Coperta : NICOLAE SlRBU NICOLAE STOICA DE HAŢEG SCRIERI CRONICA MEHADIEI Şl A BĂILOR HERCULANE POVEŞTI MOŞĂŞTI ŞCOLARILOR ROMÂNEŞTI VARIA Ediţie întocmită de DAMASCHIN MIOC şi COSTIN FENEŞAN EDITURA FACLA Timişoara, 1984 INTRODUCERE Cronicarul bănăţean Nicolae Stoica de Haţeg s-a născut la Mehadia, în noaptea de 23 spre 24 februarie 1751, şi s-a stins din viaţă în aceeaşi localitate, in vîrstă de 82 de ani, la 6 ianuarie 1833. Mediul de continue prefaceri social-politice, economice si culturale pe care îl oferea Banatid în a doua jumătate a veacului al XVIII-lea şi la începutul celui următor i-a influenţat puternic personalitatea şi modul de gîndire. A învăţat în satul natal, în limba română, vreme de cinci ani; apoi, alţi şapte-opt ani — între 1763 şi 1770 — a urmat la trei şcoli din Timişoara : sîrbească, germană şi iezuită, ultima de limbă latină, reuşind să-şi însuşească bine germana, sîrba şi puţin latina. Instrucţia şi-a împlinit-o după anii de şcoală, prin lecturi asidue şi variate, izvorîte dintr-o puţin obişnuită sete de cunoaştere, şi prin contactul cu unii dintre învăţaţii vremii sale, români şi străini. Retras cam în grabă de la şcoala iezuită de către tatăl său, de teama de a nu fi convertit la catolicism, serveşte ca tălmaci împăratului Iosif al 11-lea, cu pnlejul vizitelor acestuia în Banat, precum si generalului Pa-piUa; cel din tirmă îl cere părinţilor pentru armată, ca să devină ofiţer, dar aceştia se opun. Intre 1773 şi 1775 îl aflăm în slujba episcopului de Timişoara, Vi-chentie Ioanovici Vidac. Se întoarce apoi acasă, încercînd să ocupe altă slujbă, dar nu reuşeşte, din cauza opoziţiei lui Papilla, care, date fiind isteţimea şi cunoştinţele de limbi străine ale tînurului Nicolae, îl vrea ofiţer de grăniceri cu orice preţ. în ianuarie 1776 se căsătoreşte cu Natalia, fiica protopopului de Caransebeş, Gheorghe Ilinescu. Toată iarna 1776/1777 mwiceşte, alături de alţi consăteni, la scoaterea lemnelor din pădurile Mehadiei, Ajunge să solicite chiar şi un post de pădurar, dar şi acesta îi este refuzat de către Papilla. în primăvara anului 1777 este chemat ca învăţător la Corni, urmînd a fi plătit de săteni în natură, dar şi cu ceva bani. Aici se şi hirotoniseşte diacon, apoi preot. I între 1777 şi 1788, Nicolae Stoica ia parte la sfinţirea unor steaguri ale regimentului grăniceresc valaho-ilir, unde ţine cuvîntări, participă la tîrnosirea unor biserici din Banatul de sud, obţine iertare pentru cete de haiduci, pe care-i vizitează în munţi, trece de mai multe ori pe la superiorii săi din Vîrşeţ şi Carlovăţul Sremului. în cele din urmă face cunoştinţă cu doi dintre învăţaţii luminişti sîrbi, istoricul îovan Raid şi literatul Dositei Obradovici. în 1778/1779 şi în 1785 este înrolat ca preot militar în batalionul, respectiv regimentul româno-sîrb de grăniceri, mobilizat pentru campaniile din Prusia şi Ţările de Jos; dar cel mai însemnat eveniment din viaţa lui Nicolae Stoica îl constituie participarea sa la războiul austro-turc din anii 1788—1791, tot ca preot militar, precum şi ca tălmaci. Vreme de aproape trei ani, luind parte la întreaga campanie din Banat şi din Craina Timocului, el împărtăşeşte întocmai soarta ostaşilor. Faptele de război trăite le descrie în cele trei cronici ale sale: Cronica de la Cornil, Cronica Banatului2 şi Cronica Mehadiei 3 în afara slujbei de preot şi de tălmaci de limbile română, sîrbă şi germană, Sfcoica a lucrat cîteva luni la un spital militar din Bozovici, în toiul unei epidemii de tifos exante-inatic si de holeră. în 1792 a fost numit director al şcolilor româneşti din regiunea graniţei bănăţene şi protopop de Mehadia. Cu rîvnă deosebită s-a apucat îndată de lucru, interesîndu-se îndeaproape de toate cele ce intrau în competenţa sa: şcoli săteşti, biserici, dăscălit simbrii, cărţi de şcoală şi de cult, protocoale ctc. Deşi situaţia rămasă în urma războiului nu era deloc uşoară, reuşeşte în scurt timp să îndrepte lucrurile. în 1795 se mută de la Corni la Mehadia, reşedinţa protoprezbiteratu-lui. Aci ctitoreşte şcoala şi biserica, apoi biserica de la Băile Herculane. Comandă cărţi de şcoală şi pentru biserici la Viena, Buda, Blaj şi Rîmnic. Viz\Xea?:ă adesea şcolile şi bisericile din protopopiatul său şî dă numeroase circulare, a. căror însemnătate o vom releva mai jos. Trăiîid într-o regiune în care urmele vieţii materiale romane se întîl-nesc la tot pasul, Nicolae Stoica va căuta să adune cit mai multe obiecte ce puteau evoca trecutul Banatului,: monumente funerare, statui, pietre cu inscripţii, monede, documente. A cercetat si, terenul, făcînd însemnate descoperiri arheologice, antice sau medievale, la Sviniţa, Plugova, Petmc, Băile Herculane şi în alte locuri. Din numeroasele rămăşiţe istorice adunate, mărturii grăitoare ale traiului strămoşilor pe aceste meleaguri, ] Vezi N. Iorga, Observaţii şi probleme bănăţenet Bucureşti» 1940, p. 105—112. 2 Editată de Damaschin Mioc : ediţia I, Editura Academiei, Bucureşti, 1069 ; ediţia a IT-a, Editura Facla, Timişoara, 1981. * Mehadier Chronik, editată de Damaschin Mioc şi Adolf Armbruster, Editura Kritorion, Bucureşti, 1980. ÎI iniţiază un muzeu la Herculane. A strîns şi o bogată colecţie numismatică* S-a interesat totodată de etnografie, folclor4 şi poezie5. Setos de cunoştinţe noi şi variate, 5-a instruit continuu, atzt cît posibzZi-'îâtiZe z-au permis, m condiţiile în care şi-a dus viaţa şt activitatea intr-un sat din marginea Banatului. Biblioteca lui număra, în 1821, nu mai puţin de 263 volume, în limbile română, germană, szrbâ, latină, franceză şi italiană. Cele mai multe erau de istorie, dar nu lipsesc nici cele de beletristică, didactice, religioase, de economie, dicţionare etc. Adept al luminismului de tip germanic, cu înclinări mai mult spre rezolvarea problemelor culturale decît a celor de ordin social, credea cu tărie în binefacerile culturii, în rosturile ei de temelie pentru ridicarea neamului său obidit, rămas în urma altora din cauza unor vicisitudini aparte. Prin întreaga lui activitate, a căutat să trezească în cei al căror îndrumător firesc era — românii din regiunea graniţei bănăţene — interesai pentru cultură, dragostea pentru şcoală şi gustul pentru lectură. Spre acestea se îndreaptă numeroase îndemnuri ale sale, ca şi aproape întreaga-i operă. Nicolae Stoica a fost în contact direct sau în corespondenţă cu multe personalităţi de seamă ale epocii, precum generalii imperiali PapiUa şi Petru Duca, învăţaţii sîrbi Teodor îancovici, Iovan Raid şi Dositei Obra-dovicL ca şi conaţionalii săi Petru Maior, Dimitrie Eustatievici, Damaschin Bojîncă şi mai ales Tudor Vladimirescu, de toţi aceştia fiind preţuit, iar de urii şi elogiat în scris. în Banatul natal, el s-a impus ca o figură populară, iubit de românii săi şi stimat de şvabi şi de sîrbi, despre care vorbeşte cu simpatie şi consideraţie. Viaţa cronicarului n-a decurs lin, dar toate greutăţile pe care le-a avut de suportat, unele profund personale — şi-a înmormîntat fraţii, soţia şi pe toţi cei 14 copii — nu l-au doborît şi nici nu i-au schimbat firea optimistă şi încrederea în oameni, în viitorul poporanilor săi, cărora îndelungă vreme le-a fost îndrumător şi exemplu. Nicolae Stoica a scris mult şi variat; în total 11 lucrări (manuale didactice, cronici, povestiri, poveşti, cîntece), în limba română pentru ai săi, în (jcnnană şi în sîrbă pentru alţii, cu dorinţa manifestă de a face cunoscute faptele memorabile din istoria poporului român, ca şi obîrşia lui aleasă. Dar, cu excepţia contribuţiei sale la cele două manuale, nici una nu a fost 4 Damaschin Mioc, Elemente de etnografie şi folclor la cronicarul Nicolae Stoica de Haţeg, în „Revista de Etnografie şi Folclor", t. 18 (1973), nr. 4, p. 299—309. 5 Vezi : Nicolae Bocşan, Manuscî'wc bănăţene din secolul al XVIII-lea, în „Studii de limbă, literatură şi folclor*1, IV (1978), Reşiţa, p. 421—431 ; Damaschin Mioc, Cîntece religioase compuse sau adunate de cronicarul bănăţean Nicolae Stoica de Haţeg, în „Mitropolia Banatului", XXXIII (1983), nr. 3—4, p. 219—232. III tipărită in timpul vieţii, fapt pentru care cronicarul bănăţean a rămas pînă în vremea din urmă prea puţin cunoscut Lucrările sale, în ordinea scrierii, sînt următoarele : L Catehismul Mic, alcătuit în urma sinodului de la Carlovâţ din 1774 si tipărit la Viena în ediţie trilingvă, sîrbă-română-germană în 1776—1777 Partea ultimă a fost tradusă de Stoica din sîrbă în română. 2. Cartea de mină a dascălilor, o metodică felbigeriană, tradusă din germană în română de Stoica şi de arhimandritul Foldvâri de la Vîrşeţ, în 1776—1777 ; a cunoscut mai multe ediţii. 3. Cîntece. O culegere alcătuită între anii 1778 şi 1795, cuprinzînd texte laice şi religioase, pi'oprii sau adunate după alţii, (Vezi mai jos), 4. Scurtă cronică a războiului din 1788—1791 sau Cronica de la Corni, scrisă probabil paralel cu evenimentele, 5. Scurtă istorie a Banatului (în limba germană). Redactată în 1815, la solicitarea comandantului regimentului valaho-ilir, urmînd să servească unui învăţat străin, care alcătuia atunci o istorie a Ungariei6* 6. Sîrbii in Banat (în limba sîrbă). Datată 1816, ca răspuns la un chestionar amănunţit al episcopului de Vîrşeţ-Caransebeş. 7. Faptele lui Hercule (1817), O prelucrare a unor cunoscute legende in legătură cu eroul grec. 8. Viaţa Iui Alexandru cel Mare (1825). Traducere din germană şi prelucrare a operei lui Curtius, pentru uzul şcolarilor români, 9. Cronica Banatului. Principala operă a lui Stoica, la care a lucrat mai bine de doi ani, între 1825 şi 18277. 10. Cronica Mehadiei şi a Băilor Herculane (în limba germană). Scrisă în anul 1829, cu caractere gotice s. 11. Poveşti moşăşti, şcolarilor româneşti (1830). (Vezi mai jos)*. Aşadar, opt lucrări în limba română, două în germană şi una în sirbă. La acestea se pot adăuga numeroasele circulare adresate preoţilor din subordine, în calitatea sa de protopop, însemnările pe diferite cărţi i^echi şi manuscrise, catalogul bibliotecii sale (1821), catalogul monedelor care-i alcătuiau colecţia (1830) şi diferite scrisori către superiori* Ansamblul acestora ne redau /zgura complexă a cronicarului. Volumul de faţă cuprinde cîteva dintre lucrările lui Nicolae Stoica, pe care le-am găsit în ultima vreme, precum şi unele mostre din opera sa minoră. 6 Este, probabil, vorba de Ignaz Aurel ius Fossier şi de a sa Istorie a Ungariei (Geschichte der Ungarn ...) în zece părţi, Leipzig, 1812—1825. 7 Vezi nota 2. 8 Vezi nota 3. 9 Date mai amănunţite despre viaţa şi opera lui Nîeolae Stoica de Haţeg — în introducerile la Cronica Banatului, ed. a IÎ-a, p, 5—46, şi Mehadier Chronik, p. 7—43. IV CRONICA MEHADIEI ŞI A BĂILOR HERCULANE * Traducere din Hm ba germană si note de Costin Feneşan. Prefaţă de Da-rr.aschm Mioc. PREFAŢĂ Ca majoritatea lucrărilor lui Nicolae Stoica, nici cea de faţă nu are un titlu dat de eL L-am atribuit noi, întrucît cel mai larg spaţiu a fost acordat istoriei Mehadiei şi Băilor Herculane. în cuprins, cronicarul îi zice uneori : Povestiri sau ciudăţenii ale districtului Mehadiei (Erzăhlungen oder Merkwurdigkeiten des Mehadier Districts). 1. Manuscrisul. Autograf al cronicarului, cu excepţia foii de titlu, originalul Cronicii Mehadiei şi a Băilor Herculane cuprinde 106 pagini, în numerotarea autorului, format 29,5X23 cm. Se păstrează la Muzeul Naţional din Vîrşeţ (Narodni Muzej — Vrsac) din R.S.F. Iugoslavia, sub nr. I—364. Pînă să ajungă în muzeu, manuscrisul a trecut prin mai multe mîini, o vreme fiind considerat pierdut După moartea cronicarului, împreună cu alte manuscrise, s-a păstrat în familie, la un nepot al său, Isaia Stoica de Haţeg, unde l-a consultat istoricul bănăţean Patriciu Drăgălina. O vreme a fost apoi în posesia omului de cultură orăviţean Simion Mangiuca, de unde trece în mîinile istoricului german Leonhard Bohm clin Biserica Albă (Bela Crkva, R. S. F. Iugoslavia), care l-a folosit drept izvor pentru lucrarea sa de istorie a Banatului b în august 1867, manuscrisul se afla la Bohm ; acesta îi dă şi un titlu, scris ou caractere latine, apropiat de felul cum numeşte lucrarea chiar cronicarul, în cursul povestirii. Pînă în 1945 nu s-a mai ştiut nimic de el; atunci a fost recuperat din deşeuri de hîrtie, La Biserica Albă, de către directorul muzeului din Vîrşeţ, Rastko RaSajski, care ne-a pus la dispoziţie un microfilm şi căruia îi mulţumim şi pe această cale. Scrisul cronicarului, cu caractere gotice, este frumos, clar şi îndeajuns de citeţ; fac excepţie unele pagini cu ştersături, intercalări înghesuite între rînduri, ca şi unele adăugiri marginale. 2, Structura cronicii. Concepţia şi metoda. După cum mărturiseşte autorul, lucrarea a fost scrisă la rugămintea unor prieteni ai săi, germani, dar şi din însărcinarea autorităţilor grănicereşti. Poate că şi de aceea, Cronica Mehadiei este mai bine organizată decît Cronica Banatului. Ea se structurează în nouă secţiuni, purtînd titluri date de autor, fiecare cu mai multe paragrafe. Secţiunea I, cu patru paragrafe, cuprinde cauzele care l-au îndemnat la scris ; secţiunea a Il-a, tot în patru paragrafe, se ocupă de războaiele romanilor cu geto-dacii ; secţiunea a IlI-a, cu cinci paragrafe, este consacrată populaţiilor migratoare ; secţiunea a IV-a, cu două paragrafe, are drept subiect pătrunderea otomanilor în Europa şi înaintarea lor în Pe- 1 1 L. Rohm, Ceschichte des Temeser Banats, Leipzig, 1881, I—II. 3 ninsula Balcanică; secţiunea a V-a, cu nonă paragrafe, cuprinde relatarea a tot felul de legende, corelate cu urmele arheologice, numismatice şi cu toponimia regiunii Mehadiei; secţiunea a Vl-a, cu zece paragrafe, se ocupă de războiul austro-turc clin 1788—1791, cuprinzînd mai ales memorii ale autorului, participant la ostilităţi, şi constituind partea cea mai plină de originalitate clin întreaga cronică ; secţiunea a Vil-a, cu 15 paragrafe, consemnează o istorie a Băilor Herculane ; secţiunea a VlII-a, cu două paragrafe, este o revenire la unele legende legate de regiune; secţiunea a IX-a, cu 11 paragrafe şi o anexă, se ocupă de staţiunea balneară Heroulane, aşa cum se prezenta în vremea sa, ca şl unele evenimente din tinereţea autorului, legate de haiducii din Almăj şi, de asemenea, unele vindecări „miraculoase14, înfăptuite de el. în anexă, o preţioasă autobiografic, cu multe date care nu sc? află decît aci. Manuscrisul se încheie cli un cuprins. Deşi s-ar părea, după mulţimea şi varietatea subiectelor abordate, că lucrarea ar fi lipsită de unitate, totuşi, întreaga expunere şi toate evenimentele narate converg spre acelaşi subiect : Mehadia, Băile Herculane şi regiunea clin jur. Pornind de la aşezarea geografică, de la ruinele existente în regiune, de la bogatele rămăşiţe arheologice şi numismatice, ca şi de la unele legende, cronicarul prezintă sintetic trecutul regiunii natale, vreme de mai bine de un mileniu. Pentru a nu fi acuzat de fantezii, precizează de la început ca va scrie atît întîmplări reale, cît şi închipuiri şi anecdote, toate însă legate de Mehadia şi Heroulane. în modul de gîndire al cronicarului se descifrează ou uşurinţă influenţa mai multor factori, printre care, îndeosebi, instrucţiunea primită, lecturile şi mediul social în care a trăit. Şcoala germană, la care şi-a făcut parţial educaţia, creaţie a despotismului luminat habsburgic, i-a inspirat autorului cronicii unele din ideile şi ţelurile sale. Principalele elemente din gindîrea luministă—umanitarismul, toleranţa religioasă, instrucţiunea pentru popor — se găsesc răspîndite în tot cuprinsul cronicii de faţă, ca de altfel, şi în Cronica Banatului. Lecturile l-au înrâurit mai ales în privinţa marilor probleme ce-i fră-mîntaiu atunci pe protagoniştii Şcolii Ardelene : originea latină a poporului român şi continuitatea sa la nordul Dunării. O influenţă mai adincă asupra mentalităţii, a concepţiilor cronicarul ui, a avut-o mediul social în care a trăit şi şi-a desfăşurat activitatea. Viaţa petrecută în mijlocul ţăranilor a lăsat unme puternice în felul său de a gîndi şi acţiona ; ia nici un alt cronicar român nu-şi găsesc atît de firesc expresia sfătoşenia, bunul-simţ şi demnitatea ţăranului român. Cucerirea şi romanizarea Daciei sînt redate în ambele cronici — cea a Banatului şi cea a Mehadiei şi Băilor Herculane — cu multe amănunte, după izvoarele pe care le-a utilizat; în problema continuităţii însă, pe lingă argumente mai vechi, ale înaintaşilor, pe care le împărtăşeşte, Stoica se străduieşte să aducă şi altele. Plecînd de la situaţii din vremea sa ori petrecute nu cu multă vreme înainte (în special războaiele cu turcii), el ajunge la constatarea uneia din permanenţele istorice ale poporului român : adăpostirea în munţi şi în păduri în vremurile de grea restrişte, ori de ci te ori năvălitorilor nu li se putea opune o forţă locală în stare să 4 le reziste. Admite o retragere a armatei şi oficialităţilor romane în sudul Dunării, aşa explicîndu-se şi existenţa românilor în Peninsula Balcanică, dar mai mare parte a populaţiei romanizate a rămas pe loc, retrasă în munţi şi păduri, unde a cultivat pămîntul şi s-a ocupat de creşterea vitelor. Urmele arheologice din munţii Banatului, pe care el le cunoaşte bine, îi servesc drept argumente pentru susţinerea tezei continuităţii. Astfel de urme, spune el, se află nu numai în Banat, ci şi în Ardeal, Ţara Românească şi Moldova. Şi se străduieşte să le aducă la cunoştinţa germanilor, îndeosebi a ofiţerilor de graniţă, mulţi dintre ei fiindu-i prieteni, scriin-du-le în limba lor. Din pâcate, Nicolae Stoica n-a avut nici formaţia unuî istoric şi nici posibilitatea de a cunoaşte scrieri fundamentale despre istoria veche europeana. Numeroasele erori - prezente mai cu seama în părţile din Cronica Mehadiei referitoare la evenimentele ce se petrec în antichitate şi la începuturile evului mediu - sînt explicabile, daca ţinem seama câ şi-a scris cronica într-o epoca de început, „romantica7' a cercetării istorice moderne, epoca în care confuziile de geografie şî interpretare erau numeroase. între acestea se încadrează - avînd în acelaşi timp un substrat naţionalist, politic - şi „teoriile77 neştiinţîfice privind cucerirea succesiva a Daciei de către alte popoare şi cele privind pendulările slavilor, germanilor şi ungurilor peste aceste zone 2. Şi aici, ca de altfel în toate scrierile sale, cronicarul se dovedeşte un profund iubitor de neam. Glorificarea trecutului, a faptelor de arme ale românilor, mîndria apartenenţei etnice, aversiunea faţă de cotropirile străine şi faţă de războaiele aducătoare de mizerie sînt tot atîtea forme de manifestare a ataşamentului faţă de poporul său. Este încrezător în viitorul poporului român şi mîndru de originea lui nobilă, ca şi de darurile sale naturale. Cu satisfacţie, atrage atenţia asupra faptului că cei mai iscusiţi comandanţi de oaste ai Ungariei medievale, ca Iancu de Hunedoara, Matiaş Corvinul şi Paul Chinezul, au fost români de origine. Stăpînirea otomană în Banat este socotită ca una dintre cele mai mari năpaste pe care provincia le-a avut de indurat. Cronicarul priveşte relaţiile sociale prin prismă iimanitară. Faţă de mişcările cu caracter social din trecut sau din vremea sa are o atitudine de înţelegere în ce priveşte revendicările, însă dezaprobă mijloacele violente. Arată o mare simpatie faţă de forma acută a luptei de clasă în Banatul vremii sale, haiducia sau, cu numele ei bănăţean, lotria. pe care caută să o şi explice. în general, cauzelor evenimentelor li se dau explicaţii naturale, intervenţia divinităţii fiind ignorată de cronicar, ou toate că era slujitor al bisericii. Spre deosebire de istoricii Şcolii Ardelene, Nicolae Stoica nu-şi citează sursele de informare, procedînd ca majoritatea cronicarilor, fapt pentru care îl şi considerăm cronicar şi nu istoric. Pentru scopul urmărit, de a prezenta, pe sourt, străinilor istoria locurilor sale natale, citarea izvoarelor este socotită ca lipsită de sens şi îngreuind în mod inutil lectura. 2 Pentru istoricul problemei, vezi, N. Stoicescu, Continuitatea românilor, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică * Bucureşti, 1980. 5 Cît priveşte scrierile adresate conaţionalilor săi, în speţă celor localnici, avînd în vedere şi nivelul lor de cultură, cronicarul îşi dă seama că numai datele seci ale istoriei, redate în mod erudit, devin neatractive. De aceea se apleacă şi spre istoria fabulată, spre faptul divers, sentimental sau amuzant, inserînd în lucrare şi multe povestiri, legende şi chiar anec-dote; precizate ca atare, ele nu afectează cîtuşi de puţin sinceritatea şi obiectivitatea cu care povesteşte evenimentele. 3. Valoarea istorică* Pentru cea mai mare parte a cronicii de faţă, Nicolae Stoica se vădeşte tributar surselor germane şi sudslave, îndeosebi sîrbeşti, pe care Ie foloseşte. Asemenea surse erau tributare la rîndul lor unor concepţii ce căutau sâ explice, de multe ori fantezist, istoria respectivelor popoare şi să justifice cuceririle sau pretenţiile teritoriale ale marilor imperii3. Partea cu adevărat originală este cea memorialistică, din secţiunea a Vl-a, cuprinzînd relatarea războiului austro-turc din 1788—1791, Prin ineditul multor informaţii, ea constituie un izvor de primă importanţă atît pentru istoria regională românească, cît şi pentru istoria războiului însuşi. Informaţiile cu caracter militar, despre unităţile austriece participante la război, comandanţi, luptele purtate, despre voluntarii români din Ţara Românească în armata imperială, despre unele misiuni diplomatice sporesc valoarea cronicii. Cu multe amănunte sînt redate rezistenţa grănicerilor la „Peştera lui Veterani lS cucerirea ei de către otomani, date care nu ştim să se mai afle şi în alt izvor contemporan. Cruzimile faţă de populaţia civilă românească şi faţă de prizonieri, luările masive în robie şi masacrarea copiilor şi femeilor sînt descrise ou multă veridicitate, dar şi cu aversiunea omului care nu poate concepe aşa ceva. Originală este şi secţiunea a VlI-a, cuprinzînd descrierea băilor de la Herculane, a amenajărilor ce s-au făcut în vremea sa, a importanţei şi faimei pe care staţiunea a dobîndit-o în toată Europa, Socotim importante şi datele numismatice ale cronicarului, unele cu legendele monedelor, aşa cum le-a citit el ; de asemenea, autobiografia de la sfîrşitul lucrării. 4. tavoarele* Deşi nu-şi indică sursele de informare, din investigaţiile întreprinse reiese că principalele lucrări care au stat la baza celor scrise referitor la istoria mai veche a românilor, a altor neamuri, ca şi a regiunii natale aparţineau lui Schrock, Welt-Geschichte..,, lui Griselini, Versuch einer naturlichen und politischen Geschichte des Temesioarer Banats.. ., şi lui Iovan Raici, Istovija raznih slavianshih naroda ... (Istoria diferitelor popoare slave). De asemenea, a folosit izvoarele arheologice, numismatice şi epigrafice, pe măsura descoperirilor proprii sau ale altora. 5. Limba şi stilul* Germana folosită de cronicar este cea vorbită în Austria, varianta din administraţie şi armată, cu destul de mulţi termeni preluaţi din latină şi adaptaţi nevoilor. Stilul concis, adesea eliptic îngreuiază uneori înţelegerea corectă a sensurilor. în cuprinsul cronicii întrebuinţează uneori şi cuvinte sau expresii româneşti, atunci cînd simte nevoia unei precizări. a Pentru discuţiile istoriografi ce din acea epocă şi implicaţiile lor politice şi naţionale, vezi N. Stolcescu, op. cit., în special p. 23—41, cu bibiiografia. 6 Simple povestiri (cronografie) sau curiozităţile memorabile ale districtului Mehadiei, in Banatul Timişoarei, scrise astfel în nemţeşte, în 1829, de către bătrînul protopop din Mehadia, Nicolae Stoica de Haţeg, pentru amatori şi pentru a sa proprie distracţie, acum în al 79-lea an al său, fără ochelari. Că această copie a fost găsită conformă ou originalul, adevereşte Leonhard Bohm Biserica Albă, 12 august 1867 CUVlNT ÎNAINTE Către binevoitorul cititor ! în vremea cînd Moise, cel mai vechi istoriograf, a prezentat şi a povestit cea mai mare operă de creaţie a hri Dumnezeu cel Prea înalt, cum Dumnezeu a lăsat să fie şi să sc facă lumină, cer şi părnint {Geneză, cap. I, vers. 12), nevinovaţii israeliţi nu numai că n-au contrazis nimic, ci au primit ca pe o sfinţenie dumnezeiască şi au ţinut la mare cinste tot ceea ce scrisese profetul, încît însuşi Mintuitorul nost nu Iisus Hristos a spus despre Natanail: „Iată un israelit adevărat, în care nu este nici o înşe-lăciune“ (Ioan, cap. I, vers. 47). După înfricoşătorul potop Dumnezeu i-a hărăzit lui Noe noi griji (Geneză, cap. VIII, vers. 22). între alte daruri dumnezeieşti, precum existenţa în toate timpurile a unor bărbaţi însufleţiţi de muncă asiduă şi rugăciune sinceră, Părintele a dat acelora (care l-au rugat pentru acest lucru) gînduri bune spre meditaţie şi înţelepciune, pentru ca ceea ce au aflat nou şi au auzit să le transmită prin viu grai copiilor şi urmaşilor lor ; unele dintre acestea le-a lăsat şi în scris. Har şi slavă Domnului, că astfel de scrieri există şi în limba noastră românească, şi cu cît va trece mai mult timp, ou atît vor ieşi mai multe la lumină* Nu este în intenţia mea să-i învinuiesc aici pe istoricii luminaţi, că ar fi omis în lucrările lor evenimente însemnate şl memorabile din istoria lumii şi că le-ar fi trecut sub tăcere ; unele nu le-au cunoscut, iar altele le-au nesocotit, şi astfel au rămas îngropate în veşnica uitare. Nu î Doar ca urmare a rugăminţilor prieteneşti ori din însărcinarea autorităţilor a trebuit să meditez şi să scriu despre aceste meleaguri, pornind de la lucruri cunoscute, dar şi de la unele întîmplări memorabile, aflate pe alte căi, şi ale căror plăsmuire şi anecdote sînt îndoielnice, aşa cum ar fi localizarea cetăţii Mehadîa, legată de războaiele cu turcii din aceste părţi, descoperirea Băilor Heroulane şi situaţia ruinelor sau a resturilor unor vechi turnuri şi cetăţi romane de aici, peşterile naturale şi descoperirea de mone.de şi antichităţi romane şi greceşti, tot de aici, care, toate, merita atenţie. 9 Cu acestea toate mi cred că am făcut vreun pas în istorie, ci am scris numai o nouă operă, fără a dezvolta originea lucrurilor, pe care să o ofer apoi amatorilor, în speranţa că le fac plăcere. Iar ca să nu fiu batjocorit ca un ibătrîn popă valah, am repetat unele probleme de mai multe ori, pentru a-mi întări gîndurile şi povestirile. Semnat în Mehadia, la 4 octombrie 1829, Nicolae Stoica de Haţeg m.p. protopop N. B, Ozael, oracolul delfic al lui Amon, răspunde cu greutate. De cele mai multe ori presupuneri şi anumite lucruri cu dublu înţeles. Alţii pot mai bine, eu însă nu. Pe cît de caraghioase ar părea aceste gînduri ale mele pe atît merită totuşi să nu lie tratate cu o simplă batjocură. 10 SECŢIUNEA ÎNTÎI DESPRE CAUZELE CARE M-AU ÎNDEMNAT LA SCRIS I Mehadia, prima localitate de graniţă a onorabilului regiment chesaro-crăiesc româno-iliric, care a jurat credinţă încă în anul 1772, este aşezată pe malul unui pîrîu şi întărită de munţi mari, abrupţi şi stîncoşi ; prin mijlocul ei trece drumul comercial spre Danzig şi Cipru. Ea şi-a tras faima nu de la negoţ şi nici de la Băile Hereulane, vizitate de înalte personalităţi, ci de la trecătoarea lungă şi foarte strimtă, în care vechii greci 1 şi romani se apărau cu puţini oşteni împotriva unor forţe mari. De aceea a fost numită Umia, Ultimele ei turnuri şi castele au fost cucerite de slavi, care au numit locul Meedja, adică hotar1 2. Tot aici, în vremea ultimului război ou turcii, din anul 1788, oastea imperială de 12 000 de oameni a respins timp de trei săptămîni mai multe atacuri ale armatei turceşti de 150 000 de oşteni; abia după retragere turcii au intrat în Mehadia, unde s-au comportat în mod barbar. n Toţi oaspeţii de la Băi, chiar şi călătorii de vază, şi-au exprimat dorinţa să vadă ori să audă ceva legat de lucrurile memorabile de aici, ba m-au şi rugat şi a trebuit să le explic totul. Acum însă, de vreo 20 de ani 1 Cronicarul afirmă, în repetate rinduri, că la Mehadia s-ar fi ridicat» în antichitatea preromană, faimoasa cetate—polis şi centru de regat Pergam (lăsat de regele Attalos III, prin testament, Republicii Roma, la 133 î.e.n.) — susţinere lipsită de temei ; vechii greci nu au stăpînit nicîcînd ţinuturile Mchadiei, 2 Şi afirmaţia privind aşa-zisa cucerire slavă a zonei Mehadiei In dauna romanilor este eronată, îneît şi etimologia toponimului devine fantezista. Pentru o mai bună informare» vezi N. Stoicescu, op. cit., şi I. I. Russu, Etnogeneza românilor, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1981. 11 Incoacc, sublimele Băi Herculane, odinioară romane, cunoscute în toată lumea, au fost reconstruite. Cele mai fastuoase şi noi clădiri chesaro-crăieşti, avînd două etaje, sînt susţinute de coloane şi împodobite cu frumoase tribune şi balcoane, aşa încît asigură tot confortul, meritînd să fie admirate. Ei (oaspeţii — n.n.) urcă pe muntele Băilor, Domogledul sau Hăuserschaiier (perspectiva spre casă), înspre Ţara Românească. La Mehadia vin să vadă cascada Bobot, cu păstrăvi jucăuşi, precum şi turnul grecesc de pe munte, Pergamul3. La mine vin să privească pietrele funerare cu inscripţii romane, monedele rare şi antichităţile romane. Se duc apoi la Orşova Veche, să mânînce peşte dc Dunăre, să-i vadă fumlnd pe turcii din cetatea de pe insula Orşova Nouă şi din fortul de dincolo, de unde se zăresc ruinele a patru castele’romane. Urcă apoi în susul apei, pentru a vedea „Peştera lui Veterani1“, unde Maiestatea Sa, împăratul Francisc I, împreună cu împărăteasa, a ajutat la scoaterea unui morun mare, precum şi Tabula lui Traian cu inscripţia. Astfel de oaspeţi ai băilor şi călători vor să ştie cine a construit atît de multe castele, acum în ruină, pe ambele maluri ale Dunării, precum si cine a descoperit aceste băi, cine a construit aici şi cum de s-au ivit la j’omâni atîtea denumiri sîrbeşti4 de locuri, munţi şi rîurL Sînt întrebări la care chiar şi bărbaţii învăţaţi şi înţelepţi doar ou greu pot să răspundă şi să argumenteze temeinic, dar cu atît mai puţin un -biet localnic, un român sălbăticit, de Ia care este ou totul îndestulător că încă mai poate povesti cîte ceva. m La 10 septembrie 1815 am fost solicitat de către onorabilul comandant al regimentului chesaro-crăiesc româno-ilîric de graniţă, colonelul Foldvâry, să-i fac cunoscute pentm o nouă istorie a Ungariei, cum îmi va sta în putinţă, lucrurile memorabile de aici, legate de vechile monumente : oraşele, cetăţile, bisericile, şoselele pietruite, turnurile, altarele, pietrele funerare, tezaurele monetare ş.aM anume : din prima epocă, de la Hcrodot pînă în timpul împăratului roman Augustus ; din a doua epocă, de la Augiustus pînă la împăratul Theoclosius ; din a treia epocă, de la Alilla pînă la împăratul Car ol cel Mare ; din a patra epocă, de la Carol cel Mare pînă la începutul regatului de astăzi al Ungariei ; din a cincea epocă, de la Sfîntul Ştefan pînă în secolul al XlII-lea ; din a şasea epocă, de la regele Andrei al IUlea pînă la Vladislav, sau din secolul al XlII-lea pînă in secolul al XVI-lea ; din epoca a şaptea, de la Vladislav pînă la pacea de la Carloviţ, sau din secolul al XVI-lea pînă în secolul al XVII-lea; din epoca a opta, de Ia încheierea păcii de la Carloviţ pînă la sfîrşitrul secolului al 3 Fortificaţia In care se referă cronicarul a fost ridicată în secolul al XlV-lea. Vezi Şt Matei, Aspecte ale ei'oluţiei arhitecturii de fortificaţii în Banat în perioada feudalismului timpuriu, în „Studii de istoric a artei\ Editura Dacia, Cluj-Napoea, 1982, p, 110—113. 4 Pentru înţelegerea problemei, vezi, de pildă, I. I. Russu, op. cit., cu bibliografia. 12 XVIEMea. Pe lîngă aceasta, am primit recomandarea să le trimit cît mai grabnic. Am înţeles că este cel din urmă din motive care Dumneavoastră vă stnt deja cunoscute. Intre timp constructorul Apollodor din Damasc şi coloniştii au terminat drumul săpat în stîncă, Via Traiana, precum şi inscripţia de acolo. De asemenea, a fost construit minunatul pod de piatră de peste Dunăre, Podul lui Traian. După ce a ridicat mai întîi oraşe şi fortificaţii şi după ce a construit şi amenajat drumuri, după ce a ridicat băile de la Mehadia şi a deschis spre interior drumuri de care pentru boi, Traian a părăsit această regiune pentru totdeauna. Istoria ne relatează oă urmaşul său, împăratul Hadrian, minat de ură şi pizmă împotriva lui Traian, n-a vroit numai să dărîme podul peste Dunăre, ci şi să părăsească Dacia Traiană. deoarece monedele sale, cele ale fiului, glăsiuiesc : Traianus Hadrianus Restitutor Daciae?2. 27 Este vorba de Via Traiana, săpată în stîncile de pc malul drept al Dunării. 28 Afirmaţie eronată. Aşa cum ni se înfăţişează pe Columna Traiana şi cum ne-o spun mărturiile antice, Decebal nu a fost prins viu. Revelatoare este descoperirea, lingă Thessalonic, a pietrei funerare de pe mormîntuL ofiţerului roman care a dus capul regelui dac lui Traian, în localitatea dacică Ranisstorum. Vezi M. Speidel, Ranisstorum, ultimul punct de sprijin al lui Decebal, în „Acta Musei Napocensis", VII, Cluj, 1970, p. 511—516. 29 Este vorba de dacii liberi; e un fapt istoric, însă, că majoritatea dacilor învinşi au rămas pc loc. 30 Eroare. Primele grupuri de slavi pătrund pe teritoriul dacic în sec. VII e.n. 31 împărţirea teritorială, aşa cum o prezintă Nicolae Stoica, nu este contemporană ou Traian, ci datează din veacul al treilea, după anul 271 e.n. Provincia romană Dacia Ripensis, care se întindea intre Dunăre şi Balcani, cu capitala la Ratiaria (Arcar) — R. P. Bulgaria), cuprindea şi părţi din nordul Dunării, în Banat, anume regiunea numită CU sura. Dacia Mediterranea se întindea mai la sud-vest, în Serbia de mai tîrziu, avîndu-şi capitala la Naissus (NiJ — R.S.F, Iugoslavia). Dacia Transalpina este denumirea dată de cronicarii din secolul al XVII-lea Ţării Româneşti. S2 Aserţiunea cronicarului este greşită. în vremea împăratului Hadrian, provincia Dacia a cunoscut o perioadă de dezvoltare deosebită pe toate planurile ; amintirea cezarului ca restitutor se referă la glorificarea lui în urma înăbuşirii răscoalei populaţiei dacice. 18 Băile de la Mehadia aju luat un asemenea avînt, incit chiar oameni din provincii îndepărtate s-au stabilit aici. Au fost cantonate în permanenţă trupe, încît marcomanii şi quazii învecinaţi au fost învinşi. Dacia Ripensis a avut prefecţi proprii. SECŢIUNEA A TREIA DESPRE MAI MULŢI MIGRATORI SLAVI Şl ALŢI MIGRATORI ASIATICI ÎN EUROPA I încă pe vremea împăraţilor Antoninus Pius şi Antoninus Philoso-phus33 s-a auzit de barbarii şi sciţii care locuiau în jurul Mării Negre, al Mării Meotice şi altor părţi ale Asiei, pînă spre muntele Caacaz, de unde au pătruns în Europa mai multe neamuri asiatice cu prilejul mai multor războaie persice sau al unor războaie duse între ele. Se spune că împăratlul Commodus i-a bătut pe sarmaţi, împăratul Philippus pe carpi şi sarmaţi, iar împăratul Dechis i-a înfrînt pe toţi barbarii din Moşia (Moesia — n.n.). Istoria mai relatează însă că numele goţilor a fost cel mai cunoscut. Aceştia au migrat din Asia în Scandinavia34. în timpul stăpînirii Gordienilor, a lui Philippus, a lui Dedus, a fost necesară o grijă deosebită pentru a-i ţine departe. în vremea împăraţilor Hosti-lian, Volusian, Valerian şi Gallienus, cînd puterea romană scăzuse, migratorii s-au apropiat deja de Moşia şi curînd după aceea au pătruns în Dacia. Mai tîrziu, cînd atîţia mici tirani s-au erijat în împăraţi, incursiunile barbarilor au devenit tot mai dese, pînă ce împăratul Claudiu al Il-lea, în anul 268 d.Hs., i-a înfrînt nimicitor şi înfricoşător35. în trei bătălii date în Moesia, el a nimicit 320 de mii dintre ei, iar restul l-a împrăştiat. în anul 275, împăratul Aurelianus ar fi mutat apoi Dacia dincolo de Dunăre, pînă în mijlocul Moesiei, dărimînd podul lui Traian36. 33 De fapt, împăratul Marcus Aurelius (161—ISO e.n.). 34 Aserţiune greşită. 35 Este vorba de bătălia de la Naissus (Nis) din anul 269 e.n., în care Claudiu II a înfrînt coaliţia goţilor, gepizilor, herulilor şi bastarnilor, 39 După cum se ştie, provincia imperială Dacia a fost părăsita doar de către armată, administraţie şi unele elemente ale clasei dominante. 19 Dacia a trecut de ia un stăpîn la altul, căci goţii, numiţi în cele mai diferite chipuri, anume vizigoţi, ostrogoţi, gepizi şi vandali, au pustiit pe rînd aceste ţări, aşa incit împăratul Gater ius, un bun soldat, născut aici, în Dacia Ripensis, a avut durerea să mi-şi poată salva patria ; aici şi-a găsit mormmtul. Dimpotrivă, alţii spun că împăratul Aureli anus ar fi dus clin Dacia Ripensis peste Dunăre o legiune latină din colonişti nou sosiţi, pentru a o întări pc cea macedoneană, scitică de acolo, dar şi pentru a popula ţara, şi că ar fi întemeiat în acele locuiri o a doua Dacia Riparia. Cu ocazia acestor schimbări multe familii bănăţene ar fi trecut Dunărea de po un mal pe celălalt, dar şi înapoi, plecînd prin Iîiria spre Veneţia37. II Dacia Traiană a rămas mereu intr-o situaţie bună, avînd prezuli şi legiuni proprii chiar şi după Aurelian şi sub alţi împăraţi romani, pînă Ia Constantin cel Mare şi împăratul Licinius, care, pe la anul 315, nu numai că l-a numit pe Valens caesar aici in Dacia, ba însăşi fiica sa, Irina, şî-a avut reşedinţa, cu mai multe sute de fete, în localitatea Turnu de îîngă Caransebeş 38, în apropiere de Sarmizegethusa, fiind lăsată în grija caesa-rului Valens. Potrivit istoriei, împăratul Lîcinius l-a făcut caesar pe Valens, dar acesta a fost aurind ucis. Monedele sale glăsuiesc : CAES. VAL. IIOST. NOVINTUS. PROVINCIA DACIA. P.M.S. COL. VIII. AN VI, precum şi AN. XII. Poate că aceasta însemna că în vremea stăpînirii lui Constantin, pc la anul 326, să fi avut 12 ani39. Constantin cel Mare a pricinuit «armaţilor, caro pătrunseseră in Pannonia, două înfricoşătoare înfrîngeri; i-a alungat pe goţii care jefuiau în Tracia şi Moesia. Goţii şi vandalii, care au fost siliţi să se supună Imperiului roman după bătălia de la Nicopol, au fost înfrînţi în anul 364 de tînărul Theodosius, care i-a învins pe sarmaţi şi pe moesi şi i-a izgonit la Adrianopol în anul 378. In anul 396 au pătruns pentru prima dată in Europa hunii şi tătarii40, anume în Dacia, unde şi-au supus curind toate seminţiile locuind aici, silindu-le să ia parte la incursiunile lor, pe care le-au întreprins pînă în Italia, Craina şi Carintia. Dacia a fost supusă, iar romanii41 siliţi să se retragă în păduri şi în munţi, să lucreze şi să se hrănească acolo. 37 Majoritatea populaţiei daco-romane a rămas pe loc în Dacia conţimjîiidu-şi viaţa economică, socială şi politico-mi Ii tară» devenind, printr-un complex proces etno-lingvistic ce se încheie prin veacul VII e.n., poporul român. Vezi I. I. Kussu, op. cit. şi idem, Etnogeneza Românilor. 38 Vezi nota 26. Este vorba de donjonul ale cărei ruine se ridică lingă localitatea Turnu Ruieni din judeţul Caraş-Severin, fortificaţie construită în evul- mediu timpuriu. Vezi Şt. Matei, op. cit. 39 Interpretarea legendei de pe monedă este fantezistă. 40 Hunii pătrund în Europa în anul 375 (şi nu 396), iar tătarii ajung pc teritoriul românesc abia în sec. XIII. 41 Populaţia daco-romană,- străromânii. 20 Pe la anul 454, după ce bunii fuseseră slăbiţi, vizigoţii, ostrogoţii şi gepizii au luat în stăpînire vechea Dacie, iar vizigoţii au ocupat şi Moesia. Ostrogoţii au migrat în Pannonia, iar gepizii s-au aşezat în Dacia. Hunii au fost siliţi să plece îndărăt, în Moldova sau Basarabia, unde au primit religia romanică42, în vremea pe cînd romanii (populaţia daco-romană, străromânii — n.n.) stăpîneaiu încă Dacia lor sau Boiaria43 Din sus au venit apoi longobarzii, trecînd spre Pannonia şi înlăturîndu-i pe ostrogoţi. în anul 553 avarii au purces de la gurile Dunării, au cucerit Dacia noastră şi Pannonia, stăpînind aceste ţări peste 200 de ani. In 586 împăratul Mauriciu a vrut să le cumpere forţa militară, dar a fost ucis. între timp au apărut din păduri slavii în Iliria de astăzi, în Bulgaria şi Serbia, şi s-au alăturat avarilor. Avarii şi perşii au vrut să asedieze Constantinopolul şi s-au încumetat spre Boiaria 44, stăpînită pe atunci de Carol cel Mare. în anul 790 acest împărat i-a înfrînt, iar Pipin al său le-a distrus locurile întărite ou şanţuri, i-a prădat şi resturile lor le-a respins în sus, unde a fost creată a doua Pannonîe. Astfel a fost cucerită această ţară, Pannonia, de către eroul francilor. în anul 814, după moartea lui Carol cel Mare, cuceririle sale din aceste părţi i-au revenit lui Ludovic cel Pios, iar de la acesta lui Ludovic Germanicul ; pe Ia anul 884 aceste ţinuturi au căzut în mîinile moravilor slavi. Pe la anul 896, cînd ungurii sub conducerea ducelui Almus (AZmaşJ45 au venit în aceste regiuni, slavii se înmulţiseră deja în aşa măsură, îneît în faţa lor dispăreau toate celelalte seminţii. Moravii împreună, cu alţii s-au mutat apoi în Pannonia de sus. Se spune că de la moravi se trag terminaţiile : viţ, vie, vih, viei, care înseamnă veşnic sau pe timpul vieţii, fiind purtate de rege. Prin episcopii lor, Chirii şi Metodiu, a fost tradus alfabetul grecesc şi i s-au adăugat multe litere slave, atunci cînd şi-au redactat descrierea călătoriei în dialect slav, alfabet care a fost acceptat de toate naţiunile slave. IV Hunii, ungurii din Ethel, urmărind un cerb, au descoperit Pannonia, trecînd prin Moldova, unii prin Ţara Românească, Moşia, alţii prin Transilvania, în vreme ce moravii au schimbat toate provinciile de aici cu altele 4 4’2 Afirmaţie eronată. 43 Confuzie geografică, autorul amplasînd Boiaria, vechea ţară a Boilor (Boemia de mai tîrziu), în Dacia. Vezi 1. I. Russu, op. cit, 44 Vezi nota precedentă. De această dată,, este Insă posibil ca Nicolae Stoica să fi făcut referire la Boemia, vechiul ţinut locuit în a doua vlrslă a fierului de către triburile celţilor boi, pe care i-a înfrunt Burebista. Cu sens de Dacia, Boiaria n^a fost cuprinsă în imperiul carolingian. Pentru Boi — Boemia, vezi, de pilda, Jan Fi Lip, Pic keltische Zivilisation und ihr Erbe, Praga, 1961. 45 Apropiere forţată. 21 mai bune46. Toate celelalte naţiuni s-au pornit sâ coboare în acele ţări, pînă la români. în anul 896, ungurii au devenit puternici, s-au extins împreună cu ducii lor, au obţinut supremaţia asupra altor neamuri, care, împreună cu noile seminţii asiatice care înaintau, peoenegii-paţinaţi şi cumanii47, au fost bătuţi de către unguri pe rîul Timiş şi au înaintat cu mare greutate spre ţara iazigilor. în vremea acestor mari tulburări, în anul 1073, pe timpul regelui Co-loman, au sosit aici cruciaţii48, armata papală destinată Palestinei. Această armată sfîntă şi-a căutat în faţa furiei ungurilor refugiul în munţi şi păduri, la români49, romani şi ei; aici au găsit adăpost şi au fost mulţumiţi cu hrana. Unii dintre ei au rămas mai mult timp. De la hainele lor, îm-pobodite cu multe cruci, femeile au luat model şi le-au cusut copiilor lor pe cămăşi. De la ei a rămas nu numai zeru, deo, Dumrmzeu, Sfîntă Maria, Sîn-Petru, Sîn-Gheorghe, Sînt-Ion, Sîm-Medru, ci şi cuvîntul „crucia-tule“50, pe care femeile îl mai spun copiilor lor. Printre aceşti cruciaţi au fost şi cunoscători de carte, poate şi preoţi, datorită cărora slovenii şi-au părăsit pădurile, aşezîndu-se în diferite ţări, adică ultimii : toţii, croaţii, bulgarii, sîrbîi şi ruşii sau rusnacii, cu dalmaţii etc.51. V Cînd Ştefan al II-lea, regele Ungariei, a pătruns în anul 1124 ou o armată prin Ţara Românească şi Serbia în Macedonia cu scopul de a cuceri Constantinopolul, el a trimis soli pentru a-1 insulta pe împărat ou vorbe grosolane. Din această cauză împăratul Manuel Comneiml a fost atît de revoltat, încît la scurt timp, trecînd prin Belgrad, a împînzit ou armata grecească întreg Banatul, pe care l-a ars şi l-a pustiit cu cruzime. în bătălia înverşunată de pe apa Caraşovei armata maghiară a fost atît de greu înfrîntă, încît ungurii nu şi-au putut reveni multă vreme. După aceea, tocmai pe cînd oamenii au părăsit din nou munţii şi au ieşit, începînd să-şi Primele cronici ungureşti afirmă şi ele» eronat, că ungurii îşi trag originea direct din huni. Pătrunderea ungurilor în Câmpia Pannonică (sec, IX) se face nu prin Transilvania şi Ţara Românească — teorie lansată de adversarii continuităţii românilor pentru a susţine existenţa unui „vid“ de populaţie în aceste ţinuturi — ci prin păsurile nordice ale Carpaţilor Păduroşi, la vest de teritoriul de azi al R.S. România. Vezi Şt. Pascu, Voievodatul Transilvaniei, I, Editura Dacia, Cluj, 1971. 47 Populaţia migratoare cumană apare în spaţiul earpato-danubiano-pontic mai ales începînd cu secolul XII e.n. Cît priveşte prezenţa pecenegilor, în secolul al IX-Iea, în zona rîului Timiş, ea nu este confirmată din punct de vedere istoric şi arheologic. Cele două populaţii menţionate au sfîrsit prin a fi rapid asimilate. Vezi Petre Diaconu, Les Coumans au Bas-Danube aux XV et XII* siecles, Editura Academiei R.S.R., Bucureşti, 1978. 48 Prima cruciadă a început nu In anul 1073, ci 1096 ; rege al Ungariei era pe atunci Coloman (1095—1116). 4& Afirmaţii fanteziste, ca de altfel şi altele referitoare la cruciaţi. 50 Aşa în textul german. 51 Explicaţie lipsită de suport ştiinţific, preluată în cronică sub influenţa unor lucrări contemporane din literatura sud-slavă. 22 ridice case, atunci aiu intrat în ţară şi cei dinţii tătari sălbatici, jefuind şi arzînd nu numai Banatul, ci şi Ungaria, luînd ou ei mulţi robi. Banatul ar fi fost atunci într-atît de depopulat, incit, cum se povesteşte, timp de 30 de ani aici n-ar mai fi cîntat nici un cocoş 52. Deoarece Banatul a fost vreme de mai multe secole teatru de război, ogoarele sale au rămas, bineînţeles, necultivate. Pădurile erau pline cu vînat; toate rlurile şi pîraiele aveau peşti din belşug; populaţiile însă, Împreună cu familiile lor, s-au retras în munţii înalţi şi în pădurile dese, unde se hrăneau şi se mulţumeau de cele mai multe ori cu raci mici. Deoarece în jurul Timişoarei tot pămîntul era, ca să zic aşa, o mlaştină, locul a fost numit Samabara. Aici, cu ocazia săpării şanţurilor, la fel ca şi la Titel, Carlovăţ, Petro var adin, s-au scos bucăţi mari ale unor trupuri, oseminte şi dinţi. La Vîrşeţ s-a găsit în anul 1798, ou ocazia săpării unei fîntini, un întreg cap de elefant, care poate fi văzut la episcopul sîrb. Aceste oseminte merită, în orice caz, toată atenţia, pentru că provin probabil din vremurile în care Banatul se afla înoă sub apă şi se numea Pontus Euxinus. Astfel, după ce tătarii pustiiră Banatul, ungurii s-au întărit în Panno-nia de sus, pe care au populat-o cu toţii. In acest timp, dincolo de Dunăre, Moşia, adică Serbia şi Bulgaria, s-a populat, constitiuindu-se regate, deoarece locuitorii din Craina şi morlachii se mutaseră mai în sus. Atunci cînd au apărut, ungurii au ocupat toate hotarele Banatuhii, Ţării Româneşti şi ale Transilvaniei etc., cerînd tuturor slavilor fugiţi, toţilor, croaţilor, rusnacilor şi dalmaţilor să-şi părăsească munţii, să vină şi să muncească în localităţile părăsite. Aşa au început sa fie iarăşi populate ţările. S-au adăugat şi românii din Ţara Românească, Moldova şi Transilvania, cu boierii lor, fără a se îndepărta însă prea mult de păduri. Deşi amestecaţi ou popoare slave, ei au avut un cler românesc propriu, pentru care s-au construit mici biserici. Românii au păstrat însă pînă astăzi atît denumiri slave de sate, ţinuturi, rîuri şi munţi, cit şi alte denumiri. în vreme ce Ţara Românească şi Ardealul (ungureşte : Erdoli), Transilvania, îşi sporiseră deja populaţia, singur Banatul a mai rămas un cuib de sălbăticie53. Pentru a-1 popula, un anume Laurenţhi, magister pincernarum, a chemat în anul 1273 noi colonişti romani din italienescul Pincerranus în calitate de fratuor, adică aliaţi54. Românii aduşi şi mutaţi aici în Banatul Timişan, din Dalmaţia, Rascia, Staro-Vlah, au fost numiţi hoinari. Drept răsplată magistrul Laurenţiu a fost numit de regele Ungariei conte şi ban al aşa-numitului Banat de Severin. Ardelenii sau transilvănenii îşi aveau voievodul lor ; de asemenea, şi românii, bulgarii şi servienih aveau în afară de voievozii lor împăraţi, regi şi ţari, cuvînt derivat din caesar. în Transilvania, Ţara Românească şi Serbia s-au clădit multe biserici şi mănăstiri şi au fost instalaţi episcopi. Este foarte probabil că servienii de dincoace de Dunăre, din Clisură, de la Ogradena pînă la Mudava (Mol- 52 Exagerare preluată, probabil, de la Griselini. Afirmaţie eronată, preluată de la acelaşi Griselini, 5* Este vorba, probabil, de aducerea unor colonişti de la Raguza (Dubrovrtîk). Cu timpul, în uncie oraşe din Banatul medieval (de ex. Timişoara, Lipova) s-au constituit adevărate cartiere („colonii*1) raguzane, alcătuite mai ales din negustori. 23 dova Nouă), au întemeiat nu numai localităţi, ci şi mănăstirea Mrăounea. Fiindcă românii bănăţeni n-aiu prea voit să ridice mănăstiri, au fost numiţi ungureni, unguri şi dispreţuiţi de ceilalţi55, Regele Carol Robert I şi-a construit o reşedinţă la Timişoara şi a întemeiat localităţi româneşti in jurul ei ; de asemenea copiii români au fost primiţi în şcoli65. SECŢIUNEA A PATRA DESPRE VENIREA TURCILOR ÎN EUROPA Şl SPAIMA PE CARE AU RĂSPÎNDIT^O I împăratul de la Constantinopol, Andronic al III-lea Paleologul, s-a înspăimîntat straşnic cînd, în jurul anului 1340, s-au stabilit primii turci la Adrianopol şi în împrejurimi]e; sale, iar grecii, locuind în apropierea turcilor, au acceptat paşale de la sultanul acelora. Un prinţ grec, pe nume Andronic, i-a ajutat să treacă Hellespontul pe la Gallipoli, în Macedonia, Albania şl Bosnia. în Asia sultanul Mu rad numise ca urmaş pe fiul său Baiazid ; el [Murad] trebuia să cucerească aici totul; în anul 1389, atunci cînd cneazul sîrb Lazăr i s-a opus şi a ieşit împotrivă-i cu oastea, au fost masacraţi ou toţii, iar regatul a fost pierdut. Drept urmare, sîrbii părăsiţi fugiră în număr mare în Banat şi mai departe, aşa încît în pădurile sir-beşti au rămas ascunşi doar puţini oameni* Bosniecii însă luară credinţa mahomedană. După bătălia nenorocită de Ia Varna din anul 1444 sîrbii şi dalmatinii au părăsit Ţara Românească şi au emigrat; de asemenea toţii şi rusnacii, care mai rămăseseră în număr mic în Transilvania, au trecut în Ungaria, în acelaşi timp toţii, croaţii bănăţeni si sîrbii au părăsit această provincie [Banatul], cu excepţia a puţine localităţi; ei an emigrat în Bacica, Srem şi în Slavonia şi au populat pînă la urmă Croaţia. Pentru a-i readuce în ţară pe sîrbii fugiţi, sultanul Baiazid a îngăduit Serbiei să aibă un despot propriu, ou dreptul de a bate monedă proprie ; DESPOT. GIORG. L. (Lazăr). 55 Afirmaţie exagerată. 66 în afară de construirea castelului (viitorul castel Huniade) de la Timişoara* afirmaţiilor lui Stoica le lipseşte temeiul documentar* 24 La patru ani după bătălia de la Varna generalul şi guvernatorul Ungariei, contele loan Huniade, a strîns o nouă armată, pentru a apăra ou ea Belgradul şi Serbia. Dar, pe cînd era în drum spre Kossovo împotriva duşmanului, sultanul ajunsese deja la muntele Goleş şi îl ocupase temeinit. Nerăbdător, Huniade îi atacă încă de două zile pe turci ; în a treia zi ungurii fură înfrînţi şi împrăştiaţi, cu care ocazie se pierdu tot bagajul ş.a. Huniade, scăpînd ou noroc din învălmăşeală, se îndreptă călare cu cîţiva din tovarăşii săi spre Cladova dar fu luat prizonier de către despotul sîrb, care l-a eliberat însă peste cîteva zile în schimbul unei răscumpărări mari, fiind lăsat să meargă la Belgrad. în anul 1453 turcii au cucerit Constantinopolul şi Grecia, două împărăţii, şi au răspîndit teamă şi groază în întreaga Europă, SECŢIUNEA A C I N C E A ÎNDOIELI ÎN PRIVINŢA GERMANILOR. GRECILOR, ROMANILOR Şl A SLAVILOR ÎN GENERAL * I Atunci cînd Alexandru cel Mare a avut de-a face în Asia cu Hirnania slavă 57, cu Ecbatana, Bactria şi Mesopotamia, i-a venit în întîmpinare cu dovezi de stimă solia germanică (nemţească) compusă din călăreţi, urmaţi de alţi oameni58, ceea ce i s-a părut ca ceva foarte rar şi demn de admirat, şi i-a întîmpinat în cel mai măreţ chip. Plin de mirare a trebuit să afle, prin tălmaciul lor, că ar fi stăpînitorii Dunării, dar unde ar fi imperiul * Întreagă aceasta secţiune este un amestec de adevăr şi legendă, de eveni-mente reale şi relatări fanteziste, unele preluate din sursele folosite, altele create de imaginaţia cronicarului. Nu întîmplător, autorul intitulează secţiunea : ÎNDO- IELI ..iar pe parcursul cronicii, menţionează că o parte din afirmaţiile sale sini „simple păreri" şi „legende". 57 Afirmaţia nu corespunde adevărului istoric. Vezit de pildă, P. Cloche, Hisioire de ia Macedonie, Paris, 1960. 58 Confuzie ; solia ajunsă, pe urmele Iui Alexandru Macedon, la Babilon, în 324 î.e.n., era fondată nu din germani, ci din celţii stabiliţi pc atunci în Italia de nord. Vezi H. Hubert, Celţii şi civilizaţia celtică, Bucureşti, 1983, p. 292. 25 lor, cît de puternici ar fi şi cît de departe s-ar întinde, n-a putut afla. EI i-a ospătat cîteva zile, i-a asigurat de prietenia sa şi le-a dat drumul. Aceşti germani trebuie că au călătorit pe apa Dunării pînă mai jos de Panciova sau Palanca nouă şi abia dincolo de Dunăre, la Rama, au încălecat, stră-bătînd Macedonia, trecînd Hellespontul pe vase şi apoi iarăşi călărind. Germanii trebuie să fi fost pe atunci un popor foarte curajos, puternic şi bătăios, de imperiul lor ţinînd nu numai Transilvania, ci şi Ungaria de azi59. Istoria relatează despre dînşii că ar fi fost învinşi adeseori de împăratul roman August si de alţii. Pe mai multe monede imperiale se poate citi : TRAIANU3 GERM. ; ANTONIN. GERM.; MAXIM. GERM. ; PROBUS GERM. Ei au fost deci învinşi de către toţi aceştia, dar nu şi supuşi, căci, după toate probabilităţile, tot germanii au fost aceia care, împreună cu goţii sau fără ei, atunci cînd ostrogoţii şi vizigoţii au cucerit Italia împreună cu Roma şi au devenit împăraţi, au fost în fine înfrînţi şi împrăştiaţi, incit nu şi-au mai putut reveni. Alţi germani, din Germania, Olanda, Irlanda etc., s-au îndreptat spre Transilvania — numită de români Ardeal (are deal), iar de unguri Erd£ly (pădure) — la familiile lor, ascunse pe şapte munţi.'Au fost primiţi ou prietenie de către unguri, căpătînd cele mai bune ţinuturi şi obţinînd, sub numele de Siebenburgeri (cei de pe şapte munţi), întîietate faţă de români. Ca germani mîndri au reparat Rudera, pe care au numit-o Hermannstadt (Sibiu)60 61 62 *. n Tot din Istorie ne este cunoscut că — după Alexandru cel Mare — Bulgaria de azi a fost Sarmaţia, iar Ţara Românească şi Ardealul s-au numit Tracia, aceasta fiind atacată din cînd în cînd de -geţi astfel că regii greco-traci, Lysimach şi Attalus, au fost atît de îngrijoraţi8l, încît fiul celui din urmă, tot un Attalus, a închinat de bunăvoie regatul său Republicii romane. Romanii au învins <în Bulgaria >, pe care au numit-o Moşia Mare sau moştenire52. Deoarece aici, la Mehadia, pe un mic vîrf de munte, se văd ruinele unei cetăţi şi ale unui turn, care pînă astăzi se numesc în româneşte Per-gan, există părerea că aici ar fi fost vechiul regat grec Pergam 6S, care fusese închinat de Attalus, pentru ca, bucurîndu-se de sprijinul şi protecţia romanilor, să poată fugi în siguranţă pe Dunăre în jos de la Megara (azi Peştera Veterani), împreună cu marile comori moştenite de la înaintaşii 59 în realitate celţii, şi nu germanii, Vezi, de pilda. D. Berciu, Lumea ceiţilor, Bucureşti, 1970 ; 1. H. Crişan, Burebista şi epoca sa, Bucureşti, 1975. Explicare fantezistă a originii saşilor, prezenţi în Transilvania începînd cu secolul al XlPlea. Vezi Şt. Pascu, Voievodatul Transilvaniei, I. 61 Bulgaria de azi nu s-a numit Sarmaţia, ci Tracia. Despre diadohul Lysimach şi luptele acestuia cu geţii conduşi dc regele Dromichaites, vezi, de pildă, H. Daico-viciu, Dacii, Bucureşti, 1965. 62 în privinţa confuziilor şi apropierilor etimologice de acest fel, vezi mai sus. Vezi nota 1. 26 săi, Lysimach şi Attakis ete., intenţionînd ca după aceea să-şi ridice un nou regat în Asia. Este de presupus că reşedinţa principală a regilor traci a fost la Sarmi-zegeth-usa, aici, în Transilvania, actualmente un mic sat românesc numit Grădişte, mai cu seamă că în apropierea acestei localităţi un român a găsit întâmplător, în 1810, în albia părăsită a unui pîriu, o grămăjoară de monede mari de aur, pe care le-a adunat în raniţa sa şi s-a dus să le vîndă la tîrgul din Haţeg, la o jumătate de oră depărtare, însă n-a găsit nici un cumpărător, deoarece cîntâreau peste trei ocale. A vîndait mai multe piese izolate, pînă cînd stăpînirea a prins de veste de acest fapt, luindu-Me. Un mare latifundiar din împrejurimile Haţegului a oferit spre vînzare, aici la băile de la Mehadia, mai mulţi astfel de du câţi. Eu i-am avut în mînă şi intr-adevăr erau de la regii Lysimach şi Kosoll, făcînd cîte doi ducaţi bucata; şi nu erau scumpi, căci trăgeau foarte mult în greutate. în 1825 latifundiarul din amintitul sat Grădişte a pus să se sape între ruine şi deîndată s-au descoperit bolţi, pereţi de camere şi despărţituri frumos finisate, diferite inscripţii interesante, greceşti şi romane, statuete şi figurine care merită toată atenţia. S-au găsit, de asemenea, şi cioburi de vase, recipiente şi alte piese de veselă64. Deşi locul acesta a fost astupat mai târziu cu sein duri, totuşi oamenii care călătoreau de aici la Caransebeş şi la Haţeg, la tîrg, au intrat de repetate ori înăuntru ; n-au reuşit să citească în întuneric inscripţiile, dar povesteau că au văzut Sarmizegethusa, unde au rezidat mai mulţi regi, unde a fost prins regele dac Decebal65 şi unde au locuit mai mulţi împăraţi romani. Această fostă reşedinţă este în prezent cunoscută numai din inscripţii. în anul 1808 s-au găsit împrăştiate şi în protopopiatul meu, în apropiere de comuna grănicerească Gînbovăţ, de către cîţiva copii şi tineri care-şi păşteau oile pe culme, peste 300 de -monede de argint de la Alexandru cel Mare, de la tatăl său Filip şi de la Lysimach, toate fiind adunate şi aduse acasă. Cînd s-a aflat însă ]a companie, toate le-au fost luate spre folosire ulterioară. Şi, deoarece asemenea monede se găsesc izolat şi aici pe ogoare, este de presupus că şi la Mehadia au stăpînit grecii66. III După ce moravii şi-au schimbat regatul lor cu unul mai bun, ungurii s-au înstăpînit aici peste toate, devenind regi. în jurul anului 1000 toate aceste regiuni Bulgaria, Moesia, Ţara Românească, Ardcalul-Transilvania şi Banatul au fost din nou călcate de neamurile slave. Aceste popoare au 64 65 * 64 Aici, cronicarul confundă Sarmizegethusa Regia, capitala regilor daci, cu Colonia Ulpia T raiaua Sarmizegethusa din Ţara Haţegului, amestecînd descoperiri făcute în acea vreme în ambele localităţi. Monedele din aur de tip „KOSON" au fost descoperite la Grădiştea Muncelului (Sarmizegethusa Regia), în 1803. Vezi C. Preda, op. cit., p. 353—354. 65 Afirmaţie eronată, vezi supra. fj5 Vezi nota 1. Tezaurul menţionat cuprindea, foarte probabil, monede dacice. 27 fost probabil urmaşe ale goţilor, gepizilor, vandalilor şi sarmaţilor de odinioară şi au fost înlăturate timp de mai multe secole de către huni, avari, franci, moravi şi unguri, locuind în toată această vreme, împreună ou familiile lor, în păduri şi munţi; acum însă au reocupat teritoriile pe care le stăpîniseră cîndva. Dar, pentru că erau mereu agitaţi şi se războiau, încă-ierîndu-se tot timpul între ei, mulţi s-au străduit ca împreună cu ducele (voievodul) lor să plece în sus. Cei rămaşi aici au înfiinţat, alături de vechile sate, altoie noi, au dat nume imor localităţi, munţi, rîuri etc. în dialectul lor, adică în limba lor, şi, pentru a se face cunoscuţi, au făcut din voievozii şi cnezii lor regi. Ei au intrat nu numai în Ţara Românească, jefuind pe neaşteptate pe boierii bogaţi, ci s-au întins şi în provinciile greceşti, asediind chiar Constantinopolul şi încercînd să-l cucerească 67. Cu timpul au devenit puternici, primind şi religia creştină, preoţi şi episcopi, iar prin căsătoria ţarului Uroş cu principesa domnului român, s-a încheiat o prietenie, însă nu de durată, deoarece bisericile şi mănăstirile construite au fost curînd neglijate. Sîrbii insă, împreună ou resturi ale toţilor, croaţilor şi rusnacilor, au trăit liniştiţi în Ţara Românească, Transilvania şi Banat. De aceea s-au păstrat unele din denumirile lor slave şi la români şi la unguri. Totuşi unele din ele au fost falsificate de scriitorii mai timpurii; aşa, de pildă, din cuvmtul Diu, Widien (văzut), acum Vidin, din romanul Decius, în regimentul Petrovaradin, s-a format însă Does 6S. Este lucru cunoscut că împăratul Decius, numit şi Gothicus, i-a învins aici, în Moşia, pe goţi şi a clădit cetatea, pierind însă pînă la urmă într-o mlaştină din apropiere. După moartea sa cetatea construită de dînsul a fost arsă şi s-a ridicat o localitate numită Prahova (prăfuit), unde a fost omo-rît de către români sîrbul Marco Kralievici. Tot aici s-a ridicat un oraş lingă mlaştinile Negotin (murdar). Aceste mlaştini, care îşi au originea în revărsarea apelor rîului Timoc, ale pîrîului Ţariţina si ale Dunării, sînt încă şi astăzi destul de întinse. In aceste smîrcuri au fost luaţi prizonieri în ultimul război cu turcii, în 1790, 35 de turci călări, împreună cu chihaia, paşa lor, de către colonelul Liptay ; un cal luat acolo l-am obţinut şi eu, cu bani. Pentru a distruge o latură a ruinelor cetăţii de aici a lui Decius, regimentul româno-ilirie a trebuit să lucreze două luni încheiate, ocazie cu care am primit foarte multe monede romane. De aici, pe Dunăre in sus, se află Cladova, stîncă-grămadă de lemne, ruinele Kostol de la podul lui Traian, în dreapta, iar în stînga, pe malul românesc, ruinele oraşului şi ale cetăţii Severinului. IV La cetatea Orşova Nouă, dincolo de Dunăre, la picioarele stîncii abrupte numite Cozi a, ciută, se află fortul Elisabeta. Acest turn puternic şi înalt, 67 întreg pasajul cuprinde confuzii, infirmate de cercetarea istorică ulterioară. 08 Elemente introduse de cronicar pentru a-şi argumenta explicaţiile de ordin lingvistic. Vezi I. T, Russu, Etnogeneza Românilor şi bibliografia. 