; v
CONSTANTIN STAMATI
CONSTANTIN STAMATI
I.
•
«Este şi el unul din mulţii autori vitregiţi la noi, pen-trucă asupra vieţii lui nu putem să dăm absolut nici o informaţiune ceva mai preciza»—, începu d. Ovid jDensu-şianu, când trebui să vorbească în cursul său universitar de istoria literaturii şi despre & cavalerul C. Starnati, autor popular1)».
Dar, vorbind drept, nici capitolul ce i 1-a închinat d. profesor O. Densuşianu nu răscumpără «vitregia» pe care Starnati n'a meritat-o şi de care, cu toate acestea, avu atâta parte până acum. Nici eu n'o voiu răscumpăra întreagă, deşi mă voiu folosi întâia oară de toate izvoarele accesibile până astăzi. Nu, de oarece concentrarea chiar a tuturor ştirilor pozitive, ce-am putut aduna până astăzi, ne dau o icoană, care poate să mulţumească numai pe celce nu ştie nimic despre ^Starnati, nu şi pe celce ar dori, ca mine, să ştie tot, tot traiul poetului, toate legăturile lui literare, istoria tuturor concepţiilor, tot efectul lor atât în Basarabia,  cât şi în celelalte ţări româneşti2).
1) O. Densuşianu, Istoria literaturii române contimporane. Curs stenografiat de Henri Stahl, p. 407—415.
2) Afară de izvoarele citate mai la vale am mai cetit pe :
1. G. Missail, Idei despre cultura Românilor din Basarabia în Buletinul instrucţiunei publice, Anul I (1865—1867), p. 453 şi.urm.
2. G. Missail, Necrologia în Românul, din 11 Noembre 1866.
160
C. STAMATI
semnat că Românul şi Bulgarul basarabean este tot agronom, că Armanul şi Jidovul «ca peste tot locul, se ţin numai cu înşelături şi contrabanduri» şi că numai Ţiganul e tot vesel, iar — tristă, cea mai tristă vorbă — «Rusul stă de strajă!», maiorul ne descrise o masă dată de guvernatorul Teodorov, la care el a întâlnit o «mică rămăşiţă» de boierime românească, sau mai bine zicând «fanariotă» şi continuă :
«După masă unul din oaspeţi, un boier basarabean îmi zise încetişor, să vorbim puţintel politicale şi mă trase în alt salon. Luând o mână duioasă, mă întrebă: «Ce fac cinstiţii boieri la voi? Tot aşa de bine o duc? Aşa-i că au încă posvolenie să-şi bată ţiganii şi mojicii la falangă, ca să muncească padleţii cât îi dau pricazanie ? Cum este bine la voi!.Aşa la voi vernitele de votcă nu sânt monopol pentru hazne. Cât este bine la voi ! Ţin minte, că la voi cu zece parale se poate face cineva pian (bat). Ah, cât este bine la voi ! Dar la noi nu mai este această blagoslovită slobozenie şi prin asta noi boierii, ce-am fost stâlpii ţării, ne răsturnăm unul după altul!» Şi începu a lăcrăma acest bun patriot!
— Bine, boierule, despre astea nu-i nimica, că iarăşi cresc în loc aşa de mulţi ca buruenile cele răle. Iar despre velniţele, care vă măhnesc astfel, spune d-ta însuşi, boier cinstit, nu sunt aceste chiar nişte fabrici de otravă şi oare această băutură necurmată nu demoralizează şi nimiceşte în scurtă vreme pe ţărani, adăogând încă şi munca ce au cu lucrarea cartofelor, din care se face această băutură otrăvitoare ?
— Destul atâtea politicale ! Nu mai vorbesc cu d-ta, îmi zise Basarabeanul mânios. Se* vede că ai fost la Paris, căci aşa vorbesc aceia, însă velniţi tot fac !»
Boierul «cinstit», care făcea astfel politică, se afla evident la polul negativ al vieţii naţionale.
Tocmai de cealaltă parte se găsiau încă, din norocire, spiritele pozitive, în care icoana Moldovii mai sclipia tainic şi îndemnătoare la gânduri bune şi, rar, îndrăzneţe. Aici erau — între alţii — Alexandru Hasdeu şi, mult mai pozitiv decât acesta, Constantin Starnati ; aici erau modestul Ioan Sârbu şi D. Donici, care chiar fuge la Moldova.
l) Impresii de călătorie în ţările Caucazului, prin Besarabia şi Crimea. Iasi. 1858.
BIOGRAFIE
161
Chişinăul era locul unde aceşti bărbaţi se puteau întâlni destul de des. Chişinăul era pe-atunci un târg cu vre-o 40.000 (la 1839) de locuitori, dintre care aproape jumătate erau Ovrei. Aşa mic, dar înfloritor — Teodorov îngrijia ca să 'nflorească — Chişinăul a fost câtva timp suportabil chiar pentru Puşchin cel înfocat şi cu atât de puţin astâmpăr în sânge. Legăturile dintre Chişinău, Moldova şi Ţara-romănească se cultivau, între altele, şi cu prilejul bâlciurilor anuale, de câte o lună şi anume înfiinţate în 1829 pentru acest scop 1).
Aici, în Chişinău, d. B. P. Hasdeu ne povesteşte c'a văzut mai des pe tată-său şi pe Starnati «petrecând împreună serile, în duioase amintiri despre fost-an-fost al Românilor». Trebue să fi fost buni prieteni bărbaţii ce-şi spuneau atât de des unica lor durere comună! De aceea Starnati se simţia îndatorat să traducă discursurile lui Al. Hasdeu, care vorbiau frumos despre Eomâni şi să le trimeaţă, să se tipărească şi în «ţară». Aşa făcu el la 1837 şi 1840. Această patriotică lucrare trebue să fi fost şi altora pildă, deoarece vedem că ea găseşte imitatori. Tocmai la 1851 Ioan Sârbu publică în Chişinău o colecţie de fabule, în a căror prefaţă spune cetitorului, că «de-ar avea cea mai mică picătură de sânge român, ar sălta văzând în manile sale această cărticică», care-i un grăunte aruncat în «jitniţa» patriotizmului x)
l) Curierul rumânesc, 1829, p. 3.
l) Fabule alcătuite în limba moldovenească. Chişinău, 1851, (Alcătuirile) de rjoezie (Titlul ?) dela 1852 ale lui Sârbu nu le-am putut găsi Deşi sânt mediocre, citez totuşi după Foiletonul Zimbrului, (1855, p. 7-8,) câteva strofe.
Moldovo, ţeară frumoasă ! Pământ bun şi 'mbelşugat, Cu păduri multe şi deasă Şi cu isvoară bogat,
La tine bunul călătoriu Se uită cu 'nsufleţire, Se face locuitoriu Şi'n veac cu nedespărţire.
Nicoleanu, Cârlova, Starnati.
Când vede vr'o Moldovancă; Inima-i sare din loc, Nu ştie ce să mai facă, Se aprinde ca de-un foc.
A ei ochi, plini de vieaţă — La sprîncene, închinată'— La stat sprintenă, măreaţă, Chiar a Vinerii nepoată. '
11
162
C. STAMATI
Dar cu ştirile acestea despre influenţa lui Starnati am alergat prea înainte.
Vorbă mai de samă va fi să arătăm cum s'a desvoltat Starnati.
Relativ la anii dintre 1812 şi 1830 nu ştim mai nimic. Unica ştire, de care dispun, cuprinde câteva date interesante ; este cea din notiţele literare ale căminarului Dimitrache Pastiescul, care le-a publicat în Curierul românesc. In numărul dela 7 Ianuarie 1830 Pastiescul scrie (la p. 333) că «în Basarabia din Români este d. Titularnii Sovetnic x) Constantin Starnati, bărbat literat, cinstitor de oameni învăţaţi, sâr-guitor spre luminarea neamului», care «are tălmăcite şi nu conteneşte de a tălmăci alese istorii pentru întocmirea năravurilor celor bune, fabule, romanţuri, versuri ce se numesc versuri împletecite, versuri drepte şi alte frumoase istorii.»
Din acelaş număr (p. 334) al Curierului aflăm că Starnati era în legătură cu literaţii din Bucureşti — cât de strânse, nu se poate vedea — ; în tot cazul el se însărcinase cu facerea de abonamente pentru gazeta lui Eliade, pe care era gata s'o răspândească în Basarabia şi pe care de sigur el o cetia mai atent. Aceasta este o indicaţie, ca să nu zic o dovadă, că Starnati nu va fi rămas neinfluenţat de literatura lui Eliade, deşi — precum reese din ştirile lui Pastiescul, — el scria mai de mult decât numai dela anul 1830, pe când Eliade începu să publice scrieri poetice şi de critică literară.
După 1830 dar poetul ni se iveşte ca bărbat întreg, cu un caracter bine fixat şi cu înclinaţii de scriitor bine lămurite. In acei ani 1812—1830 trebue să aşezăm aşa dar epoca lui de formaţiune, epocă, în care a citit mult, a studiat cu înţelegere, a scris cu sârguinţă şi, precum voiu arăta mai jos, supunându-se din afinitate şi convingere desvoltărei literaturii ruseşti şi-a celei europene contimporane.
Starnati era deci un om deplin, când în vara anului 1830
l) Consilier titular.
BIOGRAFIE
163
veni să revază Moldova. Atunci s'a «aflat la iarmarocul din Fălticeni», unde «a văzut urmările desfrânate ale ju-nimei de atuncea» şi de unde a luat cu sine inspiraţia scrierii sale în proză Geniul vechiu al Românilor si Românii de astăzi. l). Luxul, amorul sentimental, zăbava tinerilor boieri şi-a tinerilor cocoane cu lăutari, pe uliţe şi prin casele oraşului, răsfăţul nu i-au fost de loc pe plac poetului, care poate nici nu cunoscuse aşa veselie. Dar totuşi alergă şi el prin iarmaroc, să vază. Seara însă s'a 'ntors la gazda sa şi «s'a pus în aşternut, unde a început a ceti cu o însufleţire nespusă pe un hronic al Moldovei şi al Vala-hiei». Din tot ce-a gândit el în acea seară de 20 Iulie ne-a lăsat în scrierea citată următoarea apostrofă, pe care o recomand mai ales tinerimei, care va ceti probabil aceste rânduri :
«Deci spune-mi, Române, ce s'au făcut lăcaşurile voastre acele rustice şi curate, în care locuiau odinioară fapta bună şi bărbăţia? Şi de multe ori cetăţeni ca aceia ajungeau Domnii terii ! Ce s'au făcut limba romanească, căci voi acum vorbiţi mai regulat limbele streine? Ce sunt deprinderile aceste mueratice, ce v'au gingăşit obrazul şi trupul, de nu aveţi putere în voi nici cât avea babele, străbunele voastre şi nici vă poate cineva cunoaşte de sunteţi bărbaţi sau femei, decât numai pe haine ? Ce folosesc palaturile, pe care nu mai aveţi cu ce să le umpleţi ? Acele statue şi bronzuri scumpe, cu care le împodobiţi, când voi nu aveţi ce să lăsaţi urmaşilor voştri decât datorii ? O Românilor ! Ce aţi făcut voi ? Voi, care eraţi biruitorii naţiilor megieşite, vă văd astăzi biruiţi de streinii ce s'au adăpostit în ţara voastră, aducându-vă tot felul de mode şi de deprinderi ale luxului ; ce aţi făcut cu legea voastră, pe care o pângăriţi în tot felul, căci fecioria voastră nu este acum neprihănită, nici însoţirile voastre statornice sau fără de interes ; la voi astăzi nu se deosebeşte răul de bine, căci voi onoraţi mai mult petrecerile, decât îndeletnicirea cu trebile ce aduc folos, voi preţuiţi mai mult osteneala dascălului ce vă învaţă a juca sau a cânta, decât al meşterilor ce vă lucrează uneltele industriei şi ale plugăriei ; orăşenii vostri mai mult gândesc la ghiduşii teatrului veniţi din teri streine, ce vă migăesc un ceas, decât la cel ce au lucrat un an la opera ..•ce s'a jucat ,pe scenă, măcar fie şi român»...
x) Mtts'a romanească, p. 483—491.
164 C. STAMATI
în cusururile, pe care el le-a descoperit la 1830, Starnati a găsit, cum se pare, motivul hotărâtor să treacă cu sufletul său definitiv dincoace de Prut; să se simtă dator a vărsa din inima sa curată simţiri de întărire în inimele celor de un neam cu el ; şi să vină cât mai des la ei.
La 1834 Starnati se afla iarăş în Moldova, în «pământul patriei sale cel de mai nainte»,în mijlocul boierimei şi al poporului. Impresiunile, ce i le-a lăsat Moldova însăşi, le-a exprimat frumos, aruncând şi-o rază de lumină asupra copilăriei sale «Râul, şesul şi. munţii mi-arată vechea vederii mele plăcută icoană şi erburile aburează tot acel balsam, de care odinioară se fermeca fantazia tinereţilor mele». Dintre literaţi ştim pozitiv că s'a întâlnit şi-a discutat atunci cu Neculai Dimachi şi cu G. Asachi. Episodul acestor întâlniri avu urmări. Asachi publicase (la 1832) nişte tablouri istorice, dintre care unul reprezenta pe Ştefan cel Mare rostindu-si cunoscutul testament. Tablo-urile acelea trebue să fi făcut impresie mare în Moldova, de oarece C. Starnatisene: «Martor am fost a suspinurilor şi a lacrămilor ce au râurat din inimile şi din ochii adevăraţilor compatrioţi la privirea Testamentului politicesc a lui Ştefan Vodă» Pe el însuşi, pe Starnati l-a impresionat mai ales figura lui Arbore hatmanul şi-atunci, ca «un tribut a simţirilor de bucurie, de mirare şi de nădejde, ce starea de astăzi a Moldovei au insuflat în a lui inimă» scrise Străjăriul taberii, provocând prin el o «entusiastica aclamaţie», deşteptând «cele mai frumoase nădejdi» ; şi astfel el găsi atunci — poate călăuzit de-o poezie celebră a lui Jucovskiî — concepţia, în care mai târziu V. Alecsandri avea să toarne graiul mult mai energic al sentinelei române. Dela Starnati încoace ideea străjariului  nu mai dispare
i) Albina românească, No. 29 din 18/29 Martie 1834, în Suplement, unde publică, supt titlul Literatură, o scrisoare a poetului şi poezia Străjarul taberii, care s'a prefăcut mai târziu în Sentinela taberii dela Copou la 1834. (Aici s'au făcut şi alte, multe modificări stilistice).
BIOGRAFIE 165
din literatura noastră; înainte de el ea nu există, pe cât îmi pot eu aduce aminte *)
Se pare că anul 1834 a fost şi un an de mare jale pentru poetul basarabean. Epitaful soţiei sale Catinca, la p. 199 din Musa, are data 1834. Se pare că vestea morţii i-a venit », undeva pe neaşteptate şi că l-a sguduit puternic. Val de ip| "val simţirile lui se revărsară într'un ciclu de poezii, care — W'- cine să ştie acum? — au fost poate şi mai multe şi poate frc că s'au pierdut în manuscrisele rămase netipărite. Nu pot S încă distinge clar, dacă nu se află cumva şi în aceste poezii W     amintiri, ecouri din,poeţi străini; motive din Tânguirea îmi
Ìplutesc vag în memorie ; dar chiar de se va adeveri exact această vagă bănueală, rog pe cititor să bage de seamă, că putinţa de a prinde în limba românească intimităţile unui trai duios, cu o soţie gingaşe, a fost foarte mare. Simplicitatea antică a cuprinsului se potriveşte de minune cu situaţia, în care nu se vorbeşte mult, nu se declamă, nu se blestemă, ci se lasă curs lacrimii tăcute, iar vremii răgaz să aline, dacă poate. Despre a treea călătorie în Moldova şi Bucovina — mai H    mult în Bucovina — suntem informaţi tot de poet. El a
Ifăcut-o la 1839 2). A fost primit bine de «ospătosul boier Ilie Ilschi la moşia sa Crasna în Bucovina» ; s'a însoţit cu Emanoil de Stârcea şi-a vizitat mânăstirea Putnei ; iar Suceava, vechea capitală, a cutreerat-o neobosit şi melancolic şi-a descris-o apoi în câteva pagini primitive ca artă, .adânci ca durere, respectuoase pentru vechimea sacră şi pă-l) între Starnati şi Sentinela lui V. Alexandri cade d. e. Privigliela ostaşului  moldovan, imitată după Starnati de Asachi, care fireşte o întoarce spre linguşirea principelui domnitor. (Vezi Albina românească, din 1837, Dec 23). Poeţii cei mititei ţineau să cânte şi ei câte un ostaş vechiu. Ioan Poni Zimbesteanul cântă pe Ve-j, chiul ostaş moldovean în războaele lui Ştefan cel Mare (Foae pentru minte, 1839, 19 Martie). G. Nicoleanul cântă tot pe Soldatul lui Ştefan, tot în Foaie, p. 384. Cum se vede, ideea sentinelei o popularizase Sta-f mati cu mult succes. ţ     2) Musa românească, p. 40.
166
C. STAMATI
BIOGRAFIE
167
ştrand urmele unor năluciri, care nu-1 mai părăsiră, de oarece ele se întorc şi în operă, mai târziu, în Dorinţa sau videnie x). La 1839 poetul scria 2) :
— «aşa dar aceasta a fost cetatea sau oraşul Suceava, pe a căreia uliţe odinioară răsuna trâmbiţa biruinţei, pe a căreia pardoseală scapără potcoavele de argint ale cailor domneşti şi troncănea săbiile şi pintenii bravilor, iar acum în năruiturile ei, ce mai stau, se adăposteşte liliacul şi cucuveica şi pe lângă dânsa acum secerătorul snopeşte grâul şi orzul, sau se aude talanca turmelor, ce pasc pe lângă cetate. Ah ! eu am văzut pe un păstor român şezând pe colţul turnului cetăţuei ruinate, ce hăulea tânguios din fluierul său, pe acel turn unde nu odată poate buciuma şui domnesc invita pe Români să apere bine cetatea şi poate tocmai acest păstor era strănepotul bucium asului vechiu».
în călătoria aceasta C. Starnati luase cu sine tot — probabil tot — bagajul său literar, despre, care şi d. B. P. Hasdeu ne-a spus că' aproape tot a fost scris înnainte de 1848. îl avea. Cel puţin aşa trebue să conchidem din ce ne-a împărtăşit atunci Dacia literară 3), care a tipărit şi scrisoarea, cu care Constantin Hurmuzachi a însoţit poeziile trimise Daciei. Nobilul Hurmuzachi spunea că Starnati are — şi le va fi văzut—«multe ode, cântece, elegii, sonete, multe fabule şi satiri în versuri şi în proză, câteva balade şi romansuri şi în sfârşit o poemă comică întitulată «Ciu-băr-Vodă». Toate erau pregătite pentru tipar, având să apară în trei tomuri, în curând.
Se pare însă că atunci poetul nu s'a putut înţelege cu nici un editor pentru toată publicaţia, aşa de mare, şi că s'a
!) Foiletonul Zimbrului, 1855, Februarie 20. Reprodusă în Ateneul Român, I, p. 180.
2) Descripţia s'a publicat mai întâi în Almanach pentru Români, Iaşi. (Tigoprafia Buciumului).
3) Dacia literară sub redacţia lui Mihail Kogălniceanu, Iaşi, 1840. Fascicula pe lunile Martie şi Aprilie cuprinde la pag. 197—207 poeziile Gafifa blăstămată de părinţi, Floarea către flutur şi o scrisoare de Constantin Hurmuzachi, din Bucovina, despre poet. Fascicula pe Mai şi Iunie, p. 480, are o ştire despre poet.

mulţămit cu colaborarea la Dacia literară şi cu publicarea povestei comice a lui Ciubăr-Vodă 1).
Lucrarea literară zilnică, pornită de redactorii Daciei literare, a rămas în Iaşi pe alte mâni mai plăpânde, când aceştia au fost chemaţi de interesele naţiei să lupte pe câmpul politicei interne şi al diplomaţiei. Cavalerul Starnati ajută şi pe acei literaţi de-a doua şi-a treia mână, care făceau pe-atunci literatura Iaşilor. Publicaţiile lui rare apărură — după cât ştiu pană acum — într'o revistă şi un almanach 2).
Bătrânul stejar arunca câte-o frunză tinerimii doritoare de-a se împodobi cu ceva bărbătesc şi verde ! Bătrânul stejar s'a zis dinadins, nu figurat : Aşa se simţea acum chiar Starnati. Presimţirile începuseră a-1 nelinişti puţin. Şi el cântă acum alegoric şi totuş real un stejar, cu care se vede că era pururea vecin şi bine cunoscut :
Oh! şi copaciul are rea soartă Să crească singur, singur sub cer ! Apoi dar omul, ce suflet poartă ? Amar traeste, fiind singurel.
Pe un şes neted se desveleşte
Pajişte vie cu mii de flori,
Pe care creşte şi înverzeşte
Un stejar mândru, mai pân' la nori.
1) Supt titlul Povestea povestelor de cav. C. Starnati, Iaşii. La cantora Foiei săteşti, 1843. Format mic, 119 pagini. Povestea s'a publicat în Mai. (Albina din 13 Mai, p. 148). Dacia literară exprimase nădejdea că lucrările celelalte vor vedea în puţin lumina zilei ! (Pag. 480).
a) In Foiletonul Zimbrului, 1855, se mai găseşte în 30 Ianuarie Groaza la 1822 (în volum Arderea laşului la 1825) ; în Almanach pentru Români pe 1853, Iaşi, Tip. Buciumului, p. 96—104 este Fiica lui Decebal şi Armin cântăreţul, care este dedicată d-lui V. Alecsandri ; iar în acelaş almanach, pe 1854 (pe care nu l-am văzut) descrierea citată a Sucevei şi poezia Stejarul, din care cunosc numai citatul d-lui Missail.
168
C. STAMATI
BIOGRAFIE
169
Dar el e singur, tovarăşi n'are, Nenorocosul ca vai de el î Chiar ca recrutul ce cu 'ntristare, Păşind la streajă, stă singurel.
Eu sânt acela, ce string avere, Ce gonesc slavă, titlu înalt ; Dar aur, slavă nu-s de plăcere, Neavând cu cine să le împart.
Nu ştiu dacă resignarea din Stejarul era sau nu simţirea fundamentală a vârstei, la care se afla acum. In adevăr, se pare că poetul se dase liniştei rustice dela moşia sa Ocniţa, unde trăia — vorba lui G. Hurmuzachi — «în mijlocul familiei, îndestul de sănătos, deşi foarte apăsat de povara anilor, o vieaţă mai mult contemplativă de suveniruri trecute, de visuri şi de speranţe» —, sămânând cu «o columnă veche, uitată, părăsită; bătută de viscole». Aşa era el pe la 1867. Aşa va fi fost şi ceva mài înainte. De când, cine să ştie anume ?
Din acest timp mai auzim două lucruri, unul nesigur, altul cert.
Cel nesigur (?) este ştirea, că încă dela 1865 Starnati depusese manuscriptele sale la tipografia Pileţki-Berman, pentru tipărirea operelor complete (Missail). Ce s'au făcut ele, nu se ştie. De apărut au apărut numai un volum x) tipărit de Th. Codrescu. Th. Codrescu spunea însă în prefaţă că «volumenui al doilea este deja sub tipar». Ce soartă a avut acest «volumen», nu se ştie.
In legătură cu ştirile acestea, cred de folos să fixez acum data exactă când s'a publicat volumul. După Familia din 1868, 16/28 Februarie, p. 71, Musa apăruse «de curând.» Deci Musa apăruse la începutul anului 1868. Toate ştirile confirmă această dată. Astfel este ştirea (din Foaea socie-
1) Caval. Const. Starnati, Mus'a românească. Compuneri originale şi imitaţii din autorii Europei. — Tom. I. (F&ră arătarea anului şi locului).
taţii din Bucovina, IV, pag. 108, care-o anunţă în 1 April. 1868; ca tipărită.
Indoeală nu poate fi deci că bătrânul poet a putut vedea coaie din opera sa ; volumul întreg poate că nu 1-a mai văzut. Zic poate, deoarece, precum nu ştim încă anul naş-terei lui, aşa nu ştim precis nici ziua şi luna morţii. Data se poate calcula numai cu aproximaţie. In 22 April 1866 Starnati fusese numit membru al Academiei române ; în 2 Iunie 1867 s'a numit în locul lui Starnati un filolog, Goneta; poetul demisionase. In 6 Sept. 1870 V. A. Urechiă vorbeşte despre el ca despre un mort.1) Când murise anume? Ştim numai că în August 1867 nu murise, deoarece în acea lună G. Hurmuzachi, informat exact, desminte ştirile că poetul ar fi murit, cum se svonise şi cum toţi Românii credeau de vre-o şase luni încoace.
In notiţa sa G. Hurmuzachi afirmă că poetul este, în August 1867, cam de 90 ani. După Hurmuzachi, Starnati s'ar fi născut deci pela 1776—77, cam pe când mitropolitul Iacob tocmai se mutase la Iaşi ca protosincel. Data nu inspiră încredere. Mai probabil este vârsta ce o dă d. Missail, care-1 face pela sfârşitul lui 1866 de 70 ani trecuţi, ceeace ne-ar da drept an de naştere 1795—1796. Cifra aceasta concordă şi cu vorba d-lui B. P. Hasdeu, că poetul s'a născut în deceniul din urmă al veacului XVIII. 2)
II.
Opera lui Starnati a fost caracterizată de mai multe ori ; mai frumos de către d. B. P. Hasdeu. Dar nici o caracterizare nu-i suficientă si nici una nu va fi bine întemeeată.
1) In Analele Societăţei Academice, III, p. 69.
2) Crezând că ediţia de faţă va cădea în manile multor oameni, am citat toate numele ce le-am găsit în jurul lui Starnati, afară de redactorii Foiletonului «Zimbrului» (D. Gusti etc.) Le-am citat ca o indicaţie unde s'ar putea căuta scrisori şi notiţe—poate se află— dela sau despre Starnati.
170
C. STAMATI
BIOGRAFIE
171
până ce nu se va hotărî definitiv care-i toată partea originală şi care e cea imitată sau tradusă din autori străini.
Relativ la această chestiune am citit şi o afirmaţie curioasă. V. A. Ureche susţinuse odată că nu Lamartine, Hugo, Musset şi Beranger au influenţat pe Starnati, ci numai poeţii greci.x)—Alţii au susţinut că Byron este scriitorul străin care l-a influinţat mai mult.
Optimismul luì V. A. Ureche ar fi trebuit să se micşoreze în faţa declaraţiunilor lămurite ale autorului însuşi. El citează în prefaţă şi aiurea Biblia, pe Homer, Vergii, Ariosto, Tasso, Milton, Voltaire, Ratine, Delille Bulwer, La Bruyère, Scott, Byron, Goethe, Shakespeare, Euripide, Sofocle etc, ca şi cum i-ar cunoaşte bine şi chiar comparativ; el mai spune că între scrierile sale «nu se vor găsi multe compuneri originale şi că a imitat mai mult pe autorii Europei» (p. IV); el declară că este fără îndoeală «păcat» să plagiem (p. 447), dar că nu este tocmai ruşine să «imităm», simţindu-ne fireşte datori ca «de multe ori să compunem şi a noastre originale opere». Dar chiar admiţând această deosebire a lui Starnati între imitare şi plagiat, tot mai rămâne să se stabilească — întru cât îl priveşte şi pe el — până la ce limită a mers el cu imitaţia.
Cu aceasta nu voiu să zic nimic rău. Pastiescul ştia de sigur dela autor că el va publica «tălmăciri» ; el era un om cinstit cu desăvârşire. Dar epoca lui Starnati cerea opere, iar de originile lor nu se prea ocupa. Astfel a socotit şi el de prisos să le mai arate anume la fiecare poezie. Pe el îl scot deci din numărul celor izbiţi de critica de mai apoi, care s'a revoltat contra imitaţiilor şi plagiatului. Tocmai fiind-că îl scot de subt bănueli, socotesc de folos să arăt în . ce fel procedau colegii lui literari.
Unul dintre cei dintâi, care s'a revoltat contra lor, a fost Cogălniceanu.
*) In Atheneul Roman, 1868, No. 6 şi 7, p. 176.

M. Cogălniceanu scrie d. e. — pentru că a scris şi aiurea— în al său Calendar pentru poporul românesc pe anul 1843, p. 87 :
«Toţi poeţii şi poeţaşii noştri în versurile lor imitează, unul pe Petrarca, altul pe Tasso, un al treilea pe Lamartine, acesta pe Victor Hugo, celalalt pe Schiller şi de aceea mai nici unul nu compune poezii româneşti, ci ne dă numai nişte neînsemnate copii».
Doi ani mai târziu, la 1845, poetul cam presumpţios Corradini se plânge în Hai la vorbă de aceeaş boală literară (Citez după Foae pentru minte,'^Sw 27, 215—216):
«— de când numărul cântăreţilor s'au mărit, cântecele naţionale s'au corcit şi poezia necinstită de dânşii îşi acopere ruşinata faţă cu manele ei şi fuge în altarul vechilor poeţi... Aista vrea să fie Tasso al Moldovei, acela Dante sau Omer al Valahi ei, unul vrea să fie Schiller a ţerei noastre, altul Lamartine dela Prut şi nici unui nu-i trece în gând poate că fieştecare limbă trebue să aibă literatura sa şi că Omer, Dante, Tasso, Schiller şi alţii, ca nişte izvoare sfinte, nu s'au amestecat cu râuri străine... Câte mii de versuri, câte milioane de cuvinte, cele mai multe străine, câte cântece imitate, câte gânduri botezate şi altele turcite, ce iarmaroc de gânduri rimate...»
Şi în sfârşit Alexandru Russo, revenind după un deceniu la aceeaş temă, înfierează vechiul cusur în Cugetările din România literară, unde zice (1855) la pagina 101 :
«Când mă aştept la vre-o idee nouă, izvorîtă din mintea română şi scoasă la lumină în limba română, îmi aduc aduc aminte că ideea aceea am cetit-o în autori franţezi sau nemţi, cu deosebire însă că aceştiea o exprimaseră lină, frumoasă, fără silă şi ai noştri o prefac în logogrif.»
Cum ziceam însă, Starnati nu este dintre acei scriitori seci, pe care ideile altora îi ispitea până la reproducerea verbală, stălcită uneori, neînţeleasă alteori. Starnati a tradus ; & numit pe autorii străini, ce l-au procupat şine-a lăsat numai sarcina de a-i regăsi în opera sa şi a găsi astfel şi influenţele de care spiritul său a fost împins mai cu seamă înainte.
Voiu da ca dovadă numai câteva exemple.
Deşi titlul Musei vorbeşte numai de «imitaţiuni», multe poezii din volum sunt curat traduceri, uneori libere. Astfel pentru
172
C. STAMATI
BIOGRAFIE
173
a începe cu cel mai vechiu poet romantic modern, care a înrâurit literatura românească, trebue constatat, că Timpul trecut nu este decât celebra meditaţie XIII din Lamartine, Le lac, iar Cruciuliţa soţiei mele este meditaţia XXII, Le crucifix. Din Lamartine este şi Ce este fluturul, meditaţia a XXXV-a. Mai departe: Pentru săraci este o traducere a celebrei Pour Ies pauvres de Victor Hugo şi tot o modificare a lui Victor Hugo este şi Zburătorul la zebrei pe care îl retipăresc şi eu pentru a arăta cum Le sylphe a primit în traducere figuri din demonologia poporului român. Cred că nu este de nevoe să discut şi amănunte, pentru a convinge şi mai temeinic că greşit gândia V. A. Ureche, când contesta tocmai influenţa lui Lamartine şi V. Hugo —, cu toate că încă dela 1840 chiar Dacia literară vorbise de-a lui Lamartine, adăogând pe-a lui Chateaubriand şi Byron.
Dintre aceşti doi autori, cel mai puţin apropiat de spiritul lui Starnati este de sigur Byron. Byron este un revoluţionar politic şi social ; nimic nu-i mai străin de C. Starnati decât acest spirit, pe care-1 detestă ; Byron este o armonie enormă de pasiuni tari ; nimic nu-i mai departe decât ea de inima cu numai câteva coarde puternice a poetului român: Iată pentruce Byron n'a avut o influenţă tocmai mare.
Scăzând din partea aceasta, adăogăm o constatare nouă : Este influenţa lui Thomas Moore, ale cărui cântece răspundeau în formele cele mai poetice simţirilor poetului român trăind—ca şi Moore — între «păgâni». Pe Moore deci nu 1-a iubit şi tradus numai C. Negruzzi, ci şi Starnati : Luntrea pe uscat este I saw from the beach de Moore.
Să ne întrebăm însă şi pe ce cale a păşit Starnati pentru a ajunge în templele artei apusene. Deadreptul sau cu un ocol prin literatura rusească, care era în floare? Nimeni nu ne-a spus anume câte limbi vorbia Starnati si deci nu putem şti, dacă pe Moore 1-a tradus din englezeşte ori, ca şi C. Negruzzi, abia din franţuzeşte. îndemnurile cele mai
Ide căpetenie i-au venit însă desigur dela Francezi sau din traduceri franceze şi dela Ruşi, fie naţionali, fie franţuziţi. În această privinţă pot împărtăşi o constatare destul de interesantă, relativă la viaţa literară din mediul cel mai apropiat de poetul nostru, din Basarabia. * ì   ' v     în Basarabia se afla faimosul  om de stat Alexandru Sturdza, cel care ca student în Germania denunţase într'o ţ         broşură tendinţele naţionale şi revoluţionare ale studenţilor l        nemţi, care era un Ţar-ian credincios şi un teoretician — se zice isteţ — al ortodoxismului, câte odată sfetnic şi î al domnului moldovan Mihai Sturza,  altfel om caritos şi
. nobil. Pentru scopuri de binefacere, reflex firesc din felul
ţ lui de a fi —, el publică în Odesa, pe atunci un centru p- cultural, în care se aşezau să înveţe carte şi boieri şi fete i de boieri români1), un almanach literar cu titlul La Quèteuse \ (Odessa, 1834). La acest almanach francez, care cuprinde şi
r        poezii din Lamartine, Schiller, Moore şi poetul rus Batiuşcov, colabora  d-na  H.  Sévérine née  Stourdza,  un oarecare Alph. Chapellon din Petersburg  — are un propriu Pour : Ies pauvres, ca şi Hugo !—, L. Repey, mai târziu profesor de
, limbă şi literatură franceză şi în Moldova şi conferenţiar
f francez (şi de ocazie) în Bucureşti ; şi însuşi editorul. Se
\ pare chiar că almanachul de Odessa era în mare vază la
Români. O poezie a d-nei H. Sévérine, Le chien de Vaveu-!        gle, a fost tradusă, nu se spune de cine, chiar câţiva ani mai
Itârziu încă, în Spicuitorul lui Asachi (fascicula pe Octom-bre-Decembre, p. 115). în acest almanach (p. 90—91) se găseşte şi o poezie a lui A. Sturdza, anume Hymne d7un aveugle au soleil, pe care Starnati a tradus-o sub titlul Tân-1) De e. I. Voinescu II. — Pentru «Institutul damizelilor celor nobile» din Odesa se publicau reclame în Curierul românesc (1S29, p. 34) şi în Albina (1830). Curierul descrise mai târziu (p. 48) toată mişcarea de binefacere pentru crearea de spitaluri şi scoale din Odesa. Pilda aceasta a avut influenţă şi asupra mişcării culturale din România.
174
C. STAMATI
BIOGRAFIE
175
guirea unui orb (Musa, p. 203), dedicând traducerea sa autorului însuşi pe care-1 numeşte aici «patriot». r)
Din faptele expuse reese lămurit că în Starnati ş, existat şi-o influenţă a formelor, pe care mişcarea literară o luă chiar în Basarabia. Cine, ştiind ruseşte, ar cerceta revistele şi cărţile basarabene ale vremii, ar descoperi poate şi alte înrâuriri.
Dar mişcarea aceasta era un fragment, un val mărginaş din marea mişcare a literaturii ruseşti. Pe aceasta Starnati o cunoştea de sigur tot atât de bine. Iată şi din partea asta câteva probe : Hăulitul închisului (Musa, p. 280) nu este decât o prescurtare dintr'o poezie de M. I. Lermontoff 2).
Din Puşchin Starnati a tradus liber Prisonierul la Cerchezi
1) Amicul poetului, A. Sturza, era la rândul său prieten bun cu literaţii ruşi, în special cu V. A. Jucovschi. Ce spirit putea să treacă — eventual — dela Iucovschiî prin Sturza în Starnati — oricât de puţin ar ii trecut — se poate simţi şi din pasajele ce voiu reproduce din două scrisori adresate lui Sturza. La 1835 (Mai) Jucovschiî îi scriea acestuia despre literatura franceză : «Când citeşti aceste romane, te sperii nu numai de imoralitatea cuprinsului, ci şi de-a autorilor. Acestor oameni relele morale nu li se par mai vrednice de scârbă decât cele fizice. Şi AValter Scott a descris monştri morali, dar simţi în autor iubirea de bine, a credinţii şi de Dumnezeu....» Ce influenţă rea trebue să aibă această literatură asupra simţului artistic şi moral!» Altădată (1851) Jucovschi scriea: «Mica dumitale broşură «Le doublé parallèle» am cetit-o cu mare plăcere... Lumina curată a creştinismului mi-a fost acoperită cu o perdea zugrăvită cu tablouri poetice, acestea mi-au încătuşat câtva timp atenţia şi mi-au rătăcit sufletul prin a lor poetică sensualitate». Acuma se făcuse creştin «luminat-curat». Cari v. Seidlitz, W. A. Joukoffsky, Mitau, 1872, p. 142 şi 219.
A. de Sturza era unchiul prinţului moldovan, căruia i-ar fi spus odată să nu introducă studiul istoriei în şcoalele publice, deoarece prin el se pot răspândi idei primejdioase (I. F. Neigebauer, Be-schreibung der Moldau and Walachei, Leipzig, 1848, p. 342). In această privinţă Starnati era evident de altă părere.
2) In traducerea lui Fr. Fiedler (Reclam), p. 44 are titlu Der Ge-fangene. La p. 100 se află varianta, Der gefangene Bitter
r       şi fecioara-cer cheză, eliminând dedicaţia şi încheerea. Si Gafiţa
■ este inspirată de o nuvelă a lui Puşchin (Poştarul.)
Cum vedem, fără o cercetare chiar şi mai amănunţită a influenţelor străine, Starnati nu se poate caracteriza, decât cu părtinire, cum a făcut d. e. d. B. P. Hasdeu, care nu s'a y       preocupat de loc de influenţele acestea, vorbind, ca de-o ?       proprie avere, de tablouri à la Shakespeare, à la Edgar Poe şi à la Milton şi găsind — chiar ! — nu antagonism l ■■       între Starnati şi V. Hugo. (Aceasta în Columna lui Traian, No. 60).
