vrîncenilor, adecă .1821, 1847, 1855... trii crize a vieţei României.
   Cînd se apropie de naţii întîmplările mari ce au a strămuta condiţia lor, se arăt şi oamenii cerşuţi pentru a înţelege, a înlesni, a sfinţi sau a mărturisi acele întîmplări; dacă nu cumva se prevestesc sau le fac ei însuşi.
   Sfîrşitul Fanarului, care vruse a rîdica oligarhia veneticilor pe răsipele ţărei şi înfundarea numelor naţionale, se încheie în doi oameni, născuţi amîndoi din viţele ce le surpa grecii. Unul din ei, Vladimirescu, sau cum îi zic cînticele de pe Olt, Tudur, îşi are numele şi locul făcut în istorie; al doilea aşteaptă încă recunoştinţa şi răsplătirea:	Ionică Tăutu, co
mis de boierie, inginer de meşteşug, român de suflet, născut la 1798, era fiul lui Gheorghi Tăutu, nepot de fiu vornicului
Tăutu bătrînul, şi au murit la 1828, la Ţearigrad. Ionică Tăutu e România reînviată, mişcată de toate patimile patriotice şi giucînd tot acelaşi rol prin condei şi stăruinţi în politică, care îl giuca Vladimirescu cu puşca plăieşască. Panfle- tist călduros şi convins, în corespondenţe cu toate partizile şi căutat de toate căpiteniile partizilor, giudecîndu-le toate, şi iar singur de o partidă . . . partida ţărei, Tăutul se poate asemălui numai cu un om în istorie: cu I. P. Courier. Precum I. P. Courier se făleşte că e un simplu vier, asămine şi Tăutu se mîndreşte că este numai moldo van; şi unul şi altul se luptă pentru aceleaşi principiuri, unul în contra emigraţiei de la Coblenz, ce se aruncasă peste Franţia cu furia nesăţioasă de putere şi de averi a fanarioţilor, celălalt în contra băjeniei ce rîvnea privileghii care nu se pot înţălege măcar astăzi, aşa sînt de disbrăcate de dreptate şi de cumpănire. Tot cu acea iuţeală, cu acel duh muşcător, şi tot într-o vreme scriu, şi pentru întreaga asemănare, dacă hronica este adi- vărată, amîndoi mor de moarte silnică politică, unul prin mrejele unei dragoste veninoase, iar Courier împuşcat. *
   Sîntem la Cernăuţi... Domnia coasi naţională a lui Ion Sturza au început. Ambiţiile domniei sînt în fierbere, partizile se şoptesc, constituţiile şi proiectele plouă, prieteniile politice se disfac, transacţiile şi trădările se lovesc, se înţăleg şi se prifac ziuă pe ziuă, eteriste şi turcii nu mai sînt în ţară; dar retraşi pe culmea Cernăuţului, ca pe muntele Aventinului, Arhondologia cea de fructe, ce se numeşte însuşi Proh, nu se întoarce acasă < ... > că nu frica Eteriei, nici a turcilor au adus băjania < ... > dar glasul străbătător a lui Vladimirescu, ce deşteptase politica nouă a românilor. Nu frica Eteriei mai ţinea în pribegie boierimea, dar ambiţii însălate: tîrguie cu ţara preţul întoarcerei:—scutirea întreagă — acea scutire ce se uitase însuşi de domnii străini n	în vremile grele. Ca toţi oamenii care se trec, cernăuţenii
s	zicea < ... > ce	va face oare ţara fără stîlpii săi? Convul-
       ziile intrigelor nu se astîmpăr: Ioan Sturza scrie la Cernăuţi: Scrisoarea Măriei Sale lui Vodă cătră boierii din Bucovina. %	„Boierilor, nu mă îndoiesc că n-au agiuns la auzul dv.
I mişcările unora	din boierii de aicet şi cred că pentru dv. au
trebuit să fie de	deşanţare; însă în bunele plecări ce eu păstrez
pentru dv., nu mă pot apăra de a nu vă mai mări încă mirarea, înştiinţîndu-vă că aicea boierii nu v-au cruţat nevinovăţia, cu carele vă cred îmbrăcaţi, publicarisind atît aicea, cît şi în drumul lor în gios pînă la hotar, cum că ar fi într-o legată unire cu dv., la pasul ce au pornit. Dacă acest pas are o necuviinţă, dv. veţi giudeca în cît vă răpune numele ce vi l-au înflorit anii şi ostenelele dv., şi dar eu mă grăbesc a vă face ştiut această comprometarisire, ca unul ce totdeauna am fost şi sînt a dv. iubitor. I. S. V. V. D. 1824, fev. 7“.
   Pentru a vă da seamă de revaşul acesta şi de toată mişcarea sufletească a României, numai vieaţa, corespondenţia şi hîrtiile lui Tăutu ne pot slugi; corespondenţia şi documentele politice găsite la el sînt, la cunoştinţa noastră, singurele documente ale acei mişcări ce se înfundă în trataturile de la Acherman şi Andrianopol, şi ne dau ponturile şi tălmăcirea Regulamentului Organic/ fără Tăutu, istoria nu se poate înţălege.
   Aşadar, pentru a ne tălmăci cartea măriei sale lui vodă, să întrebăm pe Tăutu de cuprinderea sa. Din mormîntul lui, Tăutu ne va arăta că această carte au fost o mare ispită, de care să ţinem minte capitul din mijloc a unui roman politic: hîrtiile lui Tăutu cuprind tot romanul... şi ce roman î Şi vom zări în acest roman şi unele din cvestiile capitale ce ne împing astăzi.
   Eteria au jăfuit ţara, dregătoriile şi domniile greceşti au dat mîna cu jăcuitorii; prada, focul şi dislocaţia principa- turilor s-au făcut; cine are să rîdice neamul, cine are să-şi aducă aminte de pămîntul acesta? De independenţă, de vechi drituri?... că ocîrmuire nu-i... Turcul stă gata a preface umbra ţărilor în paşalicuri, şi abutorii pămîntului... stîlpii patrioţi ... au fugit, pare că nu au lăsat nimică în urmă. în urma lor însă era mai mult decît pămîntul lor, era norodul român, apăsat, dar neuitătoriu de trecut, acel norod care se vede numai cînd soseşte primejdia şi greul. Boierimea nu trecuse hotarul, că un ţipet groaznic striga de la o margine Ja alta:
   „Au fost vremi să lăsaţi pentru un minut tot feliul de interes particularnic, şi să vă ţintiţi gîndirea şi îngrijirea la interesul obştesc, să lăsaţi prigonirea şi dihonia ce aveţi între dv., şi cu o unire să lucraţi cele de folosul patriei; SA lăsaţi ura ce purtaţi către toţi ceialalti . . . Dar protivnicia urmării din partea dv. face pe obştie ca să-şi ridice glasul său acel amorţit de atîtea veacuri. Acest pămînt, odinioară ocîrmuit de independenţii săi voevozi, au avut hotarele sale în întindere, aşăzămînturile sale în datorii, privilegiile sale în urmare şi pravilele sale în îndatoriele unui om cătră altul. . . S-au văzut boierii (a cărora scaune dv. ţineţi astăzi) rîvnind domneşti cununi, reînvoindu-se între dînşii, şi întrecîndu-se unul cu altul, se îndesa să o răpească.
   Dintru acesta au născut puternica pricină de orice între dînşii: legiuita pricină a apărării domnilor şi sfînta datorie a pre puternicei Porţi, ca să se puie în Uter are liniştirea.
   Toate au venit la un pont, şi neînvoiala între boieri nu s-au putut ostoi, decît numai cu punerea pe scaun a naţiei greceşti".
   Strigare obştiei este doprosul şi giudecata regimului trecut, în care nimic nu e uitat, de la vechile privilegii pînă la scoale, şi în care videm că, vorbind de dările răsboiului, să miară norodul de întrebuinţarea banilor hotărîţi de plată.
   „De unde, dar, curge oprirea vînzărei cei de bună voie, şi în locul ei preţuri hotărîte şi păgubitoare ? Nevoit a lua aminte, el (norodul) n-au trecut încă în uitare că, în vremea răsbohilui trecut, măria sa monarhul Roşiei au slobozit înaltă poroncă ca să se plătească în bani tot ceea ce se va lua din pămîntul acesta. Apoi norodul, dînd tot ceea ce i s-au cerut, poate arăta un număr mare de dări, pentru care nu au luat nici cea mai mică plată; şi în vreme ce ştie că împărăteasca hazne au plătit pentru toate acele fără cruţare, rămîne în prepusul său fără eşire, că plăţile acele rînduite pentru folosul obştiei au alcătuit în pămîntul acesta numai cît ev a folosuri în parte”.
   Lungul rechizitorium acest a obştiei, ce ne dă a crede că numele oamenilor se schimbă, dar naravurile foarte cu greu, lungul rechizitorium în care se propune Porţei toate îmbunătăţirile ce se aşteaptă şi astăzi, dar înlătură boieria ca sfîrşită sau moartă, dădu a gîndi boierilor. Era prea lungă strigarea, prea ascuţit ţipetul, prea vie durerea, ca pribejii să nu o audă; afară de pruha, fruntea, cei mulţi se întoarseră pe la casele lor. Educaţia politică a obştiilor nu se face într-o zi; în capul celor mai mulţi era o amestecătură a cves- tiilor din lăuntru cu cvestiile din afară — faza de reforme, în care se părea a intra Moldova cu mişcarea Strigărei, se prefăcea într-o combinaţie mai bună decît starea de mai înainte, negreşit, dar unde elementul desorganisărei se suţinea. Isto- riea va aprecia rodurile acei combinaţii statornicită sub numele de Regulament Organic şi folosurile <ce> au trasfiecare treaptă moldovană, — urmărim numai duhul mişcărei aicea.
   Aşadar, boierii pribegi începură a cumpăni, a socoti şi prinde la inimă; constituţii şi proiecte plouă, curieri cutri- eră ţara; Ţarigradul şi Petersburgul, mai cu seamă Fanarul e în picioare, mezatul opiniilor şi a sufletelor se începe.
   Toate proiectele seamănă unele cu altele în principuri şi toate sînt într-o conglăsuire: „a restrînge puterea ocîr- muirei, a pune ţeara subt epitropia boieriei". Fiecare taraf îşi face o constituţie. Avem mai multe constituţii subt ochi, otografe. Strigarea zice: „Nimică altă nu era cunoscut de pravilă statornicită în toate, decît interesul, mita şi părtinirea ce pretutindene nu purta alte roduri decît nerînduiele, jacuri, asupriri şi impilare, care pe mulţi din drepţi supuşii pre puternicei Porţi au silit a alerga să se facă sudiţi străini, pentru ca să poată apăra dreptăţile lor.
   Acest fel era ocîrmuirea, cînd moldovenii, obosiţi de jacurile ce în strîmtoare de mai înainte au fost siliţi să mai sprijinească şi tulburările grecilor, care au făcut vîrf ticăloşiilor lor, pentru care obştia într-aceea bănueşte numai boierilor celor mari. Căci aceştia erau începătorii ţărei, aceştia erau stîlpii patriei, la îngrijirea acestor toată obştia era rezămată, cînd fără veste s-au văzut căzută în prapastia ce au sepat împărecherea apostaţilor. Cătră aceasta, strîn- gerea mai înainte a oamenilor lui Ipsilant, subt privirea începătorilor noştri, intrarea între acei oameni a arnăuţilor ce slujea pe la boierii cei mari, şi, după venirea lui Ipsilant, poroncile date din visterie cătră dregătoriile ţărei, spre înlesnirea strîngerei oamenilor de oaste, încingerea cu arme a lui Ipsilant, făcută prin mitropolitul ţărei, şi agiutarea de bani, cai şi altele făcute de mulţi dintre boieri, sînt destule pricini care fac a crede că acei mai puternici dintre boierii cei mari au ştiut mai înainte de împărechierea grecilor, şi acei prin vicleşugul lor au uimit dintr-untîiu pre toţi ceilalţi.
   Al patrulea proect a proectului lui I. Tăutul şi preambulul deschide îndată orizonul naţional: „Cererile cele mai în- semnătoare se fac din partea „obştiei Moldaviei“, în întocmire cu cele cuprinse prin obştească jalbă, trimese cătră pre înaltul Devlet, şi în temeiul sfîntului înalt împărătesc ferman, ce s-au slobozit, ca să fie obşteşte sfinţite aceste ceriri, spre a sluji pămînteştilor ocîrmuiri, pînă ce se va înfiinţa „pravila ţărei“ într-o desăvîrşită alcătuire.
   Pontul 1. Norodul Moldovei, ca un norod ce din învechime şi pînă astăzi au avut şi are sfinţit privilegiul slobozeniei şi acela de a se oblădui cu ocîrmuitorii săi, etc.
   Pontul 18. înaintea pravilei să fie socotiţi toţi deopotrivă şi fără deosebire, avînd a fi şi pravila una şi tot aceeaş pentru toţi, sau pentru de a ocroti, sau pentru de a pedepsi. în pravilă nu poate să se hotărască decît aceea ce este drept şi folositor, şi nu poate să se oprească decît ceea ce este nedrept şi de stricăciune.
   Pontul 19. Norodul, spre a i se ocîrmui trebile sale cele din lăuntru, în chipul cel cuviincios, ca să se poată folosi cu dreptăţile, vechile sale privilegii, cere ca să i se întărească şi legiuirea aceea a Sfatului Obştesc, ce au avut pămîntul acesta iarăşi din învechime, legiuire după care puterea ocîr- muirei şi a împlinirei să fie în singura mînă a Domnului, iar puterea hotărîrei să fie pururea în mîna Domnului împreună şi a Sf aiului Obştesc.
   Pontul 46. Toaie feţele ce alcătuesc Sfatul Obştesc, afară de şasesprezece vechili a ţinuturilor, toate feţele alcătuitoare divanului şi celelalte, să se aleagă toţi aceştia după socotinţa Domnului cu a Sfatului Obştesc, urmîndu-se alegerea numai după meritul bunelor fapte şi după puterea şi vrednicia fiecăruia, pentru slujba ce este să i se încredinţeze, etc., eteetc.“
   Şi în proectul acesta, din care se vede că Tăutul era versat în scrierile politice a vremei, unde întîia dată în Moldova s-au aşternut principul împărţirei puterei, multe definiţii de drit se găsesc; dar este de mirare că proectul tace cu totul în privinţa sătenilor. Ori dă a înţălege că dreptăţile politice şi ţivile erau a se întinde preste tot, fără preju- deţul legăturilor şi contraturilor ce leagă proprietatea de locuitoriu, şi locuitoriul de proprietate? Se poate crede şi aceasta, fiindcă loc deosăbit în constituţia sa nu este dat boierimii ca unei caste, dar alegerea poate chiema, cu încrederea domnului, tot pămînteanul vrednic la slujbe; sau că Tăutul mai aştepta vreme, spre a-şi spune toate ideile sale de reformă.
   Proiecte şi constituţie nu erau de ajuns boierimii, ce îşi venise în fire din spaima Strigărei. Domnia se aşezase; dar, din nenorocire, Moldova poate da o domnie numai, şi postulanţi se găsia din toate părţile; cu constituţiile şi cu făgăduinţi de credinţă şi alte, o sută de postulanţi stăruia, şi boierii din Cernăuţi ca şi ceilalţi, ba încă şi mai mult, ca unii ce aveau ramificaţie cu Ipsilant, Cantacuzineştii şi Eteriştii, şi sprijin mare în Fanar; pînă şi sîngele măriei sale lui vodă îşi făcea partizi şi rîvnea biata domnie a lui
I. Sturdza.
   Huietele de domnie şi intrigele ce năşteau din toate părţile făcură pe I. S. V. V. a scrie scrisoarea din 7 fev. 1824. La 22 fev. plecatele slugi a măriei sale, în număr de şasespre- zăce iscălituri, respund:
   „Pre înălţate doamne! Nu poate fi alta mai străină şi deşanţată privelişte, astăzi, decît aceasta numai, că fiii cei adevăraţi a patriei noastre, bătrînii boieri şi moştenitorii familiilor celor din învechime, pre credincioase şi supuse pre puternicului, îndurătorului şi hrănitorului nostru Devlet, şi mai ales cunoscuţii întru vechime jărtfirilor ale preţuitelor slujbe cătră pre puternica înpărăţie, prin carele chelariul său veacuri întregi s-au păzit neclintit din stejarul drept şi neprihănitei supunere. Aciea, astăzi, în tot chipul prigonită, apoi unii şi înstînjăniţi de a se apropie încă de maica lor, patria noastră, ba încă nevoiţi, cu jale şi lăcrămare, a păzi o crudă tăcere, o aspră neamestecare şi o desăvîrşită neînpărtăşire cu toată sufIar ea sîmbatrioticească din lăuntru, pentru ca să ne depărtăm şi de clevetirile cele formalnice, pornite din patrie şi din întunericul scornirilor propoveduite în lume, că adică cei din lăuntru patrioţi, nu cei din afară, ar fiavînd însoţire nepriincioasă.
