G. ŞTREMPEL INTRODUCERE Pînă la apariţia primelor monumente de limbă romînească, la începutul veacului al XVl-lea, operele literare scrise pe teritoriul ţării noastre, laice sau religioase, au îmbrăcat haina slavă, de provenienţă medio-bulgară ; în limba slavă, vorbită de populaţia bulgară din dreapta Dunării, s-a oficiat slujba în bisericile noastre, probabil încă din secolul al X-lea şi tot limba slavă devine limba oficială a voievozilor noştri după înjghebarea statelor romîneşti, aşa cum era în apus limba latină. In limba slavă au fost copiate monumentalele manuscrise ale discipolilor lui Mcodim şi ai lui Grigore Ţamblac şi tot în această limbă au fost scrise primele cronici moldoveneşti care preamăresc faptele de^arme ale gloriosului Ştefan şi ale urmaşilor săi din veacul al XVI-lea. în sfârşit, tot în slavoneşte a prelucrat vreun iscusit călugăr cunoscutele învăţături ale lui Neagoe Basărab către fiul său Teoăosie, după bogata literatură parenetică a Bizanţului. Limba slavă a fost folosită în cancelariile domneşti pînă la mijlocul veacului al XVII-lea, adică pînă la înlocuirea ei şi în biserică, chiar dacă, sporadic, începînd cu Petru Şchiopul în Moldova şi cu Mihai Viteazul în Ţara Bomînească, au fost scrise acte oficiale şi în romîneşte. Ba chiar după generalizarea folosirii limbii romîneşti, în secolul al XVIII-lea şi la începutul secolului al XlX-lea, limba slavă continuă să dăinuie în unele mănăstiri, cum a fost mănăstirea Poiana Mărului din apropiere de Bîm-nicul Sărat, unde se copiază manuscrise slavoneşti, dintre care unele s-au păstrat în colecţiile Academiei1). în acest ciivînt de introducere nu se vor trata împrejurările care au determinat apariţia primelor tdxte în limba romînă şi nici nu se va face o descriere a codicelor maramureşene. Dacă limba slavă a fost limba noastră oficială şi limba de cult a bisericilor şi mănăstirilor noastre nu înseamnă că a fost şi liinba vorbită de popor. Moşnenii şi răzeşii au vorbit romîneşte şi foarte probabil că în limba romînă şi-au scris multe din actele, eaxe reglementau anumite situaţii juridice, de o ilnportanţă limitată, dintre ei. *) D. P. Bogdan, Din Paleografia slavo-roniînă, în Documente privind istoria Ro-mîniei. Introducere, voi. I, Buc, 1956, p. 112. VI COPIŞTI DE MANUSCRISE ROMÎNEŞTI INTRODUCERE VII Este foarte probabil deci că binecunoscuta scrisoare a lui îsTeacşu ot Dolgopol, adresată la 1521 lui Johannes Benckner, judele braşovean, nu poate fi considerată ca prima cărămidă aşezată la temelia scrisului romî-nesc ci, cel mult, prima menţiune care a putut fi datată. Şi este tot atît de probabil ca scrisoarea de recomandare dată de sultanul Baiazid, la 1484, negustorilor polonezi, în trecere pe la noi, să fi fost scrisă în romîneşte, căci aceasta era limba înţeleasă şi vorbită de pîrgarii şi vameşii oraşelor noastre 1). Cît despre textele rotacizante, cele mai vechi opere manuscrise ce ni s-au păstrat, conservate cu multă grijă la Biblioteca Academiei B.P.B., nu putem spune nici cînd şi nici unde au fost traduse, cu siguranţă din slavoneşte, nici dacă sînt originalele traducerilor sau copii tîrzii şi nici cine s-a străduit cu traducerea sau copierea lor. Cei care s-au ostenit cu copierea lor nu ne-au lăsat nici o însemnare care să arunce o rază de lumină asupra împrejurărilor în care au fost scrise aceste texte. Pe lîngă modestia caracteristică celor mai mulţi copişti de manuscrise, credem că cei care au copiat primele texte romîneşti au fost împiedicaţi să lase însemnaii în legătura cu activitatea lor şi de teama de a nu fi anatemizaţi, pentru că au îndrăznit să scrie texte pe înţelesul tuturora, adică într-o altă limbă decît cea în care admitea biserica sase oficieze slujba biseiicească2). Este drept că manuscrisele rotacizante cuprind texte de lectură bisericească şi nu de cult, dar pentru epoca de început a secolului al XVI-lea, cînd se presupune a fi fost copiate aceste texte, îndrăzneala de a scrie texte religioase în limba romînească — de lectură chiar fiind ele—era considerată ca o erezie. într-adevăr, după cum arată Engels, supremaţia „teologiei pe întregul tărîm al activităţii intelectuale era în acelaşi timp consecinţa necesară a poziţiei bisericii ca chintesenţă şi consfinţire a dominaţiei feudale existente. Este clar că din această pricină toate atacurile îndreptate împotriva feudalismului în general şi înainte de toate atacurile împotriva bisericii, toate doctrinele revoluţionare, sociale şi politice trebuiau să fie în acelaşi timp şi cu precădere erezii teologice. Pentru ca relaţiile sociale e'xistente să poată fi atacate, ele trebuiau desfăcute de aureola pe care o purtau"3). Aşa trebuie înţeleasă şi o însemnare de la fila 53v , probabil a unui preot îndărătnic, cu peste două secole mai tîrziu, pe care o face în Codicele voroneţean : „Această carte au fost sfcrisă pe rumînie şi nu-i bună de nemică" Fireşte că pentru el, obligat de canoanele bisericeşti să oficieze într-o limbă pe care probabil nici el nu o cunoştea în suficientă măsură, tot ceea ce ieşea din cadrul acestor canoane constituia un păcat. Oricum îndrăzneala celor cc au tradus aceste prime texte în romîneşte a fost foarte mare şi nota lor progresistă ar merita scoasă în evidenţă în studiile viitoare5). Poate că cele cîteva rînduri criptografiate din Psaltirea seheiană x) N. Cartojan, Istoria literaturii romine vechi, voi. I, Buc, 1940, p. 47. 2) Cf. acad. Kosminski şi Skaskin, Istoria evului mediu, voi. I, Buc, 1955, p. 750 şi urm. 3) F. Engels, Războiul ţărănesc german, ed. a IlI-a, Buc, E.S.P.L.P., 1958, p. 44. 4) Ms. 448, f. 53v . 5) în ceea ce priveşte aspectul progresist al scrierii în limba naţională, vezi şi Kosminski şi Skaskin, op. cit, p. 851 şi 877. care n-au putut fi încă descifrate, ascund date interesante în legătură cu vremea cînd au fost scrise şi cu diecii care s-or fi ostenit la copierea lor. Numărul manuscriselor romîneşti din secolul al XVI-lea, păstrate la Biblioteca Academiei Bepublicii Populare Bomîne, este destul de mic abia 11 şi, după informaţiile pe care le-am putut culege despre alte depozite din ţară, nu credem că s-ar putea adăoga încă pe atîtea la cele conservate de noi. Cît despre manuscrisele semnate de copişti, pentru secolul al XVI-lea . cunoaştem numai opera popii Grigore din Măhaci, cunoscută sub numele de Codex Sturdzanus1), asupra căreia vom avea prilejul să ne oprim mai jos. Cu siguranţă însă că lista manuscriselor romîneşti copiate în secolul al XVI-lea va fi fost cu mult mai lungă şi setea de a citi în romîneşte destul de mare. Dar, dacă din cărţile coresiene, fie ele romîneşti, slavoneşti sau slavo-romîne, fie ele tipărite pentru lumea ortodoxă din stînga şi dreapta Dunării sau pentru propaganda lutherană, scoase într-un tiraj de 200 pînă la 500 exemplare, ne-au parvenit atît de puţine, de ce să ne mirăm de numărul mic de manuscrise care a ajuns pînă în zilele noastre? în secolul al XVII-lea, numărul manuscriselor romîneşti creşte, mai ales pentru a doua jumătate a secolului şi se înmulţeşte numărul celor ce ne-au lăsat indicaţiuni asupra împrejurărilor în care au copiat. Am izbutit să înregistrăm 45 de nume de copişti, cei mai mulţi după anul 1670 şi să stabilim numărul manuscriselor copiate de ei la 40 pentru Ţara Bomînească, la 9 pentru Moldova şi la 17 pentru Transilvania, în total, aşadar, 66 manuscrise. După anul 1700 copierea manuscriselor capătă o extensiune şi mai mare, cu toată dezvoltarea vertiginoasă a activităţii tipografice, din vremea mitropolitului Antim Ivireanu pentru Ţara Bomînească şi a lui Mihail Strilbiţchi pentru Moldova, de la finele secolului. Şi, legat de aceasta, caracterul însuşi al operelor copiate se va modifica. Lipsa primelor izvoare de limbă romînească şi numărul restrîns de manuscrise romîneşti din a doua jumătate a secolului al XVI-lea şi secolul al XVII-lea se explică, fără îndoială prin calamităţile de tot felul care s-au abătut asupra ţărilor noastre, în toată această perioadă de timp. Jaful, incendierea mănăstirilor şi încercările deseori neizbutite de a potoli flăcările au dăunat în egală măsură cărţilor tipărite sau scrise de mînă şi aici ca şi în multe biblioteci vestite din apusul Europei. Prin analogie cu ceea ce s-a petrecut în Germania, în Boemia sau în alte ţări putem vorbi şi de soarta multor manuscrise din bibliotecile noastre mănăstireşti. Multe mănăstiri din ţările romîne au ars de repetate ori pînă în temelie, fie din pricina deselor năvăliri şi războaie purtate pe teritoriul ţării noastre, fie din neglijenţa călugărilor. Dacă incursiunile şi războaiele se răresc spre începutul secolului al XVIII-lea, incendiile continuă pînă aproape de zilele noastre, prefăcînd în cenuşă, o dată cu operele de artă minoră —odoare şi ţesături — şi dulapurile cu inanuscrise şi tipărituri preţioase. Spre pildă, în anul 1862 arzînd mănăstirea Neamţ, a ars şi mare parte din fondul de manuscrise pe care îl poseda această mănăstire cu cea mai veche tradiţie 1). Publicat de B. P. Hasdeu, în Cuvente den bătrîni, voi. II, Buc, 1879. VIII COPIŞTI DE MANUSCRISE ROMÎNEŞTI culturală din Moldova 1). în vremuri de bejenie mănăstirile şi boierii acordau o atenţie deosebită actelor de proprietate şi bunurilor materiale, neglijînd bibliotecile. La împrejurările nefericite care au dus la pierderea atîtor opere de literatură veche romînească, reaua gospodărire a unor mănăstiri, din a doua jumătate a secolului trecut a adăugat alte pierderi. La îngroparea înaltelor feţe bisericeşti se puneau în mormînt şi cărţi vechi religioase. La mănăstirea Probota a fost îngropat pe la anul 1860, un mare număr de manuscrise, ce nu mai erau folosite la oficierea serviciului religios 2). Şi cazul mănăstirii Probota nu a fost izolat. Pe deasupra, condiţiile în care erau ţinute manuscrisele vechi la unele mănăstiri şi biserici nu erau dintre cele mai bune. Azvîrlite prin podurile bisericilor sau prin pivniţe erau lăsate pradă şoarecilor şi mucegaiului. Cînd a fost luată măsura de către stat, pe la începutul secolului nostru, ca Academia Eomînă să preia de la mănăstiri manuscrisele vechi şi să le pună în felul acesta la adăpost de distrugeri, au fost numeroase vocile celor ce s-au ridicat împotriva acestei măsuri, considerînd-o anti-religioasă. în anii regittiului democrat-popular lucrurile sau schimbat în bine, astfel că pe lingă numeroase mănăstiri din ţara noastră au luat fiinţă muzee şi bilioteci, unde sînt păstrate cu grijă aceste vestigii ale culturii noastre trecute. în sfîrşit, numeroase manuscrise romîneşti au întovărăşit în pribegie pe posesorii lor, de unde nu s-au mai întors niciodată. Aşa se explică faptul că nu există bibliotecă mare în Europa în care să nu se găsească manuscrise romîneşti din secolele XVI—XVIII. Este îndeobşte cunoscut cît de dese au fost aceste pribegii în secolele XVI şi XVII, în Polonia, în Eusia, ba chiar în Italia şi Germania, iar cunoaşterea manuscriselor înstrăinate pe această cale ar îmbogăţi cu mult literatura noastră veche. ★ în ceea ce priveşte materialul folosit la scris de copiştii de manuscrise romîneşti menţionăm că toate operele întîlnite în colecţiile noastre sînt scrise pe hîrtie, niciuna pe pergament. Cît despre cerneluri, acestea diferă la culoare de la negru pînă la culoarea rădăcinie 3). Numeroase sînt manuscrisele în care, pe lingă cerneala obişnuită s-a folosit culoarea roşie, chinovarul. Titlurile operelor, titlurile capitolelor, indicaţiunile de tipic pentru manuscrisele ce serveau la oficierea slujbelor religioase, trimiterile marginale şi iniţialele au fost scrise de obicei cu cerneală roşie. Tot cu cerneală roşie se numerotau, foarte adesea, filele manuscriselor. Mai rar, pe lîngă cerneala roşie, copiştii au folosit şi vopsele de diferite culori, galbenă, verde, maro şi aur. Spre pildă, cunoscutul dascăl de slovenie de la biserica sf. Gheorghe Vechi, popa Fior 4); foloseşte aurul la x) D. P. Bogdan, op. cit, p. 116. 2) Ibidem, p. 119. 3) Ibidem., p. 133 4) I. Barnea, Un miniaturist romîn din secolul al XVIII-lea : Popa Fior, în Biserica Ortodoxă Romînă, LXVI (1948), nr. 11-12 (şi extras, Buc, 1948). INTRODUCERE IX titlul şi majusculele manuscrisului 2711, scris la 1754, la titlul şi iniţialele manuscrisului 3445, cuprinzînd Pomelnicul bisericii Şerban Vodă. scris la 1763, ca şi titlurile şi majusculele manuscriselor 501, 2592, 937, 2958 şi 4243, acesta din urmă cuprinzînd un Cronograf, Un alt copist, ieromonahul Serafim de la mănăstirea Bistriţa din Ţara Bomînească, a cărui activitate se desfăşoară în jurul anului 1700 şi care, pe lîngă texte bisericeşti copiază o Esopie şi un Qr^iQjEni&r foloseşte vopseaua galbenă şi verde la scris, ca'spre exemplu la fila 122 din manuscrisul 2456. Cazurile acestea, fără să fie izolate, nu sînt totuşi frecvente. Folosirea mai multor culori la scris era costisitoare şi, mai ales, încetinea copierea. Scopul pentru care se foloseau culori diferite era evident acela de a înfrumuseţa manuscrisele şi de a scoate în relief anumite texte, sau începuturi de capitole 1). Vorbind despre forma şi dimensiunile pe care le îmbracă manuscrisele de care ne ocupăm trebuie să spunem că, cu o singură excepţie, toate manuscrisele au forma de codice, adică de carte ; cît despre dimensiuni, înlocui denumirilor clasice de : in folio, in quarto, in octavo etc, folosite pentru cărţile tipărite, vom menţiona că cele mai numeroase dintre manuscrisele semnate de copişti, pe care le-am întîlnit măsoară 21,5 X 15 cm. Cel mai mare manuscris întîlnit, un Tîlc al Evangheliilor, copiat la sfîrşitul secolului al XVIII-lea, măsoară 38 x 24 cm, iar cel mai mic, copiat la 1775 şi cuprinzînd pilde filosofeşti, are 10,5 X 8 cm. Caietele, foarte adeseori numerotate, mai ales pentru manuscrisele secolelor XVI şi XVII, se compun din patru sau opt file, după cum a fost împăturită coala 2). Nu este greu de stabilit chiar şi o legătură aproximativă între caracterul operei copiate şi dimensiunile manuscrisului. Spre pildă,, un Cjx&n£graf sau un Evajigheligr va fi copiat aproape întotdeauna pe un manuscrls3e dimensiuni mari^O X 20 cm, în vreme ce un Calendar sau o Alexandrie va depăşi rareori 20 X 15 cm. Excepţia de la forma codicelui, ne care am menţionat-o mai sus, o formează un interesant manuscris copiat de popa Fior, pe la mijlocul secolului al XVIII-lea, care se prezintă sub formă de rulou, de asemenea scris tot pe hîrtie. Manuscrisul (care este copiat după opera miniaturistică a lui Antim Ivireanu, cunoscută sub numele de Chipurile Vechiului şi Noului Testament şi păstrată în Biblioteca de Stat din Kiev, sub formă de codice),, măsoară 11,07 X 0,47 m^tri! şi numără nu mai puţin de 503 portrete. Textul, foarte interesant^ cuprinde o istorie a Vechiului Testament, în care elementele de istorie profană sînt destul de numeroase. Euloul, păstrat la fondul de suluri sub cota nr. 7 este, fără îndoială, unicul de acest fel ia noi în ţară, atît prin proporţiile de-a dreptul impresionante, cît şi prin conţinut. în ceea ce priveşte grafia manuscriselor semnate de copişti menţionăm că cea mai mare parte a manuscriselor din Ţara Bomînească x) Gf. D. P. Bogdan, op. cit, p. 134. 2) Ibidem, p. 135. X COPIŞTI DE MANUSCRISE ROMÎNEŞTI sau Moldova sînt scrise într-o cursivă uşor de recunoscut, pentru sfîrşitul secolului al XVII-lea şi pentru secolul al XVIII-lea. Puţinele manuscrise semnate din prima jumătate a secolului al XVII-lea se caracterizează printr-o scriere semiuncială, apropiată de scrierea manuscriselor slave. Nu este greu de remarcat, de asemenea, tendinţa celor mai mulţi copişti de a imita pe dascălul lor pînă în cele mai mici particularităţi grafice, iar şcolile de grămătici, sau mănăstirile în care îndeletnicirile cărturăreşti au fost situate la loc de frunte — cum a fost mănăstirea Hurez, mănăstirea Neamţ, biserica sf. Gheorghe Vechi ş.a.