Coperta şi supracoperta: Done Stan SNOAVA POPULARĂ ROMÂNEASCĂ n Ediţie critică de SABINA-CORNELIA STROESCU EDIŢII CRITICE DE FOLCLOR-GENURI HO. EDITURA MINERVA Bucureşti—1986 .xfu/• 3 II RELAŢII DE FAMILIE 1. Soţ-soţie CE-I MAI SCUMP : NEVASTA ORI VACA ? Un om părăsindu-şi satul, în care s-a născut, s-a dus şi s-a aşezat într-altul, unde deloc şi-a căutat şi aflat mai mulţi amici. Nu mult după strămutare <îi crapă unica vacă ce avea, şi mai tîrziu îi muri şi soţia. Cînd auziră amicii săi, de moartea soţiei, alergară cu toţii la dînsul, îmbiindu-1 fiecare cu cîte o femeie, nemotenia lor. La aceste multe îmbieri, bietul om oftînd grăi : — Ce mai oameni buni în satul acesta şi ce mai amici ; cu femei mă îmbie toţi, dar cu vaca nici unul ! Vezi Typol. bibi.; tip 3340. Este atestat în Transilvania, Muntenia şi Moldova. Variante: 2. (Fără titlu) UNIV., II (1885), nr. 320, p. 3. 3. (Fără titlu) ŞEZ., II (1893), nr. 10—11, p. 2S3. 4. Prieteni buni, CAL. CALIC., VII (1895), p. 38. 5. Nevasta şi vacay Stăncescu, Glume, p; 25. 6. între doi care se-ntîlnesc, F. POP;, III (1895—1896), 7. Vaca şi nevasta, NOUL CĂL., XVII (1898), p. 37. 8. (Fără titlu) CAL. TOŢI ROM., 1898, p.* 135. 9. Nevasta şi vaca, F. POP., VIII (1899), p. 27. 10. Nevasta şi vaca, CAL. Arad, XX (1899), p. 122. 11. Păgubaş, COM. SAT., XII (1907—1908), p. 204. 12. Taica popa consolează, BABA SAT., III (1910), GURA SAT., XIII (1873), nr. 47, p. 182 p. 342. nr. 23, p. 3. 7 13. Popa şi ţăranul, Popescu, N. I., Basme. Dumnezeu şi muierea, p. 19. 14. Vaca şi soţia, BABA SAT., IV (1911), nr. 1, p. 4. 15. Lumea ajutătoare, „I. CREANGĂ*. XIII (1920), nr. 9—10, p. 150. 16. Durerea lui, CĂL., II (1926), p. 42. 17. Ce-i mai scump, nevasta ori vaca ? CAL. SĂT., XIV (1928), p. 26.................. 18. Vaca şi nevasta, CĂL., II (1929), p. 110. 19. (Fără titlu) CĂL. CLUJ. ROM., XI (1933), p. 104. 20. Ce-i mai scump : nevasta ori vaca ? GLAS BU- COV., XVII (1934), nr. 4308, p. 3. 21. (Fără titlu) RĂS. Const., I (1939—1940), nr. 3, p. 2. 22. Jalea povrelului, CĂL.. IX (1940). VACA DACA SE PRĂPĂDEŞTE... Un ţigan veni cu o reţetă la farmacie. — Să-mi faceţi reţeta asta. Cît costă ? — Cinci lei. — E prea scumpă. Dă-o încoace... Şi pleacă. Peste o săptămînă vine iar la farmacie : — Să-mi faceţi reţeta asta. — Bine, zise farmacistul, căci îl recunoscuse, dar e scumpă. — Cît? — Şase lei şi cincizeci. — Lasă. Fă-o, — Bine omule, da rîndul trecut era numai cinci lei şi ţi s-a părut scumpă, şi acuma şase... — Păi să vezi ala era pentru muiere, şi muiere mai găsesc dacă o muri — dar asta e pentru vacă, şi vacă de, dacă se prăpădeşte... GAZ. ŢER., XXIV (1916), nr. 30, p. 2 Vezi Typol. bibi.; tip 3340 A. Este atestat în Muntenia. AVERE PIERDUTA Nevasta : — N-ai adus la casă nici un leu şi încă mai faci gură ? Tot ce avem este zestrea mea. Înainte de cununie erai un pilug şi un sărăntoc I Bărbatul : — Să faci bine să ierţi, aveam o comoară mult mai mare — aveam linişte. CAL. Blaj, VI (1929), p. 192 Vezi Typol. bibi.; tip 3341. Este atestat în Transilvania. BĂRBATUL MĂRINIMOS Nevasta : — Mai bine aş voi să mor Niculae, decît să mai sufăr atîtea dureri — numai temerea, că vei avea mari cheltuieli cu îngropăciunea, mă mai reţine ! Bărbatul : — Adevărat, draga mea, că cheltuielile îngropăciunii sînt mari, dar pentru acele să nu te doară pe tine capul! CAL. CALIC., IX (1894), p. 53 Vezi Typol. bibi.; tip 3342. Este atestat în Transilvania. [DORINŢA] O femeie pe patul de moarte, roagă pe bărbatul său ca după moartea ei să se însoare cu prietena ei. Bărbatul exclamă : „Ah ! numai să mori tu, în rest mă priveşte pe mine !“ (Fărâ titlu) Magazia de veselie, p. 11 Vezi Typol. bibi.; tip 3342 A. Este atestat în Muntenia. ţ ULTIMA NĂDEJDE Badea Gheorghe, zăcînd pe patul de moarte, zice către nevastă-sa : — Vuţo dragă, îmbracă-te în hainele cele mai frumoase, ştii în acelea în care ai fost mireasă. Lelea Vuţa, ca să-i facă pe voie, se îmbrăcă şi vine aşa gătită lîngă patul lui : — Noa, iată-mă. Ce folos ai de la mine ? — Să-ţi spun, dragă, zice badea Gheorghe, dacă arhanghelul vine acum ca să mă ducă, văzîndu-te aşa împodobită şi gătită, poate că-i place de tine şi te duci în locul meu. CAL. Blaj, XVII (1940), p. 118 Vezi Typol. bibi.; tip 3343. Este atestat în Transilvania. [INTRE BĂRBAT ŞI FEMEIE] Bărbatul, către femeia bolnavă : — Cum te mai simţeşti astăzi, dragă ? — Tot rău bărbate. — Să nu chem doctorul, să-ţi dea ceva leacuri ? — Ba să chemi moartea, că m-am săturat de viaţa asta ticăloasă. — Păi, dacă tu crezi că aşa o să-ţi facă mai bine, eu nu mă pun împotrivă. CAL. Blaj, I (1925), p. 112 Vezi Typol. bibi.; tip 3344. Este atestat în Transilvania. [FAGADUIALA] Nevasta unuia e pe patul de moarte. — Am o ultimă dorinţă, spuse ea către soţul ei, să împărţi, dacă mor, o mie de lei la săraci. 10 — împart, împart bucuros şi două. SAT., X (1940), nr. 321, p. 23 Vezi Typol. bibi.; tip 3345. Este atestat în Muntenia. [MAI BINE SA NU FI MURIT] Ţiganul : — Am venit domnule părinte să-ţi plătesc pentru înmormântarea muierii mele. Cît a fi putut ? Preotul : — Patru florini, ţigane. Ţiganul : — Aulică ! Bat-o cucu muiere, mai bine să nu fi murit. F. POP., XVIII (1910), nr. 46, p. 6 Vezi Typol. bibi.; tip 3346. Este atestat în Transilvania. SlRBUL NEMÎNGÎIAT DE PIERDEREA MUIERII Sîrbului îi murise muierea. — Şi-ţi pierduşi nevasta ! îi zise un prieten ce-1 întîlni ducîndu-se la moş popa ca să-l cheme să-i citească stîlpii. Bietul sîrb era aşa de trist încît îi pica din ochi lacrimile cît pumnul. — Aşa frate, răspunse el. Şi ce mai cununaş de muiere în jos, era. Să întoarcă cineva lumea cu susul în jos, şi tot nu cred să mai găsească un astfel de drăguţ de femeie. Iată-mă, nu ştiu unde mă aflu, nu ştiu ce fac, mă pomenesc vorbind singur, ca duşii de pe astă lume. N-am băgat în gura mea nimic de azi de dimineaţă de cînd a închis ochii. Nu cred s-o mai duc mult nici eu. Această pierdere mi-a rupt baierile inimii. — Ia vino-ţi în fire, nenişorule, nu te lăsa să te biruie mîhnirea. Zi mai bine : Domnul a dat, Domnul a luat; să fie numele lui binecuvîntat. Dumnezeu ştie ce face. Fii bărbat; ii îngrijeşte de o înmormîntează cum se cade, şi nu cădea în dez-nădăjduire. Cu plînsurile şi cu întristarea n-o mai înviezi acum. Şi apoi poartă Dumnezeu de grije de toată lumea. De unde ştii că nu-ţi va trimete el un alt giuvaier care să te facă a uita toate necazurile ? Eşti încă tînăr, fă-ţi curaj ! — Aşa este, frate, toate le ştiu ; dară ce fac eu diseară ? răspunse sîrbul. Ispirescu, Snoave, p. 112 Vezi Typol. bibi.; tip 3347. Este atestat în Muntenia şi Moldova. Variahte: 2 Sîrbul nemîngîiat de pierderea muierii. Zanne, Proverbele românilor, 1895, p. 84. 3. Durerea turcului, NEAM. ROM., POP., XIX (1931), nr. 17, p. 370 (Brădeşti — Galaţi). [FERICIREA ORBULUI] Un orb avea o femeie, pe care o iubea mult, cu toate că i se spunea că este foarte urîtă. Un medic se îmbie să-l tămăduiască, dar el nu se învoi la aceasta. Aş pierde, zise el, iubirea ce am pentru femeia mea, şi această iubire mă face fericit. F. POP., III (1896), nr. 11, p. 83 Vezi Typol. bibi.; tip 3348. Este atestat în Transilvania. INTR-UN PROCES DE DESPĂRŢENIE Intr-un proces de despărţenie bărbatul era acuzat că şi-a bătut muierea. Dar toate cîte le-a zis nu i se păreau încă de-ajuns, spre a-şi descrie femeia, aşa precum credea el, că 12 trebuie să facă — drept aceea, ca vîrf la toate de încheiere, zise către protopop : — Părinte protopoape, ca să te convingi că am dreptate, să rămînă nevasta mea o săptămînă la sfinţia ta, să vezi dacă e de trăit cu ea. AMIC, POP. CÂL., XXVIII (1888), p. 104 Vezi Typol. bibi.; tip 3349. Este atestat în Transilvania. Variante: 2. O minciună încurcată, Sima, Ardeleanul glumeţ, p. 52. 3. într-un proces de despărţenie, POP. ROM., VIII (1912), nr. 14, p. 12. [CONDIŢIA FAURULUI] Un faur a promis preotului un lanţ, pentru că-1 cunună cu mireasa sa. După cununie, preotul aştepta mult timp să i se aducă lanţul, însă acela nu mai veni; deci convenind cu faurul, l-a găsit să-i aducă lanţul; iar aeela-i răspunse : — Părinte, rumpe lanţul, cu care m-ai legat de bala aceea de muiere şi pe loc îţi voi face două lanţuri. GURA SAT., XIII (1873), nr. 48, p. 186 Vezi Typol. bibi.; tip 3350 (A. Th. 1516 D *). Este atestat în Transilvania. SUB PAZA LEGII Jandarmul : — Cum îndrăzneşti să-ţi baţi nevasta, bade ? Nu ştii că nevasta stă sub scutul legii ? Dreptul de a bate pe cineva îl are numai legea şi deregătorii, nu dumneata. Bărbatikl • Nu ? Şi asta-i bine. Atunci na, bate-o dumneata, cît vrei! CAL. Blaj, XVII (1940), p. 119 Vezi Typol. bibi.; tip 3 351. Este atestat în Transilvania. TOATE AU SA IASĂ DIN PAMÎNT Doi agricultori, vorbind despre frumoasele producţiuni ale primăverii, unul dintr-înşii zise : — Dacă aceste ploi vor continua încă vreo cîteva zile, toate vor răsări din pămînt. — Ce-mi spui, zise celalalt, eu care am două neveste îngropate ? FAM., XVI (1880), nr. 78, p. 492 Vezi Typol. bibi.; tip 3352. Este atestat în Transilvania şi Muntenia. Variantă: 2. Toate au să iasă din pămînt. NEAM. ROM. POP., V (1914), nr. 33, p. 517. [GRIJA] Nevasta : — Aşa de tîrziu vii acasă ? Toată noaptea nu mi-am închis ochii. Bărbatul : — Nici eu dragă ! POP., XI (1904), nr. 12, p. 188 Vezi Typol. bibi.; tip 3353. Este atestat în Transilvania. IA ORICUM ÎI DA-O — Măi femeie, măi, da de ce-i aşa de acru borşul ? — Ira, bărbate, că numai apă am pus. — Măi femeie, măi, da de ce-i aşa de dulce borşul ? — Iracan de mine, bărbate, că numai borş am pus. Şi niciodată nu mai poţi afla ceva de la femeie. NEAM. ROM. POP., V (1914), nr. 35, p. 557 (Lozna—Dej) Vezi Typol. bibi.; tip 3354. Este atestat în Transilvania. [RĂSPUNS POTRIVIT] Un ţăran îşi bătuse nevasta. — Lasă, zise ea plîngînd, oi muri eu, nici o femeie din lume n-o să te mai ia... poate fata dracului. —■ P-aceea nu o voi lua eu, răspunse ţăranul, pentru că legea creştină opreşte de-a ţine cineva două surori. CAV., I (1887), nr. 21—22, p. 8 Vezi Typol. bibi.; tip 3355. Este atestat în Moldova. DREPTUL BĂRBAŢILOR Un bărbat îşi bătea nevasta. — Dar ce faci nenorocitule, o să o omori, striga un vecin al său. Ce baţi aşa femeia ? — Ce ai cu mine, nu e o coastă a mea şi n-am dreptul să o scarpin, dacă mă mănîncă ? GAZ. OLT., I (1885), nr. 34, p. 3 15 Vezi Typol. bibi.; tip 3356. Este atestat în Transilvania, Moldova şi Munteiiia. Variante: 2. (Fără titlu) FAM., XIII (1886), nr. 6, p. 69. 3. îmi bat coasta, F. POP., VI (1897—1898), p. 34. 4. Dreptul bărbatului, CĂL. POP-, Bucov., 1899, p. 124. 5. Capul femeii, CAL. F. LUMEA, VI (1929), p. 71. UNGURUL ÎNSURAT *— Moi frache, poftim la mine la ospăţ — Ce, poate te-nsori ? — No, de-un an louvat pe Juja. — Şi bine, abia acum mă pofteşti la ospăţ ? — Apoi să spunem drept : Juja acum fugit de la mine. VEST. SAT., II (1913), nr. 3, p. 6 Vezi Typol. bibi.; tip 3357. Este atestat în Moldova. DIN CĂSNICIE MAI TÎRZIU Bărbatul văzînd că femeia lui se uită aşa pierdută prin casă şi-şi opreşte ochii şi asupra lui zice : — Aş da o sută de coroane să ştiu că la ce te-ai gîndit acum. Femeia : — O, asta desigur nu ar fi vrednic atîta. M-am gîndit la tine. LUMINA, II (1906), nr. 12, p. 7 Vezi Typol, bibi.; tip 3358, Este atestat în Transilvania. 16 NEVESTELE TURCULUI ŞI NEDUMERIREA ROMÂNULUI Un român se întreabă cum poate trăi turcul cu mai multe neveste, căci el are numai una şi toată ziua se ceartă. Turcul îi explică că într-adevăr a avut şi el o singură nevastă şi adesea se certau. Dar, pentru a fi înţelegere, şi-a mai luat două neveste care se ceartă între ele, lăsîndu-1 pe el în pace. CAL. ROM. Car., XLVIII (1936), p. 93 Vezi Typol. bibi.; tip 3359. Este atestat în Moldova. SASUL MINTOS Vine de la plug Honţ ostenit şi caută apă, dar apă nu-i. — Da ce nu adus apă tu, diugule ? zise către sască. — Nu putut aduce, che fintina fost departe şi fost frică că plouă pi mine şi udă. Sasu înghite noduri şi nu zice nimic, ia canta şi se duce la fîntînă şi aduce apă. După ce vine, o varsă toată pe sască, care şedea pe vatră. — Tulvai ! Hoaţele ! ce faci ? — No, acum du-ti după apo, che acum nu frică că udă ploaia ! O înhaţă de chica dracului şi-i pune canta în mînă şi îi dă drumul după apă. CUCU, I (1905), nr. 9, p. 6 Vezi Typol. bibi.; tip 3360. Este atestat în Transilvania. HARMONIE CASNICĂ Popa : — Ce-i cu voi drăguţii mei ? Ţăranca : — Rău cinstite părinte. Eu nu mai pot trăi cu ghilcoşul esta ! 17 Popa : — Dragii mei, fiţi cuminte si lăsaţi unul după altul! Ţăranca : — Eu las după el părinte, dar el nu lasă după mine, atunci mă necăjesc şi nu las nici eu î CAL. CALIC., I (1886), p. 29 Vezi Typol. bibi.; tip 3361. Este atestat în Transilvania. DUPÂ DURDUIRE, VINE TRÂZNETUL Erau iarăşi de curînd luaţi. — Tu nevastă ce nărav ai ? — D-apoi bărbăţele mai durdui cîteodată, cînd îmi vine şi mie. Şi tu ? — Eu sînt blînd ca mielul, îmi vine însă cîteodată ca să trăznesc — dar numai cînd durduie. într-o zi nevestei i s-a părut că bărbatul, tot ar trebui să fie mai altcum, ca să n-aibă el soţ nicicum. Începe deci a-1 cihaf într-o formă ca aceea de să iai lumea în cap de gura ei. Bărbatul tace, cît tace, de la un timp o întreabă : — Şi ce-i asta nevastă ? — Asta-i durduire ! Bărbatul nici una nici alta, îj şterge doi trandafiraşi de-i roşesc obrajii. — Şi ce-i asta bărbate ? — Trăznet nevastă, că el după durduit urmează, o ştii tu bine, că din senin nu se poate. — Dac-aşa merge vorba, apoi pace să fie, că de unde nu, văd eu, că n-o să fie bine. Durduitul tot ar merge, dar trăznetul e dat focului şi, decît să mai fie, mai bine-mi muşc limba din gură. AMIC. POP., CAL. XXVIII (1888), p. 104 Vezi Typol. bibi.; tip 3362. Este atestat în Moldova şi Transil- vania. 18 Variante: 2. După tunet vine trăzrietul; Sima, Ardeleanul glumeţ, p. 37. 3. (Fără titlu) Niculiţă-Voronca, Datine, p. 791. 4. După tunet vine trăznetul, CAL. POP., BUCOV., VIII (1904), p. 96. 5. După tunet vine trăznet. RAS Pal., I (1905—1906), p. 94. VIAŢA TOT CU FOC Se tot certa femeia cu bărbatul. li tot scotea ea, lui, ochii : — Fir-ar al dracului ceasul cînd m-am luat eu cu tine, că, de cînd ne-am luat, tot cu foc am trăit amîndoi... El, atunci, cînd aude de foc, s-a făcut că nu înţelege despre ce e vorba şi ia o găleată cu apă de-o varsă pe foc şi stin-gîndu-1, îi zice nevestei : — Na fă, na, iaca acuma ţi-am stins focul, să nu te mai aud zicînd de-acum înainte că trăieşti tot cu foc cu mine ; iaca, l-am stins ! (N. I. Dumitraşcu) NEAM. ROM. POP., VII (1916), nr. 1, p. 3 Vezi Typol. bibi.; tip 3363. Este atestat în Muntenia. PEREGHE NIMERITA Doi creştini, întîlnindu-se, după ce se întrebară de ale sănătăţii, zise unul către celălalt : — Ştii că o să avem o nuntă în satul nostru ? — Aşa să trăieşti! şi cine se însoară ? — Iaca se însoară Nevoie, ia pe Mînie şi-i cunună Urgia lui Dumnezeu. NAT., III (1884), nr. 546, p. 3 Vezi Typol. bibi. ; tip 3364. Este atestat în Muntenia şi Transilvania. 19 Variante: 2. Perechea nimerită, OPINCA, I (1885), nr. 2, p. 4. 3. Perechea nimerită. Ispirescu, Snoave, p. 69 ; republicată : Poveştile unchiaşulvi sfătos, p. 32 ; CAL. GOSPOD., II (1922), p. 88. 4. (Fără titlu) Gheaja, Rîsete, p. 56. 5. Căsătorie potrivită. Sima, Ardeleanul glumeţ, p. 97. 6. Pereche nimerită, AMIC. POP. CÂL., LXXIII (1938), p. 127. VIAŢA REGULATĂ — Auzi bărbate, eu nu mai trăiesc nici un ceas cu tine, dacă tu nu începi să duci o viaţă regulată. — Ce spui, fă femeie, de viaţă regulată ? Dacă nu trăiesc eu regulat, apoi nu mai trăieşte nimenea ! în fiecare zi mă duc la circiumă. Acolo regulat joc cărţi, beau 3—4 litri de vin şi viu regulat de către ziuă acasă. Poftim, poate fi un om mai regulat decît mine ? CAL. Blaj, XVII (1940), p. 118—119 Vezi Typol. bibi. ; tip 3365. Este atestat în Transilvania. SÂ-L însurăm Oamenii dintr-un sat prinsese viu un lup, care le prăpădise, vitele. : — Să-l ardem de viu, zise unul necăjit. — Ba să-rl jupuim de viu, răspunse altul. — Ba să-l însurăm cu sila, oftă un bătrîn, care trăise cincizeci de ani cu o babă rea. LIGA DEŞTEPT., III (1915), nr. 22, p. 3 Vezi Typol bibi.; tip 3366. Este atestat în Muntenia. 20 CE NU-I POATE IERTA Cumătră Maria Postului ş-a năpustit de trei luni de zile bărbatul şi pe urmă se întoarce acasă şi se roagă : — Jartă-mă bărbate, că te-am părăsit şi trei luni de zile n-am venit acasă. Bărbatul : — Că m-ai părăsit te iert bucuros. Dar, pentru că ai venit iar acasă, nu te pot ierta. POP. ROM., XII (1912), nr. 43, p. 10 Vezi Typol. bibi.; tip 3367. Este atestat In Transilvania. [INTRE SOŢI] Ea (către soţul ei) : — Tu de-ar izbucni acum un război, apoi cît eşti de fricos şi de laş, ai rămîne aci acasă... El : — Dragă, dacă cutez eu să rămîn aci acasă, cu tine, apoi nime nu poate zice că-s fricos şi laş ! BUCIUM, (1925), nr. 10, p. 2 (De-zeşti—Timiş) Vezi Typol. bibi.; tip 3368. Este atestat în Muntenia. [CÎT PREŢUIEŞTE UN CAL LA CASA OMULUI] Un om avea o muiere aşa de bună şi blîndă ca şi dracul împieMţat. însă bărbatul totuşi aşa era de răbdător şi prevenitor, încît i cumpărase şi un cal frumos, ca să poată ea în toată ziua ieşi la preumblare călare. într-o zi însă calul aşa a trîntit-o de pămînt, încît i se sfărmă capul muierii încăpăţînate ; ea a murit îndată acolea jos. Un prieten al omului rămas văduv, carele încă avea o muiere tot din asemenea coastă 21 făcută, îl roagă, să-i vîndă lui calul acela, că bucuros i plăteşte oricît va cere pe el. însă omul văduv rămas i răspunse : — Ba zău eu nu voi vinde calul acesta deosebit, căci cine ştie ? încă se poate să mă însor iară. Gheaja, Rîsete, p. 143 Vezi Typcl. bibi.; tip 3369, cf. 3412. Este atestat în Transilvania. MOTIV DE DESPĂRŢIRE Un om însurîndu-se, după o lună nevasta îi trînti un băiat. Bărbatul văzînd aceasta, ceru să se despartă. Tribunalul îi cită. — Uite pentru ce, domnule preşedinte, îi răspunse dînsul. La o lună după cununie a născut un copil; mi-am făcut eu socoteala că dacă o face în fiecare lună cîte un copil, adică doisprezece într-un an, apoi după zece ani cînd urmează a avea o sută douăzeci de copii, cu ce să-i ţiu ? GAZ. OLT., I (1885), nr. 24, p. 3 Vezi Typol. bibi.; tip 3370. Este atestat în Muntenia. Variantă : 2. (Fără titlu) GAZ. SAT., II (1885), nr. 7, p. 102. O DEZLEGARE CE NU-I ÎN PRAVILĂ Bărbatul : — 200 lei pentru o cîrpă ?! E un păcat. Nevasta : — Nu te teme bărbate, păcatul asta îl iau eu pe capul meu. LUMINA SAT., IV (1925), nr. 11, p. 5 Vezi Typol. bibi.; tip 3371. Este atestat în Transilvania. 22 fPLlNGEREJ Nevasta unui pădurar se plînge că a îost bătută de bărbatul său. Bărbatul spune că a atins-o numai cu batista. „Priviţi-măa, suspină femeia, „mizerabilul nu soi^.e că-şi şterge nasul cu mîna“. Magazia de veselie, p. 35 Vezi Typol. bibi.; tip 3372. Este atestat în Muntenia. BUCATELE AFUMATE După ce călcase focul văduviei pe un biet om, norocul îl ajută să dea peste o femeie de treabă şi bună. Se căsători omul de a doua oară. El era mulţumit. De unde casa lui era risipită, văzu că începe a se aduna, belşugul intră pe uşă, iar nevoia ieşi pe fereastră. Muierea îl căuta şi îl îngrijea ca pe un copilaş. Vezi că îi era drag. Şi el îşi iubea muierea, fiindcă vedea hărnicia ei. Pentru aceasta nici el nu voia s* rămînă pe jos. Cu toate astea de cîte ori şedea la masă, el nu se putea opri de a ofta. Muierea se topea de mîhmre cînd îl tot vedea că oftează. Ea se silea să-i facă toate bune, şi nici nu-i trecea pe dinainte ca să nu-1 supere întru ceva. Bucatele le fe^ea însăşi cu mîna ei şi le gătea bine, numai şi numai ca să-i placă. El ofta mereu. Azi aşa, mîine aşa, pînă ce într-o zi fem^a, luîndu-şi inima în dinţi, îi zise : — Bărbate, ce vierme te roade la inimă de tot oftezi ? Dacă vezi ceva în casă ce nu-ţi place, spune-mi. Eu mă silesc din toate puterile să fac cum e bine. Dacă vreun lucru nu este făcut după pofta inimii tale, învată-mă cum să fac altfel. — Nevastă, răspunse el, n-am să mă plîng de tine nici cît negru sub unghie. Eu văd că tu te frămînţi cu firea, şi faci totul cum să fie bine. Tu deretici, scuturi şi găteşti bucatele cu însuţi mîna ta. Toate lucruşoarele îşi au locul lor şi fiecare este aşezat aşa, încît noaptea pe întuneric să poţi să te duci să pui mîna pe ele. Cînd viu de la lucru, n-am să aş- 23 tept, şi masa este pusă şi bucatele gata. Nu ştiu însă cum, nu ştiu de ce, dar bucatele n-au gust ca cele de la nevasta dintîi. Nu te supăra pentru că ţi-am spus ; tu m-ai silit. Eu n-aş fi cutezat odată cu capul să ţi-o spui. — Prea bine, bărbate, nu mă supăr deloc. Spune-mi numai, învaţă-mă cum făcea răposata nevastă-ta, ca să fac şi eu, ca dînsa. — Nu ştiu, nevastă, ce să-ţi spui, nu ştiu ce să te învăţ. Atîta ştiu numai că gustul bucatelor ei era altfel. Femeia, biet, se puse cu mai mare rîvnă să facă bucate care să placă bărbatului. El ofta mereu. Cînd într-o zi, după ce aşeză bucatele la foc, se dete după alte treburi ale casei şi, venind să mai vadă de bucate, ele se afumase. Se căina biata muiere şi se smulgea de mîh-nire, de ţi se rupea inima de mila ei, cum de i se afumase bucatele. Ea se gîndea cît de nemulţumit are să fie bărbatul ei, cînd lui nu-i plac bucatele cînd sînt făcute după tot şartul lor, dar, încă-mi-te acum, cînd sînt afumate. S-ar fi apucat biata femeie să facă alte bucate ; dar n-avea timp. Era tîrziu. Trebuia să vie de prînz bărbatul. Puse masa şi-l aştepta cu inima cît un purice de teamă să nu-i facă imputări. Cînd îl văzu că vine se făcu mititică, şi nu ştia cum să umble mai cu binişorul pe lîngă dînsul. Bărbatul cum veni, se puse la masă. Femeia aştepta cînd, cînd, să-i zică cine ştie ce, pentru că bucatele nu sînt bune. în loc de aceasta bărbatul zise : — Mulţumesc ţie, Doamne, că ai luminat pe femeia mea să-mi gătească măcar o dată bucate care să-mi placă şi mie. Pasă-mi-te, nevasta dintîi îi făcea tot bucate afumate. —- Astfel de bucate îţi făcea nevasta dintîi bărbate ? îi zise femeia. Mulţumesc şi eu lui Dumnezeu qă m-a făcut în cele din urmă să ştiu ce fel de bucate ai mîncat de la nevasta dintîi. Vezi că se învăţase cu bucate afumate şi acum, biet, el credea că aşa trebuia să fie. Ispirescu, Snoave, p. 53—56 ; republicată : Poveştile unchiaşului sfătos, p. 307 Vezi Typol. bibi.; tip 3373. Este atestat în Muntenia* Transil- vania şi Moldova. 24 Variante: 2. Ce face dedarea, RÎND. Sibiu, I (1894), nr. 18, p. 234. 3. Omul învăţat rău, F. POP., IV (1897), p. 86. 4. La sfada (I. Adam), FL. ALB., II (1899), nr. 16, p. 4 ; republicată : Pe lingă vatră, p. 69 ; Glume ţărăneşti, p. 44. 5. Un om însurat a doua oară (D. Ştefănescu), A.I.E.F., ms. 86. 6. Mîncarea afumată, GRAI NOSTRU Buc., I (1906— 1907), p. 144. 7. Bucatele afumate (P. Ispirescu), HAZ. SAT., X (1910), nr. 9, p. 1. 8. Bucatele bune. Pamfile, Cartea pov. hazlii, p. 101. 9. Mămăligă afumată. Tuţescu, Din văi şi vîlcele, p. 26. 10. Mîncarea afumată, ALB. Buc., XXII (1923), nr. 5—6, p. 88. 11. Mîncarea afumată. Sudiţeanu, Din satul lui Cremene, p. 56. 12. (Fără titlu) PRIM., IX (1929), nr. 44—45, p. 2. 13. (Fără titlu) ŢĂRĂNISM., V (1929), nr. 28, p. 12. 14. Mămăligă afumată, ŢĂRĂNISM., IX (1934), nr. 23, p. 14. FOARTE BINE, FOARTE BINE A fost un om şi totdeauna cînd auzea de binele sau răul cuiva zicea : „foarte bine, foarte bine“. Se-ntîmplă că i se-mbolnăveşte femeia aşa de rău, că numai sufletul nu-i ieşise. Acum întîlnindu-se c-un prieten de al lui şi, întrebîndu-1 acela că ce mai face, el răspunse : — Ia rău, măi, că uite femeia mi-i bolnavă pe moarte. — Foarte bine, foarte bine, îi răspunse celălalt. (N. Mateescu) REV. SOC. TIN. ROM., XVII (1901), nr. 1—2, p. 96 Vezi Typol. bibi.; tip 3374. Este atestat în Muntenia. 25 DURERE ÎNDOITA — Noa, bade Toadere, cum se află nevasta d-tale ? — Vai domnule părinte, a murit astă-noapte ! (începe să lăcrimeze.) — Trebuie să-ţi stăpîneşti durerea, bade Toadere, eşti doară bărbat. — Da, dar mai mare supărare e că nu mi-a spus unde şi-a ascuns banii cruţaţi. CÂL. POP. BUCOV., XV (1902), p. 134 Vezi Typol. bibi.; tip 3375. Este atestat în Moldova. ŞI-A GĂSIT BELEAUA Un ţăran îşi pierde nevasta prin moarte. Preotul comunei se duse după obicei la dînsul spre a-1 consola şi-i zise între altele : — Nu despera prietene, Dumnezeu a luat-o... — A luat-o ? întrebă ţăranul. Apoi să ştii, tată, că şi-a luat beleaua. CAL. PROF., IV (1865), p. 126 Vezi Typol. bibi.; tip 3376. Este atestat în Transilvania, Muntenia şi Moldova. Variante: 2. (Fără titlu) CÂL. POP., Sibiu, I (1866), p. 35. 3. (Fără titlu) AMIC. POP. CAL., XI (1871), p. 91. 4. (Fără titlu) GURA SAT. Sibiu, (1876), nr. 1, p. 3. 5. (Fără titlu) CAL. Arad, VII (1885), p. 76. 6. (Fără titlu) Gheaja, Rîsete, p. 77. 7. Şi-a găsit beleaua. Stăncescu, Glume, p. 13 ; republicată : La gura sobei, p. 39. 26 8. Şi-a luat belea, F. TOŢI, II (1898), nr. 19, p. 220. 9. Şi-a luat belea, CAL. POP. BUCOV., XIV (1901), p. 116. 10. Şi-a găsit beleaua, F. POP., X (1902), p. 509. 11. Şi-a găsit beleaua, CUCU, I (1905), nr. 7, p. 4. 12. După inmormîntare, HAZ. SAT., XII (1912), p. 3. 13. Şi-a găsit beleaua, F. POP., XXII (1914), nr. 29, p. 4. LA JUDECATA Doi olteni se aflau la judecată. La tribunal veniseră şi nevestele lor, foarte îndîrjite. Judecătorul vru să asculte pe unul din ei şi-i ceru să spuie ce are de spus. Nevastă-sa îl trase de mînecă şoptindu-i : — Ioane, fă-1 tu hoţ de la început, pînă nu te face el pe tine. Sudiţeanu, Din satul lui Cremene, p. 178 Vezi Typol. bibi.; tip 3377. Este atestat în Muntenia. [PENTRU SCUIPAT LA JUDECATA] Un ţigan şi cu-o ţigancă, care veşnic să sfădeau şi s-a scuipat, pornesc la judecată să-i despărţească legea. Acolo ajung prea de dimineaţă şi ca să nu aştepte prea mult, după capul lor, se duc chiar acasă la judecător. Judecătorul băuse cafeaua şi acu stă gata să plece, iar ba una ba alta mai sfătuia cu nevastă-sa, care şi ea acuma îşi bea ceşculiţa de cacao. Cum îi vede judecătorul pe' ţigani şi întreabă. „Ce vreţi măi ?“ şi răspunde ţiganul : — Să mă despărţiţi jupîne de ţigancă că toată ziua mă bate cu cleştele şi mă stuche. 27 Ba nu-i aşa, jupîne, o ia ţiganca cu gura, el mă bate pe mine mai rrlult; eu dau cu cleştele, da el dă cu barosu hal mare, eu îl stuchi cîte-oleacă, dar el mă stuche mult că dacă l-aş aduna, numai cu ce-i ieşa o dată din gură, aş umplea păhărelul cela din care bea cucoana dumitale, (T. Pamfile — Fără titlu) B.A.R.S.R., 5094, î. 232 v Vezi Typol. bibi.; tip 3378. Este atestat în Moldova. femeia păcălită Odată o femeie era rău bolnavă; bărbată-său îngrijorat de această boală, căci de, femeia zăcea cam de mult. Bărbatul îi propunea să meargă cu căruţa la doctorul de plasă spre o arăta, căci în altfel nu se putea face, omul era cam sărman, şi nu putea s-aducă pe doctor acasă, atîtea cheltuieli ce trebuia să facă, dar credinţa femeii era cu totul într-altfel să se ducă la o vrăjitoare nu la doctor. Zis şi făcut. Intr-o dimineaţă bărbatul plecă la o vrăjitoare, cu ciomagul într-o mînă şi c-o legătură într-alta unde avea 3 sticle, spre a lua în ele descîntecele. S-a dus şi a şi venit. A luat femeia (bolnava) şi a băut dintr-una, iar restul de 2 s-a spălat pe corp cu apa din ele, însă nu avu nici un rezultat; peste vreo cîteva zile, bărbatul a plecat la altă vrăjitoare, dar nici nu avu leacul; în fine s-a dus ăl bărbat la 6—7 vrăjitori, dar fără folos. Tot în acelaşi timp se dusese vestea de o vrăjitoare mai aproape... 6 judeţe, despre isprăvile sale băbeşti, precum şi de bolnavă şi, pînă la această din urmă vrăjitoare, era o distanţă cam de o zi întreagă, şi cum femeia căşunase pe bărbată-său să se ducă şi mai multe nu, căci leacul ei acolo este, bărbatul n-avu ce să facă şi a şi plecat. Ajuns la vrăjitoare, i-a spus chestia ce l-a făcut de a venit... i-a dat vrăjitoarea descîntecele, pe urmă bărbatul i-a dat bani şi a plecat, s-a dus acasă, a făcut bolnava cum a spus vrăjitoarea prin bărbat, dar însă tot degeaba şi de rîndul acesta. S-a mai dus bărbatul a doua oară, căci nu avea ce face de gura femeii, a venit iar cu descîntecele dar şi de data aceasta tot degeaba ; însă credinţa 28 femeii (bolnave) nu se schimba de la acea vrăjitoare, zicîn-du-i mereu lui bărbată-său că să se mai ducă încă o dată, adică a treia oară, căci leacul ei acolo este la vrăjitoarea vestită. De chiu, de vai, bărbatul plecă pentru a treia oară, dar cum plecă de acasă, pe drum îşi făuri un plan, precum l-a şi pus în aplicare. Cum ieşi din satul lui şi dete în al doilea sat, se duse drept la un prieten al său cu care făcuse dorobănţia ; a stat aci pînă seara cînd ştia că are să ajungă la vrăjitoarea vestită, apoi plecă cu prietenul său la un han unde se cinstiră amîndoi. Tot acolo i-a spus împrejurarea care l-a făcut să-l viziteze. A stat şi la han pînă la o vreme, pe urmă a plecat acas la prietenul său de s-a culcat, s-a sculat a doua zi, a pus apă în cîteşitrele sticlele, în modul următor : în prima sticlă după ce a umplut-o i-a pus înăuntru 3 paie de mătură, în a doua sticlă a pus apă pe jumătate şi înăuntru trei căcăreze de şoareci, iar în a treia apă şi trei căcăreze de oaie. Pe la ziua jumătate a plecat şi pe la sfinţitul soarelui a ajuns acas la nevastă, i-a spus că din sticla cu paiele să se spele pe corp de două ori pe zi, iar din sticla cu căcărezele de oaie să bea cîte şapte linguri pe zi, între care şi două linguri din sticla cu căcărezele de şoareci dar însă fără să-i spuie bolnavei ce este înăuntru, zicîndu-i că aşa i-a spus vrăjitoarea. A urmat a femeie (bolnava) cu reţeta dată de bărbat, vreo şase zile şi, în a şaptea zi, s-a făcut sănătoasă, pe deplin, mulţumindu-i bărbatului său pentru serviciul făcut, iar pentru vrăjitoare, a căzut în genunchi şi s-a rugat de sănătate ; aşa pe cînd femeia se ruga bărbatul rîdea pe înfundate. Pe unde se ducea a femeie, sau venea cineva pe la ea, nu-i scăpa a nu spune şi leacul bolii sale, pînă într-una din zile, pînă cînd veni popa al satului cu botezul şi, după ce-şi făcu datoria sa de preot, îi întrebă ce mai fac, şi îşi aduse aminte că femeia a fost odată bolnavă rău, dar n-apucă popa să termine vorba, şi femeia începu să-i spuie chestiunea de la început pînă la finit. Cum se întîmplase ca atunci în casă să fie vreo opt oameni cu femeie cu tot, pe cînd femeia spunea popii, ăl bărbat începu a rîde, popa-1 văzu şi cum era de deştept bănui ceva, şi nu-1 slăbi pe om pînă ce nu spuse adevărul. Cum omul spunea, popa şi cu oamenii de faţă rîdeau şi se ţineau cu mîinile de inimă, iar femeia murea de necaz, dar după cum era ţanţoşe îşi ţinu firea şi a început şi ea să rîdă. Iar popa la urmă a zis : 29 — Credinţa ta femeie te-a mîntuit. De atunci popa a rîs toată viaţa lui de această năzbîtie. Astfel a păcălit şi bărbatul o data o femeie. HAZ. SAT., VIII (1908), nr. 2t p. 2 Vezi Typol. bibi.; tip 3379. Este atestat în Muntenia. O FEMEIE PRETENŢIOASA O femeie veni la rabin cu plîngerea în contra soţului, că nu-i aduce cele de trebuinţă în casă, că o lasă chiar nemîncată zile întregi, că n-are nici o milă de ea şi deci vrea să divorţeze. Rabinul trimise să cheme imediat la înfăţişare, pe soţul ei. — Bine mă, se răsti la el sfinţia sa, tu nu ştii că dacă ai nevastă trebuie să-i porţi de grijă ? Bine, potlogarule, să nu-i aduci măcar de hrana zilnică ? — Preasfinţia ta, răspunse bărbatul, ce să fac săracan de maica mea, femeia asta îmi amărăşte zilele şi-mi scurtează viaţa, nu alta. Voi să vă întreb, sfinţia ta, o supă albă de pui cu tocineji e mîncare rea ? — Ba, foarte bună, răspunse rabinul. —■ Dar friptură de raţă pe varză ? — Foarte bună. — Dar limbă de vacă, afumată şi caşcaval de Penteleu ? — Minunat. — Dar sarmale din piept de curcan ? — Tot ce poate fi mai bun. — Şi toate astea udate cu o sticlă de vin de Drăgăşani, vechi de cinci ani ? — Excelent. Apoi în*torcîndu-se către femeie. — Bine, îi zise rabinul, femeie răutăcioasă, ce umbli să cîrteşti contra soţului pe nedrept ? 30 — Sfinţia ta, răspunse femeia, toate astea ce le-a înşirat sînt foarte bune, dar vezi că el nu-mi dă nici mămăligă rece. Jurescu, Snoave, p. 52 Vezi Typol. bibi.; tip 3380. Este atestat în Muntenia. SA VII ClND S-A-NTOARCE PRUTUL!... Mai în toate satele noastre, femeile au întovărăşit pe bărbaţi, pînă la regimentele lor, sau pînă la gări. Una însă nu se putea despărţi de bărbatul ei şi a stat în oraş pînă ce a plecat regimentul. Atunci s-a dus şi ea la gară să-şi ia rămas bun de la bărbat. Acolo, cum sta el pe scara vagonului, au tot vorbit ei, de una de alta, iar ea mai mult plîngea pe înăduşite. Cînd trenul dădu să pornească, femeia s-apucă cu amîndouă mîinile de bărbat şi începu a striga cît o ţinea gura : — Unde te duuuci, unde te duuuci ! Cui mă laaaşi ? Cui mălaaaşi? Bărbatul deodată i-a tot zis cu binişorul : —- Femeie, du-te acasă, femeie ţine-ţi firea că ne rîde lumea. Feipeie lasă-mă că uite căpitanul ! Ea, însă degeaba. Nu-1 mai slăbea din mîini şi striga cît li lua capul. Dacă vede el că nu-i de chip, îi arde două palme milităreşti. Femeia atunci l-a lăsat şi-a zis tot aşa de tare : — Să vii, cînd s-a întoarce apa Prutului !... VEST. SAT., II (1913), nr. 13, p. 5 Vezi Typol. bibi.; tip 3381. Este atestat în Moldova. Variantă: 2. Să vii cînd s-a întoarce Prutul. Snoave şi poveşti hazlii. p. 5, Cercul „Deşteptarea sătenilor“. [f.a.]. 31 [EŞTI VREDNICA SA TE IA DRACUL] Um om se certa într-o zi cu nevasta lui şi zicea mînios : — Tu nu eşti vrednică nici ca să te ia dracu ! Muierea se îndrăcea tot mai mult şi nu mai isprăvea cu ocările ei. — Ei bine, strigă în sfîrşit bărbatul, îmi iau vorba îndărăt, eşti vrednică să te ia dracu. Magazia de veselie, p. 6 Vezi Typol. bibi.; tip 3382. Este atestat în Muntenia. MUIEREA CE ASCULTĂ DE POVEŢELE BĂRBATULUI SĂU RĂPOSAT Două prietene stau de vorbă la o răspîntie : — Aşa este, lele, greu o duce muierea cînd lipseşte stîlpul casei. Ce să facem, de, omenire sîntem. Lasă că ţi-o trimite Dumnezeu mîngîiere dintr-altă parte. — Dumnezeu poate mult, leiculiţă. Dară ce mai om era răposatul î Pînă i-a ieşit su/fleţelul m-a tot povăţuit ce să fac, cum să mă port. Alaltăieri i-am făcut de nouă zile, şi una din poveţele lui am împlinit-o tocmai pe tocmai. Am dat pentru sufletul lui o vacă şi zece oi. — Păcat că ţi-a luat Dumnezeu un aşa giuvaier de bărbat. Cum bag de seamă nu era aşa burdios ca alţii. — Să ferească Dumnezeu ! Ce stai dumneata de vorbeşti ? Să dai mult cu multul şi nu mai găseşti altul ca dînsul, zise biata văduvă şi o podidiră lacrimile. Acum umblu să împlinesc încă una din poveţele lui. — Bine faci, lele. Şi ca ce te-a mai povăţuit să fad ? — Iaca, leică, m-a povăţuit ca numaidecît să mă mărit, ca să scap de clevetelele lumii şi să nu văduvesc îndelung; pentru aceasta, din averea noastră, mi-a lăsat cu limbă de moarte o altă vacă şi zece oi ca zestre. 32 — Auzi, soro, omul lui Dumnezeu ! D-apoi să-l asculţi leiculiţă. — Dară cum nu l-oi asculta, surioară, eu car'e n-am ieşit ‘din cuvinţelul lui niciodată. Şi mi-a mai zis că omul pe care voi vrea să-l iau de bărbat să fie ca de cincizeci de ani, căci atunci omul ştie şi la vale şi la deal, este hîrşit cu toate belelele şi ticnit, duce hăul casei, fără să cîrtească. O să mă silesc să-i fac şi astă voie. Şi dacă nu voi putea găsi tocmai, tocmai un om de cincizeci de ani, cum a lăsat el cu sufletul* tot nu voi văduvi mai mult, ei,voi lua doi de cîte douăzeci şi cinci de ani, şi aşa nu-i voi călca cuvîntul. — Aşa să faci, leică. Ispirescu, Snoave, p. 73 ; republi-' cată : Poveştile unchiaşului sfătos, p. 322 Vezi Typol. bibi, tip 3383 (A. Th. 1362 B *) Este atestat în ;Muntenia şi Transilvania. V Variante: 2. (Fără titlu) AMIC. POP. CÂL., XXVIII (1888), p. 103. 3. (Fără titlu) Zanne, Proverbele românilor, 1899, p. 610. 4. (Fără titlu) GRAI. NOSTRU, Buc., I (1906—1907), p. 204. 5. Cînd era să moară omul.. PRIETEN. NOSTRU» IX (1925), nr. 5—6, p. 25. 6. Muierea ce ascultă de poveţele bărbatului său răposat, AMIC. POP. CÂL., LXXII (1938), p. 127. jurAmîntul nevestei Un ţăran, înainte de a muri, zicea nevestei sale : — Jură-mi că nu vei lua de bărbat pe Nicolae ! 33 — Fii pe pace-i răspunse ea, am făgăduit lui Constantin să-l iau pe dînsul ! ROM. Buc., XXV (1881), p. 115 Vezi Typol. bibi.; tip 3384. Este atestat în Muntenia. MUIEREA ASCULTĂTOARE Un ţăran bătrîn, ce avea o muiere tînără, trăgea de moarte, şi în starea aceea zise muierii sale : — Muiere, eu presimt că voi muri, însă servul nostru acuma este de mult timp la noi, are purtare bună şi este foarte bun lucrător, eu aş zice, că dacă voi muri eu, să-l alegi pe dînsul de bărbat. — Drept zici bărbate, şi eu am cugetat aceasta acuma — demult. * FAM., VII (1871), nr. 23, p. 27£ Vezi Typol. bibi. ; tip 3384 A. Este* atestat în Transilvania. TE ÎNSURAŞI... — Te însuraşi, moşule, şi luaşi fată mare ! — Păi, de, tâică, dacă n-am găsit mai mică ! Rădulescu-Codin, Dăfii, p. 26 (Negreşti—Argeş) Vezi Typol. bibi.; tip 3385. Este atestat în Mu’ntenia. MÎIsrdriEREA VĂDUVEI O sdţie se diise îhtr-o zi la biserică ca să facă un acatist, pentru a’tărnădui boala bărbatului său. 34 Din nenorocire, soţul muri chiar în acea zi. — Ce milostiv e Dumnezeu, el dă totdeauna mai mult decît îi cere cineva, mîngîindu-se acum întristata văduvă. BIBL. BASM., II (1912), nr. 1, p. 28 Vezi Typol. bibi.; tip 3387. Este atestat în Muntenia. O ÎNDUPLECARE Una se ducea la tîrg. — Da unde plecaşi ghea, aşa de noapte ?... o întreabă o vecină. — Mă duc la tîrg, leliţă, să-mi cumpăr un măgar să mai m-ajut cu el... ba la apă, ba la lemne... că nu vezi... n-am cu ce... — Tii, ghea ! Ce minte la tine !... Da mărită-te draga mea ; ia-ţi un bărbat şi ai scăpat de greutăţi... Nu mai cheltui banii pe măgar... Şi a făcut-o de nu s-a mai dus Iş tîrg; şi şi-a luat, în loc de măgar, un bărbat, ca să-l poată trimite la apă... şi oriunde mai avea ea trebuinţă... Aşa e lumea de astăzi !... Pumitraşcu, Cine a albit pe dracu, p. 25 ; republicată : POP. ROM. Buc., II (1933),; p. 77 (Boureni—Dolj) Vezi Typol. bibi.; tip 3388. Este atestat în Muntenia Variante: 2. (Fără titlu) GRAI. NOSTRU, Buc., I (1906), p. 209. 