28 cu mai multe caturi, alcătuit din zidărie masivă, este admirat încă şi azi de către slavi şi comparat cu Vavilov saiu Babilonul şi numit Vilova, zina. Şi ruinele de pe insula Dunării sînt numite Vila, zina ; chiar şi un sat aflător lingă fortăreaţa Tekija se numeşte Covilova, de Ungă zînă 69. Potrivit legendei, aici, unde e astăzi insula fortificată Orşova Nouă, o femeie ar fi avut o reşedinţă minunată, cu 183 camere de locuit pentru 366 de fecioare şi o grădină de distracţii lungă de 1 000 de stmjeni, cu un apeduct artificial şi o minunată fîntînă arteziană. Această insulă ar fi fost o şcoală în care fetele, pe lingă educaţie, erau învăţate să execute atît lucnuri fine si artistice, cit şi munci grele şi aspre. Vara trecea cu rugăciuni, cîntare şi citit, alternînd cu lucrul la grădină. întemeietoarea acestei instituţii pare să fi fost împărăteasa Jiulia Mammaea, mama împăratului Alexan-der Severus, iar ultima conducătoare, fecioara sifîntă Irina, fiica împăratului Licinius, care, potrivit istoriei bisericii, de la 54... * iniţia un număr de fete în religia creştină, iar în timpul unei invazii a sciţilor s-a refugiat de aici prin Sviniţa şi ar fi fost masacrată împreună cu toate fetele în turnul de munte numit Cristura sau La bei, între Oraviţa şi Şasea. Sîrbii au stăpînit şi locuit cele două maluri ale Dunării şi, după cum s-a spus, s-au creştinat, au primit popi şi călugări, clădind de asemenea biserici şi mănăstiri. In ruinele de la Covilova doi oălugări (preoţi) au descoperit o clădire mare, boltită, ou cîteva locuinţe mici, în care au recunoscut şi o biserică. Cele două sate învecinate, Vilova şi Covilova, la care... * au primit mănăstiri, sate. Exemplul acesta bun l-au urmat şi alţii. De această parte a Dunării, între Dubova şi Ogradena, într-o vale plăoută şi roditoare, cu apă de băut proaspătă, a fost clădită tot de către doi călugări o mănăstire numită Mrăounea, Apoi însă, cînd sîrbii l-au pierdut la Kossovo pe prinţul lor, Lazăr, împreună cu regatul lor, iar turcii s-au purtat atlt de barbar cu sîrbii, bulgarii ş.a. din cauza uciderii sultanului lor, dar mai cu seamă după nenorocita bătălie de la Varna, din 1444, şi după cucerirea Constantinopo-lului, intîmplată la anul 1453, frica şi groaza faţă de turci a fost într-atît de răsplndită de sîrbii şi bulgarii fugari, îneît s-a pustiit totul, mănăstiri şi călugări, astfel că in Serbia — cu excepţia celor puţini, care se refugia-seră şi se ascunseseră în pădure — au fugit dincoace între alţii şi călugării de la Covilova, împreună cu locuitorii, refugiindu-se în sus, spre Ungaria. Tot atunci şi călugării din valea Mrăcunea şi-au părăsit mănăstirea, moşia şi mina şi s-au refugiat spre Oraviţa, pentru a clădi acolo o mănăstire şi a exploata o mină, dar au fost îndepărtaţi de banul bănăţean şi trimişi în Ungaria, mai sus de Buda. Cînd ungurii au observat însă că o mulţime de slavi şi sîrbi vor să se stabilească în mijlocul Ungariei, le-au ordonat acestora să se îndrepte spre Baciea, Srem şi Slavonia. Multe familii sîr-beşti au greşit însă ţinta călătoriei lor şi, în loc să se îndrepte spre Srem, aru luat-o înapoi, peste Dunăre, către Serbia, dar mai cu seamă fiindcă turcii îngăduiseră între timp sîrbii or să aibă xm despot propriu. Cu toate Etimologie ian tezistă, apropieri forţate. * Citeva cuvinte (3—5) şterse, ilizibile. 29 acestea, călugării de la Covilova nu mai doreau să se reîntoarcă în Serbia, ci se îndreptară spre comitatul Bacica, unde intenţionau să înfiinţeze o mănăstire în castelul pustiit de la Titel; după ce au fost însă îndepărtaţi şi de acolo, s-au aşezat în imediata apropiere, unde au găsit din belşug atît pămînt roditor cît şi cantităţi mari de peşte şi au ridicat minunata mănăstire Covil —■ care mai există şi astăzi —, în care au uitat-o curînd pe cea părăsită în patria lor. Şi mănăstirea Podeni sau Bodiani din Ţara Românească s-a mutat în Bacica. V Cînd cei dintîi turci sălbatici au ajuns la Dunăre, ei au cercetat tot malul Dunării. Paşa albanez a observat printre altele primul că la ruinele cetăţii Covilova încăperea mare, ornamentată au picturi, ar fi fost o biserică mănăstirească. A strigat tare către turci: Tekia (o mănăstire !), deîndată ou toţii înapoi, este o mănăstire şi casă a Domnului. Ieşi şi el afară în faţa acelui loc, în cîmpul liber, s-au întins cu toţii, împreună cu el, şi au să-vîrşit rugăciunile lor cucernice şi s-a dat ordin ca această localitate, Tekija, să fie cruţată şi să rămînă neocupata. 360 de ani au cruţat turcii această localitate; totul a fost însă distrus în mai multe războaie de soldaţii imperiali şi mai ales de către sîrbi, prin construirea unor redute în anul 1809, nemairămîmnd decît vechile ruine. Din anul 1813 la Tekija se află un voievod turc drept comandant, un chinez român al localităţii, o biserică proprie ou preot de care aparţin şi cele două sate româneşti Covilova şi Vilova. Bărbaţii slujesc parte Ia Orşova Nouă, ca panduri în solda turcilor, parte trăiesc din pescuitul foarte rentabil. Remarcabil pentru Tekija este de asemenea faptul că turcii din cetatea Orşova Nouă şi fortul Kostol etc. fac de două ori pe an — de Sfîntul Gheorghe românesc şi de Sfîntul Dumitru — cale de o oră, un pelerinaj la Tekija. Bărbaţii pe jos, femeile (bule, cadîne) pe apă, înaintează pe Dunăre în sus, în mici ambarcaţiuni, coboară la ruine, scot cele aduse cu ele şi se aşează separat de bărbaţi. Sub pomi se gătesc mîncărurile. Toată înaintea-de-masă trece cu cititul, cînta-tul, rugatul — la Tekija se roagă cucernic timp de peste o oră —, după care femeile bogate împart turcilor săraci, fără deosebire, bucatele aduse de către slujitoarele lor românce. Se serveşte şerbet şi se bea cafea, se împarte tutun pentru fumat. După aceea fiecare se retrage cu familia sa într-un loc separat, unde se mănîncă, se cîntă şi se fumează. După spălarea mlinilor şi săvîrşirea unei rugăciuni, se ridica, intră în localitate, pentru a-i privi pe români dansînd, apoi, către seară, se reîntorc acasă. VI Mai în sus de Tekija, pe malul Dunării, de-a lungul aşa-iiumitului drum al lui Traian (via Traiana), care este cioplit în stîncă, în apropierea Tabulei Traiane se găseşte un sat unde se ridica un turn înalt; satul se 30 momeşte Mala Golubina (porumbarul mic). Locuitorii sînt români şi coco-revţi (rusnaci) ; cei din urmă îşi au propria lor limbă, slavă. în ruinele de la Golubinje se pare că a fost un spital, în care Traian şi-a deşirat hainele pentru a-i bandaja pe soldaţii răniţi de Decefoal. Videten este un turn de observaţie pe rîul Reca. Acest rîu împreună cu turnul mai formează şi astăzi graniţa dintre Serbia şi Crama. Reca, împreună cu districtul ei românesc, ţine de Belgrad; Crama, formată din două districte, îl are ca stăpîn pe beiul turc de la Ciad ova, care cîrmuieşte mai mult asupra unor case turceşti decît peste locuitorii turci, atît la reşedinţa sa, cît şi la Brza Palanca. Demn de reţinut despre această Craina ar mai fi că, după scurgerea vremurilor străvechi, un sultan a aflat că ţărişoara ar avea în mijlocul ei un rîu care se numeşte Ţariţina (al împărătesei), aşa că a dăruit acest ţinut soţiei drept moşie (moştenire). Pe amintitul rîiu Reca, la malul Dunării, lîngă ruinele unui oraş şi ale unei cetăţi, care se pare că ar fi fost Tauri-num-ul roman, s-a ridicat satul Porecea (pe rîu), care a fost mutat mai tîrziu pe o insulă a Dunării sub numele de PorecL De aici mai în sus se găsesc mai multe ruine de cetăţi greceşti şi romane, conservate doar prin repararea lor de către sîrbi, precum sînt ruinele Ribniţa (pescărie), ruinele Gospodina (doamna), ruinele Dobra (binele), Maidanbec, trebuia să fie Medenpec (atelier de prelucrare a aramei), ruinele Golu'baţ (porumbar) cu 12 turnuri şi o Ibaie turcească, Grădişte, Gra-deţ sau Gradţ (cetate), Rama, Hrama (o biserică) ou trei turnuri, Semen-dria (Smederevo), Grodsca, Gorodsca (castele), Belgrad, Beligrad (cetatea albă), Semlin, Zemlen (de pămînt), Srem, Zrem (ia priveşte!) Carloviţ, Ţarloveg (împăratul vînează), Vardain, V. Hradien (zidită) lîngă Ilok, Şa-rengrad sau Ţarengrad {cetate imperială) şi, mai în sus, Gradiştje şi Gratz, Ruinele care se află pe graniţa bănăţeană, în lungul malului de dincoace al Dunării, se numesc : Panciova (a stăpînului), Patunca (mutare) pe Dunăre, mai în jos, Posog sau Pojog (în flăcări), Chirpovaţ (castelul regelui) şi zidul turnului Moldova, Muldava, Mutava (asaltatorul)... * (liniştea Dunării) şi Babadei (foătrîna). La poalele muntelui Milog se află ruina unei cetăţi, iar în interior o peşteră numită în româneşte Gaura. Se povesteşte că pe timpuri muşte şi musculiţe ... *, cărora nu li se putea face nimic şi cu toate acestea ieşeau afară, o... * aveau însă posibilitatea unui dispozitiv ca un... * mai sînt încă şi alte ruine ... * (cîmpia) Drencova,.. *. Cea din urmă este un pătrat a cărui temelie, care se înalţă mai bine de 3 stînjeni, se păstrează încă şi se numeşte cherhana. Ruinele castelului Curvingrad (cetatea tîrfelor) ** sînt cu totul distruse şi făcute una cu pămîntul. Aici trebuie că s-a apărat sfînta Irina, fiica împăratului Licinius, şi de aici a scăpat, fiind masacrată lîngă Şasea, în locul numit La bei ; simple presupuneri! Localitatea Berzasca ... *, Gerdapul sau Izlazul (a ieşit afară) Dunării, deoarece aici se găsesc stînci, care sînt periculoase pentru navigaţie. Insula Poreci, rău fortificată, este sîrbească. în 1739, la pacea de la Belgrad, s-a hotărît ca cea din urmă să rămînă turci- * Text şters, ilizibil. ** Etimologie fantezistă. 31 lor, însă cu condiţia ca în interior să se stabilească împreună cu turcii şi un funcţionar chesaro-crăiesc, cu locuinţă şi jurisdicţie aparte, pentru siguranţa navigatorilor. Dar, deoarece nici -un neamţ n-a vrut să primească slujba, ea a fost dată unui român din Sviniţa, pe nume Mirea, care a ocupat acel post timp de 50 de ani şi a murit acasă, la Sviniţa. VII Districtul meu protoprezbiterial începe în Clisura de jos, pe malul de dincoace al Dunării, la satul Sviniţa (porcărie). Locuitorii de aici sint co-corevţi şi vorbesc un dialect slav aparte, corupt şi amestecat cu româna. Mai jos de această localitate se găsesc aşa-numitele Tricule (trei turnuri), ruine avînd formă pătrată ; acestea sînt încă înalte de 5 stînjeni, lungi de 4 stînjeni şi depărtate unele de altele la 3 stînjeni. Primul turn este construit în Dunăre, pe o stîncă mare, iar celelalte două stau în afară, la drum. Aici se pare că a fost Tricomesium-ul roman, unde romanii şi-au avut flotila menită să servească atît siguranţei navigatorilor de pe Dunăre ca urmare a răufăcătorilor de la Dunăre, a trecerilor periculoase, cît şi pentru a ţine sub observaţie oraşul şi cetatea de dincolo (probabil Tauri-num). Mai în jos se află satul Tisoviţa (tisă). Localitatea Plavişeviţa (inundaţie) este aşezată între doi pereţi înalţi de stîncă, care fac Dunărea foarte îngustă şi adîncă ; în mijlocul fluviului se găseşte colţul stîncos Calnica, numit Cazan, cu vîrtejuri, care sînt atît de periculoase şi se aseamănă cu un cazan clocotind de răchie. Astăzi însă trec pe acolo chiar şi copiii, ou mici ambarcaţiuni. Apoi se ajunge la muntele Megara, unde se află peştera Veterani. VIII Generalul chesaro-crăiesc Veterani, care şi-a găsit moartea mai tîrziu la Lugoj, a descris această peşteră în anul 1689 ; ea a fost ocupată şi apărată din îndemnul său în anul 1691. Din acest motiv a fost botezată cu numele său. Românii de aici o numesc Mdgera (Măgura), probabil de la grecescul Megara70. Sîrbii au numit-o Ţercvişte, din cauza ruinei de cetate ce se găseşte aici, iar ultimul crai sîrb, Lazăr, căruia îi era cunoscută această peşteră, a voit să aibă Ţercviştea în loc de Kossovo. Alţii nu l-au sfătuit însă la aceasta şi astfel a pierdut regatul. Această 70 Etimologie forţată. Cuvîntul măgură face parte din fondul dacic. Vezi I. I. Russu, Etnogenezei românilor. 32 peşteră este la poalele muntelui Megara, avînd gura spre miazăzi, pe malul Dunării ; deschiderea este înaltă şi largă de 2 stînjeni, iar spaţiul interior este lung de 60 de stînjeni, lat de 30 de stînjeni şi înalt dc 4 stînjeni. Are o crăpătură înspre răsărit, iar sus o stîncă în formă de fereastră, pe unde lumina pătrunde foarte bine în interior. Această fereastră este atît de bine plasată de la natură, încît pe acolo plouă foarte rar înlăuntru. Peştera are la mijloc un bazin adînc de 2 stînjeni, săpat în cea mai dură piatră, greu şi foarte artistic lucrat, avînd apă foarte bună de băut. în faţa gurii peşterii, spre dreapta, se află Gaura Turcului, iar lîngă această gaură îşi varsă apele în Dunăre pîrîul Ponicova. în stînga peşterii, chiar la malul picioru-lui de munte, sînt ruinele cetăţii şi ale turnului Megara, construite cu multă iscusinţă lîngă un perete abrupt de stîncă, nu numai de vechii romani, ci şi de greci. Aici ar fi început — nu numai pe vremea vechilor romani, dar şi a grecilor — o potecă ce ducea peste munte, pînă în apropierea satului Dalboşeţ, lîngă Moceriş, pe Nera sau la rîul Nera, lîngă Şasea şi mina de la Moldova Nouă, mai în sus, şi despre care încă se mai povesteşte. Cine ar fi descoperit însă peştera, cine ar fi curăţat-o în interior, cine ar fi săpat fîntîna şi cine ar fi construit lîngă peşteră cetatea şi turnul pe cînd vechii greci îşi aveau aici Megara lor, acestea nu se ştiu. Şi aici se povesteşte despre muştele columbace, care sînt foarte otrăvitoare şi cărora această peşteră le servea de adăpost. Odinioară intrarea a fost zidită, dar, în ciuda acestui, fapt, ele au pătruns prin zid, prin fereastra deschisă, iar în aprilie şi mai au ieşit afară, producînd mare pagubă printre vite. Alţii povestesc că în această peşteră s-ar păstra mari comori şi că înlăuntru s-ar fi bătut monedă, apoi s-ar fi zidit deschizătura şi postat înaintea ei o santinelă care a pătruns însă în timpul nopţii în peşteră, luînd comorile. Aceasta s-ar fi întîmplat pe vremea bogatului rege grec Attalus. IX Peste dosul muntelui Megara (citeşte : Măgura — n.n.), prin valea şi pîrîul Ponicova, trece un drum. Odinioară acest pîrîu, neputîndu-se vărsa deoarece nu exista vreo scurgere, a fost atita vreme blocat de munte, pînă cînd s-a umflat într-atîta, incit după 5000 de ani a transformat întreaga vale înlr^un lac adînc de 15 stînjeni. In fine, apa şi-a făcut totuşi loc, ero-dînd în piatră un rezervor sau cazan cu o circumferinţă de peste 200 de stînjeni şi şi-a croit prin stîncă, pînă la Dunăre, o gaură sau un canal mic, lung de 2 000 de stînjeni, fiind de aceea numit şi Ponicova (cel de jos). Astăzi drumul merge pe aici. 33 SECŢIUNEA A ŞASEA DESPRE RĂZBOIUL CU TURCII I După ce s-a declarat război turcilor, în luna ianuarie a anului 1788, brigadierul Paiul Dimici, baron de Papilla, a dezarmat în februarie pe cei o soită de turci de la Orşova Veche şi i-a lăsat să plece împreună cu familiile lor. Demn de reţinut e faptul că turcii, cucerind Orşova Veche în 1738 şi ţinînd-o ocupată pînă în 1788, vreme de 50 de ani, au cruţat fosta mănăstire a minoriţilor de aici, împreună cu biserica; de asemenea biserica românească şi alte reşedinţe ale funcţionarilor ehesaro-crăieşti, cu acoperişurile, uşile, cercevelele, fără să le ardă, iar la zidul de la altarul bisericii a crescut un cireş mare. în aceeaşi zi, în care Papilla a curăţat Orşova Veche de turci, căpitanul Maovăţ din regimentul de graniţă româno-sîrb, aflat la Sviniţa, i-a scos pe turci de la Porecea şi a ooupat-o. Conform ordinului primit, căpitanul Maovăţ s-a instalat cu compania sa în peştera Veterani; mai tîrziu a primit şi şase tunuri, 30 de tiraliori; a amenajat peştera, s-a rostuit bine, interzicînd trecerea pe Dunăre. în spate, pe povârnişul de la Ponicova, s-au construit două fortificaţii de lemn, cu palisade ; una pe culme, lingă drumul spre Ponicova, pentru două companii, iar fortificaţia mai mare, sus pe platou, lingă vîrful muntelui, pentru patru companii, pe care le avea maiorul von Stein din regimentul de infanterie von Brechainville, ânpreună cu un batalion; jos, lingă drum, două companii, iar sus, cu el, patru companii, şi putea să facă şi instrucţie. La Mehadia au venit feldmareşalul conte Wartensleben, generalii Pallavicini, Vâcsey şi Wenkheim, împreună ou armata ; pentru avanposturi generalul Papilla a primit, pe direcţia Orşovei, două batalioane din regimentul Reisky, al treilea batalion din regimentul de Vins, 200 de dragoni din regimentul Wiirttemberg şi o sută de husari. Maiestatea Sa, împăratul losif al II-lea, după ce a luat cu asalt cetatea Sabac, a repartizat 700 de turci prizonieri în Ungaria, apoi a venit aici pentru a inspecta totul; l-am văzut pe prinţul moştenitor Francisc. Au fost detaşaţi generalul Papilla cu opt companii din regimentul româno-sîrb, a] treilea batalion din regimentul de Vins, două batalioane din regimentul Reisky, tiraliorii de la Panciova, 200 de dragoni, 100 de husari ţdintre celelalte patru companii ale regimentului româno-sîrb, una era în peştera Veterani, două erau în Ţara Românească, iar una postată pe muntele Alion). Avea deci cu sine în jur de 4 000 de oameni. Papilla, care de 18 ani era bine cunoscut aici, primea ştiri adevărate [din tabăra turcească], pe care 34 eu i le traduceam, dar toate au fost fals raportate comandantului-şef de către un spion grec* La ultimul raport, că va fi atacat de către turci, Papilla a primit ordin că daca va fi intr-adevăr atacat, să-şi retragă corpul [de armată] şi să se alăture, împreună cu compania a doua, comandantului de la peştera Veterani* întru acestea, a luat imediat toate măsurile şi i-a aşteptat pe turci. n La 7 august, odată cu ivirea zorilor, de ambele părţi a început să bată artileria* Papilla a urcat calare pe muntele Alion, pentru a-şi forma o părere ; a retras avanposturile, precum şi alte unităţi, pentru a le îngădui să se replieze în toată ordinea, avînd din cei 5 000 de ostaşi ai săi de-abia 4 000- Turcii erau în număr de peste 30 000, jumătate călări, cea mai mare parte din ţinuturile Asiei; aveau la ei şi opiu. Astfel avansară în şăici pe lîngă muntele Alion, în sus, spre Tekija. Papilla, atacat din toate părţile, a raportat comandantului că turcii erau ameţiţi de opiu şi că procedează ou cruzime şi barbarie ; au măcelărit companiile în retragere, masacrînd la început totul, fără îndurare. Generalul, călare, întocmai ca un tînăr ofiţer, s-ar fi mişcat încoace şi încolo, împreună cu husarul său de ordonanţă, fără a-i fi frică de tir, strigînd : marş ! Din cele două companii ale sale au pierit căpitanii şi ofiţerii, iar o sută de oameni şi-au pierdut capetele* Generalul a fost înconjurat în. două rînduri de către turci, care au tras asupră-i, dar el a scăpat. Cele două batalioane Reisky au pornit în marş, dar au pierdut plutoane întregi, iar celelalte companii româno-sîribe, cele din regimentul de Vins şi tiraliorii germano-bănăţeni s-au refugiat în munţi* în această tristă împrejurare generalul Papilla a fost din nou atacat de turci şi fără îndoială că ar fi fost luat prizonier sau ar fi fost ucis, dacă nu l-ar fi salvat bravul sergent-major Noszak ou husarii săi; în loc de peştera Veterani, a trebuit să se retragă însă la Mehadia. Turcii au capturat cele 13 tunuri ale noastre. După o oră de retragere ne-am întîlnit cu generalul nostru comandant, contele Wartensleben, precum şi ou generalul Wenkheim, călări, cu husarii lor de ordonanţă* Şi l-au întrebat pe Papilla : —- Ce s-a întîmplat cu cele 13 tunuri ale noastre ? Ce va spune împăratul ? La care Papilla a răspuns : — La Schweinitz am cucerit 25 de tunuri; acum am pierdut 13 dintre ele* — Cît de mari sînt pierderile dumneavoastră ? — Ele sînt, fără s-o ştim sigur, cam de 800 de oameni. — Să aveţi grijă numaidecît, să ajungeţi prin Almăj, cu două companii, la peştera Veterani î 35 III După întimplarea de la Ju pâlnie, paşa turc, numit Memîş, împreună cu corpul său de oaste de 12 000 de oameni, între care se zice câ ar fi fost şi 1 000 de călăreţi şi 15 şâiei, precum şi artilerie, a fost trimis asupra Belgradului. în 8 august diipă-amiază, acest paşă a atacat cu toate şăicile peştera lui Veterani. Şapte zile şi şapte nopţi a ţinut peştera blocată, pierzi nd o mulţime de oameni. Apoi turcii au atacat fortificaţia ele la drumul Ponicovei, unde cele două companii au deschis focul de pe platou ; turcii au distrus palisadele, au pătruns şi am tăiat capetele soldaţilor de acolo. Trupurile lor au ars însă odată cu fortificaţia. Pentru fiecare cap tăiat paşa a dăruit aducătorului cile un ducat şi o celencă (cocardă de argint). în această situaţie tristă maiorul Stein s-a refugiat cu cele patru companii sus, în peşteră, la căpitan-ul Maovăţ, pe un drum rău, de piatră. Sus, paşa a ocupat tabăra maiorului, găsind aici mfărie de pat, veselă de gătit etc. etc. ; a blocat muntele în partea de jos, dar n-a putut trece peste apă cu şăicile, artilerie şi provizii. A fost nevoit să atace peştera zi şi noapte ; comanda de sus, cu steagul, dar era mereu respins cu mari pierderi. De cîte trei ori pe zi încerca [să atace], însă degeaba. Generalul Papilla a pornit din Bozovici cu două companii, cu medicul aghiotant şi cu mine, pentru a ajunge la peştera Veterani; am înnoptat pe culmea muntelui, pentru a coborî dimineaţa. Mai sus de Ponicova şi Du-bova, pe munte, am observat un foc puternic pe platou. Probabil era tocmai atacată fortificaţia. Cu toţii pedeştri, dueîndu-ne caii de căpăstru, ne-am grăbit să coborim, generalul ou căpitanii în faţă. Deodată : stai! O patrulă turcească de mai bine de 20 de oameni călări, care au luat-o imediat la vale. Am auzit : foc ! Atunci peste cincizeci de călăreţi şi pedestraşi au înaintat în sus, spre noi. Călăreţii s-au năpustit atît de rapid asupra generalului, îneît era cît pe-aci să-l taie sau să-l ia prizonier de viu, în timp ce încăleca, el fiind prea in faţă. Şi-a pierdut chipiul, dar striga cu putere : răspundeţi cu foc! La care, companiile au deschis focul. Au căzut doi turci şi un cal; ceilalţi turci au descălecat, voind să stea locului. S-au retras pe cînd ai noştri trăgeau încă. Ne-am tras şi noi îndărăt şi ne-am întors la Bozovici. Capul generalului Papilla era bandajat cu faşe albe. Deîndată s-a prezentat sergentul-major Noszak, care l-a salvat de turci, solicitînd un atestat, care i-a şi fost îrumînat, astfel că a devenit locotenent, primind şi o sută de ducaţi de la el [de la Papilla]. Apoi Papilla s-a dus şi la împărat, la Biserica Albă, pentru a conduce procesul împotriva contelui Wartensleben. Maiestatea Sa, împăratul losif, l-a întrebat dacă n-ar fi mai bine să trăiască în linişte la Timişoara, eu 3 000 de florini (pensie). — Maiestatea Voastră, da ! şi primi banii, pe cînd prezida congresul la care domnul de Stratimirovici a devenit arhiepiscop. 30 IV După ce vreme de cinci zile Memîş paşa, pierzînd mulţi oameni, a mai încercat degeaba să ocupe peştera Veterani, el s-a răzgîndit. Avea cu sine doi turci de vază din Orşova Veche, care-1 cunoşteau pe Maovăţ. Aceştia, stînd ascunşi, i-au strigat: — Căpitane Adam Maovăţ, predă-ne peştera şi veţi fi liberi şi cinstiţi de către paşă. După care, maiorul Stein, Maovăţ şi alţii au hotărîfc să trimită la paşă un ofiţer ou şase tiraliori; acesta, plin de bucurie, a trimis deîndată patru paşaîe să preia peştera ; acestora le-a urmat apoi personal, împreună cu alţi turci. S-a uitat la toate şi a admirat totul. La 31 august i-a pus pe turcii săi să se aşeze pe două rînduri în faţa peşterii, pe malul Dunării, cu săbiile scoase ; apoi au ieşit companiile, fără a avea vreun bolnav, şi, străjuite atît de frumos, au plecat în marş. Domnii au sărutat mîinile paşei ; Ia aceasta el a zis : „Peştera mi-a produs mare pagubă Dacă această peşteră ar mai fi fost păstrată de ai noştri încă vreo patru zile, turcii n-ar fi ars Panciova, Biserica Albă etc,, n-ar fi distrus minele şi n-ar fi dus pe atît de mulţi în robie. V Marea armată turcească, condusă de patru paşale, anume : Avdi Hassan, Aii paşa, Rumeli Valise şi Pazvan-Oglu, împreună cu alte paşale mai mărunte, a încercat de cîteva ori, timp de 18 zile, să înainteze împotriva căpitanului de la Mehadia, dar a fost respinsă de către artileria noastră şi de bombardamentul puternic din 17 august, aşa incit feldmareşalul conte Wartensleben a raoortat la Biserica Albă Maiestăţii Sale, împăratului Iosif, ca i-a înfrînt pe turci cu desăvîrşire şi i-a pus pe fugă. Dar, cmd turcii au înaintat iarăşi şi au urcat pe înălţimile din apropiere pentru a face o recunoaştere, ei au luat cu asalt fortificaţia de pe înălţimea de la Pecenişca, unde maiorul Latterman se apără eroic împreună cu două companii de nemţi. Atacanţii au pătruns şi au tăiat capetele tuturor, iar trupurile, împreună cu- cele ale turcilor, le-au ars în interiorul fortificaţiei. Nu departe de acolo, pe vîrful muntelui Stoghir, au urcat ai bivolii şi cu braţele un tun mare, au tras asupra taberei principale şi în alte direcţii, fără a pricinui însă pagube, doar spaimă printre generali, aşa incit gene-ralul-comandant i-a raportat Maiestăţii Sale cele întîmpîate şi faptul că nu mai poate împiedica năvala a 200 000 de oameni, că toate pădurile şi toţi munţii ar fi plini de turci şi că vrea să părăsească Mehadia şi să se retragă spre Ilova, unde sosise dealtfel şi împăratul cu armata. împăratul crezu că turcii ucişi s-ar fi sculat a treia zi din morţi. Armata de aici s-a retras la 28 august, seara şi în tot cursul nopţii, iar dis-de-dimineaţă turcii au intrat în Mehadia şi pe dată au dat foc cîtorva case. După două popasuri făcute în drum spre Teregova, armata imperială s-a oprit, iar faptul că locuitorii se înfăţişau doar rareori ai sutele, d abia cîte 20 sau 30, a supărat răiu pe Maiestatea Sa. 37 VI La Mehadia a rămas o mare mulţime de turci, mai multe mii dintre ei călare, aflaţi la dreapta şi la stingă ; mulţi dintre ei, avînd cîini de vînă-toare, s-au împărţit şi răspîndit deîndată prin văi, păduri şi munţi, în timp ce turcii mai cu stare, care aveau în jur de 500 sau 1 000 de oşteni, au rămas în Mehadia ca furnizori şi cantinieri, astfel că aici erau peste 10 000 de corturi mari ale unor asemenea turci. Aceştia şi-au trimis slujitorii şi oştenii să prade, să jefuiască, să prindă robi, să aducă capetele unor soldaţi ucişi, în loc să fie cu armata turcească pe cîmpul de luptă, aşa încît toate văile şi pădurile erau pline de asemenea adunătură* în scurt timp au fost aduşi ca robi în jur de 100 de bărbaţi, femei, fete tinere şi copii din Mehadia şi închişi în biserica rom.-catolică, ţinuţi acolo vreme de patru zile şi nopţi, cu puţină pline şi apă. Slujitorii şi ostaşii turci* fiind la un loc cu femeile şi fetele tinere, au profanat sacristia. Unii locuitori au fost vînduţi aici, alţii luaţi şi închişi în alte case, apoi trimişi mai departe şi vînduţi. Familiile celor care se refugiaseră în păduri au fost dibuite de cîini şi descoperite, sau rătăceau împreună cu copiii în susul şi în josul munţilor, suferind ^ile întregi de foame şi fiind urmărite de turci. Nu rareori s-a în-tîmplat ca mamele, din lipsă de apă, să le dea copiilor să-şi bea propria urină. Mulţi copii au fost îngropaţi de vii de către propriii lor părinţi, ba chiar ucişi ori numai părăsiţi, pentru a putea scăpa cu ceilalţi. Unii dintre aceşti părinţi dezumanizaţi, care se credeau scăpaţi, ani dat adesea de turci şi, fiind vlăguiţi şi înfometaţi, pe jumătate morţi, s-au lăsat legaţi şi scoşi din pădure. Pana mi se poticneşte în a descrie cruzimile tiranice şi nespusele neruşinări comise cu această ocazie. Fapt este că o femeie sau o fată, care le cădea în mîini, era mai întîi violată cîineşte de 20 şi mai mulţi turci, iar apoi i se tăia capul, care era dus paşei in locul capetelor de soldaţi nemţi, fapt pentru care aceste bestii primeau un ducat şi o celencâ de argint (cocardă). Acest blestem greu a durat la Mehadia vreme de 10 zile pline, pînă ce oamenii au reuşit în cele din urmă să se refugieze în Banatul de sus. Maiestatea Sa, împăratul Iosif, s-a îndurat de locuitorii Mehadiei, i-a îndrumat spre comitatul Arad, unde aiu primit bani pentru hrană, pe lingă locuinţă gratuită şi lemne, anume cîte trei creiţari adulţii, doi creiţari copiii, preoţii cîte zece florini pe lună, iar protopopii cîte 20 florini. La Mehadia, turcii bogaţi au început să facă negoţ, trimiţînd acasă, cu slujitorii lor, pe uscat sau pe Dunăre, grupuri de cîte 20—40 şi chiar o sută de robi. Cînd împăratul a aflat că turcii au aruncat la Orşova Veche un pod peste Dunăre pentru a se putea retrage şi că au ars Panciova şi Biserica Albă, el a poruncit armatei să se retragă de la Ilova la Lugoj. O ceată de o mie de turci a urmărit armata pînă la Sacu, unde, în cursul nopţii, s-a năpustit asupra ariergardei imperiale, capturînd o mulţime de tunuri şi muniţie, precum şi casieria regală. Pe drumul lor de întoarcere turcii s-au răspîndit prin satele din dreapta şi din stînga drumului şi au adus la Mehadia o mulţime de oameni şi de vite, totul fiind vîndut aici. 38 VII La Mehadia a venit seraschierul Iusuf paşa, trimis tocmai de la Poartă drept comandant-suprem al armatei turceşti, şi, împreună cu el, episcopul leremia al Vidinului; ei îşi aveau pe cîmp propriile corturi, în mijlocul gărzilor lor. La povaţa acestui bărbat din urmă, mulţi robi prinşi de turci — între ei şi cîţiva preoţi — au fost luaţi de la stăpînii lor, fie cu binele, fie cu forţa. Episcopul i-a întrebat pe prizonieri în limba română de numele lor, le-a dat apoi doi turci ca subaşi, iar vizirul le-a înnunat salvconduete (buiuruldiuri), i-a eliberat şi i-a trimis înapoi, la locurile lor de baştină, ca să-i cheme la casele lor pe consătenii care se mai aflau poate refugiaţi prin păduri, luarea în robie fiind acum interzisă. Pentru Mehadia acest act de umanitate a venit din păcate prea tîrziu. Chiar şi robii aduşi ulterior de turci spre vînzare din districtul Poganişului, comitatul Caraş, au fost eliberaţi şi înzestraţi ou subaşi şi buiuruldiurL Vitele rechiziţionate, vacile, oile ş.a. aiu fost însă împărţite oamenilor săraci de aici, iar capetele tăiate au fost aruncate aducătorilor, poruncindu-li-se să aducă în locul lor soldaţi germani vii şi în uniformă. La porunca seraschierului biserica nemţească a fost bine curăţită, în dosul uşii amenajîndu-se o despărţitură, în care să-şi poată face rugăciunea. Ori de cîte ori episcopul îl vizita pe vizir, îi atingea, în genunchi, cu buzele, marginea vestmîntuluL Iusuf se aşeza numai după ce-i oferea Ioc şi episcopului. Pentru a vedea tabăra împăratului Iosif, aşezată în faţa Lugojului, şi pentru a-şi face o părere asupra oştirii turceşti de acolo, tot acest amintit Iusuf paşa a călărit intr-acolo împreună cu episcopul şi cîţiva oameni de încredere. Pe drumul de întoarcere, însoţit fiind de garda sa, l-a acuzat pe paşa care rînduise oastea în cheile de la Teregova că a cheltuit prea mulţi bani şi că nu a înfrînt armatele germane. Acesta neputîndu-se dezvinovăţi pe loc, seraschierul a smuls un pistol şi în prezenţa mai multor paşale l-a doborît de pe cal pe cel învinuit. La întoarcere au mai fost descoperiţi şi eliberaţi robii care se ascunseseră. La Orşova Veche a fost grăbită construirea podului, iar românilor care au lucrat la el li s-au dat, pe lingă pîine şi ibani, şi vaci, în semn de aducere aminte. Intre timp împăratul Iosif a trimis armata imperială de la Lugoj, prin Panciova, în taberele de iernat din Sirmium, el însuşi plecînd la Viena. Iusuf paşa a ordonat şi el armatei sale retragerea şi a plecat împreună cu episcopul. Atunci cînd s-au pus în marş ultimii turci, spre sfîrşitul lui octombrie, ei nu s-au putut abţine să nu dea foc localităţii, ocazie cu care au fost distruse biserica românească (care servea drept depozit de făină şi alte alimente), precum şi cele mai multe clădiri de stat-major, astfel incit n-au mai rămas în picioare la Mehadia decît biserica nemţească împreună cu două case mai mici şi şase căsuţe sărăcăcioase, risipite pe ici, pe colo. într-un asemenea loc a revenit din retragere, la 6 noiembrie, regimentului româno-iliric, care a fost nevoit să ierneze în pivniţele boltite şi în bordeie de pămînt. 39 în următorii doi ani de război turcii au fost înfrînţi peste tot, incit au pierdut una după alta cetăţi şi provincii. Orşova Nouă a capitulat, la rîndul ei, la 12 aprilie 1790. Totuşi, prin pacea încheiată în anul 1791, turcii au primit totul îndărăt, în afară de Orşova Veche şi de Unna. vm De la Peştera Veterani în josul Dunării se află satul Bu-bova (Ghindă-ria). La Mrăcunea (întuneric) se află ruinele unei mănăstiri sîrbeşti, ale cărei biserică şi turn sînt solid construite şi legate din piatră cubică. Cu 50 de ani în urmă se mai păstra destul de bine pictura din interior şi mai stătea încă şi pristolul. Acum totul e în ruină, doar zidurile se mai ridică şi slujesc drept grajd pentru capre. Această mănăstire a fost părăsită în anul 1788, cu prilejul înaintării turcilor. De la satul Ogradena (împrejmuire), aşezat la Dunăre şi munţi, pînă la satul leşelniţa, numit altfel Iezerniţa (Iezer mare), se mai poate vedea şi azi lacul format de Dunăre coi cele două pîraie, leşelniţa şi Mala. împăratul Traian a început să construiască pe malul din această parte un drum în stîncă pentru trasul corăbiilor la edec, însă la leşelniţa — aşa se spune — a dat de obstacole, şi anume; neputînd staibili malul propriu-zis al Dunării, a poruncit să fie făcute drumeaguri de la mine, atît peste munţi, cît şi pe apă, din Moşia şi a pus să fie deviate cursul celor două pîraie, să se aducă piatră şi să se umple locurile adînci cu grămezi de piatră, să se bage şi fascine transportate cu carele şi să se ridice stăvilare şi diguri, aşa cum mai poate fi văzut şi azi un astfel de dig de piatră cu fascine de lemn, înalte de 4 stînjeni şi cu o cuprindere de 30 de stînjeni, numit în româneşte glamei, şi care stă drept mărturie a strădaniilor stăruitoare ale romanilor. Cînd şi-a dat însă seama că planul său este de neînfăptuit, Traian a poruncit arhitectului său Apollodor din Damasc, care mai lucra încă la podul peste Dunăre, să construiască pe malul de dincolo al Dunării, unde erau de trecut mai puţine obstacole, un drtum de edec pentru a ajuta navigaţia, drum ce urma să se numească Via Traiana (drumul lui Traian). Acest meşter a fost mult solicitat; pe lingă podul de piatră peste Dunăre (Pons Traîani)9 a mai avut de construit două fortăreţe ale căror ruine se mai văd în dreapta podului, la Kostol, în apropiere de Cladova şi pe malul stîng, la Turnu Severin, A mai trebuit să construiască, pe lîngă aceste clădiri gigantice, şi drumul — lucrări intr-adevăr dificile, mai ales că totul era cît se poate de urgent. Cînd a sosit, Traian a indicat un perete de stîncă, aflat aproximativ la mijlocul noului drum, pe care a dispus să fie aşezată o inscripţie drept aducere aminte. Arhitectul a îndeplinit această sarcină, pu-nînd să fie dăltuit în stîncă, sub forma unei cupe, looul în care urma să fie pusă inscripţia, precum o hartă a imperiului, pe pergament îndoit, înaltă de doi stînjeni şi tot atît de lată. în partea de sus se zăreşte un vultur roman cu aripile întinse, care pare să ţină harta în cioc, în dreapta şi în stînga fiind apărat de doi delfini. Alături sînt reprezentate două gîşte în zbor. Titlul împăratului este scris cu litere foarte mari şi are următorul 40 cuprins : IMP. CAE. D. NERVAE FILIUS NEHVA TKAIANUS GERM. D. PONT. MAX ... Celelalte rin duri ale inscripţiei au devenit ilizibile, pentru că, după cum am mai spus-o, acest monument a fost lucrat aproape sub înfăţişarea unei cavităţi, precum o coajă de nucă, avînd sub el o podea sau drumeag ou lăţimea de un stînjen, care serveşte nu numai edecarilor şi pescarilor, ci şi altor călători drept loc pentru odihnă, pentru făcutul focului, pentru gătit şi pregătitul fripturilor. Fumul şl funinginea au acoperit, înnegrit şl au făcut de necitit celelalte patru rînduri. Sub acest drumeag sînt dăltuite .găuri adînci de două picioare, în care se aflau, fără îndoială, drugi de lemn şi suporturi, peste care erau fixate scîncluri şi o balustradă, cale dc o jumătate de oră, deoarece aici Dunărea e adîncă. Prin spălare, inscripţia ar putea totuşi deveni lizibilă. IX Ruinele castelului Orşova Veche sc află acolo unde se varsă Cerna în Dunăre. în apropiere e de asemenea un mic pîrîu, numit Gradsca. Orşova aceasta s-a numit cîndva şi Raisova, Russiova, Reşava, Reşova, Rus ava, Ruso va. Iar pentru că pîrîiaşul Gradsca este bogat în aur, nu este surprinzător că spălătorii dc aur îşi petrec în cursul verii cea mai mare parte a timpului acolo, pentru că orşovenii au şi ei nevoie de aur. în istoria bisericească se poate citi că sfintul apostol Petru, urmărind pe un mag oarecare ce-şi zicea şi Simion cel Sfînt, a făcut minuni şi l-a doborît prin rugăciuni din înălţarea spre ceruri. De aceea Petru a şi fost răstignit la Roma. Românii de aici povestesc îtitimplarca altfel, adică sfîntul Petru s-ar fi aflat captiv la băile de aici, fiind trimis de stăpînul băilor la împăratul aflat la Orşova Veche, unde a fost executai şî înmor-mîntat. Mai tîrziu trupul i-a fost dezgropat ele negustori greci din Orşova, oferit spre v bizare şi vîndut, tot 'unor negustori greci, pentru c corabie plină cu du câţi. Cînd cumpărătorii au adus corabia ou ducaţi şi au predat-o vînzătorilor, au preluat în schimb trupul sfînt şi au pornit deîndată pe Dunăre în jos. Cum s-au mai mirat insă vinzătorii mai tîrziu, cînd au constatat că au fost înşelaţi, căci doar deasupra sclipeau ducaţii, în vreme ce restul încărcăturii, era doar cărbune. între timp cumpărătorii sfinţii lui Petru trecuseră cu corabia de locurile periculoase de Ja Demir Capo, Ger-dap. Trai an ar fi vrut să vadă trupul, dar acesta dispăruse. Deşi aceasta e o legendă, totuşi e surprinzător faptul că la băile Mehadîei a fost găsită o taboiă cil o inscripţie, încastrată acum înaintea intrării in Beii.-; Ludwig, şi pe care se pot citi următoarele : IÎERCUL.I SANCTO SIMONIUS 41 V. C. PRAESES DACIARUM71. Aceştia formau deci pe atunci colonia a V-a, iar Simion este confirmat drept praeses mcignus. Tot aşa şi faptul că la Orşova, pe ambele maluri ale Dunării, în Clisură, primii locuitori ar fi fost ruşi sau rusnaci, care a-u plecat de aici în Ungaria şi s-au aşezat in Maramureş, în locul lor emigrîncl aici sîrbi. X De la Orşova Veche Ia Mebadia drumul duce pe lîngă rkil Cerna (Negru), care este foarte limpede; se numeşte astfel după pietrele sale negre. Drumul trece prin Jupalnic. Dincolo de Cerna sint satele Tufări, Coramnic, Topleţ, Bîrza şi Pecenişca, precum şi trecători le Bratina, Vra-tina (drum îngust), Vrateşeo şi Seracova sau Soradeovoselo. Topleţul (caldul) îşi are numele de la un mic izvor de pîrîu, numit Bigler, care nu îngheaţă. Aici, pe drumul de-a lungul Cernei, pot fi văzute pe unele stînci urmele găurilor făcute de potcoavele calului eroului Iorgovan, al lui Hercule sau al sfîntului Gheorghe, acolo unde a trecut Cerna herculeană, a omorît marele balaur şi a salvat fecioara. Tot aici poate fi văzut un apeduct, pe care turcii s-au obligat în anul 1739, la pacea de la Belgrad, să-l întreţină, pentru a putea păstra Orşova şi pentru a înconjura Orşova Veche cu Cerna. Această conductă de apă a fost într-adevăr începută de către români din Ţara Românească, cu ajutorul a doi ingineri francezi, urmînd să ducă apa pe un canal, pînă la Dunăre, pe o distanţă de cam 5 mile, şi trebuind să pună în mişcare, la vărsare, o moară cu ciutură. Munca a fost însă foarte anevoioasă, fiind necesară sfă-rîmarea stînciîor, construirea de poduri şi canale peste pîrîmri şi văi, treabă la care Ţara Românească, împreună cu boierii, era datoare cu supravegherea şi ţinerea socotelilor. Lucrarea, care trebuia executată în decurs de un an, a rămas neterminată. Satul Bîrza (Repedea) îşi are numele de la un izvor, care nu îngheaţă şi care acţionează mai multe mori; munţii sînt din piatră calcaroasă. Pecenişca sau Peceniţa este ultimul sat înainte de localitatea Mehadia, cu ale cărei păminturi este unit. 71 Pasajul este, evident, o legendă. Inscripţia, găsită la Băile Hernii ane in 1736, a fost citită gresii, cronicarul omitind seninul do punctuaţie care separă cuvintele SANCTO şi SIMONIUS. Textul este: Hercuti Semeţe * Simonius lulianus v (ir) c (onsula-ris) praeses Daciantm adică : „Lui Herculc cel sfînt, Simonius lulianus, bărbat consular, guvernator al (celor trei) Dacii (a pus altarul). Inscripţia datează din prima jumătate a secolului LII e.n., dedicantul fiind D. Simonius Proculus lulianus, şi nu este creştină. Vezi I. I. Russu ş.a., Inscripţiile Daciei Romane, 111/1, Bucureşti, 1977, p. 89, nr. 66 (In continuare 1DR). 42 SECŢIUNEA A ŞAPTEA DESPRE BĂILE DE UNGĂ MEHADIA; DESCOPERIREA Şl STAREA LOR I Aceste băi neobişnuite, divine, străvechi, calde, la o milă depărtare de Mehadia, avîndti-şi originea la capătul lumii şi în regiunile abisale ale străfundurilor, înfrăţite cu Etna şi Vezuvml, care, potrivit celor mai vechi şi mai bune cronici, izvorăsc la o depărtare de 2789 mile englezeşti, fiind compuse din diferite substanţe minerale, mirodenii şi aburi subterani, aduse aici prin canale de piatră spre folosul şi îmbunătăţirea dc nespus a vieţii oamenilor, fără deosebire, au fost cunoscute, fără îndoială, grecilor din Tracia, precum şi ibătrinului Herouie, Heraclizilor şi Republicii Romane. Consulul Marius le-a curăţat, le-a folosit şi le-a lăudat intr-atîta, incit romanii au bătut în cinstea acestor băi monede deosebite, Thermae. Ele au fost construite acolo unde Cerna a dezgolit de păduri şi pămînt munţii stincoşi dimprejur, pentru a-şi face un loc strîimt şi o suprafaţă netedă. Erau cunoscute împăraţilor August şi Tiberiu. De asemenea, se spune că împăratul roman Caius Calîgula a cheltuit în jurul anului 39 d,Hr., în scurt timp, peste 160 de milioane de florini în banii noştri la Baiae şi Puteoli, iar faptul că românii numesc băile din dreapta Cernei Baie, iar pe cele din stînga Puteoli, Pucioase, este dovada că au fost construite de împăratul Calus; cele dc mai sus nu sînt fără motiv, căci pentru construirea localităţilor, lărgirea clădirilor şi a băilor stau mărturie importantele lor ruine şi fundaţii72. Existau 12 băi, iar cabinele de baie aveau un zid triplu, interiorul fiind şlefuit foarte neted, din mortar şi gips şi împodobit cu fărîme de cărămidă, în afară de şase clădiri mari de baie şi izvoare frumoase, restul nu era decît perete carstic, gros cam de un stînjen, de la Băile Herculane şi fortăreaţă spre rîul Cerna, pe lingă baia Ludwig, mai în jos de pod, pînă la baia de ochi de aculm. Pînă în anul 1805 pe lîngă Cerna mai puteau fi văzute încă multe urme de ruine, năpădite de tufe, mai apoi spălate de apa mare a Cernei. Pe jos se aflau risipite cărămizi romane, unele foarte mari, cu totul rotunde, de forma lunii, a semilunii, pătrate, alungite, ovale ete. Pe lîngă acestea au fost găsite, de asemenea, monede consulare şi imperiale, precum şi alte antichităţi. 72 Nici grecii din oraşeie-colonii dc pe ţărmul Traci ei, nici Republica Roma şi cu atit mai mult Marius, Augustus, Tiberius sau Caligula nu au cunoscut Băile Herculane. Pentru istoria băilor, vezi şi Ilie Cristcscu, Tezaurul Cernei, Bucureşti, 1978. 43 Se crede că aici ar fi vieţuit Hercule şi că, în timpul romanilor, tot aici, la băi, ar fi locuit doi stăpînitori, care ar fi avut palate de reşedinţă separate, şi că, dintre ultimii doi principi de aici, unul i-ar fi urmat lui Iorgovan şi şi-ar fi avut reşedinţa la Băile Herculane, iar acesta ar fi deviat toată apa caldă a patru băi printr-un canal, pe lingă peretele carstic al Ornei, pînă mai în sus dc baia Ludwig ; el avea aici pentru oştenii săi o moară care nu îngheţa niciodată. Acest principe, numit de Baia, arunca asupra ţârii cel mai adesea dări în bani. Celălalt principe şi-ar fi avut reşedinţa dincolo de Cern a, la Puteoli sau Pucioasa, acolo uncie se ridică azi biserica noastră naţională, şi el ar fi perceput dările de la supuşii săi mai mult în grîne, pe care românii le aduceau la băi pe drumul de munte de la Prolaz ; şi el a avut aici o moară, în apropiere de izvor. Aceşti doi principi cu ostaşii lor ar fi apărat cu rînuui graniţa Dunării şi toate celelalte treceri împotriva duşmanilor. După ce însă toată Dunărea a fost pierdută, s-ar fi ivit o asemenea lipsă de alimente, incit Hercule Panno-nianul, ai cărui oşteni nu erau îndestulaţi doar cu vînat şi peşte, a fost silit să dea principelui Severînului o majă de bani pentru o maja de grîu ; după aceasta, Pannonianul a părăsit reşedinţa lierculeană şi a ocupat peştera de sus ; s-a întărit şi, stăpînind munţii ocupaţi, s-a luptat neîntrerupt cu duşmanii. Cînd Severineanul a părăsit însă, împreună cu oamenii săi, castelul Pucioasa şi s-a retras cu familia sa în păduri, Pannonianul, după ce mai întîi îşi îngropase comorile, ar fi părăsit peştera la rîndul său, dar nu printr-o ieşire pînă la Baniţa, cale de două ore, ci peste munţi, de-a dreptul la Mehadia, ia castelul de la Zidina, edificiu despre care se va povesti mai încolo. în această peşteră părăsită, numită astăzi Peştera Hoţilor, doi oameni din Mehadia, preotul Samoilă Popovici şi Ignatie Sanda, au găsit în anul 1778 frumoase catarame galbene din alamă, diferite ca mărime şi înfăţişare. Erau piese de harnaşament şi şei, cîntărind la un Ioc 13 livre ; din ele popa mi-a dăruit două bucăţi ; cînd maiorul de aici a aflat despre acestea, mi le-a ceruţ- ii Faptul că Hercule ar fi fost aici, la aceste băi, cu prima expediţie grecească, pe cînd căuta munţii de aur, şi faptul că i-ar fi găsit şi folosit nu sînt cunoscute. Chipul său de pe stînea de la Băi, bolta băii cu găurile şi locul construcţiei sint toate opere romane, închinate nu numai lui Heroide, ca divinitate, ci şi vechilor doctori, lui Esculap şi Hvgieii ; acestora le-a fost ridicat întru cinstire, aici la Băi, un templu, şi, pe lingă el, locuinţe de preoţi, pe înălţimea din apropiere de baia Francisc, acum devenită cimitir; aceşti doctori preavestiţi au închinat baia Francisc zeităţilor Venera şi Mercur. După acestea s-au dat denumiri tuturor izvoarelor balneare şi s-au lăsat în scris, pe scurt, pentru omenirea suferindă, următoarele : 44 1. Cele două băi Franeisc au următoarele efecte : vindecă umflăturile, rîia, colicile, gălbinarea, patecea (?), negii, cancerul, viermii intes-tinali, iar sexului femeiesc îi grăbesc menstruaţia ; alungă ameţelile şi tremurăturile, sînt bune pentru sinii inflamaţi şi pentru inflamaţii mai mari şi convulsiuni ale femeilor, ca şi pentru gangrenă, pentru membrele obosite, pentru crize repetate de slăbiciune ; redau puterile avute înainte şi vindecă toate bolile venerice. Tot aici, jos pe malul Cernei, se află ruinele unei băi şi un izvor puternic, a cărui apa caldă este băută de vitele care umblă slobode, de cai, vaci şi capre. Este un purgativ, care te face gras şi sănătos. Aici a fost o excelentă baie pentru bolile venerice; acum e desfiinţată. Apa de iz,vor amestecată vara cu vin are calităţi excelente, deosebite. 2. Baia Sîn-Petru, contra frigurilor, alungă frigurile, dacă bei clin ea ; apără de friguri. Pentru frigurile vechi se repetă băile timp de şapte zile ; dacă bei apă caldă de acolo, cu siguranţă scapi de ele. Este şi un mijloc pentru a scăpa de hemoroizi ; alungă tuşea seacă, catarul şi crampele sto-macale ; ţinută în gură, vindecă durerea de măsele, provocată de dinţii cariaţi, şi îi întăreşte pe cei sănătoşi. 3. Baia, acum baia Ludwig, două izvoare calde, puternice, care deţin proprietăţi deosebite ; este cea mai apropiată, de aceea este cea mai des recomandată şi mai mult lăudată. Multe mii de oameni bogaţi şi săraci, atinşi de boală, fac aici pelerinaj, pentru a se lecui. Se poate folosi cu succes împotriva durerilor de stomac, a indigestiei, a constipaţiei, pentru cei loviţi de apoplexie sau chiar paralizaţi. Vindecă şi lecuieşte integral răni vechi, nevindecate. Mulţi grav răniţi s-au restabilit complet în scurt timp şi şi-au fortificat starea de slăbiciune a trupului. Dacă se foloseşte această baie doar trei zile aşa cum trebuie, se capătă nu numai poftă de mîneare, dar chiar o îngăduit să se bea şi vin. 4. Cele patru băi herculane, care conţin substanţe minerale deosebite, schimbul de temperatură, proprietăţi care provin din două lumi diferite, sînt întru cinstea lui Herculc. Apa acestor băi, băută înainte de masă, este un leac pentru mai multe boli ; este remediu pentru răni, eica-trici şi picioare reci ; prin îmbăieri sînt îndepărtaţi şi distruşi viermii intestinali şi se vindeca mai multe boli ; ţinută caldă în gură, îndepărtează respiraţia neplăcută ; băută, eliberează gazele intestinale. Este leac pentru durerile de picioare, pentru podagră, pentru dureri de gît şi de stomac, scade orice febră, înlătură durerile, face să scadă tumorile ; în acelaşi timp vindecă de scor but, anchilozare la bătrîneţe şi face poftă de mîn-care şi băutură. Este bine să fie prescrisă, căci dă apetit. Ruinele de aici dovedesc că romanii au avut în acest loc mai multe cabine de baie. De-a lungul Cernei, pe unele pietre mari, ţi se arată ele către români cîteva găuri, care ar proveni de la copitele cailor lui Iorgovan, aduşi aici la adăpat. Peştera de deasupra acestor băi, numită Peştera Hoţilor, are o alta, mai sus, în stîncâ, care este însă rar vizitată. De aici, pe Cerna în sus, cale de peste un ceas, este Baniţa, un mic izvor cald de îmbăiat, care curge într-o cadă naturală de forma unei albii sau covate mari, lungi si late cam cît o persoană, fiind folosit de locuitorii satului apropiat, Valea Bolvaşniţa, dar de nimeni aflat la tratament, deoarece e prea departe. 45 5. Vechea baie neagră, pentru mădulare, cu izvoare foarte puternice şi fierbinţi» Romanii, cu zidul lor pe trei rînduri, n-au săpat orificiul sau rezervorul adînc în stîncă, ci l-au făcut larg şi deschis, fiind construit pe 6 piloni şi acoperit, ca să fie deschis şi răcoros ; a fost mult folosită printre alte leacuri, la suferinzii de epilepsie, de care mai mulţi au şi scăpat» Baia a avut efecte excelente pentru reumatism, dureri de stomac şi de picioare, pentru dureri de cap şi de gît, pentru negi, gălbinarc şi mai multe boli. 6. Baia albă sau, cum e numită, de var, unde s-au vindecat mulţi suferinzi de picioare, inflamaţii, răni, escare, hernie, rîie, abcese ; a ajutat şi multor bolnavi de podagră, care suferiseră aproape doi ani, şi de asemenea celor cu invalidităţi ale trupului. Leac foarte vestit pentru răni vechi, lepră, eczeme» Acum au fost ridicate şi construite băi minunate, cu case de îmbăiat. Mai în sus, e gaura pentru năduşeală, iar la opt stîn-jeni în susul muntelui se află o peşteră şi o deschizătură de unde emană vapori puternici de la izvoare termale aflate mai jos. Iar pentru ca deschizătura de sus să nu se mărească şi să nu fie absorbită mai multă ploaie şi zăpadă, care să dăuneze izvoarelor, i-am arătat în 1808 generafului-comandant baron de Duca orificiul de sus, care a şi fost deîndată astupat cu bîrne şi pămînt. Notabil la aceste izvoare balneare calde este faptul că stropii de apa s-au transformat în diferite figuri, albe ca marmura ori ca alabastrul, ele mărime, lungime şi lăţime deosebite, nu numai în chip de luminări, ţurţuri de ghiaţă, dar şi ca bucăţi de lemn, groase de o palmă sau de un picior, cu ramificaţii, de asemenea sub formă de migdale, pietrificate din apa balneara curgătoare. 7. Baia de ochi, un puternic izvor fierbinte de baie, unde romanii au avut două cabine de baie alăturate ; aici a rămas de la ei un cuptor mare ; este acoperită ; ruinele le-am mai văzut şi eu. Potrivit unor relatări, aceste băi au fost intens folosite, fiind excelente pentru ochi şi pentru durerile de ochi. Dacă seara şi dimineaţa se spală capul şi gîtul, folosind izvorul cum se cuvine, vreme de şapte zile, aceasta constituie un leac sigur, îndepărtează inflamaţiile, elimină durerile şi lacrimile, fortifică faţa, apără ochii de albeaţă. Dacă apa este băută dimineaţa, întăreşte stomacul ; de asemenea te scapă de colici, oricît ar fi de puternici, precum şi de alte boli şi neplăceri. Pentru a avea o legătură cu băile Francisc sau cele ale Venerei, precum şi cu templul de pe munte, romanii au construit de aici un pod peste Cerna. 8. Baia nouă, pentru mădulare, este lingă actualul pod ; are un izvor cald foarte slab şi un altul mai puternic cu apă rece, unde am observat de mai multe ori că românii, stînd în picioare, bagă doar talpa piciorului într-o gaură mică cu apă caldă şi află astfel alinare pentru durerile de picioare. în anul 1794, atunci cînd episcopul de Pecs, contele Eszterhâzy, a folosit aceste băi pentru picioarele sale, a pus să se sape o gaură adîncă de aproape un picior, de formă pătrată, şi şi-a ţinut picioarele acolo, după care şi comandantul nostru de regiment, generalul-maior Terzici, le-a folosit şi a scăpat, la rîndul său, de mari dureri şi a simţit alinare. Această gaură a fost apoi recomandată în mod deosebit generalului-comandant. 46 contele Soro. Astfel această baie a fost reconstruită, în anul 1803, din scîn-duri, împreună cu două cabine ; prin ea izvorul cald, mai slab, a fost depăşit de cel rece, şi-a pierdut din putere şi a fost folosit doar rareori. Aici este acum baia Carolina, III Faptul că în Peştera lui Hercule sau a Hoţilor n ar fi locuit vreodată călugări este o legendă; ba chiar şi acela că sfîntul Zosim s-ar fi întîlnit în vîrful muntelui cu sfînta Maria Egipteanca şi ar fi spovedit-o şi împărtăşit-o jos la Cerna, iar nu în rîul Iordan, găsind-o mai tîrziu moartă, sus pe vîrful muntelui, şi că ar fi îngropat-o acolo, mai ales că toată partea muntelui dinspre Băile Herculane şi pînă mai în jos de baia de ochi se numeşte muntele Zosimin. Faptul că în peşteră ar fi locuit lotri este posibil, căci vreme de atîtea secole, cit a durat migraţia popoarelor, romanii fiind înfrînţi, de la anul 400 pînă la anul 1300 alţii, români şi lotri, au dus o viaţă mai mult sălbăticită, prin păduri, iar aceste băi au fost cercetate doar de români, de prin locurile sălbăticite. De asemenea, sub turci, pînă în anul 1717, băile au fost folosite numai de români. IV Apoi, după ce Dumnezeu a binecuvîntat armele drepte ale bunului împărat creştin Carol al Vl-Iea, iar Banatul, Serbia şi Ţara Românească au fost recucerite de la turci, guvernatorul Banatului, contele Florimund Claudiu Mercy, a aprobat în anul 1728 construirea cetăţii Orşova Nouă, în 1733 construirea fortului Elisabeta, iar la Mehadia — trecătoarea-cheie a Banatului — construirea unei cazărmi pentru o mie de oşteni, a unui fort cu şanţuri şi, în acelaşi timp, a acestor băi de lîngă Mehadia. în cetatea şi fortul Orşova Nouă, împreună cu Oltenia, poruncea generalul-comandant baronul Engelshofen. Succesorul lui, generalul-comandant Hamilton, a primit în anul 1736 preaînaltul ordin de a grăbi toate lucrările. Locuitorii districtului Mehadiei au tăiat pădurea şi au deschis un drum pentru cavalerie pe lîngă Cerna, prin Mehadia, pînă la băi. Iar atunci eînd generalul Hamilton a venit de la lucrările de construcţie a cetăţii Orşova la izvoarele balneare, le-a găsit pe acestea intr-adevăr calde, insă în starea cea mai jalnică, năpădite de pădurea mare şi deasă şi acoperite de pămînt, existînd din abundenţă cel mai bun lemn de construcţie. Cabinele de baie erau acoperite de pămînt şi atît de astupate, încît 73 73 Urmele de locuire din Peştera Hoţilor datează mai cu seamă din paleolitic, epipaleolitic şi din. perioada de tranziţie de la neolitic la epoca bronzului. Răzleţ, s-au descoperit fragmente ceramice dacice, romane şi feudale. Pentru amplele cercetări arheologice întreprinse aici, vezi FI. Mogoşanu, Paleoliticul Banatuluit Bucureşti, 1978, cu bibliografie. 47 izvoarele calde îşi puteau croi doar cu greu drum spre suprafaţă- I-a pus deîndată pe oameni să taie pădurea, să adune lemnele în grămezi şi să construiască colibe provizorii de lemn. S-a construit şi un mijloc pentru aducerea apei de băut. Oamenii povestesc că doborîrea copacilor din pădure a mers uşor, dar scoaterea rădăcinilor a fost foarte anevoioasă. Ce uimire şi ce bucurie trebuie să fi avut generalul că zidurile s-au păstrat bine timp atît de îndelungat, mai ales la băile lui Hercule, unde bolţile greceşti şi romane s-au menţinut sub cerul liber peste 1300 de ani. Generalul a deschis un dr-um mic de care, de la băile lui Hercule spre alte băi, a construit peste Cerna un pod provizoriu, iar meşterii au fost adăpostiţi în nişte colibe, nu departe de cuptorul de ars var; cărămizile veneau de la Mehadîa. în acelaşi timp, lucrările înaintau cu zor atît la Timişoara, cit şi la Belgrad, Orşova Nouă, Mehadia şi la băi. Cînd generalul a descoperit că bineziditele cabine romane de baie erau in stare foarte bună, fiind întreagă chiar şi vechea pardoseală, a dat ordin ca acestea să fie reparate grabnic, doar cu cărămizi vechi, să fie acoperite băile, să fie tencuite în interior, iar lucrările de tîmplărie să fie terminate. V La curăţirea cabinelor de baie, mai într-o parte, s-au găsit inscripţii antice, iar între cele mai notabile lucruri, aflate sub o boltă puternică, spartă cu grele eforturi, s-au găsit întinse nişte trupuri omeneşti, fără capete, pe care românii le-au sărutat, luîndu-le drept sfinţi, trupuri pc care generalul le-a expediat pe Dunăre, de la Orşova Nouă la Viena ; în loc să o ia însă pe Dunăre în sus, au luat-o în jos, spre Tartar, şi s-au scufundat. Probabil că au fost nedemne — fiind de la împăraţi romani tiranici — să împodobească reşedinţa împăratului romano-german. Cînd i-am auzit pe români povestind de aceste trupuri sfinte, n-am crezut, dar cînd am citit în Griselini şi cînd au fost apoi descoperite şi capetele, m-am încredinţat că aceste trupuri pietrificate s-au păstrat peste 1300 de ani, că apa rece care a curs peste boltă a fost cauza acestui fenomen. Generalul-comandant Andreas Hamîlton a ordonat, aşadar, ca maî întîi să se repare, tencuiască şi acopere din nou cabinele de la băile lui Hercule şi să fie reparate de către tîmplari, lăcătuşi şi geamgii. în al doilea rînd a fost acoperită baia principală, singura reparată în întregime, iar inscripţiile încastrate. Scările principale au rămas cele romane. în cea mai apropiată clădire mai mare, o cazarmă militară, an fost despărţite mai multe camere şi două bucătării, iar dintr-o altă cazarmă mare, dar scundă, aflată lîngă podul de acum al băilor, s-au amenajat pentru înaltele notabilităţi locuinţe, bucătării, precum şi încăperi pentru corpul de pază şi pentru cei doisprezece plăieşi ai băilor. în al treilea rînd, baia neagră, pentru mădulare, baia albă de var. fiecare în parte, cu acoperiş deschis. 48 In al patrulea rînd, dincolo de pod, de cealaltă parte a Cern ei, unde se află acum grajdul, în piaţă, s-a ridicat un han mare, despărţit în mai multe camere, bucătării, cu şemineuri şi o cameră pentru preot, cu capelă, curte cu grajduri şi şopron* între timp, pe lingă Cema, în dreapta ei, s-a deschis cu explozibil un drum de care. în al cincilea rînd, dintre cele două băi romane, Venera şi Mercur, numite şi cele franceze, doar una a fost acoperită în întregime ; ruinele băii de jos au fost lăsate să zacă în Cern a. Aceste băi, precum şi Mehadia şi cetatea de la Orşova Nouă, deşi erau încă în construcţie, au început totuşi să fie în curînd vizitate de domni din societatea bănăţeană. Meşterii îşi construiseră deja multe case proprii la Orşova Veche; în 1737, atunci cînd s-a declarat războiul cu turcii şi cînd au început ostilităţile, mai era în funcţiune o mănăstire cu etaj, cu biserică şi călugări. Atunci şvabii nou-veniţi au părăsit nu numai Orşova Veche şi Nouă, Şasea, Ora viţa, Biserica Albă, Panciova şi Vîrşeţul, ci şi Timişoara şi Banatul şi s-au refugiat în Ungaria* Armata imperială a venit la Mehadia, Turcii au asediat Orşova Nouă, căci, retrăgîndu-se imperialii de la Vidin la Orşova Veche, turcii au putut să asedieze, aşadar, în mai 1738, Orşova Nouă, apoi au cucerit Orşova Veche, Jupalnicul, împreună cu multe depozite şi au ars şi devastat totul la noile băi [Mehadia]. La Mehadia au înfrînt armata imperială şi au cucerit Şanţurile* Forturile au capitulat, imperialii au fugit* Turcii au dus mulţi robi din districtul Mehadiei. In cele din urmă s-au predat şi cei fugiţi în păduri şi s-au întors în sate cu scrisori şi subaşi. După pacea de la Belgrad, atît Orşova Nouă cît şi Orşova Veche le-au rămas turcilor* VI In anul 1752, adică la aproximativ doisprezece ani după devastarea băilor, Administraţia provincială a Banatului a dispus ca baia principală de la Mehadia să fie înzestrată cu acoperiş de şindrilă* Celelalte clădiri ale băii au rămas în ruină şi, deoarece drumul de pe lîngă Cerna, pe la poalele muntelui Zosimin, era stricat şi năpădit de buruieni, Administraţia a ordonat să se facă două poduri de lemn peste Cerna şi un nou drum peste înălţimea de la Coramnic, deasupra actualei’măi er işti, iar băile au început să fie din nou vizitate. Baia cu şindrilă a devenit vestită, dar şi celelalte locuri de baie şi izvoare erau folosite, si anume nu numai de către domnii din Banat, ci şi de către turcii de la Orşova, care veneau odată cu dimineaţa şi se întorceau seara. Pe vremea cînd podul de la băi nu era încă terminat, un turc din Orşova a adus chiar o barcă, pentru a se folosi vilegiaturiştii de ea, pe Cerna, la băi* în anul 1757, atunci cînd episcopul de Vîrşeţ, Ioan Georgevici, a aflat că la băi s-a făcut un drum de care şi un pod peste Cerna, el s-a dus împreună cu protopopul de Caransebeş şi cu preotul de Mehadia, tatăl meu, Ia băi şi şi-au căutat un loc potrivit pentru găzduire peste vară. Au 49 fixat un loc, iar episcopul a dat apoi poruncă să se ridice o casă din scîn-duri, acoperită cu şindrilă, lungă de 10 stînjeni şi lată de 3 stînjeni, avînd cinci camere, un cerdac deschis pentru servirea mesei, o mică încăpere pentru păstrarea veselei, o bucătărie, o sufragerie şi o cameră personală a episcopului, şi pe lingă acestea un grajd pentru 10 cai şi o grădină de zarzavat, cu ogradă îngrădită- In acest scop i s-a poruncit tatălui meu să folosească cei 300 de florini din banii episcopului, pe care urma sări încaseze, cu condiţia ca această clădire să fie gata peste un an- într-ade-văr, ea a şi fost terminată, încît despotul a fost mulţumit; numai că toate acestea au costat 420 de florini. Această clădire, arsă de către turci în anul 1788, a servit vreme de 15 ani la cazarea nu numai a episcopului, ci şi a -multor altor persoane de vază, la recomandarea episcopească adresată tatălui meu, pînă cînd Administraţia camerală a construit un han. Astăzi pe locul acesta se ridică două clădiri mari, restaurantul şi sediul administraţiei. VII In anul 1764, la preaînaltul ordin, Administraţia provincială a Banatului a pus ca băile să fie reconstruite, de către iscusiţi meşteri constructori germani. La un an după aceea, cînd preşedintele Administraţiei, contele Perlas, a fost aici, meşterii i s-au plîns de traiul greu, mai ales de faptul că nu s-ar găsi vin şi rachiu, după care administratorul districtului Mehadiei a îngăduit deîndată, potrivit ordinului primit, ca un meşter curelar sărac din Mehadia, pe nume Anton Pollak, să vîndă fără plata vreunei taxe — în calitate de arendaş al vînzărilor de băutură la băi — nu numai vin şi rachiu, ci şi pîine de brutărie, carne şi legume. Acest om sărac a cumpărat vreme de doi ani vin şi rachiu de la Mehadia şi Pece-nişca şi le-a cărat la băi singur, pe jos, în două ulcioare mari şi în ploşti de dovleac, şi le-a vîndut lucrătorilor, cu paharul. Se ducea şi de trei ori pe zi după covrigi cu sare, făcînd drumul încoace şi încolo. Pe urmă a devenit arendaş pe timp de cinci ani, pentru o taxă de trei florini pe an, neîngăduind nimănui să aducă la băi băuturi proprii, în caz contrar con-fiscîndu-le imediat. Meşterii au început lucrul; toate băile fost dotate cu cabine de lemn ş.a. Cele două băi ale lui Hercule au fost înzestrate la etaj cu cîte o cameră, iar la parter s-au mărit cu o bucătărie. Marea baie cu şindrilă a dobîndit pc lingă scăldătorile din lemn şi două mici cabinete de baie, pentru militari şi persoane de vază. în această clădire-anexă au fost în acelaşi timp încastrate inscripţiile pe marmură ale lui Esculap şi ale Hygieii, dezgropate pe înălţimea Comorîşte de românii din Pecenişca, în căutare de comori74. 74 Pentru inscripţiile romane dedicate lui Esculap şi Hygeea descoperite la Băile Herculane, vezi I.D.f?., p. 77—79- Datele sumare oferite de cronicar nu ne-au permis să identificăm despre care anume inscripţie este vorba. 