   Această oprire a comunicaţiei, păzită de noi cei înstrăinaţi întru sfinţenia cugetărilor, iată, ne dă tot creditul şi la înălţimea ta şi la toată lumea, acum, că nu am putut avea înpărtă- şir ea unei ştiinţi formalnice, mai de înainte, pentru cuvintele călătoriei cătră pragul îndurărei Devletului, a unor boieri deputaţi. Nici dacă îi particular nic, sau prin ştiinţa a mai multor sîmpatrioţi merg să puie lacrămile patriei la picioarele pragului milostivirei. Acum, şi din luminata carte a înălţimei tale, doamne, însemnată din 7 fev., care ne-am învrednicit a o primi, după o îndelungată încontenire, întru aceiaşi vedem a ne însemna aceasta, cum că sunetul vorbelor în călătoria lor poate aduce comprometaţie, propoveduind ei unire cu noi.
   Se disleagă această întrebare că, dacă au lipsit comunicaţia, n-au putut fi hotărîrea mai de nainte şi a unirei; iar dacă este obştesc bine, apoi ei în noi şi noi în ei, precum urmează a se crede că eşti şi nălţimea ta. Şi iată, pentru că am primit luminată cartea voastră, tăind nodul tăcerei cu patrioţicesc cuget, respundem cu plecăciune, că sîntem neuniţi cu toată suflarea a acelora carele se plac în nenorocirele şi obida patriei şi a sîm patrioţilor, şi sîntem uniţi în duhul nostru cu acei care pentru binele patriei arată jărtfire. însă lucrare, îndemnare, corespondenţie, nu am avut; de am fi fost şi noi în patrie, iarăşi nimică altă nu am fi putut face, la o pierzare mărturisită în lume a ţărei noastre, decît a năzui şi noi la limanul mîntuirei milostivirei pre înălţatului Devlet, stăpînitorul nostru. Aşadar, şi pentru aceşti deputaţi, dacă merg pentru binele patriei, datoria urmează a fi şi înălţimea ta într-o sufle- tească unireu.
   Răspunsul ista, foarte lung, — nu s-au putut reproduce tot — plin de fraze îndoite, unde cimilitura gioacă adivărul, pică în mîna lui Tăutul:
   „Măria sa vodă, carele are un suflet bun', strigă Tăutul în Scrisoarea ce au trimes un boier din Moldova cătră d-lui. log. G. S., la Cernăuţi, „poate să fi crezînd, dar eu, carele ştiu, vă mărturisesc că, împotriva ştiinţei, nu pot crede, şi mă rog, mă iertaţi. Scriitorul dv., spornic în florile fandasiei, încît şi pragului de putea îi da picioare — măcar că ar fi bine cătră celelalte praguri să-şi cruţe dărnicia, ca să nu ne fugă uşile, — scriitorul dv. au ştiut să presoare şi să poftească în toate f razurile scrisorii lacrimile pătimirei, neobijduiţi sînpa- trioţi, obida patriei, perzarea ei, ticăloşia, nenorocirele şi alte asemineu.
   Scrisoarea unui boier moldovan e un pamflet în 32 pagine manuscrise, în care Tăutul se ridică uneori la o înălţime de idei nespusă, cu un foc, cu o ură necruţătoare şi crudă care
face din acest panflet nu numai un monument istoric, dar şi un document literar. Cernăuţenii, ca şi boierii veniţi pe acasă, iscălise jaloba şi cererile obştiei. Domnia lui I. Sturza era rezultatul a tuturor, dar slaba ideie a naţionalităţei reînviată, şi Tăutul nu ierta făţărnicia şi ambiţia tulburătoare a domniilor, care ameninţa iarăşi acest prinţip cîştigat cu atîtea dureri. Scrisoarea ia la răspicat răspunsul boierilor, din cuvînt în cuvînt, supt închipuirea unui boier ce ar fi fost din taraful Cernăuţenilor < . . . >740
   9. <M. KOGĂLNICEANU >,	1855:	Epoca de renaş
tere, care a precedat cu mult Regulamentul Organic, o regăsim descrisă cu cea mai mare esactitate în scrierile şi cores- pondenţile lui Ionică Tăutul, a căruia biografie sperăm câ odată vom putea-o comunica publicului românesc, pentru ca acesta să nu uite memoriea unui bărbat care, pentru ţara sa, în grele împregiurări, au lucrat mai mult decît o întreagă generaţie741.
   10. V. ALECSANDRI, 1855: < . . . > Beldiman face parte din pleiada de poeţi ce s-au ivit în Moldova pe la începutul veacului acestue, şi care se alcătuia de Conachi, Tăutul, Bălşucă, Pogor < . . . >742.
   11. N. ISTRATI, 1856:	L'heterie des Grecs, en 1821,
et leurs exces dans Ies Principautes venait â peine de porter â leur credit, â Constantinople, un coup grave, que la tentative de Tudor Vladimiresko en Valachie contre ladite Het&rie, d'une part, et Ies deux petitions nationales ou „arz- magzar" de Moldavie, d'autre part, accompagnees du pro- jet du Reglement presente â la Porte par un homme habile, le comisse Jean Teuto, ont amene la Sublime-Porte â reta- blir le droit d'elire des hospodars indigenes. Neanmoins la r^vision et l'application du susdit Reglement, qui tendait â faire disparaître Ies atteintes qui avaient ete arbitrairement
portees â Tautonomie, â detruire Ies abus qui s’etaient glisses dans Tadministration et â tenir permanente une Assemblee generale au lieu de TAssemblee extraordinaire que Ies prin- ces etrangers n'ont que tres rarement ou imparfaitement convoquee; cette revision, disons-nous, a ete entravee par Tinterruption survenue alors dans Ies relations entre la Tur- quie et la Russie < . . . >743.
    12. Gheorghe Tăutu, 1856: La mormînUd lui Ioan T ăîdu744.
De-aici departe, departe tare,
La cel tîrg falnic, scăldat de mări,
Pe-a căror ţărmuri încîntătoare Oricînd s-aude numai cîntări,
Cîntări, concerte de filomele,
De mii de pasări cu viers duios,
Căci trandafirul în orice zile E ud de rouă, plăpînd, voios;
Acolo unde pe aripioare Zefirul poartă neîncetat Parfumuri dulce, încîntătoare,
Cît raiul sacru e chiar uitat,
Iară salcîmul, salcea pletoasă.
Se nasc oriunde, făr-ajutor,
Şi la tot pasul, în zili focoase,
Azil găseşte un călător;
Acolo unde mii de izvoare Limpezi şi rece curg, şerpuind Prin flori, şi-n urmă în lumea mare Se zvîrl cu zgomot de se ascund;
Acolo chitrul, castanul creşte în ţintirime, mare, tufos,
Şi iasomia se înfrăţeşte Cu mirtul gingaş, crinul frumos.
în aste locuri, clime senine,
Pe-aceste ţermuri, pe-acest pămînt, Cuprins de muşchiuri şi mărăcine, Uitat se află un trist mormînt! Mormîntul ista în el ascunde Oasele unui bărbat român Ce-n floarea vieţii, Parcele crude L-au stins, sărmanul, pe ţărm străin!
La dînsul nime, nime nu vine Ca să-l orneze cu mîndre flori;
Nici împrejuru-i s-aud suspine,
Fiind departe de-amici, surori;
Şopîrla iute singură face Urme pe lîngă acest mormînt; Candela care la capu-i zace,
Nime-o aprinde, ci-o sufl-un vînt.
Cu toate-aceste, bărbatul care Se afl-aice de toţi uitat,
Fiind cu viaţă, în lumea mare, De-amici, de rude era stimat.
Iubia Moldova, mîndra lui ţară,
C-un amor fraged, adevărat, îi doria zile de primăvară,
Dulci şi plăcute, neîncetat.
Ale ei drepturi statornicite De-anticul, bravul, bunu-i străbun 745, Privind cu ochii cum sînt lovite, Plînge Românul, plînge acum,
Strigă cu voace, cu voace tare: „Copii ai Romei, să ne unim!
Căci privilegiul ni este mare,
Decît noi trebui să-l sprijinim!”
Pe-a lui sonoră liră cerească,
Chiar acordată cu Apollon, în limba noastră cea românească Cînta poetul cu dulce ton:
Varsă viaţa, simţirea toată, în imnuri, verse de-amor, de dor;
Omul şi lumea, falş şi ciudată,
Cînta de ele, trist şi sonor.
însă amorul plin de turbare îl mistuieşte de timpuriu, îl stinge, crudul, în depărtare De-al lui ţărm mîndru, de dragu-i fiu!
Ultima vorbă ce mai rosteşte,
Suspinînd încă încetişor,
Văzînd de june că se sfîrşeşte,
Este, sărmanul: Patrie-amor! . . .
Of! Curgeţi lacrimi, curgeţi şiroaie,
Şi printre valuri vă strecuraţi La cele ţărmuri mîndre, vioaie;
Cu ele mergeţi, mergeţi, zburaţi,
Apoi acolo voi staţi deoparte,
Aşteptînd oara să vă urcaţi Prin razi de soare în sferi înnalte,
De unde-n rouă să picuraţi!
Peste mormîntul care-1 adoară Inima-mi tristă, sufletul mieu,
Ah! curgeţi, lacrimi, curgeţi, izvoare,
C-a mea durere m-apasă greu!
Piepte, de jale pătruns, suspină,
Lasă suspine amare-adînci;
Iar tu, zefire, pe-aripa-ţi lină,
Du-le acolo, l-a mării stînci.
Pînă cînd ceru-i plin de-ndurare,
Aş vrea la tine să pot veni,
Ca fruntea-mi, arsă de întristare,
De piatra-ţi rece a o lipi;
Pînă atuncea, ţărnă mîhnită,
Să-ţi dau, prea scumpo, atîta pot:
Primeşte jertfa prea umilită Ce ţi-o trimete al tău nepot746.
    13. CONSTANTIN SION, 1857 (c): Nemuritoriul comis Ionică Tăutu, fiul lui Vasile Tăutu — frate al vornicului Ioan Tăutu.
   Acel comis Ionică, fiind trimis, secretariu, de Ioan Vodă Sturza, la Ţarigrad, fiiului său, beizade Neculai, ce era baş- capichihaia, sau ambasador ţărei, au murit acolo, fără urmaşi, fiind holteiu747.
   14. I. MISSAIL, 1862: Iată prin ce chip românii de la 1821 se însufleţeau de nobilul simţ al patriei şi al independenţei. în proporţiunea, dară, în care se deştepta elementul român, creştea şi ura străinilor. De altă parte, bărbaţi ca Alexandru Beldiman, ca Cîrlova, ca Mămuleanul, ca Văcărescu, ca Tăutul, prin scrierile lor, încuragiau tendinţele renăscînde ale naţiunei pentru restatornicirea domniilor pămîntene, a unui guvern naţional şi chiar constituţional. Astfel, pe cînd grecii se aflau în deplină ignoranţă despre cele ce se petreceau în România, elementul naţional, deşteptat cu vigoare, se pregătea a face opoziţiune făţişă elenismului ce rodea firul vieţii noastre, de una sută şi mai bine de ani, şi a-1 isgoni pentru eternitate de pe faţa României748.
   15. I. MISSAIL, 1863: întorsu-s-au boiarii, ori nu s-au întors? iată ce ne întrebăm noi înşine. Răspunsul îl aşteptăm de la eventuala publicare totală a documentelor acei epoci, şi mai cu seamă a lucrărilor lui Ionică Tăutul, unul din cei mai buni şi luminaţi patrioţi contemporani, ce avu Moldova pe la începutul secolului acestuia şi care luă o mare parte la mişcarea restatorniciei domnilor pămînteni şi a drepturilor ţării. Ceea ce n-a putut să facă Tudor cu sabia, a voit să realizeze Tăutul cu capul, cu pana. Cînd cel dintîi ar fi dat Dumnezeu să se fi făcut domn legiuit al românilor, acest din urmă ar fi trebuit să fie ministrul său. Nimine altul nu era mai entusiast, mai competent a înţelege pe Tudor, epoca şi regeneratoarea lui misiune.
   Pentru a avea o idee despre cele ce se petreceau între boierii de la 1821, în sfaturile lor de peste hotar, cum am zice, despre mişcarea sufletească a României de la 1821, ar trebui să avem publicate viaţa, corespondenţele şi documentele politice găsite la Ionică Tăutul, după moartea sa, tîmplată la Constantinopole. „Acestea sînt la cunoştinţa noastră", zice rep<ausatul> pe la anul 1859 A. Russu, „singurile documente ale acei mişcări ce se înfundă în trataturile de la Akerman şi Adrianopole, şi ne dau ponturile şi tălmăcirea Regulamentului Organic. Fără Tăutu, istoria nu se poate înţelege"749.
   în adevăr, A. Russu, în Amintirile sale, publică după documentele găsite la Tăutu, o analiză a corespondenţelor şi a proiectelor de constituţiuni ce se încrucişau la 1821 între Iaşi, Cernăuţi şi Suceava. Cutez a crede că Russu nu poseda toate hîrtiile lui Tăutu. Din nenorocire însă, însăşi biblioteca lui Russu a căzut în mîinele unui bancher israilit din Iaşi. El ne-a declarat că o are amanetată de proprietarul ei. După toată probabilitatea, în acea bibliotecă trebui să fi fost păstrate şi hîrtiile atît de preţioase pentru istoria noastră de la 1821, a lui Ionică Tăutul. Nu se vor pierde, oare, dacă românii nu se vor sili să le răscumpere? Noi apelăm la toţi bunii cetăţeni spre a face tot ce vor putea, spre aflarea şi publicarea documentelor lui Ionică Tăutul. Altmintrelea, un întreg tezaur naţional se va cufunda în hăul uitării"750.
    16. GHEORGHE SION, 1858: < Ionică Tăutul >, oracolul junimei moldovene < . . . > era mentorele şi conducătorul partidului naţional ce se formase în Moldova. El scrisese multe asupra istoriei naţionale, dar scrierile sale se pierdură cu dînsul < . . . > acolo <la Stambul>, într-o noapte, căzu asasinat de o mînă misterioasă, poate pentru că marele vizir pusese numele său pe lista candidaţilor la domnie751.
   17. V. ALECSANDRI, 1872: Pe la începutul secolului <XIX> s-a ivit în Moldova o pleiadă de poeţi, care au lăsat urme adînci în memoria contemporanilor. Acea pleiadă, compusă de Tăutu, Conaki, Beldiman, Bălşucă, Pogor, Bucşănescu etc., toţi boieri şi feciori de boieri, erau înzestraţi cu învăţăturile clasice a limbilor elină, latină şi franceză. Ei se îngînaseră cu imaginile poetice a mitologiei antice, şi priimiseră totodată reflectul depărtat a ideilor volteriane, pe care revoluţia cea mare din 1793 le răspîndise în Europa; însă distanţa nestrăbătută, ce exista între patria lor şi isvo- rul acelor idei, precum şi mai cu seamă poziţia lor socială, îi opriră de a se pătrunde de principiile radicale a Franţiei. Spiritul lor lua deci o altă direcţie; el se îndrepta cu tot focul tinereţii pe cămpul înflorit al poeziei, cămp ce îi ducea în templul amorului.
   în curînd, Moldova fu inundată de satire, cîntece amoroase şi de elegii, în care dumnezeii mitologici, şi mai cu seamă Afrodita, ocupau locul cel mai important, precum în poesiile franceze de la aceeaşi epocă. Acele stihuri descriau în cadenţe lungi jalnica stare a inimelor şi chiar sub forma de acrostişe indiscrete, publicau numele zînelor adorate752.
   18. C. D. ARICESCU, 1873: < . . . > în privinţa literaţilor profani, vom menţiona în Moldova pe vornicul Al. Beldiman, autorul Eteriei din 1821, tipărită în Iaşi la 1861, Bălsucă, Conachi, Bucur, Teutu si Bucsenescu, toti poeţi < . . . >753.
   19. G. VĂRNAV LITEANU, 1875: Gustul literelor, care se manifesta la începutul secuiului la un mare număr de poeţi: Conachi, Teutu, Beldiman, Pogor, Bălsucă şi alţii încă
< . >754.
    20. IANCU M. CODRESCU, 1875: Acest Ioan Tăutul «este adevărat coborîtor din vechia şi româneasca familie Tăutul, căruia îi zicea lumea: „Ionică filosoful". Despre dînsul atîta ştim că, ducîndu-se la Ţarigrad, a rămas acolo.
El a murit fără descendenţei direcţi. Pe urma sa au rămas mai multe scrise, din care cele mai însemnate sînt: Tragodia lui Lentor şi a lui Sapor, în versuri. Noi le avem amîndouă aceste, prezentate de d-nei paharniceasa Maria Tăutu, o nepoată de frate a autorului755.
    21. ANDREI VIZANTI, 1881: Fără presă, fără alte înlesniri de publicitate, fără un mijloc <= mediu> social preparat prin scoale şi lectură, Plîngerea Moldovei a lui Beldiman, ca şi traducerile şi cîntecele lui Conachi, Pogor, Tăutu şi alţii, nu puteau pe atunci să aibă nici un merit altul, afară doară de acela al perfecţionării şi al mlădierii limbei în cercul foarte restrîns al scriitorilor cari o cultivau756.
