CONSTATĂRI ISTORICE CU PRIVIRE LA VIATA AGRARA A ROMlNILOR DK N. IORGA Profesor la Universitatea din Bucureşti BUCUREŞTI Atelierele grafice SOCEC is Comp., Societate anonimă 1908. www.dacoromanica.ro CONSTATĂRI ISTORICE CU PRIVIRE LA DE N. IORGA Profesor la Universitatea din Bucureşti BUCUREŞTI Atelierele grafice SOCEC 5( Comp., Societate anonimă 1908. www.dacoromanica.ro (Formează voi. XVIII din „Studii şi documente cu privire la istoria Romînilor“.) www.dacoromanica.ro CONSTATĂRI ISTORICE CU PRIVIRE LA VIAŢA AGRARĂ A ROMÎNILOR ţii POLITICA AGRARĂ A ŢERILOR ROMÂNEŞTI. 12351 www.dacoromanica.ro Ultimele dezbateri cu privire la chestia ţerănească, pusă din nou pe tapet prin răscoale de un caracter general, discuţiile provocate de cartea d-lui R. Rosetti, „Pământul, sătenii şi stăpîniî în Moldova", înfăţişarea materialului într’o formă comodă prin marea publicaţie a d-lui Sturza-Şcheianu, urmată de d. R. Rosetti,— m’au îndemnat a scrie aceste pagini. Ele nu cuprind nici o polemică şi nu sînt îndemnat a crede că polemicile, — de o mare valoare în ce priveşte lămurirea moralităţii unui om sau unei categorii de oameni, sînt de o valoare foarte mică cînd e vorba de stabilirea adevărurilor ştiinţifice. în polemică este numai rare ori un învins recunoscut, de el şi de alţii, printre luptători; biruită însă cade, dela început, obiectivitatea, îngrijirea pentru adevărul singur. Şi, după această tristă jertfă, polemica nu mai are de cît un interes personal, literar sau moral. Aceste pagini nu sînt însă nici un sistem închis. „Constatări", ele îngăduia a se înlătura părţi ce s'ar dovedi greşite şi a se adăugi informaţii pe care nu le-am avut, puncte de vedere pe care le-am putut lăsa la o parte. Orice cetitor competent poate colabora deci la dînsele. După vechiul mieu obiceiu de a scrie, înlătur orice aparat de erudiţie şi orice dezvoltări împovărătoare. Am vrut ca liniile generale să nu fie niciodată pierdute din vedere. Exemplele nu sînt înmulţite pentru a probă în fond acelaşi lucru. Ele nici nu sînt înfăţişate cînd e vorba de www.dacoromanica.ro 4 PREFAŢĂ lucruri în general cunoscute sau care se pot controla uşor. Şi data aceasta, am ţinut să fac o carte, fie şi una aşa de mică. Dau la urmă cîteva acte care pot servi de normă. Poate că, mal tîrziu voiu putea publică, în „Studii şi documente11 un volum întreg de acte într’ales, privitoare la condiţiile agrare. JV. Jorga. Vălenii-cle-Munte, 26 Decembre 1907. www.dacoromanica.ro Vechea viaţă agrară a Romînilor se poate resuma în această formulă: ţerî de „drept românesc11, aşezate între regiuni semi-l'eodale în sens apusean şi între o lume răsăriteană cu caracterul romano-bizantin. Amîndouă aceste vecinătăţi au înrîurit asupra condiţiilor primitive de traiu ale ţeranilor noştri. La urmă, în sfîrşit, nouăle idei de or-ganisare raţionalistă, venite din Apusul european, au adaus un strat de suprafaţă la cele de pănâ atunci. Cu aceasta regimul vechiu se apropie de sfîrşit, iar cel nou, început prin Regulamentul Organic, a stabilit norme care se ra-zimă, ce e dreptul, pe trecut, fiindcă nu se putea altfel, dar nu se inspiră de la el. Pe rînd trebuie cercetate acest fond primitiv, aceste în-rîuriri venite din vecini, această refacere parţială în sensul ideilor reformei filosofice. I. Concepţia „dreptului românesc". Un „drept romănesc" deosebit de principiile romane şi de obiceiurile feudale a fost recunoscut de toţi aceia cari au avut Romîni, de dincoace sau de dincolo de Dunăre, în stăpînirea lor. Acest „drept11, care nu e decît un străvechiu obiceiu, cu îndoite rădăcini tracice — cele mai puternice şi mai adinei — şi slave, se poate urmări în deosebite domenii. în acela care cuprinde legăturile omului cu pâmîntul şi legăturile dintre oameni determinate de pămînt, el înseamnă cam ur- www.dacoromanica.ro 6 CONSTATĂRI ISTORICE CU PRIVIRE LA VIAŢA AGRARĂ A ROMÎNILOR mătoarea situaţie: Pe o moşie neîmpărţită, lucrată de fiecare în măsura puterilor şi nevoilor, mai mult decît a drepturilor sale, locuiesc urmaşii unui moş. unor bătrîni, unui întemeietor sau colonisator şi celor dintăiu vlăstare ale lui. Satul sau cătunul format din ei se priveşte ca o alcătuire ce nu trebuie, pe cît se poate, să se amestece prin înrudire cu alte sate, apropiate ori depărtate, care au alt sînge, alt moş, alţi bătrîni, altă obîrşie omenească şi altă dezvoltare. Pănă foarte tărziu s’a păstrat ceva din această concepţie, simplă şi firească. Un scriitor din anii 1840, Mihail Cu-ciuranu, dînd, în schiţa „Piatra Corbului11, scene din viaţa muntelui moldovenesc în această epocă, face pe un sătean să vorbească astfel cu privire la întemeiarea şi desfăşurarea ulterioară a sălaşului din care face parte: „Satul nostru îi împărţit în mai multe neamuri: fieştecare cătun e lăcuit de un neam... Acel sătucean se numeşte Cătuna Corbului, şi toţi cîţî lăcuim acolo ne numim Corbuleşti; noi nu ne amestecăm nici odată în alte neamuri, şi, dacă vr'un flăcău din altă parte voieşte a se însoţi cu o fată de-a noastră, el trebuie să se aşeze cu noi şi să-şi schimbe numele in Corbulesc. „înnainte de 90 de ani, tatăl mieu îşi dură întăia casă acolo, căci era o poiană frumoasă, lăsată de Dumnezeu spre adâpostirea slăbănogilor ce fugiau de călcările păgî-nilor... A cîştigat nouă feciori, carii, după vreme, toţi ni-am durat casele noastre, ne-am căsătorit şi ne-am ferit a primi pe alţii între noi cu lăcuinţa V‘ între săteni nu erau unii mai mari decît alţii, şi era cu neputinţa ca, in împrejurări de viaţă economică primitivă, fără capital economisit şi stăpînire a oamenilor prin puterea lui, şi, pe lingă aceasta, fără nicio cucerire, de acelaşi element sau de altul străin, să se întemeieze o clasă conducătoare. La început, întemeietorul îndeplinise sarcina de cîrmuire şi judecată; pe urmă juzii au fost, în aceleaşi 1 1 Propăşirea, foaie ştiinţifică şi literară, p. 102. www.dacoromanica.ro CONCEPŢIA „DREPTULUI ROMANESC“ 7 condiţii, bătrînl, aleşi dintre locuitorii satului. Pentru nevoile de apărare ale locuitorilor unei văl întregi, unul întreg Ţinut prin urmare, se alegea, dintre aceşti juzl, sau dintre oamenii recunoscuţi ca mal viteji, un Voevocl. Cu vremea, Voevo-datul, ca şi ducatul corespunzător, de la vechil Germani — şi cum stă în firea lucrurilor chiar —, ajunse pe viaţă, ba chiar unii Voevozî izbutiră a face ca autoritatea, situaţia aceasta onorabilă şi, în acelaşi timp, producătoare — căci Voevodul era răsplătit, măcar de la o vreme, cu dijma sau alte venituri în natură —, să ajungă ereditare in seminţia lor. Astfel de sate fără stăpînî, fără concurenţă între bogaţi şi săraci, fără primejdie, dar fără putinţă de dezvoltare, acoperiau toate părţile locuite de Romînî, toată larga Ţară-Romănească. E folositor a se urmări recunoaşterea acestor împrejurări de către deosebiţii stăpînitorl străini asupra păstorilor şi ţeranilor romînî şi încercările de a se da, din partea acestora, alte orînduiell, însă nu şi pe altă basă — căci ar fi fost prea greu pentru surogatele de „State“ ce erau pe atunci — neamului nostru. II. Condiţiile de viaţă ale Romînilor supt regii sîrbeştî. Ştim cum au fost tratate satele româneşti — care nu înseamnă însă: sate de Aromînl, aceştia trăind mal mult în Tesalia, sălaşul lor obişnuit, şi, ca păstori, în vreme de primăvară şi de vară, prin muntele Pinduluî sau Balca-nulul — de către regii sîrbl din veacul al XlV-lea. Două hrisoave foarte însemnate, al lui Ştefan Miliutin1, şi al lui Ştefan Duşan 1 2, ne ajută să aflăm condiţiile în care trăiau 1 ânalisat de I. Bogdan, în Convorbiri literare, XXIV, no- 6. 2 Cercetat pană în cele maî mici amănunte, de Hasdeu, în Ar-chiva Istorică, III. www.dacoromanica.ro fi CONSTATĂRI ISTORICE CU PRIVIRE LA VIAŢA AGRARĂ A ROMÎNILOR satele româneşti din Serbia veche de lingă Pind şi felul cum ele erau tratate de puterea regală sau „ împărătească a stăpînitorilor sîrbi1. Satele nu sînt din cele vechi, a căror obîrşie să nu se mai poată urmări — cum sînt foarte multe, putem zice: cele mai multe dintre satele noastre din a stînga Dunării —, ci sate sălăşluite pe pămîntul mănăstirilor care se împărtăşesc de privilegiul domnului ţerii. Romînii locuiesc în sate propriu zise — se spune anume: „cei ce au sate“ —, in cătune sau simple aşezări (auto\'hu) 2. Şi, anume, unii sînt colonişti mai vechi, pe locurile lor, iar alţii au căpătat de curînd alte pămînturi, alte ogoare ca adaus. Mai mulţi Rominî la un loc alcătuiesc un jaclef sau o judecie (ccvwkctkc). în fruntea fiecărui cătun stă un cneaz sau primicher3; sătenii se numesc după cneazul de care ascultă (Răduleşti, Bărbuleşti, etc.) şi pămîntul lor tot aşa (al Râduleştilor, Bărbuleştilor, etc.). Cneziî primesc în dar oi, cai şi chiar, intîmplător, bani. Mănăstirea — stăpinul — are de la ei drepturi — cedate de suveran, care-şi păstrează doar tîrgurile şi vămile4—, ce variază după situaţia Romînilor, după vechimea lor pe pămîntul ce lucrează. Cei cari s’au pomenit cu acelaşi loc de casă şi cu dreptul la aceleaşi ogoare, dau dijma, „dese-tina cea mică“, şi anume o oaie la cinzeci. dijmă sporită in acel sens că se dădea apoi o oaie cu miel sau, dacă nu se da mielul, două oi. Se mai primia de călugări un dar, ceia ce e mai târziu, dincoace, poclomil: două piei de miel de fiece casă; aiurea un cal sau, în hani, 30 de per-peri5; în unele caşuri, doi berbeci primăvara, un miel de casă, o vacă toamna. Apoi, tot în rostul dijmei—une ori —un tovar, o sarcină sau povară de griu şi una de 1 Cartea lui Mlainatz, Die agrarrechtliclien Verhăltnisse des mittelalterlichen Serbiens, Halle, 1903, nu mi-a fost la îndămînă. 2 Arch. ist., I. c., p. 85 şi urm. 3 Cf. protogeril mal târziu la Grecii din împărăţia Turcească. 4 Arch. ist., III, p. 104. 5 Ibid., pp. 120—1. www.dacoromanica.ro CONDIŢIILE DE VIAŢĂ ALE ROMÂNILOR SUPT REGII SÎRBEŞTÎ 9 vin. Din cînepâ şi in, iarăşi se răspunde dijma. Această dijmă poartă nume care răspund celor de cîblărit, fumărit, oierit, etc., ce se întîlnesc, de la început încă, la noi1. Ea se culege de săteni, cari o împart, după socoteala lor, între sine 2. Ca slujbe, e obiceiul a se căra sare — Romînil din aceste părţi, ca şi Arnăuţiî, de altfel, erau, o spun documentele ragusane, vestiţi cărăuşi—,sau se fac trei zile de coasă pe lanurile mănăstireşti, ori de lucru la cîmp, la vie3. Cei cu meşteşuguri, ca fierarii, zidarii, înlocuiesc dijma şi slujba la cîmp prin zile de lucru în folosul mănăstirii4 5. Cutare sărac” scarmănă lina, ca slujbă, sau păzeşte caii mănăstirii, sau face de strajă la stînele eî". Sîrbiî, din partea lor, dau două zile pe săptămînâ, cu pus în stoguri, cosit, lucru la vie şi dijma oilor6. Sint situaţi1 deosebite şi pentru ţeranil liberi de odinioară — kajctuk —, cari sînt daţi bisericii — şi pentru Arnăuţî. Fireşte însă că sătenii aşezaţi sau înzestraţi cu nouă pă-minturl mal de curînd sînt îndatoriţl la o muncă mal grea» pe lingă daruri şi dijmă, care e aceiaşi, — danie a împăratului ori regelui către sfintul lăcaş. Dania lui Duşan spune despre astfel de Romînl: „Neavînd destul pămînt, li se mal dădu din pămîntul bisericii, avînd însă a lucra pentru biserică, pe locul ce-şi reservase ea“ — „domeniul-1 apusean al seniorului — „după cum li este legea, trei zile clacă de toamnă şi trei zile de vară, şi să îmblătească, şi trei zile să cosească fîn, — toate cum li va porunci egumenul, iar în celelalte zile să fie liberi de arat şi de cosit şi să nu aibă niclo altă muncă117. 1 Arch. ist., III, pp. 114-5. 2 Ihid., pp. 120—1. 3 Convr lit., I. c-, p- 490- * Arch. ist., III, pp- 114—5. 5 Jbid., pp. 120—1. 0 Ibicl., passim. Ibicl., pp. 94-5- www.dacoromanica.ro 10 CONSTATĂRI ISTORICE CU PRIVIRE LA VIAŢA AGRARĂ A ROM INILOR III. Condiţii agrare la Athos, în ţerile „latine" ale Patrasuluî şi Ciprului. Pentru a înţelege şi maî bine, de alminterea, această stare de lucruri, e folositor să se vadă care erau condiţiile agrare, pe acest timp, în lumea bizantină. La muntele Athos, mănăstirea Chilandaruluî avea, în veacul al XlV-lea, arendaşi pronoiari (de la npovoia), supt cari trăiau ţerani supuşi, datori cu slujbe în muncă, ţerani cari se numesc, cu un euvînt care răspunde românescului vecini: pareci, irâpoocoi; alţi ţerani însă, trăind pe pă-minturile lor se numesc „liberi“, iXcoOspoi1. La Patras, teritoriu vechiu bizantin supus unui arhiepiscop latin care se găsia în fruntea unei organisaţii feudale aduse, împreună cu stăpînitorii franci din Apus, pă-mînturile se împart în pămînturî libere, france, de co-mites —- de ,,juzi“ sau „cnezî“, s’ar zice la noi —, xwji.V]toopat, şi în pămînturi care au stăpin, Sîairotixa, BYjij.6oia, care-şî au reşedinţa domnească, numită şi acolo curte, xooptvj. Aceştia sunt vecini, pareci. Chiar pe aceste pămînturi dacă stă un cultivator timp de treizeci de ani, el capătă un drept de cultură perpetuă, un usufruct asigurat, aşa-numitul parşiv, rămînînd pentru proprietarii! numai dreptul teoretic de aoâsvroTOîcîa, situaţia juridică de stăpînire, fără ca el să poată îndepărta pe cultivatorul statornic, intre acesta şi proprietarii! se încheie o învoială un 7c.dy.t0v, apatum,\n ceia ce priveşte drepturile celui d’intăiu: dacă el dădea şi mijloacele de cultură, ţeranul muncitor îşi opria jumătate din produs, sistemul de •^p.'.aoipu'ceoaia; în caşul contrar, partea care se cuvenia proprietarului era unjsimplu dar, une ori „o oaie şi doi porci". Biserica arhiepiscopală — suzerana ţerii — lua numai o cîtime de ceară şi un dar la schimbarea de proprietate'-. în al treilea rînd, putem şti bine ce se petrece in insula 1 Jirecek, Bas Fiirstentum Bulgarien, p. 198. 2 Gerland, Patras, p. 85 şi urm. Cf. Zachariae von Lingenthal, III. www.dacoromanica.ro CONDIŢII AGRARE ÎN CIPRU I I Cipru, iarăşi un vechiu pămint bizantin, ajuns în mîna Francilor, de la un timp a dinastiei francese de Lusignan, căreia-î urmară, în veacul al XV-lea, guvernatori veneţienî. Şi, aici sînt ţeranl liberi, zişi sXs60spoi sau francomati, ori franc, franquomates, cuvînt format din franchi şi comites, pronunţate greceşte. Pe la 1500 erau 77.000 de astlel de ţeranl, faţă de 47.000 de neliberi. El aveau datoria de a păzi ţermul Mării. Aceştia erau locuitorii cel mal bine împărtăşiţi ca situaţie şi drepturi, şi mulţi din ceilalţi obişnuiau a-şl arunca pruncii pentru că era datina ca un copil găsit să fie declarat „francomat“ h Pe lîngă o categorie de locuitori cari se numiau perperiari, din causa rostului lor militar, căci plătiau, în oraşe, un perper pe an pentru a nu fi siliţi să se lupte, trăiau în Cipru mii de pareci, cari, purtînd acelaşi nume ca şi ţe-ranil neliberl din alte părţi, se găsiau încătuşaţi în acelaşi chip. în veacul al XV-lea, cel aproape 50.000 de pareci datoriau o slujbă care se urca la 104 zile pe an şi răspundeau, pe lîngă aceasta, un bir pe cap de 38 de bizanţ! şi jumătate1 2. Altă dată, se spune că aceşti „străini locuitori,, — forestieri liabitatori — datoresc a treisprezecea parte din venitul lor şi două zile de muncă pe săptămînă, ceia ce revine la cele 104 de zile de mal sus3. Slujba aceasta era numită „angheria pattuale11 şi, pe lîngă dînsa, unii mal plătiau şi 23 de dinari pe an4. Coroana ca şi particularii îşi aveau parecil. Aceştia aveau dreptul de a se liberă. Lucrul nu se în-tîmplaînsâ dese ori. Din potrivă, pareci! căzură tot mal adine, până ajunseră a fi socotiţi ca şerbi, întrebuinţîndu-se chiar pentru dînşii cuvîntul frances serf; pentru ca să scape, trebuia ca regele însuşi să se învoiască la dezrobire5. 1 Mas Latrie, Histoire de Vile de Chypre, III, pp. 228, 494, 552. 2 Ibid., p. 125: „in quibus teneris servire vigore servitutis pa-richie“. 3 Cf. pp. 520, 540. 4 Ibid. 5 Ibid., pp. 254, 273, 295-6. www.dacoromanica.ro 12 CONSTATĂRI ISTORICE CU PRIVIRE LA VIAŢA AGRARĂ A ROMÎNILOR Pe de altă parte, nobilii, de origină francesă, îşi dădeau toate ostenelile pentru a confunda pe ţeraniî liberi cu părerii, şi, astfel, de la o bucată de vreme, se ceru şi de la francomaţî o slujbă, aşa-numită „fattion francomatica“. Supt acest pretext se dădeau în veacul al XVI-lea 36 de zile de muncă pe an, plata fixă de 12 soldi şi un dar de doi boi. Fran-comaţiî cari se împotriviau, erau loviţi şi supuşi chinurilor’. Părerii păziau şi mal departe la păsurile munţilor. Iar re-sultatul acestei apărări combinate a fost că parecul cipriot a ajuns unul dintre cei mal leneşi ţeranî din lume2. Să adăugim că din toate satele se răspundea Vistieriei regale: dijma — la dihme3. Din cele arătate pănă aici se vede că între sistemul bizantin şi dreptul romănesc, chiar corectat de interesele unor stăpînitorl balcanici, erau deosebiri esenţiale. Dincolo de Dunăre, nu fiinţă altă proprietate agrară decit cea individuală. In al doilea rînd, stăpîniî existau acolo din vechi timpuri şi aveau rosturi mari. In al treilea, apoi, Statul sau feudalitatea care-1 înlocuia, erau cu mult mal puternici şi înrîurirea lor se exercita necontenit asupra condiţiilor de muncă. Pe păreri îl vom întîlni însă şi la noi, ca vecini. Vom vedea, în sfîrşit, că şi la noi s’a căutat, din acelaşi interes egoist de clasă, confundarea ţerănimiî libere cu cea neliberă, fără ca, măcar pănă târziu, Domnul să poată interveni în acest proces cu aceiaşi energie ca un guvernator veneţian al Ciprului din veacul al XVI-lea. 1 Ibicl, pp. 540—1' „Sono alcuni di loro patroni che non li pagano, ma ben, in loco di pagamento, li mettono in ceppi et gli danno delle bastonate; et li giusdicenti non hanno autoritâ contra li feu-datari et gentilhuomini. Et, quando l'havessero, non l’essercitariano, per esser, comnvho detto, interessati, anzi fomentano quanto possono per reprimere quelle tirannie con mandati penali.“ 2 Cf. p. 542: „tutti i detti contadini con le loro donne sono pigri et lenţi, che quattro non lavorano per uno dei noştri di Lombardia:l. 3 Ibid., p. 236. www.dacoromanica.ro REGII UNGURI ŞI SATELE ROMÂNEŞTI 13 IV. Regii unguri şi satele româneşti. Regii unguri, cucerind Ardealul şi comitatele vecine, au găsit pretutindeni cnezi, şi de asemenea cnezi s’a lovit stă-pînirea regală cînd a încercat să-şi supuie Oltenia întreagă. în acest Banat al Severinului, politica ungurească a consistat în recunoaşterea vre-unuî Voevod şi în ridicarea unor cnezi, supuşi şi gata de ajutor, la o situaţie voevodalâ, păstrîndu-li însă un titlu prea puţin corespunzător demnităţii lor nouă şi puterii lor precumpănitoare. E caşul Voevoduluî Lilovoiu şi al cnezilor loan şi Farcaş ’. Aici însă amestecul unguresc, în ceia ce priveşte părţile gorjene şi vilcene, nu ţinu mult şi nu lăsă urme însemnate. 0 astfel de stare de lucruri se întilneşte, de almin-terea, şi în Bosnia, unde, pe urma amestecului regal unguresc, atît cnezia cît şi voevodatul se ridică foarte mult ;n ceia ce priveşte însemnătatea lor politică şi rolul lor naţional. Altfel, un Hrvoie, un Sandali, „Mari-Voevozl“, au o situaţie regală, şi cneziî, numiţi latineşte „comites“, sînt adevăraţi baroni feudali, cu o situaţie aproape nea-tîrnată şi cu totul preponderantă. Dincolo de munte, regalitatea recunoscu pe unii cnezi, întărindu-li situaţia, pe toată viaţa sau numai în margenile bunului plac ale stăpînirii2. Ei fură identificaţi cu villicil, sculteţU şi advocaţii obişnuiţi în ţerile germanice sau slavo-germane, de şi unii dintr’înşii fură înnălţaţi la nobilime. Scutiţi de dijmă, bucurîndu-se de monopolul morii3, ei aveau întăiu sarcina de a judeca pe săteni, după vechea datină, afară de caşurile de hoţie, foc şi omor4, — odată de competenţa Voevoduluî, pe care acum regele-1 moştenia. Apoi, ei trebuiau să stringâ dijma pentru suveranul ţerii. 1 Zimmermann-Werner-Muller, Urkundenbucii, I, p 73 şi urm. 2 Nostro durante plcicito. 3 Hurmuzaki, I', p. 528. Cf. Bogdan, în Analele Academiei Ro-mîne, XXIV şi XXVI. 4 Ibid., I2, pp. 28—9, no. xxi. Cf. Gesch. 'des rum Volkes, I, p. 244 şi urm. www.dacoromanica.ro 14 CONSTATĂRI ISTORICE CU PRIVIRE LA VIAŢA AGRARĂ A ROMÎNILOR in acelaşi timp, dreptul îndătinat de stăpînire al ţeranilor liberi asupra pămîntului moştenit de la străbun, întemeietorul satului, fu călcat. Aşezămintele bisericeşti, ca şi oraşele Saşilor şi unele persoane nobile primiră danii de sate romaneşti. Aceasta însemna întăiu numai cedarea dreptului regale de dijmă şi judecată; cu vremea însă, aici ca şi în Cipru, şi într’o măsură şi mai mare — după încercări ale Arpadienilor, Domnia Angevinilor a stabilit în Ungaria teoria de feudalitate şi servagiu a Apusului — aceşti ţerani romîni fură aduşi în stare de şerbie, de iobăgie, — cuvîntul iobagio, de origina militară, ajungînd să însemne, în această confusie voită de noţiuni foarte deosebite, acelaşi lucru ca şi latinul servus. Ca termin de comparaţie, să semnalăm că în Ungaria propriu zisă, supt Ludovic-cel-Mare ţeraniî dădeau, după porunca regelui, nona, păstrînd voie de a se strămută1, în veacul următor (1437) episcopul de Alba-Iulia, Gheorghe Lepes, sili pe oameni să-i dea dijma în bani2. Nobilii cătau însă şi aici a-î face şerbi3. Totuşi şi regele Sigismund ho-tărîse o amendă asupra celor ce ar opri strămutarea4. V. Domnii Ţeriî-RomăneştI şi vechea organisare a satelor. Pe la începutul veacului al XlV-lea se alcătui Domnia Ţeriî-Romăneştî, cu idei, în parte luate din obiceiul vechiu românesc, în parte împrumutate de la Sîrbi şi Bulgari, iar, într’o anume epocă măcar, şi din Ungaria. Pănă la Vladislav sau Vlaicu-Vodă n’avem acte interne, îndată ce ele apar, rostul lor e să scutească mănăstiri sau persoane din boierimea de instituţie bulgaro-bizantină de anumite sarcini pe care pămîntul lor le avea faţă de Domnie, 1 Magazinul istoric, III, p. 145. 