50 Cazarma lungă a armatei a fost reparată, zidurile şi pereţii au fost înălţaţi şi s-a adăugat un coridor lat sub acelaşi acoperiş ou scara, ducînd spre baia cu şindrilă. Zidăria celei de a doua cazărmi, cea dinspre pod, a fost înălţată şi acoperita. Baia neagră pentru mădulare a fost amenajată ou o scăldătoare cu bănci tari, micşorată puţin, închisă cu scînduri şi izolată; avînd însă un izvor puternic şi degajînd o căldură insuportabilă, era puţin folosită. Baia albă pentru mădulare a fost acoperită separat. în fine, şi baia Francisc sau franceză a fost mărită cu o bucătărie şi o cameră, aflate sub acelaşi acoperiş, şi înzestrată, ca şi celelalte băi, cu scăldători din lemn. Atunci cînd împăratul losif al II-lea a călătorit prin Banat — atît în 1768, cit şi în 1773 —, vizitînd şi Mehadia, s-au dispus mai multe lucruri, între altele s-a poruncit construirea atît a unei mici capele rotunde, pentru sluj'ba dumnezeiască, cit şi a unui han cameral corespunzător, cu mai multe etaje, cu camere separate, şemineuri şi ibucătării, cu un şopron pentru căruţe şi un grajd pentru 16—20 de cai. De asemenea, lingă baia de şindrilă urma să ifie ridicat un zid de escarpă pentru siguranţa băilor, iar lingă cele două cabinete de baie urma să fie construită o cameră mortuară. Aceste lucrări de la băi au fost terminate într-un răstimp de 24 de ani, iar apoi totul a fost arendat unui individ pentru 80 de florini, în 1788 se mai lucra la şopronul pentru căruţe. Atunci cînd turcii au năvălit în Banat, la 29 august 1788, ei au ars şi distrus toate clădirile dc la băi, încît după şase ani totul era năpădit de tufărie. VIII în anul 1793, după restabilirea păcii, generalul-comandant, contele Soro, a pus să se dărîme un şopron din nuiele împletite, care servise drept spital de campanie la Teregova, şi să fie ridicat din. nou la băi şi acoperit cu aceeaşi şindrilă. Acest şopron a servit de acum înainte, timp de mai mulţi ani, drept adăpost atît pentru militari cît şi pentru civili, care erau însă nevoiţi să se întindă de-a dreptul pe pămînt. în anul 1794 Camera aulică ungară şi Administraţia camerală de la Timişoara au dat dispoziţie — în urma unui preaînalt ordin — să se refacă atît băile cît şi toate căzărmile, hanurile, capela, grajdurile, şoproanele, într-un cuvînt, tot ceea ce existase înainte de războiul cu turcii. Oficiul .superior de tricesimă de la Mehadia a primit ordin să pună la dispoziţie — pe bază de decontare — banii necesari, să supravegheze lucrările, să repare podul slăbit şi drumul de care şi să ridice o veche casă de lemn cu mici despărţituri, care fusese adusă acolo pentru cei trei plăieşi ai băilor. Ea a adus plăieşilor multe sute de florini, deoarece au închiriat uneori părţi ale acesteia oaspeţilor aflaţi ia băi. Lucrările au durat vreme de nouă ani încheiaţi, pînă cînd au fost refăcute toate clădirile şi băile. în 1803 a venit o dispoziţie ca 'băile de la Mehadia să fie predate Comandamentului general chesaro-crăiesc de la Timişoara. Predarea defini- 51 ti vă s-a putut face de-abia în 1807, după discuţii îndelungate, şi anume purtate de domnul asesor al Administraţiei camerale, Lovrencici, şi de maiorul chesaro-crăiese Weinzierl din regimentul de .graniţa româno-iliric* Acum, atît comandantul-genera), contele Soro, cit şi comandamentul regimentului de graniţă au ordonat întocmirea unor noi planuri pentru băi, ca dealtfel şi noul general-comandant, Duca, însă toate au fost respinse. Eu am cerut însă îngăduinţa să pot construi prin colectă o biserică naţională la băi, ceea ce mi s-a şi aprobat do către Maiestatea Sa prin comandantul regimentului. Construcţia, ridicată la dorinţa episcopului în stil gotic, ou bolţi, fără bîrne de susţinere şi acoperită cu ţiglă, a putut fi sfinţită şi dată în folosinţă de către episcopul Şacabent încă la 15 august 1805. Apoi, în octombrie, cînd au fost nişte ploi mari, Cerna a crescut atît de mult, încît plăieşii băilor au prins la baia cu şindrilă şi la noua baie pentru mădulare, cea din scîndură, acum baia Carolina, peste o sută de ocale de păstrăvi dintre coi mai frumoşi.. Apa marc a luat în întregime partea din spate a hanului cameral nou-construit şi totodată s-a prbuşit bolta bisericii mele, împreună cu acoperişul gotic. De asemenea, a murit şi episcopul meu, iar eu am fost nevoit să recurg din nou la colecte. Am pus să fie curăţată biserica, să fie înălţată cu un stînjen, să i se adauge două ferestre, să fie prevăzută cu bolţi şi cu un pod, acoperit cu şindrilă. In trei ani a fost din nou gata. IX în anul 1808 Alteţa Sa Imperială, arhiducele Ludwig, a vizitat graniţa militară, în calitate de inspector al graniţelor militare. Suita sa era formată din generalul-comandant, baronul Duca, din generalul St. «Tulien, generalul loan Radivoevici şi colonelul Ioan Branovaţchi din regimentul germano-bănăţean. Pornind de la Sviniţa, au vizitat peştera Veterani şi Tabula Traiană. înaintea Orşovei Noi au fost întîmpinaţi, după cum se cuvine, de către Regep aga, comandantul cetăţii. La Mehadia au fost inspectate toate băile, iar baronului Duca i s-a dat aprobarea să mărească baia Ludwig cu încă 12 cabine. în afară de cele două barăci militare, urmau să fie supraetajate şi vechea popotă militară şi vechea clădire a administraţiei şi cea a restaurantului. La biserica băilor, Alteţa Sa m-a întrebat : — Cum a fost construită biserica ? — Prin milostenia oaspeţilor do la băi, i-am răspuns. — Dar oaspeţii îţi dau milostenii ? — Da! La pod ne aştepta un miel fript, cu un vin bine răcit. La plecare, Alteţa Sa Imperială a observat apelul meu cu invitaţia de a se da milostenii, scris în nemţeşte, la care mi-a spus : — Domnul meu, noi sîntem călători, şi ca atare nu putem face milostenii. Cînd am îndrăznit apoi să-i fac rugămintea să mi se aprobe un iugâr de pămînt în jurul bisericii, generalul-comandant a zis că nu e nici un 52 pămînt de dăruit. La care am răspuns că nu l-am rugat în această privinţă pe general, ci pe Alteţa Sa Imperială, inspectorul graniţei. La aceasta el a rîs şi s-a îndepărtat. Mai tîrziu însă am obţinut într-adevăr acest pămînt, dar cu observaţia de a-1 îngrădi cu un zid puternic. X Tn anul 1815, cînd s-a construit grajdul actual şi s-a săpat ]a temelie pentru a asigura zidul de sprijin de la malul Cern ei, trei salahori şi o calfă de zidar, cu toţii români, au dat într-o băltoacă de un izvor mic de apă rece, în care au observat un fel de cuptor de copt. Crezînd că aici trebuie să fie zidiţi bani, au părăsit locul şi au săpat în altă parte. Seara tîrziu au venit cu toţii în mare taină, au secat băltoaca şi, plini de bucurie, au început să izbească în cuptor. Abia după două ore de muncă au reuşit să spargă o deschizătură în partea de sus. înlăuntru au descoperit un butoiaş de lemn şi şi-au făcut cruce, pe deplin convinşi că ar fi găsit o comoară din aur sau din argint. După ce au scos butoiaşul afară, au observat că lemnul se întărise ca piatra şi s-au chinuit pînă la miezul nopţii să-i spargă fundul. După ce şi-au făcut din nou cruce, primul a băgat mina înlăuntru şi a spus că ar fi gol ; al doilea a spus că ar fi simţit ceva la fund ; al treilea şi-a băgat şi el mină pînă la fund şi a scos un ţipăt înfiorător. Tremurînd, le-a relatat ortacilor săi că înlăuntru ar fi patru capete de om pietrificate, Cînd şi ceilalţi s-au convins că înlăuntru nu ar fi nici aur, nici argint, ci doar patru capete de piatră, au distrus în întregime cuptorul, iar butoiaşul cu capetele l-au aşezat adîne într-o temelie şi au aruncat deasupra bucăţi de zid şi pietre mari şi s-au dus la odihnă. A doua zi, dis-de-dimineaţă, au turnat deasupra mortar şi l-au zidit, aşa că n-au povestit nimănui ceva despre această descoperire. Abia după două luni am aflat de această întîm-plare. Prin urmare, trupurile au fost dezgropate în anul 1733, iar capetele în anul 1815 ; au aparţinut probabil unor mari tirani, şi de aceea n-au văzut lumina soarelui. Cînd i-am povestit mai tîrziu generalului-comandant, baronul Duca, această întâmplare şi i-am înfăţişat-o şi în scris, a pus mai mulţi români să sape în dreptul podului de la băi. La o adîneime de numai o jumătate de stînjen s-a dat de zidurile unei camere adinei, mari, cu vatră, care a fost probabil atelierul unui olar, deoarece s-au găsit o mulţime de vase din lut, de diferite feluri, stivuite în rîncluri ordonate; tot acolo s-a găsit şi o conductă de apă, tot din lut ars, piese care arătau atît de proaspăt, îneît au fost admirate chiar de către Maiestatea Sa. XI în anul 1817 Maiestăţile Lor, împăratul şi împărăteasa, cu o înaltă suită, au făcut o călătorie din Polonia, prin Transilvania, pe la Haţeg şi Caransebeş. La 29 septembrie au ajuns, prin Mehadîa, la Răiie Hercnlane, unde şi-au stabilit reşedinţa în clădirea hanului. La 30 septembrie au tre- 53 cut prin Jupalnic, au vizitat muntele Alion, au luat masa de prînz şi au locuit la domnul Fota Popovici. După-amiază Maiestatea Sa a acordat audienţe paşei din Orşova Nouă, voievodului din Tekija şi altor turci. Atunci cînd i-a înmînat cadourile, Derviş paşa a spus : — Ziua de azi mi-e atît de sfîntă, de parcă tatăl meu s-ar fi sculat din morţi. Baronul Duca i-a înmînat turcului, drept răspuns, cadourile imperiale. La întîi octombrie Maiestăţile Lor au făcut o excursie la Ogradena, unde toţi cei prezenţi s-au plimbat vreme de un ceas dc-a lungul Dunării, ocazie în care împăratul s-a servit ca sprijin de un băţ de tei. La Ogradena ambele Maiestăţi au asistat la pescuit; s-a scos din apă un morun neobişnuit de mare, la prinderea căruia au pus mina atît împăratul, cît şi împărăteasa, împreună cu întreaga suită. împărăteasa a trimis acest peşte tatălui ei, regele Bavariei, la Munchen. După această excursie s-au urcat în trăsuri şi au mers la masă, la Băile Herculane. Trecînd prin Orşova Veche, turcii le-au trimis un car plin de pepeni verzi, dintre care unii erau mai mari decît un butoiaş de jumătate ele vadră, într-un cuvînt, de o asemenea mărime, cum nici înainte, nici după această întîmplare nu s-au mai văzut vreodată pe aici. Unii dintre ei au fost luaţi pentru călătorie. După-masă, la ora 4, toate domniile s-au plimbat pe jos pînă la baia nouă pentru mădulare, la descoperirile lui Duca de la baia neagră pentru mădulare, pînă la baia de ochi şi înapoi. Pe drumul de întoarcere, generalul Duca a arătat cu mina grajdul, capela şi cazarma şi şi-a exprimat părerea ca în locul lor să se ridice un han corespunzător. Maiestatea Sa a băgat mîna în buzunar şi a făcut semnul banilor pr intr-un gest semnificativ. Seara, cinci lovituri de tun au dat semnalul pentru iluminaţie. Pe munţii din jur s-au aprins 200 de focuri în semn de bucurie, iar la Băi s-au iluminat ferestrele, într-un cuvînt, era o asemenea lumină, ca Ia amiază. Fanfara regimentului a cîntat în faţa reşedinţei, iar poporul a strigat de trei ori „Vivat împăratul !“, ceea ce a fost repetat de ecou de sute de ori. Maiestăţile Lor, împreună cu suita, se găseau pe balcon şi spuneau : „Bravo, bravo, e vesel, aceasta-i într-adevăr o iluminaţie14. Iluminaţia munţilor a durat o jumătate de ceas şi a fost apoi stinsă. XII La 2 octombrie Maiestăţile Lor au vizitat toate clădirile mai mari, anume : restaurantul-hotel, clădirea administraţiei, vechiul han cameral, noua popotă militară, băile Ludwig cu cabinele, cele două barăci militare, Aleea Duca, baia lui Hercule şi Peştera Hoţilor, luminată cu o sută de luminări din ceară, După aceea au fost conduse în Parcul lui Duca, nou-în-zestrat cu mese din piatră şi bănci pentru odihnă, iar drept urmare, înaltele domnii au dobîndit poftă mare să bea răchîe şi să mănînee. După-masă au fost vizitate grădina fermei, baia Francisc, baraca separată, izvoarele reci. Trecînd pe lingă biserica mea, s-a pus întrebarea, dacă ar fi cineva înlăuntru. Am răspuns : nu ! La care Maiestatea Sa : bine, noapte bună ! 54 Seara a fost audienţă mare ; mai întli generalul nostru de brigadă, von Mihailovici, a prezentat mai multe rugăminţi; apoi vameşul-şef de la Mehadia, citeva proiecte. Preotul catolic de la Jupalnic, nemulţumit cu salariul de 400 florini monedă convenţională, a fost trimis la mănăstire. în timpul cît a durat audienţa am fost la generalul-comandant, baronul Duca, spre a-mi lua rămas bun şi a-i ura călătorie norocoasă, ocazie cu care mi-a oferit un pahar de vin şi mi-a restituit ale mele „Simple povestirii A venit şi ministrul Wrbna. Eu m-am recomandat, am urat la toată lumea o călătorie norocoasă şi m-am dus la biserica mea, să mă culc. Dimineaţa m-am dus acasă, la Mehadia, iar înalţii oaspeţi m-au urmat curînd. Cu toate că trăsura Maiestăţii Sale era mică, o conducea baronul Duca, care mi-a făcut cu mina din trăsură şi mi-a strigat adio, astfel că Maiestatea Sa a devenit atent. Generalul Mihailovici a luat micul dejun la mine şi a plecat apoi la Panciova. La 3 octombrie Maiestăţile Lor au înnoptat la Bozovici. în ziua următoare, la 4 octombrie, ziua onomastică a Maiestăţii Sale, atunci cînd preotul catolic de la Mehadia, care plecase acolo cu o zi mai înainte, a vrut să citească slujba, s-a constatat că şi-a uitat cartea de rugăciuni, la care împăratul i-a trimis propria-i carte de rugăciuni. După slujba religioasă călătoria a continuat peste muntele Stăncîlova, Şasea, Oraviţa, Vîrşeţ etc. La Mehadia mi s-a spus că în noaptea aceea, cînd am dormit la biserica de la Băi, am fost căutat acasă de către căpitanul, acum maior, Ştefan baron Iovici, şi de către plutonierul din Mehadia, acum stegar, G. Co-gîltan, pentru a le da „Povestirile* mele, pe care le aveam ou mine. Au copiat însă pînă înspre dimineaţă din manuscrisele mele şi, deoarece au întîrziat cu recitirea lor, le-au predat abia la Bozovici doamnei de onoare a împărătăsei, iar aceasta s-a grăbit să i le citească împărătesei. Li s-au povestit aşadar destule despre băi. De faptul că manuscrisul meu n-a ajuns în faţa înaltelor domnii a fost vinovat numai baronul Duca, care mi l-a restituit, socotind totul doar ca nişte presupuneri şi enigme fără temei. xm Mehadia, Mesia, Medja, Meheniceani, în al doilea regiment banal ; Prosec = drum săpat în stîncă ; Preseka, lingă Zagreb, Prisieka în regimentul Stein. Aici, pe un mic munte din apropiere, se află un turn şi o .ruină de fortăreaţă, numite în româneşte Pergan (Pârkâny), probabil după grecescul Pergamo. Acesta a fost numit de slavi grad, iar pir iul Gradsca. Acolo se află deopotrivă zidărie grecească, romană şi ungurească, fiind o antichitate din vremea cînd nu se foloseau încă arama şi fierul, ceea ce este confirmat de fragmentele de piatră şi de cioburile de oale şi căldări găsite aici7r>. :r' Etimologie şi apropieri forţate. De fapt. este vorba dc o fortificaţie feudală care a funcţionat in secolele XIV—XVTI. Vezi Şt. Matei, op. cit. 55 în anul 1759, s-a amenajat prin administratorul de atunci, Ruderich, şi prin Conta Csastovsky un mic canal de la pîrîul Gradsca, pe lingă şosea, pentru a pune localitatea în siguranţă. E posibil ca acest turn de munte să fi fost într-adevăr acel Pergamon, dăruit Republicii romane de către regele trac Attalus, împreună cu toate districtele care ţineau de el (adică Ţara Banatului) şi care a fost apoi numit de romani Moşia Mare (moştenire). Romanii au înălţat turnul prin meşterul zidar Manoilia. Iar acesta, pentru că lucrarea nu-i reuşea, ci era mereu dărîmată de furtună, a încastrat în zid umbra soţiei sale, atunci cînd, de prînz, i-a adus mîncarea de la Mehadia şi l-a găsit la luczm. Ea s-a întors acasă şi a murit, el însă şi-a încheiat apoi lucrarea fără vreo altă piedică. Aşa spune legenda76. Cit despre Pirovacea, e îndoielnic dacă acolo sus, în pădure, ar fi fost un sat şi o biserică sau doar o mănăstire. Aici jos, deasupra caselor din Mehadia, la şosea, se află ruinele unui templu roman, din care se mai păstrează doar zidurile. Altarul e înspre răsărit, cu puternice pietre unghiulare, pe lîngă care s-a aflat şi o sacristie sau locuinţă a preotului. Se pare că această biserică a fost reparată şi folosită şi de unguri ori de către slavi. Aceasta se numeşte în graiul poporului încă şi acum „biserica ungurească46. în anul 1815 am pus să se sape în mijlocul acestei biserici la o adîncime de un stînjen, dar n-am găsit nimic. în anul 1822 cîţiva români au săpat în timpul nopţii pe lîngă altar şi au găsit o placă mare de piatră, lungă de un stînjen, lată de un stînjen şi groasă de un picior, pe care au spart-o, în ziua următoare, cînd am alăturat fragmentele în fata casei mele, am putut citi următoarele : D. BAEBATIVS. HRISANTHUS. AVG. COL. ZERMIZEGETVSAE. VIX. AN. LXIV, OSE. POSTSC.RIPTUS PER. BAEBATIAM. GAM. CEN. COL. ET. CO. COM. EDIBUS IV77. Placa e din marmură albă, fin şlefuită, foarte frumos scrisă. La GAM. lipsesc una sau două litere. Biserica, împreună cu altarul, a fost construită probabil după moartea lui (a celui de pe inscripţie), deasupra mormîntului, iar mai apoi jefuită şi devastată de numeroasele migraţiuni. Mai tîrziu, în jurul anului 1100, cînd ungurii au primit clerici romano-catolici, ei au reparat biserica şi au ţinut slujba divină. Masa altarului era astfel sprijinită pe piatra funerară încît o parte a plăcii servea preotului drept scăunel pentru picioare, după cum o dovedesc găurile făcute mai recent. La această ruină s-au găsit adeseori monede greceşti, romane şi bizantine, în formă de castron. Un văcar, umblînd pe acolo, a găsit pe acea Înălţime, la 5 septembrie 1823, cinci vase de cult din argint, aurite în interior şi în exterior, pe care le-am avut în mină şi le-am cercetat la căpi- 76 In prima parte a pasajului, cronicarul repetă confuzii pe care le-am semnalat deja în paginile precedente. Cea dc. a doua parte constituie probabil o variantă locală a legendei meşterului Manoîe, 77 Transcrierea lui Nicolae Stoica nu este sigură. Specialiştii au stabilit ca posibilă următoarea traducere a inscripţiei : ..Decimus (?) Baebatius Chrysantus, au-gustalis al coloniei Zermicegethusa (Sarmizegethusa), a trăit ani 66, aici (?) este aşezat; (acest epitaf) a fost scris (făcut?) de către Baebatia Gamice soţia şi coliberta (?) şi (cei) patru coherezi (?)“. Vezi IDR, p. 113—114t n. 80. 56 tanul Miloşevici. Cele două mai mari aveau forma unor străchini de supăt pentru a se putea închide ; în ele se aflau altele asemănătoare, ceva mai mici ; una din acestea din urmă avea pe fund un cerb din argint aurit, care se zbenguia. Al cincilea era un mic potir, cu un postament frumos, de asemenea aurit. Nu ştiu ce s-a întîmplat mai departe cu aceste vase. Locul din jurul acestei ruine bisericeşti sc cheamă Ulicî sau Olici, de care ţine şi Goben şi înălţimea Dragovăţ. XIV Mehadia a fost numită de croaţi Meşa-Medja numai pentru că local este foarte strîns înconjurat de munţi, fiind accesibil doar pe un drum deschis în stîncă78. Cel mai apropiat munte, aşezat chiar deasupra localităţii, se numeşte Straşovăţ (Înspăimîntătorul), care opreşte soarele să pătrundă în timpul verii pînă la 7, iarna pînă la 9. Spre apus sînt iarăşi munţi, Ielenaţ şi Răchita, care ascund, la rîndul lor, soarele, vara la 7, iarna la 2 ceasuri după amiază. Aici se cunosc doar două vînturi, de nord şl de sud, cel de sus şi cel de jos, care domină vremea. Cel de sus vine de Ia Caransebeş şi slăbeşte la Mehadia, cel de jos, de la Orşova, încetînd la fel să sufle aici. Munţii noştri, Certog (locuinţă) şi Iloca, Ieloca (pădure de brazi), aşezaţi spre apus, trebuie consideraţi ca barometrele şi termometrele noastre naturale, deoarece, dacă vîrfurile le sînt în ceaţă, se schimbă vremea. Casa mea e aşezată la poalele Straşovăţului şi deseori e salutată prin rostogolirea unor pietre, care mă înspăimântă, deoarece mă aflu cel mai aproape. Partea lui dinspre apus ne dă în schimb vara apă rece ca gheaţa, limpede ca cristalul, chiar şi scoici pietrificate, iar versantul lui dinspre răsărit ne dă căldură, potolită cu apa. La un sfert de ceas mai în sus de Mehadia, în stingă drumului, printre ogoare» se văd ruinele unui oraş şi ale unei fortăreţe, pe lingă două pîraie 79. Acest loc pare să fi fost odinioară foarte bine întărit, deoarece chiar şi astăzi se mai văd ziduri şi şanţuri pe o suprafaţă de aproape două iugăre pătrate, unde cei din Mehadia cultivă de obicei cucuruz. Şanţurile şi gropile sînt năpădite în întregime de mărăcini şi tufişuri şi sînt numite de către ilirii de aici Zi dina (ziduri). La acest şanţ de fortăreaţă se află actualmente un izvor cu apă de băut minunată, despre care cei din Mehadia povestesc următoarea legendă : în vremurile vechi, pe cînd cei din Mehadia îşi păşteau oile la Cerna, unui tînăr cioban i-a scăpat fluierul din mînă în Cerna şi, deşi apa era tocmai pe-a tun ci mare şi repede, a sărit în ea şi, cu primejdia vieţii, a înotat destulă vreme după el. Cînd l-a pierdut însă din vedere, a ieşit la mal foarte necăjit. Intr-o frumoasă clupă-amiază, tocmai pe cînd acest cioban se întorcea cu brînză şi alte lucruri către casă, a auzit un cm tec din fluier, al cărui sunet i-a atras deînclată atenţia, A alergat într-acolo şi a zărit, intr-adevăr, la un tînăr 75 75 Deducţie forţată. 70 Cronicarul se referă la ruinele castrului roman de Ia Mehadia. Vc^i M. Ma-crca, op. cit., s.v. 57 cioban instrumentul lui pierdut» I-a povestit cum l-a pierdut, l-a rugat să i-1 înapoieze şi i-a oferit chiar o oaie în loc, dar degeaba, pentru că celălalt susţinea că n-ar fi găsit fluierul amintit în Cerna, ci în fîntîna de la fortăreaţă- S-a iscat o încăierare, iar ei au ajuns în faţa judecăţii. Au fost întrebaţi, unde l-a pierdut cel dintîi şi unde l-a găsit celălalt. Judecătorii au chibzuit asupra celor ce aveau de făcut în acest caz, deoarece ia dezbateri taina aducerii apei din Cerna prin munţi în fortăreaţă ar fi fost pe deplin limpede şi flăcăilor, iar aceştia ar fi putut-o trăda în orice clipă, fapt prin care s-ar fi putut pierde nu numai fîntîna, ci şi fortăreaţa însăşi. De aceea la sfat s-a hotărît executarea în taină a celor doi ciobani, ceea ce s-a şi întîmplat. Ei au fost închişi şi strangulaţi în timpul nopţii. Public s-a anunţat însă că aceştia au fost trimişi la o judecată mai înaltă. Despre fortăreaţa de la Zidina se mai povesteşte că, atunci cînd numeroşii iligonî, probabil legiuni sau staţiuni (migratori), numiţi în limba slavă şi poiedja {mîncăcîoşi), au înaintat de la Orşova spre Mehadia şi Zidina, locuitorii de aici au aprovizionat mai întîi femeile, copiii, bătrînii şi bolnavii din pădure cu cele trebuincioase şi abia apoi s-au îndreptat spre această fortăreaţă, dar nu i-au mai putut opri pe iligoni. După ce au pierdut aşa-numita Cheie a Mehadiei (o strimtoare), s-au retras în cetate. Zi de zi au ieşit la atac, dar pierdeau mereu o mulţime de oameni, îiicît în curînd efectivul garnizoanei a scăzut cu mult. într-o seară, pe cînd luptătorii înaintaseră, s-a dat foc oraşului. Trupa a reuşit totuşi să se întoarcă, deşi nu fără numeroase jertfe. Sălbaticii (migratorii sălbatici), probabil goţi, gepizi şi vandali, n-au renunţat însă şi au atacat din nou cetatea. Deoarece garnizoana n-a mai putut rezista, ea a distrus castelul şi puţul, a nimicit clădirile a ars armele de prisos şi a potcovit toţi caii, boii şi vacile care mai rămăseseră cu potcoave întoarse pe dos. Seara, cînd iligoneţii s-au retras pentru a-şi îngriji bolnavii şi răniţii, garnizoana a părăsit cetatea, în jurul anului 454 d.Hs., mai întîi pedestraşii, apoi cei călare, care i-au urmat pe ceilalţi. Faptul că pe ogoarele dinlăuntrul cetăţii şi din jurul ei s-au aflat adeseori, şi se află încă, atît monede greceşti, de la Alexandru, cît şi monede romane, consulare şi imperiale, este dovada cea mai sigură că această informaţie este foarte veche. Eu însumi am clin această cetate o placă de piatră, înaltă de 2 picioare, lată de 2 picioare, groasă de 3 ţoii, cu chipul Iuliei Augusta, care tine în poală doi prinţi. Am avut de asemenea un galben de la ea : AETERNITAS AVGVSTA. în anul 1815, în această fortificaţie s-a descoperit un sarcofag mare de piatră cu inscripţie, din care am putut vedea doar un capăt al capacului, deoarece a fost in întregime fărîmat în timpul dezgropării. După ce am pus să fie alăturate bucăţile, am citit următoarele : IANI LEPIDVS VIXIT AKNIS XX LABASCVTVS CONIVGI PIENTISSIMAE POSVIT PVMIA80. Cuvîntul din urmă ar fi fost numele oraşului. Acest sarcofag * *c' Textul, reconstituit cu probabilitate, a fost tradus de specialişti astfel : „Aeliei (?) I/epida (?) (caro) a trăit ani 70, Ao.lî.us Abascantus. soţiei foarte cuvioase, a pus celei care a binemeritat'1. Vezi I.D.R-, p. 114 nr. 90, undo se menţionează lectura nesigură a lui Nîcolae Stoica. 58 de piatră a fost lung de peste 6 picioare, lat de 3 picioare şi, împreună cu capacul, înalt de 4 picioare ; a fost descoperit cam la un stînjen adîn-cime în pămînt. XV Pentru a putea trece pe drumul din stingă Mehadiei, prin Iablaniţa la Petnic, pe Strajiţa Mică, altă dată erau necesari şase boi în loc de patru cai. Cu încă treizeci de ani în urmă s-a chibzuit cum ar putea fi deschis un alt drum, prin prăpastia de Ia Globurău (rău, periculos). Pe atunci de această problemă s-a ocupat colonelul baron Papi 11a, împreună cu domnii maiori Hiebel şi Prodanovicî, laolaltă cu colonelul Straşînschi de la Timişoara, dar fără să se fi realizat atunci ceva. Mai tîrziu, în anul 1803, această cale plină de primejdii a fost din nou inspectată, anume de către colonelul Oreşcovici şi de mai mulţi căpitani-ingineri. Au mers călare peste munte şi le-am ieşit în întîmpinare peste apa de la Taina. Cînd m-a zărit, colonelul m-a întrebat dacă s-ar putea deschide aici un drum. Unii dintre domni au încuviinţat, alţii au negat. Cînd a aflat însă că drumul ce urma să se amenajeze cu mai multe poduri ar costa 25 000 pînă la 30 000 de florini» a zis că vechiul drum Strajiţa trebuie să rămînă şi pe mai departe. Cînd j-am spus că s-ar putea face un drum nou, fără poduri, prin prăpastie, pe lingă apă, toţi au rîs de mine. Ne-am întors la Mehadia. Dimineaţa, colonelul a trimis după mine şi m-a întrebat cum s-ar putea face şi cît ar costa drumul. I-am promis să-i fac un drum pentru un car tras de o pereche de boi. de la Mehadia, trecînd prin GJobu, pînă la lablaniţa, fără vreun pod, pentru 2 000 de florini. Colonelul a fost foarte bucuros, m-a îmbrăţişat şi m-a sărutat şi m-a însărcinat cu executarea [lucrării]. Deîndată am luat zece oameni cu sape şi alte unelte şi am lucrat toată ziua cu nădejde. Seara am dat fiecăruia o monedă de argint de douăzeci de creiţari şi le-am spus să vină şi a doua zi. A două zi însă s-a înapoiat colonelul şi a spus că atît căpitanii de Ia Mehadia şi Petnic cît şi localităţile în care erau companiile lor s-au oferit să facă acest drum de care mai bine ca mine şi cu aceeaşi sumă (2 000 florini). I-am spus că îmi convine şi i-am mulţumit. Dar cele 10 monede ale mele de douăzeci de creiţari erau duse pe apa sîmbeiei. Astfel a început construcţia drumului, şi în timp de trei luni, adică pînă în ultima zi a lui ianuarie 1804, această muncă anevoioasă a fost încheiată, fără [a se construi] poduri ; acum sînt însă şi poduri. Tocmai în această vreme, pe cînd s-a deschis drumul prin cheile de la Globurău, a sosit aici domnul locotenent Andrei Merzici din regimentul de la Gradişca, avînd un spor de soldă de 1/3. El a regularizat localitatea Globurău şi a construit biserica. După aceea căpitanul von Lannen-Doll a adus de la Timişoara cartofi, mazăre, fasole verde etc., care au fost împărţite coloniştilor. 59 La Cornereva lipseau pe atunci cireşele ; acum, acolo se găseşte o pădure cu aceşti pomi fructiferi. La Plugova nu erau mori ; pînă acum s-au ridicat zece şi s-au împărţit, de asemenea, terenuri pentru vie. Un singur lucru a rămas încă nerezolvat: continuarea drumului prin cheile Globului. Deoarece locotenentul n-a reuşit să rezolve nimic cu cne2ii, a intervenit la mine, să-i conving eu. La insistenţele mele, au acceptat în cele din urmă să pună la dispoziţie oameni din şase sate pe timp de 6 zile, aşa încît în fine, s-a terminat, din octombrie pînă în decembrie 1807, şi acest drum de care şi pentru călăreţi. SECŢIUNEA A OPTA DESPRE OVIDIU Şl IULIA, FIICA ÎMPĂRATULUI AUGUST. CU SUITA LOR ÎN EXIL I De la Mehadia, peste drumul nou-eonstruit în cheile Globului, la depărtare de o oră, se află satul Iablaniţa (meri) ; această regiune se chea?nă Sredo reţi (între nuri). Are înspre răsărit un deal de nisip, Dielu (lucrează), cu mulţi pereţi abrupţi de nisip, înalţi de 3—5 stînjeni. în mijlocul satului se rostogolesc din munte diferite figuri de nisip, ca de exemplu bile rotunde, melci mari şi în formă de covrigi etc. La marginea localităţii, înspre răsărit, la poalele muntelui, lîngă drumul de care, se găseşte un perete abrupt, înalt şi lat cam de 10 stînjeni, în care poate fi văzută de jos, la o înălţime de 48 de picioare, o peşteră neagră, înconjurată de 6 găuri mai mici, care se numeşte Recop. De aici, la o depărtare de mai puţin de o oră, se află satul Petnic, sediu de companie. Tot înspre răsărit, pe un perete abrupt de gresie, înalt de 10 stînjeni, la o înălţime de 42 şi 48 de picioare, sînt trei peşteri mici, negre, pe care le-am remarcat încă acum 70 de ani. Ca pz^eot şi protopop am avut de mai multe ori ocazia să discut despre aceste găuri, atît cu preoţi şi ofiţeri, cit şi cu ro- mâni bătrîni, bărbaţi şi femei, şi am aflat următoarele : în vremuzile vechi toată valea ar fi fost un lac, şi peste el s-ar fi construit un pod de aramă. Iar fiindcă românii povestesc că meşterii acestei lucrări ar fi fost romanii, mi-a venit ideea dacă nu cumva în aceste peşteri ar fi locuit în timpul exilului poetul roman Ovidiu şi Iulia, fiica împăratului August, 60 cu suita ei, ceea ce, fireşte n-ar corespunde cu istoria, care plasează locul lui Ovid la Pontul Euxin (Marea Neagră). Cea mai mare îndoială este : Cum de s-au păstrat vreme de 1800 de ani asemenea locuri de închisoare ? Au trecut ani mulţi şi de-abia în 1808, cînd un grănicer din Petnic a descoperit pe ogorul său, într-o groapă de lingă sat, trei plăci mari de piatră, cu imagini şi inscripţii, mi s-a întărit această convingere. M-am dus îndată acolo şi am privit aceste pietre, care au aparţinut probabil unui mic templu. Primele două plăci sînt înalte de 3 picioare, late de peste două picioare şi groase de aproape o jumătate de picior. Pe una e portretul unei femei, pe cealaltă sînt reprezentaţi, sus, doi prinţi, iar jos trei prinţese. Cea de a treia avea o inscripţie; este lungă de 3 picioare, lată de IV2 şi glăsuieşte : IOM.ANTE.SEIVS.CAIVS.PRO.SALVTE.SVA.ET.SVORUM. VIL.P.81 82. Am comunicat această descoperire generalului-comandant, baronul Duca, şi l-am îndemnat să vină la Petnic, ceea ce s-a şi întîmplat. După care a poruncit să se transporte aceste pietre la băile Mehadia, pentru a fi încastrate. Apoi am pus să se lege la peşterile de la Petnic mai multe fringhii, fixîndu-le de nişte suporţi. Baronul Duca a fost primul care s-a urcat şi a pătruns în peşteră, apoi l-am urmat eu, după aceea căpitanul Stoicovici, comandantul companiei şi al sediului ei. Această peşteră era lungă de 8 picioare, dar trebuie să fi avut Ia început o lungime de 4 şi y2 stînjeni, o lăţime şi o lungime de 7 picioare... * şi celelalte ... *, depărtate la trei stînjeni una de alta. După ce am coborît, iar eu le-am înfăţişat presupunerea mea, Duca a răspuns că acestea nu ar fi încă dovezi suficiente, deoarece doar pe baza imaginilor de pe piatră, a inscripţiei şi a legendelor româneşti nu se poate presupune că Ovidiu ar fi fost trimis la Tomis, iar Iulia ar fi fost surghiunită la Iablaniţa. La aceasta am făcut observaţia că împăratul August sau Tiberiu n-ar fi împărtăşit desigur asemenea secrete vreunui istoriograf şi că această regiune se numeşte Ripensis, de la pereţii înalţi şi abrupţi ai munţilor. Faptul că oamenii povestesc că slavii ar fi numit Petnicul (cuptoare) doar din cauza acestor găuri negre, precum şi plăcile de piatră găsite aici ar fi dovezi îndestulătoare. Ovidiu şi-ar fi suportat deci nenorocul pe lîngă actualul sat Iablaniţa, iar Iulia cu suita ei, în cele 3 peşteri de lîngă Petnic, pentru a nu şti nimic unul de altul *2. 81 Specialiştii consideră că monumentele respective vor fi ajuns de la Mehadia la Petnic» cindva. In evul mediu. Inscripţia, cu caracter votiv» e dedicată lui Jupiter de către Antestius Gaius, pentru sănătatea sa şi a familiei. Vezi LD.H., p. 105— 107, nr. 79. Este evident că amplasarea la Petnic şi Iablaniţa a aşa-ziselor închisori romane pentru poetul Ovidiu şi pentru Iulia, fiica lui Augustus, ţine ele imaginaţia cronicarului. * Text şters» ilizibil, 82 Ovidiu a fost exilat de August la Tomis — unde îşi va petrece ultimii zece ani de viaţă — în toamna anului 8 c.n. Cauzele acestei măsuri drastice rămîn necunoscute» in pofida multor ipoteze, inclusiv cea fantezistă» prezentată de Nicolae Stoica. Iulia Maior (Senior)» fiică a împăratului August (căsătorită de trei ori. ultima dată cu împăratul Tiberiu — 12 e.n.). a fost exilată încă de August pe insula Pandatoria, apoi la Rhegium, din cauza moravurilor sale, iar după moartea tatălui, lăsată să moară dc foame. 61 Această ţară trebuie să fi fost cunoscută împăratului August, dar mat ales lui Tiberiu, deoarece i-a înfrînt aici pe geţi, i-a izgonit şi a pus să se amenajeze, clădească şi pregătească grota, apoi i-a trimis aici şi i-a închis. Sigur este că au fost deplasate presidii (oşti) la Segeste, care aveau sarcina să apere atît colonia din Serbia cît şi malurile Dunării şi să slujească celor exilaţi, lucru de care nu prea mă îndoiesc, deoarece am amintit tocmai că : întîi românii povestesc că aceste peşteri au fost odinioară închisori, că toată valea a fost un lac, peste care ducea un pod de aramă. în al doilea rînd, diferiţii goţi, slavi au avut în jurul anului 350 regate în aceste ţări, ca Bulgaria, Serbia, Ţara Românească, Transilvania şi Banatul, fiind alungaţi de avari ori de ultimii iliri, care au avut aici, în jurul anului 900, cîteva regate, numind acest loc, din cauza peşterilor negre, Petnic, Peşnic (cuptoare de copt) *. în al treilea rînd, cele trei pietre dezgropate reprezintă o femeie, celelalte cinci persoane mici şi inscripţia cu numele Caius, numit drept caesar de către August, dispărut de la Roma şi, fără îndoială, adus tot aici, în straie proaste. Astfel au fost oricum aici, cu toţii împreună ; au fost însoţiţi peste pod, pînă la templu, de soldaţi necunoscuţi, regiunea ne-fiindu-Ie cunoscută niciunuia. Unul i-a văzut pe ceilalţi. De asemenea, în templu se putea citi numele de Caius, dar n-au ştiut-o. Aşadar, mama nu şi-a văzut proprii copii şi nru i-a recunoscut, jurindu-i-se o festă foarte tristă, mai ales eînd îşi făceau rugăciunea împreună şi le era interzis să-şi vor bească 63. în ăl patrulea rînd, faptul că Banatul a fost numit, de împăratul August, Ripensis ; de aceea şi de către Traian, Dacia Ripensis ori Ripa-riensis (coastă munte abruptă), căruia i-a fost cunoscută taina84. Astfel Ovidiu, fără să o ştie, era doar la o oră depărtare de luiia, avînd. în faţa peşterii sale o tindă deschisă, un balcon — ale cărui orificii pentru lemnele de susţinere se vedeau pînă în 1820 — unde poetul Ovidiu şi-a scris ultimele poezii de jale şi a trăit in mizerie, fără să poată afla de la cineva cum se cheamă ţara şi ţinutul, căci nici soldaţii nu-i puteau da vreo desluşire asupra acestui lucru. Din balconul casei sale putea vedea plmgînd şi putea să descrie şi să ne lase moştenire cel mult cerul cu bolta cerească, împrejurimile cu munţii şi pădurea, iar sub el, lacul şi soldaţii necunoscuţi. Soldaţii îi trimiteau foarte probabil, de sus, cu ajutorul unor frînghii lungi, apa, lemnele şi alimentele necesare subzistenţei, ceea ce a durat probabil pînă la noartea sa85. * Pentru confuzie, v. nota 17. 83 Interpretare fantezistă. 64 Nici Augustus şi nici Traian nu au numit ţinutul Banatului Ripensis. respectiv Dacia Ripensis ori Ripariensis. Pentru Dacia Ripensis, din sec. ÎH—IV e.n., vezi Doina Renea, Din istoria militară a Moesiei Superior şi Daciei, Cluj-Napoca, 1983. 85 Pură invenţie a cronicarului, care se pare că nu a citit scrierile din Pont ale Jui Ovidius Naso. 62 n Cele patru bordeie din peşteră s-au păstrat destul de bine pînâ în anul 1780, ba chiar pînă în 1800, pentru că o pădure deasă, aflată mai sus, le-a ocrotit cu ramurile sale larg răsfirate, care făceau umbră, şi cu rădăcinile sale groase, care consolidau pămîntuL între aceste peşteri se afla doar o singură localitate. In anul 1780, cînd cele două sate, Petnic şi Iablaniţa, au fost regularizate, munţii cu peşterile amintite au fost trecuţi ca păşune comunală, pădurile au fost tăiate şi rădăcinile s-au uscat. în locul unde au fost rădăcinile a pătruns apa, a îngheţat şi s-au format crăpături, peretele de gresie s-a prăbuşit bucată cu bucată, şi încetul cu încetul s-au format mari grămezi de pămînt, care au silit chiar pîrîul Craiova să se depărteze de munte. Colibele de refugiu s-au năruit an de an, încît cea a lui Ovidiu, la care m-am urcat în anul 1808, mai avea doar lungimea de un stînjen, cele şase găuri pentru stîlpi de lemn fiind încă vizibile. Azi a dispărut orice urmă a lor. îndoiala dacă nu cumva Caius ar fi fost exilat aici în locul lui Ovidiu, nu doresc să o cercetez. Dar faptul că la Petnic a locuit Iulia cu suita ei este neîndoielnic, anume, acolo unde muntele de gresie dinspre răsărit se numeşte Corbu, în slavă Corvu (la groapa), peste care se merge în satul Cuptoare, deci'de la Petnic (cuptor) la Cuptoare (de la Pesta la Buda). Cuptoare se numeşte o peşteră naturală de munte, unde romanii au avut o moară, de la care s-a folosit piatră cubică foarte frumoasă la construcţia bisericii din Cornea. SECŢIUNEA A NOUA DESPRE REFACEREA MEHADIEI Şl DESPRE ÎNTIMPLĂTOARELE-MI POVESTIRI ALE UNOR LUCRURI MEMORABILE I Nu este deloc de mirare că românii grăniceri din Mehadia s-au întremat în aşa măsură de pe urma asprelor nevoi îndurate în timpul războiului cu turcii din anul 1788, prin munca lor harnică, prin credinţa lor şi postul repetat timp de 30 de ani, prin viile şi livezile bune, printr-o 63 mai bună cultivare a pămîntului lor, încît începînd cu anul 1815 unii îşi construiesc, în locul micilor colibe de lemn de mai înainte, case mari de piatră din var şi cărămidă, făcute chiar de ei, cu 2—3, chiar şi 4 camere, cu pivniţe bine boltite, avînd curte şi grajduri. Şi eu mi-am construit, în 1790 la Cornea şi în 1793 aici, casă mare, deci am dat un exemplu. Dar eu, ca fiu sărac al popii din Mehadia, am fost în tinereţe cîţiva ani în cetatea Timişoarei, unde am frecventat şcoala ilirică, trebuind să plătesc eu, flăcău sărac, şi şcoala germană pe lingă cea ilirică, de care am profitat însă puţin. Apoi am intrat în slujba episcopului sîrbesc, iar mai tîrziu, la arhiepiscopul de la Carlovăţ, pentru alţi cîţiva ani, fără a mă pricepe la gospodăria casei; am fost totuşi nevoit să slujesc şi să îndeplinesc servicii de slugă, pînă cînd am fost, în cele din urmă, hirotonisit preot. II încă de pe cînd eram în slujbă la Carlovăţ, episcopul de Vîîşeţ mi-a oferit, prin arhiepiscopul meu, parohia Globurău ; m-am hotărît, am venit încoace şi m-am însurat. Dar cînd baronul Papilla, colonel pe atunci, a aflat că voi fi numit preot, şi-a exprimat rezerva, numai din motivul că voia să mă aibă plutonier. De aceea, în februarie 1777 am mers călare la Vîrşeţ, însă episcopul era la Carlovăţ, fiind bolnav. M-am dus la arhiepiscop, care mi-a spus că episcopul a fost părăsit de doctori şi urma să moară in acea noapte. Eu să plec dis-de-dixnincaţă la reşedinţa dînsului şi să spun că am o veste, o veste deosebit de îmbucurătoare, pentru arhimandritul Iosif Şacabent. Dimineaţa am mers acolo ; un servitor m-a introdus, după care am îngenunchiat în faţa episcopului, care se lupta cu moartea, şi, cu lacrimi în ochi, i-am luat mâinile. La aceasta s-a trezit cu un ţipăt puternic, şi-a deschis ochii, pe care-i ţinuse închişi de trei zile, dar curînd i-a închis din nou şi a adormit, încît am crezut că e pe moarte. După scurt timp s-a trezit însă din nou, a deschis ochii, pe care i-a îndreptat asupra mea. Atunci m-a întrebat; „Ce faci aici ? Tatăl tău trăieşte ?“ Cînd i-am spus că am venit spre a-1 sluji, a fost foarte mişcat. Deodată, ne-a poruncit să-l ajutăm să se scoale şi să-i coborîm picioarele din pat. A cerut apă să se spele, o cămaşă curată şi a zis : „îmbrăeaţi-mâ, hangiul să-şi înhame calul la teleagă şi să pună fin în ea44. A trebuit să-i ducem afară şi să-l ridicăm în teleagă, după care a plecat Ja arhiep'scop şi a fost bine primit de către mitropolit. A spus, arătîndu-mă pe mine : „Acest pezevenghi m-a adus încoace ; vrea să meargă într-o altă parohie*4, lucru pe care amîndoi mi l-au dorit cît mai curînd. După o jumătate de ceas a plecat înapoi, într-o trăsură închisă, şi s-a însănătoşit la scurt timp după aceea. Mîinile mele reci au făcut această minune. în august 1777 [episcopul] m-a făcut diacon la Cornea, apoi, la 26 octombrie, a fost maltratat de tîrgoveţi beţi, în palatul său din Vîrşeţ. Cînd am aflat aceasta, am călătorit într-acolo şi l-am vizitat. L-am găsit încă la pat. Mi-a urat bun-venit şi m-a însărcinat să-i fac publică nevino- 64 văţia în tot protopopiatul Mehadiei, ceea ce am îndeplinit în decurs de 8 zile. Cînd a văzut, la reîntoarcerea mea, iscăliturile ofiţerilor şi ale preoţilor, a zis . „Aceştia mai bine s-ar fi făcut ciobani După ce m-a hirotonisit, a mai trăit încă 9 ani. III în mai 1778 mi s-a adus la cunoştinţă, la Cornea, că bunul meu prieten, stegarul Petru Momirovici, zace bolnav la Corncreva. M-am grăbit să trec muntele. Ajuns acolo, un caporal care stătea în faţa uşii mi-a spus că stegarul ar fi în cameră, dar aproape de sfîrşit, iar trei femei în vîrstă îi ţin luminarea. Am bătut zdravăn cu pumnul la uşă şi am început să cînt melodia care-i plăcea mai mult. Apoi am intrat în cameră. M-a x^ecunoscut cu vioiciune şi m-a sărutat zîmbind. Curînd s-a însănătoşit. Abia zece ani mai tîrziu a fost masacrat de către turci. IV în septembrie 1778 am fost chemat la Vîrşeţ, pentru a completa formularele noilor matricole ale acestui protopopiat. în satul Prilipăţ am găsit-o pe preoteasă jelind şi plmgînd. Mi-a povestit că pe la miezul nopţii casa i-a fost atacată de 16 lotri, cu cei doi harambaşi ai lor ; l-au poftit afară, foarte prietenos, pe popa Mihai Drăgilă şi l-au luat apoi în pădure împreună cu judele sătesc (chinezul). în munţi l-au ameninţat pe popă că va trebui să moară încă astăzi. Cînd chinezul satului a auzit aceasta, l-a apucat o asemenea teamă de moarte, încît lotrii i-au dat drumul acasă, unde ar zace încă bolnav. M-am dus la chinez, m-am interesat de toate şi l-am întrebat dacă e de părere să mă duc la lotri şi să-l scap pc popă, ceea ce m-a sfătuit categoric să nu fac, cu observaţia ca să-mi văd mai bine de treabă, altfel lotrii ar putea în cel mai fericit caz să mă bată pînă la schilodire. Eram tînăr, şi nu m-am lăsat reţinut de la hotărîrea mea. După ce m-am interesat de drum, am încălecat pe calul meu şi am suit muntele pieptiş. Pe drum am chibzuit ce aveam să le spun lotrilor, şi curînd am ajuns în vîrful muntelui, unde, pe neaşteptate, am primit în piept două lovitairi cu ţevile de puşcă, odată cu strigătul : „Predă-te Am început să tremur clin cap pînă-n tălpi, am descălecat, am dat bineţe lotrilor, mi-am legat calul şi am întrebat de căpitanul din fruntea lor. „E sus“. Pentru a nu fi bătut, le-am spus că le-aş aduce iertarea. Am suit deci muntele pe jos ; sus am întrebat care este jupînul căpitan Trâilă. M-am dus la el şi i-am dat bună-ziua. M-a întrebat de unde vin ; de la Cornea ! A luat încă doi cu sine şi s-a îndepărtat. Am rămas pe loc şi l-am salutat pe preot; după un timp s-a întors căpetenia. I-am zis : „Domnule căpitan, sînteţi încă tînăr, ca şi toţi oamenii dumneavoastră ; 65 încă de cîţiva ani am auzit numele dumneavoastră pomenindu-se în Banat şi am crezut că aţi fi cu mult mai în vîrstă. Pădurile au destule sălbăticiuni, oamenii trebuie să lucreze acasă, să slujească şi să trăiască cu cinstei La care mi-a răspuns că dacă o mamă ar vrea să-şi blesteme fiul, atunci să nu-1 blesteme altfel, decît să se facă lotru» Apoi, întors spre unul din oamenii săi, a zis ; „Cind sufletul meu va părăsi odată trupul, el nu va vedea faţa lui Dumnezeul La aceasta i-am spus cu ceva mai multă îndrăzneală : „Aţi auzit ceva de căpitanul Petru Vancea ? Şi el a fost ha-rambaşă în aceşti munţi ; a fost iertat şi a primit o slujbă cu o leafă de 700 de florini» Şi sus, în Croaţia, au fost mulţi lotri, care au primit iertare, prin mijlocirea episcopului Daniel Jakşici, după care mulţi s-au diis acasă şi au devenit buni gospodari. Fiii lor au mers la şcoală şi au ajuns chiar căpitani şi coloneiEl m-a întrebat dacă doresc să mănînc ceva şi să beau răchie. „Să mănînc, da !“. Mi s-a dat mălai (pline de cucuruz) şi brînză. Am îngenunchiat şi m-am rugat cu voce tare, mai întîi „Tatăl nostru^, apoi o rugăciune ca Dumnezeu şi buna mamă, împărăteasa Maria Thercsia, să le dea iertare. După aceea m-am aşezat şi am mîncat. Aveau vin de Oraviţa, din care mi-au turnat un pahar. Nimeni altul n-a mai băut. In timp ce mîncam, le-am înfăţişat faptul că ţara e continuu tulburată de către lotri şî nu poate face nimic, că pe doctorul Hoffmann din Şasea nu numai că l-au jefuit, ci l-au şi tăiat, că a fost un procedeu neomenos. Cum am văzut că şi căpitanii Trăilâ şi Miclău erau afectaţi, le-am promis să mă duc la episcopul de la Vîrşeţ şi să-i spun că doresc iertarea. Cînd s-au declarat de acord cu aceasta, le-am strîns mîinile, ca să-i îmbrăţişez pe amîndoi, iar ei, împreună cu caporalul Cuzma, mi-au sărutat mîna. Cînd i-am întrebat dacă să comunic aceasta deîndată căpitanului, pentru a le raporta colonelului, ei au zis : „Negreşit, da Deşi băusem cinci pahare mari de vin, mi-am dat totuşi seama unde şi la cine mă aflu, mi-am luat rămas bun, binecuvîntînd în toate părţile, şi am strigat de două ori la preotul care şe- ‘ dea jos că e vremea să pornim. Căpitanul a repetat : „Lăsaţi-1 la noi şi mergeţi în pace, fără grijă Seara i-am povestit căpitanului toată istoria, fără să ştiu că îndată după plecarea mea preotul a fost legat şi, după căderea nopţii, împuşcat în sat, în faţa casei sale. Cînd i-am povestit episcopului, mi-a spus în glumă : „Păcat că n-ai fost şi tu omorît ori măcar bătut de moarte“. După un timp am primit poruncă să merg cu protopopul meu la Bo-zovici, unde episcopul Popovici, colonelul Papilla, doi maiori şi un comisar îi aşteptau pe lotri cu iertarea. Aceştia au ieşit din pădure foarte încet, temători şi răzleţi, adunîndu-se apoi la biserică. Colonelul le-a citit actul de iertare, care le-a fost acordat numai cu condiţia de a participa la campania împotriva Prusiei, condiţie cu care harambaşa s-a declarat de acord, eerînd doar îngăduinţa de a merge cu 6 zile mai devreme în pădure, pentru a-şi aduce lucrurile acasă. Aceasta ceată de lotri a fost inclusă în corpul de voluntari al maiorului Seciuiaţ, care l-a rugat în acelaşi timp pe episcop să-i fiu dat drept capelan de campanie. Colonelul i-a răspuns însă că sînt destinat batalionului său, la regiment. Cînd am trecut prin Viena, împărăteasa Maria Theresia a poruncit să-i fie înfăţişaţi „lotrii din Almăj“, cu care maiorul s-a şi înfăţişat. Maiestatea 66 Sa i-a calificat drept afurisiţi* netrebnici, ucigaşi, cîini, neoameni, nevrednici să mămnce pîine ; „marş cu ei la război, să crape !“, dar le-a dăruit patru ducaţi. Au plecat apoi în campanie, iar cînd s-a încheiat pacea, s-au întors sănătoşi. Cei care nu s-au folosit de iertare şi au rămas în codru au fost prinşi mai tîrziu şi executaţi. V în anul 1789, în martie, în al doilea an al războiului cu turcii, regimentul nostru, împreună cu statul-major, a fost găzduit în cazarma de la Bo-zovici. Tot acolo se afla instalat şi spitalul, unde au murit atît de mulţi, îneît uneori erau duşi cu căruţa şi îngropaţi cîte doisprezece într-o singură zi. într-una din zile, înainte de masă, colonelul nostru l-a vizitat printre alţii şi pe căpitanul de tiraliori Schmidt, care era bolnav, prilej cu care medicul a descris boala, pe care n-a mai întîlnit-o vreodată. Spunea, anume : „încă de 6 zile căpitanul zace întins, cu gura şi ochii deschişi, şi nu se mişcă ; cel mult într~o oră se va stinge din viaţă*. După aceea a fost părăsit de colonel şi de către toţi ceilalţi, după o scurtă rugăciune şi bine-cuvîntare. Eu m-am întors să-i închid gura şi ochii, însă degeaba. Atunci am observat pe pervazul ferestrei o jumătate de lămîie, am luat-o şi i-am picurat zeamă în gură, ochi şi nas, iar după ce am repetat acest procedeu de cîteva ori, l-am luat de urechi şi de nas, i-am ridicat capul, i-am ridicat şi îndoit rminile şi picioarele şi i-am picurat mereu zeamă de lâmîie in gură, zeamă pe cai^e a şi înghiţit-o. Apoi i-am turnat apă în gură, pe care a înghiţit-o de asemenea, fapt pe cave l-am socotit un semn bun. După ce l-am scuturat, l-am îndoit şi l-am fi'icţionat în toate chipurile, în cele din urmă au început să-i joace amîndoi ochii, chipul i s-a îmbujorat, m-a privit şi mi s-a adresat zîmbind : O ! O ! Hoho !, în loc de popo !, aceasta fiindcă nu putea închide gura. După ce i-am dat cîteva linguriţe pline cu zeamă de prune fierte, sunetele au devenit mai inteligibile; se bîlbîia : Vovo !, iar în cele din urmă a zis chiar : popo ! şi multe alte cuvinte. Mi-am trimis soţia86 la colonel după supă de vită pentru căpitanul Schmidt, fapt pe care acesta l-a luat drept o glumă, deoarece era încredinţat că moartea îl luase deja pe căpitan. Soţia mea i-a spus toate cîte s-au întimplat. Domnii, cai'e tocmai luau masa, s-au sculat cu toţii şi au venit pentni a se convinge. Camera s-a umplut de oameni. Căpitanul a fost salutat şi sărutat. A zîmbit şi a mulţumit cu cuvinte şoptite. A rămas bolnav încă 4 săptămîni şi a murit abia după 18 ani, din cauza unor î'ăni, ca maior, în Italia. 86 Se numea Natalia Ilinescu şi era din Caransebeş, localitate ce apare In cronică, mai peste tot, sub numele de Sebeş. 67 VI La 29 august 1789, cînd generalul de artilerie Clerfait a bătut armata turcească aici, în faţa Mehadiei, în afara mulţimii de morţi a fost şi cea a prizonierilor. Locotenentul nostru de tiraliori, Stoicovici, ducea cu tira-li orii săi şapte turci legaţi în urma oastei. L-am întrebat unde îi duce, că doar prizonierii sînt închişi în cimitirul de la Mehadia. A răspuns că generalul a poruncit să fie împuşcaţi toţi turcii, iar el îi duce la pîrîul Ier dă-ştiţa să-i împuşte. La care i-am răspuns că prizonierii ar fi doar neînarmaţi, M-am uitat la prizonieri. Erau cu toţii numai oameni tineri şi i-am întrebat dacă vorbesc bosniaca sau româna, „Amîndouă, bine. Sîntem în parte ne-gustozi, în parte slugi de prăvălie din Viclin”, L-am rugat atunci pe locotenent să nu-şi facă păcat cu aceşti oameni, ci să-i ducă înapoi ia ceilalţi pzizonieri, S-a oprit şi i-a trimis înapoi. In ziua următoare, pe la vremea amiezii, cînd treceam în grabă pe lingă cimitirul în care se găseau turcii prizonieri, m-a strigat un ofiţer, M-am întors şi am aflat că el şi căpitanul Cantus sînt însărcinaţi cu paza turcilor prizonieri. La întrebarea mea dacă sînt mulţi, m-a poftit să intru, şi aici am văzut tineri şi bătrîni. Doi dintre prizonieri au venit la mine, mi-au sărutat mîinile şi haina şi mi-au mulţumit, în limba română, că ieri le-am salvat viaţa. S-au plîns că de 48 de ore n-au mîncat nici o îmbucătură, M-am dus în tabăra imperială, am luat de la mine şi de la alţii 40 de pîini în doi saci, am adăugat şi sare şi am pus să fie duse acolo şi împărţite, Turcii, plini de bucurie, mi-au cerut o căldare ca să-şi ad-ucă apă. Căpitanul le-a dat trei căldări cu apă- I-am mulţumit căpitanului şi am plecat. VII La 24 noiembrie 1789, pe cînd armatele noastre reveneau de la asediul cetăţii Orşova Nouă pentru a merge în taberele de iarnă, am purces încă de dimineaţă, deoarece aveam de făcut pînă la Mehadia cel puţin 6 ore. Drumul era mizerabil, devenit impracticabil şi de nestrăbătut din cauza tunurilor mari. Plouase cîteva zile, apoi ninsese şi îngheţase deasupra, dar dedesubt totul era noroios. La acestea se adăuga un ger crîncen. După-amiazâ am călătorit împreună cu slujitorul meu spre Mehadia. La două ore de drum de Mehadia am găsit soldaţi morţi, părăsiţi şi îngheţaţi. Unul, doi, chiar trei, împreună în noroi, acoperiţi de zăpadă. Un furgon gol cu doi cai era de asemenea împotmolit în mocirlă. Vizitiul îngheţase în şea. Eu, deşi eram călare şi noaptea urma să se lase curînd, iar Mehadia fiind încă la o oră de drum depărtare, de temut fiind şi frigul şi lupii, m-am îndepărtat călare, dar nu m-am putut totuşi abţine să nu-i scutur pe unii soldaţi care se văitau , dintre cei lăsaţi în urmă de batalionul lor, fără arme, în zăpadă şi noroi. Slujitorul meu a tras cu pistolul pe deasupra lor. .Eu 68 am început să-i croiesc cu băţul. Am strigat şi cîteva cuvinte turceşti, le-am dat să bea răchie şi vin şi i-am minat cu forţa înainte. în acest mod mi-a reuşit să aduc şapte oameni şi un caporal la locuinţa mea, la Mehadia, Le-am poruncit să-şi bage picioarele în apă rece, le-am dat de mîncare, după care s-au culcat. Dimineaţa şi-au cîrpăcit încălţările şi au plecat mai departe. în această zi au fost culeşi morţii. S-au găsit peste treizeci şi au fost înmormîntaţi. vm în anul 1790, în timpul celei de a treia campanii împotriva turcilor, au fost aduşi captivi doi soldaţi dezertori din regimentul nostru. Unul era din Rusca, celălalt din Teregova. Urmau să fie împuşcaţi, potrivit legii marţiale. La rugămintea mea au fost însă iertaţi. Alţi doi români, amîndoi simpli soldaţi, şi un caporal ungur din corpul de voluntari Bojâr urmau să fie executaţi prin ştreang pentru furt. Am fost chemat la români, care mi-au povestit toată treaba. Au fost scoşi şi duşi sub spînzurătoare ; cei doi români au fost cu totul graţiaţi de către generalul de artilerie Clerfait, iar caporalul a fost condamnat la moarte prin împuşcare. IX în anul 1792, după încheierea păcii, au fost schimbaţi prizonierii de ambele părţi. Imperialii deţinuţi de sultanul Abdul Ahmed la Constant i-nopol au fost puşi în libertate şi s-a dat ele asemenea poruncă să fie eliberaţi toţi ceilalţi prizonieri imperiali care s-ar afla ca robi la persoane particulare. în acest scop s-au trimis în secret chiar şi comisari plenipotenţiari în toate provinciile, spre a-i descoperi pe aceştia, pentru a-i lua de la turci şi trimite acasă. Cînd turcii au aflat, unii au ascuns robii, alţii i-au scos însă la piaţă spre a-i vinde. în toate duminicile şi în alte zile de sărbătoare, în faţa bisericilor grecilor şi armenilor au fost vînduţi cu zecile, ba chiar mai mulţi, şî eli beraţi. Alţii au fost puşi în libertate şi au venit acasă. Atunci cînd au trecut pe aici în marş de la Kosice cei 260 de turci făcuţi prizonieri la Sabac, fiind însoţiţi de doi ofiţeri chesaro-crăieşti şi de 30 ele soldaţi, am observat că aceştia strigau, la primirea pîinii şi a soldei şi la facerea apelului : „Aici“. După-amiază au venit la mine cloi dintre turcii mai de vază şi m-au rugat să le vînd două luminări de ceară, deoarece mîine ar avea o mare sărbătoare (ramazanul) şi ar avea nevoie în astă seară de lumină la rugăciune, dar nu putuseră găsi nimica. Din fericire aveam în jur de zece bucăţi, aşa că le-am dăruit trei, pentru care 69 mi-au mulţumit plini de bucurie. Dimineaţa, înainte de plecare, au venit din nou la mine zece turci să-mi mulţumească pentru aceasta. Le-am urat noroc. X în anul 1794, intr-o seară tîrziu, am fost chemat la Cornea, la căpă-tîiul unui bolnav, căruia i se ţinea deja luminarea, după datină. I-am strigat de mai multe ori ; Martine !, dar în zadar. I-am scuturat capul, dar încotro îl întorceam, acolo rămînea, cu ochii închişi, de parcă ar fi fost mort în cele din urmă i-am strigat în ureche : „Martine, tu mori şi eşti prost îmbrăcat* — strigăt pe caro l-am repetat de trei ori — „deschide ochii, uitâ-te la trup şi la picioare^. în cele din urmă a deschis ochii şi s-a uitat împrejur, — N-ai vreo haină mai bună ? — Da ! — Acum dezbracă-te ! Apoi le-am întrebat pe femei: — Aveţi ouă şi slănină ori untură ? Faceţi-i de mincare ! A primit de la mine să mănînce, s-a culcat în pat, s-a însănătoşit şi a trăit apoi încă mulţi ani. XI în anul 1796, Csermak, perceptorul vamei de pod, .s-a îmbolnăvit de moarte. Am fost convins de vameş, de preot şi de alţii să mă duc să-l văd. Cînd am ajuns acolo, femeia şi copiii se văitau; î se ţinea deja luminarea. Toţi cei de faţă, ofiţeri cunoscuţi şi prieteni, îl jeleau sincer, făceau semnul crucii înspre el şi plîngeau pierderea unui conviv atît de vesel. M-am apropiat de el, am consolat familia şi l-am bineeuvîntat. Apoi i-am ridicat capul, i-am scos mîiniie, i le-am strîns şi m-am dat înapoi. Bolnavul a început să mişte o mină, apoi pe cealaltă şi a devenit îndată mai vioi. Toţi cei adunaţi nu credeau altceva decît că se află în agonie. El se străduia neîncetat să deschidă o mină cu cealaltă. Deodată a deschis un ochi, apoi celălalt. Am surîs tainic. Femeia s-a apropiat, l-a întrebat ce doreşte şi i-a ridicat capul. Se făcea tot mai bine şi se uita la mîini, iar femeia il ajută să-şi împreuneze mîiniie. Pumnul uneia era strîns. L-a ridicat puţin şi, cînd l-a deschis, au găsit înăuntru un nasture mare şi ruginit al unui măcelar. Cînd a observat aceasta, s-a uitat prin cameră şi a început să rîdă. Toţi voiau să ştie ce-i. Toţi rîdeau. Şi-a revenit, a rîs înspre mine şi a poruncit să se aducă vin, iar lui a pus să i se servească porto. Nasturele l-am găsit pe drum, pe cînd veneam la el, şi i l-am pus în glumă în mină şi i-am strîns pumnul. Această glumă a avut însă efectul miraculos ca perceptorul să se însănătoşească şi să mai trăiască alţi şase ani. 70 SCURTA BIOGRAFIE CRONOLOGICĂ A AUTORULUI, DREPT ADAUS — 1751, în februarie, m-am născut la Mehadia, ca fiu al preotului român Atanasie Stoica şi al Varvarei. Moaşă mi-a fost controlorul de vamă, care mi-a tăiat buricul cu sabia, urîndu-mi să devin cătană. — 1757t am fost dus la şcoală la Mehadia. — 1763, am fost dat la şcoala ilirică de copii, la Timişoara, apoi, ca primul român de aici, la o şcoală germană ; am petrecut apoi cîteva luni la iezuiţi ; în total am învăţat 7 ani. —■ 1770, am venit acasă. Colonelul baron Papilla m-a luat la mili-tărie la Mehadia, unde, la furierul său Gottlieb, a trebuit să copiez regulamente militare în româneşte şi am fost folosit ca tălmaci. — 1772, în mai, au fugit locuitorii din Mehadia 87 ; nouă dintre ei au fost aduşi înapoi în lanţuri, iar celorlalţi li s-au citit de către colonel articolele codului militar. — 1773, a venit la Mehadia Maiestatea Sa, împăratul losif, a trecut în revistă cei 500 de recruţi noi, le-a dăruit 100 de ducaţi şi a dat dispoziţie colonelului să propună drept ofiţeri doi români, pe tălmaci şi pe încă unul. Deoarece părinţii mei n-au avut slugă şi nu se-puteau lipsi de mine, m-am dus deci să slujesc la episcop la Timişoara, ca fecior în casă. Cu el şi cu secretarul său am văzut Viena şi am călătorit prin tot Banatul. — 1774, episcopul meu a devenit arhiepiscop la Carlovăţ. Acolo s-a ţinut un congres şi am avut prilejul să-i cunosc pe toţi episcopii. — 1775, împreună cu generalul-comandant, baronul Mathesen, şi cu Comisia aulică am vizitat şi am făcut conscripţia tuturor mănăstirilor. Episcopul de Ia Vîrşeţ a vrut să mă preoţească la Globurău, jar stăpînul meu i-a promis să-l ajute la aceasta. M-am dus acasă şi m-am însurat. — 1776, colonelul Papilla a obiectat în privinţa Glohurăului, pentru ca eu să devin plutonier aici. Un an întreg m-a împiedicat să devin învăţător la o şcoală germană elementară ; ar fi trebuit să mă fac romano-catolic. — 1777, m-am dus la arhiepiscop, care mi-a spus că episcopul ele Vîrşeţ este bolnav şi zace de patru zile pe patul ele moarte, eu să-i aduc dimineaţa veşti. M-am dus la dînsul şi într-o jumătate de ceas mi-a reuşit să-l readuc la viaţă cu mâinile mele reci, pentru care, drept mulţumire, m-a numit preot şi paroh la Cornea. — 1778, în septembrie, pentru a salva viaţa preotului din Prilipăţ, m-am dus la cei 16 lotri şi cei doi harambaşi. I-am aflat în pădure, dar pe preot nu l-am putut salva, însă i-am convins pe lotri să apuce altă cale de viaţă, după care aceştia au fost iertaţi la Bozovlci şi trimişi pe cîmpul de luptă din Prusia, în acelaşi an am plecat cu colonelul şi batalionul său împotriva Prusiei, fiind capelan militar. — 1779, mi-am clădit o casă la Cornea şi mi-am mărit via de la Mehadia. 87 Fu ea era o manifestare a românilor împotriva militarizării graniţei. 71 — 1780, a început construirea drumului în cheile de la Globurău. — 1784, am plecat în calitate de capelan militar cu corpul de voluntari Brentano împotriva Olandei. — 1787, în septembrie, am devenit capelan militar pe timpul războiului cu turcii. Armata se îndrepta în jos, însă cei 5 000 de turci, favorizaţi de ceaţă, au blocat trecerea, încît abia în — 1788, în februarie, a fost declarat războiul. A venit armata, iar via mea, care mă costase peste 200 de florini, a fost tăiată pentru nevoile taberei, iar eu am fost despăgubit pentru aceasta cu 28 de florini şi 30 de creiţari. Soldaţilor li s-a dat dispensă, de către arhiepiscop, pentru ca în zilele de post să mănînce carne. în ceea ce mă priveşte, eu l-am respectat. La aceasta se mai adaugă faptul că au venit turcii, iar casa mi-a fost arsă. începînd cu 29 august loouitorii din întreg Banab.il s-au refugiat în Ungaria La 20 noiembrie ne-am reîntors acasă, deoarece turcii se retră-seseră în ultima zi a lui octombrie. La 7 noiembrie regimentul nostru se afla deja la Mehadia. — 1789, cînd statul-major a fost transferat la Bozovici, unde zece camere ale cazărmii au fost folosite drept spital, deoarece uneori mureau cîte 12 oameni într-o singură zi, s-au întîmplat şi următoarele: între cei bolnavi zăcea de şase zile, şi un anumit căpitan Franz Schmidt, cu gura şi ochii deschişi, Complet întins, încît se credea că îşi va da duhul. Au venit colonelul, maiorii şi alţii, iar eu m-am înfăţişat pentru a-mi îndeplini datoria creştinească faţă de muribund. A fost binecuvîntat printre lacrimi, apoi domnii au plecat. M-am reîntors şi într-un ceas mi-a reuşit să-l readuc pe bolnav la viaţă cu ajutorul unei lămîi. — 1789, la 29 august, cînd generalul Clerfait i-a înfrînt pe turci aici, iar locotenentul nostru, Eftimie Stoicovici, ducea împreună cu tiraliorii şapte turci tineri legaţi pentru a-i împuşca, la rugămintea mea i-a dus înapoi, socotindu-i prizonieri. — 1789, la 30 august, am săturat cu 40 de pîini cazone, cu sare şi cu apă 150 de prizonieri turci înfometaţi. — 1789, la 24 noiembrie, cînd oastea s-a retras de pe muntele Alion, în taberele de iarnă, în cursul retragerii am găsit şapte soldaţi încă în viaţă printre vreo 28 de soldaţi morţi de ger ; prin măsuri de constrîngere, cu picioarele goale, i-am condus, avînd mulţumirea că şi-au revenit. — 1790, am avut fericirea să obţin de la generalul de artilerie Clerfait iertarea pentru doi soldaţi de-ai noştri, condamnaţi Ia moarte prin împuşcare, ca dezertori. In acest război de trei ani au fost împuşcaţi mai mulţi soldaţi, după legea marţială ; la unul mi-a venit greu, căci a trebuit să-i îmbărbătez atît pe călăii săi, doi ţigani, cît şi pe bătrînul temnicer, care tremurau. — 1790, în noiembrie, s-a făcut public în Turcia armistiţiul. Toate unităţile de voluntari au fost dizolvate ; grănicerii s-au reîntors de asemenea acasă. Eu eram într-adevăr preot la Comea, dar fără biserică, fără casă, şi a trebuit să mă adăpostesc şi să locuiesc peste iarnă într-o cameră cu alte cinei familii. Proviziile mele de alimente au fost consumate, lucrurile mi 88 De fapt. în regiunea Aradului. 