    22. ANONIM, 1883: < . . . > Cîte triste exemple avem despre aceasta; cîţi autori, cîţi poeţi tineri, plini de merit şi de viitor au murit sau şi-au părăsit drumul prescris de către natură, numai pentru că în patima lor n-au găsit nici glorie, nici acea aurea mediocritas, ce fiecare scriitor, zice Horaţiu, ar trebui s-o aibă, nici măcar pîinea de toate zilele. Ionică Tăutu moare în ticăloşie, departe de patria sa, în Constantinopole, la vîrsta de 25 de ani, moare în desperare că scrierile sale atît de frumoase se vor pierde cu dînsul
< . . . >757.
   23. A. C<UZA> ?, 1888: < . .. > Aceste tresăriri se văd încă cristalizate în versurile elegiace, satirice ori legendare ale timpului, şi ne apar ca nişte articulaţii de durere a unor paseri ce-şi sfărâmă aripile de zăbrelele colivielor.
   Beldiman, Teut, Conachi şi, mai tărziu, Negruzzi, Alec- sandri, Bolintineanu şi alţii, erau gemătul unui corp bolnav ce aştepta sănătatea < . . . >758.


REDACTOR: MIHAI N. POPESCU TEHNOREDACTOR: FLORICA WEIDLE
COLI DE TIPAR: 23 + 16 PAG. PLANŞE TIRAJUL: 825 EX. BUN DE TIP\R: 15 VIII 1974
TIPARUL EXECUTAT SUB COMANDA Nr. 117 LA ÎNTREPRINDEREA POLIGRAFICĂ „13 DECEMBRIE 1918“ STR. GRIGORE ALEXANDRESCU Nr. 89-97 BUCUREŞTI, REPUBLICA SOCIALISTĂ ROMÂNIA



v- *;'j:-îX3l .r î>ît r /' •tacmiHT-Tr'T:.'? HHi; >i • r t - . -?fl \ iii
       1	Importanţa operelor şi activităţii lui Tăutul a fost relevată de Mihail Kogălniceanu, la 1838; apoi de ALECU RUSSO, (Amintiri, VI, VII, IX, XIII, în „România Literară", 1855; v. şi AL. RUSSO, Scrieri, ed. P. V. Haneş, Bucureşti, 1908, pp. 112—117, 121 — 124); de G. IBRĂILEANU, încă din cursurile universitare pe care le-a ţinut începînd din anii 1909 — 1910 (după comunicarea lui Gh. Agavriloaiei-Iaşi, fost asistent al lui Ibrăileanu). Esenţa acestor cursuri este redată în lucrarea: Spiritul critic în cultura românească, apărută la Iaşi, în 1922 (pp. 76—78), adică la o dată cînd nu se cunoşteau încă textele ce se publică acum. Menţionăm apoi pe D. V. BARNOSCHI, Originile democraţiei romane. Cărvunarii, Constituţia Moldovei de la 1822, Iaşi, 1922; N. IORGA, Un jacobin moldave au XlX-e siecle. Conference donnee â la Societe du centre d'etudes de la Revolution franşaise, Paris, 1936; EMIL VÎRTOSU, Un pamflet moldovenesc din vremea Eteriei, în „Viaţa Românească"; XXII (1930), nr. 4—5, pp. 83 — 100; IDEM, Din scrierile inedite ale comisului Ionică Tăutul, op. cit., XXXI (1939), nr. 8, pp. 60 — 70; D. POPOVICI, La litterature roumaine ă Vepoque des lumieres, Sibiu, 1945, passim; GH. I. GEORGESCU, Un vechiu propovăduitor al democraţiei, Comisul Ionică Tăutul, Bucureşti, f.a. (pagini din istoria românilor bibliotecă de popularizare); precum şi alţii.
11	Originalul la Arh. St. Bucureşti, Planuri Botoşani, nr. 8.
       36	Arh. St. Iaşi, 130/12; parte cu creionul, parte cu cerneală. Scrisă pe dosul unei jălbi cu cerneală, adresată către domn, datată aprilie 1823, in pricina zestrei de dat Ilincăi, sora măritată cu Gheorghe Pisoţchi. De aici şi datarea aproximativă a versurilor.
44 Sublinierea noastră.
      46	Fără nici o legătură, nici structurală nici ca amănunte, cu GASPARD DE R£AL, La Science du Gouvernement, contenant le Gouvernement de France, le Droit Naturel, le Droit Public, le Droit des Gens, le Trăite de Politique, le Droit Ecclesiastique, voi I- VIII, Aix-la-Chappelle - Paris, 1761-1764.
49	VOLTAIRE, Dictionnaire philosophique; LA HARPE, Cours de Litteraturem
67	Sublinierea noastră.
9	într-altă copie: mreaja.
11	Mai marii, superiorii săi.
36	Şters: sprijini.
50	Şters: va fi.
pămîntul nostru, de care.
       118	Cele trei versuri în limba franceză figurează în La Henriâde de VOLTAIRE, cîntul al VUI-lea.
136	Arh. St. Iaşi, 130/8.
       153 Şters: şi cu toate că niciodată n-am pierdut din pravăţul nostru (aciastă) datoriia supunirii, cu toate că înnaintia tuturor naţiilor ar fi pentru noi o desăvîrşită difăimare a o uita, cu toate aceştia nu sînt mulţi ani decît un ministru a unii curţi puternice, chipurile de a-i trage şi a-i ţine priinţa nu cer multă ştiinţă.
164	Arh. St. Iaşi, 130/32.
      170	Text francez adaus posterior, cu altă cerneală şi altă mînă, poate de chiar semnatarul scrisorii.
      171	Text subliniat şi semnătura, autograf Th. Balş. Restul, de altă mînă.
172	Arh. St. Iaşi, 129/44.
220	Şters: încă.
      270	Şters: sîngură numai Roma era patriia. Dacă nu cumva şi ia contenisă de a fi, şi cînd tot ce era afară de zidiurile ei, nu era de alt interes, decît numai de a plăti birul.
324	în text: îndindire.
de fiiştecare vadră de vin,	338atîte parale. Fiiştecare om, ce are de
aceste, are a plăti încă şi pentru persoana sa, 	339 parali, supt nume
de cruce, şi încă	340 parali, pentru ţidulă. Aceste sînt pentru proştii
ţărani; mazilii, negustorii, supuşii streini şi alţi priviligheţi plătesc mai puţin. Boerii, nicicacum (n. I. T.).
336-340 LoC alb.
multe sînt care urmiază necurmat mai de mult, de 50 şi 60 de ani. Şi poate cineva zice că mai nu este moşie în Moldova, care să nu aibă pricina ori de hotar, ori de titlul vecinicii stăpîniri. De unde, oare (vine), curge aciasta? Negreşit, numai din pricină că aciastă giudecătorie niciodată n-au păzit oorănduială hotărîtă în lucrările sale. Şi pentru aceia, din neştiinţa celor lucrate, şi din nepăzirea practicilor sale, au curs şi curg atîtea amestecături.
      496	Variantă: . . . „tot ce cutiază a mi să înfăţoşa" (Arh. St. Iaşi, doc. 130/51).
635	Şters: pe care îl şi.
       22	Arh. St. Iaşi, Necatalogate. Cele patru peceţi inelare turceşti, de mărimi deosebite, sînt puse cu tuş negru.
    Transcris şi tradus de H.Dj. Siruni.
   6	000 adică şasă mii lei cuprinde chiriia pe vreme de un an şi giumătate păn-la zi 1 iuni 1826, pentru 33 binale precum s-au arătat mai sus.
29	Originalul la Arh. St. Iaşi, Necatalogate. Transcris şi tradus de
H. Dj. Siruni.
Sigiliile (şase) sînt de mărimi deosebite şi puse cu tuş negru.
      30	Sigiliu mic, inelar, rotund, cu toate caracteristicile sigiliilor turceşti,, pus cu tuş negru.
57869 —
Are a lua lei bani
Partia cîtă au pus în capitalul tovărăşiei ..	7000	—
Cumpărătura chelcelilor ce au trimis întăi la
Ţarigrad 		2804	—
Au trimis în bani prin Gheorghi Căpăţină
călăraş, la 12 aprilie 1825 		4100	—
Cumpărătura chelcelilor ce au trimis cu rîndul
al 2-le		4394	—
Au trimis în bani prin Toader Calaraş, la 2 iuli
1825 		3330	—
Au plătit o poliţă la negutitoriul Buiuc, din 2
iuli 1825	’			4500	—
Au plătit dintr-o poliţă de 500 lei a Iconomului
Dimitri 		200	—
Au plătit o poliţă la Fene<r>liesti, din 18 iuli
1826 				2500	—
Au plătit o poliţă la Fenerlieşti,	din 30 iuli 1826.	3500	—
Au trimis la Ţarigrad postavul ce au luat în
schimb pe marfă 		9919	60
Cuprind cheltuielile ce au făcut 		2169	—
Parte din 5302 lei 96 bani ce este cîşligul în bani, afară de parte din 13983 lei 69 bani ce
este cîşlig în lucruri nevîndute			2651	48
Are să dei încă spre înpliniria	somii		10801	12
j	57869	—	33
        1	MIHAIL SEVASTOS, Amintiri de la „Viaţa Românească", Bucureşti, 1956, p.p. 305 — 306; ediţia a Il-a (Bucureşti, 1966) p. 423.
      2	Desigur, au fost aduse în ţară odată cu hîrtiile răposatului beizadea Neculachi Sturza, în iunie 1838, ceea ce ar explica şi publicaţia lui M. Kogălniceanu din acelaşi an (v. la Arh. St. Bucureşti, Curtea Apelativă, dos. 627/ 1862, f. 647).
       3	ALECU RUSSO, Scrieri, publicate de P. V. Hanes, Bucureşti, 1908, pp. 112, 114.
4	AL. RUSSO, op. cit., p. 113.
5	Ibidem.
6	C. SION, Arhondologia Moldovei..., Iaşi, 1892, p. 369: „fără urmaşi»
fiind holtei".
       8 AL. RUSSO susţine ca dată a naşterii anul 1798 (Scrieri, p. 112). Dar dintr-o mărturisire autobiografică, făcută în 1829, unchiului său Ilie Ilschi, rezultă data de noiembrie 1795.
    6 Nu este fiu al lui Vasile Tăutul, cum afirmă CONSTANTIN SION (Arhondologia, p. 369); Alecu Russo este mai bine informat în aceasta, dar insuficient. N. IORGA îl consideră pe Vasile Tăutul drept frate, aşa cum şi era în realitate (Studii şi Documente, V, pp. 263 — 264). Era şi urt alt Vasile, unchi acesta, care moare la 14 aprilie 1809.	* ■. .
9	N. IORGA, op. cit., loc. cit.
      10	Planul dat la D. BODIN, Glose şi ştiri noi privitoare la comisul Ionică Tăutul, în „Revista istorică română", XIV (1944), pp. 448 — 457.
11	Arh. St. Bucureşti, M-rea Doljeşti, X/129; autograf I. T.
12	Arh. St. Iaşi, doc. 129/48; autograf I.T.
13	N. IORGA, Studii si Documente, V, pp. 263 — 264.
14 Arh. St. Iaşi, doc. 128/32.
15 Arh. St. Iaşi, doc. 128/51.
       16	M. DRĂGHICI, Istoria Moldovei, II, p. 168, spune că a fost toată vremea secretarul lui Ioniţă Sandul Sturza.
       17	Lista şi boieriile acordate la această dată, la Arh. St. Iaşi, 48/2, f. 5, publicate la GH. GHIBĂNESCU, Surele şi izvoade. X (Documente cu privire la familia Rîşcanu, Iaşi 1915), p. 276.
       18	H. Dj. SIRUNI, Două beizadele la Cenghel-chioi. Glosar, Bucureşti, 1940, pp. 22 — 23.
19	EMIL VÎRTOSU, 1821. Date şi fapte noi, Bucureşti, 1932, p. 149.
20	H. Dj. SIRUNI, op. cit., p. 23.
       21	Scrisoarea originală la Academia R. S. România, 235/57. Rezumat şi extras la CONSTANTIN IORDĂCHESCU, Catagrafia Museuliii „N. Iorga“, în „Buletinul Comisiei Istorice a României", Bucureşti, XV(1936), p. 103 (nr. 58). Semnalat şi folosit şi la N. IORGA, Un jacobin moldave au XlX-e siecle. Conference donuee â la Societe du centre d’etudes de la Revolution fra^aise, Paris, 1936, p. 12).
22	H. Dj. SIRUNI, op. cit., p. 31.
23	C. SION, op. cit., p. 369; v. şi DRĂGHICI, op. cit., II, p. 168 n.
24	A. ’A>w8^av6pl8ig, rpafi^axiKfj ypaiKiKO-ioupKUKfi, Viena, 1812.
       25	Pentru aceasta din urmă vezi şi CH. P. GIRAULT-DUVIVIER, Gram- maire des grammaires ou analyse raisonnee des meilleurs traites sur la langue frangaise, Paris, 1814 (v. DAN MĂNUCĂ, Gramatica manuscrisâ a comisului Ionică Tâutu, în „Studii şi cercetări ştiinţifice, istorie-filologie, filologie", X (1959), fasc. 1—2, pp. 140 — 144 (Academia R. S. România, filiala Iaşi). Traducînd gramatica franceză a lui Girault-Duvivier, Tăutul încerca să adapteze terminologii speciale la spiritul limbii române, introducînd o terminologie care n-a rămas (La Arh. St. Iaşi, doc. 126/219, 354—366, materialul în legătură cu această traducere; ibidem, ms. 362, textul francez al lui Girault-Duvivier).
       26	Folosim termenul „luminist" în locul echivalentului de origină italiană „iluminist", căutînd să-l încetăţenim în limba română într-o formă proprie ei (v. pentru aceasta şi Liviu Rusu, „Luminism“ „iluminism", în „Contemporanul" din 30 aprilie 1965, (XVIII).
       27	La Academia Republicii Socialiste România, ms. 1977, f. 1, databil după 1854, găsim „însemnare pentru facerea balsamului Leroa, care se întrebuinţează pentru orice boală, iar mai vîrtos pentru venin. Dramuri 9 gumi scamonii fain, 12 rădăcină de tulpet, 40 rădăcină de talapa nepisată, 40 sinamichie bună, 425 spirt de 35 de graduri, 135 zahar bun. Acestea toate pisăndu-să bine şi cernîndu-să, le pui în spirtul cel mai sus arătat, într-un clondir de două oca şi jumătate; de va fi vara, să pune la soare, iar iarna să pune în casă, la căldură; şi să să bată de trei ori pă zi, în opt zile. Şi atunci, făcînd un săculeţ de flanelă albă, să toarnă toată dohtoria din clondir în săculeţ, fiind o tingire curată dedesupt. Şi după ce să va scurge bine, să pune 150 dramuri apă curată iarăş peste buruienile din săculeţ şi frămîntîndu-le bine pănă ce să va strecura de tot în tingire şi, luănd proba cu care se cearcă spirtul, să sloboade în tingire şi, de va fi mai sus de 16 graduri, să mai pune apă, pănă va veni la 16 graduri.
După aceia, luănd zaharul cel mai sus arătat, să să piseze bine şi pe urmă să să toarne în tingirea cu dohtoriia şi mestecăndu-se bine, să să deşarte în clondir. Şi celui ce pătimeşte de venin să i să dea 12 dramuri la o băutură şi luănd puţină apă, să-ş clătească gura şi să o lepede jos. Şi după aceia să nu fie slobod să mănînce nimic, nici să bea, nici să să culce, pînă ce va face zece curi. Şi pe urmă făcînd o ciorbă de orez cu zeamă de lămîie, să i se dea să mănînce şi să bea puţină lemonadă, ferindu-se foarte de apă rece, pînă în 24 de ceasuri. Iar la copii mici să nu să dia".
    Tot la Academia Republicii Socialiste România, ms. 1599, f. 18 — 19, 36 — 37, variante ale reţetei dată aici.
       28	Academia Republicii Socialiste România, ms. 1176, f. 262; vezi şi N. CARTOJAN, Kogălniceanu şi Societatea de Arheologie şi istorie veche a Nordului, în „Drum drept", X (1915), pp. 37 — 38; textul original e în limba franceză: „Jean Teoutou, traducteur des Ruines de Volney et auteur d’un recueil de poesies aussi suaves que le parfum de la rose, mourut â Constantinopole“. Acelaşi conspect are şi o a doua versiune: „Jean Teoutu, traducteur des Ruines de Volney et poete suave, ne fit que se montrer. II mourut â Constantinopole“ {ibidem, f. 260 v).
       29	„Alăuta Românească", Iaşi, 1838, nr. 5, pp. 52 — 54; v. şi N. CARTOJAN, Alăuta Românească — Întîia revistă literară a Moldovei. Extras din „Omagiu lui I. Bianu", Bucureşti, 1927, p. 15.
30 Ibidem. Aceste stihuri nu se cunosc nici acum.
31 „Steoa Dunării", 1855, nr. 25, p. 99.