— au dat copişti ale căror scrieri seamănă atît de bine între ele, încît, pentru un ochi mai puţin experimentat apar ca fiind copiate de aceeaşi mină. Aşa spre pildă manuscrisele copiate de Vlad grămăticul au o grafie foarte asemănătoare cu aceea a manuscriselor copiate de Nicola grămăticul, de la care, probabil, a deprins meşteşugul slovelor. Cît despre popa Stanciu de la biserica Tuturor Sfinţilor din Bucureşti, cu o bogată activitate scriitoricească, 1-a avut de ucenic pe Efrem grămăticul, pe la 1720, care copiază pentru ,,maestrul" său cel mai vechi Diăahiar1) pe care îl cunoaştem. Pentru şcoala de copişti de la Bîmnic nu este lipsită de interes asemănarea ce se constată între manuscrisele copiate de Ioan Bîmniceanu, Grigore Bîmniceanu şi Bafail monahul, acesta din urmă de la Hurez. în Moldova, cei doi cunoscuţi copişti de cronici de la începutul veacului al XVIII-lea, Grigoraş sin Vasile Uricariul şi Ioan Pavel grămăticul au scrisul atît de apropiat încît, dacă cele mai multe manuscrise nu ar fi semnate, nu am putea preciza care sînt copiate de unul şi care de celălalt. Nici Transilvania nu face excepţie, din acest punct de vedere pentru secolul al XVIII-lea. Observăm şi aici tendinţa, oarecum firească, a lui Ioan sin Badu Duma de la Braşov de a scrie ca şi Badu Duma, probabil părintele său. Şi se imită scrierea aproape tot atît de bine ca şi în cazul copiştilor de cronici din Moldova, amintiţi mai sus. în sfîrşit scrisul peregrinului Eustaţiu Popovici „ardelean de la Baia Abrud", pe care îl întîlnim în*Brăteştii Paşcanilor de lîngă Suceava, pe la 1778 se aseamănă mult cu scrisul cărturarului Sa va Popovici de la Băşinariu—fiul protopopului Coman — care scrie tot în aceeaşi vreme şi moare la 1808 2). Unde vor fi învăţat carte nu ştim, căci tac amîndoi asupra trecutului lor, dar nu este greu de văzut că şcoala lor, de la Sibiu sau de la Braşov, a fost aceeaşi pentru unul ca şi pentru celălalt. Ne mai rămîne să ne ocupăm, în cîteva rînduri, despre scrierile ce imită tiparul. Foarte frecvente în Transilvania, nu numai pentru secolul al XVII-lea ci şi pentru cel următor, se caracterizează prin tendinţa copistului de a imita grafia textului tipărit, pe care 1-a folosit ca model. Tendinţa aceasta merge atît de departe, încît copistul imită nu numai forma literelor, ci şi aranjarea textului în pagină, numerotarea filelor şi gravurile, în eventualitatea că acestea există. Cînd copiştii secolului al XVIII-lea !) Ms. 3460. 2) Cf. ms. 2443, f. 12lv INTRODUCERE XI folosesc, ca model, cărţi tipărite în vremea lui Coresisau în prima jumătate a secolului al XVII-lea, pot deruta pe cercetătorii nefamiliarizaţi cu textele vechi cărora le prezintă o limbă arhaică, drept limba zilelor în care au scris. Din punct de vedere paleografie, aprecierea unor asemenea texte nu este nici ea uşoară, în ipoteza în care copistul n-a avut grijă să menţioneze anul copierii. Prin dispariţia personalităţii în grafie şi adoptarea scrisului în care se desenează fiecare literă după modelul tipărit, prin folosirea unui text cu o limbă mai veche decît vremea în care s-a copiat textul, prin lipsa însemnărilor de ori ce fel şi a încercărilor de condei, elemente preţioase pentru un paleograf la datarea aproximativă a manuscriselor, în sfîrşit prin utilizarea unei hîrtii cu un filigran folosit pe o lungă perioadă de timp de moara de hîrtie, paleograful poate fi înclinat să aprecieze vechimea unui text ca fiind mai mare decît este în realitate. Care era pricina copierii textelor cu o asemenea grafie'? Transilvania nu s-a dezvoltat, politiceşte, ca celelalte provincii romîneşti; mai exact limba romînească deşi vorbită de popor n-a fost şi limba claselor stăpî-nitoare. Nu se poate vorbi, aşadar, pentru Transilvania, de o preocupare a voievozilor, sau a guvernatorilor, de a crea şcoli romîneşti, din cadrul cărora să fie ridicaţi grămătici domneşti, aşa cum ştim că erau preocupaţi domnitorii din Ţara Bomînească şi Moldova1). Pe de altă parte viaţa cărturărească destul de ridicată pe care o întîlnim în Ţara Bomînească şi Moldova, la Hurez, Neamţ, Bistriţa sau alte mănăstiri, lipseşte aproape cu totul în Transilvania. în cele două-trei mănăstiri din Transilvania nu s-au format niciodată şcoli de copişti, în sfîrşit — şi aceasta ni se pare explicaţia cea mai judicioasă — în Transilvania nu s-au tipărit cărţi de cult religios, în tot secolul al XVII-lea şi în prima jumătate a secolului al XVIII-lea, decît cu foarte puţine excepţii. Tipografiile din Ţara Bomînească şi Moldova, care tipăreau şi pentru Transilvania şi care difuzau un număr destul de mare ele exemplare peste munţi, nu puteau satisface necesităţile tuturor bisericilor. Adăogîndu-se la aceasta şi costul, destul de ridicat, al cărţilor tipărite, ne dăm seama de ce se copiau cu caractere ce imită tiparul, mai ales cărţile folosite la oficierea slujbelor religioase. Prin folosirea acestei scrieri se punea la înde-mîna preoţilor un text uşor de citit şi, pe cît posibil, cu un aspect grafic atrăgător. Dintr-o sutnară statistică pe care am întreprins-o în materialul cercetat, constatăm că cel mai mare număr de manuscrise semnate, 14 la număr, cu scriere ce imită tiparul, cuprinde Liturghiere. Urmează în aceeaşi ordine, Octoihurile, opt la număr, Trioduri-Penticostare şapte, Molitvenice cinci, urmate de Ceasloave, Minee, Sinaxare, Strastnice etc, toate cărţi bisericeşti, cum am amintit mai sus. Constatăm, de asemenea, că cel mai mare număr de manuscrise de slujbă bisericească, cu scriere ce imită tiparul, a fost copiat în vestul Transilvaniei, cu deosebire în regiunea Oradea, adică în regiuni îndepărtate de centrele tipografice romîneşti. Aici, în satul Stracoş, spre pildă, 1) Cf. S. Jako, Paleografia latină cu referire la Transilvania (sec. XII —XV), în Doc. priv. ist. Rom., Introducere, voi. I, Buc, 1956, p. 191 şi urm. XII COPIŞTI DE MANUSCRISE ROMÎNEŞTI copiază, pe la începutul secolului al XVIII-lea cunoscutul dascăl din Moldova, Vasile Sturze, de care vom mai avea prilejul să ne ocupăm, în satul Iaz, copiază în aceeaşi vreme un LiturgMer, dascălul Gheorghe, iar în Sitifelec, un preot, Ga vrii, copiază pentru parohia sa, la 1739 un alt LiturgMer. întîlnim copişti, cu aceleaşi preocupări textuale şi cu aceeaşi particularitate grafică în vestul Banatului, în Sălaj, în Maramureş. Nu-i întîlnim însă nici în regiunea Braşovului, nici a Făgăraşului şi nici a Sibiului şi nu-i întîlnim în ţările romîne, decît cu foarte rare excepţii, cum este dascălul Barbul de la biserica Batistei din Bucureşti, care copiază pe la 1785, printre altele, cu scriere ce caută să imite tiparul, textul unui Minei pe luna septembrie, tipărit la Eîmnic în 1780, împreună cu postfaţa tipografului. Deşi a ajuns pînă la noi un însemnat număr de manuscrise romîneşti ce intră în perioada de care ne ocupăm, cu conţinut eclesiastic sau laic, constatăm că cele mai multe din aceste manuscrise nu au nici o însemnare care să provină de la cel ce s-a ostenit cu copierea şi care să ne arate împrejurările în care a copiat. La elaborarea acestei lucrări am întîlnit 609 manuscrise semnate la care am adăugat alte 138 manuscrise a căror scriitori au putut fi identificaţi, din totalul de peste 3800 manuscrise, scrise pînă la 1800, pe care le-am parcurs. Cele mai multe manuscrise, aproximativ 340, aparţin Ţării Bomîneşti, iar cele mai puţine Transilvaniei. Motivul principal pentru care copiştii n-au lăsat însemnări în legătură cu activitatea lor a fost modestia. Cei mai mulţi copişti erau recrutaţi dintre călugări şi aceştia îndeplineau această muncă fie din lipsă de altă ocupaţie, fie ca pedeapsă disciplinară *). în acest din urfriă caz, mai ales, copiştii treceau sub tăcere orice menţiune legată de persoana lor. Dar multe manuscrise care aveau însemnările copiştilor la sfîrşitf din pricina folosirii îndelungate, pierdeau nu numai legătura formată din scoarţe de lemn îmbrăcate în piele, ci şi cîteva file de la început şi de la sfîrşit. Sau, dacă se întîmpla ca egumenul vreunei mănăstiri să facă ordine în bibliotecă şi să dea la legat manuscrisele vechi, acestea nu se mai îna-poiau cu scoarţele originale, nici cu filele desprinse de la început şi sfîrşit şi nici măcar cu însemnările marginale, tăiate fără prea multă bătaie de cap 2). însemnările copiştilor sînt aşezate, de obicei, la sfîrşitul operei scrise, mai ales cînd în cuprinsul aceluiaşi manuscris există o singură însemnare. Daca avem de-a face cu un miscelaneu atunci copistul semnează deseori, la sfîrşitul fiecărei opere din cuprinsul miscelaneului. Nu rare sînt cazurile în care copistul lasă menţiuni asupra muncii sale fie la sfîrşit de 1) Cf. D. Russo, Studii istorice greco-romîne, Opere postume, tom. II, Buc, 1939, p. 557. 2) A. I. Iaţimirski, relatează în lucrarea sa: GjiaBHHCKne h pycCKHe pyKonncn pyMHHCKHX'b 6n6jiHOTeKi>, St. Petersburg, 1905, cum în anul 1871 episcopul cărturar Melhi-sedec, găsind manuscrise preţioase în podul mănăstirii Agapia, a sfătuit-o pe stareţă să le lege şi să le aşeze în bibliotecă. Manuscrisele, trimise la mănăstirea Neamţ pentru legat, au fost înapoiate fără scoarţe şi fără foile desprinse din interior, care au fost distruse ; pe deasupra manuscrisele au fost tăiate la margini. Pe lîngă manuscrise slave — căci la acestea face aluzie Iaţimirski în primult rînd, — au fost supuse la această barbară operaţiune, cu siguranţă şi manuscrise romîneşti. Relatarea apud. D. P. Bogdan, op. cit., p. 119. INTRODUCERE XIII capitole, fie în subsolul filelor, fie în interiorul scoarţelor, sau pe foile liininare, chiar dacă a copiat un manuscris ce cuprinde o singură operă, în asemenea cazuri găsim însemnările, de obicei, în trei sau patru locuri. S1nt şi cazuri cînd copistul abuzează de aceste însemnări — reduse la formula stereotipă : „Şi am scris eu cutare dascăl" — menţionîndu-le în şapte-opt locuri. Ba un oarecare logofăt Ştefan Dolete, din Ţara Bomînească, copiind pe la 1782 un manuscris religios1), se semnează de 25 de ori. Lungîmea acestor însemnări variază şi ea foarte mult, de la simpla enunţare a numelui însoţită, eventual, de an, pînă la descrierea pe larg a împrejurărilor de copiere, introducîndu-se şi consideraţiuni religioase plictisitoare ce ocupă îinpreună pagini întregi. Trebuie să subliniem, la acest capitol, că unii călugări de la> mănăstirea Bistriţa din Ţara Bomînească n-au dovedit deloc modestia la care ne refeream mai sus. Aşa, spre pildă ieromonahul Ilarion, care copiază pe la 1740—1750, a avut grijă sa descrie, uneori, pe cîte trei-patru pagini procesul de elaborare al operei sale, iar ieromonahul Ioachim Bărbătescu, de la aceeaşi mănăstire, copiind pe la sfîrşitul secolului al XVIII-lea manuscrise cu conţinut moralicesc, ne-a lăsat şi el numeroase pagini cu însemnări personale, păstrînd tradiţia predecesorului său. Nu toate însemnările sînt menţionate însă la locurile unde sîntem obişnuiţi să le căutăm şi nu toate pot fi citite de la prima vedere. Unii copişti şi-au lăsat nubiele scris, literă cu literă, în înfloriturile frontispi-ciilor, de unde nu pot fi desprinse decît după o insistentă cercetare. Aşa a făcut, spre pildă, pe la anul 1704 un ieromonah, Serafim, de la mănăstirea Bistriţa din Ţara Bomînească, care a copiat un miscelaneu 2) ce cuprinde printre altele şi un fragment de Esopic şi care şi-a însemnat numele la fila 122 într-un frontispiciu lucrat în culori foarte variate, sau dascălul Bucur Lupu din Transilvania, care lasă urmaşilor menţiunea muncii sale, într-un frontispiciu de la fila 18 a unui manuscris3) copiat pe la 1750. Şi exemplele pot fi continuate cu altele. Alţi copişti au încercat să-şi ascuiidă numele folosind scrierea crip-tată4). Sistemul, destul de vechi, căci îl întîlnim şi în Psaltirea Scheianăj este folosit pe o scară mult mai largă în secolul al XVIII-lea. însemnările criptate ale copiştilor sînt în general scurte, reducîndu-se de cele mai multe ori la numele copistului şi la două-trei expresii legate de îndeletnicirea sa. Toate criptogramele*pe care le-am întîlnit au fost realizate prin schimbarea valorii şi sensului literelor astfel : a = th ; b = j, s ; k = i lung, î = ci ; c = 0; » =h; w = g. r = Z; ! k = p ; a t = psi; A = d * = e, n = o ; w ti = ă : k>?>k = b , h = n, t, e = f; X =u 'k = a ; & = ia s = d ; o =1 \|r = t ; n = r io = iu m = i scurt 3 = g; ; n = c : ra = ia ; iu — s : h = v; p = ţ ; 0 = a ; *) Ms. 1235. 2) Ms. 2456. 3) Ms. 1653. în Doc}nJu^^°lUl ^^amele }\ Em- Vlrtosu : Din Paleografia chirilică romînească, m uoc. priv. ist. Rom., Introducere, voi. I, Buc, 1956, p. 304-305. XIV COPIŞTI DE MANUSCRISE ROMÎNEŞTI Din cele 28 manuscrise cu însemnări criptografiate pe care le-am întîlnit, cel mai vechi, scris de preotul Teofil de la Eucăr de lîngă Cîmpulung şi cuprinzînd un miscelaneu religios, a fost copiat la anii 1702—1703 1). însemnarea criptografiată de la fila 196, în slavoneşte, nu cuprinde însă altceva decît numele, calitatea de grămătic şi localitatea. Mai concludentă este însemnarea lui Constantin postelnicelul, moldovean probabil de la Iaşi, care copiază pe la 1770 un manuscris 2) cu fragmente din Divanul lui Gantemir, din rdmanul^popular italian Bertdldo etc. şi care ne dă cîteva date biografice utile. în sfîrşit, cea mai curioasă criptogramă, nu atît prin text, care se mărgineşte la cîteva cuVinte, cît prin aşezarea ei, o întîlnim în manuscrisul 5454, fila 116. Manuscrisul, un miscelaneu ce cuprinde, printre altele, fragmente de Sinaxar, Gromovnic şi elemente de cronologie? copiat pe la 1760 de Pahomie, stareţul schitului Lapoş de pe lîngă Bacău? are desenată la fila amintită mai sus o mîhă — cunoscuta mînă a lui Damaschin — folosită la socotelile calendaristice. însemnarea : „Eromonah,, stareţ şi mai micul tuturor, nacialnicul Pahomie", este aşezată de jur împrejurul mîinii, alături de alte texte necriptate, astfel că trece neobservată. Aşezarea criptogramei poate fi considerată şi ca o încercare de a ascunde nuinele, deşi îa alte pagini copistul subliniază îndestul şi numele şi strădania pe care a depus-o la copiatul cărţii. Cît priveşte elefrientele ce intră în componenţa însemnărilor acestea variază nu numai de la secol la secol, ci şi de la oin la om, după imaginaţia şi interesul pe care le-au avut fiecare dintre copişti. în linii generale însă, aceste însemnări sînt inspirate — ba uneori traduse aidoma — după însemnările din manuscrisele copiştilor de manuscrise slave sau greceşti, schimbîndu-se numai ono'mastica. Alteori au fost copiate însemnările din manuscrisele rdmînşti, ce au servit ca model, fără ca să se schiinbe măcar nilmele copistului precedent. în sfîrşit, în cazul modelelor tipărite, se întîmpla uneori să se copieze şi postfaţa tipografului satj, dacă nu, măcar versurile care exprimau satisfacţia de a fi terminat munca de tipărire. Au fost tosă şi copişti ale căror însemnări, mult mai originale, se caracterizează prîntr-o remarcabilă poezie, sau aduc interesante infor-maţiuni cu caracter istoric. în general, o însemnare cuprinde : 1) numele celui ce a copiat, 2) data la care s-a început şi s-a sfîrşit copierea, 3) din îndemnul şi cu cheltuiala cui s-a săvîrşit copierea, 4) scuze pentru greşelile pe care le va constata cititorul, preot sau mirean şi explicaţii în legătură cu aceste greşeli, 5) blestemul pentru înstrăinarea manuscrisului. Succesiunea acestor elemente diferă de la manuscris la manuscris chiar cînd avem de-a face cu acelaşi copist. Alteori se adaogă elemente noi ce nu au de-a face nici cu persoana copistului şi nici cu activitatea desfăşurată. Blestemul pentru înstrăinarea manuscrisului, destul de des întîlnit la copiştii manuscriselor slave şi greceşti din secolele anterioare folosirii limbii romîneşti pe o scară mai întinsă, mai este întîlnit în manuscrisele secolului al XVII-lea, dar dispare în bună măsură din însemnările copiş- !) Ms. 1154. 