72 >s-aij stricat şi s-au împrăştiat. Cei cinci cai ai mei stăteau sub cerul liber, ; fără adăpost şi la voia înlîmplării. -‘C — 1791, în martie, regimentul nostru a înaintat în Turcia. S-a făcut pace. Prizonierii urmau să fie schimbaţi. Am fost nevoit să-mi construiesc o casă la Cornea. — 1792, turcii primesc înapoi Belgradul şi Serbia, Orşova Nouă îm-' preună cu Ţara Românească etc. La poruncă a trebuit să reclădesc şi să ; repun în funcţiune şcolile naţionale din tot cuprinsul regimentului, arse şi distruse în războiul cu turcii, întrerupte vreme de cinci ani. — 1792, ca protoprezbiter, a trebuit să mă îngrijesc de cărţi, protocoale, odăjdii etc., să reintroduc serviciul divin în bisericile acum restaurate, să organizez adesea vizitaţi uni. Tot atunci am dăruit celor 200 de turci prizonieri, care se reîntorceau de la Kosice, trei luminări pentru sărbătoarea ramaza?iului. — 1793, am vizitat satele pentru a-i îndemna pe soldaţii de graniţă în vederea plecării in campanie şi mi-am construit o casă la Mehadia. — 1794, încă !a Cornea, l-am trezit şi l-am făcut sănătos pe muribundul Martin Zâbuică, ţipîndu-i în ureche. — 1.795, m-am mutat de la Cornea ]n Mehadia ; am dobmdit aici vii ş.a. — 1796, la rugăminţile mele, preoţii localnici au primit sesii de pă-mînt, tăiate din hotarul satului. Tot atunci l-am trezit şi l-am făcut sănătos cu un nasture de măcelar pe un controlor de vamă clin Mehadia, Cser-mak, în prezenţa tuturor funcţionarilor do la vamă şi a mai multor ofiţeri, — 1797, am strîns contribuţii de război în bani şi pansamente pentru răniţii din spitale. — 1803, s-a construit, prin milostenii, biserica naţională ele la Băi. La sfîrşitul lui 1805 era gata, sfinţită de către episcop ; apoi episcopul a murit şi biserica s-a prăbuşit. — 1804, s-a terminat drumul Cheii, de la Globii pînă ia Iablaniţa. — 1806 pînă în 1808, a fost înălţată cu un stînjen biserica de la Băi, acoperită, înzestrată cu bolţi şi reparată. — 1808, am primit de la Alteţa Sa Imperială, prinţul Ludwig, inspector al graniţelor, un teren pentru curtea bisericii. — 1813, am donat Muzeului Naţional de la Pesta 24 monede romane, greceşti şi maghiare. — 1815, mi-am scris istorioarele şi anecdotele simple, — 1815—1816 şi în cei trei ani precedenţi a fost foamete. — 1817, Maiestatea Sa, împăratul Francise, a vizitat graniţele ţărilor sale şi a adus cu sine o toamnă bineciivîntată cu toate bucatele. Generalii 1-comandant, baronul Duca, a citit „Istoria41 mea. Maiestatea Sa împărăteasa l-a trimis după ea pe baronul lovici. împreună cu plutonierul Goglltan, an copiat toată noaptea din manuscrisele mele, la mine, Ia Mehadia. Copia pe curat o avusesem la mine, — 1820, am zugrăvit biserica de la Băi, prin donaţiile unor boieri din Ţara Românească. — 1821, m-a părăsit într-al 70-lea an al vieţii mele, soţia mea, după ce am trăit împreună 46 de ani, am făcut 14 copii ; a murit lăsîndu-mă 73 cu două fete mari; de ziua cununiei noastre, la 12 februarie, a fost în-mormîntată. — 1822, am scris „Viaţa lui Alexandru cel Mare“, pe scurt, în româneşte — 1825 pînă în 1829, am redactat pe 20 de coli de hîrtie o scurtă istorie universală pentru tineretul şcolar român. — 1825, comisarul regal Sava de Thokoly din Arad a adus pentru biserica naţională de la Băi un clopot greu de trei centenari şi a înălţat şi înfrumuseţat turnul bisericii. — 1826, mi-am măritat cele două fiice ; pe ultimul dintre gineri l-am adus în casă, primindu-1 ca ajutor de preot. — 1829, am scris în nemţeşte aceste povestiri şi fapte memorabile ale districtului Mehadiei, scriere la care am folosit multă hîrtie răbdătoare şi nefolositoare. Şi ca să nu-mi neglijez protopopiatul şi serviciul la şcoala naţională, am avut grijă să mă grăbesc şi să pun capăt cît mai curînd povestirilor mele simple. Astfel, am scris şi seara, la luminare, fără ochelari, în al 79-lea an al meu. Semnat la Mehadia, în 4/16 octombrie 1829, seara la ora 7 fix ; iscălit, Nicoîae Stoica de Haţeg m.p. protopop 80 Traducerea lucrării lui Curtius. POVEŞTI MOŞĂŞTI ŞCOLARILOR RUMÂNEŞTl* Prefaţă, selecţie şi glosar de Damaschin Mice PREFAŢĂ Poveşti moşăşti, şcolarilor rumâneşii este ultima lucrare fie mai mari proporţii a cronicarului bănăţean Nieolae Stoica de Haţeg, purlînd un titlu dat chiar de autor, spre deosebire de alte scrieri ale sale, cărora nu le-a atribuit titluri. Aşa cum ni s-a păstrat, este un autograf ai cronicarului, copiat între 6 mai şi 17 iunie 1830, cu un adaus din 29 februarie 1832. Alcătuirea lucrării, ţinînd seama de întindere, de conţinutul variat, de creaţiile proprii şi de traducerile efectuate, a durat, fără îndoială, o mai îndelungă vreme decît cele cca 40 de zile necesare copierii; probabil de la sfîr-şi tul lunii octombrie 1829, daca nu mai devreme, pînă în mai anul următor. Manuscrisul se păstrează la Biblioteca Centrală de Stat, cota 34131, achiziţionat de la un preot din Banat. Are 55 file, scrise pe ambele părţi, de mărime inegală (24—25x20—22 cm), numerotate de autor. Scrisul este citeţ, clar, hîrtia de calitate inferioară, groasa, de culoare albăstruie, cu unele file gălbui. Textul beneficiază de o prezentare sistematică, cu introducere şi încheiere, iar capitolele, numerotate cu caractere romane, işi au fiecare propriul titlu. După tematica lor, cele 19 titluri de capitole pot î\ grupate astfel ; a) Probleme didactico-instructive (cap. I—IV) ; b) Curiozităţi diverse (cap. V, VII, VIII şi încheierea); o) Povestiri şi poveşti (cap. VI, IX, X—XIV) ; d) Pamflete (cap. XV) ; e) Poezii (cap. XVI şi XVII) ; f) Etnografie şi folclor românesc bănăţean (cap. XVIII şi XIX). Este greu de făcut o clasificare acestei lucrări a iui Nieolae Stoica : o carte dc poveşti bătrîneşti şi în acelaşi timp un manual de lectură pentru şcolarii mai mari, cum o intitulează el ? Din sumara prezentare de mai su • reiese că avem în faţa o operă de conţinut eterogen, un mozaic literar-ştiin-ţific, care merge de la cronologii fanteziste la realităţi istorice tron crete, de la poveşti pline de miraculos la date ştiinţifice exacte din domeniul astronomiei şi geografiei, de Ia versificări proprii şi poezii originale sau traduse la relatări de etnografie şi folclor din regiunea natală. Scopul alcătuirii unei asemenea opere este cel lăsat să se înţeleagă din titlu ; o carte pentru „şcolarii" români din regiunea graniţei bănăţene, cărora, e dovedit şi prin alte acte ale sale, cronicarul le-a purtat un interes 77 deosebit. El le-a pus astfel la îndemînă elemente noi de culturalizare şi de desfătare a spiritului, în afara celor foarte cunoscute, care au circulat mult şi în Banat, ca şi în alte provincii româneşti (literatură populară orală, Esopia, Alexandria ş.a.). Conţinutul lucrării — poveşti selectate din literatura germană populară, de circulaţie în epocă, curiozităţi desprinse din revistele sau calendarele vremii, poezii de conţinut moral-filosofic, ca şi materialul ştiinţific propriu-zis — indică destul de clar cititorii cărora li se adresează. Este greu de ştiut cum a circulat manuscrisul octogenarului cronicar la cititori sau ascultători. Probabil că el însuşi în Mehadia, iar alţi învăţători şi preoţi în localităţile grănicereşti din jur, care aveau şcoli, citeau fragmente elevilor de la cursul de repetiţie (13—17 ani). Despre unele poezii Stoica afirmă că se puteau „rosti*, adică declama, sau chiar cînta. Cît despre poveşti, factura lor deosebită de cea a basmelor populare româneşti, numele proprii, greu de ţinut minte, ne fac să avem îndoieli asupra putinţei transmiterii lor orale curente, de la cei care le ascultau sau le citeau la alţii. Chiar dacă au fost parţial difuzate şi recepţionate, unele impunîndu-se prin frumuseţea lor, cercul celor care au luat cunoştinţă de ele a fost destul de restrîns. Cît priveşte partea ştiinţifică, în primul rînd cunoştinţele de astronomie, Stoica le-a împărţit în trei părţi distincte : a) noţiuni‘de măsurare a timpului ; b) cunoştinţe despre sistemul nostru planetar ; c) prezentarea unor constelaţii. Această parte o putem considera ca prima încercare ele a pr^eda cunoştinţe moderne de astronomie în şcolile săteşti ale românilor L. La fel de interesante sînt şi datele de geografie, pe care în parte le găsim şi în Cronica Banatului. Considerăm reuşita înmănunchierea diferitelor genuri de materialo pentru lectură sari învăţămînt, alternarea celor ştiinţifice cu basmele, a curiozităţilor, care puteau interesa pe unii, cu versurile, care plăceau altora, a obiceiurilor din regiune cu semnificaţiile fanteziste ale unor pietre preţioase. Alcătuirea unei cărţi mai alc.s din traduceri, se înscrie într-un curent generai din cultura românească a primelor trei decenii ale secolului al XlX-lea, cînd se întreprind multiple traduceri din literaturile străine, mai cu seamă franceză şi germană, care apar la Bucureşti, Iaşi, Crai ova, Braşov şi Sibiu. Prin lumina tiparului, ele reuşesc să se impună şi să lase posterităţii nume' ca Beldiman, Căpăţîneanu otc. Nu a fost, din păcate, cazul cu lucrările cronîcaimlui nostru, nici cu cele istoriografice, nici cu cele literare, rămase toate în manuscris. Părţile originale din Poveşti moşăşti (introducerea, unele poezii, capitolele de etnografie şi folclor, unele note) au calităţile literare pe care le-am remarcat şi în cronicile sale, iar tălmăcirile sînt în majoritatea lor atît de prelucrate, de cizelate, în cît rareori lasă impresia că sînt traduceri şi nu creaţie proprie ; doar denumirile străine ale personajelor şi factura de basm apusean sau oriental a poveştilor şi povestirilor le indică originea. 1 Vezi Vasile Mioc, Lecţii de astronomie în opera cronicarului bănăţean Nicolae Stoica de Haţeg, în „Bevista de Istorie1 11, t 34 (1981), nr. 7, p, 1349—1358. 78 Limba folosita, de mare acurateţe, ca şi în Cronica Banatului, este : cursivă, cu puţine neologisme şi barbarisme ; deşi scrie în graiul său, bănăţean, cu unele regionalisme, este departe de a nu putea fi înţeles de ci-•titorii români de pretutindeni. Astfel încît, în reproducerea textului, am păstrat ortografia şi limba povestitorului, graiul din regiunea Mehadiei. Poveşti moşăşti începe cu o „hronologhie“ scurtă a unor evenimente din Vechiul Testament, pe care am omis-o din ediţie, fiind în parte aceeaşi cu cea din Cronica Banatului2. Urmează titlul lucrării şi cuprinsul, avînd la sfîrşit locul scrierii (Me-hadia), data (17 iunie 1830) şi semnătura (Nicolae Stoica protoprezviter). Ca în mai toate lucrările cronicarului, găsim şi aci o introducere originală, numită de el „Cuvînt întîiu“, în care sînt expuse pe scurt concepţiile sale luministe cu privire la rostul învăţămîntului şi însemnătatea culturii, opinii referitoare la originea poporului român, aprecieri la adresa unor oameni de cultură români şi prinosul său de recunoştinţă faţă de ei, mîndria de a fi urmaş al unui neam vechi şi vestit, ca şi dispreţul pentru renegaţi. Importanţa lecturii este astfel subliniată şi elogiată : .. prin cetirea cărţilor, cu mintea vine însemnata înţălepciune, mintea să luminează, inima să veseleăşte, către fapte bune îndreaptă**. Cu privire la dezvoltarea învăţămîntului Ia românii săi, Stoica îşi arată nemulţumirea, deoarece — spune el — mulţi fac biserici la care nu se duc, ridică cruci la care nu se închină, zugrăvesc morminte, toate cu mare cheltuială de bani ; iar pentru cultura urmaşilor, fii şi nepoţi, care să urmeze "şcoli mai înalte, nu se învrednicesc : . pentru vii, bunii fii, următorii, strănepoţii noştri, de a-i învăţa, de a-i coltivi, nebăcjînd seamă, nu ne pase, fără (jrijă a fi, pe scoale şi învăţături bani nu dăm. Pruncii cu sila cinci ani învaţă, scapă ; în 5 luni, fără îndemn, tot zăuită". Românii ar trebui să se gîndească la faptul că „rmnanii, strămoşii noştri, după multe vărsări de sînge, cu cetăţi, turnuri întăriţi, învăţături, scoale au pus, pămînte, industrii bărbăteăste au lucrat, cu armele înpăratului şi domnilor credincioşi s-cm purtat, pre toţi craii pămîntului i-au biruit, ei în toată lumea au înpărăţit.. . " şi înţălepţi au fost. Vedeţi de unde, din cine ne tragem, ca vechi moşieăni ! Deci, să ne sîrguim, să ne îndemnăm, scoale, învăţători să ajutăm, mai vîr-tos cei avuţi să deă la învăţătură". Trece apoi la învăţaţii români din vremea sa, cu care de asemenea poporul român se mlndreşte, între ei : Dimitrie Eustatievici, Samoil Mi cu, Gheorghe Sin cai, Petru Maior, Damaschin Bojîncă. 9>Pilde de români, in multe limbi, cu scoale înalte, foarte învăţaţi, afară de cei bătrîni, din vechime, afară de episcopii Ţării Româneşti, care deodată patru tipografii au rădicat. Ce numai de la anii 17639 fiind eu în Timişoara, unde avurăm doi români, cu limbi şi scoale învăţaţi. întiiul, fecior de preot din Braşou, sus-numitul Dimitrie Eustatievici, învăţătoriul clerului; să dusă la Ardeal secretar la episcopul Dionisie, apoi cu Sofronie veni la Sobor in Carlovăţi, scrise Catihisu Mic cu mine, fu director scoalelor. El Sinodalnicele Prediche 2 Vezi ed. II-a, Editura Facla, Timişoara, 1983, p, 62—63, 79 rumăneăşte le-au făcui. Al doilea în Timişoara atuncea veni, un fiscal tînăr3 la episcopul secretar, Ilia Popovici, fecior protopopului din Sibii, apoi }u syndicus la magistratul cetăţii. Atuncea veni la Timişoara popa Castan-din Rîmniceanu, tipografu, ca aci tipogi'afie i'umânească să deschidă, ci episcopul Vidac nu lăsă 3. La tipografie în Buda, învăţat rumân, părintele Sumoil Claia, revizor a cărţilor, Biblia întreagă o tipări 4. Jin-cai, revizoru, învăţat istoric. Ioan de Molnar, crăesc doctor de ochi, Gramatica romă-nească-nemţească făcu 5, ceăle 12 luni cu Mineiu proiipări 6. Protopopu Petru Maior, revizoru cărţilor în Buda, alcătui Istoria Rumânilor 7, de laudă, şi Prediche preste tot a nu, dumineci şi sărbători, şi morţilor B. Dar Ntcola Nicolau din Braşău Gkeografia rumânească9 cu Galendariu de o sută de ani:10 făcu. Ncium Peirovici, perţeptoru şcolii Preparandii făcu Pcdago-cjhia[\ Tînărul crăesc advocat Damaschin Bojincă făcu Diregătoriul Bunei Cruste re 12 şi alta l3. Zaharia Carcalechi, cartulariu, dă Biblioteca Românească Care toţi, ca. patrioţi, cu cărţile şi învăţăturile sale pentru culti-virea neamului românesc lucrară. iVoi îi lăudăm şi mulţămim". Tot din introducerea sa merită relevate cîteva date autobiografice : anii de şcoală, modul de învăţare, programa, şcoala de la Timişoara, directoratul său la şcolile naţionale romaneşti din regiunea graniţei bănăţene, precum şi scrierile pe care le socoate mai importante din propria-i operă : Viata lui Alexandru cel Mare (traducere şi prelucrare după Curtius), Cronica Banatului, Cronica Mehadiei şi Poveşti moşăşti. Despre cea din urmă, iată ce scrie : „Şi acum, iată-vă Poveşti moşăşti, iar şcolarilor rumâneşti, la optzeci de ani ai bătrîneţii, far de ochelari scriu, pre toţi ca şi alţii vă îndemn la învăţătura, cu bună, cinstită purtare, cu scoale să vă sculaţi ca luminatul nu?ne a strămoşilor romani din buna purtare să-l arătăm, în-părăteştile porunci cu credinţă să le în plinim, moşiile bine să te lucrăm. Iară de-s vrunii rumâni şi le ruşine cu noi a să numi. aceia să se lepede pre voe-şi. Iară neamu ne numesc români, în cârtite lumii lăudat rămmc<{. * * Episodul este relatat câni in aceiaşi termeni şi într-o însemnare a cronicarului. publicată dc N. lorga, Observaţii şi probleme bănăţene, Bucureşti, 1940, p. 09, 4 Este vorba de lucrarea adecă dumnezeiasca scriptură a Legii vechi şi a ceil noao..Blaj, 1795. 5 Titlul in original al lucrării : Deutsch-Walachiscke Sprachlehre, Vienn, 1788 ; ed. Il-a, Sibiu, 1810 ; ed, ITT-a. Sibiu, 1823. 3 E vorba, foarte probabil, de Mineiu Mare, Buda, 1804—1805 ; are variante pentru Transilvania şi pentru Ţara Românească. Nu se cunoaşte contribuţia iui loan Piuaru Molnar la retipărirea iui. 7 /.vioria pentru, începutul românilor în Dachia, Buda, 1812. H Predicile sau învăţături la toate duminecile şi sărbătorile anului, p. I—TM, Buda, 1810—1811 şi Propoveâanii la îngropăciunea oamenilor morţi, Buda. 180«i. “ Descoperirea Americii.., alcătuită de Jchann Heinrich Uampe... cu toaiti cheltuiala lui JVicoIc iYicoiau din Braşov dată în tipariu, t. T, Buda, 1816. :0 Calendariu ce sluj caşte pre 100 de ani..., Buda, 1814. 11 Pedagoghia şi Metodica pentru învăţătorii skoalelor orăşeneşti şi săteşti dx Villom (ViUaume), acum întîiu pre limba daco-românească tradusă şi prefăcută de Naum Petrovici, al lundusurilor shoalelor de legea grecească neunita, naţionale in crainica Ungariei crăesc perţeptort Buda, 1818. Diregătoriul bunei-creştere ..Buda, 1830. ^ Hespundere desgurzătoare la cîrtirea cea în Hale în amtl 1823, Buda, 1828. 14 Biblioteca româneasca întocmită in 12 părţi..Buda, 1822. 80 Capitolul I (f. 5v—6) reproduce denumirile tuturor literelor din alfabetele ebraic, arab, grecesc, latinesc şi chirilic. Arată că românii, care şi-au uitat propriul alfabet, cel latin, l-au adoptat pe cel slavon, pe care însă l-au îmbogăţit cu două litere : î (î, în) şi i,i (ge, gi). L-am omis din această lucrare, el aflîndu-se în mare parte în Cronica Banatului şi în Mehaclier Chronik. Capitolul II (f. 6v—7v) înşiruie cronologic şcolile înalte din diferite ţări, cu anul înfiinţării lor, apoi se reproduc date însemnate din istoria lumii, împletită cu cea a românilor ; cele din urmă impresionează prin concizia şi exactitatea lor. Capitolul III (f. 7v—9) cuprinde o lecţie de astronomie la nivelul anilor 1830. Cronicarul recunoaşte că, după alte cărţi, r... şi cu scot. Şi văd steăle în firmament, însă care, ce e aceăia, nu ştiu“. Am omis şi acest capitol, întrucît a fost publicat (vezi nota 1). Capitolul IV (f. 9v—10) constituie o lecţie de geografie. Se dau suprafeţele continentelor în mile pătrate, apoi numele şi neamurile din Europa, cu numărul lor, precum şi numărul credincioşilor fiecărei religii. Nepre-zentînd interes decît cel mult pentru o istorie a pedagogiei, l-am omis. Capitolul V (L 10—llv), în mare, este tot o lecţie de geografie, însă fizică, despre continente, împletită ou unele notiţe conţinînd prevestiri sumbre pentru omenire, dar şi unele note personale. Întrucît partea întîi o regăsim în Cronica Banalului, iar notiţele celelalte nu prezintă interes, ]-am omis, reţinînd doar aici, în prefaţă, notele de mai jos, una despre o calamitate naturală, cealalată despre faptul că ziarele din Bucovina au scris despre cronicar. .. înlr-acest an, 1816, nu numai că pe aicea foamete mare f u, ce şi în sus; încă în luna martie, după neao, vărsarea ploilor, cr casierea apelor, Dunărea, Tisa, Murăşu, în Ţara Ungurească, în sus, vro 237 de sate., locuri, pămînte, moşii au înecat**. }yln anul 1815, aicea pentru cetatea Ostrov, Nai-Orşova, bătînd turcii înpărăteşti pre cei m.oşteăni, viind fraibatailonu Bucoviner, cu români, eu vin le-am dat, des me-au jucat, cît anul 1816 norelile numele me-au pomenit; şi de foame n-am pierit**. Capitolul VI (L llv—Llv) este traducerea din germană a unei povestiri moral-religioase, destul de anoste, fapt pentru care l-am omis din lucrare. Este ele reţinut doar frumoasa limbă folosită în nararea unor fapte sau m unele descrieri. Iată un scurt pasaj, pentru exemplificare : „Aceasta fu -miercuri seara, după Rusalii. Iară dimineaţa, stînd aci, căutam împrejur, încoacea, încolo. Văzui un călugăr cu barba mare, albă şi desculţi stîn-du-mi înainte. Cetea într-o carte mare şi pre umăr avea. o legătură mare, cu multe chei. Si-mi zise : de ţi-i voia, tu vino după mine şi-ţi voi spu?ie mari minuni şi ţi le voi arăta şi de-ţi va fi foame au seule, tu toate le vei avea ! Şi după spaimă şi frică, iar în fire îmi i:enii şi după dînsul plecai. Şi privind pre gaura peşterii cea întunecoasă, îmi arătă scripturi deasupra, ales, curat. Apoi ajunserăm la un turn mare şi un tron — jâţu — ce strălucea luminos ca soarele; de-acoZo ajunserăm la o poartă de fier, pre un deal mare de peatră". Capitolul VII (f. 14v—16v) cuprinde un număr de 24 diferite curiozităţi, relative la preţuri de veşminte, cheltuieli la nunţi şi ospeţe, fără vreun interes deosebit. 81 Capitolul VIII (f* 17—17v) discută despre purtatul bărbii Ia diferite popoare şi în diverse epoci ; de reţinut ar fi doar menţiunea că şi el purta barbă : „iară eu, carele de la an. 1777, iară 53 de ani, o port, şi de nu o laud, nici nu o deţaim". Capitolul IX (f* 18—20v) îl reprezintă o poveste despre fiul unui prinţ, crescut de un pescar şi ajutat de o scoică să ajungă, după multe peripeţii, într-o ţară fermecată, pe a cărei crăiasă să o ia de nevastă* Capitolul X (f. 20v—26v) — tot o poveste, în care rolul de seamă îl joacă personajul mitologic Amor* Capitolul XI (f. 26v—34v) este consacrat unei întinse poveşti despre o aşa-numită Buna Doamnă şi viaţa pe care o duce, retrasă de la curte într-o pădure. în încheierea basmului întîlnim şi cîteva versuri. Capitolul XII (f* 34v—38v) este tot un basm, cu principi, cavaleri, crăiese, zine. Capitolul XIII (f. 38v—41v) cuprinde o poveste scurtă, însă frumoasă, narată cu multă duioşie, pentru elevii şi poporenii săi* Capitolul XIV (i 4iv—45) înfăţişează întîmplări pilduitoare cauzate de vrăjmăşia dintre familiile nobile Bardi şi Buondilmonti din Florenţa, constituind în fapt o expresie a societăţii medievale din această cetate, cu rădăcini istorice reale (secularele certuri dintre guelfi şi ghibelini, capii celor două mari facţiuni florentine — secolele XII—XV —, primii, partizani ai papilor, ceilalţi, ai împăraţilor germani). Capitolul XV (f*45v—47) este un pamflet la adresa lui Napoleon, din multele care circulau în 1814—1815 în lumea coaliţiei ant-i.franceze. Capitolul XVI (f. 47—47v) cuprinde versificarea de către cronicar a fabulei esopiene „greerele şi furnica41. înainte, fabula mai fusese versificată de Barbu Paris Mumuleanu, în 1820, şi publicată în volumul „Rest de poezii41, pe care cronicarul îl avea printre cărţile sale ; o altă versificare a apărut în 1829, în „Albina Românească44* Dar subiectul îi era cunoscut din „Fabulele14 lui Esop, pe care de asemenea le avea în biblioteca sa, în triplă ediţie (germană, sîrbă şi română). Versificarea lui Stoica vădeşte o amprentă personală, fără legătură cu celelalte ; prima are 34 de versuri, cea de-a doua 18, iar a cronicarului nostru, 86. Cursivitatea versului, vioiciunea ritmului şi puritatea rimei fac ca versiunea bănăţeană să fie plăcute la lectură. Iată cîteva versuri de la sfîrşit : „Grăuruşu : Plin sînt eu de supărare, PZm de chin, de năcaz mare, Vremea ernii friguroase îmi pătrunsă-a meăle oase. De frig nu pot meărge-afară, Foamea cu tot mă omoară . . . Furnica : Astă vară tu cîntai, Acuma ce să minei n-ai, Joac-acum, dac-ai cintat, Cînd era timp de lucrat. * .35. 15 Pentru o analiză a acestei fabule vezi ; Damaschin Mior, Din poezia croni-carului bănăţean Nicolae Stoica de Haţegt în „SemenicuR, nr. 10, 1981, p. 46—47. 82 Capitolul XVII (f. 48—49v) cuprinde un număr de şase poezii, închinate vremii, care se scurge neînchipuit de repede, valorii prieteniei sincere, dragostei adevărate din sînul familiei, spaţiului nemărginit ş.a. Unele par a fi originale, altele sînt prelucrări ; variate în conţinut, versificaţie şi ritm. Cea mai scurtă dintre ele aminteşte de Vremea lui Mumuleanu sau de Glossa de mai tîrziu a lui Eminescu. Capitolele XVIII (f. 50—53) şi XIX (f. 53v—54) sînt consacrate unor manifestări de etnografie şi folclor din regiunea Mehadiei 16. Lucrarea se încheie cu un scurt text, lipsit de interes, referitor la proprietăţile „curaţive“ ale unor pietre preţioase 17. 36 36 Vezi Damaschin Mioc, Elemente de etnografie şi folclor la cronicarul Nicolae Sioica de Haţeg, în „Revista de Etnografie şi Folclor'l\ t 18 (1973), nr. 4, p. 299—309. ]T Pentru o prezentare mai amănunţită a lucrării, vezi r Damaschin Mioc, O Zucrure inedită a cronicarului bănăţean Nicolae Stoica de Haţeg : Poveşti moşăşti, şcolarilor rumâneşti, în „Mitropolia. Banatului11, XXX (1980), nr. 7—9, p. 558—577. 83 POVEŞTI MOŞĂŞTI, ŞCOLARILOR RUMÂNEŞîl spre îndemnare la cetit, acum rumâneşte prin Nicolae Stoica de Haţeg, protopresviterul Mehadiî, ca director scoaleSor săteşti, adunate, aicea în capete arătate, adecă : Capete La foaia I. Despre buchi, slove sau Icterele mai întîi şi altele în lume scoase 2 IL Pentru scoalele înalte în Europa, unde* în ce ani s-au rădicat 3 III. Despre timpi, cursul lunii, a planetelor, ce-s la ceriu aliate 4 IV. Despre părţile lumii, limbile, naţioanele, relighii pe pămînt aflate .................................................................... 6 V. Pentru 4 părţi, de svîrşitul lumii, a doo venire, cîteva nove prorocii clin Ţeara Nemţească, Italia şi la Silistria.................. 7 VL Despre scriitoriu istorii de ia Unlersperg, Saltburg, 9 iunie 1701 păn 1777 ..........................................'.............. 8 VIL Dc nunţi, ţoale, ospeăţe domneşti, nemţeşti preţioase, cu bani striviţi ............................................................ 11 VIII. Despre barbele bărbaţilor, cu creşterea şl tonsura lor ... H VIUL Ţeara îndestulărilor. Istorie cu o fărmăcătoarc ............. 15 X. Potcrea lui Amor* Istorie cu zînă formăcătoare ................ 17 XL Buna doamnă. Istorie cu zîna fărmăcăloarea .................... 23 XII. Prinţul Curioăzi. Istorie cu zîna fărmăcăloarea ............ 32 XIII. Persinete. Istoria cu striga fârmăcătoarea ... ........... 3*5 XIV. Pentru cei doi tineri îndrăgiţi din Florenţia ............. 38 XV. Zăii cu zînele pre muntele Olimf în Thesalia, anul 1814 adunaţi .................................................................. 42 XVI. Vorbirea greeruşu flămînd cu furnica, iarna întră posturi .... 44 XVII. Carmene spre îndemn şi versuri de-a cînta.................... 45 XVIII. De însurăciuni, cu nunţile rumânilor pri la Mceclia ...... 47 XIX. De la alte nunţi, cu obiceăe rumâneşti, la naşterea pruncilor şi la moarte ce fac....................................................... 51 84 Semnat Moedia, la 17 iunie 1830. Nicolae Stoica protopresviter CUVÎNT INTIIU CĂTRĂ IUBIŢII Şl CUMINŢII FI] Aicea cu cinci feăluri de buchi, A, B, V, una clezvălită vă arăt adăogăriie următoare, despre începutul scoalelor înalte, academii în Europa, cursul lunelor cu a planetelor, cîte naţioane de oameni şi limbi şi relighii în lume, cu fel de fel de pilde, poveşti şi cilimituri lumeşti, de care nici eu n-am învăţat, decît ce ştiu sau am ştiut, nunţi româneşti de pi la Meedia, la care şi eu am nuntaşii, iară ceă-lelalte, toate de prin cărţi şi în scoale învăţate, de mine adunate şi prescoasă. Şi măcar că-i ştiut că bucata cit de bună în scafă nu dă apetit ca din porţelan şi cel mai bun vin în vas urît nu-i ca cel din pahar cristal; vasu dă gustu, însă, deacă nu e în oală, şi rînza e goală. Apoi, fie cum ar fi, tot nu strică a se ceti şi a le clreăge. Că prin cetirea cărţilor, cu mintea vine îndemnata înţălepciune, mintea să luminează, inima să veseleăşte, cătră fapte bune îndreaptă. Şi aceasta este ştiut că măcar că din vechime preoţii pre scoarţă de tei, pre piei de miei şi table de lemn au scris, au învăţat, şi mulţi înţâlepţi au fost. Acuma e 150 de ani de la rădîcarea tipografiilor rumâneşti ; cărţi bisericeşti, preoţeşti eşiră, în mare preţu, însă nici lor deajuns, cit multe beserici româneşti cu cărţi sloveneşti de a lui Bojidar de la Veneţia să ajuta, apoi sîrbilor lc-au vînclut. Eu în pruncie vro cinci aiii de la buchi pre panachidă de lemn am învăţat, dascălu table din psalmi îmi scria, dacă o învăţam o ră-deam, cu ceară o ungeam, neătedă, de păr, şi-mi scria altă tablă, Apoi hârtie şi Ceaslovu căpătai ; acesta cu Psaltirea, Apostola, Evanghelia, Catihis Mare, vrun an. In Cetatea Timişorii şeasă ani împlui, rindu-iala bisericii o şt iui. Acolo învăţă tor iul clericilor, Dimitrie Eu stat ie viei, român, predică sîrbească în beserică înaintea episcopului făcea ; uneori proto-popu Ceacovii, Ştefan Camenschi, muscalu, predica. Auscultam in bisericile nemţeşti tineri propoveduitori învăţaţi, cu pilde morale şi sfîntă înfocare, Acte, Tempe, ochii, mînile sus, jos, în palme plesnind, ca cînd la muze în Parnas au învăţat ; 50 de ani în Athine, alţii în Laţedemonia în public au dăscălit, republiche au rînduit. Care măcar că cu drag le ascultam, însă a acelora ai noştri îmi mai plăcea, că mai lin, blînd învăţa, căutînd la oameni tUcuia, toate înţelegeam. Şi aceştia cu pilde morale pre rumâni şi pre şerbi înfruntau şi cu alte naţioane luminate îi mustra, căci cei ce pot nu dau pruncii la scoală să înveăţe nemţeăşte şi altele, spuind ei că lumea e grădina în careă Dumnezeu pre Aclam şi pre Eva i-au pus si le-au dat cu 85 poame, verdeţuri a culeăge, iară lui Noe peăşte şi carne a avea ; ca şi românii aşa să urmeăze, adică să se scoale pre-ncet, ca întîiul să înceăpem. Ceriul noo toate ne dă ca altora, într-un chipt să serguim a urma luminatelor noroade, să nu zăcem în pămînt, înpilaţi în tăm-niţi, pe ruşine să fim, că zic că noi facem biserici, dar nu le cercetăm, rădicăm cruci, dar nu le rugăm, moz'mînţii pe din afară îi zugrăvim, închipuirile morţilor şi numele noastre oltariului jărtvind fără colivă, bani răşchirăm dară la ceăle de lipse, adecă pentru vii, bunii fii, următorii, strănepoţii noştri, de a-i învăţa, de a-i coltivi nebăgînd seamă, nu ne pase, fără grijă a fi, pe scoale şi învăţături bani nu dăm* Pruncii cu sila cinci ani în scoală învaţă, scapă. în 5 luni, fără îndemn, tot zăuită, negîndind noi că romanii, strămoşii noştri, după multe vărsări de sînge, cu cetăţi, turnuri întăriţi, învăţături, scoale au pus, pămînte, industrii bărbăteăşte au lucrat, cu armele, în pârâtului şi domnilor credincioşi s-au purtat, pre toţi craii pămîntului i-au biruit, ei în toată lumea au înpărăţit şi nume foarte strălucite ş-au făcut* Un înpărat după altul pre toată lumea a o înpărăţi, a o înfrîna, a o înpăea. Şi înţălepţi au fost. Vedeţi de unde, din cine ne tragem, ca vechi moşteăni. Deci să ne sîrguim, să ne îndemnăm, scoale, învăţători să ajutăm, mai vîr-tos cei avuţi să deă la învăţătură* Pilde de români, în multe limbi, cu scoale înalte, foarte învăţaţi, afara de cei bătrîni, din vechime, afară de episcopii Ţării Româneşti, care deodată patru tipografii au rădicat. Ce numai de la anii 1763, fiind eu în Timişoara, unde avurăm doi români cu limbi şi scoale învăţaţi : l-iul, fecior de preot din Braşou, susnumitul Dimitrie Eusta-tievici, învăţătoriul clerului ; să dusă la Ardeal, secretar la episcopul Dionisie, apoi cu Sofronie veni la sobor în Carlovăţi, scrise Catihisu Mic, cu mine. Fu director scoalelor. El sinodalniceie prediche rumâ-neăşte le-au făcut. Al 2-lea, în Timişoara atuncea veni, un fiscal tî-năr, la episcopul secretar, Ilia Popovici, fecior protopopului din Sibii, apoi fu syndicus la magistratul cetăţii. Atuncea veni la Timişoara popa Costandin Rîmniceanu, tipografa, ca aci tipografie rumânească să deşchidă, ci episcopul Vidac nu lăsă. La tipografie în Buda învăţat rumân, părintele Samoil Clain, revizor a cărţilor, Biblia întreagă o tipări. Jincai revizoiu, învăţat istoric. Ioan de Molnar, crăesc doctor de ochi, Gramatica românească-nemţească făcu, ceăle 12 luni cu Mineiu protipări. Protopopii Petru Maior, revizoru cărţilor în Buda, alcătui Istoria Rumânilor, de laudă, şi Prediche prcste tot anu} dumineci, sărbători şi morţilor. Dar Nicola Nicolau din Braşău Gheografia rumânească, cu Calendariu de o sută de ani făcu. Naum Petrovici, perţeptoru scolii Preparandii făcu Pe~ dagoghia. Tînărul crăesc advocat Damaschin Bojîncă făcu Diregăto-riul Bunei Creăştere, şi alta. Zaharia Carcalechi, Cartrdariu de Biblioteca Rumânească. Care toţi, ca patrioţi, cu cărţile şi învăţăturile sale pentru cultivirea neamului românesc lucrară. Noi îi lăudăm şi mul-ţămim. Eu de la anul 1792, după înaltă poruncă, şi a episcopului, în tot reghimentul valah-iliriş, toate scoalele naţionale, care, după arsura turcilor, cinci ani, pieri să, să stînseăse, în doi ani, ca director, călătorind, scoale şi învăţători aflai, aşezat. Acuma iară, pre porunca în-părătească, ca director, avînd scoalele naţionale, seri şi nova Istorie a marelui Alexandru, altă Istorie Rumănească, ca univerzal adunături, altă Istorie nemţeăşte o scrişi, ca simple poveşti de Mehadia, cu înprejurul de aicea, a meăle, Şi acum, iată-vă Poveşti moşăştL iar şcolarilor rumân eşti, la optzeci de ani ai bătrîneţii, far de ochelari scriu, pre toţi, ca şi alţii, vă îndemn la învăţătură, cu bună, cinstită purtare, cu scoale, să vă sculaţi, ca luminatul nume a strămoşilor din buna purtare să-l arătăm, înpără leş Iile porunci cu credinţă să le în-plînim, moşiile bine să Ie lucrăm. Iară de-s vrunii rumâni şi le ruşine cu noi a să numi, aceia să se leăpede pre voe-şî ; iară neamu ne numesc români, în cărţile lumii lăudat rămîne. Semnat Mehadia, 8 iunie 1830 Nicolae Stoica de Haţeg, mânu propria, protoprcsviter f.6v capul al ii-lea Pentru scoalele înalte, în ce ani, în ce loc în Europa s-au radical, adecă : anii: 424 — 712 — 791 — 830 — 872 — 1222 — 1237 — 1271 — 1312 — 1345 — 1348 — 1360 — 1364 — 1388 — 1409 — Bononia, scoală înaltă = Italia Conimbria, scoală înaltă = Italia Pariz, scoală înaltă = Franţia Lion, scoală înaltă = Franţia Oksfurt, scoală înaltă = Gherman-neamţu Padua = Italia Vien-Beciu = Neămţii Salmantica = Italia Orleans = Franţia Haidelberg = Neămţii. Anghira = Italia Praga -- Boemii, Cehii Cracova = Leahii, Poleacii Koln, la apa Hainii = Neămţii Virţburg = Neămţii 87 1409 — Laipsig = Neămţii 1411 — Sanct Andrei = Ungurii 1416 — Ingolstad = Neămţii 1419 — Rostok = Neămţii 1419 — Erfurt = Neămţii 1426 — Leven = Neămţii 1456 — Gripsvald = Neămţii 1470 — Bazei = Neămţii 1477 — Tibing = Neămţii 1482 — Mainţ — Neămţii 1502 — Vitemberg = Neămţii 1505 — Breslava = Leahii, Poleacii 1508 — Frankfurt = Neămţii 1527 — Marburg = Neămţii 1540 — Upsal = Neămţii .1541 — Copenhagen = Neămţii 1547 — Konigsberg = Neămţii 1552 — Dilingen = Neămţii 1553 — Pi za = Italia 1558 — lena = Neămţii 1572 — Tarak = Neămţii 1572 — Laiden = Neămţii 1575 — Altdorf = Neămţii 1577 — Helmştad = Neămţii 1586 — Franeker = Neămţii 1607 — Tiesen = Neămţii 1614 — Grening = Neămţii 1621 — Strasburg — Neămţii 1621 — Rinteln = Neămţii 1634 — Utreht = Neămţii 1641 — Bamberg = Neămţii 1668 — Kizeln = Neămţii 1702 — Halismagdeburg = Neămţii 1724 — Peterburg = Moscalii 1738 — Geting = Neămţii 1751 — Moscva = Moscalii. Iată, 1400 de ani, scoale înalte, afară de ceăle nesocotite, în oraşă, cetăţi şi în sate rădicate, den care mulţi dascăli învăţaţi cărţi minunate şi măestrii au aliat, istorii de lume au scris, însă de Meedia, măcar că au fost vestită, ci aicea intră munţi fiind, nici unul n-au ştiut-o, acum o caută. // Anii în care oamenii cei învăţaţi cîte măestrii în lume au aflat, de folos au cum ? 1373 — S-au izăflat hartia sau cartea de scris. 1381 — S-au izăflat prau de puşcă. 1417 — Ţiganii, din oamenii Iui Tamerlan, perşi, întîi la apus s-or văzut. 1440 — S-au izăflat tipărirea cărţilor. 1444 — Turcii pre unguri la Varna bătură, craiul pieri, 1453 — în vreâmea lui Constantin al 8-lea, înpăratul Răsăritului, Mahomet II, înpăratul turcesc, luo Constantinopolu. 1520 — Soliman II luo Beligraclu. Turcii prin Mehadia în Banat au întrat, 1526 — în batalia ungurilor cu turcii, la Muhaci, unde craiul unguresc Ludvig într-o baltă să înecă. 1541 — Turcii luară Buda prin necredinciosul firşt.Ioan Zapolia, ca , să-l facă crai. 1683 — Turcii a doo ora încungiurară împărăteasca cetate Beciu, ci deşerţi să dusără, fugiră. 1691 — întră turci cu întră înpărăteşti fu bataia la Slaneamen. Turcii 25000 perdură. 1696 — In zilele lui Mustafa II, înpăratul moscalilor, Petru, luo de la turci cetatea Azov. 1697 — în Ungaria, la Senta, lingă Tisa, în batae 22000 dc turci bă- tuţi, 10000 înecaţi, robiţi. 1699 — Pacea cu turcii, încheiată în Carloviţul Sirmii. 1716 — în zilele lui Ahmet III, înpârătescu feldmarşal gheneral, prinţ Eughen, la Petrovaradin 200 de mii de turci bătu, apoi, într-acel an, toamna, ele la turci luo Timişoara. 1717 — Tot acel gheneral voevod, prinţ Eughen, de la turci luo ce- tatea Beligradu, în Servia. 1718 — Pacea cu turcii se închee la Pojaroveţ, în Servia, şi înpăratul Ţara Muntenească o ţinu. 1739 — In răzmiriţă turcii luară Ţara Romanească şi Belgradu îndărăt. Mahomet V înpărat. 1789 — întîiu gheneralul Loudon luo Belgradu, însă, cu pacea, 1792, iară îndărăt turcilor le deăte. — De la deşteptarea de a feărbe şi a frige bucate de mîn- care sînt ani................................................. 3998. — De la aflarea cusăturii şi a cîrpitului sînt ani . . . 3898. — De la aflarea oglindelor şi altor maeştrii............ 3593. — De la aflarea ostaşilor regulaţi de la Eghîpet . . . . 2798. — De la începerea vinilor la franţozi................... 2354. — De la începerea banilor şi zidirea Romii ; cu bani de argint, şi cetatea Mehadiei................................... 2390. — De la naşterea domnului Iisus Hristos, pe vremea lui August, înpăratul romanilor................................... 1830. — De la înpăratul Trai an, ce cu romanii pre daţii bătu, ţările aicea romanilor supusă................................. 1725, — De la începerea, aflarea uiegii şi ferestrii de sticlă . . 1632. — De la aflarea şăilor pe cai........................... 1459. — De la aflarea şi începutul clopotelor la beseărici . . 1380. — De la începutul morilor pre apă — dar rîjniţe tot au fost — şi pive...................................1291. // f.7v — De cînd au luat turcii leăgea lui Mahomet sînt ani . . 1215. 89 — De la începutul morilor de vînt.................. 750. — De la începutul ceasornicului cu roată........... 730. — De la aflarea tipografii de cărţi................ 390. — De cînd au luat turcii' Ţarigradu, cu înpărăţia grecilor 377. — De cînd făcură cei învăţaţi calendariul cel nou ... 130. — De la începutul militării reghimentului nostru valah- iliriş, în graniţă............................................. 56. — De cînd sînt eu paroh şi reghimentspater şi acu protopop 53. — De cînd ni s-au dat milostiva legilor toleranţii înpără- tească......................................................... 44. f.18 CAPUL VIII! ŢEARA ÎNDESTULĂRILOR. ISTORIE DE ZÎNĂ FARMĂCĂTOAREĂ Un crai oricarele avea o fecioară, prinţeze, foarte frumoasă, careă să îndrăgălui cu un fecior, bun cavalier, al căruia tatăl iară crai erea, însă neprietin cu tata feătii. Acum ştiind ia că el la plăcerea ei nu va învoi, aşa ei făcură nuntă furişă, cu prinţul, şi în scurt după aceăia, ia fu îngreoată. Ia să temea de urgiia craiului, cit pentru a ei persoană, atîta şi pentru a pruncului. Prefăcîndu-se că e bolnavă, şi adevărat că başi bine nu-i era, apoi şi alte pricini află şi tot în sobă-şi sădea, ca mma să nu vadă, şi numai cînd şi cînd să proumbla cu un încrezut al ei prin plăcuta ei grădină, pingă careă curea un rîu, apă frumoasă. Prinţesa se mira ce-o face cu pruncul, nevrind a-1 da cuiva ; şi aşa puse în gînd ca cereştii rîndueli a-1 încredinţa. Ea născu un prinţ aşa de frumos, carele cu Cupido sămăna (adecă, pruncii din dragoste, mai mult cîte ceva, samănă cu dumnezeu dragostii). Ia îi udă faţa lui cu lacrămi, îl culcă intr-un leagăn frumos, după obiceiul hinezilor, la-chirt, în scutece scumpe înfăşat şi cu alte preţioase la el, în leagăn îl pusă şi porunci încrezuţilor ca leagănu cu pruncul ei pre rîu să-i dea, care rîu meărge în marea. Pre noroc, leagănu să prinsă în mreaja unui păscariu. Săra cu păscariu să miră de aşa vînat. El luo pruncul cu toate ce avea la eî şi-l deăte muerii sale să-l crească şi puse numele pruncului Mirachel. Şi-l crescu binişor, după standul baurilor. El crescu şi să făcu un fecior aşa preste măsură frumos. Şi avea multe, minunate ştiinţe, ce 90 sâ cădea altor stande vreădnice, iară nu dă păscariu. Prinţul să sîr-guia în vînarea peştelui cu mreâjea, alte dăţi cu undiţa, însă ochii lui erau rlnduiţi inimi a prinde. Aşa fu el pan la 20 de ani. Şi măcar că el de nimica alta nu ştia, decît de păscărie, tot să simţea el a fi spre ceva mai mare rînduit. Odată, intr-o dimineaţă, şedea el pre malu, ţarmurii mării, avîn-du-şi mrejile dinainte-şi întinse şi-i venise apetit să mînce scoice, de care prinseăse în mreăje, şi-s mai do aci de-a întreăce scoicile de la England. El mîncă una şi alta, apoi luînd una ce era mai mare decît altele şi puind cuţitu s-o junghe, să o desfacă, dar ea singură o ţîră să deşchisă şi el să miră auzind-o că-i zisă : — Ah, mîndrul meu Mirachel, stai, mi mă mînca, că vezi—mă cîtu-s de frumoasă. Prinţul foarte spăimîntat, aşa cît îi căzu scoica din mină jos. — Nu te spăi mintă, îi zise ia lui, dărui este-mi viiaţa, lasă-mi slobodă, pune-te tu în luntrea tă şi mînă, vezi colo la piatra mare, 200 de paşi pan acolo şi acolo lăcuesc eu. Du-mă pan acolo şi ţie cu mari preţuri ţi să va plăti. Mirachel nu numai că era suflet bun, ce şi vru a cerca ce o să mai fie. Pentru aceăia să pusă el cu scoica în orăniţă şi de la ţărmur o înpinsă. — Scoico, îi zise el, dar cine te-au învăţat să vorbeşti ? // — O, fiul mieu, îi zise ia, în dosu-mi sînt mari taine ascunse, însă acuma aceălea nimica nu-ţi ajută. Destul că eu din tine în scurtă vreăme un june deplin voi să fac. Tu 14 zile vei fi în şcoala mea ; tu ai persoană frumoase, voinicească. Eu voi să te învăţ! în toate cele ce se cade unui prinţ a le şti, că tu eşti prinţ adevărat, dar nu fecior a săracului pâscariu, cum ai ghidit păn acuma. Eu te voiu face vrcăd-nic, ca odată să poţi stăpîni, şi tu vei ajunge la stăpînire, de vei asculta povăţuirile meăle. Acuma lasă-mă jos, îi zise ea, deacă să apropiam de piatră, că aicea e pal as tul mieu. Acuma fi sănătos, iară mîne să ne vedem. Gîndiţi-vă de Mirachel la aşa minuni cum s-o fi spăimîntat. în-tr-aeea noapte puţin sau nimic n-au dormit şi dimineaţa, în razele zilii curînd, în gînd că scoica încă va dormi, mînă şi trasă iară la piatră şi strigă : — Scoică, scoică, iată-mă ! Şi îndată dintr-o gaură mică străluci o raze luminoasă, apoi şi scoica eşi. în scurt, el 14 zile în şcoala ei meărse şi-l făcu cel mai învăţat în purtare şi prinţ foarte galant, ce nu se mai afla, cît să ruşina el de standul greu ce-1 avuse şi rugă pre scoică a-i arăta ocazioane la mari fapte. — Fiul meu, îi răspunse ea, eu ţie prin învăţăturile meăle iţi voi ajuta la o înpăiăţie, cu o mai frumoasă prinţeze în lume, însă amîndoo prin un curioz chip ţi să pot căpăta. Ascultă cb-ţi spun. Iaste în lume un pămînt, ţeara îndestulărilor poftite numită. în planul care ţi l-am arătat acea ţară nu stă, că rămîne pentru cei mai mulţi oameni lucru ascuns, macar că şi caută toţi intr-insa a ajunge. Deci, tu poţi de pe nume să-ţi gînd eşti că-i acolo toată frumuseţea 91 adunată. înfrînează-ţi puterea păreării cît ţi voia ; tu nu poţi mai mult a ghici ce să poate găsi acolo. Crăiasa ţării aceia să ehiamă Fa-văr şi e o fecioară a unei deplinite părechi ce au trăit pre pămînt. Acea crăie nu e tocma plină de om, însă lăcuitorii ţării sînt asemenea dumnezeilor şi crăiasa e dumnezeiască. întră dînsa cu întră Pămîntul Avanţiei iaste numai un zid de lapte, care ajunge pan la ceriu. Şi să cade a creăde că laptele pre uşor să poate străbate şi a să vărsa, însă acel zid sau păreăte îi mai tare decît zidul de oţăl şi de fer, cit nici paserile nu pot dintr-o ţară în ceăialaltă Ireăce. în Ţeara Avanţilor domneăşte o prinţeză care sprijoane pre cei ce caută în Ţara îndestulărilor a treăee ; şi nu se poate într-acest chip, decit preste marea a meărge acolo. Acea prinţeze can samănă cu Favăr, aşa cît mulţi o ţin că-i însăşi Favăra şi pre sine cu ea să îndestuleăze. Pre marea care încungiură Pămîntul îndestulărilor este mulţime de călători, carii caută intr-acea norocită ţară a ajunge, însă este foarte cu greu acolo a veni. Şi tocma numai celor ce li să dă voe acolo a veni şi fără smintă, numai pe o vreăme scurtă înfr-însa a fi. Acuma, ia-ţi acea ţoală, ii zisă scoica, ce stă colo acăţată, în creanga coralenului, careă nu e aşa de frumoasă, însă e galant. Iată-ţi undiţe şi mreje şi colo, în vasul de piatra agat şi merinde, bucate vei afla. Du-le toate în caica ta şi dă-i să meargă în că tir* vîntul va mina-o, carele o va şi duce-o Ia ţara ce i se cade. Şi după ce-ţi vi afla norocul, şi eu la tine voiu veni. Fi sănătos, fiule ! II Şi îndată scoica, după ce-i zise aceasta, iară să trase f în sicriniu pietrii sale. Mirachel cel frumos, luîndu-şi ţoale, lăduţa sa cu uneăltele de pască ri o în caiotă să pusă şi intr-un bun năroc îi deăte a meărge. După eîteva zile, într-o dimineaţe, cînd se deşteptă, îi veni şi sim-*i că trage în sine un luft, vînt cu mult mai curat decît pan aci şi ochi el şi pămînt dinainte-şi. Şi după ce văzu aceăia, el cu inima preste măsură să bucură, văzînd acolo pre ţărmuri pomi foarte nalţi, în care erau paseri de tot falul, de a cărora cîntece şi versuri tot aeru răsuna. Apoi, văzînd ceva mai departe de sine, ce-i deăte o mare minune, adecă o flotă de multe corăbii, cu careă era un poteărnic înpărat, despre carele el mai tîrziu au înţăles că au umblat ca în Ţara îndestulărilor a întră, careă nici într-un chip a face n-au putut. Şi mai văzu el încă şi alte corăbii, galii, călătorind, cărora aşijderea apropierea de margine li se opri ; în care erau multe feăliuri de dame (: doamne), care nu vrea să fie cunoscute, precum şi feciori, juni tineri, frumoşi, care toţi tot acea întîmplare aveau. — O, oare cum se va întîmpla cu mine, ce mi-s singurel, zise prinţul, cum voi afla intrare în acea ţară, în care cu tot sufletul doresc a fi ? L/untrea lui aci pe loc singură de sine să întoarsă şi porni în-tr-altă parte şi încă o zi deplin aşa meărse şi puţine corăbii mai văzu. în urmă, luntrea lui la un loc frumos, desclinit să abătu şi stătu. Mirachel era în mare îndoială, oare îndrăzni-va a-şi pune piciorul pe aşa pămînt frumos ? însă, tot luîndu-şi uneăltele de păscărie, începu a vina şi-şi gîndea ce-o să mai facă. Şi numai cît începusă, şi îndată auzi el ceva, cumva sunînd. Şi căutînd într-aceăia parte, văzu 92 o femee tineră, frumoase, minunat înfrumuseţată, despre careă el în cugetu inimii socoti a fi Favăra, careă cu bună seamă şi fu şi singură ea să proumbla. Prinţul îi grăi, zicînd : — De nu eşti domneata clumnezeiţe, mai înalto doamnă, fără îndoială vei fi Favăra* Ea vesel răspunsă, zîmbind cu rîs, zise : — Eu sînt tocma aceăia, dar, iubitul mi eu pască rel, prins-ai mult peăşte ? încă mai aruncă, să văd de ai năroc! Miracol făcu, însă nu mai ştiia ce face. Şi trăgîndu-şi mreaja din apă, văzu că-i plină tot cu pietri scumpe şi toate erau lucrate, de a cărora ra?:e Favăr mai do îşi perdu vederea. Mirachel să minună şi toate le vărsă la picioarele ei, dar şi el îngenunche înainte-i şi zise : — Eu nimica de acestea nu cer, că de cum te văzui pre dumneata, preafrumoaso, mă îndemn la alt feli de vi ster ie, dar de acestea nu-mi pase, — Multe îmi fac de acestea, 2ise Favăra, însă inimea mea numai unui credincios voiu cinsti-o. Bărbaţii numai în scurt credincioşi sînt, pentru aceăia niminea dă tot nu mă are ; însă, iară e destul deaca ajunge omul în locul îndestulărilor. Păzeşte-te ca nu cumva, în scurtă vreăme numai, înlontru să rămîi. După care Cuvinte ea plecă. Prinţul mergînd după dînsa îi zicea să-l aşteăpte, ci ea îi grăi; — Eu aicea mai mult nu pot rămînea. Prinţul vrea să o oprească, însă ea îi lăsă o legătură în mînă-i. El tot vrea să mai meargă după 119v dînsa, ce nici un pas mai mult nu putu face. — O, nestatornică Fa vară, strigă el, prea curînd îmi scăpaşi. Numai cît te văzui şi îndată şi pierişi* După ce zise el acestea, să pomeni într-o luntre ; şi tot mai căuta să iasă la pămînt afară, ci nu-i fu în putinţă. Şi nu erea luntrea cu care venise, ci era coră-bioară desfătată, ce avea cămăruţă şi pat şi doi ficiori de lopată într-însa, carii ce-i lipsea, lui îî da. El în toate zilile tot în altă ţoală novă să înbrace, că aceasta-i mai mare, de-a plăcea frumoaselor femei. Prinţul ştiind aceasta, pururea să înpodobea, cum mai mîn-dru a fi. Trecînd o vreme şi Ţara îndestulărilor nu o vedea, iară dorul îl trăgea la preafrumoasa Favăr, ci nu o mai pootea ajunge, nici că potea cumva a eşi la pămînt, macar că cîteva ori cercă cu lopata a trage. Şi era încă în Ţara Avânţi:. Aci, în liman, ţărmur (statia) totdeauna să afla crăiasa ţării aceia şi lui din departe una, într-una i se părea că-i aceăia tocma înseşi Favăra. El la dînsa alergă, neaş-teptînd ceva, de a o vedea bine. Ea fu cu el foarte îndestulată, cît îi fu lui de mirare. însă cît de tare să supără după ce-şi văzu sminta, cu păreărea şi rătăcirea, cum să înşălă. — O, zisă el, cu o faţe spăimîntată, că nu e dumnezeiasca Favăra ! Spre aceasta, Avânte fu simţitoare, însă n-avea fire asupra cuiva aspru a întîmpina, ci se arătă cătră c!insul încă cu mai mare aplecăciune decît de a-i clinti inima, macar că el tot simţi că-i el la dînsa în mai mare nebăgare de seamă. Aceasta avea la sine foarte îndulcitoare maniere şi plăceri, în multe faluri, iar într-âltele nu, şi in oameni cu bună purtare niciodată. 93 Miracăl mult nu întîrzie la această frumoasă crăiasă, ci să pusă în corăbioara sa şi să dusă. A doua zi, dimineaţe, îi trimisă această crăiţe a Avanţelor un vînt frumos şi, după acela, în toate zilile, cîte altceva, cu care pre dînsul mai mult îl supăra, cît îl îndestula, căci el numai aceăia una căuta, în pămîntul îndestulărilor de-a întră-Şi precum uneori să întîmplă, el ce nu gîndea, făr de veăste ajunsă şi în toate părţile văzu popoară frumoase, persoane tinereăle, în-frumseţate. Unele căuta veăsel, altele a fi triste, însă erau ceăle mai desfătate, după ce să cunoscură. Nu erau mulţi supuşi, ţărani, ce şi străini, ce veneau acolo numai pe o vreăme scurtă de-a rămînea aci. Pămîntul din sine dă toate ceăle ce-s de lipse spre viaţa tuturora, aşa cît într-acel pămînt ni ce bauri, nici lucrători de pămînt nu sînt, ci în toate părţile case mari, magazine spre păstrare, de toate feă-liurile să vedeau, dar nici o cetate nu avea, ci numai casele lor, fie-carele palaste înfrumseţate şi minunate grădini. Miracăl nu putea întră la palastul Favării, căci înainte-i sta mulţi străjuitori, şi pentru cei ce erau dinaintea ţimerului ei. însă căpătă lăcaş frumos, de care potem socoti, însă pre Favăra numai din departe o potea vedea. Şi băgînd el dc seamă, să mira, să mi-nuna, că într-a [ / cea mare ţară îi tot primăvară. Ci îi spusără că cea mai bună iaste aci, căci de ar fi una, într-una într-un chip, s-ar potea urî omului şi n-ar fi a-i plăcea, fiindcă naturii place schimbu. Pentru aceăia sînt părţi de pămînt din care una are căldură, altele au frig mare, unde dezmerdaţii în pofte să pot îndestula. Miracăl cel mîndru, vrînd a cerca aceăle schimbări, şi-i veni o căldură aşa aprinzătoare, de-a arde, însă iar află pingă rîuri copaci, arbori frumoşi, cu umbre bune şi răcoreală, de-a se stîmpăra, şi prin livezi înflorite corturi pre plăceăre pusă, unde căldura să stîmpăra şi în răcoare să îndestula. Rîuri cu ape bine mirositoare, acelea dau poftă cătră scăldări. în scurt, toate ceăle ce-s preste puterea firii poftite, gîndite dulceţi într-acel pămînt erau. în părţile răci, frigoasă, geroasă, să vedeau mari locuri, piaţe largi, în care tot feă-liul de jocuri în privelişte să făceau, frumoase baleste, baluri, în ţimere frumoase, care cu leămne de aloe şi alte feâliuri de leămne mirositoare să încălziau, prin care iale un nespus miros din sine da. Iară lumânările ce ardeau din araviticesc gumi erau făcute. Şi paturile să încălzia cu cărbuni de foc uşor, cu seminţe de coriander pre-seraţi; dau miros, iară nicicît abur greu. Omul într-acea tiară nici o frică n-are, nici că de cineva să teăme, fiindcă de aceăle pricini aci nu sînt. Miracăl cel frumos abea cîndva ajunsă a veni înaintea Favării. Ea îi încredinţa că-i va fi a lui de va putea el cu purtarea sa credinţa a şi-o adeveri. Ea nu stătu mult cu el şi lui îi căută iară îrt luntre-şi a se pune, latu, lungii mării a înprej-ura, cetăţi făcînd în aer, la Favăr gîndind. Scoica cea bună, careă păn aicea i-au ajutat, şi acuma fu apropiată. Ea, precum lesne să poate vedea, n-au fost ca alte scoice, câ naşterea ei tocma într-acel chip şi timp au fost cu a Venerii (: Ve- 94 nus). Scoica stâpînea marea, iară zîna Venus lumea stăpînea, Aceasta era cu soru-sa aceăia mai do asemenea atotputernice. Aceasta iubise pre Mirachel, pre carele ea ca pre fiiul apei îl ţinea şi-i fu voia norocit a-1 face. Pentru aceăia ea toate greutăţile din calea lui le rădică, apoi şi aceasta : îl făcu de-a întră în Ţara Îndestulărilor şi tot după poftă i-au umblat. Toţi lăcuitorii cununi de ruje înainte îi aduseră, pre cale-i flori presărau, în toate părţile mirodenii aprindea, aşa ca vrodată unui Alexandru făcusă. Miracăl, măcar că n-au fost aşa mare ca acela, dar în faptă fu el mai norocos. Deci, să auzi o muzică negrăită şi după ce ochi el în mijlocul mulţimei de un popor frumos şi căruţa, liinteul Fa varii în par adie, cu pompă viind, pră rînduiala ei. Hinteul fu aşa : cu tafot galbin cuptuşit, înperinat şi cu aromate înfrum-seţeat ; fireanghele hinteului erau de piei mirositoare, ciurate, mre-juite, cu şnire galbine, cu argint înplitite, de pe care farbe chiar să vedea că ,au fost prinţesa oacheşă. Uşile, ferestile hinteului, în loc de uiagă, erau numai cîte un diamant lucrat. Iară dinainte-i nu avea, f.20v fiind acolo / / Amor în loc de cociaş. Şi fiindcă întră Amor cu întră Favăr despărţire nu poate fi, buneăţile stau la Amor şi în ţoale de rob, că uneori o veăde ca roabă, macar că toate de la ea vin şi le are. Opt cai mai aleşi, foarte înfrumseţeaţi, hinteu trăgea. Ceasul păcurarilor în loc de călăuză era dindărăt şi înaintea hinteului erau bucurii, veselii, cu rîsuri de glume. Favăra şedea în căruţe o ţiră can răzîmată în Moderaţie şi spre Stîmpărarea ce şedea cu dînsa. Graţiile i se vedeau în tîmpile feăţii ei, iară cea mai frumoasă sădea la Favăra în poală. Această paradie frumoasă, viind la Miracul, stătu. Modestia, Stîmpărarea îi făcu lui loc în hinteu şi Favăra, pre porun-că-i, dragostei lui i se supuse. Şi din înpreunarea lor prunci ca îngerii frumoşi să rădicară. Prinţul în toată viaţa lui au fost norocos şi fiindcă-1 iubia poporul, cu măriri şi cinste au fost încărcat. El au murit la înalte bătrtneăţe şi la moarte-i s-au părut că viaţa lui numai de un ceas au fost. CAPUL X POTEREA LUI AMOR, ISTORIA CU FERMĂCĂTOAREA Era odată în Arabia îndestulată un fermecatoriu mare, al căruia fecior, prinţul de Ia Sabba, să numea Papan. Meşteşugurile ceăle ascunse a tătîne-său lui spre nici un folos nu-i erau, fiindcă lui, 95 precum natura cu persoana, şi cu toate însufleţirile deplin îl făcusă, Papan numai cit să rădicasă din pruncie, şi şi strălucea în lume. El era spre veselia tuturor celor ce-1 vedea şi toţi îl avea cu drag, dar şi el mult foc avea; apoi şi într-o curte galantă vieţuia. întîi, în pruncia iui, fu el în mari, greăle fapte dedal Inima lui să trăgea după gîndu-i ; şi avea mai do atîtea bule, ce le ştia frumoase, căci că nici una nu-l lăsa mult a ofta. Amor însă aicea nu-şi putea băga coada. El căută ca inima lui într-un chip naturalnic lui-şi să ş-o supună. Prinţesa din Arabia norocoasă ( ; cea bogată), anume Latina, aşijderea era născută ca pre dînsul în legătura îndrăgirii să-l aducă. Persoana ei aşa de plăcută şi bună de iubit era, cît niminea nu putea căuta la ea de-a nu simţi oarecare aprindere, ce ea din sine da. Ea nu erea naltă de stat, însă statul ei atîta de iscusit, umbletul, jocurile ei, toate îi erau aşa de îndrăgitoare. cît toate ale ei la toţi plăcea. Ochii ei erau scamnu îndrăgirii ; încă şi aceasta, că fiecareă a ei căutătură pre toţi îi trăgea să o îndrăgească, cu careă pofta şi-o îndestula, ca cea mai tare clin toate poftele ei, cu careă cochetă să făcu (;pre toţi îi trăgea), tot ţinutul o iubea şi socoteau că o vor iubi. Prinţul de Piatra Spai-mii, şi acesta era unul dintră candidaţii ce o îndrăgisă, dar era el şi farmecătoriu şi socotea pre ea cu meşteşuguri furişă a şi-o sub-pune. Iară pentru ca mai uşor şi curînd să-şi în plinească gîndu, să vorbi cu fermecătoarea Absolute, care strîgoae mult putea asupra prinţesei. El o trasă şi au dus-o, şi multă vreăme ca în arest / / o ţinu. însă blîndeăţele ei, care le arăta, abea îl înduplecară, de iară o slobozi. Şi viind iară la norodul ei, aşa trăia, cum făcusă şi păn aci, una, înfr-una în veselii şi bucurii. într-această vreăme, ajunsă şi prinţu de la Sabea de văzu pre frumoasa Latina, carii cît să văzură, să şi îndrăgiră. Aceasta era una toată a lui, iară alte schimbări nu-i venea în inima lui şi zburdata inimă nu o avea mai mult. El îndată să schimbă, slăbiciunea lui cea mare şi-o pierdu, aşa ca cînd el în toată viaţa sa nici pre una, decît pre ea n-ar fi mai iubit. însă aceasta încă nu făcea osebita măestrie a puterii lui Amor. Acesta făcea în inima Latinii aşij-derea scorbelitori, fiindcă ea căuta ca numai ea iui să-i placă, careă îndată şi văzu ea că Papan au îndrăgit-o, dar şi ea îl iubea şi toată pofta ei era numai într-însul pusă. Acuma gindul ei o asuprea şi îndată văzu că inima ei altuia au supus-o. Ea avea obiceăiu într-o zi a anului daţiile a aduna, care în tot anul ei mulţime de prinţi le aducea, în ţeremoniî le priimea. Aceăia toţi să adunară la tronul ei, într-o saală mare, unde erau toţi cavalerii curţii ei. Prinţeza veni cu petrecaşii ei şi în tron să aşeză, însă numai cîteva minute aci străluci, apoi iară lăsă greotăţile înălţatei maiestăţi jos şi singură deosebi să dusă într-un cabinet înfrumuseţat. Acolo la ea cîte un prinţ după altul lăsa înăuntru a-i veni, căriia îşi arăta ei darurile sale, care erau de galanterii şi preţioase, cărora asemenea altele nu s-au mai aflat. Prinţul de la Sabba, ca- rele pan aci aşa nu o mai văzusă, acu veni şi vederea lui o aduse într-o mirare, în careă nu potea răbda. Persoana trupului lui frumoasă, faţa lui aşa de tot îndrăgit oare. Ea tot cugetul ei asupră-i îl aruncă şi inima ei lui şi-o plecă. El avea ceăle mai regularnice mişcări a feăţii, ochii mari, negri, fără asemănare, veăseli şi drăgălaşi; gura lui spre rîs zîmbitoare, dinţii lui frumoşi, păru plăviţi, creţi şor, ce-i era spre frunte moţat, careă da statului lui şi feăţii un chip minunat. Şi cu toate acestea preste măsură plăcut să făcea. Papan acuma, văzînd pre prinţesa furiş, o îndrăgi şi cu stat slobod întră înainte-i. Insă întîia lui căutătură ce-o aruncă asupra ei, îi luo corajia lui. El voia ca încă odată să o mai vadă, însă mai mult nu îndrăznea. El îşi aplecă ochii in jos, căzu intr-un genunchi înaintea ei şi era foarte turburat şi multă vreăme nici un cuvint nu putea grăi. Apoi pe un glas rar, ales, îi zisă : — Preafrumoasă prinţeso î Eu nici un dar nu-ţi aduc ; domnia ta ai inima meă, careă ţi-o jertvesc ; aceăia vă o dăruiesc. Voo alţii altele ce nu-s voo vreădnice, iară ce vă aduc eu, iaste cuvincios voo a vi se aduce. — Aceasta o primesc eu, zise prinţesa, iar altele nu le bag în seamă. Fii mie credincios ! Prinţul eşind să duse, ca alţii înlontru să între. El pre cit e în putinţe o îndrăgi, însă şi prinţesa iar nu mai puţin de atita. Mîne-zi porunci prinţesa ca toate darurile, preţioasele ceăle ce le căpătase, toate într-o grămadă să le aducă şi toate aşa, în chipul seămnelor de biruinţă să le rînduiască a sta. Care toate fură cu brîne, brăciri de aur înfăşurate, pre care următoarele cuvinte cu slove de diamant f.2iv cetea : / / Inima mea are preţul vostru cel trecatoriu; A:u cer scumpătăţi, ce e un lucru pieritoriu. Acuma zăceţi ca nişte biruite toate, Fiindcă numai o ţoală a mă îndestula poate. Această chiară adeverire, careă de cătră toţi alţi oameni taină au fost, făcu prinţului o mai dulce nădejde şi el cunoscu tot preţul lor. Drăgăstoasăle maniere a prinţesii îi deăteră lui cîtăva vreăme de a mirosi o întreagă bună norocire, fiindcă era ea foarte mai bună de iubit, decît a lui bună norocire, ce nu căuta de-a să strica. Gîndul lui, a o teăme de alţii, începu a-1 munci, avînd ea atîţia rivali ( : ibovnici), cîţi bărbaţi vedea. Fărmăcătoarea Absolute ştii a umbletele lui, de la care ea pre prinţesa adeăseori o scotea, dezbatea. Prinţul de Piatra Spaimei cu bună seamă pururea o ţinea ca pre o cetate bine încungiurată şi alţii mulţi, nănumăraţi pre dînsa adeăseori o supăra. Papan bucuros vrea prinţesii patima inimii sale a o desoperi, ci nu află ocazion spre aceăia, căci el nici cit cunst de fărmăcătorie nu ştiia, fiindcă tată-său încă în prunciia lui murise, de careă şi el 97 însuşi se văita. îndrăgirea lui îl amăra şi în gînduri îl cufunda. El căuta numai singurătatea şi şedea jos, supt pomi de pomerange, vrînd a ceti cîntările lui Anacreon, fiindcă nădăjduia cum că pre dînsul aşa fel de poet l-ar putea ceva odihni. Unde, prefirînd foile cărţii, ici una, colea alta vedea; apoi în al treilea (3-a) cîntec văzu şi acesta îi arătă o înţeleaptă prescriere despre venirea şi peirea lui Cupido ; şi să odihni. Şi încă cetind el, i să făcu o lumină înpreju-ru-i, cît îi căzu cartea din mină ; ci iară viindu-şi ceva în fire şi iată veăde pre Cupido în statul întreg dinainte-şi, aşa precum poeţii îl şi arată, adecă ca un prunc în peălea goală, cu o făclie, cu harcul şi cu săgeţi şi în spate cu aripi. — Ce văz eu, strigă Papan, oare ceti-voi mai încolo încă, sau văzu eu cu bună seamă ce cetesc acuma ? — Iată-ţi domnul tău înaintea ta, îi zisă Amor. Vezi pre domnul a tot natul, şi natura. Nu te mai văita că n-ai tată, că de voiu fi eu patronul tău, tu toate le vei potea căpăta. Eu sînt tatăl tuturor zînelor, strîgelor şi a fermecătoarelor întră ceriu cu întră pămînt, macăr că samăn unui prunc, însă am eu mari prunci şi-s în cinstele ceăle mai mari, maistori ai fermecător iei, care altul aşa nu să mai află. — Dar ce-mi ajută mie toate acestea, zise prinţul, dacă nu vreai nimica să-mi ajuţi ? Mie-mi place Latina, aceăia poţi tu bine a şti, şi poate fi că şi eu îi voiu plăcea ei. Aşadar, fă ca să fiu cu ea păreăche. — Ha, ha, ha, zise Amor. Aceasta nu se poate face aşa îndată. Tu acuma întîi numai ce începi romana vieţii tale şi vreăi îndată a-1 plini. Aşa, aşa ! Eu uneori pot face curînd lucrurile meăle, însă ce să atinge de cererile tale, Ia acelea ţircumştanţiile timpilor îmi cam leagă mîinile. Eu ţie încă nu ţ-oi descoperi, ca să-ţi pot cerca răbdarea ta. Papan vru să-l roage ca să nu prea întîrzieze şi tot studiruia ceăle mai mari ocazii, doară l-ar îndupleca, iar deşchizîndu-şi gura de a-1 ruga, Amor să duseăse. Ce încă tot ceva să mai lumina şi văzu la picioarele lui o săgeată de aur lăsată. El o luă şi zise : f.22 — O, tu, meşterul fărmăcătorilor, tu îmi fărmecaşi inima ; fă ce-ai fermecat a mea să fie şi cu aceăia în bun noroc să ajung. Şi aşa să lăsă în ajutoriul lui Amor şi slobod cu corajie plecă cătrâ palatul unde era frumoasa lui prinţeză, supt strajă şi bună paze puse. El săgeata de harc, ce i-o lăsase micul pricolici, o ducea în mînă şi-şi gîndea, dacă văzu catane într-alt fal, de nov înprejurul palatului ei puse, precum un rînd de stîlpi de marmor cu statue, care toate aveau arcele încordate asupră-i, care el încă de departe le ochie şi văzu că el fără mare primejdie, de moarte, nu să poate apropia. Aşa, şi stătu ; careă lesne să poate socoti că vreă să deă pe altă cale, însă săgeţile din arce în toate părţile ajungea şi loveau ori încătro el să întorcea. Supăratul de Papan, de aceasta spăimîntat, şi cunoscu că-s toate din cunstu neăgrei fermecătorii a prinţului de Piatra Spaimei aşa rînduite, care caută în nenoroc a-I băga. „Ce voiu să mai 98 încep, zise el, cu chip spăimîntat. Eu nu gîndesc nici că am nădejde de-a potea această groaznică strajă a o birui“. Apoi îi deăte în gînd ca să facă o sfîntă rugăciune, careă cătră Amor să o trimită, careă o şi făcu el cu următoarele cuvinte : Tu, meştere al farmecelor ce nu cad, Cu care să biruesc şi duhurile în iad, O, Amare, ajută-mi acuma, în nevoe, Birueşie-mi pizmaşul asuprelnic şi-mi fă pre voe, Pre Latina el să nu o ia de io mine, Şi voiu cunoaşte că-i poterea de la tine. Şi încă nu do zise aceăsteă cuvinte şi îndată căpătă o corajie preste măsură şi-i veni în gînd că are săgeata în mînă, că-i aceasta atîta sau mai mult de cită potere are vro nuia de a fărmăcătorilor poate aceasta face, careă odată o aruncă spre cătanele ceale de piatră. Săgeata dintr-unul într-altul sărea şi-ntr-o clipă de ochi toţi aceia jos într-un genunche căzură şi-i făcuă loc spre intrare, cit să poată treăce pintră dînşii. El luîndu-şi iarăşi săgeata pintră ei trecu. Apoi meărsă printr-o grădină cu fieri şi ochie palatul cel dorit, can aproape, înainte-i, însă îi creştea înaintea ochilor lui o pădurice din flori de bujor mare, violă, sămfiregi, hiaţinte şi flori de linte. B0, zisă elt acestea nu mă vor opri". Şi cînta el următoarea, la careă să rîdea : Tu, al fărmăcătorilor maistor mai bun, Aicea, pentru flori, ajutor iu nu te pun. Acestea nu-s ca duhurile ceale reale, Ci mi se vîră pe subt piele. Apoi începu el a călca florile cu picioru şi a le rupe, însă cum să miră el văzînd că-s ca oţălu şi ca feru de tari, „Ah, zise el, acesta-i meşteşugu fărmăcătoarei Absolutei, careă pre mine de la preafrumoasa prinţese vreă să mă oprească*. Apoi strigă cît putu ; „Ah, fărmăcătoriul inimilor, vino acuma, că te cer, Ca de aşa flori, fără glumă, voiu să pier(\ Apoi iară îşi luo săgeata de aur şi o înfipse în pădurice. La f.22v aceasta, acel crîng să deschise, cît / / putu treăce. Prinţul de Sabăa mai avea însă numai printr-un dărab veselitoriu a treăce, însă cum îşi puse piciorul său pre el, acela întru o baltă mare, făr de margini să făcu. Acuma el nu-şi mai avea nici cît sfat şi-şi gîndea că pre Amor destul îl va fi rugat, ca nu cumva să se mînie şi nu-i va mai ajuta. Şi aşa vru el săgeata spre baltă a o întrăbuinţa. Aceasta el nu să socoti bine; că văzînd o luntre legată, careă vrînd a o dezlega, îşi lăsă săgeata jos şi îndată, cum o pusă din mînă jos, iată fărmă-câtoarea îndată îi stătu înainte-i şi luund săgeata în mînă-şi : „Tu, om nevreădnic, îi zisă ea, dar au aşa zăuiţi arma ta cea prea tare, aşteaptă o ţîră, eu spre răul tău o apucai şi o voiu întrebuinţa-o*. 