STUDII Şl MATERIALE PRIVITOARE LA
FORMAREA CUVINTELOR ÎN LIMBA ROMANA
VOL. al IV-lea
Vi
WŞjURA   ACADEMIEI   REPUBLICII   S O C I A L I S ' or<Mberg>
PKEFIXUL   NEGATIV IN-
de
FLORICA FICŞINESCU
1. Folosit încă din epoca veche a limbii latine ca element de derivare a adjectivelor şi a adverbelor, prefixul negativ in- cunoaşte o reală dezvoltare abia în latina imperială, în special în poezie şi în limbajele tehnice. Mai tîrziu, la scriitorii bisericeşti, in- apare întrebuinţat curent ca echivalent al lui a- privativ grecesc1.
Datorită caracterului său literar şi savant, prefixul este moştenit de limbile romanice într-un număr relativ mic de derivate 2, în bună parte neanalizabile. Marea extindere pe care o capătă sistemul prefixării cu in-negativ în limbile romanice moderne se explică prin împrumuturile făcute ulterior, pe cale savantă, din latină.
2. în limba română, prefixul negativ in- este un element neologic împrumutat în primele decenii ale secolului al XlX-lea din limbile romanice. Singurul derivat cu in- negativ moştenit şi devenit potrivit legilor fonetice ale limbii în-, întreg < lat. integer < in- privativ + * tagros, este o formaţie simţită neclară încă din latină 3 şi care — ca atare — nu a putut influenţa procesul de pătrundere a prefixului în limbă.
Un procent însemnat dintre derivatele cu in- negativ din limba română sînt la origine cuvinte formate încă din latină şi care există atît în franceză, cît şi în italiană. Este foarte probabil că pentru cele mai multe, filiera de pătrundere în limba română a fost limba franceză, care ne-a furnizat în decursul timpului o cantitate importantă de neologisme. Parte dintre aceste cuvinte reprezintă formaţii neanalizabile pe teren românesc, repartizate după următoarele categorii gramaticale :
adjective şi derivate ale lor : imberb < fr. imberbe, it. imberbe < lat. imberbis; imens (imensitate) < fr. immense (immensite), it. immenso (immensită) < lat. immensus, immensitas; implacabil < fr. im-placable, it. implacabile < lat. implacabilis, inert (inerţie) < fr. inerte
1 Cf. A. Ernout et A. Meillet, Dictionnaire etymologique de la langue latine, Paris, 1959; Istoria limbii române. Limba latină, Bucureşti, 1965, voi. I, p. 98.
2 Cf. W. Meyer-Liibke, Romanisches etymologisches Worterbuch, 3. Aufl., Heidelberg,
1935.
3 Cf. A. Ernout et A. Meillet, lucr. cit, p. 676.
•f
-» flohic'a ficşikesctj 2
(inerţie), it. inerte (inerzia) < lat. iners, inerţia-, insipid < fr. insipide, it. insipido < lat. insipidus etc.;
substantive: ignominie < fr. ignominie, it. ignominia < lat. ignominia; inadvertenţă < fr. inadvertanee, it. inavvertenza < lat. iwad-vertentia; inanitate < fr. inanite, it. inanită < lat. inanitas; inaniţie < fr. inanition, it. inanizione < lat. inanitio ; insanitate < fr. insanite < lat. insanitas ete.;
verbe şi derivate ale lor : ignora (ignorant, ignoranţă) < fr. ignorer (ignorant, ignoranee), it. ignorare (ignorante, ignoranza) < lat. ignorare, ignorans, ignorantia; indigna < fr. indigner, it. indignare < lat. indignări; infirma < fr. infirmer, it. infirmare < lat. infirmare.
Uneori tema derivatului din această categorie este simţită parţial analizabilă prin apropiere de un cuvînt cunoscut al limbii, ca de exemplu : incolor < fr. incolore, it. incoloro < lat. incolor (cf. culoare, multicolor etc.); inconvenient <. îv. inconvenient, it. J- ^ 1 '
____..„,✓, xv. vivjwmv ^ ia»t. mjormis (cf. formă) etc.
Din acelaşi fond comun romanic şi foarte probabil tot prin filieră franceză sînt împrumutate şi numeroase derivate analizabile, ca de exemplu :
adjective şi derivate ale lor : iZegraZ < fr. illegal, it. illegale < lat. illegalis', ilimitat < fr. illimite, it. illimitato < lat. illimitatus; impalpabil < fr. impalpable, it. impalpabile < lat. impalpabilis; indecent (indecenţă) < fr. indecent (indecence), it. indecente  (indecenza) < lat. indeeens, indecentia etc.;
substantive: imperfecţie < fr. imperfection, it. imperfezione < lat. imperfectio; inchietudine < fr. inquietude < lat. inquietuăo; insomnie < fr. insomnie, it. insonnia < lat. insomnia; ireverenţă < fr. irreverence, it. irriverenza < lat. irreverentia etc.
împrumuturile reprezentând formaţii proprii ale limbii franceze apar, de obicei, perfect analizabile în limba română, fiind derivate de la o temă folosită şi ca termen independent:
adjective: ilizibil < fr. illisible, cf. lisible ; inabordabil < fr. inabordable, cf. abordable; inactual < fr. inactuel, cf. âctuel; incapabil < fr. incapable, cf. capable; independent < fr. independant, cf. dipendant; impartajabil < fr. imparţageable, cf. partageable etc.;
substantive.: impoliteţe < fr. impolitesse, cf. politesse; m^m-«foare < fr. impudeur, cf. pudeur; indisciplină < fr. indiscipline, cf. âi*-eipline ; indiviziune < fr. indivision, cf. division etc.;       . ; | verbe: imaterializa < fr. immaterialiser, cf. materialiser; insen«| iiîisa < fr. insensibiliser, cf. sensibiliser etc. 4. ^
ohprat      \ A1*?er 1 Dauzat, Dictionnaire etymologique de la langue frangaise, Paris, 1938 • T n R^!*e£-/.' Davellly> Dictionnaire latin-francais, quarante-quatriettie «ScUtion, Pari, p f     nna'T? a{t>haUii<l™ * analogique de la langue francaise, tome troisieme, Par k 'io ^Nicola Zmgarelli, Voca&ofarzo de//a /^«a z/a//ana, settima edizione, Bologna, 1942
3 prefixul negativ in- i.>
O altă serie de derivate cu in- negativ reprezintă mai probabil împrumuturi din limba italiană, ca de exemplu: imatur < it. immaturd; incredibil < it. incredibile; incognito < it. incognito ; insolvenţă < it. in-solvenza; intratabil < it. intrattabile etc. sau direct din latină : imwn < lat. immunis; imutabil < lat. immutabilis; incert < lat. incertus; infinit < < lat. infinitus ; inimic < lat. inimicus ; instabil < lat. instabilis ; insuficient < lat. insufficiens etc.
Unele derivate cu în- negativ — cuvinte romanice sau formaţii savante — cu circulaţie în limbajul ştiinţific internaţional au putut pătrunde în limba noastră şi printr-o filieră neromanică. Aşa, de exemplu : indirect < lat. indirectus, fr. indirect, it. indiretto, germ. indireM; incompatibilitate < fr. incompatibilite, germ. Inkompatibilităt, engl. incompatibility; invariant<fr. invariant, germ. Invariant, engl. invariant, rus. uneapuanmetc.5 3. Preluarea în limba română a derivatelor cu in- negativ prezintă unele aspecte caracteristice. în tema formaţiei intervin frecvent modificări fonetice. Astfel, unele cuvinte provenite din limba franceză au fost modelate fie după model latin (ca dp exemplu : indecis < fr. indecis, lat. indeci-sus; indemonstrabil < fr. indemontrable, lat. indemonstrabilis; infecund < fr. infecond, lat. infecundus; inuman < fr. inhumain, lat. inhumanus etc), fie, cu totul sporadic, cînd cuvîntul temă exista şi ca element moştenit, după modelul românesc (ca de exemplu, formaţiile învechite : imputent, imputenţâ < fr. impotent, impotence, după putea). în unele cazuri, adaptarea fonetică s-a putut produce la forma pozitivă a cuvîntului din temă, împrumutat anterior derivatului, ca de exemplu : indispune < fr. indisposer, după dispune, cf. pw. Uneori cuvîntul a circulat în două forme : indispus < fr. indispose, după f^jms şi indispozat; ilizibil < fr. illisible şi ilegibil, după lat. illegibilis etc.
Calcurile tematice sînt puţine şi conţin în temă un neologism din acelaşi radical cu cuvîntul înlocuit: indefinibil (cf. fr. inăefinissable), intraductibil (cf. fr. intraduisible)6. Calchiat după limba franceză pare şi cuvîntul improbabil „care nu se poate proba" (dn), corespunzător francezului improuvable, în formaţia căruia prouvable ă fost înlocuit cu derivatul probabil de la proba. Mai puţin clară este situaţia cuvîntului inconvenabil „neconform regulilor, cerinţelor societăţii; necuviincios'' (da), care poate fi şi un calc după fr. inconvenant dar şi un compus românesc din in- negativ şi convenabil. Numărul aşa de mic de calcuri tematice şi caracterul lor special, opus numărului impresionant de cazuri în care obiectul calcului îl constituie prefixul, reprezintă o dovadă a caracterului extrem de selectiv al lui in- în raport cu tema; putem presupune că înlocuirea temei cu un cuvînt vechi al limbii — latin sau de altă origine — a atras în mod obligatoriu apariţia calcului integral prin înlocuirea lui in- cu ne- : neatîmare (cf. independenţă), nepătrunzibil (cf. impenetrant\ nevindecabil (cf. incurabil) etc.
6 Cf. Dicţionar tehnic poliglot, Bucureşti, 1963.
6 da consideră situaţia lui indefinibil (format din negaţia in- şi definibil) deosebită de a lui intraductibil (după fr., prin adaptare la românescul traduce).
florica ficşinescu 4
Aspectul cel mai caracteristic al pătrunderii derivatelor cu in- ră-mîne însă concurenţa între in- şi prefixul vechi în limbă ne- în legătură cu aceeaşi temă neologică : imaterial şi nematerial, indigestie şi nedigestie, incomensurabil şi necomensurabil etc. Este de remarcat că formaţia cu ne-, calchiată sau, eventual, dezvoltată spontan cînd tema exista mai de mult în limbă, apare — sau persistă — şi circulă concomitent cu cea în in- 7. Judecind după materialul din dicţionarele epocii, uzul a înclinat cînd spre o seriei de forme, cînd spre cealaltă. Astfel, deşi există atestări anterioare (vezi nota 7), Vocabularul lui I. A. Vallian 8 tipărit în 1839 nu înregistrează nici o formaţie cu in-. în schimb, la o distanţă mai mică de zece ani, I. D. Negulici — este drept că într-un dicţionar cu caracter oarecum „programatic" 9 — consemnează 212 derivate cu in-, Numărul acestora scade din nou simţitor la Pontbriant10, care reţine numai 89, dintre care 42 trimise pentru glosare la derivatul corespunzător cu ne-, considerat cel normal.
Pe linia acestor fluctuaţii apare şi alternanţa dintre forma neologică in- şi cea veche în- a prefixului. în acelaşi dicţionar al lui Pontbriant apar : împarisilabic, împortun, împortuna, împortunitate, încredibilitate, încun-venient, încunveninţă, încunvenint, infinitate, invulnerabil etc, iar varianta întrepid pentru intrepiă este consemnată şi multă vreme mai tîrziu în dicţionarul Academiei (DA). Ca şi concurenţa foarte puternică a formaţiilor paralele cu ne-, această din urmă formulă de redare a lui in- duce la concluzia că, deşi primit într-un număr mare de derivate şi deşi uşor analizabil ca înţeles, prefixul a continuat mult timp să fie simţit străin şi greu de asimilat în limbă. La această situaţie a putut contribui — între altele — şi instabilitatea lui formală. ^
4. Aspectul formal al prefixului variază în raport cu sunetul iniţial al temei la care se găseşte ataşat. Astfel, în afară de forma normală in-, în componenţa derivatului apar şi variantele :
im-, rezultat prin transformarea lui n în m înainte de consoanele labiale b şip : imperfect, cf. fr. imparfait, lat. imperfectus ;
i-, ca rezultat al asimilării lui n la consoana următoare înainte de m, r şi l; imaculat, cf. fr. immacule, lat. immaculatus; ilegal, cf. fr. illegal,
7 Dăm mai jos exemplele de acest fel găsite la N. A. Ursu, Formarea terminologiei şti inţifice româneşti, Bucureşti, 1962. Cifra din paranteză indică data primei atestări stabilită după izvoarele folosite de autor : imaterial (1848) şi nematerial (1849), impenetrabil (1852) şi nepenetrabil (1857), imperfect (1848) şi neperfect (1833), impenetrabilitate (1852) şi nepenetrabilitate (1857), imperceptibil (1855) şi neperceptibil (1857), impermeabil (1848) şi nepermeabil (1850) imponderabil (1848) şi neponderabil (1857), inactiv (1848) şi neactiv (1844), inalterabil (1848) şi nealterabil (1848), incomensurabil (1838) şi necomensurabil (1852), incomplet (1852) şi necomplet (1857), incurabil (1842) şi necurabil (1844), indefinit (1835) şi nedefinit (1835), indigestie (1845) şi nedigestie (1848), indispoziţie (1848) şi nedispoziţie (1852), inegal (1838) şi neegal (1849), inorganic (1848) şi neorganic (1830), insolubil (1848) şi 'nesolubil (1848), insolubilitate (1848) şi nesolubilitate (1848).
8 I. A. Vallian, Vocabular purtăreţ rumânesc-franţozesc şi franţozesc-rumânesc, urmat de un mic vocabular de omonime, Bucureşti, 1839.
9 I. D. Negulici, Vocabular român de toate vorbele străbune repriimite pînâ acum în limba română şi de toate cele ce sunt a se mai priimi d-acum înainte şi mai ales în ştiinţe, Bucureşti, 1848.
10 Raoul de Pontbriant, Dicliunar româno-frances, 1862.
prefixul negativ in-
lat. illegalis; irezistibil, cf. fr. irresistible, lat. irresistibilis 11. Varianta i-apare şi în legătură cu temele în gn- redus în poziţie iniţială la n : ignobil, cf. fr. ignoble, lat. ignobilis.
5. Marea majoritate a cuvintelor prefixate cu in- sînt adjective derivate de la adjective. Adjectivul tematic este mai rar un adjectiv neanalizabil în limba română : impar, impur, inabil, inactiv, inapt, incert, incomod, incult, indelicat, indirect, indiscret, indocil, ineficace, inegal, infecund, infidel, injust, inoportun, insalubru, inuman, inutil, invalid etc.
Obişnuit, tema derivatului o constituie o formă sufixată. Primul loc în această categorie îl ocupă adjectivele derivate cu sufixul -bil: impalpabil, imperceptibil, impermeabil, impracticabil, inabordabil, inacceptabil, inacomodabil, inadaptabil, inalterabil, inaplicabil, incoruptibil, indivizibil, inevitabil etc.12. Numărul mare al derivatelor din această categorie care apar folosite mult mai des decît adjectivul din temă (ca de exemplu : impenetrabil, imperturbabil, inatacabil, incalificabil, indispensabil, indubitabil, inexplorabil, insondabil, inviolabil, ireproşabil etc.) poate constitui un indiciu pentru originea parasintetică a multora dintre ele 13.
Un grup compact îl alcătuiesc şia^ adaptate în -at : iliiWttffi^^ inadecvat, indisciplinat, indispozat,
inexperimentat, inexploatat, inexplorat, insubordonat, inuzitat, invalidat etc. în ordinea frecvenţei urmează cele în -ent: indecent, independent, insol-vent, insuficient, inexistent, impotent etc. sau în -ant: inoperant, intolerant etc.
în general se pare că prefixul negativ in- se asociază mai uşor cu sufixele care se ataşează la teme verbale; adjectivele, de la teme nominale, în -al: ilegal, imaterial, imemorial, imoral, imortal, imparţial, impersonal, inactual, incorporai, iraţional, ireal etc, -ar : imobiliar, impopular, involuntar, iregular, -ic : ilogic, imparisilabic, impudic, inestetic, inorganic etc, -ier : inospitalier, -os: infructuos, ireligios, irespectfu )os, ireverenţios se rezumă — după materialul pe care l-am avut la dispoziţieaproape numai la exemplele de mai sus14. " •
Substantivele prefixate cu in- negativ alcătuiesc o categorie mai puţin numeroasă decît cea a adjectivelor : inacţiune, incultură, indis-
11 în textele româneşti din secolul al XlX-lea, în aceste cazuri întîlnim frecvent grafia cu consoana dublă. în vorbirea oamenilor mai puţin instruiţi se aude şi pronunţarea : inlegal, inre-
zistibil, inrevocabil, inmoraL
12 Din numărul total de circa 475 derivate cu in- negativ—analizabile şi neanalizabile—înregistrate de DN, număr în care au fost cuprinse şi derivatele — substantive şi verbe — ale adjectivelor, 155 sînt adjective sufixate cu -bil. Dintre acestea 139 sînt analizabile, iar 16 neanalizabile. La 4 dintre formaţiile analizabile prezenţa sufixului nu mai este simţită : imobil, inabil, incapabil incomcstibil.
13 Frecvenţa formaţiilor negative cu -bil, precum şi caracterul lor mai viabil decît al formaţiilor corespunzătoare pozitive au fost remarcate în repetate rînduri. Cf. Iorgu Iordan, Limba română actuală. O gramatică a „greşelilor", Bucureşti, 1948, p. 170; Pavel BeneS, Prefixes de ne-gation en roumain, în „Cercetări de lingvistică" anul III Supliment, 1958, p. 94 ; Măria Iliescu, Sufixul adjectival -bil în limba română, în smfc I, p. 94.
14 Pavel Benes, lucr. cit., p. 94 face o sumară comparaţie între prefixele ne- şi in- sub raportul capacităţii lor de combinare cu anumite sufixe. Concluziile ni se par convingătoare numai în ceea ce priveşte raportul cu -bil. Altfel se pare că autorul neglijează în cursul discuţiei caracterul neologic al prefixului in-, precum şi faptul că derivatele cu acest prefix sînt împrumuturi.
florica ficşinescu
prefixul negativ in-
poziţie, inexperienţă, inobservaţie, insatisfacţie, insecuritate, insucces, ire-usită etc. (vezi şi exemplele date sub punctul 2).
Prezenţa prefixului în limbă se face şi mai puternic simţită prin numărul mare de derivate ale adjectivelor cum- negativ, derivate preluate, de obicei, concomitent cu adjectivele respective :
— substantive abstracte ale calităţii, dintre care grupul puternic al celor adoptate în -itate, corespunzătoare mai ales adjectivelor în -bil: imobilitate, impalpabilitate, impasibilitate, impermeabilitate, impenetrabilitate, imponderabilitate, imposibilitate, inadaptabilitate, incompatibilitate, incoruptibilitate, indivizibilitate, infailibilitate, insensibilitate, invulnerabilitate etc. şi -al: ilegalitate, imoralitate, imortalitate, imparţialitate, impersonalitate etc. şi grupul celor în -enţâ, corespunzătoare, de obicei, adjectivelor în -ent: impacienţă, impertinenţă, imprudenţă, incoerenţă, incompetenţă, inconsecvenţă, indolenţă, insuficienţă, intransigenţă etc.;
— verbe în -iza : ilegaliza, imobiliza, impermeabiliza, insensibiliza? insonoriza, inutiliza etc. şi, mai puţine, în -a : impacienta, incomoda, importuna, invalida.
Existenţa acestui puternic sistem de derivate ale adjectivului pare să fi influenţat într-o măsură comportamentul prefixului în raport cu categoria gramaticală a temei. Astfel, de pildă, slăbirea legăturii etimologice dintre -adjectivul negativ (adeseori puţin folosit, ca de exemplu : inie, impiu, improb, inelegant, ininteligent etc.) şi derivatul său (respectiv : inichitate, impietate, improbitate, inelegantă, ininteligenţă) permite reanali-zarea acestuia în raport cu corespondentul său pozitiv (respectiv: echitate, pietate, probitate, eleganţă, inteligenţă). Definiţiile curente din dicţionare confirmă situaţia : inaptitudine „lipsă de aptitudine" şi nu „însuşirea de a fi inapt", inelegantă „lipsă de eleganţă" şi nu „însuşirea de a fi inelegant" etc. în felul acesta, capacitatea prefixului in- de a se ataşa la teme substantivale apare sporită, favorizînd apariţia unor formaţii ca inaderenţă < in- '+ aderenţă, injusteţe < in- + justeţe sau insaţietate < in-+ saţietate. La fel, verbe în -a ca invalida, simţit astăzi exclusiv ca opus. al lui valida sau infirma, devenit analizabil numai în raportul cu confirma şi afirma, pot favoriza apariţia formaţiilor negative cu in-, fie de la tema simplă a verbului, fie în opoziţia cu alte prefixe : con-, a- etc.
Un alt aspect al raporturilor tematice ale prefixului in- este apariţia sa frecventă în legătură cu o temă anterior prefixată. în majoritatea cazurilor este vorba de formaţii cu prefix provenite din latină şi în care prezenţa prefixului primar a devenit neanalizabilă în raport cu tema : imperceptibil, inexplicabil, inexperienţă etc. Alteori acest raport este semianalizabil: incompresibil, incongelabil, insurmontabil, intransmisibil sau deplin analizabil : impermutabil, imprevizibil, indescifrabil insubordonare, intranspor-tabil, ireconciliabil, irevocabil etc. Este de remarcat absenţa totală a temelor anterior prefixate cu in- „în"15.
lb Ataşarea lui in- negativ la o temă anterior prefixată cu in- se produce foarte rar şi în latină, iar pentru limba franceză, Diciionnaire alphabetique et analogique de la langue frangaise înregistrează un unic exemplu : ininflammab'le (rom. neinflamabil).
Prefixul in- apare asociat constant la teme neologice de provenienţă romanică. Lucrurile apar uşor explicabile dacă ţinem seama că majoritatea derivatelor — dacă nu chiar toate — reprezintă împrumuturi. Mai semnificativ poate fi faptul că toate modelările formale ale temelor s-au făcut după un model neologic şi că în formaţiile calchiate prefixul nu s-a menţinut decît în prezenţa unui neologism (vezi cele spuse sub punctul 3).
Din punctul de vedere al conţinutului, cuvîntul temă al derivatului cu in- negativ denumeşte o calitate, o însuşire considerată, în general, ca bună : (in)cult, (im Jprudent, (im Jpudic etc. Excepţii de felul: (i)maculat, (inJalterabil, (inJcoruptibil, (iJreproşabil, (inJviolabil, (in)vulnerabil, (in)uzabil etc. apar mai ales printre derivatele de la teme în -bil, situaţie în care prezenţa prefixului afectează exclusiv sensul lui -bil. (Compară : realizabil „care poate fi realizat" cu irealizabil „care nu poate fi realizat".)
Categoria semantică cea mai caracteristică de derivate negative cu in- o constituie adjectivele care denumesc deficienţe de ordin intelectual sau moral: inactiv, inabil, inadaptabil, inapt, incapabil, incult, indecent, independent, indiscret, infidel, insensibil etc.16. între derivatul cu in- şi cel cu ne- de la aceeaşi temă se produce frecvent o specializare, derivatul cu in- fiind folosit potrivit semantismului caracteristic al formaţiilor de acest fel, în accepţiunea morală. (Compară : inflexibil, inalterabil, inabordabil, imponderabil, inseparabil etc. faţă de corespondentele cii ne- folosite,, de regulă, ca determinante ale concretelor.)
6. Prefixul in- exprimă negaţia, reprezentînd echivalentul neologic perfect al prefixului ne-.
Cuvîntul prefixat cu in- exprimă în modul cel mai general opusul, contrariul primitivului: incredul faţă de credul, incorect faţă de corect, ireal faţă de real.
în raportul cu o temă de origine verbală fondul opoziţiei cu in- îl constituie negaţia : inaderent „care nu aderă, nu se lipeşte" faţă de aderent „care aderă, care se lipeşte", incasabil „care nu se sparge" faţă de casabil „care se sparge", inexistent „care nu există" faţă de existent „care există" etc.
în raportul cu o temă nominală opoziţia cu in- are un caracter privativ : incultură „lipsă de cultură, cultură insuficientă" faţă de opusul cultură-, indisciplină „lipsă de disciplină, nesupunere" faţă de opusul disciplină. De acelaşi tip este şi conţinutul derivatului a cărui temă este un adjectiv derivat de la un substantiv sau participiul adjectiv al unui verb din aceeaşi rădăcină cu substantivul: ilimitat „nelimitat, fără margini", imaculat „fără pată, curat" etc.
Raportul de conţinut dintre derivatul cu in- şi temă nu se stabileşte însă în toate cazurile cu aceeaşi claritate în cadrul limbii române. Faptul
16 Menţionăm că rarele excepţii: infirm, invalid, impotent etc. care denumesc deficienţe fizice sînt fie neanalizabile, fie — în cazul invalid — derivate de la o temă folosită rar şi cu un sens diferit de cel analizabil din conţinutul derivatului (vezi sub punctul 6). în ciuda acestei situaţii,, ele se numără printre puţinele derivate cu in- care par a se bucura de circulaţie şi în afara limbii literare. Ar putea fi un argument că la slaba răspîndire a derivatelor cu in- a contribuit şi conţinutul lor foarte abstract.
10
florica ficşinescu
prefixul negativ in-
II
se datoreşte în primul rînd împrejurării, amintite şi cu alt prilej, că adjectivele negative cu in- intră în limbă ca formaţii gata făcute, împrejurare la care se adaugă de această dată şi cea că, în multe cazuri, forma prefixată a precedat intrarea în limbă a primitivului17, primit ulterior şi — uneori — în alt stil al limbii, deci şi cu o accepţiune, măcar în parte, deosebită.
Ca urmare a acestui concurs de împrejurări, s-a putut ajunge la situaţii de felul următor;
— derivatul cu in- poate exprima opoziţia numai în raport cu anumite sensuri ale primitivului: impersonal, negativul lui personal în exemplul : moduri personale şi impersonale, nu poate apărea în aceleaşi condiţii şi în exemplul: locuinţă personală, în care sensul lui personal este altul; impropriu, negativ al lui propriu în exemple ca : termeni proprii şi improprii, local propriu şi impropriu (pentru...), nu poate fi folosit în exemple ca : lucruri proprii, în care apare alt sens al lui propriu. La fel imaterial, care nu se opune lui material decît în una dintre accepţiunile acestuia etc.;
— derivatul cu in- este folosit într-un sens care nu are corespondent printre sensurile cunoscute ale pozitivului. De cele mai multe ori, legătura dintre sensuri s-a pierdut în limba română. Aşa, de exemplu: incorporai ,,lipsit de trup; care nu are existenţa materială", termen folosit mai ales în limbajul juridic (da), faţă de corporal, cunoscut în limba română numai eu sensul ,,de, pentru corp, privitor la corp ; trupesc" (dn) ; imaculat „curat, nepătat" faţă de maculat „cu pete (de altă culoare), pătat", specializat ca termen botanic, situaţie în care îi corespunde negativul nemaculat (Apendicii foliolelor... maculaţi sau cam nemaculaţi. Grecescu, în dlr) ; invalid, cu unicul sens „schilod, infirm, mutilat" faţă de valid „sănătos, în putere, apt pentru muncă" sau, în limbajul juridic, „valabil" (dn). Pozitivul şi negativul cu accepţiuni disparate pot aparţine chiar aceluiaşi stil al limbii, ca de exemplu : imemorabil „foarte îndepărtat", cunoscut în franceză şi cu sensul „qui ne merite pas d'etre rappele", faţă de memorabil „demn de ţinut minte; important, marcant". într-o situaţie asemănătoare apare imemorial, împrumutat din franceză cu sensul „dintr-o epocă îndepărtată, uitat, străvechi" (dn) faţă de memorial, pătruns printr-o filieră multiplă şi care ca adjectiv e folosit cu accepţiunile : „care ţine de memorie, care este înregistrat în minte; din memorie" şi „care serveşte pentru a aminti un eveniment important, o persoană etc.; comemorativ" (dlr)18.
între inofensiv „nevătămător" şi ofensiv (cu opusul defensiv) „care atacă, care serveşte pentru a ataca" etc, legătura nu mai este foarte clară nici în franceză, de unde le-am împrumutat.
17 Dicţionarul lui I. D. Negulici atestă existenţa termenului neprefixat pentru 114 din cele '212 derivate înregistrate, iar N. A. Ursu, lucr. cit., dă atestări anterioare pentru cuvîntul temă la 11 dintre cele 34 derivate cu in- consemnate.
18 Evident că în unele cazuri neconcordanţa de conţinut dintre primitiv şi derivat este aparentă şi se datoreşte unei etimologizări greşite, ca urmare a faptului că pozitivul este folosit mult mai rar decît negativul. Aşa imparţial „nepărtinitor, obiectiv, drept", opus al lui parţial „care părtineşte, părtinitor" (dn) < fr. parţial, rar folosit şi astfel confundat cu parţial „care reprezintă numai o parte dintr-un întreg" < fr. partid.
Un alt aspect al discrepanţei de conţinut dintre derivatul cu in- şi primitivul său, aspect care explică în parte şi circulaţia mai mare a negativului, este folosirea frecventă a acestuia în funcţie adverbială, situaţie în care, de obicei, dezvoltă sensuri necunoscute pozitivului: incalificabil, incontestabil, indiscutabil, indubitabil, inevitabil, inexplicabil, invariabil, iremediabil, ireparabil, ireproşabil, ireversibil etc. etc.
Este sigur că multe dintre derivatele cu ne-, deosebite sau chiar opuse ca sens derivatului de la aceeaşi temă cu in-, au apărut în situaţii ca cele exemplificate mai sus. Derivatul cu ne- s-a dezvoltat din necesitatea de a exprima chiar acele sensuri negative care lipseau celui cu in-în raport cu pozitivul: alături de impasibil, „nepăsător", ,,indiferent", nepasibil apare ca negativ al lui pasibil „care poate fi supus la..., susceptibil de. . . " : nepasibil de pedeapsă ; alături de inapreciabil „care nu poate fi preţuit, măsurat; foarte valoros" apare neapreciabil, negativ al lui apreciabil „mare, considerabil": diferenţă neapreciabilă19. Derivatele cu ne-apărute în aceste condiţii au putut să întărească poziţia celor — prin nimic deosebite — în care ne- calchia pe in- şi în care sensul celor două formaţii este acelaşi: inadaptabil şi neadaptabil, inepuizabil şi neepuizabil, inexistent şi neexistent etc. (vezi şi sub punctul 3). Aşa cum s-a spus şi cu altă ocazie, în astfel de cazuri derivatul cu in- apare oarecum specializat pentru aspectul moral, spiritual al lucrurilor (vezi sub punctul 5) 20.
în comparaţie cu derivatele româneşti cu ne- de tipul: necopt, nedrept, necinstit etc, posibile, fără a comporta altă definiţie decît negarea pozitivului, pentru întreg registrul de sensuri ale cuvintelor de bază : €opt, drept, cinstit, derivatele negative cu in- reprezintă forme lexicalîzate, eu sens bine constituit şi manifestînd un grad mai mare de autonomie faţă de corespondentul pozitiv, fie mai puţin folosit (cf. (in)edit), fie specializat într-un anumit stil al limbii (cf. (i)maculat). Mai concret: valoarea fundamentală a derivatului cu ne- este negarea sau excluderea primitivului, pe cînd cea a derivatului cu in- este denumirea noţiunii opuse celei exprimate de primitiv, în speţă, a calităţii care rezultă prin absenţa sau prin excluderea primitivului. Eaportul dintre derivat şi temă devine în felul acesta similar — din punctul de vedere al conţinutului şi al stabilităţii — celui dintre doi termeni primari antonimi, ca de exemplu : curat şi murdar. La acest caracter mai abstractizat al derivatului negativ în
19 Pentru alte exemple, vezi Iorgu Iordan, Limba română contemporană, Bucureşti, 1956, p. 346.
20 Factorii care influenţează preferinţa pentru unul sau pentru altul dintre cele două tipuri de derivate echivalente semantic sînt greu de urmărit. Probabil că hotărîtoare este numai natura contextului (vezi Pavel Benes, lucr. cit., p. 93). Cazurile rare în care derivatul cu ne- a înlăturat definitiv pe cel cu in- (ca de exemplu ireligios, irespeduos) s-ar putea explica prin interferenţa cu un termen mai vechi, simţit ca mai expresiv (cf. necredincios, nelegiuit, respectiv necuviincios)
12
florica ficşinescu
raport cu tema pozitivă a putut contribui în limba română 21 atît faptul, invocat în repetate rînduri, că marea majoritate a derivatelor cu in- a fost preluată ca atare, din altă limbă, cît şi analogia cu numărul relativ mare de derivate cu in- neanalizabile care, neputînd fi asociate la o temă cunoscută, au fost prin firea lucrurilor simţite „autonome" ca înţeles : inert, infam, inocent, insipid, insolit, insolent, integru, intransigent, intrepidf intempestiv, inefabil, indolent etc.
în general, într-o repartizare a prefixelor negative româneşti după nuanţa predominantă pe care o imprimă derivatului, alături de ne- şi non- pentru negaţia absolută, de a- cu sens privativ, de des- pentru inversarea sensului acţiunii, funcţia caracteristică a prefixului in- este opoziţia.
7. Productivitatea prefixului in- negativ pe teren românesc este în general greu de urmărit. Derivatele cu in- sînt în cea mai mare parte formaţii perfect analizabile, avînd ca temă cuvinte cu o circulaţie bine stabilită în limbă. Posibilitatea de a distinge printre aceste forme pe cele eventual formate în limba română este — cel puţin în unele cazuri — practic imposibilă fără o istorie amănunţită a fiecărui cuvînt în parte. împrejurarea că o formaţie asemănătoare există în altă limbă nu poate constitui totdeauna un argument hotărîtor că derivatul respectiv reprezintă în limba noastră un împrumut. Ilustrativ în acest sens ni se pare termenul din vorbirea familiară : infumabil, foarte probabil format în româneşte^ dar cu atestări vechi în dicţionarele franceze 22. Din contra, imparabil, cu rezonanţă mult mai puţin românească decît infumabil, nu este atestat în nici unul dintre dicţionarele străine pe care le-am consultat. Inadaptabil, atestat şi în limba italiană (it. inadattabile), incomestibil şi innavigabil, atestate şi în franceză (cf. fr. incomestible, innavigable), sînt considerate în da derivate româneşti şi este greu de dovedit că lucrurile nu stau aşa.
Eezumîndu-ne la date concrete, observăm că în materialul care ne-a stat la dispoziţie exemplele pentru care corespondentul — sau eventual modelul — străin al derivatului din limba< noast ă să nu poată fi identificat sînt ca şi inexistente 23. în strînsă legătură cu aceasta, apare faptul
21 Situaţia pare că se prezintă în acelaşi fel şi în limba franceză. Observăm că în cadrul seriei antonimice a derivatului cu in-, Paul Robert, lucr. cit., nu rezervă totdeauna primul loc primitivului: indiscutable, în antonimie cu : controversable, discntable, douteux, faux; inopportun în antonimie cu : bienseant, convenable, opportun etc.
22 Paul Robert, lucr. cit.
23 în da, în afară de exemplele amintite, mai sînt date ca formaţii româneşti: incongruent (pentru care cf. lat. incongruens), indistinctibil (pentru care cf. fr. indistinct, lat. indistinctus) şi inomis ("formaţie cărturărească din lat. in- şi omissus"). Formaţia curioasă incontinuu „fără întrerupere, continuu" a fo£t explicată de acad. Iorgu Iordan, Limba română actuală, p. 200, prin influenţa sinonimului necontenit. In scl xi (1960), nr. 3, p. 27 ş.u., Gavril Istrate reia problema, considerînd că incontinuu s-a dezvoltat ca negativ al lui continuu din forma mai veche şi mai puţin folosită necontinuu prin înlocuirea lui ne- cu neologicul in-. Schimbarea ulterioară de sens s-ar datora confuziei cu încontinuu „continuu", confuzie produsă în perioada ortografiei latiniste. Concluziile autorului se lovesc — după părerea noastră - de inconvenientul serios de a nu fi
11
prefixul negativ in-
13
<?ă prefixul se găseşte ataşat constant la teme neologice. Singurele excepţii, cunoscute exclusiv din limbajul familiar, sînt formaţiile glumeţe incitibil şi ingăsibil, explicabile atît ca derivate de la citibil, respectiv găsibil 2A, <cît şi ca forme calchiate după fr. illisible, introuvable.
La cele arătate se adaugă — pe alt plan — caracterul refractar al derivatelor cu in- faţă de anumite sensuri ale pozitivului, precum şi circulaţia lor limitată la stilurile culte ale limbii. Toate aceste observaţii converg spre concluzia că prefixul negativ in-, deşi simţit foarte viu şi deşi prezent într-un mare număr de formaţii, trebuie considerat neproductiv in limba română. Se pare că, dacă limba literară adoptă cu uşurinţă şi foloseşte pe scară largă formaţiile cu in-, ea nu recurge decît în mod cti totul excepţional la derivarea cu prefixul in-, greu de acomodat atît în privinţa temei, cît şi în cea a conţinutului. La această situaţie contribuie, desigur, în mare măsură şi concurenţa foarte puternică a lui ne-, la care se adaugă, în stilul ştiinţific, şi cea a lui non- şi a lui a- privativ.
Singura direcţie posibilă de dezvoltare a prefixului pare să fie cea a formaţiilor cu caracter familiar şi glumeţ, de la teme derivate cu -bil.
Posibilităţi multiple de dezvoltare prezintă în schimb sistemul adjectivului. Menţionăm formaţiile substantivale româneşti apărute paralel cu cele împrumutate, dintre care, învechite: inimicie (cf. inimiciţie), incomodaţie (cf. incomodare) şi mai noi: incoreditate şi incorectitudine (alături de mai vechiul incorecţie, împrumutat) şi inexactitate (alături de inexactitudine, împrumutat). La cele două din urmă, între forma mai veche şi cea mai nouă s-a produs o specializare semantică. La exemplele de verbe înregistrate de acad. Iorgu Iordan, în Limba română actuală, p. 200 : imaterializa (acesta cu corespondentul francez immaterialiser), inegaliza, inutiliza, iraţionaliza, irealiza, adăugăm pe ilegaliza şi impurifica aparţinînd stilurilor speciale ale limbii.
Deosebit de productivă, mai ales în stilul publicistic, se dovedeşte derivarea abstractelor în -itate de la adjectivele în in-, ca de exemplu : impronunţabilitate (cf. impronunţabil), inimaginabilitate (cf. inimaginabil), intraductibilitate (cf. intraductibil) 25 etc. Interesant pentru posibilităţile de dezvoltare ale prefixului este faptul că aceste formaţii pot fi analizate deopotrivă ca derivate sufixate ale adjectivului negativ, ca formaţii para-sintetice ale adjectivului pozitiv sau ca substantive prefixate cu in-negativ.
putut atesta prin nici un citat folosirea lui incontinuu cu sensul de necontinuu. Mai jl — ni se pare ca încontinuu apărut la început ca variantă grafică a lui încontinuu sa se fi impus datorită faptului că, fără o analiză mai atentă, sensul negativ al cuvîntului justifica prezenţa prefi-xului in-,
24 Vezi Măria Iliescu, lucr. cit., p. 99.
™ „Secolul 20" (Revistă de literatură universală), 1966, nr. 8, p. 174 ; ibid., nr. 9, p. 175.
14
florica ficsinesctj
12
8. Bezumînd cele spuse mai sus, observăm :
— prefixul in- negativ a reprezentat în limba latină, pînă în epoca imperială, un prefix al limbii literare, calitate pe care şi-o păstrează şi în limbile romanice şi cu care pătrunde şi în limba română;
— derivatele cu in- din limba română sînt forme împrumutate ca atare;
— majoritatea derivatelor cu in- sînt adjective, printre acestea pre-dominînd cele de la teme sufixate cu -bil;
— valoarea caracteristică a prefixului este cea opozitivă;
— prefixul, deşi viu în conştiinţa vorbitorilor, este neproductiv pe teren românesc;
— sistemul derivării de la adjectivele negative în in- este foarte puternic şi în continuă dezvoltare.
PKEFIXUL PARA-
de
CRISTINA GHERMAN
1. în limba română para- este un prefix neologic. De origine greacă, para- (7rapa) a pătruns la noi prin cuvinte împrumutate din greacă şi franceză.
A. Cuvinte împrumutate din greacă 1 în secolul al XVIII-lea :
1. substantive -.paradigmă„model, exemplu" < gr. 7TapaSsty[xa ;para-fernă „bunuri ce aparţin prin dotă soţiei căsătorite sub regim dotai şi neconstituite ca dotă" < gr. 7rapdc<p£pva; paragraf os < gr. 7tapaypa<po<;; paragrafie   „prescripţie" < gr. îrapaypa^ ; paranomie „călcarea legii"
< gr. 7capavofiia; parasimă „stemă, marcă, semn" < gr. 7rapdcay]{xov „insignă"; parataxis „pompă, ceremonie" < gr. 7rapdcTai;i<;; paraxenie „toană, ciudăţenie" < gr. 7rapa££v(s)ta etc.;
2. adjective : paraxîn „ciudat, curios, bizar" < gr. 7rapdc$svo<;;
3. verbe : parachinisi „a îndemna, a împinge" < gr. 7capaxivc5; paradosi „a înmâna, a aduce, a informa, ;a preda" < gr. 7uapa8tScojxi; para-terisi „a observa, a examina" < gr. 7rapaT7)po>; paravalisi „a colaţiona"
< gr. 7uapapaXXo ; paravlepsi „a trece pe deasupra" < gr. Tc.oLpoc^Kinoi etc.
Cuvintele împrumutate din greacă, deşi destul de numeroase şi destul de frecvent folosite la acea epocă 2 (secolul al XVIII-lea) erau analizabile pentru un număr restrîns de vorbitori. Aceasta, ca şi faptul că unele dintre cuvintele menţionate circulau în limba noastră cu forma grecească, neadaptate (ex. : paraclitichi) pot explica de ce din aceste împrumuturi limba română nu a desprins pe para- ca prefix. Pe de altă parte însă, existenţa lor în limbă a contribuit la acomodarea vorbitorilor cu cuvinte care în prima parte conţin pe para-.
1 Exemplele din DA ms. şi L. Gâldi, Les mots d'origine neogrecqueen roumain ă Vipoque des phanariotes, Budapest, 1939, p. 217 — 221.
2 Majoritatea sînt cuvinte ce aparţin terminologiei legate de învăţămînt şi ştiinţe, înlocuite ulterior în cea mai mare parte cu neologisme din alte limbi (mai ales din limbile romanice) sau reîmprumutate din franceză (ex. : paradigmă, paragraf etc).
16
cristina gherman
Un tip de derivate cu para- din greacă au fost însă asimilate de limba noastră şi folosite cu un sens special. Este vorba de tipul de construcţii ou para- în care termenul prefixat este precedat de cel neprefixat. Bx. : sl^av SouXoos 7uapa8oiSXoi>s, (xaystpotx; 7rapa(xaysipou<: „aveau servitori şi paraservitori, bucătari şi parabucătari" 3. Acest tip de construcţii apare frecvent în textele populare (ex. : ciocoi paraciocoi, iele paraiele, leu paraleu) şi se întîlneşte de asemenea în limba de conversaţie a oamenilor instruiţi (ex. : directori şi paradirectori, examene şi paraexamene etc).
B. îneepînd din secolul al XlX-lea (al treilea deceniu) 4 pătrund în română o serie de cuvinte derivate cu prefixul para- din franceză, unde acestea reprezintă fie împrumuturi din greacă (pătrunse direct sau prin intermediul limbii latine), fie formaţii franţuzeşti cu para- 5.
Formaţiile cu para- împrumutate din franceză aparţin limbajului ştiinţific (mai ales termeni din limbajul medical, chimic şi mai rar din cel tehnic). Aceste formaţii sînt în parte analizabile, în parte neanalizabile în limba noastră. Există de asemenea, cîteva situaţii de cuvinte semianalizabile în română.
1. Cuvinte cu para- neanalizabile în limba română :
a. substantive (de la unele se formează şi adjective) : parabolă (cf. fr. parabole „pildă"); paraboloid (cf. fr. parabolo'ide) şi parabolic (cf. fr. parabolique); paraclază (cf. fr. paradase); paradox (cf. fr. paradoxe) şi paradoxal (cf. fr. paradoxal); parafiză (cf. fr. paraphyse); paralaxă (cf. fr. parallaxe) şi paralactic (cf. fr. paralladique);
b. adjective: paragogic (cf. fr. paragogique);
c. verbe : paraliza (cf. fr. paralyser).
Uneori derivatul cu para- ar fi putut pătrunde în limba noastră şi din italiană. Ex. : parapet (cf. it^ parapetto, dar şi fr. parapet).
2. Cuvinte ea para- analizabile în limba română 6 :
a. substantive : para(a)ldehidă (cf. fr. paraldehyde şi rom. aldehidă); parabază „element component al comediei antice greceşti, digresiune în care se exprimă părerile autorului" (cf. fr. parabase şi rom. bază 7); para-vazeină (cf. fr. paracaseine şi rom. cazeină); paracenteză (cf. fr. paracentese, lat. paracentesis); paradiafonie (cf. fr. paradiaphonie şi rom. diafonie); parafenilendiamină (cf. fr. paraphenylendiamine şi rom. fenilendiămină, amină); paraformaldehidă (cf. fr. paraformaldehyde şi rom. formaldehidă); parafrază (cf. fr. paraphrase şi rom. frază); parafuchsină (cf. fr. parafuchsine
3 Vezi E. Legrand, Grammaire grecque moderne, Paris, 1878, p. 110.
* Vezi la N. A. Ursu, Formarea terminologiei ştiinţifice româneşti, Bucureşti, 1962, cuvintele paraşută paralitic, paraliza, paraplegie.
5 Pentru situaţia derivatelor cu para- în franceză vezi Arsene Darmesteter, Trăite de la formation des mots composes dans la langue francaise comparee aux autres langues romanes et au latin. Paris, 1894, p. 250 — 260 şi J. ^farouzeau, Procedes de composition en francais moderne, în „Le francais moderne", XXV (1957), nr. 4, p. 245 — 246.
6 Uneori numai pentru specialişti.
7 Avem a face de fapt cu o falsă analiză, deoarece românescul bază provenit din grecescul Pacxiţ n-a păstrat sensul originar de „mergere, digresiune", ci numai pe cel de „fundament".
prefixul para-
17
şi rom. fucsină); parageneză (cf. fr. paragenese şi rom. geneză); parohi-drogen (cf. fr. parahydrogene şi rom. hidrogen); paraJceratoză (cf. fr. pardke-ratose); parametru (cf. fr. parametre şi rom. metru); parametrită (cf. fr. parametrite şi rom. metrită); paranimfă (cf. fr. paranymphe, lat. paranimpha şi rom. nimfă); paraselen (cf. fr. paraselene şi rom. selen); paratubercu-loză (cf. fr. paratuberculose şi rom. tuberculoză);
b. adjective : paraelagic (cf. fr. paraelagique şi rom. elagic); paramag-netic (cf. fr. paramagnetique şi rom. magnetic); parametric (cf. fr. parame-trique şi rom. metru, metric); paramilitar (cf. fr. paramilitaire şi rom. militar) ; paratij%c (cf.fr. paratyphique şi rom. tific); paratifoidă (cf. fr. paraty-pho'ide şi rom. tifoidă);
c. verbe : parafraza (cf. fr. paraphraser şi rom. frază). 3. Cuvinte cu para- semianalizabile în limba română :
în cîteva situaţii cuvintele cu para- împrumutate din limba franceză sînt analizabile pentru vorbitorii limbii române numai prin comparaţie cu alte cuvinte cu care au o parte comună. Ex. : paracuzie / hipoacuzie; parakinezie j diskinezie ; paraplegie j diaplegie şi hemiplegie ; parapitec \ pitecantrop.
Din derivatele analizabile şi semianalizabile împrumutate din franceză s-a putut desprinde prefixul para- (în limba română existau paralel şi cuvintele bază împrumutate fie din franceză, fie din latină) şi s-au putut forma cu el derivate pe teren românesc. Totuşi numărul acestor derivate este mie mai ales în raport cu numărul mare al împrumuturilor din limba franceză.
C. în limba noastră există o categorie de derivate cu para- care au ca model formaţii franţuzeşti cu verbul parer 8. Acestea au pătruns la noi tot în al treilea deceniu al secolului trecut şi aparţin aproape în exclusivitate limbajului tehnic.
Unele din aceste formaţii seamănă şi ca formă cu cuvîntul franţuzesc :
rom. rom. rom. rom. rom.
rom. rom.
paracăzător paraflacără parafoc parafulger
paraploaie 9 „umbrelă de ploaie"
parascîntei
parasoare „umbrelă de soare"
—'fr. parachute
— fr. paraflamme
— fr. parafeu
— fr. parafoudre
— fr. parapluie
— fr. para-etincelles
— fr. parasol
8 Formaţiile franţuzeşti amintite sînt explicate, de obicei, în dicţionare ca un tip de corn" puse cu verbul parer. Explicaţia este justificată de valoarea lui para- din aceste derivate ,,a pro" teja, a apăra contra", valoare ce nu aparţine prefixului. Cu toate acestea, compusele în discuţie au fost asimilate în franceză formaţiilor prefixale cu para- datorită, probabil, asemănării formale cu acestea. J. Marouzeau în articolul citat consideră că explicaţia dată nu e suficientă şi că în acest caz avem a face cu o interferenţă de împrumuturi. Oricare ar fi însă explicaţia dată pentru limba franceză, pentru limba noastră această situaţie specială nu interesează, deoarece de la început formaţiile în cauză au fost considerate derivate cu para-.
9 Paraploaie şi parasoare la I. Gostinescu, Vocabularu romano-francesu, Bucureşti, 1870,
s.v.
18
cristina gherman
prefixul para-
19
rom. paratrăsnet — fr. paratonnerre
şi paratunet — fr. "
rom. parazăpadă — fr. paraneige
După modelul acestor derivate s-a format în română un derivat cu para- al cărui corespondent franţuzesc este format cu anti-: rom. paravă-trai — fr. anti-ringard.
2. Prefixul para- apare în limba română, ca şi în greacă şi franceză, cu două variante formale: par- şi para-, în funcţie de sunetul iniţial al cuvîntului cu care se combină. Astfel varianta par- este întîlnită atunci cînd cuvîntul cu care se combină prefixul începe cu o vocală (ex. paracuzie, paramnezie, paraldehidă, paronim, paronomază, parosmie, parotidă etc), în vreme ce varianta para- apare în cazurile în care prefixul se combină cu cuvinte ce încep cu consoane (ex. : parabază, paracazeină, paraeioeoi, parasimpatic etc). în parbriz (<fr. pare-brise) forma prefixului {pariu loc de para-) se poate explica prin aceea că iniţial, în limba noastră, cuvîntul nu a fost analizat, iar grafia a înregistrat fidel pronunţarea.
3. Ca element de formare a cuvintelor, rcapa se ataşa în greacă la substantive, adjective şi verbe indicînd10 :
a) alăturarea : 7iapaxX'iT7j<; (6) „cel care stă alături" ; TOxpsSpo<; „adjunct, asesor";
b) omisiunea, neglijenţa, superficialitatea: 7rapaPaîvco „a neglija"; 7iapapXs7rco „a închide ochii la, a trece peste" ;
c) punerea în paralel, compararea: 7capdcXXY}Xo<;-ou „paralel"; 7capafxsTpco „a măsura prin comparaţie";
d) opoziţia: 7rapavo[xc5 „a acţiona împotriva legii";
e) intensificarea, în construcţii de tipul celor citate la p. 16. Limba franceză a păstrat sensurile grecescului 7rapa („alături, contra, peste, după, împrejur, de-a lungul, către" etc.) n.
în cuvintele analizabile împrumutate în limba noastră din franceză para- a păstrat valorile din derivatele franţuzeşti indicînd :
1. apropierea („lîngă, pe lîngă, în jurul") : parafrază (şi vb. parafraza) „expunere sau explicaţie dezvoltată a conţinutului unui text dat, mod de exprimare (orală, scrisă sau muzicală) bazată pe enunţuri cunoscute". Uneori această valoare se împleteşte cu o altă valoare a prefixului para-, „contra, împotriva", şi atunci a parafraza are înţelesul de „a interpreta greşit în mod tendenţios, cu rea-voinţă ceva".
10 Cf. Hepites, Dictionnaire grec-francais, voi. al II-lea, p. 962, Bailly, Dictionnaire grec-frangais, s. v., E. A. Sophocles, Greek lexicon ofthe Roman and Bysantine Periods, voi. al II-lea, p. 839, B. AHMHTPAKOL, Nsov Xs£lx6v ... 6X73; T^ sXXtjvixtjs yXcoacr/jc, Atena, 1959, s. v., Andr6 Mirambel, La langue tjrecque moderne, Description et analyse, Paris, 1959, p. 381.
11 Pentru valorile prefixului-în limba franceză vezi exemplele din Ernst Gamillscheg, Etymologisches Worterbuch der franzosischen Sprache, Heidelberg, 1928, p. 668 — 669; Larousse du XX« siecle, publie sous la direction de Paul Auge, tom. V, p. 360 şi urm.; Paul Robert, Dictionnaire alphabetique et analogique de la langue francaise, tom. V, Paris, 1962, p. 102 şi urm.
De la ideea de apropiere se ajunge în unele derivate la cea de asemănare (uneori aparentă). Cu această valoare întîlnim prefixul mai ales în termenii folosiţi în medicină (paradiabet „stare patologică asemănătoare cu diabetul, dar produsă de cauze extrapancreatice"; paratifos „boală cu simptome asemănătoare cu ale tifosului, dar produsă de un bacii diferit" ; paratifoidă (febră) „boală asemănătoare cu febra tifoidă, produsă de un microb înrudit cu bacilul tific" ; paratuberculoză „boală a rumegătoarelor mari, asemănătoare cu tuberculoza şi provocată de un microb înrudit cu al acesteia"), dar şi în parageneză „formarea în aceleaşi condiţii şi în aceeaşi epocă a unor minerale" ; paramilitar „înarmat în cadrul nnei organizaţii politice asemănătoare cu o organizaţie militară" ;
2. opoziţia (spaţială) : paratiroidă „glandă cu secreţie internă aşezată faţă în faţă cu tiroida". Cu această valoare este întrebuinţat para- în terminologia chimică, unde indică o anumită poziţie spaţială a radicalului OH în cadrul formulei ciclului benzoic sau a unor alţi compuşi: paraldehidă, paraaetaldehidă, paraformaldehidă, paracazeină, paradiciclobenzen, para-fuchsină, parahiărogen, pararozanilină etc. în paracivilizaţie, cuvînt citat de FI. Dimitrescu12, para- indică opoziţia propriu-zisă, paracivilizaţie în-semnînd „stare opusă nivelului de dezvoltare a societăţii moderne" : Viaţa se desfăşoară într-o arie de paracivilizaţie, rămînînd circumscrisă la rudimentele formelor ei originare. (Contemporanul, 1961, 50/792, p. 1, col. 5).
3. intensificarea : paramagnetic „care produce cîmp magnetic în care se găseşte fără să rămînă cu manentă".
în formaţiile care au ca model cuvinte franţuzeşti formate cu verbul parer sensul prefixului este „contra, împotriva acţiunii unui fenomen" : paracăzător „dispozitiv de siguranţă cu care se echipează vasele de extracţie sau coliviile ascensoarelor pentru a le împiedeca să cadă în puţul minei" ; parascîntei „dispozitiv pentru reţinerea scînteilor" etc.
Construcţiile cu para- care au fost asimilate din greacă folosesc prefixul cu valoare de intensificare. Derivatul este precedat de cuvîntul simplu, întărind sensul acestuia. Construcţii de acest fel sînt cunoscute în literatura populară : ciocoi paraeioeoi, iele paraiele, leu paraleu, roşu para-roşu etc. şi, de asemenea, în cea cultă : pensii şi parapensii (1870) Ghica, Scrisori 73 ; femele şi parafernele (1876) A. T. Laurianu — I. C. Massimu, Dicţionarulu limbei romane II 584; acte şi paraacte (1932) — N.D. Cocea, Fecior^ de slugă 13, 39.
în limba contemporană formaţii de acest tip sînt frecvente în limbajul oamenilor instruiţi: directori şi paradirectori, examene şi paraexamene, legi şi pardlegi, ordine şi paraordine, şedinţe şi paraşedinţe 14 etc.
intensificarea unui o magnetizare per-
12 în lista de „cuvinte alcătuite cu prefixe'' a studiului Tendinţe ale formării cuvintelor tn limba română actuală (Cuvinte noi în presa actuală), în ll x (1965), p. 238.
13 Exemplele după l. Gâldi, lucr. cit, p. 218.
14 Cf. I. Iordan, Stilistica limbii române, Bucureşti, 1944, p. 205, I. Iordan, Limba română actuală, ed. a 11-a, Bucureşti, 1947, p. 208 şi I. Iordan, Limba română contemporană, ed. a Il-a, 1956, p. 317.
20
cristina gherman
prefixul para-
21
Construcţia cea mai frecventă în textele populare (de altfel şi singura preluată de scriitori din limbajul popular15) este leu paraleu. Uneori paraleu apare şi ca apoziţie a lui zmeu, probabil datorită faptului că cele două cuvinte — leu şi zmeu — sînt apropiate fonetic şi semantic (leu este folosit cu sens figurat) şi ambele rimează cu paraleu ; această îmbinare neobişnuită este însă înregistrată numai la Ispirescu 16.
Construcţiile cu para- folosite în limba populară au, pe lîngă sensul intensiv, şi o valoare afectivă deosebită, datorita asemănării fonetice a cuvîntului simplu cu cel prefixat care determină simetria şi ritmul construcţiei.
da ms. atestă (tot din limba populară) două formaţii adjectivale cu para-. Una din acestea, paraur, glosat de da ms. „probabil ca de aur, asemănător cu aurul", apare într-un context neclar (un descîntec) :
Aşa să faci cocoş par aur cu coada de aur Ga să se bată cu unda de mare,
din care este greu să precizăm valoarea prefixului. în cea de a doua formaţie, pararoşu, prefixul are valoare de intensificare (glosat în da ms. „foarte roşu").
O năpîrcă roşie, roşie pararoşie - A fătat nouă pui. i.cr. iii 311.
Dacă prima formaţie atestată de da ms. este neclară datorită contextului în care apare, cea de a doua formaţie în care îl întîlnim ^pe para-cu sens intensiv se poate încadra în tipul de construcţii obişnuite în limba populară (leu-paraleu etc).
în limba contemporană construcţiile de tipul: directori şi paradirec-tori, examene şi paraexamene etc sînt frecvente în vorbirea oamenilor instruiţi. Caracteristica lor este expresivitatea şi, în plus faţă de construcţiile similare din limbajul popular, o nuanţă de ironie legată de numărul mare al obiectelor care intră în discuţie17 (întotdeauna în aceste construcţii atît cuvîntul simplu, cît şi derivatul apar la plural). Se remarcă de asemenea faptul că aceste construcţii formează în limbă o serie deschisă; sînt formaţii spontane şi pot lua naştere oricînd în funcţie de necesităţile de exprimare ale vorbitorilor.
Cu valoarea de intensificare prefixul para- este concurat de răs-18 (planuri şi răsplanuri), dar formaţiile cu para- sînt mai numeroase în asemenea contexte.
4. Analiza situaţiei prefixului para- în limba română ne-a dus la următoarele concluzii:
— în limba română para- este un prefix neologic
15 Vezi exemplele din Alecsandri, Goşbuc, Creangă, Delavrancea, Hogaş în dlrg.
16 Vezi I. Iordan, Stilistica limbii române, p. 205.
17 Vezi Iordan, lrc 371 şi lra 208.
18 Cf. Iordan, lra 208.
— Eomânescul para- include pe de o parte prefixul grecesc n<x.p<k-pătruns la noi în secolul al XVIII-lea direct din greacă şi în secolul al XIX-lea prin filieră franceză; pe de altă parte para- provine din construcţii franţuzeşti cu verbul parer.
— Numărul mare de termeni ştiinţifici în care e folosit prefixul, existenţa unor construcţii expresive folosite atît în limbajul popular cît şi în vorbirea oamenilor instruiţi, existenţa unor derivate româneşti ca şi posibilitatea formării de noi derivate ne duce la concluzia că prefixul este productiv în anumite stiluri.
PREFIXELE
P RO- ÎTS LIMBA
de
I. RIZESGU
EOMÂN 1
§ 1. în limba română există două prefixe pro-, diferite atît ca origine, cît şi ca valori: unul provenit din latină şi greacă, altul din limbi slave.
prox-
§ 2. Prefixul n-a fost moştenit din latină, ci a fost împrumutat într-o epocă relativ recentă. Printre puţinele cuvinte moştenite cu acest prefix amintim: rom. purcede<lat. procedere, neanalizabil în româneşte.
în limba română, prefixul neologic pro- are etimologie multiplă, la baza lui găsindu-se atît derivate latine cu prefixul pro-, cît şi greceşti cu Trpo-, elemente derivative cu valori apropiate. Etimologia poate fi considerată multiplă şi pentru că prefixul a intrat pe diverse căi.
Dintre derivatele greceşti, pătrunse în limba română, în sec. al XVIII-lea şi mai tîrziu, amintim1: pronomion „privilegiu" (Neculce, let ii, 442/35) < gr. 7upov6uuov, procatedria, „şederea mai sus, scaunul cel mai sus; capul mesei" (Oantemir, ist. ier. 18) < gr. 7cpoxa0s8pioc, proimion „prefaţă" (Oantemir, ist. ier. 33, 146) < gr. 7cpooifjiiov, proi-sta ,,a plănui" (Coman, gl.) < gr. TrpotaTvjfjLi, prolegomene „preambul, introducere" < gr. TupoXsyofxsvoc 2, prolog < gr. TcpoXoyo^, pronaos „partea dinspre uşă a unei biserici; tindă" < gr. 7rp6vao<;, pronoisi ,,a (se) îngriji" (uricariul, i 308, a. 1764) < Trpovoeco (rupovoco), propedie „primele elemente de învăţătură" (Gâldi, m. 240) < gr. 7rpo7rai8eia, protimisis „precădere, întîietate" < gr. npoTi^r^ic, etc.
Dintre aceste cuvinte unele sînt analizabile, ca de ex. pronaos, celelalte sînt semianalizabile sau neanalizabile.
1 Pentru etimologiile greceşti am folosit : M. A. Bailly, Dictionnaire grec-frangais, dixieme £dition revue, Paris ; de asemenea D. Dimitrakos, Neov Xs^ixov âpOoypaqHxov xai epjr/)vei>Tix6v 6X7)ţ t% sXXtjvixtjc; yX&Gariq, Atena, 1959.
2 La mijlocul secolului trecut cuvîntul începe să fie mai puţin folosit; dovadă şi titlul unei lucrări a lui Eufrosin Poteca : Prolegomena sau precuvtntare, 1842.
24
i. rizescu
Prefixul a pătruns şi prin împrumuturi din latină, unele din aceeaşi epocă cu cele greceşti:
produce (Bolliac, 1835, după contribuţii i 178) < lat. producere,
propozui ,,a emite, a propune" (Dosoftel v. s. 227, Cantemir, ist. ier. 342) < lat. proponere, - posui ;
propune (uricariul, i 171, a. 1774) < lat. proponere;
propunere (Fisica sau ştiinţa firii, traducere făcută de Meletie Drăghici, ms. 3 304, barsr i 8v, 1830—40) 3.
proveni (Calendar pentru poporul românesc, editat anual de Gh. Asachi, Iaşi, 1850, 6);
Multe derivate din latină şi greacă au pătruns, mai ales, prin intermediul limbilor romanice. De multe ori e şi greu de precizat dacă derivatul a fost luat direct din latină, greacă sau prin filieră romanică4.
proclitic — fr. proclitique
proeminent — fr. proeminent — lat. proeminens profilaxie — fr. prophylaxie — gr. 7rpo(piSXa5i<; proparoxiton — fr. proparoxyton — gr. 7rpo7i:apo£tiTOvo<; prosceniu — lat. proscenium protazâ — fr. protase — gr. 7rp6Taai<; proteză — fr. prothese — gr. 7cp68scri^ protuberantă — fr. protuberance.
Dintre aceste derivate unele sînt analizabile în româneşte (proparoxiton, proeminent) altele semianalizabile (proclitic) sau neanalizabife.
După modelul unor derivate latineşti şi romanice s-au format unele calcuri:
lat. progredior — roiii. propăşi
lat. proiectus — rom. prozăcut5 (B.P. Momuleanu, după lr x, 1961, nr. 6, p. 563)
fr. pourvoir — rom. provedea
fr. procurer — rom. progriji (Iorgovici, o. s.v.) 6. ^ Uneori e greu de precizat modelul care a stat la baza cuvîntului românesc. Astfel, propune poate fi după lat. proponere, dar şi după fr. proposer.
în cazuri rare, pro-,,traduce" un prefix german : prourma (Bucov.) — germ. vortsetzen 7.
3 Vezi N. A. Ursu, .T.ş, 263.
4 în franceză, pro- se găseşte, mai ales, în cuvintele împrumutate: proceder, proclamer> procreer, produire, proeminent şi în cîteva rare formaţii franţuzeşti: projeter, proposer (după proii-cere, proponere). în cuvinte vechi şi populare găsim pour- pentru pro- pourvoir, pourchasser etc, în altele, pro- e refăcut: promener. (Vezi K. Nyrop, Grammaire historique de la langue francaise* voi. III, Copenhaga, 1908, p. 235 şi A. Darmesteter, trăite de la formation des mots composes dans la langue francaise comparee aux autres langues romanes et au latin, ed. a Il-a, Paris, 1894.)
5 Este o formaţie greşită deoarece autorul a confundat pe iaceo, care stă la baza derivatului şi nu are participiu, cu iacio.
• La acelaşi autor şi proface cu sensul de „a profita".
7 Al. Graur, Sur quelques types de calques, în bl iv (1936), p. 193.
prefixele pro- in limba română
25
§ 3. Pro- se ataşează atît la verbe : procunoaşte, cît şi la substantive şi adjective : proafrican, prodecan, ultimele părţi de vorbire fiind mai frecvente.
§4. în latină pro-, prod- aveau sensul ,,înainte, dinainte". Din sensul „înainte" (local sau temporal) s-a ajuns la ideea de ,,apărare, protecţie", de unde şi valoarea ,,pentru" (opusă lui „contra"), „din cauza"; de asemenea şi cea de „substituire", „în locul" 8. în greacă, 7rp6- are sensul „înainte" care se opune lui pisTa- „după", cu sens temporal, dar are şi sens spaţial, în care caz intră în opoziţie cu U7u6- ( ixpiaTajxsvo^ „subordonat", 7rpoiaTa(jt£vo<; „superior" 9).
§ 5. în româneşte, pro- are următoarele valori:
A. „înainte, dinainte" (unele derivate sînt ieşite din uz) :
a. în sens temporal verbe:
procunoaşte „a prevedea";
provedea „a prevedea" cu două subsensuri: „a vedea înainte ce o să se întîmple" (Protopopescu, d. s.v.) şi „a înzestra" (Grădiştile . . . . . . au fost din vechime provăzute cu întărituri. Odobescu, s. n., 179), Derivatul apare şi cu sensul „a îngriji" (Antonescu, d. s.v.) avînd deci o nuanţă în plus faţă de cea temporală.
De asemenea şi derivatul provăzător ,,care prevede, care judecă bine despre viitor" (Protopopescu, d. s.v.; ÎTegulici, v. s.v.).
substantive :
provitamine , ,forma premergătoare vitaminelor. Substanţe natural de origine vegetală sau animală cu constituţie foarte apropiată de a vie taminelor" (ltr).
b. în sens local verbe :
proşedea „a şedea înainte" ; (mai frecvent, derivatul prosedere. Aris-
tia, plut.) ;
propune,, a pune un lucru înainte pentru a-1 examina (Protopopescu, d. s.v.);
propăşi10 „a face progrese, a înainta" 11; (băn.) „a păşi înainte" (Birtăşiţa cînd ieşea Cătră casă propăşea. Oostin, gr. băn. 169); propulsa „a imprima unui obiect o mişcare de înaintare", substantive şi adjective:
pronaos „partea dinspre uşă a unei biserici; tindă";
prosceniu „partea din faţă a scenei unui teatru, cuprinsă între cortină şi fosa orchestrei, care înaintează spre sală într-o mişcare curbată (oer s.v.), avanscenă";
8 A. Ernout et A. Meillet, Dictionnaire etymologique de la langue latine, Paris, ed. a IlI-a, 1951, s.v.
• Andr£ Mirambel, La langue grecque moderne. Description et analyse, Paris, 1959, p. 282.
10 învechit apare şi cu sensul „precedat". Propâşit de Directorul Curţii... M. Sa suindu-se pe treptele tronului... uricariul, viii, 192 (a. 1834).
11 Acelaşi sens îl are şi cuvîntul împrumutat progresa (în opoziţie cu regresa).
26
i. rizescu
prefixele pro- în limba română
27
protonic „care se găseşte înaintea silabei accentuate".
în unele cazuri, anterioritatea spaţială se împleteşte cu cea temporală : prolog „partea introductivă a unei opere literare sau muzicale", p. ext. „prefaţă"; proveni „a rezulta din ceva sau de undeva" (în latină prouenire pe lîngă sensul de bază „a veni înainte, a deveni public" are şi înţelesul „a sosi, a surveni" etc.)12.
B. „pentru" (în opoziţie cu anii-)
substantive şi adjective:
proamerican „care e de partea americanilor, favorabil americanilor" ; profascist „care e de partea fasciştilor, care susţine pe fascişti".
Observaţii.
1. Folosit independent pro- are, în binele contexte, valoarea prepoziţiei pentru (şi apare mai ales în opoziţie cu contra): întimplarea aceasta, departe de a fi un argument contra, este un •argument pro. Kogălniceanu, s. a. 145.
2. Pe lîngă nume proprii, prepoziţia pro este scrisă, uneori, cu linioară, ceea ce arată că In asemenea situaţii este simţită la limita cu prefixul corespunzător : Atmosfera intelectuală, <;u deosebire cea din Italia, s-a însufleţit, devenind mult mai arzătoare, decît cu decenii în urmă, pro-Croce. contemporanul (XIX) 1966, nr. 1014, p. 10, col. 4.
De valoarea „pentru (cineva)" este legată şi cea „în locul (cuiva sau a ceva)", adică de „substituire" :
proconsul „magistrat roman care guverna o provincie fiind investit <3u autoritatea unui consul; locţiitor al consulului" ;
prodecan „1 o c ţ i i t o r de decan" ;
prodictat >r  „suplinitor al dictatorului" (Antonescu, s.v.) ; pronume13 „partea de vorbire care ţine locul unui substantiv (nume de fiinţă, de lucru)" ;
propretor 14 „1 o c ţ i i t o r de pretor roman" ; prorector15 „locţiitor de rector".
Cu această valoare apare pro- şi în unele denumiri din terminologia lingvistică modernă16. ■   «7 •
Mai puţin clară e valoarea lui pro- în cuvinte ca : produce — duce; procrea—crea, proscrie—scrie. în cazul lui produce17 sensul de „a crea bunuri materiale" s-a îndepărtat de a duce ; de asemenea înţelesul derivatului procrea faţă de crea. Pentru proscrie trebuie să avem în vedere atît lat. proscribere (în care pro- avea sensul de „în public", legat deci de „îna-
12 In dicţionarele lui Stamati şi Protopopescu găsim procede cu înţelesurile „purcede ieşi, urma".
13 Pronume (înv.) (Filimon, în ddrf) avea sensul de „poreclă", deci nume folosit în locul adevăratului nume al cuiva.
14 în Dicţionarul lui Antonescu, propretor e glosat „fost pretor care merge ca guvernator într-o provincie".
15 în Dicţionarul lui Stamati, prorector e glosat „vicerector".
16 Cf. Marcela Manoliu, Pronumele nedefinit în dacoromâna contemporană standard, în vScl 1966, nr. 3, p. 294 —295.
17 e posibil ca sensul lui a produce „a se prezenta în faţa publicului cu un program artistic'' să aibă o oarecare legătură cu înţelesul lui pro- „înainte".
inte"i, cît şi pe fr. proscrire. Dar înţelesul cuvîntului e diferit cu totul de a scrie.
§ 6. Ca şi în cazul altor prefixe neologice, şi pentru derivatele cu pro- se folosea, într-o. fază mai veche a limbii române, o perifrază sau un compus. Astfel, în locul lui propunere întîlnim înainpunere (Elementurile geometriei teoreticeşti, copie manuscrisă după cursul lui Gh. Asachi ţinut între anii 1814şi 1818, barsr, ms. 2496, traducere din limba franceză,' după E. Bezout), înainte- punere (Ducere de mînă cătră aritmetică, text în limbile română şi germană, Viena, 1777) etc.18.
§ 7. Pro- cu sensul „înainte" intră în concurenţă cu prefixul pre-, ultimul fiind mai frecvent :
provedea — prevedea; progăti (rar) (Dă veste împăratului sase pro-gătească. Pann, e. 84/23) — pregăti.
în scrieri de la finele secolului al XVIII-lea şi începutul celui de-al XlX-lea, pro- e folosit în locul lui pre-. Altfel, la Ienăchiţă Văcărescu, Observaţii sau băgări-dă-seamă asupra regulelor şi orînduelelor gramaticii rumâneşti, 1787, găsim pentru prepoziţie termenii : propoziţione adică propunere ; la Iordache Golescu, prepoziţie sau propunere 19.
Cu sensul de „în locul", pro- e concurant de sub-, ultimul devenind mai puţin frecvent. Sase compare : prodecan—subdirector. Uneori acelaşi euvînt poate forma derivate, cu valori apropiate, folosind ambele prefixe : proegumen — subegumen (cf. şi substareţ).
Bar pro- are o valoare apropiată de supra- -.pronume (înv.) „poreclă" — supranume.
Ca şi în cazul altor prefixe neologice, derivatele cu pro- îmbogăţesc lexicul limbii române, asumîndu-şi exprimarea sensurilor unor noţiuni care corespundeau înainte fie unor îmbinări de cuvinte, fie unor cuvinte simple, încărcate cu numeroase sensuri. Să se compare :
a proveni a veni (5° dlrc, s.v.)
îşi şterge cu batista sudoarea de pe Afin, ştiind din ce venea boala... frunte, provenită negreşit din căi- intră la împărăteasă. Ispirescu, dura soarelui. Gane, n. iii 138.        l. 118.
§ 8. Pro- a devenit productiv în ultimii ani, mai ales cu sensul „în locul cuiva", în detrimentul lui sub-; la aceasta a contribuit şi noua terminologie administrativ-juridică. El e productiv şi cu valoarea„pentru", pe de o parte, fiindcă nu există alt prefix cu înţeles apropiat, pe de alta, datorită unor prefixe cu sensuri contrare, cu care intră în corelaţie : anti-, contra-.
în ce priveşte sensul de „anterioritate", trebuie să arătăm că din totalul de 40 de derivate cu pro±-, mai mult de jumătate (aproximativ 24) au această valoare. Cu toate acestea, pro- este astăzi puţin productiv cu înţelesul „înainte", locul lui fiind luat de pre- şi ante-.
p. 156.
18 Cf. N. A. Ursu, lucr. cit., p. 263.
19 Cf. A. Rosetti şi b. Cazacu, Istoria limbii române literare, voi. I, Ed. ştiinţifică, 1961,
i. rizescu
prefixele pro- în - limba română
29
Derivatele eu pro- (cu valoarea de „în locul cuiva sau a ceva") apar mai ales în terminologia politică şi administrativ-juridică.
Pro2-
§ 9. Prefixul pro- din cuvinte ca prociti, proafla etc. este de origine vech e^ slavă.
în vechea slavă, ppo- avea sensul de „străbatere, pătrundere", ca de ex. npormi, npoeonaTH, de „rupere" în npcKHTH, de unde la figurat sensul de „izbucnire", ca în nporirfeBdTH. Sensul „înainte" apare în calcuri din greceşte, unde prefixul slav corespunde gr. 7ip6- : npo3hp-kTH „a prevedea"; npopajjH poate fi interpretat fie „a prezice", fie „a vorbi în public" 20.
Sensurile din vechea slavă pot fi întîlnite şi în limbile slave moderne* înbulgară, pro- indică ideea de „străbatere prin" (#a npoBOfln), de „mişcare spre interior" (npoBeTpn), „începutul unei acţiuni, acţiune care se face pentru prima dată" (npoTena) 21.
în rusă, prefixul are şi sensurile de „direcţie a acţiunii prin, peste ceva" (npoSHTb), „extindere" (nporpeTb), „străbatere a unui spaţiu" etc.22.
§ 10. Cu sensul de „străbatere", ca în limbile slave, pro- apare în româneşte în cuvinte ca prociti : Acest svînt au procitit foarte cu socotinţă toată dumnezeiasca scriptură. DOsoftei, v.s. 204 (după da ms). Preoţii.!. sînt datori adeseori a proceti cărţile acestea, (a. 1791). B. v. n 341.
Probabil că tot sensul de „străbatere" 23 îl are pro- şi în proumbla (băn.) „a cutreiera" : Au că mor, au că nu mor, Ustănit şi plin dă dor, Cîtu-i dzâlu dă nalt, Bă trii ori l-am proutnblat 24; propurta „a se pjimba" alem i/i h. 136.
Uneori prociti, în corelaţie cu cuvîntul de bază, are sens iterativ :
Un preot bătrîn... îmi citea şi-mi procetea
Şi din gură îmi grăia. Păsculescu, l. p. 18.
Sensul iterativ al lui prociti poate fi întîlnit în scrieri vechi, ca de exemplu în Cronica lui Miron Costin (let. i 293/35), în Istoria ieroglifică a lui Cantemir etc. în ultimul text, după prociteşte 25, Cantemir adaugă
20 Vezi Andre Vaillant, Manuel du vieux slave, Paris, 1964, ed. a Il-a, p. 339.
21 Leon Beaulieux, Grammaire de la langue bulgare, Paris, 1933, p. 1"$ ; vezi şi L. Andreicin, M. Ivanov, K. Popov, CtepeMenen âhJieapcKU e3UK, Sofia, 1957.
22 Cjioeapb coepeMCHHoeo pyccmeo jiumepamypHozo nauna. AnafteMun HayK GCGP. M3a. Moscova-Leningrad, 1961, s.v.; L. Haraskova, 3Haneuue ejiaeoJihHUX npucmaeoK u ux manenue în „Pvcckhîî h3hk b HaiiHOHajibHOii niKOJie", 1958, nr. 11, p. 36.
23 în rom. potricală „unealtă de fier cu care se străpunge pielea pentru a se face găuri la curele", prefixul pro-, care se găseşte în etimonul slav, este neanalizabil. (După tdrg am avea de a face cu un împrumut : rus. protykalo, de la sl. protykati). De asemenea şi verbul potricâli „a găuri" (Stllpul acela de marmură din vîrv pînă în temelie să fie potricălit Cantemir, hr. 142).
24 Acad. Emil Petrovici, Folklor din Valea Almăjului (Banat) în „Anuarul Arhivei de Fol-klor"voI. III, (1935), p. 25—128 (prescurtat în continuare almăj ; Almăiul se găseşte la sud-est de Oraviţa).
25 Amintim şi derivatul procitanie „repetiţie".
răciteşte (prociteşte = citeşte din nou, răciteşte Cantemir, d. 19), creaţie personală cu prefixul savant re- (ră-), formaţie asemănătoare cu cea din limba literară de azi26.
Cuvîntul prociti apare în unele scrieri moderne cu înţelesul de „a pune pe elev să-şi spună lecţiile" :
în toată sîmbăta să se procitească băieţii şi fetele, adecă să asculte ăacălul pe fiecare. Creangă, a. 3.
Şi în acest caz se simte valoarea iterativă a prefixului deoarece „a spune lecţia" înseamnă „a repeta cele spuse de profesor".
Sensul de „repetare a acţiunii" e legat de cel de „intensificare", valoare pe care o are prefixul pro- în mai multe derivate : prosocoti (băn.) „a se gîndi bine, a se socoti bine" : Şi iar m-am prosocotit Să nu mă las de iubit. Costin, b. 170, prorupe27 (băn.) „a înceta", proslăvi „a preamări" 28.
Mai greu este de precizat înţelesul prefixului în cuvîntul prosădi : A sădit şi te-a prosădit. Pamfile, c. t. 33 (într-o poezie populară din fostul judeţ Dîmboviţa).
în poezia populară apar adjective, participii, derivate cu pro- (cu sensul de „întărire a însuşirii") : Ho! Ursită roasă, proroasă, Albastră proalbastră, galbenă progalbenă (culeasă din fostul jud. Botoşani), mat.
FOLK. 1519.
§ 11. în graiul bănăţean şi în cele limitrofe, pro- este un împrumut din sîrbă. Acad. Emil Petrovici a arătat că în sîrbo-croată există un prefix verbal pro-, dar acesta are cu totul alt sens decît cel din româneşte. în unele graiuri româneşti din Banat acest prefix are forma pre-, în altele preo- de ex. în preofac. Din acest preo- s-a dezvoltat pro- din Almăj (cf. vreo* devenit vro-). Preo- s-ar putea datori unor forme sîrbeşti ca preobra-ziti 29 „a transforma", preobuci se „a se îmbrăca altfel, a se deghiza" 30.
Pro- are sens iterativ în următoarele derivate :
proafla „a afla din nou" : Ăsta-i cînciculu Dragobi^ci cin şi-o pierdut oili şi le-o proaflat. almăj, 92;
procufunda „a se cufunda din nou" :Atunsadracu să procufunda-n iaz. almăj, 97 ;
procreşte „a creşte la loc" : O fost o mîndră dă pită Cît o tăiat din ia, o procriscut pita. almăj, 82 ; proda „a da din nou";
proface „a reface" : Şi muieria lui a plicat cu prînzu şî o căzut şî
26 Vezi acad. e. Petrovici, Limba lui Cantemir, în lr ii (1953), nr. 6, p. 13.
27 La e. Novacoviciu (Cuvinte bănăţene, Oraviţa, 1925, s.v.), prompt e glosat „încetat". A prorumpe e atestat în diferite lucrări mai vechi, ca de ex. în opera lui N. Filimon (vezi contribuţii i 137), în Protopopescu, d. s.v. etc.
28 V. sl. npocnaRHTH e glosat de a. Vaillant (lucr. cit., voi. ii, p. 236), „glorifier", cu menţiunea că e forma perfectivă.
29 împrumutat în româneşte sub forma probozi „sl se schimba, a se transforma, a se preface" ; „a mustra, a dojeni" (Cantemir, hr. 6); de asemenea şi subst. probâjene (probrajeni) „sărbătoare religioasă cunoscută şi sub numele de Schimbarea la faţă".
30 Lucr. cit, p. 39.
30
i. rizescu
l-o vărsat şî s-o dus năpoi în sat iară, ş-o pro făcut*1 dzi prînz. almăj, 60-Cuvîntul apare şi într-un text din Prejna-Costeşti, r. T. Severin (Arhiva> Centrului de cercetări fonetice şi dialectale);
produce „a aduce din nou". Atunca ia o dzîs că nu i-o dus. Toată noapca s-o sfădzit şi dziminaţa i-l luvat şi i-o produs, almăj, 82 ;
proîncălica „a încăleca din nou" ;
prolua „a lua din nou" ;
a (se) prontoarce „a se întoarce din nou" Ala să-ntorsa, o palmă în obraz îi da Iei să prontorsa şi proda-n ălalt. almăj, 103 ; tpropleca „a pleca din nou"; ' propocni „a pocni din nou" ; proruga „a se ruga din nou" ;
proscoate „a scoate din nou" : Fraci-so ăl mic o scos mina dzin dzisaz .şi i-o dat o palmă lu fraci-so la urieki... Fraci-so proscoca mîna dzin dzisagă şî-i mai dă o palmă, almăj, 98;
proveni „a reveni" : Ţîganu spuni că iei o morît bălauru. Fata spunî că nu. împâratu vrie să facă nuntă cu Ţîganu. Şi atunsa cînd să fie nunta cu Ţîganu, provini Patru cu ogărăii lui. almăj, 84;
prozice „a zice din nou": Atunci crîsnicu dzîs-a: Frumoasă pră paralili noaştri. Crîsnicu prodzis-a : Io parali n-am avut. almăj, 105.
în cazul cuvîntului probotează (băn.) „molitva care se face mamei şi pruncului la 6 săptămîni de la naştere" (da ms., cade), valoarea lui pro- e mai puţin clară.
Cît despre adv. prodânou „din nou" (Prodănou fac mîncare. almăjr 162), probabil că aici avem de-a face cu valoarea de „indicator" 32 a prefixului pro-. x
§ 12. Derivatele formate cu prefixul pro- sînt în special verbe, i § 13. Ca origine cuvintele la care se adaugă prefixul sînt: latine : produce < pro- + duce < ducere slave : prociti33 < pro- + citi < mht4th maghiare : prosocoti < pro- + socoti < szokotâlni formate pe teren românesc : propocni < pro- + pocni < poc § 14. Prefixul pro2- e productiv numai în graiul băniţean şi în cel din regiunile învecinate. Dar şi aici se observă că — sub influenţa limbii literare — prefixul începe să piardă teren şi cuvintele formate cu el nu mai sînt simţite uneori derivate. Aşa se explică de ce aceste derivate sînt însoţite, uneori, de un adverb care arată „repetiţia", deşi pro- exprimă „iterativitatea", ca de ex. : Io am proreclamat iară la Bucures (Prejma, r. T. Severin). -Şî iar o proplicat. (almăj, 60). Matei iar să proruga. (ibid.).
31 La Em. Novacoviciu (lucr. cit.), prefăcut este glosat „fals" (deci „prefăcut"), cu acelaşi sens şi în almăj, 101 ; la l. Gostin, (gr. băn.) proface apare cu înţelesul „a se chinui, a se trudi".
32 „Prefixele ajung să servească de indicator al unei anumite atitudini sau situaţii... In acelaşi fel pot servi prefixele pentru a reda ideea generală, pentru a ne avertiza asupra situaţiei, înainte de a se ajunge la elementul lexical care are în mod normal sarcina de a exprima ideea dorită". (Acad. Al. Graur, Prefixe cu rol de indicator, în ll xi (1966), p. 336.)
33 Poate fi şi un împrumut din vechea slavă (npoMHTdTHh
PKEFIXELE   REGIONALE DACO EOMÂNEŞTI ZĂ-   ŞI DO-
de
I. RIZESGU
§ 1. In graiul bănăţean1 şi în cele limitrofe, pe lîngă prefixul pro-găsim numeroase derivate cu prefixele ză- şi do- care au pătruns prin împrumuturi din sîrbă. Unele derivate cu aceste prefixe pot fi întîlnite foarte rar şi în alte regiuni ale ţării.
Prefixul ză-
§ 2. Prefixul ză- este de origine slavă. în vechea slavă sensurile prefixului sînt, în genere, puţin clare. S-ar putea totuşi distinge valoarea de „în urmă, înapoi" (3<jhth „a sfinţi", 3dKpniTH „a ascunde"), de unde şi înţelesul de „a asista" 2.
în limba română a pătruns prin cuvinte din limbile slave de sud şi de est.
în Banat şi în zonele limitrofe, ză- este un împrumut din sîrbo-croată.
a) „începutul acţiunii" (zăplaJcati „a se pune pe plîns" ; e) „ducerea acţiunii pînă la capăt (zăspati , a adormi"). Foarte rar, are sens iterativ : zăsta-jati „a se opri des din mers" 3.
Derivatele cu ză- apar izolat şi în nordul Moldovei, şi în Bucovina nmd probabil împrumuturi şi calcuri din ucraineană.   în ucraineană,
1 „Un element distinctiv pentru dialectul bănăţean este întrebuinţarea, sub influenţa slava, a trei preverbe care exprimă nuanţe de aspect: do-, pro- şi zâ"-. (I. Goteanu, Elemente de dialectologie a limbii române, Bucureşti, 1961, p. 95.)
2 Andr<5 Vaillant, Manuel du vieux slave, seconde edition, Paris, 1964, tom. I, p. 338. A. Meillet et A. Vaillant, Grammaire de la langue serbo-croate, Paris, 1924, p. 259;
vezi şi I. I. Tolstoi, Cep6cKo-xopeamcKo-pyccKuu c.toeapb, Moscova, 1958, s. v.
«lţiUJI|U]|PJI|PII
32
i. rizescu
prefixele regionale dacoromânesti ză- şi do-
33
prefixul are, pe lîngă sensuri ca în sîrbă : „începutul acţiunii" (3acnie4mu „încep să cînt"), „terminarea acţiunii" (3anucâmu „scriu pînă la capăt"), şi înţelesul de „intensificare a însuşirii" (3aMaJio „prea puţin") 4.
Derivatele cu ză- au pătruns în româneşte mai ales prin împrumuturi i din sîrbo-croată : zăgoni < ser. zăgoniti ; zăgrăi < ser. zăgrajati.
§ 3. Sensurile lui ză- sînt, în genere, greu de stabilit. Probabil că în unele cuvinte, ca zăuita, zăgoni, prefixul are o valoare de perfectivizare a acţiunii verbului:
Zăgoni : Sîrbijij i-o zăgonit pră TurL almăj, 80; v. şi l. Costin or. băn., s.v.
Cuvîntul zăgoni apare şi sub forma zgorni5 „a scoate din culcuş", dar mai ales „a goni un vînat pentru a-1 prinde". Pentru etimologia acestui cuvînt trebuie pornit de la sl. zagoniti, devenit zăgoni, prin asimilare, zogoni, la care s-a adăugat r prin „intervenţia" lui scorni.
Zăuita : Să nu te poci zăuita în, veci. gaster, gr. i, 137/6 (a. 1650, Banat). Bar apă să mi-j bie, Că-i apă zăuitată Să zăuita dă lumea toată, almăj, 108. Inaintse dze bătaie am spus cîtsese la un domn. Am zăuitat, nu-l mai cunosc. M. Gregorian, Graiul din Clopotiva, gr. s. vii, (1937), p. 49.
Dacă în exemplele de mai sus zăuita poate fi interpretat ca „a uita cu totul" 6, în schimb într-un caz ca : Că nu-i gînd de la părinte, Ce-l gîndeşti şi-l mai zăuiţi. Ci-i gîndul de la mîndra. Hodoş, p. p. 66, valoarea prefixului e mai puţin clară 7, probabil incoativă, valoare care apare în zăpostit < ser. zăpostiti „lăsata secului, lasăre de post, începutul postului" (almăj, 45; L. Costin, gr. băn., s.v.; graiul ii, 4; hem, 875/14; alrt ii, 11/2 ; S. FI. Marian, Sărbătorile la români, voi. I—III, Bucureşti, 1898-1901, p. 16; Gh. Gîrda, lucr. cit., s.v.).
în zăduce, zăura (zăuri), se pare că avem de-a face cu valoarea intensivă a prefixului8. Astfel zăduce e glosat de unii cercetători „a se duce departe" (lexic reg. 16, în raionul Eădăuţi şi derivatul zăducător „cel care se duce departe")9.
* O. M. Parhomenko, ynpa'iHCbKa Moea, Kiev, 1961, p. 136. /
5 A. Graur, Notes d'etymologie roumaine, în bl iv (1936), p. 119; Notes d'etymologie roumaine, în bl v (1938), p. 79, Iorgu Iordan, Note, în bphv (1938), p. 183.
6 De asemenea şi zăuita eu sensul „a se uita, a privi" (dr xi, 159, alrm ii/i h. 13) : După el să zăuita II vedea unde cotia. Mat. folk. 1078 (cf. 1076). Ia, eăuitătă, se vede ceva-n urmă noastră, graiul i, 88 (v. şi G. Giuglea, G. Vîlsan, De la românii din Serbia. Culegere de literatură vl populară, Bucureşti, 1913, p. 327; dr ix (1936 — 1938), 421).
7 Unii autori glosează derivatul zăuita „a uita" (Emil Petrovici, almaj, 157; Gheorghe Gîrda, Bănatu-i fruncea, ed. a Il-a, Bucureşti [f.a.], s.v. etc). Un punct de vedere asemănător îl susţine şi Măria Clopoţel (Despre „aspectul" verbal în graiurile bănăţene, în „Studia Universi-tatis Babeş-Bolyai, f. 1, 1964, p. 126), după care prefixul ză- în derivate verbale ca a uita, a zăgoni „nu mai are acum nici o influenţă asupra înţelesului lor". E posibil ca în graiurile respective să se folosească numai zăuita, zăgoni, aşa că în mintea vorbitorului nu s-a stabilit opoziţia • uita I zăuita.
8 Vezi şi zăvirni „a trece dincolo de vîrf" (Mihail C. Gregorian, Graiul si folklorul din Oltenia nord-vestică şi Banatul răsăritean în „Arhivele Olteniei" voi. 18, 1939, p. 116).
9 într-o comunicare trimisă de A. Tomiac şi atestată în da ms. zăduce e glosat „a se cam mai duce". "
Zăuri : Sara spre Anul Nou se colindă şi se zice că zăuresc* (Viciu, gl. 34).
Că valoare eventivă, prefixul apare în zâurdi10 „a se acri" (corn. Soci, r. P. Neamţ, glosar reg. s.v.) ; „a se coagula laptele stricat cînd fierbe" (r. Gura Jiului, lexic reg. 44).
O valoare mai puţin clară o are prefixul în zăgrăi (< ser. zăgrajati) „a striga, a face gălăgie, a trăncăni, a vorbi mult" (dr iv2 (1924—1926), 1557); „a greşi, a se zăpăci, a se încurca ; a spune altceva decît ai fi vrut să spui" (mat. dialect, i 198, la Deda-Topliţa; (dr iv2 (1924—1926), 1557; Pasca, gl. ; comunicare V. Bucur din Frata-Cîmpia Ardeleană, după da ms.; şi substantivul zăgrăială „greşeală de vorbă" (i. cr. iv, după Pasca, GL.).
§ 4. Unele derivate cu ză- apar şi în scrieri literare din secolul al XlX-lea, ca de exemplu la Tichindeal, f. 141 (Cine din cei vii poate zăuita aceastal), P. Maior, ist. 26 (Nici astăzi nu e zăuitată la români), Eminescu, l. p. 20 (Că de cînd te-am iubit, Tare cu drag te-am avut Şi nu pot să te zăuit).
§ 5. Derivatele cu prefixul ză- sînt, în special, verbe (de exemplu, zăgoni). Tot de origine verbală sînt şi unele substantive (zăpostit).
§ 6. Ca origine, cuvintele la care se adaugă prefixul sînt:
— latine : zăduce < ză- + duce < ducere;
— slave : zăgoni < ză1 -f- goni < tohhth ;
— formate pe teren românesc : zăurdi < ză- + urdi < urdă.
Observaţii
1. în ce priveşte rizafla (duşmanii l-o rizaflat), M. Gregorian (lucr. cit., p. 116) consideră că am avea de-a face cu re- + ză-.
2. da ms. înregistrează şi pe zastimp (zăstimp) 1. „răstimp" : Fără zăstimpuri toacă din gură. i. Văcărescul, p, 330/15 ;%2. „izbucnire (de durere, de junghiuri) care se repetă la intervale neregulate" (bph vii—viii, (1940 — 1941), 231, bl i (1933), 29). Cuvîntul apare şi sub forma zâstîmpăr, în care avem de-a face cu influenţa pluralului asupra singularului: sg. zăstimp — pl. zâstimpuri — sg. zâstîmpăr (j. Byck, et a. Graur, L'influence du pluriel sur le singulier, în bl i (1933), 29); în ce priveşte dăstîmpăr, avem de-a face cu schimbarea de prefix :J^^g^LJiQ,- pentru ză-, ori invers, sau poate dâs-, deşzjd£xiXuiJ'ăs-, eventual râs- pentru
-dâ$ ^Iorgu Iordan» Note, în bph vii-viii    (1940 — 1941), p. 231).
Prefixul do-
§ 7. Prefixul do- este de origine slavă şi are valoarea de „a merge pînă la un punct, pînă la capăt" : aohth „a sosi, a ajunge", a^ohkm4th „a termina" n.
10 în da ms. urdi e glosat „a se închega, a se brînzi, a se face urdă", iar zăurdi (despre lapte) „a se strica, a se închega din cauza căldurii sau a necurăţeniei vasului în care fierbe".
11 Andre Vaillant, lucr. cit., p. 337.
prefixele regionale dacoromâneşti ză- şi do-
35
în limba română, el a pătruns prin împrumuturi din sîrbo-croată undei îşi menţine valorile din vechea slavă, ca de exemplu : ddgraditi „a termina de| construit", docitati „a citi pînă la capăt" ,dovreti ,,a sfîrşi fermentarea" 12J în sîrbă există şi un adverb do, cu sensul „decît, numai". Atît ca adverb,; cît şi ca prefix, do- apare în graiurile din Banat şi Oltenia (partea învecinată i cu Banatul).
§ 8. Ca adverb (mai ales în Valea Almăjului şi în raionul Gorj)r do are înţelesul de „tot" (L. Costin, gr. băn. ; Emilian Novacoviciu, Cu-' vinte bănăţene, Oraviţa, 1925) şi de „aproape de, lîngă" (mai do, jah-resbericht vii (1900), 43), „aproape" (Gregorian, Graiul din Clopotiva, gr. s., Vii, 1937, p. 48).
Pe lîngă un verb la modul conjunctiv (şi precedat de adverbul mai)y do are înţelesul „pe punctul de, gata de" :
Puii de mierlă pînă mai do să zboară sînt în piele goi. (Călugăreni-Cloşani, r. Gorj).
Ier a mai do să cad, dar n-am căzut (ibiă.).
Ier a mai do să mă-mbăt, dar nu mă-mbătai, sînt numai ameţit (ibid. )^
§ 9. Ca prefix, do- indică îndeplinirea completă a unei acţiuni13.
într-un exemplu ca : Dzezitu-al mic mi-l tăiai Cursă sînzi, nu do-cursă (almăj, 70),
din opoziţia cursăjdocursă se observă că derivatul cu do- faţă de cu-yîntul de bază exprimă perfectivizarea acţiunii. Cu această valoare, prefixul do- apare în numeroase derivate :
doaduce „a aduce tot" ;
doajunge „a ajunge de-a binelea" : Numai n-o doadzuns la iei, c-o vădzut-o lupi ş-o curs lupi după ia. almăj, 139 ;
doaranja „a aranja de tot" (Cireşu, r. T. Severin)14;
docînta „a cînta de tot, a termina de cîntat". Aşa-i oblişeriu, cînd o docîntat cucu, să răscucăie marva. almăj, 136;
doface „a termina" (Izverna-Siliştea, r. T. Severin);
dofierbe „a fierbe cu totul" (Prejna-Costeşti, r. T. Severin);
dogăta „a isprăvi de tot" : Zîdu l-oi zîdia, Şi cînd oi dogăta, Pră cine c-oi scoca. almăj, 62. Apropiat de dogăta este şi dotermina : De se nuţi-ai doterminat clasai (Călugăreni-Cloşani, r. Gorj, şi Obîrşia, r. T. Severin) ;
dolăsa „a (se) lăsa de tot": De lucru se dolăsa. Si la umbră se culca. Hodoş, c. 86 ;
12 A. Meillet et A. Vaillant, lucr. cit., p. 253, I. l. Tolstoi, lucr. cit., s.v.
13 Sensul prefixului se datoreşte sb. do- şi nu e o influenţă a magh. meg- aşa cum socoteşte G. Weigand („Auch die Hinzufugung eines „do" zum Part. perf. um ein deutsches „schon" oder „ganz" zu bezeichnen, entspricht genau dem magyarischen „meg" z.B. după ce au do plecat = minekutănna 6k megtertek volna"). Der banater Dialekt, în „Jahresbericht" III (1896), p. 232 ; Vezi şi Măria Clopoţel, lucr. cit., p. 125.
14 Exemplele din graiul următoarelor comune : Călugăreni-Cloşani, r. Gorj, Obîrşia, r. t. Severin, Cireşu, r. T. Severin, Prejna-Costeşti, r. T. Severin, Vîrciorova-Iloviţa, r. t. Severin, Izverna-Siliştea, r. T. Severin aparţin Arhivei Centrului de cercetări fonetice şi dialectale.
domulge  „a mulge tot" : Tot natu-ş mulzi oili lui şi după şi li-o domuls, atunsa punim în măsură. .. lapcili. almăj, 14 ;
donkiia „a încheia de tot" : Zîdu să nu cadă, Mărioară dragă. în zîd . o donkiia Sara vina. almăj, 62;
• dopleca „a pleca de tot" Jarhesbericht, iii (1896), 232 ;
* doplini : Rog pre toţi ca ce nu s-au putut doplini din neagiungerea minţii mele spre capetarea pornirii să facă bine a adaoge.. .Iorgovici, o. p. Vi;
ndostrica „a strica de tot" (Izverna-Siliştea, r. T. Severin); dourî „a i se urî de tot" (da ms.).
Prefixul do- are şi valoarea de intensificare a acţiunii verbului15 sau a gradului adjectivelor. Verbe :
doavea „a avea de ajuns" : Cari ari numai o ocă ia doauă gâleţ. Cari nu doari o ocă, lasă să fie oca dzi la tot. almăj, 143. Adjective :
doalb „alb de tot" (da ms.);
* doplin „plin de tot" :
Nis paharu nu doplin Zumătaci cu vinin. almăj, 71; ' dor as „plin ras" : Nis paharu nu dor as
Zumătaci cu năcaz. Ibid.;
* dosurd „surd de tot" : Nu-s   dosurd   pînă acum.  (Obîrşia, r.
T. Severin).
în unele cazuri, valoarea prefixului nu e suficient de clară : dobine:   Apruape   ie   mai   dobine pentru   pomi.    (Obîrşia, * r.
Baia-de Aramă); dofi:    . N-o   dofost   chiar   de   tot   săsetă. (Prejna-Costeşti, r.
T. Severin);
dogăsi : Ai dogăsit lucru cutare6! (Cireşu, r. T. Severin);
dozice : Să nu dozî§em har aşa. (Vîrciorova-Iloviţa, r. T. Severin).
§ 10. Derivatele formate cu prefixul do- sînt în special verbe, mai rar adjective şi adverbe.
Ca origine cuvintele la care se adaugă prefixul sînt : latine :  dolăsa < do- -f lăsa < lat. laxare
dopleca < do- + pleca < lat. plicare; slave :    dociti < do- + citi < sl. mhtmth, mhcth ; formate pe teren românesc : dogăta < do- + găta < gata.
§ 11. în comparaţie cu pro2- şi ză-, prefixul do- e mai productiv, în materialul de care dispunem, do- apare în 26 de derivate, pro2- în 18 .iar-ztf- numai în 8 derivate16.
15 A dobtrşi „sfîrşi" apare la Densusianu, ţ. h. 214 : Harîm-başa vorba o dobîrşa, Poterile şi sosea. Probabil că avem de-a face cu un împrumut după ser. dovrăiti.
16 m. Clopoţel (lucr. cit., p. 125), fără a prezenta date statistice, consideră că „cel mai des apare pro-".
36
i. rizescu
§ 12. Prefixele do-, pro2 - şi, în mai mică măsură, ză-, pot marca în graiurile limbii române perfectivizarea acţiunii — valoare aspectuală — şi anumite „subaspecte" ca : iterativitatea, intensitatea, ultimul fiind Vsh limita dintre gramatică şi stilistică 17, dintre gramatică şi lexic 18.
Prefixul pro2- ,,avînd o valoare iterativă se poate întrebuinţa cu verbe la toate timpurile (acţiunea a putut, poate şi va putea fi repetată); în cazul prefixului do-, acesta se foloseşte mai mult cu verbe la un timp trecut (sau cu un viitor a cărui acţiune se consideră terminată)" 19. Din păcate, lipsesc date pentru a se putea susţine că atunci cînd verbul cu do-e la prezent „este vorba de un prezent istoric" 20.
în ceea ce ne priveşte, în exemplele de care dispunem — cu verbul la prezent — prefixul do- imprimă derivatului un sens de intensificare a acţiunii, şi nu de perfectivizare.
Sensurile pe care le exprimă prefixele do-, pro2-, ză- (mai ales cele legate de anumite „subaspecte") sînt o dovadă că „în regiunile româneşti mai mult influenţate de slavi, de ex. în Banat... prefixele au un rol cu mult mai mare decît în limba română literară" 21.
17 « Avec l'intensite nous sommes parvenus â un cas limite, avec lequel commence deja l'expression des nuances stylistiques". .. En francais l'aspect oscille constamment entre la gram-maire et le style »(Paul Imbs, L'emploi des temps verbaux en frangais moderne. Essai de grammaire descriptive. Paris, 1960, p. 15).
18 « 11 existe donc d'une maniere indispensable un systeme d'expression de la notion de degre â l'aide de prefixes. . . Les notions de ce systeme se situent â la limite de la grammaire et du lexique et son evolution se fait selon un processus constant de lexicalisation et de grammaticali-sation ». (L. Guilbert et J. Dubois, Formation du systeme prefixai intensif en frangais moderne et -eonlemporain, în „Le francais moderne", Paris, 1961, nr. 2, p. 89).
19 Măria Clopoţel, lucr. cit., p. 126.
20 ld., ibid.
21 S. Puşcariu, Limba română, voi. I, Principii generale, Bucureşti, 1940, p. 53.
SUFIXUL   VERBAL -CI
de
GHEORGHE DORRESCU
în cadrul verbelor româneşti de conjugarea a IV-a, se distinge o grupă foarte numeroasă de verbe terminate în -ci (-ăci, -ici, -oci,-uci), care, în general, se deosebesc fie prin originea onomatopeică, fie prin anumite valori semantice : valoarea iterativă şi indicarea devenirii. Multitudinea acestor verbe, ca şi un oarecare caracter de sistem aparte pe care IM conferă valorile amintite, i-au făcut pe vorbitori să considere că au de-a face cu un sufix special, pe care, desprinzîndu-1, l-au folosit în derivarea unor noi cuvinte.
Existenţa verbelor terminate în -ci porneşte de la derivarea cu sufixul verbal -i de conjugarea a IV-a, adăugat unor substantive sau adjective terminate în velara -c sau africata -6. Cazurile sînt numeroase, aşa încît dau aparenţa unui grup aparte de verbe, care s-a putut extinde, speciali-zîndu-se şi la cîteva valori semantice, cum vom încerca să demonstrăm. Am constatat astfel existenţa unei premise pentru apariţia sufixului -ci, pe care-1 vom discuta în paragraful 5.
1. între aceste verbe care s-au format prin derivarea cu sufixul de conjugarea a IV-a enumerăm următoarele, care au, în cea mai mare parte, valoare eventivă:
buieci, bui(u)ci — 1. (despre plante şi animale) „a se dezvolta în condiţii bune, a creşte peste măsură în dauna rodului;(despre pămînt) a se îngraşă, a deveni roditor" ; 2. (despre oameni) „a nu-şi mai încăpea în piele, a se îngîmfa". (Derivat de la buiac);
ferici ;
Mbeci, Mbăuci — „a (se) face hăbăuc, a (se) năuci, a (se) prosti". (Derivat de la Mbăuc „scrîntit la minte, tîmpit, idiot, prost");
Jionci (reg.) — „aîmbătrîni, a deveni hodorog". (Derivat de l&hoancă, termen de batjocură dat mai ales babelor);
întunereci;
înşomoltăci, înşomoltoci (reg.) — „a se face şomoltoc, mototol; a înveli, a înfăşură ca să pară ca este ceva înăuntru". (Derivat de la şomoltoc Cu pref. în-);
38 gheorghe dobrescu 2
milei (reg.) — (despre oi şi capre) „a căpăta boala numită mîlc". (Derivat de la mîlc); năuci; nenoroci; sălbătici;
scofîlci — 1. (adesea determinat prin „la faţă"; despre faţa cuiva, prin ext. despre persoane) „a slăbi foarte tare, a ajunge să i se vadă oasele ; a se zbîrci" ; 2. (despre lucruri, mai ales despre obiecte cu suprafeţe netede) ,,a se strîmba, a se cocoşa, a se încovoia". (Etimologie nesigură; poate derivat din falcă, după afirmaţia lui Tiktin);
stîrci.
Tot între verbele cu valoare eventivă, sau cel puţin la început even-tivă, se înscriu şi acele derivate de la adjective şi substantive cu sufixul -nic de origine slavă, la care se adaugă sufixul verbal de conjugarea a IV-a -i. De ex. :
împrietnici < prielnic
împuternici < puternic
slugarnici < slugarnic
statornici < statornic
straşnici < straşnic
voinici < voinic
zădărnici < zadarnic.
Aceste verbe nu alcătuiesc o grupă specială; ele s-au format ca şi cele discutate la începutul paragrafului. Consemnîndu-le, nu facem decît să subliniem o modalitate de îmbogăţire pe această cale (-c + -i) a categoriei de verbe eventive terminate în -ci : de la adjective şi substantive în -nic, desemnînd o calitate, s-au format numeroase verbe care arată cîştigarea acestei calităţi: devenirea.
2. Din punctul de vedere al valorilor semantice o grupă numeroasă de verbe terminate în - ci o constituie iterativele. -între acestea distingem cîteva cu etimologie necunoscută (adică nu avem nici un indiciu asyipra rădăcinii, ca să stabilim dacă e vorba într-adevăr de sufixul pro-priu-zis -ci). în general însă, răspîndirea acestor verbe în timp si spaţiu este destul de redusă :
fleci (reg.) — „a (se) zdrobi prin lovituri astfel ca să nu mai rămînă decît o masă inertă şi moale" : Du-te de fleceşte cu toporul carnea asta ( da);
stăci — „a agonisi, a face avere". (Pe lîngă valoarea iterativă, are si o nuanţă de durată.)
Aceeaşi valoare o au verbe derivate prin sufixul verbal -i (conjugarea a IV-a) adăugat la substantive care conţin la finala temei velara -c :
dădăci — 1. „a fi dădaca unui copil, a-1 îngriji în calitate de dădacă" ; 2. (fam. şi iron.) „a servi, a îngriji pe cineva ca pe un copil; a-1 asista în orice acţiune". (Ne interesează în discuţie, în special, acest al doilea sens);
dărăci — „a scărmăna, a destrăma, a pieptăna lîna, cînepa etc. cu daracul; a da la darac, a trece prin darac";
3 sufixul verbal -ci 39
măiemuci (reg.) — „a maimuţări". (Derivat de la măiemucă);
mostofîlci — (numai în deseîntece) „a frămînta cum frămînţi un boţ de mămăligă înainte de a-1 mînca". (Derivat de la mostofîlcă.)
Tot de la teme care se termină în velara sau africata surdă derivă şi verbe cu alte valori semantice :
conoci, coneci (reg.) — „a se codi de la ceva, a-şi găsi treabă". (Derivat de la conac);
măldăci (reg.) — ,,a aşeza, a clădi lemnele aşa ca să pară mai multe". (Derivat de la maldac);
pităci (înv.) — ,,a acorda cuiva un pitac de boierie". (Derivat de la pitac);
pominoci (înv.) — „a se ridica, a se conserva, a se devota". (Derivat de la pominoc);
prici (înv. şi pop.) —  „a se certa". (Derivat de la price);
zbrotăci, zbrotoci (reg.) — 1. „a bălăci prin apă, a împroşca în toate părţile" ; 2. „a cotrobăi" ; 3. (despre oi şi capre) „a se îmbolnăvi de zbroatcă"
3. O altă grupă numeroasă de verbe care au permis degajarea sufixului -ci o constituie onomatopei ce le:
a) — bolboci;
cloci 1. (despre păsări) ,,a sta pe ouă încălzindu-le şi întorcîndu-le timpul necesar pentru a scoate din ele pui" ; 2. ,,a sta locului (ca cloşca pe ouă)^ a lenevi, a nu face nimic" ;
cotcodăci ;
forfoci (reg.) — „a flecari" ; pitpalaci ;
seînci — 1. (despre animale) : „a lătra, a scheuna, a schelălăi" ; 2. (despre oameni şi îndeosebi despre copii) : „a plînge întrerupt, înăbuşit ; a se văicări pentru nimic".
Verbele din această primă grupă sînt pur şi simplu imitative.
b) — Alte verbe, pe lîngă caracterul onomatopeic, mai implică şi o nuanţă iterativă :
bălăci — „a-şi agita mîinile în apă ; a se juca în apă ; a muia ceva în apă"; a -.w
bălbărăci (reg.) — „a se bălăci în apă; a se juca bălăcindu-se in apa murdară (mocirlă)" ;
climpoci (reg.) — „a închide din ochi, a clipi" ;
momîrci (reg.) — „a ghionti pe cineva; a burduşi pe cel căzut jos, îndesîndu-1 şi lovindu-1 cu putere" ;
smîrci (reg.) — (despre apă) „a plescăi sub piciorul sau încălţămintea cuiva".
4t. O categorie aparte o constituie verbele în care vorbitorul recunoaşte un sufix -(ă)ci, fără să fie vorba de sufixul propriu-zis, întrucît verbele au o paralelă la substantivele (nume de agent) din aceeaşi familie. Impresia vorbitorului este determinată de paralelismul unor verbe de tipul:
cîrpăci — cîrpi
fugaci —fugi
40
gheorghe dobrescu
sufixul verbal -ci
•îl*
pîndâci — pîndi sugaci — suge, eventual, de paralelismul verb — substantiv : cîrpâci — cîrpă pîndâci — pîndă.
Aceste verbe sînt omogene şi sub aspectul valorii: iterative. (Sensul iterativ se explică prin numele de meserie în -aci : cîrpaci, pîndâci; de aici sensul s-a extins poate şi la alte verbe. Vezi mai jos doctoriei.) Cercetarea ne demonstrează însă că nu e vorba de sufixul -ci, verbele avînd ca model substantivele terminate în sufixul de agent de origine slavonă -aci; cf. substantivele din aceeaşi familie cu verbele amintite : cîrpaci, fugaci, pîndâci, sugaci (şi: gîrbaci > gîrbăci, tălmaci > tălmăci', acestor două verbe nu le corespund însă şi forme fără -ci).
Deşi nu sînt formate cu adevăratul sufix, anumite verbe din această categorie prilejuiesc unele observaţii: întrucît substantivele din familia lor cunosc două forme după sufixul cu care sînt derivate (fugaci / fugar, pîndâci \ pînăar), situaţia se reflectă şi la verbe, unde de asemenea întîl-nim dublete : fugaci / fugări, pîndăci j pîndări; dintre acestea, literare şi în consecinţă mai cunoscute sînt formele în -ări.
Un caz similar fonetic cu cele de mai sus, dar singular în felul său, îl constituie verbul pietrici (reg.) 1. „a pietrui", 2. (despre zăpadă în faza topirii) „a se face zgrunţuroasă, a se întări, a se solidifica", derivat de la pietricea, dar care putea fi înţeles de vorbitori ca derivat de la piatră; deci, ar fi putut servi şi el, pe lîngă celelalte, ca model pentru formarea altor verbe în -(i)ci.
Alături de verbele de acest tip, mai pot fi menţionate derivatele regresive de la adjectivele terminate în sufixul: -(ă)cios, -(i)cios. Este vorba de verbe cu valoare eventivă : albiei < albicios ; sărăcâci < sărăcăcios ; aceeaşi situaţie o au şi verbele învechite :
orbiei „a nu mai vedea bine, a orbi" — Dosoftei, v. s. dec. 226r/23, derivat regresiv de la substantivul orbiciune, semnalat de Tiktin ;
unici — 1. „a comunica, a cădea sau a se pune de acord, a se înţelege" ; 2. „a se uni", derivat regresiv de la substantivul uniciune „unire, alianţă, acord; unicitate". Alf Lombard, în Le verbe roumain 1 — voi. II, p. 841, îl apropie pe de o parte de un şi uni, pe de alta de vechiul substantiv uniciune.
Şi aici vorbitorii au impresia unui sufix -ci, datorită paralelismului acestor verbe cu verbele primare : albi, sărăci, orbi, uni, obţinute prin simpla derivare cu sufixul verbal -i, adăugat direct la adjectivul, substantivul, numeralul de bază. în toate exemplele discutate în acest paragraf, avem, aşadar, cazul unui aşa-numit fals sufix.
1 Lund, 1955. în cursul lucrării vom mai trimite Ia acelaşi studiu, sub abrevierea Lombard, v. r.
Categoria de verbe analizată aici pare să fie mai activă decît celelalte în constituirea unui sufix verbal -ci, întrucît are un caracter perfect sistematic, atît sub aspectul formal, cît şi al valorilor semantice. în procesul comunicării, vorbitorii pierd legătura dintre derivatele de acest fel şi eti-moanele lor directe, în favoarea unor paralelisme cu unele verbe primare, şi, cu cît astfel de formaţii sînt mai frecvente, se creează impresia unui veritabil sufix, utilizat apoi ca atare în formarea altor verbe cu aceleaşi valori semantice.
Toate verbele cercetate pînă aici au, cum am văzut, cîteva valori semantice bine definite, care puteau să determine în conştiinţa vorbitorilor desprinderea unui sufix special -ci. Interesant de observat este că nici unul dintre aceste verbe nu are etimon latinesc sau, dacă au rădăcină latinească, sînt formate pe teren românesc. Cele mai multe, dacă nu sînt de origine slavă, au o etimologie necunoscută ori onomatopeică.
5. Valorile verbelor enumerate pînă aici au fost preluate de către derivatele cu adevăratul sufix -ci. Acesta din urmă are şi diferite variante datorate unor cauze fonetice (preluarea vocalei finale a etimonului sau o armonie vocalică), prin care, înainte de -ci, apare o vocală (-ă-, -o-, -i-, -u-).
Gramatica Academiei, ed. I, aminteşte acest sufix, considerînd valoarea lui „frecventativă şi uşor peiorativă" şi specificînd că este unul din puţinele sufixe cu care se formează verbe derivate de la alte verbe. Sînt citatej clipoci, împletici, spălăci, zburătăci (voi. I, p. 326).
în lucrarea citată, Alf Lombard, discutînd verbele terminate în ci, observă că „într-un mic număr de cazuri este vorba de un sufix, sau de ceva care seamănă cu un sufix" (p. 841). Constată chiar existenţa variantelor acestui sufix, amintind grupurile -âc-, -ec-, -ic-, -oc-, -uc- înaintea sufixului verbal de conjugarea a IV-a (p. 837 — 838) 2.
în cele ce urmează vom analiza verbele cu sufixul -ci, grupîndu-le după criteriul variantelor sufixului.
A. Distingem o grupă de verbe cu varianta -ăci :
chitcăci < chiteai (reg.) „a face ceva încet, cu ezitări, cu minuţiozitate" ;
hăpăci < hăpăi (reg.) „a mînca cu zgomot, a hăpăi". Ambele au valoare onomatopeic-iterativă, ca şi verbele de la care derivă.
2 Se impune observaţia că autorul grupează verbele în -ci şi -gi împreună, urmărind în primul rînd tipuri de flexiune şi mai puţin procedeul formării acestor verbe. Analizînd cazurile în care crede că recunoaşte un sufix -ci, Lombard enumera la p. 838 următoarele verbe : bătuci, despletici, împletici (-uci, -eci), scornoci, scotoci, spălăci, ştirici, temeliici, umblăci (im-) (pe care-1 derivă din îmblâti, îndoindu-se însă că e vorba de un sufix -ci în acest verb, la p. 842 ; socotim că îmblăci este legat de substantivul îmblăciu), zbătuci, zburătăci, iar la p. 841 mai adaugă pe tnco-lâtăci. Alte verbe menţionate de lingvistul suedez şi care interesează subiectul în discuţie sînt : tngăimăci, ticâci (p. 844, considerate cu etimologie nesatisfăcătoare), clipoci (pe care-1 interpretăm în alt mod) şi uimăci. Mai considerăm ca derivate cu sufixul -ci şi următoarele verbe, neconsemnate de Lombard : chitcăci, doctoriei, hăpăci, moralici, nimieci, papagalici, solâci, tăblăci.
42
gheorghe dobrescu
îngâimăci < îngăima (reg.) „a (se) încurca, a (se) zăpăci". Are valoare iterativă. Lombard, în v. r., p. 844, îl trece la categoria verbelor fără etimologie satisfăcătoare, dar îl apropie de sinonimul său îngăima, de la care de fapt derivă.
solăci (neobişnuit) „a cerceta, a se informa" : Să cerce şi să solă-ceaşcă unde este sau unde ar putea să fie tipografia cea românească. Şincai, h. r. 119/9. Etimologia verbului nu este stabilită în dicţionare; îl considerăm însă derivat de la sol („persoană trimisă undeva cu o misiune"), atît pe baza fonetismului, cît şi a apropierii semantice.
spălăci < spăla (cf. şi Lombard, v. r. 838) „a se decolora, a deveni mai deschis, mai şters". Are valoare eventivă. Ca şi îngăimăci, spălăci, prin adăugarea sufixului, îşi schimbă sensul faţă de verbele de conjugarea I de la care derivă.
^ tăblăci < tablă — „a da pieii care a fost scoasă din soluţia de argă-seală şi întinsă pe tigliciu flexibilitate şi lustru, trăgînd-o în toate direcţiile". Valoarea verbului este cea eventivă.
ticăci < ticăi, cf. Tiktin; (înv.) „a fi pradă durerii, a fi nenorocit, a duce o viaţă grea şi mizerabilă ; a suferi, a se chinui, a se trudi". Lombard, în v.r. p. 844, îl consideră cu etimologie nesatisfăcătoare.
uimăci (reg.) „a se zăpăci, a rămîne uimit". Atît dicţionarele noastre, cît şi Lombard (v.r., p. 841) indică drept etimon contaminarea între uimi şi   buimăci. Verbul are o nuanţă semantică eventivă.
B. Varianta -ici :
despletici < despleti (cf. şi Lombard, v. r. 842);
împletici < împleti (cf. şî'Lombard, v. r. 842); 1. (despre şarpe sau plante agăţătoare) „a (se) încolăci (în jurul unui obiect), a (se) strînge cerc"; 2. (despre picioarele sau limba omului) „a (se) împiedica, a (se) încurca, a (se) poticni, a şovăi". Verbul are valoare iterativă.
ştirici < ştire (cf. şi Lombard, v. r. 841). 1. „a căuta să afle ceva (cu şiretenie), a cerceta, a se informa, a iscodi" ; 2„a comunica, a da de ştire". Valoarea verbului este cea iterativă.
temeliici < temelii (cf. şi Lombard, v. r. 841) (< v.sl. temeliti „a întemeia, a zidi, a fonda") „a fonda, a întemeia". Fără blagoslovenia bisericii ceii mari de pe acele locuri s-au temeliicit acea biserică, prav. gov., ap. G. Murnu, Studiu asupra elementului grec antefanariot în limba română, Bucureşti, 1894, p. 56.
O situaţie specială au trei verbe care se încadrează tot aici, şi anume : doctoriei moralici papagalici,
întrucît sînt singurele derivate de la rădăcini neologice, toate celelalte verbe amintite în paragraful 5 fiind specifice limbii populare. Aceste trei verbe s-au folosit sau se mai folosesc încă şi în limba literară. Cu privire la doctoriei se poate afirma cert că este un verb de origine populară (vezi varianta fonetica doftorici, derivată de la neologismul adaptat popular), iar limba literara 1-a preluat cu sensul popular desemnînd acţiunea de „a îngriji un bolnav , dar nu exercitată de un profesionist. Celelalte două, moralici „a
sufixul verbal -ci
43
face morală" şi papagalici 3 ,,a deprinde, a învăţa ceva mecanic, a imita", au valoare peiorativă, singura cu care sufixul a circulat vreodată în limba literară.
C. Varianta -oci :
clipoci — 1. „a i se închide cuiva ochii de somn şi a se sili să-i ţină deschişi clipind din pleoape; a mişca mereu pleoapele (de somn)" : Ia, lăsaţi, măi, zise Ochilă, clipocind mereu din gene. . . (Creangă, p. 257); fig. (mai ales despre lumină): „a pîlpîi, a slăbi în intensitate înainte de a se stinge ; (rar) a (s)clipi" : Lampa clipoci repede ; 2. (despre apă) „a face un zgomot uşor, a susura" : Dîmboviţa curgea galbenă, tulbure, clipocind pe sub sălcii.'G. M. Zamfirescu, sf. m. n. i, 88. Alf Lombard, în v. r., p. 843, pentru etimon trimite la bg. Iclepac pleoapă", ceea ce ar putea fi adevărat pentru primul sens al acestui verb. însă valoarea onomatopeică, cu referinţă la apă, sugerează derivarea verbului de la o interjecţie cu sufixul - (o)ci.
scornoci < scorni „a născoci, a inventa lucruri neadevărate pe seama cuiva". Lombard, în v.r., la p. 837—838, îl consideră derivat tot de la scorni, iar la p. 844, incluzîndu-1 în categoria verbelor fără etimologie satisfăcătoare, propune pentru a-1 explica o încrucişare între scorni şi născoci.
scotoci < scoate (cf. şi Lombard, v. r. 838). 1. „a cerceta amănunţit, a răscoli peste tot căutînd ceva"; 2. „a scoate ceva de la fund, a aduna cu migală, cu atenţie". Sufixul, schimbînd sensul noului verb, îi imprimă acestuia o valoare iterativă.
D. Varianta -uci :
bătuci < bate, cf. Tiktin, „a bate bine, a bătători" ; p. ext. (despre drumuri) „a aşterne (cu nisip sau pietriş), a şoselui". (cf. şi Lombard, v. r. 838).
împletuci (o variantă a lui împletici);
zbătuci < zbate „a bate mult, a zbate un obiect ca să se scuture". Lombard, în v.r., p. 838, îl consideră ca format prin contaminare între zbate şi bătuci, iar Scriban trimite numai la bătuci, consemnînd şi o variantă zubătuci.
Verbele descrise aici au valoare iterativă, primele două deosebindu-se din punctul acesta de vedere de cuvintele de bază de la care derivă.
E. Sufixul -ci e adăugat direct la rădăcina terminată în consoană : nimieci < nimic, paralel cu nimici, caz unic din punct de vedere
fonetic.
F. Sufixul -ci are şi o variantă amplificată -ătăci, care s-a putut desprinde de la verbe derivate din adjective de tipul:
sălbatec > sălbătăci zburatec > zburătăci
3 Papagalici, pe care l-am considerat ca fiind format de la papagal cu suf. -(i)ci, ar putea fi interpretat şi ca un derivat regresiv din adverbul papagaliceşte.
44
gheorghe dobrescu
sufixul verbal -ci
45
şi la crearea căreia au putut concura şi verbele derivate de la participii de7 conjugarea I la care s-au adăugat variantele : -aci, -oci (ex. : spălătoci < spălat + -oci; zburătăci poate fi şi el analizat de vorbitori în zburat + -ăci). Am afirmat că este o variantă amplificată a sufixului, fiindcă la verbe care de obicei se termină deja în -ci, apare, ca un fel de infix, grupul -ăt- :
încolăci > încolătăci (Tiktin : „După împleti > împletici, şi : încolăci > încolătăci"), cf. şi Lombard, v. r. 840—841, unde apare şi varianta încolătuci ;
descolăci > descolătăci (cf. şi Lombard, v. r. 841);
târbâci — tălbăci > tălbătăci, fără ca noile derivate să aibă nuanţe semantice în plus.
Cu aceeaşi variantă a sufixului este format şi verbul zarnătăci < zîrnă („buruiană care împiedică creşterea plantelor din jur") „a rămîne mic, pipernicit" (cf. Scriban).
Tipului de verbe amintit mai sus, format prin derivarea de la adjective terminate în -atee, i-ar putea aparţine şi verbul rătăci, pentru al cărui etimon se trimite la forme neatestate (dicţionarele etimologice îl explică printr-un lat. *erraticire < *$rraticare < erraticus — ultimul, citat şi de Tiktin ; Lombard, în V. E. p. 839, îl explică tot printr-o formă neatestată, de data aceasta rom. * (a)ratec, continuator al lat. erraticus). O ipoteză plauzibilă cu privire la originea acestui verb, care apelează la posibilităţile interne ale limbii, este cea indicată de acad. Al. Graur în Notes d\ety-mologie roumaine (în bl. viii (1940), p. 220 — 221) : adjectivul singuratec dă naştere verbului singurâtăci, în care a fost recunoscut adjectivul singur, iar ulterior s-a renunţat la acesta fiind socotit superfluu.
Din analiza verbelor formate cu sufixul -ci, rezultă că uneori sufixul conferă derivatului o nuanţă semantică în plus (bătuci, faţă de bate, spălăci / spăla), iar alteori valoarea rămîne aceeaşi (zbâtuci \ zbate, nimieci I nimici ; verbele onomatopeice).
Marea majoritate a verbelor care alcătuiesc această categorie specială în cuprinsul conjugării a IV-a sînt vechi: apariţia lor la această conjugare se explică tocmai prin faptul că ea era foarte productivă într-o epocă mai veche a limbii române.
concluzii
în încheiere vom face o caracterizare specială a verbelor în -ci.
Aspectul fonetic este specific încă de la verbele care nu conţin sufixul propriu-zis şi în care constatăm prezenţa unei lichide (r sau l) înaintea consoanei - c cu care formează un grup consonantic expresiv :
chirci, încîlci, momîrci, stîlci, stîrci etc. sau a armoniei vocalice :
bălăci, bălbăr&ci, bolboci, forfoci, înşomoltoci.
Derivatele propriu-zise se caracterizează însă printr-o armonie vocalică mai ales, care sugerează onomatopeea — etimonul:
hăpăci < hap — hap .sau care apare prin asimilare :
scornoci < scorni.
în general în limba populară există un joc fonetic între vocala ă şi o la verbele terminate în -ci, creîndu-se o armonie vocalică : conăci — conoci ; înşomoltăci — înşomoltoci ; zbrotăci — zbrotoci.
Armonia vocalică se extinde şi la verbele neonomatopeice : spălăci — spălătăci ; tălbăci — tălbătăci.
Armonia vocalică pare să fie, alături de anumite finale ale cuvintelor de bază, cauza variantelor fonetice ale sufixului -ci. Dintre ele, cel mai bine reprezentată este varianta -ăci.
Din punct de vedere semantic, cele mai multe verbe cu sufixul -ci sînt onomatopeice şi iterative, unele însumînd chiar amîndouă aceste valori; cîteva arată devenirea.
Cu privire la circulaţia derivatelor, constatăm că aceasta este re-strînsă în spaţiu, redueîndu-se la limba populară sau la vorbirea regională, întrucît este vorba de un sufix caracteristic în derivarea acestor aspecte ale limbii. Excepţiile ţ)ătrunse în limba literară au, de altfel, o nuanţă nouă, care le marchează întrucîtva, izolîndu-le în felul acesta.
SUFIXUL   ANTROPONIMIC ±EA
de
IOANA VINTILĂ-RĂDULESCU
I. GENEEALITĂŢI
1. Considerăm sufixul* ea un sufix onomastic deoarece din examinarea tipurilor de formaţii cărora le dă naştere reiese caracterul său specializat pentru formarea numelor proprii.
Singurul tip de formaţii care poate fi pus în discuţie din acest punct de vedere îl constituie poreclele, a căror situare globală în categoria numelor proprii sau a celor comune nu este categoric rezolvată din punct de vedere principial. în ceea ce priveşte poreclele formate cu sufixul x ea, unii autori sînt de părere că avem a face cu nume comune \ Deoarece chiar potrivit acestei interpretări poreclele ar constitui singura categorie de nume comune formate cu sufixul ± ea — acest sufix nefăcînd parte dintre mijloacele generale de derivare a numelor comune —, existenţa lor nu este suficient de probantă pentru a contrazice caracterizarea lui ^ ea ca sufix onomastic, în plus, faptul că aceste formaţii nu reprezintă numai simple epitete efemere, ci îndeplinesc în mod sistematic .aceeaşi funcţie ca şi numele proprii şi mai ales faptul că ele prezintă acelaşi comportament gramatical (morfologic şi sintactic) ca şi acestea — ceea ce le deosebeşte de poreclele constituite de substantive sau adjective pro-priu-zise — ne determină să încadrăm poreclele formate cu sufixul ^ ea în categoria numelor proprii 2.
De altfel, chiar formaţiile de acest tip cu folosire mai frecventă şi mai generală şi care au pătruns din această cauză în dicţionare — de felul lui Buftea, Burtea, Codea, Flocea, Mogorogea, Motoflocea, Nodea, Ştoflocea ş.a. — au, pe lîngă o serie de trăsături caracteristice numelor
1 Astfel, G. Pascu le cdnsideră adjective pe baza funcţiei lor calificative {Sufixele româneşti, Bucureşti, 1916, p. 299), în ciuda faptului că aceste formaţii nu prezintă particularităţile gramaticale ale adjectivelor, ci pe cele ale substantivelor.
2 Menţionăm că numele derivate cu sufixul -ilă, care se află într-o situaţie asemănătoare cu derivatele în j. ea, sînt considerate de Mioara Avram nume proprii sau quasi-proprii (Sufixele romaneşti -ilă masculin şi -ilă f j, ilă feminin, în SMFC II, p. 154).
48
ioana vintilă-rădulescu
sufixul antroponimic -*-ea
49
comune (dintre care ni se pare că hotărîtoare pentru includerea lor în dicţionare a fost prezenţa obligatorie a sensului), şi o serie de particularităţi şi restricţii flexionare şi sintactice specifice numelor proprii (chiar dacă fiecare trăsătură în parte nu aparţine exclusiv acestora). înseşi dicţionarele consemnează astfel de particularităţi ale poreclelor formate cu sufixul ±ea : invariabilitate de gen (lipsa moţiunii), număr şi caz (cu excepţia formei de vocativ), fixare în genere în forma articulată, funcţii sintactice limitate (subiect, ,,adresare" în vocativ, mai rar nume predicativ).