2) Ms. 1417. INTRODUCERE XV tilor secolului al XVIII-lea. Blestemele acestea nu sînt nici ele lipsite de oarecare poezie. Iată spre e'xemplu pe preotul Teodor, dintr-un sat, Daneşr de lîngă Sigliişoara, blestemîndu-1 pe acela ce ar îndrăzni să-i fure un manuscris de teologie polemică, copiat de el la 1781: „...Dară cine o ar înstreina în chip de furtişag, de la mine sau din ogrăzile mele, acela alt blăstăm să nu aibă, fără [ntfmai] să nu-1 rabde domnul dumnezeu, în toată viaţa lui, nici să vază moartea pînă nu va umbla tot pedestru pe la toate locurile acelea pe unde s-au făcut săboarele acele scrise înlăuntru cărţii aceştia ; apoi să fie ertat şi de mine şi de dumnezeu..."1). Un alt scriitor din Ţara Eomînească, Băducanu logofătul de diVan, blestemă astfel pe cel ce ar îndrăzni să-i fure manuscrisul copiat de el? cu a lui cheltuială, la 1780:.. .Şi cine se va ispiti a o înstreina de la mine, adică a o fura, să fie afurisit şi blestemat dă 318 sfinţi părinţi de la Xicheia şi de alte sfinte săboară ; hierul să ruginească, piatra să mucezească, iar trupul aceluia să nu mai putrezească în veci..."2). Diacul de vistierie Constantin Veisa, cunoscător al hrisoavelor vechi moldoveneşti va fi luat din ele următorul blestem cumplit, pe care îl aşază la ff. 5—13 din Cronograful copiat de el la 1785 ; „Acest Hronograf,luîndu-l cineva să cetiască pe dînsul, de nu l-ar da înapoi, să fie blăstăfriat de domnul dumnezeu şi de preacurata sa maică. Cutremurul lui Cain să-1 cuprinză şi înger nemilostiv să aibă în zilile vieţii lui, de-a dreapta lui şi locul lui să fie cu Iuda şi de mine încă să fie neertat în veac"3). Xu lipsesc, în schimb, aproape din nici un manuscris din acest secol al XVIII-lea, scuzele pentru greşelile săvîrşite la copiere, explicaţiile naive în legătnră cu aceste greşeli şi cererea adresată de copist, celui ce va ceti manuscrisul, să se roage pentru iertarea păcatelor sale. Elementele acestea, întinse uneori pe donă-trei pagini, devin de-a dreptul plictisitoare pentru cercetătorul care caută în însemnările copiştilor poezia originală sau informarea istorică preţioasă. De altfel aceste elemente au fost şi ele traduse după prototipurile greceşti sau slave şi copiate apoi, cu foarte puţine modificări, de copiştii de manuscrise romîneşti. în ceea ce priveşte tehnica copierii manuscriselor romîneşti, cum este firesc, copiştii au adoptat sistemul şi materialele vechilor grămătici de slovenie şi grecie. Copierea s-a făcut, de obicei, după model şi mai puţin după dictare, căci nu ni s-a întîmplat să găsim două-trei manuscrise care să cuprindă absolut acelaşi text. Ori rostul scrierii după dictare era acela de a da la iveală simultan mai multe manuscrise cu acelaşi conţinut. Datarea manuscriselor a fost făcută în cea mai mare parte, după cronologia bizantină a facerii lumii, chiar pentru prima jumătate a secolului al XVIII-lea4). De obicei anul de la facerea lumii este urmat şi de anul erei noastre. După an urmează luna şi ziua însemnării şi dacă datele au fost menţionate mai des, la sfîrşit de capitole, poate fi calculat timpul cît a durat copierea. Zilele şi anii sînt menţionaţi cu cifre chirilice. Bare 1) Ms. 2499, î. 1. liminară. 2) Ms. 1414, î. 41v . 3) Ms. 48. 4) Cf. I. Ionaşeu şi F. Pali, Elemente de cronologie, în Doc. priv. ist. Rom., Introducere, voi. I, Buc, 1956, p. 405 şi urm. XVI COPIŞTI DE MANUSCRISE ROMÎNEŞTI ori, la copiştii culţi, întîlnim datarea făcută cu cifre arabe, mai ales în Transilvania. Elemente vechi de cronologie se întîlnesc destul de rar în datarea manuscriselor romîneşti şi ele întovărăşesc, întotdeauna, anul de la Facere şi anul erei noastre. Din numărul manuscriselor cercetate numai trei cuprind asemenea elemente cronologice. Cel mai vechi1), Alexandria şi Bojdanicul copiate de Popa Ion Eomînul din Sînpetru, lîngă Hunedoara, la anul 1620 îşi încheie astfel însemnarea de la fila 127v: ,,.. .începusă a să scrie această carte ce se cheamă Alexandrie în luna lui cireşeriu 15 zile şi să sfîrşi în luna făurariu în 15 zile, în anul 7128, iar de la naşterea lui Hristos 1622 (sic), crugul soarelui 16, a lunii 3, numărul de aur 3, temelia 3. . .". Al doilea manuscris, de la 1688, cuprinzînd Dioptra 2) şi copiat în Ţara Bomînească de un peregrin moldovean, Silvestru ieromonahul, menţionează în slavoneşte, la fila 131v , că opera a fost terininată : ,,.. .în zilele binecinstitorului şi de Hristos iubitorului Io Şerban voievod, în anul 7196 (1688), luna martie, 20 zile, crugul soarelui 28, al lunii 14, numărul anului 7". în sfîrşit, cel de al treilea şi ultimul manuscris 3) în care am întîlnit elemente vechi de cronologic a fost copiat la anul 1730 de un preot ardelean de pe lîngă Oradea, anume Ştefan. Textul manuscrisului, liturgic, se încheie cu o Pasoalie, adică cu un calendar popular ce indică ziua în care cade Pastele fiecărui an, despre care copistul ne spune la fila 129 că : „ . i .O am scos du pre Pashalie rusască, care o au tipărit de la Hristos 1615, care-i acum de 115 ani de atunce şi... umblă pe leat de slove şi nu să s o verse şte •..Un cunoscător al Pascaliei, cum se dovedeşte a fi preotul Ştefan, putea uşor să menţioneze crugurile vremii sale, cum a şi făcut la fila 114 : „Scris-am în anul de la zidirea lumii 7238, indiction 8, crugul soarelui 14, al lunii 18, temelia lunii 21, de la întruparea lui Hristos 1730". Succesiunea firească a textului a fost o problemă care a preocupat pe aproape toţi copiştii de texte romîneşti. în afara numerotării caietelor ce compun manuscrisele—pentru textele mai vechi, din secolul al XVII-lea — şi în afara folosirii aproape unanime a reclamei sau custodelui (cuvîntul aşezat dedesubtul unei pagini, cu care începea pagina următoare), unii copişti au numerotat filele sau au paginat manuscrisele copiate de ei. Se numerotau mai ales filele şi procedeul acesta îl întîlnim la mai mult de o treime din numărul copiştilor. Xumerotarea se făcea, de obicei, de la prima pînă la ultima filă a manuscrisului, cu cifre chirilice, mai frecvent pentru secolul al XVIII-lea şi mai rar pentru secolul al XVII-lea. Sînt şi cazuri în care copistul înceta Ta un moment dat să numeroteze filele, sau începea numerotarea de la mijlocul manuscrisului către sfîrşit, fireşte tot de la cifra unu. Unii copişti de miscelanee au numerotat separat fiecare operă din manuscris, pentru o mai precisă individualizare a lor. Paginaţia originală a textului este mai rar întîlnită, prin a doua jumătate a secolului al XVIII-lea şi nefolosită de nici un copist al seco- !) Ms. 3821. 2) Ms. 2472. 3) Ms. 4133. INTRODUCERE XVII lului al XVII-lea. Cifrele arabe încep să fie folosite la numerotarea filelor sau la paginaţia manuscriselor romîneşti în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, mai ales în Transilvania. La copiştii preocupaţi mai mult de aspectul grafic, numerotarea filelor, sau paginarea se făcea cu chino var. De obicei era folosită însă cerneala cu care s-a copiat întregul manuscris. Xumerotarea filelor sau paginaţia originală, chiar atunci cînd sînt făcute de la prima pînă la ultima filă a manuscrisului, prezintă surprize neplăcute pentru paleograf, fie că sînt omise anumite file la numerotare, fie că este dat acelaşi număr la două file consecutive. Xumerotarea mecanică a manuscriselor îi scuteşte astăzi pe editorii de texte vechi de aceste inconveniente. Beferindu-ne, în continuare, la conţinutul operelor copiate, constatăm o lărgire firească a preocupărilor culturale şi o varietate de subiecte, cu cît ne apropiem de vremile noastre. Pentru secolele XVI şi XVII, copiştii au semnat aproape numai opere religioase, fie ele texte biblice, fie manuscrise cu texte folosite la oficierea serviciului religios, fie texte de lectură religioasă. ,,Evul mediu — arată F. Engels — se dezvoltase dintr-o totală primitivitate. El trăsese cu buretele peste civilizaţia, filozofia, politica şi jurisprudenţa antică pentru a începe în toate domeniile de la început. Singurul lucru pe care îl preluase din lumea veche dispărută erau creştinismul şi un număr de oraşe pe jumătate distruse, complet despuiate de civilizaţia lor. Urmarea a fost că popii au obţinut, ca pe toate treptele primitive de dezvoltare a societăţii, morîopolui asupra pregătirii intelectuale, şi că prin aceasta cultura însăşi a căpătat un caracter esenţialmente teologic"1). Xu lipsesc totuşi, nici pentru acea vreme, operele laice, căci cultura noastră veche, deşi tributară bisericii, încearcă ti'mid să spargă zidul tradiţiilor, alăturînd Psaltirii cîte o Alexandrie sau cîte un Cronograf. Iar copierea unor legende apocrife, cum sînt cele cuprinse în Cbdew Siurd-zanus, copiat între 1583—1610 de popa Grigore din Măhaci, chiar dacă au un conţinut religios, acesta se abate de la canoanele bisericii. Ori, dacă un slujitor al bisericii, cum a fost popa Grigore din Măhaciul Turzii, copia texte bogomilice, ne dam seama că ele erau citite şi răspîndite cu atît mai vîrtos de acei puţini, care, fără să fie preoţi, ştiau să scrie şi să citească. Tendinţa aceasta o întîlnim mai ales în Transilvania, adică în acea provincie romînească în care s-au şi copiat cele mai vechi texte romîneşti. Acolo, în satul Sînpetru de lîngă Hunedoara, copiază un alt preot, Ion Eomînul, cel mai vechi text romînesc al Alexandriei, ca şi Floarea darurilor şi un Eojdanic, la 1620. Bogomilismul, ca şi husitismul, aveau un pronunţat caracter social, înfăţişînd forme de luptă ideologică a maselor împotriva feudalismului şi a „chintesenţei" lui--biserica oficială. Bogomilii, după cum relatează prezviterul Cozma într-o predică a sa în secolul X, „defăimează pe bogaţi x) F. Engels, Războiul ţărănesc german, ed. a IlI-a, Buc, E.S.P.L.P., 1958, p. 48. 2-c. 1781 XVIII COPIŞTI DE MANUSCRISE ROMÎNEŞTI învaţă pe ai lor să nu se supună stăpînului lor ; invidiază pe rege, batjocoresc pe bătrîni, calomniază pe boieri; socot că sînt urîţi lui dumnezeu cei ce lucrează pentru rege şi poruncesc fiecărui servitor să nu mai lucreze stăpînului său". în felul acesta, arată Engels,, un caracter cu totul deosebit a avut erezia care exprima direct nevoile ţărănimii şi ale plebeilor şi care întovărăşea întotdeauna o răscoală.;. Ea preconiza ca „egalitatea fiilor domnului" să fie extinsă încît să se ajungă la o egalitate de avere. A pune pe picior de egalitate nobilimea cu ţăranii, patricienii şi tîrgoveţii privilegiaţi cu plebeii, a desfiinţa servitutile, dijmele, impozitele, privilegiile sau cel puţin cele mai flagrante deosebiri de avere, acestea erau revendicările formulate mai mult sau mai puţin precis şi preconizate drept consecinţe care decurg în mod necesar din doctrina creştină primitivă"1). Dar, să analizăm puţin cîteva din operele laice care au constituit lectura de căpetenie a strămoşilor noştri şi să vedem în ce măsură au fost copiate şi au interesat pe cunoscătorii de slovă. Dintre acestea Alexandria am văzut că ne-a parvenit în cel mai vechi text şi cu siguranţă a fost cartea de căpetenie a generaţiilor de mult trecute. Poate tocmai pentru că a fost atît de mult citită, nu o găsim semnată decît de 19 copişti, cei mai mulţi din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea şi de cele mai multe ori fragmentară. Moldova ne-a lăsat opt copii semnate, iar Ţara Romînească şi Transilvania şase, respectiv cinci manuscrise cu istoria lui Alexandra Macedon. în secolul al XVII-lea n-am întîlnit nici un alt text semnat, în afară de cel din Codex Neagoeanus, copiat de popa Ion Eomînul. Abia în 1717, un oarecare Petre, ce semnează în criptogramă, copiază pentru logofătul Staicu, de la mănăstirea Aninoasa, o Alexandrie 2), împreună cu alte texte de literatură populară. Tot în Ţara Eomînească copiază Constantin, o altă Alexandrie 3). Celelalte manuscrise semnate sînt toate scrise în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, iar unele dintre ele, copiate după cartea tipărită la Sibiu, în 17944). în Moldova, cea mai veche Alexandrie semnată este aceea scrisă la Iaşi, în 1777, de un oarecare Enache sin hagi Pragul5). Dar cel mai interesant manuscris ce cuprinde textul Alexandriei este fără îndoială cel copiat de Xăstase Xegrule la Iaşi, în 1790. Textul, scris ,,în zilele prealuminate ale împărăteştii sale măriri, Ecaterina Alexievna, împărăteasa a toată Eosia", cuprinde o sumedenie de miniaturi cu scene din viaţa lui Alexandru, executate, probabil, tot de copist într-o manieră simplistă? care şi face, dealtfel, farmecul operei6). Altă operă care s-a bucurat de o largă circulaţie, mai largă decît putem desprinde din cele nouă manuscrise semnate, a fost Esopia. Şi x) F. Engels, Războiul ţărănesc german, ed. a IlI-a. Buc, E.S.P.L.P., 1958, p. 50 — 51. Vezi şi Kosminski şi Skaskin, op. cit., voi. I, p. 302 şi urm. ' 2) Ms. 1867.' 3) Ms. 438. 4) Cf. I. Bianu şi N. Hodoş, Bibliografia romînească veche, tom. II, Buc, 1910, p. 361 şi urm. 5) Ms. 4104. 6) Ms. 869. Despre circulaţia Alexandriei în ţara noastră vezi N. Cartojan, Alexandria în Literatura romînească, Buc. 1922. INTRODUCERE XIX aici, ca şi în cazul Alexandriei, cel mai vechi text semnat îl găsim în Transilvania. Dascălul Costea de la Braşov, copiind un miscelaneu de literatură populară între anii 1693—1703, rezervă filele 122—145 vieţii şi faptelor lui Esop x). în Ţara Eomînească, de unde ni s-au păstrat patru manuscrise semnate cuprinzînd Esdpia, cel mai vechi text datează din anul 1704 şi a fost copiat, împreună cu nişte texte religioase de către Serafim, ieromonahul Bistriţii2), un om plin de grijă pentru îrnpodobirea manuscriselor cu care s-a ostenit. în sfîrşit, la 1717, acelaşi Petre care copiase Alexandria pentru logofătul Staicu, nastavnicul mănăstirii Aninoasa, include în acelaşi manuscris şi Esopia. în Molddva, cel mai vechi din cele două texte semnate este cel al logofătului Ioan Chira 3), din miscelaneul scris de el la 1779. Cu tipărirea primei ediţii din această carte, în 1795, la Sibiu, în tipografia lui Petru Bart 4), au fost satisfăcute multe dorinţi de a avea la îndemînă, pentru delectare, viaţa lui „Isop filosoful". Archirie şi Anadan, romanul oriental pe care unii îl socot modelul Esopiei5), deşi s-a păstrat în colecţiile noastre în peste 15 manuscrise, n-a fost iscălit de cît de opt copişti : trei ardeleni, trei moldoveni şi doi din Ţara Eomînească. Cel mai vechi fragment ni 1-a lăsat ieromonahul Vartolomeu din satul maramureşan Budacul Eomînesc, care înserează textul într-un miscelaneu religios, la anul 1708, scris pentru preotul Andrei6). Pentru Ţara Eomînească, cea mai veche versiune semnată ne-a lăsat-o la 1717 Petre de la mănăstirea Aninoasa, din păcate tot fragmentară ; cît despre Moldova, textele cele mai vechi sînt cele copiate de Agapie 7), la 1784, si de Ionită Arhip 8) „nobelul" de la Suceava, între anii 1784—1799. Mai răspîndit decît Ar chirie şi Anadan, romanul hagiografic Vdrlaam si loasaf9), atribuit sf. Ioan Damaschinul, a fost tradus deUdrişteXăsturel, învăţatul cumnat al lui Matei Basarab,încă de la 1648. Textul, tradus atunci în romîheşte, a fost copiat de multe ori atît în secolul al XVII-lea cît şi în cel următor. Din cele 13 manuscrise ce ni s-au păstrat cu semnătura copiştilor nouă aparţin Ţării Eomîneşti, trei au fost copiate în Moldova şi numai unul, la 1782—1784, în Transilvania. De altfel circulaţia într-un număr mai mare de copii pentru Ţara Eomînească este explicată şi de faptul că x) Ms. 1436. 