2 Ibid., p. 146. 3 Ibid., pp. 148—9. * Ibid., p. 149. www.dacoromanica.ro DOMNII TERIL-ROMĂNKŞTÎ ŞI VECHIA ORGANISARE A SATELOR 15 care moştenise drepturile, de dijmă şi judecată în caşuri grele, ale Voevodatuluî primitiv. De la Mircea-Vodă încoace, numărul acestor acte se înmulţeşte foarte râpede, fără ca înfăţişarea lor, redacţia lor stilistică, formula lor diplomatică să se schimbe esenţial. în caşuri isolate numai, Domnul dăruieşte pămînturî care prin cumpărătură au ajuns ale sale. Nu întîlnim măcar daruri în acea pustie, foarte întinsă, pănă lărziu, în părţile de la Dunăre, care era, de drept, ca orice teren nelocuit şi fără stăpîn, a Domniei. Se pare că în această Ţară-de-jos a principatului muntean colo-nisarea s’a făcut de Domnie de-a dreptul — şi nu prin mijlocirea boierilor sau mănăstirilor —, aducîndu-se coloniştii de peste Dunăre, unde condiţiile, în vremea bulgărească şi sîrbească, erau mal grele şi unde, pe urmă, Turcii înlocuiră pe stăpînil slavi, cari datoriau servicii militare pentru feudele lor ereditare, prin spahii cari se aflau în aceiaşi situaţie faţă de stâpînitor. Cumpărări de pămînturî de boieri cărora, în schimbul unul cal pe an, Domnul li cedează drepturile sale, se întîmpină însă pe la sfirşitul veacului al XV-lea1. Dar nu e vorba de pămînturî ale sătenilor, ci de altele individuale, pe care unii rari boieri le coloni-saseră, pe seama lor şi fără act de la Domnie, fiind el cel d’intăiu ocupanţi al unor locuri fără stăpînî. Sau altfel de pămînturî stăpînite individual, boiereşte, după dreptul nou şi superior, bizantino-roman, adus de peste Dunăre, resultau din vre-o confiscare pronunţată de Domn în paguba unuia şi în folosul unuia. Nici în Făgăraş, o nova plantatio, Domnul nu dăruieşte pămînturî, trebuind să respecte şi acolo, de şi într'o măsură mal mică, — aici fiind precedentul regal, de expropriere parţială, — vechiul drept ţerănesc, de libertate umană şi stă-pînire teritorială a săteanului. Boierii capătă acolo domenii de imunitate sau, în deplină stăpînire directă, numai părţi nelocuite de munte sau de pădure. Astfel se întemeiază boierimea de Făgăraş, care pe urmă, fireşte, a încălcat 1 Arch. ist., I, p. 37. www.dacoromanica.ro 16 CONSTATĂRI ISTORICE CU PRIVIRE LA VIAŢA AGRARĂ A ROJ1ÎNILOR Lot aşa de mult şi într’un fel tot aşa de firesc ca şi cealaltă. Totuşi, încă de la început aflăm la Munteni, pe lingă boieri şi curteni — aceştia din urmă, de sigur: strajă şi oameni de serviciu —, cnezi şi Rumîni. E o întrebare dacă pe atunci, în vremea lui Mircea, cneziî erau numai ţeranî liberi trăind supt regimul cnezatului, cum se constată mai târziu, şi o întrebare şi mai mare dacă Rumîniî pot fi puşi în aceiaşi categorie socială şi agrară cu părerii Răsăritului. Părerea cea mai firească e aceia că prin cnezi se înţeleg magistraţii satelor, aleşi dintre bătrîni, de bună samă în biserică şi printr’o procedare electorală pe care o întîlnim mai tîrziu la ţeranii din Săliştea Sibiiului, de pildă *, iar „Rumîn“ e cel ce nu e alt ceva cleclt Romîn: omul obişnuit, omul de rînd, fără ca aceasta să însemne şi o inferioritate socială, o scădere a întregimii drepturilor umane. Căci n’am avea precedente de o astfel de o înjosire a numelui naţional la niciun popor; vezi, din potrivă, ce e homo francus la Germanii din Galia! Concesionarul imunităţii e scutit pe domeniul său de vămi adecă de dijme, de gloabe, de podvozî şi olace, şi i se dă asigurarea că nu va fi călcat de judecătorii (c,tsj,Hh) Domnului, de cei ce strîng birul — de la o vreme — sau gloabele (rhpmih, tackiihuh) 1 2. Deci Ţara-Romănească a avut la început, cum era şi firesc pentru o ţară întemeiată fără amestec străin, fără cucerire, fără schimbare a ideilor fundamentale ce trăiau în masa poporului, — numai ţerănime pe deplin liberă şi stă-pînă, în chipul colectiv pe care-1 cunoaştem, chip întemeiat pe moştenire, pe pămînturile ce lucra, pe heleşteu şi pe pădure. Această ţerănime nu se putea coborî într’o stare inferioară prin clasa boierească din veacul al XIV-lea sau al XV-iea, alcătuită din cîţîva dregători numai şi neavînd mcă banul cumpărărilor şi exproprierilor in momente de 1 Sate şi preoţi, p. 121. 2 Ar eh. ist., I, p. 6. www.dacoromanica.ro DOMNII ŢEKir-KOMĂNEŞTi ŞI VECHEA ORGAXISARE A SATELOR 17 crisă la îndămîna eî. A trebuit ca întreg regimul economic să se prefacă şi în locul schimbului de obiecte să se introducă plata în bani prin negustorii şi speculanţii străini din oraşele mari ale peninsulei balacnice, mai ales, şi, în rîndul întăiu, Grecii, Armenii, Turcii din Constantinopolea împărătească, a trebuit ca asupra ţeranilor liberi să apese la un anume moment o sarcină bănească — a tributului către Sultan — pentru ca, într’o mare crisă, proprietatea mică să dea faliment şi clasa boierească, ajunsă acum puternică, să aibă mijlocul de a cumpăra pe bani pâmînturile acelora cari nu mai erau acuma decît birnicii Sultanului, „săracii* împăratului păgîn. Sărăcia adusă de cererea birului în bani putea ajunge aşa de mare, încît pe la 1680 un străin care ştia bine ţara, putea să scrie: „Boi nu sînt. Cîte doi oameni, şi adesea bărbatul şi nevasta, trag carul în care se aduc lemne de vîndut sau pentru casă. Am văzut şi un om, de-o parte, şi de alta, un bou, trâgînd carul1 Aceste lucruri le vom urmări, de altfel, îndată în amănunte. VI. Domnii Moldovei şi satele moldoveneşti. în Moldova, Voevodul maramurăşean trecut în această nouă vale. pentru a întemeia o a doua „Ţară-Romănească“, numită după apa Moldovei, aducea cu dînsul obiceiuri ma-ramurăşene, înrîurite în mare măsură de regimul nou unguresc, regim de feudalitate, pe de o parte, regim de Stat modern începător, de alta. Astfel înţelegeau legăturile dintre pămînt şi oameni, boieri şi Voevod, Domnii şi tovarăşii de cucerire, de strămutare şi aciuare, mai bine, ai lui Bogdan-Vodâ cel d’intăiu. în faţa lor: Voevodul, „Domn al terii moldoveneşti*, şi vitejii — equites— din suita lui, viteji, cu cari el şi cîrmu- 1 Engel, p. 116 sau Mag. ist., V, p. 65. ■12351 2 www.dacoromanica.ro 18 CONSTATĂRI ISTORICE CU PRIVIRE LA VIAŢA AGRARĂ A ROMÂNILOR ieşte o bucată de vreme, amintind concursul lor şi în formula documentelor, — se află, mai rare ori decît în Ţara-Ro-mănească de la Dunăre, sate şi moşii locuite de ţeranî cobo-rîtori din acelaşi moş şi avînd în fruntea lor juzi. Aici, afară de unele părţi băcăuane sau putnene, unde judele e înlocuit printr’un birău,— in coloniile ungureşti venite din Secuime şi chiar, probabil, în satele romăneşti vecine, — aşe-zămintele vechi nu sînt înrîurite de nimic străin. N’a fost în Moldova o încercare, ca aceia săvîrşită în Oltenia, la jumătatea veacului al XlII-lea, de a face din unii cnezi Voevozi şi de a înnălţa situaţia cnezilor în genere, făcîndu-î să atîrne însă de regele unguresc şi să-i ajute sarcina de stăpînire şi exploatare. Din această situaţie de forţe şi de antagonisme în ceia ce priveşte dreptul, datinele, tendinţele, resultă următoarele fenomene nouă. De şi n’avem ştire despre ei, şi Moldova a trebuit să aibă Voevozi locali, de văi, înnainte de coborîrea Mara-murăşenilor, cari nu erau în măsură să deprindă Ţinuturile dintre munte, Siretiu, Prut şi Nistru cu o viaţă absolut nouă. Aceştia au dispărut răpede — un întunerec de nepătruns acopere însă cele d’intăiu timpuri ale principatului Moldovei — şi drepturile lor: de judecată criminală, de osîndă capitală sau de gloabă mai mare, pe de o parte, şi de dijmă, pe de alta, trecură la Domn, întocmai ca în Ţara-Romănească. Domnul însă cedă aceste drepturi, în scurt timp, vitejilor. Mănăstirile, mai nouă şi mai puţin însemnate decît ale Muntenilor, vin numai în al doilea rînd şi ceva mai tirziu, adâugîndu-se şi faptul că evlavia mara-murăşeană era simţitor mai mică decît a Domnilor munteni, formaţi la şcoala şi după exemplul cucernicilor împăraţi şi regi ai Balcanilor. Actul de danie e, de fapt, în multe caşuri, numai unul de imunitate — această imunitate, obişnuită şi la Tatari, vechii suzerani ai ţeriî, se zicea, în slavona documentelor, şi cu un termin împrumutat de la ei, tarccin. El www.dacoromanica.ro DOMNII MOLDOVEI ŞI SATELE MOLDOVENEŞTI 19 nu dădea viteazului decît drepturile regale, drepturi feudale asupra unuia sau mai multor sate, care se desfăceau prin aceasta, afară de anumite drepturi necesare ale stăpînitoruluî. din domeniul de Stat şi treceau în domeniul particular. Judele rămînea în unele caşuri, şi actul domnesc zice atunci: „unde este jude ec-r) cutare*; şi atunci acest jude sau cneaz — cuvîntul cneaz se întîlneşte şi el de cîteva ori — e într’o situaţie scăzută faţă de aceia pe care o avuse la început. Precum cneazul din Ungaria ajunge tot mal mult omul Regelui sau al nobililor înfeudaţi de acesta, judele moldovenesc se coboară tot mai mult pănă la starea unui dregător, unui ureadnic al stăpinului, „viteazul* de odinioară, ajuns, după moda muntenească, „băsârăbească*, uu boier. în alte locuri însă, aceşti stăpînitorî noi, cari pot vorbi în oarecare măsură de dreptul de cucerire, nu cruţă aşa de mult trecutul, şi, astfel, în loc de a se pomeni judele „ce este*, se vorbeşte numai, pentru a se lămuri întinderea teritoriului făcut imun de către Domnie, — de „judele ce a fost*, şi, une ori acest jude avînd un nume de la care derivă al satului, se vede că e vorba de însuşi întemeietorul depărtat, în astfel de sate, ureadnicul sau văiămanul boieresc se instalează de la început. în locul ocupat odată de jude. Cînd documentul de danie, adecă de imunitate, spune că să dă cuiva o judecie sau „amândouă judeciile*, aceasta nu înseamnă alt ceva decît că scutirea se întinde asupra unui întreg teritoriu, judecat de un astfel de jude, sau asupra amînduror părţilor dintr’un sat, care, avînd, în ceia ce priveşte locuitorii, altă spiţă a neamului, au şi juzî deosebiţi, represintînd fiecare alt moş şi începător al seminţiei. Juzii moldoveni dispărură în curînd cu totul, şi pe la 1550 nici nu mai era urmă de dînşii; pretutindeni omul boieresc li luase locul. Dacă mai târziu se mai vorbeşte — supt Petru Şchiopul — de un bir „cnezesc*, el pare să fie în legătură, nu cu vechii cnezî, ci cu acei „nemeşi* — zişi mai pe urmă, după nomenclatura turcească, mazili (depuşi), www.dacoromanica.ro 20 CONSTATĂRI ISTORICE CU PRIVIRE LA VIAŢA AGRARĂ A ROMÎNILOR — neamuri de boieri fără dregătorie, cari figurează în socotelile acestui Domn, ca o categorie flscată deosebită1 2. în Ţara-Românească iarăşi, veacul al XVI-lea nu înfăţişează jazi; judeţele sînt acum Ţinuturi ale Domniei, iar ţeraniî liberi, dacă se zic cnezi, cuvîntul nu se mal traduce în romăneşte prin juzl, ci prin judeci. Prin Buzău aflăm şi o „cale a judecilor", foarte veche *. Vechiul aşezămint se păstrează doar cu acel rost primitiv, la Ţigani, cari, veniţi la noi prin veacurile al XlII-lea şi al XI V-lea, cînd trăiam numai cu VoevozI şi juzl, au păstrat aceste rînduiell, în viaţa lor rătăcitoare pănă astăzi — şi în actele citate ale regilor sîrbî el poartă un nume romanesc, cu rotacism, „ŢingarP3. Statul unguresc a recunoscut pe „Voevozil Ţiganilor“, cu cari cetatea Braşovului avea, de pildă, legături oficiale, şi la noi boierii ca şi Domnia se îndreptau către juzil ţigăneşti aşa cum s’ar fi îndreptat către pîrcă-labil sau vătămaniî Romînilor din sate, sau către juzil şi şoltuzil locuitorilor din oraşe. Pentru a încheia cu această veche instituţie, Aromînil au avut celnici, conducători de cete, în păstorie, cărăuşie sau războiu. Dar Romînil din Bosnia, luptători de graniţă, haiduci adesea în teritoriile disputate, se întîlnesc şi Ia sfîrşitul veacului al XVI-lea, cînd Imperialii tratează cu dînşil, stînd supt cnezi, cari-şl zic une ori, cu un cuvînt turcesc nou, care corespunde celui slav de celnici: harambaşl4. întorcindu-ne în Moldova cea mai veche, se mal întimpla însă ca Domnul, care era stăpin pe toate terenurile nelocuite sau neluate în stăpînire, să dăruiască din această pustie fără margini unuia dintre tovarăşii săi de luptă, sfetnicii şi ajutătorii săi. Acesta căpăta pă-mîntul, încă sălbatec şi necurăţit, între anume dealuri ori 1 Cf. Bogdan, Cnezii, p. 24 şi Hurmuzaki, XI, pp. 219—20. 2 Studii .şi doc, XVI, Hirtiî Olănescu. a Arch. ist., III, p. 120. 4 Gescli. des rum. Volkes, I, pp. 15—23. V. aici, Ia urmei, apendicele II. www.dacoromanica.ro domni! moldove! şi satele moldoveneşti 0.1 c- I munţi şi anume rîurî sau linii de demarcaţie naturală. Acest pămînt n’avea nicio valoare pentru dînsul pană ce nu era lăzuit prin munca oamenilor, pănă ce nu era făcut potrivit pentru pâşunat sau pentru lucrat ogoare prin munca oamenilor. Trebuia, prin urmare, ca, în orice chip, să se atragă aici colonişti. Şi aceşti colonişti se alegeau dintre vecini şi ‘se şi numiau „vecini", — ca şi la Munteni în veacurile XVI-XVII — fiind astfel într’o situaţie care se asămăna cu a parecilor bizantini. Ceia ce deosebia pe aceşti ţeranî aşezaţi prin „învoială"1 era îndatorirea de a lucra cîteva zile pe săptămînă sau pe an pentru stăpîn şi pe pâminturile acestuia, reservate pentru dînsul. Aceştia, prin urmare, datoriau claca. Şi prin îndatorirea la clacă ori prin lipsa acestei îndatoriri se statornicia marea deosebire între vechii ţeranî băştinaşi, trăind pe pămîntu-rile pe care comunitatea le avea din veac, şi între ţeraniî cei noi, cari, ca şi colonii apuseni din veacul de mijloc, veniau să se aşeze pe pămîntul stăpînului. Ei primiau astfel un regim de învoieli, ce putea să fie cit de greu şi, oricum, presupunea un număr de zile de lucru pe acel pămînt pe care stâpînul, conducătorul muncii pentru cultură care se desfăşura în pustie, îl păstra pentru el însuşi, pentru exploatarea directă, şi numai în folosul său, de braţe ispitite sau cîştigate de aiurea — de la Munteni, Ruşi, Poloni, Unguri, „Sirbi" şi alţii, — pentru o asemenea muncă aproape servilă. E caracteristic, în această privinţă, următorul loc într’un document din veacul al XVI-lea: „Oricine va veni într’acel loc, în Lunca Mare, să-î fie vecin lui Bucioc" — vestitul boier, socrul lui Vasile-Vodă Lupu —, „iar care ar veni din alte ţeri, Ungur, Muntean, Sxrb sau Grec, să aibă pe cinci ani slobozie de dările şi corvezile domneşti"2. Exista, deci, o foarte însemnata deosebire între colonul romîn din Moldova chiar, care, ajungea, aşezîndu-se pe moşia fără săteni a boierului, vecin, ca parecul bizantin, şi între co- 1 Cf. pactum, apatum, apaut, irav.Tov. V. maî sus. 2 Rosetti, p. 259, nota 1. www.dacoromanica.ro 22 CONSTATĂRI ISTORICE CU PRIVIRE LA VIAŢA AGRARĂ A liOMÎNILOR Ionul străin, clin altă ţară, imigratul, care se bucura de drepturile sloboziei. Acesta se găsia într’o condiţie cu totul superioară şi în folosul lui, nu al domnului de pămint, stăpînul ţeriî renunţa pe un număr de ani, deosebit în fiecare cas, la drepturile regale pe care le avea oriunde nu acordase vre-un privilegiu de imunitate. „ Vecinătatea“ moldovenească e veche. Ruşii, pe cari, în urma năvălirilor lor prădalnice — asemenea cu năvălirile pe care Muntenii le făceau dincolo de Dunăre pentru a căpăta ţeriî locuitori noî — îî dobindiau, cu sutele şi miile, Domni moldoveneşti ca un Ştefan-cel-Mare, un Bogdan Orbul, un Petru Rareş, erau aşezaţi pe moşiile Domnului sau ale boierilor ca vecini. De asemenea şi Secuii cari, atraşi de frumuseţile şi foloasele Moldovei şi Ţeriî-Romăneştî, treceau graniţa la noi, in veacul al XV-lea, cînd erau prietenii politici şi colaboratorii militari statornici ai Domnilor noştri şi cari, pe urmă, se plîngeau că nu sint lăsaţi a rătăci în voie, tocmindu-se unde vor şi pe cît timp vor, ci sînt îndatoriţî a sta pe o anume moşie şi a îndeplini, prin claca cerută de la dînşii, lucrul servil. înjositor după părerea lor1. Moldova fiind o ţară în mare parte nelocuită sau fără locuitori destui pentru o adevărată viaţă economică, se înţelege foarte lesne că numărul „vecinilor11 a fost tot mai mare faţă de acela al locuitorilor vechi, stăpîni de pămînt, îndatoriţî numai la dijmă şi la primirea judecăţii superioare, faţă de Domn sau faţă de boierul căruia-î fuseseră cedaţi supt acest raport, din satele vechi de la Miază-Noapte şi Răsărit, relativ destul de puţine. VII. Urmările întemeierii Domniei moldoveneşti. Emigrări în Polonia şi întemeiarea de sate româneşti acolo. Din stabilirea Domniei în părţile Moldovei, apoi ale Bistriţei, ale Sucevei, Siretiului, Prutului şi Nistrului, trebui 1 Hurmuzaki, II2, pp. 344—5, an. 1493. www.dacoromanica.ro URMĂRILE ÎNTEMEIERII DOMNIEI MOLDOVENEŞTI 23 să resulte în chip firesc o îngreuiere a locuitorilor celor vechi, cari acum nu se puteau mişca aşa de slobod ca pe vremea vechilor Voevozi ipotetici, cari erau mult mai slabi decît stăpînitoriî de pâmînt cei vechi. Multe firi viteze şi trufaşe, deprinse cu neatîrnarea, trebuiră să se creadă umilite şi jignite. Din acest motiv, şi nu din acela a unei prea mari sporiri a locuitorilor pe un pămînt prea îngust — căci şi acuma putinţa unei munci răsplătitoare se deschidea in toate părţile, in Ţinuturi care’n mare parte erau locuite in chip neîndestulător, — trebui să resulte o emigrare a elementelor mai îndrăzneţe, mai sigure de sine şi mai întreprinzătoare. Astfel de elemente trecură mai ales în regatul unit al Poloniei şi Litvaniei, şi anume cu deosebire în acele părţi unde poporaţia, pe urma îndelungatelor războaie şi a straşnicelor năvăliri tătăreşti, era încă destul de rară. Regii poloni ajungînd stăpîni pe teritoriile care alcătuiseră odinioară regatul Rusiei Roşii, căutară, nu numai să dea un rost economic real oraşelor, alrăgînd în ele tîrgoveţi, bur-ghesi germani din regiunile Europei centrale, dar, în acelaşi timp, ei voiră să facă a înflori pustia prin sate nouă. Pentru aceasta se îndreptară către aventurierii ro-mini din Moldova, cari începuseră a roi peste hotarele lor. Ei recunoscură ca şefi de emigranţi pe anumiţi oameni ascultaţi, harnici şi siguri, pe cari-i priviră ca juzi sau cnezi, întemeietori de sălaşurî nouă. Aceste sate de întemeiere romănească, avînd în ele elemente împrumutate din Moldova sau altele alipite la ele şi confundate cu dinsele, erau, neapărat, creaţiuni de drept românesc, şi nu de drept feudal sau romano-bizanlin, care, acesta din urmă, ar şi fi fost imposibil prin asemenea locuri. Deci nu putea fi vorba de şerbie faţă de un domn sau faţă de Coroană, de stăpînirea sătenilor printr’un dregător numit, care să fie ales chiar din oameni străini satului, de statornicirea unor plăţi, dijme sau îndatoriri care să privească individual pe fiecare ţeran, de recunoaşterea obiceiurilor tlin ţara cea nouă polonă. Din potrivă, dreptul românesc, admis din do- www.dacoromanica.ro 21 CONSTATĂUI ISTORICE CU PRIVIRE LA VIAŢA AGRARĂ A ROMÎNILOR rinţa de a căpăta colonişti noi, cuprindea în sine libertatea absolută a ţeranilor, cîrmuirea lor de dregători proprii din mijlocul lor, juzil întemeietori, cărora li se îngădui a-şî lăsa urmaşi din acelaşi sînge, răspunderea numai a unei dijme faţă de Coroană, înlesnirea acelei dijme între locuitori, răsplătirea judelui prin cîteva — foarte puţine — zile de lucru, de clacă pe pămîntul de prisos ce ieşia din socotirea în lungime a lanurilor ţerăneştl, şi, în slîrşit, renunţarea regalităţii la orice fel de drepturi care pretutindeni aiurea erau ale el. Astfel, şi nu în alt chip — deci ca un drept românesc, potrivit cu împrejurările domnitoare în Statul polon şi adus acolo prin nevoile de păstrare a neatîrnăril, care se iviră la cel mal neastîmpăraţî şi nesuferitori de orice control şi încălcare din locuitorii solului moldovenesc, trebuie să se înţeleagă acele „colonii româneşti* din Polonia, care se în-temeiară mal ales de la 1500 înnainte şi cu privire la care avem multe mărturii, cu toate că din ele nu resultă alte date decît acestea şi, doar, păstrarea datinel româneşti a colacului pentru cel ce pîriau pe vinovaţi sau a organi-sâril militare speciale, cu arc şi săgeată, a neamului nostru1. VIII. Crisa financiară din veacul al XVI-lea şi „vînzarea“ pămînturilor ţerăneştî. Astfel trăiră principatele noastre supt raportul agrar, cu un drept vechia ţerănesc de natură mal mult colectivă — ţeranul care curăţise o parte de pădure, o stăpîniâ însă individual — şi cu un drept nou boieresc, de natură pronunţat individuală, ca în sistemul romano-bizantin, şi, în sfirşit, cu o renunţare din partea Statului, represintat prin Domn, la toate rosturile lui de intervenţie prin judecată, dijmuire şi globire, — până tărziu, către sfirşitul veacului al XVI-lea. 1 Materialul, din Stadniclci, e analisat în Rosetti, o. c. www.dacoromanica.ro CRISA FINANCIARĂ DIN VEACUL AL XVI LEA 25 De la o vreme însă, atît Ţara-Romănească, cit şi Moldova, erau supuse plăţii unui bir pentru tributul faţă de Poarta Otomană, şi erau datoare să-l răspundă în bani, cari se trimeteau pe „carele domneşti", închişi în „pungi“ cuprin-zînd fiecare o anume sumă bine statornicită şi asigurată prin pecetea Vistieriei