3. Bun la toate, ŢĂRĂNISM., XIV (1939), nr. 13, p. 3. 35 UNA PENTRU ALTA — Ştiu eu, Ileană, că numai de dragul averii m-ai luat. — Nu-i drept. — Ce, doară vreai să zici, că-ţi sînt eu drag ? — Nu crede, Ioane. — Dar atunci de ce m-ai luat ? — Ca s-o necăjesc pe Maria, cu care aveai de gînd să te logodeşti. Vream să-i arăt că te pot face s-o laşi. — Şi eu te-am luat, zise Ion, de necaz că Măria n-a vrut să vie după mine. POP. ROM., I (1901), nr. 6, p. 3 Vezi Typol. bibi.; tip 3389. Este atestat în Transilvania. UN LEAC Era la noi în sat unul Toia — un rău. El de cîte ori se îmbăta, bătea femeia. Da altă bătaie nu : păruială. Ea-i ştia năravul : cînd îl vedea că vine băut, se şi dezbrobodea ca să nu-i rupă tulpanul. Şi-avea semnele ei : cam pufnea şi era cu ochii schimbaţi. Atunci venea, intra în casă, îşi făcea obiceiul şi ieşea degrabă afară. Femeia săraca nu credea că-i numai atîta ; ieşea după el şi-l întreba : — Mă mai baţi ori să mă leg la cap ? Numai aşa scăpa tulpanul. Da altă dată o lua pe ne veste şi nemaiavînd cu ce să-şi cumpere mereu broboadă, a început a se purta cu capul gol. Vrînd-nevrînd, acum, se pieptăna în toate zilele, îşi da codiţele împrejurul capului, le lega frumos, aşa că îţi era mai mare dragul să te uiţi la ea. Trebuie să vă spun că înainte, s-o fi văzut dezbrobodită, ziceai că-i mama bufniţelor. Să vedeţi minune : Toia nu se mai îndura acum s-o ia de păr. li găsise leacul. Ba cîteodată, îl mai netezea. Acum o nimerise ; că doar pentru asta a lăsat Dumnezeu această podoabă femeii. „I. CREANGAVII (1914), nr. 6, p. 184 Vezi Typol. bibi.; tip 3390. Este atestat în Moldova. 36 APOI AŞA IN SAGA !. O nevastă îşi trăgea bărbatul prin şperlă, eă ţi se-ncre-ţea carnea de groază. Şi bărbatul cela sta ca de lemn şi nu zicea nici cîrc. Da de faţă mai era şi-o păreche de oameni străini, Stan şi Stanca. Şi zice Stan : — Vai de mine şi de mine ! Să-mi zici tu mie aşa, ca asta, te-aş ucide şi te-aş omorî. Auzi ! Să-l facă pe el „porc“ si el să tacă ! Da Stanca de colo : — Cum aşa ! Da ce, noi femeile n-avem nici un drept ? Ce ? Nu ţi-i ruşine să crezi una ca asta, porc bătrîn ce eşti ? Da de unde, mă rog, de vă socotiţi aşa ? Da Stan : — Ei, apoi aşa în şagă î Pamfile, Cartea povestirilor hazlii, p. 38 Vezi Typol. bibi.; tip 3391. Este atestat în Moldova. MĂRITIŞUL Aşa-s femeile, nu ştiu cum s-or vedea mai degrabă cu cîrpa în cap şi cu bărbatul lîngă dînsele, fără să fie pregătite pentru acest lucru. Şi să nu crezi că numai una e aşa, cu această părere mai toate se învoiesc ! Iaca, bărbatul nu-i aşa ; el îi mai răbdător. Zice că era, odată, o fată şi tot grăia către femeile cele măritate : — Vai, bine-i măritată ! — Taci, zăludă, că nu ştii ce grăieşti ! Tu nu ştii cum se ţine o gospodărie ; aşa, uşor e a zice că-i bine să fii măritată. — Cum, nu-i bine măritată ! lele hăi. Da mama cum ţine gospodărie, şi altele cum învîrtesc treburile şi nu se mai caină de măritat ? Şi eu n-oi putea să-mi ţiu casa si să caut de bărbat ? — Vezi că nu ştii ce înseamnă „casă grea“ de gospodar. Acolo sînt trebi, că nu le mai dai de capăt, cu gîndul, dar cu fapta ? Care toate trebuiesc făcute şi rînduite la vre- 37 mea lor. Dar. ca să te încredinţezi ce înseamnă gospodărie, haide cu mine. Şi a dus-o femeia aceea, pe fată, la un muşuroi de furnici. — Ia, stăi, colea pe muşuroi. Fata zăludă a făcut cum i-a spus. Numai ce-au prins s-o pişce furnicile, din toate părţile, şi fata sare arsă de pe muşuroi, ţipînd şi fugind ! — Ei vezi ? Aşa te pişcă şi te trag treburile la gospodăria omului !... (S. Teodorescu-Kirileanu) ALB. Buc., XLII (1939), nr. 9, p. 138 Vezi Typol. bibi.; tip 3392. Este atestat în Muntenia. O POVESTE DE LA SORA LUI CREANGA A fost odată o babă hărţăgoasă. N-are ea de lucru ? Pe semne că nici moşneagul nu era om tocmai la locul lui. Aşa că, într-una din zile, baba îl ia de barbă, îl trînteşte de vreo trei ori la pămînt şi pe urmă pune barba moşneagului într-o oală cu borş... — Cum ? — într-o oală cu borş. — Pentru care cuvînt ? — Ca să se mureze barba moşneagului... — Pe urmă ? — Pe urmă ce să-ţi mai spun ? — Spune povestea înainte 1 — Ei, dragul mătuşii, aşteaptă şi d-ta să se mureze barba moşneagului, că biata babă de-abia a pus-o la murat... Iacă aşa ne păcălea şi pe noi Creangă, cînd venea pe la Hu-muleşti şi mai cu seamă pe la moşu-său, popa Gheorghe de la Paraclisul Spitalului din Tîrgul-Neamţului. (D. Furtună) FĂT-FRUMOS, III (1928), nr. 1, p. 4—5 Vezi Typol. bibi.; tip 3393. Este atestat în Moldova. 38 [ÎNCĂ un OGHII SA ÎNCHID ?!] O femeie zise către bărbatul-său : — Ştefane, ştii ce să-ţi spun ? Gînd vine mama la noi în vizită şi îşi permite ceva prea mult, tu trebuie să-ţi închizi un ochi! Iar bărbatul îi răspunse — Aşa ! încă un ochi să închid ?! Unul l-am închis deja, cînd am luat în căsătorie pre fata dînsei ! apoi bine stau ! Gheaja, Rîsete, p. 51 Vezi Typol. hibl.; tip 3394. Este atestat în Transilvania. NĂDUFUL CEL MARE ŞI RĂZBUNAREA FEMEII O femeie se căznea de facere cu moaşa lîngă dînsa. — Uf ! ardă-te-ar focul drac de bărbat, unde eşti tu acum înaintea mea, să te jumulesc în bătaie, ca pe-un pui de găină ! Cercăturile şi opintelile o-ndesau, iar moaşa începu să bată metanii : — Doamne, sfinte Mina, fă minune ; ajută creştinei şi fă cale uşoară pruncului. Pe-o laiţă erau puse o pereche de ciubote, şi femeia, dînd de ele, ţipă cît o ţinu gura : — Moa... şe, aruncă ciubotele celea afară, să nu le văd în ochi ! In sfirşit femeia scăpă ; un somn uşor o cuprinse cîteva ceasuri şi cînd deschise ochii, se-nţelege, nu văzu ciubotele, că le-aruncase moaşa afară. — Moaşe, se rugă ea încet; adă ciubotele cele în casă, să nu le roadă şoarecii; şi moaşa le-aduse repede puindu-le iar pe laiţă. Vreţi să ştiţi ale cui erau ciubotele ? Se-nţelege c-ale bărbatului. „I. CREANGA", I (1908), nr. 5, p. 153—154 Vezi Typol. bibi.; tip 3395. Este atestat în Moldova. [MĂ MAI RĂCORII] Un ţăran, ce venise la oraş cu soţia sa, se opri la o pilaritie cu petioroage cu cuvintele : — Hai nevastă, să mîncăm un blid de petioroage, că n-am mîncat de ieri pazitura caldă. După ce-şi mîncase partea, soţul se şterse pe buze zi- cînd : — Aha ! dar cum mă mai răcorii 1 GURA SAT., XIII (1873), nr. 18, p. 71 Vezi Typol. bibi.; tip 3396. Este atestat în Transilvania. [EU SlNT CAM SURD] La o comisie : >, — Ia spune de ce îţi baţi nevasta aşa tare ? — Să-ţi spun, d-le comisar : sînt cam surd ; dacă oi da încet, nu ţipă tare, şi aşa nu ştiu dacă simte. F. TOŢI, II (1393), nr. 28, p. 359 Vezi Typol. bibi.; tip 3397. Este atestat în Muntenia. TREI MUŞTE Un flăcău şi o fată se iau din dragoste. Povestea asta e veche de cînd lumea. Ea nu prea era bună gospodină şi curăţenia barem o ţinea şi mai puţin. 40 într-o zi tînăra pereche sî’a la maşă.: El : — Uite, dragă, în ciorba ta sînt trei muşte. Ea, mirată : — Ce spui ? Şi eu care credeam că le-am scos pe toate. Sudiţeanu, Din satul lui Cremene, 152 Vezi Typol. bibi.; tip 3398. Este atestat în Muntenia. [SA SE BATA CA MOJICII] Bunea începu odată un coşar vroind a face pe placul nevestei, care avea o vacă la adăpostit. Lucrează el o săptă-mînă încheiată tot stricînd şi iar dregînd ce lucrase, căci nu se mai mulţumea cu ce ieşea din mîinile lui. în sfîrşit, după multă trudă, isprăveşte coşarul. — Zi, nevastă, mulţumesc ţie, Doamne, că e coşarul gata !; Dînsa se împotriveşte, bărbatul o înhaţă de cînepa dracului. Arendaşul din sat sare ca să-i împace. Văzînd însă că nu face nici 6 ispravă, îi lasă în plata Domnului şi se în--toarce acasă de povesteşte întîmplareâ nevestei sale, şi încheie zi cînd : ;.v. .. v r—- Tu dragă, ai fi spus îndată, mulţumesc ţie Doamne, că-i coşarul gata. — Ba nu, bărbate, şi bine făcu femeia lui" Bunea de-se împotrivi cererii atît de nesocotită a bărbatului. Din vorbă în vorbă, ajung şi la cociorbă. Pe cînd arendaşul îşi snopeâ nevasta intră preotul satului, care îi dojeneşte, mirîndu-se ca nişte oameni de la oraş să se bată ca mojicii şi la urmă îi împacă. ; Zanne, Proverbele românilor, VII, (1899), p. 132—133 Vezi Typol. bibi.; tip 3399. Este atestat în Muntenia. [LA SPOVEDANIE] Preotul la spovedanie : — Ei bine, Ioane, de ce nu te duci, sau ai să-mi spui ceva ? Ţăranul : — Sărut mîna, părinte, n-am curagiu să vă mărturisesc, dar îmi apasă inima... am luat ceva de dinaintea altarului. Preotul : — Atunci du-te curînd şi-l adu înapoi. Ţăranul : — Iat-o ; e nevasta mea. ACTIV., I (1901), nr. 2, p. 4 Vezi Typol. bibi.; tip 3400. Este atestat în Transilvania. [IŞI CUNOAŞTE FATA] Un bărbat îşi bătuse muierea pentru o vină. Muierea scăpă cum scăpă din braţele lui şi se duse la tată-so, unde începe a-şi istorisi cu lacrimi în ochi necazul. Dar tata de bună seamă îşi cunoaşte fata, căci după ce o ascultă pînă la sfîrşit, luă un băţ şi începu a o croi şi el peste şale dar cît de bine ! — No, draga mea, zise el cînd fu gata, mergi acuma la bărbatu-to şi spune-i că nu i-am rămas dator pentru ruşinea pusă pe tine ! El a bătut fata mea, eu i-am bătut muierea ! Sîntem chit! Ba să ţ-o mai vină doară biata fata de aci înainte să se plîngă în contra bărbatului ! Nici vorbă ! GAZ. POP., II (1886), nr. 1, p. 6 Vezi Typol. bibi.; tip 3401. Este atestat în Transilvania şi Muntenia. Variantă : 2. (Fără titlu) UNIV., II (1885), nr. 321, p. 3. 42 BOŢ MI-AI DAT, BOŢ Ţ-ADUC Un om se însoară cu o fată care nu se pricepe defel la treburile gospodăriei. în ajunul Paştelui bărbatul aduce tot ce trebuie pentru ca să-i facă gogoşi şi pască, dar tînăra nevastă neştiind cum să le prepare, la tot pasul cere ajutor bărbatului său. în locul gogoşilor, femeia face nişte cocoloaşe. Bărbatul nu zice nimic, dar, în ziua de Paşti, face un pachet cu „prăji-turile44 respective pe care le duse socrilor săi, zicînd : „Fiindcă mi-aţi dat boţ, boţ v-aduc şi eu !4t (M. Lupescu) ŞEZ., XXXII (1913), nr. 11—12, p. 365 (Bogdăneşti—Suceava) Vezi Typol. bibi.; tip 3402. Este atestat în Moldova. FRUCT Oarecine văzînd, în trecerea sa printr-o grădină, o femeie şezînd pe craca unui pom, zise : — Iată fructul cel mai amar ce vreun pom a purtat vreodată. BIBL. BASM., II (1912), nr. 1, p. 26 Vezi Typol. bibi.; tip 3403. Este atestat în Muntenia. [AM TOT AŞTEPTAT] Femeia (vrînd să certe pe bărbat) : — Patru ceasuri întregi am tot aşteptat, ca să vii din birt. 43 Şi eu am aşteptat acolo patru ceasuri, că doară-doară vei adormi, răspunse bărbatul. POP., XI (1904), nr. 7, p. 109 Vezi Typol. bibi.; tip 3404. Este atestat în Transilvania. [IA ÎNCEARCĂ ŞI-AI SĂ VEZI !] — Fă nevastă, dacă m-aş prăpădi eu, ai plînge ? — Plîng eu pentru te miri ce nimic, dar mite dacă te-ai prăpădi tu... Ia încearcă şi-ai să vezi ! ALB. Buc., XLII (1939), nr. 21, p. 334 Vezi Typol. bibi.; tip 3405. Este atestat în Muntenia. ÎNTREBARE Judecătorul (către acuzat) : — D-ta ai dat două palme jupînului Schwarz. Mai ai să adaugi ceva ? Acuzatul : — Nu, d-le judecător. POP. ROM., XIV (1914), nr. 20, p. 8 Vezi Typol. bibi. ; tip 3 406. Este atestat în Transilvania. RÎŞNIŢA Era odată într-un sat doi inşi : un flăcău şi-o fată. Buni amîndoi. Adică ce buni ? Potriviţi ca două picături de apă : tineri, curăţei, cam tot de-o samă, feciori de oameni de-o pu- 44 tere şi, pe deasupra, îndrăgostiţi unul de altul lucru mare. Nu ştiau cum să se-ntilnească de mai multe ori ca să se vadă, să-şi spuie unul altuia o nimică toată şi să se... ca tinerii cînd n-au ce face şi se-ntîlnesc numai dînşii pe-o clipeală. Flăcăul aştepta ziua nunţii ca altceva : să-şi vadă ne-vastă-n casă, şi aşa să se ştie fără grijă. Fata, să se vadă-n casă cu bărbat şi să scape şi ea de-o grijă. Dar fata mai aştepta ziua nunţii, ca pe Hristos, şi din altă pricină : vrea să scape de rîşniţă, că vedeţi dumneavoastră, pe-atunci, nu erau mori ca astăzi şi tot omul îşi avea acasă rîşniţa lui unde rîşnea păpuşoi pentru gură ! Acu, fata nu se gîndea mai departe. Se bucura că scapă de rîşniţa lui tată-său unde-şi rupsese umerii învîrtind la hădărag. Dă Dumnezeu aşa, şi izbutesc tinerii noştri la mal cu obraz curat. Flăcăul trimite-n peţit la fată ; părinţii fetei, după ce se mai codesc ca de obicei, o dau cu dragă voie şi la două-trei săptămîni fac nunta. Ce veselie şi pe el şi pe ea ! — Da ce ai, mamă, o-ntreba mă-sa pe fata, de eşti aşa de cu cheji buni ! Doamne fereşte, fii mai la locul tău, c-a zice lumea c-ai scăpat din ocnă ! Iar mireasa-i răspunde : — Lasă-mă, mamă ! Am scăpat de rîşniţă, am scăpat de rîşniţă ! Lasă-mă să fiu veselă ! Se isprăveşte nunta cum îi într-o marţi seară, se sparg nuntaşii pe la casele lor şi-a doua zi, dimineaţa, miercuri, se scoală nevestica noastră cu noaptea-n cap să facă mămăliga pentru bărbat, c-avea să plece la pădure, la plug — nu ştiu unde. Caută-n covată, numai un pumn de făină ; caută-n sac, nu-i un firişor măcar, să hrăneşti un pui de găină. — Bădiţă, cum i-a fi zis, da făina unde-i ? — In covată ! — Apoi nu-i ; am căutat şi n-am găsit decît un pumnişor ! — Vezi în sac. — Am căutat şi-n sac şi nu-i ! — Atunci, vezi că-s grăunţe-n pod ; pune numaidecît şi rîşneşte, că n-am vreme de îngăduială ! r Ce era să facă biata femeie ! A aşezat hădăragul şi-a în- ceput să rîşnească, aşa cum rîşnise la tată-său şi la mă-sa pînă mai ieri-alaltăieri ! Cerul parcă se prăbuşea peste dînsa iar pămîntu-i fugea de sub picioare ! Dar a tăcut şi-a-nghiţit pînă seara, cînd i s-a întors bărbatul de la pădure. Avea de gînd să 4:5 i*-6 spună atunci rîzînd : „Omule, m-ai luat de la rîşniţă şi tot la rîşniţă m-ai trîntit ?“ Seara însă însurăţelul a văzut că-i vremea cam posomorită şi-a tăcut pînă ce-a mîncat. După ce-a mîncat şi-a apucat nevasta de după gît, a sărutat-o şi i-a zis : — Ei, cum ţi se pare măritată ? Casa ta, bărbatul tău, ceaunul tău, rîşniţa ta, toate-ale tale ! Cum ţi se pare ? Şi după ce-a aşteptat ş-o mai sărută o dată, nevasta cea mînioasă s-a potolit şi a răspuns : — Toate mi-s dragi, bădiţă, că-s ale noastre ! Şi cu-adevărat că de-atunci toate-i păreau nespus de dragi ! Pamfile, Pov. pop. rom., p. 133 (Ţepu—Galaţi)...... Vezi Typol. bibi.; tip 3407. Este atestat în Moldova UN PLÎNS DE LENE, ŞI ALTUL DE SĂRĂCIE O mireasă în ziua nunţii, prima oară cînd a intrat în casa socrilor, observînd rîşniţa după uşă a început a plînge din răsputeri, of tînd : „Văii de mine, am venit la casa cu rîşniţa !“• • Socrul şi cu mirele o mîngîiară zicîndu-i : „Taci proasto, nu plînge că avem rîşniţă, ci plînge că n-avem ce amar rîşni- i“ GAZ. POP., I (1885), nr. 28, p. 223 Vezi Typol. bibi.; tip 3408. Este atestat în Moldova şi Muntenia. Variante: 2. Un plîns de lene şi altul de sărăcie, HAZ. SAT., VIII (1908), nr. 10, p. 2. 3. Plîng amîndoi (P. Gh. Savin), „I. CREANGĂ“, VII (1914), YiŢ. 1, p. 31; republicată: VEST. SAT., I (1914), nr. 5, p. 6. 4. Sărăcie şi fudulie. Furtună, Cuvinte scumpe, p. 29 ; republicată : CULT. POP., VIII (1928), nr. 215, p. 2. .. 46 pNFU MI-AM GREŞIT MENIREA] Bărbatul : — Iată, vrei să-ţi spun verde ? Erai făcută să fii nevasta unui dobitoc. Soţia : — Şi nu mi-am greşit menirea. POP., XI (1904), nr. 12, p. 188 Vezi Typol. bibi.; tip 3409. Este atestat în Transilvania şi Muntenia. Variante: 2. (Fără titlu) POP. ROM., V (1905), nr. 34, p. 2. 3. (Fără titlu) GAZ. ŢÂR., XXV (1925), nr. 25, p. 4. CĂŢAUA CU OASĂLE Au fost on bătrîn, şî numa iei cu bătrîna lui. Şî bătrîna, într-o duminică dimineaţa, găteţ să ducă la biserică. Gătîn-du-să ia acolo, zise : — Moşule, tu să pregăteşti ceva mîncare zîce, pînă cînd viu ieu, zîce, cumperi nişte carne, zîce, şî faşi tu, pînă cînd viu ieu, zîce, dar că ieu nu viu pîn pă la vo doasprece. — Ei, zise, du-te, c-oi pregăti ieu. Pă cînd în co să dusă, iei s-apucă şî taie căţaua. Taie căţaua s-o faşe bărbătieşte, o pune şî fierbe şî pregăteşte mîncarea. Cîn vine bătrîna, îi pune bătrînu să mănînce aco, mă-nîncă carnea după uoasă, uasăle, le face grămadă ; cîn să uită vede că (nu ştiu cum i-a pus numele la căţă... Cioaba sau cum dracu i-o zîs)... — Şioaba, na ! — Ei, pă Şoaba, zîse, o mîncat-o lupu, zîsă, lasă, nu mai vine... 47 Ia, o mîridat fcăţâua; Aşa am auzît-o. A. I.E.F., i. 11365 (Meria—Hunedoara) Vezi Typol. bibi'.; tip 3410 (A. Th. 1409*) Este atestat în Transilvania. SF. PETRU ŞI CĂSĂTORIA Un om se înfăţişează la poarta raiului şi bate încet. — !Cine e ? întreabă sfîntu Petru înainte de-a deschide. ! — Om bun, răspunse el. — Nu e de ajuns atîta. Spune-ţi numele. Omul se numeşte. Sfîntul Petru-şi pune ochelarii şi caută în protocol. — Eşti însemnat pentru purgator, răspunse el după ce a căutat. , Omul stăruie atît de mult să intre, că sîntul care răcise ascultîndu-1, îi zise : — Ei bine, consimt să fac o milă pentru tine. Ai fost însurat ? — Da, măre sfinte. — Atunci ţi-ai făcut deja purgatoriul pe pămînt. Poţi intra. : Sfîntul se găteşte a trage zăvorul, cînd noul-venit voind să se arate zelos începu : — Cred că mi-am făcut purgatoriul pe pămînt, ba încă îndoit, căci m-arn însurat de două ori. Sfîntulatunci pune zăvorul la loc şi zice : — Cum ! Te-âi însurat o dată, ştiai ce este căsătoria şi, deşi nu te-a silit nimeni, ai luat o a doua femeie ! Eşti foarte nătărău, frate, ca să poţi fi primit în rai Du-te în iad ! Şi sfîntul se retrage. ŞEZ., II (1876), nr. 8, p. 66 Vezi Typol. bibi.; tip 3411. Este atestat în Transilvania. ALTOI BUN Soţia unui om se spînzurase de un, pom din grădină. Abia o îngropase bietul om şi iată că întru aceeaşi zi vine la el vecinul său, zicînd : — Vecine am venit, ca să te rog să-mi dai şi mie o crenguţă de altoi din acest pom, ca să o altoiesc in grădina mea; doară se va face şi din ea un pom aşa norocos, precum este pomul tău. Gheaja, Rîsete, p. 136 Vezi Typol. bibi.; tip 3412, cf. 3369. Este atestat în Transilvania. Variantă : 2. Bun de soacra, POP. ROM., VIII, (1912), nr. 31, p. 12. O FI ! Muierea : — Oare cine-i mai fericit la noi în sat, bărbate dragă ? Bărbatul : — Popa nemţilor, că el nu are soacră ! POP. ROM., III (1903), nr. 32, p. 2 Vezi Typol. bibi.; tip 3413. Este atestat în Transilvania şi Muntenia. Variantă: 2. O fi, CAL. POP. ROM., II (1904), p. 162. 49 [POTRIVEALA] Un ţigan e la tribunal cu ţiganca pentru divorţ. Judecătorul îl întreabă de ce ? — Hapoi de ! domnule judecător, pentru potriheală de haractir î — Gum mă ? poate vrei să zici nepotrivire. — Nu zău, haşa cum am zis : eu harţăgos, ea harţă-goasă; eu ciordesc, ea ciordeşte ; eu mi-o bat, ea mă bate. Zău că nu mai merge. Prea e potriheală ! VOINŢA BAN., VII (1927), nr. 14, p. 3 Vezi Typol. bibi.; tip 3414. Este atestat în Transilvania şi Muntenia. Variante: 2. Prea mare potrivire de caracter, NEAM. ROM. PO-P., XX (1929), nr. 14, p. 247 (Ocnele Mari—Vîlcea). 3. Ţiganul la divorţ, CÂL. POP., XLIII (1929), p. 128. OMUL CÂTRE BOU — Mă Bolocane, pe mine şi pe tine ne-a făcut iaca-cine, că numa-n frig şi zloată stăm. Da pe pisica şi pe Mariuţa, le-a făcut numai Dumnezeu că şed numai la căldură-n casă. Rădulescu-Codin, Nevastă leneşă, p. 77 Vezi Typol. bibi.; tip 3415. Este atestat în Muntenia. ARŢAGUL ŞI PÎRŢAGUL Un ţăran avea o fată tînără şi frumuşică şi bine înzestrată, dar alintată peste măsură, aşa că nici părinţii nu-i stau împotrivă, decum/alţii; cu un cuvînt era chiar hărţăgoasă. Din 50 pricina asta nici nu se mărita, că de vinea vrun peţitor care se-mpăca cu toate, numai sărea şi ea de colo şi-i spunea ver-de-n ochi : „Toate-s bune, dar să ştii că eu am harţag“. Care cum auzea, fugea şi-şi zicea că ea de pe acum o spune asta aşa de lămurit, apoi cînd o fi femeia cuiva, acela trebui să-şi ia lumea-n cap. Cum se prileji că-ntr-o zi veni în peţit un flăcău nalt şi sprîncenat de-i plăcea şi fetişcanei. Toate fură bune, dar la urma urmei ea tot voi să-l sperie şi pe acesta, spunîndu-i că are harţag. — Nu-i nimic, răspunse liniştit băiatul nostru, că şi eu am pîrţag. Fata stă puţin pe gînduri ş-apoi întrebă : — Da, mă rog, cum ţi-i pîrţagul ? — Las că ţi-oi spune, cînd mi-i arăta harţagul. ŞEZ., I (1893), nr. 11—12, p. 283 Vezi Typol. bibi. ; tip 3416. Este atestat în Moldova şi Transilvania. Variante: 2. Arţagul şi pîrţaguly F. POP., VIII (1900), nr. 42, p. 495. 3. Şi-a găsit lelea bărbatul, „I. CREANGĂ“, I (1911), nr. 9, p. 278 (Ghermăneşti—Vaslui). 4. Bărbatul cuminte, „I. CREANGA", VI (1913), nr. 2, p. 62 (Vlăsineşti—Botoşani). 5. Fata cu pîrţag. Furtună, Cuvinte scumpe, p. 65. 6. Şi-a găsit lelea bărbatul. Pamfile, Cartea ■■ pov. hazlii, p. 48. 7. Şi-a găsit lelea bărbatul, DOINA Jor., I (1928— 1929), nr. 2—3, p. 49 (Smulţi—Galaţi). FEMEIA ŞI CĂMEŞA O femeie auzind că bărbatu-său s-a-necat într-o apă, zise : 51 — Nu-mi pare rău după dînsul, cît îmi pare după cămeşa nouă cu care era-mbrăcat, căăă Doamne, mult am mai muncit la dînsa. A.I.E.F., i. 10738 (jud. Vrancea ?) Vezi Typol. bibi.; tip 3417. Este atestat în Moldova. [GRIJA CEA MARE] Sau ca atunci cînd plecară dănciucii să se scalde : — Vei, mo, fir-ai de rîs, să nu se înece Chiriac, că are căciulă nouă. Fireşte, grija cea mare era de căciulă, nu de băiat. REV. COP. TIN., II (1914), nr. 45,. p. 384 Vezi Typol. bibi.; tip 3417 A. Este atestat în Muntenia. AMÎNDOI SÎNTEM UN TRUP O femeie ştiutoare de carte dar cam leneşă mergea cu bărbatu-său la moară. Bărbatul cu sacul pe spate, femeia cu mîinile goale după el. Au mers cît au mers, într-un tîrziu bărbatul simţindu-se obosit zise către soţia sa : — Ian mai du şi tu puţin acest sac, că-s obosit de nu mai pot ! — Cum să nu, răspunse femeia, au crezi că eu n-am simţit ca şi tine greutatea sacului. — Ce vorbeşti, fă ? — D-apoi nu ştii că un trup sîntem. Bărbatul înghiţi nodul îşi şterse fruntea de sudori, tăcu şi nu mai zise nimic pînă ce se întoarseră acasă, ba chiar şi acolo tăcu pînă la cină. 52 Femeia făcuse din făina cea proaspătă nişte plăcinte de le mănînci cu ochii. Punîndu-se la masă lua din plăcinte mai întîi bărbatul, după datina cea veche şi cea bună de pe la sate. Cînd să ia şi femeia din plăcinte, bărbatul o prinde de mînă şi zice aşezat : — De prisos, fă, ca să mai iai şi tu, ajunge dacă mănînc eu, căci cum ziseşi cînd mergeam la moară şi te-am rugat să duci puţin şi tu sacul ? Femeia îşi aduse aminte de acea vorbă, dar tăcu molcom : — Da, da, adause bărbatul zîmbind, dacă mănînc eu, trebuie să te saturi şi tu căci un trup sîntem. NOUL CÂL., VII (1887), p. 68—69 Vezi Typol. bibi.; tip 3418. Este atestat în Transilvania şi Moldova. Variante: 2. Amîndoi sîntem un trup, GAZ. TRANS., LIV (1891), nr. 286, p. 7. 3. Amîndoi sîntem un trup, F. POP., IX (1900), p. 506. 4. Muierea păcălită, CÂL. POP. ROM., VII (1909), p. 77 (Vulcan—Hunedoara). 5. Dacă duci tu, îi ca şi cum aş duce şi eu, VEST. SAT., X (1921), nr. 21—22, p. 3. 6. Amîndoi sîntem un trup, CAL. ASOC., XVIII (1929), p. 174. ULTIMA DORINŢA Un bătrîn pe patul de moarte se adresă soţiei sale, de-abia putmd să vorbească : — Ascultă, babo, de unde vrei să-mi cumperi coşciugul, în care să mă odihnesc după moarte ? De la Ilie Dragnea sau de la Balaban ? 53 — De la... Balaban, răspunse baba printre suspine. — Ba nu ! Vreau ca sicriul meu să fie cumpărat de la Ilie Dragnea* că el le face mai frumoase î — Bine, dar... la Balaban sînt mai bune şi mai... ieftine, se opuse şi de data asta baba, ca-ntotdeauna. — Să-mi cumperi coşciugul, babo, de la Ilie Dragnea, aşa cum vreau eu, că... eu mor, nu mori tu, răspunse moşul cu ultima rămăşiţă de putere, după care a închis ochii şi... închişi au rămas ! SAT., X (1940), nr. 114, p. 20 Vezi Typcl. bibi.; tip 3419. Este atestat în Muntenia. CARNEA ŞI FASOLEA Bărbatul şi muierea, fiind de curînd luaţi, se înţelegeau împreună, că la care ce bucate-i mai plac. Nevasta zicea c-o fasole, gătită cum ştie ea, n-o dă pe carne. Dar bărbatul din a sa parte întăreşte, că da : — Fasolea drăguţa de ea, carnea iac-aşa, drac să intre-n ea fasole ! Sima, Ardeleanul glumeţ, 9 Vezi Typol. bibi.; tip 3420. Este atestat în Transilvania. ÎNTRE SOŢI Un om îşi bătea muierea mai în toată ziua. Odată avu nişte oaspeţi, şi cînd se pun la masă, îl întrebă femeia : — Astăzi cum e bărbate, ne batem înainte, ori după mîncare ? Bărbatul se ruşină şi d-aci încolo n-a mai bătut-o. AMIC. POP., XII (1872), p. 92 Vezi Typol. bibi.; tip 3421. Este atestat în Transilvania. 54 A. BARBATUL IUBEŢ MARIO, MARIO... Un popă avea în sat o ibovnică, da avea şi cîini tare răi, aşa că ea n-a putut să sară să vie ; a mers pin’ la gard, da cîinii au sărit, şi ea a fugit. A doua zi merge la biserică şi se închina pe la icoane, da popa începe din altar cîntînd pe glas bisericesc : — Mario, Mario, de ce n-ai venit asară la noi ? Ea face cruce şi zice în ton şoptitor : — M-am temut părinte de cîine ! Dascălul aude şi zice iar pe ton bisericesc : — Aşa ! lasă că va veni el protopopul şi vă voi spune ! Preotul cîntă iar : — Dascăle, dascăle Nu te îmfla ca un cimpoi, Că am patru boi Şi ţi-oi da şi ţie doi ! (Femeia şoptitor) : — Şi eu părinte o pereche de... ş-un cămeşoi ! Niculiţă—Voronca, Datine, p. 1258— 1259 (Botoşani—Botoşani) Vezi Typol. bibi.; tip 3425. Este atestat în Moldova. POPA BĂRDAŞ A fost un popă odată. Da el era meseriaş şi de lemn, era şi bărdaş. Ştia face roate, ştia face juguri, pluguri cum să făceau pă timpuri, de lemn. Şi pleacă popa şi să duce la pădure 55 să taie un lemn pentru ce-i lipsea: lui pe la car, pe la plug, ce ştiu eu, aşa că găseşte o ursoanie înţepenită între două lemne. Ursoaniea zise cătă popă aşa : — Popo, hai scoate-mă de-aicea. — Nu te scot că tu mă mînci. — Ba nu te mînc, zise. — Lasă-mă în pace, zice. — Numa să mă scoţi de-aicea, zise, că te las în pace să te duci pă unde vrei. Ei ! Ce se gîndi popa !? Popa era cam curvar. Ei, să facă treaba cu ursoaniea. Făcu popa treaba cu ursoaniea, să pusă să taie lemne. Da popa avea sacul cu multe unelte-n spate, iaca bardă era, diferite unelte cu care lucra el cu, ele lâ lemn legate într-un sac. A pus el sacu jos să taie lemnele ca să scoată pă ursoanie. Pă cînd să pice lemnu, atunci şi popa o-ntinsă la; fugă, du-te ! Ursoaniea cum s-a zvîrgolit, lemnu o fost... puţin o mai avut ca să pice, o picat lemnu şi-o ieşit ursoaniea. De-acia ursoaniea a pornit grea ; o făcut un ficior ursoaniea. Ficiorul cîn era de-o zi, era de-on an, năzdrăvan, cîn era de doi,, de două zile ca de doi ani, cînd era de trei ca de trei ani, aşă mai departe, creşte ficiorul ca din apă. Bine. Sacu cu sculele popii o rămas acolo, nu s-o mai cutezat duce să-l mai ieie că îl mîncă ursoaniea. ....... Ei di la on timp oarecare, întreabă copilu pă mamă : — Mamă, zice, atunci ştiau şî animalele astea sălbatice a vorbi, zise cine-i tata mi eu ? — Uite, zîse, iaca on popă, cutare popă şi cutare s.at,t zise. — Bine. Apă io pă ce să-l găsesc ? — Apî, zice, iute iei sculele astea îm braţele toate şî te duci cu iele şi le puni la uşa. bisericii. Şî popa cîn o să iaşă din beserică, cîn şi le-o vedea, vede barda, vede instrumentele lui acolo, sculele lui zîce : „Dragile mele şî sculele mele44. Tu atunci să spui : „Dragu mnieu şî tata mnieu44. Iac-aşă. Punie sculele acolo, vine popa cîn termină slujba, iese din beserică. Atuncea o văzut sculele acolo, barda lui şî firezu şî uneltele lui, ce-o avut iei. „Dragile mele şî sculele mele î44 Iei de colo de aia parte : *Dragu mnieu;.şî tata tnriieu !“ „Ba tata-, tăir? i .-mecuratu, :.da' riu: ieu tata tău.44 „Ba eşti tata mnieu !44 Pleacă popa şi să duce, nu-1 mai ie în samă... 56" Iei pleacă după popa, să duce la popa în casă. Preuteasa : „De unde aduci omu ăsta ?“ „Păi zîse, hai bală spurcată, zîse, io nu l-am adus, zîse, ăsta nu-i a mnieu ! „Ba zîce, ieşti tata mnieu !“ — Măi popă, da ce-ai făcut, zise, de unde-i ăsta fişioru- tău ? E, s-apucă popa şî spune de păţania cum a păţit-o, pînă atuncea mai spusă la preoteasa sa nicidecît. — Hai, ce să facem să-l potopim ? Avea popa patru boi. Prinde doi boi la car şi-i dă calea lui, copilu, îm pădure s-aducă lemne uscate, să fie tocmai aşa de uscate să ardă c-on vînt. Iei, ca om tare harnic, să duce cu boii acolo îm pădure, tot rupe la cloambe uscate şî pune pă car, încarcă caru cît iera cît focu de înalt, caru, îi leagă bine on lup — ăă zise „Nu-mi dai on bou să-l mînc ?“ „Ba, io ţi-1 dau, da tragi tu în locul lui ?“ Pă zise „să-l mînc“ şî mîncă ! O mîncat on bou. Vine-on urs. „Mă, zice, da nu-mi dai bou ăsta 'mie să-l mîric ?“ „Ba ţî-1 dau. Da tragi tu în locul lui“. Nimic de zîs, că iei nu-i — nu să-nvoie nici alta, nici să tragă, aşa că mîncă ursu bou şî să duce-n treabă-i. Iei încarcă caru bine pă urmă vine dracu. Şî zise : „Mă ! să-mi dai un cep di la roată, zice, că am pierdut un cep di la roata mea, cărîmbu ăla di la roată noi îi spunem cep. Zise. „Ţi-1 dau da bagi tu degetu acolo în huda lui !*. Bine. încarcă caru bine, rupe fagi întregi, i pune pă car şl pleacă la popa, să duce sluga, adică copilu popii. Încarcă caru bine şî pleacă mai departe. Ei ! găseşte pă lup. îl prinde şî—1 aduce şî-1 bagă în jug. Să duce mai departe găseşte pă urs, l-aduce sî-1 prinză de hailaltă parte, la locu lui. Acuma nu-i dracu. Să duce după dracu, l-aduce pă dracu, 11 leagă cu degetu acolo în hudă şî-ncepe a mîna : , Cea lupiiă, hăis ursîlă, ţine drace de rotilă. Da dracu sa tina să nu iasă rotila de-acolo, să răsturnă caru. — Ţîn, ţîn ! dracu de aceea parte. Ajunsă la popa acasă ; deschide popa porţile. Cîn văzu popa nebunia ce-o avea iei pă car. — Ba deschidu-ţi-le dracu. 57 Da dracu, d-api io cum să le deschid că io abia ţîn de-aici, da io nu poci deschide, deschide dumneata. A.I.E.F., i. 11080 (Cerbăl—Hune-doare) Vezi Typol. bibi.; tip 3426. Este atestat în Transilvania. GRECU GU DGUÂ HAMANTE A fost într-odată, pă timpurile vechi, în ţara noastră... cum era nainte vreme oameni dă tot felu; şî buni şî răi, şî naţii dă la noi şi din alte părţi. Era un grec; avea moşie, avea una alta însă avea şi ibomnici, multe, c-aşa sînt ei de felul lor, aleargă după multe, nu numai după una... Asta, deocamdată, el numai două ibovnice prinsese aproape de el acolea, din satul lui, da foarte frumoase şi tinere. Pînă la un timp, femeile n-au ştiut rostul lor, că grecul are de-a face şî cu una şî cu alta. Cînd au băgat ele de seamă, era una arţăgoasă oleacă. A început a o beşteli pe ailaltă. S-a luat la ceartă, să se beştelească ca femeile. — Fir-ai a dracului, putoarea dracului să fii tu [...] Da ş-aia numaidecît îi răspunde : — Ba pă tine, fă ! — Ba pă tine, fă ! — Fă, zice, hai la iei să-l întrebăm. — Haide, zice a mai înţepată oleacă, credea că grecu o să-i ia apărarea ei. Cînd s-a dus acolo la el, el era la masă cu cafeaua, cu ţigarea. — Bună dimineaţa, jupîne. — Bună dimineaţa, îi zice. — Auzi jupîne ce spune puturoasa asta, că [...] — Da, da, da ! Şi pe tine şi pe ea ! Da, da, da, da ! Şi au plecat femeile împăcate frumos. Nu s-au mai certat nici azi. A.I.E.F., mg. 1077 b (Rătrîni—Prahova) Vezi Typol. bibi.; tip 3427. Este atestat în Muntenia. 58 POPA ŞI FATA Popa Constantin era cel mai mare ştrengar din tagma preoţească. Bea pînă da cu căciula în cîini. Juca cărţi şi table cu toţi derbedeii la hanul din sat. Umbla după femeile oamenilor şi de multe ori le lua cu sila. Se vorbea chiar de oarecari daraveri ce avusese cu subprefectul şi ou tribunalul pentru nişte cai dosiţi din curtea stăpînului său după cîmp şi pentru nişte boarfe care fugise sau zburase din casele creştinilor, deşi ele nu avea nici picioare nici aripi. El se însurase şi luase o văduvă cu o fată de la bărbatul cel dintîi. Făcuse acest pas cu văduva, pentru că femeia era frumoasă şi bogată. După cîţiva ani fata preotesei crescuse mare. Intr-o zi preoteasa veni la popa şi îi zise : — Prea sfinte, satul vorbeşte că fata mea ar fi însărcinată. — Treaba ei, răspunse popa, cu cea mai mare nepăsare. — Dar lumea spune că ea ar fi însărcinată cu sînţia ta ! — Treaba mea. — Dacă aş şti că este aşa, m-aş duce să mă arunc în gîrlă. — Treaba ta. Fundescu, Anecdote, p. 76 Vezi Typol. bibi.; tip 3428. Este atestat în Muntenia. UNUL CU DOUA Era un om undeva care ar fi fost tare de treabă de altfel, dacă n-ar fi avut un beteşug care să-l strice. Se însurase, vedeţi dumneavoastră, la vreme potrivită şi-şi căpătase o nevastă care iarăşi ar fi fost tare cumsecade dacă n-ar fi avut şi ea un păcat. Omul era cam hîrbareţ şi nevasta îi bătea lui capul zi şi noapte : — Mai astîmpără-te, omule, că-i ruşine ; uite, lumea te ia la ochi; trebuie să te mai cuminţeşti şi tu, ce Dumnezeu ! 59 Nu vezi c-ai îmbătrînit ? Apa că-i apă şi tot se trage la matcă după o vreme, şi dumneata nu-ţi mai vii în fire ? Şi bărbatu-i făgăduia : să facă, să dreagă, dacă şi-a mai arunca ochi peste gardurile altuia. Şi ca dovadă, se aşează ca un miel cu capu-n poala nevestei lui, şi nevasta-i căuta înduioşată în cap. Şi-i zicea : — Iaca, omule, ai îmbătrînit. Din tot capul, jumătate ţi-i alb î Şi de bucurie că-şi vede bărbatul alb, bătrîn şi strîns de pe drumuri, începea să-i smulgă din părul care rămăsese negru, cîte un fir, cîte un fir, socotind în gîndul ei că urmînd aşa, într-o bună zi n-are să aibă cine să se mai uite la bărbatul său, cu părul alb ca omătul. Aşa, trecea ziua aceea, cînd omul nostru se cuminţea pînă cînd pleca din casă. Cum ieşea — vorba cîntecului —, cîte nu se-ntîmplă ! Se-ntîmplă omului, Cîte-o noapte-ntunecoasă, Nimereşti la altă casă, Cu nevasta mai frumoasă, Cu bărbatul dus de-acasă. Doamne fereşte de primejdie ! Intră sara, iese dimineaţa, şi pe capul lui vine ponosul din bun senin c-a dormit acolo toată noaptea ! Aşa şi cu omul nostru ! Adică la dreptul vorbind, omul nostru nu prea deschidea multe uşi ; una şi singură, unde avea pe alta care-i căta în cap şi-i potolea focul inimii ! Şi aceea îi căuta în cap, că pe semne omul nostru era suflet plămădit din muiere ! Azi aşa, mîine aşa, dar vorba-i că nevasta cea străină se-nspăimînta tot mai mult văzînd că ibovnicul ei cel nepreţuit înălbeşte văzînd cu ochii. — Vai de mine, dragul meu, dar ce-i pe tine ? Ce-n-semnează bătrîneţea asta fără vreme ? — Ce să fie dragă ! De, ştiu eu ? Şi ce făcea ibovnica ? Treaba era uşoară. începea să-i smulgă din părul cel alb, cîte un fir, cîte un fir, cu nădejde că împuţinîndu-1 azi, împuţinîndu-1 mîni, va rămîne drăguţul cu părul negru ; şi omul cu părul negru oricum, tot pare mai tînăr ! Omul, ce să zică ! Bietul om se da şi tăcea. Acu îl ciugulea ibovnica de perii cei albi, mîni îl ciugule nevasta de 60 perii cei negri, pînă într-o bună zi cînd s-a trezit bietul om cu capul jumulit pe de-a-ntregul şi rămas ca o tidvă roşie şi coaptă. Încolo, povestea nu se mai ştie ! (T. Pamfile) „I. CREANGĂ", XI 1918), p. 125 ; republicată : Pov. pop. rom., p. 125 Vezi Typol. bibi.; tip 3429. Este atestat în Moldova. NĂRAVUL DRACULUI Popa nu era om de treabă, căci umbla huci-marginea, cu toate că avea o preoteasă de s-o sorbi din ochi. Dar vorba ceea, n-ai ce-i face năravului, popa era soi rău şi pace... Din toate femeile din sat, pe la care cercase el cu dragostea, numai cumătră-sa l-a ţinut mai departe : — Da s-a mai pomenit una ca asta, părinte ? — Că nici nu-mi mai scapi, cumătriţă. Popa, rîzînd bucuros, prinde femeia de mijloc : — Mi-ai pus venin la inimă. Las’ că n-o să ştie nimeni, nu fi proastă. — Taci părinte că intru în focul gheenei cu sfinţia ta cu tot. — Nu vorbi de pe pereţi, că iau cîmpii, de mă-i lăsa cu inima friptă. Dă-mi cel puţin o guriţă... — Nu pot... măcar să fie ce-o fi. Una că eşti popă şi apoi, că suntem cumetri ! Cum avem să ne dăm noi sama, înaintea Celui de sus ? Păcat, părinte, zău păcat... — Nu-mi mai spune de păcate... le iau eu pe toate în spinarea mea, iar pe-ale tale, ţi le iert la spovedanie. Femeia o ia atunci mai aspru : — Degeaba mai baţi cîmpii, ce nu se poate, nu se poate, măcar să te pui şi-n creştet. Mie mi-i frică de urgia atotputernicului. Popa, dacă vede că nu merge, o întoarce altfel : — Ei... dar dacă ţi-oi cumpăra un comaş de rochie şi asta numai pentru o sărutare, tot aşa ai să vorbeşti ? Femeia rămîne atunci pe gînduri, silindu-se s-ascundă bucuria unui gînd ce venise chiar atunci. — Ai amuţit ? de ce nu vorbeşti ? — Dă... ştiu eu... poate cu asta... — Bine cumătră, rămînem înţeleşi. A doua zi popa a înhămat iapa la căruţă, gata să se ducă la tîrg. — Şi cu ce treburi, părinte ? îl întrebă preoteasa îngri- jată. — Am să cumpăr nişte lumînări pentru policandre, că s-au terminat cele vechi. Pe seară popa se-ntoarce înapoi acasă. — Ţi-ai făcut tîrguielile, părinte ? — Da un-te poţi apropia cu preţul preuteasă, sînt foc, nu alta... Seara popa îşi face drum la cumătră-sa şi-i dă cituL Ceea îl desface bucuroasă. — Ei, e frumos? — Minunat! — Iţi place ? — Mai încape vorbă ? S-au înţeles în şoapte cumetrii, ca să n-audă copiii, că pe la cîntători sâ se întîlnească în fundul livezii. — Dar numai o guriţă, ştii ? — Bodaproste şi de atîta. Cumătră, pe de altă parte, se duce şi spune tot preutesei. — Auzi tu afurisitul de popă? îl ştiam eu harbar, dar nu m-aşteptam să năzuie chiar la tine. — Bărbat nu-i ? — Aşa-i cumătră, bărbatul ca şi porcul sînt totuna, ptiu-ala... Cele două cumetre s-au înţeles dih două vorbe ; la cîntători să se ducă preuteasa la întilnire, în locul cumetrei, ca să ruşineze pe popa. Preuteasa, îmbrăcată în hainele cumetri-si şi silindu-şi toate mişcările ca să s-apropie de dînsa, aşteaptă furioasă în fundul livezii. Ea venise înadins mai devreme, ca să vadă mai bine locurile. într-un tîrziu s-aude venind popa. Mergea tupiliş, ferind crengile ca să nu facă zgomot. Vremea-i venise în ajutor, căci era o noapte întunecoasă. Abia se vedea înainte, aşa că 62 popa mergea mai mult pe dibuite.' Cînd aproape, preuteasa mişcă şi ea crengile dimprejur, ca să-ndrepte paşii popii. — Aici eşti, cumetriţă ? — Aici., face preuteasa încet şi misterios, prefăcîndu-şi glasul. Deocamdată îmbrăţişări şi sărutări călduroase. — Şi zi, ţi-ai călcat pe inimă, bate-te norocul. Dar de ce nu-mi spuneai de la început că-ţi trebuie o rochie ? Nu ştiu eu pe nătărăul cel de bărbatu-tu, umblă numai crîşmele şi nu se mai stăveşte cu parale. — Dă... mă sfiam... Am aşteptat să-ţi dea sfinţiei tale prin gînd... — Ce diavol îmi eşti !... Dar şi eu — te pîndesc de cînd ţi-am botezat întîi, acum însă mi-ai căzut în palmă... Cînd popa dă s-o cuprindă, ceea îi pune palma în faţă şi se fereşte : — Ai uitat pesemne c-a fost vorba numai de-o sărutare. — Aşa-i, dar asta numai ca la un început, acum încă... — Las că sfinţia ta ai preuteasă acasă. — Ce vorbeşti tu de preuteasă, ce are a face cu tine. Să fie şi ea tot aşa ca tine, n-aş mai umbla eu prin sat, dar vezi că n-am avut noroc. — Fugi de-aici, c-aşa sînteţi cu toţii, nu vă mai mulţumesc nevestele. — Să mă bată D-zeu... Femeia îl împingea cu mîna prefăcută. — Sss... taci, că vă ştiu. — Crede-mă... — Ce-aş fi eu mai mult decît preoteasa ? — Nu mai vorbi, că nu ştii nimica. Şi popa, într-o sforţare hotărîtă, o ia iar de mijloc şi, strîngînd-0 tare la piept, o sărută lung şi pătimaş. Preuteasa îl sărută şi ea cu foc prefăcut. — Ah ! să sărute nevasta-mea, cum săruţi tu, aş zice că m-a miluit D-zeu. Preoteasa, stăpînindu-se, ia pe popa iar la mozolit şi la strîns, că nu-i da răgaz decît să răsufle la răstimpuri : — Ei ! aşa femeie înţeleg şi eu, ia aşa se iubeşte, nu ca preuteasa mea... Cea însă nu-şi poate ţine rîsul şi, dînd drumul popii, îşi ridică tulpanul şi-şi dojeneşte bărbatul cu amărăciune : 63 , — Nu-i femeia părinte, că tot eu sînt şi preuteaşş.