2) Ms. 2456. 3) Ms. 1067. 4) I. Bianu şi N. Hodoş, op. cit, II, p. 376. 5) N. Cartojan, Cărţile populare în literatura romînească, voi. II, Epoca influenţei greceşti, Buc, 1938, p. 252 şi urm. 6) Ms. 577. 7) Ms. 4104. 8) Ms. 1155. 9) P. V. Năsturel, Viaţa Sfinţilor Varlaam si loasaf, Buc; 1904. L INTRODUCERE XXI XX COPIŞTI DE MANUSCRISE ROMÎNEŞTI traducerea lui Udrişte Năsturel s-a bucurat de o circulaţie mai intensă decît celelalte traduceri, din secolul următor1). Cele mai vechi copii, trei la număr, ni le-a lăsat Fota grămăticul între anii 1671—1675. Manuscrisul 2170, copiat în anul 1671 şi nesemnat, are text paralel slavo-romîn, iar însemnarea slavonească de la fila 443 ne informează că arhimandritul Petroniu de la mănăstirea Tismana a suportat cheltuielile de scriere. Tot nesemnat este şi manuscrisul nr. 588, copiat pe două coloane, cu text paralel slavo-romîn. Cel de-al treilea manuscris cu cota 3339, copiat la anul 1675 numai în romîneşte îşi încheie însemnarea de la fila 281, cu următoarele date, ce ne interesează pe noi .Scosu-o-am şi eu Fota, grămătic domnesc, dupre izvodul rumînesc, dumnealui Dumitraşco biv vel serdar ; şi am scris în zilele creştinului domn Grigore Ghica voievod. Leat 7183 (1675), ot grad Bucureşti". Toate trei manuscrisele au fost copiate într-o frumoasă scriere semiuncială, cu frontispicii colorate şi cu majuscule împodobite. Două dintre manuscrise păstrează şi vechile legături în piele. Altă copie ce merită subliniată este aceea scrisă la mănăstirea Hurez pentru egumenul mănăstirii, chir Ioan, de către ierodiaconul Dositei2) în anul 1700, într-o scriere cursivă remarcabilă. Grigore Rîmniceanu, învăţatul ierodiacon şi apoi arhimandrit de la episcopia Rîmnicului, ne-a lăsat şi el două copii din Varlaăm şi loasaf, una la 1781, cu cheltuiala lui Rafail monahul3) şi alta—mult mai completă—la 1784, cu cheltuiala şi pentru arhimandritul Partenie Argeşanul4). Dintre textele copiate în Moldova merită amintit manuscrisul 1573, copiat de Toader, slugă la spătarul Vasile Roset, în anul 1797 şi, mai ales, manuscrisul copiat la 1786 de un membru al familiei Sion, călugărit la mănăstirea Neamţ, sub numele de Ioanichie, frate cu stolnicul lordache Sion. Grafia acestui manuscris, păstrat sub nr. 9, este dintre cele mai alese, iar dedicaţia adresată fratelui său, Constantin Sion, exceptînd concepţia monahală, dovedeşte o fire poetică pe care cu greu o vedem supunîndu-se drasticelor reguli monastice, instituite de stareţul Paisie. Altă carte ce s-a răspîndit, mai ales în Moldova — căci toate cele şapte manuscrise semnate au fost copiate acolo — este romanul erotic cunoscut sub numele de Etiopica, sau Istoria etiopiceascâ a lui Iliodor. Deşi cunoscut încă de la sfîrşitul secolului al XVII-lea, textul s-a răspîndit mai ales în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, de cînd datează toate copiile amintite. Dintre acestea trebuie să o menţionăm pe aceea datorată lui Alexandru Ciohoranu5), scrisă pentru paharnicul Xicolae Cânta — care se distinge prin împodobirea titlurilor şi iniţialelor şi prin prezenta celor trei miniaturi — şi copia paharnicului Toader Jora, scrisa pentru*sine la 1786, după traducerea din greceşte a lui Toma grămăticul de la mitropolia din Iaşi. x) N. Cartojan, Cărţile populare în literatura romînească, voi. I, Epoca influenţei sud-slave, Buc,, 1929, p. 241. 2) Ms. 2458. 3) Ms. 2577. 4) Ms. 2510. 5) Ms. 4837. Celălalt roman grecesc, Istoria lui Erotocrit, n-a avut circulaţia Etiopieei şi nici a lui ÂrcUrie şi Anadan. Xici nu ni s-a păstrat de altfel decît în trei copii semnate — două moldoveneşti şi una muntenească — de pe la sfîrşitul secolului al XVIII-lea. Textul copiat la Bucureşti în 1787 de către logofătul Ioniţă x) este însă deosebit de preţios pentru noi prin bogăţia şi frumuseţea miniaturilor, adevărate documente privind îmbrăcămintea şi obiceiurile vremii, lucrate de Petrache logofătul. Romanul oriental Sindipa, această „colecţie de poveşti hazlii şi de snoave", a circulat cu siguranţă în mai mare număr decît cele patru manuscrise găsite de noi cu indicaţie de copist. Cel mai vechi text ni 1-a lăsat acelaşi Costea dascălul, din Braşov, care a copiat între anii 1693—1703 Esopia amintită mai sus. însemnarea însăşi de la fila 121v, cu textul ei slavo-romîn, este legată de copierea Sindipei :'„Coneţul şi sfîrşitul a filosofului Sintipei cu fiul împăratului de Ţara Persiei"/ Pe lîngă romanele populare de mai sus, cu o circulaţie remarcabilă, au fost copiate, mai ales îli a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, o serie de alte opere, păstrate, din păcate în puţine variante cu însemnări ale copiştilor, opere ce demonstrează un gust rafinat pentru lectura laică, la pătura suprapusă din ţările romîne. Aşa spre exemplu ne-au rămas numeroase manuscrise, nesemnate de copişti, cu tălmăciri din Oxenstiern alături de cele mimai patru variante semnate, toate patru moldoveneşti, copiate între 1779—1803. Istoria lui Schinder împărat ni s-a păstrat'în copia lui lordache vătaful, de la 1791, scrisă pentru Petre Abăgerul2), iar oj)era lui Francesco Loredano, Zăbava fantasiei, tradusă în romîneşte de cămăraşul Constantin Vîrnav, din limba greacă, a fost copiată, printre alţii, de către pisarul Grigore Hudeci la Iaşi, în 1788, cu cheltuiala mitropolitului Veniamin Costache, pe atunci eciisiarh al Mitropoliei 3). Paharnicul Toader Jora, un om cu mare dragoste de carte, a copiat şi el, pentru biblioteca sa, la 1786, această operă, păstrată în manuscrisul 50 de la Biblioteca Academiei Republicii Populare Romîne. Romanul popular al italianului Gitilio Cesare Croce della Lira, intitulat Bertoldo, îl întîlnim, tot în Moldova, în două copii. Tina din ele datează din anii 1767—1775 şi este cuprinsă într-un miscelaneu de literatură laică 4), copiat de Constantin postelnicelul de vistierie. Cealaltă copie, scrisă la 1779 face parte tot dintr-un miscelaneu de literatură populară, scris de logofătul Ioan Chira, pe care l-am mai întîlnit. Alte romane, ctim au fost Ahileu la ostrovul Şirului, sau Istoria lai Alţidalis şi a Zelidiei, opera lui Vincent Voiture, fără să fi avut o circulaţie foarte largă sînt totuşi copiate de cîteva ori de cunoscătorii literaturii apusene, ca şi Istoriile lui Târlo sau traducerea din Feiielon a Intîmplărilor lui Telemac. Un alt gen de literatură pe care o vedem bine reprezentată în munca dificilă a copiştilor de manuscrise este literatura astrologică de prevestire, x) Ms. 3514. 2) Ms. 2623. 3) Ms. 433. 4) Ms. 1417. XXII COPIŞTI DE MANUSCRISE ROMÎNEŞTI INTRODUCERE XXIII prin cele trei texte : Bojdanicul, Gromovnicul şi Trepetnicul, foarte adesea întîlnite împreună în numeroasele calendare, manuscrise sau tipărite, din secolele XVII şi XVIII. Copia popii Ion Eomînul de la 1620 este cel mai vechi text de Boj-danic romînesc. De altfel în secolul al XVIII-lea prevederile pentru viitorul oamenilor vor fi făcute nu după luna în care s-au născut, ca în Eojdanic, ci după zodie şi atunci aceste texte de prevestire se vor numi Zodiace. Dintre cele trei texte amintite, cel care a circulat mai mult se pare că a fost Gromovnicul. O copie destul de veche ne-a lăsat ieromonahul Serafim de la mănăstirea Bistriţa din Ţara Eomînească, pe la sfîrşitul veacului al XVII-lea 1), iar o altă copie, din 1717, o datorăm aceluiaşi Petru care a copiat şi Alexandria şi Esopia pentru logofătul Staicu de la mănăstirea Aninoasa. în Transilvania, cel mai vechi text ni 1-a păstrat copia dascălului Costea din Braşov, în primele 11 foi de la începutul mis-celaneului2) copiat de el la anul 1693. Calendarele, deşi au fost tipărite mai des în Transilvania şi destul de devreme, au circulat în numeroase copii manuscrise, mai ales în Ţara Eomînească. Una veche, cea a popii Xicola, cuprinde calendarul anului bisect 1704, scris într-o frumoasă cursivă de la începutul veacului. Mai tîrziu, după tipărirea calendarului la Iaşi, în anul 1785, de către Mihail Strilbiţki3), au circulat copii manuscrise, după această tipăritură, ca aceea a lui Teodorache logofătul4), în care sînt desenate şi gravurile talentatului tipograf. Marele ban Barbu Văcărescu, va puiie şi el pe un dascăl al său, pe Venedict, să-i copieze, la 1800, cunoscutul calendar „pe 112 ani" 5) deşi în vremea aceasta textele tipărite erau foarte numeroase şi circulau peste tot. Textele de lege, deşi mai puţin citite, au fost copiate de numeroşi slujitori ai condeiului, mai ales în Tara Eomînească. în evul mediu, după cum arată F. Engels, ,,în mîna popilor, politica şi jurisprudenţa, ca şi celelalte ştiinţe, au devenit simple ramuri ale teologiei, fiind tratate după aceleaşi principii care erau valabile în teologie. Dogmele bisericii erau în acelaşi timp axiome politice, iar pasajele din biblie aveau putere de lege în faţa oricăror instanţe judecătoreşti"6). 5A fost copiat codicele lui Iustinian de către ieromonahul Sava, de la mitropolia Moldovei, încă în prima jumătate a secolului al XVIII-lea 7); au fost copiate numeroase fragmente din îndreptarea legii, după cartea tiparnică de la Tirgovişte din 1652, sau din Pravila lui Vasile Lupu. Din această ultimă operă ne-a lăsat o frumoasă copie manuscrisă popa Stanciu de la biserica Tuturor Sfinţilor, scrisă la anul 1724, cu porunca lui Xicolae Mavrocordat, pentru a-i sluji de învăţătură fiului său Constantin 8). x) Ms. 2513. 2) Ms. 1436. 3) I. Bianu şi Hodoş, op. cit., II, p. 301. 4) Ms. 2640. 5) Ms. 1632. 6) F. Engels, Războiul ţărănesc german, Buc, E.S.P.L.P.; 7) Ms. 1440. 8) Ms. 1253, f. 1. 1958, p. 48-49. X-au lipsit din preocupările copiştilor nici manualele de geografie $au de matematici, mai ales în a doua jiimătate a veacului al XVIII-lea. Aşa spre pildă, Antim ieromonahul de la Cozia, a copiat în anii 1766—1767 o Cosknografie, cu cheltuiala şi din porunca arhimandritului Sofronie1). Preocuparea aceasta „ştiinţifică" este lăudabilă pentru ieromonahul Antim, care a devenit mai tîrziu egumen al mănăstirii Arnota. în Moldova întîlnim în biblioteca paharnicului lordache Darie — un om cu mare dragoste pentru cărţi, căci a cheltuit deseori bani cu copiatul manuscriselor —un manual de Geografie 2), copiat la 1786 de către dascălul Alexandru Atanasiu. Manuale de matematici copiază, învăţatul pentru vremea sa, Grigore Eîmniceanu 3), iar în Moldova îl întîlnim, cu aceleaşi preocupări, pe la 1795, pe un Millo 4), poate bunic sau străbunic al răzvrătitului actor. X-au lipsit din preocupările unor boieri reţetele medicale, cele gospodăreşti — de care sînt pline manuscrisele noastre vechi — ba n-a lipsit nici grija pentru o cît mai desăvîrşită artă culinară, ctfrn ne-o dovedeşte Alexie, clucerul de arie, care-1 pune pe Mîhai, logofătul din Greci, să-i copieze o carte de bucate5), la 1749. Dar dintre toate operele religioase sau laice, pe care mîna neobosiţilor copişti le-a transpus în zeci şi zeci de variante, nici una nu s-a bucurat de atîta circulaţie cum s-au bucurat operele cu caracter istoric, fie că este vorba de cronici străine sau letopiseţe romîneşti. Peste 80 de manuscrise cu caracter istoric ău fost iscălite de copişti, sau le-am putut determina condeiul de sub care au ieşit ; alte zeci şi zeci de letopiseţe şi cronici au fost copiate fără să ştim de cine anume, sau depăşesc, ca dată a copierii, anul 1800. Marea majoritate a acestor manuscrise cu caracter istoric datează din secolul al XVIII-lea, căci numai din această vreme au început să se răspîndească letopiseţele. Setea de lectură istorică fiind mare şi letopiseţele netipărindu-se decît foarte tîrziu, de către Kogălniceana, ne dăm seama de ce au circulat atîtea copii manuscrise în ţările romîne. Dintre operele acestea istorice un loc de seamă îl ocupă Cronografele*), cu 21 manuscrise semnate de diverşi copişti. Create de istoricii bizantini aceste prelucrări populare ale Vechiului Testament, ale istoriei egiptenilor perşilor, grecilor, romanilor şi a turcilor, mergînd cu povestirea evenimentelor pînă pe la începutul secolului a! XVII-lea, cînd au şi fost tipărite pentru prima dată, în greceşte, la Veneţia, Cronografele s-au răspîndit nu mimai în Peninsula Balcanică ci şi în nordul Dunării, în Ţara Eomînească şi Moldova, unde au fost traduse în romîneşte încă din prima jumătate a secolului al XVII-lea. în Ţara Eomînească se pare că au circulat mai intens aceste Cronografe, căci am putut determina pe copiştii unui număr de 11 manii- x) Ms. 1556. 2) Ms. 2349. 3) Ms. 1081. 4) Ms. 4566. 5) Ms. 1120. 6) Cf. : Iulian Ştefănescu, Cronografele romîneşti: tipul Danovici, partea I, în Revista istorică romînă, IX (1939), p. 1 — 77, dar mai ales capitolul: Cronografele Romîneşti din: D. Russo, Studii istorice greco-romîne, II, p. 91 şi urm. XXIV COPIŞTI DE MANUSCRISE ROMÎNEŞTI INTRODUCERE XXV scrise. Pe de altă parte tot Ţara Eomînească ne-a transmis şi cea mai veche copie în romîneşte, lucrată în anul 1687 şi semnată de Drăgoi logofătul? fiul lui popa Tatul din Bezdeadx). Demne de remarcat sînt. tot pentru Tara Eomînească, cele două Cronografe scrise şi ilustrate pe la 1758—1760? de către Constantin Săidăcarul2), feciorul popii Ioanichie din Mogoşoaia, ca şi copiile popii Fior, dascălul slovenesc de la biserica sf. Gheorghe Vechiy tot două, copiate şi împodobite pe la 1760 3). Şi unul şi celălalt, copişti recunoscuţi ca atare, vor fi copiat Cronografele pentru vre-o faţă boierească aşa cum a făcut şi Pe traseu logofătul, care copiază unul, la 1762, pentru Constantin Comăneanul, biv vel serdar 4). La doi ani numai după cel mai vechi Cronograf semnat, în Ţara Eomînească, amintit mai sus, este copiat în Moldova, la 1689, de către Ga vrii diacul un Cronograf, pe care copistul a avut grijă să-1 şi înfrumuseţeze cu numeroase frontispicii şi majuscule înflorate. Copierea a fost făcută în satul Bălţăteşti-Xeamţ, unde Gâvril era diac, pentru Ion lordache Cantacuzino,. după cum ne informează copistul, ale cărui scuze pentru greşelile muncii abia se pot desprinde de pe ultima filă a manuscrisului, ruptă pe alocuri de răsfoirea îndelungată 5). Un alt Ga vrii diacul, de la Focşani, copiază probabil pentru „dumnealui Xeculai vel căpitan de grecei'5, la 1732, un Cronograf de 372 file, bogat împodobit si cu destul talent6). Cele două Cronografe identificate din Transilvania 7) merită şi ele amintite, Cel mai vechi este copiat de preotul cărturar Sa va Popovici din Eăşinari, lîngă Sibiu, fără să ştim cînd anume şi fără să-şi fi lăsat numele.' A avut însă grijă să-1 împodobească, ca şi pe celelalte manuscrise copiate de el, iar o însemnare din anul 1808, asupra morţii sale, ne con-firmă — dacă mai era nevoie, dată fiind grafia lui atît de bine individualizată — că el, Sa va Popovici, care a murit în anul 1808, mai 22, „au scris această carte si alte multe". Celălalt Cronograf, poate cel mai voluminos dintre toate pe care le conservăm — căci are 729 file şi dimensiuni maxime : 35,5 X 21,5 cm — a fost scris de Xicolae Popovici din Şcheii Braşovului, între 22 februarie şi 20 decembrie 1798, Şi, cu tot numărul mare de file, copistul nu a neglijat aspectul grafic, împodobind foarte multe iniţiale, Numeroase alte fragmente de Cronograf au fost copiate separat, ca opere individuale, mai ales în Ţara Eomînească, cum sînt spre pildă Istoria surpării Ierusalimului, Istoria luării Ţarigradului, Viaţa lui Constantin cel Mare şi altele, cele mai multe datînd din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea. Letopiseţele Moldovei şi ale Ţării Eomîneşti numără 57 manuscrise romîneşti cu însemnări autografe ale copiştilor sau identificate de noi ca !) Ms. 3556. 