pusă de-asupra ei. în ţerile noastre însă, banii veniau prin negustorii străini, din Ardeal şi Polonia, care luau de la noi mai mulţi bani decit dădeau şi îmbogăţiau prin plata vămilor şi altor drepturi, mai ales Vistieria domnească şi gospodăria unor boieri mai puternici, iar numai în măsură foarte mică rostul economic al sătenilor. Aşa fiind, bogăţia naţională neputînd produce bani, era nevoie ca banii să se capete din străinătate pe cale de împrumut. Pentru îndeplinirea acestei sarcini veniau la noi cămătari răsăriteni, de-a dreptul, sau prin agenţii lor, cămătari cari, nu numai că „înlesniau“ — spre cel mai mare folos tot al lor, pe Domni, împovăraţi de la o vreme cu toate datoriile neplâtite ale înnaintaşilor lor, mazili sau fugari, dar făceau şi alte speculaţii, din care folosia boierimea, care vindea ceară, miere, grîne, lemne. Astfel această clasă stâ-pinitoare, care, după o dezvoltare de măcar două veacuri, ajunsese în adevăr a represinta o clasă socială şi economică, alcătuită din destule elemente naţionale şi unele străine, dispunea de un numerar care s’ar fi căutat adesea în zădar prin căsuţele ţeranilor. însă aceştia aveau datoria de a-şi plăti, la soroace cunoscute, birul. Şi, pe lîngă acele soroace cunoscute, se adauseră şi altele, extraordinare, cînd birul, în loc să fie numai anual, se înnmulţi, în urma îngrămădirii datoriilor unor Domni ce se schimbau răpede, şi apăsă groaznic pe spinarea săteanului liber, care păgubi mai mult decit oricine pe urma acestei anarhii financiare resultate din bunul plac fără scrupule şi fără căinţă al oligarhiei lacome a Osmanilor. Deci, siliţi de cererea, făcută prin cele mai straşnice www.dacoromanica.ro 26 CONSTATĂRI ISTORICI-: CU PRIVIRE LA VIAŢA AGRARĂ A ROMÎNILOR mijloace une ori, a birului împărătesc şi a sumelor prin care trebuiau să se acopere alte pretenţii, de aprovisionare a Constantinopoleî sau de pregătire a unei oştiri, din partea împărăţiei, cu care nu încăpea nicîo discuţie, ţeraniî începură a se gîndi la vinzarea proprietăţii lor. Ştim însă că această proprietate n’avea nimic delimitat şi individualisat în adevăr, aşa încit un cnez, un ţeran coborîtor din întemeietorul unui sat şi creatorul unei moşii, vindea mai mult dreptul său de întrebuinţare, în proporţii cam nedi-finite, a averii în pămînt pe care o lăsase strămoşul din care el se cobora. Totuşi boierul vecin era bucuros să cumpere şi atita. Dar prin vînzarea moşiei ţeranul liber, care dădea pănă atunci numai dijma, trecea fireşte in situaţia celui colonisat pe pâmtnt străin, a vecinului, in puterea lui, hotărîtoare acum faţă de slăbiciunea Domnilor de provenienţă constantinopolitanâ, cari se schimbau aşa de ră-pede, boierul avea mijloacele trebuitoare pentru a lărgi şi precisă dreptul căpătat în acest fel. El ştia foarte bine că nu există o autoritate centrală destul de puternică pentru a-i lămuri confusiile voite şi a-î înlătura usurpârile, adesea ori neruşinate. Prin astfel de „cumpărări", făcute cu un preţ anormal, dictat de nevoie, el îşi pregătia anexarea pe încetul a moşiei ţeranilor liberi la domeniul său particular, locuit de vecini clăcaşî, domeniu pe care-1 cîştigase pe o cale sau pe alta. Fără îndoială că vînzările se întîmpinâ mal multe, din ce în ce mai multe, simptomatic şi desastros de multe în Ţara-Romănească, patria clasică a micii proprietăţi ţe-răneştî, abia încolţită pănă atunci de domnii de pămînt. în schimb, Moldova, unde acelaşi proces de concentrare latifundiară se face :n împrejurări cu totul deosebite, se caracterisează prin confusia, înceată un timp, cutezătoare de la o vreme — ca în Ciprul veacului al XVI-lea — între ţeranul liber, dator pănă atunci numai cu dijmă, şi ţeranul neliber, colonul, vecinul, care mal datoria şi claca, în www.dacoromanica.ro CRISA FINANCIARĂ DIN VEACUL AL XVI-LEA 27 condiţiile speciale ale „pactului* său cu stăpînul, condiţii dominate de o anume datină. Deci, în cel d’intâiu cas, sîntem năvăliţi de zapisele micilor proprietari ruinaţi, ale ţeranilor aduşi la aman prin-tr’o mare crisă financiară determinată de nevoile crescînde ale împărăţiei turceşti, care ajungea tot mal luxoasă. Statul, înfăţişat prin Domn, trebuie să se mulţămească a consacra prin hrisoave această schimbare pe care n'o poate împiedeca şi al cărei rost, ruinător într’un viitor mal îndepărtat şi fatal pentru gospodăria naţională, nu-1 poate înţelege. Precum, înnainte, el era gata să întărească indiferent orice schimbare sau inovaţie în proprietatea individuală, astfel iscălia acuma osinda de moarte a neatârnării economice şi, deci, a însemnătăţii politice ţerăneştl. în Moldova însă nu e aşa. Aici ţeranul, înriurit mal de mult şi într’un grad mal puternic de o cultură mal caracterisată, are mal multă înlesnire în căpătarea banilor, cu cari a început a se deprinde. Lovitura nu cade aici cu râpezi-ciunea ucigătoare a unul trăsnet. Avem a face mal ales cu o înceată decădere, în care nu se află nimic din solemnitatea catastrofelor tragice. Omul liber, plugarul cu viaţa proprie se încovoaie pe încetul supt o sarcină care nu-1 striveşte de-odată. Şi marea proprietate nu intervine determinant şi brusc, pecetluind ruina celeilalte forme de stă-pînire a pământului, cî ea amestecă lucrurile tot mal mult, în sensul unei confusil folositoare pentru dînsa, lără ca ţeranul, îngustat tot mal tare, să opuie vre-o împotrivire. Bucuros să scape de datorie, de urmărire, de împlinire, de răspundere socială şi de prigonire administrativă, gata să părăsească rolul, greu de susţinut, al unul element nea-tîrnat în viaţa Statului, vitreg fără vina lui, el se lasă înge-nunchiat, înjugat, înlănţuit, şoptind, în locul blestemului ce-am aştepta, mal curind o rugăciune de uşurare. Mindru de libertatea sa în vremile fără Domnie, sprijinitor vajnic şi neobosit al Domniei luptătoare, el era numai un susţinător scîrbit şi adînc dezgustat al Domniei vasale, ce atîrna de orice voie şi de orice volnicie a Turcilor. www.dacoromanica.ro 28 CONSTATĂRf ISTORICE CU PRIVIRE LA VIAŢA AGRARĂ A ROMÎNILOR. în sfirşit, Domnul moldovenesc însuşi — ca şi, de almin-terea, cel muntean — era bucuros de o schimbare prin care el căpăta, în locul miilor de sate sărăcite care puteau fi strînse numai cu greu pentru răspunderea nenumăratelor şi adesea neprevăzutelor sarcini fiscale, un număr mărgenit de mari case boiereşti care garantau o execuţie uşoară a birului şi dăjdiilor, şi dădeau chiar putinţa unor împrumuturi bine venite în momentele de crisă mal grozavă sau de cereri mal năprasnice. JX. Cele d’intăiu vînzărî de moşii ţerăneştî. Cel d’intăiu cas de vînzare a părţii, a unul „vecin", adecă numai a „dclniţeî" unul om ce ajunge astfel vecin la Munteni, e din vremea lui Alexandru Mircea, din 1572 h — Omul încetează de a fi cnez, deci de a se bucura de judecata specială a unul consătean mal bălrîn, tradiţionalul „cnez" sau ..jude"; el e supus de acum înnainte judecătorului boieresc, care se zice aici pîrcălab. Ca şi alţi „vecini", el dă dijma boierului, care din neam în neam — după gene-ralisarea acestei datine — se bucură de imunitate. Faţă de fisc însă el se găseşte ca şi înnainte: are a răspunde birul şi sarcinile în legătură cu dînsul, cum, de altminterea, şi mal din vechi, o scutire de orice sarcini ale pămintulul boieresc nu aducea după sine şi aceia de bir, care era o capitaţie, cu un caracter general şi absolut personal. Cel d’intăiu cas de „vecin" în Moldova — fără act formal de vînzare; deci e vorba de un vechiu vecin-colon, de un parec, din capul locului — e din 1585. Altele, rare însă, urmează apoi, mal ales de la scurta Domnie moldovenească a lui Mihaî Viteazul, care, nu trebuie să uităm însă, represintă, supt mal mult decît un raport, datini care nu sînt cele caracteristice ale Moldovei1 2. 1 Xenopol, Domnia lui Cuza-Vodă, I, p. 417 şi nota 1 ; Gescli. des osm. Reiches, II, p. 84, nota 2. V. şi Apendice I. 2 Cf. Rosctti, p. 259, nota 1 ; Arch. ist., I1, p. 77. www.dacoromanica.ro ViXZAREA MUNCII ŢBRANULUÎ FĂRĂ MOŞIE 29 X. Vînzarea muncii ţeranuluî fără moşie. Se ştie că, în marea şi îndrăzneaţă schimbare politică începută cu anul 1594, de Mihai Viteazul şi Aron-Vodă, principatele noastre pierdură, prin tratatele încheiate atunci (1595) cu Ardealul ambiţiosului şi lacomului de stăpînire Sigismund Bâthory, dreptul de a-şi păstra, în mai multe domenii, obiceiurile lor străvechi. Şi Ţara-Romănească şi Moldova erau privite ca unite cu „Crăia“ Ardealului şi, deci, ele trebuiau să schimbe vechea datină răzimată pe liberul drept romănesc, îngustat de curînd printr’o crisă financiară nenorocită, cu norma feodală ardelenească, moştenită de la regatul de odinioară al Ungariei. Această schimbare era dorinţa trufaşului prinţ de dincolo de munţi, şi ea corespundea şi dorinţei boierilor, mai ales a boierilor munteni, mai mulţi şi mai puternici, mai tari faţă de Domnie acuma. Se întîmpla atunci, ba chiar în cele mai multe împrejurări, ca ţeranul care, strîns de birarî şi de adunătorii provisiilor pentru oştile împărăteşti, îşi vînduse „delniţa", ;ncă nehotărnicită şi cu greu de hotărnicit, ca ţeranul acesta, neavînd pe moşie situaţia lui de mai înnainte, şi ştiind că locuri nelucrate aşteaptă oriunde pe muncitor, să fie aplecat a-şi părăsi baştina de odinioară. Nimeni nu putea să-l oprească de la aceasta. O înnoire mare, revoluţionară fusese aceia de a se trece părţi din moştenirea comună a neamului ce locuia un sat în seama unui străin, întrebîndu-se ori chiar, presupunem, foarte adesea neîntre-bîndu-se vecinii de ogor, fraţii de sînge. Nu se putea introduce, în condiţii normale, şi învoirea de a lega pe om de pămînt pentru hatîrul boierului. Paguba ce resulta dintr’o asemenea strămutare pentru acest boier cumpărător se înţelege lesne, cînd se gîndeşte cineva cît de ieften era pe atunci pămintul şi cît de scumpă munca omenească. Boierimea, ajunsă stăpînitoare de moşii multe—,cele 300 ale Buzeştilor sînt un exemplu —, salută www.dacoromanica.ro viu CONSTATĂRI ISTORICE CU PRIVIRE LA VIAŢA AGRARĂ A ROMÎNILOR cu nespusă bucurie clausa din tratatul cu Sigismund care prevedea că ţerănimea lor nu va mai avea dreptul sâ-şi părăsească ogoarele unde lucra de obiceiu, clausă care privia, neapărat, numai pe acel cari-şî vînduseră drepturile de cultivare, căci ceilalţi n’aveau de ce să fie ispitiţi la o astfel de strămutare1. Fără îndoială că această măsură extraordinară n’avu mai multă trăinicie decît atîtea alte înnoiri şi reforme ale lui Mihai. Boierii însă nu uitară actul intern — pierdut astăzi—ce izvorîse din acest tratat, împotriva obiceiului ţeiiî, care nu îngăduia astfel de decrete. La orice prilej potrivit, ei invocară în favoarea lor „legătura lui Mihaî-Vodă“, care e pomenită astfel şi în mai multe documente de la începutul veacului al XVII-lea. Ba chiar, cind Radu Mihnea, urmaşul lui Mihai în Ţara-Romăneascâ. ajunse a stăpîni în Moldova, el aduse în această ţară noul curent agrar muntenesc. Dese ori el va li hotărît şi aici- în sensul „legăturii11 pomenite. Ceva mai tărziu, ginerele său Miron Barnovschi, primind din partea mănăstirilor, mazililor, „feciorilor de boiarî de ţară11 şi „giu-păneselor sărace11 plîngerea că mulţi dintre vecinii lor pleacă în lume şi scad astfel venitul pămînturilor dăruite de Domni şi de boieri, chemă înnapoi, printr’un aşezămint, pe care-1 cunoaştem în original chiar, pe astfel de oameni uitaţi de datorie şi călcători ai dreptăţii2. De cele mai multe ori însă, boierul muntean, în loc să recurgă la o măsură de o valoare îndoielnică, găsia mai bine să se folosească de nouăle greutăţi băneşti ale săteanului, pe care şi acum îl urmăria fiscul, pentru a-i cumpăra persoana. După un astfel de act, cnezul, „vecinul11 ajungea Ramînul „de moşie11, omul adecă, al acelui ce-1 căpătase cu bani imediat cheltuiţi, in nevoia-î ce nu îngăduia iertare; pierduse orice altă însuşire acum şi nu mai era altceva decît 1 V. Hurmuzaki, III, p. 475: „Colorii et iobagiones qui ex bonis et iuribus eorundem [boerorum] possessionariis in bona aliena clam se conlulerint, illico restituanturT Tot aşa şi în Moldova: p. 479. 2 Arch. ist., I1, pp. 175—6. www.dacoromanica.ro VIXZ ARE A MUNOEÎ ŢERANULUÎ FĂRĂ MOŞIE 31 Rumîn, — atîta vreme cit nu-1 liberă, nu-1 ierta stăpinul său. Acum nu mai avea nevoie să chibzuiască, să se lupte, — ca şi vecinul din Moldova şi ţeranul odată liber, de acolo, pe care-1 încălcase pe nesimţite, fără plată de bani şi fără iscălire de zapis, boierul; ieşise cu totul din organismul general şi superior al Statului şi intrase pe de-a’ntregul, şi el şi urmaşii săi, în organismul particular şi inferior al domeniilor boiereşti. Pe aceşti Rumîni, un călugăr catolic de pe la 1680-90, bun cunoscător al ţeriî, îi caracterisează astfel: „ţerani vînduţi, pe cari-î stăpînesc boierii din neam în neam, şi pe bărbaţi îi vînd, îi cumpără, după cum li se pare mai bine“ '. Ceia ce arată desăvîrşit că vînzarea era fictivă şi, mai la urma urmei, numai un mijloc de a ţinea pe ţeranii ajunşi „vecini" pe moşie, care fără dînşii nu mai avea nici-un preţ, e mărturisirea, aşa de explicită şi de preţioasă, a contemporanului, că vînzarea personală privia pe bărbaţi numai, şi niciodată pe femei. In adevăr nu există un singur act in care să se vindă sau schimbe femeile Rumînilor, şi cunosc unul singur în care să se întîmpine, incidental, cuvîntul ■Rumină -. Formula de răscumpărare zice şi ea: „ei şi cu toţi fecorii lor şi cu totu neamulu ioru“. Ţeranii rămaşi liberi erau megiaşii. Acelaşi călugăr catolic din vremea lui SerbanCantacuzino3 îi defineşte aşa: „megiaşi adecă ţerani liberi, cari au moşiile lor, mai mari sau mai micP 4. Cit priveşte Moldova, în multe locuri stăpinul râdea cisla, ştergea deci de la bir pe vecinul său; Statul nu mai urmăria astfel pe fugarii de la cislă pentru a-î aduce 1 2 3 4 1 „Sunt Rumâni, id est rustici venditi, quos iure hereditario domini nobiles possident, et virilem ,sexum vendunt, emunt, prout eis melius videtur“; Engel, p. 115 sau Mac/. ist.,V, p. 59. 2 Gesch. des rum. Volkes, II, p. 87; cf. Mac/, ist., II, p. 296. 3 Engel, p. 115 sau Mag. ist., Y, p. 58. 4 „Sunt megiasci, id est liberi agrestes, qui suas proprias posse-ssiones, secundum plus et minus, habent. www.dacoromanica.ro 32 CONSTATĂRI ISTORICE CU PRIVIRE LA VIAŢA AGRARĂ A ÎIO.MÎXII.OU înnapoî la locul unde erau repartisaţ! cu impositul — cum se vede pe la 1620; dar el e dator să dea boierului înnapoî pe vecinul lui răzleţit pe altă moşie1, şi numai printr’o „lege“ deosebită, printr’un privilegiu special, putea vecinul să se „mute“ pe alt ogor. Vecinălatea era indelebilă ca şi ruminia, şi chiar vecinul care lua o fată de „moşan", de răzăş, de şi stăpîniâ pămîntul liber al acestuia nu căpătă prin aceasta o schimbare a condiţiei lui personale 2. Puţine sate de munte, unde pămîntul n’avea preţ, unele sate de hotar, care îndepliniau şi funcţiuni militare —în Moldova, prin Chigheciu, prin Cîmpulung, prin Vrancea, prin marginea plăieşească, în Ţara-Romănească regiuni din Mehedinţi, Buzău şi Teleorman, mal ales—, sau unele sate locuite de ţeranl priviţi ca ostaşi al ţeril — Curtenii moldoveni şi Roşii, slujitorii munteni, — acestea mal păstrară încă libertatea, aşa de frumoasă în teorie, dar aşa de împovărătoare şi primejdioasă acum, in practică. Locuitorii din ele trăiau neîmpărţiţi ca pe vremuri, lucrînd fiecare în mar-genea puterilor şi nevoilor sale, iar, ca normă, potrivit cu gradul său de descendenţă din moşul întemeietor. Proprietatea mare, individualisată, boierească, îl strîngea de aproape în unele părţi, dar adesea nu-şl dădea niclo osteneală să-I cotropească. Asemenea ţeranl, plini de mîndrie până azi şi conştienţi de o mal nobilă obîrşie şi de o demnitate care n’a slăbit cu vremea, se numesc în Moldova rază.şi, iar în Ţara-Romănească moşneni, cuvînt care înseamnă acelaşi lucru cu moşteni, deci moştenitori, vechi băştinaşi şi urmaşi al moşului din vremuri. XI. Schimbările din veacul al XVIII-lea. Veacul al XVIII-lea apucă această stare de lucruri. Riiminul sau vecinul, legaţi de pămînt, — de „jirebie“ în 1 Rosetti, p. 265, nota 1; p. 266, nota. 2 Rosetti, p. 264, nota. www.dacoromanica.ro SCHIMBĂRI DIX VEACUL AL XVni-LEA 33 Moldova, de „delniţâ'1 la Munteni, — cari represintau majoritatea locuitorilor din amîndouă principatele, datoria, pe lingă dijma „din zece una“, de la sămănături, de la fînaţe, de la stupi, şi o clacă. Aceasta era, în de obşte, mică, dar se deosebia după Ţinuturi, după natura pămîntuluî, felul aşezării şi obiceiul locului. Porunci domneşti în această privinţă nu se pomeniau, şi doar dacă pravilele de pe la jumătatea veacului al XVII-lea înrîuriră întru cîtva dati-nele în sens unificator, înviind vechi norme bizantine. Astfel se ştia în Moldova pe la 1670 că vecinii mănăstireşti— a căror situaţie era ceva mai grea, — datoresc călugărilor o clacă de două zile pe lună, deci douăzeci şi patru pe an 1-Un act din 25 Novembre 1741 fixează „nartuP celui „ce o şădea pe moşiile altora“,la 6 zile pe an2. Pentru Ţara-Romănească astfel de hotărîri lipsesc însă cu desăvîrşire. Şi lucrul se înţelege uşor cînd ne gîndim că acolo claca nu era un fenomen aşa de vechiu, de recunoscut şi legitim ca în Moldova, veche ţară de vecinătate. Dar acest veac al XVIII-lea se arătă mai împovărător, în ce priveşte sarcinile faţă de Poartă, decît celelalte toate. Pompa unei mici Curţi după moda Stambululuî, pompă susţinută de nişte Domni străini ori înstrăinaţi, ca loc de plecare măcar, Domni cari n’aveau în ţară moşiile şi veniturile lor particulare, de moştenire, adăuga şi ea la această îngreuiare a birului, dăjdiilor şi angariilor. Se încercă, sub Brîncoveanu mai întăiîi, iar în Moldova supt ginerele acestuia, Constantin-Vodă Duca, a se impune boierimii ce se lăfăia în cel mai mare bine ce avuse vre-odată şi în cea mai largă scutire de care se împărtăşise, o mai însemnată participare la sarcinile ţerii, intro-ducîndu-se un văcărit, o dijmă pe dobitoace, care nu ocolia pe nime3. Se dovedi însă răpede că această creştere, oricît de însemnată ar fi fost, nu ajungea. 1 Rosetti, p. 261, nota 2. " Rosetti, p. 3I9, nota 1. 3 V. Giurescu şi Dobrescu, Doc. privit, la Constantin Brîncoveanu Bucureşti, 1907 ; Prefaţa, p. xli. 12351 3 www.dacoromanica.ro 34 CONSTATĂRI ISTORICE CD PRIVIRE LA VIAŢA AGRARĂ A ROMÎNILOR Atunci, după cîteva măsuri pregătitoare se luă, de Constantin Mavrocordat, în Ţara-Romănească, ca şi în Moldova (1746, 1749), marea hotărîre solemnă, aprobată şi de boierimea şi clerul, strînse la Mitropoliile din Bucureşti şi Iaşi, de a înlătura vecinătatea şi şerbia, care erau, de sigur nedrepte, neumane, contrare principiilor de care se inspira acest veac al filosofiel de Stat, dar, înnainte de toate, dăunătoare interesului fiscal, care primă totul. Astfel boierii, cari de la o vreme vorbiau de vecini şi Rumînl ca de nişte robi şi, după ce, în Moldova, făcuseră confusie între ţeranil liberi şi cel colonisaţl, priviau pe aceşti ţeranî ajunşi în genere neliberî ca pe nişte simpli Ţigani, vînzîndu-I personal, împărţind familiile, puindu-I în fol de zestre (nepăstrate însă), trebuiră să se învoiască, în schimbul creării clasei scutelnicilor şi posluşhicilor, contribuabili cedaţi lor exclusiv, la acest act de omenie şi de interes public, în acelaşi timp1. Pe cînd însă „vecinătatea14 moldovenească fu înlăturată, pur şi simplu, ca una ce n’avea acte în sprijin, Rumîniî munteni, pentru a fi liberi „fără moşie“ dădură zece lei de cap2. E drept însă că astfel fură scutiţi de clacă. Numele chiar al vecinilor şi Rumînilor dispăru pe încetul, şi sătenii contopiţi, — deşi fără dreptate — în aceiaşi categorie, liberă de acum, dar nici scutită de sarcini, nici asigurată pentru viitor — se numiră, fără deosebire, ţerani. în acelaşi timp, se recunoştea proprietarilor situaţia legală de stăpînl de moşie — o îndrumare către noţiunea unei proprietăţi înţelese şi definite în sens apusean. Mavrocordat, „liberatorul" statornicise munca de 24 de zile pentru ţeranil moldoveni scăpaţi de „vecinătate14. Prin hotărîrl parţiale, întîmplătoare, pentru cîte o singură moşie 1 Actele în Mag. ist., II. V. însă Rosetti, p. 316 şi urm. Se afirmă încă odată că „vecinii", ca şi „Lăturalnicii", cei sosiţi de curînd, „numai partea bărbătească slujesc, scoţînd la lucru numai un om dintr'o casă, măcar cîţi feciori va avea omul..., iar partea feme-iască nu slujeşte." 