De altfel graniţa dintre numele comune şi cele proprii nu este rigidă, iar discutarea amănunţită a specificului fiecăreia dintre cele două categorii (care au şi trăsături comune) depăşeşte cadrul acestui articol.
2. Numele proprii formate cu sufixul ± ea desemnează exclusiv : a) persoane sau (rar) b) fiinţe asimilate lor în anumite privinţe (animale domestice sau fiinţe imaginare) şi denumite prin formaţii de tipul poreclelor. Oonsemnînd existenţa celei de a doua categorii considerăm în acelaşi timp că numărul neînsemnat al reprezentanţilor acesteia în raport cu an-troponimele şi mai ales lipsa unor trăsături specifice lor îndreptăţesc considerarea sufixului ea drept un sufix prin excelenţă antroponimic.
3. Caracterul sufixului discutat a influenţat desfăşurarea cercetării şi organizarea expunerii: din cauza ambiguităţilor de interpretare care apar frecvent în analiza formaţiilor studiate (situaţie cunoscută în studiul numelor proprii în general) mai ales în privinţa originii lor, ne-am bazat concluziile în special pe cercetarea cazurilor mai puţin echivoce, semnalînd şi tipurile de ambiguităţi pe care le prezintă restul materialului studiat.
Dubiile nu sînt cu totul excluse decît atunci cînd un document sau un informator oferă explicaţia autentică a genezei numelui unei anumite persoane, ceea ce se întîmplă foarte rar ; de aceea în onomastică, cele mai multe etimologii sînt mai curînd probabile decît certe. Mai mult, pentru x acelaşi nume purtat de persoane diferite, explicaţiile pot fi diverse.
Din aceste motive nu am dat la fiecare categorie lista exhaustivă a formaţiilor care s-ar putea încadra în ea, ci numai exemplele cele mai puţin discutabile; de altfel, abundenţa materialului înregistrat (aproape 3 000 de cuvinte) nu permitea reproducerea listelor complete, care şi aşa nu ar fi avut un caracter definitiv, numărul exemplelor putînd fi oricînd sporit prin adăugarea altor formaţii.
Consemnarea unor noi exemple nu credem însă că ar putea aduce modificări importante; izvoarele folosite ni s-au părut suficiente pentru concluziile cercetării, chiar dacă nu pot epuiza toate numele existente..
Am folosit ca izvor principal Dicţionarul onomastic românesc (do) 3 al lui N". A. Constantinescu, care îşi propune să dispenseze pe cercetătorii vechii noastre antroponimii de studierea documentelor, bazîndu-se tocmai pe despuierea lor. Am utilizat această sursă cu oarecare prudenţă, mai ales
Bucureşti, 1963.
în cazul explicaţiilor şi filiaţiilor propuse, dar şi în privinţa materialului însuşi (din motive care vor apărea mai departe, passim).
Pentru numele de familie actuale am adăugat pe cele cuprinse în Lista abonaţilor la serviciul telefonic Bucureşti, ediţiile 1958 şi 1965, considerând că ea reflectă în linii mari sistemul oficial actual al numelor de familie pentru întreaga ţară, locuitorii capitalei provenind din toate regiunile ţării, atît din mediul urban, cît şi din mediul rural (o comparaţie sumară cu listele similare pentru restul ţării a confirmat această presupunere). . .
Am folosit de asemenea numele înregistrate în diversele dicţionare ale limbii române (tdrg, dlr, dlrc, dm, di), în studiile citate şi în cercetări dialectale sau de altă natură, care cuprind şi liste de antro-ponime, întregind materialul cu numele întîlnite în publicaţii, literatură etc.
II. STABILIEEA LISTEI DEBR7 4TELOE
Această operaţie a constituit o problemă de opţiune, deoarece identificarea sufixului şi a temei s-a dovedit deosebit de dificilă şi uneori chiar imposibilă, astfel că circa jumătate din numele înregistrate sînt numai presupuse a fi formate cu sufixul -ea.
Considerăm de aceea necesar să insistăm în mod deosebit asupra acestei dificultăţi, specifice studiului numelor proprii spre deosebire de cel al numelor comune şi provenind din caracterul obscur al temei, care este în plus adesea trunchiată. Uneori sînt posibile şi în principiu egal îndreptăţite mai multe moduri de analiză : astfel, trebuie să semnalăm, anticipînd, că în unele cazuri este greu de stabilit dacă sufixul nu este cumva -cea, -lea sau -nea sau consoana aparţine temei şi sufixul este într-adevăr -ea4.
Este de asemeni greu de stabilit dacă avem a face în toate cazurile cu unul si acelaşi sufix -ea, deoarece numele în care apare au vechime şi mai ales provenienţe diferite. Adoptăm în această privinţă părerea acad. Al. Graur, care consideră că în ciuda diversităţii de origine (cu privire la care vezi IX), -ea se prezintă în cele din urmă ca un „sufix cu formă şi valoare unitară" (subl. ns.)5, părere confirmată, aşa cum se va vedea, si de cercetarea noastră. Aceasta justifică tratarea laolaltă a formaţiilor — relativ diferite în unele privinţe — discutate în cele ce urmează.
Şi in cazul numelor studiate de noi se pune una din problemele cele mai dificile care apar în studiul formării cuvintelor şi anume aceea a delimitării derivatelor care au luat naştere pe teren românesc de cele împrumutate gata formate; în cazul antroponimelor, care se împrumuta relativ mai uşor decît numele comune, rezolvarea acestei probleme este şi mai dificilă! întrucît de soluţionarea ei depinde direct evaluarea pro-
4 Frecvenţa şi productivitatea reduse ale sufixelor -cea, -lea şi -nea nu indică decît teoretic drept mai probabilă cea de a doua analiză.
5 Al. Graur, Nume de persoane, Bucureşti, 1965, p. 120.
c. 236
50
ioana vintilă-rădulescu
ductivităţii unui sufix, am făcut mai departe (VII) distincţie între frecvenţa apariţiei sufixului — pentru stabilirea căreia am luat în consideraţie atît numele formate în româneşte, cît şi pe cele împrumutate — şi productivitatea lui pe teren exclusiv românesc.
Unele nume la care apare sufixul -ea nu sînt rezultatul derivării directe cu acest sufix de la temele respective, ci provin de la nume de diverse origini, prin substituirea desinenţei sau sufixului numelui respectiv cu sufixul -ea (vezi la YII problema românizării numelor de familie străine) ; am inclus şi aceste cazuri printre numele derivate cu sufixul -ea, deşi nu provin de la teme româneşti de apelative sau de antroponime, pentru motivul că modificarea formei lor s-a produs în româneşte.
Din discuţia de mai sus reiese că determinarea structurii numelor proprii nu poate avea, în multe cazuri, cel puţin deocamdată, rigoarea pe care o cerem analizei numelor comune.
în cele ce urmează vom lua ca obiect al cercetării toate numele care admit analizarea lor ca formaţii incluzînd sufixul -ea, chiar dacă ele nu mai sînt astfel analizabile pentru vorbitori, indiferent unde, cînd şi în ce mod au luat ele naştere (făcînd însă precizările necesare acolo unde referirea la modul lor de apariţie este semnificativă).
III. VAEIAîsTELE SUFIXULUI -EA
Variantele sufixului -ea au o pondere cu totul minoră, însă consemnarea unora dintre ele are importanţă pentru studiul originii şi evoluţiei sufixului. Deşi existenţa lor comportă explicaţii de naturi diferite, în plan sincronic ele apar ca variante, mult inferioare numeric formei -ea, cu care pot alterna în combinaţie cu aceleaşi teme.
1. Varianta -e
Această variantă se deosebeşte de -ea prin repartiţia diferită în spaţiu şi timp.
Astfel, în partea de sud şi sud-vest a ţării (în Cîmpia Dunării şi Banat), numele actuale în -e, de felul lui Cîrste, Dobre, Gane etc. sînt rezultatul unor împrumuturi relativ recente din onomastica popoarelor slave sud-dunărene. Paralel cu ele există de la aceleaşi teme forme în -ea (Cîr-stea, Dobrea, Ganea), care sînt fie vechi în limbă şi provenite din prenume slave, fie recente şi provenind din nume de familie bulgăreşti în -ev şi reprezentînd, toate, rezultatul altei forme de adaptare a numelor slave' corespunzătoare la sistemul onomastic românesc (cu privire la această problemă vezi Al. Graur, lucr. cit., p. 97).
Din do (care indică în genere data şi provenienţa numelor înregistrate) rezultă că în epoca celor mai vechi documente (începînd cu secolul al XV-lea), numele în -e erau mult mai frecvente decît astăzi şi că ele nu
sufixul antroponimic -*-ea
51
se limitau la o regiune anumită, ci se întîlneau în toate provinciile româneşti, în timp ce formele în -ea erau la început mai rare ; evoluţia ulterioară a dus însă la inversarea raportului dintre cele două forme. Aceste constatări — pe care le facem sub rezerva unor posibile interpretări inexacte ale alternanţei e/ea în grafia chirilică a numelor reproduse în do — cărora li se adaugă considerentele discutate la IX, ne fac să socotim această formă în -e a numelor studiate ca fiind mai veche decît forma .-ea6 ; raportul dintre aceste două variante va fi discutat mai amănunţit în acelaşi loc.
2. Varianta -a
Această formă reprezintă în unele cazuri (de pildă după r, s sau z) o variantă fonetică dură a lui -ea, ca în perechile de tipul durea — Ciura, Zbierea, — Zbiera, Chioşea — CJtiosa, Berzea — Berza, Cuzea — Cuza, Sturzea — Sturza.
Există însă şi cazul contrar, în care -a este originar şi a fost înlocuit numai ulterior, din diverse motive (pentru care vezi Al. Graur, lucr. cit., p. 121), cu sufixul -ea, dînd naştere unor dublete de tipul Costa (< Constantin) — Costea sau în care -a este un alt sufix, ca în hipocoristicele slave 4e felul lui Ghera, Iura, care circulă în româneşte paralel cu Gherea, Iurea.^
în sfîrşit, pentru unele nume de familie se poate face şi presupunerea că varianta cu -a este rezultatul înlocuirii deliberate, de către înşişi purtătorii lor, a sufixului -ea cu -a, după modelul numelor de familie greceşti, albaneze şi aromâneşti terminate în -a. Noua formă pare, datorită rarităţii ei, mai puţin banală şi în consecinţă mai distinsă şi chiar „exotică", împiedicînd şi apropierea numelor respective de porecle (a se compara, de pildă, Lupa şi Lupea, Mosora şi Mosorea, Orza şi Orzea, eventual şi Berza - Berzea, pentru care explicaţia propusă mai sus nu este singura posibilă).
3. Varianta -ia
Apare în numele de familie purtate de ardeleni şi bănăţeni (Creţia Henţia, Monţia) şi a fost explicată de acad. Al. Graur (lucr. cit., p, 122) ca variantă ortografică a lui -ea, datorată funcţionarilor de stare civilă care nu cunoşteau suficient limba română. Asemenea forme s-au răspîndif apoi în Muntenia şi Moldova (cf. Horia pentru Horea); tot printr-o grafie străină s-ar putea explica şi forma Golia faţă de Golea.
Excludem din discuţie terminaţia -ia a prenumelor femeieşti de origine rusă (deşi reprezintă un mod de redare grafică în româneşte a aceluiaşi
6 I. Bileţchi-Alb eseu socoteşte forma -e posterioară şi o atribuie influenţei maghiare (Elemente ungureşti în patronimia românească, în Anuarul Liceului „Dragoş-Vodâ", Cîmpulungul Moldovenesc, XVIII (1941), p. 47), explicaţie contrazisă însă de vechimea şi răspîndirea acestei forme.
'ktUmton   ■   ii '
52
ioana vintilă-rădulescu
sufixul antroponimic -&ea
53
-n care formează în limba rusă hipocoristice atît de la nume de femei, cît şi de la nume de bărbaţi), deoarece această formă a ieşit din sfera sufixului -ea (specializat în româneşte, aşa cum se va vedea, pentru nume bărbăteşti), intrînd într-aceea a afixelor specifice prenumelor femeieşti. Ne referim la nume de felul lui Nadia, Sonia, Tania ş.a., cărora le corespund în ruseşte Hâda, Cohh, Taua, în timp ce hipocoristicelor bărbăteşti Kojisi, Bana. etc, formate cu .acelaşi sufix, le corespund în româneşte Colea, Vanea, a căror parte finală diferă, cel puţin grafic, de cea a numelor feminine — care poate fi eventual explicată drept o grafie străină, consecinţă a pătrunderii numelor respective printr-o filieră apuseană.
IV. TEMELE DEEIVATELOE ÎN -EA
Temele la care este ataşat acest sufix sînt foarte variate. Temele identificate se grupează în mai multe categorii, după cum provin din :
1. nume proprii şi anume antroponime, temele provenite din toponime fiind excluse (sufixul -ea se află deci într-o situaţie opusă în raport cu -eanu). Temele antroponimice pot rezulta din :
a. prenume, în genere bărbăteşti, în formă
a. întreagă: Anghelea, Drăganea, Panaitea, Panăelea, Pavelea, Sofronea, Şendrea sau mai ales
6. trunchiată, menţinîndu-se fie partea iniţială, fie partea finală : Bogdea, Canea < Răducanu, cf. do, Chinea < Ioachim, Citirea <Chiriac, Fonea < Sofonie, Manea din Manole sau nume terminate în -man, Matea < Matei, Mintea < Dominte cf. do, Mitrea, Monea < Filimon sau alte nume terminate în -mon, Motea < Timotei, Pantea < Pantelimon, Pin-tea < Pintilie, Paf ea < Paf aii, Serea < Serafim, Sotea < Sotir, Spirea < Ispir sau Spiridon, Ştefea, Todea. Multe din temele antroponimice sînt de provenienţă slavă; r
b. nume de familie — mult mai rar — de origini foarte variate românizate cu ajutorul sufixului -ea : bulgăreşti în -ev (Canea < Ganev, Ţonea < Ţonev), maghiare şi greceşti terminate de cele mai multe ori în -i (Nagy se reflectă în Naghiu, dar şi în Noaghea; cf. şi Gâldi — Galdea, Lemeny — Lemnea, contaminat probabil cu lemn, Rakoczi — Racoţea, Veeerdy — Vecerdea şi respectiv Palii > Pălea, Lambros > Lambru şi Lambrea, Mavros > Mavru şi Mavrea). Vezi pentru aceste categorii Al. Graur, lucr. cit., p. 97 — 99 şi 122. Mai adăugăm cîteva nume de alte origini : te. Hamza > Amzea, Kose > Chiosea, it. Orlando > Orlandea.
2. apelative de indiferent ce origine, în principiu fiind posibilă şi derivarea de la neologisme. Derivatele de la apelative sînt, cel puţin în momentul formării lor, porecle ; avînd în vedere faptul că poreclele iau naştere în special în cadrul vorbirii populare sau familiare, este firesc ca majoritatea formaţiilor să provină din cuvinte obişnuite în acest sector al comunicării — deci în cazul cuvintelor de origine relativ recentă de la acelea cu
răspîndire largă — Caraulea < car aulă, cf. do, Oţelea, Tutunea, Ţigărea etc.
Aceste teme nu provin numai din substantive, cum se crede de obicei, deoarece aceasta este într-adevăr situaţia celor mai multe derivate, ci şi din alte părţi de vorbire şi anume :
a. substantive: Albinea, Barabulea, Beznea, Ciotea, Ciulea, Codea, Colţea, C orbea, Cornea, Fior ea, Grozea, Hoţea, Jimblea^ Jupînea, Mogîldea, Negea, Lulelea, Norocea, Oţetea, Scripcea, Stîrcea, Şoldea, Zălogea; T v
b. adjective: Albea, Blegea, Blîndea, Ciungea, Dălbea, Fonf ea, Mititelea, Minarea, Negrea, Netotea, Ologea, Scundea, Spînea, ŞcMopea, Ştirbea;
c. verbe : Brodea, Cioplea, Frigea, Ghicea, Horea, Lingea, Mozolea, Pîrlea, Răcnea, Scîncea, Scornea, Tologea, Trăsnea, TJrlea, Zbierea;
d. adverbe: Josea, Lesnea, Susea;
e. interjecţii şi formaţii onomatopeice : Dondea, Haidea, Ţîstea.
V. MODIFICĂEI PEODUSE ÎN TEMĂ
Derivarea cu sufixul -ea nu provoacă alternanţe fonetic obligatoriiîn temă, cu excepţia palatalizării consoanelor finale (c > c,g > g : buric > Buricea, butuc > Butucea, curcă > Curcea,bleg > Blegea, boşorog > Boşorogea, cîrlig > Cîrligea).
Ea nu determină diftongarea obligatorie a vocalei din temă, do atestă variaţia e/ea în temă la nume ca : Bechea ~ Beachea, Benghea
— Beanghea, Ghenghea — Gheanghea, Tempea — Teampea etc.; cum această alternanţă apare uneori la numele uneia şi aceleiaşi persoane, iar alternanţa ojoa nu este înregistrată, s-ar putea să ne aflăm în faţa unui simplu fapt de grafie, care ar îndreptăţi interpretarea acestui ea ca e, cu atît mai mult cu cît forme diftongate nu am întîlnit pentru limba actuală.
Mai mult, numelor comune cu diftong în temă le corespund derivate în -ea fără diftong : Bolea faţă de boală — dar poate proveni şi Am aboli —,
— Codea < coadă — dacă nu provine din a se codi, în unele cazuri —, Fio-rea < floare, Grozea < groază. Acad. Al. Graur presupune în legătură cu aceste nume următoarele : ,,dans Ies noms comme Florea, etc. ilne s'agirait pas d'une monophtongaison de oa sous l'influence de ea suivant, mais bien d'une conservation de la voyelle ancienne, qui, ailleurs, s'est diphton-guee" — deoarece-e final devenit deja -ea nu mai putea determina meta-fonia lui o la oa. în cazul lui Florea, lipsa diftongului diferenţiază prenumele bărbătesc de corespondentul său femeiesc, Floarea 7.
Deşi derivarea cu sufixul -ea nu este însoţită în genere de schimbarea locului accentului — atunci cînd el cade pe penultima silabă (altfel se mută pe penultima : a se perpeli > Perpelea) —-, se constată uneori în formaţiile cu acest sufix trecerea vocalei a din temă la ă : Lăptea, Lăcăţea, Nălbea — poate pentru a marca în mod suplimentar opoziţia faţă de numele comun
7 A. Graur, Notes d'etymologie roumaine, în bl iv (1936), p. 81 — 82.
54 ioana vintilă-rădulescu 8 |
corespunzător (cf. Stîngâcea faţă de stîngacea sau Ţigărea faţă de ţigarea) |
— dacă nu cumva derivatul provine de la o formă flexionară a numelui 1
comun în care s-a produs această trecere (Fălcea eventual din falcă), j
Deşi uneori s-a răspîndit forma cu ă (Bulgărea < bulgarul sau bulgăr, I
Călimărea, Purcărea, Secarea, Ţăpea), nici această schimbare nu este obli- |
gatorie : circulă şi forme cu a păstrat — Copacea, Gîrbacea — şi dublete ca J
Bumbacea — Bumbăcea, Ciocănea — Ciocănea, dacă al doilea nu provine 1
din « ciocăni, Dracea — Drăcea, Fratea — Frătea, Vlagea — Vlăgea. a şi J
ă trec uneori la e : grumaz > Grumezea, omăt > Ometea, ovăz > Ovezea. f
VI. VALOEILE SUFIXULUI -EA ŞI  EVOLUŢIA LOE
Sufixul -ea apare în materialul înregistrat la următoarele categorii de nume proprii8:
1. autroponime;
2. zoonime (nume proprii pentru clini, cai, boi etc). Glosarul lucrării lui Ştefan Pasca, Mume de persoană şi nume de animale în Ţara Oltului, Bucureşti, 1936, cuprinde 15 nume proprii de animale domestice in -ea : 4 sînt identice cu nume de persoane (Florea, Mircea, Onea, Pin-tea), 6 sînt formaţii de tipul poreclelor, care, cu excepţia lui Mughea < mugi, se folosesc şi pentru persoane (Cioplea, Codrea, Corbea, Flocea, Pletea), iar 5 provin din nume proprii ungureşti de animale (Burea < Buro, Cendea sau Cenghea < Csendes, Rendea sau Renghea < Rendes, JSîlea < Szilaj, Şurchea < Szurlce). I
3. nume de fiinţe imaginare : personaje fictive (Cotea, echivalent cu „mutul de la manutanţă", cf. Al. Graur 9, Ghicea, cf. Ce sînt eu, ghicea, să ştiut, echivalent cu Ce sînt eu, Mafalda%, eventual şi Pieptea „eu" ; tot aici putem îngloba folosirea unor derivate în -ea în ghicitori, unde „personifică" obiectul al cărui nume îl înlocuiesc. Cf. comentariul lui G. Pascu la ghicitoarea Tiulea-n sus, tiulea-n jos, vine sara burduhos — fusul: „Cuvîntul pare a fi simţit ca un nume propriu, comp. Tulea, Tuleu porecle pentru bărbaţi" 10. Vezi ibid. şi ghicitorile Bordea-n groapă pletele pe spate — ceapa, Burtea grosul, fără osul — sacul cu mălai, Foltea-n sus, foltea-n jos, vine sara mînios — fusul ş.a.) şi personaje fantastice (Ciortea, Gornea, Cotea, Negrea, Zgîmbea „dracul", eventual şi Pîrlea, numele unui personaj din feeria lui V. Alecsandri Sînziana şi Pepelea, format, de altfel ca şi celelalte nume citate aici, în acelaşi mod ca şi poreclele.
8 încadrarea într-o anumită categorie, pe lîngă faptul că nu este totdeauna singura posibilă (acelaşi nume puţind îndeplini mai multe funcţii) nu este deocamdată realizabilă pentru toate numele, deoarece valoarea derivatelor nu este specificată totdeauna clar în izvoarele existente.
9 Al. Graur, Glosar din comuna Reviga (Ialomiţa), în bph v (1938), p. 178. 10 G. Pascu, Despre cimilitu,ri, Iaşi, 1909, p. 211.
9 sufixul antroponimic x£a 55
Antroponimele pot fi:
a. prenume şi anume :
a. prenume bărbăteşti, cu etimologii variate, în prezent relativ puţin numeroase : Costea, Cristea, Florea, Manea, Medrea, Mitrea, Oprea, Petrea, Udrea, Voinea. Unele sînt la origine hipocoristice care şi-au pierdut mai mult sau mai puţin legătura cu numele de bază, devenind relativ independente (Manea, Medrea); altele provin desigur din porecle (Florea; putem adăuga aici şi pe Corbea şi Codrea, întîlnit ca prenume actual). Prenumele citate se întîlnesc în acelaşi timp şi ca nume de familie.
a', hipocoristice bărbăteşti, categorie foarte bine reprezentată în limba veche, asa cum reiese din do. Cu această funcţie, sufixul -ea se alipea formelor trunchiate ale diverselor prenume, fiind probabil în acelaşi timp şi purtătoml unei nuanţe afective, care nu mai este sesizabilă decît poate doar regional (ne gîndim pentru această nuanţă afectivă la forme ca Miroanea, Pavelea —, deşi nu este vorba în cazul lor de prenume „scurtate" —, deoarece ele sînt folosite în zona Aradului ca forme d e z m i e r -datoare, intrînd în opoziţie, prin valoarea lor afectivă, cu prenumele oficial). Cităm cîteva exemple din do : Andea < Constantin, Fanea < Ştefan, Medrea < Dumitru, Pavea < Pavel, Silea < Vastle, Sotea < Sotir, Ştefea < Ştefan. . .
(3. prenume femeieşti: numai cîteva prenume, cu etimologie neclară, înregistrate (cf. do) în limba veche şi majoritatea ieşite din uz (Arhirea, Catrea, Ilanea, Motrea, Oltea ş.a.).
p\ hipocoristice bărbăteşti şi femeieşti în acelaşi timp : singurele înregistrate de do sînt Fanea, Malea şi Manolea.
Earitatea şi, în cele din urmă, dispariţia ultimelor două categorii se datoreşte necesităţii de a marca prin diferenţe de formă opoziţia de sex, cu atît mai mult cînd prenumele bărbăteşti provin de la aceeaşi temă . La prenumele femeieşti, -ea a putut fi lesne asimilat terminaţiei -ia, frecventă la această categorie de nume, chiar dacă numele respective aveau -ea în limba de origine (vezi mai sus, III 3).
b. patronime, conform ipotezei lui IST. A. Constantmescu, pe care n-o socotim suficient demonstrată. în principiu, patronimele, folosite iniţial ca supranume, pentru identificarea mai precisă a persoanelor care aveau eventual acelaşi prenume, puteau deveni ulterior nume de familie. Spre deosebire de hipocoristice, patronimele (ca Anghelea, Nistea < Nis-tor, Panaitea, Pavelea) provin în genere de la numele întreg (atunci cînd numele tatălui nu era la rîndul lui rezultatul unei trunchieri). Considerăm însă că N. A. Constantinescu supraestimează rolul patronimelor de formă slavă în vechea onomastică românească. Este greu de presupus că folosirea lor a depăşit cadrul documentelor slave (sau traduse după acestea); pentru o discuţie mai amănunţită vezi IX.
c matronime: cîteva cazuri de nume formate probabil prin refacerea unei forme de nominativ în -ea după genitivul în -ei şi devenite
u Sufixul de formă „feminină" -ea este tolerabil la nume bărbăteşti atîta vreme cît dă naştere exclusiv acestui tip de derivate (cf. în do perechea Despea - nume de bărbat - şi Despa -nume de femeie.)
56
ioana vintilă-râdulescu
IO
11
sufixul antroponimic ea
57
nume de familie : Anea, Ghizelea, Marghitea, Matronea, Preotesea (pentru tipurile de transformări cele mai frecvente ale genitivului matronimic vezi AL Graur, Nume de persoane, p. 130—131).
d. porecle, înregistrate numai în parte în izvoarele consultate (la cele indicate la I trebuie să adăugăm pentru porecle şi broşura lui I. A. Candrea, Poreclele la români, Bucureşti, 1895 şi cîteva articole apărute în ultimii ani mai ales în gl şi menţionate de acad. Al. Graur, lucr. cit., p. 72 ; nu repetăm trimiterile deoarece fiecare articol ne-a furnizat doar cîteva exemple şi nu putem enumera toate sursele de acest fel). Există numeroase porecle relativ „stabile" în -ea, incluse, unele dintre ele, în dicţionare (Bolea, Buftea, Burtea, Cioplea, Ciotrocea, Ciungea, Codear Flocea, Gîcea, Lăţea, Mogorogea, Moşmogea, Motoflocea, Nodea, P%rleay Scîncea, Şchiopea, Ştoflocea, Tologea), iar fantezia vorbitorilor şi diversitatea situaţiilor generează necontenit formaţii spontane, efemere dar repetabile. Putem considera de altfel că toate derivatele de la nume comune, indiferent dacă au devenit prenume (Codrea, Corbea, Florea) sau, mult mai obişnuit, nume de familie, au fost iniţial porecle. Ca şi derivatele cu sufixul -ilă, derivatele în -ea de la nume comune desemnează pe purtătorul unei însuşiri, însă în cele mai multe cazuri nu se poate stabili exact sensul poreclei cîtă vreme nu cunoaştem împrejurarea concretă care i-a dat naştere. Totuşi putem presupune fără a greşi prea mult că Blegeay Ciungea, Fonf ea, Şchiopea pornesc de la o însuşire propriu-zisă, Burteaf Foltea, Şoldea exprimă dezvoltarea caracteristică a unei părţi a corpului, Barabulea, Butucea, Corbea, Stîrcea se pot baza pe o comparaţie, iar derivatele de la verbe indică pe autorul unei acţiuni devenită definitorie pentru cel care o îndeplineşte (Ghicea, Horea, Pîrlea, Trăsnea) ş.a.m.d.
e. nume de familie. Pot proveni din toate categoriile precedente, în special din prenume (şi hipocoristice) şi porecle, iar din patronime cu rezerva făcută la b. şi la IX. Astfel, Cristea, Manea, Oprea provin din prenume — hipocoristice, ca şi Condrea < Condrat, Gabrea < Gabrielf Gherea < Gherasim, păstrate numai ca nume de familie, iar Barabuleaf Cornea, Grozea, Negrea etc. din porecle.
Din precizările sumare date la fiecare din aceste categorii rezultă că ele nu sînt toate coexistente în timp, proporţia relativă a diverselor tipuri fiind de-a lungul vremii diferită. Unele categorii ((3, şi c> au fost la început slab reprezentate şi au dispărut în scurtă vreme. Alte categorii (cum ar fi a' şi b) şi-au pierdut în decursul timpului importanţa,, lăsînd urme în alte categorii care subzistă pînă astăzi (a) sau care sînt de dată mai recentă (e). Se impune în mod deosebit concluzia că avem a face cu categorii deschise, unul şi acelaşi nume putînd fi încadrat în mai multe categorii, între care au loc treceri (de la a' şi d la a ; de la a, a', b şi c la e; nu însă şi de la e la a, evident).
Pierderea unor funcţii şi apariţia altora pot fi explicate în felul următor : în ceea ce priveşte ştergerea valorii afective pe care o presupune folosirea sufixului la formarea hipocoristicelor, credem că ea poate fi pusă în legătură cu faptul că sufixul ±ea nu este folosit cu valoare diminutivala la derivarea numelor comune, valoare care ar fi susţinut acea funcţie
a sufixului -ea. în plus, pierderea legăturii cu prenumele din care derivă (ieşite uneori ele înseşi din uz) şi folosirea frecventă a hipocoristicelor în locul prenumelui corespunzător au ajutat la transformarea hipocoristicelor în prenume autonome. Utilizarea într-o anumită etapă a unui mare număr de hipocoristice în -ea ca prenume este sugerată de folosirea lor actuală ca nume de familie, care presupune această fază intermediară.
în ce priveşte extinderea utilizării sufixului -ea şi la formarea poreclelor, originea ei poate fi explicată prin faptul că o serie de derivate de la teme antroponimice străine au putut fi apropiate de către vorbitorii limbii române — din dorinţa de a le descoperi o „formă internă" şi din cauza ignorării provenienţei lor reale — de nume comune româneşti, fiind considerate derivate de la acestea. Această interpretare era sprijinită de existenţa cîtorva prenume de felul lui Badea, Gîdea, provenite într-adevăr din nume comune româneşti. La astfel de false analize se pretau nume ca Ciurea (pe care do îl derivă din forma bulgărească a numelui Chirii), care putea fi apropiat de ciur, Comea (< Coman sau < coamă), 8fetea (< cKiftT'k, cf. do, sau eventual < sfat) ş.a.m.d. După modelul acestora s-au putut deriva ulterior porecle de la orice nume comun românesc.
Expresivitatea poreclelor formate cu sufixul -ea nu se datoreşte sufixului (în ciuda formei sale „feminine", care poate genera, prin aplicarea la nume de bărbaţi, sensuri peiorative 12), ci în primul rînd temei şi apoi formaţiei în ansamblu, care reuneşte elemente aparţinînd unor sisteme diferite (tema provenită din apelative şi sufixul antroponimic) şi se caracterizează prin contrastul dintre sensul evident al temei şi valoarea „neutră" din punct de vedere afectiv a sufixului antroponimic, a cărui prezenţă accentuează în plus caracterul de nume propriu al poreclei. Poreclele formate cu sufixul -ea au, spre deosebire de alte formaţii, un caracter depreciativ mai puţin pregnant, putînd fi folosite şi cu o nuanţă de simpatie (cf. Mucea „Ţîcă").
Sufixul -ea se deosebeşte de un sufix tipic pentru formarea numelor de familie cum este -eseu, de pildă, numele de familie în -ea nefiind decît rezultatul utilizării în acest scop a formaţiilor în -ea care aparţineau altor categorii de antroponime, datorită faptului că în limba română, spre deosebire, de pildă, de limbile slave, numele de familie nu au în mod obligatoriu o marcă specială, şi prenumele pot fi folosite ca atare drept nume de familie. Totuşi, prezenţa lui -ea la un număr foarte mare de nume de familie (am înregistrat peste o mie), chiar dacă ele sînt provenite din diverse alte tipuri de formaţii, face ca acest sufix să fie „simţit" de vorbitori în momentul de faţă ca specific numelor de familie roma-n e ş t i.
12 Cf S Puşcariu, recenzie la L. Spitzer şi E. Gamillscheg, Beitrăge zur romamschen Wortbildungslehre, în dr ii (1921-1922), p. 697-698 şi j. Byck, Le feminin pejoratif, în bl i (1933), p. 109. în legătură cu această problemă, vezi şi Mioara Avram, art. cit. V Specializarea sufixului exclusiv pentru nume barba eşti exclude această valoare, posibilă numai în cazul unui transfer de funcţii care duf^/X^izat unei opoziţii bine marcate în restul cazurilor - şi anume daca sufixul -ea ar fi fost specializai pentru nume femeieşti.
58
ioana vintelă-rădule scu
12
Cealaltă funcţie actuală a sa, formarea poreclelor, se impune ceva mai puţin conştiinţei vorbitorilor, în ciuda viabilităţii ei, deoarece poreclele nu au, spre deosebire de numele de familie, caracter obligator şi stabil.
Cîteva nume de familie în -ea se situează printre cele mai frecvente nume de familie româneşti. Astfel, în Lista abonaţilor la serviciul telefonic Bucureşti, ediţia 1965 (unde figurează 3.050 de persoane cu nume în -ea, deci circa 3,29% din numărul total al abonaţilor — evaluat la aproximativ 92.500, considerînd în medie 100 de abonaţi particulari pe pagină x 925 p. —, totalizînd 840 de nume diferite, ceea ce înseamnă că un nume în -ea apare în medie de 3,03 ori), cea mai mare frecvenţă o au următoarele nume : 1. Cristea — 234 de persoane, 2. Florea — 181, 3. Oprea — 140, 4. Badea — 135, 5. Manea — 120, 6. Gostea — 98, 7. Voinea — 68, 8. Gornea — 65, 9. Ganea — 62,10. Aldea — 58, 11. Negrea — 53, 12. Mirea — 42, 13. Milea — 40 ş.a.m.d.
Această estimare a rangului de frecvenţă ocupat de fiecare nume în parte este desigur numai aproximativă ; deşi cifrele de mai sus n-au putut fi raportate precis la frecvenţa celor mai obişnuite nume de alte tipuri, pentru care nu există date comparabile, se poate afirma totuşi că numele citate se numără printre cele mai frecvente nume de familie româneşti, chiar dacă se situează, cum este şi firesc, în urma unor nume ca lonescu, Popescu ş.a.
VII. FEECVENŢA, COKCUBENŢĂ, PEODUCTIVITATE
i
Frecvenţa relativă a sufixului -ea pe categorii de formaţii reiese în mod aproximativ din datele sumare prezentate o dată cu discutarea valorilor sufixului. Aceste valori se află într-o disproporţie evidentă, iar repartiţia lor a variat considerabil în timp.
Avînd în vedere lipsa unor studii de amănunt închinate problemelor vechii antroponimii româneşti, care să ofere date comparabile şi fiind interesaţi mai ales de configuraţia actuală a funcţiilor sufixului şi de perspectivele sale, frecvenţa şi productivitatea sufixului -ea ne preocupă numai pentru funcţiile sale cele mai bine reprezentate numeric actualmente : prezenţa în nume de familie şi în porecle. Eu vom pune deci în mod special problema productivităţii sufixului -ea la acele funcţii ale sale atestate doar sporadic pentru limba veche şi dispărute ulterior şi la care gradul redus de productivitate reiese evident din numărul mic de derivate.
Comparînd numele de familie în -ea cu cele în -eseu, -eanu şi -oiu -considerate în general cele mai frecvente sufixe româneşti la numele de familie —, acad. Al. Graur a ajuns la concluzia că -ea este de fapt „al treilea sufix în ordinea importanţei şi a frecvenţei" (lucr. cit., p. 120), după -eseu şi -eanu şi înainte de -oiu — sufix folosit pe o arie geografică relativ restrînsă.
13
sufixul antroponimic -*-ea
59
Cercetările efectuate de Al. Cristureanu în Valea Jiului conduc la aceeaşi concluzie în ceea ce priveşte rangul de frecvenţă al sufixului -ea la numele de familie actuale 13.
Am întreprins în plus un sondaj pe baza Cărţii de telefon pentru capitală (ed. 1958), alegînd două litere dintre cele mai bine reprezentate: litera G, cu 10.035 de persoane în total şi litera S, cu 6.815 persoane.
Eezultatele se prezintă după cum urmează :
1. Sufixul	2. Total persoane la care apare	3. Adică % din total persoane la litera respectivă	4. % din total persoane la ambele litere	5. Total nume diferite	6. Adică un nume de . . . ori	7. Observaţii
C 1-escu S	1.650	16,44	15,03	146	11,30	Constantinescu apare de 806 ori
	929	13,63		100	9,29	Stănescu apare de 402 ori
C ll-eanu S	602	5,99	5,43	203	2,96	
	331	4,87		136	2,43	
G IlI-ea S	615	6,13	3,84	115	5,34	Cristea, Costea şi Cornea acoperă circa jumătate din totalul persoanelor cu nume în -ea
	106	1,55		53	2,00	
G IV-ozu S	95	0,94	1,06	46	2,06	
	81	1,18		26	3,11	
Sondajul conduce la aceeaşi concluzie ca şi aprecierile acad. Al. Graur, arătînd în plus că în privinţa frecvenţei, sufixul -ea se află mult în urma sufixului -eseu, însă.destul de aproape de sufixul -eanu.
Cifrele cuprinse în coloana 5 reflectă gradul de varietate a numelor formate cu fiecare din cele 4 sufixe : pentru sufixul -eseu s-a înregistrat numărul proporţional cel mai mic de nume diferite, ceea ce se explică prin restricţiile din derivarea cu acest sufix, care se alătură aproape exclusiv prenumelor, relativ limitate ca număr şi avînd o frecvenţă foarte ridicată. De aceea nume de felul lui Constantinescu şi Stănescu^apar la aproape jumătate din persoanele care figurează la litera respectivă.
în schimb, temele la care se ataşează sufixul -ea au o varietate mai mare, ceea ce se explică prin apartenenţa lor la un număr mare de categorii şi în special prin provenienţa lor din nume comune.
13 Al. Cristureanu, Derivarea cu sufixe a numelor de familie din Valea Jiului, în cl vi (1959), nr. 1, p. 174.
60
ioana vintilă-rădulescu
14
Din materialul luat în consideraţie a reieşit de asemeni varietatea comparativ şi mai mare a numelor de familie formate cu sufixul -eanu (deşi nume de felul lui Cîmpeanu acoperă şi ele o parte destul de mare din total); ea se explică prin diversitatea existentă în cadrul categoriei care serveşte aproape în exclusivitate drept bază pentru derivatele cu acest sufix — toponimele.
în ceea ce priveşte concurenţa dintre sufixul -ea şi sufixele -eseuf -eanu şi-oiu în derivate de la aceleaşi teme, nu putem face delimitări decît pe categorii mari de teme. Astfel, la nume comune se ataşează direct numai sufixul -ea; sufixul -oiu, care apare relativ frecvent în astfel de derivate, este rezultatul — cel puţin la origine — unei faze intermediare — forma feminină -oaia a unei porecle oarecare (cf. Al. Graur, lucr. cit., p. 132), iar derivatele în -eseu de la nume comune pot fi explicate ca forme secundare provenite prin substituirea cu -eseu a sufixului -oiu (vezi ibid., p. 134); -eanu apare în combinaţie cu nume comune numai în măsura în care ele sînt folosite şi ca nume topice. La teme antroponimice, -ea este mult depăşit de -eseu (care se adaugă şi la prenumele în -ea); -oiu apare de asemeni relativ frecvent în derivate de la teme antroponi-taice, pentru care trebuie presupusă însă aceeaşi filieră ca în formaţiile de la nume comune ; -oiu este în plus limitat la o anumită arie geografică — Oltenia şi o parte a Munteniei; -eanu nu apare decît la acele antroponime care sînt şi nume topice.
Pentru porecle nu dispunem de liste comparabile de proporţii similare, care să îngăduie calcule cu erori tolerabile. Se pare că proporţia principalelor mijloace de formare a poreclelor este mai echilibrată, în cadrul unei diversităţi de asemeni mai mari de mijloace — insuficient studiate însă pînă în prezent.
Dacă din punctul de vedere al frecvenţei pe ansamblul numelor de familie româneşti, situaţia sufixului -ea se prezintă aproximativ în felul de mai sus, concluziile se schimbă întrucîtva cînd privim lucrurile prin perspectiva productivităţii sufixului, ca mijloc de derivare activă, pe teren românesc, a categoriilor de nume discutate (am specificat la II la ce tipuri de formaţii ne vom referi în determinarea frecvenţei şi respectiv a productivităţii sufixului).
în ceea ce priveşte numele de familie la care apare sufixul -ea, s-a arătat mai sus (VI) că ele sînt rezultatul simplei adoptări ca nume de familie a unor nume în -ea care se foloseau în mod obişnuit în alte funcţii, repre-zentînd valori pentru care sufixul era productiv. \
Credem că sufixul -ea n-a fost niciodată productiv la formarea numelor de familie, în sensul în care acest lucru este valabil pentru sufixele -eseu sau -eanu. Cu atît mai puţin putea fi el productiv astăzi, cînd stabilitatea numelor de familie face ca derivarea lor să aparţină de fapt aproape exclusiv trecutului pentru majoritatea regiunilor ţării, aşa cum remarca Al. Cristureanu în articolul citat, p. 171.
Totuşi, sufixul -ea a avut în această funcţie o anumită productivitate, tardivă, limitată şi de un gen deosebit: datorită impresiei generale că, de vreme ce apare frecvent la numele de familie româneşti, aceasta
15
sufixul antroponimic ^ ea
61
este funcţia lui specifică, el se adaugă unor nume de familie româneşti deja existente ca marcă specifică a acestui rol, ca în Brâgărea < Brâgaru, Purcârea < Purcaru şi se foloseşte pe scară largă la românizarea numelor de familie străine (pentru exemple vezi mai sus, IV b). Alegerea în acest scop a sufixului -ea a fost dictată de libertatea comparativ mai mare a normelor de derivare cu sufixul -ea faţă de restricţiile pe care le cunoaşte derivarea cu sufixele -eseu şi -eanu, de apariţia sa frecventă alături de t eme devenite de neînţeles în româneşte şi cu care puteau fi deci asimilate noile nume, cum şi de dorinţa de a evita banalitatea numelor în -eseu sau, dimpotrivă, o eventuală învinuire de ostentaţie în cazul alegerii unui sufix „prea românesc".
Uneori românizarea s-a făcut chiar prin traducerea temei numelui străin şi adăugarea sufixului -ea, numele rezultat părînd astfel a fi provenit dintr-o poreclă (pentru exemple de felul lui Negrulea în loc- de Pekete vezi Al. Graur, lucr. cit., p. 99).
Sufixul -ea este deci neproductiv la formarea numelor de familie, deşi Al. Cristureanu, loc. cit., îl socoteşte chiar foarte productiv; el nu concurează propriu-zis sufixele -eseu şi -eanu, ci împarte cu ele numai domeniul numelor de familie deja fixate, pentru formarea unor noi nume de familie sufixele -eseu şi, ceva mai puţin, -eanu, folosindu-se aproape automat.
Sufixul -ea nu mai este în momentul de faţă „v i u" şi productiv decît la formarea poreclelor, unde productivitatea sa este foarte mare.
Principalul concurent al sufixului -ea la formarea poreclelor pare să fie -ilă, de altfel singurul studiat amănunţit. Concurenţa dintre -ea şi -ilă se produce mai ales în derivarea de la substantive şi adjective; în ceea ce priveşte derivarea de la verbe, posibilă în cazul ambelor sufixe, constatăm că la anumite categorii de verbe se foloseşte numai sufixul -ilă (şi anume la verbe de conjugarea a IV-a în -i cu sens „iterativ" şi constituind de multe ori formaţii expresive atît prin temă — uneori de provenienţă onomatopeică — cît şi prin sufixul verbal -ăi, -îi), în timp ce pentru sufixul -ea nu se pot circumscrie în mod analog temele verbale cu care se asociază cel mai frecvent. în privinţa expresivităţii formaţiilor, ea ni se pare mai puternică la derivatele cu sufixul -ilă, datorită mai ales caracterului lor mult mai uşor analizabil — temele verbale, de pildă, păstrîndu-se intacte, fără a-şi pierde sufixul propriu. Să se compare, de exemplu, Zbîr-nea cu Zbîrnîilă. în plus, sufixul -ea trimite mai mult în sfera antroponi-melor oarecum „neutre" decît în aceea a formaţiilor expresive. Aceasta explică poate şi de ce sufixul -ea se poate adăuga unor derivate în -ilă devenite nume de familie, ca în Oprilea.
în afară de cele patru formaţii paralele, de la aceeaşi temă, atît cu -ea, cît şi cu -ilă, citate de Mioara Avram (Cornea — Cornilâ, Mogorogea Mogorogilă, Murgea — Murgilă, Negrea — Negrilă) şi de cele patru derivate cu sufixul -ilă considerate ca provenite din nume în -ea (Bâdilâ < Badea, Mănilă < Manea, Oncilă < Oancea, Onilă <Onea), am găsit următoarele corespondente în -ea ale unor nume în -ilă : Bacea — Băcila,
62
ioana vintilă-rădulescu
16
17
sufixul antroponimic -^ea
6^
Bancea — Băncilă, Bănea — Bănilâ, Borea — Borilă, Brezea — Brezilă, Bunea — Bunilă, Buzea — Buzilă, Chitea — Chitită, Ciurea — Ciurilâ, Curcea — Curcilă, Desea — Desilă, Florea — Florilă, Frâţea — Frăţilă, Oerea — Gerilă, Gurea — Gurilă, Lunea — Lunilă, Lupea — Lupilă, Minarea — Mîndrilă, Mustâţea — Mustăţilă (la Mioara Avram Mustăcită), Nasea — Năsilă, Ochea — Ochită, Pîrţea — Pîrţilă, Prostea — Prostită, Răcea — Racilă, Răcnea — Răcnilă, Serea — Serilă, Socea — Socilă, Tă-gîrcea — Tăgîrcilă, Ursea — Ursilă, Zgîrcea — Zgîrcilă, Zorea — Zorită, fără a putea afirma însă cu certitudine că în toate cazurile numele în -ea derivă de la aceeaşi temă ca şi cele în -ilă, ele putînd proveni nu numai de la teme comune, ci şi de la teme antroponimice scurtate, cf. în do Chitea < Nichita, nu din a chiti, Serea < seară, dar şi < Serafim sau de la cuvinte diferite din aceeaşi familie (derivatele în -ilă mai curînd de la verbe — Racilă < a răci —, cele în -ea poate de la substantivul sau adjectivul corespunzător — Răcea < rac sau race „rece"). Nu este exclus să existe şi alte derivate în -ea care să corespundă numelor în -ilă (* Caprea, * Chio-rea, *Fundulea, * Fugea, * Jumătatea, * Lungea, * Miezea, * Nădrăgea, * Orbea, * Plesnea, * Surzea, "Uitucea, *Zîmbrea), neatestate în izvoarele citate, dar perfect posibile şi putînd fi oricînd create de vorbitori. în schimb, de la verbele în -ăi, -îi (horăi, horeai, miorlăi, mormăi, şovăi, bîlbîi, tîrîi) nu putem presupune în mod analog derivate în -ea.
VIII. SUFIXE COMPUSE CU -EA
în principiu, un sufix compus nu diferă din punct de vkdere funcţional de unul simplu, comportîndu-se ca o unitate, prin pierderea autonomiei componentelor sale. Pentru a fi considerat sufix compus şi nu o simplă alăturare întîmplătoare şi nestabilă de sufixe, un lanţ de sufixe trebuie să se alipească temei printr-o singură operaţie şi să prezinte ca atare şi o oarecare productivitate.
în practică însă, îndeplinirea acestor condiţii este greu de verificat, deoarece unul şi acelaşi şir de sufixe poate să fi funcţionat în unele cazuri ca sufix unic, putînd fi deci interpretat ca sufix compus, iar în altele să nu fie decît rezultatul aplicării succesive şi independente a unor sufixe care îşi păstrează individualitatea funcţională. (Un sufix „compus" poate lua naştere nu numai dintr-o succesiune de sufixe, ci şi prin'înglobarea părţii finale a temei în seria afixelor derivative ; denumirile de sufix complex sau dezvoltat ni se par utile pentru a marca distincţia dintre /aceste două cazuri.)
Lucrurile sînt şi mai complicate în cazul numelor proprii, pentru care este greu de afirmat cu certitudine dacă o eventuală formă intermediară există sau nu în realitate.
în ceea ce priveşte sufixul -ea, diverşi autori semnalează un mare număr de grupări de sufixe în care -ea apare ca ultim element. Astfel, Şt. Pasca (lucr. cit., p. 146—148) enumera 17 compuse ale sufixului -ea, iar la N. A. Constantinescu (do, p. LIV—LXVI), din totalul de 180 de
sufixe antroponimice — simple şi compuse — menţionate, 13 sînt grupuri complexe în care al doilea component este -ea. G. Pascu înregistrează, un singur compus al lui -e(a) : -îce(a) şi o „variantă" : -tea (lucr. cit., p. 301), iar Al. Graur consemnează existenţa a două sufixe complexe r -ulea şi -elea (lucr. cit., p. 121).
însumînd toate aceste liste obţinem următoarele grupări de sufixe care îl conţin pe -ea ca ultim element:
1. -ărea (do : Purcărea)
2. -cea (do : < -ciu < sl. Ma  + -ea : Boncea [sic])
3. -ecea (Pasca : Fulecea < Fulea)
4. -egea (Pasca : Gîbegea < Gîbu; do : Tomegea < Toma)
5. -elea (Pasca : Comănelea < Coman; do)
6. -encea (Pasca : Lupencea)
7. -eşelea (Pasca : Globişelea [sic])
8. -etea (Pasca : Şerbetea < Şerban; do idem)
9. -icea (Pasca : Conicea < Conea; do : Şerbicea)
10. -inea (do : Rădinea)
11. -îce(a) (Pascu: Crăpîce [sic])
12. -ocea (Pasca : Bărbocea; do : Rădocea)
13. -ogea (do : Finogea)
14. -olea (do : TJrsolea)
15. -otea (Pasca : Cosotea)
16. -sorea (Pasca : Lupşorea)
17. tea (Pascu : Foltea < foaie după Burtea)
18. -ucea (Pasca : Bărbucea; do : Răducea)
19. -uia (Pasca : < -uiu + -ea : Buşuia < Buşa)
20. -uinea (do : Răduinea)
21. -ulea (Pasca: Comşulea; do : Rădulea)
22. -ulecea (Pasca : Bubulecea)
23. -unea (id. : Borţunea)
24. -urea (id. : Bulburea)
25. -uşelea (id. : Furcuşelea < Furcă)
La această listă am mai putea adăuga şi -enea (Oprenea), -ilea (Oprilea) ş.a. în schimb, sufixul -cea trebuie exclus din seria compuselor lui -ea, fiind în limba română un sufix simplu — ca şi -lea şi -nea —, continuator al sufixului slav - ce şi dînd la rîndul lui naştere la sufixe compuse.
Din toate exemplele enumerate, numai sufixele complexe -elea, -olea şi -ulea (pe -olea înclinăm să-1 explicăm drept variantă a lui -ulea} au dobîndit o oarecare productivitate (cf. Băbelea < babă, Coposelea < Coposu, Şăndrelea < Şandru, Ţigânelea < ţigan, pentru care nu există a formă intermediară în -el, ca pentru Căzănelea < câzănel; Afendulea < afendi cf. do? Aldulea < Aldea, Ianulea < Ianifs), lane dar Rădulea < Radul-, Bobotea, Cerbolea, Dragolea, Jugolea, Marţolea, Neagolea, Şândro-lea, Ţîntolea).
Nu considerăm sufixe compuse devenite autonome grupările -ărea, -encea, -enea, -ilea, -işelea, -etea, -otea, -sorea, -ucea, -uia, -ulecea, deoarece
64 ioana vixtilă-rădulescu 18
există şi formele intermediare corespunzătoare în -aru (Purcaru), -encu (Lupencu), -ean (Oprean(u)), -ete (Şerbete),-ilă(Oprilă), -otă(Cosotă), -şor (lup(u)şor ), -ucu (Răăucu, poate şi Bărbucu), -ui (Buşui), -uleţ (Bubuleţ). Celelalte grupări cuprind ca prim element sufixe puţin productive, mai ales la nume de persoane (-ecea poate avea ca prim element pe -ec, -eciu sau -eac, -egea pe -eag, -icea pe -ic sau -iciu — dar există şi în bulgară sufixul -ice cu aceeaşi valoare ca şi -e sau -ce —, -inea pe -in sau -ină, -ocea, -ogea pe -oc, -og, -uinea-pe -ui + -in(ă), -unea pe -un din grăsun, de pildă, -urea pe -ură, iar -uşelea pe -uş + -el). Cum nu cunoaştem forme de felul lui *Gîbeagu, *Coniciu, * Radină, *Bărboc, *Finog, *Borţun, *Bulbură, *Furcusel, grupările respective de sufixe trebuie considerate sufixe compuse, cu observaţia că productivitatea lor este foarte scăzută, numele citate fiind singurele pe care le-am înregistrat în izvoarele folosite şi fiind şi ele destul de rare.
în concluzie, sufixul -ea intră în numeroase combinaţii de sufixe, care au însă o autonomie şi o productivitate reduse, cu excepţia sufixelor compuse -elea, -olea şi -ulea.
Posibilitatea de a apărea după alte sufixe este într-un anume sens, un mod de manifestare a productivităţii; în cazul studiat, ea se explică şi prin aceea că sufixul -ea nu este purtătorul unor valori puternic marcate, adăugarea sa fiind uneori redundantă şi menţinînd caracterul anterior al numelui sau accentuînd numai caracterul său de nume propriu (vezi la VII perechile de tipul Brăgaru — Brăgărea).
IX. OEIGINEA SUFIXULUI -EA
în legătură cu stadiul cercetărilor asupra acestei probleme, acad. Al. Graur arată în Nume de persoane că ,,se consideră de obicei că sufixul -ea este de origine slavă, dar lucrurile nu sînt prea clare" şi că sufixul este ,,de fapt de mai multe origini, deşi pînă la urmă apare ca sufix cu formă şi valoare unitară" (p. 120)16.
Acad. Al. Graur enumera în continuare cîteva din originile probabile ale sufixului *-ea în funcţie de provenienţa derivatelor care îl cuprind : articularea cu -a a unor nume masculine terminate în -e (prenume — Pe-tre-a — saii apelative devenite prenume — Bade-a, Gîde-a), eventual pronunţarea muiată a consoanelor în care se termină tema la unele nume terminate în -a (Costa — Costea), hipocoristice ruseşti în -n.
Aceste surse incontestabile sînt fie cazuri izolate, fie prea recente pentru a putea explica răspîndirea derivatelor în -ea încă de la data celor mai vechi documente, cum şi unele valori ale sufixului. Acceptînd soluţia etimologiei multiple, propusă de acad. Al. Graur, presupunem că derivatele în -ea au avut o sursă principală, mult mai puternică şi mai timpurie decît
16 Numai Alexie Viciu încercase să-1 derive din lat. -eus, -ea sau -ius, -ia (Nume de familie la românii din Ungaria, Blaj, 1902, p. 13).
19 sufixul antroponimic xea 65
cele enumerate mai sus şi care a servit probabil ca model pentru diversele tipuri de formaţii apărute ulterior pe alte căi.
La acest sufix iniţial se referă de altfel ipoteza originii slave, insuficient precizată însă pînă acum. Această ipoteză este sprijinită în principiu de următoarele fapte : inexistenţa sufixului ca mijloc derivativ pentru numele comune româneşti, ceea ce conduce la concluzia că avem a face cu un împrumut, formarea sa pe teren exclusiv românesc neputînd fi susţinută; proporţia însemnată de împrumuturi slave în antroponimia românească; originea slavă a temelor antroponimice ale derivatelor cu sufixul -ea atestate în cele mai vechi documente ca fiind purtate de români.
Vom enumera pe scurt contribuţiile diverşilor cercetători la stabilirea originii sufixului -ea.
G. Pascu îl consideră de provenienţă slavă generală şi avînd la origine forma -e17; într-adevăr, lucrările fundamentale de gramatică comparată a limbilor slave menţionează un sufix (după unii o desinenţă) -e susceptibil de a fi luat în considerare (v. mai jos), pe cînd un sufix -ea ca atare, avînd o răspîndire în timp şi spaţiu care să poată explica pătrunderea lui în limba română, nu este înregistrat (dimpotrivă, numele bulgăreşti în -ea au fost explicate ca provenite din româneşte).
S. Puşcariu consideră că avem a face cu „terminaţia sîrbească -e + românescul -au (nu se precizează ce este acest „românesc -a"); -ea s-ar fi confundat ulterior cu sufixul slav -ja, la rîndul lui de origine românească în limbile slave18 (presupunere care nu trebuie respinsă, dar care n-a fost încă dovedită).
Şt. Pasca propune Ca etimon sufixul slav -ja 19. Trebuie să arătăm însă că în cazul numelor slave în -ja, Fr. Miklosich consideră sufix doar pe -a şi nu pune în legătură derivatele în -e şi cele în -ja din limbile slaye de sud nici cînd ele au aceeaşi temă 20.
I. Bileţchi-Albescu este de părere că acest sufix provine din desinenţa slavă de genitiv 21.
K". A. Constantinescu adoptă explicaţia lui I. Bileţchi-Albescu şi dă o importanţă exagerată în onomastica românească patronimicelor cu desinenţă slavă (-a pentru numele româneşti de bărbaţi terminate la nominativ în -e şi -ea pentru cele terminate în consoană). K". A. Constantinescu este de părere că aceste forme au pătruns în uzul curent ca prenume,
17 Sufixele româneşti, Bucureşti, 1916, p. 299.
18 Studii istroromâne, Bucureşti, 1906 —1929, voi. II, p. 306 ; vezi şi recenzia citată, dr ii {1921-1922), p. 697-698.
19 Lucr. cit, p. 139.
20 Fr. Miklosich, Die Bildung der slavischen Personennamen, Denkschriften der kaiserlichen Akademie der Wissenschaften, Philosophisch-historische Klasse, Viena, X, 1860, p. 215 — 330. V. şi T. Maretic, O narodnim imenima i prezimenima u Hrvata i Srba, Rad jugoslavenski Akademije znanosti i umjetnosti, Razredi filologicko. Historicki i filosoficko-juridicki, Knijga XIV şi XV, nr. 81 şi 82,1886, p. 69 — 154 şi 81—146 şi G. Weigand, Die bulgarischen Rufnamen, ihre Herkunft, Kurzungen und Neubildungen, în Jahresbericht, xxvi—xxix, 1921, p. 104 — 192.
21 Uncapilol de patronimie românească, în Anuarul Lic. „Dragoş-Vodâ", C.-Lung. Mold., XII (1935), p. 17.
£ - «. 236
66 ioana vintilă-rădulescu 20 s
fiind considerate „echivalente cu prototipul (Lupu = Lupea, Baău = M Badeay\ datorită faptului că „flexiunea venea dintr-o limbă străină". ;M însă tocmai acest lucru a împiedicat de fapt împămîntenirea formelor M discutate, a căror folosire ca atare credem că s-a rezumat numai la docu- A mentele slave, apariţia lor în unele acte româneşti explicîndu-se probabil 9 prin transcrierea întocmai a formei din original, pentru a păstra identita- 1 tea juridică a persoanelor. i
Pentru originea numelor în -ea trebuie căutată deci altă explicaţie, I chiar dacă forma lor coincide întîmplător cu forme din documente pur- 1 tind desinenţa slavă de genitiv. Este posibil chiar ca o serie de nume vechi 1 în -ea înregistrate de do (mai ales dacă nu apar şi mai tîrziu) să nu fi fost 1 de fapt niciodată forme româneşti de nominativ şi să se datorească inter- | pretării date de N. A. Constantinescu formelor din documentele slave. |
Din cele de mai sus reţinem următoarele : întrucît un sufix -ea nu .1 este atestat pentru acea fază a limbilor slave care poate explica vechimea \ derivatelor româneşti cu acest sufix, trebuie să acceptăm presupunerea că | s-a pornit de la forma -e, a cărei existenţă în limbile slave de sud încă din ,! cele mai vechi timpuri este indiscutabilă; în acest caz trebuie explicată modificarea formei sufixului în limba română.
în sprijinul acestei ipoteze pledează şi faptul că în limba bulgară, -e indică în unele nume filiaţia sau desemnează fiinţe neajunse la maturitate (în genere pui de animale), ca şi vsl. -a (gen. -mt*), pe care îl continuă 22 — ceea ce coincide cu unele valori ale sufixului -ea în româneşte.
Cu ajutorul acestui -e s-au format şi sufixele diminutivale slave -ce, -le şi -ne, rezultate prin asocierea sufixului (sau desinenţei) -e la sufixul precedent sau la consoana finală a temei şi devenite în faza modernă mai productive (mai ales -ce) decît -e, aplicîndu-se, în ciuda desinenţei neutre, la substantive masculine şi feminine nume de fiinţe 23. Pătrunse în româneşte, numele derivate cu aceste trei sufixe au putut fi uneori din nou interpretate ca formate cu sufixul -e, din cauza necunoaşterii temelor ; cu derivatele în -e au putut fi eventual asimilate şi unele forme în care -e este de fapt marca vocativului (ca în Petre, Ilie sau lle, cf. Ilea). Toate acestea au contribuit la întărirea poziţiei sufixului -e (>-ea) în limba română, unde a ajuns la o frecvenţă mult mai mare decît în limbile slave.
Etimonul adoptat explică forma mai veche a sufixului în româneşte (-e) (vezi mai sus, p. 51); de asemeni, folosirea lui în limba veche ea sufix pentru hipocoristice (şi eventual pentru patronime) este în concordanţă cu valoarea lui -e în limba bulgară. Existenţa celor cîteva prenume femeieşti sau folosite atît pentru bărbaţi cît şi pentru femei coincide cu situaţia din limbile slave, unde acest lucru este mult mai obişnuit24. Aceste cazuri
22 W. Vondrâk, Uber die personlichen Schimpfworter im Bbhmischen, în Archiv fur slav'-sche Philologie, XII, (1889), p. 47 — 78 ; Al. Belic, Zur Entwicklungsgeschichte der slavischen Diminutiv- und Amplificativsuffixe, ibid., XXIII, 1901, p. 134 — 206; L. Beauxlieux, Grammaire de la langue bulgare, Paris, 1933, p. 59 şi 138.
23 L. Beauxlieux, lucr. cit., p. 146.
24 V. şi V. V. Vinogradov, Pycnuu m3uk. rpaMMamunecKoe ynenue o cAoee, Moscova — Leningrad, 1947, p. 80 — 81.
21 sufixul antroponimic  -*-ea 57
numai necesită deci o explicaţie specială ; de altfel, explicaţia dată de G. Istrate numelor Bocea şi Victorea — provenite, după el, din Dochia şi Victoria, prin analogie cu transformarea, sub influenţă maghiară, a numelui Măria în Marea 25, este greu de admis.
în ceea ce priveşte transformarea pe teren românesc a lui -e în -ea (ca şi a lui -ce, -le şi -yie în -cea, -lea şi -nea), tot G. Pascu consideră, primul, că este vorba de o formă articulată (lucr. cit., p. 299). Alexie Viciu relevase (lucr. cit., p. 13) tendinţa ele articulare a numelor româneşti de persoane, referindu-se însă, în ceea ce priveşte numele bărbăteşti, numai la articolul masculin -ui, iar acad. Emil Petrovici socotea că această tendinţă fusese generală în limba română, fiind apoi părăsită la numele bărbăteşti, spre deosebire de cele femeieşti, tocmai din cauza greutăţii de a articula cu -ul numele de origine slavă avînd alte desinenţe decît cele specifice numelor româneşti de genul masculin. Autorul semnala situaţia din limba albaneză, unde forma articolului la numele bărbăteşti poate fi atît masculină, cît şi feminină, în funcţie numai de terminaţia numelui 28.
Th. Capidan a făcut din aceeaşi constatare un punct de asemănare între aromână şi albaneză27 (fără a mai insista apoi asupra ei în monograf ia dialectului aromân). El trimite pentru mai multe exemple la lucrarea lui Mikov, Die Anwendung des bestimmten Artikels im, Eumănischen ver-glichen mit der im Albanesischen und Bulgarischen, I, p. 155.
Interpretarea lui-a din -ea ca articol a fost adoptată şi de ST. A. Constantinescu, care invocă simpla analogie cu substantivele feminine în -e (de pildă carte — cartea), analogie care nu ni se pare suficientă. Am văzut că acad. Al. Graur aduce în discuţie o altă analogie cu numele comune — şi anume cu substantivele masculine badea, gîdea, articulate cu -a şi devenite şi nume proprii —, analogie care trebuie luată în considerare, însă care nu constituie decît una din explicaţiile necesare, dat fiind caracterul izolat al acestor exemple.
în privinţa transformării lui -e în -ea credem următoarele : numele terminate în -e puteau fi interpretate de vorbitori ca forme de vocativ şi supuse tendinţei de diversificare prin refacerea unui nou nominativ; reconstituirea acestuia sub forma -ea se poate explica printr-o analogie de formă datorită existenţei în paradigma acestor nume a formelor flexionare de genitiv-dativ în -ei, specifice femininului şi care apar şi la numele bărbăteşti în -a. Fenomenul este comparabil cu cel din albaneză, ceea ce nu înseamnă însă că realizarea lui în cele două limbi trebuie explicată altfel decît prin fapte interne.
în ciuda formei feminine, confuziile erau excluse, numele în -ea fiind, cu rarele excepţii menţionate, specializate pentru bărbaţi, ca şi o serie de nume calendaristice în -a.
în ceea ce priveşte datarea relativă a transformării -e > -ea, acad. Al. Graur presupune următoarele : «la diphtongaison ipdependante de e
G. Istrate, Note, în bph vi (1939), p. 135.
E. Petrovici, Nume proprii de bărbaţi articulate, în dr v (1927 — 1928), p. 582 — 583. Raporturile albano-române, în dr ii (1921 — 1922), p. 500 — 501.
68
IOANA VlNTILĂ-BĂDULESCU
22
final a du avoir lieu avânt (subl. ns.) la diphtongaison de o interne; .. .au moment ou *grozâ est devenu groază, le nom propre etait bien f i x 6 (s.n.) sous la forme Grozea et la diphtongaison ne pouvait plus avoir lieu, puisque e final 6tait deja devenu -ea » 28. De la nominativul -ea s-a format un nou vocativ în -eo, care este încă răspîndit astăzi în vorbirea populară, dar căruia i se preferă în limba literară forma identică cu nominativul.
X. CONCLUZII
1. Sufixul antroponimic -ea provine din slavul -e, care continuă vsl. -a (-ATf).
2. Schimbarea formei sale s-a făcut pe teren românesc.
3. Ulterior au apărut formaţii în care -ea avea altă provenienţă, dar care s-au bazat pe existenţa vechiului sufix şi au fost asimilate acestuia.
4. Sufixul, specializat iniţial în formarea hipocoristicelor bărbăteşti, a devenit neproductiv în această funcţie, trecînd în sfera mijloacelor de formare a poreclelor şi a numelor de familie.
5. El a devenit un sufix specific numelor româneşti de familie şi ocupă al treilea loc în ordinea frecvenţei — dar nu şi a productivităţii — printre sufixele cu această funcţie (după -eseu şi -eanu şi înainte de -oiu).
6. Spre deosebire de sufixele -eseu şi -eanu, -ea se caracterizează prin combinarea cu teme variate, provenite atît din antroponime, cît şi din apelative aparţinînd principalelor părţi de vorbire. ^
7. în limba actuală, -ea este foarte productiv la formarea poreclelor.
28 Notes d'etymologie roumaine, în bl iv (1934), p. 82.
SUFIXUL -ERIE 1N LIMBA EOMÂNĂ
de
CONSTANTIN DOMINTE
Apariţia unui sufix -erie în limba română, fapt relativ recent, nu a constituit pînă acum obiectul unei cercetări speciale.
G. Pascux, foarte în treacăt, remarcă varianta -erie a sufixului românesc mai vechi -arie, cînd acesta este adăugat la cuvintele care se termină în africata g 2. Faptul interesează, fiindcă această variantă a vechiului sufix este unul din elementele pregătitoare ale apariţiei sufixului propriu-zis -erie, care urmează să fie discutat mai jos.
Sufixul -erie este, în esenţă, de origine franceză 3 şi, o dată pătruns în limba română, a constituit stimulul care a dus la punerea în mişcare a unei analogii latente cu elemente preexistente în limba română (false sufixe).
împrumutat şi de unele limbi occidentale, sufixul apare în cîteva derivate neobişnuite din punctul de vedere al limbii franceze; de pildă, în Belgia, circulă cuvîntul biseuiterie; la Londra, la intrarea într-un magazin se putea citi delieatesserie (exemple comunicate de acad. Al. Graur) 4.
E de ajuns ca aceste derivate pe teren străin să apară o singură dată, pentru ca vorbitorii să şi le însuşească, să le dea o oarecare circulaţie şi, apoi, să formeze altele asemănătoare (prin analogie), după cum e posibil să se şi renunţe brusc la ele. Nu vom lărgi cadrul discuţiei, ci ne vom opri doar asupra limbii române, unde existenţa anterioară a unui fals sufix -erie a justificat o dată mai mult evoluţia sufixului neologic. Vom observa caje au fost aici căile de apariţie, de adaptare şi de răspîndire ale acestuia
1 în Sufixe româneşti, Bucureşti, 1916, p. 184 — 185.
2 Vezi şi Elena Slave, Sufixele -ie, -arie, în smfc iii, p. 166.
3 Cu privire la evoluţia sufixului în limba franceză, vezi Jean Dubois, Etude sur la deri-vation suffixale en frangais moderne et contemporain, 1962, p. 61, unde se arată că sufixul are o productivitate redusă astăzi, rămînînd viu doar în limba populară, şi Leo Spitzer, Warum ersetzt fr. -erie (dtsch. -erei) der alte -ie (-ei) ?, în ZRPh, voi. 51, 1931, p. 70 — 75, în care se fac unele referiri şi la limba germană (paralelism între sufixul fr. -erie şi germ. -erei).
4 Pentru ultimul exemplu vezi şi Al. Graur, Studii de lingvistică generală, variantă nouă* 1960, p. 434.
70
constantin dominte
din urjnă (întrucît pare să fie vorba de un concurs mai complex de împrejurări lingvistice) şi dacă sufixul participă la alcătuirea derivatelor pe teren românesc.
Pentru studiul problemei am utilizat, în primul rînd, Dicţionarul invers, apoi Lexiconul tehnic român, dicţionare ale limbii franceze şi — evident — lucrările la care se fac trimiteri şi referinţe în prezentele pagini. O sursă documentară au constituit-o însă şi numeroase comunicări orale.
§ 1. Ne vom opri mai întîi la un grup de derivate, în care, anticipînd cronologia evoluţiei faptelor, vom preciza că întîlnim un fals sufix -erie (care însă nu este singurul) : din teme care au la finală un -er neanalizabil ca sufix, iau naştere cu sufixul -ie următoarele derivate, cărora le dăm şi domeniul semantic (valoarea sufixului) :
1. funcţia sau instituţia (feudală), meseria :
becerie, clucerie, meăelnicerie, slugerie, boierie, (proto)presviterie, stolerie, visterie, vezerie (dar şi: vizirie < vizir + -ie şi> analog cu el, vistirie);
2. meseria, locul exercitării ei:
hengherie, hoherie, inginerie, şulerie.
Finala -er a fost sufix în limbile de origine ale cuvintelor amintite aici (sl. -ari, în clucer, stoler etc.; fr. -eur, în inginer) dar, adaptată în româneşte, forma originară a suferit modificări, încît azi e înregistrată doar ca simplă terminaţie, vorbitorii nu mai recunosc în ea un sufix. Important este că aceştia se obişnuiesc cu o terminaţie -erie, alături de mai vechiul sufix arie.
Ceea ce ar fi putut să determine contribuţia derivatelor de acest fel la circulaţia adevăratului sufix -erie în limba română este faptul că valorile lor semantice (datorită valorilor sufixului -ie) se suprapun, măcar parţial, cu ale derivatelor sufixului neologic — cum vom vedea (§ 4, § 5).
Trebuie să observăm însă că unele dintre derivatele de mai sus sînt, în general, arhaisme ori au avut o circulaţie redusă (la anumite domenii sociale sau geografice ale limbii), dacă nu chiar nulă în momentul introducerii în limba română a sufixului neologic; în cazul acesta ele ar ieşi din vederile noastre. Totuşi, menţinerea unora în limba populară (stolerie) ne poate sluji în discuţia care va urma la § 6 (cu privire la forma specială a unor derivate cu sufixul -arie).
O altă situaţie în care apare falsul -erie este derivarea, cu acelaşi sufix {-ie), de la cuvinte terminate în grupul -(i)er analizabil, cum sînt numele de meserie :
frizerie < frizer + -ie, tapiţerie, casierie. Aceste derivate, mai noi în limba română, au evoluat paralel cu sufixul neologic propriu-zis, sprijinindu-1. De altfel, în cazul lor, o raportare directă în conştiinţa vorbitorilor la cuvintele-bază (a friza, a tapiţa; casă) dă chiar iluzia sufixului -erie.
sufixul -erie
71
§ 2. Alte derivate, tot cu sufixul -ie, rezultă din cuvintele terr minate în -er, variantă a sufixului de agent -ar, după iot. Se obţin astfel următoarele valori semantice :
1. numele meseriei :
oierie < oier + -ie, vierie, corăbierie, perierie ;
2. locul exercitării meseriei : hîrtierie, frînghierie, pâlărierie;
3. locul producerii sau vînzării unui obiect : rachierie etc.
Ca şi la § 1, falsul sufix -erie apare şi în acest grup. însă formaţiile acestea (§ 1 şi § 2) sînt totuşi ispititoare pentru vorbitori, fiind foarte numeroase şi avînd şi un caracter sistematic. Mai mult, unele dintre ele — în care derivarea secundară nu se observă destul de clar, dînd impresia unei derivări primare (oierie, vierie) — ar fi putut permite izolarea falsului sufix -erie, considerat ca sufix unitar.
Reţin atenţia trei derivate din limba populară, care au cîte două forme fiecare :
colăcărie I colăcerze I
conăcăriel conăcerie / desemnînd obiceiuri populare legate de nuntă; olăcărie \ olăcerie  „meseria de olăcar (curier)". Ele sînt de fapt derivate secundare cu sufixul -ie, dar pornesc de la nişte derivate primare care au, fiecare, cîte o variantă :
colăcar j colăcer ,,finul sau părinţii lui, care duc naşului, la nuntă,
colaci în dar (< colac); conăcar / conăcer „flăcău călare, care însoţeşte pe mire în ziua
nunţii" (< conac); olăcar I olăcer    ,,curier (special)" (<olac).
Prima variantă, cu -ar, este cea normală şi frecventă; celelalte s-au ivit pe diferite căi: colăcer, de pildă, este derivat de la vechiul singular colaci ; prin analogie cu el, sau derivat de la pluralul conace, s-a putut forma şi conăcer. da explică pe conăcerie prin încrucişare cu colăcerie, în care caz apare şi posibilitatea extragerii lui conăcer.
Cît despre olăcer şi olăcerie, acestea par să se fi contaminat semantic (apoi şi fonetic) cu celelalte, căci derivatul secundar olăcărie are şi sensul de „oraţie de nuntă; conăcărie" (cf. dm). Fapt este că aici avem de-a face cu un microsistem, în formarea căruia a fost de ajuns o verigă iniţială, ca celelalte să şi apară prin analogie. Motivarea fonetică a variantelor cu falsul -erie este africata c, care asimilează vocala din sufixul de agent -ar.
Constatăm aşadar existenţa unor variante fonetice la derivatele primare (-ar I -er), variante transmise, fireşte, şi derivatelor secundare, ceea ce duce la o alternanţă -ărîe j -erie, care se produce în limba populară încă înainte de introducerea sufixului neologic -erie.
Aici este vorba însă de simple motivări fonetice; mai departe (§ 3, § 6) vom vedea că această alternanţă a dus la nuanţări semantice, implicînd atitudinea şi sentimentul vorbitorilor faţă de noţiunile desemnate printr-o variantă sau alta.
72
CONSTANTIN DOMINTE
SUFIXUL -ERIE
73
§ 3. Sursa cea mai puternică a analogiei latente pare să fi fost varianta -erie a vechiului sufix românesc -arie.
Acesta din urmă este un sufix compus din -ar (nume de agent) şi -ie (nume de meserie, locul exercitării sau produsul meseriei; o colectivitate) : fierar + -ie > fierărie (derivat secundar). Considerat apoi ca un sufix unic, independent, datorită bogatei derivări cu el, e detaşat de către vorbitori şi adăugat direct la rădăcini, formînd derivate primare : brînză + -arie > brînzărie (cantitate mare de brînză), cel mai des cu sensul de colective dezagreabile5.
Printr-un proces fonetic de asimilare, vocala ă, din componenţa sufixului, trece la e, cînd sufixul este adăugat la rădăcini terminate în consoane africate (c, g), palatalizate (Te', g') sau în iot, deci nu numai după g, cum arăta expeditiv G. Pascu în lucrarea amintită.
Spuneam că sursa trebuie să fi fost puternică, fiindcă avem numeroase derivate cu această variantă fonetică, desemnînd totodată mai multe categorii semantice :
1. locul producerii sau al vînzării unui obiect:
bragagerie < bragagiu, cherestegerie, iaurgerie, iorgangerie, tutungerie, simigerie, rahagerie;
2. meseria :
eazangerie < cazangiu, covăcerie < covaci, ghiocerie < ghioci ;
3. locul exercitării meseriei : lustragerie, tinichigerie;
4. colectivitatea; manifestarea (abstract, peiorativ): ciocoierie;
5. colectiv (dezagreabil): curecherie, păducherie.
De fapt această categorie — s-o numim „etimologică" — a falsului -erie (var. lui -arie) este mult mai largă. Aici se adaugă şi: boccengerie, mungerie, paceagerie, papugerie, toptangerie, ciubuccerie, motafcerie etc.
Dar n-am dat decît derivatele care au avut o rezistenţă mai mare si o circulaţie mai largă în limbă. Se ivesc însă, în acest cadru,' unele aspecte care merită o discuţie specială.
La o primă privire constatăm că cele mai multe derivate din această categorie pornesc de la un etimon turcesc : este vorba de numele de agent cu sufixul -giu. Această bogăţie de derivate ar fi putut să determine chiar tăierea unui sufix (fals) -gerie. Faptul nu s-a produs în mod strict, fiindcă nu găsim un asemenea „sufix" ataşat la alte teme decît cele turceşti şi, m plus, toate derivatele au atestate numele de agent în -giu, de la care, m mod normal, au putut să provină. ^
Totuşi, fără a fi posibilă o demonstraţie riguroasă, am putea admite, in unele cazuri, şi eventualitatea unei derivări regresive : -giu < -gerie. (Apariţia unui abager, agent, extras din abagerie, — unde nu se mai recu-
m «n^m* A?\ Graur' în BL IV <1936)> P- 70 ^ FI- Sădeanu, Sufixele colective din limba română cu specială privire asupra repartiţiei lor, în smfg iii, p. 53,
sufix
noaste sufixul originar -giu, obţinîndu-se astfel o formă mai românizată — ar putea fi un sprijin al acestei ipoteze, cu privire la extragere.)
N-ar fi exclus ca în situaţia unor derivate de la rădăcini în vocală accentuată (aba, boia, halva, pacea), pentru evitarea hiatului creat prin adăugarea sufixului -arie (respectiv var. -erie), să apară un §, după modelul tutungerie (<tutungiu, cf. fr. bijouterie < bijou + t + -erie, după modelul fruiterie < fruit + -erie). Din derivatele astfel obţinute (abagerie, paceagerie ), indicînd locul producerii sau desfacerii unui obiect (sensuri, uneori, mai importante pentru vorbitori), n-ar fi fost greu să se extragă numele de agent în -giu (halvagerie > halvagiu, analog, dar cronologic invers faţă de tutungerie < tutungiu).
Ar fi vorba aici, în primul rînd, de un fenomen fonetic, nu de un nou procedeu de formare a cuvintelor (de un sufix activ -gerie). în orice caz,, faptul rămîne o simplă supoziţie, fără să putem preciza că un anumit derivat sau altul, din cele discutate aici, a trecut printr-o asemenea eventualitate.
Probleme aparte ridică sufragerie, care nu se încadrează în vreuna din categoriile semantice amintite. Cuvîntul desemnează o secţiune cu destinaţie specială în locuinţă — camera unde se ia masa. Punctul de pornire al derivatului este turcescul sofrâ („masă"), dar derivatul nu a fost format pe teren românesc, ci pare să fie împrumutat din greacă, unde există atît sofratzis (sofragiu „persoană care serveşte la masă"), cît şi sofratzaria (cf. trapezaria), şi adaptat apoi la limba română, devenind sofragerie, în consonanţă cu celelalte cuvinte româneşti de origine turcă cu -g-. în ceea ce priveşte închiderea vocalei: o > u, pare să fie un reflex din bulgară, unde există cuvîntul (sofra) şi unde o neaccentuat se pronunţă u.
Fenomenul apariţiei acestui -g- se consumă aşadar în cadrul elementelor turceşti din limba română. încheiem aici discutarea lui, care a fost, de fapt, doar tangenţială la subiect.
§ 4. Trecînd la discutarea neologismelor de origine franceză (derivate în franceză cu sufixul -erie) ne apropiem mai mult de obiectul propriu-zis ăl cercetării: aici apare pentru prima dată adevăratul sufix.
Mai întîi, în cadrul lor, distingem o subgrupă de neologisme neanalizabile, care au pătruns în limba română fără termenul de bază. Ele nu pot fi lăsate în afara discuţiei din acest motiv, ci — dimpotrivă — contribuie la formarea în româneşte a sufixului -erie, pe de o parte pentru^ că sînt suficient de multe şi, unele, relativ des întrebuinţate, pe de altă parte, datorită caracterului sistematic. Vorbitorii, folosindu-le, se deprind cu un sufix cu valori distincte, fără a-1 simţi, deocamdată, detaşabil. S-au introdus în acest fel în limba română termeni care desemnează :
1. meseria (sau arta ei) : poterie (ceramică specială);
2. locul producerii obiectului:
fonderie   (fabrică în care minereurile se lichefiază pentru a se extrage din ele metalele);
constantin dominte
6
sufixul -erie
75
3. locul vînzării unui produs :
papeterie, patiserie, mercerie, confiserie, lampisterie;
4. instituţie (+ colectivitate) : trezorerie ;
0. produsul, obiectul: bijuterie, sonerie;
6. colectivitatea sau ansamblul de obiecte: baterie, caroserie, mercerie, coterie ;
7. abstractul (manifestare) : saloperie, baraterie ; (atmosferă) : feerie, reverie.
Multe dintre cuvintele trecute aici în revistă au dispărut din limba română sau se folosesc foarte rar; unele sînt pur şi simplu preţiozităţi: saloperie („murdărie" — în sens abstract). Cîteva — dintre cele rămase pînă azi în limba română — impun unele observaţii aparte, mai ales de natură semantică.
Astfel, bijuterie, care în franceză (bijouterie) înseamnă şi un produs şi locul desfacerii produsului respectiv, s-a specializat la noi doar cu primul sens.
Cît despre sonerie, cuvîntul are o situaţie mai deosebită. în franceză sonnerie desemnează sunetul produs de cornul de vînătoare, iar sensul din româneşte îl are acolo alt derivat, de la aceeaşi rădăcină : sonnette; dicţionarele franceze îl înregistrează însă şi pe sonnerie cu sensul din limba română, dar însoţit de determinantul electrique. Exact ca în română, cuvîiitul este folosit în franceza vorbită în Belgia. Varianta sunerie, din limba română, e o adaptare populară a cuvîntului şi, în cazul acesta — prin analiza făcută derivatului suna + -erieJ nu poate fi decît un exemplu de folosire a sufixului -erie pe teren românesc.
§ 5. Se poate însă afirma cu absolută siguranţă că sufixul neologic -erie a*pătruns în limba română mai ales prin intermediul derivatelor franţuzeşti analizabile (adică pe lîngă care au pătruns la noi şi etimoanele — substantivele primitive sau pe lîngă care s-au introdus verbele din aceeaşi familie). Aceste neologisme alcătuiesc o grupă numeroasă şi se distribuie şi ele în cîteva sfere semantice :
1. locul exercitării meseriei sau operaţiunii: marşanderie, distilerie, imprimerie.
Tot aici pot fi incluşi termenii care desemnează locul medicării unor boli şi cu o oarecare nuanţă de colectivitate : infirmerie, leprozerie, pelagrozerie;
2. locul producerii sau vînzării unui dbiect :
amidonerie, cristalerie, drogherie, ebenisterie, feculerie (fabrică specializată în produse făinoase: fecule), marochinerie, orfo)logerief parfumerie, posomanterie (pasmanterie) ;
3. arta şi produsul ei : broderie;
4. obiectul: . draperie;
5. abstracte, manifestări : camaraderie, galanterie, calinerie 6;
6. abstracte, manifestări — de cele mai multe ori peiorative (nuanţă existentă deja în rădăcină) :
bigoterie, bizarerie, bufonerie, canalierie, clovnerie, escrocherie, pedanterie, poltronerie, picanterie,   şarlatanerie, jonglerie ;
7. ocupaţie (peior.) : piraterie;
8. instituţie (+ colectiv.) : jandarmerie;
9. colectivitatea :
orangerie, menajerie 7, lenjerie (cf. pl. lenjuri); 10. colectivitatea, ansamblul de servicii : mesagerie, timonerie.
Trebuie să remarcăm şi aici cîteva deosebiri între română şi franceză : termenul galanterie în româneşte are şi un sens nou faţă de cel franţuzesc, care desemnează manifestarea („curtenie, purtare atentă şi amabilă; compliment adresat unei femei"). în limba română a căpătat al doilea sens, mai concret — colectiv : „mărunţişuri, mici obiecte de podoabă, de îmbră-^inte, şi comerţul acestora" — probabil prin rusescul ea^aurnepea — /7c*xi/icole de galanterie, mercerie, mărunţişuri" (cf. Dicţionar rus-român, ±959, voi. I, p. 183). Fr. draperie — desemnînd produsul (stofă cu anumite proprietăţi; veşminte largi, de ornament), ca şi locu] desfacerii lui, şi-a restrîns sensul, ajungînd să denumească, în limba română, un obiect cu destinaţie specială : cortina, sau o perdea groasă, în falduri. Trebuie să observăm însă că vorbitorii nu au conştiinţa certă a unui cuvînt analizabil, în cazul acestui termen: verbul a drapa este rar şi, într-o măsură, tehnic.
Un caz aparte îl constituie posomanterie, pasmanterie (cf. fr. passementerie). Fr. passement înseamnă o ţesătură care se aşază de obicei pe mobile, ca ornament, iar passementerie este arta producerii sau comerţul acestui obiect. Posomant a fost adaptat în limba română cu această formă, prin apropiere de germ. Posament, cu aceeaşi etimologie (cf. tdrg) ; derivatul posomanterie pare aşadar (ca şi sunerie) format pe teren românesc, printr-un paralelism cu passementerie, din franceză, dm îl înregistrează, ca învechit, sub forma pasmanterie (<pasmant), intrată în română direct din franceză.
De observat că, apropiat ca sens de sufixul -erie, cînd acesta desemnează o manifestare (peiorativă), în franceză se foloseşte şi sufixul -ade,
6 Calinerie — el însuşi foarte rar (aproape numai în literatură)— are baza calin (a), care apare mai mult decît sporadic : de pildă, la G. Gălinescu, Scrinul negru, Editura pentru literatură [Bucureşti], 1963, p. 213.
7 în limba română, diferenţa semantică pare frapantă între cuvîntul-bază (menaj) şi derivat (menajerie).
76
constantin dominte
introdus şi el în limba română (-adă). Dar, pe cînd -erie arată o manifestare, abstractul, -ade denumeşte rezultatul acestei manifestări, un fapt în sine, gestul material — are aşadar un sens mai concret (cf. rom. bufonerie — bufonada). Ambele sufixe, -erie şi -adă, pentru sfera noţională pe care o discutăm, se apropie de mai vechiul -Vie de origine turcă în limba română (savantlîc, avocatlîc), pe care îl concurează8.
Dicţionarul Quillet 9 dă nişte derivate precum gasconnisme, gascon-nade şi chiar verbul gasconner (de la gascon), dar nu menţionează şi un derivat gasconner ie, care — în schimb — apare în limba română. Nu s-ar putea afirma cu siguranţă, în privinţa derivatului la care ne-am oprit, nici că a fost format pe teren românesc, nici că n-ar exista în limba franceză (mai cu seamă — radicalul fiind franţuzesc).
Dicţionarul Academiei Franceze, care a slujit ca îndreptar pentru ediţia din 1956 a Dicţionarului Quillet (consultată de noi), nu menţionează pe savanterie, de pildă, cuvînt totuşi atestat de dicţionarul din urmă, probabil fiind vorba de o formaţie recentă sau rară. Savanterie, cu modele preexistente : pedanterie (sau oricare altul) — formal, şi savantlîc — semantic, se poate auzi şi în limba română, fără a fi înregistrat de vreunul din dicţionarele noastre, neavînd desigur o circulaţie prea largă 10.
La fel briganderie, nemenţionat nici în Quillet, nici în dicţionare româneşti, poate fi auzit în limba română cu sens de colectivitate.
Savanterie şi briganderie s-ar putea încadra în categoria derivatelor prin intuiţie, mai sigur decît gasconerie.
Am observat pînă acum că sufixul neologic apare la neologisme. Totuşi, la radicalul neologic comic se adaugă sufixul -arie (comicărie), derivatul fiind format pe teren românesc şi desemnînd manifestarea (peiorativă). Mai mult, întîlnim şi unele neologisme care au fost adaptate fonetic la limba română, precum : bufonărie, clovnărie (manifestări, a căror nuanţă peiorativă se prelungeşte din aceea a radicalului) şi chiar : marochinărie, papetărie n. Cel puţin ultimul e cunoscut astăzi în româneşte numai sub această formă. Se pare deci că întîlnim aici o variantă adaptată în limba populară (-arie) a sufixului neologic -erie, după cum vechiul sufix românesc, cu ă, are - din motive fonetice, arătate sub § 3 — o variantă cu e.
De aici extragem o concluzie nu mai puţin interesantă, şi anume : concurenţa semantică între sufixele -arie (vechi), -erie (nou) se completează
\ Gîteva derivate mai noi (pedantlîc, gangsterlîc etc.), bineînţeles tot peiorative, formate
lor"Ţ*ld  II T947Cipati9oe l0rdan ^ ^""^ r°mânâ aduală (0 somatică a „greşeli-
9 Quillet, Dictionnaire de la langue frangaise, Paris, ed. 1956.
fXrttt 10iQfi7atînta/o^f^rterCentă a cuvîntului>în P^să : D. Săraru, Cronica teatrală, în Luceafărul, iyb7, 10 (2o4), p. 8, col. 4.
(lot tlrmapn6!;i0WrZ\?rin adaPtarea neologismului loterie, la origine analizabil în limba română rie) "ele n?r să ff^ft hpi   'u l°Z\ clt despre Coehetărie (fr' maşinărie (fr. machia
Cf ^ aCCaStă f°rmă în Hmba r0mână> -modificată pînă astăzi.
sufixul -erie
77
şi se complică întrucîtva cu jocul variantelor acestor sufixe (rezultate din raţiuni fonetice) :
suf. -arie suf. -erie
var. -erie var. -arie (adaptare fonetică, populară).
Din punct de vedere etimologic, avem patru elemente opozabile, clar disocierea faptelor devine mai dificilă, prin convergenţa celor două sufixe spre unul singur (din punct de vedere formal: un sufix, cu variantă).
O formaţie clară, pe teren românesc, cu sufixul -erie este derivatul meserie (desemnînd locul producerii obiectului): din neologismul cocs, de origine germană (Koks), cu sufixul -erie (printr-un paralelism cu franţuzescul cokerie, cu acelaşi sens).
§ 6. în unele derivate româneşti, denumind mai ales colective, sufixul -arie suferă o modificare fonetică : pepenărie \ pepmerie, putberărie \ pulbererie, seminţerie.
Sînt doar cîteva exemple. Modalitatea formării lor este limpede : derivatele iniţiale sînt asociate (asimilate) cu radicalele, care, la nominativ singular (pepene, pulbere) sau plural (seminţe), se termină în -e. Care este cauza acestui fenomen ?
în primul rînd, una de ordin semantic : sub § 3 am arătat (citînd articolul acad. Al. Gr:tur) că sufixul -arie s-a specializat, pentru unele derivate primare, la denumirea cantităţii abundente şi dezagreabile. Formele de mai sus au apărat din necesitatea de a se evita un asemenea sens şi de a rămîne cu valoarea de colective pur şi simplu, neutră din punct de vedere afectiv. Ele puteau să aibă un sprijin în nişte derivate vechi, cu falsul sufix -erie, pomenite sub § 1 (stolerie) sau în sufixul neologic.
Pe de altă parte, sufixul -arie, datorită lui ă, pe care îl conţine, modifică vocalele din radicalele la care se adaugă, în speţă pe a :
lapte + -arie > lăptar ie
caş + -arie > câşârie
jandarm -f -arie > jăndărmărie. l$u este vorba numai de schimbarea de accent: se poate auzi, în vorbirea celor puţin instruiţi, chiar părfumărie.  Cu toată schimbarea accentului, sufixul -erie nu duce la modificarea vocalelor din rădăcinile la care se ataşează, cum vom vedea şi în continuare (lapterie, de pildă).
Modificarea derivatelor amintite (pepenărie, pulberărie) ar fi, eu alte cuvinte, o înnobilare fonetică.
Astfel, -erie ar salva derivatele de la nuanţa peiorativă şi de la alternanţa a\ă, între cele două variante intervenind opoziţia : distins / vulgar * (-erie) \ (-arie)
La începutul secolului apăruse un şir de derivate de acelaşi tip, care s-au menţinut pînă în preajma celui de al doilea război mondial: bererie, lapterie, hainerie (exemple comunicate de acad. Al. Graur), ceaprazerie
11
sufixul -erie
79
(hipercorectitudine, în Moldova), chiar pînerie 12, fererie (cf. acad. Iorgu Iordan, lucr. cit., p. 18—19), construcţii greşite, totuşi, din punctul de vedere al derivării în limba română ; vorbitorii şi-au dat seama dc pretenţiozitatea acestor derivate pseudcculte sau neconforme cu spiritul limbii române —, eliminîndu-le în cele din urmă.
într-o situaţie asemănătoare se află caşerie, gogoşerie (locul producerii obiectului) şi lăcătuşerie (locul exercitării meseriei saumeseria), dintre care ultimele două sînt mai cunoscute. Dar în cazul lor, pe lîngă o înnobilare fonetică intenţionată, mai acţionează şi o cauză fonetică : datorită lui ,9, vocala â trece în seria palatalelor (e), fenomen prezent mai ales în subdialectul muntenesc (cf. uşe, grije).
★
Aruncînd o privire generală asupra derivatelor cu sufixul -mc.-pe care le-am cercetat şi omiţîndu-le pe acelea care au dispărut din limbă (datorită dispariţiei noţiunilor desemnate de ele ori pentru că erau elemente de jargon sau preţiozităţi), situaţia se prezintă astfel în limba română contemporană :
— derivate neanalizabile:13
baterie (eu cele 4 sensuri), bijuterie, caroserie, feerie, mercerie, patiserie, reverie, sonerie;
papetărie (var. adaptată, formă devenită literară);
— derivate analizabile
a) neologisme: bizarerie,  broderie,  distilerie, draperie, escrocherie,
galanterie, imprimerie, infirmerie, jonglerie (arta de a jongla, la propriu şi la figurat), lenjerie, menajerie, mesagerie, parfumerie, pedanterie, picanterie, piraterie, poltronerie, şarlatanerie;
— cu variantă adaptată :
— bufonerie (şi bufonărie), clovnerie (şi clovnărie), loterie (lotărie), marochinerie (marochinărie ) ;
— cochetărie, maşinărie;
b) create pe teren românesc :
cocserie; sunerie (var. pop. a lui sonerie); lăcătuşerie, gogoşerie; comicărie;
c) derivate „prin intuiţie" :
briganderie, savanterie (recente şi — în consecinţă — foarte rare). Cînd au apărut în limba română, căpătînd răspîndire, neologismele formate cu sufixul -erie, vechiul sufix românesc (-arie) îşi înceta producti-
12 Cf. da ms. : pînerie (Alexi, W.), pvinerie (Polizu, V.), var. a Iui pînărie „brutărie, pitane".
13 Le luăm în consideraţie din punct de vedere teoretic. Practic, vorbitorii, neanalizîndu-le sau analizîndu-le foarte vag, nu au conştiinţa existenţei unui sufix în componenta lor.Totuşi, ele ramin m continuare, pe lîngă cele analizabile, un sprijin în evoluţia sufixului neologic în limba romana. O dovadă în acest sens este şi evoluţia neologismului de origine franceză preerie în limba romana. Neanalizabil, nici măcar derivat cu sufixul -erie, fr. prairie sl fost analizat (fals) la noi în pre -f -erie: numai printr-o analogie cu numeroasele derivate franţuzeşti cu suf. -erie pătrunse în limba romană. (Cf. Al. Graur, Stadii de lingvistică generală, p  166 )
vitatea, rezumîndu-se la formarea unor derivate ad-hoc, cu sens peiorativ (de tipul hîrţogărie), mai ales formaţii cu un bogat conţinut afectiv14. în orice caz, procesul efectiv al derivării cu acest sufix se redusese.
Dar o seamă de derivate formate cu sufixul -arie (constituind diferite categorii semantice) se mai menţineau (şi se menţin şi astăzi), cînd au pătruns neologismele cu -erie, fapt care — de altfel — a permis adaptarea acestora la limba română. Este vorba tocmai despre analogia latentă, de care pomeneam la început.
Coincidenţa dintre valorile cuvintelor derivate cu un sufix şi cu celălalt a făcut ca sufixul neologic să preia, aparent, valorile sufixului vechi, dînd impresia unei continuităţi, a unui proces de derivare neîntrerupt.
Astăzi însă nu s-ar mai forma derivate cu sufixul -arie (cel puţin în limba literară)15. Cum am văzut, secţiunile producţiei industriale, diferite unităţi comerciale mai noi sau unele manifestări abstracte sînt denumite fie cu neologisme, fie cu derivate româneşti prin sufixul -erie sau varianta lui adaptată.
în concluzie : sufixul neologic -erie,de origine franceză, pătrunde cu multitudinea sa de valori în limba română, unde nu pare însă un element inedit, nu găseşte aici un teren cu totul gol. Domeniul său se întretaie cu al unui fals sufix (din surse diferite : § 1 şi § 2) şi mai ales cu al variantei fonetice a sufixului -arie (analizată sub § 3); cu acesta din urmă se confundă atît formal, cît şi din punctul de vedere al valorii semantice a derivatelor pe care le creează.
Vorbitorii însă tind să specializeze afectiv cele două forme fonetice : -erie şi -arie.
Unele derivate cu sufixul -erie nu se mai folosesc în limba română, altele au — deocamdată — o circulaţie restrînsă. Ar fi greu de precizat viitorul acestui sufix, dar se pare că el se va menţine în derivare, întrucît exeţnplele îl atestă în diferite domenii sociale ale limbii şi cu o varietate de sensuri păstrată.
14 Numeroase exemple de acest fel (cifrărie, conţopistărie etc.) dă acad. I. Iordan, lucr. cit., p. 168.
15 In limbajele speciale, mai exact la periferia lor, încă apar derivate noi cu -arie (cf. Elena Slave, lucr. cit., p. 165 : corsetărie, fontârie, forjărie). Dar vorbitorii ezită între două forme precum căpşunărie / căpşunerie. Este vorba însă de nişte subdiviziuni, secţiuni reduse şi foarte specializate ale unităţilor industriale sau comerciale, foarte rar independente de marile complexe (respectiv : croitorie, uzină sau fabrică, aprozar), cînd se iveşte necesitatea creării unor denumiri speciale pentru ele.
SUFIXUL -ETĂ
de
AL. GRAUR
Acest sufix este curent în franceză (-ette) şi în italiană (-etta), fiind moştenit din latina tîrzie, unde apare sub forma -itta, feminin allui -ittus lf socotit de origine neromană 2. Se foloseşte şi masculinul (fr. -et, it. -etto), dar mai puţin decît femininul. Valoarea sufixului este dublă, căci el formează pe de o parte diminutive (fr. chambrette „odăiţă" de la chambre „odaie"), pe de altă parte nume de instrumente (fr. eprouvette „eprubetă" de la eprouver „a încerca"), acelaşi derivat fiind adesea şi diminutiv şi nume de instrument 3 (fr. sonnette „sonerie", diminutiv de la son „sunet").
în româneşte, folosirea lui -etă a fost studiată în treacăt de acad. Iorgu Iordan, care arată 4 că unele exemple ar putea fi socotite derivate româneşti (faţetă, piaţetă), totuşi e mult mai probabilă originea franceză (facette) şi italiană (piazzetta) ; de asemenea braţetă e din italianul brac-eetto.
Fără îndoială că astăzi, după aproape 30 de ani, se poate spune mai, mult. E de aşteptat ca primele exemple româneşti să ne fi parvenit pe o caleiy indirectă, avînd în vedere că în general elementele romanice apusene au ajuns la noi întîi prin greacă, rusă etc. în cazul de faţă, lucrurile nu s-au petrecut desigur altfel, dar există o complicaţie care n6 sileşte să examinăm chestiunea ceva mai departe. îfotez totuşi aici pe lanţeiă < germ. Lan-zette < fr. lancette.
Să eliminăm din discuţie cuvintele terminate în -etă care nu sînt formate cu suf ixul nostru : calţavetă < gr. xaÂTcroSsTV^, vendetă (la origine -cta), apoi reţetă (la origine -pta), arbaletă, anchetă, conchetă (la origine -sta), rachetă (din arabă), paştetă< germ. Pastele (formele rusă şi polonă terminate în -t explică varianta pastet), care are la bază pe fr. pate, dietă, care are ca origine ultimă grecescul Staira,  portmonetă,  orientat după monetă,
1 A, Graur, Les consonnes geminees en latin, Paris, 1929, p. 126 — 127.
2 A. Meillet, bsl, xxxviii, 1(84), p. 137, îl consideră formaţie expresivă.
3 W. Meyer-Lubke, Granim., II, § 507.
4 BPh, vi (1939), p. 18-19.
82 al. graur 2
cum şi alte formaţii de aceste tipuri. Să eliminăm de asemenea variantele româneşti, ca, de exemplu : jaghetă alături de jachetă.
Din lista inserată în di ne mai rămîn 135 de exemple. Sumarul nu poate fi considerat absolut exact, pentru că se pune problema felului cum apreciem omonimele, apoi, în unele cazuri, etimologia este discutabilă. Pe lîngă aceasta, exemple noi apar în tot momentul şi nu se ştie care dintre ele au şanse de. a se păstra. în sfîrşit, din di lipsesc unele cuvinte bine cunoscute, de exemplu bieletă, biletă, fuzetă (explicat de dm prin ÎY.fusSe!)f care apar în dm şi în dn; cuşetâ este în dn, nu şi în dm ; bavetă, furgo-netă, suzetă (< fr. sucette) nu sînt nici în dn, deşi sînt mult folosite. Mai departe vor mai fi citate şi altele de acelaşi fel. iu ştiu unde să clasez pe tonetâ stand pentru vînzare de mărfuri", absent din toate dicţionarele româneşti şi din cele străine care mi-au fost la îndemînă, dar curent în vocabularul nostru comercial5.
Dacă am căuta să alegem din numărul total al exemplelor pe cele introduse de multă vreme sub forma pe care le-o cunoaştem astăzi, colecţia noastră ar fi cu totul redusă (vezi mai jos) şi aceasta este una dintre particularităţile cele mai interesante ale sufixului nostru. Foarte multe sînt neanalizabile pentru vorbitorii care nu cunosc franceza (eventual italiana) : amuletă, baghetă, bonetă, eghiletă, galetă, goeletă, jachetă, lomietâ, machetăr midinetă, omletă, spinetă, subretă etc. Multe dintre acestea sînt neanalizabile şi pentru cei care vorbesc franceza şi italiana, ceea ce nu-i împiedică să recunoască nuanţa de diminutiv, eventual de nume de instrument, pe care o conferă sufixul. Lucrul este valabil în parte şi pentru românii care au introdus derivatele în româneşte; de notat că acestea sînt de cele mai multe ori de origine savantă, astfel că, dacă adesea cei care le întrebuinţează nu ştiu să le analizeze, cei care le-au introdus au putut uneori stabili relaţii cu o formă de bază existentă şi în româneşte.
Cu oarecare bunăvoinţă se pot socoti analizabile următoarele: baretă (bară), braţeletâ (braţ), caschetă (cască), curbetă (curb), damas-chetă (damasc), dramoletă (dramă), finetă (fin), lunetă (lună), mantelelă (mantilă), navetă (navă), paletă (pală), palmetă (palmă), pensetă (pensă), rozetă (roză), ruletă (rula), sufragetă (sufragiu), tabletă (tablă), vedetă (vedea), vizetă (viza).
Cu adevărat analizabile sînt numai următoarele : arietă (arie )f avionetă (avion), banchetă (bancă), barbetă (barbă), camionetă (camion)f casetă (casă), colonetă (coloană), flaneletă (flanelă), gondoletă (gondolă), motoretă (motor), operetă (operă), piaţetă (piaţă), piesetă (piesă), plachetă (placă), planşetă (planşă), pudretă (pudră), satinetă (satin), sta-tuetă (statuie), tripletă (triplu), trompetă (trompă), ţigaretă (ţigară)y voaletă (voal).
O încercare de refacere pentru apropierea de o temă românească se vede la puţine exemple : în ce priveşte consonantismul, se poate cita faţetă (fr. facette, rom. faţă), apoi braţetă, braţoletă (it. braccetto, braccialettof rom. braţ; mi se pare totuşi mult mai probabilă trecerea printr-un inter-
5 în Scînteia nr. 7321 din 24 iv, 1967, p. 2, col. 6, apare varianta tonei.
i 3 sufixul -etă 83
I mediar grecesc, deocamdată neatestat, cf. reţetă, gr. pz-tal-ra. < it. recetta),
I iar în ce priveşte vocalismul, furchetă (it. forehetta, rom. furcă) şi verighetă
| (it. verghetta „şir de briliante şi diamante în formă de inel", rom. verigă;
i această explicaţie mi se pare în orice caz mai convingătoare decît cea pe
care o dau dicţionarele : verigă; îndoielile formulate de tdrg pot fi eliminate).
Se vede uşor că numărul formaţiilor analizabile nu e mare şi mai ales e surprinzător de mic numărul derivatelor apropiate de o bază existentă în româneşte. Totuşi sufixul îşi dovedeşte vitalitatea în alte chipuri.
Un număr destul de mare de cuvinte franţuzeşti au venit la noi trecînd printr-o limbă vecină, în special prin rusă. Cum am arătat altă dată6, femininele franceze au fost împrumutate în ruseşte (uneori în bulgăreşte, în greceşte şi, de asemenea, în germană) sub forma lor pronunţată, ceea ce a dus la încadrarea lor printre masculine (în germană, printre neutre); luîndu-le de acolo sub forma masculină, româna le-a trecut la neutre, deoarece denumesc obiecte neînsufleţite. Printre exemplele date în lucrarea citată figurează şi cuvinte cu sufixul care ne interesează aici. Adesea acestea au fost apoi reluate direct din franceză, fiind trecute de astă dată la feminine cu sufixul -etă :
amulet < germ. Amulett; amuletă < fr. amulette bainet, baionet < rus. 6auouem; baionetă < fr. baionnette banchet < rus. âauKem; banchetă < fr. banquette caschet < gr. xacxsTTo; caschetă < fr. casquette 1 clarinet < rus. KJiapnem, gr. xXo-pivsTTo; clarinetă < fr. clarinette
i cornet < rus. mpuern (sensul   nu   coincide  întru totul); cometă
< it. corn etta
cotlet < rus. nonuiem; cotletă < fr. cotelette creveţi, pl. < rus. Kpeeemu; crevete, pl. < fr. crevette eghileţi, pl. (n-am reuşit să găsesc o formă paralelă în altă limbă); f eghiletă < fr. aiguillette
epoleţi, pl. (masculin ca şi eghileţi, pentru că au fost împrumutate sub ■ forma de plural) < rus. dnojiemu; epoletă < fr. epaulette
finet (de asemenea fără paralelă); finetă < fr. finette jachet < rus. Mânem; jachetă < fr. jaquette manget < rus. Manweem; manşetă < fr. manchette marchizei < rus. Mapnusem; marchizetă < fr. marquisette moto-furgonet7 (n-am găsit un original francez, nici paralelă în alte limbi); furgonetă < fr. fourgonnette \ satinet < rus. camunem; satinetă < fr. satinette
stafet< rus. dcmafiem, dwrnaţpern, ucr. wmaxeem; ştafetă, ştafetă < rus. dcmacfiema, germ. Stafette < it. stafetta
şervet (venit  printr-un  intermediar încă  neidentificat); servietă (evident, cu alt sens, dar în Transilvania apare şervet cu sensul lui servietă) < * fr. serviette
6 Etimologii româneşti, Bucureşti, 1963, p. 42 — 51.
7 Florica Dimitrescu, în ll x (1965), p. 234.
84
al. graur
sufixul -etă
85
şimizet (fără paralelă străină); şemizetă < fr. chemisette
ţigaret „porte-cigarette" (cf. bg. şuvape, gr. aiyapeTTov, n.); ţigaretă
„porte-cigarette" şi de asemenea „cigarette" < fr. cigarette7 germ. Ciga-
rette 8.
Desigur, nu toate variantele sînt la fel de răspîndite şi nu peste tot cea în -etă a învins (uneori se pare chiar că cea în -et este mai nouă). în orice caz, putem căpăta impresia că această categorie nu prezintă nimic interesant pentru introducerea sufixului în româneşte : faptul că în unele cazuri s-a reţinut o formă deosebită de cea originară şi chiar faptul că în alte cazuri s-a revenit la forma originară n-ar aduce nimic în plus faţă de cuvintele primite de la început în forma aşteptată. Dar nu este aşa. Transformarea masivă a cuvintelor neutre în feminine arată că cel puţin oamenii culţi au recunoscut sufixul şi l-au readus la forma lui primitivă, chiar dacă marea masă a exemplelor sînt neanalizabile în româneşte.
O dată pornită să refacă în -etă cuvintele pe care le acceptase mai întîi sub forma pronunţată în franţuzeşte, româna a mers şi mai departe şi a refăcut în -etă multe cuvinte care erau terminate în -et sau în -etto, deci masculine, în franţuzeşte sau italieneşte (aici a intervenit, evident, şi slăbirea în româneşte a interesului pentru marcarea genului inanimat) :
beret, beretă, fr. beret (dar cf. it. berretta)
blanchetă (dm), germ. Blankett
bonet, bonetă, fr. bonnet
brachetă, fr. braquetf
braţet, braţetă, it. braecetto
brichetă, fr. briquet (dar cf. gr. uTrpixexTa)
cabrioletă, fr. cabriolet
caşet, casetă (dn ; ultimul lipseşte din di), fr. cachet croşet, croşetă, fr. crochet
dramoletă, germ. Dramolett (acad. Iorgu Iordan, Limba română actuală, Bucureşti, 1948, p. 175)
dublet, dubletă (această din urmă formă nu apare în dicţionare, dar este foarte mult folosită), fr. doublet
flageoletă, fr. flageolet
flaşnet, flaşnetă, germ. Flaschenet < fr. flageolet
ghilemetă, fr. pl. guillemets
godetă (dm, dn ; nu e în di), fr. godet
mantelet, manteletă, fr. mantelet, it. manteletto (dn), manteletta (dlr : greşit?)
8 Faţă de listele din Et. rom. (p. 47), în rîndurile de mai sus am notat şapte cuvinte în plus care au o variantă cu -et într-o limbă vecină (amulet, banchet, caschet, cornet, satinet, stafet, ţigaret) şi două fără variantă străină (şimizet şi moto-furgonet), ceea ce îmbunătăţeşte procentajul în tavoarea teoriei expuse acolo ; nu am reluat aici pe buret < rus. âypem < fr. bourrette şi pe pomeţi (masculin, fară paralelă) < fr. pommette, deoarece nu au paralelă românească cu -etă. Mai trebuie reconsiderat exemplul tabinet (loc. cit. ), cu variantele tablinet, tablionet (prima, atestată în Dicţionarul roman-bulgar al Academiei Bulgare de Ştiinţe, a doua, auzită de mine), pentru că există paralelele bg. maOjiunem, maâjioHem. Bineînţeles, fr. table nette, punctul de plecare al acestui cuvînt, nu comportă sufixul discutat aici.
minavet, minavetâ, pol. menwet < fr. menuet ?
mulinet, mulinetă (dn ; ultima formă nu e în di), fr. moulinet
muschetă, fr. mousquet
sonet, sonetă, fr. sonnet, it. sonnetto
spaghetă (dn ; pluralul spaghete e recomandat de dicţionarele normative), it. spaghetti (pentru confetti n-am întîlnit încă singularul confetă) ştachet, ştachetă, germ. StaJcett < it. stecchetto taburet, taburetă, fr. tabouret triolet, trioletă, fr. triolet
vagonet, vagonetâ se află într-o situaţie specială, deoarece şi în franţuzeşte circulă amîndouă formele, wagonnet' şi wagonnette (I. Iordan, BPh vi (1939), p. 58).
Iată şi un cuvînt de origine engleză : chicinetă < engl. Mtchenette, pronunţat în englezeşte fără vocală finală (să ţinem seama de faptul că genul nu contează în englezeşte; dm explică greşit cuvîntul ca format în româneşte, iar dn nu 1-a inserat).
Şi în cuvinte de altă origine, care deci nu comportă sufixul -et, găsim înlocuirea lui -et cu -etă :
diabet, diabetă, gr. Siap^ty^
gheretă, fr. guerile
minaret, minaretă (vezi însă şi minarea, fr. minaret), tc. minare scenetă, apropiat de scenă, dar în fapt împrumutat din fr. saynete9 spermanţet, spermanţetă, lat. sperma ceti
Eezultă din cele arătate că -et n-a fost considerat în româneşte ca sufix, dar -etă a fost recunoscut şi larg răspîndit. Dintre toate formaţiile cu -et diminutival, singurele analizabile în româneşte sînt baronet, bazinet, cabinet, canalet, cornet, falset, vagonet, iar fără valoare diminutivală, duet, terţet, triplet. Este totuşi remarcabil faptul că trei cuvinte terminate în -e au primit în româneşte un -t final: antret < fr. entree, caiet < fr. cahier (dar cf. pol. kajet)10, comitet < fr. comite (cf. rus. noMumem).
Nici în franţuzeşte -ette nu mai e simţit ca neapărat legat de -et, ci are existenţă independentă. Aşa se explică de exemplu că, de la tanîc, masculin, s-a format diminutivul feminin tanquette (rom. tanchetă, neînregistrat în di, e prezent în dm şi dn). Marcel Weber, în Contributions ă Vetude du diminutif en frangais modeme, Zurich, 1963, arată că -ette este sufixul cel mai întrebuinţat pentru a forma diminutive în franceza actuală (p. 22, n. 15) şi că -et e foarte rar în franţuzeşte, astfel că de la baze masculine se formează diminutive feminine (p. 31, n. 31).
Constatăm că acele cuvinte care au căpătat în româneşte terminaţia -etă, iar în franţuzeşte se terminau în -et, sînt la fel de numeroase cu cele care au venit din franţuzeşte cu sufixul -etă şi sînt analizabile pentru noi.
în sfîrşit, avem cuvinte formate în româneşte cu sufixul -etă. Adesea sufixele neologice se ataşează numai la teme de aceeaşi provenienţă, înainte
9 I. Fischer, şest   (Iaşi) xi (1960), p. 98-£
10 Cf. bl viii   (1940), p. 210.
86
AL. GRAUR
-etă îl găsim în : 2, col. 5)
de a ajunge să fie folosite şi pe lîngă teme indigene. Pe
afişetâ < afiş (scÎnteia, nr. 6600, 25 IV, 1965, p.
autoşeniletă < autoşenilă (dn), fr. autochenille
După cîte pot vedea, franceza nu are derivatele affichette şiautoche-niUette; dar chiar dacă le-am găsi în franţuzeşte, aceasta încă n-ar dovedi în mod categoric că româna nu şi le-a făcut în mod independent, după cum absenţa lor din dicţionarele franceze nu însearmni neapărat că româna nu le-a împramutat totuşi din franţuzeşte n.
litoretă „autocar deschis folosit pe litoralul Mării Negre", format sigur în româneşte din rădăcina lui litoral (nu e înregistrat în nici un dicţionar). Se vede că aici -etă a fost socotit sufix de num3 de vehicule (după bicicletă, camionetă, fur gonetă, motocicletă, motoretă, tanchetă, trotinetă, vagonetă).
Există cel puţin două exemple de la tem3 indigene :
babetă, familiar pentru babă
gonetă „viteză", de la goană; vezi şi expresia familiară a băga gonetă ,,a mări viteza unui vehicul".
La acestea aş fi' tentat să adaug încă un exemplu :
şuetă, explicat în dicţionare prin fr. chouette, care înseamnă „bufniţă", iar în argou, ,,perfect" ; nici unul din cele două înţelesuri franţuzeşti nu se potriveşte de loc. Cred mai curînd că avem de-a face cu o bază onomatopeică românească.
în ultimul timp, cu -eta se formează nume de femei de la nume de biirbaţi. în franţuzeşte, alături de diminutive masculine,. ca Michelet de la Michelj şi feminine, ca Mariette de la Mărie, s-au format cu -ette feminine direct de la numele de bărbaţi: Yvette de la Yves. în româneşte, alături de diminutive de la nume feminine, ca Marieta de la Măria, găsim pe Anto-neta de la Anton (femininul e destul de răspîndit), apoi nume mai rare ca Oheorgheta, Grigorieta, Ioaneta 12.
Toate aceste fapte arată că -etă 2b devenit productiv în româneşte. Dacă facem abstracţie de ruletă, vedetă, vizetă, derivatele analizabile în româneşte sînt fără excepţie formate de la substantive, pe cînd în franţuzeşte există derivate de la verbe : allumette „chibrit" de la allumer „a aprinde". în legătură cu originea nominală a temelor, toate derivatele analizabile au în româneşte valoare diminutivală, sau cel puţin şi diminutivală. Numai vedetă ar face excepţie, dacă recunoaştem legătura lui cu a vedea
Note de corectură: 1. creveţilor, în ScînUia nr. 7437 din 19 VIII 67, p. 6, col. 6. .2. pentru ştafetă, vezi şi magh. ştafeta, Zsoldas Jeno, Magyar Nyelvor, XC, 1966,'p. 314—315.
11 Notasem aici şi pe cronichetă<cronică(Florica Dimitrescu, art. ciL, p. 243), dar ulterior am găsit pe chroniquette în franceză   la Weber,   lucr. cit., p. 66.
12 Aurelia Stan, cl vi (1961), p. 387; Sabina Teiuş, lr, xl (1962), nr. 2, p. 151 — 1ş2, arată că aceste nume nu sînt diminutive. Vezi şi Al. Graur, Nume de persoane, Bucureşti, 1965, p. 126-127.
CONTEIBUTII LA STUDIEEEA DEEIVĂEII CU -IV
de
mioara avram
Sufixul neologic -iv < fr. -if, it. -ivo, lat. -ivus, rus. -ue, germ. -iv, engl. -ive a fost discutat în mai mnlte rînduri de acad. Iorgu Iordan. După o primă semnalare în studiul de ansamblu Sufixe româneşti de origine recentă (neologisme) 1, autorul citat a consacrat acestui sufix, în ultimii ani, două studii speciale 2 şi o parte importantă dintr-un articol cu probleme mai generale de derivare 3. Articolul de faţă îşi propune să aducă unele completări referitoare la istoria sufixului neologic -iv, la raporturile lui cu alte sufixe omonime şi sinonime si la diverse probleme de formă şi de înţeles.
1. în legătură cu istoria sufixului neologic -iv mi se pare interesant de semnalat numărul mare de formaţii româneşti cu acest sufix în terminologia ştiinţifică din prima jumătate a secolului trecut, pînă pe la 1860. împrumuturi de origine romanică în -iv pătrunseseră în terminologia ştiinţifică românească încă de la sfîrşitul secolului al XVIII-lea. în gramatica lui lenăchiţă Văcărescu de la 17874 există numeroşi termeni cu -iv : alături de multe împrumuturi neanalizabile în română ca sostantiv (p. 24), adietiv (p. 24), positiv (p. 27), superlativ (p. 27), aseverativ (p. 34), otativ (p. 52) etc, încă din această lucrare apar împrumuturi analizabile de felul lui comparativ (p. 27) sau indicativ (p. 52, 64). Numărul termenilor gramaticali analizabili creşte în gramaticile5 următoare: ordinativ la Diacono-vici-Loga6 (p. 155), în Gramatica românească şi nemţascăpentru tinerimea
1 In „Buletinul Institutului de filologie română «Al. Philippide »" VI (1939), p. 46—48
2 Sufixul românesc -iv, în „Studii şi cercetări lingvistice" XI_(1960), nr. 2, p. 179 — 187 şi Sufixul românesc -iv (II), în aceeaşi revistă, XIV (1963), nr. 3, p. 299 — 312.
3 Cuvinte româneşti cu dublă derivare, în Omagiu lui Alexandru Rosetti la 70 de ani, Bucureşti, 1965, p. 409-412.
4 Observaţii sau băgări dă seamă asupra reguleloru grammaticii rumâneşti adunate şi alcătuite dă dumnealui Iannache Văcărescul, ediţia a doua, Viena, 1787.
5 Pentru toate gramaticile citate vezi şi Romulus Ionaşcu, Gramaticii români. Tractat istoric despre evoluţiunea studiului gramaticei limbei române de la 1757 pînă astăzi, Iaşi, 191.4, care mi-a servit ca punct de plecare pentru urmărirea lui -iv în terminologia gramaticală românească.
6 Grammatica românească pentru îndreptarea tinerilor acum întîia oară lucrată prin Constantin Diaconovici Loga, Buda, 1822.
88
mioara avram
contribuţii la studierea derivării cu -iv
89.
naţionala din 1838—1839 7 şi la Iordache Golescu 8, explicativ la Eliade Kăduleseu 9, cauzativ tot la Eliade Bădulescu (p. 71), determinativ la Eliade (p. 118, 133, 138 ; la p. 133 şi 138 şi verbul de bază determina) şi în gramatica româno-germană din 1839 (p. 71), derivativ la Iordache Golescu (p. 24) etc. Destul de curînd după primele împrumuturi analizabile sa ajuns la formaţii româneşti cu sufixul -iv în terminologia gramaticală.
în ordine cronologică, primele formaţii româneşti cu -iv, toate de la teme vechi, se găsesc în manuscrisul lui Ion Budai-Deleanu din 1815 — 1820 Temeiurile gramaticii româneşti (ms. 2426 din Biblioteca Academiei) : lucrativ ,,activ", mijlociv „neutru, intranzitiv" şi pătimiv (scris pathimiv) „pasiv" ; deşi în restul lucrării autorul foloseşte fie împrumuturile activ, neutru, pasiv 10, fie calcurile lucrăreţ (p. 52) şi pătimăreţ (p. 74), în partea finală a lucrării, scrisă probabil mai tîrziu decît restul (după cum se poate deduce şi din trecerea de la scrierea chirilică la cea latină), autorul introduce aceste formaţii de tip nou în observaţia referitoare la „înşirarea cuvintelor ajutăreţe" : „Cuvîntul a avea este de ajutoriu la cuvintele lucrative şi mijlocive, dar a fi este de lipsă celor pătimive" (p. 99r). Dată fiind împrejurarea că gramatica manuscrisă a lui Budai-Deleanu nu a circulat, derivatele cu -iv ale acestui autor, folosite de altfel izolat de el însuşi, nu au putut influenţa terminologia altor gramatici.
Următoarele două formaţii româneşti cu -iv, care reprezintă de fapt numai adaptări, în grade diferite, ale unor termeni internaţionali, apar în gramatica lui Eliade Bădulescu : conjugativ şi numinativ. Dintre termenii la care mă refer, complet analizabil este numai conjugativ, folosit de Eliade (p. 5, 6, 71) cu sensul „conjuncţie" ; autorul întrebuinţează verbul a conjuga „a lega" — elementul de bază al familiei de cuvinte în care e atras, prin românizare, şi fr. conjonctif, it. congiuntivo etc. — chiar în explicaţia dată părţii de vorbire denumite astfel: „zicerea şi leagă au conjugă aceste doă ziceri...; pentru care o numim zicere de conjugare sau mai pe scurt conjugativ" (p. 5). Termenul a fost preluat ulterior de gramatica româno-germană anonimă din 1838—1839 (partea a Il-a, p. 5); e interesant însă că în această gramatică apare şi împrumutul direct conjunctiv, peste tot (de exemplu la p. 20) ca denumire a modului desemnat şi astăzi prin acest cuvînt, în mod izolat şi cu sensul „conjuncţie" (la p. 39), pentru care se întîlneşte şi varianta (grafică) conjugctiv (p. 38). Formaţia conjugativ se regăseşte ca termen gramatical şi în alte lucrări, dar cu alte
sensuri: la Săulescu n, în 1833, cu sensurile „care se conjugă" (părţile p. 24) şi „conjunctiv" (p. 19 şi 102 ; de obicei însă cu acest sens apar
apar ter-
7 Apărută la Braşov fără numele autorului: „întocmită de un prietin al naţii". Partea I, Etimologhia, 1838; partea a Il-a, Sintaxu, 1839. Toate trimiterile se fac la partea a Il-a a lucrării; aici p. 12.
8 Băgări de seamă asupra canoanelor gramăticesti de D. Vornicul Iordache Golescul, Bucureşti, 1840, p. 108.
9 Grammatică românească de D. I. Eliad, 1828, p. 72.
10 Aceştia sînt singurii termeni pentru noţiunile respective citaţi de Ion Gheţie, Opera lingvistică a lui Ion Budai-Deleanu, Bucureşti, 1966, p. 87.
Cîmpeanr
foloseşte, tot în 1848, termenul conjugtiv. Cel de al doilea termen în -iv pe care l-am citat mai sus din gramatica lui Eliade, numinativ, este românizat numai din punct de vedere fonetic; aceasta permite apropierea de verbul a numi — autorul însuşi spune (p. 12) : „fiindcă numim cu dînsul se zice numinativ (de numire)" —, deşi analiza internă nu prea e posibilă pentru un vorbitor român.
în gramatica lui Săulescu se întîlnesc mai multe formaţii cu -iv în termeni gramaticali calchiaţi sau adaptaţi după cei din terminologia internaţională de origine latină. Astfel, pe lîngă conjugativ pe care l-am discutat mai înainte, se pot cita următoarele formaţii:
aplecativ : declinarea e (im)flecsibilâ sau (ne)aplecativă (p. 38);
avutiv : (verb) positiv sau avutiv (p. 102);
decliniv : părţile cuvîntului cele declinive (p. 24, 224);
diversativ : (numerale) feliurive sau diversative (p. 67, 70);
duplicativ : (numerale) duplicative (p. 71);
esistiv : (verb) esistiv sau fiiţiv (p. 101);
feliuriv : vezi diversativ ;
fiiţiv : vezi esistiv ;
modulativ : congiunţii modulative „modale"
preafiinţiv : (timp) preafiinţiv „prezent" (p.
Dacă derivatele de la teme neologice din lista de mai sus (decliniv, diversativ, duplicativ, esistiv, modulativ) ar putea să aibă corespondente străine pe care n-am reuşit să le identific, cel puţin aplecativ, avutiv, feliuriv, fiiţiv şi preafiinţiv sînt cu siguranţă termeni formaţi în limba română cu sufixul -iv ataşat la teme vechi româneşti (ca în formaţiile lui Budai-Deleanu citate la p. 88). înlocuirea termenilor de împrumut prin calcuri era un procedeu mai general, folosit şi în alte gramatici anterioare sau contemporane cu cea a lui Săulescu. Dar, în timp ce calcurile altor autori erau derivate în exclusivitate sau de preferinţă cu sufixe vechi româneşti ca -nic — şi -alnic, -elnic, -ernic, -tornic — (de exemplu la Macarie 14,
(p. 157); 99, 113, 122, 228, 230).
11 Grammatică românească seu observaţii grammaticeşti asupra limbei româneşti. . . compusă de D.   Gheorghie Seulescul, Partea I etimologhică, Iaşi, 1833.
12 Nicolau Bălăşescu, Grammatică română, Sibiu, 1848; ediţia a Il-a, Bucureşti, 1850* Trimiterile se fac la ediţia a Il-a.
13 M. P. Cîmpeanu, Gramatica românească, Iaşi, 1848.
14 Vezi  avuţialnic„posesiv", acumnic „prezent", dăunăznic „imperfect", la R. Ionaşcur lucr. cit., p. 14 —15.
90
mioara avram
Tempea 15, I. Golescu 16),- -fărjeţ (la Budai-Deleanu 17), -atic (la Tempea 18 şi I. Golescu 19) şi mai ales -tor (la mai toţi autorii de gramatici, începînd cu Staicu, Dimitrie Eustatievici, Macarie, I. Văcărescu, şi la Săulescu însuşi20), e de remarcat că în calcurile lui Săulescu se apelează la un sufix neologic, ceea ce arată că -iv era simţit ca un sufix românesc bine consolidat în limbă. în sprijinul acestei interpretări vorbeşte şi faptul că în formaţia analogică defâptiv (p. 101), adaptare românizată a lui defectiv, s-a intervenit în fonetismul rădăcinii, dar s-a păstrat întocmai sufixul în discuţie; cf. isplicativ (p. 156), îmfinitiv (p. 97), îndefinitiv (p. 77).
Săulescu n-a rămas izolat în folosirea largă a sufixului -iv pentru crearea unei terminologii gramaticale româneşti. Ce e drept, în anii imediat următori am întîlnit numai cîteva formaţii în -iv de la teme neologice care ar putea fi împrumuturi ale unor termeni străini, neidentificaţi de mine. Dintre acestea are mai multe şanse de a reprezenta un derivat românesc termenul comandativ „imperativ", întîlnit la Iordache Golescu (modă imperativă sau comandativă, p. 32 ; cf. totuşi termenul anterior al lui Dia-conovici-Loga, p. 83, mandativ — modul demăndătoriu sau mandativ —, care nu mai e analizabil şi ne trimite deci spre o sursă străină), mai puţin desiderativ „optativ" de la acelaşi autor (p. 32), duplicativ (numeral ~), folosit, după Săulescu, în gramatica lui Bălăşescu (p. 52), şi reduplicativ (propoziţie ~ ) în gramatica lui Cîmpeanu (p. 48) şi încă şi mai puţin compositiv „component, element al unui compus", finitiv „final", ambele din gramatica româno-germană de la 1838—1839 (p. 90,103,105, respectiv 45) şi explanativ (propoziţie ~), phtrativ (substantiv ^ „plurale tantum"), quoţientiv (numeral ~ ) în gramatica lui Hill21.
Formaţii româneşti sigure, de la teme vechi, apar în număr mare în mai multe lucrări gramaticale de orientare pumnistă. întrucît mulţi ter-
15 Vezi starnic „substantiv", mutarnic „adjectiv", temeialnic „pozitiv" şi arătâtornic „demonstrativ". Cf. R. Ionaşcu, lucr. cit., p.*48 şi G. Istrate, Gramatica lui Radu Tempea, în „Analele ştiinţifice ale Universităţii «Al. I. Cuza » din Iasi", Secţiunea III (Ştiinţe sociale), tomul VI, 1960, p. 26-28.
16 Grainic „verbal" (p. 115), cuvintelnic „motivat" (p. 31), glăsernic „onomatopeic" (p. 31).
17 Ajutâreţ „auxiliar" (p. 46v), tmpreunâreţ „conjunct" (p. 33r); izvorei „derivat, secundar" (p. 79r), multuret „plural" (p. 4V), singureţ „singular" (p. 4V), trecăreţ „tranzitiv" (p. 52r). Vezi şi Ion Gheţie, lucr. cit, p. 86 —90.
18 Vezi  multoratec „plural" şi singuratec „singular", la G. Istrate, lucr. cit., p. 28 şi 29.
19 înmuliatic „plural" şi singuratic „singular" (ambele la p.ll); ţiinţatic „substantiv*' (p. 106) şi aclâogetic „adjectiv" (p. 106); schimbatic (p. 80).
20 Sînt generali, de exemplu, termenii lucrâtorfiu) „activ" şi pătimitor(iu) „pasiv"; vezi R. Ionaşcu, lucr. cit., p. 10, 12, 35, 51, 86, 148 etc. Cazurile şi modurile sînt de obicei denumite (sau măcar explicate) în primele noastre gramatici prin derivate în -tor de genul neutru sau feminin. D. Eustatievici şi Macarie folosesc şi termenii unitoriu „singular", înmulţitoriu „plural", vezi id., ib., p. 10 şi 13. Pentru diverşi termeni gramaticali în -tor la Staicu vezi fragmentele reproduse de Diomid Strungaru, în „Romanoslavica" IV (1960), p. 299 — 300.