2) Mss. 1070 şi 1389. 3) Mss. 2609 şi 4243. 4) Ms. 4248. 5) Ms. 86. 6) Ms. 3456. 7) Mss. 2443 şi 3450. fiind copiate de anumiţi dieci. Cifra aceasta, departe de a atinge numărul total al Letopiseţelor din colecţiile noastre, este totuşi concludentă pentru circulaţia textelor privitoare la istoria noastră, mai ales că cifra se referă numai la secolul al XVIII-lea ; de altfel, din secolul al XVII-lea nici nu ni s-a păstrat vreun Letopiseţ semnat de copişti. Cea mai veche copie ne-a lăsat-o moldoveanul Axinte Uricariul pe la 1710, care s-a ocupat de scrierea Letopiseţului Ţării Moldovei, opera lui Miron Costin, păstrată în manuscrisul 2601. Şi/pentru că ne ocupăm de copiile din Moldova, deşi sînt numai 26 de manuscrise, faţă de cele 31 copiate în Ţara Eomînească, trebuie să menţionăm cîteva figuri de copişti care au avut o predilecţie specială pentru scrierea operelor istorice. Şi ca vechime — căci copiază manuscrise în jurul anului 1726, dată întîlnită la începutul manuscrisului 115—şi ca număr de Letopiseţe copiate^ şase la nnmăr, totalizînd 1107 file, Grigoraş sin Vasile Uricariul se situează pe primul loc între harnicii copişti de Cronici. Dintre manuscrisele copiate de el numai unul1) cuprinde oarecare însemnări, din care rezultă că a copiat Letopiseţul Ţării Moldovei pentru Toader Costache treti logofăt. Tot el a copiat şi un Letopiseţ al Ţării Eomîneşti, fără să ştim însă pentru cine anume. Copiile lui Grigoraş sin Vasile Uricariul se disting printr-o grafie de o eleganţă rar întîlnită la grămăticii noştri şi printr-o grijă deosebită pentru ilustrarea textelor cu frontispicii frumos lucrate în peniţă, în mijlocul cărora desenează uneori chipurile primilor voievozi moldoveni2). în sfîrşit, patru dintre cronici au numerotate filele de mîna lui Grigoraş. Alt copist, asemănător la grafie cu Grigoraş sin Vasile Uricariul este Ioan Pavel grămăticul. Bl lucrează în jurul anilor 1736—1746, date cuprinse în două dintre manuscrisele pe care le-a copiat. Două dintre cele patru manuscrise cu opera Costineştilor, cuprind traducerea Ceasornicului domnilor2), făcută de Xicolae Costin. Unul din Letopiseţe4) a fost copiat din porunca domnitorului Xicolae Mavrocordat, în anul 1746.. în sfîrşit tot el ne-a lăsat un Cronograf5), cu un frumos cuvînt de încheiere pentru cititorul care ar putea fi stingherit în lectură de unele greşeli. întîlnim şi la Ioan Pavel grămăticul aceeaşi grijă pentru grafie şi aproape aceeaşi îndemînare la împodobirea iniţialelor, ca la Grigoraş al lui Vasile Uricariul. Ultimul copist moldovean iubitor de Cronici, de care ne ocupăm, este ieromonahul Iosafat Luca, feciorul Lucăi vistiernicul, care a copiat în jurul anului 1766 cinci manuscrise, dintre care trei pentru lordache Canta-cuzino vel spătar, pentru postelnicul Alexandru Hurmuzaclii şi pentru paharnicul Matei Hurmuzachi, probabil nepot al învăţatului ieromonah. Două dintre manuscrise6), totalizînd 853 file, au fost'copiate în acelaşi an 1766, într-o îngrijită şi sobră scriere cursivă. *) Ms. 115. 2) Vezi mai ales ms. 238, 3) Mss. 3440 şi 757. 4) Ms. 120. 5) Ms. 2599. 6) Mss. 53 şi 254. f. 47 şi 354, f. 44. XXVI COPIŞTI DE MANUSCRISE ROMÎNEŞTI Ieromonahul Iosafat Luca nu şi-a împodobit manuscrisele. Cele două frontispicii în peniţă din manuscrisul 254 sînt singurele din întreaga operă copiată de el. Scrisul lui se recunoaşte însă de la prima vedere ; este scrisul unui om stăpîn pe condei, cu temeinică experienţă. în Ţara Eomînească, unde operele istorice s-au dezvoltat mai greu, au fost copiate mai ales Letopiseţe moldoveneşti. Dintre numeroşii copişti întîlniţi. cel care s-a remarcat în mod deosebit cu scrisul Cronicilor a fost popa Stanciu de la biserica Tuturor Sfinţilor din Bucureşti. Şi prin vechimea textelor — cel mai vechi este din anul 1722 — şi prin frumuseţea scrierii popa Stanciu se situează pe primul loc în ierarhia de care ne ocupăm. Dintre cele opt manuscrise de Cronici copiate de el, trei se referă la domnia lui Xicolae Mavrocordat1), două cuprind Cronici moldoveneşti 2), un manuscris cuprinde Cronici munteneşti3), iar două 4) cuprind Cronici moldoveneşti şi munteneşti. Popa Stanciu nu ne-a lăsat nici o indicaţie despre persoanele pentru care a copiat aceste manuscrise de Cronici. Se pare însă că el era recunoscut ca un dascăl foarte învăţat şi cu mare îndemînare la scris, de vreme ce a copiat Pravila lui Vasile Lupu pentru Constantin Mavrocordat, cum am văzut mai sus. Textele nu sînt înfrumuseţate decît cu rare frontispicii în roşu şi negru. Nu se.întîlnesc iniţiale împodobite şi nici desene sau miniaturi, decît în textele religioase pe care le-a copiat. Alt copist însemnat de Cronici din Ţara Eomînească a fost Eadu Lupescu, fiul lui Mihail ieromonahul, care ne-a lăsat cinci manuscrise eu Cronici moldoveneşti, copiate tot în prima jumătate a secolului ai XVIII-lea. Din păcate nici el nu ne-a lăsat ştiri în legătură cu persoana sa si nici vreo indicaţie din care să ne putem da seama cui erau adresate aceste copii. Preocupat şi de estetica manuscriselor, Eadu Lupescu şi-a împodobit unele texte cu frontispicii şi majuscule înflorate. în afara copiilor de Letopiseţe tot el a copiat în anul 1727, un manuscris ce cuprinde Cronica slovenilor, Iliricului şi Moesiei5), precum şi învăţăturile lui Neagoe Basarab către jiul său Teo(losieQ). Literatura istorică a fost mai puţin răspîndită în Transilvania, căci în afară de cîteva fragmente de Cronograf şi în afară de cele două Cronografe amintite n-am întîlnit nici un copist ardelean, ocupîndu-se cu scrisul textelor istorice. X-au fost copiate nici măcar Letopiseţele Ţării Eomîneşti şi ale Moldovei decît cu totul rar şi, pînă la 1800, n-am întîlnit nici un manuscris de Cronici iscălit de mîna celui ce 1-a copiat. Numeroase opere religioase sau laice, care au văzut lumina tiparului, au fost copiate de mînă în tot decursul secolului al XVIII-lea. Fenomenul, mai des în Transilvania, este întîlnit uneori şi în Ţara Eomînească şi Moldova, mai ales pentru cărţi tipărite în secolul al XVII-lea, care nu mai puteau fi găsite şi cumpărate o sută de ani mai tîrziu. !) Mss. 58, 1299 şi 4225. 2) Mss. 2715 şi 37. 3) Ms. 3443. 4) Mss. 2591 şi 536 7. 5) Ms. 156. 6) Ms. 1062. INTRODUCERE XXVII Dintre aceste opere, Divanul lui Dimitrie Cantemir1), tipărit la Iaşi cu text paralel romîno-grec, în anul 1698, s-a bucurat de o răspîndire destul de apreciabilă, căci îl întîlnim semnat în cinci manuscrise. Copiile acestea au circulat mai puţin în Moldova, unde s-a răspîndit opera tipărită şi mai mult în Ţara Eomînească şi Transilvania. Cea mai veche copie este aceea din 1753 a lui Constantin Săidăcariul2), pe care l-am întîlnit copiind şi două Cronografe. Din Transilvania ni s-au transmis două fragmente, din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, unul scris de Petre Popovici3), la 1797 şi altul, scris la 1789, de către Gheorghe Popovici Cucuian „lăcuitor în Păuşe", un sat de pe lîngă Oradea 4). Xu vom insista asupra numeroaselor copii manuscrise de Psaltiri, efectuate după nu mai puţin numeroasele ediţii ale acestei cărţi de rugăciuni, citită mult în secolele trecute. Textele de legi, Pravila lui Vasile Lupu şi îndreptarea legii au fost de asemenea copiate, cum am mai văzut, după cărţile tipărite la Iaşi şi Tîrgovişte ca să nu mai vorbim despre Calendare şi Pascalii răspîndite mai ales în Transilvania şi copiate pînă.tîrziu, după anul 1800. Opera lui loaniche Galeatovski, Cheia înţelesului, prima carte tipărită în Bucureşti 5), la anul 1678, o găsim copiată la 1792 de către dascălul Anania, de la biserica Sfînta Vineri,,.. . pentru că de cumpărat, ca să cumpăr cu tipariul cartea aceasta, n-am găsit ca să o cumpăr, ci o am scris de pre alta tipărită"... 6). în sfîrşit, Dimitrie Blagovici dascăl în satul Eemetea de lîngă Oradea, copiază la 1798 o Esopie, după ediţia din 1795 de la Sibitf7). Printre copiştii înşişi întîlnim uneori tipografi de meserie, cum au fost spre pildă Andriotaxitul ,,dascăl ot Xeamţ i tipograf", care a copiat, pe la 1782 două miscelanee cu Istoria surpării Ierusalimului, Istoria etiopi-eească a lui Ilioăor, ş.a.8), sau Ilarie ieromonahul, tipograf sub numele de Ioan, care copiază la schitul Vrancii, în anul 1780 un manuscris religios 9). Dat fiind specificul orînduirii feudale şi a rolului de stîlp al feudalismului pe care-1 avea biserica, este lesne de înţeles preponderenţa materialelor cu conţinut religios. Pe de altă parte chiar în literatura laică se face adînc simţită influenţa misticismului. „Organizarea feudală a bisericii, — arată F. Engels — consacra prin religie orînduirea de stat feudală laică, în afară de aceasta, clerul era singura clasă instruită. De aici reieşea de la sine că dogma bisericească constituie punctul de plecare şi baza oricărei gîndiri. Jurisprudenţa, ştiinţele naturii, filozofia, întregul conţinut al acestor ştiinţe erau puse în concordanţă cu învăţătura bisericii"10). 1) I. Bianu, N. Hodoş, op. cit., 2) Ms. 1329. 3) în ms. 2507. 4) în ms. 3170. 5) I. Bianu, N. Hodoş, op. cit., 6) Ms. 1937, f. 5r_v. 7) Ms. 149, f. 93. 8) Mss. 3531 şi 1747. 9) Ms. 2566. 10) K. Marx şi F. Engels, Opere, ed. rusă, voi. XVI, I, p. 355 şi urm. L, p. 217 şi urm. partea I, p. 295. XXVIII O COPIŞTI DE MANUSCRISE ROMÎNEŞTI problemă interesantă se desprinde, de asemenea, pareurgînd nnmărnl mare de însemnări pe care ni le-au lăsat copiştii de manuscrise^ fie ei copişti de profesie, fie; ocazionali şi anume aceea a influenţelor cui-turale romîno-ruse, a legăturilor de mult stabilite între cărturarii romîni şi cei ruşi, a circulaţiei cărţii ruse în ţările romîne, în sfîrşit a sprijinului politic pe care îl exercita Eusia lui Petru cel Mare şi a Ecaterinei asupra Moldovei şi Ţării Eomîneşti1). Ne vom opri numai asupra unei părţi din numeroasele manuscrise care se ocupă cu relatarea acestor legături. Unele dintre acestea, copiate în vremea războaielor ruso-otomane, cînd ostile ruseşti ocupau, ca puncte strategice ţările romîne, consideră pe ţarii ruşi, stăpînitorii drept credincioşi ai ţării. Aşa face Anatolie ierodiaconul, la 1774, copiind un miscelaneu. la episcopia Bîmnicului: „...Izvodire a lumii... acum întîi s-au scris romîneşte, în vremea binecredincioasei singurei stăpînitoare, marei doamnei noastre şi împărătese Ecaterina a 2-a a toată Eusia... în anul mîntuirii 1774, avgust întîi2)..." Şi mai importantă este însemnarea lui Năstase Negrule, copistul binecunoscutei Alexandrii ilustrate de el la Iaşi, în 1790. La fila 1 îi întîlnim menţionaţi pe toţi marii cneji ai Eusiei, după ,',Ecaterina Alexievna, preablagocestiva împărătească a toată Bosîe," din rîndul cărora nu lipseşte nici „prealuminatul cneaz Gligori Alexandrovici Potiomkin... arhistratig şi a multora ordine cavaler. ..". Peregrinările călugărilor noştri în Ucraina şi în Eusia nu rămîneau infructuoase nici din punct de vedere cultural — cum nu rămîneau de altfel nici din punct de vedere material — căci se traduc în romîneşte şi se copiază numeroase opere. Dacă ar fi să amintim numai operele lui Dimitrie Eostovski sau Ml Sorski, care au circulat în ţara noastră în număr mare şi încă am putea susţine suficient afirmaţia noastră. Pe lîngă acestea au circulat încă multe alte texte. Ba un ieromonah, Gherasim, plecat la Kiev cu diverse trebi pe la 1766, copiază acolo, în casa lui Dimitrie Ivanovici o Psaltire cu tîlc2) tot „în zilele cînd împărăţia Ecaterina împărăteasa şi cu fiul său Pavel Petro viei". Şi se pare că ieromonahul Gherasim n-a dus lipsă la Kiev de cele necesare scrisului, căci a încercat să împodobească manuscrisul cu tot felul de frontispicii, majuscule şi viniete ; i-a lipsit însă talentul. Un alt copist, de la schitul Lapoş de pe lîngă Bacău, stareţul Pahomie,, pe care l-am mai întîlnit în această introducere, arată clar în copierea miscelaneului său de literatură de prevestire provenienţa copiei sale : „Să să ştie că această carte este izvodită dintr-o carte tiparnică di la Sto-liţă, tipărită di laînpărăţia Moscului...". Acelaşi lucru îl face şi popa Eadu din Bucureşti, copiind la 1728 un manuscris de Eshatologie,' în cuvîntul de prezentare al cărţii. El spune că „s-a tipărit din porunca preacreştinului> marelui înpărat Petru Alexevici, stăpînul a toată Marea şi Mica şi Alba Eosie... întru înpărăţeasca şi marea cetate a Moscului, în anui de la 1) Vezi şi P. Constantinescu-Iasi, Relaţiile culturale romîno-ruse din trecut, Buc., 1954? cap. V, VI, VII. 2) Ms. 716. 3) Ms. 1267. INTRODUCERE XXIX Zidirea lumii 7212, iară de la naşterea domnului Hristos 1703. Iară acum s-au scris cu mîna la leat 7236 (1728), prin osteneala celui întru toţi mai mic, popa Badul..."1). Despre popa Ştefan clin Transilvania, cel care a copiat la 1730 o Pascalie, scoasă după cea rusească, am amintit mai sus, vorbind despre elementele vechi cronologice în datarea copiştilor. în sfîrşit am vrea să precizăm că înainte de a se fi tipărit, în a doua jumătate a veacului al XVIII-lea, manualele de gramatică rusească şi vocabularele ruso-romîne, menite să uşureze învăţarea limbii ruseşti, au circulat asemenea lucrări în manuscris, cum este spre pildă Gramatica rusească şi Vocabularul ruso-romîn copiat la 1746 de către Ştefan Ioanov 2) şi care cuprinde 159 file. în încheierea acestei probleme va trebui să ne mai oprim şi asupra manuscriselor cu caracter istoric, privind istoria Eusiei care au circulat în copii romîneşti în secolul al XVIII-lea şi care au fost traduse fie din ruseşte, fie din greceşte. Cronica slovenilor, traducere după cartea tipărită la 1680, Istoria Busiei, Viaţa Ecaterinei a Il-a, dar mai ales Viaţa lui Teiru cel Mare s-au bucurat de o largă răspîndire la noi. Din manuscrise cuprinzînd Viaţa lui Petru cel Mare ni s-au păstrat şapte copii cu însemnări preţioase ale copiştilor, alături de multe altele, pe ale căror „ostenitori" nu i-am putut identifica. Cea mai veche copie3), din 1755, o întîlnim în Ţara Eomînească şi se datoreşte lui Eafail monahul, unul din cărturarii însemnaţi de la mănăstirea Hurez. în epilogul manuscrisului, destul de voluminos — căci are 304 file — ca şi la fila 125v, copistul ne dă ştiri preţioase asupra textului, care, pe lîngă Viaţa lui Petru cel Mare cuprinde şi Istoria Busiei. Aflăm spre pildă, că exista în biblioteca mănăstirii Hurez un text tipărit în ruseşte cu istoria Eusiei, pe care 1-a folosit dascălul Lavrentie, cel care a tradus cartea. Cît despre Viaţa lui Petru cel Mare, aceasta a fost copiată după traducerea din greceşte a lui Matei Părcăşanu, biv vel şetrar, găsită la episcopia Bîmnicului, care, fiind rău scrisă, a dat mult de lucru călugărului Eafail, obligîndu-1 s-o şi „protocălească", la sfîrşitul copierii, adică s-o colaţioneze. Tot la mănăstirea Hurez copiază Viaţa lui Petru cel Mare un alt călugăr, Dumitru Bîmniceanu, la 1767, după aceeaşi traducere a lui Matei Eărcăşann 4). în Moldova, cea mai veche copie semnată5) este aceea din 1756, scrisă de ierodiaconul Gavril, de la episcopia Huşului, în vremea lui Constantin Mihai Eacoviţă si care cuprinde numai Viaţa lui Petru cel Mare în Transilvania, unde literatura aceasta istorică era de asemenea foarte răspîndită, cea mai veche copie iscălită a fost făcută la Braşov de către Ion Zacionea6) pe la 1783 şi cuprinde Viaţa lui Petru cel Mare 2) Ms. 2164, f. 1. 2) Ms. 3784. 3) Ms. 2353. 4) Ms. 2668. 5) Ms. 49. 