Cum vedem acum, aveam dreptate să nu aprob nici altă părere a d-lui B. P. Hasdeu, care — în treacăt fie zis — ne spunea în Revista nouă, că Starnati — cel care cetise i' aşa de mult — «nu prea ştiea carte» şi că, prin urmare, l dacă el a ajuns literat de frunte, cauza nu poate fi decât rassa, sângele său bun x). Cu ce plăcere n'aş primi eu, Ardeleanul, cel care asemenea doresc cu căldură viitorul mare amestec de sânge, din care se va ridica, abia atunci, cea
■ mai din urmă şi cea mai sănătoasă şi neînfrântă temelie fiziologică a măririi viitoare a neamului nostru, cum n'aş
; primi eu această demonstraţie anticipată a celor ce vor să
; vie? Rassă bună, muzică de sânge era în Starnati; d. B.
; P. Hasdeu a găsit temeiul sine quo non ; dar numai ea sin-
gură l-ar fi făcut doinaş dulce 'n metre simple, nu un poet l        romantic, cu un mod de-a fantaza şi simţi desăvârşit ro-r        mantie, fericit că poate să imiteze poeţi romantici ! Să continuăm însă caracterizarea poetului. Starnati este prin excelenţă poet epic. Descripţiile lui se [       întemeează pe un material de intuiţie clară şi pe-o capali       citate de selecţiune, care-1 duce ţintă şi cu un instinct fără \       greş la notele cele mai aţâţătoare şi mai rodnice pentru i fantazie.
Alt poet epic, V. Alexandri, a simţit tot aşa. El a şi
l l) Verbal : «Să fie oare de mirare, dacă nepotul, deşi nu prea ştia
ţ       carte, totuşi, stăpânit de imperioasa muzică de sânge al marelui său unchiù, a isbutit să ajungă fruntaş literar al Basarabiei ?»
176
C. STAMATI
BIOGRAFIE
177
povestit (la 1868) lui Iacob Negruzzi cât i-au plăcut strofele începătoare din Fiica lui Decebal, cât 1-a încântat apariţia nocturnă a lui Arbore :
în a sa vânoasă mână greu buzdugan răsucea,
A lui coapsă era 'ntinsă cu pală urieşească,
Dar pe cap el purta coiful, peste care strălucea
Doi lei ţiind cap de zimbru subt o coroană domnească —
şi cât i-a plăcut alergarea calului din Ciubăr-Vodă :
Iar în vârtejul de colb Ale lui potcoave iuţi Se văd numai fluturând Ca patru albe aripi.
Laturea aceasta a firii lui Starnate, pe care Alexandri o simţi ca notă congenială, mi se pare destul de remarcabilă, ca să mă îndemn a mai cita câteva amănunte dintr'o poezie, care nu este reprodusă în volumul de faţă. Iată-le :
Şi când fraged între dânşii se ţineau îmbrăţoşaţi, Se păreau împleticite două vergi de sălcioară.
Şi când văzu o mulţime de naţii nenumărate
Şiruind pe trotoare ca fumicele pe băţ,
Când văzu înhămaţi caii la căsuţile pe roate—
(Din Roman din Vrancea).
Tot din Roman din Vrancea mai citez o comparaţie împrumutată dela Homer :
Precum telegarul tânăr, născut liber în câmpie, Urăşte grajdiul şi hrana, unde trăea priponit, Rumpe căpăstrul şi fuge dela ticnita sclavie, Fiindu-î mai de plăcere un câmp larg şi înflorit. x\colo el liber sburdă şi aleargă forăind, Şi cheamă pe-a sa păreche ce-i respunde nechezând. Aşa şi Valter francezul să remâe hotărîse în pustii munţi ai Vrancii.
în traducerea lliadei de G. Murnu versurile homerice sună astfel (v. 505—514) :
Tocmai cum roibul din grajd, când orzul îi este nutreţul, Frânul şi-1 rupe şi busta pe câmpuri în tropot aleargă, îndatinat să se scalda la râul frumos-curgătorul, Fuge fălos, iară creştetu-1 poartă pe sus şi pe umeri Flutură coama-i în vânt ; ştiutor de nespusa-i mândreţe, Sprinten îşi mişcă genunchii spre pajiştea lui cunoscută ; Astfel şi Paris feciorul lui Priam din Pergam purcese, Strălucitor ca şi-un soare 'n găteli, coborându-se vesel Despre 'nălţime purtat de picioarele-i repezi...
Să revenim însă la caracterizarea poetului.
De-o parte aşa dar realismul amănuntelor, dresat şi prin cetirea lui Homer, unul din idolii poetuluil), de altă parte supraomenescul simţirilor scăpărate din situaţii extraordinare, romantice — iată formula cea mai simplă, la care se poate reduce caracterizarea concepţiilor lui Starnati.
Formula nu-i originală, dar Starnati o aplică cu virtuozitate ; formula este a fericitutui copil al muzelor, care a fost Ariosto !
La 1843, când s'a publicat Povestea povestelor, nu s'a găcit aceasta ; dar la 1868 ne-a spus-o chiar autorul, adăogându-i subtitlul caracteristic : mau Rolando furios moldovenesc».
Notele formulei, în această prefacere, sunt sburdarea nestăpânită a închipuirei poetice, care se desface de prezent, se scufundă în trecut chiar până la întrebuinţarea de noţiuni de mitologie şi la tradiţii medievale, care contrastează viu cu motivele moderne intercalate. Şi chiar şi 'n limbă este o asemănare : Ariosto este ca şi Starnati viu şi bogat, deoarece întrebuinţează limba vulgară, vie a poporului 2).
Starnati tot astfel a făcut. El ne spune însuşi, că pe
J) Compară, d. e. Musa, p. 156—157.
2) Compară frumoasa caracteristică a lui Ariosto în Robert Saits-chick, Menschen und Kunst der italienischen Renaissance, p. 499—507.
Nicoleanu, Cârlova, Starnati. ' 12
178
C. STAMATI
BIOGRAFIE
179
Ciubăr-Vodă l-a scris «spre neuirarea vechilor tradiţii şi întâmplări ale României» şi a luptelor eroice; spre descoperirea «uzurilor vechi şi eresurilor poporului», pentru ceremonii — între care şi baea oaspeţilor cavaleri, care nu-i românească, ci împrumutată din modelul italian şi vieaţa medievală a cavalerilor —, pentru maghiile şi farmecele ţigăneşti1). Şi Starnati personifică simbolic ; şi el creează zine şi vrăjitoare; şi el luptători crunţi şi nobili. La şcoala lui Ariosto a învăţat carte şi V. Alexandri ; Starnati îi fusese în această privinţă întâiul înnaintaş român şi vrednic.
Din atmosfera astfel alcătuită se închegă Povestea poves-telor, care, desvoltând pe cronicari, a cucerit pentru poezia română figura lui Ciubăr-Vodă2); din ea Dragoş-Vodă, ce s'a luptat cu Vronţa, întruparea slavismului, care a încercat să'nnece românismul închipuit aici ca o gingaşă femeie, ca Dochia ; din ea şi mult mai puţin românescul Păgân şi fiicele sale, după d. B. P. Hasdeu «cea mai nimerită din încercările rimate», nimerită ca formă şi concepţie. Să ne oprim puţin la operele citate. Concepţia din Păgânul şi fiicele sale nu-i originală, ci o simplă variantă a unor teme vechi, internaţionale : vânzarea sufletului cătră diavolul, care apare la termen să-şi ia ce-a cumpărat. Faust, Don Juan — nu al lui Byron — şi chiar şi Peter Schlehmil de Chamisso, căre ia pungi de bani, ca şi Păgânul şi benchetueşte cu ele, ca şi Păgânul, sunt pildele străine pe care poetul basarabean avu curajul — şi-i de lăudat că avu curajul — să le imiteze în felul său. începutul poemei aduce aminte şi de încercarea de sinucidere a byronianului Manfred. Din sinfonia de idei, ce-a stârnit-o Byron, Gothe, Chamisso şi—poate şi supt influenţa vre-unei opere ruseşti — Starnati alcătui simplul basm al păgânului, care, pentru ca să mai trăească câtva timp în plăceri, vinde chiar sufletele fiicelor sale, şi care, pocăindu-se şi
1) Musa Românească, p. 143-145.
2) Compară şi pe A. Papadopol-Calimach, Convorbiri literare, XVI, pag. 284 şi urm., în special 293.
arătând apoi oricui milă creştinească, este ertat de cer şi apărat de îngeri, ca şi Faust, când diavolul vine să-1 ducă. «Puterea căinţei le răscumpărară*, zice poetul. Păgânul este în adevăr creştin ca şi poetul, care l-a creat, o preamărire a vieţii caritoase ; el cam sună din mătănii cui vrea să mai asculte. Amicul Al. Sturdza ar fi putut fi vesel, de nu va fi fost în realitate, presupunând că l-a cetit.
Cu celelalte două poeme ne aflăm în cea mai pură şcoală a lui Ariosto şi totodată în cele mai româneşti povestiri ale Basarabeanului. Eroii fermecaţi — ca de-atâtea ori în Ariosto — se trezesc şi înving ; numai farmecul, «încântarea», îi poate înfrânge ; când n'au să lupte cu el, cu ea, nimic nu-i răpune ; zinele ţin cu ei ; poetul le naşte de câte ori are nevoie şi le dă atâtea puteri şi graţii, câte pofteşte. In Dragoş se găsesc însă izolate şi versuri, al căror realism sugestiv le face vrednice chiar şi de neîntrecutul Eminescu :
Pe-un jeţ tăiat în stâncă stă ţapân, palid, drept, Cu cârja lui în mână preotul cel păgân. Pe-un veac el sade astfel, de moarte uitat bătrân, în plete-i creşte muşchiul şi muşchiu pe al lui sân, Barba'n pământ ajunge şi genele la piept
{Strigoii)
ii concis zisese Starnati despre un chip tot atât de misterios :
A lui cătătură, ca cornetul noaptea — Platoşa pe dânsul, paloşul şi coiful Erau învăscute de mucegai verde, Iar pletele, barba sta ţapăn ca stuhul.
Ca şi Arald din Strigoii, aşa caută şi Dragoş acesta pe mireasa lui într'un munte. Sunt, ce-i drept, deosebiri, destule deosebiri, dar sunt şi asemănări. Se poate întreba: Să nu-1 fi ştiut Eminescu a-toate-ştiutorul ?
Cea mai naţională şi în conştiinţa libertăţii sale fantastice cea mai suverană povestire este Povestea povestelor. Ea
180
C. STAMATI
nu are rime, ca şi Dragoş ; ea a renunţat la armonii, chiar , şi metrul ne saltă câteodată, rar, ca birja peste şanţuri ; dar în schimb ea are chipuri, chipuri după chipuri, o alergare de chipuri, dintre care unele sunt scăpărări geniale, născute uşor în ceasuri cu noroc, necăutate. Cine n'o va ceti, mult va perde. Citeşte-o încet, încetinel, trecătorule !
III.
Despre stilul lui Starnati nu-i mult de zis. D-l B. P. Hasdeu a explicat tot, când a spus că proza bună nu se putea naşte în părăsirea şi izolarea, în care trăia poetul basarabean şi când a hotărît pentru proză, ca şi pentru versuri, judecata: «Toate defectele, toate neregularităţile, toate asprimile, care ne supără în opera acestui fiu al deşteptării, se justifică prin starea socială a Basarabiei; iar numeroasele frumuseţi ale acestei singuratice muze ne apar ca nişte minunate sbuciumări ale unei firi bogate şi puternice, pe care nici chiar lipsa de răsunet n'a putut s'o năbuşească».
C. Starnati avea conştienta acestei — slăbiciuni, nu-mi vine să zic, deoarece într'un oare care sens — ca lexic — este chiar o bogăţie, zic deci numai acestei particularităţi : El rămase si îsi zise el însuşi mai întâi «rustic» ; ca unul ce scriu aşa ca «să mă înţeleagă popului», explică el la 1863, când începuse a face şi filologie!— Ce filologie!
Pela 1863 latinismul îi căzuse însă drag şi lui. Latinomania o ura, fireşte, pentrucă mai ales el nu putea admite să «săcătuim limba noastră» ; dar par'că începuse să i se pară că o evoluare a stilului său i-ar da mai multă valoare. De aceea îl vedem oarecum scuzându-se, când zice în pre-. faţa Musei: «Cine poate să pretindă poezii şi proză fără de meteahnă, mai ales când eu scriu în limba veche populară, ce este atât de mărginită şi amestecată ca idiomu, slavon»?» După o tinereţe, în care latinismul nu 1-a ispitit de loc, poetul ajunse să crează, ca şi unchiul său, mitropo-
BIOGRAFIE
181
litui, că limba latinească trebue să servească la împodobirea limbei naţionale !
Cât s'a înduplecat Starnati să-şi schimbe stilul, se poate vedea cu uşurinţă dint'o comparaţie a textului dela 1843 al Povestei povestelor cu cel dela 1868, refăcut de bună samă înaintea acestui an. Eu am făcut această comparaţie şi voiu transcrie aici o scurta coloană de schimbări lexice, căci de altfel, gramaticeşti sau sintactice, nu a făcut. Starnati scrie :
1843.	1868.
vestit	faimos
poreclit	prenumit
slăviţii	faimoşii
voinicul	bravul
draga	amata
duhul meu	mintea mea
veteaz	erou
tovarăşi	companioni
hulesc	mustră
văzduh	orizon
borât	vărsat
dragul meu	amicul meu
voinicul	inimosul
poveste	fabulă
vrednic	demn
peşterile	grotile
galanton	bogat
cetitor	lector
norod	popor
Şi aşa mai departe.
Nu-i vorbă, i s'a întâmplat uneori şi lui Starnati, ca şi lui Gr. Alecsandrescu, să crează că cuvântul cutare este slavon, fiindcă-i suna lui slavoneşte, deşi este romanic. Pentru aceasta n'o să-i facem proces, cum n'o să-1 ţinem de rău, că s'a apucat să deriveze şi cuvinte slavoneşti din limbi romanice.
182
C. ST AMATI
BIOGRAFIE
183
Filologia sa n'o socotea nici el drept cine ştie ce faptă. El ştia odată una şi bună: că vrea să scrie «rustic». Noi putem să constatăm contradicţia, în care s'a pus către 1868 cu propriul său vechiu şi bun principiu şi să restabilim textele vechi, când se poate.
IV.
Rău ne pare însă că textul vechiu stamatian nu se poate restabili, decât în câteva cazuri în volumul de faţă ; la Povestea poveştilor şi Străjarul taberii, pe care îl reproduc mai ales din cauza aceasta.
Despre redactorii Daciei literare cred că putem fi încredinţaţi că n'au modificat mult textul lui Starnati. Cel puţin, publicând poezii de el, redacţia însemnase la 1840 că a schimbat numai ortografia lui Starnati. N'avem nici un motiv să credem, că la 1843 Cogălniceanu, editorul Povestei, a procedat altfel. O singură dată mi se pare că el va fi eliminat o vorbă din textul povestei (p. 87), anume la 1843; acolo se va fi găsit probabil o expresiune drastică :
în Moldova vor domni Mulţi străini şi...—
In volumul dela 1868 apărură nişte cuvinte, care ar fi fost cu putinţă şi la 1843, deci care nu vor fi fost poate cele şterse sau cel şters la 1843 :
în Moldova vor domni Mulţi grecomani limonjii.
Schimbări puţine vor fi făcut Th. Codrescu şi D. Gusti în publicaţiunile din Foiletonul Zimbrului. De aceea reproduc exact şi Dorinţă sau videnie. Dela 1855 până la 1868, când se publică Musa, latinomania făcuse însă progrese; ea, precum am văzut, obţinuse câteva concesii chiar din partea lui Starnati. Codrescu si Gusti vor fi stricat şi ei câte ceva în
numele geniului latin ! Astfel Musa este şi mai depărtată de stilul primordial, nereflectat, impulsiv, ce-1 scria tânărul Starnati. Fireşte, retipărind, eu nici aici nu mi-am permis nici o modificare, deşi, Orientându-mă după publicaţiile dintre 1834—1843, aş fi putut să strămut ici şi colea câte-o slovă, s'o schimb în sensul cel mai bun stamatian.
Astfel rămâne deci ştiut, că dacă se vor găsi ài filologi, care ar voi să se folosească de Starnati în forma sa cea mai proprie, îl vor căuta în zadar, deoarece până acum n'avem nici un manuscript propriu, din care să-1 reconstruim leit el; dar îl vor găsi în bună parte în textele de faţă, despre care am socotit că trebue să dau seamă, cum le-am publicat şi dela cine le-am primit aşa cum sunt.
Bucureşti 16. IV. 1906.
G. BOGDAN-DUICĂ.
POEZII
IMNUL LĂUTEI ROMÂNEŞTI.1)
O lăută a Moldovii! Tu ai fost de tot uitată In creanga Dumbrăvii-roşii, ce Românul hăuleşte Şi care umbria cu faimă sânta apă a Sucevii Cruntată în multe rânduri d'a neamicilor sânge. Vântul clătina odată măngâios a tale coarde; Dar curpănul zalusiei, întinzând viţele sale, S'au suit cu sumeţie, s'au încâlcit printre ele. O lăută românească! Cine poate să deştepte După timpuri vechi, trecute, încântătorul tău sunet? Sau vei fi cu'ndelungare acolo, în frunziş, mută ? Ori când vei face tu iarăş ca să zâmbească eroul2) De plânsul şi îngrijirea logodnicei părăsite ?
O lăută a Moldovii ! Odată în ţeara noastră
Tu ţineai hangul tristeţii la a Domnilor ospeţe,
Când lăutarul-maestru amesteca al tău sunet
Cu al oaspeţilor cântec ; tu consolai cu duinţă
Dragostea misterioasă a româncelor fecioare ;
Tu celebrai cu putere biruinţele faimoase ;
Tu fregeziai ca un farmec pe Românii cei mai aprigi ;
Tu umpleai de bărbăţie pe cei fricoşi în resbeluri ;
1) Lăuta era un fel de scripcă cu două sau trei coarde, pe care cu mâna dreaptă se învârtia o roată, ce zbârnăia pe coarde, iar cu mâna stângă lăutarul calca cu degetile tonurile cântecului său, şi de aceea din vechi se numi au la Români muzicanţii lăutari, iar mai pe urmă, eşind din modă lăuta, s'au primit în loc scripca sau vioara şi s'au numit muzicanţii scripcari. (Nota lui Starnati).
2) Ştefan-Vodă.
188 C. STAMATI
Iar când tăcea lăutarul, toţi se cufundau în gânduri, Căci ca tine cine altul, o lăută mângăioasă, Putea serba mai bine statornicia fecioarei Ş'a eroului izbândă, când s'întorcea din oştire !
O lăută a Moldovii, mai deşteaptă-te odată! Ori cât de neîncercată este mâna ce s'atinge De-a tale 'ncântate coarde, deşteaptă-te, o lăută, Măcar că eu abia numai pot să scot oareşce sunet Far' de gust, far' d'armonie din ruginitele coarde, Care nu este în stare să însufleţeze încă A patrioţilor inimi ; şi eroicele pilde A strămoşilor cei demni să nu uităm nici odată... Aş fi fericit eu însă, dacă al tău antic sunet Ar face-acum să tresare inima celui ce-ascultă ! O lăută a Moldovii, ce să deştepţi ai putere A Românului simţire — ajută geniei mele!
UN ROMÂN ÎNSTRĂINAT. Fragment
Mâhnit şi pe gânduri şăd posomorât,
Cu un dor nespus Şi'ntristat şi dornic, trăind amărât,
Mă uit spre apus.
Acolo îi vieaţa !
Acblo-i speranţa
Să fim fericiţi !
De-am fi toţi uniţi !
Eu tânăr fiind,
Acolo lăsând Strămoşeşti mormânturi, fraţi ce mă iubea
Şi, plină de graţii, pe Moldova mea
Dornic părăsind...
POEZII
191
TÂNGUIREA.
Ah! lacomă moarte, gelat mult cumplit, Mi-ai răpit soţia mult mie amată, M'ai lăsat nemernic, în suflet rănit Şi mi-ai dat o rană prea înveninată.
Vrând să-mi spui durerea, nu pot de suspin; Vrând să-mi plâng soţia, lacrimi mă înneacă ; Inima îmi sfarmă a durerei chin Şi suspinuri cearcă pieptul să-mi desfacă.
Ah ! Cu dânsa poate pieri la un loc Jurământuri sfinte, ce pe soţi îi leagă, Fragide expresii, sărutări de foc, Care numai moartea putu să le şteargă.
Zile fericite, toate aţi trecut.
Aţi pierit ca umbra, v'aţi stins ca o pară ;
Bucuria voastră a fost un minut,
Ce acum răscumpăr cu lacrimi amară.
Cu-aşa triste gânduri pe lume trăesc. Dar, scumpă soţie, eu sânt tot cu tine, Şi 'n somn şi aevea şi când mă trezesc Ş'al tău amàt nume nu'ncetez a-1 spune.
Uneori îmi pare că te văd umblând, Iţi aud şi paşii, ce-i cunosc prea bine, Te chem lângă mine, dar tu, negrăind, Te uiţi întristată... Şi nu vii la mine !
Tu nu vii la mine! Doar de ai uitat, Că a mele braţe au fost leagăn ţie, Unde, cu priinţă şezând, ai aflat Desmierdări o mie, scumpa mea soţie.
Dacă mai departe neputând răbda Să trăesc în lume aşa zile triste, Va veni şi ora, de se vor săpa Şi pe a mea groapă aceste cuvinte^:
«Aici zace soţul ce se săvârşi, D'amara 'ntristare şi de măhniciune : Ce când s'a dat duhul aceste grăi : Amată soţie, nu eşti lângă mine».
EPITAFUL.
PORUMBIŢA STINGHERE.
(1834).
Tânără, frumoasa, Soaţă credincioasă Si maică duioasă Au fost cât trăi ; Şi tocmai ca floarea, Ce o arde boarea Pe a sa mlădiţă, Căzu şi pieri Amata Tincuţă.
în a mea liră de abanos
Sunam odinioară
într'o poeniţă încetişor şi armonios ;
Şi iată, se pogoară
O albă porumbiţă
Şi pe lira mea se pune Şi, în loc să-mi cânte dulce,
Amar plânge,
Suspină şi spune,
Că-i nefericită
Umblând rătăcită, Stinghere de soţ, fără de care
Ea simte că moare.
Ea i-am răspuns cu jale, Că astăzi dimineaţă Glonţul armei mele I-au curmat vieaţa... Ea au ţipat zicând :
Şi nu ţi-au fost păcat ?
Apoi, capul plecând,
Nicoleanu, <£ârlova, Starnati.
13
194
C. ST AMATI
în braţe mi-au picat Porumbiţa murind, Răzbunare cerând.
Atunci poşta mie îmi aducea scrisoare, Că a mea soţie De dorul meu moare.
ADUCEREA AMINTE.
In zadar o ziuă după alta trece Şi, pierind ca umbra, nu lasă nici urmă ; Din sufletu-mi însă nu se poate şterge A înamorării visul de pe urmă.
Eu văd contristare că sfârşitul vine, Că anii mei repezi trec şi mă'npresoară, Precum şi stejarul vede lângă sine Căzând vesbezită a sa frunzisoară.
Fruntea mea nălbeşte, vârsta o sbârceşte ; Sângele îngheaţă în vinele mele, Precum şi izvorul de ger se sleieşte, Când crivăţul iarna suflă furtuni grele.
însă a ta faţă tot strălucitoare, Ce-a mea fantazie o împodobeşte, în tristul meu suflet tânără se pare, Căci eternul suflet nu îmbătrâneşte.
Din mintea mea nu ieşi, nu te uit pe tine ! Căci când contenisă viderea măhnită Să te mai privească pe pământ cu mine, Te-am văzut de-odată în ceruri răpită;
196
C. STAMATI
Te-am văzut, amată, tocmai în fiinţă, Cum erai atuncea la sfârşitul vieţei ; Când cătră cereasca a ta locuinţă Te-au luat pe aripi zarea dimineţei.
A ta formoseţă încă nepătată
Au sburat în ceruri tot atunci cu tine,
Şi ai tăi ochi dornici, ce s'au stins de-odată,
Strălucea de raze si de nemurire.
Zefirul atuncea cu a sa suflare îti împărţia părul, îl resfira'n viţă, Si ca nişte valuri, cu a lui mişcare Iţi învălea pieptul negrile cosiţă.
Acea perdea însă de zefir mişcată, Când se răschirară de pe a ta faţă, Atunci, ca un soare, ea răsbătu 'ndată, Sau ca pintre neguri zori de dimineaţă.
A soarelui însă cerească lumină Ziua străluceşte, sară încetează ; Iar a mea iubire şi noaptea-î senină Şi'n tristul meu suflet lumină revarsă.
Eu te văd pe tine, eu te-aud pe tine In pustii codri, în nori sburătoare, Te văd în oglinda lacurilor line ; Şi, suflând zefirul, glasul tău îmi pare.
Când toată natura noaptea-i alinată Şi s'aude vântul suspinând în munte, Mie mi se pare că şopteşti, amată, La a mea ureche nişte dulci cuvinte.
POEZII
197
De privesc eu sarà stele presurate Pe veşmântul nopţei întins peste lume, In acele care sunt mai înfocate, Eu văd a ta faţă, al tău amat nume.
Şi dacă zefirul suflând îmi aduce A florilor miros, de mă ameţăşte, Atunci eu din aer plin de miros dulce Iţi sorb sufleţelul ce mă fericeşte.
Mâna ta îmi şterge lacrima fierbinte, Când mă duc eu singur cu a mea durere, Să rog cu căldură oitarile sânte Mâhniciunei mele să dea mângâere.
Când dorm, a ta umbră privighează-atuncea,
Sub a ei aripă mă adăposteşte
Şi orice vis vine este blând şi dulce,
Ca si cătătura celui ce iubeşte.
Dacă a ta mână, când somn mă cuprinde, Ar curma urzala vieţei din mine, Cerească soţie, o îngere blânde, înviind la pieptu-ţi, aş trăi cu tine.
Sufletele noastre atunci la olaltă, Chiar ca două raze, ca două suspinuri, Ar trăi 'mpreună vieaţă necurmată. Şi tristul meu suflet ar scăpa de chinuri.
ROAGĂ-TE PENTRU MINE.
Glasul tău îi fraged, glasul tău pătrunde Şi îmi dă speranţă rugăciunea ta. Eu sufăr şi Domnul poate să te-asculte, Deci şi pentru mine să-1 rogi nu uita.
Eu ascund durerea, ce mă chinueşte, Căci nu mi se cade a ţi-o arăta, Dar pieptul se sfarmă, secretul sbucneşte, Deci şi pentru mine să-1 rogi nu uita.
Ţ'aş spune o vorbă şi sânt la 'ngrijere, Că faţa ta poate se va întrista ; Fii dar tu cu pace, iar eu cu durere, Deci şi pentru mine te rog nu uita.
Două inimi însă, făcând rugăciune, Tot cu o credinţă, far' a înceta, Pot odinioară să se împreune ; Deci şi pentru mine să-1 rogi nu uita.
LUNTREA PE USCAT.
In zori de zi frumoasă, la ţărmul unei ape, O luntre sprinteoară, cu pânzi subţiri şi albe,
Mândru se legăna ; Şi valurile line, de soare poliite, Chiar ca veşmânt de stofă pe lângă ea 'ncreţite,
Frumos o prejura.
Senin de-asupra cerul, sub ea, ca steclă, mare — Ş'a florilor%mirazmă, s'a zefirilor boare
Gingaş o dismierda, încât părea că toate îi se supun, se pleacă, Şi vor ca a lor graţii numai decât să-i placă Iar luntrea s'alinta.
Spre seară însă apa, de vânt cumplit gonită, Se trase de la ţărmuri şi luntrea părăsită,
Ca un bătrân nemernic, Pe lut uscat rămasă, cu pânzile sfărmate, Cu cârma prăpădită, cu coastele uscate,
Ca un butuc netrebnic.
Aşa ne lucesc toate în zorile vieţei, Aşa ne pare lumea în vârsta tinereţei ;
200
C. STAMATI
Dar precum steaoa zilei se'ntunecă de noapte, Aşa a vârstei seară vine să ne deşteapte, Că toate sunt nălucă, că toate sunt menite
Pe om să amăgească, Spre a uita căitul, ca luntrea făr'de minte,
Ce are să păţească.
ZBURĂTORUL LA ZEBRE.1)
Fetiţă amată, de ce şezi închisă
în aceste ziduri cu porţi ferecate ?
Şi de ce zebreaoa nu o ţii deschisă,
Să priveşti la lună pâr la miez de noapte?
Fetiţă, deschide-mi, căci mi-i frică tare Prin tuneric noaptea, când încep să umble Striga, tricoliciul s'a morţilor umbre Cu mantii de neguri, pâr în ziua mare.
Fetiţă, eu nu sânt sahastru de munte, Ce ne spun de lume, ce are să fie... Nici tânăr de-aciea ce îsi es din minte îndrăgind cucoane, ce nu vor să-i ştie.
Eu nu port nici cârjă, nici ostăşeşti strae, Nici am plete negre, nici am barbă albă Şi a mea suflare atâta-i de slabă, încât nici o iarbă nu poate sà'ndoae.
Decât la prunci visul sânt mai uşor încă, Sânt fiu primăverei şi sânt iarna oaspe, Când fetile sarà fac clacă de furcă, Căci atunci mă aflu pe-acolo pe-aproape.
l) In timpurile de demult, la Români fereastra cu gratii de fier se numea zebre, aseminea şi viziera coifurilor osteneşti, ce acoperea faţa ca un obrazar. (Nota lui Starnati,)
202
C. STAMAXÀ
POEZII
203
Iar în ziuă astăzi un flăcău cu-o fată Se dezmierda fraged ; şi c'o sărutare M'au prins de-o aripă între buzişoare, Unde mă ţinură ziulica toată.
Deci acum vai mie! N'am culcuş de noapte, Căci rumana roză, unde mi-i locaşul, S'au închis de vreme; şi dacă se poate, în săhniş la tine ca să'mi fie masul?
Dă o bucăţică de pat lângă tine
Şi o perinuţă fiului luminei
Şi nici ca cum grijă să n'ai despre mine,
Căci eu fug îndată la ivirea zilei.
Fraţii mei mai ageri s'au dus după soare, Alţii, ce rămasă, prin flori se culcară ; Iar eu rătăcitul nu văd noaptea floare, Deci mă rog, fetică, ia-mă în cămară.
Te rog mă ascultă, ca nu cumva noaptea Să vie rusalii, să mă ia cu sine ; Sau să mă răpească în pustietate, Stafia urâtă ce o văd că vine!
Văd că joacă morţii cu lină săltare
Şi luna senină holbat îi priveşte.
Văd că tricoliciul groznic târăeşte
De păr pe un cioclu, vrând ca să-1 omoare.
O tare mi-i frică, nu cumva vr'o strigă Să mă ia cu dânsa în mormântul rece ; Sau de vreun clopot, de-aripi să mă lege, Ca cu al lui vuet să mă şi ucigă.
Deci deschide-mi uşa! Iar de nu, m'oi duce, Ca să răpesc cuibul vr'unii rândunele.
Deschide-mi, fetică, să-ţi dau floricele, S'auzi de la mine vorbişoare dulce.
Să-mi vezi feţişoara câtu-i de frumoasă Ş'aripile mele cât sunt de uşoare Şi să-mi vezi guriţa, ce miros revarsă, Care covârşeşte ori pe care floare.
Mi-i frig, căci sânt gingaş, urnbra mă îngheaţă, Iar ţie nu-ţi pasă de rugile mele ; Deci deschide-mi uşa ca să-ţi dau mărgele ; Şi tu mă 'ncălzeşte în a tale braţă.
Ori, ce să-ţi dau, spune? Casă-mi deschizi mie, Fotă îngerească sau colan de zînă, Sau să-ţi gâcesc nunta, când are să-ţi fie, Sau de-a ta ursită de-a fi rea sau bună ?
Dar a mea suflare geaba abureşte Stecla la fereastră, căci tu prepui poate, Că-s flăcău ce umblu să te-amăgesc noapte, Iar nu sburătorul ce se tângueşte.
Aşa sburătorul plângând se tot roagă Şi la săhniş uşa s'au deschis îmi pare ; Căci s'aude şopot şi vorbă de şagă.
Deci gâciţi, fecioara cui au deschis oare ?
POEZII
205
SOMNOROASA.
Am vrut astăzi făr' de veste să văd frumoasa fecioară
Ş'am găsit uşa închisă ; Dar m'am furişat pe-aiurea în trufaşa sa cămară,
In care ea adormisă. Am intrat încet pe uşă, o văd pe divan întinsă
Şi cu lene înbrăcată In haina dimineţei, ce deoparte cam căzusă
De pe un sin ca de piatră ; Lângă dânsa sta ghergheful şi 'n a sale dejeţele,
Albe ca a lunei rază, Ţinea acul şi mătasa şi izvod de viorele
Pentru năframa ce coasă. Deci am şăzut lângă dânsa, privind cu plăcere mare
A ei faţă îngerească Şi nu ştiam de se cade ca să-i dau o sărutare,
Sau să fug făr' să simţească. Mă minunam de blândeţa pe chipul ei revărsată,
De-a ei gură ca rubinul, De obrajii ei cei rumeni, ce sărut eu câte-odată,
De pieptul ei alb ca crinul, în care o inimioară bună şi mult simţitoare
Se sbătea în liniştire, Iar împrejurul ei miros revărsa a sa suflare,
Ce mă scoate din simţire. Dar mi-am stăpânit pornirea, respectând cu umilinţă
A ei nevinovăţie
Şi i-am zis cu gingăşie : O îngereasca fiinţă !
Eu îţi priesc bine ţie ; Dar nu ştii că câte-odată vicleanul somn amăgeşte
Pe acel ce dormitează, Căci el graţii tăinuit pe furiş le desvăleşte,
Ce şi pe'nţelepţi vânează. Ochii tăi stau închişi astăzi, ce când sunt treji îmi dau viaţă,
Şi a tale buzişoare Nu se deschid ca să-mi zică să vin în a tale braţe
Sau să-mi dea o sărutare Şi a tale mănuşiţe stau acum făr' de mişcare,
Nu vor la piept să măieie, Nici a tale degeţele, ce nu au asemănare,
Vr'o desmierdare să-mi dea, Iar în gândul meu, fecioară, de-am prepus ceva de tine,
Acum dovada-i destulă, Căci amorului îi place să stea acum lângă mine,
La ochi făr' de legătură
Deci m'am uitat lungă vreme, zicându-i multe de-aceste
Şi privind cu înfocare ; Dar ca să nu se trezască amata mea făr' de veste,
Am eşit cu pază mare, Lăsând un mănunchi de roză, întocma ca ea la faţă,
Jos lângă a ei picioare, Ca trezindu-se să vază pârga mea de dimineaţă
Ş'a dragostei înfrânare. Oh! eu în această sară voiu vedea pe-a mea amată,
Că mi se zimbeşte dulce Şi nădăjduesc că poate a mea iubire curată
Să-şi ia plata ei atunce.
POEZII
207
STEĂJARIUL TABERII.
Luna împrăştie rază veselă şi luminoasă în sănina atmosferă pe ceriul priveditoriu, Iar preste pământ să uită cu cătătură miloasă Şi doreşte să găsască pe jalnicul muritoriu, Ca să-i trimeată o rază mângăitoare şi lină Ci răsbate păn la suflet şi durerile alină.
Una dintr'acele rază cu gingăşime căzură Preste faţa soldăţască străjariului moldovan ; Dar întâmpină cu jale de lacrămi o picătură Pe răsucită musteaţă acestui tânăr oştean. Iar pe curălile negre şi arma strălucitoare Să par ale lunii rază fulgere îngrozitoare.
Mai încolo scânteiază ca nişte piscuri de ghiaţă Grâmăzi de arme şi dobe Românilor adormiţi. Mai încolo şir de corturi ca troenile să 'nalţă, Care adăpostesc voinicii de cu ziuă osteniţi ; A cărora fioroasă şi dogorite obrază îngălbinindu-le luna şi când dorm înfricoşază.
Aşa era într'o noapte ceata ace ostăşască, Ce să părea că şi lunii privindu-o i-au plăcut, Că putu iarăşi să vază o tabără românească, Ca din pământ răsărită după vecuri ce-au trecut. Iar soldatul dela strajă de armă să răzămară Şi cu vers încet şi jalnic lăcrămând aşa cântară:
«Frunză verde viorica —
Oh! unde eşti Măriucă
Să te strâng, dragă, la sân,
Ca să stampar al meu chin ;
Măriucă te-am lăsat
M'am făcut ţării soldat
Dar te rog nu mă uita
Nici, puică, te mărita,
Să mă aştepţi, să vin eu,
Ca să fiu mirele tău;
Şi să strângi bine inelul
Ce ţi l-am dat la pornit,
Căci eu port la piept cercelul
Ce de an mi-ai dăruit,
Atunci când umblam odată
Cu oiţile prin munţi,
Atunci când întăia dată
Te-am făcut să mă săruţi.
Măriucă, mă sfârşesc
De dorul tău mă usuc
Şi tot una mă bocesc,
Când mă scol şi când mă culc!»
Cântând oşteanu aceste, pare că au fulgerat ! Deci el tace şi să "uită si vede jos lângă sine Că un nour să lăsară de rază încungiurat, In care sta în picioare un Voevod vechi de zile. Pe a lui larg piept şi spete avea zale ferecate, Iar albile sale plete peste ele răşchirate.
In a sa vânoasă mână greu buzdugan răsucea, A lui coapsă era 'ncinsă cu pală urieşască ; Iar pe cap el purta coiful, preste care strălucea Doi lei ţiind cap de zimbru supt o coronă domnească. Soldatul străjeri să trase puţânel cam îndărăpt, îşi ia arma şi ţânteşte pe oaspe tocmai în piept;
208
C. STAMATI
Şi apoi groznic îi strigă : Spune, spune cine eşti ? Spune dacă ştii parola! Iar de nu, te culc aice. «în zadar cu a ta armă pe rnine mă îngrozăşti ; Când de moarte niciodată nu m'am spăriet, voinice. Căci în războaele crunte mă 'ncungiura mii ca tine Şi buzduganul acesta îi culca pe lângă mine.
Eu sânt Arbure, copile, Hatman lui Ştefan cel Mare, Am slujit supt a lui steaguri patruzăci de ani de rând, Şi'n patruzăci de războae crunte şi biruitoare Văzui iroul Moldovii pe duşmanii săi bătând. Acest Voevod a slavii era pentru vrăjmaşi fulger, Iar ţării noastre părinte sau un mântuitori înger.