21 G. Hill,   Grammatică limbei române, Bucureşti, 1858, p. 41, respectiv 45, 47 şi 125.
contribuţii la studierea derivării cu -iv
91
meni sînt comuni lui V. Ionescu 25, <lin terminologia a ) formaţii
ajutăţiv :
arătătiv :
asămănătiv :
chitmăţiv : deplinitiv :
despârţitiv :
despreunătiv doritiv :
împreunătiv : închietiv :
înmulţitiv : însuşitiv :
întorcătiv : întrebătiv :
întrecâţiv : întrolocativ :
învoitiv : lămurătiv :
lui V. Ianoviciu 22, A. Pumnul 23, T. Blajevici24, unii şi dau în cele ce urmează o listă globală a derivatelor cu -iv
gramaticală a acestor autori, cu trimiterile de rigoare :
româneşti sigure (de la teme vechi) : zicâmînt ajutăţiv ,,verb auxiliar" la Pumnul, Y. 262 • „demonstrativ, indicativ", articol ~ şi mod ~ la Blajevici şi la Ianoviciu, 16, 58; la Ianoviciu, 48 şi pronume ~, de asemenea la Pumnul, Gr. 104 în forma arătătiv;
„comparativ", adverb ~ şi conjuncţie ~9 la Ianoviciu, 124 ;
„vocativ", la Pumnul, V. 358;
„determinant, completiv" la Ianoviciu, 161 (zică-mintele sau propusăciunile care şerbesc spre deplinirea altor se zic deplinitive) ;
„fracţionar", numeral ~, la Ianoviciu, 41; la acelaşi, 8, semn ~,,semn de punctuaţie"; la V. Ionescu, 132 complement ~ ; i -p>k< it\^t<^ k.&. \XJaxV, -„disjunctiv", conjuncţie ~, la Ianoviciu, 124; „optativ", mod~, la Ianoviciu, 58; la Pumnul, V. 262, în forma doriţiv:
„copulativ", conjuncţie-„conclusiv", conjuncţie <-124;
„multiplicativ", numeral
la Ianoviciu, 124; , la Blajevici şi la Ianoviciu,
J7---------A_--------- 7----------- , la Ianoviciu, 40;
„adjectiv" la Blajevici, la Ianoviciu, 14, 30 şi la V. Ionescu, 80 ; la Pumnul, Y. 256 în forma însuşitiv; „reflexiv", pronume ~ ,  la Ianoviciu, 46 ; „interogativ", pronume ~ şi adverb ~ , la Ianoviciu, 51, 119 ; la Pumnul, Gr. 104 în forma întrebătiv ; „superlativ", înţeles întrecăţiv, Pumnul, Y. 358 ; „copulativ", conjuncţie ~ (legâtoare întrolocative), la Y. Ionescu, 145;
„concesiv", conjuncţie ~ , la Ianoviciu, 124; „explicativ", adverb ~, la Ianoviciu, 121;
22 Vasyliă Janoviciîi,   Gramăteka limbei romanesci, Viena, 1851. ,
23 în trimiterile la lucrările lui Aron Pumnul folosesc următoarele sigle : Gr. = Gram-matik der rumănischen Sprache fiir Mitlelschulen, Viena, 1864; L. = Lepturariu rumînesc cules de'n scriptorî rumîni, Viena, voi. 11862 — IV 1865 ; V. = Voci asupra vieţii şi însemnătăţii lui. . . precum şi scrierile lui mărunte şi fragmentare publicate de d-rul Ion al lui G. Sbiera, Cernăuţi, 1889.
24 Pe acesta îl citez cu toată rezerva după R. Ionaşcu, lucr. cit., p. 156 — 162. în gramaticile lui Theoktist Blazewicz (Schoimul) existente în Biblioteca Academiei — ediţia primă din 1844 a gramaticii „mari" şi două ediţii (1855 şi 1866) ale gramaticii de buzunar - nu am întîlnit astfel de formaţii în -iv. După R. Ionaşcu termenii citaţi se găsesc într-o ediţie din 1856 a lucrării Theoretisch-praktische Grammatik der dacoromanischen, das ist der moldauischen oder wallachischen Sprache.
25 Vasile Ionescu, Gramatică raţionată, cartea I Analitica, Iaşi, 1879.
92
MIOARA AVRAM
legâtiv : „conjuncţie" la Ianoviciu, 123 ; „copulativ", conjunc-
ţie ~ , la Blajevici; la Pumnul Gr. 12, în îmbinarea semn legâtiv „cratimă, liniuţă de unire" ; lucrativ : „activ",   verb ~ ,  la Blajevici şi la Ianoviciu, 56 ;
la Pumnul, V. 264 în forma lucrativ; mulţitiv : „multiplicativ", numeral ^ , la Ianoviciu, 40 (vezi şi
înmulţitiv) şi la Pumnul, Gr. 99 în forma mulţitiv ; năzuitiv : „final, de scop", conjuncţie ~,  la Ianoviciu, 12 ;
neanumiţiv :     „nehotărît", pronume ~, la Pumnul, Gr. 104; pârtişitiv :        „participiu", la Blajevici; la Ianoviciu, 58 in forma pârtâşitiv ;
partitiv : pătimitiv
„fracţionar", numeral ^ , la Ianoviciu, 41 (vezi şi
despărţitiv) şi la Pumnul, Gr. 99 în forma partitiv, „pasiv" la Blajevici şi la Ianoviciu, 56; la Pumnul, V. 264 în forma pâtimitiv; preînştiinţâtiv : „introductiv", cuvînt ~ (cu sensul special de „cuvînt de declaraţie") la Ianoviciu, 202, unde apare şi verbul preînştiinţa, 209 ; scâzătiv : „defectiv", verb ~ , la Ianoviciu, 118 ;
simţitiv : „interjecţie" la Ianoviciu, 125 ; la Pumnul, V. 358
în forma simţitiv, Gr. 192 sunetele sîmţiţive; suflâţiv : semn ~ „spirit lin", la Pumnul, Gr.' il;
supunătiv
„conjunctiv", mod ~ , la Ianoviciu, 58 ; la Pumnul,
V. 359, în forma supunâtiv; tovarăşitiv:      „sociativ", eomplemeht ~   la V. Ionescu, 132; (ne)trecătiv :    „(in)tranzitiv", la Ianoviciu, 56 ;
ţintitiv : „final, de scop", conjuncţie ~ , la Ianoviciu, 124 (si-
nonim cu năzuitiv); b) formaţii, cu teme neologice sau româneşti înrudite cu un corespondent străin, care ar putea fi şi împrumuturi, dar care prezintă măcar semne de românizare (â pentru a, ţ pentru t etc.) :
abundătiv : „cu forme duble sau multiple", verb ~ , la Ianoviciu, 118;
afirmativ :        la Ianoviciu, 121;
contrarietiv : „adversativ", conjuncţie ~, la Blajevici şi la Ianoviciu, 124; la V. Ionescu, 145 în forma contrariativ;
cusunaţiv : „consonantic", literă ~, la Pumnul, V. 358 (vezi şi sunăţiv);
elăsăţiv : semn — „apostrof,   semn de  eliziune", la Pumnul,
Gr. 12;
împârătiv: „imperativ", la Ianoviciu, 58; la Pumnul, V. 358 în forma împărăţiv;
nefinitiv : „nehotărît", pronume ~, la Ianoviciu, 52 şi „infinitiv",
mod ~, la Ianoviciu, 58; la Pumnul, Gr. 104 în forma
nefinitiv;
la Ianoviciu, 121;
CONTRIBUŢII LA STUDIEREA DERIVĂRII CU -IV
93
poşezătiv :
pusătiv : reducâtiv :
referiţiv :
stativ
„posesiv", pronume ~ , la Ianoviciu, 46 ; la Pumnul, Gr. 104 în forma poşezătiv; „pozitiv", grad ~ , la Blajevici; „reflexiv", verb ~ , la Blajevici şi la Ianoviciu, 56 ; la ultimul şi „relativ", pronume ~ 50 ; „relativ", pronume ^, la Pumnul, Gr. 104 ; ca substantiv, tot la Pumnul: referiţiv vorbal „prepoziţie" Gr. 186, referiţiv pusăciunal „conjuncţie" Gr. 190 ; „neutru, de stare", verb ~ , la Blajevici; la Ianoviciu, 56 în forma stativ, la V. Ionescu, .132 stăţiv, complement ~ ; sunăţiv : „vocalic", literă ~ , la Pumnul, V. 358 ;
substâţiv : „substantiv" la Pumnul, V. 256.
^ Formaţia de acest tip întîlnită cel mai tîrziu este repetitiv 26 (numeral adverbial sau ~ ), în gramatica lui Pilţia 27 (p. 41).
Lista de mai sus, departe de a fi exhaustivă, este în măsură să ateste existenţa unui număr relativ mare de formaţii româneşti cu -iv în terminologia gramaticală propusă de diverşi autori de ia mijlocul secolului al XlX-lea. Fără îndoială că în alegerea acestui sufix au jucat un rol numeroasele derivate cu -iv din terminologia gramaticală internaţională28. Este interesant însă că, pe lîngă calcurile în care -iv are un model direct, de tipul doritiv — optativ, s-a recurs la -iv şi în calchierea unor termeni străini fără acest sufix : preafiinţiv — prezent, ajutăţiv — auxiliar, năzuitiv sau ţintitiv — final etc.
Dar derivatele cu -iv nu caracterizează, în prima jumătate a secolului trecut, numai terminologia gramaticală. în indicele termenilor ştiinţifici care au circulat la noi între 1760 şi 1860 în domeniul ştiinţelor naturii, matematice şi tehnice, întocmit de IST. A. Ursu 29, figurează circa 70 de împrumuturi cu -iv, dintre care mai multe analizabile, ca absorbitiv, alternativ, cvalitativ, iritativ, nutritiv etc. Cîteva derivate nu au corespondente străine în -iv, ceea ce permite interpretarea lor drept formaţii româneşti:
apropietiv   „aproximativ", în dicţionarul lui I. D. Negulici (1848);
în aceeaşi epocă s-au înregistrat două serii de sinonime : unele cu tema apropiat (apropiat, apropietor, apropios), altele cu tema aproximat (aproximat, aproximativ) ; sufocativ „sufocant", într-o lucrare de medicină veterinară din 1816, a cărei traducere (din maghiară?) este atribuită lui Petru Maior,
sau măcar admiterea unei adaptări parţiale :
apiretiv     „antipiretic" (este urmat de glosarea, în paranteză, în
26 Cf.  formaţia nouă repetativ la acad. Iorgu Iordan, în scl 2/1960, p. 183.
27 Nicolau Pilţia, Gramatica limbei române, Braşov, 1881 ; trimiterile se fac la ediţia a IlI-a, Braşov [1890?].
28 Lingvistica şi în special gramatica sînt una dintre ariile de întrebuinţare principale şi specifice ale acestui sufix în diverse limbi; vezi, pentru franceză, Jean Dubois, Etude sur lă derivation suffixale en frangais moderne et contemporain,  Paris, 1962, p. 49 şi 52.
29 Formarea terminologiei ştiinţifice romituşti, Bacureşti,  1962, p. 127—300.
94
MIOARA AVRAM
contra frigurilor), într-o traducere din limba greacă a unei
lucrări de medicină practică, Iaşi, 1849. Cîteva formaţii româneşti savante în -iv se întîlnesc la Eliade Kădu-lescu în Paralelism între limba rumână şi italiană 30 : rasuflativ (p. 300), semnificativ (p. 311), simţitiv (p. 281 şi 311), la care s-ar putea adăuga şî unitiv (p. 315) cu temă neconcludentă, conversativ (p. 318) cu temă neologică, dar cu corespondent străin neidentificat şi alectiv „electiv" (p. 302)> cu fonetism românizat pentru apropierea de alege. Toate formaţiile sînt citate din liste demonstrative ale unor familii de cuvinte şi s-ar putea să aibă numai un caracter artificial, ca şi unele cuvinte înregistrate în dicţionare. Semnificativ a rămas în limbă pînă azi, dar el nu e de fapt decît o românizare a fr. significatif, it. significativo. Dintre celelalte, cel puţin simţitiv se întîlneşte şi la alţi autori; pe lîngă folosirea lui la Ianoviciu şi la Pumnul ca termen gramatical („interjecţie", vezi p. 92), el a fost înregistrat cu sensul neologismului senzitiv, pe care-1 calchiază („care se simte"), pînă în jurul anului 1900 : în dicţionarul român-maghiar al lui Ion Ghetie dm 1896 şi în cel român-german al lui Th. Alexi din 1906, după ce fusese întrebuinţat în traduceri şi glosat şi de G. Baronzi 31. Ca exemple de românizări ale temei pot fi citate, după da ms., din a doua jumătate a secolului trecut, purtativ (în dicţionarele lui Barcianu şi Alexi) pentru portativ adj. şi reflectiv (la Odobescu, s. iii 58 : precugetările sale reflective) pentru reflexiv.
Cele mai numeroase formaţii cu -iv din domenii negramaticale apar însă tot la A. Pumnul, pentru care acest sufix pare aii un element specific al stilului ştiinţific în general. Iată cîteva exemple din diferite lucrări ale lui Pumnul :
a) formaţii româneşti sigure (de la teme vechi) : alergâţiv :    pecior fugitiv, alergâţiv sau tocăţiv „dactil", V. 359 ; arzâţiv :      „care arde", acel foc vestal, arzăţiv necurmat, Gr. 20 (într-un
text dat ca model de scriere);' căzăţiv :      pecior ~ „troheu", Y. 359 ;
cuprinzâţiv : „cuprinzător", sâmnînţă mai mult cuprinzătivă, Y. 262 ; învăţăţiv :    „didactic", poesia învăţăţivă, Y. 357 ;
lucrativ :     1. „activ", luă parte lucrativă la trebile soţietăţii filarmonice^
L. IV 275 ; 2. „dramatic", poesia lucrativă, Y. 357 ; micşurăţiv :   „diminutiv", V. 257 ;
născăţiv : „născător, generativ", mama nascaţivâ a celorlalte sciinte^ într-un manuscris despre filozofia populară, citat de Maio-rescu, Critice I (1926), p. 227 ;
pregătiţiv: „pregătitor", intruducăciune pregătiţivă în filosof ie sau, sciemînt, ibidem;
BuGure^tifl^S *' Heliade Rădlllescu> Opere, ediţie critică de d. Popovici, tomul al ii-lea, nr. 3, p  257 ^otaiT3UrSU' Gl°SaF6 de neolo9isme din perioada 1830-1860, in lr xiii (1964),
CONTRIBUŢII LA STUDIEREA DERIVĂRII CU -IV
95.
răspicăţiv : „explicit" adj. ,foarma regularie răspicâţivă de firea genului, Y. 257, şi adv., se pot face in limba românească toţi ţărmuriî stiintali (termini technici) cu mult mai bine si mai răspicăţiv, Y. 261 -262 ;
stricăţiv :     „stricător", boală stricăţivă de plecările lui cele spiretuale^
Gr. 20 (intr-un text dat ca model de scriere); suiţiv :        pecior suiţiv „iamb", V. 359 ; tocăţiv :       vezi alergâţiv ;
urmăţiv: 1. „consecvent", şi de ce nu râmîn urmâţivi (cusecinţi — consequentes)?, V. 266, şi 2. „succesiv", viersurile cădinţater de cîte două şire, pot fi ori urmăţive, ori alternative, Y. 363 \ b) formaţii care pot fi numai adaptări ale unor împrumuturi:
alternativ',   vezi urmăţiv;
atrăgăţiv :    „atractiv", V. 357 ;
cuntrâzicâţiv : „contradictoriu", foarma i e în loc de i u n e este tinerică în limba română, este cuntrâzicâţivă firii limbei, urechii române, Y. 267 ;
fugitiv :       vezi alergâţiv..
Preferinţa lui Pumnul pentru formaţiile în -iv de la teme vechi sau românizate rezultă şi din faptul că a modificat în acest sens unele texte reproduse în Lepturariul său. Astfel, în reproducerea unui articol de Donici din periodicul „Icoana lumei", Pumnul foloseşte (în Lepturariu rumânesc, I, 1, p. 103—106) următoarele formaţii :
apărăţiv (arme apărăţive) : corespunde lui defensiv şi apărător din original;
arzăţiv (usturime arzăţivă) : corespunde lui arzător din original;
atăcâţiv (arme atăcăţive) : corespunde lui ofensiv şi atacator din original ţ
mîncăţiv de carne : corespunde lui carnevor ;
rumegăţiv :  corespunde lui rumigătoriu.
La exemplele date se pot adăuga atestările indirecte ale unor derivate pumniste criticate de Titu Maiorescu în finalul studiului său Limba română în jurnalele din Austria 32: „Să mai continuăm cu citaţiunile? Să mai vorbim de lucrăţivitatea ştiinţalâ, de limba propuneţi vă şi fiinţată, ... de aşezămintele pusăţive ale Foaiei din Bucovina, care urmează îndemnul d-lui Aron Pumnul?"
Semnalarea derivatelor în -iv înşirate pînă acum (absente toate, cu excepţia lui purtativ, reflectiv, semnificativ şi simţitiv „senzitiv", din Dicţionarul invers şi deci din da tipărit şi manuscris) nu are numai scopul documentar de a întregi lista formaţiilor cu acest sufix. Existenţa derivatelor româneşti — calcuri sau adaptări ale unor termeni străini —, relativ numeroase la unii autori de la mijlocul secolului trecut, dovedeşte, împotriva părerii exprimate în alte lucrări 33, productivitatea sufixului la o data foarte apropiată de pătrunderea în limbă a primelor împrumuturi cu -iv. Formaţiile ca atare nu au importanţă în limbă, reprezintă încercări efemere
32 Critice, 1866 — 1907, voi. I, Bucureşti, 1926, p. 120.
33 Vezi Iorgu Iordan, în scl 2/1960, p. 180.
^6
MIOARA AVRAM
10
de creare intenţionată a unei terminologii proprii şi intră mai degrabă în categoria curiozităţilor lingvistice, dar faptul că un sufix recent a putut fi folosit atît de curînd şi atît de mult ca element de derivare e important în sine însuşi, indiferent de derivate, de sufix şi de autori. în mod special însă folosirea unui asemenea sufix de către analogişti ca Săulescu şi Pumnul merită să reţină atenţia pentru că această remarcă poate duce spre explicarea unor lucruri care depăşesc sfera curiozităţilor de mai sus.
Ceea ce surprinde la Pumnul este prezenţa acestui sufix neologic în forma lui latinească savantă : după principiile analogiste ale lui Pumnul, la care -ment(um) sau -tion(e) din neologisme erau redate prin vechile -mint, respectiv -chine, şi chiar -Ml, nemoştenit în nici o formă, era modificat în -ver, ar fi trebuit ca -iv să fie redat prin vechiul -iu, moştenit direct din lat. -ivus. încercarea de transpunere a lui -iv prin -i u poate fi înregistrată printre adepţii analogismului, dar în mod cu totul izolat : în dicţionarul lui T. Stamati din 1851 cîteva dintre neologismele în - (t)iv inserate, analizabile şi neanalizabile, apar şi cu variante în - (ţJiu : definitiv, definiţiu; decisiv, decisiu; dijuntiv, desjunţiu; esecutiv, esecuţiu; escluziv, eschiziu (dar numai incluziv); efectiv—efeptiu ; confirmativ — confirmăţiu ; curziv — •curziu; preservativ — presărvăţiu *, relativ — relăţiu 34 etc. La Pumnul însă -iv este menţinut tale quale şi modificările analogice legate de derivarea cu acest sufix se reduc la redarea segmentului precedent -at (iv) prin -âţ (iv).
Cum se explică acest lucru ? Din păcate, lucrarea Formăciunea cuvintelor româneşti 35, care ne-ar fi putut furniza măcar descrierea derivării cu acest sufix aşa cum o vedea Pumnul, nu a ajuns să fie redactată pînă la punctul din sumar care prevedea, printre sufixele adjectivale specifice pentru ,,însuşiţive de la zicăminte" ( = adjective de la verbe), şi pe „iv, ivâ (iu, ie, iică)" 36. în orice caz, variantele lui iv, ivâ citate, în sumar, în paranteză (iu, ie) arată că autorul ştia de existenţa unui sufix -iu cu aceeaşi origine ca -iv. Părerea mea este că Pumnul 1-a putut menţine pe -iv neologic nemodificat pentru că limba română avea un -iv omonimie vechi, datorită căruia derivarea cu -iv neologic nu părea străină de fondul vechi şi popular al limbii 37.
2. Există anume în limba română sufixul -iv de origine slavă 38 din cuvinte ca ărâgostiv, milostiv. Cuvintele cu acest -iv nu sînt numeroase,
34 Disionăraş românesc de cuvinte tehnice şi altele greu de înţeles, Iaşi, 1851.
35 Manuscris de prin 1856 —1859 publicat postum de I. G. Sbiera în Pumnul, V. p. 254-270.
36 După -aver, -averă, -iver, -iveră şi înainte de -orlu, -oariă, urmat la rîndul lui de -ariu,
-aria.
37 Trebuie să recunosc însă că analogiştii au unele excepţii în privinţa sufixelor neologice. Se mai întîlneşte la ei sufixul -al nu totdeauna transformat în -ar (la Săulescu, p. 25 şi la Blajevici, p. 159 singural şi multural, la Săulescu, p. 156 scopal; la Ianoviciu, p. 57 ajutorial, la Pumnul, Gr. 99 feliurial; cf. însă la Pumnul, Gr. 84 multariu), iar -bil a fost folosit chiar de Pumnul într-o primă perioadă în această formă înainte de a-şi căpăta aspectul specific pentru analogişti, -ver .
38 Vezi Ovide Densusianu, Histoire de la langue roumaine, tome I, Paris, 1901, p. 254 ; Karl Lowe, Die Adjektivsuffixe im Dakorumănischen, în „Jahresbericht des Instituts fur rumănische Sprache zu Leipzig" XVII —XVIII (1911), p. 73 — 74.
11
CONTRIBUŢII LA STUDIEREA DERIVĂRII CU -IV
chiar dacă adăugăm la ele derivatele cu varianta -liv : grozliv, costeliv. Dar, pe lîngă sufixul slav -iv din asemenea cuvinte (cele citate sînt toate împrumutate, dar analizabile) 39, există şi un -iv ca variantă a sufixului -iu de origine în primul rînd latină (< -ivus, poate şi -ineus), dar influenţat şi de turcă (< -i)40. în aceeaşi măsură se poate spune că există şi o variantă -iu a sufixului slav -iv. Avem a face în ambele cazuri cu fenomenul fonetie u > v şi v > u după vocale, care depăşeşte sfera sufixelor discutate aici şi căruia i se datoresc variantele atîtor cuvinte ca văduv j văduu, prav (praf) j prau, şleav (şleah) / şleau şi mai ales cuvinte cu finala -iv j -iu neanalizabilă ca sufix : brudiu / brudiv, zglobiu / zglobiv etc. Pentru sufixele aici în discuţie fenomenul fonetic menţionat a avut ca rezultat o confuzie între derivatele cu -iu şi -iv. Confuzia aceasta se mamf eită obiectiv în limbă prin variantele în -iu şi -iv ale unuia şi aceluiaşi derivat; ea se observă însă şi pe un plan subiectiv în interpretarea dată de lingvişti unor formaţii cu sufixele respective. .     ■ .
Cînd e vorba de cuvinte româneşti care au corespondent în latină sau în slavă, nu există de obicei divergenţe de opinii asupra sufixului originar ; cu ajutorai unor cuvinte de acest fel ştim că atît -iu a putut lua locul unui -iv slav (grijuliu < sl. gri&liv), cît şi -iv lui -iu latin 41 (beţiv < mai vechiul beţiu, considerat fie descendent direct din lat. bibitivus42, fie formaţie românească din beat43 sau din beţie 44). în asemenea situaţii părerile diferă numai în ce priveşte explicarea modificării formale : de exemplu, pentru T>eţiv** unii cercetători vorbesc de substituire de sufixe (Can-drea-Densusianu46, Pascu 47), în timp ce alţii consideră eă s-a petrecut un fenomen fonetic, explicîndu-1 pe v fie prin epenteză (Philippide 48), fie ca provenit din u (Ciorănescu49).
La cuvintele formate în româneşte (fără corespondente în alte limbi) e mai greu de precizat, în faţa unor variante în -i% şi -iv, care e sufixul originar. Hotărîtoare trebuie să fie aici sensul şi tema. Dintre două variante
39 De fapt costeliv < bg. nocmejiue e fals analizabil prin rom. coastă < lat.; de la coastă s-au format în româneşte costiu şi costiv (vezi p. 98). Cu -liv există şi un calc românesc : guraliv < bg. eoeopjiue -f tom. gură (da s.v.) -f- bg. M-bmajim (Al. Graur, în bi  iii, 1935, p. 187).
*o Vezi G. Pascu, Sufixele româneşti, Bucureşti, 1916, p. 222, unde se dau şi referinţe bibliografice.
41 Niciodată însă la numele de culori (auriu, trandafiriu etc), ceea ce ar putea fi pus în legătură cu vîrsta mai nouă a acestei valori a lui -iu, care e cel puţin influenţată de turcă.
42 I. A. Candrea-Ov. Densusianu, Dicţionarul etimologic al limbii române, Bucureşti * 1914, s.v.
43 da, s.v.
44 Alexandru Philippide, Istoria limbii române. I. Principii de istoria limbii, Iaşi, 1894, p. 184.
46 Cu excepţia lui O. Densusianu, care în Histoire de la langue roumaine I, Paris, 1901, p. 254» îl consideră pe beţiv derivat direct cu sufixul slav -iv, trimiţînd spre comparaţie la v. sl. pijanivii. Vezi şi H. Tiktin, care în Rumănisches Elementarbuch, Heidclberg, 1905, p. 115, ilustrează sufixul slav -iu cu unicul exemplu beţiv din beat.
4<J Lucr. cit., s.v.
47 Lucr. cit., p. 287.
48 Loc. cit.
49 Diccionario etimologico rumano, 1958.
98 MIOARA AVRAM 12
eoştiu şi costiv „slab de i se văd coastele", primară este formaţia cu -ivr în favoarea căreia vorbeşte şi sensul, şi modelul costeliv; în schimb, la răbăuriu, în ciuda variantelor cu -iv (răbduriv, răbduliv), sensul de nume de agent şi ataşarea la o temă verbală conduc spre explicarea formaţiei prin -iu. în cele două cazuri citate în acest punct al discuţiei explicaţia dată nu diferă de celelalte lucrări care s-au pronunţat pînă acum asupra formaţiilor respective. Bazîndu-mă pe aceleaşi criterii referitoare la sens şi temă, consider că în alte cazuri trebuie revizuită interpretarea generală pînă în prezent a unor formaţii cu -iuj-iv. Astfel, uscăţiv este prezentat în toate lucrările care se ocupă de el (Densusianu 50, Pascu 51, dm etc.) ca un derivat românesc cu sufixul de origine slavă -iv; după părerea mea, trebuie să vedem însă in uscăţiv un derivat cu -iu, pentru că numai cu acesta se întîlnesc formaţii de la teme adjectivale (sau verbale) şi sensul de asemănare cu însuşirea denumită de temă (în da ms. uscăţiv este înregistrat şi cu sensul „impropriu" de nume de agent ,,care usucă, care seaca vegetaţia" la Piscupescu, o. 71/2 : Crivăţul e uscăţiv). Faptul că variantele uscăţiu şi uscătiu sînt mult mai puţin folosite în limba literară contemporană, ca şi imposibilitatea probării prin cronologia variantelor a explicaţiei pe care o propun nu cred că este de natură să ne deranjeze : exact aceeaşi este situaţia lui beţiv, la care se admite că formaţia originară a fost cu -iu. De acelaşi tip cu uscăţivjuscăţiu (uscătiu) este formaţia secăţivjsecăţiu.
Această lungă paranteză asupra derivatelor vechi şi populare cu -iv slav originar sau cu -iv < -iu a avut scopul de a conduce la concluzia că sufixul neologic -iv a putut găsi în ele un sprijin, cel puţin în ce priveşte forma. Omonimia sufixului neologic cu vechiul -iv, fie că e vorba de slavul -ivT fie de varianta -iv a lui -iu, a jucat fără îndoială un rol de seamă în acceptarea acestui sufix de către Pumnul şi ceilalţi analogişti. Nu mi se pare complet exagerat să consider că ea a putut avea un oarecare rol şi în răspîndirea rapidă a împrumuturilor în -iv, ale căror teme neologice puteau fi de obicei uşor analizate, iar uneori se confundau şi ele cu aspectul unor cuvinte româneşti vechi moştenite din latină : cf. dormitiv sau fugitiv.
Ideea că sufixul neologic -iv s-a grefat în limba română pe omonimele sale mai vechi ar rămîne o simplă ipoteză, poate chiar mai îndrăzneaţă şi deci mai greu de acceptat decît altele similare, dat fiind numărul relativ neînsemnat de formaţii cu sufixele vechi în cauză, dacă această ipoteză nu ar găsi un sprijin în unele afirmaţii sau interpretări ale gramaticilor noştri din secolul trecut. Astfel, Eliade Eădulescu, după ce dă, în gramatica sa> lista sufixelor care formează adjective cu sens posesiv (-esc, -os, -ic „lung şi scurt", -dl, -an şi -ean, p. 81), spune : „Putem asemenea întrebuinţa sau îmbrăţoşa şi alt termin de posesive în iv%, precum activ, pasiv ş.c.l. care termin nu putem zice că nu-1 avem, căci zicem beţiv, guraliv şi altele" (p. 82); citatul arată clar că autorul identifica pe -iv vechi cu -iv din neologisme, chiar din cuvinte neanalizabile. într-un mod asemănător, Săulescu tratează la un loc derivatele vechi şi ndi cu aceste sufixe, ca şi pe cele cu su-
50 Loc. cit.,
51 Lucr. cit, p. 287.
13 CONTRIBUŢII LA STUDIEREA DERIVĂRII CU -IV $9
1        fixul -iu, în capitolul consacrat, în gramatica sa, formării cuvintelor : „Din substantive, spre diferire celor în toriu, toare active, Informăm aieptive ;       arătînd pe subiectu că-i idoneu sau bun de ceva, cl.e. în ivu, ivâ sau iu, ie, 1        precum : uscăţivii, grijelivu sau grijeliu şi grijilie, grasului, grăsulie, beţivu, beţivă, guralivu, guralivă, moralivu, moralivă, bevuţiv ( %),pasivu sau pătimi-ti.vu, aciivu nsmlucrativu, inimivusau inimiu".(p. 186 ; vezi şi gramatica lui G, Hill, p. 83). în 1890 această identificare era încă posibilă la un autor de manuale şcolare, care observă numai o deosebire referitoare la teme J        între formaţiile vechi şi cele noi; am în vedere gramatica lui Meolau Pilţia, I        în care am întîlnit următoarea remarcă : „Sunt în limba română trei adiec-I tive de la cari se formează alte adiective cu sufixul ivu, precum : beat,
l        uscat, sec : beţiv, uscăţiv, mcătiv, prefăcînd pe t în.*, în timpurile mai nouă f        însă se formează mai multe adiective de la verbe cu sufixul ivu, lăpînd pe t neschimbat, precum : relativ, respectiv, cumulativ, reprezentativ ş.alt." (p# 91—92). Apropierea formală dintre vechile sufixe româneşti -iv şi lat. -ivus a dus la considerarea lui -iv din beţiv şi guraliv ca sufixe moştenite din ' latină; interpretarea aceasta se poate găsi în 1894 la I. Manliu 52, care,
trecmdu-1 (la p. 323) în rîndui sufixelor „române" ( = moştenite), nici nu-1 mai aminteşte în lista bogată de sufixe adjectivale neologice. Am citat aici toate aceste surse pentru că mi se pare că ne aflăm în faţa unei situaţii fericite în care ideea că elemente eterogene s-au putut confunda în limbă nu este numai rodul deducţiilor ştiinţifice ale lingviştilor de mai tîrziu (ca în cazul lui -ar latin, slav şi neologic 53), ci apare confirmată de contemporani ai fenomenului respectiv.
în ce priveşte raportul dintre -iv neologic şi dubletul său moştenit -iu pe planul conţinutului, el este slab, dar nu inexistent. Sensul „activ'V de nume de agent, caracteristic pentru sufixul neologic -iv nu lipseşte cu totul la derivatele cu dubletul său -iu, după cum dovedesc atît formaţii larg întrebuinţate ca răbduriu şi străveziu, cît şi o formaţie (ad-hoc?) ca 1 mărunţiu, prin care T. Stamate traducea la 1851 neologismul diminutiv*
î s.v. Pe de altă parte, sensul de însuşire exprimată prin apartenenţa la
temă, caracteristic pentru -iu, se întîlneşte la multe adjective noi în -iv (cf., dintre cele citate de acad. Iorgu Iordan, exemple ca aberativ, aluziv, \ aspectiv, intelectiv, meditativ „de meditaţie", ultimativ etc). De aceea nu
' cred că „se poate afirma că între -iv şi -iu, în ciuda originii lor identice, nu.
\ există nici o legătură de natură semantică" 54.
în orice caz, faptele arătate aici cu privire la raporturile dintre -iv i neologic şi -iu cu varianta -iv infirmă, măcar parţial, părerea că „nu numai
I vorbitorii, ci şi lingviştii au conştiinţa că se găsesc în faţa a două elemente-
I derivative străine unul de altul" 55.
§ 52 Gramatica istorică şi comparativă a limbii române pentru cursul superior, Bucureşti,.
m 1894.
53 Vezi Alexandru Graur, La românite du roumain, Bucureşti, 1965, p. 61. \i 54 Iorgu Iordan, în scl 2/1960, p, 182.
55 Idem, ibidem.
100
MIOARA AVRAM
14
3. Derivatele cu -iv neologic semnalate, sub 1, din diverse texte ştiinţifice şi — mai puţin — publicistice din secolul trecut pot completa şi cunoştinţele asupra variantelor acestui sufix şi a posibilităţilor lui de ataşare la diverse teme.
Acad. Iorgu Iordan a arătat că „de cele mai multe ori, tema formaţiilor în -iv este participiul trecut latinesc"56, dar că vorbitorii analizează aceste formaţii ca pornind de la tema infinitivului -f -ativ, -itiv etc, la fel cum se analizează şi formaţiile in-(a )ţie, - fi )ţie etc, la care „analiza (falsă, istoric vorbind): infinitiv (sau tema verbală „pură" urmată de vocala caracteristică) + -ţie apare şi mai evidentă, din cauză că t al participiului s-a transformat în -f' 57. Derivatele pumniste în -ţiv (-ăţiv, -eţiv, -iţiv) întăresc această apropiere; ele găseau desigur un sprijin direct în formaţiile cu -iv vechi: uscăţiv < uscat, secăţiv < secat.
Mai important este însă alt fapt: dacă la formaţiile discutate de acad. Iorgu Iordan este posibilă alegerea între analiza cu -iv simplu sau cu -iv + sufixul participiului (-ativ), aceasta fiind o problemă de interpretare58, printre formaţiile semnalate aici, alături de multe de acelaşi tip, există unele, destul de numeroase, care impun analiza cu -ativ, -ătiv sau -ăţiv ca variantă dezvoltată a lui -iv extrasă din falsa analiză descrisă mai sus. în această situaţie sînt toate formaţiile pumniste care pornesc de la verbe de conjugarea a Il-a (căzăţiv, scăzăţiv; cf. şi adaptarea poşezătiv) şi mai ales a IlI-a (arzăţiv, atrăgăţiv, cuntrăzicăţiv, cuprinzâţiv, întrecăţiv, născăţiv, reducativ, supunâtiv, (ne )trecăţiv; cf. şî adaptarea pusăţiv) ; cf. şi diversativ de la Săulescu şi plurativ de la Hill. Din derivatul propuneţiv se desprinde o altă variantă dezvoltată de sine stătătoare a lui -iv şi anume -eţiv (la formaţii cu tema infinitivului + -eţiv s-a putut ajunge din falsa analiză a unor derivate ca apropietiv, contrarietiv şi închietiv de la verbe de conjugarea I în -ia la care a > e în graiul moldovean), iar din conjugtiv o variantă -tiv. Situaţiile discutate demonstrează două posibilităţi necunoscute ale sufixului -iv : variantele sale dezvoltate -ăţiv (-ătiv), respectiv -eţiv şi -tiv şi posibilitatea ataşării sale la teme verbale de conjugarea a Il-a (posibilitatea aceasta rezultă şi din ataşarea lui -iv simplu la un participiu de conjugarea a II-a : avutiv) şi a Hl-a, care-i fusese contestată pînă acum. Acad. Iorgu Iordan a afirmat că „pare exclusă" posibilitatea derivării unor formaţii cu -iv de la teme aparţinînd altor conjugări decît I-a şi a IV-a, ba chiar că „creaţii româneşti proprii... vor fi existînd ori sînt posibile numai în cadrul conjugării I"59.
Desigur, „corectările" aduse aici acestor afirmaţii nu au mare valoare, dat fiind caracterul efemer şi artificial al formaţiilor pumniste şi se poate spune că afirmaţiile făcute de acad. Iorgu Iordan rămîn în picioare pentru limba literară contemporană. Cu o excepţie totuşi: sugativă adj. f. şi subst., care nu a fost remarcat de autorul citat. Scriban a explicat în dicţionarul
56 în sex 2/1960, p. 185. 67 Ibidem, p. 185-186.
II ln DA  se dă ca sigură formaţia lui anticipativ din anticipa cu sufixul -ativ. 5» In sci. 2/1960, p. 186.
15
contribuţii la studierea derivării cu -iv
101
său pe sugativ, -ă adj. ca „formă greşită fabricată de ignoranţi în loc de sugător sau sugaci (Corect şi obişnuit se zice sugătoare, nu sugativă, vorbind de hîrtie, iar de beţivi sugaci)", iar dm dă astfel etimologia lui sugativă : „din sug[âtoare] (după laudativă 60 : laudă)". Nu e nici o nevoie să se pornească de la sugătoare, ci de la suge -f -ativ(ă) şi mă tem că „ignoranţii" de care vorbeşte Scriban sînt pumnişti (cuvîntul se găseşte la V. Ionescu, 150). Formaţia sugativă, încetăţenită în limba contemporană (în care „corect şi obişnuit" spunem tocmai invers decît Scriban, sugativă, nu sugătoare), face parte din seria derivatelor de la conjugarea a IH-a + -ativ, fiind o ultimă rămăşiţă a lor. Varianta -ativ a sufixului -iv a fost semnalată de acad. Iorgu Iordan în 1939 61 într-o formaţie în care ea apare ataşată la un substantiv : ifosativ*2, creaţie „pur personală şi ocazională, am putea spune fantezistă" înregistrată la Mcanor & Co in v. rom. aug. 1939, p. 142 (expresiuni ifosative)-, în studiile mai recente consacrate lui -iv autorul citat nu are în vedere nici varianta -ativ, nici formaţia de la o temă ne verbală.
De mai mică importanţă, pentru că nu a lăsat urme directe în evoluţia ulterioară a limbii, este şi constatarea că în unele formaţii semnalate aici de la I. Budai-Deleanu, G. Săulescu şi alţii -iv simplu se ataşează la teme care nu sînt nici participiale, nici legate de formaţii în - (ţ )ie : mijlo-civ şi pătimiv ; decliniv, feliuriv şi (prea)fiinţiv ; quoţientiv ; apiretiv.
4. Lista derivatelor cu -iv din di şi de la acad. Iorgu Iordan poate fi îmbogăţită 63 şi cu material mai modern — ca aspect totdeauna şi ca vîrstă în cele mai multe cazuri :
(hidro)ameliorativ : prin lucrări ameliorative, să fie mărită producţia la hectar — scÎnteia, nr.  7262,   24 febr. 1967, p. 1, col. 2; lucrări hidroameliorative — scînteia, nr. 6726, 31 aug. 1965, p. 3, col. 6; conotativ : două feluri de sensuri ale unui cuvînt: sensuri
denotative, adică fundamentale, şi sensuri conotative, secundare — lr xv (1966), nr. 4, p. 329 ; demarcativ : elementele prozodice cu funcţie demarcativă — Em.
Vasiliu, în fd ii (1960), p.' 89; denot ativ (vezi mai sus s.v. conotativ);
elogiativ : aprecierile asupra jocului sînt departe de a fi elo-
giative — scînteia, nr. 7278,12 martie 1967, p. 5, col. 1;
escamotativ, citat, fără indicarea sursei, de S. Puşcariu în Limba română I (1940), p. 388 într-o listă menită să ilustreze că „neologismul apare astăzi productiv, dînd naştere la derivate şi compuse, care de multe ori nu
60 Care nu figurează în dicţionarul citat !
61 în BPh vi, p. 47.
62 Am regăsit recent această formaţie la D. i. Suchianu,.în tomis ii, nr. 2, febr. 1967, p. 15, col. 1 (expresii ifosative) şi la Florian Potra, în luceafărul, nr. 10 (254), 11 martie 1967, p. 8, col. 6 (foaierul ifosativ al teatrului).
63 Amintesc aici şi cele două formaţii noi înregistrate de Florica Dimitrescu din presa actuală : antitusiv subst. (lr xi, 1962, nr. 2, p. 132) şi incitativ adv. (ll x, 1965, p. 240).
102
mioara avram
16
17
contribuţii la studierea derivării cu -iv
103
guvernativ ideativ :
tmpresiv : iritativ : mutativ : opinativ :
prelucrativ : proclamativ :
reconstructiv reprobativ :
revendicativ : somativ :
există ele însăşi în limba franceză, izvorul aproape exclusiv al neologismului român" ; comisar guvernativ — S. Puşcariu,  Studii istroromâne II (1926), p. 39;
latura afectivă, ideativă a problemei — scînteia, nr. 7180, 2 dec. 1966, p. 2, col. 7 (din articolul unui medic psihiatru); cel mai bun conducător de electricitate ideativă atmosferică în care ideea se vede — luceafărul x, nr. 1 (245), 7 ian. 1967, p. 7, col. 6;
în opoziţie cu expresiv, la criticul literar Sorin Alexandrescu, într-o comunicare din 23 decembrie 1966;
spina iritativă — Studii şi cercetări de logopedie, 1966, p. 223 ; cf. o atestare din 1844 la K A. Ursu, lucr. cit. ;
alternanţe fonetice cauzate de palatalizarea mutativă — I. Pătruţ, în Omagiu Rosetti, p. 681; cf. la Săulescu, p. 24 nemutativ „neflexibil". raport informativ şi opinativ, citat din „Transilvania" nr. 1/1868 de Titu Maiorescu, Critice I (ed. 1926), p. 120, ca exemplu de „adjective baroce" ;
acest apendice prelucrativ lasă întotdeauna senzaţia inutilităţii. Parcă adevăratul film s-a terminat de mult şi asistăm la concluziile unei şedinţe de lămurire—contemporanul, nr. 34 (984), 20 aug.
1965, p. 5, col. 2 ;
lipsită de exuberanţă proclamativă, fericirea lor căpătase o sobrietate... TeodOreanu, m. iii 443 • alcătuită nu din vorbe goale, ca toate constituţiile proclamative ale regimurilor burgheze — scînteia, nr. 6718, 22 aug. 1965, p. 4, col. 3 ; chirurgie reconstructivă — scînteia, nr. 7220, 13 ian. 1967, p. 2, col. 4;
fireasca noastră reacţie reprobativă — Miltiade Fili" pescu, în Gînduri despre anii de studenţie. Bucureşti?
1966, p. 193 ;
o îndelungată luptă revendicativă — scînteia, nr. 7267, 1 martie 1967, p. 5, col. 7; confesiunea revendicativă — tomis ii, nr. 2, febr. 1967, p. 13, col. 4;
ora reporterului stă sub presiunea rotativei. E 2,10, ora somativă a tipografiei — scînteia, nr. 6627, 23 mai 1965, p. 3, col. 7; unii economişti au căţărat-o la prestigiu de fatalitate, numind-o somativ
si sentenţios — „dreptul la rebut" — Scînteia, nr. 7246, 8 febr. 1967, p. 1, col. 3; sugerativ : finalul piesei. .. este însă numai sugerativ—18. Is-
trati, în caietul program al piesei „Hedda Gabler" de H. Ibsen, Teatrul de stat Brăila, stagiunea 1965-1966 ;
televiziv : evenimentul televiziv al unui sezon — magazin x,
nr. 461, 6 aug. 1966, p. 8, col. 1. Dintre acestea, cîteva merită să fie remarcate din diferite motive. Ideativ şi, mai puţin, impresiv şi televiziv sînt interesante ca formaţie prin faptul că nu sînt legate de teme verbale, ci numai de formaţii substantivale în -i(un)e : ideatic, impresie, televiziune; ideativ nu are nici măcar în familie un verb, deci atît ideatic, cît şi ideativ se explică direct de la substantivul idee (ca şi ideatic) 64. Ca origine, cele trei formaţii discutate pot fi împrumuturi, din franceză, italiană etc, chiar dacă nu sînt consemnate în dicţionarele curente ale acestor limbi. De aceea, din alt punct de vedere sînt mai interesante derivatele prelucrativ şi sugerativ, ca formate sigur în limba noastră : la prelucrativ însăşi tema e românească (verbul prelucra e un dublu calc după germ. vorarbeiten şi rus. nepepa6omamb), iar sugerativ e un dublet românesc al împrumutului sugestiv (de tipul lui constituitiv, citat mai demult de acad. Iorgu Iordan 65 ca exemplu de românizare, prin analiză, a împrumutului constitutiv).
La îmbogăţirea şi precizarea listei formaţiilor cu -iv poate contribui şi semnalarea unor sensuri neînregistrate în da ms., în dm sau la acad. Iorgu Iordan :
derivativ subst. : încetînd să fie un răsfăţ, un derivativ al lenii sau un corolar al bogăţiei, confortul este... — scînteia, nr. 6723, 28 aug.' 1965, p. 3, col. 3 ;
discursiv adv. „prin discursuri, declarativ" : sînt gata să-şi ia o mie de angajamante, dar este evident că zelul lor se exercită^ discursiv. Logorheea lor... Falsa lor autocritică se consumă... într-o luare de cuvînt — scînteia, nr. 7282, 16 martie 1967, p. 1, col. 7 ;
gustativ „care dă gust" : folosirea în arta culinară a unui sortiment mare de substanţe gustative—scînteia, nr. 7232, 25 ian. 1967, p. 2, col. 4;
imaginativ „de imagine" : [autorul se adresează televiziunii] poţi crea un spaţiu şi un timp — ale tale — specifice, originale: prin combinaţii de planuri imaginative si viziuni inteligente — luceafărul ix, nr. 51 (242), 17 dec. 1966, p. 8, col. 1;
prefigurativ subst. : plasate intenţionat pe orbita unui prefigurativ al devenirii posibile — luceafărul ix, nr. 51 (242), 17 dec. 1966, p. 8, col. 3;
6* Modelul de formaţie substantiv + -iu exista în împrumuturi analizabile ca sportiv* 65 în BPh vi, p. 47.
104
MIOABA AVEAM
19
CONTRIBUŢII LA STUDIEREA DERIVĂRII CU -IV
reprezentativ „de reprezentare" : pe baza imaginilor reprezentative produse de excitarea organelor de simţ — Eugen Pora, în Gînduri despre anii de studenţie, p. 51;
vocativ „chemare-deziderat" : apar în cronici vocative: ,,... mult dorita formaţie de cameră",,,... o nouă formaţie", ,,.. .un obiectiv de perspectivă", „... publicul doritor de astfel de înalte satisfacţii pe care...") — luceafărul ix, nr. 50 (241), 10 dec. 1966, p. 8, col. 1.
5. în 1939 66 acad. Iorgu Iordan îşi punea întrebarea dacă sufixul neologic -iv este „un sufix productiv în limba noastră". „Eăspunsul pare că trebuie să fie negativ — spunea atunci autorul citat —. Totuşi s)nt indicii care ne îndeamnă la prudenţă, căci arată că -iv este detaşabil în unele cazuri". în sprijinul ultimei afirmaţii acad. I. Iordan aducea trei exemple, fiecare în altă situaţie : constituitiv (adaptare a lui constitutiv), acuzativ cu sensul „acuzator" („derivat oarecum din nou... de la acuzat") şi ifosativy singurul exemplu de creaţie totală (formă şi sens).
în studiile mai recente consacrate lui -iv acelaşi autor releva „tendinţa, puternică, a limbii noastre actuale de a recurge la formaţii în -iv, fie împrumutîndu-le, fie creîndu-le prin propriile ei mijloace, după modelul împrumuturilor" 67, cu precizarea că „numai relativ puţine au luat, se pare, naştere în limba română, şi aceasta, iarăşi se pare, de-abia în ultima vreme" 68. Acad. Iorgu Iordan arată că derivarea cu -iv este un fenomen „foarte răspîndit pe plan internaţional" 69, cel puţin în limbajul tehnic, şi că cele mai multe formaţii noi semnalate de domnia-sa au corespondente în alte limbi romanice (în primul rînd în franceză şi italiană), în engleză sau în rusă 70. în rîndul creaţiilor proprii ale limbii române acad. I. Iordan , include pe de o parte formaţii pentru care nu a găsit un corespondent străin în -iv, pe de alta derivate în -iv cu sensuri care s-ar putea explica prin ceea ce domnia-sa a numit „dublă derivare" 71. în prima categorie sînt incluse, cu sau fără rezerve, cuvinte ca: aberativ, adaptativ, aniversativ, anticipativy ascensiv, aspectiv, compilativ, confesiv, constatativ, culminativ, ăeclamativ7 elucubrativ, imprecativ (%), orientativ, prefigurativ ( % ), rezultativ, rezumativ, la care s-ar putea adăuga influenţativ şi repetativ, iar în a doua categorie achi-zitiv, afirmativ, comunicativ, concesiv, constructiv, demonstrativ, formativ, indicativ, interogativ, locativ, lucrativ, meditativ, optativ, posesiv şi preparativ.
Listele ca atare trebuie privite desigur cu multe rezerve, după cum arată şi alcătuitorul lor 72, fie şi numai pentru faptul că existenţa sau inexistenţa unui corespondent străin este afirmată exclusiv pe baza unor dicţionare, faţă de care alte surse pot furniza atestări în plus. Astfel, dintre formaţiile în -iv prezentate de acad. Iorgu Iordan fără nici un corespondent
66 în bp1i vi, p. 47.
67 scl 3/1963, p. 311.
68 scl 2/1960, p. 180. «9 scl 3/1963, p. 311.
70 Ibidem, p. 300.
71 Vezi studiul citat la nota 3.
72 In scl 2/1960, p. 184.
străin, pentru adaptativ 73 există fr. adaptatif înregistrat în Petit Larousse l 1965, iar pentru imprecativ, it. imprecativo existent la M. L. Alinei, Dizio-
nario inverso italiano, Haga, 1962. Pentru mai multe, la care acad. I. lor-l dan a găsit numai corespondente din alte limbi, se poate adăuga un cores-
pondent francez \ în această situaţie sînt, de exemplu, appreciatif, associa-tif, competitif, depreciatif, formatif (toate existente în Petit Larousse 1965), continuatif (la J. Marouzeau, Lexique de la terminologie linguistique, Paris, . 1951, s.v.), ultimatif (l& J. Dubois, iŞtude sur la derivation suffixale enfrangai» 4 moderne et contemporain, Paris, 1962, p. 49). Lista creaţiilor româneşti
pe plan semantic, prin rederivarea actuală a unui cuvînt împrumutat mai de mult cu alt sens, este susceptibila de asemenea de corectări la eonfrun-* tarea cu diverse surse : unele sensuri există şi la modelele străine (demon-
strativ, indicativ, optativ) şi unele dintre ele au chiar în limba noastră o vechime mai mare (de exemplu indicativ, înregistrat şi în da ca adjectiv cu sensul „(rar) care indică, care arată, indicator, arătător * fără altă ilus-J trare decît îmbinarea semn indicativ, este întrebuinţat în acest fel de Ca-
4 ragiale74).
Indiferent însă de corectările de amănunt care s-ar putea aduce listelor de cuvinte în -iv pe care acad. Iorgu Iordan le presupune formate în . limba română, un lucru rămîne valabil, că în condiţiile numărului mare de împrumuturi cu -iv analizabile e posibilă derivarea proprie cu acest sufix de la teme neologice. în articolul de faţă am arătat că există şi formaţii româneşti sigure, de la teme vechi: mai puţine cu circulaţie în limba literară actuală {sugativă, general folosit; prelucrativ, mai rar) şi mai multe din încercările de creare a unei terminologii ştiinţifice de la mijlocul secolului trecut (vezi mai sus sub 1). Ataşarea lui - (at)iv la astfel de teme perii: mite cu atît mai mult ipoteza că şi unele formaţii neologice analizabile \        care au corespondent străin s-ar putea să fie de fapt derivate româneşti |        de la cuvîntul de bază împrumutat. în orice caz sufixul -(at)iv poate fi I        considerat productiv în limba română de mai bine de un secol.
'j 6. Dintre formaţiile în -iv numite de acad. Iorgu Iordan „cu dublă
derivare" o discuţie specială merită lucrativ, de altfel singurul la care cel de al doilea sens nu se poate explica decît prin limba română. Autorul citat are în vedere faptul că faţă de împrumutul lucrativ cu sensul etimologic „care aduce cîştig, profitabil, rentabil, bănos" există un lucrativ recent cu sensul „lucrător" (zile lucrative) 75, „de lucru", (atelier lucrativ), „munci-
4 tor" (N. este mai lucrativ decît M.) 7€, „activ" (Atmosfera e relaxată, ca
de obicei la Sinaia. Dar o impregnează un anumit du-te vino lucrativ ce trans-
i        formă pentru o lună ansamblul de clădiri într-un Turn Babei sui-generis...
Contemporanul, nr. 34 (984), 20 august 1965, p. 10, col. 1), „practic" (proce-i       sul lucrativ de predare la catedră). Deosebirea dintre cele două grupe de sen-
73 Vezi scl 3/1963, p. 300.
74 Scrisori şi acte, ediţie îngrijită de Şerban Cioculescu, 1963, p. 21 : gesturi indicative p. 23 : mişcare indicativă.
75 Vezi scl 2/1960, p. 184, nota 3 şi  Omagiu Rosetti, p. 410.
76 Vezi Omagiu Rosetti, p. 410.
106
MIOARA AVRAM
20
suri este în acelaşi timp o deosebire etimologică : cel de al doilea lucrativ este un omonim al celui dintîi. Avem a face anume fie cu o formaţie propriu-zisă de la verbul a lucra cu sufixul - (at )iv, fie cu o etimologie populară pe planul sensului (împrumutul lucrativ — cu caracterul său analizabil din punct de vedere formal în limba română, dar legat de un sens absent la cuvîntul de bază românesc — s-a dovedit aii ceea ce se numeşte un ,,fals prieten", oferind un teren foarte favorabil pentru etimologia populară).
Mi se pare interesant să semnalez asemănarea dintre acest lucrativ ,,re-creat" recent în româneşte şi derivatele de acum un secol lucrativ, lucrativ şi lucrativ, pe care le-am întîlnit la Budai-Deleanu (vezi p. 88), la Săulescu (vezi p. 99) şi la pumnişti (vezi p. 92, 94) cu sensul general „activ" (luă parte lucrativă-, cf. şi lucrăţivătate „activitate" la Pumnul, L. IV, 2, 275) şi cu sensurile terminologice „activ" în gramatică (verb ~) şi „dramatic" în literatură (poesia lucrativă). Dubla derivare semantică (şi etimologică) se complică deci parţial cu o dublă derivare formală (-ătiv şi -ăţiv faţă de -ativ). S-ar putea vorbi în acest caz de o triplă derivare : lucrativ din zile lucrative etc. continuă ca f o r m ă brută împrumutul lucrativ „rentabil", dar ca sens şi ca formaţie etimologică este acelaşi cu vechile derivate latiniste lucrativ, lucrativ, lucrativ, chiar dacă între ele nu există o legătură istorică.
Formaţiile latiniste lucrativ, lucrativ, lucrativ „activ", lansate „de sus în jos", de teoreticieni alcătuitori ai unei terminologii româneşti, nu au prins acum un secol, aşa cum nu au fost acceptaţi cei mai mulţi termeni bazaţi pe calc şi amestec hibrid de elemente vechi şi noi. între timp, limba literară a adoptat împrumutul lucrativ „rentabil", dar, după o sută de ani de la respingerea formaţiilor calchiate cu a lucra + -iv, împrumutul lucrativ este interpretat de vorbitorii necunoscători ai limbii latine în sensul vechilor creaţii latiniste, ca un derivat de la a lucra. Această schimbare de situaţie în favoarea unui derivat românesc cu -iv cred că este în măsură să ateste gradul de familiarizare a vorbitorilor cu noul sufix.
Desigur, omonimia cu lucrativ „rentabil" este supărătoare şi ea se opune, cel puţin deocamdată, admiterii lui lucrativ „de lucru" în limba iterară. lua, prelucrativ însă nu mai există o asemenea omonimie şi admiterea lui ca derivat de la prelucra poate pregăti terenul şi pentru derivatul în -iv de la lucra.
7. în ce priveşte concurenţa sufixului -(at)iv cu alte sufixe, acad. Iorgu Iordan a remarcat77 sinonimia sa „aproape totală" cu -tor 78 şi cu -antj-ent79. Se pot cita numeroase cazuri în care - (at)iv intră în concurenţă directă cu unul dintre aceste sufixe (creativ — creator, explorativ — explorator, sugativă — sugătoare-, aberativ — aberant,  culminativ — culminanţi
77 în scl 2/1960, p. 186, 3/1963, p. 301 şi 311.
78 Eliade Rădulescu în gramatica sa, p. 82, şi Gh. Săulescu, p. 186,   subliniau deopotrivă deosebirile dintre -iv şi -tor.
79 Pentru -antj-ent vezi şi Luiza Seche, în smfc ii, p. 112.
21
CONTRIBUŢII LA STUDIEREA DERIVĂRII CU -IV
107
reprezentativ — reprezentant) şi cîteva în care concurenţa are serie completă cu cei trei termeni: ' '
conservativ      — conservator      — conservant formativ — formator — formant
operativ — operator — operant
auditiv — auditor — audient
expeditiv — expeditor        — expedient
stimulativ       — stimulator       — stimulent.
într-o măsură mai restrînsă, mai ales în alte valori decît aceea de nume de agent, -(at)iv intră în concurenţă şi cu următoarele sufixe 89 :
-(u)alsl, -(on)al-. aspectiv — aspectual, intelectiv — intelectual; e-motiv — emoţional, distributiv — distribuţional, informativ — informaţional.
-ic, -atic 82 : descriptiv — descripţie, sportiv — sportic ; for-
mativ —- formaţie, ideativ — ideatic.
-ist, -onist: cooperativ — cooperatist83; evaziv — evazionist,
evolutiv — evoluţionist.
-°s *• atractiv — atracţios (Nu ţinem seama dc elemen-
tul atracţios al filmului . . . Elementele atractive n-au nici o valoare, la unul şi acelaşi autor, Liviu Ciulei, în scînteia, nr. 6692, 27 iulie 1965, p. 2, col. 3), inventiv — invenţios, prezumtiv — prezumţios.
în legătură cu această concurenţă a lui -iv cu sufixele menţionate, mi se par demne de remarcat două serii de fapte : a) situaţii în care există o diferenţiere morfologică sau semantică a derivatelor diferite de la aceeaşi
80 In anumite contexte -iv pare a concura şi cu un sufix lexical zero, mai exact derivatele cu -iv apar în concurenţă cu participiile care le stau la bază : alături de expresia, consacrată în această formă, in mod deliberat am întîlnit în mod deliberativ (la Eugen Pora, în Gînduri despre anii de studenţie, p. 52); faţă de se plăteşte anticipat (dlrc), în da se spune veţi primi leafa anticipativ sau faţă de formula mulţumiri anticipate se poate cita discreditarea anticipativă a direcţiei lui teatrale (Şerban Cioculescu, în I. L. Caragiale, Scrisori şi acte, p. 192); în sfîrşit, alături de banalul ostentativ poate apărea — refăcut din acesta?'— şi ostentat (aproape totul este confecţionat, „făcut", ostentat in film — luceafărul x, nr. 10 (254), 11 martie 1967, p. 8, col. 6). în ciuda faptului că se pot înlocui unele cu altele în contexte identice sau similare, sinonimia dintre perechile în discuţie nu este decît aproximativă, întrucît la folosirea derivatelor în -iv vorbitorul accentuează ideea de agent, de tranzitivitate şi de timp prezent, pe cînd la folosirea participiilor calificarea e prezentată ca un rezultat. Cf. şi dublete ca (ne)definitl (ne)definitiv (articol ~ ), ordinat / ordinativ (conjuncţie ~ ) din vechea terminologie gramaticală.
81 Apropierea dintre -iv şi -al a fost remarcată încă de Eliade Rădulescu, care o discută astfel (în Paralelism între limba rumânâ şi italiană, vezi Opere II, 1943, p. 294) : „IVU ce este mai de o putere cu ALU şi ILU, cu deosebire că mai adesea ALU se analizează în genetivul cu articol şi IVU fără articol, cum : guvernu localu (guvernu al locului), căzu numinativu (căzu de numire)".
82 Pentru -ic vezi Iorgu Iordan, Unele aspecte ale formării cuvintelor in limba română actuală, în scl xv (1964), nr. 4, p. 415 — 420 şi 422.
83 Vezi la I. L. Caragiale (O. III 31) Congresul cooperativ român.
108 MIOARA AVRAM 22
temă şi b) situaţii în care poziţia in limbă a unui derivat este întărită de derivatele lui.
a) Atît -iv, cît şi -tor, -ant etc. sînt sufixe adjectivale; derivatele tuturor se pot substantiviza (la diferite genuri) şi adverbializa. în cazul existenţei paralele a unor derivate cu sufixe diferite de la aceeaşi temă se constată în primul rînd o diferenţiere morfologică — tranşantă sau mai puţin tranşantă — pe părţi de vorbire (substantiv/adjectiv, eventual şi adverb) sau pe genuri în cadrul aceleiaşi părţi de vorbire (substantiv neutru/masculin-feminin):
substantiv/adjectiv 84 (şi adverb 86) :
explorator s. (m. şi f.) — explorativ adj. ;
meditator s. (m. şi f.) — meditativ adj. ;
reprezentant s. (m. şi f.) — reprezentativ adj. ;
executant s. (m. şi f.) şi adj. — executiv adj. ;
educator s. (m. şi f.) şi adj. — educativ adj. ;
extensor s. (n.) şi adj. — extensiv adj.;
receptor s. (n.) şi adj. — receptiv adj.;
substantive de genuri diferite :
corector s.m. şi f. — corectiv s.n.;
normator s.m. şi f. — normativ s.n. (şi adj.);
reactor s.n. — reactiv s.m. (şi adj.).
Proporţional, este de observat preferarea formaţiilor în -iv pentru valoarea adjectivală (şi adverbială); substantivizarea aceloraşi formaţii are loc mai mult ca nume de lucruri — la genul neutru (calificativ, colectiv, obiectiv etc.) sau feminin (colectivă, reprezentativă, sugativă etc.) —, mai puţin pentru fiinţe (genul masculin şi feminin), la care se preferă formaţii în -tor, -ant, -ist.
în cadrul aceleiaşi clase morfologice (aceeaşi parte de vorbire sau acelaşi gen la substantive) se constată uneori o diferenţiere semantică între formaţiile cu -iv şi cele cu alte sufixe; în acest sens se pot compara colectiv şi colector, fixativ şi fixator ca substantive neutre; cooperativă şi cooperatoare, directivă şi directoare ca substantive feminine.
b) Pentru justa apreciere a situaţiei unui sufix în concurenţă cu altele trebuie luate în considerare şi posibilităţile de derivare a altor cuvinte de la derivatele cu sufixul în discuţie. Din acest punct de vedere -iv este avantajat faţă de -tor şi -antj-ent, sinonimele sale cele mai apropiate, prin posibilităţile de combinare cu unele dintre sufixele cele mai productive în
84 Unele adjective înregistrate în dicţionare numai ca atare sc pot substantiviza în anu ; mite contexte, rămînînd însă pe treapta nai ce jo ? Fcr'nKiii \tloiii îcr frsrrctkale de exemplu : cutare e un meditativ. Cf., pentru productiv, următorul citat: crescînd doar numărul „efectiv-productivilor" - luceafărul viii, nr 16 (175), 31 iulie 1965, p. 5, col. 4.
85 Posibilitatea folosirii adverbiale există la mai multe adjective în -iv decît cele la care se notează în dicţionare această valoare. Iată un exemplu pentru derivatele instructiv şi recreativ, consemnate numai ca adjective: timpul liber petrecut recreativ si instructiv'—Scînteia, nr. 6718, 22 aug. 1965, p. 4, col. 5. '
23 CONTRIBUŢII LA STUDIEREA DERIVĂRII CU    IV 109
limba contemporană: sufixele substantivale de abstracte ale calităţii -itate şi -ism, sufixele verbale -iza 86 şi -a.
Concludentă este mai ales derivarea cu -itate : după Dicţionarul invers nu există nici o formaţie analizabilă în -ant + -itate şi -tor -f -itate dar circa 50 în -iv + -itate, ceea ce mi se pare că întăreşte poziţia derivatelor în -iv şi a sufixului în general. Aş ilustra această idee cu exemplul lui creativ, considerat de acad. Iorgu Iordan 87 o inovaţie care n-are şanse să se răspîndească; pe lîngă faptul că se pot aduce uşor diverse atestări suplimentare ale acestui adjectiv, mai important mi se pare ca şansele lui să fie discutate în strînsă legătură cu derivatul lui abstract, creativitate : dacă creativ are un sinonim mai mult sau mai puţin perfect în creator, creativitate nu mai are un asemenea sinonim (* creator itate nu există, iar creaţie înseamnă altceva), şi aceasta îi explică răsp îndirea rapidă 88, iar impunerea lui întăreşte implicit poziţia lui creativ, în ciuda concurenţei sinonimului său mai vechi creator. în acelaşi mod, un derivat pumnist ca lucrativ va fi fost sprijinit de substantivul lucrăţivitate, iar astăzi în concurenţa dintre atractiv şi atracţios are un rol şi existenţa abstractului atractivitate faţă de lipsa unui derivat *atracţiozitate. Alte formaţii în -ivitate prezintă interes pentru sufixul -iv din alte motive. O problemă ridică împrumutul din terminologia tehnică rezistivitate (<fr. < engl.),   care poate fi considerat o atestare indirectă a unui derivat *rezistiv, neînregistrat pînă acum. De alt tip este cazul formaţiei româneşti costelivitate 89', care, cu sufixul -taie în forma lui neologică90 ataşat la un cuvînt vechi, am impresia că oferă o nouă dovadă a confuziei făcute de vorbitori91 între -iv vechi şi -iv neologic prin încadrarea lui costeliv — costelivitate în seria obiectiv — obiectivitate, operativ — operativitate etc. (deşi în alte puncte ale derivării cele două sufixe omonime sînt tratate în mod diferit: de exemplu, de la -iv vechi se formează verbe în -i (beţivi, îngrijlivi, milostivi), în timp ce de la -iv neologic există verbe derivate cu -a (negativa, obiectiva, pozitiva).
86 Mă refer la combinarea cu -iza în sensul derivării unor verbe de la formaţii cu -iv (-iviza faţă de *toriza şi *-antiza). în ce priveşte derivarea de Ia verbe în -iza, avantajul e de partea lui    -tor şi -ant (-izator şi -izant fată de *-izaliv).
87 scl 3/1963, p. 308.
88 Iată un exemplu ilustrativ pentru folosirea lui creativitate paralel cu creator :. . . a stimula şi dezvolta creativitatea gtndirii. Gîndirea creatoare este opusă gîndirii şablon, stereotipe. Creativitatea presupune judecată independentă. . . Al. Roşea, în Gtnduri despre anii de studenţie, p. 128.
89 înregistrat de acad. Iorgu Iordan in lea, p. 185, de la G. Călinescu, Istoria literaturi romane de la origini pînă în prezent.
90 Vezi, în ultimul loc, Aî. Graur, La românite du roumain, p. 63.
91 Confuzia poate fi făcută şi de lingvişti: dlr (vezi şi di după da ms.), ca şi I. A. Candrea în glosarul la Psaltirea Scheiană comparată cu celelalte psaltiri din sec. XVI şi XVII traduse din slavoneşte, II, Bucureşti, 1916, au un articol milostivitate, deşi toate atestările cunoscute ale cuvîntului, exclusiv de la Dosoftei, Psaltirea de-nţeles, Iaşi, 1680, sînt în forma normală milostivâtate. Mai exact, în glosarul lui I. A. Candrea, pe lîngă şase trimiteri ia forme cu -ătate (milostivâtăţâle, milostivâtăţâlor şi milostivătăţâi), se dă una cu -itate : milosli-vltăţâle, care însă la controlul cu textul original al lui Dosoftei se dovedeşte greşită, Întrucît la locul respectiv (ps. 24. 6) Dosoftei scrie mitostivătăţâle.
110
MIOARA AVRAM
24
La derivarea cu -ismşi cu -iza datele numerice nu sînt aşa de evident favorabile formaţiilor care pornesc de la adjective in -iv, totuşi şi aici ele predomină. Interesante sînt un derivat în -ivism şi unul în -iviza care sprijină unele sensuri lexicale sau valori gramaticale ale formaţiilor de bază în -iv. Astfel sensul lui constructiv „de construcţie", „privitor la construcţie" _ relevat recent de acad. Iorgu Iordan92 ca dovadă a rederivării adjectivului omonim cu vechiul constructiv „care construieşte, care face un lucru pozitiv şi folositor, care ajută la progres" — apare întării de-derivatul constructivism dintr-un exemplu ca Nu cred că e vreun progres în a înlocui fantomele scriitorilor de ghips din parc, cu fantomele unui constructiv vism fără obiect poetic, flacăra, nr. 31 (531), 31 iulie 1965, p. 15, col. 2. Tot aşa, verbul cooperativiza (cf. cooperativizarea agriculturii) conservă valoarea adjectivală a lui cooperativ, învins în concurenţa cu cooperatist (vezi-p. 107).
Formaţiile prefixate pot sprijini şi ele sensul cuvintelor de-bază în -iv, indiferent dacă sînt anterioare sau posterioare acestora; este cazul lui prelucrativ (vezi p. 102, 106), reconstructiv şi recreativ.
8. In concluzie, sufixul neologic -iv are o istorie interesantă, cu implicaţii variate în sistemul derivării româneşti. încercările din secolul trecut de a-1 impune prin calcuri nu au reuşit, deşi se bazau pe apropierea de omonimul vechi -iv, dar numeroasele neologisme analizabile care îl conţineau l-au făcut din ce în ce mai familiar vorbitorilor, încît a ajuns nu numai foarte viu, ci şi productiv pe teren românesc.
După cum a arătat acad. Iorgu Iordan, -iv .neologic are în limba română etimologie multiplă, în sensul că a pătruns pe diferite căi (franceză latină, italiană, engleză, rusă, poate şi germană), iar răspîndirea derivatelor în -iv este un fenomen internaţional. Dat fiind că originea celor mai multe formaţii cu -iv este explicată de obicei prin limba franceză, mi se pare demnă de luat în seamă constatarea lui Jean Dubois 93 că în franceza contemporană sufixul -if este în regres, evident mai puţin productiv azi decît -el\-al sau -ique. Asta nu înseamnă neapărat că numeroasele derivate noi din româna contemporană trebuie explicate prin alte surse decît franceza, ci arată doar că perioadele de productivitate a unui sufix comun pot diferi de la o limbă la alta şi că româna a putut împrumuta masiv formaţii franceze în -if într-o epocă în care în franceză derivarea cu -iv nu mai era la modă. în datele lui J. Dubois 94 asupra schimbărilor constatate la ediţia din 1960 a dicţionarului Petit Larousse faţă de ediţia din 1906 a aceluiaşi dicţionar^ figurează ca suprimate derivate cu -if ca aperceptif, appellatif, appositif, apprehensif ale căror corespondente româneşti în -iv sînt vii în româna actuală (aperceptiv şi apelaiiv sînt înregistrate în Dicţionarul limbii române moderne). J. Dubois consideră95 că fr. -if îşi păstrează „disponibilitatea", (adică productivitatea) numai în domeniul lingvisticii şi al economiei,, mai puţin în „ştiinţe" şi în limbajul jurnalistic, tinzînd să devină un sufix
92 în scl 2/1960, p. 184, nota 3 şi în Omagia Rosetti, p.
93 Lucr. cit, p. 49, 52, 64.
94 Ibidem, p. 109. 4
95 Ibidem, p. 49, 52.
410.
25
CONTRIBUŢII LA STUDIEREA DERIVĂRII CU -IV
111
specific pentru primele două domenii. în limba română sufixul -iv nu pare să aibă o productivitate limitată la anumite specialităţi 96, în orice caz este foarte răspîndit şi în terminologia medico-farmaceutică, psihologică şi tehnică şi adoptat de publicişti pentru caracteristica lui de element al stilului ştiinţific.
în ce priveşte apartenenţa sufixului discutat la un anumit stil al limbii, am impresia că există o oarecare deosebire după părţile de vorbire pe care le formează : -iv este un sufix mai savant la adiective şi mai popular la substantive.
96 Acad. Iorgu Iordan, în scl 2/1960, p. 181, spune că el „caracterizează, în primul rînd, stilul ştiinţific (şi tehnic), alcătuind o adevărată terminologie specifică pentru anumite discipline", dar nu precizează pentru care anume.
SUFIXUL VERBAL -UI ŞI COMPUSELE LUI
r>E
LAURA VASILIU
1. Sufixul verbal -ui este înregistrat de diverse lucrări de sinteză1 , şi constituie obiectul unor cercetări mai mult ori mai puţin speciale2.
2. O. Densusianu şi K. Schuffert prezintă sufixul ca fiind de origine slavă3 cu menţiunea că apare, între altele, şi la verbe de origine maghiară pătrunse în română prin intermediu slav 4.
Cercetările care au urmat precizează şi explicitează acest punct de vedere.
P. Skok explică apariţia în română a verbelor de provenienţă maghiară în -ui prin schimbarea, produsă în română, în perioada secolelor al IX-lea —- al XH-lea, a sufixului maghiar -ni în -ui (corespunzător sl. -ujf). Această schimbare a putut să fie operată deoarece românii achiziţionaseră tiparele morfologiei slave.
8. Puşcariu admite că verbele în -ui sînt împrumutate din maghiară prin mijlocire slavă într-o perioadă în care românii n-aveau contact direct cu maghiarii, însă nu admite ideea bilingvismului5 românilor.
1 Ov. Densusianu, Histoire de la langue roumaine, voi. I, 1902, p. 254, 377—378; Al. Rosetti, Istoria limbii române, voi. IV-V-VI, 1966, p. 112 ; Alf Lombard, Le verbe rottmain, voh II, 1955, p. 667, 670-673, 677 - 680.
2 Kurt Schuffert, Die Verbalsuffixen im Dakorumănischen, în jahresbericht, xix—xx (1913), p. 196-202 ; P. Skok, Des rapports linguistiques slavo-roumains, în „Slavia" VIII (1929), 776—790 ; id., Quelques observations sur Ies changements simantiques verbaux en roumain, In dr ix (1936-1938), p. 214-215, S. Puşcariu, Pe marginea cărţilor, în dr vi (1929-1930), p. 520- / 521, E. Petrovici, Sufixul -ui al verbelor de origine maghiară, în dr xi (1948), p. 188 —190, Al. kJ Rosetti, împrumuturi maghiare prin intermediul slav, în scl i (1950), p. 88 — 90, Despina Ursu, încadrarea morfologică a verbelor neologice în limba română din perioada 1760—1860, în lr xiv <1965), p. 376.
3 Desprins din verbe în -ovati (cu prezentul în -ujq) ca : dărui < bulg. daruvam, obştui < bulg. obStuvam, şâgui < bulg. Seguvam se.
4 De exemplu : aldui < vsl. ălduvam < magh. ăldani, bănui < vsl. banuvam  < magh.
bânni.
5 Susţine (în lucr. cit.) că slavii erau ei bilingvi, cu argumentul că în urma procesului de bilingvism limba care s-a păstrat este româna şi nu slava.
- c. 236
Acad. Em. Petrovici încadrează sufixul într-o teorie mai largă, emisă de acad. Al. Graur6, a afixelor specializate pentru cuvintele străine : extras din verbe de origine slavă, -ui a fost consacrat verbelor străine, şi deci şi celor împrumutate din maghiară 7. /
Acad. Al. Eosetti 8 precizează procesul asimilării sufixului: intrate în slava de sud. verbele maghiare în discuţie au fost repartizate la verbele în -ovati (cu prezentul în -ujo); pătrunzînd în română, au fost supuse tratamentului verbelor slave respective : magh. bântani > vsl. banuto-vati, -ujo > rom. bîntui ca şi vsl. darovati, -ujo > rom. dărui. Dovada existenţei intermediului slav este, după d-sa, tratamentul î -f- n al lui o + n maghiar în română : magh. gond > dr. gînd, ca şi bulg. mgdru > dr. mîndru.
3. Beţin originea slavă a sufixului. Nu cred însă că este necesară filiera slavă pentru verbele maghiare cu corespondente slave întrucît în nici unul din verbele respective nu apare grupul o + n (vezi § 6 A 1 b). Filiera slavă e posibilă, aşa^cum e posibil şi ca verbele în discuţie să fi intrat direct din maghiară. în acest din urmă caz, au fost adaptate cu sufixul rezervat împrumuturilor, -ui, aşa cum s-a întîmplat în mod incontestabil cu verbele maghiare fără corespondent slav sau, mai tîrziu, cu alte verbe străine redate în româneşte cu -ui 9.
4. Aşa cum s-a arătat, sufixul a fost detaşat de la verbe împrumutate analizabile pentru români. De exemplu : dărui < vsl. a<*P*k4th faţă de dar; milui < vsl. a\haok4th faţă de milă.
O dată constituit ca morfem românesc, a fost folosit pentru adaptarea verbelor împrumutate în diverse faze ale limbii (vsl. oSp^ahth > orînăui, magh. Mpzelni > chibzui, germ. haclc'en > hâcui, fr. expliquer > explicui) şi ca element de derivare a verbelor, mai ales de la substantive (faptă > făptui, preţ > preţui).
5. Sufixul este notat uneori prin -u-^ adică fără caracteristica conjugării, şi de cele mai multe ori prin -ui. îl vom nota cu -ui pentru că aşa apare mai frecvent în studiile existente şi pentru că, în economia capitolului general al sufixelor verbale, notaţia aceasta este mai avantajoasă : prin ataşarea la forma sufixelor lexicale a caracteristicii conjugării se indică faptul că unele sufixe lexicale derivă verbe de conjugări diferite (-oşa/oşi) ; în cazul special al sufixului de care ne ocupăm, se disting, din punctul de vedere al formei, sufixele cu origini şi conţinut diferit -ui şi -ua (contextua, împrocesua).
6 Disinences pour mots etrangers, în bl ii (1934), p. 238 — 241.
7 Aşa cum sufixul -teren a fost folosit în germană la adaptarea verbelor din franceză (marschieren, riskieren etc.) şi, în general, a tuturor verbelor de origine străină. Cf. Al. Graur, lucr. cit.
8 scl.
9 Vezi mai jos, § 4.
6. Verbele în -ui10 se grupează în următoarele categorii după origine şi, în cadrul verbelor cu corespondente străine, după forma acestor corespondente11:
A. Verbe împrumutate :
1. tranşa finală a corespondentelor străine o explică pe cea a cuvintelor româneşti:
a) corespondente vechi slave în -ovati (-ujo) — verbe româneşti analizabile : f bezaconui — Ef3dK0HbH0KdTH 12, dărui — a^P^kath, glăsui — rAa-coKdTH etc.13 şi o serie, neanalizabile în limba română : f Mrăzui — \aqh-sobath, năzui'— HA3WKATH, *j* pomăzui — n$Md30BdTH, -f poznui „arecunoaşte» __ no3HAKdTH, t prieestui — npH^CTKOKdTH, -fsăcui „a tăia arborii din pădure" — ctikokatn, tîngui — Ti^roKaTH, ţ vătui „a promite" — rIstorath ;
b) corespondente vechi slave în -ovati şi maghiare — numai verbe româneşti neanalizabile: aldui (reg.) — aldovati — âldaniu, bănui—ba-novati — bânni, bîntui — BdHbTCKdTH — bântani, îngădui — engedovati — engedni, mîntui — mentovati —menteni;
c) corespondente slave moderne în -ovati (-ojati, -owâc, uneori şi de alte origini 15 — verbe româneşti analizabile : f adresui — rus. adpecoedmb (cf. şi fr. adresser), f arestui — rus. apecmoeamb, pol. arestowac (cf. şi lat. arrestare), benchetui — ucr. âeuKemoeamb, brăcui (reg.) — ucr. 6pa-nyeamu, f buntui — rus. âgumosamb, f comendui (-arisi, -ăli, -ului, -irui, -a) „a comanda o armată" — rus. KOMaudoeamb (cf. şi fr. com-mander, it. commandare), f formui „a formula" — pol. formowac1* etc.17
10 Verbele în -(ăş)ui, -(ăt)ui; -(âz)ui discutate în § 16-21 nu apar aici. Am notat în paranteză formaţiile paralele şi prin semnul. | formaţiile care au dispărut din limbă. încadrarea în categoriile regional (reg.), personal (pers.), familiar (fam.), popular (pop.), dispărut din, limbă, am făcut-o, de cele mai multe ori, după indicaţiile din da ms.
11 Materialul este extras din manuscrisele Dicţionarului Academiei şi din următoarele lucrări : V. Arvinte, Terminologia exploatării lemnului şi a plutăritului, în „Studii şi cercetări ştiinţifice" (Filologie), VIII (1957), fasc. l,p. 137-175 ; Materiale şi cercetări dialectale I, Editura Academiei R.P.R., 1960 ; V. Arvinte, D. Ursu, M. Bordeianu, Glosar regional, Editura Academiei R.P;R. [1961]; Romulus Todoran, Contribuţii la studiul terminologiei juridico-administrative româneşti din Transilvania de la începutul secolului al XlX-leă, voi. al III-lea, 1962, p. 103 — 136 şi glosarele regionale publicate în revista „Cum vorbim".
12 Formele vechi slave cu caractere chirilice sînt date după Fr. Miklosich, Lexicon palaeo-slovenico-graeco-latinum, Vindobonae, 1862 şi, în transliteraţie, după Fr. Miklosich, Etgmologisches Worterbuch der slavischen Sprachen, Wien, 1886.
13 Vezi continuarea listei. în Anexa 1.
14 Etimologiile maghiare sînt date după Lajos Tamâs (Etymologisch-historisches Worterbuch der ungarischen Elemente im Rumănischen, Budapesta, 1966) pentru toate cuvintele consemnate de €l.
15 în toate cazurile în care verbul în -ui are atît corespondent slav în -ovati, cît şi coresp on dent romanic, german sau maghiar, cu acelaşi sens, consider mai probabilă filiera slavă pentru că explică şi forma  cuvîntului românesc.
16 Cuvîntul există şi în ucraineană (g5opMyeamu), întrucît însă apare într-un text cult (Cantemir, ist. 128), filiera polonă mi se pare mai probabilă.
17 Vezi Anexa 2.
li
116
LAtTKA VA8IHU
SUFIXUL VERBAL -UI SI COMPUSELE LUI
117
şi cîteva neanalizabile : frăsui (reg.) — ucr. (ppacyeamucsi, păntruî (reg.) — ucr. ndnmpyeamu, pristui (reg.) — sîrb. pristojati, răfui — ucr. paxy-eamu18, răsui (reg.) — rus. pucoeamb, f rătui — pol. ratowaâ, ucr. pnmy-eamu, f recomendui — rus. peKOMendoeamb (cf. şi lat. recommenăare, fr. recommander), tencui — ucr. muHbnyeamu ;
d) corespondente romanice în -uire19: atribui — it. attribuire (ef. şi lat. attribuere, fr. attribuer), constitui — it. co(n)stituire (cf. lat. <?<ms-tituere, fr. constituer), contribui — it. contribuire (cf. şi lat. contribuere, fr. contribuer), distribui — it. distribuire (cf. şi lat. distribuere, fr. distri-buer) etc.20
2. tranşa finală a corespondentelor străine nu o explică pe cea a cuvintelor româneşti :
a) corespondente vechi slave fără -ovati — verbe româneşti analizabile : f se fâlui — jfsaAHTH, jărui — h^phth, f obrăzui — oepasH-rH, prilejui — npHAfKdTH, străjui — crp-bjKdTH, f tălmăciui — tatjM4MHth şi cîteva neanalizabile : orîndui — ovp^ahth, piscui (reg.) — nHCKdTH, ţ j>0-foZw —- noTO&iHTH, prăşui (reg.) — npauiHTH, prăvălui (reg.) — npoRMHTH, strădui — CTpdA<*TN;
b) corespondente maghiare — foarte puţine verbe româneşti analizabile : feredui (reg.) — feredni, hăitui — hajtani, heitui „a lega cocile viţei de vie" — hajtni, melestui — mâllaAztani şi mai multe verbe neanalizabile : adătui — vaditni, alcătui — allcotni, alipui (reg.) — alapitni, arădui (reg.) — eredni, berlui (reg.) — berlelni, birui — birni, bizui — bizni etc. 21;
c) corespondente latino-romanice, germane sau slave moderne fără -ovati — verbe româneşti analizabile : călăfătui — it. calafatare, f ei-mentui — fr. cimenter, f clăsui — fr. classer etc. şi o serie, neanalizabile: abrictui (reg.) — germ, abrichten, abţigui (fam.) — germ. abziehen2*, beş-telui (reg.) „a comanda" — germ. bestehlen, îngîrlui (reg.) — sîrb. gHiti etc.2X
în legătură cu verbele în -ui împrumutate sînt de făcut următoarele observaţii :
— Verbele de la l.d. se încadrează în inventarul verbelor în -ui numai sub aspect fonetic: în mod accidental, finala verbelor respective este identică cu cea a verbelor împrumutate din slavă sau adaptate cu -ui la limba română, deşi e de presupus că încadrarea lor a fost sprijinită de existenţa sufixului -ui în limba română; ea nu capătă însă funcţie de sufix pentru că nici unul din verbe nu este analizabil.
18 Cf. I. Robciuc, în lr xii   (1963), nr. 6, p. 628.
19 Pentru această categorie n-am dat decît cîteva exemple pentru că, după cum se va vedea mai jos, nu sînt formaţii cu sufixul -ui.
20 Nu am inclus în categoria A. 1. verbul a zmicui deoarece am rezerve în privinţa etimologiei care i s-a dat: gepid. *smikkojan (cf. E. Gamillscheg, în România Germanica II, Berlin — Leip-zig, 1935, p. 249 ş.u., C. Diculescu, Altgermanische Bestandteile im Rumănischen, în ZRPh xlix (1929), p. 407.
21 Vezi Anexa 3.
22 Al. Graur (Etimologii româneşti, p. 51) presupune că la baza lui abţigui stă şi germ.
Abzug.
23 Vezi Anexele \ şi \a.
— Verbele cu corespondente maghiare în -Ini de la 2.b. (fărtui, mesui etc.) pot fi provenite din etimoanele maghiare menţionate cu suprirnarea lui-Z-24, sau din reflexele româneşti ale aceloraşi etimoane constituite cu sufixe care îl au pe -l- (-âlui, -ăli, -eli : fărtălui, fărtăli, meseli), prih schimbare de sufix (vezi situaţia inversă la p. 130).
— Alături de unele verbe (în total 67 de exemple) apar nume din aceeaşi familie25: bezaconui/bezaconie, prorocestvuij prorocestvie, şăguif şagă, tîlcuijtîlc ; brăcuijbrac, clăsuiIclasă, fălui/fală, hărtui/hartă, hăsnui] hasnă, melestuij melesteu, pacuijpac, rezidui/reziduu, sîrgui/sîrg, ştem-plui/ştempel, tălmăciui/tălmaci etc. Existenţa acestor nume alături de verbele cu corespondente vechi slave în -ovati explică constituirea grupulur -ui ca element derivativ. Existenţa numelor alături de celelalte verbe deschide posibilitatea, care nu poate fi confirmată sau infirmată pentru nici un caz particular, ca cel puţin unele din verbele respective să fi fost derivate în româneşte 26.
— 41 de verbe (25% din totalul împrumuturilor) 27 de la La., d* şi 2.a., c. (împrumuturi vechi slave, slave moderne şi latino-romanice) au şi dublete nesufixate 28, uneori împrumutate şi ele. Formaţiile nesufixate pot fi uneori cele primare, în cazul verbelor care au numai corespondente vechi slave fără -ov- (astfel verbele în -ui ar fi formaţii româneşti create prin substituirea sufixului conjugării cu sufixul -ui), sau mşi noi29 decît cele sufixate, în cazul neologismelor (în special cele cu etimoane paralele slave moderne în -ov- şi latino-romanice) : făli, glăsi — VAătWTh, hărăzi
— j(apH3dTH, obşti, potoli, străji, zavisti; bencheta — fr. banquetter, comanda
— fr. commanăer, it. commanăare, pomăda — fr. pommader, rezida — lat* residere etc. ca şi toate împrumuturile latino-romanice (de la 2.c.) cu excepţia lui călăfătui s0, tutui şi undui.
— 22 de verbe (13,50% din numărul total), în marea majoritate împrumuturi din maghiară sau neologisme, au variante31 sufixate formate cu -lui, -li, -arisi şi, foarte rar, -irui, -ăi, -fica, de cele mai multe ori împrumutate şi ele : protestălui, hărţăli, publicarisi, recomendirui, toldăi, clasifica (vezi p. 126—129, 133). Menţionez că unele verbe apar cu cîte 3 sau 4 variante, reprezentînd etiiiioanele multiple pe care le reflectă şi multiplele
24 A. Lombard (lucr. cit., p. 877) consideră că posibilitatea de suprimare a „infixului,> dovedeşte viabilitatea lui.
25 Exemplele sînt grupate în două categorii : a verbelor cu corespondente vechi slave în -ovati şi a tuturor celorlalte.
26 Pentru melestui („a dumica" şi „a mesteca mămăliga"), posibilitatea derivării de la substantiv este restrînsă la sensul al doilea întrucît melesteu are sensul de „făcăleţ".
27 Numărul total (161) este obţinut prin excluderea verbelor de la l.d.
28 Prin formaţii nesuf ixate înţelegem derivatele care nu conţin decît sufixul conjugării, iar prin formaţii sufixate, pe cele care au şi sufix lexical.
29 In general, le consider mai noi bazîndu-mă nu pe atestările din dicţionar, care nii sînt suficient de concludente, ci pe faptul că sînt cele care s^-au menţinut in limbă. Vezi şi Iorgu Xorîlan (Forme de conjugare mixtă în limba română, în BPh II (1935), p. 118, 123), care consideră formele dănţui şi dirigui mai vechi decît dansa şi dirija (dirige).
30 Pe calfata (fr. calfater) nu l-am considerat varianta nesufixată a lui călăfătui pentru că. nu conţine aceeaşi temă (calafat): 7,
31 Folosesc termenul variante cu sensul de formaţii paralele de la aceeaşi temă.
118
LAURA VASILIU
SUFIXUL VERBAL -UI SI COMPUSELE LUI
119
posibilităţi de adaptare a lor la limba română: abrictui/abrictăli/abric-tălui, pretendui/pretendelui/pretenderisi/pretinde. Din aceste serii de formaţii paralele s-au menţinut ca atare în limbă 13 : abrictui, dirigui, fârtui,
?itrui, hărţui, jelui, mesui, protegui, silui, suclui, şurui, toldui, şpărui. mprumuturile maghiare şi germane sînt însă exclusiv regionale, iar dintre celelalte, numai jâlui şi silui sînt folosite în aceeaşi măsură cu variantele 32. Dirigui şi protegui sînt întrebuinţate rar cu variantele sufixate, formaţiile obişnuite fiind cele nesufixate. în cazul cîtorva, benchetui, glăsui, jărui, prilejui şi străjui, s-au menţinut variantele sufixate în dauna celor nesufixate, care au dispărut. în rest, s-au păstrat formaţiile nesufixate33, iar în cazul lui clasa, şi formaţia cu sufix nou (clasifica).
— în plus, au dispărut cîteva din verbele vechi fără variante: bezaconui, pomăzui, poznui, pricestui, prorocestvui, rătui, săcui, vătui ,,a promite".
— Astfel, din cele 162 de verbe împrumutate, continuă să fie în fondul activ al limbii 116 (72 %). Acestea sînt, cu excepţia lui călăfătui, tutui şi undui, slave, maghiare şi germane.
B. Verbe formate pe teren românesc 34 :
1. de la substantive; abcherţui (reg.) ,,a alege şi a sorta deşeurile" < abcherţ, abziţui (reg.)< abziţ, agestrui (reg.) (-i)<agestru*5, aghesmui 3Q< aghiasmă, f alămui (-ăi, -i) < alamă, f arămui (-i) < aramă, arcui < < arc, f arendui  (-ălui,  -a) < arendă, f argintui   (-a) < argint etc.37;
2. de la adjective : blegui (reg.) (-i) < bleg, f contentui < content*8, f milosîrdui (-i) < milosîrd, secătui < secat;
3. de la numerale: f încinciui (-i) < cinci, t zvciui < zece;
4. de la interjecţii (nu întotdeauna precizate de izvoarele pe care le-am folosit) : bubui (-ăi) < bu-bu ! 39, căfui (reg.) 40, chiţ(c)ui (reg.)
32 De fapt, între sili şi silui există o diferenţă de sens în limba actuală.
33 Obştui are o situaţie aparte : ambele variante, cea sufixată şi cea nesufixată (obşti), au dispărut din limbă.
34 Nu voi avea în vedere : a. verbele în -ui derivate de la teme care îl conţin pe -u- : cârâui „a (se) îmbăta"/ cărâui „pe jumătate beat", figlui / figlu, tui (tu, vâdui / văduu ; verbele formate de la teme în -oi prin asimilare vocalică : durlui J dttrloi, tutui j tutoi (cf. A. Lombard, lucr. cit., p. 865).
35 L-am înregistrat deşi are tema în -u, deoarece existenţa dubletului în -i (agestr-i) mă face să-1 analizez şi pe agestrui în mod similar : agestr-ui.
38 Pe ismui „a spăla cu aghiasmă", provenit din aiesmui (aghesmui) printr-o greşită apropiere de ismă, l-am considerat o variantă a lui aghesmui şi, de aceea, nu l-am înregistrat separat.
37 Vezi Anexa 5.
38 Cuvîntul ar putea fi şi împrumutat (it. contentare, fr. contenter). Dat fiind însă că apare la Cantemir (hr. 246), cred mai degrabă că este derivat românesc de la content, la rindul lui împrumutat din latină.
39 Am înregistrat aici derivatele: bubui, lului şi zuzui, deşi sînt formate de la interjecţii în -u, pentru că existenţa variantelor în -ăi pledează pentru analiza : bub^ui ca şi bub-ăi (şi nu bubu-i etc.
40 în maghiară şi ucraineană apar formele apropiate : kohogni, naxămmu, cu acelaşi sens; fiind vorba despre o formaţie onomatopeică însă, cred că cuvîntul românesc a apărut independent de corespondentele străine.
4
1
{-ăi, -ii) < chiţ !, drădui (reg.) (drecelui) < drecea U duvui (reg.) (-ăi)< dup !, f hareciui (-ladisi, -lui) < hareci !, hăpui „a stăpîni" < hap l, hărşui (reg.) < harş !, hîciui (reg.) (-ii) < Mei !, hîrţui (reg.) „a seîrţîi", huidui < huideo !, hurui < hurr !, huţui (reg.) (-uţa) < huţa !, jnăpui (reg.) (-ăi)< jnap !, lerui (reg.) < Ier !, lului (pop.) (-ăi) < lu-lu !, muflui (reg.) „a sufla în tărîţe", pirui ,,a cînta în triluri" < pirr !, pliciui (pop.) (-ii) < plici !, pufui (reg.) (-ăi) < puf l, pupui (reg.) (-ăi) <pu-pu-pup !, traufui (reg.) < trauf \, turui < turr !, ţicui < ţie !, ţistui < ţistl, ţurlui (reg.) (ţîrlîi), ufui < uf\, uşui < uş !, vîjui (reg.) (-îi) < vîj 1, woltui (reg.) (-a) < volta !, zur ni (reg.) (-ăi) < zurr !, zuzui (reg.) (-ăi) < zu-zu !
5. Cîteva verbe par a fi formate de la verbe, primare cel puţin în româneşte, prin ataşarea sufixului -ui sau prin schimbare de sufix41; amegiui (reg.) / amăgi, | căpăstrui\căpăstra^, cerşui (reg.)/cerşi, chelfănuij ehelfăni, fleciui (reg.) ,,a zdrobi prin lovituri"//teci, înseilui (reg.) / înseila9 jurui (reg.)/juraiS, leşui/leşina 44, f lingui/lingăi sau linge, mişui/mişina (-una)44, pescui/pescări45, răvăşui/răvăşi, sclipui „a străluci"/sclipi, strîngui „a strînge la un loc" (reg.)/strînge, tecsui/ticsi, ţîpui (reg.) (-oif -oti, -uri)jţipam. înfrîngui ,,a opri calul strîngîndu-i Mul" şi plîngui „a se plînge" cred că pot fi legate din punctul de vedere al formaţiei de înfrînge şi plînge; din punctul de vedere al sensului însă, înfrîngui poate fi legat şi de înfrîna.
în legătură cu verbele în -ui formate în româneşte sînt de făcut următoarele observaţii:
— Formaţiile româneşti sînt în marea lor majoritate legate de nume {substantive, adjective şi numerale) : 387 (adică 88% din totalul, de 437), faţă de 32 47 (7%) derivate de la interjecţii şi 18 (4%) de la
41 Cf. A. Lombard, lucr. cit, p. 858-859.
42 A. Lombard {lucr. cit, p. 859) îl consideră derivat din căpăstru. întrucît însă căpăstru n-are nici un sens de care să poată fi legat vreunul din sensurile verbului („a tivi un petic cusut la o haină ; a trage o brazdă"), cred mai degrabă că este derivat de la căpâstra şi acesta moştenit din latină (capistrare).
43 da îl dă pe jurui ca provenit din magh. gyurudzni şi legat ulterior, prin etimologie populară, de jura. tdrg şi A. Lombard (lucr. cit, p. 858 — 859) îl derivă din rom. jura. dLrm înregistrează două articole : jurui „a promite» a logodi etc." şi jurui „a se învîrti în cerc" < jur» Cred că, oricum, apariţia a două verbe jurui nu se justifică, întrucît sensurile lor pot fi foarte uşor deduse unul dîntr-altul (,,cerc" — „inel" —,,logodnă" —„promisiune" ş.a.m.d.). în ce priveşte originea, cred că se poate porni de la ambele etimoane, admiţîndu-se însă, pentru fiecare, influenţa celuilalt: dacă admitem etimonul maghiar, e necesară şi contribuţia lui jura pentru sensul „a-şi lua un angajament", dacă admitem că e o formaţie românească, e necesară contribuţia cuvîntului maghiar pentru sensul „a face să se învîrtească în cerc" (magh. guăriidzni „a face inele, cercuri, a se învîrti în cerc").
44 GrUpul -ina (-una ) a fost interpretat ca sufix şi înlocuit cu -ui; vezi A. Lombard, lucr. tit, p. 670 (nu înţeleg de ce leşui apare în aceeaşi lucrare, la p. 876 şi 878, ca reprezentînd magh. lesni). Menţionez însă şi posibilitatea ca leşui să fie derivat de la leşie „sfîrşeală", care a derivat şi verbul leşia sinonim cu leşui.
45 Poate fi derivat şi de la o te>mă pese-, obţinută prin detaşarea sufixului -ar de al substantivul moştenit pescar.
46 Cf. V. Breban, în cL xl (1966), 2, 234-236.
47 în acest număr nu sînt cuprinse cele 14 formaţii ambigue Înregistrate la p. 120.
129
LAURA VASILIU
SUFIXUL VERBAL -UI ŞI COMPUSELE LUI
121
verbe. Aceasta dovedeşte preferinţa vădită a sufixului pentru teme nominale.
— Cîteva formaţii de la interjecţii nu sînt originar derivate în -ui, ci au căpătat această formă sub influenţa vocalei din temă. Este vorba de bubui, lului, pufui, zurui, zuzui, care provin din bubăi etc. prin asimilarea lui -ă- din sufix la -u- din temă 48.
într-o situaţie similară pare a fi ţurlui faţă de forma originară ţîrlîL Aici însă nu se poate şti dacă s-a pornit de la o formă cu vocala -u- în temă care a influenţat vocala sufixului, sau de la o formă cu -u- în sufix, care a influenţat vocala temei.
Spre deosebire de ele, Mciui şi vîjui, formate ca şi celelalte verbe fără -u- în temă, prin ataşarea sufixului -ui (hăpui, lerui etc), sînt variantele originare ale formelor în -îi (Meii*®, vîjîi). De data aceasta, formele în -îi sînt obţinute din cele în -ui prin asimilare vocalică.
— Există verbe derivate de la interjecţii în -u, care nu provin din variante în -ăi : chiui < chiu !, cucui < cu-cu !, cutcurigui (reg.) (-a) < cutcurigu !, dudui < du-du !, huhui < hu-hu !, hui „a grohăi, a vui", iui < iu !, liului < liu-liu !, piui (-uli) < piu !, şuşui < şu-şu !, tiui (reg.) (-ohăi) < tio !, ţiui < ţiu !, vui < vu !, vuvui < vu-vu !' Ele pot fi analizate în două feluri: a) temă în consoană sau în -i (obţinută în urma dispariţiei lui -u la jonctură, aşa cum dispar desinenţele sau sufixele în alte formaţii: arend-ă > arendui, dan-ie > dănui) + -ui : cutcurig-u > cut-curig-ui, pi-u > pi-ui, vu-v-u > vuv-ui, sau b) temă în -u + sufixul conjugării a IV-a: cutcurigu-i,piu-i, vuvu-i50. Fireşte, în eventualitatea ultimei analize, formaţiile acestea ies din discuţie. 1
înclin pentru ultima analiză deoarece interjecţiile sînt cuvinte inva-riabile. De aceea nu am înregistrat verbele respective în lista derivatelor | în -ui. f
— Deoarece pentru unele verbe în -ui cu dublete nesufixate, în f special dintre cele la care forma preferată este cea în -ui, nu am suficiente ; date încît să pot spune care dintre formaţii e mai veche, admit posibilitatea existenţei unor procese de derivare diferite. Astfel în cazul unor verbe ca lustruij-a, mituij-i, pizmuij-i, pălmuij-i, e posibil: a) ca formele în -ui să fie mai vechi, iar cele nesufixate să fie derivate de la ele (prin schimbarea sufixului) ori direct de la substantive, sau b) formele nesufixate să fie mai vechi, iar cele în -ui să fie derivate de la ele sau direct de la substantive.
în alte cazuri, cum este cel al perechilor cinuij-a, comînduij-a, formaţiile nesufixate sînt sigur mai vechi, fiind moştenite din latină (cenarer commendare). Sensul procesului de derivare a formaţiilor în -ui nu este însă sigur : e posibil să se fi format de la verbele vechi prin schimbare de sufix (ca şi câpăstrui de la căpăstra), dar şi de la cină, comînd (postverbal al lui comînda) cu -ui.
.3
48 Cf. K. Schuffert, lucr. cit, p. 201 şi Al. Graur, în bl vi (1938), p. 150.
49 Hîcii este format tot cu -IU însă -î- > -i- datorită lui c precedent.
50 Pentru piui analiza aceasta este mai puţin probabilă deoarece -u din piu este consoană *
Am înregistrat totuşi toate aceste verbe la derivatele de la substantive pentru că, în orice caz, structura lor este : substantiv -f sufix.
— Baportul dintre derivatele în -ui de la nume şi derivatele, de la aceleaşi teme, nesufixate sau formate cu alte sufixe este următorul: 96 (25%)'au dublete (dintre care 71, nesufixate), 34 (9%) au şi triplete^ iar 3 (0,50%) au şi cvadruplete.
Dintre cele 253 de verbe cu o singură formă (în -ui), 22 au dispărut din limbă, 117 sînt regionale, 19, formaţii personale sau rar întrebuinţate şi 4, populare sau familiare.
Situaţia celor 71 de forme paralele în -ui şi nesufixate este următoarea :
21 de derivate în -ui sînt literare, iar perechile lor tot literare (smăl-ţui, -a)51, regionale (dijmui, -a) sau învechite (mitui, -i)\
33 sînt regionale sau populare, iar perechile lor, literare (sărui, -af blegui, -i), tot regionale (clepşui, -i) sau învechite (grăniţui, -a) ;
17, învechite, iar perechile lor, literare actuale (încinciui, -i) sau tot învechite (milosîrdui, -i).
Situaţia celor 25 de forme paralele în -ui şi cu alte sufixe este următoarea :
9 sînt literare, iar perechile Tor, tot literare (ţărmui, -uri) sau regionale (drăcui, -ălui ) ;
14, regionale, iar perechile lor, literare (ciufui, -uli) sau tot regionale (drotui, -ălui) ;
2, învechite, iar perechile lor, regionale (zârvui, -ăi).
Situaţia celor 37 de derivate în'-ui cu cîte două sau mai multe variante formate cu alte sufixe sau nesufixate este următoarea :
< 14 derivate în -ui sînt literare, iar formaţiile paralele mai ales regionale (pălmm, -ăli, -i) ; uneori, în cadrul aceleiaşi serii, unele formaţii paralele sînt învechite şi altele literare actuale (plănui, planisi, -fica) sau regionale (pizmui, -ălui)-,
14 derivate în -ui sînt regionale, iar formaţiile paralele tot regionale (pontui, -ălui, împontori, -ă); uneori, în cadrul aceleiaşi serii, unele formaţii paralele sînt literare şi altele regionale (înfăşui, -ăi, -a) :
9 derivate în -ui sînt învechite, iar formaţiile paralele literare actuale (urmui, -ări, -a), regionale (lărmui, -ălui, -ăzui), tot învechite (cămăiui, -âri, -a) sau unele literare şi altele regionale (mărşui, -ăli, -ălui, -irui) sau învechite (părtui, -ini, -i).
Sufixele cu care intră în concurenţă -ui sînt numeroase : -ăi, -ări, -ăşi, -ăşui, -ega, -fica, -ici, -ini, -irui, -isi, -li, -lui, -oi, -osi, -oşa, -ua,-ura, -z/ni. Din punct de vedere numeric, sufixele cel mai bine reprezentate sînt -ului şi-li (28 şi, respectiv, 13 exemple, faţă de numărul totalal seriilor sufixate care este de 62). însă din punctul de vedere calitativ, al pătrunderii în limba literară, -ului şi -li sînt mai slabe decît multe din celelalte sufixe. Astfel, din cele 28 de formaţii paralele în -lui şi -ui, sînt literare 2 în-lui
51 Cu diferenţă de sens : smâlţui „a acoperi obiectele de metal sau de ceramică cu un strat de smalţ", smălţa „a împodobi cu diferite culori".
122 LAUBA VASILIU 10 M
(mârşâlui şi pecetlui) şi 15 în -ui (asemui, cîrmui etc), iar din cele 13 5|
formaţii paralele în -li şi -ui sînt literare una în -li (ciufuli) şi 9 în -ui 52 ţ.
(dijmui, pâlmui etc./; în schimb, din cele 2 formaţii paralele în -ega şi -ui, -} sînt literare ambele forme în -ega (fumega, spumega).
Aşadar, din totalul de 383 de derivate de la nume, se menţin în limbă £
334 (87%),  restul fiind înlăturate complet  (n-au avut variante) sau "\
înlocuite de variantele lor. Menţionez că, din derivatele păstrate, numai ~j
185 (55,50%) sînt literare, mai mult ori mai puţin frecvente, celelalte 149 ?
45%) fiind regionale sau populare.                                            .     ■ ~ '*
Din cazurile de preferinţă a limbii literare pentru, derivatele în -ui \ în dauna derivatelor cu alte sufixe, singurul caz în care ascendentul lui -ui este evident este cel al concurenţei -ui j -lui \ -li.
Din cazurile de preferinţă pentru variante, majoritatea o deţin cele 1 nesufixate, care sînt şi cel mai numeroase în general (vezi p. 121).
Ar mai fi de reţinut faptul că în concurenţa -ui / -isi este preferat J -ui, în schimb, în  concurenţa -ui \ -fica, este preferat  -fica. întrucît
însă fiecare din aceste fapte e ilustrat prin foarte puţine exemple (2 şi 1), -\
mă niărginesc la simpla menţionare a lor. ^
— Din cele 32 de formaţii de la interjecţii, 15 (47%) au dublete \ sau chiar triplete formate cu alte sufixe sau nesnfixate.
Dintre formaţiile fără variante 8 sînt literare (huidui, turui etc), 6 regionale (cdfui, muflui etc.) şi 1 învechită (hăpui).
Hareciui este învechit împreună cu toată seria de variante : harecilui, i -lotdisi. Dintre formaţiile cu dublete şi triplete, sînt preferate de limba literară formele în -ui într-un singur caz (bubui). în rest, sînt preferate de \ limba literară formele în -ai, -îi (chiţăi, vîjîi etc.) sau forma nesufixată ; (cutcuriga) sau sînt regionale atît formele în -ui cît şi celelalte (dupui / -ăi, jnăpui I -ăi etc). Menţionez însă că aici, spre deosebire de derivatele de la nume, preferinţa pentru anumite formaţii nu înseamnă dispariţia celorlalte, ci apariţia lor în graiuri sau în limba populară.
— Din cele 18 derivate de la verbe, unul singur este literar (pescui). ' în toate celelalte cazuri, verbele în -ui sînt învechite (2) sau regionale, variantele literare fiind cele nesufixate sau formate cu alte sufixe.
— Temele la care se ataşează sufixul -ui sînt în mare majoritate vechi şi foarte vechi. Lăsînd la o parte temele cu etimologii necunoscute sau nesigure, ca şi pe cele onomatopeice, situaţia numerică a temelor pe origini este următoarea : 88 (26,50%) moştenite din latină, 117 (38,50%) slave
vechi şi moderne, 48 (14,50%) maghiare, 34 (10,50%) germane, 15 (4,50%) 1 neogreceşti, 13 (4%) turceşti, 2 1(0,50%) comune cu albaneza, 14 (4%) ; neologisme latino-romanice.
7. în urma examenului formaţiilor în -ui din punctul de vedere al ! originii, reţinem că sufixul în discuţie, constituit ca element derivativ ro-
52 De fapt, de cele mai multe ori variantele în -ti apar alături de cele în -lui, după modelul seriilor împrumutate (vezi p. 117 — 118), şi astfel, preferinţa limbii literare se manifestă, în majoritatea cazurilor, în defavoarea ambelor derivate, cu -lui şi -li, în acelaşi timp : tâlpui Ut. / tâl-pălui, -ăli reg. etc.
li SUFIXUL VEKBAL -UI SI COMPUSELE LUI 123
mânesc din perioada împrumuturilor masive vechi slave, a fost productiv pînă în prima fază a împrumuturilor latino-romanice (sfîrşitul sec. al XVIII-lea, începutul sec. al XlX-lea). Dovadă: împrumuturile latino-romanice ca şi derivatele de la astfel de teme sînt mult mai puţine decît celelalte şi, în plus, cu foarte puţine excepţii (de ex. : îndritui), nu s-au impus în limbă63 ; derivatele recente (datate, fără multă siguranţă, mai ales după conţinutul pe care-1 exprimă, deoarece atestările de care dispunem nu sînt suficient de concludente) sînt foarte puţine şi nu toate de mare circulaţie (de ex. : nitui, văxui, tutui).
8. Alternanţele fonetice care apar de la temă la derivat în cazul verbelor în -ui afectează, cu o singură excepţie, numai interiorul temei şi nu finala ei, deoarece vocala sufixului nu face parte din seria anterioară şi, în această calitate; nu alterează consoana precedentă. Aceste alternanţe însă nu prezintă nici un interes deosebit întrucît sînt din cele care apar în mod obişnuit în derivare şi în paradigmele morfologice: ăjă: baiţ I băiţui, ale: iad \ iedui, aghiazmă \ aghezmui, e \ ă■: nădejde j nădăjdui, ed / e : bleau / bleui 54.
Menţionez unicul exemplu de alternanţă la finala temei: c j ifc, în pace I păcui (învechit, la Jipescu (ddrf)). Alternanţa este aberantă, întrucît, in mod normal, finala c, g a temei apare nemodificată în derivat : pîrci I pîrciui, lege \ legiui şi chiar pace \ (îm)păciui 55. £ în general, aceste alternanţe se produc ori de cîte ori apar condiţiile de alternanţă ; foarte rar însă, si numai în graiuri, apar exemple ca şmală > şmalui, fleac >fleacui, în care vocalismul temei apare nealterat în* derivat. |i
în trecerea de la substantiv la verb se pierd întotdeauna finaia vocalică şi sufixul temei: daltă > dăltui, vierme > viermui, zîmbri > zîm-brui ; danie > dănui, făcăleţ > făcâlui, ferăstrău > ferăstrui. Se sincopează vocala neaccentuată a ultimei silabe a temei: streşină > streşnui, sau se produce epenteza lui u în aceleaşi condiţii: ciuclâu > ciucului.
9. Sufixul -ui nu are un conţinut semantic distinct atunci cînd formează derivate de la verbe. Deosebirile de sens pe care le prezintă patru dintre aceste verbe faţă de formaţiile nesufixate se datoresc, în două cazuri (jurui şi înfrîngui), influenţei altor verbe (magh. gyiirudzni şi înfrîna), iar în al patrulea (strîngui), reprezintă un sens particular al verbului,de bază ( strînge ).
La derivatele de la teme nominale şi de la interjecţii situaţia este alta. Din compararea sensului temei cu sensul derivatului reiese că sufixul arată, în general, că acţiunea, starea etc. exprimată de verb se desfăşoară
53 Despina Ursu (lucr. cit) susţine că împrumuturile latino-romanice şi-au menţinut formele în -ui pînă pe la mijlocul secolului al XlX-lea, mai ales la scriitorii moldoveni şi', dintre ei, în special la Gh. Asachi şi Gh. Săulescu, dar şi la scriitorii munteni şi ardefleni.
54 în moimă > măimui apare în derivat vocala & care se explică prin instabilitatea lui o după labială în poziţie accentuata^_,________
56 Păciui, tot învechit, apare la Iorga, Documente româneşti din arhivele Bistriţei, I, Bucureşti, 1899, p. 91.
i
124 LAUBA VASILIU 12
în legătură cu un anumit obiect56, exprimat prin tema derivatului, care poate avea rol de intermediar, de agent, de obiect sau de rezultat.
Comparînd însă sensul derivatelor cu sensul verbelor formate de la aceleaşi teme fără sufixe, constatăm adesea că ambele formaţii au acelaşi sens. De exemplu : alămui / alămi, beregâtui j beregăţi, blegui j blegi, corăs-lui I corâsli. De aici s-ar putea deduce că aportul semantic al sufixului nu este decît acela de a conferi conţinut verbal numelui sau interjecţiei57.
Atîta timp însă cît nu există o analiză detaliată a conţinutului semantic al derivatelor verbale formate numai cu sufixul conjugării, nu mă pot pronunţa asupra acestei probleme. De aceea, analiza semantică care urmează reprezintă mai degrabă o analiză a sensului verbelor în -ui decît a sensurilor sufixului.
Aceste sensuri pot fi puse, de obicei, în raport cu categoria semantică a temei (nume de acţiune sau de ocupaţie, nume de obiecte concrete, adjective etc.) şi se grupează în felul următor 58 :
— ,,a face, a participa sau a supune la acţiunea denumită prin substantivul de bază" : buntui „a (se) revolta", clăcui,,^ face clacă", protestai, tâifâsui ; chefui ; chinui ;
— „a practica o anumită ocupaţie, a-şi exercita o anumită atribuţie denumită prin substantivul de bază" : săbui „a practica meseria de croitor" (săbău), vrăciui ,,a practica meseria de vraci" ;chezăşui, comăndui, găzdui ;
— „a face o acţiune sau a se comporta după un model denumit prin substantivul de bază" : meşterui „a executa ceva ca nn meşter", viermui „a mişuna ca viermii" ; cutrui „a umbla din loc în loc cu scopul de a face rău (aşa cum fac cutrele)", măimui ,,a imita pe cineva (ca maimuţele)" ;
— „a manifesta un sentiment, a se afla, a dobîndi sau a pune pe cineva în starea denumită prin substantivul de bază" : dispreţui, pizmui ; huzurui, visui ; lehămetui ,,a i se face lehamite", pîrgui ; năpăstui, primejdui-,
— ,,a face o acţiune prin intermediul, cu ajutorul obiectului denumit prin substantivul de bază, a acorda, a aplica sau a percepe obiectul respectiv" : aghesmui „a stropi cu aghiasmă", biciui, glăsui, hăitui, spirtul „a păstra în spirt", vergelui „a încerca să-ţi ghiceşti viitorul la vergel" \ mitui, părtui „părtini", pildui „a da pildă", sfătui {pumnui „a (se) lovi cu pumnii", seefestrui „a pune seefestru asupra unor lucruri" ; cislui „a taxa prin cislă" ;
— „a se adresa cuiva prin termenul exprimat de substantivul de bază" : 'vămi „a se adresa cuiva cu titlul de văr" ;
— ,,a dota, a prevedea, a acoperi ceva cu obiectul denumit prin substantivul de bază" : blănui, cimentui, granitul „a hotărî graniţele unei proprietăţi", miresmui ,,a (se) umple de miresme", pietrui, sărui, şinui „a pune şine la o roată" ; cetui „a aburi", praf ui ;
56 Obiect în sens larg.
57 Al. Graur (Evoluţia conjugării în româneşte, în scl xili (1962), nr. 2, p. 159) susţine: cam aceeaşi idee atunci cînd vorbeşte despre sufixul ,,-u-, al cărui singur rol este acela de a marca faptul că verbul provine de la substantiv" .
68 Clasificarea semantică cuprinde şi derivatele împrumutate atunci cînd sînt analizabile.
13 SUFIXUL VEKBAL -UI SI COMPUSELE LUT 125
— „a acţiona asupra obiectului denumit prin substantivul de bază" : brăcui „a alege bracurile deoparte din cele bune", beregătui „a strînge de beregată", cărnui ,,a curaţi pieile de carne", ciufui „a ciufuli", mălui „(despre mal) a se surpa", mucui ,,a lua mucul de la o luminare", pungui „a înşela (la jocul de cărţi)", tîlcui „a interpreta tîlcul unor fapte", ţelul „a trage la semn", vestui ,,a vesti" ;
— Y,a realiza, a emite sau a produce obiectul denumit prin substantivul de bază" : pâciui, trilui ,,a scoate triluri" ; brăzdui „a trage brazde", firui „a toarce", fumul „a fumega", lăzui „a face laz (teren despădurit)" ;
— ,,a determina apariţia procesului denumit prin substantivul de bază" : gerui, mîzgui ,,a se face mîzgă", vîntui;
— ,,a emite sunetul redat prin interjecţia de bază" : cutcurigui, lerui „a cînta o colindă după melodia ei", liului, pliciui, ţistui ;
— „a transforma în obiectul denumit prin substantivul de bază" : corâslui, făptui, hălcui ,,a ciopli din gros, a face halci", mustui, zdrenţui;
— „a manifesta, a dobîndi sau a face să dobîndească calitatea exprimată prin adjectivul de bază sau trăsăturile distinctive ale obiectului denumit prin substantivul de bază" : contentui ,,a se mulţumi", miloswAui „a fi cuprins de milă" ; blegui, completui, prezentui; căpătui, hăsnui „a fi de folos (hasnâ „folos")", hrenui „a amărî", pănui „a ciopli un lemn în formă de pană", tăui „(despre ape curgătoare) a se opri din curs (tău „apa stătătoare puţin adîncă")" ;
— „a destina obiectului denumit prin substantivul de bază" : drăcui, năibui „a da (pe cineva) naibei".
Formularea acestor categorii semantice, ca şi încadrarea cuvintelor în ele sînt însă aproximative (există verbe cu sens ambiguu : argintui „a sufla cu argint" sau pudrui „a (se) da cu pudră" pot fi încadrate la sensul „a executa o acţiune prin intermediul..." sau la „a prevedea cu...", păcui „a fi în stare de pace" poate fi încadrat la sensul „a pune în starea..." sau la „a realiza..." etc.) şi, chiar aşa, lasă pe dinafară unele verbe, greu de definit în raport cu tema de la care sînt derivate sau foarte izolate ea sens, necesitînd crearea unei categorii pentru cîte un singur exemplu : măslui „a însemna cărţile de joc cu semne imperceptibile pentru ceilalţi jucători, pentru a-i înşela" / maslă „fiecare din cele patru culori ale cărţilor de joc", prăpâstui „a arunca în prăpastie".
Unele verbe cu mai multe sensuri aparţin la mai multe categorii, semantice. De exemplu : învălui („a face valuri" şi „a se acoperi") se încadrează cu unul din sensuri la „a produce ..." şi cu altul la „a face o acţiune prin intermediul...".
Unele dintre categoriile semantice menţionate sînt mai bine reprezentate atît în ce priveşte numărul de verbe prin care sînt constituite, cît şi în ce priveşte viabilitatea derivatelor. De exemplu : „a face o acţiune prin intermediul...", „a prevedea cu ...", „a face acţinnea ...", „a acţiona asupra obiectului...". Altele sînt mai slab reprezentate în ambele privinţe indicate : „a se adresa prin termenul....", „a se desfăşura sub forma----'\
126
LAUBA VASILIU
14
10. Sufixul -ui apare şi precedat de elementele -l-, -ăl-, -ăl-, -el-, -il- j
-ol-, -ul-; -âr-, -er-, -ir-, -ur-
at- ; -z-, -ăz-, -ez-, -uz- : pecetlui, zurj
balui, tâlpălui, şoselui, băilui, mocicolui, burzului 59, recomendărui, dizen-terui, armonirui, dezbâşcăşui, vinătui, lărmăzui, felezui, scurmuzui.
— lui, împreună cu seria -ălui, -ălui, -elui, -Hui, -olui, -ului, a fost prezentat ca sufix compus din elementul -l-, precedat sau nu de vocală, provenit din verbe de origine maghiară în -Ini (-ăl-, -el-, -ol-, -ulni: hasznălni, pecsetelni, szăllâsolni, epiilni60 etc.) şi din sufixul românesc -ui61. Detaşat deci din Verbe de origine maghiară analizabile în româneşte (pecetlui j pecete, sălăşlui / sălaş, sămălui / samă), sufixul a fost folosit ca element derivativ de la teme româneşti (chefălui, hîrbălui) şi, mai ales în perioada de la sfîrşitul sec. al XVIII-lea şi începutul sec. alXIX-lea, în textele juridico-administrative din Transilvania şi Banat62, la adaptarea neologismelor latino-romanice şi, foarte rar, germane sau slave moderne 63 (describălui < lat. describere, protocălui < germ. ■ protohollieren, privistului < rus. npu-eamcrnedeamb ecc).
-irui este înregistrat de D. Ursu 64 alături de -ălui, cu menţiunea că a fost extras, cu ajutorul lui '-ui, din verbe germane în -ieren, că nu este productiv în româneşte şi că apare mai ales la împrumuturile din germană
-ăzui este menţionat de L. Tamâs 65 ca element derivativ de la substantive de origine maghiară şi ilustrat printr-un exemplu : lărmăzui < larmă < magii, larma 66.
Pentru -ăşui^ şi -ălui, ca şi pentru variantele -ărui, -erui, -urni* -zui, -ezui şi -uzui, n-am găsit nici o menţiune.
11. a) Mare parte din verbele în -lui (40%) sînt împrumutate din maghiară :
— 18 analizabile : chef ălui (-ului) ,,a se peria" <kefelni, contrăluix, ,,a contrazice" < Icontrâlni, dobălui < dobolni, drăgălui (-ului) ,,a socoti
59 Derivatele terminate în grupul -ălui de Ia teme care conţin grupul -ăl- (spicălui < spi-câlău) şi împrumuturile care pot fi puse în legătură cu o temă în -l- (făluijfală) nu se discută aici întrucît, în mod evident, sînt formate cu sufixul Tiii.
60 însă nu toate verbele maghiare în -Ini sînt redate în româneşte prin -lui (vezi p. 116).
61 Cf. K. Schuffert, lucr. cit, O. Densusianu, lucr. cit., voi. II, p. 373, g. Pascu, lucr. cit, p. 419. L. Tamâs, tîber die rumănischen Zeitwdrter ungarischen Ursprungs, în Omagiu Ilie Băr-bulescu, Iaşi, 1933, p. 30.0—315, Şt. Pasca, recenzie la P. Iroaie, Alte cîntece populare istroromâne, în dr x1 (1941), p. 150-151, Alf Lombard, lucr. cit., 865-866, 877, Al. Rosetti, Istoria limbii române, voi. IV—V—VI, p. 113, Despina Ursu, lucr. cit., în Lr 3 / 1965, p. 372 — 377. Pentru prezentarea mai detaliată a procesului de formare a sufixului, vezi în special Schuffert şi Lombard.
62 Cf. N. A. Ursu, L'etymologic des neologismes en roumain, în rrl 1 — 3 / 1965, p. 58 şi Romulus Todoran, lucr. cit.
63 Despina Ursu şi N. A. Ursu (Adaptarea neologismelor în limba română*, în lr xv (1966), nr. 3, p. 247 — 249) numesc adaptarea neologismelor latino-romanice cu sufixul -arisi, -erisi, -ălui, -elui „un uz specific epocii".
64 Lucr. cit., în lr 3/1965.
65 în Omagiu I.B., p. 312. •
68 Recent, în Wort, acelaşi autor îl consideră pe lărmăzui împrumutat din magh. lărmâzni. 67 După felul cum înregistrează verbele desbăşcâlui şi desbăşcăşui : desbâşcâlui (-căşui), se pare că A. Lombard (lucr. cit., p. 864) nu recunoaşte existenţa unui element derivativ -ăşuL
i
15
sufixul vekbal «ui si compusele lui
127
ceva prea scump" < drdgăllni 68, hăsnălui < hasznălni, mărşălui < mar-solni, răşpălui < râspolni, răzălui „a pili, a rade cu răzătoarea" < res-zelni69, sămălui < szâmolni, şontîcălui < săntiJcalni, ştrofălui < strofolni tălpălui < talpâlni, trufălui (-ului) ,,a glumi" < trefalni, furdului<for* dulni, gîndului < gondolni, pecetlui < pecsetelni,  ponoslui < panaszolni sălăşlui < szăllâsolni ; . *
— 55 neanalizabile : abrictălui < abriJctolni, căpătui (-lui, capalui)<^ Jcapâlni, cebălui < csâbulni, cermălui < csârmâlni, contrălui2 ,,a ţine isonul" < Icontrâlni, fărtălui < fartolni, fircălui < firlcâlni, gilălui „aurî"< gyulolni, hăpăţui ,,a lătra" < happolni, mîngălui < mângolni, păcătuit ,,a trage cuiva o bătaie" < pâholni, pâcălui2 ,,a împacheta" < pakkolni, părtălui < pârtolni, păsălui < păszolni, pîrgălui „a prăji" < pergelni, pocălui < palcolni, răbălui (rabini) ,,a face hoţii" < rabolni, sinălUi< szinelni, stilizălui < stilizâlni, tălălui < talălni, ţărcălui < cirTcălni, vacă-lui < vakolni, văndrălui < vdndorolni ; celui < csalni70, felelui< felelni70 ; băilui < bajlodni, hăilui <hajolni-, mocicolui < mocsholni-, biciului ,,a evalua" < becsulni, bicului< belculni, budului < bodulni, burzului<bor~ zolni, busului < busului, chemului jj,,a socoti" < Jcemelni, ciufului „a-şi bate joc" < csufolni, cuştului ,,a gusta" < Mstolni, cutrului (cuturlui) „a scotoci" < Tcotorni 71, ăucului < dulcâlni, gitrului <gyotorni, ipului < epulni, muştrului<mustrâlni, surzului < szerezni; cărăzlui<lcar6zni, ciu-murlui < csomorleni, cobârlui <Jcobor(o)lni,pîrlui (pîrlălui) ,,a opări" < pârolni, porozlui < porozni 71, răclui „a pune" < ralcni, suclui <szoJcnir surlui „a fi constrîns" < szorulni, suruclui < szoretni 72, şurlui <surolniT urlui < drolni, vădâslui < vadâszni.
b) 12,50% din verbe au corespondente maghiare şi latino-romanice sau germane ; sînt deci împrumutate din maghiară (mai probabil, datorită formei) sau din celelalte limbi menţionate, şi adaptate cu -ălui ... 73 :
— 9 verbe analizabile : apelălui < apellălni — lat. appellare; ares-tălui < drestâlni — lat. arrestare ; comendălui (-ului) < kommendâlni — lat. commendare, ir. commander, it. conimandare-, dişputălui (-ului) < disputâlni — lat. disputare, fr. disputer, it. disputare; formalul (-ului) < formdlni — lat. formare, fr. former; practicălui < praktikâlni — lat. practicare ; prohălui (prubului) < probâlni — lat. probare-, protestălui (-elui)
68 Drăgălui „a drăgosti" poate fi provenit din magh. drdgăllni, cu o schimbare de sens sub influenţa rom. drag şi atunci nu mai constituie un verb distinct de drăgălui ^,a socoti ceva prea scump", sau poate fi derivat în româneşte de la drag.
69 Cu sensul al doilea verbul poate fi derivat de la raz sau de la râzui prin schimbare de-sufix şi, astfel, verbul ar avea etimologie multiplă.
70 K. Schuffert, lucr. cit., p. 198, le trece printre verbele împrumutate din maghiară prin intermediul slavei (felelovati, celovati).
71 Pentru explicarea lor, L. Tamâs (Wort., s.v. cutrului şi porozău) recurge la cuvinte româneşti neatestate (*cutrui, *porozlău). Dat fiind însă că mai există verbe maghiare fără redate în româneşte cu     (cârăzlui < karozni, răclui < rakni, cf. L. Tamâs, s.v.), cred că sînt preferabile etimoanele maghiare, care au exact acelaşi sens cu verbele româneşti.
72 Prin fazele -*suritlui < *surutlui, cf. L. Tamâs, Wort., s.v.
73 R. Todoran (lucr. cit., p. 125 —126) consideră cuvintele cu corespondente latine şi maghiare drept cuvinte latine pătrunse prin filieră maghiară.
128
LAURA VASILIU
16
< protestălni - lat. protestări, fr. protester, it. protestare-, publicălui < vublikălni — lat. publicare, it. pubblicare; _
— 24 de verbe neanalizabile : alegălui „a aduce ca argument < Meqălni - lat. allegare, fr. alZlgwer; aprobălui < approbâlni - lat. appro-bare it. approbare; confiscălui < konfiskâlni — lat. confiscare; corespon-detui (-ului) < korrespondâlni — fr. correspondre, it. corrispondere; declă-rălui < declar dini — lat. declarare, fr. declarer, it. declarare -, dictălui < diktâlni - fr. dicter; duplicălui < duplikălni - lat. duplicare, fr. d^k-^mer; expedelui (-ălui, -ului) < expediâlni\- lat. ^edi™, fr. ; extipălui < excipiâlni — lat. excipere; fundalul < fundâlni — lat.; JW-daW ; obligălui < obligălni - lat. obligare; pre§cribMui < preskribalm -lat prescribere-, pretăndălui (-elui) < pretendâlni — lat. praetendere, fr. prkenăere ; producălui < produkălni- lat. producere ; provocălui < provo-kâlni — lat. provocare, fr. provoquer-, puţului < pucolni — germ. putzen; recomendălui < rekommendâlni — lat. recommendare, fr. recommander; ree-tătui< riktolni — germ. ncto; reprezentălui < reprezentdlni — lat. re-praesentare, fr. representer; revocălui < revokâlni — lat. revocare ; mculm (-lui) < (be)rukolni — germ. mitew, şpărălui (şporlui) < sporolni — germ. sparen; tra(c)tălui (-ălui, trata)< traktălni — lat. trădare, it. trattare; tâtâlui fcita) < c^aîni — lat. citare.
c) 8,50% din verbe au numai corespondente latino-romanice (cele mai multe), germane sau ruseşti; sînt împrumutate din aceste limbi şi adaptate cu        ...:
— 5 verbe analizabile : autentic&lui < lat. authenticare, avizălui <fr. -aw*er, it. avvisare, contradicălui < lat. contradicere, pavelui < fr. ^atw, protocălui < germ. protohollieren;
— 11 verbe neanalizabile : asistălui < lat. assistere, dedieălui < lat. dedicare, it. dedicare, describălui < lat. describere, educălui <lM7eăucare, it. educare, fr. eduquer, execvălui „a exfcepta" < lat. exsequari, exprimatul
< lat. exprimere, fr, exprimer, hunţului (hănţălui) < germ. hunzen, novi-z&lui „a reînnoi judecata" <lat. nouisare, privistului<vm. npuexmcmeoeamb, pronunţălui < lat. pronunciare, ştudului < germ. studieren;
d) 34% din verbe sînt formate în româneşte :
— 50 de la substantive : buhălui (-i) „a mugi ca buhaiul" <c 6^-Aai 74, chezăslui < chezaş, chipului (-lui) < chip, ciurbălui 75 < ciubăr, creditălui (credita) < credit, dăngăUi (-a) < danga, diuglui < ăiug, duh-lui (-ului) „a mirosi greu" < d^fe, foşpontălui < foşpont, hibălui < hibă, informălui „a se lustrui" < /orma, îngreţălui (-oşa, -a, greţăli) < greaţă, înjghebălui (-a) < jgheab, lăcăşlui < lăcaş, notâlui „a cînta" < notă ,,melodie", paştealui „a înjura de paşti" < paşti, păftălui < pafta, păşâ-lui < paşă, perdelui < perdea, puşcălui (ări, împuşca) < puşcă, ravaşlui
(răvăşi) „a se socoti" < răvaş „semn crestat pe răboj", sâmăşlui < sameş,
74 Am notat formaţiile cu alte sufixe numai atunci cînd în seria respectivă nu intră şi o formaţie în -ui. Pentru situaţiile din urmă, vezi listele formaţiilor în -ui de la B (p. 118 — 119 şi Anexa 5).