       32	Vezi si AL. PIRU, Literatura română premodernă, Bucureşti, 1964, pp. 229-233.
33	Arh. St. Iaşi, 130/59; scris cu creionul.
34	Ibidem.
35	Cycnus = lebăda (lat.).
       36 „Alăuta Românească", Iaşi, 1838, nr. 5, pp. 52 — 54. Revista încetează, cu acest număr (N. CARTOJAN, Alăuta Românească — Întîia revistă literară a Moldovei. Extras din „Omagiu lui I. Bianu", Bucureşti, 1927, pp. 15—17); redactorul revistei este M. Kogălniceanu. La Academia Republicii Socialiste România, ms. miscelaneu 21, f. 109—192, conţine nr. 5 din „Alîuta. Românească" (imprimat), cu acest epitaf. Manuscrisul vine din Biblioteca Scheiană; ibidem, f. 38v —39v., acelaşi epitaf, în transcriere manuscrisă;. Ibidem, ms. miscelaneu 4730, f. 47, altă copie după epitaf. Tot aceste versuri servesc drept inscripţie funerară unui mormînt, datat 1841, şi aflat la Biserica Mavromolu din Galaţi, fără menţionarea numelui lui Tăutul. Inscripţia este reprodusă la N. IORGA, Inscripţii din bisericile României, 11, Bucureşti, 1908, pp. 345 — 346.
    în „Foaea Soţietaeţii pe-ntru literaetura şi cultura românae în Bucovina", Cernăuţi, IV (1868), pp. 146 — 147, este publicat acelaşi epitaf, cu cîteva schimbări, sub titlul: Un epitaf acrostih. Acrostihul este Zamfira.
    Iată şi aprecierea lui Kogălniceanu: „Acest epitaf frumos este făcut de răposatul Ionică Tăutu. Acest poet, care au murit în Constantinopol, au scris multe poezii, din care cea mai mare parte s-au perdut. Mai avem încă de la el traducerea Ruinelor lui VOLNEI şi o culegere de sorţi în stihuri» pentru Anul Nou. Noi le vom împărtăşi cetitorilor noştri, la vremea cuvenită" („Alîuta Românească", Iaşi, 1838, nr. 5 din 1 septembrie, pp. 52 — 54)^
       37	F. C. VOLNEY, Ruines ou meditations sur Ies revolutions des empires, Geneva, 1791. La Academia Republicii Socialiste România, vezi. ms. 2502, 2692, 5285, 6020, 6021, 3154, 5669, traduceri din prima jumătate a secolului al XlX-lea. Primele două atribuite de N. Cartojan, lui I. Tăutul. (N. CARTOJAN, op., cit. p. 121). La Biblioteca Centrală din Iaşi, ms. 182, o traducere cu titlul: Sfărâmările. Procetire asupra revoluţiilor înpărăţiilor. Pe ms. 3154 (Academia Republicii Socialiste România), o însemnare:	,,S-au
scripisit <copiat > cu poftorire numele meu de zăce ori de la macava la alta“. Rezultă din text că a fost scris de Alecu Balica, în anul 1831.
      38	Pentru răspîndirea ideilor voltairiene în ţările noastre şi în Orientul balcanic, să se vadă ARIADNA CAMARIANO, Spiritul revoluţionar francez şi Voltaire în limba greacă şi română, Bucureşti, 1946 (Institutul de studii şi cercetări balcanice. Seria istorică, n. 6).
       39	Titlul traducerii: Henriada lui Voltaire, tradusă de d. comisul V. Pogor, Bucureşti, 1838. Manuscrisul autograf al acestei traduceri, cu îndreptările, tot autografe, ale lui Costache Conachi, la Academia Republicii Socialiste România, ms. 5228. Putem adăuga că Vedenie ce au văzut un schimnic Varlaam de la mănăstirea Secului din Moldova, la anii de la zidirea lumii 7329, iar de la întruparea mîntuitorului nostru Isus Hristos, 1821, poema neterminată a lui VASILE POGOR, are ca model, deşi oarecum îndepărtat, La Henriade de VOLTAIRE. Poema lui Pogor este publicată la EMIL VÎRTOSU, O satiră în versuri din Moldova anului 1821. Extras... Bucureşti, 1957. în sfîrşit, între hîrtiile rămase de la Tăutul se găseşte şi un fragment de traducere în proză a Henriadei (autograf al lui I.T.).
      40	La Academia Republicii Socialiste România, ms. 110, pp. 64—70, în tovărăşia Tragodiei lui Al. Beldiman, se găseşte o copie completă a Strigării norodului..., transcrisă în 1838, la Bacău, de paharnicul Costache Nastacu, după alt text, probabil tot copie, al serdarului Iordachi Lascăr. Aceasta e dealtfel şi cea mai recentă copie. în ms. 203, f. 17 — 32, se află o altă copie, defectuoasă, prescrisă de Andrei Lipan la Braşov, în iulie 1822. Un fragment de la început cuprinde ms. 95, f. 210. O altă copie şi aceasta defectuoasă, este în ms. 4193, f. 27 — 35, prescrisă de Ion Orbescu probabil tot la Braşov, în martie 1822.
    Aceste copii păstrează forma moldovenească a limbii, cu toată distanţa în timp şi spaţiu care le separă. Nu poartă însă nici una menţiune despre autor. Existenţa unor copii la începutul lui martie 1822, la Braşov, ne dă siguranţa că pamfletul a fost scris în vălmăşagul vremilor tulburi ale anului 1821 şi, astfel, a putut avea un rol eficient în desfăşurarea ulterioară a evenimentelor.
41	AL. RUSSO, op. cit., p. 115.
42	Ibidem, p. 114.
    ^Istoria României, III. pp. 919, 1111, atribuie Strigarea... comisului. Ionică Tăutul.
       44 în Literatura română veche (ed. II., Bucureşti, 1962), Al. PIRU consideră că toate incertitudinile privind paternitatea şi originalitatea acestui text sînt definitiv rezolvate, în sensul lor pozitiv (pp. 38 — 42, 44 — 45). Vezi în acelaşi sens şi învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Theodosie. Text ales şi stabilit de Florica Moisil şi Dan Zamfirescu. Cu o nouă traducere a originalului slavon de G. Mihăilă. Studiu introductiv şi note de Dan Zamfirescu şi G. Mihăilă, Bucureşti, 1970.
      45	Tăutul dă, în notă, nu numai trimiterea la izvorul respectiv (Esprit des lois, livre I, chap. 1), ci şi însuşi textul francez, pe care îl reproducem, spre a se vedea dificultăţile de care avea să se lovească traducerea românească: „Dieu a du rapport avec l'univers comme createur et comme con- servateur; Ies lois selon lesquelles il a cree sont celles selon lesquelles il conserve. II agit selon ces regles, parce qu'il Ies connaît; il Ies connaît, parce qu’il Ies a faites; il Ies a faites parce qu’ elles ont du rapport avec sa sagesse etsa puissance". (Pentru verificarea textului ne folosim de MONTESQUIEU, Esprit des lois, livres I-V. Edition annote par Paul Janet, Paris, 1871, p. 101).
      46	„Chaque diversite est uniformite, chaque changement est constance" (MONTESQUIEU, op. cit., p. 101), citat în notă în limba originală.
       47	Textul acesta, în limba franceză, este şi pe o hîrtie deosebită, cu indicaţia: Eponine, tome. I, page 87 (Arh. St. Iaşi, 129/41).
       48	Regulamentul privind eligibilitatea la tronul Moldovei şi al Ţării Româneşti a membrilor celor patru familii fanariote privilegiate: Scarlat. Calimahi, Al. Suţul, Mihail Suţul şi D. Moruzi, promulgat de Poarta otomană la începutul anului 1819, fusese anulat prin restabilirea domniilor pămîntene, în 1822 (A. OŢETEA, Un cartel fanariot pentru exploatarea ţărilor române, în „Studii", XII (1959), nr. 3, pp. 111-121).
       49	Textul convenţiei, în traducere contemporană, la Academia Republicii Socialiste România, CCLXX/69.
       50	Pentru această înrudire vezi ARTUR GOROVEI .Documente Tăutuleşti, in „Junimea literară", XIII (1924), pp. 325 — 326, nr. 41.
       51	Această scrisoare, ca şi celelalte texte despre care vorbim mai •departe se păstrează numai în conceptele autografe, la Arh. St. Iaşi.
       52	Este interesant de constatat frecvenţa, la Iaşi, începînd din februarie 1822, închegării a tot felul de facţiuni între boieri, pentru apărarea intereselor de clasă şi personale. Astfel, boierii de clasa a doua fac un „act de înfrăţire", elaborînd şi un memoriu către înalta Poartă, prin care cer ca domnul să fie ales de către toţi boierii (la ION I. NISTOR, Clasele boiereşti din
Moldova şi privilegiile lor, Bucureşti, 1944, p. 9). în octombrie 1824, la Iaşi, cinci mari boieri: C. Canta, mare logofăt, Costachi Roset, vornic,. Petrachi Sturza, vistiernic, Buhuş, hatman, Alexandru Sturza, spătar, se leagă din nou între ei să se ajute la nevoie (Hurmuzachi, X, p. 596). Alte legături se înnoadă, după mai 1827 (Hurmuzachi, X, pp. 605 — 607). Şi desigur, vor mai fi fost şi altele, încă necunoscute.
       53	Obligaţiile către Poartă încep, după 1774, să fie mai reduse, cel puţin formal. Vezi, în acest sens, M. M. ALEXANDRESCU-DERSCA, Rolul hatişerifurilor de privilegii în limitarea obligaţiilor către Poartă (1774—1802), în „Studii", XI (1958), nr. 6, pp. 101 — 121 si bibliografia de la p. 101, n. 1.
       54	O analiză amănunţită a situaţiei economice, sociale şi politice a ţărilor române în Istoria României, III, Bucureşti, 1964, cu deosebire pp. 624—682.
       68 între hîrtiile lui Tăutul se găsesc şi Remarques relatives ă la Moldavie et a la Valachie, extraites de VEmpire Ottoman par leprince Cantemir, Edition de Paris, an MDCCXLIII (1743).
56	Formă moldovenească pentru: nime, nimeni.
       57	Arh. St. Iaşi, 126/211, 210. Textul francez al lui Montesquieu este următorul: „Le peuple est admirable pour choisir ceux â qui il doit confier une pârtie de son autorite. II n’a ă se determiner que par des choses qu’il ne peut ignorer et de faits qui tombent sous Ies sens" (Montesquieu, Oeuvres... avec Ies notes de tous Ies commentateurs..., L. Parcelle, Paris, 1826, voi. II, cap. II, pp. 26—27).
       58	Pînă la obţinerea hrisovului de întărirea „pronomiilor“ (privilegiilor) din 1827, marii boieri, adversari ai lui Ioniţă Sandul Sturza, desemnau de obicei pe novatori (între ei şi comisul I. Tăutul) ca pe o „nobilitate nouă", care nu urmărea decît să înlăture de la conducerea statului pe reprezentanţii vechii boierimi.
59	Lipseşte
       60	Singur G. Sion aminteşte despre această candidatură, după relatările lui C. Negruzzi, dar într-un mod care nu corespunde realităţii: Ionică Tăutul, „oracolul junimei moldovene <...> era mentorul şi conducătorul partidului naţional, ce se formase în Moldova. El scrisese multe asupra istoriei naţionale, dar scrierile sale se pierdură cu dînsul <....> Acolo <la Stambul > într-o noapte, căzu asasinat de o mînă misterioasă, poate pentru că marele vizir pusese numele său pe lista candidalţilor la domnie (G. Sion, C. Negruzzi. Epoca şi scrierile sale, în „Romanul" 1868, iunie, p. 537; republicat la Gh. Bogdan-Duică, Tâutu-Beldiman-Negruzzi, în „Făt Frumos", V (1930), pp. 155-158).
       61	îndeosebi nu cunoştea la timpul său faptul că, printr-unul din actele separate încheiate atunci, ţările române rămîneau ocupate de armatele ruseşti pînă la plata tuturor despăgubirilor de comerţ şi de război '{textul în Acte şi documente relative la istoria renascerei României, I, Bucureşti, 1888, p. 331). Textul tratatului apare la Iaşi, în traducere românească, probabil foarte curînd după semnare, siib titlul: Tractat de pace între mărirea sa înpăratul tuturor Roşiilor şi înălţimea sa înpăratul şi padişahul otomanilor încheiat la Adrianopole în 2 septembrie, 1829, Eşi. Iată şi conţinutul art, 11: „pînă la cea deplină deşertare a ţerilor cuprinse, administraţia lucrurilor ce sînt aşezate acuma aice, supt înrîurirea Curţei înpărăteşti de Rossia, se vor ţine, şi înalta Poartă nu se va amesteca la ele nici într*un feliu".
62	Şters: acel domn.
63	Arh. St. Iaşi, 130/26.
64	Al. Russo, op. cit., p. 115: doprosul.
       65	V. I. Lenin, La ce moştenire renunţăm?, în Opere, 2, Bucureşti, 1951* p. 500.
raturii universale ce urmau a fi traduse în limba română (D. Popovici, Ideologia literară a lui I. Heliade Râdulescu, Bucureşti, 1935, pp. 183 — 184). Iar N. Filimon vorbeşte de procedura „sublimă" faţă de hoţii şi vagabonzii Bucureştilor, strînşi în beciurile de la Curtea Arsă, care face „nulă pe a lui Filangieri si Beccaria" (N. Filimon, Opere, II, Bucureşti, 1957, p. 247).
       67	Pentru Vasile Pogor-Tatăl vezi Emil Vîrtosu, O satiră în versuri din Moldova anului 1821, în „Studii şi materiale de istorie medie", II,. Bucureşti, 1957, pp. 465 — 540.
      68	Academia Republicii Socialiste România, mss. 185, 4191; vezi şi D. Popovici, op. cit., p. 129.
         69	Emil Vîrtosu, Napoleon Bonaparte şi proiectul unei „republici aristo- democraticeşti", în Moldova, la 1802, ed. II. Bucureşti, 1947.
70	Grămezi, mormane.
71	O dare specială din care, de obicei, se plăteau lefurile.
72	Arendă.
73	Ranguri.
6 Ciudată şi naivă, această teorie asupra apariţiei şi evoluţiei româniei.
75	Condica lui Calimah Vv. apare la 1817, în limba greacă.
76	Consideraţie, vază.
77	Dosare.
78	Pasărea Phoenix.
79	Succesiune.
       80	„Auto to xoX,jaipov piua” (dedesubt, această traducere greacă, numai în ms. 4139, Acad. Republicii Socialiste România).
       81	Pasărea Phoenix era zugrăvită pe stindardul din 1821 al Eteriei ca simbol al vechii Elade, ce urma să reînvie din propria-i cenuşă,
       82	Strigarea norodului Moldavii ... este reprodusă aici, după copia cea mai completă din ms. 110, f. 64—70, de la Academia Republicii Socialiste România, într-o transcriere din 1838, făcută la Bacău, de paharnicul Costache Nastacu, după o altă copie aparţinînd serdarului Iordachi Lascăr; alte copii: ibidem, ms. 203, f. 17—32, defectuoasă, prescrisă de Andrei Lipan, la Braşov, în iulie 1822; ms. 95, f. 210 (fragment); ms. 4139, f. 27 — 35, copie prescrisă de Ion Orbescu, tot la Braşov, în martie 1822; ms. 2835, f. 186—191, defectuoasă. La Biblioteca Universităţii din Cluj, sala Sion, ms. 56, f. 167 —173, copie făcută, probabil, înainte de 1847, de Costache Sion (v. Gh. Ungureanu, Familia Sion. Studiu şi documente, Iaşi, 1936, pp. 89—90). La acestea se adaugă patru copii, nesemnate şi nedatate, la Arhivele Statului Iaşi; o copie fostă la V. Panopol, precum şi traducerea fragmentară în limba greacă, nesemnată, nedatată (Academia Republicii Socialiste România, ms. grec 885; menţionată sumar în „Creşterea colecţiilor Academiei Române", Bucureşti, 1908, p. 266; v. şi C. Litzica, Studii şi schiţe greco-romane, Bucureşti, 1912, p. 92, unde titlul grecesc este tradus în limba română astfel: Strigarea sau plîngerea Moldovei către boierii mari şi arhiepiscopul şi mitropolitul d.d. Veniamin, alcătuită la Suceava de către clasa a doua şi a treia, în anul 1821).
83	Şters: ticăloşiile.
84	Şters: monumentul.
       85	Şters: Şi dintr-aceasta este că vicleşugul, zavistie, mîndrie, măgulire şi toate celelalte răutăţi care ticăloşăsc omenire, n-au priceput a-ş ascunde izvorul de la ştiinţa ta; deci, făţărie nu le va pute înprumuta haine streine, pentru a le scăpa de a ta înţălegire.
86	Şters: luaţi.
87	Şters: privi.
88	Şters: grecilor.
89	Şters: stăpînul.
90	Şters: de la dînsul.
       91	La sfîrşit, fără nici o legătură cu textul, scris şi pe urmă tăiat: Amis de qui Vaudace aux mortels peu commune !
92	Adaus ulterior, de altă mînă, cu altă cerneală.
93	Arh. St. Iaşi, 129/23.
94	Şters: şi.
95	Şters: sau.
96	Şters: credinţa.
97	Şters: mai.
98	Şters: numai.
99	Şters: în faţă.
100	Şters: sfinte.
101	Şters: au agiu.
102	Şters: vremurile.
103	îndreptat peste: mormînturilor.