Dar murind iroul Ştefan, au apus a ţării soare Şi într'un mormânt cu dânsul patria s'au îngropat. Acum piste-atâtea vecuri văd de bucurie zare ! Văd- ca bourul Moldovii din ţărnă s'au rădicat Şi luceşte astăzi iarăşi pe pavăza românească Chiemând iroii Moldovii din mormânt să vă privască
Iar eu trimis cu solie de patronul ţării noastre, Să v'aduc bună voinţă şi să vă blagoslovesc Şi să suflu, de să poate, întru inimile voastre Cinste şi patriotizmul, ce neamului românesc Strămoşii Daco-românii le-au lăsat să moştenească, Până ce cu neamuri streine începu să se corcească.»
Grăind aceste, el pune pe a străjăriului frunte A sa mână aeroasă, zicând cu glas tunători : «Oştenilor, fii Moldovii! Iubiţi patria fierbinte, Fiţi cu râvnă şi credinţă Domnului stăpânitori, Şi fiţi aprigi cu vrăjmaşii întocmai ca nişte lei Şi blânzi cu compatrioţii, întocmai ca nişte miei.»
POEZII
209
Străjariul să înfocară de cuvintele aceste, Să umplu de sumeţie, sângele i s'aprindè Cinstea, patria şi slava în inima lui sâmţeşte ; Uită părinţi, uită rude, la care mâhnit gânde, Uită şi pe Măriuca, uită şi căsătorie, Cu tot sufletul să 'ntoarce la sfânta sa datorie.
Apoi împregiur el cată şi nu vede nicăire Ace cucernică umbră a hatmanului vestit, Căci ea sburasă în ceriuri la a sa sălăşluire, Lângă Voevodul slavii, Domnul cel nebiruit, Unde petrec toţi oştenii, ce patriei să jărtvesc, Unde petrec toţi cinstiţii ce cu râvnă o slujesc.
Nicoleanu, Cârlova, Starnati.
14
DORINŢA SAU VID ENTE. J)
I.
Ori unde m'oiu duce, Ori unde de sânt, Aproape, departe De-a mea ţară dulce, De-al meu drag pământ, Mi-i dor zi şi noapte Şi cruda me soartă De ea mă desparte.
Când aş fi o frunzişoară Ca de zefir aripioară, Care, căzând în izvor, Pluteşte pe el uşor, Eu m'aş smulge cu grăbire Din crenguţa unde sânt, Aş sări cu mulţămire In părăuţ sau în vânt Şi-aş pluti până departe, Preste păduri neumblate, Sau aş sbura peste râpi Ca când aş avea aripi, Preste stânci de cremini Preste răsfăţatul loc In care, ca plete albe, Rădăcini de copaci zac ; Preste bârlogul ursoaicei, Preste dumbrava cerboaicei,
oable,
l) După Foiletonul Zimbrului, 1855, Februarie 20.
POEZII
211
Preste-un şăs cu trei stejari,
Ce stau chiar ca trei străjări,
Preste râpi întunecoasă,
Lăcaş aprigului hoţv
A căruia frunte-i arsă,
Şi a lui ucigaş glonţ
N'ar pute să mă 'ngrozască
Pân' la Moldova să sbor,
Ah ! şi acolo să mor,
Unde Pionu x) desparte
Pe Moldova şi Ardeal,
Sau unde Bistriţa cade
Cu al său limpede val,
Ca o fragidă mireasă
In braţile fioroasă
A unui aprig bărbat
Ca Şiretul tulburat.
Acolo drag mi-ar fi mie
Sus în nouri să plutesc,
De unde se văd o mie
De cadre, ci se zăresc :
Aici un şir de culmi 'nalte,
Acolo văi, râuri late
Ci Dacia sfăşiesc
Şi 'n bucăţi o 'mpărtăşesc;
Acolo zidiuri căzute
De cetăţi ci pominesc
Slava Daciei trecute
Ş-a neamului românesc.
l) Ceahlăul.
II.
Dar cum de au perit oare A Moldovii nume mare Ş-acelor Domni premăriţi, Patriei duioşi părinţi ?
212
C. STAMATI
Unde-s ostile acele, Care, noaptea tăbărând Preste dâmburi şi vâlcele, Şi focuri multe-aprinzând Se pare stele picate Sau fulgere înfocate Lucind pe fier fioros Şi făcându-1 mai tăios ? Unde-s hatmanii acie De buzdugan purtători, Ci cu a lor voinicie S'au făcut nemuritori ? Unde-i ceata panţirească Ce păzi stema domnească, Pe tot trupul înzăoaţi Ca zmeii înfricoşaţi ? Unde-s mocanii de munte Ce purta praştii şi lănci, Ci săria ca nişte ciute Preste şanţuri şi pălănci ? Şi a arcaşilor ceată, Ale cărora săgeată Pătrundea fără de greşi Duşmanii cei mai aleşi ? Unde-s cete cu sineţă, A ghibacilor plăeşi Ci la resbel îndrăsneţă Bătea numai în cămeşi, Cu pieptul şi braţe goale Duşmani ferecaţi în zale, Căci glonţul lor mergea drept în a duşmanilor piept ? Unde-s huţanii de groază Cu topoară şi măciuci, Cu a lor barbe tufoasă Şi cu flocoasele burci?
poezii 213
Unde-s călăraşii groznici '
Cu fugarii lor pohodnici
Ci ca pasărea sbura
Şi ca hiarăle sbiera,
Când buciumul chiema oaste,
Când mazdracele lucia
Şi când simţia pe la coaste
Că pintinu-i înpingea?
Toţi aceşti cai iuţi ca focul,
Ce supt dânşii ardea locul,
Bugiagului Iii sirepi
Şi mândri ca nişte cerbi.
Au pierit cu călăraşii,
Ca o umbră au trecut
Şi hatmanii şi ostaşii
In ţărnă s'au prefăcut.
III.
Deci unde odinioară Câmpii se cutremurară De biruinţi româneşti, De vaete duşmăneşti—, Acolo plugariul mână Leneşii boi hăulind, Păn' când plugul să anină, Oasă din pământ zvârlind. Şi unde odinioară Pe vrăjmaşi îi îngiugară La pluguri de au arat Şi ghindă au sămănat, In ace dumbravă sfântă Oiţile se umbresc Şi călătoriul ascultă Pluieraşul păstoresc,
214
C. STAMATI
POEZII
215
Aşa dar unde odată
Suceava fu încruntată
De sângele duşmănesc —
Ah, acolo ce zăresc?
Văd de Rumân copilită
Că să scaldă, şuguesc
Şi apoi înpletind gâţă
Pe pajişte dănţuesc.
Insă una între ele
Salta ca luna prin stele,
Fiind gigâtă la stat,
Ca bradul tânăr şi nalt,
Cu ochişorii ca mura,
Sprânceana pană de corb,
Fiindu-i întocmai gura
Pe omăt de sânge strop ;
Cu ţiţele bourele,
Chiar ca două turturele,
Ce chicura somnuros
Supt un păr lung şi frumos,
Cu nişte braţe rotunde,
Cu trup desfătat şi gras,
Pe care unde şi unde
Alunele avea haz.
Voioasă era fetiţa,
Nu-i tăcea un ceas guriţa
Şi prin luncă alerga
Şi fluturaş alunea.
De aş fi deci frunzişoară,
Mai drag mi-ar fi să 'nverzăsc
Pe alba ei ţiţişoară,
Decât pe un jâlţ crăesc.
IV.
Ah, dar cum se poate oare Să m'aprindă desfătare, Ce mă îndeamnă să uit Ca să spui ce-am început ? Mă întorc deci cu priinţă Cătră veacul cel mărit, Simţind cu mare duinţă De ce pe-atunci n'am trăit, Să privase biruitoare Oastea ce nemuritoare, Ce pe duşmani învingea Şi-a ţării hotar lărgea, Să privase solii trimisă La scaunul romanesc De craii ce zădărisă Pe zimbru moldovinesc ! Plângeam gândind la aceste ; Dar răsării făr de veste De-o rază ce-au luminat Spre a laşului olat. Mă uit şi 'n aer se vede De-asupra vechiului leş Geniul cel de nădejde Crescând ca un urieş Şi urzând cu râvnă mare A ţării înfiinţare Ş'a ei glorie 'nălţând Precum au fost oarecând.
POEZII
217
DBAGrOŞ.
Ochii minţii mele îndărăpt se uită Răsbătând prin pâcla trecutelor secuii ; Deci rădic voalu vechimei bătrâne — Şi Dragoş s'arată pe cal de minune.
Pe al lui coif luciu s'învăluesc pene, Şi săgeţi călite răsună în tulbă-i. El sboară calare, pe şes, ca un vifor, în zale porumbe cu de oţel paloş.
Soarele apune după înnalt munte, Seara se ridică din adânci prăpăstii, Eroul ajunge în pustii codri Şi printr'a lor vârfuri abia vede ceriul.
Furtună grozavă, pe aripi negrite,
Despre apus vine vâjiind în aer,
Văile suspină, codrul clocoteşte
Stejari de ani sute scrâşnesc să se rumpă.
De ploaie şi vifor nu-i adăpostire Şi nici că~ se vede de om locuinţă, Ce prin întuneric pintre crengi departe Când şi când clipeşte o de foc lumină.
Cu speranţe mare şi îndrăzneţ suflet Eroul prin codru drept cătră foc merge ; La un râu ajunge, ce spumegat curge Şi pe ţărmuri vede o veche cetate.
Vânătă văpaie dintr'ânsa clipeşte,
Care se prevede în apa ce curge ;
Iar prin fereşti umbre când şi când s'arată
Şi'n năuntru urlă suspinuri şi vaet.
Cu grăbire sare de pe cal eroul Şi merge la poarta de scai înbulzită, Isbeşte într'ânsa cu de oţăl lance Şi de buhnet ţipă coabele în codru.
în cetate focul se stânge îndată Şi lumina piere întru întunerec; Urletul stâmpeşte, suspinarea tace, Furtuna se'ntartă şi ploaea sporeşte.
Sâlnica isbire-a braţului puternic Birui tăria porţilor de schijă, Zăvorul se farmă şi ţiţjna geme, Neînfricoşatul Dragoş în ea intră.
Cu sabia goală, gata să lovească, Pipăind el umblă singur prin cetate; Adânc întuneric, tăcere mocnită; Numai prin ferestre vâjieşte vântul;
Atunce eroul furios strigară: «Fărmăcător mârşav, blestemate Vronţo ! Tu mă faci să umblu rătăcit prin lume, Cătând pe Dochia răpită de tine.
218
C. stamati
POEZII
* 119
Trecut-am pământuri şi pustii nămornici, Ucis-am mulţime de crâncene fiară, Stărpit-am din lume hoţi şi tâlhari aprigi, Cătând pe Dochia răpită de tine.
Unde ţi-i lăcaşul, o duşmane Vronţo ? In bizunie, peşteri, în codrii nămornici, In făr' de fund hrube, în hiola mării Te ascunzi cu dânsa, cu a me Dochie?
Geniu rău şi crâncen al Daciei mele! Aflându-ţi lăcaşul, măcar şi în tartar, Din piept îţi voiu smulge inima ta neagră, Ca să scap de tine pe a me Dochie.»
Deci tăcând eroul, l'au cuprins somn dulce ; Culcuş îî aşterne osteneala, noaptea; Şi, nelepădându-şi armele şi coiful, Pe scutar cu capul el adânc adoarme.
II.
Viforul stimpeşte, ceriul seninează, Stelile pier toate d'a zorilor frică ; A soarelui rază, chiar ca de foc suluri, Aprind răseritul; şi Dragoş tot doarme.
Soarele se urcă p'a cerului boltă, Amiază-zi arde cu de văpăi rază, Iar din brazi, prin coajă smoală lăcrămează Şi eroul Dragoş tot greu încă doarme.
Domnitoarea nopţii, luna mângâioasă, Răserind se uită holbat peste codri Şi din a sa urnă se revarsă rouă, Iar eroul Dragoş tot greu încă doarme.
Negreaţă s'înnalţă, pe bolta cerească Adânc întuneric, sosi miezul nopţii, Se trezi eroul din al său somn tare Şi se minunează cum de încă-i noapte !
Dar trăsni d'odată tunet prin cetate, Ce zgudue zidul, dârdâesc fereşte Şi în întuneric fulgerul clipeşte, Sala luminează de focuri ciudate.
Se deschid cu buhnet uşile la sală, Se arată umbre tot în giulgiuri albe, Cu făclii aprinse aducând schelete Cu-a lor mâini uscate, o raclă de spijă.
In mijlocul salii au pus ele racla, Capacul în pripă sări de pe dânsa Şi tricolici negru, fiorosul Vronţa, Astrucat întrânsa, privia slut cu ochii.
Deci crăpă podeala şi focul din tartar Cu clocot şi buhnet au sbucnit afară Şi, călind secriul cu roşul jăratec, Din adânc oftară Vronţa al gheenii.
In ochii săi aprigi, sângeroşi, selbateci Se vede durere, pizmă şi urgia Şi clăbucii negri clocotea în baftă-i, Căci afurisitul încă nu pierisă.
Apoi cele Stafii de mâni s'apucară. Hârcâind cu urlet, chiuind cu hohot Şi cu bucurie turbată, drăcească Conjurând secriul, ca în iad jucară.
POEZII
121
220
C. STAMATI
Cu aşa 'ngăimare trecu ele noaptea, Chiuind mai straşnic, de vuia cetatea, Dar căntând de trei ori vestitorul zilei, Pieriră în clipă stafiele, racla.
Deci tăcere mare, ca în ţinţirimuri,* Ş'adânc întunerec se făcu în sală ; Iar Dragoş se miară de cele ce vede, Neputând a crede ochilor săi însuşi.
Dar în prip'aude încântător fluier, Muziceşti organe răsunară 'n aer, O rumănă, rază, crepănd bolta salii, Goni cu priită noaptea'ntunecată.
Un prea uşor nour de aburi cu miros, Ce mişca răcoare, un văntişor proaspăt, Plutind lin în aer, aduce pe dânsul O zină plăviţă, patrona Moldovei.
Ale ei veşminte, mai alb de cât crinul ; Colanul pe coapse-i ardea ca rubinul ; In ochii săi veseli lucia bunătatea, Precum saltă dulce steaua dimineţii.
Cu prietenie zeiţa grăiră :
Românule triste, supune-te soartei
Şi mântue ţara d'un neamic mârşav,
De Vronţa păgânul, ce, măcar că moartea
L'au trântit în fundul iadului amarnic, Ş'a gheenii gură l'au sorbit în secuii, Unde-a smoalei clocot, a focului vuet Şi a lui suspinuri sunt întrulocate ;
Dar el de Dochia se însufleţează, Căci el al ei sânge suge de trăieşte, Ca şi tricoliciul ; însă din iad furii Sunt noaptea trimise ca să'l chinjuească.
Deci cu curaj du-te la a ta Dochie, Du-te preste codru cătră miez de ziuă Şi'n şes de.năsipuri pe ai mării ţermuri Vei găsi cetatea de doi smei păzită.
Iată îţi dau ţie un încântat fluier ;
El poate să'nchidă a smeilor gură.
Dar de vrei să scape scumpa ta Dochie,
Să'i verşi al ei sânge, aşa-i voea soartei...»
Muzica 'ncăntată iarăş răsunară
Şi se rădicară zeiţa pe nour ;
Iar Dragoş rămase privind după dânsa,
încremenind încă de ceea ce-aude.
Şi ţiind în mână fluieraşul zinii
De smarand scump foarte, cu suspin strigară
«O dar de pieire al fărmecătoarii,
Ce-mi dă pe Dochie vărsând al ei sânge !
O nu ! Mă cutremur de menirea soartei, Să pătrund eu însu-mi inima Dochiei!» Dar Dragoş se pleacă hotărârei zinii, Numai ca să surpe a lui Vronţa farmec.
Şi chiar să nu poată să scape Dochia, Dar va cerca Dragoş cu orice primejdii, Să sfarme cetatea, temniţa Dochiei, Să ucidă smeii, măcar el să piară.
222
C. STAMATI
hi
III.
Deci, când răseritul cu-a soarelui rază Polie cu aur zorile şi codru, Pe calul său Dragoş cătră miez de ziuă Furios porneşte, chiar ca o furtună.
Iar de troncănitul potcoavelor grele In munţi se răsună, stânca scânteează, Lunca clocoteşte şi de colb vârtejuri Se sue ca stâlpii unde călca calul.
Şi eşind eroul din munţi şi prăpăstii, Ajunge ca vântul în câmp de năsipuri, Ce se desvăleşte ca şi oceanul, A căruea margini cu marea s'încheagă.
Iar vântul nu mişcă acele năsipuri ;
Şi zăduh fierbinte usucă gâtlejul ;
Nu-i de leac verdeaţă, nu-i de isvor stiglă,
Ce firea îi moartă ca şi ţintirimul.
Nu-i măcar nici urmă de vr'o vietate In câmpul acela pustiu şi sălbatic ; Ce spre apus numai se zăreşte munte Şi pe el, în zare, o cetate albă.
Deci Dragoş se luptă cu arşiţă, săte, Dar însfârşit calcă a morţii oprelişti, Ajunge la poala muntelui de cremine, Spumegându-i calul de sudori de sânge.
Se urcă pe piscuri a stâncelor oable, Ce abie cât numai nu se disbârnasă, Să se ponorască în adânci prăpăstii Şi pe potici strâmte ajunge'n cetate.
POEZII
223
Acea cetăţuie albă fu zidită In timpuri trecute d'a iadului duhuri, Şi basce şi turnuri grămădind pe scale, Fiora cu moarte pe tot muritorul.
Dragoş făr de frică, în gând cu Dochia, In suflet cu pisma tocmai ca furtuna, Sfărmând porţi de schijă şi rătezuri groasă, Intră ca un straşnic cu paloşul gata.
Fioros păşeşte şi subt a lui talpe Pârâesc ciolane s'a morţilor scafe, Căci viptul lui Vronţa era toi de leşuri De Români, furate de prin ţinterimuri.
Iar lilieci, stance, cucuveici şi buhne Sburau ca un nour d'asupra cetăţii. Deci smeii simţiră, că sosi eroul Şi sbieră cu ţipet bătând cu aripa.
Ei bafta îşi cască şi sboară asupră-i, Cu limbi întreite vor să-1 venineză, Sbârnăesc cu solzii, colătăcesc coada Şi cu a lor ghiară vor sâ'l spârcuească.
Iar Dragoş ţipară cu fluierul zinii.
Şi iată că smeii cad jos ca butucii !
Nu mai pot să sboare, nu mai pot se sbiere,
Zac făr de simţire ca două movile.
Deci învingând Dragoş, la temniţă merge Cu dor ca să strângă pe Dochia'n braţă ; Dar straşnica poartă se deschide'n pripă Şi iese fantoma lui Vronţa păgânul.
224.
C. STAMATI
POEZII
225
A lui cătătură ca cornetul noaptea, Platoşa pe dânsul, paloşul şi coiful Erau învescute de mucegai verde, Iar pletele, barba sta ţapăn ca stuhul.
Deci cu turbăciune paloşul îş smulge, Se izbeşte groznic namila spre Dragoş, El trăzneşte 'n creştet, ca fulgerul stânca, încât elio geme răsunând prin başte !
Coiful sbârnăiră şi se ţănduriră
Şi din ochi îi cursă scântei milioane,
Dar fierul la paloş se'ndoi ca cercul,
Iar Dragoş sta ţapăn în loc, ca o stâncă.
Şi răsucind iute şi el al său paloş, Mereu ciocârteşte pe urieş mârşav, încât bucăţele i-ar fi tăet zaoa, Dac'acele zale nu era 'ncântate.
Turbat de mânie namila hrăpeşte Şi de pismă urlă, resuflând văpae ; El îşi încordează vinele pe braţe, El îşi mişcă muşchii pe robustul spate.
Spumegând îi gata să rumpă cu colţii Pe Dragoş eroul, ce-i stă înainte-i, A căruea moartea îi făr de sminteală ; Dar Dragoş de moarte nici că se'nfioară.
Iată urieşul cu brâncele 'ncepe Se fărâme zaoa sumeţului duşman, Dragoş îi apucă un picior în braţă, Gros chiar cât o bârnă şi 'n loc îl trânteşte.
întocma ca turnul, se prăvală Vronţa Şi în pământ groapă căzând prăbuşeşte ; Cetatea vuiră, zidurile crapă, Zimţii de pe ele se preval de râpă.
Dragoş cu vârtute de gât îl apucă Şi îi înplăntează paloşul în baftă-i ; Pe fier urieşul cu colţii sei scrâşcă, Hrăpeşte, suspină şi se vârcoleşte.
Din gâtlej îi curge spumă, clăbuci negri De sânge şi fiere; se luptă cu moartea, Geme de durere, moartea îl trudeşte Şi în pământ scurmă cu-a sale călcâe.
Pârae de sânge fierbinte se varsă Pe năsipul galbân şi se face baltă Şi din baltă abur se sue în aer Şi 'n abur se'ncheagă frumoasa Dochie.
IV.
Iată obrajii rumeni ca bujorii proaspeţi, Iată ochişorii plini de drăgănele, Iată o guriţă ca cireşa coaptă, Ce ademeneşte sărutarea dulce.
Iată coame negre, chiar ca urşinicul, îi învălesc pieptul, spatele şi boiul, Ce prin el se vede chiar zăpadă albă, Iar statul ei gingaş ca molidul tânăr.
Deci Dragoş se miară de ceeace vede, Nu ştie aeve, sau nălucă este, Aleargă la dânsa cu învăpăere Şi se teme foarte să nu se înşele.
Nicoleanu, Cârlova, Starnati.
15
226
C. STAMATI
Ah ! dar nu-i nălucă, căci el pe Dochia
Aevea o strânge în braţile sale.
Şi de bucurie lăcrămând eroul,
îi zice aceste cu glas fragid foarte :
«De demult te caut, amată Dochie, Alergând prin lume, rătăcit ca umbra, Pierdusem speranţa ca să'ţi dau de urmă.» Ea, oftând atuncea, i-au răspuns aceste :
«Domnişor amate, demult te-aşteptarăm ! Să mă scapi pe mine de Vronţa păgânul, Căci eu defăimând'u-1 ca Daco-română, El mă înghiţiră şi mă mistuiră
în ceasta cetate prin farmeci zidită, Unde de cinci secuii eu sânt înnecată în sângele fiarei de tine ucisă, încât îmi pierise numele din lume.»
Deci principul Dragoş pe a sa Dochie Jos au coborât-o din înnaltul munte Şi pe cal puind-o, au sburat cu dânsa La a sa domnie, ca s'o întroneze.
Iar în cetăţuie se făcu îndată Adânc întuneric şi se porni clocot, Vifor şi furtună, ce sgudue straşnic Muntele, cetatea, încât crapă stânca.
Crapă şi pământul, s'au ponorât toate Zidurile, basce, urieşul, smeii în adânci zăpade de nu se văzură, Rămâind în munte făr' de fund prăpăstii.
POVESTEA POVESTELOR.
Ciubăr-Vodă, domn vestit, Lui Papură strănepot, Avea un singur ficior Frumos ca luna lui Mai, Gigât ca un tânăr brad, Vârtos ca un vechi stejar Şi veteaz ca un Român. Acest fiu când s'au născut, Moaşa, ce l-au strins de nas Şi l-au poreclit Bogdan, Au tras boghii şi au spus Mancii, ce 1'au aplecat, Ce soţie va lua Şi câte va pătimi Despre farmice şi vrăji. Deci domnişorul Bogdan, Făcându-se flăcăoaş, Tatăl său, domnul bătrân, L-au chiemat în curtea sa, Fiind boieri adunaţi Şi după ce l-au pupat, I-au zis : «Fătul meu, să ştii, Că de acum vr eu să te'nsoi* Şi mireasă să-ţi alegi
I.
Fată de domn sau de crai, Ca să nu pieară cu noi A lui Ciubăr soi vestit, Din care eu rămăsăi; Căci pe slăviţii strămoşi Guzganii i-au ospătat.» Atunci Făt-Frumos grăi : «Tată, nu pot să mă'nsor Cu fată de trup de om, Căci baba, ce m'au moşit, Mi-au spus, că ursita mea Zină frumoasă va fi, Ce supt soare n'au mai fost; Deci dă-mi arme şi ostaşi, Să mă duc să o găsesc.» — Atunci tatăl lăcrimând Au împlinit voea lui Şi voinicul Domnişor De porneală se găti. Peste trup s'au înarmat I   Cu cămeşă de oţăl,
Pe cap cu coif cu zăbre, Peste coapsă s'au încins Cu paloş de mare preţ
228
C. STAMATI
POEZII
229
Şi pe spate aruncă Arc şi tulbă cu săgeţi, Iar pe piept şi-au acăţat O platoşă de argint, Pe care săpat era : «Ori să mor, ori să găsesc Pre draga ursita mea.» Apoi scutarul luând Din piei de bivol făcut Şi ou criţă blehuit, Se aruncă ca un şoim Pe al său cal, ce era Negru ca corbul la păr, La picioare pântănog, în frunte având o stea, Iar din nări foc slobozind. Deci, acăţând la oblânc Buzduganul de oţăl, Chiar ca vântul s'au pornit Cu ai săi aleşi voinici Peste munţi şi peste văi; Şi nu puţini au ucis Cu vănoasa mâna sa, Hoţi cumpliţi şi groznici urşi, Ce în calea lui eşia. Dar însfârşit ajungând La codri merei-pustii, Au strigat : «Noroc ! Noroc ! Unde eşti? Vin să-ţi grăiesc. » Şi iată că dintre stânci O roată au şi sărit, Pe care într'un picior Norocul venia spre el, Rapide ca un vârtej, De mai că nu l-au stropşit Şi zicea : «Ce vrei să-ţi dau,
Comorile de supt munţi, Sau să te fac împărat ? Căci eu nu pot să aleg Cine-i bun şi cine-i rău Şi vrednic de al meu dar, Pentru că m'am născut orb; Insă uneori fac haz Să ajut pe nătărăi...» Iar Bogdan i-au răspuns lui : «Eu sânt, jupâne Noroc, Mulţămit de duhul meu Şi altă nu cei să-mi dai, Decât să-mi spui unde pot Să găsesc ursita mea?» Atunci Norocul i-au zis : «Mergi, Bogdane, spre apus Nouă zile, nouă nopţi Şi pe-a unui munte pisc Pe sora mea vei afla Ursitele împărţind, însă chibzuind aşa Ca să fie potriviţi Acii ce se însoţesc, Pentru că ea are ochi. Şi ea îţi va da un măr, Cu care tu să alergi La isvor sau la părău ; Şi acel măr despicând, Din el pruncă va eşi, Ursita mireasa ta, Caria din al tău pumn îndată apă să-i dai, Căci zăbovind va muri.» Aşa Norocul grăind, S'au şi făcut nevăzut. Iar Bogdan, mire veteaz,
Pohodnicul şi-au întors, Spre apus l-au îndreptat, Cu pintinul l-au împuns, Şi ca săgeata din arc Slobozită de voinic, La fugă l-au repezit. — Aleargă negrul comos Şi sdravănul său picior Unde călca preste stânci Scapără mii de scântei. Aleargă negrul ţintat De nu samănă a cal, Ci chiar negru nouraş, Gonit de un vânt cumplit, Lucind la mijocul său O steluţă când şi când, Ca ţinta din fruntea lui. Fuge negrul pântănog Şi lasă în urma sa Munţi, câmpii, văi şi păduri Şi pe tovarăşii toţi ; Şi în vârtejul de colb Ale lui picioare iuţi Se văd numai fluturând Ca patru albe aripi. Şi fuge negrul mereu Pin dumbrăvi de pomi rodiţi, Ce clatină a lor crengi Şi cheamă a lui stăpân, Măcar să guste din ei; Dar Bogdan râdea de pomi Şi căta de calea sa. Deci copacii mânioşi II hulesc, aşa grăind : «Doar de ulcica a pus Cestui mândru nătărău
Vre o cotoroanţă ră. Doar de naiba l-au luat Calare pe dosul său, Să-1 ducă în iad prezent ; Căci încotro fuge el Sânt numai prăpăstii, stânci Şi apoi campi de năsip Păn'la muntele nalt, A pământului sfârşit.» — Bogdan, în loc de răspuns, Dă pintini negrului său Şi toate în urma sa Se tupilă, pier încet, Ca o dungă înegrind Departe în orizon. Aleargă negrul mereu Peste stânci şi peste râpi Şi de ropotul grozav Potcoavelor de argint Vulturii s'au spăriet Şi cârăind între ei Zic: «Voinice ticălos, Tu eşti prost şi calul prost Că aţi venit pe aici ; Căci ori cine au văzut Acest a nostru pustiu, Stârvul lui nouă l-au dat. Păn şi zefirul uşor, De vine pe-aici suflând, Se sfărâmă pintre stânci; Păn şi noi, de ne lăsăm Pe locul unde alergi, Balaurii ne înghit.» Iar el în loc de răspuns Le zice : «Fugiţi, fugiţi, De nu vreţi să vă pătrund
230
C. stamati
poezii
231
Cu săgeţile ce port.» Deci vulturii spărieţi, Sburând roată în văzduh, Se urcă mereu în sus, Păr când s'au văzut pe cer, întâi ca nişte porumbi, Apoi ca nişte lăstuni, Apoi ca nişte ţinţari Şi apoi încet, încet S'au mistuit în văzduh. — Aleargă negrul sirep ; La năsipiş au ajuns Şi iată un nouraş Despre rumânul apus, Ca din a soarelui disc, Au eşit şi-s'au pornit Şi mergând se tot măria, Se împrăştia pe cer. Soarele îngălbinia Şi ziua întuneca; Deci nourul se lăţia Şi feţile îşi schimba, Ca a fumului clăbuci Eşind iarna din ogeag, Când soarele luminos Dimineaţa răsărind, îl văpseşte fel de fel, Aci ca când ar e şi Foc pe gură de cuptipr, Aci mohorît sau roş Ca sângele închiegat. Dar când nourul văzu Alergând Bogdan mereu Pe luciul de năsip, Făr' a se teme de el, Atunci faţa şi-au schimbat,
Galbăn-vânăt s'au făcut, Ca pismaşul veninos Şi înflându-se grozav Au sbucnit din sinul său Un vârtej de vânt cumplit ; Şi spulberând păr la cer Stâlp de năsip ca un turn, Răsuna un glas din el Cu sgomot groznic vuind Şi zicând: «Unde alergi, O voinice Făt-Frumos? Şi cum îndrăzneşti să calci în împărăţia mea, Când mulţi ca tine aici, în aceşti campi de arin Eu de vii i-am îngropat, încălţaţi şi îmbrăcaţi?» Dar Bogdan, nerăspunzând, Dă pintini, bate mereu Pe sdravănul său fugaciu. Calul sbieră mânios, Ochii lui s'au încruntat, Coama, coada încorda, Se întărtă la fugit, Ca şi când sbura !ix văzduh, Maî necălcând pe pământ, Decât când îşi împlânta în năsip al său picior, Sfârăia ca fierul roş în apă acufundat. Deci vârtejul mânios Ca uliul se răpezi Şi preste voinic căzând Cu stâlpul cel de năsip, Când pe şea îl răsucia, Când îl izbi a în pământ,
Când îi arunca în ochi Spuză de mai îl orbia, Şi când îl înăduşia Cu al său fierbinte duh. însă vârtosul Bogdan Se lupta, se 'mprotrivia ; Şi pe al său sdravăn cal în scări s'au înţăpenit Şi, în braţe cuprinzând Stâlpul acel de năsip, L-au strâns lapieptpân' l-au [frânt,
Cu dinţii au rupt din el Şi l-au fărâmat bucăţi. Aşadar viforul rău, Văzându-se frânt şi rupt De voinicul Moldovan, S'au prefăcut în vârtej Şi, sorbind năsip din câmp, L-au răsucit pân' la cer Şi de-acolo vâjiind Au borât asupra lui Năsipul din al său sin, Ca să-1 îngroape de viu ; Dar neobositul cal în trei copce s'au isbit .Şi cu pieptul răsbătând Prin vârtejul colburos, Au scos pe al său stăpân Din nămolul de năsip. Iar vârtejul ruşinat Rămasă în urma lui, Lungit jos ca un troean. Deci voinicul ostenit De primejdie scăpând Şi văzând cerul sănin
Şi departe 'n orizon Culmea muntelui dorit, Lasă calul său încet Şi cu mâna pe grumaz Netezindu-1 îi zicea : «O nepreţuite cal, Dragul meu, scăparea mea, Mai opinteşte puţin Pân' la muntele ce văd Şi acolo te-oi lăsa Bine să te odihneşti, Şi ţi-oi da din al meu coif Apă rece de izvor Şi pentru păscut imaş De chirău şi de trifoi.» Deci calul se 'nvioşă Simţindu-se dismierdat, Şi la fugă se porni. Iar soarele începu Spre sfinţit a se pleca ; Văzduhul se limpezi Ca cel mai curat cristal; Şi 'n aerul liniştit Alta nu se auzia, Decât numai sfârăind Năsipul ce arunca Calul cu al său picior, Sau vre un ţintar flămând Bâzăind pe la urechi. Insă deodată zări Obositul călăreţ în pustiul acel stărp, Pe un troean de năsip, Inălbind un şirag lung De călăreţi înarmaţi ; Deci, scuturând din dărlogi,
\
232
C. STAMATI
Dă ştire negrului său Ce are de petrecut ; Şi nepregetatul cal îndată s'au încordat, Forăind cumplit din nări Şi din ochi scântei vărsând; Iar voinicul, apucând Cumplitul său buzdugan Răcneşte cu glas grozav: «Feriţi în laturi din drum, Feriţi de sânteţi oşteni, Şi de vreţi ca să trăiţi ; Iar de sânteţi arătări, Eu pe crucea mea vă jur Să pieriţi din calea mea Ca dracul de tămâiet ! » Insă lui nu i-au răspuns Matahalele ce sta, Nici de cruce au pierit ; Deci veteazul domnişor Se mira în gândul său, Cum acele arătări De braţul său nu se tem! Nici de cruce au pierit! Dar când s'au apropiet, Văzu înaintea sa Cavaleri încremeniţi, Inzăoaţi şi înarmaţi Şi stând toţi călări pe cai. Atunci el a înţăles Că aceşti nenorociţi S'au fost pornit, ca şi el, Să-şi afle ursita lor Tot în muntele ştiut ; Dar a pustiului Domn, Viforul nemilostiv,
Ii înghiţisă de vii, Viscolindu-i cu năsip ; Şi după ce i-au topit, Tot el i-au şi desgropat, Ca ori care călător Să vadă puterea sa. N Al nostru însă Român, Rămâind nebiruit, Trece busna pintre ei Cu pieptosul său fugar, Şi îndată ce-au atins Şiragul de călăreţi, Cu toţii s'au povârnit, Şi s'au răsipit sunând In ,a lor zale de fier, Chiar ca nucile în sac; Iar din a lor căpăţâni Curgea părău de năsip, Pe unde fusese ochi, Gure, nasuri şi urechi. Deci Bogdan, bun sănătos, Pân' la munte au ajuns, A căruie vârf trecea Preste nourii uşori, Iar cu temelia sa Pân' în a mărilor fund.— Soarele întuneca După muntele înalt Şi stelele începu Să clipească în sănin, Ca nişte de aur ochi, Ce ce uita la Bogdan Ţintă, ca când se mira, Căci ele prea rar vedea Alt om pe-acolo îmblând. Deci voinicul ostenit
POEZII
233
Opri obositul cal Lângă un şipot curat, Ce din munte izvoria, Şi în coif apă luând, întâi calul adapă Şi, făr' a se îngriji, I-au dat drumul la păscut Pe a muntelui costişe Acoperite de flori, Căci acest credincios cal, întocmai ca un dulău, Pe al său stăpân iubit II păzia şi-1 apăra,
Şi treaz fiind, şi în somn ; Iar Bogdan au adormit Lângă frumosul izvor, Cu capul pe-al său scutar. Deci eu să doarmă îl las, Fiind şi eu ostenit, Şi contenesc să vă spui, Boieri cinstiţi, ce-ascultaţi, Ceasta poveste a mea, Pân' şi Dumnevoastră toţi Nu-ţi zice, precum zic eu, Că ceea ce-am povestit Chiar aşa au fost, au fost. x)
II.
Zorile de după munţi Incepur'a se ivi Şi pe cât se lumina, Somnul se împrăştiea A voinicului Bogdan, Păn' când s'au şi deşteptat ; Şi frecându-se la ochi, Şi căscând de două ori, S'au sculat şi s'au pornit Pe 'naltul munte în sus ; Deci, cât mai sus se urca, Feliurimi de flori găsia Picurând de pe-a lor frunzi Lacrimi, chiar ca de brilant, A răcoroaselor zori,
Care zori, încet-încet Răvărsând lumina lor, Trezia şi învioşa Pe somnorosul Bogdan. -Alămâi şi portocali, Chedri, dafini, chiparoşi Cu a lor poame cu gust Pe voinic ademenia, Pintre care mai creştea Trandafiri şi iasomii ; Ş'apoi toate la un loc Mirosind îl ameţia. Iar când mai asculta el A paserelelor vers Mai de tot se buimăcia ;
x) Din vechi la Moldoveni era îndătinat că, spuind cineva o fabulă (poveste), apoi la fieştecare period toţi ascultătorii datori era să zică «au fost-au fost», adică credeau ce spune cuvântătorul, măcar să fie şi minciună : căci alminterea cel ce spunea fabula se socotea dispreţuit şi contenea de a mai bârfi. (Nota lui Starnati).
234
C. STAMATI
POEZII
235
încât întru adevăr Acest munte minunat Era vrednic de lăcaş Ursitelor omeneşti. — Deci în a muntelui vârf Veteazul mire sosind, Au văzut din văi adânci Râdicându-se încet Neguri chiar ca norii groşi, Ce se desvălia încet Pe a muntelui" costiş, Ca nişte valuri de pânză. Apoi l-au împresurat O pâclă ca un noean, încât Bogdan socotia Că nourii l-au răpit, Dar soarele răpezi O rază, chiar ca un sul, Şi spărgând nourii groşi, Răzbătu încetişor întâi pe-a muntelui vârf, Apoi prin văi şi prin râpi Şi peşterile adânci Şi 'n sfârşit, împrăştiind Nourii întunecaţi, Au eşit biruitor Din lupta, ce i-au fost dat Negurile de prin văi. Bogdan, mai încremenit De a soarelui război Şi de biruinţa lui, Se uita uimit la el ; Dar deodată au văzut Un nouraş luminos Că spre dânsul s'au lăsat, Pe care o zină sta,
Ce purta pe al său cap Coronă de mare preţ Şi pe trup un veşmânt alb, Fiind văpsite pe el Ursitele omeneşti, Unele cu cap de drac Şi în mâna lor ţiind Cociorve, bice de foc Pentru bărbaţii mişăi, |   Altele coarne de cerb Pentru fruntea celor proşti, Alte ursite era Cu chipul frumos şi blând, Ca îngerii mângăioşi, Bărbaţilor norociţi ; însă de-aceste figuri Prea puţine se vedea ; Iar cele multe era Cu capul înhobotat, De nu se putea afla Ce chip şi caracter au. Deci acea zină ţinea In dreapta corn de belşug, Plin de roduri şi de flori, Iar în stânga smoc de şărpi. Deci ea lui Bogdan i-au zis : «Eu împărăteasă sânt Ursitelor omeneşti Şi pe care eu iubesc Şi sânt la fapte cinstiţi Soţie bună le dau Din îmbielşugatul corn, Iar muritorilor răi, Ce sunt mândri sau pizmaşi, Le arunc din acest smoc A şerpilor veninoşi.