75 Prin faza intermediară *ciubărluit cf. L. Tamâs, Wort., s.v.
SUFIXUL VERBAL -UI §1 COMPUSELE LUI
1'»
scfăMlui < scrabă, şoselui (-ela) < şosea, trebâlui < treabă, tulului {-uia)
< tutui   „ţugui", vorbâlui < vorbă,   zurbălui   (-ălui,   -ului) < zurba k cîteva variante ale formaţiilor în -ui -. arendălui, asemâlui, băscăMi, ipuk tuluîy chef ălui (-ului), cîrmâlui (-ului), drăcălui, drămălui^Âr^mM^^ dăluijhîrbălui, împâcălui (-elui), îngînjului, îngrijălui, lărmfib^^ pittrelui, pizmălui (-ului), pontălui, preţălui (-elui), vâmălui, vărgălui;
— 1 de la adverbe: hăndrălui (hondrăi, -ăni) < handra 76;       . ' ... — 2 de la interjecţii: drecelui (drăciui) < drecea !, harecilui (-ui
-ladisi) < hareci ! 77 ; 9
— 9 de la verbe cu tema neexistentă independent în română, prin schimbare de sufix : escontentelui < escontenia 78, foşcălui < foşcăi, pîrlă-lMj ^ Pîrluh plîntălui < plînta, răcălui < rîcăi, râmâşlui < rămaşi, spăr gâlui < sparge, viţrului < vitrui, zbănţ&lui „a se legăna în scrînciob" < zbănţui.
12. Cîteva derivate româneşti de la substantive în - (e )â pot fi puse în legătură fie cu forma de nominativ-acuzativ singular, fie cu tema celorlalte forme flexionare (genitiv-dativul singular, toate cazurile la plural), în -ăl-(-el-). De exemplu : păftălui < pafta / al-, şoselui < şosea j -el-7K In eventualitatea că acceptăm derivarea de la tema în -l-, sufixul este -ui ; în eventualitatea derivării de la forma de singular, sufixul este -ăj-elui 80l
— Derivatele sigur româneşti (34%) sînt mai puţin numeroase decît împrumuturile (restul). De aici decurge că elementul derivativ -lui este mult mai puţin productiv decît -ui (unde derivatele româneşti sînt în procent de 73,50%).
— După cum se vede din liste, destul de multe verbe împrumutate sînt analizabile.
Existenţa independentă a temelor la verbele cu corespondente străine conferă formaţiilor caracter analizabil şi explică detaşarea sufixului; în acelaşi timp, creează posibilitatea pentru unele verbe de a fi derivate în româneşte. Ceea ce mi se pare evident oricum este faptul că verbul trufului
< < trefâlni), chiar dacă a fost împrumutat, a fost influenţat şi de tema'exis-tentă în româneşte (trufă / trefă „glumă"). Altfel cred că nu se poate explica apariţia vocalei u în temă (rom. tru- / magh. tre-). în general însă nu avem vreun criteriu de alegere între ipoteza împrumutului şi cea a derivării pe teren românesc.
76 Sau de la handralâu, şi atunci sufixul e -ui.
77 Poate fi şi o adaptare a tc. haraglamak, ngr.* xxpa<rXa&£co (cf. Gâldi, M.). în acest caz Insă formaţia este în -ui, întrucît -7- aparţine etimonului.
78 L-am înregistrat aici şi nu la împrumuturi pentru că se pare că escontenta este rezultatul unei contaminări produse în româneşte între esconta (fr. escompter) şi it. contentare, cî. DA ms.
79 Aceeaşi este şi situaţia lui pavelui în cazul în care e derivat românesc : pavea (N.A. sg.) «au pavel- (tema în -/-).
80 K. Schuffert (lucr. cit., p. 201) şi A. Lombard (lucr. cil., p. 865-866) consideră verbele •ca şoselui, pavelui derivate în mod sigur de la forma de plural a substantivelor bază, totuşi le Încadrează la derivatele în -lui (e drept într-o categorie aparte, cu menţiunea că -al-, -el- provin din flexiunea numelui, spre deosebire de verbe ca chefălai, drâmălui unde -al-,.. este „infix")..
» - C. 236
130
LAURA VASILIU
18
— încadrarea verbelor eontrălui „a ţine isonul", mîngâlui, răhălui şi sinălui ridică dificultăţi: ele pot fi considerate derivate în -ălui, şi în cazul acesta sînt neanalizabile fiindcă cuvintele cu care pot fi puse în legătură au tema în -Z- : controlau, mîngâlău, rablâu, sinâlâu (derivatele acestora din urmă ar trebui să fie : *contrălălui, *mîngălălui, 'răblălui, *sinălălui); ele pot fi considerate însă derivate în -ui şi atunci sînt analizabile în raport cu substantivele menţionate.
— Unele din formaţiile româneşti înregistrate ca derivate de la substantive par mai curînd, datorită sensului, derivate de la verbe. De exemplu, înjghebălui, cu sensul abstract „a se căpătui cu ceva", pare a fi legat de jgheab (care are numai sensuri concrete) prin intermediul lui înjgheba, care înseamnă, între altele, „a face rost de..., a încropi". La fel vorbâlui „a convorbi", care, după cum se vede, reprezintă un sens special al lui vorbi.
— Apariţia sufixului -lui în cazul verbelor cu etimoane maghiare care nu-1 conţin pe -l- (de ex. : porozlui < porozni, răclui < rakni) impune încadrarea verbelor respective la împrumuturile adaptate la limba română cu sufixul -lui şi, implicit, datarea lor într-o perioadă ulterioară împrumuturilor maghiare care au determinat constituirea sufixului.
Verbele din această categorie care au şi perechi în -ui (de ex. : giiru-lui, -ui < gyotorni) pot fi împrumuturi din maghiară adaptate cu -lui (etimoanele maghiare au cîte două reflexe în română : unul în -ui si altul în -lui) sau derivate de la formele în -ui, prin substituire de sufix.
— După cum am spus de la început, elementul derivativ -lui apare de cele mai multe ori precedat de vocală : -a-, -ă-, -e-, -i-, -o-, -u-. Adesea această vocală se explică prin evoluţia de la maghiară la română sau, în interiorul românei, prin influenţa vocalei din temă : Jcapălni > capalui ca şi talp > talpă, csărmalni > cermălui ca şi lakat > lacăt, dobolni > dobălui ca şi âldomăs > aldămaş, gyulolni > gil&lui ca şi ulo > ilăur felelni > felelui ca şi meşter > meşter, bajlodni > băilui ; dukdlni > ducu-lui. Astfel, apariţia tuturor acestor variante se explică fonetic.
în unele cazuri particulare însă, apariţia vocalei nu poate fi explicata prin etimon : chemului < Jcemelni, pîrgălui < pergelni etc. Cred că aceste exemple dovedesc că grupurile -ălui, -ului... erau toate simţite ca elemente derivative constituite şi de aceea se aplicau în întregime unor împrumuturi care în mod normal ar fi trebuit să fie redate altfel în româneşte.
Această situaţie e întărită de existenţa cîtorva verbe (26), împrumutate sau formate în româneşte, care apar cu cîte două sau chiar trei variante diferite prin sunetul care precedă elementul -lui, unele justificate prin etimologie sau prin vocala din temă, altele nu : probălui / -ului, (e)xpedelui / -ului, chefălui j -elui, duhlui / -ului etc. Existenţa acestor variante pare să. cpnducă la concluzia că uzul fluctuează între diversele unităţi ale seriei elementelor derivative -lui..., nemanifestînd nici o preferinţă pentru vreuna din ele.
Se observă însă că din cele 26 de perechi de verbe, 20 au una din variante în -ălui. Mai mult decît atît, examinînd toate verbele în -lui.. ;f
19
SUFIXUL VERBAL -UI SI COMPUSELE LUI
131
constatăm că varianta pe departe cea mai frecventă din serie este -ălui: 58,50% faţă de 23% (-ului), 9,50% (-lui), 6% (-elui), 1% (-alui), 1% (-Hui) şi 0,50% (-olui). în plus, în adaptarea verbelor de origine latino-romanică se manifestă o preferinţă sensibilă pentru -ălui : din 13 exemple, 12 sînt în -ălui şi numai 1 în -elui. De asemenea, în cazul unor verbe ca spărgălui şi protocălui a fost preferat tot -ălui, deşi de la sparge, -în -g-, ar fi fost de aşteptat un derivat în -elui, iar de la protokollieren, un corespondent românesc în -irui (cf. armonirui < harmonieren); alături de pîrlui, care redă magh. părolni, s-a format şi varianta pîrlălui, prin înlocuirea sufixului -ui cu -ălui. Toate aceste fapte dovedesc că varianta -ălui este mai puternică decît toate celelalte variante.
— Majoritatea verbelor în -lui... au şi variante nesufixate sau formate cu alte sufixe. îfumai 40 nu au asemenea variante şi, între ele, doar 1 e folosită în limba comună (familiar şi popular, deci nu literar) : trebăluia Celelalte sînt mai ales regionale (33, dobălui, privistului, r&şpăluietc. 81), cîteva învechite (6, gilălui, sâmâşlui, novizălui etc.) şi 1 învechit regional (zurbălui).
Dintre verbele cu variante, numai 5 sînt preferate de limba literară cu formele în -lui..., în dauna formelor cu alte sufixe sau nesufixate : burzului \ -uli, mărşălui j -ui, marşirui, muştrului / -uli (familiar), pecetlui I -ui, sălăşlui j -i (rar).
în celelalte cazuri variantele în -lui... sînt :
regionale ca şi celelalte variante cu care intră în concurenţă (46 : dăngălui \ -a, pârtâlui j -ăli, foşcâlui / -ăi, fârtâlui \ -oi, drăgălui / -ăli, (în)gînjului / -ui, -ia, hăznălui \ -ui, -ăli, băşcălui \ -ui, -ăşi, (îm)pontălui J -ui, -ori,-a) ;
învechite, ca si celelalte variante (3 : escontentelui j -a, protocălui \ -ir ponoslui I -li;
regionale în raport cu alte variante care sînt literare (27 : vorbălui j 4r cîrmălui / -ui, răcălui / rîcăi, îngreţălui / -oşa 82;
învechite şi, de cele mai multe ori, regionale în perioada respectivă^ în raport cu alte variante, literare (50: dictălui / -a, (îm)puşcălui \ -a, publicălui \ -a83, asemălui / -ui, găzdâlui /'-ui8*, chezăşlui j -ui8*, corespon-delui I -a8%,*pretendelui j -e81 , recomendălui \ -a88, îngrijălui \ -ora, -i89;
regionalepln raport cu alte variante, învechite (1 : lărmălui \ -ui).
Aşadar, din numărul total al verbelor în -lui ... (184), 3 % sînt folpsite în limba comună (mai ales popular şi familiar şi umil singur literar fără res-
81 Unul din aceste verbe este duhlui „a mirosi greu" care ar putea fi pus alături de duhni ( < vsl.) în eventualitatea că finala acestuia din urmă, -ni, poate fi considerată sufix.
82 Şi îngreţa, învechit.
83 Şi publicui, id.
84 Şi gâzdâli, tot învechit şi regional.
85 Şi chezăşi, învechit.
86 Şi corespondarisi, id.
87 Şi pretendui, pretindarisi, învechite.
88 Şi recomendui, recomendirui, învechit şi, respectiv, regional.
89 Şi îngrijui, învechit.
132
lauba vasiliu
20
tricţii stilistice : pecetlui), 62% sînt regionale şi 35% învechite şi, foarte adesea, regionale la epoca respectivă.
Reţinem de asemenea că: dintre verbele de origine latino-romanică adaptate cu -lui :.. nici unul n-a intrat în limba comună şi, mai mult decît atît, nu s-a menţinut în limbă; concurenţa cu alte formaţii se desfăşoară în mare parte pe terenul regionalismelor sau al arhaismelor în general tot regionale; sufixele cu care intră în concurenţă -lui..., cu trei excepţii dintre care una foarte slab reprezentată (-arisi, -irui şi -fica), sînt vechi în limbă : -ăi, -ăli, -ori, -oşa, -ui şi unele variante ale lor.
Rezultă de aici că seria elementelor derivative -lui etc. are caracter regional şi, în plus, mai ales prin neologismele latino-romanice, caracter arhaic.
— Temele la care se ataşează elementele derivative -lui... sînt, ca şi temele la care se ataşează -ui singur, mai ales vechi în limbă : cele mai multe slave, maghiare sau turceşti, cîteva moştenite din latină şi germane şi foarte puţine latino-romanice şi neogreceşti. Acest fapt arată că, în privinţa repartizării pe origini, elementele derivative -ui, pe de o parte, şi -lui ..,' pe de alta, nu formează două clase distincte.
— A. Lombard 90 consideră că „valoarea semantică a infixului -lui este greu de precizat", ,,destul de schimbătoare" şi „adesea vagă". „Acest caracter vag, spune el, reiese în special din sinonimia aproape perfectă (la presque synonymie) care există între termenii unor perechi ca preţui-preţălui, semui-semălui.
într-adevăr, conţinutul semantic al elementelor derivative -lui... este greu de precizat, pentru că :
a) sensurile verbelor derivate cu ele sînţ foarte variate (ca şi cele ale formaţiilor în -ui cu care, de altfel, sînt paralele) : „a face acţiunea denumită ..." — trebălui, „a face o acţiune după un model..." — păşălui, „a prevedea cu..." — păftălui, „a manifesta calitatea exprimată. /." — hăndrălui „a trîndăvi" < handra „fără treabă", „a produce obiectul..." — duhului, „a mirosi greu", şi b) sensurile verbelor, în general, nu se disting de derivatele paralele formate numai cu -ui : băşcâlui / băşcui, cîrmălui j cîrmui, drămălui \ drămui, găzdâlui / găzdui, pietrelui j pieirui, pizmului j pizmui.
S-ar părea că, foarte rar, -ălui are sens iterativ 91 şi, prin aceasta, s-ar distinge de -ui. Dat fiind însă că exemplele cărora li se poate da această interpretare sînt, după părerea moa,, nunui două sau, cel mult, trei (drăcă-lui „a da dracului orişice suduind, a umbla numai cu dracul în gură" Şez. ii 226, puşcălui „a trage ma»i multe focuri" lb, trebălui ,,a face tot felul de treburi mărunte pe lîngă casă") si, chiar asestea, nu sînt indiscutabile,
90 Lucr. cit., p. 877.
/icum'i S"sţinut de P' Iroaie (Alte ctntece populare istroromâne, în „Arhiva" Iaşi, XLVII „l i 9 7 .1 P; 9~10) cu un exemplu neconvingător : gîndului (pe cînd se gînduluia aşa, iată că vedt> lupul viind A Vasiliu, p. l. 149) şi combătut de Şt. Pasca (în rec. cit., p. 150) cu argumentul ca nici în maghiară verbele corespunzătoare n-au sens iterativ.
21
sufixul verbal -ui şi compusele lui
133
consider că seria elementelor derivative -lui ... este subordonată din punct de vedere semantic sufixului -ui.
13. Din cele expuse la § 12, reiese că elementele derivative -lui
se disting de elementul component -ui prin caracterul pronunţat regional şi se subordonează aceluiaşi -ui prin tipul de teme la care se ataşează şi prin conţinutul semantic.
întrucît caracterul regional nu constituie o distincţie netă între -ui şi seria -lui..., iar cele două tipuri de variante nu sînt condiţionate nici fonetic, nici semantic, am putea considera că -lui, -ălui, -ălui, -elui, -Hui, -olui, -ului sînt variante ale lui -ui. însă deoarece elementul -l- (-ăl- etc), ataşat la -ui, este de altă origine decît -ui (maghiară faţă de slavă), prefer să consider că -ui este un sufix distinct de compusele sale -lui....
în privinţa stabilirii variantei de bază între variantele -lui, -ălui, -ălui, -elui, -Hui, -olui şi -ului, sînt două soluţii posibile : a) alegerea variantei -lui, pe criteriul constantei fonetice sau b) alegerea variantei -ălui, în special pe criteriul preponderenţei numerice. Prefer prinia soluţie întrucît se bazează pe un criteriu calitativ.
Din ea decurge că -lui, -ălui, -ălui, -elui, -ilui, -olui şi -ului sînt variante ale aceluiaşi sufix, iar între ele, -lui este varianta de bază. în mod convenţional, simbolizez sufixul prin varianta lui de bază, -lui.
14. Cele 18 verbe în -irui au toate corespondente germane, iar 2, şi corespondente ruseşti sau poloneze : argumentirui — germ. argumentie-ren, armonirui — germ. harmonieren, comendirui — pol. Icomenderowac, rus. KOMandupoearrib, germ. Ivommandieren, cultivirui — rus. Kyjibmueupoeamb, germ. Jcultivieren etc.92
Din considerarea exemplelor de mai sus reiese că elementul derivativ -irui a putut s ă apară pe două căi în limba română : a) prin detaşarea tranşei finale a verbelor ruseşti KOMandupyio, nyjibmueupyio sau b) din elementul -ir-, extras din verbele nemţeşti în -ieren, ataşat la sufixul -ui, adesea folosit pentru adaptarea împrumuturilor. Cred că, în principiu, pot fi admise amîndouă ipotezele şi astfel am avea a face cu un caz de etimologie multiplă. Menţionez însă că prima ipoteză este mai slabă, întrucît este susţinută numai de două exemple, dintre care numai unul are baza în româneşte (comanda).
Cîteva dintre aceste verbe au teme independente în româneşte : argumentirui — argument (Cantemir, ist. 8), armonirui — armonie (S. Marcovici, Datoriile omului creştin, Bucureşti, 1839, p. 157), exerţirui — exerţir (lb) etc. De aici decurge că verbele respective pot fi formaţii româneşti. Faptul nu poate fi probat însă decît cel mult pentru dizenterui şi producţirui care nu pot fi explicate direct din germană (desertieren, produ-zieren). Menţionez însă că şi acestea pot fi împrumutate şi adaptate după modelul temelor existente în româneşte : dizenteri, producţie. în acelaşi timp, dizenterui şi exerţirui, fie că sînt împrumuturi, fie că sînt formaţii
92 Vezi Anexa 6.
134
LAUR A VASILIU
22
româneşti, datorită faptului că sînt analizabile în dizenter-ui, exerţir-ui, aparţin sufixului -ui, şi nu lui -irui.
Deoarece corespondentul german putzen nu conţine sufixul -ieren, puţurui ar putea fi luat drept derivat românesc de la o temă inexistentă independent în româneşte, cu -urui. însă, cum se va vedea mai jos, -urui este o variantă foarte slabă. în consecinţă, cred mai degrabă că verbul în discuţie este o contaminare între puţului (< magh. pucolni) şi elementul derivativ -irui.
întrucît pentru nici una din formaţiile în -irui nu poate fi demonstrată cu siguranţă originea românească, reiese că elementul derivativ -irui nu formează cuvinte noi în româneşte, ci serveşte doar la adaptarea împrumuturilor.
La prima vedere s-ar părea că elementul în discuţie are patru variante : -irui (argumentirui etc), -erui (dizenterui), -ârui (recomendârui) şi -urui (puţurui, ştudurui). Varianta -erui iese din discuţie pentru motivele expuse mai sus în legătură cu dizenterui, unicul exemplu prin care e ilustrată, -drui, ilustrat tot printr-un singur exemplu, pare a fi variantă secundară a lui -irui 93 : recomendârui apare alături de recomendirui 94 < rekom-mendieren. -urui apare numai la două verbe şi se explică prin contaminarea între -ului şi -irui (ambele verbe au variante în -ului : puţului, ştudului).
15. Verbele în -inii sînt unele (12) învechite, adesea atestate în texte culte din Banat (Ţichinde al, f.)95, de exemplu: argumentirui, armonirui, comendirui, şi altele (4), populare regionale, mai ales din Bucovina (Herz.--Gher., m. i, de exemplu : lachirui, ştudurui. Aşadar nici unul nu este literar actual.
Cu excepţia a două verbe (discurimi şi puţurui), care nu au corespondente literare actuale, formaţiile în -irui sînt reprezentate în limba literară actuală, cele mai multe, prin formaţii nesufixate (de ex. -.argumenta, repetă) şi, cîteva, prin formaţii în -iza, -ui şi -lui (armoniza**, lăcui, mărşălui).
5 verbe dintre cele cu forme literare nesufixate au încă cîte o variantă sufixată (în -ui, -Im sau -arisi) : cultiverisi, interisarisi, mărşui, recomen-dui, ştudului. Acestea însă sînt toate învechite şir ultima, regională.
Din pimct de vedere semantic, -irui nu prezintă interes. După cum s-a văzut, derivatele sale sînt, foarte probabil, toate împrumutate. Sensurile celor cîteva verbe analizabile se încadrează perfect în inventarul sensurilor lui -ui : ,,a-şi manifesta sau*a pune pe cineva în starea ...." — întreresirui, ,,a produce obiectul____" -argumentirui, ,,a face o acţiune concretă prin
93 Apariţia variantei -ârui ar putea fi explicată prin influenţa formei recomendarisi. Dat fiind însă că -irui şi -arisi aparţin, în principiu, la arii dialectale diferite, cred că e greu de admis influenţa unuia asupra celuilalt.
94 în acelaşi text: ŢichindEAL, f. 267 şi 370.
95 Celelalte izvoare sînt Dionisie, C. şi o scrisoare din 1811 publicată de Iorga, s. d. xil 167, localizată în Bucureşti, care însă nu spune nimic cu privire la apartenenţa regională a autorului.
96 Varianta armonia este tot învechită şi regională.
23
sufixul verbal -ui si compusele lui
135
intermediul obiectului..." — lachirui etc. în general, formaţiile în -irui nu prezintă nici o diferenţă de sens faţă de corespondentele lor nesufixate sau formate cu alte sufixe.
Aşadar elementele -ir-, -ar-, -ur- ataşate la sufixul -ui au determinat apariţia în limba română a elementelor derivative compuse -irui, -ârui, -urui, distincte faţă de componentul lor -ui numai prin caracterul pronunţat regional.
Dat fiind că nu au derivate pe teren românesc şi că grupul -ir- se explică în toate exemplele prin etimoanele străine, cred că nu se justifică tratarea seriei -irui... ca sufixe independente în limba română. Mai normală mi se pare tratarea lor ca variante ale lui -ui, care apar exclusiv în împrumuturi germane sau ruseşti.
16. Grupul -âtui apare în trei tipuri de verbe :
a) verbe cu corespondente străine conţinînd grupul -at- neanalizabile în româneşte : bărălui < sîrb. barătati, furgâtui < magh. forgatni, moţăirii < magh. mulatni, vălătui < magh. vallatni ;
b) verbe derivate de la participii în -at- : legătui ,,a încheia o pace, o învoială etc." < legat   legătură, învoială", secătui < secat;
c) verbe care pot fi puse în legătură cu alte verbe sau substantive care nu conţin grupul -at- (-ât-), chiar dacă nu sînt perfect sinonime cu ele : buigătui ,,bîigui" < magh. bolygatni \buigui, oblăgătui ,,a se angaja la ceva" \ obliga, plîngătui ,,a se plînge" / plînge, vinătui ,,a învinui" / vinui sau vină, zăhătui ,,a sîcîi, a se rătăci" / zăhăi, zburâtui „a alunga, a face să zboare" / zbura.
17. Plîngătm a fost explicat de Tiktin (drg, s.v.) printr-o încrucişare între plînge şi tîngui. Lombard însă 97', deşi cunoaşte explicaţia lui Tiktin, consideră că elementul -ăt- este obscur.
Zburâtui este explicat de Lombard 98, ca şi zburătăi, din zburătăci prin interpretarea segmentului final al acestuia din urmă ca sufix şi înlocuirea lui. Se poate deduce de aici că Lombard consideră finala verbului zburătui interpretabilă ca element derivativ. Nu este foarte clar însă unde se opreşte el cu segmentarea acestei finale. După cum notează exemplele — zburătăi (-tui)99 — , s-ar părea că segmentul final detaşat de el este -tui. La un moment dat însă vorbeşte explicit despre „un grup de sufixe -ăc-, -ec-, -ic-" etc, referindu-se, între altele, la zburătăci 10°.
Mi se pare plauzibilă derivarea lui zburâtui din zburătăci prin schimbare de sufix. în cazul acesta însă, segmentul variabil şi deci detaşabil nu poate fi decît -ui (-ăci, -ăi), iar tema, participiul zburat.
18. Elementul -t-, mai precis -ăt-, apare însă la analiza altor derivate, ale căror teme probabile nu îl conţin: obligătui < oblig (a), vinătui <
97 Lucr. cit., p. 859.
98 Id., ib.
99 Vezi şi p. 812 : zburători (-turi, -tăci). 100 Id., ib., p. 838.
mm
136
LAUBA VASILIU
24
viu(uij-ă), zăhâtui < zăh(âi). Aici segmentarea degajă fără dubiu, cred, grupul -ătui, compus din elementul -ăt- şi sufixul -ui.
Aşadar există 3 derivate româneşti formate de la verbe, sau, unul, de la substantiv, cu elementul derivativ -ătui. Numărul lor ar putea fi mărit cu plmgătui, care mi se pare că se explică mai simplu din plînge + -ătui decît prin încrucişarea menţionată (vezi p. 135). Derivarea mi se pare posibilă cu atît mai mult cu cît există şi plîngui < plînge + -ui.
Zburătui poate fi 41 el analizat în zbura + -ătui. Dar această analiză atrage după sine segmentarea similară pentru zburătăi, zburaturi, zburătăci: zbura + -ătări, -ături, -ătăci. Neştiind în ce măsură se susţin variantele cu -iW-la sufixele -ări, -uri, -ăci101, prefer, provizoriu, segmentarea zburat + -ui ca şi legat + -ui, secat + -ui.
19. Eămîn deci 4 formaţii care atestă existenţa în limba română a elementului derivativ -ătui : obligâtui, plîngătui, vinătui şi zâhătui.
Apariţia lui în limbă pare să se datorească unei analize greşite : a derivatelor provenite dintr-un participiu în -at + -ui în tema prezentului + -ătui (legătui = leg -f -ătui, secătui = sec + -ătmi) şi (sau) a împrumutului buigătui în tema buig-, extrasă din buigui (< magh. bolyofnJgni), şi -atui.
O dată pătruns în limbă ca mijloc de derivare, a format derivate noi după modelul celor din care s-a desprins : oblig + -ătui ca şi leg + -ătui etc. In sensul acesta, cred că vinătui este derivat mai degrabă de la verb decît de la substantiv.
După cum se vede, -ătui are foarte puţine derivate şi acestea învechite (obligătui — Iorga, s. d. xii 85 - a. 1771 — şi vinătui - Sincai, hr. n 45/26) sau regionale (plîngătui—Eeteganul, p. m 25 — şi zăhătui) şi cu mică circulaţie. Deci n-a fost şi nu este productiv.
Sensul lui este greu de precizat întrucît foarte putinele derivate sînt toate sinonime (totale sau parţiale) ale verbelor de la care provin.
întrucît este aşa de slab şi de neprecis din punct de vedere semantic, e greu de stabilit raportul cu elementul component -ui. Dat fiind însă că elementul -ăt- e de origine românească, iar -ui de origine slavă, consider că -ătui este un sufix independent de -ui.
20. Secvenţa -zui, precedată sau nu de vocală, apare în următoarele categorii de verbe, toate regionale : <
a — împrumutate din maghiară sau ucraineană, neanalizabile în româneşte : alcâzui „a se tîrgui" < alkuszikni, cărăzui „a aşeza parii de la vie m rînd" < magh. Itarozni, cutruzui „a scotoci" < magh. kotordszni, mutuzm „a lucra de mîntuială" < ucr. Momysumu, otălmăzui „a proteja   < magh. oialmazni, surzui (-uzui, -ăzui) < magh. szerezni;
— împrumutate din maghiară, analizabile în româneşte: chinzui „a (se) chinui < Hnozni, felezui „a curaţi cu felezeul" < magh. felezni! Jelezeu, lărmăzui < magh. lârmăzni / larmă ;
să m JtTnn^f Afd6mid' 6d' *' VoL l> p' 326 11 exPlică Pe ^ derivat verbal (fără
sa menţioneze de la ce formă a verbului) cu sufixul -ci.
i
25
SUFIXUL VEBBAL -UI ŞI COMPUSELE LUI
137
— derivate în româneşte : cotozui (-uzui) 102 ,,a mesteca mămăliga cu cocoloaşe" < cotoz ,,mîncare făcută din pîine dumicată mărunt", pri-mezui ,,a face cr despărţitură printr-un perete de zid" < primez ,, perete de zid", scurmuzui ,,a scoate la iveală, a răscoli" < scurma, ticlăzui „a călca rufe cu fierul" < ticlazău „fier de călcat" sau ticlăzi „a călca ...".
Derivatele româneşti sînt formate, după cum se vede, trei prin ataşarea sufixului -ui la teme în -z şi unul, prin ataşarea secvenţei -uzui la o temă terminata într-o consoană oarecare (alta decît z).
Aşadar, -ui precedat de elementul -uz derivă un verb în româneşte.
Apariţia combinaţiei vocală + -z- + -ui cu funcţie derivativă poate fi explicată prin verbe ca lărmăzui şi chinzui, care au putut să fie considerate ca provenite din larmă + -ăzui, respectiv, chin + -zui, sau din lărmui, chinui, prin schimbare de sufix. Ambele analize au putut avea ca rezultat detaşarea secvenţei - (ă)zui cu funcţia amintită. Ca punct de plecare pentru uzul particular al derivatului românesc menţionat a putut servi însă mai degrabă ultimul tip de analiză, deoarece scurmuzui nu poate fi derivat decît de la verb.
Notabilă este şi seria surzui, -uzui, sărâzui care, datorită celor trei variante, este semianalizabilă în româneşte şi a putut avea două poziţii în istoria derivatelor în -zui :
— existenţa celor trei variante, apărute ca reflexe diferite ale magh. szerezni, a permis detaşarea secvenţei finale -zui, -uzui, -ăzui şi a temei sur-şi prin aceasta a sprijinit procesul constituirii elementului derivativ -ăzui ...;
— cel puţin una din cele trei variante, şi anume cea în -zui neprecedat de vocală, se explică prin etimonul maghiar, iar celelalte două sau numai una din ele se datoresc influenţei elementelor derivative existente în româneşte : -ăzui, -uzui.
Ipoteza a doua cred că poate fi sprijinită de verbul surzului în cazul în care îl considerăm derivat de la surzui prin schimbarea de sufix : ataşarea sufixului -ului după -z- ar dovedi că procesul respectiv s-a produs într-e perioadă în care surzui era analizat în tema surz- şi sufixul -ui, deci că surzui este mai vechi decît variantele suruzui, sărâzui.
Totuşi, cele două ipoteze fiind contradictorii, reţin ca derivat sigur pe teren românesc numai verbul scurmuzui.
Elementul derivativ în discuţie pare a avea patru variante : -zui, -ăzui, -ezui şi -uzui. -ezui apare numai în verbele felezui şi primezui, care sînt analizabile în teme în -z- + -ui, deci aparţin sufixului -ui. De aceea iese din discuţie, -ăzui şi -uzui sînt condiţionate de vocala temei (lărmăzui, scurmuzui — comp. cu sărăzui — suruzui). Vocala -ă-, respectiv -u-, fiind condiţionată fonetic, consider că varianta de bază este -zui.
Sensul elementului derivativ -zui este greu de precizat atît în raport cu sensul lui -ui (singurele formaţii paralele, lărmui şi lărmăzui, chinui şi chinzui, sînt sinonime), cît şi în raport cu sensul formaţiilor nesufixate
102 Transformarea lui o în u în col»zui'> cotuzui se datoreşte accentului.
138                                                                  LAUBA-VASILIU                                                                     26 fl8B
(sensul lui scurmuzui, în unicul citat pe care îl dă da ms. — Beteganul, p. V
iii 84—- pare a fi limitarea sensului lui scurma : „a scoate la iveală, a răscoli fl
{despre durere)".                                                       - JH
Uefiind comutabil cu -ui, -zui ar trebui să fie considerat o variantă a ]H
lui. Cred însă că ne împiedică de la această interpretare originea diferită 9
a elementelor lui componente : -z- este de provenienţă maghiară, iar -ui, fl
slavă. De aceea prefer ,să-l consider sufix independent. .m
Din datele de mai sus reiese că -zui este un sufix regional şi foarte slab "9 productiv.                                                                                             ■ 4
21. Grupul -ăşui apare în două verbe : săbăşui ,,a ochi" şi (des Jbăşcă- m şui ,,a despărţi unul de altul".                                                              ' jl
Din punct de vedere formal, săbăşui poate fi pus în legătură cu sabaş S
„monedă, bacşiş pentru lăutari" sau, mai bine, cu săbaş „chip, formă". I
Din punctul de vedere al sensului însă cred că nu se poate stabili vreo legă- fl
tură cu nici rinul din substantivele menţionate. Se pare deci că etimologia m
verbului săbăşui rămîne nerezolvată.                                   . M
Desbăşcăşui poate fi analizat fără dificultăţi în başca şi elementul jH
-ăşui, aşa cum hăşcălui este analizat în aceeaşi temă şi -ălui. Această ana- 3|
liză ar impune detaşarea unui element derivativ -ăşui, care s-ar alătura 11
sufixelor -lui, -ăzui şi -ătui, compuse ale lui -ui. "'j
Mai poate fi considerat însă şi ca provenit din băşcăşi (sinonim cu I
el) prin înlocuire de sufix : -i \ -ui. în acest caz, băşcăşui ar fi derivat în I
-ui şi nu în -ăşui. i
Prima analiză se susţine prin existenţa seriei compuselor amintite ale 1
lui -ui. Este mai slabă însă pentru că admite existenţa unui sufix pe baza ~m
unui singur exemplu. în acest sens a doua este mai comodă pentru că rezolvă j
etimologia verbului în discuţie cu mijloacele de derivare existente. 9
De aceea înclin spre ultima soluţie, cel puţin provizoriu, în limita 1
datelor de care dispun acum. 1
22. Din discuţia de mai sus reiese că-sufixul -ui are trei variante, . 1 -irui, -ărui şi -urui, care apar în împrumuturi germane şi ruseşti, şi trei  compuse, -lui, -ătui şi -zui. La rîndul lor, compusele -lui şi -zui au şi ele va- | riante, de data aceasta condiţionate fonetic : -olui, -ălui, -elui, -Uni, -olui | şi -ului; -ăzui şi -uzui. ']
anexe ,j
1. (in)vinai — rhhor ath,   jelui — hî4<\©ratn, f jertfui — JKp-kTRORdTH,  lecui — A'fcoRdTH, l milui — MHAORdTH, mirui — mhpoeuth, | obştui — osbturcTRORdTH, t obidui—okha^bath, prăznui— np<i3AhH0RdTH, "j" prorocestvui — npopoiixCTRORATH,   silui — chaorath,   şâgui — tu^roRdTH,   tescui —
TtckORdTH,   ttICUi — TA-kKORdTH, ttrgui — Tp-krORdTH,    trebui — Tp-fcEORdTH,   t   Vestui — R'fecTOBâTH,
f zavistui — sarhctrorath.
2. (în)cartirui — rus. Keapmupoeamb, hărţui — pol. harcowac, ucr. xapi^mamu, pacui (reg.) — rus. nanoeamb (cf. şi germ. packen), piclui (reg.) — ucr. numjijoeamu, t protestui — rus. npomecmoeanib (cf. şi lat. protestări, fr. protester, it. protestare), f prubui — rus. npoâoeamb  (cf. şi lat. probare), f publicui — bulg. nyâjiunyeaM (cf.   şi it. pubblicare), t ra-
27 sufixul verbal -ui si compusele lui 139
portui —rus. panopmoeamb (cf. şi fr. rapporter, it. rapportare), revizui — rus. peemoeamb (cf. şi lat. revisere, fr. reviser), f rezidui — rus. pe3udoeanib (cf. lat. residere, it. residuare).
3. Mi<?uz — bolyo (n)gni, bîntâtui (reg.) — buntetni, căpui — kapni, chibzui — kepezni, făgădui — fogadni, fărtui (reg.) — fartolni, foitui (reg.) — fojtni, forostui (reg.) — forrasztani9 fostui (reg.) — fosztni, gitrui (reg.) — gyotdrni, hălădui — haladni, lăcui (reg.) „a trăi bine' ' /Y./o')laknit lâbădui (reg.) — lâbadni, leşui (reg.) „a pîndi" — lesni, locui (lăcui) — lakni, mzredui (reg.) — meredni, mesui (reg.) — meszelni, mirui (reg.) ,,a cîştiga" — nyerni, f murgui — morogni răcădui (reg.) — ragadni, sucui (reg.) — szokni, şurui (reg.) „a curaţi podelele" — surolni, tăgădui
— tagadni, tecârui (reg.) — tekerni, toldui (reg.) — toldni, f viciui — vicsorogni.
4. ţ completui — fr. compleier, it. completare, f concertul — it. concertare, fr. concerte r fărbui (reg.) — germ. fărben1, f pomădui — fr. pommader, f prezentui — fr. presenter, f profesia — fr. professer, it. professare, f pudrui — fr. poudrer, f remedui — fr. remedier, f res-pectui — fr. respecfer, sîrgui (înv.) — sîrb. srgati, şpriţui (reg.) — germ. spritzen, ştemplui (reg.
— germ. stempeln, tutui — fr. tuloyer, undui — fr. ondoyer, zeţui — germ. setzen.
4. a. decizz (reg.) — germ. dccken, drucui (reg.) — germ. drucken, dirigui — lat. dirigere (cf. şi fr. diriger), f expedui — lat. expedire, fr. expedier (cf. şi it. espedire), f explicui — lat.) explicare, fr. expliquer (cf. şi it. esplicare), felui (reg.) „a lipsi" — germ. fehlen, ferzincui (reg.) „a adînci" — germ. versinken, flecui (reg.) ,,a uda şi a umple de noroi" — germ. flecken, f informul — lat. informare, fr. informer, mălui (reg.) — germ. malen, meldui (reg.) — germ. melden, f obligui — lat. obligare, it. obbligare (cf. şi fr. obliger), păctui (reg.) — germ. (ver jpachten, pâsui (reg.) „a potrivi (piesele unei maşini)" — germ. passen, plâtui (reg.) — germ. plătten, f propo-zui — lat. proponere-posui, fr. proposer, protegui — lat. protegere, it. proteggere (cf. şi fr. proteger) putui (reg.) — germ. putzen, rictui (reg.) — germ. richten, rînui „a da lemnele la vale pe uluc'»
— germ. rinnen, şlitui „a transporta butucii cu săniile" — germ. schlittern, şmirgui 2 (reg.) — germ. schmirgeln, şpărui — germ. sparen, şpringui (reg.) — germ. springen, ştemui (reg.) — germ. stemmen, ştimui (reg.) — germ. stimmen, ştraifui (reg.) — germ. streifen, talui (reg.) — germ. *ez7en, /re/izn (reg.) „a se mişca, a avea joc" — germ. trennen, văleni (reg.) — germ. walken, verbul (reg.) ,,a angaja soldaţi cu plată" — germ. werben.
5. t bacşişui < bacşiş, f balsamul (bălsăma) < balsam, băciui (neg.) < &ac/ ftâi/ui < kn/, ftă/Zui (reg.) < 6a/fa, Mrcia (reg.) „a umbla prin păduri după stupi de albine sălbatice'' < fcfrc, bărdui < bardă,-\ băsmui < &asm, băşcui (reg.) f-ăfuz, -dşz'; < fazscâ, bâtălui (reg.) < bătălău, beregătui (reg.) (-/z; < beregată, biciuf < bici, bildui (reg.) „a se fotografia" < fcz'Zd „fotografie", 6/pcuz (reg.) < fczpcâ, &frnuf < Mrnâ, f blânui (îmblăni) < blană, bleui < bleau, t brăzdui (-a) < brazdă, bruftui (-ului) < bruft, buhului (reg.) „a aduna buştenii la buhai" < ftzi/za/, fciz/iizz (reg.) „a ţipa ca buha" < fcziM, burui (reg.) (-a; < fcizr, cămâtui (-ări, -a) < camătă, căpătui < căpătîi, cărnui (-osi) < carne, ceaprazui (-i) < ceapraz, cepui (reg.) (-uri, -i) < cep, cercui (reg.) < cerc, cerui < ceară, celui (pers.) (-a) < ceată, chefui (-ălui, -eli) „a petrece" < chef, f chelemetui < chelemet, chenărui (rar) < chenar, chezăşui (-lui, -i) < chezaş, chinui < chin, chitui < chit, cimurui (reg.) (-i) < cimur, cinătui (reg.) < cinalt 3, cinui (reg.) (-a) < cină, ciorbui (reg.) < ciorb*, cirui (reg.) < cir, cislui < cislâ, ciucului
1 Cp. farbă.
2 Cu varianta şmirglui, care se poate explica prin înlocuirea sufixului -ui cu -lui sau prin însăşi forma etimonului german, care îl conţine pe-f- la finală.
3 De fapt, varianta dialectală cinaut.
4 Varianta nesufixată, ciobi, este formată de la varianta literară a lui ciorb : ciob.
140
laura vasiliu
28
(reg.) < ciucalău, ciufui „a trage deciuf" (reg.) (-uli) < ciuf, ciumuslui.(reg.) < ciumuslău, ciurUi
< ciur, cîrdui < cird, ctrmui (-ălui) < cirmă, f clăcui < clacă, clenciul < clenci, clepşui (reg.) (-i) < cleapşâ, clicui < clic, clitui (reg.) < clit, cobzăţui (reg.) < cobzăţ, colbui (reg.) (-ăi) < colb, t comlndui „a purta comîndul cuiva" < comind, corăslui (reg.) (-i) < coraslâ, crengui (reg.) < creangă, f cristirui < cristir, cuibui (-a) < cuib5, cutrui (reg.) < cutrâ, dacui (reg.) „a acoperi cu şindrilă" < dac, dâltui < daltă, damf ui < (fam.) < damf, dănţui (pop.) (-a) < danţ, t dănui < aVmze, dărăbui < (reg.) f-urz, -i; < dărab, dătui < dat, descăpui (pers.) < cap6 , dijmui^ălj^-aj < dijmă, dispreţui < dispreţ, dîrgui (reg.) < dîrg, dîrzui (reg.)
< dîrză, dohotui (reg.) < dohot, drâcui (-ălui) < drac, drămui (-ălui) < dram, drevui (reg.)
< dreve, drişcui (reg.) < drişcă, drîmbui (reg.) (-oi, -a) < drlmbă, drotui (reg.) (-ălui) < drot, drumul (reg.) (-ări) < drum, făcălui < făcăleţ, făptui < faptă, făţui (-a) < faţă, ferăstrui (rar)
< ferăstrău, fierui (rar) < fier, filui (rar) (-a) < filă 7, fzrizz (rar) < fir, fiţui (reg.) < fit, fleacui (reg.) „a se face de nimic" < fleac, flecul < flec, francul (reg.) < franc, frişcui (reg.) < frişca, fulgui (-uri) < fulg, fumui (reg.) f-drz, -e^aj < fum, furnirul < furnir, gârdui (rar) < gard, găzdui (-ăli,-ălui) < gazdă, găzui (reg.) < gaz,gerui < ger, ghebui (reg.) f-oşa J < gheb, ghemui < ghem, ghinui (reg.) (-a; < ghin, ghintuix < ghint, ghintui2 < ghint, ghiontui (reg.) (-i) < ghiont, ghizdui < ghizd, giulgiul (pers.) < giulgiu, gînjui (reg.) (-ia, îngînjului) < pînj, gitui < gît glănţui (reg.) < glanţ, f grâdui (grada) < grad, grăniţui (reg.) (-a ) < graniţă, grifui (reg.) < gri/, gripcui (reg.) < gr/pcâ, ^usuz (reg.) f-oz; < guşă, hăisui (reg.) „a alunga fiarele sălbatice din culcuş" < magh. hajsza, hălcui (-i) < halcă, hâmui (reg.) < ham, hănţui (reg.) < hanţ, hărhătui (reg.) (-i) < harhât, hăsnui (reg.) (-ăli, -ălui) < /zasnd, f /kHuî < /za/, M/zzz < /zâ/, /zzncuz (reg.) < /zznc, hîrbui (-ălui) < hîrb, hleabui (reg.) < hleab, hrămui (reg.) < hram, hrenui (reg.) < hrean, hrepcui (reg.) < hreapcă, humui < humă, t huzurui (-i) < /zzzzzzr, zcizz (reg.) < ic, iedui (reg.) < iad, împosesui (reg.) < posesie, împrejmui < preajmă, închingui (reg.) (-a)
< chingă, închipui (-a) < chip, tncîrpui (reg.) < cîrpă, îndritui < drits, înfăşui (reg.) (-ăi, -a)
< faşă, f îngrijui (-ălui, -ora, -i) < grijă, înmelcui (rar) < melc, învălui < val, jălbui (rar)
< jalbă, jbănţui (reg.) < jbanţ, jefui < jaf, jghebui (reg.) < jgheab, jigui (reg.) < jig, jinui (reg.) <jinâu, jugui (reg.) < jug, lâcătui (reg.) < lacăt, lăcui (lachirui) < lac, lânţui < lanţ^ •flărmui (-ălui, -ăzui)< larmă, lâţui (reg.) < laţ, lăzui (reg.) < laz, lefui (reg.) < leafă „lingură", f legiui < lege, lehămetui (reg.) (-isi, -i)< lehamite, f lespedui (-zi) < lespede, litrui (reg.) (-a) < litru, limbui (reg.) (-a) < limbă, lomui (reg.) < lom, lustrui (-ului, -a) < lustru, lutui<lut, mâimui < moimă, mălui (reg.) < mal, f mărşui (-ăli, -ălui, mărşirui) < marş măslui < maslă, mâţui (reg.) < maţ, meşterul (reg.) (-i) < meşter, meşteşugui (reg.) (-i) < meşteşug, mieriii < miere, f miresmui (-a) < mireasmă, mitui (-i) < /nz7d, mz'/zzz (reg.)   (-ăi, -i)
< miţă, mîglui (reg.) (-i) < mîglă, mînui (-ua) < mînă, mizgui (reg.) < mizg9, mrejui (rar)
5 O. Densusianu (hlr ii 349) îl consideră format după modelul vsl. b-krH-fc3AHTH; formaţia însă şi sensul cuvîntului sînt atît de obişnuite, încît nu cred că e nevoie să recurgem la un model străin.
• Formaţie personală (Goejan, h. i 107) după fr. decapiter sau germ. enthaupten. După modelul fr. feuilleter, cf. Iordan, lra 239.
8 Cu varianta de mică circulaţie îndreptui (Alecsandri, t. 1358) formată prin înlocuirea neologismului drit (< it. dritto) cu drept.
9 Variantă a lui mîzgă.
29
sufixul verbal -ui si compusele lui
141
f părtui (-ini, -i) < parte10, părui1 „ a pune pari la viţa de vie" < par, pâr.ui2 „a smulge părul de pe o piele" < păr, păsui < pas, pecetui (reg.) (-lui) < pecete11, perdaful < perdaf, pervâzui (reg.) < pervaz, picui (reg.) f-izra; < pic, pieptui (reg.) < piept, pietrui (-elui, -ici) < piatră, f pildui (-i) < pildă, pilhui (reg.) < pilhe, pirui (reg.) < pir, pizmui (-ălui, -i) < pizmă, pîlcui (rar) < pîlc12, pînzui (rar) < pînză, pîrciui (reg.) < pîrci, pîrgui < pîrgă, pislui (-i) < ptslâ, plancui (reg.) < plancă, t plăgui < plagă, plănui (planisi, -fica) < plan, plăsmui < plasmă, plăsui (reg.) < plasă, plâzui (reg.) < plaz, pleşcui < pleaşcă, plicui (rar) < plic, pliscui (rar) < plisc, plişcui (reg.) (-chi) < plişcă, plumbui < plumb, pomănui (rar) < pomană, pontui (reg.) (-ălui, împontori, -a) < pont, potricălui (reg.) (-ăli) < potricală, povâţui (-a) < povaţâ, fpo-vestui (-i) < poveste, f prâdui (-a) < pradă, prăfui < praf, prăpăstui < prăpastie, preţui (-ăli, -ălui) < preţ, pricinui < pricină, primejdui (-ii) < primejdie, primui (reg.) (-ici) „a pune prim" < prim „tivitură cu pielicică de miel negru", prundui (rar) (-i) < prund, pumnui (reg.) (-i) < pumn, pungui (reg.) (-i) < pungă, răcăşui (reg.) (-i) < răcaş, răclui (reg.) „a parcela" < raclă, răzui (-ăli, -ălui) < raz, rizui (reg.) < riză, rîndui < rînd, rostui (reg.) (-i)
< rost, săbui (reg.) (-ăi, -oi) < sabău, sămădui (reg.) „a ţine socoteală" < sămâdăulz, sârui . (reg.) (-a) < sare, sclipui (reg.) „a face o boltă de piatră" < sclip, scocui (reg.) < scoc, | scru-mui (-a) < scrum,-\ secvestrui (-festra) < secvestru, f semnui (-a) „a face semn" < semn, semui (sâmăli, -ălui) < seamă, f sfănţui < sfanţ, sfătui < sfat, sfîrcui < sfîrc, f sforui < sfoară, sînzui (reg.) < sînzâu, sîrmui (reg.) < sîrmă, smălţui (-a) < smalţ, smlrcui (reg.) < smirc, smîrdui < smîrd, spicălui (reg.) < spicălâu, spicui < spic, spinui (reg.) < spzn, spirtui (reg.)
< spirt, spînzui (reg.) (-i) < spînz, springui (reg.) < springă, spumui (reg.) (-ega, -a) < spumă, stivui (reg.) (-a) < stivă, strătui (reg.) < strat, streşnui (reg.) (streşini) < streaşină, strohui (reg.) (-ăi) < stroh, şănţui < şanţ, şârui (reg.) < şar, şerpui < şerpe, şfichiui < şfichi, şfiţui (reg.) < şfiţ, şindrui (reg.) < şindră, şinui < şină, şipcui < şipcă, şirui (pop.) < şir, şiţui < şiţă, şmalui (reg.) < şmală, şmirui (reg.) < şmir, şnaiţui (reg.) < şnaiţ, şnitui (reg.) < şnit, şniucui (reg.) < şniuc, şnurui < şnur, şpănui (reg.) < şpan, şperlui (reg.) < şperlă, şperţui
< şperţ, şpontui (reg.) < şpont, spraiţui (reg.) < şpraiţ, şpronţui (reg.) (-a, şprănţuri) < şpronţ, ştatînvaltui (reg.) < ştatînvalt, ştănţui (stanţa) < stanţă, ştezui (reg.) < şteazâ, ştircui (reg.) < ştirea, ştosui (reg.) < ştos, ştrofui (reg.) (-ălui, -oii) < ştrof, şurubui (înşuruba) < şurub, şu-vixui (reg.) < şuvix, tăblui < tablă, tâifâsui < taifas, tăinui < taină, tâlpui (-ăli, -ălui) < talpă, tâui (reg.) < tău, tencui (rar) < teanc, terciul < terci, teslui (reg.) < teslă, ticărui (reg.) < ti-cărău, tîrnui (-îi) < tîrn, trilui (rar) < *>z7, irincfildui (reg.) < trircfild, t tulumbui < tulumbă, ţăitui (reg.) < ţăit,ţţâncui < tanc, ţărcălămui (reg.) < ţărcâlam, ţărcălui (reg.) (-i) < ţircâl, ţârcui < ţarc, ţărmul (-uri) < ţărm, ţărnui (reg.) < ţărnă, ţelul (reg.) (-i) < ţel, ţevui < ţeava, ţintui < ţintă, ţufircui (reg.) < ţufircă, ţuicui (reg.) (-ări) < ţuică, f urmui (-ări, -a) < urmă, vagui (reg.) < vagă, vălţui < valţ, vămui (-ăli, -ălui) < vamă, vârgui (reg.) (-ălui) < varga, văruix < var, văruit (rar) < văr, vărzui (-ăli, -ălui) < varză, vătui < vată, văxui < vax, fvecinui (învecina) < z;eczn, vecui < veac, vergelul (reg.) (-a) „a-ţi ghici viitorul la vergel"
< vergel, viermui < vierme, viersui (pop.) < viers, vieţui < viaţă, ^visui (-a) < vis, vîntui<
10 Sau de la părtălni (■< magh.) prin schimbare de sufix. In cazul acesta nu mai intră în seria derivatelor lui parte.
11 Sau de la pecetlui (< magh.) prin schimbare de sufix.
12 După modelul vsl. opluciti (dhlr ii 349).
13 Cred că sensul ne împiedică să-1 considerăm împrumut din magh. szâmot adni ,>*4a socoteală". L. Tamâs îl dă tot ca derivat românesc.
vint, vtrfui < vtrf, vlâgui < vlagă,-f vrâciui< vraci, vrăfui < vraf, vrăjmăşui (-i) < vrăjmaş, r vremui (-i) < vreme, zahătui (reg.) < zahată, f zâcătui < zacat, zăgălui (reg.) < zăgălău, zăgăzui < zăgaz™, izâpisui < zapis, zârui (reg.) < zăr, f zărvui (-ăi)< zarvă, zbănţui (reg.) „a lega cu zbanţuri" < zbanţ, zdrenţui < zdreanţă, zdrobui (reg.) „a tăia un parchet din pădure" < zdrob, t zgurui (-fica, -i) < zgură, zidul (rar) < zid, zimţul (-a) < zimţ, zincul (-a) < zmc, zimbrul (reg.) < zimbri.
6. discurirui „a discuta" — germ. diskurieren, dizenterui „a dezerta" — germ. desertieren exerţirui — germ. exerzieren, expedirui - germ. expedieren, întreresirui - germ. interessieren, lachirui „a lăcui" — germ. lackieren, marşirui — germ. marschieren, prezidirui — germ. prdsz-rfzeren, producţirui — germ. produzieren, proştitirui „a prostitua" — germ. prostituiren, reco-mendirui (-ârui) — germ. rekomandieren, repetirui - germ. repetieren, puţurui - germ. pu/zen, ştudurui „a căuta calea cea bună" — germ. studieren15.
, ne împiedică să-1 considerăm eti-
14 Cred că sensul sîrb. zagaziti, „a intra într-o mlaştină' monul lui zăgăzui.
15 După formă ar trebui încadrat aici şi verbul promitirui „a preveni". Fiind însă nerezolvat dm punct de vedere etimologic (germ. promittieren, prin care se explică foarte bine ca formă nu înseamnă „a preveni"), l-am lăsat, deocamdată, la o parte.
SUFIXUL -UŢ(Â)
EUGENIA CONTRAS
I. Asupra originii sufixului diminutival -ut, -uţă nu s-a ajuns pînă acum la un consens general. Majoritatea celor care s-au ocupat de el îl consideră de origine latină. F. Diez \ W. Meyer-Lufokc 2, 8. Puşcariu 3r K. Lowe 4, G. Pascu5, acad. I. Iordan6 îl prin în legătură cu latinul -uceusy -ucea, iar A. Horning7 cu latinul - uccus, influenţat apoi de sufixul românesc -iţă. H. Tiktin 8 îl menţionează între sufixele diminutivale româneşti, dar nu îi indică originea, aşa cum procedează la celelalte, iar acad. Al. Eosettl9 afirmă că nu se ştie cu siguranţă dacă acest sufix diminutival este latin sau străin.
-uceus nu făcea parte dintre sufixele folosite în mod frecvent în latină 10 şi nu s-a menţinut decît în puţine limbi romanice, în italiană -uccio 11 şi în friulană -uzz 12. El există şi în castiliana sub forma -uzo, -uza 13, dar Meyer-Lubke 14 consideră că formaţiile castiliene sînt împrumuturi din italiană. în italiană şi în friulană, sufixele respective se bucură de o largă folosire.
1 Grammatik der romanischen Sprachen, II, Bonn, 1858 — 1860, p. 296 — 297.
2 Grammaire des langues romanes, II, Paris, 1895,-p. 507 — 508.
3 Die rumănischen Diminutivsuffixe, în jahresbericht viii (1902), p. 162.
4 Die Adjektivsuffixe im Dakorumănischen, în jahresbericht xvii (1911), p. 102 —103*
5 Sufixele româneşti, Bucureşti, 1916, p. 159.
6 Limba română contemporană, 1956, p. 311, 344.
7 Die Suffixe -iccus, -occus, -uccus im Franzosischen, în ZRPh, 1895, Halle, p. 186.
8 Die rumănische Sprache, în Grundriss der Romanischen Philologie von Gustav Grober, I, Strassburg, 1904-1905, p. 603.
9 Istoria limbii române, I, Limba latină, ediţia a IlI-a, Bucureşti, Editura ştiinţifică,
p. 136.
10 Cf. Istoria limbii române, volumul I, Limba latină, Editura Acad. R.P.R., Bucureşti, 1965, p. 87.
11 Cf. F. Diez, loc. cit.; W. Meyer-Lubke, loc. cit. ; Karl Vossler, Einfuhrung ins Vulgăr-latein, herausgegeben und bearbeitet von Helmut von Schmeck, Miinchen, s.a. p. 156.
12 Cf. Giuseppe Marchetti, Lineamenti di gramatica friulana, Udine, 1952, p. 95.
13 Cf. Federico Hanssen, Gramatica historica de la lengua castellana, Halle, 1913, p. 135; Real Academia Espafîola, Gramatica de la lengua espafiola, Madrid [1962], p. 26, 144.
14 Loc. cit.
144
EUGENIA CONTRAS
Este foarte probabil ea -uţ să îl Continue în română pe lat. -uceus; -el apare în limba noastră din cele mai vechi texte, este prezent şi în aromână 15 şi meglenoromână 16, derivatele sale sînt variate, nume comune, antroponimice, toponimice. Este drept că numărul derivatelor atestate în limba veche nu este prea mare, dar acest fapt nu infirmă existenţa lor în număr mai mare, ci se explică prin natura acestor cuvinte şi a textelor noastre vechi. Derivatele sînt diminutive, în majoritate cu o puternică nuanţă afectivă dezmierdătoare, care nu îşi aveau locul în textele cu caracter religios, mai sobre.
întrucît chiar derivatele latineşti cu, -uceum cunoscute sînt puţine la număr, este greu de spus care au fost cele pxin care a fost moştenit sufixul în română. Unul dintre acestea pare a fi lat. granuceum 17 care^ trecînd prin formele *grănuţ, *gr'anunţ a devenit grăunţ18, atestat în această ultimă formă din secolul al XVI-lea. Sufixul nu mai este evident în acest cuvînt, dar el a fost înainte de trecerea cuvîntului prin transformările menţionate.
II. -uţ19 este un sufix nominal, derivatele sale sînt substantive şi adjective. Cîteva creaţii spontane şi analogice pe care le vom menţiona în cursul lucrării aparţin şi altor părţi de vorbire.
Derivatele cele mai numeroase sînt substantive, ele reprezintă aproximativ 91% din totalul derivatelor, în timp ce adjectivele reprezintă numai 8 %, iar formaţiile care aparţin altor părţi de vorbire 1 %. în cadrul substantivelor, femininele deţin 68% din total, neutrele 20% şi masculinele 12%.
Alături de derivatele acestui sufix apar în limba noastră un număr destul de mare de cuvinte neanalizabile terminate în -uţfă). Unele reprezintă adaptări ale unor cuvinte străine cu fonetism aproximativ asemănător ca : beuţă „pietricică albă şi rotundă" < sb. bioce, cotruţă „coteţ" < magh. katroc, hunţuţ „şmecher, viclean" < magh. huncut. într-o situaţie asemănătoare este şi băncuţă „monedă de argint" < germ. BanJcozettel, care însă prin etimologie populară a fost fals analizat de vorbitori ca fiind format din bancă şi sufixul -uţ 20. Altele provin de la teme inexistente independent în română ca maimuţă care provine probabil din grec. (xa^ou, sau tc. maymun, dar poate fi fals analizat deoarece există în limbă moimă < magh! majom; gîdiuţă „şoarece" dintr-o temă înrudită cu gadină „animal" < bg. (poate gădinuţă > gîdiuţă). Mai numeroase sînt cele în legătură cu care deocamdată nu se poate face nici o presupunere deoarece nu li se cunoaşte
15 Cf. Theodor Capidan, Die nominalen Suffixe im Aromunischen, Leipzig, 1908, p. 75
16 Cf. Theodor Capidan, Meglenoromânii, I, Bucureşti, 1925, p. 195.
17 Cf. O. Densusianu, Histoire de la langue roumaine, II, Paris, 1938, p. 76,
18 Cf. Acad. Ai. Rosetti, lucr. cit. IV, Româna comună, p. 49.
19 Lucrarea a fost elaborată pe baza materialului extras din dlr, da manuscris şi din următoarele lucrări: Lexic regional, Editura Academiei Republicii Populare Române, 1960-Materiale şi cercetări dialectale, I, 1960 (Academia Republicii Populare Române. Filiala Cluj' Institutul de lingvistică); V. Arvinte, D. Ursu, M. Bordeianu, Glosar regional, Editura Academiei Republicii Populare Române [1961]; Teofil Teaha, Graiul din Valea Grisului Negru, Editura Academiei Republicii Populare Române, 1961; N. A. Ursu, Formarea terminologiei ştiinţifice româneşti, Bucureşti, Editura ştiinţifică, 1962.
80 Cf. da s.v.
i
SUFIXUL -UT(-i)
1*5
etimonul, unora nici sensul, cum sînt: culducuţă „specie de prune", răstă-cuţă „muscă beţivă", părăscuţă „ploşniţă", sau, cu sens neprecizat, înteruţ (Doisprezece bouleţi înteruţi. cuv. d. bătr. i, 208); în ghicitori: Tuţuruţă, pupuruţă, Fuge tute prin grăunţă (Şoarecele), şez. xiii 32 ; Tăbărăcuţă neagră peste cîmp aleargă (Iepurele), şez. xiii 21.
III. în română sufixul formează derivate de la substantive : crenguţă < creangă, brăduţ < brad, degetuţ < deget şi de la adjective : ohrăz-nicuţ < obraznic. El se mai ataşează, într-o măsură redusă, Ia adverbe : abieluţa < abia, cătineluţ < cătinel, degebuţa < degeaba, mereuţ < mereu9 olecuţă < oleacă şi, în mod sporadic, Ia alte categorii de teme, anume la pronume : mătăluţă < matale; la numerale : douţă < două; la interjecţii: gîriuţa < gîri-gîri, liuliuţă < liu-liu; la verbe : culcuţa < culca, rogută < rog.
Substantivele care constituie tema derivatelor cu acest sufix sînt de genul feminin, masculin şi neutru. La numele comune, la feminine şi la masculinele în -ă se ataşează -uţă, la toate celelalte masculine şi la neutre -uţ. La adjective se ataşează -uţ pentru masculin şi -uţă pentru feminin. La celelalte categorii de teme se ataşează de obicei -uţ la cele terminate în consoană şi -uţă la cele terminate în vocală, dar se întîlnesc şi formaţii care fac excepţie, ca roguţă < rog. La adverbele şi la cuvintele care aparţin altor părţi de vorbire folosite adverbial terminate în -a (vezi fuguţa) sufixul se ataşează sub forma -uţa.
Derivatele substantivale sînt atît nume comune cît şi nume proprii, antroponimice Ilenuţa < Ileana, lonuţ < Ion sau toponimice Aciuţa< Aciua, Bisocuţa < Bisoca, Şieuţ < Şieu 21. La onomastice sufixul prezintă o variantă pentru masculin, -uţu, în derivate ca Goguţu, Iorguţu 22. Aceasta a luat naştere, probabil, prin articularea acestor nume, atît pentru a da corp fonetic mai mare numelor prea scurte cît şi sub influenţa numelor de persoane provenite din porecle, care fiind formate din adjective-epitete, nume de animale, de meserii, se foloseau articulate pentru a identifica persoanele pe care le numeau 23. Fenomenul este relativ vechi; întîlnim un astfel de exemplu în 1792, Stolnic Vlăduţu Gănescu, la Iorga, Scrisori de boieri, scrisori de domni, ediţia a IlI-a, Vălenii de Munte, 1931.
Unele derivate nume comune provin de la nume proprii ca : americuţă „planta Pelargonium hortulanorum" < America (probabil fiindcă la noi planta este exotică 24), dunăriuţa „joc cu lăutari" < .Dunăre. Catrinuţă „numele unei flori" şi memufă „buburuză, nevăstuică, zvîrlugă, dans popular", probabil nu sînt formate prin di minut i var ea numelui propriu ci prin trecerea numelui propriu diminutivat în categoria numelor comune.
-gu Iordan, Toponimia românească, Editura Acad. RPR, 1963, p. 448-noastră toponimice ca Rădăuţi, formate cu un alt sufix, -ăuţi, de origi
461. Nu origine ucrai-
21 Cf. Iorg intră în atenţia neană.
22 Cf. Acad. Al. Graur, Nume de persoane, Editura ştiinţifică, Bucureşti, 1965, p. 66.
23 Cf. Acad. Al. Graur, Articolul hotârtt la numele de persoane româneşti,~\n scL, xvn (1966), p. 20-21.
24 Cf. da s.v.
1Q- e. 236
146
eugenia contras
Mai sigur se poate spune că a luat naştere în acest fel substantivul chivuţă „femeie care spoieşte casele".
Femininele derivate cu -uţă sînt formate prin adăugarea sufixului la un substantiv feminin, de obicei la singular. Există cîteva formaţii care se abat de la regula generală, fie că derivatele sînt formate de la plural, fie că între temă şi sufix sînt interpuse alte elemente, fie că se modifică finala temei.
Pare a fi derivat de la plural substantivul văiuţă. Tot atît de posibil este ca acest cuvînt să fie un derivat normai, de la singular vale > vâliuţă > văiuţâ, la ultima formă ajungîndu-se prin muierea lui -l-.
De la derivatele care au temă tot diminutive formate cu -ică, -icea, -ucă sau -uşeă s-a desprins un sufix -cută, care s-a ataşat şi la teme ce nu conţin un e. Astfel s-au format ciorcuţă < cioară, felcuţă < fele, ovăzcută < ovăz 25, polcuţă < poală, după modelul lui: biciuşcuţă, bîticuţă, bucăţicuţăr mâmucuţâ ş.a. în acelaşi mod pare să fie format cu -icuţă, lerficuţă < lerfă „femeie de moravuri uşoare", deoarece nu se cunoaşte un substantiv lerfică.
Derivatele aşticuţă < aştiţă „aşchie", donicuţă < doniţă, delnicuţă < delniţă, musticuţă < mustită, policuţă < poliţă, ulicuţă < uliţă şi vrăni-cuţă'< vraniţă prezintă o modificare a consoanei finale a temei, -ţ-, explicată de acad. Al. Graur 26 prin analogie sau disimilare datorită tendinţei observate la toate formaţiile diminutivale de a evita repetarea aceleiaşi consoane în finala temei şi în sufix. Fac excepţie următoarele derivate : aţuţă, boţuţ, dinţuţ, Mţuţ, mîţuţ, mîţuţă, răţuţă, sănţuţ, ţîţuţâ.
La derivatele argeluţă, arşelwţă, bălămâluţâ, bâsmâluţă, besacteluţă, bidineluţâ, "bocceluţă, ~dosceluţă, buceluţă, cafeluţâ, cafeneluţă, canapeluţă, cazmaluţă, cealmeluţă, cliifteluţâ, cişmeluţâ, cordeluţă, cureluţă, Jiălcăluţă, icâluţă, iofcăluţâ, licheluţă, luleluţă, măntâluţă, mărgăluţă, măseluţă, nuie-luţă, ocăluţă, paftaluţă, panseluţă, părăluţă, perdeluţă, pingeluţă, saieluţă, sardeluţâ, sărmăluţă, scrijeluţă, steluţă, strujeluţă, şeluţă, şoseluţă, tahlaluţă, tăsmăluţâ, tinicheluţă, turtureluţă, ulceluţă, vergeluţă, zăluţă, ziluţă, zmiceluţă între temă şi sufix apare un element -l-.
Aceste derivate sînt formate de la teme în (e )ă şi de la substantivul zi, care împreună formează o categorie de substantive bine delimitată în limba română 27'. Aceste substantive au un -l- şi la plural şi la genitiv-dativ singular. El provine probabil de la tema primitivă a substantivelor de origine latină de tipul stea < stella, care conţinea un -Z-28.Ulterior el a apărut prin analogie şi la derivatele de la substantive de alte origini intrate mai tîrziu în limbă, care nu îl aveau în temă, dar care au fost încadrate în română în aceeaşi categorie cu stea. Unele teme de origine mai recentă conţineau la început, în română, un -l-, de ex. cordelâ < ngr. cordela, sardelâ >
25 Menţionăm că tema are şi varianta regională ovăsc, dar este puţin probabil că ea sa fi stat la baza derivatului diminutival, deoarece este puţin cunoscută.
26 Cf. Al. Graur, Etimologii româneşti, Editura Academiei Republicii Populare Române, 1963, p. 38-42.
27 Cf. Al. Graur, Din istoricul tipului stea j stele, în sg iii, p. 5 — 9.
28 Cf. Gramatica Academiei, ed. a Il-a, voi. I, p. 21, unde se discută alte derivate de acelaşi tip.
sufixul -ut(ă)
147
ngr. sardella, care mai tîrziu a dispărut la nominativ singular prin refacerea unei alte forme de singular 29. Posibilitatea formării derivatelor de la plural nu este admisibilă decît pentru acele substantive care sînt folosite mai ales la plural 30, ca mărgea, mărgele.
Prin analogie cu derivatele discutate mai sus s-au format altele cu -ăluţâ, -eluţă, -uluţă de la teme care nu prezintă nici una dintre particularităţile temelor celor dintîi, de ex. :ierbăluţă,ihneluţă (<iahnie), măiculuţă, mămuluţă, mîndruluţă, socruluţâ, vărguluţă.
Substantivele masculine şi neutre şi adjectivele derivate cu -uţ pun mai puţine probleme în ce priveşte modul de formare, probabil fiindcă sînt şi mai puţin numeroase.
întîlnim o formaţie de la plural, masculinul dinţuţ de la care s-a format dincuţ în acelaşi fel ca derivatele feminine de la teme în -ţ 31. Amintim şi pluralul căiuţi, care este format de la plural, spre deosebire de singularul aceluiaşi derivat căluţ < cal 32.
Sînt formate cu -cuţ prin analogie cu teme în -c neutrele cescut < ceas, folcuţ < foaie şi adjectivele molcuţ < m,oăle, sărmăncuţ < sărman, iar cu -icuţ, măricuţ < mare. Mâricuţ poate fi format şi prin schimb de sufix de la măricel.
Tot cu -cuţ sînt formate de la teme în-şt derivatul masculin pescuţ 33 < peşte şi neutrul cleşcuţe < cleşte.
Următoarele sînt formate cu -uluţ, neutre: cornului, spiculuţ; masculine : bădiuluţ, cucului, frătiuluţ, neniuluţ, părului, puiuluţ, tătuluţ şi cu -uruţ adjectivul micuruţ.
IV. După cum se ştie, sufixele diminutivale nu schimbă categoria gramaticală a temelor cu care intră în combinaţie, de la substantive se derivă substantive, de acelaşi gen cu tema, de la adjective tot adjective. Dintre formaţiile cu -uţ, -uţă se abat de la această regulă o serie de derivate. Acest fapt poate fi explicat în parte, pentru derivatele care numesc plante, prin sensul lor diminutival redus, datorită căruia legătura dintre derivat şi temă este mai slabă. Mai menţionăm că, raportat la totalul derivatelor, numărul acestor formaţii este neglijabil şi că mai toate sînt regionalisme, cu o circulaţie foarte restrînsă.
1. Substantive feminine:
A. a)   de la substantive neutre :
ciocuţă (cioc mic) < cioc; cornută (plantă) < corn; inuţă (plantă) < in; omătuţe (două specii de ghiocei) <omăt; ovăzcută (plantă) <ovăz;. stălăjuţă < stălaj ;
b) de la substantive masculine :
cerbăluţă   (plantă) < cerb;   cosăcuţă < cosac;   clenuţă. < clean;
29 Cf. J. Byck et A. Graur, De Vinfluence du plurlel sur le singulier des noms en roumain, în bl i (1933), p. 30.
30 Cf. S. Puşcariu, Etudes de linguistiquc roumaine, Cluj, 1937, p. 298.
31 Cf. Al. Graur, Etimologii, p. 42.
32 Cf. S. Puşcariu, fitudcs, p. 298.
33 Menţionăm că tema pese- este prezentă şi în derivatele pescar şi pescui.
148
eugenia contras
pipiriguţâ (plantă) < pipirig; spinuţă   (plantă) < spin.
B. de la verbe :
vindecuţâ (plantă) < vindeca.
2. Substantive neutre :
A. de la substantive feminine :
chituţ „mănunchi" < chită; folcuţ < foaie.
B. de la interjecţii :
liuliuţ „leagăn" < liu-liu, „interjecţie alintătoare folosită în cîntecele de leagăn".
Deoarece există şi interjecţia diminutivată liuliuţ, liuliuţa, liuliuţa, explicarea apariţiei substantivului în discuţie prin substantivarea interjecţiei diminutivate este la fel de îndreptăţită.
3. Substantive masculine :
A. de la substantive feminine :
broscuţ < broască. Este posibil ca acest cuvînt să fie format de la
femininul broscuţă.
rotuţ „specie de porumbel" < roată.
B. de la verbe : Lăpăduţ (nume de cîine) < lepăda.
4. Adjective de la substantive :
benguţ „ciudat, rău" < benga, găzduţ „cu dare de mînă" < gazdă.
5. Adverbe:
A. de la substantive neutre :
pupuţ „pe vine" este derivat pe cale indirectă din substantivul pup. Probabil că acest derivat, atestat fără citat la Teaha, reprezintă folosirea adverbială a substantivului diminutivat. Substantivul pup e folosit şi el cu această valoare în expresia a sta pup, acest sens fiind derivat din cel de „gheb" al aceluiaşi cuvînt.
B. de la interjecţii:
ietucuţa „chiar acum" < iatăcă.
6. Interjecţii de la verbe :
aleguţ „în lături" ; „gata, destul" < alege Cele mai numeroase derivate de la teme de altă categorie gramaticală sînt substantive feminine. Ele au fost atrase la feminin fiindcă femininele constituie categoria cea mai bogată a derivatelor cu acest sufix, mult mai bogată decît toate celelalte luate împreună şi, în cazul special al numelor de plante, a contribuit faptul că în general numele de plante sînt mai mult feminine.
Pe lîngă cele discutate anterior, există derivate care au cîte două forme, anume de masculin şi de feminin sau de neutru şi de feminin. Nu ne referim la cele care sînt formate de la două teme, un substantiv masculin şi femininul corespunzător, fiecare cu alt sens ca : finuţ, finuţă < fin, fină; juncuţ, juncuţă < june, juncă; mîndruţ, mîndruţă < mîndru, mîn-dră; pruncuţ, pruncuţă < prunc, pruncă etc, nici la cele a căror temă prezintă şi ea două variante, unele de acelaşi gen, altele de genuri diferite, dar
sufixul -ut(a)
149
un singur sens ca : bădicuţ, bădicuţă < bădic, bădica; bărdăcuţ, bărdăcuţă < bardac, bardacă; bîtuţ, bîtuţă < bit, bîtă; desă,guţ, desăguţâ < desag, desagă; peticul, peticuţă < petic, petică etc, ci la cele formate de la o singură temă. Următoarele sînt masculine şi feminine :
a) formate de la o temă masculină : berbecuţ, berbecuţă < berbec ;
b) de la temă feminină :
cătănuţ, cătănuţă < cătană, leicuţ, leicuţă < leică.
Nu toate aceste derivate au luat naştere în acelaşi mod.
Femininul a fost format de la masculin în cazul lui berbecuţ care, pe lîngă sensul de bază de diminutiv al lui berbec, numeşte şi o pasăre, sităruşul. La acest sens s-a creat un feminin, berbecuţă, pentru femela păsării.
în următoarele, masculinul a fost format de la feminin. Cătănuţ reprezintă trecerea la forma masculină a lui cătănuţă care, deşi numeşte o persoană de sex masculin, este un substantiv feminin. De la femininul leicuţă, care în fostul judeţ Constanţa are sensul de „titlu pe care şi-1 dau între ele cumnatele mai mici", s-a format în aceeaşi regiune masculinul leicuţ, „titlu pe care şi-1 dau între ei cumnaţii mai mici".
Derivatele neicuţ, neicuţă; tăicuţ, tăicuţă cu toate că au două forme, una specifică femininelor şi alta masculinelor, sînt în ambele cazuri substantive masculine (ca şi bădicuţ, bădicuţă). Ele sînt formate de la teme masculine cu terminaţie caracteristică femininelor, neică, taică, de aceea derivatul normal este în -uţă, iar cel în -uţ reprezintă trecerea lui la forma masculină, în conformitate cu sensul lui.
Trebuie să amintim aici şi situaţia asemănătoare a perechii vlăduţ, vlăduţă. Vlăduţ „poreclă pentru un om prost" < Vlad a primit terminaţia feminină şi a devenit vlăduţă, păstrîndu-şi genul primitiv, masculin, deoarece poreclele feminine au în română o valoare peiorativă mai accentuată34» Neutre şi feminine :
De la teme neutre : cocuţ, cocuţă „pîinişoară" < coc, degetăruţ, deget ăr uţă (plante erbacee) < degetar', firuţ (diminutivul lui fir), firuţă (numele a patru plante) < fir ;pîrăuţ (diminutivul lui pîrîu),pîrăuţâ (nume de plantă, nume de capră) < pîrîu.
Nu am făcut distincţie între derivatele la care crearea celei de a doua forme corespunde apariţiei unui nou sens faţă de temă ca la berbecuţ, berbecuţă şi cele la care a doua formă nu este decît o variantă lexicală, ca la cocuţ, cocuţă, deoarece din punctul de vedere al formaţiei se găsesc pe acelaşi plan.
Aparent în aceeaşi situaţie sînt derivatele căruţ şi căruţă < car. Cel dintîi este derivat normal, al doilea este format de la o temă de alt geiu
Căruţă a fost explicat în mod diferit de cercetători 35. tdrg trimite la lat. carrus şi compară cu it. carrozza, da îl derivă din car, cade din lat. *carrucea, acad. Al. Graur36 consideră că e refăcut de la pluralul lui
34 Cf. j. Byck, X« feminin pejoratif, în bl i (1933), p. 109, cf. şi I. Iordan, Vlâduţu'ma-mei, în bl xi (1943), p. 33-46.
85 Cf. pentru întreaga discuţie Acad. Al. Graur, Etimologii româneşti, p. 70* 36 Id. ib.
I
150
EUGENIA CONTRAS
sufixul -ut(ă)
151
căruţ. Cuvîntul există în aceeaşi formă în bulgară 37 şi în ucraineană 38. Cercetătorii români cred că el este împrumutat în aceste limbi din română, dar Dicţionarul Academiei Bulgare consideră că în limba bulgară provine din italiană 39. Pentru limba română situaţia credea se complicaşi mai mult prin faptul că cel mai vechi derivat românesc presupus a fi format cu -uţ este tocmai căruţă, atestat în Psaltirea Hurmuzachi. în celelalte psaltiri cu care poate fi comparată psalt. hur. cuvîntul nu mai apare în textul respectiv : Aceste pre cărrţe [K'Kppii.t] şi aceia pre cai. psalt. hur. 15b/13, în roate psalt., cotigile Dosoftei, ps'., cară biblia (1688). [Unii se bizuiesc pe carele de război, alţii în caii lor, dar noi ne bizuim în numele Dumnezeului nostru. B(1938)]; Cărrţeei dzeului întunrearecu de întureace miile se adunră. psalt. hur. 56a/9 ; roata zeului psalt., carul Coresi, ev., carîta Dosoftei, ps. carul biblia (1688). [Carele lui Dumnezeu se numără cu mii de mii. b (1938)].
Atestările de pînă acum pentru căruţ sînt mult mai noi.
V. Temele de la care sînt formate derivatele acestui sufix au origine foarte variată : latină, slavă, turcă, maghiară, comună cu albaneza, greacă, germană, franceză, italiană, ţigănească, onomatopeică.
Mai ales temele substantivelor prezintă o mare varietate ca origine, dat fiind şi numărul mare al derivatelor.
Sufixul se ataşează de preferinţă la teme formate din cuvinte vechi sau intrate relativ mai de mult în limbă, mai ales la termeni familiari.
Baportat la numărul total al derivatelor pe părţi de vorbire, temele se grupează după origine astfel:
	Temele substantivelor	Temele adjectivelor	Temele altor părţi de vorbire
latine	33%	64%	50%
slave	28%	23%	7%
maghiare ţ	8%	4%	7%
turceşti	6%		7%
greceşti	3%		7%
comune cu albaneza	2%	1%	
franceze	3%		
germane	2%		
italieneşti	1%		
de origine multiplă	2%		7%
necunoscută	11%	6%	7%
onomatopeică	1%	1%	7%
ţigănească		1% 1	
37 Al. Graur, Etimologii româneşti, p. 70. 124, 125      Acad,AL Rosetti >/s'0™^ 118,
1
14
Se observă o mare diferenţă de proporţii între temele de origine latină ale substantivelor şi cele ale adjectivelor. Ea credem că se explică, în ultimă analiză, prin caracterul regional al derivatelor acestui sufix şi prin natură mai abstractă a adjectivelor în comparaţie cu a substantivelor. Majoritatea derivatelor sînt regionale; dintre acestea o bună parte au ca temă cuvinte împrumutate, care şi ele circulă numai în regiunile respective. Aceste teme formate din împrumuturi sînt mai ales substantive, nume de obiecta şi nu adjective, deoarece numele de obiecte se împrumută cu mai multă uşurinţă decît numele însuşirilor, care sînt mai abstracte.
în cadrul temelor slave un număr destul de mare aparţin limbii ucrainene, deoarece sufixul este productiv în partea de nord a ţării noastre, unde circulă astfel de cuvinte ca regionalisme.
VI. Valoarea fundamentală a derivatelor cu -uţ, -uţă este cea diminutivală.
A. Substantivele formate cu acest sufix sînt diminutive propriu-zise şi false diminutive (nume de obiecte asemănătoare cu primitivul, nume de dansuri, de plante şi de animale, toponimice).
1. Diminutivele propriu-zise numesc obiecte de dimensiuni mai reduse decît cele numite de temă. Diminutivarea se poate raporta la toate dimensiunile privitoare la forma unui obiect (mărime, lungime, lăţime, grosime), la cele temporale (durată, vîrstă), la cele abstracte sau morale (valoare, importanţă etc). Cînd se referă la fiinţe, diminutivele numesc uneori fiinţe mai tinere 40, acestea fiind, în mod normal, şi mai mici. Ele sînt şi epitete pentru oameni şi onomastice.
De cele mai multe ori valoarea diminutivală a acestor derivate este însoţită de cea afectivă, vorbitorul exprimîndu-şi în acelaşi timp şi simpatia faţă de obiectele mai mici, ori mai delicate, la care se referă, sau mila, compasiunea cînd micimea este semnul degradării sau al denaturării lor. La unele derivate nuanţa afectivă este ^preponderentă. Desigur că cele două nuanţe nu sînt obligatorii pentru toate derivatele acestui sufix şi în toate împrejurările. Acelaşi cuvînt poate avea într-un context numai valoare diminutivală, obiectivă, în alt context numai valoarea afectivă şi în al treilea ambele valori. Mai frecvent se folosesc aceste derivate cu ambele valori. Mai rar, valoarea lor diminutivală este însoţită de o nuanţă afectivă depreciativă sau de o nuanţă ironică. Nuanţa depreciativă apare cînd diminutivarea se referă la valoarea sau calitatea obiectelor.
în continuare prezentăm exemple din fiecare categorie.
a) Derivate cu valoare diminutivală obiectivă :
a) Nume de lucruri: bănuţ, bisericuţă, broscuţă, cămăşuţă, căsuţă, eerdăcuţ, ceşcuţă, cheiuţă, colăcuţ, colibuţă, covrigul, cutiuţă, danteluţă „dantelă îngustă", dunguţă „dungă subţire", farfuriuţă, feliuţă, gărduţ, glăsuţ „glas slab", jigăniuţă, juguţ, linguruţă, mărgeluţă, mărginuţă, nuieluţă, ouţr păcătuţ „păcat mai puţin grav", păhăruţ, pălmuia, pernuţă, periuţă) pescuţf
40 Cf. S. Puşcariu, Btades, p. 305.
152
EUGENIA CONTE AŞ
10
pîrîuţ, plăcuţă, prînzuţ, punguţă, săniuţă, sărmăluţă, sticluţă, şănţuţ, şoseluţăr „drumeag îngust printre ogoare", ulceluţă, vănuţă, văr gută.
(3) Fiinţe tinere : biboluţ „viţel de bivol". Teaha, 201; crâiuţ ; fătuţă; fiuţ; măgăruţ „pui de măgar" alem sn i h 190; mrenuţă; pruncuţ; sluj-nicuţă.
' Derivatul nevăstuţă are şi sensul de „nevastă de curînd măritată" 4V y) Plante tinere : lozuţă (< loză „salcie") : Apucă muchia puţin la deal pîn supt coastă la brazi prin lozuţe (a. 1630). Ştefanelli, d. c. 3.
în unele exemple diminutivele de acest fel apar în construcţii cu caracter pleonastic42. Ele sînt însoţite de o determinare adjectivală, asemenea cuvintelor nediminutivate, menită să sublinieze micimea obiectului. Un bordeuţ mic. Dosoftei, v. s. 11. Neşte desâguţi mici (a. 1716). bul. com. ist. ii 212. Făcliuţe mititele. Sbiera, p. 316. Mica jigăniuţă. Cânte -mir, ist. 31. Scoicuţele mici. Pamfile, i. c. 97. O ţîr de şetruţă. Reteganul, p. ii 78. Meseleuţ mic = pensulă, alrm ii/i h 405/284. Un pâtuţ mic. Sahia, tjrss 135. Scăunuţul ei cel mic. Cătană, p. b. ii 4.
b) Diminutive cu valoare afectivă dezmierdatoare : colbuţ: Decît noră mîne-ta, Mai bine eu că m-oi fa Tăt colbuţu vîniului. Ţiplea, p. p. 26 ; doruţ: Mi-ijele, doamne, jele, Dedoruţu mîndrei mele. Jarnîk-Bîrseantj, d. 305; funduţ: Furai calul turcului Din funduţul grajdului. Reteganul,. tr. 32 ; gînduţ: Nu te bată altu rău, Făr\ mîndruţ, gînduţu mneu. Tiplea, p. p. 50 ; lucruţ: Să ducă vestea-n ţară Ce lucruţ Gruia lucrară. T. Papahagi, m. 107 ; lumută: Nu-i blăstăm de la măicuţă Dai blăstăm de la drăguţă De-oareunde din lumuţâ. Ţiplea, p. p. 55-; lăptuţ: Nu-i lăptuţ la mulsoare. TeodOrescu, p. p. 511; mortuţ: Obraz roşu ca ruja La mortuţ e ca tina. Mînuri albe ca spuma La mortuţ îs ca ceara. Ţiplea, p. p. 18 ; nemuţ: Copii mici în legănuţ, Nu ştii cine li-i nemuţ. şez. ii 80 ; nănăşuţă: Să vă fie . . . lunuţa nănăşuţă. POMpiliu, b. 33 ; pluguţ: Rămîne casa săracă Cu pluguţul prin obor. Hodoş, p. p. 220 ; portuţ: Să-mi cernesc eu portuţu Că m-o lăsat drăguţu. doine, 294 ; puteruţă: Cînd te văd seara pe stele Toată puteruţa-mi piere. Reteganul, tr. 108; trebuţă: Dragile mamii mînuţe Cum n-or mai face trebuţe. Marian, î. 321; tîrguţ: La tîrguţ la Sîn Mihai, Să nu-mi faceţi mie bai. T. Papahagi, m. 81; urmuţă: Mâ-i vedea undeva, ori pe mine Ori urmuţa şi ţ-a rupe inimuţa. şez. ii 56 ; vinuţ: Eu te beau, vinuţ, de bunf Tu mă faci pe miri*nebun. doine, 264 ; vituţă: Loc şi vituţe am de la Dzeu* Reteganul, p. v 58 ; vremuţa: [Florile] Cînd o fi vremuţa bună Le-a purta puiu-n cunună, Cînd a fi vremuţa ră Le-a purta puiu-n cură. şez. i 15. Observăm că cele mai multe dintre diminutivele de acest fel apar în versuri populare.
Aceeaşi valoare o au toate derivatele de la nume de rudenie; observăm totodată că mai toate substantivele nume de rudenie se diminutivează^ ceea ce se explică prin relaţiile afectuoase care există între cei înrudiţi. Exemple : băbăcuţă, bărb&tuţ, bunicuţ, bunicuţă, ficuţă, finuţă, fiuţ, frăţiuţf frătiuluţ, găicuţă, leicuţă, măicuţă, mămucuţă, mămuluţă, mămuţă, neicuţăy
41 Asemenea lui însurăţei, cf. S. Puşcariu, £tudes, p. 305.
42 Id. ib., p. 308.
11
sufixul -ut(ă)
153
nenecuţă, neniucuţ, neniuluţ, nenuţ, nepotuţ, socruluţă, soruţă, tăicuţ, tătu-cuţă, tăluluţ, tătuţă, unchiuţ, văruţă. :
Aceste cuvinte sînt folosite şi ca termeni de adresare, ceea ce constituie o explicaţie în plus a valorii lor afective, deoarece observăin că şi alte cuvinte cînd sînt folosite la vocativ se diminutivează. Nota afectivă a diminutivelor cu această funcţie este subliniată în citatele care urmează prin faptul că ele însoţesc cuvîntul nederivat : Boule, bouţul meu. Sbiera, p. 189; Braăule, brăăuţule, Ce-ti este, drăguţule? Marian, î. 105; Domnule, domnuţu meu, Să te ţînă Dumnezeu. Densusianlt, ţ. h. 177; Plopule, plopuţule, Ce te legeni făr-de vîntf şez. iv 223. Şoimule,şoimuţ uşor, Fă-te roată sus în zbor. Acsandri, p. p. 172.
în categoria termenilor de adresare amintim şi pronumele mătăluţă, mult folosit cu valoare afectivă.
Nota afectivă mîngîietoare a termenilor de adresare este cîteodată exagerată, adăugîndu-i-se o nuanţă de linguşire 43, menită să atragă bunăvoinţa celui căruia i se adresează, ca în exemplul : Cîţiva danci perpeliţi miorlăiau în jurul boierului cu mînile întinse: Măria voastră, măriuţele voastre, sărutăm dreapta. Sadoveantj, în „Sămănătorc]-1, III, 601, ap. Puşcariu lucr. cit., p. 310.
Folosirea diminutivului precedat de cuvîntul nederivat şi apariţia lui în construcţii pleonastice ca cele citate anterior nu este caracteristică numai derivatelor formate cu acest sufix, ci şi altor diminutive.
Valoarea afectivă este evidentă la derivatele de la teme diminutivale, formaţiile cu -uţ neavînd o valoare obiectivă diferită de a temei, ca. în exemplele : bădicuţ, biciuşcuţă, bîticuţă, bucăţicuţâ, burticuţă, cordieută, lelicuţă, mămicuţă, mămucuţă, mărgicuţă, pielcăluţă, podişoruţ, yurcicuţă, tătucuţă, ţîricuţă, vălicuţă, vâlcicuţă.
Valoarea afectivă a unor derivate este probată de faptul că şi tema lor numeşte obiecte de dimensiuni reduse, care nu sînt imaginabile sau cel puţin vorbitorul nu şi le imaginează ca fiind mai mici, cînd foloseşte diminutivul. Să se compare, de exemplu, valoarea derivatului şi a temei aşchiuţă— aşchie, ţîruţă — ţîră, firuţ — fir în următoarele citate : Strînge nişte aşchiuţă, de aprins focul. mat. dialect, i 157; Vorbii o ţîruţă nemţeşte. Aluziei, . L. p. 231 ; Firuţ de aţă, Teaha, 224.
c) Derivate cu valoare diminutivală şi afectivă : a) Cu nuanţă afectivă dezmierdătoare : biciuţ: Ia dat încă şi-un biciuţ, Carele-avea în vîrvuţ O litră de argintuţ. Marian, la gcr ii 294; colinduţă : Colinduţa nu-i mai multă, Să trăia*cine-o ascultă, Colinduţa-i atîta-re, Cine-o ascultă să trăia-re. T. Papahagi, m. 76 ; deluţ: Cucuruz de pe deluţ, Ce eşti, bade-aşa mîndruţ6! Jarnîk-BÎrseanu, d. 404; fâguţ: La făguţu din cărare zace-un voinic de lungoare. şez. ii 214 ; pelerinuţă : Merge ghemuită sub pelerinuţă veche. Cazimir, gr. 131 ;plăcinţuţâ : Plăcin-tuţe numai cu lapte şi cu ouă frămîntate. Marian,na. 139 ;vălcicuţă : într-o Mlcicuţă Fierbe-o oală cu chisăliţă ^Furnicarul). Gorovei, c. 167; vănuţă : Ia moaşa o vănuţă sau o covâţicâ numită altmintrelea şi albie. Marian, na. 82 ;
43 Cf. Puşcariu, Etudes, p. 310.
154
EUGENIA CONTRAS
12
13
sufixul -ut.a)
155
vituţă: Au văzut numai vi tute eu totul mărunte şi degenerate. CodrU-Dră-guşanu, c. 187.
P) Cu nuanţă afectivă depreciativă : brişcuţă: Că-i era chiar ruşine să scoată un cuţitaş copilăresc, o hrişeuţă... de doi criţari. Reteganul, p. iv 73; dăscăluţ cf. lm; licheluţă; luscuţă „monedă de douăzeci de bani" <luscă „pleavă", revistuţă cf. I. Iordan44; puicuţă„femeie depravată" cf. b. ph. XI- XII, 473 ; revisPuţă cf. I. Iordan 45, tinicheluţă,, decoraţie". Merit nu tinicheluţe... ci o pedeapsă mai grea decît ştreangul. C. Petrescu,   î. ii 58.
în unele dintre acestea ca : licheluţă, tinicheluţă, sufixul diminutival atenuează sensul negativ al temei.
d) Cum este de aşteptat, valoarea predominantă a epitetelor este cea afectivă, dar le discutăm separat deoarece modul în care s-au format este diferit de la un derivat la altul. La aceste cuvinte între derivat şi temă nu există decît rareori raportul diminutival obişnuit, ca în burduluţă „fetiţă durdulie" < burdule „epitet pentru un om gras" şi in compusul mîni-uţâ — Gută „copil supărat" < mînie + Gută, în celelalte exemple valoarea diminutivală obiectivă nu se mai percepe, de ex. : durducuţă „femeie tînără, grasă, frumoasă şi veselă" < durdă, „femeie de statură mică", în derivatul lindinuţă „calificativ drăgăstos dat copiilor mici" < lindină, diminutivul modifică total sensul temei, dar diminutivarea nu se raportează la noţiunea obiectivă, ci are exclusiv rol afectiv46. Derivatul fîşticuţă „persoană scundă şi vioaie" mat. dialect, i 256 < fistic „obiect mic şi fără importanţă" este rezultatul unei transpuneri metaforice. Tărtăcuţă „fiinţă mică şi bondoa»că" este probabil o metaforă de la fructul cu acelaşi nume şi nu o formaţie independentă de la tărtacâ. Menţionăm tot aici porecla vlăduţă „om prost, nerod" (Era la toate vlăduţă, GOrjan, h. i 48) creat de la un nume propriu (vezi p. 149).
e) în ce priveşte antroponimicele, întîlnim formaţii cu acest sufix de la prenume feminine şi masculine47 ca: Anuţa, Catinciiţa, Ilenuţa, Măgduţa, Măriuţa, Olguţa, Stăncuţa, Bănuţ, Ionuţ, Mitruţ, Petrui, Tudoruţ, Vlăduţ; lorguţu, Răduţu; Angheluţă, Gosticuţă, Goguţă, Nicuţă, Păvăluţă. Unele ca Brăduţ48, Crenguţa 49 probabil provin din nume comune diminuti-vate. Toate aceste diminutive au valoare afectivă.
Numele de familie întîlnite formate cu acest sufix provin din prenume diminutivate ca Angheluţă, Avrămuţă, Petrul, Răduţ sau din adjective substantivizate ca Băluţă.
f) Găsim şi nume de animale diminutivate: Boienuţ < Boian. Acestea au de asemenea valoare afectivă.
4* Stilistica limbii române. Bucureşti, 1944, p. 182.
celuş " SitUa*la a fost exPlicată de acad. I. Iordan, lucr. cft.,.p. 11
47 Acad. Al. Graur, Nume de persoane, p. 66.
48 Id., ib. p. 53.
49 Id.
-189, în legătură cu pur*
2. Falsele diminutive create cu -uţ fac parte din categoria celor care nu respectă concordanţa dintre forma diminutivală şi conţinutul semantic, în raport cu tema de la care sînt formate 50. între sensul diminutivului şi al temei nu există un raport de diminuare sau, chiar dacă există, el este secundar, neesenţial. în mod frecvent este înlocuit cu unul de asemănare. Dar fiindcă asemănarea aceasta este adesea vagă sau subiectivă, sau se referă la o singură trăsătură a obiectelor, ea nu este evidentă, nici perceptibilă pentru toţi vorbitorii. Aceste împrejurări determină slăbirea treptată a legăturii dintre temă şi derivat, ajungînd pînă la pierderea oricărei motivări.
Derivatele din această categorie denumesc plante, animale, sînt nume de animale, nume de lucruri, nume de dansuri populare, toponimice. Cele mai nrmeroase sînt numele de plante, dar deoarece la numele de lucruri ideea de diminutiv este mai evidentă, începem prezentarea cu acestea din urmă :
a) Nume de lucrări:
Substantive feminine : bisericuţă „felie de pîine pe care fetele aşază cîte o sarma, o bucată de carne etc. la nuntă şi o dau iubiţilor", lexic reg. 11, „gaşcă" ; buceluţă „cioc de lampă" ; califeluţă „fir de catifea brodat, panglică de catifea" ; căsuţă „partea mai bulbucată a inelului în care e prinsă piatra" ; cociorbuţă „fiecare dintre cele două dispozitive asemănătoare cu capătul cociorbei care înlocuiesc scripeţii la războiul de ţesut cînd se ţese în mai multe iţe" glosar reg. 26 ; crăcuţâ „motiv ornamental pe cojoace, făcut din trei crenguţe cu cîte o floare în vîrf" ; crenguţă „fiecare dintre cele două braţe ale ochelarilor" ; derută (pentru ghieruţă) „cîrcei la viţa de vie" -,druyincuţă „limbă de pămînt" (< drujincă „felie de pîine, de caş"); fălcuţă „braţele prăjinei cu care se împreună inima carului" ; furcuţă „furculiţă, tacîm", „crestătură la vîrful urechii oilor", „una dintre părţile care alcătuiesc copita calului", „sîrmă îndoită, crestată la vîrf, ce intră în alcătuirea undiţei" ; găinuţă „boabe de porumb puse pe cuptor care nu s-au prefăcut în floricele" ; luleuţă „păhărel din care se bea ţuică" ; muzicuţă „mic instrument muzical de suflat", „camerton", „unitate de măsură egală cu un sfert de litru" ; nâfrămuţă „batistă", năfrămuţă de grumaz, „cravată" ; periuţă „partea păroasă a piciorului albinei"; pernuţă „formaţie în formă de săculeţ sau punguşoară existentă la genunchii, unghiile sau labele unor animale, pentru a le uşura mersul" ; puicuţă cf. găinuţă; spencuţă „măsură de capacitate mai mică de 15 litri" (< itpenc „coşarcă"); spumuţă „smîntînă", glosar reg. 64; strunguţă „un fel de dantelă la cămaşă" ; tînjeluţă „piesă ataşată printr-un cui în partea dinainte a tînjalei" ; umbreluţă „organ de care îşi leagă seminţele unele plante"; unghiuţă „numele unei unelte de fierărie" ; veriguţă „cununiţă de nuiele pe care şi-o împletesc fetele la Sf. Vasile" ; zăbâluţă „lănţişor care uneşte braţele zăbalei" ; zăluţă „cusătură în formă de lănţişor pe" ie sau catrinţă" ;
50 Cf. D. Bîrsan, False diminutive, în smfc III, p, 89.
156
eugenia contras
14
15
sufixul -ut(â)
157
zgărduţă „panglică întinsă sub frînghia ce leagă coarnele furcii (de tors)r pe care sînt cusute fire de mărgăritare mărunte".
Substantive neutre : căruţ „parte a fierăstrăului", „roabă" ; cîrliguţ „aluat copt în formă de cîrlig" ; doguţ „fund de lemn" ; lemnuţ „chibrit" ; măcăuţ „chibrit", „lemnuş la suveică" ; măiuţ „nume dat mai multor părţi ale războiului de ţesut", „unealtă cu care se bate brînză ca să se îndese în putină", „lopăţică cu care se bate cînepa"; mijlocuţ „dantelă cu care m împreună două fîşii de pînză pentru a alcătui o faţă de masă sau de pernă" ; noduţ „osul rotund şi proeminent care uneşte laba piciorului cu partea de jos a femurului", teaha, 246 ; ouţ „cocoloş de mămăligă" ; păiuţ „chibrit" -f săcuţ „faţă de pernă".
Substantive masculine : bănuţ „germenele oului fecundat" ; folcăluţ „burduf în care se păstra sau se transporta brînză sau untul" ; moşuţ „matahală de paie în formă de om pe care o pun flăcăii în noarta fetelor în noaptea de Sf. Vasile".
b) Nume de plante :
Substantive feminine : amărăluţă, amerkuţă, băşicuţâ, buruienuţă, cafeluţă, candeluţă, ccrbăluţă, comută, crăcuţă, tuşmuţă', dafinuţă, dumine-cuţăţ făcliuţă, feliuţă61, fereguţă, firfiricuţă, firuţă, frînghiuţă, găinuţăf ierbăluţă, ierbuţă, imită, luşcuţă, mărgeluiă, miruţă, năgăruţă, nemţoicuţă, omăiuţe, ovăzcută, panglicuţă, părăluţă, păscută, piedicuţă, ' pip ăr cută, pi-peruţă, pipiriguţă, pisicuţă, pitărcuţă, ploscuţă, popelcuţă, primăvărutâ, rotuţă, rujuţă, ruşcuţă, săbhiţă, sămcuţă, săscuţă, scînteiuţă, spinută, stan-tută, steluţă, tărtăcuţă, urzicuţă, văcuţă, vindecuţă; '
Substantive masculine : bănuţ, boţuţ, crăhtţ, măcuţ, pescut, pipirigul;
Substantive neutre : căşuţ, degetăruţ, mălăuţ, păhăruţ.
Numele de plante apar şi în compuse ca : brîncuţa-voinicului, bunduta-vîntului, cămăşuţa-Dcmnului, măciucuţă-de-baltă. La baza acestora se găseşte o metaforă în care sensul diminutival al derivatului este evident.
c) Nume de animale a) nume comune :
Substantive feminine : bunicuţă „boarţă" ; forfecuţă-rosie „pasăre cu penele cărămizii" ; găinuţă „corlă", „pasăre sălbatică care vara are pene împestriţate cu puncte albe şi iarna e albă" ; gîzuţă „albină" ; lipovămcutâ „sticlete" ; măriuţă „nevăstuică", „zvîrlugă" ; mieluţă „buburuză" ; nii-ţuţă „nevăstuică" teaha, 243; muscuţă „vierme de cireaşă"; ochenuţă „boarţă" ; plăticuţă „behliţă" ; ploscuţă „ploşniţă" ; sardelută „specie de sardea" ; âcînteuţâ „licurici" ; stăncuţă „cioară" ; steluţă „licurici" ; ţărăncuţă „specie de libelulă".
Substantive masculine : berbecuţ „becaţină, sităruş"; căluţ „numele mai multor insecte din familia lăcustelor" ; erăiuţ „pestemic de rîii, negru pe spate", mat. dialect, i 168; moşuţ „ciocîrlan", „albină mare, bondar"; porcuţ „porcuşor"; porumluţ „porumbel"; rotuţ „specie de porumbel nedefinit de aproape".
„ ' 5! D,A s;v- consideră, că, deoarece această plantă se numeşte şi feligâ, e posibil ca feliută sa fia părut prin schimb de sufix, datorit etimologiei populare. '
P) nume proprii: Crenguţa52, „nume de oaie", M ercuţa 5î* „nume de oaie" (< miercuri); Pânuţa „nume de oaie" (< pană „floare"); Steluţa „nume de oaie" ; Tigruţa „nume de pisică" 54; Ţărăncuţa „nume dat unei iepe negre" ; Corbuţ „nume de cîine de vînătoare" ; Lăpăduţ „nume de cîine".
d) Nume de dansuri
Substantive feminine: dunăriuţă; evreicuţă; mocăncuţă; muzicuţă; ofticuţă; oltencuţă; opincuţă; pestelcuţă; stăncuţă; ungurencuţă; urzicuţă; vasilcuţă; vlâsencuţă.
Substantiv masculin : moşneguţ.
e) Toponimice
Toponimicele create cu acest sufix sînt nume de localităţi, de munţi, de rîuri. Majoritatea au ca temă toponimice aflate prin apropiere, numai cîteva sînt formate de la nume comune, ca Bolduţ < bold, Eăiuţul < rai 55. Localităţi: Bîrsăuţa < Bîrsâu, Cehăluţ < Cehal, Boşiuţa < Roşia. Bîuri: Petiuţa, pîrîu care izvorăşte din Petia, Rîşcuţa, afluent al pîrîului Rişca, Sălăuţa pîrîu în apropiere de Salva.
Munţi: Bălescuţul, munte care se ramifică din muntele Bălescu.
B. Derivatele adjectivale cu -uţ, -uţă au toate o pronunţată valoare afectivă. în acelaşi timp, pot avea valoare diminutivală propriu-zisă, exprimînd însuşirea în proporţii mai reduse. Ca nuanţe derivate din valoarea iniţială diminutivală ele arată aproximaţia, asemănarea cu primitivul sau o nuanţă a acestuia. în unele cazuri ele exprimă acelaşi grad al însuşirii ca tema sau chiar un grad superior. Substantivate, sînt nume de plante, de animale, de dansuri. Valoarea afectivă a derivatelor adjectivale contribuie la modificarea înţelesului lor de la un context la altul. Nuanţele dezvoltate din ideea pur diminutivală se explică şi prin calitatea adjectivelor de a exprima însuşiri şi nu obiecte şi prin relaţiile de natură diferită care există în mod obiectiv, sau pe care le stabilesc vorbitorii, între însuşiri şi obiecte.
1. Adjective propriu-zise (inclusiv cele folosite adverbial sau substantivate în context) :
a) Derivate exclusiv cu valoare afectivă : albuţ: Albuţă ca lebăda. Marian, o. ii 358 ; drăguţ: Drăguţii mei frăţiori. Creanga, p. 25 ; stînguţa: Săracul bădiţa, Unde-o fi, unde~o-nsera. Pe-a cui mină s-o culca. Da, pe-a lui, pe stînguţa. folc transilv. ii 226.
b) Derivate cu valoare diminutivală obiectivă: acruţ: Era un vin acruţ pe care-l preţui puţin. Sadoveanu, z. c. 44; călduţ: Apă călduţă. calendariu (1814), 176; grosuţ: Semifluid (grosut sau pe giumăiate curgător) (a. 1849), la Ursu, t. 276; micuţ: Pîn-aveam şi eu drăguţă, îmi părea noaptea micuţă. Jarnik-BÎRSEANU, d. 163; mititeluţ: Osman era un
52 Cf. Gr. Brîncuş, Nume date animalelor domestice, în le
53 Id. ib.
54 Id. ib. \
55 Toate datele sînt culese din I. Iordan, Toponimia românească, p. 448
xvi (1967), p. 174^175.
-461.
158
EUGENIA CONTRAS
17
SUFIXUL -UT(Ă)
15S
om mititeluţ. graiul, i 435; scurtul: Am citit un manuscript scurtul & unuia. Maior, ist. 48/8 ; tînăruţ: Romanii l-au poreclit Augustulus, pentrui că era tinăruţ. Şingai, hr. i 91/6.
c) Cu valoare de aproximaţie sînt folosite şi următoarele diminutive i{ molcuţ: S-amestecă miez de pîine cu vin şi cu pelin verde tăiat măruntul Se întinde molcuţ pe o cîrpă, apoi se leagă la sclintitură. Grigoriu-rigo, m. p.
i 164 ; răruţ: Un săculeţ . . . de pînză de cînepă, răruţ ţesută. Pamfile, i. g. 33.
d) Asemănarea cu primitivul sau o nuanţă a acestuia este exprimată} în formaţii ca : bălănuţ: Lătăuşul. . . e de coloare bălănuţă, cu picioarele" covrigite pe de o parte, marian, ins. 309 ; mieriuţ „albăstrui" : Le-am cumpă*< ral copiilor nişte haine mieriuţe. mat. dialect, i 181.
e) Multe dintre diminutivele formate de la teme care exprimă însuşiri referitoare la oameni pot să redea un grad al însuşirii egal cu al temeL Diminutivarea are aici rolul de a evita adjectivul nederivat, a cărui folosire poate fi considerată nedelicată cînd însuşirile pe care le exprimă sînt negaţi* ve şi de a dezmierda, cînd însuşirile sînt pozitive. De exemplu, hîduţf nătînguţ, slutuţ nu au, în genere, sensul de mai puţin hîd, nătîng, slut, deşi îl pot avea şi pe acesta, nici blînduţ de mai puţin blînd.
Citatele care urmează ilustrează această categorie : blînduţ: Din gură-oi grăi blînduţ  Şi mi-oi prinde un drăguţ. Mîndrescu, l. p. 62 \ *' plinuţ:  Plecă   ftiguţa   în   grădină,  mişcîndu-şi   greu   trupul plinuţ. Mihale, o.  501;   sărăcuţ:   Era   sărăcuţ,  săracul  de  el,  încît câteodată, ba de cele mai multe ori, trăia tot. cu noduri fripte învăluite în răbdări^ prăjite. Eeteganul, p. i 59.
f) Apropiate ca valoare de cele anterioare sînt diminutivele adjectivale precedate de adjectivul nederivat. împreună, cele două adjective formează o construcţie cu valoare de superlativ, ca în exemplele : Şi-au rupt cojocul bun-bunuţ. Sbiera, p. 9 ; Chilia era goală -goluţă. Eeteganul, p. n 5 ; înainte [mînăştergurile] se făceau tot cu flori, cu pui mînăşter-gura-ntreagă-întreguţă. conv. lit. xxiv 1064 ap. Puşcariu, Etudes, 312; îmbrăcat într-un cojoc nou-nouţ. Sbiera, p. 9; Trei perechi de desagi plini-plinuţi cu galbini de aur.   Eeteganul, p. iv 20.
2. Adjective substantivate total:
Numele de plante şi de animale provin din diminutive adjectivala care arată asemănarea sau din diminutive cu valoare pur afectivă.
a) Nume de plante : amăruţă, gălbenuţ (burete comestibil), măricuţă (burete comestibil), negruţă, roşiuţe (varietate de prune).
b) Nume de animale :
a) nume comune : roşiuţă „roşioară".
P) nume proprii: Băluţa5Q „nume de oaie", Mîndruţa 57 „nume de vacă", Negruţa58, „nume de'vacă şi de pisică".
c) Nume de dans: mur guta.
56 Cf. Gr. Brîncuş, lucr. cit.
57 Id., ib.
68 Id.  ib. -
C. Valoarea diminutivelor de la cuvinte care aparţin altor părţi de vorbire decît substantivul şi adjectivul este mai ales afectivă.
Adverbele, relativ mai numeroase decît celelalte derivate grupate aici, au valorile adjectivelor 59.
Ele au valoare diminutivală obiectivă şi afectivă în derivatele i abieluţa, câtineluţ, mereuţ, olecuţă :
A îmbla ori a lucra . . . mereuţ. h. xviii 175 ; îl luă cu binişorul şi-l mai domoli olecuţă. Ispirescu, l. 121.
Mereuţ (< mereu „fără grabă, domol") apare repetat cu valoare de superlativ : Să sui Tîndală în lemn, mereuţ-mereuţ, şi băgă mîna pe su pasăre să-i fure un ou. Alexici, l. p. 241.
Derivatul pupuţ are valoare afectivă. Sensul lui este identic cu al temei de la care e format : a sta pupuţ ■— a sta pup „a sta ghemuit". lefu* cuta „chiar acum, de-abia" lexic reg. 14 şi degebuţa (Degebuţa vii pe kmke. Pamfile, c. 44 ap. Pascu, s. 158) par a avea tot valoare afectivă.
Acelaşi lucru se poate spune şi despre pronumele mătăluţâ, menţionat la discuţia despre valori ale substantivelor, numeralul douţă cf. bl vi (1938), p. 191, interjecţiile gîriuţă „interjecţie cu care se cheamă gîştele" (< gîri-gîri), liuliuţa, liuliuţa „interjecţii alintătoare în cîntecele de leagăn" (< liu-liu) şi derivatul aleguţ < alege, o formaţie cu valoare de interjecţie cu sensul „în lături" cf. da si „gata, destul". Cf. lr xii (1963), nr. 5, p. 332.
Derivatul verbal roguţă, semnalat de B. Cazacu60, are de .asemenea valoare afectivă : Dar dă puşca la mine, mă roguţă matale, dă-mi-o mie. C. Manolache, Sfînta Dreptate, p. 253, ap. Cazacu, loc. cit. La fel şi cul-cuţa, folosit de adulţi cînd se adresează copiilor, în expresia mergi culcuţa = fă nani.
VII. Sufixul -uţ, -uţă este productiv în limba română. Productivitatea lui se dovedeşte nu numai prin numărul de derivate pe care le formează, ci şi prin numărul mare de categorii de teme de diferite origini, intrate în diferite epoci, la care se ataşează. Derivatele acestui sufix diminutival sînt foarte numeroase în limba română (peste o mie de substantive), dar, după cum au observat cercetătorii, ele au o arie de răspîndire mai redusă, bine delimitată 61. S-a arătat că ele sînt foarte răspîndite în graiurile din vestul şi nord-vestul ţării, unde se folosesc aproape în mod exclusiv 62. Cercetările efectuate pe baza materialului cuprins în alr au dus la concluzia că din 124 de derivate înregistrate cu acest sufix 101 apar în Transilvania şi Banat şi 25 în celelalte regiuni ale ţării23. Frecvenţa
59 Cf. I. Iordan, Stilistica, p. 191.
60 Cf. b. Cazacu, Despre unele forme verbale cu sufixe diminutivale,  în scL I (1950),. nr. 1, p. 91.
61 Iordan, Stilistica, p. 175.
62 Cf. Vladimir Drimba, Influenţe româneşti în graiul maghiar din Valea Crişulut Negru? în fd i (1958), p. 113-122. \
63 Cf. Valeriu Rusii, în legătură cu derivarea cu sufixe în dacoromână, în fd iv (1962), p. 257-268.
160
EUGENIA CONTRAS
18
lor deosebită în Transilvania a făcut ca sufixul să fie adoptat, în forma de feminin, în graiul maghiarilor din Valea Crişului Negru64.
Cercetările acestea, bazate pe materialul oferit de alb, corelate cu datele puse la dispoziţie de culegerile de texte populare şi de literatură cultă, ne permit să alcătuim o imagine mai completă a frecvenţei şi a ariei de răspîndire a acestor diminutive. Concluzia care se impune este că ele sînt cunoscute în toate regiunile ţării, dar nu în aceeaşi măsură. în Oltenia, Muntenia, Dobrogea sînt întîlnite mult mai rar, dar existenţa lor în toponimie arată că sînt prezente şi aici. întîlnim toponimice ea Bâlescuţul, munte lîngă Gilort, Brezuţa, rîu lîngă Cîmpulung, Roşiuţa localitate în Mehedinţi, Urzicuţa, localitate în Dolj. în Banat, Moldova şi Transilvania de vest şi de nord-vest sînt foarte răspîndite.
Cu toate că cercetările de pînă acum au semnalat numai situaţia din limba actuală şi că pentru limba veche datele pe care le deţinem sînt prea sărace pentru a permite stabilirea unor concluzii ferme, se pare că această repartiţie regională continuă o stare de lucruri existentă în limba veche. Cel mai vechi derivat atestat pînă astăzi, căruţă, apare într-un text din nord, Psaltirea Hurmuzachi. Apoi^ sînt atestate în texte muntene derivatele păhăruţ la Coresi, căsuţă în îndreptarea legii. Ultimul derivat este atesta, şi în Moldova, la Dosoftei, la care mai întîlnim bordeuţ, cescuţ, gărduţ, grădinuţâ, vrăbiuţă. în continuare numărul derivatelor se înmulţeşte, dar sînt atestate' numai în scrieri din Moldova, Transilvania şi Banat (la Neculce, Cantemir, Anonymus Caransebesiensis, Lexiconul Marsilian, Molnar, Ţichindeal, Maior, Şincai, Budai-Deleanu) şi în documente din aceste regiuni cuprinse în diverse colecţii. în secolul al XlX-lea apar în număr foarte mare în regiunile amintite, mai puţin în Muntenia, dar^ aceasta nu e un indiciu că sufixul a devenit mai productiv în această epocă, ci numai că înmulţirea numărului de texte tipărite a prilejuit înre" gistrarea derivatelor lui. E greu de presupus, de exemplu, că de la Dosoftei pînă la Negruzzi derivatul grădinuţă nu a fost folosit, deoarece lipsesc" atestări intermediare. în secolul nostru numărul acestor diminutive estei ma»re, sufixul este productiv, dar, după cum am văzut, derivatele lui au un marcat caracter regional. Unele au pătruns în limba literară, prin intermediul scriitorilor din aceste regiuni, ca Eminescu, Negruzzi, Alecsandri, Creangă, Slavici, Sadoveanu, Teodoreanu, Agîrbiceanu. Cercetarea derivatei or care au pătruns în limba literară ne arată că ele continuă să fie folosite mai ales de scriitorii moldoveni şi transilvăneni, mai puţin de munteni, care preferă, acolo unde există, diminutive cu alte sufixe. Repartiţia regională a acestor derivate se poate obseiva şi în funcţie de originea temelor şi de valorile lor. Spre exemplu, majoritatea derivatelor de la tem e maghiare sînt din Transilvania, a celor de la teme de origine turcă, greacă sau franceză din Moldova şi Muntenia. în ce priveşte valorile, dim inutivele propriu-zise sînt folosite în Transilvania, Moldova şi Banat,
Cf. Vladimir Drimba, loc. cit.
19
SUFIXUL -UT(Ă)
161
în timp ee în celelalte regiuni sînt mai frecvente falsele diminutive, nume de plante, de animale etc. în ultimele regiuni amintite situaţia se explică prin preferinţa vorbitorilor de aici pentru alte sufixe la formarea diminutivelor propriu-zise.
în concluzie, -uţ, -uţă este un sufix dinrnutival vechi în limba română, folosit mai ales la derivarea substantivelor feminine. El a fost şi este productiv într-o anumită regiune a ţării, anume în partea de nord, de nord-vest şi de vest, mai puţin în restul ei. Deşi are un marcat caracter regional este foarte viu în limbă.
SUFIXE MOŢIONALE PENTRU FORMAREA MASCULINULUI
DE
eleonora popa
1. în stadiul actual al limbii române există cîteva posibilităţi de a* exprima deosebirile de sex la oameni şi la animale:
a) aşa-numita heteronimie, care constă în folosirea unor perechi de cuvinte din radicale diferite, cuvinte în generalmoştenite, mai rai* împrumutate :
bărbat — femeie, frate -— soră, ginere — noră; cerb — ciută, cocoş — găină, cotoi — pisică-,
b) perechi de cuvinte care au la bază acelaşi radical, formate prin? moţiune pe teren românesc sau moştenite din latină (căprior — căprioară < lat. capreolus — capreola, socru — soacră < lat. socruş — socra); t
c) folosirea la animale a numelui generic în tovărăşia unor termeni ca : bărbătuş, mascul (pentru masculin), femeiuşcă, femelă (pentru feminin). Faţă de limba literară, limbajul popular cunoaşte şi un alt tip de determinare. De ex. : ţap de căprioara (alr sn iii h 682), cocoş de ciocânitoare-(alb sn iii h 705/353), cocoş de prepeliţă (alr sn iii h 708) etc^ pentru desemnarea masculinului; găină de cocostîrc (alr sn iii h 698/ 574), buhă de huhurez (alr sn iii h 714/95) pentru desemnarea femininului. Acest ultim procedeu, folosind o exprimare analitică, este inai puţin economic pentru vorbirea curentă şi, de aceea, mai puţin uzitat.
Procedeul de bază, moţiunea, continuatoare a unor stări de lucruri din latină, cunoaşte în limba română două modalităţi de derivare :
— formaţiile cu sufixe r      — formaţiile regresive \
în cercetarea de faţă am avut în vedere numai cazurile de derivare cu sufixe a substantivelor masculine de lâ feminine. Materialul a fost selectat pe baza dicţionarelor curente (da, da ms., cade, tdrg, dlrg, dm, dlr), a unor glosare regionale şi culegeri de folclor recente etc.
1 Vezi Th. Hristea, Moţiunea regresivă în limba romană, în Omagiu lui Alexandru [Rosetti Bucureşti, 1965, p. 385—388.
164 eleonora popa
Parcurgerea acestui material permite o primă observaţie de ordin J general. Substantivele masculine formate prin moţiune sînt mult mai I numeroase în vorbirea populară şi familiară decît în limba literară. Faptul 1 poate fi explicat, pe de o parte, prin prezenţa în cadrul moţiunii mascu- | linelor a unor categorii de cuvinte care prezintă pentru vorbitorul limbii | populare un mai mare interes de ordin economic şi practic : nume de ani- ! male,.de păsări, de insecte. Pe de altă parte, astfel de formaţii oferă con- '■! ciziune şi expresivitate spre deosebire de formaţiile analitice. ']
în felul acesta s-ar părea că însuşi procedeul moţiunii este mai 1 frecvent în aspectul popular şi familiar al limbii. Această părere poate fi \ susţinută şi de o observaţie asupra moţiunii substantivelor feminine. Ală-turi de categoriile întîlnite la masculin, moţiunea substantivelor feminine \ mai are în vedere o categorie, bogat ilustrată, cea a numelor de ocupaţii "l şi profesiuni. Foarte frecvente în perioada postbelică, asemenea formaţii -au început în ultimii ani să-şi restrîngă circulaţia în limba literară. în locul lor se extinde folosirea masculinului-nume generic, care, însoţit de un termen de adresare sau de un determinant, nu poate crea confuzii2. Pentru lim- ^ bajul popular şi familiar însă, procedeul continuă să rămînă productiv. Corelînd această observaţie cu cea referitoare la moţiunea substantivelor masculine, consider că procedeul este mai frecvent în limbajul popular şi familiar şi, în acelaşi timp, mai caracteristic pentru aceste aspecte ale limbii.
2. Materialul selectat cuprinde un număr de cuvinte relativ redus, 126 de cazuri de derivare a substantivelor masculine de la feminine, cu ajutorul a 10 sufixe.
Faptul nu se datoreşte neproductivităţii procedeului, ci este urmarea * unei situaţii obiective în limbă : numele generic are de obicei formă mas- j culmă. 1
_ Substantivele în discuţie fac parte din cîteva clase semantice denu- i mmd: persoane (mai ales grade de rudenie), fiinţe imaginare, mamifere, 1 păsări, insecte. ]
Este  interesant de urmărit bogăţia procedeului în cadrul acestor 1 clase. Cea mai numeroasă este clasa numelor de păsări, care cuprinde 81 j de cazuri din totalul de 126. Situaţia este explicabilă pentru limba română, \ dată fiind frecvenţa numelor de păsări în formă feminină, însuşi numele \ generic pasăre fiind un feminin. Totodată, în cadrul acestei clase semăn- i tice, privită în ansamblu, sinonimia Regională şi populară este mai bogată -decît in cadrul celorlalte clase. Consecinţele acestui fapt se fac simţite şi m matenahil cercetat, în care am întîlnit numeroase cazuri de sinonime care au constituit baza de plecare a unor derivate moţionale masculine. Cîteva exemple : bibilică — pircâ, coţofană — ţarcă, curcă — tutcă — truşcă, gaiţă — zaică, ghionoaie — verăalie, potîrniche — găinuşă — fuglă, vrabie — ţigană    curmată — pasăre*
2 Vezi Gramatica Academiei, ed. a Il-a, voi. al II-lea, p. 507. |
3 sufixe moţionale pentru formarea masculinului 165
în cazul numelor de mamifere am întîlnit o singură situaţie similară, unde este vorba, de fapt, de acelaşi radical: maimuţă — moimă — momită — măimucă.
3. Moţiunea substantivelor masculine nu dispune de o marcă proprie de realizare, ci foloseşte sufixe cu valori multiple 3. Din punctul de vedere al valorii lor fundamentale, acestea se încadrează în cîteva categorii:
a) sufixe augmentative : -oi, -an, ău;
b) sufixe diminutivale : -el, -ior, -aş;
c) sufixe cu valoare dublă, de augmentativ şi de diminutiv4 : -ete> -oc (-og)^
d) sufixe cu valoare de nume de agent: -ar, -tor.
Surprinde numărul relativ mare al sufixelor diminutivale care intervin în moţiunea substantivelor masculine. Prezenţa sufixelor diminutivale alături de cele augmentative şi relaţiile dintre ele au fost explicate de Florica Dimitrescu, în planul general al limbii, ca o urmare a faptului ca „pentru vorbitorul obişnuit diminutivele şi augmentativele alcătuiesc împreună un singur sistem de punere în relief a expresiei " 5. Folosirea sufixelor augmentative şi diminutivale în derivarea substantivelor masculine de la feminine poate fi justificată, aşadar, de valoarea lor afectivă.
Mai dificil de explicat este prezenţa sufixului -ar, a cărui valoare de bază este formarea numelor de agent. Ar fi posibilă în acest caz analogia, cu sufixul -aş, care formează şi diminutive, şi nume de agent (de ex. : fluieraş „diminutiv al lui fluier" şi „cîntăreţ din fluier"). Se pare că intervine şi în selectarea sufixului -ar criteriul valorii afective.
în ceea ce priveşte prezenţa sufixului -tor, acesta îşi găseşte raţiunea în formarea numelui generic — nume de agent şi interesează mai puţin în discuţia de faţă.
Aparent, rolul hotărîtor în moţiunea substantivelor masculine nu-1 deţin sufixele augmentative (numărul acestora fiind egal cu cel al sufixelor diminutivale). în realitate însă, datorită productivităţii sufixelor augmentative, numărul cuvintelor formate cu ajutorul lor întrece cu mult pe cele formate cu sufixe diminutivale.
3 Originea sufixelor folosite în derivarea substantivelor masculine de la feminine interesează în mai mică măsură, dat fiind faptul că moţiunea nu dispune în acest caz de sufixe proprii, ci foloseşte sufixe caracteristice altor categorii de derivare, despre care s-a discutat în diferite ocazii, la locul şi la momentul potrivit. Vezi Densusianu, hlr, I, p. 250; G. Pascu, Sufixele româneşti, Bucureşti, 1916; S. Puşcariu, Dte rumănischen Diminutivsuffixe, în jahresbericht, Vip (1902), p. 86 ş.u.; Martin Hiecke, Die Neubildung der rumănischen Tiernamen, în jahresbericht, xii (1906), p. 151 ş.u. ; Al. Graur, Nom d'agent et adjectifen roumain, Paris, 1929, p. 66 ş.u.; I. Iordan, Limba română contemporană, ed. a Il-a, Bucureşti, 1956, p. 308 — 311 ; Ecaterina Ionaşcu, Sufixele -ar şi -aş la numele de agent, în smfc ii, p. 93 ; Elena Ciobanu, Categoriile semantice create de sufixul -ar în limba română, în smfc iii,  p. 144 etc.
4 Pentru problema sufixelor de acest tip, vezi Florica Dimitrescu, Note asupra relaţiilor dintre diminutive şt augmentative, în Omagiu Iordan, p. 241—253.
5 Vezi lucr. cit., p. 225.
:166
ELEONORA POPA
următor-baZa materialului cercetat> situaţia se prezintă, cifric, în felul
Augmentative	Diminutive		Valoare dublă	Nume de agent
-oi -an -âu	-el -aş -ior		-ete -oc	-ar -tor
84   11 3	6     1 1		3 2	13 2
Total: 98	Total : 8		Total: 5	Total: 15
Categoria de sufixe cel mai bine reprezentată este, prin urmare, categoria augmentativelor (98 din totalul de 126 de atestări), fapt care intră m corelaţie cu situaţia moţiunii din cadrul substantivelor feminine, unde cel mai frecvent folosite sînt sufixele diminutivale.
.     Cu ajutorul acestor categorii de sufixe, moţiunea substantivelor masculine se poate realiza, pornind de la feminin, pe trei căi •
V deri™a Propriu-zisă, prin adăugarea sufixului moţional masculin la tema feminină :
albină + -oi > albinoi-,
buhă + -ar > buhar;
mierlă -f -an > mierlan;
moimă + -oc > moimoc;
ţigană + -el > ţiganei;
vulpe + -ău > vulpău 6;
2. substituirea de sufixe :
bibilică > bibiloi ; ciocîrlie > ciocîrloi; ciocîrlie > ciocîrlan; cucuvea > cucuvoi; gonotiftirită > gonotiftiroi; nevăstuică, > nevăstoi; tăptălagă > tăptălog; tuptileacă> tuptiloi; turturea > turturaş;
3. folosirea  formei   de   masculin  a   aceluiaşi   sufix:   -oii-oaie, -torj-toare, -elj-ea, -ăuj-aie: 1 9
ghionoaie > ghionoi;
ciocănitoare > ciocânitor;
rîndunea > rîndunel;
bucălaie > bucălău. In selectarea materialului, cazurile de substituire de sufix, precum şi cele care folosesc forme de gen ale aceluiaşi sufix sînt susceptibile de interpretări diferite.
6 Uneori sufixele moţionale de masculin se ataşează la o formă de feminin sufixată : r/n-«lunică + -oi > rîndiinicoi, pirchiţă + -of > pirchiţoi, găinuşă + -oi > găinuşoi.
SUFIXE MOŢIONALE PENTRU FORMAREA MASCULINULUI
167
a) în unele situaţii este uneori mai dificil de stabilit sensul derivării, dacă masculinul s-a format de la feminin sau invers (de ex. : bucălaie — bucălău, bibilică — bibiloi, ciocîrlie — ciocîrloi, ghionoaie — ghio* noi). Dificultatea constă în stabilirea numelui generic şi îşi găseşte explicaţia în faptul că forma feminină nu este caracteristică în limba română pentru numele generic. în asemenea situaţii, criteriul de bază este frecvenţa formei feminine ca nume generic şi, uneori, etimologia.
b) Cînd există şi o formă nesufixată de masculin, derivatele prin moţiune ar putea fi interpretate uneori ca diminutive sau augmentative ale acesteia. Astfel se poate considera : cintezoi < cintez, găinuşoi < găinuş, moşoi < moş, pitpălăcoi < pitpalac, presuroi < presur, ţiganei < ţigan, văduvoi < văduv. Indiciul cel mai sigur este, în astfel de situaţii, prezenţa în acelaşi context a derivatului în tovărăşia femininului — nume generic (sau în tovărăşia femininului interpretat ca nume generic), desemnînd o pereche (ca în cazul răspunsurilor la anchete dialectale sau ca în cazul descîntecelor). Astfel am putut preciza că, pentru anumite regiuni, cintezoi nu este augmentativ al lui cintez,, ci derivat moţional al lui cinteză în localităţile în care acesta din urmă este interpretat ca nume generic {sufl. olt. i (1927), 153, alr sn in h 704). într-o situaţie asemănătoare se află : găinuşoi < găinuşă „potîrniche" (alr sn iii h 710/414), moşoi <C moaşă (mat. dialect, i 213), pitpălăcoi < pitpalacă (alr sn mh 708), presuroi < presură (sufl. olt. i (1927), 153).
Posibilităţi de confuzie prezintă şi derivatele cu sufixul -ar. Existenţa în clasa numelor de păsări şi animale a unor nume de agent derivate cu sufixul -ar (de ex. : albinar, prepelicar) poate produce dificultăţi în stabilirea sensului şi etimologiei unor derivate ca : buhar < buhă, furnicar < furnică, pliscar < pliscă, potîrnicar < potîrnică. în astfel de cazuri, ca şi în situaţia amintită mai sus, numai contextul este edificator.
c) O ultimă dificultate întîmpinată în selectarea materialului a constituit-o posibilitatea interpretării unui termen generic ca derivat moţional. Această posibilitate de confuzie este favorizată de^ faptul că forma feminină este mai puţin caracteristică numelui generic. în lucrarea lui Mihai C. Băcescu Păsările în nomenclatura şi viaţa poporului român, Bucureşti, 1961, am întîlnit cîteva situaţii de acest gen. Ex. : şorliţă şi şorliţar „gaie" (p. 218), turlie şi turloi „culic" (p. 166). Datorită însă faptului că perechile de cuvinte amintite nu se întîlnesc în aceeaşi regiune, trebuie admis că nu este vorba de perechi de derivate, ci de cuvinte independente, folosite fiecare ca nume generic în regiunea respectivă.