99 Apoi frînsă săgeata în dârăbeăle şi-i zisă : „Aruncîndu-1 în baltă, arde şi în apă, cum ţi obiceăiu a face“. Şi îndată mare pară de foc să rădică, careă toată apa o mîncă. Para de foc să înălţă pan la ceriu şi strălucea de să prevedea. Prinţul preste măsură să supăra, să văeta că aşa de negîndit şi nesocotit au fost, căci săgeata lui, cea de mult preţi, n-au ştiut mai bine a o păstra. Aşa fal de sminteăle ce să fac adeăseori, nebăgate în seamă pănă atunci, pană nu să mai pot schimba. El însuşi să lovea cu palmele preste cap, cînd văzu para cu flacăra Cocului şî să întrista tocma mai la moarte. Apoi, zisă el : „Au doară că toată lumea va să arză ? Tu, răule tiran, nedumnezeule, dar au aşa faci tu totdeauna ? Căci abea numai cît te arătasei cu voe bună spre mine, apoi iarăşi prea greu mă chinuieşti ! De aicea-ţi cunosc eu gîndul tău cei mutătoriu, tocma firea ta ajunge spre neplăcerea noastră Prinţul tăeînd începu a să gîndi cum ar scăpa din nenorocirea sa. Apoi îi veni în gînd că totdeauna, de eînd au îndrăgit el pre Latina, tot în pară de foc au fost şi cum că focul ce-1 aprinde Amor nu poate fi ucigaşi. Poate că-şi gîndea el că şi flacăra ce să veăde aşa înfricoşată ar putea fi ca şi ceăia ce creăşte la cei drăgăluiţi, care dindărăt nu să pot adeveri. „Şi eu aşijderea puţin pierd; iară de voiu şi pieri, ce e ? Că tot îmi caută, far de aceăia, curînd a muri, eu de nu voiu ceăre pre frumoasa mea Latinaw. Şi aşa, numindu-i numele ei, deodată sări în mijlocul văpăii şi ajungînd într-însa i să păru că-î într-o iubită bae călduţă. El să prăumbla prin para focului ca prin-tr-o grădină veselitoare. El încă simţindu-şi bunele mişcări a minţii şi nici cîtă lipsă n-avea, decît prinţeza, ca să fie de tot îndestulat. Şî fiindcă prinţul în mijlocul focului aşa odihnit era, iară mîndra 3uî prinţeze era într-un palast, foarte neodihnită, rău păţia, fiindcă făr-măcătoarea Absolute şi cu prinţul Piatra Spaimei pre dînsa acolo, ca în aresta, supt prinsoare o avea, măcar că ea avea la sine damele curţii sale şi cu doamne cămăraşe. care toate umblau în tot chipul de a o mîngîia şi a o veseli, însă foarte rar potea iale aşa departe a ajunge şi a o aduce, căci liniştea firii şi a voii ei adeăse o perdea şi mai do că tot la iubitul ei prinţ gîndea. Au doară că nu-i aceasta rău totdeauna, la aceăia a se sili, la care gîndeăşte. Odată, într-o seară, şedea ea numai singură, la cămin în soba sa, cu un picior pe o buruiană, canţela, ce era frumoasă la vedeăre. Aci deodată să zgîndăriră o mare 123 mulţime de scîntei din focul căminului, // care fluturau înprejuru ei, i se puneau pre ţoale. Ea să temea să nu să aprinză. Ea le scutura de sine jos, însă şi mai rău era, că scîntei le mai mare bobotae cu flacără pingă ea făceau. Ci după ce băgă seamă că ei scânteile nici un rău nu-i fac, aşa ea, nebăgînd seamă, îşi căuta de jocul ce-1 avea. tn urmă îi era drag că i se puneau şi pe obrazu. încă şi în sîmi-i i să vîrau şi nici că le simţia ea. Şi cînd vreă să prindă ea vreo scînteăe, aceăia ca fulgeru perea. Odată tot prinsă una, care aşa o gîdălă în palmă, cît îi căută a o slobozi. Nu mult după aceăia, să strînsă para, să adunară toate flăcările în mijlocul sobii ei şi ea nu ştiia ce să făcură. In locul acelora veni un bărbătuş bătrîn, ce-i erea barba cît şi persoana de 100 lungă, insă deşteptat, deşchis şi veăsel să vedea a fi ; ochii îi erau luminoşi şi din gură zîmbind a rîde. Ea nici cîtă frică n-avu, ci mai vertos aproape la el să dusă şi zise : — Tu, tată bătrîne a toată lumea, fără de-a gîndi că ea lui numele cel adevărat i-au dat, ci de pe barbă socoti a fi vechiu, de unde vini şi ce cauţi tu ? — Eu vin de la Papan şi vreău să ţi-1 fac băi'bat, de vi face tu toate ce m-i voia. Tu n-ai smintit că mă numişi tată bătrîn a toată lumea. Eu toată lumea în leagăn am văzut-o ; cu un cuvînt, eu sînt Amor. — Cum ? Ce ? Amor ?, zise ea, Amor cu aşa fal de barbă, aşa fal de moşneag bătrîn ca tine ? Eu socoteam că o fi cl un tinerel frumoşel. — Dacă mă voeşti intr-aşa stat a mă vedea, îngădue-mi o clipă să mă vezi cum merg eu la Psiha. Şi îndată să făcu iubomnicul Psihii. — Tu nici cît nu te minuna, că eu sînt ca un comediant, acu una, acu alta. — Aşadar, tu poţi mai do mai mult decît fermăcătoarea a face, zise ea. — Aşa e, zise el. Multe mii ele mii de ori mai mult decît toate zmile, strîgile şi fărmăcătoarele din lume pot face, căci ce farmec eu să poate zice că-i fărmăcat. Eu unul sînt al fărmecătoarelor maistor adevărat, dar alţii toţi momeălnici pingă mine. Apoi îi povesti el ei cu rînd pre rînd ce slujbe au făcut el lui Papan şi cum acuma pre dînsul sănătos, veăsel, în mijlocul focului nears îl ţine. — De ţi voia, poţi să-l vezi, a-1 cerceta, o întră bă. — Pre mine aicea cu străji foarte tare mă păzesc. Cum aşi potea face aceăia, răspunse ea, macar de-aşi şi vrea. — Au doară că zăuitaşi tu, zisă el, că eu toate Ie pociu, pre mine nici fermăcătoarea Absolute, nici Piatra Spaimei nu mă pot opri, deacă aşi vrea să te duc în prăumblare. — însă aceasta ar fi înprotiva cuviinţei de a-1 cerceta eu pre dînsul, au doară n-ar potea fi şi s-ar mai cuveni, de-a veni el mai bine ar fi, răspunsă. — Porunceăşte femeilor casei ca frumos grijite să se înbrace şi tu aşijderea împodobeăşte-te, îi zisă, că în vro doo cease voiu veni şi te voiu lua. Eu îţi voiu rindui o galantă petrecanie şi la Papan te f.23v voiu duce. // La aceasta, îndată fu nevăzut. Prinţesa îndată-şi chiemă femeile şi le zise cum mai frumos a se înbrăca, cărora ea încă şi ineăle de-a ei, preţioase, le diete şi zise, îndată cum vor fi gata, aci la dînsa să vină. Latina să îmbrăcă în ţoală albă şi-şi frumsăţă capul cu flori, prin care nemeşteşugit port frum-seţea ei mai sus o înălţă. Ea fiind deănpreună cu femeile înbrăcată şi dorind cu poftă, aşteptă să vină Amor să o ia. Ci iată, într-a ei mai mare, negîndită supărare şi pedeapse, fermecătoarea Absolute şi Piatra Spaimei în sobă îi intrară. 101 — Domnia ta eşti foarte frumoasă, cît toată lumea să te îndrăgească, zise Piatra Spaimei. — Dară ce-s femeile tale aşa iar înpodobite, întrăbă Absolute. — Ca eu cu dînsele să-mi petrec, răspunsă Latina. Eu aşa îmi fac cîte ceva veselie în prinsoarea mea, aşa de bine, cît mi se poate. — Bine, zise domnul de Piatra Spaimei, eu voiu să vă fac o veselie mare, voo să vă dau un baal, fiindcă-ţi place şi ţi drag a juca. Această voe bună pot să v-o opresc, de-aşi fi eu însăşi pricina bunei voinţei domnii tale. — Eu am doreăre la un picior, zise prinţesa, şi astăzi n-am po-tinţe a juca. — Bine, zise el, dar încailea o ţiră, văzînd jocurile, să-ţi faci voe bună. După aceăia, luund el o nuia de fărmăcătorie, cîteva cuvinte le mormoni şi deăte mîna prinţeăsii şi o dusă într-0 saală mare, unde mulţi domni, dame sta şi toate de bal gata rînduite erau. Latina nu numai că nu se veselea, ci una, într-una ofta, suspina. „Ce fel de bal, zicea ea în sine, cîtă deschilinire e într-acesta cu întră aceăia ce o aşteptam eu. Vremea i să făcea preste măsură lungă şi baiu numai ca de vrun ceas să începusă, însă ei i să părea ca cînd ar fi fost o zi deplin aci. Şi din faţă supărarea ei i se vedea, careă mai întîi fărmăcătoarea Absolută băgă de seamă. Şi vrînd ea să înceapă a o înfrunta, a o ocări, aşa îi rămasă gura căscată, cît nici un graiu din ea nu mai potu scoate, nici nu o mai putu închide. Prinţesa căuta la dînsa şi să minuna. într-aceasta, prinţul de Piatra Spaimei, după voia inimii sale, într-una tot juca. Dama lui deodată ostăni şi şăzu, dar el tot într-una juca şi nici cît nu mai înceta, nici prorupea, cît toţi să mira. Latina bine pricepu că-i un fapt de Amor lucrat şi în sine îi părea bine. Apoi baiu atîta să întîrzie, cît nu numai că toţi oamenii în bobot mare să ridea, ce încă şi prinţesa, Muzicanţii încetară de a zice şi adormiră. Şi oamenii aşi jder ea, iară Piatra Spaimei una, într-una tot juca. Latina cu femeile ei fu dusă într-un piaţ de o saală mare, fără de-a şti ea cine-i ducătoriul ei. Şi iată deodată veni un theater de la curte aci dezvălit şi ea cu soaţele ei înlontru intrară, carele în sus să rădică şi prin aer să trasă păn la ţărmuru unui rîu frumos, unde erau scamne de corale în faţa cărnii şi perinile erau cu peăne de labude f-24 umplute, fi Acel rîu era preste fire galant şi frumos, cu un joc de foc înfrumuseţeat; şi să părea că de la fiecareă stea sînt funii de foc, în jos slobozite spînzurau, iară ceva mai în sus să vedeau prin foc multe feăliuri de figuri, care arătau puterile naturii a lui Amor. Dumnezeii rîsurilor şi a glumelor ziceau fal de fal de instrumente şi zî-nele blîndeăţelor cînta baiu. Prinţesa Latina la acestea foarte să desfăta. însă neîndestulata ei căutătură chiar arăta că ea încă altceva mai aşteaptă. Deodată fu Amor şi Papan înainte-i, carii unul ca altul în frumseăţe sămăna. Latina nu-şi putu ascunde bucuria ei cea mare şi zise lui Amor ; 102 — Aceasta ţi s-au căzut a-mi spune ce să rînduiaşte spre acest bal de a fi şi va să fie ! însă iarăşi zise Amor : — Un noroc mare, că eu nu fac toate cîte le făgăduesc ! După aceăia trasă Papan pre prinţeza în joc şi alergau aşa de reăpede pe deasupra apei, înpi^ejur, cît era de minune că nu să cufunda ; însă marele, protomaistorul fărmăcătorilor ce nu poate face ? ! Prinţu spuse prinţeăsii sale înainte ceăle mai frumoase lucruri despre lume şi ea iarăşi i le răspunsă într-atîta toate, însă cu cuvioasă modestie, apoi să adusă un minunat colation (cină)* Amor turnă vin prinţului, iară prinţesa băgă seamă că Papan cu cît beă mai mult, cu atîta mintea mai tare şi-o peărde. Apoi mitutelul, maistoru fermecătorilor, turnă vin şi prinţesii şi o rugă ca şi ea să beă, ci ea să mulţămi şi nu bău şi fu cu mult mai cuminte decît de-ar fi voit de a-şi băga cinstea ei în primejdie. Ea aruncă o căutătură la Amor şi cîntă următoarele veărse : Cum e vinul primejdios, macar de-i lăudat, O, Amore, ca vîrindu-ţi faptu, l-ai fărmăcat! Stai, înceatăt tiran de inimi a te numi, Ca cu otrava ta nu e de-a se glumi! Amor să rîsă şi zise prinţesii că dintr-o mie de frumoase poate fi că nici una aşa n-ar fi făcut; că eu de aceălea o nenumărată mulţime am înşelat. Apoi socoti el că ar fi vremea să o ducă acas. Ei toţi întrară în theatru, ce-i aduseăse aci, şi iarăşi prin aer îndărăt călătoriră, la palatul fermecătoarei Absolute, unde o aflară pre ea aşa acolo, cum o şi lăsase, cu gura căscată şi încă, preste aceia, adormită. Domnul de Piatra Spaimei încă tot juca şi alţii zăceau, în somn adînc cufundaţi* Lor foarte bine le păru că l-au iăsat atîta a juca* După aceăia Amor porunci ca să-i ducă la pături, careă aşa să şi făcu. El pohti prinţeăsii noapte odihnitoare, iară pre prinţul porunci Ia lăcaşul lui a-1 duce. Mine zi gîndea strîgoaia şi fermecătoriul că ar fi fost acelea numai în vis, ce li s-au întîmplat. Fărmăcătoriul au fost aşa de ostănit, cit nu putea umbla şi mari dureări//în picioare răbda. Vrăjitoarea veni dimineaţa* după cum avea obiceăiu, ca în palastul ei să facă vizitaţi a fermecători ei ei, din careă nu putu afla, nici nu i se descoperi patimile ce păţisă în noaptea trecută, fiindcă acuma aci un mai pu-teărnic îi venisă asupră-i. Iară o fetiţe, neeşită în cosiţe, carii a Amor îi făcusă un rău, aceasta strigii toate ceăle ce s-au întîmplat îi povesti. Fărmăcătoarea preste măsură să mînie, dar nu-i era de mirare, fiindcă ea pre Amor bine îl şti ia. Ea îndată să dusă la domnul Piatra Spaimei şi-i povesti lui aşa feăliu de novele frumoase. Acesta îndată să socoti la Amor să se ducă, pre el să-l roage ca pre din,sul mai mult să nu-1 urgisească şi Ini Papan să-i ajute. însă acuma cea mai grea pricină era a şti : oare unde va fi Amor ? Fiindcă-i el în toată clipa într-alt loc, fiindcă în lume el multe lucruri mari are de a face. Ci prin măestriile sale află unde-i, însă cu destul chin la e] întră. 103 — Mare stăpînitoriule al inimilor, îi zisă el, eu bine ştiu acuma ce feăliu de patimi astă noapte mi-ai dat şi m-ai batjocurii Au doară că aşa vreai cu Latina, doară n-ai poruncit pentru însăşi a mea dragoste a se naşte eat au nu tu însuşi cu dînsa inima mea me-ai aprins-o ? Amor să rîsă şi lui toate i le adeveri. Piatra Spaimei cu mari blîndeăţe îl rugă, ca el prin atingerea săgeţii sale să aducă pre Latina spre dragostea şi binele lui sau macar să facă ca dragostea lui despre dînsa să piară, căci el într-alt chip îndestulat a fi nu poate. Amor îi răspunse că el de astedată din rînduiala ce-au făcut-o, el nimica nu va schimba, fiindcă i voia odată ca prinţesa de la norocita Aravîe să fie femee prinţului de la Sabăa. Deci el acuma să se ducă de aci şi mai mult să nu-1 supere. Vrăjitori ului aşa fal de răspuns deşărt greu pă inimă îi căzu, însă năcazul în vedeăre nu-şi arătă, fiind întîi că mînia lui asupra lui Amor era far de puteăre, apoi iară încă bine ştii a că el şi altele mai multe are de a face şi nu numai una, într-una la Latina şi la Papan de a-şi gîndi. Apoi, încă în gînd să socoti că cumva vrodată mai vîrtos la vrun zef cu voe bună s-ar putea, dar că uneori încă cel mai mic maistor de farmece de la cel mai puteărnic un rang poate slobozi. Amor zîmbi în rîs, simţindu-i gîndurile lui, şi porunci fermâcă-toriului să se ducă şi-şi puse în gînd cum că ar fi mai bine toate alte lucrurile lui pe o vreăme la o parte a le lăsa, decît el Ia aşa fal de istorii a îndrăgirilor a nu să veseli. Domnul de Piatra Spaimei îndată de aci la zîna Absolute să dusă, căriia îndată tot îi povesti, cît de urît pre el maistorul fermecătorilor f-25 cu rău l-au sprijonit şi amîndoi nu ştiiau ce vor să // mai înceapă. Şi aşa, tot amîndoi să mai socotiră cum că cea mai ales adevărată mijlocire, cea mai bună va fi, careă pre toţi oamenii, tocma şi pre însuşi Amor a înşela. Careă într-aceasta să cuprindea, ca ei iar îndărăt la cetatea lor cea de căpetenie să se întoarcă. Unde dinlăuntru aceleia, pre supt pămînt, erau boltituri frumoase, ca pimniţi, care ni-minea altul nu le ştiia, fără decît fermăcătoarea cu vrăjitoriul. Şi acelea boite ca sobele ceăle mai frumoase erau înpodobite. Aşadar, acolo dusără ei pre prinţesa, unde şi el însuşi, fărmăcă-toriul, lăcaşu îşi luo, tocma pingă soba ei, ca să poată priveghe şi cum mai bine a o acera. Careă-i cu adevărat că cel ce-şi mustră, îşi teăme frumoasa sa, acela mai bine o păzeăşte ; aceaste numai cît zişi că mai bine, fiindcă vicleşugul celor frumoase foarte des înşală, tocma şi pre cel ce-o mustreaze, o teăme. Prinţesa nu puţin să turbură şi să supără, oum va să trăiască ea una într-aşea reă petrecanie, şi preste aceăia încă, supt stăpînirea vrăjmaşului ei. Ea lui mai mult de-aici înainte veăselă, cu voe bună, nu i să va mai arăta ; şi alta mai mult nu poftea, decît pre micul tatăl bătrîn, cu barba lungă mal curînd să-l poată vedea. Ea să închisă într-un cabinet singură, însă aici deodată cum să miră ea şi să bucură aflînd aci înluntru pre prinţul de la Sabăa. — Preafrumoasa mea prinţeso, îi zise el, eu mă socotesc foarte norocos pre dumneata aicea în soba mea a te vedea. 104 — Cum, ce e, zise ea, au cioară că-i aceasta soba clumitale ? Eu sînt aicea la Absoluta, careă me-au rînduit-o, me-au lăsat-o. — Amor, răspunsă el, mie me-au dat-o şi pănă vei rămînea dumneata a mea, eu de-aicea nu mă voi duce. — Ei, zise ea, dar cum ar putea fi aceasta, ca să voesc eu singură la dumneata a rămînea ? — Au doară că dumitale nu ţi-ar căuta iarăşi, zisă el, la domnul Piatra Spaimei singură a fi ? — Dar, zău aşa, fu al ei răspuns, că una ca aceăia cu mari puteri, sile s-ar face ! — Dar au doară că dumneata mie moarte îmi pofteşti, îi zisă prinţul, căci de vi spune că-s eu aicea, eu sînt fiiul morţii. Aceăste socotinţă siluiră pre prinţesa şi lăsă a fi, clacă nu putu ea într-alt chip a le schimba. Ei deănpreună îndestulaţi vremea îşi pelrecură. Şi după ce să clusă ea, iarăşi să deăte ea de o dusără femeile ei în pat Aşa trăcură cîteva zile, ca ei unul pre altul slobod să puteau vedea, însă aşa fal de solobozenie prinţul nu o putea răbda, fiindcă prinţesa şi într-aşa singurătate înfrînarea şi cinstea iubi a. Iară prinţul, (după obiceiul tuturor bărbaţilor), mai bucuros nesocotind tocma pre rînd toate, fiindcă f 25v într-aşa socotinţă, precum că îndrăgitul poate toate // a le dezvinovăţi, ci prinţesa aşa nu gîndea ; şi drept au făcut! Prinţul odinioară aflînd pre Amor în chef bun, cu aplecăciune îl rugă să nu-1 ţină mai mult aşa, că să prăpăcleăşte, ci curînd norocos să-l facă. Amor nu numai că aceăia îi făgădui, ce încă porunci ca şi fermecătoarea Absolute aşa îndată la el să vină şi iarăşi ştiu pre loc Intr-alte gmcluri a o aduce, cît ea a ei voe şi slobozenie de-a se mărita prinţesa după prinţul diete. Amor, precum el totdeauna înşelăciuni şi cîrne face şi pururea trebue să aibă pre cineva carele intr-acea vreăme, cînd rînduiaste vrun furtunos lucru, să-i slujească, acuma să socoti ca Piatra Spaimei cu însuşi ochii norocul prinţului Papan să-l vază. Şi aşa fal de poruncă nerăbdătoare deăte, ca ei pre el la acel loc unde înpreunarea a iubitei părechi să va face, cu sila să-l aducă. Amor spre această ţeremonie o vale frumoasă aleăsă. cu deălcuţe mici, verzi, înflorite încungiurată, o peşteră iar aşa vesel itoare, cari ia asemenea în lume nu să află, pre careă însuşi Amor aci o aşezasă, s? fie ca cămară de mirease. Şi să rînduiră veselii, ospeăţe, tot spre plă-ceăre a fi. întră ceălelalte, o comedie, careă toate întîmplările Venerii le arătă. Tractamenttil cel de seara aşa de înfrumuseţat au fost, ca şi cel de Ia culcatul Thetisii. Şi macar c:ă aci mărul fă câtor iu ele minuni nu avură, însă tot să văzu aci ceva cu mult mai minunat şi care lumii iar atîtea multe bunătăţi, pre cît aducea acela reale, va să aducă. într-această îndestulare de mmcări şi băuturi, deodată, far de veăste să auzi un treâznet, fulgere mari să văzură, ceriul să deşchisă şi o fetiţe frumoase de vro 11 pan la 12 ani, tinerică, jos să pogor!; asemenea ej aşa de frumoasă, cît în lucrul de-a se afla sau de-a se gîndi nu se poate. O doamnă înaltă, într-un chip lin, blînd, o ducea; 105 şi era o priveălişte majestată, cît la soare putea căuta, iar la strălucirea razelor ei nu puteai căuta. Amor sta aci ca înpetrit; el aceştii cereşti persoane, foarte maret fricoasă cinstire arătă şi, după cum nu-i era obiceăiu, cu sfiială, aşa cît el cu toţii cei ce urma din glume, din rîsuri şi din altele toate care cum să zic, eşiţi, să vîra, ca să între în peşteră. — Amore, Amore, strigă Latina, de ce fugi tu ? De ce aşa cu-f-26 rînd ? Eu ceva mai frumos // să-mi placă în viiaţa mea n-am văzut, decît această frumoasă tinerică, precum şi pre acea doamnă minunată ce o duce. Cine sînt aceăste doo ? — Aceasta e fata ceriului, spuse Amor, şi ducătoarea ei este Vertutea (: bunele fapte). Ceriul le dăruiaşte pre iale pămîntului, spre a lui bună norocire. — Apoi, că ci fugi tu aşa de iale, îl întrăbă Latina, au doară că nu aveţi voi harmonie întră sine ? — Eu mis iun copil dezmerdat, zise Amor, şi nu-s în stare la aşa curate arătări să mă las a mă vedea. „Aşa, aşa mi se cade, a o ruga ca pre o domniţă cereascăf Fiindcă-s eu aşa stricat, lacom de bani şi far de credinţă Ca un desţrînat fug de ea, ca să nu mă prăpădească, îmi caută de faţă-i a fugi cu mare sîrguinţă. Ea cunoaşte inima credincioşilor din pilde bune şi tăcînd Şi-i ascultă totdeauna, fără îndoială, Despre buna înţelepciune şi înalte învăţături dîndt Macar şi în aer dumnezeirea o laudă, făr de sfiială. Ea n-are amestecare cu patimile laolaltă, Că totdeăuna miroseăşte şi sa veseleăşte, Nici c ea vrodată cu niscai reale pofte însărcinată. Şi pentru purtarea bunilor ea din zi în zi creăşte Şi în voe bună vremea îşi petreace. — O, zise Latina, aşa e ea, de tot dumnezeiască persoană ! Dar tu, Amore, cum eşti tu acuma şi cum totdeăuna ai fost, să cade să-ţi spunem că eşti un mare înşălătoriu, amăgitor iu şi-i o mare minune că tu pre noi în vreo nenorocire nu ne-ai băgat. Eu bine văd că cel ce să încreăde ţie, acela bagă mina în oala cu norocu. Macar că-s eu cu prinţul meu în dreptate legătuită, însă iară cu bună seamă pre voia ta nu s-au lucrat, // de nu am fi căutat ca în urmă să nu ne ruşinăm. Că de cum văzui eu, zisă ea, pre fata ceriului, alte cugete căpătai, care nici odată nu le mai avusem. Eu pre tine spre povaţă ducători u nimăruia nu te voiu încredinţa. Cum acuma, după avutul nostru dedat, Să lucră in lume cu iubită drăgostire, Va arata o îndestularea cârcă s-au supărat, Cu mare şi neodihnită pustiire. 106 însă ceriul să ne-o deăe, cu tot alt bun dar, Cu mai buna socotinţă spre norocire, şi să-i dn7n har O, ceriule, apleacă-le spre a noastră rugăciune, Şi dă-ne îndreptări, cu nărave bune. CAPUL XI BUNA DOAMNA. ISTORIA CU ZINA FĂRMĂCĂTOAREA Au fost odată o bună doamnă, vîrtutnică, cucernică, eareă toate întîmplările ce turbură viiaţa omenească le petrecuse. Ea lăcuise la curte, unde sînt valurile încurcate. Eu socotesc ; strîmbătăţi, necredinţe, pierderea averilor şi a prieteniei le simţise. Apoi i se urî de-a fi mai mult la aşa loc, unde înşelăciunea şi prefăcutu au scamnul său şi să socoti să-şi lase ţeara sa şi atîta departe să se ducă, cît pre toţi oamenii ei să-î zeuite, unde să nu mai audă pre cineva de dînsa vorbind. După ce se duse destul departe de curte, acolo, înlr-un ţinut deoparte, îi plăcu un loc de-a să sălăşlui şi tot ce gîndisă a face, aceăia şi făcu* Ea îşi cumpără o turmiţă de oiţe, al carii a laptele spre bucate, iară lina spre înbrăcămint îi erau. Aceasta nu fu lung şi ea să află în stare bună, norocoasă, „Caută acum, îşi gmdea ea, că şi aicea-i loc unde poate omul fi şi îndestulat a petreăce; eu aşea mi-am ales, cît altele nu mă poftesc". Ea în toate zilele, cu furca la brîu, îşi mîna turmiţa. Ei îi veneau uneori pofte de petrecanii, de adunări, / / ci iarăşi să ferea de vreo întâmplare, de unele ca acelea de pi la aşa locuri, şi pe-ncet s-au dedat ea în singurătate şi în sîne îndestulată a fi. Odată, într-o seară, vrîncl ea a-şi aduce turmiţa, deodată toate oile care încătro, în toate părţile, departe de la ea să sprînjiră. încă şi mai mare minune, că nici una nu să mai văzu. „Au doară că-s eu lup, zise ea, ce va să fie aceasta acuma ?". Ea-şi chiema oiţa, mieluşeoa, oacheşa, băluţa, drăguţa, favorita ei, însă nici una de acelea mai mult nu ascultă, nu aude glasul ei şi fugiră de ea. „Ah, zise ea, numai pre tine una de te-aşi mai putea căpăta, de eeăia-laltă turmă tocma mult nu me-ar păsa". Ci tot în deşert fu. Buna Doamnă de aceasta foarte să supără şi să amărî. „Acuma nimica n-am mai mult în lume, acuma poate fi încă că nici grădi-nuţa, nici colibiţa mai mult nu Ie voi afla". Aşa văitîndu-se să tîn-guia, cu inima turburată ; şi încet să duse, că de atîta alergat rău ostănisă. Şi vru vreme trăi cu poame, veărze, legumi, ceva brînze 107 ce-i mai rămăseăse. Şi dacă văzu că şi acea mică merinde a ei va să se sfirşascâ : „o, norooule, zise ea, tirâneşte-mă, pedepseşte-mă cît ţi voia si-ntr-acest loc de linişte, însă tot nu mă vor opri porţile morţii de-a nu le vedea ; după aceaia tot îţi va căuta a-m da paee“. Ea n-avea nici de tors mai mult, nici de mîncare ; iară răzîmîndu-se pră boată-şi, să dusă într-o pădure şi-şi căută acolo un loc unde să se odihnească sau măcar sâ şi moară* Deodată, într-o clipă de ochi, aci îi veniră trei mici pruncuţi, presto măsură frumoşei, sărind, şi toţi trei deodată la dînsa alergară. Ea văzîndu-i, din toată inima să veseli; ea să arătă cu o dragoste din toată inima şi şezu jos, numai bine să-i sprijoană la sine. Unul îşi încolăci mînile pingă grumazu-i, altul pe din dos o înbrăţoşâ, iar al treilea îi săruta mînile şi toţi striga : mamiţe, o preaiubită mu-miţe ! Ea aşteptă multă vreăme, în gînd : dor o veni cineva din cei ce i-au adus aci să-i caute, ci nu veni nima, şî va să însăreăze. Aşa, socoti să-i ducă cu sine acasă şi-şi gîndea : „De mi-ar da ceriul această mică turmiţe în locul ceii perdute“. Şi ereau doo fetiţe, nu mult preste doi şi trei ani şi un pruncuţ ca de 5 ani. Fieşetecarele de acei prunci avea la gît baere, la care aveau cîte o piatră scumpă, preţioase aninată. Una erea cireaşă de aur, în vedeăre de carne emailată şi sta pre dînsa : Lireta, de pe careă văzu că-i numele fetiţii aşa; deci, aşa o şi numi pre ea. Ceăialaltă avea o măciiaşe, cu cuvîntul : Mirtis. Şi pruncul avea un sîmbure de mandălă ( : migdală) vînătă, emailirtă, pre careă era : Fain-fain. Buna doamnă deăle fiecărui prunc al său nume. Amîndoo fetiţele avea cîte ceva scumpe iuvele { : claînod) pre capete, care atîta plătea, cît buna doamnă cu acelea să putu ajuta şi îndestula, de-şi cumpără eurînd altă turma de oi şi toate cele ce-i lipsea, spre saţiu ei şi a pruncilor avea. Ea le făcu lor ţoale de iarnă din scoarţă, cu de teiu, iar de vara, 127v ţoale de bumbac. Şi măcar că erau încă // micuţi, dar tot îşi minau oiţele şi acestea nu să mai făcură rebelaşă, fugătoare, ci iale la un cuvînt le urma, mai mult decît după cîini. Apoi şi aceasta făcea copiilor, multe jucării. Ei aşa creşteau, mai do de-a se vedea, şi viaţa în nevinovăţie îşi petrecea. Ei iubiau pră Buna Doamnă, precum şi inşii întră sine dragoste pacinică aveau. Deci ei îşi păstorea turma, uneori vina peăşte sau cu laţu, cu mreajia prindeau paseri. Alte daţi lucrau în grădina, careă ei însăşi şi-o făcusă şi frumoasă flori într-însa înplîntasă, care le lucra, le şi plivia. Mitutica Lareta avea un bucium de roze ( r trandafir), ruje, însăşi a ei, care foarte iubia şt cum mai bine-1 grijia ; şi adevărat că ea nici o floare mai mult nu iubia, decît ruja ei. Odată vrînd ea un pup de rujă a desface, să-i caute inimioara înlontru, un spin de rug aşa o împunsă, de-i, sîngeră deăgetu. Amar plîngea ; şi micul Fain-fain, carele tot cu ea era, şi el ca şi ea plîngea. EI îi lua degetu şi încet îl storcea, să scură sîngele. Buna Doamnă dacă văzu acestea toate, că e cruntă, viind, şi zisă Liretii : — Că ci eşti aşa isteaţe cercătoare ? Şi că ci rupi tu aşa floare, care tu tocma aşa tare o iubeşti ? 108 08 — Eu pofteam numai ini muşca a i-o vedea, zise Lire ta. — Aşa feliu de cercări întotdeauna far de noroc, Buna Doamna îi răspunse. — însă iubită mamă, iar zisă Lireta, dar oare de ce are o floare aşa frumoasă aşa fel de spini răi ? — De aci sâ te înveţi, îi răspunsă Buna Doamnă, ca noi nu numai că înşine în ce 11c place să ne încreâdem, ce încă şi aceasta, că lucrurile şi ceâie mai frumoasă adeăseori tot vătămare a ne aduce. — Cum, zise mica Lireta, au doară nu să cade tot a iubi ? — Ce-i de iubit nu să cade, zisă Buna Doamnă, ci să cade bine a ne păzi. însă iar zise Lireta ; — Dar mie îmi place frate-meu şi din tot sufletul mi drag. El îi frumuşel. — Pre el îl poţi tu şi iubi, îi zise ei Buna Doamnă, însă de nu ţ-ar fi el frate, atuncea nu ţi s-ar cădea a face. Lireta clătea din cap, că-i căzu acea regulă foarte greă. într-a-ceasta, Fain-fain cu degetul ei tot îşi făcea de lucru. El îi stoarsă saft (: must) din flori de ruje şi i-1 învălui. Buna Doamnă îl întrebă : — Că ci faci aceasta ? — Eu gîndesc, zise el, cum că ea şi-ar putea căpăta leacul tocma de la acea întîmplare, careă au îndemnat-o şi la sine au tras-o. Buna Doamnă rîsă la aşa înţeleaptă încheiare. — Iubitul meu fiu, zise ea, aceasta nu să loveăşte la toate întîmplările. — Insă eu socotesc, răspunsă micul, că uneori, cînd can rar să uită Lireta Ia mine, atuncea eu sîmt în sine ca o supărare, dar alte dăţi iarăşi de-mi caută drept, atuncea atîta mă înbucUră, cît nu pot spune. Dacă să răstăşte ea vrodată, eu mă turbur şi mă supăr, iar după ce-mi vorbeăşte mai blînduţi, eu îndată foarte mă mîngîiu. Buna Doamnă să miră de un aşa gînd naturalnie a acestor prunci ; apoi încă nu şti ia nu cumva să fie ei fraţi, adecă frate şi soră, şi le avea grijă ca nu cumva ei unul cu altul foarte de tot a să îndrăgi. Alte dăţi îi venea ei mare grije că nu-i ştiia cine-s. însă ea tot îşi mîngîia pre mărişorii ei tineri. Fain-fain des mare grije / / şi cugete de Lireta avea, iar Mirtis nu-i erea lui foarte dragă, Odată cinsti el Liretii doi puişori de găi~ nuşă, care erau foarte semnaţi. Lireta crescu unul mare din ei şi-l făcu învăţat, negîndit aplecat în cucernicie. Şi macar că-i era ei foarte drag, ea tot îl cinsti junelui Fain-fain ; şi alerga după el în toate părţile. Şi-l învăţă multe feăliuri de cunste, ştiinţe, pricea peri ce erau frumoase de-a se vedea. Şi odată, avînd el puiul cu sine la oi, găinuşa îi fugi, fără de a-I simţi el. Şi-l căută prin toată smida pădurii, ci neaflîndu-1, de aoeăia rău să supără. Mirtis căuta să-l mîngîe, însă în deşert să ostănea. — Tu, iubită soru-mea, îi zisă el, eu numai de aceasta mă nă-căjăsc, că acuma Lireta va să se mînie, deci mingii cri le tale nimica nu-mi ajută. Apoi îi zisă Mirtis : 109 — Dimineaţa de noapte să ne sculăm şi altă găinuşă să căutăm ; eu n-aşi şti cum, pentru ceva aşa, atîta să mă pot supăra, Lireta ajunsă aci şi toate auzindu-le, îşi zîmbi de rîs şi zisă : — Pentru găinuşu mie nimic nu-mi pase, ci pentru ce tu atîta te superi, iubite frăţioare, inima mă doare* Aceste cuvinte fjură destul inima lui a o mîngîia şi a-i veseli faţa* „Pentru ce, dar îşi gîndi el însuşi, în sine, de nu putu Mirtis, cu toate buneăţele ei a mă mîngîia, iară Lireta numai cu un însuşi cuvînt putu aceasta să-mi facă. Cu doo surori este prea mult; Lireta pentru mine destul ar fi“. însă şi Mirtis văzu cită deschilinire face frate-său întră dînsa cu întră Lireta* „Noi trei, îşi gîndea ea, sîntem aicea prea puţini; noi de-am mai avea încă un frate, care m-ar iubi pre mine ca Fain-fain pre Lireta*. Lirete era de 12 ani, Mirtis 13 ani, iară Fain-fain era de 15 ani bătrîni. Şezînd ei într-o seară frumoasă, după oină, cu Buna Doamnă, dinaintea căşii, unde le da ea lor folositoare învăţături, Fain-fain văzînd că Lirete cu cireaşa de aur de la gîtu ei să joacă, el întrăbă pre buna lor mamă : — De ce treabă ar fi aşa lucru preţios ? ea îi răspunsă : — Voi toţi trei aţi avut de acelea la grumazi, cînd v-au adus ceriul la mine. Spre aceasta zise Lirete ; — De-ar face aceasta a mea ce i-aşi zice-i, foarte tare m-aşi bucura* — Dară ce ţi-ar fi voia să-ţi facă ? întrebă Fain-fain* — Tu îndată ai vedea, zise Lirete. Apoi să apucă de baeru cu cireaşa de la grumazi aninată şi zisă : „Mică cireaşe, eu bucuroase aşi pofti să am aicea o casă de ruje frumoasă*. Şi îndată, cît grăi aceasta, auzi dindărăt un sunet, Mirtis mai nainte căută intr-acolo şi cît putu strigă : Ce minune e ? ! Da şi fu lucru vreădnic de mirare, că în locul căsuţii cei mici a Bunei Doamne să puse aci o casă frumoasă, careă nu să mai afla. Macar că nu era naltă, însă toată învălitoarea îi era rujă, careă vara şi iarna tot proaspete erau. Ei să prâumblară îndată înlontru şi văzură într-însa ţimere, sobe foarte pră plăcere, care erau minunat înfrumuseţate ; în mijlocul fiecării sobe, un vas frumos cite cu un bucium de ruje, ce una, în-tr-una tot înfloriia. în tindă, înaintea căşii, la intrarea lor înlontru, f.2flv găinuşul cel pierdut intru întîmpinare le alergă înainte şi / / vesel sărea ; şi mai mult la Fain-fain* — Hei, zisă Mirtis, acuma ce-ar mai trâbui alta, decît numai a pofti ! Şi îndată apucă salba, gherdanu grumazului ei, şi-i zisă : „Iubita mia măcîaşe, dă-ne dară şi o grădină mai mare şi mai frumoase*. Şi numa cît zise, îndată le crescu dinainte o grădină, în careă tot ce poate îndestula gîndul, preste fire să afla într-însa. Şi îndată cei trei frumoşi tineri alergară între alee, pintră flori şi pi la adusăle fîntîni săritoare înprejur. — Iubite frate, zise Lireta, dar pofteăşte-ţi şi tu ceva. El îi răspunsă ei : 110 — Eu mie alta nu me-aşi pofti, decît să mă iubeşti tu pre mine aşa cum te iubesc eu pre tine. — O, zisă ea, aceăia însăşi inima mea o poate face şi sîmburu mandalii tale n-are aci de a se amesteca. — Bine, zise Fain-fain, tu, sîmbur de migdală, eu voiu ca să-mi crească aicea aproape o pădure mare, unde ficioru, prinţul craiului într-însa la vînat să vină şi să vadă el pre Mirtis şi să o îndrăgească. — AhT zise Mirtis, cu o faţe supărată, dară ce ţi-am făcut de-mi pofteşti unele de acelea, că eu voiu în starea nevinovăţiei noastre a vieţui, careă aicea o avem, a nu o schimba. — Tu ai drept, iubita mea fiică, zise Buna Doamnă. Aşa fal de gînduri statornice ale tale mie îmi plac. Că, far de aceia, aud că-i craiul om foarte rău, carele ţări de la alţii cu nedreptul zmulgînd, sie-şi le-au luat, şi cum că el pră craiul cel adevărat, deănpreună cu toată familia l-au prăpădit şi, făr de îndoială, nu o fi nici feciorul mai bun decît tată-său. întru careă, mult să miră că aceşti tineri în poftele lor aşa de norocoşi sînt, cit nu mai ştiia despre aceăia ce să mai gîndească. Apoi înoptînd, şi ei toţi deănpreună să dusără într-a lor casă de ruje. Dimineaţa văzură aproape de casă o pădure mare. Frumoşii noştri tineri să veselea într-însa, cu preumblări şi în vînat. Fain-fain prindea cerbi, căprioare şi alte vînate. Odată prinsă el un puiu de căprioară, alb ca neaoa şi-l cinsti bunei Liretii ; carele alerga după dînsa ori încătro mergea ea. Aşijderea şi găinuşu după dînsul. Şi vrodată, cînd nu erau ei vrun ceas amîndoi, atuncea îşi scriiau ei doi, unul altuia, cărticea le, care căprioru şi găinuşu le duceau, că erau ceâle mai frumoase făpturi în lume. într-acest chip vieţuia această mică familie, în linişte şi-şi petrecea aşa, după cum să schimbă timpii anilor, acu într-un chip, acu intr-altul, şi ei tot îşi păstorea turma lor. Iară vara le era veselia lor cu mult mai dulce decît iarna, căci că ei înbla în vînat apoi cu mare poftă, uneori cu săgeţi din arct alte daţi cu alergatu în fugă, şi apoi venea ei jumătate degeraţi în casa de ruje. Buna Doamnă ţinea pentru ei totdeauna foc mare gata şi nu putea şti cit mai curînd să-i poată destul a-i încălzi. — Lireti, i-au zis, dă-ţi picioarele la foc ! Mirtis, buna mia fie, ia dă-mi minele tale să ţi Ie frec, ca să ţi se încălzească ! Dar tu, f 29 fiiul meu, şi tu iară ia dă-te mai aproape, cătră / / Lirete. Apoi îi aşeză pe toţi trei pre o canapee. Şi era plină de bucurie că bine i-au gri jit şi pre poftă le-au făcut. Aşa vieţuia ei în liniştită îndestulare. Buna Doamnă să miră de simpatia Iui Fain-fain cu a Liretii. Mirtis iar era aşa de frumoasă şi drăgăstoasă ca şi Lirete, însă Fain-fain tot n-avea cătră dînsa acea voe ce avea la Lireta. „Dar însă de vor fi ei fraţi, mama de multe ori îşi gîndea, cum într-alt chip nici nu putea fi, că de tot seamănă unul cu altul, Şi ce primejdie mare dragostea lor întră sine ar face. Iară de n-ar fi fraţi buni, aşa aşi putea eu face îndrăgirea lor dreaptă a fi şi pre ei unul cu altul a-i împreuna. Ei mă iubesc pre mine, unul ca altul, aşa tare, cît acea 111 f.29v înpreunare bucurie şi uşurare zilelor meăle ar face“. Acuma, fiindcă ea nu ştii a cum o fi lucru, aşa ea porunci Liretii ca ea singură cu frate-său niciodată să nu fie, că erau crescuţi. Şi Mirtisîi îi deăte ea porunca ca ea totdeauna cu ei să fie. Şi iale amîndoo aşa o asculta, cum să cade feătelor de omenie a face, afară de a o întreba pentru ce. Şi fiindcă Buna Doamnă auzise de vro fărmăcătoare că ar lăcui undeva pe-aei aproape, ea se socoti ca pentru aceşti fii ai ei de la aceăia să ceară svat şi să o întrăbe. Odată fiind Liretii ceva rău şi Mirtis cu Fain-fain erau în vînat, Buna Doamnă avu ocazie, prilej de a se duce la doamna Dudu, aşa să chiema fermă că toarea. Deci ea lăsă pre Lirete în casa de ruje bolnavă. Şi nu se depărtase «tocma mult şi veni căpriorii în pădure, iară găinuşu preste dînsa zbura cătrâ casă şi la ea să întîlniră. Ea văzu aceasta cu mirare, că amîndoo aveau la grumazu scrisoare legată. Ea strigă găinuşu, carele îndată la dînsa zbură ; apoi şi câprioru veni, cum îi zise pre nume. Ea luo cartea ce era la gîtul găinuşului aninată a o ceti şi află într-însa următoarele veărse ; Zboară mîndruţi găinuş, vezi Lireta au tot zace, Spune-i chiar că eu far de ea nimica nu pociu face. Cu gînduri, cu grijile eif nu ştiu de ce să mă apuc, Nici ca ştiu încâtro să mă duc. Oare, ajunge-om de-a ne mai săruta ? „Ce feliu de cuvinte, strigă Buna Doamnă, aicea nu grăiaşte în ea prietenie, cu aşa înfocare !“. Iară căprioraşu la aceasta sta şi-i lingea mîna. Ea îi dezlegă şi foiţa lui, o desfăcu şi ceti următoarea : Steaoa de seară străluci şi tu eşti încă la vînat, Vino iubite Fain-fainf vino, ce-ai întîrziat ? j j Tu odată cu Aurora, in zori de aici te-ai dus Şi pre mine acuma aşa în mari griji m-ai pus. Au doară fi voia deodată să mă urgisăşti Şi tu cit vi fi lot în pădure să te pedepseşti. „Aşa, aşa, zisă ea, de acestea au fost şi pe atuncea, încă fiind eu în lume. Ci cum învăţă Lireta în pustietate de acestea? Cum aşi putea eu acuma aşa primejdioase lucruri a le înbunătăţi“. GăL nuşu deodată deşchisă gura şi zise : „Hei, madamă, despre acestea făr de lipse îţi faci griji, că sînt alţii carii au grijă pentru aşa oameni tineri, carii foarte bine ştiu cum e acel lucru“. Buna Doamnă să spăimîntâ cîncl auzi de acelea, şi bine văzu cum că găinuşu din vro înaltă puteăre grăiaşte, căriia din aşa cutremur îi căzu scrisoarea din mînâ jos, careă căprioru cu găinuşu iar sus i-o rădicară şi ei amîndoi curînd să dusărâ, unul în zburat, altul în sărit Găinuşu tot adeăsea striga : „Dudu“, cît Bunei Doamne ii deăte în gînd precum că doamna Dudu va să fie aci mesticată, careă ceva o ţiră o mai mîngîe. Ei nu-i fu cu putinţe de-a călători pana la zîna fermecătoarea, ci iară să duse în casa de ruje. 112 într-aceasta, Fain-fain şi Mirtis, ămîndoi toată zioa vînasă şi fiind foarte ostăniţi, puindu-şi vînatul jos pre pămînt, ei doi subt un arbor, copaciu, să culcară, unde şi adormiră. Cronprinţul, ficioru craiului, şi el atuncea venise aci în pădure la vînat şi, *ducîndu-se de la oamenii săit rătăcise, unde după întîm-plare veni la acel loc, ce erau aceăle doă tinere persoane culcate. El întii o vreăme căută la ei cu mare mirare. Fain-fain era culcat cu capul pe cătrinţa ei şi Mirtis cu capul ei la dosul lui. Ea plăcu prinţului preş te măsura firii aşa de bine, cit el nu putea destul de curînd să sară di pe cal jos. El căută la ei şi-i prăfirâ cu o max'e mirare. El văzu di pe ţoalele lor şi de pe traistele păstoreşti că-s păstori, de care suspină de păreăre rea, cum oftează oamenii cei ce să îndrăgesc. Şi îndată despre aceşti doi tineri să vîrî într-însul un gînd ca o mustrare, ce ar teăme fata de fecior. Stantul a acestor tinere persoane îl adusă la gînd cum că trăbue să fie o păreăche de îndrăgiţi. Această păreăre a lui atîta il tulbură, cît el pre păcu-rariul nu-1 lăsă să mai doarmă, ci cu suliţa de vînat îl boldi. Acela în spaimă să deşteptă, deăte cu mîna în faţa Mirtisii, de careă şi ea să deşteptă, şi o strigă : „Soro !“. Acest cuvînt fu spre mare mîn-gîiare prinţului. Mirtis spăimîntată sus sări. Ea în viia / / ţa sa altă persoană bărbătească decît pre frate-său nu mai văzuse. Prinţul era tocma în anii lor. Statul persoanii lui era aşa de frumos, cît nu se putea gîndi şi ţoalele lui ceăle de vînat, ce-i erau tot bine lovite, şi mai frumos îl făcea. Cea dintîi ce-i zisă el ei fu despre plăceri. Ea le asculta cu o nemai simţită voe bună şi i le răspundea cu un mod naturălnic, al nevinovăţiei, şi cu cea mai mare slobozenie. Fain-fain era bucuros să meargă acas, fiindcă înoptase şi căprio-raşu încă cartea îi aduseăse. Deci, zisă el cătră Mirtis : „Haideţi acas !“. Acuma fiindcă Mirtisa gîndea că fiecare fecior frumos îi ei frate, pentru aceăia zise ea către prinţul, luundu-1 de mînă, în dragoste : „Frate, haida cu noi într-a noastră casă de rujă“. Prinţul nemai aşteptînd vro a doo xnbiere, să învoi. Fain-fain încărcă vînatul pre căprior şi prinţul ducea harcul şi săgeţile Mirtisii. Şi aşa ajunsără toţi împreună în casa de ruje. Lire te le alergă înainte ; ea sprijoni pre prinţul cu vedeăre veăselă, iară după aceăia să întoarsă cătră Mirtis şi-i zise : „Mie îmi pare bine că tu un norocit vînat ai căpătat^. Ei toţi înpreună meărseră la Buna Doamnă şi prinţul îi spusă cine au fost el. Ea îi deşchisă lui cel mai bun ţimer, sobă şi-l ospăta pre el cît îi fu putinţa ei. Prinţul remase la ei pan a trea zi; lui multă vreăme nu-i trăbui de-a fi cel mai înplăcut pre pămînt şi aşa şi poftele li se loveau, careă Fain-fain cu bobu migdalii o făcusă. într-aceasta, oamenii prinţului, carii în toate părţile îl căutase şi nicidecum nu-1 putusă afla, iară aflîndu-i calu făr de el, în cea mai mare frică erau, teămîndu-să că reă întîmplare va fi avut. Şi-l cău-tasă pre toate călile şi cărările. Şi răul craiu era aprins în mînie, unde nu-1 află. Muma prinţului şi sora craiului celui omorit de acest rău craiu, care era o foarte bună prinţeăse, nu era de-a să mîngîia şi socotea că pre iubitul ei fiiu îl pierde» Intr-aşa mare turburare trimisă ea furiş la zîna fermecătoare Dudu, care de demult îi era prietenă, pre careă de demult nu o văzusă, căci craiului îi era urîtă şi ei cu o persoană înplăcută o mare dureăre de inimă i-au pricinuit. Doamna Dudu furiş la crăiasa veni şi din toată inima să înbră-ţişară — (fiindcă întră zînă cu întră crăiasă nu e mari deschiliniri, fiind una mai do ca şi alta puteărnică) — apoi îi zisă ei zîna cum că pre feciorul său iară îl va vedea, să nu se vaite, nici să gîndeascâ că i să va fi întîmplat vrun rău, că ea îi făgăduiaşte ei pe nenădăit o negîndită bucurie şi cum că ea încă cea mai norocită persoană va fi. într-aceasta, slujitorii crăeşti pre prinţul tot într-una îl căuta şi abea în casa de ruje îl aflară. Ei îl dusără la craiul, carele îl înfruntă şi cu mari sudalme îl ocărî. Macar că era el bine învăţat, £30v tînăr prinţ în lume, el petrecea o jalnică viiaţă // la tată-său, fiindcă el într-una tot la iubita sa Mirtis îşi gîndea, apoi tot într-una îi căuta depărtat de ea a fi. Dorul şi focul lui îl invită ca pricina lui de mumă-sa mai mult să nu o ascunze, careă căuta pre el a-1 mîngîia. „Ah, îi zisă el, de-ai vrea domniia ta odată să-ţi încaleci calu de călărit şi să mergi cu mine în casa de ruje, atuncea ai zice că mi-am văzut eu ceva frumos". Deci crăiasa să încălecă şi acolo cu el călări. Şi prinţul de bucurie nu ştiia de sine, că iară va să-şi vază pre iubita sa. Crăiţa să minună de frumuseţea ei, precum şi de a Liretii şi a lui Fain-fain. Ea pre toţi trei cu dulce îi luo în braţe, tocma aşa ca cînd i-ar fi fost fii din trupul ei. Ea de aci îndată şi Bunei Doamne din inimă să făcu plăcută. Ea să miră de casă, de grădină şi de toate ce văzu aci. Şi întorcîndu-să îndărăt, pofti craiul ca el de toate ce-au văzut ea, şi-i povesti întru adevăr. Lui îi căşună ca toate aceălea raritate a le vedea. Prinţul se rugă de slobozenie, să poată a-1 petreăce pan acolo, şi se învoi, însă can cu chip neplăcut, căci el niciodată nu putea să facă ceva cu faţe veă-selă, voioasă. Şi cum văzu frumseţea casii de ruje, îndată o ceru să fie a lui. Şi numai cît văzu pre frumoşii lăcuitorii ei, însuşi în sine socoti cum ar putea face cu sila a le lua casa. Deci, ca să facă începutul de-a o stăpîni, zisă el că va să doarmă aici, într-însa. Buna Doamnă de-aşa cinste nici un pic de bucurie n-avea, ci de aceăia mai tare să supăra, că ei strigările, selbatecele umblete a slujitorilor, mai vîrtos sunetele alergărilor ce fac curteănii îi erau urîte şi de dînsa nerăbdate. „Dar unde eşti tu, îşi gîndi ea, fericită linişte careă mă îndestulai ? Iată că te goneăşte o mică părere de noroc, cu a sa puteăre". Ea diete craiului pat bun, ales, iară ea să strînsă cu îngereasca sa familie într-un unghiu a căşii. Craiul se culcă în pat, socotind foarte bine a dormi, fiindcă doarme subt acoperemînt de roze, ci nu-i fu în potinţe de-a dormi. El tot să întorcea şi să tăvălea. îşi deşchisă ochii şi văzu o muieruşeă mică, bătrînă, ca vro doo palme naltă şi iară atîta de lată, şi avea la nas ochelari atîta de mari, cît îi era obrazu ei cel mic şi gras abea din ei i să potea cunoaşte, şi 114 cătră craiul urît să strâmba şi să schimosia, ca o mîţă de mareă mânioasă. Apoi, fiindcă toţi cei răi îs fricoşi, şi el nespus să temea, încă spre aceasta că milioane de înpunsuri, ca de neşte ace, prin toate mădulările trupului simţia. întru aşa patimă la trup şi la suflet toată noaptea deşteptat o priveghie şi făcu o larmă urîtă. El suduia 131 şi urît ocăra, aşa / / ca călăreţu cel mai rău, macar că pe atuncea sudalmele la crai încă nu erau în mod. — Dormi dară, dormi craiule, strigă găinuşu, sau încailea lasă o ţiră pră alţi oameni să doarmă ! Dacă e crăiască mărire aşa plină de neodihnă, aşa cu mii de părţi aşi fi mai bucuros aşagăinuş decît craiu a fi ! Apoi încă să mai temea pătimaşu crai şi mai tare. Deci porunci găinuşu a-1 prinde şi să-l omoară. Ahăla şădea sus într-un f ilgean { : şol) de porţelan şi cind veniră slujitorii, el zburînd lovi pre craiul cu aripile peste obraz. La toate acestea încă sta bătrîna mţueroae una, într-una dinăinte-i şi ceăie mai schimosite strâmbături îi făcea. încă şi înpunsăturile de ace nu i se mai contenea. Craiul, de minie aprins, „ah, zisă el, acesta-i un lucru drăcesc al fărmă-cătoarei ce-i zic Buna Doamnă ! Aceăia să moară şi tot neamu ei cu ea !“. EI se sculă din pat, că nu-i fu cu putinţă de-a mai zăcea. Cum să făcu zioa, porunci armaşilor săi ca să prinsă toată nevinovata familie şi pre toţi în temniţi, areste întunecoasă să-i arunce. El porunci să-i aducă înaintezi, ca să se veselească şi să se îndestu-leăze, văzîndu-i intr-aşa frică. îngereştile lor feăţe frumoasă, care în lacrimi înotau, de dînsul nici cît nu se atinseără ; el avea mai mult o urîtă bucurie ele a lor chinuri. Prinţului i se cruntasă inima, văzînrîu-şi pre iubita sa Mirtis intr-aşa patimă. Adevăratul îndrăgit la aşa fal de întâmplări el mai mult pate decît însăşi pătimitoarea persoană. Armaşii luară pre nevinovaţii tineri şi pre iubita lor, hrănitoa-rea mamă, cum prind hulii pre golîmbi, şi vrea să-i ducă, Fain-fain, ce n-avea arme, nici, cu bună seamă, cu puterea sa înpotrivă s-ar fi pus, apucând baeru grumazului său îl scutură şi zisă : „Sîmbur de mandelă, sîmbur de mandelă, migdală ! Eu poftesc ca noi toţi din puterea acestuia crai să scăpăm1K. „Şi ca noi zise Lireta, la al lui mai marele neprietin să meărgem, tu, mândruţe cireşuţe —„Şi tu, dragă măciaşă, zisă încă Mirtis, ca cu noi şi pre prinţul să-l putem lua“. Şi îndată, cît poftiră, aşa să şi aşezară ei patru, cu prinţu, cu găinuşu şi cu caprioraşu într-un carît frumos, care prin aer aşa reăpede să duseră, cît lor craiul şi casa de roje în câteva clipe de ochi din vedeăre le pieriră. Mirtis, după ce-şi făcu pofta sa, iar să căi, că ţvăzu că ea un lucru negîndit au jucat şi în toată călătoria prin aer ochii ei tot în jos aplecaţi i-au ţinut, aşa tare să ruşina ea de fapta ei. Buna Doamnă cu un mod aspru îi zise ei : — Fiica mea, tu foarte rău ai făcut, căci despărţişi fecioru de tată-său. Macar fie tată-său om greău asupreălnic, tot el de plecăciune îndărăt să nu fie tras. 115 — Prea iubită mamă, zise prinţul, acesta nu e semn aşa de rău, fiindcă mi voia să fiu eu la voi. Eu pre tată-meu cu adevărat îl cinstesc, ci de nu m-ar fi oprit buneţele şi mîngîerile mîni-mea, încă mai demult de la dînsul m-aşi fi depărtat. Curînd după aceăia, ajunsâră ei la un palast frumos şi cobo-f.3lv rîndu-să jos, iată doamna Dudu înain / / te le eşi. Şi era persoana cea mai aleasă din lume, tineră, voioase, veăselă, deşchisă, careă pre dînşii cum mai bine îi primi şi le spuse precum că-i ea aceăia carii a ei, pentru bunătăţile ei, au de a-i mulţămi şi încă că cireşea, măciaşa şi bobu mandalii ea lor trei le-au dăruit; încă că acuma aceăle preţioase petri scumpe nici o minune mai mult nu vor face, fiindcă-?; ei acuma la dînsa. După aceăia zisă ea prinţului că de multe ori au auzit că tată-său cu el aspru peste măsură păşaşle şi ea vrea prinţului mai nainte a-i spune că el de ceăle ce s-or întîmpla cu dînsul ei să nu-i bage vină, că el îi caută a mărturisi că ea lui cîteva reale îi va face, apoi aceălea vor fi tot ce are el de la dînsa a păţi, a să mai teăme. Apoi îi făcu încrezuţi cum că ei toţi de la dînsa norocoşi vor fi. Ea le deăte lor oi de-a ie paşte, boate păstoreşti frumoase, cu numele si semnul lor, ţoale galante, harcuri şi săgeţi şi mreăje de păscărit, ca în tot chipul să-şi facă petrecanie. Şi încă în seara aceăia schimbă prinţul boata sa cu a Mirtisii. Mîne zi de dimineaţe îi duse doamna Dudu în ceăle mai frumoase părţi şi le arătă ceăle mai bune păşuni, încă şi un fnimos revier, loc pentru vînat. „Voi puteţi, le zise, pînă la acest ţermur a meărge, însă păziţi-vă despre ceăialaltă margine şi de ceăia parte — încătro arătă ea cu mîna — faceţi-vă voe bună, desfătaţi-vă, în-destulaţi-vă voi cu vînatul, dară nu meărgeţi preste stăjărfe, colo în mijlocul pădurii, ce are un arbor cu rădăcinile de fier, şi aşa e el foarte bine cunoscut. Iară de vă veţi duce mai departe încolo, aşa nenorociri vă vor ajunge, din care eu pre voi nu vă ştiu a vă acoperi şi unde iară eu pre voi poate fi că nu destul din vreăme tot doară vă voi putea scoate, fiindcă noi zînele avem mai multe de a face. Tinereii păcurăraşi îi făgăduiră cum că înşii după data lor rîn-duială aceăia aşa cît mai bine o vor păzi, Şi aşa ei, toţi patru, îşi mîna turmele sale la păşuni. Doamna Dudu rămasă la Buna Doamnă şi băgă seamă că-i aceăia în sine neodihnită. — Dar ce ţi, mult iubită prietină, îi zise ea, căci eşti aşa tristă şi mîhnită ? — Aceăia eu nu o pociu ascunde, cinstită zînă, îi deăte răspuns, că mie nu me-ar fi voia pre aceşti oameni tineri a-i lăsa din-preună a fi, că de mult am băgat seamă că Fain-fain cu Lireta, unul cu altul foarte să plac. Şi acuma aşijderea văd că prinţul şi Mirtis întră sine iar plăcute seămne arată. Deci, mi frică ca nu cumva tine-reţele lor mai tare după inimă decît după minte să le urmeă/.e-Doamna Dudu îi răspunse spre aceăia ; 116 — Domnia ta ai crescut, ai învăţat aeeăste fetiţe aşa de bine, cît n-ai nimica de-a te teăme. Eu stau bună pentru mintea lor ; şi ţpreste aceăia, încă şi mai mult te voi uşura şi odihni dacă-ţi voi descoperi întîmplarea cu aeeăste tinere persoane. Apoi povesti ea cătră Buna Doamnă precum că Fain-fain iaste fecior a răului craiu şi au / / fost frate al prinţului. Iară Mirtis şi Lirete sînt surori bune şi fiete a craiului celui ce l-au omorît acesta crai. Şi au fost acela frate cu femeia acestuia. Mai departe, cum că răul craiu prin multe, nenumărate nedreptăţi, asupriri şi siluiri pre tron s-au pus şi că el pre aeeăste doă prinţeăse au vrut să dea să le omoară şi în ciuda crăesii. Iară ea, crăiasa, în urmă căută să ia pre zîna întru ajutor iu, care au răspuns crăesii că ea pre aceşti pruncuţi vrea şi-i poate scăpa, însă numai într-aşa chip, ca să-i deă ea şi pre pruncul ei cel mai mare cu jale. Ci iară tot cu bună încredinţare cum că ea pre dînsul odată, într-o fericită, bună norocire iar îl va vedea. Cu această făgăduinţă, careă fu crăesii întîi făr de voe, pre toţi trei i-au dus şi pre dînşii Bunei Doamne i-au închinat, fiindcă ea pre altă persoană mai cinstită decît pre dînsa cătră aceasta n-au ştiut. Apoi zîna o rugă pre dînsa să nu se teamă, să se mîngîe şi să nu se turbure cu aşa griji şi o încredinţa pre ea precum că prin înpreunarea acestor crăeşti prunci toată crăiia să va uşura şi o vor îndrepta, încă şi precum că Fain-fain şi Lirete o vor stăpîni. Buna Doamnă, pentru această poveăste în mare minune întră, încă şj cîteva lacrămi vărsă. Doamna Dudu o întrebă de ce plînge. — Ah, zise ea, eu cred cum că ei în viitoarea lor mărire, ei nevinovăţiia lor o vor piiarde şi cum că înaltul lor stand vertuţi abşîd va da. — Nu te teăme domnia ta de vrun aşa mare nenoroc, iubita mea priatină, îi diede ei zîna In răspuns, că domnia ta lor foarte minunate legi le-ai dat. Şi este cu putinţă deodată şi crai şi om de cinste a fi, Eu adeăseori, cînd îmi va fi în putinţă, voiu fi la domnia ta şi fi încrezută că pre domnia ta de tot te voiu mîngîia. Buna doamnă se lăsă pre sine în făgăduinţele ei şi în scurtă vreăme ajunsă ea într-o întreagă mîngîiare. Şi tinerii oameni îndestulaţi cum să cade trăia, cît îşi pohteau ca pururea tot aşa să poată trăi, într-a lor veselie, în tăceăreă, cu linişte. încă aveau şi ale sale îndestulări, că erau în toate zilele deănpreună, ci unul altuia nu pizmuia, zilele lor ca minutele le trăeea. Răul craiu odată înţăleăsă cum că ar fi ei la doamna Dudu, ci poterea lui de a-i răpi de la dînsa îi era slabă, fiindcă ştiia el a ei polemica măestrie în fermăcătorie şi bine ştiia că el pre dînşii niciodată cu puterea, decît poate fi numai cu vreo înşălăciune a-i căpăta. Fiindcă nu i-au fost cu potinţă în casa de ruje a lăcui, căci lui doamna Dudu într-însa multe, urîte spaime îi juca. Pentru aceăia, el mîniia şi urgia şi-o îndoi asupra ei ; aşa asupra Bunei Doamne, pan într-atîta, cît încă şi pre fiiul său îl urî. El îşi cercă toate gîndurile de înşălăciimi, cum ar potea face încailea pre unii 117 sau pre alţii să-i capete la mînă, supt sine* Careă, în cîtă vreăme fură ei în hotar, pre pămîntul zînei, el lor nimica nu le putu face* într-o zi făr de noroc — (; cum să zice, fiind netrecătoare întîm-f.32v plări) — erau acei tineri păcurari şi păcru / / răriţele pe aproape de co-paciu, stejăriu cu fieru. Lireta văzu ca la vro 20 de paşi de acel arbor, gorun, încolo, o pasăre cu nişte pene preste fire frumoasă. Ea o săgetă, negîndindu-şi ce face, şi fiindcă căzu jos moartă, ea alergă să o ridice. Insă, săraca Lireta, deodată într-acea clipă fu prinse şi nu-i fu în putinţe mai mult îndărăt de-a să întoarce. Ea îşi cunoscu greşala, însă prea tîrziu ; tot încă ce mai putu face era că cu vaitece întinsă mînile cătră frăţiorii săi. Mirtis cu amar plîngea, iar Fain-fain la ea alergă. — Eu voiu ei să-i ajut sau cu ea să pier, strigă el, şi la ea ca zburînd alergă. Mirtis iar vrea la ei, însă prinţul îndărăt o opri. — Mai bine, zisă el, să alergăm noi la doamna Dudu, că mai bine nu le putem noi lor a le ajuta. însă îndată, cît îi zisă, iată ajunsără oamenii craiului, carii pre ceia îi dusără. Numai atîta regaz avură, cît strigară unii altora : fiţi cu sănătate ! Răul crai prin iagării săi rînduisă ca acea pasere pestriţe să o pună acolo, ca se momească cătră aceăia pre mîndrii, frumosăii tineri şi în cursă sâ-i bage. Care măistorească înşălăciune o căpătă. Pre Lireta cu pre Fain-fain înaintea lui îi adusără şi după ce pusă pre ei sudalme, ocări şi bajocuri, porunci în arestul cel întunecat a-i băga ; atuncea ei nu puţin să căia. Şi preţioasele lor de la grumazi nici cîtă puteăre mai mult nu avea. Căprioru şi găinuşu veniră la ei a-i vedea, ci cea dintîi, fiindcă nu putea să între la ei, vărsă cîteva lacrămi. Craiul porunci să-l prinză şi să-l omoară, ci el cu săriturile scăpă şi veni la Mirtis. Iară găinuşu fu mai norocos, fiindcă el în toate zilele venea prin opritorile de fier la dînşii. Şi norocii că nu dădeăse în gînd răului crai ca pre ei despărţiţi în doo areste a-i arunca. Pentru îndrăgiţi, fie ei cît poate fi de supăraţi, dacă sînt înpreună, la un loc, tot puteau 2ice că au noroc. într-aceasta, petreceau ei întră sine înşii în linişte, cum să cade, ca frate cu sora. Găinuşu în toate zilele zbura încolo şi încoacea şi ducea veăste ia zîna Dudu, la Buna Doamnă şi la Mirtis de la mişeii arestanţi. Mirtis nu s-ar mai fi odihnit de n-ar fi fost prinţu o ţiră să o mîngîie. Ea scrisă celora prin mijlocirea găinuşului şi-i anină la gît o sticluţe cu cerneală, cîteva petece de hârtie şi vro doo condeăe în bot, ca şi aceăia iarăşi să le scrie. Găinuşu toate întregi, cum să cade le-au dus. Ei avură despre aceasta o bucurie negrăită. Cărticica într-acest următorul chip era : Mirtis şi cu prinţul, £33 Liretii şi lui Fain-fain // Crcădeţi că din suflet vă iubim, frăţeăşte, însă şi dorul cu focul într-una ne creăşte, Căci sîntcm în mare jale, despărţiţi de voit 118 De cînd vă răpiră vrăjmaşii de la noi. Noi sintem într-una supăraţi spre moarte Şi nu ne mai tigneşte, macar că avem de toate, însă ne mîngîe, într-a voastre nevoi, Doamna Dudu, careâ ne înbucură despre voi; Ea nădejde de întîlnire ne făgăduiaşte, Cu scoaterea din patima voastră, pre noi ne veseleăşte, Că în bucurie ne va înpreuna. Această iubită scrisoare făcu mare uşurare celor din prinsoare. Spre careă ei în următoriul chip răspunsără : Lireta cu Fain-fain, Mirtisii şi Prinţului, Si r?soarea iubitelor voastre degeţeăle, Macar că nu ne scoase dintr-a noastre patimi gr cale, însă tot că dorul vostru ceva ne-au mai alinat Şi cu nădejdea mult ne-au înbucurat. Ceriul din aceăste patimi să ne scoată pre noi Şi iară vrodată să ne mai inpreune cu voi, Ca el, după ruga noastră, iară ne va aduna înpreuiiă, Ca toţi să-i cintăm şi să mai fim cu voie bună. Noi aicea supt aspra privegheăre stăm, Iară pre dînsul necurmat tot îl rugăm, Macar că ?ioi răbdăm pentru a noastră lăcomie, însă voi nu vă supăraţi, ci să petreceţi cu r>eselie. Fai 11-fain o legă la gîtu găinuşului şi îndată să duse, Tînăra Mir-tis şi cu prinţul de aceasta foarte se mîngîiară, iară Buna Doamnă nici cum nu vrea să se păcîuiască, fiindcă iubiţii, de ea crescuţii tineri într^aşa mare primejdie să afla. — O, cum să schimbă norocirea mea, zise ea cătră zînă. Eu tră-esc în lume, cum văd, numai cît totdeăuna de nov nenorocoasă să fiu. Eu socoteam cum că me-am ales un stand în carele să mă odihnesc, însă, ah, cum m-am însălat! — Hei, zisă zîna, au nu ştii domnia ta că în lume nu e nici un stand care s-ar socoti că ar avea o nesupărată fericită norocire ! — Aşa e, adevărat, diete Buna Doamnă răspuns. Şi de nu are cineva acea bună norocire însuşi, în sine, aceăia rar într-altă parte o poate afla. Insă, iubită zînă, ia mai vezi cum ştii, mai cearcă ceva, cumva, despre întîmplarea pruncilor mei, că eu pentru patima lor, în aşa greă jale, mai mult a răbda şi a trăi nu pot. Zîna : — Toată întîmplarea nenorocului lor de-acolo li se trage, că ei la porunca mea n-au ştiut mai bine a se ţinea. însă iară tot voiu căută vro mijlocire de a le ajuta, voiu socoti şi // am nădeăjde că cu bună seamă le voiu ajuta. Zîna îndată să duse cu Buna Doamnă în biblioteca sa, acolo ceti ea mai do toată noaptea în cărţile ei. Apoi luo o carte mare, cu table de aur legată, careă ea multă vreăme nu o luasă în mină şi căută şi 119 într-aceăia, fiindcă într-altele puţină mîngîiare aflase. într-aceasta ceti ea cu mare întristare şi turburare. Dimineaţa, cînd vrea mai do să se facă zioa, văzu Buna Doamnă că varsă nişte lacrămi pră carte şi o în* trăbă ce închîpuesc acelea. — Eu mă năcăjăsc, zise eat pentru nepromutata, neschimbarea întîmplării a acestor prunci, careă eu acuma o cunoscui şi de aceăia eu mă spăimîntai şi nu îndrăznesc dumitale a-ţi descoperi. — Au sînt morţi, întrebă Buna Doamnă. — Ba nu, răspunse zîna, însă nu e de a-i mîntui, pînă nu ne vom duce una din noi doo acolo şi pre sine spre izbînda mîniei craiului a ne jertvui. Eu adeverezu, ce să atinge de mine, precum că eu nu sînt în spiţele prieteniei tocma aşa sus pentru aceşti prunci, încă nici aşa corajie nu am pre mine pentru dînşii a mă jărtvi. Şi mi se pare că foarte cu greu ar afla cineva de a se băga într-aceăia. — Iartă, bună zînă, zise Buna Doamnă, negîndindu-şi mult, eu mă voiu duce la răul craiu şi, bucuroasă, cea mai din urmă picătură a sîngelui pentru aceşti copii voiu vărsa-o. Zîna se minună de a ei corajie, cu aşa bunătate ; ea i se făgădui cum că după putinţe va căuta a-i ajuta, însă iară tot încă îi spuse cum că i se pare că nu-i va putea ajuta. Buna Doamnă îşi luo ertă-ciune de la zînă, însă nici Mirtisii, nice prinţului de ducerea ei nimica nu le arătă, ca să nu-i mai supere, şi în cale-şi plecă. Găinuşu tot pingă ea zbura şi după ce sosiră la stăjăriu de fier, el cu ticu botului culeăse o ţiră de muşchiu ce atîrna pre arbur în jos şi-l deăte Bunei Doamne şi-i zise : „Cînd vei vedea că eşti în cea mai mare, din urmă primejdie de-a cădea, atuncea aruncă acest muşchiu la picioarele craiului. Buna Doamnă ţinu minte aceăste cuvinte şi nu trăcusă departe din stăjăriu încolo şi fu de spionii craiului, pre cari încă tot la acel loc îi avea, prinse. Ea fu adusă înaintea lui. — Iată odată tot te căpătai, zisă el, tu muere blestemată, eu voi să-ţi dau ţie ceăle mai mari munci ! — Eu cu alt gînd nici n-am venit aicea, ea îi răspunsă. Tu-ţi poţi toate realele tale vrăjmăşii asupra mea a ţi le vărsa, numai să-mi cruţi săracii pruncuţi, ca-s tineri şi cu nimica nu te-au supărat. Viaţa mea o ai tu în puteărea ta, ia-o pentru a lor. Toţi cel ce auziră aceasta, cu jale le păru rău de ea, fiindcă cu aşa mare corajie să arătă, numai însuşi craiul nici cîtă milă nu avu f-34 în sine. Crăiasa ce era aci, făţiş multe lacrămi vărsă, // cu careă craiul în aşa mînie să aprinsă, cit vru pre dînsa a o înpunge de nu-1 opriri curtenii despre aceăia. Ea în ţipete văitîndu-să, cu fuga scăpă. Craiul, ca barbar, deăte pre Buna Doamnă să o închidă şi ei bune bucate şi băutură a-i da pentru ca să-i poată o mai grea şi fricoase moarte a-i da. Apoi o groapă mare, ce era mîrviloasă, apătbase, puse de o împlură cu şărpi, năpîrche şi şopîrle, în careă vrea el pre dînsa a o arunca, ca el la a ei aşa de groaznică moarte să-şi facă voe bună. Slugile acestui rău crai şi far de voe îl asculta; şi după ce făcură aceste înfricoşate rînduiale, apoi să duse tiranul la acea fricoasă 120 groapă. Ea să rugă ca să nu-i lege mînile, că ea aşa, voioasă, meărge la moarte. Fiind acum că să scurtasă şi nu era de-a pierde vremea, aşa păşi ea cătră craiul aproape şi-i aruncă muşchiul la picioare. El sta tocma pre marginea acelui gropan, căutînd la năpîrci, vipere şi la şârpi. Deodată îi alunecară picioarele şi căzu înlontru. El numai cîteva minute să apără, apoi aceăle groaznice fieri îl omorîră. Acu Buna Doamnă veni, neştiind cum, de iară să întîlni cu că-prioraşu şi cu găinuşu în casa de roze. Pan ce să întîmplară acelea, mişeii oameni tineri in arestă, ele mareă frică, erau ca şi morţi şi alta nimica, decît a lor curată dragoste ce o aveau întră sine, încă în viiaţe îi ţinea, dar şi ei cuvinte jalnice grăia. Şi uşa de fer a temniţii să deschise : aşa veniră ai lor mai iubiţi prietini, prinţul, doamna Dudu şi Mirtis, şi să luară pre după cap şi toţi înpreună deodată vorbea şi cei din arestă acum înţăleăsără că ar fi craiul mort. — Mîndrul meu Fain-fain, zise zîna, încă minunea cea mai mare este că el ţi-au fost tată, cum au fost şi al prinţului, însă au fost rău tată, tiran, carele şi pre crăiasa de vro sută de ori au vrut să o omoară. Acuma noi îndată curînd la dînsa să ne ducem. Cai^eă făcură, fiindcă crăiasa mare omenie şi bunătăţi avea, ci era turburată despre fricoasa moarte a bărbatu-său. Şi precum Fain-fain, aşa şi prinţul aşij-derea sloboziră lacrămi a curge. Tatăl rămîne totdeauna tată ! Datoria fiiască niciodată de tot nu înceată, fie el cît o fi de rău. Fain-fain, ca cel mai bătrîn prinţ, să făcu crai şi Mirtis şi Lirete fură ca prînţeăse cunoscute. După aceăia, călătoriră ei toţi la Buna Doamnă, în casa rujelor ; careă, cînd veniră ei, de bucurie mai do moartă era. Carii îi spusără că înşii pentru viiaţa lor ei uniia au de a-i tmilţămi şi, careă-i cea mai mare, că şi pentru toată fericirea norocirii lor, fiindcă acuma cu bună scamă norociţi să socoteau. însurăciunile a acestor doo înplăcute părechi cu mari frumseăţe f.34v să făcură. După ce trecură // şi se înpliniră aceăleă sărbători şi tră-cuse, să rugă Buna Doamnă ca înşii întru a ei-şi case de ruje să poftească a veni, ci ei, can şi far de voia lor să învoiră, căci de-a sc lepăda iară nu puteau. Apoi şi văduvită crăiasă însăşi cu ei acolo să dusără, ca zi Iile vieţii sale la dînsa sa şi le petreacă. Şi precum căpriorii, aşa şi găinuşul, la ei rămasără, că pre marea lume li se supărase şi de nov începură în această singurită linişte foarte bine norociţi a fi. Doamna Dudu, precum şi cea tinerică crăiască păreăche, prinţul şi femea sa hărbăteăşte îi cerceta. Şi aşa petrecură ei toţi pană în ani tîrzii intr-o mare, deplinită îndestulare. Fericit e carele cu insaşi a sa viiaţe, Cu alese, bune pilde şi pre a Iţii îi invaţe, Atuncea să bivuesc toate lu?nile ce sînt, Dacă ne plac faptele bune pre pămînt. Mintea să cade la toate nainte sa privească Şi ceăle de lipse spre ţinerea noastră să-şi agonisească. 