6) Ms. 2476. XXX COPIŞTI DE MANUSCRISE ROMÎNEŞTI Cîţiva ani mai tîrziu, la 1788, căpitanul Zamfir Marcu copiază o nouă Istorie a lui Petru cel Mare1), după traducerea făcută din, ruseşte de către Eadu Popovici, „dascălul oraşului cetăţii Coronii", exprimîndu-şi admiraţia faţă de măreaţa figură a lui Petru : „Vrednic de laudă au fost acest monarh pentru vitejiile lui şi bunătăţile ce au săvîrşit". în continuare am vrea să atragem atenţia asupra însemnărilor istorice pe care ni le-au transmis copiştii de manuscrise, atît cît ne stă în putinţă, în introducerea de faţă. Aceste însemnări sporadice aduc uneori lămuriri interesante în chestiuni de istorie economică şi politică, sau ne pun în curent cu evenimente, de o importanţă mai mare sau mai mică, contemporane celor ce s-au străduit cu copierea manuscriselor. Cum cele mai multe însemnări cu caracter istoric precizează, fără alte amănunte, cine domnea la un moment dat în Ţara Eomînească sau Moldova şi cine păstorea asupra cutărei sau cutărei episcopii, nu ne vom ocupa de ele lăsînd aceasta în grija istoricilor interesaţi de stabilirea cronologiei domniilor din ţările romîne. însemnările copiştilor din Ţara Eomînească şi Moldova se ocupă deseori de schimbările de domnie, de războaie ruso-turce şi mai puţin de chestiuni economice sau culturale. Iată spre pildă o însemnare tîrzie a lui Chirii ierodiaconul de la mănăstirea Cernica care copiază şi după anul 1800, relatînd ajutorul rusesc : „în anul 1808, cînd cu buna venire şi ocrotire a mai marilor şi binecredincioşilor... întru... Hristos fraţi, ai înpăratului Eosiei şi i..ai înpărăţiei... ostaşi, ai noştri apărători şi de bine făcători, am fost odihniţi de răii şi paginii turci..." 2). Eăzboaiele ruso-turce, cu urmările lor neplăcute pentru biata populaţie sărăcită, ca şi pentru călugării mănăstirilor, îl fac pe Dionisie ecli-siarhul de la mănăstirea Hurez să exprime toată oroarea de care era capabil condeiul său, faţă de asemenea cumplite vremi: „ . ..Pentru multe strâmtorări şi mari nevoi, cu primejdii de răpunere de viaţă, fiind într-această vreme cumplită şi turburată, cînd înfricoşatul război între Poarta Otoma-nicească şi între înpărăţia Eosii şi între înpărăţia vecinităţii, adecă a Austriei, flecărea (sic) cu pară de foc îngrozită şi cuprinşi fiind aici în sfînta mănăstire Hurez, m-am nevoit de o am scris. ..". Iar mai jos, acelaşi condei, redă în cîteva rînduri isprava armatelor nemţeşti : „1788, novem-brie 5, ocoliţi fiind şi împrejuraţi de cumpliţi volintiri nemţeşti, cu foc cumplit ne-au ars toate zidirile, bucatele şi altele ale mănăstirii, din-prejur.. ,"3). Isprăvi de ale turcilor, în trecerea lor prin ţară sînt arătate şi de copistul Neonil, într-un manuscris, copiat de el la 1787 : „Această carte s-au scris de ticălosul Neonil, la leat 7296 (1787), octomvrie 14, cînd s-au tăiat trei fraţi, de turci, la vii la Necoreşti" 4). Alteori relatarea războaielor este scurtă, dar concludentă, ca aceea a călugărului Sofronie de la mănăstirea Dragomirna : „Cartea sfîntului !) Ms. 3161. 2) Ms. 2055, f. 85v . 3) Ms. 500, f. 68v • 4) Ms. 4834, î. 184. INTRODUCERE xxxi Isaia care au scris părintele Sofronie în Dragomirna, în anul 1799, cînd au luat moscalii Hotinul, bătînd pe turci...1). Unele schimbări de domnie sînt menţionate adeseori cu lux de amănunte. Printre copiştii care ne-au lăsat însemnări preţioase de natura aceasta trebuie menţionat Ştefan Stîrce din Moldova. Pe una din paginile Povestirii lui Târlo'2), copiate de el în anii 1786—1787, relatează astfel înlocuirea lui Alexandru Mavrocordat, la scaunul Moldovei, cu Alexandru Ipsilanti : „. i .Şi am început a o scrie de la leat 1786 decemvrie 1, întru cea dintîi domnie a mării sale Alexandru Ioan Mavrocordat voievod ; şi la 3 zile ale lunii lui decemvrie i-au venit mazilie ; carile au domnit un an şi 11 luni aice în scaonul Moldovii şi domnia aceştii ţări a luat-o măria sa Alexandru Ioan Ipsilant voievod. Şi cînd am agiuns eu la slirşitul cărţii aceştiia'w .. dumnealor veliţii boeri şi toată ţara făcea gătire mării sale Alexandru Ioan Mavrocordat voevod şi-1 aştepta din ceas în ceas ca să purceagă la Ţarigrad, după obiceiul domnilor vechi.. .". Dintre puţinele însemnări istorice cu caracter economic, din ţările romîne, merită atenţie numai aluzia lui Galaction ieromonahul de la mănăstirea Agapia, despre o mare foamete în Ţara Ungurească, în primăvara anului 1788 3). Mult mai preţioase şi mai variate în conţinut, sînt însemnările copiştilor de manuscrise din Transilvania. Iată-1 pe popa Grigore din MăhaciT relatînd dureroasa înfrângere a lui Mihai Viteazul la Mirăslău : „Scris în luna martie, 19 zile, în zilele craiului Batăr Jicmond, cînd fu bătut Mihai vodă la Mirăslău, la anul de la Adam 7108. de la naşterea lui Hristos 1600 4)". Iată-1 pe Agaton monahul, peregrin moldovean în Banat, prezentînd pe notabilii Aradului : Scris în Siria, supt Vilagoş, în zilele vlădicăî Isaia, fiind preot oraşului popa Ianăş din Valea Bradului şi popa Văsîi şi cu Mîndan; la Arad, Lefel Holţ şi la Ineu grof Harmănştain, poruncitori ţării..."5). Iată-1 pe dascălul Vasile Sturze, tot moldovean, relatînd prezenţa trupelor nemţeşti, într-un Ceaslov scris pentru un preot dintr-un sat de lîngă Hunedoara : ,,. . .xScris-am cînd a fost Blagoveştenia luni după Paşti şi era frig şi nemţii în ţară ; cînd au mers ficiorul lui Apafi Mihai, craiul Ârdealului,'la Beci. Vleat 1695, april 11 dni"6), Acelaşi dascăl Vasile Sturze însemnează, cu scrisul său atît de caracteristic, răscoala lui Francisc Eâkoczi II împotriva Habsburgilor : . .Şi am scris în sat în Sînt Andreaş lîngă Temişvara, în vremea cînd s-au rădicat Curuţii lui Bacolţi Prenţ pe nimeţi şi era răutate mare în Ardeal; sila Crişul Negru şi cîmpia Ghiulei era pustietate..."7). Victoriile lui !) Ms. 1552, î. 143v . 2) Ms. 25, f. 269. 3) Ms. 2987, î. lv . 4) însemnarea, în slavoneşte, în ms. 447, f. 10. 5) Ms. 4215, î. 231v . 6) Ms. 1838, f. 175v . 7) Ms. 713, f. 123v . XXXII COPIŞTI DE MANUSCRISE ROMÎNEŞTI Francisc Eâkoczi an fost relatate şi ele popa Ştefan, din Molosig, lîngă Oradea, pe ultima filă a Ceaslovului copiat de el în 1706 x). Calamităţile naturale, foametea şi ciuma, nu lipsesc nici ele din atenţia acestor sîrguincioşi ardeleni, care s-au îndeletnicit cu copierea cărţilor. Foamete în regiunea Oradea pe la 1676, relatează popa Ursu din Cotigleat 2); revărsări de ape şi holde stricate întîlnim în însemnarea diacului Simion din anul 1740 3), iar ravagiile ciumei — această calamitate între calamităţi — sînt însemnate de dascălul Vasile Sturze şi de popa Stan din Holbavul Bîrsei atît de sugestiv, încît merită redate în întregime. Dascălul Vasile Sturze pomeneşte despre o ciumă în Banat în acelaşi manuscris 713, în care a relatat şi răscoala ungurilor sub Francisc Eâkoczi, astfel : Şi eu dascălul Sturze încă am fost fugit în Ţara turcului, în Sîr.t Andreaş, cînd era ciuma cea mare ; şi au murit în Sînt Andreaş 366 de suflete şi în toată Ţara Temişvarei . \ .1708, iunie 22". Iar mai jos, la fila 203v, arată cînd a început ciuma : ,,în 1708, martie 26". însemnarea popii Stan din Holbav, neavînd legătură cu activitatea sa de copist, n-a fost redată în repertoriu. O redăm mai jos, în transcriere liberă, pentru valoarea ei documentară, deosebit de preţioasă : ,,Precum să se ştie de cînd au fost ciumă aicea în Ţara Bîrsii şi era în anul dintîi la 1756 era lazaret în Cotlea ; pă cine îl prindea îl ducea acolo de îşi făcea lazaretul în Cotlea. Şi ţineam eu popa Stan din Holbav, în Vîlcan la beserică şi mă duceam noaptea în Vîlcan la beserecă, de frica nemţilor şi mă găseau nemţii în beserecă şi nu-mi ziceau nimica. ' Apoi, după aceia, la anul, s-au şi mai întărit, că au început a muri de ciumă în Zărneşti, apoi în Poiana Mărului, apoi în Holbav. Şi apoi au pus străjile din Măgura Cotlii încoace, pă Valea Lupului în jos şi tot pă vale în jos pînă la Morişoară ; apoi de-acolo în sus pînă în vîrful muntelui. Şi erau închise foarte tare satele aceste ciumate. Şi au trimis şi fălceri prin satele cele ciumate şi au murit toţi fălcerii şi în Zărneşti şi în Poiana Mărului şi în Holbav. Şi în Holbav au murit vreo' 42 cu toţii şi în Poiana Mărului opt sute fără unul şi în Zărneşti vreo 900 ; dară în Braşov mulţi fără samă, tocma în Şchei. Şi' cînd murea în Holbav de ciumă mureau şi vitele de boală. Şi într-o vreme erau tot străji în prejurul Holbavului de nu ne lăsa să eşimdin sat şi mai peream de lipsă, ca vai de noi. Apoi ş-au făcut crăiasa şi cu domnii milă, de au adus făină de cea împărătească foarte multă şi sare şi au avut săracii mare noroc cu acelea. Apoi ne-au slobozit în hotar numai; şi am fost aşa din postul Sîntămării pînă la Simzeene, apoi ne-au slobozit la Podul Bîrsii, la tîrg, că să făcea tîrg acolo. Noi, de cătră Ghinbav şi Codlenii, cu toate împrejururile ei, nu treceam Bîrsa şi era un tîrg ca doamne fereşte ; şi erau case multe la Podul Bîrsii. Şi am scris eu popa Stan din Holbav, ca să se ştie"4). Mişcarea culturală din Şcheii Braşovului, din secolul al XVIII-lea, este şi ea relatată de un copist ce semnează cu iniţialele S.H. Acesta pome- x) Ms. 2301. 2) Ms. 4641, f. 268v . 3) Ms. 4572, f. 33v . 4) Ms. 2178, f. 133r_v INTRODUCERE XXXIII neşte pe cărturarii bisericii romîne din Şchei, singurii — spune copistul — care s-au ocupat cu scrisul cărţilor de la 1492, anul zidirii bisericii şi pînă la 1777. De altfel nevoia de a se scrie în limba romînă, ca şi problema patriotismului le găsim ridicate la mai mulţi copişti, atît din Transilvania cît şi din Ţara Eomînească. Pe la anul 1688 Silvestru ieromonahul sublinia, în epilogul unei Dioptre *), mulţumirea de a se fi putut „izvodi" cartea „pre limba rumîneasea?\ iar un an mai tîrziu, un alt copist, tot din Ţara Eomînească, Mcola grămăticul, lăuda pe mitropolitul Teodosie in prefaţa unei Albine 2), pentru că : „.. .o scoase de la adîncul limbii elineşti şi slove-neşti şi o trase cătră lumina înţelegerii limbii rumîneşti. ..". Dascălul Ioan Duma, unul din romînii învăţaţi ai Braşovului, dovedea pe la 1751 „. . cum că iaste mai de folos fieştecărui neam creştinesc a cînta şi a să ruga pre limba sa, decît pre limba altuia, pe care nu o'înţelege . *.". Iar mai jos, în aceeaşi prefaţă a unei Psaltichii 3), adaogă : .Numai puţinei am a zice pentru oarecarii ce defăima şi hulesc limba noastră cea rumînească, zicînd că iaste grozavă şi necuvioasă... Unii ca aceia bine să ştie că fieştecare om limba lui, întru care s-a născut i să pare a fi mai frumoasă. ..". în sfîrşit, Ştefan dascălul din ţinutul Turda, întăreşte şi el pe la anii 1736—1738, în predoslovia unui Prăznicar4), cele spuse cu aproape un veac în urmă de mitropolitul Simion Ştefan. ★ însemnările copiştilor, utile pentru stabilirea vechimii textelor, a împrejurărilor şi regiunii unde s-a copiat un manuscris, interesante uneori prin informaţiunile istorice pe care le cuprind, nu sînt lipsite adeseori de o oarecare poezie ce provine mai ales din explicaţiile pe care le dau copiştii în legătură cu eventualele greşeli şi din satisfacţia de a fi ajuns la sfîrşitul plicticoasei munci de copiere. Andronachi Berheceanu din Bucureşti, copiind pe la 1777 un miscelaneu de literatură populară 5), se roagă de cititori să-1 ierte pentru greşelile comise şi să le îndrepte,,... Că cum nu dă ceriul de pămînt şi cum nu ştii numărul nisipului a tăt pamîntul şi cum nu ştie omul sfîrşirea lui şi cît este răsăritul de apus, aşa nu este om a nu fi greşit în lume...". Pentru Toma Cucoranu de la Furceni-Tecuci, greşeala este imposibil de evitat pentru că „.. .precum nu este cu putinţă omul în lume a trăi şi a nu să poticni, aşa şi scriitoriului a nu greşi. . /"6). Poezie cuprinde şi scuza dascălului Ioan Peştişeanu, de la mănăstirea Slatina, din manuscrisul copiat la 1778 : „*. .Iară'ce greşală veţi afla în cuvinte sau în slove sau în soroace, îndreptaţi... nepuiiid în p'onos ; că n-au scris heruvim sau au înpodobit sărafini, ci au scris minte întune- *) Ms. 2472. 2) Ms. 1357. 3) Ms. 4305. 4) Ms. 138. 5) Ms. 1151. 6) Ms. 3180, f. 256v . 3 - c. 1781 XXXIV COPIŞTI DE MANUSCRISE ROMÎNEŞTI cată... şi fiind împresurat de toate primejdiile lumii, ca şi corabia învăluită în luciul mării. Şi de multe ori am scris şi noaptea Ia luminare... şi de multe ori s-au schimbat vederea de raza luminii şi alunecîndu-mi ochii de înpreună şi mintea într-altă parte, poate... că voi fi zmintit. Că ştiţi că de multe ori, mergînd pre cale bună şi fără de ghimpi şi fără de imalăr alunecă picioarele şi mare cădere face omul. Aşa şi eu, poate că voi fi greşit, că n-am tipărit ci am scris cu mîna de tină, cu pană de gîscă bătrînă, care amîndouă lesne alunecă cătră greşală, ca şi orbul la potigneală..." în sfîrşit Voicu Copilul de la mitropolia Bucureştilor foloseşte pentru iertarea greşelilor, accente dramatice ca acestea : „Deci eu voiu muri şi păcătoasa mea mînă va putrezi; ci cine va ceti şi va găsi sau lipsă în cuvinte sau în slovă să zică : dumnezeu să-1 ierte..." 2). Nu sînt lipsite de poezie — mai ales că uneori textul este dat chiar în versuri — însemnările ce exprimă mulţumirea copiştilor de a fi ajuns la sfîrşitul muncii. ' ' Ilarion ieromonahul de la mănăstirea Bistriţa din Ţara Bomînească îşi exprimă această satisfacţie astfel : Precum cei streini doresc moşia să-şi Vază, Cînd sînt într-altă ţară de nu pot să şază Şi ca cei ce sînt pre mare, bătuţi de furtună Şi roagă pre dumnezeu de linişte bună, Aşa şi scriitoriul, de a cărţii sfîrşire, Laudă neîncetată dă şi mulţămire3). însemnările acestea, cu toată poezia lor, nu sînt totuşi originale. Cele mai multe se repetă în nenumărate manuscrise, în cărţi vechi tipărite şi dacă le vom căuta originalul îl vom găsi la copiştii de manuscrise slavone şi greceşti, de unde a fost tradus o dată cu întreaga operă. Originală ni se pare însemnarea lui Dimitrie Blagovici de la sfîrşitul pildelor lui Esop, în care se roagă tot de iertare pentru greşeli : .. . îndreptaţi cu duhul... blîndeţelor, Crezînd bătrîneţelor, Că mi-au fost mîna cam grea Pana încă era rea Şi am avut vreme cu nor.. .4). încă şi mai reuşite ni se par versurile logofătului Ioniţă Giurescu, dintr-un miscelaneu de literatură populară : Eu, fiind om fără de sminteală, întinsei condeiul în cerneală Şi mă apucai a scrie Această Alexandrie... 5). O altă problemă ce se cere tratată în această introducere este aceea a peregrinării copiştilor dintr-o provincie în alta şi a activităţii pe care au !) Ms. 5483, f. 271. 2) Ms. 4745, f. 710V . 3) Ms. 2579, f. 375v . 4) Ms. 149. 