4. Productivitate a procedeului poate fi urmărită din trei puncte de vedere, pornindu-se de la:
a) calea de realizare (alăturarea sufixului masculin la tema feminină, schimbarea de sufix sau folosirea formelor de gen ale aceluiaşi sufix);
b) elementele concrete de realizare;
c) diferitele aspecte ale limbii.
168
eleonora popa
a) în funcţie de calea de realizare a moţiunii, productivitatea cea mai mare se întîlneşte în cadrul derivării propriu-zise, celelalte două modalităţi realizînd fiecare un număr de derivate ce nu depăşesc 10% din total.
b) Sufixele folosite sînt, în general, productive şi foarte productive, în cadrul valorii moţionale diversele categorii de sufixe îşi menţin, în general, productivitatea din cadrul valorilor de bază.
între sufixele augmentative, cele mai productive, se distinge sufixul -oi, care apare la două treimi din totalul atestărilor.
Dintre sufixele diminutivale, mai puţin productive, sufixul -el eate cel mai frecvent folosit.
Prezintă interes şi productivitatea sufixului -ar, care formează mai multe derivate decît cele trei sufixe diminutivale la un loc.
De asemenea, se observă o tendinţă de specializare pentru moţiune a unor sufixe. Mai pregnantă este situaţia lui -oij-oaie, care realizează adeseori formaţii în paralel cu alte perechi de sufixe sau cu termenul generic. De ex. :
ursitoijursitoaie < ursitor/ursitoare  (prin schimbare de sufix; alrm l/l h 239);
huhurezoijhuhurezoaie < huhurez (alr sn iii h 714/260).
Mi se par interesante, pentru această tendinţă, cazurile, mai rare, de folosire a sufixului moţional -oii-oaie în formarea unor substantive desemnînd perechi pornindu-se de la părţi de vorbire care nu cunosc moţiunea. De ex. :
sperioi — sperioaie (într-un deseîntec) „nume dat unui duh rău" (gr.s. vi (1934), 147); cf. speria.
O ultimă dovadă a acestei specializări o constituie însuşi faptul că sufixul -oi poate apărea şi singur, derivînd masculine de la un feminin nesufixat. De ex. : cioroi < cioară, maimuţoi < maimuţă, râţoi < raţă, vulpoi < vulpe.
c) în cadrul diverselor aspecte ale limbii, productivitatea sufixelor moţionale este, de asemenea, diferită. Din totalul de 126 de atestări, dm înregistrează doar 24, iar dlrc 17 cuvinte 7.
Marea majoritate a substantivelor masculine formate prin moţiune o constituie, prin urmare, elementele regionale, populare şi familiare, fapt care ne permite să considerăm că moţiunea masculinelor este un procedeu specific limbajului popular şi familiar.
în ceea ce priveşte repartizarea teritorială a acestor formaţii moţionale, se remarcă o masare evidentă în partea de vest şi de nord a ţării, cuprinzînd Oltenia, Banatul, Transilvania şi nordul Moldovei. (Vezi si indicele de la sfîrşitul lucrării.) '
Procedeul apare foarte frecvent în descîntece8, unde creatorul popular invocă, în diferite scopuri, nume de vietăţi sau de fiinţe imaginare cu perechile lor. în acest sens, mi se pare interesant un Deseîntec de mîmă-
7 Vezi şi lista de cuvinte de la sfîrşitul lucrării.
8 Vezi o. Densusianu, Limba desctntecelor, în gr. s. vi (1934), p. 75 ş.u.
sufixe moţionale pentru formarea masculinului
169
tură din Vîlcea 9, din care transcriu perechile de cuvinte care interesează moţiunea substantivelor masculine : albină — albinoi, barză — bărzoi, cinteză
— cintezoi, cioară — cioroi, cîţă — cîţoi, coţofană — coţofănoi, curcă — curcan, furnigă — furnigoi, gaiţă — găiţoi, gîscâ — gîsean, ghioroaie — ghioroi, mierlă — mierloi, nevăstuică — nevăstoi, pondiliche — pondilichioi, potîrniche — potîrnichioi, presură — presuroi, pupăză — pupăzoi, şindilicâ
— sindiloi, verdalie — verdeloi, veveriţă — veveriţoi, viespe — viespoi, vulpe
— vulpoi. în asemenea situaţii, derivarea poate fi forţată de necesităţile momentului şi este mai greu de precizat cînd e vorba de o realitate a, limbii şi cînd de o formaţie întîmplătoare.
Şi mai puţin sigure sînt derivatele de la nume de fiinţe imaginare din descîntece:
mamorniţă — mamorniţoi (mat. folk. 549);
samca — sameoi (TEODOREscu, p.p. 390);
samca — sîmcar (gr.s. vi (1934), 108);
saporniţă — sapornoi (Păsculescu, l. p. 375).
Important rămîne însă faptul că procedeul este productiv, chiar foarte productiv în aceste aspecte ale limbii.
O dovadă în plus a productivităţii procedeului o constituie şi faptul că un număr relativ mare din cuvintele cercetate au numeroase variante regionale, pe care nu le-am mai adus însă în discuţie. De ex. : buhnăf buvnă, cintezăjcintiţă, ţarcăjsarcă etc.
5. în ceea ce priveşte concurenţa sufixelor moţionale, mate* rialul cercetat oferă cîteva cazuri de formaţii paralele din aceeaşi temă e& sufixe diferite. Sufixul -oi are cele mai numeroase posibilităţi de a intra în concurenţă cu celelalte sufixe :
-oij-an (broscoi — broscan, ciocîrloi — ciocîrlan, tutcoi — tutcan); -oij-ar  (bărzoi — bărzar,    buhoi — buhar,  potîrnicoi — potîrnicar,
sameoi — sîmcar, văduvoi — văduvar); -oi/ -an, -ar, -ete (mierloi — mierlan — mierlar — mierlete) ; -oij-an, -ău (vulpoi — vulpan — vulpău) ; -oi\-el (potîrnichioi — potîrnichel) ; -oi)-el, -aş (turturoi — turturel — turturaş) ; -oij-ior, -ete  (vrăbioi — vrăbior — vrăbiete) ; -oij-oc (-og) (moimoi — moimoc, tuptiloi — tăptălog) ; -oi/-tor (privighetoi — privighetor).
6. La numele de persoană specializarea semantică este, în unele cazuri, mai pronunţată. De ex. :
boresar „tînăr însurat" < boreasă „soţie, nevastă", (alr 1/ii h 269/343, 345).
Această specializare semantică aduce uneori şi o nouă valoare stilistică, un plus de expresivitate care se adaugă la cea conferită de însăşi valoarea de bază a sufixelor folosite. De ex. :
nevăstoi „tînăr însurat" < nevastă (alr i/ii h 269/109, 290, 350, _Y. Şcurtu, t. f. 185);
9 sufl, olt, i (1927), p. 1Ş3-154.
_170 ELEONORA POPA 8
habar „nume de batjocură sau dat în glumă bărbaţilor în legătură cu vîrsta" <babă (da, V. Scurtu, t. î. 18, 98).
7. Un număr de 17 formaţii moţionale, dintre cele care au constituit obiectul acestei lucrări, sînt folosite şi onomastic, ca nume de familie. Depistarea acestora s-a făcut cu ajutorul Dicţionarului onomastic românesc de N. A. Constantinescu şi al Listei abonaţilor la serviciul telefonic din Bucureşti (1966). în cazul numelor proprii, dificultăţile întîlnite în selectarea formaţiilor moţionale — nume comune se accentuează, datorită lipsei criteriului de verificare, contextul.
Aria de răspîndire a acestora, în cazurile în care am putut-o stabili cu ajutorul dicţionarului onomastic menţionat, se suprapune, în general, cu cea a numelor comune corespunzătoare, considerate ca punct de plecare10.
Majoritatea numelor proprii formate pe această cale au la bază nume de păsări (13 din 17 derivate), aşa cum era de aşteptat de altfel, avînd în vedere ponderea lor în cazul numelor comune. (Ex. : Ciocîrlan, Cioroi (u), Mierlar(u), Răţoi(u), Turturoiu etc.) Alături de acest tip, am întîlnit două nume proprii care au la bază un nume de animal (Vulpoiu, Tulpan) şi două pornind de la nume comune de persoane (Mătuşoiu, Moşoiu).
Sînt folosite cu preponderenţă sufixele cu valoarea de bază de augmentativ, derivînd 16 cazuri din totalul de 17 cu ajutorul a două sufixe : -oi (12 derivate) şi -an (4 derivate). într-un singur caz am întîlnit un cuvînt derivat cu ajutorul sufixului -ar, a cărui valoare de bază consta în formarea numelor de agent. Se remarcă faptul că sufixele menţionate s-au dovedit a fi cele mai productive în formarea prin moţiune a numelor comune.
8. Alături de această categorie de nume proprii care au la bază nume comune formate prin moţiune şi care au fost folosite iniţial ca supranume, mai există o categorie de nume de familie în -oiu pe care acad. Al. Graur11 le consideră ca refăcute, în marea lor majoritate, din cele feminine în -oaia. Este situaţia specială cînd numele mamei, deşi derivat din cel al tatălui, trece asupra copiilor, numele ei fiind, din anumite cauze, mai prezent în mintea vorbitorilor (de obicei cînd este vorba de o femeie văduvă). De ex, :
Vlădoaia = soţia lui Vlad, Vlădoiu = fiul Vlădoaiei.
în asemenea situaţii, pe lîngă necesitatea identificării copiilor după numele părinţilor (după numele mamei în cazul de faţă), acţionează şi necesitatea unei distincţii de gen, de care m-am ocupat mai sus.
în ceea ce priveşte repartizarea teritorială a numelor în -oiu, se observă frecvenţa lor în Oltenia şi în vestul Munteniei (Filipoiu, Mitroiu, Oproiu, Stănoiu, Vlădoiu), în timp ce în alte regiuni se folosesc derivatele feminine în -oaia păstrate la nominativ (Ioaniţoaia în Transilvania) sau puse la
t 10 In indicele de cuvinte de la sfîrşitul lucrării am atras atenţia asupra cazurilor deformaţii ^iioţionale folosite şi onomastic.
11 Nume de persoane, Bucureşti, 1965, p. 127 — 134.
I 9 SUFIXE MOŢIONALE PENTRU FORMAREA MASCULINULUI 17 \
l genitiv (Agrigoroaiei în Moldova). Se remarcă, aşadar, gruparea deriva-
I telor moţionale — nume proprii în sud-vestul ţarii, regiune care se supra-
I pune parţial cu cea stabilită în cazul numelor comune.
Acest procedeu de derivare a numelor de familie cu ajutorul moţiunii este relativ productiv în mediul rural. Acad. Al. Graur consideră însă că în ultima vreme numele de acest tip încep să fie evitate, fiind simţite mai puţin distinse, poate şi din cauza asemănării lor formale cu augmentativele.
O dovadă a productivităţii procedeului o constituie şi faptul că se I pot obţine derivate şi de la alte tipuri de radicale pentru feminin decît
f cele menţionate :
i — feminine derivate de la diminutive masculine, care dau formaţii
I de felul lui: Bădiţoiu, Andriţoiu, Răduţoiu etc.;
I —feminine derivate de la nume comune sau devenite porecle:
I Codoaia (derivat de la Coadă) formează la rîndul său pe Codoiu;
5 — feminine   nesufixate :   Marta > Mărtoiu,   Ruxanda > Ruxăn-
\ doiu. Mai puţin sigure sînt : Floarea > Fior oiu, Rada > Rădoiu, Safta >
Săftoiu.
9. în privinţa numelor de botez masculine formate prin moţiune de la feminin, acad. Al. Graur citează, ca sigură, doar situaţia lui Viorel < Viorica prin schimbare de sufix, probabil după modelul Ionelflonica.
10. în concluzie :
— Procedeul formării substantivelor masculine de la feminine cu ajutorul sufixelor moţionale este mai slab reprezentat decît moţiunea femininelor, datorită faptului că numele generice feminine, care ar putea constitui baza de derivare, sînt relativ rare.
— Moţiunea substantivelor masculine se produce în cadrul cîtorva clase semantice, denumind: persoane (mai ales grade de rudenie), fiinţe imaginare, animale, păsări, insecte.
— Productivitatea procedeului este mult mai mare în aspectul popular şi familiar al limbii, ceea ce ne-a permis să considerăm moţiunea subtantivelor masculine ca o caracteristică a limbajului popular şi familiar.
— Moţiunea substantivelor masculine se realizează cu ajutorul unor sufixe cu valori multiple (augmentative, diminutive, sufixe cu valoare dublă de augmentativ şi de diminutiv, sufixe care formează nume de agent), în cadrul cărora intervin adesea nuanţe afective. Acest fapt explică, pe de o parte, conciziunea şi expresivitatea pe care o oferă procedeul, iar pe de altă parte, justifică frecvenţa moţiunii substantivelor masculine în aspectele menţionate ale limbii.
INDICE DE CUVINTE
a)   Derivate cu sufixul -o/
1. albinoi < albină, sufl. olt, i (1927), 153 (într-un deseîntec).
2. babifoi < babiţă.   gr. s. vi (1934), 138 (într-un deseîntec).
172
ELEONORA POPA
10
11
SUFIXE MOŢIONALE PENTRU FORMAREA MASCTJLLNULUI
173
3. bârzoi < barză. Stancu, d. 224, dlrc, dm, Teodorescu, p. p. 199, sufl. olt. i (1927),
154, alr sn iii h 694/130, 157, 172, 192, 605, 682, 705, 723, 762, 784, 791, 812, 848, 872, 885, 899, 928, 987.
4. bibiloi < bibilică. (Prin Munt.) dlrc, dm, h ix 493.
5. broscoi < broască, anon. car., I.   Golescu, la Zanne,  p. i 339,  Topîrceanu,  b. 47,
dlrc, dm,   Marian, sa. 83.
6. bufniţoi < bufniţă.   (Prin Munt., prin Ban. şi prin Mold.)  săm. ii (1903), 443,   alr sn iii
h 712/29, 414, 514, 520, 612, 762, 848, 881, 899, 987.
7. buhnoi < buhnă. (Prin Mold.)   alr sn iii h 712/537, 605.
8. buhoi < buhă. (Prin Transilv. şi prin Ban.) Băcescu, păs.   40, alr sn iii h   712/27, 64,
102, 130, 157, 172, 235, 250, 253, 262, 574; atestat şi onomastic d0.
9. buhuşoi < buhă [-|-suf. -uş].  (Prin Transilv.) alr sn iii h 712/228.
10. bulioi < bulie „bufniţă". (Prin Munt.) alr sn iii h 712/784.
11. cârăgâţoi < car agaţă   „coţofană". (Prin Mold. şi prin Dobr.) alr sn iii h 692/605, 682,
687.
12. cintezoi < cinteză. (Prin Transilv., prin Ban. şi prin Munt., în localităţile în care nu s-a înre-
gistrat cintez) sufl. olt. i (1927), 153, alr sn iii h 704/27, 29, 64, 76, 130, 182, 272, 334, 728, 762, 812, 848, 886.
13. ciocîrloi <ciocirlie. (Reg.) jahresbericht xii (1906), 152, Marian, o. i, 334.
14. ciocoi < cioacă, ceucâ „specie de cioară. (învechit) Polizu, v.
15. ciorcuşoi < ciorcuşă „coţofană". (Prin Ban.) alr sn iii h 692/47.
16. cioroi < cioară anon. car., Marian, o. ii, 26, Gorovei, cr. 433,   dlrc, dm, h ii 80, şez.
iii (1894), 121, Vasiliu, c. 70; atestat şi onomastic do.
17. cîrtiţoi < cirtiţâ. Marian, în da, L. Costin, gr. băn. 23.
18. cîţoi < cîţâ „bibilică", sufl. olt. i (1927), 154 (într-un deseîntec); atestat şi onomastic do.
19. cocoroi < cocoară. (Prin Mold.)   alr sn iii h 696/537.
20. codobâturot < codobatură (Prin Munt. şi prin nordul Mold.) Marian, o. i 333, Pamfile, j.
ii 27, iii 77, şez. vi (1901),   158, mat. folk. 1201.
21. coropişniţoi < coropişniţă.  Marian, ins. 549, mat. folk. 1579.
22. coţofănoi < coţofană. (Prin sudul Transilv. şi prin Munt.) alr sn iii h 692/172, 812, 848,
886, mat. folk. 1579.
23. cucuvoi < Cucuvea.(Prin Munt.) alr sn iii h 711/705.
24. curcoi < curcă. Corn. din fostul judeţ Hunedoara.
25. dodoloi < dodolâ „paparudă". (Reg.) Zanne, p. vi 543. v
26. dropioi < dropie. Odobescu, s. iii 14,   Marian, o. n 270, Sadoveanu, în dlrc, dm.
27. fuglot <fuglâ „potîrniche", (Prin Transilv.) alr sn iii h 710/284,
28. furnicoi < furnică, sufl. olt. i (1927), 154 (într-un deseîntec).
29. găinuşoi < găinuşă „potîrniche". (Prin Mold.) alr sn.iii h 710/414.
30. gâiţoi < gaiţă.  (Prin Munt.  şi prin Mold.)- mat. folk.  1579, gr.  s.  vi (1934), 141,
alr sn iii h 692/574.
31. găzdoi < gazdă.   (Prin Transilv.) cade, da.
32. ghionoi < ghionoaie. (Prin Munt., prin Olt., prin Ban., prin Transilv. şi prin Bucov.) Marian,
o. i 74, sufl. olt. i (1927), 153, alr sn iii h 705/102, 130, 141, 157, 182, 723, 728, 762, 784, 833, 886, 899, 928; atestat şi onomastic do.
33. gtscoi < gîscă. (Reg.) Iorga, s. d. xiii, 255, Sevastos, n. 291, dlrc, dm, Pompiliu, b. 1010,
Vaida, şez. vii (1903), 180.
34.. gonotifttrot < gonotiftiriţâ „coropişniţă". (Prin Transilv.) mat. dialect, i 174.
35. groloi „cocor"  < grorâ. (Prin Transilv.) alr sn iii h 696/95.
36. gruhoi „cocor" < gruhâ. (Prin Transilv.) alr sn iii h 696/53, 64, 272, 349.
37. hiribiţoi < hirtbiţă „potîrniche". (Prin Olt.) alr sn iii h 710/848.
38. lăcustoi < lăcustă, tdrg.
39. lebădoi < lebădă. (Prin Mold.) Alecsandri, t. 1689, dlrc,   dm, h vi 199.
40. maimuţoi < maimuţă. Polizu, v., Pontbriant, d., ddrf, eSIrcianu, Alexi, w., dm, alr
sn iii h 686/130, 172, 182, 228, 365, 723, 728, 762, 812, 836, 848, 872, 886, 899,   928, 987.
41. mamorniţoi < mamorniţă „numele unui duh rău". (Prin Munt.) mat. folk. 549 (într-un
deseîntec).
42. mâimucoi < matmucă „maimuţă". (Prin sudul Transilv. şi prin Ban.) alr sn iii 686/2, 29,
47, 53, 105.
43. măştihoi „tată vitreg" < maştihâ „mamă vitregă". (Regional) Candrea, ţ. o.   50, Vaida,
arh. folk. vi (1942), 297, alr i/ii h 154/40, 45, 49, 51, 56, 61, 69, 79, 87, 90, 103, 116, 249, 278, 289, 302, 305, 315, 320, 324, 334, 335, 337, 339, 341, 355, 367, mat. dialect, i 261, lexic reg. 71, V. Scurtu, t. î. 228.
44. mătuşoi „unchi prin alianţă" < mătuşă. (Prin Ban., prin Olt. şi prin sudul Transilv.)
n. rev. r. viii (1910), 86, Pascu, s. 111, h xviii 262, L. Costin, gr. băn., alr i/ii h 166/1, 12, 65, 93, V. Scurtu, t. î. 140 ; atestat şi onomastic.
45. mierloi < mierlă.   Pontbriant, d., Caragiale, o. iii, 18,  marian, o. i, 292, Iosif, p. 31,
Gîrleanu, l. 132, Hogaş, m. n. 92, Klopştock, f. 135, Sadoveanu, o. xi, 668, xiii, 679, Dombrowski, p. 364, dlrc, dm, L. Costin, gr. băn. 23, alr sn iii h 706/219, 551, 812, 848 ; atestat şi onomastic.
46. moimoi < moimâ „maimuţă". (Prin Transilv.) alr sn iii h 686/64, 219, 260, 272, 279, 284,
316, 334, 349, 353, 363.
47. momiţoi < momită „maimuţă". (Prin Transilv. şi prin Mold.) ddrf, dm, corn. din Mar-
ginea - Rădăuţi, alr sn iii h 686/365, 386, 414, 514, 520, 537, 605.
48. moşoi „soţul moaşei" < moaşă. (Prin Transilv.) mat. dialect, i 213, V. Scurtu, t. î. 140;
atestat şi onomastic id. ib.
49. nevăstoi1 < nevăstuică „animal mic de pradă" (Mustela nivalis). sufl. olt. i (1927), 153
(într-un deseîntec).
50. nevăstoi2 „tînăr însurat" < nevastă. (Prin Transilv.) alr i/ii h 269/103, 290, 350, V. Scurtu,
t. î. 185.
51. oiţoi < oiţă „cinteză de iarnă". (Prin Munt.) ddrf, Marian, o. I 383.
52. păsăroi < pasăre „vrabie". Ţichindeal, f. 367/8,  Marian, o. i 409, cade, Scriban, d.,
dm, Zanne, p. vi 611.
53. pirchiţoi < pirchiţă „bibilică". (Prin Transilv.) a i 26, 34.
54. pircoi < pircă „bibilică". (Prin Transilv.) alr ii 5744/53.
55. pitpălăcoi < pitpalacă. (Prin Munt., prin Ban. şi prin Transilv., în localităţile în care nu s-a
înregistrat pitpalac) alr sn iii h 708/47, 53, 279, 334, 349, 762, 784, 812, 848, 876, 899, 928.
56. pondilichioi < pondiliche. sufl. olt. I (1927> 153 (într-un deseîntec).
57. potîrnichioi < potîrniche.   (Reg.) sufl. olt.   i (1927),   153, alr sn iii h 710/414, 537,
605, 682, 728, 762, 784, 886, 899.
58. pottrnicoi — pottrnicâ. (Prin Ban. şi prin Bucov.) alr sn iii h 710/27, 47, 53, 64, 386.
174
eleonora popa
12
59. prepeliţoi < prepeliţă. (Reg.) Marian, o. ii 221, dm, alr sniii h 708/130, 172,182, 386, 414,
520, 537, 551, 682, 723, 728, 791, 833, 872, 899, 928.
60. presuroi < presură. (Prin OU., în localităţile în care nu s-a înregistrat presur) sufl. olt. i
(1927), 153.
61. privighetoi < privighetoare. (Prin Munt., în localităţile în care nu s-a înregistrat privi-
ghetor) alr sn iii h 703/899.
62. privighetoroi < privigheloam. (Prin Bucov.) alr sn iii h 703/414.
63. pupăzoi < pupăză. (Reg.) Marian, o. ii 157, Pamfile, j. ii 316, Bacescu, păs. 145, dlrc,
dm, Teodorescu, p. p. 193, Gr. s. vi (1934), 137; atestat şi onomastic.
64. răţoi < raţă. anon. car., economia, 113, Pribeagul, p. r. 61, C. Petrescu, î. ii 111
dlrc, dm, h x 68, xvii 225, Reteganul, p. i 41 : atestat şi onomastic do.
65. rîndunicoi < rindunicâ. (Prin Bucov.) glosar reg.
66. sameoi < samca „numele unui duh rău". (Prin Mold., mai ales în descîntece) Teodorescu,
p. p. 390, Marian, d. 207, 209, şez. ii (1893), 96, i. cr. iii (1910), 182, gr. s. vi (1934), 146, alrt ii 20.
67. sapornoi < sapornilâ „numele unui duh". (Prin Bucov.) Păsculescu, l.  p. 375.
68. şilthoi < şilihoaie „gaie". (Prin Transilv.) Băcescu,  păs. 218 .
69. şindiloi < şindtlică (cu sens neprecizat), sufl. olt. i (1927), 153 (într-un deseîntec).
70. şişcoi < şişcă „vrăjitoare". Meyer-Lubke, g. ii 456.
71. truşcoi < truşcâ „curcă". (Prin Maram.) glosar reg.
72. tuptiloi < tuptileacâ „prepeliţă". (Prin Transilv.) alr sn iii h 708/279.
73. turturoi < turturea. (Prin Transilv.) Marian, o. ii 207, Pribeagul, p. r.  61 ; atestat şt
onomastic.
74. tutcoi < tutcâ „curcă". (Prin Transilv.) Corn. din   Vaşcău, din Tărcăiţa — Beiuş, şi dir*
Sălaj — Haţeg.
75. ţărcoi < ţarcă „coţofană".   (Prin Transilv. şi prin Bucov.)   Marian, o. n 48, Băcescu
păs. 167, dm, alr sn iii h 692/53, 64, 95, 105, 141, 157, 235, 250, 260, 284, 325, 334, 346, 349, 353, 362, 414, 833.
76. văduvoi < văduvă,  vâduvoaie. (Reg.,   în localităţile în care   nu s-a înregistrat văduv}
alrm i/ii h 388 (circa 50 de puncte stabilite prin comparaţie cu h 389 văduvă> V. Scurtu, t. î. 232.
77. verdeloi < verdalie „ciocănitoare". sufl. olt. i (1927),   153, gr. s. vi (1934), 137, alr
sniii h 705/812.
78. veveriţoi < veveriţă,   sufl. olt. i (1927), 153 (într-un deseîntec).
79. viespoi < viespe, sufl. olt. i (1927), 154 (într-un deseîntec).
80. vîrdoi < vîrdare „ciocănitoare". (Prin OU.) alr sn iii h 705/848.
81. vrăbioi < vrabie. Barcianu, Creangă, p. 149, Marian, o. i 401, Lungianu, la cade, dlrc
dm, bl vi (1938), 207 dr ix (1936 — 1938), 129; atestat şi onomastic do.
82. vulpoi < vulpe, psalt. 119, anon. car., Ispirescu, l. 296, 299, dlrc, dm, Plopşor, c. 10 ţ.
atestat şi onomastic do. •
83. zâicoi < zaicâ „gaiţă". Marian, o. ii 69, Băcescu, păs. 178, dm.
84. zînoi < zînâ. (învechit) Dosoftei, v. s. septembrie 30r/ll.
b) Derivate cu sufixul -an £o. broscan < broască: dlrc, dm, doine, 71, JipescU, la tdrg,  h ix 38.
86. ciocîrlan < ciocîrlie. (Reg.) Creangă, a. 93, Marian, 6. i 334, tdrs, Pamfile, văzd. 6, şe£. v (1899), 57, Teodorescu, p.p. 241, do jne, 131; atestat şi onomastic.
sufixe moţionale pentru formarea masculinului
17^
95.
curcan < curcă. let. iii 306/6, Alexandrescu, m. 281, dlrc, dm ; atestat şi onomastic^ gîsean < gîscă. Marian, o. ii 374, dlrc, dm, h i 346, iv 9, v 199, şez. vi (1901), 98. gotcan „cocoş de munte" < gotcă. Marian, o. ii 200 ş. u., dm, şez. ii (1893), 229. mierlan < mierlă. (Prin Munt.) alr sn  iii h 706/705; atestat şi onomastic do. şovan „uliu" < şovâ. (Prin Olt.) Băcescu, păs. 209. tutcan < tutcâ „curcă". (Prin Ban.) Viciu, gl., corn. din Timişoara. ţărcan < ţarcă „coţofană". (Prin Transilv.) alr sn iii h 692/228.
udvan < udvă „numele unei păsări nedefinite mai de aproape". Corn. din Turnu-Măgu-rele.
vulpan < vulpe, dm, jahresbericht tx (1902), 130, Plopşor, c. 9, 10; atestat şi onomastic do.
c) Derivate cu sufixul -âu
96. blendâu < bleandâ „numele unei păsări răpitoare". Cantemir, ist. 26, 94.
97. bucâlău „berbece" < bucâlaie „oaie". (Prin Munt. şi prin Dobr.)   Jipescu, o. 51, h ii:
207, 303, iii 118, vii 120, ix 284, xi 276.
98. vulpâu < vulpe, da (s. v. hulpău).
d) Derivate cu sufixul -el
99. curmatei < curmată „vrabie". Corn. din Sălişte — Sibiu.
100. păturnel < păturnea „potîrniche". (Prin Bucov.) Marian, o. ii 218, bl i (1933), 32.
101. potlrnichel < potîrniche. (Prin Munt. şi prin Dobr.) alr sn iii Ii 710/723, 928, 987.
102. rîndunel < rîndunea. Marian, o. ii 98.
103. turturel < turturea.  Marian, o. ii 204, dlrc, dm, şez. viii (1904), 80 .
104. ţiganei < ţigană „vrabie". Băcescu, păs, 167.
e) Derivate cu sufixul -aş
105. turturaş < turturea. (Prin Transilv.) Gorovei, c. 126.
f) Derivate cu sufixul -ior
106. vrâbior < vrabie. Barcianu.
g) Derivate cu sufixul -ete
107. căprete < capră. (Reg.) i. cr. ii (1908-1909), 307, bl ii (1934), 228.
108. mierlele < mierlă   (Prin Ban.) Băcescu, păs. 112.
109. vrâbtete < vrabie. (Prin Ban.) L.   Costin, gr. băn. 29 (s. v. brăbiete).
h) Derivate cu sufixul -oc (-og)
110. moimoc < moimă „maimuţă". (Prin nord-vestul Transilv.) alr sn iii h 686/325»
111. tâplălog < tâptâlagă „prepeliţă". (Prin nordul Transilv.) alr sn iii h 708/346, 349,
i) Derivate cu sufixul -ar
112. bâbar „nume de batjocură sau dat în glumă bărbaţilor în legătură cu virsta" < babă. da,
V. Scurtu, T.î. 18, 98.
\
113. bârzar < barză. (Prin Munt.) alr sn iii h 694/728,
114. boresar „tînăr Însurat" < boreasă „soţie, nevasta". (Prin Maram.) alr i/ii h 269/343,
345, V. Scurtu,   t. î. 192.
115. buhar < buhă. (Prin Transilv.) alr sniii h 712/95.
116. buvnav < buvnă. (Prin Munt.) alr sn iii h 712/728.
117. cîrtiţar < cirtiţă. Pontbriant, d., da. .
118. furnicar < furnică. Pascu, s. 81.
119. mierlar < mierlă. (Prin Transilv.) alr i 1030/266; atestat şi onomastic do.
120. pliscar < pliscă „codobatură". Băcescu,   păs. 135.
121. patîrnicar < polirnlcâ. (Prin Transilv.) alr sn iii h 710/228.
122. sapornirar < saporniţă „numele unui duh rău". (Prin nordul Mold., mai ales în descîntece)
păsculescu, l. p. 375, gr. s. vi (1934), 108.
123. simcar  < samca „numele unui duh rău". (Prin nordul Mold., într-un deseîntec) gr. s»
vi (1934), 108.
124. văduvor < văduvă. (Prin Transilv., în localităţile în care nu s-a înregistrat văduv) alrm
i/ii h 388/122, 354, 788, 795, V. Scurtu, t. î. 232.
j) Derivate cu sufixul -tor
125. ciocănitor < ciocănitoare. (Prin Transilv., prin Mold. şi prin Dobr.) alr sn iii h 706/228,
, 235, 284, 334, 346, 365, 414, 537, 574, 605, 682, 987.
126. privighetor < privighetoare. (Prin Transilv., prin Mold. şi prin Munt.) alr sn iii 703/53
61, 102, 141, 172, 182, 192, 235, 284, 349, 386, 514, 520, 537, 574, 605, 682, 728, 784, 836, 848, 886, 928.
SUFIXELE PEIOEATIVE
DE
ZORELA CRETA
Peiorative sînt cuvintele care conţin o puternică coloratură afectivă, * exprimînd desconsiderare, dispreţ, oprobriu, dezgust, faţă de obiectul denumit. Aceste sentimente pot fi subiective sau pot fi provocate de însăşi calitatea reprobabilă a obiectului denumit prin cuvînt.
Nuanţa peiorativă sau — altfel spus — depreciativă a unui anumit cuvînt poate fi dobîndită în cursul evoluţiei semantice a cuvîntului. Ea poate fi adăugată însă şi cu ajutorul unor elemente derivative. Acestea au fost puţin studiate pînă acum. Lipsesc nu numai lucrările de sinteză, ci şi lucrări de mai mică întindere, care să trateze diversele aspecte ale acestei probleme. Nu s-a stabilit încă nici lista sufixelor peiorative. Singurele observaţii cu privire la acestea s-au făcut numai în subsidiar, cu ocazia studierii independente a unor sufixe, care, pe lîngă alte valori, o aveau şi pe aceea de a forma cuvinte depreciative.
După cum se poate constata chiar şi dintr-o sumară parcurgere aT/ inventarului lexical al limbii române, o bună parte dintre cuvintele peiorative sînt derivate. Aceasta nu înseamnă că toate derivatele care au sens depreciativ sînt formate cu sufixe peiorative. De multe ori sensul depreciativ nu este numai al derivatului, ci aparţine şi temei de la care s-a format actestar Derivatele moştenind întotdeauna sensul peiorativ al temelor de la care se formează, sufixul nu are rol în formarea sensului depreciativ al derivatelor provenite de la teme care au accepţii depreciative. Considerăm că sufixul este peiorativ numai dacă este capabil să imprime el însuşi valoarea peiorativă, să determine în mod neîndoielnic coloratura afectivă a derivatelor. Singurul criteriu pe baza căruia putem stabili dacă un sufix are, sau nu, valoare peiorativă este capacitatea sufixului de a forma derivate depreciative de la teme care nu au sensuri peiorative.
în lumina celor afirmate, ne propunem să facem în continuare o prezentare a sufixelor cu valoare peiorativă din limba română.
Materialul pe care ne bazăm a fost extras din dicţionarele curente (da tipărit şi manuscris, dlrc, dm,  dlr). Am folosit şi volumele Lexic
12 - c, 236
178
ZORELA CRETA
sufixele peiorative
regional1, Materiale şi cercetări dialectale 2, Glosar regional 3, apărute ulterior dicţionarelor amintite. Am utilizat, de asemenea, volumele iordan, lra şi iordan, stil., în care am găsit exemple care lipsesc din dicţionarele folosite, deşi lucrările figurează în bibliografia acestora.
Am luat în studiu toate derivatele cu sens peiorativ oferite de material, am urmărit sufixele cu care se formează acestea şi am încercat să stabilim, pentru toate exemplele, dacă sensul peiorativ se datoreşte, sau nu, sufixului. Toate sufixele pe care le-am găsit în derivate peiorative formate de la teme fără sens depreciativ le-am luat în studiu, socotindu-le sufixe peiorative.
Stabilirea valorii peiorative a temei nu este întotdeauna uşor de făcut. Un cuvînt poate avea sensuri numeroase, unele peiorative, altele nepeiorative. De multe ori sensul curent al cuvîntului nu este peiorativ, dar cuvîntul are şi accepţii peiorative, mai puţin cunoscute. Uneori sensul depreciativ este numai figurat. De aceea, cînd am considerat că o temă are, sau nu, sens peiorativ, nu m-am referit la toate sensurile cuvîntului, ci doar la cel comun cu al derivatului. Aşa se explică faptul că acelaşi cuvînt poate apărea o dată ca temă peiorativă şi altă dată ca temă fără sens peiorativ. De exemplu, cuvîntul mămăligă ,,aliment preparat din făină de porumb" l-am considerat temă fără sens depreciativ pentru derivatul mămăligar „mîncător de mămăligă, ţăran". Cuvîntul mămăligă are însă şi sensul figurat peiorativ „om lipsit de energie şi de iniţiativă", sens care se regăseşte în derivatele mămăligău, mămăligos. în cazul acestor derivate, am considerat cuvîntul mămăligă temă peiorativă. -— Peiorativele conţin o mare doză de afectivitate, deci şi de subiectiv. Unele cuvinte, care în mod normal nu au nici o accepţie depreciativă, pot să fie peiorative pentru unii vorbitori. De exemplu, cuvîntul ţăran poate avea nuanţe depreciative în anumite pături sociale, ceea ce este greu de determinat exclusiv pe baza citatelor existente în dicţionare. Aceste diferenţieri mai mult sau mai puţin subtile, greu identificabile, nu privesc problema sufixelor peiorative.
I. SUFIXE PEIOEATIVE PEOPEIU-ZISE
Sufixe peiorative propriu-zise, adică sufixe care să fie folosite exclusiv la formarea cuvintelor peiorative, nu avem decît două în limba română: -ard şi -astru. Ambele sînt sufixe împrumutate recent, din franceză şi italiană, unde au o puternică valoare depreciativă.
iTDănăilă, studiind acest sufix 4, vorbeşte despre valoarea peiorativa . pe care o au multe dintre derivatele lui în limbile de origine şi în limba
1 Bucureşti, Editura Academiei Republicii Populare Române, 1960. ^
2 i, Bucureşti, 1960. (Academia Republicii Populare Române, Filiala Cluj — Institutul de lingvistică).
3 V. Arvinte, D. Ursu, M. Bordeianu, Glosar regional, [Bucureşti] Editura Academiei Republicii Populare Române [1961J.
4 Sufixul -ard, în smfc ii, p. 117 şi urm.
română. Arată, de asemenea, că sufixul e puţin productiv, fapt pe carg-t explică prin caracterul livresc al sufixului şi priri concurenţa cu alte sufixe* care formează nume de agent etc.
Este de menţionat faptul că toate derivatele formate pe teren românesc (afară de unul singur5) sînt peiorative: filozofară „(persoană) care* face speculaţii filozofice de calitate îndoielnică", lozincard,, care foloseşte* exagerat lozincile", pistolard,, (persoană) care foloseşte pistolul în scopuri huliganice", poetard „poet lipsit de talent", şablonard „lipsit de originalitate". La acestea se pot adăuga cîteva cuvinte care pot fi împrumutate^ dar pot fi create şi pe teren românesc, primitivul existînd în limba română: panicard, patriotard, revanşard, salonard. Prin urmare, deşi în limbile de origine sufixul are şi alte valori, singura valoare productivă în limba» română este cea peiorativă.
-astru 6
Sufixul îl găsim în trei cuvinte vechi, fiiastru şi albastru, moştenite* din latină, şi sihastru, împrumutat din neogreacă sau slavă, dar n-a* fost productiv în limba veche. A început să fie productiv datorită împrumuturilor recente din franceză şi italiană. îl găsim în cîteva cuvinte, toate* cu sens peiorativ, deşi formate de la teme nedepreciative: critieastru, filozof astru, medicastru, poetastru, politicastru. Toate se definesc adăugînâ. la calitatea denumită prin radical ideea lipsei de importanţă, de valoare.
E greu de spus dacă acestea s-au format în limba română. E mar uşor de admis ipoteza că sînt împrumutate din franceză sau italiană,, deşi ar putea fi formate în româneşte, cel puţin unele, primitivele existînd^ în limba română. Dicţionarul Academiei, manuscris, le consideră pe toate împrumutate, dar dw le consideră pe unele din ele (politicastru şi criti-castru) formate pe teren românesc. O formaţie recentă dovedeşte că sufixul este viu : cinematograf astru (cinematografaştrii (ceea ce precizez, nu e tot una cu aştrii cinematografului) mai toarnă cîte un film. luceafărul*. 1966, nr. 242', p. 8, col. 4)7.
II. SUFIXE PEIOEATIVE CU ALTE VALOEI PEINCIPALE
Deşi limba română nu are sufixe speciale pentru formarea cuvintelor peiorative, în afară de -ard şi -astru, care sînt puţin productive, multe sufixe au ca valoare secundară valoarea peiorativă. Nu e neobişnuit faptul că un sufix cumulează două valori: majoritatea sufixelor din limba română* au mai multe valori, derivatele împărţindu-se în cîteva categorii semantice..
Dacă pentru exemplificarea valorilor diferite ale unui sufix avem nevoie de mai multe derivate, fiecare ilustrînd una din valori, situaţia se schimbă atunci cînd valoarea secundară este cea peiorativă. Un singur
5 Singurul derivat fără sens depreciativ creat în româneşte este afişară, creaţie ocazională, neconcludentă, de a cărei viabilitate se îndoieşte şi autorul ei: Nepmanul trebuie să fie bătut şi cu vitrina,. . . dar agitatoric,  afişară   dacă se poate spune, (smfc ii, p.  120). ...
6 Cf. V. Bogrea, în dr iii (1922-1923), p. 803.
7 Am indicat izvorul la toate derivatele care nu se găsesc în dicţionarele curente.
180
zorela creta
sufixele peiorative
18 i
sufix poate avea concomitent, în acelaşi cuvînt, două valori, a doua fiind cea peiorativă, deoarece un cuvînt poate fi în acelaşi timp augmentativ şi peiorativ (fătoi) sau diminutiv şi peiorativ (articolaş „articol scurt", dar şi „articol prost"), iar un cuvînt care denumeşte pe purtătorul unei calităţi este peiorativ dacă aceasta este o trăsătură negativă, ca şi un nume de agent care denumeşte pe cel ce săvîrşeşte acţiuni reprobabile.
Sufixele cu valoare peiorativă secundară se grupează în două categorii : A. sufixe a căror valoare peiorativă este determinată de valoarea lor principală şi B. sufixe a căror valoare peiorativă provine de la teme.
A. Sufixe a căror valoare peiorativă este determinată de valoarea lor
principală
Din această grupă fac parte sufixele augmentative, diminutivale şi unele colective.
1. Sufixe augmentative
Apropierea de sens între cuvintele augmentative şi peiorative a fost remarcată în toate lucrările care au studiat augmentativele. Ceea ce este exagerat de mare, ceea ce depăşeşte limitele normalului provoacă în mod obişnuit antipatie, dezgust, oroare, spaimă sau, în cel mai bun caz, ironie. Prin urmare, augmentativele conţin şi o nuanţă peiorativă, iar sufixele augmentative sînt, implicit, peiorative.
Acad. I. Iordan 8 consideră că nuanţa depreciativă a sufixului -au este atît de puternică încît o simţim şi la cuvintele necunoscute. Credem că afirmaţia domniei-sale se poate extinde asupra tuturor sufixelor augmentative.
Indiferent dacă tema este sau nu depreciativă, contribuţia sufixului la formarea sensului depreciativ al unui augmentativ este evidentă. Cînd tema nu este peiorativă, sufixul este cel care dă valoare depreciativă derivatului, iar dacă tema e peiorativă, sufixul întăreşte sensul depreciativ. Preferinţa sufixelor augmentative de a forma derivate peiorative de la teme fără sens depreciativ e o dovadă a intensităţii valorii lor peiorative.
£a„continuare dăm sufixele cu derivatele lor.
\ANjşi compusele -olan, -ovan
LeTgăsim în următoarele derivate de la teme peiorative : beţivan, curyană, ghiujan, mocîrţan „grosolan, mojic", < mocîrţă „idem", modîrlan „bădăran" < modîrlă „idem", modoran „om tăcut, morocănos" < modor „idem", molan „om moale", prostan, prostolan, prostovan, sărăcan, tăn-tăvan.
De la teme fără valoare depreciativă sînt derivatele : fătană, grăsan, lungan, mogîldan „bădăran" < mogîldă „nălucire".
Sufixul are şi unele derivate în care nu mai e augmentativ, ci denumeşte doar pe posesorul unei calităţi, dar îşi păstrează valoarea peiorativă,
8 Iordan, £.til., 199.
"1
fotmînd derivate depreciative atît de la teme depreciative: codan < coadă „partea inferioară, fără importanţă (a unui lucru), ceea ce este mai rău, mai prost", bădăran < bădărău „idem", bătălan „bătăuş", holban, cît şi de la teme fără sens peiorativ : golan, grăsan, guran „guraliv", huian „care vorbeşte mult, care se ceartă mereu" < hui, şoican „care mănîncă* şi bea mult" < şoică „cupă" (Pascu, s. 294).
O serie de cuvinte par să conţină sufixul, deşi au etimologia necunoscută. Le consemnăm totuşi, deoarece ca sens sînt apropiate nu numai între ele, dar şi de multe dintre derivatele lui -an : bolocan şi mâgădan „prost", moglan „om mare şi prost", coblezan „mare, voinic şi prost", ghiorlan „mitocan; mîncăcios", cojan şi mîrlan „bădăran", molofan „molîu". Cei care au studiat acest sufix 9 consideră că înrudirea semantică a acestor cuvinte se bazează pe valoarea peiorativă comună, care se datoreşte , în mare parte .sufixului.
- pif — qaiev -oaică
Defîvateffe^la teme peiorative : baboi, beţivoi, borşoaică
,vm acru7
< borş „idem", ciulicoaie „femeie stricată" < ciulică „idem", flenţoi „epitet dat unui om zdrenţăros" < fleanţă „zdreanţă", modoroiy ,,om tăcut, morocănos, posac"   < modor „idem", nărodoi.
De la teme nepeiorative : bădioi, bărboi, bărbătoi „1. om cu apucături grosolane; 2. femeie cu apucături bărbăteşti", băieţoi „1. augmentativ âl lui băiat; 2. fată cu apucături de băiat", fătoi, fătoaie, feteloi „fătălău" (în acest exemplu sufixul nu mai e augmentativ), lăutar oi, lungoi, militar oi, muieroi, omoi, sfîntoi „om fals sfînt, ipocrit", slugoi „om cu apucături de slugă rea, om slugarnic, josnic, linguşitor".
- ăloancă
Are un singur derivat: fătăloancă <fată, ciativă. -oc
Apare în derivatul fătoc < fată.
a cărui temă nu e depre-
2. Sufixe colective -ăraie şi -ărle
Al. Graur 10 şi I. Iordan 11 au explicat valoarea peiorativă pe care o au derivatele acestor două sufixe. Ea provine din existenţa în cantitate exagerată a obiectului denumit de termenul primitiv. Cînd obiectul e neplăcut, existenţa lui în cantitate mare este şi mai supărătoare : colbă-raie, colbârie, praf ăraie, praf arie, fleşcărie, glodărie, hîrţogărie, muscărie *T dar şi obiectele care ne sînt indiferente sau agreabile pot deveni neplăcute cînd sînt în cantitate prea mare : apăraie, apărie, brînzărie, cărnăriey cifrărie, şef arie, vorbărie.
Valoarea peiorativă a acestor două sufixe este apropiată de cea a augmentativelor, derivatele lor denumind tot o creştere cantitativă exagerată.
9 Cf. Iordan, stil., 198 şi m. Pietreanu, Sufixul -an, în smfc ii, p. 93 şi urm.
10 In bl iv (1936), p. 71.
11 Iordan, stil., 197  şi lra 168.
3. Sufixe diminutivale
Spre deosebire de augmentative, al căror sens peiorativ a fost relevat în repetate rînduri, diminutivelor aproape li s-a contestat posibilitatea de a fi peiorative în limba română.
S. Puşcariu, ocupîndu-se de diminutive 12, le consideră legate numai de dezmierdare şi capabile să exprime doar simpatie, iar în folosirea lor cu sens peiorativ nu vede decît o influenţă cărturărească a limbilor romanice occidentale, care sună fals în limba română, unde sensul depreciativ e caracteristic augmentativelor.
I. Iordan 13 se arată de asemenea neîncrezător în posibilitatea diminutivelor de a avea accepţii depreciative. Deşi constată această posibilitate, caută să o explice prin alte cauze decît diminutivarea, considerînd că numărul diminutivelor cu sensuri peiorative este foarte redus. Astfel, sensul peiorativ al lui poezea ,,poezie proastă, fără valoare" îl explică prin originea incultă, periferică a termenului şi crede că în majoritatea cazurilor sensul depreciativ al diminutivelor se datoreze damelor, dînd exemple ca : bobeică < babă, mutulicâ < mut, moşulieâ <£* <; moş.
Părerea noastră este că, dimpotrivă, diminutivele formate* de la teme depreciative au sensul depreciativ mult diminuat faţă de radical. La exemplele de mai sus putem adăuga: prostuţ < prost, bleguţ < bleg, golănaş < golan,  craiăonaş < craidon, licheluţâ < lichea, hîduţ < hîd.
Considerăm că provenienţa sensului depreciativ al diminutivelor nu trebuie căutată decît în diminutivare însă?i. Dacă unele obiecte (cele ale căror atribute sînt gingăşia, delicateţea, drăgălăşenia) cîştigă în valoare cînd sînt mici, altele, dimpotrivă, micşorîndu-se suferă o degradare. Ouvintele poetaş, scriitoraş, autoraş exprimă o stare de inferioritate faţă de radical, însemnînd „poet, scriitor, autor fără talent, neînsemnat". De cele mai multe ori, acelaşi diminutiv poate avea ambele accepţii afective, deşi opuse: una dezmierdătoare-alintătoare, alta depreciativă, după cum vorbitorul se referă la dimensiunile fizice sau la cele morale ale unei persoane, la volumul sau la ca1 itatea unui obiect. Contextul e singurul care poate să precizeze dacă este o accepţie sau alta : înţelese în copilul de alături o îndîrjire încăpăţînată şi dureroasă, nefirească la memenea vîrstă şi la un astfel de omuleţ, (c. petresctj, r. dr. 80), în fundul sufletului, acelaşi omuleţ deşert şi de nimica, plin de egoism, ne strigă, (gherea, st. gr. i 280).
Accepţia depreciativă a diminutivelor pare să fie un fapt recent in limba română, dar bine consolidat. Astăzi nu cred că cineva mai vede ceva artificial în exemple ca acestea: Asupra unor poetaşi cu puţin talent. . . această influenţă va fi nimicitoare (gherea, st. gr. i 219).
12 Cf.   n.    rev.  r.  i,  nr. 8,  p. 372, ib. II, nr.  19, p. 255; £tudes de linguistique roumaine, p. 307.
13 Cf. iordan, stil. 182 şi urm. r
Humă am pe aceeaşi treaptă în tagma negustorească, .. cu negustoraşul I din obor (v. rom., dec. 1954, 60).
Procedeul peiorativizăriir prin diminutivare cîştigă din ce în ce "— teren în limbă, dovadă faptul că găsim mereu exemple noi de diminutive eu seijts depreciativ; Dăm cîteva exemple de acest fe 1 din p^riodice recente: A scris trei piesuţe, trei piesuţei s-au pus în scenălanoi (gontemporantjl? 1966, nr. 1012, 4/2). Aduce pe ecran o povestioară din lumea geologilor (ib.,.nr. 1017, 5/1). Să mai lăsăm oleacă frăzulicete bele (luceafărul, 1966 nr. 240, 2/6). - '
Dar productivitatea sufixelor diminutivale în privinţa derivatelor 2 depreciative nu trebuie judecată numai după atestări, deoarece eV pot lua naştere spontan, în orice moment, în funcţie de nevoile de expri-mare ale vorbitorilor.
Diminutivele cu valoare peiorativă ivi se întîlnesc numai în limita cărturarilor, ci şi în limba comună, dovadă denumirile unor produse comercialeieftine : atlăjel „specie inferioară de atlas", atică „pînzăieftină", . mătăsică „ţesătură subţire inferioarăde mătase vegetală", pînzică „pînză de calitate inferioară", stofuliţă „stofă subţire de calitate inferioară", postăvior „postav subţire de calitate inferioară"14.
Le găsim, de asemenea, în limba populară: crăcânel, femeiuşcă şi muieruşcâ „femeie mică", dar şi „femeie rea, cîrtitoare, uşuratică". J
Sufixele diminutivale care au derivate peiorative sînt: — ■*
-aş : actoraş, arhivăraş, articolaş, autoraş, bancheraş, boieraş, dicţionăraş, directoraş, doctoraş, funcţionăraş, gazetăraş, imitaloraş, ingineraş, judecătoraş, literatoraş, maioraş, mazilaş, negusioraş, ofiţeraş, omănaş, poetaş, profesoraş, reporteraş, scriitoraş, studenţaş, volumaş!
-el, -ea : avocatei, arendăşel, atlăjel, crăcânel, poezea.
-ică : atică, broşurică, bombonică, mătăsică, pînzică.
-Ulică : frăzulicâ.
-uliţă : stofuliţâ.
-(uş)or, -(i)oară: grecuşor „grec oarecare, lipsit de importanţă" (Acu vreo opt ani aduceam un grecuşor în căruţă de poştă. . . rupt, sărman şi jerpelit de ţi se făcea milă. Cică venea la noi să se îmbogăţească şi să ajungă postelnic mare. Alecsandri, t. 47), poezioară, postăvior.
-uleţ -.omuleţ, greculeţ (Greculeţ mişel. . . învăţat la viclenii ascunse, Intrigi a face, a meştere otravă Simţire neavînd de onor si slavă. Budai-Deleânu, ţ. 169). '
tulie : cărţulie „carte slabă, fără valoare" ,frUşcĂ: femeiuşcă, feteluşcă, muieruşcă. -uţ,-uţă : cronicuţâ, dăscăluţ, partidul, piesută,   vroblemutâ (ll x
(1965), 243), revistuţă. •- -.........
-otei: grecotei, sîrbotei.
* 14 Exemplele citate după d.   Bîrsan,   False diminutivei în smfc ui, p. 89.
184
ZORELA CRETA
B. Sufixe eu valoare peiorativă dobîndkă de la teme
O serie de sufixe au ca valoare secundară valoarea peiorativă, fără ca aceasta să se poată explica decît în foarte mică măsură prin valoarea lor principală. Majoritatea sînt sufixe care formează nume de agent sau cuvinte care denumesc pe purtătorul unei calităţi, deci cuvinte neutre din punctul de vedere al afectivităţii, care pot fi în aceeaşi măsură depreciative sau fără sens depreciativ. Faptul că foarte multe dintre derivatele lor au sensuri depreciative, fiind formate de la teme depreciative, ne oferă explicaţia felului £um sufixele au dobîndit nuanţa peiorativă. Vorbitorii, deprinşi să le găsească în derivate cu sens peiorativ, au atribuit sufixelor sensul depreciativ care era de fapt al temelor. în acest fel, o serie de sufixe au primit o coloratură afectivă proprie, ajungînd să imprime sensuri peiorative şi unor derivate ale căror teme nu au accepţii depreciative.
La unele sufixe preferinţa de a se ataşa la teme peiorative datează încă din limba de origine, de unde noi le-am moştenit sau le-am împrumutat mai ales în cuvinte depreciative, a căror valoare afectivă dată de teme s-a extins şi asupra sufixelor.
Valoarea peiorativă, ca valoare secundară a acestor sufixe, nu e generală, nu apare în toate derivatele. Aceasta este probabil cauza că la unele Sufixe, deşi au fost studiate în repetate rînduri, valoarea peiorativă nu a fost remarcată15.
Unele sufixe au o productivitate foarte mică în privinţa derivatelor depreciative. Am considerat că nu trebuie eliminate din lucrare nici chiar sufixele care au numai cîte un singur derivat care să le ilustreze valoarea depreciativă, adică un singur derivat format de la o temă fără sens depreciativ. Avînd numeroase derivate de la teme depreciative, e posibil ca valoarea peiorativă a sufixului puţin productiv acum să se întărească în viitor şi sufixul să ajungă capabil să formeze numeroase derivate depreciative propriu-zise.
în continuare, vom prezenta alfabetic sufixele, fiecare cu derivatele lui.
-oiac
Intrînd în limbă prin cuvinte ca prostac şi formînd derivate de la teme peiorative ca budalac „prost" < budalâ „idem", codac „care ezită" < codi, ciorsac „cuţit care taie rău" < cioarsă „idem", mutac „tăcut, ursuz", prostănac, scîrţac „lăutar" < scîrţîi, sufixul a ajuns să formeze şi derivate de la teme nedepreciative : buftac „gras, burtos" < bufi „burtă", fusuiac „epitet dat unui om înalt şi slab" < fus, popoiac „epitet depreciativ pentru preoţi" < popă.
15 Am citat numai lucrările care vorbesc despre valoarea peiorativă a sufixului şi nu toate lucrările care au studiat un sufix. Lipsa bibliografiei la unele sufixe se explică prin faptul că nu am găsit menţionată valoarea lor peiorativă.
16 Cf.   M.    Hiecke,  jahresbericht, xii (1904), p. 149 şi urm.
i
i
SUFIXELE PEIORATIVE
165
(anie, -enie>
Pormtttd'lîe la teme peiorative abstracte care denumesc trăsături de caracter negative : calicenie, lăudăroşenie, sluţenie, ticăloşenie, urîţenie, zgîrcenie etc. sau concrete care indică pe posesorul unei trăsături de caracter negative: hîzenie, pocitanie, sluţenie (toate trei cu sensul de ,,persoană foarte urîtă"), sufixul a ajuns să formeze şi un derivat de la o temă făra sens depreciativ: arătanie „monstru, pocitanie".
N&fcşi sufixul a fost studiat în repetate rînduri, valoarea lui peiorativă a rămas neobservată, ceea ce nu e de mirare, deoarece sufixul, -care are destul de multe valori, nu e foarte productiv în privinţa derivatelor peiorative.
- De la teme peiorative avem următoarele derivate : băbar „depreciativ pentru bătrîni", chiţibuşar „care se ţine de fleacuri, de şmecherii" < chiţibuş, cîrciogar „certăreţ, care umblă pe la judecăţi" < cîrciog „tertip, şiretlic judecătoresc", coţcar „pungaş, escroc" < coţcă „înşelătorie", curvar, gheşeftar, pleşcar „care umblă după cîştig fără muncă" < pleaşcă, şperţar < şperţ „bacşiş, mită", ştrengar < ştreang.
Derivate de la teme nepeiorative : cuţilar „delincvent care operează cu cuţitul", desăgar „cerşetor care umblă cu desagii din casă în casă", macaronar „poreclă depreciativă dată italienilor", mămăligar şi opincat „termeni depreciativi pentru ţărani", pantalonar şi surtucar „termeni' depreciativi pentru intelectuali", tipicar „formalist, pedant", ţucălar „ordonanţă ; persoană care face altora servicii înjositoare" < ţucal (Iordan, lra 163),   uliţar „uliţarnic".
ariţă
Este foarte puţin productiv, neavînd decît un singur derivat cu sens depreciativ, dar care provine de la o temă fără sens peiorativ : fecio-rariţă „fată uşuratică" < fecior (Pascu, s. 263).
Neavînd derivate de la teme depreciative, e mai greu de explicat felul cum a dobîndit sufixul valoarea depreciativă. S-ar putea ca la aceasta să fi contribuit un derivat ca măselariţă „numele unei plante otrăvitoare", deci avînd o nuanţă peiorativă.
Sufixul apare în derivate depreciative, a căror coloratură afectivă e dată de temă, cum sînt următoarele: arţăgaş ,,arţăgos", budalaş,,prost" <hudală „idem", cîrciogaş „certăreţ" < cîrcotâ „ceartă", codaş, mar-ghiolaş „intrigant" < mar ghiol „viclean, şmecher", nărăvaş, 'pleşcm „persoană care caută cîştiguri uşoare, nemuncite" < pleaşcă.
Un singur derivat e format de la o temă fără sens peiorativ : botaş „bătăuş" < botă „bîtă".
fÂTIC\
încă în latină sufixul avea o nuanţă peiorativă în unele derivate, dintre care am moştenit pe lunatic, sălbatic şi zănatic17.
17 Cf. FI. Demetrescu, Valoarea peiorativă a sufixului (1000) p. 321-328.
-ATICIJS, în „Studii clasice" ii,
Pe teren românesc, sufixul are o serie de derivate formate de la teme depreciative ca : bolîndcUic, fluşturatic şi fluturatic, molatic, prostă-natiâj surdatic, şodatic < şod „caraghios, ciudat", tonatic < toană, ^ dar şi de la teme nedepreciative : femeietic j,afemeiat", furtunatic „cu toane"
< furtună, greunatic „leneş, greoi", guratic „vorbăreţ", muieratic18, uşuratic,
-ĂU -ĂLĂU
Sufixul are încă de la origine valoare depreciativă, fiind împrumutat în cuvinte ca vandralău „haimana" < magh. vandorlo „călător, drumeţ", cealău „înşelător, amăgitor" < magh. csalo „idem", bangău „om mare şi prost" < magh. bango „prost", mâcău „epitet pentru un om înalt şi prost" < magh. manko „cataligă". Valoarea peiorativă e accentuată de valoarea augmentativă pe care o are sufixul. Nu l-am plasat însă în capitolul augmentativelor, deoarece cea mai mare parte d derivatelor peiorative nu sînt augmentative, ci denumesc pe posesorul calităţii sau pe autorul acţiunii. — Derivate de la teme depreciative : băbălău „1. papă-lapte ; 2. afemeiat*', fosalâu „bătrîn care respiră greu" < fosăi, gozărâu „rămăşiţe netre-buincioase, gunoi, murdărie" < gozar, hăplău „nătărău, prost" < haplea „idem", mămâligâu „om lipsit de energie şi iniţiativă" < mămăligă „idem", modîrlău „om prostănac, grosolan" <modîrlă „idem", molălău,   molecău, mutălâu, pliuhău  „rachiu de calitate inferioară"
< pliuşcă „idem", prădălău, prostălău, puşlău „haimana" < puşlă „idem"' (mat. dialect, i 189), trăncălău „om care trăncăneşte" < trăn-căli (variantă a lui trăncăni).
--- Derivate de la teme nepeiorative : dîrlău „haimana, pierde-vară" <
dîrlăi „a cînta încet şi monoton", drăgălâu „flăcău muieratic, haimana", făleau „om cu fălci mari", fătălău „hermafrodit", limbau „vorbăreţ", mîncău, mîncălău, torcălău „poreclă pentru un bărbat căruia îi plac treburile femeieşti", trflncău „poreclă pentru un om cu mers urît" < trăncăi, ulicău „uliţarnic". -cios
Nuanţa depreciativă pe care o are sufixul în unele derivate este explicată amănunţit de A. Buzi19 ca decurgînd din nuanţa de repetiţie care e proprie derivatelor lui -cios. A mînca nu e peiorativ, dar mîn-căcios (cineva care mănîncă mereu şi mai mult decît îi trebuie) e depreciativ. Sufixul are derivate mai numeroase de la teme nepeiorative : bătrî-nicios, bolnăvicios, mîncăcios, muiercios, plîngâcios, pofticios, schimbăcios, supărăcios, decît de la teme peiorative : băgăcios, măscăricios „necuviincios" < măsoară, răutăcios.
ea, -CEA, -OLEA 20
Derivatele sufixului -ea indică pe purtătorul unei calităţi prin excelenţă. Formînd derivate a căror coloratură depreciativă e moştenită de
18 Cuvîntul muiere, deşi are uneori sens peiorativ, l-am considerat temă fâră sens depreciativ deoarece în limba populară de obicei nu are accepţii depreciative, fiind sinonim cu „femeie" £au „nevastă".
19 Sufixul [cios, -(ă) cioş, -(*) cios, ~(in)cios], în smfc ii, p. 125 şi urm.
30 Cf. Ioana Vintilă - Rădulescu, Sufixul antroponimic j.ea, în volumul de faţă, p. 47.
bufixele peiorative
187
la teme fca : mucea, molea, moşmogea „neindemînatic" < moşmoi „a se mişca greoi", mondrea „prost" < mondrăni „a se mişca încet, a lucra —mogorogea „peltic, bîlbîit " < mogorogi „a nu pronunţa clar,
a vorbi neinteligibil", sufixul a ajuns să formeze şi cîteva derivate de la teme fără valoare peiorativă: burtea, buftea < buft „burtă", muiercea, wăsolea.
Derivatele nu au o puternică nuanţă peiorativă, ci sînt mai mult glumeţ-batjocoritoare. Nefiind nici numeroase, e explicabil faptul că sufixul n-a fost considerat peiorativ de majoritatea celor care l-au studiat.
-eş
. Suffxul nu e productiv în privinţa derivatelor depreciative. N-am găsit decît două derivate de la teme depreciative : leneş, moaleş şi două de la teme fără sens depreciativ : capeş „încăpăţînat" < cap, gureş „guraliv" < gură.
-et (-âreţ, (ăREX/21
în afară de -a r e ţ, despre a cărui valoare depreciativă vorbeşte .acad. I. Iordan, nici aceste sufixe n-au fost considerate sufixe peiorative, fapt explicabil prin numărul mic de derivate depreciative, atît de la teme •cu sens depreciativ : băgăreţ, certăreţ, înfigâreţ, hrăpăreţ, mutăreţ „om tăcut, morocănos", nătăfleţ, cf. nătăflete, pizmătareţ, cît şi de la teme nedepreciative : gustăreţ, limbareţ, măreţ „înfumurat, îngîmfat", muie-rareţ şi muiereţ „muieratic", plîngăreţ, scribăreţ „scriitor prost, lipsit de talent'V gprbareţ, vorbăreţ, ulicareţ.
4giu, -agiu, -angiu '
Sufixul este împrumutat din turcă22 împreună cu o serie de cuvinte, dintre care multe sînt peiorative, ca palavragiu şi chiulangiu. în limba română sufixul are o nuanţă depreciativă puternică. O dovadă este şi faptul că derivatele de la teme peiorative sînt întrecute în număr de cele de La teme nepeiorative.
Derivate de la teme peiorative : moftangiu „om lipsit de seriozitate", pilangiu „beţiv" < pili „a bea" (bl vii (1939), p. 121), reclamagiu „persoană care face reclamaţii" < reclama, reclamagiu „persoana care îşi face multă publicitate, lăudăros" <reclamă, scandalagiu, zurbagiu < zurba „zarvă, gălăgie". " ~
' Derivate de la teme fără accepţii peiorative : bombagiu „persoană care lansează ştiri senzaţionale", declamagiu „persoană care vorbeşte mult şi emfatic", pistolagiu „huligan care foloseşte pistolul", teatragiu „cabotin", ţucalagiu „persoană care face servicii'înjositoare", vorbagiu „vorbăreţ" (exemplele de pînă aici le-am găsit atestate numai la Iordan, I-ba, 158—159), duelgiu, muiergiu „afemeiat", pomanagiu „persoană care aşteaptă sau cere avantaje nemeritate", biliargiu „jucător de biliard".
-ilă
Sufixul -ilă masculin denumeşte pe purtătorul unei calităţi într-o sene de porecle şi nume proprii provenite din porecle. Deşi, despre valoarea
i- , 21 Cf. IORDAN, STIL., 198.
82 Cf.  Al. Graur, în bl vii (1939), p. 121 şi urm.
188
ZORELA CRETA
12
13
SUFIXELE PEIORATIVE
189
peiorativă a sufixului s-a vorbit în repetate rînduri23, cea mai mare parte a derivatelor lui -ilă îşi datoresc temei sensul depreciativ : bîlbîilă, bor-năilă „plîngăcios" < bornăi „a plînge, a smiorcăi", chiorilă, cocoşilâ „poreclă pentru un cocoşat", dîrnâilă „copil plîngăcios", fornăită, fudulilăT horcăită, mogorogilă, mofturilâ, moţăilă, Napoilă (personajul lui Alecsandri din Sandu Napoilâ ultraretrogradul), prostită, sărăcită, surzită, uitucilăf zăpăcilă.
De la teme fără sens depreciativ avem doar cîteva derivate : bvzilar flămânzilă, gerilă, mîncăcilă, nădrăgilâ („1. copil care începe să poarte pantaloni; 2. ţăran"), năsăilă, ochită, setilă, somnorilă.
Sufixul nu are o valoare puternic peiorativă. De obicei derivatele lui conţin şi o nuanţă de indulgenţă glumeaţă, mai ales cînd e vorba de numele unor personaje pozitive din basme, ca Ochilă, Flămînzilă, Setilă, Gerilă.
Sufixul se găseşte într-o serie de cuvinte împrumutate din greacă, care aveau sens peiorativ, ca plictisi, sau au primit sens peiorativ în limba română, datorită unor deplasări de sens ca : dichisi, sclivisi, fandosi 24. Cea mai mare parte a derivatelor lui -isi sînt învechite, deşi în secolul trecut erau foarte numeroase şi de largă circulaţie. în limba de azi, derivatele lui -isi sînt simţite, cu puţine excepţii, artificiale şi ridicole, aşa încît sufixul nu mai poate forma decît cuvinte depreciative : buclarisiy oglindişi, plimbarisi.
-ISM şi -IST
Aceste două sufixe de origine greacă ne-au venit mai ales din franceză şi italiană, dar şi din germană şi rusă. Le vom trata împreună, pentru că sînt strîns legate între ele prin formaţii paralele. -Ism denumind doctrine, curente de diverse nuanţe sau atitudini, trăsături de caracter, iar -ist pe adepţii acestor curente sau pe posesorii acestor trăsături de caracter, în mod obişnuit, unui derivat în -ism, îi corespunde unul în -ist.
J. Albin 25, studiind aceste sufixe, a menţionat valoarea lor peiorativă, despărţind derivatele în care tema dă valoarea depreciativă de cele în care sufixul o determină.
De la teme depreciative s^nt următoarele derivate : boierism, lichelism^ mahalagism, codism, afacerism, -ist, muşamalism, -ist „tendinţă de a ascunde lucruri necinstite, persoană care ascunde lucruri necinstite", chiulangismf -ist, bonjurism, -ist „cosmopolitism, cosmopolit din secolul trecut".
De la teme fără valoare peiorativă avem derivatele : conformism, -ist < conform, didacticism < didactic, individualism, -ist < individual, nepotism < nepot, obiectivism, -ist < obiectiv, oportunism, -ist < oportun, practicism < practică, stîngism, -ist < stingă, carierism -ist < carieră.
** Gf. Mioara Avram, Sufixele româneşti -ilă masculin şt -ilă, * ilă feminine, în smfc Il„ p. 149 şi urm., unde sînt amintite diversele păreri despre valoarea peiorativă a sufixului.
24 Cf. M. Marinescu-Himu, Un sufix cu sens ironic : -isi, în „Cum vorbim , II 19oU, nr. 4, 24-25.
26 Sufixele -ism şi   -ist, în smfc I, p, 123 şi urm.
vjJ# -LIC
Valoarea peiorativă o găsim în unele cuvinte turceşti prin care a intrat sufixul în limbă ca : şiretlic, mascaralîc „lucru caraghios", pişicherlîc şi matrapazlîc,,şarlatanie", pezevenclîc, caraghioslîc, babalîc, calabalîc.
Pe teren românesc avem următoarele derivate de la teme peiorative : vrailîc şi berbantlîc „ştrengărie", haimanalîc „vagabondaj", machiaverlîc „perfidie" < Machiavelli, paiaţarlîc „bufonerie", pedantlîc „pedanterie".
Derivate de la teme fără sens depreciativ : autorlîc „pretenţia de a fi autor, mania de a publica", savantlîc „falsă erudiţie".
Sufixul poate avea valoarea depreciativă şi atunci cînd formează colective, care sînt asemănătoare celor formate cu sufixele -ăraie şi -arie : muierlîc „mulţime de femei", secăturile „totalitatea secăturilor".
-NIC, -ARNIC, -ALNIC, -ELNIC
Nu sînt sufixe foarte productive în privinţa derivatelor care ne interesează, de aceea valoarea lor peiorativă n-a fost observată pînă acum. Pe lîngă derivate de la teme depreciative ca următoarele : bîrfelnic, curvar-nic, făţarnic < făţare „făţărnicie", flecarnic, mitarnic „care ia mită, coruptibil", ocarnic „reprobabil", pizmâtarnic „răutăcios, duşmănos", poftdlnic, sfădalnic şi sfădelnic, zurbalnic, avem şi cîteva derivate de la teme nepeiorative : amâgelnic, cheltuielnic, îndărătnic < îndărăt, josnic < jos, muierelnic „afemeiat" < muiere, odăielnic „haimana", obraznic <C obraz, pidosnic ciudat, sucit" < pe dos, şovăielnic, uliţarnic, uşarnic < uşă.
-og, -alog
Valoarea peiorativă îşi are originea în slavă, sufixul provenind, prin falsă analiză, din cuvinte care, denumind boli ale picioarelor, conţineau pe slavul «ora23. în româneşte formează derivate de la teme depreciative : fîrţoagă „femeie uşuratică" <fîrţă „idem", fof olog „om greoi, neîndemî-natic" (onomatopee), ghijoagă „cal bătrîn şi slab" < ghiuj, horţog „car vechi şi stricat" < hoarţă „idem", mîrţoagă „cal slab"< mîrţînă „idem", moftolog „om de nimic", terfeloaga „l/carte veche, ruptă ; 2. prostituată" < terfeli, tontolog sau tăntălog şi de la terjae fără sens depreciativ: hîrţoagă „document fără valoare, hîrtie de aruncat" < hîriie, scîrţoagă „încălţăminte veche şi ruptă" < scîrtîi, slăbănog.
-os
K. Lowe 27 explică sensul peiorativ al sufixului ca derivat din sensul latin „care există din abundenţă, înzestrat din plin cu ceva". într-adevăr, acest sens se regăseşte la derivatele româneşti ale lui -os, dar nu e însoţit întotdeauna de nuanţă depreciativă (ex. ochios). Abundenţa nefiind întotdeauna supărătoare, credem că la dobîndirea valorii peiorative a sufixului au contribuit şi temele peiorative la care s-a ataşat foarte des sufixul.
Lista derivatelor de la teme peiorative e lungă : arţăgos, bădărănos, băligos „bleg", bălos, băşinos, betos „beţiv", bleoncos „om mare, urît şi nătîng" < bleonc „cu urechi blegi", bolboros „gîngav", < bolborosi, boos „prostănac" < bou, botos, buburos, bufnos < bufni, bulendros, chelbos, ciufos,
28 Cf.   K. Lowe, în jahresbericht, xvii (1910), p. 80 — 82. -27 Lucr. cit., p. 83.
ZORELA CRETA
1*
15
SUFIXELE PEIORATIVE
19l
clenţos < cleanţâ „gură" şi clonţos „palavragiu" < clonţ „gură", coşosr coconos, felegos '„zdrenţăros" < felegâ „cir^\ ferfeniţos, flecăros, flenduros, ghebos, gîngăios „gîngav", hănţos „palavragiu, flecar" < hanţă „idetn'V lenos, mămăligos „lipsit de energie, bleg" < mămăligă „persoană lipsită de energie", mătăhălos, mâscâros „necuviincios" < mascara, mincinos, mişelos, mocofănos „prost, necioplit" < mocofan „idem", morocănos, mucos, mutos,, nărăvos, obielos „zdrenţăros" < obialâ „reg. zdreanţă", păcătos, păduchios,, porcos, puturos, răpânos, rîios, rufos < rufă „reg. zdreanţă", zdrenţăros etc.
De la teme fără sens peiorativ avem, de asemenea, derivate destul de numeroase : burduhos, burtos, chef os, criţos „arţăgos" < criţă „oţel", curosf dârăbos „grosolan" < dărab „bucată", folticos < foaie „pîntece", limbo» „limbut", metaforos „metaforic" (limbaj metaforos, Teodoreanu, m. ii, 494), muieros, năsos, pipotos, pîntecos.
-otcă
Valoarea peiorativă a sufixului -otcâ n-a fost observată pînă acum, fapt explicabil deoarece sufixul e puţin productiv. N-am găsit decît două derivate de la teme peiorative: minciotcă < minei „(om) mincinos" şi pişotcă, şi două de la teme fără sens depreciativ : cenuşotcâ „om leneş, care stă tot timpul pe lîngă foc", muierotcă „1. afemeiat; 2. bărbat care se amestecă în treburi femeieşti".
Sufixul nu imprimă derivatelor un sens puternic peiorativ, ci le dă o nuanţă de batjocură glumeaţă.
-ură, -tură, -itură, -ătură
Deşi sufixul formează substantive abstracte şi concrete, derivatele peiorative, indiferent de la ce fel de teme se formează, sînt numai concrete.
Derivate de la tetne peiorative : bălmăjitură „amestecătură, harababură" < bălmăji „a amesteca, a încurca lucrurile", căzătură „om sau animal bătrîn şi neputincios", chircitură, deşelăturâ şi deşiratură „cal bătrîn, slab, neputincios", hodorogiturâ „om bătrîn şi neputincios", holbitură „om cu ochi mari, bulbucaţi", împetecătură „zdreanţă ; fiinţă leneşă", măscări-tură „lucru făcut în pripă, în batjocură" < a măscări „a certa cu vorbe urîte", mâ^^tura „scriere, pictură sau desen executate neîndemînatic, operă literară sau plastică fără valoare", oşcătură „cal bătrîn şi slab" < oaşcă, pocitură, pungălitură „cusătură neîngrijită" < pungăli „a coase prost, superficial", slăbătură „om sau animal slab", stîrpiturâ.
Derivate de la teme nepeiorative : adunătură „grămadă de obiecte, fără valoare", arătătură „monstru, arătare", aşezătură „aşezare rea, grăbită", venitură „venetic".
Pe lîngă sufixele de care am vorbit pînă acum, mai sînt o serie &e{ suf ixe care au derivate depreciative — unele chiar foarte numeroase — pe care'^ nu le-am inclus în lucrare, deoarece ataşîndu-se numai la teme peiorative nu le-am considerat sufixe peiorative. Pe acestea le amintim în trecere
-Ăuş în derivate ca : bătăuş, sfâdăuş. Jj^ -eală ale cărui derivate sînt asemănătoare cu derivatele lui -iur&i tîrpăceaîă, cîrpeală, mîzgăleală etc.
-ete în cuvinte ca : băbete, nătăflete, molomete etc.
-ici în cuvinte ca : măscărici, clevetici, mîzgălici, crăcătici. — -ină în cuvinte ca : fătocinâ.
-mân în derivate ca : moloman, prostoman, bolăiman, gogoman, cidro-
man.
279 şi
-otină în fîrţotină. -TOr Îl\ derivate ca : băutor, băsnitor, cîrtitor, obositor, dezgustător? ciorditor, lăsâtor etc.
concluzii
1. Am văzut că limba română nu are sufixe speciale pentru formarea cuvintelor peiorative în af&ră de cele două sufixe împrumutate recent -ard şi -astru. Derivatele lor sîit puţine la număr şi cu circulaţie mică. Pătrim-dereâ mai adîncă a acestor sufixe în limbă a fost stînjenită de faptul că un mare număr (cea 40) de suf ixe vechi cu diverse valori îndeplinesc în acelaşi timp şi rolul de sufixe peiorative, avînd derivate numeroase şi de largă circulaţie.
Prin urmare, în limba română valoarea peiorativă a sufixelor este secundară. Ea decurge din valoarea lor principală în unele cazuri sau se datoreşte influenţei temelor depreciative la care s-au ataşat foarte des unele sufixe. Sufixele a căror valoare peiorativă e determinată de valoarea lor principală sînt sufixele augmentative, diminutivale şi unele colective, iar în categoria sufixelor a căror valoare peiorativă e dobîndită de la teme, sînt sufixe care formează nume de agent, sufixe care formează numele purtătorului unei calităţi şi, mai rar, sufixe care formează nume de obiecte sau de acţiuni.
2. Sufixele peiorative sînt sufixe substantivale şi adjectivale; unul singur este. verbal.
Derivatele substantivale sînt mai numeroase decît cele adjectivale, iar acestea din urmă se substantivează aproape întotdeauna. Substanti-varea adjectivelor care denumesc însuşiri negative a fost remarcată şi explicată de I. Coja 28 ca un mijloc de exprimare a atitudinii vorbitorului faţă de însuşirea omenească negativă pe care o denumeşte adjectivul şi faţă de persoana care prilejuieşte folosirea acelui adjectiv.
Credem că substantivul, fiind cea mai concretă parte de vorbire, este cea mai aptă de a exprima nuanţe depreciative dintre toate categoriile de cuvinte, deoarece atitudinea de dispreţ sau oprobriu se manifestă mult mai puternic, mai pregnant prin cuvinte concrete. Preferinţa cuvintelor depreciative pentru concret este foarte accentuată. Derivatele peiorative sînt mai ales substantive concrete. Substantive abstracte sînt foarte jpuţine : numai derivatele lui -ism, ca oportunism, nepotism etc. şi cîteva derivate ale lui lîc : autorlîc, savantlîc. Chiar unele sufixe care de obicei formează şi abstracte nu au derivate peiorative abstracte. Aceasta e situaţi^
28 Substantivarea adjectivelor care denumesc însuşiri omeneşti urm.
negative, în smfc Iii,
SUFIXELE PEIORATIVE
193
sufixului -tură, ale cărui derivate peiorative sînt toate concrete, sau a sufi| xului -anie. Cel din urmă are şi derivate peiorative abstracte, dar toaţ sînt formate de la teme depreciative. Cînd sufixul îşi manifestă valoare peiorativă, formînd derivate depreciative de la teme fără sens peiorativ] are numai derivate concrete.
3. Derivatele sufixelor peiorative au următoarele valori se m a n t i c e :
a) denumesc pe posesorii unor defecte fizice sau morale : burtos \ năsos, obraznic, uşuratic, muieratic, prostan, mîncău, făleau, zăpăcită, mof-\ turilă, burtea etc. 1
b) denumesc un obiect de calitate inferioară, fără valoare, un obiect! degradat: Mrţoagă, scîrţoagă, adunătură, aşezătură, poetard, filozofară,} medicastru, scriitoraş etc. ' ' f
c) denumesc persoana care face fapte, acţiuni reprobabile : plîngăreţ, \ mîncâcios, supărăcios, huian etc. ' j
d) denumesc, destul de rar, o însuşire negativă : autorlîc, savantlîc.
e) uneori sînt substantive colective: derivatele sufixelor -ăraie şi;
-arie.
f) foarte rar, denumesc acţiuni: derivatele lui -isi.
^: Valoarea peiorativă nu apare cu aceiaşi intensitate la toate sufixele. Cele mai puternic peiorative sînt sufixele a căror valoare peiorativă decurge din valoarea lor principală (sufixele augmentative şi diminutivale). Cîteva sufixe au un sens peiorativ atenuat, conţinînd şi o nuanţă de indulgenţă glumeaţă: -ilă (moţăilă, mofturilă, uitucilâ), -otcă (cenuşotcă, mi-miotcă), -ea (buftea, mucea).
4. Valoarea peiorativă a sufixelor cu valoare peiorativă secundară nu este generală, nu se regăseşte în toate derivatele lor, de aceea productivitatea în privinţa derivatelor depreciative nu coincide cu productivitatea obişnuită a sufixului. Un sufix productiv ca -ar, ca sufix peiorativ are o productivitate mică. Cele mai productive sufixe peiorative sînt -an, -ău,(aşj(QB, sufix diminutival), -os şi -giu, iar -ariţă, -anie, -lîc, -oc şi -otcă sînt cele mai puţin productive.
5. Sufixele peiorative sînt mult mai frecvent folosite în limba populară decît în limba literară. Deşi toate sufixele care au sens peiorativ sînt cunoscute în limba literară, unele dintre ele devin peiorative numai* în limba populară : toate derivatele lor formate de la teme fără sens depreciativ sînt cuvinte populare sau regionale. Aceasta este situaţia sufixelor :i -ac, -an, -anie, -aş (nume de agent), -ău, -ea, -otcă, -tură, iar -os şi -og sînt^ mult mai puternic peiorative în limba populară, în limbă literară avîhch numai cîte un singur derivat format de la teme nepeiorative. Majoritatea! sufixelor au derivate peiorative şi în limba literară şi în limba populară,^ de multe ori fiind mai numeroase cele populare.
O repartiţie a sufixelor pe regiuni nu se poate face, deoarece toat* sînt cunoscute pe întreg teritoriul ţării, chiar dacă au şi unele derivate regionale. Nici derivatele regionale nu se pot localiza, deoarece fiecare sufix are derivate regionale în mai multe regiuni.
.Cîteva sufixe sînt folosite numai în 1 i m Jb ă 1 iîfrvkxK acestea sînt sufixele neologice -ard, -astru, -ism şi -ist. t)e asenieiiea, diminutivele au mai frecvent valoare peiorativă în limba literară d0cît în cea populară. Sufixele diminutivale, ca şi -ard, -astru, -ism, -istşi unele derivate noi ale lui -giu şi -lîc, apar mai ales în stilul publicistic, iar rism şî -ist şi în stilul ştiinţific.
6. Ca origine, majoritatea sînt slave (-ac, -an, -anie\(-enie), -ariţă, -aş, -ea, -eş, -eţ (-areţ, -ăreţ), -ilă, -nic, -oc, -og, -otcă, -otei, -uşcă) şi latine (-ar, -atic, -ăraie, -arie, -cios, -el, -ea, -ic, -oi, -or, -oară, -os, -ulie, -uţă, -tură), 4 sînt sufixe neologice venite din franceză şi italiană (-ard, astru, -ism, -ist), 2 sînt turceşti (-(a)giu şi -lîc), unul maghiar (-ău) şi unul grecesc (-isi).
7. Multe sufixe intră în concurenţă unele cu altele, formînd derivate de la aceeaşi temă :
-ac cu -aş : codac — codaş, budalac — budalaş -ac cu -ea : buf tac — buftea -an cu -ău :   modîrlan ■— moăîrlău -angiu cu -og : moftangiu —- moftolog
chiulangiu — chiulangist ţucalagiu — ţucălar arâtanie — arătătură -areţ, -ău : uliţar — uliţarnic — ulicariţ — ulicău, cur var
-angiu cu -ist -angiu cu -ar : -anie cu -tură -ar cu -amic, — curvarnic
-ar cu -aş : pleşcar — pleşcaş
-areţ cu -amic : pizmătareţ — pizmătarnic
-ar cu -os : flecar — flecăros
-aş cu -ard şi -astru : poetaş — poetard — poetastru -aş cu -os : arţăgaş — arţăgos
-areţ  (-ăreţ)  cu -cios: plîngăreţ — plîngăcios,  băgăreţ — băgăcios, muierareţ — muiercios
-ălâu cu -oi sau -oc : fătălău — feteloi — fătoi — fătoc -ea cu -ilă : mogorogea — mogorogilă -og cu -ovan : tăntâlog — tăntăvan r~i      Sînt şi cazuri de concurenţă între sufixele peiorative şi alte suf ixe (sufixele care formează derivate depreciative numai de la teme peiorative) : -tură şi -cală : cîrpitură — cîrpeală, cîrcălitură — cîrcăleală, mîzgăli-— mîzgăleală, pungălitură — pungăleală -oi şi -ete : baboi — băbete -oi, -an şi -man : cioroi — cioran — cioroman -atic, -ari şi -îu : molatic — molan — molîu
în majoritatea cazurilor concurenţa e întîmplătoare, deoarece exemplele sînt puţine, nu se repetă. Se pare că o concurenţă propriu-zisă avem
tură
doar între -tură şi
-eală ; -cios şi -ăreţ; -aş, -ard şi -astru.
c 236
194
ZORBLA CBEŢA
8. Valoarea peiorativă a genuini feminina fost analizată de JV Byck 29. Menţionăm doar faptul că la sufixele care au forme pentru maa-culin şi feminin se observă o supralicitare a femininului. Forma feminină a sufixului nu se foloseşte numai pentru moţiune, ci se comportă ca un suf im independent, formînd uneori derivate pentru care nu avem corespondentei masculine. Aşa sînt derivatele lui -oagâ: terfeloaga, Mrţoagă, mîrţoagă,) seîrpagâ, -oaie : chdicoaie, sau -oaică : borşoaică.
29 Le feminin ptjoratif, bl 1 (1933), p. 108-110.
VEEBE DEEIVATE DE LA NUME DE AGENT
DE
ZIZI ŞTEFANESCU-GOANGĂ şi TATIANA ŢUGULEA
Problema derivării verbelor de la nume de agent prezintă o serie de dificultăţi de ordin teoretic, deoarece noţiunea de nume de agent în limba română are o sferă mai largă decît în alte limbi, cuprinzînd atît derivate de la teme nominale, cît şi derivate de la teme verbale. De asemenea numele de agent se confundă adesea cu numele de meserie şi cu numele de purtător al unei calităţi, astfel că o diferenţiere între aceste categorii este de multe ori greu de făcut. Mai trebuie relevat şi faptul că numele de agent sînt în acelaşi timp şi adjective şi substantive.
Pornind de la studiul acad. Al. Graur JSfom d?agent et aăjeetif en rou-main \ Ecaterina Ionaşcu 2 dă următoarea accepţie numelui de agent: „substantivele care desemnează pe autorul unei acţiuni, pe cel care produce un obiect, care exercită o meserie, îndeplineşte o funcţie, care are o ocupaţie, care se află într-o stare (situaţie) sau este purtătorul unei calităţi legate de obiectul sau fenomenul exprimat prin cuvîntul de la care se formează derivatul".
Numele de agent, substantiv, indică deci pe cel care ia parte la un proces, pe autorul unei acţiuni în cazul derivatelor verbale (ex. : croitor, muncitor, zidar) sau pe cel care se ocupă de obiectul numit de substantivul de bază în cazul derivatelor nominale (ex. : cojocar, plutaş).
Ceea ce caracterizează numele de agent este faptul că sînt derivate analizabile (fie de la o temă verbală, fie de la o temă nominală).
Din punctul de vedere al originii, în limba română numele de agent se împart în trei mari categorii: ^
a) moştenite din limba latină, ex. : măcelar;
b) împrumutate din alte limbi cu care limba română a venit în contact (inclusiv din latină pe cale savantă), ex. : câmatnic < vsl. KdMdT'hNHK'k, pompier < fr. pompier;
c) formate în limba română, ex. : cerşetor, croitor, vorbitor.
1 Paris, 1929.
2 Sufixele -ar şi -aş la numele de agent, în smfc i, p. 77 ş.u.
196
ZIZI STEFANESCU-GOANGĂ şi TATIANA TUGULEA
Vom lua în discuţie, pe lîngă numele de agent formate în limba română, şi pe cele moştenite din latină sau împrumutate din alte limbi, dar numai pe acelea care sînt analizabile. De la toate aceste categorii s-au format verbe al căror mod de formare, sens, arie de circulaţie ne propunem să le studiem.
Procedeul derivării verbelor de la nume de agent nu are caracteristici deosebite faţă de derivarea verbală obişnuită. Modul lor de formare este acelaşi ca şi în cazul altor verbe provenite de la substantive sau adjective care nu sînt nume de agent. La verbele în discuţie derivarea se face de cele mai multe ori cu ajutorul sufixului lexico-gramatical -i (ex. : plutaş > plutaşi, flecar > flecari), prin derivare regresivă (ex. : damblagi < damblagiu, regiza < regizor), şi mai rar cu ajutorul sufixelor lexicale -iza (ex. : dictatoriza, pompieriza), -isi (ex. : bucătărisi).
Derivarea verbală de la substantive constituie transformarea în acţiune a temei nominale. « Le paradigme du verbe joue d'abord le role de classificateur, il fait passer le mot de la classe nominale dans la classe verbale»3. Verbul include într-o singură formă ceea'ce se poate exprima printr-o perifrază, cuprinzînd numele de agent sau numele de meserie, de îndeletnicire. A cojocari înseamnă ,,a face iheseria de cojocar", a grădinari „a avea îndeletnicirea de grădinar", cu alte cuvinte a îndeplini, a face, a realiza, a fi ceea ce indică tema.
Pentru a putea sistematiza materialul de care dispunem, am repartizat verbele derivate de la nume de agent după mijloacele de formare (1. sufixul lexico-gramatical -i, 2. sufixul lexical -iza, 3. sufixul lexical -isi si 4. derivarea regresivă). Vom da la fiecare tip lista 4 verbelor însoţite de atestări şi de etimologie; vom menţiona şi prima atestare a numelui de agent, pentru a se putea stabili ca,re dintre cele două cuvinte (nume de agent şi verb) e mai veche.
1. Verbe derivate cu sufixul -i
a) De la teme în -ar. ,
Cele mai numeroase verbe sînt derivate de la numele de agent în -ar, deoarece -ar are mai ales valoarea de nume de ocupaţie, de meserie, de funcţie. Latinescul -arius, moştenit de limba română şi întărit de limba slavă, era încă din latină sufix substantival. în limba română aeontinuat să se ataşeze mai ales la teme nominale, formînd substantive noi, ex : birjă > birjar, cojoc > cojocar, grădină > grădinar, oală > olar etc.
băjenări „a băjeni" (Negruzzi, s. i 217) < bâjenar (mag. ist. iii 47) < băjeni + -ar;
3 Jean Dubois, £tude sur la derivation suffixale en francais moderne et contemporain, Paris,. 1962, p. 56. *
4 Materialul din lucrarea de fată a fost extras din da ms şi din glosarele regionale apărute <^upă anul 1952.
VERBE DERIVATE DE LA NUME DE AGENT
197
birjari „a fi birjar, a conduce o trăsură" (Iordan, lra 239) < birjar (I. Ionescu, l>. 78) < birjă + -ar;
blidari „afi blidar" (Costinescu, v., lm) < blidar (Costinescu, v.^
< blid + -ar;.
bogasieri ,,a fi bogasier" şi figurat „a lua obiceiurile unui bogasier" (Alecsandri, t. 1226) < bogasier (Ghica, s. a. XIV) < bogasiu + -ar;
bucătari ,,a face pe bucătarul, a găti, a se ocupa cu bucătăria" (8. Nădejde, la tdrg) < bucătar (biblia (1688), 20 1/1) < bucate -f -ar;
bucheri „a silabisi, a învăţa mult, a toci, a buchisi" (tdrg, Scriban, d.) <bucher (Ispirescu, u. 63) < buche + -ar;
cămătari ,,a da bani cu împrumut luînd camătă, a face cămătărie" (lm, da) < cămătar  (N.  Costin,  la  gcr ii 12/25) < camătă + -ar;
cizmari ,,a avea meseria de cizmar, a fi cizmar, a face cizme" (Costinescu, V-, Polizu, v.) < cizmar (Pann, la tdrg) < cizmă + -ar;
ciubucări ,,a trăi din ciubucării, din expediente, a fi ciubucar" (da)
< ciubucar (Dame, t. 104) < ciubuc + -ar;
cîrciumâri ,,a face pe cîrciumarul, a fi cîrciumar, a ţine o circiumă" (anon. car., mat. folk 71, Teodorescu, p. p. 538, şez. i 108, iv 8, bud, p. p. 21) < cîrciumar (anon. car.) < circiumă + -ar;
cojocari ,,a avea meseria de cojocar, a face cojocărie" (herz.-gher., m. iv 243) < cojocar (anon. car.) < cojoc + -ar;
corăbieri ,,a pluti cu corabia" (Costinescu, v) < corăbier (biblia (1688) [prefaţă] 3/41) < corabie + -ar;
cornări 1 ,,a îndeplini funcţia de corn ar, a încasa impozitul pe vitele cornute" (da) < cornar 1 „slujbaş însărcinat cu încasarea impozitelor pe vitele cornute" (arhiva r., la'tdrg) < corn + -ar;
cornări 2 ,,a ţine plugul de coarne" (Conachi, p. 29) < cornar2 „cel care ţine plugul de coarne în timpul aratului" (tdrg) < corn + -ar ;
coţcâri „a pungaşi, a înşela pe cineva" (ddrf) < coţcar (Alecsandri* t. 410) < coţcă + -ar;
dogari „a face meseria de dogar" (da) < dogar (Ispirescu, l. 353)
< doagă + -ar;
flecari ,,a spune fleacuri" (Ispirescu, l. 67, Jipescu, o. 112, Scriban, d., contemporanul, 1949, nr. 159, 5/2) < flecar (Gorjan, h. ii 217) < fleac +  -ar;
găinari „a trăi ca un găinar" (b. ph. vii-ViH (1940), p. 274) < găinar (anon. car., tdrg) < găină + -ar;
grădinari „a se îndeletnici cu grădinăritul" (lb, dr x, (1929 —1930) 567, dm) < grădinar  (a. 1828, uricariul,  vii 197) < grădină + -ar;
hoinări „a umbla hoinar" (Ispirescu, l. 231, Ardeleanu, d. 167, Beniuc, c. p. 46, Pas, z. i 181) < hoinar (Odobescu, s. iii 113) < hoină + -ar;
jelbări ,>a face jalbe" (da) < jălbar (Filimon, c. ii 346) <jalbă+-ar; luntrări „a avea meseria de luntrar, a conduce, a mîna o luntre" (Conachi, p; 298) < luntrar (anon. car.) < luntre + -ar;
198
ZIZI STEFANESCU-GOANGĂ şi TATIANA TUGULEA
VERBE DERIVATE DE LA NUME DE AGENT
199
măcelări „a practica meseria de măcelar" (Costinescu, v, Baritiu, p. a. i 651) < măcelar (Şincai, hr. iii 271/24) < lat. macellarius;
meşteşugări .„a lucra în calitate de meşteşugar" {Deşliu, g. 33) < meşteşugar (Bolliac, o. 238) < meşteşug + -ar;
morari „a practica îndeletnicirea de morar" (Scriban d.) < morar (a. 1702, Ştefanelli, d. c. 21) < lat. molarius sau din moară + -ar;
olăcări „a face pe curierul, a fi olac" (anon. car., Cantemir, ist. 324)
< olăcar (anon. car.) < olac + -ar;
olari „a face oale, a exercita munca de olar" (da) < olar (anon. car.)
< oală + -ar;
pîndări „a face serviciul de pîndar" (rev. crit. iii 163, Hodos, p. p 37) < pîndar (anon. car.) < vsl. n^Aap-k;
plugari „a exercita îndeletnicirea de plugar, a lucra pămîntul (Sandu Aldea, în săm. v 10) < plugar (anon. car.) < plug + -ar;
podvodări „a sili pe cineva să facă podvoadă" (biblia (1688), la tdkg) < podvodar (a.  1498,  bul.com. ist. v 56) < podvoadă + -ar;
postări „a alerga încoace şi încolo" (lb) < postar (Iordan, lra 162)
< poştă + -ar; ' 7
potlogari „a fi potlogar, a umbla cu potlogării" (Scriban, d.) < potlogar (Iordan, lra 239) < potlog + -ar;
prisăcări „a îngriji stupii" (Simion Dasc, let. 15) < prisăcar (let. i a 5/7) < prisacă + -ar;
spătari „a exercita funcţia de mare spătar" (neculce, la cade)
< spătar (anon. car.) < gr. a7ca8dcpio<; s&uămspată + -ar;
strungari1 „a avea meseria de strungar1" (da) Kstrungar1 „muncitor care lucrează la strung" (Ardeleanu, d. 17) < strung + -ar;
strungari 2 „a avea îndeletnicirea de strungar 2" (Corn. din Sibiu) < strungar 2 „cel care lucrează la stînă" (Creanga, a. 15) < strungă + -ar;
stupăn „a se îndeletnici cu creşterea albinelor" (lm, chest. vi 105/2)
< stupar (Dame, t. 120) < stup + -ar;
şcolări „a fi şcolar" (lm) < şcolar (Ispirescu, l. 273) < scoală + -ar; '
a tîmplări „a exercita meseria de tîmplar, a ciopli" (mat. folk. 224)
< tîmplar (a. 1776, uricariul, xix 327) < tîmplă + -ar;
ţuicâri „a se cinsti cu ţuică" (Pamfile, j. iii 96) < tuicar (conv. lit. xlv 364) sau din ţuică + -ări ;
văcări „a fi văcar, a păzi vacile" (lm) < văcar (herodot (1645), 190) < vacă + -ar; '
văsări „a exercita meseria de văsar, a face vase de lemn" (arh. folk. v 113, tdrg) < văsar (da) < vas + -ar;
ohk ■fîffr* "a zidi' a face munca de zidar" (lb) < zidar (biblia (1688), 275, 1/54) < vsl. 3HAdph sau din zid + -ar.
Etim.?logia unora dintre verbele prezentate mai sus e discutabilă. iTj Posibilitatea ca derivarea să se fi făcut direct de la substantivele sau veroeie de baza, fară un intermediar nume de agent, cu ajutorul sufixului
verbal -ări. Acad. Al. Graur 5 atrage atenţia în această direcţie : « Le plus souvent Ies mots en -ări proviennent d'une racine quî a donn6 en roumain plusieurs mots : le primitif, un d6riv£ en -ar, un d£riv6 en -are et un d£-riy6 en -arie. II est bien difficile dans ce cas de savoir lequel de ces mots a servi de point de d^part pour le d6riv6 en -ări... Cest pourquoi on a pu parfois h^siter lorsqu'on a voulu d^terminer 1'origine d'un derive : on a pu croire qu'un verbe comme flecari 6tait d6riv£ non pas de flecar, mais de fleac, ce qui a amen£ la cr^ation de nouveaux derives faits directement sur le theme â l'aide du suf fixe -ări. Les sp^cialistes eux-memes sont parfois dans le doute ».
b) De la teme în -tor.
Sufixul -tor furniza în limba latină nume de agent derivate de la teme verbale. Limba română cunoaşte un sufix -tor din latină care formează nume de agent şi adjective de verbale. Numai în cîteva cazuri numele de agent s-a format şi de la teme nominale (ex. : călător
< cale).
călători „a face un drum mai lung spre a ajunge într-un loc mai îndepărtat, a fi călător" (biblia (1688), [prefaţă] 8/21) < călător (prav. 121)
< cale +  -ător;
cerşetori „a se îndeletnici cu cerşitul, a fi cerşetor" (Negruzzi, s. i 169) < cerşetor (anon. car) < cerşi + -tor;
croitori „a avea meseria de croitor" (tdrg) < croitor (anon. car) < eroi +  -tor;
negustori cu varianta neguţători „a face negoţ, a fi negustor de profesie" (a. 1652, la tdrg) < negustor (cod. vor. 13/1) < neguţa +  -tor;
slujitori „a fi slujitor" (da) < slujitor (da) < sluji -{- -tor;
vînători „a se îndeletnici cu vînatul" (şez. vii 49) < vînător (M. Costin, la gcr ii 11/20) < lat. venator sau vina + -tor.
c)De   la teme în -nic.
Sufixul slav -nic se ataşează fie la teme nominale (bir > birnic), fie la teme verbale (cuceri > cucernic).
cămătnici „a fi cămatnic" (prav. gov., la tdrg ) < cămatnic (psalt.
172) < v.  Sl.  K<L\\4TrKHHKrk ;
crainici „a striga în public, a vesti" (M. pompiliu, la tdrg) < crai-nic (herodot, 1645, 170) < ucr. npauHun;
cucernici „a fi cucernic, a se smeri" (lb) < cucernic (lb) < cuceri +
-nic;
hotărnici „a avea meseria de hotarnic" (Sandu-Adlea, d. n. 184) < hotarnic (uricariul, xxi 322) < hotar +  -nic;
jalnici „a jeli" (graiul, i 65) < jalnic (alxandria, 77/18) < vsl.
5 Notes d'etymologie roumaine, In bL vi (1936), p. 66.
200
zizi stefănescu-goangă şi tatiana tugul ea
paharnici „a îndeplini funcţia de paharnic'' (man. gott. 18) < paharnic (gcr 1.72/5) < pahar + -nic;
slugarnici „a fi slugarnic" (Delavrancea, la tdrg) < slugarnic (Eeteganul, p. v 57) < slugar + -nic.
d) De la teme în -aş.
Sufixul -aş formează nume de agent numai de la substantive ; originea lui pare a fi slavă şi maghiară 6.
arendaşi „a fi arendaş" (Sandu-aldea, d. n. 211) < arendaş (Caragea, l. 23/12) < arendă +  -aş ;
armaşi „a face pe cineva armaş" (Teodorescu, p. p. 474) <armaş (Teodorescu, p. p. 50)   < armă + -aş;
băieşi „a fi băieş, a face meseria de băieş" (Scriban, d.) < băieş (a. 1644,'la hem. 2887) < baie + -aş
bărdăşi „a avea meseria de bărdaş" (Barceanu) < bărdaş (Şincai„ hr. iii 220/24) < bardă +  -aş;
ostăşi ,,a duce viaţă de ostaş" (varlaam-ioasaf, 109v/6) < ostaş (herodot (1645), 250) < oaste +  -aş ;
plutaşi „a exercita meseria de plutaş, a trăi din îndeletnicirea de plutaş"  (Scriban, d.) < plutaş (Asachi, s. l. i 178) < plută + -aşr
pungaşi ,,a fura banii cuiva, a face pungăşii" (Caragiale, la tdrg) < pungaş (Filimon, la tdrg) < pungă + -aş.
e) De la teme în -aci.^'
Sufixul -aci se ataşează la teme nominale şi formează în limba româna substantive şi adjective 7.
cîrpaci (cu variantele cîrpoci, cîrpogi) „a fi cîrpaci, a lucra prost" (biblia (1688), 159 1/42 1. Ionescu, c. 42, Eminescu, o. 1140, T)M)<eîrpaci (dm) < bg. Kapnaq ;
sugaci „a bea mereu" (Coman, gl.) < sugaci (Gorjan, h. i 88) < suge + -aci.
f) De la teme în -mş8.
cărăuşi ,,a avea meseria de cărăuş, a face cărăuşie" (anon. car.) < cărăuş (anon. car.) < căra + -uş.
g) De la teme în -(i)er.
bărbieri ,,a rade barba (cuiva)" (cu funcţie tranzitivă) (Negruzzi, s. i 11) < bărbier (a. 1700, gcr i 342/25) < it. barbiere;
• Cf. Ecat. Ionaşcu, lucr. cit.
7 Pentru origine, vezi discuţia de la g. Pascu, Sufixele româneşti, Bucureşti, 1916, p. 198.
8 Pentru origine, vezi discuţia din articolul Elenei Carabulea, Sufixul -uş(ă), în smfc ii, p. 199.
verbe derivate de la nume de agent
201
mineri „a lucra în mină" (Deşliu, m. 55) < miner (ar (1835), 4/30) < fr. mineur.
2. Verbe derivate cu sufixul -iza.
Sufixul -iza, din limba franceză, aparţine mai ales limbii culte. Chiar dacă tema de la care.se face derivarea este veche, formaţia întreagă are un aspect pronunţat de neologism.
dictatoriza „a face pe dictatorul" (Iordan, lra 240) < dictator (Budai-Deleanu, ţ. 366) < fr. dictateur;
pompieriza „a face pe cineva pompier" (Iordan, lra 240) < pompier (NeGruzzi, s. i 29) < fr. pompier;
revoluţionar iza „a provoca stare de revoluţie, a îndemna la revoluţie" < revoluţionar < fr. revolutionnaire;
şcolariza ,,a încadra, a atrage în activitatea de şcolar" (dm) < şcolar (Ispirescu, l. 273) < şcoală + -ar.
3. Verbe derivate cu sufixul -isi.
Singura formaţie cu sufixul -isi 9 este de la bucătar : bucâtărisi ,,a face bucătărie" (Iordan, în Bph ix (1947); 38) < bucătar (Biblia (1688), 20 1/1) < bucate + ar.
4. Verbe provenite prin derivare regresivă
Formaţii rare, derivatele regresive de la nume de agent nu constituie o categorie importantă pentru subiectul în discuţie.
bostăngi ,,a construi prost (în maniera bostangiilor care îşi clădesc pepenii, dovlecii)" ( i. cr. ii 219, Iorga, nra i 288) < bostangiu (Scriban, d.) < tc. bostanei;
damblagi ,,a se îmbolnăvi de dambla" (KlOpştock, f. 210) < damblagiu (ZRPh, XVIII 74) < dambla + -giu;
duelgi ,,a duela" (Alecsandri, t. 1288) < duelgiu (id. ib.) < duel +
-giu;
horelci ,,a bea rachiu, holercă" (Lexic reg. 103) < horelcâu (ib.) < horilcă (variantă la holercă);
palavragi „a spune palavre, a flecari" (Sadoveanu, o. l. 27, Pas, z. i 294) < palavragiu (Alecsandri, t. 34) < tc. palavraci;
regiza „a face regia unei piese de teatru, a unui film" (Bogza, a. L 622) < regizor (Caragiale, o. vii 347) < fr. regisseur.
9 Pentru origine, vezi discuţia din Gâldi, m.  116 — 127.
202
ZIZI STEFĂNESCU-GOANGĂ şi TATIANA TUGULEA
Sufixul, scrie Nyrop 10 « s'ajoute â un radical verbal ou nominal pour en modifier la signification par l'id^e secondaire qui lui est propre ».
La părţile de vorbire de care ne ocupăm, după cum am mai spus, sufixul joacă rolul unui clasificator, indicînd categoria morfologică din care fac parte. Intre cuvîntul bază şi cuvîntul sufixat nu există deosebiri semantice ; relaţia se stabileşte pe plan morfologic între subiect şi predicat: cojocarul cojocăreşte, pîndarul pîndâreşte. Pe de altă parte, tema de la care s-a pornit derivarea constituie adesea elementul semantic comun al celor două derivate ulterioare, numele de agent şi verb : cojocarul este „cel care face cojoace" şi a cojocari „a se îndeletnici cu făcutul cojoacelor".
între numele de agent şi verbul derivat din acesta există deci o identitate semantică. Dar sufixul, pe lîngă valoarea de clasificare, ne mai dă indicaţii şi de la care sens al cuvîntului de bază s-a făcut derivarea. în cazul nostru derivarea s-a făcut pornind de la sensul de nume de agent adică şi verbul derivat s-a limitat numai la acest sens. '
Lucrarea de faţă a avut în vedere faptele de limbă privite atît sincronic, cît şi diacronic, deoarece « dans la synchronie l'ensemble des moyens lexicaux ou morphologiques forment un systeme fini, ind^termin^ ... la disponibilite, c'est-â-dire la possibilite de former de nouveaux mots avec un suffixe apparaît comme une notion propre â la diachronie »n.
Pentru a avea o imagine de ansamblu a derivatelor din punct de vedere istoric, am alcătuit un tabel cu repartizarea pe secole a acestora Unele verbe figurează de-a lungul mai multor epoci (ex. : călători este atestat m secolul al XVII-lea, al XVIII-lea, al XlX-lea şi al XX-lea) şi au fost menţionate în fiecare secol în parte.
Tabelul nr. 1
Mijlocul de formare:	-i							-iza	-isi	derivare		
										regresivă		
De la teme		-tor										
în :	-ar -		-nic	-aş	-(i)er	-aci	-uş			-giu	-ău	-or
1500 — 1600 1600-1700	1	2	1			1						
1700 — 1800	5	2					\					
1800 — 1900	27	6	5	5	1	1				Q		
1900 — 1960	18	3	2	3	2	2		4	1	O 4	1	1
+ i ^rivat(!le verbale de la nume de agent, după cum putem urmări în tabelul de mai sus, au început să apară încă din secolul al XVII-lea şi s-au
n G/a^m^ire^rique de la langue francatse, Copenhague, 1908, voi. al IIMea, p 36 J. Dubois, lucr. cit., p. 9.
VERBE DERIVATE DE LA NUME DE AGENT
203
înmulţit progresiv pînă în secolul al XlX-lea, cînd asemenea formaţii cunosc cea mai mare dezvoltare. Ne-ăm fi aşteptat ca această creştere *ă continuie şi în secolul al XX-lea. Faptele însă se prezintă astfel: în secolul nostru asistăm la o descreştere a formaţiilor de acest gen.
în limbă, ca în orice sistem care tinde permanent Ja stabilirea unui anumit echilibru, anumite categorii de cuvinte apar, altele dispar. Categoria de cuvinte pe care o discutăm, ameninţată, a căutat să dobîndească o oarecare stabilitate făcînd apel la alte sufixe. Dacă pînă la sfîrşitul secolului al XlX-lea unicul procedeu de a forma asemenea verbe era derivarea cu sufixul verbal, -i, din această perioadă (sfîrşitul secolului al XlX-lea) noi elemente încearcă să consolideze acest procedeu. Astfel apar verbe cu sufixul -iza şi -isi şi cam după 1850 verbe formate prin derivare regresivă, în tendinţa de îmbogăţire a limbii, noile sufixe, mai viguroase, păreau să cîştige teren, dar asemenea înviorare e numai aparentă. Aria de circulaţie a derivatelor în discuţie se restrînge din ce în ce. Sistemul de îmbogăţire oferit de noile procedee nu se bucură de răspîndire : în secolul al XX-lea avem doar cîteva verbe derivate cu sufixul -iza, iar derivarea regresivă, în general puţin productivă, nu putea să susţină o categorie în regres.
Am studiat şi distribuţia, repartizarea pe stilurile limbii a derivatelor verbale de la nume de agent din punctul de vedere al limbii de astăzi. Astfel am alcătuit un tabel în care am clasat drept „literare" cuvintele atestate în limba literară contemporană, „învechite" pe cele care apar pînă la 1850 în literatură, „familiare" pe cele care sînt folosite de vorbitori într-un limbaj mai liber, neliterar, „rare" pe cele cu o circulaţie şi o frecvenţa foarte mică. La „neobişnuit" au fost încadrate creaţiile introduse sau utilizate în mod cu totul personal şi izolat, de un singur autor.
Tabelul nr. 2 (p. 204) ne ajută să stabilim care dintre stilurile limbii a fost mai productiv, ce categorie de vorbitori a avut preferinţă pentru astfel de formaţii.
Din compararea faptelor prezentate rezultă că cele mai numeroase derivate sînt învechite (această categorie incluzînd şi pe cele învechite şi populare şi învechite şi regionale). Deci productivitatea procedeului s-a oprit aproximativ la 1850.
Urmează derivatele regionale (12). Asemenea cuvinte se găsesc răs-pîndite în cîte un grai al limbii române. Numărul relativ mare al acestora ne relevă o stare de fapt concludentă : formaţiile verbale au cîştigat teren mai ales în graiuri (dar nu au depăşit acest stadiu).
în ordine descrescîndă se situează derivatele populare : acestea se întîlnesc în mai multe graiuri ale limbii române.
în categoria „rar" sînt cuprinse verbele cu o arie de circulaţie restrîhsă, care, în mecanismul de funcţionare al limbii, au o importanţă redusă.
Derivatele familiare, destul de numeroase (9), dovedesc că modul de a forma verbe noi a fost adoptat şi într-un limbaj mai puţin îngrijit, dar
204
,ZIZI STEFĂNESCU-GOANGĂ şi TATIANA TUGULEA
10
Tabelul nr. 2 Verbe In -i
De la teme în
-tor
-nic
-aş
-uş
(i)er
Total
învechit învechit şi
pop. învechit şi
reg. Popular Regional Familiar Rar Literar
11
3
14
1
11
12
•'9 11
3
Total
43
66
Verbe în -iza
Literar 1 Neobişnuit 3
Total
Verbe in -isi
Familiar	1
Total	1
Verbe formate prin derivare regresivă
De la teme în :	-giu	-ău	-or Total
Literar			1 i
învechit	1		1
Popular	1		1
Regional	1	1	2
Familiar	1		1
Total	4	1	1 6
un limbaj al oamenilor culţi. De exemplu: bucătari, bucheri, cotcărL ciu-bucari, flecari, pisâlogi. '. '
în limba literară au pătruns cinci verbe : bărbieri, călători, hoinări, revoluţionariza, şcolariza.
Formaţiile neobişnuite, creaţiile unui singur autor ocupă ultimul loc m ciasmcare. De altfel, cum am putut urmări, procedeul aparţine mai aies limbii populare, graiurilor regionale şi limbajului familiar, astfel că scriitorii, dm acest motiv, l-au evitat.
★
^ o^^ltimul tabel}nţocmit are în vedere repartizarea pe origini a numelor de agent care au servit ca bază de formare a noilor derivate.
VERBE DERIVATE DE LA NUME DE AGENT
205
Tabelul nr. 3
-ar     -tor     -nic      -aş     -aci   >-(i)er '-uş Total
pe teren rom. lat. v. sl. bg. » it.: lr. ucr. * -
39 2 2
57
3
4 1 1 1 1
Total
43
68
Constatăm astfel că verbele de care ne ocupăm provin în majoritate de la un cuvînt derivat pe teren românesc sau mult mai puţin de la cuvinte ♦provenite din limba latină sau slavă.
Slaba reprezentare a limbilor moderne în această direcţie, deşi avem mumeroase împrumuturi din limba franceză, nume de agent, probează că - %cest procedeu de derivare este vechi. Din limbile moderne avem derivate foarte rare şi probabil acolo unde vorbitorii au avut impresia că au de-a face cu un nume de agent format pe teren românesc (ex. : mineri) şi nu cu uri împrumut.
Be asemenea, sufixele cu care au fost derivate cele mai multe nume de agent, baza derivatelor verbale, sînt sufixe de origine latină (-ar, -tor).
Verbele derivate de la nume de agent, datorită circulaţiei restrînse, nu oferă un material bogat de atestări. Uneori sensul nu este bine delimitat şi vorbitorii, din această cauză, le întrebuinţează cu accepţii nepotrivite, deşi din punctul de vedere al formaţiei ne-am aştepta să nu existe dificultăţi de acest gen, fiindcă verbul este transpunerea în acţiune a ceea ce îndeplineşte un agent. Majoritatea verbelor, totuşi, nu pun probleme din punct de vedere semantic.
Caracterul intranzitiv al celor mai multe derivate rezultă chiar din sensul lor : a fi, a îndeplini, a deveni ceea ce indică tema, respectiv, numele de agent. După cum am mai afirmat, relaţia dintre verb şi numele de agent este relaţia dintre subiect şi predicat, nu dintre predicat şi complement. Există însă şi cazuri în care asemenea formaţii primesc un complement drept. în unele cazuri este vorba de un complement intern mascat : Vezi, tu peştele noiilus Fără vîslă si busolă . Luntrărind a sa gondolă ? Conachi, p. 298.
în alte cazuri tranzitivitatea unor verbe se explică prin sensul diferit pe care îl au : a prisăcări nu înseamnă ,,a fi prisăcar", ,,a îndeplini îndeletnicirea de prisăcar", ci ,,a păzi stupii" : Pe acelaş loc au găsit o prisacâ cu stupi şi unmoşneag bătrîn de păzea {prisăcărea)stupii, Simion D asc let. 15 ; a bucheri înseamnă ,,a silabisi, a învăţa mult, a toci, a buchisi" : Bucherea
206 ZLZIŞTEFĂNESCU-GOANGĂ şl TATIANA TUGULEA 12
pe zdreanţă unei cărţi nepieritoarea Alexandrie", Macedonski, o. iv 117; a armaşi „a face pe cineva armaş" : Savai, Ohineo, armaş mare, De cînd eu te-am armăşit, Nici o slujbă n-ai plinit, Teodorescu, p.p. 474.
Acolo unde legătura semantică cu numele de agent este mai evidentă verbele sînt, în general, intranzitive. în alte situaţii, cînd numele de agent este, poate, o verigă intermediară numai din punct de vedere formal, asistăm la alunecări de sens, la o legătură semantică cu baza numelui de agent şi de aici la folosirea tranzitivă a unora dintre derivate. E drept că această categorie este slab reprezentată şi că cele mai multe verbe sînt, cum e şi firesc, intranzitive. Din opoziţia croi-croitori, cerşi-cerşitori, meşteşugi-meş-teşugări observăm că, faţă de verbele de bază, tranzitive, verbele derivate sînt intranzitive datorită, tocmai, numelui de agent.
★
Din studierea materialului rezultă că derivatele verbale se formează cu prioritate din numele de agent formaţii mai vechi: băjenar > bâjenări, bucher > bucheri, cîrciumar > cîrciumări, ostaş > ostăşi, paharnic > paharnici.
Cu puţine excepţii, verbele în discuţie se formează cu ajutorul sufixului -i. Verbele în -iza, formaţii recente, sînt în număr redus şi sînt în majoritate creaţii ocazionale, fără circulaţie.
Derivatele regresive merg, mai degrabă, cu prima categorie.
Din punct de vedere semantic verbele de care ne-am ocupat prezintă, ca valoare de bază, valoarea iterativă. Verbul indică o acţiune care se repetă, acţiune făcută de un agent care îndeplineşte prin vocaţie, prin aptitudine sau din necesitate o anumită activitate. Verbul astfel creat permite ca printr-o formă sintetică să se evite o construcţie greoaie cu „a face", „a fi", „a îndeplini ceva" în mod repetat. Limba literară n-a optat însă pentru asemenea construcţii care aveau puternic imprimată pecetea „învechit", „regional", „popular" şi a preferat unor astfel de derivate construcţii mai largi, prin perifrază.
Nuanţa iterativă se desprinde mai ales de la formaţiile verbale derivate de la un nume de agent provenit, la rîndul lui, de la un verb.
Opunînd cele două serii de verbe, ex. : corabia — corâbieri, croi -~-croitori, cerşi — cerşitori, căra — cărăuşi, cuceri — cucernici, zidi — zidari, rezultă că Valoarea iterativă în al doilea caz provine de la numele de agent. Croitori faţă de croi are valoare iterativă tocmai de la croitor (croitorul care practică repetat operaţia de a croi).
în afară de valoarea iterativă care predomină, mai întîlnim la cîteva verbe şi valoarea f actitivă : armaşi, pompieriza, revoluţionariza, şcolariza (s-ar putea ca în primul exemplu, armaşi, să fi existat şi sensul de „a îndeplini funcţia de armaş", cu valoare iterativă, sens pe care nu-1 avem atestat).
Valoarea eventivă este reprezentată prin trei verbe : bogasieri, cucernici şi damblagi.
13 VERBE DERIVATE DE LA NUME DE AGENT 207
★
Pe lîngă verbele discutate, există în limbă şi alte derivate care provin de la nume de ocupaţii, de meserii sau de la cuvinte numai cu sens de nume de agent, dar care nu au o bază analizabilă, deci care nu sînt de fapt, ca structură şi ca funcţie, nume de agent: argaţi, băcani, ciobani; dulgheri, hatmani, pustnici, salahori, ucenici, vistieri, zugrăvi. Acestea âe comportă ca şi cele provenite de la o bază analizabilă.
Procedeul de care ne-am ocupat nu a creat o categorie puternică deoarece limba literară nu a adoptat acest sistem de îmbogăţire decît cu rare excepţii. Formaţiile discutate au circulat în limba veche şi au un caracter popular şi regional. Acestea (în -i) se încadrează într-un sistem mai larg de derivare verbală.
Verbele derivate sînt în cea mai mare parte de conjugarea a IV-a,. conjugare aparţinînd prin excelenţă limbii populare. Cîteva derivate cu sufixul -iza, creaţii ale oamenilor culţi, sînt de conjugarea I. Acestea se izolează de masa derivatelor verbale discutate prin caracterul livresc pe care îl au.
în ultima perioadă nu s-au mai creat derivate verbale de acest tip-(decît regional), deşi limba cunoaşte, datorită dezvoltării tehnice, o adevărată afluenţă de nume de agent. în glosarele regionale mai noi apar verbe de la nume de agent, dar baza, respectiv numele de agent, este împrumutată din alte limbi (maghiară, germană) şi nu este analizabilă în limba română, ex. : cofări < cofar (magh.), feşteri < feşter (germ.), lehăi < lehău (magh.), sâbui < săbău (magh.), şleperi < şleper (germ.).
Procedeul de a deriva verbe de la nume de agent nu aparţine exclusiv limbii române, deşi în această direcţie limba noastră nu a folosit nici un model. Şi în alte limbi există astfel de derivate. în germană, de exemplu, schneidern „a face pe croitorul" este un derivat de la niime de agent; la fel schauspielern „a face pe actorul". în limbile slave, de asehienea, se întîl-nesc astfel de formaţii.
O altă constatare care se impune este slaba rezistenţă a formaţiilor iterative faţă de concurenţa verbelor neiterative. Deşi poartă o valoare în plus, aria lor de întrebuinţare este restrînsă, ex. : băjenări / băjeni, cerşitori I cerşi, slujitori j sluji, vînători j vîna etc. în comparaţie cu verbele neiterative puternic reprezentate în limbă, noile formaţii n-au reuşit să se impună datorită apropierii semantice, am putea spune chiar sinonimiei. (Deşi nu e vorba de o sinonimie perfectă, vorbitorii n-au realizat diferenţa şi au preferat Verbul pe care îl cunoşteau mai bine.)
în concluzie, verbele derivate de la un nume de agent sînt formaţii vechi, au un caracter popular, regional şi familiar şi sînt derivate în general de la teme vechi. Derivatele discutate au o pronunţată valoare iterativă şi, rar, factitivă şi eventivă.
Limba literară a reţinut puţine derivate de acest gen. Categoria discu- . tată are o arie restrînsă de întrebuinţare şi este pe cale de dispariţie.
VEEBE DEEIVATE DE LA FO EMULE DE ADEESAEE, DE UEABE, ÎNJUEĂTUEI ETC.
DE
GEORGETA MARIN
Verbe derivate de la o formulă oarecare în întregimea ei sînt puţine. Dintre cuvintele de care ne ocupăm în lucrarea de faţă, nu avem de menţionat decît pe a mulţumi, considerat ca provenind din formula de urare (la) mulţi ani 1.
Majoritatea exemplelor pe care le vom analiza sînt verbe derivate de la un singur cuvînt, fie element constitutiv al unei formule, fie avînd el însuşi, în situaţii anumite, rolul de a exprima o urare, o adresare, o insultă etc. De exemplu : de la cuvîntul cruce folosit în diverse înjurături s-a format verbul a cruci sau de la drac — a drâcui ; de la pronumele tu, folosit ca termen de adresare în locul pronumelui de reverenţă, s-a format verbul a tutui; din împrejurarea că i se poate adresa cuiva cuvîntul măgar ca epitet depreciativ, s-a putut forma de la acest cuvînt verbul a măgari etc.
De multe ori verbele de care ne ocupăm sînt analizate şi luate în considerare numai în sensul legat de accepţiile pe care le au cuvintele temă, în diverse formule. De exemplu : ne vom ocupa de verbul a cruci numai în accepţia pe care el a căpătat-o prin faptul că tema de la care derivă, adică cuvîntul cruce, este folosit adesea în diverse înjurături şi nu ne interesează celelalte sensuri ale lui.
în ceea ce priveşte modul de formare, nu se poate vorbi de un sufix specific pentru această categorie de verbe. Ele se formează mai ales prin unul dintre procedeele cele mai vechi şi mai obişnuite de derivare, anume prin ataşarea la tema respectivă a sufixului -i (vezi cruci < cruce, cuconi < cucon, măgari < măgar, măi < măi, procleţi < proclet, ţopîrlâni < ţo-pîrlan etc). Derivate (mai puţin numeroase)'sînt formate şi cu ajutorul altor sufixe ca : -ui, -ăi, -isi etc. (vezi huidui < huideo, porcăi < porc, sictirişi < sictir e>tc).
Uneori există formaţii paralele de la aceeaşi temă, fie cu -i şi cu un alt sufix, fie cu două sau chiar trei sufixe diferite, fără să implice şi specializări semantice ale derivatelor. Diferită este în unele cazuri doar sfera lor de
1 Pentru etimologie, cf. tdrg, cade, Scriban, d., da ms. şi dlr.
14 - c. 236
210
georgeta marin
circulaţie. Astfel, de la tema drac există derivatul drăcui, format cu sufixul -ui, şi, paralel cu el, verbul drâcovi, cu circulaţie regională, format cu sufixul -ovi. De la porc am găsit înregistrate trei derivate : cu -i — porci, cu -ăi — porcăi şi cu -ări — porcari, toate cu acelaşi sens şi cu aceeaşi sferă de circulaţie. Pe lîngă verbul sictiri, derivat din interjecţia sictir, da mai atestă şi un alt derivat, învechit, format cu sufixul -isi : sictirişi. De la cuvîntul vâr, de la aceeaşi formă, anume de la vocativul vere, există atestate două derivate : a veri şi în acelaşi timp a verui, ambele regionale.
Toate verbele pe care le-am găsit aparţin numai conjugării a IV-a, deci uneia dintre cele două conjugări productive din limba română.
Cuvintele temă de la care se formează verbele sînt în majoritate substantive, cîteva interjecţii, două adjective şi un pronume. Faptul că substantivele constituie categoria cea mai mare a cuvintelor temă nu este surprinzător, fiindcă tendinţa generală a limbii române este ca derivatele verbale să se formeze mai ales de la teme substantive 2, lucru care se confirmă şi de această dată.
Dăm în continuare lista verbelor 3 grupate după sufixele cu care au fost formate, iar în cadrul fiecărui sufix şi după categoria gramaticală a temei de la care provin. Lista cuprinde toate verbele pentru care am găsit atestări scrise. în realitate, numărul lor este mai mare, dar ele nu sînt înregistrate în scris, deoarece aparţin mai ales stilului oral şi circulă cu precădere în vorbirea familiară şi populară. Sînt formaţii ocazionale, cu o accentuată coloratură afectivă şi sînt mai ales peiorative sau ironice.
Nu este deci surprinzător că în multe cazuri rămîn doar la forma orală, fără să fie înregistrate în scris.
1) Verbe derivate cu sufixul -i :
a) de la teme substantive :
cruci < cruce %
cuconi (var. coconi) < cucon
dumnezei < Dumnezeu
gorgoni < gorgonă
jupîni < jupîn
măgari < măgar
năşi < naş
nepoţi < nepot
porci < porc
ţopîrlăni < ţopîrlan
veri < vâr (de la forma vere, vocativul cuvîntului). Tot în această grupă trebuie integrat şi verbul năi < substantivul nume propriu Nae.
b) de la teme adjective : obrăznici < obraznic
2 Vezi M. Iliescu, La productivite de la IV-e conjugaison latine dans Ies langues romanes, in Hecueil d'etudes romanes, Bucureşti, Editura Academiei R.P.R., 1959, p. 87-102.
Materialul şi exemplele din întreaga lucrare au fost culese din dicţionarele curente, pornind de la da tipărit şi ms., dLr tipărit şi ms., apoi dm, tdrg, cade, Scriban, d.
verbe derivate de la formule de adresare, de urare. înjurături etc.
procleţi < proclet
trecleti (şi, cu pref. în-, întrecleţi) < treclet.
Separat menţionăm verbul a mulţumi < formula (la) mulţi ani, alcătuită dintr-un substantiv şi un adjectiv, deci cuvinte care se includ în cele două categorii precedente.
c) de la teme interjecţii :
bogdaprosti < bogdaproste
cuti < cuti
Mi < hâi
măi < mii
sictiri < sictir 4.
2) Verbe derivate cu sufixul -ui :
a) de la teme substantive : drâcui < drac
precestui < precestanie 5, varianta lui pricestanie verui < văr (de la forma vere, vocativul cuvîntului).
b) de la teme pronume :
tutui (făcut după modelul francezului tutoyer) < tu.
c) de la teme interjecţii: hareciui (cu var. areciui) < Jiareci huidui < huideo
ţistui <£ tist.
3) Verbe derivate cu sufixul -ăi (sau varianta -îi) :
a) de la temă substantiv, un singur derivat : porcăi < porc.
b) de la teme interjecţii: bîrîi < bir-
*  cîţ\i < cît hîşîi < hîş
sîsîi < s (pronunţat prelungit) şîşîi < ş (pronunţat prelungit).
4) Verbe derivate cu sufixul -ări :
Un singur derivat de la temă substantiv :
4 Ar mai fi fost de menţionat în această categorie şi verbul mucii, folosit în expresia a a mucii „sl nu mai scoate un cuvînt, a tăcea (recunoscîndu-se învins)" : Mucleşte-o, că te ating! gr. s. vii 120, dacă am fi admis că e format din interjecţia mucles + suf. -L Acad, Al. Graur, în Les mots tsiganes en roumain, din bl ii (1934), p. 119—120, arată că româna are tendinţa de a-şi construi verbele împrumutate din ţigăneşte de la participiul verbului ţigănesc. Deci mucii nu este derivat de la interjecţie, ci vine de la muklo, participiul verbului ţigănesc muk- „a lăsa, a renunţa" (vezi ib., p. 174).
5 Din punct de vedere formal precestui s-ar explica mai uşor ca derivînd din cuvîntul Precestă „Maica-Domnului", care apare de asemenea adesea în înjurături, dar în cazul acesta el nu s-ar mai putea explica din punct de vedere semantic. Cuvîntul procestui este atestat de Ciauşanu în Glosar de cuvinte din judeţul Vilcea, Bucureşti, Cultura Naţională, 1928, p.191, cu sensul de : 1. „a spovedi, a împărtăşi un om (bolnav)", 2. „a înjura de precestanie «grijanie, împărtăşanie »; despre precestanie autorul ne spune că este „un cuvînt care revine adesea în înjurături". Deci, semantic, verbul este legat precis de precestanie, aşa că nu-1 putem considera derivat decît de la acest cuvînt.
212
GEORGETA MARIN
VERBE DERIVATE DE LA FORMULE DE ADRESARE, DE URARE. ÎNJURĂTURI ETC. 213
porcari < porc 6.
5) Verbe derivate cu sufixul -ovi :
Un singur derivat, de la temă substantiv : drăcovi < drac.
6) Verbe derivate cu sufixul -isi :
Un singur derivat, de la temă interjecţie : sictirişi < sictir.
Nu există o explicaţie, o normă pentru folosirea unui anumit sufix şi pentru ataşarea lui la o anumită temă. Cred că justificarea acestui lucru o constituie caracterul ocazional al formaţiilor. Subiectul vorbitor foloseşte sufixul care-i este mai obişnuit sau pe cel care-i dă, după impresia lui, derivatul cel mai expresiv, mai potrivit împrejurării în care are nevoie de el. Aceasta este, cred, şi explicaţia existenţei formaţiilor paralele (destul de multe pentru o categorie nu prea numeroasă de verbe cum sînt acestea) precum şi a situaţiilor în care am găsit un singur derivat pentru un anumit sufix. Dm punct de vedere semantic, verbele se pot grupa pornind de la trăsătura comună a temei din care derivă. Trăsătura este determinată de faptul că temele sînt folosite în anumite genuri de formule. Această folosire face posibilă atît formarea derivatelor, cît şi imprimarea unui anumit specific sensului lor.
Derivatele sînt formate de la :
1. Cuvinte folosite în imprecaţii si înjurături   sau cu valoare de înjurături:'
Astfel, de la proclet, întrebuinţat adesea în imprecaţii (Proclet să fie omul carele... Coresi, ev. 09), s-a format verbul a procleţi cu sensul de „a afurisi, a blestema" : De multă beţie începu a sudui a procleţi pomana. Ţichindeal, f. 314/20. Situaţie similară are cuvîntul treclet „blestemat de trei ori", de la care s-a format a trecleţi, cu circulaţie strict regională,'dar cus?ns atenuat, mai deosebit de cel al temei, anume „a supăra, a necăji" : Nu mă trecleţi. Corn. N. Drăganu.