2 Mag. ist., II, p. 285. www.dacoromanica.ro SCHIMBĂRI DIN VEACUL AL XVIU-LEA 35 şi un singur stăpîn, iar de la Grigore Alexandru-Vodă Ghica, întroducătorul legiuirii pe calea de decrete, prin ponturi, — se statornici de acum înnainte, mai mult decît odată, „nartul“, suma îndatoririlor ţeranului faţă de acest stăpîn al său. Oamenii din nou aşezaţi cu casa pe o moşie erau, bine înţeles, mai avantagiaţi decît ceilalţi, şi supt Scarlat Ghica-Vodă ca Domn moldovean — ca şi în Ţara-Romănească, la 1746, cei întorşi din pribegie — ei lucrau numai trei zile vara şi trei iarna, putînd da, în schimb, după o veche • măsură, suma de şese potronici1. Multiplicitatea acestor fixări vine din repeţitele încercări ale unei boierimi, tot mai egoiste, de a căpăta dela Domni condiţii mai prielnice. Şi, pentru că Moldova era în legături mai strînse cu Europa, prin Austria, fiindcă ea avea dela 1775 exemplul Bucovinei luate de Austrieci, în care aceştia introduseseră un regim aproape ca acela al şerbiei apusene, aici pămîntul ajungea să aibă mai multă valoare, dînd roade mai îmbielşugate, care se puteau exporta, şi aici lăcomia boierească vînâ mai îndărătnic şi nemilos munca ţeranului, prin care se făcea toată această bogăţie. Dijma — care pentru stupi era, pe la 1750, o „quinqua-gesimă“ (Vso) numai2, iar, în toate timpurile, pentru celelalte izvoare de bogăţie rurală, „de a zecea“, se culegea pe cîmp şi fără nicîun drept de alegere pentru proprietar. Orîn-duiala munteană din 1785 spune explicit că ea va fi „de rînd, şi din bun, şi din prost, şi la vremea cea orînduită să aibă a veni isprăvnicelul negreşit a-şî strînge dijma, iar să nu întîrzie, aşteptînd locuitorii cu bucatele lor peste cîmp3“. Cea mai veche clacă în Moldova fusese, după tradiţie, — ca şi cea, constatată documentar, a oamenilor veniţi de 1 Rosetti, p. 321, nota 2; Mag. ist., II, p. 271. 2 Rossetti, l. c. 3 Sturdza Şcheianu, I, pp. 73, 76. www.dacoromanica.ro 36 CONSTATĂRI ISTORICE CU PRIVIRE LA VIAŢA AGRARĂ A ROMÎNILOR curînil, — numai de şese zile: trei vara, trei iarna1. La Munteni ea fusese desfiinţată formal la 1746, dar, ţeranii ră-mîind fără moşii în puterea actului de dezrobire, ei fură siliţi a o primi iarăşi. E drept însă că un Domn moldovean, Mihai Suţu, cuteză să orînduiască, în anii criseî Revoluţiei francese, la 1794, că stăpînii la cari vor veni clin noii lucrători, vor lua de acum înnainte numai dijma, fără a mai putea pretinde o singură zi de clacă. „NartuP obişnuit ajunse a se unifica în amîndouă ţerile şi a fi supt Grigore Alexandru Ghica în Moldova şi supt Alexandru Ipsilanti, în Ţara-Romănească, în Domniile lor coexistente, pronunţat şi din bielşug reformatoare, după tratatul din Chiuciuc-Cainargi (1774), de 12 zile pe an, — îndoit ca în trecut. Apoi în zădar stăruirâ boierii la toate forurile pentru înmulţirea acestor zile de lucru silit, care erau urite mai ales în Ţara-Romănească, unde constituiau un urît abus—de către săteni. Mihai Kogălniceanu pomeneşte o hotărîre a lui Ghica însuşi, dată, în Moldova, cu cîteva zile înnaintea de uciderea lui, la 30 Septembre 1777, hotărîre prin care se mai adaugă cinci zile şi se impune, dar în genere, sătenilor a da ajutor la dresul iazurilor, morilor şi acareturilor, precum şi să facă podvozi, cărături, insă numai cu măsură2. Trebuie să se spuie însă că se admitea, pe la 1780, şi „deosebitul aşezămînt cu stăpînul moşiei11. Mai tîrziu boierii moldoveni smulseră, la 1805, lui Vodă Alexandru Moruzi, pe lîngă alte concesii, aceia a 24 de zile de clacă, pe care o ceruseră şi Muntenii la 17743, — dar actul domnesc, supus Porţii, nu fu întărit de aceasta,, statornică apărătoare a „săracelor raiele“, din truda cărora se hrănia. E bine să se observe însă că niciodată n’a fost vorba la noi de altă clacă decît de a căsaşilor, a şefilor de 1 Sturdza Şcheianu, II, p. 10. 2 Cf., în Propăşirea, Trei zile din istoria Moldovei, şi Rosetti, pp 334—5. 3 Genealogia Cantacuzinilor, ed. lorga, pp. 541—2. www.dacoromanica.ro SCHIMBĂRI DIN VEACUL AL XVIII-LEA 37 familie, pe cînd toţi ceilalţi membri, chiar şi holteii, neîn-suraţî şi fără casă, cari şi la bir erau împovăraţi mai puţin, nu erau datori cu nicîo muncă silită şi nicio slujbă. Astfel gospodăria ţeranuluî avea totdeauna forţe la indămînâ, şi, femeile neavînd să lucreze la ogor decît în măsura nevoilor casei, şi, anume, pe ogorul dat pentru întreţinerea acesteia, ele rămîneau slobode pentru lucrurile îndelungate şi migăloase ale ţesăturilor şi înfloriturilor artistice şi, mai puţin stoarse de muncă decît astăzi, aceste femei frumoase şi mîndre, dădeau cîmpului românesc generaţii voinice. în st’irşit răzăşii moldoveni, cari primiau şi ei pe lanurile lor înguste un număr de săteni fără pâmînt, aveau dreptul la slujbe întocmai ca şi boierii. Prin aceasta se smulgea însă acestora un număr de oameni de cari ei aveau nevoie în exploatarea agricolă tot mai puternică a moşiilor lor, şi de aceia-i vedem pe boieri cerînd, la 1805, ca răzăşii să aibă dreptul numai la o despăgubire în bani. Ca în cele mai vechi timpuri, stăpînul avea dreptul „regal11 de a ţinea moara şi circiuma, drept mai rar la început, cînd circiumele erau foarte puţine, iar, în locul griului sau porumbului cărat la moară, se consuma adesea cel măcinat în casă, la rîşniţă; totuşi morile oltene sînt pomenite şi în privilegiul unguresc din veacul al XlII-lea pentru aceste regiuni. Adesea ţerani smulgeau însă dreptul de a-şi vinde în măsură destul de mare, mai ales la Munteni, vinul din viile lor1 2. în sfîrşit, Ţara-Romănească avea datina unor pocloane care nu sînt cuprinse în niciun pont. Un act domnesc din 1784, înlăturîndu-le, le numeşte: „jărăbiî, torturi şi alte lucruri“ h Cum se vede, ele se luau mai ales din munca de ţesătoare a gospodinei de ţară. 1 V. voi. XIV din „Studii şi documente". 2 Sturdza Şcheianu, I, p. 75. www.dacoromanica.ro 38 CONSTATĂM ISTORICE CU PRIVIRE LA VIAŢA ACiRARĂ A ROSIÎNILOR în schimb, Statul, întemeiat, în această epocă fanariota, altfel foarte „europeană", pe un (iscalism neiertător şi, totuşi, pe o filantropie adesea ori mincinoasă sau împiedecată în acţiunea eî, străjuia neadormit asupra drepturilor ţeranulul, în acelaşi timp cînd îi impunea, lui ca şi proprietarului, priviţi de o potrivă ca supuşi ai Statului, normele agricole priincioase acestuia. De la început, se recunoaşte ţeranuluî dreptul de ,.a se hrăni* pe moşie, el şi toţi ai lui, pănă la întrebuinţarea ultimului petec de pămînt. Dacă nici întregimea moşiei n'ajunge, se caută, de dregătorii săteşti, recunoscuţi şi su-praveghiaţî acuma de acest nou factor decisiv, Statul, care a înlocuit patriarhala, blajina şi părtenitoare pentru boieri Domnie de ţară, iocurî pe alte moşii. Ponturile lui Suţu din 1794, citate şi mai sus, mărturisesc explicit că, în cas de neajungere a pământului, vornicelul satului raportează ispravnicilor, spuind că nu e „îndestulă moşia aceia unde şed ca să are îndestul şi să-şi facă fînaţ“,şi ispravnicul ii porunceşte „să caute pe alte moşii care se megieşesc". Stă-pînul, neîntrebat în această privinţă, al moşiilor acelora, e foarte mulţămit, pentru că el nu lucrează moşia cu năimiţi, nici, fireşte, cu maşini, care nu erau pe atunci, şi venitul său constă numai în dijma şi claca oamenilor „ce se hrănesc" pe pământul lui. Ispravnicul, care îndeplineşte, astfel, şi funcţia unui înnalt dregător agricol, mai poartă grija — după aceleaşi „ponturi" —, „la vremea coasei", „de a li se da de către stăpînul moşiei iarbă de o parte, ca să-şi cosească fîn“, supt aceiaşi condiţie a dijmei, de care ţerânimea noastră nu s’a supărat niciodată. Stăpînul „îndărătnic" va fi silit a da fînaţul, „ori de ce stare va fi". Şi fireşte că, în schimb, locuitorii nu-şî vor lua singuri astfel de locuri, „fără ştirea ispravnicilor şi a stăpînilor moşiilor"1. în ceia ce priveşte dreptul de a întrebuinţa pădurea, care era odată a satului întreg şi care trecuse, prin vîn- 1 Ibicl., pp. 46-7. www.dacoromanica.ro SCHIMBĂRI DIN VEACUL AL XVni-LEA 39 zări sau prin usurpare, la stăpîn, prin 1780 unii dintre stă-pînii munteni îngăduiau ţeranilor să taie lemne fără plată, pe cînd alţi! cereau în schimb o clacă de trei zile; ceva ma! târziu, în Moldova, se dădea „zeciualâ de la fieştecare feliu de lemn . .., alură de lemnele de foc, ce nu au să iea nimic“ în sfîrşit se prevede une or! că nu se vor cere sătenilor ban! de pod la trecerea apelor, aşa-numita brudind, stră-vechiu aşezămînt, al cărui nume s’a*păstrat şi până astăzi în Ardeal, prin locurile unde riurile mari se trec în orice vreme cu podul îmblător, cu hurduzăul. Acum iată în ce chip Statul reglementează viaţa satului şi chiar producţia moşiilor. „Ponturile11 din 1784, muntene, dau drept sătenilor a face apel de la judecata oamenilor boiereşti la ispravnic şi, neapărat, în ultima instanţă, chiar la Domn. Un ordin din 1790, iarăşi în Ţara-Romănească, pune în vedere ispravnicilor „a sili pe locuitorii toţi de obşte să iasă cu plugurile lor a face arături de bucate112, — cu toate că era vreme de războiu. La 1794, pentru Moldova, Suţu prevede ca vorniceii să puie pe ţeranî „să are unul lîngă altul, iar nu răşchirat"; un „mazil zapciu" pentru fiecare ocol are dreptul să îndemne pe locuitori „să are şi să samene cît de mult", făcînd chiar „izvod de cîte chile grîu, orz, mâlaiu sau orice fel de pine au sămănat fieştecare sat". Vornicul, ca funcţionar, şi „treî-patru fruntaşi" vor hotărî cu privire la pripasuri, stabilind preţul de ispăşire. Ispravnicii, din partea lor, poruncesc a se îngrădi ţarinile, stogurile, ariile, numesc jitarii de pază, chiar cu sila, au în sama lor orice împlinire şi sînt datori a raporta abusurile, de orice natură, ale „slăpînilor" şi „cumpărătorilor" sau arendaşilor3. „Imaşul unui sat“ trebuie hotărnicit de către „imaşul altui sat"; imaşul era întrebuinţat, cum se vede din actul moldove- 1 2 3 1 Suţu; 1793; ibicl., p. 48. 2 Ibicl., pp. 73, 77-8. 3 Ibicl,, p. 46 şi urm. www.dacoromanica.ro 40 CONSTATĂRI ISTORICE CU PRIVIRE IjA VIAŢA AGRARĂ A ROMÎNILOR nesc de pretenţie boierească de la 1805 şi din marele privilegiu acordat de Ion Sandu Sturza oligarchiei, în sfîrşit biruitoare, pentru tot felul de vite, mari şi mici. Pană şi acest proiect agrar din 1805 al boierilor moldoveni prevede impunerea de către funcţionari a felului de lucru, oprindu-se „împrăştiate arături*; el recunoaşte şi dreptul ispravnicilor de a face loc ţeranilor rămaşi fără pămînt pe moşia vecină. 1 XII. Nemulţămirile ţeranilor cu starea lor în veacul al XVIII-lea. Emigrări. Cum se vede, luată în totalitatea ei, situaţia ţeranului nostru nu era neprielnică în această vreme, cînd un Stat care stătea mai presus de clase şi avea chiar bănuieli şi năcaz pe tagma boierească, pîritoare de Domni, nea-stîmpărată, uneltitoare de schimbări şi tulburătoare de ţară atîta vreme, purta grija producţiei agricole şi supraveghea, îndreptîndu-î, poruncindu-li şi pedepsind chiar, pe acei cari participau la dînsa. Totuşi ţeranii în multe locuri aveau grele cuvinte de nemulţămire. în veacul al XVII-lea mulţi dintre dînşii îşi părăsiseră ţara — mai ales în Ţara-Romănească, prin Ţinuturile dunărene1 —, pentru a scăpa de ruşinea şi de sarcinile „rumînieî*. Supt spahiul stăpînitor de pămînturî în ceia ce fusese odată Serbia şi Bulgaria, el era mai bine tratat decît supt boierul său, creştin şi romîn; Turcul nu cerea decît dijma, fără a mai voi şi claca şi fără a năvăli pe om cu tot felul de pofte şi pretenţii de prea multe „po-cloane“, — totuşi se obişnuia ca ei să primească „ceva de la vite, legume, pomi, miere*2—,fărăa-1 „certa* chiar aşa de des şi de crud. Deci mulţi dintre Rumînî treceau apa hotarului, şi unii dintre ei se bucurau chiar, ca străini de 1 V. şi Apendicele I. 2 Jirecek, Ftirstenthum Bulgarien, p. 196. www.dacoromanica.ro NEMULŢĂMIRILE ŢERANILOR CU STAREA LOR 41 curînd aşezaţi, de privilegii speciale. Fără ca satele romaneşti de pe malul sting al Dunării să-şi aibă, toate, începutul atunci,-— căci din cele mai vechi timpuri au lost Romînî de o parte şi alta a marelui rîu cîntat şi slăvit de dînşii, — o mare parte din emigraţie trebuie fixată în această epocă. Numai arare ori ajungeau boierii să capete înnapoi pe desertorii unei brazde, din care acuma răsăriau pentru dînşii atîtea sarcini şi neajunsuri. Ţeranul din veacul al XVIII-lea nu mai era aşa de mult în mînile, ceia ce însemna adese ori: în ghiarele, stâpînuluî său. Statul îl scăpase în largă măsură, şi Statul îl ocrotia la nevoie, dar acesta se făcea bine plătit pentru aceste servicii sociale — şi, el fiind dator cu plăţi neaşteptate, şi grele, învechite, împovărate cu carnete multe şi împleticite către „Împărăţia11 atot puternică, dese ori se dădea porunca de a se strînge birul cu cea mai mare asprime. Şi aceasta însemna, cu firea ciocoilor strîngători, caznele neomenoase de care răsună paginile indignate ale străinilor sau cartea, plină de pocăinţă, a unui boier ca Dinu Golescu, şi el, în tinereţa lui de ispravnic, una din căpeteniile bandei cîinoase a zapciilor, de cari gemeau satele. Astfel se porni un al doilea curent de emigrare spre moşiile de peste Dunăre ale spahiilor, curent care îmbogăţi cu locuitori satele întemeiate mai de mult în raiele sau pe lingă Mecin, Hîrşova, Silistra, Turtucaia, Rusciuc chiar, Nicopole, şi mai ales pe lingă Vidin, sau aduse chiar crearea de sate nouă în aceleaşi Ţinuturi, în care, pănăastăzi, rasa noastră se păstrează cu caracterul ei deosebit. XIII. Pofte boiereşti de proprietate deplină. Din ce în ce însă, boierimea, terorisată, o bucată de vreme, de acei Domni fanarioţi cari, siguri de situaţia lor la Poartă, aruncau la temniţă ca Nicolae Mavrocordat, tăiau capetele ca bătrînul Moruzi sau despoiau şi surgu-niau ca Nicolae Mavrogheni, începe să se trezească la luptă. www.dacoromanica.ro 42 CONSTATĂRI ISTORICE CO PRIVIRE LA VIAŢA AGRARĂ A lîOMÎNILOR Acest fenomen se petrece de pe la 1770 înnainte, cînd aceşti dregători de Curte, purtători de titluri şi stăpîni de moşie află, în dorinţa lor de a se preface în oligarhie stăpînitoare, sprijinul, întăiu depărtat, apoi adus la îndămînă, prin aşezarea de consuli la Iaşi şi Bucureşti, al Rusiei. Domnul e de acum înnainte, de obiceiu, al Sultanului, iar boierimea se tîrăşte la picioarele Puterii protectoare, aşteptînd de la dînsa, nu numai decoraţii, ci şi o revoluţie politică prin care ţara să se dea pe mînile ei. Se ştie că la 1821, în anul Revoluţiei greceşti, boierii îndrăzniră a cere desfiinţarea Domniei, măcar pentru cîtva timp, şi aşezarea în loc a unui „decemvirat“ oligarhic, cules numai din rîndurile protipendadei. Odată cu această înnălţare a situaţiei lor politice, ei voiau să capete şi o mare prefacere în condiţiile agrare. Precum doriau Statul numai pentru clînşii, astfel boierii rîvniau numai pentru ei cîmpul,— cel mai însemnat, aproape singurul izvor de bogăţie. De o parte, căutau să stingherească, să înlăture, dacă se poate, pe Domn, de alta, să îngusteze şi să încovoaie tot mai mult pe ţerani. înţelegeau să fie de acum înnainte, nu stăpîni, cum li ziceau pănă acum „ponturile11, ce formau tradiţia legală, dar proprietari adevăraţi şi deplini, ca şi nemeşii din Ardeal, baronii din Bucovina, stăpînii de şerbi din satele Rusiei. La 1805 acest curent oligarhic se manifestă îndrăzneţ prin cererea pe care o îndreaptă către bunul, îngăduitorul Alexandru-Vodă Moruzi din Moldova, totalitatea boierilor din principatul său. Ei încep afîrmînd că, faţă de preţurile cele nouă şi de valoarea crescută a pămîntului, vechile condiţii nu se mai pot păstra, fiind prea lesnicioase pentru ţerani şi aducînd prea puţin folos stăpînilor de moşii. „Numai fînatul“, spun ei, „este vrednic de îndoită slujbă decît aceia ce se arată pentru dinşiî că au să lucreze într’un an.-1 Nu se gîndiau, în setea lor de cîştig, că ei, boierii ro-mîni, nu puteau invoca niciun principiu pentru o legislaţie agrară nouă, în folosul lor, căci ei nu erau doar, peste tot, www.dacoromanica.ro POFTE BOIEREŞTI DE PROPRIETATE DEPLINĂ 43 vechi proprietari deplini, cari, din bunătate şi mărinimie, sau, din rea înţelegere a gospodăriei, să fi făcut unor oameni fără drepturi concesii pe care ar fi orîcînd în drept a le retrage, ci, din potrivă, erau mal ales vechi beneficiari simpli al drepturilor domneşti, de dijmă, daruri şi judecată, cari, folosindu-se de o crisă fiscală ruinătoare, luaseră, cu acte formale sau pe tăcutele, o stăpînire ce rămînea veşnic împovărată de dreptul de folosinţă al sătenilor, — vînză-torul ţeran însuşi neavînd o adevărată stăpînire. „Dijma", spun el, fără a încerca să inoveze în această privinţă, j,să se iea din toate a zecea“. Pentru stupi se va datori, ca şi mal înnainte, numai quinqiiagesima. Dar acum dijma se va întinde, nu numai asupra sămănăturilor şi finului, ci şi asupra legumelor, afară de ceia ce se cultivă în grădini, pentru casă. E drept însă că şi acum se prevede strîngerea dijmei în condiţii care nu pot da naştere la o şicană sau nu pot îngădui o răzbunare în dauna săteanului. „Nimenea să nu cuteze a rădica de pe ţarină rodurile sămănăturilor sale mal înnainte de a veni stăpînul moşiei sau vechilul său să măsoare dijma“. Dar aceştia sînt datori a veni „în vreme cuviincioasă", căci, altfel, nu este dator „locuitorul" a aştepta. Neapărat că se pomenesc drepturile regaliene ale stăpî-nuluî, insistînd asupra monopolului vînzăril vinului şi a rachiului. Cît priveşte claca, aici se încearcă schimbarea cea mal mare, datorită îndemnului ce găsi-au acum boierii de a face cît mal mult grîu şi porumb, care se cereau straşnic pe acea vreme a războaielor europene provocate de Revoluţia francesă şi urmate de Napoleon. Pretenţia boierilor nu e mal mică decit să aibă „zeciuiala slujbelor zilelor anului", deci 36 de zile de clacă. Şi aceasta nu li ajunge, ci, pentru a doua oară — după actul lui Grigore Ghica din 1766, — se fixează în muncă valoarea unei zile. Socoteala de total e următoarea; fiecare plug de căsaş să are şi gră-peze, în primăvară sau în toamnă, după voia stăpînuluî, 80 de prăjini. Căsaşul să facă praşila în întindere de 15 www.dacoromanica.ro -44 CONSTATĂRI ISTORICE CD PRIVIRE LA VIAŢA AGRARĂ A ROMÎNILOR prăjini fălceşti, din cele statornicite de Domnie1. Să se care de pe acelaşi număr de prăjini. Secerea să se întindă asupra a 30 de prăjini, şi grîul cules de pe ele să fie cărat la curte. Se va cosi şi face stog o falce de fin pe an. Clăci propriu zise se vor face patru pe an. Chiar pe moşiile care n’au păduri şi nu pot da, prin urmare, ceva în schimb, se vor căra două care cu lemne boierului, şi, numai cînd depărtarea până la pădure va fi prea mare, această slujbă nu se va face, dar ea va fi înlocuită cu alta. în sfirşit, după cea din urmă hotărîre a lui Grigore Alexandru Ghiea, ţeraniî vor trebui să ajute la facerea morilor şi dresul de iazuri, la îngrăditul ţarinei şi coşerelor. încă într’un punct, tot aşa de esenţial, se dă, în acelaşi timp, asalt prielnicei datini patriarcale. Stăpînul „nuseîndatoreşte a da osebit imaş pentru an, pentru oi, fără tocmeală şi învoire'". Pentru prisosul de vaci, se va face „învoială", şi se ho-tăreşte preţul, 10 parale pe an pentru o păşune de vită mare. Pâmîntul începe a fi foarte scump, şi boierul, care se face a se crede proprietarul absolut şi ereditar al lui, înţelege a-1 da numai în cea mai mică măsură şi ’n schimbul unor avantagii reale şi însemnate. în loc să mai recunoască dreptul săteanului de a lua fînaţ şi imaş pe moşia strămoşească, — pe care nici el n’ar fi avut drept s’o vîndâ, nici boierul chemarea s’o cumpere, şi s’o usurpe încă mai puţin, — petiţionarii din 1805 oferă a da un teren bine fixat, care variază ’n întindere, după cum se află în locuri mai „largi" sau mai „înguste": între Nistru şi Prut, între Prut şi Siretiu, între Siretiu şi munte, şi după cum cel ce primeşte e fruntaş, adecă avînd 16 vite, mijlocaş, cu 12, codaş cu 6, — de o parte, 8, 6, 3 fălci, de alta, 6, 4, 2, iar în regiunea muntoasă, 3, 2, 1. Cine vrea mai mult, dă „preţul obişnuit", adecă preţul nelegiuit, ce se impunea acum prin îngăduinţa unui stăpînitor slab. Şi stăpînul cu aspiraţii de proprietar nu se mulţămeşte cu atît; el îşi reservâ dreptul de a hotărî că locul său e „neîndestulător", şi atunci fixează drep- 1 Prăjini gospod. www.dacoromanica.ro POFTE BOIEREŞTI DE PROPRIETATE DEPLINĂ 45 tul de folosinţă al ţeranilor, deocamdată pentru fînaţ, la trei părţi, prefăcînd astfel cea de a patra, pentru toate caşurile, în domeniul său particular, slobod de orice servitute şi cu totul intangibil, fără ca vre-o lege, vre-un decret, vre-un element al datineî să-î îngăduie aceasta1. Nimic de felul acesta nu se întîlneşte la Munteni, cari, ce e dreptul, aveau şi mai puţin prilej de a vinde, aşa încît la eî renta pămîntuluî, care se crea acuma în Moldova, nu se întîlneşte. Faptul că aici boierii rămîn la vechile obiceiuri mai blînde, singurele legiuite, e şi cea mai sigură dovadă că hotărîrea domnească din 1805 n’a fost întărită — cum s’a şi afirmat, de alminterea, pe urmă, de generalul Chiselev2, — de Poartă, care n’avuse niciodată, şi n’avea nici acum, slăbiciune pentru boieri. Din potrivă, boierii moldoveni, îndemnaţi de exemplul pe care-1 aveau în Bucovina şi Basarabia — unde proprietatea, feudală sau absolută, fusese recunoscută pentru boierime din chiar clipa anexării către Austria şi Rusia — urmară şi mai departe cu pretenţiile lor. Dacă, la 1821, partida oligarhică nu izbuti cu cererea ei de supremaţie politică, ea zădărnici însă, supt noul Domn de ţară Ioan Sandu Sturdza, planurile egalitare — fie şi numai în cercul boierimii, mari şi mici, — ale lui Iordachi Drăghici, şi, după 1 Are un deosebit interes în privinţa ideilor curente despre proprietate anaforaua redactată, se pare, de Andronachi Donicî, prin care se răspundea, Ia 1817, Domnului, cu prilejul unor plîngerl ale Vrîncenilor cari se declarau ţeranî liberi (Magazinul istoric, II, p. 250 şi urm.). Răzimîndu-se pe Cantemir, pe Engel şi pe Dimitrie Filipide, anaforaua afirmă că Domnul n’a fost nici cînd stăpînul pămîntuluî pe care să-l fi putut da orîcuî, ci existau, la întemeiarea Principatelor, „moşinaşî locuitori" cu „baştinî strămoşeşti şi prea-strămo-şeştl". Se recunoaşte dreptul Domnului numai asupra „pustiului", braniştilor şi locurilor pe care s’au făcut, —pe care el a făcut adesea* tîrgurile. 