Tu însă, care te tragi Dintr'o viţă ce iubesc, A lui Ciubăr, Domn vestit, Lui Papură strănepot, Iţi dau ţie acest măr In care s'au zămislit Ursita soţia ta, Pe care eu ţi-am ales Dintru ale mele zini Ca să te pot ferici. Deci ţie ţi-au spus pre larg Norocul, fratele meu, Ce să faci cu acest măr ; Insă, Bogdane, să ştii, Că multe ai să păţeşti, Pân' când te vei însoţi Cu mireasa care-ţi dau.» Aceste vorbe grăind, împărăteasa pieri Şi pe capul lui Bogdan Cunună de trandafiri Aruncă din al ei corn ; Iar în mână s'au trezit Bogdan cu un măr domnesc, Cu care el alergând Păn sub munte la izvor, îndată l-au despicat. Şi dintr'ânsul au eşit Pruncă cât un puişor Frumuşăl şi mititel, Şi, guriţa sa căscînd, Apă cerea de băut, Căruea bunul Bogdan Din pumnul său i-au şi dat; Apoi în năframa sa Invălit l-au pus în sin
Şi încălecând pe cal, Chiar ca vîntul s'au pornit înapoi spre ţara sa, Unde degrab au ajuns; Căci nimic în drumul său Nu l-au oprit la întors. Deci vestitul Domn Ciubăr Zi şi noapte aştepta Să-şi vadă fiul viind. Şi zărind din foişor Ridicându-se pe deal Ca de vânt un mare colb, Si un călăreţ frumos Ca săgeata alergând, îndată au înţeles Că Bogdan se întorcea; Şi 'naintea lui ieşind Bătrînul Domn cu alai, în braţe au priimit Pe mult dorit fiul său Şi în frunte l-au pupat; Iar Bogdan i-au pus în pumn Mireasa ce şi-au adus, De care prea s'au mirat Ciubăr,înţeleptul Domn; Dar înţelegând apoi Că este de zină pui, Ciubăr nu s'au mai mirat, Ci s'au făcut ei nanaş, Numindu-o din botez Ileana cea cu păr lung, Consinzana la Români; Iar cununa cea de flori Pravoslavnicul Bogdan La icoană o au pus. Deci miresii înadins
236
C. stamati
poezii
237
Leagăn de aur făcu Şi mancă i-au însemnat Pe soţia unui Crai, Ce-o robise în războiu Veteazul Domnu Ciubăr: Dar ades au trebuit Leagănul de prefăcut; Căci zina creştea în trup Cât într'o lună pe zi, Pe lună cât într'un an ; Şi in sfîrşit în doi ani Ea era de măritat. Iar pe cât am auzit Şi drăgănelile ei Sporia pe zi ce mergea ; Părul ei galben şi lung Ajungea pân' la călcâi, Şi pe spate reşchirat Ca peteala strălucia; Ochişorii ca de soim In inimă răsbătea ; Iar guriţa îi era Ca cireaşă pela Mai, Şi dinţii ca un şirag De mărgele potrivit Şi ca ghiocii de albi. Naltă, gigâtă la stat Ca nueaoa de alun Şi mijlocul ei curmat Ca şi al leoaicii trup. Ca porumbiţa la piept Şi ca lebăda la gât ; Iar mânuşiţile ei Chiar ca de ceară era; Şi picioruşile ei In pumni le puteai lua.
Deci bogatul Domn Ciubăr Zăstre nurorii i-au dat, Scule de aur leit, Odoare de mare preţ, Şeapte târguri de negoţ Şi trei sute de moşii, Iar ţigani robi mii de mii. Şi de nuntă s'au gătit, Poftind vecini domni şi crai Şi veteji din alte ţări, Ca să se întreacă ei La harţă şi la dejghin ; Asăminea au adus Voinici vestiţi de vârtoşi Să se lupte cu ai săi Şi vânătorii domneşti Au adus din munţi pustii Cecale şi urşi cumpliţi Şi zimbri înfricoşaţi, Ca să se lupte morţiş Cu zăvozii ungureşti, Ce se numia medeleni. Iar curtea s'au podobit Pe la ferestri, pe la uşi Cu crengi şi cununi de flori; Prin odăi s'au aşternut Covoare de mare preţ; Şi jilţul acel domnesc Cu stofă şi catifea S'au îmbrăcat peste tot, Disvălind deasupra lui Steaguri ce-au fost câştigat Veteazul Domnu Ciubăr Dela duşmani în războiu. Pe păreţi s'au înşirat Armele vechi strămoşeşti.—
Deci, să nu mai prelungesc, Ca să vă fie urât, Dragilor mei cetitori, Eu nu cutez să vă spui Câţi boi şi oi s'au ucis De fripturi pentru norod, Poliind coarnele lor Cu aur şi cu argint, La câte buţi s'au dat cep De mied, vişinap şi vin, Câţi marţoli s'au rădicat, Infigându-i în pământ, De a cărora vârf nalt Năfrămi cu bani s'au legat Pentru cei ce vor putea Să se caţire pe ei ; Câţi brazi din munţi s'au
[adus, Pe carii i-au răsădit Pe drumuri şi prin oraş, Acăţând de vârful lor Stegurele fel de fel, Clopoţăi, bucăţi de şâc, Care ziua se vedea Ca un codru înflorit Şi noaptea tot acei brazi, Fiind de candele plini Cer cu stele sămăna ; Iar când vântul aburia Clătind ramurile lor, Grroznic sunet se făcea, Ca când menia a războiu; Asămine de prisos Socotesc să vă mai spui Câţi beceri şi bucătari S'au chemat din alte ţări*
Ca să facă fel de fel De mâncări şi bunătăţi Şi jigănii de zahăr, După cum : eloşte cu pui, Ce se numia marţepan, Păuni, lebede, cocoşi De se părea că sunt vii. Deci ale nunţii gătiri, De le-aş spune până mâni, Nu le voiu putea sfârşi ; Insă numai vă vestesc Că nunta s'au hotărît Pe-a doua zi negreşit ; Iar oaspeţii toţi trudiţi, După ce au făcut chef Şi lăutarii domneşti, După ce au hăulit, Lado-Mano i-au cântat Miresei de obicei, Când peteala se 'nşira, Apoi toţi au adormit. — Dar iată tocmai în zori De-odată au răsunat Clopotul de dandana, Şi răcnite pân' la cer Din oraşul ce ardea, Cu clocot se rădica, Strigând norodul : «Săriţi Că Tătarii ne-au călcat, Săriţi că cu toţi pierim De-a lor junghiu otrăvit, Nu lăsaţi că ne robesc, Ne pradă şi ne dă foc ; Iată că biserici sparg, Le jefuesc şi le ard Şi pe preoţi îi ucid,
238
C. STAMATI
POEZII
239
Altarele jefuesp !..» Deci Ciubăr, Domnul bătrân, Şi cu tânărul său fiu, Trezindu-se sperieţi, Cu oaspeţii adunaţi, Voevozi şi crai vetejî, Slugi, comişei şi paici Cu toţii s'au înarmat Şi din buciume trăgând Adunar7 puţini oşteni, Ce se afla în oras. Şi pe cai încălecând, Cu toţii au năvălit Vitejeşte în Tatari. Iar Bogdan intrând în ei Cu paloşul făcea drum, Tăind hăbuc pe Tatari, Ca pe curechi sau bostani; Căci unii Tatari fugea Făr' de cap sau făr' de mâni; Alţii se ţinea pe cai Sau cu jumătăţi de trup, Sau pân' la brâu despicaţi. Asemine ceialalţi Voevozi şi crăisori, După pilda lui Bogdan, Tâia Tatari, ciopăge ; Dar bătrânul Domn Ciubăr Lâng'o biserică stând, Unde păgânii prăda, Rândui oştenii lui Ca să-i prindă pe toţi robi. Insă 'n biserică sta însuşi. Hanul tătăresc Care, trântind la pământ A Maicii Domnului chip,
Sub picioare îl ţinea, Şi cu manele rupând Podoabele de pe el, Aur şi mărgăritar Şi pietre de mare preţ, îşi umplea desagii $ăi. Acest Han, cel mai cumplit Din Crămgherii cei vestiţi, Era şi cel mai amar Al Moldovei prădător ; El singur numai avea O armă, lucru drăcesc, Neştiută la Români Pe vremile de atunci ; Căci Hanul de multe ori, Când era încunjurat De voinicii Moldoveni, Cu dânsa îi speriea Şi dintre dânşii scăpa. Această armă era Ca o ţăvie de fier, Astupată la un fund ; Lângă care fund avea O prea mică borticea ; Deci în ţevie puind Un fel de praf vânăt, sur Şi ca un nastur de plumb, Apoi un chibrit aprins La tigăiţă ţiind, Pulberea' se aprindea Şi din ţevie sbucnind Ca fulgerul scapără, Şi ca trăsnetul buhnia ; Şi acel nastur de plumb Aşa de iute ţâşnia, Că prin zale de oţel,
Prin piei de bivol, prin fier Răsbătea şi omora Pe cel mai viteaz voinic, Făr'a şti cine şi cum Tâlhăreşte l-au ucis. Deci a Tătarilor Han, Temându-se cu Ciubăr Să se bată piept la piept, Căci odată la război Cutezasă de cercă Tăioasa sabia lui, Şi o ureche pierdu ; Pentru aceea acum îndată ce l'au zărit L-au pitit tocmai la piept Cu arma, lucru drăcesc, Şi când focul au buhnit, Ciubăr par'că n'au mai fost, Iar oştenii sperieţi Fugia care încotro, Sau cădea jos la pământ. Atunci păgânul Tătar, Tăind capul lui Ciubăr, In suliţă l-au luat ; Şi încălecând pe cal, Spre câmp de fugă au rupt Si s'au făcut nevăzut ; Voinicul însă Bogdan Pe Tătar din târg gonind Şi de tatăl său aflând, Că Hanul l-au fost ucis, Şi că capul i-au luat, începu a-1. căuta ; Insă neputând a şti încotro au apucat, Răcnia ca un leu cumplit,
Ce puii şi-au fost pierdut, Alerga în toate părţi, Prin codri şi munţi pustii. Dar pe Tătar negăsind, Atâta s'au rătăcit, Că n'au putut nimeri La curtea sa inapoi, Ci a treia zi zări Pe a unui munte vârf Un palat foarte frumos, încunjurat de livezi. Deci dar Bogdan apucă Spre acel munte înalt, Şi iată în calea sa Un râu lat şi ţărmuros, Peste care era pod, In capra căruie sta O stahie-urieş ! * Inzăoată prea ciudat ; Pe cap având ca un coif O scoică cât un căuş, Şi trupul său îmbrăcat Intru o piele de smău, A căruie solzi lucia Ca când era de argint, Iar în mână învârtia Un paloş mare cu zimţi Ca când era hereseu ; Acea stallie era Călare pe lup turbat ; Şi îndată ce văzu Pe voinicul domnişor, Se repezi drept la el Cu paloşul rădicat ; Dar suliţa lui Bogdan Era groasă cât un par,
240
C. STAMATI
POEZII
241
V
Şi în mâna lui fiind, Chiar ca trăznetul lovia ; Căci el sdravăn opintind Pe al său negru sirep, Mai de grabă au ajuns A suliţei sale vârf In a stahiei gâtlej, Decât paloşul la el ; Şi stahia au căzut De pe lup jos la pământ. Deci Bogdan au şi sărit De pe cal de-asupra ei Şi capul i-au retezat ; Dar numai cât s'au întors Şi capul s'au prins la loc; Deci el iarăşi au tăiat Trupul ei în patru părţi, Şi numai cât s'au întors Şi stahia s'au sculat, Ca când nimic n'au păţit. Atunci Bogdan, auzind Că calul său forăia, S'au întors şi au văzut Groznicul lup năvălind Ca să-1 apuce de bot : Dar Bogdan au şi înfipt Suliţa în piept la lup, Şi foarte s'au minunat Că el pe lup ucigând Şi stahia au murit. Deci atunci au priceput Că fărmăcători era Ceste două arătări; Apoi, făcându-şi trei cruci, Pe calul său au sărit Şi pe pod busna trecând,
în munte s'au şi suit La palatul cel frumos ; Şi la poartă ajungând, Innainte i-au eşit Fecioare vr'o douăzeci, îmbrăcate prea frumos în straie albe şi flori ; Iar între dânsele sta O zină, stăpâna lor, Pe care nici Rafael, Zugravul cel mai vestit, Nu o putea zugrăvi Şi nici eu să spui nu pot Cât de frumoasă era, Decât atâta vă zic, Că a ei galbeni zulufi Pela tâmple împletiţi, în cosiţe mărunţăl Ca găitane de fir, Era încujbaţi puţin Pe grăsuţii obrăjei, Rătunzi albi şi rumiori. Iar părul ei despletit, Ca matasa răsfirat, Cădea şi se'nvăluia în unde şi în verigi, Pe un boiu cam gras uliu Şi bun în braţe de strâns; O viţă însă de păr Zefirul o arunca Pe un piept ca de omăt, Unde se vedea săltând Prin subţire burangic Două ţiţe ce era Ca două mere domneşti. Deci puteţi a judeca,
înţălepţi ascultători, Cât de bine se prindea Pe un chip alb ca a ei Doi trandafiri în obrazi, în buze un bobocel, în guriţă nişte dinţi Chiar ca de mărgăritar; Ochii verzi ca de smarand, Ce prin gene negre-lungi Galiş la lume privia, Ca când era somnoroşi ; Apoi a ei picioruş, Ci era mic, grăsuliu Şi alte haruri a ei Eu nu le pot povesti, Decât ştiu că pe Bogdan, Ce o* privia buimăcit, Coborându-1 de pe cal Ca pe un de paie snop, De o mână l-au luat Şi cu un glas mângăios Ca sunetul de izvor, I-au zis : «Demult te aştept In împărăţia mea, O tinere Domnişor, Ca să te pot priimi ; Căci mi-i drag să priimesc Viteji ca tine vestiţi ; Deci vin în palatul meu, De vrei să te fericesc In toată vieaţa ta». Bogdan nimic n'au răspuns, Ci mergea, unde vrea ea, Ca un făr de minte prunc Şi fecioarele cântând Din organe fel de fel
Şi cu glasuri foarte dulci, Cu totul l-au frăgezit, Insufleţându-i amor. Iar la palat ajungând, Câţiva ciocoi îmbrăcaţi Tot în fir şi catifea De suptsuori l-au luat Şi la feredeu l-au dus, Şi după ce l-au spălat ^ Şi trupul i-au miresmit, L-au îmbrăcat în caftan De o stofă foarte grea Şi în cămară l-au dus La zina ce-1 aştepta Cu un ospăţ răsfăţat De bucate foarte rari, Ce nici Ştefan Vodă, cred, N-au mâncat la masa sa Şi nici paharnicii lui Să-i dreagă nu au găsit In podgorii la Cotnar Aşa vin şi pelin vechi, Ca cel de zină gătit Pentru dragul său Bogdan. Deci mâncând şi bine bând Dintr'un blid,dintr'un pahar Aceşti doi amorezaţi Şi'mbucându-se cu drag, Chiar ca nişte hulubaşi, Au făcut şăgi fel de fel Pân' când osteniţi de tot Au adormit amândoi. — Şi eu să doarmă îi las Şi contenesc să vă spui, Boieri cinstiţi, ce-ascultaţi Ceasta poveste a mea,
Nicoleanu, Cârlova, Starnati.
16
242
C. STÀMATI
POEZII
243
Pân şi Dumneavoastră toţi Nu-ţi zice, precum zic eu,
Că ceea ce-am povestit Chiar aşa au fost, au fost.
III.
A lunei corn se ivi, Ca de argint poleit, Pintre copacii tufosi Ce ferestrele umbria Cămărei, unde era, Libovnicii fericiţi. Şi o rază au isbit Pe Bogdan tocmai în ochi ; Dar el nici că s'au trezit, Şi luna au asfinţit. Ear a doua zi târziu, Când soarele era sus De nouă suliţi pe cer, S'au deşteptat somnoros, In braţe zina ţiind; Şi după ce au căscat Amândoi şi s'au întins, Apoi s'au mai dismierdat S'au mai cigălit în cap Şi zina'n palme bătând, îndată au răsunat Versuri de mulţi lăutari Şi organe fel de fel. Deci în cămară intrând Multe fete şi ciocoi Cu haine de mare preţ, Pe zină o îmbrăca Pe cum avea obicei, Iar pe voinicul Bogdan, In loc de strai bărbătesc Şi de arme osteneşti,
Ciocoii l-au îmbrăcat Cu cămeşă de melez, Ce pe la mâniei şi piept Avea grele cusuturi Cu sârmă şi cu mergean, Ce altiţe se numesc; Şi apoi l-au pregiurat Cu fotă peste mijloc Şi coapsele i-au# încins Cu un colan foarte scump, Care sub piept se 'nchia Cu două paftale mari De aur curat leit; Iar în picioare i-au pus Conduri cu călcâiul nalt; Şi apoi de suptsuori Prin cămară îl purta Ca să-1 deprindă cu ei. Apoi zina l-au luat, Şi puindu-1 în genunchi, Pletele i-au pieptănat, In găţe le-au împletit, Şi colătău le-au făcut, In vârful capului lui, Iar la gât ghirdan i-au pus De smarand şi de rubin ; Şi apoi l-au ruminit, Musteţile i le-au ras, Urechile i-au bortit Şi cercei i-au aninat. Apoi l-au luat cu ea
La primblare prin livezi, Unde şăzând, amândoi Se săruta ne 'ncetat, Şi din pomii încărcaţi De portocale, smochini, Şi feluri de bunătăţi, Gusta şi se desfăta. Şi aşa în toate zile Fostul odată veteaz, In aceste desfrânări Petrecea vieaţa sa Mâncând, bând şi sărutând. Dar ca să se ia mai mult, Zina l-au pus de ţăsea La burangic sau melez, Iar sarà furcă îi da, Şi cu fetele torcea, Sau împletea la colţuni. In sfârşit, aşa trăind Bietul Bogdan fărmăcat, Multe luni şi câţiva ani, Mueretic se făcu. Şi aşa se mişăli Că se temea şi de mâţi, Sau vânt mare de bătea Ori fulgera sau tuna, El cădea jos leşinat. Dar odată adormind Zina trudită de şăgi Pe a lui Bogdan genunchi, El îi lua când şi când O mânuşiţă de-a ei, Şi o săruta oftând: Dar iată că au văzut Pe a ei scumpă brăţea Un baer de matostat
Cu multe scrijălituri, Ce foarte se p otri via Cu slova ce au fost scris împăratul Solomon In Solomonia sa, Pe care carte cetia Pre ades Domnul Ciubăr. Deci Bogdan încetişor Au desprins acea brăţea, Ca să vadă nu cumva Să cetească va pute Pe baerul f ărmăcat; Şi îndată ochiul lui Mare minune văzu ; Căci brăţaoâ desprinzând, A sa zină pe genunchi In babă se prefăcu Cu aşa chip de grozav, Că Bogdan s'au spăriet Şi dela el o svârli. A ei piele pe obraz Chiar ca punga s'au sbârcit, Când cu baeru o-strângea; Şi aşa s'au flecuit " Ca un mârşav săftian, Iar din părul cel frumos Câteva viţe de floci Alb-galbene se zăria Sub o tichie de şam. Nişte ochi ca doi cărbuni Ca a mâţii strălucia ; Iar barba cu nasul ei Mai îi astupa de tot Gura, din care eşia Un singur colţ ascuţit ; Şi trupul ce era gol
poezii
245
244
C. stamati
Cu picioare şi cu mâini Chiar cu broasca sămăna, La piele şi la boia, Mai având şi dinapoi O codiţă ca un ţap. Iar când s'au întors Bogdan Şi la sine s'au uitat, S'au văzut cu totul gol Şi chiar ca un feteleu Făr' de musteţi şi cu gâţi; Căci pierise tot atunci Şi straele de pe el Cu juvaeruri cu tot, Şi palaturi şi livezi, Şi demonii, ce slujia Ca când ar fi fost ciocoi; Iar el singur rămâind Pe un munte foarte nalt, înconjurat de păduri, Şi de-asupra lui sburând Buhne, cucuveici şi corbi Şi scârbelnici lilieci. Deci atunci înţelegând, Că el fărmacat au fost De-acea cotoronţă ră, Au luat un bolovan Şi capul i-au sfărămat ; Apoi în genunchi căzând, Multami lui Dumnezeu, Că de dânsa l-au scăpat Şi de a ei vrăji drăceşti. După care se porni Din cotro au fost venit, Iar calul lui, ce păştea Sub munte lângă podeţ, îndată ce l-au văzut
Au alergat nechezind La voinicul său stăpân ; Dar mai nu l-au cunoscut Văzându-1 în piele gol ; Insă cum l-au mirosit A sburda au început Şi 'n capra podului stând, Cu copita sa bătea, Ca când spunea lui Bogdan, Că a lui arme era Mistuite acolo. Deci voinicul căutând, Le-au găsit toate supt pod îngropate în năsip Cu a calului tacâm. Şi înarmând trupul său, Şi pe cal şaua puind, Pe dânsul s'au aruncat Şi ca vântul s-au pornit încotro ochii l-au dus, Pân în sară alergând. Dar de-odată auzi Un ţipăt foarte cumplit In codru de-a dreapta sa, Ca când cerea ajutor ; Şi mergând la acel loc, Au văzut' un tricolici, Pe o fecioară gonind Foarte frumoasă la stat, Cu dulce şi galiş chip, Şi purtând pe trupul său Un veşmânt vânăt cu roş, Pe piept cruce de briliant, Şi preste umăr un arc Şi cucură cu săgeţi, Iar din fruntea sa esia
Chiar ca o limbă de foc ; Şi rapide ea fugind, Lungul ei păr rămânea înapoi în urma sa; Iar tricoliciul vrăjmaş, Prinzându-1 cu-a sale căngi, După dânsul o trăgea. Deci Bogdan s'au repezit Şi cu paloşul lovind Pe tricolici după cap, L'au şi sburat de pe trup ; Dar trupul rămase viu Şi pe fecioară lăsând Au început a fugi, Iar capul săltând pe jos Clipia din ochi şi râdea, Clănţăia groznic din dinţi, Apoi scuipând pe Bogdan, S'au dus iute răstăgol După trupul ce fugea Şi în codru s'au ascuns. Deci fecioara la Bogdan. Viind 1-a îmbrăţişat Şi foarte i-au mulţumit De slujba ce i-au făcut, Zicând : «Voinice, să ştii Că eu o genie sânt Menită de Dumnezeu Pe Români să ocrotesc, Cât vor fi buni patrioţi, Şi neamul nu-şi vor corci, Având putere de sus Să descântec, să desfac Pe Românii farmacaţi, De farmacători, de strigi Ce dimonul cel pismaş
In ţara ce ocrotesc Foarte multe au trimis ; Deci ele mă prigonesc Şi de mult m'ar fi ucis, Sau poate mă otrăvia, Dacă aş pute muri; Insă posne tot îmi fac, Că trimit draci fel de fel Să mă supere aici, îndată ce mă ivesc Din ezărul cest adânc, Unde îi palatul meu. Deci tu, fiind prigonit De când mă-ta te-au făcut, De farmacători şi strigi, Din pricină că Ciubăr, Vestitul Domn, tatăl tău, Credea în solomonii; Pentru aceea şi el De-arma dracului pieri, Ce Hanului" tătăresc Un mare fărmăcător Din Eghipet i-au fost dat, Invăţându-1 fel de fel De farmici diavoleşti, Cu care te-au şi orbit De nu l-ai putut găsi, Când te-ai luat după el ; Ba încă ţi-au şi trimis Pe dracul, sau un vânt rău, Care în munte te-au dus La striga acea mai ră Din câte pe-aici au fost. Şi tot acel Han cumplit Acum iarăşi se porni Ca să prade ţara ta
246
C. stamati
poezii
247
Şi pe tine să te ia ; Iar tu, deşi eşti veteaz, Lui nu poţi să-i faci nimic, Căci zaoa şi coiful său, Fiind vrăjite de el, Nici o armă nu le prind. Eu însă voiu încânta Giunghiul, care porţi la şold, Cu care poţi să îăsbaţi Vrăjite armele lui, Iar ca să-1 poţi omorî, Tot drept în piept să isbeşti, Unde avanul de Han Poartă baer farmacat, Ce este puterea sa, Fiind în baer cusut Un degit afurisit, Câteva fire de păr Din barba lui Solomon, Şi alte lucruri drăceşti». Genia, aşa grăind, Au luat dela Bogdan Giunghiul ce purta la şold, Şi, şoptindu-i nu ştiu ce, In ezăr l-au împlântat Şi apoi, suflând pre el, L-au şters cu al său veşmânt Şi'l-au întors lui Bogdan. Şi iată că începu Şă clocotească mereu Munţii şi codrii vuind De-a Tătarilor strigări, Ce părjolia şi robia Pe bieţii lăcuitori ; Iar norodul spăriat Striga, cerând agiutor
Şi zicând: «Unde-i Ciubăr Al nostru părinte bun, Unde-i fiul său Bogdan Să ne scape de Tatari, Ce ne mână ca pe boi, Şi ne taie ca pe oi ; Să ne scape de Ţigani Ce domnesc în curtea sa, De când bunii noştri Domni, Au pierit şi ne-au lăsat». Deci Bogdan s'au înfocat Auzind norodul său, Că îi cerea ajutor, Şi încălecând pe cal Au alergat spre Tatari, Măcar că oşti nu avea. Şi iată că'ntâmpină Pe avanul Han viind Singur între doi mărzaci, Căci prădătorii Tatari, Rămaseră ?n urma lui. Deci Bogdan strigă la el : «Stă câne, de eşti voinic, Stă cu mine să te lupţi, Că eu am să-ţi răsplătesc, Am să te jâpoi de viu Şi din scafa ta să beu». Iar Tătarul cunoscând Pe Bogdan duşmanul său, Foarte s'au învioşat Că în mână i-au picat Şi i-au zis : «Vină ghiaur, Vino, capul să-ţi ratez, Aşa cum ara rătezat Pe a tătâne-tău cap, Peccare l-am pus în par
Şi spre ţintă l-am menit Copiilor tătăreşti ; Dar de praştii, de săgeţi Acea titvă s'au sfărmat Şi am venit înadins Să ieù capatina ta !» Grăind aşa, amândoi Ca leii se răpeziră, Unul la altul răcnind; Şi măcar că s'au izbit Cu măsdracile în piept, Dar ii au stătut pe cai, Chiar ca turnul neclătit ; Iar măsdraciJe s'au rupt, In aşchii s'au ţăndurit, Dintre care câteva Păn în soare au sărit Şi de-acolo luând foc, Arzând, căzur' pe pământ. Atunci duşmanii veteji Săbiile au golit Şi se lovir' amândoi în a coifului zăbre; Dar pe a lor gratii tari Săbiile luneca Făr' a le putea tăia. Deci începură să'şi de Mai groznice lovituri Peste zale, peste coif, De scânteile curgea; Dar ii sta nevătămaţi, Ca când grindina cădea Pe două de cremeni stânci, însă sânge mai întâi Tătarul au slobozit îndrăzneţului Bogdan,
Căci lovind pavăza lui Cu sabia, ce era De un fier scump de Damasc, In două o au tăiat Şi cu vârful ajungând Platoşa lui de pe piept, Printr'ănsa au răsbătut; Şi ca fulgerul cumplit Paloşul acel tăios Pe piept, pântice, picior Căzând le-aa şi scrijălat; Dar nu au pătruns adânc, Insă lăsă după el Rană ca un găitan. Bogdan, dacă s'au simţit Că Tătarul l-au cruntat, De mânie se 'nfocă Şi, sabia rădicând, Aşa il trăsni în coif, Că l-ar fi tăiat hăbuc, Dacă n'ar fi fost vrăjit; Dar Tătarul ameţi, Ii ţişni sânge din ochi, Căzu pe-a calului gât, Manile lăsând în jos Şi picioarele crăcind, încât abia se ţinea Să nu cadă de pe cal ; Iar paloşul îl scăpa, Dacă n'ar fi fost legat De braţ cu un lanţujel; Deci calul lui, spăriat De trăsnitul ce-auzia, S'au întors în loc cu el Şi începu a fugi. Bogdan însă au stătut
248
c. stamati
poezii
249
Socotind Tătarul mort; Dar iată că l-au văzut, Că, sculându-se pe şea, Se întorcea iar spre el Şi hrăpind chiar ca un leu, Zicea: «Câne de creştin ! Sfârşitul tău a sosit.» Iar când s'au apropiat, In scări s'au şi rădicat Şi cu amăndoă măni Sabia sa apucând, Co lovitură au vrut Să despice pe Bogdan ; Dar îngerul păzitor A creştinului Bogdan, Ii apără capul său Şi paloşul tătăresc, Căzând chiar ca un satâr Pe capul calului său, I l-au despicat pe loc. Bogdan, sărind de pe cal, La Tătar s'au răpezit, De barbă l'au apucat, Şi isbindu-1 drept în piept Cu încântatul său giunghiu, Zalele i-au răsbătut Şi inima i-au pătruns, încât a giunghiului vârf De un palmac au eşit, Prin spata de dinapoi; Şi apoi de pe cal jos Trântind pe duşmanul Han, De arme l'au desarmat, De piele l'au jăpoet, Capatina i-au tăiat Şi făcându-şi măsdrac nou,
In vărful lui l-au luat Şi pe calul tătăresc Voinicul încâlecând, Cătră zină s'au întors. Acolo masdracul său Infigându-1 în pământ, S'au tologit lăngă el Şi la a Hanului cap Cu mulţămire privia, Iar mărzacii spărieţi, Ce venise după Han, Văzându-1 că au pierit, S'au şi întors îndărăpt Şi înştiinţând pe oşti Că Hanul lor s'au uqis, Toţi a fugi începură, Aşa de înspăimântaţi, Că Romanii cei robiţi, La îndrăzneală luănd, Cu coasele îi tăia; Iar fetele apucănd Cocioarbe şi coromâsle Capetele le sdrobia; Şi aşa scapăr'atunci Nenorociţii Romani DeCrămgheriiceşticumpliţi. Deci genia s'au ivit Din al său ezăr adănc Şi desbrăcănd pe Bogdan De armele ce purta, Ranele lui le-au spălat Şi le-au vindecat pe loc, Ca cănd nici au fost rănit. Ş'apoi înarmăndu-1 ear I-au zis : «Bogdane să ştii, Că ai să fii Domn vestit,
Căci tu ai să birueşti Şi pe alţi vrăjmaşi cumpliţi Şi că din prăsila ta Vor eşi mulţi Domni veteji Moldovei ocrotitori Şi Românilor părinţi; Dar viţa soiului tău Cu vreme părăginind, In Moldova vor domni Mulţi grecomani limonjii, Mulţi străini şi...» Multe de-aceste grăind, Ce eu minte ru le ţiu, Genia l-au descântat Şi, în faţa lui suflănd, I-au dat de aur inel Şi iarăşi i-au zis aşa: «Bogdane, acest inel Din degit să nu-1 mai scoţi, Căci el te va apăra De farmice şi de vrăji, Ce în curtea ta acum, De cănd acolo nu eşti,
După trii zile Bogdan La domnescul său palat Sosind, îndată 'ntrebă De zina soţia sa ; Şi iată că alergă, înaintea lui eşind, O ţigancă fetnegea, îmbrăcată prea frumos In stofă şi urşinic Şi pe Bogdan sărutând
Curtenii tai săvârşesc. Iar ca să poţi nimeri La curtea ta înapoi, Eu o săgeată slobod Şi tu de ea să te ţii.» Atunci genia, scoţând Săgeată din tulba sa Şi încordând al său arc, Spre răsărit săgeta. Deci Bogdan s'au aruncat Pe calul cel tătăresc, Şi la ciochine legând A ucisului Han cap, Ca vântul s'au repezit, Tot săgeata urmărind. Deci eu tac, nu vă mai spun, Boeri cinstiţi ce-ascultaţi, In cotro au apucat Bogdan,al meuEăt-Frumos, Păn ce Dumnevoastră toţi Nu veţi zice, că ce-am spus Chiar aşa, aşa au fost.
IV.
I-au zis : «Bine ai venit, Dorite mirele meu, Căci de mulţi ani te aştept, Şăzând zioa în cerdac Şi cătănd în calea ta, Iar noaptea amar plângând, încât de lacrimi şi dor, Pielea pe obrazul meu S'au îngroşet, s'au sburlit, De scârbă s'au înnegrit ;
250
C. stamati
poezii
251
Şi bălană de am fost, Acum vezi cum m'am smolit. Vezi, dragă mire al meu, Vezi cât te-am dorit de mult Şi de-ai fi mai zăbovit, Ori mă găsiai în mormânt, Ori mă ofticai de tot!» Deci bunul nostru Bogdan, Crezând întru adevăr Că este ursita sa Ţigăncuşa ce-i vorbia, O strângea la pieptul său ; Dar el însă nu ştia, Că aceea ce-i vorbia, Pata judelui era A ţiganilor domneşti, Şi că muma ei au fost, Cănd trăia Domnul Ciubăr, Una din găinăriţe A paserilor domneşti, Insă farinice ştiind Şi fiind că şi Ciubăr Credea în solomonii, Pe dânsa el o avea De dragoman credincios Intre dracul şi 'ntre el. Dar pierind Domnul Ciubăr Şi lipsind şi fiiul său, Lăeşiţa acea ră Cu a sale vrăji drăceşti Fărmăcase pe boieri, Pe hatmani şi pe oşteni, încât unii pribegiră încotro ochii i-au dus, Alţii, nebunind de tot, Strângea ciolane pe câmpi
Şi alţii se prifăcură In lupi, în urşi sau în cerbi Fugind în codri pustii ; Iar ea cu bărbatul său Domnia şi orânduia In ţară şi pe Români; Şi pe zina lui Bogdan Sugrumând-o, o svârli Intr'un adânc heleşteu, Ce lângă curte era. Deci Bogdan au socotit, Maî întăi pe tatăl său Să-1 pomenească un an Şi să poarte tot cernit Şi petrecând acel an In jăle şi rugăciuni, Pentru răposatul Domn, Să se însoare apoi Cu ţiganca ce gândia, Că ursita lui era. — Deci petrecând acest fel, Ţiganii tot vrăji făcea Că doar îl vor farmaca; Dar a geniei inel Pe dânsul îl apăra; Iar fata cea de ţigan Se podobia, se dregea Ca să placă lui Bogdan ; Şi oglingioara luând, Ce ţiganca maică-sa In taină i-au fost dat, Se privia în ea zicând : «Oglind' oglingioara mea, Spune drept, ca chipul meu Este altul mai frumos, Mai delicat, mai cu haz
Din câte fete au fost Şi sunt astăzi pe pământ?» Iar oglinda răspundea: «Că mai frumoasă era Şi earăşi în grab va fi Ileana cu părul lung Ce Cosinzana îi zic.» Şi fata cea de ţigan Măniindu-se, svărlia Oglinda ce grăia drept. Deci într'o zi au venit Toţi comisii la Bogdan, Şi i-au spus, că caii săi Nici decum nu vor să bea Din heleşteul domnesc ; Căci în el s'au arătat De aur un peştişor, Care apa tulburăd Pe cai foarte spăria. Aşa dar Domnul Bogdan Cu fata ce de ţigan Au mers cu sârg amândoi, Să vadă cel peştişor, Pe care Bogdan văzând Foarte de el s'au mirat. Iar ţiganca pricepu Că acel peşte era Zina, ce au fost ucis Lăeşiţa, maică-sa Şi'n heleşteu o svârli ; De aceea se rugă Să i-1 dăruească ei Şi bunul Domnu Bogdan Cheful să-i strice n'au vrut, Ci să prindă poronci Pe frumosul peştişor,
Dar toţi pascarii domneşti, Să-1 prindă nu au putut ; Iar Bogdan însuşi, luând Undiţa de la pascari, Peştişorul au venit Şi singur în ea s'au prins, Pe care el l'au şi dat Ţigancei ce aştepta. Iar ea alergând cu el, Bucătarilor l'au dat, Să i-1 curate de solzi, Şi să-1 frigă pe cărbuni. Şi după ce l'au mâncat, Oglinjioara îşi luă, Şi iarăşi i-au zis rizând : «Oglingioara, spune-acum, Spune drept, ca chipul meu Este altul mai frumos, Mai gigăt şi mai cu haz, Din câte fete au fost Şi sunt astăzi pe pămănt?» Iar oglingioara au zis : «Că mai frumoasă era, Şi earăşi în grab va fi Ileana cea cu păr lung, Ce Cosinzana îi zic.» Dar ţiganca i-au răspuns : «Oglingioara, spui minciuni, Căci eu mâne carnea ei, Şi nu va mai fi în veci Ileana cea cu păr lung.» Aşa ţiganca zicea, Pentru că ea n'au ştiut Că din a peştelui solzi, Unul nu ştiu cum sări La fereastra lui Bogdan
252
c. stamati
Şi din el curănd crescu Un tei foarte răsfăţat, Supt care Domnul Bogdan Cu haz la prânz ospăta; Căci teiul acel frumos Slobozia deasupra lui A lui înverzite crengi Şi de soare îl umbria Şi-1 răcoria fiind cald; Iar sarà tot acel tei Raze de foc slobozia, Şi aşa se lumina, Că toată noaptea supt el A curţii slugi şi femei La şezătoare venia, De torcea şi depăna ; Iar matalnicii flăcăi Se hârjonia între ei, Sau spunea cimilituri Nevestelor ce torcea, Sau cu fetele rizând In pilde se pâcâlia Sau le spunea lungi poveşti. Iar când fata de ţigan Se apropia de el, Crengile lui se clăti a, • Se scutura mănios, Şi aşa o sfichiuia Preste cap, preste obraz, Că fugia de el cu sârg. Deci ea iar au priceput Că acel tei minunat, Zina lui Bogdan era Şi iarăşi au început, Ca să roage pe Bogdan Să i-1 dăruească ei.
poezii
253
Deci el iarăşi şi acum Pofta ţigăncii făcu Şi ea cu sârg poronci, Să taie acel copaciu Şi să-1 ardă întreg tot. însă vântul au sburat Numai o frunză din el Şi purtând-o în văzduh Au lăsat-o de-au căzut în codri cei mai merei, La un bătrân prisăcariu ; Şi frunza, căzând la el, în flăcău se prifăcu, Tânăr şi frumos la chip, Sprinten şi gigât la stat. Deci bătrânul prisăcar, Văzându-1, i-au zis aşa : «Făt-Fruinos, de eşti strein Şi dacă nu ai părinţi Şi aici ai nimerit, Te rog cu mine pitreci Şi fii ca copilul meu, Ca, murind eu, să mă 'ngropi Aici în acest pustiu, Unde pe nimeni nu am, Pierind seminţia mea De farmice diavoleşti ; Căci pierind Domnul Ciubăr Şi voinicul său ficior, Pe care eu l-am deprins Să săgete în văzduh Pe lăstunii uşurei, Sau cu măsdracul pe urşi Să pătrundă făr de greş, A lor curte rămasă Şi ţara făr de stăpân.