121 CAPUL xn PRINŢUL CURIOĂZII. ISTORIE CU ZÎMA FERMĂCĂTOAREA în vremile oînd erau 2Înele încă în mare cinste, domnia în Ţe-lusiia o mare prinţese, pre careă, pentru ale ei mari, slobode dăruiri subpuşilor, Prodiga o numia. Ea era foarte frumoasă, in ceăle mai bune ale ei tinereăţe, învăţată vestită şi avea mari averi. Toţi prinţi -pii din vecinătatea ei erau bucuroşi, poftind femeăe a o căpăta, careă curtea sa foarte galant în toată Azia o făcuse. însă cea mai frumoasă podoabă în curtea ei era prinţeza Modesta, Prodiga cu drag o înbia şi totdeauna la sine o avea ; ea n-avea odihnă nici cu ceva alta nu se îndestula, pană nu înpărţea cu ea, aşa cît toţi cei ce iubia pre stăpi-nitoarea prinţese căuta prietenie cu Modesta a face. Iele rînduiau mai în toate zilile galante veselii a fi, la care Prodiga totdeăuna să făcea ca cînd nu i-ar păsa. Odată, cînd prinţul Ambiţiosus un turnir, o priveălişte, luptă făcusă, aşa şezînd toate damele în curtea mare a cetăţii, în foi soare, înfrumseţate, prinţii şi cavaleârii, precum pe a lor vestminte, pre arme, aşa şi pre caii săi, aur, argint, mărgăritare şi diamante chel-tuisă, însă numai cît frînsără nişte suliţe şi deodată să auzi întră norod o mare strigare, spaimă, şi fiecarele îşi căutau apărătorile, ca să vază ce va să fie. Şi acum să arătă un viteazu, ce era o persoană alease. Armele lui erau aur, ceva puţin ce să mai vedea din înbrăcă-mîntul armelor lui era vînăt şi cu mărgăritare cusut. Coiful lui era iar de aur şi // întră peănele lui ceăle albe să văzu chipul prinţesii Modestii. Tot acel chip erea şi pre pavăza lui şi ereau cu mari diamante legate. Calul acestui mîndru heroi era alb ca neaoa. Şi precum prinţesa, aşa curtianii toţi bucuros pohtîa a şti cine va să fie acel străin. Modesta mult să minuna de unde i-au venit chipul ei pre armele lui. Prodiga porunci ofiţirului de la turnieri ca să-l întrăbe cum îl ehiamă şi ce pohteăşte. El deăte răspuns că-i el prinţul Curiăzii şi se roagă ca firştoaia să-l sloboadă şi el frumseţea prinţesii Modestii dîntră toţi cavalierii să o capete. Judele turnărilor arătă de aceasta firş-toaii şi aceăia cerere a prinţului o înbună. Turnieru (: întreăcerea) iară să începu şi îndată după ce să deăte obicinuitul semn, toţi prinţii şi cavalierii aci îşi arătară corajia şi maistoria. Şi fiindcă prinţul Ambiţiosus pre toţi alţii îi biruisă, aşadar vru el acuma cu cel de nov venit, frumos fecior, un pas să ceărce. Toţi să irtira de statul lui cel voinicesc si cum sta cînd întră în opritoare şi toţi să socoteau că acesta pre biruitoriul tuturora cavalierilor va să-l învingă ; careă a lor pă-reăre să şi întîmplă. La întîia alergătură nu fu nimica ; iară după ce-şi deăteră a do-oară, deăte prinţul Curiăzii potrivnicu-său o lovitură aşa de tare cu suliţa pre supt coif, cît el cîţiva paşi departe în ţărînă căzu. Mai marii grajdîului său în sus îl rădicară şi foarte ruşinat din opri» 4 toare îl scoasără. Prinţul Curiăzii încă mult rămasă, la marginea alergătoarei stînd, şi aştepta au doară că încă vrun sumeţî s-ar mai arăta, ci nici unul nu să mai ivî. Apoi aşa veniră judii turnierilor şi-l dusără pre dînsul ca pre un biruitoriu înaintea stăpînitoarei prinţese, cârcă lui, pentru preţul biruinţei, o brăţare, pumn aşa la mină, de diamante ii diete şi el cu afundă aplecăciune o luo. Apoi să întoarsă el cătră Modesta şi zisă : „Fiindcă prealuminata souferană me-au înbunat, m-au slobozit ca pro prinţesa frumseăţei să o aib, aşijderea iarăşi cu milă îmi va îngădui ca eu preţul biruinţei meăle domneaei a i-1 da“. Modesta roşi şi căută la firştoaia, ca cînd vrea să o întrăbe : cum, ce să facă despre aceăia ? Careă înţelegîndu-o, îi zise să priimească ; ea făcu, însă Intr-un chip can far de voc. Toată curtea să duse în cetăţăl şi alt nimica nu să vorbea decît tot de frumoasa persoană a prinţului, de corajia lui şi de rînclul lui cel galant şi cu carele el darul ei îl diete. Tuturor învinşilor prinţi le părea bine că ei asupra lui Ambiţiosu îşi izbîndiră şi mai vîrtos pentru aceăia că nici unul din rivalele sale n-au făcut, şi nu mai înceta de a-1 lăuda, pan ce el, cu aşa faţă mîndră întră în sală şi ei toţi f.35v adeveriră că el în toate ce face, altul lui asemenea n-are. // Prinţesa cea domnitoare îl luo de mînă, îl dusă Ia Modesta şi-i zise r — Eu te rog, prinţese, primeăşte pre acest cavalier. Eu îl ţin că-i el unul vreădnic de.a-ţi sluji domniea-tale. Prinţul răspunsă numai cu o adîncă aplecăciune ; după aceăia să pusă cu un genunche naintea Modestii şi zise : — Frumoase prinţeze, au doar vreai aşa reă să fii, a nu face aceăia ce mai luminata firştoaie cu aşa mare milă pentru mine te-au rugat. Dă-mi slobozenie ca să pot şi să îndrăznesc cavaler domnii tale a mă numi. Modesta îi răspunse, însă necăutîndu-i : — Prinţesa poate cu mine neoprit să poruncească şi eu domniaei în toate voile la un cuvînt o ascult După aceasta îi eleate lui mîna şi-l sculă în sus. Ceălelalte ceasuri a zi Iii să vorbeau pentru cei ce în turnier bine sau rău s-au ţinut. După ce să dusă firştoaia în soba ei de dormit, zisă ea că i voia în zioa ce vine, următoare, un hurc de vînat a rîndui, la care toţi să învoiră şi făgăduiră. Dimineaţa, în vărsatul zorilor, tot fu rînduit, grijit. Modesta fu prin trîmbiţarea cornului pădurii deşteptată. Ea porunci curteăneior sale femei să-î aducă ei cutarea ţoală pentru hurc, care atunci, de curind, îşi făcusă, însă acea ţoală nu să află, ci în locul aceia aci era pusă alta, de samet (:urşinic), în faţa focului, cu bumbi de diamant. laie să spăimîntară de aceasta şi înştiinţară prinţeăselor. Aceălea mult să minuna, cînd văzu ea această frumoasă ţoală de vînat şi nu şti ia oare înbrăca-va-o au nu. Ci sosind vreămea de-a pleca la vînat, aşa să înbrăcă, în careă aşa îi sta de bine, cît toţi să mira de dînsa. Firştul o lăuda pre ea foarte presto măsură, ci fiindcă Modesta circumstanţiile ce-i spuneau, ca nu le putea comprande, însă mult mai mare îi fu minunea văzînd Modesta în curtea cetăţii, unde vrea să încalece calu, că şi prinţul Curiăzii, ce sta aci, iar aşijderea într-aşa fel de ţoale era înbrăcat, de careă 123 îi veni mirarea. Şi Prodiga zise eătră Modesta : „Aceasta trăbue să fie din fârmăcatorie44* Spre aceasta, ammcloă prinţesele să încălecară pre cai ; cărora prinţul Ambiţios Prodighii şi Curiăz Modestii dedatele slugării făceau. Fiind o zi de tot frumoasă, şi sălbatecele să lăsa, cum să părea, numai decit de-a se vina şi numai atîta, cît ajungea damelor destul spre regreaţie. Ei să îndestulară pre sine negrăit la această vînare şi abea veniră îndărăt după ce înoptă, mult despre feliu ţoalelor de vî-nat a Modestii şi a prinţului vorbind* Prinţesa Prodiga, poftind foarte tare, vrea ceva adevărat de crezut despre acestea a înţăleăge. Deci ea, oprind numai pre cei doi prinţi la sine în sobă, le zise de şezură f.36 pingă dînsa şi apoi zisă cătră // prinţul Curiăzu : — De cînd eşti domnia ta aicea, prinţul meu, eu văzui aşa minunate lucruri de dumneata, cît nu mă pot mai mult opri de a nu te întrâba mai ales cine eşti domnia ta şi cum icoana feăţii Modestii o ai căpătat-o şi cum cea frumoasă ţoală de vînat, ce-i într-un chip cu a dumitale, în a prinţeăsii cămară de ţoale au venit ? Descoperi-mi toate slobod, de care mă rog cu plecăciune. Pzănţul îi diede spre răspuns : — Fiindcă domnia ta îmi porunceşti, mult milostivă prinţese, aşa îţi spun eu domnii tale, că-s eu feciorul craiului din Frighia* După ce au pornit mumă-mea groasă cu mine, primblîndu-să ea odată cu una din feătele curţii sale în veselitoarea pădure, la fundul grădinii cetăţii sale, şi după ce să duseăse mult, îi veni o doamnă cu un stat de majestate întru întîmpinare, i se închină cu dragoste şi-i spusă că va aduce un fecior în lume, pre carele supuşii sei îl vor cinsti şi-l vor iubi, ci el prin îndrăgire foarte nenorocos va să fie, însă el tot voia sa îşi va ajunge-o, fiindcă ea pentru dînsul ceăle mai bune le va face. Ea mai adaose încă, spuind că-i ea crăiasa zînelor din Lichia, şi pieri. La acestea, mumă-mea s-au spăimîntat foarte, cît ea multă vreăme n-au putut îndărăt în eetăţue-şi a veni* La o vreăme după aceasta mă scoasă în lume. Ei adeăseori într-ascuns îi striga strigoaia, zîna, ca ea făgăduinţa ei să o ţină minte. Eu fui cum mai bine crescut şi fiindcă eu o mare poftă aşa toate de-a le şti din mine arătam, aşa îmi pusă numele Curiăzu* Eu îmi petrecu: anii dinţii a vieţii meăle ca şi alţi prunci prinţi* Părinţii mei foarte mîngăios mă iubi au şi aveam poftă de a stăpîni, de a vina fiară selbatece. Odată căutînd eu un ver, porc selbatec, ce făcea mari păgubi, rătăcii prin păduri, aşa cît mai mult nu mă putui desvolbi, înoptai, şi eu pre niminea din oamenii mei mai mult nu-i aflai. Aşa mă socotii acea noapte aci supt un arbor a o petreăce. Şi numai cît descălecasem di pe cal, vrînd a-mi face un patul din muşchiu, cu frunze, străluci ceva înprejuru-mi. Zîna î De a căriia persoană adeăseori auzind cumu-i ea, după spusă, deodată stătu înainte-mi şi-mi zisă : — Prinţ Curiăzi ! Eu vin să-ţi ajut. Vino cu mine şi de nimica nu te teăme ! Ea plecă pre cale întins la o cetăţue, ce au fost departe de noi. Şi eu nu-ţi pociu domnii tale destul a povesti cît fu de minunată. Ceva 124 ce vă pot spune este aceasta, că toate zidurile şi păreţi! erau de aur şi că eu de strălucirea îuvelelor (: scumpă taţi), de care in toate părţile vedeam, mai do vederile îmi lua. Zîna mă băgă într-un ţimer 136v preţios, // unde noi o masă frumoasă aflarăm. Ea după mîncare să dusă şi-mi zise să mă odihnesc, fiindu-mi de lipse. Eu aşa şi făcui si clormii în pace. Dimineaţa mă deşteptă o muzică aşa de frumoasă, cit îmi părea că ar face-o Apolo cu ceăle noo muze. Cînd vrui să mă în brac, era pusă pre masa meă o ţoală foarte frumoasă pentru mine. Eu mă înbrăcai, far de a şti de la cine-i ; şi numai cît mă înbrăca-săm, iată zîna întră în soba meă. Eu vrui a-i da mulţămita meă, însă ea zise, fără de a mă asculta, că ea pre mine de la naşterea mia supt apărarea ei m-au luat şi că eu mă pot lăsa în grija ei, de nu m-oiu face cumva nemulţămitorîu. Insă şi eu aşijderea bine o încrezui, cum că cunoştinţa meă cătră dînsa niciodată nu va înceta. Apoi mă dusă în veselitoarea ei grădină, ale căriia frumseţuri ca şi a caselor erau. Dintră toate ce văzui înlontru, mi să păru că nimica alta mai minunat decît o alee lungă de pomi, pomerance, care arbori-pomi chip, stat de om aveau. Eu nu mă putui opri pre zînă a nu o întreba ce în-chipuesc aceştea. Răspunsu ei fu că ar fi fost aceşti pomi toţi ai ei iubovnici avuţi, ci ea pre dînşii pentru aceăia i-au schimosit, căci ei n-au căutat aşa să o iubească, precum ea pre dînşii şi că inşii pană atuncea într-aşa stare rămîn, pan ce-şi va căpăta ea vrun bărbat aşa de norocos, ca să-l îndrăgească. Mie în sine foarte rău îmi păru de acei nenorociţi, însă nu îndrăznii a mă arăta de a mă cunoaşte zîna, ca să nu o întărit. La capătu aceii grădine veselitoare ajunsărăm la casa grădinii. Aci îmi căută a mă aşeza pre un pat de a odihni. Şi zîna încue uşa după noi amîndoi. — Prinţ Curiăzi, zise ea, acuma ţi vremea gîndu drăgostirei a-1 înceăpe. Eu dumnii tale toate frumoasele de pre pămînt vreau a ţi Ie arăta şi grija domnii tale va fi dintră toate pre cea mai plăcută să ţi-o alegi. Şi îndată să învîrti ea de trei ori cu nuiaoa fermă că tor ii prin sobă înprejur, la care şi zicea nişte cuvinte din carele eu nimica nu înţăleşi. Apoi îndată văzui eu în oglindele cu care erau pă-reţii înfrumuseţaţi persoanele femeeşti ceăle mai frumoasă în lume. Eu te văzui pre domnia ta, prealuminată firştoae, şi măcar că mi sa păru că eşti din toate cea mai frumoasă, însă tot nu putui tăgădui cum că inima meă de prinţesa Modesta, careă după nălţiia ta venea, mai tare mă atinsă. Mări ia ta ştii gîndul inimilor. Zînii aceasta nu-i prea plăcu şi căuta a mă dezbate, ca inima meă ei a o jărtvui, însă acea inimă nu să mai înduplecă, nici să încovee. Apoi şi zînii îi căută aceasta a în voii, ci îmi proroci că eu ei nu-i voiu plăcea, pan nu voiu fi de dînsa urît. Eu mă spăimîntai, mă supărai mai do pan la moarte, f.37 deacă auzii acestea. Zînii îi păru rău de mine // şi-mi făgădui apărarea ei. După aceasta ne dusărăm din saala grădinii şi după ce ve-nirăm iarăşi printră alee, să aplecară toţi pomii cei fermăcaţi pan la pămînt şi sloboziră mulţime de flori şi de poame a cădea, cît să acoperi pămîntuL Noi venirăm într-o saală mare a cetăţuii, unde aflai aceălea arme, care eu în zioa turnirii învingerii le-am avut. însă, o 125 ceriule, ce feliu de bucurie avui eu, cînd îmi deăte ea inie păvaza pre careă fu faţa cereştii meăle prinţeze. Zise ea : „Du-te acolo, încătro dragostea ta te va trage, însă cîte de multe îţi caută în slugăritul Modestii a răbda, a păţi ! Călătoi’eşte, că eu văd bine că pre tine despre aceăia nu te pot opri ! Tu la poarta cetăţii pre toţi oamenii tăi iară îi vei afla, carii pre tine te aşteaptă. Şi fiindcă eu nu pot călători cu tine, aşa ia acest corn ce ţi-1 cinstesc; cînd vi voi să ceri ceva de la mine, atuncea pune-1 la gură şi ceăre ce pofteşti61. Eu mulţămii zînii, cu căderea piciorului, pentru ale ei faceri de bine. Luai acei corn minunat şi mă încălecai pe cal. Oamenii mei avură o nespuse bucurie, deacă iară mă văzură. Eu luai calea mea la Lichiia şi cît puteam de curînd alergam, avînd cea mai mare poftă pre mult iubita mea prinţese curînd a o vedea. „Eu venii cu o zi naintea turnirei la domnia ta, precum însăţi ştii, mareo firştoae, ce mie intr-acea zi mi s-au întîmplat şi mi se cade şi de acelea să-ţi spun. Că atunci, pentru zioa vînătorii, despre ţoale, cum pentru mine, aşa şi a prinţesii Modestii a avea poftind, eu cu mare mirare acelea care le-aţi văzut aşa pre masa mea pusă o găsii şi ea pre a ei. însă ce-mi ajută mie toate, deacă eu inima prinţesii meăle nu o pot căpăta“. ? Aicea încheăe prinţul povestea sa. Prinţesa Prodiga zise spre aceăia ; „Eu bine văzui că cu o puteăre preste natură să făcură ceăle ce domnia ta la curtea mea ai lucrat, macar că zîna domnii tale multe supărări, asupriri grea le ţi-au prorocit, ci eu tot n-aşi creădo că ar fi Modeşti cu putinţă pre domnia ta nenorocit a te veclea66. Prodiga să dusă după aceăia şi deăte unor soli streini audienţie. Din-tr-acest cea';, prinţul Curîăzîi nici cită ocazie nu lăsa a treăce ca Modeşti a sa mare dragoste cu plăeeăre cătră dînsa a nu o arăta să o vază. însă abea acuma simţi adevărul aceii ce-i prorocisă zîna. Ea primea slugârîile lui cu mare omenie, însă inima ei de nimica nu să atingea. Toţi oamenii de curte să mira de aceasta, şi Prodiga, f.37v fiindcă ea / / pre prinţul foarte mult îl preţuia şi adeăse cu prinţesa vorbea despre a ei nebăgări. de seamă. Odată, fiind iele doo într-o veselitoare pădure de stăjări, aproape de eetăţăl, înpreună mult să duseăse în preumblare. Apoi şăzură la marginea unui rîu, ce cura prin acea pădurice, ca să răsufle. Prodiga făcu semn femeilor sale ca să se depărteăze. Apoi zise ea : — Iubita mea Modestă, aicea să mai rămînem şi pră plăcere, pingă acest rîu să ne răcorim şi să ne desfătăm. Ea ascuită, tăcînd mult, precum linul sunet al apei şi cîntecele paserilor. Apoi grăind Prodiga, întîiu îi zise : — Eu cu adevărat nu mă pot mai mult opri pre domniia ta, mult iubita meă prietină, a nu te întreba : apleacă-ţi-se inima vro ţiră a domnii tale cătră supăratul prinţ Curiăzu a-1 cunoaşte ? — înaltă prinţese, zise Modesta spre aceăia, eu ca şi toţi alţi oameni văzu ceăle frumoasă virtuţi ale acelui prinţi. Eu cu mul-ţămireă cunosc că şi slugăreăşte, însă alt mai mult de el nu ^îmţu şi inima meă în nepăsare de el rămîne. Eu de-aşi potea domniei 126 voastre mai multe a spune. Prinţeso, mai zise, de nu me-ar fi a mă teăme să nu rămîn de băjocură, eu socotesc că mi mie foarte înpo-trivă că pre el toţi ca pre cel mai ales îl ţin, fiindcă eu într-aceaste nici cit dezvinovăţia nu-mi opresc, pentru careă eu lui mai mult drept nu-i poci da. — Dar este cu putinţe, răspunsă firştoaia, că domnia ta aşa lei de gînduri poţi avea ? Unde vei afla un prinţi aşa deplinit cumu-i acesta şi care ar fi altul să te iubească mai mult deeît acesta ? — Ou adevărat acesta să chiamă un gind de mirare şi mai do că aşi vrea încă ceva mai mult a zice. Eu cu bună seamă mi-o caut, răspunsă Modesta, şi eu mă vinuesc mult mai mult, prinţeso, ci nu stă în poterea mea într-alt chip eătră dînsul a mă socoti. Deodată în glasuri strigară vro mie de paseri de sus din pomi : „Ticăloase prînţule, pre tine se cade a te văita, fiindcă-i dragostea ta cu nemulţămită plătită ! însă — auzi Modesta — va veni vreămea cînd urîciunea ta ceasta mare cătră prinţul în cea mai mare dragoste cătră dînsul vei schimba-o“ î Amîndoo prinţesele noastre negrăit foarte să mirară de aşa seămne minunate. — Cum, zise Modesta, tocma fierile să-mi urle, zbeăre pentru ceăia ce mie nu-mi pase ? Cade-i-se lui ca mie în toată clipa de nov f.38 dragostea a-mi arăta, careă mi urît a-i da. (/ Aşa e, aşa-i ! Eu acuma încep urîciunea cătră ei a o simţi şi-mi pare cum că eu pre dînsul si dinaintea feăţii meăle îl voiu scoate, de nu-m va da pace. Prodiga să- rîdea pentru aşa mînie a prietinii ei şiri zisă ea să se păzească, că prorociile paserilor, a zmei, vor să se plinească, — Nicidecum, mare prinţesă, zise Modesta, eu nici cît nu mă tem, macar că mi urît, şi cu bună seamă ştiu că eu pre el niciodată nu-1 voiu îndrăgi. Odată strigă un glas din apă : — Modesto, numai tu nu te jura, că tu de rînduiala ta nu vei scăpa! — O, aceasta e prea mult, zise măriaţa prinţeze, haideţi de la aşa loc să fugim, că aicea-s prorocii înfricoşate. Prodiga, pentru omenie, să dusă cu ea şi după ce veniră iară în grădină, aşa aflară iale pre amîndoi prinţii, pre Ambiţiosus şi pre Curiăzu aci, carii căutasă prinţeăsele. Ambiţiosus luo pre Prodiga a mînă ; Curiăz să apropie cu o mai frumoasă, drăgăstoasă cinstire către Modesta, ci aceăia îi arătă lui o posomorită căutătură şi plină mînie îi zisă : — Au iară eşti aicea, de mu mă laşi în pace şi-mi strici odihna ? Ce ţi voia ? Ce cauţi într-acest ceas aicea ? Cum ai intrat înlăun-tru ? Şi de mare iuţime nu putu mai mult a zice. Prinţul îşi Iuj această asprime întîmplată în loc de bună plată şi ca să se îndireăpte cu răspuns îi zisă : — Eu venisem înlontru ca domitale să-ţi spun că eu foarte departe de la ochii domnii tale, pentru domneata viiaţa mia o voiu jărtvi-o, fiindcă domneata aceasta nu vreai a o vedea ! — Taci, îi prorupse ea vorba, du-te aşa departe de-aicea, ca eu cît voiu fi vie cuvînt de numele tău să nu-ţi mai aud. Eu te opresc 127 de a-ţi da moarte, că acea pedeapsă ar fi prea uşoară pentru tine de a-ţi înpăca urîeiunea mea. Ci ţi să cade încă mult făr de noroc a fi, mai cu seamă ţi-am spus, mie niciodată mai mult naintea ochilor a nu-mi eşi, că cu îndrăzneala ta m-ai făcut de mi scîrbă a te vedea. Modesta lasă să vorbească macar fie ce i-i voia, prinţul spre toate nimica nu auzi, fiindcă el de aspra ei mînie şi sentenţie în amu-f.38v ţeală căzuse. Ea aceăste / / cu o simţitoare neplăcere bagă seamă, fiin-du-i frică ca nu cumva femeile ei să înţăleagă ce s-au întâmplat la din sa. însă ceriul, carele cu bună seamă nevinovăţia o apără şi o acopere, iară îl ajută în viaţă şi după ce-şi veni iar în firea sa, să pusă jos cu un genunche înaintea prinţeăsii, căutîndu-i cu ochii lăcrămoşi şi-i zisă : — Eu te ascult, prinţese, şi voesc cea nenorocită viaţă a pe-troace, ca numai a voastră mînie şi iuţime să vă treacă. La aceasta îşi luo el inelul său iar în gură şi pieri intr-o clipă de ochi, fără de a-1 şti ea unde au rămas. Despre careă ea aşa să spăimîntă, cit toată noaptea nu-şi putu închide ochii, neavind odihnă, nici mîngîiare, căci el la dînsa turburat au căutat. Căci standul lui cu gîndul ei nici cît nu să lovea, de a-şi căpăta pohta sa ; îi veni în sufletul ei o neo-dihnă, cît abea îi adusă cîteva ceasuri de odihnă. Prinţul petrecu acea noapte într-o negrăită muncă, căci el pre a sa prinţeze, fără nădejde de a-1 erta, au aprins-o asupră-şi cît el mai do blăstăma pre zînă, careă i-au arătat-o mijlocitoarea pre dînsa într-o clipeală a o vedea şi precum prin aceăia iarăşi aşijderea în veăci a o pierde. Şi pre încet socotind, îi veni în gînd cum că el, după căpătata- încheiare, a nu cuteza el mai mult înaintea ei a să ivi, însă de minuni făcătoriul său inel încă îi da lui nădejde, fiindcă el, fără de a fi văzut, potu la curte a rămînea. Şi după ce-şi puse toate în socoteală, porunci oamenilor săi ca pre dînsul la graniţa de Ţelusia să-l aşteăpte şi el îşi opri la sine numai un ştalmaister, în carele se încredea el. Apoi încă îi veni în gînd că zîna mai nainte i-au spus precum că el de ea nu va fi iubit pană nu va fi mai nainte urît. Pentru aceăia, în bună nădejde era, cum că această întîmpiare începutul norocului poate fi, care cu bună seamă şi fu. Apoi aşa urmă, cea întreagă, fericita norocire a amîndurora persoanelor. CAPUL XIII PERSINETE. ISTORIA CU ZÎNA, ADECĂ STRK3A-FERMĂCĂTOAREA O păreăche de doă tinere persoane, după ce ei multă vreăme s-or iubit, apoi ajunsă bărbat şi femee, şi aşa mare dragoste unul cătră altul aveau, pre toţi alţii intrăcea, cît nima nu ar potea gîndi. Această bună păreăche, cum întră sine înpreună, cu ele toate îndes^ 128 tulările foarte norocoasă, şi cea mai mare era pacea cu îngăduirea unului şi altuia. Şi iată tinăra fămeăe fu încărcată, cărora numai acea poftă încă le lipsea, cît de-a avea un pruncuţi în casa sa, careă poftă a lor era în scurt de-a ş-o căpăta şi cu drag aştepta. £39 Aci, nu departe, în vecinătate lă / / cula o zînă, ce avea o grădină frumoasă, în careă să vedeau foarte frumoşi pomi, verdeţuri şi flori. Pe-atuncea într-aceleă părţi petrozelea ( : pătrînjăiu) era de minune unde să afla. Zîna petrozelea tociria de la India că-pătase, runde la niminea altul nu se afla, decît în grădina zînii. Tinerica fămeăe, căpătînd apetit de a minca petrozelea, încă iar ştiia că cu greu îşi va potea stknpăra acel apetit, fiindcă în grădina zînii nima nu cutează întră. Şi aşa ea de aceăia tînjeaşi să storcea, slăbea, aşa pănă nici bărbatu-său nu o cunoştea şi una, într-una o ruga să-i spună ce să-i facă, de ce aşa seacă, să pierde tînjind şi să urî-ţcăşte. Şi aşa, abea odată, după atîtea rugăciuni a lui, pohta ei lui o descoperi, că i-au venit poftă de-a mînca pătrînjăiu. Bărbatul ei oftă, ştiind că aceăia e un lucru greu, preste măsură, de a-i înplini pofta şi de a-i stîmpăra acel apetit. însă fiindcă unora bine îndrăgiţi, nimica nu li cu neputinţă, el zioa, noaptea înprejura zi du grădinii zînei, ca doară ar afla cumva vrun prilazu sau gaură de-a întră. însă zidurile erau fricos nalte, cît nici gînd de aceăia nu era a se potea. Apoi, într-o seară, văzu că-i o uşă a grădinii deschisă ; el înlăuntru să vîrî şi îndată un mănunchiu de pătrunjeiu luo şi tot în fugă alergînd iubitei sale femei leac îi duse, care ea cu mare poftă îl mînca. Apoi iară, după cîteva zile, şi mai tare poftă de petrozelea îi veni. Bietul bărbat iară plecă pingă grădina zînii, înprejur a acera, ci nicidecum loc nu afla. în urmă, iată iarăşi deodată aflînd o uşă deşchisă, în ea întră, ci îndată aşa să spăimîntă cînd văzu zîna stîndu-i dinainte-î. Ea îl cutrămură ocărîndu-1, măsurându-1, cum au îndrăznit el într-acel loc a întră, în carele niminea altul nu poate veni. Bunul om în picior îngenunchind, o rugă sâ-1 iarte, spuindu-i chiar că femeia lui, ce~i greoae, au pohtit petrojăi a mînca şi ea pre el l-ar potea erta. — Bine, zise zîna, eu voi slobozi ei atîta pătrunjăi a-i duce cît îi va fi pofta ei, însă şi ea pruncul ce-1 va naşte mie să mi-J cinstească. Omul să can socoti şi zînii îi făgădui. După aceăia, luo el pătrunjăi cît vru a-i duce-i. Şi sosind vreămea naşterii acei femei, iată şi zîna la dînsa sosi. Ea născu o fiată în lume, pe careă zîna o numi Persineta. Zîna o fâşie în scutece de aur şi-i stropi faţa ei cu ape de mult preţ, ce avea ea într-un vas de cristal la sine ; prin careă făcu de fu ea fata cea mai l39v frumoasă din lume. Apoi, după aceăia, zîna au luat pre fj mitutica Persinete la sine şi cu mari griji şi învăţături o crescu şi încă neajun-gînd la 12 ani să făcu fata o minune a frumseăţelor. Şi fiindcă ştia zîna că pre această fată multe reale vor să o ajungă şi-şi gîndea cum ar potea să o scape şi să o ferească, apere. Intr-acel gînd, făcu ea cu fermăcătoriile ei ceăle ascunsă, în mijlocul unei păduri un turn tot de argint, nalt, care turn fărmecat nici o uşă nu avea, ce numai sus 129 o fereastă. Intr-acel turn, înlăuntru, erau mari, frumoasă ţimere, care erau aşa de luminat vederoase, ca cînd strălucea soarele într-în-săle, căci păreţii ţimerelor erau tot cu petri scumpe, nestâmate, fcZar-funkel numite, lucraţi. Toate cum să cuvine erau de a-şi îndestula petrecerea şi de toate ce-s în lume rare şi preţioase aci să afla o mulţime adunate* Persinete, numai cit îşi deşchidea răstavniţa şi lăduţa, pe loc afla ţoale, iuvele, clainode, adecă aur, petri scumpe, preţioase, toate ce poftea, pe voe-şi avea, şi toate după ceăle mai nove mode, aşa cît nici o crăiasă din Azia nu potea mai scump mai multe decît dînsa iuvele preţioase a avea, căci de toate preş te măsură multe avea şi numai ce soţie a avea îi lipsia; careă în tot chipul era lipse. Şi tocma aceăia pre toate avutele preţioase le întrecea. Acuma, de a nu înşira cu aducerea aminte că ea în toate zilele mîncările ceăle mai aleăse le avea şi măcar că ca pre nimenea altul decît pre zîna a vedea nu avea, tot nu-i erea vreămea lungă, fiindcă ea cetea cărţi, ea zogrăvia, ea ci te va feăluri de instrumente jucătoare zicea, ea cînta. în scurt, ea cu de toate îndestulată să desfăta, aşa ca 0 fată învăţată la toate ce-i trebuia a şti şi a să deda. Ei îi diete ţi-merul de dormit cel mai sus, în turn, care ţimer avea zisa fereastră. Şi cînd venea zîna a cerceta pre Persineta prin acea fereastă la dînssi venea şi iară prin ea să ducea. Aci, din această fereastă avea ea cea mai frumoasă vedeăre, privire afară, din lume aleasă : într-o parte 1 se vedea marea, într-alta pădurea, în careă era cetatea. Persineta avea un glas de minune frumos şi-i era drag a cînta şi cu de-acelea vremea-şi petrecea, mai vîrtos într-acelea eease, cînd, venea zîna la ea ; şi aceăia era adeăseori. Ceva preste fire, de minune, la ea era ; părul ei, ce-i era 30 de coţi de lung, cu carele ea nici cît nu să însărcina şi nu-i era cu greu, că-i erea aşa fain şi galbin luminat ca aurul cel tors ; pre carele ea, după obieeăiu, cu pantliche frumoasă îl înfăşora. Apoi, cînd venea zîna de-a o cerceta, de jos pre ea f.40 din turn aşa o striga : „Persinete, slobozi-mi părul tău // în jos, ca pre el să mă sui la tine“. Şi aşa totdeauna la ea sus în turn să suia. Odată, socotind Persineta că curînd va veni zîna la dînsa, câu-tînd pe fereastră, însăşi cînta cum îi plăcea. Aci să întîmplă că un prinţ tînăr, fiind în vînat, de la oamenii săi, carele alergînd după un cerb, curînd departe să depărtase şi rătăcise, aci la acel turn viind, auzi mult minunatul eî glas, ton cu frumoasă arie. El căută în sus şi văzu o faţe frumoasă, îngerească. El de 20 de ori îmblă înprejuru acelui turn şi neaflînd nici o uşă, că numai acea fereastră naltă acolo sus erea. Acuma el ca spre moarte să supără, că de tot îi plăcu. El avea aşa bună corajie, vrînd turnu cu şturm a-1 lua, însă aceăia nu să potea face. Dar şi Persineta la acea minune nu ştiia de sine ce-i şi cum, cînd ochie aci jos aşa figură de bărbat. întîi mult căută ea la el, iar după aceăia, deodată să trasă de la fereastră, cuprinzînd-o frica, să nu fie el vro fiară ucigaşe, fiindcă-i veni în gîncl că au auzit că sînt de acelea, care numai cu ochii omoară şi că ca bine simţi oă el are ochi răi, prea ageri. 130 Prinţul, pierzînd-o din ochi, să turbură şi mai do căzu la îndoială şi aşa, supărat, de aci să dusă. Şi aflînd o colibă păcurărească şi mtrăbînd pentru ea, cine şade în cel turn şi numai atîta află că o zînă acel turn l-au făcut şi ea ţine într-însul o fecioară tînără. Dintr-acest ceas, prinţul des, una într-una turnu încungiura. Odată ocheă el că vine zîna; el îndată aci într-o smidă, tufă deasă, să ascunsă, de unde auzi el pre zînă că strigă ea aşa : „Persi-neto, slobozi părul tău în jos, să mă sui pre el în sus“, careă el o şi văzu cum tinereaoa mlndrul ei păr despletind, ei în jos îl slobozi şi cum zîna pre el sus la dînsa să sui* Acest rar mod de-a cerceta pre cineva, cu acea cinste, îi făcu lui o mirare. A doă zi, socotind el că o fi trecut ceasul ce ubicinuiaşle zîna a veni la ea, şi cu greu abea aşteptă el noaptea, şi cum însără, veni jos la turn supt fereastră. El can pre tonu, glasu zînii strigă : „Persinete, slobozi-mi părul tău în jos, ca să mă sui pre el în sus“. Şi aşa buna Persinete să înşălă, că el cum să cade ştiu după glasul ceia de a-i striga. Şi ea îndată viind, părul în jos îşi slobozi şi prinţul curînd sus ajunsă* Cînd fu în fereastră si pre cea de minune, mîndra fecioară lingă sine aproape o văzu, de-aşa mirare mai do vru iară jos să cadă, însă iar bine să ţinu. Şi îndată înlontru sărind, jos la picioare îi căzu, genunchii ei îi îmbrăţă, tot cu mod şi chip de cinste, cît ea nu stila apăra-să-va de el au nu. Ea aşa să spăimîntă, cît tramura şi cine ştie f.40v ce-ar fi făcut ea, însă focul dragostii, // care ea în inima prinţului îl aprinsase, vai, acelaşi şi la ea, săraca, să vîrîsă. El îi spusă ei lucruri pre plăcere şi ea lui îi răspundea la toate, însă cu o neîndestulare, care prinţului cît mai bună nădejde îi da si mai îndrăzneţi îl făcea. El o rugă ca ea acuma îndată pre dînsul de a-i fi ei bărbat să-l prii-mească. Persineta acu făcu aceăia, fără de a şti ce face ; şi aşa, deloc, făcură deplin însurăciunea lor* Prinţul să ţinea preste măsură norocos şi Persineta avea pre prinţul din zi în zi mai drag ; dar şi el în toate zilele venea* Ci aceăia nu ţinu mult, că mişeo Persinete simţind în sine ceva mişcare, careă o spăimîntă* Prinţul ghicea ce este aceăia, ci nu fu bucuros acea taină a o spune, ca să nu o supere. însă zîna în scurtă vreăme pricepu şi cumu-i lucru văzu. — Ah, tu, blăstămată fată, îi zise, ce me-ai făcut ? Avuta poruncă ai călcat-o, nu te-ai înfricoşat, pre mine cu mînie m-ai înfocat şi pre tine în amară pedeapsă te-ai aruncat. Eu ştiiam bine că-i un lucru neîncungiuratoriu şi toate socotindu-le gîndului mieu nimica n-au ajutat! Apoi, cu un înfricoşat chip, îi porunci ca ei de toate drept cum au fost să-i povestească* Persineta aceăia făcu aşa într-un chip de nevinovăţie, vărsînd multe laerămi, cît şi mie însumi, cînd gînclesc, me-ar veni plînsul. Zîna, strigoaia, nici cît nu să moae de-a o erta, ci în tot chipul Persineta era a fi pedepsită. Ea ei îndată păru îi tăe şi prin loc ascuns jos o coborî, unde şi ea urmînd veni. Aci jos făcu ea un noor înprejuru lor, carele pre ele amîndoo le rădică şi le dusă într-un loc pustietate sîngurită, însă loc plăcut, la ţărmur de marea. Zîna îi mai 131 deăte greâio ocări, mustrări, cu înfruntări, care pre ea mai tare decît nenorocii o ucidea. După aceăia, zîna să dusă şi pre dînsa singură aci o lăsă, în care singurită pustietate, la o vreăme, Persineta născu un prinţ şi o prinţese. Ea le purta grija, scălda, apleca, cum mai bine potea şi nenorocul îşi plîngea. Zîna, fermăcătoarea, amărît supărată, asprimea şi urgia nu o lasă şi cu pedeăpseie date nu să îndestulă, ce încă vru ca şi pre prinţul în puterea eî să-l prindă şi să-l pedepsească. Şi aşa, cum ajunsă acasă, îndată să sui în turn şi acolo cînta ea ca Persineta. Prinţul iară veni şi strigă : „Persineto, slohozi-mi păru în jos, să mă pociu sui sus“. Zîna păru cel tăiat îl iegasă ţiapăn şi curînd îl slobozi în jos. Prinţul îndată apucă ele să sui. Căutînd din fereastră, să miră ce e, că nu veăde pre Persinete. Să coborî in sobă şi iată dintr-un unghiu zîna la el, cu un chip veni nat şi înfricoşată căutătură, ţipînd îi zisă : „Tu, om do perzare, vei fi pedepsit mai tare, ce-ai căutat, ţi-ai aflatu ! Prinţul mai mult trămura // pentru Persinete decît pentru sine şi o întrăbă unde-i. „Pentru tine, zisă strigoaia-zîna, nu e mai mult Persineta44. Prinţul supărat, cu gîndul îndoit, aşa di pe acea fereastă jos au sărit, de-şi putea frînge toate coastăle, însă lui numai vederea îi peri, cît numai ochii îşi strică, dar altă stricăciune nu păţi, nici că ştiu el cum i .s-au întîmplat, decît simţi că nu veăde şi au orbit. După căderea lui jos, o ţiră lat lîngă tuzm au zăcut şi foarte mult, după ce strigase tot numele Persinetii. Apoi, cu mînile începu a pipăi şi în picioare pornind, cît potea să ducea, neaflînd pre niminea de a-i ajuta sau de-a întreba calea să-i arate. Cînd flămînzia mînca verdeţuri şi rădăcine, cînd ajungea la vro apă sau cînd era ca mai do să-şi dea în ea, atuncea beă. Unde afla iarba groasă, acolo să culca şi dormea ; careă cîţiva ani au pătimit. Odată, viindu-i lui în gînd de mîndra sa Persinete şi de nenorocirea sa, tare să turbură, mai mult decît păn aci. Şi aşa, tot pipăind, să dede subt un arbor mare şi să culcă, văitîndu-şi întîmplarea şi so-cotindu-şi pedepsitele sale gînduri. Deodată, făr de veăste, auzi el un nespus, foarte îndulcitoriu glas cîntîndu-se ; acest ton, glas, cu o arie minunată, întîi pusă în inima lui ceva schimbare, cît dorul lui, jălea şi amaru mai mare îi făcu. Şi chiar într-acolo, cătră glas, asculta ca cînd i se părea că să mai apropie, păn cît bine simţi, pricepu, apoi de tot bine cunoscu că e tonul cîntecelor ei. „O, ceriule, strigă el, aces-ta-i iehuglasul frumoasei meăle Persinetii, cu bună seamă“. EI nu să înşălă şi nesimţit în pustiia ei ajunsă. Ea şedea în uşa colibii ei şi-şi cînta, văitîndu-şi nenorocita dragoste. Copiii ei să jucau pingă ea şi, depărtîndu-să o ţiră de la ea, ei veniră la acel pom, arbor, unde era prinţul culcat, şi îndată, cum îl văzură, îi căzură pe după gru-mazu-i, îl stringeau pe după Cap, să rîdeau, îl mîngîia şi îi ziceau „iubite taicău. Şi aşa ei alergară iar la mumă-sa, aşijderea strigînd in bucurie, făcînd-o să se veselească, cît Persineta nu mai ştiia ce o se mai gîndească, fiindcă ea în toată acea vreăme, ce petrecea aci în aceea pustietate, nici o profăcătură cumva, ceva nu i să întîmplase, dar acu, ca o mare minune, cu ce bucurie îi veni cînd îşi văzu mult iu- bitul şi doritul său bărbat. Ea în iehu, glas mare strigă, luîndu-1 în braţe, multe lacrămi îi vărsă pre faţe, care-s fapte naturalnice, însă cea mai minunată fu că mult preţuitele ei lacrămi ochilor prinţului iară vedeărea îi deăteră şi el curat, limpede văzu. Ştiind ce-au păţit atîta vreăme, şi el pre dînsa din toată inima şi sufletul o mîngîia, eareă niciodată nu mai făcusă. Aşa îşi petrecură şi ceăialaltă parte f.41v a zilii aceştia, iară însărînd, vrea ceva a mînca. Prinţul luo //o fălîe de ţvibah din corfă, eareă i să înpetri în mînă. Săracii pruncuţi plîn-gea ; ea vru să le deă cîta apă să beă, ce şi aceăia să profăcu în cristal. Aşa înoptînd, o, ce supărată şi pedepsitoare noapte ! Ei îşi gîn-dea că în veăci tot aşa va să le fie. Dimineaţa culegîndu-şi ei burueni, verdeţuri, care cum o rupea, o lua, să făcea broaşte şi şopîrle. — Acuma aşa vom să murim, să perim, 2ise prinţul amărît, au doafă fu aceasta numai cît să te mai văd, mînclra mea Per sinet a, şi pre tine iară încă mai înfricoşat să te pierd ! Persineta cu dulceaţă luundu-şi bărbatul în braţe, îi zicea : — Ah, lase să murim în răbdări, ca vrăjmaşii noştri de nenorocirea noastră să nu să mai bucure! Pre săracii lor copilaşi îi ţineau în poală, care erau de foame şi de seăte a muri. Vaitecile aceştii sărace familii nu să poate spune. însă lor iară spre bine să proîntoar-sără. O, minune ! Că zînei viindu-i mila, îi păru rău de ei. Ea veni într-un rad van (: hinteu), carele de mult aur cu pietri scumpe strălucea şi lumina. Ea pusă pre cei doi oameni tineri.însuraţi înlontru a şedea şi le pusă şi copilaşii la picioarele lor şi aşa îi dusă la craiul, tatăl prinţului. Marea bucurie despre iarăşi venirea lui nu să poate spune, fiindcă pre dînsul de atîţia ani mort a fi îl ţinusă. Craiul luo pre frumoasa Persineta şi pre mîndruţii lor pruncuţi cu bucurie. Şi acu abea mirosi prinţul ce-i norocul în pace a vieţui, după ce petrecusă în multă vreăme nevoe şi sărăcie. Apoi bine trăi el cu iubita sa femeăe mulţi ani în bune norociri. Scrisă-i în Mehadia, la 6 mai 1830 Nicolae Stoica de Haţeg, mânu propria, protopresviter CAPUL XIIII CU CEI DOI TINERI ÎNDRĂGIT! DE LA FLORENŢ1A Cînd Florenţia în doo puternice părţi, întră Gălsăni cu întră Ghibelini să înpărţisă, atuncea stăpînind într-acel oraş o mare în-părăcheăre, vrăjmăşie întră căşile Bardi şi a Boundilmonti, o coco- 133 niţe tinerică din familia Bardilor, Dianora de Amerigo, cu un fecio-raşi de ceăialaltă familie, Ipolitos, să îndi'ăgiră. Dianora era de 15 aniţ in întreaga floare a frumuseăţii, Ipolito numai cu vro trei ani era mai bătrîn. O bună purtare, virtute şi a lui adîncă, ageră căutătură în ciţiva ani arăta, să poteau pre buze-i a se ceti, că-i drept de-a să iubi şi că de pe ochii lui ştie ascunsăle a le apăra. Ei în purtări, umblete, unul ca altul asemenea erau ; ei doi pre toţi la mirare înpunea. Ei să văzură într-o zi dă sărbătoare mai f 42 întîi în beseărica de la Sfintui Ghiovauu, După ce norodul beseărica // lăsă, Ipolito cu un cunoscut să vorbea ; şi perzînd pre frumoasa din ochi, el alergă la uşă şi cînd văzu pre Dianora îşi schimbă faţa şi nimica alta nu vedea, decît la ea căuta. Insă măcar că o văzu şi o pătrunsă, ca cînd ar vrea tot fiecare faptă în inima sa a-1 strînge, ci după aceăia îi era lui ca cînd numai in vis au văzut-o, ea ca cînd zbura mai sus de pămînt, despre dînsul faţa cu sovonu aeoperindu-şi. Fiindcă el n-avea atîta corajie cu dînsa a vorbi şi mai puţin de-a o întreba de numele ei, diri care neştiinţe să lăsă. „Dumnezău şi sfîntul Ioannes să blagoslovească ceăle fericite feăţe“, strigă un cerşitoriu de la uşă. Ea totdeauna dă încă atîta decît toate altele. „Ocărăşte-o, strigă soţul lui Ipolit, ea e din Bardi“. Ipolito auzi amîndoo strigările, care făcură o neştearsă lovitură asupra lui. El era iubitori de poezie şi de învăţături, lovindu-se bine cu cei de multe gînduri dintră acelor doo părţi, precum Dante şi G. Cavalianti. Şi maear că era părţii lor credincios aplecat, însă tot să trăseăse el de nişte neajunse simţiri, care neşte politiceşti vrăjmaşi scornisă, şi el acuma tocma pre de-acelea urîia. Şi-i adevărat că el la de acelea 'ri-au gîndit, pre vreunul din bătrînii Bardi de-a erta, carele pre tată-său vătămasă şi judecata despre toată osîndirea aceii părţi, încă şi el însuşi au fost iscălit-o ; iară ce e despre lucruri femeeşti, şi pre această Dianora a blăstăma, el pusă de aci înainte pre acel soţi al său că el aceâle cuvinte le grăisă. Ipolito simţia dureăre că el pre domnitoarea lui nu o va potea în casa ei a o vedea. Părinţii ci trăesc, ca şi ai lui. Ea era cu neamuri încungiurată. încă mai mare dureăre era că bine nu să ştiia cum îi el ei, patima sa a i-o descoperi. Cea mai grea era că gîndurile să gră-mădiau, cit îi erau despre plăceri neîmpărtăşit de a se arăta, apoi ce vrea el să facă ; deşărt era gîndul lui pre un fundament, ca să-i scrie ei. Ei muzică de noaptea, supt fereasta ei, să-i aducă ar fi câtă primejdie, atîta far de socotinţe. Deci îi căută lui a se îndestula fe-restrile lăcaşului ei a le vedea, ei a-i urma cînd iase şi a lua seama de simte ea ceva de dînsul şi cum îi caută lui, de careă ei prin streină de o parte bună a-i arăta. Bisericeştile zile erau ceăle mai bune. Ei nu-şi perdea nici o zi de post, de sărbătoare sau de duminică. „Purtarea, buneăţele a acestui tînăr neameş, zise o văduvă, mătuşă a Dianorii, care pre obiceăiu o petrecea, sînt foarte frumoase şi el e un bine înpodobit junelaş, carele toată dezmerdarea poftii, deşertăciunea cu blîndeţea sa le poate £42v învinge44. // Ei recomandaţia mătuşă-sa nu-i era de lipse; arătarea 134 lui Ipolito, acleăseori şi purtarea luiT Dianora mai nainte bine le băgase seamă» cu toate naturalnicele lui vertuţi. Unei italianche nu fură mult neştiute, că atîta o cînsteăşte, din inimă o pohteăşte, ca el să nu să ostănească după dînsa a meărge. Ea vrea să ştie cine-i el, însă era ea iar aşa îndărăt oprită, ca şi Ipolito. „Băgaşi tu seamă, zise odată mătuşa, după beserică, cum roşi sar acu ficior, cînd el căutătura meă o întîmpină ? Intru adevăr, o rară înţălepcLme întreăce“. Lauda tî-nărului om cura, mergea din buze de damă deodată ; noi nu ştim cîte multe fundamente să vor da, care toate inima săracii Dianori de a îndrăgi pre Ipolito şi-ar putea-o muia ! Cînd intrară iale în casă-şi, ea închee cuvintele sale ele laudă şi văitatul june să despărţi de la faţa bunelor. Noi numim pre amîndoi îndrăgiţii „săracii41, fiindcă ei s-or îndrăgit preste măsură, cît ne teămem acuma să nu auzim că ei în schimbări a fi vor rămînea. O întîmplare de duminecă erea să fie lor can primejdioase. Dianora iar de nov nu îndrăznea să caute la Ipolito, temîndu-se de în-drăgire şi Ipolito iar credea că el pre ea cu ceva a supărat-o. Ea pre el cu cîteva zile mai nainte, cu inimă vesel săltătoare îl mînasă acasă ; fiind aci, unde îngenunchea el, doo plaţe goale, unul aproape, altul mai departe de el, Dianora veni cu mâtuşăle în urma lui. Dianora socoti prin o mişcare a săracului prin aceia a-i arăta ce-i era lui mai aproape. „Ce înpreunare în vreămea dumnezeeştii slujbe, întrăbă mătuşa, întoreîndu-să, pentru ce Dianora nu ciută după obiceăiu ?“. Dianora îşi plecă capul, apoi intr-un minut auzi Ipolit cel frumos glas, ci can şoptit, însă lui tot auzit. El crezu e a face. Acest muritoriu credea că ei îşi poate da făr de mine şi strălucirea luminii în capul său să o aibă. Ce au făcut, cum au făcut? El au căutat prin ai Iui—şi lăudaturi ca \i n prin ţipi am sau rezultat a toată înţelepciunea a le trîmbiţa. El au vrut a fi Minerva, că Jupiter s-au Tăcut. Pentru aceă.ia calcă zănate, măistoriile .şi ştiinţăle, numai ce au ţinut covacii, faurii pentru arme, fabricanţii de novine, bîletine şi tipografi. Frate-meu,-Apolo, ale căruia cimponii de urletu tobelor au amuţit, el cu mine deănpreună îa.un gind sta şi me-au datu-mi per procura să pot în locul lui a grăi. Deci eu şi în numele lui grăesc. Au doară că încă şi tipografia să fie oprită, ca adevărul să nu-1 grăiască ; au doară că eu pomul măsliniului cel de pace de-a să călca cu potcoavele cailor oşteşti l-am presădit ? Fie toate bine ee-au fost pan acuma, ce au fost cu drag şi cu minte şi ce au zis toţi, să fie aşa, însă acuma deodată tăcură, căci ca o rînduială ori-careă răzmiriţă de burgheri să iveăşte. Bureătele norocului arată ca mai departe să fie decît însăşi înţelepciunea? Un plumb negru pentru mine, unul pentru Apolo şi răzmiriţă spargerii de tot cu el ! Jupiter: Soborul au încheiat! Acuma-i rîndul la tine, Mercur, gîndul tău să-l spuni, apoi vom număra plumbii. Mercur; Eu mai bine aşi pofti ca să rămîn apărat, fiindcă eu in mari grije mă aflu, căci de voiu apăra pre Napoleon, negoţătorii rămîn cerşitori, iară de voiu apăra pre neămţi, de unde vor căpăta lotrii venitul lor ? Şi măcar că-mi sint toţi unii ca alţii dragi, inimei T42 1 47 cei părinteşti cu greu vine întră doo soare a aleăge* Căci unui om cu puteăre, însă cuvîntul mieu ştie ce zice* Pentru aceăia, fiind prezident ales şi aşa grăiaşte tot spre laudă, thema poartă, fie ce va fi» mie -nu-mi pasă de un plumb negru : iacătă-1! Jupiter : Bine ! Iată că sînt 9 plumbi negri. Acuma dau orăescul mieu veto spre aceia închei : oaste, armăşie asupra tiranului şi-l vinovăţesc pre el ca spre moairte* Themis: Au doară pre mine, ca pre o dzînă din al doilea rang, nu mă sloboziţi // a avea dreptate, adevărul a grăi ? Jupiter: Tu eşti zîna direptăţii ; noi voim, precum sint şi capetele cualiţii dreăpte, spume-ne noo slobod gî-ndui tău. Themis: Ascultaţi-mă, olimpi î Acuma nu mai trebuesc zăii mai mult ca să împlinească patimile muritorilor, nu ni de lipse de a trimite pe Nemesis spre urgisirea de uneălte a puterilor. Noroadele sale vor fi Nemesisa lor, celui de demult să apropie cu înşălă-ciune, ascunzînd urîciunea a acelui norod ; îngînfarea cu pornirea şi voia cătră deschilinite mutări şi schimbări le dăm acelui trufaşii mîndru. De mai este vreo pedeapsă, cârcă aşa să o simtă, decît că l-au năpustit credincioşi lui şi tot norodul* Jupiter: Bun sfat, Themis! Şi eu zic cu tine* Deci acuma tu, Mercur, pogoară-te jos, în Tartar, şi să-mi aduni o tabără aleasă din franţuzii cei morţi, pre careă eu ca pre o deputăţie cătră umbrele de Bourbon o voiu trimite-o, Robertpier să fie comandant şi, ca un dictator, oeii dinţii, vechii, crăeştii familii a se închina* Marşalii Junot, Duroc şi Besicres, ei să fie de faţe. Duhul cel frumos, Voltăr, carele partea cea mai mare a păcatelor norodului său pre umerii săi o poartă, el tocma în urmă, în locul cel dindărăt să stea şi în cită vreme va fi audienţie, el nici un cuvînt şă nu grăiască, căci mai bine de aşa, pe un aşa feliu de înbolditoriu a-1 pedepsi nu putem. Ar fi o minune pre aşa domni a-i ruşina. Mercur: Eu plec, oa slujba mia să o înplinesc* Jupiter: Soborul s-au sfîrşit, fiindcă acest gînd au avut, aşa-dară vă slobod pre voi şi pre Dumnezeu rog ca el pre voi supt sfînW său aooperemînt să vă ia. CAPUL XVk VORBIRE : GREERUŞU FLĂMÎND, CU FURNICA, IARNA ÎNTRĂ POSTURI Greeru : Amar şi năcaz mie, Furnică, prietină vie, Pieiu cu tot, mă sting de foame, 143 f. 47 v N-am bucate, nice poame, N-am de nicăirea milă, Abea-mi trag viiaţa-n sila. Furnic-a : O, prietin mare. Milă mi de tine tare, Milă mi şi mă-nstristezi, Cînd păţi chin mare, tă văzi. Grăuruşu : Plin sint eu de supărare, Plin de chin, de năcaz mare, Vremea ernii friguroase îmi j?ătrunsă-a meăle oase. // De frig nu pot meărge-afară, Foamea cu tot mă omoară. Fie-ţi milă, o furnică, Iubita mea ibomnică, Rogu-te cu umilinţă, Că bine-mi şti a mea fiinţă, Spre min' te milostiveăşte, De foame mă izbăveăşte, Că tu eşti o gazdă mare, N-ai păreăchc tu sub soare ; Lăcueşti în caldă casă, Mîncare destulă-n masă, De frig nu te îngrozeşti, De foame nici nu gîndeşti. Aruncă-mi ceva de mîncare Dintr-atîta grămadă mare. Furnica : Milă mi de tine, hiară, Spuind lucru drept afară, Milă mi şi nu prea tare, Că tu eşti un cine mare, O zidire foarte slabă. Că minei pita numa-n kiabă ! Grăuruşu : Au nu sînt st eu zidire, Făcut de dumnezeire. De un Dumnezeu, cu tine, Ce mă ocăraşti pre mine ? Sărac sînt şi mişăl foarte, 144 O, vino de mă ia, moarte ! Sărac sînt, dar n-am ce face, Joc, dar nu cum mîe-mt place. Eu sînt blînd şi cu răbdare, Nimănui nu jac stricare. Furnica : Că eşti flămînd ştiu prea bine, Năcazul mare-i cu tine ! Ci eu in trecuta vară Din cimp aduşi în cămară, Prin holde şi prin frunze Aduceam grăunţe-n buze9 Aduceam cu mare trudă Spice de grîu, muncă crudă ! Vara strîng şi grămădesc, Iarna şed şi mă hrănesc, Iar tu, o gadină proastă, Nu grijai, numa de coastă, Nu eşai din cuib ajară, Gindeai cd va fi tot vară, Alta nu gindeai nimică, Ba doar rîdcai de furnică / Greeru : Greşâşli, o, dragă furnica, Nu-s eu aşa, de nimică, Au nu în trecuta vară Eşeam şi eu pe afară Şi, de alta nu făceam, Cu fălcile nu taceam, Ci cîntam pe lunga cale Şi pe dealuri şi pe vale. Cîntînd, cu a mea cîntare Făceam mare desfătare Fiecărui călător iu ; Acum, tu mă laşi să mor iu. Furnica : Astă vară tu cintai, Acuma ce să mînci n-ai, Joac-acum, âac-ai cîntat Cînd era timp de lucrat, Ca eu nu ţ-oi da nimica, Măcar îţi crăpe beşica ! 145 1 48 Socoteăşte şi tu, oame, Să nu mori iarna de foame, Vara lucră, te trudeăşte Şi spre iarnă te găteăşte, Ca să nu-ţi zică furnica C-ai umblat vara, nimica! / / CAPUL XVII CARMENE ÎNDEMNÂTOARE Şl SPRE CÎNTAT De pliveşti la ruje, ruja. îţi înfloare, Zioa bună să nu o pierzi în vro ceaţă, Nici un ceas cit de mic să nu-ţi zboare. Că e vremea fugăreaţă. Fi bucurat întru a ta pline Cit îi fi într-această viiaţă, Neştiind tu unde-i fi mîines Că e vremea fugăreaţă. Nu întîrziia bine a face, Sa nu te căeşti ca cei ce pat greaţă, Iţi zic să fi veăsel cît îţi place, Că e vremea fugăreaţă. PRIETENIA De văitat era cel ce în viaţă chinuise, Tatăl oamenilor nefăcînd critică, Puse prietenia ce o cumpănise Văzînd cumpăna patimii că în sus să rădică. Apoi zisă tatăl că o se urmeăze bine Ca toţi să trăiască, să întărea pre sine. 146 Ah, fără prietin o sălbatecă mută vad eu ! Bună ţară, cu de toate îndestulată. Pre cârcă de a o înflori ca din Eliseu, Ca pre o prietină din ţărtnă uscată, Mîncînd cu noi pre măsai de pînză groasă, nălbită Din mirodiile dragostei lapte cu pită. La gind şi faptă şi cinsteă şi noroc, Care şi far de sănin să făcură dedate, Ca prin slăbiciuni a zări a prietenii raze de foc, El nu rătăceăşte ori în ce feăli de fapte, Tocma ascuţitele slobozituri în pieptu prietinesc întinsă, îndată toate din dulce văzduh încă fac învinsă. ADEVĂRATA DRAGOSTE întru adevăr că în viiaţă nu e alt noroc mai mare Declt în iubita căsătorie a fi îndrăgiţi tare, Adevărat că nu e în viiaţă altă poftă mal înaltă Decît cum e cea in îndrăgitele piepturi învăpăiată. Celui ce în viiaţă acea mai veăselă niciodată nu i-au fost ivită, Căci sfinţirea dragostei sale n-au fost blagoslovită, însă norocul dragostei, asa ceresc, aşa frumos t 48 v Niciodată nu poate fi fără credinţă şi fapte bune de folos. II Firea femeilor iaste gingaşă şi curată laie şi credinţa o ţin apărată, Deci fi încrezut în iubirea care nu momeăşte, Că cea frumoasă caută des, iară cea adevărată biruiăşte. Şi primăvara pingă viiaţă trecînd fuge Şi ceăia ce-şi ţine credinţa întreagă dulceaţa suge, El trăeşte macar de i-ar pieri şi i-ar treăce aicea toate, Că cu razăle luminii din toată lumea bunele scoate Şi deşi are făptura al său hotar oprit, însă credinţa în dragostea iubirii niciodată nu s-au clătit. ŞPAŢU TiMPILOR VREMII Timpu n-are şpaţi, nici loc, Care însuşi omul l-au izăflat, Păn cîtî-i el în trai bun, cu noroc, De-a să lupta cu acelea s-au dedat în nestatornice schimburi s-au adus, La întunecate veacuri au ajuns, A marelui ocheian. 147 Noi privind la miile anilor Cu o chiară căutătură neproruptă, Văzînd laudele ro?nanilor, Care în fundul adîncului s-au pierdut, Cu lăţirile lor acolo îngropate, Pe aicea încă li se văd nişte cetăţi sparte, Sub fiorul duhurilor acoperite. Ceăle cu sute de ani S-au stricat au s-au mărit, Nu e minune nici din bani, Căci floarea ei au murit. Să strămută şi coroane, Preţuite în milioane, Prin un om vertos căpătate. Ceăle din Olimful înalt De grec izvodite Şi au fost pre fir de lăudat L 49 Ca muritoare rînduite, // Toate cu vaitice să strică, Că timpi grei le fac de nimica Astmicîndu-să în afunda negură. Zeăcele anilor trecînd dupăolaltă, Pruncul creăşte mare, Alţi zeăce ani nu săltă, Pan pruncu să face om tare Şi iarăşi ajung anii De vor pieri şi banii Din planul fodoliei. Dulcea primăvară îmi creăşte Flori frumoasă, de care îmi plac, Ci vara pămîntul le veştejăşte Şi voia bună după gînd n-o fac, Apoi ajunge iarna cu temet de vijulii, Care dejghină puii florilor de vii, Cei ce înfrumseţiia pămîntul. 148 Lunile tot pe-ncet înnoată Şi schimbarea lor bucuros o ţin Insă numai în cercul său să poartă, Apoi în cel de curînd îngrădit mormînt vin Şi spre a vieţuitorilor schimbări Des să aruncă iubitoare de oameni zări, Ca cea statornică lună. Sfărîmatu-s-au jugurile ceăle greăle Prin braţul de fier puteărnic Şi săplămina dă vremi reăle, Ci-s trecătoare ca nimic, Anii, lune şi săptămîne, Jărtvă în oltare rămîne, Intr-o întunecată vecie. Ah, şi zilele săptămînii nu-s de lăudat, Că la preţ una cu alta nu să loveăşte, Că lunea este foarte de văitat, Că dumineca cum să cădea nu să cinsteăşte, încă şi sîmbăta este întrecătură, Cu cea dingă ea, ce-au dat opintitură, După cursul timpilor. Cine poate ceasurile a număra pre rînd, Cu a lor tnvîrtire fierbinte Şi timpii ne dau multe în gînd Despre aducerea aminte, Ce prin copilăreşti închipuiri să păziia Şi a noastră bună poftă smintea ; Toate vor înti7ieri. Ceasurile zilei începîndu-le din zori, Care ca rujile roşii luminează, Pe ameazi pier ca nişte flori, Pre noi ia lucru învăluiţi ne îndatorează Şi abea pacea de seara conteneaşte, Bună scuteală săracului ostănit dăruiaşte, O frumoasă faţe în vis. Ba încă şi părţile coaselor ce cură Sînt triste, ca şi norocirea bună, Că viiaţa în scurt să ia, ca o bură La fîntîni de sus, Î7idărăt la lună, Precum cetim noi din steăle îi viiaţa noastră ca nişte obeăle, f. 49 \ Ca o frumoase clipitură. // 149 MĂRIREA A DOI OAMENI Măririle oamenilor să arată îndoite Şi fiecareă îşi îmbracă omul cu spata ; Ce capătă amîndoo, iele ţin deschilinite, Nici firu, nici strămătura nu-i la una ca la alta. Una să învăleăşte în lumina trecătoare, Pan alta îşi culcăge rud iţe folositoare. Cum razăle soarelui uniia îi strcduceăştc, Care lumn încălzind cărbuni ţine, Ceăialaltă e ca luna cînd să iveăşte Şi numai noaptea iăcînd jac.e bine ; Ceăia spăimîntă cu a sale luminoasă zări, Ceasta luceăşte, nerăpind vederi. Ceăia cum cură gîrla din munte pre rîpe petroase, Careă urlă şi geăme groaznic şi fricos, Ceasta stă şi cu nesimţite biruinţe, ca nevedei'oasă Şi ca un părău cură prin păduri în jos; Ceăia cu repezîna surpă ea holde şi pustiiăşte, Ceasta încet adapă şi cu umezeale răcoreăşte. Ceăia rădică stîlpi de veăsle în credinţă, Aducîndu-i din jumătăţi de lume. Ceasta simte îndestulai'ca sa în biruinţă Şi din plhis şi lacrămi nu-şi ceăre nume; Ceăia tae laude în petri mari, scobite. Ceasta ţine de acelea în inima sa adîncite. Ceăia vrea n umai din mărimi a avea plată Şi lăcaşu numai tronuri cu făptură, Ceasta o vedem şi în colibe mici îndestulată, Car fia îi vine plată di?i sfînta natură ; Ceăia poate fi fiica jiorocirii şi acase. Ceasta m7ilţămeă$te ceia că în pace o lase. Mărirea sunetelor de laudă a veciei tale, Lărgirea e asemenea cerescului firmament, însă, aducîndu~$i aminte de locid stării sale, Este muHtorilor numai un mic monument; Tăcută mărire, eu te rog numai pre tine, Pre tine numai, că tu eşti pentru fiecine. 