104	Şters: cu toţii vor s . . . .
105	Şters: este.
       106	Şters: gura supuşilor <norodului> totdiauna va înghiţi dulciaţă cînd cu sfiială va rosti <rostui>.
107	Şters: sfera.
48 Şters: să zice că este bun cînd este.
109	Şters: stare mîrşavă.
110	Şters: i să arăta înnainte lui.
111	Şters: tot acela.
112	Şters: ţine.
113	Şters: sfinţie ta.
114	Şters: tot aceia.
115	Şters: închinăciuni.
116	Şters: lucrare bunelor isprăvi.
63 Şters: arătare.
64 Şters: arătării lui.
119	Şters: în fire.
120	Şters: a naştirei mîntuitorului nostru.
68 irh? St. Iaşi, 131 bis/9.
69 Şters: din norodul nostru.
123	Sublinierile aparţin lui Ionică Tăutul.
124	Şters: fericiri.
125 Arh. St. Iaşi, 131 bis/21.
       126	Deputaţii trimişi la Poartă, cu plîngere împotriva domnului, la 1 februarie 1824, sînt: postelnic Grigore Balş, vornic Ştefan Roseti, vornic Gheorghe Răşcanu şi aga Alexandru Roseti (Academia Republicii Socialiste România, Rapoarte consulare austriece, Iaşi, nr. 8, pp. 18 — 19; vezi şi N. IORGA, Acte şi fragmente, II, p. 691, nr. 1).
       127	Arzul boierilor trimişi în Hurmuzachi, supl. I4, pp. 59 —61; N. IORGA, op. cit., pp. 687 — 689. Iată semnatarii plîngerii: Constantin Balş logofăt, Teodor Balş vornic, Dimitrie Sturza logofăt, Vasile Roset vornic, Nicolae Dimachi vornic, Vasile Miclescul vornic, Ştefan Roset vornic, Grigore Balş postelnic, Alexandru Beldiman vornic, Gheorghe Răşcanu vornic, Gheorghe Cuza hatman, Lupu Balş postelnic, Dimitrie Beldiman postelnic, Nicolae Cantacuzino spătar, Gheorghe Donici agă, Andrei Başotă spătar, Dimitrie Iamandi agă, Alexandru Roset agă, Teodor Balş agă, Manolache Bogdan spătar, Teodor Sturza spătar, Arghir Cuza spătar, Grigore Cuza comis.
    Scrisoarea este datată 7 februarie 1824 (Hurmuzachi, supl. I4, p. 30).
128	în text: buzuinţa.
       129	Răspunsul boierilor este din 16 februarie 1824: Al. Russo îl datează 22 februarie (Russo, op. cit., p. 122). Adoptăm prima dată (după Hurmuzachi, supl. I4, pp. 30—32, textul în limba franceză; v. şi la Academia Republicii Socialiste România, Rapoarte consulare austriece, 8, pp. 29—32).
130	în text: visterie.
131	în text: Proboteşti.
132	Holercă, un fel de rachiu.
133	în text: rusumatirilor.
134	în text: hronti.
135	Ştefan Vogoride.
136	Şters: de origină. în realitate, bulgar.
137	în text: silinţi.
138	în text: lingă.
139	Căpetenie eteristă.
140	în text: partea.
       141 Academia Republicii Socialiste România, ms. 5, f. 33 — 46; copie defectuoasă. La sfîrşitul textului pusă semnătura: Ionică Tăutul, neautografă. Aceasta este singura copie cunoscută pînă acum şi provine din biblioteca lui Constantin D. Sturza (Scheianul).
     Acelaşi ms . are la „Tabla materiilor”, f. 53: Copie de pe scrisoarea ce Ionică Tăutul au trimesu logofătului Grigoraşu Sturza, căndu era la Cernăuţi.
     Ibidem, f. 46v: Ionică Tăutul. De pe orighinalul ce se află la*d. Aleco Russo.
     Sublinierile din acest text ne aparţin şi au drept scop diferenţierea scrierii lui Vodă şi a marilor boieri desţăraţi în Bucovina (mai ales la Cernăuţi) de comentariile lui I. Tăutul.
       8«~8« Loc alb.
89 Şters: pedepsi.
90 Şters: păn.
91-92 Loc alb.
147	în text: le.
148	în text: le.
       149	Arh. St. Iaşi, doc. 129/1. Scrisă pe o coală mare de hîrtie, în chip de tablou cu ramificaţii. Alt exemplar, copie cu mici deosebiri, la Academia Republicii Socialiste România, LXVI/77, publicat în Hurmuzachi, X, pp. 591 — 596; tot acolo să se vadă şi notele de la p. 59.
150	Şters: şi hrănitoriule.
97—99 Loc ’alb.
100 Şters: pentru încredinţare unii necurmate urmări a liniştirii în
       153	Şters: că dacă pentru (spre) a să uşura sarcina cheltuelilor cu neferii stătători aice pentru pază, dacă s-ar înpuţina în giumătate numărul lor, noi prin îndestulătoare mijloace în care să să încriadă Pre înnaltul Devlet, vom încredinţa atît atomiceasca neîngrijire a beşliilor neferi ce s-or afla, cît şi a neguţitorilor osmanlii, cît şi urmare unii liniştiri, fără a să întîmpla nici un fel de răzvrătire.
154	Şters: siguranţie şi liniştire, pămîntul nostru.
       155	Şters: moldovinescul nostru norod dinînvechime, de cînd strămoşii noştri, pentru a încredinţa ticna şi fericire locului, au adus la pragul pre puternicii înpărăţii închinare (prinosul) birnicii noastre supuniri cu privi- leghiuri sfinţite.
156	Şters: urmare.
157	Şters: drepţii moldoveni.
158	Şters: innaltei.
159	Şters: tr.
160	îndreptat peste: acei.
199 Şters: legă.
162	îndreptat peste: vor ave.
163	Şters: strein.
164	Şters: ară.
165	Şters: ca să.
166	Arh. St. Iaşi, 129/27.
167 Şters: lumina firii.
116 Şters: însoţit.
168	Şters: pentru care.
169	Şters: plăceri a oameni mari.
170	Arh. St. Iaşi, 129/35.
171	Şters: pentru.
172	Şters: de astăzi a unui moldov<an>.
173	Şters: a cârie durere.
174	Şters: dizvă<lim>.
126 Şters: din cîrcietele noastre mîni, oare, nu va fugi?
176	Şters: hrăniască.
177	Şters: brăzdam.
178	Şters: cîrduri.
179	Şters: ţine.
180	Şters: fără îndoială n-au putut.
       181	Şters: neunire au gătit cădere unui niam statornicit de vecuri. însă, pentru a face într-aciasta o dizvălire mai întinsă, îmi trebui a scrie cu slove de lacrămi. Ele acum curg, întristare mă obosăşte, şi dacă dumneta nu-i vre a o lua pentru materie răspunsului dumitali, eu voi urma cu al doile.
182	Arh. St. Iaşi, 131 bis/23.
133-134 Loc alb.
       184	Prima redactare a art. 6 ştearsă:
     6. La toţi vitejii oşteni cîţi, după sfîrşitul războiului, vor ave a să înturna pe la casile lor (să li să) şi cîţi vor mergi la război cu armile, cu caii, cu înbrăcămintia lor, şi numai cu hrana din partea înpărăţiei (precum şi la toţi aceia carii au alergat supt stiagurile cele slăvite a sistemii regulate, să li să de pămînturi pentru odihna lor), adecă:
  1 la un soldat 15 la un onbaşi ce va duce cu cheltuiala lui 10 oameni 150 la un iuzbaşi 1500 la un bimbaşi136.
185	Şters: ideile.
186	Şters: me.
187	Şters: înturna.
188	Şters: asupra.
       189	Şters: De unde vine că măcar că ocîrmuitoriul pămîntului nostru are (avînd) inima plină de voinţa binelui, cu toate aceste locul este plin de nerînduele de tot feliul?
       190	Şters: Aceste nerîn<duele>, care oare, <ar> fi buna îndreptare a nerînduelilor, îndreptare, însă, statornică şi care să ţie cu vremia?
191	Şters: oamenilor.
192	Şters: s-ar fi aflînd.	f
193	Şters: ştiinţa.
194	Şters: mică.
195	Şters: păn-a nu.
196	Arh. St. Iaşi, 129/40.
197	îndreptat peste: sistema.
198	îndreptat peste: sistemi.
161 Şters: a-1 găsî.
162 Pînă aici la Arh. St. Iaşi, 129/72.
201 Şters: astăz nu ni-au.
166 Şters: dar.
203 Şters: ni-ar trebui să avem.
168 Şters: nu-i da vina.
169 Şters: fost.
206	Şters: credim pe.
207	Şters: Stăpînă Turchiei.
208	Şters: stăpînă.
168 Şters: însă.
210	Şters: este.
211	Şters: a dumitale.
212	Şters: dumitale.
213	Şters: orbire.
214
\	1822	<	Lauda	anului	1822	>.	^4rĂ.	S^.	Jaji.
      215	Textul care urmează este şters, pînă la alineatul care termină: fundul prăpăstii (fila următoare).
      216	Arh. St. Iaşi, 129/19,
    în legătură cu această corespondenţă, dăm aici o scrisoare a postelnicului Theodor Balş.
Arhon comis!
    Atăta bucurie cît şi cinsti mi-au pricinuit răspunsul dumitali din 12 dechemvrie, carile l-am priimit cu călăraşul di pi urmă.
    Un asăminea santiment, am fost încredinţat purure a găsă întru un tănăr ca dumneta, pe carile fire l-au înpodobit cu mulţi daruri şi, fără a ti măguli, eu ti rog să crezi că haractiriul dumitali ari cevva vrednic de însămnat, cari aduci cinsti patriei şi mulţămiri în inimile patrioţălor dumitali.
    Eu cunosc, din însuşi mărturisările dumitali celi adivărate, că sănt în numărul celor mai aleşi prietini a dumitali, şi aciastă mulţămiri prii- mind cu inimă curată, nu poati faci dicăt un dulci impresion înlăuntrul meu.
    Adivărate prietine! aşa iubăsc a-ţi zici, aşa şi cred că eşti şi aşa să crezi că sănt şi eu. Te rog să-mi deschizi fără nici o supărare acist carieri a corespondenţăei dumitali, di la cari nădăjduesc multe idealnice lucrări în slujba cu cari sănt însărcinat.
    Ştii cătă legătură ari epanghenia mea, nu numai în interesurile statului, dar mai vărtos în celi dinlăuntru tainice înpregiurări a Curţăi cu Ţari- gradul.
    Aşi voi să păzăsc tot feliul di datorii cătră mulţămiria stăpânului. Dumneta însă eşti acela carile, fără făţărie, îm poati debrouilles Ies affaires 17°, pot zăci în politică pe căt putinţa ti va erta, precăt şi în celelanti întâmplătoare lucrări cari să ating de slujba Postelniciei cii Mari aice în ţară.
    Fii fericit, prietine! Păzăşti-m acist locoşor cari mi-ai dăruit în inima dumitali, şi credi simţărilor meii celor plini de curăţănie cu cari nu vo,i conteni a fi
a dumitali ca un fraţi i sluga 171, Theodor Balş.
    1828, ghenarie 19.
    Iaşii172.
217	Şters: xaîg aXaig.
218	Loc alb
?75 Arh. Stat. Iaşi 131/90.
220	De fapt, este vorba de asignate. Greşeala aparţine lui Tăutul.
221	Arh. Stat. Iaşi, 131/24.
222	Arh. St. Iaşi, 130/50.
     223	Republică, greceşte 5r|jiOKpaTia vra să zică un stat a căruia norodul tot este singur şi ocărmuitor şi supus, precum în vremia vechi era Athina, Roma (n.I.T.).
224	Oraş de capital este oraşul în care se află ocărmuiria ţării (n.I.T.).
181—185 Lipsesc.
226 Şters: au grămădit jărişti de înpărăţii.
187—188 Lipsesc.
228	Lipsă.
      229	Dialect vra să zică limbă de vorbit, precum dialectul latinesc vra să zică limbă latiniască. Acest cuvînt este grecesc Sid^BKXOQ, dar întrebuinţat mai de toate niamurile (n.I.T.).
230	Construcţie vra să zică facire unui lucru (n.I.T.).
      231	Trebui să-mi cer ertăciune de la aciia pe carii cîteva cuvinte a grammaticii îi vor înpiedeca într-acest paragraf. Dacă naţiia ar fi eşit din ruşine de a nu arăta nici un sămn că pofteşte limbii sale o grammatică, un lexicon, ruşine ar fi fost acelor ce li-ar fi putut face şi nu s-ar fi ostenit. Ori, dac-aceştiia atunce ar fi înplinit aciastă dorinţă, ruşine ar fi rămas în parte celor ce n-ar fi învăţat. Este adivărat că un boer valah, iubitor de niam, au făcut, sînt cîţva ani, o gramatică atîta de bună pre cît poate fi mai înnainte de a ave limba un lexicon. Dar pentru necetiria ei, tot nu are nimine dreptate a bănui nimărui particularnic. Ca să scot aciastă nilesnire, mă slujăsc de altă nelisnire: „enfinitive" vre să zică arcapajitpaTOV, verb pfjna, verb neregulat: prj^a ăv&\iaXov (n.I.T.).
232	Şters: să zămisli (n.I.T.). verb neregulat:
233	Loc alb.
      234	Cuvîntul Dumnezău în limba noastră vine de la cuvîntul latinesc dominus zeus (n.I.T.).
235	Şters: şi aceste sînt care să chiamă pravilile firii.
236	Şters: ţiitor al ei.
      237	Dieu a du rapport avec l’univers comme createur et comme con- servateur; Ies loix selon lesquelles il a cree sont celles selon lesquelles il conserve. II agit selon ces regles, parce qu’il Ies connaît; il Ies connaît, parce qu’il Ies a faites; il Ies a faites parce qu’elles ont du rapport avec sa sagesse et sa puissance (Espr. des loix, livre 1, chap. 1) (n.I.T.).
238	Şters: şi cursă din firia sa.
239	Şters: firii.
240	Lipsă.
241	Şters: mersul.
242	Şters: înpărăţiia.
     243	Fragmentul care începe: 3-le. (p. 186) pînă la notă, se regăseşte în concept la Arh. St. Iaşi, sub cota 130/1.
244	Nota lipseşte.
245	Şters: să potriveşte.
246	Şters: încîlci.
247	Şters: nici să grămădesc.
248	Şters: lucru.
249	Şters: lucrurile.
250	Şters: Di aceia.
251	Şters: lucrurile.
252	Şters: prin.
253	Şters: lucrurile.
254	Şters: lucru.
255	Arh. St. Iaşi, 129/5; cu multe adăugiri şi îndreptări.
256	Şters: lui.
257	Şters: încă.
      258	Şters: unile au pravăţ spre lucruri materielnice şi întră în aducirile ce el are cu lumia fiziciască; altele-altele n-au de pricină decît lucruri înţălesă numai cu gîndul şi întră în aducirile ce el are cu lumia îriţălegă- toare; altele îi slujăsc şi în unul şi în altul din aceste doî feliuri de aduciri.
259	Şters: materielnică.
260	Şters: de slavă.
261	Şters: ele sînt.
262	Şters: şi.
263	Şters: ele sînt.
264	Şters: şi.
      265	Acest paragraf este precedat de următorul, şters: să ne sîlim a diz- Iega aceste îndoele, cu cercetare!
266	Şters: bun.
267	Şters: trebuitori.
      268	Şters: Aceste pravili a lumii înţălegătoare sînt acele care să numesc moralul, cuvînt tras din cuvîntul latinesc mores, care vra să zică deprindere, obicinuinţă. Grecii îl dau supt cuvîntul r|0iKf| venit dint-o asămine ghenealoghie gramaticească. Şi oricum de au fost ce dintăi tragire a acestui cuvînt, nu este mai puţin adivărat (că prin deprindire omul agiunge la cunoştinţa acestor pravili), că buna ori răoa stare a (lui) omului în lumia înţălegătoare spînzură în mare parte din a lui bune ori răle deprinderi. Bunile deprinderi sînt totdiauna vrednice a-i (înprăştie). în text: asemănare sămăna un nume bun, în vremi ce isprava celor răle este totdiauna stîr- niria difăimării.
    Acest fel dar (este) pre pămînt este o lumi fiziciască, pe care o găsîm în tot ce este materie. Este şi o lume înţălegătoare, pe care o dovideşte de agiuns ce mai mare parte a îndeletnicirilor noastre.
    (Omul este un amfibiu într-aceste doî lumi).
    Amîndoî aceste lumi au pravilile lor.
    Omul, de firia lui, este un amfibiu într-aceste doî lumi.
    De firia lui, dar, este supus pravilile amîndorora. Deci, moralul este o pravilă firiască a omului.
    (între aceste să vede încă dacă nu cumva o rudire, cel puţin o mare asămănare, între pravilile lumii înţălegătoare şi între pravilile lumii fiziceşti. Noi păn-acum am şi luat sama că au acelaş pravăţi şi acelaş temei).
269	în text: făzut.
270	Şters: luat, ţinut.
271	Şters: este.