6) Ms. 270, f. 136. INTRODUCERE XXXV desfăşurat-o în pribegia lor. Constatăm, din capul locului, că cei mai mulţi din cei 16 copişti peregrini pe care i-am întîlnit sînt moldoveni şi că locul unde se stabilesc şi-şi desfăşoară activitatea este mai ales partea de vest a Transilvaniei. Aşa este Ştefan dascălul, pe la 1738, care se şi numeşte ,,Ştefan dascăl muldoveanul" sau „moldovschi", sau Ilie dascălul de la Iaşi, care copiază Cazanii şi Omilii la 1697 tocmai în Maramureş la Hărniceşti 1). Un alt moldovean, Vasile preotul, care era şi zugrav şi care probabil, în această calitate colinda prin Transilvania, copiază un miscelaneu liturgic, la anul 1718, într-un sat de lîngă Dej, anume Gîrbău 2). în sfîrşit cel mai reprezentativ dintre toţi, dascălul Vasile Sturze, care copiază de la 1693 pînă la 1708, ne-a lăsat nu mai puţin de 12 manuscrise scrise în sate de lîngă Oradea, Arad şi Timişoara, pe unde l-au dus paşii săi de pribeag. Nu găsim în schimb nici un peregrin din Ţara Bomînească în Transilvania, în afară poate de Gheorghe logofeţelul care copiază la Braşov, în 1718, un manuscris de Cronici moldoveneşti 3). Exodul ardelenilor către Moldova, mai explicabil, în multe privinţe decît cel al moldovenilor către Transilvania este totuşi foarte rar; cît despre prezenţa unor copişti ardeleni în Ţara Bomînească nici măcar nu poate fi vorba în însemnările pe care le-am parcurs. Dintre copiştii ardeleni în Moldova amintim pe dascălul Andrei din Pianul Săsesc, un sat de lîngă Braşov, care copiază, la 1768, un Octoih cu cheltuiala lui Filip diacul 4), pe loanichie monahul „ardelian, baiazat ot Bodna", pe care îl întîlnim la 1775 la mănăstirea Humorului şi la 1793 la mănăstirea Agapia, copiind cîte un Octoih 5) şi pe Eustaţiu Popovici, de la Baia Abrud, cc-şi semnează numele cu caractere latine în cele cinci manuscrise 6) pe care le copiază între anii 1766—1781. întîlnim şi copişti din Ţara Bomînească în Moldova, cum a fost spre pildă Bafail monahul, pe care îl găsim la mănăstirea Dragomirna, pe la 1768, sau mai des, copişti din Moldova în Ţara Bomînească. Dintre aceştia din urmă merită pomenit Silvestru ieromonahul 7) ,,din Ţara Moldovei", pe la 1688, ca şi Vlad din Moldova, care copiază la 1748 un mamial de teologie polemică 8). Merită să ne ocupăm în cîteva rînduri şi despre un alt aspect al problemei noastre, acela al duratei copierii manuscriselor, a cheltuelilor de copiere şi a suportării acestor eheltiieli. Despre durata copierii manuscriselor nu se poate vorbi în termeni preeişL dîndu-se numărul de pagini pe *) Ms. 3509. 2) Ms. 3199. 3) Ms. 580\ 4) Ms. 2184, ff. 1 şi 57v . 5) Mss. 1870 şi 5127. 6) Mss. 473, 1358, 1873, 303 şi 1092. 7) Este acelaşi Silvestru pe care l-am întîlnit folosind, în datarea manuscrisului, elemente cronologice vechi. 8) Ms. 3697. XXXVI COPIŞTI DE MANUSCRISE ROMÎNEŞTI INTRODUCERE XXXVII care îl copiau diecii într-o zi. Se întîlnesc, în cuprinsul manuscriselor, dese menţiuni de dată, la sfîrşit de capitole, care ne ajută să deducem cu oarecare aproximaţie, timpul petrecut de un copist în asemenea îndeletnicire. Mai mult, sînt destul de numeroase indicaţiile unor copişti care arată clar începerea şi terminarea copierii. însemnările acestea nu fac altceva decît să arate, o dată mai mult, că în ceea ce priveşte durata de copiere a manuscriselor, aceasta atîrnă de o serie de factori subiectivi şi obiectivi : cîte ore copiază pe zi, cită îndemînare are la scris, care este formatul manuscrisului, dacă scrie după dictare, sau copiază după un model pe care îl are în faţă, dacă împodobeşte manuscrisul şi copiază caligrafic fiecare cuvînt sau scrie cursiv şi este preocupat numai de text în sine, care este calitatea hîrtiei pe care copiază, a uneltelor de scris şi atîtea altele. Spre pildă, logofătul Alexandru Anghelcic copiază, pentru sine, istoria lui Erotocrit : ,,.,.di la 1800 martie 22, pînă la 1800 iunie 15, scriină-o pe apucate, cînd n-aream treabă..1). Asemenea menţiune vagă nu ne ajută să precizăm care a fost timpul real de copiere a celor 94 pagini ale manuscrisului. Tot vagă este şi însemnarea lui Lupu Batcu ce copiază un manuscris de Cronici în anul 1765. La fila 209 spune : „.. .Şi am început a-1 scrie pe apucate di la ghenar la 10 zili pîr-la fevruarie în 24 de zili... 2). Manuscrisul are 215 file, de dimensiuni mari 30,5 x 20,5 cm. Este de presupus că Lupu Batcu a persistat în copierea manuscrisului de vreme ce 1-a terminat în 45 zile, mai ales că 1-a şi împodobit cu cîteva frontispicii. Sînt alte numeroase însemnări, din care vom spicui cîteva, în care este indicat timpul de copiere mai clar. Aşa de exemplu popa Ion Eomînul, ce copiază la 1620 cunoscutul Codex Neagoeanus, face două menţiuni asupra timpului de copiere : una la fila 77 şi alta la fila 12 7V. Prima menţiune arată că manuscrisul a început să fie copiat în luna cireşariu în 15 zile şi s-a sfîrşit ultima filă—a şaptezeci şi şaptea ■—în august 4 zile. A doua menţiune dă tot 15 cireşariu ca dată a începerii copierii, dar sfîrşitul filei 127v a fost luna făurariu 15 zile. Manuscrisul avînd 196 file, de dimensiuni foarte mici: 14 X 9,5 cm, deducem că ritmul de copiere a fost lent, de vreme ce din 15 iunie şi pînă în 15 februarie abia au fost copiate 127 file. Tot în Tara Eomînească, la Cîmpulung, Panu grămăticul copiază la 1691 un Ceaslov de 258 file, de dimensiuni mici, în 40 de zile, de la 16 noiembrie pînă la 25 decembrie 3). Iachint, stareţul Cernicăi, care a avut o activitate de copist, foarte bogată, a realizat copierea unui număr de ,,212 coaie", adică vreo 396 file, dintr-un manuscris de dimensiuni mari: 32 x 22,5 cm. din noiembrie 5 pînă în 20 mai 1796, aşadar într-un timp relativ scurt, mai ales că a ilustrat manuscrisul cu un portret şi 1-a împodobit cu majuscule ornate şi frontispicii4). Un ritm accelerat în scriere trebuie să fi avut şi popa Ursu, din Transilvania, ce copiază la 1676 un Molitvenic de 276 file care a început „. . .a să scrie în luna lui mai în 22 de zile şi s-a sfîrşit în luna lui cuptoriu x) Ms. 145, f. 93v . 2) Ms. 3417. 3) Ms. 2381, f. 254. 4) Ms. 1899. în 15 zile... "1). Cît despre Vlad grămăticul, unul din cei mai activi copişti munteni ai secolului al XVII-lea, cu o grafie de o frumuseţe rar întîlnită, copiază un manuscris 2) de 401 file ce măsoară 21 x 15,5 cm. din iulie — nu ne dă însă ziua — pînă la 6 decembrie 1693. Unii copişti arată în însemnările lor că s-au grăbit cu copierea textului, aşa cum face spre pildă ieromonahul Serafim de la schitul Cozla-Neamţ. El copiază un text de 367 file, de dimensiuni 30 x 20 cm. la anul 1781 de la 17 noiembrie pînă la 24 martie, dar „şi noaptea o am făcut în loc de zi..." 3). Dimpotrivă, alţii ca moldoveanul Ştefan Stîrce arată că a scris Povestirea lui Târlo de 272 file, 23 x 16 cm, într-o lună, dar pe îndelete. Concluzia pe care o desprindem — dacă se poate trage una în legătură cu timpul de copiere — este aceea că un manuscris de 250 file de dimensiuni mijlocii, era scris de un copist talentat în trei-patru luni de zile şi că acest timp era prelungit în funcţie de dimensiunile şi ilustrarea manuscrisului. în ceea ce priveşte costul copierii, datele pe care le avem sînt îndeobşte sărăcăcioase. Cele mai multe însemnări se mărginesc să menţioneze doar cu a cui cheltuială a fost scrisă cartea, fără să se precizeze şi cît anume s-a plătit copistului pentru oboseala sa. Bareori, cînd se întîmplă să fie precizat costul copierii, nu ne putem da seama dacă se plăteşte numai munca de copiere sau şi costul hîrtiei şi al cernelurilor. Presupunînd că cel pentru care se copia dădea întregul material necesar muncii, o coală se copia, la 1788, pentru 4 parale. Cel puţin aşa ne lasă să înţelegem o însemnare din manuscrisul 276, fila 1 : „Şi a scris-o cîte 4 parale de coală lui Manole Braşovan...". Preţul varia însă de la om la om, după priceperea la scris a fiecăruia şi după dimensiunile colii. Aşa spre exemplu, Grigore ieromonahul de la mănăstirea Tismana, copiind un Pomelnic al acelei mănăstiri, pe la 1798 este plătit de către arhimandritul mănăstirii, cu 7 parale de coală „iar temeiurile sînt zugrăvite şi scrise de altă mînă. .,"4). în Moldova, tot prin a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, se copiază un manuscris de 40 file, avînd dimensiunile 29,5 x 20,5 cm. pentru 120 bani. De data aceasta paharnicul Dimitrachi Hîrlescu, pentru care s-a copiat manuscrisul, precizează că el a suportat toate celelalte cheltuieli şi că cei 120 bani i-a plătit ieromonahul Mchifor, de la mănăstirea Doljeşti numai „pentru osteneala lui..."5). în sfîrşit în Transilvania, popa îficolaie din Cicmău de lîngă Hunedoara, i-a copiat popii Paşte din Bozeş un Liturghier de 71 file, 20 x 14,5 cm. la 1702, „pentru un florin şi 6:0 de bani" 6). x) Ms. 4641, f. 268v 2) Ms. 2512. 3) Ms. 491, f. 267. 4) Ms. 2500, f. 4V . 5) Ms. 124, f. 40. 6) Ms. 4870, î. 44. XXXVIII COPIŞTI DE MANUSCRISE ROMÎNEŞTI în, ceea ce priveşte cheltuielile de copiere sau, mai precis, pentru cine anume se copiau manuscrisele, constatăm că cea mai mare parte a manuscriselor a fost copiată cu cheltuiala altor persoane decît copiştii şi că aceştia erau plătiţi pentru munca lor, sau o făceau, în cadrul obligaţiunilor de slujbă la diverşi boieri — amatori de lectură, sau numai de cărţi — sau la diverse mănăstiri. Parcurgînd însemnările pe care ni le-au lăsat copiştii, se pot desprinde concluzii interesante în ceea ce priyeşte categoria lor socială. Din rîndurile copiştilor nu se desprinde nici un boier şi nici o faţă bisericească de rang, „obişnuite cu traiul slobod şi de huzur"1). Cei mai mulţi din mînuitorii condeiului, membrii ai clerului, care deţinea în evul mediu „nu numai monopolul asupra scrisului şi cititului ci şi acela asupra culturii superioare" 2), aparţin unei categorii sociale de jos, ridicate din popor, a căror dezvoltare nu era posibilă decît în limitele năzuinţelor culturale ale feudalilor, care erau, foarte adesea şi stăpînii lor. Exploatarea muncii lor, atît de evidentă, apare şi mai revoltătoare dacă ne gîndim la ignoranţa şi brutalitatea celor pentru care trebuiau să-şi irosească vederea. Condiţiile de muncă ale copiştilor nu erau deloc uşoare. Foarte adesea ei îndeplineau operaţiunea migăloasă după o zi de muncă fizică, la lumina palidă a unei luminări, obligaţi să isprăvească la termen copierea cutărui sau cutărui manuscris, pentru Vreunul din fiii stăpînului, mare boier cu influenţă pe la domnie. însemnările de scuze pentru greşelile săvîrşite de aceşti chinuiţi şi exploataţi slujitori ai scrisului romînesc din veacurile trecute' se încheie cu explicaţii asupra condiţiilor grele de lucru, din care pot fi desprinse: remunerarea meschină pe care o primeau, sau foarte adesea n-o primeau de loc, lumina palidă de seară ce le slăbea vederea, munca prelungită pînă în zori, unelte de scris rele şi hîrtie necorespunzătoare etc, care de bună seamă stau la baza frecventelor erori de grafie strecurate în manuscrise 3). Alţi copişti întîlniţi, vreo 60 la număr, au scris pentru folosul propriu ; mai exact, un iubitor de carte, găsind un manuscris cu un text ce-1 interesa, cerea permisiunea posesorului să-1 copieze pentru sine. O a treia categorie de copişti o formează călugării mănăstirilor, care scriu pentru folosul şi cu cheltuiala arhimandriţilor. Viaţa chinuită a acestora merită şi ea subliniată, căci egalitatea şi frăţietatea între monahi este numai aparentă. Mulţi dintre ei, după cuin arată Engels „se aflau în afara ierarhiei feudale a bisericii şi nu erau părtaşi la bogăţiile acesteia. De aceea erau mult mai prost plătiţi, iar veniturile lor erau de obicei foarte reduse"4). în timp ce stareţii şi arhimandriţii sînt puşi la adăpost de muncile obositoare, prin situaţia lor înaltă în cinul călugăresc, bieţii călugări nemîncaţi şi îngheţaţi de frig, pedepsiţi, chipurile, de canoane, copiază mii şi mii de pagini „din porunca şi cu toată cheltuiala" egumenului mănăstirii. Şi cei mai mulţi dintre ei nu ne-au x) F. Engels, Războiul ţărănesc german, ed. a IlI-a, E.S.P.L.P., 1958, p. 39. 2) Ibidem, p. 38. 3) Cf. D. P. Bogdan, op. cit, p. 137 şi urm. 4) F. Engels, Războiul ţărănesc german, ed. a IlI-a, Buc, E.S.P.L.P., 1958, p. 39. INTRODUCERE XXXIX Jăsat — în,umilinţa lor—nici măcar numele şi locul în, care s-au străduit să mulţumească exigenţele „venerabililor" arhimandriţi. Datorită muncii lor s-au format bibliotecile mănăstireşti. O ultimă categorie de copişti ce merită amintită este aceea a dascălilor de biserici, care copiază texte liturgice pentru uzul bisericilor unde cîntă ei în strană. Numărul lor este apreciabil mai ales pentru Transilvania ; cît despre cheltuielile de copiere, acestea erau suportate fie de biserică, plătindu-se numai hîrtia şi cernelurile — dascălii copiind din obligaţie pentru biserică — fie de către anumiţi enoriaşi, pentru iertarea păcatelor şi atunci li se plătea şi dascălilor respectivi pentru osteneală. Cîţi din copiştii din prima categorie erau copişti de profesie este greu de precizat. Cei mai mulţi scriu un singur manuscris, cel mult două. Sînt însă cîteva nume de copişti a căror activitate rodnică vădeşte că şi-au făcut din copierea manuscriselor o îndeletnicire primordială. Merită amintiţi, în Ţara Eomînească, Constantin „vtori dascăl sloven esc" de la care păstrăm patru manuscrise copiate în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea ; Constantin logofătul „al lui jupîn Anastase sufagiul de ia Biserica Golescului", care copiază în prima jumătate a secolului al XVIII-lea şi de la care ne-au parvenit şase manuscrise ; popa Fior „dascălul de slovenie de la sfîntul Gheorghe cel Vechi", rămîne figura cea mai proeminentă a copiştilor de manuscrise romîneşti de la mijlocul veacului al XVIII-lea, prin numărul de manuscrise lucrate, treisprezece, prin scrierea deosebit de îngrijită şi prin gustul său ales cu care a ilustrat operele copiate, în prima jumătate a'secolului al XVIII-lea îşi desfăşoară activitatea Badu Lupescu, logofăţelul de divan, ale cărui manuscrise — opt la număr în colecţiile noastre — au avut darul să difuzeze opera istorică a cronicarilor. Meritul său va trebui subliniat şi cu alt prilej. Contemporan cu el, Stan „logofeţelul ot dumnealui lordache Creţulescu vel dvornic" ne-a lăsat tot patru manuscrise, iar popa Stanciu ' de la biserica Tuturor Sfinţilor din Bucureşti joacă, pentru primele decenii ale secolului al XVIII-lea, rolul pe care 1-a jucat mai tîrziu popa Fior, acela de întemeietor de şcoală de copişti. De la el ne-au rămas patrusprezece manuscrise, copiate într-o foarte frumoasă scriere cursivă. Pentru a doua jumătate a secolului al XVII-lea, îi amintim pe : Fota grămăticul, cu cele trei copii frumoase din Varlaam şi loasaf, pe Nicola grămăticul, care a lucrat la mănăstirea Cîmpulung şi de la care conservăm patru manuscrise îngrijit lucrate şi pe Vlad grămăticul, de la care conservăm tot patru manuscrise şi care va fi fost — dacă ne luăm după scriere —dascălul popii Stanciu de la biserica Tuturor Sfinţilor. în Moldova îl întîlnim în prima jumătate a secolului XVIII, pe Grigoraş sin Vasile Uricariul, cu cele şapte manuscrise de Cronici, pe care le păstrăm, copiate într-o foarte frumoasă scriere cursivă, pe pisarul Grigore Hudeci, copist de romane populare către sfîrşitul secolului al XVIII-lea, de la care ne-au parvenit patru manuscrise, pe Ioan Pavel grămăticul, copist talentat de Cronici, ce copiază în prima jumătate a secolului al XVIII-lea şi de la care păstrăm cinci copii şi pe preotul loasaf Ijuca, din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, răspînditor al Croni- XL COPIŞTI DE MANUSCRISE ROMÎNEŞTI INTRODUCERE XLI cilor, prin. cele cinci manuscrise de Cronici, din şase manuscrise, cîte con- /-! servăm în colecţiile noastre, copiate de mîna sa. ;) în Transilvania putem aminti activitatea rodnică a dascălului Ioan Duma din Braşov, de la care păstrăm opt manuscrise, copiate în a doua jumătate a veacului al XVIII-lea, activitatea lui Pavel, dascălul din j Muncaci, de la care păstrăm numai patru manuscrise, copiate în Maramureş ' şi în regiunea Bihorului, în prima jumătate a secolului al XVIII-lea şi mai ales pe dascălul Vasile Sturze, pribeagul din Moldova, de la care ni s-au păstrat cele mai multe manuscrise ardeleneşti, douăsprezece la număr, copiate între anii 1693—1708, cu interesante însemnări istorice. întîlnim cîteva figuri de monahi, de la care ni s-au păstrat numeroase manuscrise, cele mai multe, cum este de aşteptat, cu conţinut religios. f în Ţara Bomînească copiază pe la sfîrşitul veacului al XVIII-lea, probabil \ la mănăstirea Cernica, Acachie ieromonahul, de la care păstrăm în colecţiile noastre zece manuscrise. Contemporan cu el, ieromonahul Ioachim Bărbătescu, de la mănăstirea Bistriţa copiază tot zece manuscrise. Chirii }\ ierodiaconul, de la Cernica, ce copiază începînd cu anul 1800, ne-a