150 ICOANA VIEŢII, ÎNCHIPUIREA. PILDA Calea vieţii nu e cale de-a odihni în răcoare, Pre flori de ruje a dormi pre spate, Unde d upă voe, în pripeala de soare, Tînărul apus opintituvă răcoroasă să arate y Pe unde numai versu priveghitoarii face îndestulare, Şi prin deăluţi înfloriţi răsună cîntare. Ba, rar făgăduiaşte aici cîmpii aşezate, Unde uşor, însă rar, norocul le scapă, Unde lacrămile să varsă numai în petri uscate, O floricea caveă primăvara noo ni-o arată Şi mii de ori acea floricea, că ce noă ne creăşte, De vînţi cu sălbatece furtune să răneăşte. Cine ar fi toate aceăsteă amărăciuni a vieţii, Cine ar cumpăni patimile cu bucuria cea curată, Cine înpeădecă rîurile vremilor norocite a tinereăţii Şi cine biruiaşte curgerea vremii cea cruntată, Cine poate unda ploii mari cu puterea a o învinge Şi neagra oaste a norilor a o înpinge ? O, inimi sfinte, unite, cu o aşa inimă bună, Cine-i ei asemenea din urmări neasemăiiaţe Îşi duce soarta patimii, în răbdare rîde, nu sună. Şi simţind mîngăere în virtuţi stau nedejghinate, Apoi învaţă a se iubi şi locuri neadăorătoare, A afla cea mai frumoasă a vieţii floare. f. 50 CAPUL XVIII DE ÎNSURĂCIUNI, CU NUNŢILE RUMÂNILOR ÎMPREJURUL M EH ADU în t inerentele meăle junii preş te doozăci, voinici, cătră 30 de ani, să însura, iară feăte, de la 15 «ani, puţine preste 22 de ani, bătrîne, să mărita. Şi foarte rai' feciorii cu fecioarele să vedeau, cît nici nu să cunoşteau. Ci de Miercuri spre Joi Mari, ducîndu-să feciori cu feăte după surcoăle de alun, de-a coace mine colacii, să vedeau. Apoi, la Paşti, frumos înbrăcaţi, mergînd la popa să ia 151 paşti ou oao roşii, fetele toate în ţoale albe, grijite, chitite, ca îngerii, începea cu feciorii oale a-şi ciocni şi a-şi sparge. La mitcălău, a doa luni după Paşti, seara, adunaţi la un pi-aţi, toţi cu oaă roşii şi mici cununi de flori, prin care îşi dau gura de să sărută. Fecio-raşii să fărtăţesc, feătele să cumăcesc ; apoi şi feăte cu feciori să înfrătăţesc. Feciorii îşi zic „fîrtate*, feătele, „oum>ace“ ; dintr-aceasta să prindeau fraţi de cruce. Iară minţile irumâneşti ou rmduială, pne leăge, următoarele ţeremonii au avut : că simţind părinţii feciorului voia lui de în&u-rămînit, încep a să vorbi, a socoti cu neamurile, de neămotenii, cuscri şi de nunăşii întră unii, alţii. Aşa spune fecioru mîni-sa care fată i-ar plăcea, pre careă după Paşti la joc în sat au văzut-o ; iară mai vîrtos, aşa tineri să putea vedea în ceăle zeăce zile a serbătorii Rosaliilor, în care zile, prin toate satele joauri să făceau. Uneori aveau din satu lor sau şi din vecinătate cei 3 căluceni ou bloju lor. într-alţi ani să făceau ceăle trei crăiţe, cu craiu lor. Oare, după datina sa, faluri de jocuri voiniceşti ştdiau juca şi totul, bărbaţi, femei în priveălişte să aduna. Cei trei căluceăni, feciori tineri, în cămăşi de pînză albă, cu fiori, pumnaşi, vărgat cusută, scurtă, cioareci albi de lînă, obeăle, opinci, pinteni de hiier, laţi, cu trei rotiţe, zdrăneăneăle la ei, cu brîne roşii cu lănţureăle încinşi, cuţite la hrîu, la grumazi peşchire de mătase neagră, lung ca un şal, legat, oapetele sloboze îndărăt şi năinte, ineăle în deăgete, în cap gujmeâne de jder, fundu lung, unguresc, de postav bun, roşu, pre umăre slobozit. Aveau voi vodă mai mare, oare ce poruncea, ei făcea. Jocurile lor, cu sabia în dreapta, dară si. cu buzduganu, juca voinieeăşte, drept în sus, în genunche şi pre spate, bătînd pintenii, de jos sus sărea. Cimponeriu lor faluri de jocuri le da, iară bloju lor, iun om prost prefăcut, măscărit, în peătece înbrăcat, cu o peăle de căprioară în cap şi cu boată t 50 v scurtă în mimă, acesta pre de laturi săria, // juca, să schimosia. Voi vodă, frumos înbrăcat, cu fileări, şi călţuni încălţat, cu buzdugane pe mină înbăerat juca. Gloatele, feciori, feate mari, în danţu căluceăiiilor, la voivoda să prindea ; feătele, neveăstele tinere, toate în vigane albe ca zăpada înhrâcate, şi de a se cunoaşte cu feciorii, Giunii cu căluceănii să întreceau ; unii şi învingea. Alţi feciori, copii, de aeasă-şi aduceau oao clocite cu care ei în bloj zvîrlea, bloju cu boata alerga, zvîrlea. Căluceănii în toate zilele alte gazde aveau ; chiemaţi să ospăta, căluţii juca. Aşa toate zilele jocuri făcea, oameni cu femei, feăte să aduna, pîini, iînă, brînză, oao le aducea şi bani le da. Iară crăiţele, trei feăte mari, jucătoare, un fecior frumos, crai numit, cu voivoda şi cimponeriu lor, iale preste cămaşa albă, cu ţoala de pînze albă, cu laibăr, mînecariu, albe ca neaoa, cumu-s acu viganele, cu pumnaşi, frumoase, în picioare călţuni au obeăle cu opinci, pinteni laţi, ou trei rotiţe zdi’ăncănaşe, ou brîne roşii, măr-gelate, brăciri, ineăle în deăgete, la grumazi multe mărgele zdran-căne, cu bani şi în urechi cercei bani, la braţe cu brăţări şi salba 152 de bani, alta, pe frunte, apoi gujmami de jder, fundu roşu, lung, unguresc în cap. Toate treăle cu săbii scoase, rădicate, cea dinţii danţu lor cu figuri făcea. Cu iale să întreceau alte feăte : danţu, horă lungă, albă, care din careă mai frumoasă. Gazdăle din sat şi pire crăiţe cu voi vodă lor, om gazdă, ele omenie, in toate zilele alţii îi ospăta, sa tu ; să aduna bucate, băuturi. La aşa adunări şi babe bătrîne, în vigane de pînză, albe, proaste, strimte, sau şi de lină neagră vigane, venea, ceva bani, lînă, caşi, brinză le aducea, să strîngea. Damţuri m-ai’i, feăliuri dc jocuri arătau, de mirare. Cine vrea să sărute o crăiţe careă îi plăcea, el o striga pe nume. El îşi lua un ban petac .ri groşiţu în dinţii săi, ea cu sabia la el venia, jucîndu-i, cu dinţii ei banu lui apuca, fără de-a se atinge să trăgeau, să săruta şi-l da, altele zimbri făcea. Şi tot ce au căpătat toţi înpărliau. Care jocuri cu milităiria începură a se strica. Turcii, care preste doo sute de ani p-aieca ţinusă, jocurile ştiiau într-aceăste sărbători. în anul 1716, perzînd Timişoara cu Banatnu, fugind de la Ora vi ţa preste munţi în Almăji, în Valea Reă românii aşteptîndu-i, mulţi au omorît, mulţi au scăpat, n^au zăuitat. în răzmiriiţa din anul 1738, în 25 mai, joi după Rusalia, turcii luasă Mehadia. De-aicea o mie de turci, mai mulţi călăreţi, curînd far de veăste pi la Lăpuşniou de supt codru, preste Valea Reă, în haia ţară au trăcut. Satele la căluceăm, crăiţe, la jocuri adunate ; turcii în patru părţi satele lovesc, Socolari, Ciuchiciu, Racaştia, Ilidia, Bros-teăni, Mîrcina puşcă, tae, prind vii mare mulţime, oameni, mueri, feăte mari, copii mici. Cîte 4 copii mici în disagi mari, rumârteşti, iar preste Almăji, 1h paş-a în Mehadia au adus şi robii i-au înpărţit. Că rumânii din aeeăle sate pre turci i-au aşteptat şi i-au prădat ş-au răscumpărat pre nevinovaţi. Iară nunta, cum zişi, a unui june rumân aşa să face, că simţind părinţii voia feciorului şi ce feăte i-ar plăcea, ei, prin neamurile lor şi prin de a feătii voia părinţilor ei încep a ciocni, a cerca ; carii, macar că nu să apără, însă tot îndată nu să în,bună, că în voia lor stă, nu // într-a tinerilor. Şi după adeăse cercări învoiţi, părinţii junelui fac pîini, azime, ceva fripturi, brînză, oao, băutură, dînd ştire, cu disagâ încărcaţi, seara la cei cu fata merg, de sînt chemaţi şi priimiţi, iară fără ştire, nechiemaţi, nu să prii mese. Că Ia părinţii buni, cm feăte de omenie, la lucru bărbate, bine lucrătoare, cîte în vro seară şi mai multe rîndml detaşa grăitori peţitori să întîlnesc şt deşărţi să duc, iară cei poftiţi, la mase aşezaţi, cinstea lor pre masă. Părinţii feătii, şi ei la masă bucate, băutură scot, toţi să asază şi să vorbesc, zioa credinţii de-a să vedea tinerii o nnduosc. Atun-cea, adunîndu-să cu oinstăle, tinerii ou ineăle pre deăgete. Părinţii, unii şi alţii, cu neamuri adunate, şed ]a mase, alte neamuri pre fata de faţă naintea tuturora o aduc şi stă ; încă şi cu lumânarea în mînă, toţi a o vedea bine. Ea sărută mina tuturora şi a junelui. Părinţii feătii întrabă pre fecior ; place-i fata lor ? Părinţii feciorului întrabă fata ; place-i feciorul lor ? Şi zicînd că-şi plac, junele luund de la tata sau mumă-sa banii de dar, el să întinde, fata îi vine, 153 darul lui ei în mină îl dăruiaşte ; şi alţii cile ceva îi dăruiesc. Ea se numeăşte fata dăruită. Ea le sărută mîna şi ou ţeremonii aci de faţe ineălele îşi schimbă şi iară iase afară. Iar părinţii, zioa de cununie cînd vsă fie întră sine leagă şi în cuscrie să bagă. Neamurile feătii, mueri, feăte la ea să adună, caută, grijăso ce le trăbue, zioa, noaptea lucră, fac cămăşi frumoasă, peşchire tot feăliu, lungi, scurte, pentru socri, minaşi, Junelui şi alţii. Aşa părinţii feciorului, cu frumoasă cinste, mîncărî, băutură la nunaşu să arată, la toţi în casă mînile pre faţe, pre dos le sărută, încredinţarea şi zioa de nuntă spune de a se griji, cu steagu, şi de altele. Cu doo zile naintea nunţii, precum părinţii feătii, cu plosca cu băii tură, prin un neam a lor, nu numai la neamuri, ce şi la alţi voitori de bine trimeăte în sat a arăta, care ce pot a le ajuta, aşa, intr-acel chip, şi părinţii feciorului, cu alt om al său, cu plosca împodobită, înflorată, ca neamurile nuntaşi călăreţi au pedestri la nuntă să dea ; nuntaşi juni şi însuraţi să leagă a fi, carii în zioa nunţii, dimineaţa, ou flori chitiţi, la june să adună. Junele, scăldat, spălat, peptenat, păru pre spate dezlegat, cu bani de argint, zdrăncane, cămaşă albă, lungă, cioareci novi, ungureşti, apoi ţoale vechi adunate, sute de ani păstrate, în sat din neam în neam ţinute, adecă cizme roşii, Rakoţi, brâu iroşu, şal turcesc, lung, de mătasă au de lînă, brăciri cu mărgeăle, lanţureăle, zdrăncăneăle, piştol şi teacă cu cuţit maire la brîu, alt şal lung de mătasă, negru, la grumazi legat, a căruia capetele, unul năinte, altul îndărăt, pre spate cu păru slobozit, în şubă îmbrăcat, preste şubă căpeneag lung, alb, în umeri ; preste acesta păru şi şalu negru erau. în cap, gujmanu de jderi, fundu lung, roşu, cu cunună, flori şi celencă de argint în f.5ivgUjman, iară in mină avea // buzduganu, în deăgei inelu feătii, cu tot cum să cade mirelui împodobit. Cu carele, înpreună cu muzicanţii, toţi la nunaşu merg, unde, naintea căşii naşului steagu din şal roşu şi alb, rădicat fluturînd, îl văd. Nuntaşii cu stări-sfatul lor ajungînd, bună dimineaţa nunului dau. Nunaşu ia steagu său în mîna, unuia din nuntaşi, ca o mare sfinţenie, ca viiaţa, îl dă, stăgari îl nuineăşte ; stari-svatu făt de oumătru mare ramine. Şi unul cumnat de mîna mi.reăsii să rînduiaşte, mînile nunului, a nunii sărută şi la casa junelui după steag merg, unde toţi ai casii cu băuturi în mîna înaînte-i îi es, mîna şi pre el, ca pe voivoda, îl sărută. Şi aşezîndu-se, cumnatului de mină, neam, jmie, cunună dau, ploscă şi colacii de azimă, cerc pre mîna, îi încredinţează. Alţii iau disagi plini cu bucate, pre cale de-a nu flămînzi. Cîmponeăriu zice, nunaşu să rădică, si steagu, gata, nuntaşii ehu, ihu, hu, ton mare dau şi pistoale dau, dc să răsună dealurile toate, cătră casa mireăsii mergînd. Nunu cu nuntaşii de la sine, toţi cîte ceva bani, daruri mireăsii aduce, adună. Doi nuntaşi eolăcaşi înainte trimet, ajungerea nunţii să arate, carii, dăruiţi, veăste bună aduc, că gata, aşteaptă. Ihu, hu, hu, trei ori dau. Nunu cu nuntaşii naintea căşii feătii ca o tabără stau, supt steag. Neamurile feătii, unii, alţii, înainte vin, întrabă ce cere oastea. Nunu zice : 154 — Căprioara noastră iaste la voi, că urma păn-aicea i-am adus-o. — Dar aveţi checheraza oi în tulba voastră ? Şi alte pilde de glume fac întră sine. Aduc vro fată uirîtă din sat, nepeptenată, cu cunună de fin în cap, toată ruptă. — Asta-i ? — Nu e î Apoi scot trei feăte mari, înfrumuseţate, întră carii mireasa în mijloc, în mînă cu bosioc. — A noastră îi aicea, să se arate ! Neamul ei aduc o vadră cu apă, ea întinde floarea, boşiocu în vadră, stropeăşte înainte, la dreapta, stingă, face cale şi toată apa din vadră înainte li-o aruncă. Nunaş-u cu junele şi nuntaşii întră în casă, să aşază după mase, toţi cu capetile acoperite. Neamurile feătii îşi arată clnstele ee-au adus feătii, una, alta. Nuna mulţămeăşte : „mulţam, mare mulţam, mult să dea Dumnezeul într-aceusta, mireasa prin cumnatu de mînă de faţe să aduce. Mirele, după masă, în picioare, lingă nunaşu stă. Muzica tace. Nunaşu pre unul, pre altul ii întrabă a do-oară : „placu-şi Ei răspund : „plac“. Naşul le dă păharu dulce a bea ei doi. Mirele închină feătii anume : „Sănătate, Fioarea“. Ea îi mulţămeşte, apoi ea lui închină : „Sănătate, Romanei „Mulţămim, Floario“. Şi bînd ei, nunu din sin scoate sovonu şi-l dă junelui, ca ei, mireăsii sale, învălitoare capului a-1 da. Acela e din pînză albă, supţire, îndoită, ceva cusută, cumu-i cuşmă eu glugă de cap. Gluga e : eapuţă, căpiţe, capse, ceapse, învă-litoareă. Acuma poartă doamnele de mătasă cuşmă, îi zic toţi -vinkler. Din cuşmă gujman s-au făcut. Acea albă învălitoare junele de 3 ori în faţa mireăsii o aruncă, narea ea iară de trei ori mirelui în obraz îndărăt îl aruncă. Acu mirele scoate buzduganu, pune învălitoarea f.52 ( : sovonu) în buzdugan, îl aduce pro capul plecat a mireăsii de-1 /! învăleăşte. Cumnaţii de mînă o ia de mînă ; el capătă pre mînă un colac azimă, cerc, cu mata să sau lină. Semmi e : bucate tinerilor la cale a avea. Şi nunaşu scoate darurile ce-au strîns el cu nuntaşii, bani, şi-i dă în mina finii. Ea le sărută mîinile. ŞI o ia cumnatu de mînă şi scapă cu ea la steag şi toţi nuntaşii eu ea acolo. Afară să pun scamnc lungi ; părinţii feătii es, să aşază şi plîng. Nunaşu dă pre mire şi pre mireasă naintea părinţilor ei, unde, în locu lor, un urătoriu, orator, ceăre ertăciune părintească a le da, că şi înşii vor lui Adam şi Evil a urma. Cad în genunchi şi în lacrimi mini le părinţilor de trei ori le sărută. După care biagoslovenie, nuntaşii de 3 ori ihu, u, şi pistoalele pueăe. Muma feătii o azîmă. cu sare spre capetele tinerilor o frînge în bucăţi, asupra nuntaşilor o aruncă, bucate pe cale le clă, plecînd la biseărică. Mirele să întoarce, chieptoarea la cămaşa soacră-sa o rupe, o dăruiaşte, mina îi sărută ; ea sărutîndu-1 un peşchir îi dă. In biserică preotul de nov îi întrabă : placu-şi ? Ineălile schimbă, îi logodeăşte. Nunaşu la spate do o lumânări aprinde, pe umerii lor le ţine, mirele la dreapta, mireasa de-a stingă stau. Mirele cu guj-manu, mireasa eu cujma în cap, preotu cununile pre capetele lor 155 pune, ceva pine şi dintr-un păhar beau ei doi. Preotul cu cartea înainte danţul cîntă şi meărge, nunul pre finu, el pre mireasă, de mînă să ţin, de 3 ori eîntînd dănţuîesc ; apoi, kiundu-le cununile, săruta mîniie, mirele îşi sărută mireasa în numele Domnului, afară es. Mare ehu, ihu, hu, ton dau şi de piştoale, de să răsună văile. Nunta după steag la casa mirelui meărge, veăseli strigă : Bună dimineaţa ! ; naimtea căşîi : ihu, hu ! Aci o masă scundă stă pusă, pre careă mama junelui suită stă, Suindu-să mirele, mireasa la dînsa, mina îi sărută, ea pre dinşii de trei ori pre masă, sus, îi învîrteşte joc, îi săirută ; şi muma tinerilor le pune un friu preste cap, cu acela în casă îi trage. Nuntaşii în mare ton, ihu, hu, u, piştoale bat streşina căşii, apoi cu nunaşu, ca biruitorii cu triumf, întră în case, şed la mase, ceva înbucă şi beau ; îndată să rădică şi acasă să duc să-şi chiame neveăstele cu cinstele la nuntă, într-aeeasta, mama mirelui pune pre noru-sa, mireasa, lingă foc, la bucate, jos a şădea, căriia un prunc mic în poală-i pun, sări deă mîncare. Cumnatu de mînă, cu plosca pe mînă, şi aci lingă ea şăde, o păzeşte. Muma dă tinerilor vadra pră bît, de la riu apă bună să aducă, Cumnatu dă mînă şi muzicanţii îi petrec, aduc ; pre ei doi, ou cumnatu de mînă, îi duce ea în vr-un clet au sus în pod, de mîncare fără carne le dă, lapte, oao, brînză cu pine, Nunu-starisvat, nuntaşii, iară să adună, mireasa cu vadra cu apă şi cu bosioeu le spală mîniie la uşă afară. Acuma să adună toate femeile nuntaşilor, cu nunaşa, aducîndu-şi cinsteie sale, pini, fripturi, brînze, oao, purcei, băutură. Spălîndu-le mtnile, ea ceva dar capătă. Toate adunate întrînd, la seamne să aşaze, cinstele să pun pre mase şi gazda aduce fierturi, bucate pe masă, şi tămîne rădică, prînzesc. Cimponeăriu zice, unii încep a juca, întîi feciorii pre loc, căluţu, danţu, apoi şi femeile la joc să scoală. Toţi cu voe bună joacă. Seara ajung dîrzarii, neamuri de-a feătii, carii disagi novi, plini, f.52v încărcaţi de zeăstre / / de la părinţi, cu daruri ei trimisă, cu îmbrăcăminte de mîinile ei lucrate aducînd, carii îndată cu închinăciune la cumătru mare să arată şi în loc cinstit la masă li să dă. însă aceia nu să aşază, ci cu mireasa disagii dezleagă, însă nu aci, de faţe, ci de chilin, şi toate darurile, de ea inpăturite, pre rînd le scoate şi prin un urător iu, grăitori u la masă cumătrului mare ară tind, striga : Bună dimineaţa, cumetre mare ! Unde să află cutarele, anume, iatări un dar bun şi frumos ! Cu voe bună, cu cuvinte de glumă, întîi nunului, nunii, tuturor nuntaşilor, apoi cuscrilor, în urmă mirelui dă. Cămeşi bărbăteşti, femeeşti, lungi, scurte, peşchire, cîrpe, tuturor înparte, care daruri, afară de cămăşi, toate de la neamurile feătii sînt ei de cinste aduse. Şi acum la înpărţire, pentru cel ce capătă, toţi strigă cu nunaşu : Mulţam, mare mulţam, mult să dcă Dumnezeu ! După aceasta, să mulţămeăşte, cu toţii închină : Noroc, ceas bun î Apoi naşu, cumătru mare, ceăre o azimă şi sare pre ea, pre careă el întîi bani, daru său, pune şi toţi nuntaşii şi cuscrii bani dau. Nunaşu îi numără şi în poala mireăsii, cu azima, îi toarnă. Careă mîniie tu- 3 56 turora sărută şi la dlrzarii ei să duce şi la masă îi aduce şi aceştia nunaşului şi tuturora mulţămind, cinstele sale eu disagii pre masă şi dinainte le scot, pini, fripturi, brînze, băuturi. Gazda şi lor ferturi le aduce. Dîrzarii aceştia o noapte şi o zi să gostesc, apoi să duc. După toată cina şi jocuri, cătră miezul nopţii apoi încep unii şi alţii nunaşului a se văi ta că s-au ostenit, că li somn, că s-ar culca, iară mai pre urmă, că li milă de tineri eă-s ostaniţi, ca să-i erte, să se ducă la sălaş, să vadă ce-i, cum şi ca de dimineaţă să se scoale, să caute ce să pună în oale. Acu aduc tinerii de faţă la nunaşi, îi pun în genunchi, dau naşului, naşii bune băuturi, apă bună ; toţi să roagă să-i iarte, să-i sloboadă, fac metanii, mina pre faţă şi dos sărută. Nunaşu lumânările de cununie le aprinde, mare bucurie arată, cu finii tineri să prinde în hoară, joacă şi deodată piere. Ea cu muma junelui duce tinerii unde culcuş le-au făcut, la frig, iama ger, unu pre altu să se încălzaseă. Mireasa dezbracă pre mire pan la cămaşă, cizmele din picioare îi frage şi el cu tureacu cizmii preste cap îi dâ, o şteărsă, apoi şi el pre mireasa naintea mînisa şi a nunaşii pănă în cămaşă o dăzbracă, mînile nunaşii şi a mîni-a sărutînd. Banii ce au căpătat mireasa intr-acea zi în aşternuta lor îi toarnă, preste ei să culcă, muma ou naşa îi învăluie şi la nuntaşi veâsele să duc, voe bună fac, toţi la mueri caută, nunu dă sămn, să rădică steagu, afară aleargă, nainte nuntaşii cu cimponeăriu es, ehu, ihu, hu dau, sună, cocoşii eîntă, dlrzarii îi prind, Muma, tata mirelui, cu alte neamuri, cu băuturi în mină, pre nunaşu acasă petrec, mina sărutînd u-le, cu steagu să întorc. Dimineaţa, de noapte, muzicanţii „zorile" la uşa nunaşului şi a altora eîntă, zic, capătă ceva. Nunaşa la nuntă mînecă, căriia tinerii îi sărută mîna : aci şi alte femei neamuri să adună, ceva gustă, apoi rnunaşa cheamă tînâra, spîrlioasă, fie cum, sovonu govii, adecă cuşma de pînză de pe cap i-o ia îndărăt la sine. Iele pre tînăra frumos o peptină şi muereăşte o învălesc, muzica îi zice. Ea au suspină au să f.53 rîde, tot fac răchie îndulcită cu / / miere sau vin fiert îndulcit, beau muerile. Vin aci nuntaşii cu steagu, duc nunaşului dulce să bea, şi altora duc, şi dîrzarilor dau. Nuntaşii iară să adună, încă în voe bună, pre tînâra o văd în văii tă, în mire îndrăgită. Toţi beau, chiotesc, bucatele fierb şi clocotesc, pre unii dîrzarii îi leagă şi, de dau găini, îi dezleagă. Şi aşa toţi vreamea prîimilui aşteaptă. Nuntaşii joacă pre tînăra pre rînd, în mînă-i bani puind. Venind şi nunaşu ou naşa la ei, la foc să frig şi purcei, însă la masă nu e gata sa se pună, pan ce toate nuntaşiţele ou cinstele nu să adună. Apoi, de-i zi cu soare, caldă, joacă toţi afară la uliţă, să se vadă, şi iar pană în sairă sa veselesc, apoi că o fi destul îşi gîndesc, pre nunaşi acasă toţi îl petrec, el steagul îi opreăşte, nunta să sfirşăşte. La trei zile după nuntă, dîndu-şi de ştire, părinţii feătii ou cinste, avînd cu sine şi vrunii de neam, bucate, băuturi iau, merg de a-şi vedea fata, unde, cum au dat-o, fac cale pre mare, în cuscrie prin multe sărutări să încuscrează şi toată zioa ospăţ înd, iar cu cinste 157 acas s-ă duc. Apoi la alt termin şi zi numită, şl părinţii feciorului cu neamuri şi amîndoi tinerii, grijiţi, cu mairi cinste, bucate, băuturi, merg în cusorie, cale pre maire, şi iară dte o zi deplin să ospătează, să cinstesc, cuscrii pre cuscre sărută, neamu, cuscra-a o întăresc. IARĂ NUNŢI SCURTE, DIN BĂTRTNEĂŢE Şl AŞA SĂ, FĂCEAU Junele cu vro smintă, sărac de tată, Acela foarte rar află vro fată. El nunasu-său, cu vaitece, lipsa sa o spuneă, Naşii într-o seară şaoa pe cal puneă. Piştolu lua, la brîu cuţit sau iatagan,. Căpeneagu în umeri, in mină chilom au buzdugan. Ei încă doi celăi cu ei îşi căuta, Pre care îi ştiiau că pot bine alerga, Colinda sălaşă şi case în margini numite, Dor or afla feăte rnari adormite. Ei mai multe nopţi în alte hotară colinda, Doar de vruna singură la vite ar da. Şi de afla vruna aşa, far de vrun frate, Ei o arunca nunaşului pră cal, după spate. Naşu calului da pinteni să grăbească, Ca pană în zio la popă să sosească, Şi de afla popă, macar în miezul nopţii: „Scoală părinte, cunună, nu te lăsa morţii Doi petaci îi da; lîngă foc, întrăbîndu-i numele, îi cununa deloc. Altfal, săracii pre gazdă slujăsc Şi ca i'ăi de ei, aşa î-mbătrînesc. Mehadia, la 28 mai/9 iunie 1830, scrişi eu, Nicolae Stoica, mânu propria, pratopresviter. Iară feăte şi de domni, înşelate, Fie acum zăuitate, Că multe s-or şi momit„ în fetie or îmbătrînit. 158 JV. S. CAPUL XIX PENTRU ALTFAL DE NUNTI, CU A RUMÂNILOR OBICEĂE LA NAŞTERE, ÎN VIATĂ Şl LA MOARTE Feciorii cu fecioare, fiete, învoiţi, sau şi cum zic, prinse, trasă, adusă, oare pri la să-laşă şi săptămîna ascunşi sădeau, păn ce părinţii cu neamurile să învoiau şi lucru înpăca. Care obiceăe rumâneşti nu numai la Meedia, ce şi la Temeşvar, în Cetate, fiind eu acolo la episcopu de la anul 1763 păn la anul 1770, am văzut. Că diin sate necununaţi la protopopu şi drept la episcopu în curte veneau, după carii şi pîrişii ajungea. Aci îi cerca întrebîndu-i : voia bună sau tnasă ? Să vedea, îi închidea, îi bătea, apoi a să cununa îi da. Acolo la aşa fal de nunţi eu de cîteva oii nunaşi am fost ; şi cu scrisoare aoase să duceau. Insă aşa fel de nunţi şi alţii de alte naţii făceau. Acolo, în Cetate Temeşvara, anul 1765, Stefanovici, sîrb de la comerţia împărătească, î-nvoit cu feata Theodora a negustorului Petru Stoice de aci, unde, într-o seară tîrziu, laîtnantul Gavriil Seciuiaţ, şerb de la Reghî-mentul Iliriş din Chichinda, viind la episcopul Vidac, noaptea fata adusără, care nuntă cununată, în zori dimineaţa din Cetate s-au dus. .. Acolo,..anul 1775,..în. Cetate, după instalaţia episcopului Putnic, mitropolitul Vidac cu episcopul Verşeţului, Popovjri şi episcopu Putnic, fiind chiemaţi la Trifon Maleniţa la cină, cu alţii, duminecă seara, zăpostitu mare, după rină încă la masă şezînd toţi, bătînd în uşă întră ritmaisteru Cobasiţa, şerb de la horveţi, din Carlştat sosit, persoana naltă, sabia zdrăncănlnd. îi arătat ; el mitropolitului, epis-copilor cinstea arătă, rugîndu-să pentru cununie cu Maţa, fata lui Calinovici de aci. Muma feătri de la masă sus sări. Arhi- şi episcopii răspunsără că au trecut; păn după Paşti. însă el cu fata aflară, după miezu nopţii cununaţi ; la deschiderea porţilor cetăţii cu poştă sănătoşi s-au dus. Anul 1783, oberlaitnantul baron Barko de la Barkohusarn, ungur din Ardeal, la mappirung în Mehadia venit, o doamnă cu sine au adus, cununaţi fiind acolo. Aicea porunca ajunsă că au fost tras-o, şi-i cununară. Apoi, la anu, în Ardeal, la reghiment, prin pateru a 3-a oară cununaţi or fost ; unguri. Anul 1788, aicea laghere ; un oberlaitnant de la Grefenhusarn Reghiment, Bigroni, morav, slovac, o văduvă sîrbă din Verşeţi aicea în lagher o adusă ; macar că au fost cununaţi, ajunsă porunca de a se cununa. Fiind ea serba, eu ca reghimenţpater să-i cunuin şi i-am cununat; reghimenţpateru lui i-au cununat. Apoi, anul 1795, fiind ei la Verona, aicea porunca au venit, ca eu carte de cununia lor în Mehadia să le dau şi le-am dat. Deci iată aşa nunţi şi alte naţioane fac. Rumânile, după cununii, cu anii în biserică nu întră, de ruşine. 159 Tînăra muiere pornind groasă şi avind undeva a meărge pingă adunare de oameni sau femei, ca să nu se deoche. fiind încărcată, ea curînd un capăt de brîu, brăciră, sloboade după ea a tîrău acolo să se mire. La zioa sau ceas-u naşterii ei, ea vorbită cu v-ro prietină încrezută sau vreo stearpă a-i fi moaşă, care înştiinţată, zioa, noaptea aleargă cu muma soacra, ce-i în chinuri ajută. Moaşa buri cu pruncului cu f.54 vrun cuţit lăpădat, custură, pro un răstău de la jug îi tae, / / îl înoadă, născutul spală, îi Lnvălue, locşoru născătoarei aci intr-un unghiu îngroapă, apoi o oală sau curcubătă plină cu apă curată şi un fir de bosioc mirositori luund moaşa, la popa aleargă. Molitvă ! Popa pre creîţari apa sfinţeşte, de viaţa, sănătate ceteăşte, unii şi nume pruncului dau, alţii nu dau. Moaşa viind cu sfînta apă face pruncului scaldă caldă, cu molitvă o stropeăşte, pruncul după scaldă îl stropeăşte, într-o iînă noo, de berbeăce sau de oae îl înfaşe, în leagăn îl culcă. Şi pre mumă cu bosiocu o stropeşte, o curăţeăşte, pre prunc a-1 apleca şi ceva a mînoa să poată. Apa sfinţită în oală, pentru scalda pruncului, 40 de zile o ţin. Pentru botezu pruncului părinţii prin moaşa cinste la naşu o azimă frumoasă, cu o găină friptă sau brînze şi ceva băutură trimet, a veni să boteăzc. Acu nunaşu cu naşa grijăsc orijma, >un cot de pînză albă, pre o lumină învăluită, de ceară, cu un fir de mătasă roşie sau şi cu lînă albă legate, la care legătură un ban, dar pus pruncului, stă. Moaşa duce pruncul cu leagămi la botezu, naşu aprinde lumina, ia prun cu în braţe. El dă numele pruncului şi grăiaşte. De la biseărică ad'udndu-l acasă, să cinstesc. Unii prunci şi trei ani sug. Moşu Lazăr Brînda din Corni me-au spus că la 7 ani, aducînd seara porcii din cîmp, pre mamă-sa o trîntea şi o sugea şi că el, la 14 ani, june întreg crescut au fost. Buricu meu mie în Mehadie un ibraiter de armiţie, în 12 fe-vruar 1751 cu sabia sa mi l-au tăiat, zicând : „Să fie cătană, în tabără* ; că el vahtmaister la husari fuseăse. Apoi şi eu la Praizi, la Holand, la turci în tabără capelan de oaste călare am fost, pro-rociia Iui s-au împlinit. La beteşugurile rumânilor cearcă cu descîntece, făcutu apelor, fal de faluri, păn ce li să urăşte. La moartea lor, după altele, popa să cuminece. Şi pricepîndu-i slăbiciunea, neamurile să adună, pre pămînt jos îl culcă, cămăşi spălate, cioareci, opinci, încins, peptenat, clăbăţi în cap, maramă în mină de şters şi bît de alun alb, cu un ban la el, de argint, lesat, vameşului a da. Cei ce fac lada, sieriniu, fiind gata, îl închid. Aci, afară, le scot bucate, băutură, pre ladă. Ei din piceăre înbucă şi beău. Puind mortu în sicriu, cu el şi un creang de rug spinos lingă el pun, că răul de el să nu să apropie, a nu fi moroni-strîgoni. Popa la groapă petrecînd ceva eîntă, însă muerile cu cîntece, cu cerbi, cu leăgene de aur, în ehu nalt, de sună văile, îl petrec. După îngropare, fac spălarea mînilor. Avind o oală novă, cu apă curată, şi un dărab de pînză albă, peşchir, cei ce-au săpat groapa spre ea toţi tind mîinileT 160 una le toarnă apa toată pre iale. Oala cu pînza celui ce au început groapa le dă şi tuturor 9 colaci şi 9 bani înparte. De aci, cei ştiuţi, chiernaţi, cu popa merg acas la poomană şi acolo capătă colaci, lumini şi duc acasă. Mortul sau mormîntul 40 de zile prin mueri să tămîiază dimineaţa, de noapte. O fetiţe, pan 10 ani bătrînă, tocmită, iar 40 de zile dimineaţa, de noapte, la cîţiva vecini cu v-asăle apă proaspătă de pomană aduce. La sfîrşitui zilelor, coaie ou tămîierea şi cîntecele şi cea cu apa la mormîntul mortului fac slobozirea. Fata capătă plata, pînza albă de o cămaşă. Rumânile, fiăte, mueri, vara, în 24 iunie, Sfîntul Ioan, sîmziiane pre cîmpii mănunche flori culeg, leac acas aduc. Rumânii doo posturi mari curat ţin : a Paştelui şi a Simtă Mării Mari, iară la a Crăciunului, numai zioa cea din urmă, adecă Ajunu, de tot nemîncaţi, păn seara au ajunat. De a Sîmpetrului bătrînii n-au ştiut, ce prin grecii din Ţarigrad, bătuţi, şi la rumâni s-au început. Rumânii din vechime puţine sudălmi au avut, de mumă, de morţi, alta nu. Iară cu soldaţii, cătanele ungureşti amestecaţi : legea, sufletu, crucea, lumina s-au auzit. Nicolae Stoica de Haţeg, mânu propria, Mehadia, 17 iunie 1830 protopresviter. f.54v CUrmeaaă o notiţă în limba germană, scrisă în 1832, în care se îmşi-ruie din nou date despre sectele religioase : baptişti, metodişti, presbiterieni, congregaţionişti, quakeri, evrei etc.> Mehadia, 29 fevruar 1832, Nicola Stoica GLOSAR nbsid = sfirşit, despărţire, acera, a — = a pînd.L aufţug = cortegiu, basi = întocmai, exact aşa. bicule = bucle, biuşag belşug* bloj — ultimul dintre căluşari, îmbrăcat zdrenţuros, care face glume şi ghiduşii spre hazul spectatorilor, hoaţă — ciomag. boboloşui pămîntului = globul pamîn-tesc. bobotae =< vilvătaie. bozomenit — buimăcit, brăciri = brîu de lînă, lung şi îngust, brîne = brîuri. bucium = butuc, cai că ~ luntre uşoara, cântă — căldare, găleată, carfunchel = granat, căluccan ~ căluşar, călţuni — încălţăminte de sărbătoare, de forma cizmelor, cclău = viclean, înşelător, chiar -- clar, Hmpede. chil om = baltag. chiti, a — = a aranja, a potrivi; a se. găti, cipcă = dantelă. clainod — bijuterie, piatră scumpă. clnbăţ ~ căciulă de oaie* ciot = cămară. codaş = vizitiu. comprande = înţelege* corfă = coş. costului, a — a costa. cronprinţ — principe moştenitor, crunt = insîngerat. cure, a — «a alergia, a fugi* curt — fără coadă, fără barbă. daţii = dări. dărab — bucată. dejghinare = frîngere, rupere, dezbinare. deloc — îndată, imediat, deplin It = desăvîrşit* deschilinit — deosebit, aparte, desvolbi, a — = a descurca, faierverche = foc de artificii, farbă = culoare, fertal = sfert, pătrar, fi.reanghele ~ perdele, firmament — bolta cerească, fiscal = avocat, galie — corabie, gazdă -- om înstărit, gherdan = şirag de mărgele, golîmb = porumbe), govie = mireasă* gujman = căciulă de jder, cu fundul de postav colorat, haeov = butoi mic, de 56 litri, hiaţint = iasomie, hinteu -- călească, huli = uliu. hurc — vlnătoare cu gonaci, iagăr — vînător. iarebiţă — prepeliţă, iu vele = juvaere, izăfla, a — = a inventa, a descoperi. 162 iznov, de- — din nou. înfrunta, a — ^ a certa, a dojeni, a mustra. labudă = lebădă, lachirt *= lăcuit, laibăr = surtuc, vestă, lovi, a se — — a se potrivi, luft = aer. lumină = luminare, mandule = migdale, măreaţă = mîndră. masai — faţă de masă. măscări, a — *= a-şi bate joc dc cineva, mişca = săracă, sărmană, mlneeariu = zăbun, haină ţărănească scurtă, fără mîneci. mi leală u = sărbătoare populară, luni si marţi după Dumineca Tomii, în care se împart pomeni cu ouă roşii şi colaci. momi, a — = a atrage, a ademeni. mreajă — plasă. muncă — chin. nădăi, a se — = a presupune. năpusti, a- — a părăsi. neămotenie — rudă, neam. nenădăit = pe neaşteptate. n.iminca = om de nimic. n ovină — ziar. orăm ţă — barcă. palast *= palat. panachi-dă = tăbliţă de lemn pe care scriau şcolarii, pasielă =* pateu, plăcintă, pcşchir = prosop, ştergar, plaviţ = blond. plesni din palme, a — — a aplauda. plczin'Ul, a — = a răni. pom orange = portocale, prau = praf de puşcă, profira, a — = a privi printre gene, a trece cu privirea peste, pricolici — strigoi, prorupe, a — = a întrerupe, pumnaşi = manşete de un anumit fel U cămăşile sau iile ţărăneşti. pup = boboc. răstavniţfi = acoperişul unei lăzi de zestre, margine, râzmiriţă = război, rinză — stomac, roze. ruje — trandafiri, saft — suc. sălaş = căsuţă la el mp (vie, livadă), cu acareturi şt pentru vite. sărac — orfan, scaimn — scaun. schimosi = a se strimba, a se schimonosi. solidă desiş, cring. sminta — greşeală, defect, sobă — cameră, somol = catifea, sovon = văl. sprinji, a se — — a se risipi, a se răsfira. stalmaister — comis, s la ti cot = pitic. stant, stand = stare, categorie socială, şt urm = atac, năvală, taer — farfurie, tic — cioc. tractirui, a — = a găzdui. Irîcni, a — = a tresări speriat, laigher = limba ceasului, ţimer — cameră, ţoale = haine, ţug = trecere, mers, curs. ţvibah = pesmet, uiagă — sticlă, uinâ = mătuşă, vaite ce = vaiete, vederat = luminat, vigaai = rochie, vin cler — eummă. vine = vie, visocos = bisect. zănat = meserie, meşteşug, zăuita, a — = a uita. zdran canea le = zurgălăi, zob = grăunţe de porumb, orz, ovăz, ce se dau cailor. VARIA CI N T E C E * Cea dinţii lucrare a cronicarului Nicolae Stoica de Haţeg, excepţie făcind manualele didactice la a căror alcătuire -a participat, o formează Cînteceie adunate sau compuse de el in ultimul sfert al veacului al XVIIMea. Manuscrisul lucrării se află la Muzeul de istorie al Transilvaniei. Se prezintă sub forma unui caiet copertat, de 15 file (24X15 cm), avînd un titlu din care se mai pot citi cîteva cuvinte : „Aici sîntu cîntece adunate ... Nicolae Stoica . . Pe partea interioară a copertelor se află desenate coloane cu capitelii şi cîteva stele ; ultima poartă semnătura uneia din fiicele cronicarului : Ecaterina Stoica. După datele răspîndi-te de autor in cuprinsul manuscrisului, deducem că a fost alcătuit vreme de mai mulţi ani, între 1778 şi 1800. Caietul cuprinde 28 de cîntece, din care 22 legate oarecum de biserică şi obiceiuri la marile sărbători, iar şase de conţinut laic : 24 sînt numerotate do autor, iar patru nu poartă număr. Analiza conţinutului manuscrisului, comparaţia eu multe alte produse ale genului ne-au dus la concluzia că 12 einteec sînt creaţii proprii, originale ale cronicarului (cinci laice şi şapte religioase), 13 culegeri, toate însă purtmd amprenta lui Stoica, prin modificările pc care le-a adus, iar trei sînt reproduse. La categorisirea do mai sus ne-a ajutat însuşi cronicarul, prin calificativele pe care le dă contribuţiei sale : celor proprii ie spune „alcătuite* sau „făcute*, celor culese dar transformate de el le zice „profacute* sau „direse*, iar despre cele copiate scrie simplu că sînt „proscrise* (= scrise din nou). Din prima categorie, şapte au în acrostih fie numele ci'onicarului, fie al localităţii natale. Versurile sînt aşezate în pagină pe două coloane, ceîe mai multe strofe fiind numerotate. Majoritatea cîntecelor laice sînt de circumstanţă, prilejuite de unele evenimente din viaţa grănicerească bănăţeană sau elogiind persoane cunoscute ; cele religioase sînt mai ales legate de marile sărbători şi de obiceiurile populare proprii acestora, îndeosebi colinde. Caietul constituie probabil cea mai veche „cărticea* de eînteco ele stea şi irozi din literatura românească populară. * Alese şi transcrise de Damasehin. Mioc, după manuscrisul original al autorului. 106 Multe din versurile proprii, oarecum stîngace, departe de cursivitatea celor populare, provin din ziceri bătrîneşti sau din unele manuscrise care au circulat în Banat la sfîrsitul secolului al XVIII-lea ; deşi, în mare parte, lipsite de valoare artistică şi literară, ele reprezintă o aspiraţie şi reflectă un aspect, chiar dacă nu deplin realizat, al iluminismului bănăţean din epocă. Rămîne în sarcina istoricilor literari de a le stabili locul în literatura românească veche, în ce ne priveşte, socotim versurile lui Nicolae Stoica, scrise cu două veacuri în urmă, col puţin asemenea celor, din aceeaşi vreme, ale lui Vasile Aaron, Ioan Barac, Alexandru Reldimam şi chiar Ioan Budai Deieanu, toţi figurinei demult în istoriile literaturii -române ; Stoica nu a fost tratat deopotrivă cu cei pomeniţi mai sus datorită faptului că versurile sale au fost descoperite recent şi unele se fac cunoscute abia acum. Prezentăm cîteva producţii aflate în caietul pomenit, cu unele exemplificări, din dorinţa de a atrage atenţia asupra lor, măcar ca fenomen cultural, dacă nu literar-artistie. „Poezia“ cu titlul „La tabăra Praiziior, anu 1778 făcută“ (m\ 16, î. 7—7 v), un acrostih cu numele autorului, NICOLAE, a fost ocazionată de plecarea unor contingente de grăniceri bănăţeni, cărora li s-a alăturat însuşi cronicarul, la războiul austro-prusac din 1778. (Evenimentul este amintit şi în cronicile sale). în şapte strofe a şase versuri fiecare, autorul dezvăluie starea de spirit a grănicerilor bănăţeni, de curîncl înregimentaţi de austrieci, şi felul cum sînt văzuţi de împăratul Iosif al IRlea. Cităm o strofă : Cînâ ne-au şi văzut, De ne-au miluit, Ca lor să fim gloate Spre trebile toate, Lor, de biruinţă, Noao, de ajutorinţă. „Cîntec diecesc în şcoală la Corni“ (no:. 17, i 7 v—8) a fost scris probabil între 1778 şi 1781, cu acelaşi acrostih, NICOLAE ; are tot şapte strofe, a cîte şapte versuri fiecare, cuprinzlnd aprecieri la adresa şcolii, însemnătatea ei pentru români, dar şi o lâudare de sine, în dubla calitate pe care o deţinea în sat, de învăţător şi de preot. Cităm strofa a şasea, care se referă direct la el : A lui nume, Nicolae, Trage la credinţă. Limba lui e. de văpae, Spre toţi cu umilinţă. Cu darul este preoţit. De buşea, dascăl iscusit Spre pravoslavie. ,,Poezia", în 41 do versuri, dedicată stabilirii statuiui-major al regimentului româno-ilir la Mehadia (nr. 20, f. 9—9 v), constituie un elogiu 167 la adresa comandantului, colonelul baron Papilla; are cursivitatea ver surilor populare. O redăm parţial: Al ştabului din Mehadia, la anul 781 Doamne, în primăvară, In ceasta noastră ţară, De demult să aude Şi-acum să răspunde La noi ştabs să vină Toţi domnii să închină Qberster Papila do7imt De înalt neam, baron, El de neam e sîrb, Altor domni e vîrf. Nu e nalt de stat, Dar îi domn bărbat, Nici îi însurat, Cînd de-acasă pleacă, Prin sate-şi să treacă, Cărţi nainte scrie. Tot omul să ştie, De-are vreo plînsoare Pentru vro închisoare. El să iasâ-n drum, Să spună ce si cum „Cînteeul scolastic*, nenumerotat de autor (i 13—14 v), este în întregime o versificare encomiastică la adresa corpului ofiţeresc al regimentului româno-sîrb, de la comandantul regimentului, Sava Broda-novici, şi pînă la subofiţeri, atribuindu-li-se calităţi deosebite, mai vîrtos militare. în cazul de faţă, în acrostih citim : NICOLAE STOICA PROTO-PREZVITER U MEHADIA. A fost compus în 1792, ou prilejul numirii sale, la propunerea conducerii regimentului, ca director al şcolilor naţionale române din regiune de graniţă şi protopop de Mehadia şi a fost copiat pe curat doi ani mai tîrziu, la Corni, unde încă mai locuia, la 24 iunie (Sînziene) 1794. Are 29 de strofe (203 versuri) din care reproducem cîteva : Cartea scrie foarte mult De Ciorici, ce au făcut Pe Cernegau, mare deal, Vestea merse şi-n Ardeal 163 Bute ordil cu rumânii, Iar turcii fug ca şi ciinii Şi nu rabdd focu. Om au fost şi este Vancea cel de vei sie, Din Visocica răcneşte, Turcii jos îngrozeşte, De rumân născuts Ca un pom crescut, Laitn.antul Joniţă, Veniţi voi, şcolarii, Cu toţi păcurarii Şi luaţi oglindă Pre Măciucă pildă, Că-i rumân mic de stat Şi ofiţer bărbat, Laitnantu Trăilâ. în „Cîntecu Mehadiei“, acrostih : MEI-IADIA, autorul deplînge soarta consătenilor săi, oare au avut atît de mult de suferit, şi încă mai au, de pe urma războiului austro-turc din 1788—1791. Nu este numerotat de autor (f. 12 v). Singurul pe care îl reproducem în întregime : La .an ui 795 scos. Cîn-tecU'Mehadie.i, din râzmiriţâ adecă Mehadia iaste în lume de poueaste, Ce-au răbdat şi rabdă Şi nima nu-i iaste, Erau, negustori, In oaste mulţi feciori Frumoşi s-au prăpădit; Pe-alţii turcii i-au robit Hasnelc şi averi. Bărbaţi şi cu mueri Tătari i-au luvat, Cu ţui ci i-au măritat. Acuma iară să strîng Şi în necaz amar plîng. Măcar că-s unii tui, Dar au robi mueri şi cojni. Oumnezâu toate le ştie Ce-au udit în Mehedie, Puţini moşteni au udit, Iar mai mulţi s-au prăpădit. 169 leu cînt dar cu mare jele Din fundu inimii meley Că vin gloţi de peste mări Şi ne spun multe ocări, lama vin şi rău trăesc, De sărăcie tînjesc, Că trag la creştinătate Şi nu capăt nici bucate. Un cintec fără titlu şi nenumerotat este închinat popularului sfînt Ilie proorocul, avîmd în acrostih numele de familie al autorului : STOICA. Strofele se compun din cîte trei versuri, la care se adaugă alte trei, constituind refrenul. Un alt cintec, care a cunoscut o largă circulaţie orală şi scrisă (vezi, de pildă, ms. 842 şi 1184 de la Biblioteca Academiei şi culegerile lui I. Tomici şi A. Pann) este „La nuntă de evanghelie*, pe motivul prefacerii apei în vin. în caietul lui Stoica poartă numărul 19 (f. 8 v—9) ; are multe deosebiri faţă de cele de mai sus, rezultate din intervenţiile cronicarului nostru. Versurile sînt de factură populară, cităm cîteva : Nuntă marc s-aduna, Cintec frumos că-m cînta, Spre toate-avea căutătură, Mîncare şi beutură. Beau toţi şi se veselesc, Vinu gazdii tot sfîrşesc Precesta s-au nădăit Că vinul tot s-au sjîrşit. Fiiului ei îi şopteşte Şi pentru vin îi vesteşte Iar nunul s-au spăimîntat Pre finul său au chemat: Fine, tu nu socoteşti Cum goştii tăi îi cinsteşti ? Vinul slab îl dai intîi, Cel bun îndărăt îl ţii ? Fine, acum să te-nveţi Pre dumnezeeştile cărţi, Dă vin bun întii la gloate, Pre urmă şi cel slab, poale. Cîntecul de sub numărul 24 (f. 10 v—11 v) este o versificare a unui aşteptat „Sfîrşit al lumii", un amestec de viziune populară şi biblică a răsplăţii de după moarte. Iată cîteva versuri: 170 Duceţi-vă de la mine, Că n-aţi făcut nicl-un bine. Am fost ţlămînd, sărac, gol, Nu mi~aţi dat măcar ttn, fol* St r lin cu $i calatori, Priîi te77iniţi cream să mori Gătit este hoţului Matca mare-a focului Cei ncmilostivi bogaţi în vermi toţi-s aruncaţi. Pre ticălos mincinos îl bagă-n cuptori pucios. Cîntecul de sub numărul 23 (f. 10—10 v) este versificarea unei părţi a popularului roman Varlaam şi Ioasaf, atît de răspîndit la români în veacurile XVIII şi XIX. A circulat mult sub forma unui colind şi se află tipărit în diferite culegeri de la începutul secolului al XlX-lea, ca şi în diverse manuscrise. Cel cules de Stoica are multe deosebiri faţă de celelalte. De pustietăţi Cel ficior de împărat, Bun gînd Dumnezeu i-au dat, O prea frumoasă pustie (refren) La pustie au plecat Şi de lume s-au lăsat, în pustie îăcuia, Vrăjmaşul mi-l ispitea Pi la mezi de meazănoapte, Nu mă-nfricoşa cu moarte, Nici mâ-nfricoşa cu frică Că nu mă tem de nimica. Nici cu a ta îngrozire Să nu mă fac prăfuire. Ramurile tale-ţi pleacă, Ca ruga să mi să treacă, Şi le pleacă cit mai multe, Ca ruga sa mi-s-asculte, Şi le pleacă cît de josT Ca să dobîndesc folos. Sub numărul 18 (f. 8—8v) se află un „Psalom*; este vorba de cunoscutul psalm 47, versificat de Dosoftei. Dar versurile lui Stoica au deosebiri faţă de cele ale învăţatului cărturar moldovean. Spre sfîrşitul caietului $e află un fragment scurt din „Irozialcătuit în 1794. Pentru această vreme nu am întîlnit în culegerile cercetate asemenea producţii în versuri, ci numai în proză. Versificaţia este curată, ritmul vioi, popular, rimele potrivite. îl reproducem în întregime, considerînd că reprezintă cea dintîi versificare a „Irozilor* la noi. Oraţii Nascerii dom. Hristos, profâcute în anul 794 Irod : Crailor, ele unde voi veniţi Şi încătro cu aşa multe daruri vă sîrguiţi ? Cum vă sînt numele voastre ? Să nu fiţi cumva iscoade în ţările noastre ! Sau numai înpăraţi făr de veăste v-a%i iiavălit Şi pentru ajutori la mine aţi venit ? Au poate că vrun lucru preaslăvit De la moşiile voastre v-au jn ibegit ? Gas par . înpărate, de eşti şi stăpîn de ţară, Să şti că nu sîntem iscoade de ocară Şi măcar că am călărit prost pe cai, Noi sîntem de la Persia nebiruiţi trei crai: Eu, bătrînul Gaşpar, cit Melhior cest bărbos, Cu al treilea, Baltazar, cest tinăr şi frumos, Fără osteneală de-acasă am plecat, Cu daruri sâ ne închinăm noului înpărat. Melhior : Pve cela ce cu bucurie lumea l-au aşteptat Şi acuma este la noi nou născut înpărat, Ştim astronomia fără de părere. Căci toţi sîntem mari cetitori în stele, Tuturor vestim naşterea uJiui înpărat veăcinic Şi cădem lui ca unuia prea puternic, Pre acela tuturor voo îl arătăm Şi ca nişte maghi am plecat lui să ne închinăm. Irod : Bine, meărgeţi şi vedeţi naşterea şi ispitiţi Şi viind îndărăt aceâia mie să o vestiţi, întrebaţi de neamuri şi de vrednicie, Cercaţi-l de seminţie şi de prorocie. 172 Duceţi-vă cu darurile şi vă închinaţi Şi întorci ndu-vă şi pre mine câtră aceăia să mă îndemnaţi, Ca să merg să-i cerc singele, sa mă inchin Şi călătoria nu-i va iaca nici un chin, Baltazar : Pre noi, împărate, o sica de la răsărit ne poartă, Care ne-au adus pln-aicea la tine în poartă, Că am văzut naşterea unui nou mare împărat Şi cu trei scumpe daruri din ale noastre am plecat, Aur ducem, smirnă şi tamîc, Care Inckipucsc a lui i;eăcinică înipdrup-tî. Acest împărat va fi şi este presle toţi domnii sfînt stăpineşte în . Pe lingă marele numer de monete vechi româneşti, greceşti, încă de la Filip şi Alexandru Machedon, au adunat acest preacinstit bărbat şi o mulţime de monumenturi, adecă inscripţii de pe table de mor-mînturi, a mtdtoi' vestiţi vechi romani, ce se află a fi fost îngropaţi în ţinutul Mehadiei“ 2. Cronicarul, pe măsura cunoştinţelor sale, a reprodus în catalog şi lec tura legendelor la monedele pe care Ie avea şi descrierea lor ; în marea majoritate a cazurilor, atît cît am putut verifica (după Cohen 3), ele sînt exacte. Rămîne ca asupra catalogului, acest valoros izvor numismatic, ca şi asupra importanţei colecţiei celui dinţii numismat român, să-şi spună părerea şi adevăraţii specialişti în materie 4. Menţionăm că unele date de istorie antică sau medievală, confuze, le-am eliminat. * Damaschin T. Bojîncă, Anticile Romanilor, acum tntîia oară româneşte scrise, Buda, IT 1832, II, 1833 ; citat din voi. II, p. 198—200, nota. 5 Cohen, Henry, Description historique des monnaies Jrappees sous VRmpire romain, I—VIII, Leipzig, 1930. 4 Asupra acestui material ne-a atras atenţia istoricul iugoslav Nikola Gavri-lovic, ca.rc ne-a pus la dispoziţie şi un xerox ; îi mulţumim. 176 Vîsoko Prevoshoditelneaisîj i Vîsoko Destoinneaisij Gospodine Arhipastiriu, Poneze iako ego osvestenneaisee C. K. velicestvo naşa milostineaîsij monarha i otcă otecestva, na vozobnovenie i veleleapnoe ukrasenie sîliă zdeasniha cealitelnîha Herkules Ţepii oahă iii Baniam do Mehadie dostoine izdivenie tvorită vsia dostopamiatnija vestia i predeala sa primeacanijami opisati blagoizvolilă, no zaneze da takovi spisateli vă teplice sustaja i slu£astaja sija, i togo predela spisali, obaie measto Mehadiju să predeal], să monetami, po ihă mneaniju, iako neprilicna tomu prezirali iii ne doznavsi metodă neamccki — hohtaică — kao ja pisaţi, mimohodili. Po sei pricinea, ja sebe. paki derznovenie vziavsi sie moe spisanie zdeasniha drevnihă moneta antiken Vasemu Visoko Prevoshoditelstvu, aste sij uză davno iză obstago tecenija othodili i zabveniju predam, Vamăzc Premudreaisemu Gospodinu Arhipastiriju, po dostoinstvu nazvanu usudil sia spl sanie predloziti să vesnizoisîma proseni-emă mnea o caste pisaniju ne zameariti, no oprostiti, ibo takovaja gospodiam profesoroma Karlov-ac, arhiepiscopă Stratimirovic skola velikago blagodeatelja vă opisanie zemli iii istorij, vă cemă sluzitî mozetă. Za ninea nicego boleae ne zelimă, nezeli vseblagîitvorcă da vas dolgo leatnimă zdraviemă blagoslovită, da i să moimi spisanijamă vremi a pro^ voditi î va predannosti săpostnimă methanijamă vam sveatuju desnicu cealuemâ i do jzumcrtvii vă vearon esmă. Vasego Vîsoko provoshoditelstva, vă Mehadii, 16/4 marţi ja 1831 ; Media dveră Pannonie. Cista Sreda vel. posta. Prepokorneaisi sluga, Nikolae Stojka, m.p.. protopvezviier înalt înaintemergâtorului şi înalt preavrednicului Domnului arhiepiscop şi mitropolit Domnule arhipăstor, Deoarece iată că preasfinţia sa chesaro-crăiasoa maiestate, milostivul nostru monarh şi părinte al patriei, a făcut cheltuială deosebită pentru reconstrucţia şi măreaţa înfrumuseţare a celor de aici vindecătoare Băi ale lui Hercules sau băile de la Mehadia şi a binevoit să scrie toate faptele cele vrednice de amintire şi despre aceste ţinuturi remarcabile ; şi pentru că astfel de scriitori s-au îotîmplat a fi şi la băit au scris şi despre acest ţinut, însă localitatea Mehadia, cu regiunea şi cu monedele sale, după socoteala lor, le-au desconsiderat, ca necorespunzătoare, sau le^au ocolit, neştiind să scrie ca mine, după metoda nemţească — Hochdeutsch. Din această cauză, eu însumi luîndu-mi iarăşi îndrăzneala sa soriu înălţimii voastre înaintemergătoare această scrisoare a mea despre cele de aici vechi monede antice, m-am încumetat să supun cu preaplecată rugăminte preaînţelepciunii voastre, domnule arhipăstor, renumit prin vrednicie, acestea rămase de demult, din cursul cel de obşte şi lăsate uitării. Sooot a nu-mi lua în nume de rău aceasta respectuoasă scrisoare, ci să iertaţi, căci una ca aceasta poate sluji la ceva domnului profesor de la Carlovăţ, arhiepiscopul Stratimirovici, marele binefăcător al şcolii, la geografie sau ia istorie. Pentru acum nimic mai mult nu vă doresc, decît ca atotfăcătorul să vă binecuvânteze cu îndelungaţi ani de sănătate, ca să vă petreceţi vremea şi cu scrierea mea şi vă sărut sfînta drc?aptă cu devotament statornic şi plecăciune şi vă sînt cu credinţă pînă la moarte înălţimii voastre, înainte-mergătorul. La Mehadia, 16/4 martie 1831 ; Media, poarta Panoniei. Cinstita Miercuri a marelui post. Preaplecată slugă, Nicolae Stoica, mânu propria, protoprezviter MEHADIAER - RUDERA - MONETA Dass ich seit mehreren Jahren, besonderst vom 1813. her, als der Herr Karassovaer Vicigespan von Jakabfy auf Befehl zu mir kamm \ um 24 Stiick Moneta Antiken fur die 2 neue Pester National-Museum einzukauffen, welche ich als Naţionalist und Patriot unentgeltlich ge-schenkt und durch Zeitungen als ein Nomisma 1 bekannt worden, so dass ich von unseren Herrn Badgaste(n), S tamdespersonen und Durchreisende, besucht wurde, die mir ihren Wunsche gea-ussert, um von hiesigen Ge-genden die Merkwuirdigkeiten, von der alten Rudera der hiesigen und bei den Donauuffern, mogen solche auch wallachische Erzahlungen seyn, nur schrifftlich zu lassen, als von denen Bergthiirme(n), Schlosser, Festungen, Kirchen, Inscriptionen, Grabsteinen \ gepflasterten Strassen, antiquen alten Moneta, vom lezten Tiirkenkrieg und Weteranische Hohle, von naturliehen und bea-rbeitheten Exithohlen, von diesen H-erku-lesbadern Entdeckung, Erbauung, von hiesigen slavischen Nahmen und Bennenungen 1 der Dorfer, Berge und Flusse, und wenn’s auch nur blosse Muthmassungen, Aneodoten und Fabeln seyn sollen, nur schrifft-lîch zu heissesn und die Belesenen sollen’s entscheiden. Darzu erhiellte 1 ich von meinem Herrn Bischof und wallachisch-illyrisches Regiments-Commando Antrăge, um fur eine neue ungarische Geschichte etwas von hiesigen Denkwiirdigkeiten baldigst schrifftlich anzugeben. Dajbey dachte ich, izt1 soli ich, was die gelehrten Geschichtsschreibers so lang, auch wîchtigen Gegemstănde verschwiegen, in die ewige Vergessenheit ver-graben verblieben, errathen. Und doch musste mich besinnen und nach-denken, kein Witz oder Scherz und mit orakelmessigen 1 Antworten mich zu beholffen 1 ; fieng 1 dergleichem zu schreiben und die Auftrăge wurden glaubwiirdig erledigt und mich beruhiget. Was aber die nachfolgenden beschriebenen Miinzen anbelangt, welche hier zwischen die Berge, auf unsere Ackergruinde gesăet1, meistens ober Mehadia, um die Festungsrudera, Szidina genannt, alwo 1 die jemahligen Lateiner, Romern liihr3 ihre Republique, Monarchie, Vaterlands Wohl-stand, bey offtere feindliche Uberfalle, besonders der l-ten < . .. > Dacischen Geten und der 2-ten verschiedener Gothen etcM welche an Maeht die Israeliten ubertreffen, sich heldenmiithig und tapfer bis zum Todt 1 verhalten, auf dem Marsfeld gebiieben und ohnvisitirt zu werden verfauelt K Solche hatten pur Silberlinge oder kupferne Munzen bei sich 179 lîegend und durch Ackorn auseinander gekommen und einzclln 1 werden angetroffen. Merkwiirdîg ist, class Munzen uber 2 000 Jahre altenc sich conserviret und lesbaren ; wurden meistens an die jungen Kukuruz-wurzeln beim 4 Arbeit gefunden ; fu-r einigen, republican ische oder poli tisch abrevir ten Moneta, die finden hier keine Leser nicht ; and ere Abkurzungen, Verzierungen aber, die werden erraten, als fi. RA & heisst Roma; Asia, Africa, COL., Colonia ; L. Legion; IMP. Imperator; C., CAES., Caesar ; AVG., August; P.M., Pont, Maxim.; PP., Potestatis; AN. III. TR.P., seiner Regierung; COS. III. Geprags, consulihus; S.C., Scitischcn Colonien. Die Republicanei' mit ihren Triumphwagen, die meisten zu 4 Pferde gehalten und keine Bărthe bis zum l-ten Antonius getragen; ihre Genius, Sinnbilder nach Befund, Wohlstandes oder Umstanden zu erkennen, auch nach der Weld 1 modi, die erstere besser als die lezten gewesen, Geschrieben im 80-ten Jahre ohne Oculare. Mehadia, den 12-ten Miirtz 1831. Nicolae Stojka de Hatzeg pp. Mebadicr Erzpriester Roms Silber Um die Weltjahre 3600 Triumph- Jâhre Miinze PORTRAET REVERS S1GLARUM EXPLICA TIO Pferde 1 t cili Romer Feldlierr 2 Buben un Ut der Wolfin im unter I-Iel ni Wasscr ; solie Roimilus odor Numitor seyn 1 cin Spotkopf1 Schiidcl, cin >1 und Vogel, Spolkfirper Handc \md Fîissc ; soli Aimilius sein 1 VRBS ROMA : A Q E, zwev Buben unter Wolfin in Wasscr, oberi 2 Slerno ; Roimilus. 39 1 NVMA POMP. L, ROMA MOI.O Kopfkranz, mit Prieslern Opferdîcnst verriehten ; Kcnig Muma Pompilius 177 1 S Toi& Genius, ein Engcl auî dem Serviiis Tulius Thron ; Konîg 35S 1 X CAM Tnumpliwagen mii A Pferde, griechische t oiAinoN bas îAEfli: Consul Furius Camilus mit Barl und Kopîkranlz, Ge- nîus, ein Reitcr ; ist Plrilippus, Vater des Alexânder griechische 1 AAEsANAPOX G (enius) âuf Thron, in der BAEIAEQ2’ lland ein Yogcl ; Alcxandcr, in Asien gross, liess seinen ulten Fcld-Marehal Purmenou nebst Sohn und andern Generata als Conspirantcs hinrichten ; Spot- munzen in Curs heransgeben, als griechische 1 riAPMENQN NQSAVN ein Kiinigrelch» eine Kuhe mit Kalbf Parrnenon Vaier und Sohn hingerichlct worden 180 Koms Silber Um die Weltjahre 3600 Jahre Miinze PORTRAET REVERS SIGLARUM EXPL1CATIO Triumph- Pferde gri cehi sche 1 «diaotas ein Konigreich, Kuhe, Kalb ; ICNAAOYAVN Philotas Kiloidin, der Soim liin- gcrîchtet worden griccMsche 1 ANAPIfiN AIIOA. Konigreich, Kuh, Kalb ; Andrion 0£fl‘I>lAON Apoi Thcophilon, hingerichtet worden gviechisehe 1 AP1STON AIIOA. AYKI. Konigreich, Kuh, Kalb ; Ariston NO 2 Apol-liki-nos, hingerichtct worden griechische 1 MENISKOA AYKI Konigreich, Kuh, Kalb ; MonL skod-liki, hingerichtct worden gri eclii sche 1 MEN12KOA AYPKAAQ- Kfinigreich, Kuh, Kalb ; Meniskod- NOS Dirkallonos, hingerichtet worden griechische 1 MKNISKOA AOTIA Konigreich, Kuh, Kalb ; Menis- kod-lotia. hingerichtet worden griechische 1 AIZIMAXQS Gen (îus) aufm Thron ; Lisima- BAElAEQE chus, Konig in Thraciaen griechische 1 KftSOA BASIAEQZ bis Atalus aufm Thron ; Kosol, Konig în Thraciaen ; zu Atalus Zeitcn seyn die l-ten (...) Geter von Moseopolîa alsTracier Daciacr worden, die Romer Pcrgamo Mehadia, alt Mossia erhalten 409 1 BE IS'LI BVRSY Triumphwagen mit 1 ; Snlpius 4 Derius mus 480 1 DIVVS YERVS: CONSVL GRATIO eîu SchlossUumu, DVILIUS-Statua wegen Garlago 500 1 TDE1D £$f zwcy rauffcn, eîncr uberwiuiden 530 1 AQ SCIP. ARAFR. Triumph Gornclius Scipio : Arab., Aliica 4 531 1 CRAC L AES ROMA Trlumpli Tiberius Grachus 4 532 1 cin Blosser tragt cinen Nackten B PIeIs: M K RENNI 1 aufm Aehseln 540 1 WALL ROMA Valerius Le vi nu s 4 022 1 P R Triumph P, Rupilius Nepos o 030 1 CEM £ C R ft î ROMA Cecilius Metelus; Asia. Africa 032 1 CNSOVEPRV Gneius Gumelius Gitegns ; Thracia 013 1 IPETAS:ALBINVS zweyer Ha ude zusammen ; BRVT M Postiunius Albinus 045 1 1VN Q MLA ROMA M, Junius Silanus 2 647 1 ASGAVR : AEDCVKS„ cin Camel-Tier ; Aurelius 4 UPSAEARCVA Scaurus 018 t C MAMIL LIMEIn Genius steliend ; G. Mamîlius 052 1 MARIVS cin Rt'ilcr ; Măritiş bey Aquae Sextine 1 RMMAL 2 ranffcn ; Marş mit Bogen zwis- chen ; die Romer zwischen Grie- chen und Daeischcn Getcn ; um dieser Zcitcn wurden diesc Băilor nach den Gricchcn gcbaucl 653 1 Q P1LIPYS ROMA ein Reiter ; Martius Philippus 181 Roms Silber Um die Weltjahre 3600 Triumph- Jahre Munze PORTRAET REVERS SIGLARUM EXPLICATIO Pierde 654 1 X AL SATVRN Triumph ; Apulius Satuminus 4 664 1 CAESAR DIVI F Genius 670 1 L IVLl Triumph ; C. Julius Caesar 4 671 1 IVRC NORBANVS Land-Reguliren ; C, Norbanus Flachus 672 1 CNF * POSP ROMA Cneius Pompeius 2 680 1 M SI ROMA Manilius ScvvîIIus Caeplo 4 682 1 XM BAEBIQM ROMA Baebatius * 4 688 1 XC CATO ROMA Triumph ; ein Engel kulsehirt 2 695 1 B CREPVS ein Rciter 702 1 ANIMAM CLODIVS ein Schiffart ; Anius Cloci ius 708 1 AEMMORQVATX S C ROMA Scitîsche Coloniae 4 710 1 L CAES. I R. RA. als Monarcli Uberwinder der Wilden 711 1 UIVIR ROMA VICTOR Triumph ordincr zwey Stîiclc SpotLMunzen, kuplcrn, fir Caesar (yy™ ţ/?Va 723 _ MAGRIPPA L P.COS III. SC Portet rUekwiirts; Menenius Agripa leg. Part. 725 --- DIVVS AVGVSTVS PATER ROMA. SC.; ruckwărts; Ge. Apoi. lat. colon. Um die Weltjahre 3979, Romsjahre 749» Imp. Augusti 26, ist Chrys-tus der Herr gebohren 1... Augustus liess von Rom den Ovidius und seine Tochter Julia mit ihren Kindern ins Exil verschicken, entfernt, nach Me-hadia5. christ- mit Moneta liche Bărthe PORTRET — REVERS EXPLICATIO Silber Kupfer Jahre 13 31 51 69 79 81 EVIR CAESAR AVGVSTVS : PP FORTVNA AUG. Gen (ius) aufin Thron, Krăntze auslhei-len 1 IMF. C. CA1VS P. FEL IX AVG. PIVS COS. V III. G (enius) mit Wîldcr ; dicse Bădem bănet, Baiae-Puteoii bis data heisscn — NERO CLAVDIVS CAESAR AVG. PIVS GER. IMP. CINVENTRS*; cin Tisch-Hom; S. Petru s hier gckreitziget 1 IMP. CAESAR VESPASIANVS AUG. PONT'. MAX. TR. P. COS. VII. aufin Thron 1 IMP. TITVS VESPASIANVS AVG.P.M. COS. VIII PP.TR.P.IX IMP. XV Scliiffart und Schlangen 1 CAESAR AVG. F. DOMITIANVS COS. II SC, G (eiiius) mit Wilden ; die Romei' und er selbst im Banat bey Einbruch dcr Dacisch-(en) Geten geschlagen ; utn von Bdagcrung Meliadîer Festang abzuziehcn, ihnen Tribut — vm zahlen si eh verbundcn 1 1 182 christ- liche Jahre mife Bărthe PORTRET—REVERS EXPLICATIO Moneta Silber Kupfer 94 96 102 117 1SS 171 180 1S5 192 197 211 — IMP. NERVA CAES. AVG.P.M.TR.P.COS. 11I.PP.FORTVNA AVGVST. aufm Thron — IMP. CAES. NERVA TRAIANO AVG. GER. DACIA P.M.EN.COS.TR.P.FELICITAS AV G. O* (enius) Apolon ; er schlug die Daciacr und pardonirte, als er mit Germanicr zu thun hatte, die Dacier wieder ins Banat; er kommt < ... > und Dacia Traiani mit rdmischen Colonien besetzte und bevolkerte — IMP. CAES. NERVA TRAIAN. AVG. GERM. DACIA P.M.TR.P.COS.IIII. Iovi \ mrter andern liess auch die Bâdem bauen — IMP.CAES. TRAIAN. HADRIANVS AVG. P.M.TR.P.COS.llLSALVS PVBLICA die Palas Barth IMP. CAES. AEL. HADRIAN. ANTON INVS AVG. PIYS P.M.TR.P.COS.III die Palas Kriinze und Pieile berze iget — GRISPINA AVGVSTA. P N P R FELICIT AS AVGVST. seine Frâu Barlh TMP. M, AVREL. ANTON INVS. CONCORD. AVG. TR. P. XVI1II aufm Thron Krânzc zei gemi B. ANTONINYS AVG, ARMENIA CVS IMP. P.M.TR.P.XYIII, COS. III. Iovi; — DIVA FAVSTINA AVGVSTA. PIETAS AVG. die Ceres B. IMP. L. AVREL. COMM. AVG. PP. EI.. P. M. TR. P. XVII. IMP. VIII. COS. VII. TP. Apolon B. L. AELIVS CAE SAR TR. POT. COS. IL Opferdienst verriclitet B. IMP. L. VERVS AVG- PP. P. M. TR. P. XXIII. COS. II. Iovi mit den Weldapfel B. SE VERVS PIVS AVG. PART. MAX. P. M. TU. P. X. COS. III. PP. Gen(ius) zwischen Kindern B. IMP. CAES. L. SEPT. SEYERYS AVG. COS. III. P.M, INVICTO IMP. du Engel — IVLTA AVGVSTA MAMAEA : FELICITAS PVBLICA Gcn(îus) und folgender ihre zwey Stifsohnc dos Vorigen B. IMP. CAES. M. AVU. ANTONINVS AVG. P.M.TR.P. XV1II.COS. III.PP, BRITAN. Fortuna ; Karacaîa genannt B. AVT. KMAREEY. ANTONINQS. OYAR KAS SFPAIKHS /Avisi'hcn Blumen liegend ; griechisehcs B. ANTONINVS PIVS AVG. GERM. P.M. TR.P.XVIII.COS.IIII.PP. Minerva — P. SEPT. GETA CAESAR PONT. FELICITAS PVBLICA Fortuna ; des Obern leîblicher Bruder, Juliae Stifsohnc1 B. P. SEPT. GETA PIVS AVG. BRITAN. VICTORIA BRITAN. Iovi ; die H istoricii 1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 183 liche BSrthe ehrist- ar;!îe PORTRET—REVERS EXPLICATIO Jahre mlt Moneta Kupfer Silber 217 218 222 230 238 sagcn, dass der Antonuius hâtte semen Bruder Geta im Schoosse ikrer Stifîmuttcr Julia Mamae erstochen, sie geheuratliet, aber die Portreten, glciehe Fisionomien1 , ihre kurzen Bărte als Mîinner bestatigen, und Julia vermdg Titeln hoch gcschătzt geweseu, als da folgender IVLIA AVGVSTA MAMAE MAESA. VESTA* SOAMTA. DOMNA auf ihren ver-schiedenen Miinzen-Titulisten — IVLIA AVGVSTA VARVS CELESTIS ihr Verwandtirer1 wisst; meistens in dex jezi-gen wallaehischen Spracbe gesagt als Mamae — Muter , Maesa — der Muter , Vesta, Soamta, Sanctu— Hciligen und Doamna — der Frâu, und a uf eine goldene Munze hat sie im Schoosse die zwey Stiffsohne1 und sagtc Aeternitas Augusti. — IMP. C. IVL. MACRIANVS PIVS AVG. SPES PVBLICA Minerva — IMP. CAES. M. AVR. ANTONINVS AVG. PONT. MAX. aufm Thron ; Elagabalus — ANTONINVS PIVS AVG- BRIT. PART. MAX. P.M.TR.P.VIIII.ZOS,III (G(enius) zwiscken Wildcn — ANTON SINSI 0YNIPMNON cin Krug voii Blumen B. IMP.C.M.AVR.SE V.ALEXANDER AVG. PIVS P.M.ANNONA AVG. TR.P.VI.PAX auf Thron ; Julîae Sohrt B. M.AVR, SE A AXEEANAPON NEIKAION G (enîus) ; Alevander hat in Campu Scvcrin SchlosS'Thurm gchauet, in seine Rcsideuz fiir seinc Muter1 Mamae, die eine Ghristin gewe-sen, eine llUf-Capele1 gehabl; aus Mekadier Festungs-Rudera habe ieh ihren sldnemen PrnTvct in mein Zimmer. Dnrcli sie wuiden vielle1 zu Christen, und angcbetel. Alexander verzierte Rom ; în Deutschland mit lulia von seineu Soldate» umgcbrachl worden Bart MAXIM IN VS PIVS AYG.GERM.P.M.TG.P. UT.COS.PP. G (cnius) zviischen hohen Stan-gen : Verfolger der Christcn B. MAXIM IN VS PIVS AVG.GERM.V ICTORiA GERMANICA cin F.ngel zeîget alle Well-theille — IMP.CAES M.AVR.T.GORDIANVS AV(i. PIVS P.M.DIANA LYC1FERA Miner va — NA T IQPAlANQi AVG.KAXXAAONIUN Tertiona — NAl'lT rOPAlANOX AY G. NIKAIEQN — SABINA AVGVSTA : CONCORDIA AVG* auf Thron 1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 t 1 2 184 christ- PORTRET---REVERS EXPLICATiO Moneta liche Barthe Silber Kupfer Jahrc 244 --- M. IVL. PHTL1PPVS CAE SAR. PROVIN¬ CIA DACIA G(enlus) mît 2 Falmen, zwi$clien9 Alder urni I-cw ,---u---, V.XID. 1 E). SQ B. IMF. M. IVL. PIIILIPPVS : AEQVITAS AVG. SECVK1T. ORBIS iiuf Thron mit Gere c ht igkei Rvaag e 1 1 B. IMF. M. IVL. PHILIPPVS AVG. PROVIN¬ CIA DACIA G(enius) inît den Falmen, zwisclien Acîler und Lcw DACIA ; cin Glirist 1 249 IMF. C. MOSS1YS TRAIANYS DEC1YS AVG. PANNONIAE G(cnius) ; die Gothen schia gen, zulezt1 auch cr geblicben 1 IMP. C. MO, TRAIANVS DECIVS AVG. P.M,S. COL, VI.M A. AN. XII G(enius) ; zwi- seken wilden Soi ten I 251 --- IMP.C.C.VIB.TRE13.CALI,V5 PP. AVG. VICTORIA AVG. Gcn(ius) ; die Sa mi a ten gescklagen 1 _. 254 ■---• IMP.C.C.VI13.VOLYS1ANVS AVG. CON¬ GO RD IA AVG. G(cniii5) a uf Wilden si zerul 1 _ --- HJLHETRVS G1LLA AVG. AEQVITAS AVG. aufm Thron 1 _ J.IC. GALIENVS AVG. FORTVNA AVG. die Mirtcrva mit Kriinlzcn 1 _ 268 --- 11.CLAVDIV S CAES, A V G.P. M. 1' R.P. 11.R. PR. SC. Marş, Victoria 1 275 13. IMP.C.MANND. PLORIANVS AVG. PRO- VIDEN. DE OR. KAA. zwcy Genius 1 276 --- IMP.G.M.AVR. PUOBVS AVG.P.M.TR.F, COS.PP.XXlA. Triumphwaecn mit Hirschen 1 ____ 285 --- IMP.C, M. A V It. MAXIM IAN V S A V G. PP. CONCORDIA AVG. N zwcy Vcrbandeten _ 1 306 --- D .M. CONSTANT IN V S AVG. PROVIDEN- TTAE AVG, GER. S R N B Schlossthurm _ t IMP.C.P.UC.GATJENVS PP.AYG.GEIL QVIETAS AVG. naukopfer mii: Frlestern 1 __ 315 CAES.Y AI,. 1IOS r. NO VINTVS. PROVINCIA DACIA P.M.S. COT,.VII. AN.X1L G(eniiis) zwisclicn \ViUJ cn 1 327 --- CONSTANT INVS. IVN.NOB.AV G. V IC 10 K IMP.X.F.AVG.ANTER, zwev Tlerulden __ I 350 D,X.IVL.CONSTANTIVS NOR.AVG.IMP. CAES, PROVIDENŢIAL GRATIA cine LandschalTt 1 359 --- DN. CON ST A NT IV S PP. AVG. REPARAT IO ASTAE IMF.IT.SA. G(criius) mit eincr Fahtie __ I 408 --- D.N.TMEODOSIVS IT. AVG. REPARAI IO REIPVBLICA AS.SC. :ils gereciiter Rîehler ._ 1 457 •h LEONES + BASILEVS + ROMAE + I.EONEN + 0EO TBASILEVS A ROM EON 4- liber Mehit- dia __ 1 185 Um die Zeiten hat Dacia clurch den Bischof Theotimus die Lyturgie angenohmen, durch ihn auch unter den Hunen verbreitet worden, welche versorgten ; Dacia bekamm einen Herrn nach den anderen ; die Gothen die hilfslosen Romanier ihre Familien in die weiten Walder und Talie 1 versorgten; Dacia bekamm einen Herrn nach den anderen ; die Gothen sich aller Lănder bemăchtiget, Stadte, Festungen verwustet-, vor cile Hunen-Jasziken aber auch die Gothen etc. mit Famiîien die Walder bc-zogen ; mit der Avaren, Moraver und Vngarn 500 Jahre vergi eugen . , . Diesem Mehadier Bannus imisste das kleine BaddorX Pecsenesska aile 3-te Jahrs zwey junge Fallken 1 vom Badberg Domoglecl und denen Felsen-lochern Schoimu gennant, fiir don Konig liefern. Die Ungern in Mehadia haben eine romanische Kirehe renovirt, dabey die St.adt Ullics, Banovetz und andre Dorfer gehabt, allwo auch romi sche und ungcrsche Miinzen gietat. 1000 Bart STEPAN REX-S. STEP AN mit BUdnis^IS. XS, Jcsus Chrlstus, auch MP.Oto ; cvoss,? lUein ' i 1038 --- PETRVS : LVCAS : PRISCVS : M G : AN- . NIVS : TEONF.STVS : MAR. Burgunder i 1448 --- ohne Portret; scrvisch ; rNB.AECÎIOT . riOprtX. I-Terr Despot Gjurg.L.Cacsar i 1519 --- LYDOVICVS REX VNGARIA ; 153! STGISMVNDVS REX POLON. ; IMS Saius tuta IC XC Ragusa i 1612 --- MATHIAS D.G.ROM. IMP.VNG.P.EX ; 1G94 LEOPOI.DVS D.G.ROM.IMP. SA. GER. HYN. BAV. REX etc. ; 1095 INOCENT XII.P.M. BOGATE OVE AD PACF.Y1 SYNT ; um IO.ERNEST D.G.ARCli lEPIS¬ COP. SALISBYRGENSIS i Sig (natem) Meh adine, 3/14-ter Miirtz 1831 Nicolae Stojkci de Hatzeg pr, Mehad(ier) Erzprîester Traducere : RUINELE (Şl) MONEDELE DE LA MEHADIA De mai mulţi ani, îneepînri îndeosebi eu 1813, cînd, din ordin, domnul de Jakabfv, vicecomite al Carasului, a venit la mine pentru a cumpăra 24 monede antice pentru noul Muzeu Naţional de la Pesta, ie-am dăruit, ca iubitor de neam şi patriot. Am devenit astfel cunoscut prin ziare ca numismat, incit am fost vizitat de domnii vilegiaturi?ti ai băilor noastre, persoane de vază şi de cei aflaţi în trecere, care mi-au exprimat dorinţa lor să las ceva scris despre lucrurile demne ele amintire din aceste ţinuturi, despre vechile ruine de aici şi despre cele de pe malurile Dunării, chiar de ar fi simple povestiri, româneşti, anume despre tui-n-urile ridicate în munţi, despre castele, cotaţi, biserica, inscripţii, pietre funerare, drumuri pietruite, monede, vechi, antice, despre ultimul război cu turcii şi despre peştera Veterani, despre peşterile cu ieşiri naturale şi artificiale, despre descoperirea şi construirea acestor Băi Herculane, despre numele şi denumirile slave de aici ale satelor, munţilor şi rîurilor, şj chiar de ar fi numai simple presupuneri, anecdote şi hibul a fii, să io aştern în scris, iar apoi cărturarii, să decidă. Pe lîngă aceasta am mai primit de la domnul meu episcop şi de la Comandamentul regimentului român ori liric sarcina să contribui cit ele curînd cu ceva scris despre lucrurile de aici, demne de amintit, la o nouă istorie ungară. Mi-am dat seama că va trebui să ghicesc: ceea ce istoriografii învăţaţi au trecut sub tăcere atîta vreme, chiar şi lucrurile însemnate, crare au rămas îngropate în uitarea veşnică. Şi totuşi am fost nevoit să mă concentrez şi să mă gîndesc, pentru a nu recurge la vorbe de duh sau la glume ori la răspunsuri de oracol ; m-am apucat deîridată să scriu şi sarcina a fost temeinic dusă la îndeplinire, iar eu m-am liniştit- Cît. priveşte însă monedele descrise în cele ce urmează, ele împrăştiate pe aici pa in munţi, pe ogoarele noastre, mai eu seamă in sus de Mehadia, în jurul ruinelor cetăţii numite Zidina, unde latinii de odinioară, romanii, îşi aveau republica, monarhia şi bunăstarea patriei lor şl unde, în vremea mai multor atacuri ale duşmanilor, mal întîi ale geto-dacilor <...> şi apoi ale diferitelor ■ goţi etc., care îi întreceau pe israeliţi în tărie, s-au apărat pînâ la moarte cu eroism şi vitejie, au căzut pc cîmpul lui Marte şi au fost îngropaţi, fără a mai fi tulburaţi. La ei s-au găsit numai monede de argint sau di: aramă, care 187 s-au descoperit ou ocazia aratului ori care au fost găsite izolat, E de remarcat faptul că s-au păstrat şi se pot descifra monede mai vechi de 2 000 de ani ; ele au fost găsite în timpul lucrului j, mai ales la rădăcinile cucuruzului tinăr. Nimeni de aici nu poate descifra unor monede republicane ori care < cuprind > abrevieri politice. Alte prescurtări şi ornamente pot fi însă ghicite, ca de exemplu : fi. RA & înseamnă Roma; Asia, Africa; COL,, colonia; L.t legiune; IMI\, imperator; C. CAES., Caesar; AVG,, An-gustus; P.M., pontif ex maximus; P.P., potestatis ; AN.IILTR.P,, a domniei sale; COS.III, înseamnă consulibus; S.C., coloniile scitice. republicane au care triumfale, cele mai multe cu cîte patru cai, iar pînă la cel dinţii Antonin înfăţişează , fără barbă. Pot fi recunoscute genii, simboluri amâsurate împrejurărilor, bunăstarea ori evenimentele, de asemenea felul de a fi al lumii, dintîi fiind mai reuşite decît cele clin urmă. Scris fără ochelari, în al 80-lea an , Mehadia, la 12 martie 1831. Nicolae Stoica de. Haţeg mp. protopop al Mehadk.u Anii Moneda Romei de argint 3600 In jurul anilor lumi] PORTRET REVERS EXPLICAŢIA LEGENDELOR Cai de triumf 1 39 177 358 greaca greaca greaca grciică 1 un generai roman eu coif ; doi bateţi sub lupoaica aflată înlr-o apă ; trebuie să fie Romulcis ori Numitor 1 un cap caricatural, un A şi o pasăre ; trup caricatural, mîiru şj picioare ; trebuie să fie Amuluis 1 VRBS ROMA : A Q E, doi băieţi sub lupoaica aflată inlr-o apă ; sus sînt două stele ; Romulus. 