2 Sturdza Şcheianu, I. p. 112. www.dacoromanica.ro 4 6 CONSTATĂRI ISTORICE CU PRIVIRE LA VIAŢA AGRARĂ A ROMÎNILOR împăcarea Turciei cu Rusia, după convenţia de la Ak-kerman, după întoarcerea consulului la Iaşi şi în ajunul unui nou războiţi de cucerire al Ţarului, ei smulseră bă-trinuluî Domn descurajat şi îngrozit actul din 1827, vestitul act prin care, după o luptă care ţinuse mai bine de o sută de ani, Statul abdica in sfirşit înaintea boierimii. Principiul de căpetenie al acestui privilegiu, dictat de cel mai vinovat interes exclusiv de clasă, e proprietatea absolută a boierului, fără amestecarea ocîrmuiriî sau oricui altuia, „îndulcindu-se din ale sale din neam .'în neam.“ Deci porţile intervenţiei Statului, larg deschise în tot cursul veacului al XVIII-lea, erau acum zăvorite cu furie. Nicîo dare nu atinge pămîntul boieresc. Toate slujbele cele mari sînt ale boierilor. Circiumele sînt ale proprietarului şi acesta poate aşeza în „orîndă“ pe cine vrea, adecă pe orice Evreu pribeag. Treizeci de ani de stăpînire ajungi pentru a se hotărî proprietatea de veci. Confiscarea — aşa de deasă în trecut — e oprită acum. Sechestrele, foarte obişnuite, se ingreuiază foarte mult, şi s’ar fi desfiinţat poate dacă aceia cari le cereau mai des, n’ar li fost Agentul austriac şi consulul Rusiei. Moştenirea moşiei se face fără taxă de succesie şi fără taxă de timbru. Concurenţa străinilor e înlăturată prin clausa că: „Moşii de veci acei de altă naţie nu vor putea cumpăra nici într’un chip“. Ca în Rusia şi în evul mediu apusean, se hotăreşte o procedură judecătorească deosebită faţă de boieri. Pe cînd în veacui „Fanarioţilor1 ei putuseră li ridicaţi de acasă oricînd, pentru nepresintare la judecată sau împotrivire, de orice „zapciF, acuma Divanul singur, şi nu Domnul, cu de la sine putere, poate hotărî o astfel de măsură jignitoare. Şi, dacă este ca un boier să lie închis, el va sta păzit acasă la dînsul. Acestor boieri, aşa de bine ocrotiţi şi asiguraţi, li se ţinea ţerănimea la îndâmînă, întocmai ca şi vitele de muncă Actul din 1827 zice limpede că „lăcuitorii... nu pot avea voie a se ridica fără voia stăpînuluP, iar, dacă vor face-o, vor fi „aduşi la urmă şi certaţi11, — ceia ce înseamnă: bătuţi. www.dacoromanica.ro MĂSURILE REGULAMENTULUI ORGANIC 47 Boierimea moldovenească se închisese într’o minunată cetate de privilegii. Nici Ruşii cari trecură Prutul cîteva luni după aceasta, nu se învoiră a li păstra în totalitate această situaţie, aşa de deplin asigurată. XIV. Măsurile Regulamentului Organic. Potrivit cu prescripţiiile convenţiei de la Akkerman, corn isiuni de boieri, numai de boieri, cunoscuţi şi siguri, se alcătuiră pentru a pregăti o Constituţie, o „orînduială ob-ştească“, un Regulament Organic, încă înnainte de intrarea oştirilor ruseşti în principate. La aşezarea Cîrmuiriî cele nouă prin generali plenipotenţiari şi Divanuri pe care ce d’intăiu le presidau, lucrările căpătară un caracter mai serios şi merseră mult mai iute. După cercetări temeinice, care ţinură multă vreme, dlnd resultate care formau o arhivă întreagă, după îndelungate discuţii la Iaşi şi Bucureşti, în comitetele de redactare, — se jertfiră 20 de proiecte —, după o revisie la Petersburg, după presintarea obiecţiilor şi dorinţelor generalului Chiselev, cel din urmă şi cel mai însemnat dintre generalii presidenţi, după o ultimă lucrare de poleire şi unificare, Constituţia ruso-boierească era gata Ea cuprindea rămăşiţe ale datinei, inovaţii folositoare clasei boiereşti, care vedea uneltirile ei statornice, credinţa ei faţă de Rusia răsplătite în sfîrşit, măcar în oarecare măsură, şi cuprindea, în sfîrşit, norme administrative ruseşti, prelucrate după cele ale Apusului, din care se scosese doar sufletul. întinsa lucrare era împărţită în capitole fireşti, corespunzătoare deosebitelor ramuri ale vieţii de Stat. Unul din aceste capitole privia condiţiile agrare, şi el era, de bună samă, şi cel mai însemnat. Partea cea mai nouă şi mai îndrăzneaţă din clausele actului din 1805 era primită în Regulamentul Organic, ba 1 Sturdza Şcheianu, I, pp. 157-8. în Rusia, supt Alexandru al II-Iea — ibid., II, p. 4I8—, se făcu o anchetă care ţinu trei ani de zile. www.dacoromanica.ro 48 CONSTATĂRI ISTORICE CU PIUVIRE LA VIAŢA AGRARĂ A ROMÎN1LOR încă într’o formă şi cu o precisare şi mai prielnică pentru boierime. Aceasta căpătă dreptul de proprietate, fără vreun fel de restricţie, asupra uueî treimi din moşia de pănă atunci, şi principiul definirii în munci a zilei de clacă era introdus după actul din 1805, şi în această legislaţie fundamentală care oferia atîtea chizeşiî de trăinicie. La dijmă, Moldovenii prevăd că boierul are dreptul a-şî alege, din fîn, claia care-i convine b Claca e, cum doria boierimea în 1805, simţitor crescută, deşi se părăseşte principiul, admis la început de Moldoveni, al „zeciuelii zilelor anului1*2. Evaluarea în munci se face într’un chip foarte împovărător, aşa în cît ţeranii aveau dreptul să spuie mai tîrziu că li s’a hotărît „ziua cît luna“, fără a se mai pomeni ce se cerea dela dinşii „peste lege"3. Pe cînd dorinţa generală, mai ales la Munteni, era să nu mai fie claca — împotriva acesteia ţeranii din unele părţi s’au şi răsculat4, — Regulamentul stabilia, pentru Moldova, că ziua de arătură în moină e egală cu facerea a 15 prăjini fălceşti (în ţelină de 12 numai), fixă lal2 prăjini datoria pentru prăşit şi secere şi cerea ca o zi la fîn să dea neapărat trei clăi; căratul era pus în zile deosebite. Cositul însemna jumătate de falce de iarbă. Pădurile erau socotite aparte. în schimb, săteanul căpăta locul de casă şi un fînaţ, o păşune în proporţie cu numărul vitelor sale precum şi un loc de arătură corespunzător celor de fînaţ şi păşune. Astfel săteanul moldovean cu cinci vite avea de acum înnainte o falce şi jumătate păşune, o falce şi jumătate arătură5. în Muntenia se întîlneşte această stabilire: loc de casă, islaz loc de jumătate de pogon, trei pogoane de fînaţ şi tot atîta de arătură. Locuitorul nu era legat de pămint, cum voiseră unii 1 Ibid., p. 95. 2 Ibid., p. 120. 3 II, pp. 10, 18 şi urm.. * Ibid., I, p. 209. 5 Ibid., p. 121. Această înttndere de arături o va avea şi cet fără vite. www.dacoromanica.ro MĂSURILE REGULAMENTULUI ORGANIC 49 mai înnainte. Aveau putinţa de a se strămuta, cu o îndoită condiţie, destul de grea într'o vreme cînd oamenii de la ţară nu prea aveau bani la îndămînă şi cînd, nu creditul, dar camăta însăşi erau excepţii rare: pentru a li slobozi şi a putea porni în lume, ţeranul trebuie, alegîndu-şl ultimul an de catagrafie, să-şî plătească birul pe un an şi să răspundă şi proprietarului, ca despăgubire, o sumă echivalentă cu valoarea muncii la care era îndatorit astfel pe un timp de un an. Atîta n’ajungea încă; boierii moldoveni strecurară clausa că el pot să depărteze, de la o catagrafie la alta, ca şi cum ar fi vorba de nişte vagabonzi oarecari, „pe sătenii cari ar fi de prisos peste ana-loghia moşiei sale“, — lăsîndu-li-se, fireşte, tot lor sarcina de a hotărî dacă moşia e prea îngustă pentru a da hrană şi acestor oameni. Astfel, pămînturile date sătenilor erau ereditare, înlăturîndu-se, cu totul, datoria de a se împroprietări necontenit, ca din vechiu, generaţiile nouă1. Pentru „prisosurile" ce ar avea stăpînul, ajuns acum proprietar legal, pe pămîntul reservat sieşi, se vor face tocmeli, ca acelea prevăzute la 1805, dar, pentru că arbi-trariul boieresc ar fi putut merge prea departe în redactarea lor nemiloasă, se prevede, în Moldova, că ele nu vor avea valoarea dacă ispravnicii nu le vor cunoaşte şi întări. De altfel, Chiselev, spirit raţionalist frances, care se mîndriâ, măcar cu aceia că Regulamentul Organic, de şi însemna o îngustare a pămîntuluî ţerănesc, e o lege „simplă şi lămurită"2, socotia că urmele medievale ale clăcil, şi dijmei chiar vor peri şi că ţeranul — ajuns proletar cu totul, adăugim noi — va avea în curînd cu proprietarul de pămînt latifundiar numai „învoieli libere", „fermages de gre â gre". Ca măsură de poliţie se prevedea acea, foarte însemnată, dar impracticabilă, că ţeranul nu va putea fi silit a lucra pe ogorul proprietarului atîta timp cît munca-I e de nevoie pe propriul său ogor. 1 Ibid., p. 95. 2 Ibid., p. 128. Cf. Rosetti, p. 144 şi urm. 12351 4 www.dacoromanica.ro 50 constatau! istorice cu privire la viaţa agrară a romînilor Cit priveşte pădurea, Regulamentul Organic cuprinde că „voia la pădure* va fi şi de aici înnainte, „precum se urmează acum*. Un punct care ar fi meritat, de sigur, o precisare mai bună. De fapt, cum se vede din regulamentul muntenesc al averilor mănăstireşti, redactat la 1845, păşunea rămînea slobodă pe „mirişti, livezi şi bălţi*. XV. Adăugirile şi îndreptările aduse Regulamentului Organic. 0 astfel de lege nu mulţămia pe deplin pe proprietari, cari, ca Vodă Ştirbei, continuatorul politicii lui Chiselev, pe care, ce e dreptul, însuşi o inspirase de atîtea ori, ur-măriau stabilirea singurii legături a „învoielilor libere* şi resumau crezul lor în aceste cuvinte pe care le putea crede numai cine nu cunoştea adevăratele împrejurări ale ţeriî: „Proprietarul stăpîn absolut pe pămînt, ţeranul stăpîn absolut pe persoană şi lucru*. Ei stăruiau în părerea, care a fost exprimată apoi în dezbaterile comisiei de proprietate din 1848, că drepturile lor vin din cucerirea lui „Radu Negru*, pe care istoriografia timpului îl presinta ca întemeietor al principatului muntean; pentru dînşii claca nu era decît o chirie, din vechiu îndătinată, pe care ţeranul venetic o plătia boierului, proprietar din capul locului1. Ceia ce-î mai nemulţămia în Regulamentul Organic, pe lingă principiul servituţii faţă de ţerani, din care ei ar 11 voit să facă, precum spunea Ştirbei, numai un „provisorat*, era şi necontenitul amestec al administraţiei, fără care, de altfel, nu s’ar fi putut ţinea nici atîta o lege aşa de complicată şi gingaşă. Unul din ei, care vrea mai curînd măsura cea mai radicală de prefacere decît menţinerea unei stări de lucruri aşa de dăunătoare pentru gospodăria naţională şi aşa de jignitoare pentru mîndria boierească, Petru Opran, scrie într’o broşură 2: „Cînd se va privi neînsemnatul folos 1 Ibicl., p. 470. 2 Cestia proprietăţii de moşii în principatalu România, Paris, 1858; pp. 44-5. www.dacoromanica.ro ADĂUGIRILE ŞI ÎNDREPTĂRILE ADUSE REGULAMENTULUI ORGANIC 5 I ce se trage chiar astăzi după pogoanele legiuite, lesne se va convinge verîcine că restul de pămînt cu dreptul de absolutism lesne îî va oferi, în scurt timp, maî mare folos decît trupul întreg al moşiei şi că această avere va fi tot de odată sigură pe viitor11. Şi aiurea1 2 3: „Trebuie să mă aplec Ia cel mai mic scriitoraş al sub-administraţieî spre a mi se împlini dreptul fixat de lege... Convins fiind că nu vom putea dobîndi niciodată absolutismul asupra totalului moşiei, precum mulţi nădăjduiesc şi că, chiar dobîndit fiind, nu vom putea fi siguri pe o avere ce nu se stăpîniâ cu asemenea întindere pănă acum; căci, aşa, nemulţămirea şi dezbinarea între aceste două clase vor mai creşte, în loc de a se împuţina, din care nu va izvorî niciun bine, ci, din potrivă, nenorociri nenumărate şi peirea ţerii“. Şi, într’o comparaţie foarte potrivită, el asămăna moşia sa, cu locuitori şi lucrători pe cari neapărat trebuie să-i ţie şi să-î lase a se hrăni, cu proprietatea unei case, „din care numai o parte ar fi în dreptul stăpînului ei de a o închiria după plac, iar cealaltă parte ar sluji pentru trebuinţa sărăcimii, cu o chirie hotărîtă de Guvern11 z. Tar la 1848 un proprietar se plingea astfel: „Eu şed cu hrisovul moşiei în casă şi el stăpîneşte moşia mea“. în sfirşit ţeranul avea ca ideal căpătarea unui loc de casă şi grădină, ba chiar a unui ogor în propriu, cu plată sau şi fără plată, iar, pentru ce ar fi să mai poată lua, sistemul dijmei pure. în comisia din I848, unul zice: „Să ni daţi o părticică de pămînt care să ni fie de ajuns pentru hrana noastră şi a vitelor noastre şi, după acea părticică de pămînt, cui îi va trebui mai mult pămînt ca să muncească, îl va cere de la stăpînul pămîntuluî, şi-î va da din zece una11. Astfel, „după ce se va împărţi şi clăcaşului cîte o părticică, apoi este sfîntă proprietatea113. Şi se găsiau unii din clasa stăpînitoare cari dădeau un răspuns ca aceasta: 1 Pp. 59-60. 2 Sturdza-Şcheianu, pp. 44-5. 3 Ibid., p. 417. www.dacoromanica.ro 52 CONSTATĂM ISTORICE CD PRIVIRE LA VIAŢA AGRARĂ A ROMÎNILOR *Părticica voastră o cunoaşteţi: o aveţi tocmai de la Radu-Vodă, şi aţî stăpînit-o pănă la 1812. Atunci noi, boierii cei mari şi mici, împreună cu Carageâ-Vodă“, — prin Condica de legi a acestuia care consfmţia datina — „ne-am unit, v’am luat-o, v’am dat-o, iar v’am luat-o“. Cu rea credinţă, boierii făcură să nu se publice în ediţia din 1847 a Regulamentului clausa care îndatoriâ pe proprietarii vecini să dea pămînt acelor ce nu l-ar putea găsi în cuprinsul moşiei pe care-şî aveau casa b Cîte unul dintre ţerani însă ar fi vrut „vechea stăpînire, cu desăvîrşire, afară de veniturile circiumelor, venitul rachiului, al vinului, etc.“ \ Ceva mai târziu, se găsiau printre ţerani de aceia cari vorbiau şi despre „drepturile părinţilor lor“, fără să alunece însă dincolo de oferta împăcinitoare a unei despăgubiri3. Plîngerile cele mai obişnuite priviau urmăririle sălbatece ale clăcii, pe care oamenii n’o dădeau bucuros, nici la timp, - de aici şi vorba: „munca de clacă1*, muncă silită şi rea—, din partea isprăvniceilor, ajutaţi une ori şi de organele Cîrmuiriî. Unul din delegaţii săteni de la 1848 pomeneşte, înfiorîndu-se de mînie, despre închiderea recalcitranţilor prin „beciuri şi coşare11, fără foc, udaţi cu apă, care înghiaţă pe trupurile lor, în zilele aspre de iarnă4. Sau ele privesc caracterul silit, imperativ al unei tocmeli care se făcea între unul care putea totul şi cellalt, care nu era în stare să alle niciun sprijin, în sărăcia şi lipsa lui de drepturi. Totuşi ţeraniî din Moldova se împăcau mai lesne cu noua stare de lucruri. Acolo, proprietarii stăteau la ţară şi în-grijiau de aproape de toate cele, fără să uite pe ţerani. „Prisosurile11 le dădeau mai uşor, cerînd în schimb o cîtime de lucru care nu era exagerată. La 1851 erau încă, într’o comună de o sută de familii, zece ţerani cu patru boi, şi 1 2 3 4 1 Ibid., p. 519. 2 Cf. ibid., p. 483. 3 Ibid., II, P- 35. 4 Ibid., I, p. 483. www.dacoromanica.ro ADĂUGIRILE ŞI ÎNDREPTĂRILE ADUSE REGULAMENTULUI ORGANIC 53 totuşi se credea că această stare de „sărăcie” cere o grabnică îndreptare. Străinii se amestecau numai ca orîndari ai circiumelor, şi un proiect de lege propus de Costachi Sturza la 1844, votat de Adunare, dar neexecutat, pentru că nu-1 întări Domnul, căuta să-i înlăture şi pe aceştia, hotărînd că „orînzile de prin sate şi dijmurile să fie oprite pe viitorime a se da la Jidovi, cari să nu se îngăduie a avea şedere, nici locuinţă prin sate”, pe care le vor părăsi în trei luni. Se prevedea şi ieşirea Evreilor din tîrgurî1. Dar voia, contrară, a Domnului birui, şi, în tirgurî ca şi în unele sate, se putură vedea şi mai departe „beşicile de rachiu întinse pe tărăbile unor şoproane”, făcînd, prin „omorîtorul venin”, „în cea mai mare parte meseria speculanţilor jidani” şi storcind „sănătatea şi averea ţeranului nostru” —, scrie un contemporan, şi unul din cei mai competenţi şi mai iubitori de buna stare a sătenilor, Ioan Ionescu, agronomul2. Cu toate acestea, legătura dintre ţerani şi boieri se păstră şi mai departe bună, în Moldova, am zice: aproape frăţească, prin necontenita colaborare spornică în acelaşi lucru al pămîntului, cu proprietarii trăind la ţară. „Ţeranul e aşa de legat de proprietar”, afirmă un cercetător critic, incit influenţa guvernului nu e nimic comparată cu a lui”3- în Ţara-Romănească era altfel. O gospodărie modernă a cîmpuluî nu se putuse întemeia acolo. Boierii făceau mai mult „politică” şi stăteau mai bucuroşi} în casele lor bucureştene de pe Podul Mogoşoaii decît în şubredele Io-cuinţi de vară, lipsite de orice confort şi de orice podoabă, fără mobile, tablouri, cărţi, pe care le numiau cu un cuvînt din vocabulariul migraţiunilor mrceşti: '„conace”, adecă simple popasuri. Cei mai mulţi erau bucuroşi a-şi găsi, printre Greci, Sîrbi, Bulgari, un arendaş care să-i scape de orice altă grijă decît a luxului, petrecerilor şi intrigilor politice. 1 Ibid., 271-2, 276-7 2 în Propăşirea, p. 116. 3 Sturdza-Şcheianu, I, p. 600. www.dacoromanica.ro 54 CONSTATĂRI ISTORICE C U PRIVIRE LA VIAŢA AGRARĂ A ROMÎNILO R Ţeranii însă-şi cunoşteau dreptul de a lua ei în lucru moşia, în caşul cînd proprietarul ar fi împiedecat de a o face. E caracteristică în această privinţă hotărîrea moldovenească de la 20 Februar 1803, care prevede ca, „pentru moşiile ce se vînd în arendă, prutimisul la cumpărare să se dea“ --ca din vechiu—„locuitorilor ca şed pe dînsele“; numai cît aceştia trebuie să-şi presinte cererea pănă la Sf. Gheorghe, ca să nu se întîmple abusurile ţerăneşti de pănă acum; căcî „locuitorii îf privia [pe arendaşi] stâ-pînind un an sau şi doi din anii ce avea să stăpînească, şi apoi cerea protimisis,... scoţîndu-î din moşie, fără de vreme“. Şi Domnul specifică, la sfîrşit, că e vorba de o arendare din partea obştii întregi: „Nu găsim cu cale ca să se dea numai la doi sau trei, fiindcă acei asupresc pe cei mai săraci “ f Arendaşii cei mulţi din principatul muntean n’aveau pentru pâmînt şi pentru om grija proprietarilor pe cari erau chemaţi a-i înlocui. Alexandru Ghica-Vodă recunoaşte aceasta în termeni aspri, la 1841: „Multe din aceste nâpâs-tuitoare învoiri găsesc înlesnitoare mijloace arendaşii a le săvîrşi... Arendaşii cari, lacomi fiind şi găsind mijloace în-demănatece şi apăsătoare, năpăstuiesc pe locuitori, căci proprietarii, cunoscînd adevărat folosul lor, vor îmbrăţişa şi vor avea pe locuitori în cea mai bună stare, neavînd trebuinţă a alerga la mijloace nepravilnice“1 2. XVI. Măsuri de administraţie luate în aceiaşi epocă pentru ajutarea ţeranilor. Pe încetul, prin măsuri mai mărunte, se încercă îndreptarea relelor, mai ales în Ţara-Romănească, unde şi contractele de arendare ale Statului, care luase asupră-şi ave 1 Ibid., p. 49 şi urm. 2 Ibid., pp. 344—5. www.dacoromanica.ro MĂSURI DE ADMINISTRAŢIE LUATE ÎN ACEIAŞI EPOCĂ 55 rile mănăstireşti şi avea şi proprietatea vechilor teritorii de raiele la Dunăre, duc mai departe, în sensul cel bun, dezvoltarea condiţiilor agrare. Astfel se impune arendaşului, la 1845, a nu subarenda altora decit sătenilor: „Nu va putea arendaşul a da la niciun om străin măcar o palmă de loc din pămîntul ce va prisosi peste legiuitele pogoane, pană, mai întîiu, nu va îndestula pe locuitorii şezători pe acea moşie, după cererile ce din vreme aceştia îi vor face“. Tot odată se opri întemeiarea unor împrejurări care să fie în stare a impune aceleaşi preţuri pentru o regiune întreagă. Regulamentul pentru averile mănăstireşti decide atunci că „niciun stăpîn de moşie învecinată cu vre una mănăstirească nu va putea să fie arendaş al acelei moşii1*1. Arendaşului i se impune îngrijirea bună a bisericii satului2. în domeniul Giurgiului, Statul hotărăşte arendaşului în ce condiţii va da sătenilor pămînturile de „prisos**3, luîndu-se dijma simplă, ori chiar dublă, dar, în ceia ce priveşte claca, numai „o zi cu mînile de pogonul de prisos**. După rînduiala din 1845, arendaşul lua insă, din fînaţ, nu dijma, ci a cincea parte. Se vor da fiecărui sătean locurile ce le-a avut pănă acum, zice un contract mai nou. în anume contracte, pentru a se împiedeca darea în pripă, chiar asupra lucrului, a unor pămînturi rele, se specifică facerea învoielilor „cu trei luni înnaintea începerii lucrului de primăvară, însemnîndu-se din vreme şi locurile ce li se vor da“. Pe acelaşi domeniu al Giurgiului, se porunceşte a se ridica dijma fără zăbavă, „la adevărata vreme a dijmuirii, adecă îndată ce va culege fiecare felurime de rod, neputînd a zăbovi cu dijmuirea mai mult de opt zile**, termin care, pe alte moşii, se prelungeşte pănă la cinsprezece, cel mult; măsura era necesară pentru că, şi pe la 1850, seîntîmpla „cîte odată a sta ogoarele oamenilor nedijmuite pănă la căderea omătului**, mijloc de constrîngere criminal, care s’a păstrat, ca o ru- 1 Ibid., p. 441, 447. 2 Ibid., p. 443. 