şi cumătră, dar izi mai bine că-i năravul dracului... şi că ce-i de căpătat, ţi se pare mai bun decît ce ai acasă... Adam, Glume ţărăneşti, p. 48—53 ; republicată : ŢĂRĂNISM., XI (1936), nr. 29—30, p. 12 Vezi Typol. bibi.; tip 3430. Este atestat în Muntenia. stApînul câtre servitoare — Ştii ce mi-a spus, Mariţo, popa ieri, cînd m-am spovedit ? — De unde să ştiu, dacă n-am fost acolo. — Mi-a spus că e păcat să ţiu o servitoare aşa de tînără şi durdulie ca tine. — Păi şi mie mi-a spus părintele duhovnic ca să mă duc la sfinţişi lui. GAZ. ŢAR., XXVI (1925), nr. 28, p. 4 Vezi Typol. bibi.; tip 3431. Este atestat în Muntenia. CU TOŢII PÎNĂ DIMINEAŢA Cică un popă zăpşit cu oca mică la fereastra unei neveste ; bărbatul îl făcu scăpat într-o cocină de porci. Cînd popa intră repede peste porci, aceştia, speriaţi ca de lup, începură a gro-hăi. „Cu toţii, cu toţii pînă dimineaţa, le răspunse popa.“ Zanne, Proverbele românilor, IX (1901), p. 405 Vezi Typol. bibi.; tip 3432. Este atestat în Muntenia. B. FEMEIA IUBEAŢĂ CU SACUREA LATA O fost o nevastă, uite-te, tăt ş-o mîna bărbatu la moară. Apîi i s-o dus bărbatu. Apîi dacă nu s-o dus bărbatu la moară, uite-te, dacă n-o vru şî să ducă. Bărbatul o mîna pi ea ! Dacă o mînă bărbatu pe ea la moară, no, apîi... bărbatu s-o dus înainte el. Dac-o mărs barbatu înăinte că-amu o sămăluit că cum o prinde că-i curvă ? Apăi s-o dus şî s-o suit într-on pom, într-on păr, cum îi zice, într-on păr, no, ştiţi dumneavoastră ce-i păru ? Apăi dac’ s-o suit într-on păr, aşă-n cărare, mergînd la moară. Dacă s-o suit îm păr, ea s-o dus la moară ; apăi o măcinat colo, dac-o măcinat, i-o dat la morari că..., no, zice ce i-o trebuit, i-o dat la moară cît ce-o mărs, iaba’o fo plină moara, dacă i-o dat la morari atuncenică momariu i-o măcinat ! Apîi bărbatu cînd o vini nevasta colea pe su păr, da o ţîpat o săcure, că-amu el o ştiu... ca să vadă ca datu-i-o el, ea la morariu ? Prinde-o-a că-i curvă ? Apîi o ţîpat o săcure înaintea ei. Dacă-o ţîpat o săcure su păr în cărare, ea amu o fost aşă cîn să crăpa de ziuă. D-apîi ea s-a uitat ’m păr, n-o văzut nimică. O ! s-o uitat, o lua săcu-rea şî-nainte şî napoi : — Vai de mine, zice ! Vezi care-i nevastă harnică zice, îi şi cu [•..] şî cu fărina măcinată ş-aflai ş-o săcure lată, zice ! — Hai [...] mama, mîne-te, [...] şi fleandură îi sise bărbatu dim păr. No, vezi că te-am prins, zice, că eşti curvă, zice ? A.I.E.F., i. 14137 (Racşa-Satu Mare) Vezi Typol. bibi.; tip 3433. Este atestat în Transilvania. 65 FEMEIA DE CREDINŢA Odată a fost un om care era însurat de curînd, el trăia la marginea unui sat într-un loc cu totul izolat, însă trăia foarte bine cu nevasta şi cu copiii lui, măcar că casa lui se afla mai la o parte. într-una din serile de vară, pe o vreme foarte frumoasă, după ce amîndoi soţii se întorseseră de la munca cîmpului, după ce îşi regulară vitele şi toate cele de pe lîngă casă — pentru noapte — îşi făcură cina şi mîncară. Soţia a aşternut ca să se culce pe prispă afară, pentru că adormiseră şi copiii tot acolo. Pe cînd stau aşa culcaţi, pînă să le vie somnul s-adoarmă, vorbeau între ei, spunîndu-şi unul la altul că, de va muri unul din ei înaintea celuilalt, nu se va însura sau mărita nici în ruptul capului. Arătîndu-şi prin asta, unul faţă de altul, credinţa şi iubirea pe care şi-o păstrau. Tocmai pe cînd stau de vorbă ei aşa, un călăraş-dorobanţ, cum i se zicea mai demult — venea pe acolo cu calul la pas, încetinel, astfel că putu să audă tot ce vorbeau acei oameni, deoarece era noapte, tîrziu şi linişte adîncă, mai ales că cei doi soţi vorbeau foarte tare. Cînd călăraşul ajunse în dreptul porţii strigă pe om. Omul se sculă, îl primi, îi puse calul la grajd ; mai cu seamă că amîndoi soţii erau şi oameni buni, primitori şi aveau şi tot ce le trebuia. Călăraşul, după toate acestea, le spuse că-i e foame şi că n-a mîncat de dimineaţă. Soţii se uitau unul la altul că n-aveau rost de legume. Călăraşul pricepu lucrul şi scoase un sfanţ din buzunar, zicîndu-le ca să-i cumpere o găină. Soţia la vederea banului după ce primi, luă o găină din coteţul ei, o tăie, o jumuli şi-n scurt timp dădu gata şi mîncarea. La masă, cînd să se aşeze, el le mai scoase vreo cîţiva bani spre a face rost şi de ceva băutură. Soţii se uitară unul la altul, care să se ducă la cîrciumă să aducă băutura. După îndemnul şi dorinţa călăraşului se duse femeia. Călăraşul, profitînd de lipsa femeii, îi spuse bărbatului ce a auzit, tot ce şi-au vorbit ei şi apucîndu-se îi istorisi tot de-a fir a păr şi-l întrebă, că el se încrede în nevasta lui ? Omul răspunse fără nici un înconjur că : da. El pentru credinţa şi iubirea nevestei garantează cu capul. Atunci călăraşul, ca să-i arate că se-nşală, îi zise : tu să faci ce ţi-oi spune eu ! şi s-au prins între ei pe 10 galbeni cu condiţia ca să nu zică nimic, orice i s-ar face. 66 Atunci gazda, după spusa călăraşului, se făcu mort în pat. La sosirea nevestei gazdei, călăraşul începu a se văita că de cînd e el n-a mai văzut aşa moarte ! Să cadă omul din picioare şi să rămîie mort pe loc ! Nevasta intrată în casă, călăraşul îi povesti cu de-amănuntul cum a murit, adăugîn-du-i c-aşa moarte a mai văzut el la trei din şapte hoţi, pe care i-a lăsat în satul din vecinătate, unde o să se ducă din nou să-i ia pe toţi, căci tot din cauza acestor necazuri fugise el d-acolo. După asta nevasta îl îndemnă pe călăraş să mă-nînce. El refuză, sub pretext că cum să mănînce cînd se uită la omul mort cu care vorbise mai adineaori !... Nevasta îl dete jos pe mort, îl bagă sub pat, lăsînd o velinţă mai în jos pe pat ca să nu se mai vază. Călăraşul tot nu mîncă şi se făcu că pleacă. Ea — gazda — îl rugă zicîndu-i, că mîine, cînd se va întoarce hoţii p-aci, să-i dea unul dintre cei vii, ca să-i dea pe cel mort. Călăraşul consimţi, dar adăugă, că hoţii sînt tunşi mărunt. Atunci ea — gazda — îl scoase pe soţ şi să puse a-1 tunde deoarece avea părul mare şi lung. Călăraşul îi spuse că trebuie cît se poate mai mărunt. Ea începu atunci să-i smulgă părul. Bărbatul sta nemişcat căci aşa le era prinsoarea. Atunci călăraşul numai odată mi ţi-1 strigă pe bărbat, şi el la acest strigăt numai odată sări drept în sus. Femeia cum văzu una ca asta se şi făcu nevăzută şi p-aci ţi-e drumul. Atunci călăraşul îi spuse : „Te-am rămas, prietene !“ Apoi se puseră de mîncară amîndoi şi a doua zi de dimineaţă plecă ăl călăraş al meu cu 10 galbeni cîştig ; iar femeia omului s-a dus şi dusă-i şi-n ziua de azi. Un proverb spune : Cîinele să nu-1 iei niciodată în seamă. Calului să nu-i dai liber frîu. Şi femeia să n-o iei pe credinţă. Popescu-Ciocănel, Braşoave, p. 144 Vezi Typol. bibi.; tip 3434. Este atestat în Mxintenia. MILA DE CUMATRU Cic-ar fi fost o femeie care s-avea de bine cu cumătru-său... Toate bunătăţile i le-aducea pe masă cînd venea el pe la ea. Pui fripţi, plăcintă, vin bun... ca să trăiască oamenii bine... 67 Da-ntr-o zi, simte bărbatu-său, şi-i prinde tocmai... la masă, după ce-l bate de-1 zvîntă, pe cumătru, îi taie nasul, şi ăla pînă acasă... moare ! Acuma, zor-nevoie, să meargă şi ea la mort, să-l plîngă, că de, îi era cumătru şi unde s-a îmbrăcat, colo, şi s-a primenit... de-ai fi crezut nu ştiu ce... Da pe cînd ea se lega la cap, bărbatu-său, ca unul din ăia, îi zise : — Gi stai femeie să-ţi ajut şi eu... Şi ce face el ? Ia nasul lui cumătru-său şi, fără să fie văzut de ea, i-1 leagă la ureche... în loc de floare. Apoi îi zice : — Ascultă draga mea, dacă te duci acolo, la mort, barem ştii să-l plîngi ? — De !... Ce să zic... Tu cum zici să-l plîng ? Şi el îi spune : — Uite dragă, să-l plîngi aşa : Cumetre, cumetre... Se cunoaşte cine are milă şi dor ; Se cunoaşte de pe floare, G-o poartă la legătoare !... Aşa să-l plîngi !•.. Auzi tu ! — Aud ! Şi s-a dus... Dumitraşcu, Cine a albit pe dracu, p. 45 (Şocariciu — Ialomiţa) Vezi Typol. bibi.; tip. 3435. Este atestat în Muntenia. PĂŢANIA IBOVNICULUI într-un sat — nu se spune în care — trăia un om bun şi cu frica lui Dumnezeu. El se îndeletnicea mai mult cu creşterea porcilor, căci se spune că şi tatăl său tot porcar era pe cînd trăia, dar oricine intra în casa' lui, era mulţumit de omenia cu care era primit şi ospătat — şi mai cu seamă săracii nu ieşeau niciodată cu mîna goală din casa lui. Era numit chiar fruntaşul satului — şi omul nostru dacă se anevoia să-şi facă cinstită casa şi numele binecuvîntat de toată lumea, nu putea suferi — Doamne fereşte — să-şi vadă casa scoasă de hulă, căci ştia el că decît purtat în gura lumii cu vorbe de defaimă, mai bine ciormolit în focul iadului. însă lumea, ca lumea ! Le gătise pesemne toate, numai de casa bietului om nu se legase ! în toate părţile nu auzeai decît că femeia omului nostru are ibovnic şi că-şi trage bărbatul pe sfoară. Aşa de tare s-au lăţit vorbele acestea, încît au ajuns pînă la urechea bărbatului. Şi de cît ar fi auzit el de casa lui, aşa fel de vorbe, mai bine l-ar fi trăznit, căci de o mie de ori ar fi fost mai bucuros. Aşa vorbea lumea — şi poate că avea dreptate, căci este o vorbă : pînă nu faci foc, fumul nu iese. Pusu-s-a el feluri şi chipuri ca să descoasă ceva, dar nu putea nimic, ca şi cînd ar fi fost lucru vrăjit. „Ori că lumea cleveteşte, ori că femeia mea-i o vicleană şi eu nu pot descoperi nimica. Dar lasă că m-oi pune şi eu pe atîta şi dacă a fi ceva oi afla eu, în ruptul capului, cine se face stăpîn în casa mea şi-mi necinsteşte numele.“ Aşa îşi zise omul nostru într-o zi. Apoi mai către seară îşi puse boii la car şi porni, zicînd femeii lui că se duce la un oraş vecin, unde are o treabă grabnică şi că n-are să poată veni decît peste cîteva zile, spu-nîndu-i totodată ca să caute ea de gospodărie în lipsa lui, ca şi cînd ar fi el însuşi acasă. — Bine, bine, bărbăţele ! Fii încredinţat, că voi îngriji de toate cîte mi-ai rînduit şi vei găsi casa în stare bună. Caută şi dumneata de fă treabă bună pe unde mergi şi să nu te întorci mai tîrziu. în sfîrşit plecă omul nostru supărat, dar nu către oraşul de care-i spuse nevestei, ci către coliba porcarilor lui — şi cum ajunse îşi desjugă boii dîndu-le drumul să pască şi numai-decît porunci lui Ion porcarul să se ducă acasă la sat. — Auzi tu, măi Ioane, să intri în casă şi să te trînteşti într-un ungher, să spui că eşti bolnav greu — şi mort-copt să nu te urneşti din loc, ci să bagi de seamă bine tot ce are să se petreacă în casă şi cine are să vie în lipsa mea la stă-pînă-ta. Şi dacă mi-i face tu treabă bună, să ştii că îţi mai dau pe lîngă hac un porc, care ţi-a plăcea ţie. — Dacă-i aşa, lasă pe mine jupîne ! — Ei bine ! de-acuma du-te- 69 Şi Ion se şi porni către sat pe cînd bietul om se muncea cu gîndurile. Dar se mai gîndea şi el, gîndind că dacă va fi ceva are să afle numaidecît, de vreme ce ştia pe Ion îndrăzneţ şi tare iscusit. Ce-i drept, cînd Ion a ajuns la casa stăpînului său şi s-a trîntit după uşă într-un colţ şi cînd îl întreba stăpînă-sa că pentru ce a venit şi ce are, el răspundea că este mort de bolnav şi că a venit să-l caute stăpînul ca să nu moară în mijlocul cîmpului. — D-apoi stăpînul tău nu-i. acasă şi n-are să vie decît peste vreo trei zile. Cine te-o adus pe capul meu ? Haide, du-te ! Dar Ion nici nu se gîndea de ducă : închise ochii şi se făcu că doarme dus. Zadarnic se mai necăjea nevasta să-l dea afară, Ion parcă nici nu gîndea să se mişte din loc, şi apoi şi ea s-a săturat de atîta strigăt şi l-a lăsat în pace după ce s-a încredinţat că doarme, căutîndu-şi de alte trebi. Mai întîi s-a pus de a frămîntat un aluat şi a copt o pogace rumenă şi frumoasă de ţi se duceau ochii după ea şi ţi se făcea poftă privind-o. Apoi a aruncat în cuptor un purcel tăiat şi curăţit bine, de-i venea şi lui Ion pe la nas miros de friptură, dar înghiţea şi el în sec, ce era să facă, căci doară nu era pregătit pentru dînsul! în sfîrşit dă fuga la crîşmă şi aduce o ploscă plină cu vin de cel mai bun de care avea crîşmarul. Pînă cînd gospodărise ea toate acestea, înnoptase de-a binelea şi iată că într-aceasta vine şi ibovnicul, căci dacă gura lumii vorbea de ibovnic, nu vorbea fără nici o pricină. Nevasta omului numaidecît îi sare înainte, spunîndu-i să nu se îngrijească de omul de după uşă, căci este porcarul lor, care doarme dus, fiind bolnav de moarte. Apoi ca o gospodină harnică întinde repede masa, pune pogacea şi plosca pe masă şi cînd era să scoată purcelul din cuptor, numai ce aude afară chiar dinaintea uşii : „Aho ! Aho !“ — Vai de mine ! Bărbatul meu ! Ascunde-te repede sub pat aici, zise femeia ibovnicului, care n-apucase a gusta din masa ibovnicii lui, iar aceasta ridică repede masa, punînd pogacea pe grindă şi aruncînd plosca cu vin după cuptor. Apoi repede iese înaintea bărbatului, care tocmai atunci intra în casă — şi începu cu rău la dînsul, că de ce s-a întors aşa degrabă, că doară ea n-a ştiut că va veni şi că nu i-a putut pregăti nimic de mîncare şi-l pofti ca de. altă dată să nu o 70 mai amăgească ca pe o jucărie şi cîte, cîte altele ! Iar bărbatul i-a răspuns liniştit; — Lasă, lasă, nu face nimic : de foame nu mă tînguiesc şi nu mă bănui, căci omul nu ştie ce are să i se întîmple în-tr-un ceas. M-am pornit dar... cine-i omul ista ? — Ce să fie ? Ia Ion porcariul A căzut ca din cer pe capul meu şi spune că-i bolnav... dă-1 afară. — Aşa ! Măi Ioane ! Ce, n-auzi ? Ce ai ? Ce ţi s-o-n-tîmplat ? — Mi s-o întîmplat rău, jupîne, astăzi : m-am pornit de dimineaţă cu porcii într-o pădure mîndră, mîndră şi rotundă ca pogacea de pe grindă ; numai ce vine un lup şi ia un purcel, frate cu cel din cuptior; dar şi eu mă întorc la dînsul cu o bîtă cu motochină, cît plosca cea de după cuptior plină ; atunce lupul aşa s-o uitat de urît la mine, ca omul cel de sub pat la tine ! — Dacă e aşa, Ioane, dă-te de către uşă ! De spinarea cui o fi fost rău nu ştiu, dar ştiu atîta că de atunci picior de ibovnic n-a mai călcat pragul gospodarului nostru şi că a trăit de aci înainte nemaivorbit de gura lumii. FAM., XX (1884), nr. 45, p. 538—539 Vezi Typol. bibi.; tip 3436. Este atestat în Transilvania, Moldova şi Muntenia. Variante: 2. Ce ştie satul, află şi bărbatul, Sima, Ardeleanul glumeţ, p. 21. 3. Muierea vindecată de boala iubitului. P. ispirescu, Snoave, p. 100 ; republicată : CONST., II (1980), nr. 336, p. 2. 4. Femeia bolnăvioară. Furtună, Vremuri înţelepte, p. 19 (Sîrbi — Botoşani). 5. Femeia iubeaţă. Dumitraşcu, Cine a albit pe dracu, p. 26 (Boureni — Dolj). . 6. Femeia necredincioasă, A.I.E.F., i. 11150 (Cerbăl — Hunedoara). 71 7. Femeia bolnavă, A.I.E.F., i. 10670 (Vrancea ?) 8. Femeia necredincioasă, A.I.E.F., i. 11380 (Meria — Hunedoara). 9. O fată şi cu un fecior, A.I.E.F., i. 11175 (Cerbăl— Hunedoara) dupa purcel, pasula în oraşul A, trăia o muiere, care pe lingă bărbat avea şi un drăguţ- Odată cică omul, adică bărbatul muierii, era dus la birt şi tocmai atunci veni drăguţul, intră în casă, sări la grumazul muierii şi începu s-o sărute şi s-o drăgostească... Muierea se făcu piper de harnică şi acuş în pivniţă după vin, acuş în culină după purcelul cel fript şi după plăcinte cu brînză. După ce se ospătară bine, ibovnicul voi să plece, iar muierea să se culce. Deodată însă auziră afară pe cineva zbierînd. Era bărbatul muierii, care venea de la birt. Cum intră în casă, ceru muierii ceva de mîncare. Muierea s-a fost legat la cap şi se văi ta în pat. Pe ibovnic îl ascunsese sub pat. — Da de unde să-ţi fi făcut de mîncare, nu vezi că nu mai pot de beteagă ? Pe feciorul nostru îl înfunda rîsul sub pat. Dar se ţinea cît putea. Ştii ce măi bărbate, zise muierea, colea pe poliţă este un blid cu păsulă de post încă de ieri, stîmpără-ţi foamea cu ea. Bărbatul nimeri cum nimeri poliţa şi găsi blidul şi se puse pe mîncate. Deodată zări însă sub pat pe feciorul nostru. — Tu nevastă, cine-i acolo ? — Da un biet vîndrălău mut şi surd, s-a rugat să-i dau sălaş peste noapte. Omul nostru se duse la pat şi începu a boldi pe cel adormit (ibovnicul muierii se făcu că doarme). — Măi, măi, vină să mîncăm, ştiu că şi tu-i fi flămînd. Feciorul făcu semn că e sătul, dar în zadar, căci trebui să se scoale şi să mănînce. Omul luă lingura şi împărţi păsula în două. Aşa frăţeşte, asta-i partea ta. Dacă nu o mînci toată, te bat şi te dau pe uşe. Bietul fecior trebui să mînce păsulă după purcel fript şi plăcinte cu brînză. POP. ROM., II (1902), nr. 14, p. 3 Vezi Typol. bibi.; tip 3437. Este atestat în Transilvania. 72 FEMEIE CINSTITA — Fă lele Veto ! Cum poţi tu să taci cînd bărbatu-tău umblă după altele prin sat ? — Ei! Păi dacă-i nebun, să fiu şi eu ! Eu stau acasă ca o femeie cuminte... stau cu Grigoriţă. SAT., IX (1938), nr. 97, p. 19 Vezi Typol. bibi.; tip 3438. Este atestat în Muntenia. NARAVUL NU SE SCHIMBA A fost o femeie tînără... îi plăcea să se iubească numai cu tineret... Şi avea un păcat : de la fiecare cerea, drept dar, cîte-o pereche de opinci noi... Astfel că ea, atît cît fusese tînără, umpluse două magazii cu... opinci, aşa că bărbatu-său avea ce să tot poarte o viaţă întreagă !... Şi se tot mira, el, prostul : — Da cum dracu, măi femeie, de unde, că pînă mai anii trecuţi, n-aveam cu ce mă încălţa ; iar acuma, slavă Domnului, avem două magazii pline... numai saci cu opinci !... — Aşa-i măi bărbate... Aşa e cu femeia vrednică în casă... Şi aşa era chiar ! Acuma ce se întîmplă ? Ea a început a mai îmbătrîni; dar să-şi schimbe năravul ? Doamne păzeşte ! Ba vedea şi ea că nu mai avea căutare şi nu mai era zor mare cu opincile... începuseră toate să se rărească. Nu e vorbă, cum spusei, că şi ea începuse să îmbătrînească ! Mai apoi nu-i mai călca nimeni pragul... Ce face atunci ? Dă sfoară-n ţară şi tot printre cei tineri. Şi ce să vezi ? Venea tineret cu duimul ! Şi care cum venea, pleca fiecare cu cîte două perechi de opinci- Aşa că ea, pofta tot şi-a făcut-o : de tineri avea nevoie s-o mîngîie — tineri îi veneau —, că se întîmplase şi anul ăla să fie o secetă grea în ţară şi lipsă mare de... opinci ! Dumitraşcu, Cine a albit pe dracu, p. 40—41 ; republicată : ŢĂRĂNISM., VIII (1933), nr. 11, p. 14 Vezi Typol. bibi.; tip 3439. Este atestat în Muntenia. 73 CINE TREBUIE S A PLÎNG A Se însurase feciorul şi-şi luase ce-i plăcuse mai tare. După ce făcură nunta la socru-său, veniră să nuntească „pripoiul“ la el acasă. Fata ce-o luase, nu-i vorbă, îi plăcea, dar prea se schimbase de la cununie încoace. Pînă la cununie era ea fată mai aşezată, dar cum părăsise altarul, a dat o veselie peste ea şi tot veselă era încă şi acuma. Cum ajunseră cu nunta la el acasă şi se aşează pe la mese iar tinerii însurăţei, după cum e obiceiul, în capul mesei, mireasa a început a se înveseli şi tot rîdea cu toţi, cinstea la toţi, de-ţi părea că uitase că-i mireasă. De la o vreme i-a venit şi feciorului lucrul acesta nu ştiu cum şi face către mireasă : — Tu, mi se pare că n-ai văzut încă mirese. Eu ştiam că miresele mai plîng la nuntă, ia mai plîngi şi tu ! — Plîngi tu că ai luat pe dracu, eu de ce să plîng? îi răspunse mireasa. „I. CREANGA", VII (1914), nr. 7, p. 220—221 Vezi Typol. bibi.; tip 3440. Este atestat în Moldova. PISICUŢA... ţaţa are gînd... Un mocan se însoară şi-şi ia o nevastă cam tînără. Acu, mocanul, ocupat cu treburile stînei, nu prea stătea pe lîngă mocăncuţă, încît de la o vreme ea se plictisise şi luînd o pisică în poală ieşea în răsăritul soarelui în faţa colibei şi zicea netezind-o : — Pisicuţă, pisicuţă, ţaţa are gînd de ducă. Mocanul vede tristeţea nevestei lui şi de la o seamă văzînd că nu-şi îndeplineşte datoriile de gospodină, îşi spune durerea la o babă. — Atîta ţi-i durerea fiule, zice baba?! Asta-i boală cu leac. Ia fii mai verde cu dînsa că femeia are socoteala ei. Mocanul făcu crum trebuia şi cerea datoria, luîndu-i din păr. 74 Nu trecu mult şi mocăncuţa netezea afară aceeaşi pisică zicînd : — Pisicuţă, piscuţă, ţaţa n-are gînd de ducă ! Muntenia, Povestiri, p. 4 Vezi Typol. bibi.; tip 3441. Este atestat în Moldova. GA BINE ZICI Un călugăr umbla cu milostenia prin lume. Aflîndu-se pe un cîmp, la umbra unui stejar, soseşte o trăsură închisă, în care era o cucoană. Călugărul cere pomană. — Părinte, da pe jos umbli peste tot locul ? — Apoi cuconiţă, părintele stareţul m-a afurisit să nu mă sui în căruţă. — Ai dreptate ; dar asta-i carătă, nu căruţă. — Doar aşa. — Ia poftim părinte să gustăm ceva. — Vai ! Nu se poate. — Da de ce ? — Apoi, noi nu mîncăm came, nici nu bem vin. Da ce-i ? — Asta-i găină părinte. Şi asta-i madeiră. — Doar aşa. — Părinţele dragă, ia sărută-mă. — Vai nu mă ucide, că mă dau în foc ! — Da de ce părinte ? — Apoi nouă nu ni-e scris cu femei. — Da bine părinte, sfinţia ta crezi că eu îs femeie ? — D-apoi ? — D-apoi chiar aşa. Singur îmi zici cucoană şi crezi că-s femeie ? — Doar aşa ! (E. Baîcan) TIMP., VI (1881), nr. 216, p. 2—3 ; republicată : Literatura populară, p. 17 Vezi Typol. bibi.; tip 3442. Este atestat în Muntenia. Variantă: 2. Că bine zici, ROM. Buc., XIV (1899), nr. 378, p. 3. 75 mărturia călugăriţei — Vra să zică, măicuţă, şi sfinţia voastră pică cîteodată în ispita diavolului ! — Da. — Şi de ce ? — Păi să vezi, domnule. Toată lumea de pe la sate şi tîrguri strigă : „Ptiu drace, duce-te-ai pe pustii să te duci“. Şi diavolul pleacă şi vine aici la noi, la mînăstire, pentru că stăm pe pustiu- Ei, şi unde-s draci mulţi... (T. Pamfile — fără titlu) B.A.R.S.R., 5094, i. 279 r. Vezi Typol. bibi.; tip 3443. Este atestat în Moldova. CONVERSAŢIUNE CRIMINALA Un soldat prinde pe femeia sa în conversaţiune criminală cu un altul; el îşi trage sabia şi voieşte să-şi răzbune batjocura ce o primise, prin a vărsa sîngele amăgitorului; deodată femeia lui strigă : — Opreşte-te, nenorocitule ! tu omori pe părintele copiilor tăi ? BIBL. BASM., II (1912), nr. 1, p. 25 Vezi Typol. bibi.; tip 3444. Este atestat în Muntenia. IA PE CINE VREI !... Un flăcău harnic şi cuminte, venindu-i timpul de însurătoare, se îndrăgosteşte de o fată, cu care se şi învoieşte s-o ia de nevastă. 76 Vesel şi mulţumit, de nu-1 mai ţinea pămîntul, se duce şi-i spune lui tată-so : — Tată, am găsit o, fată frumoasă, vrednică, cu zestre, mă laşi s-o iau ? — A cui e, măi băiete ? — A Marandei lui Pricop. — Aaa !... Nu, tată. Nu se poate. Aceea-i soră-ta... şi-ar fi păcat !... Flăcăul înţelegînd cum stau lucrurile şi-a călcat pe suflet — căci tare-i plăcea fata şi n-a mai luat-o. După un timp, iar se duce la tată-so. — Tată, am găsit alta şi mai bună. — A cui e, flăcăul tatii ? — A lui Ion Pleşcoi. — Aaa !... Nu, tată. Şi asta ţi-e soră. Flăcăul s-a întristat mai mult, pierindu-i pofta de însurătoare. Mamă-sa văzîndu-1 tot trist, tot posomorit, fără curaj, că nu se mai duce pe la horă, se apucă şi-l întrebă într-o zi : — Dar ce ai, băiatul mamei, de parcă tot îţi plouă şi-ţi ninge ? Ori ţi s-a făcut de însurătoare ? — Mi s-a făcut mamă de însurătoare. Am găsit fete frumoase, vrednice, cu zestre şi tata nu mă lasă să iau pe nici una. — Pe cine ai găsit ? — Pe... pe... — Şi de ce nu vrea, tată-to ? — Zice că sînt surorile mele. — Ia pe cine vrei, mamă. Nu ţi-e soră nici una, că nici el nu e tatăl tău. IZVORAŞUL, XII (1933), nr. 3, p. 69 Vezi Typol. bibi.; tip 3445. Este atestat în Muntenia şi Transilvania. Variantă : 2. Ia pe care vrei... ! CAL POP., LI (1936), p. 166. ?? SFATUL UNUI BÂIAT — Tată dragă, de ce agăţi aşa mare droangă de clopot pe grumazul vacii, că e foarte neplăcut, ba nici nu poate mînca de el. — De aceea fiule, zice tatăl său, ca noaptea să nu se piardă, să nu se poată furişa în locuri oprite şi ca să le putem afla mai uşor. — Aşa, atunci cînd d-ta mergi de-acasă leagă unul şi la grumazul mamei, pentru că îndată ce păşeşti dumneata de-acasă, mama numaidecît se duce în sat şi nici pînă la miezul nopţii nu vine acasă. CAL. ŢAR. ROM., II (1923), p. 61 Vezi Typol. bibi.; tip. 3446. Este atestat în Transilvaiiia. NU NE-OM PUTEA ŢINE GUVÎNTUL Era bolnavă de facere; chinuia sărmana de-o bucată de vreme, zbătîndu-se în gura morţii. Supărare în casă, cheltuială, alergătură ! Dînsa mai mult pe cea lume, gemea numai din cînd în cînd. Bărbatul, abătut — că o iubea tare mult — sta zi şi noapte la căpătîiul ei, bocindu-se de nenorocirea ce-i căzuse pe cap. A chemat popa, cititu-i-a moliftele, i-a făcut aghiazmă, dar în zadar. Odată, scos din fire de scîrbă, ca nebun, se aruncă în genunchi, lîngă patul bolnavei şi prinzîndu-şi tîmplele în palme plînge înfundat, rugîndu-se cerului să se milostivească şi să nu-şi întoarcă cu totul faţa de la el: — Doamne !... abate răul de la uşa mea... Poate ţi-am greşit! — iartă-mă ; nu-s vrednic să ridic măcar ochii înspre tine. Eu sînt de vină, dar îţi făgăduiesc de-acum să trăiesc curat, departe de trupul ei, pentru a înlătura o altă nenorocire... 78 Femeia deşi pe moarte, îl aude şi dă să-l împiedice : — Nu te jura bărbate, nu te jura, că de îndreptat m-oi îndrepta eu şi mi-i că nu ne-om putea ţine cuvîntul... Adam, Pe Ungă vatră, p. 144—145 Vezi Typol. bibi.; tip 3447. Este atestat în Muntenia. DRACUL SUB PAT Frunzuliţă de căpşună, ce voi spune nu-i minciună. Spune-se, Doamne, se spune, din vremile alea bune, că într-un sat fără de nume a fost o pereche de oameni tineri : un bărbat cu a sa nevastă şi cărora li-a fost odată potca ce vi-o spun îndată. Bărbatul, om ca pîinea şi sarea de bun, blînd ca mielul de sub oaie, cum a lăsat D-zeu bărbaţii; nevasta iarăşi, nevastă tînără din creştet pînă în tălpi, cu poalele fir în dinte şi zadie dinainte, în cap cîrpă de delin şi cu prea mult dor în sin... cu picioarele pe pămînt şi cu ochii în vînt... cum a lăsat D-zeu bunul să fie nevestele, vezi mă ! Pe bărbat îl cheamă Onu, numele nevestei Safta. Numai de o toamnă erau încărăbaţi laolaltă şi se iubeau, cum să spun mai nimerit, cum vă iubiţi şi voi, puii moşului, dar vorba cîntecului : Cîtu-i umbla cît te-i duce Nu-i amar fără de dulce Nici nu-i gard fără de par Nici dulcele făr’ de-amar... şi aci s-a împlinit; căci, cînd le clocotea mai bine oala dragostei, li s-au împrăştiat tăciunii. Intr-o seară, adicăte după ce şi-au pus la cale lucrurile casei, după ce cinară bine, se culcară liniştiţi. Şi socotesc cu mintea mea cea proastă, că doar nu s-or fi rugat bunului D-zeu pentru ei şi sălaşul lor, de a avut dracul pripas, să intre la ei sub pat. Doamne, fii cu noi, şi nu mă lăsa la rău ca să grăiesc într-un ceas slab ca şi Onu către Safta ! Ca bărbatul cu muierea, din şofrene-n şofrene Onu ajunse a lua pe Safta la spovadă. — Apoi : măi Saftă, se şi şe... şi pe dincolo..- !? — Ba dracu, mă, da eu ştiu că nu ! 79 — Ba tu Saftâ. — Ba Saita dracului, Să te ducă de minţi ? Şi Safta cugetînd poate că dracul o fi dus cătană, ori va fi numărînd la bani şi n-a ţine răvaş de vorbele ei, răspunse hotărîtă : — Ducă noa, ducă, dacă vrei să ştii şi să-ţi fie inima plină. Om lud ce mai eşti pe lumea asta, dacă tu crezi şi ce nu vezi... şi ţii de oameni buni pe cei ce-ţi spun minciuni î Să fie Dumnezeu cu noi şi cu casa noastră, nu găta bine cu vorba din gură, pînă ce şi aude o şuierătură şi o morăitură de glas la ei sub pat. Dar să-mi credeţi mie, că ce să nu fie bată-1 crucea şi tămîia ! — Ian ascultă, măi bărbate, zise Safta asudînd în tremurate. — Taci, femeie, ce să aud ? ori blestemurile tale ; ai grăit în ceas slab şi te-a ajuns. Nevasta se făcea ghem sub lepedeu şi se îndesa către bărbat. Nu era lucru curat. Safta simte că cineva o pipăie. Vai Doamne, şi-ncepe a striga ca în gură de şarpe, căci bată-1 crucea şi o cuprinse-n braţe, o ridică lîngă Onu şi se lua cu ea, către uşe, vorba ceea : Popa zice că nu fură Şi-l prinsei cu raţa-n gură ! în zadar striga biata Safta pe numele sfinţilor, că dracul tot n-o scăpa din gheară, iar Onu pare că nu i-ar fi fost soţ iubit, că nimic nu clătea într-ajutorul ei, pesemne pentru că nu-i dăduse răspuns lămurit întrebărilor sale. în sfîrşit, rupîndu-1 mila de ţipetele Saftei, sări s-o scoată, dar iar îşi trase seamă, că s-o lase măcar s-o ducă necuratul decît să mai iubească şi pe altul şi să-i tot rîdă satul şi-i zise : — Dragă Saftă, n-am ce-ţi face, te las să te ducă lui, dacă te juri pe ce nu-i... Dracul nu ţine seamă de vaietele nevestei, şi mai vîrtos, cînd auzi părerea bărbatului, puse gheara pe clanţa uşii să iasă cu Safta la largul său. Pînă la deschiderea uşii, Safta o lua cam în glumă, dar cînd la ieşite îşi aduse aminte de stancul dracilor îşi pierdu nădejdea de a mai scăpa pe fîtica şi striga către Onu : — Scoate-mă, bărbate, că-ţi spun toate !... Sărmana şi rău de mine. 80 Atunci lui Onu, vezi bine, dragii moşului, i se rupseră băierile inimii de jale şi sări, ca un leu-paraleu, şi-şi scoase nevasta de la lucru rău. Iar dracul de ciudă şi necaz o luă la fugă troznind uşile după el. Omul îşi cuprinse nevasta care tremura ca varga, o puse în pat lîngă dînsul şi începu : — Cimelci, cimelci, Saftă, ce ştie satul şi nu ştie bărbatul, ghici ce-i. Hm ! morţii cui te are, d-apoi tu aşa?! apoi na, Ioane ! na, Toadere ! pînă ce o bătu bătaia îmblăciului. Şi, din acel ceas, ba să mai caute Safta la care cum li-s ochii... Intr-altă zi Onu se întîlneşte cu prietenul Nicolae, care de departe îi agrăieşte : — Ei, frate, da cum îţi scoseşi carul din baltă ? — Foarte bine, Nicolae, am scos-o de minune la cale ; eşti un adevărat drac botezat! — Spusu-ţi-am ! Şi dacă mai vreţi spun că Nicolae fusese dracul de sub pat, pe care îl băgase Onu în timpul ce Safta era dusă după apă, după cum se înţeleseră ei între patru ochi. Crezămînt nu cer să-mi daţi, Găci aflaţi şi voii în lume. Muieri ca Safta de lume... Şi ca Onu mulţi bărbaţi. F. POP., I (1893), nr. 27, 280—282 Vezi Typol. bibi.; tip 3448. Este atestat în Transilvania. TODEREL ŞI VERONICA Iera doi gospodăraş tineri într-on sat, şi-anume : Toderel şî nevastă-sa Veronica. Iei să dusără într-o zî la prăşit. Pră-şînd acolo cîteva zîle, într-o vremie, trece on ficior sau băiet — fudul, frumos, bine-mbrăcat — pe drum, Veronica sî uită la iei şî zîsă cătră Toderel : 81 — Mă ! zice. Ia uită-te, zîce, ce fişioraş trece pe dram ! ie cîtuşi de frumuşăl şî parcă-i tras printr-un inel, şî nu ştiu ce. Da iei nişi nu să uită. Mai lucră iei cîteva zile : — Ma, zîce, iar mai trece acela odatî. Da ie tot îl ghionteşte, zîce : — Măi ! Tu zîce, nici na-i coraj măcar să ti-e uiţi la dînsu, să vezi ce frumuseaţă di uom ! — Ia dă-m pace, Veronică 1 Aista i-on drumeţ. Astăzi miergie, mîine vine, zîce, ba chiar şî az-nuapte, zîce, a mas chiar în podu* grajdiului la noi acas : Nevastă-sa să îngălbeni deodată cînd a auzit aşă, şi peste vo uară-doau, ba că o doare la inimă, ba că o doare la burtă, ba că a prins-o durere de cap şî că nu mai poate lucra ! — Vai, Veronică dragă ! zîce. D-apoi să te duşi tu acasă şi să-s caţ nişte mediţîne, pin doftori, pi uni-i putie, meri pi la fărmăcii, să-ţ iei ceva, ca să te-ndrepţ. Că zîce, eu zîce, fiincî tu iej bolnavă şî n-ai putut mînca la amniază, zîce, eu disară nij nu mai plec acasă, zîce, rămîn, am mîncarie pînă mîini. — Bini ! Ie îş luo o cîrjă în mînă, şi plecă. Avea die suit aşa o culmi di dial pi drum, şi dup-acei die coborît cam în valie. Iei, după ci-a plecat ie, să duce şi iei pin porumbu cela pînă la culmea dealului ca să vadă cum merge ia mai departe. Ie, după ci-o trecut în ceia parte în vale, jărie ca un iepure, şî fuge spre casă. „Aha ! zîce. Ia amu ţ-am găsît liacu !“ Bine. Să duce ie acasă, discuie uşa şî caută ie iuti parale încoace, încolo, să duce. Cumpără ia niştie făină, face ia cîte plăşintie atunci, cumpără băuturî, a fript o găină, şî nu ştiu ce, ca s-aştiepte pi cela cîn vine să se culce! în podu grajdiului. Barbatu neviestii, di pre on timp, după ci-o-ntunicat, vine şî sî suie-m pod. Să suii, şî stă acolo- Ie, după ce-a gătit toate di făcut, sî duce şî ie pe-ntuneric, şî să duce-n pod, şî pe-ntuneric acolo, începe să pipăii, încolo, încolo tot pipăii ie pînă ci diete peste dînsu acolo. — Ho ! zîce ! ©ruce-n frunte, du-te-n cruce, că doar nu-i dracu pe icia ! Da iote : — Siii ! Taci molcom, zîce, ca să n-audă cineva ! 82 Bine. Zîce : — Ce faci, Veronică ? Zîce: — Vai de cîte uori am dormit aicea, şi tu niciodată n-ai vinit la mine pîn-amu ! ’6e : — Nu-i bai nimică ! zîce. N-ai ceva de mîncat ? Zîce : — Am ! Vină în casî ! Zîce : — In casî ? Şî grăie mai încet sî n-audă vecinii : — Cum să poate, zice, aşă ? Du-te şî adă aicea cît oi putea să mănînc şi să beu ceva, că, zîce, tare sînt însătat. Bine. Să duce ie şî aduse una, altă. Pînă ce mănîncă, pîn nu-ş şi, şopotiu încet, zice ie către dînsu, zîce : — Da, zîce, tu de uni ieşti ? Zîce : — Ieu-s tocmai din Turciia, din ţara turcească ! — Şî ce-ai făcut pe icea ? Zîce : — Am avut ceva triabă pe la consulatu românesc. Bine ! Da, zîci, ă, Toderel zîci : — Da tu ai merge cu mine în ţara turciască ? — Vai de mine ! zîce. Ieu cu tine, mă duc şi-n iad ! — Bine, zîce. Dar du-te în casă riepidi, că nu-i timp, nu-i de-a pierde timpu, că-i pria tîrziu, şî să face ziuî. Du-te şî pregăteşte-ţ hainele, cîte-s trebe, cele mai bune, şî să le pui într-on ţuhan, şî ceva de mîncat pi dou zîli, că, zîce-i cam diparti pîn-acolo ! Binie, ie să duce şî pregăteşte tăt, tăt, tăt, punie în saci mîncarie, pune haine, pune tăt şî vine la dînsu. Tot o liegat. — Măi ! zîce. Tu nu şti în vecini aicea uneva o rîjniţă di măcinat făină di făcut, cît di cît, că zice : la noi în Turciia, zîce,-i două sute di kilometări di la o moară la alta, zîce, şî-i tare greu ! Pînie este distulă, da, zîce, n-avem cu ci-o mă-cina. Ie însă, iei ştie c-ave o rîjniţă la casa lui. Zîce ie : — Avem î a : — Du-te ş-o pune ş-aceia într-on ţuhan. 83 Piatra acei gre, o pune nevasta în ţuhan, şî zice : — Asta ie-o tu, şî hainele tale, zîce, le duc ieu, şî mîncarea. Şî plecă pe o potecă în deal. O puartă vo doau uare uaricît, pim păduri, şî iesă-ntr-o poiană. Gîn a işît îm po-iana-aceia, zîce : — Acuma stăi, Veronică, zîce, ieu mă duc pînă la graniţă să văd uni-s, pînă la pichete să văd ce fac grăniţeri, că zîce, aicea-i cam greu die trecut- • — Bine. Ie, trudită cum a dus piatra aceia, vo dou-uare în spate, aceia cîn aşteptîn acolo, a dormit. Iei a plecat di la dînsa şî s-o dus iară la uogor unie lucra mai nainti. S-a culcat să tragă şî iei on somn, c-apăi să puată lucra a doa zî. Ie a dormit pînă ci au venit copii din satul lor cu vitele la imaş. Da ştîţ dumneavoastră cum între vite, mai iera şî nişte cîni. Cînii, cîn a ajuns, o-nceput a lătra la dînsa. Ie s-a trezit, şî uitî, vede cîni, şi vede şî copii cari-i cunoşte. Şî duce cătră copii : — Mă copii ! zîci. Da ci facez voi aicea în ţara turciască ? — Ge, lele Veronică ! zîce. Da ce, dumneata ies nebună ? zîce. Dară nu-i aicea în ţara turcească ; ci, dumniata nu cunoşti unie ieşti ? Da ie somnoroasă, mai freacă uochii, mai să uită, vede că-i cunoaşte : „Măi ! Mare măgar o fost aceala ! zîce. A dracului m-o înşălat! zîce. Vez, zice, io-s tot la noi aici 1“ Noa, îş ie băgaja aceia, fără să spuii la cineva ceva, amu, zîce, şî hainiele iei, şî mîncarea, şî rîjniţă aceia cu dînsa, de-abie sî rupe femeia cărînd acas. Vine-acasă, sî-nvîrte încolo, şî-nvîrte încolo, li-e pune acele toate la loc, acuma iera tîrziu, trăbuia să ducă lu Toderel de mîncari. Ie traista ace cu plăcintili, şî apucî la fugă pi drum să-i ducă lui. Cîn s-apropie di dînsu, gîfîin, de-abie, abie sufla, ajunse. Toderel nu mai aştiaptă să zîcî ie „bună-dimineaţa“, ce : — Hai mai repide, zîce. Vai de mine, zîce. De-atuncia veniam tocma din ţara turciască, şî tot veniam mai iuti dicît cum vii tu ! Pîn vinişti, gualî burta di fuami. S-apropie ie mai aproape. Zîce : — Poate mni-ai adus chiar plăcinti ? Măi, cam bune ghionturi i-a dat iei, însă mai mult n-a zîs nimicî. A luat ş-a mîncat şî iei bine. Şî a întrebat-o, zîce : 84 — Cum ai pitrecut ? Măi, ci, cum ţ-o trecut cu boala ! Ci-ai făcut ? — C-am făcut asta ş-am făcut aceia. Ş-o mai vinit o babă şi m-a tras pi burtă, zîce, şî mi-a trecut, ş-acuma am vinit, zîce, să lucrăm mai diparti. Eu stam într-o livadă atunci ş-am văzut di pătărania aceie, şî cum o mîncat uomu plăcintili, da n-am cerut să-m deie şî mnii, că mni-a fost foarte ruşîni ! A.I.E.F., i. 13225 (Fundu Moldovei—Suceava) Vezi Typol. bibi.; tip 3449, cf. 3463. Este atestat în Moldova. FEMEIA CARE ŢINE LA BĂRBAT — Oricum, n-are de-a face ibovnicul cu omu tău, tot e mai aproape cămeşa decît sumanul : Unul azi este, mîine nu-i pe cînd cu bărbatul trăieşti deobşte. Ihai!... eu pe bărbat îl Iau des : din Paşti-n Paşti, din Paşti-n Paşti. Da pe ibovnic cînd dă D-zeu, rar de tot: ia din sîm-bă-tă-n sîm-bă-tă... Adam, Pe lîngă vatră, p. 126 Vezi Typol. bibi.; tip 3450. Este atestat în Muntenia şi Moldova. Variantă: 2. Femeia care ţine la bărbat, „I. CREANGA", XIII (1920), nr. 5—6, p. 87. CEL DE SUS ŞI CEL DE JOS La o nevastă umblau doi feciori tineri în dragoste. Intr-o seară s-a întîmplat de erau amîndoi în casă cînd tocmai sosea şi bărbatul de la pădure. De frică, ca să nu-i prindă bărbatul în casă şi să nu le moaie ciolanele, căutau să se as- 85 cundă care şi pe unde putea. Unul s-a vîrît sub pat, iar altul s-a urcat repede în podul casei. Bărbatul după ce a dejugat boii a intrat în casă şi îndată a simţit că în casă a fost om străin şi, cum îşi ştia muierea cam lucru bun, a început a o ocărî. Femeia a început să se supere : — Vai de mine, bărbat, cum poţi tu spune una ca asta ? M-ai simţit tu vreodată cu aşa ceva ? Gel de sus (D-zeu) mă ştie că-s nevinovată ! Gel din pod, cînd a auzit vorba „cel de sus“, n-a priceput rostul cuvintelor şi, crezînd că nevasta de frică i-a spus bărbatului că el s-a urcat în pod şi de frică să nu se suie bărbatul în pod la dînsul, a început a striga mînios : — Ge, numai cel de sus ştie, dar pe cel de jos l-ai uitat ? „I. CREANGA", VII (1914), nr. 7, p. 221 (Frătăuţii Vechi—Suceava) Vezi Typol. bibi.; tip 3451 (A. Th. 1355 A). Este atestat în Moldova. POPA IGNEŞTE, ŞI PREOTEASA TRUPEŞTE Un episcop a tras odată în gazdă la un preot de sat. Preoteasa era frumoasă, episcopul nu tocmai bătrîn, astfel a căutat să o cheme la dînsul în odaie ca să-i mai ţine de urît. Alături bietul popa ignea, căci ce era să facă mai mult, pe cînd nevasta lui se da, trupeşte, preasfinţiei sale. Zanne, Proverbele românilor, VII (1901), p. 94 (Dorna—Suceava) Vezi Typol. bibi.; tip 3452. Este atestat în Moldova. [ÎNTRE FEMEI] Două prietene din copilărie se întîlnesc după o lungă despărţire şi-şi spun de ale lor- — Da, dragă, zise una, am rămas văduvă de sînt şase luni, dar tu ? 