      272	Şters: nu va afla că să poate lucra păstraria lor decît cu aceliaş pravili a mihanicii cu care să păstriază lucrurile fiziceşti, adecă cu cumpăna (ichilibru), căci, ca şi în fizică, urmiază a să întîmpla şi în metafizică.
      273	Şters: pentru a căriia păstrare neapărat trebueşte o cumpănă de puteri şi de mişcare.
274	Şters: lăsînd deoparte acele.
275	Şters: aceste.
276	Şters: încît.
277	îndreptat peste: lumilor.
278	Şters: a.
279	Şters: una.
280	Şters: fel.
      281	Şters: consecfinţiile lucrurilor metafiziceşti; asupra acestui punct noi vom mai veni la alt loc.
282	Şters: îmi va.
283	Şters: poate.
284	Şters: consecvenţiile lucrurilor.
285	Şters: nu mă lăsa.
286	Şters: necontenit.
261 Şters: ce ar fi dat.
288	Şters: lăsînd.
289	Şters: şi.
290	Şters: şi.
      291	La aceasta eu aş răspunde că locul din (în) care un răutăţit scapă nepedepsit este deschis şi la răutăţile altuia, încît pediapsa cade asupra lui.
292	Şters: o.
293	Şters: o.
      294	Arh. St. Iaşi, 129/7.
    * Ionică Tăutul foloseşte termenul pentru a ilustra starea jalnică în care se găseau Moldova şi Ţara Românească, stare de care face direct răspunzători pe boieri.
269 Şters:	însă.
296	Şters:	cu toate aceştia.
297	Şters:	greu.
298	Şters:	hrentuite.
299	Şters:	ori.
300	Şters: la obiceiurile lor cele amestecate şi fără prinţipuri a acestor
noroade, la mersul cel nepovăţuit de nici o pravilă naţională, de nici o sistemă hotărîtă,	încît aflînd izvorul	cel	adivărat	a	pricinilor să poată lua o
idei driaptă a	stării de faţă, dacă	nu	cumva	staria	de	faţă.
301	Şters: locurilor.
302	Şters: oare, înnaltei Porţi.
303	Şters: oprit.
304	Şters: însă norodului biruit.
305	Şters: aciastă.
306	Şters: desăvârşită.
307	Şters: însămnătoare.
308	Şters: era.
309	Şters: ori într-un.
310	Şters: pentru a siguripsi coloniile, li-au mărgimit în Misiia.
311	Şters: vărsat nordul.
312	Şters: nordul.
313	Şters: şi.
314	Şters: lovit.
315	Şters: ostoit.
      316	Arh. St. Iaşi, 130/2; pasaje din acest text se regăsesc, traduse în limba franceză, în scrisoarea către un „milord".
317	Şters: penetre.
318	Şters: qu’apres le retablissement.
319	Şters: habite par un peuple docile et robuste.
320	Şters: d'ailleurs.
      321	Şters: un pays dans lequel la Russie a plus d’une fois trouve des griefs.
322	Şters: expose.
323	în text: viscisitudes.
324	Şters: Tancienne Dacie.
325	Şters: Ies faibles.
326	Şters: Tartares.
327	Şters: ce pays.
328	îndreptat peste: enfin.
329	îndreptat peste: pays.
330	Şters: ancienne.
331	Şters: sonores.
      332	Şters: la philantropie ne s’y arrete pas; partout ou l’humanit^ souffrante a un besoin.
333	Redacţia iniţială: la philosophie.
334	Şters: vous le savez mieux.
      335	Şters, cu creionul: la crainte de ne pas laisser quelque doute peu favorable sur (mes) les.
336	Şters: milord.
302 Şters: leur.
303—305 Loc alb
339	Şters: intacts dans leur interieur.
      340	Şters: et que les troupes des deux provinces soient auxiliaires des. troupes turques dans les expeditions d’Europe.
341	Şters: etaient tenues de donner.
309—3H LOC
312-314 LQC aJb
344	Şters: elire.
345	Loc alb.
346	Şters: crdonna l’abolition des troupes de ces pays.
318-319 Loc alb>
320 Arh. St. Iaşi, 129/90.
      349	Pe o hîrtie deosebită este redactarea iniţială, incompletă, a acestui capitol.
350	Şters: pre de altă parte.
      351	Pe o hîrtie separată, redactarea iniţială, sumară, era intitulată: Administraţie ce vechi. Iată redacţia iniţială a acestui articol:
     5. Administraţie ce vechi.
     Voevodul Alexandru li au rănduit, odată cu pravilile sale şi boeriile locului, slujbile şi datoriile lor, după povăţuire trebuinţelor vremii de atunce. Numirile boeriilor, cătră care s-au adaos şi altele în cursul vremii, să ţin încă şi astăz. Iar putere şi datoriile slujbilor (au avut totdiauna prifaceri şi strămutări) pentru că în vreme vechi rînduelile să înpărţă în politiceşti şi ostăşeşti, fiincă de la începutul vecului a 18-le au rămas numai într-o stare politiciască, fără a să face o noî chipzuire. Din pricina aciasta şi din pricina a multului catahrisis ce au ertat vreme, au luat o mare prifacere în vecul trecut. Această putere şi datorii a slujbilor să ţine mai mult în •obicei, totdiauna uşor a să feliuri (supt) prin adresul dregătoriului, decît in nişte aşăzămînturi ce s-au făcut şi mai încoace din vremi în vremi, ne- întregi şi fără method (methode).
352	Şters: putere.
353	Şters: ostrovului Critu.
      354	Şters: şi (o) cari simeni sînt asămine nişte prisni lăcuitori de prin sate (n. I. T.).
355	Şters: din.
356	Loc alb.
      357	Dărăbani: un fel de slujitori, ce mai înnainte alcătuia un trup oştinesc; astăz, lăcuitori de prin sate (n. I. T.).
358	Şters: alt.
359	Şters: le dau.
      360	Cuvinte turceşti, şi însămniază: muhurdar, puitor iul de pecete; divictar, ţiitorul de călămări (n. I. T.).
361	Şters: însă mai cu puţină vîrîre în trebile opşteşti.
362	Goştina este a să plăti de fiiştecare oae cîti	336 parali; desătina,
a să plăti de fiiştecare stup sau porc,	337 parali; vădrăritul, a să plăti
363	Şters: şi.
364	Şters: dregătoriilor.
365	Şters: S-au arătat la § 6 că putere şi.
366	Şters: mai mult.
      367	Şters: După începutul vecului al 18-le, de cînd ocărmuire locului s-au încredinţat grecilor fanarioţi. Art. 14 este scris de două ori, prima redacţie neavînd titlul dat aici, iar conţinutul articolului nu este împărţit în trei articole. Lipsesc de asemenea şi notele respective.
368	Şters: boeriului.
      369	Pilde sînt (rari însă) că domnii cînd au fost mai puţin interesaţi, purtările boerilor au fost cumpătate şi norodul ocrotit. Aşa au fost la Constantin Moruz Voevod, la Alexandru Moruz Voevod, la Mihai Voevod Suţul Bătrînul. Cînd boerii au fost acest fel cu hăţurile strînsă, anaforalile ce da ei domnilor, pentru dările ţării, era măsurate şi norodul scutit (n. I. T.).
      370	Domnul Grigorie Ghica Voevod, la 1777, april 1, au făcut o condică* cuprinzătoare de toate veniturile ce s-au legiuit dregătoriilor, afară de lefi; aciastă condică să începe printr-un hrisov însămnat cu iscălitura şi pecete sa. Hrisovul (să începe prin) poartă la început aceste termuri: că domnie sa au socotit îndreptare stării şi bunei răndu<e>le, atît în cei mari, cît şi în cei mici boeri, şi în toţi de opşte, spre odihna ce cu dreptate să cuvine a ave de către stăpînul şi oblăduitoriul lor. Deci, precum multe din cele ce sînt drepte şi la bună rînduială, avînd statornicie nesmintită, prin îndelungată obicinuire să fac ca o legiuită pravilă, aşa şi din cele nedrepte şi fără. cale, prin multa curgire de ani rămîn statornice. însă una din cele trebuincioasă de a să îndrepta au fost şi obiceiul ce s-au urmat păn-acum de a să strînge la unile boerii (dregătorii) din multe feliuri de lucruri o orânduită* sumă, care pre puţin folos aduce boerilor ce să înpărtăşă, şi nici o analoghie nu ave cu a lor trebuincioasă cheltuele. Deci aflînd acum chipul cel mai folositor, nu numai pe boerii ce să află în dregătorie să-i îndestuleză de trebuincioasăle lor cheltuele, ci încă şi oareşce cîşlig să aibă, spre răsplătire ostenelilor lor şi a purtării de grijă a dregătorii lor, cum şi spre odihna opştescului norod, care să supăra mai înnainte cu cele în multe feliuri venituri asuprelnice; drept aceia, rumpînd şi surpînd toate condicile vechi ce au fost păn-acum, hotăreşte domnie sa (n. I. T.).
360 Şters: a cîte va familii.
      372	Şters: au stârnit între boeri (moldoveni) intrigi care au ticăloşit ţara (şi au stricat familii întregi).
      373	Plugărie în Moldova ca într-un pămînt încungiurat de provinţii plugare, nu poate ave altă privire decît să eftiniască chipurile de trai a norodului, să feriască întînplările foametii şi a scumpetii. Iar a să închipui din aciasta o negustorie, rămîne a să aştepta de la rarile întînplări a vremii. Pildă mai însămnată ni-au dat anii trecuţi 1811 — 1817, cu înprotivi- rile timpului în Transilvanie. Aşadar, negustorie ce mai însămnată a Mol- dovii în toate vremile au fost vitile; în vreme trecută, ia a fost mult mai lucrătoare, şi locul rădica înzăcit un mai mare număr de vite, şi de o mai bună făptură (iată dovada). Pravilile vremii vechi ne dă într-aciasta o (mai) vie dovadă, căci atunce moşiile (fiind), măcar că era fără venit — încît una care astăz s-ar vinde de veci cu 100.000 lei, abia agiunge la 100 sau 150 lei — era însă o hotărîre pravilicească, că acel ce ar fi strămutat o piatră hotar, să de ştriaf 24 boi, supt nume de hatalii. (Aciasta dovedeşte mulţi- mia vitelor ce era atunce în Moldova şi lucrare negustoriei). Astăz, cu toată scumpete moşiilor, acest fel de pediapsă ar fi pre vîrtoasă, căci 24 boi la ce mai mare parte este o avere însămnată. Atîta au scăzut numărul vitilor, şi pricina este numai veniturile slujbilor care au făcut să amor- ţască toate alte îngrijiri a iconomiei, şi dritul ce are fiiştecare boer a preten- derisi slujbe. Căci pentru a fi în slujbă (de acolo nerînduelile cele multe) sau pentru a să afla faţă la intrigile cele pentru a-ş deschide întrare, moşi- naşii mai vîrtos acei mai de frunte, ş-au vîndut cu anul moşiile, ş-au stârpit cirezile, turmile şi hergheliile, de care nu pute mai mult să să îngrijască, şi au alergat la capitalul ţării. Ce mai mare parte din orîndatori, săraci, vremelnici, şi pe o moşie ce (abie nu era a lui decît) abie plâte cu înprumu- tări, şi care nu era a lui — decît dacă scumpete ei ar fi făcut pe boeri să-l lasă a-ş înplini trii ani a contractului, n-au putut niciodată să închipuiască
o	negustorie de vite. Ci s-au mărginit totdiauna în precupire apaltului băuturii de prin sate, şi în lucrare zilelor boierescului a lăcuitorilor ce şăd pe moşii. Căci aceste astăzi fac cele mai însămnate venituri a unui moşinaş (n.I.T.).
    363 Şters: între boeri au stîns sămînţa vechii nevinovăţii şi au stricat năravurile.
      375 Au fost şi va fi adesăori prilej într-aceste luări aminte a pomeni de lipsa unii scriiri a aşăzămînturilor ţării, căci nici ambiţie, nici patriotismul n-au (dictuit-o) putut-o dictui vreodată, de la începutul vecului trecut păn-acum. Aceste aşăzămînturi şi rînduele să păstriază mai mult într-un obicei ţinut minte, totdiauna uşor a să feliuri. Deci astăzi să ştie că toate mădulările dregătoreşti să schimbă pe tot anul, şi (cele) din persoanele întrebuinţate în anul (acesta) ce trece, de vor rămîne şi pe anul (viitori) al doile, pricinuesc cîrtiri între cei neîncăpuţi, carii cer ca cu toţii pre rînd să între la cîşligul slujbilor. în condica domnului Ghica Voevod din 1777, aprilie 1, arătată la nota de mai sus, să pomineşti la fila 16, la venitul că- măraşului, „ca să ia 30 de bani noi cotăritul de la fiiştecare dughiană ce va vinde cu cotul, atît din Eş cît şi de la celelalte tîrguri, care aceşti 30 bani să-i ia vel Camaraş numai cînd să va face vel Camaraş şi va înbrăca caftan, iar nu pe tot anul'*. Aciasta dovedeşte că pe ace vremi adecă cu 57 de ani mai înnainte, încă nu era tocmai desăvârşit obicinuită aciastă diasă schimbare a mădulărilor dregătoreşti (n. I. T.).
    365 Prin hrisoave au dăruit la unii din boeri drituri de a scuti de bir şi de havalelile ţării cîte un număr de familii pre la satele lor (hotărî). Adi- vărat, cu hotărîre ca acele familii să fie venite de piste hotar. Dar satele meghieşilor (sînt) au fost şi vor fi întregi, iar îndatoririle acelor familii scutite au căzut asupra celoralanţi lăcuitori (n. I. T.).
      377 Prin hrisoave au dăruit la unii din boeri drituri a lua din ocne sare,, ca să o vîndă în folosul lor, şi alte feliuri de folosuri din vămi. Dar precum la domnul Calimah, vîndute fiind ocnele şi vămile — mai înnainte de dare acestor drituri, înplinire lor au rămas a să face de domnii urmaşi (n. I. T.).
    367 Cînd s-au întînplat a rămîne familii fruntaşă afară de taraful — înpărecheri — domnului, precum la 1817, cînd domnul Calimah cere 1 249 926 lei, intrigile s-au făcut stavilă asupririi şi norodul au rămas folosit. Dar asămine întînplări au fost rari; afară din tarafuri totdiauna au rămas multe persoane, dar mai totdiauna din cele mici (n. I. T.).
379	Art. 16—19 au o redactare iniţială sumară, pe o hîrtie separată.
380	Şters: drumul.
381	Şters: adresurile.
382	Şters: deci.
383	Şters: de un strein.
384	Şters: care şăzînd cîtăva.
385	Şters: văpsaoa.
386	Şters titlul art. 21 „Divanul" (Nr. art. este îndreptat peste 20).
387	Şters: după vremi.
388	în text: miţi.
389	Şters: sfădindu-să între.
390	Şters: şi.
      391	Streinul, prin o notă, însămniază că la ce dintăi oară au crezut cum că şi acel ce să păre mai poroncitor n-arăta acel ton decăt pentru că era de gazdă (n.I.T.).
392	Art. 23 îndreptat peste 22. Lipseşte art. 22.
393	Şters: lipsăsc de istov, şi acest fel.
      394	Şters: Aşa lucrînd acasă, cînd merg la divan îş poartă lucrările în sîn.
395	îndreptat peste 23.
      396	Aici apare un semn căruia nu-i corespunde nici o notă, cea existenta privind sfîrşitul acestui articol, unde e pus un semn identic. Iată nota:
    Sînt anaforali şi cărţi de giudecată, prin care să cuprind paragrafuri praviliceşti (§5). Acele sînt căutati ori de vreunul din mădulările giude- cătoreşti — care au ştiut să le afle, ori de acei ce s-au giudecat — care au avut voe a întreba ori şi pe cine pre dinafară, ori de vreun logofăt a divanului, şi acele paragrafuri sînt ori di-a dreptul a pricinii ori alăturate.
    După ce domnul Calimah au dat codicul său la 1817, iulie 1, apoi la 1818, ghenar 1, cu ţidula să au aşăzat nomofilax pe stolnic Constantin Schelitu, dăndu-i putere a da socotinţi yvo)(io8oxiKf|v iar nu a aşăza pravile vono0eiiKf|V. îndatoririle lui era 5:
    1. Să (să) privigheză a să păzi pravilile asăzati prin codicul de la 1817, iulie 1.
    2- le.	Să fie faţă la toate giudecăţile ce să vor căuta (înnainte) în divanul boerilor şi înnainte domnului.
    3- le.	Pentru orice pricini de giudecăţi, de va fi întrebat de Divan, de Judecătorie Pricinilor Streine, de Hătmănie, de Agie şi de Vomicie de Aprozi, să răspundă înscris, însămnîndu-le potrivita hotărîre din codicul pravililor. Iar de nu va afla pravilă potrivită cu pricina, să de socotinţă după al 9-le„ 10-le şi al 13-le paragraf.
    4- le.	Să opreşti cu totul de a da capite de pravilă la oricine din acei ce vor veni la dănsul şi vor cere.
    5- le.	Cînd va fi trebuinţă a să adăogi vreo pravilă, sau să să înpliniasca lipsa, să înştiinţăză pe putere dătătoare de pravilă, ca de cătră dănsa să să pue la cale după paragraful al 11-le (aciastă putere, după acelaş paragraf, este Domnul cu Sfatul Opştesc).