3 Ibid., p. 285 şi urm. www.dacoromanica.ro 56 CONSTATĂRI ISTORICE CU PRIVIRE LA VIAŢA AGRARĂ A ROMÎNILOR şine a administraţiei, a moralităţii publice şi a întregii ci-vilisaţii din România pănă în anul grozav 1907, pe care astfel de başbuzucii l-au pregătit. Dacă un sătean defrişa, curăţa un loc, a lui în toate privinţile era „curătura* resultată din munca pe care o cheltuise. în sfirşit, printr’o măsură generală, votată de Adunare la 1842, se îngăduia săteanului nemulţămit pe moşia lui „să are prin vecinatele moşii11 şi acelui care, prin zestre, moştenire sau cumpărătură, a ajuns undeva proprietar, să se mute pe acest pămînt, fără nicîo împiedecare,— dar pierzînd, fireşte, dincolo dreptul său de servitute l. In anul următor, Adunarea se pronunţa că, dată fiind antipatia săteanului faţă de clacă, ea să poată li răspunsă, măcar pe jumătate, în bani. XVII. Mişcarea spiritelor pentru „liberarea" ţeranilor. De la o vreme, o sumă de tineri, cari, ca Ioan Ionescu, ori Ion Ghica, făcuseră studii de agricultură şi economie politică în străinătate, adecă în Franţa, odată revoluţionară şi rămasă, supt Ludovic-Filip, totuşi foarte liberală, sau cari, ca Nicolae Bălcescu, se hrăniseră din scrieri cuprinzînd idei înnaintate şi descoperiseră, prin studiul sîrguincios al trecutului, vechile drepturi ale ţerănimii şi păcatele boierilor, începură, prin scris şi prin graiu, agitaţie în favoarea unei reforme agrare. Astfel, pe cînd Ionescu scria, în „Propăşirea* 2, că „toată munca la noî“ — mulţămită clădi — „este silită, duşmană şi leneşă11, Bălcescu ajungea, printr’o intuiţie deosebită, mai mult decît prin cunoaşterea adevărată a chestiei, la resul-tatele cele fireşti şi, încălzit prin expunerea sa vioaie, el sâmăna în articolul său „Despre starea socială a muncitorilor plugari în principatele romîne în deosebitele timpuri* 1 IbicL, II, pag. 394 şi urm. a P. 82. www.dacoromanica.ro MĂSURI DE ADMINISTRAŢIE LUATE ÎN ACTIAŞÎ EPOCĂ 57 adevăruri dureroase ca acestea1: o „aristocraţie de bani sau de stare, singurul fel de aristocraţie ce au fost totdeauna în ţara noastră11, n’are dreptul a robi o lume întreagă, sâvîrşind astfel o adevărată „monstruositate morală11 şi pregătind ţerfi unde se petrece o astfel de exploatare, soarta Poloniei, care a fost întemeiată şi ea pe „robirea gloatelor", pe „călcarea în picioare a drepturilor omenirii". Scriind în libertate, supt îngăduitorul Vodă Bibescu, entusiastul tînăr cere tare „o reformă completă şi radicală", pe care o mărge-neşte la răscumpărarea unei mici proprietăţi sau măcar la înlocuirea dijmei şi clăcil printr’un embatic cumpătat: „a asigura starea materială şi viitorul ţeranilor făcîndu-I proprietari pe părţile de pămînt trebuincioase hranei lor, cu o răscumpărare în bani din parte-li, potrivită şi omenească", ori, „cel puţin, un drept ereditar pe acele părţi de pămînt, pentru care să li se iea o plată uşoară de embatic pe fiecare an"2. Ideile lui Bălcescu căpătară îndată o manifestare mal deplină, mal bogată, şi, în acelaşi timp, mal metodică şi mal ştiinţifică, în broşura pe care o tipări acesta la 1850, în Paris, supt titlul „Question economique des principau-tes danubiennes", — la început memoriu destinat Porţii şi, în urmă, mijloc de lămurire pentru publicul apusean. Se arată aici vechile împrejurări, începînd, fireşte, de la Romani, se trece la regimul Regulamentului Organic, ana-lisat pănă în cele mal mici amănunte, cu ale celor mal înnaintaţî dintre tineri. Proprietatea zadarnică, storcătoare şi primejdioasă a boierului e atacată fără cruţare. Ea i se pare scriitorului numai „temniţa în care închide pe ţeran pentru a-1 exploata prin el însuşi, prin argaţii sau prin arendaşii eî“. Străinii o vor moşteni: „Violarea dreptăţii şi legii economice a adus ruina generală a boierilor şi ţeranilor în folosul aventurierilor străini". 1 Magazinul istoric, II, p. 229 şi urm. 2 P. 240. www.dacoromanica.ro 58 CONSTATĂRI ISTORICE CU PRIVIRE LA VIAŢA AGRARĂ A ROMÎNILOR încheierea e că trebuie substituirea dreptului real al posesiei dreptului nominal al proprietăţii. Astfel nu e vorba de „abolirea, ci de crearea proprietăţii14, potrivit cu principiul că „datoria unei societăţi bine organisate e a da fiecăruia din membrii el întăiu solul, apoi capitalul necesar culturii acelui sol“. Oamenii s’ar face astfel harnici ca altă dată, căci „popoarele leneşe sint popoarele robite1'. O instituţie de credit alcătuită din casele comunale, lipsite de sarcinile de până acum, „ar împrumuta ţeranilor, pe garanţii mici, capitale ieftene“ şi i-ar ajuta să cumpere vite, pluguri şi sâmînţă. Pentru plata preţului de răscumpărare, s’ar lansa un împrumut cu 5% dobîndă, avînd ca asigurare chiar pămînturile ce trec în stăpînirea ţeranilor. La 1848, izbucnind în Europa apuseană o mare revoluţie politică şi socială, studenţii romînl din Paris alergară cu tăciunele în mînă de acolo, de la vatra focului. Dar revoluţia, pe care el o încercară în Moldova şi o făcură, pe cîteva luni, în Principatul muntean, fu şi opera altor oameni, din altă generaţie, cu ideale mal în legătură cu vechea oligarhie. Acest caracter dublu, cuprinzînd în sine mari antagonisme, al Guvernului revoluţionar din Bucureşti se simte şi în politica lui agrară. ' Proclamaţia de la Izlaz, redactată de Eliad, un moderat, anunţă răscumpărarea clădi şi crearea unei Bănci Naţionale, care să dea banii pentru acest scop. Dar chestia Băncii nu intră niciodată măcar în fasa unul studiu premergător. Se adună numai un comitet al proprietăţii, alcătuit, pe jumătate, din boieri şi ţeranl şi pus supt conducerea lui Ioan Ionescu, care tocmai pentru aceia venise din Moldova. Multe cuvîntărl călduroase, multe constatări folositoare, multe propuneri cuminţi, multe tînguirl îndreptăţite se află pe foile care cuprind lucrările acestui mic Parlament agrar. Unii oferiau orlcît pămînt, dar cereau de la ţeranl dijmă de Vb din moşie, de la fînaţe V3 şi arendă pentru izlaz. Alţii voiau plata printr’o sumă de treisprezece ori şi jumătate cit cel real. Se găsiau boieri cari propu- www.dacoromanica.ro SCHIMBAREA STĂRII ŢE1ÎANILOR ÎN ŢEIÎILE VECINE 59 neati a da Statului jumătate din dijmă pentru a scăpa de expropriare1. Dar nu se ajunsese nici măcar pănă Ia specificarea măsurilor practice cînd Eliad închise brutal sala de şedinţă. Alţi factori, cei doî Domni numiţi, pe basa convenţiei ruso-turceştî dela Balta-Liman, după înnăbuşirea Revoluţiei, Barbu Ştirbei şi Grigore Ghica, rămîneau acum să resolve chestia ţerănească, pe care Regulamentul Organic, prin nedreptatea lui nouă, o făcuse şi mai ascuţită. XVIII. Schimbarea stării ţeranilor în ţerile vecine. Si o asemenea reformă era in adevăr neapărată. Nu numai că ţerănimea nu ne mulţămia de loc cu regimul Regulamentului Organic, dar de jur împrejurul Principatelor se săvîrşiau schimbări de acelea care nu îngăduiau păstrarea în Moldova şi Ţara-Romănească a unei stări de lucruri răzimată pe temeliile putrede ale evului mediu. în Austria — deci în Bucovina —, în Ungaria — deci în Ardeal—, căci de Banat nu mai vorbim, acesta fiind un Ţinut de ţerani liberi, colonisaţi cu privilegii deosebite, asemenea cu ale Sîrbilor, Şvabilor şi Italienilor din aceleaşi regiuni—, se urmase exemplului Germaniei, luînd din pă-mîntul feudal, împovărat de servituţi, o parte din care se făcu basa nouă gospodării a ţeranilor liberi. O dare fondară generală procură mijloacele trebuitoare pentru această expropriare. în articolul său citat, Bălcescu nu aduce numai argumente de bun simţ şi argumente istorice pentru a sprijini causa dezrobirii şi „împroprietăririi* săteanului, ci se referă şi la evoluţia socială săvîrşită în monarhia vecină. încă de la începutul veacului, Serbia îşi goniseră dahiil şi 1 Bălcescu, Question economique, p. 65. www.dacoromanica.ro 60 CONSTATĂRI ISTORICE CU PRIVIRE LA VIAŢA AGRARĂ A ROMÎNILOR spahii, adecă, moşierii turci, şi tot teritoriul naţional fusese împărţit între ţearnil creştini1. în provinciile rămase turceşti» Rumelia, Bulgaria, Sultanul Mahmud făcuse revoluţia lui în oştire, înlăturînd, zdrobind cele două corpuri pe care se răzimase pănă atunci, timp de mal multe veacuri, acţiunea militară a Imperiului: ienicerii şi spahiii. O nouă proprietate rurală fu creată astfel în Rumelia: produsul muncii ţeranulul se împărţia aşa, încît Guvernul lua una din zece, proprietarul trei şi plugarul însuşi cele şese părţi ce ră-mîneau, fiind dator însă a face secerişul şi căratul grîne-lor la şchela Sistemul de una din două (%-ijae'a, cf. it-mezzadrio), cu sau fără socoteala seminţei, sistem cunoscut şi în Bulgaria, se obişnuia numai cînd săteanul venia la lucru cu mînile goale. Un al treilea sistem, în care proprietarul primia o treime de la tovarăşul său ţeranul, se întrebuinţa în Ţinuturile muntoase, mal sărace, ale Apusului, în Epir, de pildă. Elementele ce nu se puteau acolisi astfel, găsiau insă de lucru ca argaţi, parasporgiî, cari primiau sămînţâ, sare, opinci, vite şi plug, ba chiar o sumă de bani, şi, pe alocurea, se mal bucurau şi de dreptul de a-şî face, timp de două zile, o cultură a lor pe pămîntul stăpînuluî. Vechiul sistem al spahilîculuî, care îndatoria pe ţeranil creştini a răspunde feudalului lor musulman un chesim, de muncă, de clacă, amestecat cu daruri din tot felul de lucruri şi cu o dijmă de grîu, era pretutindeni îngropat, odată cu trecutul2. Să adăugim că ima-şul sătesc, meră (miri), era respectat în tot locul, el fiind apărat chiar prin legile agrare fundamentale ale Osmanlîilor3. 1 V. Ranke, Die serbische Reoolution; Berlin, 1844; p. 102. 2 Cf. Sturdza-Şcheianu, p. 612; Jirecek, Bulgarien, p. 191 şi urm. Cartea lui Romuald Hube, Despre însemnătatea dreptului roman şi bizantin la popoarele slave, Varşovia, 1868, n’am avut-o la în-dămînă. 3 Jirecek, o. c., p. 155; Hammer, Osmanische Staatsverfassung, pp. 284, 406. www.dacoromanica.ro LEGISLAŢIA AGRARĂ A LUI BARBU ŞTIRBEI ŞI GRIGORB GHICA 61 XIX. Legislaţia agrară a lui Barbu Ştirbei şi Grigore Ghica. După dezbateri urmate ma! mult timp in comisiunî alcătuite numai din membri puţini, Principatele căpătară, in locul reformei cerute de Ioan lonescu şi Bâlcescu şi discutate la 1848, o nouă Axare a valorii zilei de muncă şi, mai ales pentru Ţara-Românească, o reglementare poliţienească a legăturilor dintre aşa-zişii proprietari şi ţerani. Legea lui Ştirbei e cea mai întinsă şi cuprinde, pe lingă principiul mascat al totalei exproprieri a ţeranului, o sumă de măsuri părinteşti. Săteanul va face de acum 20 de zile pe an, „zile11 destul de încărcate şi data aceasta, însă el e scutit de multele pocloane. Ieşirea ţeranilor la clacă se face pe lista primită de deputaţii satului, şi oamenilor li se dă o chitanţă, cu chipuri aşa incit să poată înţelege şi neştiutorii de carte1. Munca săteanului nu se poate închiria nimănui altuia. Pădurea e deschisă pentru locuitor. Librete de contracte pentru „prisoase“ opresc, ca şi biletele pomenite, înşelările mai neruşinate. Domnul răspinge clausa de a se îndatori ţeranul să lucreze bine, zărind în ea un izvor de şicane pentru omul simplu şi neapărat2. în cursul lucrului, proprietarul trebuie să dea hrana. Dacă ţeranul e înştiinţat cu trei luni înnainte că un accident nenorocit îl împiedecă de a da cîtimea de muncă la care s’a îndatorit, el e iertat de dînsa3. Dijmuirea se face în zece zile, şi, dacă e zăbavă din partea proprietarului, ţeranii pot proceda singuri la operaţie, „cu preoţii şi deputaţii satului11. Ştirbei-Vodă credea că se poate aduce o întoarcere către reglementările trecutului, dînd voie proprietarului să facă programul de cultură. Statul îşi iea sarcina de a fixă cit se vor plăti loturile luate din „prisosurile14 proprietarului. Un membru al co-misiunii ar fi vrut chiar ca stabilirea să se facă „cel puţin 1 Sturdza Şcheianu, I, p. 650 şi urm. 2 Ibid., p. 645. 3 P. 640. www.dacoromanica.ro 62 CONSTATĂRÎ ISTORICE CU PRIVIRE LA VIAŢA AGRARĂ A ROMÂNILOR pe două periode de recensăminte, şi anume pentru că o experienţă de optsprezece ani dovedise „exacţiuni din partea arendaşilor, asupra cărora proprietarii nu exercitau o supraveghere destulă, şi abusuri din partea autorităţilor locale14. Interesul de clasă făcu să se răspingă acest termin mai lung, dar maximul, pe care trebuiau să-l fixeze pentru o singură perioadă de recensămînt Consiliul Administrativ— miniştrii — şi apoi Adunarea, rămase în legea lui ŞtirbeiL Legea moldovenească din acelaşi an reduce toată datoria ţeranuluî,— suprimlnd, nu numai pocloanele, dar şi dijma,— la zile de clacă, foarte multe. Se adaug şese zile pe an în folosul Statului, pentru lucrări de utilitate publică: germenul legii şoselelor, care loveşte, de sigur, mult mai greu pe ţerani fiindcă nu dau proporţional cu averea lor şi fiindcă, neputînd plăti în bani, ei fac lucrul în împrejurări păgubitoare pentru munca şi sănătatea lor şi, în acelaşi timp, prea adesea înjositoare pentru demnitatea omenească2. Legea lui Ghica dă voie să se iea de la pădure, „din căzături, lemne de foc“, şi chiar să se taie lemne bune pentru clăditul caselor, rămîind a se face învoieli numai pentru lemnul de cherestea destinat vînzăriî, negoţului. Duminecile şi sărbătorile sînt asigurate ţeranuluî ca zile în care el nu poate fi urmărit pentru muncă3. XX. împroprietărirea din 1864. Mişcarea împotriva acestor legi se observă mai mult în către Ţara-Romănească, unde claca era privită cu groază de către săteni. în Moldova era mai multă dorinţa de a se putea întemeia, prin răscumpărare, o nouă economie rurală ţerânească. 1 IbicL, pp. 669—70. 2 Ibicl., p. 602. 3 Ibid., p. 545. www.dacoromanica.ro ÎMPROPRIETĂRIREA DIN 1864 63 Aceste dorinţi ale sătenilor nu ieşiră la iveală cu aceiaşi energie în Divanurile ad hoc, — nouăle adunări de reforme acordate de Europa — din Bucureşti şi Iaşi. N’avem plîn-geri nouă ale ţeranilor munteni, cari, de alminterea, vorbiseră destul de limpede la 1848, şi, dacă n’aveau nimic de adaus acum, cu şi mai multă siguranţă n’aveau nimic de scăzut. Ţeranii moldoveni vorbiră însă mult şi bine. Ei fură sprijiniţi în revendicaţiile lor de M. Kogălniceănu, care şi ca un cugetător, şi ca istoric, şi ca gospodar de moşie, şi ca un cunoscător al Apusului, acum fără „clacăşi ca liberal convins, care punea mai presus de orice noţiunea metafisică a libertăţii sfinte — căreia i se închinase şi Băl-cescu —, şi, în sfirşit, ca bun patriot romîn, luă asupră-şi opera reformei. Nu e nevoie să spunem cum o înţelegea: am auzit pe Bălcescu vorbind. Chestia reformei fu dată întăiu pe mina supra-Parla-mentuluî Unirii, Comisiei Centrale din Focşani, în care cu privire la această mare întrebare erau represintate toate nuanţele: conservatori de instinct: mari proprietari şi mlă-diţe de Domni; conservatori doctrinari, — ca juristul C. Brăiloiu; liberali realişti ca M. Ivogălniceanu. Punctul de vedere al acestuia fu râspins. Doar adusese unul din membri, cind i se vorbia de drepturile ce a căpătat ţeranul printr’o muncă de veacuri, „care a creat aceste pâmînturi l!‘, contra-argumentul: „de ce să nu dau zidarului o parte din casa la care a lucrat21*? Dar propunerea de a face— după a doua soluţie a lui Bălcescu — din sătean un embaticar, însă numai pentru casă, vie şi pometuri8, fu primită, de şi era atentatoare la drepturile sfinte ale unei proprietăţi care, între altele, avea şi păcatul de a nu se fi născut încă în aceste ţerî. Strigatul prin care se cereau imaşurî pentru sate: „nu vă împotriviţi a da hrana copiilor lucrătorului sătean“ — strigăt ce a răsunat şi acum cu cîteva săptămîni în urmă — 1 2 3 1 Ibid., II, p 616 2 Ibid., p. 323. 3 Ibid., p. 277. www.dacoromanica.ro 64 CONSTATĂRI ISTORICE CD PRIVIRE LA VIAŢA AGRARA A ROMÂNILOR fu primit cu ironie1. Se admise soluţia imaşuluî cu chirie, ca „embatic perpetuai”3, despre care cine ar fi putut crede că avea să fie privită ca alt atentat contra proprietăţii peste ceva mai puţin de o jumătate de veac? Se alese calea unei răscumpărări încete şi de bună voie, fără amestecul imperios al Statului. „Un aşezâmînt de credit fon-ciar”, zicea înţelepciunea doctrinară, „se va organisa pentru a favorisa dezvoltarea agriculturii, pentru a înlesni constituirea teritorială a comunelor rurale şi pentru a veni in ajutorul cultivatorilor săteni cari ar voi să cumpere pămint prin tocmeli de bună voie“3. Dacă va fi neînţelegere, preţurile de răscumpărare au să fie determinate — în legătură cumaximul lui Ştirbei — de o comisiune formată dins ubprefect, urmaşul vechilor ispravnici, din doi proprietari şi din doi preşedinţi de consiliu comunal din acel ocol. „Această comisiune” — un „tribunal de arbitri”, zicea Brăiloiu — „aşa compusă, va determina, prin majoritate şi prin act formal, adevăratul preţ al lucrurilor” .4 Comisiunea aceasta nu se puse în practică atunci; ea avu mai mult noroc în 1907. Se mal luă hotărîrea de a se vinde din moşiile Statului şi din cele mănăstireşti pentru a crea astfel, într’o măsură mal mică, dar imediat, mica proprietate, fără a lovi în boierii latifundiari5. Comisiunea nu fu în stare a’şî îndeplini reforma. Ea era însă necontenit predicată, în articole de ziare şi in broşuri. Petru Opran propunea, în cărticica lui adesea citată, punerea unei taxe pe „pâmîntul în genere, adecă atît pentru proprietarii de moşii actuali, cît şi pentru sătenii ce se vor împroprieta (sic)u. Casa Centrală ar putea contribui şi ea, printr’un împrumut, la cheltuelile exproprierii celor „două treimi” lucratejdeTţeranî. Şi el credea că e bine ca taxa 1 IbicL, p. 307. 2 Ibid., pp. 307, 311. 3 Ibid., p. 313. 4 Ibid., p. 286. 5 Ibid., pp. 287, 294. www.dacoromanica.ro ÎMPROPRIETĂRIREA DIN 181.4 65 să rămîie şi după plata integrală a pămînturilor expropriate, „pe de o parte, drept mijloc de a putea cumpăra. Guvernul şi alte moşii pentru trebuinţa spornicilor11 şi, în al doilea rînd, pentru ajutarea altor îmbunătăţiri şi reforme1. „Interese morale, interese ale naţionalităţii", spune acest proprietar mare, sînt în joc, şi ele nu îngăduie zăbovirea soluţiei definitive2. 0 astfel de soluţie n’o putea da, de sigur, o îngusta cameră oligarhică, precum era aceia din 1860, căreia, supt un ministeriu conservator, i se ceru reforma şi care o dete, în sensul vederilor majorităţii din comisia de la Focşani. Şi totuşi Opran o înştiinţase asupra primejdiei ce ar re-sulta dintr’o măsură neîntreagă şi sfioasă, necum dintr’una pronunţat reacţionară, ca aceasta. „O Cameră naţională11, zicea el“, ar trebui să observe că, de şi ea este compusă astăzi după glăsuirea Convenţiunii, dar este departe de a se putea zice că represintă interesele tuturor claselor din societatea noastră, departe de a se putea numi cu drept cuvînt Obşteasca Adunare. Care împrejurare ar recomanda regularea chestiei proprietăţii într’un mod ca alta, din urmă, mai întinsă Adunare să nu poată strica lucrările sale3.11 Proiectului boieresc, Kogălniceanu-i opuse altul, al exproprierii, cu răscumpărare stabilită de o comisiune ca acea prevăzută la Focşani, a celor două treimi. Proiectul aces-tălalt prevedea adăpători libere4, imaşurî şi „teritorii comunale11 5. Locuitorii de pe moşiile Statului şi aşezămintelor pioase pot răscumpăra locul lor cu o rentă plătită în curs de cinsprezece ani, iar locurile rămase s’ar vinde însurăţeilor şi chiar „coloniştilor romînî de aiurea"6. Camera nu primi legea lui Ivogălniceanu, şi Domnul, 1 P. 54. 2 P. 15. 3 Răspunsul către Arsachi, p. 22, nota. 4 Sturdza-Şcheianu, p. 595. 5 P. 596. 0 P. 609. 12351 5 www.dacoromanica.ro 66 CONSTATĂRI ISTORICE CU PRIVIRE LA VIAŢA AGRARĂ A ROMÂNILOR Alexandru Ioan I-iti Cuza, nu primi legea votată de Cameră. Ca ministru-preşedinte, peste doi ani, în 1864, Ivogălni-ceanu presinta proiectul său din 1862, aducîndu-i însă unele schimbări, între care e dispariţia clauselor privitoare la imaşuri şi adăpători. Boierimea luptă cu furie împotriva proiectului, cu toate că el suferise modificări, foarte dăunătoare pentru interesele ţerănimii, ameninţată a-şî pierde vitele, cum s’a şi întîmplat. Kogălniceanu fu proclamat „socialist şi comunist11. Şi beizadea Dimitrie Ghica făcea o profeţie cobitoare, semnalînd „perturbaţiile ce ar oea-siona, într’un şir mai mult sau mai puţin lung de ani, în exploatarea agricolă, unica industrie a ţerii, şi pierderile enorme care ar resulta pentru averile particulare şi bogăţia generală11. Kogălniceanu, care afirma că Prusia, făcînd politica pe care o propunea el, n’a văzut nicîun iuncăr rui-nîndu-se, dar a văzut de aceia cari „au cîştigat nemăr-genit111,— nu fu crezut. Peste cîteva zile, Vodă decreta legea din Maiu 1864. care dădea sarcina de a fixă preţurile de despăgubire unei comisiuni în care intrau şi un delegat al Consiliilor Comunale şi al fiscului, comisiune ale cărei lucrări erau să fie revisuite de comitete permanente. Statul emitea după noul proiect nevotat, din 1865, obligaţii care se distribuiau de un comitet de lichidare. însurăţeii şi coloniştii aveau să plătească un preţ ce era fixat pe cinsprezece ani înnainte. Comitetele permanente primiau în acelaşi proiect, şi misiunea de a constata în rapoarte scrise fluctuaţia preţurilor, şi Guvernul avea să le publice1 2. Prin acelaşi se hotăria încă odată desfiinţarea clăcil pentru toate timpurile. „In alcătuirile perpetue, claca însă nu va fi nici într’un cas privită ca răsplată din partea ţeranilor către proprietar11 Şi se îngăduia, în proiectul din 1865, a se cere „anularea a orice tocmeli pentru munca ce se va alcătui pentru un preţ mal puţin de jumătate din preţurile curente 1 Pp. 252 şi urm. 2 Pp. 1065-6. www.dacoromanica.ro ÎMPROPRIETĂRIREA DIN 18«i 67 ale locului unde are a se face munca într’o depărtare de patru miriametre"1. Dar clausa: „un aşezămînt de credit funciar special menit pentru a veni în ajutorul cultivatorului pentru a cumpăra pămînt sau a răscumpăra renta (plata anuală), se va organisa în cel d’intăiu an al punerii în lucrarea acestei legiuiri11, fusese părăsită. Astfel se înlătura primejdia unor răscoale ţerăneştî, căci pe alocurea ţeranil refusau boierescul şi-şî „îndreptau coasele în formă de suliţl“. Comisiunile fixară preţuri convenabile; puţini boieri cedară cele „două treimi" prevăzute; toţi însă găsiră ripl destul de bune de vîndut. Mulţi clă-caşî nu căpătară pămînt; atîţia cari nu fuseseră clăcaşî: Ţigani, surtucarl, funcţionari, primiră lanuri pe care le şi arendară, neputînd să le înstrăineze. „Clăcaşil din Tulu-ceştî“, scrie un cunoscător, „au lipsă peste 200 de fălci, cel din Frumuşiţa asemenea. Nu e comună de clăcaşî în Ţara Românească care să aibă întinderea de pămînt ce i se cuvine după tabelă"2 3. Niciodată nu s’a făcut o revisie, dar măsuri accidentale, provocate din motive interesate, scot la lumină abusurl monstruoase, largi întinderi de pă-mint care s’ar fi cuvenit ţeranilor şi care stau în ghiarele îndărătnice ale celorlalte lipitori ale satului. „Precum un copil de părinţi buni nu se scoate din casa părintească cu mînile goale, ci dobindeşte mijloace spre a putea îngriji pentru existenţa şi înnaintarea sa; zic încă: precum o pasere ce se scoate din colivie cu scop de a se liberă, nu poate pierde aripile sale, care urmează a-I servi la libertatea dobînditâ, tot aşa urmează ca şi săteanul să se libereze de tot ce a fost al lui şi cu tot ce serve de a se putea bucura de libertatea lulus. Dar n’a fost aşa. Nici Ivogălniceanu n’a rămas mult timp 1 P. 1062 2 Cuointul din Galaţi, III, no. 68. 