86 — Oh ! eu sînt văduvă de doi ani. — Totdeauna ai avut mai mult noroc decît mine. POP., IV (1897), nr. 17, p. 271 Vezi Typol. bibi.; tip 3453. Este atestat în Transilvania. SLO VENIRE Mai demult nu se-nvăţa cartea uşor ca acu. Dascălul de biserică, uneori preotul aduna cîţiva băieţi în vreo căsuţă, ori în pridvorul bisericii şi-i învăţa întîi slovele : Az, buchi, vedi, glagori, dobri, slovă... După buchi trecea deodată în ciaslov şi la psaltire şi-ncepea să slovenească. De-o pildă, în numele tatălui: In naş-în-naş-uc-mislete-est-liudi-est-numele... Şi pînă să slovenească o faţă de carte, multe zile, multe sudori şi multe bătăi curgeau ! Cine-ajungea să poată sloveni repede, putea să slovenească şi vorbirea, de nu mai înţelegea nimeni din cei care n-au învăţat. Aşa-ntr-o iarnă, un dascăl, care s-avea bine cu mama unui băiet pe care-1 învăţa, îi zise băietului să spuie mîni-sa pe slovenire, ca să nu-nţeleagă tată-său dac-a fi de faţă : să facă plăcinte pe seară, cînd bărbatul va fi dus de-acasă, că el musai vine în seara aceea. Gă pe femeie o-nvăţase dascălul a sloveni, da bărbatul nu ştia deloc. Băiatul deprinsese bine, da acasă s-o zăpăcit... Cum tată-său nu se mai ducea de lîngă vatră, că era frig, iar băiatul trebuia să pornească din nou la dascăl ca să mai înveţe, zice repede măni-sa : — ...Az-uc-au Zet-ijă slovă-zis dobri-az dascalu să fiar-ta-az-faci pocoi-plăcinte.-. Omul a înţeles şi i-a luat la bătaie pe amîndoi. STRAJA, I (1923), nr. 41, p. 2 (Ciorteşti—Vaslui) Vezi Typol. bibi.; tip 3454 (A. Th. 1358 *). Este atestat în Moldova. 87 UN OM ŞI O FEMEIE într-un sat din ţara lui vodă, cînd trăia odată o pereche de oameni, cam traiu, ' ‘ ' cu vătraiu, cum se zice. Pentru că muierea era cam oteoteo, ştii colea, cum este omul cînd crede toate secăturile ce aude vorbin-du-se, şi pe lîngă acestea era şi cam cicălitoare. Ce nu-i făcuse bărbatu-său ca s-o dezbere de aceste apucături rele ; dară îi fu deşartă toată osteneala. Pe dracu să-l faci om ? Dacă văzu aşa, se înarmă şi el cu răbdarea şi se făcu că nu bagă de seamă cicăliturile ei. Nici aşa însă n-avea pace : ba că pe ici; ba că pe dincolo ; ba că uiia; ba că alta. Nu-i tăcea gura toată ziulica. Nu e vorbă, îi făcea el, bărbatu-său, pe la soroace cîte o vijelie prin ăl păr, ia, aşa, numai cum curge din dragoste. Dară rămînea cu atît. El, chipu, era om ticnit; dară îl scotea nevasta afară din pepeni cu cicăliturile ei. Şi apoi de ar fi fost vreo a deşteaptă, calea-valea, dară era, după cum zisei, cam prostănacă, şi asta adăuga supărarea. El avea obicei să se ducă în tîrg, pentru trebuincioase d-ale casei, la trei şi patru săptămîni o dată. De cîte ori se întorcea de la tîrg, ea ar fi voit ca bărbatu-său să-i tot spuie şi să nu mai sfîrşească la istorii şi la nagode întîmplate prin tîrg. El spunea ce spunea şi-şi căuta de trebi. Ea începea cu gura pe el : „Că tu aşa eşti, nu vrei să-mi spui şi mie ce ai văzut, ce ai auzit prin ăl tîrg mare. Mut te duci, mut te întorci. Alţi bărbaţi găsesc ce să spuie muierilor lor. Tu nu găseşti. “ De rîndul ăsta, ce-i vine omului în gînd, că vru să-şi cerce nevasta, să vadă în ce apă s-adapă. Întorcîndu-se de la oraş, iată că veni nevastă-sa şi-l întrebă : — Ce mai vestea pe la tîrg, bărbate ? 88 — Ce veste să fie nevastă. Ia veşti rele ; cică a ieşit poruncă, de la domnie, ca toţi bărbaţii să-şi ia cîte două muieri. Ai mai auzit tu pînă acum rîsul dracului ca ăsta ? — D-apoi cum ! Auzi, auzi, ce porunci să dea ! Pare că domnia asta nu este în toată firea ei. Unde s-a mai auzit nişte astfel de porunci, o ! facu-i şi dregu-i, iaca ce, şi iaca ce. Şi începînd a-şi înfoia catrinţa cu amîndouă mîinile de amîndouă părţile şi depărtîndu-şi coatele de trup, începu a umbla prin casă şi pe lîngă vatră, zicînd : — Na, uită-te şi tu bărbate, nu e loc destul pentru noi amîndoi, dară mi-te încă pentru una. Abia încăpem noi la vatră, abia ne putem învîrti amîndoi prin casă, unde dracu să se mai vîre şi a treia. Bărbatul tăcea şi asculta. După alte patru săptămîni se duce iarăşi la tîrg. In acest timp, ea îl albise) cu întrebările, ce şi cum ? ce are să se aleagă de porunca domnească, pe care i-o adusese el peşcheş şi aştepta acum să se întoarcă bărbatul, să-i mai spuie, la ce hal are să ajungă nişte astfel de porunci domneşti, nesăbuite. Abia zări pe bărbat că se întorcea de la tîrg şi nevasta ieşi în prag, puse mîinile în şolduri, umplînd uşa cu trupul ei şi aşteptă. Cea dintîi vorbă a sa, cînd bărbatu-său se apropie, fu a-1 întreba : — Ei, ce s-a ales, bărbate, de poruncile alea poznaşele. — E î e ! nevastă, acum s-a schimbat marafeturile. Acum a ieşit poruncă, de la domnie, că toată muierea să ţie cîte doi bărbaţi. Mai auzit-ai tu aşa bătaie de joc ? — Apoi de, bărbate, dacă-s poruncile domneşti atît de năzdrăvane. Şi apăsînd cu amîndouă mîinile catrinţa pe lîngă dînsa, şi lăsînd braţele în jos, ca să arate mai şuie, zise : — De, bărbate l-om pune şi pe dînsul între noi colea la vatră, că parc-ar fi loc încă pentru unul. Proastă, proastă, cicălitoare şi limbută cît pofteşti, judecata cam seacă în capul ei, dară la drăcii, şi cînd îi vine ei bine, cum o taie capul! S-a mai cercat bărbatu-său, să vadă n-o putea scoate ceva bun din ea ? Atunci ! ea rămase tot ea, şi el tot el; dacă ^văzu şi văzu, o lăsă şi el în plata Domnului să-şi sfîrşească 89 ale zile, precum â început, pînă adică, să vie a sfîntă de moarte să-i astupe gura cu o mînă de pămînt. ANAL. LIT., I (1885), nr. 1, p. 100—101 Vezi Typol. bibi.; tip 3455, cf. 3461, 3462. Este atestat în Muntenia şi Moldova. Variantă: 2. Un om şi o femeie, A.I.E.F., i. 10851 (jud. Vrancea). NUNŢILE DE AZI Nuţa lui Vasilica şi Lenuţa lui Pleoscă au fost şi sînt şi azi prietene din cele mai bune. Cu toată prietenia, cînd s-a măritat mai deunăzi cea dintîi, cea de-a doua nu s-a dus la nuntă, măcar că fusese chemată. Lenuţa lui Pleoscă avea însă de ce să fie supărată, căci buna ei prietenă îi suflase pe dinaintea nasului pe unul din cei mai buni peţitori. Totuşi vechea prietenie a rămas în picioare, iar cînd se întîlniră după nuntă, supărată îi zise : — Iartă-mă dragă *Nuţo, că n-am putut veni la nunta ta. Nu-i aşa că nu te superi ? Dar Nuţa de colo răspunse : — Nu dragă ! nu mă supăr. O să vii de data viitoare ! CAL. SAT., I (1938), p. 135 Vezi Typol. bibi.; tip 3456. Este atestat în Transilvania. 1NT1MPLAREA CU NEVASTA A fost o muiere cu un om, săraci, şî n-or ţinut altceva mai mult de găini- Găini or ţinut multe, tăt acolo la curte şi pui or crescut ş-or avut mulţi. Omu s-o dus la lucru. Cînd o venit sîmbătă sara şî duminecă, muierea s-o tot pănătat către el c-o luat uliu o găină, c-o luat un pui, ba un cocoş. 90 în săptămîna asta aşă, în săptămîna ailaltă aşă, tăt cîteva săptămîni, tăt s-o pănătat că tăt ia uliu găinile şi le mănîncă. El şi-o făcut planu, s-o socotit că să facă, că să duce la lucru, să vadă, să şadă ascuns, să vadă că mai vine uliu să-i fure găinile. S-o luat luni dimineaţa că să duce la lucru, s-ontros înapoi, s-o suit într-un coteţ, şi-o stat acolo. S-o pomenit ziua cu muierea că cheamă găinile şî le ţipă şî ia o găină şî să duce colo şî-i taie capu şî-o ia ş-o duce ş-o giu-pele. Cînd îi sara, vine drăguţu cu spirt cu vinars, cu asta, să duce la ea în casă, găseşte găina fiartă şî friptă, beau-, mîncă, să satură şî să desface, să suie-m pat. Ala o luat, omu o luat săcurea, ş-o băgat-o în casă, ş-o dat şî-n el şî-n ea şî i-o omorît p-amîndoi. S-o dus ş-o înştiinţat întîi jăndărmeria •şi ăsta o văzut, l-o luat, l-o dus şî l-or închis. O stat vo tri luni încuiat, închis pînă a ieşît legea. Dac-o ieşît legea şi asta *s-o aflat că el n-o fost vina, i-o dat calea acasă. Aşa că noi ne-am dus, ne-am tunat d-un birt, îl auzirăm spunînd acolo, ne traserăm, ne traserăm cătă el: — Şî-am omorît şî cocoşu şî găina aici. îl întrebară oamenii c-o venit din temniţă. — Venit, apă-ce pintr-un cocoş, pintr-o găină, iacă şăzui trei luni ; d’amu deteră legea. Noi ne-apropiarăm şî-1 întrebarăm că cum ie cocoşul ista, întrebară oamenii; apă spuseră c-o omorît muierea şi drăguţu, c-or mîncat găinile şî el i-o zîs găină la muiere şi «cocoş la drăguţ. A.I.E.F., i. 11171 (Cerbăl—Hunedoara) Vezi Typol. bibi.; tip 3457. Este atestat în Transilvania. BIJHA CA PAPAGAI Un om sărac umblînd odată prin pădure, după lemne, dă de o buhă pe care o prinde. Plin de bucurie că a prins o pasăre — de el nemaivăzută pînă aci — plecă către casă cîn-$înd şi fluierînd. Se înserase bine, cînd ajunse omul nostru .acasă, şi începu a-şi bate capul că ce să facă el cu pasărea? După multă spargere de cap se hotărî a merge mînezi la 91 piaţă la Tijmişoara, să caute doară o poate vinde, fie cu un preţ cît de’ mic ! Nu mai întreba omul nostru pe nimeni de sfat, ci băga buha în traistă şi dis-de-dimineaţă haid la drum spre oraş. Ajuns în oraş, vînăt de frig, căci era tocmai în postul Crăciunului, intră omul nostru în o grijă mare. Satul în care locuia el fiind adecă departe de Timişoara, cînd ajunse dînsul aci se înserase din nou ! Ce să facă el, unde să se sălăşluiască peste noapte, căci bani nu avea nici de leac ! începu dară a cerca pe la casele oamenilor doară se va milostivi careva să-l primească. Intră deloc în casa dintîi şi dete „bună seara44 cu mare sfială. — Ce vrei omule ? îl întreba doamna casei, căci domnul nu era acasă. — Nimica doamnă decît să mă laşi să noptez în casa d-tale ! Sun un biet călător sărac, am venit cu ceva negoţ la tîrg, dar n-am nici un ban ca să pot intra în atare birt, iar birtaşii — ştii d-ta — cer să bei cîte ceva, apoi te lasă să-n-noptezi la ei ! Eu te rog doamnă să mă primeşti în casa d-tale că nu-ţi voi face nici o supărare ! Mă culc pe vatra goală după cuptor. — Eu te-aş primi bucuros omule, dar vezi că bărba-tu-meu nu e acasă şi de va veni şi te-o afla aci ce va zice că te-am primit ca pe un necunoscut ? — Ce să zică, te va lăuda că ai mîntuit pe un biet sărac de tîrgoş de la moartea de ger. — Bine ! Aşază-te dară ian-aici în cotul acesta după cuptor, că dacă o veni să nu zică că-i stai în cale ! Tîrgaşul nostru se culcă cu pasărea lîngă el, căreia i-a scos numai capul pe gura traistei ca să nu se înăduşască cumva, şi, prefăcîndu-se că doarme, privea cu ochii că ce va face doamna. Adică mă rog, ea se puse la oglindă, se pieptănă, se rumeni frumos, se îmbrăcă colea în mătăsuri, apoi acuş în chilie, acuş în cuină, unde sfîrîia o tigaie de nu-i modru, şi un miros plăcut de friptură gîdila nasul tîrgaşului nostru de era p-aci gata să se vîndă că nu doarme ! în scurtă vreme auzi omul nostru un tropot gingaş, apoi văzu un bărbat frumos intrînd în chilie, căruia doamna îi sări în grumaz şi începu a-1 dezmierda cu< sărutări. „Na, drace ! zise omul nostru în sine, acuma ştiu ce-i la casă ! Asta-i ibovnicul doamnei. Hi hi-hi !“ şi se făcu că hîrconeşte dus. Ochii însă tot la ei ţinea şi îi urmărea cu ei ca vulpea raţa. 92 Iată că aduce doamna mîncarea pe masă, friptură de curcan, frumoasă de să o mănînci cu ochii, şi apoi un bîr-dăcuţ cu vin negru ca mura. Se aşezară ei la masă, dar cînd le era mai dulce mîncarea cineva bate la poartă. Pentru că adică uitasem să vă spun că doamna a fost încuiat poarta şi toate uşile. Doamna se făcu acuma că-i cam bolnavă şi cu un glas plîngător întreba la fereastră că „cine-i ?“ — Eu muieruşcă dragă, bărbăţelul tău, am sosit din călătorie şi sănătos ! Deschide-mi ! Iute se apucă acuma doamna să ascundă merindele. Aluaturile şi vinul îl puse la căpătîi, iar friptura o duse în cuină şi o ascunse în cuptor. Dar ce să facă cu ibovnicul ? Haid cu el într-un dulap ! Cînd fu gata cu toate acestea se duse tot văitîndu-se pînă la poartă şi o deschise. Bărbatul îşi aşeză caii în grajd apoi intră în chilia caldă şi se puse la cuptorul cald să se mai încălzească, că afară era frig de pocneau lemnele. După ce se mai încălzi întrebă el pe muiere că : — Tu dragă ! nu ai ceva de cină că n-am mîncat de azi-dimineaţă ! — N-am dragă bărbate, că vezi, de cînd te-ai dus, tot bolnavă am fost, şi n-am fiert nimica ! — Nu face nimica, zise bunul om, oi să mănînc dară niţică pîne cu sare. Doamna se trîntise pe pat, bărbatul îmbuca la pîne, iar păsărarul nostru — nu ştiu de foame şi el ori de altceva —* slobozi un suspin lung, lung ! Stăpînul casei spăriat sări în picioare şi ducîndu-se la omul nostru îl boldi cu piciorul stri-gîndu-i : — Măi, dar cine eşti ? Tîrgaşul nostru, ştergîndu-se pe la ochi, ca cum acuma s-ar fi pomenit din somn, îi spuse că e negustor de păpăgai, paseri din ţările cele calde, de unde a adus el şi aceasta ce o are în traistă. Stăpînul începu a privi la capul păsării, întrebîndu-1 apoi că de ce treabă-s păpăgăii ăstea ? — D-apoi nu ştii d-ta ? zise omul nostru. Asta e pasărea cea vestită, care dacă te duci de acasă şi laşi în poruncă să bage de seamă că ce se întîmplă pe acasă, cînd vii înderept toate ţi le spune ca şi cum le-ai fi văzut singur cu ochii, într-acestea doamna se spăla în cuină, făcîndu-şi pe acolo de lucru. 93 — Bine măi frate, apoi ian să vedem ştie ea ce s-a în-tîmplat la mine în casă pînă ce am fost eu dus în călătorie ? — Să cercăm ! Dar priveşte bine la noi! Păsărarul luă acuma un bîticel şi lovi pasărea peste clonţ. Pasărea începu a se văita în limba ei : „Buhu, buhu !“ — Ce zice ? întrebă stăpînul casei curios. — Hm, zice că să cauţi la căpătîiul capului că vei afla ceva. Omul sare iute la pat şi dă de aluaturi şi de vinul cel negru. — Dar bine a ghicit-o, zise el, ian vezi doară mai ştie ceva ! Păsărarul iară loveşte cu bătuţul şi pasărea iară : „Buhu, buhu !“ — Ce zice ? — Zice să cauţi în cuină în cuptor, că şi acolo vei afla ceva. Stăpînul casei dete fuga pînă în cuină şi veni înderept cu un blidoc de friptură. — Aman, minunată pasăre ! Ian caută doară mai scoţi ceva din gura ei. Iară o lovi păsărarul cu băţul şi pasărea iară se văită : „Buhu, buhu !“ — Ce zice ? — Hm, rău zice ! Să cauţi în dulapul ăsta şi aci încă vei afla ceva ! Stăpînul deschise dulapul şi găsi pe dracul în el. Ibovnicul doamnei adică îngălbenise ca ceara în dulap, era pe jumătate mort. Stăpînul casei cum îl văzu închise iară uşa dulapului pe el. — Acum văd eu că pasărea ta e fără pereche-n lume. Vrei tu să o vinzi ? — Vreau, cum să nu vreau, că de aceea am adus-o la tîrg. — Ce să-ţi dau pentru ea ? — O măsură de galbeni ! — Bine frate, stă tocmeala, dar vină mai întîi să ne ospătăm. Ambii se puseră la masă şi se gostiră ca la Crăciun. Mîne-zi păsărarul primi măsura de galbeni, îi băgă într-un sac şi drum către casă, iar stăpînul casei se duse de-şi cumpără o căletcă mare pentru pasăre şi o aşeză apoi în ea. Păsărariîl nostru sosind acasă plin de bucurie, trimise nevastă-sa — o hăbăucă cu care puteai înţărca copiii — la 94 vecin (un om bogat şi zgîreit) să ceară spenea acestuia împrumut ca să măsure banii şi să vadă nu cumva l-a înşelat cumpărătorul casei. Vecinul îi dete spenea, dar curios fiind să vadă ce măsură cu ea sărîntocul de om, despre care ştia că afară de amfibii alta nu se află în avuţia lui, unse fundul spenei cu ulei. Păsărarul umplu spenea, o rase bine şi o goli, o umplu şi a doua oară şi acuma ieşi cu vîrf- Adică mai mult decît ce credea el să fie. După ce ascunse banii bine în pat sub po-neavă dete spenea nevestei sale să o ducă omului înderept, fără a băga de seamă că pe fundul spenei rămăseseră vreo cinci galbeni lipiţi de clei. Cînd văzu bogatul galbenii pe fundul spenei îngălbeni de spaimă şi începu a-şi bate capul că de unde la sărăntocul de vecin atîta avere deodată. De la o vreme se oţări să meargă şi el şi să-l întrebe. Păsărarul după ce îi arăta banii îi spuse că i-a primit pentru o buhă. Atîta a cerut pentru ea în tîrgul Timişoarei şi atîta a căpătat. Zgîrcitul alergă acum acasă, chemă la sine vreo zece feciorandri şi făgădui fiecăruia cîte un galbăn dacă pînă pe seară îi aduc cîte o buhă. Seara fiecare fecior predete bogatului pasărea. In dimineaţa următoare apoi bogatul era în tîrg cu toţi feciorii şi fiecare ţinea în mînă cîte oi pasăre. — Ce ceri pe ea ? întrebau domnii şi doamnele din oraş. — Nu cer mult, o măsură de galbeni ! răspunse bogatul. — Ba un drac să te ducă ! Feciorii iar astfel o păţiră şi, după ce petrecură ziua întreagă în tîrg tremurînd de frig, plecară cătră casă, amărîţi pînă în suflet, mai ales bogatul, care plătise zece galbeni pentru păcălitura aceasta. Pe drum deteră ei drumul păsărilor şi deteră şi cu păsărarul de cîteva ori de pietrii, se înţelege că numai în gînd. Să ne întoarcem noi la cei din oraş. Ce a făcut domnul cu doamna, şi cu ibovnicul ei nu vi-o mai spus. Aceea ce şi d-voastră aţi face-o dacă vi s-ar întîmpla o asemenea pacoste la casă. Cum o spusei mai sus, omul nostru a aşezat pasărea în căletcă mare şi, avînd să plece de acasă, a dat în poruncă casnicilor să-i poarte bine de grijă, păzindu-o ca ochii din cap. Peste opt zile iată că vine omul acasă şi curios să audă ce s-a întîmplat la casa lui pînă ce a fost el dus, scoate numaidecît pasărea din caletcă, o ia în mînă, iar în cealaltă băţul şi : fliosc la ea peste clonţ. Pasărea : „Buhu, buhu !“ 95 — Ce zici, că nu te pricep ? Mai dă o dată, pasărea iară : „Buhu, buhu !“ Dă omul şi a treia oară, dă pînă ce i se urăşte, dar pasărea nu-i răspunde altcum decît tot cu buhu, buhu. — O ! prostul de mine, zise acuma necăjitul om, uite, cumpăr eu scumpetea asta de pasăre şi nu întreb pe vînză-tor că în ce fel de limbă vorbeşte ? Se mai necăji el cît se necăji doară, doară va pricepe ce-i răspunde pasărea dar de unde să o poată el înţelege ? Se mînie apoi şi-i dete drumul pe fereastră. Cînd pasărea se pierdu în aer, omul nostru căpătă altă idee, şi era acuşi-acuşi să-şi smulgă perii din cap de necaz. S-a căit adică de moarte că de ce nu a poftit el pre toţi cărturarii din lume la sine (că bani avea din bogat) doar s-ar fi aflat unul dintre ei care să-i priceapă limba. Ideea însă i-a venit prea tîrziu, precum adică ne vin şi nouă, românilor, totdeauna ideile cele bune şi sănătoase ! GAZ. POP., III (1887), nr. 9, p. 3—4 Vezi Typol. bibi.; tip 3458, cf. 3000. Este atestat în Transilvania şi Moldova. Variante: 2. Der Wahrsager. Schullerus, Archiv des Vereins, p. 558. 3. Slobozânie, F. POR, IV (1906), p. 604. 4. Nevoia (T. Pamfile), „I. CREANGA44, IX (1916), nr. 9—12, p. 264 (Bîrlad—Vaslui). 5. Buha ghicitoare. Cazan, Literatura populară, p. 74. C. BABA IUBEAŢĂ BABA ŞI DÂNACUL Cică o babă bătrînă, fără dinţi în gură, întîlnind un dă-nac frumos şi voinic, înalt ca un brad şi rîmnind la el, l-a rugat să se iubească amîndoi, că se îndrăgostise de el. Flăcăul a zis să-i prindă trei ciocîrlani şi atunci să joacă cu ea. Mai pe seară flăcăul a trecut iar pe la babă, bag-seamă pe acolo-i era calea, ea alerga cu sufletu-n buci după un ciocîrlan să-l prindă. — Eşti gata leliţă, ăi prins ciocîrlanul ? a întrebat dă-nacul. — Uite acuş... sînt gata, gonesc unul şi mai am doi, răspunse baba fugind să prindă ciocîrlanul. Tuţescu, Din văi şi vilcele, p. 37 Vezi Typol. bibi.; tip 3459. Este atestat în Muntenia. Variantă: 2. Baba şi flăcăul, ŢĂRĂNISM., IX (1934), nr. 41—42, p. 13. ŞI HOŢ ŞI MINCINOS Baba Safta din satul Pupeni avea o livede de pruni; şi, cînd se coceau prunele, şi chiar încă de cînd dădeau în pîrgă, vai de capul ei era, ca să le păzească de porc-de-cîini — de băieţi şi chiar flăcăi şi oameni în toată firea, care să- 97 reau gardul, ca să le fure. Ziua, noaptea, biata babă sta de proptă la ei cu ciomagul în mînă ; că n-o lăsau ai dracului, în pace, pînă cînd n-o litroseau de tot. Intr-o seară, un flăcău voinic, pîndind pe babă cînd ieşise din grădină, sări gardul, se sui într-un prun şi se puse la cules. Baba, care avea o căţea legată în grădină, cum auzi căţeaua lătrînd, luă ciomagul şi alergă în grădină, unde zări pe vlăjgan, în pom, culegînd prune. — Dă-te mai degrabă jos... hiri-mi-ai al dracului ho-ţule ! îi strigă atunci baba, ameninţîndu-1, de jos, cu băţul- — Taci babo din gură, că te feleduiesc ! răspunse din pom, porc-de-cîinele, fără a se sinchisi. — Dă-te jos, înţelege-te ! repetă baba cu vocea ceva mai moale. — Taci babo, că, de m-oi da jos, te feleduiesc... ; iaca..., să ştii... ! repetă, iar porc-de-cîinele din pom ! Baba se dete, atunci, d-o parte, şi se puse jos de tot mormăind din gură. Din cînd în cînd, se tot uita în sus spre flăcău, ca să-l vază dîndu-se jos mai degrabă. Şi figura ei nu mai avea, parcă, acum, acea expresie posomorită, necăjicioasă de la început; din contră, avea surîsul calm al omului care aşteaptă o fericire apropiată şi sigură. Vezi, că biata babă înţelesese d-a-ndoasele vorbele flăcăului; el o ameninţase că se dă jos şi o feleduieşte, dacă n-o tăcea ; şi ea pricepuse că o s-o feleduiască, cînd s-o da jos, drept răspuns pentru prune. Şi biata babă, considerînd aceasta ca o mare fericire, ca o pleaşcă ce venea peste ea şi la care nu se mai aştepta de mult, se dăduse de-o parte şi aştepta cu gura căscată, ca flăcăul să se dea jos din prun şi să-şi împlineacă făgăduiala. Ei... ce vreţi ? Cînd am avut în viaţa noastră o pasiune, o plăcere suverană ce ne-a delectat şi la care, în urmă, am fost siliţi să renunţăm fără speranţă de întoarcere, e, în adevăr, un eveniment incomparabil, o nespusă fericire, dacă printr-o împrejurare oarecare extraordinară, ne este permis a mai gusta, o dată cel puţin dintr-însa- Toate bune, decît porc-de-cîinele de flăcău, după ce-şi făcu doldora sînul de prune, se dete frumuşel jos din pom, trecu pe lîngă babă, fără să se oprească şi se îndreptă liniştit spre pîrleaz, ca să iasă afară din livadă. 98 Baba se uita lung şi cu ciudă după el, apoi strigă : — Ai mai văzut măiculiţă ?! Şi hoţ şi mincinos !! CAL. KIKIREZ., I (1896), p. 83—84 Vezi Typol. bibi.; tip 3460. Este atestat în Muntenia. Variante: 2. Şi hoţ şi mincinos, SAT., IV (1934), nr. 47, p. 19. 3. Şi hoţ şi mincinos, CAL. GOSPOD., XV (1935), p. 108. BĂIETUL ŞI BABA Un flăcăiaş odată, întîrziind prin sat, căta să se adăpostească undeva. Dară parcă era un făcut : unde năzuia, ori că găsea piţigoiul la uşe, ori că uşa era închisă tun ; se fereau oamenii de dînsul ca de holeră ori ca de ciumă. Pasă-mi-te era îmbrăcat în haine de slujitor de la domnie. Şi se ştia ce pacoste cade pe satul acela, în care se iveşte cîte un slujitor domnesc. Şi măcar că el nu era în slujba domnească, ba nici zap-cierească, dară la arătare, părea a fi ; d-aia fugeau oamenii de dînsul. Umblă în sus, umblă în jos, şi ca să găsească vreun locşor de adăpost, ba. în cele din urmă, tocmai he ! de marginea satului, găsi şi el o uşă deschisă. Acolo şedea o mătuşe, bătrînă, cu ne-poată-sa, fată mare. — Bun găsit, mătuşică, zise tînărul. — Mulţam-tale, dragul mătuşichii. Flăcăiaşul deschise vorba, cerînd să-l adăpostească pînă mîine dimineaţă. Baba cam cîrmea, ba că n-are de unele, ba că n-are de altele, cum sînt babele, cînd nu prea vor să primească străini. Flăcăiaşul atunci schimbă vorba şi începu a spune ce mai era prin ţara lui vodă, ce mai porunci domneşti se de-dese. 99 Baba uitase de cererea flăcăiaşului de adineaori şi acum începuse a-1 descoase şi ea cu întrebările, ba despre una, ba despre alta, ca una ce toalîe voia să le ştie. Cînd fu în cele de pe urmă, flăcăiandru adaose : — Ştii, mătuşică, porunca cea nouă ce a ieşit de la domnie ? — N-a auzit mătuşica pînă acum. — Cică fiecare muiere bătrînă să-şi ia bărbat cîte un tînăr, şi fetele cîte un bătrîn. Fata asculta şi ea ceea ce vorbeau ei, şi, cînd auzi despre porunca ce zicea flăcăul că a ieşit de la domnie acum în urmă, scăpă din gură un „deh !“ — Nici un deh ! fata mea, răspunse bătrîna. La domnie ce vrea-ţi face, Nu te-ntreabă de-ţi mai place. ANAL. LIT., I (1885), nr. 1, p. 99—100 Vezi Typol. bibi.; tip 3461. Este atestat în Moldova şi Muntenia. Variante: 2. Băietul şi baba, „I. CREANGĂ", II (1909), nr. 7, p. 194. 3. A fi, moşnege, a fi... ! Furtună, Cuvinte scumpe, p. 32 ; republicată : SOL. MOLD., II (1928), nr. 17, p. 6 ; CAL. GOSPOD., XII (1932), p. 45. 4. Băietul şi baba, GÎND BUN, II (1915—1916), nr. 8—10, p. 24. 5. Băietul şi baba, STRAJA, I (1923), nr. 34—35 p. 3 (Coropceîni—V aslui). BABA IUBEAŢĂ Un bărbat, venind într-o zi de la oraş, întîlni pe drum o femeie cunoscută, cu care, după ce se întrebară de sănătate, ea-1 rugă să-i spună şi ceva mai nou de pe la oraş. 100 — Ce mai nou, zise bărbatul, nu ştiu decît că s-a ho-tărît ca orice femeie cu gura mică are dreptul la doi bărbaţi. — Frumoasă noutate ! zău ! bună hotărîre ! zise femeia, micşorîndu-şi cît putu gura. — Dar cele care au gura mare ? — Femeia cu gura mare are drept la trei bărbaţi ! ! — A ! a ! a ! asta e şi mai frumoasă noutate ! zise femeia căscînd gura cît a lupului de mare ! Popescu-Ciocănel, Basme, p. 36 Vezi Typol. bibi.; tip 3462. Este atestat în Muntenia, Transilvania şi Moldova. Variante: 2. (Fără titlu) POP., VII (1902), nr. 5, p. 3. 3. Baba iubeaţă, ACTIV., II (1902), nr. 5. 4. Acul din claia cu fîn, DUM. POP., IV (1919—1920), nr. 8, p. 4. BABA MARINA Intr-o afundătură de vale urîtă, surupată şi deluroasă din care doară nu mai vedeai fără în cer şi-n pămînt — aşa de afundă şi surupată era — cică demult, demult, dară tare demult — poate că încă pe vremea cînd mierţa de bani era cu doi creiţari, şi toată baba, de era cît de săracă, avea pe lingă casă cîte o găină, care-i oua la zi cîte un ou şi o bucată de slănină —, cică pe acele vremuri, după cum vă spun, era în înfundătura aceea de vale surupată un sat; şti... sat ca toate satele, cu case, cu oameni, cu livezi, cu grădini şi cu cîte de toate certuri şi rînduieli se află pe la sate. Dacă în satul acela urît, după cum i-a rămas vestea şi povestea — că vezi... orişicum era pe o gorgană de celea... mai la spatele lui D-zeu, cum se zice —, cică trăia o babă. Baba era bătrînă, dară bătrînă-bătrînă, aşa de bătrînă, că zău, nu ştiu dacă s-ar fi aflat vreun om în sat care să-i fi ştiut spune : cîţi Crăciuni a crăciunit şi cîţi Sîn-Văsii a apucat, aşa de bătrînă mai era, ba doară nici că singură de-ai fi întrebat-o. Baba aceea, după cum se povesteşte, ori cum o mai cunoştea pînă şi cel mai rău copil din sat : baba Mărina, a lui moş Ciolac, trăia cică numai ea singură-singurea, într-un bor-deiaş ce-1 avea în capul satului din sus. Dară să nu cumva gîndiţi că baba Mărină trăia singură, că doară n-avea pe nime lîngă sufletul său, m-i că doară avuse şi ea cilezi două fete ş-un fecioraş, dară vezi... i ajunse vremea şi-i aşezase bine, rău, după cum bunul D-zeu i rînduise. Acu vezi bine trăia baba Mărina numai singură-singurea, fiindcă aşa-i plăcea, şi că orişicum nu era învăţată a trăi de-amînă cu copiii cei răi, fără încole ca o bună găzdoaie în largul ei, bine, rău, cum putea şi cum se întîmpla. Nime nu-i ştia casa şi nici că-i spunea cuiva, că cum trăieşte — că vezi-., care-i găzdoaie ca lumea îşi povesteşte doară casa ? — de aceea avea şi mulţi duşmani în sat, care, cîte de toate, bune şi rele, verzi şi uscate, ştiau să-ţi povestească de baba Mărină şi traiul ei. Unii ziceau : că trăieşte rău, alţii că bine, unii grăiau că de rea ce-i cîtu-i ziulica nici nu-ţi bea nici nu-ţi mănîncă, alţii dimpotrivă cleveteau că, cîtu-i draga de zi, numai bea şi mănîncă şi numără la bani. Dară, dragii mei, ce să ştii zice la toate acestea ? vorba aceea, mai bine e ca niciodată să nu te iai după gurile slabe. Gei mai mulţi dintre săteni povesteau că o duce bine — ş-apoi cum nu ? cînd vezi... orişicum rămăsese cu stăricica buni-şoară — după D-zeu să-l hodinească pe moş Ciolac. Apoi, J după cum se mai lăţise vestea şi povestea prin sat, i mal rămăsese şi ceva bănişori, zice că un burduf plin plinuţ, de iridiguit de galbeni şi taleraşi tot unul ca unul, noi ca gheaţa şi sclipicioşi ca para focului drăguţii de ei. D-apoi ce să mă mai sfarăm capul, cu ce i-a rămas ori nu i-a rămas babii Mărina după moş Ciolac — cînd bine ştim că cu noi tot 11-0 împărţi; fără e destul, că baba Mărina trăia în satul de pe gorgana cea urîtă şi încă în bordeiaşul ei din capul satului. Ei ş-apoi ! cum rînduieşte bunul D-zeu, cum nu rîndu-ieşte, bag-seamă ca să osîndească pe om, că tot în satul acela, nu de multă vreme, se aşezase un fecioraş — D-zeu şi păcatele lui îl ştie că de unde şi cum era —, destul că prin sat se grăia că e din altă ţară şi că e un copil sărac. Eu, dragii mei, cinstiţi boieri şi boierese, multe să vă povestesc despre el nu ştiu — că zău la botezu-i n-am fost —, 102 cît ştiu vă voi spune cinstiţilor şi adică : că de frumos, nu prea era 'lăcomos, cu toate că era din altă ţară după cum spune, dară de isteţ era tare isteţ, avea, cum se zice, un cap tare deschis. Ba mai ştia un pic de scrisoare, bag-seamă o fi văzut şi ceva şcoală — care, zău, pe acele vremuri erau mai rare, decît nemţişorii fără căţel şi ungurii fără pinteni, după cum se povesteşte —- ş-apoi, ce era mai mult, avea o dragă de gură sărăcuţa de ea întocmai ca o meliţă. Cît era ziulica nu-ţi tăcea un pic, atîtea mai ştia el să-ţi grăiască, ş-atîtea mai ştia el să-ţi povestească de la răsărit şi de la asfinţit, ş-aşa mai ştia el să te ducă şi să te aducă cu vorba, de-o zi de vară pînă în seară l-ai fi tot ascultat cu gura căscată... Apoi nici nu în dar’ oamenii din sat îl botezară cu numele de : „sfătosul satului", că zău şi sfătos mai era de n-avea capăt şi păreche, ş-apoi po-ţanii cîte-ţi mai ştia el face, de n-avea seamăn, era mai pe scurt fecior de sută, de cei ce ziua mare azvîrle cu bob în lună, cum se zice. Feciorul nostru din poveste, ori cum îl mai numeau toţi oamenii „sfătosul satului", de o bucată de vreme şi mai ales de cînd auzise că baba Mărină ar fi avînd vreo două părăluţe, ce făcea ce nu făcea, că una-două tot pe lîngă bordeiaşul ei se învîrtea, apoi se mai lăsa şi în vorbă cu biata babă, ba mai şi glumea cu dînsa ştii... ca toţi tinerii zburdalnici cum era şi el. , Gurile slabe din sat măcinau la paie goale cît era ziulica şi nu mai încăpeau niciodată, de răul sfătosului satului şi a babei Mărină. Acu spuneau că sfătosul satului s-a îndrăgostit de baba Mărină, acu că babei Mărină i-a slobozit gura apă după sfătosul satului. Ba alţii mai povesteau că sfătosul satului ar avea de gînd să pună mîna pe bănişorii babei, de aceea se linguşeşte atîta pe lîngă dînsa, ş-apoi mai erau şi de aceia care răzimiş îţi credeau că baba Mărină ar fi vrăjit pe feciora-şul nost din poveste. Apoi nici n-ar fi de mirare de una ca şi aceasta, cînd doară ca baba Mărină, vestită de acel lucru, nu puteai găsi în şapte sate, să fi tot căutat. Că ferească D-zeu — după cum spuneau vecinii— nu trecea o noapte în care Ucigă-1 sf. cruce cu toţi puii lui să nu fi scăpărat pe lîngă bordeiaşul babii Mărină. Âşa-i după cum vă spun, vrăjitoare ca baba Mărină nu găseai în lume şi pe pămînt. Că doară ea ştia să facă ursită, ştia descînta de întor- 103 sătură, de capărătură, de pusutură, de deochi, de dragoste şi mai ştiu eu de cîte toate. Dară oamenii noştri din poveste ce-au făcut ce n-au făcut, fermecatu-s-au, descîntatu-s-au, ori doară îndrăgitu-s-au că, zău, tot unul după altul umbla — baba Mărină, după sfătosul satului şi sfătosul satului după baba Mărină. Ei, şi mai ales sfătosul satului ce isprăvi ce nu isprăvi cu biata babă, cum ţi-o duse şi ţi-o aduse, şi ţi-o suci, şi ţi-o învîrti, şi ţi-o prefăcu, că de-un capăt de vreme baba umbla tot chitită şi schimbată şi gătată, de gîndeai că nu alta fără ea-i mireasă. Apoi şi mireasă era, că vezi... sfătosul satului i făgăduise că o ia de nevastă şi-o duce în ţara lui, ş-apoi ca nu cumva să creadă că numai o amăgeşte, mai spuse bietei babe că ursitoarele la naşterea lui i-au spus că a lui ursită va fi cam bătrî-natecă şi de ochi cam ponihoasă, dară bani avea din gros. Cum auzi baba Mărină aşa vorbe din rostul lui ca şi cum ai fi îmbătat-o cu apă rece, cît era lumea nu-ţi mai grăia decît de sfătosul satului, de dragoste şi de măritat — bine-a zis cine-o zis că bătrînii de la o vreme cad în mintea copiilor, că zău aşa şi cu baba noastră. Şi, zău, oamenii noştri din poveste nu glumeau, ziua cununiei sosise, dară vezi fecioraşul nost nu chemase pe nime la ospăţ, ba făcu pe babă să se învoiască, ca să nu se cunune în satul cel urît — după cum zicea el — fără să meargă în ţara lui, şi de acolo să facă un ospăţ ca acela, ca care nici nu s-a pomenit, dară nici nu s-a mai pomeni. Baba învoindu-se cu toate că se găta de drum îşi adunase una-alta ce avea, ba scoase şi bănişorii de unde-i îngropase şi-i dete vezi mirelui. Cînd văzu sfătosul satului galbenii sclipind şi taleraşii dură-ind mai numai nu-şi ieşi din piele de bucurie şi fără a zice o vorbă luă pe babă în spinare — ca nu cumva să se ostenească după cum i spune el — şi mi-o poartă în sus şi mi-o poartă-n jos şi mi-o învîrti pe lîngă bordeiaş pînă ce se făcu pic de apă, apoi intră în lăuntru-n bordeiaş şi mi-o aşeză pe vatră, zicînd c-a ajuns în ţara de unde era el, în ţara muntenească — că, vezi, uitasem să vă spun că baba noastră din poveste nici prea vedea nici prea auzea — era cum se zice tufă de ochi şi de urechi — şi de aceea ştii... nici nu mai putea şti cum şi unde se află. Dară fecioraşul nost încă cu diavoli, după ce o aşeză pe cornul vetrei ş-o ma guguli, ş-o mai adie, ş-o mai mîngîie să nu-i fie urît, de nu alta fără de gîndeai c-o mîncă de dragă ce-i era. Apoi i spuse ca să fie în aşteptare c-o lasă singură 104 şi să ierte, că vezi el orişicum e învăluit şi trebuie să-şi aducă neamurile, pe popă şi cîte de toate trebuiesc la o petrecanie de cele, cum voiesc să facă şi ei. Şi-apoi după ce griji ca băni-şorii nu cumva să-i rămînă babei — că vezi nu de dragostea babei ş-o sfărîmat el atîta capul, fără încolea de dîra gălbina-şilor —, luă la sănătoasa în legea celuia pe cale primară şi pînă-n ziua de astăzi nime nu i-o mai auzit de veste şi poveste. Baba Mărină ademenită de vorbele voinicului nost, că vezi bine gîndul lui cel slab nu-1 ştia, prinse voie şi cu toate că în alte vremuri nici mişca nu se putea de slabă, bătrînă şi cîrligată ce era, acu s-o fi văzut-aţi numai : se-nvîrtea ca-n şurub, era pe legea mea mai sprintenă ca o copilă de 16 ani. Apoi, zău, ce să zici, era mireasă ! D-apoi ce sărea şi chiotea şi striga şi cînta de pe cornul vetrei de nu altă fără cuptorul se scutura din temelie şi vetrele, sărac de ele, plîngeau de mila picioarelor babei Mărină. Dară baba nu se ogoia şi din ce joca şi cînta, tot mai mare voie căpăta şi striga în gura mare de tot satul să ridicase de gura ei, ca : Niceodată n-am gîndit Pe lume şi pe pămînt C-oi fi tînără nevastă, Jos în ţara muntenească, şi mire bată-1 cucul nu era, ca-n palmă, nicăieri. în dar’ oa-meni-i spuneau că pentru mila lui D-zeu să nu să facă de poveste şi rîs la lume acu la bătrîneţă, ea nu înţelegea, nime n-o putea scoate din doaga ei, fecioraşul i căzu [cu] tronc la inimă ş-apoi vorba ceea : numai să te ferească D-zeu, de mere pădureţe şi dragoste la bătrîneţe ! Baba se ţinea mireasă şi încă în ţara muntenească şi pace. Baba nu se ogoia şi din ce în ce tot mai cu foc îşi petrecea de gîndeai că-ş juca jocul din urmă, apoi şi cel din urmă era, că numai ce căzu leşinată de pe vatră şi pînă-i lume nu se mai trezi. Aşa a fost, dragii mei, sfîrşitul babei Mărină şi să povesteşte că, de cînd baba Mărină aşa păţanie a avut, de atunci babele ş-au pierdut pofta de măritat. FAM., XXI (1885), nr. 39, p. 465—466 Vezi Typol. bibi.; tip 3463, cf. 3449. Este atestat în Muntenia, Moldova şi Transilvania. I Variante: 2 Baba mireasă. Sbiera, Povesti poporale, p. 280. 3. Povestea babei, ŞEZ., I (1892), nr. 2, p. 52. 4. Baba în ţara ungurească. Popescu-Ciocănel, Bra-şoave, p. 107. 5. Iau flăcăii babele, şi moşnegii fetele, FAM., XXXI (1894), nr. 10, p. 111. 6. Mireasa din ţara ungurească. Bogdan, N. A., Poveşti, p. 22. 7. Mireasa din ţara ungurească. Bogdan, N. A., Poveşti şi bazaconii, p. 70. 8. De cînd nu se mai mărită babele (T. Pamfile — Fără titlu), B. A. R.S.R., 5094, f. 74. 9. Măritişul babei, HAZ. SAT., VI (1906), nr. 1, p. 2. 10. Ştie dumnealui că vine de la Ieşi (D. Niţescu, Din traista), A.I.E.F., 116, I, 90 (Cochirleni—Constanţa). 11. Cum s-a măritat o babă, „I. CREANGĂ", VI (1913), nr. 8, p. 254 (Vlăsineşti—Botoşani). 12. O babă mireasă, „I. CREANGĂ", VI (1913), nr. 7, p. 222. 