    Dintre (îndatoririle lui) aceste îndatoriri, a 4-le este de luat aminte, duhul ei este ca toate pricinile să nu ia sfîrşit decît numai prin giudecăţi, şi ca cel cu pricina, neştiutori de pravile, (şi) neîncredinţat de dreptate sa, lăsat în a lui păreri, să o înciapă şi să nu să dumiriască decît înnainte divanului i aciasta este hrana giudecătoriască. Numitu Schelitu, cu ace ţidulă au avut
400 lei pe lună, 25 scutelnici, un cin mai sus de caminar şi rănduit pe toată viiaţa, măcar că în anul 1819 au fost scos de domnu Suţul, care de atunce au şi stricat aciastă slujbă, a cărie aşăzămînt n-au ţinut mai mult de 20 de luni (n. I. T.).
397	Şters: sînt şi povăţuitorii socotinţilor giudecătoreşti.
877 îndreptat peste 25. Lipseşte art. 25.
178 Şters: să.
879 Şters: înnainte.
880 Şters: poate.
402	Şters: mai.
     403	Nu este de tăgăduit, sînt pricini care după orişicătă prelungire şi cheltuele ce au urmat, s-au curmat în sfărşit. Dar tare multe sînt şi în
feliul arătat	 383 prin pomenita prescriire a streinului luători aminte,
şi să poate zice curat că lucrările ei nu sînt din parte slujbii, ci din parte persoanilor lucrătoare, care întru a să povăţui nu au alt method decît numai voinţa ori capriţie lor.
    2- le.	Că cercetările să fac fără o mai înnainte gătită lămurire înscris a cursului pricinii şi a scrisorilor ei, şi fără a să pune într-o hotărîtă cumpănă, numărul şi putere dovezilor părţilor înprotivitoare, spre a să pute da o hotărîre nestrămutată. Pentru aceia, de la o privire pripită a giudecătorilor, dreptate şi adivărul uşor să fac nevăzute, supt ciaţa nedumeririi, ori supt perdelile vicleşugului.
    3- le.	Că nu este o pravilă păzită, care să îndatorească ca numaidecât toate lucrările şi hotărîrile să fie praviliceşti. Pentru aceia, giudecătoriul şi scrii- toriul său să pot cfitui de a lor datorie cu înşirare unor rezonuri scoasă din părerile lor. Aceste păreri pot fi drepte, dar, oare, nu pot fi şi greşite? Nu pot fi, oare, povăţuite de neştiinţă, de îndărăpnicie, de pizmă, de părtinire şi de mită, cînd toate aceste le sînt într-o slobodă voe ? Si cini nu (va zice) strigă că cele mai multe (nu) sînt după acest mai din urmă chip? Nu este, oare, pentru aciasta că noi astăz cînd vrem a străbate la adivărul unii pricini, nu ne oprim nicicacum în lucrările făcute de vro 70 de ani încoace, ci pentru ca să aflăm un punct de statornicie în giudecăţile de acum, păşim un vec întreg înnapoi, de-1 căutăm în curăţenie, în nevinovăţie şi în dreptate celor vechi? Nu este, oare, pentru nerînduelile giudecătoreşti şi pentru nedreptate cercetărilor şi a hotărîrilor, că de cîţiva ani încoace s-au stîns mai de tot creditul lucrărilor (giudecătoreşti) lor ? Un act a unii ispravnicii, a unii comisii de hotărîturi, a agiei, a hătmăniilor (este, oare) are, oare, acum mai mult credit decît o hărtie nescrisă? Şi din acturile divanului nu s-au văzut, oare, multe în de iznoavă cercetările pricinilor, necăutate şi neprimite măcar a să ceti? Cu toate aceste, particularnicii luptăndu-să cu (vravur) valurile unor asămine giudecăţi (să încarcă cu), cumpără cu ticăloşiile lor vravuri de documenturi, ce să dezzic între dănsile; şi care făcute în zilele noastre, de vremi ce noi astăz nu le credim, ce credinţă putem nădăjdui că vor ave la urmaş ? Şi ce socotinţi vor ave, oare, vecurile viitoare, de haractirul vecului nostru? (n. I. T.).
383 Loc alb.
384 Loc alb.
385 Şters: numai.
386 Şters: care pentru toţi.
387 Loc alb.
    388 Şters: şi dacă sînt piste aceşti bani să adună pişti legiuita plată a rusumaturilor.
389 Loc alb.
     410	Arh. St. Iaşi 13 bis/l 1; cifrele lefilor sînt completate de altă mînă, cu altă cerneală. Textul subliniat adaus de altă mînă, poate a lui C. Co- nachi.
411	Şters: o fire dulce.
412	Şters: legia.
413	Şters: este pe temeiul un.
414	Şters: a unii.
398 în text: Edemul.
416	Dedesubt: prilogite.
417	Şters: cum sînt.
418	Şters: iscusinţei.
419	Şters: pacinic.
420	Arh. St. Iaşi, 129/33; poartă şi nr. 25.
421	îndreptat peste: firia.
422	Şters: ziditoriul.
423	îndreptat peste: îndreptări.
424	în text: necunoşcîndu-ş.
425	îndreptat peste: drumul.
426	Corectat peste: 6
427	îndreptat peste: 7.
428	îndreptat peste: sufleteşti.
429	îndreptat peste: sufletului.
430	Şters: osăbi<te>.
431	Şters: ele.
432	Alături, scris: păzim.
433	Şters: moralicia<scă>.
      434	Povăţuiria ce au albinile şi altele din dobitoace, fiind o curată pornire a năstavului lor, este pre departe de a pute fi alăturată cu povăţuiria oamenilor (n.I.T.).
435	Lipseşte nota lui I.T.
436	Şters: şi aciasta este.
      437	Sholie: îmi vor zice unii, poate, că aice fac o osăbire de prisos şi că cîşligăria ideii de Dumnezău este ispravă a lucrărilor prisne şi alcătuite a minţii. însă noi vom vide mai înnainte cît învredniceşte aciastă osăbire a ţine un loc osăbit (n.I.T.).
438	îndreptat peste: 20.
439	Şters: aruncăm.
440	Şters: toate.
441	Şters: alin<eia>.
      442	Ca să nu lăsăm pricină înprotivirii, să însămnăm în sholie că zidi- toriului firii i-au plăcut a umple zidiria sa cu feliurimi. Sînt, adecă, dobitoace care au toate aceste simţiri, plecări şi lucrări; sînt altele lipsite cîte de unile, precum unile nu aud, altele nu văd, altele nu să mişcă etc. Sînt altele iarăş, care au unile din aceste sîmţiri, lucrări şi plecări, mai iuţi decît celelalte. Şi aciastă feliurime însuş este o vie dovadă a înţălepciunii cei mari a ziditoriului. Fiiştecare dobitoc, după organizaţiia sa, după trebuinţile fireşti ce are, după locul în care este pomăzuit a trăi, are tot ce-i trebui spre păstraria fiinţii sale (n.I.T.).
      443	Precedă, şters: videm că unile din dobitoace, au înpreună cu omul plecările însămnate la § 6, 7.
444	Şters: 23.
445	Şters: fiziciască.
446	Şters: vietăţi.
447	Şters: sînt.
448	Şters: şi.
449	Şters: desăvîrş<it>.
450	Şters: sînt.
451	Şters: deş<i>.
452	Şters: aice.
453	Şters:30.
     454	Iată înfiinţaria unuia din lucrurile ce trec neputincioasă pentru Dumnezău însuş (urmaria sholiei pe hîrtie osăbită). Lipseşte continuarea notei.
455	Şters: şi.
      456	Şters: traiul în soţietate, care slujăşti a agiuta unul pre altul la întraria în lumia minţii.
457	îndreptat peste: 27.
458	Şters: fireşti.
459	Şters: traiul în soţietate, prigrijiria.
460	Şters: lucrări.
445-44 Şters: iar.
462	Şters: a ave neapărat în sîne cîte o.
463	Şters: iar Dumnezău fiind nematerie, şi ochii tăi materie.
464	Şters: omul ar.
465	Şters: pomăzuit.
466	Şters: lucrările.
467	Şters: păn-acum.
468	Şters: nu este mai.
^5T Şters: nu este fără.
470	Şters: fiziciască.
471	Şters: Tu îmi.
472	îndreptat peste: 37.
473	Şters: acole.
474	Şters: şi.
475	Şters:	sluji.
476	Şters:	adunaria.
477	Şters: Este adivărat că oamenii (omul) au putinţa opştiască de
a fi povăţuiţi	unii prin.
478	Şters:	să cuvine, zic,	să	cugetăm	că.
479	Şters:	dar voi mă	întrebaţi,	care	dar este înpliniria aceştii lipsă?
480	Şters:	dintr-untăi.
463 Şters: putinţă.
482	Şters: a ei, tipărită în a lui organizaţie.
483	Şters: slobozăniei cei.
484	Şters: într-aciasta.
485	Urmează: este.
486	Şters: precum.
487	Şters: o.
488	Şters:	însă fără să fie lăsat.
489	Şters:	omul ascultă sfatul legii.
490 Arh. St. Iaşi, 129/17 şi 130/33.
Ibidem, doc. 131/5, traducerea în greceşte a titlurilor şi a celor dintîi şase articole. Spre	deosebire de textul românesc,	materia	textului	grec	avea	să
fie organizată	şi în capitole, iar cele şase	articole	fac	toate	parte	din	capi
tolul întîi. Titlul începe: Aok(|iiov Kaxa tg&v Aeîateov.
Traducerea este tot autografă.
491	Arh. St. Iaşi, 131 bis/6.
    48° pe 0 fofotie deosebită textul francez al acestei enigme: Je suis de moi- meme le pere et le frere et le fils de l'aîeul. Je suis encore beau-pere, nour- rice et epouse (epoux). Je suis un dragon feroce, roi des aigles. Nous sommes sept esclaves; et moi seul je sup<p>lee au defaut des autres. Per- sonne ne m’ote la vie, puisque de ma nature je vais dans l’air, en feu et en eau, et je vis des autres elements et suis certainement mortel tel que l’hom- me. Je ne sens dans ma poitrine ni chaire ni os; mais si vous desirez me pren- dre de moi des os, faites qu’un mort me tue et mes parents se nourrissent de ma chaire et de mon sang.
493	Şters: lui.
494	îndreptat peste: nu-i.
495	Şters: sînt todiauna.
496	Şters: care.
497	îndreptat peste: nu-i.
498	Şters: eu încă.
499 Şters: tatăl meu atuncia încă nu este născut, şi eu.
      500 Şters: Despotism, eu sînt sîngur al meu vitrig; supt aciastă stare, toţi publiciştii, şi mai vîrtos Mirabo, m-au scutit de a-mi mai priscrie pi- treciria.
501	îndreptat peste: despotism.
502	Şters: vrednic.
503	Loc alb.
504	Şters: mă iubesc.
505	Şters: prunc.
506	Variantă: . . . soţia me, care sînt al meu vitric (Arh. St. Iaşi, doc.
130/51).
      508	Variantă: Supt feliuri de nume ce îmi dau oamenii după felini sis- temii în care sînt rădicată (lbidem, doc. 130/51).
509	Şters: sistemi.
510	Şters: îl străbate.
      511	Şters: fie că atuncia cînd supt vro sistemă tiraniciască mă chi- nuesc eu sîngură pe mine.
512	Şters: sosiale.
601 Şters: dar.
       514	Arh. St. Iaşi, 129/12. Fragmentul de la: Cînd îmi sînt vitrig... pînă la: Sumă a voinţilor ... se găseşte şi într-o ciornă scrisă cu creionul (ibidem, doc. 130/51).
515	Şters: afară de ce din . . .
       516	Şters: Acum mi-am dat piste doftorie, pe care o urmezi şi nădăj- duesc că mă va face desăvîrşit sănătoşi. Doftoria aciasta (este) să numeşte purgativa lui Leroa, pe care doftorii nu vor să o primască de bună, dar la care mulţimi de oameni sînt datori cu vindecările lor. Doftorii o poriclesc de otravă, dar eu de vreo doî luni acum o eu mai în toate zilile şi, în loc să mă ucidă, mă sîmt din zi în zi mai bine şi mai tare.
    Tratamentul acesta era foarte răspîndit şi în apus. La 1825 celebrul violonist Paganini scria, considerînd că i-a făcut mult bine: „Medicina curativă a domnului Le Roy a demascat neputinţa medicală"; şi-l ia din nou, la 1836, cînd „am fost asaltat de obişnuitele reumatisme" (lai. IANEGIC, Paganini, omul şi opera, Bucureşti, 1964, pp. 66, 132). în legătură cu acest tratament, Ion Ghica povesteşte că: „Theodor Diamant căpătă un junghi bun, care în puţine săptămîni l-a dat într-o oftică galopantă. A fost peste putinţă a-1 face să admită un medic şi a renunţa la tratamentul Leroy, pe care l-a urmat pînă s-a stins" (v. ION GHICA, Scrieri, III, Ed. P. V. Haneş, Bucureşti, 1914, p. 209: Scrisori către V. Alecsandri).
517	Şters: nu să ştie încă de sînt iscălite.
518	Şters: însă.
607 Şters: le.
520 Şters: ce poate aştepta.
609 Şters: aciasta.
610 Şters: acest sfărşit.
523 Şters: lipsa.
612 Şters: şi.
525 Şters; mai de a.
614 Şters: şi.
615 Şters: şi aciasta face.
616 Şters: între.
529 Şters: Din înprotivă, eu am făcut asupra lor nişte adînci proce
tiri.
531	Şters: Eu am făcut ace cercetare.
532	Şters: Aciasta mie mi-au fost procetiria ce favorită.
533	Şters: o avere.
534	Şters: că.
       535	Şters: Care, oare, au făcut procetiri asupra chipurilor ce ar pute să întrebuinţăză ocărmuiria (într) spre aciasta?
536	Şters: poate.
537	Şters: Intr-un cuvînt, noi.
538	Şters: afară de mine.
539	Şters: ce mai mică cercetare, ce mai mică luare aminte?
540	Şters: pără.
541	Şters: trebile.
542	în text: durelilor.
543	Şters: şi.
544	Şters: şi.
545	Şters: pot fi.
634 Şters: pute.
635 Şters: vicleşugul.
       548 Şters: eşit.
       637 în legătură cu durata domniei se vede lămurit că Ionică Tăutul nu cunoştea încă „actul adiţional” al Tratatului de la Adrianopol, prin care domnia era dată pe viaţă. După publicarea Tratatului însă, îşi face o copie după acest „act adiţional", pe care o dăm aici:
    „Acte additionnel concernant les deux Principautes.
    Les deux puissances en confirmant tout ce qui a ete stipule dans l’acte separe de la Convention d’Ackerman relativement au mode d’election des hospodars de Moldavie et de Valachie, ont reconnu la necessite de donner ă Tadministration de ces provinces une base plus stable et plus conforme aux veritables interets des deux pays. A cet effet, il a ete convenu et regie definitivement que la duree du Gouvemement des hospodars serait â vi§, sauf le cas d’abdication volontaire, ou de destitution pour cause de delit prevu par le dit acte separe. Ils regleront librement toutes les affaires interieures en consultant leurs divans respectifs, sans pouvoir porter neanmoins aucune atteinte aux droits garantis aux deux pays par les traites ou les hattischerifs, et ne seront troubles dans leur administra- tion interieure par aucun ordre contraire â ces droits.
    La Sublime Porte promet et s’engage de veiller soigneusement â ce que les privileges accordes ă la Moldavie et â la Valachie ne soient d’aucune maniere enfreints par les commandants limitrophes" (Arh. St. Iaşi, 130/4; copie).
550	Şters: eu nu mă sfiesc de aceste.
551	Şters: meu.
552	Şters: patriei mele.
553	Şters: să mă scoată.
642 Şters: aceştii.
555	Şters: şi înplini.
556	Şters: este particularnicul meu.
557	Şters: burlac.
558	Şters: Aşa, pentru aciasta, particularnic, nu-mi pasă.
559	Şters: îmi fac da.
560	Şters: unchiule.
561	Şters: socoti.
562	Şters: precum.
563	Şters: l-au crez<ut>.
564	Şters: şi.
*63 Şters: cu toate aceştia.
566	Şters: este.
567	Şters: asupra.
568	Şters: grămada.
569	Şters: rusască.
570	Şters: lui M.V.P.M. â C-ple, â Pera.
571	Loc alb
661 Şters: aciasta.
573 Textul de pînă aici la Arh. St. Iaşi, 131 bis/20. Pe pagina de la
sfîrşit, cu altă cerneală, altă mînă şi fără nici o legătură cu textul, este pusă data: 27 august, 1829. C.V. <stil vechi>?
663 Şters: te cruţ.
    664 Politicii înpart ocărmuirile în: monarhie, aristocraţie, democraţie nu ştiu ce nume ar da unui ocărmuitor cu patru stăpîni (n.I.T.).
577 Şters: pue în mişcare.
566 Şters: instrument.