1 NYMA POMP. L ROMA MOLO, cunună de lauri cu preoţi îndeplinind sacrificii ; regele Kuma Pompilius 1 STofâ geniu, un înger pe tron ; regele Servilis Tulii i3s 1 X CAM car triumfal cu 4 cai ; consulul Furius Canullus 4 1 «DIAIIIQN 13AXIAEDE cu barbă şi cunună de lauri, geniu, ou călăreţ ; este Filip, tatăl lui Alexandru 1 AAEEANAPON I3AS1AED2 gemu pe tron, cu o pasăre în mină ; Alexandru a ajuns Ia mărire în Asia, a aKa poruncit să fie executaţi drept conspiratori bălrinul ^■^^-'său mareşal Farmenon cu fiul său şi alţi generali; monede satirice care au fost puse în circulaţie, anume : 1 liAPMRNDN N£12AYN un regat, o vacă cu viţel, execuţia iui ParmenonTatal şi fiul 1 ; Sulpius 4 Dcrius 480 1 DIVVS VEUYS: CONSVL GRATIO un turn de castel; statuia lui Duilius din pricina Cartaginei 500 1 TDEID doi se luptă ; unul este învins 530 1 AQ SCIP. AR APR. triumf; Comelius Scipio, Arabla, Africa 4 531 1 GRAC L AES ROMA triumf ; Tiberhis Gracchus 4 532 1 B PiE^S^ M H RENNI om desculţ poartă pe umeri nn om dezbrăcat 540 1 WALL ROMA Valerîus Lcvînus 4 022 1 P P triumf ; P. Rupilîus Ncpos 2 G30 1 CEM î C £î ROMA Metili us Motellus ; Asia, Africa £ 632 1 CNSOVEPRV Cuaeus Corneli us Gilegus ; Traci a 643 1 1PETAS : ALBINVS BRVT M două niîini împreunate ; Poslumius Albinus 645 1. IVN Q MTA ROMA M. lunius Silanus 2 647 1 ASCAYR : AEDCVRS UPSAEARCVA o cămilă ; Aure- lius Scaurus i 648 1 C MAMIL LIME^N «enIu în Picioare ; G. Mamiliiis 652 1 MARIYS un călăreţ ; Marius la Aquae Sextine 1 RMM/C. doi *se ll1Pl2.» Mărie cu arcul între ci ; romanii între greci şi geto-daei ; prin acea vreme s-au construit, potrivit grecilor, aceste băi 653 1 Q PIL1PVS ROMA un călăreţ; Marlius Philippus 654 1 X AL SATVRN triumf ; Apulius Saturninus 4 664 1 CAESAR DIVI F genin 670 1 L. 1VLI triumf ; C. lulius Caesar 4 671 1 IVRG NORBANVS măsurare de pămînt ; C. Norbamts Flaccus 672 1 CNE * POLP ROMA Cnaeus Pompeius 2 189 Anii 3600 în jurul anilor lumii Cai de Romei ai^nt PORTRET REVERS EXPLICAŢIA LEGENDELOR triumf 680 1 M SI ROMA M&nilius Servillus Caepio 4 682 1 XM BAEBIQM ROMA Baebatius 4 688 1 XC CATO ROMA triumf ; un inger conduce carul 2 695 1 B CREPVS un călăreţ 702 1 ANFAM CLODIVS o corabie navîgînd ; Anius Clodius 708 1 AEMMOR QVATX S C ROMA Colonia Scylbica 710 1 L CAES. 1 R. RA. ca monarh, invingătoral barbarilor 711 1 IIIVIR ROMA VICTOR triumf ; două monede satirice 4 de aramă ; pentru Caesar ; de calitate obişnuită ^ ✓---v @@ 723 1 M, AGRIPPA L P. COS. IU. SC Menenius Agrippa, leg(atus) Pijrl(Uicus) 725 1 DÎVVS AVGVSTVS PATER ROMA. SC pe revers: Ge. Apoi. lat. colon. în jurul anilor lumii 3979, anul Romei 749, împăratului August 26, s-a născut Christos-Domnul.,. August a poruncit ca Ovidiu şi fiica sa Iulia cu copiii ei să fie trimişi de la Roma în exil, departe, la Mehadia anii (portret) PORTRET REVERS EXPLICAŢII- monedă din creştini cu bărbii argint aramă IMP. CAESAR AVGVSTVS : PP l'OUTVNA 1 1 AYG. geniu pe tron, impar(ind cununi de 13 lauri 31 --- IMPX.CA1YS P. FELIX AVG.PIVS COS. VIII. geniu cu un barbar ; <«acest împărat> 1 a construit băile dc aici numite piuă în ziua de ari Baiae Puteoli --- NERO CLAVDJVS CAESAR AVG. PIVS 51 GER. IMF. CINVENTRS un corn de băut ; Sf. Petru a fost răstignit aici 1 --- 69 IMP. CAESAR VESPASIANVS AVG.PONT. MAX.TR*P.COS.VTI pe tron 1 79 --- IMP. TITVS VESPAS IAN VS AVG.PAL COSA1'III PP.TR.r.IXTMP.XV corabie uavî- SI vlnd si şerpi 1 --- CAESAR AVG.F.D OMIT IAN VS COS. II SG, geniu cu un barbar ; romanii şi el însuşi ’ <împăratul> au fost înfrinţi în Banat cu ocazia atacului geto-dacilor ; pentru a re¬ nunţa la asedierea cetăţi dc la Mchadia, s-a obligat să le plătească tribut --- 1 94 IMP.NERVA CAES. AVG.P.M.TR.P. COS. 11L 96 PP. FORTVNA AVGVST- pe tron 1 --- IMP.CAES.NERVA TRAIANO AVG.GER. DACIA P.M.EN. COS.TR.P.FELICITAS AVG. geniul Apollo ; el Fa înîrînt pe daci şi a îngăduit dacilor să 190 anii (portret) creştini ca barbă PORTRET REVERS EXPLICAŢIE monedă din argint aramă se reîntoarcă In Banat atunci cind s-a în¬ fruntat cu germanii; el a venit, a ocupat şi populat Dacia Traiană cu colonii romane î 1 102 IMP.CAES.NERYA TRAI AN. AVG. GERM, DACIA P.M.TRJP. COS.IIIL IOVI a poruncit între altele şi construi¬ rea Băilor 1 117 IMP.CAES.TRAIAN.HADRIANVS AVG* P. M.TRRCOS.TIL SALVS PVBLICA Palas- Athena 1 1 i:s8 cu barbă IMP.CAES. AEL.HADRIAN. ANTONINVS AVG. PIVS P.M. TR.P.COS.III Palas-ALhena cu cunună de lauri şi săgeţi 1 1 GR1SPINA AVGVSTA P N P P, FELICI¬ TA S AVGVST. soţia sa 1 171 cu barbă IMP.M.AYREL. ANTONINVS.CONCORD. AVG.TR.P.XVITH pe tron, arătind cununa dc lauri 1 1 --- b. ANTONINVS AVG.ARMENIACVS IMP.P. M.Tlt.P.XVIII.COS.III Iu pite r 1 --- --- DIVA FAVSTINA AVGVSTA.P1ETAS AVG. Ceres 1 1 180 b. IMP.L.AVREL.COMM.AV G.PP.EL.P.M.TR. P.XVILIMP.VIII. COS.VILPP. Apollo 1 __ b. L.AEL1VS CAE SAR TR.FOT.COS.il. aducerea dc jertfe 1 - . im b. TMP.L.YEUVS AVG.PP.P.M.TR.P.XXI1L COS. II lupiter cu globul pămlntcsc 1 1 192 b. SEVERVS PIVS AVG.PART.MAX.RM.TR. r.X.COS.IILPP. geniu intre copii 1 1 197 b. IMP.GAES.L.SEPT.SEYERYS AVG.COS.III. P.M. INVICTO IMP. un înger 1 __ --- --- IVLIA AVGVSTA MAMAEA : FELICITAS PVBLICA geniu ; cci doi care urmează sînt fiii ei vitregi de la < im păr a tul > precedent 1 1 211 b. IMP.CAlf S.M.AVR.ANTONINVS AVG.P.M ■ TR.P.XVIII.COS.III.PP. BRITAN. Fortuna : <împărat> numit Caracalla 1 1 b. AVT.KVAVLEYANTONINDU. 0YX AVKAE SEPAIKNS culcat intre flori ; < monedă> grecească 1 b. ANTONINVS PIVS AVG. GERM.P.M.TR. P.XVIII.GOS.IIILPP. Minerva 1 1 P.SEPT.GETA CAESAR PONT. FELICITAS PVBLICA Fortuoa ; frate după mamă al de mai sus, fii vitregi ai Iul iei 1 b. P.SEPT.GETA PIVS AVG.13RITAN.VICTO¬ RI A BRITAN. Iu pi tor ; istoriile spun că Antoninus bar Ti înjunghiat pe fratele său 1 Geta în poala mamei lor vitrege, Iulia 191 anii (portret) creştini cu barbă PORTRET REVERS EXPLICAŢIE monedă din argint aramă 217 218 222 230 238 244 Mammnca şi s-ar ii căsătorit. cu ea, insă chipurile, fizionomiile identice bărbile lor băi haleşti seni le, confirmă, iar Iulia s-a bucurai (ie o slimă inrjlâ, după cum o dovedesc titlurile , ea cel tare urmează : JYLIA AYGUSTA MAMAE MAESA- VESTA.SOAYITA DOM NA, din legendele de pe diferi lele ti monede 1 IYLTA A Y (IV ST A VARYS CET.ESTIS se ştie că a Fost rudenia ei ; in limba română de acu iu se zice foarte adesea, mavnae mnesa — al mamei, Vesta, Soamta, sanctu --sfint şi doamna — a doamnei, iar pe o monedă de aur c reprezentată ţin îmi in poală pe cei dui fii vitregi, ziduri Aetcrnîtas Auguslî 1 — IM P. G,TYL.MAGRIANVS PIVS AYG.SPRS PYBLIGA Miner va 1 — IMF,CAES.M.AVR. ANTON 1NYS AVG.PONT. MAX, pe tron ; Ilcliugâbal 1 — ANTON IN VS PIVS AYG.BRIT.PART.MAX. P.M.TR.P.VIin.COS.III geniu. între barbari — — ANTON SINSI GYNIPHNDN un vas plin rîc flori — b. IMP.C.M.AVR.SEY.ALEXANDER AYG. P TY S P.M.ANNONA AYG.TR.P.VLPAX pe tron ; fiu al Iuliei 1 b, M.AVR. SEVA AAE5ANDP0N NEIKAlHN geniu ; Alexandru a ridicat la Cîmpnl Seve-rin7 un turn de castel, iar la reşedinţa sa a avut o capelă auxiliară pentru mama sa Mammaea, care era creştină ; din minele de cetate de la Mchadia am în camera mea portretul cî în piatră* Prin ea mulţi au devenii creştini, iar ea a fost venerată- Alexandru a împodobii Roma : a fosl ucis în Germania Împreună cu Iulia de către soldaţii săi b. MAX1M1KYS PIVS AYG.GHRM.PALTR.P. II1.COS.PP. geniu între prăjini înalte ; persecutor al creştinilor 1 b. MAXLMINYS PIVS AVG. GERAJ. VICTORI A GERMANICA un înger arată toate părţile lumii — — LMP.CAES.M.AYR.T.GORDIANYS AVG. riYS P.M.DIANA LYCIFERA Minerva 1 — NATTr H2PAIANQS A V G. K A AXA AONIOX Tcrtiona — NA0T POPAlANOS AVG. NIKAIEQN Cercs “ — SABINA AVGVSTA : CONCORDIA AVG. pe tron 1 — M.IYL. PHILIPPYS CAE SAR. PROVINCIA DACIA geniu cu două steaguri, intre 1 1 1 1 1 1 1 192 anii cubarfîă PORTRET REVERS EXPLICAŢIE monedă din creştini argint aramă un vultur si un leu . u---„ VsXID --- 1 1MP.M.IVL.PHILIPPVS : AFQV1TAS AYG. b. SEGVRIT. OBBIS pe tron, eu balanţa jus¬ tiţiei 1 1 D. IMP.M.IVL.PUIL1PPVS AVG. PROVINCIA DACIA geniu cu steaguri, intre vultur şi leu DACIA ; creştin --- \ 249 TMP.C.MOSSIYS TRATAM VS DECIYS AVG. PANNONIAK geniu ; i-a înfrînt pe goţi, iar pînă la urmă a căzut si el în fata lor 1 IMP.C.MO.TRAIANVS DEClVS AVG.P.M.S COL. VI.MA.AN.XII geniu ; între sciţi săl¬ batici 1 251 IMP.C.C.VTB.TREB.GALLVS PP.AVG. VICTORIA AVG. geniu; i-ă înfrînt pe sar- maţi 1 254 IMP.C.C.VIB.VOLVSIANVS AVG. CONCOR¬ DIA AVG. geniu şezind deasupra unui bar¬ bar 1 --- HERLTRVS O ÎL LA AVG.AEQVITAS AVG. pe tron 1 --- LIC. GALIENVS AYG. IORTYN'A AVG. Miiicrva cu cunună de lauri 1 268 --- II.CI.ADIVS CAES.AVG.P.M.TR.P.II.R.PR. .SC. Morte, Victoria _ 1 275 h. 1MP.C.MANND.PLORIANVS AVG.PROVI- DEN.DEOR.KAA. două genii _ 1 27G --- IMP .C.M.AVR.PROBV S AV G.P.M .TR .P .00 S. PP.XXIA. car triumfal cu cerbi 1 2S5 --- IMP.C.M.AVR.MAXIM IANUS AVG.PP. CONCORDIA AVG.N. doi aliaţi __ 1 30f> --- D.M. CONSTANT INVS AV G.PROY IDENTIAE AVG.CER.S R N 13 turn de castel --- 1 IMP.C.P.L1C.GALIENVS PP.AVG.GER. QYTETAS AVG. jertfă de mulţumire cu preoţi 1 315 7_ CAES. VAI.. 1IOST. NO VINTVS. PR 0 V INC IA DACIA P.M.S. COL. YII.AN.XTJ. geniu Intre barbari 1 327 --- C0NSTANT1NVS IVN. NOB. AVG. VICTOR IMP.X.F.AVG.ANTER. doi crainici _ 1 350 --- D.N. IVL.CONSTANITIVS NOB.AY G.IMP. CAES.PROVIDENTIAE GRATIA un peisaj _ 1 359 --- D.N.CONSTANTIVS PP.AVG.REPARATIO ASIAE IMP.IT.SA. geniu cu un steag __ 1 408 D. N.THEODOSIVS II.AV G- REPARAT IO REIPYBLICA AS.SC. în chip dc judecător drept 1 457 +LEONES+BAS II.EVS + ROMAE + LEO- NEN+OEO+BASILEVS + ROMEON mai sus de Mehadia --- 1 193 Dacia a primit în acea vreme prin episcopul Theotim liturghia < creştină >, care s~a răspîndit tot prin acelaşi şi în rindul hunilor care l-au numit Deus Romanorum . în timpul invaziilor diferitelor gote, romanii5 şi-au asouns familiile în pădurile întinse şi pe văi- Dacia a schimbat un stapîn după altul- Goţii s-au înstăpînit asupra întregului teritoriu, au pustiit oraşe şi cetăţi, dar în faţa huno-iazigilor goţii etc- s-au refugiat la rîndul lor în păduri împreună cu familiile lor; cu avarilor, moravilor şi a ungurilor s-au mai scurs 500 de ani -. - în fiecare al treilea an Pecenişca, micul sat de lîngă Băi, era obligat să-i dea banului de la Mehadia pentru rege doi şoimi tineri prinşi pe muntele Domogled ori în peşterile numite Şoimu. Ungurii au reparat la Mehadia o biserică romanică ; pe lîngă acestea au mai avut oraşul Ullics Banovăţul şi alte sate, unde se găsesc în tot locul monede romane şi maghiare. 1000 cu barbă STEP AN REX --- S.STEPAN cu chipul lui Iisus Hristos si MP Oco ; mare, mică 1 1038 --- PETRVS : LVCAS : PR1SCVS : M G: AN- NIVS : TEONESTVS : MAR. burgundă 1 1448 --- fără portret; slrbească ; FNb. AECnOb riOTTBA. Domnul despot Gheorgbe. L.Cacsar 1 1519 --- LVDOV1CVS REX VNGARIA1; 1534 SIGISMVNDVS REX POLON. ; 1648 Saltis tuta IC XG Ragusa 1 1612 --- MATHIAS D.G.ROM.IMP.VNG.REX; 1694 LEOPOLDYS D. G.ROM.IMP.SA.GER.HVN. BAV. REX ele. ; 1695 INOCENT. XII. P-M. ROGATE QVE AD PACEM SVNT : 1696 IO.ERNEST D.G. ARCH1EPISCOP. SALISBVRGENSIS 1 Semnat la Mehadia, la 3/14 martie 1831- Nicolae Stoica de Haţeg pr. protopop al Mehadiei NOTE 1 Aşa în original. 2 Corect: da$. s Corect : hier. 4 Carect: bei dei\ 5 Ştire parţial eronată, 6 Este vorba de luptele din anii 88—89 e,n., încheiate cu o pace favorabilă dacilor de sub conducerea lui DecebaL 7 Este vorba de Turnu Severin. B Este vorba de populaţia daco-romană- y Localitate pe care n-am reuşit s-o identificăm ; poate Orşova ? 194 CIRCULARE* între sarcinile lui Nicolae Stoica, în calitate de director al şcolilor naţionale româneşti din regiunea graniţei bănăţene şi de protopop al Mehadiei, se afla şi cea de difuzor al instrucţiunilor care veneau de la organele superioare şi se adresau poporenilor. De conţinut variat (organizatoric, instructiv-şcolar, gospodăresc, de igienă etc.), acestea erau emise de administraţie sau de biserică, de obicei difuzate prin Episcopia de Virşeţ — Caransebeş, către protopopiatele diocezei, de unde erau apoi răspîndite la sate prin învăţători şi preoţi. Cei din urmă aveau obligaţia de a le înscrie în registre, numite „Protocoale cu circularei Trecerea în aceste condici era verificată periodic de către protopopi. S-au păstrat destul de numea-oase asemenea registre, ele aflîndu-se azi în diferite arhive sau încă la bisericile săteşti. Cele mai multe din circularele care au trecut prin mina lui Nicolae Stoica au fost emendate de el, pur tind pecetea personalităţii, a preocupărilor sale de om luminat şi receptiv la tot ce era nou, progresist în ele. Textul ce-i parvenea era modificat de el mai cu seamă prin adăugiri de sfaturi, exemple personale, îndemnuri, care adesea depăşeau intenţiile celor de la care proveneau. Am atras atenţia cu alt prilej asupra însemnătăţii acestor mijloace de luminare a poporului, unele cu ştiri unice de istorie, altele cu date importante despre dezvoltarea culturii bănăţene 1 ; în vremea din iirmă, alţi cercetători au publicat extrase, aducând astfel o contribuţie preţioasă atît la cunoaşterea biografiei cronicarului, îmbogăţind informaţia despre viaţa şi opera sa, cit şi la trecutul Banatului 2. în cele ce urmează reproducem cîteva extrase, în care amestecul cronicarului este evident; le-am împărţit în : şcolare, culturale, gospodăreşti, * Selectate de Damaschin Mioc, după original sau alte ediţii. 1 Vezi Nicolae Stoica de Haţeg, Cronica Banatului, ed. II-a, Timişoara, 1981, p. 12 2 Vezi : Dănidă Puia, Ordine, comjrtetări, însemnărit note şi observaţii ale protopopului Mehadiei, Nicolae Stoica de Haţeg, în „Mitropolia Banatului", XXIII (1973), nr. 7—9, p. 490—506 ; Li viu Smeu, Din circularele lui Nicolae Stoica de HaţegT In „Mitropolia Banatului11, XXIX (1979), nr. 1—3, p. 144—150. 195 medicale şi cu sfaturi dc comportare în societate. Pe unele le-am copiat după un protocol de la Cuptoare, aflat la Arhivele Statului din Timişoara, altele sînt redate după publicaţii. a) Şcolare La doi ani după înfiinţarea şcolii de la Vîrşeţ, a „alumniuiui“, aceasta trecînd prin dificultăţi, materiale, se apelează la românii din dioccza Caransebeşului pentru susţinerea ei. Iată cum se adresează Stoica preoţilor din protopopiatul Mehadiei, la 10 noiembrie 1801 : „Cinstiţi preoţi parohialnici din al meu protop-rezvileral, înalt Preasfinţitul d-nul episcop, cu arhipăstoreasca sa milostivă scrisoare din în l-a zi a acesteia luni, precum sfinţia voastră, preoţilor, aşa şi bunilor creştini trimite blagoslovenie, să vă dea Dumnezeu viaţă, pace şi sănătate. Şi tare încredinţează şcoala cea din Vîrşeţ, care are 24 de dieci săraci, ce să învaţă în trei limbi, sîrbeşte, nemţeşte şi latineşte, să avem grije că nici o zi nu poate omul să trăiască fără bucate şi să ajutăm cu bani şi cu bucate, că toate şi toţi din aceia şcoală cer bani; întîi dascălii şi lor şi păzitori şi învăţători şi slujitori ; bucatele, cărţile, hîrtia, cerneala, paturile cu ţoale, spălătura şi soba caldă, aceelea-s cheltuiala noastră. Numai să înveţe bine, fiindcă vedem că din scoale bune să pro-copsăsc şi să fac oameni din toate neamurile, norocoase. învăţătura luminează , proslăt>eşte şi înalţă pre oameni la stările ce n-au gîndit, face creştini buni şi oameni de omenie. Aşa şcoală bună numai aceasta iaste în toată ţara noastră, în Banat, şi mare ruşine ar fi de ar înceta sau s-ar strica aşa bună Hnduială începută şi întocmită (s.n. — D.M.). O eparhie aşa de mare şi cu toate... îndestulată ; aveţi în protocoale formulări pe an. Spuneţi creştinilor din ce .., au, de bunăvoie ... să dea, fie bani, fie bucate, legume sau beutură. Formulariul scrie că unii şi an au dat şi vite mari, care toate fiind adunate prin socoteala şi paza epitropilor... şi în 10 dechemvrie, cu reportul preoţilor epitropii vor veni. Strădui ţi-vă şi îndemnaţi.. . Semnat în Mehadia, 10 noemvrie 801, Nicolae Stoica de Haţă[JV.y m.p., protopop 3 La 26 noiembrie 1804, Nicolae Stoica se adresează celor în subordinea sa în aceleaşi probleme şcolare, amintind că şcoala din Vîrşeţ „la întua dechemvrie sa va începe. Subiecţii sau clirici din militărîe fără scrisoarea şi slobozenia reghiments-comandei nu să vor primii Diaconii vor da eîte 1 florin, iar preoţii cîte doi „la şcoala alnimniului din Vîrşeţ14. Banii îi va strînge el însuşi 4 3 Arh. St. Timişoara, 4, 242/2, f. 166. Protocolul de circulare de la Cuptoare. 4 Ibidem, f. 219. 196 La 22 august 1811, el înştiinţează că : „Şcoala cliricească a curţii sale de la 1 noemvrie să începe, ca ficiorii cei ce poftesc rîn-duiala preoţiei a învăţa, ei cu slobozenie în scris de la cinstita reghiments-comando şi cu cărţi trăbuincioasă şi cu altele cuvioasă spre mai îndelungă vreme şi să să grijască şi la numita zi în rezidenţia Versetului să să afle, unde şi diaconii cei rînduiţi a merge să vor rîndui* La 3 septembrie 1811 se dă o circulară pentru remunerarea învăţătorilor. Se constată că toate s-au scumpit, iar salariul nu le ajunge ; se face o comparaţie între lefurile învăţătorilor din cadrul regimentului german de Pan ci ova şi ale celor din regimentul româno-sîrb, în primul fiind şi de două ori mai mari, în această situaţie, comandantul regimentului româno-ilir dispune ca „fieştecare grăniceriu cu casa sa, de pe moşia casii sale, fără deschilire, pe iohul de pâmînt cîte 7 1/2 creiţari de bunăvoie a da, cu care bani învăţătorilor salarium (simbria) în trei clase să va da, şi adică : a celor a I-a clas cîte 200 florinţi, celor II-lea clas 150 florin ţi, iar celor de al III-lea clas 100 florinţi a li să da, iară domnului şuldirector 800 florinţi, după cursul banilor deacuma, precum şi lemne învăţătorilor cîte 6 şi cîte 4 stînjăni să aibă, cu care simbrie învăţătorii de aicea mai bine dccît cei clin răghimentu Panciovei *.. pot trăi.. „Să ne trudim şi învăţătorilor, dînd bune simbrii, să le ajutăm, iară creştinii nici cît să nu să îndoiască sau să să apere a da, că aceste bune aşă-zări toate spre folosul nostru şi al următorilor noştri să rînduiesc, ştiind că toate noroadele din învăţătura- şcoaîelor s-au luminat.. . (s.n. D.M.). Preoţii să îndemne sătenii ea „învăţătorilor bune simbrii să dea, apoi mai buni învăţători să vor afla şi mai bine deoît pană acuma să vor trudi, şcoala şi biserica cum să cuvine vor păzi..G. La 10 februarie 1813, înir-o altă circulară, Nieolae Stoica scrie : „Vedeţi că cei trei înpărăteşti profesori (dascăli mari) rumâni şcoala dăscălească din Arad încă de la 1 noemvrie au început. Şcolarii ce-au mers întîi, ei mai sus au eşit, într-a cărora loc pe alţii aşteaptă. Deci, după poruncă, îndată pan la 15 martie norodului în beserică la sărbători de trei ori vestiţi, spuind că de la întua aprilie a do a curgere se va începe. Feciorii preoţilor, cum fui eu ia Timişoara întîi din rumânii noştri, vă meargă, ca să nu să căiască. Aceasta poruncă pe faţa uşii bcsericii cu cune mici încuneaţ-o, adecă cu cune ţîntuiţ-o“ a. La .16 octombrie 1819 şi 1 august 1320 se dau două circulare în legătură cu adăugarea -unui tas în biserică, pentru a se? strîngc bani în vederea înfiinţării unei preparandii în cuprinsul regimentului româno-sîrb, aşa Ibidem, voi. II, nr. 10. 6 îbidem, voi. II, nr. 11. 7 Cei trei dascăli erau Constantin Diaoonovicl Loga. Iosif Iorgovici. 8 Arh. St. Tmişoara, 4, 242/2, f. 81. Diinitrie Ţi chin deal şl 197 cum „în provinţial... şcoală mare în Arad au, iară noi lipsiţi rămasărăm“. Tasul se înfiinţează cu aprobarea „Hofcrigsrat“-ului şi din dispoziţia „gheneral reghimenţ-comandei“ 9. La 31 decembrie 1B24 se revine asupra salarizării învăţătorilor, fixîn-du-se şi programa de învăţămînt10 *. b) Culturale în unele circulare, Nicolae Stoica ii ţine la curent pe preoţi, învăţători şi enoriaşi eu ultimele apariţii de cărţi, fie ele de istorie, didactico-înstructive, de conţinut economic sau bisericeşti- Astfel, la 10 februarie 1813, el atrăgea atenţia că „domnul Molnar n, dohtorul şi profesorul din Sibii, cu scrisoarea sa au înştiinţat cum că are cărţi noi bisăriceşti, adică Ohtoice Mari l2, ci te cu 35 fi. bani buni şi Evanghelii13 noi cu cîte 18 fi, bani gata tipărite de vînzare.,Pentru aceasta are şi aprobarea mitropolitului de Carlovăţ. „Eu ştiu că în bisărici sînt cărţi, Ohtoice mici, nu mari, Evanghelii şi Trioade vechi, pot fi şi rupte. Triodul 14 mare, rumâ-nesc, [se] zice că îndată după Paşti să va tipări ; deci şi Trioade unde [şi] cui vor trebui, să înştiinţăm, fiindcă acuma din nou bisărici zidite s-au rădicat şi în doao strane să cîntă, n-ar strica şi cîte doao a avea, măcar că văd că-s scumpe. Deci, îndată vestiti creştinilor că unii vor lua una, alţii alta ..15 *. La 21 martie 1813, cronicarul recomandă crea mai importantă carte de istorie românească apărută în epocă, Istoria pentru începutul românilor m Dachia a lui Petru Maior, şi alte cărţi editate de marele corifeu al Şeoalei ardelene. „Eu v-am scris — spune ciori carul — că zace Istorii a Rumânilor le am, cîte 5 f!., 45 oi\, zace Predicile 17, în trei cărţi legate, pre an, cu 13 fl. zace cărţi osăbit pentru Cateheta LS, de catihizaţie, cu 1 fi., 30 cr., fac 21 fl. bani buni şi toate de lipsă parohul a le avea. .. 9 Ibidem, f. 130 şi f, 136. 10 I,iviu Smeu. op. cit., p. 149—150. JJ Este vorba de Ioan Molnar Fiuariu (.1740—1815), luminist ardelean, colaborator la redactarea SuppJco>ului, ea multe lucrări de istorie, lingvistică, economie, medicină. 12 S-a tipărit la Rimnlc, în 1811. Vezi BRV, voi. III, m\ 796. - S-a tipărit în 1812, la Bucla. Vezi BRV, voi. UI, n:r. «07. 14 Se va tipări în 1816, la Buda. Vezi BKV, voi. IU, nr. 921. 55 Dănilă Puia, op. cil., p. 496. îs Petru Maior, Istoria pentru începutul românilor în Dachia, Buda, 1312. 17 Idem, Prcdiche sau învăţături la toate duminecile şi sărbătorile anului, T—III, Buda, 1810—1811. 15 Este, probabil, vorba de una din ediţiile Catehismului Mic, la a cărui tra- ducere a contribuit şi Nicolac Stoica. 198 Acum îndată căutaţi bani *. să aduceţi, să le luaţi, să cetiţi şi să le ştiţi. Prescriţi şi aceasta în Protocolul ţeroularelor, să nu să zăuite.. .1£ I9. în toamna anului 1820 recomandă alte cărţi : „Domnul Constantin Diaconovici Loga 20, al şcoalelor preparande din Arad, al naţii rumâneşti sensor profesor, din 21 septemvrie a.c., cu scrisoarea sa, pentru ca supusei preoţind a protoprezviteratului meu a arăta, m-au înştiinţat ; adecă văzînd dumnealui că în bisăricile noastre rînduelelo şi cîntările nu intr-un chip să poartă, ca profesorul cîntării, au întocmit Tipicul prc limba rumânească după izvorul cel slovenesc, care să loveşte cu cel grecesc. Această carte pană astăzi în limba rumânească nu s-au tipărit şi fiind îndemnat ele arhipăstorii bisericii pentru cei cu grija preoţii să o Iu ere şi să o tipărească. Pre lingă Tipic, cîntările Ohtoicului pre opt glasuri, pod-obiile, catavasiilc, psalmii aleşi, troparele şi condacele sărbătorilor de peste an7 dmpreună cu rînduiala vecerniei, a utreniei şi a liturghiei ş.a. Acuma avînd învăţători şi clerici, cartea aceasta vor şti cum şi eînd şi ce trebuo să cînteu. Profesorul are aprobarea do tipărire a mitropolitului, a episcopului do Araci, a Consiliului crăesc din Bucla, a Consistoriului din Yîrşeţ; oare carte „să tipărească, pentru ca să aibă bi sări ci le spre îndreptarea sa .. . carea luîncî-o, nu numai bisărica vom lumina, ci şi porunca înpă-vătească, crăiască vom înplini. Şi socotesc; zice, că ea va eşi ca o Psaltire mare, hîrt-ie bună şi poate veni preţul opt flori nţ i (8 fl.). Cei ce să vor prenumăra şi îndată în oetomvrie 1820 bani gata la tipărit dau, aceia cartea cil un florin mai lesni şi mai jos vor căpăta, căci că la tipografie întîi banii jumătate îndată cer .. /b Banii pot fi trimişi fie episcopului de Arad, losif Putnic, fie Iui Loga. „Iară caro acuma, în oetomvrie, n-au dat bani, aceia în fevruarie 1821 să-i dea şi la tîrgul Peştii plătindu-să, cartea acasă ne va veni, iară bisăricii şi norodului în loc de organ sau muzică slujaşte, iară pre cîntăreţi în podobii cu cîntări şi în rînduială îndreptează^. Episcopul de Arad a prenumerat toate bisericile din Eparhia sa, precum şi'mulţi preoţi şi creştini, dîiid banii înainte, „Deci, binc ar fi ca oîţivu preoţi, diaconi, clerici, învăţători, cărora rînditelele bisericii a le şti să cade, încă şj alţii ce pot avea bani gata, ou numele şi poli era să să pre-numere, care în carte tipărite spre pomenire stan. Eu vesti n du-vă tuturora datoria mea înpiinesc. Preferi aţi. în protocol şi curînd la alţii trimiteţi. Semnat Mehadia, 21 noemvrie lo20. Aicolae StrAcu, m.p. pretoprezviier^ 22. 13 13 A di. St. Timişoara, i'ond, citat, f. 33. Constantin Diaconovici (1770—1850), luminist bănăţean, cn bogată acti- vitate lingvistică şi dc editare a unor cărţi bisericeşti. :î Octoih ai CaLavasier, Reda, ]82G. Vezi 1JHV, voi. III, m\ 1234. ^ Arh. St. Timişoara, fond citat, f. 142. 199 In anul 1826 -recomandă o carte de pedagogie şi metodică, tipărită de Naum Petrovici. . din Pedagoghie, adecă Methodica2ă, cînd una sau alta să cetiţi, să spuneţi, că-s bune învăţături* Cui vor mai trebui, mai am vro 9, cîte 2 fl. 30 cr* argint* De vreo 6 ani le am. Am dat cîteva atuncea, ştiu cărora, şi făr de bani pănă astăzi, dar ei n-au cetit să o ştie, ca şi molile din pei, şi mi-s cojocari^ 24* c) Gospodăreşti Nicolae Stoica a purtat de grijă şi stării economice a enoriaşilor săi. Nu puţine sînt circularele prin care le recomandă tot soiul de legume» puţin cultivate în Banat, care le vor diversifica alimentaţia. Le dă sfaturi de felul cum să le cultive ; pe sine se dă drept exemplu* în 1815, în două rînduri vine cu astfel de sfaturi, adresate prin circulare. „Cinstiţi parohialnici preoţi, Ecsălenţia Sa, domnul episcopul nostru, înştiinţat fiind că partea cea mai mare din rumâni lipsindu-să într-aceşti timpi de gnu şi de cucuruz, g-reă foamete pat şi rabdă şi înţălegînd că oamenii, grănicerii noştri, din mila înpărătească spre ajutoriu crumpiri de sămînţă şi bucate capătă, mie, sub 11 martie a*c. porunceşte ca cu preasfinţitrul său nume preoţimei cei mie supusă, cu bună înţăleăgere, sămănătura crumpilor a o încredinţa, eareă ei aşijderea norodului cum mai bine, ca o roadă foarte folositoare, să o încredinţeze şi toţi din destul să samene* Şi preoţii nu numai cu cuvîntul, ci cu lucru şi cu fapta pre parohialnicii săi cătră această bună sămânţă a-i deştepta şi a-i povăţui să aibă. Adecă ei întîiu, avînd pămînt arat, nu numai prin grădini, ci şi în cîmp să-i samene şi vor avea spor, căci că pre grundbiri nici brumile, nici ploile sau săceta nimica nu vatămă, nici strică. Cu orumpirii mult lucru sau cheltuială nu avem, dar ei noaă mult rod cu folos ne dau. In casa ce are destui grunbirî nu numai că-s oamenii şi pruncii sătui, ci şi vitele sînt îndestulate* Deci, preoţi, căpătînd zişii grumpiri, îndată mulţi sămănaţi şi pre toţi îndemnaţi să pună. Eu pănă acuma în grădini la o sută de cuiburi am sămănat, cu eareă porunca avhiepiscopească înplinim, iară noaă înşine folosim. înplmitorii laudei să vor învrednici ! Semnat Mehaclia, 24 martie 1815* Nicolae Stoica, m.p. protop-rezviter* 2y 2,i Nu este vorba de Metodica la a curei traducere a participat si Nicolae Stoica, cum crede D, Puia (o-p. cit. p. 502), ci de Pedayoghia şi Metodica pentru învăţătorii shoalelor orăşeneşti şi săteşti de Villom (Villaume), acum întîiu pre limba daco-rorndnească tradusă .?i prefăcută de Naum Petrovici *. ., Bucla, 1810* 24 Dănilă Puia, op* cit., p. 502. 25 Arh. St, Timişoara, fond. cit., f. 98. 200 în pastorala de Crăciun a anului 18115, Stoica revine cu alte sfaturi şi îndemnuri, spre o gospodărie ţărănească mai spornică, mai cu folos. „La lucrul pămîntului, care de care mai bărbat să să îndemne, gloatele să trăiască. De la Dumnezeu vite aveţi, trageţi gunoi, buclucu iarna* Pre locuri, pre ni vi, in grădini grîu, bucate sămănaţi. Mulţi aţi văzut cum lucră nemţii, franţuzii, talienii, ungurii, sîrbii ; grădinile să-şi dreagă, nu numai viţe, ci şi legumi, păsui, mazăre, ceapă, ai, salată, varză, chel, erumperi, morcovi, napi, pătrînjăi, crăstăveţi, piparcă, de tot felul de fierturi să aibă. Gloatele noaptea să doarmă, că lenea e sărăcie. Care nu e de şcoală, cum să ia neaua, cu sapa la ţălină, la pămînt nou, de linte, de cînepă, de in să sape. Şi aşa, eînd vom avea de toate, vom fi gazde şi fraţi cu alte naţii luminate şi bărbate, iară cît or fi românii leneşi sau nedotaţi încă, de băjocură altora vor fj. Aceasta prescriţi-o şi o ziceţi. Semnat Mehadia, în 9 dechemvrie 815, Nicolae Stoica de Haţeg, m.p. protoprezviter" 26. Aceleaşi îndemnuri şi sfaturi se desprind şi dintr-o altă circulară, cu data .10 martie 1818. „Alta : preoţii grădina casii sale să o împodobească cu tot feălul de legume, cărora alţii să urmeăze. Căpătaţi sămînţă, chel, rhelărabi, morcovi, mazăre, păsui, ceapă, ai — usturoi, sălată, pătrînjel, ţălină, rădichie, varză, care gloatele toate cu gunoi să le grijască. Accasta-i porunca înpărătească ! Că veţi tăia doi, trei pruni, aceia nu-i pagubă, că multe veţi folosi" 27. în 1822, Nicolae Stoica îşi sfătuieşte poporenii să crească viermi de mătase, ocupaţie şi ea aducătoare de frumoase venituri. Să sădească duzi, cum este porunca, şi chiar el însuşi a făcut-o . .. : „. . . că eu încă la îritîia poruncă — scrie el — în curtea bisăricii şi intr-a mea şi înaintea casii am pus şi am. Deci toţi, cu pilda voastră, pre toţi povăţuiţi" 28. d) Igicnico-medicalc în legătură cu bolile care bintuiau în Europa, dar şi în regiunea graniţei, mai ales variola şi ciuma, cronicarul nu pregetă să fie în fruntea celor care, cu mijloacele vremii, caută să le combată. în anul 1805, reoomandînd şi unele broşuri cu sfaturi împotriva variolei, Stoica scrie : „Prin toate bisăricile oamenii să să sfătuiască, să îndemne a nu aştepta venitul bubelor în satele sale . .., ci pe pruncii mari sau mici de vîrstă, nebubaţi, îndată să-i ducă la dohtorii cei aproape. Prin sate, în staţii să-i chieme, în sat să să oculească, să nu să căiască, că ci Li viu Smeu, op. cit., p. 146—147 ; cf. şi Dănilă Puia, op. cit., p. 493. 27 Arh. St. Timişoara, fond. uitat, f. 118. 28 Dănilă Puia, op. cit., p. 500. 201 n-au ascultat. încă şi alţi oameni şi fămei cuminte să să sfătuiască a învăţa a le oouli, să porunceşte şi acei prunci fără de moarte şi fără de pagubă curat să vor tămădui. Aţi auzit că la carii s-au oculit, au prin dohtori sau prin fămeiţ au scăpat. Deci şi noi, românii, văzînd cum fac alţii şi nu le mor gloatele de bube, acelora să urmăm şi noi* 23. Tot în legătură cu vaccinul antivariolic, Stoica le adresează popore-nilor săi, în special preoţilor şi învăţătorilor, la 4 iunie 1812, o altă circulară : „Creştinii să-i învăţam, să-i îndemnăm ca pruncii săi cu bubat de vaci să-i oculeze, ca pruncii să nu moară, nici să să schimosascâ*. Vaccinul, fiind gratuit, să se facă -pînă la sfîrşitul lunii octombrie. „Să să ştie că la casa -unde nu or fi copii oculiţi cu bube de vaci şi ar veni bubele fireşti în aceăia casă, acolo domnii, la uşa aceleia căşi venind, vor seri la acest om «aicea sînt bubele», ca toţi să ştie, să să apere. Pre pruncul neoltănit, de ar veni bubele pre el, pre acela nici în bi sări că, nici în vro casă cu oameni, încă nici pre uliţă, întră oameni, a să înpreuna, nu vor lăsa. Şi d-e ar muri vreunul dintră coi nevaceînaţi cu bube de vaci, în acea casă preotul de a-1 blagoslovi nu va veni. .3t\ în 1826, revenind asupra va^ riolei, aminteşte şi de drama sa personală : „. .. fiindcă bubele pingâ morţii mici — şi mie vro 4 mi-au luat — şi mari răpeăşte* 29 * 31 *. O largă arie de răspîndire a avut ciuma, care a bîntuit în anul 1814, cuprinzînd şi Banatul. în legătură cu flagelul se dau mai multe circulare. . de boala ciumei nu numai peste Dunăre, ci şi în Ţara Românească de iznov mor ... Grănicerii cordonul să-l apere, lor şi noaă să fie credincioşi. Ciuma-i mare bici* :i2. Pentru a se feri dc ea, „în casă să să aprindă boabe de mole te, care mult folos aduc* 33. în aceeaşi chestiune, în 1818 el scrie : „Perytru boala ciumii, celor ce merg la cordon, spuneţi să să păzască, să să ferească ca de foc. Nu numai că-şi poate aduce ciuma în casă, în gloate, ce în sat şi în ţară, şi nu numai că vor duce pre el în grea robie, ci să ştie că biăstămurile şi aicea şi in haia lume 11 vor ajunge* 34. în 1831, vara, semnalează „boala numită colera, pană acuma noao necunoscută*. Se recomandă ca : 1) Circulara să fie adusă la cunoştinţa poporului în biserică ; 2) „Casa noastră dimineaţa a lufturui ; 3) Ţoaleio spălate, curate a îmbrăca ; 4) Trupul nostru a nu-1 îmbuiba în beuturi, a nu-1 vătăma, ci cu curăţie a-I întări ; 5) în mîncarea poamelor a ne opri ; 6) Bucate de slastă, dulci, slobod a mmca ; 7) Pre cel ce ţi să bolnăvesc a nu-i ascunde, ci a-i arăta* 3S. 29 Li viu Smeu, op. cit., p. 145 ; cf. şi Dănilă Puia, op. cit., p. 494. Dânila Puia, op. cit., p. 495. Ibidem, p, 502. 32 Ibidem, p. 498 ; ci. şi Li viu Smeu, op. cit., p. 146. 33 Dănilă Puia, op. cit., p. 498. 31 Ibidem, p. 499. 35 Ibidem, p. 5fKî—504. 202 e) Sfaturi de comportare La sfaturile episcopului pirivind comportarea preoţilor sau a unor poporeni, Nieolae Stoica adaugă şi pe ale sale. Extragem cîteva pasaje din anii 1813 şi 1829. Luînd drept exemplu de rea purtare pe doi preoţi ce urmau a fi caterisiţi, pentru că s-au dovedit „lotri de cai şi gazde lotrilor*, Stoica se adresează astfel, într-o circulară moralizatoare : „Eu, ca un fecior de preot, acestea din datorie simtă vă aduc aminte : unde-s preoţii cei ce în posturi lunea, mercurea şj. vinerea nici mînca, nici bea şi lucra ?*. Cîndva îşi făceau cu prisosinţă datoria, iar acum : „Mulţi şi cîte o lună nu-şî caută protocoalele, n-au grijă de poruncile ce au trecut, nici de conscripţia pruncilor în scoală, oatihizaţia nu fac, nici în besărică predice cu folositoare învăţături nu dau turmei sale ; în loc: de sfinte cuvinte, cu bune pilde, nu numai vorbe deşarte şi urî te, scandelă fac, cu care şi pre alţii vatămă. Semnat Mehadia, în 7 avgust 813, Nieolae Stoica, m.p, protoprezvit-er* 3G. într-o circulară din 5 aprilie 182o, Stoica atrăgea atenţia preoţilor cum trebuie să se comporte fetele tinere in biserică şî în lume. „.. . toată Dumineca şi sărbătoarea — scrie el — fetele mari şi mici în bisărică să să adune, şcolarii rugăciunile, poruncile legii în glas să le spună, iară preotul, ca pastoriul, cu îndreptătoare de nărave bune pilde tîlcuind să le înveţe, ca pre părinţii lor să-i cinstească, să-i asculte, fecioria lor să şî-o apere, sărbătorile bisă-riceşti să le prăznuiască, iară a babelor cu descinte-cele să nu le ţină şi cum că căsătoriile de voe bună, cu blagoslovenia părintească, sînt norocoase .. 37. în 1826, dîntr-o circulară despre care a mai fost vorba, răzbate atitudinea preoţilor în orele de „catihezaţie^, aşa cum ar trebui să fie şi aşa cum este. Stoica le spune : „vedeţi ce materie veţi lucra, grijiţi-vă cu ţoale, cu cărţile şi întrînd în şcoală . .. cu evlavie, lin, blînd mileuş-ăii să-i paşteţi, întrebîndu-i una, alta, să vă răspundă, să-i lăudaţi, iară nu ca vrunii, ce venind de Ia berturi, de la moară au de la cimp, dezmăţat, în cojoc, cu căciula în capT tracători, întră, zbeară, pruncii de el să rîc! şi eî, neştiind ce face, ce n-au mai făcut, pleacă. Alţii nicicînd n-au mai mers să ştie, şi zic că fac catehizaţii 3S. La 17 martie 1829, Nieolae Stoica difuzează unele dispoziţii date de comandantul regimentului româno-ilir, colonelul Drajinovici, privitoare la „ceasurile învăţăturii în zilele săptămînii*, la interdicţia numirii învăţătorilor în satele în care au preoţi rude, precum şi la statul în biserică al femeilor. „Să opreăşte ca nicîun învăţători ce ar fi neam cu preotul ^ Ibidem, p. 497. *7 Arh, St. Timişoara, fond. citat, f. 190, :-5 Dănilă Puia, op. cit., p. 590. satului, învăţători în acel sat a nu să lua, ci într-altă parte slujbă a-şi căuta . *. că unii preoţi, avînd dascălul neam, îl trimit la lucru în cînp . . . Partea fămeiască niciodată nici în şcoală pe scamnu, nici în bisărică adunate fiind la învăţătura rugăciunilor creştineşti, amestecată cu partea bărbătească oprit să fie, ci după partea bărbătească să fie cea dindărăt fămeiască, să să înveţe“, Unii preoţi lăsau fetele să circule prin biserică, chiar şi prin altar, ceea ce aducea „scădere cinstei bisări-ceşti şi scandilă ..39. 39 Arh. St, Timişoara, fond. citat, f, 228, ÎNSEMNĂRI Pentru întregirea imaginii asupra personalităţii lui Nicolae Stoica de Haţeg, am socotit necesar să reproducem cîteva din însemnările sale, făcute vreme de peste o jumătate de veac pe cărţi vechi, pe manuscrise, pe registrele parohiale sau pe foi aparte. Variate ca formă şi conţinut, mergînd de la simple notaţii fugare pînă Ia descrieri largi, de la date de familie la ştiri de istorie universală, ele cuprind o arie foarte întinsă de preocupări. Cele mai multe din însemnări sînt cunoscute printr-una din ultimele lucrări ale lui Nicolae Iorga, atenţiei căruia nu i-a scăpat nici vechea ţară românească a Banatului l. Aceleaşi însemnări sau altele au mai fost publicate de Coriolan Buracu2, L B. Mureşianu3, Dănilă Puia4 şi Ilie Câmpianu 5. Ne-am îngăduit să prezentăm cititorilor unele dintre ele, mai ales pe cele a căror lectură am avut posibilitatea de a o verifica si revizui, cu mai bine de un deceniu în urmă, la parohia din Mehadia, unde ne-au fost puse la dispoziţie de preotul local I. Urecheatu, îndreptările le-am operat tacit, cu excepţia celor care ar fi putut trezi nedumeriri şi a omisiunilor mai mari, pe care le-am semnalat în note. Dată fiind diversitatea însemnărilor, le-am grupat după conţinut (personale şi familiale, fenomene ale naturii şi calamităţi, date de istorie economică şi socială, de istorie politică locală şi universală şi diverse) şi în ordine cronologică, fără a mai specifica locul în care au fost sorise, întrucît se află în publicaţiile după care le redăm. Am selectat doar ceea ce ni s-a părut mai reprezentativ pentru preocupările cronicarului şi mai important sub aspect istoric. Un loc aparte îl ocupă scurta Cronică * Selectate de Daanascbin Mioc, după original sau alte edilii. 1 N. larga, Observaţii şi probleme bănăţene, Bucureşti, 1940. 2 Coriolan Buracu, Muzeul General Nicolae Cena în Băile hlerculane si Cronica Mehadiei, Turn-u Seve rin, 1924. 3 Ion B. Mureşianu, La trecutul slovei bănăţene. Despre Nicolae Stoica de Haţeg, în „Luceafărul", VI, s. II, m\ 4, p. 21—24. 4 Dănilă Puia, Orcîine, completări, însemnări, note şi observaţii ale protopopului Mehadiei, Nicolae Stoica de Haţeg, în „Mitropolia Banatului"*, XXIII (1973), nr. 7—9, p. 490—506. 5 Ilic Câmpianu, întregiri la biografia liii NicoZae Stoica de Haţeg, în „Mitropolia Banatului", XXVI (1976), nr. 1—4, p. 250—251. 205 de la Corni, din care am reprodus mai mult; ea a servit ca punct de plecare pentru Cronica Banatului şi pentru Cronica Mehadiei şi a Băilor llerculane. a) Date personale şi familiale Icrei Athanasie Stoica de Haţeg fu preoţit în Rîmnie de episcopul Grigorie în anu 1744. In anu 744, 45, 46, 47, 48 de uniţi fu urgisit rău. în an. 1749 veni în Sebeş — — preot ; din Sebeşi fu în Obreăjia paroh pus. Anu 1750 în Caransebeş fu instalaţia noului epis-copu Ioann Gheorghevici, unde 6 mehedinţi acolo fiind, şi ci eerură încă un preot bun să li să dea. Episcopu le făgădui a le da şi aşa făcu orin-duială : o cocie cu 5 cai veni în Obreăjia, unde măioă-mea, Varvara, cu fetiţă nou născută, Varsavia, intr-acea zi de la Haţeg ajunseră. Şi aşa fu porunca : acea eocie îndată să-l încarce cu ce are şi în Mehadia să-l aducă. Şi veni. Doi ani, far de casă. Şezură la obercnczu şi la Marin Ibraiteru. La cel din urmă sînt născutu eu, Nicolae, anu 1752 fevr. 24, unde-i acuma Ion Şileagă. Tată-meu fu aicea paroh de la 1750 pană [in] 786. De la 786, dînd parohia sa frăţine-meu, Gheorghe, sfinţia sa rămasă duhovnic. Anu 788 fugi de turci pan la Vilagoş6, la Siria, cu toţi 7. De-a colo iar la Logoj duhovnic, apoi veni în Orşava Vechie. Avînd po-dagra, durerea picioarelor, în anu 1792 marţiie 21 au răposat. Eu ou 4 preoţi cu cinste l-am petrecut şi puindu-1 în groapă, în beserică, ajunsă din Ţară şi frate-meu, Costa. Preot Athanasie Stoica fostu preoţit la 745 mai 23. Fui la învăţătura cea rumânească ; 763, la Timişoara, înitîi pentru sîibie, apoi la nemţie. Anu 1763, cînd m-am dus eu la Temişvar Dom-chirhenu fu gata. încă bălţi multe în Cetate erau, unde ne dam pe gheaţă. Destule locuri largi, unde ne jucam cu popicul, clinga, de-a poarca, cu lopta, micea etc. Episcop sîrbilor Vichentie Vidae, catholîcilor graf Enghel erau. An. 1764, 65, 66, 67, 68 şi ceva în 69 şi venii, iar acasă, 1770, 71, 72 ; 73 iar la Temoşvar, Verşeţi ; 1774, 75 Carlovcţ. 1776 eu venii de la Car-lovăţi, 31 ianuarie. 1776, mă cununaiu în Sebeş (Caransebeş — n.n.), 2 fevr. ; acasă. 1776 caut arăm să fiu deutschor Lehrer. 777, eu diacon în Corni, apoi preot. 1778 oastei preot pe mine mă «rmduiră ; am plecat ca rcghiments Pater 8. Iar m-am întors îndărăt. 1761 iunie 24, la naşterea Sf. Ioan Botezătoriul este născută Natalia Ilinescu 9. 6 La îorga : Balaton. 7 I^a Mureş ianu ; laturea cu loză. 8 La Iorga : Peter. 9 Soţia cronicarului. 206 1792 mai 22 am primit eu protoprezviteratu Mehadii de la păr. protoprezviter Ştefan Dimitrievici. 795 mai 23 venii de la Corni în Mehadia. Făcui casă mică pre pimniţa d-lui maior. în noemvrie 795 mă mutai intr-acea căsuţă. 1803 iulie 18, dom. oberşter Oreşcovici mă chiemă, întrebă : poate să face Cheia din Taină pe Glob cătră Iablaniţa ? Fiindcă eri10 11, 27/17, mulţi ofiţiri, ingini-ri cu el vro 5 căpitani, adecă doi de mapirung ... v. Suden, v. Lebzelhorn, Veselinovici, Stoicovici, Şaher ll, zisese 5 poduri, Cheia tot gata, va plăti 24 000 fl. Iar eu zisei ; 2 000 florini. Şi 19 iulie, cu BorcăscfU şi 10 aurari ţigani a lucra începui. Căpitanii veniră la obcrşteru, să văitară că ci ou mine au tocmit, că şi ei eu satele o pot face, far de poduri şi-mi zisă să mă las. Peste un an stătu, nu să lucră nimic la ea. 1804, în 23 octomv., eu în Caransebeş fui, la obe-rşter Qreşcovici. Vorbirăm de Cheia Globului, să înceăpem. în 15 noemv. 1804 cîte o sută de oameni începură a lucra. în 15 martie 1805 au fost gata tot drumu Cheii 12 şi chilendre pusă. Fui de o văzui. 1830 al meu -capelan, ginere, Danii Borlovan, în 19 oct. seara, la 8 ceasuri răposa. Tot în acest an Catarina, la 1 oct. murise la Sebeş. 1830, 8 nov,, fratele me.u Hristofor Stoica de Haţeg, la 3 ceasuri după amiază răposa. Prunca Stoica, a Măriuţii, a murit la 17 ian. 1831. 1832, 18 aprilie, fiica mea, una, Măriuţa Stoica, preoteasă, văduvă a lui Borlovan, după o boală de 40 zile, nevăitată uşor muri b) Fenomene naturale. Calamităţi Anul 1794, vara, fu seceta mare, cît în tot pămîntu, în Banatul Timi-şorii, sîrbii în pustă grîu nu făcură şi flămînziră. 1795, primăvara, pan la ajunsu bucatelor mulţi păreăsimile nu lăsa. Aicea unele sate prin munţi cîte ceva bucate făcuse. Era sîrbi cerşitorî. Sîrbii învăţară a mînca mălai şi mămăligă, coleăşe, că nu şliiau. 1761 mai 8, luni Sara, după cină, au fost perirea îunei, ca 2 sau 3 ceasuri. 1768 fu stea cu coadă. A. 1768, 14 avgust, încă fu stea cu coadă. Eram în Temeşvaru. 1780 iuiie 19... lăcustele iar atuncea au venit întîi. apoi iar au mai vinit în 2 ani. 1780 iulie 22 au venit lăcustele :n IVJehadia. 1780 pană în 10 La Tor.^a : erau. 11 La Ior^a slut omise numele celor cinci c-'nitan’. 12 La lorşfa omis cuvintul : Cheii. n Ultimele trei însemnări după I. Câmpian-', 07> cit.. ?51 107 1783, în tot reghimentu Mehadii, valah-iliriş, lăcustele au fost, iară în 1784 s-au prăpădit; însă timpi buni nu avurăm pănă în 1788. 1782 a fostu iarnă greă ; s-au uscat nucii şi pieărsăcii n-au fost .. . lăcustele au mîncat cucuruzul şi iarba. 782, 783, 784 au fost omide flocoasă, oare n-au văzut ; au mîncat frunza pădurii şi pomii, totu, clară au dat altă frunză pan la S-ti Simpetru. Naintea acestora au fost lăcuste iar trei ani, 780. 1785 avgust 6 nu s-au adus struguri în biserică, că n-au fostu copţi, nu s-au aflat. 1794 ianuarie, fevr. şi martie, adecă. Toată vara au fost secetă aşa de mare, cît unde au fost rîurile mici, precum apele satelor, au secat. De la Domaşnea pănă în Belereca n-au curs, ci numai unde şi unde-i eîte o baltă, numai cit sa vedea unde şi unde că cură. Şi s-au făcut foamete mare în Bănat şi Ţara Ungurească. Scumpetea cea mare au fost pe la Temeşvara şi în Verşeţ, căci nici bucate, nici fîn nu s-au făcut, că şi ei cumpărau cu 9 cr. oca cuouruzu, şi griu au fost mai scump. Vitele de la pustă şi porcii le-^au adus aici, la pădure ; cine le-au primit în emat, în parte, adecă numai jumătate din ceăle scoase să le dea omului în primăvară. Apoi iarna 795 au nins aşa, cît au nămeţit, case de tot le-au acoperit, cît oamenii pe coş aru eşit, alţii au săpat pe supt case de au eşit, alţii au săpat şi pe supt nămete au eşit din căşi. Vacile pe nămeţi mîncau vîrfuî pomilor. Iarnă greă, de martie ; care au avut hrană, au trăit bine. Vara au fost ploioasă. 1797 mai 21, la Jupanec, pe supt nuci, întră vini, eu cu dl. oberlaitnant loan Veselinovici a Mehadii, diştricţ-eomandant, în căruţa, mergînd cătră Orşava, pe drum văzurăm lăcuste mici. Şi porunci la sate fîn, paie să caute, să aducă, să ardă gardurile şi prin vini, însă iale în pădure scăpară, altele însă în pămînt încuibate zăcea. 797, la 14 iulie, eşiră la Jupalnic mari, veniră în hotarăle Mehadii, în Iablaniţa. Auzirăm că au ajuns păn la Buda. Din 23 avgust 797 păn 1 septemv. 797, ceva în Halmăj, păn în Teregova. 1799, 26 14 15 noemvrie iarna s-au început. 3 dim. zăpadă, 10 dim. D. capot. Veselinovici de la Petnic, Mehadia vrea să degere de ger. 20 decherm, unor militari de comandă de la Jupan ic păn Mehadia le-au degerat pi-cerele. Toplecenii la podu lor au aflat un fecior de la Globurău 16 mort ; seara l-au dus în sat şi păn dimineaţă l-au înviat iară. Abia în ianuar 1800 17 18 a să muia geru începu. Tot ianuar, ger, nea. 8 fewuarie ninsă ; 18, 21 fevr. ninge l$. 24 fevr. îngheţat, păn 29. în 10 mart. ninge, iar 23 april pe munte nea. 6, 7 iunie, brumă. 9 iunie la Dubova, peatră. 14 La Iorga : mii. 15 La Iorga : 20. 16 La Iorga ; Glodureu. J7 La Iorga : 1806. 18 La Iorga omisiune. 208 1800 în august 12, lăcustele ias de la Ţara Rumânească încoacea peste Jupanec ; veniră nopţile la munte. încă din 1800 luna mai, săteănii, oameni, mueri, copii, prin d, ofiţiri rânduiţi, cu bite, mături le omorau, pănă 12 august; şi au pierit. în anu 1808 au fost iarnă grea, că toate vitele au murit. In 16 mai 810 fu mare vijelie de la Panciova prin Biseărica Albă, pe Câraşu, pănă în Halmăju, careă de la Biseărica Albă cu grea peatră tot au bătut. în 21 mai 810 pe Stancilova şi pe toţi munţii nalţi au nins ; la Cone-reva păn lingă sat neauă fu. c) Date economice De la 1760 eşiră creiţari de aramă, iar cei mici, de argint, să strânseră în înpărăţie. Galbimii erau 4 fL, să rădicară 4 f. 10 19 a1., apoi 14 or., 20 cr., apoi 30 or., apoi eşiră banii hîrtie. 1795 iunie 23 s-au trimis de la înpărăţie aici la Mehadia şi în tot reghi-mentul nişte sămînţă de bucate noi, adecă haiden, iricică . Şi unii au sămănat-o naintea Sîmpetrului, dar mehedinţii după Sîmpetru au sămănat-o. Miercuri, în 4 iulie 1800 nu s-au mai aflat iricica, adecă haidin, că nu plăcu oamenilor. Vro doi ani cercară, apoi să lăsară de acea poruncă. în anul 1810 să vîndu în luna lui iulie oca de făină dj cucuruz cu 36 cr. ; de la apr. păn în 30 iunie să vîndu oca de carne cu 26 cr. d) Date de istorie socială 1769. Pre aicea erau hoţii în Hălmăji; din Şopot, Mişa cu alţii din alte locuri şi pe la satele lor îi spânzurară. Toţi oamenii şi copiii în Halmăji îi adunară acolo, să vază, să să spăimînte. 1775. Să începură hoţi şi în Halmăji a fi, că ţărani din Ţară veniră. 1776. Hoţii pătăşeni, borloveni şi din alte sate erau. 778. Eu fui în Prilipăţi, la hoţi, pe deal în sus. Şezui cu ei. Cum plecai, omorîră pe popa. Iarna veniră hoţi 16 la Bozovici în beserică. Papila şi episcopu îi pardonară, apoi ei fugiră, numai 8 veniră ; cu ei Petru Mergia 2-‘. Şi sa dusără la oaste, 1784. în acestu an s-au arătat un om la Ardealu, Hora şi Cloşca, de au arsu casele şi curţile ale nemişilor pănă în pămîntu. Şi au perit nemişii şi iobagi mulţi. Şi au perit şi ei. 15 15 La Iorgia : 20. 20 La Iorga : mergia. 209 1785 mai 12 au dus 9 hoţi la Jupanic, de i-au însemnat în obraz, le-au pus spînzu-rătoarea şi roata. Pan vor fi vii, în temniţă, cu legături de fier la mîni, la picioare, la grumazi. Şi să le dea la zi o jumătate de porţie de pine şi apă, pănă la moartea loru. 808 maiu 31 şi l-iu iunie, preotul de la Crucită, cu alţi oameni, făcură nişte vorbe mari, scrisori urite, cane mergeau ca -asupra înpărăţiei să facă larme urite, pe care i-au prins şi i-au dus la Temişvair în judecata. d) Date de istorie locală 1758, 1759, 760 s-au făcut baia cea marc şi ceăle 2 mici, no. 1 şi 2. Apoi s-au zidit birtu mare, grajd iu, şopronu şi alte băi leă direseră. In 1768 veni înpăratu Iosef de le văzu toate. 1760 porunci d. episcop I. Gheorghievici la Băi să-i facă şi lui casă 'de scînduri. 1760 s-au făcut casele la Băi, cu sein duri tot ghi l-uite şi băgate, adecă înbucate una cu alta. Şi s-au făcut în zilele înpărătesei Mari a Terezia, fiind arhiereul nostru Ioan Gheorghievici al Caransebeşului i proci. Iar la anul 1761 s-au făcut cerdacul, tot în zilele măririlor lor. 770, după Paşte, pentru militărie au venit, să să facă Margina. în 1770, în mai, d.21 oberstlait. Papila cu alţi d. 21 ofiţiri de miliţie veni. 1771 mai 21 sa jo-ară Mehatlia a fi militari. Din toate satele Marginii, de la. Jupanic pănă la Ilova, mulţi oameni fugiră în ţară şi hoţi să făcură. 1771, la Paşti, mehedinţii de militărie în Ţară fugiră, însă nici un an în Ţară, de rău cazacilor, nu putură a şedea, ci să întoarsără să fie militari. 1772, în feviruarie, cei fugiţi în Ţară, intraseră iară. Multe mii de suflete să duseră în Banat, pe lîngă Tisa, prin sate se aşezară. 1772. Pe mehedinţi, topliceni, pecenişoani, globeni, conerevinţi întorşi, tocma sus la Tisa, la Murăş de aice îi mutară, prin sate. înpăratul Iosif cu Şişcovici inspectam şi alt gheneral veni prin Halmăji Ia Mehadîa : erau două companii făcute, de la Jupanec pănă la Paisca. Şi înpăratul singur slobozi ca toţi cei duşi în sus iar să se întoarcă aicea acasă. Casăle lor erau vîndute. 1781. Veni d. episcop Vichentie Popovici la Băi. Mă trimeăsă Ia Te-mişvara, la apotecă, după mediţină. Acolo era d. episcop exţelenţ Moise Putnic. îi spusei la ce am venit. Zisă că episcopii, cu bube pe frunte, au fost acolo, la Temi ş var a ; „au vrut, zisă, să să sărute cu mine şi n-am vrut, văzmdu-i bubele*. Zice: „Spune-i că mitropolitul Vichentie Vi dac au murit şi, cum ni să cade, pre el au pre mire, să ştie*. Eu venii Ia Băi, aci îi spusei, ri zPă : „Ce? EI să nu să teamă de mine, ci să să teamă dc Bvdeam- ie, că trăn<-te lr..:c cu domnii ungureşti*. Semnat Mc- T.a Iorga ; 2. 219 hadia, 12 ianuarie 1811, noaptea, după cină, scris-am far de ochelari, la lumină 22. Nicolae Stoioa protoprezviter. 1799, 4 iulie. Fiind la Băi aicea trei episcopi, exţelenţ Petm Petro viciu al Temişvari, Iosif Ioanoviciu de Şacabent a nostru, din Verşeţ, şi Ioann Ioanno viciu a Bacichi, de la Noi-Sadu, eu vorbii cătră toţi ca ar fi bine să zidim aci o bisericuţă. Şi în 24 iulie făcurăm naintea birtului mare umbcrari, supt carele sfînta liturghie au slujit. Pentru biserică zisără să fie aci, cam spre deal, şi în 12 avgust 799, cu molitve, fiind crucea roşie gata, o am ridicat şi veăseli am fost. Dd. episcopi toţi să dusără, numa arhimandriţii Vichen. Lustina23 de faţă fu aci, veăsel că pre arhimandr, Bezdinului, Maxim Seculiciu, carele era de preotul Ştefan Branovaţchi2* a Timişvarii la înpărăţie pierit, şi în 23 iunie, cu episcopul Petro viciu aici la Băi veniră, încă în 29 iunie 799, de la Băi supt areştă la Timiş vara şi la Buda î-a-u.luat şi l-au dus. Eu cu cap. Veselinovici la Băi eram şi cu ţoţi la episcopul prinzirăm, apoi el cu alţii plecă. în 1805 avgust 15 s-au sfinţit beserica de la Băni de episcopul Ios. Şacabent. Loviră ploile şi în 2 dechemvrie căzu bolta. 1806 mai 20, Sosi la Băni un mitropolit, Meletie Thivais al Eghiptului, Alexandria, 32 ani în Bucureşti, om de vro 78 ani, cu arhidiaconu său, iar bătrîn, şi un protosinghel. în ziua de Rusalii de la lăzăret prin Jupalnic veniră. Anul 1807, în avgust, septem. am ars un cuptor iu de cărămidă să facem boltă în beserica Mehadiei; 1800, şi un euptorîu de var. 1808 iunie 11. Veni -erţherţog Ludvig, grenţ director, de la Biserica Albă pe lingă Dunăre, la Băi.. . 1808 iulie 19. Ex. sa baronu Duca, comandir-gheneral, la Băi sosi, iară la 22 iulie începură a săpa băile de friguri şi acoperiră culmea la izvorul cel ferbinte, să nu ploaie. 808 septemv. 15. începură maorii a zidi şcoală rumânească unde au fost hauptvahtu 25 întru această lună. în an. 1017 au venit înpăratu Frânt în Banat şi au mers pre la Băi, la Ruşava şi la Mehadia. Anul 1824 au început înpăratul a direge Băile Mehadiei. e) Ştiri de istorie universală Răzmiriţa clin anu 1788, 789, 790 cu turcii fu. Moscalii o începură, că tu:cil de ei în Grîm să apucasă. Craiul Praizului, Fridrih cel lăudat muri, 'n Pasajul „scris-am „ .. lumină4' omis la Torga. La Torga : lustana. 1 T^a Torga : Bronaveţ. !5 1 a Torga : plătit bohtu. 211 apoi şi înpăratul Iozef la sfîrşit 790 ... muri. .. înpăratul Leopold II înpărat să pusă. însă ungurii făceau nişte lucruri urîte asupra înpărăţii, încă şi franţuzii în Niderland. Craiul nou al Praizilor începu cu turcii de pace asupra mpăratul-ui a lucra. Turcii făgăduiră Praizului bani a-i da, unsprăzece milioane. 1793, în fewuarie, plecă un batalion a lui reghiment la oaste asupra franţuzilor. 1805 iulie 29 plecară 3 batalioane din acest valah-iliriş reghiment la oaste, iară 4 batalioane în Temişvara. 1805 avgust l-iu iară plecară 3 patalioane întregi, la vro 4 000 feciori, şi ajunsără toamna, cu ploi greăle, pană în ţara Baerului. Atunci franţuzii luară Ulmu, în 3 octomvrie. Franţuzii în 30 octomvrie luară Beciul şi Brinu. 1 ianuar 1806 s.n. făcură cu noi pace. 13 fevr. 1806 veniră pata-lioanele acasă. Apoi 3 patalioane a noastre din Baer începură a fugi prin Salţburg în Ştaermarc, apoi de la Edenburg, tot cu iarnă greă plecară prin Ţara Ungurească în Sebeş, la ştab, şi în 10 fevr. 1806 acasă. Mulţi de ger s-au prăpădit. 1809 fevrua-rie 5 au plecat tot reghimentul valah-iliriş, iar cu graba, în oaste în sus. 1809 avgust s-au făcut pace cu franţuzii în Beciu. Fiind răzmiriţa cu franţozu la anu 1813, l-au biruit înpâratu nemţăsc şi muscălesc şi au luvat şi scaunu în care au lăcuit, Parizul, la an 1814 Şi fiind el de tot casiruit27 şi întru un ostrov aşăzat de bunii biruitori ai noştri milostivi Supăraţi, Alexandru şi Franţ, iarăşi înprotivnicul Napolion Bonaparte cu groaznic războiu s-au prosculat a doao oară asupra celor doi milostivi înpăraţi în anu 815. Şi un batalion de reghimentul nostru au plecat, 24 martie 815, iară la bătae la franţoz. 1813. Turcii cu Regep-aga, cu vezini, cu mare oaste în Craina veniră. 813, 10 avgust, cu tunu omorîră pe Haiduc-Velco în Negotin şi luară şanţurile cu Negotinu. 813, 14 avgust luară cetatea Cladova ; 15 avgust Techia. Serbii fugiră. 813, 10 sept. luară turcii Porecea. Turcii îi taiară, îi robiră. 813, 1 oct. luară turcii cetatea Beligradu, Şabaţu, adecă toată Serbia. Serbii ce au scăpat, Iiegep-aga unora au ajutat. 813, înpărăţia. turcească pe Regep acolo chiema. îl minară undeva la oaste. El fu şi porunca înplini. Fu cinstit şi îndărăt a veni slobozit. Din Ţarigirad eşi, 814. 814 octom. 1 28 Regep-aga în Ruştiuc de paşa fu tăiat. Gogan s-au turcit. 814 noem. veni oaste turcească înpărătească în Graina. Apoi veni Veli paşa. Turcii întră sine, ostrovenii lui Regep să bat cu cei înpărăteşti 25 25 La lorga : 1819. 27 La lorga : cascruit. 28 La lorga omis : 1. 212 ]a Cladova. 814 noemv. 14 29 companiile noastre cu ofiţirii sa adunară în Tufâri ; vro 4 companii erau. Oastea înpăr. turceşti, cu paşale, să batea cu fraţii lu Regep din Ostrov, în Cladova eşea. 1815. Turcii din Ostrov cetate (Nei-Orşova30, Adacalle), fraţii lui Regep-aga, Adem, Bechir şi Sali-aga, toată vara să bătură cu cei înpără-teşti, pănă în noem. 815. Sali-aga să duse în Cladova la Veli paşa şi să vorbiră să predea Ostrovul cu acort. Şi în 20 noem. veni paşa în cetate. Extrase din Cronica dc la Corni 788. 16 avgust 788, toată oastea şi în sus trecură, care văzînd mehedinţii, toţi, oameni, femei, prunci, cari încătro puteau, cu copii în spinare, fugeau prin păduri la munţi înnalţi, însă nice acolo de turci n-au scăpat... An. 1788 avgust în 18, eu zorile, odată cu zioa, intrară turcii în oraşul nostru, Mehadia. Cei dinţii alergară după oastea noastră, pre careă la Podu Cernatului o ajunseră. Cu ariegarda, Grefen-husaren reghiment, să loviră în deal. Peri ritmaisteru Baconi cu 10 husari ai săi, iară turci preste 0 sută. Turcii alergară către Glob, pe deal, coborîră cătră Corni, ajunsără ariergarda, raiteri Virtenberg-dragoni, far de veăste ; din Ogaşu lui Bră-bete puşcară vro 7 raitări, alţii scăpară în tabără la Corni31. Ai noştri să dusără la Şasea32, statură. Alţi turci jăfuiră beseărica noastră ... Puşcat-au sfinţii cei zugrăviţi prin beseărică... şi cu lancele lor îi băjucurise, ochii le scoseăse, gurile le sparse .. . toată beseărica o spurcase. La aşa jalnică întîmplare sosind dumnealui ispravnicul de la Cerneţ, boeriu Chiriac, au luat -Zlatoustu tătîni-mieu, a popii Athanasie, şi Apostolul, aflîndu-le de turci băjucnrite ; şi alte cărţi rupte, lăpădate au văzut pe-afară .. . Noi am venit la Logoj, cu reghementu, în care era înpăratul Iosef. Ne mina ia Argeal, la Deva, între care arau vro 220 de feciori, cu căpitanu Iovşici3S. Iară femeile, copiii goli ne-au slobozit înpăratul la Timişoara, în 17-a septem. am plecat din Logoj, în 21 ajunsărăm în Timişoara. Să în-brăcară în 31 sept.; plecară cătră Văsiova34, de acolo la Oraviţă .. . 15 octomv. eram în Şasea ; acolo primirăm veăste că ne-au prăpădit vro 50 de feciori...3S. 1788 octov. 20. Auzirăm în Şasea din Ilia Brata petniceanu că nu-s mai mulţi turci în Mehadia decît vro mie. Gheneralu Taldon cu Harah, primind poruncă, ne rînduiră, reghem. Vecei sâ meargă asupra Mehadii, cu 1 divizion husam de Vurtemberg, cu ofiţerul lor... să fie avangarda 1 comp., iar cu husarii năinte să meargă lait. Iovşici33, carele cu o patrolă, el şi 6 husari, 24 oct. 1708, au şi venit în Mehadia. însă turcii, 21 oct., atinsăse Mehadia şi fugisă la J-upa]nic. Iovşici află oameni morţi, arşi de 29 La Iorga omis r 14. 30 La larga : Neg-Orşawn, cu explicaţia Nagy-Orsova, âi Evenimentele povestite pe larg în Cronica Banatului, ed. Una, P- 249—251. 32 La Iorga : Rusca. 53 La Iorga ; Iovşilă. 34 La Iorga : Văscova. 35 Evenimentele pe larg în Cronica Banatului, ed. cit., p. 258—260. 213 prau, care îi văzusă şi Mărtin Călţun Vlăşcam frait., fiind trimis de obrîşterru înaintea lui Iovşici33 furiş... în 29 sosi şi ghen. Vartensleben36. în 30 octom. 1788 ajunsărăm şi noi, obîrşteru cu reghement u în Meha-dia... La toate casăle în pod aflarăm znopi de grîu, de pe Ia Corni adusă, şi duleţi ; şi alte lucruri turceşti prin. sate s-au găsit, cămile şi bivoli, năpustite în grabă. Biseărica noastră în Mehadia ardea şi cea nemţască întreagă, ne arsă. Eu am trimis pe preoteasa mea, Natalia, la Corni, să vadă ce-i şi cum şi au găsit casa dumnezeiască şi lăcaşul mieu de pagini arsă şî 16 de casă creştineşti In fum păgînesc prefăcute, gardu biseăricii mai do tot ; şî la casa mea jumătate au aflat stînd, oare în urmă de ai noştri s-au ars. Obîrşteru nostru Hiebe'l, au şezut pană în 17 noem. în Mehadia şi s-au dus şlabu la Bozovici. Eu am mai şezut pană în 4 ianuar 789 în Mehadia şi m-arn dus la Bozovici. .. 1789, în 14 april, am plecat şî au sosit ştabu din Bozovici în Globurău. Aci au şăzut ştabu pană în 30 april şi ne-am clus la Mehadia şi pre toată iarna cîte 1 divizion de noi s-au schimbat. Şi am avut 1 companie de Franchen, cu cîţiva călăreţi ai lor. Aflarăm pe obristlait, graf Nujan oo-mendant. Eşiră ficiorii în lagher. Câpătarăm mulţi ofiţiri străini, Fu rîn-duit maioru Gh. Duca cu 4 companii sa meargă la Arad ... în 23 iunie plecă şi dum. obrîst I-Iiebel cu ştabu la Arad. Eu l-am petrecut pană în Logoj şi la 5 iulie am fost îndărăt în Mehadia, la ■reghiments comand, obristlait. Nujan, ou maioru Rachicevici37. Turcii de la Topleţ tot ne făceau nevoie, uneori 2, 3, altă dată tâiară 7 husari d-e Erdedi reghim. Iar în 24 iulie, viind turcii încă noaptea, în vărsat de zori, au gonit şvadronu din patrolă ele la Topleţ pană în Mehadia ; tăiară 1 lait. de Erdedi. Şi dimineaţa, după 6 ceasuri, ajunsără turcii, vro 12000, la mormînturi nemţeşti, şi s-au început bătaia. Al nostru comendant era ghen. maior Vecei ; avea un reghement nemţesc Ştain, adecă 2 patal. Şiţarii noştri di pe coastă tunînd, şi dincoacea şi preş te irîu, şpanişe raiter. Turcii deăderă năvală spre tunurile din Binchineţ. Vro 50 de turci trecură Belareca. Al nostru reghement era cu tunurile, ghiulelele, întoarsără turcii; şiţarii aşişderea îi ucisea'ă . .. Turcii începură a să trage îndărăt. Ai noştri cu tunurile dau. Turcii pedestraşii începură a fugi ; călăreţii stau şi să trag încet, apoi plecară şi în fugă. Aceasta era la 3 ceasuri după amiază. Şi ai noştri meăr-sără ca vro doă mii de paşi şi-i lăsară să să ducă, îi goniră. Turcii să dusără la Cheăia Ooramnicului. Acolo or lucrat şanţuri, coşuri cu pămînt, tăria. Noi n-am mers. Şi măcar că veăste dreaptă din Ţară veni, că sînt turcii înşănţaţi foarte, nu ne-am încredinţat rumânilor, ci îndată, în 26 iulie, după porunca lui Clerfait gheneral, fiind crigsniaister comendant, am retiruit îndărăt din Mehadia şi toate satele. Iar al doilea an, fugiră unii pană în Logoj, iar reghementul nostru cu cel nemţesc am stătut la . . . Pomiani gospodi, în răzmiriţa 788, 789, 790, cu ce s-au robit, ce-au murit soldaţi din Corni, 47 de ficiori frumoşi. Iară clnd au intrat turcii de la Mehadia pană în Logoj, Bistra, Pogonici, pi Ia Uipalanea, Biserica Albă, Pândo va, alţi turci cu Mavrogheni vodă a Bucureştilor, s-au robit, La Iovga : Vartenenleben. :i7 La lor ga : Rachiticl. 214 cătră Haţăg, de Cara-Mustafa, prin sate ; cu tot suma robilor creştini, sorişi în Ţarigrad : şaptezeci şi doao mii* 789 iulie 26-lea, fiind a doa oară la Mchadia, eu m-am suit aicea In Dealu Morii* Reghem. odihneau ; eu mîncam prune. Alţii plecară ; plecai şi eu, dar eăutai a rămînea în urmă, că căzu un şiţar domăşnean în Lunca Postii ; să întîmplă lingă el Scobu Badea. Eu îl slujii, doi ficiori făcură un erou şî-1 îngropai; şi iar alergai... în 27 la Podu Feăneşului ne-am rînduit. Aşteptarăm a ne goni turcii. Ei au venit până la Corni şi puţini pe drumu mare... Dimineaţa, mai noapte, de zori. . . fuga turcii la pod, să aşteăpte. Ai noştri coboară, turcii să slobod. Ai noştri militari dau foc spră turci. . . De la Cernegău veniră reghementu nostru întreg pe deal... în deal pusără tunurile şi începură a da in turci.. . Turcii văzînd, în grabă îşi rădicară ale sale şi începură a fugi. Ai noştri din Taina Mare îi gonesc încet. Turcii din Bănoţi, prin Binchineţ3S, pi la via lui Grigorie şi prin pădure, iar alţii, cu tunurile, drept pe drumu mare au fugit... Şi aşa, din 6 avgust pănă în 10 octom. 789 tot în lagher eram în Mehadia. 789 octomv. 12-ee am plecat la Alion-beg. Am şăzut doo zile în Drenec şi trimeăsă, în seara Sf. Paraschivii, înpărţirea la ficiori în loc de pită la unii criz, alţii or iz ; lipsă ! Şi a doa zi ne-am dus în Alion. în 21 oct. veni felt-marşalu Laudon ; deăderă toate tunurile . .. r>s La lorga : Bănsăncţ. 215 f' ^" rr n>^-/. ^ r?-^1:'; -.^Xv,; *î^*» Cronica Mehadiei, padina din manuscrisul autograf al lui Nicolae Stoica de Haţeg. 216 Planul fortificaţiei de Za Mehadia (1752). Plan al asediului cetăţii Timişoara în. 1716 (gravură din sec. XVIII). 219 220 Vedere a Dunării în regiunea peşterii Veterani (desen din sec. XVIII). 221 Vedere de la Jupalnic (desen de pe la 1830), PKKU'^’îi;%?•;!j-:..::'?(îfÎElSis !■:■: i§4Hffll; •!' :; ■ '• .*• i y:iŞ;''• :. ->$.:-:-• c.<'i<•}:£biy^S'^??iv• *:? ■ ---. î -. > '.- •iiiliiilpli ......-** Vedere a Dtmârti în zona Clisurii (desen de pe la 1830). 223 '(0F8T dd op uosop) tin.inqoijj op ^jioiu 224 Pastor român din Munţii Banatului (desen din 1838, de Auguste Rafiei). 225 9ZZ Post grăniceresc din Banat (desen de pe la 1840). 228 Vedere a Băilor Herculane (desen de pe la 1830), Vedere a insulei şi cetăţii Ada-Kaleh (desen de pe la 1830). CUPRINS Introducere (D. Mioc).......................................... Cronica Mehadid şi a Băilor Hercuianc- (C. Feneşan — D. Mioc) Poveşti moşăşli, şcolarilor rumân eşti {D. Mioc) Varia .................. ..................... Cîntece (D. Mioc) ................... ................ Catalogul colecţiei numismatice (C. Feneşan - D. Mioc) ... Circulare (D. Mioc) însemnări (D. Mioc) Ilustraţii ... I 1 75 165 166 175 195 205 210 Redactor : IOS1F IOVANESCU Tehnoredactor : IO AN I. IANCC Bun de tipar : 19.09,1984 Apărat 1984 CoJi tipar : 15 întreprinderea Poligrafică „Banat14 Timişoara. Calc-a Aradului nr. 1 Comanda ni\ 92 NICOLAE STOICA DE HAŢEG SCRIERI CRONICA MEHADIEI ŞI A BĂILOR HERCULANE POVEŞTI MOŞĂŞTI ŞCOLARILOR RUMÂNEŞTI VARIA