13. Măritişul babei. Furtună, Vremuri înţelepte, p. 1 ; republicată: GLAS. BUCOV., XI (1928), nr. 2065, p. 2 (Bozielni—Botoşani). 14. (Fără titlu) DUM. POP., IX (1925), nr. 1—2, p. 7. 15. (Fără ‘titlu) ZORI LUM., I (1925), nr. 5—6, p. 9 (Tomeşti—Iaşi). CIOBANUL DUPA ÎNSURĂTOARE Unui cioban de la munte, venindu-i vremea de însurătoare, se hotărî să se coboare spre sat, să-şi caute o soartă în lume, aşa cum e datul de la Dumnezeu. Aflase el mai dinainte, acolo în sat, o fetişcană voinică şi frumoasă, care-i căzuse cu tronc la inimă, dar nu îndrăznise să se ducă aşa deodată la casa părinţilor ei şi de aceea se opri la o babă văduvă din marginea satului. Auzise el că baba aceasta era pricepută în toate, că ştia să ticluiască multe, să 106 descînte, să facă şi să desfacă fel de fel de farmece, pînă şi de dragoste, aşa că putea să-i fie şi lui de vreun folos. — Mătuşioo, zise el bătrînei, care sta la gura sobei în-vîrtind nişte găteje într-o oală. După cum vezi, mi-a sosit şi mie vremea de însurătoare, că slavă Domnului sînt de-acu om în toată legea, ş-ar fi păcat să mai pierd degeaba vremea în burlăcie fără nici un rost în lume. Şi drept să-ţi spun că am pus ochii pe-o mîndreţe de copilă din ist sat care mi-ar veni la socoteală şi aş vrea s-o iau de soţie. Dar n-am pe nimeni să umble pentru mine şi de aceea venii la dumitale ca să te rog să pui o vorbă bună, că eşti femeie pricepută-ntr-alde astea. Baborniţa, asc.ultînd aleanul ciobănaşului şi văzîndu-1 aşa chipeş şi binefăcut, cu obrajii ca bujorul, de să-i tai c-un fir de păr, îi rămase inima la el şi se gîndi cum să-l şurubească ca să-l ieie de bărbat. — Aracan de mine ticuliţă, răspunse cotoroanţa pe un ton prefăcut de milă, gîndul tău de însurătoare e bun, dar ca să iei o fată mare n-ai brodit-o deloc. Că fetele din zilele de azi îs zbrahude rău. Nu pricep la nici o treabă, decît la joc şi dragoste. Nu zău, nu-ţi îneca zilele cu nevoi de astea că te văd om în tot locul. Ia mai bine o femeie mai în vîrstă, harnică, care ştie rostul casei, ia aşa ca mine ; că doar nici eu nu m-aş da în lături la aşa fecior ! — Ce tot spui acolea bătrîno, zise băiatul cam supărat, dumneata nu vezi barem să numeri oile, d-apoi încolo ce-ai face ? — Să nu zici vorba asta că faci păcat, se grăbi cu răspunsul vrăjitoarea. Ce crezi că am luat orbul găinilor ca fetele cele mari ? Pot zice că văd mai bine ca tine, flăcăule, iar cît priveşte treburile în casă, las pe mine, că n-o mai fi alta în lume mai robace cum sînt eu ! — Măi că straşnic te mai lauzi ! făcu ciobanul cu mirare. Spuseşi că ai ochi mai ageri ca ai mei. Apăi dacă-i aşa, să facem o încercare şi de mă-i rămînea să ştir că te iau de nevastă. Te prinzi ? — Mă prind, răspunse repede cocîrjata plină de bucurie. Flăcăul aruncindu-şi ochii pe fereastră şi zărind pe coasta unui deal în depărtare un iepure fugind zise bătrînii : — Ei, ia spune-mi, vezi iepuraşul de pe dealul din faţa noastră ? In care parte fuge ? 107 Baba îşi aţinti şi ea ochii pe dealul cu pricina, dar cu toată cazna ei, neputînd zări iepurele, se gîndi repede la o păcăleală şi arătînd cu mîna spre deal aşa într-o doară întrebă şi ea : — De la furnica ceea încotro tinerelule ? Ciobanul cel nepurtat mult prin lume, ca să cunoască şiretlicurile omeneşti, cînd auzi de furnică, se dete bătut şi, vrînd nevrînd, fu nevoit să-şi ieie băbuţa de gît, în locul fetişcanei la care se gîndise la început... Hîrnea, Polojănii, p. 6—8 Vezi Typol. bibi.; tip 3464, cf. 3462. Este atestat în Muntenia şi Moldova. Variante: 2. (Fără titlu) ŢĂRĂNISM., II 1927—1928, nr. 48, p. 11. 3. Ciobanul după însurătoare, IZ VOR ASUL, IX (1932), nr. 11—12, p. 249. 4. Ciobanul după însurătoare, ALB. Buc., XLIII (1940), p. 86. D. FEMEIA VICLEANA CREDINŢA FEMEIASCA într-o zi, trecînd Păcală printr-o pădure deasă, chiuind şi umflînd din cimpoi, se întîlni cu un om, înalt cît un par de mazăre şi nătăntoc, cum e mutul mai voinic. — Da ce eşti aşa de supărat, fîrtate, îl agrăi Păcală, doar ţi-au mîncat lupii caprele, he ? — Lasă-mă amarului, nu mă mai întreba, răspunse voinicul, cu ochii plini de lacrimi, că nu cred să-mi ştii ajuta. — Da dacă, zise Păcală, că eu sum om tare iscusit şi la mulţi am ajutat. — Ei bine, ascultă dară. Am o nevastă, frumoasă ca un pui de iepure şi bună ca zama de găină bătrînă. Dar de-o vreme, bag-seama a călcat în urma mea, biata mea nevastă tot boleşte şi nu mă suferă pe lîngă ea. In zadar am bătut calea mansului pe la cîte vrăjitoare sînt pe lume ; în zadar am chemat popi peste popi, ca să-i facă slujbe, şi în zadar i-am cîştigat cîte şi mai cîte leacuri şi boboane băbeşti şi ţigăneşti — toate, toate au fost fără leac. In necazul meu apoi plîn-su-m-am la frunză şi iarbă, dar nime nu mi-a ştiut da un sfat bun. Mai zilele trecute, reîntorcîndu-mă de la o ţigană, care ştie da bine cu bobii, am aflat un flăcău la mine în casă, sfă-tuindu-se cu nevasta mea, precum ziceau ei, despre boala nevestei mele. Acest flăcău mi-a spus că nevasta mea are o boală mare, deci m-a sfătuit, ca numaidecît să plec spre mare şi să aduc apă de-acolo, căci boala muierii mele numai cu apa de mare se poate vindeca. „Aşa e, bărbate, zise şi nevasta mea plîngînd, pleacă la mare, că eu simt că numai cu apă de aceea m-oi putea însănătoşi. Ce am avut dară de-a face, decît să ascult sfatul cel -bun şi, lăsînd flăcăul lîngă nevastă, ca să aibă grije de dînsa, să iau lumea-n cap şi să plec spre mare, ca să aduc apă de 109 leac nevestei mele. Dacă dar, te ţine aşa omule mintea, în-dreaptă-mă, pe unde aş putea ajunge mai în grabă la mare ? Păcală, cît e el viclean, deloc pricepu boala nevestei omului, deci-i zise : — Ei, fîrtate, Dumnezeu te-a îndreptat în calea mea. Eu sum un doftor foarte vestit în toată lumea şi chiar acuma reîntors de la o nevastă, care era şi avea boala, tocmai ca şi nevasta ta, şi pe care, cu meşteşugul meu, o şi pusei în picioare. — O ! alduiască-te Dumnezeu, îl întrerupse omul necăjit, ajută şi nevestei mele, că-ţi voi da ce vei cere. — Bucuros, zise Păcală cu şiretenie, dar trebuie să te faci băgător de seamă, că numai aşa-ţi voi putea vindeca nevasta, dacă vei face ce-ţi voi spune eu. — Te ascult, ca pe popa nostru, zise omul cu bucurie. — Mai nainte de toate, află că şi eu vindec cu apă de mare, zise Păcală mai şoptind, dar, ca să străbatem pînă la mare, trebuie să trecem prin multe ţări şi-mpărăţii; prin codrii cu balauri, rîuri de foc şi munţi de gheaţă. Fiindcă însă pe acolo nurtiai eu ştiu drumul, să nu cumva să simtă bidi-ganiele cele urîte că tu eşti cu mine, am să te bag într-un sac, de unde să nu ieşi pînă nu-ţi voi zice eu, şi acolo, orice-i auzi, să nu gramusdi una, căci altcum deloc te-or păpa balaurii. — Bine, zise omul hotărît, voi face precum zici. Atunci Păcală a scos un sac gol din straiţă şi, băgîndu-1 pe om în sac, l-a luat pe umeri şi a plecat cu el spre satul în care zicea omul că locuieşte. Pe drum însă a trîntit sacul de cîteva ori la pămînt, urlînd ca lupii şi făcînd un zgomot înspăimîntător. Pe cînd se-nveli ziua cu noaptea Păcală ajunse în satul omului. A putut fi pe la cină bună, cînd Păcală, cu sacul în spate, ajunse la graniţa omului din sac. Păcală a intrat în ocol. Dar la nevasta cea bolnavă nu se prea vedeau semne, că ar fi cineva pe moarte, căci pe vatra din tindă ardea un foc straşnic şi sforăiau căpiţe cu friptură şi lespezi de plăcinte. — Bună seara să vă deie Dumnezeu ! dete bineţe Păcală. — A lui să fii,-i răspunse un flăcău tîrşit după masă, bînd rachiu dintr-o ploscă mare, da ce-ţi trebuie sărăntocule. — Da sum un biet drumar şi, înnoptîndu-se pe aici, v-aş ruga să mă lăsaţi, ca să mă culc pe-aici undeva, zise Păcală cu smerenie. -— N-avem loc pentru cerşetori, se răsti flăcăul cu mînie, cară-te de aci pînă nu-ţi croiesc cu zbiciul vreo două. 110 Păcală se făcu supărat şi ieşi afară, dar în curte îşi umflă cimpoaiele cîntînd una de joc. Auzind nevasta sunetul de cimpoi îi veni voia de joc, deci ieşi în pragul tindei şi strigă : — Măi cimpoieş, vino-ncoace, că-ţi dăm sălaş pentru o noapte. Păcală intră apoi în casă, aşeză sacul după uşă şi începu a cînta din cimpoi. Pînă ce Păcală cînta, pînă atunci nevasta a întins oi masă, umplînd-o cu fel de fel de mîncări şi băuturi, apoi se puse şi ea la masă lîngă flăcău şi mîncară şi băură amîndoi; ca ţiganul în rai. După ce se săturară de toate şi mai ales după ce plosca se golise binişor, începu nevasta a chicoti astfel : — Uiuiu, ce bine-mi pare, Că s-a dus mutul la mare, Ca să-mi pot petrece bine, Cu ăst drag de lîngă mine. Da Păcală de-acolo din ungheţ încă suna : — Ascultă Ioane-al meu Ce zice betegul tău. — Vai mînce-te lupii hoţ şi tîlhar, se răsti ibovnicul către Păcală şi trăgîndu-i o palmă, da cum cutezi a chiui- astfel, că deloc te sugrum. Nevasta de altă parte încă-l înjura, ca să nu mai cuteze a cînta astfel. — D-apoi alduiască-te Dumnezeu, zise Păcală duios, vezi că aşa e zicala pe la noi. După un răstimp oarecare, începu ibovnicul a chiui. GURA SAT., (1875), nr. 48—49, p. 451 Vezi Typol. bibi.; tip 3465 (A. Th. 1360 C), cf. 3468. Este atestat în Transilvania, Muntenia şi Moldova. Variante: 2. Dragostea pe sate, F. POP., II (1892—1893), p. 469. 3. Des Teufels Lohn. Schullerus, Archiv des Vereins, p. 552 (Beneşti—Arad). 111 4. Nevasta prefăcută (T. Pamfile — Fără titlu), B.A.R.S.R., 5094, f. 99. 5. Spuma de mare, „I. CREANGĂ", V (1912), nr. 1, p. 6 (Oancea—Brăila). 6. Mai stăi măi (N. I. Mateescu), GHILUŞUL, lî (1913), nr. 9—10, p. 8. 7. Poveste, NEAM. ROM. POP., V (1914), nr. 16, p. 251. 8. Povestea perelor de plop, HAZ, SAT., XVI (1916), nr. 6—7, p. 1. 9. O poveste, GAZ. ŢER., XVII (1916), nr. 30, p. 2. 10. Poveste, F. POP., XXIV (1916), nr. 40, p. 2. 11. Lada cu descîntec. Caraivan, Poveşti, p. 159. 12. După spumă de mare. Savin, Snoave din popory p. 61. 13. Şarlatania femeii. Novacoviciu, Folclor bănăţean, p. 45. 14. (Fără titlu) Muşlea, Variantele româneşti ale snoavei despre femeia necredincioasă, p. 198. 15. Cum şi-a păcălit nevasta bărbatu, IZVOR ASUL, XIII (1934), nr. 4, p. 127 (Soloneţ—Suceava). 16. (Fără titlu) Muşlea, Variantele româneşti ale snoavei despre femeia necredincioasă, p. 197 (Frăţila—Vîlcea). 17. Cum şi-a păcălit nevasta hqrbatul, IZVORAŞUL, XIV (1935), nr. 1, p. 25 (Pecelneaga—Tulcea). 18. Spumă dispră mare. Petrovici, Folklor din Valea Almajului, p. 103 (Rudăria—Caraş-Severin). 19. Femeia necredincioasă, CAL. GOSPOD., XVI (1936), p. 35. 20. Spumă de mare, A.I.E.F., mg. 1082 a (Bătrini— Prahova). 21. Păcală, A.I.E.F., mg. 665 b (Teleajen—Prahova). 22. (Fără titlu) A.I.E.F., i. 10624 (Bătrîni—Prahova). 23. Femeia necredincioasă, A.I.E.F., i. 11185 (Cerbăl— Hunedoara). 24. Femeia necredincioasă, A.I.E.F., mf. 319 c (Raşca— Satu Mare). 25. Femeia necredincioasă, A.I.E.F., i. 11267 (Cerişor— Hunedoara). 26. Femeia necredincioasă, A.I.E.F., i. 14089 Turţ— Satu Mare). 27. Femeia necredincioasă, Cazan, Literatură populară, p. 65. PÂŢANIA UNUI POPA ŞI-A UNUI DASCĂL Popa şi dascălul pusese ochii pe una Mărioara, şi într-o sară, ea fiind la apă, iaca trece popa şi-o-ntreabă : — Gînd Mărioară ? — Desară, părinte, că bărbată-meu nu-i acasă. Mai trece ce mai trece, şi iacă şi dascălul. — Cînd Mărioară ? — Desară, dascăle, că nu mi-i bărbatul acasă. Sara bărbatul Mărioarei se ascunde în grădină, iar popa şi dascălul, neştiind nici ei unul de altul, intrară în casă la Mărioara. Că mai treacă, că mai meargă, iaca aude cioc ! boc ! la usă. ' — Cine-i ? — Barbatul. Iute s-ascund ba ici, ba colo, dar n-au timp şi cînd intră omul îi găseşte-n casă. Ce să-i mai socotească. Ia-i la bataie şi-ntinde-i. Dascălul avînd cîte va ruble la el i le dete şi scapă, iar popa fiind lefter în pungă, mîncă toată noaptea bataie. într-o duminică, iacă pe Mărioara la biserică, gătită frumos. O vede popa şi-o vede şi dascălul, şi-ncepe cîntarea ca la : sfinte Dumnezeule : Popa : — Dascăle, dascăle, frumoasă-i Mărioara noastră* Dascălul : — Frumoasă parinţele Cu părăluţele mele. Popa : — Eu parale n-am avut, Spinarea tobă mi-a făcut, Aleluia-ia ! (T. Pamfile — Fără titlu) B.A.R.S.R., 5094, f. 94 v Vezi Typol. bibi.; tip 3466, cf. 3000. Este atestat în Moldova, Transilvania şi Muntenia. Variante: 2. Popa, diaconul şi dascălul la femeia omului (T. Pamfile — Fără titlu), B.A.R.S.R., 5094, f. 347 v (Huşi—Vaslui). 113 3. Popa, diaconul şi dascălul. Tuţescu, Din văi şi vil-cele, p. 9. 4. A tui Juja, A.I.E.F., i. 11065 (Cerbăl Hunedoara). 5. A lui Juja, A.I.E.F., mg. 44 d (Boşorod—Hunedoara). IBOVNICUL MUIERII CU BÂRBAT Zice că erau odată doi oameni, un bărbat şi o muiere, şi ei erau numai amîndoi, nu aveau adeca nici copii, nici neamuri pe lîngă casă. Aveau ei din ce trăi cît de binişor, dar, cum se cam întîmplă la muierile care n-au băieţi, aşa era şi cu muierea din povestea noastră, se cam uita după alţii, cum trăgea din sprinceană unuia şi altuia, cînd credea că nu o vede bărbatul. Dar bărbatul încă nu era cu orbul-găinilor, vedea el ce vedea, dar se făcea că nu vede nimic, ţinea numai în el şi-şi gîndea : „Scump o să plăteşti tu ochiturile tale, numai să-mi vină şi mie apa la moară !“ I se părea lui că şi bucatele trec cam tare, dar şi la asta tăcea molcom şi-şi gîndea : „Toate au un capăt“. Semn de bănuială nu dădea. Cînd se abătea cîteo-dată pe la cîrciuma jidanului şi vedea că acela aduna atîta potop de bucate pe lucruri de nimic, mai pe vinars, mai pe zahăr, mai pe mărgele, cercei, inele şi alte nimicuri, el îl înfrunta cam cu gura pe jumătate : „Ai grijă jidane, că nu faci bine ! Scump îi plăti tu înşelăciunile ce le faci î Nu primi de la copii şi muieri bucate pe nimicuri, că bărbaţii cară, săracii de ei !“ Dar jidanul îi rîdea în faţă şi-i răspundea : „Eu nu chem pe nime la mine ; ei vin şi aduc ce au, iar eu le dau ce am!w „Bine, jidane, bine“, zicea omul nostru, apoi tăcea mulcom şi îşi căuta de cale. De la o vreme, văzînd că glumele se îngroaşe, îşi puse caru în petri să pună capăt la toate. într-o seară, iarna colea în cîşelegi, era numai cu muierea acasă şi prind a vorbi, ca oamenii, mai de una, mai de alta, pînă dau în vorbă de găini. — Tu muiere, zice el, uite ce am auzit alaltăseară la moară, de la o babă din satul vecin, zice că cine mănîncă carne de găină neagră şi bea după ea vin roşu orbeşte ! oare drept să fie ? 114 — D-apoi mai ştiu eu? răspunse muierea, gîndind : „Cînd ar fi dreaptă una ca asta, ce mi-ar fi ? Că în scurtă vreme n-ai vede nimic. “ Cît fu nopticica de lungă, cum e iarna în cîşlegi, ea tot de găini negre visa, şi dimineaţa pînă în ziuă se puse şi reteză capul la una, apoi o ciupeli frumos şi găti din ea mîncare bună şi o puse dinaintea bărbatului de prînz : — Mîncă bărbăţele, că am tăiat găina ce roşie, ce cînta cocoşeşte, că era semn rău la casă. Şi mînca bărbatul, dar mînca ca popa la pomene, şi o îmbia şi pe ea : — Hai de mîncă şi tu, muiere, că parcă nu-mi tigneşte să mănînc numai singur. Dar’ ea, sfătoasă, lua un ulcioraşi ca de o cupă bună şi plecă la circiumă după vin roşu. zicînd : — Mîncă numai tu, de te satură, pe muieri nu le căi tu de foame în veci, că ele tot pe lîngă oale se învîrtesc, de ici pişcă una, de colea muşcă alta, şi tot sătule sînt, dar bărbaţii, săracii, de nu li-om pune noi muierile dinainte, umblă hămi-siţi de foame. „Hai, drace, hai“, gîndi omul, şi mînca cu lăcomie pînă linse blidul. Apoi bău vinişor roşu ca sîngele pînă scurse şi ulcioraşul şi se puse cu capul pe masă. — Ce-i ou tine, bărbate ? zise muierea cînd îl văzu cu capul pe masă. — Ce să-mi fie ? Nu ştiu vinul de tare ce-i m-a zăpăcit, ori găina care mi-ai făcut-o de mîncat a fost neagră, dar eu nu văd bine, ca o pohoeală, mi s-a pus pe amîndoi ochii şi numai ca prin ceaţă văd cu ei. Bucuria nevestei, la auzul acestor vorbe, fu nespus de mare. Dar nu se arăta cîtuşi de puţin că-i pare rău de nenorocirea ce cade din chiar senin pe bărbatul ei şi, nepăsătoare şi fără frică de primejdie, îi dă răspuns : — Nu te teme nimic bărbate, că a fost cam tărişor, că nu apucase a-1 boteza hoţul de jidan, te-ai rumenit oleacă, atîta-i tot şi alta nimic. Du-te colea în pat şi te culcă, că dormind un ceas-două îţi vei veni în fire. Bucuria bărbatului, că după carne de găină şi după vin mai capătă şi pat moale. îndată se face a horcăi dus pe altă lume. Iar muierea lui îndată prinde o găină grasă şi hai cu ea pe la vecine, doar o va putea schimba cu una neagră, şi de va fi numai ca o cioară, că-i trebuie de leac. Şi a aflat ce a căutat, 115 că doar1 o muiere harnică nu se află, cînd îşi pune carul în petri ?! Apoi mai avea neamuri şi prietene care nu s-ar fi lăsat fără o găină neagră în casă pentru cît bine e pe lume ; ştiau ele de ce... Aşadar’, află în loc de una chiar două, după cum îi era lipsa. Bucuria ei cînd se văzu cu ele acasă ! Îndată se puse şi le ucise şi le ciupeli frumos, apoi le fripse şi le rumeni de erau galbine ca ceara. Mirosul merse din cratiţă pînă la nasul omului în pat, care gîdilat de acel miros plăcut se deşteptă şi se sculă căscînd o gură cît o gură de şură şi, întinzîn-du-se de-i pîrîiau oasele, strigă cît în rîs, cît înadins : — Vai de mine flămînd sînt, Că n-am mîncat de cînd sînt ! Iar muierea de la oale îi răspunse asemenea rîzînd : — De n-ai mîncat vei mînca, Numai dacă te-i scula, Apoi iar te poţi culca ! Cine i-ar fi auzit glumind şi dezmierdîndu-se astfel ar fi crezut că dragoste cîtă e în aceşti doi oameni nu se mai află în şepte ţări şi in şepte sate. Ce credeau ei unul de altul vă puteţi lesne închipui. Destul că muierea aşternu masa frumos, ca în ziua de Paşti, puse g&ina cea friptă pe masă, îşi pofti bărbatul să se apuce pînă e caldă să o mănînce, iar ea raita la circiumă după două cupe de vin vechi şi roşu ca sîngele. Bărbatul mînca singur ca un călugăr gîndind : „Oare pînă cînd mă va ţine tot aşa ?* Iar după ce îi sosi odorul de muiere cu vinul, îl bău iute neîmbiat, şi apoi se prinse cu amîndouă mîinile de ochi şi zise mai plîngînd : — Muiere, cu mine nu-i bine ! — Dar ce-i, bărbate, sufletul meu ? — Ei, cînd îţi spun eu odată că nu-i bine, atunci să ştii că-i rău ! Ce gîndeşti, azi-dimineaţă, cînd m-am sculat mort de foame, mi-ai făcut de prînz, Dumnezeu să-ţi ierte păcatele, dar’ abia începui a mă sătura, cînd mai că eu făceam limbariţă de sete, m-ai şi adăpat cu cupa cea de vin şi m-a luat cu durere de ochi de nu vedeam ; după ce aţipii puţin parcă [...], dar eram mort de foame. [...] Muierea credea vorbele bărbatului său şi-i părea bine din inimă, că bărbatu-său crede şi zise către bărbat : 116 — Nu-ţi face gărgăuni, ştiu că nime nu-ţi dă otravă de băut, ai băut puţin[...], ţi s-a îngreunat capul atîta e tot. Du-te în pat şi te culcă că îndată [,..]. Bărbatul asculta [...] şi făcu cum îl povăţui ea, iar el nu era nebun să fugă de bine, se puse să tragă un pui de somn[...]. Atunci se sculă, se mişcă [...] era parcă îngîndurat. Muierea venea cu o găină friptă şi cu o cupă plină cu vin roşu ca sîn-gele şi le puse pe masă. — Hai bărbate de mănîncă şi apoi iar’ te poţi culca ! Dar el îi răspunse îngîndurat cu mîinile la spate : — Nu ştiu ce să fac, tot mănînc ori ba, că pe zi ce merge îmi pierd vederea, acum de-abia te văd ca prin sîtă deasă de mătasă, mă tem, de vreun rău ! — Nu te teme, bărbate, mîncă şi bea că ştii tu zicala : „Cine vrea să nu mai moară, ţine glaja subsuoară !“ Acum adecă îşi arată pe faţă părerea de bine că-i orbeşte bărbatul văzînd cu ochii. — Apoi voi mînca dară, mînc pe nimerite, dacă-mi zici să mănînc, că doar voi afla eu gura, dar’ numai cu frica în spate îmbuc, mă tem nu cumva să fi fost asta găină neagră. — Nu, bărbate, n-a fost găină neagră, asta a fost albă ca laptele, cea de la amiazi a fost galbină ca ceara, iar’ cea de azi-dimineaţă fu pestriţă ! Şi mînca bietul om chitinel şi cu socoteală, ca omul care n-are nici o grabă, apoi bău păhar după păhar cele trei cup-şoare de vin roşu pînă se chercheli zdravăn, de acum aievea i se împiedeca limba în gură şi mai că nu ştia ce face, apoi, aducîndu-şi aminte de multe de toate, se puse a se văita că acum nu vede chiar nimica, deci să fie bună muierea să-l ducă la culcuş. Şi-l duse muierea la un culcuş făcut dintr-un sac ou paie şi aruncat după cuptor, dar’ în pat nu voi să-l ducă sub pretext că el orb fiind poate lesne să cadă din pat şi să se primejduiască. Aşa sta acum bărbatul după cuptor şi zicea că nu mai vede nimic, că e orb. Sătul de somn era, că doar toată ziuliţa dospise plin de mîncări alese şi de vin roşu, deci sta şi el şi se uita sa vadă ce s-a mai întîmpla în casa lui, după ce ei odată e orb ? Scumpa lui de muiere, după ce văzu că bărbatul ei e acum orb, nu se mai gîndi la el, ci cum şi-or pute împlini poftele dragostei cu drăguţul ei mai în tignă. Deci se puse şi ciupeli o găină albă şi o fripse cum ştiu ea mai rumen, apoi 117 făcu plăcinte şi aduse pe o poală de cucuruz o cupă de vin. Cînd veni cu vinul, îşi aduse şi drăguţul. Bărbatul bine vedea ce se întîmpla, dar se făcea a nu vedea nimic şi îşi ţinea ochii mai închişi, cînd se uita careva la el. Dar’ auzind şuşnituri se făcu a întreba : — Parcă nu eşti singură, tu muiere ? — Ba singură, numai cu mîţa povestesc. — Bine, bine. Părerea ei de bine că bărbatul nu o vede şi o crede că e numai singură. în scurtă vreme scurg vinişorul şi le vine poftă să mai beie, deci muierea ia ulcioraşul şi zice către drăguţ : — Şezi tu mîţucă acasă, că eu am oleacă de lucru pe afară, să închid galiţele, să dau la porci şi la vaci de mîncare, apoi iar’ viu. Apoi o cîlcîează cătră circiumă, după ce îşi umplu şorţul de grîu curat. Dar’ bărbatul de după cuptor bine văzuse toate, deci se coboară lin în vîrful degetelor şi poc în capul hasmandăului de drăguţ cu o despicătură de lemn şi-l omoară. Apoi îi pune un os în gură şi-l razimă de părete după masă, şi se trage iar’ după cuptor şi şede mulcom. Nu mult după aceea vine muierea cu vinul, dar’ rămîne ca trăznită cînd îşi vede ibovnicul mort după masă cu osul în gură, apoi dă un ţipăt ca şi cînd ar fi călcat pe un şerpe. — Ce ai, muiere, o întrebă bărbatul de după cuptor. — Dar’ tu nu vezi, răspunse muierea, că vărul e mort după masă cu un os în gură ? Bag-seama pînă am fost eu pe afară s-a fîşticat înlăuntru şi mîncînd lacom s-o fi înecat. — De unde să văd eu ? zise bărbatul, doar tu ştii că eu sînt orb. Am auzit intrînd cineva în casă şi molfăind, ca şi cînd ar mînca, şi am întrebat că cine e ? Dar’ nu mi-a răspuns. — Dar’ acum ce e de făcut, bărbate ? Acesta e mort la noi şi legea ne va băga în temniţă ! — Nu te teme, muiere, că toată buba îşi are leacul. Şi se coboară omul nostru de după cuptor şi apucă un bici de curele şi dă în nevastă ca într-un cîne. Iar’ ea se văita şi nu prea, numai odată întreba : — Dar’ asta ce e, bărbate ? Iar’ el îi răspunse : — Acesta e leac de durere de ochi. Aşa am visat că îmi va trece orbul-găinilor, dacă te voi îmblăti odată bine să nu mai aduci ibovnici pe la casa mea. 118 Apoi las’ de n-a îmblătit-o ! După aceea luă mortul pe umăr, se duse cu el aţă la circiumă. Jidanul era culcat, uşile erau închise. El strigă la uşă : — Dormi, jidane ? — Dorm, dar’ de ce ? — Să mă laşi înlăuntru să-mi dai oleacă de vinars. — Nu pot, m-am culcat, dorm ! — De nu mă slobozi, mă spînzur aici de ţîţîna uşii. — Spînzură-te cît vei vre, că nu te las, că dorm. Atunci omul nostru spînzură cu o aţă pe cel mort de ţîţîna uşii jidanului şi se duce acasă. Muierea-i era supărată, Doamne ! şi năcăjită şi-i era ruşine de ce păţise, şi-i era frică de ce o mai aştepta. Iar’ el după ce intră în casă, prinde vorbă cu binele : — Ştii ceva, tu muiere ? — Ce să ştiu, bărbate ? — Tu, de mort ne-am mîntuit acum pînă cînd şi cum, dar’ eu am auzit că orice leac nu foloseşte cum se cade de nu-1 iai de trei ori dupăolaltă. Acum văd cît văd, 'dar trebuie să mă mai lecuiesc oleacă, doar’ voi vede mai bine. Apoi apucă iar biciul, şi dă, şi dă în muiere ca într-un sac de farină, pînă se osteneşte îmblătind la ea, apoi o lasă, dar’ mai întîi o joară că grăunţ de bucate ea în circiumă n-a t mai duce în vecii-vecilor. Apoi se culcară şi dormiră ca scăldaţi, ce vor fi visat nu ştiu. Destul că omul se sculă cînd era mult pînă la ziuă şi merse aţă la circiumă. Acolo era lumină şi năcaz mare. Cum intră înlăuntru îi spuse jidanul că uite ce a păţit peste noapte, că a venit un prăpădit de om şi s-a cerut înlăuntru, dar’ fiind tare tîrziu, el nu l-a putut lăsa că durmea. Şi prăpăditul acela s-a spînzurat la el în uşă. Acum ce să ştie el face ? Că de ajunge lucrul la lege, rău va fi de capul lui. — Ştii ce, jidane, dă-mi o sută bună şi-mi jură că de azi încolo şi mai mult bucate de la muieri şi de la prunci nu-i primi în veci, că apoi eu te mîntuiesc de năcaz. — Iţi dau şi suta şi jor, zise jidanul, numai mă scapă de piţiboaică. Şi luă omul nostru suta de la jidan şi o puse în pungă, iar’ pe mortul cel îngheţat în ţîţîna uşii jidanului îl luă pe umăr şi hai cu el la apă. Acolo îl razimă de o tufă şi se uită în jur de sine, nu cumva îl vede cineva ? Nu departe de acolo zări un vînător stînd la pîndă pentru vulpi. Vînătorul nu-1 119 văzuse. Odată numai aude omul nostru pof ! şi mortul de lîngă tufă se rostogoli jos, iar’ vînătorul fugi într-acolo să vază ce a nimerit ? — Te-a bătut Dumnezeu, jupîne, zise omul către vînător, ’mni-ai puşcat prietenul; acum hai la lege. — Ba lasă-mă la amarul, nu mă mai duce pe la lege, fără hai să-l aruncăm mortu în apă şi apoi hai la mine acasă că-ţi dau o sută bună, numai rogu-te nu spune nimărui. Tîrgul fu gata. Aruncară mortul în apă şi apoi merseră în sat, unde omul îşi luă suta şi merse acasă, iar’ vînătorul rămase cu buzele umflate gîndindu-se : „Fereşte-mă, Doamne, de mai rău ! Vînătorul încă era unul din cei ce cam trăgea cu geana la muierea omului nostru. După ce ajunse omul acasă, acum era ziuă albă, deci se mai răfui o dată ou nevasta, apoi îi pieri cu totul orbul-găi-nilor, şi din minutul acela mai mult găină neagră nu i-a dat muierea de mîncare, dar nici ibovnici pe la casa lui nu se mai zăriră, iar’ bucatele din minutul acela îi rămaseră frumuşel în hambare şi trăiră zile bune şi multe. Numai cîteodată îi zicea bărbatul în glumă : — Da ce-i muiere, nu-mi mai faci de mîncare vreo găină neagră ? Iar ea-i răspundea atunci : — Lasă-le în hantătar găini negre ! TRIBUNA, X (1893), nr. 9—10, p. 33 Vezi Typol. bibi.; tip 3467, cf. 3000. Este atestat în Moldova, Transilvania şi Muntenia. Variante : 2. Komm wir beichten. Schullerus, Archiv des Vereins, p. 517. 3. A. orbit bărbatu (P. Gh. Savin). „I. CREANGĂ14, IV (1911), nr. 1, p. 27 (Jorăşti — Galaţi) ; republicată : Snoave din popor, p. 95. 4. A orbit bărbatu, POP. ROM., XI (1911), nr. 38, p. 12. 5. Dacă mănînci pine cu miez de nucă şi bei vin roşu chiorăşti, ŞEZ., XVIII (1922), nr. 3—4, p. 102. 120 6. De omu carie s-a mul9ara spovedit (Despre omul care şi-a spovedit femeia) (Al. Leca-Moraru), JUN. LIT., XVI (1927), p. 272. 7. Floarea-n cap (N. Mateescu), CUV. SAT., II (1928), nr. 14, p. 2. 8. Femeia adulteră, A.I.E.F., i. 6301 (Iiălăuceşti — Iaşi). 9. Popa-n pod A.I.E.F., i. 10898 (jud. Vrancea). 10. Nu văd nici n-aud. A.I.E.F., i. 10963 (jud. Vrancea). 11. Un om lucrător în pădure, A.I.E.F., mg. 1337 b (Albeşti — Argeş). 12. Popa din salcă, A.I.E.F., mg. 35 e. (Boşorod — Hunedoara). 13. Vrăjitorul din salcă, A.LE.F., i. 11067 (Cerbăl — Hunedoara). GlSCA DASCĂLULUI In satul Pozneştilor era dascăl, şi la şcoală şi la biserică, Ioniţă Păstîrnac, om deştept şi bun de gură ca şi la treabă. Unde pune el mîna şi Dumnezeu mila, şi ce-i intra în cap nu-i intra în traistă. Dar avea păcate bietul omu lui Dumnezeu, cu o muiere rea de spinare, care-i făcea casa de rîsul satului întreg, că nu era om sau copil pe-acolo care să n-o ştie că-i îngurluită cu feciorul vătafului, care era mai tinerel şi mai ocheşel decît dascălul. Tot satul vuia, da dascălul de altmintrelea habar n-avea şi chiar dacă-i spunea ba unul ba altul, el nici că voia să creadă, că se ştia frumos, hîtru şi iubit de nevăstuica lui, cum un altul nu putea fi. Intr-o zi iată că dascălul aduce nevestei lui, de la un cumătru ce-şi avea doi băieţi la şcoală la dînsul, o gîscă... cîtu-mi-ţi-i gîscanu... grasă ca plumbul şi înfoiată în pene frumoase, de-ţi era mai mare dragul s-o priveşti şi s-o mănînci; şi, dacă aduce gîsca asta, o dă nevestei lui s-o facă friptură pe de-sară, c-are să poftească şi pe popă şi pe preuteasă, şi pe domnul primar. Cînd vine sara şi s-adună popa, preuteasa şi primarul în casă la dascăl, dascălul începe a-i pofti ş-a-i aşeza primpre- 121 jurul mesei cu toată * cinstea şi marafeturile boiereşti; apoi zice nevestei să deie masă. Nevasta intră în odaie c-un străchinoi mare cît ziua de mîni, plin de borş lung cu verdeţuri, şi ]i-l toarnă dinainte; apoi se pune şi ea la masă şi încep cu toţi a gusta din borş. Da ei gustau şi nu pre, că toţi ştiau că au să se înfrupte din gîsca cea grăsună, pe care dascălul li făgăduise c-ar s-o faeă friptură. După ce lăsară fiecare lingurile din mînă, sătui de borş cu verdeţuri, dascălul începu să facă din ochi nevestei să cîrîie gîsca înspre masă. Da nevasta sta neclintită şi părea că nu înţelege nimic. — Măi nevastă, începu dascălul cam ieşindu-şi din fire, dă astăzi gîsca ceeia ! că aşteaptă musafirii cu gura rece !! — Ce gîscă, măi bărbate ? — Gîsca cea friptă ! — Care friptă ? — Da se vede c-ai căpchiet ! gîsca care ţi-am adus-o azi-dimineaţă s-o faci friptă, că ţi-am spus c-am să poftesc pe sfinţia sa cu cucoana preuteasa şi pe domnu primar. Nevasta începu să-şi facă cruce şi să stupească — ca şi cînd necuratul ar fi intrat în casă. — Da vină-ţi în fire omule, zise dînsa, c-ai început a grăi după cea lume ! Eu n-am văzut nici o gîscă azi-dimineaţă ! nu mi-ai adus de astă-iarnă gîşte de tăiat. Dascălul rămase cu gura căscată ; popa se sculă de la masă, înghiţind în sec, preuteasa de asemenea şi domnul primar tij. Lui bietul Postîrnac îi venea să-nnebunească. — Da nu crede părinte... da nu te potrivi domnule primar... da nu băga de samă coană preuteasă... Da musafirii îşi luară calea-sănătoasă înspre casele lor, pufnind şi blestemînd în gînd pe dascăl, care le-aţîţase numai pofta de gîscă friptă... Nevasta îşi făcea mereu la cruci şi stupea împrejurul ei, iar dascălul îi venea să se trîntească cu capul de pereţi. LIB., I (1391), nr. 26, p. 3 Vezi Typol. bibi.; tip 3468 (A. Th. 1741), cf. 3487. Este atestat în Muntenia, Moldova şi Transilvania. *22 Variante 2. Gîsca dascălului (N. A. Bogdan), ERA NOUĂ III, (1891), nr. 68, p. 4 ; republicată : Poveşti, p. 34 ; Poveşti şi bazaconii, p. 78 ; CONTR., II (1896), nr. 59—61, p. 1 ; Poveşti şi anecdote, p. 34. 3. Nevasta cu ibovnic, F. POP., II (1894), p. 2. 4. (Fără titlu) (T. Pamfile — Fără titlu) B.A.R.S.R., 5094, f. 228. 5. Fără noroc la carne de gîscă, GAZ. TRANS., LXV (1902), nr. 38, p. 1. 6. Nevastă şireată, HAZ. SAT., IV (1904), nr. 4, p. 3. 7. Bărbatul păcălit, HAZ. SAT., X (1910), nr. 6, p. 1. 8. I-a făcut-o, NEAM. ROM. POP., V (1914), nr. 30, p, 474. 9. Bărbatul păcălit, GAZ. ŢĂR., XXII (1927), nr. 21, p. 4. 10. Femeia cu găinile, A.I.E.F., mg. 35 d. (Boşorod — Hunedoara). DRAGUL ÎN VAS A fost odată ca niciodată, că dacă n-ar fi fost, nu s-ar mai povesti. Era un bărbat şi o nevastă, tineri tinerei, dragi şi frumuşei ; bărbatul nu era, dar nevasta lui îţi usca crucile cînd o vedeai. Ori te ofticai, ori moarte-ţi făceai, ca să poţi cel puţin cu ochii să vezi. Pe cît era de frumoasă, de plăcută şi de drăguţă la toţi, pe atîta era de credincioasă bărbatului său. Cînd se lumina de ziuă, o vedeai cu vadra-n cap, cu mî-necile sumese, cu cămaşa albă ghioc, sprinten şi legănat pe potecă lai fîntînă. Fîntîna era tocmai în poarta unei monastiri. Un călugăr, ce i se scrisese de viaţa sfîntă şi pustie la monastire, o vedea în toate dimineţile şi în toate serile ; dar în zadar îi sfîrîia inima, căci nu îndrăznea să-i zică nimic, temîndu-se că-1 dă de gol. într-o dimineaţă, lăsă ruşinea la o parte, îşi luă inima în dinţi şi-i zise : 123 -— Ti ! Ce ochi negri, cum seamănă cu ai mei ! Cum aş face să te întreb ceva ? — Adică, cam ce, părinte ? vreo litră de tămîie, vreo sticlă de untdelemn, vreo luminare de ceară, ceva de-ale bisericii ? — Aş, ba nu, tată, altceva ; mîinile ale aşa grase ; ochii ăia aşa de negri, vii şi rîzători; de, aş spu...ne, dar crede-mă că-mi m-i ... mi-e ruşine. — EH Te-am priceput, părinte; de iubit ai dori să vorbeşti, nu e aşa ? ' — Da, tatule, da, da, da ! ’Ca-te-ar, tata, cum se pricepe ea ce mă doare pe mine ! — De, părinte, ai dreptate ; om făcut ca toată lumea, sa nu ştii ce e viaţa* să te usuci ca o floare în grădină care nu face seminţe, să suferi atîta, mai cu seamă sfinţia ta, care eşti tînăr, gras ca un ...pepene, roşu ca un bujor şi frumos ca un crin de vară ; altul, zău, n-ar putea suferi atîta, d-ar ştii că i-ar da Dumnezeu tot raiul pe mînă, nu numai lui, dar la tot neamul lui. Acum nu-ţi pot da nici un răspuns, dar mîine vom vorbi ce e de făcut. Cum ajunse nevasta acasă, spuse bărbatului întîmplarea cu popa rîzînd şi fără a roşi cît de puţin, fiindcă ea n-avusese şi nici n-avea nici un gînd rău, ca să înşele pe bărbatul său. După ce stătu niţel pe gînduri, îi zise bărbatul : — N-auzi tu, fa ? Ia fă tu o drăcie ; hai să luăm ceva după popa. Auzi, huturile, fără frică, fără ruşine, fără nimic, doar să-i cadă mură-n gură pe d-a gata. I ! ! lasă, popo, că te fac eu ; de n-o rîde şi dracu de tine ! Ştii tu ce să facem, nevastă* ? Eu mîine mă fac că plec cu carul la moară ; tu să iei vadra, să te duci la apă şi să-i spui popii să vie acasă la tine seara, că eu sînt dus la moară ; şi ca să te creadă, eu am să trec cu carul chiar pe dinaintea bisericii. A doua zi, dis-de-dimineaţă, bărbatul, cu boii la car, cu carul încărcat cu saci, mînă boii în gura mare, pe dinaintea bisericii; popa se uita la el şi gîndea săracul zicînd : „I !! d-ar veni astăzi nevasta lui la fîntînă, mai, mai c-aş face drăcia“. Nu trecu mult şi iacă şi nevasta lui venea la apă pe potecă, cu vadra-n cap, cu cămaşa albă ca ghiocul, faţa albăr rumenă şi bucălată, ochii negri, coadele pe spinare, mijlocul subţire, încins cu nişte bete numai fluturi şi mărgele, mîne-cile sumese, mîinile albe, grase şi spălate, cămaşa puţin su-measă în brîu, ştii ca femeia afurisită de fură inima voinicului. 124 Popa acum pierduse ruşinea şi sta dinaintea fîntînii. — Bine-ai venit, tată, zise el. — Bine, te-am găsit, părinte. — Ei, ce mai zici, ce mai faci, cum te mai dai ? — Eu zic bine, dar n-am cu cine. — Ei, apoi de vorba de aseară, cum îmi spui, ce-ai mai visat astă noapte, rău sau bine ? — De, taică părinte, aş fi visat eu ce-aş fi visat, dar mi-e frică de bărbat. — He ! Ce frică să-ţi fie de el, că-1 văzui ducîndu-se cu carul la moară ? pe cît ştiu, nu cred să vină diseară. — Da, el aşa-mi spuse că merge la moară, dar cu toate astea mie mi-e frică. Pe cît se ţinea popa de bine, dar cînd se uita la nevestica, cînd îi vedea ochii rîzînd, mîinile albe, sînul cu ţîţişoarele pronunţate în amîndouă părţile, mijlocul subţire să-l tragi prin-tr-un inel, cămaşa albă ghioc, sumeasă puţin de jos la o parte, cu nişte cîrlionţi negri la ureche îi venea popii să nebunească. Cu ochii spre pămînt, cu vorbă blîndă, înecată şi sfiincioasă, spuse popii : — Dacă poţi să te fereşti de lume, ca să nu cădem în vreo belea, şi dacă ai ceva la înlesnire, ca să-mi cumpăr duminecă nişte lucruri din tîrg, poţi veni diseară. — Să trăieşti tată, să trăieşti, zise popa netezindu-şi barba şi înghiţind un nod sec cît pumnul. Se găti popa bine, îşi luă în buzunar cîţiva bănişori pentru vremuri grele, îşi strîngea din cînd în cînd anteriul la piept, părea că e pe drum ; ieşea afară, intra în casă, se uita cînd la soare să-l vadă apus, cînd în calea bărbatului; că, de, prinsese el bine brabetele, dar tot îi era frică c-o scapă. Iacă şi noaptea gata ; bini...şor iese din curte, un...de-o tuleşte pe sub mal, cu barba ţăpură, cu chica vîlvoi, cu ante-reul de-a hîrjia după el, fugi băiete. — Bună seara, tatule ! tocmai cînd nici nu gîndea nimeni. — Bună seara, răspunse nevestica, care aţîţa focul [în] vatră. Hei !! Dar sfinţia ta ai fost, părinte ? Credeam că e altcineva. Mai poftim dincolo, în odaie pînă una alta. Făcu nevasta focul mare pe vatră, ieşi afară, închise vitele, potrivi toate împrejurul casei ; că de, popa ca popa, dar bărbatul, nu te jucai cu el. Intră ea în casă la foc, închise uşa şi hait şi popa la foc şi şezu pe scaun lîngă ea. — Dar, bine, tată, nu poţi pune o masă, că am ceva d-ale gurii, să luăm în gură pînă una alta ? 