3 Opran, broşura contra lui Arsachi, p. 33. www.dacoromanica.ro 68 CONSTATĂRI ISTORICE CU PRIVIRE LA VIAŢA AGRARĂ A ROMÎNILOll ministru, nici întreg regimul de atunci n’a durat, ci a făcut loc îndată luptelor de partide, purtate în cuprinsul clasei privilegiate şi, în definitiv, tot pentru folosul ei. Casa de credit prevăzută de Kogălniceanu nu s’a întemeiat aşa încît să fie la îndămînă sătenilor. Nicio învoială cu preţul excesiv n’a fost declarată nulă. Comitetele permanente n’au făcut liste de preţuri, şi niciun Guvern nu le-a publicat. Libertatea invoelilor a funcţionat nu ca în Franţa, mama libertăţilor, ci ca în Honolulu sau Siberia, batjocura lor. Claca s’a întors la Munteni ca dijmă la târlă. Ţeranul, rebel odată, nu i s’a mai împotrivit. Ani de crisă-1 apucaseră de la început, şi el a fost bun bucuros cînd la 1866 i s’a îngăduit a face pentru a doua oară abdicarea libertăţii sale umane — căci acum pămîntul n’avea voie să-l vîndă, precum n’avea putinţă să-l lucreze —, a se „rumîni“ şi „şerbi11 a doua oară, speculînd pe ani înnainte munca sa. Arendăşia munteană a fost în curînd întrecuta cu mult de cea evreiască, din Moldova, unde luxul şi absenteismul măturaseră pe proprietarul cel mare, folositor şi iubit pe vremuri. Trusturile cu preţuri generale, preţuri de crimă, oprite la 1840, dominau, triumfătoare şi insultătoare, la 1907. Se aştepta cetăţeanul rural liber, şi. in locul lui, din crisalida legii de la 1864 a ieşit fantoma oribilă a vechiului rumln sau vecin, a şerbului, robului din vremile turceşti. Cu o singură deosebire: că acesta muria de foame. Resultatul a fost răscoala din 1907, venită după un şir de alte răscoale. Se ştie însă că, atunci cînd ţeranul face o răscoală, Guvernele-i dau încă o lege de tocmeli agricole. Cea din anul acesta e mai bună fiindcă revolta a fost mai grozavă. Ţeranul nu poate face nimic mai mult pentru a smulge reforma cea mare ale cărei rădăcini ar fi în vechiul drept adevărat, anterior Regulamentului Organic şi a cărei floare minunată s’ar desfăşura slobod în viitor. www.dacoromanica.ro APENDICE I. Tipuri de documente privitoare la condiţiile agrare. — Din colecţia Academiei Romîne. — L Act moldovenesc de danie către o biserică. 16 Septembre 6916 [1408]. Alexandru-cel-Bun. „Precumă amu făcută cu a nostru bunu cugetă, cu a noastră deplină voe, amu tăcută pentru pomenire, pentru sufletile celoru mai nainte răpăosaţii Domni şi strămoşi ai noştri, şi pentru s[ă|n[ă|tate Domnii Noastre, şi amu dată bisericii Sfinţii Vineri ce-i la tărgulu Romanului, unde dzace 6a odihnită cu sfinţii maică noastră gupăniasa Anastasie, şi amu datu acii biserici doi sate în pămăntulu nostru a Moldova: unulu este Leucuşeştii lui Bratiianu, cu moara ce-î la izvoră, iară altulu este piste Moldova, unde au fostă Bratulă, şi amu dată acieşă biserici cu vadulă dină Moldova ce-î pi dină gosu de Tărgulă Romanului — dină lăture acelui Ţinută,— toate acele amă dată acii biserici a Sfinţii Vineri cu urică1, cu totă vinitulă, în vecii veciloră.“ Mărturii; blestem.—Traducere de pe la 1770; doc. 33/lxiii. Tot aşa, la 15 Mart 6918 [1410J, pentru „Domoncuşu StoI[ni]că şi fratele său Blajă şi lacobusă, (iulu lui Ghelebi Miclouş, ce au slujită el mal înnainte sfântă odihniţiloră Domniloru ce aă fostă, mal în-nainte de noi, cu dreaptă şi credincoasă slujbă“, şese sate: Ii se daă „pe Caşină şi pe Ohtuză [=Oituză], anume Stanişoreştil şi Laslo-vovţiî şi Grozăştil şi Stoeneştiî, de la Vlicicu“, cu uric, asupra lor 1 „Pe vecî“; după ungurescul orok, în formă rutenisată. V. nota de pe p. următoare. www.dacoromanica.ro 70 CONSTATĂRI ISTORICE CD PRIVIRE LA VIAŢA AGRARĂ A ROMÎNILOIÎ şi urmaşilor „şi fraţiloru lorii celorii maî di aproape şi fiilorii lorii", etc. (221/lxiii; traducere nouă). II. Act moldovenesc de danie către un boier. Suceava, 2 August 6922 [1414). Alexandru-cel-Bun. „Facemă ştire cu adastă a noastră carte tuturoru cine va videa-o sau, cetindu-să, va auzi-o, că acastă dreptă sluga noastră, giupînulă Şandrulu, au slujită maî înnainte la răposaţii niamurile noastre cu dreptate şi credindoasa sa slujbă. Pentru aceia, văzîndă noi cu dreptate şi credindoasa slujbă, l-arau miluită pre dînsulă cu osăbita a noastră milă, şi i-amă dată lui în pămintulă nostru ală Moldova ună sată, anume Munteniî-Scutaşî, unde iaste cniază Litu şi Şărbană, ca să-î fie luî urică şi soţii sale Marthiî şi fedo-riloră loră, Cozmiî, cu totă venitulă în veci, nepotiloră loră şi strănepoţiloră loră şi preastrănepoţiloră loră şi la totă niamulă loră. Iară hotarulă acestui sată să fie cu toate hotarăle vechi pe unde aă fostă de vecă. Şi pre adasta este credinţa [sa şi a boierilor săi]. Iară, după viaţa noastră, cine va fi Domnă în pămîntulă Moldova, ori din fiii noştrii, ori dină niamulă nostru, ori pe cine va alege D[u]mnezeă, să nu-i strice luî adastă danie a noastră, fără de vina luî; mai vărtosăsă o întărească, fiindcă i-amă dat-o lui pentru slujba lui cea cu credinţă1.“ Traducere din 1793; doc. 1/'lxiv. III. muntean de danie către o mănăstire. 7 Octombre 6937 [1428]. Dan-Vodă. |Preludiu retoric.] „Amă tocmită hrisovulăDomniiMeale ca să fieCasiîSfintei Născătoarii de Dumnezăă Sneagovuluî: cu bună dragoste pricepăndă aşa, şi cu dorire, amă dăruită, şi cu bălţile, şi cu toate locurile, şi satile Fringhişeştii... (loealb) şi Turbaţii, şi 1 Cf. studiul despre moşiile donative moldoveneşti pe care G. Popovicî l-a tipărit în „Prinos Sturdza". www.dacoromanica.ro APENDICE 1 71 amu dată Domniia Mea şi Vrăeştii...(loc alb). Dreptă aceaia să-î fie moşie şi strămoşie, pană in viaţa Domnii Meale şi pănă în viaţa nâscuţiloră d’intăiu fecorii Domnii Meale, Danciulu şi Basarabu, începăndă de oerită, de goşterită, de vinârieă, de găleată, de dijmăritu de stupi şi de grăă, de slujbe mici şi mari, de olăcăriî, şi de nimenilea nicîo băntuială să nu să cuteaze: a să clăti nici de unu lucru boerescu ori domnescu după trimiterea de slujbă a Domnii Meale, — că acela va avea mare urgie şi răotate de cătrâ Domniia Mea. îndreptări către urmaşi şi blestem. — Traducere nouă, c. 1680; doc. 285/xx. IV. Alt act asemenea (mai complet). Gherghiţa, 23 Mart 6908 [=6990,1482], indicţia 151. Basa-rab fiul lui Basarab [Voevod. Preludiu retoric.] „Drepţii acasta amil dăruită Domniia Mea acestu întru totu cinstită şi cuviosă, carile iaste pespre toată cinstea şi darurile, hrisovă ală Domnii Meale sfintei mănăstiri de la Snagovă, unde iaste hramulăVăvedenie Pre[ci]stăiia B[ogorodi|ţi şi cinstitului îndreptătoriă al călugăriloră şi învăţătorii ală turmei Iui Hjristojsceî cuvântătoare, bătrânului iermonahă chirii Ef-temie, şi tuturoră întru H[risto]s fraţilor ă câţi să vorăafla întru sfânta mănăstire, că amă adaosă Domniia Mea lasfănta mănăstire jumătate de hotară, şi cu apele de la Neajlovă, şi vămile luntriloră de la vaduri, pentru acoperirea sfintei mănăstiri şi a chiliiloră carile săntă în sfânta mănăstire. Şi iară amă tocmită ca, de la toate satile căte are sfânta mănăstire, să să iâ biră de la rumânii mănăstirii, şi acela să să aducă in sfânta mănăstire pănă căndă va sta sfănta mănăstire, ca să fie pentru lucrarea viiloră mănăstirii. Şi, iară, ca să fie sfintei mănăstiri a treia parte din vămile llhovuluî, pănă căndă va fi mănăstirea, ca să fie pentru înfrumosiţarea besearicii. Şi iară amă adaosă Domniia Mea sfintei mănăs- 1 V. Lăpedatu, Vlad-Vodă Călugărul, p. 21, nota I. www.dacoromanica.ro 72 CONSTATĂRI ISTORICE CU PRIVIRE LA VIAŢA AGRARĂ A ROMÎNILOR tirl ca totdeauna să se aducă sfintei mănăstiri dela ruinăm venită, dela sate ce voră fi ale mănăstirii, 8 cară de grăă şi 8 de orză. Şi iară ca să fie sfinte! mănăstiri 4 vaduri otă Didrihă, precurmi au fostă şi în zilile Vladulu! Voe-vodă, şi satile ca să păzească aceaîe vaduri şi să dreagă morile, ca să nu să strice. Şi iară ca să fie sfinte! mănăstiri la vama acălugăriţiloră a patra parte, iară din ceaialaltă parte a patra parte jumătate. I vama Lopatna (oemulă). Şi, iară, câte sate săntă ale sfinte! mănăstiri, Fringhişeşliî şi Izvorani! şi jumătate dină Tăncăbeştî şi Ghiermăneştii şi Popeştii şi Dobroşeştiî, Turbaţi! şi jumătate dină Şol-deşt! şi jumătate dină Sărăcineşti şi Nimireştiî, şi jumătate dină Spanţu şi Bărseştiî, şi jumătate dină Străoşt! şi jumătate dină Cărciumarî, şi Grădiştea, şi jumătate dină Velia şi Cămpulă ală Gărbuvuluî, (şi Floreaiulă) şi Câmpulă Manniî; şi, orice s’ară lucra printr’aceale sate şi locuri, or! gloabe, or! şugubinî, saă fieştece, la acealea nimea să nu aibă treabă, nici Vorniculă celă Mare, nicî celă Mică, nici ju-deţulă, nicî altă ispravnică cineva, saă slugă de ale Domnie! Meale; ci, orice se va lucra, pagube sau şugubine. să să ducă în mănăstire. Şi să nu meargă călugări! singuri, să se prade, ci să trimită egumenulă pre unulă dină fraţi la Vorniculă celă Mare, ca să Lrimiţă Vorniculă o slugă a Domnie! Meale, şi Vorniculă ală doilea,—aceia să globeascâ şi să ducă în mănăstire; iară egumenulă să dea Vorniciloră ce va fi cu dreptulă dentr’aceale şugubinî şi gloabe. Dreptă aceaia nicîună ispravnică ală Domnie! Meale, nici dij-mari, nicî oiarî, nici altăcineva să nu cuteaze a lua ceva dină toate căte săntă ale mănăstiri!. Ci acealea toate ca să fie ale sfinte! mănăstiri întru ocină veacnică şi urică, şi că-lugăriloră intru hrannă, pentru veacnică pomenire a Domnie! Meale. Dreptă aceaia, nimea să nu cuteaze a supăra pre acealea sate cu orice s’aă scrisă ma! susă; că, de ară cuteza a le face cineva băntuială, măcară cătă este ună pără din capă, acelă omă va avea mare scârbă, ca ună necredincosă şi neascultătoră şi înprotivitoră porunci! meale. [îndemn către urmaş! a păstra dania, şi blestem.] Şi mărturii amu www.dacoromanica.ro APENDICE I 73 pusă Domniia Mea aceşti! porunci a! Domni! Meale pre Mi-tropolitulă chiru Macarie; iproc.“ Traducere din c. 1680. — 284/xx. întărirea, din 7021, a lui Neagoe-Vodă, supt egumenul Ştefan, e numai o înşirare de moşii. V. Al treilea şi al patrulea act asemenea. Tîrgovişte, 6 Iulie 7038 [1530]. Vlad-Vodă fiul lu! Vlad. întăreşte „moşi! mănăstiri! ce să chiamă Tănganulă ..., ca să le fie de ’ntărire şi fraţiloră celoră ce lăcuescu întru sate de hrană, iară moşiloru şi pârinţiloru Domnii Meale şi Domnii Meale [în] veac! pomenire, pană căndu va fi sfânta mănăstire, şi să să scrie [la sfânta proscomidie], şi în sfăntulă pomealnicu, ca să să pomenească cu sfinţii ctitoriîntru toate besearicilerumăneştî; iaru, [după] pristăvirea Domnii Meale, să aibă într’unu ană o zi, seara, paraclisă cu colivă şi cu paraclisiru, adecă cu colacu, şi, noaptea, bdenie şi, dimineaţa, cu colivă şi cu colacu fraţiloru pretutindini-lea“.— Traducere într’o condică, c. 1680.— 281/xx. Bucureşti, 24 Iulie 7034 [1536]. Radu-Vodă fiul lui Radu. Dă Snagovulu! şi el: „vinăriciul, părpăru ce să va a-leage, vinăriciu domnesc, ce iaste de să cade Domnii Meale, l-amu daţii dinu totu dealulu care iaste maî susu scrisă [Valea Călugâriloru]“. yi. Act muntean prin care Domnul cedează unei mănăstiri venitul său de la stînile muntelui. Alexandru-V odă. Poruncă „egumenului Eustratie de la sfînta mănăstire din Sneagov“ pentru ca Logofătul lu! să poată lua „A*-X'OAok wr nc CT’iviii! r.o.vkpcKo ivt ima iiai\hhhh rr k a\ciuctiip“ www.dacoromanica.ro 74 CONSTATĂRI ISTORICE CU PRIVIRE LA VIAŢA AGRARĂ A ROMÎNILOR [=venituri de la stînile sfintei mănăstiri]: Greabova, Floreaiă, Radila, Babeşu, Zănoga, ce-î aparţineau no ctaph saiuvii [=după legea veche]. VIL Act despre vlnzarea unui „vecin* de pămînt. Tirgovişte, 13 Iulie 7080 [1572], Alexandru-Vodâ, fiul Mirciî. „Dat-amă Domniia Mea acastă poruncă a Domniei Meale lui Dragomiră şi lui Lazară şi lui Ivaşco, fecoriî Tătuleasii dinu Cămpulă-Lungă, şi cu feCorii loră câţi Dumnezeu le va da, ca să le fie loru unu rumânii [e^niiK ksmhmk], anume Stanii ală lui Mogoşă, dinu Ştefăneştii de la podgorie, pentru că l-au cumpărată Dragomiru şi cu fraţii lui, Lazaru şi Ivaşco, de la Stanciulu fecorulă Badei alu Belcei din Coteşti, dreptă 4.000 aspri gata, şi au vândută Stanciulu, feCorulu Badii Belcii, pre acastă mai susu zisă moşie, delniţa lui Stană dină Ştefăneştî, elă singură, de a lui bună voe, cu ştirea tuturoră fraţiloră săi şi a tu-turoră megilaşiloră; şi să fie lui Dragomiră cu fraţii lui, Lazar şi Ivaşco, în pace viile loră de vinăriciulă Domniei Meale şi de vinăriciulă boerescă şi de părpără, cumă nimenea să nu îndrăznească a să ispiti ca să-i bântuiască, să le iâ vinârică domnescă saă boerescă saă părpără. Dreptă aceaiaamă dată şi Domniia Mea lui Dragomiră şi lui Lazară şi lui Ivaşco. .., ca să le fie loră acastă . .. moşie, delniţa lui Stană dină Ştefăneştî, moşie ohabnicâ şi stătătoare, loră şi fecoriloră loră, nepoţiloră şi strânepoţiloră loră."— Traducere de „Lupp dascfălă] slovenescă la şcoala domnească in Bucureşti", 1754. — 334/xxix. La 7088 [1580], Mihnca-Vodă dă unei biserici din Buzăă şi KfiiitîH fllaHfK, cedaţi de un boier.— 93/xl. www.dacoromanica.ro APENDICE I 75 VIII. Alt act privitor la „vecini“ ca întindere, de pămînt. 10 April 7090 11582]. Mihnea-Vodă. „Dat-amă Domnia Mea cu învăţătura Domnii Meale popeî Athanasie denă Târgovişte şi cu fecorii lui, căţî Dumnezeu ii va da, ca să fie lui ocină în Stoineştî 3 rumâni [r. kcm mm ii] şi cu toate dealniţele şi curaturile loră, câte voru avea, partea lui Leudatu şi a jupăneasii lui, Voicăi, toată, oare-câtu se va aleage, denu cămpu, denu uscată şi denu apă, şi de peste totu hotarulu. Pentru că au cumpărată popa Athanasie de la Lăudată şi de la jupăneasa lui, Voica, parte loră de la Stoineştî toată, dreptă 3.500 aspri gata de argintă, şi aă vândută Lăudată şi jupăneasa lui de a loră bună voe. cu ştirea tuturoră inprejureaniloră şi a megiiaşiloră, denă susă şi denă josă, şi denaintea Domnii Mealc, şi denainte tuturoră boiariloră Domnii Meale.“ — întărire. — 57/xu. --- Traducere de pe la 1750. IX. IX. Act de mnzare a unui vecin muntean. „Adecăeă, Vasilie, fecorul Crăstei, fratele lu Agapie, scris-amă acesta al mieă zapisă, să fie de mare credinţă la măna Radului Logofătulă Dudesculă, ca să se ştie, căndu aă fostă acumă, în zilele Domnii nostru Io Mateiă Basarabă Voe-voilă, iară eă, Vasilie, m’amă vândută Radului Log. rumănă, cu ună fecoră ală mieă, Stanciulă, fără ocnă, şi cu fecori ce-mi va mai da D[u|mnezeă de acumă înnainte, dereptă 2 iape, preţu za ug. 13 şi dereptă 1 cală, preţu za ug. 4. Şi m’amă vândută eă, Vasilie, rumănă de bună voe, fără nicio silă, ca să-i fiă de moşii', lui şi coconiloră, în veaci. Şi la tocmeala noastră fost-aă mulţi boiarî, carii ş’aă pusă mai josă peceţile. Şi, pentru credinţa, n’amă avută inelă ce mi-amă pusă în locu de pecate deagetulă. A Casta măr- www.dacoromanica.ro 76 CONSTATĂRI ISTORICE CU PRIVIRE LA VIAŢA AGRARĂ A ROMÎNILOR turisescu ca să se ştie. Pisă Lepădată Logfofătulu] u Bucureşti, m[esijţa Oh[tomvrie| 5 dni, vlt. 7154 [1645]. f Eu, Vasllie. — 78/xlih. Se vede dccî că pe acest timp cîte un sătean îşi vindea stabilitatea pe moşie fără a fi supărat de datorie, şi fără să aibă o nevoie vajnică, ci numai în schimbul unui avantagiu de cumpărătură, ca aceşti trei cal. X. Act privitor la o mărturie de rumîni. Să se ştie noi, megiaşiî, cumă amu mărturisită noi cu sufletele noastre pentru Radulă Buzdugu si pentru Stanciulă Ţăvărlinghi, cumă săntă rumănî denă partea ce aă cumpărată Postealniculă Fota de la Drămuşă; aşa mărturisimă aceşti megiiaşi, anume: Dragomiră prăcălabulă deDărmă-neştî i Vladă i Costandină de Ulăbăneşti, şi de în Arceştî Dragomiră părcălabulă i Coica Dragomiră i Dumitru, i Socolă denă Cocorâştî, aşa mărturisimă noi, cumă săn-temă mai susă scrişî, cu sufletele noastre, naintea judeţului ş'a a mulţi prăgarî denă oaraşă denă Trăgşoră, cumă săntu rumănî de în plasa ce aă cumpărată Fota Postealniculă de la Drămuşă; aşa ştimă noi. Degete şi urmă de pecete cu cruce şi litere neînţelese.— C. 1620. — 52/xi. XI. Act muntean privitor la megiaşi şi rumîni. t Să să ştie acesta revaşu cumă se-aă prărită Muşată cu Mihnea naintea lu Alisadro Voivodă1 de hvaţe, dum-nelui 1-aă dată megiiaşă, anume: Vlăduiă, Brăcă, Bade, de Prăcăreani Tatulă; s’aă tocmită de ’ă dată şezutulu de la vale şi locă de la calea lu Semană de pă lăgă hotară şi de prisazi (sic) partea lu românii ce i să vini, iară altă pafrjte să ştie alaţî hviţă (sic), Muşată, Crăcună, Radu. C. 1600. — 48/xi. 1 Alexandru Mircea? www.dacoromanica.ro APENDICE I 77 XII. Act pentru întrebarea megiaşilor la vinzare. „Să se ştie megieşi i tocmelnicei Vladulue i Stană otă Găteşti, noHAi [=anume]: otu Răduleşti Badulu, iotă Găteşti Miculă, i otă Sineştî Stană Cegheşă, i Stană otă Găteşti, ce-să luaţi denaintea jupană Ivaşco Velă Dvornică, de să caute şi să adevereze pentru neşte oc[i]nă a lu Vladu, ci o cumpărată Romană, întrebat-aă pre Stană, aă nu 1-aă întrebată, căndu aă făcută cartea prea aceoc[i]nă. Deci, cumă voră afla cu ale loru suflete. Şi is[pravnică] Gane Por-tară. Pisă m[e]s[i]ţa F[ev]r[uarie] 7 dni. Şi zua de Dumineca Mare [şters: „şi zua de astăzi ină 13 dni“ Pis m[e]s[i]ţa“].— Copie modernă după un act presintat de profesorul Caian. — 62/lxxxix. XIII. Act pentru fuga ţeranilor de bir. 28 Maiu 71—. Mihai-Vodă. Pentru Mihalcea biv Vel Ban: dania satului Orleştî, părţile lui Căptar şi ale altora. Sahhjk tot uimii pemno ceao whh cSt K'bjKaa np-kWAf Kp’bau, Kh. A1111 ArtHâdHApS Bceroa, k’^ciiy, npH3 ^Shak, kk TSpcKce 3Ea\ah pAA1 khpSa ear ect 3A \'apaw mcthtoaiS gpw [= căci mai sus scrisul sat a fost bejănit mai înnainte vreme, in zilele lui Alexandru Voevod, toţi peste Dunăre, in Ţara Turcească, drept birul care este pentru haraciul cinstitului împărat]. El „îl plăteşte la Alexandru Voevod acel sat, toţi oamenii, de bir şi de toate dăjdiile“. Se arată cîţî aspri datoria fiecare. Mai dă şi 3a iiokaoh h 3a Kopaava [= pentru poclon şi curamâ: cislă]. — 12/l. XIV. Act pentru un vecin in Moldova. Eto ază Ionă Priijesculă Velă Dvornică vişniai zemli [=de Ţara-de-sus] scriemă la fecorulă nostru, la Druţană Vorniculă dină Şerbăuţi. Alta-ţî facă ştire pentru răndulă www.dacoromanica.ro 7(3 CONSTATĂRI ISTORICE CU PRIVIRE LA VIAŢA AGRARĂ A ROMÎNILOR lui Pânteli.i Bărbovschie, că ni să jăluiaşte că i-ai luată unu vecină a lui, şi cu dajde înă urmă, şi-lă opreşti acolo; deci nu ţ’amă dzisă să tragi oameni cu cislă şi vecinii altora, că eă acela lucru nu a-lă sufără, ce ţ’amă dzisă, carii oră fi vecini fugiţi al noştri de curăndu, pre aceia să-î tragi; iară să nu faci vală oameniloră. Deci să-î dai veci-nulă, să nu-lu opreşti, să nu mal vie să să mal jăluiască. Tiâ\ riHLiJCiW |=aceasta scriem]. Ază Tonă Prăjesculă Vor. iscală. — 192/vni. XV. Aci de vinzare ele moşie în Moldova. ţ Nădăbaico bivşiî Dvornică hhha starost[e] putnoi i ajudţscolj. Adecă aă venită înnaintia noastră Petrea Bodea, de nime nevoită, nice asuprită; deci aă vândută dintr’a sa direaptî moşie ce aă avută înă sată la Bodea 12 pământuri dintr’a sa parte, însă înă cămpu, iară în silişte satului iarăşă gumătate, din partea Petrei Budeî, ce să va aleage, direptu 50 taleri mari. Deci s’aă sculată D[u]mitraşco fecorul lui Ştefană Logofătulă c-aă fostă1, dec aă plătită totă deplină, totă, precumăţ?) şi mal susu scrisă iaste..., şi 50 taleri mari, întru mănule Petrei Bodeî, ca să hie lui cu totă venitulă neurnitu, iarăşi cumă mal susu iaste scrisă: 12 pământuri în ţarină; iară mal multu să nu aibă a mai adaoge saă a săpa, în laturi, sa[u] la pădure. Şi iarăşi aă fostă acasta tocmalâ înnaintea noastră. Şi gumătate denă partea Petrei în silişte. Şi oameni buni şi bătrănl ce aă fostă: Vlaiculă de la CrăstfieneştI], i Danculă, Ionă Dudulă dorobâă Ionă Fusulu, Simionă otă Vişă-Crăst[ieneştl], i Simionă taj, Toaderă tijă; Aa c'k 3Narr 3a cna f= ca să se ştie despre aceasta].