Deci eu şi cu alţi boieri Ocârmuiam cum puteam A Domniei trebuinţi, Dar nu trecea nici o zi, Să nu piară dintre noi Câte un boier sau doi, Pân ce într'o zi văzui Pe soţie şi pe fii Straiele pe ei rupând Şi ca nişte îndrăciţi Fugând în codri pustii ; Iar eu ca să-i pot găsi, M'am aruncat pe un cal, Ce l-am găsit priponit De a cerdacului stâlp Şi îndată acel cal, Ce duh necurat era, M'au ridicat în văzduh Sburând cu mine pe sus, încât supt talpe simţiam Vârful brazilor înalţi Că mă zgâriea cumplit, Şi în sfârşit preste munţi, Preste ape, preste văi Sburând cu mine mereu Am ajuns până aici, Şi calare m'am trezit Nu pe calul ce sbura, Ce pe prăjină de tei ; Şi nici odată de-aici înapoi nu am putut Să nimeresc la oraş. Dar Domnul m'au miluit, Găsind aici, în pustiu Prisaca unde trăesc Şi nu cred să mai văd eu
Pe voinicul meu Bogdan Şi pe seminţia mea ; Te rog dar, o fătul meu, Fii tu mângâerea mea, Nu mă lăsa părăsit; Căci de mult în ochii mei Om pân'acum n'am văzut.» Deci tânărul, ce-asculta, I-au răspuns cu glas duios: «Nu pot să-ţi făgăduesc, O cinstitule bătrân, Să împlinesc voea ta ; Căci şi eu sânt prigonit Tot de duhul necurat, Pân nu se va împlini Aceea ce mi-au menit A norocului meu stea ; Dar eu voiu trăi aici Cât se va putea mai mult !» Tânărul aşa grăind, Iată că se auzi Clocotind codrul mereu De-a gonaşilor strigări, De ţăhnete de copoi, De buciumi vânătoreşti ; Şi iată că se văzu Când şi când pintre copaci Fugând urşi, capre şi lupi; Şi iată că se ivi Bogdan ca un vânător, Gonind de-aproape un urs ; Şi rânindu-1 dinapoi, Ursul s'au întors la el, în picioare s'au sculat înfricoşat mormăind Şi apucând pe Bogdan
dl
254
C. STAMATI
POEZII
255
îl trânteşte la pământ Şi începe a-1 stropşi. Dar tânărul Făt-JFrumos S'au repezit ca un şoim Şi, încălecând pe urs, L-au apucat de urechi, L-au întors dela Bogdan Şi dându-i pintini mereu, Mergea calare pe el Chiar ca pe o gloabă ră. Deci Bogdan s'au ridicat Tânărului mulţămind. Şi viind la curtea sa, Spunea minunea la toţi Aceea ce au văzut. Iar ţiganca pricepu, Că acel tânăr au fost Tot ursita lui Bogdan ; Deci pe maica sa chiemând, I-au zis plângând cu amar : «Mamă, nu te îndura Fă ori ce farmece ştii, Sau ori ce otrăvi mai tari Şi mă mântue, te rog, De ursita lui Bogdan, De vrei Doamnă să mă vezi, Sau de vrei să nu pierim : Căci anul mai au trecut, De când Bogdan au venit Şi foarte mă îngrijesc, Să nu vie cumva ea, Duşmanca mea cea mairă Şi să-i spuie cine sânt Şi câte au pătimit Despre amândouă noi; Căci eu, ori ce am făcut,
N'am putut să-i viu de hac Ca să o pot prăpădi». Lăeşiţa, auzind Ce spusese fiica ei, La miezul nopţii s'au dus La ţintirimul din câmp, Unde era îngropaţi Hoţii, ce se spânzura, Sau cei ce se dovedia Că sânt strigi sau tricolici, Sau vestiţi fărmăcători Şi acolo aprinzând Un mititel focuşor Cu lemn, ce au fost furat Din raclele celor morţi, Cari când se disgropa Se găsia afurisiţi, Şi lepădând de pe ea Hainele, ce le purta, Goală au încungiurat, Ca b furie din iad Focuşorul se ardea, Pe Scharaoţchi chiemând, Şi vorbe diavoleşti Bâiguind, din dinţi scrâşca Din ochi scântei slobozia, Flocii pe cap îşi sburlia, încât sămăna a fi Diavol împeliţat. * Şi iată fum ca un stâlp, Negru şi prea puturos, Din focuşor au sbucnit Şi în aer clocotind, Au trăsnit şi au eşit Un diavol slut din el, însă prea puţin mai slut
Decât ţiganca era ; Si i-au zis «Eustiu ce vrei ; Deci iată că ţi-am adus Acest măr din acel pom, Din care Eva gustând S'au isgonit din Eden. Deci tu cu el să te duci La prisăcariul ştiut ; Şi ursitei lui Bogdan Dândui-1, ea va gusta Şi îndată va muri!» Aceste dracul grăind, în pară s'au prefăcut Şi s'au ridicat în vânt, Şi apoi prăsnind scântei, în întuneric pieri. Deci ţiganca alergă La boierul prisacar Şi plecându-se în băţ, Ea calică se făcea: Dar a prisăcii căţel S'au răpezit ca un leu La ţiganca ce venia. Şi ca când era turbat Să o spârcuească vrea; Iar Făt-Frumos alergă Şi pe căţăluş gonind, Ţigăncii pâne i-au dat Şi de faguri un chersân. Ţiganca i-au mulţămit, Din torbă mărul au scos Şi dându-1 lui Făt-Frumos, I-au zis: «Voinice, să guşti, Să vezi bunătatea lui; Căci livadariul domnesc De pomană mi l-au dat
Şi mere de acest fel Numai domnii au mâncat. Deci ursita lui Bogdan Apucând mărul domnesc, Odată numai putu Să muşte din acel măr, Căci căţălul au sărit, Din mână i l-au răpit Şi l'au înghiţit întreg Şi îndată au crăpat; Şi pe loc căzu şi ea Moartă. Dar sufletul său S'au prefăcut în porumb Şi sburând în văzduh sus, S'au dus tocmai la Bogdan, Care atunci se afla In al său scaun domnesc, Şi norodul judica Cu boierii mari şi mici. Deci porumbul s'au şi pus Pe umărul lui Bogdan, Şi cu glas chiar omenesc I-au spus toate ce-au păţit Despre lăeşiţa rea Şi câte mai făcu ea Cu farmice şi otrăvi La curteni şi la boieri, In vreme ce au lipsit Bogdan din scaunul său. -Deci Bogdan s'au mâniet, Ca un tigru au răcnit Şi cu piciorul isbind Foarte groznic în pământ, Crăpă zidiri câteva, Clopetele răsuna, Caii, boii au sberat,
POEZII
257
256
C. STAMATI
Mâţele au miorlăit, Şoaricii au leşinat, Şi tot norodul căzu La pământ, cu dosu'n sus. Iar Bogdan, pufnind pe nări, Chiar ca un zimbru rănit, Gelaţilor poronci De au schingiuit cumplit Cu căngi şi vine de bou Pe lăeşiţa cea rea, Cu fiică-sa la un loc. Apoi epe aducând, Ce mai sirepe au fost în a curţii herghelii, Pe ţigance le-au legat De ale epelor cozi Şi le-au alungat apoi Peste râpi şi peste stânci Pân le-au spârcuit bucăţi. Iar pe ceialalţi ţigani, Pe unii i-au înţăpat, Pe unii i-au jăpoiet, Pe alţii în patru părţi Tăindu-i, i-au dat la câni Si altele de-acest fel De torturi le-au mai făcut, Apoi Bogdan căutând Sufletul ursitei lui, „Ce să făcusă porumb, Nu l-au mai putut afla ; Căci şi el s'au speriet, Când s'au mâniet Bogdan, Şi fugise în pustiu. Deci Bogdan s'au şi pornit Să cate ursita sa : însă el, neputând şti
Unde s'au mistuit ea, Pe soare au întrebat încotro s'ar fi aflând ; Dar soarele n'au putut Să-i spuie de ea nimic, Căci când lăeşiţa ră în eaz o au aruncat, La miezul nopţii au fost Şi el pe cer nu era; Dar să întrebe, i-au zis, Şi pe lună, sora lui. Deci Bogdan au întrebat Pe lună de nu ştia Ceva de ursita lui, Şi luna iar iau răspuns Că noaptea, când şlvl pierit Ileana cea cu păr lung, Ce Cosinzana îi zic, Ea nu au putut vedea, Căci se pişcase atunci Şi era nouri pe cer ; Dar să întrebe, i-au zis, Pe vântul, ce au suflat Când ursita lui pieri. Deci Bogdan au întrebat Vânturile, ce sufla Din a lumei patru păţi ; Şi crivăţul i-au vestit Ileana cum au pierit Şi în ce loc se afla Trupul cu sufletul său. Şi el grabnic se porni La prisaca din pustii, Unde agiungând văzu A Ilenii sale trup Zăcând cu faţa în sus
Şi pe pieptul ei şezând Porumbul, sufletul său. DeciBogdan, plângând amar Pe moarta ursita sa, Se ruga lui Dumnezeu Să i-o dăruească iar ; Şi făcându-i multe cruci Trupului, ce zăcea mort, Porumbul se prifâcu într'un abur luminos Şi în trupul mort intrând Fecioara s'au şi trezit, Ca din somnul cel mai greu Şi frecându-se la ochi, Au oftat, au strănutat ; Şi apoi îmbrăţoşând Pe Bogdan, mirele său, Amândoi încălecară Pe armăsarii domneşti, Şi împreună luând Pe boierul prisacar, S'au întors toţi cu alai La scaunul lui Bogdan, Unde, ca şi mai întâi, Gătiri de nuntă făcând, Şi poftind mulţi megieşi Crai, domni şi veteji vestiţi, Mare nuntă s'au făcut, La care am fost şi eu, Am dănţuit şi am dres Cu paharele domneşti. Iar Bogdan atunci bău Din scafa, precum au zis,
A Hanului tătăresc, Pe care l-au fost ucis.
Acole m'au deşteptat Soarele ce răsăria Tocmai în fereastra mea; Şi pe masa, ce era Lângă al meu aşternut, Luminarea tot ardea; Iar lângă mine pe pat Sta un letopiseţ vechi, Deschis tocmai acolo, Unde scrie de Ciubăr Şi de fiiul său Bogdan; Iar jos lângă coptoraş Dormia bătrânul chelar, Ce-mi spunea multe poveşti A Domnilor celor vechi, Sara păn ce adormiam. Deci atunci am înţăles, Că şi fantazia mea S'au fost prea înfierbântat, De letopiseţul vechi Şi-a chelarului poveşti ; Şi acest vis minunat Ce în somnul meu văzui Adunătură au fost Din poveşti ce mi-au spus el Şi din ceeace cetii Sara când am adormit.
Nicoleanu, Cârlova, Starnati.
17
PĂGÂNUL CU FIICELE SALE.
Dar amar de acela ce sufletu-si vinde pe trai desfătat.
I.
Pe ţărm lângă Dnistru, apă spumegată,
Sus pe pisc înnalt, Fiind miez de noapte, păgânul odată
Stătu întristat, împrejuru-i luncă deasă şi băltoasă,
Iar sub dânsul mal, Preste ape neguri, noaptea'ntunecoasă
în văi şi pe deal; Pe-a cerului boltă negreaţă adâncă;
Prin munţi geme vânt ; Pădurea vueşte, iar lupul în luncă
Tremura urlând.
Deci râdicând capul, păgânul strigară
Cu răcnet turbat : «O soartă cumplită, soartă mult amară!
Noroc ne'ndurat, De ce mi-ai dat crucea şi creştinătatea
Şi trai osândit, Iar altora aur şi cinstele toate
Câte au poftit? N'am adăpost de hălăduinţă
Şi în zadar plâng.
POEZII
259
Destul ! Deci la tine cei ajutorinţă, Dnistrule adânc.»
Gata să s'arunce de sus, de pe stâncă ;
Dar, iată văzu, Că o arătare, izbucnind din luncă,
Lângă el şăzu. Un bătrân cu barba ţăpoşă, ciudată
Cu ochi scânteeţi, Grebănos de spate, având căngi şi coadă,
Coarne şi un băţ. Şi scrâşnind rădică, la păgânul straşnic
Al său băţ ciotos, Iar el cremeneşte de acel năprasnic
Demon fioros. Deci Demonul zice: «Ce vrei tu a face?
Gândeşti să te'nneci ? Nu este mai bine, mişele sărace,
La mine s'alergi ?» «Da cine eşti?», strigă păgânul cu frică
Stând înţepenit. Demonul. Eu sânt patron ţie ; nu-ţi pasă nimica,
Eu Asmodei sânt.
Păgânul. Cerescule Doamne ! Demonul. Stăi, nu face cruce!
Ascultă, de vrei ! Pe Dumnezeu uită ; dă-te mie-aice
Şi-ţi voiu da ce cei.
Priimeşte sfatul, care îţi dau ţie
De mare folos, Destul te'mpilară soarta cu urgie,
O om ticălos ! Ca să scapi de chinuri, eu am chipuri multe
Şi vreu să te-ajut,
260
C. STAMATI
POEZII
261
De vreme ce cerul nu vra să te-asculte
Măcar un minut. Eu pot să-ţi dau orice, cinste şi mult bine
Şi aur cât vrei Şi voi sta cu pieptul însu-mi pentru tine,
Cu toţi fraţii mei.
Pe Domnul din iaduri îl pun garant ţie
Şi mă jur pe el Să-ţi împlinesc toate ; iar tu să-mi dai mie
Al tău sufleţel ! Păgânul atuncea se cutremurară,
Trupul îi răci, Ca să-şi facă cruce mâna rădicară,
Dar înţepeni !
Demonul. De ce stai pe gânduri ? Păgânul. De-a iadului chinuri
Eu mă tem cumplit. Demonul Oricum, tot el ţie, cu a sale schinjuri,
îţi este gătit. Căci trăind în lume, amar pentru tine,
Fiind păcătos ; De te vei ucide, tu tot vii la mine,
O om ticălos ! Iar creştinii voştri de spun o poveste
Că iadul îi rău, Ceste sunt bârfele şi-n iad bine este.
Crede, dragul meu, Noi petrecem vesel şi cu mulţumire,
Tocmai ca în rai ; Tu, viind în tartar, vei şti fericirea
A nostrului trai.
Iar acum dau ţie o curte domnească Şi sclavi câţi îi vra,
Boierii şi Domnii, vrând să te cunoască,
Te vor cungiura. Şi dacă pe toate fetele formoase
Tu le spăriei, De-acum ele însuşi vor fi bucuroase
Să facă ce vrei. într'un cuvânt, orice vei pofti îndată
Vei avea pe loc ; Deci iată o pungă cu bani încărcată
Iţi dau spre zălog ; Şi tu niciodată din ea avuţie
Nu poţi mântui, Dar zece ani numai îţi dau termen ţie,
Aşa a trăi.
Iar văzând atuncea că ziua apune—,
Cea dela sfârşit, Pela miez de noapte voi veni la tine,
Să ştii negreşit ! — Păgânul gândeşte, la sfatul ce-aude
Tot felul chitind, Dar apoi pe aur sufletul îşi vinde,
Ne-mai-prelungind. Şi cruntându'şi mâna, cu sânge îşi scrie
Zapisul cerşut. Vicleanul, luându-1 plin de bucurie,
Pieri nevăzut.
Şi iată om mare păgânul agiunge,
Cu chip ne-aflat, Noroc, avuţie deasupra lui curge
Izvor ne'ncetat. Ale lui palaturi de mult aur pline
Şi resfăţ domnesc, Iar la a lui masă vinate străine,
Nu se mai sfârşesc.
262
C. STAMATI
POEZII
263
In câslegi şi posturi ospeţe formoase,
Gioc necontenit, Casnicii, străinii au la dânsul masă,
Pahar nesfârşit.
Toate dobândeşte, ori şi ce să vază ;
Ii se supun toţi, Ii biciu boerimei, ţăranilor groază,
Ca un aprig hoţ. Douăsprezece fete se răpesc de dânsul
De pela părinţi Şi nici vrea să ştie de scârba şi plânsul
Acestor mâhniţi. Deci într'un an ele douăsprezece fiice
Ii născură lui, Dar el le goneşte şi de a lui sânge
Milă 'ntr'însul nu-i.
Insă toţi sărmanii au scutar puternic,
înger păzitor, -Ce-i adăposteşte în lăcaş cucernic,
Liman scăpător. Deci în mânăstire el le mistueşte
Pe mume şi fiici, Unde ziditorul etern se slăveşte
Cu smerite rugi. Sub cereasca milă, sub a ei umbrire
Fiicele trăia, A lor formoseţă şi neprihănire,
Creştea şi sporia.
Din frageda vârstă fecioarele blânde,
S'au fost învăţat, A slăvi pre Domnul cu inimi înfrânte
Şi rugi ne'ncetat. Abia zarea zilei se ivia pe dealuri,
Ele se scula.
De aprindea candeli, smirnă pe oltaruri
Şi de se ruga. Sânta liturghie cu dulce cântare
Ele o serba Şi ale lor versuri în acele oare Spre cer se urca.
Cu-aceste rugi sfinte şi mumele triste
Jărtvea ne'ncetat A lor rugi smerite, lacrimi umilite,
Celui prea înalt.
0 dă-le lor, Doamne, a ta ocrotire!»
Ele se ruga, «Sfintele oltaruri lor spre mântuire,
Fie voea ta ! De le lepădară cumplitul lor tată
Dela sânul său, Tu le ocroteşte şi pe el îl iartă
De-acest păcat greu.»
Dar iată, al zece an cumplit soseşte
Şi mai au trecut. Păcătosul plânge, amar se căeşte
De ce au făcut. Primăvara dulce iar încoronează
Văi, dealuri şi munţi Şi plugarii veseli cu plugul brăzdează
Câmpii înfloriţi. Dar el, ticălosul, să vază nu poate
Cest timp aurit ;
1 se par cu neguri învălite toate,
Pământul negrit.
De vede pe ceruri a zorilor dungă,
Zice: «Zori ertati», Dacă cântă paseri : «Ertaţi-mă», strigă,
«Şi voi din rai psalţi.
* 264
C. STAMATI
POEZII
265
Ertati ! ertati», strigă, «păduri liniştite
Şi voi, cămpi rodiţi, Pământeşti răsfăţuri, tu ceriu strălucite,
Şi mă tânguiţi.» Apoi aducându-şi de fiice aminte,
La el le-au chiemat, Socotind, că cerul d'a lor rugăminte
Va fi îndurat.
Deci iată, sosiră ziua de pe urmă.
Soarele sfinţi. Luceafărul vesel, nopţii ca o cârmă,
Pe cer se ivi. Iată înserează. Luna străluceşte
După nouri groşi. In văi, sus pe dealuri noaptea se lăţeşte
Şi'n codri tufosi. Apele s'alină, dormitează toate,
Stelele clipesc Şi că miezul nopţii nu este departe,
Ele îl vestesc.
Iar păgânul jalnic şi mustrat de cuget
Crucei s'au rugat ; Şi făr de credinţă, vrea ca al său suflet
Să scape de iad. îşi chiama copii, gândind că ei poate
Vor fi ascultaţi. «Vai mie!» le zice, «fiici făr de păcate,
Piei! Nu mă lăsaţi!» Deci ele se roagă şi Domnul aude
Tristul lor suspin. Dar iată, d'odată un somn le cuprinde,
Adorm toate lin.
O tăcere mare atunci se făcură, Ca într'un mormânt;
Se auzia numai, că un corb crâcniră
Şi cânii urlând! Iată că răsună ora miezei nopţei
Şi vânt se stârni, Ce tulbură râul, sbuciumă păreţii
Şi colbul porni. Iată şi minutul cel d'apoi soseşte,
Sunând întristat. Clocotul stămpeşte, din pământ sbucneşte,
Dracu'nf ricoşat.
Păgânului zice: «Cea din urmă noapte
A ta au sosit; Şi eu după tine, ca să te eu, frate,
Iată am venit»
Păgânul. O ! dă-mi, te rog, încă vadea cât de mică
Iadule amar! Demonul. S'au sfârşit terminul, eu nu pot nimica.
Te rogi în zadar! Păgânul. Un minut. Demonul. Ascultă! Lanţul te aşteaptă. Păgânul. Oh! Ce am făcut! Demonul. Şi racla stă gata, groapa ta săpată
Şi giulgiul cusut!
Mâni a zilei zare va vesti duinţă,
Toţi vor suspina Şi, văzând pe masă a ta rămăşiţă,
Te vor căina. Arzând făclii, candeli şi tămâe multă,
Te vor prohodi! Dar crepând pământul, vei cădea, sărmane,
In iadul amar. Clirosul va* zice: «Pomeneşte Doamne!»
însă în zadar ;
266
C. STAMATI
POEZII
Căci de-acuma iadul va fi a ta parte.
Tu însuşi ai vrut. Mergi, a sosit ora, iadul nu-i departe,
Căci urlând aud. Aud că ne cheamă cu glas ca de trăsnet
Şi în dinţi scârşnind, Clocotind catranul, a bicelor plesnet
Şi obezi călind!
Păgânul. Doamne ! A ta milă ruga mea deştepte !
Demonul* Rugi nu-ţi folosesc.
Păgânul. Vai! măcar dă-mi voe pe bietele fete,
Să le bine cuvintez.— Demonul la ele, ca un flămând câne
Privind, au chitit Cum să le răpească, spre a le răpune
Iadului cumplit. De o aşa faptă va sălta Satana
Şi iadul nestins. Deci, blânzindu-şi ochii, ce ardea ca para :
«Păgâne,» au zis, «Mi-i milă de tine si de a ta soartă
Şi să te scap vreu. Insă mă ascultă sau în iad îndată
Cu mine te ieu.
Tu dă-mi sufletele a fiicelor tale,
Să te las câtva. Şi eu, induratul, pe fieştecare
Un an îţi voi da.
Păgânul. O fiară vicleană, îmi zei şi copiii? Demonul. Mă 'ntrebi ? Deci ve: .ţi, Trântiţi păcătosul în fundul Gheenii
Şi mi-1 spârcuiţi.— Deci iată, negreaţă de draci se iviră
Scârşnind şi urlând,
Cutremur şi trăsnet groznic se făcură, Firea suspinând.
A iadului nămili fioroasă, slute
Aduc un lanţ greu Pentru păcătosul şi cu-a lor căngi crunte,
Să-1 apuce vreu ! Şi iată, căzură păgânul de groază,
Mai mort la pământ, Strigând: «Sunt a tale; pe mine mă lasă,
Duşmane cumplit!» Şi apoi trezeşte bietele fecioare.
Zapisul s'au scris. Satana saltează, slava lui îi mare
In iadul nestins !
II.
Ai prelungit chinul, păgâne greşite.
Acum ai scăpat. Dar amar de-acela, ce suflete vinde
Pe trai desfătat. Vei trăi în scârbă, hoţule păgâne,
Aşteptând sfârşit. Al tău pierdut suflet va avea cu tine
Resbel mult cumplit. Vieaţa ta şi lumea ţie păcătoasă
Hulă îţi va fi ! Străin între oameni şi în a ta casă,
Par'că n'ai trăi !
Deci măcar s'aducă vântul miros dulce Din câmpi înfloriţi
268
C. STAMATI
Şi aurind luna isvorul, ce curge
Codrii înverziţi Şi vestind lăstunii cu gingaşe viersuri,
Că se ivesc zori Şi sburând zefirii prin lunci şi pe sasuri
Liberi şi uşori, Şi negreaţă nopţei întocmai ca norii
De pe cer pierind, Turme spre păşune mergând, iar păstorii
Din bucium trăgând...
Păgânului toate, păn şi a sa casă
Ii pare mormânt. Şi cu oţerire el sede la masă,
La zefcuri pe gând. Nici că se atinge de cupi spumegate,
Din care beu toţi, Căci lui se năzare, şi ziua şi noaptea,
Tot umbre de morţi. Ne'ncetat aude urlete, suspinuri,
Iar când toţi dormia, El fugia cu groază d'al seu pat de chinuri
Şi somn nu-1 prindia.
Se teme de umbra codrilor nămornici,
Ca de arătări, Sau de sună clopot, de preoţi cucernici
Şi d'a lor cântări ! II umple de groază şuerul furtunei,
Nourii tăcând, Frunzele de pică, vuetul pădurei,
Şipotul curgând. Iar clocotind tunet pe cer, când burează,
Era spărios. Ca şi când i-ar zice: «Omule, veghează,
Căci eşti păcătos.»
POEZII
269
"A lui fiici amate îl înfiorează,
Când la el privia. Fiind totdeauna blânde, mângâioasă,
Dar îl pătrundea. A lor formoseţă pe toţi vioşază.
El însă-i măhnit Şi a lor grai dulce lui îi căşunează
Dureri îndoit. Deci ele ca raza, ce le priea umbra,
Formos înfloria în monastiri sânte. Neştiind ce-i scârba,
Liniştit trăia.
Iar el, pângăritul ! El se oţereşte,
La fiice gândind. Văzând, nu departe, că lor se găteşte
Tartarul flămând, Blastămă şi strigă : «O cumplită faptă !
O copii iubiţi ! D'o soartă amară, de chin ce v'aşteaptă
Cum să vă feriţi ? în zadar formoseţă şi neprihănirea
De sus vi s'au dat, Eu v'arn închis raiul făr' a voastră ştire
Şi v'am deschis iad.
Inimile voastre, este vremea poate
Să simte iubit Şi cerul mulţi tineri şi cu bune fapte
Poate v'au menit, Pe care văzându-i, amatelor fiice,
îi veţi îndrăgi Şi a voastre inimi de un amor dulce
Se va amăgi. Atunci vouă lumea va părea plăcută,
Câmpul mai formos,
270
C. STAMATI
Lunca mai răcoare, şi că paseri cântă Mai melodios.
Dar aceste zile atât de dorite
Nu vor mai veni ; Făclii nu vor arde, la a voastre nunte,
Ce când veţi muri ! In sânta biserică nu cu mirii voştri
Voi veţi dănţui, Ci cu munci cumplite crunţi vrăjmaşii noştri
Ne vor scliingiui. D'a iadului demoni vom avea noi parte
Şi de etern plâns. Şi eu, păcătosul, fiici nevinovate,
în iad v'am împins.»
Apoi cătră ceruri ochii îşi ţinteşte
Şi cu suflet trist Zice : «însuşi Domnul aşa ne grăeşte :
Ert pe cel căit ! Şi drept cătră mine ruga pocăinţii
Se va înălţa ! » Deci el, tânguitul, lăcaşul duinţei
Face casa sa. Ca tot sărăimanul, văduva, streinul
Să fie primit. Pentru flămânzi bolnavi pânea lui şi vinul
Nu este poprit
Şi ziua şi noaptea, la porţi păzitorii
Pândesc neclintit, De chiama la masă pe toţi trecătorii,
Cari sunt lipsiţi. Şi iată, din lume săraci se adună
De el auzind, Că împarte milă cu deschisă mână,
Pe toţi priimind.
POEZII
271
Bolnavii, flămânzii găsesc la el hrană
Şi trai mângâios. El împarte însă această pomană
Gândind la Hristos.
Si 'n a lui sânt nume monastiri, biserici
Formoase zidi, Aducând în ele călugări cucernici,
De sălăşlui Şi 'ntr'acele sânte lăcaşuri formoase,
La fraţii smeriţi Săracii nemernici. Acei ce n'au casă,
Umblând rătăciţi, Au gazdă şi pâne, neştiind de unde
Ceste le primesc. Deci ii toţi cu lacrimi şi inimi înfrânte
Pe Domnul măresc.
Păgânul şi pictori iscusiţi aduce
Din târg depărtat, Care zugrăveşte, răstignit pe cruce,
Pe cel prea înalt. Sub acea icoană se închipuiră
El cu-a sale fiici Şi că ziditorul de ei se îndură
Şi de a lor rugi.
La acea icoană, fără a se stânge,
Candele ardea. Şi'n sânta cunună celui de pe cruce
Brilanturi lucia.
Deci şi când a nopţei vălul se zbârceşte
De pe cer pierind, Iar lumina zilei încet se iveşte,
Zorile roşind,
272
C. STAMATI
POEZII
273
Si când iarăşi sarà firea dormitează,
» ».
Vuetul stâmpia, Si 'n biserici candeli abia luminează,
Cătinel clipia ; Păgânul, căitul, stând sub sânta cruce,
Plângea cu suspin Şi rugând pe Domnul : «Amar mie», zice,
«Cum să scap de chin !»
De grab, de grab însă! Ca râul ce cure
Din munţi în văi mari, Timpul, nestând, trece şi cursul lui duce
Zile, luni şi ani. Anul unsprezece începu să treacă,
Ca umbra pieri. Iată, cel din urmă către sfârşit pleacă;
In grab nu va fi ! Deci glas oarecare păgânul aude,
Că strigă cumplit: «Toate se sfârşiră ! Să scapi nu ai unde,
Oara au sosit.»
Si iată, de-odată cel rău îl trânteşte
în boală amar, încât doctori, leacuri lui nu-i foloseşte,
Tot îi în zadar. Lui i se năzare, gata să-1 înghită,
Grozavul mormânt Şi o nălucire neagră şi mâhnită
La căpătâiu stând. Deci el din biserici se teme să iasă,
Acolo zăcea Şi lângă icoană, tremurând de groază,
Amarnic plângea.
Vai, iată şi ziua cea de-apoi soseşte, Cerul rumenind
Şi pintre dumbrava, ce munţii umbreşte,
Rază revărsând ! Toate sunt în pace, vesele şi line,
Toate se zâmbesc ; Apele ca stecla, limpezi şi senine,
Abia se clătesc ; Iar zefirul mişcă frunzele uşoare,
Câmpul s'au trezit. Din flori fluturaşii sug cu poftă mare
Nectar miresmit. Păcătosul însă întâmpină zare
Cu suspin şi plâns, Zicând : «Pre degrabă, noapte trecătoare,
De pe cer te-ai stins ! Veniţi, fiici iubite, lângă tatui vostru,
Sa-1 încungiuraţi ! Pe giudecătorul, ziditorul nostru,
Veniţi de-1 rugaţi ! Amar va fi nouă noaptea viitoare,
Căci toţi vom peri. Indure-se, Doamne, mila ta cea mare!
Nu ne părăsi !>
Deci vin lângă tatui fiicele lui toate,
Unde el zăcea, A căruea oase sub piele uscate,
Negre se vedea ; Barba încâlcită, părul lui măciucă!
Ochii încruntaţi, Cu clăbuci la gură, strigând: «Oh ce muncă,
Piei. Nu mă lăsaţi!» Fecioarele triste către cer ridică
Ochii lor duioşi, Toate cântând imnuri. Se ruga cu frică
Maicii lui Cristos.
.Nicoleanu, Cârlova, Starnati.
18
274
C. STAMATI
POEZII
275
Aşa heruvimii, ce Domnul iubeşte,
Se roagă smerit Să erte pe omul, ce se pocăeşte,
La al său sfârşit. Şi apoi cu ochii plini de îndurare
Zboară, aducând Milă şi ertare celui care moare,
Pe Domnul chiemând. Deci stând lângă dânsul, când el se sfârşaşte,
Aceşti soli cereşti, Cel căit aude, că glas îi şopteşte :
«Mergi, tu ertat eşti!»
Intocma aceste fecioare curate
Pentru tatăl lor Se ruga, să erte ale lui păcate
Tatui tuturor. Iar sfârşitul păgânul zăreşte,
Că nu-i depărtat. Deci cu umilinţă mintea îşi ţinteşte
La Cel prea nalt Şi plângând priveşte lumina curată
Zilii de apoi. Dar lui, osânditul, îi plesnesc de-odată
Ochii amândoi !
Atunci el strigară : «Ziua se sfârşiră»
Piicele răspund: «Zorile frumoase abia se iviră
într'acest minut. Ori nu auzi, taică, cântând ciocârliea
Lângă a lui soţ?»
Păgânul. Oh ! Aud, mâni însă amar şi vai mie ! Vom zace toţi morţi,
Căci pentru noi astăzi soarele sfinţeşte
Cel mai de apoi ; Iar de vedeţi astăzi că câmpu'nfloreşte,
Mâni nu vom fi noi !
Şi eu, pângăritul, fără de'ndurare
Pe voi v'am răpus ! Şi nici am speranţă, de acum scăpare
Să avem de sus. ]STu ascultaţi însă cele ce grăeşte
Un om păcătos, Ci strigaţi cu toate: Doamne, milueşte
Pe cel păcătos! Deci fetele triste nici că pricepură
El ce au grăit Şi zic «Milueşte-1!» toate cu o gură,
«Pe omul greşit».
Păgânul. O! fiice iubite! Mie noapte-mi pare !
Fiicele. Abia este prânz.
Păstorii la şipot, de căldură mare
Turmele ş'au strâns. Soarele aprinde, câmpul pârpoloşte
Cu raze'nfocate. Păgânul. Mie mi se pare, c'afară vueşte
Bocet întristat. Fiicele. Âbie abureşte vântişor răcoare,
Dinspre munţi suflând ; Abie se aude o privighitoare,
In luncă cântând ! Păgânul. O fiice iubite, ziua luminoasă
De pe cer s'au stins ! Fiicele. Soarele apune şi o ceaţă groasă
Pe cer s'a întins Şi în înfocatul aer străluceşte
O stea când si când
276
C. STAMATI
POEZII
277
Şi pe munţi şi dealuri abie se zăreşte Codrul înegrind !
Păgânul. O sară steloasă ! O strălucit soare !
Ah, mai stăi puţin! Măcar că eu orbul să văd nu-s în stare
Al vostru senin.
O fiice iubite, simt că noaptea este !
Fiicele. Luna s'au ivit
Şi pe văi şi ape noaptea desvăleşte
Negrul său veşmânt. Către sat aleargă cu învioşere
Plugarii trudiţi, Iar clopotul cheamă către privighere
Pe cei pocăiţi. Călugării cântă cu smerite glasuri
în sântul lăcaş. Păgânul. Cu ei şi eu, Doamne, într'aceste ceasuri
Sânt! Să nu mă laşi!
O fiice iubite, simt că se iveşte
Pe cer nouri groşi. Şi viforul umflă râul şi porneşte
Colbul spulberos. Picele. Nu vedem nimica, ruga se sfârşiră,
Dar tot ard făclii. Luna asfinţeşte, fraţii adormiră
Toţi pe la chilii. Numai în biserică lumini luminează,
Iar în sat s'au stins; Pe câmpii şi codri roua se revarsă
Şi somn le-au coprins!
Deci dormit-au toate, păr şi firea mută însă semăna
Că minune mare într'ace minuta,
Se va întâmpla! Şi iată suflară vântişor răcoare
Despre răserit, încât abia numai frunzele uşoare
Sunând s'au clătit. Şi glas oarecare din ceriu se lăsară,
Miros aducând, Parcă serafimii în arfe sunară
Şi imnuri cântând...
Iată şi biserica încet se deschide.
Şi s'au arătat Un strălucit înger fecioarelor blânde,
Cu chip minunat. A lui cătătură dulce, mângâioasă
Chinul alina, Iar pe-a lui vesminte şi faţă frumoasă
Raze lumina. El stând sus în aer, cu a sa sosire
La toţi a vestit, Că şi păcătosul află mântuire,
De s'au pocăit.
Insă pe fecioare frica le cuprinse,
Cruce îşi făcea ! Iar frumosul oaspe lângă patul, unde
Păgânul zăcea, Vine şi atinge cu-a mantiei poală
Fecioarele blând Şi ele îndată cad în aromeală
Şi adorm curând. Apoi cu mustrare ochii îşi întoarce
Către păcătos Şi groaza pătrunde bolnavul, ce zace,
Tocmai păr la os —
278
C. STAMATI
POEZII
279
Care îl întreabă: «Cine eşti tu, sânte?
Căci greu m'ai pătruns!» Strălucitul oaspe la a lui cuvinte
Nimic n'au răspuns. Păgânul. Oh! Te înblânzeşte şi te rog îmi spune,
De pot să scap eu? Căci soseşte oara şi vicleanul vine
La sufletul meu! îngerul. Tu sânta icoană cu rugi ai cinstit-o
Şi umilit plâns; Faţa ei spre tine ai închipuit-o,
Deci ea m'au trimis. Păgânul. Ah! îngere blânde! Şi să scap eu oare? îngerul. Dacă 'n Domnul crezi. Păgânul. îndure-se Domnul şi pentru fecioare ! îngerul. Să crezi, să sperezi.
Atunci el, crucindu-şi manile negrite
Pe pieptul uscat, Tăcu vărsând lacrimi şi rugând fierbinte
Pe Cel prea înalt. I se sbătea sânul de suspinuri dese,
Trupul tremura Şi din ochii jalnici, făr să înceteze,
Lacrimi râura.
Şi iată, începe furtună cu vuet
Despre asfinţit, Fulgerul despică nourul cu tunet,
Groznic au trăsnit ; Şi tocmai deasupra bisericei sânte,
Viforul au stat Apoi o tăcere ca şi înainte,
De sus s'au lăsat. Ora miezii nopţei nu era departe,
Iar îngerul sânt;
Pe tată şi fiice, ce erau culcate, Mantia svârlind,
Strălucindu-i ochii, îşi întoarce faţa
Spre cerul înalt. Atunci iarăşi clocot, ce străbătea ceaţa,
S'au mai repetat Şi în întuneric urlete cu vuet
Grozav răspunzând, Si bolta bisericei de straşnicul tunet
In două crăpând ; Iar cumplitul vifor nouri grămădeşte...
Deci au scăpărat. Şi iată Satana din iad i&bucneşte
Cu foc îmbrăcat. In părul lui şerpii se 'ncolotocează,
ueră spumând; In ochii lui pizma vrăjmaşă săltează.
In mâni aducând Un lanţ de văpae, cu gând ca să lege
Pe omul greşit. Dar văzând pe înger, el nu poate merge,
Stă încremenit; I s'au stins îndată mândra îngâmfare.
Deci a întrebat : «Puternice duşman ! Intr'aceste oare
Cine te-au chemat?» îngerul. Au ajuns la Domnul a lor rugăciune! Satana. Dar ei sunt ai mei.
îngerul. Drept judecătorul m'au trimis pe mine,
Să stau lângă ei. Satana. Păgânul amarnic pe fiici lepădară,
Mie mi le-au dat! îngerul. Puterea căinţei le rescumpărară,
Şi ea le-au scăpat; Deci vor fi cu drepţii!