578	Arh. St. Iaşi, 130/28.
       579	Urmează un fragment şters (?), folosit mai departe, în altă formă r Sire, unul din urmaşii în linie driaptă a acelui boeri vechi, are, îndrăznim a crede, destoiniciia cerşută pentru a ocărmui bine,
580	Şters: marelui.
581	Arh. St. Iaşi, 131 bis/4.
582	îndreptat peste: prennent le courage de s’elancer.
583	Şters: et.
584	Şters: touchante.
585	Şters: l’arret.
586	Şters: daignant.
587	Şters: de lui.
588	Şters: notre.
589	Şters: lui.
590	Şters: de lui.
591	Şters: les pluş recules.
592	Şters: cet arret supreme.
593	Şters: si puissamment.
684 Şters: cet arret.
595	Şters: ordonne.
      596	Acest text se află scris pe un capăt de hîrtie aparte (Arh. St. Iaşi, 126/397).
597	Şters: la dignite de hospodar.
598	Şters: aussi bien que.
599	îndreptat peste: il n’est pas cite seulement.
^90 Şters: de meme.
691 Şters: vertueuse.
692 Şters: les objets.
603	Şters: â.
604	Şters: avait.
605	Şters: Nous ne connaissons parmi nous, sire, une autre personne.
606	Şters: offrira.
607	Şters: une preuve de.
608	Şters: sur.
699 Şters: elire.
       610	Şters: du sentiment, de notre volonte generale que nous portons- generalement â cet egard.
611	Şters: pour.
612	Şters: en.
613	Arh. St. Iaşi, 126/210.
614	Şters: 87i6i5f| o 6v|/r|?w6<; opiajiog.
615	Şters: f) ârcoia etuvei.
616	Şters: eK jiiag.
617	Şters: nXsov naXaiov.
618	Şters: f|^icb0r|
619	Şters: 8ia xov orcotov (60ev) yovi)K>.u<»<;.
620	Şters: fj
621	Arh. St. Iaşi, 126/397.
622	Precedat sus în dreapta, de: Aziz Celebi <istoricul turc>.
623	Şters: care sîmte încă.
624	Şters: pe care, rădică.
625	Şters: ce.
626	Şters: găsăsc.
627	Şters: Frate moldovene.
628	Şters: au ţinut păn-acum.
629	Şters: gospod.
630	Şters: însă.
631	Şters: pe care.
632	Şters: naţiotul.
633	Şters: fie.
634	Şters: cu ciocoii.
635	Şters: şi de aceia ce ei numesc ciocoi.
636	Şters: hotărăşte ca numaidecît să să de.
637	Şters: vra să zică.
638	Şters: încît nu este decît pre viderat că după un curs de vremi.
639	Şters: luminile noastre sînt.
640	Şters: deci.
641	Şters: acum.
642	Şters: şi.
643	Şters: mie.
644	Şters: mele.
645	Şters: doî.
646	Şters: doa.
647	Şters: acele.
648	Şters: lui.
649	Şters: doî.
650	Şters: este o.
       651	Şters: pe care eu (o) asămănez, deosăbirile aceştia, cu aceia ce (este) sînt între un pustiu săc mlăştinos, dar pomăzuit a fi într-o zi grădină, între o grădină învechită, părăginită (şi) de un plan pişti vremi, şi între
o	grădină lucrată, grijită, care în tot anul dă, de supt mîna lucrătoriului, rodul şi plăcerile firii însoţite cu grija. Pentru ce dintăi, nu (este) sînt de agiuns numai sapa muncitoriului (nici) şi răsădirile botanistului. Cătră aceştia, la dînsa trebui gheometriia, ca să-i măsoare dipărtările şi să-i tragă forma; arhitectura, ca să-i rădice binalile; idravlica, ca să-i scurgă mlaştinile şi să tragă din cursul apii tot ce firia şi meşteşugul dă mai de (frumos) plăcut şi folositor. Şi, în sfîrşit, gustul frumosului, acest năstav mai mult înnăscut decît cîşligat. în loc că la ce de al doile, grădinariul (neavînd) nu are decît a urma formele trasă, a păzi întregimia benalilor rădicate, şi a agiutora, cu lucraria, zămislirile firii. (Pentru ce de al doile, cătră toate aceştia mai trebui încă o apucătură particulamică, un duh deosăbit).
652	Şters: trupul.
653	Şters: Licurg.
284
655 Şters: lui.
1646 Şters: întîmpin.
1647 Şters: staria de acum a statului nostru.
657	Şters: pentru ca să ştim.
658	Şters: strec<at>.
659	Arh. St. Iaşi, 131 bis/5.
660	Corectat peste: îl.
661	Şters: carii.
662	Arh. St. Iaşi, 129/43.
663	Şters: un nenorocit părinte.
664	Şters: în ciasurile în care.
665	Şters: ce să potrivesc.
666	Şters: şi.
667	Şters: gradul deplinătăţi.
668	Şters: nici.
669	Şters: politiceşti.
670	Şters: sale.
671	Şters: aceştii alegiri.
672	Şters: da o măsură.
673	Şters: lui.
674	Şters: putinţi.
675	Şters: a fi.
676	Şters: şi vrednicie.
677	Şters: că a ad<ăogi>.
678	Eclesiastul spune:	Qui	apponit	scientiam apponit dolorem; et
in multo sensu multa indignatio (Eclesiastul, I, 18); în traducerea V. Radu şi Gala Galaction: Fiindcă întru înmulţirea înţelepciunii stă spor de amărăciune şi cine-şi înmulţeşte ştiinţa îşi sporeşte suferinţa.
679	Şters:	socotind.
680	Şters:	ticnă.
681	Şters: înnainte paşilor.
682	Şters:	ziditoriul	sîngur	sorţii	sale.
683	Şters:	pre cît îţ	trebui	să-ţ	urzăşti sî<ngur>.
684	Şters: vecinică.
685	Loc alb.
686	Loc alb.
687	Şters: într-aciastă vremi.
688	Şters: nişte.
689	Loc alb.
690	Şters: să-ţ aduci organiciasca stare (să te pui în ce mai bună stare).
691	Arh. St. Iaşi, 129/36; textul se opreşte aici.
       692	Şters: Scrisoare dumitale din 29 septemvrie m-au otrăvit. Necazul dumitale are pre multă pricină. Inima me este de agiuns simţitoare, pentru a nu fi părta<şă>.
693	Şters: simţitoare.
694	Şters: este cîte<odată>.
695	Şters: poate adesăori.
696	Şters: cu minte.
697	Şters: şi pentru aceia mai vrednic de întristare.
698	Şters: mi-ar rămîne a.
       699	Arh. St. Iaşi, doc. 129/10. Hîrtia a fost închisă în chip de plic şi pecetluită cu trei sigilii inelare, în ceară roşie. Cel dintîi, oval, are pe un filacter, în cîmpul ovalului, textul: I. Tăutul (în chirilice); al doilea, tot oval, are în cîmp vulturul cu aripile desfăcute, privind spre dreapta, iar sub el textul, în chirilice: Gheorghi Alcazi caminar. Al treilea este un sigiliu turcesc.
700	Şters: Fiindcă sînt multe chipuri.
701	Arh. St. Iaşi, 130/21.
       702	Arh. St. Bucureşti, Mrea Doljeşti, 129/10. Actul, pînă la semnătura egumenului Veniamin, este scris de I. Tăuţul.
703	Şters: venitul.
704	Arh. St. Iaşi, 128/51; autograf I.T., afară de semnături.
705	Loc alb.
706	Vasile Pogor (?).
707	Şters: Aşadar, asprime întrebării.
708	Şters: datoriilor mele.
709	Şters: a ave.
710	Şters: Huş.
711	Şters: ce măsor.
15-16 Şters: eu nu cred să fie ce dintăi.
713	Şters: în scurtă vremi.
714	Şters: noroc cui >.
715	Arh. St. Iaşi, 129/45.
       716	Arh. St. Iaşi, 131 bis/28; autograf I.T.
     Hîrtie mare, turcească, cu următoarele însemnări pe dînsa: „No. 10. No. 80 bucăţi hîrtii s-au găsăt“. Fusese îndoită ca să slujească drept plic mare, sigilat cu două peceţi de ceară roşie, ovale, în cîmpul din mijloc .avînd: „I. Tăutul", pecetea cunoscută de la „enigma" venită din Anglia.
717	Textul grecesc este de mîna comisului.
       718 Arh. St. Iaşi, 128/146; pe dos, de mîna lui I.T., numerele: 70 + -+ 150 + 400 + 62 + 200 + 60 = 942.
Cătră dumnalui postelnic Grigori Palade, în intriga ce au avut la Ibrăila, cu capichihăiaoa de acolo.
Corespondenţie cu dumnalui visternicu Grigorie Sturza.
Copiia anaforalii Episcopului de Roman, în pricina ce au avut cu un turcu.
Tratarisirile cu jidovii ce venisă de la Brodi, pentru a fi bangheri.
Preosvinţii <sale> părintelui Mitropolitu,
o	scrisoare cănd să dusăsă la Mănăstiria Neamţului.
Pricinile la Galaţi a dumnalui hatman Gheor- ghie Brăescu.
Recomandaţiia luminăţii sale beizade Necu- lachi cătră Becher Paşa Bol-Valesi.
       720	Academia Republicii Socialiste România, CXXXI/147; autograf I. Tăutul pînă la nr. 111 inclusiv.
721	Academia Republicii Socialiste România, IV/55 a-b.
722	însemnarea datată: 27 Şevval, este scrisă cu cerneală roşie.
       723	Text scris de altă mînă decît textul turcesc, în orice caz nu de mîna lui Nicolache Sturza.
    Documentul original are cinci rînduri de text şi se găseşte la Arhivele Statului Iaşi, Necatalogate, scris pe hîrtie turcească.
       724 Legenda sigiliului este următoarea: „Nicolachi Ioan Sturza 1822"* Transcris şi tradus de H. Dj. Siruni.
      725 Mărturia aceasta, în copie, la Arh. St. Iasi, tr. 1349, op. 1501, dos. 626, f. 48, r. 71.
726 Arh. St. Iaşi, transport 1765, opis 2014, dos. 70, t. 456 — 457. 346
727	M. Kogălniceanu, în „Alăuta Românească'*, Iaşi, 1838, nr. 5 din
1 septembrie, pp. 52 — 54, cu prilejul publicării poeziei Epitaf.
       728	M. Kogălniceanu, în „Arhiva Românească", ediţia 2-a, Iaşi, 1860, p. 208; N. Iorga, în Istoria literaturii române în sec. XVIII, II, p. 438 (ed. I), spune, avînd, poate, în vedere textul de mai sus: Mihail Kogălniceanu numără între traducătorii harnici ai acestei epoce şi pe un Tăutu (c. 1820), care trebui să fie Vasile.—Această interpretare trebuie, însă, înlăturată, în faţa clarităţii textului lui Kogălniceanu. (Textul autograf al lui Kogălniceanu la Academia Republicii Socialiste România, ms. 1176, f. 260 şi 262).
       729	Teutul etait poete; il descendait du grand logothete qui, en 1529 et de la part de Pierre Rares, fit hommage au Sultan de la principaute de Moldavie. II est mort dans la misere, â Constantinopole (n.J.A.V.).
730	Aleco Viteaz—J.A.Vaillant, Le Carru-Boî. Nouvelle. Traduite dtt
Moldave par Z. Paris Imp. de P. Baudouin, rue des Boucheries-St.-G.,. 38, 1843, pp. 44-45, 60.
       732 Traducerea notei lipseşte la C. D. Aricescu.
    6 Traducere de C.D. Aricescu (1849), sub titlul: Caru-Boî, nuvelă de la Alexandre Vaillant; manuscris la fostul muzeu Al. St. Georges. într-o scrisoare către redactorii jurnalului „Buciumul“ (Paris,
I, 1857, nr. 3 din 5 aprilie), Vaillant spune:
    Unirea am arătat-o ca un lucru realizat în faptă, în scrierile mele asupra limbei şi literaturii moldo-române, îndoit reflet al comunităţii de origină şi tradiţiuni, de legi şi obiceiuri ale acestui popor; şi încă din 1843, sub numele de Viteaz, am arătat curat în Carru-Boî cît doresc realizarea acestei idei.
    Adăugăm că pe coperta uneia din publicaţiile sale franceze, este trecută lista lucrărilor şi, între ele, în rîndul al doilea, figurează: „Le Carruboi„ nouvelle roumaine".
733	Tăutul era poet. El au murit într-o mare ticăloşie, la Constantinopole.
       734	în „Foaia pentru minte, animă şi literatură", Braşov, 1854, p. 95 (nr. 19 din 12 mai); „Iaşii. împărtăşită de Teofil".
    Nuvela este intitulată Carul-Boii, şi ţine numerele 16—20. Acţiunea se petrece în 1812. E scrisă între 1840 — 1843.
        735	Academia Republicii Socialiste România, ms. 1176, f. 262. Kogălniceanu îşi exprimă această opinie cu prilejul întocmirii unui conspect al literaturii române, între 1843 — 1844; vezi şi N. Cartojan, Kogălniceanu si Societatea de arheologie si istorie veche a Nordului, în „Drum drept", X (1915), pp. 35-37.
736	Academia Republicii Socialiste România, ms. 1176, f. 260v.
737	„Arhiva Românească", II, Iaşi, 1845, p. 280.
       738	„Gazeta de Transilvania", Braşov, 1848, nr. 35 din 29 aprilie, p. 147 ; republicat, de aici, în Anul 1848 în Principatele Române, I, p. 367.
         739	Alecu Russo <Ofiţeri francezi în Moldova, 1847>, în Scrieri, ed. P.V. Haneş, Bucureşti, 1908, p. 171 (Articolul lui Russo e din 1853).
740	Alecu Russo, Amintiri, VI, VII, VIII, IX, în „România literară", 1855; reprodus după Alecu Russo, Scrieri, publicate de P. V. Hanes,
Bucureşti, 1908, pp. 112-117, 121-124.
       741	„Steoa Dunării", 1855, nr. 25, p. 99. Articolul, datorat probabil lui M. Kogălniceanu, comentează „Amintiri"-\e lui Al. Russo ; reprodus şi în Al. Russo, Scrieri, ed. P.V. Haneş, Bucureşti, 1908, p. 348.
742	„România Literară", Iaşi, I (1855), p. 61.
       743	N. Istrati, Despre puterea legislativă şi privilegiile Principatelor Moldo-Române. Iaşi, 1856. Reprodus aici după Acte şi documente relative la istoria renascerei României. III, p. 141. Cum vedem, N. Istrati confundă datele şi constituţia din 1822 cu Regulamentul Organic.
744	Pamfletist, unchiul poetului: mort în Constantinopol (nota N. Iorga).
745	Logofătul lui Ştefan cel Mare (n. N.I.).
       746	G. Tăutu, La mormîntul lui Ionică Tăutu, mort la Constantinopoli, în „Foiletonul Zimbrului", 1856, nr. 25, p. 199. Reprodus şi la N. Iorga, Poesii ale scriitorilor din epoca unirii. Vălenii-de-Munte, 1909, pp. 153 — 156.
747	Paharnic Constantin Sion, Arhondologia Moldovei. Amintiri şi
note contemporane cu o prefaţă analitică de Gh. Ghibănescu; Iasi, 1892, p. 369.	'
         748	I. Missail, Evenimentele de la 1821, în „Revista Română", Bucureşti, 1862, p. 441.
749	„România literară", p. 508.
         750	I. Missail, Evenimentele de la 1821, IV, în „Revista Română", III, Bucureşti, 1863, pp. 578 — 580.
      751	Articol scris de G. Sion, după relatările lui C. Negruzzi. Cf. G. Sion, C.Negrutzi. Epoca şi scrierile sale, în „Romanul", 1868, iunie, p. 537 Republicat de Gh. Bogdan-Duică, Tăutu, Beldiman, Negruzzi, în. „Făt-Frumos“, V (1930) pp. 155-158.
752	V.	Alecsandri,	Introducere la Scrierile	lui Constantin	Negruzzi,
in Scrierile lui Constantin Negruzzi, Bucureşti, 1872, I, pp. XXIX—XXX.
753	C.	D. Aricescu,	Regenerarea Greciloru şi	Românilor prin	cultura
.limbei	în	„Columna lui	Traian", IV (1873), pp.	139 — 144.
754	G.	Vărnav Liteanu, Cugetări asupra limbei Române,	în	„Con
vorbiri Literare", VIII (1875), p. 409.
       755	Nota lui Iancu M. Codrescu, scrisă pentru adnotarea, greşită, a unui pasaj din Tragodia lui Al. Beldiman: v. „Buciumul Român", Iaşi, I (1875), p. 175, n. în realitate, traducerile de mai sus sînt datorate lui Al. Beldiman, autorul Tragodiei şi, poate, copiate şi de I. Tăutul.
756	Andrei Vizanti, Veniamin Costaki . . . Iaşi, 1881, pp. 18 — 19.
       757	„Binele Public", V (1883), 194 (1254), de luni-marţi, 1—2 august, articol editorial despre Eminescu, la Perpessicius, M. Eminescu „Opere", III, 22.
      758	A.C. <A. C. Cuza ? >, Transitia, în „Convorbiri Literare", XII (1888), p. 547.
---------------

------------------------------------------------------------

---------------

------------------------------------------------------------