Din folosirea frecventă în înjurături a unor cuvinte, s-au format următoarele verbe care toate înseamnă „a înjura de...". Astfel, de la cruce > a cruci „a înjura de cruce" : Strigă şi înjură, crucesc si afurisesc.
B^HnIX ^1942)' 38 ; de la Dumtoezw > a dumnezei „a înjura de dumnezeu . Cf. dr xi (1930—1931), 245 ; de la precestanie > a precestui „a înjura d6 precestanie", atestat la Ciauşanu, v. 191; de la drac > a drăcui „a da dracului, a trimite la dracu (1)" : Nu drăcui, mă camarade, nu drăcui. braescu, v. 60 şi, cu acelaşi sens, derivatul regional a drâcovi, atestat de da.
Aici trebuie remarcat şi următorul fapt: cuvintele cruce, drac, Dumnezeu, precestanie cumulează, după cum observăm, sensul întregii înjurături dm care sînt desprinse. De exemplu, cruce nu poate servi ca temă unui verb care înseamnă a înjura de cruce, decît dacă ne gîndim la întreaga înjurătură din care face parte.
i * S"3/ PUtea PresuPune că verbul porcari a fost format de la tema porcar + -z şi nu de i P>?rC t , Cercetmd însă dicţionarele am constatat că atestările verbului sînt mai vechi aecît cele ale substantivului porcar.
în Banat şi Transilvania există atestat verbul a gorgoni 7 „a alunga, a pune pe fugă"': Gorgoneşte gîştele din curte ! rev. crit. iii 67, sau : Bade, că a-mbătrînit, Nu trebuie gorgonit. ib. Verbul este derivat din cuvîntul gorgonâ (cu varianta gorgoană) „fiinţă mitologică monstruoasă", cuvînt folosit în regiunea respectivă în înjurătura lua-te-ar (sau mînca-te-ar) gor-goanele. Şi acest verb s-a putut forma tot numai fiindcă tema lui este folosită într-o înjurătură, însă, ca şi la trecleţi, pe care l-am menţionat mai sus, sensul lui a evoluat invers decît la cele precedente, a ajuns la o nuanţă atenuată, aproape pozitivă.
De la interjecţia huideo „strigăt cu care se alungă porcii" şi care prin extensiune a ajuns să aibă valoarea unei înjurături, s-a putut forma verbul a huidui „a apostrofa în mod violent pe cineva, cu ocări şi fluierături, a alunga cu huideo, p. e x t. a înjura" : Lumea .. .se împrăştie, huiduindu-ne. Creangă, a. 113, sau: Să ne huiduiască de la poarta lui. şez. i 262. în aceeaşi situaţie se află şi verbul a sictiri „a alunga pe cineva înjurîndu-1, p. e x t. a înjura" : O sictiri, îi trase două palme. şez. vi 174, derivat din interjecţia sictir, care înseamnă „pleacă, marş !", dar care se foloseşte mai ales cu o accepţie vulgară de înjurătură. Verbul a mai dezvoltat încă un sens, mai rar întrebuinţat „a pleca, a se căra" : Hai, sictiriţi-vâ ! tdrg. Derivatul de la aceeaşi temă   — a sictirişi, atestat de da, este învechit.
Cred că în afară de cuvintele înregistrate în această categorie, formaţii ocazionale sau care circulă în vorbire, mai există şi de la alte teme de acelaşi gen sau în orice caz vorbitorii le-ar putea forma oricînd ar avea nevoie de ele.
2. Cuvinte folosite ca epitete şi calificative peiorative în formule adresate cuiva cu intenţia de a-1 face derîs, a-1 jigni sau insulta etc. Verbele din această grupă sînt toate peiorative şi înseamnă în primul rînd „a da cuiva calificativul de ..., a face pe cineva într-un anumit fel".
Din împrejurările în care cuvîntul măgar se foloseşte ca o ocară la adresa cuiva, s-a format verbul a măgari „a da cuiva calificativul de măgar, a face pe cineva măgar, p. e x t. a batjocori, a obrăznici" : I-a porcit, i-a măgârit... vai de mama lor ! BădUlescu-Codin, î. 275 ; de la obraznic folosit în împrejurări similare s-a format a obrăznici, dar numai în sensul „a face obraznic, a certa cu vorbe grele" : Altele mai cîinoase la inimă se-nvi-forau, se ascuţeau şi ne obrăzniceau. Ciauşanu, r. scut. 13 ; de la porc s-au format verbele a porci, a porcăi şi a porcari, toate cu acelaşi sens de „a face porc, a ocărî pe cineva cu vorbe grele şi în termeni vulgari, a înjura" (vezi citatul din Bădulescu-Codin, î. 275, dat mai sus); de la ţopîrlan s-a format a ţopîrlăni „a zice cuiva ţopîrlan" :De aceea .. .m-ai ţopîrlănit dinaintea oamenilor şi a boierilor. Alecsandri, t. i 195.
7 S-ar putea ca verbul gorgoni să aibă anumită legătură şi cu formele mai diferite în care circulă în Transilvania verbul zgorni „a vîna, a stîrni", anume zogoni şi zogroni. Apropierile se pot face atît ca formă cît şi ca sens (vezi în această privinţă şi discuţia etimologică făcută de? acad. Al. Graur, în bl iv (1936), p. 118-119).
ii
214
GEORGETA MARIN
VERBE DERIVATE DE LA FORMULE DE ADRESARE, DE URARE. ÎNJURĂTURI ETC.
215
Pentru aceste verbe am întîlnit atestări, de aceea sînt singurele pe care le-am citat. Formaţii similare însă sînt posibile şi de la alte teme de acest gen.
3. Cuvinte folosite în formule de adresare sau ca termeni de adresare, cum ar fi termenii reverenţioşi folosiţi de obicei pe lîngă numele proprii, anumite pronume sau cuvinte care denumesc grade de rudenie. Toate derivatele au sensul de „a zice cuiva într-un anumit fel, de a i te adresa cu termenul respectiv". Astfel, de la substantivul cucon > a cuconi : Ce nu şezi, cucoane Nicule? . . . Mări, nu-l mai tot euconi că s-a diochia! Alecsandri, t. i 338 ; de la jupîn>a jupîni : Nu ştii una, jupîne Tilere ? — Că.. .e bine să-l jupîneşti? De la Dragoş la Cuza Vodă, (Bucureşti, 1906) 159 8; de la tovarăş > a tovarăşi : Aia nu mai ştie să zică nene şi dodâ, tovărăşeşte pe toată lumea, tomis ii, 1967, nr. 2, p. 6, col. 3 ; din interjecţia măi (cu care este interpelat mai ales un bărbat) > a măi : Măi bătrînule nu zicem, că atunci zice că-l măim, adică îi zicem tu sau mâi. lr viii (1959), nr. 1, 52 ; din pronumele tu > a tutui : Să n-o tutuiască să n-o sărute. Eminescu, inl 88 ; de la substantive care numesc grade de rudenie ca : naş > a năşi : îl pofti să nâşascâ pe cine-a mai năşit, iar ţigările să şi le fumeze cu finii lui. Galan, b. ii 141 ; nepot > a nepoţi, Cf. lm 9 ; văr > a verui: Prea mă veruieşte banul. Alecsandri, t. iii 1335, iar pe la Săcele-Braşov s-a format a veri, care este folosit şi reflexiv reciproc, după cum conferă comunicarea lui G. Giuglea10.
în afară de a tutui, care a pătruns în limbă şi are o sferă de circulaţie mai largă, celelalte verbe sînt formaţii ocazionale de moment.
în vorbirea familiară se întîlnesc şi alte formaţii similare ca domni, domnişori, tui ,,a zice tu" şi altele, poate mai puţin obişnuite, dar pe care fiecare dintre vorbitori le-a folosit sau le poate folosi la nevoie.
Toate derivatele au valoare afectivă şi circulă cu precădere în vorbirea familiară ; cînd apar în opera unor scriitori culţi, sînt folosite în vorbirea personajelor.
Mai rare, dar de asemenea cu valoare afectivă, sînt verbele derivate de la nume proprii, cu sensul de ,,a chema pe nume" ca cel din următorul citat: Nae, năi-te-ar dracu ! Caragiale, în BPh ix 34. Asemenea formaţii dovedesc cît de viu şi de puternic este procedeul de derivare a acestor verbe. Numele propriu ar putea fi înlocuit cu oricare altui şi astfel s-ar putea forma imediat şi derivatul verbal corespunzător.
4. Cuvinte folosite în formule de politeţe sau ca formule de politeţe: interjecţia bogdaproste > a bogdaprosti „a mulţumi" : Daţi, să vă bogdaprostim. Pamfile, j. iii 77, care este însă rar şi mai ales regional întrebuinţat; urarea (la) mulţi ani, care a început să fie folosită din vechi timpuri şi ca formulă de politeţe, adresată cuiva în chip de răsplată pentru un serviciu oarecare şi din asemenea împrejurări a
devenit mulţam > a mulţumi, cu sensul de bază ,,a exprima prin vorbe recunoştinţă, a aduce mulţumiri". Verbul are o circulaţie mare şi este unul dintre puţinele cuvinte, dintre cele de care ne-am ocupat, care s-au impus pe plan general în limbă.
5. Cuvinte folosite ca formule de îndemn pentru a face sau a nu face ceva. Este vorba de interjecţia învechită hareci „strigătul cu care conducătorul unei licitaţii invită publicul să cumpere obiectul licitat sau cu care se închide licitaţia", temă a verbului a hareciui „a scoate la mezat, a licita" n. Cf. Alecsandri, t. iii 1338.
De asemenea sînt de menţionat interjecţiile folosite pentru a impune sau a recomanda linişte ca : s (pronunţat prelungit) care a dat verbul a sîsîi „a face s cerînd tăcere" ; tist > a ţistui „a recomanda sau a impune tăcere (prin folosirea interjecţiei tist)" : Cu mare mînie şi probozeală a o ţistui începu şi groaznice semne din ochi şi din cap să tacă îi făcea. Cantemir, ist. 34, sau : Toţi ţistuiesc la scîrţîitul paşilor. C. Petrescu, o. p. n h • 216 şi ş (pronunţat repetat) > a şîşîi „a repeta în mod prelungit şi monoton sunetul ş pentru a linişti un copil mic care plînge sau pentru a-1 adormi" : în timpul cît un naş ţine în braţe pe un copil la un botez, să nu-l şîşîiască dacă plînge. la tdrg.
Tot în această categorie se integrează interjecţiile cu care se strigă, se alungă sau se îndeamnă animalele, cum ar fi: bîr > a bîrîi „a mîna oile" : Bîrîi, mîn oile (strigînd bîr!) rev, crit. iii 87; cîţ > a cîţîi ,,a alunga pisica strigînd cîţ" : Cîţîiesc mîţa : cîţ, mîţă, de-aici ! Pamfile, c. 40 ; regionalul cuti „strigăt cu care se alungă viţeii la coteţ" şi care a dat verbul a cuti (var. cutii) „a alunga viţelul de la vacă să nu mai sugă" : îi cutiesc [pe viţei] sau îi bagă într-un juguţ. economia, 80 ; hăi > a hăi „a îndemna vitele la mers sau să tragă" : N-a auzit Nici cîne lătrînd... Nici cioban Mind, Oile pornind, mat. folk. 5. Sau : Neica-mi hâieşte la plug. ib. 368; Mş > a hîşîi „a alunga o pasăre cu strigătul hîş" : Tata-meu m-a hîşăi : PLîş, păsăruică ghe aci ! Vaida.
în afară de aceste verbe înregistrate, formaţii similare mai sînt posibile şi de la alte teme de acelaşi gen.
Din cele expuse pînă aici remarcăm, în concluzie, următoarele :
— Toate verbele de care ne-am ocupat aparţin conjugării a IV-a. Aceasta se explică prin faptul că sînt folosite în vorbirea familiară şi populară, care recurge, cu predilecţie, cînd formează verbe, la această conjugare12.
— Verbele analizate nu formează o categorie bogată, deoarece temele <le la care provin nu sînt numeroase. Importanţa lor constă însă în faptul că sînt o categorie productivă în care se formează sau se pot forma mereu cuvinte noi.
O'
8 [Reprodus după C. Rădulescu-Codin, Din trecutul nostru, Bucureşti, f.a., p. 163 — 165.] • Vezi şi V. Scurtu, Termenii de înrudire în limba română, p. 102. 10 Vezi şi V. Scurtu, lucr. cit, p. 149.
11 Ar mai fi de menţionat în această categorie verbele bisa „a repeta sau a cere să se repete ceva dintr-un program artistic'' şi stopa „a se opri" (folosit mai ales despre vehicule). Deşi există interjecţiile bis şi stop, verbele nu sînt derivate de la ele, ci, ca şi ele, sînt împrumutate din franceză şi deci nu pot fi integrate în lista noastră.
12 Vezi, în acest sens, Iorgu Iordan, Verbe româneşti nouă, în BPh ix (1942), p. 20 — 59 şi Măria Iliescu, loc. cit.
216
georgeta marin
— Principala lor caracteristică este că, deşi sînt derivate totdeauna de la un singur cuvînt, ca sens, trebuie considerate ca derivate de la o perifrază (o înjurătură, o formulă injurioasă sau de adresare etc).
— Verbul are sensul perifrazei în întregimea ei, nu pe cel al cuvîntului temă luat izolat. (Vezi Dumnezeu > a dumnezei; de la acest cuvînt luat izolat verbul ar fi trebuit să însemne „a zeifica", dar, pentru că i se atribuie sensul înjurăturii în care este folosit ca element component, se poate ajunge la derivatul cu sens peiorativ de „a înjura de Dumnezeu".)
— Derivatele sînt caracteristice stilului oral ca şi f otmulele de la care s-au format. Ele au o pronunţată coloratură afectivă şi sînt mai ales peiorative sau ironice.
— Dintre categoriile de teme enumerate în cursul lucrării, se formează verbe mai ales de la cuvintele folosite în înjurături şi în formule de adresare. Posibilităţile de formare de la ultima categorie s-au extins pînă la derivate de la nume proprii (vezi verbul nai).
VEBBE DEBIVATE DE LA INTEE JECŢII ONOMATOPEICE
GEORGETA MARIN
Gramatica Academiei1 arată că, după modul lor de formare, interjecţiile se împart în trei categorii: 1) interjecţii propriu-zise; 2) interjecţii provenite din alte părţi de vorbire şi 3) cuvinte imitative sau onomatopee. Interjecţiile din ultima categorie formează temele derivatelor verbale de care ne vom ocupa în lucrarea de faţă.
După cum le defineşte Gramatica Academiei, aceste interjecţii sînt cuvinte „care reproduc sunetele însoţitoare ale unor acte fiziologice (rîsul, fluieratul, strănutul, sforăitul): ha-ha ! hapeiu ! sfor !, redau strigătele animalelor : ham ! miau ! mir !, ori reproduc zgomote din realitatea înconjurătoare : buf! scîrţ! trosc !" 2.
Verbele sînt strîns legate de temele lor. Ele transpun pe planul acţiunii ceea ce exprimă interjecţia, însemnînd, aproape fără excepţie, „a face, a reda sunetul sau zgomotul respectiv" : a sforăi „a face sfor", a mirii „a face mîr", a scîrţîi „a face scîrţ".
Sfera de circulaţie a acestor verbe, ca şi a interjecţiilor de la care derivă, este în special vorbirea familiară şi populară. Sînt rare cazurile în care ele au atestări în textele culte, mai ales în cele din limba veche.
Forma puţin stabilă a interjecţiilor, datorită modului în care subiectele vorbitoare aud şi redau sunetele şi zgomotele din natură, se reflectă şi la verbe în existenţa multor variante. Acestea însă, ca şi la interjecţii, nu împiedică înţelegerea perfectă. Modificările afectează în special vocalismul acestor cuvinte, consonantismul avînd un caracter mult mai stabil 3.
Menţionăm, de asemenea, că r este o consoană care apare în unele interjecţii imitative datorită faptului că se caracterizează prin oscilaţia ritmică a unei părţi a organelor de articulare 4, oferind posibilitatea de a reda bine anumite zgomote din natură. Din temele care îl conţin, r s-a extins
1 Ed. a Il-a, voi. I,   p. 422-423.
2 Ib.
8 Vezi mai jos, în listele de verbe, variantele lor.
4 Vezi S. Puşcariu, Despre onomatopee tn limba română, In dr i (1920—1921), p. 75-108.
218
georgeta marin
verbe derivate de la interjecţii onomatopeice
219
şi la altele care nu l-au avut, ducînd la variante ale verbelor ca : cherlâi faţă de chelălăi, cherţăni faţă de chiţăni, drondăni faţă de dondăni, du/rd/ţii^--faţă de dudui, fîrţîi faţă defîţîi, gîrgîi faţă de gîgîi etc. fără să implice nici o deosebire din punct de vedere semantic. Variantele devin doar mai expresive, tema redînd mai pregnant zgomotul respectiv din natură. Cred că această situaţie trebuie pusă în legătură, aşa cum arată acad. A. Graur 5, cu faptul că simbolismul fonetic este la locui său în onomatopee şi în inter- 1 jecţii, iar r este sunetul care apare în ambele grupuri de sunete (rl şi rţ) considerate de domnia-sa ca avînd valoare expresivă în acest sens. în unele cazuri, prin introducerea lui r se şi formează în cuvintele respective' aceste grupuri (vezi fîrţîi, clierlăi etc.)! Valoarea simbolică a grupurilor menţionate, ca şi a lui r este accentuată cînd vocala care le precedă este î. Această vocală se pronunţă implicit de cîte ori vrem să emitem o consoană izolată, lucru care face ca în grupul îr să avem impresia că este doar un r dublu, iar dublarea unei consoane dintr-un cuvînt îl face totdeauna să devină expresiv.
Eeduplicarea temei este o altă trăsătură specifică a verbelor derivate de la onomatopee. Aceasta pentru că adesea interjecţiile de la care derivă se întrebuinţează în vorbire repetat, fie în întregime, fie parţial. Aşa s-a ajuns la formaţii ca fîlfîi, gîlgîi, pîlpîi, bîjbîi, folfăi, dudui, tutui „acînta dintrîmbiţă" etc.
Cele mai multe verbe din categoria aceasta sînt de conjugarea a IV-a. Ele sînt formate mai ales cu sufixul -ăi şi variantele sale, sufix care a devenit specific pentru verbele derivate de la onomatopee, apoi cu -ăni şi variantele sale şi numai o mică parte sînt formate şi cu alte sufixe. în cele ce urmează, voi da listele complete ale acestor verbe 6 grupate pe sufixele respective, de fiecare dată cu tema — interjecţie de la care provin şi cu variantele corespunzătoare. Nu vor figura în liste decît verbele pentru care există interjecţia respectivă, numai acestea încadrîndu-se în subiectul de ' faţă şi nu întreaga categorie a verbelor onomatopeice (cum ar fi de exemplu : bălălăi, bombăni, ciobîlcăi, cioftăi, fălălăi, hălălăi, mijmăi, morfoli, răpăga etc).
Problema originii sufixului -ăi şi a lui -ăni a fost dezbătută în amănunţime. Vom prezenta aici pe scurt discuţiile privitoare la această problemă.
Sextil Puşcariu 7 afirmă că originea sufixului a rămas neexplicată, dar consideră că -ă- din cuprinsul lui trebuie să-şi găsească justificarea numai în verbele imitative de origine slavă cu caracter iterativ terminate în -ati şi care în româneşte au fost luate cu sufixul -ăi, nu cu -i. De aici, sufixul a fost cu uşurinţă împrumutat pentru derivarea verbelor onomatopeice, unde s-a simţit trebuinţa unui alt sufix decît -i, tocmai pentru că de cele mai multe ori aceste verbe redau o acţiune repetată, deci se înrudesc, în ce priveşte înţelesul, cu iterativele.
5 Sur le symbolisme phonâtique, în Recueil d'etudes romanes, Bucureşti, 1969, p. 73 — 78.
6 Materialul din lucrare şi exemplele au fost culese din dicţionarele curente, în special dm da tipărit şi ms.
7 Vezi loc. cit., p. 96 şi urm.
Verbele de tipul bufni, crîcni, pufni, zvîcni etc, Puşcariu consideră că vin din slavă. Cele în -ăni, însă, crede că au fost făcute pe teren românesc, după modelul lui ciocăni < ciocan, care, în mod greşit analizat, a fost împărţit în cioc şi -ăni, desprinzîndu-se astfel sufixul. Această explicaţie nu este însă convingătoare.
Acad. A. Graur 8 reia problema acestor sufixe, considerînd că întîi au fost formaţiile în -ni de tipul: bufni, crîcni, ciocni etc. Aceasta ar fi deci forma cea mai veche a sufixului, iar în asemenea cazuri -n- reproduce pe cel din verbele slave în -ngti. Prin inserarea unui ă între consoana temei şi cea ^ sufixului s-a ajuns la -ăni. Procedeul de inserare a unei vocale între două consoane fiind mult mai normal şi mai justificat decît suprimarea unei vocale în această poziţie, este mai uşor de presupus că de la -ni s-a ajuns la -ăni şi nu invers. Prin asimilare cu vocala din temă s-a ajuns la variante ale sufixului de tipul -ini, -oni, -uni, -eni.
Prin pierderea nazalei n din -ăni s-a ajuns la forma -ăi cu variantele de tipul -îi, -ii, -ei, -oi şi -ui, datorite de asemenea asimilării cu vocala din temă. în sprijinul acestei argumentări, acad. A. Graur invocă vechimea, care după toate probabilităţile, spune domnia-sa, pare să fie mai mare a formelor cu nazală decît a celor fără nazală.
A. Lombard 9 porneşte în această problemă de la teoria lui Schuffert, care explică sufixul -ăi ca format de la verbele cu reduplicare de tipul găgăi, lălăi sau cu reduplicare parţială ca falf ăi, gălgăi (respectiv fîlfîi, gîlgîi). Lombard, socotind întemeiată această afirmaţie, o preia, adăugind menţiunea că la răspîndirea sufixului a contribuit foarte mult şi influenţa verbelor slave cu infinitivul în -ati, prez. -ajo > -aj. Aceste verbe prezintă asemănări de formă şi de sens cu cele româneşti, care nu pot trece neremarcate (vezi rom. chircăi şi ucr. JcyrTcati-aju; rom. grohăi şi ser. gruhati etc). De asemenea a mai contribuit şi faptul că multe verbe româneşti în -ăi sînt împrumuturi din. slavă ca : pipăi < pipaţi. Concluzia lui Lombard este că în sufixul -ăi s-au contopit două origini: pe de o parte un element făcînd parte din rădăcina onomatopeică românească, pe de altă parte un sufix verbal slav care este -aj.
Privitor la sufixul -ăni şi la formele paralele în -ăi/-ăni, Lombard citează cercetarea acad. A. Graur (vezi menţiunea de mai sus), care tratează istoric problema şi duce la originea comună a celor două forme. Consideră însă un detaliu greu de admis pierderea lui n din -ani pentru a ajunge la -ăi, preferind să atribuie această pierdere influentei radicalelor slave în
Pornind de la aceste discuţii, consider că influenţa slavă are un rol de seamă atît în ce priveşte originea sufixului -ăi şi -ăni (cred că elementele de bază ale sufixelor s-au luat din slavă), cît şi în ce priveşte ataşarea acestor sufixe la temele onomatopeice.
De asemenea cred că existenţa paralelă de la aceeaşi temă a unor forme în -ăi şi în -ăni care circulă fără să prezinte deosebiri semantice, ca
8 Notes d'etymologie roumaine, în bl  vi (1938), p. 147 — 152.
9 Le verbe roumain, Lund, 1955, voi. al II-lea, p. 663 şi următoarele.
10 Vezi A. Lombard, lucr. cit., p. 669.
220
georgeta marin
4
221
de exemplu de la balang —- bălângăi şi bălăngăni, confirmă ipoteza unei origini comune a acestor două sufixe, infirmîndu-le pe celelalte, chiar dacă astăzi -ăi şi -ăni sînt simţite ca sufixe independente şi folosite ca atare.
Iată acum lista verbelor derivate cu -ăi şi cu toate variantele acestui sufix : -îi, -ii, -ei, -oi şi -ui n, variante rezultate în special prin asimilare cu vocale din temă.
interj.-temă	-ăi	-îi	-ii	-ei	-oi	-ui1»
1	2	3	4	5	6	7
Mc (a )	bâcâi	bîcîi				
balang (a )	bălângăi	—	_	_	._	_
behe- (he )	behâi (var. behehăi,					
	becăcăi)	—	_	_	_	
bij-bîj	bijbăi (var. bâj-bâif bojbâi, boz-băi, bojdăi)	bîjbîi (var. bâjbîi,				
		bojbîi)	—	—	_	—
Mitic		bîltîcti	—		_	_
Mţ(a)	biţâi	Mţîi		—		_
Mz	Mzâi (var. Mnzăi, bonzăi)	Mzîi	Mzii	—	—	—
bleasc	blescăi	_	—	—	_	_
bu-bu	—	—	—	—	—	bubui
buf	—	—	—	—		buf ui
caţa	câţăi		—	—	—	—
cau	—		—	_	—	căui
chiaf, cheof	chef ăi	—	—	_	—	_
chihai	chihăi			_	—	_
chior	chiorăi (var. chior-ţăl	—	—	_	chioroi	-
chiţ	chiţăi	chiţii	chiţii			chiţui
cip-cip	—	—	cipcii	—	—	_
ciric	ciricăt		—	_	—	_
ciur	ciurâi (var. ciorăi)		—	—	cioroi	ciurui (var.
„zgomotul						giurui)
apei care						
curge"						
cir	—	cîrîi	—	_	_	_
circ	cir căi	ctrcti		_	_	
ctţ	— .	ctţîi	_	_	_	
clamp	clâmpăi (var.					
clanc	clempăi, clompâl)	—	_	—	—	_
	clâncăi	—	_	_	_	_
clanţ	clănţăi	—	_	_	_	
clap	clăpăi	—	—	—	—	—
1 Deşi există ca sufixe independente în limba, -ui şi -oi, în cazul verbelor de care ne ocupam, sînt aoar variante ale sufixului -ăi cauzate de a3imilaraa cu vocala din tema. ca şi -it, -fi, -ei. • %
.    .     Unele teme ale verbelor din această catogorie sînt terminate în u (vezi cau > căui, bu-bu > bubui. m\au ;> mi au%), aşa că s-ar putea socoti că ele sînt formate cu sufixul -i şi nu cu -ui. Existenta paralelă a unor torme şi cu o altă variantă a sufixului -ăi de la aceste teme ne îndreptăţeşte să  considerăm că în căzu 1 acî8*ora ««fixul care s-a ataşat la temă este -ui şi nu -* (vezi (8) chelălăi - (8) chelălui < (8) «a/f*     « Vr Clău% < crau: dudăi ~ dudui < dw-du etc). ta cazul lui miaui cred că trebuie luată în considerare influenta sinonimului său miorlăi. x
cle(a)f cioc
coic coviţ
crac
cranţ
erau
cronc
cucu
cucurigu
(uţa-) dai na
dîr-dîr du-du
dup dur(a) fi-fi-(\ar.
fî-fî) fil-fll fîs fî§
m
fleaşc fleoşc
flischi fol-fol for-for foş
ga-ga (var.
gt-gt)
ghiolc ghior ghiorţ
gtf
gîl-gîl gir
gîs „strigătul gîştei"
ele făi
clocâi (var. clon-
căi)
coicăi
coviţâi
crac ăi crântâi
dâinăi (var.
dâlnâi) dtrdâi dudăi
dupăi durai fifăi
fîlfâi (var. fălfâi) fîsăi (var. fosâi) fîşâi
fîţăi (var. firţăi)
fleşcăi
fleoşcăi (var. fleoscăi)
folfăi forfăi
foşâi (var. cu reduplicare foşfăi)
găgăi (var. gărgăi, gugăi)
ghiolcăi ghiorăi
ghiorţăi (var. cu
pref. în- :
înghiorţăi) gîfăi
gîlgăi (var. gălgăi)
coviţîi
dîrdîi
fîfîi
fîlfîi fîsîi fîsîi fîţîi (var. fîrţîi)
gîgîi
(var. gîrgîi)
ghiorîi
gîlgîi
gîrîi
gîsîi
coviţ ii
(var.
viţii)
coviţei
crăoi
dudoi
crâui
cucungui (var.
cutcurigui)
dudui (var. durdui) dupui durui
fifii
fîşii
fleciui3
flischi i —
foş foi
ghiolcoi
ghiorţii gâfii
gîfui (var. gâfâi)
13 Etimologia acestui derivat nu este sigură. Dicţionarele o dau doar ca probabilă din interjecţia fleaşc.
222
223
gogîlţ groh
—       ' . gogilţii
grohăi (var. grofăi) gruhîi
ham hămăi
hap hăpăi (var. ăpăi)
harpa (-harpa) hărpăi
harş —
hat hăţăi
hau —
hir „strigă- hirăi tul bibilicii"
hîc —
hî-hî -
hir hirăi
hirş(ti) -
hîţ hodîc
hop
hor „sfor" (var. hore) horp
hu-hu „strigătul cucuvelei"
hur
hurduc huţa
m
jap jnap
la-la leap leorp
tic (var. lui
Unchi) UP(Q )
mec „strigătul caprei"
hîţăi hodăcăi
ho păi
hor ăi (var. horeai) hor păi
huhăi
hurducai (var.
urducăi) huţăi
jăpăi
jnăpăi (var.
jnepăi) lălăi
lăpăi (var. leapăi) leorpăi (var. leo-Pâi)
licâi
lipăi (var. lăpăi, lepâi)
măcâi (var. mî-câi, cu reduplicare măcăcâi)
mecăi (var. cu reduplicare mechecăi)
himii
hir îi
hîcîi hîhii hîrîi hîrşîi
hîţîi hodîcîi (var. hotîcîi)
grohoi (var. grooi, groi)
hir ii
hîrşii (var. hîrjii) hiţii
gogîlţui gruhui
hămui hăpui
har şui
hăui
hor oi — horpoi —
iţii
iţii
iţei
hur ui (var. urui, hurduiy
huţui
jnăpui
mîcîi
mehe {he )
miau
mihoho
miorc
miorlau
mire molf mor-mor
olala orac
pir pisc piş-piş piu
pic
pîl-pîl
pir pîrţ
p(i)s(t) pleosc
pleasc
plici
plischi
puf
pu-pu(-pup) rap (a )
nea ront
mehăi (var. mihăi, mehăhăi)
mior căi
miorlăi (var. mier-lăi, mirlâi)
mîrăi (var. mîrnăi)
mir căi molf ăi
mormăi (var. mo-râi, mur mâi, mornăi, mîrnăi)
ocăcăi (var. ococăi, ocâi)
olălâi (var. holâlâi) orăcâi (var. oră-căcăi)
pişpăi (var. pîşpăi) pîşpîi
pâcăi
pîlpâi (var. palpai)
pir ăi pîrţâi pîsăi
pleoscâi (var. pleoşcâi)
plescâi (var. plis-căi, plescâi)
pufăi pupai
râpăi (var. ropăi)
rîcâi ronţăi
miorlîi
mim (var. mîrnîi) mîrcîi
ocîcîi (var. ocîi)
picii
pîlpîi (var.
prin contaminare cu pir îi, pîrpăi) pîrîi pîrţîi pis îi
miaoi
mihoho i
mior coi
miorloi
(var.
mierloi,
mirloi)
mir oi
molf oi mormoi
pîrlii
plicii plischii
rîcîi
ropoi (var. răpoi)
miaui (var. mieui, miui)
mir cui
olâlui
orâcui
pirui
piscui
piui (var. pciui)
pîstui
pliciui
puf ui pupui
224
9
VERBE DERIVATE DE LA INTERJECŢII ONOMATOPEICE
225
1	2	3	4	5	6	7
(s)chelălău	(s)chelălăi (var. (s )chilălăi, (s )chiolălăi9 cherlâi)	-	--	-	-	-
scîrţ	sclrţăi (var. cîrţâi)	scîrţii (var.	scîrţii (var.	—	-	-
sfîr		cîrţîi)	cîrţii)			
	sfîrâi (var. sfârâi)	sfîrîi		_		
(s)for	(s)forai	—	—	_	(s Jforoi	
s(î)s	sîsâi	sîsîi	sîsii	_		
şfiehi şî-şl	_	şîşîi	şfichii şişii	-	-	şfichiui
pontic	şontîcăi (var. şol-					
	ttcâi, şoldîcâi)	—	_			
şop(a)	şopâi	_	_		şopoi	
şouîlc	şovllcâi	şovîlcîi	_			
ştiobtlc	ştiobîlcâi	ştiobîlcîi	_			
şu-şu tac	şoşâi îtăcâi	—	—	-	şoşoi	şuşui
tic (-tac)	ticăi (văr. tîcăi)	tîcîi	_			
tipa	tipăi		_			
tîrş	tîrşăi (var.	tîrşîi	Urşii	tir şei	_	
	tîrsăi)					
tîrt	tîrtâi	tîrtîi (var.	—	-	-	tîrtui
toc		tîrţîi)				
	tocai	_				
trop (a)	tropăi (var.	—	_	_	tropoi	
	trupâi)					
trosc	troscăi	—	_	_	troscoi	
tur tu-tu „sunetul trîm-	-	-	- •	-		turui tutui
biţei"						
fac	ţâcâi	ţîcîi	_	_		
tist	—	ţîstîi	—		—	ţistui (var.
ţiu						ţistui)
					ţioi	ţiui (var. ţîui. ţăui)
ţîr (var. ţur)	ţîrâi (var. ţîrăi,	ţîrîi	ţîrii			turui
Urc	ţurăi)					
	ţîrcăi (var. ţîlcăi)	ţîrcîi	—	—	_	ţîrcuj
	(var.					
		ţîlcîi)				
4tt (var.
Uţ)
ioc top
vîj
ţîţăi (var. ţiţăi)
ţocăt
ţopăi (var. ţupăi) vîjăi (var. vojâi)
ţiţîi (var. tîrţîi)
vîjîi (var. uîşîi)
ţiţii (var. MU)
vîjii (wâr.vijii)
tîţoi (var.
moţ)
vîjei vojoi
vijui
1	2	3	4	5	6	7
vu	-	-		-	-	vui (var. cu. reduplicare
	uumvăi					vuvui).
vum-vum		—	—	—	_	_
zapa'	zăpăi	—	—	_	_	_
zbanga	zbângâi	—	—	_	_	_
zbîrn	zbîrnăi	zbîrnîi (var. zdîrnîi)				
zdup	zdupăi	—	—	—	—	_
zgîlţ		zgîlţîi (var. zgîţîi)	zgîlţii			
zîng	zîng ăi	zîng îi	—	—	—	_
zor (n)	zornăi (var. zorâi zărnăi)	zornîi (var. zărnîi)				
zup	zupăi   (var. zopăi)	—	—	—	—	zupui
zur	zurăi (var. zurnăi)		—	—	zuroi	zur ui (var. zurnui)
zu-zu	—	—	—	_	—	zuzui
zvîc	—	zvîc îi	—	—	—	_
zvîr	—	zvîr îi	—	_	—	_
Uneori derivatele eu sufixul -ăi nu sînt formate prin ataşarea sufixului direct la interjecţia respectivă, ci au apărut prin schimbare de sufix de la o altă formă verbală şi de aceea nu le-am înregistrat la rînd cu celelalte. Este cazul verbului limpăi format prin schimbare de sufix de la limpi < interj. Unchi.
Alteori s6 produc treceri de la o conjugare la alta care dau naştere la variante cum ar fi bubuia, rezultată din trecerea verbului bubui de conjugarea a IV-a, la conjugarea I. Dfe la verbul durui s-a produs, prin contaminare cu picura, o variantă de conjugarea I: ciurcura.
O situaţie mai specială prezintă verbele de tipul: foşnăi, mîrnăi — ■mîrnîi, zbîrnăi — zbîrnîi şi zornăi,- pe care Puşcariu^4 le explică ca fiind formate cu un sufix -năi, rezultat din contaminarea sufixelor -ăi şi -ni. Consider că explicaţia aceasta nu este mulţumitoare, iar exemplele nu o susţin. Dacă în cazul lui foşnăi este şi o formă, chiar cu circulaţie mai largă, foşni < foş, din care -ni s-ar fi putut contamina cu -ăi ca să dea -năi, forme ca zbîrni, mîrni, zorni, paralele cu zbîrnîi, mîrnîi, zornăi, nu există.
Examinînd listele, vedem că zbîrnîi vine din interjecţia zbîrn, deci are pe n din temă. Situaţia este similară pentru zornăi < zorn, variantă a interjecţiei zor. Pentru mîrnîi < mîr, deşi nu există atestată o variantă
14 Vezi loc. cit.f p. 99.
15 - c. 236
226
GEORGETA MARIN
10
mîrn a interjecţiei, ea nu este imposibilă, mîr pronunţîndu-se foarte asemănător cu zor(n) şi zbîrn. Apoi nu trebuie să uităm că în domeniul ono-matopfcelor variantele nu sînt niciodată surprinzătoare, fiecare subiect vorbitor redînd sunetul respectiv din natură în felul cum i se pare lui că 1-a auzit.
Pentru explicarea formei foşnăi cred că trebuie să pornim de la foşni, unde a fost simţit ca sufix doar -i, iar n, prin analqgie cu exemple ca cele de mai sus, a fost integrat în temă. Prin schimbarea presupusului sufix -i cu -ăi s-a ajuns la forma foşnăi.
întemeiată însă mi se pare părerea lui Puşcariu15 susţinută şi de Lombard16 în ce priveşte verbele de tipul: chiorcăi < chior; chiteai < chiţ; fîşcăi < fîş (var. prin asimilare fîşcîi); foşcăi < foş (var. fojgăi) ghiorcăi < ghior; hîrcâi < hîr (var. hîrcoi, prin asimilare hîrcîi); hîrşcăi < hîrş (var. prin asimilare hîrşcîi); (s)chelălăi < (s)chelălău; (s)forcăi < (s)for şi chiar horeai (var. prin asimilare horeoi), deşi e considerat ca derivat din hore, variantă a interjecţiei hor. Puşcariu susţine că aceste verbe sînt formate cu un sufix -căi, specific de asemenea pentru derivarea verbelor din teme onomatopeice. Sufixul provine din verbele onomatopeice slave în-Jcati^ Puşcariu spune că acest sufix, în limbile slave, „se întrebuinţează cu predilecţie : a) spre a forma, de la interjecţii, verbe care exprimă producerea acelei interjecţii... b) a da un înţeles diminutival-frecventativ noţiunii verbale", adăugind că acelaşi înţeles îl au şi derivatele româneşti în -căi. Consider că nu se poate explica acest c care apare în verbele menţionate între interjecţie şi sufix, dacă am admite că aceste verbe ar fi derivate cu sufixul -ăi. Şi în cazul lui horeai, unde am văzut că există o variantă hore a interjecţiei hor, nu ştiu dacă ea nu s-a desprins ulterior din forma verbală horeai.. Verbele derivate cu sufixul -ăni şi variantele acestui sufix : -îni, -inif, -eni, -oni, -uni, -ni.
interj.-	-ni17	-ăni	-îni18	-ini	-eni	-oni	-uni
temă							
1	2	3	4	5	6	7	8
balang (a )	—	bălăngăni		—	_	_	_
		(var.					
bang		bălăncâni)					
	—	bângâni	—		—	_	_
boc		bocăni (var.	—	—	—	—	_
bone (a )		băcani)					
	—	boncăni	—	_	_	,_	
buf	bufni (var.	_	—	_	_	_	
	buhni, buvni,						
	bumni, bugni)						
cau	—	—		— •	_	căoni	căani-
chiaf	chef ni (var.	—	_	_	_	—<-	
	chevni, cheofni)						
16 Vezi loc. cit, p. 99. ie Vezi lucr. cit, p. 666.
17 De remarcat că -ni se ataşează numai la teme'terminate In c. /. 9. s, *• Variantei* In -ini par a fi tn toate cazurile doar pronunţări regionale.
1	2	3	4	5	6	7	8
chihai		_	—	chihăini	—	—	—
chiorc	_	chior căni	chiorclni	—	—	—	—
		(var. chercă-ni, piercăni)					
chiţ	— -	chiţâni (var.	chiţîni	chiţini	—	—	—
		chirţăni)					
circ	cîrcni (var. crîcni)						
cioc	ciocni	ciocăni	—	—	—		—
clamp	—	clămpăni	—	—	—	—	—
		(var. clem-păni)					
clanc	—	clăncăni		—	—	—	—
clanţ	—	clănţăni	—	—	clănţeni	—	—
clap	—	clăpăni	—	—	—	—	—
cling	—	clingâni (var.	—	clinghini	—	—	—
		clincăni)					
clone	_	cloncâni	—	—	—	—■	—
cranţ	_	crânţăni (var.	crînţîni	—	—	cronţoni	—
		crînţăni, cronţăni)					
erau	_	—	—	—	—	crăoni	crăuni
cronc	—	croncăni (var. crăncăni)	croneîni	—	- ■—	cronconi	
dang	—	dăngăni	dîngtni	—	—	—	—
donda		dondăni (var. dăndăni, drondăni)				dondoni	
fleosc	fleosni	—	—		—	—	—
foş	foşni	—	—	—	—	—	—
gîl-gtl		gîlgăni	—	—	—	grohoni	—
groh	grohni	grohăni	—	—	—		—
		(var. grof ăni,				(var.	
		gronhăni)				grooni,	
						groni)	
harş	hărşni (var.	—	—	—	—	—	—
	hîrşni)						hăuni
hau	__	—	—	—	—		
hîţ	—	hîţăni (var.	hîţîni	htţini	—	—	—
		htlţăni)				horconi	
hore	—	hoream	—	—	—		
iuşti	iuşni (după modelul lui plesni)						
lip(a)		lipani	—	—	—	—	—
mac	—	măcăni	—	—	—	—	—
miau	_	—	—		—	mioni	miauni"
mihofho )		—	—	—	—	mihoni	—
miorc	_	miorcâni	—	—	—	mior eoni	—
mor-mor	—	mormâni	—		—	mormoni	—
oacafea )		ocăni	—	—	—	—	—
pac(a )	—	păcăni	—	—	—	—	—
piu		—	—	—	—	pioni	piunt
pleosc	—	pleoscăni	—	—	—	• —	~—
pleasc	—	plescâni	—	—			*—~
228
georgeta marin
12
1	2	3	4	5	6	7	8
poc	'pocni (var. pomni)	pocâni	-	-	- ■"	-	-
puf	pufni	pufâni	—	—	_	_	
rop(a )	—	răpăni	—	_	_	_	
ronţ	—	ronţâni -	—	_	_	ronţoni	
tac	—	ţăcăni	—	_	_		
teleap	—	teleapâni	_	_			
toc	—	tocă ni	—				
tranc	—	trăncăni (var. troncăni)	trîncîni	—	-	-	-
trosc	—	troscâni	—	—	_	trosconi	
tac	—	ţăcăni	—	_			
ţah	ţăhni (var. ţehni, ţîhni)			—	—	—	-
ţing		ţing ăni (var.	—	—	ţing hem	_	
		ţincăni)					
tist	ţîstni	—	_	_			
Uş(ţi)	ţîsni (var. ţişni, ţîjni)	—	—	—	-	-	-
ţoc -	ţocni	ţocănî	_	_			
vum-vum	—	vumvăni	—				
zbang	—	zbângăni	—	_			
zdrang		zdrăngăni (var. zdrîngâni)			, —	—	—
zdronc	—	zdroncăni	—	__	_	zdronconi	
zdup	—	zdupăni	—	_	_		
zgîlţ	—	zgîlţăni	zgîlţîni	zgilţini	_	_	
zing	—	zîngăni (var.	zîngsni	zinghi ni	zingheni	—	
		zăngăni,					
		zingăni,					
		zârgâni)					
zvîc	zvîcni (var. zvugni)	—	—		-	-	1 - \
Prin schimbare de conjugare de la a IV-a la I s-a ajuns la variante ale sutixului ca : -ana, -ma, -îna, -una, care explică forme ca : băuna < bau; hiţana, hiţma, hîlţina, Mţîna şi Mlţîna < hîţ; hutina, hutîna, hutuna < huţa-, mieuna, miona < miau-, mihona < miho(ho): scheuna, scheona < scheauj tocana < toc; zgînţîna < zgîlţ.
In afară de aceste sufixe care sînt specifice verbelor onomatopeice, am mai găsit derivate, dar mult mai puţin numeroase, formate cu19 :
-ări (variante -eri, -iri, -ori, -uri), sufix 20 care a fost creat pornind afv? 7e5be de fejul lui eăUH, căscări, cuibări etc. Aceste verbe au la bază o rădăcina care a dat în română mai multe cuvinte, aşa încît verbul respectiv nu se poate spune precis de la care dintre aceste cuvinte derivă. în cazul
temă dlAtSe! deriva+teie ?e c+are.le vom menţiona sînt formaţii paralele, provenite de la aceeaşi
T2n» m        deriVale ?1 CU ~ăi SaU ~ănL De eXemPlu : bâlăn9ăi> l>Mngăni, bălăngări <
balans; grohai şi grohoti < groh; piui şi piuli < piu etc
A rrZrYM\CUZr>7ire}â SUfiXUl : S' Pu§cariu> Etimologii, în de iv (1924-1926), p. 735 : A. Graur, Notes d'etymologie roumaine, în bL iv (1936), p. 65-70.
13
VERBE DERIVATE DE LA INTERJECŢII ONOMATOPEICE
229
verbului cuibări, de exemplu, nu se poate spune dacă tema este cuib sau cuibar. Din asemenea situaţii s-a desprins sufixul -ări, sufix qu valoare iterativă, cu care se formează deci verbe care arată o acţiune repetată. Astfel sînt: bălăngări < balang (a), clocări <cloc, gîlgări < gîl-gîl; tăcări < tac ; zîngări < zîng 21. Cu varianta -eri : fleşteri < fleaşc ; mecheri < mechecheu. în varianta -uri este verbul linciuri < Unchi, varianta lui tic (var. liciuri), în -ori : liciori, iar în -iri : linchiri (var. linciri, liciri), ambele de la aceeaşi temă ca şi precedentul.
-oti (variante -eti, -îţi), sufix 22 care este foarte probabil să fi intrat în română din slavă. Sufixul se ataşează cu predilecţie la teme onomatopeice. Verbele derivate cu el reproduc de obicei un zgomot din natura înconjurătoare şi majoritatea dintre ele au un o şi în temă : ciocoii < cioc; for-coti <forc, forfoti < for-for; grohoti < groh (var. grooti) ; horcoti < hore; horpoti < horp ; miorcoti < miorc; pleoscoti < pleosc) ţîrcoti < ţîro (var. ţorcoti); zvocoti < ^îc.
Prin asimilare cu vocala din temă se explică forma în -eti : clefeti < ele (a )f şi cea în -îti : tîcîti < tic-(tac).
De remarcat că, în afară de forfoti, toate celelalte derivate în -oti sînt strict regionale, pentru fiecare din ele existînd în limbă, format de la tema respectivă cu un alt sufix un derivat care are circulaţie mai largă (vezi ciocăni, clefăi, grohai, horpâi, zvîcni etc).
-(ă)li (variante: -oii, -uli), sufix semnalat pentru prima dată de acad. A. Graur 23. Sufixul are caracter expresiv dat de consoana l. Derivatele lui sînt cuvinte cu etimologia necunoscută sau formate de la teme onomatopee. Toate au caracter imitativ. Ele sînt : coviţăli < coviţ; găgăli < ga-ga; ronţăli < ronţ; zîngăli < zîng (var. zăngăli). în varianta -oii (explicabilă prin asimilare cu vocala din temă) : miorcoli < miorc, iar In varianta -uli : durduli < dur (a), cu reduplicare ; hăuli < hau; piuli < piu.
-ălui, sufix provenit din magh. -dini, -olni, -dini 24. Valoarea lui semantică este schimbătoare şi vagă, greu de precizat. De la temele de care ne ocupăm am găsit formate doar două derivate : ţingălui (var. ţingă-lăi) < ţing şi foşcălui, care este de fapt format prin schimbarea sufixului de la foşcăi < foş.
-ăţi (varianta -îţi), cu care s-a format cîrcîrăli < cîr-cîr; cutcudăţi < cutcudac, de la care prin schimbare de conjugare s-a ajuns la varianta cut-cudeţa. în varianta -îţi este cîrcîrîţi < cir.
-ura, sufix25 care derivă verbe de la cuvinte cu pl. în -uri sau de la unele teme onomatopeice care nu îl au pe -uri. Astfel sînt : huhura < hu-hu şi piura < piu.
21 în articolul menţionat, acad. A. Graur consideră că în unele cazuri -ări ar putea fi doar o variantă a unei alte terminaţii atestate sau neatestate ca : bălăngări de la bălăngăni; gîlgări de la gîlgîi, zîngări de la zîngăni.
22 Vezi cu privire la sufixul -oti : A. Graur, în bl vi (1938), p. 164 — 166.
23 Vezi bl iv (1936), p. 90-97.
24 Vezi cu privire la sufixul -ălui : Densusianu, hlr I, 254 ; G. Pascu, Sufixele româneşti, Bucureşti, 1916, p. 419; A. Lombard, lucr. cit., voi. alll-lea, p. 790.
25 Vezi, cu privire la sufixul -ura : A. Graur, în bl vi (1938), p. 157 — 164.
V
230
georgeta marin
14
-eza, sufix moştenit din lat. -izare 26j care provine, la rîndul lui, din greacă. Ambele derivate cu acest sufix, huhureza şi mechereza, nu sînt formate direct de la interjecţiile hu-hu şi mechecheu, ci prin schimbarea sufixului de la alte teme verbale. Astfel huhureza < huhura < hu-hu, iar mechereza < mecheri < mechecheu.
-osi, sufix 27 a cărui origine este : greacă, prin verbe ca chindosi, haracosi ; slavă, prin verbe ca chir dosi < bg. Icerdosvam. Sufixul este expresiv, iar ca sens exprimă un zgomot confuz, acţiuni repetate, acţiuni dezagreabile. Derivatele sînt: bolborosi (var. borborosi, bolbolosi) < bol-bol şi mor-morosi 28 < mor-mor.
în afară de acestea mai sînt o serie de verbe care se formează de la interjecţiile onomatopeice prin simpla adăugare a sufixului -i pentru conjugarea a IV-a sau -a pentru conjugarea I. Uneori se creează variante prin trecere de la una la alta între aceste două conjugări. Aceste verbe nu reprezintă o categorie prea numeroasă 29.
Derivatele de la conjugarea I: coica ,,a guiţa" < coic; coviţa < coviţ (var. cuviţa); cuca < cucu; cucuriga < cucurigu (var. cutcuriga, cutcurica, cutcura); dâina < (uţa- Jdaina (var. dania); guiţa < guiţ; hurduca < hurduc (var. urduca); huştiuca < huştiuluc; huţa' < huţa' (var. huţuţa, uţa); huzdupa < huzdup; înhâpa < hap + pref / în- (după modelul iui înhăţa); înhăţa < hat -f pref. în-; ocaca < oacaca (var. ocăia); ştiuldica < stiuldic; fwca < £oe; zbughia < zbughi. Prin schimbare de conjugare de la < $f s-a format fî|îia, iar prin contaminarea lui <î« cu hurduca s-a format durduca.
Derivatele de conjugarea a IV-a : bîşti <       ; cm^H < cirip ; eZâft^
< cZaw|; cotcodăci < cotcodac (var. codcodăci, cotcodoci, cătcâdăci, cîtcâdâci, cutcudâci); co^i < e<m£ (var. cuviţi); cucurigi < cucurigu (var. cutcurigi); /teci, probabil < fleaşc; flischi < flischi ;        <       (var. gwtfi); Mrsfo*
< ftars f^ ; Aîm < Mrs ftfi^ ; hîrţi < fc$r$i ; hodorogi < hodorog (var. odo-rogri^ ; huştiuci < huştiuluc; i£i < i££; iw^i < iwsţî ; limpi, la origine variantă a lui Unchi < Zmciy ; pitpalaci < pitpalac; pZici < plici ; /Im < tîrş ;       < ţiţtj (var. ţuşti); zbughi < zbughi.
Deoarece, aşa cum am mai arătat, de la interjecţiile onomatopeice există adesea formaţii paralele cu două sau mai multe sufixe,considerăm că nu este lipsit de interes să dăm alăturat şi un tabel al acestor formaţii paralele.
Am notat în tabel şi cazurile în care este vorba de derivate formate cu o variantă a sufixelor respective.
26 Vezi, cu privire la sufixul -eza : I. Iordan, Sufixe româneşti de origine recentă. în bph vi <1939), p. 52.
27 Vezi A. Graur, Notes d'etymologie roumaine, în bl iv (1936), p. 104-,-106.
28 da preia explicaţia dată de acad. A. Graur în bl iv (1936), p. 104—106, considerînd că mormorosi este format prin contaminarea lui murmura cu bolborosi.
29 Adesea ele sînt derivate de la teme interjecţii de la care există paralel în limbă şi derivate cu alte sufixe, în special cu -ăi, ca de exemplu : coviţa-coviţăi, hurduca-hurducăi, htşi-htşli, limpi-limpăi etc, fără să prezinte nici aici deosebiri semantice, ca şi în multe alte cazuri ale ver_ belor de care ne-am ocupat.
231
interj.-temă	-ăi	-(ă)ni	-ări	-oti	-ăli	-ălui	-ăţi   -ura   -eza -osi	-a .	-i
1	2	3	4	5	6	7	8       9      10 11	12	13
balang (a)
buf
cau
chiaf
chihai
chiţ
cioc
dric)
clamp
clanc
clanţ
•clap
cle(a)f
clo (n)c
cotcodac
coviţ
eranţ
erau
cronc
cucurigu
daina
dur (a)
fleaşc
flischi
for-for
foş
ga-ga
gîl-gll
groh
mU
har s (ti) hau hirş hlţ
hor (c)
horp
hu-hu
hurduc
huştiuluc
huţa
m
iuş(ti)
lic (var. Unchi)
lip (a)
mac
miau
miho (ho )
miorc
mor-mor
oaca (ca)
piu
x x x
X X X
X X X X X X X
X X X X x X X X X X X X x X
X X X X X X
X X
X X x x
X
X
X
X
X
X X X X X X X
X X X
X X
X X
X X X
X X
X X
X X
X X
X X
X
X X
X x
X
X X
X X
X X
X X X
X X x
232
georgeta marin
5 6
9 10        11        12 13
pleosc
plici
puf
rop (a )
ronţ
tac
tic
Urs
toc
trosc
tac
Ung
Urc
'ţîş (ti)
ţoc
vum-vum
zbang(a)
zdup
zgîlţ
zîng
zvîc
x
X
X X X X X X X X X
X
X X X X X X
X X X X
X X X X
X X X X X X X X
X X
în ceea ce priveşte sensul, şi de fapt am văzut că şi în ceeace priveşte forma, verbele derivate de la interjecţiile onomatopee păstrează în general acelaşi sens ca tema de la care provin. Ele înseamnă de obicei a face, a produce sunetul sau zgomotul exprimate prin interjecţia imitativă respectivă, care există în limbă anticipat. De exemplu : a clefăi < cle(a)f înseamnă „a produce zgomotul caracteristic, redat prin interjecţie, mîncînd urît şi mestecînd cu gura deschisă" ; a sforăi < sfor ,,a face sfor (în timpul somnului)" ; a hîţîna < Mţ ,,a face hîţ-hîţ scuturînd, clătinînd pe cineva sau ceva" etc.
Uneori însă se dezvoltă şi sensuri figurate care se referă de obicei la oameni pornind de la strigăte sau acţiuni caracteristice pentru animale. Aceste sensuri au nuanţe batjocoritoare sau peiorative de cele mai multe ori. Astfel este cazul verbelor ca : a clămpăni „a produce prin lovire (a două obiecte) zgomotul redat prin interjecţia clamp" care este asemănător cu cel făcut de ciocul berzei, iar figurat, despre oameni, ,,a flecari, a vorbi în zadar, a-şi bate gura în zadar (aşa cum face barza cu ciocul)" : Ia nu mai clămpăni şi tu din gură, măi. Creangă, a. 4 ; a cîrîi — despre unele păsări ,,a scoate strigăte caracteristice" ; Găina care cîrîie seara, dimineaţa nu face ou. Zanne, p. i 469, — despre oameni „a cîrti, a protesta" : Sade iarna întreagă, fără să aibă drept să cîrcîie ceva din gură. Brebenel, gr. p. ; a cătai — despre coţofană ,,a scoate strigăte caracteristice speciei", — despre oameni ,,a flecari" : Aşa e moara trîndavilor, căţăie că nu ţine parale ! Dela-vrangea, s. 25, sau, în alt sens, ,,a cicăli" : Femeile ne căţăiesc aproape trei sferturi din traiul lor. ddrf ; a trăncăni ,,a face tranc", — despre oameni „a flecari".
17
verbe derivate de la interjecţii onomatopeice
233
Mult mai rare sînt cazurile în care sensul figurat referitor la oameni să nu implice nuanţa peiorativă sau batjocoritoare de care am amintit. Acesta este cazul verbului a ciripi < cirip, care despre păsărele înseamnă „a scoate sunete cu tonuri ascuţite", amintind totuşi cîntecul, şi care a dezvoltat un sens figurat folosit mai ales cu referire la femei sau la copii ,,a spune, a rosti (ceva) cu voce melodioasă, alintătoare".
Cred că dezvoltarea semantică figurată într-un sens sau altul este determinată de caracterul concret al sunetelor pe care le redă sensul propriu, în cazul verbelor care imită strigătele animalelor dezvoltarea semane tică se leagă şi de anumite însuşiri caracteristice ale animalului respectiv (vezi căţăi, cîrcîi etc), care apoi sînt folosite ca epitete pentru oameni pentru a arăta că sînt sau se comportă ca ele. ,
Toată această categorie a verbelor onomatopeice şi în special cele care imită strigătele animalelor sau reproduc zgomotele din realitatea înconjurătoare sînt, prin însăşi natura lor, mai ales intranzitive şi se folosesc de obicei la persoana a 3-a (vezi fîsîi, Jiâmăi, pufni, scheuna etc). Ele pot deveni şi tranzitive cînd arată îndeplinirea unei acţiuni (imitative) efectuată de om sau cînd dezvoltă un sens, de obicei figurat, referitor la oameni. Iată cîteva exemple de acest gen : verbul bălăngăni este intranzitiv cînd subiectul este clopotul, ca în exemplul următor : Auzi bălăngănind un clopot de acioaie. Jipescu, o. 154; dacă subiectul devine omul, el executînd acţiunea de a face clopotul să sune, verbul este tranzitiv : cf. în acest sens, Pamfile, j. i 111*0,
Verbul bîzîi, fiind vorba despre insecte, este intranzitiv, iar figurat, despre oameni, însemnînd „a cicăli", devine tranzitiv; cehăi —despre cîini ,,a lătra" — intranzitiv : Clinele... să ceJiăiască. Dosoftei, Ps. 194, figurat, despre oameni, ,,a stărui cu vorba, a bate la cap" — tianzitiv : Tot cihăia mama pe tata să mă mai dea undeva la şcoală,. Creangă, a. 12. Sumarul exemplelor de acest fel poate continua încă mai mult.
Din cele prezentate pînă aici, menţionăm următoarele concluzii :
— Eomâna este o limbă care are însuşirea de a forma cu uşurinţă derivate de la interjecţiile onomatopeice, avînd astfel o sursă importantă de îmbogăţire permanentă.
— Verbul este categoria gramaticală care prezintă numeroase exemple de derivate de la temele interjecţii onomatopee.
— Derivatele se formează mai ales cu sufixul -ăi. Din numărul total de aproximativ 350 de derivate, cîte înregistrează lucrarea de faţă, mai mult de jumătate sînt formate cu sufixul -ăi sau variantele lui, încît se poate spune că acest sufix este specific pentru derivarea verbelor onomatopeice.
30 Cuvîntul este atestat în glosar şi se spun următoarele : „bălăngănesc vb. (ca pildă) trag clopotul neregulat. Vine de la balang-balang-balang !. .. cum face clopotul".
234
georgeta marin
18
— Vocala din temă are adesea influenţă asupra sufixului, determi-nînd prin asimilare modificarea vocalei acestuia. Astfel se produc numeroase variante ale sufixului, care duc la o mare bogăţie de forme ale derivatelor.
— Procedeul de derivare a acestor verbe este productiv, se formează sau se pot forma şi astăzi mereu verbe noi de la interjecţiile onomatopeice.
— Verbele păstrează în general sensul temei de la care provin. Ele nu au dezvoltare semantică mare şi de cele mai multe ori au un singur sens. Cînd dezvoltă sensuri noi, sînt mai ales pe plan figurat, deci de o anumită categorie. Astfel se formează un sistem de dezvoltare semantică, contribuind şi prin aceasta la îmbogăţirea limbii.
— Verbele derivate de la interjecţiile onomatopeice sînt de cele mai multe ori creaţii spontane, ocazionale. Sfera lor de circulaţie este vorbirea populară şi familiară. De aceea marea majoritate a acestor verbe aparţine conjugării a IV-a, conjugarea I fiind, după cum se ştie, folosită mai ales în vorbirea cultă *h
CUVINTELE COMPUSE ŞI GEUPUEILE SINTACTICE
STABILE
DE
FINUŢA ASAN şi FULVIA CIOBANU
producLZt la n^Z^t&'^t f1* K (1942)> P- 20 " 29 * M- IUescu• *" Bucureşti, 1959, p. 87-102 'angUeS TOmanei>> *» Recueil d'etudes romanes.
Elaborarea Tratatului de formare a cuvintelor impune în prealabil circumscrierea cît mai riguroasă a faptelor studiate, precizarea noţiunilor şi a termenilor folosiţi, sarcină nu tocmai uşoară, dacă avem în vedere mulţimea stărilor-limită în domeniul formării cuvintelor.
Studierea compunerii româneşti nu se poate concepe fără o delimitare teoretică şi practică de anumite categorii lexical-sintactice cu care vine în contact.
După cum se ştie, compusele româneşti, în funcţie de felul termenilor componenţi, se clasează în următoarele trei categorii mari:
Ia) compuse alcătuite din cuvinte întregi existente şi independent floarea-soarelui, bunăvoinţă, sus-numit, bineeuvînta) ;
b) compuse formate din mai multe teme (balneolog, biped) ori dintr-una sau mai multe teme combinate cu cuvinte existente şi independent (termocentrală, biogeochimie ) ;
c) compuse în care toţi termenii sau numai unii dintre ei sînt fragmente ale unor cuvinte (C.E.C., Romarta).
Ca în orice limbă romanică, primul dintre cele trei tipuri de compuse ocupă locul central în compunerea românească
\ Compusele formate din cuvinte întregi se combină sau nu după regulile sintactice obişnuite ale limbii, fiind numite în primul caz compuse sintactice, iar în cel de-al doilea caz, compuse asintactice 2. Adeseori însă, chiar
1 Toate aceste categorii sînt valabile şi pentru celelalte limbi romanice, de aceea nu putem fi de acord cu definiţia pe care o dă compuselor Anca Giurescu în încercare de definire a substantivelor compuse din limba italiană, în scl xvr (1965), nr. 6, p. 833 — 834: „Cuvintele «compuse sînt uniuni de două sau mai multe cuvinte care există şi în afara uniunilor. Primul criteriu pentru a defini un cuvînt ca fiind compus este, deci, existenţa independentă a elementelor sale componente". De fapt autoarea nu cuprinde în definiţia ei decît un singur tip de compuse (şi anume cele grupate de noi sub a), neglijînd, fără a specifica acest lucru, celelalte două categorii.
2 Cf. Francoise Bader, La formation des composis nominaux du latin, Paris, 1962, p. 2.
fi
I
^36
FINUTA ASAN şl FTJLVIA CIOBANU
CUVINTELE COMPUSE SI GRUPURILE SINTACTICE STABILE
237
un compus sintactic prezintă unele deosebiri de construcţie faţă de grupul sintactic corespunzător.
într-un compus asintactic ca pruncucigaş, pe lîngă ordinea inversată a termenilor faţă de un grup sintactic ca ucigaş de prunc se observă şi absenţa prepoziţiei. Floarea-soarelui sau buhai-de-baltă, compuse sintactice, nu se deosebesc însă formal de o îmbinare sintactică alcătuită din determinat substantival urmat de determinantul lui atributiv genitival sau prepoziţional (banca elevului, bancă de grădină). Uneori compusul se deosebeşte de o îmbinare liberă prin caracteristici morfologice, de exemplu în ceea ce priveşte articularea : soare-răsare, strîmbâ-nas, fie-iertatul, compuse, faţă de soarele răsare, strîmbă nasul, fie iertat.{ţF&ptul că foarte multe compuse româneşti sînt formate din cuvinte existente şi independent si combinate după regulile sintactice ale limbii (situaţie întîlnită în special la substantiv şi adjectiv şi în mai mică măsură la pronume şi numeral) face necesară o mai atentă delimitare între acest fel de compuse3 şi difeiite grupuri sintatke^şi în special dintre compuse, locuţiuni şi grupuri sintactice stabile' nelocuţionale. Această delimitare este Wl atît mai necesară, cu cît compunerea interesează formarea cuvintelor, în timp ce grupurile sintactice nu intră în preocupările acesteia.
vS-ar părea că problema delimitării compuselor de diferitele feluri de grupuri sintactice se pune numai pentru limbile care se caracterizează prin compus ca limbile romanice. în parte lucrul este
adevărat. Tn limbi ca greaca, germana sau rusa, compusele se deosebesc de cele mai multe ori de grupurile sintactice prin anumite trăsături caracteristice, printre care : existenţa unei teme ca prim termen al compusului, prezenţa unor vocale de legătură între termeni, imposibilitatea primului sau a primilor termeni de a primi mărci flexionare etc. 4. Dar chiar într-o limbă ca germana sau rusa, graniţele dintre compunere si sintaxă nu sînt întotdeauna foarte sigure. Pentru limba germană situaţia aceasta a fost relevată de diferiţi specialişti care s-au ocupat de formarea cuvintelor printre care H. Paul 5 şi, mai recent, Walter Henzen în tratatul său de formare a cuvintelor 6. Acesta din urmă arată că unele formaţii pot fi considerate fie compuse, fie grupuri sintactice, ele scriindu-se atît într-un singur cuvînt, cît şi separat, în mai multe cuvinte : schwerverstăndlich sau schiver verstăndlich, treuergeben sau treu ergeben.
Că delimitarea dintre compuse şi grupuri sintactice întîmpină unele dificultăţi şi în rusă o dovedeşte, printre altele, precizarea făcută de Gra-
3 Compusele asin tactice, datorită construcţiei lor, nu pun problema delimitării de ^rupu-rilejmtactice. De exemplu, compusul oţel-beton „oţel pentru beton", mazâre-siloz „mazăre de siloz , a binevoi, dar a voi binele. Vezi şi pruncucigaş, discutat mai înainte.
Cf. Andre Mirambel, La langue grecque moderne, Paris, 1959, p. 375 — 376 • Walter Hen-frr^eiiSChe Worbildun9> ed. a Il-a, Tubingen, 1957, p. 36-37, 45-46; AKa^eMHH HayK p 271 -- P2™MamuKa Pycwoao asum, Tom. I, OonemuKa u Mopg5ojioeun, Moscova, 1960,
^5 în Deutsche Grammatik, voi. V, ed. a IlI-a, Halle (Saale), 1957, p. 6, acesta afirmă : >,Die Grenze zwischen syntaktischer Verbindung und Zus. ist iiberhaupt eine flieGende". 6 Lucr. cit, p. 39-43.
matica limbii ruse a Academiei7, care recomandă clasarea construcţiilor ca wce.ie3Hafi doposa şi nepnuu Jiec printre îmbinări şi nu printre compuse. Pentru o limbă în care limitele dintre compunere şi sintaxă sînt foarte stricte, o asemenea recomandare ar fi nejustificată 8.
Dar dacă pentru limbi ca germana sau rusa specificul compunerii a permis ca precizarea limitelor dintre compuse şi grupuri sintactice să fie mai mult sau mai puţin neglijată, pentru limbile romanice delimitarea J aceasta, după cum era de aşteptat, constituie obiectul a numeroase dis- ' cutii.
Totuşi, în cele mai multe gramatici ale acestor limbi, care s-au ocupat în capitole speciale de formarea cuvintelor, problema delimitării j compuselor de grupurile sintactice a fost trecută cu vederea sau, în i cel mai bun caz, tratată foarte sumar9. De asemenea, cea de-a doua/ ediţie a Gramaticii Academiei, deşi nu cuprinde un capitol privitori la formarea cuvintelor, discută în cîteva locuri legătura dintre compu- ] nere şi gramatică fără să facă o delimitare între anumite tipuri de compuse şi grupurile sintactice10. Această problemă este discutată mai pe larg sau mai sumar în unele lucrări de formare a cuvintelor şi de lingvistică generală, scoţîndu-se de regulă în evidenţă dificultatea deosebirii compuselor de grupurile sinctactice stabile. Lipseşte însă o analiză sistematică şi minuţioasă a faptelor, care nu poate fi făcută decît pentru fiecare limbă în parte, deoarece faptele, în esenţă asemănătoare, sînt totuşi deosebite de la o limbă la alta.
Dacă după A. Darmesteter11, unul dintre primii lingvişti care au încercat să stabilească anumite criterii de deosebire a cuvintelor compuse \)r \ \ de îmbinările sintactice, criteriul de bază constă în unitatea de sens a ter-;   Al ]I menjlor compusului12, după cei mai mulţi lingvişti contemporani ac^t~6ri~-*      teriu e greu de aplicat, deoarece este de natură mai mult sau mai puţin subiectivă. Bl nu poate ajuta în suficientă măsură la deosebirea compuselor de grupurile sintatice, şi în special de locuţiuni, care prezintă o anumită > unitate semantică, uneori superioară celei pe care o are un compus 13.
* Din această cauză, după Ch. Bally 14 adevăratele compuse sînt cele
Un care termenii, pe deplin analizabili, pot fi înlocuiţi prin alţii, din aceeaşi
7 Tom. I, p. 15.
8V Cf. şi N. M. Şanski, Jlencuno-iiosan coepeMSHnoeo pyccnozo muna. FIoco6ue djia cmydenmoe nedaeozunecKux uncmumymoe, Moscova, 1964, p. 13, 21 — 24, care aduce în discuţie formaţii ca uuKmo şi nomoMy nmo, pe care le consideră cuvinte şi nu grupuri sintactice.
* 9 Cf. Grammaire Larousse, Paris, 1964, p. 55.
j !0 Voi. I, p. 23, voi. al II-lea, p. 82.
11 Trăite de la for mat ion des mots composes dans la langue frangaise actuelle comparee aux ■autres langues romanes et au latin, ed. a Il-a, Paris, 1894, p. 11 — 12.
12 Acelaşi autor, în De la creation actuelle de mots nouveaux dans la langue frangaise et des iois qui la regissent, Paris, 1877, p. 127, consideră formaţii ca un hiiit-ressorts «voitiire de luxe, tres suspendue » sau un quatre-coins « un mouchoir » drept locuţiuni cu aparenţa unor substantive compuse,; din cauza termenilor analizabili.
;i3 Cf. A., Martinet, Elements de linguistique genirale, Paris, 1961, p. 132 ; L. Bloomfield, Language, Londra, 1961, p. 209. Vezi şi discuţia de la p. .245 a lucrării de faţă.
Linguistique generale et linguistique frangaise, ed. a IH-a, Paris, 1950, p. 94 — 98.
238
FINUTA ASAN şi FULVIA CIOBANU
categorie : pot ă eau, pot ă lait, pot ă vin etc, în timp ce locuţiunea formează un grup sintactic fix, neanalizabil: pot-aM-feu, blanc-manger. Lărgind în acest fel sfera compunerii, el ajunge să socotească drept compus orice îmbinare sintactică stabilă, ca de exemplu ; chaleur solaire 15.
Unitatea morfologică a compusului, care constă în comportarea lui în flexiune ca un singur cuvînt, deşi un criteriu sigur, se aplică unui număr redus de compuse în limbile romanice, şi în special în română (vezi discuţia de la v. 243—245).
Criteriile socotite mai sigure pentru delimitarea compuselor de grupurile de cuvinte în lucrările mai noi sînt de natură sintactică. Ele privesc inseparabilitatea termenilor compusului, imposibilitatea lor de a primi determinanţi care să se refere numai la unul dintre ei şi ordinea lorlixă16. Putem spune une bonne pomme de terre, adjectivul referindu-se în acest caz la ansamblu, dar nu une pomme iaune de terre, nici pomme de bonne terre 17.
Aceste criterii, deşi ajută la deosebirea cuvintelor compuse de grupurile sintactice libere, după cum se va vedea mai departe, nu servesc în suficientă măsură şi în toate situaţiile la deosebirea compuselor de grupurile sintactice stabile, locuţionale sau nu. Aplicîndu-le, Grammaire Larousse 18 consideră compuse formaţii ca : avoir peur, prendre la fuite, clasificate de obicei printre locuţiuni, deoarece nu se poate spune avoir terrible peur, nici prendre son manteau et la fuite. Dar, după cum subliniază Halina Lewi-cka19, un tratament asemănător aref şi o construcţie ca religion catholique, care în nici un caz nu poate fi considerată compus.
Dificultatea delimitării compuselor de grupurile sintactice stabile, şi în special de locuţiuni, este scoasă în evidenţă şi de A. Sechehaye în studiul său consacrat acestei probleme 20, care va fi discutat ceva mai departe 21.
în lingvistica românească problema delimitării compuselor de grupurile sintactice este sumar discutată şi cu rezultate nesatisfăcătoare 22. Principalul criteriu luat în consideraţie este cel^semantic, asupra căruia vom reveni mai pe larg 23. De fapt pentru delimitarea compuselor de grupurile sintactice este necesară o analiză sistematică şi multilaterală a par-
15 Cf. Halina Lewicka, Riflextons the'oriques sur la composition des mots en ancien et en moyen francais, în „Kwartalnik neofilologiczny", X (1963), nr. 2, p. 135.
16 Cf., printre alţii, Martinet, lucr. cit, p. 132, Halina Lewicka, lucr. cit., p. 137—138, Anca Giurescu, lucr. cit., p. 833.
17 Grammaire Larousse, p. 55.
18 P. 55.
19 Lucr. cit., p. 137.
20 Locutions et composis, în «Journal de Psychologie» XVIII (1921), nr. 8 — 9, p. 654-675.
21 P. 243.
22 Cf. Halina Mirska, Unele probleme ale compunerii cuvintelor tn limba română, în smfc, I, p. 145—148 ; Constant Mâneca, Cuvinte compuse în terminologia ştiinţifică şi tehnică actuală, în smfc, I, p. 191 — 193; Dumitru Nica, Locuţiunile substantivale tn limba română, tn LB, xn (1963), nr. 5, p. 514 —526. Vezi şi recenzia făcută de Sorin Staţi la ediţia a doua a Gramaticii Academiei, în scL xvn (1966), nr. 6, p. 699.
23 Vezi p. 245 şi urm.
CUVINTELE COMPUSE SI GRUPURILE SINTACTICE STABILE
239
ticularităţilor lor. Lucrarea de faţă îşi propune să efectueze această analiză pornind de la diferitele tipuri de grupuri sintactice pentru a ajunge la compuse.
Din motivele expuse mai sus, în discuţia care urmează ne vom referi numai la substantive, adjective, pronume şi numerale. Deoarece părţile de vorbire neflexibile compuse ridică probleme de altă natură în ce priveşte delimitarea de grupurile sintactice, nu ne vom opri acum asupra lor.
în fluxul vorbirii, cuvintele intră în raporturi sintactice unele cu altele, alcătuind unităţi sintactice mai mici sau mai mari. La baza acestor unităţi stau raporturile de coordonare şi de subordonare 24. Astfel de raporturi se stabilesc între cuvinte cu sens lexical deplin (substantiv şi adjectiv, verb şi adverb, verb şi substantiv, substantiv şi substantiv etc). în afară de acestea, în vorbire se combină un cuvînt cu sens lexical deplin şi un cuvînt ajutător sau două cuvinte ajutătoare (prepoziţie şi substantiv, prepoziţie şi adverb, prepoziţie şi prepoziţie etc.) avînd împreună o funcţiune sintactică unică.
Vom numi grup s iuta etic orice combinaţie de două sau de mai multe cuvinte cu sens lexical deplin între care se stabilesc raporturi (exprimate sau nu prin elemente de legătură) de coordonare (tata şi mama) sau de subordonare (casă de piatră, casa bunicilor) şi orice combinaţie formată din cuvinte cu sens lexical deplin şi cuvinte ajutătoare care are o funcţiune sintactică unică (de piatră) ori exprimă un raport sintactic (în loc de).
Evităm folosirea termenilor îmbinare de cuvinte şi sintagmă* din cauza multiplelor şi contradictoriilor accepţii cu care sînt folosiţi în literatura de specialitate 25. înţelesul pe care ediţia a doua a Gramaticii Academiei26 îl dă îmbinării de cuvinte este restrîns şi nu corespunde necesităţilor discuţiei noastre.
Din punctul de vedere al elementelor lexicale care le compun, grupurile sintactice prezintă, după cum este şi firesc, o foarte mare varietate, în fiecare moment, vorbitorul foloseşte alte combinaţii de cuvinte pentru a-şi comunica ideile, sentimentele etc. Acestea formează grupuri sintactice libere (cartea elevului, calul fuge). Prin folosire mai frecventă şi îndelungată unele grupuri sintactice dobîndesc stabilitate (grîu de toamnă, zori de zi). Alte grupuri sintactice fiind create după un anumit model (autohton sau străin) prezintă încă din momentul apariţiei lor un caracter stabil (gazetă de perete, casă de cultură j. Grupul sintactic stabil are un sens unitar, el numind de obicei un obiect, o însuşire, o acţiune etc. : acid clorMdric, măr creţesc, om de stat, cu sînge rece, de toate zilele, a-şi bate joc, a băga de seamă, fel de fel, cine ştie cine. Unele dintre aceste grupuri sînt analizabile atît din punct de vedere grama-
24 Includem aici şi relaţia dintre subiect şi predicat, aşa cum procedează ediţia a doua a Gramaticii Academiei, voi. al II-lea, p. 79.
26 Cf. I. Rlzescu, Observaţii asupra îmbinărilor de cuvinte, în LR %i (1962), nr. 5, p. 514—523 şi bibliografia indicată acolo.
* Voi. al II-lea, p. 7-8.
240
FINUTA AS AN şl FUL VIA CIOBANU
CUVINTELE COMPUSE SI GRUPURILE SINTACTICE STABILE
241
ticaj, cît şi semantic : măr creţesc este un substantiv urmat de un adjectiv care îl determină, reprezentînd denumirea unui fruct („măr") dintr-o anumită varietate („ereţesc").
/ Altele se comportă din punct de vedere gramatical ca o singură parte 'de vorbire. Acestea sînt loc \uţ~*urn i 1 e.
în lingvistica românească, studiul cel mai amplu consacrat locuţiunilor este lucrarea Floricăi Dimitrescu, Locuţiunile verbale în limba română 27.
Din situaţiile analizate de autoare reiese că în unele exemple ca : a-şi bate joc, a lua în nume de rău, a lua aminte etc, este greu de „spart" grupul şi de analizat din punct de vedere semantic şi sintactic fiecare element în parte. Aceste grupuri reprezintă locuţiuni verbale clare. Alteori însă, grupurile în cauză pot fi analizate : a-şi da sufletul, a coace turta sînt alcătuite din predicat + complement direct, a pune mîinile pe piept din predicat + complement direct + circumstanţial de loc etc Astfel de exemple demonstrează dificultăţile care se ivesc adesea în delimitarea locuţiunilor verbale de grupurile sintactice stabile nelocuţionale. Asupra acestei idei, folosind însă alte exemple, stăruie, pe bună dreptate, Florica Dimitrescu însăşi28. Autoarea propune două criterii diferenţiatoare 29.: unul semantic, unitatea de sens, şi altul gramatical, imposibilitatea substantivului din cuprinsul unei locuţiuni verbale de a primi determinări atributive. După cum am mai arătat însă, unitatea de sens nu este proprie numai locuţiunilor, ea întîlnindu-se la toate grupurile sintactice stabile, în ce priveşte cel de-al doilea criteriu, credem că sînt cazuri în care substantivul dintr-o construcţie considerată de autoare drept locuţiune verbală poate primi determinări, fără ca piin aceasta grupul să-şi modifice caracterul. Compară, de exemplu, a aduce elogii 30 artistului cu a aduce elogii binemeritate artistului. Mai observăm că între locuţiunile discutate de autoare sînt şi unele Gare nu se folosesc decît urmate de determinări atributive, de exemplu, a avea curajul 31 (are curajul opiniei, are curajul de a..'., are curajul să. ..), a avea intenţie 32 (are intenţie să. . .).
Eezultă de aici că cele două criterii nu sînt suficiente pentru a diferenţia^ locuţiunile de grupurile sintactice nelocuţionale.
într-un alt capitol al lucrării, Florica Dimitrescu împarte locuţiunile verbale în trei categorii după gradul de coeziune a termenilor componenţi33. Totodată ea desprinde o serie de caracteristici ale fiecărui grup de locuţiuni în parte. Din analiza făcută, reiese că locuţiunile din prima categorie se deosebesc net de celelalte prin caracterul lor închegat, împietrit. La aceasta contribuie în primul rînd aspectul lor semantic Sensul global al locuţiunii este diferit de înţelesul fiecărui element component şi nu este o sumă a acestor înţelesuri particulare, locuţiunea este neanalizabilâ din punct de
27 Bucureşti, 1958:
28 Lucr. cit., p. 69. •
29 .Ib. .
30 Locuţiune pomenită la p. 131.
31 Cf. p. 74,
32 Cf. p. 175.
33 Cf. p. 32-62.
vedere semantic şi, în mare măsură, gramatical (tipul: a băga de seamă). Celelalte caracteristici discutate nu sttit valabile pentru toate locuţiunile dintr-o categorie, sînt specifice numai, pentru unele dintre exemple şi* în afară de aceasta, se întîlnesc şi la grupuri sintactice nelocuţionale. Este vorba de: ordinea invariabilă a elementelor alcătuitoare, posibilitatea înlocuirii locuţiunilor prin cuvinte simple sinonime, imposibilitatea înlocuirii unuia dintre termenii componenţi cu un sinonim al său, păstrarea-unor arhaisme. După cum reiese şi din cele spuse de autoare, numai exemplele din prima categorie constituie locuţiuni „propriu-zise", celelalte plasîndu-se pe diferite trepte, într-o zonă intermediară între locuţiuni şi grupuri sintactice nelocuţionale. Nu sînt rare cazurile cînd plasarea» certă a unui exemplu într-una din aceste două clase întîmpină dificultăţi serioase.
Am stăruit mai mult asupra locuţiunilor verbale pentru că în lumina acestei discuţii vor fi examinate şi celelalte locuţiuni: substantivale, adjectivale, pronominale şi numerale.
De locuţiunile substantivale s-a ocupat în ultima vreme Dumitru Mea în articolul citat (vezi mai sus, p. 238).
După părerea autorului, locuţiunile substantivale sînt unităţi semantice şi gramaticale, în a căror creare şi răspîndire „fantezia si afectul au rol hotărîtor" 34. Locuţiunile au, pe lîngă funcţia comunicativă, si o puternică funcţie expresivă, elementele lor fiind folosite, de cele mai multe ori, cu sensuri figurate. Prin această caracteristică principală locuţiunile se deosebesc de cuvintele compuse. Locuţiunile substantivale mai au şi cîteva caracteristici secundare (care, de asemenea, le deosebesc, potrivit concepţiei autorului, de compuse) : sînt creaţii personale, de cele mai multe ori, ale scriitorilor, pot fi înlocuite „mai întotdeauna" cu un cuvînt simplu sinonim, nu au în componenţa lor, în mod obligatoriu, un substantiv. în expunerea sa autorul nu aduce argumente, ci porneşte de la un postulat, formulat ca principală caracteristică a locuţiunilor. Altcineva ar putea susţine, la fel de bine, exact contrariul: locuţiunea este o unitate semantică rezultată din înţelesurile părţilor componente, înţelesuri proprii, iar cuvîntul compus este o unitate semantică nouă, cu sens figurat, metaforic etc.35. Dar cuvîntul compus şi, mai ales, locuţiunea nu pot fi definite, caracterizate şi diferenţiate unul de celălalt numai din punct de vedere semantic şi, cu atît mai puţin, avîndu-se în vedere numai aspectul propriu sau figurat, tfeţinînd seama de comportarea gramaticală a grupurilor discutate, autorul citat pune împreună, socotindu-le locuţiuni, formaţii eterogene, ca : aurul negru, easă de veci, brîul cerului, luare aminte, nebăgare de seamă, ciuboţică-cucului, papă-lapte, pierde-vară etc.
Nici una dintre celelalte caracteristici menţionate nu poate servi drept criteriu de delimitare a locuţiunilor substantivale.
34 Cf. lucr. cit., p. 521.
35 Cf, A. Darmesteter, De la creation actuelle... p. 127.
16 - c. 236
242
FINUTA ASAN şi FULVIA CIOBANU
CUVINTELE COMPUSE SI GRUPURILE SINTACTICE STABILE
243
O diferenţiere mai clară între locuţiuni şi compuse face A. Sechehaye în articolul citat 36. Deşi autorul nu pune problema pentru o singură parte de vorbire, exemplele la care se opreşte sînt în majoritate substantive.
Deosebirea dintre compuse şi locuţiuni constă, după Secheliaye, în esenţă, în faptul că cele dintîi formează serii de acelaşi tip, pe cînd ultimele sînt construcţii cu caracter izolat. Compunerea acţionează pe plan sincronic, în virtutea unor categorii existente, rezultatul ei fiind cuvintele compuse care apar spontan, ca nişte creaţii imediate, în timp ce locuţiunile sînt rezultatul unui proces mai mult sau mai puţin îndelungat. Principiile de delimitare dintre compuse şi locuţiuni discutate de autor, în cea mai mare parte a lor juste, au însă un defect : caracterul lor în esenţă diacronic şi teoretic. Conform concepţiei lui Sechehaye rezultă că formaţii care într-o anumită etapă a limbii se află pe aceeaşi treaptă ca unitate semantică şi morfologică trebuie studiate sau nu la formarea cuvintelor mai ales în funcţie de felul cum au apărut în limbă (spontan sau în urma unei evoluţii). Dar o corectă clasificare sincronică a faptelor nu poate fi rezultatul unei analize pur istorice. Cu această rezervă, trăsăturile compuselor relevate de Sechehaye, atunci cînd urmează să fie aplicate unei stări de limbă, pot servi ca nişte indicii cu caracter general.
Analiza felului cum au fost caracterizate pînă acum locuţiunile substantivale ne-a dus la concluzia că ceea ce le deosebeşte în primul rînd de celelalte grupuri sintactice stabile şi de compuse este, ca şi în cazul locuţiunilor verbale, caracterul neanalizabil al unităţii lor semantice şi gramaticale. Ca exemple se pot da : băgare de seamă, ţinere de minte, tragere de inimă, bătaie de cap, bătaie de joc, dare de mină. Este foarte greu de precizat ce valoare semantico-sintactică are de seamă faţă de băgare sau de minte faţă de ţinere. Se observă că cele mai multe locuţiuni substantivale sînt legate de locuţiuni verbale 37.
Acelaşi criteriu lexico-gramatical trebuie avut în vedere şi în caracterizarea locuţiunilor adjectivale38 (chef în lege, oameni fel de fel, personalitate de seamă, bătaie ca aceea), pronominale (cine ştie cine), numerale (de două ori), asupra cărora nu mai insistăm 39.
în decursul timpului elementele unui grup sintactic stabil se pot suda, dînd naştere unor cuvinte compuse. Procesul de sudare durează de obicei multă vreme. Sudarea aceasta, care conferă formaţiei o calitate nouă, nu are loc dintr-o dată, ci pe încetul, treptat. Unele formaţii ajung într-un timp mai scurt compuse, altele după o perioadă mai lungă sau niciodată.
36 Vezi mai sus, p. 238.
37 Cf. Florica Dimitrescu, lucr. cit, p. 120-125.
38 Bazîndu-se pe criteriul echivalenţei sintactico-semantice, Gh. Poalelungi include în cfategoria locuţiunilor adjectivale o mulţime de construcţii atributive (atribute substantivale,, verbale etc.) care exprimă o calificare a substantivului sau o modalitate a procesului: fără gust, cu mintea întreagă, în floarea vîrstei, numai piele si os, plin de viată etc. (cf. LR xn (1963), nr. 2, p. 133-146). '
39 Pentru definirea locuţiunilor în general şi în special pentru locuţiunile substantivale şi adjectivale, cf. Gh. N. Dragomirescu, Problema locuţiunilor ca obiect al analizei gramaticale, m lr xn (1963), nr. 6, p. 618-625.
Cînd procesul se încheie, rezultatul este un cuvînt compus, mai mult sau mai puţin analizabil, dar un cuvînt. (Eareori se ajunge la un cuvînt simplu ca Dumnezeu din domine deus sau mujdei din must de ai, dar asemenea exemple nu mai interesează direct discuţia noastră.) în timpul desfăşurării procesului, la un moment dat, este adesea greu de stabilit dacă avem a face cu un cuvînt compus sau dacă mai sîntem în prezenţa unui grup de cuvinte stabil, eventual al unei locuţiuni40.
De asemenea, cuvinte compuse pot apărea şi spontan, din necesităţi momentane de comunicare; acestea se formează după un model existent în limbă41 (de exemplu: un taie-poze, auzit în vorbirea unui copil). Şi pentru această ultimă categorie de compuse, din cauza structurii lor sintactice, se pune problema diferenţierii de grupurile stabile nelocuţionale şi de locuţiuni.
Locuţiunile, reprezentînd de fapt un tip de grupuri sintactice stabile, nu vor fi opuse separat cuvintelor compuse, ci, în discuţia care urmează, vor fi luate în consideraţie în ansamblu toate grupurile de cuvinte, pentru a le diferenţia de compuse. Ori de cîte ori însă locuţiunile vor fi într-o situaţie deosebită de cea a grupurilor nelocuţionale, vom menţiona acest lucru.
Trebuie să pornim de la ideea că compusul este un singur cuvînt, iar grupul sintactic cuprinde, evident, mai multe cuvin t e.
Dar ce este un cuvînt ? După cum se ştie, din mulţimea definiţiilor formulate pînă acum, nici una nu este pe deplin satisfăcătoare 42. De aceea, nici noi nu putem porni de la o definiţie completă, ci numai de la cîteva caracteristici, mai precis de la trei: unitatea morfologică, unitatea semantică şi comportamentul sintactic. între ele există, desigur, o strînsă legătură, după cum se vă vedea mai departe.
în limba română, unitatea morfologică a cuvîntului presupune în cazul cuvintelor flexibile, care alcătuiesc marea majoritate a vocabularului, modificări flexionare (desinenţe, articol) la finală. Prin urmare, o for-J I maţie care îşi modifică în flexijLine-.finala este un cuvînt şi nu un grup sin-I 1 tactic, chiar dacă e alcătuită din mai mulţi termeni43. De exemplu, primăvară, primăvara, primăveri; untdelemn, untdelemnul, untdelemnului; scurt-metraj, scurt-metrajului, scurt-metraje; moş-ajun, moş-ajunului; bot-gros, botgrosului, botgroşi ; Sîntămăria, Sîntămăriei; Cîmpulung, Cîmpulun-gul, Cîmpulungului etc.
în foarte multe cazuri însă, cînd formaţia este mai puţin sudată, primeşte mărci flexionare sau articol primul element: cal-de-apă, calul-ăe-apă, calului-de-apă ; bună-cuviinţă, buna-cuviinţă, bunei-cuviinţe ; domnia-sa,
40 Unii cercetători, avînd în vedere numai aspectul diacronic, consideră locuţiuni chiar formaţii sudate cum este cumsecade (Florica Dimitrescu, lucr. cit, p. 35, Gh. Poalelungi, lucr. cit, p. 143), cuminte (Eug. Ioaniţescu, Locuţiunile, în LR v (1956), nr. 6, p. 49). Ci*, şi Sechehaye, lucr. cit, p. 654 — 655.
41 Cf. Halina Lewicka, lucr. cit, p. 133.
42 Vezi discuţia la A. Rosetti, Linguistica, Londra —Haga —Paris, 1965, p.  23 — 26.
43 Vezi în acelaşi sens K. Togeby, Structure immanente de la langue frangaise, în « Travaux du Cercle linguistique de Copenhague », VI (1951), p. 134 ; Andre Mirambel, lucr. cit, p. 375.
244
FINUTA ASAN şi FULVIA CIOBANU
10
domniei-sale etc. Exemplele de acest fel nu se deosebesc din punctul de vedere al unităţii morfologice de : director adjunct, directorului adjunct; gazetă de perete, gazeta de perete, gazetei de perete etc, fiind caracterizate, toate, prin lipsa unităţii morfologice. Uneori putem surprinde faza de trecere de la o categorie la alta : prim-ministru, prim-ministrului şi primului-ministru; bunăstare, bunăstării şi bunei-stări; alb-verzui, alb-verzuie şi albă-verzuie etc. (de obicei una dintre forme este mai frecventă, de exemplu bunăstării faţă de bunei-stări).
Unele pronume semianalizabile, deşi îşi modifică primul element în flexiune, prezintă totuşi unitate morfologică : dumneata, dumitale; celălalt, celuilalt; însumi, însămi, înşine etc.
Cînd primul element al compusului este o parte de vorbire neflexibilă sau una care nu primeşte articol, sudarea se face cu mai multă uşurinţă, tocmai datorită faptului că nu există posibilitatea modificărilor în interiorul formaţiei.
Prezenţa articolului nehotărît poate constitui în unele situaţii un indiciu clar al compunerii substantivelor comune, deoarece corespunde unităţii lexico-gramaticale a compusului:
1. Cînd unul dintre termeni este un verb: un zgîrie-nori, o (un) nu-mă-uita, un lasă-mă-să-te-las, un doamne-ajută „lovitură, bătaie" (Să nu te pomeneşti cu un doamne-ajută pe spinare. Zanne, p. vi 553).
2. Cînd compusul este format dintr-un numeral cardinal şi un substantiv : un trei-fraţi „nume de plantă", un trei-colori „numele unui peşte", un nouă-ochi „nume regional al linului", un două-piese „obiect de îmbrăcăminte femeiască", un unsprezece-metri „numele unei lovituri de pedeapsă la fotbal".
3. Cînd în alcătuirea compusului intră o prepoziţie şi un substantiv sau un supin, pe de o parte, un adverb, pe de alta : o după-masâ, unfără-bani, un preaplin „dispozitiv montat la un recipient".
4. Cînd primul termen al unui nume de fiinţă este un substantiv de alt gen sau număr decît genul compusului (marcat prin articol) : un gură-spartă, un burtăverde, o maţe-fripte, un coate-goale, un brînză-n-sticlă, un maţe-negre „numele unui peşte".
5. Cînd primul termen al compusului este un substantiv articulat cu articol hotărît, iar cel de-al doilea termen este un substantiv în genitiv sau un adjectiv pronominal posesiv: o floarea-soarelui, un ochiul-boului, o traista-ciobanului, un calul-dracului, o moartea-muştelor, un tatăl-nostru.
Observăm că un grup sintactic alcătuit din aceleaşi părţi de vorbire din care sînt formate compusele cuprinse în primele trei tipuri nu poate primi în nici un caz articol nehotărît, în timp ce grupul sintactic constînd din aceiaşi termeni ca şi compusele de sub 4 ar putea primi un articol corespunzător substantivului aflat pe primul loc al formaţiei (nişte coate goale). Prezenţa articolului nehotărît pe lîngă un grup sintactic format din aceleaşi părţi de vorbire ca şi compusele de sub 5 duce în mod obligatoriu la înlocuirea formei articulate cu articol hotărît a primului substantiv cu cea nearticulată (un ochi al boului).
ii
CUVINTELE COMPUSE SI GRUPURILE SINTACTICE STABILE
245
Atunci cînd genul substantivului cu rol de determinat, aflat mai frecvent pe primul loc al compusului, este acelaşi cu genul compusului însuşi (de obicei la compusele formate din două substantive legate prin prepoziţie sau alcătuite din substantiv şi adjectiv) articolul nehotărît nu poate servi ca indiciu al compunerii: un cioc-de-coeor „numele unei plante", o gură-de-lup „numele unui instrument", un piept-roşu „numele unei păsări", o mamă-mare, ca şi un scaun de lemn, un tablou frumos, o masă mare etc.
Articolul hotărît poate servi ca indiciu al compunerii pe lîngă substantivele compuse nume de persoane din categoriile 1 şi 4 de mai sus la genitiv-dativ. Acestea se comportă ca nişte cuvinte simple, fiind precedate de lui : lui zgîrie-brînză, lui ucigă-l-crucea, lui burtăverde, lui gură-spartă etc. La fel se comportă şi numele proprii de persoană : lui Făt-Frumos, lui Strîmbă-Lemne.
Deoarece compusele care prezintă unitate morfologică sînt puţin numeroase în limba noastră, nu ne vom putea servi totdeauna de acest indiciu de recunoaştere, care este de altfel cel mai clar, ci vom fi nevoiţi să recurgem la alte criterii.
Compusul, după cum s-a mai spus, reprezintă o unitate din punct de vedere semantic. Elementele care intră în compunere îşi pierd, într-o măsură mai mare sau mai mică, înţelesul lor iniţial şi independenţa lor semantică. Sensul compusului nu rezultă din suma sensurilor cuvintelor care îl alcătuiesc, ci este ceva nou, uneori foarte depărtat de sensurile elementelor componente. Raporturile semantico-gramaticale dintre termenii compusului pot fi însă înţelese. îfu aceeaşi este situaţia în cazul locuţiunilor care, după cum s-a văzut, formează grupuri neanalizabile din punct de vedere semantico-gramatical. Cuvintele care alcătuiesc grupuri sintactice nelocuţionale îşi păstrează sensul lor (deşi au loc şi modificări semantice)f înţelesul întregului reieşind din suma înţelesurilor cuvintelor care îl alcătuiesc 44. Grupurile nelocuţionale au un caracter analizabil.
Cuvintele compuse prezintă diferite grade de unitate semantică* în această privinţă, este greu de stabilit o ierarhizare strictă.
Dintre adjectivele, pronumele şi numeralele compuse, unele sînt mai analizabile : alb-gălbui, ăomnia-ta, douăzeci şi unu, altele, mai puţin : cuminte, cumsecade, dumneata, celălalt, tustrei, unsprezece.
O mai mare varietate de situaţii întîlnim la substantivele compuse, în general, se poate observa că cele mai multe substantive compuse caracterizate prin modificări flexionare la sfîrşitul lor (primăvară, untdelemn, moş-ajun etc.) prezintă un grad avansat de unitate semantică. Acelaşi lucru se poate spune şi despre cele care au la bază o metaforă : laptele-cucului (bot.), lemn-cîinesc (bot.), cele-cinci-ăegete (bot.), sînge-de-nouă-fraţi (bot.), rochiţa-rîndunicii (bot.), leu-de-mare (iht.), cloşca-cu-pui (as-tron.), ochi-de-pisică (tehn.), coadă-de-rîndunică (tehn.), calea-laptelui (astron.), fluturaş-în-gît (med. pop.), lapte-ăe-pasăre, poale-n-brîu etc.
44 Pentru acest criteriu, vezi A. Darmesteter, Traitf de la formation des mots composeS.. . p. 11; G. Mâneca, lucr. cit., p. 191-193; Halina Lewicka, lucr. cit, p. 133.
246
FINUTA AS AN şi FUL VIA CIOBANU
12
13
CUVINTELE COMPUSE SI GRUPURILE SINTACTICE STABILE
247
în exemplul rochiţa-rîndunicii, numele unei flori, sensul întregului este cu totul deosebit de înţelesul fiecăruia dintre cei doi termeni alcătuitori, în cloşca-cu-pui, o constelaţie, nu avem a face nici cu o „cloşcă", nici cu „pui". Acelaşi grad de unitate semantică se poate constata sila' substantive formaţii nemetaforice, ca : stat-major, proces-verbal etc.
Spre deosebire de exemplele discutate mai sus, grupurile sintactice stabile ca : acid clorhidric, gazetă de perete, măr creţesc, director general, înaltă trădare, părere de rău, om de stat etc. sînt analizabile din punct de vedere semantic. Acidul clorhidric este, într-adevăr, uiî acid, şi anume cel clorhidric; mărul creţesc este un măr de soi creţesc etc.
De aici nu trebuie trasă concluzia că ori de cîte ori un grup de cuvinte reprezintă din punct de vedere semantic o metaforă formează un cuvînt compus. Metafora poate duce la crearea unei unităţi noi lexicale şi gramaticale, dar nu în mod obligatoriu. Poalele muntelui, brîul cerului, aurul negru, ferestrele sufletului, corabia deşertului, sare şi piper (despre o stofă) nu sînt cuvinte compuse (cel puţin în momentul de faţă), nu s-au sudat de loc, poate fiindcă nu sînt folosite curent în limbă, ele apartinînd unor stiluri de uz restrîns.
Există însă şi compuse care pot fi analizate semantic întocmai ca şi grupurile sintactice nelocuţionale menţionate mai înainte. Elementele unora dintre aceste compuse îşi păstrează toate, în mare măsură, sensul lor. Dintre elementele altora unul şi-a putut modifica mult înţelesul, celălalt sau celelalte rămînînd cu sensul lor iniţial. Şi aceste formaţii au unitate semantică, fie dobîndită printr-o folosire frecventă, fie datorată faptului că ele calchiază compuse din alte limbi. Ne referim la exemple de tipul : mamă-mare, fată-mare, apă-tare, prost-gust, rămas-bun etc. Mama-mare este chiar „mamă" (a mamei sau a tatălui), fata-mare este „fată" etc. Totuşi vorbitorii au în minte sensul întregului acestor formaţii si nu înţelesul fiecărui element. în aceeaşi situaţie sînt şi substantivele compuse alcătuite dintr-un verb şi o altă parte de vorbire : încurcă-lume, zqîrie-brînză, papă-lapte etc.
Numele proprii, ca : Făt-Frumos, Albă-ca-Zăpada, Stătu-Palmă-Barbă-Cot, Păsări-Lăti-Lungilă, Mama-Pădurii, Anul Nou, Joia Mare, 1 Mai, fund folosite ca nume ale unor persoane (personaje de basm), ale unor sărbători etc, constituie unităţi semantice. Acelaşi lucru vom spune despre numele unor comune şi âr&şeT "Moara-Săracă, Poiana-Ţapului, Curtea-de-Argeş, Baia-Mare, Şerbeştii-Vechi, Cîmpulung-Moldovenesc, Vălenii-de-Munte, Cristurul-de-Jos etc. şi despre nume de tări ca : Marea Britanic Noua Zeelandă, Coasta de Fildeş, Volta Superioară. '
Toponimicele al căror prim element este un substantiv nume generic (munte, rîu, insulă etc.) prezintă două situaţii:
, Cîn.d substantivul nume generic este însoţit de un adjectiv sau de un ' substantiv în genitiv45 avem a face eu o unitate semantică. Muntele, apa
*„t*JH CM«4r«Pto ortografic, ortoepic şi de punctuaţie, Bucureşti, 1965, p. 30 ; Vasile Breban, Scrierea cu iniţiate majuscule, în LR xiii (1964), nr. 3, p. 245-246.
etc nu pot fi numite numai prin cel de-al doilea element, omiţînd numele generic, ambele elemente alcătuind toponimicul. De exemplu : Lacul Roşu, Marea Neagră, Peninsula Balcanică, Ţara Românească, Republica Sud-Africana, Munţii Măcinului, Delta Dunării, Insula Şerpilor, Rîul Doamnei tic.
Cînd substantivul nume generic este însoţit de un substantiv folosit în forma sa de nominativ exclusiv ca nume topic, cele două cuvinte nu alcătuiesc un compus, nefiind întrebuinţate, în mod obligatoriu, împreună. De exemplu : munţii Carpaţi şi Carpaţii, fluviul Dunărea şi Dunărea, rîul Olt şi Oltul etc.
în ce priveşte comportamentul sintactic al cuvintelor compuse trebuie să. facem distincţie între substantiv, pe de o parte, şi adjectiv, pronume, numeral, pe de altă parte.
Termenii adjectivelor compuse nu pot fi disociaţi prin intercalarea unui alt cuvînt; la pronume şi numerale separarea este posibilă în cazuri foarte rare. De exemplu, cînd primul element al unui pronume nehotărît este fie sau ori înaintea celui de-al doilea poate apărea (regional) o prepoziţie : fie cu cine, ori de ce. între numeralul o şi substantivul dată, alcătuind împreună numeralul adverbial o dată, se poate intercala adjectivul siwgrw : o singură dată.
' Trecind la discutarea substantivelor compuse, comune sau ţr^rii, ne vom opri la relaţiile stabilite între acestea şi un determinant adjectival, în primul rînd (deoarece posibilităţile pe care le are adjectivul în ce priveşte ucordul şi topica sa faţă de termenul determinat sînt mult mai mari decît posibilităţile oricărui alt tip de atribute), şi la alte cîteva particularităţi de construcţie pe care le-am socotit edificatoare, în al doilea rînd. Comportamentul sintactic al substantivului comun compus însoţit de un determinant adjectival diferă în special de cel al grupurilor sintactice libere, ceea ce nu interesează în mod deosebit discuţia noastră, şi într-o măsură mult mai mică de comportamentul sintactic al grupurilor sintactice stabile.
Trebuie să menţionăm, încă de la început, că unitatea morfologică a compusului este esenţială în privinţa raporturilor sintactice care se stabilesc între cuvîntul compus şi determinantul lui. Compusele care prezintă unitate morfologică, caracterizată sau nu prin modificări flexionare46, indiferent de tipul de compunere, se comportă şi sintactic întocmai ca orice cuvînt simplu. Determinantul adjectival de orice fel se refera Ta"întregul compus din punctul de vedere al înţelesului. El se acordă în gen, număr şi caz cu compusul. Faptul acesta este mâi puţin clar cînd substantivul cu rol de determinat din interiorul compusului este de acelaşi gen cu genul compusului : primăvară timpurie, ca şi vară timpurie, moş-ajun vesel, ca şi ajun vesel. Cînd însă genul şi numărul compusului este altul decît genul substantivului din interiorul lui sau atunci cînd unul dintre elementele compusului este verb, se poate vedea clar că adjectivul determină întregul compus : burtăverde îndrăzneţ, aceşti coate-goale, zgîrie-brînză ăsta, o umilă nu-mă-uitar aşa-numitul sparge-val activ (inf. buc, 1966, nr. 4120, p. 4/1).
46 Vezi p. 243 şi urm.
248
FINUTA AS AN şi FULVIA CIOBANU
14
15
CUVINTELE COMPUSE ŞI GRUPURILE SINTACTICE STABILE
249
Atributul adjectival, indiferent de felul lui, nu poate separa termenii compuselor cu unitate morfologică, putînd fi plasat numai înaintea sau în urma lor. Nu sînt posibile construcţii ca : scurtul nostru metraj, botul ăla gros, burtă ăsta verde, în loc de scurt-metrajul nostru, botgrosul ăla, burtăverde ăsta.
în afară situaţiilor de mai înainte, prezenţa unui determinant adjectival — cu excepţia adjectivelor pronominale posesive şi demonstrative de care va fi vorba ceva mai încolo — ne poate ajuta la delimitarea unui compus de un grup sintactic stabil numai atunci cînd este clar că din punct de vedere semantic adjectivul se referă la întreaga formaţie şi nu numai la unul din termeni: moţul-curcanului ofilit, cap-de-mort frumos colorat, lapte-de-pasăre vanilat, poale-n-brîu gustoase, un rămas-bun trist. După cum se poate observa, majoritatea compuselor pe lîngă care adjectivul determinant joacă rol de indice de identificare sînt creaţii metaforice.
Mai frecvente sînt însă cazurile în care adjectivul, prin sensul său, nu serveşte ca indiciu de compunere, deoarece poate fi interpretat atît ca determinant al întregului compus, cît şi al primului termen de compunere, întocmai ca atunci cînd se află pe lîngă un grup sintactic. Din acest punct de vedere : floarea-soarelui frumoasă, iarbă-mare uscată, floare-de-sfînta-Ana răsărită de curînd, construcţii formate dintr-un compus urmat de un determinant adjectival, nu se deosebesc de : grîu arnăut bun, grîu de toamnă frumos, acvilă de stîncă împăiată, gazetă de perete interesantă, acid clorhidric tare, măr creţesc gustos, faţă de pernă curată, grupuri sintactice stabile, determinate, la rîndul lor, de adjective.
Unitatea semantică a formaţiilor de mai sus, atît cuvinte compuse, cît şi grupuri sintactice, stabile, nu permite, în mod obişnuit, ca adjectivul să fie introdus în interiorul lor, între elementele lor alcătuitoare 47.
Dacă un adjectiv propriu-zis nu poate sparge în mod obişnuit nici unitatea cuvintelor compuse, nici pe cea a grupurilor sintactice stabile, după cum am arătat mai înainte, alta este situaţia cînd formaţiile lexicale de care ne ocupăm sînt determinate de un adjectiv pronominal posesiv 4a sau demonstrativ.
într-un grup sintactic liber format dintr-un substantiv urmat49 de= două sau mai multe atribute, dintre care unul exprimat printr-un adjectiv posesiv sau demonstrativ, posesivul sau demonstrativul se aşază imediat după substantivul determinat, înaintea celui de-al doilea atribut: cartea mea frumoasă, casa asta de piatră, floarea aceea roşie a copilului. Schimbarea topicii atributelor este neobişnuită (cartea frumoasă a mea, casa de piatră asta).
Să vedem, în cele ce urmează, în ce măsură prezenţa unui adjectiv de acest fel ne poate ajuta la delimitarea compuselor de grupurile sintactice stabile.
47 în grupurile sintactice libere adjectivul stă în mod obişnuit după substantiv, înaintea altor determinări: pisica neagră a bunicii, casă veche de piatră. Plasarea adjectivului după alte determinări poate avea loc în special cînd nu dă naştere la confuzii: gard de piatră vechi.
48 Ca adjectivul posesiv se comportă şi pronumele personal în genitiv.
49 Situaţiile în care atributele apar înaintea substantivelor nu ne interesează deocamdată „
Pe lîngă un grup sintactic stabil, adjectivul posesiv şi cel demonstrativ se comportă întocmai ca pe lîngă orice grup sintactic liber. Ele separă cuvintele care alcătuiesc grupul, aşezîndu-se imediat după substantivul cu rol de determinat: acidul acesta clorhidric, mărul meu creţesc, directorul nostru general, gazeta asta de perete, iepurii ăştia de casă. Cuvintele compuse prezintă însă situaţii variate, după gradul de unitate morfologică a compusului şi după tipul lui de compunere. Apariţia adjectivului posesiv sau a celui demonstrativ pe lîngă un compus caracterizat prin unitate morfologică, după culţi am mai arătat, nu duce la separarea termenilor acestuia.
în general, faţă de majoritatea categoriilor de compuse pentru care articolul nehotărît constituie o marcă a compunerii, adjectivul posesiv şi cel demonstrativ se comportă ca faţă de nişte cuvintfe simple : burtăverde ăsta, gura-leului asta, moiul-curcanului ăsta, şi nu burtă ăsta verde sau burta asta verde, gura asia a leului, moţul ăsta al curcanului. într-un stil pretenţios adjectivul demonstrativ precedă compusul: acest burtăverde, această gura-leului, acest nouă-ochi, topică nerelevantă pentru cazurile discutate.
Compusele ca mamă-mare, tată-mare, care prezintă un grad mai scăzut de unitate morfologică, nu permit nici ele adjectivelor posesive şi demonstrative să intervină între elementele lor alcătuitoare. Se spune : mama-mare a mea, mama-mare asta, tata-mare al tău şi nu mama mea mare, mama asta mare, tatăl tău mare.
Pe lîngă toate celelalte tipuri de compuse fără unitate morfologică, adjectivul demonstrativ sau cel posesiv ocupă aceeaşi poziţie ca şi pe lîngă * un grup sintactic stabil, intercalîndu-se între termenii compusului. Compusele lapte-de-pasâre, proces-verbal etc. devin laptele acesta de pasăre, procesul acesta verbal, procesul nostru verbal. Dar şi în aceste situaţii, ori de cîte ori este posibil, se evită ruperea unităţii compusului. Aceasta se realizează în special cînd e vorba de ajectivul demonstrativ, prin plasarea lui înaintea compusului, construcţie preferată : acest lapte-de-pasăre, acest proces-verbal.
în vorbirea curentă, cînd adjectivul este aşezat înaintea substantivului, posesivul stă, de obicei, între adjectiv şi substantiv (frumoasa mea carte), în timp ce plasarea demonstrativului în alt loc (frumoasa carte aceasta, frumoasa această carte) este imposibilă. Compusele alcătuite din adjectiv, şi substantiv fără unitate morfologică (de exemplu rea-voinţă, bun-simţ), ca şi grupurile sintactice stabile alcătuite din adjectiv urmat de substantiv (bună purtare, proastă creştere) se comportă ca grupurile sintactice libere, cu aceleaşi limite în ce priveşte locul adjectivului posesiv sau al celui demonstrativ : reaua lui voinţă, bunul ei simţ, această rea-voinţă, acest bun-simţ, ca şi buna lui purtare, această proastă creştere etc. După cum am mai arătat, în acest caz termenii compuselor care prezintă unitate morfologică nu pot fi despărţiţi, iar adjectivul demonstrativ se poate aşeza şi după compus : bunăvoinţa aceasta, scurt-metrajul acesta. Cînd însă compusul prezintă o unitate morfologică relativă, locul adjectivului posesiv sau al celui demonstrativ variază: prim-ministrul acesta, prim-ministrul nostru, dar primul nostru ministru. Construcţia acest prim-ministru este nesemnificativă pentru gradul de unitate a compusului.
250
FINUTA AS AN şi FUL VIA CIOBANU
16
Este ştiut că, dacă într-o construcţie sintactică se repetă de două sau de mai multe ori acelaşi substantiv determinat însoţit de fiecare dată de un atribut de identificare deosebit, vorbitorul caută în diferite feluri să evite repetarea substantivului determinat : prin înlocuirea substantivului repetat cu articolul posesiv al, atunci cînd substantivul este însoţit de un genitiv (Cartea Măriei este mai frumoasă decît a Ilenei) ; prin substituirea substantivului repetat cu articolul demonstrativ cel, atît cînd determinantele substantivului sînt atribute adjectivale sau genitivale, ca şi atunci cînd sînt atribute prepoziţionale/Cartea Măriei şi cea a Ilenei sînt interesante).
Dacă într-o propoziţie apar două sau mai multe compuse formate dintr-un substantiv şi un atribut adjectival, substantival în genitiv sau substantival prepoziţional, care au elementul determinat identic, unitatea compusului nu permite, de obicei, înlocuirea determinatului. Spunem : Piatra-acră, piatra-vînătâ şi piatra-iadului sînt folosite în scopuri industriale, nu însă : Piatra-acră, cea vînătă şi cea a iadului. . . De asemenea, nu putem înlocui cu articol demonstrativ substantivele grîu, iarbă, barbă din compusele care apar în următoarele exemple. Grîul-cucului creşte prin păduri, iar grîul-prepelitei prin cîmpuri; Iarba-fiarelor şi iarba-cîinelui se folosesc în medicina populară (cf. citatul: Culegi şapte fire de iarbă>-roşie, iarbă-iute, iarba-piperului. i. cr. iii 148, în da? s.v. iarbă); Barba-caprei şi barba-ursului cresc în ţara noastră.
Grupurile sintactice stabile formînd serii în care se întîlneşte de mai multe ori acelaşi determinat se comportă ca şi îmbinările libere : Iepurii de casă se deosebesc adeseori la culoare de iepurii de cîmp, dar şi: Iepurii de casă se deosebesc ... de cei de cîmp (cf. citatul: Capra obişnuită sare. Cea neagră escaladează, contemporanul 1966, nr. 21 (1024), p. 2/4). De asemenea, spunem : Pietrele preţioase şi pietrele semipreţioase se folosesc ca ornament; Gazeta noastră de perete este mai reuşită decît gazeta de stradă, dar şi : Pietrele preţioase şi cele semipreţioase. . . (cf. citatul: clini (sic !) galbeni şi vînâţi. h xvii 62, în da, s.v. crin); Gazeta noastră de perete:. . decît cea de stradă.
Se poate observa că, în timp ce în grupurile sintactice libere şi în cele stabile se evită repetarea, în cazul compuselor cu acelaşi determinat înlocuirea este neobişnuită. Această particularitate sintactică ne-ar putea servi drept criteriu de delimitare a unor compuse de îmbinări, însă construcţiile în care apar serii de compuse se folosesc foarte rar.
De obicei termenii compusului se află în aceeaşi ordine ca şi părţile de propoziţie dintr-un grup sintactic obişnuit (vorbă-lungă, floarea-soarelui, untdelemn, cuminte, ca şi casă mare, casa vecinului, casă de lemn, cu pene). Ordinea termenilor compusului, inversă faţă de ordinea firească a grupului sintactic construit din aceleaşi părţi de vorbire, poate constitui de asemenea un indiciu al compunerii. Ea se datoreşte, de cele mai multe ori, copierii unor modele străine. De exemplu : bunăvoinţă, lung-metraj, sus-numit, atotputernic, clarvăzător. Un compus de acest fel este, de obicei, mult mai puţin analizabil decît unul în care termenii compunerii sînt aşezaţi în ordine firească : scurt-metraj sau duracid, faţă de doamnă-mare „mătrăgună", rădăcină-dulce.
17
CUVINTELE COMPUSE SI GRUPURILE SINTACTICE STABILE
251
Ordinea inversă a termenilor se întîlneşte adeseori la substantivele compuse formate din substantiv şi adjectiv : duraluminiu, scurtcircuit, dreptunghi, dtibludecimetru, dubluster, triplu-voal. Dintre compusele de acest fel, mai analizate sînt cele în care primul termen este adjectivul bun sau antonimele lui, rău, prost (bunăstare, bun-gust, rea-voinţă, prost-gust), care şi în construcţii sintactice obişnuite precedă adeseori substantivul.
Din punct de vedere sintactic numele proprii de persoane şi de sărbători, indiferent de structura lor şi de gradul lor de unitate morfologică, se comportă ca un singur cuvînt. De altfel posibilităţile lor de a primi deter-. minări atributive sînt foarte limitate. Determinantul, de orice fel ar fi el, nu se poate intercala între elementele compusului : Făt-Frumosul nostru, -Muma Pădurii cea rea, Stan Păţitul ăsta, Galben de Soare al ei, 1 Mai al nostru. <   ■ '
Comportarea toponimicelor este într-o anumită măsură diferită de cea a celorlalte nume proprii. Şi aici se remarcă, în cele mai multe cazuri, imposibilitatea disocierii numelui prin intercalarea unor determinanţi între termenii alcătuitori (posibilităţile de a folosi determinări pe lîngă numele geografice sînt de asemenea foarte reduse) : Tîrgu-Jiul nostru, .S atu-Mare însorit, Poiana-Ţapului frumoasă, Curtea-de-Argeş a noastră, Gura-O cniţei asta etc.
Separarea elementelor care la origine au fost substantive comune nu se poate face nu numai din cauza unităţii semantice a compusului, ci şi din pricina confuziei care s-ar putea crea între numele propriu şi cel comun : Baia-Mare nu înseamnă astăzi o „baie mare", iar Balta Albă o „baltă albă", cum s-ar putea interpreta dacă am spune Baia asta Mare, Balta asta Albă.
\ Singurele toponimice separabile sînt cele formate dintr-un substantiv nume generic urmat de un substantiv în genitiv, acestea fiind mai uşor analizate : Delta asta a Dunării, Valea aceasta a Prahovei, Podişul acesta al Moldovei etc.
încercînd să facem o sinteză a celor discutate pînă acum, vom remarca, în primul rînd, că nu este necesar ca un cuvînt compus să prezinte atît unitate morfologică, cît şi semantică şi sintactică pentru a putea fi diferenţiat de un grup sintactic stabil. Unele formaţii constituie o unitate din toate aceste puncte de vedere, altele numai din două sau chiar dintr-unul singur, şi anume din cel semantic. După felul în care corespund acestor trei criterii, compusele se pot clasa într-una din categoriile de mai jos, fiind caracterizate prin :
I. unitate morfologică + unitate semantică + unitate sintactică :
1. unitate morfologică exprimată prin flexiune la sfîrşitul compusului: bunăvoinţă, dreptunghi, untdelemn, primăvară, scurt-metraj, moş-ajun botgros, Sîntămărie, Cîmpulung, după-masă, codalb, cuminte, tustrei.
Tot aici se adaugă pronumele semianalizabile cu modificări şi în. interiorul lor : dumneata, însăşi-, j
252
FINUTA ASAN şi FULVIA CIOBANU
18.
2*. unitate morfologică exprimată prin articolul hotărît proclitic de genitiv-dativ lui : Strîmbă-Lemne, Sfarmă-Piatră, Galben-de-Soare, Tei-Le* gănat, ducă-se-pe-pustii;
3. unitate morfologică exprimată prin articol nehotărît; trei-fraţir ochiul-boului, ealul-dracului;
II. unitate semantică + unitate sintactică —- unitate morfologică : argint-viu, liber-eugetător, baba-cloanţa, Satu-Mare, Curtea-de-Argeş, Mama-Pădurii, domnia-ta;
III. unitate semantică — unitate morfologică —- unitate sintactică : rea-voinţă, bun-simţ, sînge-rece, proces-verbal, lapte-de-pasăre, stat-majorf Delta Dunării, Valea Prahovei, Podişul Moldovei.
Există şi compuse care se pot încadra în două categorii. De exemplu, burtăverde, încurcâ-lume pot fi clasate atît la 12, cît şi la 13. Alte compuse, ca prim-ministru, bunăstare, nefixate, au atît forme corespunzătoare tipului 11, cît şi forme corespunzătoare tipului III50.
Aplicarea criteriilor discutate întîmpină adesea greutăţi, aşa încît de multe ori nu se poate afirma cu precizie dacă avem a face cu un compus (în special de tipul III) sau cu un grup sintactic stabil. Exemplele de acest fel trebuie clasate într-o categorie intermediară, la limita dintre compuse şi grupuri sintactice stabile.
Vezi p. 243 şi urm.
ADJECTIVAEEA GEEUNZIULUI
DE
VALENTINA HRISTEA
Printre mijloacele interne de îmbogăţire a vocabularului un loc aparte ocupă aşa-numita schimbare a categoriei gramaticale1. Pentru acest fenomen (insuficient cercetat în limba română) se mai folosesc şi alte denumiri, cum ar fi: schimbarea categoriei morfologice, schimbarea valorii morfologice2, schimbarea valorii gramaticale3 şi schimbarea clasei morfologice4. în cele ce urmează nu ne propunem să lămurim o problemă de terminologie5, ci numai să analizăm pe larg un aspect important al fenomenului amintit şi anume transformarea gerunziului în adjectiv.
Asupra adjectivării gerunziului (mai ales în secolul al XlX-lea) s-a atras nu o dată atenţia în lucrările noastre de specialitate 6. Fenomenul este menţionat, mai mult în treacăt, şi în Gramatica Academiei, din care cităm (după ediţia a Il-a) : „Uneori, gerunziul, avînd valoare de
1 Vezi Gramatica Academiei, ed. I, voi. I, p. 37 — 38.
2 Acest termen este recomandat de către acad. Iorgu Iordan, în Limba română contemporană, ed. a Il-a, Bucureşti, 1956, p. 264.
3 Vezi Gramatica Academiei, ed. a Il-a, voi. I, p. 22 şi Introducere în lingvistică {de un colectiv sub conducerea acad. Al. Graur), ed. a Il-a, Bucureşti, 1965, p. 161 şi 164. în ultima lucrare citată, la p. 131, e folosit termenul de schimbare a categoriei gramaticale.
4 Această denumire (care are avantajul de a fi mai puţin echivocă decît celelalte) a fost propusă, nu de mult, de către G. I. Tohăneanu în Studii de stilistică eminesciană, Bucureşti, 1965, p. 66.
5 Menţionăm numai că, în ultimele două decenii, unii lingvişti obişnuiesc să mai numească acest procedeu şi conversiune (a părţilor de vorbire), folosind un termen neologic, utilizat (cu acest sens) mai întîi în limba engleză (conversion). în aceeaşi accepţie e folosit rus. noneepcua. Vezi, de pildă, N. G. Gorlăteanu, Koneepcua, e coepeMenuoM MojidaecKOM naum, în „BonpocH ^HKOSHaHHH" 1956, nr. 3, p. 84.
6 Vezi, în ordine cronologică : H. Tiktin, Gramatica română, ed. a IH-a, Bucureşti, 1945, p. 169; N. Drăganu, Elemente de sintaxă a limbii române, Bucureşti, 1945, p. 70 ; Iordan, lra 430—431; Iordan, lrc 421 şi 625; Matilda Caragiu, Sintaxa gerunziului românesc în sg ii, p. 86 şi urm.
valentina h rişte a
adjectiv, capătă forme deosebite după gen şi număr şi de aceea se poate acorda cu substantivul pe care îl determină" 7.
La p. 267, voi. I, din lucrarea citată se dau două exemple (zgîrietură sîngerîndă din C. Petkescu, î. i 71 şi mîinile tremurînde, din Topîrceanu, o. ii 36), precizîndu-se, în continuare : ,,Gerunziul cu valoare de adjectiv s-a răspîndit în limba literară a secolului al XlX-lea".
în volumul al II-lea, cînd se discută foarte pe scurt atributul exprimat printr-un verb la gerunziu cu valoare adjectivală, e reluată această idee justă, dar e formulată puţin deosebit faţă de primul volum : „Gerunziul acordat ca un adjectiv a fost folosit mai ales de către scriitorii din secolul trecut. . ." (subl. n. V. H.) 8.
în continuare, vom urmări situaţia gerunziului-adjectiv în limba secolului al XlX-lea şi apoi în limba română actuală, pentru ca din compararea celor două stări de lucruri să putem trage concluzii cu privire la originea şi productivitatea acestui procedeu de îmbogăţire a vocabularului.
■I.   GEEUXZII ADJECTIVATE ÎX LIMBA LITEBABĂ A SECOLULUI AL XlX-lea 9
Gerunziul, întrebuinţat ca adjectiv acordat, l-am întîlnit mai întîi la Ion Heliade Eădulescu şi apoi, în ordine cronologică, la D. Bolintineanu. Printre scriitorii paşoptişti şi postpaşoptişti (în opera cărora se întîlnesc forme gerunziale acordate) Heliade şi Bolintineanu ocupă un loc aparte nu numai pentru că au introdus acest procedeu, ci şi pentru că au exagerat în folosirea lui. Primul dintre cei doi scriitori foloseşte adjectivele gerunziale aproape exclusiv în poezie. Dăm, în ordine alfabetică, o listă de gerunzii acordate, întîlnite la Heliade, o. i : arzînda-mî poftă (107) ; bătînda-ţi inimă (291); apele lui dorminde (75); volvoare fumegîndă (195); inima gemîndă (182) ; fiinţa getnîndă (294); jălinda mea cîntare (154); Demiluna lucindă (201); muginda mare (170); unăele-i muginde (75 ; 159); vitele muginde (188); muginde rele (93); călărea lui murindă (450); veacului celui născînd (90); inima-ţinemultumindă (429) arama răsunîndă (112); fulgerul cel scînteind (101); o copcă schinteindă (231); scrîşnindele lui furii (162); viaţa este moarte simtindă, dureroasă (207); simţinde Uri înstrună (191); inima mea sîngerîndă (106); lancea-i sîngerîndă (339); şovăinda, clătita mea fiinţă (178); glasul cel tremurînd (103); mina tremurîndă (345); sclavă tremurîndă (380) etc.
7 Voi. I, p. 233.
8 Ib., voi. al II-lea, p. 117.
9 Materialul folosit în articolul de faţă l-am extras din următoarele opere : Alecsandri,. p. 1—ii, Alexandrescu, o. i, Balcescu,  o. i—ii, Bolintineanu o. a. ii, Bolintineanu,
p., BOLLlAC,   o. i —ii, eminescu, o. i —iv,   eminescu,   pr.   lit.,   heliade,   o.   i—ii, NE-gruzzi, s. i —ii, odobescu, O. i —ii, pion. rom.
ADJEGTTVAREA GERUNZIULUI
255
Din această listă, care ar putea fi îmbogăţită, se observă că unele adjective gerunziale par nefireşti şi că ele ar fi trebuit evitate de poet (cf. moarte simtindă, inimă nemultumindă, în loc de nemulţumită etc).
Caracterul artificial al procedeului iese în evidenţă mai ales la D. Bolintineanu, care a împins adjectivarea gerunziilor pînă la manierism. O deosebită predilecţie a manifestat acest poet pentru adjectivul arzîndă (absent din toate dicţionarele limbii române).,
Opera lui Bolintineanu ne oferă peste 30 de atestări ale acestui adjectiv gerunzial, în diverse îmbinări sintactice. Iată mai întîi exemple din poezie : arzîndu-i sin (p. 99); buză arzîndă (p. 192, 204); inima-ţi arzîndă (p. 147); roşeaţa ei arzîndă (p. 204); noapte arzîndă (p. 146, 214); frunte arzîndă (p, 100, 381); arzîndă ei călare (p, 119) ; flacără arzîndă (p. 107); cingă arzîndă (p. 294); amiază arzîndă (p. 301); a băut arzîndă din al zeilor nectar (p. 277); patimă arzîndă (o.a.i 324); arzîndă lui beţie (o.a. ii 293) etc.
Eorma de plural este aproape la fel de frecventă : buzele-ţi arzînde (p. 145) ; lacrimi arzînde (p. 205, 223); sărutări arzînde (p. 302); serile dulci şi arzînde (p. 363); cîntările-mi arzînde (o. a. i 324) etc.
Ca şi la singular, topica obişnuită a adjectivului este adeseori inversată, datorită necesităţilor expresivităţii sau cerinţelor versificaţiei: arzînde feţe (p. 122) ; arzînde răsfăţări .(p. 210); arzîndele-aripioare (p. 132); arzîndele simţiri (p. 100, 383); arzîndele-ţi suspine (o. a. ii 343) etc.
Xotăm şi cîteva exemple din cele două romane ale lui Bolintineanu (Manoil şi Elena) : fruntea lui arzîndă ... (o. a. ii 228); fruntea sa arzîndă (o. a. ii 209); o sărutare arzîndă (o. a. ii 274); Buzelelor arzînde se lipiră (o. a. II 320); buzele ei arzînde (o. a.'ii 342); să-şi ude buzele arzînde (o.  a.  ii 327).
Foarte probabil, adjectivul arzînd a fost creat de către Bolintineanu, sub influenţa fr. ardent. Pînă la el nu l-am întîlnit la nici un alt poet sau scriitor (dacă facem abstracţie de unica atestare dintr-o poezie a contemporanului său Heliade Eădulescu : arzînda-mi poftă)10.
Un alt adjectiv gerunzial care apare frecvent la Bolintineanu este rîzînd, -ă (şi acesta, probabil, o imitaţie după fr. riant, -e) : Caterina ieşi atunci din cameră fragedă şi rizîndă (o. a. ii 230). La acest exemplu din proză (unde rizîndă are funcţie sintactică de element predicativ suplimentar) se pot adăuga numeroase exemple din poezie, toate cu valoare de atribut adjectival: p-o coastă rîzîndă (v. 123); (viorea) rîzîndă (p. 122); rîzînda ei cunună (p. 257); cosiţa-i rîzîndă (p. 180); ca raza rîzîndă (p. 302); grădini rîzînde (p. 134);florile rîzînde (p. 105 ) -,printre flori rţzînde (p. 113); coamele rîzînde (p. 141); zorele rîzînde (p. 331); rîzîndele cosiţe (p. 377); pe cosiţele-i rîzînde (p. 161); văi rîzînde (o. a. i 322) etc.
Tot la Bolintineanu am mai întîlnit următoarele gerunzii adjective : dormind,-ă: lac dormind (p. 225); flori dorminde (o. a. 1467);
10 Vezi Heliade, o, i 107. Ulterior îl vom regăsi la Eminescu (de cîteva ori), dar poetul 1-a împrumutat, desigur, de la Bolintineanu. Ârztnd a mai fost semnalat şi la N. Filimon : „ge-runziile adjectivale sînt cvasi-inexistente : arzînd, născînd, sîngerînd" (I. Gheţie, Observaţii privitoare ta lexicul prozei artistice a lui N. Filimon, în Contribuţii, iii 159).
ADJECTIVAREA GERUNZIULUI
257
fugind,-ă : viaţa fugindă (p. 253); fumînd,-ă : fumînda-i vulvoare (p. 63);
gemînd,-ă : sufletu-mi gemînd (p. 132); gemînda furtună (p. 125); gemîndele lui valuri (o. A. i 467);
îmbătînd,-ă : suflarea-ţi cerească îmbătîndă (p. 146); natura îmbă-tîndă (o. A. i 430);
murind,-ă : candela murindă (p. 248); zilei murinde (p. 363);
murmurînd,-ă : apa murmurîndă (p. 87); pe murmurîndele unde (p. 336); albine murmurînde (o. a. i 464);
născînd,-ă : născînde lacrimi (p. 269) etc.;
plutind,-ă : velele plutinde (o. a. i 441); coamă plutindă (o. a. i 455.) etc.;
roşind,-ă : zorile se varsă roşinde în cerul d-azur (p. 303); spumegînd,-ă : calu-i spumegînd (p. 7); valurile spumegînde <p. 141) etc;
suferind,-ă : Se sculă din pat, dar slabă, suferindă (o. a. ii 326); surîzînd,-ă: Gura-i mică, surîzîndă (p. 277); vise surizînde <p. 240); flori surizînde (o. a. i 344) etc.;
tremurînd,-ă: mîna-mi tremurîndă (p. 29); pasu-i tremurînd (p. 231); voce tremurîndă (p. 319 ; o. a. n 172,173) ; (zorele) tremurînde (p. 331). etc.