280
C. STAMATI
POEZII
281
Satana. Iar lui eu sânt Domnul,
El zapis mi-au dat. îngerul. Aşteaptă viclene ! Nu osândi omul,
Căci nu-i judecat.
Şi atunci alt tunet mereu se'ntărtară
Despre răsărit Şi şioi de fulger noaptea despicară
Păr la asfinţit. Pe cer o vapae de foc se lăţiră,
Firea tremură, Şi osia lumei de groază trăsniră,
Morţii suspină. Satana simţeşte păşind Ziditorul
Şi 'n iad s'au ascuns. Iar de preste nouri Drept judecătorul
Tunând au răspuns :
«Voi giudeca omul, care, fiind tată,
Să vândă 'ndrăzni Neprihănit sânge, pentru care faptă
Acum va muri ! » O cuvânt puternic ! Păgânul îndată
Pe loc au murit, S'au stâns ca o pară, ca când niciodată
N'au fost, n'au trăit. Faţa lui grozavă se posomorâră,
Trupul ţepeni, Ticălosul suflet din arsa lui gură
Ca fumul peri !
Iadul priimeşte leşul, ce pământul
Svârlia oţerât, — Pe el numai însă gheena sorbindu-1,
Nu s'au mulţumit —
Iar pentru fecioare Domnul hotărăşte
Somn nemuritor. Şi sânta sa voie aşa se vesteşte
Cu glas tunător : «Vor dormi în pace şi făr de ispită
De trai pământesc, A lor feciorie îi făgăduită
Mirelui ceresc.
Vor dormi în pace, seculele lumei
Trecând ca o zi, Nu le va atinge mâna putregiunei
Şi se vor trezi Cu formoseţă nouă ca de primăvară,
Spre trai nesfârşit, Când voi veni însu-mi de a doua oară,
Precum v'am grăit. Şi atunci greşitul de eterna muncă
Va fi apărat ; Căci a lui pacate feciorească rugă
Le-au răscumpărat.»
III.
Iată de zi zare pe cer se iveşte,
Noaptea au pierit ; Vestitorul zilei, cucoşul trezeşte
Satul adormit. Şi văd toţi pe fiice de somn greu cuprinse,
Păgânul zăcând Cu faţa grozavă, genile deschise,
Cu ochii cătând Şi cu încleştare manile lui strânse
Pe răcitul sin, Iar din a lui buză se părea că iese
Vaet şi suspin.
282
C. STAMATI
POEZII
5^8
Fecioarele însă dormea ocrotite
D'aripi îngereşti Şi în somnul dulce, fiind migăite
Cu visuri cereşti ; Iar pe a lor feţe nevinovăţie
Lin se arăta : A lor resuflare, ca şi fecioriea,
Miros revărsa ; A lor buze rumeni, ca roza formoasă,
Părea că râdea, Ş'a lor formoseţă era mângâioasă,
Dar foc n'aprindea.
Iată că îmbracă racla lui cu stofă,
Mormântul boltesc ; Clopotele sbeară ; şi cu mare pompă
II şi prohodesc ; Bolnavii, seracii, plâng cu întristare
După cel murit, Alergând cu toţii să-i dea sărutarea
Cea dela sfârşit. Deci au închis racla, ce o priimeşte
Mormânt fioros. Iar clirosul zice: «Doamne pomeneşte
Pe cel păcătos !»
Apoi se întoarce popului pe-acasă
Mâhnit şi plângând. Şi iată că iesă cu cumplită groază
Un zid din pământ, De cremine neagră, care ocoleşte
Cu un chip nespus Mormântul, biserica, iar împregiur creşte
Codru nepătruns, în poarta de schijă stau stânci rezămate
Şi dudău crescând,
Iar poporul fuge spăriet departe, Urgiea văzând.
Deci aceste locuri de atunci remasă
Pustiu neumblat ; Burianul creşte şi scaiul se'ndeasă
Unde au fost sat. Glas de om aicea nici că se respunde,
Ci buhna ţipând ; Şi prin stânci şi codri lupul se ascunde,
De frică urlând ; Iar printre prăpăstii povoaele repezi,
Prăvălind butuci, Curg cu clocot mare, lăsând printre lespezi
Pleavă şi clăbuci.
Iar unde fusese sfânta monastire
Celor cuvioşi, Acolo, în ziduri au sălăşluire
Şerpii veninoşi. Sub sfintele boite cântări nu răsună :
Ce, când bate vânt, Pustiul vueşte, mărăciunea sună
Pe tristul mormânt. Alte ori o piatră de se povornează
Din resipiturî, Grozavul ei buhnet eho repetează
C'o sută de guri. ^
Pe pâclosul munte abie înălbeşte
Crucea pe mormânt, Iar la miezul nopţei pe el se zăreşte
Pară luminând. Tot pe acea cruce se sue şi creşte
Curpănul vânjos ;
284
C. STAMATI
Şi ziua şi noaptea pe ea străjueşte
Un corb fioros. Pe aceste locuri triste, părăsite
Nime nu umbla, Pân' şi păsărele, făr' să se mai uite,
Cu frică sbura.
Abia miezul nopţei începe să treacă
Şi corbul crăcnia. Şopot oarecare se stârnia şi parcă
Mormântul trăsnia. Şi eşind dintr'ânsul, o umbră negrită
Lângă cruce sta ! Ochii lui, ca luna de pâclă 'nvălită,
Lânced se uita, Aci către ziduri ea privia cu frică,
Aci spre mormânt, Aci către ceriuri manile rădică,
Ajutor cerând.
Deci se făcea iarăşi tăcere de groază
Şi umbra peria, Iar de pe cel munte negurile groase
Nu se mai răria, Căci acolo vântul măcar s'aburească
Nici că cuteza, Nici a florii miros să se desvelească,
Ci tot mort era. Fecioarele numai întru bucurie
Veghea şi-aştepta — Pe Mântuitorul, dar când?—nu se ştie —
îl vor tampina.
Către ziuă însă, când chicură toate,
Negura căzând, Când vrăjmaşi se luptă zorile cu noaptea,
Şi cerul mijând,
POEZII
285
Una din fecioare se trezi d'un sunet
Şi singură ea Se pornia să-şi facă hotărâtul umblet,
Pe zid se suia, Se uita spre stele şi striga mâhnită :
«Oh! Când vei veni? Zi isbăvitoare atât de dorită,
Ah nu zăbovi !»
Aşa, totdeauna una din fecioare
Săvârşi pe rând» Terminatul umblet şi cu nerăbdare,
Oara aşteptând. După care alta viind să o schimbe,
îi zicea oftând : «Du-te, sorioară, nu poţi să mai umbli,
Fiind al meu rând.» Deci ea se şi duce pe gânduri mâhnită
Şi a adormit. Ceealaltă-aşteaptă pe ziduri suită
Ceasul fericit,
Strigând întristată: «Of dorită oară,
Pân' când să te-aştept ? Ca Mântuitorul, ce nu se 'nfioară,
Să judece drept, Să vie să scape-a noastră feciorie
Şi pe cei greşit, Precum în scriptură sfântul condei scrie,
C'au făgăduit Celui ce urăşte vieaţa pământească
Şi s'au pocăit, Celui ce aşteaptă vieaţa cerească
Şi stă iei gătit.
POEZII
287
HOLTEIUL ŞI BOERINAŞUL. Dialog satiric.
Holteiul. Ca să te urez, dă-mi voe, pentru tânăra soţie,
Cu care te-ai însurat, De neam mare, şi 'nvăţată, frumoasă, cu avuţie;
Iată dar c'ai căpătat
Ce doriai cu ferbinţeală. Mulţumeşte soartei tale. Şi nu sânt la îndoeală,
Că nu eşti fericit, frate.
Dar tu taci şi oftezi foarte. Cauţi în jos cu întristare. Au nu eşti mulţumit poate ? Ori da a ta însurare te-au făcut să mă urăşti ? însuratul. Of nu, eu sânt tot acela şi să nu mă osândeşti, Căci fericirea mea, frate, cu totul s'a prifăcut. Soarta îmi este a plânge holteia ce-am pierdut. Holteiul.   Deci dar şi tu nu eşti poate bucuros de însurare? însuratul. De-ai şi polii otrava, dar îi tot otrăvitoare. Holteiul.   Spune 'n calea câtă zestre femeea ta au avut. însuratul. Of ! vai mie
Despre a ei avuţie ! Mai bine să fi crăpat, decât să o fi văzut.
Nu zic că nu-i învăţată,
Isteaţă şi delicata, Politicoasă. Holteiul.   Apoi ce vrei altă? însuratul. Ii pentru alţii formoasă. Iar eu plâng şi zi şi noapte a mea soartă ticăloasă.
îmi blastăm şi norocirea,
Mă jur şi pe Dumnezeu,
Că o aşa osândire
Nu vrau duşmanului meu. Holteiul.   Dar cum de-ai căzut în cursă tu cel atât de ferit ? însuratul. Ursita mea cu urgie negreşit m'au prigonit, Să fiu într'o adunare de dame soiuri înalte, Unde văzând o fecioară, chipul ei mi-au plăcut foarte ; Ochii judecăţii mele amorul cel cu turbare Orbindu-i, mă îndemnară să 'ntreb şi a ei plecare? Şi ea 'ndată se uniră cu mine să se 'nsoţească. Oh ! atunci a mele zile de ce să nu se sfârşească ? Sau păzitorul meu înger pentru ce nu m'au proprit. Să nu priimesc orbeşte tocmelele ce-au voit
Ea şi neamurile sale. Strămoşii noştri tocmelele nu făceau la însurare
Şi petreceau înmiit,
Decât noi mai fericit ;
Iar acuma alt timp este, Căci moda şi etichetul în lume împărăteşte ; Şi atâte ceremonii pe bărbatul nătărău
II stăpânesc,
II orbesc,
Şi-1 fac de păţeşte rău. Astăzi şi copii, frate, te'nşală cu meşteşug,
Bătrânii cu vicleşug, De-a dreptul nu vor să meargă nici măcar un minut. Cugetul, prieteşugul le au toate de vândut. Şi dacă eşti cu avere, te pândesc să te însoare Cu a lor fete modiste, ca să le porţi în spinare. Holteiul.   Dar de ce mai prelungeşti ?
Şi nu vrei să-mi tâlcueşti
De-a tale tocmele,
Că ţi-au părut grele ? însuratul. Dacă vrei, acum îndată, cu sufletul întristat, Ţi-oi spune cu ce tocmele către socri m'am legat.
288
C. STAMATI
POEZII
289
Întâia tocmală.
«Oricând cucoana la ţară într'adins sau cu-amăgeală, Sufleteşte sau trupeşte ar pătimi de vr'o boală,
Eu să fiu dator, pentru al meu soţ
Să-i aduc din Iaşi pe doctorii toţi.» Holteiul.    Au doar din aşa pricină oamenii să nu se'nsoare,
Ca să nu se bolnăvească? . însuratul  Oh ! nu le ştii frăţioare.
O femee cu capricii de multe ori pe zi moare.
A doua tocmală.
«în zodie cumpenii soarele când va agiunge,
Pe când se răceşte timpul, câmpii şi codrii golind,
Nesuferindu-se ţara de cucoane mari atunce,
Eu să mă aflu gătit, Ca să las gospodăria şi a ei linişte dulce Şi la baluri şi ospeţe la târg s'avem a ne duce.»
A treia tocmală.
«Soţia mea graţioasă, Să trăească, nu cu mine, ce 'n deosebită casă.
Cu pompă şi răsfăţare,
Ca cucoană de neam mare ;
Iar eu să am a plăti
Ori şi cât va cheltui,
Făr'a putea bănui. Să aibă a da ospeţe amicilor tuturor
Şi consoţilor lor, Dela care să primească vizite în orice ceas». Holteiul.    Şi mulţi sunt acei amici, carii nu-i dau ei răgaz ? însuratul.  Soţia mea negreşit
Ştie la număr câţi sunt ;
A patra tocmală.
«în sfârşit, aici tocmala foarte desghiocat arată De dreptăţile femeii, când vrea ca să se despartă
De bietul bărbat,
Dacă-i scăpătat». * La acest punct strigai însă, că nici moartea mă disparte ! Dar de-aşa gogomănie au râs rudele ei toate.
Eu însă m'am atins,
Căci dracul m'au împins
Ca pe un mire înfocat, Şi 'ndatoririle mele în scris socrilor lè-am dat. Vai însă de 'mpărecherea cu o femeie de modă. Holteiul. Dar a patrulea tocmală? însuratul. Ah ! să ţ-o spun nu a,m poftă !
Şi nu este de mirat. Când ţ'oi spune de-acest punct, ce de tot m'au împilat,
Ca când mi-am pus pe spinare
Un bolohan mare. Căci după acea tocmală sânt dator a mă supune Amatei soţiei mele cu orbească plecăciune. Iar de-a intra în voea femeii capricioasă, Nu este bărbat în lume şi viaţă mai duioasă. Eu însumi am păţit posna, îndată ce m'am cununat. Zile-amare —, dar ce, numai mie s'au tâmplat? Aceasta mulţi au păţit-o ; mai toţi ce s'au însurat, Când au fost de neam înalt femeea, ce au luat, Având a merge îndată în aurit faeton La buna, mătuşe, moşu, la tot neamul cu poclon, Precum eu m'am sbrănduit pe strade dârdăitoare ; Le-am colindat cu mireasa, cu prezenturi de preţ mare, Cheltuind făr de cruţare, dând ospeţe răsfăţate, Cu zariflicuri de modă formoasă, dar scumpe foarte, încât într'un an de zile căzui în datorii grele. Ah ! Şi abia o părpără au trecut femeii mele ! «Scumpa me,» iam zis odată, «mi s'au urât de-adunare,
Nicoleanu, Cârlova, Starnati. io
290
C. STAMATI
POFZTI
291
Timpul sosi ca să mergem la ţară spre răsuflare. Carate am minunate, pentru drum toate-s gătite...» Cucoana. Mergi, Qălătorie bună !
Mă mier, neghioabe barbate, cum de ţ-au trecut prin minte,
Că eu sânt de tot nebună Ca să mă fac de râs lumii, să mă sui într'un cosciug, Ce îl numeşti tu caretă şi întrânsul să mă duc! Spune unde ai găsit-o, această veche antica ? Sau poate umbla cu dânsa răposata ta bunică? Ori nu vezi că şi lacheii râd de aşa hodoroabă?
Ah, moarte, vin mai în grabă, Decât să trăesc cu-âcela, ce nu ştie a trăi! Mergi, boierule, ce stai şi nu te mai tot codi,
Caretă de modă găseşte. Bărbatul. Să te 'ntreb, mă 'ngădueşte.
Ce fel să fie ?
Cucoana. Oh cerule ! sânt datoare, să-i spun şi să-i tâlcuesc In ce anume caretă am eu să călătoresc ? întreabă pe Graf Lucescu şi el îţi va spune ţie
Cum are să fie.
Şi ce mă superi pe mine ? Ştii că am drit să-ţi cer toate. Aşa dar cer dela tine
Să fie careta nouă
Intr'o oară, sau mult două. Bărbatul. Acum n'am bani. Cucoana. Mie prea puţin îmi pasă, Cer careta englizască, purcezi, dute şi mă lasă. — Alerg, caretă de modă găsesc şi o târguesc în zeci mii şi îndată cu sinetu o plătesc. Bărbatul. Careta este la scară, lacheii au gătit toate. Cucoana. Mă lasă acum în pace, mă aflu mâhnită foarte. —
O las şi peste un minut femeea me, ca o fiară, Mă chiama şi mă întreabă: «Este careta la scară?» Bărbatul. Acum, soro; acum, dragă, voi zice şi se găteşte. Cucoana. Acum soro, acum dragă ! Aceasta ce vorbă este ? Unde ai deprins cuvinte aşa groase să grăeşti?
Nu stii. că acum nu este de modă să le rosteşti,
Cum era în vremea veche şi cum se vorbia odată?
Acum cine ştie lumea şi vorbire delicată
Nu-şi porecleşte cucoana numindu-o soro-dragă ;
Doar de te-au deprins ţăranii aşa cuvinte să-ţi placă,
Căci ei obicinuesc numai aşa fel de vorbe groasă
Iar biata femeie rabdă, ca o sclavă ticăloasă,
Dar ce taci ? Ce nu vorbeşti ?
Bărbatul.   Ce porunceşti să mai zic ?        ~ a
Cucoana. în careta mea să pue al meu tot calabalâc.
Bărbatul. Eu pân'acum nu'nţeleg, dacă sânt serv sau bărbat.
Spune-mi la drum ce să ieu, să m'apuc de încărcat ?
Cucoana. Tot ce trebue să aibă o damă de neam înalt.
Oh,  dar cât sânt de mâhnită şi mamsela m'au lăsat !
Dar prinţului Furtunatic nu te-ai dus să dai de ştire
De-a mea îngrabă pornire ? Dar mai ales la Cusinu, ce şi ţie ţi-au plăcut? Bărbatul. Ca să mă fac eu şi crainic, timpul nu m'au încăput. Cucoana. Bârfeşti, mă rogDumitale, mai mult decât se cuvine. Deci Francesul meu îndată chiamă-1 să vie la mine.— (Către Frances)
Te rog, nion aimable Jean-Jacques, Gătiţi-mă de purces. Dieu ! Nu ştiu ce să fac. Bărbatul.  Şi iată un răscol mare în casa me s'au scornit, După cum odinioară în Sodoma, ce-au perit,
De părea că biata casă
E cu fundu'n sus întoarsă. Pun în caretă căţălul, ce''i l-au dat un iubit, Pun şi motocul cocoanei de un amic dăruit ; Acolo gavanoşele, aici şipuri, butelcuţe ; Aicea pun canaraşul în aurita puşcuţă, Aici capele, bonete, crinoline şi festoane ; Acolo fleacuri de modă, ce trebuesc la cocoane. S'au suit şi strălucita, adică a me< soţie, Iar pentru mine 'n caretă loc n'au rămas să mai fie. Şi aşa eu cu lacheii într'un furgon m'am suit
292
C. STAMATI
Şi m'am luat după dânsa, ca un bărbat mangosit. Deci, ajungând la moşie, chelarul ne'ntâmpinează : «Bine-ai venit, cuconiţă!» — pe ea o felicitează. Cucoana. Fi doncf Ce surprisă-mi face, ghiujui acest făr de
minte,
Urează ca din vechime, cu ruginite cuvinte ! — Cucernicul meu chelar, ca zăpada înălbit, Strângând umerii, ofta, clătind capul şi zicând : «De acum a me odihnă, cum se vede s'au sfârşit, Nu ştiu a me bătrâneţe prin ce faptă i-au greşit»
Aşa bătrânul grăiră Şi pe-a sa onestă faţă lacrimile năvăliră, După care îmi şopteşte bătrânul cu întristare : «Boierule, vai de tine şi de-a ta avere mare!»
Deci cucoana intră'n casă, se mânie şi întreabă Unde-i sala pentru masă? Boerul. Acesta.
Cucoana. Nu-i nici de o treabă.
Pentr'o sută de persoane măcar aici loc nu este.
Nu, nu, eu nu sânt născută ca să trăesc ţărăneşte, Mie îmi trebue altă sală.
Bufetciul s'au uimit, auzind aşa tocmală, Cămărăşiţa au fugit afară, Tânjind şi ea a mea soartă armară.
Iară eu, ca vai de mine, după dânsa mă târâm.
Cucoana. -Salonul acel de baluri să mergem ca să-1 vedem.
Boerul. Acesta-i destul de mare.
Cucoana. Oh ! îmi yine ameţeală,
Dac'această şură lungă dumneata o numeşti sală!
Căci acum, nu se traeste ca în timpul de demult.
Boerul. Eu acesta l-am avut.
Cucoana. Dar mă rog, a dumitale ?
Boerul. Cu dumneata la un loc.
Cucoana. Alei zău, ce dobitoc !
POEZII
293
O ciel!èSi cum se poate,
Să sufer aceste toate. Iţi spun drept că eşti neghiob, deşi eşti cu boierie, Şi-ţi hotărăsc în sfârşit traiul nostru cum să fie. Dacă soarta mea cea rea şi cea cu totul nedreaptă Au voit să ne vedem ochi la ochi câte odată,
Apoi ca să ne vedem,
Osebite odăi să avem.
Vizite vei primi în odaea dumitale,
Liber, făr de supărare.
Asemenea şi eu din partea mea
Voi petrece cum voi vrea. (Către lachei) Oh ! Aduceţi-mi aici acel de drum tualet, Ca să scot şi să privesc la a prinţului portret,
Cât îi de cu graţii şi el nu-i cu mine, Oh ! Şi eu fără de dânsul voi muri de mâhniciune ! Şi dumneta eşti sminteala, nu i-ai spus, când am purces, Căci prinţul să mă petreacă ştiu bine că ar fi mers. Dar iată livadă, vezi. Boerul. Prea frumoasă de primblare.
Cucoana. Nu cumva cu dumneata ? Ah, Doamne, câte gândeşti ! Bărbatul îi foarte cu rândueală şi prea minunat rodeşte. Cucoana. Poame de a dumitale nime nici vrea, nici pofteşte, Pentru că mult mai gustoase s'ar putea să se găsească, Iar la planul ei cel simplu cine poate să privască ? Căci a gradinei podoabe trebue să fie multe, Aici moale ca şi puful, văi cu brazde aşternute,
Florării mirositoare,
Dâmburi ademenitoare, Acolo fontaluri, tocma ca stecla preveditoare, In care cerul albastru şi copacii de pe maluri Se prevăd ca în oglindă, palpitând pe a lui valuri ; Iar peştişorii într'însul unul pe altul s'alungă ; Şi acolo, pe aproape să fie frumoasă luncă; Aici alee umbrite, nepătrunse nici de soare,
■
1
294
C. STAMATI
Unde turturica geme şi suspină păr ce moare; Acolo de supt o stâncă o încântătoare zină, Izvorând de cristal apă, focul inimii alină; Şi lângă care o grotă umbra sa făgădueşte, Unde amorul sade cu degetul la guriţă, semn că tace şi
păzeşte.
Dar dumneata nu eşti vrednic de-aşa gusturi să ai parte,
De gustul gradinei mele, ci fce mângâeşte, Erate,
Cu gusturi de un amor ordinar ca dumneata.
O Dieu ! Şi de ce taci, fără a mă 'nştiinţa :
Gata-i cătră architector curierul cu-o scrisoare,
Ca el să vie în grabă şi făr de zăbava mare
Să aducă meşteri, planuri pentru o curte câmpească?
Curând îţi zic, înadinsul îndată să se pornească.
Deci a mea cocoană mare
Aşa multe mi-au vorbit,
Că ş'acum capul mă doare,
De mai că n'am nebunit. Insfârşit în sat la mine palat mare s'au ivit, Dar prin gând nu mi-au trecut, când dracul s'au isprăvit,
Decât ştiu că l-am plătit; Nu era zi făr de mese, artificii, bal comun, Iar eu şi ziua şi noaptea alergam ca un nebun,
Şi cu-aceste cheltuele
Am făcut datorii grele,
Dar mai rău că-mi cresc în cap
Coarne chiar ca la un ţap. Odată casa cea veche dintr'un făşic s'au aprins. Deci eu alergam cu răcnet chemând oamenii la stins ; Mă sbuciumam şi eu însumi, mă pârleam singur stingând, Iar fudula mea soţie se trudia şi ea giucând In casa cea nouă ; balul cu clocot mare urla S'a muzicanţilor sgomot focul de-afară ura, Cavalerii cu şucheta se învârtea, vălţuea, Apoi, ca calul de poştă, obosind femeea mea
POEZII
295
S'au trântit pe o bergeră şi cu un prinţ şuguia. Tocmai atunci mă apropiu şi eu de ea cătinel Şi-i şoptesc cu glas prea fraged: «O amate sufleţel ! Multe mii s'au cheltuit, mai conteneşte puţin, întreabă aceste baluri câţi bani pe mine mă ţin.» Dar ea parcă răsărind, cu spatele mi-au răspuns :
«Eu nu odată ţ'am spus, Că mie puţin îmi pasă, eu n'am să le răfuesc, Am să petrec cum îmi place şi dulce să vieţuesc ; Căci tu eşti boier de ţară, iar eu sânt de neam înnalt Şi ştii cum ne-au fost tocmeala, când pe mine m'ai luat.
Deci nici un cuvânt mai mult,
Căci eu n'am gust să te-ascult.» Aşadar ale ei toane de nevoie împlinind Şi peste vechi datorii alte nouă grămădind,
Toate satele le-am zălogit, Ş'acum în oraş aicea cu dumneaei am venit, Ca a mea mişălătate să-şi ia osânda spre plată, Despărţindu-mă de dânsa şi plătindu-i zestrea toată. Deci cu o aşa femee neputând să mai trăesc,
Amicilor, vă vestesc, Ca să fi luat mai bine pe sătăniţa din iad, Decât femeei de modă să mă aflu eu bărbat. Holteiul Bine zici, dar celelalte nici se văd în adunare. însuratul Apoi voi cercetaţi bine, făr a vă amoreza, De ce viţă, de ce rudă, este soţul ce-ţi lua,
Pentru ca să nu greşiţi,
Fiind de amor orbiţi
Şi apoi să vă căiţi.
Aceasta ne probează, că femeea desfrânată Ii hulită de lumea toată, . Dar mişălul de bărbat Este bun de împroşcat.
! i
Â
CSI
O 05
Suceava
în provinţia Bucovina a împărăţiei Austriei se află un orăşel, a cărue trei, patru uliţe sărace, triste şi întunecoase se'ntind astăzi pe podişul unui deal mare, ce se 'nalţă cu repegiune din dreapta râului Sucevii. Acest orăşel, cu patru secuii înapoi, se numia oraşul scaunului Moldovei, sau cetatea mare Suceava. El era strălucit înăuntru cu o sută de biserici sau mănăstiri, cu multe strade pardosite cu lespezi, cu curţi resfăţate a domnilor si a boerilor si alte podoabe : iar siliştea
ì ? ir 7 ,
de lângă cetate, unde se aduna poporul pentru sfaturi comune, în timpuri de nevoe sau la alegerea Domnilor, acel câmp se numia Direptate. Şi dar se socoteşte, că pe atuncea lăcuia în Suceava la o sută de mii locuitori şi mulţi oşteni de strajă ; iar înprejurul acestui mare oraş domnesc era boiniţă, tării, şanţuri şi pălănci puternice, deosebit de cetăţuile zidite de lăturile lui, ce ocrotiau oraşul ca nişte scuturi nevătămate de nici o armă, dacă boierii sau oştenii nemulţumiţi sau nemultumitorii Domnului nu viclenia si nu vindea cetatea duşmanilor, sau dacă duşmanii nu o găbuiau cu jitniţile sale deşarte de pâtie.
Despre resăritul oraşului se vede încă năruindu-se
800
C. STAMATI
o cetăţue cu başte şi boiniţă, din a căruea pietre şi lespezi mari locuitorii din Suceava, Armenii şi Jidovii, au zidit prăvălii şi crâşme şi negreşit nu ar fi rămas nici urma acelor respectabile risipuri, dacă în anul 1820 fratele împăratului Austriei Francisc I, călătorind prin împărăţie şi trecând prin Suceava, nu ar fi dat poroncă să se contenească risipirea acei cetăţui. Iată monarhu blând, luminat şi cinstitor ai gloriei şi al driturilor popoarelor supuse împărăţiei sale, cărue si noi Românii suntem datori să mulţumim, că nu au îngăduit să se şteargă de pe faţa pământului această sfărmătură, această ţandură de glorie a Moldovenilor !
De cealaltă parte de oraş se văd încă şanţurile unei cetăţui de pământ pe piscul cel mai înalt al dealului, pe care locuitorii o numesc Zamca. Această cetăţue marele Sobieschi, craiul leşesc, au şănţuit-o împrejurul zidului monăstirei lui (raspar vodă, ce-i zic Armanu, care monăstire stă şi astăzi ; el s'au întărit întrânsa cu opt mii de oşteni, ce-i adusese spre ajutor aliaţilor săi moldoveni, când năvăliseră asupra lor vizirul numit Chiorul cu două sute de mii de Turci şi Tătari; şi dar această cetăţue şi astăzi se numeşte a lui Sobieschi. — In mijlocul cetăţuei singuratica monăstire a Iui Graspar au ajuns tot în mâinile Armenilor şi lângă dânsa strejueşte un Arman bătrân, ce şeade în nişte chimeruri din poarta de piatră a cetăţuei, de asupra căruea este un turn vechiu şi în care chimeruri, precum spun, că după ce s'au făcut întăriturile lui Sobieschi, împrejurul monăstirei, apoi se adăpostia în vreme de resbel Mitropolitul cu odoarele bisericeşti.
PROZĂ
301
Nu departe de acea cetăţue ca la două sute de stânjeni, se mai văd încă tot pe zarea dealului alte năruituri ale unei mici întărituri, ce după zisa bătrânilor era turnul de strajă despre Poloni şi Unguri, căci întru adevăr depe zare sau culmele acestui deal înalt se vede o frumoasă perpectivă : Din dreapta râului Suceava drumul ce merge spre Ungaria şi munţii Ungariei, acoperiţi de codri şi eterne zăpezi; şi din stânga râului drumul despre Leşasca, care este astăzi a Cernăuţilor ; iar pintre dânsele se dezvăleşte ochilor roclitoriul si îmbelşugatul ses al râului Sucevei şi pe deamândouă părţile lui sate şi târguşoare, pintre care măreţul râu încovâindu-se curge cu repegiune. Asemine prin văgăunile munţilor se zăresc câteva monăstiri vechi, zidite de către domni şi boieri după feluri de biruinţe şi după feluri do casnice a lor întâmplări. Şi precum aceste, de asemine şi toate monăstirile Bucovinei şi mai ales Putna, Dragomirna, Solea şi celelalte zidite în feluri de timpuri, de Domni şi Doamne, de boieri şi jupânesele lor, sunt foarte interesante atât în stilul istoric, cât şi în cel romantic, a cărora prescriere este demnă şi îndemânatică să o facă studioşii Bucovineni, iar eu atâta adaog, că adevăratul Român, ce va veni pe aceste locuri şi va şedea pe lângă aceste sacre năruituri a Sucevei, are să vadă cea mai minunată panoramă a ţărei sale, are să şe ' insufle de nişte cugetări melancolice, ce numai lângă năruiturile glorioase ale ţărei sale şi lângă mormân-turile rudelor sale le poate simţi ; deci să pue mâna atuncea pe pieptul său şi-1 va vedea cum se coşeşte de îndesitele  svâcâituri ale inimei.  Rămâe dar cu-
302
C. STAMATI
PROZĂ
303
fundat el în ale sale gânduri triste şi eu mă întorc iarăş la vechiul oraş al Sucevei. — Ce găsesc însă într'ânsul ? — Trei-patru mii de locuitori, ce trăesc într'o urâciune nespusă, din care prea puţini Moldoveni adevăraţi locuesc prin mahalale, iar ceilalţi, Evrei şi Armeni arieni, au stăpânit vatra oraşului vechiu si au sfărmat multe zidiri monumentale, ce erau în târg, afară numai de un turn foarte gros şi înnalt ca de 14 stânjeni, ce stă încă în mijlocul oraşului, din dosul unei crâşme, care după tăria construcţiei lui si a boinitei de pe dânsul se socoteşte să fi fost turn militar de privighere, unde se suiau domnii de priviau mişcările duşmanilor, când bântuia cetatea şi a garnizonului ce o apăra : demn este de văzut acest turn ca cea mai întreagă şi veche ruină de câte se pot găsi în Moldova. Iar din sute de monastiri şi biserici se mai văd încă rămase vre-o şapte-opt, care afară de Mitropolia veche, unde se păstrează moaştele sfântului Ioan cel Nou şi acele ce sânt stăpânite de Armeni, celelalte biserici creştineşti se nă-ruesc, fiind ' sărace de venituri şi de poporeni ca să se poată ţinea în bună stare. Asa se nărueste si mâ-năstirea numită a Doamnei, a căreia pereţi stau încă, ca şi când în pizma veacurilor, dar eu am găsit vitele mahalagiilor creştini adăpostindu-se într'ânsa de strapaţul soarelui. De acolo cu tristeţă m'am întors pe uliţele vechi şi părăsite ale mahalalelor, ce erau odinioară în mijlocul oraşului şi abia am văzut din dudău, unde şi unde, câte o lespede încă de pardoseală ; deci acest orăşel au fost. odinioară poliţie faimoasă, cetate mare a tronului  Moldovei şi leagănul
domniei Moldovenilor, căci în el au fost cea întâi domnie a lui Dragoş, iar apoj Alexandru-cel-bun, Stefan-cel-Mare, învăţaţii Movileşti si alti domni ve-ştiţi au întărit şi au împodobit acest oraş ; nici odinioară însă n'au strălucit el ca în zilele lui Alexandru-cel-bun.
IL
Cura era educaţia nobililor români în secolul trecut, când domnia Fanarioţii în ţeară.
Convorbiri între o neneăcă, adică mamă cucoană, ca fiul săîi cuconaş alintat şi dascalu grec (om onest)
cucoana. — Dumneta, loghiotate, tocmindu-te dascăl la noi, vrei acum să ezaminueşti pe fiul meu ce au învăţat pără acum la scoală Domnească şi să socotim ce trebue să-1 mai învăţăm, ca să fie desăvârşit *procopsit, ca un cuconaş cilibiu ; iar nu ca acei ce învaţă cât trăesc ca să fie dascăli; însă te rog, într'un an să te sileşti, ca doar va sfârşi cartea, căci dela anul gândesc să-1 însor.
Dascălul. — Chiriamu ! Fiul Dumitale este de douăzeci de ani, precum aud, şi mintea omului la această vârstă este sburdatică; apoi nu cred că într'un an va învăţa mai -mult decât ştie astăzi, deci mai bine să-1 însori decât să-1 mai înveţi. Cu toate aceste să-1 chemăm, ca să videm ce au învăţat.
cucoana. — (Cătră fata din casă). Fată, mergi de chiama pe cuconaşul aicea. (Cătră dascai). Nu ştii, loghiotate, ce agerime şi ţinere de minte are copilul; el de mititel
PROZĂ
305
îndrăgise cartea, dar fiind gingaş nu-1 prea sileam să meargă la şcoală, căci îndată îl lovia durerea de cap, de care şi acum pătimeşte, dacă ceteşte măcar jumătate de oară. Cu toate acelea, când era de zece ani, ştia pe de rost cimilituri, păcălituri şi mulţime de fabule, de mă amuza nopţi întregi, iar aGum îi în stare să-ţi cânte toate cântecele oraşului cu stihurile lor.
Slujnica. — Cucoană, am fost la cuconaşul si ciocoiul dumisale nu m'au lăsat să intru în odae, spu-nându-mi că este adâncit în citanie.
cucoana. — Mititelul, iar are să-1 lovească durerea de cap. (catră servitoare). Cu toate acestea du-te de-1 cheamă şi îi spune că-1 rog să vie la neneaca şi să mai lasă cititul (Cătră dascai). Dacă citeşte mult seara, îl dor ochii, pentru aceea îl sfâtuesc să se ducă serile la preumblare pe uliţa mare, măcar că şi dacă se duce, mulţumirea lui estesa dea tot ce are pe lângă sine la săraci şi mai ales la bietele văduve; încât deosebit de 100 galbeni, leafa lui pe an dela babacul său şi afară de aceea ce-i mai dau eu, apoi alaltăeri a venit acasă făr de şal, cu care era încins şi făr de orologiu şi numai în anţereu, spunându-mi că le-au dat de pomană unei bătrâne bolnave, ce are două nepoţele. Iţi spui drept, dascăle, nu spre laudă, că la compătimire pentru saraci foarte bine îmi sa-mănă mie.
Slujnica. — Cuconaşul cu mare supărare a deschis usa si a zis că va veni, dar m'au suduit si m'au chiscat.
Cuconaşul.     - (Intră în casă cu un ochi legat şi întreabă). Ce DO-
runceste nenecuta?
Nicoleanu, Cârlova, Starnati.
20
306
C. STAMATI
PROZĂ
307
Cucoana. —Ah! psihimu! Ce ai la ochi? Au doară de multă citanie ţi s'au tulburat ochiul?
Cuconaşul. — Aşa se vede, nenecuţă; astă noapte
am  Cetit   mai păr în  Ziuă. -       (Zicând aceste, îi cade din brâu câteva
cârti de joc, pe care plecându-se să le ia, îi cad mai multe).
cucoana. — Dar ce cărţi sunt acele şi de ce le porţi în sin?
Cuconaşul. — Pentru pasians le-am cumpărat şi le luasem cu mine, ca să le duc la un amic, ce ştie
feluri de pasianSUri. (Tocmai atunci intră în casă un italian tractirgiu cu un arnăut de la Agie, zicând cătră cucoană).
Arnăutul. — Cucoană! Domnul agă m'au trimis să vă spui, că acest cuconaş al Domniilor voastre, întovă-răşindu-se cu alţi tineri de treapta lui, în toate nopţile turbură oraşul plimbându-se pe uliţe cu lăutari; făcând zeefeturi pe la locuri ruşinate, jucându-se în cărţi pe la tractiruri până în ziuă şi până ce prăpădeşte tot ce are de lângă sine, iar mai ales astă noapte s'au dat în bileart şalu, orologiul şi straele, rămâind numai în cămeşă ; şi tocmai atuncea viind şi tractirgiul, acesta i-au cerut să-i plătească cele ce băuse şi mâncase, iar cilibiul dumitale în loc de bani i-au frânt de cap un achiu; de care întâmplare femeea tractirgiului supărându-se, ş'au adunat ostile sale, patru argate şi două bucă-tăriţi bine înarmate cu polonice, cociorve, pomotuşe şi alte unelte gospodăreşti şi cu aceste năpădind pe cilibiul, deosebit de lucruri nu prea mirositoare ce i-au aruncat în obraz, l-au petrecut cu această ceremonie pan' la curtea dumitale, iar acolo cilibiul, su-meţindu-se, apucase la scărmănat pe tractiriţă. Noroc
de bucătăriţă, ce i-au stâmpărat mânia lovindu-1 cu polonicul peste ochi, iar celelalte femei cu celelalte unelte l-au strâmtorit atâta, încât dumnealui cu mare sprinteneală, ca un pelivan, au sărit peste poartă în ogradă la dumneata, dar biruitoarele argate au câştigat câmpul resbelului.—Acum onestul tractirgiu îşi cere onorul femeii şi plata datoriilor de la cilibiul dumitale.
Cucoana.—Eu nu cred minciuni de a tale, curca-nule, pentru copilul meu, căci el mi-au spus de întâmplarea ochiului său, aseminea de şal şi orologiu; iar acel ce au făcut aceste posne trebuie să fie alt berbant. Şi eşiţi afară cu binişorul, dacă nu vreţi să pui ţiganii să vă înterească.