“ — 101/xcvm. 1 E tatăl lui Gheorghe Ştefan-Vodă. www.dacoromanica.ro APENDICE I 79 XVI. Act muntean de scutire a unor săteni privilegiaţi. t M[i]l[o]stieî b|o]jieiu lo Matei Bas[ajrab Voevod i g[o|s-[po]d[i]nă davatu g[ojsp|oJd[st]v[a]mi sii poveleanie g|o]s-[po]d[stva|mi |=am dat Domnia Mea această poruncă a Domniei Mele] satului Spanţovă, ca să fie în pace şi slobozi de lucru domnescu, de podvoade, de mertice, de cai de olacă, de cătră nime valu seau băntuială să n’aibă, — pentru aceasta, că i-amă ertatu Domnia Mea, pentru voia priia-tinuluî Domni Meale jupănului Hozună-Mustafâ; numai să aibă a lucrurea (sic) la zăgasă, căndu va fi de lucru; iară de alalte de toate să fie în pace, cumu scrie mai susu. Că, cine să va ispiti a-i învălui, mare certare va avea de cătră Domnia Mea, etc. Pis M[a]rt[ie] 13 dni, 7141 [1633]. Pecete mică cu chinovar, ovală. Iscălitură; monogramă. Pe V°: Huzumu-Mustafă. XVII. Act de vinzare a unei moşii pentru plata birului. j Adecă noi, megiiaşi de la Văcăreşti, anume uncheaşul Ispasu şi Dragomiru şi Stană celu bătrănu i Voinia i Costea i toţi megiiaşi de sată,— cum să se ştie că au vândută moşiia Staiî pentru berulu lui, cumu că aii fostu fugită şi au căzută berulă lui în spinarea nostră; şi dup’ aceaia au venită fecorulu Staiî, Stanculă, şi se-aă tocmită de a lui bonă voe, şi cu fraţi lui. cu Miculă otă Bărzeşti, şi ş’aă văndută partea lui, stănjinii—denu partea ce au cumpărată stănjini 10, şi, de în partea Simiî, stănjinî7 polă. Şi iară a cumpărată Miculă, cu fraţii lui şi cu nepoţii lui, partea uncheaşuluî Stană, de fundulă morii, pre 60 de stănjini ce i se va aleage,—numai de iundulă morii, dereptu 300 de bani. Şi mărăturii săntu: Ispasu şi Stanculă şi mu[IJţî omeni buni şi bătrâni. Şi, pentru credinţa, pusu-ne-amu şi peceţile. Şi www.dacoromanica.ro 80 CONSTATĂRI ISTORICE CU PRIVIRE LA VIAŢA AGRARĂ A ROMÎNILOR amu scrisă eu, Stanculă diiaconulă otă Popeşti Radului Logofătului. Pisă measiţ[aj Maiă, dnă 28. Trei degete ca iscălitură. — 53/xi. XVIII. Act privitor la luare de dijmă in Moldova. „Ocolaşi di Ia ocolu Săretuluî. Acestu Toaderu săn Ionu Bută au arătată cumă că, avăndă tată-său, pe moşia Cor-neştii un ogoră cu păpuşoi şi preutul Tânase otu Bereştî aii mersu la culesulu păpuşoiloră, cerăndii dijmă, au mersă peste ogoru, şi au luaţii unii sucmanii, o căldare, zicăndă că este ogorulu araţii pe parte lui, care moşie nici pâră acumu nu este hotărâtă. Pentru care iată câ-ţî scriu de va fi cumii arată, să-i înplineştî sucmanu i căldare. larii, fiindii pricina înt’altu chipii, să-i trimeţ aice faţă. Acasta. Alai 18.“ — Doi ispravnici. Moldova; c. 1780. XIX. Act pentru aşezare de săteni noi. Prea-cinstite şi de bunu neamă dumţneata] Velii Banii. Cu prea-plecat[ulu] nostru răvaşu jăluimă milii şi bunătăţii dumţitale] noi, toţi sătenii ce ne-am aşăzatii pe moşiia dumfitale], Bolduru, otii sudăSIam-Răm[nic|, că ne-amă aşă-zatii căţiva oameni de adunătură pă acastă moşie, unii dinii raia şi alţi dinu Moldova; care de unde amu pututii, ne-amii strănsu acii. Şi săntu acumu trei luni de căndii ne-aă venită birii de la ispravfnicj, doo cverturi deodată, şi ne cere la unu Cvertu 20 de galbeni, un galbenă de t1 7, şi la altă cvertă iară 20 galbenă, însă galbenulu de t1 6; şi un cvertu 1-amă dată, t1 80, şi de altă cvertă şade zapciu pe noi, de ne apucă cu mare strănsoare să dămă bani, — care, cu căţi bani ne cere, nu săntemă vrednici a-i da. Aflăndu-ne în mare sărăcie şi oameni de adunătură, cu lacrămi ne ru-gâmă dum[itale] ca să avemă dreptate dela dumfneata], ca să ne faci aşăzămăntu de aici şi mai pe uşure, ca să www.dacoromanica.ro CONSTATĂM ISTORICE CU PRIVIRE LA VIAŢA AGRARĂ A ROMÎNILOR 81 putemă şi noi lăcui pe moşie dumfitale], şi să ştimă ce să dămu, să nu ne mai vie înăcărcături. Mai facemă ştire dumfitale] pentru iazulă ce iaste să tăemă, pentru iazulă heleş-teuluî, şi ne-amu dusă ca să-î tăemu, şi ce! cu moşiile nu ne îngădueşte, ci ne-aă gonită defla] pădure cu 70 de sănii deşarte îndârătă, şi, căti amu adusă, 70 care, şi amu a mai aduce, şi iară nu ne lasă să tăemă. Ci ne rugămă [dujmfitale] şi pentru acasta, să ne faci orănduială de unde să tăem ca să înplinimu poruncile d[u]m[itale], că şi de lemne de focă săntemă ţinuţi, şi ne iâ de cară câte 20 parale. Mai jăluimă dumfitale] că ai trimisă dumfneata] carte domnească pentru Boldeşti-Vechi, ca să nu dea biră optă luni după strămutarea loră, şi nu s’aă ţinută în seamă, că amă dată biră şi pă aceste optă luni. Şi noi cei de adunătură, care ne-amă aşăzată pe moşie, aă venită părcfălabulă] Mitrea denă satu Sălciile, sudă Ial[o]m[iţa], şi cu omu domnescu, ca să ne ducă la urmă. Şi nu ne-aă dusă la urmă, ci ne-aă făcută mare cheltuială, şi ne-aă luoată şi vitele: de la Gligorie 4 vaci şi o iapă, de la Ionă o vacă, şi o căldare, şi 2 saci şi o căldare, 2 sahane şi o păreche hăţfurîj de cai, i 2 sape, şi ună căpăstru dă pele, i 12 coţi de saci necusuţi, 2 cercuri de heră, de care, şi o şa, cu toate ale ei, şi o jumătate chilă de orzu boerescă. Cu aceste, cu toate, ne-aă prădată; ne rugăm dumfitale] să avemă dreptate la toate, ca să putem şi noi a ne alăcui aici. Şi ce va fi mila d[u]m[itale]. Prea plecaţi dumfitale], noi, toţi sătenii de la sătulă dumfi-tale] Boldu sudă Slam Rămfnică]. XX. Act pentru aşezare de săteni noi. Cinstită dumfneata] Velă Ban. Cu prea-plecatfulă] mieă răvaşă aducă aminte dumfitale] pentru sătulă Codreştî, că s’aă strămutată şi s’aă dusă în Moldova, de iaste ună ană, şi acumă poftescă să vie iară aici pe moşiia dumfitale]; ei să rogă dumfitale], căndă voră veni, să nu aibă vre o supărare dela sală, şi să le faci d[u]m- 12351 fi www.dacoromanica.ro 82 APENDICE 1 fneataj orânduiâlă, să ştie câte zile să clăcuiască pe anu, — că oameni s’ară strânge mulţi, văzăndă mila d[ujm[itale]. Prea plecată dumfitale]: Ionii Păr [căi abulii], de la sa-tfulă] dumfitale] Boldu sudu Slamu Rămfnică]. XXI. Act privitor la un posluşnic boieresc muntean. Prea-cinstite dumfneala] jupăne. Cu lacrămî fierbinţi jăluescă mili şi bunătăţi dumiftale], că eu, a vând u unu frate carele fusese datu dă cătră dum-n[ea]loră ispravnicii la mizilhaneao a Buzăului, acumă dă astă primăvară, ne mal putăndă luptă greutatea menzi-luluî, mal vărtosu fiindă omă slabu, neputincioşii şi fără de alt ajutoră, dumn[ea]loră boeri ispravnici 1-aă datu cu dajdiia la satu unde să află cu şăderea, şi, nemal avăndă cu cine a să mal cislui spre uşurinţa, ajutorindu-să, îl este foarte greă ticălosţulul], căci este omă fărfă] altă căpătată; -aă mal pusă şi pe altu fratele, carele să află fugitu din vremea care 1-aă scosă pâ dănsulăţ?) de la menziluhanea, şi ialu plăteşte şi pă acela, cu năpaste. Pentru care cu lacrămî mă rogă mili şi bunătăţi dumfitali], ca să te mi-lostiveştl asupră-I ca să-lă scoţi de la acea greutate, şi să fiie şi elă împreună şi ca mine posluşnică casiî dumfitali], între lumănărarî; şi, pentru silinţa dumfitali], ună cală. Mă mal rogă dumfitali], pentru că gi|ne]re-mieă Standul, ce să află între pogonaşi dumfitali], fundă iarăşi omă singură şi fără de a mal avea altă ajutoră, nu mal poate a mal ţinea răndfulă] pogonărăşii; ci cu lacrămî mă rogă milostivirii a să face lumănărară, precumă şi eă, casiî dumfitalji. Pentru care mă rogă milostivirii dumfitali] să nu rămâiă intru obidă la rugăc[u]nea, carele amă căzutu i la . . . şi bună ajutorulă ală dumfitali]. Prea-plecatu dum[ital]i slugă, Stană Săgeată, lumănărară de la curtea dumiftali]. www.dacoromanica.ro CONSTATĂRI ISTORICE CU PRIVIRE EA VIAŢA AGRARĂ A ROMlNILOR 83 XXII. Act muntean de strămutare a unor rumini. Adecă no! care ma! josu ne vomă iscăli, dat-amă încredinţată zapisulă nostru la cinstită măna dumnealui Andrei Vrusi bivelă Pahfarnic] precumă să ştie că, aducăndu-ne cu porunca Divanului pentru o moşie a dumnealui ce o are la Urezu sudu Romfanaţî], ce sântemă cu şederea în mijlocii moşăi, unde este totă hrana şi pădure cu ghindă, ca să eşimu la sălişte; deci noi, pentru ca să nu mai întrămu prin judecată, şi cunoscăndu-ne dreptu a nu mai şedea cu casăle nostre unde amu şezută pănă acumă, ne-amă legată cu zapisulă acesta înnainte dumnealui ca de acumă înnainte să eşimu la sălişte şi să ne păzămă vitele ca să nu mănânce ghinda, ci să o vănză dumnealui unde va găsă. Dară, intămplăndu-să a nu ne ţănea dupe legătura zapisului acesta, cătă stricăciune vomă face, atătă la ghindă, cumă şi Ia altile, să aibă dumnealui a ne trimite mum-başiră cu treapădă şi a înplini orice stricăăuni vomă face, findă şi suptă globâ ca nişte nesupuşi... 89, Săpfiem-vrie] 12. Aşijderea şi de va vinde ghinda vre unui neguţător şi nu ne vomă pâză vitele, şi le va prinde cumpărătoriu ghinzăi, să aibă voie a ni le ucide, şi să nu mai fie nici-o judecată între noi. Trei semne cu degetele. — 73/xcn. XXIII. Act moldovenesc de confiscare a unei moşii. Neculai Mogăldea Velă Ciaş[ni]că. Adecă aă vinită în-naintea noastră Mierăuţă fecorulă căldărariului de Iaşi, cu cinstită cartea Mării Sale lui Vodă, pentru câtva argintii ce i s’aă fostu furată, şi ş’aă aflată o teacă de argintii la ună nepotu a Stârcei. ce-i copilă în casă la Vorniculu Boulă. Deci copilulă ş’aă pusă sodăşă’ pre Stârcea c-aă fostu părcălabă. Deci- noi i-amă gudecată www.dacoromanica.ro 84 APENDICE I să afle Stârcea sodăşulă de la cine au luată teaca, sau să dea samă de cătu argintu au peritu lui Mierâuţă fecorulu lui Vasilie Căldărariulu. După acia, Stârcea, deac’aă vădzută nevoia, elu ş’aă pusă sodăşiî, pre feCorii lui Mierălă dină Lipăeştî. Deci aă mârsu Stârcea şi cu păgubaşi şi cu .omulă nostru la feCorii lui Mierălă dină Lipăeştî, ş’aă aflată dintr’aceale unealte ce i s’aă furată, şi o zgardă de faci (?) de bucăţi poleită. Deci feciorii lui Mierălă, vădzindu că sirntu vinovaţi, ei ş’aă pusă o parte de ocină, a patra parte de Lipăeştî, şi ş’aă pusă dzi până după Paşti într’o săptămână, să înble după aceale lucruri C-aă furată, să le afle, iară căte nu voră alia, să le plătească, iară, de nu voră ti la dzi, să fie ocine pietoare. Şi s’aă în-păcată denaintea noastră, şi i-aă făcută şi zapisă pre ocină, ş’aă iscălită boiari şi mulţi feCorî de boerî. De iasta scriem ii ca să să ştie. U SuCav, Fev[ruarie] 2b. Neculai Mogălcle, Vel Ciaşnicu. — 230/xm. XXIV. Act moldovenesc de împărţire de moşie cu vecini. Adecă eă, Vasilie Stârcea, nepotulă lui Simionă Ţira şi cumnatu-mieă Nicolai şi sorurile mele, Mierla şi Iliana, scremă şi mârturisimă cu cestă zapisă ală nostru cumă de bună voe nostră, de nimeanea voiţi, nici siliţi, ne 'mă voită şi ne ’mă tocmită cu giupănesa Tofana, ce aă fostă după unchiu nostru, după Simionă, pentru vecini ce-aă avută făcuţi şi denă cu[m]părături. Deci i-aă venită giu-pănesei Tofaniî toţi vecinii C-aă fostă pre cumpărătura denă Şârbăneşti, C-aă fostă mutaţi de unchiulă nostru înă Bereşti, — aceia să fie toţi a dumisale, cumă s’aă tocmită; şi întâi cumă avemă şi altea zapise înpreună denă inpărţala ociniloră cumă s’aă venitu. Aşijdirea şi denă vecini car iaă fostă făcuţi înpreună dumisale cu unchiu nostru în Ioznă-şenî, ve[nit]u-s’aă în parte dumisale acei omeni, anume: Ionă Holovceală şi Iftiţmie], frate-săă, şi Onofrei şi Agapie şi Mironâ; aşijdirea Ivană şi Simionă Rusulă încă săntă a www.dacoromanica.ro CONSTATĂRI ISTORICE CU PRIVIRE LA VIAŢA AGRARĂ A ROMÂNILOR 85 dumisale, c-aă adusă denu ŢaraLeşască, şi s’au lipită pe lăngă caşa dumisale după morte unchiu nostru. Deci aceşti omeni să fie a dumisale in veci, cici (sic) să mai avemu a pără, nici a dobăndi, niciodată. Şi în tocmala nostră aă fostă unchiu nostru Jonaşco şi Mirăuţă, şi mulţi oameni buni. Şi noi amu iscăflită] intr’ acestu zapisă, adevărată să să ştie. — 68/il [Iscălituri.] XXV. Act moldovenesc de scutire a unor ţerani. F. d. „Urechi Velă Vornică di Ţara-de-jos“ arată cum „Mogildea bivă Velă Vornică, dregăloriulă Ţinutului Co-vurluiă", a „scos dină dabile“ pe un om din Furdueşti, în schimb pentru „partea de ocină din sată IgeştiV a acestuia. Marturî şi „Toaderă Jora, namesnică de Bărladă, şi Neofită, neguţitoriulă dină Bărladă, şi Avramă diiaculă şi Grozavă Ciornocuşă diiaculă“. Original slavon şi traducere de pe la 1800.— îO/xLvn. www.dacoromanica.ro APENDICE II. VoevozI, Cneji, HarambaşI şi Agi al Romînilor sau „Uscocilor“ din Bosnia1. I Menţiune ele Voevod. 1563, la „graniţa vindică“ „Vlach Marckho Voivoda“. (520.) II. Vait, von Hallegg către Archiduae; Kreuiz, 16 Sep-tembre 1589. . . . So khan Eur Fur. Dchl. ich underlhenigist unver-meldter nit lassen, das sich ain wallachischer Ivhness mit etlichen newen Wallachen nahent gegen den windi-schen Grilnizen, zbischen Syratsch unnd Carsstowacz, an-gesezt, unnd, dieweil des unnuzen Gesindts sonnst gar zuvil ist, wăre ich mit gbttlicher Verleichung dieselben Heusser, so es anderst das pbess Wetter zulast, zu ver-hbren .... (57, Kriegswesen, 1587-9; 1589, fol. 89.) 1 V. Mon. Comitialia Hung., V, p. 494: „Valachos vel Uczko-kos“. Cf. H. J. Bidermann, Die Serben(sic)-A?isiedlwigenin Steier-mark und im Warasdiner Grenz-Generalate, în „Mittheilungen des historischen Vereines tur Steiermark“, XXXI (Graz, 1883). www.dacoromanica.ro APENDICE II 87 III. Hallegk către Archiduce; Warasdin, 23 Septembre 1590. infrîngere a „die Wallachen so von den zwo slarckhen Tschettaj geschlagen worden". IV. Ştefan Grăsswein către Archiduce; Pettau, 5 Septembre 1592. .... Das auch Tomăsch Weyvoda zu Dernya umb ein sehniidt Ross soli funff wallachische Khinder in die Tiir-khey geben, etc. (526.) V. Grăsswein către Archiduce; Koprinitz, 8 Novembre 1592. Atac de cară din partea unei „starckhe Tschedta" de „Wallachen". VI. Matthias Puchler, căpitan de Sankt-Georg, către Grăsswein; 19 Iunie 1593. Năvălise o „Tschetta Wallachen" în „Commeriza". (526.). | r- VII. Herberstein către deputaţii Stiriei; Graz, 28 Februar 1604. .... Als noch vor funff Jaren, wie Euer G. und H. etlichermassen wolbewust, und sonst fasst mannigkhlich unverporgen, ein starkhe Anzall Wallachenn, auf die mit i-nen gepflegte Tractation, sambl Weib unnd Ivhinndt, auss des Feindts Dition mit sonnderer grossen Muehe und Ge-fărligkhait herauss in die Christenhait, an dise mir damals www.dacoromanica.ro 88 CONSTATĂRI ISTORICE CU PRIVIRE LA VIAŢA AGRARĂ A ROMÎNILOR anvertrautte wandische Granizen gebracht, und inen die Bewonungen ann den underschiedlichen Grănizflekhen ein-gegeben wordenn, haben sich undter solchen herauss-khumbnen Wallachen vili furneme Harumbassa oder Weegfurer, sonderlich der Dragul Aga unnd andre der-gleichen mehr, befunden, welche, umb irer gegen der Christenhait tragenden wolmainenden Affection Willen, nicht allain Hauss und Hof und was sy in anligenden Guettern drinen gehabt und ruebig geniiessen khunen, guettwillig in die Schanz geschlagen und hinder sich ge-lassen, sondern dass sy auch sonnsten von Farnuss unnd andern iren angehorigen Sachen dass Wenigiste und, zu rechen, gar nichts mit sich herauss bringen mugen. [Li-a dat haine pe datorie. Acuma croitorul cere plata. Valahii] schier bisshero mit ircn aul'richtigen treugelaissten Khrigsdiensten umb die werde Christenhait und dass ge-liebte Vatlerlandt ruemblich und avoI verdient gemacht." (Ser. la.) VIII. Felix von Solirotenbach către Archiducele Ferdinand; Coprinitz, 20 Iulie 1607. . . . Es sollen die furnembsten wallachischen Knesen, so sich zwiSchen der Traa und Sau befinden, zu dem Bct-schier-Aga auf Osseckh... [în 1628, -unsere Wallachen" surprind nişte Turci (raport din Varasdin, 15 Maiu.] (533-4.) IX. Sic/ismund de Trautmansdorf către deputaţii Stiriei; Toplitz, 15 Maiu 1630. „Die auf die windischen Grănitzen wohnende Walla-clien" au neînţelegeri cu „ihre Oberhauptleute — inson-derheit . . . den von Creutz"; se plîng la împărat. îi chiamă el pentru cercetare. La 11 Maiu, ain starcker AnzahI zu Ross www.dacoromanica.ro APENDICE II 89 undt Fuess alhir in Feldt eingestellet“. Cea mai mare parte din piingerî — falşe, l-a mustrat „durch den Ertzbischoft von Constantinopel undt andere Mittelpersonen." Nu vor pleca fără destituţia celui din Kreutz. ÎI ameninţă. Cer prin archiepiscopul de Constantinopol să vie el la dînşiî în lagăr. Vine: „aida sie, etlich hundert starck zu Ross gehalten; ihre Heiipter, Wayvoden undtKinesen, aber zu Fuss mit gebognen Knien ihr Verbrechen erkennet“. I-a iertat şi li-a dat diploma imperială, care i-a bucurat mult. X. Acelaşi către acelaşi; Varasdin, 7 August 1630. După cîteva zile, „ValahiF au cerut o confirmare de privilegii, care li s’a refusat, ca atîrnînd de împărat. Cer să meargă la el. Aprobă, dar nu stipendiaţi, necesari ţeril. Se duc şi din aceştia, „sonderlich der Comlen undt Iuek Biashinovicz“. La întors,, zic că împăratul i-a liberat de toate, rămîind să asculte numai de el doi. Convoacă pe „Valahi'1, cu provisii pe opt zile, la Belovar, pentru a invada teritoriul turc. Nici pecetea lui, nici ameninţările n’au efect. La 26 ale lui Iulie, trec 2.000, în Turcia, „gegen Schwătsch“, unde pradă. La întors, spun că el nu lasă pe cel doi să vie la dînsul; dacă vrea însă, vin toţi. Căpitanul a cerut pe cel doi şefi. (534.) www.dacoromanica.ro TABLA CUPRINSULUI. Pag. I. Constatări istorice cu priyire la viata agrară a Romînilor .... 1 Prefaţa................................................. 3 I. Concepţia «dreptului românesc».................... 5 II. Condiţiile de viaţă ale Romînilor supt regii sîrbeşli . 7 III. Condiţii agrare la Alhos, in ţerile «latine» ale Patra- suluî şi Ciprului.................................10 IV. Regii unguri şi satele româneşti...................13 V. Domnii Ţeriî-Romăneşti şi vechea organisare a satelor 14 VI. Domnii Moldovei şi satele moldoveneşti.............17 VIL Urmările întemeierii Domniei moldoveneşti. Emigrări în Polonia şi întemeiarea de sate româneşti acolo 22 VIII. Crisa financiară din veacul al XVI-lea şi «vînzarea» pămînturilor ţerăneştî...........■..............24 IX. Cele d’intăiu vînzări de moşii ţerăneştî • . . .28 X. Vînzarea muncii ţeranuluî fără moşie ....... 29 XI. Schimbările din veacul al XVIII-lea..............32 XII. Nemulţămirile ţeranilor cu starea lor îu veacul al XVIII-lea. Emigrări............................. . 40 XIII. Polle boiereşti de proprietate deplină............41 XIV. Măsurile Regulamentului Organic ..................47 XV. Adăugirile şi îndreptările aduse Regulamentului Organic...........................................50 XVI. Măsuri de administraţie luate în aceiaşi epocă pentru ajutarea ţeranilor................................54 XVII. Mişcarea spiritelor pentru «liberarea» ţeranilor . 56 XVIII. Schimbarea stării ţeranilor în ţerile vecine ... 59 XIX. Legislaţia agrară a lui Barbu ştirbei şi Grigorc Gliica 61 XX. împroprietărirea din 1864 ....................... 62 II. Apendice I. Tipuri de documente privitoare la condiţiile agrare . 69 I. Act moldovenesc de danie către o biserică.........69 II. Act moldovenesc de danie către un boier...........70 III. Act muntean de danie către o mănăstire.............70 IV. Alt act asemenea (mai complet).....................71 V. AI treilea şi al patrulea act asemenea ...... 73 www.dacoromanica.ro TABLA CUPRISSULUi 91 VI. Act muntean prin care Domnul cedează unei mănăs- tiri venitul său de la stînile muntelui.........73 VII. Act despre vînzarea unui «vecin» de pămînt ... 74 VIII. Alt act privitor la «vecini» ca întindere de pămînt 75 IX. Act de vînzare a unui vecin muntean . •.........75 X. Act privitor la o mărturie de rumînî.............76 XI. Act muntean privitor la megiaşî şi rumînî........76 XII. Act pentru întrebarea megiaşilor la vînzare .... 77 XIII. Act pentru fuga ţeranilor de bir................77 XIV. Act pentru un vecin în Moldova...................77 XV. Act de vînzare de moşie în Moldova.............78 XVI. Act muntean de scutire a unor săteni privilegiaţi . 79 XVII. Act de vînzare a unei moşii pentru plata birului . 79 XVIII. Act privitor la luare de dijmă în Moldova ... 80 XIX. Act pentru aşezare de săteni noi..............80 XX. Act pentru aşezare de săteni noi...............81 XXI. Act privitor la un posluşnic boieresc muntean . . 82 XXII. Act muntean de strămutare a unor rumînî ... 83 XXIII. Act moldovenesc de confiscare a unei moşii . . 83 XXIV. Act moldovenesc de împărţire de moşie cu vecini 84 XXV. Act moldovenesc de scutire a unor ţeranî .... 85 III. Apendice II. Voevozi, Cneji, Harambaşi şi Agi ai Romînilor sau „Us- cocilor“ din Bosnia ..............................86 I. Menţiune de Voevod.................................. 86 II. Veit von Ilallegg către Archiduce; Kreutz, 16 Sep- tembre 1589 ..................................... 86 III. Hallegk către Archiduce ; Warasdin, 23 Septembre 1590 87 IV. Ştefan Grâsswein către Archiduce; Pettau, 5 Sep- tembre 1592 ..................................... 87 V. Grâsswein către Archiduce; Koprinitz, 8 Novem- bre 1592 ........................................ 87 VI. Matthias Piichler, căpitan de Sankt-Georg, către Grâs- swein ; 19 Iunie 1593 .......................... .87 VII. Herberstein către deputaţii Stirieî; Graz, 28 Fe- bruar 1604 .................................... 87 VIII. Felix von Sclirotenbach către Arcliiducele Ferdi- nand ; Coprinitz, 20 Iulie 1607 ................ 88 IX. Sigismund de Trautmansdorf către deputaţii Stirieî; Toplitz, 15 Maiu 1630 . . •.......................88 X. Acelaşi către acelaşi; Varasdin, 7 August 1630 ... 89 www.dacoromanica.ro PREŢUL LEI 1.50 www.dacoromanica.ro