Mai departe se va vedea că unele dintre aceste gerunzii se întîlnesc şi la alţi poeţi şi scriitori ai generaţiei paşoptiste. La Bolintineanu însă •ele apar în număr exagerat, ceea ce conferă stilului său o anumită artificialitate. Caracterul artificial al procedeului rezultă, la Bolintineanu, şi din folosirea unor gerunzii cu totul neobişnuite ca adjective şi întrebuinţate numai de el: roza pîrguindă (p. 227); bufniţe ţipînde (p. 88) şi chiar uitînd,-ă: Cînd vesele, uitînde, în undele tăcute/Fecioarele se joc (p. 271).
De cîteva ori l-am întîlnit chiar pe tăcînd,-ă, care (mai ales în proză) este absolut de prisos, de vreme ce nu exprimă altceva decît adjectivul participial tăcut: Elena rămase tăcîndă (o. a. ii 247).
S-ar părea că unele dintre gerunziile citate nu au, în mod sigur, valoare adjectivală, deoarece determină substantive de genul masculin sau neutru, la numărul singular (cî.lac dormind, sufletu-mi gemînd, calu-i spumegînd, pasu-i tremurînd etc). Vom arăta în alt loc (şi anume într-o lucrare în care ne vom ocupa de funcţiile sintactice ale adjectivelor gerunziale) că ori de cîte ori gerunziul determină un substantiv masculin sau neutru singular şi este lipsit de c o m p 1 i n i r i, el funcţionează ca atribut adjectival11; în lucrarea de faţă am avut în vedere numai aceste eazuri.
Merită să fie semnalat faptul că, la poeţii din secolul al XlX-lea, adjectivele gerunziale apar de foarte multe ori la sfîrşitul versului, rimînd eu adjective propriu-zise. Iată cîteva exemple din poeziile lui Bolintineanu (p.), care a exagerat şi în acest sens :
11 Cf. şi Gramatica Academiei, ed. a Il-a, voi. al II-lea, p.
138.
Ea îl dă si faţa ca un frag cocînd Rumenă surîde drăgălaş şi blînd (111); Drăgălaşă, ea roşeşte Ca un trandafir născînd Şi-ochii dulci ea pleacă blînd (131). Cf. şi: frunte arzîndăjbuclă blîndă (100); noapte arzîndă\floare plăpîndă (214) etc.
La acestea adăugăm două citate din V. Alecsandri: Apoi luînd de mînâ pe Lia tremurîndă : Oricine-ai fi, el zice, fiinţă, tu, plăpîndă (p. ii 105); Şi întinzînd la oameni o mînâ tremurîndă Ce-i astă sărăcime şi goală şi flămîndă (p. ii 202). Mult mai frecvent rimează chiar gerunziu cu gerunziu, dînd naştere unor rime simţite astăzi facile, dar, se pare, căutate şi chiar apreciate în epocă :
Dintr-un nuore de umbre, lampa zilei scînteindă, Mai splendidă, mai frumoasă se arată radios
Şi surîsu-i e mai dulce după-atît a timp lipsindă(G. Ilaru Bosueceanu, în „Almanahul Literar", Bucureşti, 1856, nr. 1, decfmbrie, p.l).
Cu focuri în spinare, cu feţele murinde
Pe bolovani în trîmbe, pe stîncile sclipinde (Bolliac, o. i 285);
Aici spumegă rîul în undele-i muginde,
Şi şărpuind se pierde în depărtat ascuns ;
Lacul colo-şi răvarsă apele lui dorminde,
Pe care steaua serii ivită le-a pătruns (Heliade, o. i 75).
Dacă multe dintre versurile lui Bolintineanu nu ne mai satisfac astăzi, cauza trebuie căutată şi în uşurinţa cu care acest poet făcea să rimeze părţi de vorbire de acelaşi fel şi de aceeaşi categorie gramaticală. Este tocmai cazul adjectivelor gerunziale, atît de mult folosite de el în poziţie finală a versului:
Un caic despică undele gemînde,
Malul cu seraiuri şi grădini rîzînde (p. 134);
Pe munţi regina nopţilor/Păruse gălbenindă
Aşa cum fruntea morţilor/Se vede suferindă (p. 227).
Cf. şi alte exemple, tot <3e la Bolintineanu :
Valurile spumegînde/Coamele rîzînde (p. 141);
Gura-i răsărindă/rozâ pîrguindă (p. 227);
Noapte arzîndă /suflarea-ţi îmbătîndă (p. 146) etc.
în limitele acestui procedeu, rareori vedem realizată o uşoară variere a rimei, ca în următoarele versuri din poemul Conrad, unde o formă de plural a adjectivului gerunzial [rimează cu una de feminin singular, în cazul genitiv :
El trece toată noaptea sub domele tăcînde
S-asculte armonia naturii îmbătînde (p. 312).
17-c. 236
Cîteva rime de felul celor semnalate mai sus se întîlnesc şi în creaţiile poetice din perioada de debut a lui Eminescu şi se explică, desigur, prin influenţa amintită a lui Heliade şi mai ales Bolintineanu. Iată exemple din poeziile Misterele nopţii şi La o artista (scrise de poet între 1866—1868): Umbre suspinîndejSilfe şopotinde (o. 113); inime rîzînde — suspinînde (o. I 14); notele murinde)tremurînde (o. 1I8); mîna-ţi tremurîndă/fur-tuna descrescindă (o. i 18).
Astfel de rime, mult prea comode, vor fi cu timpul aproape definitiv eliminate din poezia românească. La Eminescu, cel puţin, ele nu vor mai apărea, ulterior, niciodată, tocmai pentru că îi vor părea poetului prea facile. Cît priveşte adjectivele gerunziale, în general, acestea sînt foarte numeroase în creaţia eminesciană, în special din epoca tinereţii poetului. Asemenea înaintaşilor săi Heliade şi Bolintineanu, precum şi unora dintre contemporani, Eminescu va fi apreciat şi el, la început, aceste adjective gerunziale, nu numai pentru concizia lor, ci şi pentru că aduceau o notă inedită în tehnica poetică a vremii.
Asupra construcţiilor gerunziale cu valoare de adjectiv prezente în poezia lui Eminescu, s-a atras de multe ori atenţia 12, dar o listă completă a acestora n-a fost încă dată. în afară de aceasta n-a.fost urmărită adjec-tivarea gerunziilor şi în proza artistică a poetului, unde fenomenul pe care îl cercetăm este foarte bine reprezentat. înşirăm mai întîi gerunziile-adjective întîlnite în creaţia poetică a lui Eminescu : fruntea-mi arzîndă (o. i 488); căzînde stele (o.i 26); danţîndele fiinţe (o. iv 32); furtună descrescindă (o. i 18); pe lumea eea dormindă (într-o variantă a poeziei Melancolie, mss., o. i. 37213 ; colibele dorminde (o. i 6); turbare fugindă (o. i 20); cercuri fulgerînde (o. I. 63); gemîndul uragan (o. i 20); durere mugindă (o. I 20); lebădă murindă (o. i 32); stea murindă (o. i 312); note murinde (o. i 18); cercuri murinde (o. iv 324); lumi murinde (o. iv 302); lumină pălindă(o. 111); faţa mea pălindă (o. I 42); cînturi răsunînde (o. i 1); măşti rîzînde (o. I 35); inime rîzînde (o. il4); zorile rîzînde (o. iv 132); rîzîndele zori (o. iv 34);  Sînt basmele ce-nconjur rîzînde chipul meu (o. iv 502); fiinţe săltînde (o. i 3); bucle sclipinde (o. 13); a labelor ei strălucinde (o. iv 119); [tu] te-apropii surîzîndă (o. 142); să te vezi pe tine însăţi visătoare/surîzîndă (o. i 76); inime suspinînde (o.i 13); umbre suspinînde (o. 113); silfe şopotinde(o.i 13); sufletul ei tremurînd (o. i28); mînă tremurîndă (o. 118, 76); fiinţa-mi tremurîndă (o. IV 32); rază tremurîndă (o. IV 173); Ea se smulge şi aleargă tremurîndă într-o clipă (o. iv223); prin tremurînde facle (o. iv 311); (umbre) ce se mişcă tremurînde (o. I 51); vor  pătrunde tremurînde (o. iv   501); cercuri tremurînde (o. i 152); stele palid tremurînde (o. iv 507); orcanul gheţos şi urlînd (o. I 12); metalica, vibrîndă a clopotelor jale (o. 11); liră vibrîndă (o. 117); prin vinele vibrînde (o. i 8); vocea-i vuindă (o. i 3).
12 Vezi mai ales Tudor Vianu, Probleme de stil şi artă literară, ESPLA, 1955 (cap. Epitetul eminescian); Al. Rosetti: Limba poeziilor lui Mihail Eminescu, în Studii lingvistice, Bucureşti,. 1955, p. 36, şi G. I. Tohăneanu, lucr. cit., p. 66.
13 Al. Rosetti, lucr. cit., p. 36.
Cele mai multe dintre aceste adjective gerunziale aparţin poeziilor scrise de Eminescu între 1866 — 1870, deci în perioada cînd s-a aflat sub influenţa lui Heliade Eădulescu şi a lui D. Bolintineanu 14. Pe măsură ce a înaintat în timp, poetul a renunţat aproape definitiv la gerunziile acordate, întrucît le-a simţit ca nepotrivite cu structura limbii noastre Pare totuşi surprinzător că acestea apar în proza artistică a lui Eminescu şi încă într-un număr mai mare chiar decît la Bolintineanu. Este adevărat însă că şi romanul Geniu pustiu (în care se întîlnesc cele mai multe exemple de gerunzii-adjective) a fost scris tot în perioada de formaţie a lui Eminescu şi a rămas, după cum se ştie, într-o formă nedesăvîrşită. în continuare dăm o listă completă a adjectivelor de provenienţă gerunzială extrase din volumul citat de proză literară a lui Eminescu. adormind, -ă : mişcările ei ca adorminde. . . (p. 219); arzînd, -ă : capul arzînd (p. 253); cf. şi sărutare arzîndă (p.220); cu capetele arzînde (p.236); murii caselor arzînde (p. 236) etc. ; dormind, -ă : deasupra cărţilor dorminde (p. 137); asemenea oilor albe dorminde. . . (p. 241);
fumegînd, -ă : lumina fumegîndă. . . (p. 220);   deasupra unei candele
fumegînde. . . (p. 300) 16;
horăind, -ă : camarazi horăinzi (p. 220);
leşinînd, ă : eroi leşinînzi ai romancierilor francezi (p. 200);
lipsind, -ă: locul ferestrelor lipsinde (p. 327);
murind, -ă: înger murind. . . (p. 211). Şi pe aceeaşi pagină: îngerul tău murinda ; cf. şi sufletul unui înger murind (p. 217); ca faţa unei vergine murinde (p. 200);
plîngînd, -ă : plîngîndele izvoare. . . (p. 190);
rîzînd, -ă : fata ei plină si rîzîndă (p. 180); masca rîzîndă si comică (p. 254);
sălttnd, -ă: oglinzile săltînde ale mărilor (p. 241); sîngerînd,-ă: ... şi pe cealaltă trunchiată şi sîngerîndă (p. 353); spumegînd,-ă: în valuri spumegînde ... (p. 298); în valuri etern rebele, etern spumegînde (p. 267);
tremurînd,-ă: . . . pînă ce, tremurîndă, ea rămase goală (p. 330); cf. şi: cu buzele tremurînde (p. 152), tremurîndele lor braţe (p. 203); unduind,-ă : părul unduind (p. 137).
Uneori se realizează o variere a expresiei prin folosirea, în aceeaşi frază, a adjectivului gerunzial şi a celui de origine participială : Şi greierul stibţia glasul, de părea tremuratul glas al unei coarde de aur mişcate şi tremurînde. . . (p. 309).
" celui dintîi i-a închinat chiar două ode: una publicat ă 5>Fam^"^ şi alta scrisă în 1872, pe cînd se afla la Viena. Cea de a doua (compusa cu ocazia morţn lui Heliade) a rămas nepublicată.
15 Cf. şi Tudor Vianu, lucr. cit, p. 14, ■- .
« Pe fumegînd l-am întîlnit şi în indicaţiile scenice la drama in versuri Andrei Mureşan (scrisă în 1871) : ruinele încă fumegînde (Eminescu, o. iv 58).
260
VALENTINA HRISTEA
ADJ^CTIVAREA GERUNZIULUI
261
Frecvenţa gerunziilor adjectivate în secolul al XlX-lea
Din materialul prezentat pînă acum şi din cel care urmează rezultă preferinţa scriitorilor din secolul al XlX-lea pentru anumite adjective gerunziale.
1. Cel mai frecvent dintre acestea este tremurînd, pe care numai la Eminescu l-am înregistrat de 14 ori, iar la Bolintineanu de 11 ori. Un alt scriitor la care se întîlneşte frecvent adjectivul tremurînd este Cos-tache Xegruzzi: mîna tremurîndă (s. i 28); Tremurîndă şi cuprinsă de spaimă, am ieşit (s. i 54); mîna tremurîndă (s. i 60); [Ruxanda] ieşi tremurîndă (s. i 163); glas năduşit şi tremurînd (s. i 236).
Şi la Vasile Alecsandri apare frecvent acest gerunziu-adjectiv, care traduce, desigur, pe fr. tremblant,~e. La exemplele citate mai adăugăm : gloata tremurîndă (p. ii 81) şi (cu) mîna-i tremurîndă (p. ii 119).
Cităm şi din alţi scriitori ai secolului al XlX-lea : biata femeie palidă şi tremurîndă (Constantin D. Aricescu, Misterele căsătoriei, în pion. rom., p. 214); inimă tremurîndă (Ispirescu, l. 165, în Gramatica Academiei, ed. a Il-a, voi. al II-lea, p. 117). Tot din Ispirescu a mai fost citat şi mînă tremurîndă (vezi X. Drăganu, lucr. cit., p. 71).
2. Urmează, în ordinea frecvenţei murind,-ă, pentru care mai avem următoarele atestări17 : c-o murindă mînă (Alexandrescu, o. i 117); făcliile murinde (Bolliac, o. 73, în dlrc, s. v.).
. Xotăm şi cîteva exemple din proză : lumină murindă (V. A. Urechiă, Coliba Măriucăi, în pion. rom. 97); mumei mele murindă (Pan-tazi Ghica, Străinătate şi studiu, în pion. rom. 176); lampă murindă (Constantin D. Aricescu, în pion. rom. 213).
3. Şi pentru arzînd există multe atestări, dar am văzut că imensa lor majoritate provin din opera lui Bolitineanu. *"""
4. Spre deosebire de arzînd, celălalt gerunziu-adjectiv preferat de Bolintineanu (şi anume rîzînd) revine destul de des şi la alţi poeţi şi scriitori din veacul trecut. Xumai la Eminescu l-am semnalat de 7 ori, dar el se mai întîlneşte şi la Heliade, Bolliac, Xegruzzi etc. Iată două atestări noi: copilită dulce, rîzîndă, graţioasă (Bolliac, în dlrc, s. v.); frumoase, vesele, triste, plînse, rîzînde (XefrRUZZi, s. i 57).
5. Un alt gerunziu mult utilizat în secolul al XlX-lea ca adjectiv este născînd, -ă. La atestările din Heliade, Bolintineanu şi X. Filimon adăugăm mai întîi un exemplu din Bălcescu (o. i 233) : ţară slabă şi născîndă.
Născînd va apărea mai tîrziu şi la poetul Al. Macedonski: Arăs-cîndele ei raze (o. i 35.)
Spre deosebire de celelalte gerunzii, pentru născînd dispunem şi de cîteva atestări din publicistica secolului al XlX-lea18: Literatura noastră
17 Altele vor fi date în cap.   Adjective gerunziale substantivate.
18 Ele ne-au fost transmise (împreună cu alte fapte) de Mircea Seche.
născîndă („Zimbrul", Iaşi, 1851, nr. 71 din 29 martie, p. 281); născîndei, noastre literaturi („Curierul românesc", XVIII (1846), nr. 2 din 7 ian. p. 8)19; Culegere de poeţi născînzi („Calendarul istoric şi literar pe anul bisect 1860", Bucureşti, 1860, p. 77); talentele născînde („Ateneul român", Bucureşti, 1866, nr. 6 — 7, p. 213).
6. Gemînd, -ă: naţiei gemînde (Alexandrescu, o. i 262).
în aceeaşi îmbinare sintactică mai apare o dată tot la Grigore Alexandrescu : naţiei gemînde (o. i 80).
Credem că tot ca adjectiv poate fi interpretat gemînd şi în următoarele exemple din D. Bolintineanu : sufletu-mi gemînd (p. 132); crivăţul gemînd (p. 221); poporul gemînd (p. 155).
7. Sîngerînd, -ă: A mea e sîngerîndă, dar însă pentru tine, Bate, s-azvîrle, arde şi arde ne-ncetat (Alexadkescu, o. i 254). Xotăm tot aici şi un exemplu din Amintiri din pribegia după 1848
de Ion Ghica : ranele cele sîngerînde (în dlrc, s.v.).
8. Mult mai puţin frecvent decît în limba actuală era în sec. al XIX-lea suferind,-ă, pentru care nu am găsit în literatura parcursă decît cinci atestări, dintre care două laD. Bolintineanu (deja amintite la p. 256), două la C. Xegruzzi: toamna suferindă (s. ii 15); . . . dar astă sărmană garoafă se vede foarte suferindă (s. i 45); şi una la I. L. Caragiale : în folosul umanităţii suferinde. . . (o. ii 79).
Foarte multe gerunzii-adjective se întîlnesc la unul sau doi scriitori, de obicei o singură dată. în afară de cele semnalate la D. Bolintineanu (cocînd, fumînd, pîrguind, ţipînd etc), la Heliade Eădulescu (nemulţumind, scrîşnind simţind, şovăind) şi la Mihai Eminescu (danţînd, suspinÎKd, şopotind etc), mai înregistrăm următoarele fapte, care prezintă interes, tocmai datorită rarităţii lor :
fîlfîind, -ă : cu mantia fîlfîindă. . . (Odobescu, o. ii 162); ... cordea fîlfîindă (Odobescu, o. n 185);
lipsind, -ă (vezi citatul de la p. 257 : dup-atîta timp lipsindă); palpitînd, -ă : un sîn palpitînd (Bolliac, o. i 294); pătimind -ă : omenirei pătiminde („Foileton de gazetă de Moldavia", 1855, nr. 10, p. 37);
răsărind -ă : steaua României abia răsărindă (Xegruzzi, s. i 290); rătăcind, -ă : privire rătăcindă (Alecsandri, p. i 346); şchiopătînd, -ă : traducerea şchiopătîndă (Odobescu, o. ii 166); şerpuind, -ă : Brîne şerpuinde de păsări călătoare (Odobescu, citat după X. Drăganu, lucr. cit., p. 71) :
zîmbind, -ă: nădejdi zîmbinde (Alexandrescu, o. i 109).
19 într-un articol semnat: Apolloni.
262
valentina hristea
10
11
adjectivarea gerunziului
263
în ceea ce priveşte topica gerunziilor adjectivate, s-a putut observa că aceasta nu diferă de a adjectivelor propriu-zise. în general, gerunziul-adjectiv stă după substantivul pe care îl determină, cum rezultă din cele mai multe exemple citate. Numai arareori nevoile expresivităţii sau cerinţele versificaţiei impun intervertirea ordinii determinat-determinant, ca în următoarele versuri ale lui Vasile Alecsandri:
Călcat-am multe ţări pe lume,
Condus de-o strălucindă stea (Alecsandri, p. ii 231).
II. GEBUXZII ADJECTIVATE ÎN LIMBA EOMÂXĂ ACTUALĂ
în acest capitol vom urmări fenomenul adjectivării gerunziului în limba secolului al XX-lea (şi mai ales în ultimele decenii), pentru a vedea în ce măsură procedeul se menţine şi care sînt perspectivele lui de evoluţie. Ca să putem ajunge la concluzii edificatoare (în special cu privire la productivitatea procedeului) a fost necesar să parcurgem mai întîi un număr de pagini aproximativ egal cu al acelora din care ne-am extras materialul discutat în capitolul precedent. Constatînd că în limba contemporană adjectivele gerunziale sînt mult mai rare decît în secolul al XlX-lea, am sporit numărul paginilor din care ne-am excerptat materialul, dar concluzia primă a rămas aceeaşi20.
Indirect, ea se desprinde şi din următoarea afirmaţie făcută în Gramatica Academiei, ed. a Il-a, voi. al II-lea, p. 117 : „în limba literară contemporană, gerunziile acordate se folosesc mai ales în unele îmbinări : ordine crescîndă, sau descrescindă, femeie suferindă, ruini fumegînde, inimi fremătînde, buze sîngerînde, forme născînde".
Trebuie subliniat că e vorba de îmbinări libere de cuvinte şi nu de unităţi frazeologice, care sînt combinaţii de cuvinte cu caracter constant. După cum se va vedea, numărul acestor îmbinări este mult mai mare decît rezultă din paragraful citat, iar unele dintre sintagmele menţionate sînt mai puţin sudate decît altele pe care le vom semnala în cele ce urmează.
înainte de a trage şi alte concluzii se impune să prezentăm întregul material pe care am reuşit să-1 adunăm din limba secolului al XX-lea. Spre deosebire de capitolul anterior, aici vom clasifica materialul după criteriul frecvenţei aproximative.
20 Dăm, în continuare, lista completă a operelor pe care le-am parcurs, în vederea adunărib materialului utilizat în acest capitol: Arghezi, l.,  AeghEzi, s. i, Baconsky, f. r., Baboian,
yemen,    banuş, p., barbu, ş. n., beniuc, c. s.,  bogza, a.  î., m. I. caragiale, c, CĂLl-
nescu, e., Eftimiu, p. a. Peltz, c, Camil Petrescu, u. n. i —ii,   c.  Petrescu   î.   i — ii,
p. rom. contemp., porumbacu, b. c, SADOVEANU, o. i—xviii, sahia, N., ThEODORESCU, C.
în afară de operele menţionate (aparţinînd stilului beletristic şi mai puţin publicistic) am mai citit patru numere din revista „Viaţa românească" (11 — 12 din 1965 şi 1—2 din 1966), precum şi numeroase articole disparate din diverse periodice („Scînteia", „Lumea", „Contemporanul'' etc). La materialul adunat de noi am adăugat cîteva exemple extrase din dlrc, precum şi faptele înregistrate de acad. Iorgu Iordan în bph, în lra şi în lrc.
1. Suferind, -ă. Este un gerunziu care a fost acceptat în limba literară atît ca adjectiv, cît şi ca substantiv (cu ultima valoare mai ales în limbajul medical) 21. Ca atribut adjectival şi ca nume predicativ de calificare suferind determină exclusiv nume de persoană : copii suferinzi, mama e suferindă etc. Tot cu referire la nume de fiinţe umane apare întrebuinţat şi ca substantiv. Vechiul său sinonim suferitor a ieşit aproape definitiv din uz. Una din cauzele pentru care suferind a fost preferat lui suferitor trebuie căutată în faptul că cel dintîi este mai scurt decît al doilea cu o silabă. Iniţial, mulţi vorbitori îl vor fi preferat pe suferind, nu numai fiindcă era mai „comod", ci şi pentru că reprezenta ceva nou.
Iată cîteva atestări ale lui suferind (adjectiv) : cum sînt suferind (Caragiale, o. vii 81); masele greu suferinde („Cuvîntul liber", 16 noiembrie 1935, p. 5, col. 7, la Iordan, lra 431); pentru binele poporului vostru, care este suferind (Emil Isac, la Porumbacu, b. c. 152); ... faţă umilită şi suferindă (Porumbacu, b. c. 130); faţă osoasă, palidă, de om suferind (Barbu, ş. n. 22); faţă palidă şi străvezie de om suferind de ficat {Barbu,   ş. n. 39).
2. Crescînd, -ă. Şi acesta s-a impus, dar, deocamdată, este foarte frecvent numai în stilul publicistic : entuziasmul crescînd (scînteia, 1952, nr. 2360, în dlrc, s. v.) ; satisfacerea nevoilor materiale şi culturale mereu crescînde ale oamenilor muncii . . . (Gheorghiu - Dej, în dlrc, s. v.); Za dimensiunile mereu crescînde ale ştiinţei şi culturii... (contemporanul, 1966, nr. 4' (1007), p. 1, col. 1); rolul crescînd al calculului economic* . • (lumea, 1965, nr. 30, p. 24, col. 2); interesului crescînd (contemporanul, 1966, nr. 7 (1010), p. 2, col. 7); elan crescînd (Peltz, c. 158).
Tot dintr-o lucrare aparţinînd stilului publicistic mai cităm : interes crescînd; ură crescîndă şi nemulţumiri crescînde Baboian, yemen,
10, 86 şi 92). Cf. de asemenea : negentropie crescîndă şi entropie crescîndă (v. rom.   xix  (1966), nr. 3, p. 138, col. 2); tendinţă crescîndă (smfc,
11, p. 61).
Alte exemple dă acad. Iorgu Iordan în bph, i (1934, p. 103): crescîndă ei atitudine războinică; întunecimea crescîndă şi mai ales în l&a 431: negura crescîndă; enervare crescîndă; multiplicitate crescîndă; crescîndă agitaţie etc.
împreună cu crescînd trebuie discutat antonimul lui, descrescînăy deşi acesta e mult mai rar. De obicei se foloseşte în îmbinări de felul lui: ordine descrescindă, producţie descrescindă, ritm descrescînd etc. (faţă de ordine crescîndă, ritm crescînd etc.)22.
3. Sîngerînd, -ă. Este pe cale de a se impune în limba literară, fixîn-du-se în sintagme de felul lui: rană sîngerîndă, buze sîngerînde şi ulcer sîngerînd (în terminologia medicală). Din punct de vedere semantic, sîngerînd diferă de vechile adjective sîngeros şi(în)sîngerat, ceea ce îi
-:- . , . ^ £ 3
21 Pentru folosirea lui suferind ca substantiv, vezi mai departe (p. 269).
22 La Arghezi am întîlnit o singură dată scotki descrescînde (adică din ce în ce mai mici). Vezi Lume veche, lume nouă, p. 282,
26*
valentina hristea
12
13
ADJECTIVAREA GERUNZIULUI
265
Va asigura rămînerea în limbă şi, mai tîrziu, chiar generalizarea. în prezent apare în stilul beletristic, în cel ştiinţific şi, mai puţin, în cel publicistic : zgîrîietură proaspătă, sîngerîndă (C. Petrescu, î. i 71); gura sîngerîndă (M. Breslaşu, la Iordan, lrc 626); urme sîngerînde (Bogza, a. î. 534); sumbră şi sîngerîndă inimă (Paul Anghel, în scînteia, 1965, nr 6663 p. 4, col. 7). ii-,
Notăm şi un exemplu de întrebuinţare figurată a acestui adjectiv gerunzial: ce dovadă mai sîngerîndă ? (Perpessicius, în v. rom. xviii. 1965, nr. 12, p. 47). '
4. Tremurînd, -ă. Este destul de răspîndit şi astăzi, mai ales ca determinant al substantivului mînă : mîinile tremurînde (Sahia, n. 35? citat şi în dlrc s.v.). în aceeaşi îmbinare sintactică tremurînd se mai întîlneşte la Topîrceanu, o. ii 36 în Gramatica Academiei, ed. a Il-a, voi. I, p. 267. Alte atestări la Iordan, lra, p. 431 : mîini ... tremurînde si Fetida tremurîndă de nelinişte („Adevărul literar", 1 noiembrie 1935 p. 4, col. 2). 9
în stilul poetic tremurînd se pare că este astăzi mai rar decît în secolul trecut, cînd, la Eminescu, de pildă, apărea chiar în creaţiile din epoca maturităţii artistice : mână tremurîndă (Călin); cercuri tremurînde (Scrisoarea a IV-a) etc. Dintre poeţii contemporani îl foloseşte Cicerone Theodorescu : In stoluri tremurînde (p. rom. contemp. 154).
5. Fumegînd, -ă : lampă fumegîndă; torte fumegînde (sb, vii (1956), nr. 10, p. 10); zările fumegînde („Cuvîntul liber", 29 iunie 1935 P^3V^°L.6' la l0RDAN> LRA> P- ±31);băutura a fiert si e turnată fumegîndă (P. Gircmeanu, Lîngă schitul lui Tărîţă, p. 18, la Iordan BPh i (1934) p. 174); un fluviu de fier fumegînd (Porumbacu, b. c. 202); felinarul încă fumegînd. . . (Barbu, ş. n. 32); ruinele depoului încă fumeqînde (Barbu,   ş. n. 252) etc. y
La ultimul autor, fumegînd e folosit paralel cu fumegător : . . un fad%ato% totdeauna fumegător (Barbu, ş. n. 408); coşuri fumegătoare Barbu, ş. n. 327). Şi acesta va rămîne în limbă, fiindcă este mai scurt (şi deci mai comod), iar în comparaţie cu unele sinonime învechite (cum ar iifumos, fumegos şi chiar fumegăios)23 face impresia că e şi mai distins Poate de aceea şi este preferat, uneori, chiar în stilul publicistic actual • coşuri fumegînde (rl, 1966, nr. 6788, p. 1, col. 3).
6. Clocotind, -ă. Lipseşte din toate dicţionarele limbii române, cu toate că se aude adesea, mai ales în sintagma apă clocotindă 24. Cu timpul clocotind se va generaliza, probabil, fiindcă exprimă un proces în desfăşurare, pe cînd adjectivul participial clocotit exprimă o caracteristică sub îorma unei acţiuni încheiate (cf. apă clocotindă faţă de apă clocotită) um limba scrisă cităm : lătura clocotindă (Theodorescu, c. 241).
7. Fremătînd, -ă : sensibilitate fremătîndă  („Adevărul literar" ^ ianuarie 1936, p. 5, col. 4, la Iordan, lra 432); inimi fremătînde (citat
2T j.°ate sînt mre£istrate în da şi sînt considerate „neobişnuite".
Cindva am întîlnit, într-un reportaj, lavă clocotindă, dar n-am notat exact unde apare.
în Gramatica Academiei, ed. a Il-a, voi. al II-lea, p. 117); poem al adolescenţei fremătînde25; mulţime fremătîndă (flacăra, nr. 176* p. 12, col. 1).
Dintre dicţionare, singurul care înregistrează adj. fremătînd este da ms. în altele există numai sinonimele fremătos şi fremătător.
8. Născînd, -ă : ale zilei născînde („Cuvîntul liber", august 1935, p. 5, col. 1, la Iordan, lra 431) (după fr. jour naissant); formelor năs-cînde (v. rom. 30 aprilie 1934, p. 62, la Iordan, lra 431) etc. Frecvenţa actuală a lui născînd nu se poate compara cu aceea pe care acest adjectiv o avea în secolul al XlX-lea. în stilul ştiinţific s-a impus însă sintagma stare născîndă, înregistrată şi în dlrc (s. v. născînd), cu sensul de „stare a unui element chimic imediat după ce a fost obţinut printr-o reacţie, înainte ca atomii lui să se fi unit pentru a forma moleculele".
în afara stilului ştiinţific o slabă concurenţă îi face lui născînd sinonimul lui neologic nasceni, care se întîlneşte, cîteodată chiar în combinaţia stare nascentă (Beniuc, c. s. 42).
9. Vibrînd, -ă : trei bătăi pline, conturate, vibrînde (citat în BPh i (1934), p. 174); o uriaşă inimă vibrîndă (contemporanul, xviii (1965), nr. 22 (972), p. 3, coL 2). Xotăm şi un exemplu din poezia contemporană : vibrînde versuri (p. rom. contem. 402). Vibrînd nu va putea cîştigă teren din cauză că este împiedicat de neologismele vibrant, vibrator (iu), singurele pe care le înregistrează dicţionarul.
10. Aburind, -ă: cafeaua aburindă (Octavian Goga, Tragedia omului, traducere după Emeric Madach, p. 161, citat în BPh ii (1935), p. 239); mămăligă aburindă (v. rom., mai-iunie 1935, p. 21).
11. Spumegînd, -ă : tinereţea lui spumegîndă (citat în BPh iii, (1936), p. 194); pradă unei furii spumegînde (Călinescu, e. 227). Judecind după atestările existente, mult mai frecvente decît spumegînd (neînregistrat în dicţionare) sînt sinonimele spumegos şi spumegător. Dacă cel dintîi este, pe bună dreptate, considerat „învechit", al doilea este încă „viu" şi ar putea frîna răspîndirea lui spumegînd.
12. Murmurînd, -ă. în măsura în care există, pare a fi folosit numai în stilul poetic: murmurînde picături (Dan Deşliu, în v. rom. ix octombrie 1954, p. 25).
Adjective gerunziale rare
în continuare vom da, în ordine alfabetică o serie de gerunzii acordate care apar cu totul izolat şi care n-au , se pare, nici o perspectivă de a se impune în limbă ca adjective23: linia drumului albindă (Arghezi, Ce-ai cu mine vîntule,? Bucureşti, 1937, p. 80); cu geanta bălăngănindă (citat de Iordan, lra 432);fluviile călătorinde (Dan Deşliu, la Iordan, lrc 626);
25 Astfel numeşte schiţa La aniversară unul din editorii lui Eminescu. Vezi PR. lit. 77.
26 Cele mai multe dintre ele se găsesc semnalate la Iordan, lra 431—432.
266
VALENTINA HRISTEA
14
încheieturile clăţăninde („Adevărul literar", 7 iulie 1935, p. 8, col. 3); gîndurile mele ezitînde („Adevărul literar" 7 aprilie 1935 p. 2, col. 1); răsuflarea gifîindă („Adevărul literar", 29 decembrie 1935, p. 4, col. 6); gîfîindelor maşini („Adevărul literar", 29 decembrie 1935, p. 4, col. 6 —7); tinereţe izbucnindă (v. rom., 30 aprilie 1934, p. 62); constelaţii licărinde (Puiu Gîrcineanu, Lîngă schitul lui Tărîţă, Bucureşti, p. 114); luminiţă pîlpîindă („Cuvîntul liber", 29 iunie 1935, p. 6, col. 6) şi mărgele pîlpîinde, (sb vii (1956), nr. 10, p. 11); revistă bucovineană răsărindă din cenuşe. . . („Făt-Frumos", Suceava-Cernăuţi, XVI, p. 140, la Iordan, xra 431); mască rînjindă („Cuvîntul liber" 17 august 1935, p. 6, col. 4); lumină scînteindă (citat în bp^ i (1934), p. 174) şi pupile scînteinde („Cuvîntul liber", 18 decembrie 1936, p. 4, col. 1); învălmăşeală sporindă (M. I. Caragiale, c. 146) şi sporindei, vestejiri (v. rom. iunie 1964, p. 67); luna strălucindă (Deşliu, m. 36)'; potecă şerpuindă (sb, vii (1956), nr. 10, p. 11); paşii şovăinzi (v. rom., octombrie 1964, p. 57 ; Trestii şuierînde (Banuş, p. 61); izbucniri viermuinde („Adevărul literar", 1 iulie 1934, p. 6, col. 4) şi (la acelaşi autor) : linii viermuinde („Adevărul literar", 21 octombrie 1934,p. 1, col. 3); adîncurile vuinde (v. rom., ianuarie 1935, p. 76); inimă zbătîndă („Adevărul literar", 22 decembrie 1935, p. 7, col. 7).
La faptele citate s-ar mai putea adăuga altele din limba vorbită : barcă legănîndă; hîrtie foşnindă; jnătase sclipindă etc.
Un număr mult mai mare de exemple ar putea fi extrase din vasta literatură beletristică şi publicistică, pe care n-am putut s-o parcurgem. Pe de altă parte ar putea fi înmulţite atestările la acele gerunzii-adjec-tive despre care se poate afirma cu oarecare siguranţă că se vor răspîndi şi că vor fi acceptate în limba literară. Xoile atestări ar putea de asemenea să ne lămurească mai bine asupra frecvenţei unor adjective gerunziale, precum şi a repartiţiei lor pe stiluri ale limbii literare. Xu credem însă că ar putea să ne conducă şi la concluzia că, în limba actuală, procedeul adjec-tivării gerunziilor este cu adevărat productiv. Comparativ cu secolul al XlX-lea, întrebuinţarea gerunziului ca adjectiv a scăzut în mod simţitor 27.   Afirmînd  aceasta,   avem   în  vedere   faptul   că   astăzi se scrie şi se publică incomparabil mai mult decît în secolul trecut. Prin urmare, din punct de vedere cantitativ sau cifric, pare normal ca numărul gerunziilor acordate să fie, în limba actuală, mai mare, decît în secolul anterior. Xu interesează însă atît cifrele globale (care s-ar putea, eventual, obţine pentru fiecare perioadă în parte), ci numai rezultatele la care s-ar ajunge în urma cercetării comparative a unui număr de pagini egal, pentru iiecare din cele două epoci. Acest lucru l-am şi făcut, iniţial, şi am constatat o evidentă inferioritate numerică a gerunziilor-adjective din limba actuală. Că fenomenul de care ne ocupăm este, în general, în regres se mai poate dovedi şi altfel, dar nu vom insista prea mult asupra acestei chestiuni. Precizăm numai că unele gerunzii (mult folosite ca adjective în secolul
27 Cf. şi Gramatica Academiei, ed. a Il-a, voi. i, p. 267.
15
ADJECTIVAREA GERUNZIULUI
267
al XlX-lea) nu mai sînt de loc (sau aproape de loc) utilizate în limba actuală. Acesta e, spre exemplu, cazul lui murind, -ă, pe care nu l-am mai întîlnit în nici una din operele citate în bibliografia dată la începutul acestui capitol. Ca adjectiv, el a dispărut datorită concurenţei pe care i-a făciit-o vechiul sinonim muritor.
Inutil s-a dovedit şi arzînd, -ă, pe care chiar Eminescu începuse să-1 evite, prefcrîndu-i pe arzător, ca în următorul vers din Călin : Cînd pierdută razimi fruntea de-arzătorul meu obraz28.
La dispariţia aproape completă a lui arzînd a mai contribuit, în special în stilul publicistic, şi neologismul ardent. Cf. : ardenta lui dragoste (v. rom. xix (1966), nr. 2, p. 95, col. 2); temperament ardent <v. rom. xix (1966), nr. 2, p. 190) etc.
în poezia actuală nu l-am întîlnit decît o singură dată la Mihai Beniuc (c. s. 20) : arzîndul mit.
Xici pe fumînd şi pe gemînd nu le-am mai regăsit, iar născînd am văzut că şi-a pierdut şi el enorm din frecvenţa pe care o cunoştea în secolul al XlX-lea.
în general, se poate spune că a dispărut în mare măsură „manierismul", manifestat, printre altele, în folosirea unor forme ca (inimă) nemultumindă, (dome) tăcînde, (bufniţe) ţipînde, (fecioare) uitînde; (roză) pîrguindă etc. Astfel de „creaţii" ar fi privite astăzi cel puţin ca nişte curiozităţi, iar la poeţii şi scriitorii de talent n-ar mai putea să apară.
De altfel, am observat că la cei mai buni poeţi şi scriitori dintre cele două războaie şi de astăzi, adjectivele gerunziale nu se întîlnesc de loc sau apar foarte rar şi atunci se justifică din punct de vedere artistic sau semantic. Xi se pare demn de subliniat că, într-un volum de peste 700 de pagini al lui Tudor Arghezi (Versuri, ESPLA, 1959) nu există decît un singur adjectiv gerunzial şi anume lîncezîndă. Cel mai mare poet român contemporan (atît de inovator în alte privinţe) s-a ferit, în general, să întrebuinţeze gerunziul cu funcţie de adjectiv.
Cînd totuşi, în Rugă de seară, necesităţile versificaţiei şi conţinutul de revoltă al acestei poezii au cerut-o, el a ştiut să creeze o formă gerun-zială de o rară concizie şi plasticitate :
O ! dâ-mi puterea să scufund
O lume vagă lîncezîndă.   (Arghezi s. i 151).
Sinonimul lînced ar fi fost aici nepotrivit, fiindcă nu ar fi sugerat suficient procesul de agonie şi de descompunere a acelei lumi pe care poetul o detestă şi o doreşte înlocuită.
Valorile stilistice ale gerunziilor-adjective ar putea constitui obiectul unui capitol aparte, dar, în cercetarea de faţă, nu ne-am propus să dăm o prea mare extindere acestui aspect al fenomenului de care ne ocupăm.
28 Menţionăm că nici chiar Bolintineanu (care a abuzat de arzînd) nu putuse totuşi renunţa definitiv la arzător. El îl folosea, de fapt, paralel cu adjectivul gerunzial, cum dovedesc multe exemple din poeziile lui: baze arzătoare (p. 136); raze arzătoare (p. 137); ochi arzătort v. \6Z), deşert arzător (p. 200) etc.
268
valentina hristea
16
Am vrea numai să subliniem că şi Eminescu a utilizat, în scopuri expresive, unele gerunzii acordate, mai ales în epoca în care şi-a conceput şi şi-a desăvîrşit cele mai valoroase dintre creaţiile sale poetice. în această perioadă el' nu a renunţat complet la adjectivele gerunziale, ci le-a folosit, uneori, paralel cu cele participiale sau cu cele derivate cu suf. -tor. Cf. arzînd (p. 208), arzător (Călin, o. i 82) sau: tremurînd (Călin, o. i 76); tremurat (Scrisoarea a 1 V-a), tremurător (Luceafărul, o. 1168) etc.
Folosirea alternativă a două sau mai multe adjective aparţinînd aceleiaşi familii era pentru marele poet un mijloc important de variere a expresiei artistice. Ca o confirmare a acestei afirmaţii cităm încă două exemple ilustrative. Primul este din poemul Călin, unde Eminescu foloseşte adj. rotind, pe care nu l-am mai întîlnit la nici un alt poet sau scriitor :
Ele sar în bulgări fluizi peste prundul din răstoace
în cuibar rotind de ape, peste care luna zace (o. i 85).
La începutul Scrisorii a IV-a, cînd zugrăveşte apariţia castelului singuratic, poetul preferă însă adjectivul verbal rotitor. Mai puţin concis decît rotind, acesta pare totuşi mai expresiv, iar, pe deasupra, răspunde şi necesităţilor versificaţiei:
Se înalţă în tăcere dintre rariştea de brazi,
Dînd atîta întunerec rotitorului talaz, (o.i 152).
Cele cîteva exemple citate din cei mai mari poeţi români dovedesc că, cel puţin în stilul poetic, adjectivele gerunziale sînt, uneori, nu numai acceptabile, ci chiar recomandabile. în principiu trebuie combătut numai abuzul sau „manierismul", aşa cum am văzut că era practicat de unii poeţi din secolul al XlX-lea şi de unii publicişti (în special dintre cele două războaie mondiale) 29.
III. ADJECTIVE GEKUXZIALE SUB ST AXTIVATE
Spre deosebire de alte limbi, numărul gerunziilor substantivate este mic, în limba română. Transformarea gerunziului în substantiv se realizează prin faza intermediară de adjectiv 30. O excepţie de la această regulă se pare că o constituie intrînd „parte intrată înăuntru la o construcţie, la un teren etc, adîncitură, scobitură" şi ieşind 31.
29 O părere mult deosebită de cea exprimată aici întîlnim la acad. Iorgu Iordan. Deşi recunoaşte adjectivelor gerunziale unele calităţi stilistice, domnia-sa e de părere că trebuie să ră-mînem la formele adjectivale tradiţionale, iar uzul gerunziilor adjective trebuie (cu cîteva excepţii) respins. Vorbind despre acordul participiului prezent (gerunziului) academicianul Iorgu Iordan conchide: „în starea actuală a lucrurilor trebuie să rămînem la tradiţie, chiar dacă soluţia implică inconveniente stilistice" (Iordan, lra 431). Aceeaşi opinie categorică revine în Limba română contemporană, unde nu sînt acceptate decît adjectivele gerunziale crescînd, descrescînd şi suferind (ultimul şi substantiv). „în toate celelalte cazuri — arată acad. Iorgu Iordan — uzul discutat aici trebuie evitat şi combătut" (Iordan, lrc 422).
30 Vezi Iordan, lrc 324 şi Matilda Garagiu, lucr. cit., p. 65.
31 O singură dată este atestat şi sublrăgînd „scăzător", format după lat. subtrahendus, germ. Subtrahend. Vezi Ursu, t. 274.
17
adjectivarea gerunziului
269
Primul dicţionar românesc care înregistrează aceste cuvinte este dlrc, însă fără nici o atestare, ceea ce probează, indirect, că formaţiile sînt noi. în orice caz, astăzi nu se întrebuinţează ca adjective şi probabil că această situaţie au avut-o intrînd şi ieşind chiar din momentul folosirii lor, în limbă, cu o altă valoare decît aceea de simple gerunzii ale verbelor intra şi ieşi. Mai precizăm că ele sînt singurele gerunzii substantivate de genul neutru, desigur în concordanţă şi cu conţinutul noţiunilor pe care le exprimă.
Intrînd şi ieşind sînt nişte formaţii după adjectivele franţuzeşti rentranl şi saillant şi ele au fost calchiate ca substantive (corn. acad. Al. Graur) 32.
După cum se ştie, pentru a se putea substantiva, un adjectiv trebuie să aibă o anumită vechime şi o frecvenţă foarte mare în vorbire. Dintre adjectivele gerunziale româneşti ultima condiţie n-o satisface în întregime decît suferind, singurul pe care l-am întîlnit, de altfel, la toate gradele de comparaţie. .
Substantivarea gerunziilor se poate realiza în trei feluri 33 :
a) prin articularea gerunziului-adjectiv cu articolul hotărît enclitic : Vuietul fuginzilor (Eminescu, pr. lit. 252); camera suferindei (Camil Petrescu, u. n. 93, în dlrc, s.v. suferind);
b) prin folosirea articolului nehotărît: Un suferind de ftizie era, altădată, condamnat să moară; Cîntecul unei murinde (Eminescu, pr. lit. 210);
c) prin recurgerea la articolul demonstrativ sau adjectival: ce părea a se îndrepta înspre cei dorminzi (Eminescu, pr. lit. 249); la îndemîna celor suferinzi (Stancu, urss 127, în dlrc, s.v. suferind).
Dintre toate gerunziile-substantive cel mai mult s-a folosit, în sec. al XTX-lea, murind, indiscutabil sub influenţa fr. mourant (adjectiv, dar şi substantiv) : a murindului privire (Heliade, o. i 104); murindului speranţa (Eminescu, o. i 20).
Exemplele abundă mai ales în proză : Murindul se uită la medic — fizionomia lui era luminată. — O doctore — zise murindul. . . (Bolintineanu, o. a. ii 466); trupuri de morţi sau murinzi etc. (Bălcescu, o. ii 335).
De la Heliade, Bolintineanu şi Bălcescu, murind a fost împrumutat do Eminescu, în a cărui proză (mai ales !) l-am întîlnit de vreo zece ori. Iată cîteva exemple din romanul Geniu pustiu : . . . pe murind chiar durerile cele mai cumplite îl fac să mai trăiască (Eminescu, pr. lit. 254); ... răcnetele bete şi sălbatice ale murinzilor.. . (Eminescu, pr. lit. 217); Murinda cînta şi pe aceeaşi pagină: Murinda... recădea (Eminescu, pr. lit. 210).
32 Saillant se întrebuinţează şi ca substantiv, dar cu un sens oarecum special: „parte Ieşită în afară a unei fortificaţii". , .___.
33 Pentru mijloacele de substantivare a adjectivului, în general, vezi şi Ioana Diaconescu, Substantivarea adjectivului în limba română, în smfc,   iii, 197 şi urm.
270
VALENTINA HRISTEA
ÎS
19
ADJECTIVAREA GERUNZIULUI
271
Cu timpul, murind (adjectiv şi substantiv) a fost definitiv eliminat din limbă de sinonimul său neologic muribund (< lat. moribundus, fr. moribond). înlocuirea lui murind cu muribund s-a produs destul de tîrziu (aproximativ pe la sfîrşitul secolului al XlX-lea). Un scriitor ca I. L. Caragiale îl mai folosea încă pe murind: voi să dea drumul murindului (o. i 359, în dlrc, s.v.).
în afară de puţinele exemple de adjective gerunziale substantivate pe care le-am citat mai sus, n-^m mai întîlnit altele nici în scrierile din sec. al XlX-lea şi nici în limba actuală.
Spre deosebire de română, în franceză, de exemplu, se pot cita zeci de cazuri de participii prezente, întrebuinţate ca substantive : amantr calmant, couchant, entrant, eludiant, flottant, parlant, passant, repondanty sortant, taillant „tăiş" etc. Şi acestea provin, de obicei, tot din adjectivele: verbale corespunzătoare, identice ca formă cu participiile prezente şi mult mai numeroase decît substantivele. Astfel,couchant,, apusul soarelui"' este o izolare din [soleil] couchant, parlant „film sonor" s-a întrebuinţat mai întîi în sintagma [film] parlant ş.a.m.d.
Multe dintre aceste substantive au fost împrumutate, nu calchiate, în limba română, fiindcă „traducerea" lor (ca şi a unora dintre adjectivele citate mai sus) era, practic, foarte greu de realizat. Cf. : amant, combatant savant, servant, votant etc. 34
Discuţia despre substantivele gerunziale dovedeşte şi ea că folosirea> gerunziului altfel decît ca formă verbală invariabilă este un procedeu puţin productiv în limba română actuală.
IV. OEIGIXEA ADJECTIVELOE GEEUXZIALE
După ce am urmărit comparativ adjectivarea gerunziului în cele două perioade distincte şi după ce am văzut cum unele adjective gerunziale au evoluat transformîndu-se în substantive, se impune să ne oprim asupra* cauzelor fenomenului, aşa cum a început el să se manifeste în prima jumătate a veacului trecut.
S-a afirmat de multe ori35, fără a se fi demonstrat mai pe larg, ca acordarea gerunziului în gen şi număr cu substantivul pe care îl determină se datoreşte influenţei franceze, care s-a exercitat asupra limbii române cu o forţă deosebită în secolul al XlX-lea. Franceza dispune, într-adevăr,
34 O listă bogată a împrumuturilor de acest fel există în di, p. 701 şi urm.
35 Vezi H. Tiktin, lucr. cit., p. 169 ; N. Drăganu, lucr. cit., p. 70 ; Iordan, .lra. 430 — 431 şi Iordan, lrc, 421 şi 625; Tudor Vianu, lucr. cit., p. 14 etc. Pentru adjectivele gerunziale care se întîlnesc la Heliade Rădulescu se poate admite, în subsidiar, şi o influenţă a adjectivelor italieneşti în -ante sau -ente, cum susţine acad. Al. Rosetti, în Limba scrierilor lui Ion Heliade Rădulescu plnâla 1841, Contribuţii, 162. Mai ales după ce a început să se manifeste mania lui italienizantă, Heliade chiar a împrumutat din italiană asemenea adjective, dar ele n-au rămas în limbă. Cf. : faţa ta ridentă (o. I 69); colinele ridente (o.i 344); tremîndă mină (o.i 306) etc. Numai potent (o.i 206) s-a impus pînă la urmă, dar acesta se pare că a fost reîmprumutat din latină (< potens, -ntis), după ce Heliade îl luase din italiană (< potente „puternic").
de un participiu prezent care se întrebuinţează şi ca adjectiv verbal şi în această calitate se acordă în gen şi în număr cu substantivul determinat;
homme souffrant — femme souffrante
hommes souffranls — femmes souffrantes
Spre deosebire de toţi cercetătorii citaţi, Matilda Caragiu a susţinut, în studiul Sintaxa gerunziului românesc, că ,,şi fără influenţa franceză gerunziul s-ar fi acordat în limba română, pentru că aceasta este evoluţia firească a gerunziului care determină un substantiv şi are funcţiune predicativ-determinativă" (sg ii 87).
în continuare autoarea face şi alte precizări, pe care le reproducem integral: „Dacă afirmăm însă că acordarea gerunziului românesc este un-fenomen firesc în limba română (subl. n. V. H.), nu înseamnă că negăm rolul influenţei franceze (în problema care ne preocupă). Influenţa franceză a grăbit (subl. autoarei) fenomenul de acordare a gerunziului dar na i-a dat naştere. Dacă nu ar fi existat gerunzii cu funcţiune predica-tiv-determinativă în limba română, ele nu s-ar fi putut acorda. De aceea a încerca să stăvilim adjectivarea gerunziului pe motivul cunoscut că jiu este în spiritul limbii române înseamnă a opri însăşi dezvoltarea limbii" (subl. n. V.H.) 36.
După părerea noastră, adjectivarea gerunziului românesc a fost bine explicată invocîndu-se influenţa franceză, însă această explicaţie n-a fost şi argumentată. De aceea vom încerca în continuare să aducem dovezi în sprijinul influenţei franceze, pe care o considerăm factorul determinant al acordării gerunziului românesc.
1. în limba actuală, în general, şi în limba literaturii beletristice, în special, fenomenul adjectivării gerunziului este indiscutabil în regres faţă de secolul al XlX-lea, cînd am văzut că procedeul a fost împins pînă la manierism. într-un volum de aproape 500 de pagini {Poezia română contemporană, Bucureşti, EPL, 1964) n-am întîlnit decît două exemple clare de adjective gerunziale : stoluri tremurînde (p. 158), în rimă eu pînde, şi versuri vibrînde (p. 402).
Dacă acordarea gerunziului ar constitui „evoluţia firească" a acestei forme verbale (în condiţiile amintite), atunci ar fi norma! ca fenomenul să se extindă. După cum se ştie, o inovaţie o dată produsă tinde să se generalizeze, dacă ea răspunde unei necesităţi şi dacă este, într-adevăr, conformă cu structura limbii în care apare.
2. Admiţînd că acordarea gerunziului românesc ar fi „un fenomen firesc în limba română", ne-am aştepta să-1 întîlnim şi în limba populară (în care îşi au originea atîtea inovaţii lingvistice). Am parcurs integral cele trei volume de Balade populare româneşti, dar n-am găsit nici un adjectiv gerunzial. Acestui argument i s-ar putea aduce obiecţia că, în general, construcţiile gerunziale sînt folosite mai mult în limba literară decît în cea populară 37, ceea ce este, în mare măsură, adevărat.  Precizăm totuşi
36 Vezi Matilda Caragiu, lucr. cit., p. 87.
37 Cf. şi Gramatica Academiei, ed. a Il-a, voi. I, p. 233.
272
VALENTINA HRISTEA
20
că, în creaţia folclorică, numărul gerunziilor întîlnite este destul de mare (mai ales în poziţie finală a versului) 38. Ceea ce n-am întîlnit niciodată sînt tocmai gerunziile acordate. Totala inexistenţă a adjectivelor gerunziale în poezie (şi în limba populară, în general) nu-şi mai poate găsi o explicaţie satisfăcătoare, dacă admitem că e normal ca un gerunziu să se acorde cu substantivul determinat.
3. Nu pare de loc întîmplător că la unii poeţi şi scriitori despre care ştim că nu au fost influenţaţi de limba franceză astfel de adjective gerunziale nu apar. Este, spre exemplu, cazul lui George Coşbuc, la care a fost imposibil să găsim măcar un gerunziu acordat. Am urmărit fenomenul nu numai în creaţiile originale ale poetului, ci şi în unele dintre traducerile sale cele mai reuşite. Astfel în Eneida 39 el scrie stînci mugitoare (p. 16), nu muginde (cum spuneau Heliade, Bolintineanu etc), limbi tremurate (p. 34), nu tremurînde şi stînci spumegoase (p. 62), deji adjectivul spumegînd, pe care poetul 1-a evitat, are tot atîtea silabe ca şi spumegos. în altă parte poetul îl evită pe fumegînd: fumegatele flăcări (p. 178).
Pe la 1837, cînd şi-a publicat Noul Erotocrit, şi Anton Pann scria fumegos, tocmai pentru că la acea epocă fumegînd nu exista : fumegoase unde (în da, s.v. fumegos).
Dintre prozatori, la Creangă, de exemplu, n-am întîlnit nici un gerunziu acordat. Această situaţie se explică, desigur, nu numai prin aceea că marele povestitor n-a suferit influenţa limbii franceze, ci, în parte, şi prin faptul că a scris într-o limbă prin excelenţă populară.
4. Cel mai important argument care se poate aduce în sprijinul interpretării gerunziilor-adjective din limba română ca un produs al influenţei franceze este unul de ordin cronologic
într-adevăr, dacă fenomenul de acordare a gerunziului „este firesc în limba română" se pune întrebarea de ce nu s-a produs mai înainte de secolul al XlX-lea. Pînă atunci am văzut că se spunea fumegos şi fumegat în loc de fumegînd, sîngeros şi sîngerat în loc de sîngerînd, muritor şi suferitor în loc de murind şi suferind, tremurător şi chiar tremur os (ap. tdrg) în loc de tremurînd etc.
Eaptul că primele gerunzii acordate apar tocmai în secolul al XlX-lea, cînd româna a fost puternic influenţată de limba franceză şi că ele se întîlnesc la poeţii şi scriitorii despre care ştim sigur că au mai suferit şi alte influenţe ale limbii şi culturii franceze ne îndreptăţesc să punem tratarea gerunziului ca un adjectiv propriu-zis pe seama influenţei franceze.
38 Dăm cîteva exemple din culegerea citată de Balade populare româneşti : Pleca Novac şuierind J Cu murguţul boiestrînd (voi. i, p. 371); Meşterii cei mari / Calfe şi zidari / Tremura iucrînd / Lucra tremurînd (voi. iii, p. 9); A lăsat mamă plîngînd / a lăsat tată jelind / Frate gemînd j Şi surată suspinînd j Pe gură pară ieşind (voi. ii p. 198).
Notăm şi un exemplu din culegerea Folclor poetic nou, Bucureşti, 1965, p. 18 : Chiuiţi mâi, dragi flăcăi \ Că trec armăsarii mei \ Şi prin sat şi prin oraş / Sloboziţi de la Bicaz j Din potcoave scăpărînd \ Pe stîlpi stele aprinzînd / întunericul gonind.
39 Vezi P. Vergilius Maro, Aeneis, Traducere în formele originale de George Coşbuc, Bucureşti, Editura librăriei Sfetea, 1896.
21
ADJECTIVAREA GERUNZIULUI
273
Ivindu-se necesitatea de a reda în limba română adjectivele parti-cipiale franţuzeşti (soujfrânt, -e; mourant, -e etc.) scriitorii şi alţi cărturari din sec. al XlX-lea au procedat, adesea, la fel ca şi cu alte neologisme, cum ar fi: sentiment, lingvistică, felicita etc, care au circulat o vreme sub formele : simţămînt,limbistică, fericita etc. Aceste variante (dispărute în majoritatea cazurilor din limbă) sînt rezultatul unei „românizări", adică al unei modificări fonetice conştiente, sub influenţa unor cuvinte moştenite din latină, dar care au aceeaşi rădăcină cu neologismele împrumutate din franceză, italiană sau latină.
Românizarea, adică traducerea fr. mourant, -e sau soujfrânt, - -e nu putea duce decît la murind, -ă şi suferind, -ă, dată fiind echivalenţa de sens a gerunziului românesc cu participiul prezent (întrebuinţat în franceză şi ca adjectiv verbal) 40.
Pentru cele mai multe gerunzii-adjective (folosite în secolul al XIX-lea) am găsit în franceză corespondente perfect sinonime. Acestea sînt din aceeaşi rădăcină cu formele adjectivale româneşti prin care au fost „traduse" adjectivele participiale din franceză:
arzînd, -ă (cf. fr. ardent, -e)
crescînd, -ă (cf. fr. croissant, -e)
dormind, -ă (cf. fr. dormant, -e)
fremătînd, -ă (cf. fr. fremissant, -e)
fumînd, -ă (cf. fr. fumant, -e)
gemînd, -ă (cf. fr. gemissant, -e)
mugind, -ă (cf. fr. mugissant, -e)
murind, -ă (cf. fr. mourant, -e)
murmurînd, -ă (cf. fr. murmurant, -e)
născînd, -ă (cf. fr. naissant, -e)
rîzînd, -ă (cf. fr. riant, -e)
surîzînd, -ă (cf. fr. souriant, -e)
suferind, -ă (cf. fr. souffrant, -e)
sîngerînd, -ă (cf. fr. sanglant, -e)
tremurînd, -ă (cf. fr. tremblant, -e)
vibrînd, -ă (cf. fr. vibrant, -e) Unele adjective din limba franceză au fost atît traduse cît şi împrumutate :
fr. ardent, -e > rom. arzînd, -ă şi ardent, -ă
fr. palpitant, -e > rom. palpitîndj -ă (Bolliac, o. i 294),
dar şi palpitant.
fr. vibrant, -e > rom. vibrînd, -ă, dar şi vibrant, -ă.
Xu se poate afirma cu certitudine că în toate exemplele citate modelul după care a fost creat adjectivul românesc a fost francez. Xi se pare însă neîndoielnic faptul că fără manifestarea, atît de puternică, a influenţei fran-
40 De aceea, la etimologia lui suferind, de exemplu, Tikvtin procedează, după părerea noastră, foarte bine, cînd precizează: ,,Ger. von o suferi, zur Wiedergabe von frz. souffrant** {în TDRG, s.v.). La fel procedează şi Candrea : suferind (format după fr. souffrant).
18 - c. 236
274
VALENTINA HRISTEA
22
23
ADJECTIVAREA GERUNZIULUI
275
ceze, în secolul al XlX-lea, astfel de adjective n-ar fi apărut în limba română, aşa cum n-au apărut nici în secolele precedente.
Singurul gerunziu care apare ca adjectiv în limba veche este curînd „repede, iute" etc, dar acesta provine, d e fapt, din adverbul curînd < lat. currendo (gerunziul lui currere „a alerga"), care prin raportare la substantive a primit şi funcţie adjectivală 41.
Că influenţa franceză a avut rolul hotărîtor în apariţia adjectivelor de care ne ocupăm o dovedesc, printre altele, calcurile de felul lui cafea-cîntînd (care este în mod sigur, traducerea fr. cafe-chantant), întîlnit la Pantazi Ghica, Un boem român:
Ei ajunseră de nu mai mergeau nici la cafe-cîntînd (pion. rom. 181).
— Ba avem încă cinci franci, zise Denville, cu dînşii mergem diseară la cafea-cîntînd (pion. rom. 175).
Faptul că gerunziul apare neacordat în gen cu substantivul cafea se explică prin aceea că fr. cafe este de genul masculin şi traducătorul nu a pierdut din vedere acest lucru. La plural însă acordul n-a putut fi evitat:
. . . ei mergeau cînd erau bogaţi la teatru, la bal, la grădini, pîn împrejurimile Parisului, cînd erau săraci la cafele-cîntînde sau pe bulevarduri... (pion. rom. 174).
5. Tot în favoarea influenţei franceze am mai putea preciza că unele gerunzii adjectivale apar, adesea, în aceleaşi îmbinări sintactice şi frazeologice în care le întîlnim şi în limba franceză (uneori citate chiar de dicţionarele acestei limbi) : cf. dorinţă arzîndă (după fr. deşir ardent) m,faţă rîzîndă (după fr. visage riant); zi născîndă 42 (după fr. jour naissant); mînă tremurîndă (după fr. main tremblante) sau voce tremurîndă (după fr. voixtrem-blante care a mai fost redat, în română, şi prin glas tremurînd) (Xegruzzi, S.  iv 236).
Acestea sînt motivele pentru care socotim că adjectivarea gerunziilor trebuie pusă, în faza de început, pe seama influenţei franceze. Ulterior, o dată creat modelul, el va fi imitat, dar de multe ori fără succes, cum ne-o dovedesc unele fapte pe care le-am semnalat în capitolele precedente.
în concluzie, se poate spune, credem, că rolul influenţei franceze nu a fost numai acela de „a fi grăbit fenomenul de acordare a gerunziului", ci de a-i fi provocat chiar apariţia.
V. COXCLUZII GEXEEALE
1. Urmărind adjectivarea gerunziului românesc, din punct de vedere istoric, am constatat că fenomenul nu apare mai devreme de prima jumătate a secolului al XlX-lea. Deşi formele gerunziale acordate se întîlnesc (în proporţii diferite) la aproape toţi poeţii şi scriitorii paşoptişti şi post-
41 Vezi da, s.v. curînd, unde există numeroase atestări din limba veche. Varianta curundă a fost înregistrată şi cu sensul de „rapidă, eficace" la i. Budai-Deleanu. Vezi Luiza şi Mircea Seche, în contribuţii, m 56.
42 Pentru o atestare mai recentă a îmbinării sintagmatice zi născîndă, vezi Gherea, st. cr. ii p. 172, în dlrc, s.v. născînd.
paşoptişti, I. Heliade Eădulescu şi D. Bolintineanu sînt cei care le-au folosit primii şi cei care au împins procedeul pînă la manierism. Tot ei sînt cei care au exercitat şi o influenţă asupra lui M. Eminescu, în ale cărui creaţii din epoca tinereţii adjectivele gerunziale abundă.
2. Apariţia în limba română a gerunziilor acordate trebuie explicată, în primul rînd, ca un produs al influenţei franceze. Se poate spune că primele adjective de origine gerunzială sînt chiar un anumit tip de calcuri după participiile prezente din limba franceză care au şi valoare de adjectiv. Atîta timp cît influenţa acestora nu s-a exercitat, gerunziul românesc (deşi avea funcţiune determinativă) nu s-a transformat din formă verbală invariabilă în adjectiv cu forme flexionare după gen, număr şi caz.
3. Din materialul adus în discuţie rezultă că nu se pot adjectiva decît gerunziile verbelor intranzitive, întrucît „numai ele pot exprima o acţiune prezentată ca proces sub forma unui adjectiv" 43. Deşi, prin asimilarea cu adjectivele, gerunziile devin forme nominale, ele nu-şi pierd în întregime sensul verbal, aşa cum nu şi-1 pierd nici participiile adjectivate. O dovadă în acest sens este posibilitatea de a primi determinante la fel ca brice alte forme verbale44.
4. O dată folosite ca adjective, cîteva gerunzii au evoluat transfor-mîndu-se în substantive, prin simplă articulare. Dintre acestea, murind a dispărut din limba actuală datorită concurenţei pe care i-a făcut-o sinonimul său neologic muribund, iar suferind a fost perfect asimilat, fiindcă era foarte mult folosit ca adjectiv.
5. Comparativ cu secolul al XlX-lea, în limba română contemporană fenomenul de care ne-am ocupat e în regres. Este adevărat că şi astăzi se mai folosesc destule gerunzii acordate, dar situaţia actuală e departe de aceea pe care am descoperit-o pe la mijlocul veacului trecut, cînd se putea vorbi despre o adevărată „modă".
6. După cum am arătat unele adjective întîlnite în secolul al XlX-lea au dispărut definitiv, iar altele şi-au pierdut foarte mult din frecvenţa pe care o cunoşteau altădată.
Adjectivele gerunziale noi (apărute în secolul al XX-lea) sînt în majoritatea cazurilor ne viabile, dar ele există totuşi şi numărul lor ar putea să mai crească, în viitor. Xumai în acest sens, poate fi socotită valabilă afirmaţia că în limba română contemporană „fenomenul tinde să se răs-pîndească" 45.
7. în stilul beletristic adjectivele gerunziale se întîlnesc mai des decît în cel publicistic, iar în poezie mai frecvent decît în proză. Frecvenţa mai mare a acestora în creaţia poetică se observă în special în secolul trecut, cînd adjectivele gerunziale erau preferate nu numai pentru unele calităţi
43 Matilda Caragiu, lucr. cit., p. 88. a   „ w
44 Vezi şi Iordan, lrc 625. în mod obişnuit adjectivele gerunziale apa rmsa fara compliniri, deşi (măcar uneori) acestea sînt posibile (cf. producţie crescîndă în ritm vertiginos, femeie suferindă de plâmîni, (cu ) faţa spumegîndă de mînie etc).
45 Iordan, lrc 626.
276
VALENTINA HRISTEA
24
de ordin stilistic, ci şi pentru că aduceau o notă inedită în tehnica poetică a vremii.
8. în principiu, e bine ca gerunziile acordate să fie evitate, sau folosite numai atunci cînd ele se justifică din punct de vedere stilistic şi semantic. Faţă de cele provenite din participii ele sînt diferenţiate ca sens (cf. rană sîngerîndă faţă de rană sîngerată, iar în comparaţie cu adjectivele verbale în -tor sînt, aproape întotdeauna, mai scurte şi deci mai comode (cf. mînă tremurîndă, faţă de mînă tremurătoare, lampă fumegîndă, faţă de lampă fumegătoare etc). Acelaşi avantaj al conciziunii îl prezintă şi faţă de locuţiunile adjectivale sinonime sau faţă de alte perifraze echivalente ca sens (cf. apă clocotindă faţă de apă în clocot, ritm crescînd, faţă de ritm în creştere etc).
9. Deşi concurate de adjectivele participiale şi de cele derivate cu sufixul -tor, cîteva gerunzii acordate s-au impus în limba literară scrisă şi apar frecvent chiar în vorbire. Altele au numai perspectiva de a se generaliza, în limbă, ca adjective. în prezent ele se folosesc mai ales în anumite îmbinări sintactice, dintre care unele s-ar putea transforma, cu timpul, în adevărate unităţi frazeologice.
10. Acordarea gerunziului nu poate fi socotită „un fenomen firesc în limba română", de vreme ce apariţia primelor adjective gerunziale nu se poate explica satisfăcător prin cauze de ordin intern. Dintre adjectivele provenite din forme verbale sînt cu adevărat fireşti în limba română numai cele de origine participială, care apar atît în limba veche cît şi în cea populară.
Pe de altă parte, faptul că uzul a consacrat unele gerunzii-adjective, iar pe altele le va accepta, probabil, în viitor, ne îndreptăţeşte să considerăm exagerată şi afirmaţia referitoare la incapacitatea structurală a limbii române de a folosi gerunziul ca adjectiv. în realitate, structura limbii române manifestă numai o relativă intoleranţă faţă de procedeul adjectivării gerunziului.
EXPKIMAEEA NUMELUI DE ACŢIUNE PBIN SUBSTANTIVE CU EOEMĂ DE INFINITIV LUNG ŞI DE SUPIN
DE
ELENA GARABULEA şi MAGDALENA POPESGU-MARIN
1. Numele de acţiune ocupă, în vocabularul limbii române, un loc important1, loc pe care i-1 conferă, în primul rînd, numărul mare al formaţiilor de acest fel şi, în al doilea rînd, varietatea mijloacelor de formare : derivarea cu sufixe, schimbarea valorii gramaticale, derivarea regresivă.
Dăm acest nume oricărui substantiv care desemnează acţiunea, procesul, procedeul, tratamentul etc şi care, de obicei, se formează de la un verb cu ajutorul unuia din mijloacele enumerate mai sus. într-un anumit sens, se poate vorbi de o strînsă legătură între verb şi substantivul-nume de acţiune, fiind vorba de realizarea diferită a aceluiaşi cuvînt2. în categoria largă a numelor de acţiune se includ însă şi alte substantive care, fără a fi derivate de la verbe, exprimă acţiunea. E vorba de unele adaptări ale neologismelor sau de formaţii care nu au temă verbală în româneşte 3 ca, de exemplu, eşapare, după fr. eehappement; granitizare, după fr. grani-tisation, germ. Granitisation (cf. şi rom. granit); optimizare, cf. rom. optim etc (vezi şi p. 286—288). Acestea sînt formaţii analogice4, considerate de vorbitori ca fiind legate de un verb pe care adesea îl formează de la substan-
1 Categoria numelui de.acţiune este Veche şi importantă şi în alte limbi. Dintre lucrările consacrate special acestei probleme amintim : E. Benveniste, Noms d'agent et noms d'action en indo-europeen, Paris, 1948; P. Chantraine, Les noms d'action repondant aux verbes signifiant « manger » et« boire » chez Homere, în «Bulletin de la Societe de linguistique de Paris », tome LIX (1964), fasc. 1, p. 11-23.
2 Cf. Jean Dubois, fitude sur la derivation suffixale en frangais moderne et contemporain
(I), Paris, 1962, p. 40. , s Acad. Iorgu Iordan arată că „se spune substantiv verbal şi substantivului care, fără a fi formă a verbului, exprimă acţiuni ca şi acesta. De ex. manifestaţie, represiune'* (lrc, in nota de la p. 271).
4 Astfel de formaţii care indică acţiunea fără să aibă la bază un verb apar şi în franceză expressif / expression, agressif / agression, cerf \ cervaison (Dubois, lucr. cit., p. 13).
278
ELENA CARABULEA şi MAGDALENA POPESC U-MARIN
tivele în discuţie. Avînd în vedere existenţa acestor formaţii, ni se pare mai potrivită denumirea de nume de acţiune faţă de cea de abstracte verbale5, care limitează sfera acestor substantive numai la cele formate de la verb, şi faţă de cea de substantive verbale6, în care s-ar putea include toate derivatele provenite de la verb (de exemplu, şi numele de agent).
2. Infinitivul lung şi supinul substantivat sînt cele mai importante mijloace de formare a numelor de acţiune în limba română. Ele sînt studiate fie la schimbarea valorii (categoriei) gramaticale sau derivarea improprie 7, amintindu-se, mai ales pentru infinitivul lung, legătura cu derivarea 8, fie, mai rar, în cadrul derivării cu sufixe 9. De altfel ambele posibilităţi de tratare a acestor substantive sînt justificate. în ambele situaţii avem de-a face atît cu schimbarea valorii gramaticale (la infinitiv numai în limba veche, cînd acesta păstra şi valoare de verb), cît şi cu derivarea cu sufixe. Din punctul de vedere al limbii actuale însă supinul substantivat şi infinitivul lung se deosebesc, deoarece primul păstrează încă în aceeaşi'măsură şi valoare de verb 10, pe cînd infinitivul lung este numai substantiv, cu valoare verbală existînd o altă formă de infinitiv, aşa-zisa formă scurtă posterioară celei dintîi. 9
Exprimarea numelui de acţiune prin infinitivul lung şi supinul substantivat este un procedeu vechi11, formele respective fiind moştenite din latină. El este, în acelaşi timp, un procedeu caracteristic limbii române prin marea bogăţie de substantive formate cu ajutorul lui.
Tipurile de infinitiv cântare, habere, per der e, uenire s-au substantivat de multă vreme în limba noastră. Şi în alte limbi romanice (şi neromanice, de exemplu germana)12 procedeul substantivăm infinitivului este folosit, dar, spre deosebire de română, acesta nu este un fenomen cu caracter de
5 Cf. Gramatica Academiei, ed. I, voi. I, p. 156.
6 Iordan, lucr. cit., p. 271.
7 Ovide Densusianu, Histoire de la langue roumaine, II. Le seizieme siecle. Paris, 1938, p. 293-304-; Iorgu Iordan, lucr. cit, p. 264 ; N. Dănilă, Sur la uitalite de la derivation en francais et en roumain, în «Recueil d'etudes romanes», 1959, p. 53, 54 ; numai infinitivul la Meyer-Lubke, Grammaire des langues romanes, voi. al II-lea, Paris, 1895, p. 481 s.u.; acad. Al. Rosetti' Istoria limbii române, IV, V, VI, Bucureşti, 1966, p. 319. ' ■    ■ >
8 Gramatica Academiei, ed. a Il-a, voi. I, p. 23.
9 De exemplu, G. Pascu, Sufixele româneşti, Bucureşti, 1916, tratează sufixul -are (p. 93) şi sufixele -at, -it, -ut, de la participiu şi supin (p. 93-99, 106-109, 137-138); în Gramatica Academiei, ed. I, voi. I, p. 156, infinitivul lung şi supinul substantivat sînt tratate în capitolul „Substantive formate cu sufixe", arătîndu-se şi caracterul lor verbal. La Meyer-Lubke, exemple de supin românesc apar în capitolul referitor la derivare (lucr. cit., p. 571).
10 CL Iorgu Iordan, lucr. cit., p. 416 ; Gramatica Academiei, ed. a Il-a, voi. I, p. 233 — 234. ^ Atît infinitivul lung, cît şi supinul substantivat apar din primele documente de limbă
română, fiind folosite frecvent. Astfel, la Densusianu, loc. cit., sînt înregistrate 80 de infinitive lungi cu valoare de substantiv şi 44 de supine substantivate; Georgeta Marin, dintr-un singur text vechi, enumera 16 infinitive lungi şi 11 supine substantivate (vezi Compunerea şi schimbarea categoriei gramaticale în Psaltirea Hurmuzaki, în smfc i, p. 218-219).
rp..K.   12 *n 8ermană procedeul este relativ frecvent. Vezi Walter Henzen, Deutsche Wortbildung,
11 Qt!Qmgen, 1957, P* n4? ' Der gT0SSe Dnden> Grammatik der deutschen Gegenwartssprache, Mannheim* 1959, p. 387.
EXPRIMAREA NUMELUI DE ACŢIUNE PRIN INFINITIV LUNG SI SUPIN
27£
regulă. în plus, în limbi ca franceza, italiana, spaniola forma infinitivului substantivat este identică cu cea a infinitivului verb (deosebindu-se numai prin prezenţa articolului în primul caz), iar cele două întrebuinţări coexistă (cel puţin o vreme). în franceză procedeul nu este foarte frecvent şi el caracterizează mai ales o epocă mai veche, dar unele infinitive vechi au rămas în limba modernă numai ca substantive (avenir, loisir, plaisir etc.)13. Spaniola14 şi italiana 15 cunosc procedeul substantivăm infinitivului prin articularea acestuia din urmă, fără a avea bogăţia din limba noastră. încadrarea procedeului la schimbarea valorii gramaticale este potrivită pentru toate aceste limbi, în care infinitivul este în acelaşi timp şi substantiv şi verb.
în ceea ce priveşte supinul, în limba latină el este la origine un substantiv verbal16: supinul I (numit şi activ) e un substantiv la acuzativ, supinul II (pasiv) are sens de substantiv la ablativ sau dativ. Leumann-Szantyr afirmă că supinul II ar fi dispărut în latina tîrzie 17, iar Ernout că limbile romanice n-au moştenit supinul18. Supinul românesc, atît cu valoare verbală, cît şi cu valoare substantivală, poate fi explicat însă ca o continuarea ambelor supine latineşti19 şi el şi-a lărgit foarte mult sfera de întrebuinţare 20 ; folosirea restrînsă a supinului latinesc şi faptul că limbile romanice, în general, nu cunosc supinul au determinat pe unii cercetători să considere că supinul românesc provine din participiul trecut21.
în limba română substantivarea supinului este destul de frecventă, fapt prin care aceasta se deosebeşte de celelalte limbi romanice. Originea verbală a infinitivului lung şi a supinului şi identitatea de valoare (nume de acţiune) justifică tratarea lor împreună, deşi între ele există deosebirea că în limba contemporană numai supinul continuă să fie şi formă verbală.
3. în limba română contemporană infinitivul lung nu se deosebeşte prin nimic de un substantiv oarecare din punctul de vedere al comportamentului morfologic : are forme speciale după număr şi caz (cîntare, cîntări, unei cîntări), poate primi articol (o cîntare, cîntarea, cîntările), poate fi determinat de adjective (cîntarea mea, cîntare frumoasă).
13 Meyer-Lubke, lucr. cit., p. 481 ; Maurice Grevisse, Le bon usage—Grammaire frangaise, 1961, p. 78 — 80, 655; R. L. Wagner, J. Pinchon, Grammaire du frangais classique et moderne, Paris, 1962, p. 299 etc.
14 Gramatica de la lengua espanola, Madrid, 1959, p. 402 ; Martin Alonso, Evolucion sintactica, del espanol, Madrid, 1962, p. 242, 425, 443.
15 S. Bataglia — V. Pernicone, La grammatică italiana, ed. a Il-a, Torino [1960], p. 280.
16 Leumann — Hofmann — Szantyr, Lateinische Grammatik. Auf der Grundlage der AVerkes von Friedrich Sţolz und Joseph Hermann Schmalz. Zweiter Band. Munchen, 1965, p. 381 — 383; A. Ernout, Morphologie historique du latin, Paris, 1927, p. 362.
17 Loc. cit.
18 Lucr. cit, p. 364.
19 Cf. Istoria limbii române, voi. I Limba latină, Bucureşti, 1965, p. 190, nota 101 ; vezi şi H. Tiktin, Gramatica română. Ediţia a IlI-a revăzută de I. A. Candrea. Bucureşti, 1945, p. 97.
20 Istoria limbii române, ibidem; vezi şi Meyer-Lubke, lucr. cit., p. 572.
21 Vezi Matilda Caragiu-Marioţeanu, Moduri „nepersonale", în scl xiii (1962), nr. 1, p. 29 —35 şi bibliografia indicată acolo.
280
ELENA CARABULEA şi MAGDALENA POPESCU-MARIN
EXPRIMAREA NUMELUI DE ACŢIUNE PRIN INFINITIV LUNG SI SUPIN
281
Supinul, în schimb, necesită unele lămuriri şi precizări atît în legătură cu deosebirea lui de participiu, cît şi cu comportamentul lui diferit ca substantiv şi verb.
A. Are aceeaşi formă cu participiul22 (ambele fiind formate din tema perfectului cu aceleaşi sufixe), şi, ca şi acesta, aparţine (participă) la două părţi de vorbire 23. Se deosebeşte de participiu prin aceea că nu este variabil după gen şi este precedat de prepoziţiile de, mai rar, la, pentru, după. (Faptul că nu poate avea subiect e o trăsătură care-1 deosebeşte de celelalte moduri nepersonale 24 şi-i întăreşte valoarea substantivală.) Devenind substantive, participiul şi. supinul aparţin, de obicei, la genuri diferite : primul este mai ales masculin sau feminin, foarte rar, neutru, ultimul — mai^tles neutru. Există şi situaţii rare în care genul substantivelor nu poate fi un indiciu în delimitarea participiului de supin :
a. Sînt unele substantive cu valoare de acţiune sau de rezultat al acţiunii cu formă feminină (de obicei articulate) pe care unii cercetători le consideră participii25, iar alţii supine23. Este vorba de exemple de tipul: agonisită „agonisire", asfinţită „asfinţit", aţipită „somn uşor, aţipeală", mulţumită „salut, urare, mulţumire", vrută „voinţă, vrere", zisă „sfat, îndemn". Dacă în cazul unora din substantivele de mai sus se poate presupune că sînt de origine participială, fiind folosite şi cu valoare adjectivală : (avere) agonisită, (vorbă) zisă, în cazul altora, deoarece participiul adjectival nu se foloseşte, trebuie să presupunem că avem a face cu forme de supin modelate la genul feminin (asfinţita, vruta).
b. Există şi substantive de genul neutru al căror sens ne indică provenienţa participială, ca citat, rezultat (dacă nu le considerăm împrumuturi). In alte cazuri nu ne putem pronunţa cu certitudine dacă substantivul respectiv de genul neutru reprezintă un participiu sau un supin substantivat (de exemplu cuprins „întindere, spaţiu, stăpînire")27.
Situaţiile descrise sub a sînt învechite, regionale, neobişnuite pentru limba actuală, iar cele de sub b sînt cazuri izolate.
22 Unii cercetători le şi tratează împreună, fără nici o distincţie. Vezi O. Densusianu, /«cr. cit., p. 293 ş.u. în capitolul „Substantive derivate din participii perfecte" ; vezi şi acad. Al, Rosetti, lucr. cit, p. 319 — 320 (substantive provenite de la „participiul trecut").
23 Iorgu Iordan, lucr. cit., p. 416.
24 Deşi foarte rar, participiul poate avea subiect.
25 Vezi studiul lui I. A. Candrea la Psaltirea scheiană comparată cu celelalte psaltiri din sec. XVI şi XVII. I. Ediţiune critică de. . . Bucureşti, 1916, p. CXCVII.
26 Vezi Luiza şi Mircea Seche, Limba şi stilul lui I. Budai-Deleanu în „Tiqaniada'\ în contribuţii, iii p. 36. '
27 Nu ne putem pronunţa nici dacă în componenţa locuţiunilor de tipul pe alese, pe ghicite, pe mînecate, pe neaşteptate, pe nevăzute avem a face cu un participiu sau cu un supin. Gramatica Academiei (ed. a Il-a, voi. I, p. 305) le socoteşte participii la forma de plural feminin - neutru. In favoarea acestei interpretări pledează şi faptul că supinul substantivat care ar putea intra în .componenţa locuţiunilor amintite nu este înregistrat în toate cazurile (de exemplu la neaşteptat, nevăzut). Gh. Bulgăr (Despre locuţiunile româneşti de tipul: pe alese, pe mînecate, pe nevăzute» în scl xi (1960), nr. 3, p. 395-401) susţine că punctul de plecare al acestor locuţiuni a fost supinul cu prepoziţie, dar că, datorită identităţii de formă şi apropierii de înţeles dintre participiu şi supin, s-a produs o interferenţă între eie, participiul adjectiv putînd transmite locuţiunii pluralul -mere alese - mere pe ales - mere pe alese ; pluralul locuţiunii este susţinut si de existenţa în limba veche a unor substantive abstracte la plural de tipul alergatele.
Participiul şi supinul substantivat au, de obicei, şi un conţinut diferit : în timp ce participiul-substantiv indică obiectul acţiunii sau pe autorul ei, aşadar denumeşte mai ales obiecte animate, supinul exprimă ideea de proces, de acţiune sau rezultatul unei acţiuni; compară : spînzuratul, spîn-zurata, s.m. şi f. „cel, cea care s-a spînzurat" sau „a fost spînzurat (ă)" cu spînzuratul „acţiunea de a (se) spînzura, spînzurare" ; spurcatul, spurcata, s.m. şi f. „eretic, păgîn" cu spurcatul „acţiunea de a (se) spurca" etc.
B. în ceea ce priveşte distincţia dintre supinul-substantiv şi supinul-verb există unele indicii ajutătoare :
Cu valoare substantivală, supinul are caracteristicile morfologice şi sintactice ale părţii de vorbire la care trece 28. Astfel, din punct de vedere morfologic, supinul este substantiv cînd este articulat sau se poate articula cu articolul hotărît sau nehotărît (călcatul, culesul; un spălat, un zăngănit) şi, ca orice substantiv, se poate declina (N. A. mersul, Gr. D. mersului). Ţinînd seama de sensul pe care îl are, supinul substantivat se foloseşte de obicei la singular; totuşi el nu este complet lipsit de categoria numărului, în unele situaţii avînd şi formă de plural, indiciu sigur al valorii lui substantivale : adaos-adaosuri, alăptat-alăptaturi, dres-dresuri, mehăit-mehăituri, treierat-treier aluri  (treierate) 29 ete.
Din punct de vedere sintactic, supinul substantivat se comportă, de asemenea, ca un substantiv, îndeplinind în propoziţie, funcţiuni specifice substantivului (subiect, nume predicativ, atribut sau complement) şi putînd avea acelaşi determinat şi aceiaşi determinanţi ca şi substantivul (substantiv, pronume, adjectiv, verb etc).
Cu valoare verbală supinul are unele trăsături ale verbului, şi anume poate primi determinanţi specifici verbului. Astfel, supinele provenite de la verbe tranzitive pot avea complement direct sau completivă directă : Mă zăpsise în grădina lui la furat mere domneşti. Creangă, p. 5030, îşi isprăvise de ros toate unghiile91. C, Petrescu, î. ii 253; e uşor de prevăzut ce se va întîmpla.
Determinanţii supinului pot fi şi altfel de complemente32, de exemplu complement indirect, de timp etc* 33.
28 Vezi şi Gramatica Academiei, ed. a Il-a, voi. I, p. 22, 233.
29 Faptul că supinul se construieşte cu prepoziţie nu poate fi un indiciu nici pentru valoarea lui substantivală, nici pentru cea verbală, deşi acad. Iorgu Iordan spune că „supinul care îşi păstrează valoarea verbală... se cunoaşte după prezenţa unei prepoziţii înaintea lui" (lrc 624); în ambele situaţii supinul se poate construi cu prepoziţie : soluţie pentru spălat rufe şi soluţie pentru spălatul rufelor.
30 Cele mai multe citate din lucrare sînt date după da ms.
31 Determinantul supinului poate fi construit cu sau fără prepoziţie, în primul caz putînd fi atribut (cu prepoziţia de), în al doilea complement; în prima construcţie supinul are valoare substantivală, iar în cealaltă valoare verbală (compară : Petrecea seara la scărmănat d e pene. Slavici, n. 45, cu... fa scărmănat pene; veneau de la cules de porumb cu de la cules porumb).
32 Un exemplu ca: Te miră de nu rămînea cu gîtul strîmb de atîta uitat t nap oi. Ispirescu, l. 48, e neconcludent, deoarece orice substantiv care e legat de ideea de acţiune poate avea determinanţi adverbiali (cf. strigătul laolaltă, umblătură degeaba, venirea aici, excursie pe jos etc).
33 Pentru sintaxa supinului vezi Gramatica Academiei, ed. a Il-a, voi. I, p. 233 —234 şi Sandfeld-Olsen,. Syntaxe roumaine, I, Paris, 1936, p. 274 ş.u.
232
ELENA CARABULEA . şi MAGDALENA POPESCU-MARIN
EXPRIMAREA NUMELUI DE ACŢIUNE PRIN INFINITIV LUNG SI SUPIN
283
Deşi există indicii şi pentru valoarea substantivală şi pentru cea verbală, o delimitare netă între cele două valori nu se poate face totdeauna 34: a. Faptul că supinul e articulat sau are formă de plural e o dovadă că are valoare substantivală, dar lipsa acestor mărci nu e un indiciu sigur că are valore de verb, întrucît în unele construcţii există şi supine nearticulate cu valoare de substantiv (vezi exemplele date în nota , 31p. 281 :... la scărmănat de pene, la cules de porumb) 35. b. Faptul că supinul poate avea determinanţi care au funcţiunea sintactică de complement direct şi completivă directă e un indiciu al valorii lui verbale, dar acesta e un criteriu valabil numai pentru o anumită categorie a supinelor, şi anume a celor provenite de la verbe tranzitive, c. Nu totdeauna cînd determinatul este un substantiv, supinul are valoare sigură substantivală (de exemplu este neconcludent în construcţii ca maşină de spălat), după cum nici existenţa determinatului verb nu e un indiciu al valorii verbale a supinului, pentru că verbul poate avea determinanţi exprimaţi atît prin substantive cît şi prin unele forme verbale.
în lipsa altor criterii, am considerat că supinul este substantiv totdeauna cînd acesta figurează ca substantiv în sursele folosite (dicţionare, materiale dialectale), deşi la unele cuvinte contextele date atestă mai degrabă valoarea verbală 36, iar la altele, din cauza lipsei citatelor, nu se poate preciza valoarea 37; în cazul supinelor extrase din vrn, unde lipsesc indicaţiile morfologice, am avut în vedere numai pe cele care figurau ca articol-titlu, neînregistrîndu-le pe cele din interiorul unui articol. Acestea din urmă pot constitui numai un indiciu, alături de infinitiv, al existenţei verbului în limba română şi al posibilităţii largi de formare şi folosire a supinului în română (fără a şti totdeauna dacă este substantivat sau nu).
Ca indiciu ajutător pentru supinul-substantiv poate fi folosit criteriul înlocuirii cu alt substantiv nume de acţiune. De exemplu gresat apare numai în sintagma aparat de gresat, dar în aceeaşi sintagmă pot apărea şi alte substantive ca gresaj, gresare formate de la aceeaşi temă. Tot astfel: montat faţă de montare, montaj, vînat faţă de vinătoare '(a plecat la ~) etc.
34 Vezi şi Valeria Guţu-Romalo, Un procedeu distribuţional de delimitare a paradigmelor* în scl xv (1964), nr. 1, p. 59 — 68, care foloseşte drept criteriu de deosebire posibilităţile combinatorii ale fiecărei părţi de vorbire. Astfel pentru substantiv foloseşte „contextul adjectiv" (p. 63), iar pentru verb contextul „substantiv" care „reprezintă determinanţi specifici verbului" (p. 65)! Formulele distribuţionale propuse nu ne ajută însă la delimitarea valorii substantivale de cea verbală a supinului. Aşa cum recunoaşte şi autoarea, supinul, ca formă verbală, cere un acuzativ şi un dativ, dar nu şi un nominativ (vezi mai sus ideea că supinul nu poate avea subiect) şi de aceea e nevoită să recurgă la criteriul analogiei, care nu poate fi decisiv. în ce priveşte supinul •substantiv, formula propusă e neconcludentă şi pentru motivul că determinantul poate fi nu numai adjectiv, ci şi adverb (comp. prăşitul des — prăşituri dese cu prăşitul repede, bine etc).
35 Aceasta nu înseamnă însă negarea vreuneia din cele două valori ale supinului (vezi Matilda Caragiu-Marioţeanu, lucr. cit., p. 29 — 37, care afirmă la p. 37 că „supin nu există în limba română. Aşa-zisul supin este un substantiv verbal, de origine participială care denumeşte acţiunea ca un infinitiv lung sau ca alte substantive verbale".
36 Astfel ajutat este exemplificat numai prin citatul: Cînd eram la ajutat, Neamţul câtanâ m-a luat. doine 182.
37 Dăm numai cîteva exemple : acidulat, cuminecat, irizat, zdruncinat; îmbrîncit, înzecit.
iencuit.
4. în cercetarea de faţă ne-am bazat pe materialul oferit de Dicţionarul Academiei (ms.); Dicţionarul limbii moderne, 1958; Lexiconul tehnic român, Bucureşti, 1957—1966, voi. I—XVI (A—S); Lexiconul tehnic român, 1955, voi. VI, VII (T—Z); N". A. Ursu, Formarea terminologiei ştiinţifice româneşti, Bucureşti, 1962 ; V. Arvinte, Terminologia exploatării lemnului şi a pîutăritului, în „Studii şi cercetări ştiinţifice" (Filologie), VIII {1857)| fasc. 1, p. 137—175; Lexic regional, 1960; Materiale şi cercetări dialectale I, 1960; V. Arvinte, D. Ursu, M. Bordeianu, Glosar regional [1961]; Teofil Teaha, Graiul din valea Grisului Negru, Bucureşti, 1962; glosarele regionale publicate în revistele „Cum vorbim" şi „Limba română".
5. Infinitivul se formează în mod regulat de la tema verbului prin ataşarea sufixului specific^.. Din punct de vedere istoric, sufixul în discuţie se explică prin forma latină corespunzătoare. în cazul conjugărilor productive (I şi a IV-a), sufixul infinitivului a fost detaşat împreună cu vocala conjugării, -a, respectiv -i, dînd naştere la sufixele lexicale -are, Are 38.
-are (mai mult decît -ire) s-a detaşat ca sufix independent, el alipin-du-se şi la tema unor verbe de alte conjugări decît conjugarea I (naşte — născare, zăcea — zăcare etc.) şi contribuind în acest fel la regularizarea conjugării în română 39.
Sufixele -are şi -ire (adesea compuse cu -fie-, -iz-, respectiv -u- etc.) se ataşează şi la teme neverbale 40 (mai ales în limbajul tehnic, de exemplu delînare) sau se folosesc în adaptarea unor cuvinte împrumutate din alte limbi în locul sufixelor lexicale cu care acestea din urmă sînt formate (de exemplu : blanşisare format după fr'. blanchissage ; vezi mai departe, p. 287). De la astfel de substantive se creează apoi verbul: translare > transla 41.
A. Numărul substantivelor cu formă de infinitiv lung (după sursele folosite de noi) este de aproximativ 5400 42 (după dm 2942). Se constata că cel mai bine reprezentate numeric sînt substantivele formate după modelul conjugării I, care constituie peste 60 % din totalul substantivelor cu formă de infinitiv lung. Aici se includ şi infinitivele unor verbe de conjugarea I la care vocala conjugării se transformă din a în e, prin adăugarea sufixului de infinitiv lung.
38 Despre sufixul -are vorbeşte şi acad. Al. Graur în capitolul „Formarea cuvintelor*' din Introducere în lingvistică, ed. a Il-a, Bucureşti, 1965, p. 166. Vezi şi Gramatica Academiei, «d. a Il-a, voi. I, p. 266 (în notă).
39 Vezi A. Graur, Sur Ies changements de conjugaison en roumain, în bl iv (1936), p. 190, care arată că formarea acestor substantive este unul din reflexele trecerii unor verbe de la conjugarea a III-a la conjugarea I.
40 Vezi şi J. Byck, Origine de Vinfinitif abrege en roumain, în „Recueil d'etudes romanes", Bucarest, 1959, p. 12.
41 Vezi aceeaşi problemă discutată la Iorgu Iordan în legătură cu substantivele în -aţi (un)e, tn Sufixe româneşti de origine recentă, din bph vi (1939), p. 12 — 13.
42 în numărul formaţiilor pe care le discutăm, indiferent de conjugarea verbului de bază •şi indiferent de categoria gramaticală a temei, nu sînt incluse derivatele cu prefixe sau compusele provenite de la un infinitiv lung de tipul autofrînare, bunavestire, neaşteptare, precădere, resăpare, stereo filmare etc, care nu au un verb de bază derivat sau compus cu aceleaşi elemente.
284
ELENA CARABtJLEA şi MAGDALENA POPESCU-MAIUN
EXPRIMAREA NUMELUI DE ACŢIUNE PRIN INFINITIV LUNG 91 SUPIN
285
Fenomenul de alternanţă a vocalei conjugării apare la verbele de conjugarea I al căror radical se termină în : a. vocala -i*s : abreviere, adiere, afiliere, aliere, aliniere, amnistiere, demachiere etc.; b. semivocalâ -i : ambreiere, debreiere, deraiere, descheiere, descleiere, ăeseovoiere, descuiere, desfoiere, împăiere, înmuiere etc.; c. consoană palatală : deochere, despere-chere, priveghere etc.; d. vocala -e, cu exemplul crefiJere 44; forma literară este însă creare 45 (la fel şi procreare, recreare), deci în limba literară această situaţie se încadrează la categoria mare a infinitivelor lungi în -are de la conjugarea I.
Numărul cuvintelor în -ere reprezintă circa 5% din numărul total al derivatelor care corespund unui verb de conjugarea I. La numărul de mai sus se adaugă o serie de cuvinte (25) înregistrate de da ms. cu forma sufixului -are (o parte dintre ele au şi o formă secundară în -ere, înregistrată de da ms.; în ltr sau dm apar însă numai cu forma -ere). Sînt inserate în dm cu -ere şi în da ms. cu are următoarele cuvinte : avariere (avariare)y copiere (câpiare), expiere (expiare), graseiere (graseiare), înjunghiere (înjunghiare), întortochiere (întortochiare) ; la alte cuvinte da ms. înregistrează şi forma în -ere, ca secundară, sau această formă apare în ltr : ambreiere (ambreiare), ardeiere (ardeiare), asfixiere (asfixiare), decopiere (decopiare), încleiere (încleiare), spoliere (spoliare). Eămîne un număr mic de cuvinte care nu apar în ltr sau dm, majoritatea puţin folosite, înregistrate de da ms. ca avînd sufixul -are : acompaniare, deliniare (apare la Uestj, t.), deveghiare (deşi veghere apare în acelaşi dicţionar), luciare „mîn-gîiere", mănunchiare, mîniare, naufragiare, plastograf iar e, pronunciare, salariare, simplifiare (Ursu, t.), telegrafiare, terifiare. Cele mai multe dintre aceste cuvinte sînt date după dicţionare sau texte din secolul trecut (mî-niare^ apare la Coresi, în da ms.), deci reprezintă forme învechite. Vorbitorii limbii literare de astăzi care folosesc aceste cuvinte le pronunţă cu -ere : înmănunchere, mîniere, naufragiere, plastografiere, telegrafiere, terifiere. Prin urmare, din cele 25 de derivate discutate, numai 13 nu au înregistrată o formă în -ere, deşi din punctul nostru de vedere aceasta din urmă este cea corectă.
Considerăm deci că alternanţa -aj-ere (infinitiv scurt—infinitiv lung : abrevia — abreviere) s-a generalizat în cadrul verbelor din categoria discutată46.
Circa 92% din infinitivele lungi în -are (respectiv -ere) au un verb corespunzător de conjugarea I atestat în română. Majoritatea acestor for-
43 în pronunţare, înainte de vocala conjugării, există un iot: abreviţere, adiere (care în scris nu apare); vezi Alf Lombard, Le verbe roumain, Lund, 1954, p. 540.
44 Lombard, lucr. cit, p. 555.
45 Infinitivul lung de la agrea nu apare în dicţionare.
46 Alf Lombard, care se bazează, în general, pe dicţionare mai vechi, ajunge la o concluzie foarte puţin diferită de noi: neologismele şi derivatele de la neologisme ca şi alte verbe au în mod curent pe -iere; pentru neologisme însă mai mult decît pentru alte verbe, -iare rămîne în general posibil {lucr. cit, p. 540). Pentru noi substantivele de acest fel cu forma în -are sînt învechite. Gramatica Academiei vorbeşte de schimbarea sufixului -ea în -e numai la verbele de conjugarea a Il-a (ed. a Il-a, voi. I, p. 266).
maţii pornesc de la verb (fardare < farda), dar tot ai£**fce includ şi alte situaţii: a. infinitivele lungi moştenite din latină care au avut la început valoare verbală şi apoi s-au substantivat (tipul avere, mîncare)*7', b. formarea mai întîi a infinitivului lung prin adaptarea unor cuvinte străine şi apoi crearea verbului respectiv (ecruisare > ecruisa). Doar un număr infim din formaţiile care au verb (circa 0,5%) reprezintă derivate de la tema unor verbe de altă conjugare. Aceste formaţii sînt o dovadă elocventă a productivităţii sufixului -are, prin ataşarea căruia se atrag în sfera conjugării I verbe de alte conjugări. Alături de cuvintele în -are discutate, există, de regulă, şi un infinitiv lung al verbului de conjugarea respectivă 48: aprinzare (înv.)/aprindere ;
crezare „încredere, crezămînt" (şi necrezare) / credere; despărţare, despărţare \ despărţire ;
facare (rar, în Bucov.) „farmec, fapt, făcut, făcătură" / facere -r (în)fierbăzare „înfierbîntare, ardere, foc" Dosoftei, la td rg ; format probabil după modelul unor verbe ca boteza (re)/fierbere ;
Ungare (înv.) „linguşire" Barac, în da ms. /Ungere-, mulgare (reg.) „faptul de a mulge; muls, mulsoare" / mulgere; născare / naştere; păscare / paştere;
petrecare „pătimire, suferinţă, caznă, supliciu" (înv. şi reg.) /petrecere „trăire, existenţă, deprindere, desfătare, însoţire";
pierzare (înv.) „distrugere, decădere, lucru pierdut" şi răspierzare „dispariţie, pieire" / pierdere „faptul de a pierde, decădere" etc.;
plînsare (înv.) „plîngere" gcr ii (a. 1799) în da m&./plîngere;
prinzare (reg.) / prindere ;
vînzare / vindere;
zăcare / zăcere.
-are se ataşează în astfel de cazuri mai ales la verbele de conjugarea a IlI-a49, la tema de prezent (adesea iotacizată : aprinz, crez, pierz, vînz), mai rar la verbe de conjugarea a IV-a : despărţare şi a Il-a : zăcare. Plînsare este suspect : poate fi vorba de o confuzie cu plînsoare, deoarece -are nu se ataşează la forme de participiu.
Derivatele cuprinse în listele de mai sus sînt vechi şi regionale, ceea ce demonstrează că -are era simţit ca sufix lexical încă din limba veche. Lexicalizarea lui -are este demonstrată şi de faptul că el înlocuieşte un sufix vechi cum este -anie într-un cuvînt ca strădare pentru strădanie.
Circa 8% din formaţiile în -are, mai ales din ltr, nu au corespondent verbal în limba română (nu apare înregistrat în dicţionarele noastre, nu l-am /găsit în cursul explicării acestor cuvinte sau a altora din ltr şi
47 La infinitivele lungi moştenite nu avem decît în cazuri rare înregistrată forma verbală în limba veche. a
48 Vezi Alf Lombard, lucr. cit.f p. 560 ; Gramatica Academiei, ed. a Il-a, voi. I, p. 23,
49 Vezi A. Graur, lucr. cit. din bl iv (1936), p. 190. J. Byck în articolul Sur Ies change-ments de conjugaison en roumain, din bl iii (1935), p. 189 explică formele în -are de la verbe de conjugarea a IlI-a prin tendinţa de trecere a accentului pe terminaţie.
286
ELENA CARABULEA şi MAGDALENA POPESCU-MARLN
10
nu este cunoscut de informatorii de specialitate pe care i-am chestionat); aceste substantive figurează în anexa A50.
Substantivele cărora le corespund verbe neînregistrate în dicţionarele noastre, dar găsite în interiorul unor articole din ltr sau comunicate de informatori51 le menţionăm într-o listă separată care constituie anexa B52.
S-a întîmplat adesea ca unor substantive cu formă de infinitiv lung să le găsim verbul corespunzător, în mod întîmplător. De exemplu, lui gestionare, înregistrat de da ms., i-am găsit verbul în următorul context din INF. buc. 6 X, 1966, p. 2/7 : Magazinerii care au gestionat acele cîntare. . .în astfel de cazuri nu putem şti dacă întîi s-a format verbul sau substantivul în -are (după atestările noastre ultima soluţie e mai plauzibilă). Există şi o a treia posibilitate, mai puţin probabilă, aceea de a se fi format fiecare independent, în domenii diferite.
Existenţa verbului este deci posibilă şi în cazul unor cuvinte care • figurează în anexa A. Ne exprimăm toată rezerva cu privire la lista respectivă, deoarece : Lexiconul tehnic nu înregistrează verbe 53, ci numai substantive prin care se exprimă acţiunea în sens larg ; apoi nu am folosit informatori de toate specialităţile şi nici toate textele tehnice în care ar fi putut apărea. Dacă există verbe de tipul croma, nichela, nu-i greu să presupunem şi existenţa lui cobalta, de exemplu, deşi apare înregistrată numai forma cobaltare.
Cu aceste rezerve, considerăm totuşi că formaţiile care nu au pornit de la un verb sînt numeroase, deoarece în tehnică, mai mult decît în alte domenii, se răspîndeşte un procedeu (o operaţie etc.) denumit în fiecare limbă cu mijloacele de care dispune : fie că se împrumută termenul din altă limbă (e cazul cuvintelor în -aj, -aţie etc), fie că se adaptează cuvinte străine formate cu sufixe (cu ajutorul lui -are, de pildă), fie că se creează un termen nou de la un cuvînt din limba respectivă54.
Formarea substantivului în -are (-izare, -ficare) direct de la un substantiv sau adjectiv este posibilă în unele cazuri ca : degipsare55, delînare, desărăturare, descenuşare, descernelizare, doctorizare, optimizare, popora-nizare, profundare, stepizare, deoarece nu există verbul paralel în română.
în alte cazuri nu se poate preciza dacă substantivul în -are (-izare, -ficare) este format de la un adjectiv sau substantiv existent în română
P. 310-316.
Ne-au confirmat folosirea în terminologia de specialitate a unor verbe corespunzătoare unor substantive nume de acţiune în -are următorii informatori: un inginer silvic, un inginer chimist, un inginer electronist şi un arhitect.
50
51
52 Vezi p. 318 -
53
-320.
Vezi în această privinţă articolul lui Al. Andriescu, Numirea acţiunilor prin infinitive lungi substantivate în terminologia ştiinţifică şi tehnica, în lr iii (1954), nr. 3, p. 83-90.
4 De altfel aceste substantive care nu pornesc de la un verb sînt mai numeroase decît cele care tigureaza în anexa A, întrucît aici ar fi trebuit incluse şi formaţiile cu verb paralel, dar la care verbul este ulterior substantivului. Lipsa mijloacelor de datare ca şi a unui dicţionar tehnic complet care sa cuprindă şi verbele din tehnică ne-a împiedicat să facem o asemenea delimitare.
Numeroase formaţii de acest fel sînt parasintetice. De exemplu : gipsare, lînare, vîrfare *iu exista.
11
EXPRIMAREA NUMELUI PE ACŢIUNE PRIN INFINITIV LUNG SI SUPIN
287
sau constituie adaptarea unui cuvînt străin56: gondolare (gondolăf fr. gondolage), grifare (grifă, fr. griffage), marnare (mamă, fr. marnage), porfirizare (porfir, fr. porphyrisation), propilitizare (propilită, fr. propyli-tisation), sericitizare (sericii, fr. sericitisation), siropare (sirop, fr. siropagef germ. Sirupieren) etc.
în ce priveşte cuvintele : amarinizare (marin, iv. amarinage), cuanti-zare (cuantă, fr. quantification), duramenificare (duramen, fr. duraminisa-tion), finalizare (fluat, fr. fluatation) derivarea pe teren românesc este mai probabilă; adaptarea lor de la termenii străini corespunzători ar părea, curioasă, deoarece forma românească a sufixului diferă de cea fraticeză ; ■ fie că ambele sufixe sînt compuse şi au primul element de compunere diferit (de exemplu : în română -ficare, în franceză -isation, respectiv -izare / -fication), fie că în română sufixul este compus, iar în franceză este simplu (de exemplu : rom. amarinizare, finalizare / fr. amarinage, fluatation).
Alte substantive nume de acţiune din tehnică au fost împrumutate la noi păstrînd sufixele lexicale din limba de origine. Ulterior, pe lînga aceste împrumuturi, au apărut şi substantive în -are57: arimaj (<&_ arrimage) şi arimare, bracaj (< fr. braquage) şi bracare-, eşapament (<fr. echappement) şi eşapare; imersiune (<fr. immersion) şi imersare; masticaţie (<fr. mastication, rus. Macinunaiţua, germ. MastiJcation) şi masticare etc,
Alteori adaptarea cuvîntului străin format cu sufix s-a făcut direct cu -are : blanşisare (fr. blanchissage), degorjare (fr. degorgeage, degorgement), durcisare (fr. durcissement), lignificare (fr., engl. lignification), ranfluare (fr. renflouement), retrecisare (fr. retrecissement), şerardizare (fr. sherardişja-ion, rus. iuepapdu3aiţuH), tindalizare (fr. tyndallisation) etc.
După cum s-a mai spus, multe verbe provin de la substantivul cu formă de infinitiv lung, aşa încît existenţa verbului nu "este totdeauna a dovadă că substantivul provine de la verb. Yerbe ca : ambutisa, aniversa, convertisa, ecruisa, furbisa, halogena, investiga, mastica, matura, pupiniza, transla nu pot fi explicate decît ca provenind de la ambutisare, aniversare™, convertisare, furbisare, halogenare, investigare etc, adaptări ale unor nume de acţiune străine (emboutissage, convertissage, ecrouissage, fourbissure, halo-genation, investigation etc); verbul, sau nu există în limba de origine,, sau forma lui nu poate explica forma verbului românesc (de -exemplu emboutir, convertir, ecrouir, fourbir nu pot explica pe ambutisa, convertisa f
56 Pentru corespondentele din limbile străine am folosit următoarele dicţionare : Grand' Larousse encyclopedique en dix volumes, Paris, 196.0 — 1964 ; Paul Robert, Dictionnaire alphabeti-que et analogique de la langue frangaise, Paris, 1953 — 1964; The Shorter Oxford English Dictio-nary, y—li, Oxford, 1964; Sachs-Villate, Encyclopădisches Worterbuch der franzbsischert & deutschen Sprache, Theil II deutsch-franzosisch, Berlin, 1886 ; Der Grosse Brockhaus, Leipzig, 1931; Meyers Neues Lexicon, Leipzig, 1964 ; Dicţionar german-român, Editura Academiei Republicii Socialiste România [Bucureşti], 1966 ; Kpamnuu nojiumexHuuecnuu cjioeapb, Moscova, 1955.
57 în Sufixe româneşti de origitne recentă, p. 14, Iorgu Iordan arată că infinitivul lung este-preferat lui -aţie fiind simţit mai vechi, deci mai românesc ; vezi şi N. A. Ursu, lucr. cit, p. 123.
58 Aniversare este luat ca un infinitiv după modelul altor infinitive lungi, el provenind din adjectivul aniversară < fr. anniversaire (din îmbinări ca zi aniversară). Vezi A. Graur, Notes de morphologie et de syntaxe roumaines, în bl viii (1940), p. 206.
288
ELENA CARABULEA şi MAGDALENA POPESCU-MARIN
12
13
EXPRIMAREA NUMELUI DE ACŢIUNE PRIN INFINITIV LUNG SI SUPIN
289
furbisa, ecruisa). Existenţa verbului paralel cu substantivul în -are face greu de decis uneori care este cuvîntul primar, dm arată că ancrasare este format după fr. encrassement, ceea ce se potriveşte perfect ca sens, iar dn îl derivă din verbul ancrasa care vine din franceză. Ambele ipoteze pot fi valabile.
Este atît de obişnuită derivarea substantivului cu formă de infinitiv lung de la verb încît adesea formaţiile noi cu -are sînt puse în legătură cu un verb inexistent, deşi există în română o temă neverbală. De exemplu în da ms. turbionare apare ca infinitivul unui verb ,,neîntrebuinţat în româneşte" turbiona (fr. turbillonner), cînd numele instrumentului turbion este folosit în limbajul tehnic alături de turbionare. în acelaşi dicţionar s-au creat imediat verbe pentru a se putea explica formaţiile personale ale lui Sextil Puşeariu rusticizare şi rustificare explicate ca „faptul de a rusticiza (rustifica)", deşi verbele respective nu se folosesc.
Există şi substantive cu formă de infinitiv lung formate de la aceeaşi temă, dar cu sufixe verbale diferite (-a, -iza, -fica etc). Pe lingă verbele acidula, acidifica cu infinitivul lung acidulare, acidificare, apare şi formaţia acidizare cu acelaşi sens, explicabilă, în ipoteza lipsei verbului corespunzător, ca pornind de la acid + -izare; aceasta din urmă este o formaţie mai clară pentru vorbitorii limbii române decît acidulare de exemplu, în care recunosc radicalul acid, dar rămîne necunoscută ultima parte.
Din materialul de mai sus se vede că -are este foarte productiv şi că în continuare se formează substantive în -are de la verbe sau de la teme neverbale. De exemplu, de la verbul nou agrementa s-a format un substantiv, nume de acţiune, agrementare : Posibilităţile de agrementare ale gălăţenilor vor spori mult. magazin, 430,1965, p. 2/6, iar de la context şi erpu s-au făcut substantivele contextuare, respectiv dezeroizare: Contextuarea evenimentelor ... contemporanul, 1057,1967, p. 2/3 ; Efortul de demistificare şi de dezeroizare a unor figuri legendare... Ib., p. 2/5.
B. Numărul infinitivelor lungi de la verbe de conjugarea a Il-a este mic : circa 0,5 % din totalul infinitivelor. Majoritatea sînt vechi: avere, bere, cădere, durere, încăpere, mînere, părere, plăcere, putere, scădere, şedere, tăcere, vedere, vrere, zăcere ; foarte puţine sînt mai noi (pornesc de la verbe derivate cu prefixe), dar acestea din urmă sînt mai puţin folosite : complacere, dispârere, displăcere, provedere, reapărere (majoritatea cu atestări din secolul trecut); dintre cuvintele mai noi, mai folosite sînt: decădere, recădere, întrevedere, prevedere, revedere.
C. Infinitivul lung al verbelor de conjugarea a IlI-a reprezintă circa 4,5% din numărul total al infinitivelor lungi. Cîteva cuvinte în -ere nu au verbul de bază în română. Ele sînt împrumuturi: emergere „emigrare" Urstj, t. (cf. lat. emergere, fr. emergement < emerger), rabatere „lăsare în jos, coborîre" (cf. fr. rabattage, rabattement < rabattre). Cuvîntul paricidere (formaţie personală la Aristia, plut., în da ms.) „ucidere de părinţi" este creat din paricid după modelul lui ucidere. Pentru aceasta pledează şi forma parucidere, la Stamati, d., în da ms.
Marea majoritate a verbelor de conjugarea a III-a au infinitivul lung atestat. Acad. Al. Graur59 consideră că în cazul unor verbe de conjugarea a IlI-a nu se poate vorbi de un infinitiv lung, arătînd că formaţii de tipul coasere, scremere nu sînt, fără îndoială, niciodată folosite. Dicţionarele înregistrează şi astfel de formaţii, e drept, unele fără atestări. Este adevărat că numeroase infinitive de la verbe de conjugarea a IlI-a nu au circulaţie în limba actuală. Unele sînt învechite (fără ca verbele respective să fie învechite) : credere, dregere, mergere, ningere etc, altele sînt rare, neobişnuite (multe dintre ele înregistrate de dicţionare, dar fără atestări) : coasere, coincidere, concedere, concepere, convergere, decidere, descoasere, dispunere, frigere, întingere, Ungere, paştere, pretindere, promitere (Maiorescu, în da . ms.), purcedere (Codru-Drăguşanu, în da ms.), radere (termen tehnic)/ rîdere (Bolintineanu, în da ms.), scremere, sug ere (termen tehnic), ţeseve (Marian, în da ms.) etc
D. Infinitivele în -ire şi -îre corespunzătoare unor verbe de conjugarea a IV-a urmează ca număr după cele de conjugarea I, reprezentând €ca. 35% din numărul total al cuvintelor din categoria pe care o discutăm. Marea lor majoritate (95%) corespund unui verb în -i, sub 2% sînt cele corespunzătoare unui infinitiv scurt în -î. Toate acestea din urmă au tema verbală atestată şi aproape toate verbele în -î au un infinitiv lung60. Am înregistrat următoarele forme : amărîre, borîre, chiorîre, ciumărîre, (s )cobo-rîre, cosorîre, deszâvorîre, doborîre, hotărîre, izvorîre, mohorîre, mosorîre, născocorîre, ocărîre, ogorîre, omorîre, oţărîre, pîrîre, posomorîre, sforîre, tăbă-rîre, tîrîre, urîre, vîrîre, zădărîre, zăvorîre. Dintre acestea 16 sînt infinitive vechi şi populare.
Ca şi în cazul unor formaţii cu -are, dar în măsură mult mai mică, există cuvinte în -ire (cea. 3% din formaţiile cu -ire) care nu au un verb .atestat în vreunul din dicţionarele româneşti. Toate aceste formaţii figurează în anexa A61. Majoritatea acestor cuvinte aparţin limbajului tehnic. Cele mai multe din substantivele în -ire (-uire, -âluire etc.) pot porni de la o altă temă decît cea verbală (mai ales substantivală) : alsăuire < alsău, bontire < bont, cânătuire < canat, clisire < clisă, ficătire < ficat, lupuire < lup, mulcire < muici etc. Alte formaţii în -ire pot avea model străin, •dar au şi tema în română : măişuire (maişă, germ. Meischen), şpănuire (şpan, germ. Spannen) etc.
în afară de unele formaţii neobişnuite sau învechite care nu au un verb corespunzător, credem că celelalte cuvinte din categoriile discutate pot fi puse în legătură cu un verb, chiar dacă verbul ar fi fost format ulterior după substantivul cu formă de infinitiv lung 62.
59 Lucr. cit din bl iv (1936), p. 190.
60 După dm, Gr. G. Moisil înregistrează 29 de verbe în -î {Probleme puse de traducerea automată. Conjugarea verbelor în limba română scrisă, în scl xi (1960), nr. 1, p. 23), iar noi am găsit, 26 de infinitive în -îre. Nu au infinitivul lung atestat : pogorî, ponorî şi zămorî.
61 p. 316-318^-^ v 5   J.   . ,
82 Abstractele cu -ire din limbajul tehnic al căror verb nu figurează în dicţionare, dar pe *are l-am găsit în ltr (în cursul explicării unor cuvinte) sau ne-a fost comunicat de informatori sînt date în anexa B, p. 320.
290
ELENA CARABULEA şi MAGDALENA POPESCU-MxYRIN
14
O serie de cuvinte în -ire reprezintă numai împrumuturi sau adaptări ale unor termeni străini. Existenţa unui verb împrumutat sau format ulterior este posibilă şi în unele din aceste cazuri (mai ales la cuvintele tehnice).
Majoritatea cuvintelor împrumutate sau adaptate la limba noastră cu -ire provin din germană : şfâiţuire < germ. Schweissung, şpiluire < germ. Spiihlen etc. Altele ca avenire, disvolvire sînt împrumuturi latino-romanice ieşite din uz, iar cuvinte ca obrazire, potîmpire au probabil la bază verbul slav, dar sînt formate prin analogie cu infinitivele lungi româneşti.
Un număr neglijabil din formaţiile cu -ire au în limbă un verb corespunzător (adesea cu infinitiv substantivat), dar de altă conjugare sau cu alt sufix lexical: aclimatizire \ aclimatiza (re), alembicuire j alambica şi alam-bia, descleire j deseleia, descleiere, dungălire j dunga, matisire j matisa, tâ-xuire / taxa.
Cîteva cuvinte în -ire cărora nu le-am găsit un verb corespunzător nu au etimologia rezolvată. Ele sînt cuvinte învechite sau populare : cazănire, învîntocire, opâtuire, otprăvenire, păituire, rezvedire. Deşi nu este atestat verbul, sensul abstract al cuvintelor de mai sus ne-a determinat să le luăm totuşi în consideraţie. în concluzie şi -ire a fost simţit ca sufix lexical abstract încă din limba veche, cum ne-o dovedeşte existenţa unor derivate şi adaptări de termeni împrumutaţi ca : credincioşire, obrazire, sicofanţire. Numeroasele substantive care denumesc „procesul, operaţia de..."'din limbajul tehnic atestă de asemenea întrebuinţarea lui -ire pentru a forma cuvinte de la alte teme decît cele verbale pe de o parte, iar pe de altă parte pentru încadrarea unor neologisme din germană (mai ales) la categoria substantivelor în -ire (aşa cum se procedează de fapt şi cu verbele împrumutate din germană care trec de obicei la conjugarea a IV-a în -i 63).
6. Sufixele supinului, aceleaşi ca şi la participiu, sînt formate, cu unele excepţii, din sufixul participial -t adăugat de obicei la sufixul perfectului (de unde supinele în -at, -it, -ît, -ut); pentru unele verbe cu perfectul în -se sufixul şupîLTLtlui şi al participiului este -s, iar pentru altele -t (tipul copt, frînt)64. De obicei sufixele supinelor sînt diferite de la o conjugare la alta.
în cîteva situaţii apar două sau trei forme de supin cu sufixe diferite care necesită unele explicaţii. Cuplul înţeles-înţelegut(Con^sif ev. 360/2/ 428/18, în da) provenind de la verbul a înţelege, de conjugarea a III-a' se explică prin existenţa a două forme de perfect în limba veche (înţeles- si tnţelegu-) ; în cazul lui pus-puit, ultimul este format prin analogie cu cele de conjugarea a IV-a, din cauza radicalului iotacizat; stat-stâtut, care provin de la verbul neregulat a sta, au la bază două forme de perfect: prima folosită în limba contemporană, a doua învechită, regională 65? ultima ates-
63 Vezi Măria Iliescu, La productivite de la 1 V-e conjugaison latine dans Ies langues romanes, in „Kecueil d etudes romanes", Bucarest, 1959, p. 100 — 101.
r, o^Q64oLent^of0rmarea participiului şi a supinului vezi Gramatica Academiei, ed. a Il-a, voi. I, 65 Ib., p. 291.
15
EXPRIMAREA NUMELUI DE ACŢIUNE PRIN INFINITIV LUNG SI SUPIN
291
tare fiind din Conachi : Mersul, dusul şi statutul la dînsul sînt tot o stare (la ddrf) ; adăugat-adaos-adâugit se explică prin existenţa a trei forme verbale care aparţin la trei conjugări, I, a IlI-a şi a IV-a 66 : a adăuga, a adaoge, a adăugi (deşi forma verbală cea mai răspîndită este a adăuga, supinul substantivat cu întrebuinţare largă este adaos, format de la verbul de conjugarea a IlI-a adaoge, astăzi învechit); curăţai-curăţit se datoresc, dublei flexiuni: una după conjugarea I (curăţa), alta după a IV-a (curaţi), amîndouă folosite în limba contemporană; tot astfel arămat \ arămit, fă-rîmat \ fărîmit, încleiat \ încleit, învîrtoşat j învîrtoşit, păşunat j păşunii etc.
Şi în cazul supinului apar unele formaţii în -at şi -it care nu au la bază un verb atestat, fapt care ne duce la concluzia că avem a face cu lexicali-zarea sufixelor respective, bineînţeles într-o măsură mult mai mică decît la infinitiv (vezi mai departe).
Numărul total al supinelor substantivate este circa 1850, după sursele folosite (621 după dm). Deşi în comparaţie cu infinitivul lung numărul este mult mai mic67, considerăm totuşi că substantivarea supinului este un proces viu în limba română, mai ales în anumite stiluri ale ei.
Eepartiţia supinelor după conjugarea la care aparţin verbele respective se face în felul următor :
A. Circa 36% din supinele substantivate au la bază un verb de conjugarea I; ele smtjormate cu -at (numai două verbe neregulate de conjugarea I, la şi sta, fac supinul îîi -ut).
Eegional şi popular apare şi varianta fonetică -et, paralel cu -at, pe lîngă teme verbale de conjugarea I al căror radical se termină în vocala sau semivocala i: despuiet, încheiet, leşiet, periet (Perie tul cînepii se face totdeauna la răcoare. I. Ionescu, c. 156 ; cf. şez. iv 113), gunoiet. Ultimul apare în da ca variantă la gunoit < gunoi, deşi e atestat şi verbul gunoia* De remarcat că supinelor în- et le corespund infinitive lungi în -ere, cu deosebirea că -et este popular şi regional, iar -ere este forma uzuală şi literară a sufixului pentru o anumită categorie de verbe (vezi şi p. 284).
La cîteva substantive în -at nu am găsit un verb corespunzător în limba română 68, şi anume :
a. Substantive neologice din domeniul tehnic pentru care nu este atestat un verb, dar care au forme paralele de infinitiv lung. La acestea presupunem existenţa unui verb în română, din moment ce avem mai multe derivate: caşurat-caşurare, grinotat-grinotare, reflotat-reflotare69 etc. O singură formaţie neologică h^-atjm are corespondent un infinitiv lung: şevilat, folosiTlnTndufslrîă^ îhÎLlît^^
care intensifică efectul mercerizării firelor, mărind iuciul", căruia îi corespunde germ. ScJievilliermaschine (cf. şi fr. cheviller).
66 Ib., p. 248.
67 Pentru ideea că supinul e un procedeu mai puţin productiv vezi şi Gramatica Academiei, ed. I, voi. I, p. 156.
68 Formaţiilejpxefixate care au aceeaşi temă verbală ca şi supinele formate cu alt prefix* de tipul desămînţat-însâmînţat, descâierat-încâierat, i-nvărsat-revărsat au fost incluse în categoria supinelor cu verb atestat.
69 Existenţa lor este semnalată la infinitivul lung prin indicaţia s. Vezi anexa B, p. 318 — 320,
292
ELENA CARABULEA şi MAGDALENA POPESCU-MARIN
16
17
EXPRIMAREA NUMELUI DE ACŢIUNE PRIN INFINITIV LUNG §1 SUPIN
293
b. Formaţii care nu pot fi explicate direct prin verbul atestat : tăgă-dat (înv.) „tăgăduire, tăgăduială, tăgadă", fără etimologie în da ms., nu se poate explica prin verbele tăgădui sau tăgădi ; probabil că vorbitorii care îl folosesc pe tăgădat folosesc şi verbul tăgada.
c. Cuvinte în -at a căror temă atestată în română este un substantiv. Pentru cele care nu au şi formaţii paralele de infinitiv lung presupunem că s-au format fie de la un verb neatestat, fie, prin analogie cu formaţiile străine corespunzătoare (atunci cînd acestea există), direct de la substantiv ; în această situaţie sînt următoarele cuvinte :
bridat ,,acţiunea de a face bride", cf. fr. bridage; buchetat (buchetatul şi răritul la floarea soarelui.  Eadiojurnal, 4 mai, 1966), cî. buchet;
formalizat „operaţie de tivire, refecare a obiectelor", cf. formai (s.n.);
velur at „operaţie prin care se dă pielii un aspect catifelat de velur".
d. Dintre suftjjftele fără verb sau infinitiv lung corespunzător face parte şi ^^«^a^jcare, pe lîngă sensul concretizat de „loc unde lucrează un regizor", are şi valoare de acţiune „faptul de a regiza, regie", da ms. şi dm îl derivă de la regizor ^ -of, dar, cu această valoare, nu e exclusă nici posibilitatea existenţei unui verb (analogia cu o formaţie străină nefiind posibilă); regizorat ar putea fi legat de regiza, influenţat de substantivul regizor ; ca formare au putut influenţa şi substantivele de tipul secretariat, directorat (deşi acestea au alt sens).
în afară de supinele în -at discutate, întîlnim unele cuvinte în special cu valoare de rezultat al acţiunii, probabil împrumutate din limbi străine70, dar care au verbul atestat şi în limba română. Formaţiile fiind analizabile prezintă importanţă pentru limba noastră şi trebuie luate în discuţie : alternat (alternatul recoltelor) Ursii, t. s.v., cf. fr. alternat şi verbul alterna, asasinat, cf. fr. assassinat şi verbul asasina, atentat, cf. fr. attentat şi verbul atenta, postulat „cerere, deziderat", cf. fr. postulat şi verbul postula.
Următoarele substantive împrumutate cu sens mai depărtat de acţiune nu au verb corespunzător în română : concubinat „concubinaj", cf. fr. concubinat, lat. concubinatus (da ms. îl derivă din concubin + -at); indigenat „dreptul de cetăţenie într-un stat; naturalizare, împămîntenire" (Şincai, hr. iii 18/8, Eusso, s. 90), cf. fr. indigenat-, operat (Trans.) „lucrare, scriere", cf. germ. Operat, lat. operatus.
B. Sub 1% din supinele substantivate au la bază un verb de conjugarea a Il-a ; 12 în -ut: avut, băut, dispărut, încăput, părut, prevăzut, putut, şezut, tăcut, văzut, vrut, zăcut şi unul în -s : mas.
C. Circa 5% din formaţiile de supin au la bază un verb de conjugarea a IlI-a dintre care : 28% în -ut (26 de supine substantivate) : aşternut, bătut, cernut, cerşut, cerut, conceput, crescut, crezut, cunoscut, cusut, descusut,
70 Cu atît mai mult cu cît în unele cazuri atestările pentru substantivul nume de acţiune sînt mai vechi decît cele pentru verb. v
desfăcut, făcut, gemut, început, întrecut, înţelegut, născut, păscut, petrecut,. scremut, temut, trecut, ţesut, umplut, vîndut, 61% în -s (59 de formaţii) : adaos, adus, ajuns, ales, aprins, apus, ars, ascuns, atins, compus, cules, cuprins, decis, decurs, deschis, desprins, despus, destors (<^ destoarce prin schimbarea prefixului de la> întoarce) dres, dus, interzis, împins, închis, încins 1 „faptul de a (se) încinde ; aprindere, întindere", încins^ „faptul de a se încinge", întins, întors, înţeles, lins, mers, muls, nins, plîns, prepus, presupus, prins, propus, pus, ras, redus, scos, scris, scurs, smuls (dar şi smult, vezi mai jos), spus, stors, strîns, subînţeles, supus, surîs, şters, tors, tras, trimis, tuns, ucis, uns, zis 71 şi 11% în -t (12 supine substantivate) : copt, fiert, fript, frînt, înfipt, înfrînt, răscopt, rupt, scopt, smult72, spart, supt73.
D. Aproximativ 58% din supinele substantivate au verbul de bază de conjugarea a IV-a, majoritatea fiind în -it, sub 1 % în -ît, şi unul singur în -ut (ştiut).
Ca şi în cazul celor în -at, unele formaţii în -it nu au verb corespunzător atestat. Dar, spre deosebire de cele în -at, care aparţineau aproape exclusiv domeniului tehnic actual, substantivele în -it sînt în special regionalisme, formaţii ocazionale sau tehnice vechi.
a. în cazul cîtorva supine, forma lor nu poate fi explicată decît din verbul atestat, ele presupunînd fie existenţa unei forme verbale asemănătoare cu supinul în limbajul respectiv, fie posibilitatea formării supinului de la verbul atestat cu ajutorul unui sufix compus (-ări, -ori, -ălui), fie chiar posibilitatea derivării lui direct de la un substantiv sau adjectiv :
ăungăluit, oi. dungălire, dunga, dungă; —» grăitorit (reg., rar) „petit", cf. grăi, grăitor-,
plănărit (termen minier din Valea Jiului) „operaţia de nivelare a cărbunilor în vagoane sau silozuri", cf. planare, plana, adj. plan şi germ. planieren, Planierung „nivelare" ;
practicării (reg.) „adunare, adunat" dr viii, 197, cf. practicare, practica, practică;
sugărit „acţiunea de a suge" Jipescu, o. 48, cf. suge, sugar™.
b. Un grup mai numeros de supine în -it îl formează cele care nu au verbul atestat, dar au forme paralele de infinitiv lung (se întîlnesc mai ales în domeniul tehnic). Pentru acestea presupunem existenţa unui verb : honuit-honuire, nutuit-nutuire, rifluit-rifluire etc.
c. La cîteva formaţii în -it, fără corespondente în alte limbi, este atestat doar substantivul care ar fi putut sta la baza lor :
71 Alte cîteva substantive în -s sînt împrumuturi sau adaptări dintr-o limbă străină : parcurs, cf. fr. parcours ; permis, cf. fr. permis ; deces, cf. fr. deces, lat. decessus (ultimul, dacă ar fî fost formaţie românească, ar fi avut forma decedat). ■
72 Dintre formele smuls-smult, ultima este învechită şi regională {La smult sau smuls poloa-qele se fac ca si la secerat. Pamfile, a. r. 124 ; cf. şi Dosoftei, în da ms.).