125 — Cum nu ? că eu am pregătit un pui fript; uite mămăligă caldă, învelită pe laviţă. Pune nevasta masa, aduce puiul, mămăliguţa, le taie mărunţele, scoate şi popa un colac, cîteva prescuri, o ploscă mare cu vin şi le înghesuie toate pe masă. Nevasta mînca nu mînca, dar să fi văzut popa cum îmbuca, cum îi trăgea cu plosca la măsea ; şi avea dreptul bietul popă ; ştia că e călător ; mînca el şi bea, mai de foame, mai de dragul nevestii, dar parcă nu-i ticnea ; se uita la nevastă şi vedea că nu-i da a sta ; nu ştiu scaunul nu stă sub el, ori el nu putea sta pe scaun. Acum era în toiul mîncării şi al băuturii, ştii cînd ai pofta mai mare. — Ho ! ho ! ho ! S-aude o gură afară la poartă. — N-auzi tu, fă nevastă, te-ai culcat ? — Ba nu, bărbate. — Sine e, cine e ? întrebă popa speriat şi luat de scurt. — Vai I Ne-am dus dracului ! Este bărbatul meu ; m-am topit; ce să facem ? unde să te pi tuli ? — Păi tu ştii, acum n-am unde mai ieşi, că m-a apucat în curte. — Haid-iute. — Unde mă duci, unde ? — Uite-1 vine şi m-apucă ; of î fire-ai afurisit de ceas ! Hai, frate, hai mai iute încoace ! Săi ici în vasul ăsta, săi mai iute că te vede ; dar vezi să nu te umpli, că sînt nişte drojdii de vin rămase aci. Huştiuluc ! în vasul cu drojdii şi se umplu ca dracul pînă în gît; cu toate astea trebuie să tacă, căci bărbatul venise şi cam necăjit şi făcea tot gură mare prin obor. — N-auzi tu, fă nevastă, strigă bărbatul din curte, nainte de a intra în casă. — Ce, mă ? — Ai chimă la belea, cînd trecui cu carul de la moară dedei nadins pe la tîrg şi umblau nişte negustori cu gurile căscate să găsească drojdie de vînzare pentru rachiu. Adu fundurile vasului din pod repede, că o să mă duc cu drojdiile alea la tîrg. — Chef Mariţo ! D-apoi cum vezi tu să pui fundurile, ori n-ai doagele toate ? — Taci, fa, din gură şi adu mai repede fundurile încoace. Pe dibuite, pe pipăite, le găseşte la toate locul, binişor, le aşează uşurel, pune un cerc, pune două, boc ici, boc colea pînă haida fundul gata. Ia, adu luminarea, fă nevastă, să ve- 126 dem cure ori ba ? Il dă jos de-a rostogolul, îl întoarce cu fundul de jos în sus, hîţ la dreapta, hîţ la stînga, pînă cînd îl răstoarnă din nou jos. Bre ! Să fi făcut prinsoare şi tot da o picătură ; ia, uite colo, ce bine l-am nimerit, şi pe întuneric ca orbul. Ai făcut tu ceva de mîncare, că mi-e foame ţigăneşte. — Uite masa gata, stai să fac puţin focul. — Bre ! Dar, ce, al avut cumetrie ? Bal, ce-ai avut, d-ai gătit ale bucate aşa alese ? Uite colo şi o ploscă !? Dar ce va să zică asta, fa ? — Ce, mă, te faci prost, tu nu ştii cum ne-a fost vorba ? — ’Ca-te-ar neică, taci c-apucai pe dracul în cursă. Fă, ba nu glumă, e acolo, ori s-a dus ? :— Eu nu mă vaiet că l-ai apucat acolo, dar mă vaiet că o să moară năbuşit şi o să dăm de belea. — Taci din gură, fa, ce-ţi pasă ţie ? ia lasă tu vorba aia şi dă o ploscă încoace, ce-i trase şeplanul o dată, de părea c-o s-audă toaca-n cer, ieşi afară şi binişor, binişor, ca să nu-1 simţă nimenea, se duse lîngă butoi şi puse urechea la vrană să asculte. Bietul popă aflase vrana, sta cu gura numai la vrană să ia aer d-afară, dar se vedea că se umpluse peste tot şi chinuia rău săracul, căci s-auzi un oftat : — Of ! of ! trăsni-te-ar Dumnezeu de femeie afurisită, unde ştiam eu c-o să-mi mănînci tu viaţa friptă, că te făceam eu ! Biata nevastă mînca nu mînca, dar bărbatul său mînca şi bea cu plosca ca un nebun. — Vezi tu, fa nevastă, că bucatele şi vinul nu fură pentru voi, ci pentru mine ; asta este vorba : „Că nu e pentru cine se găteşte, ci pentru cine se nemereşte“. Nu trecea una-două şi se umfla de rîs singur, plimbîn-du-se prin casă şi bătea în palme. Fel de fel de planuri îşi făcea singur, ce fel de ruşine şi de rîs să-şi facă de bietul popa, c-acum l-apucase la mînă. O idee ciudată îi veni peste noapte şi spuse nevestei : — Fa, dormi tu? Fa !! — Ce, mă ? — Ştii tu ce-am să fac popii ? — Ce-o să-i faci, mă ? — O să fac o istorie să rîdă şi dracul; dar niscaiva bani ţi-a dat el ţie ? — Ei, mi-a dat numai 5 galbeni. Ce-o să-i faci, mă ? 127 — O să pui vasul în car, să mă duc dimineaţa cu el la tîrg, să fac prinsoare cu lumea, că am pe dracu-n vas, că trebuie să scot ceva bani ca să-l arăt în vileag. —- Au ! Au ! săracul de el! Că bine zici, mă : cum este el cu părul ăla mare, cu barba aia lungă, cu anteriul haişte, plin de drojdii din tălpi pînă în creştet, o să creadă lumea că e tăman dracul întreg-întreguţ. Cum o fi petrecut bietul popă noaptea în vas, numai el ştie. Cînd se crăpa de ziuă, ţăranul era îmbrăcat şi înjuga boii la car să plece. Sculă nevasta, puseră amîndoi mîna să ridice vasu-n car; că, de, popa de sfînt, sfînt, dar nu era aşa de uşor ca sfinţii cei mari, care aduc ploaia şi alte bunătăţi pe pămînt. Nu se ridicase soarele nici d-un stat de om şi uite şi popa la tîrg în vas. N-apucă omul să dejuge boii şi dă fuga după un tobaş, care venind la car, începe a bate toba şi a striga : „Aici, aici, să vedeţi pe dracu, iacă dracu în vas, numai o sfînţuică cine voieşte să-1 vază“. Se strînsese lumea din toate părţile, de nu mai avea loc pe lîngă car. Care cum venea şi întreba ce e acolo. „Dracu“, răspundea omul% — Unde e, că nu se vede ? — în vas, şi dacă voiţi să-l vedeţi, daţi o sfînţuică. Dracu, dracu, dracu în vas, pînă se strînge tot tîrgul. Unii nu credeau şi de aceea omul făcea prinsoare cu ei, că de nu le va arăta pe dracul, să-i ia boii şi carul. Să fi văzut atunci, cum curau sfînţuicile pe întrecute ; toţi îşi ziceau : „Ia să-l văd şi eu cum este închipuit, cu fes, cu tichie, cu barbă, că numai pe dracu nul l-am văzut pînă acuma1 — Daţi-vă la o parte, zise omul, că poate o sări în baltă, cînd i-oi da drumul, şi ştiţi că e rău să călcaţi în urma dracului. Se traseră toţi la o parte, îi lăsară loc spre o gîrlă, care trecea pe aci, şi trăgînd omul barda de la brîu, luă două-trei cercuri, trase şi fundul binişor, şi cînd desfundă de tot vasul, ce să vezi ? Ţîşti ! popa din vas, plin de drojdii, ca un drac împieliţat, din cap pînă în tălpile picioarelor. Nu se mai cunoştea nici antereu, nici barbă, nici nimic ; era chiar dracu pe uscat. Unii îşi făceau cruce, alţii fugeau, cei mai tari de înger, ameninţau cu petre, rîdeau în hohot şi băteau în palme strigînd cît puteau : „Uite dracu, uite dracu, măi, veniţi de vedeţi pe dracu, care nu l-aţi văzut“. 128 Pe cînd bietul popă, de dezmetic, de trîntelile ce luase în vasul cu drojdii de seară pînă venise la tîrg, pe atît ameţise şi-şi pierduse minţile, cînd văzu atîta lume dîndu-i chiot. Cînd se dezmetici puţin, îşi aruncă ochii spre gîrlă, o toiegi de fugă şi, ajungînd în marginea gîrlei, ţîşti, popa în apă de ruşine; mai pe brînci, mai înot, mai de-a scufundişul, se... duse pe gîrlă la vale, pînă cînd văzu că nu se mai ţin oamenii după el. Unde-o fi răsuflat bietul popă, numai pe el să-l întrebaţi, că nimeni altcineva nu ştie. Eu ştiu numai atîta c-a văzut şi popa pe dracu cum este şi cred c-atunci şi-o fi făcînd cruci totdeauna ş-o fi scuipînd. GAZ. POP., V (1889), nr. 11, p. 4—6 Vezi Typol. bibi.,; tip 3469 (A. Th. 1730). Este atestat în Muntenia, Moldova şi Transilvania. Variante : 2. Femeia mai şireată decît dracul. Fundescu, Lit. pop. Basme, p. 108 ; republicată : Lit. pop. Anecdote, p. 82. 3. Trei draci, Popescu-Ciocănel, Braşoave, p. 54. 4. Popa, boierul şi vechilul (V. Caraivan), SEMĂ*N.. VT (1906), p. 814 ; republicată : CAL. ŢĂR. ROM., DEVA, I (1926), p. 85. 5. Popa, boierul şi vechilul, Caraivan, La şezătoare, p. 3. 6. Iţic în butoi (N. I. Munteanu), GHILUŞUL, II (1913), nr. 6, p. 9. 7. Poveste cu „Arzoi“ ŞEZ., XXXIII (1914), nr. 1, p. 6 (Ştefăneşti — Vîlcea). 8. Primarul, popa şi pîrcălabul (D. Mihalache), FLAC, Buc., V (1915—1916), p. 494. 9. Fidelitatea femeii. Novacoviciu, Folclor bănăţean, p. 46. 10. leslariul. Novacoviciu, Folclor bănăţean, p. 38. 11. Popa-n polobocul cu cîlţi (D. Ştefănescu, Culegeri), A.I.E.F., ms. 86. 12. Femeia, popa, primarul şi ţiganul. Cazan, Literatură populară, p. 63. 13. Popa în poloboc, A.I.E.F., i. 10856 (jud. Vrancea?) 14. Femeia cu trei ibovnici, A.I.E.F., i. 10878 (jud. Vrancea ?) 15. Femeia credincioasă, A.I.E.F., i. 6297 (Hălăuceşti — Iaşi). 129 PĂŢANIA CĂLUGĂRULUI Un călugăr s-a împrietenit cu o femeie, care era măritată după bărbatu-său. Semnul de înţelegere între călugăr şi femeie era mihotitul sau rînchezatul care-1 fac caii (mi-ho-ho-ho). Intr-o fericită noapte, călugărul dădu semnul şi femeia-i răspunse, ca ştiut să fie, precum că soţul nu-i acasă. întră călugărul în casă şi de abia se pune jos, hup... bărbatu dracului (bărbatul femeii) ! Femeia încearcă să-l vîre în cuptor (unde călugărul se umplu de cenuşă), dar apoi îl pune după uşă. Bărbatul (înţeles poate cu femeia lui), cum vede călugărul, zise femeii : — Bine nevastă dragă, d-apoi tu aşa-ngrijeşti de oaspeţi ? Nu vezi că bietul om e bătut de praf, nescuturat, nelăut, nepieptănat ! Pune degrabă o oală să se spele bietul creştin. Aduce femeia o» oală cu clocotit ş-o bucată de săpun, iar bărbatu-său se aşterne să radă barba călugărului. — Iubite frate, te rog, nu mă rade, căci eu sînt călugăr. — Apoi dar... ce să-ţi fac ? -7- Fă^mi ce vrei, dar lasă-mă întreg. — Să-Ktni rîşneşti o baniţă de făină. Popa se prinde. Rîşneşte, face făina, şi românul i-a dat drumul; iar după cîtva timp, întîlneşte femeia pe călugăr şi începe să-i dea semnul : „mi-ho-ho...“ — He, he drăguţă ! Se vede c-aţi mîntuit făina şi vă mai trebuie alta. Am mai păţit eu d-astea. (E. Baican) TIMP.; VI (1881), nr. 228, p. 2 ; republicată : Literatura populară, p. 52 Vezi Typol. bibi. ; tip 3470. Este atestat în Muntenia, Moldova şi Transilvania. Variante : 2. Popa Cinează. Stăncescu, Popa Cinează, p. 12 ; republicată : Glume, p. 29. 3. Popa la rîşniţă (T. Pamfile — Fără titlu). B.A.R.S.R., 5094, f. 233. 4. Păţania unui popă, HAZ. SAT., I (1901—1902), nr. 3—4, p. 2. 130 5. Moara şi dragostea. Niculiţă-Voronca, Datine, p. 219. 6. Heiy aţi isprăvit iar de moară ? Popescu-Ciocănel, Braşoave, p. 57. 7. Păţania călugărului (N. I. Munteanu), GHILUŞUL, II (1913), nr. 11—12, p. 16. 8. Aţi isprăvit la moară, HAZ. SAT., XV (1915), nr. 6, p. 1. 9. Cu un popă şi o vecină, A.I.E.F., mg. 1247 h (Albeşti — Argeş). 10. Cu o femeie şmecheră, A.I.E.F., mg. 1323 (Bughea de Sus — Argeş). 11. Călugărul cel lunareţ, A.I.E.F., i. 10732 (jud. Vrancea). 12. Canonul călugărului. Adam, Pe lîngă vatră, p. 85 ; republicată : Glume ţărăneşti, p. 80. MAI LASÂ-TE, SCUMPULE 1 Un român avea un fin de ţigan. Finul cam da roată pe la casa naşului şi fiind naşa cam tinerică, vino azi, vino mîine, pînă cînd în cele din urmă cioroiul naibii începu să facă naşei cu ochiul. Văzînd naşa, că ţiganul se obrăzniceşte, îi spuse bărbatu-său, ce e calea pe vale. — Lasă, că o să-l vindec eu pe finul de dragoste ! zise românul, care pînă acuma nu ştia de ce-1 cercetează cioroiul aşa de des. Spune-i numai, că deseară nu sînt acasă, pentru că am de dus la moară, şi fă-i cumva semn, să nu scape vrabia din mînă. Naşa făcu tocmai după cum îi spuse bărbatul său. Să fi văzut bucurie pe capul cioroiului ! D-abia aştepta să însereze odată şi gîndea că clipitele nu se mai mişcă din loc, atît îl zorea de la inima lui cea păsărească. în sfîrşit însera. Ţiganul o lua într-ascuns pe-o ulicioară mai dosnică ; sări gardul naşului, din grădină intră în curte, din curte, în casă... Lumea lui de-aci-nainte ! Naşa îl aştepta cu un blid cu plăcinte cît pe colo. îl pofti pe finul la masă, îi turnă un pahar de vin, dar cînd să puie ţiganul paharul la buze, ce aude prin curte ?... Gura naşului, care pesemne găsise moara prinsă şi se-ntorsese îndărăt. 131 — Aoleo, fine, ce ne-om face, că vine bărbatul de la moară ! grăi naşa cu spaimă. — E rău, naşă, că ştiu că naşu nu prea ştie de glumă, şi vai de sufletul dadii de m-o găsi aicea... Ascunde-mă undeva, să te ţie hăl de sus ! — Da unde să te ascund, fine, păcatele mele. Hai degrabă după cuptor, că te-oi în văii c-un ţol, cu ceva, să nu te cunoască. Şi cît ai bate din pălmi, ţiganul era după cuptor, învălit cu un ţol mare de sus pînă jos. Inima-i bătea mai abitir ca ciocanul pe nicovală şi spatele-i era curat muşinoi de furnici. Naşul intră-n casă c-o despicătură zdravănă în mînă. Era năcăjit foc, căci trînti uşa, de se curtemură casa întreagă. — Ce-i, bărbate, ai găsit moara prinsă ? îl întrebă nevasta. — Prinsă, fire-ar a naibei ! răspunse naşul scurt şi răstit, şi după aceea începu să se plimbe cu paşi mari prin casă. Ţiganul ţiţăia mai amar ca şoarecele prins în clupă. Se plimbă naşul, cît se plimbă, pînă cînd ajunse în dreptul cuptorului. Aici se opri. — Da ce mătăhală e ceea de după cuptor, nevastă ? •— Ce să fie bărbate î... ia viţelul nostru, bată-1 norocu să-l bată, a scăpat acuma cătră seară la vacă ş-a supt-o, de n-am putut mulge un strop de lapte. — Aşa ! răspunse naşul năcăjit. Las’ că l-oi învăţa eu să mai sugă laptele de la vacă ; ţi-1 înţărc eu acum îndată î Şi fără a mai aştepta mult şi începu să mîngîie ţolul colea, apăsat, cu despicătură, cu care intrase în casă. Ţiganul răbdă, cît răbdă, pînă cînd văzînd că naşul îl îndeasă mereu cu dragostea, începu să strige : mu-u ! mu-u !... să i se facă milă naşului de viţel. Dar unde !... Naşul : jap ! jap ! întruna ca la bătutul păpuşoiului, pînă cînd viţelul, văzînd că gluma se îngroaşe prea de tot, ţup ! de după cuptor şi ştergeo-o pe uşă afară. A doua zi de dimineaţă naşul îl întîlneşte pe finul trecînd pe uliţă cu o oală în mînă. — Unde mergi, fine, cu ulcica aşa de dimineaţă ? — Iacă mă duc şi eu să capăt de undeva un pic de lapte pentru biata mumă-mea, că-i beteagă de trei zile şi doreşte lapte. — Ei, fine, grăi hoţul de naş, apoi treabă e asta ?... Dumneata să ceri lapte de la străini, cînd ştii că noi avem vacă fătată numai de-o> săptămînă-două. 132 Da finul : — Mai lasă-te scumpule, c-asară cît pe ci să omori viţelul numai pentru un strop de lapte. Sandu Pungă-Goală, Din traista, p. 94 Vezi Typol. bibi.; tip 3470 A. Este atestat în Transilvania şi Muntenia. Variante : 2. (Fără titlu) GAZ. POP., II (1886—1887), nr. 22—23, p. 12. 3. Popa vindecă pe ţigan de dragoste. Sima, Ardeleanul glumeţ, p. 89. 4. Mai lasă-te, scumpule, GAZ. TRANS., Ll'II (1890), nr. 39, p. 5. POVESTEA CU POPA ŞI CU DIACU Ii bun ! Iera pi la noi pin comună, frate Ghiţă, un popă sau preot, cum îi ziceţi pe la dumneavoastră ? Amu cum vrei să-i spui, no hai, ci-oi mai întinde vorba ! Popa nost, ce să vezi, îi cam plăcea femeile. Ei, iera o comună aşa cam doi-tri kilometri di la comuna di la care făcea serviciu, o pus ochii colo pe o nevastă frumoasă. Ah ! popa să gîndeşte cum m-aş iubi io cu acea. Bine, intră în vorbă cu nevasta. Neveste-i zice Marica şi bărbatu-său iera un om gospodar, bun gospodar, şi ea ţinea mult la bărbatul ei. Ce să vezi, intră în vorbă, da era prieten bun şi cu diacu, poate i-o plăcut şi la diacu femeile — intră în vorbă cu Marica. Popa, ce să vezi, avea un ţap pi-acolo pin grădină, îl tunse cam bine, era gras ţapu, bine, bun de mîncat ! Unsuros, sănătos acolo, ţapu*. Apîi cîn’ vorbeşte-a dou oară cu Mărica. — Ce zici, Mărică, cum ar fi socoteala de-aşă, cum ar fi pi dincoace ? 133 — Bine, zise Mărica, am putea ca pe mîni, dacă dumneata părinte, zice, ai aduce ţapu ăla să-l mîncăm, să ne vesălim, ş-aşa laolaltă. Bine, popa ş-o luat de la inimă socoteala, că nu o uita pe Mărica, ia ţapu, îl duce colo. Da Mărica, ce să spui, îi spune la bărbatu-său, lu Ion. — Cată, Ioane, că popa are să vie cu ţapu ! Da cînd are să intre pe vraniţă tu pune mîna pe ruda porşilor, apoi trage popii două-tri ! Fuge iei atunci şî lasă ţapu, ş-atunci ne ră-mîne nouă, şi-l mîncăm noi, nu ne mai trebuie să ne-ncurcăm cu popa şî să mă mai iei la bătaie, pe cînd îi lua pin iscoade şî-i afla că... Bine, iacă după vorbele ale şî... vine şî popa cu ţapu, Intră acolo pe vraniţă, să bagă în curte. Iacă şi Ion, iesă di pi după şură cu o rudă de-a porşilor : poc ! poc ! la popa ! Nici una nici două, dă-i bătaie ! Fuge popa cît-îl ţîn picioarele, pierde şi pălăria pe-acolo, fuge-acas. Cînd vine acasă, aproape de casă, de cine dă cu ochii-ntîi ? De dascăl, de diac cum zicem noi. Popa, uitasem să vă spui, avea un cal de călărie ; zice către diac : — Mă diece ! Uită ce-i socoteala cu mine : io am dus un ţap colo la Mărica, şî zice, ia ce am păţit-o. Da ia vezi tu ce-i cu ţapu cu ala. Ia calu mnieu şi te du pînă-acolo, ca să nu te duci pe jos, ia dă o fugă răpide. încalică diacu pe cal, să duce colo. Da Marica cam ştie ce gînd o să aibă popa. — Cată, zice cătă Ion, cătă bărbatu-său, că acuma are să trimeată popa pe diac ; apoi, zice, griji de rudă, să-i tragi şi diacului vo cîteva, să rămîie şî calu ! Iaca numai şî diacu ! Intră pe vraniţă. Cum intră pe vraniţă, Ion pe după şură, cu ruda, apoi dă-i, dă-i. Sare diacu jos de pe cal, tunde-o la fugă ! Ion pune mîna pe cal, pe frîu calului, îl bagă-n grajd. Ei, acuma şi ţapu-i lîngă cal ! Ţine, fuge diacu, cît îl ţin picioarele, fără pălărie ; apoi popa, ascuns şî pi dincoace, ca să nu-i ieie sama preuteasa, că-n ce fel de lucruri îmblă ei, şî pi dincoace, şî pi dincolo, iacă dă cu ochii de diac. — No, zice, diece ! încet aşa, şti ca să nu ieie sama preuteasa, zice, diece ! N-ai văzut, zice, cumva pe mehehe ? — Ei, zice, văzut-am, zice diacu, pe dracu să te ieie, zice, că ihiho o rămas acolo ! zice. 134 Şî ca, aşa o fost povestea cu popa. Acuma putem să plecăm la masă dacă v-aţi adus de-acasă ; că om cu om aşa se-mbie, care are nas nu viie ! A.I.E.F., i. 14088 (Turţ — Satu Mare) Vezi Typol. bibi.; tip 3470 B. Este atestat în Transilvania. POPA ŞI DASCĂLUL PĂCĂLIT S-a întîmplat, nu ştiu cînd, că un popă şi un dascăl aveau aceeaşi ibovnică, fără a şti unul de altul. Intr-o zi frumoasă de primăvară iese popa după-amiază la preumblare afară din sat să-şi vadă holdele semănate, se întîlneşte cu ibovnica venind de la lucru, care plecase înaintea bărbatului, ca să-i facă ceva de mîncat, pe cînd va sosi cu lucrătorii — se opresc pe loc şi vorbesc de una şi de alta. între altele zice : — Părinte, am văzut azi-dimineaţă băgîndu-se în holda asta un iepure, să-l prindem. Popa se-nvoi a se băga, de capătul de intră el în grîu, făcînd tot „pipalac, pipalac“, căci aşa fu porunca, iar ea (ibovnica) zicea : * — Eu merg de celălalt capăt de holdă şi voi striga tot „oauac, oauac“, apropiindu-ne apoi mereu către olaltă. După sfătuirea aceasta grăbeşte fiecare la locul său. Du-cîndu-se ibovnica de celalalt capăt, în duleu se întîlneşte cu dascălul, care începe, căci o vede, bună ziua, unde ai fost, de unde vii... cîte toate nimic. îi rupe ea vorbele : —: Ascunde-te iute aici în grîu, că iată vine bărbatul, nu cumva să te vază că ai vorbit cu mine, vei face : „oauac, oauac“, iar eu mă ascund de ceea parte şi voi face : „pipalac, pipalac44, apropiindu-ne către olaltă. Dar ce să vezi, ea îi lasă acolo, se cam mai duce cătră casă, popa cu dascălul se tîrîie prin grîu umplîndu-li-se ochii de ţepe din spice, iar părul şi barba toată o despoia lenea cea întinsă pe pai. 135 Nu auzeai alta numai „pipalac, oauac, pipalac, oauac45, de-ţi părea că sună pe podobii. Frămintaţi şi toţi crunţi pe pălmi după haită bună de preumblare în patru picioare, gîndind c-a fost destul, fiind încă trei paşi, se ridică amîndoi în sus, apoi să fi văzut înhol-bături de ochi. Văzîndu-se astfel păcăliţi se întrebară : „Da tu ce faci aşa.44 „D-apoi tu ce faci aşa ?“ F. POP., I (1893), nr. 26, p. 269 Vezi Typol. bibi. ; tip 3470 C. Este atestat în Transilvania. POPA ŞI PROTOPOPUL Protopopul unui judeţ plecase după obicei prin plăşi să vadă în ce stare sînt bisericele şi dacă popii îşi fac datoria, dar mai drept pentru a strînge ceva bani, căci pe acele vremuri cei de la mitropolie cereau foarte des răsplata anuală pentru ţinerea protopopilor în rangul lor. La trei luni, la trei luni protopopii trebuiau să-şi umple pungile din spinarea nenorociţilor de popi ca să le verse în pungile mitropolitului, vicarului şi directorului de cancelarie. Protopopul sosi într-un sat unde popa avea o nevastă foarte frumoasă. Negreşit sfinţia sa ştia mai dinainte aceasta, pentru că adusese lucrurile astfel ca să sosească pe seară, să fie găzduit aci. Cu toată sfinţenia sa, el pusese gînd preotesei, însă popa nu se depărta nicidecum de muierea lui. încercă sfîntul părinte să trimită pe popa la biserică să-i aducă condicile ca să Ie cerceteze, dar frica de primejdie fusese mai puternică decît datoria d-a se supune mai-marelui său. El spuse că condicile nu le scoate din biserică chiar dacă i le-ar cere Isus să i le ducă în cer. Voi apoi să-l mîne la cîrciumă ca să cumpere cel mai vechi vin şi cel mai bun rachiu, dar popa găsi un vecin pe care îl trimise la cîrciumă şi el rămase lîngă muierea lui. Totuşi protopopul găsi prilej să rămîie singur cu preoteasa pentru cîteva minute şi îi fu destul ca să puie la cale ceea ce avea de gînd. Popa se dusese ca să dea fîn şi orz vi- 136 zitiului protopopesc, iar sfinţia sa se grăbi să facă propunerile sale maichii preotese. — Eu aş vrea să te blagoslovesc astă noapte, preoteasă, zise protopopul. Preoteasa se uită lung la el. — Ai înţeles ? adaose sfîntul părinte. — De loc, prea sfinte. — Să te blagoslovesc, cum te blagosloveşte popa cînd vă culcaţi amîndoi, şi mai cu seamă cînd e cam cu chef. — Vai de mine, prea sfinte. — Nici un vai ! ori primeşti, ori de unde nu mline rad pe popa. Preoteasa rămase înmărmurită. Ţinea dînsa la datoria ei, dar ţinea şi la barba popii care era frumoasă şi care îi aducea şi multe bunuri în casă. Ea tăcu. — Ce taci, nu răspunzi ? strigă protopopul. Ea tăcea mereu. Protopopul luă această tăcere ca învoire şi îi zise : — Diseară cînd ne vom culca, să te culci lîngă perete, popa la mijloc şi eu de partea ceastălaltă mai departe. Cînd popa va adormi să te scoli şi să treci dincoace lîngă mine. Popa veni, se puseră la masă, mîncară şi băură bine. Protopopul se încercă să îmbete pe popa, el bău cît bău, dar cînd văzu gîndul protopopului, furişa paharele şi le vărsa într-un vas la spate. Înainte d-a se culca, preoteasa găsi prilejul să spuie popii propunerile protopopului. El luă măsuri. Stinse candela care ardea totdeauna noaptea şi rămase întuneric beznă. Se aşeză preoteasa la perete, popa la mijloc şi protopopul mai departe, căci patul era lung, ca paturile de ţară unde se pot culca zece oameni. După cîtăva vreme popa se făcu că doarme şi începu să sforăie. Atunci se făcu o mişcare de schimbarea locurilor, dar fiecare rămase la locul şău. Protopopul crezu că preoteasa trecuse în partea lui şi se rostogoli spre ea. întinse mîna, însă care îi fu mirarea cînd dete de-o barbă. In aceeaşi vreme şi el la rîndul lui fu apucat de barbă. Deodată se întoarse repede cu spatele şi se rostogoli pînă la căpătîiul celălalt al patului. Înţelesese farsa preotesei. A doua zi foarte de dimineaţă se sculă şi porunci vizitiului să puie caii iute. Vizitiul numaidecît veni cu trăsura. Cînd se urcă, iaca şi popa. 137 — Gînd mai veniţi, prea sfinte pe la noi ca să ne mai tragem de barbă ? îi zise popa zîmbind. Protopopul nu răspunse, ci făcu semne vizitiului să mine, ceea ce şi făcu. Fundescu, Basm.e, oraţii, păcălituri, şi ghicitori, p. 86 ; republicată : Liţ. pop. Anecdote, p. 65 Vezi Typol. bibi.; tip 3470 D. Este atestat în Muntenia. PĂCĂLEALA UNUI SFlNT Era în anul mîntuirii 1865. Lumea pe acel timp era drept-credincioasă. Bisericile erau mai des vizitate decît acum, cînd le-au luat locul celelalte biserici sugătoare, cu cîrnaţi, fleici, vin şi vreun taraf de ţigani lăutari. Poate că şi de aceea, pe acele timpuri, preoţii se îmbogăţeau cu mai multă uşurinţă, pe cînd bieţii cîrciumăraşi hîrîiau cît e ziulica de mare cleştele pe grătar şi nu prindeau pe pravoslavnici decît duminicile şi sărbătorile după ieşirea bisericii, spre a-şi spăla puţin gura de sfinţita anafură luatâ de 1a. cuvioşii preoţi. Erau credincioşi şi evlavioşi oamenii, precum erau de drepţi şi iubitori de ale bisericii prea cinstiţii preoţi. Şi ca să nu ne lungim prea mult cu vorba, să dăm de pildă pe bietul preot de la biserica Duşumea de pe Strada Buzeştilor, cum dai înspre Şoseaua Kisseleff. Se lăsase tocmai sec de carne, cum se zice, cînd cu puţine zile mai-nainte se făcuse logodna lui chir Dincă zidaru, cel mai tînăr, mai chipeş şi mai de treabă meseriaş din mahala, cu Zoiţa, fata drăgostită de toţi a Iui nea Zăplan, tot zidar din Duşumea. Băiatul avea părăluţe strînse din muncşoara lui şi fata era unica odraslă a părintelui ei, aducînd ca zestre cîteva sute de lei, şi o salbă plină cu galbeni mari, bez ale ei cu pat împreună. Vorba se făcuse, taica popa citise logodna, logodiţii-şi dăduseră sărutatul obişnuit, şi după două săptămîni se citea în sfînta biserică Duşumea „Isaia dănţuieşte“ tinerei perechi. Să fi văzut a doua zi pe leliţele din mahala vorbind de fericirea noilor căsătoriţi ! Toată mahalaua se strînsese în 138 curtea naşului, de pe Şoseaua Basarab, ca să cînte, să bea rachiul roşu şi să joace ca de unul singur. Toţi îi fericeau, toate mumele doreau acelaşi noroc fetelor lor. Că chir Dincă era frumos, că chir Dincă era tînăr, că chir Dincă-şi vede de lucru, că chir Dincă are parale, că chir Dincă în dreapta, că chir Dincă în stînga, că în sfîrşit chir Dincă o să fie omul cel mai fericit cu fata lui nea Zăplan. Cît era însă departe d-a fi aşa cum prooroceau leliţele mai ales ! Nu e vorba ! Trăiră bine tinerii vrun an şi jumătate, se iubeau ca doi porumbei guţi. Ce să vezi însă ! Scaraoste trebui să-şi bage coada. Nu că doar a scos din minte pe Zoiţa — căci s-a tot încercat el, dar n-a putut izbuti ; însă băgă în cap lui Dincă că ar trebui să aibă şi el vreun copil ca toţi oamenii, că doar nu o fi blestemat de Dumnezeu să nu aibă prăsilă. Şi apoi să te ţii, că începu Dincă al meu să se supere cu nevasta, că de ce nu face copii, şi că dacă este stearpă să-şi ia catrafusele şi să se ducă p-aci-ncolo la tată-său, că nu-i trebuie lui aşa muiere. Biata femeiuşcă se tot încerca a-i spune că lasă bărbă-ţele, nu e timpul pierdut, avem vreme şi pentru asta ; o să ne dea Dumnezeu mai mulţi copii decît ceri tu. Insă bărbatul nu voia să se dea cu una cu două şi cerea în ruptul capului să-i facă copii că, de unde nu, o trimite la Han-Tătar. Văzînd Zoiţa că n-o scoate la cap cu bărbatu-său, se duse pe la muieri, pe la descîntărese şi vrăjitori, să-i facă de dragoste, tot crezînd că Dincă al ei este fermecat. Toate fură însă în zadar că nici descîntecile, nici vrăjitul babelor nu folosiră întru nimic, şi femeia avea tot zile mai negre cu Dincă. Dacă văzu ce văzu, se dete femeia la rugăciuni. Nu se făcea ziua, nici paracliserul nu începea să toace şi Zoiţa era la uşa bisericii aşteptînd deschiderea ei. Se tot ruga ea la Maica Domnului, dimineaţa ca şi la toacă, să-i dea un copil, că, de unde nu, trai cu bărbatu-său nu va mai avea ; şi se boci dînsa cît se boci în faţa icoanei, pînă cînd preotul, băgînd de seamă acestea, şi, ispita nelă-sîndu-1 în pace, se puse la uşa altarului şi ascultă rugămintea femeii. „Maica Domnului, se ruga dînsa destul de tare spre a putea fi auzită, dă-mi maica lui Dumnezeu un copil, să se poată bucura bărbată-meu, că de unde nu mă va arunca pe dru- 139 muri, sărăcuţ de mine ; căci femeia ce nu face copii este blestemată de Dumnezeu şi, ca şi arborele ce nu dă fructe, tăiat fiind, voi fi lepădată ! Auzi-mă Maica lui Dumnezeu !tt Şi se tot ruga şi plîngea. A doua zi la toacă, taica popa se suie pe amvon, de unde se citeşte apostolii, se ascunde aşa că nu putea fi văzut şi, după ce sfîrşi femeia rugăciunea-i obişnuită, zisă cu mai multă fierbinţeală de deznădejde, rosti cu glas tare şi răsunător : — Femeie, fii binecuvîntată ; credinţa ta te-a mîntuit; glasul tău a fost auzit de mine şi astă-seară îţi voi trimite pe sfîntul Gheorghe să te binecuvînteze. Zoiţa, speriată şi crezînd că în adevăr Dumnezeu i-a vorbit, leşină pe pietrele din faţa altarului. Venindu-şi în simţiri , se uită sfiicioasă împrejur şi, nevăzînd pe nimeni, o tuli înspre casă, la bărbată-său, după ce mai făcu cîteva mătănii mulţumind celui atotputernic. Nu-i mai atingeau picioarele de pămînt, aşa de se duse femeiuşcă la Dincă să-i istorisească ce i s-a întîmplat. Şi cum de intră pe poartă-i spune în gura mare că a vorbit cu Dumnezeu la biserică. — Ce eşti nebună, nevastă ? Cum să fi vorbit, păcătoaso, cu cel de sus ? — Zău, Dincă, să mă trăznească ! zău l-am auzit cum te auz, doar că nu l-am văzut. Şi ştii ce mi-a spus ? Că o să trimeată diseară pe sfîntu Gheorghe să mă binecuvînteze ca să fac copii. Simplu, simplu era meseriaşul nostru, însă nu-i putea iui plezni prin cap cum de să vorbească Dumnezeu Zoiţii. Şi dacă văzu că nu-i de scos la cale cu dînsa, îi zise : — Fa, nevastă ; ştii tu ? D-apoi dacă sfîntul Gheorghe are să vie, cum zici, astă-seară să te binecuvînteze, caută de deretică prin casă, cumpără luminări, zmirnă şi tămîie şi, cînd o veni, să-i tot dai pe la nas, ca nu cumva să fie vreun duh necurat. Cît pentru mine, eu mă duc niţel încolo că am puţină treabă de regulat. Vezi numai de te poartă bine cu sfîntul să n-o păţi. — Bine, bărbăţele. Şi cum plecă Dincă, se puse harnica femeie de scutură prin casă, cumpără lumînări, tămîie şi zmirnă şi înainte de amurgul serii casa lucea ca o oglinjoară. Aştepta acum să vie preasfîntul Gheorghe. 140 D-abia înseră bine, aprinse luminările, puse în căvăţică spuza de foc cu tămîie şi zmirnă, cînd auzi trei ciocănituri la uşă. — Poftim, sau intră, zise Zoiţa. Şi uşa se deschise lăsînd să se vadă un bătrîn cu barba lungă, prea lungă poate, îmbrăcat cu o rasă călugărească şî c-un toiag în mînă. — Pace ţie, rosti venerabilul sfînt. — Sărut mîinile şi picioarele preasfinte şi slăvite Gheor- ghe, răspunse femeia, rugîndu-1 să stea. Sfîntul nu aşteptă să i se spună a doua oară şi se şi aşeză pe pat, cînd se auziră alte trei ciocănituri la uşă. — Intră, zise din nou nevinovata Zoiţa. Un nou călugăr intră atunci în casa plină de lumină şi de fumul luminărilor de ceară şi mirodenii. Acesta avea ca îmbrăcăminte tot o rasă călugărească, la brîu o cheie de fier lungă d-un cot şi un toiag nu tocmai lung, potrivit de măsurătoare ; şi, nici bună ziua, nici mulţumim d-tale, începu a cîrpi pe prea cinstitul sfîntul Gheorghe spre marea uimire şi zăpăceală a acestuia precum şi a femeii. — Dar bine, sfinte Gheorghe, zise sfîntul Petre (căci pe acesta îl reprezenta cel din urmă), cum de ieşişi din rai fără să-mi spui şi mie ? Păi bine, sfinte, d-ta nu ştii că eu sînt cu cheia raiului şi că sînt răspunzător în faţa lui Dumnezeu de toţi sfinţii care ies şi intră ? Şi-i trînti în cap o sfîntă lovitură cu cinstita şi de bun fier cheie a raiului. — Iartă-mă, putu să răspundă bietul sfînt Gheorghe, buimăcit de astă vedenie şi bătaie neaşteptată ; nu mai fac sfinte Petri că ; şi o luă la sănătoasa pe uşa ce tocmai se deschise. Petru cel sfînt îl ajunse însă în stradă şi începu din nou a-i face amare observaţiuni cu toiagul şi cu cheia, cu toate ţipetele de şarpe ale bietului sfînt Gheorghe. Erau în drum, şi lumea începu a se aduna din toate părţile privind cu gura căscată şi neştiind ce să facă, mai ales că le era frică a se apropia de aceşti călugări aşa de bizar îmbrăcaţi, care nu se numeau decît „sfinte Gheorghe44 şi „sfinte Petre44. Sîngele începuse să curgă prea sfinţiei sale Gheorghe şi paznicii, deşteptaţi de zgomot şi ţipete, veniră la faţa locului şi luară pe amîndoi şi-i duseră la agie, neţinînd în seamă, necredincioşii, că sînt sfinţi. 141 Acolo, aga recunoscu în unul pe cinstitul bărbăţel, iar în celălalt pe cuviosul preoţel, şi le dete drumul, după ce însă le spuse că amîndoi trebuie să tacă ca peştele. TIMP., VII (1882), nr. 140, p. 2—3 Vezi Typol. bibi. ; tip 3470 E. Este atestat în Muntenia Variante: 2. Sf. Petru şi sf. Nicolae, ROM. Buc., V (1890), p. 257. 3. Arhanghelul Gabriel. Adam, Pe lîngă vatră, p. 55. 4. Cuviosul Antonie. Dumitraşcu, De-ale unui traistă-n băţ, p. 51 (Gîldău—Ialomiţa). FEMEIEI NICI DRACU NU-I VINE DE HAC Era odată un cioban şi avea o femeie straşnic de frumoasă. într-o zi îi dă o sută de lei să se ducă-n tîrg să cumpere ce-a vedea cu ochii şi i-a fi drag. Cumpără ea ce cumpără de cei 100 de lei şi porneşte spre casă şi stă în marginea tîrgului supărată. Trece un popă ş-o întreabă că ce are de-i aşa supărată. Ea i spune că i-au dat bărbatul său 100 de lei ca să-şi cumpere din tîrg tot ce-a vedea cu ochii şi i-a fi drag, că ea au cheltuit suta de lei iar lucruri n-au cumpărat nici pe jumătate din cîte-i erau dragi. Popa-i dă 100 de lei să meargă de cu sară la dînsa. Ia femeia paralele să-ntoarnă-n tîrg şi mai cumpără şi din suta asta de lei şi iar stă supărată în marginea tîrgului. Numai că trece din nou un popă pe lîngă ea o vede aşa frumoasă şi supărată şi iar o întreabă că ce are. Femeia i spune de ce, atunci popa îi dă 100 de lei ca să se ducă la ea pe la miezul nopţii, femeia se întoarnă în tîrg de mai cumpără şi de suta asta şi cînd să întorcea spre casă stă în marginea drumului tot supărată. De unde şi pînă unde iaca mai trece pe lîngă dînsa ui? popă şi-o întrebă că de ce-i aşa amărîtă. Ea i spune ş-aces- 142 tuia ca şi celorlalţi că i-au dat barbatu 100 de lei ca să-şi cumpere din tîrg tot ce a vedea cu ochii şi i-a fi drag, şi ea au cheltuit banii dar de cumpărat nu şi-au cumpărat nici pe jumatate. Şi mai dă şi popa ista 100 de lei învoindu-se cu ea să se ducă-n zori de ziuă. Mâi cumpără femeia însă şi de suta asta ce au mai văzut şi ce i-au fost drag şi vine acasă cu cumpărături de patru sute lei. Barbatul ei îi face socoteală şi, cînd vede că-n loc de marfă de o sută de lei are de 400, încremeneşte ; femeia i spune totul şi se sfătuiesc cum ar face ca să iasă mai bine. După ce s-au pus la cale să duce barbatul la crîşmă de mai ia vreo trei pahare ca să fie mai cu curaj iar odată cu sara se-ntoarce acasă şi să bagă într-o şură. Nu trece mult şi vine popa de di cu sară, bate-n uşă, femeia îi dă drumul, rîd ei, vorbesc, beau, mănîncă, numai ce aud barbatul la uşă. — Vai de mine prinde a se boci femeia, iaca au venit barbatul meu ce să mă ştiu eu face, ştii ce una părinţele, bagă-te-n horn şi cum vine trudit s-a culca ş-a adormi, iar eu ţi-oi da drumul sfinţiei tale. Popa de cuvînt să vîră-n horn şi tot aşteaptă să iasă barbatul dar pace. Numai ce s-aude bătînd în fereastră popa de miezul nopţii ; barbatul se furişează-n tindă iar femeia dă popei drumul în casă, beu, mînîncă, mai vorbă, mai şagă, iacă să trezesc cu barbatul la uşă — pănă una alta femeia-1 vîră şi pe ista-n horn. Acolo dă peste celalalt popă şi unul gîndea de celalalt că-i necuratul şi se ruga lui Dumnezeu în gînd să-i izbăvească de ispită, dar nici unul nici altul nu-ndrăznea să zică cîrc de frică că nu cumva să se-ntîlnească cu hap de chică. Şăde barbatul cît şede şi cînd aude la fereastră pe popa despre zori să doseşte tiptil, popa intră şi el în casă, bea, mai mînîncă şi numai să trezeşte cu barbaitul; femeia ce să facă, unde să-l ascundă, poftim în horn părinţele. Cînd colo dă peste ceialalţi şi prinde-a-i ghionti „ptiu ucigă-vă crucea necuraţilor ce cataţi aici“ — Eu îs popă din cutare sat, tu eşti ucigă-1 toaca. „Ba tu“, „ba tu“, încep a se ghionti care dincotro cu vîrf şi-ndesat. „Ba eu îs popă.“ „Şi eu tot popa cutare, dar de unde şi pînă unde ai venit aici ?“ — D-apoi tu ? 143 Şi-neep a-şi spune fiecare patarania cam cu jumătate de gură. Da unde face barbatu de colo : — Doamne măi femeie ia adă nişte pozderii ba mai ogrinji şi umple cuptorul. — Ce ţi-a mai năzărit barbate, las’ pe mîne. — Ce pe mîne, mîne oi vedea atuncea ce-oi face, adă-mi acum, haide răpede şi degrabă că vorba multă sărăcia omului, nu te codi că ştii tu moara me, îi strigă omul răstit. lesă femeia afară de aduce ce au poroncit barbatu! său şi după ce umple cuptorul îi dă foc. Popii din horn mai mult morţi decît vii. Numai deodată că se ridică fum şi umple casa şi nu să mai ştie nici în cer nici în pămînt de fumărie ce era. Mai zăboveşte omul cît mai socoteşte şi zice nevestei : — Acum cred că le-a fi dat pe nas dragostea. — Ba şi peste cap barbate. Şi cînd să duce omul la ei îi găseşte claie peste gramadă, zgîlţîie pe upul, pace, îl trage afară, el mort ca toţi morţii numai ochii ieşiţi din cap. — Dar prea degrabă mi-ai trecut în cîmpii raiului pă-rinţele, aş mai ii avut cu sfinţia ta puţină răfuială. Trage de picioare şi pe celalalt popă, îl scoate afară, să uită la dînsu, ca şi cel dintîi. —• Mi-ai scapat şi tu din palmă, ia să-l văd şi pe al treilea, dar nici acela nu era mai tare de fire aşa că nu scăpase mai uşor decît ceialalţi. Să uită mocanul la ei, pare că-s fraţi aşa samănă de bine cu ochii holbaţi cît pumnu. Oare cum aş face să scap de ei. Da omul ista era putred de bogat şi n-avea decît un singur copil încît ar fi fost în stare să deie nu ştiu ce numai să scape cu obraz curat. Mai umblă, se mai învîrteşte, ce să vezi îi iese necuratul înainte şi-i zice : —■ Te văd necăjit, ce-mi dai mie să te scap de popi. — Ce mi-i cere. — Bine, să-mi dai ce ai tu mai scump la viaţa ta. — Ţi-oi da, îi zice mocanul şi-i aduce un popă ; dracul îl umflă-n spate şi să duce cu el de-1 aruncă într-un iaz. în vremea asta scoate mocanul pe al doilea popă şi-l pu-ne-n tindă apoi iesă înaintea dracului şi-i zice : — Aşa ai dus tu pe popă ? 144 -— D-apoi cum să-l duc mai bine decît dacă l-am aruncat în iaz ? — Nici vorbă, hai şi l-ii vedea că-i în tindă. Necuratul se cam iuţeşte şi cu supărare umflă popa-n spate şi-l aruncă-n iaz. Mocanul pusese acuma pe-al treilei popă pe prispă afară. Necuratul cum ajunge şi dă cu ochii de popă fără să-i mai spuie nici un cuvînt, prinde a-1 dojeni şi a-1 ghionti cum de l-au înecat de două ori şi tot au ieşit. — Da las c-am să-ţi fac eu feliul, şi de nu ţi-a plăcea să nu-mi spui pe nume ; îi leagă apoi cîteva pietre de mîni şi de picioare, să duce cu el la iaz şi bof. — Na, că mult gîndeai să mă chinuieşti ? De eşti voinic haide ieşi acuma de poţi. Pe cînd să în turna la mocan să-şi ieie plata juruită întîlneşte un călugăr cu cartea subsuoară ce se ducea să sfinţească o biserică. — A-ha ! bine spunea mocanul că tot vii înapoi, încaltea te-am prins să vezi de nu ţi-oi face feliul. Şi după ce-1 dobzălează cum ştie el mai bine, îl aruncă într-o sărătură şi vine către mocan de-i grăieşte : — Bine ziceai, măi creştine, că tot se întoarce popa înapoi. Să vezi, pe cînd veneam l-am întîlnit cu cartea în mînă apucînd într-acoace. L-am judecat eu. Las de nu m-a pomeni. — Iertate să-ţi fie păcatele, că m-ai scos de la mare belea. Hai să-ţi plătesc. Apoi intră în ocol, prinde doi boi în funie şi îi dă. — D-apoi asta ţi-a fost juruita măi badeo ? — Dar care să fie ? — Ce asta ţi-i mai drag pe lume ? — D-apoi cum socoţi ? Fireşte că boii. — Mă rog să am iertare. Ia sama bine şi vezi că-i băietuL — Ferească sfîntul, nu. Băietul e drag nevestei, iar mie boii şi avuţia. — Mai bine dă-mi ce-ţi cer, că de nu mîne noapte te întîlneşti şi tu cu popa în iaz. — Las măi omule, nu te mai pune în poartă cu unul ca dumnealui. Eu zic ca o femeie proastă ce sînt să îl dai, de mi-a face, ce i-oi zice. — Fac răspunde împieliţatul. — Bine, auzi barbate că se prinde. Să facem înscris. 