transmis ; şi el opt manuscrise. Un Daniil monahul, ce semnează în criptogramă pe la ' , 1778, este prezent în colecţiile noastre prin patrusprezece copii de ma- } nuscrise religioase. Dionisie eclisiarhul de la episcopia Bîmnicului, ce : copiază şi în primele decenii ale secolului al XlX-lea, ne-a lăsat opt copii. î Grigore Bîmniceanu, om cult şi cu preocupări ce depăşesc cu mult cadrul jf monahal este prezent şi el în colecţiile noastre prin cincisprezece manuscrise. f Amintim, în continuare, pe Iachint, stareţul Cernicăi, de la care | păstrăm şasesprezece manuscrise, pe Ilarion ieromonahul de la mănăstirea Bistriţa de la care păstrăm şapte manuscrise, copiate în prima jumătate i; a secolului al XVIII-lea, pe Ion Bîmniceanu şi pe Naum Bîmniceanu, <î\ de la care păstrăm cîte patru manuscrisepe Eafail monahul de la mănăstirea Hurez, care ne-a lăsat cincisprezece manuscrise, pe Silvestru ieromonahul de la mănăstirea Cîmpulung, care a copiat în prima jumătate % a secolului al XVIII-lea şi de la care conservăm cinci manuscrise şi, în 1 sfîrşit, pe Teofil monahul ale cărui manuscrise identificate în colecţiile |t noastre, douăzecişişapte la număr, au fost copiate la sfîrşitul secolului al m XVIII-lea şi la începutul secolului al XlX-lea. / J|f Printre călugării cărturari de la mănăstirile din Moldova trebuie . » amintit numele lui Cozma monahul, de la Neamţ, de la care ne-au parvenit ' E şase manuscrise din prima jumătate a secolului al XVIII-lea, al lui Ioan J|; ieroshimonahul de la mănăstirea Eîşca, prezent în colecţiile noastre de § manuscrise prin şapte volume, copiate după anul 1795, numele lui Meletie ,« ieromonahul de la mănăstirea Secul, care ne-a transmis cinci manuscrise^ îp ca şi numele singurei călugăriţe pe care am întîlnit-o îndeletnicindu-se cu m\ munca scrisului, Micdonia shimonahia, probabil de la mănăstirea Văratec, SI de la care posedăm două manuscrise, copiate la anii 1706 şi 1804. Constatăm^ w *) Naum Rîmniceanu a desfăşurat o activitate prodigioasă în limba greacă. Cf. C. Erbi-ceanu, Viaţa şi activitatea literară a Protosinghelului Naum Rîmnicenu. Discurs rostit la 17 (30) martie 1900. Cu răspuns de Dimitrie A. Sturza, Buc, 1900 (Academia Romînă, Discursuri de recepţiune, XXII şi extras). pentru Moidova o activitate cărturărească monahală mai redusă decît în Ţara Eomînească, deşi numărul mănăstirilor este mai mare. Nu-i mai puţin adevărat însă că fondul de manuscrise de la Academie cuprinde mai puţine biblioteci mănăstireşti din Moldova decît din Ţara Eomînească. în Transilvania întîlnim un singur călugăr îndeletnicindu-se cu copierea manuscriselor. Şi anume, este vorba de Varlaam ieromonahul de la mănăstirea Sibiel, peregrin din Moldova, care scrie la 1716 un Triod slavo-romîn. Cercetînd lista călugărilor ce s-au ocupat cu copierea manuscriselor putem stabili, într-o oarecare măsură şi mănăstirile care continuă să se preocupe de îmbogăţirea bibliotecilor cu manuscrise noi, fie ele chiar şi numai religioase. Pentru Ţara Eomînească la loc de frunte se situează, pentru sfîrşitul veacului al XVII-lea şi veacul al XVIII-lea mănăstirea Hurez, ctitoria lui Constantin Brîncoveanu unde am constatat prezenţa cîtorva harnici copişti în secolul al XVIII-lea. Trebuie amintite apoi mănăstirile: Bistriţa, Tismana, Cozia, Cîmpulung1), iar pentru sfîrşitul veacului al XVTII-iea mănăstirea Cernica. Un loc de frunte 1-a jucat atît episcopia Eîmnicului cît şi unele biserici din Bucureşti, pe lîngă care existau şcoli de grămătici, cum au fost biserica sf. Gheorghe Vechi2) şi biserica Tuturor Sfinţilor. în Moldova, vechea tradiţie cărturărească de la Neamţ n-a putut fi egalată de nici una din mănăstirile cu oarecare mişcare culturală cum au fost : Eîşca, Agapia, Secul, Văratec sau Putna. înainte de a încheia această trecere în revistă a variatelor probleme ce se ridică în legătură cu copiştii de manuscrise romîneşti — probleme pe care le-am enunţat doar şi am atras atenţia asupra lor — va trebui să amintim că mulţi copişti, pe lîngă munca de transcriere a numeroase texte, s-au ocupat şi cu împodobirea manuscriselor. Cei mai mulţi dintre ei s-au mărginit să lucreze frontispicii şi majuscule înflorate, de obicei în peniţă, folosind culoarea roşie sau neagră. Au fost însă unii, ca de exemplu popa Fior, a căror activitate artistică depăşeşte cu mult modesta îndeletnicire de copist. A ne ocupa însă despre activitatea copiştilor ilustratori ar însemna să depăşim cadrul subiectului ce ni l-am propus 3). ★ Necesitatea unei lucrări de acest gen, de mult simţită, răspunde deci unor probleme de istorie literară şi de paleografie ce se ridică în faţa cercetătorilor din ţara noastră. 1) Despre rolul cultural al mănăstirii Cîmpulung vezi: Dan Simonescu, Viaţa literară şi culturală a Mănăstirii Cîmpulung (Muscel) în trecut, Cîmpulung-Muscel, 1926, 72 p. 2) Gh. Nedioglu, Cea mai veche şcoală romînească cu caracter statornic (Şcoala de la Sf. Gheorghe Vechiu), Buc, 1913. 3) Vezi T. Voinescu, Contribuţii la studiul manuscriselor ilustrate din mănăstirile Suceviţa şi Dragomirna, în Studii şi cercetări de istoria artei, 1955, nr. 1—2, p. 89 şi urm.; E. Lăzărescu, Cîteva date cu privire la ilustraţia manuscriselor romîneşti în secolul al XVIII-lea. Ruperea de tradiţie, în Studii şi cercetări de istoria artei, 1956, nr. 3—4, p. 81 şi urm. XLII COPIŞTI DE MANUSCRISE ROMÎNEŞTI Se poate vedea cu destulă claritate care a fost repartiţia culturii feudale la noi, pe provincii, care au fost centrele culturale laice sau mănăstireşti. Orientarea noastră culturală spre literatura laică, pe măsură ce ne apropiem de finele veacului al XVIII-lea, datorită trebuinţelor noi create de dezvoltarea forţelor de producţie, este evidentă. Numeroase erori ale istoricilor şi cercetătorilor în istoria literară, privind identificarea unor manuscrise nesemnate au fost îndreptate prin stabilirea autografelor unor copişti cu bogată activitate scriitoricească. Au fost identificaţi, totodată, scriitorii a zeci şi zeci de manuscrise — unele dintre ele cu un conţinut interesant — a căror nume şi preocupări erau străine istoriei noastre culturale. Pot fi stabilite în bună măsură influenţele culturilor exercitate în ţările romîne şi particularităţile dezvoltării literaturii romîneşti din Transilvania. Vedem de asemenea cum s-a oglindit în literatura romînească a vremii ridicarea Eusiei şi speranţele pe care şi le-au pus romînii în eliberarea lor de sub jugul otoman. Paleograful, cercetător al evoluţiei scrisului la noi şi interesat în stabilirea şcolilor de grămătici, dincoace şi dincolo de munţi, are la îndemînă un material inepuizabil, sistematizat şi, uneori cu indicaţii privind caracteristicile grafice. în sfîrşit, istoricul de artă, preocupat de miniaturistica romînească are şi el adunat un material interesant, necunoscut în cea mai mare măsură şi util pentru stabilirea influenţelor şi gustului artistic în ţările romîne. Probabil că vor mai fi existînd miilte chestiuni ce se pot ridica într-un studiu privind copiştii de manuscrise romîneşti. Unele dintre ele, cum este activitatea de grămătici de cancelarie a unor copişti, sau problema copiştilor de manuscrise bilingve, sau aceea a textelor romîneşti cu caractere latine sau greceşti—puţine cîte sînt—le sezisăm doar/Nu le-am tratat fie pentru caracterul lor foarte limitat, fie pentru că ar fi însemnat să ne depărtăm prea mult de la subiect, cum este cazul cu activitatea de grămătici domneşti a unor copişti de texte literare, fapt ce ar fi dus şi la cercetarea fondului de documente istorice cel puţin de la Academia Bepublicii Populare Eomîne şi de la Arhivele Statului. Planul lucrării constă într-o înşiruire alfabetică a tuturor copiştilor, fără să se ţină seama de vechime, cotă de manuscris, sau provincie şi într-o transcriere a tuturor însemnărilor întîlnite, care aduc lămuriri —fie ele oricît de neînsemnate — asupra împrejurărilor şi vremii în care a fost efectuată copierea. Am omis oricare altă categorie de însemnări, dacă nu cuprindea şi ştiri în legătură cu persoana copistului. Lucrarea noastră diferă deci de cea elaborată de M. Vogel şi V. Gardthausen, pentru copiştii de manuscrise greceştix), care ne-ar fi putut sluji de model şi în care sînt menţionaţi copiştii manuscriselor din toate bibliotecile mari* ale Europei, INTRODUCERE XLIII după cataloagele de manuscrise tipărite şi nu după originale, lucru, de altfel, aproape imposibil de realizat. Manuscrisele copiate de acelaşi dascăl, sînt aşezate în ordine cronologică, dacă sînt menţionaţi anii de copiere ; dacă lipseşte menţionarea anilor, manuscrisele sînt aşezate în ordinea crescîndă a cotelor. Fiecare manuscris seîncheie cu o descriere sumară privind, mai ales, particularităţile grafice. # ^ La elaborarea acestei lucrări am cercetat peste 3800 manuscrise totalizînd aproape un milion şi jumătate pagini; am depistat 609 manuscrise şi am identificat, pe bază de expertize grafice, alte 138 manuscrise. Nu se va întîlni, în cuprinsul lucrării, nici un nume de traducător, chiar dacă textul traducerii este autograf şi, fireşte nu se va întîlni nici un autor. în transcriere am căutat să păstrăm cît mai multe din particularităţile grafice ale textelor vechi, fără să îngreunăm lectura. Astfel diftongul -k l-am transcris prin e, în toate cuvintele care n-au păstrat difton-garea ; grupul io l-am transcris prin iu ; diftongul a l-am transcris prin ia. Semnul iv l-am transcris prin ă sau î, după valoarea fonetică pe care o reclamă citirea modernă. Ierul, k, cu valoare de u final, a fost păstrat, transcriindu-se îi. Am intervenit în textul original, ori de cîte ori s-a simţit nevoia, fie completînd cuvintele, cu litere aşezate în croşete < >, fie eliminînd literele de prisos, prin aşezarea lor între paranteze drepte. Parantezele rotunde sînt întîlnite şi în textul original. Transcrierea textelor criptografiate credem că a fost făcută corect, după cifrul îndeobşte cunoscut de aproape toţi paleografii. Textele în alte limbi le-am r^at şi în original şi în traducere. Pentru a înlesni folosirea materialului, dăm la sfîrşitul volumului liste de corespondenţă între cotele de manuscrise şi numele copiştilor, precum şi un indice general. înainte de a încheia ţinem să mulţumim şi pe această cale, tuturor acelora care ne-au ajutat la elaborarea lucrării, fie prin sfatul şi îndemnul lor, fie, mai ales, prin traducerea unor texte din slavoneşte şi greceşte. AUTORUL *) Vezi: Mărie Vogel und Victor Gardthausen, Die griechischen Schreiber des Mittelalters and der Renaissance, în XXXIII Beiheft zum Zentralblatt fur Bibliothekswesen, Leipzig, 1909. ÎNSEMNĂRILE COPIŞTILOR ACACHIE (IEROMONAHUL). Ţara Romînească 1. Miscelaneu de învăţături şi cuvinte monahale. f. 57T : „1798, ianuarie în 17 zile", f. 88, în criptogramă : „Acachie". Ms. 2119. Sec. XVIII (1798); 167 ff. [aproximativ 4-57V, 59-88, 91-110] ; 23,5 x 16,5cm. Scriere cursivă. Titlurile şi unele iniţiale sînt scrise cu roşu. Iniţiale ornate la ff..: 4, 7V, 15v ş.a. Legătură veche în piele. Ţara Romînească 2. Cuvinte ale sfinţilor Vasile cel Mare şi Efrem Şirul. î. 1 : „1801, maîu 24. Acachie iro". f. 46 : „Dechem 20". f, 142T : „1802, maîu 10". f. 169v : ,,1803, ianuarie 5. Acachie ierdiîaeon". f. 193 : „1803". f. 213 : „1803, fevruarie 22". Ms. 3597. Sec. XIX (1801-1803); 224 ff. 23,5 x 16,5 cm. Scriere cursivă. Titlurile şi iniţialele sînt scrise cu roşu. Frontispiciu în peniţă la f. 1. Iniţiale ornate la ff. : 1,19, 213 ş.a. Numerotaţie originală a filelor. Legătură veche în piele. Ţara Romînească 3. Cuvinte ale sf. părinţi, î. 95 : „Martie 29, 1818". f. 126v, în criptogramă, de altă mînă : „Acachie". Ms. 2797. Sec. XIX (1818); 126 ff. [aproximativ 1-104]; 23 x 16,5 cm. Scriere cursivă. Titlurile şi iniţialele sînt scrise cu roşu. Frontispiciu colorat la f. 95. Iniţiale ornate Ia ff. : 73v şi 95. Numerotaţie originală a filelor pînă la 94. Ţara Romînească 4. Tipic. f. 8 : „1826, aprl 18. Acachie ieromonah", f. 1 : „1826, marti 24". f. 9V: „1826, april 20". Ms. 2'i92. Sec. XIX (1826); 27 ff. [l-26x]; 23 x 16,5 cm. Scriere cursivă. Titlurile, iniţialele şi indicaţiunile tipiconale sînt scrise cu roşu. Frontispicii în peniţă la ff. : 1, 8 şi 9V. Iniţiate ornate la ff. : 9V şi 15v. Legătură veche în piele. 2 G. ŞTREMPEL COPIŞTI DE MANUSCRISE ROMÎNEŞTI 3 Ţara Romînească Mân. Căldăruşani 5. Tipic. f. 9 : „Acachie ieromh. Mai 15". f. 26v : „1826, mai 28. Acachie ieromonah. Căldăroşani". Ms. 2487. Sec. XIX (1826); 26 ff. 23 x 16,5 cm. Scriere cursivă. Titlurile, iniţialele şi indi-caţiunile tipiconale sînt scrise cu roşu. Frontispicii în peniţă la ff. : 1 şi 9. Iniţială ornată la f. 9. Legătură veche în piele. Ţara Romînească 6. învăţături ale sf. Theodor Studitul. Ms. 144. Sec. XVIII (sfîrşit); 335 ff. [aproximativ 2-l86Y]; 23 x 16 cm. Scriere cursivă. Titlurile şi iniţialele sînt scrise cu roşu. Iniţiale ornate la ff. : 2,llv, 75 ş.a. Numerotaţie originală a filelor. Legătură veche în piele. Ţara Romînească 7. Cuvinte ale sf. Isaac Şirul. Ms. 153. Sec. XVIII (sfîrşit); 682 ff. [2-634]; 23 x 15,5 cm. Scriere cursivă. Titlurile şi iniţialele sînt scrise cu roşu. Frontispicii în peniţă la ff. : 2 şi 36. Iniţiale ornate la ff. : 36v, 157v, 386v ş.a. Numerotaţie originală a filelor. Legătură veche în piele. Tara Romînească 8. Cuvinte ale sf. Nil Sinaitul. Ms. 1482. Sec. XVIII (sfîrşit); 231 ff. [aproximativ 181-23f]; 23 x 16 cm. Scriere cursivă. Titlurile şi iniţialele sînt scrise cu roşu. Iniţiale ornate la ff. : 182v, 185v, 187 ş.a. Legătură veche în piele. 9. Minunile sf. Nicolae. Ţara Romînească Ms. 1943. Sec. XVIII (sfîrşit); Y55 ff. [3-4, 6-57] ; 22,5 x 16,5 cm. Scriere cursivă. Titlurile sînt scrise cu roşu. Frontispicii şi iniţiale colorate la ff. : 3, 6, 19v ş.a. Legătură veche în piele. 10. Cuvînt pentru pocăinţă. Ţara Romînească Ms. 5583. Sec. XVIII (sfîrşit); 70 ff. [1-62Y]; 20,5 x 15 cm. Scriere cursivă. Titlul şi iniţialele sînt scrise cu roşu. Frontispiciu colorat la f. 1. Iniţiale ornate la ff. : l,10,20vş. a. Transilvania Turdaşi-Orăştie ADAM. Cazanie la Naşterea lui Hristos. . f. 37v: „Scris-am eu Adamii din Turdaşi i proci". Ms. 4696. Sec. XVII (sfîrşit); 37 ff. [27-37Y]; 29 x 18,5 cm. Scriere cursivă veche. I AGAPIE. Moldova Miscelaneu: întrebări şi răspunsuri, fragment din Archirie şi Anadan, Vieţi de sfinţi ş.a. f. 80v : „Şi am scris eu Agapii sin Ioan. Let 1784, iuni 5". f. 101 : „1787, avgost 9". Ms. 4104. Sec. XVIII (1784-1787); 176 ff. [77-80v, 97v-101, 127-129*, 130Y —164, 165Y, 172—176]; 30,5 x 20,5 cm. Scriere cursivă. Frontispicii colorate la ff. : 97v, 127 ş.a. AGATON (IEROMONAHUL). Molitvenic. Transilvania Siria-Arad f. 231v: „Să se ştie că am început acestu Mltvnic în iulie 2 zile şi am fîrşit în avgustîi 25 de zile. Scris în Şiriia, suptu Vilagoş, în zilele vl<ă>dcîi Isaie, fiindu preot oraşului popa Ianăşu din Valîa Bradului şi popa Văsii şi cu Mîndan ; la Arad, Lef el Holţîi şi la Ineu grofu Harmăştain, poruncitori terii. fl3k AUJC>rorp,î\LllHH H N*A0CT0HNh CMfpgNH gpMONdX" dFdeONK A\0A. OT /5U1IH. xA\|rd". < = E umult păcătosul şi nepriceputul, smeritul ieromonah Agaton Mol din Iaşi. 1701 >. Ms. 4215. Sec. XVIII (1701); 233 ff. 19 x 14,5 cm. Scrierea imită tiparul. Titlurile, iniţialele şi indicaţiunile tipiconale sînt scrise cu roşu. Frontispicii în peniţă la ff. : 38, 49v, 105v ş.a. Numerotaţie originală a filelor începînd cu 21. A GURII (LUPUL). Miscelaneu : Minunile Maicii Domnului şi însemnări istorice aflate între scrisorile Mitropoliei Moldovei. Moldova Huşi f. 161r~v : „Iar acum, prin oserdie şi poronca preaosvinţii sale chiriu, chir Iacov, episcop