™ La'acestea se adaugă transcript (Şincai, hr. i 321/34), neologism din lat. transcriptus 74 Forma în -ări are, de cele mai multe ori, nuanţă iterativă faţă de cea simpla (cf.
A. Graur, Notes d'etimaloşie roumaine, în bl iv (1936), p. 69). Dintre exemplele date, numai
sugărit poate avea această nuanţă.
294
ELENA CARABULEA şi MAGDALENA POPESCU-MARIN
18
băreuit „căutarea şi găsirea stupilor sălbatici, pentru a li se lua mierea", cf. berc (bare) „dumbravă, pădurice";
focărit (ltr) „operaţia de pregătire, întreţinere şi reglare a focului într-un focar pentru a produce căldură în mod economic şi raţional" ;
homărit „acţiunea de a curaţi coşurile" (uricariul vii 9) < homar (da ms.), cf. hornăreală ;
prepelicit (reg.) „operaţie de legare a viţei de araci", cf. prepeleac; secării (ltr), folosit în agronomie, „înlăturarea secarei din lanurile de grîu", cf. secară;
stăulit „şederea oilor pe un loc pe care îl îngraşă" (da ms. îl derivă de la staul);
sticlărit „operaţie de prelucrare a sticlei" (în da ms. e derivat de la sticlărie).
Pentru toate exemplele menţionate e posibilă şi existenţa unui verb 75.
d. în sfîrşit, în cazul a două formaţii, avem a face cu înlocuirea sfîr-şitului unui cuvînt cu un sufix. Astfel, la ambulărit (formaţie neobişnuită întîlnită în Bucureşti, cf. da ms., cu sensul de „acţiunea de a face comerţ ambulant") s-a înlocuit finala cuvîntului cu sufixul -ărit, detaşat de la verbele formate cu sufixul -ări. Pe vijelii „vîjîit, uruit, vîjîială" (Vijelitul Iablonicioarei. Galaction, o. i 164) dm îl derivă de la vijelie + vîjîit, dar nu e exclusă nici posibilitatea înlocuirii sufixului -ie (din vijelie) cu -it.
7. Din prezentarea substantivelor cu formă de infinitiv lung şi de supin se desprind cîteva concluzii mai importante :
a. Supinul substantivat, spre deosebire de substantivele cu formă de infinitiv lung, are aproape totdeauna o formă verbală atestată, fapt care demonstrează caracterul „verbal" mai accentuat al acestuia.
b. între cele două procedee există diferenţă de productivitate : din materialul extras, am înregistrat circa 5400 de substantive formate cu sufixele infinitivului lung şi numai 1850 de substantive provenite din supin.
c. Preferinţa fiecăruia dintre cele două mijloace pentru verbe de o anumită conjugare (a IV-a în cazul supinului, mai mult I şi mai puţin a IV-a în cazul infinitivului).
8. Repartizarea substantivelor cu formă de infinitiv lung după criteriul conjugării verbului-bază ne arată o evoluţie paralelă a infinitivului lung cu conjugarea verbelor din limba română. în limba veche numărul infinitivelor în -ire era mai mare decît al celor în -are, dar şi verbele ia-i erau superioare numeric celor în -a 76. Din listele de infinitiv lung substan-
75 Excludem formaţiile de tipul albinârit, oierit, stupărit care aula bază substantivele albină, oier, stup (ar), deoarece exprimă numai ocupaţia, îndeletnicirea respectivă. Am luat în seamă aceste valori numai cînd substantivul cu formă de supin, cu verbul atestat, exprima şi numele de acţiune, valorile de mai sus fiind derivate din aceasta.
76 Despina Ursu în articolul încadrarea morfologică a verbelor neologice în limba română din perioada 1760—1860, în lr xiv (1965), nr. 3, p. 372 distinge două perioade în istoria flexiunii verbale : prima, pînă pe la 1830 — 1840, în care conjugarea a IV-a avea superioritate faţă de conjugarea I; a doua, după această dată, în care conjugarea I devine mai bogată.
EXPRIMAREA NUMELUI DE ACŢIUNE PRIN INFINITIV LUNG SI SUPIN
295
tivat date de Densusianu (loc. cit.) reiese că în secolul al XVI-lea situaţia este următoarea : 68% substantive în -ire, 22% în -are (restul în procente mici), iar din cele de supin 43% în -it şi 37% în -at (aici diferenţa între cele două conjugări este mai mică, ea accentuîndu-se mai tîrziu în favoarea e^njugării a IV-a) 77.
Numărul mai mare de supine substantivate provenite de la verbe de conjugarea a IV-a (în limba veche, dar mai ales în limba contemporană) constituie un argument în plus care arată, pe de o parte, că substantivarea spinului este un procedeu vechi, pe de altă parte, că se întîlneşte mai ales în vorbirea populară 78 (şi în cea uzuală).
La această concluzie ne duce şi analiza formaţiilor după originea temei comparată cu » statisticile privitoare la originea verbelor. De exemplu, în statisticile date de Măria Iliescu 79 verbele de conjugarea I sînt: 11,90% latine, 63,77% împrumutate mai ales din limbile romanice şi 24,33% formaţii româneşti; supinele în -at se repartizează astfel80: cea. 35% cu tema de origine latină, 35 % de la verbe formaţii româneşti şi aproximativ 21% de la împrumuturi romanice la care se adaugă sub 1% slave şi circa 2 % cu etimologie necunoscută. Prin urmare substantivarea supinului este caracteristică la conjugarea I, mai ales pentru verbele moştenite din latină $i pentru formaţiile româneşti.
Pentru verbele de conjugarea a IV-a Măria Iliescu stabileşte următoare cifre: 55,43% formaţii pe teren românesc, 27,14% împrumuturi, 1^,49% cu etimologie necunoscută şi 2,94% de origine latină. Supinele substantivate de la verbele de conjugarea a IV-a sînt repartizate în felul următor după origine : 68 % formaţii româneşti, 22 % împrumuturi (cu preponderenţă slave), 7% cu originea necunoscută, 3% moştenite din latină, în cadrul acestei conjugări se remarcă preferinţa substantivării atipinului la verbele formate în română.
Supinul substantivat apare aproape la toate verbele moştenite de conjugarea a Il-a şi a IlI-a şi la cele create după modelul lor. Din 112 supine substantivate de aceste conjugări, 98 sînt de la verbe moştenite, 6 de ia formaţii româneşti şi doar 8 de la neologisme latino-romanice.
în ceea ce priveşte infinitivul lung, repartizarea după originea temei este, în linii mari, similară cu cea de la verb. Eemarcăm o creştere mai mare a, procentului substantivelor cu formă de infinitiv 1 ung care au temă neologică, mai ales latino-romanică (în defavoarea formaţiilor de la verbe româneşti în-i).
77 în capitolul „Schimbarea valorii gramaticale" (în manuscris), redactat pentru Istoria Hfnbii române, statistica bazată pe texte din sec. al XVI-lea — al XVIII-lea oferă pentru infinitivul lung următoarele date : 725 de infinitive dintre care 52% în -ire şi 35% în -are ; pentru supin ţjjsă statistica este diferită atît de datele luate din Densusianu cît şi de cea dată de noi: din 128 de svipine, 35% sînt în -at şi 32% în -it
78 Acad. Iorgu Iordan arată că vorbirea populară păstrează încă destul de riguros vechea tradiţie, în sensul că formaţiile verbale noi le trece de obicei la conjugarea a IV-a (lrc 437).
79 Lucr. cit, p. 97.'
80 în repartizarea supinului după originea temei, pentru a putea face comparaţia cu Măria iJiescu, am folosit aceleaşi criterii, adică am socotit formaţii româneşti toate verbele derivate sau c#mpuse pe teren românesc, indiferent de originea cuvîntului care a stat la baza verbului.
296
ELENA CARAEULEA şi MAGE ALINA POPE SCU-MA E IN
20
în afară de originea Verbelor şi de stilurile limbii, substantivarea su-pinului, spre deosebire de infinitiv, este în strînsă legătură şi cu sensul verbului: se formează supinul substantivat în special de la verbe care exprimă acţiunea de a emite sunete şi, in general, de la verbe care exprimă acţiuni concrete, perceptibile cu simţurile noastre (vezi p. 299).
9. A. Dacă există substantive cu formă de infinitiv lung şi de supin care e posibil să nu aibă încă un verb în română, există însă şi verbe care nu au infinitiv lung sau supin substantivat atestat.
a. în principiu orice verb ar trebui să aibă infinitiv lung, care se formează fără dificultate. El nu este însă înregistrat la un număr de verbe care, ori folosesc alte substantive (derivate cu sufixe lexicale, supinul substantivat, derivate regresive, împrumuturi cu tema comună cu a verbului în discuţie) pentru numele de acţiune, ori numele de acţiune nu se foloseşte. De exemplu: adultera (adulter), afecţiona (afecţiune), agoniza (agonie), ambiţiona (ambiţie), arhieri, baza, bărbieri (bărbierit), băieşi (băieşit), băieri (băierit), benchetui (benchetuială), beneficia (beneficiu), bracona (braconaj), brava (bravadă), bucura (bucurie), buduşlui, cafti (cafteală), candida (candidatură), coexista (coexistenţă), exista (existenţă), conspira (conspiraţie), consta, conta, coresponda (corespondenţă), palpita (palpitaţie), pasiona, persuada, pictura, pisălogi (pisălogeală), platoni (platoneală, platonie), ploua (ploaie), preta, profetiza (profeţie), progresa (progres), tatua (tatua]), telefona (telefonat), toasta (toast), trepana (tre-panaţie), trepida (trepidaţie)*1 etc.
Arătam mai sus (p. 289) că la numeroase verbe de conjugarea a IlI-a infinitivul lung, deşi atestat, este neobişnuit. La alte verbe (mai ales noi), el nu este atestat: conchide, concurge, conţine, corespunde, decurge, discerne, erupe, indispune, întreţese, permite, prelinge, premerge, prescrie etc.
b. Verbele care nu au supin substantivat sînt mult mai numeroase. Se remarcă lipsa supinului mai ales în cazul verbelor care exprimă acţiuni abstracte 82, exprimarea numelui de acţiune făcîndu-se, în cazul acestor verbe, prin alte mijloace. Astfel de verbe pot fi şi vechi, dar cele noi (mai ales în -iza şi -fica) sînt preponderente : abandona, abdica, abstractiza, abunda, acetifica, aclama, aclimatiza, actualiza, acuza, afecta, afilia, aglomera, agoniza, ălcaliniza, alcooliza, alfabetiza, amalgama, amuza, analiza, aniversa, aparţine, aromatiza, banaliza, burghezi, crede, familiariza, făgădui, fertiliza, flămînzi, fluidifica, fructifica, funcţiona, gîndi, idealiza, idolatriza, ierarhiza, inova, iotaciza, izbîndi, închipui, îndrăzni, legaliza, (ne)linişti, manifesta, maturiza, motoriza, naturaliza, naţionaliza, sacrifica, solidariza etc.
c. Există numeroase verbe în dicţionare care nu au atestate nici infinitivul lung, nici supinul substantivat.
Unele aparţin limbii literare şi sînt în general verbe intranzitive: abunda, abuza, apărea, apela, călători, circula, (co)exista, concorda, concura, conferenţia, consta, conta, costa, cotiza, cuveni, demisiona, divorţa, erupe,
81 Poate, la nevoie, şi unele dintre acestea s-ar putea folosi: bazare, candidare, pasionare, progresare.
_____82 Rar, se întîlnesc supine şi de la astfel de verbe : memoriza, scanda etc.
21
EXPRIMAREA NUMELUI DE ACŢIUNE PRIN INFINITIV LUNG ŞI SUPIN
297
evolua, fulgera, leşina, licenţia, pasiona, persevera, ploua, preponderaf preta, prii, privilegia, profita, progresa, proveni, pulsa, surveni, şoma, tinde, trăsni, trepida, tuna etc. şi mai rar tranzitive : afurisi, arbitra, căsători, contesta, lăuda, plăti, preceda, prefera, sciziona, semnifica, subdivide, tutelaf ustura.
De la majoritatea verbelor de mai sus numele de acţiune se exprimă prin derivate cu sufixe lexicale, prin derivate postverbale sau prin împrumuturi din alte limbi; unele dintre ele nu au nici un nume de acţiune corespunzător, cum e cazul unor verbe de tipul: consta, preceda, preta, surveni, tinde.
Cele mai multe dintre verbele care nu au nici infinitiv lung nici supin substantivat sînt nefolosite în limba standard (învechite, regionalisme, neologisme rare, formaţii personale etc). De exemplu : aciola, adiaforisi, afanisi, afierosi, ageri, albini, aporta, aţinta, lăbădui, lainici, lefteri, libovi, lihni, lombarda, papistăşi, parastisi, paravalisi, paşii, pedestri, pişcura, politica, portreta, preluda, purja, pricestui, pritita etc. Existenţa verbelor de acest fel măreşte foarte mult numărul verbelor care nu au infinitiv lung sau supin substantivat. Aşa se explică de ce faţă de numărul de peste 5700 de verbe 83, înregistrate de dm, doar 51% au infinitivul lung atestat în acelaşi dicţionar şi numai 11 % supinul substantivat. Statistica făcută pe baza da ms. (literele A, L, P) diferă, într-o oarecare măsură, deoarece, pe de o parte creşte numărul verbelor de tipul discutat mai sus şi scade, de aceea, numărul infinitivelor lungi, iar pe de altă parte în da ms., înregis-trîndu-se un număr mai mare de cuvinte populare şi învechite, supinul este mai bine reprezentat:
	Infinitiv		Supin	
Litera	DA ms.	DM	DA ms.	DM
A	62%	73%	22%	6%
L	38%	54%	17%	14%
P	31 %	54%	12%	13%
Considerăm că statistica dată după dicţionarele menţionate nu reflectă însă exact situaţia reală din limbă. în afară de infinitivele şi supinele înregistrate după sursele folosite, există altele care se folosesc în vorbirea curentă (unele apar în presă), dar care nu figurează în dicţionare : adresare, arhaizare, asezonare, bifare, buchisire, cangrenare, capitonate, claxonare, corelare, trezire, zbenguire; afişat, claxonat, coafat, staţionat, stopat, sudat, transportat etc.
B. a. Comparînd cele două procedee de formare a numelui de acţiune, no-am aştepta ca oricărui supin substantivat să-i corespundă un substan-
83 In acest număr se includ şi variantele morfologice.
298
ELENA CARABULEA şi MAGDALENA POPESCU-MARIN
22
23
EXPRIMAREA NUMELUI DE ACŢIUNE PRIN INFINITIV LUNG SI SUPIN
299
tiv cu formă de infinitiv lung, deoarece numărul acestora din urmă este mult mai mare. Din materialul cercetat reiese însă că circa 16% din supinele substantivate nu au forme paralele de infinitiv lung. Această cifră se repartizează în felul următor : aproximativ 20 % din supinele provenite de la verbele de conjugarea a IV-a nu au substantiv corespunzător în -ire şi numai 7 % din supinele de la verbele de conjugarea I nu au forme corespunzătoare în -are. Numărul formaţiilor provenite de la verbele de conjugarea a Il-a şi a IlI-a care nu au corespondente cu infinitiv lung este neglijabil: decurs, despus, destors, dispărut. Am exclus din statistica noastră formele de supin la care forma de infinitiv figurează în definiţie în dicţionar ca sinonim al acestuia, deşi nu constituie articol independent (ciripit / ciri-pire) sau este răspîndită în vorbirea uzuală (claxonatj claxonare, plagiat j plagiere 84); de asemenea, am exclus supinele care au formaţii paralele cu infinitivul lung de la variante lexicale, morfologice sau fonetice diferite ale aceleiaşi teme verbale, de tipul: preţeluit < preţelui /preţuire < preţui ; vârguit < vărguij văr gâtuire < vărgălui ; adaos < adaoge j adăugare < adăuga; clipotit < clipotij clipocire < clipoci.
Majoritatea supinelor fără infinitiv lung sînt mai ales cuvinte populare, regionalisme şi, mai rar, arhaisme, formaţii din domeniul tehnic sau formaţii personale. Pentru astfel de supine, ca şi pentru verbele de la care s-au format, avînd o sferă de folosire limitată şi fiind, în general, puţin cunoscute de vorbitorii limbii române literare, nu avem totdeauna certitudinea că în aria de răspîndire a lor sau în perioada în care s-au folosit nu există (existau) şi formaţii paralele de infinitiv lung. Este semnificativ faptul că unele dintre aceste supine substantivate nu au nici alte sinonime cu valoare de nume de acţiune formate cu sufixe lexicale : bâunat „faptul de a băuna, lătrat, urlet", cucurigat „cîntatul cocoşilor", fâtăciunat „socoteala fătă-ciunilor" (vremea fătăciunatului. uricariul vi 471), încurelat „acţiunea de a încurela, încingere cu curele", huhurat „chiuit", hrebânat „acţiunea de a hrebăna, pieptănat", izăflat „invenţie, născocitură", strechiat „îmbolnăvire de streche", vergelat „acţiunea de a vergela", turişat „datul pe gheaţă" ; căpătuit „acţiunea de a săpa, de a prăşi porumbul", căpârit „învoială, înţelegere la logodnă", ciorcănit „tăiatul viei", corit „acţiunea de a cori, de a strînge fînul", lăut „spălat", prepelicit „legatul viţei de vie", vierii „acţiunea de a vieri", voinicit „acţiunea de a voinici", ziorit „faptul de a ziori pe cineva" etc. Alte supine nu au formaţii paralele cu infinitivul lung, dar au derivate formate cu sufixe lexicale : aricitjariceală, flăcăiiIflâcăie, hârăţitjhărăţealâ, primititjprimiteală, schimnicit\schimnicie, stărostitjstărostie, şondoroitjşonăoroială, ştobîlcăitlştobîlcâidlă, ştiupit/ ştiu-pitură, urditjurdeală, zuzuit/zuzet etc.
Supinele din limba literară şi uzuală cărora nu le corespunde un infinitiv lung sînt mai puţine decît cele regionale şi învechite din aceeaşi categorie şi, după valoarea pe care o au, se grupează astfel:
84 Ulterior am constatat că plagiere va figura ca articol aparte în Dicţionarul limbii române <deşi nu este tratat nici în da ms. nici în dm).
a. Cele mai multe exprimă acţiuni concrete legate mai ales de diferite îndeletniciri ale oamenilor : arat, brodat, cărat, croşetat, cutreierat, furat, pipat, preferat, stopat; bărbierit, buzunărit, chefuit, glumit, păruit, pîndit, robotit, sclifosit, sorcovit, şindrilit, şperţuit, tîlhărit, trebăluit.
p. Altele exprimă acţiunea şi concretizarea ei, aproape toate fiind formate de la verbe de conjugarea a IV-a de provenienţă onomatopeică sau, mai rar, derivate de la substantive, nume de instrumente cu ajutorul cărora se produc sunete: cheunat, chiţcăit, drăngănit, fornăit, grunţăit, Mrcîit, hîrîit, horăit, huruit, leopâit, mehăit, păcănit,pîrpîit, răzbubuit, schelă-lăit, şîşîit, tocănit, trăncănit, tropăit, ţiuit ţîrîit, uşuit, viţiit, zdrăngănit, zgîl-ţîit, zornăit, zuruit. Astfel de formaţii expresive întîlnim şi printre regionalisme: cohăit,crăunit „croncănit", dănăit „dondănit", horhăit, huit „ceartă", tutuit „freamăt", mălărit, păfăit „fumat zgomotos cu păfăituri", tiohâit, ţitnit, ţocăit, ţurluit etc.
y. Pornind de la acţiune, unole supine în -it, pe care le considerăm formate de la verb, exprimă în special îndeletnicirea, ocupaţia, situaţia : arendaşii, băieşit, butnar it, cojocarii, faur ărit, grădinărit, minerit, păcurarii, plutărit, prisăcărit, salahorii etc.
în afară de supinele din vorbirea populară şi din cea literară, apar unele în limbajul tehnic care nu au corespondent un infinitiv lung, deşi acesta din urmă este mult mai frecvent atestat şi în acest domeniu decît supinul. Nu e exclus ca şi forma de infinitiv lung să fie întrebuinţată în limbajul tehnic, mai ales în cazul supinelor cu verbe atestate. Iată exemplele întîlnite : barchetat, bridat, buchetat, fasetat, formalizat, şevilat, velurat; bulgărit, bumbăcit, focărit, lâcârit, pigulit, plănărit, secărit, spăltuit, şeruit, ştrecuit.
Prin urmare, numărul supinelor substantivate care nu au infinitiv lung de la aceeaşi temă este mic şi, în general, cu sferă de întrebuinţare mai restrînsă. Ţinînd seama de aceasta, se poate afirma că în limba contemporană există un paralelism de forme, în sensul că, în principiu, oricărui supin substantivat îi corespunde un infinitiv lung (bineînţeles că ele nu se. suprapun totdeauna şi din punctul de vedere al valorii sau al ariei lor de răspîndire   — vezi mai departe).
b. Pornind de la infinitivul lung, rezultatele sînt cu totul altele. Din numărul total al substantivelor cu formă de infinitiv lung, circa 67% nu au forme paralele de supin substantivat. Pe conjugări situaţia este următoarea: aproximativ 75% din infinitivele lungi cărora le corespund verbe de conjugarea I şi 54% din cele cărora le corespund verbe de conjugarea a IV-a nu au supine substantivate înregistrate în materialul nostru. Pentru substantivele provenite de la verbe de conjugarea a Il-a şi a IlI-a, neproductive în limba română, situaţia paralelismului discutat este mai apropiată de cea de la infinitivele de la conjugarea a IV-a : 60 % din infinitivele de la aceste conjugări nu au forme paralele de supin substantivat.
Numărul mare de substantive cu formă de infinitiv lung provenite de la un verb de conjugarea I, ca şi faptul că marea lor majoritate nu au
300
ELENA CARABULEA şi MA GDALENA POPESCU-MARLN
24
con-
un corespondent supin substantivat, demonstrează predilecţia limbii temporane de a forma nume de acţiune mai ales cu sufixu] -are.
10. Valoarea fundamentală a substantivelor cu formă de infinitiv lung şi de supin este aceea abstractă de>n u m e de acţiune, de la care derivă şi alte valori cu sens mai mult sau mai puţin concretizat, dintre care cea mai frecventă este valoarea de rezultat al acţiunii85. Atît infinitivul lung, cît şi supinul exprimă acţiunea în sens larg, ca şi verbul de la care derivă, deosebindu-se de acesta prin trăsăturile gramaticale specifice substantivului 86. Prin urmare cele două substantive formate de la aceeaşi temă sînt în general sinonime 87, chiar dacă uneori sinonimia este numai parţială, deoarece nu se suprapun toate sensurile. De asemenea nici ariile de folosire nu coincid totdeauna.
Prin valoarea de nume de acţiune se înţelege acţiunea propriu-zisă (mişcarea, faptul, procesul, operaţia etc.) şi starea (atunci cînd verbul exprimă stări). De exemplu : tighelire „acţiunea de a tigheli", pieptănat „acţiunea de a pieptăna", pipemicire „faptul de a se pipernici", stopat „operaţie de stopare", pingelire „operaţie prin care se pingeleşte", creştere „procesul de a creşte", fericire „stare sufletească în care omul se consideră fericit", tihnire „stare de tihnă" etc.
Noţiunea de rezultat al acţiunii este foarte largă, în ea înglobîndu-se> în funcţie de sensul verbului-bază, un fenomen, un sentiment, un obiect concret etc. : scăpărat „fulger": Fulgerului i se mai zice şi scăpărat. Pamfile, văzd. 71; zugrăvire „imagine pictată" : A căruia zugrăvire un munte închipuia. Pann, e. ii 8 etc.
Am luat în considerare şi numele ocupaţiei, funcţia, meseria numai atunci cînd substantivul respectiv este şi nume de acţiune, incluzînd aceste sensuri la rezultatul acţiunii: suplinire „funcţia celui care suplineşte pe cineva" ; plutire „plutărie, plutăşie" şi plutit '(plutărit) cu acelaşi sens : Ocupaţiunpa principală a moţilor e. . . plutitul, cercuitul si dulqherituL Frîncu, la tdrg.
La unele substantive din cele discutate se înregistrează si valori (legate sau nu de sensul verbului) a căror relaţie cu valoarea de nume de acţiune sau de rezultat al ei este mai puţin evidentă :
a. Locul unde se petrece acţiunea : asfi?iţit „locul unde asiinteste soarele" ; curs, curgere „locul pe unde curge o apă" ; locuire „locuinţă, domiciliu" ; Şi iaste cortul lui în Salim şi lăcuirea lui în Sion. psalt., 'la
85 Vezi şi Gramatica Academiei, ed. I, voi. I, p. 156-157. în stabilirea valorilor infinitivului lung şi ale supinului am respectat în general datele furnizate de izvoarele cercetate. Uneori am intervenit completînd la anumite cuvinte unele valori pe care le cunoaştem din vorbire şi care lipseau din materialul nostru.
86 Vezi Iordan, lrc, p. 48, 416, 421 ; Matilda Garagiu-Marioteanu, lucr. cit., p. 34, 36, 37, Gramatica Academiei, ed. a Il-a, voi. I, p. 224 — 232.
87 Acad. Iorgu Iordan, ib., p. 421, arată că există o deosebire între ele în ceea ce priveşte aspectul temporal : supinul diferă de infinitiv „printr-o nuanţă aş zice temporală (infinitivul ne trimite la prezent şi de aceea sensul lui pare mai concret)".
25
EXPRIMAREA NUMELUI DE ACŢIUNE PRIN INFINITIV LUNG ŞI SUPIN
301
ccr 108 ; păşunat „loc de păşune, islaz" h. xvm 4; stătut „locuinţă" T. Papahagi', m., în da ms.
b. Timpul în care se desfăşoară acţiunea : asfinţire, asfinţit „timpul cînd asfinţeşte soarele" ; cărat „timpul cînd se cară" ; cules „timpul cînd se culege"'; înserare, înserat „timpul cînd se înserează" : Ceriul de înserat era de-asupră-i albastru. Eminescu, n. 48 ; înnoptat ,,timpul cînd se înnoptează" :  Şi-i apucă înnoptatul taman în satul cizmarului, şez. ix 66.
c. însuşirea, calitatea : omenire „omenie" : Sufletul acela care zace întru păcat. .'. n-are chip, fiindcă i-au căzut din obraz icoana omenirii cea dumnezeiască, Molnar, ret. 54/5 ; mărire „măreţie, splendoare" : Unde e semeUia lu Platon3! . . . Unde e mărirea Diei% (a. 1633). gcr i 85/21; tărire „tărie, putere, forţă" : Tu eşti tăriria şi începătura a tuturor fraţilor tăi. hronograf (a. 1760) la gcr ii 70/10.
d. Obiectul (mijlocul) cu care se face acţiunea sau obiectul care suferă acţiunea : cîrmuire „guvern, organ de conducere locală" : Silise cîrmuirea pe şcolarii din ţară să poarte opinci. Pas, z. i 112 ; cu acelaşi sens stăpînire; acoperit '„acoperiş" : împregiurul lui acoperitul lui. psalt. 25/15; bîrnuire „bîrnele care alcătuiesc pereţii caselor" (ltr); dare, dat „dar, danie" (Jipesgu, o. 62); dănuire „lucru dănuit, dar, donaţie" (tjricariul i 119); mîncare „ceea ce sa mănîncă, bucate" etc.
Aducerea în discuţie a situaţiilor descrise sub punctele a—d se motivează prin aceea că apar alături de valoarea de nume de- acţiune. Ele reprezintă însă un procentaj neglijabil în materialul cercetat (sub 0,5%).
Există, prin urmare, cuvinte numai cu valoare abstractă — de acţiune —, cuvinte care, p@ lingă valoarea de acţiune, au şi alte valori ca rezultatul acţiunii, adesea concretizat, şi toate nuanţele discutate mai sus şi cîteva cazuri de cuvinte la care valoarea abstractă nu este înregistrată (vezi p. 302).
Valorile concrete sîrt derivate, de obicei, de la acţiune, graniţa dintre ele fiind uneori greu de delimitat: ciripitul (păsărilor) poate fi sau „acţiunea de a ciripi" sau „rezultatul acţiunii de a ciripi: sunetul, cîntecul păsărilor". Distincţia dintre ele se face mai ales în context. într-o oarecare măsură marca pluralului este un indiciu de concretizare 88 (vezi p. 303-304).
Deosebirea dintre valoarea de acţiune şi celelalte valori se poate face în context şi cu ajutorul substituirii. Substantivele care exprimă acţiunoa pot fi înlocuite în context cu o construcţie în care intră obligatoriu o formă verbală sau un substantiv nume de acţiune (postverbal, derivat cu sufix etc). Cu alto valori această substituţie nu este, în general, posibilă, ea putîndu-se face numai cu un substantiv cu sens concret.
Compară : Mîncarea (mîncatul) ciupercilor este nerecomandabilă/ Amînca (să mănînci) ciuperci este nerecomandabil, cu
Mîncarea de astăzi a fost bună \ bucatele de astăzi au fost bune ;
88 Vezi şi Matilda Garagiu-Marioţeanu, lucr. cit, p. 37, care, vorbind despre supin, afirmă că atunci cînd „capătă înţeles concret, are şi forme de plural".
302
ELENA CARABULEA şi MAGDALENA POPESCU-MARIN
26
27
EXPRIMAREA NUMELUI DE ACŢIUNE PRIN INFINITIV LUNG ŞI SUPIN
303
Nu mai înceta cu sărutatul n. rev. r. i 65jNu mai înceta cu sărutarea, a săruta, să sărute, cu
Un lung, un dulce, un vecinie sărutat. (Alexandrescu, m. 59/sărutare, sărut.
La infinitivul lung ca şi la supinul substantivat valorile concrete apar în general asociate cu cea de nume de acţiune. La ambele mijloace predomină însă valoarea de nume de acţiune (la supin mai mult chiar decît la infinitivul lung) 89 : 75% din numărul total de supine substantivate şi respectiv 67% din infinitivele lungi înregistrate de noi au numai această valoare.
La un număr neglijabil de substanlive cu formă de infinitiv lung ca şi la cîteva supine nu este înregistrată valoarea de nume de acţiune. Este greu de precizat dacă acestea au numai valori concrete, prin analogie ert alte substantive care aveau aceste valori, sau au avut ele însele, iniţial,, valoarea de nume de acţiune care a constituit punctul de plecare pentra valorile derivate.
La infinitiv : alsâuire „proprietate" Ursu, t. ; credinţare   „logodnă, credinţă", Teaha, 217 ; cumplire (înv.) „sfîrşit, capăt; neîndurare, cruzime; zgîrcenie" ; cuptorire (pop.) „bolta unei peşteri" ;
grâunţare „efect obţinut prin compoziţia ţesăturii şi prin apretură" (ltr) ; iezire ?,iaz, iezătură" (ltr) ;
inclavare (neob.) „lucru (fapt, idee) diferit prin natura lui de întregul în
care este înglobat" (da ms.); obrazire (înv.) „model, pildă, exemplu".
După cum se poate observa, acestea sînt formaţii analogice care de obicei nu au la bază un verb atestat (grâunţare, obrazire, iezire) saw verbul nu este prea folosit: dlsăui, credinţa, inclava, cumpli, cuptori etc»
La supinul substantivat: apuţit „miros, simţul mirosului" Coresi, la hem 1442 ; avut „posesiune, lucruri posedate, avere" ;
cumplit 1. „totalitate, conţinut complet" ; 2. „capăt, margine, sfîrşit'* psalt. 122/1; ddldcit „dalac" ;
hraconit „flegmă" Alecsandri, la cade ; înfrînt „numele unei boli" ;
olorit „vînt uşor şi neregulat, boare, adiere" Pamfile, a. r. 214 ; urdinat „diaree" alrm i/i h. 174.
Afară de avut, toate cele?alte exemple reprezintă forme învechite şi populare. în ceea ce priveşte pe avut, aşa cum se presupune şi în da
89 în această privinţă rezultatele noastre nu confirmă întru totul ideea formulată de I. Fischer ( Unele probleme ale formării cuvintelor în limba română, în scl v (1954), nr. 3 — 4, p. 304> că „supinul are valoarea cea mai apropiată de a verbului {neputînd deveni nume al rezultatulu acţiunii") (subl. ns.); circa 25% din supinele substantivate exprimă şi :' mai departe).
i
(s.v.), probabil că iniţia) exprima şi acţiunea, iar ulterior această valoare s-a pierdut, rămînînd numai cu valoare concretă (supinul cu valoare verbală apare şi astăzi în construcţii în care exprimă relaţia : de avut l-am avut, dar l-am pierdut).
Eepartizarea pe valori după conjugarea verbului care a stat (sau ar putea sta) la baza substantivului ne prilejuieşte unele concluzii cu privire la răspîndirea valorilor amintitb :
Conjug. I
Infinitiv : acţiunea
acţiunea şi celelalte valori Supin acţiunea
acţiunea şi celelalte valori
69% 31% 85% 15%
Conjug.	Conjug.
II—III	IV
50%	61%
50%	39%
52%	73%
48%	27%%
Cercetarea valorilor pe conjugări ne arată că substantivele care se folosesc mai ales cu valori concrete provin în general de la verbe vechi. Astfel, conjugările a Il-a şi a IlI-a au un procentaj mai mare de formaţii cu valori concrete (aproximativ egal la supin şi infinitiv). De la cele două conjugări productive procentajul formaţiilor de acest fel este mult mai mie (diferenţa este vizibilă chiar şi între conjugările I şi a IV-a : la prima, numărul acestor formaţii este mai redus). Trebuie remarcat şi faptul că la numeroase formaţii aici în discuţie sensurile concrete poartă în dicţionare indicaţia „rar, neobişnuit, învechit, regional" etc, ceea ce demonstrează că supinul şi infinitivul lung se folosesc în limba contemporană mai ales cu valoare de nume de acţiune.
11. Datorită valorii abstracte a substantivelor în discuţie, pluralul nu se foloseşte decît la un număr restrîns (sub 9% din totalul infinitivelor) substantivele întrebuinţate la plural nu au de obicei valoare de acţiune propriu-zisă, ci valori derivate din aceasta (mai ales concretizate)90. Unele dintre substantivele care au plura1 se folosesc frecvent în limba literară (ameninţări, amintiri, chemări, cuceriri, deosebiri, despărţiri, firir înfăptuiri, măriri, mişcări, mîngîieri, naşteri, nenorociri, opriri, plîngeri, presupuneri, scăderi, stări, uneltiri, vînzâri etc), în timp ce altele apar ca neobişnuite (ocazionale, învechi; e, regionale) : fierberi mineiUl (1776), 1832/2, nemeriri Asachi, în da ms., netihniri (a. 1819) uricariul vh 74, ondulări Brăescu, a. 226, repeziri Pann, e. li 83/7, sfiiri în da ms., sfîşieri Camilar, t. 6, vagabondări ZamFirescu, sf. m. n. i 239 etc Supinele substantivate se întrebuinţează, în mod obişnuit, la singular. Une1^ au însă şi forme de plural cu aceleaşi valori ca cele de la infi-
i rezultatul acţiunii (vezi
puţin cele provenite din neologisme.
304
ELENA CARABULEA şi MAGDALENA POPESCUL
4 28
nitiv (circa 7 % din supinele substantivate au pluralul atestat; în realitate numărul e mai mare). Se constată că cele mai multe formaţii care au plural sînt cele de la conjugarea a IV-a, urmînd, în ordine descrescîndă, cele de la conjugarea a Il-a şi a IlI-a şi, la distanţă mare, cele de la conjugarea I. La cele mai multe forma de plural este însă învechită, neobişnuită, rară.
Desinenţele de plural ale supinelor substantivate sînt -uri şi -e, unele dintre ele avînd forme duble în -uri şi -e.
Forma mai uzitată de plural variază de la un cuvînt la altul, de cele mai multe ori însă cea în -uri pare mai obişnuită.
Supinele cu formă de plural în -e se confundă cu pluralul participiilor feminine substantivate. Credem că acesta este principalul motiv pentru €are desinenţa -e este evitată în cazul supinului. Nici contextul mai larg nu ne ajută, de cele mai multe ori, să le diferenţiem. De exemplu, scrisuri/ scrise : Cu sporul de vorbire, ca autori ce umplu Lumea de multe scrise. I. Văcărescul, p. 49/8 ; scrise ar putea fi sinonim cu scrisuri sau poate însemna ,,cele scrise", „lucruri, cărţi etc. . . . scrise".
Supinele de la verbele de conjugarea a IlI-a şi a IV-a cu desinenţa de plural -uri seamănă formal cu derivatele în -(t)ură. într-un caz avem a face însă cu o desinenţă de plural, neaccentuată, în celălalt cu un sufix lexical accentuat. Numai în cazuri excepţionale e greu de făcut distincţie între ele, ca în menituri, atestat numai în forma de plural, fără să fie indicat .accentul, cu sensul „prorociri, preziceri (rele)" : Corbul cînd crîngâeşte, bine ştie el ce fel de menituri meneşte. Cantemir, ist. 320 ; cf. id. hr. 10.
12. Pentru a avea o imagine globală asupra folosirii numelui de acţiune în limba română este necesară o comparaţie între toate procedeele de formare a lor. în lucrarea de faţă ne-am limita>t la compararea întrebuinţării color două procedee 91, infinitivul lung şi supinul substantivat, deoarece acestea au unele trăsături comune care le deosebesc de celelalte procedee : ambele sînt la origine forme ale verbului 92 de la care se formează aproape cu regularitate ; prin ele se exprimă în limba română valoarea de acţiune mai mult decît prin celelalte mijloace legate mai ales de alte valori apropiate de acţiune (ca rezultatul acţiunii, adesea concretizat).
a. Analizînd situaţia infinitivelor lungi şi a supinelor substantivate care au temă comună, constatăm că circa 50% din formaţiile paralele provenite de la verbele de conjugarea I şi a IV-a sînt sinonime. Cea mai bună dovadă a suprapunerii semantice a celor două forme este posibilitatea substituirii lor reciproce : în aceleaşi condiţii, apare uneori infinitivul, alteori supinul, cu aceeaşi valoare. De exemplu : Să ia. . . un vecinie sărutat. Alexandrescu, m. 59/ A da lumii veşnica sărutare. Marcovigi, g. 4/17. Despărţirea săminţelor din paie se face. . . prin îmblătirea cu umblăciile.
91 Concurenţa dintre toate procedeele de exprimare a numelor de acţiune va forma obiectul unei alte lucrări.
92 Tot forme ale verbului sînt şi substantivele feminine de tipul agonisita, zisa discutate Ia p. 280 cu valoare de nume de acţiune. Concurenţa cu acestea nu este semnificativă, deoarece sînt puţine, nu formează un sistem şi nu sînt folosite în limba literară contemporană.
EXPRIMAREA NUMELUI DE ACŢIUNE PRIN INFINITIV LUNG SI SUPIN
305
29
I. Ionescu, c 182 /îmblătitul bucatelor, economia, 54/14; Vin la Milcov cu grăbire să-l secăm dintr-o sorbire. Alecsandri, p. n 136{Gruia vadra o prindea şi dintr-un sorbit o bea. Cătană, b. p., în da (ms.); Suire în eeriu. psalt. 288/13 /Eşitul sufletului şi suitul cătră ceriu. Dosoftei, v. s. 96 etc. Uneori, apar asemenea formaţii chiar la acelaşi scriitor, în aceeaşi operă : Smintirea finului la uscat', adunat şi clădit. I Ionescu, c. 109/15/ Adunarea [griului] în clăi. Id„ ib. 35/25 ; Mornăirile ei erau tunete, invectivele trăsnete. Sadoveanu, n. f. 6/Cu momăitul meu numai cu urşii m-dş putea lua la întrecere. Id., ib. 15.
în ce priveşte infinitivele lungi şi supinele paralele provenite de la verbe de conjugarea a II-a şi a III-a, remarcăm o mai mare specializare a lor pe valori, pe nuanţe de sens sau pe stiluri ale limbii. Astfel, foarte rar apare o suprapunere perfectă între formele de supin şi cele de infinitiv lung: o strîngere de mînă. Eminescu, n. 59/ un strîns de mină. Negruzzi, sin 431; stoarcere/stors ; ungerea (maşinii) /unsul (maşinii) etc.
Existenţa formaţiilor paralele nu înseamnă, implicit, sinonimie perfectă93. Paralelismul dintre aceste două mijloace de exprimare a numelui de acţiune poate să antreneze, la un moment dat, o diferenţiere între ele, fie în ce priveşte valoarea, fie numai unele sensuri subordonate valorii respective. în astfel de cazuri sinonimia este parţială.
b. Se constată, după materialul avut în vedere, că infinitivul este mai bogat în sensuri decît supinul substantivat, deşi ambele pot avea aceleaşi valori. De exemplu, povestire, pe lîngă „acţiunea de a povesti, istorisire", valoare pe care o are şi supinul povestit, mai înseamnă şi „întîm-plare, fapt, păţanie". Se poate spune aprinsul sau aprinderea focului, dar infinitivul are, în plus, sensul figurat „înflăcărare, exaltare". La fel, fierberea (fiertul) mustului, a bucatelor-, infinitivul are însă şi sensul „agitare, agitaţie, iritare".
c. Alteori formaţiile paralele, deşi cu aceeaşi valoare, au sensuri diferite: înţeles/înţelegere, atunci cînd au valoare concretă înseamnă: primul „semnificaţie", al doilea „convenţie". Supinul încordat apare cu valoare de nume de acţiune cu sensul „cercuire", deci sens propriu legat de etimonul coardă, în timp ce încordare apare mai ales cu sensurile figurate „întindere, stare de tensiune, strîngere, îmbrăţişare".
d. Faptul că sinonimia este numai parţială se vede şi din existenţa unei valori în plus la una din formaţiile paralele.
a. Infinitivul exprimă atît acţiunea, cît şi alte valori, supinul numai acţiunea: arătare „acţiunea de a arăta, monstru, fantomă" etc./arătat,
93 De multe ori nu putem preciza în ce măsură sînt sinonime, deoarece la foarte multe dintre ele se dă în dicţionar numai definiţia cuvîntului, fără trimiteri la izvoare din care să ne dăm seama dacă se folosesc exact în aceleaşi stiluri sau în aceleaşi regiuni. Astfel, adesea în dicţionar supinul este definit prin infinitivul lung, ceea ce denotă fie rara întrebuinţare a supinului, fie faptul că acesta, deşi posibil, e nefolosit. Aşa sînt exemple ca amuţire {amuţit, mi-gâlirej migălit, oţelire joţelit. Situaţia inversă, şi anume infinitivul explicat prin supin, apare mai rar: mornâitjmornăire, smîntînitfsmîntînire, undit\undire „acţiunea de a undi, pescuire cu -   undiţa" etc.
20 - C, 236
306
ELENA CARABULEA şi MAGDALENA POPESCU-MARIN
30
31
EXPRIMAREA NUMELUI DE ACŢIUNE PRIN INFINITIV LUNG SI SUPLN
307
numai „acţiunea de a arăta", ascultare/ascultat, contemplare/contemplat, culcare/culcat, cuvîntare/cuvîntat, deghizare/deghizat, dezmierdare/dezmierdat, gustare/gustat, încovoiere/încovoiat, îndreptare/îndreptat, întrebare/întrebat, înzestrare/înzestrat, murare/murat, osp atare/ospătat, plimbare/plimbat, repetare /repetat, săgetare/săgetat, serbare/serbat, terminare/terminat, zburdare/ zburdat; amăgire/amăgit, clădire/clădit, descoperire/descoperit, gîndire/ gînăit, ivire/ivit, însoţire/însoţit, întovărăşire/întovărăşit, jertfire/jertfit, oprire/oprit, privire/privit, topire/topit, vorbire/vorbit, zidire/zidit; cerere/ cerut, facere/făcut, întoarcere/întors; vedere/văzut, vînzare/vîndut etc.
p. Supinul exprimă acţiunea şi alte valori, infinitivul numai acţiunea (situaţie mai rară decît cea de sub a), de exemplu, aşternere „acţiunea de a aşterne", aşternut „acţiunea de a aşterne, obiectele care se aştern" etc, adăpat/adăpare, dejugat/dejugare, guiţat/guiţare, imprimat/imprimare, măritat/măritare, mutat j mutare, picurat /picurare, p lagi at /plagiere, tocat / focare, vînat/vînare; chiuit/chiuire, ciripit/ciripire, cîrîit/cîrîire, giugiulit/ giugiulire, hîrşîit/hîrşîire, iordănit/iordănire, lipit/lipire, molfăit/molfăire, piuitjpiuire, prăjit/prăjire, prăşit/prăsire, sforăit / sforăire, vîjîit/vîjîire ; ras/radere, copt/coacere.
e. De multe ori formele de infinitiv lung şi de supin substantivat, deşi sinonime, au domenii diferite de întrebuinţare : unul în tehnică, celălalt în limba uzuală, unul în limba literară, altul în vorbirea populară etc. De obicei supinul este mai frecvent în vorbirea regională şi cea populară, infinitivul în româna standard şi în limbajul tehnico-ştiinţific. De exemplu, aerare, leşiere apar numai în tehnică, aerat, leşiat „spălatul cu leşie" au atestări numai din vorbirea populară; tot aşa fotografiere e inserat numai în ltr, iar fotografiat apare în da ms. cu citate numai din limba literară (autori moderni); întîlnire „contact, întrevedere, adunare ; meci, întrecere" e folosit în vorbirea uzuală, în timp ce întîlnit „întîlnire, întîlniş" e popular : Bun întîlnitul, maică. Mera, l. b. 154. Ajutare este considerat de da ms. ca învechit, iar ajutat ca regionalism; jucare, strîmbare apar ca învechite, jucat ca popular şi literar, iar strîmbat ca literar ş.a.m.d.
f. Mai frecvent decît întrebuinţarea în domenii diferite se întîlneşte folosirea unuia dintre procedeele discutate într-un domeniu în plus (adesea cu sensuri în plus), de obicei a infinitivului. Ilustrăm această idee cu un singur exemplu : aproximativ 100 de infinitive lungi provenite de la verbele de conjugarea I, înregistrate de da ms., care au în acelaşi dicţionar şi corespondente de supin apar şi în lista de cuvinte a ltr cu sensuri speciale, dar supinele respective nu apar în această listă. De exemplu : împuşcare, afară de sensurile din limba comună consemnate în da ms., are sensuri speciale în ltr (în tehnica militară, la mine etc.); supinul împuşcat nu figurează decît în da ms. şi numai cu citate din limbajul popular. Datorită folosirii infinitivelor lungi în tehnică s-a ajuns ca, în cadrul.aceleaşi valori (acţiunea), acestea să-şi dezvolte uneori sensuri speciale pe care supinul nu le are (vezi şi pct. e). Aşa sînt şi afumare, afundare, ajustare, aliniere, amenajare, apărare, apăsare, balansare, bandajare, cerce-are, cizelare, clasare, clătinare, colorare,   confecţionare, degustare, descăl-
i
I
ţare, echipare, elaborare, fluier are, fluturare, forfecare, împiedecare, încălcare, încălţare, încercare, încleştare, încopciere, încrucişare, înecare, înfăţişare, înfoiere, înfundare, îngenunchere, îngroşare, înmagazinare, înregistrare, însămînţare, însforare, înşurubare, întîrziere, întunecare, 1#crămare, livrare, lopătare, lucrare, măcinare, modulare, patinare, răsturnare, sărare, scăpărare, schimbare, spălare, sunare, turburare, urcare etc, care apar cu sensuri speciale în ltr, denumind diferite acţiuni (procedee, operaţii) din tehnică; supinul corespunzător apare, de pildă, în da ms., dar nu are sensurile din tehnică corespunzătoare infinitivului lung
Situaţia contrară, adică existenţa în ltr a unor supine care să nu aibă înregistrat în acelaşi izvor şi un infinitiv lung corespunzător, este extrem de rară95. De exemplu, apar în ltr măturat, răriţat, iar măturare, răriţeure nu; ele sînt consemnate însă în da ms. cu sens similar.
g. De multe ori formaţiile cu supinul şi cele cu infinitivul lung substantivat care apar în acelaşi domeniu se folosesc în construcţii gramaticale diferite. Astfel, în tehnică, infinitivul şi supinul denumesc procedeul, ^ operaţia, tratamentul, procesul de a. .. etc, dar în timp ce primur apare în tot felul de construcţii gramaticale, supinul apare mai ales în construcţii de tipul: maşină (aparat) de sablat (este maşina cu care se face operaţia de sablare, adică de curăţire a suprafeţei pieselor metalice prin proiectare de nisip de cuarţ sub presiune). Sînt înregistrate în felul acesta majoritatea formaţiilor din limbajul tehnic: nutuire „operaţie de executare a canelurilor", iar nutuit apare în construcţia aparat denutuit, riluire „operaţie de executare a unui ril" /riluit (aparat de riluit), rodarej maşină de rodat, sabotare/maşină de sabotat etc. Mai rar, în astfel de îmbinări poate apărea şi infinitivul (aparat de rulare, cale de rulare). în ltr supinul apare foarte rar determinat de un genitiv, în schimb infinitivul se întîlneşte frecvent în astfel de îmbinări: sortarea materialelor textile, sortarea seminţelor, şlefuirea metalelor etc.
h. în general, din materialul excerptat se remarcă o mai largă răs^ pîndire şi folosire a infinitivului lung în defavoarea supinului substantivat. Infinitivul are atestări multe, din domenii diferite, în timp ce unele supine apar folosite rar, ocazional, sînt neobişnuite. De exemplu; aflare (aflat), ameninţare (ameninţat), amestecare (amestecat), aplicare (aplicat)r aprobare (aprobat), apropiere (apropiat), binecuvîntare (binecuvîntat)9 carbonizare (carbonizat), canterizare (cauterizat), căutare (căutat), cercare (cercat), chemare (chem at), cruţare (cruţat), curbare (curbat), cutremurare (cutremurat), depărtare (depărtai), deşteptare (deşteptat), dezbinare (dezbinat), fasonare (fasonat), iertare (iertat), iniţiere (iniţiat), intrare (intrat), împilare (împilat), înălţare (înălţat), înfiinţare (înfiin-
94 Unele sensuri din limba comună ale celor două serii de substantive se suprapun.
95 Lucru explicabil, deoarece ltr înregistrează foarte rar un supin prin care.se denumeşte operaţia, procedeul, tratamentul şi de obicei atunci cînd apar astfel de situaţii se întîlneşte paralel şi infinitivul, cu aceeaşi valoare, fie în aceeaşi specialitate hămuşitlhâmuşire „procedeu folosit în tăbăcărie pentru îndepăratarea părului şi pentru recuperarea lînii de pe pieile de oaie", fie în specialităţi diferite : ras „operaţia de curăţire a blănurilor de resturile de ţesut subcutan aderent"/ radere „răzuirea unui strat subţire de pe suprafaţa unui obiect" etc.
'308
ELENA CARABULEA şi MAGDALENA POPESCU-MARIN
32
33
EXPRIMAREA NUMELUI DE ACŢIUNE PRIN INFINITIV LUNG 31 SUPIN
ţat), înfruntare (înfruntat), îngreuiere (îngreuiat), înşelare (înşelat), întîmpinare (întîmpinat), înviorare (înviorat), mişcare (mişcat), mîncare (mîncat), plecare (plecat) etc.; foşnire (foşnit), fulguire (fulguit), îndrăz-nire (îndrăznit), învoire (învoit), mărturisire (mărturisit), mîntuire (mîn-tuit), oglindire (oglindit), otrăvite (otrăvit), pieire (pierit), pomenire (pomenit), risipire (risipit), rodire (rodit), scutire (scutit), sfătuire (sfătuit), sleire (sleit)m ; alegere (ales), atingere (atins), creştere (crescut), cunoaştere (cunoscut), deprindere (deprins), încăpere (încăput), naştere (născut), părere (părut), prevedere (prevăzut), propunere (propus), supunere (supus), tăcere (tăcut), trimitere (trimis), ucidere   (ucis) etc.
Situaţia inversă, supinul mai folosit şi infinitivul neobişnuit, ieşit din uz, este mai rară mai ales în cazul formaţiilor provenite de la verbe de conjugarea I: coafat (coafare), brodat (brodare), colindat (colindare), fumat (fumare), lătrat (lătrare), militat (militare), ouat- (ouare), pupat (pupare), secerat (secerare), treierat (treierare), zbierat [zbier are)-, călărit (călărire), cărăuşit (cărăuşire), dormit (ăormife), gîfîit (gîfîire), mîrîit (mîrîire), năşit (nâşire), păstorit (păstorire), pescuit (pescuire), piscuit (piscuire), pîrîit (pîrîire), pîrît (pîrîre), plugârit (plugărire), răpăit (răpăire), sărit (sărire), sfîrşit (sfîrşire), tîrît (tîrîre), urît (urîre); adaos (adăugare), aşternut (aşternere), bătut (batere), cernut (cernere), copt (coacere), cusut (coasere), dres (dregere), dus (ducere), fript (frigere), împins (împingere), lins (Ungere), mers (mergere), muls (mulgere), păscut (paştere), spus (spunere), ras (radere), supt (sugere), surîs (surî-dere ), tors (toarcere), tras (tragere ), tuns (tundere ), ţesut (ţesere ), zis (zicere ).
Diferenţa de întrebuinţare în limba literară actuală între infinitivul lung şi supinul substantivat se poate vedea şi din următoarele date comparative furnizate de lectura cîtorva ziare : scînteia, nr. 7186, 1966, 6 pagini, flamura prahovei, nr. 4501, 1966, 4 pagini, contemporanul, nr. 1052, 1966, 10 pagini, gazeta literară, nr. 736, 1966, 8 pagini. Prezentăm întîi numărul formaţiilor şi apoi frecvenţa apariţiilor lor :
	Numărul formaţiilor		De cîte ori apar în text	
	Infinitiv	Supin	Infinitiv	Supin
Scînteia	279	6	772	8
Flamura Prahovei	188	7	462	7
Contemporanul	403	19	1054	33
Gazeta literară	255	16	474	10
categoriei ^Z^™* Că '"J*?"1 formatiiIor de Ia ™rbele de conjugarea a IV-a din această SdetcT Un CU SUflX leXiCa' (f°Şnet' ful<>uia>a> ^drăznealâ, învoială.
Considerăm că presa este domeniul în care supinul eate cel mai slab reprezentat.  Dacă am fi avut în vedere şi texte din alte domenii, cum ar fi cele din domeniul casnic sau cele referitoare la lucrările agricole sau la mica industrie, numărul supinelor ar fi fost mai mare; aşa se ex-plică prezenţa supinului chiar în unele articole de ziar cu subiecte din domeniile enumerate : Fiecare „component" trebuie dozat cu grijă, frămîn-.. tatul şi coptul lor cer efort şi pricepere, scînteia, 7250, 1967, p. 2/2; în perioada recoltatului. Ib. p. 3/6. în schimb, infinitivul lung substantivat are o frecvenţă foarte ridicată în publicistică, numele de acţiune expri-mîndu-se mai ales cu ajutorul lui (formaţiile cu sufixe lexicale sau post-' verbalele apar mult mai rar decît infinitivul, dar mai des decît supinul, în special cele în -aţie). Adesea se constată un abuz în folosirea infinitivului 9?, ca în exemplul: pe şantierele construcţiilor de locuinţe, lipsa graficelor' de execuţie sau neurmărirea lor, precum şi preocuparea insuficientă lă' nivelul şantierelor, grupurilor şi trustului pentru coordonarea atacării şi desfăşurării lucrărilor au dus la urmărirea aproape în exclusivitate a realizărilor valorice şi la neglijarea pînă spre sfîrşitul semestrului a sarcinilor pentru asigurarea punerilor în funcţiune, flamura prahovei numărul citat, p. 3/2.
Din cercetarea întreprinsă, constatăm o răspîndire generală a substan-7 tivelor cu formă de infinitiv lung : ele apar în toate epocile în tot felul de texte, în vorbirea populară şi în cea familiară, în limba literară, în îim-* bajul tehnico-ştiinţific etc. Se remarcă preferinţa limbii literare şi a limbajului tehnic pentru infinitivul lung, supinul fiind folosit mai mult în, vorbirea populară şi în cea familiară şi mult mai rar în limba literară.
Ambele procedee de creare a substantivelor nume de acţiune' sînt vii, productive (supinul în mai mică măsură decît infinitivul).
Substantivele cu formă de infinitiv lung se formează pe mai multe, căi: prin derivarea lor de la verbe sau de la teme neverbale (substantiv, adjectiv etc), prin adaptarea unor nume de acţiune străine la limba noastră. Supinul substantivat este de obicei mai legat de verb, dar există şi cazuri' izolate în care verbul nu este înregistrat. '
Cele mai numeroase sînt formaţiile în -are pentru infiniţivid lung şi cele în -ii pentru supin, după care urmează cele in -ire şi, respectiv, in -rti.
97 vezi şilAna Canarache, Folosirea infinitivului lung,™ xi (1962), nr. 3, p. 314-317,;
310
ELENA CARABULEA şi MAGDALENA POPESCU-MARIN
34
35
EXPRIMAREA NUMELUI DE ACŢIUNE PRIN INFINITIV LUNG SI SUPIN
311
ANEXA A
-are (-ere)
abrazare „prelucrare prin aşchiere cu un abraziv" ; cf. engl., fr. abrasion, germ. Abrasion"; acidizare „acidulare" ; cf. acid;
afuiere „acţiunea de dezagregare şi de spălare a terenului în jurul unei fundaţii (sau obstacol)
aşezate pe fundul unei ape curgătoare" ; cf. fr.  affouillement; albitizare „transformarea feldspaturilor în albite" ; cf.   albit, fr. albitisation; alitare „aluminizare" ; cf.   alite (atestat numai la plural); alumitare „aluminizare"; cf. fr. aluminage;
amarinizare „instruirea echipajului unei nave" ; cf. marin, fr. amarinage; ancolare „încleiere"; cf. fr. encollage;
aprovare „înclinarea longitudinală a unei nave cu prova afundată în apă mai mult decît pupa" ; apuntare „evoluţia unui avion în vecinătatea unei nave port-avion" ; cf. fr. appontage; arimare „aranjarea şi fixarea încărcăturii unei nave sau a unui vehicul aerian"; cf. arimaj < fr. arrimage;
asomare „proces tehnologic de abator, prin care se ameţesc animalele înainte de tăiere"; cf. fr. assommement;
atramentare „tratament termochimic al pieselor de oţel, prin încălzire în baie cu soluţie de fosfat
de fier şi de mangan " ; cf. lat. atramentum „cerneală, culoare neagră" ; azotolare „operaţie de tratare a firelor cu soluţii alcaline de azotoli" ;
birocratizare „faptul de a deveni birocrat, de a cădea sub influenţa birocratismului" (dm) ; cf. birocrat;
blanşare „albirea legumelor" ; cf. fr. blanchiment; blanşisare „blanşare" ; cf. fr. blanchissage; bonderizare „fosfatare" ; cf. fr. bonderisation;
boţare „prinderea şi fixarea unei parîme sau a unui lanţ cu ajutorul boţului"; bracare „rotirea părţii.mobile a unor sisteme tehnice" ; cf. bracaj < fr. braquage ; bratare „operaţie de orientare a vergilor într-o anumita direcţie" ; cf. braţ, fr. brassage; butare „răsturnare incidentală a unui vagonet cu cărbuni" 99;
butonare „procedeu de apretură" ; cf. buton, fr. boutonnage „acţiunea de a închide cu butoni", bouţonnement „formare de butoni florali" ;
calorifugare „izolare termică ; izolare calorifugă" ; cf. calorifug,  fr. calorifugeage;
caolinizare „proces chimic de transformare a unor roci în caolin" ; cf. fr.  kaoltnisation ;
caponare „operaţie de legare a ancorei la capon ; cf. fr.  caponner;
casare „acoperirea unui substrat cu substanţe peliculogene pentru fabricarea imitaţiilor de piele" ; sinonim în poligrafie cu caş urare ;
98 La cuvintele care nu provin din ltr se va indica sursa ; înregistrăm definiţia cuvîntului numai dintr-o singură specialitate tehnică, chiar dacă unele cuvinte apar cu sensuri diferenţiate după specialităţi (chimie, construcţii etc). Pentru unele cuvinte neanalizabile nu am găsit corespondentul străin: butare, ilimerizare, stupare.
99 Butare este atestat în ltr cu indicaţia „termen minier din Valea Jiului"; în franceză există boutage folosit în tehnică, dar cu alte sensuri.
cationizare „procedeu de tratare chimică a apei cu ajutorul maselor filtrante cationice"; cf, cation;
cianhidrizare „gazare cu acid cianhidric"100; cianurare „cianizare" ; cf. cianură, fr. cyanuration ;
ciclizare, în expr. reacţie de ciclizare „reacţie prin care se formează o combinaţie chimică cu
structură ciclică"; cf. fr. cyclisation; ciclonare    „operaţie de clasare pneumatică cu ajutorul cicloanelor" ; cf. fr. cyclonage ; clorizare „clorinare" ; cf.   clor, fr. chiorage, chioration; cobaltare „acoperire cu cobalt" ; cf. fr. cobaltage;
coligare „formarea unei legaturi covalente prin unirea a doi atomi" ; cf. it. colligare, cot-ligamento 101;
colodionare „operaţie de aplicare a unui strat de colodiu iodat pe suprafaţa unei plăci de sticlă" ; cf. fr. collodionner ;
comodizare (neob.) „tendinţă spre comoditate, comportare comodă" Contemporanul s. ii(1949), în da ms.;
contratipare „proces de obţinere a duplicatelor negative (contratipuri)   după negativul original";
colonizare „operaţie prin care se dizolvă  substanţele de legătură  dintre fibre"; cf. cotoii, fr. cotonnage;
crabare „operaţie de fixare a dimensiunilor ţesăturilor de lînă" ; cf. germ. Kraben, engl. crab-bing;
craterizare „formarea unei scobituri în formă de crater pe anticatodul unui tub de radiaţie Roentgen";
cromatare „acoperirea suprafeţelor metalice cu cromat" ; cf. fr.   chromatage; cuantizare „cuantificare" ; cf. cuantă, fr.   quantification; cumulizare „procesul de formare a norilor de tip cumulus"; debazificare „dezalcalizare" ; cf. bază;
deburare „operaţie de curăţire a garniturilor de ace ale cardelor" ; cf.   deburaj < fr. dâbour-rage;
decarlelizare (în opoziţie cu cartelare) „desfiinţarea unui cartel" (da ms.);
defosforare „îndepărtarea fosforului din topitura metalica"; cf.  fr. dephosphoration, engl.
dephosphorisation; degipsare „procesul de dizolvare a gipsului din roci sub acţiunea apei" ;
degorjare „operaţie de îndepărtare din sticlele de vin a drojdiei" ; cf. fr. dâgorgeage, degorgement; dejojare „manevră în timpul decolării unui hidroavion" ; cf. fr. dejaugeage; delînare „operaţie de îndepărtare a linii";
depectinizare „tratament aplicat sucurilor de fructe care conţin mari cantităţi de substanţe pectice" ; cf. pectină;
depiridinizare „operaţie de captare a piridinei";
desalinare „îndepărtarea sărurilor din ţiţeiul deshidratat" ; cf. salinizare, salin, fr. dessalementf dessalage, dessalaison;
100 în Lexiconul tehnic (seria din 1949 — 1955) se dă şi corespondentul fr. cyanhydrîsation pe/care nu l-am găsit în dicţionarele franceze.
/ 101 Cf. Nicola Zingarelli, Vocabolario della Itngua italiana, novissima edizione (VIII), /Bologna, 1961, s.v. .
312
elena carabulea şt  magdalena popescu-marin
36
37
exprimarea numelui de acţiune prin infinitiv lung şi supin
313
desârâturare „îndepărtarea sărurilor minerale solubile din masa unui sol salin"; cf. sâtâtură; descenuşare ; cf.   cenuşă ; descernelizare ; cf. cerneală;
descintmre „operaţie de coborîre lentă a reazemelor unui cintru" ; cf. fr. de'cintrement; desteafinizare; cf. stearinâ;
desulfitare; cf. sulfit, fr. desulfitage, desulfitation
deşlamare „eliminare a fracţiunilor foarte fine dintr-o tulbureală minerală"; cf. şlam; deşosare „descălţare a pomilor"; cf.   fr. dechaussement; detartrizare; cf. tartru, fr. detartrage;
detimbrare „modificarea caracteristicii de frecvenţă a unui canal de transmisiune fonică"; cf. timbru;
detolitare „operaţie de purificare a amestecurilor sulfonitrice uzate" ; cf. tolite ; detoxifiere „ansamblul proceselor biologice de neutralizare a acţiunii toxice"'; dezabuzare „dezamăgire, descurajare" (da ms.); cf.   dezabuzat, fr. dtsabusement; dezalbuminare; cf. albumină;
dezalcalizare; cf. alcalinizare, alcaliu, fr. alcaliser; dezacidare; cf. acid, fr. dâsacidification ; dezaminare; cf. amină, fr. de'samination; dezinsectizare; cf. insectă, fr. desinsectisation; deziperitare; cf. iperitâ;
dezongulare „desprinderea unghiei de pe falangele animalelor sacrificate"; cf. fr. ongule^ dextrinizare „proces de transformare a amidonului" ; cf.  dextrină; diamantizare; cf. diamant, fr. diamanter;
discontare „socoteală, cont" (formaţie personală la Davidoglu), explicat în da ms. după fr.
decompter; în franceză însă verbul are alte sensuri; diseminare „răspîndire, împrăştiere" (dm); cf. fr. dissimination; doctorizare „procedeu de rafinare a benzinelor; tratament doctor"; drusare „operaţie folosită în filatura de lînă la maşini numite druse"; dudgeonare „găurirea pieselor"; cf. fr. dudgeonnage;
duramenificare „procesul de formare a duramenului; cf.  fr. duraminisation ; durcisare „durificare"; fr. durcissement;
ebarbare „îndepărtarea bavurilor de pe piesele metalice"; cf. fr. ebarbage; ebluisare „orbire"; cf. fr.   eblouissement;
ecarisare „operaţie de fasonare manuală a trunchiului de arbore" ; cf. fr. Cquarissement, equaris-sage;
ecluzare „operaţie de trecere a unei nave printr-o ecluză"; cf. fr. eclusage;
efilare „subţiere treptată a unui strat"; cf. fr. effilage; '
egutare „desecarea cărbunilor şi a minereurilor, egutaj" \ cf. fr. egouttage, egouttement;
elaidinizare „proces de isomerizare a acizilor nesaturaţi"; cf. acid elaidic, formă elaidinică»
eluare „eluţie"; cf.   fr. tlution, engl. elution;
eluvionare „ridicare a sărurilor şi a substanţelor coloide din straturile inferioare ale unui sol
către straturile superioare"; cf. fr. eluvionnement; emondare „elagare artificială"; cf.   fr.   imondage, emondement;
enolizare „trecere a unor combinaţii chimice de la forma cetonică la cea enolică" ; cf fr enoli-sation;
\
epidotizare „fenomen prin care anumite roci se îmbogăţesc în epidot" ;
epolare „executare a unui epolment (perete de susţinere)" ; cf. fr. epauler;
escarpare „executare a barajelor antitanc"; cf.  escarpă, fr. escarpement „pantă abruptă";
eşapare „evacuare" ; cf.   fr. ichappement;
exsudare „separarea şi ieşirea unor componenţi la suprafaţa   unui material";   cf. exsudaţiey
exsudat, fr. exsudation; factorizare „descompunere în factori a unui număr" ;
faianlare „operaţie de executare a unui placaj alcătuit din plăci  de faianţă"; cf. fr. faUncage
„fisurarea emailului unei faianţe" ; faradizare „terapeutică prin curenţi electrici daţi de o bobină de inducţie" (da ms.); cf. faradţ. fasciculare, în îmbinarea unghiul de fasciculare (da ms.); cf.  fascicul, fr.  fasciculation; fascinare „operaţie de aşezare a fascinelor" ; cf. fr. fascinage;
fibrilare „acţiunea de măcinare a pastelor fibroase prin care se desfac pereţii fibrelor" ; cf.
fibrilă, fr.   fibrillation; fluatizare „operaţie de spoire cu soluţie de fluat" ; cf. fr. fluatation; fluxare „operaţie de amestecare a unui bitum cu un fluxant" ; cf. fr. fluxage ; focusare „focalizare" ; cf. focus;
fonotecare „procedeu de selecţionare a părţii utile a înregistrărilor" ; cf. fonotecă ; fritare „sintetizare"; cf. fr. frittage, germ. Fritten;
fulardare „operaţie de îmbibare a ţesăturilor cu soluţii sau dispersii de colorant şi mase de apret" ;
cf. fulard „stofă uşoară de mătase", fr. foularder; galoşare „operaţie prin care se îmbracă în piele sau cauciuc partea de jos a unei încălţăminte" ;
cf. galoş;
galuanocauterizare „arderea unui ţesut bolnav cu ajutorul curentului electric" ; cf. galvanocauter; garnetare „operaţie de completare a defibrării zdrenţelor de lînă" ; cf. garnetâ; globulare „proces de transformare a formei cristaline a unor constituenţi structurali în formă globulară" ; cf. globulă; globulizare „globulare"; cf. globulă;
gondolare „strîmbare a unei foi de tablă, de placaj" ; cf. gondolă, fr. gondolage; granitizare „proces de formare a rocilor granitice"; cf. granit, fr. granitisation, germ. Granitisa-tion;
greeare „operaţie de montare a greementului" ; cf. fr. griement „acţiunea şi instrumentul" ; greisenificare „fenomenul de formare a greisenului" ; grifafe „scri-jelirea cojii arborilor cu grifa" ; cf. fr. griffage ; hibridizare „hibridare" ; cf. hibrid, fr. hybridation;
hidrociclonare „operaţie de îngroşare, clasare şi concentrare cu ajutorul hidrocicloanelor" ;
hidrofilizare „operaţie de tratare a unui material pentru a deveni hidrofil";
hidrofugare „operaţie care se efectuează pentru micşorarea capacităţii de umezire a ţesăturilor,,;
cf. hidrofug, fr. hydrofuger; hipofizare „metodă prin care se injectează peştii cu extract de hipofizâ" ; ilimerizare „migraţiune a particulelor coloidale de argilă în sol"; imersare „cufundare a unui corp într-un lichid" ; cf. imersiune < fr. immersion; inertare „inerţie" ursu, T. ; cf. inert; inhuminizare „încărbunare" ; cf. humă;
314
ELENA CARABULEA şl MAGDALENA POPESCU-MARIN
33
39
EXPRIMAREA NUMELUI DE ACŢIUNE PRIN INFINITIV LUNG §1 SUPIN
315
tnclichetare „imobilizarea unei roţi într-o anumită poziţie" ; cf. clichet, înclichetaj „mecanismul.." < fr. encliquetage;
tndocare „totalitatea operaţiilor efectuate pentru  ridicarea   navei   pe   un doc plutitor";
cf. germ. Docken,   engl.   docking; tnghiventare „înşurubare" ; cf. ghivent; tnmlâştinare „transformarea unui teren în mlaştină";
tntortare „încăpăţînare" cuv. d. bătr. I 285; cf. întort, vechiul participiu al lui întoarce (da ms.);
tnvirţare (înv.) „culminaţie, vîrf" Conachi, în da ms.;
jurnalizare „trecerea în registrul -jurnal a tranzacţiilor comerciale" (da ms.) ; cf. fr. journaliser;
lambrisare „operaţie de executare a unui lambriu" ; cf. fr. lambrissage, lambrissement;
latentificare „operaţie de întărire a unei imagini latente";
lateritizare „proces de formare a solurilor lateritice", cf. laterit, fr. lateritisation;
liftare „aducere la suprafaţă a ţiţeiului" ; cf. lift;
lignificare „fenomen de impregnare cu ligninâ a membranei unei celule vegetale" ; cf. fr., engl. lignification;
lisare, linşare „operaţie de netezire" ; cf. lis „neted", fr. lissage;
maderizare „proces chimic pentru fabricarea vinurilor de Madera" ; cf. fr. maderisation; malafranţare (înv.) „îmbolnăvire de sifilis" POLizu, în da ms.; cf. malafranţâ; manitare „îmbolnăvire a vinurilor provocată de bacterii specifice" ; cf.fr. mannite (se spune despre vinurile care s-au alterat);
marnare „operaţie de presărare a unui sol cu marnă ; cf. fr. marnage; martitizare „transformare a magnetitului în hematit prin oxidare" ; cf. martit; matriţare „operaţie de prelucrare cu ajutorul matriţei; cf. fr. matricage; meandrare „acţiune de formare a meandrelor" ;
metalare, în expr. reacţie de metalare „reacţie dintr-o hidrocarbură şi un metal"; cf. fr. metalli-sation;
milonitizare „formarea milonitelor" ;
molare „operaţie de liberare completă a unei parîme din locul în care a fost legată"; cf. mol; mordansare „aplicare a unor coloranţi pe fibrele textile" ; cf. mordant, fr. mordancage ; mullitizare „formarea mullitului" ;
mumifiere „faptul de a mumifica" (dm) ; cf. mumie, fr. momification, it. mummificare; navigabilizare ; cf. navigabil;
neobrăzare < ne- + obraz + -are sau după neobrăzat, socotit ca un participiu102; nodulizare „procesul de separare a grafitului sub formă de nodule" ;
ocratare „procedeu de tratare a betonului cu tetrafluorură de siliciu" ; sinonim „procedeu ocrat" ;
cf. fr. ocratation; optimizare; cf. optim;
orizontare „aşezarea solului în straturi orizontale" ;
ortogonalizare „operaţie care transformă un şir dat de funcţiuni reale de variabilă reală într-un
şir" ; cf. ortogonal; paladizare „acoperirea obiectelor cu un strat de paladiu"; pecarizare „metoda de determinare a culorii făinurilor de grîu şi de secara"103 ;
102 Explicaţia dată de dm : obrâzare + ne- nu e valabilă, pentru că obrâzare nu există; apare obrazire, dar cu alt sens.
103 în Lexiconul tehnic vechi se dau corespondentele fr. pecarisation, germ. Pekarisierung pe care nu le-am găsit în dicţionarele cercetate.
peneplenizare „fenomen de reducere a înălţimilor relative ale unei regiuni"; cf. peneplenâ „for* mă de relief rezultată din acţiunea de denivelare", fr. peneplanation;
petunizare „stropirea tutunului cu extract de petun" ; cf. fr. petuner ; ^
pilonare „operaţie de introducere a pilonilor" ; cf. fr. pillonnage;
pirogenare „încălzire la o temperatură ridicată" ; cf. fr. pyrogenation;
platformare „procedeu de reformare catalitică a benzinelor" ; cf. platformă;
plusare „frecarea pieilor cu un pluş pentru a se obţine un luciu" ; adj. pluşat are alt sens ;
politehnizare „acţiunea de a orienta învăţămîntul de cultură generală pentru formarea de deprinderi practice în domeniul tehnicii" (dm) ; cf. rus. R0JiHTexHH3aiiHH ;
pontare „operaţie de instalare a suporturilor unui pod militar" ; cf. pont, fr. pontage;
poporanizare „popularizare" Ibrăileanu, în da ms.; cf. poporan, fr. popularisation;
porfirizare „pulverizare manuala prin frecare cu o moletă de piatră pe o placă de piatră (de exemplu porfir)" ; cf. fr. porphyrisation;
prematurare „operaţie în procesul de fabricare a fibrelor viscoza" ; cf. prematur (fr. prematuration are alt sens); V
profundare „ambutisarea unui obiect în formă de cupă, cu adîncime mare în raport cu diametrul"; cf. profund;
prolificare „naştere a unui lujer cu frunze din floare" (dm) ; cf. prolific, fr. prolification; propilitizare „proces de transformare a rocilor vulcanice în propilite" ; cf. fr. propylitisation; radiogoniometrare „operaţie prin care se determină direcţia unui radioemiţător în radiogoniome-
trie" ; cf. radiogoniometru ; raionare „împărţire în raioane" (dm) ;
ranfluare „operaţie de scoatere la suprafaţă şi punere în stare de plutire a unei nave"; cf. fr. renflouement;
ranversare „întoarcere pe aripă" ; cf. fr. renversement;
recepare „operaţie de tăiere a puieţilor la nivelul solului; cf. fr. recepage;
repusare „reliefare" ; cf. fr. repoussement, repoussage;
retrecisare „retragerea materialului"; cf. fr. retrecissement;
retrusare în expr. retrusarea straielor „răsturnarea unor strate" ; cf. fr. retroussement;
rizare „defectare în funcţionarea unor maşini prin producerea de rizuri pe suprafaţa de contact
dintre cele două corpuri de maşină" ; cf. fr. riser; rolare „operaţie de netezire a unui material cu ajutorul unei role" ; rujare „operaţie de nivelare a grînelor încărcate în vrac" ; cf. rujar „muncitor în port" ; securizare „transformarea sticlei de geamuri în geam securit" ;
sericitizare „fenomen geologic de transformare a muscovitului în sericit"; cf. fr. se'ricitisation; sferoidizare „recoacere de globulizare"; cf. sferoid, fr. spheroîdisation; silicatizare „silicatare"; cf. silicat, fr. silicatisation; silicificare „silicifiere" ; cf. siliciu, fr. silicification;
siropare „defect în fabricarea marmeladei care consistă în curgerea siropului din ea" ;cf. fr. sirfc
page, germ. Sirupieren; soli ficare „procesul de formare a solului" ;
sorbiţizare „tratament termic prin care se realizează structura sorbitică de revenire" ; cf. sorbită; spilitizare „transformare a labradorului în albit" ; cf. spilit;
stelitare „încărcare cu stellit a unor porţiuni de organe de maşină" ; cf. fr. stellitage; stenozare „operaţie prin care produsele textile sînt aduse în stare de a. nu se mai umfla prin înmuiere" ; cf. stenoză, fr. stinosage (sthenosage) ;
1 ifr-Tinifflftl
316
ELENA CARABULEA şi MAGDALENA P0PE3CU-MARIN
4a
41
exprimarea numelui de acţiune prin infinitiv luno si supin
stepizare „procesul de instalare a stepei în zona de pădure" ;
strădare (creaţie personală la odobescu pentru strădanie), în da ms.;
stupare „stoarcere";
sulfurizare „operaţie de dezinfectare, dezinsectizare, deratizare efectuată cu bioxid de sulf gazos" ;
cf. sulfura, fr. sulfuration, engl. sulphurisation; sumacare „tratarea pieilor cu o zeamă din extract de sumac" ;
suprafaţare „operaţie de uniformizare a suprafeţei îmbrăcămintei rutiere" ; cf. suprafaţă, fr. surfagage;
suşugare (reg.) „trebuinţă, nevoie" mat. dialect. i 192; cf. suşug;
şamizare „un fel de a tăbăci pielea" (da ms.); cf. fr. chamoisage;
şerardizare „zincare prin difuziune"; cf. fr. sherardisation, rus. mepapduaa\{UH;
şistificare „operaţie de împrăştiere în atmosfera unei mine grizutoase a unei cantităţi de pulbere
fină de steril" ; cf. şist, fr. schistification; tindalizare „sterilizarea produselor injectabile şi a materialelor chirurgicale" ; cf. fr. tyndallisa-
tion;
toluare „operaţie de acoperire a pilulelor cu balsam de tolu";
tonare „acoperirea părţilor albe ale unui imprimat" ; cf. ton, germ. Tonen" ;
torefiere „operaţie de încălzire a unei substanţe la foc direct în prezenţa aerului" ; cf. fr. torre"-faction;
torpedare „împuşcare"; cf. germ. torpedi(e)ren „a împuşca";
turbificare „fenomen de incarbonizare a substanţei organice vegetale, în condiţii de descompunere
defavorabile" ; cf. turbă ; turbionare „acţiunea de a se mişca în formă de turbion" (da ms.); cf. fr. tourbillonnement; umidificare „producerea şi întreţinerea umidităţii aerului" (dm) ; cf. fr. humidification; uralitizare „proces de transformare a piroxenilor din roci eruptive în uralit"; . validitare (neob.) „validare" (dm); cf. validitate ; vernalizare „iarovizare"; cf. vernal, fr. vernalisation; uitrifiere „vitrificare" (dm); cf. fr. uitrifier;
zeolitizare „proces de substituţie a unui mineral sau a unei roci prin zeoliţi" ; cf. fr. zeolitisation ; zonare „împărţire în zone" (dm); cf. zonă; zonificare „zonare" (dm); cf. zonă;
-ire
aclimatizire ursu, T.; cf. aclimatiza (re) ;
alembicuire Ursu, T.; cf. alambica, alambia;
anatomisire „disecţie" ursu, T.; cf. anatomie, anatomic ;
alsăuire „proprietate, trăsătură" Ursu, T.; cf. alsâu, cu acelaşi sens ;
avenire „luarea puterii, înscăunare" (da) ; cf. it. avvenire;
blaihuire „operaţie de decolorare a pieilor"; cf. germ. Bleichen, Bleichung;
bontire „teşire" ; cf. bont;
brenoire „operaţie de ungere a pieilor prin impregnare cu grăsimi în stare topită" ; cf. germ. Eirt-brennung;
cănâiuire „operaţie de formare a conturului pielii printr-un fel special de croire" ; cf. canat;
căprire „cicatrizare a cojii copacilor", derivat în da de la capră10*; câzânire „doborîrea arborilor dintr-un arboret prin tăierea trunchiului"; clisire „formarea în subsol a unui strat impermeabil" ; cf. clisă ; credincioşire (înv.) „credinţă" (da); cf. credincios;
decrepire (neob., cez. Petresccj, în da. ms.) „decrepitudine" ; cf. decrepit;
descleire ; cf. descleia, descleiere ;
disDolvire „dezvoltare" ursu, T.; cf. lat. disvolvBre ;
dungălire „operaţie de detaşare prin aşchiere a uneia dintre marginile unei scînduri" ; cf. dunga, dungă;
duşumălire „operaţie de podire a galeriilor" ; cf. duşumea ; eţuire „corodare, atacare cu reactivi" ; cf. germ. Ătzen, Ătzung; ficâtire „îmbolnăvire a ficatului, hepatită" ursu, T.; cf. ficat; fiţuire „operaţie de legare a firelor, rostuire" ; cf. germ. Fitzen;
ghelbrănuire „decapare a pieselor de alamă, de tombac prin imersiune într-o soluţie de acid azotic" ; cf. germ. Gelbbrennen; tntroptire (reg.) „serbarea zilei a opta după o sărbătoare" < întru + opt (da) ; tnvlntocire (Trans.) „încîlcire" (da ms.);
licheruire „operaţie de tratare a pieilor cu licheruri" ; cf. germ. lickern ;
lupuire „operaţie de destrămare şi amestecare a materialului fibros la un lup amestecător"; matisire „operaţie de împreunare fără noduri a capetelor a două parîme sau a unui capăt de parîmă
cu ea însăşi" ; cf. matisa, cu acelaşi sens ; mulcire „acoperirea solului cu un strat de protecţie numit muici" ; nedinţire (neob.) „lipsă de dinţi " ; cf. dinte (verbul dinţa are alt sens); obrazire „model, pildă, exemplu" ; cf. vsl. obraziti „a forma" (tdrg) ;
opâtuire (înv., cu sens neprecizat, probabil) „învoială, împăcare" : adunindu-ne pe noi... ca să fie de credinţă sâ-i facem opătuire cu cumnaţii dumneaei... pentru că zice că ar avea ceva parte de la ju(pă)nul dumneaei, (a. 1766) Iorga, s. d. xii 92 ;
orindâluire (înv.) „luare în orîndă, arendare" ; cf. orîndă;
otprăvenire „trimitere" Greceand, în da ms.;
păituire (neob.) „aranjare, învoială, înţelegere, convenţie" P. Maior, în da ms.; cf. alb. pajtoj; potîmpire (înv.) „cădere, despărţire" ; cf. vsl. postăpiti (tdrg), apropiat de timpi (da ms.); rezvedire „clarificare, denunţare a minciunii" lex, reg. 107 ;
sicofanţire (neob.) „delaţiune, faptul de a trăda, pîră" Aristia, Plut., în da ms.; cf. sicofant;
singuraticire (neob.) „faptul de a fi singur, izolare" Sbiera, în da ms.; cf. singuratic ;
sudiţire (înv.) „supuşenie străină de care era legat privilegiul unei protecţii şi jurisdicţii consulare
străine" (da ms.); cf. sudit; şâbâruire „răzuire manuală"; cf. şabâr; şeveruire „răzuire de dinţare" ; cf. sever;
şfăiţuire „sudare prin forjare" ; cf. germ. Schweissung „sudură" ;
şpănuire „operaţie de pregătire a ţesuturilor pentru croirea mecanică în industria de confecţii" ; cf. span, germ. Spannen;
™ Di 11 compară cu surselv. chavrir „a coji copacii" ; in Dicziunanmmantschgrischun publicna de   a Sodetâ Retorumantscna, fasc. 40, Cuoira, 5^1, cha.r.r are Şx sensul de a roade coaja copacilor" (de către capre). Credem că cele doua cuvinte s-au format i^pen dLt in cele doulumbi, neHind exclusă, in română, posibilitatea existenţe,jnsulu. „roaaere (de către capră), din care a derivat cel de „cicatrizare" (în urma unei roaden).
şpiluire „spălare"; cf. germ. Spiihlen „clătire";
ştafuire „îndesare" ; cf. germ. staffeln „a ridica, a etaja, a aşeza în trepte" ; ştorţuire „retezare"; cf. ştorţ;
şvaifuire „decupare" ; cf. germ. Schweifung „scobitură, sinuozitate, arcuire", schweifen „a scobi,
a rotunji (decupînd)"; tăxuire (înv.) „taxare" (da ms.); cf. taxa (re) ;
treptelnicire (înv.) „aşezare treptată, pe rînd; gradare" (da ms.); cf. treptelnic; ţincuire „dăltuire manuală sau frezare a colţilor" ; cf. ţine, germ. Zinkenschneiden ; vrâjitorire „vrăjitorie" N. URECHE, la tdrg; cf. vrăji, vrăjitor; ztnzănire (Ban.) „tremurare de frig", probabil formaţie onomatopeică.
ANEXA B -are, -ere
acetilare	caustificare	decuvare s.
acidificare	centicubare s.	dedurizare
acilare	cianizare	deetanizare
alchilare	climatizare	defazare
aloxare	clorinare	defenolare
amarare	coacervare	defeţ-lare ~
amborare	colmatare	defibrinare
ambutisare	compactare	defocalizare
amonificare	compoundare	degazeifîcare
anclanşare	conductibilizare	degazolinare
anrobare	convertisare	degelificare
apupare	copertare s.	degivrare
astatizare	cornificare	degudronare
austenitizare	corodare	dehidrogenare
autoaglomerare	cracare	deionizare
autoepurare	crenelare	delaiere s.
autooxidare	creozotare	delecitinizare
autoreglare	cromizare	delintersare s.
autosincronizare	cruponare s.	demargarinizare
azurare	cuirasare	demetanizare
banderolare	danturare	demucilaginare
benzoilare	debavurare s.	denitrare
berginizare	debenzolare	denitrificare
bicarbonatare	debleiere	densificare
bituminizare	deburbare	depolimerizare
bizotare	debutanizare	depropanizare
calorizare	decapsulare	derocare
carbonatare	decarbonatare	desămînţare s.
carbonilare	decarboxilare	descopertare
carbonitrurare	decomprimare	desensibilizare
caşurare s. 105	decrepitare	deshidrogenare
105 s. indică numai existenţa formei de supin.
desulfonare
desulfurare
detalonare
detensionare
detubare
deuterare
deversare
devulcanizare
dezalcalinizare
dezaerare
dezamoniacalizare
dezasfaltare
dezbenzinare
deznisipare
dezosare
diazotare
disipare
dolomitizare
drajare s.
drajonare
durificare
ecranare elagare
electroalimentare electrocauterizare electrocoagulare electroerodare eloxare esterificare eşantionare etaiişeizare eterificare eterodinare etirare etilare evazare exodare extrudare faţetare fezandare filerizare floculare fluorurare fluidizare focalizare formilare furnizare
furbisare s. gazonare gestionare givrare glazurare gleizare glicerinare gonflare grinotare s. halogenare heterodinare hidrofobizare hidromecanizare hidroplanare hipersensibilizare humificare inactivare încastrare inclavare inelare insolubilizare insonorizare s. iodurare kjink.erizare krarupizare labializare lamare Iar dare largare lesivare lintersare s. lubricare maclare masticare s. matare maturare melare mercurare modelizare moletare mulinare nervurare neutrodinare nitrozare nitrocarburare olificare opalizare
peletizare peptizare peptonizare percolare perlare piclare piritizare plastifiere policondensare poluare poziţionare precomprimare preconcentrare preformare prevaporizare pudlare pupinizare racemizare randalinare ranforsare rankjnizare ratinare s. reambulare reanclanşare reavizare recalibrare recirculare recombinare recomprimare reetalonare refilare reflotare s. refosforare regradare rentabilizare reoxidare repasare s. repertorare s. resabotare retrasare rigidizare ripare saliciere salicifiere salicilare salinizare sanforizare
320
semicarbonizare semicocsificare semipieptănare serpentinizare
.silicatâre silicizare simetrizare
simultaneizare
sinterizare
solarizare
sol va tare
solventare
striere
stripare
subbraţare
sulfitare
sulfizare
sulfonare
supraimprimare
supraînălţare
ELENA CARABULEA ,i MAGDALENA POPESCU-MARIN
44
şanfrenare s.
tabletare
tehnoredactare
telemăsurare
telesemnalizare
termoficare
torcretare
trampare
tutorare s.
ultrafiltrare
uzinare
vacuumare
vanisare s.
xantogenare
bertluire bimzuire blanşiruire s.
bricuire broşiruire centruire s.
ciontolire (cf. ciontolitor)
coleire
glăzuire s.
honuire s.
închituire s.
lepuire s.
mătuire s.
nutuire s. plutuire s. postcenuşărire s. rifluire s. riluire şpronţuire ţanuire s. zencuire
Alecsandri, p. i —ii
Alecsandri, p. p. Alecsandri, t.
Alexandrescu, m. Alexandrescu, o. i
alexandria Alexi, w.
Alexici, l. p.
almăj alr i
alr i/i ; i/ii
alrm i/i, i/ii
alr sn i — iii
BIBLIOGRAFIE
Material (manuscris) cules în anchetele dialectale efectuate de institutele de lingvistică ale Academiei în anii 1949 ş.u. : I (Valea Grisului Negru), II (Valea Sebeşului), III (Valea Jiului), IV (Ţara Haţegului), V (Valea Bistriţei), VI (Valea Moldovei), VII (Maramureş), VIII (Valea Sucevei), IX (regiunea Bacău). Vasile Alecsandri. Poezii. Voi. I —II. Ediţie îngrijită, adnotată şi comentată de G. C. Nicolescu. Editura de stat pentru literatură şi artă. Bucureşti, 1955.
Vasile Alecsandri. Poezii populare ale românilor. Adunate şi întocmite de ... Tipografia lucrătorilor asociaţi. Bucureşti, 1866. Vasile Alecsandri. Opere complete. Partea întîi. Teatru. Vbl. I. Canţonete comice, scenete şi operete; voi. al II-lea. Vodeviluri; voi. al III-lea. Comedii; voi. al IV-lea. Drame. Editura librăriei Socec & Comp. Bucureşti, 1875.
Grigore Mihail Alexandrescu. Meditaţii, elegii, epistole, satire şi fabule. Tipografia naţională a lui Ştefan Rassidescu. Bucureşti, 1863.
Grigore Alexandrescu. Opere. Voi. I. Poezii. Ediţie critică, note, variante şi bibliografie de I. Fischer. Editura de stat pentru literatură şi artă. [Bucureşti] 1957. Istoria lui Alexandru cel mare. Bucureşti* 1850. Teochar Alexi. Rumănisch-deutsches Worterbuch. Zweite verbes-serte und vervollstăndigte Auflage. Verlag von H. Zeidner. Kronstadt (Brasso), 190f>.
Dr. G. Alexici. Texte din literatura poporană română, adunate de ... Tomul I. Poesia tradiţională. Editura autorului, Budapesta, 1899.
Em. Petrovici. Folklor din Valea Almăjului (Banat), în arh. folk. iii (1935).
Atlasul lingvistic român. Partea I. Material netipărit. Atlasul lingvistic român, publicat de Muzeul limbii române din Cluj. Partea I (alr i). Voi. I. Părţile corpului omenesc şi boalele lui. Muzeul limbii române, Cluj, 1938; voi. al II-lea. Familia, naşterea, botezul, copilăria, nunta, moartea. Muzeul limbii române. Sibiu-Leipzig, 1942.
Micul atlas lingvistic român, publicat de Muzeul limbii române.din Cluj. Partea I (alrm i). Voi. I. Părţile corpului omenesc şi boalele lui. Muzeul limbii române, Cluj, 1938; voi. al II-lea. Familia, naşterea, botezul, copilăria, nunta, moartea. Muzeul limbii române. Sibiu-Leipzig, 1942.
Atlasul lingvistic român, serie nouă. Editura Academiei Republicii Populare Române. Voi. I—II, 1956; voi. al III-lea, 1961.
322
BIBLIOGRAFIE
BIBLIOGRAFIE
323
alrt ii anon. car.
Antonescu, d.
ar
Ardeleanu, d. Arghezi, l. Arghezi, s. i. arh. folk. arhiva r. i —ii Aristia, plut.
asachi, s. l. i — ii .
b (1938)
Baboian, yemen Baconsky, f. r.
balade i —iii
Banuş, p.
Barbu, ş. n.
Barcianu
Bariţiu, p. a. i —iii Bacescu, pXs.
bălcescu, o. i —ii
Beniuc, c. p. Beniuc, c. s.
biblia (1688)
Emil Petrovici. Texte dialectale culese de ... Supliment la Atlasul linguistic român II. Muzeul limbii române. Sibiu-Leipzig, 1943. Anonymus Caransebesiensis. Publicat în „Tinerimea română", noua serie. Voi. I, fasc. III, p. 326 — 380.
G. M. Antonescu. Dicţionar român. Mic repertor de cunoştinţe generali... Imprimeria naţională a lui Ştephan Rassidescu. Bucureşti, 1862.
Albina românească. Gazetă politico-literală. Tipografia Albinei. Iaşi, 1829-1850.
C. Ardeleanu. Diplomatul, tâbăcarul şi actriţa. Roman. Ed. a Il-a. Editura Cartea Românească. Bucureşti, 1928.
Tudor Arghezi. Lume veche, lume nouă. Editura tineretului. [Bucureşti] 1958.
Tudor Arghezi. Scrieri. Voi. I. Editura pentru literatură. [Bucureşti] 1963.
Anuarul Arhivei de Folklor. Publicat de Ion Muşlea. Cluj-Bucureşti. Anul I (1932) ş. u.
Arhiva românească. Sub redacţia lui m. Kogălniceanu. Tomul I—II. Iaşi, 1841-1845.
C. Aristia. Plutarh. Parallela sau vieţele bărbaţilor illustri. Tradus din eleneşte de ... Tomul I. Tipografia Colegiului naţional. Bucureşti, 1857.
Gh. Asachi. Scrieri literare. Voi. I—II. Ediţie îngrijită, cu prefaţă, note şi glosar de N. A. Ursu. Editura de stat pentru literatură şi artă. Biblioteca pentru toţi. [Bucureşti, 1957.] Biblia adică dumnezeiasca scriptură a Vechiului şi a Noului Testament, tradusă după textele originale ebraice şi greceşti de preoţii profesori Vasile Radu şi Gala Galaction. Fundaţia pentru literatură şi artă. Bucureşti, 1938.
Dic Baboian. Yemen — salt peste milenii. Editura politică. [Bucureşti] 1966.
A. E. Baconsky. Fiul risipitor. Poezii. Editura pentru literatură. [Bucureşti] 1964.
Balade populare româneşti. Voi. I—III. Editura pentru literatură. [Bucureşti] 1964.
Măria Banuş. Poezii. Editura de stat pentru literatură şi artă. [Bucureşti] 1958.
Eugen Barbu. Şoseaua Nordului. Ed. a Il-a. Editura pentru literatură. [Bucureşti] 1965.
Sab. Pop-Barcianu. Dicţionar român-german şi . german-român. Partea I-a : Română-germană. Ed. a IlI-a. Revidat şi complectat de Dr. P. Barcianu. Kraft. Sibiu, 1900.
George Bariţiu. Părţi alese din istoria Transilvaniei. Pe două sute
de ani tn urmă. Voi. I— II, 1890; voi. al IlI-lea, 1891.
Mihai C. Bacescu. Păsările tn nomenclatura şi viaţa poporului
român. Editura Academiei Republicii Populare Române. [Bucureştii
1961.
N. Balcescu. Opere. Voi. I. Studii şi articole; voi. al Il-lea. Istoria românilor sub Mihai-vodă Viteazul. Editura Academiei Republicii Populare Române. [Bucureşti] 1953. Mihai Beniuc Ctntece de pierzanie. [Bucureşti] f.a. Mihai Beniuc Colţi de sttncâ. Versuri. Editura tineretului. [Bucureşti] 1965.
Biblia, adecă dumnezeiasca scriptură ale cei vechi şi ale cei noao leage toate, care s-au tălmăcit dupre limba elinească, spre înţeleagerea limbii rumâneşte cu porunca prea luminatului domn Ioan Şărban
I
Bolintineanu, o. a. ii Bolintineanu, p. Bolliac, o. Bolliac, o. i —ii
Bogza, a. î. bph
Braescu, a. Braescu, v. Brebenel, gr. p.
bsl
Budai-Deleanu, ţ. Bud, p. p.
bul. com. ist. bv i —iv
calendariu (1814)
Camilar, t. Gandrea, ţ. o. Cantemir, d.
Cantemir, hr. Cantemir, ist.
Cantacozino Basarab Voievod şi cu îndemînarea dumnealui Costadin Brîncoveanul marele logofăt... Tipăritu-s-au ... în scaunul mitropoliei Bucureştilor... la anul 1688.
Bulletin linguistique. Facult6 des lettres de Bucarest. Publie par < A. Rosetti. Paris-Bucureşti. Voi. I (1933) ş.u. Dimitrie Bolintineanu. Opere alese. Voi. al II-lea. Proză. Editura pentru literatură. [Bucureşti] 1961.
Dimitrie Bolintineanu. Poezii. Editura Institutului grafic Minerva. Bucureşti, 1905.
Cezar Bolliac Opere  alese.   Editura  de  stat.  Clasicii români. [Bucureşti] 1950.
Cezar Bolliac. Opere. Voi. I—II. Ediţie, note şi bibliografie de Andrei Rusu. Editura de stat pentru literatură şi artă. [Bucureşti] 1956.
Geo Bogza. Anii împotrivirii. Reportaje, pamflete, articole 1934 — 1939. Editura tineretului a CC. al UTM. [Bucureşti] 1953. Buletinul Institutului de filologie română „Alexandru Phuippide". Universitatea din Iaşi. Voi. I (1934) ş.u.
[Gh.] Braescu. Amintiri. Editura Cartea românească. Bucureşti, 1937.
Gh. Braescu. Doi vulpoi. Schiţe umoristice. Alcalay <fc Calafeteanu. [Bucureşti, 1925.]
I. B. Brebenel. Graiul popular, în jurul ocupaţiunilor şi obiceiurilor ţăranului român de pe vatra Oltului în Transilvania. în jurnalul „Ţara Oltului", Făgăraş, 1907, nr. 25—30 şi 1909, nr. 12—36, 38, 44, 45.
Bulletin de la SocUte linguistique de Paris. Paris, 1869 ş.u.
I. Budai-Deleanu. Ţiganiada. Ediţie îngrijită de J. Byck. Editura
de stat pentru literatură şi artă. Bucureşti [1953].
Tit Bud. Poezii populare din Maramureş. ^Academia Română.
Din viaţa poporului român. Culegeri şi studii III), Bucureşti, 1908.
Buletinul Comisiunii istorice a României, publicat de Ion Bogdan,
Bucureşti. Voi. I (1915) ş.u.
Ioan Bianu şi Nerva Hodoş. Bibliografia românească veche 1508 — 1830. Bucureşti. Tom. I (1508-1716), 1903 ; tom. al II-lea (1716-1808), 1910; tom. al IIMea (1809-1830), fasc. I —II, 1912; fasc. III—VIII [Ioan Bianu şi Dan Simonescu], 1936; tom. al IV-lea (Adăogiri şi îndreptări) [Ioan Bianu şi Dan Simonescu], 1944. Dicţionarul enciclopedic ilustrat „Cartea românească". Partea I. Dicţionarul limbii române din trecut şi de astăzi de I. Aurel Candrea. Partea a Il-a. Dicţionarul istoric şi geografic universal de Gh. Ada-mescu. Editura Cartea Românească. Bucureşti [1926 — 1931]. Calendariu ce slujeşte pre 100 de ani, începînd de la anul 1814 pînă la anul 1914. Acum întîi româneşte alcătuit... La Buda, în Crăiască Tipografie a Universitatei Ungariei [1814]. Eusebiu Camilar. Turmele. Roman. Ed. a Il-a. Editura de stat. [Bucureşti] 1946.
I. A. Candrea. Graiul din Ţara Oaşului. (Extras din „Buletinul Societăţii filologice" II) Atelierele Socec. Bucureşti, 1907. Principele Demetriu Cantemir. Operele... tipărite de Societatea Academică Română. Tom. al V-lea, partea a Il-a. Divanul. Cu o prefaţă şi un glosar de G. Sion. Bucureşti, 1878. Principele Demetriu Cantemir. Hronicul vechimei a romano-moldo-vlahilor, publicat de Gr. G. Tocilescu. Bucureşti, 1901. Principele Demetriu Cantemir. Operele... publicate de Academia Română. Tom. al IV-lea. Istoria ieroglificâ, operă originală, inedită, scrisă în limba românească la 1704. Bucureşti, 1883.
324
bibliografie
bibliografie
325
Caragea, l» Caragiale, o. i—vii
Caragiale, opere i-
M. I. Caragiale, cr.
Cazimir, gr.
Calinescu, e.
Cat an a, p. Bi i —iii
ccr.
chest. i—viii
Ciauşanu, v.
ClAUŞANU, r. scut. cl
Codru-Drăguşanu, c.
cod. vor.
Coman, gl.
Conachi, p. contemporanul, s. ii contribuţii i —iii
conv. lit. coresi, ev.
Legiuire a prea tnălţatului şi prea pravoslavnicului domn şi oblâduitori a toată Ugrovlahiia Io Ioan Gheorghe Caragea... Bucureşti, 1818. I. L. Caragiale. Opere. Voi. I. Nuvele şi schiţe. Ed. Cultura Naţională. Bucureşti, 1930; voi. al II-lea. Nuvele şi schiţe. Ed. Cultura Naţională. Bucureşti, 1931; voi. al III-lea. Reminiscenţe şi notiţe critice. Ed. Cultura Naţională. Bucureşti, 1932; „voi. al IV-lea. Notiţe critice, literatură şi versuri. Fundaţia pentru literatură şi artă. Bucureşti, 1938; voi. al V-lea. Articole politice şi cronici dramatice. Fundaţia pentru literatură şi artă. Bucureşti, 1938; voi. al Vl-lea. Teatru. Fundaţia pentru literatură şi artă. Bucureşti, 1939; voi. al VH-lea. Corespondenţa. Editura pentru literatură şi artă. Bucureşti, 1942. [i I. L. Caragiale. Opere. Voi. I—III. Editura de stat pentru literatură şi artă. Bucureşti, 1960.
Matei I. Caragiale. Craii de curtea-veche. Editura pentru literatură. [Bucureşti] 1965.
Otilia Cazimir. Grădina cu amintiri. Şi alte schiţe. Cartea românească. Bucureşti [1929].
G. Calinescu. Viaţa lui Mihail Eminescu. Ediţia a IV-a revăzută. Editura pentru literatură. [Bucureşti] 1964.
Gheorghe Cătană. Poveştile Bănatului, culese din gura poporului bănăţean de... Tomul I—III. Gherla, 1893-1895. Tim. Cipariu. Crestomaţia sau Analecte Uter arie din cărţile mai vechi şi nouă româneşti . . . Blasiu, 1858.
Chestionar pentru un atlas lingvistic al limbei române. Muzeul limbei române. I. Calul. Cluj, 1922; II. Casa. Sibiu, 1926; III. Firul. Cluj, 1929; IV. Nume de loc şi nume de persoane. Cluj, 1930; V. Stîna, pâstoritul şi preparatul laptelui. Cluj, 1931 ; VI. Stupâri-tul. Cluj, 1933; VII. Instrumente muzicale. Cluj, 1935; VIII. Mîncări şi băuturi. Cluj, 1937.
G. F. Ciauşanu, G. Fira şi C. M. Popescu. Culegere de folclor, din jud. Vilcea şi din împrejurimi, cu un glosar. (Academia Română. Din viaţa poporului român XXXV.) Cultura naţională. Bucureşti, 1928.
G. F. Ciauşanu. Râsuri scuturate. Schiţe şi amintiri. Tipografia Speranţa. Craiova [f.a.].
Cercetări de lingvistică. Academia Republicii Populare Române, Filiala Cluj, Institutul de lingvistică. Anul I (1956) ş.u. I. Codru-Drăguşanu. Călătoriile unui român ardelean în ţară şi în străinătate (1835 — 1844) („Peregrinul transilvan"). Ediţie prefăcută în stilul literar de astăzi de Constantin Onciu, cu o prefaţă de N. Iorga. Editura Neamul românesc. Vălenii de munte, 1910. Ion al lui G. Sbiera. Codicele Voroneţean, cu un vocabulariu şi studiu asupra lui de... Cernăuţi, 1885.
Petre Coman. Glosar dialectal. (Academia Română, Memoriile Secţiunii literare. Seria a IlI-a. Tom. IX, mem. 5.) Monitorul oficial şi Imprimeria naţională. Bucureşti, 1939.
Logofătul Costachi Konachi. Poesii. Alcătuiri şi tălmăciri. Partea I. [Ediţia a Il-a] Editura librăriei Fraţii Şaraga. Iaşi [1886]. Contemporanul.   Săptămînal politic-social-cultural.   Seria a Il-a. Bucureşti, 1948 ş.u.
Contribuţii la istoria limbii române literare în secolul al XlX-lea. Voi. I, 1956; voi. al II-lea, 1958; voi. al III-lea, 1962. Editura Academiei Republicii Populare Române. Bucureşti. Convorbiri literare. Iaşi, Bucureşti. Anul I (1867 — 1868) ş.u. Diaconul Coresi. Carte cu învăţătură (1581), publicată de Sextil Puşcariu şi Alexie Procopovici. Voi. I. Textul. Atelierele grafice Socec et Comp. Bucureşti, 1914.
L. Costin, gr. ban.
Costinescu, v. Creangă, a. Creangă, p.
cuv. d. bătr. i —iii
da ms. Dam£, t.
ddrf
Delavrancea, s. Densusianu, hlr. i
Densusianu, ţ. h. der i —iv
Deşliu, g. Deşliu, m. di
Dionisie, c. dlr
— ii
dlrc dm
Lucian Costin. Graiul bănăţean. Studii şi cercetări. Cartea românească. Timişoara, 1926.
I. Costinescu. Vocabular româno-francesu. Bucureşti, 1870. Ion Creangă. Scrierile lui... Voi. al II-lea. Diverse. Iaşi, .1892. Ion Creangă. Scrierile lui... Voi. I. Poveşti. Tipografia lui H. Gold-ner. Iaşi, 1890.
B. Petriceicu-Hasdeu. Cuvente den bătrîni. Tomul I. Limba română vorbită între 1550 — 1600. Studiu paleografico-linguistic de... Cu observaţiuni filologice de Hugo Schuchard. Bucureşti, 1878; tomul al II-lea. Cărţile poporane ale românilor în secolul XVI, tn legătură cu literatura poporană cea nescrisă. Bucureşti, 1879; tomul al III-lea. .Istoria limbei române. Partea I. Principie de linguistica. Bucureşti, 1881.
Dicţionarul limbii române. Tomul I, partea I: A — B. Librăriile Socec. Bucureşti, 1913; tomul I, partea a Il-a: C. Tipografia ziarului „Universul". Bucureşti, 1940; tomul I, partea a III-a, fascicola I: D — de. „Universul". Bucureşti, 1949; tomul al II-lea, partea I: F—I. Imprimeria naţională, Bucureşti, 1934; tomul al II-lea, partea a Il-a, fascicula I : J-lacustru. „Universul". Bucureşti, 1937; tomul al II-lea [partea a III-a] : Ladă-lojniţă [fără editură şi an]. (Academia Română.)
Dicţionarul limbii române, aflat sub formă de manuscris la Institutul de lingvistică din Bucureşti al Academiei Republicii Socialiste România.
Fr. Dame. încercare de terminologie poporană română. Stabilimentul grafic I. V. Socec. Bucureşti, 1899.
Frederic Dame. Nouveau dictionnaire roumain-francais. Voi. I — IV. Imprimerie de l'etat. Bucarest, 1893 — 1895. [Barbu]  Delavrancea.   Sultănica.  Tipolitografia  St. MihalescU. Bucureşti, 1885.
Ovide Densusianu, Histoire de la langue roumaine. Tome premier. Les origines. Leroux. Paris, 1901. Tome second. Le seizieme siecle, 1938.
Ovid Densusianu, Graiul din Ţara Haţegului. Socec & Co. Bucureşti, 1915.
Dicţionar enciclopedic român. Voi. I: A — C, 1962; voi. al II-lea: D-J, 1964; voi. al III-lea: K-P, 1965; voi. al IV-lea: O-Z, 1966. Editura politică, Bucureşti
Dan Deşliu. Goarnele inimii. Editura pentru literatură şi artă a Uniunii scriitorilor din R.P.R. Bucureşti, 1949. Dan  Deşliu. Minerii  din  Maramureş. Poem.  Editura  de stat pentru literatură şi artă. Bucureşti [1951].
Dicţionar invers. Editura Academiei Republicii Populare Române. Bucureşti, 1957.
Dionisie Eclesiarcul. Chronograful Tierei Rumaneşti, de la 1764 pana la 1815, scris de. . . la anul 1814. [în tes. ii, 159 ş.u.] Dicţionarul limbii române. (Academia Republicii Populare Române.) Tom. al Vl-lea. Fascicula I : M-Mandră l, 1965; fascicula a Il-a : Mandră 2 — Mascat \ 1965 ; fascicula a II I-a : Mascat 2 — Mămaiţâ, 1966; fascicula a IV-a: Mămalatiţă - Mătărîngă, 1966; fascicula a V-a : Mătăsar — Mergător, 1966 ; fascicula a Vl-a : Mergâtoriu — Microbiologic, 1966. Editura Academiei Republicii Socialiste România [Bucureşti].
Dicţionarul limbii române literare contemporane. Voi. I—IV. Editura Academiei Republicii Populare Române. [Bucureşti] 1955—1957. Dicţionarul limbii române moderne. (Academia Republicii Populare Române. Institutul de lingvistică din Bucureşti.) Editura Academiei Republicii Populare Române. [Bucureşti] 1958.
326
dn do
doine
dombrowski, p.
Dosoftei, ps.
Dosoftei, v. s.
dr
economia
Eftimiu, p. a. Eminescu, l. p. Eminescu, n. Eminescu, o. i —iv
Eminescu, pr. lit. fd
Filimon, c. i —ii
flacăra
folc. poet.
folc transilv. i —ii
Galaction, o. i Gal an, b. i —ii
gâldi, m. gaz. lit.
Gane, n. i —iii
gcr. i — ii
bibliografie
Florin Marcu — Constant Mâneca. Dicţionar de neologisme. Ediţia a Il-a. Editura ştiinţifică. Bucureşti, 1966. N. A. Constantinescu. Dicţionar onomastic românesc. Editura Academiei Republicii Populare Române. Bucureşti, 1963. 1000 Doine, strigături şi chiuituri, culese de mai mulţi învăţători zeloşi. Culegere de doine, strigături şi chiuituri, ce se obicinuiesc la jocurile şi petrecerile noastre poporale. Braşov, 1891. Robert Ritter von Dombrowski. Păsările României (Ornis Roma-niae).  Descriere sistematică  şi biologico-geografică, completată, ilustrată  şi prelucrată. Traducere din limba germană, prelucrare şi completare de prof. Dionisie   Linţia. Voi. I. Fundaţia pentru literatură şi artă (Biblioteca enciclopedică). Bucureşti, 1946. Dosoftei, mitropolitul Moldovei (1671 — 1686). Psaltirea în versuri publicată de pe manuscrisul original şi de pe ediţiunea de la 1673, de prof. I. Bianu. Ediţiunea Academiei Române. Bucureşti, 1887. Dosoftei, Viaţa şi petrecerea svinţilor.  Iaşi, 1682. Dacoromania. Buletinul Muzeului limbei române condus de Sextil Puşcariu. Cluj, Anul I (1920-1921) ş.u.
Povăţuire către Economia de Cîmp, pentru folosul şcoalelor româneşti celor din Ţeara Ungurească şi din părţile ei împreunate, de Gh. Şincai. Crăiască Tipografie a Universităţii ungureşti. Buda, 1806. Victor Eftimiu. Portrete şi amintiri. Editura pentru literatură. [Bucureşti] 1965.
M. Eminescu. Opere complete. Voi. I. Literatură populară. Scrieri inedite. Editura Minerva. Bucureşti, 1902.
M. Eminescu. Nuvele. Editura librăriei* şcoalelor Fraţii Şaraga. Iaşi [f.a.].
M. Eminescu. Opere. Ediţie critică îngrijită de Perpessicius. Voi. I, Fundaţia pentru literatură şi artă. Bucureşti, 1939; voi. al II-lea, Fundaţia pentru literatură şi artă. Bucureşti, 1943; voi. al III-lea, Fundaţia pentru literatură şi artă. Bucursşti, 1944; voi. al IV-lea, Editura Academiei R.P.R. Bucureşti, 1952.
M. Eminescu. Proza literară. Ediţie îngrijită de Alex. Colorian. Editura Cugetarea. Bucureşti [f.a.].
Fonetică şi dialectologie. (Academia Republicii Populare Române. Institutul'de lingvistică din.Bucureşti.) Editura Academiei R.P.R. [Bucureşti]. Voi. I (1958) ş.u.
N. Filimon. Ciocoii vechi şi noi. în „Revista romana" II şi III. Bucureşti, 1862, 1863.
Flacăra. Revistă social - politică şi literar - artistică. Bucureşti, 1963 ş.u.
Folclor poetic nou. Bucureşti, 1965.
Folclor din Transilvania, I —II. Texte alese din colecţii inedite. Cu un cuvînt înainte de Mihai Beniuc. Editura pentru literatură. [Bucureşti] 1962.
Gala Galaction. Opere. Voi. I. Editura pentru literatură şi artă a Societăţii scriitorilor din R.P.R. Bucureşti, 1949. V. Em. Galan. Bărăgan. Voi. I. Editura de stat pentru literatură şi artă. [Bucureşti] 1954 ; voi. al II-lea. Editura tineretului. [Bucureşti] 1959.
Ladislau Gâldi. Les mots d'origine neogrecque en roumain ă Vipoque des Phanariotes. Budapesta, 1939.
Gazeta literară. Organ săptămînal al Uniunii scriitorilor din Republica Socialistă România.
N. Gane. Nuvele. Voi. I—III. Editura Alcalay. Biblioteca pentru toţi. [Bucureşti] 1921.
M. Gaster. Chrestomaţie română. Voi. I —II. Ed. F. A. Brockhaus, Leipzig. Socec & Co. Bucureşti, 1891.
bibliografie
3#
3
Gherea, st. cr. i —iii
Ghica, s. gîrleanu, l. glosar reg. gorjan, h. i —iv
gorovei, c. gorovei, cr.
graiul, i —ii
Gramatica Academiei
Grigoriu-Rigo, m. p. i-gr. s.
H. i —xviii Heliade, o. i — ii
hem
herodot (1645)
Herz.-Gher., m. i —vii
Hodoş, p. p. Hogaş, m. n.
i. cr. inf. buc.
I. Gherea (C Dobrogeanu). Studii critice.  Voi. I, ed a Il-a Edi tura Librăriei Socec Comp. & Bucureşti, 1890; voi. al II-lea, ed* a Il-a, „Viaţa româneacă". Bucureşti, 1923; voi. al IH-lea! ed~ a IlI-a, „Viaţa românească". Bucureşti [f.a.].
I. Ghica. Scrisori către V. Alecsandri. Ediţiune nouă. Editura librăriei Socec & Comp. Bucureşti. 1887.
Em. Gîrleanu. Din lumea celor care nu cuvîntâ. Ediţia a IV-a. Editura Librăriei Universale Alcalay & Go. Bucureşti, 1927. V. Arvinte, D. Ursu, M. Bordeianu. Glosar regional. Editura Academiei Republicii Populare Române. Bucureşti [1961]. I. Gherasim Gorjan. Halima sau povestiri mitologhiceşti arăbeşti, pline de băgări de seamă şi de întîmplări frumoase şi de mirare... Tom. I, 1835; tom. al II-lea, 1835; tom. al III-lea,' 1837; tom. al IV-lea, 1838.
Artur Gorovei. Cimiliturile românilor. Ediţiunea Academiei Române. Institutul de arte grafice Carol Gobl. Bucureşti, 1898. Artur Gorovei. Credinţi şi superstiţii ale poporului român. (Academia Română. Din viaţa poporului român. Culegeri şi studii XXVII.) Librăriile Socec & Comp. Pavel Suru, C Sfetea. Bucureşti, 1915. Graiul nostru. Texte din toate părţile locuite de români, publicate de I. A. Candrea, Ov. Densusianu, Th. D. Speranţia. Voi. I. Socec & Co. Bucureşti, 1906 ; Voi. II. Socec & Co. Bucureşti, 1908. Gramatica limbii române. Ediţia I, voi. I. Vocabularul, fonetica şi morfologia; voi. al II-lea. Sintaxa. Editura Academiei R.P.R. [Bucureşti] 1954. Ediţia a Il-a revăzută şi adăugită. Tiraj nou. Voi. I. Morfologia; voi. al II-lea. Sintaxa. Editura Academiei. [Bucureşti] 1966.
ii Gh. Grigoriu-Rigo. Medicina poporului. Memoriul I. Boalele oamenilor. Memoriul al II-lea. Boalele vitelor. (Extras din Analele Academiei Române, Seria a Il-a. Tom. XXX. Memoriile Secţiunii literare.) Gobl. Bucureşti, 1907.
Grai şi suflet. Revista Institutului de filologie şi folclor publicată de Ovid Densusianu. Atelierele Socec & Co. Bucureşti. Voi. I (1924) ş.u.
Răspunsuri la Chestionarul lingvistic al lui B. P. Hasdeu (Manuscris legat în 18 voi.).
I. Heliade Rădulescu. Opere. Voi. I, 1939; voi. al II-lea, 1943. Ediţie critică, cu note şi variante de D. Popovici. Fundaţia pentru literatură şi artă. Bucureşti.
B. Petriceicu Hasdeu. Etymologicum Magnum Romaniae. Dicţionarul limbei istorice şi poporane a românilor. Tom. I—II, 1887 ; tom. al IlI-lea, 1893. Stabilimentul grafic Socec şi Teclu. Bucureşti. Herodot (1645). Traducere românească publicată după manuscriptul găsit în mănăstirea Coşula de N. Iorga. Tipografia Neamul românesc. Vălenii de munte, 1909.
E. Herzog şi V. Gherasim. Glosarul dialectului Mărginean, în „Codrul Cosminului" I—VII (1924 —1932).Institutul de arte grafice şi editură Glasul Bucovinei. Cernăuţi.
Enea Hodoş. Poezii poporale din Bănat. Culegere publicată de... Editor Enea Hodoş, Caransebeş, 1892.
Calistrat Hogaş. în munţii Neamţului. Ediţia a IlI-a. Editura Cartea românească. Bucureşti [1937].
Ion Creangă, revistă de limbă, literatură şi artă populară. Bîrlad. Anul I (1908) ş.u.
Informaţia Bucureştiului. Ziar al Comitetului Orăşenesc Bucureşti al P.M.R. şi al Sfatului Popular al oraşului Bucureşti. Anul I (1953) ş.u.
328
I. Ionescu, c. L Ionescu, d.
Iordan, lra
Iordan, lrc
Iordan, Stil. Iordan, t.
Iorga, nra i — ii
Iorga, s. d. i—xxxi
iorgovici;. o. IOSIF, p.
Ispirescu, l. Ispirescu, u.
jahresbericht
JarnIk-Bîrseanu, d.
JlPESCU, o.
Klopştock, f. Kogălniceanu, s. a.
let. i —iii
lexic reg.
ll
lm
lr ltr
BIBLIOGRAFIE
Ion Ionescu. Calendar pentru bunul gospodar. Iaşii, 1845.
Ion Ionescu. Agricultura română in judeţul Dorohoi. Imprimeria
statului. Bucureşti, 1866.
Iorgu Iordan. Limba română actuală.  O gramatică a „greşelilor". Ediţia a Il-a. Editura Socec et Co. Bucureşti [1948]. Iorgu Iordan. Limba română contemporană. Editura Ministerului învăţămîntului. [Bucureşti] 1956.
Iorgu Iordan. Stilistica limbii române. Bucureşti, 1944. Iorgu Iordan.   Toponimia românească. Editura Academiei Republicii Populare Române. Bucureşti, 1963.
N. Iorga. Neamul românesc tn Ardeal şi Ţara ungurească. Voi. I—II. Minerva. Bucureşti, 1906.
N. Iorga. Studii şi documente cu privire la istoria românilor. Voi. I —XXXI, Minerva. Bucureşti, 1901 — 1916.
Paul Iorgovici. Observaţii de limba rumânească. Tip. Crăiască Universitate. Buda, 1799.
St. O. Iosif. Patriarhale. Poesii. Editura Viaţa românească. Bucureşti, 1922.
P. Ispirescu. Legende sau basmele românilor. Adunate din gura
poporului. Tipografia Academiei Române. Bucureşti, 1892.
P.  Ispirescu. Din poveştile unchiaşului sfătos. Basme păgîneşti
întocmite de... Cu o precuvîntare de A. I. Odobescu. Partea I.
Tipografia Academiei Române. Bucureşti, 1879.
Jahresbericht des Instituts fur rumănische Sprache (Rumănisches
Seminar) zu Leipzig.  Johann Ambrosius Barth.   Leipzig. Voi.
I-XXIX, 1894-1921.
Toan Urban JarnIk şi Andrei Bîrseanu. Doine şi strigături din Ardeal. Date la iveală de... Editiunea Academiei Române. Bucureşti, 1885.
Gligore M. Jipescu. Opincaru, cumu ieste şi cumu trebuie să hiie săteanu.  Scriere-n limba ţăranului muntean. Bucureşti, 1881. Sărmanul Klopştock. Feciorul lui nenea Tache Vameşul. Biblia unui trecut 1879-1925. Voi. al II-lea. Fundaţia pentru literatură şi artă. Bucureşti, 1935.
Mihail Kogălniceanu. Scrieri alese. Omul. Opera. Comentarii. Ediţie îngrijită de prof. Al. Ştefănescu. Editura de stat. [Bucureşti] 1948.
Lesicon romanesc-latinesc-unguresc-nemţesc, care de mai mulţi autori în cursul a trideci şi mai multor ani s-au lucrat, seu : Lexicon valachico-latino-hungarico-germanicum quod a pluribus auctoribus decursu triginta et amplis annorum elaboratum est. Budae, 1825. M. Kogălniceanu. Letopiseţile ţârii Moldovii, publicate de.. . Tom. I—III. Iaşi. [La Cantora Foaiei săteşti şi Institutul Albinei româneşti.] Tom. I, 1852; tom. al II-lea, 1845; tom. al III-lea, 1846. Lexic regional. Editura Academiei Republicii Populare Române (Societatea de ştiinţe istorice şi filologice). [Bucureşti] 1960. Limbă şi literatură. Societatea de ştiinţe istorice si filologice Bucureşti. Voi. I (1955) ş.u.
A. T. Laurianu şi C. I. Masimu. Dicţionariulu limbei romane. Tomu I, A — H; tomu II (Colaboratori Iosefu Hodosiu şi G. Bariţiu), I—Z; tomu III, Glosar iu, care coprinde vorbele din limba romana streine prin originea sau forma, cum si cele de origine induioasa. Bucureşti, 1871 — 1876.
Limba română. Academia Republicii Populare Române. Institutul de lingvistică din Bucureşti. Anul I (1952) ş.u.
Lexiconul tehnic român. Ediţia I, voi. I-VII (A-Z). Editura tehnică (1949-1955). Ediţia a Il-a, voi. I-XVI (A-S). Editura tehnică. Bucureşti (1957-1966).
BIBLIOGRAFIE
329
luceafărul lumea
Macedonski, o. i —iv
magazin
mag. ist. i —v
P. Maior, ist.
man. gott.
Marcovici, c.
Marian, d. Marian, ins.
Marian, î.
Marian, na. Marian, o. i —ii Marian, sa. mat. dialect, i
mat. folk.
Meyer-Lubke, g. i —iv Mera, l. b.
MlHALE, o. mineiul (1776) mîndrescu, l. p.
molnar, ret.
Negulici, v.
Luceafărul. Revistă a Uniunii Scriitorilor din Republica Socialistă România. Bucureşti, 1958 ş.u.
Lumea. Săptămînal de politică internă. Editată de Uniunea ziariştilor din Republica Socialistă România. Bucureşti, 1964 ş.u. Alexandru Macedonski. Opere. Ediţie critică cu studii introductive, note şi variante de Tudor Vianu. Voi. I. Poezii, 1939 ; voi. al II-lea. Teatru, 1939; voi. al III-lea. Nuvele, schiţe şi povestiri, 1944; voi. al IV-lea. Articole literare şi filozofice, 1946. Fundaţia pentru literatură şi artă — Scriitorii români moderni. Bucureşti. Magazin. Anul I (1957) ş.u.
Magazin istoric pentru Dacia. Subt redacţia lui A. Treb. Laurian şi Nicolae Bălcescu. Tom. I — V. Colegiul naţional Bucureşti, 1845-1847.
Petru Maior de Dicio-Sîn-Martin. Istoria pentru începutul romanilor în Dachia întocmită de... Buda, 1834.
Ştefan Pasca. Manuscrisul italian-român din Gbttingen, în „Studii italiene", II, 1935, p. 119-136.
Serdarul Simeon Marcovici. Culegere din cele mai frumoase nopţi ale lui Yung. A doua ediţie, îndreptată şi adăugită... Tipografia lui Eliad. Bucureşti, 1835.
S. Fl. Marian. Descîntece poporane române culese de... Tipografia lui R. Eckhardt. Suceava, 1886.
Sim. Fl. Marian. Insectele în limba, credinţele şi obiceiurile românilor. Studiu folkloristic. Editiunea Academiei Române. Institutul de arte grafice Carol Gobl. Bucureşti, 1903. S. Fl. Marian. înmormlntarea la români. Studiu etnografic de... Editiunea Academiei Române. Litotipografia Carol G6bl. Bucureşti, 1892.
S.' Fl. Marian. Naşterea la români. Studiu etnografic. Editiunea Academiei Române. Litotipografia Carol Gobl. Bucureşti, i892. S. Fl. Marian. Ornitologia poporană română. Tom. I —II. Tipografia lui R. Eckhardt. Cernăuţi, 1883.
S. Fl. Marian. Satire poporane române. Adunate de... Editura Librăriei Socec   & Comp. Bucureşti, 1893.
Materiale şi cercetări dialectale. Voi. I. Academia Republicii Populare Române. Filiala Cluj, Institutul de lingvistică. [Bucureşti] 1960. Materialuri folkloristice. Culese şi publicate sub auspiciile Ministerului Cultelor şi învăţămîntului Public prin îngrijirea lui Gr. G. Tocilescu. Volumul I (Poesia poporană, partea I —II) — II. Tipografia corpului didactic. Bucureşti, 1900.
W. Meyer-Lubke. Grammaire des langues romanes. Tome I—IV.
H. Welter. Paris, Leipzig, ,1890-1906.
I. T. Mera. Din lumea basmelor. Cu 87 ilustraţiuni originale. Minerva. Bucureşti, 1906.
Aurel Mihale. Ogoare noi. Roman. Editura de stat pentru.literatură şi artă. [Bucureşti] 1953.
Chesarie, episcopul Rîmnicului. Mineiul, luna lui octombrie, care s-au tipărit acum întîi rumâneşte:.., 1776.
Simeon C. Mîndrescu. Literatură şi obiceiuri poporane din comuna Rîpa de jos, comitatul Mureş-Turda (Transilvania). Publicate de... Tipografia F. G6bl fii. Bucureşti, 1892.
Ioan Molnar. Retorică, adecă învăţătura şi întocmirea frumoasei cuvîntâri. Acum întăi izvodită pe limba românească, împodobită şi întemeiată cu pildele vechilor filosofi şi dascăli bisericeşti. Crăiască Tipografie orientalicească a Universitatei Peştii. Buda, 1798.
I. D. Negulici. Vocabular romanu de toate vorbele străbune reprii-mite de limba română şi de toate cele ce sînt a se mai primi de acum
înainte şi mai ales în ştiinţe. Bucureşti, 1848.
330
Negruzzi, s. i—iii
n. rev. r. Odobescu, s. i —iii Odobescu, o. i —ii
Pamfile, a. r.
Pamfile, c. Pamfile, j. i —iii
Pamfile, i. c. Pamfile, văzd.
Pann, e. i—v Pann, p, v, i-in
t. Pap ah agi, m.
Pas, z. i-r-iv. Pascu, s. Pasca, gl.
păsculescu, l. p.
I. Peltz, c.
Camil Petrescu, u. n.
bibliografie
Constantin Negruzzi. Scrierile lui... Voi. I. Păcatele tinereţelor; voi. al II-lea. Poezii; voi. al III-lea. Teatru, pbrăria Socec & Compania. Bucureşti, 1872 — 1873.
Noua revistă română pentru politică, literatură, ştiinţă şi aftă. Bucureşti. Anul I (1900) ş.u.
A. I. Odobescu. Scrieri literare şi istorice ale lui... Voi. I—III. Editura Librăriei Socec. Bucureşti, 1887.
A. I. Odobescu. Opere. Voi. I —II. Ediţie îngrijită, cu glosar, bibliografia scriitorului şi studiu introductiv de Tudor Vianu. Editura de stat pentru literatură şi artă. [Bucureşti] 1955. Tudor Pamfile. Agricultura la români. Studiu etnografic cu un adaus despre măsurătoarea pămîntului şi glosar. (Academia Română. Din viaţa poporului român. Culegeri şi studii XVI.) Bucureşti, Librăriile Socec şi C Sfetea; Leipzig, Otto Harrassovitz; Viena, Gerold, 1913.
Tudor Pamfile. Cimilituri româneşti. Introducţiune şi glosar. (Academia Română. Din viaţa poporului român. Culegeri şi studii XII.) Bucureşti, 1908.
Tudor Pamfile. Jocuri de copii adunate din satul Ţepu (jud. Tecuci). Voi. I (Analele Academiei Române. Tom. XXVIII. Memoriile Secţ. literare), 1906; voi. al II-lea (Analele Academiei Române. Tom. XXIX. Memoriile Secţ. literare), 1907; voi. al III-lea (Academia Română. Din viaţa poporului român. Culegeri şi studii XIX). [Bucureşti]
Tudor Pamfile. Industria casnică la români. Trecutul şi starea ei de astăzi. Contribuţiuni de artă tehnică şi populară. Tipografia Cooperativa. (Academia Română. Din viaţa poporului român. Culegeri şi studii VIÎI.) Bucureşti, 1910.
Tudor Pamfile. Văzduhul după credinţele poporului român. (Academia Română. Din viaţa poporului român. Culegeri şi studii XXVIL) Bucureşti, Librăriile Socec & Comp. C. Sfetea, Pavel Suru; Leipzig, Otto Harrassowitz; Wiena, Gerold & Comp. 1913. Anton Pann. Noul Erotocrit, compus în versuri de... Tomul I—V. Klozius. Sibiu, 1&37.
Anton Pann, Culegere de proverburi sau Povestea vorbei. De prin lume adunate şi iarăşi la lume date. Tipografia lui Anton Pann, Bucureşti. Partea 1,1852 ; partea a Il-a şi a IH-a, 1853. Tache Pap ah agi. Graiul şi folclorul Maramureşului. (Academia Română. Din viaţa poporului român XXXIII.) Cultura naţională. Bucureşti, 1925.
Ion Pas. Zilele vieţii tale. Editura de stat. Voi. I — II, 1949; voi. III-IV, 1950 [Bucureşti].
G. Pascu. Sufixele româneşti. Ediţiunea Academiei Române. Bucureşti. 1916.
Ştefan Pasca. Glosar dialectal, alcătuit după material cules de corespondenţi din diferite regiuni. (Academia Română. Memoriile Secţiunii literare, Seria III, Tom. IV. Mem. 3.) Cultura naţională. Bucureşti, 1928.
Nicolaie Pasculescu. Literatură populară românească. Adunată de... Cu 30 arii notate de Gheorghe Matei. (Academia Română. Din viaţa poporului român. Culegeri şi studii V.) Bucureşti, Librăria Socec; Viena, Gerold; Leipzig, O. Harrassowitz. Isac Peltz. Cum i-am cunoscut. Editura pentru literatură. [Bucureşti] 1964.
Camil Petrescu. Ultima noapte de dragoste, tntlia noapte de război. Voi. I —II. Editura pentru literatură. [Bucureşti] 1965.
i,
Ir
Jl 70 IQ
STUDII Ş| MATERIALE P R 1 V I T 0 A R E LA
FORMAREA IN 1/MBA RO