145 — Doamne femeie ce-ţi pui tu mintea cu uciganul, îi şopteşte omul la ureche. — Las’ pe mine, îi răspunde femeia, tot pe încetul, de m-a întrece, a mea să fie ruşinea. . Face înscrisul şi femeia aduce 3 fire de păr de porc, ca să-i facă din ele un ac ş-un suvac. Necuratul ca vîntul se duce la, un ferariu de ia focul, ilăul şi toate halaturile de cîte avea trebuinţă ; apoi face jaratec mare şi pregăteşte să împlinească cuvîntul ce-a dat femeiei. Ia un fir de păr, îl încălzeşte, îl mai încălzeşte pînă se face scrum. îl ia pe al doilea, îl încălzeşte mai pe departe, îl pune pe ilău, îl bate cu ciocanul zdravăn, îl îndoaie şi iar îl bate. De unde vede că n-are ce-i face se chibzuieşte că mai trebuie încălzit. îşi face socoteală şi-l încălzeşte, îl bate cu ciocanul pănă îl găteşte de zile. Atunci ia şi pe al treilea fir de păr, îl încălzeşte mai pe departe, mai pe aproape, îl suceşte, îl învîrteşte păn ce-1 arde. Ştii ce ? zişe necuratul. Eu nu pot face nici ac nici suvac, dă-mi copilul să mă duc. — Ba nu ne-a fost aşa tocmeala, bădişorule ! Dar vezi, nu vreau să zici că nu-s milostivă, mai na-ţi un fir de păr să-mi faci dintr-însul o spelcă după pruba asta, ce ţi-o dau ; iar de nu, să ştii că ţi s-au închis cărările şi să-ţi iei tălpăşiţa, că cu mine ţi-i încîrcă. Ia ucigă-l-toaca părul, îl îndoaie după prubă, el nu şede, dă să-l turtească cu ciocanul, nici atîta. îşi face socoteală că tot cu focul trebuie să-l lucreze, îl mai suceşte, îl mai cîrneşte şi la urmă-1 pricopseşte ca şi pe celelalte. Atunci diavolul, de necaz, izbeşte foile dinaintea uşii iar el se duce pe sus şi se vede numai un fum în urma lui. Iar omul se uită la femeie şi dă din cap : amarnică eşti tu măi femeie, că nici dracul nu ţi-a venit de hac. Sevastos, Poveşti, p. 158 Vezi Typol bibi; tip 3471, cf. 3472, 3473. Este atestat în Moldova, Transilvania şi Muntenia. Variantei 2. Diavolul păcălit. Furtună, Cuvinte scumpe, p. 48 (Bozieni — Botoşani). 146 3. Care-i mai vinovat ? (N.I. Munteanu), IZVORAŞUL, VII (1928), nr. 7—8, p. 13 (Moviliţa—Vrancea). 4. Nevasta cinstită şi înţeleaptă. Caraivan, Snoave, p. 59. 5. (Fără titlu) A.I.E.F., mg. 44 c Boşorod—Hunedoara). PAŢANIILE bietului cumâtru Nevasta unui român, prinzînd dragoste de un cumătru al lor, din satul vecin, se rugă de bărbatu-său ca, la o sărbătoare oarecare, să poftească la ei la masă şi pe bietul cumătru, care rămăsese văduv de o bucată de vreme. Bărbatul, care începuse să simtă ticăloşia muierii, primi bucuros, fiind hotărît să se scape de cumătrul său; şi sosind acea sărbătoare, se duse de-1 pofti ; iar muierea rămase să pregătească şi să-şi facă tot rostul cum trebuie. Gînd veni cumătrul cu bărbatu-său, femeia era cu toate gata. Ce ciorbă şi mîncare nu făcuse ; ce pui fripţi şi ce plăcinte ! de credeai că aşteaptă pe şoltuzul cu toţi pîrgarii lui la masă. Ş-apoi, era muierea veselă şi plină de bucurie, de nu mai ştia ce face. Se aşezară cîteşitrei la masă şi, voind să se cinstească întîi cu cîte un ciocan de rachiu, îşi aduse aminte muierea că n-a luat de la cîrciumă nici vin şi nici rachiu, după cum îi spusese bărbatul la plecare. — Tiu, fă nevastă ! făcu bărbatul dînd din mînă şi ară-tîndu-se şi el tot aşa de vesel ca femeia. Bine zice vorba ceea, că rostul muieresc e bucluc ţigănesc ! Dă o fugă, neiculiţă, pînă la cîrciumă de ia băuturică. Nici n-aşteptă muierea să-i zică a doua oară şi fuga afară, de luă dintr-un par de la gard o pîrnaie mare, în care să ia vin, şi o oală pentru rachiu, cu care porni repede la cîrciumă. Bărbatul, în lipsa ei, puse mîinile pe neaşteptate în beregata cumătrului, pe care-1 şi sugrumă numaidecît; apoi ieşi afară, strigînd pe nevastă, care se apropiase de poartă, în-torcîndu-se de la'cîrciumă. 147 — Hai mai repede, nevastă, că uite, a murit cumătru? stînd de vorbă cu mine la masă. Ca să vezi jale pe muiere, cu nişte lacrimi d-ale cît pumnul, cari n-ar fi ieşit din ochii ei nici d-ar fi murit mă-sa ! Jalea ca jalea... veni şi vremea să se gîndească acuma ce e de făcut. Cum să cocoloşească ei lucrurile, ca să nu afle ; să nu se creadă că l-au omorît ei şi să dea de vreo belea. Se gîndiră, ce se gîndiră, amîndoi, şi bărbatul găsi mijlocul să se scape de năpaste. Aşa, după ce se înnoptă bine şi trecu de miezul nopţii, luă pe cumătru la spinare şi se duse cu el la cîrciumar, care dormea dus. — Măi vere, măi cîrciumar, deschide măi, se rugă el. — Ce vrei, măi ? se auzi întrebînd cîrciumarul somnoros din casă. — Scoală, mă neică, de-mi dă vin de-o para. — Ai înnebunit se vede, răspunse cîrciumarul. Ce vin o să-ţi dau eu ţie de-o para ? — Uite, mă neică, cît vei vrea tu, numai să-mi dai. Cîrciumarul, socotind că are de a face cu vreun nebun, ori cu niscaiva hoţi, care vor să-l amăgească pentru a le deschide uşa, îi răspunse : — Du-te la dracu, că nu-ţi dau. — Măi neică, are să-ţi pară rău mîine, mai zise el; dar cîrciumarul nu-i mai răspunse nimic. — Dă-mi măi vin d-o para, că mor la uşa ta. — Mori şi lasă-mă-n pace, fu răspunsul cîrciumarului din casă. Atunci, lăsă el pe cumătru la uşa cîrciumarului şi el plecă acasă să se culce. A doua zi de dimineaţă, cînd deschise cîrciumarul prăvălia şi găsi pe cel mort la uşa lui, se bătea cu pumnii în cap de necaz că nu se sculase să dea creştinului o oca-două de vin de la el, că poate nu murea : căci socotea el, că moartea aceluia se trăgea de la el, fiindcă nu-i dăduse măcar niţeluşi vin. Ei, acuma ce era să facă el cu mortul de la uşa lui ? Iată, din întîmplare, trece p-acolo o căruţă cu peşte. Gîrciumarul chemă pe nevastă-sa şi o trimise să ţie cu vorba pe acela care vindea peşte ; iar el luă pe cel mort şi-l aşeză binişor în codîrla căruţei, cu o mînă întinsă spre peşte, fără ca pescarul să observe aceasta Cîrciumăreasa luă peşte mai 148 mult de nevoie şi pescarul plecă la drum, strigînd mereu peşte de vînzare, pînă ce ieşi la marginea satului, căci nimeni nu-1 mai oprise în sat să cumpere peşte. După ce ieşi din sat, îşi mai aruncă ochii înapoi, aşa fără să-şi dea socoteală pentru ce şi zărind pe cumătru ascuns în codîrla căruţei, cu mîna în coşul cu peşte, crezu că acela vrea să-i fure peştele şi unde puse mîna pe un ciomag care-1 avea în căruţă şi jart, de două ori în cumătru, care pică jos, cu capul spart, din codîrla căruţei. înlemni bietul pescar, cînd văzu că hoţul, [care] voise să-i fure peştele, căzu jos mort, căci socoti că l-a omorît el şi, fiindu-i teamă să nu fie văzut de cineva, opri căruţa şi, sărind jos, luă pe cumătru în braţe, anin cîn du-1 iar în codîrla căruţei şi învelindu-1 cu nişte saci, ca să nu-1 vază cineva şi să dea de vreo belea. Apoi, dînd bice cailor, o luă la goană cu căruţa pînă în marginea unui eleşteu, unde găsi o luntre legată de un par la malul apei. Aci se dete jos din căruţă, luă pe cumătru din codîrlă şi-l aşeză în luntre, sprijinindu-1 cu nişte saci şi cu sforicele legate de pereţii luntrii, apoi i puse în mîini ciomagul cu care-1 omorîse, aşezat aşa şi legat tot cu sforicele, ca şi cînd ar fi avut o puşcă la ochi, cătînd să tragă în ceva ; şi tăind sfoara cu care era legată luntrea de parul din marginea apei, îi dete drumul în eleşteu ; iar el îşi văzu de drum mai-nainte, mulţumit că putuse scăpa de năpaste. Cumătrul, dus de vînt, ajunse cu luntrea prin mijlocul eleşteului. în timpul acesta, iată pe malul apei un vînător cu o puşcă la spinare, cum văzu pe cel din luntre că-şi ţine puşca lui la ochi înspre el, îl strigă de pe mal : — Să nu dai măi ! Ce eşti nebun ? Cumătrul, nu răspundea nimic şi, fiind mişcat puţin de vînt, cel de pe malul apei crezu că va trage cu puşca să-l omoare, astfel că îndată puse şi el puşca la ochi şi odată, poc ! Cumătru căzu peste cap în luntre ; iar bietul vînător o luă la fugă, ca să nu-1 vază cineva şi să dea de vreo belea. F. TOŢI, II (1898), nr. 42, p. 506 (Micşuneşti—Ialomiţa) Vezi Typol. bibi.; tip 3472 (A. Th. 1537), cf. 3000, 3467. Este atestat în Muntenia. 149 POVESTEA CELOR TREI GHEBOŞI Era un om ghebos, căruia venindu-i timpul de însurătoare, căci nu prea era luat în seamă de nimeni pe unde se ducea, dă Dumnezeu şi găseşte şi el o creştină şi-o luă de soţie. Căci aşa-i de cînd e lumea, fiecare cu umbră. Deocamdată, o duceau ei bine şi femeia mai slabă de înger cum este ea, cam i se ura stînd numai în casă, căci uitai să vă spun că femeia mai tinerică, mai frumuşică ar fi dorit să se ducă..., să-i vie cineva în casă, dar bărbatu-său, care era cam temător, se temea să nu pată ceva. Femeia se.tot usca pe picioare de urît, că poate altfel era învăţată la părinţii ei, şi întotdeauna se cam ciondăneau : ea că „o să mă duc la vecină44, el : „ba n-ai să te duci“. In sfîrşit se gîndi ghebosul, cît se gîndi şi n-are încotro, îi spuse femeii lui că vede şi el greşeala ce a făcut-o, că a ţinut-o în casă fără să mai petreacă un pic, acu cîndu-s tineri, şi hotărî că peste o săptămînă, în duminica ce vine, vor face petreceri cu muzică şi veselie şi să se înceapă a găti din timp cu de ale gurii. în sfîrşit trecu săptămîna aceea cum trecu şi pe sîmbătă aşa pe la toacă, plecă gospodarul să-şi poftească prietenii la petrecere. Ce s-o fi gîndind ghebosul, în sinea lui, că merse mult căscînd gura ba pe ici, ba pe colea şi părea că nu mai ajunge, că doar era o bucăţică şi oraşul acela. Numai la un colţ de stradă văd că cheamă unul ca şi el : — Ascultă neică, bine ne-am văzut, încotro şi ce mai veste. Ghebosul cel de al doilea rămase şi el cam uimit că mai vede o arătanie ca şi el şi începu să îngaime : Că bine, se duce în cutare loc şi că e bucuros de întîlniş. — Ştii ce, zise cel dintîi, rriîne am mare petrecere în familie şi eşti poftit şi d-ta. Vino mîni la ora cutare, strada cutare ; avem şi muzică şi vom petrece de minune. Se despărţiră. — Bun.., zise cel de gazdă, îmi găsii un tovarăş, mai îmi trebuie unul. Şi iar plecă şi ocoli mult pînă ce dădu de un al doilea ca dînsul şi iar îl pofti ca pe cel dintîi. Şi se întoarse acasă bucuros că a izbîndit să-şi găsească poftiţi. A doua zi plecă să găsească muzică, ba de a mîncării, ba de a băuturii, în sfîrşit timpul trecu şi cam pe la toacă aşa 150 (la 4 ore după prînz) erau toate gata de-a fir-a-părului şi aştepta musafirii. De la o samă cînd vede el că trecu multă vreme de se făcea sară, plecă iarăşi să-şi găsească tovarăşii. In timpul acesta pe cînd el se depărtase, iaca se auzi bă-tînd la uşă. Nevasta celui cu petrecerea ieşi să-l primească şi cu multă plăcere şi nerăbdare credea şi ea că o fi un om, ştii, ca toţi oamenii, cînd colo ce să vezi : tot un ghebos ca al ei. Il pofti în casă, muzica cînta pe sală ; după ce i se făcu toate orînduielile, aşteptau să sosească ceilalţi. Cel de gazdă, văzînd că nu mai vine, ieşi biata femeie şi trimise un argat să-l cheme. Aşteptară ei cam multişor aşa că neavînd ce face îşi cam făceau de dragoste. Cînd se auzi iar cineva bătînd la uşă. Iarăşi femeia ieşi cu muzica şi credea că acu-i acu. Cînd colo cel de al doilea musafir tot ghebos. Dar întîi să spui că la auzirea ciocăniturii în uşă nevasta celui cu petrecerea, de teamă să nu fie bărbat-său, îl ascunse pe musafirul întîi într-un dulap. Văzînd ea şi fiind o femeie simţitoare, că bărbat-său a făcut-o asta cam în batjocură, se gîndi că ar fi bine să i-o facă pe piele şi-l pofti şi pe acesta ca pe cel dinţii şi-şi făcu cinstea cuvenită. Cel de al doilea musafir ghebos îşi cam dădu şi el în petec şi începu a ciupi pe biata fiinţă, ceea ce nu scăpase de gheboşi, dar le-o făcu fiartă pe urmă. Pe cînd erau în toiul dragostei aude iar zgomot la intrare şi crezînd că o fi bărbat-so, îl ascunse şi pe acela într-o ladă. Servitorul care se întorsese zicînd că n-a venit boierul, fu chemat în taină şi-i spuse că-i dă un galben dacă va duce în sac pe ghebosul din dulap, zicînd că viind şi bînd prea mult de teamă să nu dea cu ochii de stăpîn-său, s-a ascuns în dulap. Hăplăugul de servitor care era cam într-o ureche zise : — Ia lasă cucoană că eu îs popa. Luă galbenul, ghebosul îl puse în sac şi cînd ajunse pe malul Dunării, bunăoară, îl scoase din sac şi-l aruncă în apă. întorcîndu-se acasă, cucoana, făcîndu-se speriată, îi arătă pe al doilea din ladă. — Ha, păcătosule, zise sluga, iar ai venit ? îi dete cîteva ghionturi şi călcîie şi punîndu-1 în sac zise : Lasă, duducă, dacă o mai veni, păcatul meu să fie. Şi ducîndu-1 iar la malul apei, îl scoase, îi mai trase o boţală bună şi luîndu-1 de picioare, îl zvîrli drept în mijlocul apei. Întorcîndu-se înapoi, cînd aproape de casă, vede pe stă-pinu-său. Da el nu ştia că el umblă ş-acu după musafiri, şi 151 necunoscîndu-1 bine că era noapte şi cu frica să nu mai vie iar ghebosul zise : — Elei mînca-te-ar moartea, de două ori te-am dus şi iar te întorci ? îi trase vreo 4 cu jmachina ce avea şi ducîn-du-1 iar la înecat, se duse unde era malul mai înalt şi-l azvîrli cu sac cu tot. — Lasă dacă ai mai ieşi, te-oi mai duce iar. Şi iaca aşa a scăpat femeia de gheboşi şi oraşul de ei. (N.l. Munteanu) „I. CREANGA", VI (1913). nr. 1, p. 31—32 ; nr. 2, p. 59—60 Vezi Typol. bibi.; tip 3473 (A. Th. 1536 B), cf. 3000, 3471. 3472. Este atestat în Muntenia şi Moldova. Variante: 2. Cucoşaţii, A.I.E.F., mg. 1239 d (Albeşti—Argeş). 3. Nevastă pedepsită, A.I.E.F., i. 13187 (Dorna Cîn-dreni—Suceava). VECINUL* A fost odată ca niciodată (pe vremea cînd erau purceii împăraţi), a fost un om şi o muiere, care cînd se înţelegeau laolaltă, trăiau foarte bine — dar era cam şod lucru cu ei, că nu şe prea înţelegeau nici chiar în ziua de Paşti ! Muierea — de-mi aduc bine aminte — se numea Saveta, şi era frumuşică a naibii, ca un trandafir; bărbatul iară se chema Ioşca şi era urît, slutul lumii; fir de ştir lîngă trandafir ! Vorba aceea „cu urîtul pămîntului să-mi mănînc roada cîmpului44 ! Dar Savetă —muiere cuminte, o mănîncă cît o mănîncă cu urîtul — şi începu a arunca ochii apoi şi prin vecini, să vadă a bună seşmă cum merge pe acolo rostul căşii ! în vecini era un pup dk bărbat, zdravăn şi frumos ca un crai, se numea Ştefan. Ochii Savetei se întîlniră de cîteva ori cu ochii lui Ştefan, apoi, din întîmplare, se întîlniră de cîteva ori şi dînşii la fîntînă, şi din una-n alta, ştiţi dumneavoastră cum se în- 152 tîmplă între oameni, se pomeniră că-şi dau întîlnire unul altuia, colo pe înserate, cînd dorm cîinii şi bărbaţii. Ca semn că a venit, Ştefan va lovi cu toporul în pragul uşii, cînd apoi Saveta arc să iasă afară. Aşa se întîmplă de loc în seara aceea. Dar hîdul dracului nu să doarmă, numa cum auzi lovitura, sări iute din pat, şi cu toporul în mînă, fuga afară. Dădea el cu socoteală că nu e lucru prea curat cu Saveta lui. Afară găseşte cu adevărat pe Ştefan. — Da tu ce cauţi aici vecine, acuma în dricul nopţii ? — Hm, pă dracul ! Era să mă mai omor cu nevasta mea — pentru casa ta ! Ea zicea că e de patru stînjeni, eu că-i de şase ! Ba patru, ba şase, şi ca să fie odată pace între noi, venii să o măsor, şi la tot stînjenul dau cu toporul ca să fac semn ! Măsură Ştefan casa şi se duse acasă, iar Ioşca liniştit, se duse să se culce. în noaptea viitoare iar veni Ştefan şi se ascunse în grajd. Dar uşa grajdului cam scîrţîia şi Ioşca auzi aceasta din pat; sare iute şi iară cu toporul în mînă aleargă să vadă că ce-i la casă. Găseşte pe Ştefan în grajd. — Ce cauţi tu iară la mine în vreme de noapte ? — Vecine ! A cumpărat muierea mea un juncan de la tîrg şi fiindcă la mine nu este loc unde să-l aşez, venii să caut în grajdul tău, doară i-om putea face loc aicea ! N-am voit să vă scol din somn... am căutat singur., ştiu că nu vă veţi supăra ! — Saveta nu se va supăra ! Dar eu, eu mă cam supăr ! zise nătăntocul şi se duse iară să se culce. în cealaltă noapte erau să se întîlnească îndrăgostiţii în grădină. Ştefan lovi cu securea într-un pom, semn să iasă Saveta. Dar în locul ei iară ieşi hoţul de bărbat şi cugetînd că e atare lotru în grădină, începu a striga şi a alerga după Ştefan. Ştefan se ascunse pe după pomi, cînd deodată, pe nevăzute trecu în curte, de aici apoi intră în casă la Saveta, iară pe nevăzute ; Saveta încuie în pripă uşa şi Ioşca rămase afară. Începu el a bate la uşă şi a se ruga : — Da deschide uşa muiere, că-i frig afară şi-oi răci î N-ai grijă ! Saveta se făcea că doarme dusă. Ce să facă bietul om, se ia şi se duce la naşu-său în sat, să-l roage ca să vină cu el şi să steie de Saveta să-i deschidă uşa, că piere de frig. Naşul, un om bun şi al lui Dumnezeu, îl luă în cîrcă, căci amorţise bietul om de frig — şi plecă cu el pe uliţă. Saveta deschisese fereastra şi se uita la cămaşa bărba- 153 tului ei cum flutură prin aer, legănată de vînt. Cînd se apropie bine naşul de ea, îl întrebă Saveta : — Pe cine duci în cîrcă nasule d-ta ? — Pe finul meu ; pe bărbatul tău ! Ce te faci cu prohod şi nu-1 slobozi în casă ? — Ba pe dracu, nasule, că bărbatul meu e acasă, doar-me-n patul meu ! Crezînd acuma naşul că vreun duh necurat a voit să-l ispitească, dete cu povara de pămînt, şi o luă la fugă către casă. Bietul Ioşca, căzuse din nenorocire într-o baltă cu apă şi tot se feştelise. Mai bătu el la cîteva case din vecini, după ce şe sculă din baltă, dar niciunde nu-1 sloboziră înlăuntru, pentru că nu-1 cunoşteau în îmbrăcămintea aceasta de păpărugă. In sfîrşit merse iară la casa sa şi se adăposti în coteţul în care erau închise gîştele, raţele şi găinile. Aci şezu el pînă dimineaţa. Făcîndu-se ziuă intră apoi în casă. Dar nu puse bine piciorul pe pragul uşii, pînă ce Saveta îl şi luă la goană şi la dăscălitură. — Potaio ! Ştrengarule, da unde-ai fost, la cine-ai dur-mit, capul ţi-e plin de pene, hainele pline de tină cum te-or hănţăit. De te-ar fi pisezat barem bine la oase, să te saturi ! Mă lasă el noaptea singura acasă şi se duce pe furiş în sat, să nu-1 simţesc eu. Aşteaptă numai că ţi-o coc eu ! Bietul om nu cuteza să zică nici cîrc, căci atunci era şi mai rău, se putea uşor întîmpla să-şi capete vreo două, dar aşa scăpa numai cu ocara. D-aci încolo se începu apoi traiul cel bun la Saveta-n casă. Ştefan acuşi-acuşi la ea, ea acuşi-acuşi la Ştefan. Se înţeleseră ei de la o vreme, că ar fi totuşi cu mult mai bine dacă nu ar fi pe lume Ioşca ; şi, fiindcă el de voie bună nu moare, să-l omoare ei ! Merse Saveta la o vrăjitoare ca să-i gătească asta farmeci otrăvitoare pe seama bărbatului, şi-i dete plata-nainte, o băncuţă nouă nouţă, de 10 zloţi. Ioşca auzi cum auzi despre întîmplare, şi mîne-zi aid şi el la vrăjitoare, cu altă băncuţă de 10 zloţi, ca să-i vrăjască baba bine să nu moară. Vrăjitoarea, muiere înţeleaptă — văzu cum stă lucrul — şi zise Savetei aşa ; — Draga babii, eu de omorît nu-ţi pot omorî bărbatul, pentru că nu vreau să-mi îngreunez bătrîneţile cu un păcat atît de mare, dar l-oi face să orbească şi să nu vă mai vadă. ■— Apoi bine a fi şi aşa babo ! zise Saveta, şi baba începu a împărtăşi leacul. Şapte săptămîni de zile să nu dai altă de mîncare bărbatului tău decît cîte o găină neagră friptă la zi, şi de băut cîtei o litră de vin roşu. Dacă-i face aşa, în 6 săp- 154 tămîni Ioşca, bărbatul tău, va vedea şi-nainte ca-napoi, adică a fi orb. — Aşa oi face babo ! zise Saveta, şi aşa a şi făcut, căci muierile ascultă de vrăjitori, ca crăsnicul de popă. Cumpăra Saveta toate găinile negre din sat, şi-şi puse bărbatul la trai bun, num-aşa ! Şi-i plăcea lui Ioşca traiul ăsta, cum să nu-i placă?! In şase săptămîni se îngrăşă Ioşca, burduf! într-o bună dimineaţă îl întrebă apoi Saveta că „cum i cu tine bărbate, vezi tu cumva cu ochii tăi ?“ — Ba cam slab amarului meu ! Mi-ai dat tot carne să mănînc acuma-n post şi D-zeu m-a pedepsit căci nu văd nimica cu ochii. Nu-mi mai da Saveto carne să mănînc, dă-mi păsulă, ori alte bucate, dă-mi mîncări de post ! Saveta tot nu credea că i-a orbit bărbatul. Se puse să se convingă. Aşeză un scaun în calea lui, şi Ioşca trecînd pe acolo se împiedică în scaun şi căzu la pămînt, folomoc, ca o curcubetă. „B-ai orb bărbatul meu“, se mîngîia apoi Saveta, drăgos-tindu-se cu ibovnicul. Se apropiase între aceste o sărbătoare mare creştinească, şi Saveta avea să meargă la oraş să tîrguiască unele altele, ce trebuiesc în casă. Pleca dară la 3 ore dimineaţa de acasă, lăsînd pe Ştefan stăpîn şi grăjitor în casă, să grijască adică de vacă, de porci, de puii de raţă şi să grijască şi de Ioşca — să-i taie o găină neagră şi să i-o frigă ! Saveta plecă şi Ştefan se trînti pe patul ei şi adormi. Ioşca se sculă încet din patul lui de după cuptor, luă toporul, şi jap cu el la Ştefan în cap. îl omorî de tot. îl luă apoi în cîrcă şi plecă la birt cu el. Aci începu a bate în uşă cu toată puterea şi a cere de la birtar rachiu de un crucer. Caută că s-o scula birtarul din patul cald pentru un crucer. — Da scoală jupîne şi-mi dă rachiu d-un crucer ! — Du-te-n ştirea domnului măi că n-am ! — Scoală că mă spînzur dacă nu-mi dai ! — Spînzură-te, ce-mi pasă mie ! Ioşca luă pe Ştefan cel mort, îi puse un ştreang în grumaz şi-l acăţă de streaşina căşii, şi apoi se duse cătră casă şi se culcă. Dimineaţa se scoală birtariul ca să deschidă uşile, şi vede pre omul spînzurat chiar în preajma uşii. 155 Ei săracul de mine ! S-a spînzurat de dorul rachiului ! Să nu | cadă cumva pre el vina, ia mortul în spate şi fuga cu el li fîntina din marginea satului ; aci-1 pune pe fîn-tînă cu gura în vadră ca cum ar bea omul apă şi se duce apoi şi el acasă. Nenorocirea făcu pre un călător să treacă pe acolo, şi voind să-şi adape caii, strigă spre omul de la fîntînă să şe deie în lături că-1 loveşte cu ruda cociei. Unde să te-nţeleagă morţii ! Omul călător se mînie, ia biciul, şi începe a croi vreo cîteva părechi pe spatele lui Ştefan, care căzu la pămînt ! „Ei bătutu-m-o ceriul, că-1 omorîi !“ se văita călătorul. îl aruncă iute în cocie, îl acoperi bine cu paie, şi-şi căută de drum. în pădure apoi îl luă şi-l propti de un pom mare, apoi se ca mai duse să nu-1 vadă nime, bun bucuros fiind că a scăpat de pacoste. Aduse cine aduse prin pădurea aceea pre un vînător, a cărui cîni urmăriră un iepuraş chiar prin desişul în care se afla omul nostru cel mort. Vînătorul strigă de cîteva ori pe el să se deie în lături că-1 puşcă dar omul nostru nu ştia româneşte. Vînătorul de la o vreme pune puşca la ochi ca să răstoarne iepurele, o sloboade şi răstoarnă pre Ştefan la pămînt. Se sperie vînătorul, îl ia în cîrcă ; se întîlneşte cu nişte oameni care cărau fîn cu cociile ; se rugă de ei să-l lase să se suie in cocie, că-1 dor picioarele. Oamenii, că : „Nu-i destulă povară pe cocii fînul ăsta, numa să te mai tragă caii şi pre tine ?“ Vînătorul că „dacă nu am eu loc în cocie, faceţi loc barem pentru sacul ăsta (pre Ştefan l-a vîrît el într-un sac) că-i prea greu44. — Dar ce ai în sac ? — Un ţap sălbatic ! dacă mi-1 duceţi pînă-n sat vă dau şi vouă un ţîmp ! — Aruncă-1 în cocie ! Vînătorul îl aruncă, iar oamenii deteră bici cailor, zi-cînd vînătorului : — Rămîi d-ta cu Dumnezeu, că ţapul e întreg al nostru ! Puşcă-ţi d-ta altul ! Se duseră ca fulgerul, iar vînătorul nostru era bucuros că a scăpat de primejdie. Ajunşi în sat dezlegară oamenii sacul, ca să împartă ţapul, dar în sac ţapul dracului, că era Ştefan pre care-1 cunoscură, şi despre care ştiau că de două zile nu-i, se prăpădise, şi nime nu a fost dat încă de urma lui. Ca să nu cadă vina pe ei ca cum ei l-ar fi omorî, îl luară 156 şi-l duseră într-o pădure, unde l-au aruncat, apoi într-o prăpastie, pe unde nu umblase încă picior de om, şi nici nu umblă, căci pînă în ziua de astăzi nime nu a dat de bietul Ştefan ! Cînd s-a întors Saveta de la oraş găseşte pre Ioşca plîn-gînd şi tînguindu-se. — Da ce-i bărbate ? Cine ţi-a murit de te tînguieşti aşa de cumplit ? — Mi-e foame nevastă ; Ştefan nu mi-a dat nimica de mîncare, s-a luat şi s-a dus acasă, Dumnezeu îl ştie încotro, rugîndu-mă să-ţi spun voie bună şi sănătate, că de el nu-i mai avea parte, se duce cale departe în lumea fără păcate i — Aşa a zis ? — Aşa ! Şi începu Saveta a plînge de-i sărea cămeşa de pe umeri, şi se îmbrăcă în negru, şi jeli, vreme lungă. Dar ştiţi firea muierească ! Schimbăcioasă ! Saveta din zi în zi începu a mai lăsa din jele, iar Ioşca mîncînd acuma şi alte bucate nu numai carne, începu a-şi dobîndi îndărăpt vederea ochilor. La o săptămînă vedea binişor, ba bine ca mai-nainte, iar Saveta uitase cu totul pre Ştefan cel necredincios al ei ; se întoarse cu iubire către bărbatul ei cel de după lege, şi începură oamenii mei a trăi bine laolaltă, ca toţi oamenii înţelepţi din lume. Traiul lor era trai nu glumă ! Mai apoi, cînd îmbătrîniseră binişor amîndoi, încît nu aveau laolaltă mai mult decît un dinte şi jumătate, povesti Ioşca Savetei toată întîmplarea cu Ştefan. Saveta clătină din cap şi zise : — Bine a zis cine a zis că „vremea vremuieşte, toate le ciunteşte !“ De ştiam eu aceste în vremea aceea, te-aş fi sugrumat, dar acuma nici nu mă supăr. Şi nici că s-a supărat Saveta ! Şi-a fost trăit şi ea traiul. Eu de mult nu i-am văzut şi aşa nu vă pot spune anume că murit-au, sau mai trăiesc şi acuma. Da cred, că cu bună seamă mai trăiesc — dacă n-au murit î Cu bine şi cu sănătate, să aveţi şi de altele parte l (G. Catană) GAZ. POP., II (1886), nr. 22—23, p. 11—12 ; republicată : Poveştile Bănatului, p. 41 Vezi Typol. bibi; tip 3474 (A. Th. 1419 A), cf. tip. 3481, 3467, 3472. Este atestat în Transilvania şi Muntenia. 157 Variante : 2. Sări nainte, sări napoi..., F. POP., II (1894), p. 69. 3. Apoi hăsta e dracu, HAZ. SAT., VII (1907), nr. 6, p. 1. 4. Ce te prăpădeşti cu firea. Rădulescu-Codin, Nevasta leneşă, p. 65, (Coşeşti—Hunedoara). 5. O nevastă cu fecior, A.I.E.F., i. 14167 (Racşa— Satu Mare). VARZA ROŞIE — Cine era domnul acela care ieşi pe uşa din fund, nevastă, cînd am intrat aici ? întrebă un bărbat pe femeia lui. — Ce om ? bărbate, vino-ţi în fire, îi răspunse femeia. — Bre, nevastă, eu am văzut pe cineva ieşind d-aici pe uşa de din dos, cînd am intrat. Să-mi spui drept cine a fost, că uite, se face lucrul dracului. — Taci din gură, bărbate, să nu te audă cineva şi să creadă că este aşa. Ce, umbli să ne faci casa de ruşine ? Cine dracul te-a mai obrocit pînă într-atît încît să visezi deştept ? N-a avut să iasă nimeni d-aici; căci unde vine cineva pe la noi cînd lipseşti tu de acasă ? Bărbatul, nemulţumit cu răspunsurile femeii sale, iese pe din dos să vadă nu va putea da oare de urma celui care a fost în casa lui ? Căutînd în dreapta şi în stînga, se pomeni, fără să ştie cum, în curtea unei precupeţe ce şedea alături şi cu care ne-vastă-sa trăia în bună vecinătate. — Bună ziua, lele Dragomiro. — Mulţumim dumneavoastră, jupîn Dimcio ; dară ce sînteţi aşa supărat ? — Pentru ce îmi ziseşi mulţumim dumneavoastră, lele Dragomiro, deoarece sînt singur ? — ©um Dumnezeu ? Aşa să fie oare ? Ei ! vezi, acum nu mă mai mir de cele ce-mi spunea şi bărbatu-meu cînd am venit din piaţă. Eu am socotit că vrea să mă ia încolo, cînd mi-a spus că era singur. Şi să vezi dumneata, acum înţeleg eu şiretenia pricinei. Uite, jupîn Dimcio, am mîncat şi eu din varza cea roşie, din care ai cumpărat şi dumneata 158 azi-dimineaţă pentru salată ; şi nu ştiu ce naiba a avut, că, uite, cum am înghiţit-o, am simţit că mi se împăienjenează ochii şi mi-a tulburat văzul. Îmi pare unul tot doi. Mă uit la dumneata şi mi se pare că mai stă unul la spatele dumitale. — Ce spui ? lele Dragomiro ; apoi asta este un fel de obroceală. — Cam aşa, jupîn Dimcio ; pîrdalnica aia de varză trebuie să fie de pricină. — Ei vezi ? eram să fac un păcat. Cînd am venit azi acasă, după-prînz, mai devreme, ce e drept, decît altă dată, şi mie mi s-a părut a fi încă cineva pe lîngă nevasta-mea. Şi că a ieşit pe uşa de din dos. — Vai de mine ! Bine că te aduse Dumnezeu p-aici, să afli de la mine istoria verzei. Şi să ştii că de se va întîmpla ceva în casa dumitale ce-mi va da vreo bănuială că jupî-neasa şovăieşte, ori îţi calcă credinţa, eu voi fi cea dintîi care ţi-oi spune ; căci mult bine văd eu din o aşa casă. Dumneata eşti bun ; jupîneasa dumitale milostivă ; şi ar fi păcat de Dumnezeu să vi se spargă casa din pricina mea, dacă nu ţi-oi spune ce voi vedea. Jupîn Dimcio se linişti, şi se întoarse acasă cu cugetul împăcat. Ispirescu, Snoave, p. 84 ; republicată : Poveştile unchiaşului sfătos, p. 331. Vezi Typol. bibi.; tip 3475 (A. Th. 1423). Este atestat In Moldova şi Muntenia. Variante : 2. (Fără titlu) (T. Pamfile — Fără titlu) B.A.R.S.R., 5094, f. 282. 3. Sărut dreapta, doi părinţi, (P. Gh. Savin), „I. CREANGA44, VIII (1915), nr. 3, p. 91 (Jorăşti—Galaţi) ; republicată : CAL. GOSPOD., I (1921), p. 123. 4. Cînd mănînci sfeclă cu usturoi, unde-i unul par-că-s doi, ŞEZ., XIX (1923), nr. 3, p. 37 (Bogdăneşti—Suceava). 5. Sfeclă cu usturoi. BĂRĂGAN, IX (1939), nr. 5, p. 13 (Stăneşti—Suceava). 159 OCHII-S MINCINOŞI —- Ei ! hu ! hu ! hu ! Bine-o zis fie iertat tată-mi o : „Dragă copile, dacă vi ajunge la vremia însuratului, fereşte-te de muierea frumoasă, că muierea frumoasă îi boală-n oase şi sfadă-n casă, numa-ţi ia o muiere urîtă că muierea urîtă îi nărocu căşîi ! “ Mult s-o chinuit şi muncit bietu tata să-mi scoată din cap cu tot felul de pilde nărozia, ca să nu mă iau după ochi, că ochii-s mincinoşi, că ochii-s lacomi, că ochii duc pre mulţi oameni la pieire şi cîte şi mai cîte d-astea, tot vorbe bune auzite rău. Vezi tu că-s auzite rău, că eu bine ştiu că mi le-o zis dar în criel nu mi le-am băgat, numai pe-o ureche or turnat, şi pe-alta or ieşit; că-m era dragă, dragă, Ioana. Şi treaz şi adormit tot de ea şi cu ea mă visam. Dar lu tata şi lu mama nu-i plăcea de ea, pentru că era prea chiţoşă şi să prea suc-mădza la umblet, apoi lor le-ar fi plăcut s-o vadă umblînd aşezată şi cu capul aplecat, cu mîinile lăsate peste chici, nu pîlăpăind cu ele ca pasărea cu aripile-n zbor. într-o zi de Sînziene venea Ioana, din vale, pre drum la deal, ş-o să treacă prîngă noi- Tata cu mama şedea afar/i pre laviţă, iar eu deasupra lor la fereastră mă uitam pre drum, la giania ce trecea prîngă noi. C-aşa-i datina la noi cînd nu-i joc în prăvălie, umblu feciorii şi fetele pîlcuri unii după alţii preumblîndu-se-ncoaci şi-ncolo pre drum. Tata întreba pre muma care o fost pre luncă pînă-n ziuă după Sînziene, o fi bun de cosit grîu di la Obrejă curînd, şi d-alte vorbe despre timp, care nu li-am băgat în samă, precum nici ei nu m-or băgat de samă că mi-s dasupra lor pre feriastră cu coatele. Dodată întrerupsă tata vorbele despre timp şi începu : — Hă ! hă ! hm, hm, uită-te, uită-te îi vine să zboare ! Caut şi eu n-încolo în vale şi văd pe Ioana mea că vine după datina ei sucmădzată şi pîlăpăind cu mîinile, cum zice tata, ca ce o să zboare. Dar mie aşa-mi plăcea şi mai tare de ea cînd o vedeam. Pre cînd tata vru să se scoale să vină-n casă, zicînd : — Haida Mario din drum că nu ştiu ce m-i cînd văd chiznovitura asta de fată, parcă-mi pierd vederile. Mai bine să-m arunce cu o mînă de papară-n ochi, decît s-o văd pre asta. 160 I Vorbele lu tata mă strîcniră prin lumină şi mă trăsei napoi ca să nu mă vadă, şi să-i aud ce-or mai vorbi de Ioana. Muma zise să şază-n pace şi să nu caute la ea dacă nu-i place. Apoi iar auzii pre tata : — Caută, caută, cum să suceşte, cum îi umblu ochii-n toate părţile ca a viperii, apoi ian uită-te cum pîlăpăieşte cu mîinile, îi vine să zboare. Dar fie d-alt om ! O asta-i de binele meu ? Dar, c-asta cînd o ajunge-n binele nostru, mi-e că risipeşte binele Iancu nostru cu ea. Aia n-o fi nicicînd ! Muma săraca ca toate mumile îi zise : — Taci Jurgie, c-aşa-s copiii, le place ce-i frumos, apoi uite, să nu se dioachie în gloată curată, ia uită-te ce fru-mosu-i aceiată, şi ce curate ce-s. ţoalele pre ea, şi cum stau de frumos parcă-s îngheţate pre ea. Şi toate ce-ş ţesute şi lucrate de mîna ei şi vai că gingaş ştie, Doamne, lucra ! — Ei Mario dragă, nu ţoala face pe om, ci mintea ! Bas cînd d-o zis tata aşa, auzii glasul Ioanii : — Bună ziua uică Giurgie şi mamo Mario, dar ce mai faceţi şi cum mai trăiţi, vi-s sănătoşi, că nu v-am văzut de mult ! — Să fii sănătoasă dragă Ioană, mulţam de întrebare, ni-s în pace, dar voi ce mai faceţi, mumă-ta îi în pace ! zise muma, dar tata nici gura nu şi-a deschis-o să-i mulţumească. — In pace, mulţumim de întrebare, îi lăsai acasă şezînd ca voi afară, dar Iancu ce face ? O fii cu boii pre ţarină ? — Ba nu, că noi nu mînăm în sărbători boii la iarbă c-avem trifoi şi iarbă adusă acasă destulă. Trebuie să fie prin avlie, o si aciea şi el în casă, zise tot muma. — Apoi bine să dea Dumnezeu. Mai lăsăm sănătate mamo Mario şi uico Jiurgie ! — Sănătate bună mamii, Ioano ! După o tăcere scurtă, iar auzii glasu mumii : Să nu se dioachie curăţa gloată, D-zău şi frumoasă ! Şi văzut-ai ce frumos ştie vorbi ?! — Frumoasă, frumoasă ! Nu ştiu ăi tineri că frumosul nu-i numa a lor, ci li şi a altora ! Lasă-mă cu frumuseţa ta, zise tata, şi se sculă să vină-n casă. Io am ieşit din casă, ş-o luai la deal pre drum după Ioana. în amurg am rentors acasă cu Ioana dă mînă. Tata cum ne băgă de seamă din uşa oborului alăturea cu Ioana, zăvîrni pe uşă-n casă. 16 î •— Bună seara, mamo Mario ! zise Ioana cînd ajunse în preajma casei noastre şi văzu pre muma cu şofiu că bas venea de la fîntînă. — Bună vă fie inima maichii ! Ţuce-i muma, că frumos vi se şede unu lîngă altul, la care vorbe Ioana-şi plecă capul şi-mi zise : — Lasă-mă Iancule, că însară şi mă priveşte muma ! — Haida că te petrecu eu pînă acasă. Atunci şi auzii glasul îndatcinat al tatei cînd nu-i plăcea ceva : „hm, hm ! şi ei ! ei !“ Ioana-şi luă sara buna de la muma şi eu plecai s-o petrec acasă. Acasă, la Ioana, aflarăm pr-ai iei afară pe laviţă, eu li-e diedi bună sara. Iei-m mulţumiră frumos şi sculîndu-se de pe laviţă, poftiră să merg în casă. Mama loanii se duse să aducă vidgiere, că-ntunecasă, iar tat-so plecă prin obor. Un frate a loanii îl trimiseră la griec după nu ştiu ce, iar eu rămîi numai cu Ioana-n sobă, cam la-ntuneric. Nu ştiu cine m-o-mpins către ea ori ea către mine, destul că odată mă pomenii c-o strîng în braţe şi îi lipii un ţucat d-ai faini lung, lung pînă la Gladeş ! Nu ştiu cum a fost ţucatu ala, îndulcit ori otrăvit, or o fi fost vrăjit şi fermecat, destul că d-atunci am pus bîva şi m-am dus în gînd să nu iau pre alta de nevastă, decît pe Ioana, ori nu mă mai însor ! Săracu-tata! D-zeu să-l ierte, nu-1 mai zăuit cum umbla după mine, tot cu vorbe înţelepte să mă dezbată ca să mă dezbîrnîie de Ioana. Dar în taină. Eu ţineam una la Ioana, o alta şi nimic. Scăpai şi a treia oară de la cătănie cu lăcrămaţia şi acum mă pot însura. Vorba fu numai ca să-mi caut alta mai uricioasă, una să n-o joace giania, alta să fie zisa tatei; că nevasta urîtă îi norocul căşii. Aşa vrea tata, iar eu nu. Muma ca toate mumile, bună, ţinea cu mine, ba o şi trimes pe soru-sa, pre ceică-mea Anca în peţit la muma loanii, ş-o adus mumii vestea că are la fată plin de peţitori, dar fata ca cei vrăjită nu pringe la nimic altu şi ţine cum ţine una, că mai bine împleteşte coada albă, decît să nu se mărite după Iancu ! — Apoi vezi fico, ici co zis către ceica, nu m-i după bogăţie nici m-i după blaga lu soru-ta, dar m-i că se uscă 162 fata-n picioare, de cînd s-or plămădi vorbe de alţii, şi fetei nu-i place d-altu, decît de Iancu al vostru. Şi, n-auz, ne-ar bate Dumnezeu să despărţim copiii cînd s-or îndrăgit aşa tare unu cu altu. Spune lu soru-ta că n-avem încotro, musai să facem după copii, şi stă fico de iei să facem apoi grija mea de cine dragă cuscră. Muma apoi s-a pus în capul tatei, can ca buna can ca răspău, şi l-o făcut de s-a-nduplecat şi el pe voia mea. Nainte de-a pleca cu căpara, îmi mai zise o dată, tata săracu : — Măi Iancule, Iancule, ia bine seama ce faci ! Tu nu vruşi s-asculţi® la mine să-ţi iei muiere urîtă, că-ţi iei noroc în casă. Bine eu lăsai după tine. Dar păcat că nu ţi-am spus : Ia sama, că muierea frumoasă nu-i numa a ta !... Eu îi zisei : — Aia o fi grija mea ! — Apoi bine, zise tata, şi plecară să căpărîm pe Ioana ! In trei săptămîni fu nunta gata, că vrea şi fata şi eu cu a mai frumoasă nevastă-n sat. Săracă lume, Doamne ! Gîndu-mi aduc şi acum aminte de vorbele lui tata că bune şi înţelepte erau îmi vine să mă pălmuiesc singur ca ăi nebuni. Aşa-i D-zeu, aşa ! Frumosul a ţinut cît; apoi în locul lui a venit ciurlosu şi lenosul, urîciosul şi somnorosul! Apoi ţine-te Iancule la trai, ca vai ! La noi bine mult, vite multe. Lucru mult, grijă multă, somn şi odihnă puţină. Argaţi mulţi, mîncare multă şi îm- brăcăminte destulă. Iarna, trecu cum putu, bine, rău, muma săraca bună la fire, miloasă cu mine, văz bine c-aşa fu şi cu aia mea. Ce nu face o mumă bună de dragul puiului ei. Se scula noaptea la cocoşi, apoi grija a dintîi îi era să vină la noi să ne astrucie cu straniu, să nu ne răcim, apoi făcea lumina-n cuptori, şi se punea pe tors, ţesut o altcie lucruri muiereşti, apoi în zori se ducea în casă să facă de mîncare şi cînd noi ne sculam, prînzişorul era pe masă, apoi lua cotăriţa cu bucatele-n cap şi pleca la tata şi în slugi cu mîncare la sălaş. Ioana mie se scula cînd era soarele d-o suliţă sus. Mînca bine, punea oglinda-n fereastră, o uiagă cu sulemenele lîngă ea, apui ţinte la periat şi sulemenit pîn’ la prînzul mare ! Atunci-şi puse la rînd schimburile de ieri şi-şi rînduia altele 163 pr-astăzi. Muma a venit şi-ntraia puse şi prînzul pe masă şi iar pleca la tata. Noi ne puneam la masă şi mîncam. După-prînz se punea Ioana mea pe aciest apui ţin-te şi priveşte la mîndră cum se suceşte. Punea oglinda ni jos, ni p-un scaun, acuş sus, acuş jos, acnu-n faţă api-ngios, şi se tot sucea şi se răsucea, bas ca cum suceşte comedianţii păpuşile la comedie. Eu vedeam şi-nghi-ţeam dacă minte n-am avut, deloc de la început. Gînd era gata cu aceiatu : „Iancule ! Mă duc pînă la muma !