Tractirgiu. — Per dio santo, eu mă duc să dau •jalbă lui Vodă şi cilibiul dumitale, de se va întâlni cu mine undeva, îmi va plăti punşurile şi vinaţurile ce mi-au băut ; ori îi voi scoate şi cellalt ochiu. (Se4 duc).
Cuconaşul. -      (Făcându-se că plânge). Toate   aceste sunt
minciuni, nenecuţă şi se vede că acest blestemat de tractirgiu prepune, că aş fi fost eu, dar el şonţu spune minciuni, căci eu pe crucea mea mă giur, că astă noapte, când ceteam, am auzit mare calabalâc pe la poarta noastră; şi nu ştiu ce au fost pricina!
cucoana.—Nu-i nimica, drăguţă, nu te supăra; că eu voi vorbi cu aga, vărul Iacovachi, şi-ţi voi cere cinstea de là şarlatanul de tractirgiu pentru nă-pastea ce-ţi face.
Cuconaşul. — Dar mata să spui, că pe tractirgiu
308
C. STAMATI
PROZĂ
309
îl chiama Marcu de pe uliţa mare, din dreptul caselor Paşcanului.
Cucoana. — De unde îl ştii; dacă zici că n'ai fost astă noapte la dânsul.
Cuconaşul.— Cum să nu-1 stiu, dacă mata tot-d'aunâ mă iei la plimbare cu butca sarà pe lună şi stai dinaintea tractirului de mâncăm îngheţată?
Cucoana. — Nu-i nimica, nu-i nimica, psihimu. Eu toate le voi pune la cale şi voi vorbi cu dobitocul de agă; iar acum să vorbim cu dascălul ce ţi-am tocmit astăzi. (Oătră dascăl).
Te rog fă-i puţină cercare, ca să ştiu cé n'au învăţat încă.
Dascălul. -      (Către cuconaş). Dumneta,* de opt ani de
când te afli Ia scoală domnească, trèbue să fi învăţat
y > y
în limba grecească mai tot cursul celor întâi învăţături, ce trebuesc neapărat unui tânăr evghenis, precum : gramatica, catehismul religiei, istoria lumei, aritmetica şi geografia, şi ştiind aceste apoi vom merge mai nâihte.
Cuconaşul. — Ce ai să-ţi baţi capul, loghiotate, să mă mai înveţi, când eu stiu! tot si sunt cel întâi
y ? y )
între toţi şcolarii; întreabă dascălii de la scoală ddm-nească, ca să-ţi spue că eu am învăţat toate cele, schimbându-mi tabla, de nu la trei zile, dar la săptămâna negreşit, iar acum de vre-o cinci luni învăţ o engomie greceasoă, să o spui babacăi la Crăciun.
Dascălul. — Eu pe dascăli nu vreu să-i întreb ce ai învăţat, ce pe dumneata aş vrea să te întreb câte ceva.
Cuconaşul. — întreabă cât îţi place.
Dascălul. — Spune-i, dacă ai învăţat catihismul, ce lege este a dumitale, căruia te închini şi ce Dumnezeu slăveşti?
Cuconaşul. — Eu sânt de legea moldovineaşcă, ca si toti oamenii din lume.
Dascălul. — Legi şi popule din lume sunt multe feluri, iar Dumnezeul cel adevărat este unul, căruea ne închinăm noi creştinii.
cuconaşul. — Ba să mă erţi dascăle, Dumnezei sunt trei : Tatui, Fiul şi Duhul. sfânt.
Dascălul. —- Aceste trei feţe sunt una şi de o fiinţă şi se cheamă Treime.
Cuconaşul. — Apoi cum se poate să fie şi trei si unul?
y , •
Dascălul. — Precum se pot multe lucruri mate-rialice, dar mai ales Dumnezeirea ce toate le poate; de pildă, cărămida îi alcătuită din apă, lut şi foc; ai înţeles acum că din aceste trei lucruri se alcătueste cărămida 1).
Cuconaşul. — Cum să nu înţeleg.
Dascălul. — Aşa dar spune-mi acum : Din câte feţe se alcătueste Troiţa?
Cuconaşul. — Din apă, lut şi foc. (Către neneaca-sa). Nu am răspuns bine, precum m'au întrebat acest loghios? Căci dascălii de la şcoala domnească niciodată nu mi-au spus că Treimea este ca şi cărămida. Aşa-i, nenecuţă, câ învăţ mai de grabă dela dascălul acesta ?
Dascălul. -      (Zâmbindu-se, zice). Cât pentru  ale legei,
J) Sf. Spiridon au dovedit ateiştilor cu această pildă fiinţa treimei la soborul dela Sardica, unde se disputa acest simbol. (Nota lui Starnati).
310
C. STAMATI
PROZĂ
311
am înţeles şi eu cât ai învăţat. Aş vrea acum şă-mi spui din istoria lumii: Ştii dumneta, cilibi, cum l-au chemat pe cel dintâi om şi cine l-au zidit pe dânsul şi cum au chemat pe fiii lui ?
Cuconaşul. — Mi se pare că Adam. (Către neneaca-say Mata mi-ai cumpărat de la Ungurii, ce umblă cu torba în spate, nişte cadre, pe care este zugrăvit Adam într'o livadă, mâncând mere  domneşti cu  femeea sa Eva.
Dascălul. — Dar aceşti întâi oameni unde trăiau atuncea ? Şi cine i-au zidit ?
cuconaşul. — Eu cred că în Moldova, dar la ce moşie anume nu pot şti ; aseminea nu ştiu cum au chemat pe părinţii lor.
Dascălul. — Pentru Dumnezeu, ce spui, berbantule ! Adam au fost zidit de însuşi Creatorul lumii şi Eva au fost scoasă din coastele lui, lăcaşul lor au fost raiul, ce se numea Eden, care nu este în Moldova. Dar gustând din pomul cunoştinţii, i-au isgonit domnul din rai şi i-au blestemat, dându-le pământul spre locuinţă, după care ei au născut pe Cain şi pe Avei, din care seminţie ne tragem noi. Deci ai înţeles acum istoria strămoşilor noştri?
Cuconaşul. — Am înţeles, loghiotate. Dar nu pot înţelege, dacă au zidit Dumnezeu pe Adam, apoi cum de au scos o coastă dintr'ânsul, din care au zidit pe Eva? Doar Dumnezeu n'au putut să zidească şi pe Eva făr de coasta lui Adam ? Sau poate şi mata, neneacă, ai esit din coastele babacăi ? (Râzând).
Cucoana. — Ba nu, drăguţă, ce Dumnezeu au făcut această minune cu Eva numai ; apoi Eva au făcut pe
Cain şi Avei, precum maica mea m'a făcut pe mine, şi din aceştia s'au înmulţit oamenii pe pământ.
Cuconaşul. — Apoi cum s'au înmulţit, dacă Avei şi Cain. nu erau însuraţi, doar Dumnezeu de le-au făcut femei tot din coastele bietului Adam, lăsându-1 fără coaste.
Dascălul. — Minciuni spui, cilibi, căci Eva măcar că nu au mai avut copii, de care Biblia nu ne spune, dar după Talmutul Jidovilor ea au născut şepte fiice ce s'au însoţit după legea veche cu fraţii lor. Aşa dar acum ai înţeles.
Cuconaşul. — Ba tot nu.
Dascălul. — Cum nu? Dacă Adam şi Eva au fost părinţii lui Cain şi Avei, precum dumneta şi fratele dumitale sunteţi ai babacăi şi ai nineacăi, apoi Avei şi Cain ai cui au trebuit să fie ?
Cuconaşul. — Negreşit ai babacăi şi ai neneacăi, căci îmi aduc aminte că neneaca au mai avut doi copii, pe Pavel şi Calin, ce seamănă Ia nume cu Avei şi Cain, şi cari au murit de mult.
Dascălul. - (Râzând cu hohot şi zicând în sine ti catergaris, ce spânzurat). Deci să lăsăm şi istoria lui Adam. Spune, mă rog, de cele patru regule ale aritmeticei, căci de gramatică nu mă îndoesc că o stii.
Cuconaşul. — îţi spui drept, că nu ştiu nici o regulă şi nici am voit să-mi bat capul să le învăţ de geaba, când galbenul este ştiut cât umblă şi câte parale este leul ; iar de am vre-o socoteală cu cineva pui pe ciocoi de socoteşte şi eu plătesc şi pace ; iar a număra ştiu şi păr la o sută, şi păr la două sute, şi păr la mii de mii.
312
C. STAMATI
PROZĂ
313
Dascălul. — Dacă aritmetică nu ai învăţat, apoi cred că geografia nici atâta.
Cuconaşul. — Dar ce dihanie este acea geografie?
Dascălul. — Nu ştiu cum să-ţi spun moldovineşte : Geografia este de a şti ce este pământul, în câte împărăţii sau domnii se împarte, ce oraşe sunt mai mari, ce râuri, ce mări.
Cuconaşul. — Stăi, dascăle, să-ţi spun ; căci eu de mititel ştiu, ce zici dumneta să mai învăţ. Bunăoară, când am fost la monăstiri cu neneaca, de ne-am primblat, am fost la Botoşani, la Roman, la Bacău, trecând peste Bahlui, Jijia, Şiret şi...
Dascălul. — Bine, dar dumneta ai văzut numai Moldova; însă pe pământ sunt şi alte ţări şi târguri; măcar că şi Moldova are deosebită istorie şi guvern.
Cuconaşul. — Si eu am auzit că sunt alte ţări precum : Nemţească, Ungurească, Leşească, Turcească, dar nu am fost pe acolo ; că cine umblă degeaba, dacă nu are treabă, de unde răsare soarele şi pără unde apune ; destul că ştiu de mititel că soarele din Moldova răsare şi în Moldova apune ; şi apoi te rog să-mi spui, loghiotate, care evghenis ca- mine mai învaţă istoria Moldovei, de când avem domni de Ţa-rigrad, unde se termină lumea noastră? Şi când istoria Moldovei se închee în două legi, întâi că Măria Sa Vodă este stăpânul, norodul oile şi noi boierii ciobani ; apoi Măria Sa pe cine voeşte din boieri, bate la talpe sau îi taie capul şi noi boierii, după pilda Măriei Sale, jăcuim şi batem norodul. Şi al doilea, care este din boieri mai mare şi mai avut, acela este mai tare şi are voe să facă ce vrea prin judeţe, mai
ales fiind Vornic mare, adică hotarnic de Divan, căci el poate să răscroească moşiile de pe la răzăşi, mai ales când acele moşii sunt într'un hotar cu ale boierilor şi pace bună. Apoi nu-i mai bine să fiu şi eu boier mare şi să fac ce-mi place în ţeară, decât filosof ca dumneta, care nu ai nimica? Asa este, nenecută, că l-am păcălit bine pe acest loghios.
Dascălul. — Cucoană, fiul dumitale atâta stie as-tăzi cât ştia când l-ai adus dela ţară să-1 dai la şcoala domnească, deci ar trebui sa înceapă de la alfa, vita, dar el îi de 20 ani.
Cucoana. — Tâlharii de dascăli sunt vinovaţi, iar el, mititelul, nu-i vinovat.
Dascălul. — Ori cum să fie, însă el ştie mai puţin de cât nimica si el vorbeşte ce au auzit pe alţii, ca papagalii, dar nici de o învăţătură elementară nu are ştiinţă.
Cuconaşul. — Ba să mă erţi, dascăle, eu nu sânt pasăre şi vorbesc mai bine de cât o pasăre.
Dascălul. — Dacă nu eşti pasăre,  apoi eşti un
gaidarOS. (Magar).
cucoana. — Eu am trăit; dascăle, în lume, pintre oameni mari, unde altă limbă nu se vorbia, decât numai greceşte, iar de gramatic nu-mi aduc aminte să mai întrebe cineva, destul este să înţeleagă greceşte şi să răspundă ; iar moldovineşte nu trebue să înveţe, că doar nu are să se facă popă sau logăfăt, căci el când va fi boier de divan are numai să iscălească în cărţile de judecată, scrise gata de diecii Divanului.
au
C. STAMATI
PROZĂ
815
Dascălul. — Aceasta nu-i destul, căci un evghenis se cuvine să aibă şi învăţătură scolastică.
cucoana. — Eu văd că nu înţelegi ; căci copilul meu nu vreu să fie filosof: aceasta poate să-1 strice. Adu-ţi aminte că el este avut, este rudenie cu protipendada   (Cei întâi cinci arhonzi ai guvernului ţărei),   apOl,  Ca S&
se înalţă, nu-i trebue procopsală multă ce îngreue capul şi îl împiedecă să meargă înainte ; deci te rog învaţă-1 atâta încât să samene cu ceilalţi tineri de teapa lui, şi anume să fie şăgalnic la vorbă, adică matalnic, şi să ştie când şi cui să facă politică, şi să stie când să tacă ca să fie nostim, însfârsit învăţă-tura lui să fie pospăetă, ca să nu fie ca un urs sălbatic, înţelegi acum, loghiotate, adică să-1 înveţi pe uşor, în scurt, pe de-asupra, câte puţin de toate, făr de bătae de cap şi cum am zice pentru ochii oamenilor, căci după neamul şi starea lui nu îi trebue mai mult. Şi nici are vreme, mai ales că peste un an gândesc să-1 însor.
Cuconaşul.—Vezi bine. ba să mă şi boeresc.
Dascălul. — Chirie Eleison ! Ti catergaris ! Dă-mi dar voe, cheramu, să-ţi spui că şi eu văd, că de a învăţa cum se cade fiul dumitale au trecut vremea cea scumpă, însă să întrebuinţăm timpul cât au mai rămas, spre a-i lumina cât se va putea mintea şi de a-1 deprinde cu învăţăturile greceşti, măcar cele mai trebuitoare, căci de patria lor Moldovenii nu au a-şi bate capul, fiind curtea domnească patria lor.
Cucoana. — Dumneta, dascăle, mă scoţi din răbdare cu filozofiile dumitale ; eu îţi spun în scurt, că dacă fiul meu îi slăbuşor de duh, apoi dumneta în zadar
vrei să-i deschizi mintea, iar cât pentru boierii şi chi-vernisala lui el nu are abar, căci eu l-oi înlesni la toate prin rudeniile mele cele mari. Şi ia seama, loghiotate, că dumneta cu învăţătura dumitale tot dascăl ai rămas, dacă nu ai avut moşie şi rudenii pe cei mari ai ţărei, sau măcar nu te-ai ciocoit pe lângă vr'un boer mare, făcându-te ciubucciu sau cafigiu şi credi-mă că mai procopsit ai fi decât cum eşti ; iar ce se atinge de copilul meu, eu dacă l-oi însura, îi voi purta de grijă de toate, ca să nu-1 ajungă nici vânt rece şi mă voi sili să se facă vornic mare de Divan.
Cuconaşul. -      (Sărutând mâna cucoanii). Aşa-i, nenecuţă, că
mata mi-i creşte şi copii, dacă mă voi însura.
cucoana. — Aşteaptă, drăguţă, să vezi întâi de-i avea copii.
Cuconaşul. — Cum să nu am? Ba încă mă voi opinti ca să întrec şi pe babacă.
Dascălul. -      (In sine). Bre, bre, bre, ce mascarale
de oameni !
Cucoana. — <catre cuconaş). Nu-ţi-i ruşine, fleacule, să întreci pe babacă-tău? (Către dascăl). Asa dar, loghiotate, fă ce-i face cu dansul păr la anul.
Dascălul. — O cheramu! Eu sânt om onest; şi sunt datoriu şe-ţi spun că cu cât cilibiu dumitale este avut şi de soi înalt, cu atâta i-ar şedea mai bine să înveţe ceva mai cu sistemă decât zici dumneta, ca să nu samene cu un cal rău împodobit cu rafturi scumpe, care, îndată ce-1 despodobesc, rămâne o gloabă nefolosnică si uricioasă.
Cuconaşul. — Auzi, auzi, neneacă, beleaoa această de dascăl mă face gloabă.
316
C. STAMATI
- PROZĂ
317
Cucoana. — Of dascăle, ce mă superi cu palavrele dumitale? Eu îţi spun încă odată, că el îi avut şi de neam mare, apoi la noi în Moldova cine are aceste îi cu minte, de treabă şi procopsit.
Dascălul. — Apoi eu nu am ce face în casa dumitale.
cucoana. — Iaca te-i şi mâniet ; dar te rog să nu ne filonichisăm, ce să vorbim cum se cuvine. Adu-ţi aminte, că dumneta te-ai tăgăduit să alcătueşti un plan cum să învăţ copilul, deci .l-ai gătit?
Dascălul.—-Eu îl făcusem precum ştiu, dar văd din vorbile dumitale că nu-ţi va plăcea ; poronceşte dar ce am să fac; căci, precum înţeleg, dumneta nu vrei să dau învăţătură sistematică ca un dascai, ce să-i fiu numai pedagog, ca cilibiu dumitale să rămâe
Un  magOg.   (Momită cu cap de câne).
Cucoana. — Fii dar dumneta pedagog sau magog, mie puţin îmi pasă, numai însemnează ce îţi voi spune.
Dascălul.— Sânt gata, spune.
Cucoana. — în toate zilele, deosebit de sărbători mici şi mari şi de Duminici, dela cinci păr la şese oare să ceteşti cu dânsul istoria şi geografia ; însă să faci asa marafet ca el făr de multă osteneală să ştie pe de rost câteva întâmplări din Alexandria lui Machedon, precum de căpcânii şi de furnicile cele mari cât omul, ce s'au bătut cu dânsul si alte minunăţii ce au mai făcut Machedon ; asemenea de Domnii cei vestiţi ai Moldovii, precum de Papură Vodă, de Ciubăr Vodă şi alţi vetejî ; precum de Crai nou, fiul Epii, poreclit Sfărâmă-Piatră-Strămbă-Lemne, de care boierii şi cucoanele spun prin adunări poveşti tare
frumoase; aseminea să stie cum se cheamă orasile cele mai mari ale ţărilor noastre, monăstirile şi sehăstriile.
Dascălul. — Altă ce mai poronceşti?
Cucoana. — Odată pe săptămână să-1 înveţi hambacul.
Dascălul. — Vrei să zici poate aritmetica?
Cucoana. — Ba nu, eu vreu hambacul, că îi mai uşor, ca să ştie copilul numai că două şi cu două fac patru şi să ştie a-şi număra paralele, când va fi rânduit de visterie prin ţinuturi ou goştină, desatină şi mai ales vădrăritul la Odobesti. Oh ! La Odobesti, unde cântă Ţiganii toată ziua, gioacă şi beu călcătorii, basi noi boierii, când ne ducem pe la podgorii să petrecem! Mai mult nu trebue. Dar aşteaptă să-ţi spun, loghiotate, de ce învăţătură mai mare are copilul trebuinţă, ca să se poată schivernisi, adică să poată câştiga parale mai cu lesnire, căci în ţara noastră boierii, dacă se fac vornici mari de divan, apoi se rânduesc să măsoare moşiile boierilor celor mai mici, mai ales ale mojicilor de răzeşi, când se plâng că li s'au împresurat moşiile lor de boieri; si acei vonici măsoară cu prăjina şi lanţugul locul de pricină şi-1 dă acelui ce le aduc mai mulţi bani ; iar de câtăva vreme vornicii hotărnici au învăţat dela Nemţi alt meşteşug*, ca să nimerească linia mai drept şi. s'au cumpărat câte o ocheană pe trei craci şi căutând printr'ânsa încotro vreau, oamenii îi socotesc foarte procopsiţi şi hotărâtura lor acea cu ocheana are credit la Domnie, mai mult decât hrisoavele vechi ; căci ei ca nişte făr-măcători pot preface faţa pământului făcând din deal vale şi din fpodiş murite şi pot să găsască silişte de sate mai vechi decât potopul şi pot să rescroească
I V
318
C. STAMATI
PROZĂ
319
hotarele fireşti şi să facă cu moşie pe cel ce nici odată nu au avut moşie, dacă le umple pungile. Apoi judecă, loghiotate, cu înţelepciunea dumitale : Cândva şti copilul acest meşteşug, ce chivernisală de alijveriş poate face cu dânsa?
Dascălul. -       (Au strigat chirie eleison che soson ton laonsu adică :)
Doamne, milueşte şi mântueşte pe norodul tău.
Cucoana. — Eu mă mier, dascăle, de ce te sparii de un lucru aşa firesc în ţară şi aşa de folos pentru dregători. Dar să lăsăm de o parte aceste învăţături adânci, de care ţi-am vorbit prea destul şi să ne întoarcem la altele mai cu haz si mai uşoare; deci însemnează.
Dascălul. — Spune, chiriamu.
Cucoana.—Să-1 înveţi a vorbi cabazlicos.
Dascălul. — Adică ca să râdă toţi de dânsul, ca de un caraghios. Mai bine să-1 învăţ a vorbi frumos.
Cucoana. — Pentru Dumnezeu, dumneta vrei să-1 înveţi Raterica (rethorica)! Nu dascăle, nu vreu. De cât să fie vorbăreţ să nu-i tacă gura nici un minut, să ştie pe de rost numele comedienţilor şi al pelivenilor celor mai vestiţi, ce gioacă pe fringhii şi fac ghiduşii, de carii Domnu şi boierii fac mare haz.
Dascălul. — Altă ce mai poronceşti ?
Cucoana. — Copilului muzica nu-i este prea dragă, căci mititelul a pătimit de năjit, dar cânta bine din cobză ; cu toate aceste ţiganul Nedelcu, vestit scripcar în Iaşi, să vie odată pe săptămână ca să-i arate şi în scripcă pestrefuri turceşti; şi atunci vor zice oamenii că fiiul meu ştie şi musicant.
Dascălul. — Ce mai pofteşti alta?
Cucoana. — Să înveţă în toate zilele a juca, pentru care să-mi găseşti vr'un Neamţ jucăuş bun, mai ales pentru ştaer şi minavet şi să porţi de grijă ca Neamţul să-1 înveţe a face cucoanelor complimente cu coadă, de cele nemţeşti şi a juca la baluri necontenit, ca să-i meargă vestea, aşa cum se vestise când trăiam la ţară, încât nici un flăcău nu-1 întrece la jocul sârbesc de brâu, la ţigănească, la corăghiească, cum joacă la Galaţi, la mocănească, la huţanească, la hora moldovinească şi altele şi altele.
Dascălul. — Altă ce mai trebue să ştie cilibiul dumitale ?
Cucoana. — Mi se pare că îi destul pentru un tânăr, căruia toate îi se zâmbesc în lume şi fiul meu, având aceste talenturi, îndată să înceapă a se rădica în sus ca un flutur cu aripile de aur. Dar am uitat ce au fost mai de folos şi anume te rog să-1 deprinzi mai cu dinadinsul de a-şi ţinea grandeţile sau fineţele pe vârtul nasului, ca un boier mare şi cât se va putea mai sus, aşa cum fac limongii fanarioţi, după ce vin de la Ţarigrad la noi, cu Domnii Greci, care după ce se boeresc, se înavuţesc jăcuind cât pot, apoi îşi bat joc de boierii pământeni şi toţi se tem de aceşti cireci domneşti. Şi această fudulie grecească e prea de modă acum, făr de care copilul nu va însemna nimica şi vor zice toţi că este un gogoman de ţară.
Dascălul. — Dumneta, cheramu, ai uitat trei lucruri mai trebuitoare de cât aceste fleacuri, adică măcar să-1 înveţi moldovineşte, religia şi fapta bună.
Cucoana. —■ Adevărat am uitat, dar nu îi de modă.
20
G. STAMATI
PROZĂ
321
Cuconaşul, (catr* maică-sa). Auzi, auzi ! Să mai învăţ moldovineşte, dacă eu sânt Moldovan.
Cucoana. — Are dreptate copilul. Că el ştie moldovineşte a seri şi a iscăli, iar de istorie nimeni nu întreabă, nici măcar nu se vorbeşte acum, ca mai 'nainte, pe când erau domni pământeni. Iar ce se atinge de religie, apoi şi eu şi duhovnicul, când îl spăvădueşte, îi spune destule molitve; de ar ţinea minte măcar a zăcea parte, căci doar nu am să-1 călugăresc! Iar cât pentru faptă bună, aceasta este o istorie lungă şi sacă, ce acum nu se pomeneşte, căci fiul meu, trăind în lume, se va purta după pilda boierilor curţii domneşti şi va înţelege el singur de ce fac haz la curte şi de ce nu se face haz. De ar fi el parolist cu damele pentru orice lucru de nimica, de ar plăti cinstit datoriile în cărţi şi pe la dughene, ca să nu-1 închidă la vartă, de ar linguşi pe bioerii mari, ca să-1 schiver-nisască şi pe dânsul mititelul, de ş'ar iubi rudeniile cele bogate,'căci dela cele sărace nu are ce aştepta, de ar fi fragid cu ceilalţi cuconaşi de teapa lui, de ar fi simţitor de cele mai mici supărări, ce se întâmplă prin casele altora, iar de casa lui nu are să-i pase, căci eu le voi pune toate la cale, şi destul pentru dânsul. Iată ce va să zică tânăr drăgălaş şi cu fapte bune ; iar mai cu dinadinsul pe lângă boierii cei mari să se mieşureze; iar cu cei mici să se fudulească, ca acei mari să-1 iubească, iar ciocoii sa se teamă de dânsul, iată iarăş în ce se încheie înţelepciunea şi ipo-lipsul la curtea domnească, ba şi în toată lumea, făr* de care " daruri copilul va fi nesuferit tuturor.
dascălul.-(Caco hrono na chisesi che o losu o catergaris:) BleS-
tamată să fii şi tu şi cuconaşul tău, spânzuratul.
Aceasta zicând dascălul în sine, îşi apucă şlicul şi o rupe de fugă.-
Cuconaşul. — (Răzând cu hohot, zice o Au luat dracul pe caţaonul şi eu am scăpat teafăr, căci înţeleaptă mea nenecuţă i-au venit de hac. Doamne, Doamne, mata tare eşti învăţată, de poţi învăţa şi pe dascăli!
P. S. Eu eram tânăr pe atuncea şi ascultam din tinda casei această comedie a amicului şi conşcolerul meu cuconaş. Deci adaog iarăş: Cât era de înăduşită pe vremea fanarioţilor, în Moldova, simţirea cea mai sacră a iubirei de patrie şi educaţia Românilor! Dar am trăit şi am văzut cu întristare în timpul de acum altfel de civilizaţie, mai grozavă decât a Grecilor, adică progresul turbat sau ultra-liberal al unor tineri români, ce nu cred nici în Dumnezeu, nici în dracu şi nu se tem nici de cuget, nici de păcat şi îşi bat joc de părinţii lor, numindu-i retrograzi, varvari şi îşi bat joc de toţi ce nu sunt ca dânşii şi apoi pier ca muştele, ce nu aduc nici o roadă în lume.
Nicoleanu, Cârlova, Starnati.
21
Ştiinţi filologice şi istorice
Câteva cuvinte româneşti, ce se trag din limbele latine, italiene, spaniole, greceşti şi franco-galice, iar altele de origină antică, dacice şi ale altor ginte, ce au trăit în Daco-România, adunate în 1863.
Zic istoricii că patria cea veche sau leagănul tuturor popoarelor Induşi, Persieni, Daci, Greci, Italieni, Slavoni, Germani, Goti şi Celti au fost toate o familie locuită în Asia de sus, în munţii Indu-Cuh sau Paropamiza, din care popoare în timpuri immemoriale au eşit prin porţile Uralului şi din Scandinavia Celtii, Germano goti şi Slavonii; şi apoi mai târziu au eşit prin porţile Caspice Greco-Italienii, sub nume de Pelazghi, Daci, Geti, Huni şi alte generaţii. Aşa dar fiind origina acestor popoare tot de o seminţie (rase), apoi şi idiomu linguilor ce vorbiau trebue să fie ramuri tot dintr'o rădăcină. Şi multe cuvinte ale acestor ghinte semănându-se între ele, se descopăr a fi însuşite în limbagiul tuturor naţiunelor Europei, cu care s'au amestecat, precum şi în lingua Română găsim cuvinte germane, latine, spaniole, grece şi mai multe slavone, însă acestea mai în urmă însuşite; asemine multe cuvinte, ale cărora origină şi derivaţie nime până acum nu au putut alia de unde
PROZĂ
323
s'au luat şi de care mai jos voi vorbi. Deci toate aceste cuvinte streine şi mai ales slavone, aşa s'au înţelenit şi s'au hultuit în limbagiul român, că de s'ar smulge din rădăcina lor, s'ar săcătui lingua noastră, lucru, ce nici celelalte naţii ale Europei nu l-au făcut, nici l-au pretins, precum se poate proba câte cuvinte eterogene şi mai ales gotice se găsesc în lin-guele anglo-saxone, franceze, italiene, germane, spaniole şi altele. Apoi cum domnii latinomani pot să prifacă tot limbagiul nostru, lepădând tot ce nu este latin, vra să zică să sărăcim lingua noastră de multe cuvinte ale originei antice.
Deci dacă este aşa scopul latinomanilor, apoi dar să adoptăm curat lingua latină, fără a ne mai disputa ce să lepădăm şi ce să nu lepădăm din cuvintele introduse din vechiu în idiomul român şi să facem pace pe mormântul linguei strămoşilor noştri.
Eu însă din parte-mi nu mă unesc. Decât găsesc de neapărată datorie a noastră să prifacem pe lăţime cuvintele slavone, ba şi grece, dacă nu vom avea în locul lor cuvinte de origină română în limbagiul obicinuit din vechiu al popoarelor României din Ardeal, Valahia, Moldova, Bucovina şi Besarabia, sau să lepădăm acele cuvinte ce ar sluţi (diforma) pronuncia română ; iar cuvintele curat slavone şi grece (ce nu pot fi mai multe de câteva sute), din care vr'o câteva voi arăta mai jos, îndătinate şi obicinuite atât de nimerit din învechime în România, să le lăsăm precum sunt, fiind bine aplicate în lingua noastră şi poporul bine deprins cu ele, spre a ne înţelege mai bine în vorbă, căci ele rostesc prea lă-
324
C. STAMATI
murit şi mai pe înţeles decât cele latine, sensul graiului ce vorbim, cu care suntem deprinşi, iar filologii latinomani, vrând a lepăda aceste, vor ajunge la aceea că lingua latină nu va fi nici latină, nici română.
Eu am adunat aicea, din câte cărţi şi scrieri române vechi şi noi mi-au căzut în mână din Ardeal, Moldova, Valahia şi Bucovina, o cătime de cuvinte mai de tot uitate şi care mi-au părut demne de a fi aplicate la locurile lor. Şi am luat aminte, că lingua latină-gramatică a claselor cultivate cuprinde în sine şi pe latina rustică poporană a claselor de jos a ţăranilor români ; precum şi lingua rustică mai ales a Românilor din Carpati, cuprinde în sine pe lângă cuvintele slavone, ce s'au înrădăcinat. din vechiu în România, mai multe cuvinte latine, căci în Carpati a fost adăpostul şi hălăduinţa vechilor colonii romane în timpurile năvălirei barbarilor în Daco-România.
I)in aceasta urmează, că Românii, atât ai claselor de sus, cât şi ai claselor de jos, deprinşi cu acest limbagiu sau idiom, se înţeleg unii pe alţii ; dar fi-logii sau linguiştii de astăzi se îndeletnicesc ca de odată să latinizească toate cuvintele populare ale limbei româneşti, ca să deprindă pe ţărani în pripă cu idiomul neo-latin, care ţărani, ba şi nobili ce nu au învăţat latineşte, neînţelegând, se face mare confuzie între ei şi administraţia ţărei, pentru că ordinile şi circul ările guvernului sunt scrise prea timpuriu după stilul neo-latin. Apoi destul va fi de-odată să, se deprindă popului măcar cu literele latine în şcoa-lele primare. Pentru aceasta, precum arăt mai sus, eu sânt de  opinie să nu se reformeze de-odată lingua
PROZĂ
325
Românilor, cu care sunt deprinşi, ci să se lase câtva timp idiomul vechi rustic, cu oarecare întocmiri după metoda nouă, alcătuind pentru şcolile primare, pe lângă abecedarul latin, şi un mic vocabular de cuvinte proaste populare, prefăcute sau traduse pe la-tinie, ca să se deprindă ţăranii încet-încet cu lingua nouă şi atuncea cu drag şi lesne o vor învăţa, aşa precum şi în Roma veche se vorbia două limbagiuri, una gramaticală, a pretorienilor nobili şi alta rustică, a plebeilor poporani şi se înţelegea în comun acest limbagiu, ce este în fond tot dialectul latin.
Aşa dar eu, pentru de a contribui măcar puţin la această întocmire, ca unul ce însu-mi scriu în stilul rustic şi cel mai simplu, ca să mă înţeleagă popului, m'am sârguit a lămuri o cătime de cuvinte cum se vorbesc astăzi şi cum se vorbia din vechiu, însemnate şi unele şi altele în acest mic vocabular ca o probă ; care cuvinte, cele mai multe, se trag din linguile latine, italiene, spaniole, grece şi franco-galică şi, măcar că unele se par a fi slavone, dar nu, căci derivaţia lor, luând seama bine, este din aceste cinci lingui, precum : cinstea dela Spania chiste ; slava-slobod xdela latin Salva-Solvo ; iubirea sau Iubirea dela lat. libitum-lubet ; podoaba ad-Ital-adobare ; săvârşire ad-Ital-soververchiare ; sfânt ad lat. sanctus; aştept ad-lat. expecto şi altele. Iar altele sunt curat slavone, ce din vechiu s'au învescut în lingua română, eu le-am lepădat cât însă s'au putut, afară de prea puţine slavone nu le-am prefăcut în latine, neavând atuncea înţelegerea, ce am voit să aibă stilul meu în operele mele, precum cuvintele : trebue, întrebuinţare,
326
C. STAMATI
PROZĂ
327
vesel, zăbava, drag, vrednic, glasul, norocul, pomana, vinovat şi altele. Deci eu socot să nu se stârpeze de tot şi până la cel de pe urmă cuvânt slavon, căci multe cuvinte slavone sunt aşa de bine aplicate în rostul linguii române, că cu greu s'ar putea mai nimerit îndeplini cu latine. Şi să nu se pară ciudat, d-lor filologi, opinia mea întemeeată pe aceea, că şi în toate linguile din lume, mai ales în acea anglo-saxonă, se găsesc hultuite cuvinte streine, fie şi barbare, ca şi în a noastră românească şi sunt bine priimite.
Deosebit de aceasta, am descoperit în limbagiul român alte multe cuvinte, ce nu derivă din grupa acelor cinci lingue apusane şi greacă şi nici din slavonă, deci se cade a prepune, precum se pare şi d-lui Cantemir, că ele sunt de origină dacică şi ale altor ghinte precum : Goti, Huni, Avari etc, ce au trăit în Daco-România lăsând urmele limbagiului lor, precum, de exemplu, cuvintele: heleşteu, stejar, pădure, copac, cărare, grăesc, privesc, nimeresc şi altele mulţime mare, de care se poate încredinţa oricine, dacă va lua o carte românească veche, va găsi negreşit pe fieştecare pagină ca a opta parte sau încă mai mult, cuvinte de origină neştiută, care nu trebuie să se lepede, prefăcându-le în latineşti, ce mai ales să se păstreze ca o respectabilă ruină în lingua daco-română, pe lângă care să se alătureze latine, italiene, cele care vor fi omonime cu dânsele şi cu care s'ar înavuţi vocabularul român, nu spre scăderea linguii naţionale, ce mai ales spre înmulţirea cuvintelor cu acelea de origină veche dacică. Deci, pre-
cum arăt, am descoperit în dialectul român trei soiuri de cuvinte :
Mai întăi : cuvinte curat latino-italiene-spaniole, grece şi galice ; acesta era limbagiul coloniilor romane, când s'au aşezat de Traian în Dacia, adică limba plebeie a popoarelor romane.
Al doilea : de origină dacică barbare şi gotice.
Al treilea : slavono-bulgaro, Serbi şi Ruteni sau Roxani, ce sunt Huţanii sau Rusnacii de astăzi, ce au năvălit în Daco-România, ademiniţi fiind de pământul cel bun şi îmbelşugat al ţărilor noastre.
Dar uneori asemenea soiuri de cuvinte filologii mai studioşi decât mine, le pot face mai sistematic ana-liz de origina lor. Insă de însemnat este, că filologii români din Bucovina nu se unesc, că multe cuvinte dacice s'ar găsi încă în limbagiul român, sub cuvânt că legioanele Romanilor lui Traian au stârpit sau au întărit din Dacia toată partea bărbătească, însă d-lor au uitat că femeile si fecioarele Dacilor, deşi oştenilor Romani era poprit să se însoţască cu dânsele, dar ele tot au putut să rămâie în ţara lor, ca nişte sclave spre a-i servi. Apoi cum se poate limbagiul naţiunii lor să se stingă de tot şi să nu înveţe ele dela Romanii, cu care au trăit secule împreună, limbagiul latin, precum şi Romanii dela ele limbagiul dacic ; fără de care nu s'ar fi putut înţelege în vorbă între dânşii. Iată dar de unde multe cuvinte dacice s'au păstrat până la noi ; ba încă s'au păstrat până nu de mult în popului român, de care voi însemna mai jos, precum şi multe uzuri şi eresuri. Şi iată cum :
Lado-mano, cântecul la munţi ce însemna, precum
328
C. STAMATI
proză
329
se pare, zeiţa formoseţii şi imeneul anuntirei, ce se cânta là nunţi păr nu de mult.
Zinele, fecioare frumoase, ce oferă frumuseţile la fecioare si feciori.
Dragaica, zeiţa belşugului ţarinilor (agriior), care încununată cu spice de grâu cânta şi salta prin sate.
Doina, la Daci zeul resbelului, ce se cânta de oşteni, când se pornia la bătae. (se prepune a fi Diana).
Stafia, o arătare urieşe, ce străjuia zidirile şi beciurile părăsite şi mai ales comorile.
Dracul din tău, spirituri ce locuia în apă.
Ursitele, două mueri, ce împărţau daruri sufleteşti şi trupeşti copiilor când se năşteau; şi predica soartele lor, de vor fi bune sau rele».
Papaluga, în timpul secetii; copilile prin sate, îmbrăcate cu frunzări şi încununate cu buruene, jucau pe la casele ţăranilor şi ţăranii le uda cu apă.
Zburătoriul, o nălucă de flăcău, ce amăgia noaptea pe femei şi fete.
Striga, o hârcă bătrână, ce omora copii decurând
năSCUţi.   (Acest eres şi acum este în Ardeal).
Tricoliciul se prefăcea în chip de lup sau în alte fiară crâncene şi zugruma oamenii şi animalele.
Strigoiul, un spirit rău, ce sugea sângele oamenilor somnoroşi ; mai ales al cioclilor, fiind locaşul lor >prin ţinterimuri.