“ Du-te astăzi, du-te mîine, du-te şi poimîine. Cînd o fi ajuns la mumă-sa, nu ştiu, dar nu venea odată devreme, numa se potrivea că nici căină să n-o treacă şi nici lucru să nu facă. Iarna trecu cum trecu, nimeni nu-i ziserăm nimic. Că de ! biata aşa era-nvăţată cu lucru, şi tot făcea singură de dragul nostru, ca o mumă bună. Tata, care toată ziua şi toată iarna era la sălaş, numai cît ce odată se repezea să mai vadă ce-i pe-acasă, pe Ioana mea totdeauna o afla, ori la oglindă, ori aceindu-se. El săracul nu-i zicea nici ei nici mie nimic, ci numai şuscăia zicînd : — Ei ! ei ! Sărăcie Iancule ! Ba odată-1 înzalieş bine : Ei ! Iancule, Iancule ! pe cine mi-ai adus la casă ! Sărăcie şi urgie ! D-atunci n-a mai venit acasă, pînă s-o desprimăvărit, cînd bitcejindu-se, l-o adus mama-n car acas şi după cîteva zile o şi murit. Tata muri şi fiindcă se făcuse primăvara, veni şi vremea lucrului de cîmp, ne vorbeam după datină, de seară, care unde să mergem şi ce să lucrăm mîine-zi. Biata mumă s-o fost sculat de la cocoşi şi, după ce o fiert leguma şi-o gătat bucatele, vine să ne scoale să plecăm la plug, cum adicăte eram rînduiţi de seara : eu cu nevasta cu un plug şi slugile la altul. Eu, cum auzii glasul mumii, şi fui puşcă-n sus, dar Ioana se mişcogi, apoi se modosi şi cînd îi prezise mama : — Scoală maică, plecaţi că vă prinde ziua, Ioana mea se puse pe gemut şi văitat, c-o doare capul, că îi toanie, c-o stricnieşte la slăbină şi cîte şi mai cîte. — Ei, api ce să-i faci ? N-ai ce-i face, zise biata mumă „o fi cumva“. Apoi se duse la pat şi-i zise : dragă, dragă ! dacă ţi-e rău, şezi că mă duc eu la plug, dar să ai grijă să 164 mîni porcii la hîţă şi vacile la cioardă şi să ne faci de cină p-ast-ară, cum i putea. — M-oi trudi mumă şi oi face ! Au ! Au ! Noi plecarăm la plug, Ioana mea s-o fi-ntors pe-aialaltă dungă şi cine ştie pînă cînd o fi dormit; destul că sara afla-răm vacile mugind şi scîndură de foame, iar porcii îţi luau auzul cu coicătu; dar Ioana mea ! Ciorciolată, mărgelată, cum a fost cînd a fost fată. Mîine-zi tot aşa, poimîine-zi iară aşa şi cît fu primăvara numai aşa ; pînă-ntr-o zi mi se frînse fierul de plug, bas pe la prînzişor. Eu mă repezii acasă s-aduc alt fier. Cînd colo, poarta-i încuiată. Bătui în poartă pînă mi se urî î Atunci fiindcă nu avui vreme de aşteptat mă obîrcai să sar peste poartă. Cînd fui pe poartă sus, văzui pe nu ştiu cine sărind peste pîrleaz din fundoania grădinii şi pe Ioana mea — care-1 petrecu — venind repede către mine să-mi deschidă poarta. — Dar tu ce-ai făcut în grădină ! — Am căutat prin buiezi c-auzii o găină cotcozind, n-o fi ouat cumva ? — Dar peste prilaz cin-a sărit de lîngă tine ? — De lîngă cine ? — Ia nu mă face nărod, cînd io văzui bine cu ochii mei, pin’ ce smulseşi din braţele aluia şi iei sări prilazu, iar tu fuga cătră poartă ! — Ba să mă feriască Domnu sfînt! — Ei dar zo, că nu văzui cu ochii mei ? — Ei bărbate, bărbate ! O nu ştii tu că ochii-s mincinoşi ? — Aia n-o mai fi. Ce văd io cu ochii mei, îi sfînt-drept. — Vrei să-ţi dovedesc că ochii-s mincinoşi ? — Vreau. — Apoi haida cu mine. Nu departe de noi, ciopleau oameni la o grajde de casă. Acolo mă duse nevasta mea. — Bun lucru! le zise nevăstuţa mea, dar ce lucraţi din lemnele astea ? — Să fiţi sănătoşei ! iaca cioplim nişte grinzi din iele. — Dar cu aţa lungă aia ce faceţi ? — Tragem semn peste semn ca să cioplim drept. — Dar de ce nu ciopliţi aşa pe ochi, la ce vă mai faceţi val şi cu aia ? 165 — Ei ! dragilor, fără aţa aia nu putem, că ochi-s mincinoşi ! — Auzişi bărbate ?! — Auzii nevastă. După aia merserăm acasă, luai fierul de plug şi plecai la loc cu gîndu-n mine : Nu voi prinde pe-amîndoi Să vă jupoi ca pre oi Şi să-mi fac din voi cimpoi! D-atunci nu-i zi de la Dumnezeu, să nu-mi aduc aminte , p. 286 (Hînţeşti—Suceava). ŢIGANUL BATE PE TATÂ-SAU Un ţigan fu bătut de fiu-său ; el intră necăjit în bordei şi zise : — O să-l păzesc cînd o adormi şi o să înfig toporul in el. După ce se mai gîndi, iar zise : — Nu-mi bag sufletul în foc, da mai bine să mă duc cu el ori la Ţăndărei (zapciu) ori la Călăraşi (ispravnic) ori la Burduşani că sînt fel şi chipuri de ţigani. Ţiganca, auzindu-1 îi zise : — Vlade ! Vlade ! cum ştii tu toate ? parcă le iei după carte. Ţiganul la rîndu-i : — Ai ! ai ! făcîndu-se că nu înţelege. Iar, ţiganul... : Taci fă, nu te amesteca tu în treburi de judecată, că judecata e cu nasul de ceară, se întoarce şi aşa şi aşa (mişcîndu-se, ştergîndu-şi nasul cu degetul, cînd într-o parte cînd într-alta). ŢARA NOUA, IV (1887), nr. 9, p. 56-9 Vezi Typol. bibi.; tip 3565. Este atestat în Muntenia. SOCOTEALA UŞOARA — Tăticule, de ce a început să ţi se încreţească faţa ? — Ehei, tată ! Aşa-i cînd te necăjesc copiii ! — A ! Acum pricep eu, de ce are bunicul faţa aşa de zbîrcită ! SAT., X (1939), nr. 109, p. 18 Vezi Typol. bibi.; tip 3566. Este atestat în Muntenia. [Intre tata şi fiu] Un tînăr nu vrea să respecte voinţa tatălui său de a nu goni caii înhămaţi la trăsură. Tatăl îi spune că dacă el ar fi avut o asemenea purtare, părinţii săi i-ar fi tras o bătaie. Fiul răspunde : „Se poate ca tu să fi avut părinţi mai de treabă...“ Furios tatăl îi strigă : „Mai buni decît ai tăi, punga-şule !“ Magazia de veselie, p. 75 Vezi Typol. bibi.; tip 3568. Este atestat în Muntenia. ECONOMIE Vlad Topală, cîrciumarul din colţ, e bolnav pe moarte. Are trei feciori : Anton, Eftimie şi Năiţă. Cîtetrei fac planuri de înmormîntarea tatălui lor. Anton : — Să-l îngropăm cu dricul cel mai frumos. Eftimie : — Ce spui tu ? Tata era foarte econom. Să-l îngropăm aşa, ca să-i facem pe plac. 289 Năiţă : — Cum pe plac ? Să-l îngropăm cu dricul primăriei, cu care se duc cerşetorii. N-o să ne coste nimic. Bolnavul auzise totul. Deschise ochii şi zise : — Nu, nu, băieţii mei ! Lăsaţi dricul. O să mă duc la cimitir pe jos. Sudiţeanu, Din satul lui Cremene, 174 Vezi Typol. bibi.; tip 3569. Este atestat în Muntenia. PLAPAMA lui Pe un ger straşnic, se rătăcise ţiganul în codru cu puradeii după el. Amorţindu-le mădularele de frig şi oboseală, s-au lungit jos : — Aolea, dancii tatei... tare mă tem să nu vă prăpădiţi !... Hai, urcaţi-vă pe mine... să dormim aşa toată noaptea... barem să tremur şi să pier eu, încălzindu-vă şi scăpînd cu viaţă cel puţin voi! !... şi-i strînse la sîn, deasupra. DUM. POP., XIII (1929), lnr. 37—38, p. 7. Vezi Typol. bibi. ; tip 3570. Este atestat în Muntenia. Variante : 2. (Fără titlu) IZVORAŞUL, VII (1929), nr. 1—2, p. 14. 3. înăduşit. Muche, Hazlii, p. 72. 290 3. FRAŢI — SURORI CEI CU PORECLELE Era un om şi avea mai mulţi copii ; dar ei erau cam cu totul, şi părinţii şi fecioraşii. Iaca, dă Dumnezeu şi vine staroste la fata cea mai mare. Omul le zise : — Măi 1 Căutaţi să nu vă porecliţi, cum vi-i obiceiul ! Aţi auzit ? Parcă ei erau proşti să audă ! Ori zi mai bine că omul greu se dezbară de obiceiul cel rău. S-apucă femeia să facă de mîncare pentru staroste. Zice : — Măi băiete, crîmpoţele, Ian du-te şi adă mamei surcele !... Dar băietul, de colo : — Ba, ducă-se chioara, Că-i umblă gura ca moara !... Fata asta era mai mică. Şi deci, arătîndu-o pe cea mai mare, la care venise starostele, zice : — Da ducă-se smulta, Că-i a ei nunta !... Auzind aşa bietul om, s-a făcut foc şi a trebuit să strige la fecioru-său cel mai mare : — D-apoi tu, măi fură-mălai, N-ai un ciomag să dai ?... Biata babă, ducîndu-se singură după surcele, zice la sfîrşit către moşneag : — Ba, taci, moşnege, crapă-lapte, Că-s a tale fapte !... Săracu staroste ! Nu ştia pe unde să apuce ! Furtună, Cuvinte scumpe, p. 99; republicată : CAL. SAT., Sibiu, XLIV (1935), p. 94 Vezi Typol. bibi.; tip 3571. Este atestat în Moldova. 291 [ÎNAINTEA JUDECĂTORULUI] La judecătorul de ocol : Judele : — Dumnealui te-a pîrît că i-ai zis „Măgarule !u Cu ce drept ? Pîrîtul : — D-apoi mi-e frate, d-le judecător. GAZ. ŢÂR., IX (1902), nr. 6, p. 4 Vezi Typol. bibi. ; tip 3572. Este atestat în Muntenia şi Transilvania. Variantă: 2. înaintea judecătorului, CAL SAT., Sibiu, XXI (1938), p. 130. 4. ALTE NEAMURI LA TRIBUNAL Preşedintele : — Eşti învinuit că ai bătut pe soacră-ta pînă ţi-ai rupt bastonul. Nu-ţi pare rău; de ce-ai făcut ? — Cum să nu-mi pară rău d-le preşedinte, că era un baston nou-nouţ şi mă costa o sumă de bani. GAZ. ŢÂR., XXVIII (1927), nr. 1, p. 4 Vezi Typol. bibi.; tip 3573. Este atestat în Muntenia. CAMAŞA SOACREI Spăla nevestica rufele şi vorba eîntecului : Ea le spăla, Şi cîinii le lătra; însă să vedeţi că ea se avea rău cu soacra, aşa şi de cîndu-î lumea, cine o mai văzut altfel acela să-mi spună şi mie să mă duc să văd şi eu minunea asta. Cînd dădea nevasta peste cămaşa bărbatului unde mi-o mîngîia şi mi-o netezea. — Asta-i a bărbăţelului drăguţului, şi o punea iute în albie la o parte să n-o atingă apa tare ! Cînd dădea peste a soacrei, valeu mămulică, ce mi-o mai freca, ce mi-o mai freca, ce mi-o mai zolea şi mi-o vîjîia, vija încoace, vîja încolo — şi mi-o soponea şi zicea : Asta-i a soacrei lua-o-ar naiba s-o ia, şi era mai mare mila de rufa babei nu alta, cum mi-o ciorsăia ! 293 Şi aşa cu toate, asta-i a bărbatului, asta-i a mea — as-ta-i a soacrei — şi cînd le mîntui, le întinse să se usuce. Să nu taie în săbii de ciudă apoi ? Cămăşile soacrei cele ocorîte şi buchisite, erau floare nu alta, pe cînd a bărbatului şi a ei — ce să mai vorbim, erau vîrîte în boală. Aşa s-ar fi petrecut mult zice povestea, pînă s-a învăţat nevestica să spele rufe, dar unii spun de, lumea de ce-i lume, să vorbească, că azi unele neveste ar spăla şi nu prea au ce, că vorba ceia : Decît pînză din val, Mai bin cit de la jîdan ; Că pînza pînă se ţese, Sufletul îţi iese — şi, de, cu lenea nu te poţi pune Doamne fereşte. Şi aşa a fost cu cămaşa soacrei. (P. GH. Savin) CULT. POP., I (1921), nr. 6, p. 6 ; republicată : GLAS BUCOV., IV (1921), nr. 874, p. 3 ; Snoave din popor, p. 67 Vezi Typol. bibi ; tip 3574. Este atestat în Moldova. Variantă: 2. Cămăşile soacrei, VEST. SAT., X (1922), nr. 7—8, p. 7. BABA CU UN OCHI ÎN CEAFA O babă avea odată o noră. După cum se ştie, soacra şi nora trăiesc mai totdeauna ca cîinele cu pisica. Aşa trăiau şi acestea. Nora se ferea în toate ale ei de baba ca de ucigă-1 toaca. Dar mai, cu seamă cîte-o mîncare bună o mînca totdeauna pe sub ascuns, ca să nu-şi mai ungă şi baba ciocul. 294 — Văd eu că tu toate le faci pe după spatele mele, zice baba într-o zi către noru-sa. Gîndeşti că eu nu văd ! Doar nu degeaba am eu un ochi şi în ceafă. Orice faci tot te văd eu, şopîrliţă ce eşti ! într-o seară baba adoarme odată cu găinile. Nora se pune şi trage un turn de plăcinte şi-i dă roată cu copiii şi-l zvîntă. Baba simte dimineaţa că noră-sa iară i-a făcut-o. — Aşa, începe baba din clanţă, ai făcut plăcinte, v-aţi îndopat, şi pe mine nu m-ai sculat, neomenită ce eşti! — D-apoi, mamă dragă, te uitai cu ochiul din ceafă chiar la noi cum rnîncam şi ţi-am tot făcut cu mîna să vii şi n-ai vrut să vii. REV. CRIT. LIT., I (1893), nr. 5, p. 238 Vezi Typol. bibi.; tip 3575. Este atestat în Moldova. DRAGOSTE DE NORA Trăia odată într-un sat oarecare un om cu femeia lui, a vînd pe lîngă dînşii şi pe o bătrînă, mama omului acestuia, care stătea în casă cu ei de cînd Dumnezeii' îi luase tovarăşul vieţii şi rămăsese singură. Acum o duseseră ei binişor cu toţii împreună cît timp baba fusese mai ţărişoară, dar iată că într-o bună zi se îmbolnăvi şi căzu la aşternut. De acum biata bătrînă trebuia ajutată şi îngrijită de fecior şi mai cu seamă de noru-sa cu care trăia in casă ; dar vezi că acum la neputinţă noru-sa nu prea avea tragere de inimă de bătrînă, de aceea o şi dăduse într-un ungher lîngă sobă, unde îi aşternuse o ţoală veche pe care o avea şi pentru acoperit. De mîncat îi arunca şi ei cînd îşi aducea aminte ceea ce rămînea de la dînşii, iar bietul creştin, prins mai mult cu treburile pe afară, alergînd încoace şi încolo, nu băgase de seamă cum merg lucrurile cu mama lui căzută la neputere. Intr-un rînd, la un lăsat de sec, femeia pregătind mîncare mai aleasă, ba şi un cuptor de plăcinte rumene şi moi, se aşeză cu bărbatu-său la masă, ca să petreacă aşa cum trebuie lăsata-secului, de unde nici vinul nu lipsea. Numai la bătrînă din ungher nu s-a gîndit nimeni, cu toate că nu mîncase nimic în ziua aceea. Cînd cina fu aproape pe sfîrşite, omul nostru îşi aduse de abia acum aminte de maică-sa, că stă bolnavă lingă sobă şi zise nevestei : — Fă nevastă, dar mamei i-ai dat ceva de mîncare ? — Nu, bărbate, că nu vrea să mănînce nimic ! răspunse femeia cu glas domol şi prefăcut. — Dă-i vreo două plăcinte de astea moi, că poate le-o mînca sărmana... Dar femeia, iabraşă de felul ei, ca să nu strice voia bărbatului, se duce lîngă bătrînă şi făcîndu-se că o întreabă de plăcinte, îi zise încetişor : — Babă, babă nu poţi toarce vreo două caiere de pă-sele mai moi ? Biata babă, cînd auzi vorba de tors, răspunse amărită : — Nu pot măiculiţă, nu pot. Atunci noru-sa şi sări cu vorba la bărbat : — I-auzi, mă, că nu poate, nu-i mai da degeaba plăcinte. Iar bărbatul, neînţelegînd ce şurub a învîrti t femeia, nu mai zise nimic. Şi astfel rămase biata bătrînă nemîncată în ^eara de lăsata-secului, de atîta dragoste ce-i arăta noră-sa. (S. Hîrnea) ALB. Buc., XXIV (1925), nr. 25—28, p. 416 Vezi Typol. bibi.; tip 3576. Este atestat în Muntenia. ŞI MA MIŞCA ŞI MĂ PIŞCĂ ŞI-MI VINE SĂ SPUI Erau odată doi însurăţei, gospodarul, nevasta şi mama gospodarului, cum s-ar zice soacra nevestei. Toţi erau cum erau; gospodarul harnic şi cam prostuţ, nevasta cam uşurică şi lumariţă, soacra cumu-s soacrele, rea de gură amar. 296 De unde şi pînă unde nevestica nu-ş cum face, cum drege, că dă cinstea pe ruşine, călcînd şi alăturea de drum. Nime nu simţise, numai soacra cum se făcu că află. Şi una, două, după asta numai ce auzeai : — Şi mă mişcă şi mă pişcă şi-mi vine să spui. Azi aşa, mîni aşa, se luă nora la gîndire. „Mi se pare că nu-i lucru curat; m-a simţit baba, îşi zise ea ;• dacă m-o spune la bărbat, îmi strică casa.u Şi gîndul ei se adeveri. Bărbatu-său aude azi pe mă-sa, aude mîni, o întrebă întîi pe mă-sa : — Ce vrei să spui mamă ? Da baba : — Ei, şi mă mişcă şi mă pişcă şi-mi vine să spui. Da de spus nu spunea. Întrebă apoi pe nevastă : — Ci tot spune mama, măi femeie ; ce înseamnă vorbele istea ale ei : Şi mă mişcă şi mă pişcă şi-mi vine să spui ? — Dă omule cine ştie ce-o fi vrind să spuie, îngăima ea ; iar în gînd : „Ei lasă că ţi-o fac eu ţie băbătie“. Noră-sa mesteca într-o zi mămăliga şi o trimete pe babă în zămnic să scoată nişte moare. Se duce baba, iar noră-sa lasă mămăliga pe foc, luă un pui de cloşcă şi fuga în zămnic după ea. Acolo baba, cum şedea cu capul înăuntru în poloboc, noră-sa, după ce-i vîrî puiul în sîn, îi dădu o brîncă şi dusă a fost baba — fără să zică nici un valeu, pe lumea cealaltă. După trebuşoara asta, noră-sa dă fuga şi s-apucă de mestecat mămăliga. Şi tot ea cu gura : — Doamne, omule oare ce-o fi făcînd mămuca de nu mai vine cu moarea ceia mai degrabă ; ia du-te şi vezi dumneata. Se duce omul şi după el se ia şi femeia. Cînd colo, baba moartă în cada cu curechi şi bietul om cînd o vede îşi puse mîinile în cap de supărare. D-apoi nevasta ! Că plîngea, de-i sălta cămeşuţa de pe ea, nu alta. Jălanie mare î Cum se tot învîrtea pe lîngă dînsa — feciorul jăluindu-se, iaca dă peste puiul cel de găină chis-cuind printre fustele babei, şi cu tot necazul şi cu toată supărarea, îi zise femeii, lămurindu-se şi el : — Iaca, măi, ce avea biata mămucă. Aistea o mişca şi o pişcă ! 297 Şi-i arăta puiul de găină. Iar nevestica, printre lacrime şi sughiţe, zise oftînd din baierile inimii : — Se vede că aista-i bărbăţele. Aista era pricina. Şi cum a bocit-o pe babă pe urmă s-a dus vestea peste nouă sate. Inimă de noră, zi-i, şi pace. (P. Gh. Savin) „I. CREANGA4', VI (1913), nr. 6, p. 190—191 (Jo- răsti—Vrancea) Vezi Typol. bibi.; tip 3577. Este atestat în Moldova. MAI BINE SĂ NU VIE Stăpînul -i •— Prinde caii, Ioane, şi du-te cu căruţa la staţie, că vine soacră-mea. Aici ai 20 lei, să bei o porţie de rachiu. Sluga : — Şi da,că nu vine ? Stăpînul : — Atunci mai capeţi de la mine încă 20 lei. CAL. Blaj. VI (1929), p. 193 Vezi Typol. bibi.; tip 3578. Este atestat în Transilvania. [ÎN FAMILIE] O soacră născu şi ea un copil, la o vîrstă cam înaintată. Cu drept cuvînt nora sa nu putea să, vadă cu ochi buni o astfel de întîmplare, căci dînsa, care avusese trei copii, trebuia acuma să îngrijască de soacra sa lehuză, şi la aşa vîrstă ! Cu toate acestea, de voie, de nevoie, a trebuit să meargă la gîrlă ca să spele rufele murdare ale lehuzei. într-acestea socrul se întoarce seara, acasă, bolnav. Care nu a fost necazul şi mirarea bietei nurori cînd, venind de la 298 gîrlă, găseşte la stînga vetrei pe tata-socru văicărîndu-se şi cerînd de la ea fel de fel de servicii pe lîngă cele ce trebuia să facă soacrei şi copilaşilor săi. In supărarea şi zăpăceala ei, zice atunci : ţe aveam că era moaşa lihoană, ’nfăşea ş-caslu 1. Zâne, Proverbele românilor, III (1899), p. 195 Vezi Typol. bibi.; tip 3579. Este atestat în Muntenia. TOT BIETELE SOACRE ! între flăcăi : — Ascultaţi, băieţi, dacă odată şi-odată ne vom hotărî să ne însurăm, ar fi bine, cred, să luăm de neveste trei surori. — De ce ? — Pentru că aşa o să avem o singură soacră. ALB. Buc., X (1907), nr. 32, p. 857 Vezi Typol. bibi.; tip 3580. Este atestat în Muntenia. PAPUCII SOACRA-MI Ţiganii nu sînt prea luminaţi, dar sînt şireţi nevoie-mare. Românii mai bătrîni, care povestesc multe despre năzdrăvăniile ţiganilor de la noi, între altele ne spun că ţiganul caută să înşele şi pe Dumnezeu şi pe dracul. Povestea spune că într-un sat de ţigani s-a dus odată un călugăr, ca să-i aducă şi pe ei pe calea lui Dumnezeu. După ce le-a vorbit frumos, cucernicul călugăr a ajuns de i-a făcut pe ţigani să-i ceară să-şi facă şi ei o biserică în sat. 1 Nu-mi era destul că bătrînă era leuză, năştea şi moşneagul (n. ed.). 299 1 — Dar bine oamenii lui Dumnezeu, le spuse călugărul, să vă facem biserică, dar bani de unde ? — Hom aduna noi, sfîntule, blagoslovitule, dar numai fă-ne biserică, mînca-ti-aş potcapiu. Atunci călugărul văzînd dorinţa aprinsă a ţiganilor pentru biserică i-a sfătuit ca să-şi aducă fiecare ceea ce avea mai scump pe lîngă bordeiul său. Şi începură a curge ba un purcel, ba un cleşte sau vătrai, ba o găină sau o gîscă, ba un chimir de piele roşie şi cîte aveau şi ei mai scump pe lîngă casa lor. Numai iacă şi pe Danciu cu o pereche de papuci cam tociţi de vreme. — D-apoi bine măi Danciule, îi zise călugărul, altceva mai scump n-ai găsit tu ? Ce să facem cu papucii tăi ? — Hapoi, dă, blagoslovitule, mînca-ţi-aş anteriul, eu nu am nimic mai scump în casă decît papucii hăştia, care mi-a rămas de la soacră-mea. — Pentru ce-ţi sînt aşa de scumpi, măi Danciule ? — H-apoi sărut mîna sfinte călugăre, papucii hăştia mi sînt scumpi fiindcă ei îmi aduc aminte de biata răposata soacră-mea, — Şi numai pentru atîta-ţi sînt scumpi Danciule ? — Ba nu sărut dreapta, sfîntule, papucii ăştia îmi sînt scumpi fiindcă îmi aduc aminte că nu mai am pe soa- cră-mea ! Nu ştim dacă ţiganii şi-au ridicat pe atunci biserică. TREI CRIŞ. POP., III (1925), nr. 12, p. 12 Vezi Typol. bibi.; tip 3581. Este atestat în Transilvania. HAZ Soacra, venind cu o falcă în cer şi cu alta în pămînt : — Bine domnule, cum te porţi cu fata mea ? A venit biata copilă plîngînd la mine. 300 — Bine eă m-a ascultat de astă dată ! I-am spus să se ducă la dracu şi văd că m-a ascultat, s-a dus. BÂRAGAN., II (1932), nr. 3, p. 8 Vezi Typol. bibi.; tip 3582. Este atestat în Muntenia. GRIJA FIICELOR Un gospodar îşi măritase cele două fete, în două sate apropiate, şi cînd şi cînd, mai de urît, pentru că era bătrîn şi nu prea da ghes la muncă, mai de dor, se tot ducea des bătrînul să le vadă. Una era măritată după un plugar căruia îi plăcea să sa-mene, alta după un cărămidar. Cînd se ducea la fiica ce avea sămănătură multă, mereu se jăluia, că s-au întins mult cu plugăria şi nu prea plouă. Cînd se ducea la ceea cu fabrica de cărămizi mereu se jăluia că are o mulţime de marfă crudă şi nu se poate usca din cauză că Dumnezeu dă prea des ploaie. Bietul bătrîn se cam săturase de jălania fiicelor şi căuta să le viziteze mai rar, nedîndu-şi cu părerea, ce-i cu ele. Bătrînă îl întrebă, văzîndu-1 dus pe gînduri şi nehotărît, ca să plece la fete sau nu : de ce nu se duce la Ioana sau la Gherghina, cea mai mică. Moşul răstit : — Apoi dintre Ioana şi Gherghina nu ştiu care mănîncă calcavura. Şi a rămas pe loc, ducînd doar grija fiicelor. IZVORAŞUL, XXI (1940), nr. 11—12, p. 351 Vezi Typol. bibi.; tip 3583. Este atestat în Muntenia. ÎNTRE DOI ÎNSURĂŢEI TINERI — Pentru ce au fost Adam şi Eva atît de fericiţi în paradis ? — Fiindcă n-au avut soacră. CAL. Blaj, XVI (1939), p. 115 Vezi Typol. bibi.; tip 3584. Este atestat în Transilvania. OAMENI PRIMITORI La o casă de om gospodar s-abate un drumeţ, cam neam cu gospodarul. — Bucuroşi de oaspeţi ? întreabă aşa într-o doară. — Bucuroşi, cum nu ; ia poftim, vai de mine. Şi oamenii de gazdă umblau foc şi pară, de bucurie ori de scîrbă, nu ştiu care dintr-amîndouă. Oricum, dar omului i s-a arătat multă dragoste, de-şi zicea bietul în gînd : — Primitori oameni, n-am ce zice. Tocmai ospătau, cînd nevasta gospodarului zăreşte pe geam venindu-le o altă rubedenie, pesemne mai de departe, că numai zice către bărbatu-său, uitînd că nu erau singuri : — N-ai chip de calici bărbate, iaca mai aduce dracul încă pe unul ! Drumeţul cică s-ar fi făcut că n-aude, dar a mai zis o dată, aşa, ca pentru el : — Primitori oameni, n-am ce zice. (P.'Gh. Savin) „I. CREANGA\ VI (1913), nr. 9, p. 287 (Jorăşti— Galaţi) Vezi Typol, bibi.; tip 3585. Este atestat în Moldova. PAPARA Doi amici se întîlnesc. Se întreabă, se cercetează de sănătate. Apoi unul din ei zise : — Ei ! ce te faci tu azi ? Unde ai să petreci seara ? — Astăzi sînt invitat la masă, la un amic al meu intim. Dacă vrei, vino şi tu; el sade în strada Frîntă, nr. ... ; avem să petrecem bine la el. — Dacă eu cunosc pe amicul tău numai din auzite, cum o să merg eu la masă la el ? — Ce-ţi pasă ? El este un om cumsecade ; şi te primeşte bine, cînd va auzi că-mi eşti amic. La 6 ore punct să fii acolo. 302 Amicul acesta se întîlneşte cu altul; şi, crezînd în puterea amiciţiei amicului său, va putea fi primit la masă şi cestâlalt amic, îl invită dară şi îi spuse ora prescrisă. Acesta iară, bazat pe ce îi spusese amicul său, invită şi el pe altul şi aşa mai departe, pînă veni seara. La ora mesei amfitrionul nostru aştepta cu mare mulţumire să-i vie amicul, care nu întîrzie d-a veni. Dar rămase surprins cînd văzu că după dînsul vine altul; după acesta altul, pînă ce se află în faţa a doisprezece musafiri. Ca să se dumirească de această neaşteptată onoare, amfitrionul se adresă către invitatul său : — Cine este domnul ? amice. — Domnul este un amic al meu, pe care l-am invitat însumi, încredinţat de bunătatea dumitale şi bazat pe amiciţia noastră. — Prea bine. Dară domnul cine este ? — Este un amic al amicului meu. — Şi asta bine. Dară domnul ? — Amicul amicului acestui domn, care şi el îmi este amic. In ăst fel de chip se făcură recomandaţiile, pînă la cel din urmă. Văzînd că astfel merge treaba, domnul casei se coboară la cuhnie şi dă ordinele trebuincioase pentru ospăţ. După cîtva timp, gazda îşi pofti la masă pe toţi musafirii, cunoscuţi şi necunoscuţi. Aceştia, cum văzură aranjamentele mesei, se aşteptau la un ospăţ foarte elegant şi copios. Curăţenia mesei, a serviciului şi regula cu care erau aşezate lucrurile fiecare la locul său, le aţîţa şi mai mult apetitul. Se aşezară la masă şi bucatele începură a sosi în castroane mari, curate şi scumpe. — Ce este asta ce se pune pe masă ? scumpul meu amic, întrebă invitatul pe gazdă. — Aceasta este păpară, dragul meu prieten. Ea deschide apetitul. — Prea bine; dară ceea ce se aduse acum în cestălalt castron, ce este ? — Păpara păparei. — Bine. Dară ceea ce vine după aceasta ? — O papară, a unei papare a papării. 303 Şi astfel merse lucrul pînă la castronul al doisprezecelea. Musafirii, de unde se aşteptau la cine ştie ce, fură nevoiţi a mînca papara. Ispirescu, Snoave, p. 3. Vezi Typol. bibi.; tip 3586, cf. 3635. Este atestat în Muntenia şi Transilvania. Variante : 2. Papara, FAM., XXX (1893), nr. 28, p. 336. 3. A mîncat papara (I. C. Funde-scu), ROxM. Buc,, XLI (1897), nr. 792, p. 2. [INTRE RUDE] Un tînăr, căruia îi plăcea să trăiască bine, după ce şi-a prădat toată moştenirea pe la bancheturi şi desfrînări, se ducea mai în toate zilele la un unchi al său ; pe vremea cînd se aşeza acesta la masă, se aşeza şi el la masă, şi mînca cît trei. într-o zi, pre cînd unchiul său a poftit la prînz cinci prieteni aleşi, nepotul său n-a lipsit, de a veni şi el, însă nepoftit. După închinăciunea obişnuită se puse şi el la prînz cu ceilalţi oaspeţi. — Scumpul meu unchi, zice el pe vremea mîncării, pe nime nu cunosc eu în oraşul nostru, carele să ştie omeni prietenii aşa bine ca dumneata ! şi mai mult mă mir, că unde ai putut afla atîtea bunătăţi de mîncări pe timpul acesta. Iară unchiul său îi răspunse : — Şi tu nepoate înţelege că, de ştiam că o să vii şi tu, tu ai fi aflat altceva. — Dar ce aş fi găsit ? întrebă nepotul. -— Tu ai fi găsit poarta încuiată, îi răspunse unchiul său. Gheaja, Rîsete, p. 111 Vezi Typol. bibi.; tip 3587. Este atestat în Transilvania. 304 5. NAŞI — FINI SCUMP, DAR FACE Un ţigan, fiind poftit de naşul său la masă — care şedea? peste trei sate —, cum sosi, îşi legă iapa afară de unul din stîlpii tindei de la casă şi intră înăuntru. Masa era pusă şi pe ea o mulţime de bucate ţărăneşti. Insă acelea, care făceau pe meseni să se uite mai cu jind la ele, erau icrele negre. Ţiganul, cum le văzu, tăbărî pe ele. Bietul naş văzînd că. finul său are să le isprăvească mai nainte de a gusta din ele, îi zise : — Mai poftim şi din celelalte bucate, fine. — Lasă, nasule, răspunse ţiganul, că sînt bune şi astea.. — Sînt scumpe, fine : un galben ocaua. — Fie, că face ! zise ţiganul, grăbind bucăturile. Dacă văzu naşul că nu se poate s-o scoată la cale cu ţiganul în nici un fel, învăţă pe un om să dezlege şi să dea drumul iepei, şi apoi să-i spuie c-a scăpat, crezînd că asfel va apăra de lăcomia ţigănească sărmanele icre. Aşa se şi făcu. Omul dete drumul iepei şi veni de spuse ţiganului c-a* scăpat. Ţiganul, auzind această întîmplare, puse mîna pe un codru de pîine şi în cealaltă mînă luă icrele ce mai rămăseseră-pe taler şi o reteză d-a fuga după iapă, strigînd : — Scump, dar face ! Fundescu, Lit. pop. Basme, p. 157—> 158 ; republicată : ROM., Buc., XLII (1898), nr. 13, p. 3 ; Lit. pop. Anecdote, p. 42 Vezi Typol. bibi.; tip 3588 (A. Th. 1568*). Este atestat în Mun- tenia, Moldova şi Transilvania. 305« Variante 2. (Fără titlu) GURA SAT., XII (1873), nr. 35, p. 134. 3. Las’ ea e bună. (D. Stăncescu), F. TOŢI, I (1897), nr. 17, p. 131. 4. Ţiganul la masa cumătrului. (M. Lupescu), F. TOŢI, I (1897), nr. 30, p. 235 (Broşteni—Suceava). 5. Scump, dar face. Stăncescu, Glume, p. 108. 6. Românul o cumpăneşte din gură. Sima, Ardeleanul glumeţ, p. 20. 7. Sasul şi sluga, REV. IL., II (1899), nr. 2, p. 31. 8. Scumpe-s nasule, dar bune. Zanne, Proverbele românilor,, V (1900), p, 588, 9. Ruşinea unui ţigan, HAZ. SAT., V (1905), nr. 6, p. 4 (Rădenl—Neamţ), 10. Ţiganul şi naşul său, românica. Duma, Colecţii de proverbe, p. 49. 11. Las1 că-i bun şi peştele (Teodorescu-Kirileanu, S.), VORBE BUNE, II (1905—1906),.nr. 11—12, p. 9 (Sodomeni— Iaşi). 12. Las’ că-i bun şi peştele, CAL SĂT., IV (1910), p. 92. 13. Ţiganul la masa popii, LIG. DEŞTEPT., IV (1916), nr. 48—50, p. 4. 14. Gros de obraz, NEAM. ROM. POP., VII (1916), nr. 2, p. 26. 15. Carne de peşte din borş (T. Pamfile — Fără titlu), B.A.R.S.R., 5094, f. 96. 16. Ţiganul şi cumătru-său, VEST. SAT., X (1922), nr. 1—2, p. 6. 17. Scump, dar face, REV. „T. PAMFILE‘% VI (1925), nr. p. 27 (Ionăşeni—Botoşani). 18. Om subţire de obraz, CAL. SĂT. Sibiu, XIII (1930), p. 143. 19. Mănîncă şi zeamă, IZVORAŞUL, XIII (1934), nr. 3, p. 91. 20. Scump dar face, SOL., II—III (1936), nr. 17, p. 3. 21. Da-i bun şi peştele, SOL., III—IV (1937), nr. 29, p. 3. 22. Ţiganul la ospeţie, ALB., Buc., XL (1940), p. 496. 23. Ţiganul şi bucăţelele, A.I.E.F., mg. 1079 a (Bă-trîni—Prahova). 306 PLĂCINTELE NAŞULUI Un ţigan se vorbise cu muierea că dacă a fi să nu aibă. vreodată ce îmbuca — lucru ce se întîmplă la casa lor cam de şapte ori pe săptămînă — să fugă ţiganca la naşi-so, un român darnic din fire, şi să se prefacă că s-a sfădit cu bărbatul ; el, ţiganul adică, o să vină mînios după dînsa şi naşul a da să-i împace, şi una alta... ei vor rămîne pînă pe la vremea mesei, cînd apoi naşul le va face şi lor loc la masă. La cea mai de aproape primejdie de foame care din întîmplare fu chiar in ziua croirii planului — făcură după cum s-au fost înţeles. Ţiganca a fugit de acasă intr-un suflet şi spăriată, iar ţiganul după ea, cu boata în mînă ; ţiganul „stăi să te omor !“ ţiganca fuga la naşu-so în curte, şi norocul ei în bietul om bun de inimă, căci altcum, o pieptăna ţiganul bine ! Din una în alta, ca să fie oameni de casă, să nu se facă de rîsul satului, iată că vine şi vremea mesei, şi ţiganii nici vorbă să. se ducă acasă. Ce să facă naşul, o să-i îmbie şi pre ei la masă. Caută că o zice ţiganul ba ! Naşa nu făcuse însă alta de mîncare decît mămăligă cu brînză, dar brînză fiind cam puţină, a pus-o naşa numai pe de o parte a blidului, pe partea care şi-a fost croit-o sieşi şi bărbatului ei iar partea cealaltă a blidului, care stătea numai din mămăligă goală fără brînză* o întorsese ea către fini. Ţiganul dracului, iute dete de firul lucrului. Cugetă una, apoi punînd lingura pe masă începu vorba : — Auzi nasule ! Are noroc muierea asta-a mea cu dumneata, că de nu era să mă astîmperi, mînios cum eram, nu ştiu ce aş fi făcut cu ea ! Bată-mă dumneata nasule, de nu-i suceam grumazul iac-aş& ! ţiganul luă blidul cu mămăligă şî întoarse partea cea brînzoasă către el şi către ţigancă ! Şi se puseră amîndoi la îmbucate ! GAZ. POP., II (1886), nr. 12—13, p. 12 Vezi Typol, bibi. ; tip 3589, cf. 3643. Este atestat în Muntenia, Moldova şi Transilvania. Variante: 2. Plăcintele naşului, GAZ. TRANS., LII (1889), nr. 109, p. 6. 307 3. Ţiganul la naşu-său. Sima, Ardeleanul glumeţ, p. 63 ; republicată : FAM., 1889, p. 235. 4. Ţiganul şi naşu. Popescu-Ciocănel,, Basme, p. 68. 5. Grecul şi românul. Popescu-Ciocănel, Braşoave, p. 73. 6. Şirătenie ţigănească. Adam, Pe lîngă vatră, p. 16 ; republicată : GAZ. TRANS., LXXII (1909), nr. 89, p. 6 ; F. POP., XVIII (1910), nr. 22, p. 5 ; Glume ţărăneşti, p. 25. 7. Ţiganii la naşi, AGRIC., VI (1909), nr. 11, p. 93. 8. Ţiganul şi plăcintele, „I. CREANGĂ“, V (1913), nr. 10, p. 316 (Truşeşti—Botoşani). 9. Ţiganul şi plăcintele, „I. CREANGĂ", VI (1914), ar. 2, p. 61. 10. Ca de-o pildă. Furtună, Cuvinte scumpe, p. 26 ; republicată : CAL. GOSPOD, XVI (1936), p. 101. •11. Iote aşa-i făceau nasule (N. I. Dumitrascu), „I. CREANGĂ41, VII (1915), nr. 3, p. 93 ; republicată : NEAM. ROM. POP., XVI (1915), nr. 48, p. 758 ; SÂPT, I <1915—-1916), nr. 16, p. 3 (Giurgiţa—Dolj). 12. Şiretenie ţigănească, NEAM. ROM. POP., XXIV (1923), nr. 3, p. 55. 13. Poveste ţigănească. Savin, Snoave, p. 12. 14. (Fără titlu) DUM. POP., X (1926), nr. 29—30, p. 6. 15. Isteţimea lui, DUM. POP, XIII (1929), nr. 35—36, p. 6. 16. (Fără titlu) ŢĂRĂNISM, V (1930), nr. 35, p. 12. 17. Valea, ca pe masă (T. Pamfile), POP. ROM, III (1934), p. 137. 18. Şiretenia ţiganului, POP. ROM, V (1936), p. 97. 19. Şiretenie ţigănească, ALB. Buc, XLIII (1939), p. 462. 20. Ţiganul şi zmeul, A.I.E.F, i 13223 (Fundu Moldovei—Suceava). ŢIGANUL ŞI NAŞUL Merse ţiganul la naşul său ; naşul, la cină. Caş proaspăt înaintea lui şi pită albă. — Bun aflat, nasule ! 308 — Sănătos, finule ! — Şi mai bună cina ! — Să ai parte de ea. — Har pe noi nasule! Şi taie ţiganul scrijele cît păl- mile. Naşul pe gînduri. „Aşa nu merge... Cu zece turme de oi nu mă ajung." Zăpăcit apoi zice către fin : — Fin îmi eşti, griji trebuie să-ţi port. Grijeşte, finule, că cine mănîncă prea cu nădejde din caşul ăsta, moare. — Blagă ţie Devlo şi laudă în veci ! Gîndeam io, zice haramul. Iată la sfîrşit i-am aflat şi leacul, şi jumătăţeşte caşul cu o tăietură. Auzi nasule, zice după aceea. Mila Domnului cu mine şi cu dumneata. Am acasă o babă — carabă, ţigancă spurcată, holbată, o să duc ei coşuleţul ăsta, bat-o plăcintele peste gură s-o bată, doară-doară moare de la mine. Mi-am mîncat zilele cu ea şi-o parte din viaţă. Iară de n-o fi nici cum şi nu — cuvînt să am nasule, de nu vrea să moară de ăsta : vin şi după ceilalţi. „Ba cu ştirea dracului“, cugetă nănaşul, văzînd cu cît aJipot aşeză ţiganul caşul în straiţă. GAZ. TRANS., LXI (1898), nr. 262, p. 7 Vezi Typol. bibi.; tip 3590. Este atestat în Transilvania şi Moldova. Variantă: 2. Ţiganul şi naşul. CÂL. POP. BUCOV., V (1901),. p. 118. ŢIGANUL ŞI CAŞUL A fost ziua de Paşti, bunoară ca astăzi, şi ţiganul s-a dus pe goştie la nănaşu-so român, care tocmai se dezmierda, la masă lîngă un blid plin de strujele de caş. Ţiganul dînd a 309» mulţumi la intrare după obiceiul Paştilor, o nu-i tresare limba din ţîţîni de lăcomia caşului, zi tu ! şi zice : — Caş-o înviat nănaş ! F. POP., I (1893), nr. 13, p. 113 Vezi Typol, bibi.; tip 3591. Este atestat în Transilvania. ŢIGANUL PE LA NAŞU-SÂU Un ţigan s-a dus şi el pe la naşu-său, pe care l-a găsit tocmai la masă. Cum naşu nu-şi mai văzuse cam de mult finisorul şi cum îi ardeau călcîiele de dorul lui, îl pofteşte numaidecît la masă. Dar ţiganul, care aşteaptă să fie poftit de mai multe ori, zise cu gura cam moale că nu mănîncă şi că e sătul tobă. Atunci nasu şi-a crezut pe cuvînt pe finu-său şi nu l-a mai supărat cu vorba. După masă, naşa a pus oala cu sarmale între sobă şi fiindcă era searâ, ţiganul s-a culcat la naşu-său. Dar cum lui îi înghiorţăiau maţele de foame şi cum sarmalele dintre sobă îi făceau mereu cu ochiul, nici chip, să poată dormi. Se suci la deal, se învîrti la vale, strînse din ochi, dar nimic. Ii scăpărau ochii după oala cu sarmale. Atunci ţiganul, plin de •ciudă, lovindu-şi ochii cu ghioldul, zise : „Dormiţi ochi, fire-ţi ai... ori şi vouă vă e foame“ şi binişor se întinse către oală. Naşa, care văzuse şi auzise văicărelile lui finu-său, tocmai văzu că ţiganul pune mîna pe sarmale, făcîndu-se că strigă la pisică, zice : „Ptuţ, fire-i a...“ şi punînd mîna pe un scaun, loveşte pe ţigan tocmai în creştetul capului. Cum ţiganul «era chel în cap, a murit din lovitura asta, cu gîndul la sarmale. GHILUŞUL, II (1914), nr. 5—6, p. 4 Vezi Typol. bibi.; tip 3592. Este atestat în Muntenia şi Moldova. Variante: 2. Ţiganul la cumătru-său, NEAM. ROM. POP., VI (1915), nr. 37, p. 580. :310 3. Ţiganul la cumătru-său, „I. CREANGĂ”, VIU (1915), nr. 12, p. 340 (Vîrful Cîmpului—Botoşani). 4. S-a mai depărtat (T. Pamfile), NEAM. ROM. POP., XII (1921), nr. 24, p. 472. 5. (Fără titlu) ŢĂRĂNISM., V (1929), nr. 30—31, p. 12. 6. Adormiţi ochi, ALB. Buc., XL (1937), nr. 29, p. 454. 7. Ţiganul flămînd şi somnoros (T. Pamfile — Fără titlu), B.A.R.S.R. 5094, 1 416. 8. Adormiţi ochi, Adam, Glume ţărăneşti, p. 65. 9. Adormiţi ochi, ALB. Buc., XLII (1939), p. 302. [JAMARO LA PAPARO] Cică un ţigan odată fugise de acasă de răul soacrei sale» cu care nu se putea împăca. Şi tot umblînd el din sat, în sat, numai că nimereşte la o stînă unde îl apucă noaptea. Ciobanii care se brodiră tocmai la masă, îl poftiră şi pe el să mănînce cu ei. Dar ţiganul, făcînd pe mofturosul, nu se aşeză la masă şi cu toate că ma-ţele-i înghiorţăiau de foame, răspunse cu gura moale : — Lasă bre, românico, că n-am plecat eu nemîncat de la soacră-mea. Acum ţiganul stătea pe un scaun în colţul sobei şi aştepta ca doar, doar, l-or mai chema ciobanii la masă. Dar aceştia mîncară, i-aşternură şi ţiganului un ţol pe jos şi-l poftiră să se culce, stinseră opaiţul şi se culcară şi ei. Ţiganul se culcă, dar nu putea să doarmă de foame şi se zvîrcolea de parcă ar fi fost culcat pe urzici. Văzînd că e noaptea pe jumătate şi el nu mai adormi, se necăji pe ochi, că nu vor să se închidă şi le zise cu glas tare : — Da-nchideţi-vă odată că doar nu v-o fi şi vouă foame ! Ciobanii auzindu-1 ziseră : — Da bine mă, ţigane, parcă spuneai că nu ţi-e foame, că ai mîncat la soacră-ta. 311 Noi ne-am făcut datoria şi te-am chemat la masă. — De românico... de chemat m-aţi chemat, dar ce folos n * V, -;•*'■ f'^’v '-■ v\ ■\'"'’ ’ 'V ''V ' > i. ■’: ' V '"•'‘t' '\‘ '' ^ :\, VW*' *f<\ t$'L ^ ^ \^% ? ^4<7,' / 1 ; 1 -r. * ?, v * ** ^ i -v-r* r ,/ ,'-<'.iî;' 1 a,;./. ^ *•'•:• \ *,',vv V !x ' ,,4, V'‘»\Vf‘\\ f’ .'**'; «i ' ' (' .v “?<'■< 4K ,i |^V; 7, 1' *' l»' \ * ** *n J^'§-< > ^\ >VJ ,s f^’j / ,s' »' J,J y,rW 1# * f J /• A * r V t-i ' v.'4'- U" % ,r - 1 ^ !fj! li ' * ' J ^ V ^ *> ^ t i4<ţ V l ^ ^ f j*- f ^ i *^V * > uţ JTv ^. $ f ^ ‘i '. î *■ V^' ‘ r V v W ^ i' j > *' ^ •'», ‘ATiH^'' < H ''•‘W4 *• i l...1. ’....' ,.>M.J:. ,>.■:.. ,,*i ,f,i ..'... :,, ‘,.• . .li ^2a,.,L^Â'L-; /f <, ‘ ^ f « T £ h \^\%:r. :‘ V 1 f‘‘T\? s'v ' 'V Y"?'\l ^ '\’î *\"’ / !% ■'> > /r*J\ ' <’ V* ‘‘ ' ^r\V V-, f vtd*/,''- ‘‘tt •’ ,J.' V ** 1 r < r ''■'3-' -;. ’•■■>-: v': 'il ^ 'V; v;.‘,,t,.'r Vrc> v vv4 ^ K^'1- »! 11 i»‘-:- • ■ *:"i>.;;1 • r'.i,-; ^HH- *'>;;%!/ "'. -!f^S;^>V.:V.' ::;S^ff-'mr :;'fe‘.v> "■'S;wv ^ ivs',';,vk ^wvţi;.(,C“'; ^11' r-'x4.'!-’K''■'.^■'*■':■:«<■.'. r^i'.:1vî%/'-'ur.J • 'A' ,'.;|y• 'V~ •..îv^.^.^. v'a','1 ’ •-; ^ ^ -n: . *■ $$'T:v.?ţV ’i' ■?••; ?cs'r.v;ry■;'- '.■» »■/: : h%& VTV* ;V'V'Vf' ;:;,k^;: :,L -,r\vi;;.^r*': % {iv^: '■ \v % ' - ,< A ; r,v. f» 4 * k i/ *• , v>\*wm> .'/»> I v,>k |y>K; .>;u;,-;‘, kvn>■ iV;-W'',;•'■'v^.’^i'.^ ^rs ' 'M^:5iT,fv .H ->^;'-',v; "r\ X?'\ ’ /■/: ^ : * ■ <:■'.*! i-ir^■; i??:4^' ■■ >< "'v KM,- < V f fWT;f^ f S^'y- < T-' ■' '•''0 MW ;r ^ ■A^- ^■iv. ■•>"•/, "x;w r-M •■„f v: ^o: ^^ ■ * /ţ. v, «ţ, ^ >*V \V\*, ‘A /Î . ‘ (>'n .. ,» î»*vtfk1 A / ^ r Av^v’.v' n >..,!..!■>. >....j.*„*js Ja>..,k..t .'J iw.'.v.*',. , /*!*. ___#t „ l»--#,- *, v> jr‘ V;, tâV<: 'M *.' --P? &'!-'':,v.v fr' ;V;:': fecîş^/^ "i I? s * i 4 i^y,.‘', r.v,-' KfeS * h, , \» v ^i!> 55 WrV} '%• l' îi ii *' i: .\ it \H ii :%iy^''A:*h •* ;'' " t " <. w -i1"-1' \ }r> , *Tr^»',V , ' . « +‘,> ? S, ..Vi, VA a, , -){ ■! . ^ ^ l ,J( tV1' ' 4; . / ^ 4,4 vF „ , » v^/ ' ^ T>"v' ^■r:i Vfv,; '!'‘ } 'r |‘ 1 h* 1 , ^ t A f 'i * / i‘ ^ \l ^ xi-v- ^ ^ ivfj, A t-J) ■■: ■%’•'! ■>■ inr:S > ^' I' 1 •• ^-r' • 'A vv? M ‘ * '■>'■'