Deci aceste uzuri şi eresuri, ce au ajuns până la noî, nu sunt destule argumente că ne-au rămas dela Daci, ca şi cuvintele lor ? Şi nimeni nu va putea proba, că derivă dela alte naţii ale Europii sau ale Asiei. Iar dialectul ruso-român din Besarabia unde
mă aflu trăind, nu zic alta decât că şi nobilii şi ţăranii vor vorbi mai rău cu timp, de cât cum au vorbit din vechiu, nefiind chip să se întrebuinţeze idiomul linguii române stricată acum. Pentru că în Beserabia lipsesc cu totul şcoli româneşti, fiind numai acelea ruseşti aşezate prin sate. Aşa dar îngrabă nici va mai fi trebuitoare limba românească în Beserabia, pentru că are să se mistue în acea rusască, ce este a guvernului. O singură speranţă ne rămâne, că nobleţă română din Beserabia în adunarea sa în Chişinău în anul acesta (1863) au suplicat guvernului o cerere, ca să se înfiinţeze în gimnazia de aici un clas de studii naţionale, precum au fost mai înainte. Şi Dumnezeu să inspire mult luminatului nostru monarh ca să priimească cu îndurare cererea noastră !
Şi dar' binevoitorii lectorii mei, să nu li se pară ciudat pentru ce eu am întrebuinţat în operele mele cuvinte ce ar socoti d-lor că sunt slavone, precum iubirea sau Iubirea, slava, slobod, podoaba, sevărşirea, pomana, cinstea şi altele. Dar acestea sunt de origină latină, aşa cum arăt mai sus în precuvântarea mea, ca si altele asemenea lor. Iar cuvintele ce mi-au părut dacice, adunate în cursul a mai mulţi ani din cărţi vechi si noui, care se obisnuesc astăzi în limba provinţiilor române şi acele ce se obicinuia din vechiu, aşa fel de cuvinte nu se găsesc în limbele Europei şi ale Asiei, nici sunt slavone sau ungarice. Deci ele trebue să fie dacice sau unele şi gotice, pentru că, deşi noi Românii de astăzi ne lăudăm a fi prăsilă numai a coloniilor romane, dar nu trebue să uităm că măcar că bărbaţii daci s'au stârpit şi
330
C. STAMATI
s'au isgonit din Dacia de Romani, dar, precum zic, muerele şi fiicele lor tot au rămas pe loc, ca nişte sclave, spre. a servi pe Romani ; deci ele, amestecân-du-se cu Romanii, ne-au lăsat şi a lor uzuri şi a lor limbagiu pe lângă acel latin, italian, spaniol şi a altora naţii, din care se alcătuia coloniile române. însă multe cuvinte ce se găsesc în limbagiu nostru Român sunt necunoscute şi neştiute la alte naţii megieşite cu noi, ce se vorbia din vechiu, nu ca acum, cărora eu le fac un paralel însemnându-le mai jos, în două deosebite rosturi, care cuvinte vechi, se vor găsi introduse în operele mele
!) Din graba de a tipări nu s'au putut aşeza cuvintele în ordine alfabetică. Aceasta o voi face la a doua ediţie. G. B. D.
Câteva cuvinte antice însuşite în limba Română, ce se par a fi Dacice.
CUVINTE CUM ERAU DIN VECHIU	CUM SE ÎNŢELEO ASTĂZI
Holdă.	Ţarină.
Adulmic.	Urmărirea cânelui.
Răguşat.	Amorţit.
Atare.	Aşa fel.
Intrecalat.	Adăogit.
Alcătuesc.	Făptuesc.
Strapaţul.	Arşiţa soarelui.
Mânglăşitura.	Amăgitură.
Heiuri.	Acareturi.
împilare.	Asuprire.
Hălăduinţă, acioare.	Adăpost, oploşire.
Boscorodesc.	Descânt.
Gaună sau gaură.	Borta.
Gavanit.	Boltit sau sclipit.
Breaslă.	Corporaţia unii meserii.
Bântuire.	Asediul unii cetăţi sau a pa-
	timilor omeneşti.
Lânced.	Bolnăvicios. %
Beteag.	Lipsit de o mădulare.
Tău, bahnă.	Mlaştină.
Pistelniţă, de unde piftesc pă-	Baltă glodoasă şi puturoasă.
răuţe.	
Blând.	Smerit.
Ghiduş.	Bufon.
Nandraş.	Berbant.
Dolfan.	Bărbat de frunte.
Copac.	Arbore.
332
EXPLICAŢIA CUVINTELOR
CUVINTE CUM ERAU DIN VECHIU
CUM SE ÎNTELEO ASTĂZI
Creangă, clomba.
Hălăgie, ciondra, ceartă.
Habă.
Biftuit.
îmbuibare.
Păcălitura, l'am păcălit.
Păcurar.
Cădinţă.
Toana.
Ingălmăceala.
Cimpoteşte.
Cercă.
încărcat.
Crună.
Corosan.
Cistos.
Cârtire.
Cărare.
Hinteu.
Moţ.
Crâncen.
Chibzuesc.
Cimpovesc.
Cimilesc.
Stimpesc.
Isbutirea.
Ursinic.
Incimpit.
Dalabazat.
Chilav.
Drepanare.
Daraburi.
Hiesc.
Probosală.
Cocolit.
Camătă.
Dobitoc.
Duşman.
Gingaş.
Ram de copaci. Sfadă, gâlceava. Clacă, îndopat. Lăcomie.
L'am încheiet cu vorba.
Cioban, păstor.
Cuviinţă de a face.
Capriţie.
Confuzie.
Copceşte un cal.
Sarcina.
însărcinat.
Ceşme.
Tencueală.
Bulbucat.
Critică.
Potică.
Careta.
Cucui.
Crud.
Chitesc.
Şchiopătez.
Gâcesc.
Contenesc.
Succesul.
Catife.
Ingenuncheţi.
Plăpând.
Greoi, leneş.
Dărâmare.
Fragmente.
Dărăm, mişcă.
Mustrare.
Dezmerdat.
Dobândă.
Animal.
Inimic.
Delicat.
EXPLICAŢIA CUVINTELOR
333
CUVINTE CUM ERAU DIN VECHIU	CUM SE ÎNŢELEG ASTĂZI
Iuruga.	Haugaş, valcica. '
Şuchet.	Spulberat.
Stirigie.	Funigine.
F aurie.	Ferărie.
Fudul, îngânfat, păşin.	înfumurat.
Falnic.	Lăudos.
Fermicios	Lucru ce se farmă.
Zebrea.	Fereastra.
Ghebos.	Gârbov.
Cimilitură.	Problemă.
Gonga.	Gândac.
Incalat.	Trupeş.
Povoara.	Greutate.
Modărlan.	Prostatic.
Gogoman.	Neghiob.
Zarva, gară, rocoşire.	Revoluţie sau rescoală.
Baftă.	Gura la dobitoace.
Graiul.	Vorba.
Cuvântul.	Parola.
Noroi.	Glod.
Hindicul.	Şanţul.
Harambaş.	Capitan de tâlhari.
Hărcă.	Cotoroanţă.
Hemesit.'	Obosit de foame.
Inzgărdare.	Ingurluire.
Potcaleş.	Intrigant.
Inciripat.	Convalescent.
Iobaji.	Sclavi, mişei.
Ingăduire, cumpătare.	Indulgenţă, moderaţie.
învăţ.	Studiez.
Sfială.	îndoiala.
Măzăţie.	Indărăpnicie, nătângie.
întinat.	Fudul; arogant.
Inpăturare.	Complicaţie.
Junghiul.	Pumnarul.
Jâlţ.	Tron.
Jărdie.	Nuea lungă.
Gafăesc.	Resuflu greu.
Nafalca.	Leafa.
334
EXPLICAŢIA CUVINTELOR
EXPLICAŢIA CUVINTELOR
335
CUVINTE CUM ERAU DIN VECHIU
CUM SE ÎNŢELEG ASTĂZI
Simbria.
Simbriaş.
Lăfăet.
Lehău.
Lehăi.
Bârfitor.
Ogoesc sau domolesc.
Potolesc.
Brâncă.
Ghiarele.
Jijita. Jerdie. Catrafuse. Habuc.
Bunduc, scund. Gigât.
Piscul muntelui, opcina.
Mâiurile.
Mazda.
Mâhnit, înduioşat.
Bicisnic.
Mirate.
Nimiceşte.
Nălucă.
Năsdrăvan.
Nazdravele.
Nămornic.
Manine sau namile.
Nătărău sau gogoman.
Mangosit.
Hiolă.
Fune.
Odoare, scule.
Dedanie.
îndatinată.
Obârşie, stiglă.
Sozmă.
Odihnă.
Leafa militarului, soldatului. Soldat, vine dela solde. Fanfaron, lăudos. Falfara.
Peţitori, starosti la nuntă. Mincinos, fabulos. Liniştesc. Stâng foc. Laba la animale. Căngele la fiară şi paseri crâncene. Zozie. Prăjină.
Unelte, mărunţuşuri. Om scurt şi spătos. Carlie, pitic, nan (le nain). Delicat.
Vârful, culme, măgura.
Ficaţii.
Mita, rusfert.
Trist.
Om netrebnic, mişel.
Minuni.
Desflinţază.
Năzăritură.
Prooroc.
Proorociile.
Colosal.
De o mărime nespusă, Neghiob sau netot, tâmp. Zelud.
Adâncime nemăsurată.
Frânghie.
Juvaeruri.
Obişnuire.
Obişnuită.
De unde se porneşte un izvor. De unde se împart apele. Răpaus.
CUVINTE CUM ERAU DIN VECHIU
CUM SE ÎNŢELEG ASTĂZI
Măgerie.
Mărcezit.
Ologire.
Oblu.
Pospoet.
Pildă.
Gligan, vier. Păcală.
Daună sau blasmotie.
Foaie sau burta.
Vâlfă.
Yotru.
Lotru.
Gâceşte.
Priesc.
Pavăză.
Pripeşte.
Pârpoleşte.
Platoşa.
Pusori.
Prenumire.
Potcesc.
Tesluire.
Duplecat sau suplecat. Vinars.
Remne sau ramul.
Rehnire.
Graiul. Urc.
A se sclifosi.
Tifnos.
Gluma.
Scurm sau râcăesc. Avanul. Manicare. Suleget, măcilărit.
Păscărie.
Ostenit, obosit.
Paralisirea picioarelor.
Drept în sus.
Fie cum.
Exemplu.
Porc sălbatic.
Pacoste.
Nasbâtie, pacoste.
Pântecele.
Pompa.
Preacurvăria.
Tâlhar.
Nimereşte.
Părtinesc.
Scutar.
Grăbeşte.
Pârjoleşte.
Zale (cuirasse).
Planuri.
Porecla.
Deochi (fasciner). Proect. Supus. Rachiu.
Clasa animală, vegetală sau minerală.
Temere între însoţiţi, sau ză-
luzie. Rostul. Rădic.
A se face a piange.
Sfădalnic.
Şaga.
Scobesc în pământ sau râm. Scumpul, zgârcit. Sculare de dimineaţă. Istovit.
f
336
EXPLICAŢIA CUVINTELOR
CUVINTE CUM ERAU DIN VECHIU
Sterna.
Sclipire.
Spăriitoare.
Prevăzeinta.
Nătâng.
Haine.
Glaia.
Glăjerie.
Răvaş.
Mozavire.
Modoroi sau bosonflat.
Prujitură.
Teafăr.
Sfăşuit.
încălcat, cotropit. Stropşit sau sturlubatic. Saraiman.
Sărbătoare sau zioa de bâlci.
Sirguitor.
Stiră.
Stinghere.
Cărcei.
Măztrac.
Tăgăduess.
Traiul.
Trainic.
Zburdăciune.
Răsfăţ.
Vaer.
Ticneală.
Ticneşte.
Treapta.
Treptat.
Ursita.
Chibzueală.
Vorbă, graiul.
Vreamăt.
Visterie.
CUM SE ÎNŢELEG ASTĂZI
Gerbul sau armoarea unui crai
sau nobil. Strălucire, înfiorătoare. Scopos, lndărăpnic. Strae. Sticla. Sticlărie.
Epistola sau scrisoare.
Intrigă sau zizanie.
Cu faţa varvară, mânioasă.
Saga.
Sănătos, întreg.
Spărcuit.
Zdrobit.
Şuchet sau nebunatic.
Orfan.
Praznic.
Silitor.
Sterpa.
Fără de păreche.
Spasme.
Suliţă.
Ascund dreptul. Viaţa.
Ce traeste mult.
Desfătare.
Luesul.
Tânguire.
Comodità.
Prieşte
Scara sau stepena.
Gradat.
Soarta.
Cumpătare.
Cuvântul.
Vuetul.
Hăzneaua.
EXPLICAŢIA CUVINTELOR
337
CUVINTE CUM ERAU DIN VECHIU
CUM SE ÎNŢELEG ASTĂZI
Vorbăreţ.
Păsuială.
Stinghireală.
Zinoptime sau diurna.
Zăpsesc sau găbuesc.
Zarez.       ' •*
Ghisdaf.
Zugrumat. ^ ZicătoarV '
Ingăimare sau migăire. Volboră,
Vifor sau vijălie. * Bârfele.
Şuviţă. <
Vighitori.
Tălpiz.
Apriat.
Zroc, stol, ceată.
Treptat cu zestâmp.
Urzală de pânză, sau de planuri.
Sucul. Podgheaz. .
Pajul de la tun, sau de la să-neaţâ (puşcă). r Tunărie. Buşii sau dupacii. Vicol de zăpadă. Făgădău. Trufie.
Trufaşă, femee desfătata. .Ciripire.
Abureala zefirului. Ameninţare.
Tăiuşul cuţitului sau al săbiei.
Limbut.
Vade.
Sminteală.
O zi ş'o noapte.
Prind pe cineva furând.
Om arătos.
Zarif, elegant.
Gâtuit.
Proverb.
Zăbavă sau amuzare. Furtuna pe mare. Furtună pe pământ. Fabule sau palavre. O viţă de păr. Străjeri. Şiret.
Lămurit, pe înţeles, desluşit. Tabără de oşti sau corposuri. Din ce în ce (graduellement). Izvod de pânză sau de planuri
(croquis). Vlaga pământului. Prădăciune.
Tigăiţa tunului sau a puştii. Artilerie.
Pumni.   ' . Furtună, numai iarna. Trahtir sau ospătărie. Orgoliu.
Femee voluptoasă. Cântecul paserilor (gazouille-ment).
Adiere, abie trage vântul, înfricoşare. <
Iar nu ascuţitul, fiind că s'ar înţelege vârful, iar nu partea. tăitoare. ..,
Nicoleanu, Cârlova, Starnati.
22
338
EXPLICAŢIA CUVINTELOR
explicaţia cuvintelor
CUVINTE CUM ERAU DIN VECHIU	CUM SE ÎNŢELEG ASTĂZI
Durare.	Se înţelege facerea unei case
	de lemn, iar nu a unei zidiri
	de peatră.
Nazarnic.	Prepuelnic.
Ci cn este.	Moarte, numai pentru animale.
Blese sau aburul animalelor.	Răsuriul, iar nu sufletul.
Tiolină.	Femee epehetă.
Crângul.	Cârma corăbii, sau a morii.
Cutrierare.	A călători pretutindene.
Cocioaba sau bojdeucă.	Se înţelege casa ţeranului.
Ciocoi.	Parvenit (poate vine de lu tur-
	ceşte cioc).
Chicur de somn sau aromez.	Adormitare, somnolenţă.
Certare sau împoncişare.	Disputare, opoziţie.
Cruţare sau pregetare^	Păstrare.
Tocmală.	Legămănt.
In pripă sau degrabă.	Curând.
Desluşire.	Tâlcuire.
Alintat sau cocolit.	Dizmerdat sau gingaşit.
Hatie.	Iezătura.
Fluturat sau sturlubatic.	Şuchet.
Mapă sau masăriţă.	Faţă de masăsau pauza me sii
Armată.	Flotă.
Tumbaneşte.	Se aruncă dea curu în cap.
Borăşte, vomeşte.	Varsă, vomire.
Buiac.	Furios.
Gâtlejul.   . k	Gâtiţa, la om.
Gâtlan.	La paseri şi la dobitoace
Vipt.	Hrana omului. *
Nutreţ, încăirare.
Harţagaş sau sfădalnic. Prihana. Meteahnă. . învăţătura.
Iuholbare sau înlemnire.
Imbunare.
Inimos.
BăVbătoi, hiriş.
Hrana vitelor. A se apuca la bătae, # Bătăuş.
Păcatul. ' Cusur. . Erudiţia.
încremenire. Inspăimântare.
Linguşire.
Cu curaj.
Voinic.
CUVINTE CUM EH.AU DIN VECHIU
CUM SE ÎNŢELEG ASTĂZI
Inteţare. îngăduire.
Respândesc sau resfir.
Sfială.
Siala.
Nătâng.
împăturat.
Foite.
A schinjui.
Cocier.
(Această zicere vine de la o trăsură, ce din vechiu se nu-mia cocie).
Moştenire.
Ùrie
Prevezitor.
Gomăndare,
Zarvă, rocoşire.
Vrălmaşag.
Rânced.
Vreamătul.
Velva sau tesic.
Steiul. Foaie. Pală, paloş. Serin. Iscoadă.
Desţerare sau urgisire.
Tălpizi şi marghiol.
Terfe sau trenţe.
Tombac.
Totime.
Gherghir.
Sighil
Propăşire.
Pripeşte.
Părpoleşte sau pârjoleşte.
îndemnare
Indulgenţa.
Imprăştiez.
Indoeala.
Timiditate.
Neînduplecat
Complicat.
Mâncău mare.
A tortura.
Vezeteuh
Hereditate.
Hrisov domnesc, document.
Transparent.
Pomana.
Revoluţie,
O mică tulburare.
Fără de gust.
Vuetul din pădure sau de arme. Miezul unui frupt, unde sunt
simburii. Coada unui frupt. Coaja unui frupt. Sabie. Senin. Spion. Exilul. Şirăt (rusé). Peticării rupte. Bronzul.
Tot ce este în lume.
Beciu, făcut pentru asigurarea
focului. Pecete. Progresul. Grăbeşte. Păleşte, soarele.
340
EXPLICAŢIA CUVINTELOR
CUVINTE CUM ERAU DIN VECHIU	CUM SE ÎNŢELEG ASTĂZI
Rezbunare.	Pace stricată, vendetă.*
Secătuit.	PI eguit sau calicit.
Vindecat, vindicătură.	Rană tămăduită, cicatrice
Cerşător.	Oare cere milă.
Vulcezala.	Invineţeală de lovitură.
Mândru.	Frumos.
Mândruţă.	Frumuşică, graţioasă.
Mândreţile.	Frumuseţile, dragane! ele.
Păşin.	Fudul.
Dandana.	Clopotui de zarvă (tocsin).
Doina.	Se prepune cântecul ostenesc
	ce cânta Dachii Dianii.
Mijirea aurorei.	Zorile, când se încep ase arăta
	pe cer.
Colaţionez scrierile, de sunt fără •	A colaţiona oarecare scrieri.
greşeli.	
Navrăpesc.	Năpădesc, năvălesc.
Pesteşte.	Intârziază (retarder).
Duşman.	Neamic.
Săltă, cursă.	Prinzătoare de fiară sau paseri.
Scorţotină, palaţondră, talaniţă,	Femee desfrânată, curvă
florţotină.	
Ţermul.	La marea sau la râuri mari.
Malul.	La râuri mici sau pârae.
învăţătura.	Studiile.
Brojărie, brojărit.	Ofenze, a necinsti pe cineva.
Glogoşală.	Amestecătură.
îngălmăceală.	Confuzie.
Staul.	Stâna oilor.
Sinelubife.	Egoizmul.
Periclitare sau supărare.	Tristeţa sau mâhniciunea.
Sfetesc.	Descoper'o taină în cărţi sau
	în boghi.
Manina. Manin os.
îngăimare sau migăire.
Trunchiul.
Cucură sau tulbiţă.
Stiolnă, bolboană.
Un colos. Colosal.
Zăbava sau amuzare. Trupul omului sau al copacului. Tulba cu săgeţi. O boltă apoasă.
EXPLICAŢIA CUVINTELOR
341
CUVINTE CUM ERAU DIN VECHIU
CUM SE ÎNŢELEG ASTĂZI
Resgândire. Prăvăliei sau zgrinţi. Plasă, viţă sau fel. Sârguitor.
Opcină sau măgurile munţilor. Târţa-pârţa.
Mirătoare.
Meleagul.
Olatul.
Talpalage.
Puşlâu sau fugăreţ.
Mi-am luat de samă.
Sorţi (Ies des).
Soi sau sort.
Silitor sau diligent.
Culmea unui munte.
Nihilist, om tânăr fanfaron, că-ruia-i lipseşte o doagă, ad Lat: tertia parte, o a treia parte de om
Oglindă.
O parte de loc.
Ocol.
Opince.
Dezertor.
CucoN. — Astăzi la Români titlu de nobleţe ; această zicere vine dela Daci sau Patinaţi. Cocaian, titlu ce se da bărbaţilor de irunte ai naţiei, preoţi şi comandili de oşti, care locuia în munţii cei mai înalţi ai Carpaţilor numiţi Oocaion. (istoricul c. Porfirogenit).
Vârstele omului
Pruncul.
Copilul.
Băeţan.
Zablău.
Copilandru.
Flăcău.
Holtei.
Bărbat.
Bărbăţoi.
Matur.
Uncheş.
Moşneag.
Ghiuj.
Har că.
Până la trei ani.
Până la doisprezece ani.
Până la douăzeci ani.
Până la douăzeci şi cinci ani. Până la patruzeci ani. Până la cincizeci ani.
De la cincizeci ani înnainte. Femeie foarte bătrână.
Precuvântare la Musa românească
«Ximicpentru noi... şi tot pentru patrie-» Cuvinte neuitate ale d-lui Barbu Catargiu.
Tot omul e datoriu ţerei sale cu persoana şi averea sa, Oşteanul patriot îşi repune vieaţa pentru ţeara sa, dregătoriul civil nu-şi cruţă sănătatea peîitru ţeara sa, călugărul cuvios petrece în singurătate rugându-se pentru mântuirea poporului ţerei sale, plugariul aduce, banul său în visteria ţerei sale ; eu însă, fiind din copilărie înstrăinat din vechea mea patrie, Moldova, unde m'am născut, nu avui nici un prilej să-i aduc vre-un folos ; am socotit deci să-i hărăzesc de departe umilitul rod a îndeletnicirilor ijiele, ca o pârgă mulţumitoare şi pentru ca să remâe o urmă că am fost si eu odinioară fiiul Moldovei.
Vai de omul care traeste* numai pentru sine, defăimând originea naţiunei sale, unul ca acesta, ca şi cosmopolitul lainic şi egoist, zice: «Acolo e patria mea, unde pot să trăesc bine, iar murind eu, toată lumea moare cu mine». Acesta e un fiu ingrat, ce muşcă mâna, care 1-a hrănit ; acesta traeste în ţeară ca trântorul în stup; şi în fine acest iei de .^arasiţi, trebue interiţi din ţeară, căci ei corump patriotismul
344
C. STAMATI
PROZĂ
345
celorlalţi cetăţeni. Eu aşa gândesc despre Românii, ce trăesc numai pentru sine, întocmai ca Ebrei şi alţi venetici, ce se oploşesc în ţerile Românilor numai pentru a lor interes şi'şi bat joc de România... Deci' critica aceasta neplăcută va atinge numai pe acei, cari nu voesc să facă ceva pentru muma patrie, caria îi sug laptele.
Am întrebat pe mulţi din Români, dacă aceea ce am scris eu însumi sau am imitat din alţi autori, poate fi de folos sau de stricăciune compatrioţilor mei. Şi unii mi-au răspuns cu ironie, că dacă folos nu va aduce, cel puţin va adormi p'acei ce nu pot dormi noaptea ; iar alţii le-au criticat cu rezon, zicând că eu .le-am scris după idioma şi ortografia veche a limbei serbo-române, introdusă la noi în secolul al .XIV-lea. Ş'aceasta este adevărat! Eu scriu în Basarabia, patria mea cea nouă, unde locuesc dela 1812 şi unde nu s'a putut introduce studiul şi înţelegerea dialectului neolatin de acum al României. Acest dialect reformat, ce înfloreşte în învecinatele cu Basarabia teri române, noi Basarabienii nici îl ştim; nici îl pre înţelegem, fiind mai cu totul latinizat, ba nici putem ceti (afară de un mic număr şi acela cu greu) cărţile scrise cu stilul şi orto'grafia aceasta nouă. Şi îndrăznesc a zice; că nici ţăranii români din Moldo-Valachia nu le pre înţeleg.
în consideraţiunea acestor împrejurări nime nu trebue a-mi imputa, că scriu ca un autor popular, rustic, mai mult pentru acei ce sunt deprinşi cu stilul vechi al Românilor, care a fost şi este limba mea maternă şi comună pentru noi toţi, până la începutul
reformelor în România. Iar nu pentru învăţaţii Români de acuma, cari cu desgust au criticat ortografia şi cacofonia acestui stil în elegia mea Grafita, tipărită la 1840 în Iaşi, când din contra noi scriitorii Români, câţi mai suntem în Basarabia, s'ar cădea să fim ascultaţi cu indulgenţie, căci în altfel ne pierdem curajul a mai scrie, sau speranţa că va ceti cineva ceeace am scris.
Insă pe mine şi de cât critica filologilor m'a uimit mai mult, când mă aflam în Iaşi, o altă împrejurare si mai tristă, căci cu ochii mei am văzut sute de tomuri din compunerile Moldo-Valachilor s'a Românilor din Ardeal, mai demne decât ale mele, mucezind la un bibliopol d'acolo, necumpăpate, poate şi neeetite de nime, dar foarte lăudate de toti. Nu ştiu la Bu-cureşti şi în ţeara Ardealului cum va fi, pe când la librarii francezi tot d'acolo nu ajungeau prin manele Românilor romansurile şi poesiele aduse dela Paris şi la Bruxella (sic). Aşa dar hotărâsem să arunc în foc tot ce am scris. însă tocmai atuncea mi se înfăţişază un amic, căruia spuindu-i ce gândeam să fac, el m'a încurajat, aducându-mi aminte de o fabulă persiană; «Precum că odinioară o picătură de apă căzând din nori, se tânguia amar, în cursul său spre pământ, că are să pice şi să se mistuească în adâncimile oceanului zicând: Vai mie! ce însemnez eu o picătură într'un noian ca oceanul! Cine mă va şti* sau mă va simţi că as fi fost si eu odată m lume ? Vai mie ! — Dar tocmai atuncea durerosul geniu al nu ştiu căruia bramin, ce după răposarea lui se suia dela pământ spre ceriuri, auzind bocitul bietei picături a
346 C. stamati
jălit-o, a prins-o în palma sa s'a aruncat-o în scoica unei stridii. Deci acea picătură cu timp s'a prefăcut în cel mai frumos mărgăritariu al răsăritului, ce a ajuns spre podoaba coroanei marelui Mogol». — Aşa dar această frumoasă fabulă mi-a insuflat o speranţă, că desi în teara noastră nici bramini, nici stridie, nici ocean, nici Mogoli nu se află, dar tot poate să se găsească între Români vre-un geniu generos, care să ocrotească modestele mele opere, nu ca să se poată preface ele în mărgăritariu, neavând acele merite, ce ca să fie măcar odată cetite.
Eu stiu, că critica celor scrise de mine va fi iarăs cu rezon, fiindcă eu am scris versuri şi proză nu chiar după regulele poetice sau gramatice d'acuma ale României, ce aşa simplu, precum le-am deprins din copilărie, în stilul plebei şi precum iubirea cătră patria mea cea veche a inspirat s'a învăpăeat fantaziea mea; mai ales fiindcă în Moldova şi Valachia, de când au început a domni Grecii fanarioţi şi până la căderea lor în urma eteriei, şcoli române nu se aflau, decât numai greceşti şi literatura română era cu totul necultivată şi nesuferită la curtea Fanarioţilor Pentru aceea, neavând noi literatură naţională, până în timpurile aceste mai de pè urmă, cum o au alte popoare mai fericite, pe care studiând-o se cultivă talentul, se des valeste fantazia unui autor nou, până agiunge a-i egala sau a-şi întrece pe predecesorii săi>
y) Eu am scris o satiră comică, cum era învăţătura nobililor Români în timpul Domnilor fanarioţi în Moldo-Valachia sub titlu «Ne-neaca, cuconaşul ei şi dascălul» închipuind cât am putut moralul ce insufla boerii copiilor lor p'atuncea.
proză 347
d'aceea, zic, nu se vor găsi între scrierile mejta compuneri originale ale fantaziei mele, ce éa am imitat mai mult pe autorii Europei şi am cules din ei câte ceva, ce mi-a parat mai aproape de simţirile Românilor şi mai conform cu gustul compatrioţilor mei. — Dar apoi cari din autorii lumei n'au fost plagiari ori compilatori, ca noi scriitorii români, sau nu s'a povăţuit cu acele ce au scris alţii înnaintea lor, afara de Omir şi Moisi, cari cu anticul lor geniu răspândesc şi până astăzi lumină tuturor cărturarilor lumei r iqspirându-le şi învăpăindu-le fantazia, - aşa precum şi vechiul psalmist şi proroc David a învăţat pe om cum să se roage lui Dumnezeu şi pe care toţi teologii imită şi până acum. Aşa dar Virgiliu în Eneida sa imită Iliada lui Omir; Ariosto s'a povăţuit în Rolando cu nălucirile Odiseei lui Omir ; Tasso în Ie-rusalima liberată a împrumutat multe din Ariost; iar un episod din Tasso şi cartea facerei lui Moisi a fost tema unei poeme întregi a lui Milton în minunatul său Raiul pierdut ; Voltaire şi Racine în tragediile lor au imitat pe Euripides, pe Sophocles şi pe Shakespeare; Bulwer, ce a descris nomolirea Pompei, a imitat pe vechiul Plinie: Walter Scott s'a închipuit cu Egmontul lui Goethe; Lord Byron, în Dimonul săur a imitat pe Mephistofeles al lui Goethe ; dar apoi şi Goethe în cântecul lui Mephistofeles imită pe Shakespeare Asemenea şi noi Românii, în cele mai multe scrieri şi fabule, am imitat pe autorii străini. în fine ştiut este, că toti cei mai faimoşi autori, când au vrut să scrie ceva eroic —, dumnezeesc —, strălucit, iarăş*
348
C. STAMATI
PROZĂ
349
au sorbit idei din anticele izvoare de lumină ale lui Omir, Moisi şi David.
Apoi dela mine şi alţii ca mine Români, cine poate să ceară d'adreptul multe şi clasice invenţiuni origi- ; naie, ale noastre, fără să imităm pe alţi autori şi cine j poate să pretindă poezii şi proză fără de meteahnă, ; mai ales când eu scriu în limba veche populară, ce este atât de mărginită şi amestecată cu idiomul slavon, introdus la noi după secolul al 14-lea, precum vor- f > beşte cu mai multe argumente despre aceasta şi mult \ stimatul şi ilustrul filoromân d. Edgar Quinet, în diser- ^ taţiunea sa asupra  renaşterei literaturei ş'a liirfbei i române,  în  opul  său  Românii Principatelor-Unite J (traducţiune), tipărit în Iaşi la 1856. '\|
Asa dar nu cereţi mult dela mine, desteratul din | Moldova în copilăria mea, pentru că eu n'am învă- \ ţat scolastic, «ex professo» şi d'aceea scriu fireşte şi :j liber,  ca si când v'as vorbi,  imit din cele ce au ş compus alţii, dar câte odată am scris şi dela sine-mi ; aceea ce mi-a insuflat instinctul si sălbătăcita muză a românească, ce odinioară era domesnica înamoratului j Ovidie, agronomului Virgilie, blândului Oraţie, mult ; simţitorului Tibul, elegiacului Properţiu şi altor ase- + menea autori romani. Scriu ca să se zică,  că ani ■:) trăit şi eu în lume şi proza mea, ca şi versurile mele, > fără deriine sunt rustice, precum vorbiau vechii Romani. ; .  Ascultaţi dară cu indulgenţă sălbatica mea muză, i precum ascultaţi cu mulţumire resunetul coardelor ] lăutarului. El vă cântă fireşte si fără de note. dar* > trist, pătimaş, aşa precum fantazia lui îl însufleţează. t
Lăsaţi versurile şi prosa mea să se rătăcească, să ^
curgă neregulat ca vântul, norii şi pâraele. Si de-ar fi răsplătirea mea ca şi a albinei, căreia îi răpim rodul fără a-i mulţumi, eu, ca servul credincios, întorc talantul vechei mele patrii şi zic :
Sunt mulţumit, ca albina^ de am putut cu a mea gură.
Să pun în fagurii nostri de miere o picătură.
Şi în fine :
Quod potui feci, faciant meliora potentes...
Cavaleriul C. Stamati autoriu popular.
tabla cuprinsului
351
TABLA CUPRINSULUI
I.
>   • Pagina
N. Nicoleanu, studiu de G. Bogdan-Duică....... 7
Poezii de N. Nicoleanu.
Dedicatimi e................. 25
Un conziliu.........   i                        • 26
în memoria celor morţi pentru patrie şi libertate.   . 28
Sonet.................... 31
Astăzi................... 32
Unei doamne.............. .34
Sonet.................. 35
O iluzie pierdută.............. 36
0...................... 41
O victimă................. 42
O.....................■   •   • 44
Plâng .   .................. 45
Ò durere...... ........... 47
întristare................. 49 -i
La râul Moldova............... ^0
Nu mă uita................<
Suvenirul unei întâlniri............ 53 J|
Fecioara................. 55
Amicul M. D............                                              .... 57
Amicului LA................ *>8
Un răspuns................. 59
Din depărtare 0................. 60
Bogăţia.................. 6L
Bătrânul.........• ....... ^2
La Craiova................. 60
Unui copil în leagăn............. 6?
Adevăraţii alesi............... ^
Sonet............... 72
Pagina
Versuri scrise pe faţada peşterii dela Dâmbăvicioara 73
în anul 185.....           !............. 74
Secreta mea durere........... 75
în carnaval................. 76
Suspinul unui chinez............. 79
Spune-mi de ce ai plecat .... 80 *
Dor şi jale.......... 81
De ce tăceţi ?............. 83
Urăsc................... 85
Revenirea........... 86
O meditaţie.   . ........ 87
11 Februariu 1866 .   . ..... 89
Un Asra........ ..... 91
La Moldova       .... ........ . 92
Cititorului...............-, 93
Proză de N. Nicoleanu.
Cronică teatrală............... 97
Situaţiunea........... 103
Femeea.................. 108
Oamenii cinstiţi............... 112
Despre influenţa lecturei romanţelor străine .   .   r  . 116
II. Vasile Cârlova, notiţă de G. Bogdan-Duică...... 133
Poezii de V. Cârlova.
Păstorul întristat............... 137
Inserarea................. 140
RuinuAle Târgoviştii............. 143
Rugăciune .   :............... 146
Marşul lui Cârlova.   . -........ 151
UT. Constantin Starnati, studiu âe G. Bogdan-Duică   ... 157
Poezii de C. Starnati.
Imnul lăutei româneşti............ 187
Un Român înstrăinat............. 189
Tânguirea................ 190
Epitaful.................. 192
Porumbiţa stingere..............• 193
* Aducerea aminte............... 195
Roagă-te pentru mine............ 198
Luntrea pe uscat............... 199
Zburătorul de zebre............ 201
Somnoroasa................. 204
Străjariul taberii.............. 206
Dorinţa sau videnie............. 210
TABLA CUPRINSULUI
352
Pagina
Dragoş........                           .   .   .                    .   .   . 216
Povestea povestelor............. 227
Păgânul şi fiicele sale...........*   . 258
Holteiul şi boerinaşul............. 286
Proză de C. Starnati.
Suceava.................. 299
Cum era educaţia nobililor români în secolul trecut,
când domniau Fanarioţii în ţeară. .   .   .   .   .   .   . 304
Ştiinţe filologice şi istorice.   .   ........                            . 322
Câteva cuvinte antice însuşite în limba Română, ce
se par a fi dacice   .   .   .   ...   .   . ' .          .   • 331
Precuvântarea la Musa Românească....... 343
Tabla cuprinsului.............. 350
I       MiflCrVă** Institut de Arte Grafice şi Editură, Bucureşti,
Strada Regală, 6 (Hotel Union)
BIBLIOTECA RORULARĂ „M INERVA"
No. 1—3. Istoria populară a Ro-mînilor.....
> 4. Cîntarea Romîniei. . »       6. Istoria populara a li-
teratureî Romine . »       6. Revoluţia lui Tudor
Vladimirescu. . . »       7. Perderea Hasarabiei.
> 8. Unirea Principatelor . »       9. Mihail Cogălniceanu .
> 10. Vasile Alecsandri . . »     11. Ştefan-cel-Mare.   . . » 12-13. Istoria luì Mihal Viteazul, de N. Iorga
-.15 -.15
-.15 .15
-.16
-.15 .15
-.15
No. 14. Revoluţia lui Horia . —.15 > 15. Răpirea Bucovinei . —.16 » 16. Cum să ne creştem copii—.15 » 17. Păstrarea sănătăţii . —.16 »      18. Ce să cetim ? .   . ' .   . —.16
»     19. 10 Maiu......—.16
» 20-22. Războiul pentru nea-
tîrnare  ..... —.15 »     23. Viaţa şi faptele Mitropolitului Moldovei Veniamin Costachi —.16
»     24. Aritmetica.....—.15
»     25. Femeile si revoluţi-
unea din Rusia .  • —.15
CALENDARUL „MINERVEI'
Calendarul «MINERVEI», pe
anul 1899 ...... 1.6.0
» 1900 ...... 1.50
» 1901...... 1.—
» 1902 ...... 1.—
» 1903 ..... 1.25
» 1904 ...... 1.25
» 1905 ...... 1.25
» 1906 ...... 1.25
LIRA ROMÂNA"
BIBLIOTECA MUSICALA E II
Conţinînd cele mai frumoase romanţe şi cîn-tece naţionale romîne pentru voce şi piano.
NUMERELE APÂRUTE :
1. Deşteaptă-te ltomâne. Cîntec pa-
triotic.
2. Luna doarme. Romanţă popul.
3. Aoleo ! Arie populară.
4. Suspine crude. Romanţ, populară. 6. Cîfc te-am iubit. Romanţ, popular.
6. Călugărul. Melodie populară.
7. Pentru tine Jano. Cîntec popular.
8. Două fete spală lînă. Arie popul.
9. Ce te legeni codrule î Romanţă. 10. Steluţa. Romanţă.
11. Cucuruz cu frunza'n sug. Cîntec
popular.
12. Fetiţo din acel sat... Arie din
Transilvania.
13. Popa zice că nu bea. Arie popular.
14. Inimioara mea. Arie populară.
15. Ani un leu şi vreau să-1 beau.
Cîntec popular.
16. Pasăre galbenă 'n cioc. Cînt. pop.
17. Imnul Regal ltomân.
18. Cîntecul Ointei Latine..
Preţul unui ex. 20 bani*
1